Revista Cinema/1977 — 1989/016-CINEMA-anul-XVI-nr-12-1978

Sna E 


= 


FPC rpm — 


II a 


vlturii 


ucure; 


Sintem în pragul unui an nou. Sintem la granița dintre 

un ieri și un miine aparținind, amindouă, aceluiaşi azi 

inen în istoric, viu, mişcător, deopotrivă plin de realizări și 

] proiecte ale viitoarelor realizări. Dacă orice sfirşit de 

an cere un bilanț lucid, lucid pînă la severitate, el 

oferă în același timp și orizontul proaspăt al noilor te- 

luri, al noilor obiective propuse spre realizare în 

următoarele 365 de zile. Este momentul în care privirea în urmă se 

cere infrățită cu o privire înainte. Momentul în care retrospectiva și 

perspectiva stau faţă în față. într-o simbolică confruntare. Simbolică, 

pentru că, în realitate, o asemenea confruntare nu se realizează doar 

în clipa scurtă a trecerii dintr-un an în altul, ci ne însoțește, trebuie să 

ne însoțească, ceas de ceas, este prezentă — trebuie să fie prezentă 一 

ceas de ceas în conștiințele noastre. Ce am făcut si ce mai avem de 

făcut, cit am împlinit şi ce a mai rămas de implinit, sînt întrebările 
noastre cele de toate zilele unui an. 

Cinematografia noastră și-a analizat din mers — din mersul aces- 
tui an — atit împlinirile cit și neimplinirile, atit perspectivele cit și 
posibilitățile de realizare a lor. Îndemnurile secretarului general al 
partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu — la maximă exigenţă, 
la un permanent efort de autodepășire, îndemnuri adresate intregului 
popor, au răsunat cu ecou puternic și în sufletele cineastilor noştri. 
Perfect conştientă de necesitatea acestui efort, cinematografia 
noastră a primit cu bucurie ideea trecerii la o producție anuală «h 
filme sporită, Ințelegind că această creştere nu reprezintă numai 0 
șansă în plus de afirmare a cit mai multor talente, dar, și în primul rind, 
şansa de a cuprinde și dezbate un număr mai mare de probleme ale 
societății noastre socialiste, ale istoriei de ieri și de azi a poporului 
nostru, Dar, dacă ne privim și cele mai frumoase visuri — mai 
ales cele mai frumoase visuri — cu un ochi lucid, lucid şi ateni la 
buna, la adevărata lor împlinire, atunci este limpede că această creș- 
tere trebuie gindită și realizată numai si numai sub semnul calității. 
Pentru că, important nu este să bităm funcționăreşte o arie tematică 
şi problematică mai vastă, important este să o acoperim cu opere de 
valoare, expresive, convingătoare, eficiente. Important este, nu nu- 
mai, despre ce vorbim în filmele noastre, ci şi cum vorbim, iaracest 
cum presupune o maximă rigoare în folosirea limbajului cinemato- 
grafic. Rigoare, exigență, ridicarea gradului de profesionalism, folo- 


Exigenţa, cuvint de ordine 
al anului ce vine 


sirea cu inteligenţă și perseverenţă a tuturor forțelor creatoare, refu- 
zul falselor valori, creşterea spiritului critic şi autocritic faţă de munca 
noastră, grija pentru un climat artistic sănătos, deci prielnic creaţiei, 
grija, în ultimă instanță pentru permanenta creştere a calității filme- 
lor noastre, iată obiectivele dintotdeauna ale cinematografiei noastre, 
mai actuale ca oricind azi, cînd ea se află în fața șansei de a-şi spori 
căile de comunicare cu marele public sio dată cu ele sansele de afir- 
mare pe plan național! şi internațional. 

În expunerea din cadrul Sesiunii comune a C.C. al P.C.R., a Consi- 
liului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste și a Marii Adunări Natio- 
nale, dedicată sărbătoririi implinirii a 60 de ani de la formarea statului 
naţional unitar român — unul dintre cele mai emofionante evenimen- 
te ale acestui an bogat în evenimente — secretarul genera! al partidu- 
lui, tovarășul Nicolae Ceaușescu a spus, printre altele: «Puter- 
nica dezvoltare a țării este reflectată cu pregnanţă și în protun- 
dele schimbări intervenite în suprastructura societății roma- 
nești, în uriașul avint pe care l-au cunoscut învățămintul, știința 
şi cultura. Putem spune că s-au creat toate condiţiile pentru 
accesul larg al tuturor oamenilor muncii la comorile cunoaș- 
terii universale. S-au obținut succese de seamă în ridicarea 
conștiinței maselor, în educația socialistă a celor ce muncesc, 
în promovarea principiilor noi, revoluțion a concepției 
înaintate despre lume și viață a clasei muncitoare». Mai mult 
ca oricind în lumina noilor ei perspective, cinematografia noastră 
trebuie să mediteze la rolul ei — de o atit de mare responsabilitate și 
pondere — în dezvoltarea societăţii căreia li aparține, la edificarea 
căreia trebuie să contribuie cu toată puterea ei de artă, cu putere de 
pătrundere în masele largi, la rolul ei, alături de celelalte arte, în mo- 
delarea conştiințelor, în modelarea însăşi a omului nou, constructor 
al unei societăți noi. 

Să întimpinăm deci anul care vine cu această năzuință, propu- 
nîndu-ne să o transformăm în realitate. Numai astfel vom putea face 
din 1979 un an al progresului artei filmului, un an al mulțumirilor noas- 
tre cinematografice și al mulțumirilor celor pentru care ne străduim: 
publicul spectator. Este datoria noastră de cineasti să onorăm, astfel, 
investitura de încredere a publicului, să raspundem, asttei, dragostei 
lui pentru filmul românesc. 


«CINEMA» 


«Să facem 
legămîntul solemn 
că vom acţiona 
într-o deplină 
unitate 
pentru continua 
înflorire 
a economiei, 
ştiinţei, 
culturii 
şi civilizației 
întregului nostru 
popor, 
că vom face totul 
pentru a asigura 
poporului" nostru 
deplina 
independență 
şi libertate, 
bunăstarea 
şi fericirea!» 


Nicolae CEAUȘESCU 


Urări pentru'79 


Anul nou sub semnul unei calități 


Regizorii și scenariștii citorva dintre filmele prezentate în premieră în 1978 își 
exprimă în aceste pagini gindurile şi urările adresate cinematografiei românesti 
si publicului nostru spectator pentru Anul Nou 1979. Un an pe care îl dorim și ni-l 
dorim să stea cu îndreptăţire, spre satisfacția tuturor, sub semnul unei calități din 


ce in ce mai înalte! 


Dac-aș ura noului an 'Cipe- 
matografic să tie mai bun 
decit cel care a trecut nu 
i-aş dori prea mult. Am con 
vingerea Însă, cunoscind ca- 
litatea unor materiale ale fil- 
melor în lucru, că noul an 
va avea mai multe producții de virf deci! 
anii cei mai buni ai filmului românesc. Din 
păcate insă, nu în teritoriul filmului de ac- 
tualitate, In care scenariile schematice per- 
sistă şi cărora li se dezvăluie și mai limpede 
sărăcia cu cit sint realizate mai profesional. 

Aş dori ca noul an să ne facă să ne inte- 
legem mai bine între noi, astfel ca vorbele 
noastre să nu aibă sensuri diferite. Toţi 
vorbim de filme mai sincere, mai adevărate 
şi totuși ceea ce pare unora adevărat, 
celorlalți le pare fals, deformat. Poate 
că dacă ne vom înțelege mai bine, vom 
şti mai exact ce fel de scenarii ne dorim. 
Cred de aceea că e necesar să discu- 


Mai multe producții de vîrf 


töm mai mult desore producţiile noas- 
ire, mai fățis, mai îndrăzneţ, de asemenea 
despre scenariile pe care le aprobăm, dar 
si despre cele pe care le respingem. Poate 
că Asociaţia cineastilor are datoria să se 
implice mai eficient în procesul de reali- 
zare al filmelor. Sper că astiel va dispare 
un soi de lincezeală şi de blazare care s-a 
cam aşezat în cinematografie şi prin cri- 
tica de film, care a cam renunţat să impună 
sau să blameze autori şi filme, fireşte cu 
argumente. 

Dezbătind mai intensiv problemele mun- 
cii noastre, cred că Anul Nou va aduce un 
cistig şi în planul îmbunătăţirii climatului 
de lucru, a stării de solidaritate de breaslă. 
solidaritate bazată nu pe menajamente a 
mabile, ci pe o dispută exigentă și sinceră 
Sper ca Noul An să nu dea altă semnifica- 
ție vorbelor mele. Că de urat, am mai urat. 


Y Andrei BLAIER 


Transformarea acumulărilor 
cantitative într-o nouă cah- 
tate, saltul dialectic al act: 
vităţii generale din aceasta 
| etapă ne obligă ca, în anul 
ce urmează, să trecem la o 
reconsiderare, decantare si 
regrupare a forțelor noastre cinematogra 
fice, în vederea pregătirii acelor creaţii hi! 
mice care sint așteptate, de la an la an, cu 
îndreptăţită exigenţă. 


1979 trebuie să noteze în palmaresul 
realizărilor noastre lucrări-certitudini, nu 
numai lucrări-promisiuni, filme capabile să 
înscrie arta noastră cinematografică pe o 
traiectorie ascendentă, similară celorlalte 
compartimente ale spiritualității românești 
Calitatea ideologico-artistică a tilmelo: 


2 


Lucrări-certitudini, nu numai lucrări-promisiuni! 


noastre vrem să fie permanent asociată, in 

disolubil și nu întimplător, cu marile biruin! 
ale patriei eterne, cu inălțătoarele sentimen 

te de independenţă, suveranitate, libertate, 
dreptate socială, să afirme într-un limba! 
proaspăt realităţile revoluționare ale Romă 

niei socialiste. 

Dorim ca în viitor spectatorii să se regă- 
sească În mod credibil și răscolitor, zu- 
grăviţi în gindurile si în simțirile personaje- 
lor filmelor, inspirate din actualitatea trăită 
de ei şi să-și identifice idealurile cu cele ale 
glorioşilor înaintaşi, pe care ne propunem 
să-i redăm actualităţii prin intermediul peli- 
culei. 

Sint sigur că aceste năzuințe, mărturisite 
la intrarea în Noul An, se identifică cu cele 
ale colegilor de creație și din echipele de fil- 
mare — toţi animați de dorința comună nu 


numai de a culege aplauzele spectatorilor 
si aprecierile specialiștilor în critica, teoria 
ii istoria filmului, ci şi de a contribui ne- 
mijlocit la marele act de edificare a con- 
stiinței socialiste. 

În încheiere, dar nu în ultimul rînd, simt 
impulsul de a solicita criticii aceeași exi- 


genţă. — operaţie chirurgicală în straluiț 
adinci, dar colegială — din partea redacto- 
rilor revistei «Cinema» și a tuturor celor 
care se apleacă cu migală asupra fenome- 
nului filmic românesc. 


Virgil CALOTESCU 


Mai mult suflet, mai multă cutezanță! 


Între puţinele publicaţii pe 
care le-am păstrat număr de 
ji număr, în colecție, făcindu-le 
nema loc în tot mai înghesuita mea 

| bibliotecă, se află şi revista 

| «Cinema». Poate că am făcut 
asta şi dintr-o pornire senti- 

mentală, încărcată de nostalgiile legate de 
nasterea acestei reviste, dar ştiu bine că am 
mai făcut-o pentru ceva: prin paginile ei mai 
terne sau mai strălucitoare, mai perene ori 
mai perisabile, se poate urmări drumul ci- 
nematogratului românesc din ultimii 16 ani 
sı asta incepe să constituie tezaur. Răsto- 
iesc mă opresc la o pagină, la alta și văd 
aevea pe cei ce au trudit şi trudesc pe 0go- 
rul de peliculă al filmului românesc, și 
nu-mi pot stăvili emoția. Nimic n-a scăpat 
ochiului critic, chiar dacă, uneori, alături 


> ] Ce doresc eu cinematogra- 
fiei pe anul 1979? Subiecte 
cît mai adevărate. Din care să 
iasă filme de neuitat. Scene 
verosimile, contemporane în 
conţinut și formă. 
De exemplu: 

Decor romantic: noaptea la malul mării; 
lună plină; potecă argintată printre valuri. 
El şi ea — tineri, frumoşi, bronzați, vitali, 
lără exagerare. 

Ea, caldă, profundă, feminină, uşor ti- 
roidiană: Ce te frămintă? 

EI, cald, profund, voce de cap, mărul lui 
Adam proeminent, fumează nervos: Agre- 
gatul nu funcţionează încă la parametrii 
proiectaţi (pauză lungă). 

Ea, privindu-l profund, cu ochii ei uşor 
tiroidieni, în timp ce lui i se zbate puternic 
mărul lui Adam: Cum așa?! 


https://biblioteca-digitala.ro 


Subiecte adevărate, filme de neuitat! 


de acest ochi a existat un pulverizator cu 
apă de roze, așa cum nimic n-a scăpat 
spectatorului ce ne-a rămas, în ciuda ati- 
tor dezagreabile «surprize», fidel. 

Filmului, artei, nu-i poți dori altceva decit 
ceea ce Îi dorești unei ființe. Să aibă si 
mai mult suflet şi mai multă cutezanţă, si 
mai multă bărbăție în a infrunta vicisitudinile 
vieții, pentru a o putea oglindi cu demnitate. 
Să-şi părăsească tendinţa tot mai abuzivă 
și mai obtuză a edulcorării realităţii, să 
spună, și nu doar să ne declare ce «ar fi 
vrut» să spună, și să înveţe a privi nu numai 
înapoi, ci și înainte. Ceasul e festiv, de 
înnoire a anului și de aceea, ca unui puber, 
imi vine să-i zic: «Să te faci băiat mare! 
Şi, mai ales, să fii tu insutily 


loan GRIGORESCU 


El, voce stinsă, apucind-o plin de tan- 
drete de cot: Asta a fost concluzia ultimei 
ședințe a C.O.M.-ului. 

Ea, delicat, pudic, fără ostentaţie, işi 
retrage cotul din mina lui caldă, mare, uşor 
transpirată: Va trebui să lupți, să te zbati, 
să-ți impui ideile. 

EI, tulburat, vocea are inflexiuni ciudate, 
pauzele sint uşor neverosimile, mărul lui 
Adam își face de cap: Da...! 

Începe brusc o ploaie torențială şi ima- 
ginea se Întunecă lent. 

Această scenă, cu ușoare variațiuni, se 
poate juca în 5-6 filme contemporane, cu 
condiția să se schimbe actorii și decorul: 
uzină, şantier, baracă etc. Se realizează 
astfel şi o importantă economie de mijloace 
tehnice, iar emoția spectatorilor rămine 
nealterată. 

Mai am multe idei. Modestia mă obligă 


insă să mă opresc aici. N-aş vrea să se 
creadă că vreau să epuizez tematica. Dar 
hai să lăsăm gluma la o parte! Aştept cu 
emoție și incintare solicitările directorilor 


in ce în ce mai înalte! 


caselor de filme. Răspund la telefon la 
orice oră din zi şi din noapte. La mulţi ani! 


Manole MARCUS 


Putere de muncă şi succes 


Nu vreau să adresez nici 

spectatorilor şi nici cineas 

tilor urări convenționale 

mema Nu-mi place să folosesc cu- 
vinte ocazionale. Acum, pen- 

tru că sînt invitat să mă alătur 

celor ce adresează in acest 

grupaj din ajunul unui nou an, gindul lor 
cel mai bun, eu vreau să spun că cineaști- 
lor noștri nu le doresc altceva decit să 
muncească, să gindească mai profund şi, 
dacă se poate, să se depăşească pe ei 


inșişi pentru a afirma cu și mai multă forță 
arta noastră. Publicului ţin să-i mulțumesc 
și pentru că iubește filmul nostru și noi 
simțim asta în orice clipă, dar și pentru că 
așteaptă de la filmul nostru din ce în ce 
mai mult. Așadar, doresc un nou an cu 
şi mai multe filme românești şi mai ales 
doresc ca ele să fie și mai bune. Tuturor 
le urez putere de muncă și succese, atit 
pe plan naţional cit şi internațional. 


Sergiu NICOLAESCU 


í Producători competen 


scenariști profesionişti, regizori talentați! 


Se cuvine să fim optimisti 
Se cuvine să sperăm că 1979 
va fi un an mai bun pentru 
cinematografia noastră decit 
1978, în preajma căruia, nein- 
doielnic, n-am uitat, s-a cu- 
venit un optimism asemănă- 


tor 

Să ne păstrăm deci speranța și să ne 
obişnuim deci și mai mult, în anul care 
vine, cu adevărul simplu că filmele bune 


sint realizate de producători competenți şi 
cu bun gust, de scriitori de scenarii pro- 
fesionalizaţi și de regizori care-și respectă 
talentul şi meseria. 

Scenariul pe care l-am predat Casei de 
filme Trei, în regia lui Andrei Cătălin Bă- 
leanu, se numeşte Aleargă și fă-te fru- 
mos. Este şi aceasta o speranţă cuvenită. 

La mulți ani! 


Constantin STOICIU 


Artă esențialmente populară, 
cinematografia trebuie să-și 

exercite funcţia educativă ca 

ema pe însăşi rațiunea de a fi. Se 
poate spune că o producție 

filmică al cărei principal efort 

ideologic n-ar fi îndreptat 

spre educarea, cu mijloacele care-i sint 
specifice, a publicului, nu numai că nu şi-ar 
îndeplini menirea esenţială, dar nici nu s-ar 
putea dezvolta. Îndepărtarea de exigenţele 
contemporaneității, de problematica majoră 


Idei artistice, provocînd noi idei artistice! 


a poporului spectator, chemat în faţa ecra- 
nelor, a dus totdeauna și pretutindeni la 
sclerozarea respectivei mișcări artistice și, 
pină la urmă, la transformarea ei intr-o piesă 
demnă numai de acel capitol din istoria 
culturii care este rezervat ciudățeniilor inu- 
tile și efemere. 

Valoarea durabilă către care tinde, în 
mod firesc, orice mișcare artistică, orice 
creator, nu poate fi căutată cu sorți de 
izbindă decit în spațiul fierbinte al actuali- 
tăţii, în mişcarea vie a prezentului. 


lată de ce cred eu că arta filmului romă- 
nesc, acum la virsta maturității, trebuie să 
se caute mai mult pe sine şi să încerce să 
se autodepășească, în contextul culturii 
naţionale, comuniciînd, receptind și trans- 
mitind la rîndul ei idei. Pentru că, uneori, 
se pare că fiecare creator, în sînul unei ge- 
nerații şi fiecare generaţie, fată de celelalte 


Cum viitorul apropiat inseam. 

nă mai multe filme românești 

fie ca multele urări cu carı 

nema plecăm acum la drum să fie, 
colo peste încă un an, gin- 

duri cinstit implinite. Anul 

ce-a trecut, pentru echipa de 

buni colaboratori din care fac parte, a fost 
- cum se spune — un «an plin»: Septem- 
brie, un Mare Premiu la Costinești, un 
premiu de interpretare Andei Onesa, altu] 
compozitorului Adrian Enescu, un succes 
la Koszalin şi o cvasi-unanimă bună pri- 
mire din partea presei de specialitate. Pe 
lingă toate acestea, trecerea anonimă prin 
ciurul premiilor ACIN e o amărăciune re- 
pede uitată. Apoi, în numai patru luni, Al 
patrulea stol care tocmai se pregătește 
să dea ochi cu ochii de dincoace de ecran. 
Urez filmului românesc, în primul rind, 
un an plin pentru toți adevărații creatori de 
cine-viață, un an în care forte regizorale 
de prima mină să nu mai ardă mocnit şi 
inutil, alături „de ecran. Bultei, tață-n față 
cu un munte. e sarcini, îi urez o radicală 


Un public care să nu 


Trecem pe lingă timp cu con- 
vingerea nemărturisită că in 
el existăm și noi. Ne frămin- 
Inema tăm prin dorințe ce sălăs- 
luiesc în ființa noastră, nă- 
dăjduim că ele vor prinde 

viaţă. 
Anul acesta a trăit oare prin artă? S-au 
scrijelit undeva în răbojul timpului semni- 
ficatii estetice? Pentru că un an fără artă 


ar fi un timp fără conștiință, iar un timp, 


fără conştiinţă nu există, 

Cinematografia română, în care am păşit 
în acest interval de timp, obligă prin coor- 
donatele ei actuale la trezire estetică. 

Un an în care s-au bifat titluri, număr de 
spectatori, venituri, un an în care oamenii 
s-au chinuit pentru puțin, muncind zi Si 
noapte, ar fi un an în care obligaţiile curente 
au fost poate onorate. Dar sensurile aces- 
tor îndatoriri? 

Să trec mai bine la urarea de An Nou. 

Cinematografia noastră să-și trăiască anii 
şi să i se simtă virsta! Să nască un public 


https://biblioteca-digitala.ro 


accepte mediocritatea! 


se consideră — toţi şi toate — atit de atinși 
de supremul har, încît nu le mai trebuie nici 
de la ei, nici de la alţii — nimic. De aceea 
urez filmului românesc idei artistice pro- 
vocatoare de noi idei artistice. Pentru că 
numai așa va scăpa din cercul vicios al unei 


anumite platonări. 
Geo SAIZESCU 


cafi la Buftea! 


intinerire a aparaturii: nu poţi realiza mai 
multe filme cu aceeași aparatură cu care 
abia prididești să le faci pe cele de acum. 
Şi-i mai urez să se transforme în faptă acea 
frumoasă idee, de a ridica, lingă multele 
blocuri ale noului oraș Buftea și un bloc 
pentru nefamilişti, astfel încit tineri cu ade- 
vărat iubitori ai filmului, din toată țara, să 
poată veni să se califice în atit de diversele 
şi specializatele profesii din echipele de 
filmare, pentru a se putea munci zdravăn, 
cu oameni şi inimoși, şi pricepuţi, şi de- 
dicati definitiv profesiei! Altfel zicind, să 
avem de unde alege, nu să-i căutăm cu 
luminarea... 

Şi mai sper, cit mai la început de Nou 
An, într-o absolut necesară reglementare 
a statutului actorului de film: cum să ridi- 
căm calitatea producţiei naţionale de filme 
cu echipe de filmare care aşteaptă cu în- 
frigurare «colaborarea» protagoniştilor, o- 
priți să-şi tragă răsuflarea între sosirea 
ultimului și plecarea primului avion? 


Timotei URSU 


care să nu-i mai accepte mediocritatea, 
care să pretindă un statut valoric filmului 
românesc. Doresc un an în care să trăim 
și în film prin idei ce chestionează omul și 
lumea. Urez filmului românesc să-și culti- 
ve cu responsabilitate animatorii şi să-i 
provoace la mărturii profunde. Filmul sin- 
tem noi toţi, o colectivitate, dar și fiecare în 
parte, cu personalitatea sa distinctă. Urez 
filmului românesc un an în care să devină 
Artă, diversă prin manifestare, dar unitară, 
cit mai unitară prin valoare. Tuturor reali- 
zatorilor le doresc să poată vorbi doar prin 
film, iar operele lor să vieţuiască dincolo 
de normalitatea sutocantă. 

La anul ce vine, aș dori, în ceasul urării, 
să nu pot scrie nici un fel de cuvinte, ci 
doar să insirui o listă substanțială de filme. 
Atunci cind titlurile cinematografice vor 
însemna un an de viaţă, atunci vom fi trăit 
cu adevărat. 

Să ne trăim anii! 


Alexa VISARION 
3 


| 
| 
f 
| 


za 


— Premiul intii pe care 
l-aţi obținut la prima edi- 
tie a Festivalului national 

NEMA «Cintarea României» chiar 

cu filmul dumneavoastră 

de debut «Mere roşii» îmi 

ingaduie să incepem dia- 
logul de la un moment festiv, deşi o 
anume distanță de eveniment se poate 
deja înregistra. Prin urmare, de ce cre- 
defi că vi s-a atribuit acel premiu? 

— Vedeţi dumneavoastră, mie nu-mi plac 
vorbele mari; nu m-am gindit niciodată să 
încep o discuţie de la un moment festiv, 
așa cum ați făcut-o acum. Cu toate distinc- 
tile cu care a fost onorat Mere roșii, în 
tară și in străinătate, personal nu consider 
filmul mai mult decit un început. Vreau să 
merg mai departe, mai ales după ce m-an 
convins (m-au convins cei care au aprecia! 
filmul) că ăsta e drumul pe care trebuie să 
păsesc. Nu numai eu, ci tot filmul nostru 小 
actualitate. Au trecut aproape trei ani de la 
premiera Merelor roşii și un singur tilm a 
mai venit de atunci pe acelaşi drum, larba 
verde de acasă. În schimb, au abundat 
peliculele hibride, neverosimile, cu subiecte 
minore, schematice, fals moralizatoare, că- 
rora le poți spune «filme de actualitate» 
numai pentru că se petrec în decorul zilei 
de azi (și acesta din plin retușat). 

— Dacă ar fi să pătrundem în «labora- 
torul» dumneavoastră de creație, unde 
am avea de căutat secretul autentici- 
tății? 

— Autenticitatea nu e un secret, ci o 
condiţie elementară. E ca şi cum ati întreba 
un cîntăreț: «Cum faceți de nu cintati fals?» 
Prima condiţie pentru el, înainte de a avea 
voce sau talent este urechea muzicală, 
La fel si cu autenticitatea unui film. De aici 
incolo putem căuta «secretele». Oare au- 
tenticitatea a devenit atit de rară în filmele 
noastre încit a început să fie învăluită în 
atita mister? 

— S-ar putea să fie întocmai cum 
spuneți. Dar să ne gindim acum la un 
personaj tinăr. Medicul din «Mere roşii» 
este un astfel de om, care își concepe 
viata ca pe o continuă dăruire de sine, 
pentru alții și mai cu seamă pentru ideea 
de progres moral și, firește, știintific. 
Pentru a-l face drag spectatorilor l-aţi 
investit cumva (de-ar fi să mă inselD 
am soi de ciuditenie cabotină? De 
ce 

— «Ciudățenie cabotină»? Ne-am obiş- 
nuit atit de mult cu tiparele, încit dacă vedem 
un personaj boxind cu o pernă sau impăr- 
find mere copiilor, să-l catalogăm «cabotin 
ciudat»? Fiecare om are modul său de 
comportament şi niciodată doi oameni nu 
apucă la fel o ceașcă, nu se piaptănă cu 
aceleași gesturi, nu mănincă la fel (decit 
în filmele noastre). Am încercat să fac din 
Mitică Irod un om cu toate particularitățile 
sale. Acesta a fost marele merit al scenariu- 
lui și mai ales al nuvelei care l-a inspirat 
(«Treizeci și opt cu doi»), că a investit 
personajul cu multă viață. interpretat de un 
actor cum este Mircea Diaconu, care «sim- 
te» viața plină în virful unghiilor, am putut 
să duc mai departe tot ce era omenesc și 
particular omenesc in acest personaj. 

— Ştiu prea bine că vorbele mari nu 
vă plac și nu v-au plăcut niciodată. Vă 
întreb, de aceea, cu stringere de inimă, 
cum vi s-au părut «vorbele» criticii la 


‘filmul «Rătăcire»? 


— Nu îmi place să îi judec pe... «judecă- 
torii» mei. Aș putea fi nedrept, pentru că 
oricit de lucid ai fi, măcar un procent de 
subiectivitate ramine. Cu toţii avem impre- 
sia că facem numai ouă de aur. Pe de altă 
parte, m-am bucurat de la bun inceput de 
atenţia criticii, ba chiar m-am simţit răsfățat. 


Să vedem dacă scenariștii 

Ar dintre scriitorii de 

talent se apropie de cinema- 

nema tografie cu aceleași dispo- 

nibilități pe care le au față 

de arta lor de bază: literatura. 

Sintem siguri că unii dintre 

ei iubesc filmul, se duc cu plăcere într-o 

sală intunecată, sint fascinati de fotogra- 

mele în mișcare, de chipul unui interpret 

cu pantalonaşi scurți, ca în Piciul sau 

Hoti de biciclete, şi pe care numai cine- 
matogratul ni-i poate reda. 

Dar sint și scriitori care consideră filmul 
o artă minoră, observind, pe bună dreptate, 
cantitatea imensă de factori care concu- 
rează la realizarea unor pelicule: actor, 
dialog, povestire, muzică, zgomote, foto- 
grafie, decor, costume, numere de circ, etc. 
ŞI dacă, pină la urmă, dintre toate cel mai 
suspectat şi acuzat este scenariul, atunci 
trebuie să-i dăm scriitorului dreptate, cind 
i teme de film și revine la hirtia şi la penita 
ui. 

Dar el trebuie să înţeleagă că, scriind 
ceea ce se cheamă, în esență, literatură de 
cea mai bună calitate, el poate så tacă 
ceva contrar, ostil cinematogratului sau, 
dimpotrivă, minunat pentru cinematograf 


regizorii 
nostri 


A 


Alexandru Tatos: Autentic 


nu e „un secret profesional“, 
ci o condiţie elementară 


Nici în ceea ce privește Rătăcire nu pot 
să mă pling că au lipsit vorbele frumoase. 
Dar cu acest al doilea film al meu s-a întim- 
plat un fenomen pe care l-am prevăzut 
încă înainte de Inceperea lui. Rătăcire a 
avut de suportat, din plecare, două imense 
handicapuri: al Merelor roșii şi, mai ales, 
al propriei teme, pe cit de adevărată, pe 
atit de tocită şi simplificată în numeroase 
materiale gazetărești sau beletristice. Cum 
scenariul n-a putut evita anumite locuri co- 
mune, un exces de argumentare (de altfel 
prea bine știută) precum şi o previzibilitate 
a deznodămintului, și în cronicile filmului 
am simţit un iz de condescendenţă. Mai 
precis spus, prejudecata impusă a planat, 
fie şi involuntar, asupra judecății globale. 
Din acest motiv am fost felicitat In primul 
rind pentru discreţia cu care am rostit pro- 
blema, pentru că toată lumea se aștepta la 
un discurs cinematografic mult mai sforăi- 
tor. Noi, cei care am realizat filmul, am cre- 
zut foarte mult în ceea ce aveam de spus și 
cu toate că am fost strimtoraţi de anumite 
jaloane, am căutat să-i condimentăm cit 
mai mult materia sa intimă, cu nuanţe şi 
sensuri care să așeze filmul în zonele unui 
înțeles uman mult mai larg. Din numeroase 
discuţii pe care le-am avut cu spectatorii, 
mulți au sesizat destul de exact intenţiile 
noastre. Dar se poate foarte bine ca noi să 
confundăm uneori intenţiile cu realizarea 
lor. Acest lucru aș fi dorit să-l desprind 
mai limpede și mai profund din cronicile 
filmului, unde am reușit și unde nu. De 
asemeni, aș fi vrut să aflu mai exact stadiul 
la care mă găsesc ca profesiune în sine, 
cu acest al doilea film: dacă mi-am cizelat 
unele mijloace sau nu, unde am greșit, 
care sint pericolele care mă pasc, ş.a.m.d. 
Acum trebuie să aştept ca, o dată cu tre- 
cerea timpului, să mă lămuresc care este 
de fapt valoarea filmului. 

— Ce anume a adus nou acest al doilea 
tilm? 


— Bănuiesc că vă referiti la problemele 
să le zic de «creaţie» pe care mi le-a pus, 
pentru că numai despre asta aş putea vorbi. 
Din acest punct de vedere 一 oricit v-ar 
suna de ciudat — Rătăcire a insemnat 
pentru mine o experiență mai interesantă 
şi mai dificilă decit Mere roșii. Nu ştiu dacă 
şi alţi regizori au simțit la fel, dar de primul 
film m-am apucat cu un soi de inconștientă: 
abia după ce l-am terminat, mi-am dat 
seama cit de puţin film știu. Ceea cea 
constituit de fapt un avantaj, pentru că am 
lucrat eliberat de orice complex și erorile 


de limbaj au fost suplinite de o anumită 
spontaneitate, adesea remarcată. Dar asta 
nu ține mereu. V-aţi urcat vreodată la vola 
nul unei mașini? La prima lecţie — totu! 
merge de la sine; abia de la a doua incep 
problemele... Eu nu-mi dau seama, dar 
nu se poate ca fotogramele Rătăcirii să 
nu dezvăluie cite ceva din crisparea mea, 
pentru că propria operă te descoperă intot- 
deauna asa cum ești, oricit ai vrea să pari 
altfel, mai ales în fața unui material mult 
mai amplu și mai contorsionat; tre- 
buia să merg pe sirmă; aveam de po- 
vestit un mod de viață pe care nu-l cu- 
noșteam decit în aparenţă, din lecturi şi 
cele citeva călăloii Tăcule pină atunci 


Totul trebuia intuit și imaginat, inclusiv 
reconstituirea detaliilor unei stări si a unui 
sentiment pe care nu-l trăisem. Dar am 
avut şi momentul meu de satisfacție. O 
foarte bună actriță a noastră din trecut, 
Leni Caler, plecată de mulţi ani din țară şi 
care trăiește intr-un mediu asemănător 
cu cel descris de mine (numai un accident 
stupid — o fractură — a impiedicat-o in 
ultimul moment să joace în filmul meu), 
după ce a văzut Rătăcire a rămas multă 
vreme tăcută și întristată. Mi-a mărturisit 
că totul este neașteptat de autentic: de la 
descrierea mediului pină la stările şi senti- 
mentele eroinei, pe care le trăise asemănă- 
tor. N-am avut impresia că erau simple 
vorbe de complezenţă: aveam în fața mea 
un om răscolit... 

— Multă lume de la noi şi de aiurea 
e de acord în a considera al doilea film 
ca decisiv pentru cariera unui regizor. 
Dumneavoastră înșivă ați spus mai de- 
vreme: «Rătăcire» a însemnat pentru 

o experiență mai importantă şi 
dificilă decit «Mere roșii»... Împărtă- 
şind sau nu o atare opinie, spuneti-mi, 
ce este autodepășirea în activitatea 
unui cineast și, dacă depinde, de cine 
anume considerați că (mai) depinde? 

— Eu, unul, aud pentru prima oară o 
asemenea cugetare. O carieră artistică e ca 
o cursă de maraton care se încheie odată 
cu sfirsitul vieţii celui în cauză. O evoluție 
sau o involutie nu o poți prevedea după un 
anumit număr de ani sau opere (decit în 
cazurile care de la bun început n-au nici 
o valoare, dar astea nu intră în discuţie). 
Lui Steinbeck i-au trebuit douăzeci de ani 
ca să-și depășească primul roman; Cezar 
Petrescu n-a mai reușit lucrul acesta, ca de 
altfel — să revenim la domeniul nostru 一 
Orson Welles pe al său «Cetăţean Kane» 
Şi asta inseamnă că Welles nu-i un mare 


rubrica unui regizor 


Răspuns la prima întrebare (l) 


Ultima este o excepție, dar sint destule 
excepții de acest gen care pot duce la filme 
bune. Pentru a-l atrage, deci, pe scriitor 
spre film, nu trebuie să-l treci printr-o şcoală 
de cinematografie. Mai înţelept este să 
învețe singur sau cu ajutorul producătoru- 
lui și regizorului că filmul este o artă în 
adevăratul înțeles al cuvîntului, doar atunci 
cind elementele realiste cu care el se expri- 
mă (vreau adică să mă refer la forme), ca 
peisajul, interpretarea, subiectul nu sugru- 
mă, nu copleșesc, prin infatuare, ceea ce 
are cinematogratul propriu: fascinația mi- 
nusculelor fotograme în mişcare, în contra- 
punct, sinteza și forța lor de analiză proprie, 
ritmul, desfăşurarea lor în timp, doar atunci 
filmul e artă şi nu doar spectacol sau infor- 
mare sau document reportericesc sau o 
scenă de teatru în care poţi să-ți vezi actorii 
preferaţi în prim-plan. 


Atunci cind vorbim despre o colaborare 
cu adevărat remarcabilă privind filmul ca 
artă, trebuie să ne gindim la De Sica și 
Zavattini, deoarece cu neprofesionisti hai- 
ne purtate și străzi adevărate, ei au putut 
crea o realitate nouă, stranie, prin capodo- 
pere ca Miracol la Milano, Sciuscia... 
Aici este vorba, ca și în Omul din Aran, 
Los Olvidados, Pămintul se cutremura, 
de cinema-ul pur, care foloseşte mijloace 
absolut specifice, lucru pe care trebuie să-l 
cunoască și să-l accepte orice scriitor, 
înainte de a incepe să devină scenarist. 

Cu toate tribulaţiile, tehnicitatea, colec- 
tivitatea eterogenă a producției cinemato- 
grafice, actul cel mai intim rămine elabora- 
rea scenariului. Si atunci cind teatralismul 
sau literaturizarea sau picturalismul a In- 
vadat, pe rind, cinematogratul, au apărut 
intotdeauna teoreticieni Si practicieni a 


regizor sau că «Falstaff» nu-i o capodo- 
peră? Dacă e să am o părere, fiecare film 
este decisiv pentru cariera unui regizor 
şi nu neapărat prin valoarea în sine, cit 
prin puntile și momentele pe care le repre- 
zintă în peisajul carierei sale. Un film este 
egal cu cel puţin un an de zile din viața crea- 
torului său. Este foarte posibil ca premiza 
de la care porneşte să nu ducă, din plecare, 
către o mare reuşită. Dacă acest film este 
folosit ca un exercițiu serios pentru cize- 
larea uneltelor sau pentru experimentarea 
unor noi mijloace de expresie, într-un cuvint 
dacă nu se pierde prilejul ca bateriile să fie 
reîncărcate şi rezervoarele umplute, atunci 
chiar dacă filmul respectiv nu are valoare, 
rezultatul acestei munci se va vedea mai 
tirziu, revărsat în alt film. Grija permanentă 
față de arta ta, de viaţa ta, igiena zilnică, 
aş zice, tăria în fața tentatiilor de orice na- 
tură — toate astea neinsemnind un sacriți- 
ciu, atunci cind pornesc din pasiune — iată 
condiția autodepășirii de care vorbeați. 
Dar în prețul acestei autodepășiri este 
inclusă și rezistența. nuterea de asteptare. 

— Cugetind bine; ati tăcut și o «pro- 
tesiune de credință». Nu v-am cerut, 
dar vă mulțumesc... Alexandru Tatos, 
aveţi în vedere suita de actori tineri 
de excepție; cind vă gindiţi la destinul 
filmului pentru tineret? 

— Nu mă gindesc în mod special la des- 
tinul filmului pentru tineret, deoarece nu 
cred că există filme doar pentru anumite 
virste. Tot ce este valoros şi educativ — 
este şi pentru tineret. În al doilea rind, po- 
vestea cu tinerii actori de excepţie începe 
să devină o legendă. Dacă v-aţi referit la 
Diaconu, Zamfirescu sau George Mihăiţă, 
de pildă, vreau să vă reamintesc că au trecut 
opt ani de cind au absolvit institutul și că, 
de atunci, ultimele promoții sint tot mai 
sărace în elemente de perspectivă. Mai 
mult, majoritatea actorilor care ies de pe 
băncile școlii nu întrunesc nici măcar cali- 
tățile elementare necesare profesiei. Tre- 
buie să ne punem foarte serios această 
problemă, mai ales în condiţiile în care 
producţia de filme va creşte foarte mult 
în următorii ani. 

— De acord cu gindul dumneavoas- 
tră înainte mergător. Aș dori totuși 
să vă reamintesc citeva nume din ulti- 
mele promoții: Gabriel Oseciuc, Tora 
Vasilescu, Horaţiu Mălăiele, Diana Lu- 
pescu... 

— Citeva nume în plus nu schimbă datele 
problemei. Probabil că v-aţi căznit foarte 
mult pină le-aţi găsit... 

— Cum vedeți conlucrarea criticilor 
tineri de film cu pleiada de excepționali 
regizori de cinema afirmați în ultimii 
ani? 

— Această «conlucrare», cum o denu- 
miți, nu o văd deloc disociată pe criterii 
de virstă, generaţie etc., aşa cum departa- 
jările asemănătoare care se referă la breas- 
la noastră au ajuns periculoase. O singură 
împărțire se poate face: pe criteriul valorii. 
(În treacăt fie spus, iar v-aţi aruncat la 
vorbe mari: de unde regizori excepționali 
şi incă o pleiadă? Să ne păstrăm simţul 
măsurii...). Forţele, valorile de care dispune 
mișcarea noastră cinematografică — regi- 
zori sau critici — nu sint atit de multe încît 
să permită vreo altă dispersare. 

PS nu ne «dispersăm». Există insă 
o pleiadă de regizori «de valoare» în 
care vă includ, vai, vai, şi pe dumnea- 
voastră!... 7 

— Aţi început totuşi să mai scădeți din 
preţ și asta e bine. În ceea ce mă privește, 
eu vă mulțumesc pentru intenţiile dv. gene- 
roase, dar aș vrea să rețineţi că nu mă 
consider deloc excepțional. Doresc să fiu, 
dar asta-i cu totul altceva... 

loan LAZĂR 


filmului pur, rădăcinile cele mai puternice 
ale cinematografului, care au dat expre- 
sionismul, documentarismul, naturalismul, 
simbolismul, ca expresii de artă cinemato- 
grafică specifică, inexprimabilă altundeva: 
Cabinetul doctorului Caligari, Intole- 
rantă, Potemkin, Stigmatul răului, etc. 

Din păcate, în foarte rare cazuri scena- 
riile filmelor apelează la memoria aces- 
tor exemple. Mai des, ele aleg calea spec 
tacolului pentru publicul de orice catego- 
rie, a schematismului tematic. Şi atunci 
cind scenariile sint împinse spre aceste 
drumuri lăturalnice, este de la sine înţeles 
că scriitorul, doritor să fie scenarist de 
calitate, se dă de o parte și în locul lui apar 
mizgăliturile de hirtie fotografică. Continui- 
tatea psihologică exactă a subiectului, dia- 
logul mult sau puţin, literar sau simplu, 
exprimat în timpul și spațiul cinematogra- 
tic, fără un «clin d'oeil» la public, dar dorin- 
du-l, nu acestea sint oare caracteristicile 
unui bun scenariu? 

Producătorii trebuie să ştie că dacă vor 
să caute autori de această calitate, au unde 
şi cum găsi scenariști în această tară. 
Destui, atit cit trebuie. Vii. lubitori de film. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Profesorul din Îngerul 
albastru, celebrul roman 
al lui Heinrich Mann, după 
care s-a realizat un film 
la fel de celebru, trăiește 
o adevărată revoluţie in- 
terioară în clipa în care 
cunoaşte lumea de basm, iluzii, con- 
fetti și butatorie a teatrului. Venit din 
austeritatea catedrei, din teritoriul dis- 
ciplinei didactice, libertatea, uneori ne- 
păsarea și chiar frivolitatea multicoloră 
a culiselor îl fascinează, admiraţia, deși 
se Inhăitează cu îndignarea de belfer, 
nu se destramă. Un anume echilibru 
fragil, țeapăn și unilateral se rupe ime- 
diat la contactul cu lumea de iluzii 
a teatrului sau a filmului şi asta și fiindcă 
dezechilibrul îşi găseşte imediat răs- 
plata. Nimeni nu suferă fără iluzia răs- 
platei... Suferinţa e cu atit mai intensă 
cu cit corabia răsplatei pluteşte mai pe 
aproape; pină şi sinucigașii se leagănă 
cu iluzia cumplitei nenorociri pe care 
o va stirni dispariţia lor. Ei nici nu cred 
că vor muri cu adevărat, toți speră să se 
jesfete în carne și oase, sănătosi 
tun — sub privirile îngrozite ale celorlalti. 
Orice sinucigaş este — vrind -nevrind 
一 Un impostor. Fascinaţia pe care o 
exercită lumea teatrului și a filmului se 
explică şi prin dorinţa absolut legitimă 
a oamenilor de a trăi o lume de basm, 
incărcată de semnificaţii poetice, o lume 
în care granița dintre moarte și viață, 
dintre vis şi real să dispară. Îmi amintesc 
ce stare de euforie domnea la Mogoşoa- 
ia în timpul în care Elisabeta Bostan se 
dedicase filmărilor Veronicăi. La Mo- 
goșoaia filmările nu sînt un eveniment 
ieșit din comun. Sub balconul camerei 
mele s-au filmat multe secvențe dra- 
matice în care sultanii și gloriile Bizan- 
tului erau drastic admonestate, marchi- 
zele din figurația orbecăiau prin sufra- 
gerie în căutarea unui pepsi-cola — se 
rătăceau pe acolo pin Si armăsarii 
pur-singe. Dar cu filmul Elisabetei 


nema 


aventura scenariului 
dintr-un unghi comic 


— Am văzut aseară un 

film, o poveste simplă si 

emoţionantă... Acţiunea 

se petrece într-un sat li 

niştit de pescari. Tinărul 

pescar Vasile o iubește 

petinăra învățătoare Ana, 
fiica bătrinului șef de brigadă, Teodor. 
Acesta insă, este Impotriva căsătoriei 
lui Vasile cu Ana, fiindcă fratele său 
Gheorghe, unchiul Anei, face şi el parte 
ca şi Vasile din brigada lui Teodor, Il 
urăște pe lon, tatăl lui Vasile, cu care 
se află în dușmănie veche, din vremea, 
cind tinăr fiind, între cele două războaie 
mondiale, se Indrăgostise de Florica, 
mama lui Vasile, care se căsătorise 
totuși cu ion, ceea ce Gheorghe n-a 
putut să uite. În favoarea dragosteidin- 
tre Vasile și Ana intervine mătușa 
Mărioara, cumnata lui Teodor, care ea 
însăși suferise în tinereţe, tot între cele 
două războaie mondiale, din cauza opo- 
ziției părinţilor, care au silit-o să se 
mărite cu Petru, fratele lui lon, şi nu cu 
Teodor, tatăl Anei, pe care ea îl iubea, 
dar pe care părinții ei nu-l doreau 
fiindcă Petru avea lotca lui, în timp ce 


nu înseamnă 
a dormi. 
ci a dori 
să corijezi realitatea 


Bostan se intimplase ceva deosebit. 
Oamenii se obişnuiseră cu supranatu- 
ralul, cu actrițele transformate în veve- 
rite şi cotofene. De aceea nimeni nu s-a 
mirat cind femeia de serviciu a strigat: 
«Domnu' Mazilu stă în cameră și bea 
bere cu o pisică». 

A confunda viața cu un vis sau a 
crede că ea poate să fie un vis nu echi- 
valează deloc cu disprețul față de real 一 
căci de real, oricum n-avem cum să 
scăpăm —, ci cu nevoia noastră de de- 
săvirşire. De aici şi cunoscuta expresie, 
«a fost trumos ca un vis». Fiecare ființă 
omenească dorește o lume perfectă, 
fără moarte şi mai ales, fără boli, fără 
ticăloşi şi mai ales fără nedreptăţi so- 
ciale. Şi această lume perfectă, deo- 
camdată, numai visul ne-o poate asi- 
gura. Filozofii marxisti n-au confundat 
niciodată visul cu evaziunea, i-au acor- 
dat întotdeauna şi o Incredere poetică 
şi una practică. A nu visa înseamnă a te 
mulțumi cu ceea ce este,a nu visa 
inseamnă a nu fi bintuit de demonul 
sfint al autodepășirii. Multe din cuceri- 
rile epocale ale științei s-au născut din 
dorința omului de a visa. Să nu uităm 
că visul e tot una cu îndoiala, cu neincre- 
derea față de banalitățile unanim accep- 
tate, cu ateismul cutezător și creator. 
E foarte legitimă și foarte realistă neli- 
niştea de mai demult a poetului care se 
întreba: «Unde ne sint visătorii?». 


0 poveste „simplă și emoţionantă“ 


Teodor nu avea lotca lui, fiind mai 
sărac. Tuşa Marioara, în acţiunea ei de 
sprijinire a dragostei celor doi tineri, 
cere ajutorul primarului, Andrei, care 
în tinereţea lui, între cele două războaie 
mondiale, o iubise și el pe Marioara, 
dar nu i-o mărturisise decit după cel 
de-al doilea război mondial, tardiv deci, 
astfel că fusese nevoit să se căsătoreas- 
că cu sora lui Teodor și a lui Gheorghe, 
fiind şi el, prin urmare, unchiul Anei, 
la care ține foarte mult, nu însă și la 
Vasile, care l-a criticat Intr-o şedinţă a 
Consiliului popular pentru aminarea 
construirii căminului cultural din sat, 
deşi vinovat de aminare nu era primarul, 
ci vicepreşedintele Consiliului popular, 
Costică, îndrăgostit şi el de Ana, pe 
care Ana, bineinteles, nu-l iubește, toc- 
mai fiindcă vicepreşedintele a dat intiie- 
tate construirii unui bufet modern, lu- 
minat cu neon, aminind construirea 
căminului cultural, la îndemnul lui Gheor 
ghe, unchiul Anei şi naşul lui Costică, 
care, de cind lon s-a însurat cu Florica, 
pe care și el o iubise, el, Gheorghe, s-a 
apucat de băut şi, ca atare, a simţit de 
timpuriu necesitatea unui bufet modern, 


Mărturisesc că problema visului — 
inadins i-am dat această catalogare 
birocratică —m-a obsedat de timpur 
riu... Sint citeva realități uimitoare, nici 
acum elucidate de ştiinţă. În vis nu 
poți să fugi din fața primejdiei, visul 
nu-ți oferă nici o şansă în afară de 
reîntiinirea cu realitatea, adică trezirea 
din somn. Numai o anume categorie de 
oameni, şi numai plină la o anumită 
virstă, se visează zburind. De ce celor- 
lalți li se refuză această minune? Psi- 
hiatrii susțin că cei care nu se visează 
printre galaxii nici nu doresc acest lucru 
— cu alte cuvinte, dragoste cu sila nu se 
poate face, nu poți să ai ceea ce nu 
doreşti din adincuri. Medicina averti- 
zează că nu e bine să visăm în culori, 
că numai visele în alb-negru sint dovada 
sănătății impecabile. Nici explicaţiile 
pe care Freud le dădea cu ani în urmă 
nu mai sint privite cu admiraţia de odi- 
nioară, nu se mai admite că visul e doar 
compensaţia care se acordă neajunsu- 
rilor subconştientului, că cine a fost 
pălmuit în viaţa de fiecare zi, va fi min- 
gliat în vis... Şi aşa mai departe. 

În artă, şi mai cu seamă în cinemato- 
grafie, visul e o metodă de a înțelege 
realul; cit de magistral, cit de pămintesc 
îl foloseşte Buñuel. Viscerele, coşmaru- 
rile din filmele lui Buñuel apar brusc ca 
nişte copaci înginduraţi şi lucizi pe 
pămintul nisipos al unei realități ne- 
înțelese, visul se transformă în realita- 
tea ultimă şi adincă. Coșmarurile din 
Farmecul discret al burgheziei sint 
la fel de realiste ca o pagină scrisă de 
Balzac. Visul mai înseamnă și posibilita- 
tea de a depăşi «epicul» tocmai cind el 
si-a epuiza! matera prima puterea de 
a urca acel calvar al «semnificatie». 

A visa nu inseamnă deioc a dormi 一 
dimpotrivă, se traduce printr-o stare 
de necontenită, neobosită veghe, prin 
dorinţa de a înțelege și stăpini realul. 


Teodor MAZILU 


luminat cu neon, pe lingă cele două 
bufete mai vechi, dintre cele două răz- 
boaie mondiale. 

Înțelegind, în cele din urmă, că Vasile 
nu este împotriva lui, ci împotriva bufe- 
tului, primarul, care, în ultimă instanță 
este și el împotriva bufetului și pentru 
căminul cultural, o ajută pe tușa Mari- 
oara să-l convingă pe Gheorghe să nu-l 
mai duşmănească pe lon, pe lon să nu 
mai bea, că tot nu mai poate rezolva 
problema pe care n-a rezolvat-o între 
cele două războaie mondiale, pe Teodor 
să nu se mai opună căsătoriei dintre 
Ana şi Vasile, iar pe Costică să renunțe 
la construirea bufetului cu lumină de 
neon în favoarea unui cămin cultural cu 
lumină de neon. Cind căminul cultural 
va fi gata, aici va avea loc căsătoria 
dintre Vasile şi Ana. Ce zici de această 
poveste simplă şi emoţionantă? 

— Minunată! Zici că se petrece în- 
tr-un sat de pescari? 

— Da. 

— Şi peștele se vede? 


Dumitru SOLOMON 


https://biblioteca-digitala.ro 


clubul c 


Etica 
dialogului 


baterilor de la 
F mul tri- 
m ru A prim de 
a a 
XXV —XXXV) 
țică pentru 
tiile în care critica n 
atā în scris, ar putea 


starea de lucr și pentru star 
t a cinematografie 
a formulă de î 
dic 


dual 


năm, cu pre diagnost 
teme agenda viitoa 
untări — orale, dar și 
primă f 
te. Dialogu- 
ne, uneori 
ale mo- 
idire d 
fi rap ld f 
tre programul temat 


à formelor 
um și. diferite 


nema- 
scolilor 


; este de a se sub- 

stitui trav criti t 
doar in trebuie să 
să pretu x £ dia- 


> moti- 
vorbiri 


eri ca deg 
irituale gata prep 
rate 
De 
prime 
35 de 


luni lu 


transparen- 
area opini- 


timpuri, 
e cazul să ne 


a, fiind în firea lucrurilor 
€ e arate rezistente, iar 
unele limite greu de depăsit 

est sens ajutat, în ultimul 

a sedinte dedicate conditiei 

Biroului 
ieastilor 
ceta,cu un concurs colegial, posibi- 
i si eficientei 

publicațiile 

„m a fost aceea a 

Crohmălniceanu, despre critica 

a de film sau alt registru, 

4 complem te, in- 

zentanții cinecluburilor din 


ca și 


pere si exigente in care c 
de film i te afirma, mult m 


a 


lui 


douà-treimi le constit 
torii, operatorii. studentii si alți inv 
jiti ani întru pro re sp 

dialogului în cinematopra 


Valerian SAVA 


Între. gaz ul 
problemel 
şi pămintul hazului “ 
“din viață - = 
(Monica Ghiţă) 


fotbalistice 


j În filmografia unui regizor 
de paranan tematică 
r gravă — gravă, nu în sensul 
pema unui efort de încruntare in 
| fata vieții, ci în sensul explo 
| rării zonelor ei nevralgice 
vezi Diminetile unui băiat 
cuminte sau Legenda, Ilustrate cu flori 
de cimp sau Prin cenușa imperiu- 
lui — în filmografia unul regizor înclinat 
„spre meditaţie nu spre zburdălnicie, un 
liim ca Totul pentru fotbal nu poate să 
apară fără să stirnească «oarece» uimire. 
Sigur, regizorii nu sint fluturi, ei nu pot fi 
infipfi cu acul în insectarul unui gen anu- 
me. Sigur, foarte sigur, nici Blaier nu și-a 
semnat prin acest film actul de divorț de 
preocupările sale de pînă acum. Sigur, si 
asta este cel mai sigur, nu sintem atit de 
bogaţi în comedii încît să nu le acceptăm 
decit pe acelea făcute de specialiştii ge- 
nului. O comedie este binevenită oricum, 
la cită secetă de comedie există, prinde 


(Urmare din pag. 24) 


nariu. Un scenariu scris de Mihai Opris 
şi de Vasile Chiriţă, cam în grabă, se 
pare, oferind o bază pentru o povestire 
simplă, extrem de simplă fără alte preo- 
cupări de ordin filozofic sau analitic, 
un subiect despre o tinără curajoasă 
care a ținut să ajungă în prima linie a 
frontului, să-și răzbune fratele ucis de dus- 
man şi să răpună,la rindul ei, cu arma fra- 
telui, acest duşman, fără ezitare, «pentru 
că dușmanul nu e om. Dacă ar fi fost om, 
nu ar fi venit în țară să-mi pirjolească pă- 
mintul». Logică sănătoasă, de fată plecată 
de la țară care a tăcut gimnaziul și a ajuns 
prin dirzenie și curaj, prima femele-ofițer 
a armatei române, o adevărată eroină care 
şi-a dat viaţa pe cimpul de luptă într-un răz- 
boi de apărare și realizare a unităţii natio- 
nale. Treptat lucrurile se mai complică: de 
Ja o schiţă de portret, se încearcă şi o mică 
frescă a marelui război de la 1916—1918, 
dar filmul nu se ridică nici la amploarea 
personajului excepțional și nici la aceea a 
evenimentului de importanţă istorică. Este 
oare fata aceasta, așa cum o concep au- 
torii; sensibilă dar extrem de simplificată, 
este ea faimoasa eroină de la Jii? loana 
d'Arc a românilor care a stirnit o admi- 
ratie şi o uimire depășind mult granițele 
timpului și țării ei? Raportată la modelul 
real, cu totul copleșitor, fascinant, com- 
plex, de o inteligenţă sclipitoare — așa cum 
reiese din documentele mai bogate decit 
cele la care fac apel autorii filmului — nu. 
Raportată la ea însăși, aşa cum ne apare in 
persoana tinerei actrițe Stela Furcovici, cu 
farmecul fragilității și tenacității ei, al gra- 
vitătii, cînd cuminţi, cind voioase, școlărița 
aceasta devenită ostaș, ostașul acesta de- 
venit erou naţional, te cucerește. Nu prin 
ce spune — fraze banale, prea ades con- 
venţionale, naive — dar prin felul in care le 
spune, cu credința adincă pătrunsă de 
emoție dar şi de tăria argumentelor ei de 
o logică infailibilă. «Altfel nu se poate. 
măicuţă. Cind simte primejdia leoaica, saro 
să-și apere puii. Asta-i pravila firii». O 
foarte tinără actriță, cu toată prospețime: 


6 


nădejde. Un scriitor priceput și în ale tot- 
valului — Mircea Radu lacoban, Impătimii 
cunoscător și suporter al sportului cu balo- 
nul rotund, om cu condeiul netocit în ticuri 
cinematografice, semnează scenariul și gi- 
voază autenticitatea problematică pentru 
„a, ce să facem, într-o comedie despre 
fotbal este nevoie de un asemenea gir, cu 
fotbalul nu e de glumit decit cu acoperite. 
O distribuție echilibrată, gindită pentru iu 
bitorii de fotbal, dar și pentru iubitorii de 
inema 一 Tamango (ei bine insusi Rică 
Raducanu) dar şi Jean Constantin, Gheo! 
„he Dinică (actorul în stare să scoată un 
personaj «de aur» din orice apariţie, fie e: 
şi mută — cazul nostru), Petre Gheorghiu, 
dar şi Nicu Constantin, Sebastian Papaiani, 
dar și Ovidiu Schumacher, Aurel Giurumia, 
dar şi Aristide Teică. O distribuţie care 
acoperă perfect gama tipologică cerută do 
o asemenea comedie și asigură necesarul! 
de atractivitate, priza la public. Un regizo: 
ca Andrei Blaier însă nu se putea multumi 
cu atit, aşa cum nu se putea mulțumi s3 
vorbească doar despre «chichiţele» fot- 
balului cînd ajunge el la ananghie Asu 
incit, dincolo de situaţiile comice spe 
cifice, există Si un strop de poezie, dincolo 
de invenția comică, există și un strop de 
viață de-adevăratelea, dincolo de perso 
najele «de haz», există și personaje «de 
necaz». Un antrenor de modă veche «ne- 
microfonizat» — portret tandru schițat dis 
cret de Nicolae Praida; un fotbalist ca to! 
fotbaliştii cu o nevastă ca toate nevestele 
(Emil Hossu și Monica Ghiuţă, actori in- 
zestrati cu vizibil simț al comediei de toate 


Cu ţepi şi cu tandreţe 


despre şi pentru fotbal. 


bine şi o picătură. Cu atit mai mult cu cit 
avem de-a face cu o picătură bine gindită 
Blaier nu și-a ales la întimplare încercarea 
puterii într-un gen nou pentru el, ci cu 
grijă pentru reuşita încercării, s-a oprit pe 
o notă «caldă» cu rezonanță în multe 
urechi şi suflete de spectatori. Să recu- 
noaștem, o comedie din lumea fotbalulu: 
acoperă, din pornire, o zonă mai vastă de 
interes, decit să zicem, o comedie despi: 
volecţionarii de timbre. Blaier a jucat un 
număr cîştigător, dar jucător cinstit cu 
partenerul său, publicul, nu s-a lăsat in 
voia norocului, ci l-a sprijinit cu toată na- 
dejdea meseriei sale. Şi cu colaboratori de 


virstei sși vibrația unui talent in formare. 
dublată de o profesionistă cu har şi inteli- 
gentă, scot la lumină acest lujer grațios și 
dirz de fată-bărbată (ce cochet feminin 
zimbeste ea imaginii din oglindă cînd iși 
aşează ochelarii dăruiți de medic, dar Si 
ce ris băiețos ştie să-și compună cind 
olumește cu ostașii din subordine în sti- 
lul anecdotelor cazone ale lui Bacalbaşa). 
de un eroism familiar, ușor accesibil, ca-n 
cărţile de citire. Regia lui Dinu Cocea a 
mers exact în direcția și la temperatura 
lirică a scenariului. Sint însă și citeva scene 
ce depășesc calitatea dramaturgiei, cum 
ar fi genericul decupat sugestiv, anuntind 
declanşarea războiului, bombardamentul 
din gară, șocul frontului, spitalul cu opera 
tiile «pe viu» sau întilnirile — toate — dintre 
Cătălina și medicul Mureșanu (foarte fru 
mos, in linia dramatismului lui sobru, el» 
vat, rezolvă lon Caramitru personajul fictiv) 
sau secvenţa impresionantă a înrolării 1ra- 
ților ardeleni în armata română și juramin 
tul lor fără vorbe, cu tortele aprinse. Pre- 
domină însă o cantitate de naivitate și dul- 
cegărie ce contracarează momentele de 
interes (puiul galben apărind la geamul lo- 
cotenentului și anunțind îndrăgostitului pri- 
măvara, sărutul patetic sub teiul lui Emi- 
nescu, colindele de la geamulspitalului) 
sau scene de un efect prea căutat și de 
aceea îndolelnic, cum e gramofonul în 
cimpul înzăpezit emitind un tinguios apro- 
po melodic, «De ce m-aţi dus de lingă voi». 

Numeroasă şi bine dirijată, distribuția din 
care se rețin, prin naturalețea și hazul lor 
popular, Mihai Mereuţă și Niţă Anastase- 
Fifi sau, în registrul dramatic, Elena Sereda 
și lon Lupu. 

Remarcabilă, mai ales la capitolul por- 
tretelor, sugestivelor grosplanuri ale inter- 
pretilor principali (Stela Furcovici, lon Cara- 
mitru şi lon Lupu) este imaginea semnată 
de Marian Stanciu. În ciuda unul color cam 
strident (în scenele de front) sau idilic (ser- 
barea pomului din spital), tînărul operator 
a găsit în citeva filmări de noapte sau apu- 
suri tirzii, tonalități dramatice adecvate 
(coșmarul fetei, după primul om ucis, in- 
tilnirea Cătălinei cu Mureşan lîngă mormin- 
tul fratelui ei, cu acel dialog mut de planuri 
tot mai apropiate și expresiv montate). 
Autoarea costumelor își permite prea des 
licențe de adevăr ce dau filmului un aer 
nefiresc, de paradă: cizme moderne de 


https://biblioteca-digitala.ro 


zilele); un iubitor de fotbal si de albine, 
Cornel Coman, personaje care scot usor 
comedia lui Blaier de pe gazonul proble- 
melor fotbalistice şi o împing pe pămin- 
tul hazului din viață așa cum e ea cind se 
zice că are haz. Da, Tamango la contrabas 
si Jean Constantin la pieptene sint irezis- 
tibili. Da, Sebastian Papaiani, explicind 
cum e cu «voleiul», este imbatabil. Da, 
Mihai Mereuţă, pindind pisici negre si 
cifre cu ghinion, este cuceritor. Da, Aris- 
tide Teică vorbind «turculision» n-are pe- 
reche. Da, comicii acestei comedii sint, 
tiecare în felul său, magnifici. Dar cind 
Monica Ghiuţă plinge cu lacrimi cit pum- 


scai alb, uniforme sanitare impecabile, chiar 
si In prima linie. Muzica accentuează și ea 
caracterul  sentimental-dulceag ori supet- 
ticial-patelic al multor secvenţe. 
in rest: nimic nou pe frontul filmului is- 
toric. Pe cind o ambițioasă ofensivă? 
ALM. 


(Urmare din pag. 24) 


atirmind propunerea sau opunerea sa fă: 
a-i divulga rațiunile şi păstrindu-și to! 
deauna un anume atu secret: președintele 
convoacă consiliul de conducere în zi de 
duminică, iar inginerul renunță tocmai u- 
tunci la ultimul cuvint și cumpără pe loc 
iapa care i se impută (în altă ordine de idei) 
intelegem, în consecință, deruta iubitei 
eroului, accentuată de răspunsul acestuia, 
de o înșelătoare modestie: «— Ce-o fi în 
capul tău? — Nu ştiu, eu cred că nimic. 
— Şi eu cred la fel». 

Cu alte cuvinte, filozofia implicată in 
opțiunile personajelor este pertect disimu- 
lată, cu toată sinceritatea, în timp ce' com 
portarea lor exterioară pare simulată, cu 
toată șşiretenia. De asta ne dăm seama din 
prima secvenţă, cind Vlad, agronomul, intrà 
într-o încăpere in care noi vedem clar co 
mesenii adunaţi la o aniversare, dar el se 
face că nu vede nimic și se proclamă speria! 
de întuneric, ca să nu compromită farsa 
pusă la cale și să declanșeze o scenă con- 
tagioasă de umor colegial. În acelaşi scop, 
operatorul George Cornea, devenit regizor, 
lasă tehnica clar-obscurului în seama de- 
butantului Anghel Deca, acesta la rindul 
său bizuindu-se pe etalonaj, care ține să 
sublinieze şi el, prin consens extra-prote- 
prone prefăcuta ingenuitate a personaju- 
ul. 

Alteori însă, eroul se revoltă, nu mai 
suportă să fie socotit naiv. Aflat acasă la 
Corina — profesoara, într-o retrospectivă, 
ca să-i ceară mina, el protestează pe loc, 
dind refuzului cu care e întimpinat alură de 
incident diplomatic, întrucit a fost pus de 
posibilul socru în fața unui fapt împlinit, 
în loc să fie aşteptat pentru tratative. Alt- 
minteri, Vlad este un expeditiv. De pildă, 


nul că «s-au ars clătitele», cind fata de la 
muzeu explică cu solemnitate de reporter 
de front că «un scaun este un scaun», 
cind preşul — pardon, covorul — acela 
dansează în fața lui Dinică care îl pipăie 
tandru si mai că nu-l miroase, şi mai că 
nu-l mușcă, atunci «chichiţele» fotbalului 
se dau cu respect la o parte și în fata ochi- 
lor noştri rămine filmul, comedia, chiar 
dacă nu de zile, ci de momente mari. Fări- 
mitele astea picate de-a dreptul de la 
masa comediei de pe timpul cind era rege, 
nu au în filmul lui Blaier decit un rival: ra- 
pelul tandru la copilăria fotbalului și fot- 
balistilor de altădată. Puștii aceia zdren- 
țăroşi de odinioară, cu mingea lor nu din 
cale afară rotundă, dar bine îndesată cu 
cirpe și sperante, puștii aceia care inca- 
sează fără să cricnească nuiele pe spate 
si șuturi în tund, care răspund în trei apa- 
riții, numai în trei, la o întrebare nepusă 
niciodată (cine ar îndrăzni s-o pună?): ce 
este fotbalul? Ei sint de altfel suportul 
poetic al acestui film. Grundul. Deasupra 
se vede o comedie care «pune in țeapă» 
nătavuri si ticuri mai mult sau mai puțin 
sportive. Uneori cu spumă alteori numai 


cu drojdie, uneori cu nădut, alteori cu 
candoare, întotdeauna cu bun simț și cu 
simtul măsurii. Cu o echipă bună (imagi- 
nea 一 vie, expresivă — Costache Dumitru 


Fony, într-o excelentă formă de operator si 


cameraman, secondat de Alexandru Gro- ` 


2a, tinără speranţă îndreptățită în lumea 
operatorilor 一 montajul 一 precis, bine 


ritmat — datorat monteuzei Maria Neagu, 


coloana sonoră — îngrijită, în adevăratul 
sens al cuvîntului de Bogdan Cavadia, 
muzica — Radu Serban. ca deobicei cola- 


borator de nădejde ln viaţa unui Aim) Andi 
Blaier a reusit să facă din Totul pentru 
totba! un film de încintut nu numa marea 


tamilie a iubitorilor de fotbal, dar şi familia — 
nici ea mică - a iubitorilor de comedie. 


Eva SiRBU 


Scenariul: Mircea Radu lacoban. Regia: Andrei 
Blaier. Imaginea: Dumitru Costache-Fony şi A- 
vxandru Groza. Decoruri: Dodu Bălăşoiu. Costu- 
me: Oltea ionescu. Muzica: Radu Șerban. Mon- 
tajul: Maria Neagu. Sunetul: Bogdan Cavadia. 
Cu: Petre Gheorghiu, Aurel Glurumia, Paul Lavric, 


. Ovidiu Schumacher, Gheorghe Dinică, Jean Con- 


stantin, Mihai Mereuţă, Nicolae Praida, Sebestian 
Papaiani, Emil Hossu, Cornel Coman, Monica 
Ghiuţă, Nicu Constantin și Rică Răducanu. 

O producție a Casei de filmo Patru. Director: 
Corneliu Leu. Film realizat In studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucureşti». 


tocmai sosit în sat, cind intră în camera în 
care se află brigadierii, pe care încă nu-i 
văzuse la ochi, nu pierde timpul cu psihana- 
lize, ci începe să le împartă, din uşă, unde 
e se află masaţi cu faţa la aparat, planurile 
de muncă dinainte pregătite. Aici se vădes- 
te si tipul de secvență practicat de ope- 
ratorul-regizor: foarte eliptică în părțile 
introductive şi între replicile citate mai sus. 
De altfel, In aceste replici nu e vorba nu- 
mai de cultura porumbului, ci uneori de 
cultură pur și simplu. De pildă, în efuziunile 
sale sentimentale, Corina—profesoara ci- 
tează de mai multe ori pe Goethe, cu al său 
«Clipă, rămli!», iar în ultima secvenţă scrie 
tebril acelaşi obsesiv citat, cu cretă albă, pe 
prelata unei maşini. De ce tocmai atunci 
«clipă, rămii»? Pentru că în acel moment 
precis,ea simte nevoia să-şi exprime bucuria 
zărindu-și iubitul prin geamul de la sediu, 
cum face planuri, în bună înțelegere cu pre- 
ședintele, sub forma unui lan de porumb 
desenat, cu altă cretă, pe geamul în 
chestiune. 
De urat am mai ura, dar terminăm pagina 
— şi n-am vorbit Incă despre actori. 
Vladimir Găitan—agronomul face în a- 
ceastă comedie figură de Buster Keaton, 
trădind mai ales în prim-planuri o tristețe 
indicibilă, ca și cum ar fi ultimul actor că- 
ruia îi este dat să joace un asemenea rol 
(ce-ar fi să nu se însele în trista-i presim- 
tire?)). li susține contrapunctic tristețea, cu 
tnnsparenta surisului său, „Micaela Cara- 
cas — profesoara, care poartă cu multă gra- 
tie veșmintele bucureștene la Zăvoare, in 
timp ce Ilarion Ciobanu președintele este 
mereu egal cu sine însuși, așteptind impèr- 
turbabil să-i intre noi agronomi pe ușă, iar 
Silviu Stănculescu — primarul pare întru 
totul mulțumit de rolul său şi de toate. 
in antracte, autorii au avut ideea originală 
de a ne oferi, in cu totul alt stil şi chiar în alt 
spirit, cîteva încintătoare apariţii ale lui 
Mircea Diaconu, abil racordate totuşi la 
subiectul filmului, ca variații parodice, care 
s-ar putea difuza şi separat. Aceeași func- 
tie o au apariţiile Dragăi Olteanu-Matel și 
ale Rodicăi Negrea. Cit despre scenariu 一 - 
revenind la film și la celelalte producții si- 
milare — vom încerca să vorbim, într-un 
articol aparte, după Anul Nou. 


Val.S. 


Corabia «Mary Turner» — un 

schooner cu trei catarge 
troznește din toate inchei 
nema turile. Se apleacă, lovită dv 
furtună cînd într-o parte, cind 
intr-alta. Jos, într-o cabină 
strimtă din cală, unde apa a 
hecat de genunchi, doi oameni sint zvirliţi 
printre butoaie și de-abia se țin de pereții 
de scindură groasă, negeluită. Cu maic 
greutate, unul dintre ei izbutește să aprindă 
o luminare. E Greenleaf, un bătrin lup dk 
mare, cu barbă albă, care dă dovadă de mai 
multă stăpinire de sine — sau resemnare ? 
一 decit celălalt, Dag Daughtry, stewaitul 
vasului, care neliniștit bate cu pumnii în 
ușa cabinei, strigind. Situaţia e mai dra 
matică decit se vede cu ochiul liber. Nu 
numai că e furtună și vasul e ameninţat de 
naufragiu — în urma unei izbituri de un 
recif de corali — dar cei doi sint închişi 
aici, prizonieri. Dacă nivelul apei din cali 
va continua să crească... Deodată, se aude 
o voce și ușa de scinduri începe să se cla- 
tine. Prin deschizătură pătrunde întii un 


După romanul lui Jack London, 


un film de aventuri de Sergiu Nicolaescu 


de la Buftea. În bazin, fragmentul de vapor 
— cabina și un coridor din cală — construite 
din scinduri, vopsite, patinate, sint legate 
de un sistem de scripeţi şi de pirghii care 
le asigură ruliul (mişcarea vasului înainte 
si înapoi), tangajul urmind a fi obținut din 
tilmare. La montaj, cind planurile generat 
ale vasului în furtună se vor monta in para 
lel sau printre cadrele acestei secvențe 
nici un spectator nu va ști care e oceanul 
si care e platoul din Buftea. Şi nu va ști 
nimic din aventura filmării. Va rămine doar 
aventura in stare pură, adică cea a carc 
so așteaptă spectatorii atunci cînd știu că 
» vorba de ecranizarea romanului «Mihail 
ciine de circ» de Jack London 


Aventura filmării 


unui film de aventuri 


«Nu-i bun ruliul! Unde-i pana care tre 
buia să-i asigure balansul?» (Se vede cà 
+egizorul e inginer, îmi spune un muncitor 


Doi lupi de mare fără noroc şi doi actori... care au avut norocul să se 
întilnească (Karl Michael Vogler și Ernest Maftei) 


ciine roșcat, care înoată, strecurindu-se 
printre butoaie. În spatele lui, un tinăr negru 
— Kwaque — bolboroseşte ceva precipitat 
Dag se potoleşte ca prin farmec, se reper: 
la ciine, îl ia în braţe şi-n fericirea acesici 
regăsiri care i-a luminat chipul, a uitat de 
furtună, de naufragiu, de tot... O clipă doar 
pentru că-n secunda următoare... «Stoop! 
De ce-i lumină în cabină după ce s-a stins 
luminarea? Reluăm! Atenţie la lumini! Ah- 
tung! Motor! Actioni». Din nou cei doi 
aruncaţi dintr-un perete în altul, din nou 
bătrinul lup de mare care se chinuie së 
aprindă luminarea, din nou ctinele, pe car 
în această secvenţă nu îl cheamă Mihai! 
ci Killeny Boy, aşa cum îl botezase Dau 
stewartul, în ziua cind îl furase de m 
țărm... «Stop! O.K.I» 

Nu sintem în Pacific, nici măcar pe vreo 
altă apă, ci pe uscat. Echipa toată. (cu ©, 
ceptia actorilor și a operatorului Nicoln 
Girardi) se află pe mal, adică pe margini 
bazinului din platoul filmărilor combinate 


telex Buftea 


0.9 In primele zile ale acestei luni s-au 
terminat filmările la Ultima frontieră a 
morții (Casa 4. Scenariul Nicolae Jianu 
regia Virgil Calotescu), la Vacanţă tra 
gică (Casa 3, Scenariul: Constantin Mitru, 
regia Constantin Vaeni) și la Speranta 
(Casa 3. Scenariul lon Pavelescu, Mihai 
Creangă si Şerban Creangă. Regia Şerban 
Creangă). 

009 Obișnuim să spunem că la «mon 
taj», la «post-sincron» sau la «mixaj» se 
pot face minuni și că nimic nu este impos! 
bil. Numai oamenii care lucrează aici, in 
sălile de montaj, post-sincron sau mixai 
fac imposibilul și adevăratele minuni sint, 
de fapt, performanţele pe care ei le obtin 
lucrind ziua și noaptea, sau duminicile, 
intr-un efort colectiv, despre care se vo' 
beste rareori şi prea puţin. Acum, in acea 
tă lună decembrie, în Buftea, s-au lucru! 
nici mai mult, nici mai puțin decit 11 filme 1 
paralel. Un amănunt: sala de mixaj a Buftei 


de la decor). «Apa e rece! Cum o să inte 
flaffy în ea? S-au pregătit prosoapeie 
(Flaffy, interpretul lui Mihail, e un terrier 
irlandez, roscat, un exemplar foarte rar 
teva sute pe tot globul — şi a călătorit 
pină la Buftea, trimis fiind de Tele-Miinchen. 
partenerul Casei 5 în această coproducție) 
«Schimbaţi obiectivul! Băgaţi 35-ul! Atentie 
la racord! Kwaque era ud leoarcă! Replici 
pentru versiunea germană!».. 


一 La al citelea film vă aflați Sergiu 
Nicolaescu? 


— Cred că al 35-lea. 

În timp ce se pregăteşte filmarea pe pla 
tòu, regizorul trece în revistă vehiculei 
pentru filmările viitoare. «Ambulanţa! Usa 
din spate nu e bună, trebuie să se închidă 
cu zăvor, Cu ce format de literă se scrie 

Hospital»? Se vopsește în culoarea unt 
ui, cu roțile negre. Trăsura pentru politie 
Aici, în colțul de jos se va scrie Police-San 


singura! — intră în funcțiune în fiecare an 
lə 1 decembrie și se inchide în ajunul Anu 
Imi Nou. 

920 Ultimul film trimis în Buftea, Rua 
si flacără (Casa 5. Scenariul Adrian Pr 
tringenaru și Eugen Uricaru; regia Adrian Pr- 
tingenaru) va incepe filmările la stirșitul 
lunii ianuarie. Echipa formată din Vasile 
Neagoe (director), Aurel Kostrakievici (ope - 
tator-şet), Nelu Frangopol (cameraman) 
Viorica Constantin (regizor secund), Mihai 
Beciu şi Cristian Niculescu (scenografie) 
lon Nedelcu şi Ada Simionescu (costume) 
w filmat, totuși, în perioada de pregăti: 
citeva «ambianţe» de toamnă. 

090 Teatrul cel Mare va cuprinde o 
itologie a figurilor reprezentative şi 
nomentelor importante din istoria Teatru 
lui Naţional, atit: 
lele de tualitati de-a lungul anilor. Sce 
nariul s: regia Constantin Vaeni. Casa 3. 

ee in timp ce se executau ultimele ope 
tati de finisare la Nea Mărin miliardar 
(Casa 4. Scenariul Amza Pellea, Eugen 
Burada, Vintilă Corbul; regia Sergiu Nico 
laescu), o echipă restrinsă a filmat ti 
Frankfurt o ulti - secvenţă, care la monta 
va deveni prima, adică pregenericul. Desi 
torul principal, pe care aparatul de filmat 


cite s-au păstrat in jurna- „i 


Francisco. Să aibă două minere la spate, 
dar nu prinse în cuie, ci în holzşuruburi, 
sa ţină doi oameni în timpul mersului. 
Scărița din spate să fie prinsă bine. Aten- 
tie, să nu se vadă cuiele de la gratiile fe- 
restruicii! Cupeul! Felinarele să se ducă la 
cromat. Nu arată a cupeu de oameni înstă- 
riți din San Francisco anului 1905. Și pină 
miine trebuie să arate. Altfel nu filmăm! 
Nu se poate? Cum să nu se poată? Uite, 
se dă jos «profilul», se curăţă...». Regizo- 
rul Sergiu Nicolaescu; inarmat cu o daltā 
şi o bucată de smirghel,face o demonstra- 
ție contra cronometru. În cinci minute e 
curățată o parte din «profilul» cupeului».. 
Deci, se poate... 

intelegem că nu Pacificul era lucrul ce! 
mai greu de făcut la acest film. Pe lingă 
caleşti și trăsuri, obținerea oceanului pr 
uscat ni se pare o bagatelă 

一 Ce se intimplă,dacă nu-s gata tră- 
surile pină miine? Nu filmafti? 

— N-ar trebui să filmez, pentru că de 
aceea nu arată azi cum trebuie. Oamenii 
imi cunosc ritmul de lucru şi mai știu că 
intotdeauna eu prefer să găsesc alte soluţii 
lect să amin filmarea. Pentru mine cine- 
natogratul nu există în afara pasiunii. Eu 

dăruiesc toate clipele mele. Şi-mi doresc 
“olaboratori care să facă la fel. Filmul nu 
se poate face între orele 8 și 15, plus pauza 
de masă. Mai e ceva. Mă pasionează pro- 
blemele de costum și decor, mă și pricep 
im citit şi am văzut mult în aceste do- 
menii (ca de altfel în toate care au legătură 
cu filmul),așa că văd repede inadvertenţele, 
greșelile și nu le admit. Sigur că nu e 
comod pentru colaboratori, dar film în 
iara pasiunii şi a intransigentei... Cind 
tac un film a cărui acțiune e plasată în 1905, 
um e acesta, caut să cunosc toate eveni- 
mentele acelui an, ce meciuri de box s-au 
jucat atunci, care era şlagărul la modă, ci 
se scria pe ziduri, pe afișe... Mi-ar place să 
tac un film plasat in 1918, perioadă care 
mi se pare a avea un farmec special» 

«Leii, dați drumul la lei. Aşa! Prim-plan 
cu capetele lor furioase». Sergiu Nicolaescu 
a intrat în arenă, chiar în mijlocul lor, din- 
colo de gratii. Din nou un moment în care 
wentura filmării o depășește pe cea con- 
tinută de secvența povestită în film 

«Banana! Să vină maimutica Banana!» 
in fața cuștilor cu tigri și urși ale circului 
Krown, Banana va trebui să-i dea tircoale 
lui Flaffy,care (între timp a trecut furtuna 
a trecut multă vreme în film şi citeva zile 
de filmare...) a ajuns ciine de circ. Aidoma 
ciinelui din romanul lui Jack London, Flafiy 
pare să se înțeleagă printr-un limbaj al lui, 
secret, cu omul de care s-a hotărit să as 
culte; la filmare, de regizor. 

— Cum aţi reușit să-l! facefi pe Flaity 
să cinte? 

— Am fost și dresor în viața mea! 

«Film greu — îmi spune Ernest Maftc 
interpretul Lupului de mare. Nu e glumă 
doar o lună şi jumătate pentru un film atit 
de greu, cu furtuni, cu naufragii pe mare 
cu multe filmări de noapte... Pe plută, ir 
Marea Neagră, credeam c-am încurcat-o...» 

— Sergiu Nicolaescu, cum ați filmat 
turtuna pe mare? 

— Într-o vreme am fost și marinar 

— Există ceva ce n-aţi incercat incă? 

— Destule, dar mai am timp 

— Cum ați ajuns la Jack London 5i 
ta «Mihail, ciine de circ»? 

Sint la a doua întîlnire cu scrierile lui 
Jack London. Am mai făcut «Căutătorii 
ae aur» și «Lupul mărilor», două seriale 


îl surprinde pe o stradă, intr-un oras din 
turopa occidentală, este Amza Pellea 
personajul pe care-l întruchipează nu e 
Nea Mărin. Dar cine? 


0.9 La inceputul acestei luni, Întoar- 
cerea lui Vodă Lăpuşneanu (Casa Trei 
Scenariul și regia Malvina Ursianu) a 
terminat exterioarele. la Brasov si Hune 
doara. Pină la viitoarele filmări în aer liber 
care vor reincepe în luna martie, echipa 
află pe platourile de la Buftea 


0.9 Dintre compozitorii prezenţi pe gc 
nericul unor filme din acest sfirsit de an: 
Cornelia Tăutu (Vacanţă Tragică); Corne! 
Țăranu (Banda de magnetoton), Radu 
Șerban (Totul despre fotbal) și un debut 
Nicu Alifantis (Speranța). 


0.9 Casele de pe ulița satului Pripas 
au fost filmate în comuna Fintinele doa' 
atit cît punea omul piciorul în ogradă Si pe 
prag. Pentru că dincolo de ele, adică in 
interioarele caselor din Blestemul pă- 
mintului și al iubirii (Casa 5. Scenariul 
Titus Popovici — după romanul «lon» di 
Liviu Rebreanu; regia Mircea Mureșan) se 
va filma la Buftea, unde arhitectul Marcel 


https://biblioteca-digitala.ro 


(în fotografie cu-Flaffi 
interpretul lui Mih 3 


(4 episoade a 'cite 30 de minute) pentru 
Tele-München. Mihail, ciine de circ (sce 
nariul Dumitru Carabăț)e însă o copro 
ducție 


Grija să nu se vadă cuiele, indicaţiile 
pentru detalii de costum, variantele de un- 
vhiulație, «acomodarea» dialogului cu ros- 
tirea fiecărui actor, soluţii pentru decor și 
"ucaje, nuanța unui gind sau a unei ex- 
presii... Regizorul, omniprezent, are o sută 
de ochi, o sută de idei și din păcate doar 
două miini, pentru că altfel ar fi făcut cu 
siguranţă totul de unul singur. Dacă adău 
găm că,în film,regizorul-apare și ca inter 
pret, vom înțelege că sintagma «un film de» 
e aici cum nu se poate mai potrivită. Mi- 
hail... va fi, în primul şi în ultimul rind, un 
Him de Sergiu Nicolaescu 


Roxana PANĂ 


Rogos a construit 5 decoruri, gindite, dusi 
pur, unitar cu exterioarele, 


029 Una din ultimele operațiuni elec 
tuate la Bratele Atroditei (scenariul loan 
Grigorescu; regia Mircea Drăgan, cop!io 
ductie a Casei 5 cu cinematografia din 
Maroc) a fost subtitrarea copiei de prezen- 
lare. Căci, pentru obținerea culorii locale 
toti interpreții, inclusiv cei români (printre 
care Mircea Albulescu și Dem Rădulescu) 
vorbesc în limba franceză şi arabă. 


090 S-au terminat filmările la cel de-al 
treilea lung metraj al televiziunii: Pretul 
increderii (Scenariul Corneliu Leu; regia 
Alexandru Tatos). Spectatorii au avut pri- 
lejul să vadă pe micul ecran, Pe firul apei 
(scenariul: Platon Pardău; regia Letiţia 
Popa) şi Dincolo de orizont (scenariul 
Dragomir Horomnea, regia Ştefan Traian 
Roman). Prețul increderii are în distributie 
pe Amza Pellea, Mircea Diaconu, Tora 
Vasilescu, Mircea Danieluc, Dorel Vişan, 
Kitty Stroescu, Mihai Pălădescu, Corado 
Negreanu, Victor Vlase. 


R. PANAIT 


«Pe vremea lor, adică foarte la început, 
influența exercitată de actori era atît 
de mare, încît puteau fi socotiți adevă- 


rații autori ai filmelor» (Mary Pickford 
şi Douglas Fairbanks) 


«Arta actorului mu este aceea de a 

interpreta, ci de a crea, iar creația sa 

trebuie să se armonizeze cu cea a 
întregului film» (Greta Garbo) 


Teoria filmului 


repere şi modele 


Actorul 
de film: 
interpret- 
traducător 
sau creator? 


Zadarnic l-am căuta pe actor, 

în cele mai multe scrieri de 

teorie a artei filmului, printre 

nema factorii de creație propriu- 
| zisă De la Delluc (Photo- 

| génie), care-l include printre 

cele patru elemente de bază 

ale u«lotogeniei», doar ca mască fără o 
funcţie efectiv creatoare, şi pină la Mitry 
(Esthétique et psychologie du cinema), 
care, în capitolul dedicat tocmai creației 
cinematografice, nu-i face un loc distinct 一 
actorul de film este considerat mai mult un 
tălmăcitor al gindurilor şi simţămintelor 
altora (ale scenaristului, ale regizorului) și 
mai puţin sau chiar deloc un colaborator al 
cărui aport să fie decisiv din punct de ve- 
dere estetic, al originalității creative. Practi- 
cienii, mai ales regizorii capabili să și medi- 
teze asupra activităţii lor, par a fi mai gene- 
roşi, deşi nu în unanimitate. Jean Renoir, 
de pildă, într-o discuţie pe tema paterni- 
tății filmelor, acordă şi actorului șansa de a 
fi socotit autor: «În primele filme americane, 
de exemplu în cele cu Mary Pickford și 
Douglas Fairbanks, influența exercitată de 
actori era atit de mare, incit ei trebuie să fie 
socotiți adevărații autori». La rîndul lui, 
Pier Paolo Pasolini face o legitimă distinc- 
ție între actorul neprofesionist şi cel prove- 
nit din teatru, între indicaţiile date amato- 
rului şi cele împărtășite profesionistului. 
Despre amator, de exemplu: «În realitate, 
metoda mea constă pur şi simplu în a fi 
sincer, onest, acut și precis în alegerea unor 
oameni care să aibă o esenţă psihologică 
autentică și genuină. O dată aleşi, munca 
mea apare simplificată la maximum. Cu ei 
nu trebuie să fac ceea ce fac cu actorii 
profesioniști: adică să le spun ce trebuie 
să facă şi ce trebuie să nu facă, ce fel de 
personaje sint etc. Le cer doar să spună 
cutare sau cutare cuvinte, cu o anumită 
stare sufletească şi atit (...) Filmez fără su- 
net, așa că pot să vorbesc cu actorul în 
timpul turnării. Unui protagonist (amator) 
îi spuneam: «Acum, uită-te la mine... acum, 
uită-te în pămint cu o expresie minioasă... 
acum, cu mai puțină furie... uită-te la mine, 
atenuează minia, încet, şi mai încet. Acum, 
uită-te la mine! (...) În alte filme, dacă era 
nevoie să se rostească o replică fără co- 
respondență cu sensul pe care-l avea în 
text, foloseam următorul sistem. Să presu- 
punem că actorul ar fi avut de zis «Te 
urăsc!» ÎI puneam să spună: «Bună ziua» 
„La post-sincron, după aceea, urma să-i 
așez în gură «Te urăsc». Lucrurile se schim- 
bă, totuși, şi pentru Pasolini, atunci cind are 
în fața lui actori (protesionişti) de prim 


dicționar cinematografic 


ctor de film (III) 


Chiar și la o privire grăbită 

folosirea non-protesionistu 

lui ni se relevă ca una dintre 

practicile stabile ale cinema 

tografului de pretutindeni 

vechi sau nou. De la Tabu a! 

lui Murnau și Flaherty la 

Eskimo al lui Van Dyke, de la Ciocirlia și 

pițigoiul al lui Antoine la Farrebique al lu. 

Rouquier, de la Greva la Que viva Mexico! 

ale lui Eisenstein, de la Oameni pe fundu! 

mării al lui De Robertis la Bandiţii la 

Orgosolo al lui De Seta, prezența actorului 

non-protesionist se corelează întotdeauna 

cu demersurile stilistice fundamentale pe 

care le întreprind diversele poetici de autor 

de gen, de curent sau școală cinemato 
grafică. 

Extrem de seinnificativă rămine, în acest 


sens, experienţa neorealistă. La Visconti 
(Se  cutremură pămintul), Rossellini 
(Paisă), De Sica (Hoţi de biciclete), An- 
tonioni (scheciul din Dragostea în oraș), 
alegerea omului de pe stradă devine simpto- 
matic pentru esenţa întregului program 
neorealist: încercarea de a micşora distanța 
dintre viaţă și cinematograf. Indiferent de 
formulările personale, poetica școlii de la 
Roma afirmă necesitatea aderentei în spirit 
documentarist la realitate, exaltă simțul 
cronicii ca pe o garanţie a ataşamentului 
fată de concreteţe, respinge ficțiunea în 
numele documentului. «E vorba — spune 
Zavattini — de a angaja lupta impotriva 
excepționalului şi de a surprinde viața în 
însăși clipa în care o trăim, in cea mai mare 
cotidianitate («quotidianită») a ei»; «Neo- 
realismul — scrie altundeva Zavattini — 


ordin; «Cu Anna Magnani a tost greu. Pen- 
tru că e o actriță în adevăratul înţeles al 
cuvintului. Posedă un bagaj complet de 
noțiuni tehnice și expresive, în care eu 
nu eram în stare să intru. Acum (1965) că 
am mai multă experienţă. aș ști să abordez 
problema... Cred că se abordează, exploa- 
tind faptul că e vorba de actori... Cu actorii 
trebuie să mă port folosind speciticitatea 
bagajului lor de actori. Dacă aș folosi un 
actor ca și cum n-ar fi actor, as greşi... Pe 
de altă parte, dacă folosesc un actor care 
știe că este actor, îl folosesc pentru ceea 
ce este, iar nu pentru ceea ce nu este, cu 
speranţa de a reuși. Fireşte, personajul in- 
terpretat trebuie să se adapteze la ideea pe 
care actorul o are despre el». lată o obser- 
vatie menită să dea de gindit: dacă amatorul 
își plăsmuiește rolul în mod spontan, fără 
conştiinţa exactă a ceea ce face, profesio- 
nistul nu numai că acționează conștient și 
«deliberat», fondat pe o intenţie (artistică), 
la fel ca orice autor-creator, — dar el «aduce», 
adaptează personajul la propriile sale idei 
şi, bineînţeles, la propriile sale mijloace. În 
consecință, contribuţia actorului este sau 
poate să fie cu adevărat creatoare? 

Jean Mitry, în paragrafele «artiști şi arti- 
zani» și «autori de tiim», se refera desigur 
la actorii a căror «excelență» ar putea salva 
mediocritatea unui regizor-meseriaș, dar 
atunci cînd definește filmul ca find 
«oameni care trăiesc ṣi acționează», sub- 
niind că «acțiunea» realizatorului consta în 
a-i lace să trăiască, în a-i «aduce pe lume», 
atribuie capacitatea de a crea «univers» 
doar regizorului, autorului-realizator, fără a 
specifica aportul actorului. «A aduce pe 
lume» oameni vii, artisticește vii, într-o 
operă de artă, adică a le «da naştere», a-i 
«crea», stă oare numai în puterea regizo- 
rului-autor? Mărginindu-ne doar la mereu 
amendata noţiune de «microfizionomie», 
lansată de Balăsz Bela, nu există totuși un 
«farmec», unic, al actorului, pe care regi- 
zorul poate să-l «exploateze» prin alegere, 
dar pe care nu-l poate crea el însuși, ci 
aparține, tocmai actorului, într-un spectru 
de la elementar înspre complex? De bună 
seamă, «intuiţia» realizatorului în alegerea 
expresivă a interpreților (feţe, sensibilități, 
«lumi» purtate cu sine de actori) este hotă- 
ritoare, dar — o dată aleşi — actorii (profe- 
sioniști) nu fac altceva decit să se lase, 
pasiv, puși în valoare prin așa-zisul montaj 
al jocului actoricesc? Răspunsul e şi da, 
şi nu. Încă de la celebrul experiment al lui 
Kuleşov și Pudovkin, regizorul are puterea 
și investitura de a obţine «etecte» expresive, 
surprinzătoare, deosebit de eficace, din- 
colo de voinţa şi intenționalitatea actorului. 
În acelaș timp, însă, «prezenţa neuropsi- 
hică» şi spirituală a actorului pe platou poate 
contribui, cu originalitate, totuși, la defini- 
rea mesajului, a universului unui film? Cel 
mai deschis în acest sens, dintre ginditori, 
şi mai sensibil, se arată a fi Umberto Bar- 
baro, care îndrăznește să-și intituleze un 
pragrat (apărut postum în «Filmul şi răscum- 
părarea marxistă a artei»), chiar «Creativi- 
tatea actorului de cinema», precum și un 
întreg eseu — «Actorul creator», unde ci- 
tează exemplul Eleonorei Duse, capabilă să 
depășească «fidelitatea faţă de opera origi- 
nară» în direcţie sublim creatoare: «Re- 
prezentat de ea, mediocrul teatru al lui 
Dumas și al lui Marco Praga, se înalță prin 
consens general, la planul artei. Marea 
tragediană a dat așadar traduceri care se 
distanțau de originalele literare pină la 
punctul de a le reduce la un simplu pretext 
al unei noi și artistice creaţii». lar despre 
Greta Garbo, in Marguerite Gauthier, 
filmul artizanului Cukor, scrie că «trebui 
să se transforme dintr-o mondenă oarecare 
într-o femeie înnobilată și puriticală de 
iubire. Regizorul şi-a rezervat pentru scena 
finală a morții, efectiva, profunda revelaţie 


cere ca fiecare să fie propriul său actor. A 
vrea să-l faci pe un om să joace în locul 
altuia implică povestirea pregindită. Or 
etortul nostru e de a arăta lucruri văzute, nu 
basme». Refuzul oricăror intervenții artifi- 
ciale, venite din afara realității, care nu fac 
altceva decit «să suprapună scheme moarte 
peste fapte sociale vii» — acesta e sensul 
îndelungatei polemici zavattiniene (neo- 
realiste, in general) cu excepţionalul, spec- 
tacularul, imaginaţia, ficțiunea, polemică în 
care explodează, de fapt, vocaţia primor- 
dială a neorealismului, vocația unui destruc- 
tor de mituri, fie ele mitizările simpliste ale 
imediatului, fie insidioasele mituri ale cine- 
matografului spectacol. Exigenţa capitală e 
cea a directității: cinematograful trebuie să 
exprime «atenția pentru ceea ce se întimplă 
în mod direct, nu prin apologuri mai mult 
sau mai puțin bine găsite. Un înfometat, un 
umilit trebuie arătat cu numele și prenumele 
său». Respingerea medierilor, renunțarea 
la limbajul indirect implică resorturile mai 
adinci ale faptelor de poetică pentru a se 
constitui — în ultimă instanță — într-o 
veritabilă morală a raportului cineastului 
cu lumea. Plasindu-se firesc în acest ori- 


https://biblioteca-digitala.ro 


a acestei purităţi noi. E limpede că, dacă 
actrița ar fi urmărit o verosimilitate psiho- 
logică,ar fi redat progresiva sa transtormare 
şi ar fi pierdut reala eficacitate a scenei 
morții în care această puritate se dezvăluie, 
nu numai în ochii stupidului mic americănaș 
de Robert Taylor, ci şi ai publicului emoţio- 
nat(...) În concluzia acestei sumare analize a 
actorului cinematogratic se poate spun: 
că, dacă această analiză rămîne lipsită de 
pseudo-calitățile care incint mințile slabe 
de înger (hiversensibilitate, sex-appeal, 
o mie de chipuri și altele asemănătoare), 
dobindește, în schimb, demnitatea artisti- 
că a artei». 

Dar acelaşi Barbaro este nevoit — pentru 

a curăţi terenul în calea afirmării creativi- 
tății actorului — să elimine două «teorii»: 
aceea a «autorului unic al filmului», în per- 
soana regizorului-scenarist și aceea a «cl- 
nematografului fără actori» (doar cu «ti- 
puri», cu amatori găsiți «la fața locului»). 
Or, adevărul istoric e că în spiritul amindo- 
rura s-a ajuns la opere de artă autentice. 
De altminteri, Mitry vede viitorul cinemato- 
grafului — «în măsura În care vrem să cre- 
dem că filmul e o artă» — exclusiv în mii- 
nile autorilor, adică ale acelora care au 
înainte de toate ceva de spus și știu să 
spună în termeni vizuali (sau mai corect, 
aş preciza eu, în termeni audiovizuali). 
Actorul — să recunoaștem — nu prea e 
chemat să rostească lucruri in proprio, 
dimpotrivă, le rostește pe ale altora. ŞI cu 
toate acestea, un nucleu creator (stilistic) 
trebuie că există și în contribuţia sa: a- 
tunci cînd, în colaborarea cu regizorul și 
cu operatorul de imagine, actorul de ci- 
nema 一 cum scria Barbaro 一 «nu in- 
terpretează o operă de artă preexisten- 
tă și scrisă, precum colegii săi de pe sce- 
nă, și nici nu se oferă ca simplă natură, 
măsuţă sau copac, în faţa regizorului și 
a operatorului, ci, într-un ideal acord cu 
ceilalți colaboratori, contribuie la a crea o 
viitoare operă de artă». În sfirşit, în acest 
scop, el, «actorul,trebuie să-și muleze în- 
treg jocul pe nevoia concordanței ritmice a 
montajului şi, prin idealizarea timpilor actiu- 
nii, să înlesnească regizorului posibilitatea 
realizării montajului întregii secvențe cu 
bucăţi de peliculă de o lungime potrivită, 
adică să idealizeze la rindul său spații şi 
timpuri în maniera dictată de necesităţile 
narațiunii şi de semnificațiile acesteia. În 
această complexă operaţie stă, în mod 
evident, toată arta filmului». Înlăuntrul că- 
reia, adaugă teoreticianul italian, «arta acto- 
rului nu e aşadar aceea de a interpreta, ci 
de a crea: iar creația trebuie să fie armoni- 
zată cu o creaţie colectivă mai amplă, care e 
filmul în întregimea lui. Se va pretinde, prin 
urmare, actorului să aibă o facultate critică, 
o autoconştiință a propriilor mijloace, în- 
dreptățită însă nu spre reproducerea unei 
opere preexistente, ci spre creația uneia 
viitoare. Elaborările colective ale materiei 
se vor conduce, firește, conform unui cri- 
teriu cltuşi de puţin psihologic, ci unuia 
ideologic». 

Cit de convingătoare sint asemenea aser- 
țiuni și disocieri? Parcă ar ti, parcă n-ar fi. 
Pină la urmă 一 ca totdeauna in artă 一 Se 
raţionează și se apreciază de la caz la caz, 
după rezultate. Si așa cum se întimplă cu 
regizorul, scenaristul, etc., se va proceda 
și cu actorul: rămine astfel posibil să se 
vadă filme în care coeficientul de creati- 
vitate ggl mai vădit să aparțină actorilor, dar 
şi filme in care aportul acestora să se reducă 
la simplul împrumut, inert, al figurii. Între 
acești poli, o vastă paletă de culori, tente și 
nuanțe, asupra cărora publicul, critica și 
istoria cinematografului îşi vor pronunța 
de fiecare dată, cu fiecare operă filmică în 
parte — judecata de valoare. 


Florian POTRA 


zont, practica non-profesionistului se sol- 
dează cu o cucerire pe cit de netă pe atit 
de prețioasă. Ales cu un ochi sigur, riguros 
dirijat, omul de pe stradă aduce naturalețea, 
spontaneitatea, aerul acelei individualități 
capabile să confere o viaţă singulară perso- 
najului: şomerul jucat de Lamberto Maggio- 
rani în Hofi de biciclete rămine un perso- 
naj de neuitat în primul rînd pentru că De 
Sica a ştiut să descopere și să exprime 
bogăția naturii umane a interpretului. Nu 
mai puțin, apelul la non-protesionist con- 
tribuie la procesul de regenerare realistă a 
narațiunii cinematografice, la incercarea, 
operată cu succes de Se cutremură pă- 
mintul și Paisă, de părăsire a modelului 
hollywoodian: Visconti și Rossellini îmbo- 
găţesc subiectul filmului, elaborat în preala- 
bil doar în liniile lui mari, cu ajutorul povesti- 
rilor şi al dialogurilor sugerate de interpretii 
înşiși, incorporind chiar unele experiențe 
trăite de aceștia. Marea forță a narațiunii 
neorealiste — capacitatea de a restitui 
fluxul imprevizibil al vieții — derivă și de 
aici. 


George LITTERA 


ideea e sufletul filmului. 
Actorul e trupul ideii 


Carmen Galin 


improvi 
Da. 
Dar perfect 


pregătită 
dinainte ! 


— Ai avut şansa, Carmen 
Galin — ori poate nu vrei 
s-o numeşti șansă? — de-a 
debuta într-un tiim admi- 
rabil ca «Dimineţile unui 
băiat cuminte» sub baghe- 
ta unui regizor ca Andrei 
Blaier ai lucrat apoi cu Lucian Bratu, 
cu Dan Piţa, cu Alexandru Tatos, regi- 
zori care au adus cinematogratului inspi- 
rat din prezent un spor de realism, de 
luciditate. £ 

— Şansa, e bine spus; ei sint regizori 
care-şi înțeleg profesia ca pe-o chemare, nu 
se mulțumesc să dea doar «motor» și 
«stop!», înregistrindu-şi fără emoție sce- 
nariul: sint regizori care ştiu să scoată din- 
tr-o situaţie, dintr-un personaj — chiar epi- 
sodic — dintr-un interpret — chiar debu- 
tant — tot ce e mai original, mai personal 
Îmi amintesc că rolul din Diminețile... 
era inițial doar o sugestie dramaturgică 
«fata de pe șantier». Dar Blaier i-a găsit o 
cheie, o semnificaţie actuală și Stela a de- 
venit un portret care se reține datorită aces- 
tei personalizări, particularizări atente. 

— Personalitate, particularizare, adică 
ceea ce lipsește multor filme de azi ca 
să poată trece «rampa». Te-ai gindit 
vreodată de ce? 

— Poate pentru că scenariștii se limitează 
să trateze teme generale și nu cazuri de 
viață; poate pentru că regizorii se limitează 
a-și fixa pe peliculă un decupaj bazat doar 
pe notații de acțiune în genul «ea intră pe 
uşă, se aşază pe scaun, începe să mănince». 
Dar de unde vine această Ea, cite de obosită 
ori supărată de nu are chef să mănince, nu-i 
mai interesează. Şi atunci indicaţiile date 
actorului se referă tot numai la acțiuni fizice 
nu şi la situația, la starea care a determinat 
gestul. Şi atunci tu joci gestul, nu situația. 
Joci efectul, nu cauza. De aici atitea treceri 
tormale prin cadru, prestări de serviciu de 
care nu-și mai amintesc nici măcar cei ce 
le-au executat. 

— Crezi că numai de aici provine sen- 
zafia de prestare? 

— De aici şi din multe alte surse care toa- 
te încep, evident, cu scenariul. Cum e 
conceput personajul literar, cum e discutat 
el la casele de filme, cum nu e discutat apoi 
pe platou cu interpreții. 

— Îmi pare că ești unul dintre actorii 
care cer regizorului multe discuţii și 
repetiţii. Le crezi utile, cu siguranţă, 


"ana 


dar și realizabile in condițiile ritmului 
sporit de producție? 

Mai mult decit utile, intrucit ele econo 
misesc timpul filmărilor, dind actorului o 
perspectivă clară a ceea ce arc de fàcwt 
Evident că şi rezultatele muncii artistice sint 
altele. Rebengiuc, de pildă, nu l-a creat pe 
Tănase Scatiu înregistrind pur și simplu 
textul scenariului; el știa perfect din discu- 
tiile cu regizorul nu numai datele social- 
psihologice ale eroului, dar şi ce i s-a intim- 
plat lui Scatiu pe drumul de la Conu Dinu 
la coana Profira, chiar dacă pe ecran noi 
n-am văzut acel drum. Ştia exact cum intră 
la conac, cum îşi aranjează părul înainte 
de-a săruta mina Tincuţei, într-un cuvint 
toate acele detalii care dau gustul si culoa- 
rea vieţii. Doar că asemenea «fleacuri» 
atit de importante sint omise de mulţi regi- 
zori care, uitind că filmul e arta amănuntu- 
lui, îţi oferă doar schema de caracter pre- 
vizibil, fără surprize. 

— Poate că uneori e vorba și de marja 
aceea de libertate lăsată actorului pen- 
tru improvizație? 

— Regizorul îți dă doar plecarea, te sti- 
mulează, restul îl completezi singur cu 
flerul, cu fantezia, cu memoria ta. Profesoa- 
ra de psihologie din Mere roșii putea ră- 
mine o simplă digresiune lirică în drumul 
medicului spre casă, dacă n-am fi stat 
împreună cu regizorul s-o analizăm pe toate 
fețele, să-i creăm o biografie. Abia după 
aceea am văzut-o cum se mișcă, cum vor- 
bește (mi-am adus aminte de-o colegă de 
institut cu un debit extraordinar), cum zim- 
beşte. Improvizaţia trebuie şi ea bine pregă- 
tită, repetată în cele mai mici detalii. Am 
văzut de zece ori Piesă neterminată 
pentru pianină mecanică, sint convinsă 
că Mihalkov a repetat la nesfirsit fiecare 
scenă, deși totul dădea senzația uimitoare 
a prospețimii, a neprevăzutului. Se poate 

citeodat ca pe bucățele să-ți iasă bine ceva 

chiar de prima oară; se poate să ai norocul 
ca laboratorul să nu-ți rebuteze materialul, 
ca regizorul să-ți aleagă exact dubla în 
care tu erai cel mai bine, şi la montajul final 
să nu renunţe exact la scena ta. Dar toate 
astea sint pure întîmplări, nu poți conta pe 
ele, trebuie ca aparatul să nu te surprindă 
descoperit. Mai mult chiar, să ai convingerea 
că în acel moment, în acel cadru, totul de- 
pinde numai de tine. Pentru că de aceea te-a 
ales regizorul tocmai pe tine, nu fiindcă nu 
era liber colegul tău de teatru. 

— Orgoliu actoricesc? 

— Spuneţi-i cum vreţi. E o chestiune de 
psihologie: dacă regizorul îţi dă iluzia că în 
acel moment tu ești cel mai important în ca- 
dru, buricul pămintului, chiar dacă nu ai de 
spus decit un simplu «bună ziua»; dacă te 
lasă să crezi că aparatul îţi va privi pină în 
fundul sufletului, chiar dacă în realitate nu 
te surprinde decit în plan general, atunci el 
poate scoate de la tine maximum. 

— Oare nu și indiferența regizorului, 
lipsa lui de tact față de actori, explică 
acele formale «treceri prin cadru» cum 
le numeai? 

— Regizorii noştri cei mai buni, cei care 
obțin cel mai mult dela interpreţi sint ce 
care au căldură, calm, răbdare. Lucia! 
Bratu mi-a lăsat o impresie extraordinară 
la Drum în penumbră aveam un personaj 
episodic, o singură secvenţă, dar mi-a dat 
credința că acolo, în ace! cadru, eram de 
neinlocuit. Atmosfera aceasta de încre- 
dere, de stimă — din ce în ce mai rară pe 
platourile noastre,unde actorul incepe să fie 


personaje şi interpreţi 


Dincolo de tăcere 


In timp ce toată suflarea din 
Inainte de tăcere: se minu- 
nează or; se înspălmintă de 
bilciul în care «uiţi de lume 
şi dureri», în timp ce toți 
ceilalți «se uită», el, soldatul 
rătăcit «privește». Mă întreb 
ce limite ale puterilor actoricești va forța de 
acum încolo Mircea Diaconu? Recunosc 
că în galeria personajelor pe care acest 
interpret le poate duce oricind în spate, 
personaje de ordinul «cită frunză, cită 
iarbă», nu l-am trecut pină acum pe cel pe 
care |-as numi «ingerul izgonit din cer». Un 
astfel de înger pare Diaconu în filmul lui 
Alexa Visarion, venit dintr-o lume pe care 
numei el o ştie, ale cărei amintiri zăgăzuite 
de neputinta comunicării s-au transformat 
într-o povară acceptată cu o conștiință 
sisifică. Catapultarea în societatea de toate 
zilele nu strică echilibrul, liniștea desăvirşită 
în care plutește și în care eroul nu mai caută 
decit semnele neintinate de lucrarea vremii, 
de agresivităţile sociale. lată de ce, mi se 
pare, marea scenă — dacă ținem să desprin- 


nema 


dem neapărat una — din creația lui Mircea 
Diaconu în acest film, nu este cea a «ono- 
rului» pe care îl dă invalidului, ci aceea, mai 
puțin spectaculoasă şi compusă, in care 
Dumitru, soldatul cu haine zdrenţuite, asal- 
tat cu întrebări de femeile de pe uliţă, rămine 
şi mut și surd; singurul semnal care îl face să 
întoarcă capul este scincetul unui copil. Cu 
o intuiție din acelea care, dacă ar nimeri 
printre ideile unui «om de acțiune», ar 
putea muta munții din loc, actorul evocă, 
printr-un singur gest, un întreg univers 
primordial, o lume pierdută, singura pe 
care o mai poate rivni. 

De aceea privirii unui astfel de personaj 
care vede dincolo de lucruri, este greu să-i 
faci față. Și, de data aceasta, intervine in- 
tuiția regizorului care impune, bunăoară 
negustorului, neputinta de a-și privi prie- 
tenul în ochi. Da, mă întreb, nu fără o undă 
de cutremurare: nu cumva, În acel moment, 
era chiar imposibil să găseşti o privire pe 
măsura gindului băiatului din fața ta? 


Magda MIHĂILESCU 


biblioteca-di 


Cu aceeaşi seriozitate 
profesională, 


—(in- Mere roşii), 
ca și existența 
dramatică a unor. „_ 
eroine «de epocă»: 一 
Pica din Joanide 
şi Yvonne din Speranţa 


tratat ca un obiect de recuzită, dacă nu Si 
mai rău — atmoslera aceasta se vede pe 
ecran. Cind am fost invitată să joc în Tă- 
nase Scatiu rolul mutei îndrăgostite, mi 
s-a dat să înțeleg că numai eu, cu ochii 
mei, cu privirea mea tristă, pot juca rolul. 
Şi asta mi-a dat o forţă, o lumină interioară 
care s-a simţit în film. Ce puţin și totuși ce 
mult cere actorul dela regizor! Sigur că 
dacă tu joci cu toată dăruirea o pauză 
frumoasă de care depinde — crezi tu — 
soarta filmului şi regizorul ţi-o taie la mon- 
taj, ești dezamăgit. Atunci trebuie să te 
blindezi cu mai multe pauze frumoase, ca să 
rămînă ceva și spectatorului. Or, dacă și din 
puținul acela ţi se tot taie, ajungi plină la 
urmă doar o pată de culoare. O pată roșie, cu 
un pardesiu roşu și niște aparate t.v. pe 
umeri, ca într-o comedie unde jucam o re- 
porteriță ce trebuia să declanșeze intriga 
şi n-a mai rămas biata de ea, în final, decit o 
figurantă rătăcită în cadru, din care nimeni, 
cu atit mai puţin eu, nu înțelegeam ce 
hram poartă. 

— Poate că fusese vorba de o viziune 
nepotrivită a regizorului asupra perso- 
najului, ori asupra corespondenței in- 
terpretului cu el Si filmarea avea s-o 
scoată la iveală... 

— Se prea poate. Dar regizorul trebuie să 
știe să te vadă cu toţi ochii înainte de-a in- 
cepe să filmezi, să te cunoască bine ca să 
nu dea greş. Ţin minte un portret pe care 
mi-l făcuse undeva Sanda Faur care atrăgea 
atenţia asupra debutului meu și vorbea de 
figura mea specială, de profilul meu care nu 
seamănă cu fața mea, profil de comedie, 
față de dramă. După patru ani apărea un 
alt articol în care se regreta că sint prea 
puțin folosită în film. De fapt nici în ultimii 
ani nu filmez mai mult, dar poate filme? 
cred eu — mai bine. Şi aceasta pentru că 
Tatos, Blaier şi Pita au ştiut să speculeze 
figura mea mai specială şi s-o aducă într-un 
cadru dramatic mai potrivit. 

— Te-ar atrage, in continuare, să fii 
«speculată» tot în dramă sau in co- 
medie? 

— M-ar atrage un rol complex, de lemeie 
contemporană, in care să îmbin ambele re- 
gistre. Mi-as dori să pot folosi într-un film 


lon Dichiseanu 
PE pe Se NI RER Pc DE RE RE ap a 


Între melodii 
și dramă 


Oricit ar părea de ciudat, cel care 
«cîntă, ride și dansează», dar mai ales 
răspindeşte voie bună în Melodii, 
melodii, ca și în mai vechiul Cinte- 
cele mării, este același cu încrincena- 
tul lago, de pe scena Teatrului Nottara. 
Şi n-am numit decit două din fatetele 
acestui actor, pentru care nici un rol 
nu pare inabordabil şi a cărui prezenţă 
一 pe scenă, pe micul sau pe marele 
ecran — nu a fost niciodată insigni- 
țiantă. De la debutul în film (Darclee 
şi Porto Franco) au trecut 18 ani. 
Personajele din 1978 (Acţiunea Auto- 
buzul și Melodii, melodii) între- 
gesc o filmografie cu peste 20 de roluri. 

Ce i se poate dori unui actor? Roluri, 
Cît mai multe şi mai interesante. Ce i se 
poate dori lui lon Dichiseanu? Roluri 
care să facă apel la farmecul său in- 
discutabil, la talentul său. 


itala.ro 


ai zilelor noastre experiența celor 32 de ani 
de mers pe stradă, la şcoală, adică un rol 
simplu, de toate zilele. Dar asta nu m-ar 
împiedica să-mi compun personajul. Pen- 
tru că nu cred că arta prezentului nu lasă loc 
compoziției. Orice film, chiar în gen ne0- 
realist, filmat pe stradă, în ambianţele na- 
turale, nu se poate lăsa la voia întimplării, 
ci trebuie să-și compună cu grijă story-ul, 
conflictul, eroii, chiar dacă vrea să ne creeze 
iluzia «feliei de viaţă». 

— Ce tare păcătuiesc filmele noastre 
şi din acest punct de vedere, cind lasă 
să se întrevadă ori prea mult construcția 
convențională, scheletul dramaturgic 
ori dezordinea, lipsa de știință a po- 
vestirii... 

— Din nou același defect de organizare: 
filmarea ne surprinde cu scenarii nepre- 
lucrate, cu decupaje negindite în profun- 
zime, cu roluri nestudiate. Mi-as dori cel 
mai mult un rol solid construit, de femeie 
modernă care să-şi gindească şi să-ș: de- 
termine soarta, nu să fie doar victima impre- 
jurărilor, a diverselor conjuncturi cum sint 
personajele clasice. 

— Vrei să continui portretul unui tilm 
ideal de actualitate? 

— Așadar: aştept și sint convinsă că va 
veni și rolul care să-mi ofere semnificaţii noi 
asupra personajului contemporan — con- 
temporan nu numai pentru că-l filmez cu 
pletele mele, într-o uzină, la o ședință de 
C.O.M.; acest rol l-aș repeta cu regizorii 
care ar fructifica improvizația mea bine pre- 
gătită; operatorul m-ar filma pe mine, în 
relația cu ceilalți altminteri improvizația mea 
n-ar avea stil, unitate, și-ar deveni un recital 
poate strălucit, dar — cine ştie? 一 diso- 
nant cu felul în care sint concepute alte 
personaje. Deci operatorul m-ar filma în 
sensul timpului prezent. Pentru că eu cred 
că există un asemenea sens: altfel filmezi o 
poveste de epocă şi altfel un story modern. 
Apoi montajul ar trebui să găsească, la 
rîndul lui, acest ritm dinamic, iar muzica 
să nu fie cea de la începutul secolului. Un 
tiim despre care oricind şi oricine să poată 
spune cu admiraţie: e un film românesc. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Titus Popovici 
Regia: Mircea Mureșan 


În distribuţ 


Eroi ai literaturii noasti: 
în interpretări actuale 


: Şerban Ionescu, loana Crăciunescu, Octavian Cotescu, Tamara Buciu- 
ceanu, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, lon Besoiu, Petre Gheorghiu, Catrinel Dumi- 
trescu, Romeo Pop, Rodica Negrea, Valentin Teodosiu, lon Hidisan, Jean-Lorin Florescu, 


i 
| 
| 
A 
| 


Un debutant într-un rol 
de referință (Șerban Io- 
nescu în rolul lui Ion) 


„. «Glasul pămîntului pătrun- 

năvalnic în sufletul flăcău. - 
lui, ca o chemare, copleșin- 
du-l...» (Liviu Rebreanu) 


Şerban lonescu absolvent 1.A.T.C， 一 
promoţia 1978,e actor la Teatrul din Petro- 
șani şi debutează în film cu acest rol. 

«Probele au durat aproape două 4uni. 
Fotografii, probe pe magnetoscop, apoi am 
filmat secvența «cositul finului». Am cosit 
atunci vreo trei zile; eram emoționat... N-am 
ştiut dac-am reuşit. Regizorul Mircea Mu- 
reşan e taciturn, nu ştii niciodată ce gin- 
dește. L-am avut profesor doi ani la «arta 
actorului de film». Îmi place stilul acesta 
de lucru, «pe tăcute». Apoi am discutat 
despre rol. Cred că cheia înțelegerii perso- 
najului stă în substituirea verbului «a fi» cu 
«a avea». Foarte pe scurt lon îşi trădează 
iubirea, pentru avere,dar prin aceasta nu va 
mai fi el însuşi. Nu vreau să spun mai mult 
pînă nu văd filmul terminat. Mă stăpineşte un 
singur gind: conştiinţa că ar putea fi un rol 
de referință, într-un film de referință. ŞI 
nu uit ce ne spunea profesorul nostru Amza 
Pellea, în clasă, la institut «să fim buni, 
să fim buni în meserie...» 


Ana, un personaj şi un 
act de cultură (Joana Cră- 


ciunescu ) 


«Ana este un personaj care parcurge o 
transformare imensă de la începutul pînă 
la sfîrșitul filmului. Porneşte de la puritate, 
credință, incredere în oameni și-n senti- 
mente, trece apoi printr-o fază de răbdare, 
chiar înțelegere a vieţii, pentru a ajunge în 
final la un refuz total al existenței. Nici 
acum nu știu dacă am interpretat rolul 
unui om care, trecind prin toate acestea, a 
fost puternic, sau e vorba de o biată ființă 
care a mers pe acest drum, silită, neavind 
încotro. 

A o interpreta pe Ana nu înseamnă numai 
a face un personaj, ci a face un act de cul- 
tură. Am scăpat de spaima «celui de al 
doilea rol» (mai important decit primul, 
întotdeauna), dar acum temerile sint altele 
şi nu-s mai mici. Faptul că e un personaj 
pe care nu-l creez eu, ci e unul creat, și încă 
de Rebreanu, un mare scriitor, Imi dă o 
anumită relaxare, dar și o spaimă să nu 


Ana... «ochi căprui, înlăcrimaţi 
de fericire și de teamă» (Liviu 
Rebreanu) 


greşesc, să nu iasă alt personaj. Idealul ar 
fi să-i conving pe toți cititorii romanului că 
eu sint Ana»... 


Un necesar dram de bună 

dispoziție (Tamara Bu- 

ciuceanu în rolul Mariei 
Herdelea) 


«Sint mai puţin deprinsă cu interviurile 
pe hirtie... Pe scenă, da, m-am obișnuit; 
am jucat a 200-a oară «interviul...» Nu 
vreau så vorbesc despre soția învățătorului 
Herdelea. Dăscălița din «lon» e o mamă 
bună, grijulie, şi nu vede lucrurile prea de- 
parte sau prea adinc... eu aș vrea să aduc în 
film şi un dram de bună dispoziție... Dacă-i 
greu sau ușor, numai eu trebuie să știu. 
Piinea se coace pe parcurs. S-ar părea că 
de la un timp formez un cuplu cu Octavian 
Cotescu (pe scenă în «Amintiri provin- 
ciale»). Nu uit însă că pentru marele ecran 
sînt, orice s-ar spune, o «debutantă într-un 
rol mare», şi nu vreau să-i dezamăgesc pe 
regizorii de mai tirziu. Mă bucur că Mircea 
Mureșan s-a gindit la mine din capul locului 
si nu m-a ales dintre alte «variante». 


Maria Herdelea... «era fată de tă- 
ran... dar... se simțea mult dea- 
supra norodului și avea o milă 
cam disprețuitoare pentru tot 
ce e țărănesc» (Liviu Rebreanu) 


Qa 


păsa 
„ci 


Fără dorința de a ridicu- 
liza (Jon Besoiu în rolul 
lui Popa Belciug ) 


«E de fapt al doilea preot cu care mă bla- 
gosloveşte Titus Popovici. Primul a fost 
în Atunci i-am condamnat pe toți la 
moarte. Au comun acelaşi «singe rece» 
cu care trec de la treburile bisericești la 
cele lumești. Cel din «lon» e ceva mai com- 
plicat. Popa Belciug reprezintă un mod de 
a gîndi şi o profesie care într-o anume epocă 
istorică a fost cu siguranță un motor, un 
terment de civilizaţie şi de susținere a spi- 
ritului național. De aceea, în ciuda 
fanatismului sau a unei răutăți greu explica- 
bile a personajului, m-am apropiat de rol 
cu respectul cuvenit, n-am vrut să-l ridicu- 
lizez. Pentru că nu avem multe personaje 
de acest fel (nu cred că ne aflam în situația 
altor cinematografii, care demitizează, ci 


Popa Belciug... «Dacă doreai să-ți 
facă vreun bine, trebuia să-i ceri 
să-ți facă rău» (Liviu Rebreanu) 


Sorina Stănculescu 


dimpotrivă) și pentru că, prin el, păstrăm o 
parte a culturii noastre... 

N-am recitit romanul, pentru că am în- 
credere în tot ce scrie Titus Popovici, in 
ce face Mircea Mureșan şi-n amintirile mek 
— povestiri auzite de la părinți, de la bunici 
M-am născut aici, in zona Sibiului, unde 
filmăm»... 


Lupta cu prejudecățile 
(Octavian Cotescu în ro- 


lul învățătorului Zaharia 
Herdelea 


vaza 


Zaharia Herdelea... «viața învăță- 

torului, alcătuită aproape numai 

din umilințe, speranțe veşnic 

spulberate, necazuri necurma- 

„ mereu compromisuri...» (Li- 
viu Rebreanu) 


«Inițial, dascălul acesta e un tip curat, 
devotat familiei, dar cam îngust, oscilant, 
lipsit de curaj şi iniţiativă. Se consideră 
abil şi e într-o veşnică alertă pentru solutio- 
narea dificilelor probleme familiale. Herde- 
lea vrea ca familiei lui să-i meargă bine şi 
face totul pentru asta, incapabil să inte- 
leagă că lucrul nu e cu putinţă atita timp cit 
problemele societății — din care face parte 
familia — n-au fost puse în discuţie şi re- 
zolvate. De fapt e o victimă a incapacității de 
a cuprinde complex structura sistemului, în 
care zbaterea sa nu va fi niciodată o luptă. 
Este un exemplu de modul în care evoluția 
interioară a unui individ este protund mar- 
n de condițiile social-politice ale vremii 
sale. 

„De obicei capodoperei literare i se pre- 
tinde în echivalență cinematogratică o ca- 
podoperă a ecranului, ale cărei imagini să 
conțină atita forță sugestivă şi generali- 
zatoare, încit fiecare spectator-cititor să-și 
poată suprapune propriile imagini, cu ima- 
ginile filmului, acestea din urmă trebuind 
să mai aibă și un surplus de emoție, obii- 
gatoriu pentru arta noastră a actorilor.» 


O cheie simbolică a fil- 
mului (Valeria Seciu în 


rolul Savistei) 


«E un personaj nou, inexistent în roman, 
care preia numele și citeva din sarcinile de 
dramaturgie ale oloagei Savista din roman. 
Nu e doar tradiționala «nebună a satului», 
ci şi un soi de piază-rea. E un personaj 
de-al locului, dar poate fi de oriunde. Are 
deschideri nelimitate. Regizorul Mircea Mu- 
reșan i-a dat o cheie simbolică în film. 
Cred că rolul va ieși bine, dacă spectatorul 
își va spune, urmărindu-i traiectoria: «De 
n-ar apare tocmai acum...». Deci o imagine 
pregnantă, o prezenţă care trebuie s-o 
simți — s-o presimţi, mai bine spus 一 
chiar atunci cind nu este în cadru...» 


Savista... «fata de o stranie fru- 

museţe, cu ochii mari şi rătăciți, 

în care zace o lume întreagă ne- 

mișcată» (Titus Popovici — din 
scenariu) 


Două temperamente la 
antipod. (Zenobia Gla- 
netaşu şi Elvira Ioanide 
două roluri interpretate 
de Leopoldina Bălănuţă) 


Zenobia Glanelaşu... «harnică, a- 

lergătoare, stringătoare (...) vă- 

zind că nu-i nici o nădejde s-a 

făcut ea bărbat și a dus casa» 
(Liviu Rebreanu) 


«Pentru mine Elvira diln filmul lui Dan 
Pita si Eugen Barbu, e o compoziţie de ca- 
racter şi in acest sens reprezintă o pre- 
mieră absolută în cariera mea teatrală și 
cinematografică. De aceea am depus un 
mare efort pentru ca să mi-o închipui și 
apoi ca să mă transform în imaginea pe 
care mi-am făcut-o. Rezultatul: cînd mă 
privesc în oglindă, văd alt om, nu sint eu. 

Elvira poartă în ea o oboseală congeni- 
tală. Prin vine îi curge un singe îmbătrinit, 
veștejit, vlăguit, ceea ce o face să nu parti- 
cipe niciodată cu adevărat, nici măcar la 
propriile-i drame. Are un fel de nepăsare 
fată de tot și de toate. E o femeie cochetă? 


Fiecare actor își caută 
dreptatea personajului său 
(Vasile Baciu şi Saferian 
Manigomian — două ro- 
luri interpretate de Petre 
Gheorghiu) 


«Fiecare rol presupune cam aceleași 
etape. Mai intfi te întrebi cum ai să-l faci. 
După aceea prind să se Imbulzească ideile. 
Apoi nu ştii pe care să le selectezi. lar la 
urmă uiţi totul și începi să-l joci. Important 
este de unde pornești construcţia: de la 
exterior sau din interior. Deși de obicei sint 
adeptul acestei din urmă formule, pentru 
Manigomian am început cu exteriorul: 
mustață, păr, umblet. De ce această opțiu- 
ne? Pentru că «loanide» este mai mult o 
lume decit o acțiune, o frescă decit o tramă. 
Acţiunea s-a petrecut cindva, înainte de 
cele prezentate pe ecran, iar acum urmărim 
doar consecinţele ei, felul în care întimplă- 
rile vieţii au modelat personajele. Din 
Manigomian am făcut un posesiv, trăsătură 
ce i se vede cu precădere în priviri. Am pus 
mare accent pe ochii personajului, deoarece 


Vasile Baciu... «inima | se inăcrise 
ca o pungă de piele arsă» (Liviu 
Rebreanu) 


e clasice 


loanide: 


Nu. Mondenă? Nici măcar. Frecventează 
diverse medii împinsă parcă de un tăvălug 
căruia nu-i opune nici o rezistenţă. 

Am vrut să fac din Elvira — chiar pe 
partitura mică pe care o am — semnul unei 
lumi pe cale de dispariție. 

În teatru nu pot face mai multe roluri în 
paralel. În fin, da, pentru că ele se întind 
pe o perioadă lungă de timp. aproape un an. 

Zenobia, mama lui lon din Blestemul! 


KANS 


ee i 


> z 

x. 

» A” AS 
Elvira loanide... «inteligentă, plină 
de spirit... decoroasă și cu tact 


în lume, devotată și plină de 
discreție» (George Călinescu) 


pămîntului și al iubirii, filmul lui Titus 
Popovici şi Mircea Mureşan (după romanul 
«lon»), se află temperamental la antipodul 
Elvirei din loanide. Nimic din lipsa de viagă şi 
resemnarea aceleia. Zenobia e vitală, vorbă- 
reaţă, aprigă, ambițioasă «caţă», un tempe- 
rament vulcanic. Tot ce există în ea în ger- 
mene, se regăsește amplificat, prelungit 
în Ion. Nepotolita ei dorință de mai bine, de 
parvenire va fi dusă de lon pină la patimă, 
pină la obsesie. Dacă destinul ei e dramatic, 
al fiului ei va fi tragic. Cele două roluri m-au 
atras și prin faptul că sint atit de diferite. 
Anul acesta a mai fost și rolul din Clipa, 
tot o compoziţie.» 


prin ei filtrează lumea, cu gindul posesiei. 
Vrea să se căsătorească cu Farfara ca să 
pună mina pe colecţia ei de artă. ÎI intere- 
sează artistul şi nu omul loanide pentru 
profitul pe care îl poate avea de pe urma 
lui. De aceea Manigomian este în primul 
rind... privire. 

Nu-i atit de uşor să stai zilnic clte două- 
trei ore În pielea altuia, să-i împrumuți 
ochii, mişcările, pină cind simţi că ești 
chiar acel personaj... Pentru Vasile Baciu, 
tată! Anei din ecranizarea lui «lon» (fil- 
mul lui Titus Popovici și al regizorului 
Mircea Mureşan) am simţit că mai impor- 
tantă decit duritatea trăsăturilor feței 一 
pe care eu nu o am, dar s-ar fi putut re- 
zolya cu ajutorul machiajului — este ri- 
darea interioară, încrincenarea lăuntrică. 
În scenariu, personajul are mai multă car- 
ne, e mai umanizat. În roman, bețiile lui 
repetate îi dădeau un aer monoton, il fixau 
pe o singură coardă. Cum se Intimplă deobi- 
cei, fiecare actor 1$i caută dreptatea perso- 
najului său. Eu o caut pe a lui Baciu, loana 
Crăciunescu pe a Anei... Mie mi se pare că 
Baciu are dreptate în încăpăținarea lui de a 
nu o lăsa să se mărite cu sărăntocul de lon. 
l-I găsise pe Gheorghe, băiat chipeș, cu 
avere, care lui îi place, dar ei nu... 

Rolul e întotdeauna un «dușman», te 
lupţi cu el pină-l dovedești.» 


Saferian Manigomian... «nu pu- 
tea determina cită plăcere este- 
tică şi cît interes comercial intra 
în viaţa de societate a armeanu- 


lui»... (George Călinescu) 


Două filme aflate în lucru la sfirsitul acestui an: /on (scenariul Titus Popovici; regia Mircea Mureşan) și 


Călinescu). 


Scenariul: Eugen Barbu 
Regia: Dan Piţa 


Interpretul, un instrument 


în mîna regizorului (Jon 
Pacea în rolul iui Ioanide) 


«Pentru mine loanide nu este propriu-zis 
un debut. Acum mai bine de zece ani am 
jucat în De trei ori București. Bineinţeles 
că loanide este cu totul altceva şi nu cred 
că după un asemenea rol mai poate exista 
un personaj care să mă aducă pe platoul 
de filmare. 

Nu pot spune că citind romanul m-am 
identificat cu personajul lui principal, deși 
am descoperit multe lucruri comune. E un 
om cu o vastă cultură clasică — a asimilat 
foarte bine Invățămintele grecilor — ra- 
finat, iubeşte echilibrul și armonia, e un 
om de gust, integru, îndrăgostit de mese- 
ria lui de arhitect, pe care o face ca un 
artist. Unele din aceste trăsături mi se po- 
trivesc, aşa că nu mi-a fost prea greu să-l 
interpretez pe loanide. Deși... pe platou, 
interpretul devine un instrument în mina 
regizorului, suferă un proces de deperso- 
nalizare pe care mie, pictorul, stăpin ab- 
solut pe munca în atelierul meu, mi-e greu 
să-l accept. De fapt, pictura are multe afi- 
nități cu regia de film. L-am urmărit cu 
mare atenție pe Pita lucrind şi am văzut că 
își compune cadrele așa cum ne compu- 
nem noi tablourile. Dispunem de aceleași 
elemente: lumini, umbre, culori, contururi. 
Alegerea lui Pita s-a oprit foarte inspirat 
asupra culorilor grave, sobre și totodată 
rafinate, iar compoziţia a fost astfel gindită 
incit să fie în permanentă concordanţă cu 
culoarea. 

Dacă mă gindesc bine, cred că mi-ar 
place să fac un film ca regizor.» 


loanide... «nu voia să constru- 

iască în stil gotic, stil romanic, 

etc., ci în stilul său...» (George 
Călinescu) 


Răbdarea de a aștepta 

un rol generos (Anda Că- 

lugăreanu în rolul Sulta- 
nei) 


«Am aștepta! foarte mult, chiar prea mult, 
acest debut și pierdusem speranța că rolul 
se va ivi, cind a sunat telefonul... Spun 
Rolul cu R mare,pentru ca roluri cu r mic 
mi s-au mai oferit și, deși dorința mea foarte 


Sultana... «dincolo de tempera- 
mentul ei eruptiv, Sultana era 
o cerebrală capabilă de a price- 
pe orice»... (George Călinescu) 


Ioanide (scenariul Eugen Barbu; regia Dan Pifa) incearcă să recreeze pe ecran lumea, personajele şi ideile unor 
romane-reper din istoria literaturii române. Romane despre care s-au scris tomuri de critică literară, romane 
care au fixat un chip al ţăranului român — lon (din romanul lui Liviu Rebreanu) — și un portret al intelectualului 
român dintr-o anumită perioadă istorică — loanide (din romanele «Bietul loanide» și «Scrinul negru» de George 


Am încercat să schițăm citeva din aceste personaje clasice, în confruntarea cu viziunea interpreților de 
azi, a celor care le vor da viață pe ecran. 


in distribuţie: lon Pacea, Marga Barbu, Olga Tudorache, Carmen Galin, Eniko Szilaghi, 


Mihai Pălădescu, Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Petre Gheorghiu, Constantin 
Codrescu, Tănase Cazimir, Gheorghe Dinică, Adrian Georgescu, Liviu Doljan, lancu 
Lucian, Juja Vajda, Mircea Constantinescu, Ştefan lordache, Victor Strengaru, Leni Da- 
cian, lon Besoiu, Zizi Şerban, Adam Elisabeta, Anda Călugăreanu 


veche era de a face film, am avut tăria să 
le refuz. 

Personajul Sultanei mi-a plăcut din prima 
clipă — aşa pasionată, activă, vibrantă, 
meridională. Dar şi mai tare m-a încintat 
obligația de a face compoziţie, pentru că 
Sultana apare în film la două virste: la 27 de 
ani şi apoi la vreo 40—45, cind e grasă, cu 
două rînduri de fălci şi trei rinduri de guși, 
cu picioarele umflate... De mare ajutor 
mi-au fost răbdarea și tactul lui Dan Pita, 
sugestiile ingeniosului operator Florin Mi- 
hăilescu şi, desigur, indicaţiile amănunțite 
ale lui Călinescu. La început am fost timo- 
rată. E și normal, cu o asemenea galerie de 
actori în jur. Sper, insă, să fi ieșit bine, tre- 
buie să fi iesit bine» 


Valoarea fiecărui detaliu 
(Marga Barbu în rolul 
Angela 


Valsamaky-Far- 


fara) 


Angela Va/samaky-Farfara... «o me- 
morie vastă cu care îmbrățişa 
Intr-o clipă toată rețeaua so- 
cială, putind găsi oricind firul 
de legătură» (George Călinescu) 


«Cînd Dan Pita mi-a propus acest rol, 
am recitit romanul şi mi-am dat seama că 
madam Valsamaky-Farfara este un perso- 
naj cam antipatic și monocord: un fel de 
birou de informații al lumii în care se învir- 
tește. Pe de altă parte am descoperit că o 
serie de date fizice și temperamentale nu 
mi se potriveau. Aşa că am început să trag 
rolul puțin la mine şi în același timp să-l 
imbogățesc, dînd valoare fiecărui detaliu. 
Așa mi-a venit ideea. pe care am sugerat-o 
pictoriţei de costume, ca madam Valsa- 
maky să rămină la moda anilor '20, perioada 
ei de glorie. Sau ideea de a vorbi din cind în 
cind grecește şi de a nu mă despărți de un 
tumţigaret neobişnuit de lung. Astfel perso- 
najul își confirmă numele-Farfara, adică 
fistichiu. Dar lucrul cel mai important mi se 
pare Încercarea de a-l umaniza prin finalul 
tragic, cind madam Farfara ajunge un fel 
de Bubulina pindită de oameni rapace care 
vor să-i ia avutul, Aici s-a operat o modifi- 
care față de roman, preluindu-se scena 
morţii de la personajul Caty Zănoagă, pe 
care trebuia să-l interpretez inițial şi care a 
fost eliminat din versiunea definitivă a 
scenariului. 

Cred că acest rol reprezintă trecerea într-o 
altă etapă a carierei mele, marcind un mo- 
ment foarte important și dificil pentru orice 
actriță: abordarea rolurilor de compoziție. 
Am mai făcut pină acum două încercări de 
acest gen — în Facerea lumii și în serialul 
tv. Un august în flăcări — numai că nu 
au avut amploarea şi importanța acestuia. 
E un examen greu pe care il poți trece.. 
sau nu». 


Al treilea din aceeași fa- 
milie de roluri (Gavri/cea, 


interpretat de Ovidiu Iu- 
liu Moldovan) 


«Pot spune că Gavrilcea nu m-a luat pe 


nepregătite. Am mai interpretat în film 


eca-digitala.ro 


Gavriicea... «un individ după toa- 
te aparențele fără educație, fără 
scrupule...» (George Călinescu) 


două roluri din aceeași familie: polițistul 
din serialul Un august în flăcări și șetul 
legionarilor din Actorul și sălbaticii, care 
era de la Inceput și pină la stirşit un isteric, 
un psihopat, o bestie. Gavrilcea este un 
personaj pe muchie de cuţit, învăluit în- 
tr-un anume mister, care pe parcurs se 
risipește, lăsindu-l să apară în toată hido- 
șenia. Psihic labil, el trece brusc de la o 
stare la alta, pendulind între momente de 
maximă luciditate şi altele de fanatism, dar, 
cu excepția finalului, nu pune mina pe 
armă, ci incită pe alții la crimă. 

Relaţia dintre el şi Pica nu e propriu-zis 
o idilă, ci o comunicare într-o zonă mai 
ciudată, «o comunitate de concepții» cum 
spune Tudorel, fratele Picăi. În scena lor 
de intimitate, el îi vorbește despre religie, 
mister, miracol, iar ea e de-a dreptul fasci- 
nată. Din punctul meu de vedere tocmai în 
această fascinaţie malefică, dublată de o 
diabolică putere de convingere, stă inter- 
sul personajului». 


Tipic pentru o lume cre- 

pusculară (Gaitrany în in- 

terpretarea lui Constan- 
tin Codrescu) 


«Gaittany este un pandant al lui loanide. 
Amindoi aparțin aceleiaşi lumi în plină 
frămintare şi prefacere; diferă, însă, modul 
cum acceptă fiecare din ei ideea transtor- 
mării. loanide construiește pentru alții în 
perspectiva viitorului, Gaittany se chiver- 
niseste incercind să se adapteze momen- 
tului. loanide acționează din convingere, 
Gaittany este omul conjuncturilor. loanide 
investește suflet, gind, talent, Galttany con- 
sumă ceea ce- oferă viața de la care ştie 
să smulgă cît mai mult. loanide este iniţial 
un apolitic din cauză că nu Intelege, în 
timp ce Gaittany este un politician care 
nu are nevoie să creadă în justețea unei 
cauze pentru a o sluji. În societatea din care 
provin ei, loanide este un unicat, în timp 
ce Gaittany este un tip foarte frecvent. Nu 
pot despărţi aceste două personaje. Pe al 
meu l-am creat tot timpul cu gindul la loa- 
nide, incercind să mă situez la polul opus». 

Din punct de vedere actoricesc a fost o 
experiență pasionantă Este prima mea 
colaborare cu un regizor din «tinăra gene- 
rație» și sint incintat de modul cum am lucrat 
cu Dan Piţa». 


Pagini realizate de 
Cristina CORCIOVESCI 
şi Roxana PAN 


«Pentru Gaittany totul era comic, 
pentru că nu se devota nici unei 
credințe» (George Călinescu) 


O poveste din anii Rezisten- 
tei, epocă despre care cine- 
matogratul polonez a vorbit 
de multe ori şi nu o dată în 
和 me de neuitat. Ceea ce nu 
inseamnă că tema e epui- 
zată, sau că n-ar mai exista 
momente mai puțin cunoscute, demne de a 
fi rememorate azi pe peliculă. Cum e și 
această poveste a unei unități de șoc, inti- 
tulată «Brigăzile cenușii», unitate a elevilor 
cercetași, care la 26 martie 1943 a ataca! 
escorta unui grup de arestaţi, eliberindu-ș: 
camarazii. În film, atentatul are drept scop 
eliberarea «Roșcovanului», șeful grupului, 
care rezistase eroic la interogatoriile Gesta- 
po-ului; dar pentru el,eliberarea va sosi prea 
tirziu, Jan Lomnicki, regizorul filmului, 


Cineaştii polonezi s-au aple- 
cat cu constant interes și 
justificată pasiune asupra is- 
toriei țării lor, redind în ample 
fresce cinematografice mo- 
n ! mentele de semnificaţie cru- 
cială. De la Intemeierea statu- 

lui național polonez în Cuibul (de Jan 
Rybkowski) la ecranizările operei lui Sen- 
kiewiecz — Pan Wolodyjowski, Cavalerii 
teutoni, Potopul, sau la cronica începutu- 
lui mișcării muncitoreşti din Polonia în 
Pămintul tăgăduinței semnat de Wajda 
si inspirat după romanul altui laureat al 
Premiului Nobel, Wiadislav Reymont — 
iată numai citeva dintre filmele istorice 
memorabile ale cinematografului polonez. 
Prezentele «zile» au inclus în programul lor 


Eroi cu nume și eroi fără nume 


în povestiri de 


declară: «M-am gindit la Operaţiunea «Ar- 
senal» nu numai ca la o tentativă de re- 
constituire a evenimentelor, ci ca la o po- 
veste despre eroism, despre oameni al 
căror comportament poate servi de mode! 


ieri şi de azi 


un alt fim istoric, Pasiunea, în regia lui 
Stanislaw Rozewicz. Regizorul se oprește 
asupra unuia dintre numeroasele episoade 
ale luptei desfășurate de-a lungul secolelor 
d» poporul polonez pentru ciștigarea inde- 


O cinematografie atirmată in 
ue ra în Die 
după război, dar cu o veche 
inema si ilustră tradiţie prin școala 
liimului documentar, ne 
lace cunoscută cu prilejul 
acestor «Zile» realitatea de 
azi a Olandei. 
Multi seculare orașe cu arhitectura atit 


din pricina soțului, care,deşi In plină maturi- 
tate se lasă atras de-o experienţă ciudată 
în dorința de a descoperi universul senti- 
mental al prietenului său dispărut. Un caz 
desigur particular, dar al cărui punct de 
pornire se află tot în acea mereu neaco- 
perită nevoie de dragoste. 

Un popor este deasemeni filmul unor 
«trecătoare iubiri» ale unui tinăr de 25 de 
ani care descoperă că singura dragoste 
eternă şi fundamentală este cea de locurile 
unde te-ai născut: aici tinăra republică 
Suriman (dată de naştere 25 noiembrie 
1975) de pe coasta estică a Americii de Sud, 


Un cinematograf care mizează pe faptul 


mărunt pentru a reda eternele sentimente 


de îmbietoare, pitorescul unei naturi de 
atitea ori admirată prin pinzele pictorilor 
flamanzi, ne sint înfățișate drept cadru 
al problemelor actuale ale tinerilor ca și ale 


celor virstnici. Întreaga selecție pune insă. 


în evidenţă contrastul dintre cadrul unei 
civilizații exemplare şi pierderea universu 
lui afectiv al celor ce-au construit-o. Con 
trast recepționat dureros și lucid redat de 
către cineaştii olandezi, acordat ca un leit- 
motiv diferitelor teme şi stiluri regizorale. 
sau diferitelor medii sociale investigate. 
De aici decurge firesc, fără fals retorism, 
pledoaria pentru nevoia de-a dărui și de 


lostă colonie olandeză timp de 300 de ani. 
Diticilele si complexele probleme ale nume- 
roaselor grupuri etnice, de limbă și tradiții 
uiterite, si nu mai puțin complexul de veche 
colonie exprimat încă prin fetişizarea metro- 
polei olandeze — sint expuse prin expe- 
rienta pierderii şi ciștigării dragostei unui 
tînăr. Filmul pare să refacă biografia realiza- 
torului său Pim de la Parra jr. născut și el 
in Suriman, înainte ca această ţară să devină 
cea a unui singur popor. 

Cele patru Povestiri melancolice ne 
prezintă patru regizori aflaţi la debut. 
Inspiratorul povestirilor, scriitorul olandez 


i mai multor generații.. Am vrut ca acest | pendentei naționale. Edward Dembowski, ĝi 
| prim film despre rezistența cercetasilor sà | revoluționar și filozof, încearcă să canali- spini! angota Mace tn omenean aena mik ohrakasta Ra 
y fie pe cit posibil autentic, să redea cu fide- | zeze răscoala țărănească din februarie 1846 Í care este adesea supusă,chiar din interiorul | de umor si de mister, dar centrul de greu- 
X litate atit personajele,cit și atmosfera acelor | impotriva armatelor cotropitoare austriece ei, violenței și agresiunii. tate rămine tot dorul de dragoste. lubirea 
j timpuri, care, pentru mulți dintre noi, consti- | pentru a ctstiga nu numai drepturi sociale “Dragoste tăcută (scenariul și regia | intr-un tirziu descoperită a contabilului şef, 

tuie o realitate mereu prezentă în spirit»... | ci şi eliberarea națională. Lupta pentru o Rene van Nie, afirmat în lumea filmului | becher şi timid, pentru colega sa; tristul 
Reconstituirea, romantat desigur, reu- ta preia pia sacrificiu. Eroismul se ca operator și realizator de jurnale de | sfirsit de viaţă al bătrinului pensionar sau 
şeşte să transmită nu doar faptele tinerilor | plăteşte cu singe și moarte. Autorii op- actualități și documentare) se apleacă a- | grotescul sfirşit al proprietarului de magazin 


eroi, ci mai ales, starea lor de spirit, febrili- 
tatea și patetismul care le însoțea gestul 
curajos și responsabil. În timpul acțiunilor, 
deloc simple în condiţii de ilegalitate, în 
confruntări dure, dramatice, eroii filmului 
trec pe nesimţite de la adolescenţă la matu- 
ritate, de la gestul impetuos, entuziast, la 
acțiunea conștientă care-i face să se simtă 

necesari și solidari. 
Vorbind despre reușitele din acest film, o 
mențiune specială ar merita desigur scru- 
pulozitatea cadrului scenogratic şi a costu- 
melor epocii. Dar acestea sint lucruri obiș- 
nuite pentru o cinematografie în care filmul 
de reconstituire istorică are o îndelungată 
și rodnică tradiție. r 
R. PANA 


stop cad ru pe: 


Camera cu fereastră 
spre mare 


De fapt, fereastra e des-. 
chisă nu spre mare ci 


tează pentru descriptia epocii în termeni 
duri, pe alocuri violent subliniaţi, pen- 
tru a pătrunde fără menajamente în miezul 
suferințelor sociale Si umane. Oamenii 
simpli, neştiutori de carte, incapabili să 
desluşească sensul obiectiv al mersului 
istoric, se constituie ca un patetic personaj 
colectiv fiind cei ce plătesc din greu și 
nedreptățile sociale, și interesele politice 
ale claselor dominante, Partea revoluţio- 
narilor de atunci a fost lupta şi suferința, și 
moartea, dar sacrificiul lor închinat libertăţii 
și independenţei culorilor Poloniei Işi va 
primi răsplata în viitor. 


Simona DARIE 


şı se văd, răspunsurile doar întrevăzin- 
du-se, așa cum se și cuvine într-o dez- 
batere serioasă, nedeteriorată de iluzia 
atingerii adevărului absolut. 

O singură notă forțată am putut dis- 
cerne în opera lui Zaorski, și anume, 
suhemalizarea, în citeva pasaje, a carac- 
terului tinărului profesor, pentru a-l 
tace mai lesne opozabil tipului uman al 
savantului în virstă, precum și citeva 
tuse de inutilă şarjă la unele personaje, 
altminteri, exact gindite; funcţionarul, 
procurorul, secretarul de partid, preotul. 


supra unui triunghi sentimental mai dificil: 
un băiețel, victima duşmăniei și despărțirii 
părinților săi. Tatăl, frustrat printr-o sen- 
tință de divorț de a-şi vedea mai des fiul. 
recurge la o soluție extremă: |! răpește. 
Mama, la rîndul ei, şocată de actul violent 
al fostului ei soț, îl denunţă poliției. Copilul 
percepe ambele gesturi ca pe o trădare. 
Este un film al întrebărilor delicate care nu 
asteaptă răspunsuri în cuvinte pentru că 
laptele vorbesc de la sine. 

Cel mai tinăr regizor olandez, Ate de 
Jong (25 de ani) face cu Stop-cadru 
analiza aceleeași pierderi a dragostei. Su- 
biectii săi o fată şi un băiat, indrăgosuli 
la primă vedere, jurindu-și cu sinceritate 
dragoste eternă, comit, fără să-și dea seama 
erori neînsemnate, dar care, prin acumulare 
le spulberă înțelegerea și apoi dragostea. 
Un subiect obișnuit, privit însă în contextul 
vieţii tinerilor olandezi de astăzi, capătă 
semnificații sporite. 

În filmul lui Bert Hanstra, Cind macii 
înfloresc din nou o căsnicie se destramă 


am mai văzut: 


ademenit de moarte, travestită sub mantia 
unui poștaș, ca și acidul portret făcut mari- 
narului «pe uscat» sint tot atitea poeme în 
imagini despre o lume lipsită de căldura 
sentimentelor. 

Sinceritatea emoției, intransigența ob- 
servaţiilor, alături de rigoarea profesională 
a cineaștilor olandezi fac*din filmele lor un 
mijloc convingător şi emotionant de a reda 
viața așa cum o trăiesc. O viaţă la mijloc 
de drum între iluzie şi deziluzie, o viaţă care. 
chiar şi pentru cel mai umili (este evidentă 
predilecția pentru faptul mărunt), nu este 
lipsită de eveniment. 

Dintre documentarele prezentate cu 
același prilej, fiecare aducind cu poezie și 
exactitate un plus de cunoaştere despre 
țara lalelelor și oamenii ei, o menţiune spe- 
cială pentru «Un olandez în Delta Dunării» 
de Jan Wiegel, văzut la noi în premieră 
mondială, film pandant cu cel realizat de 
lon Bostan în Olanda «Rinul îşi caută 
drumul». 

Adina DARIAN 


rate, absenţa bărbaţilor devine un apăsător 
sentiment. Ziua victoriei îi aduce pe supra- 
vietuitorii luptelor alături de femeile şi 


copiii care au trăit chinuitor așteptarea, 
animați acum cu toții de pofta de viaţă. 
Cuprinşi în virtejul dansului, oamenii mai 


varsă cite o lacrimă pentru cei căzuți. Desi- 
Viaţa unui sat ucrainian din spatele fron | gur, viața merge înainte, dar nimeni nu 
tului, populat de femei și copii asteptind [poate uita. Admirabil este tonul poematic al 
febril pacea, cuprinde în aparent tihnitul i | filmului («detaliul face poezia») ce vorbește 
ritm ecourile tragice ale măcelului ce se | cu simplitate despre sfişietoarele senti- 
petrece departe. În bucătăriile unde fierb | mente ale despărțirii de al tăi, de viață. 
obișnuitele mincăruri, mamele și soțiile i 
desfac scrisori vestitoare de moarte. Copiii Dana DUMA 
se joacă «de-a războiul cu nemţii» si se 
pene a cea săpugi am zăpadă: a sută 
de kilomet stanță, părinți şi fraţi de-ai | pvoductie a studioului Mosfitm Un film de 
lor mor cu adevărat sub ploaia de gloante. Van SAPIN Cu: Aliosa Serstov, Tamara 
În peisajul liniștitor al satului cu izbe colo- | siomina, Liubov Sokolova, Rimma Markova 


spre marea cea mare, a Cu cea mai mare pregnanţă se impun 
întrebărilor fundamen- ideea de complexitate a sufletului ome- 
tale: cine sint? cit sint?  nesc, cu neputinţă de seriat și de inclus 
în ce măsură sint pro- in calcule reci, strigătul de alarmă în 
gramat și în ce măsură pot decide spon- fața intruziunii brutale, a manipulării şi a 
tan? care e forța mea în cadrul contra-  convenționalismului al căror dozaj per- 
dictiei individ-societate? e posibil ca vers poate răni definitiv sau chiar ucide. 
altul să mă cunoască mai bine decit mă Şi, dominind toate acestea 一 0 fe- 
cunosc eu însumi? in ce constă atracția  reastră deschisă spre demnitate, discer- 
vietii? dar a morţii? nămint și opțiune, fără de care o fiinţă, 
Şi, totuși, în acest film, foarte bun. de orice virstă sau profesie,nu poate 
tără să fie o capodoperă, cu o desfăsu- fi considerată integral umană. 
rare firească, logică în idei şi plauzibili- n 
tate afectivăjintrebările de mai sus se pun - Nina CASSIAN 


-ma aram 


>y 


La 10 iunie 1943, bătălia de 
pe Sutjeska este în toi. Fas- 
cisti încolțesc din ce în ce 
mai mult armata iugoslavă 
de eliberare naţională. Gro- 
sul trupelor, statul major ge- 
neral şi coloanele de răniţi isi 
croiesc, anevoie, drum între două coaste ale 


Un film de război, 


în buna tradiție a 
cinematografiei iugoslave 


muntelui Zelengora. Ca să-şi asigure o 
retragere cit de cit mai în siguranță, ar tre- 
bui ca unul dintre cele două versante să fie 
apărat măcar încă 24 de ore. Această sarcină 
revine celui de al treilea batalion al brigăzii 
a patra proletare din Muntenegru. Detașa- 
mentul este compus aproape in exclusivitate 
din tineri, majoritatea colegi de școală și de 
clasă. Abia leșiți din adolescenţă, acestor 
pină mai ieri copii le revine misiunea să ducă 
bătălia decisivă pe care o angajează armata 
de partizani. Ei cuceresc versantul înainte 
de venirea nemților. După care începe o 
luptă pe cit de crincenă, pe atit de dramatică. 
Filmul își propune să istorisească tocmai 
eforturile supraomenești pe care acesti 
tineri minunati — băieţi și fete — le vor de- 
pune ca, în ciuda atacurilor violente din 
partea armatei germane, să-și ducă misiu- 
nea la bun sfirșit. ~ 

Cinematografia iugoslavă nu conteneşte 
să se intoarcă in vreme de război și să facă 
filme despre şi cu partizani. Piscurile Ze- 
lengorei de Zdravko Velimirovic, prezent 
la noi în Gala filmului lugoslav, este și el un 
asemenea film care, după ani si ani de expe- 
riente cinematografice similare, pare a- 
proape firesc să nu mai poată aduce prea 
multe plemente inedite. Constatăm, insă, 
un lucru văzind filmele de acest gen din 
ultimii ani: acela că în producţiile pe care 
ne-am obișnuit să le numim de război sau 
cu partizani, apare ideea de superproduc- 
ție, chiar dacă ea nu se vădește, uneori, 
decit din aducerea în distribuție a unor nume 
de renume internațional. În cazul de față, 
Serghei Bondarciuk și Josephine Chaplin 
dețin două roluri importante, nu numai în 
agrementarea genericului, dar şi în desfă- 
surarea acțiunii. 

Intre Kozara şi Piscurile Zelengorei 
s-au scurs decenii. Decenii care au dus fai- 
ma filmului iugoslav de război în lume, de- 
cenii în care acest tip de cinematogra! a 
evoluat Insă oarecum către spectaculos. 
Nu este nimic rău în asta, dar parcă totuşi, 
uneori, ne cuprinde dorul după acele filme 
al căror firesc atit de «ca-n viață» ni-l lăsase 
în amintirea sufletului și al minții, Kozara! 


Rodica LIPATTI 


Realizatorii apelează la puține cuvinte. 
Alicia Alonso marea balerină cubaneză 
vorbește prin arta ei, «Giselle», «Lacul le- 
bedelor», «Carmen» sint mărturii ale unei 
personalități artistice și umane aparte. Ra- 
finament, stilizare, dramatism, conţinut, o 
mişcare, o privire. sau spaţiul larg despicat 
de zborul dansului ne dau dimensiunea 
adevăratei arte, a acelei arte pe care nu o 
poți crea decit dăruindu-i-te total, decit 
dacă o consideri însăși viaţa ta. «Cine esti 
dumneata Alicia Alonso ?», «Nu ştiu. Sper, 
cred că sint o balerină». Şi simţi că dincolo 


Sintem în fața unei selectii 
de filme concepute în gani: 
majoră, cu povestiri aşezate 
la răscrucea destinelor, jon- 
glind cu experimente psih- 
analitice, propunind asocia- 
ţii surrealiste. O selecţie ce 
nu poate fi disociată de rădăcinile ei bine 
înlipte in literatura belgiană și nu numai 
pentru că patru dintre cele șase lung me- 
trage sint ecranizări, ci pentru că filmele 
par să respecte tradiția ei simbolistă si 
surrealistă. Mă gindesc în primul rind la 
Henri Michaux, poetul dar și pictorul, la 
meandrele visurilor sale împinse pină la 
halucinaţii, înstrăinate de fapte și obiecte. 
cu realități redescoperite la capătul unor 
labirinturi kafkiene; mă gindesc la Maurice 
Maeterlinck, la poet dar și la dramaturg, 


inema 


cu alegoriile sale, amestec de legendă si 
basm, cu personaje enigmatice, condițio- 
nate de fatalități neinduplecate. Poate că, 
pentru cunoscătorul literaturii belgiene din 
secolul trecut există și alte asociaţii posi- 
bile dar oricum, chiar și pentru cel mai puțin 
familiarizat cu această literatură, filmele 
frapează prin alegerea aceloraşi teme si 
sentimente prelungite de la cuvintul scrii- 
torilor la imaginea cineaștilor. 

Filmul de deschidere, Recrutul (după 
romanul lui Hendrik Conscience, regia Ro- 
land Verhavert) este istoria unui tinăr care 
şi-a vindut și el «umbra», adică soarta. 
Era în vremea cînd alegerea recrutilor se 
făcea prin tragere la sorți şi tinărul cu pri- 
cina vinde pentru un pumn de galbeni 
lozul ce i-ar fi dat dreptul să rămină la va- 
tră. Filmul începe cu acest fapt concret, 
descris In detalii realiste ale anului 1833, 
dar povestirea urmează ca un poem ce 
pune in evidență fatalitatea unui destin 
necruţător, iar în contrapunct singurul sen- 
timent capabil să-l răscumpere: dragostea. 
Mira (după romanul lui Stijn Streuvels 
în regia lui Fons Rademakers) este și el 
filmul unui destin, dar un destin al frivo- 
lității. Mira are vocaţia inconstanţei, toate 
iubirile ei fiind sincere, dar trecătoare. 
Acest personaj se suprapune pe funda- 
lul biografiei colective a unui sat de 人 局- 
rani care se opun, chiar şi cu argumen- 
tele crimei, la construirea unui pod ce-ar 
fi însemnat legătura cu oraşul, cu pro- 
gresul. Mira, fidelă frivolităţii, satul răz- 
vrătit față de mersul firesc al societății 
devin prin sugestiile filmului două modali- 


de aces! cuvint,nimic nu mai există pen 
tu ea marina CONSTANTINESCU 


Producție a studiourilor cubaneze. Un film de 
Victor Casaus, Jorge Haydă, Humberto Fernandez 
Cu: Alicia Alonso, Azari Plisetski, Jose Parcs 


Istorie de maxim interes: în Cehoslova- 
via anului 1948 se descoperă un complot 
pus la cale de unele forțe ale reacţiunii 
interne sprijinite din afară, urmărind răs- 
turnarea guvernului democrat şi detaşare 
Cehoslovaciei de frontul socialist. Filmul 
lui Joseph Mach urmează istoria în amă- 
nunt (prea în amănunt pentru economia 


Și o cinematografie mică poate crea 
un univers artistic major 


„https://biblioteca-digitala.ro 


tāti de a dialoga cu viața. Cu Malpertuis 
(după romanul lui Jean Ray, regia Harry 
Kümel) atingem punctul culminant al jocu- 
i imaginaţiei. O incursiune psihanalitică 
intr-o minte rătăcită ne poartă din coșmar 
i coşmar, de fapt din fantezie în fantezie, 
jonglind cu zeități antice metamortozate în 
burgheze cumetre, cu marinari romantici 
care acostează în palate ca ale cetățeanului 
Kane, proprietăţi al unor imaginari magnați, 
inspirați parcă de reali Howard Hughes. 
Căci «ce este viața dacă nu un vis» spune 
motto-ul filmului citindu-l pe Lewis Carroll. 
Mai puțin fantastic, dar nu întru totul în 
afara hotarelor genului, Pace pe cimpii 
(după un roman de Marie Gervers, regia 
Jacques Boigelot) urmărește dușmănia năs- 
cută din crimă dintre două familii a unui 
sat flamand, dușmănie stinsă de o dragoste 
“apabilă să înfrunte orice obstacole. Ima- 
ginea exprimă aici (ca și In aproape toate 
filmele văzute) vocația picturală a regizo- 
rilor și operatorilor belgieni care tac din 


compoziția și iluminarea cadrului argu- 
mente dramatice și de idei,de un original 
ralinament artistic. Am revăzut cu acest 
prilej, Casă, dulce casă (regia Benoit 
Lamy), comedie amară sau dramă comică 
despre tinerețea sufletelor care nu se în- 
duplecă să îmbătrinească, pledind pentru 
nevoia de libertate,de joc şi de fantezie a 
celor virstnici (filmul se petrece într-un azil 
de bătrini), ca și a celor tineri. 

n sfîrșit, Jacques Brel. Şi nu pentru că 
cu puțin timp în urmă, la numai 49 de ani, 
Brel a părăsit scena lumii așa cum cu 11 
ani înainte, o părăsise cea a spectaco- 
lului — am să spun că filmul scris, regizat, 
jucat și ilustrat muzical de el poartă am- 
prenta unui poet. «Vreau să rid, să dansez 
și să mă bucur ca altădată» spunea cintă- 
reţul, iar replica e reluată acum de perso- 
najul său din film. Brel, alt mare clown 
tragic care a pătruns misterul sufletului 
omenesc dornic să-l facă să trăiască, să 
spere și să creadă, ignorind orice dovadă 
de micime omenească. Franz este de fapt 
un antifilm, o suită de poeme ce ne conduc 
de la o farsă la alta, doar că treptat surisul 
se transformă în grimasă iar risul în dez- 
nădejde. O comedie scrișnitoare, desenată 
cadru cu cadru de un Brel care ştie să se 
exprime la fel de atrăgător în melodie ca 
şi în imagine. 

Însoțită de șase scurt metraje, vorbind 
despre viața Belgiei de azi, prezenta selec- 
tie ne-a relevat că și o cinematografie mică 
poate crea un univers artistic major. 


Adina DARIAN 


artistică) studiind împrejurările în care a 
fost descoperit complotul. Nu ştim cit de 
reale ca stare civilă sint personajele lui 
Mach, dar ele capătă pe ecran o realitate 
a lor, interesantă prin substanța umană a 
protagoniștilor dramei. interpretat, desi- 
gur, atent, cu o matură aplecare spre 
psihologia complicată a indrăgostiţilor, til- 
mul cîștigă prin imaginea foarte interesată 
de ambianţe şi de portrete. (Îndeosebi cele 
ale frumoasei Barbara Brylska). Pierde insă 
datorită super-complicatei acţiuni ingreu- 
nată peste gabaritul artistic cu detalii de 
documentare, neglijind prea adesea. rit 
mul, fluența povestirii. ALM. 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un tiim 
de Josef Mach, Stepar 
Zounar, Barbara Bry/skă. Josef Langmiler 


n Skalsky. Cu: Mirosh 


Pe bătrinul scriitor îl lega o 
viață de marea lui, care aduce 
atita bucurie, dar este aspră 
și misterioasă, şi cum spu- 
nea el undeva, «e capricioasă 
ca o femeie». Cind iesi în 
larg, nu știi niciodată ce ţi se 
poate intimpla. O insulă cu tot exotismul ei, 
dar un exotism descoperit nu de un ochi de 
turist, o insulă înconjurată de o mare ce 
trece drept loc al implinirii destinelor, iată un 
univers caracteristic hemingwayan, pe care 
incearcă să-l proiecteze romanul, în mare 
măsură autobiografic, al lui «Papa Hem», 
publicat de văduva lui, după ce scriitorul 
trecuse în lumea amintirii. «insula în de- 
rivă» este un roman care conţine între 
filele lui un testament. și o mărturisire despre 
telul cum se vedea pe sine. Este o privire 
filtrată de nenumărate valuri de vise, nă- 
zuinţe, amintiri, experienţe şi esecuri. sa- 
tisfacţii şi insatisfacții de sine, sentimente 
nemărturisite ori inhibate, un autoportret 
plasat intr-o epică ce reuşeşte, așa cum nu- 
mai talentul lui Hemingway putea s-o tacă, 
să se disimuleze intr-o povestire, fără s-o 
descitrezi la prima privire. 

Între personajul central al romanului si 
restul lumii se țese o perdea de mreje care în 
film este insesizabilă, printre itele căreia 
se profilează chipul unui artist surprins în 
momentul în care izolarea de lume trebuie 
părăsită și datoria fată de această lume tre- 
buie asumată. Ne aflăm aici către sfirsitul 
celui de al doilea război mondial si scriito- 
rul care iubea acțiunea îi transferă această 
preocupare personajului cărții. Dar între 
ceea ce gindește și ceea ce făptuiește se 
interpune un univers existenţial de o mare 
densitate și bogăţie. $ 

Filmul schifeaz portretul acestui artist 
(care ar trebui, deci să-l amintească pe 
Hemingway ce părea că se tăinuieşte în 
acest ultim roman al său), decupează partea 
de acţiune și cu această ocazie ne aduce 
aminte că realizatorul iace și el ceea ce au 
făcut toți predecesorii lui cineaşti, ori de 
cite ori au recurs la literatura lui Heming- 
way (de 12 ori în decursul anilor. Vom 
aminti că Hemingway — deși greu l-ai fi 
prins cu păreri preconcepute — a evitat 
să se integreze în procesul de elaborare a 
unui film, convins parcă de existenţa unei 
incompatibilități între romancier și scena- 
rist. Avea prea vie în față experienţa tristă 
a prietenului său Scott Fitzgerald. Singura 
dată cind Hemingway a «scris» pentru 
film, a fost comentariul englez la documen- 
tarul lui Joris lvens Pămintul Spaniei). 
După fiecare film inspirat de un roman sau 
o nuvelă de a sa, scriitorul simțea o deza- 
măgire (in tragmentele de jurnal publicate 
de văduva lui, abia dacă depistezi gustul 
unor decepții pe care i le-a provocat filmul, 
dar desprinzi certitudinea unei prietenii de 
un mare devotament pentru Gary Cooper). 

Filmul de faltà este lăcul cu acel meştesuy 
fără de care un regizor nu pune mina pe un 


scenariu din partea unui producător, in- 


treaga narațiune este centrată pe un perso- 
naj, și toată preocuparea realizatorului este 
pentru un actor (George Scott), preocupat 
de altfel să și semene cit se poate de mult 
cu scriitorul, un actor care are o mare 
personalitate și pe care o transferă perso- 
najului, În rest, autorul a populat cadrul cu 
citeva figuri din lumea imediată, a speculat 
exotismul locului şi a mizat totul pe aven- 
tura din largul mării, noaptea, sub urmărirea 
salupei poliției de coastă. E mult? E puţin? 
Hemingway oricum nu va mai putea să-și 
spună părerea. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor din S.U.A. Regia: 
Franklin J. Schaffner. Scenariul: Denne Bart Peti- 
lelerc. Imaginea: Fred J. Koenekams. Cu: George 
C. Scott, David Hemmings, Gilberi Roland, Susan 
Tyrrell, Richard Evans, Clar» Bloom 


哥 


Artistul 
şi marea 
(Insule în derivă) 


站 


| 


DR 


Îi d ci 


Două epoci, 
două moduri de a-ţi asuma riscul 


În contextul unei ediţii mai puţin politi 
zate a Festivalului de la Cannes de anul 
trecut (Marele premiu acordat acelei admi 
rabile descompuneri a relaţiilor dintre t 
rania unui tată față de fiul său, şi răzvrăti- 
rea acestuia, realizată de fraţii Taviani în 
«Padre Padrone»; și premii de interpretare 
revenind actorilor dintr-o serie de filme 
preocupate în special de universul intim 
al eroilor în «Trei femei», «Elisa, viața mea», 
«J.A. Martin fotograf») povestirea roman- 
tică în expresie dar violentă în conținut, 
despre crepusculul duelului, în regia en- 
glezului Ridley Scott, obține Premiul Opera 
prima. 

Fundalul politic, căci întotdeauna există 
unul, este dat de sfirşitul dezastruos al 


campaniei napoleoniene în Rusia, de ex 
marelui împărat înfrint, mai Int în insula 
Elba şi apoi la Sf. Elena, are aici menirea 
unui memento al grandorii şi decăderii la 
scara istoriei. Istoria unui tinăr locotenent, 
fidel bonapartist, o dovedește. Deși idolul 
său işi făcuse cunoscută părerea despre 
acest pseudo-cavaleresc exercițiu spunind 
«bun duelist, prost soldat», locotenentul 
cu pricina, minat de o nestăvilită tenacitate 
a urii, urmăreşte cu dorinţa sa de răzbunare 
timp de 14 ani pe un alt locotenent. Nici 
răsturnările istoriei, nici cele ale propriei 
lor soarte, nici absurda motivaţie care a 
stirnit primul lor duel, nu-l pot vindeca de 


această patimă. Filmul se face însă mai putin 
arbitrul acestor spectaculoase Infruntări, 
preluindu-şi o sarcină mai dificilă şi mai 
profundă, anume aceea de a reconstitui 
cu o rafinată gradaţie nașterea și creșterea 
acestei stări obsesive, de acută și pătimaşă 
otrăvire a conștiinței. Un cuvint ce pare 
nelalocul lui, un gest căruia i se poate atri- 
bui o altă semnificaţie sau orice alt pretext 
este bun ca duelul să înceapă. 

Adevărat drog al secolelor trecute, duelul 
își are o veche sorginte. Apărut prin seco- 
lele IX și X, purtind pe atunci semnificaţia 
unui verdict juridic hotărit direct de impri- 
cinaţi în lipsa judecătorului feudal, duelul 
avea să capete Incepind cu secolul XVI, 
sensul unui act de onoare. Cronica fran- 
ceză consemnează, de pildă, că numai 
intre 1601 şi 1609, două mii de nobili francezi 
au fost ucişi în duel, iar ambasadorul An- 
gliei la curtea regelui Ludovic al XII-lea 
scria: «Nici un francez nu e demn să fie 
privit, dacă nu și-a omorit măcar un singur 
fival în duel». Tot de atunci, o suită de 
edicte regale aveau să încerce să pună 
capăt acestui nefast ” sport... Inversunarea 
căi dinalului Richelieu împotriva lu este 
cunoscută. Marii ginditorii ai revoluţiei Iran 
ceze, Voltaire şi Rousseau aveau să-l nu- 
mească un «obicei oribil şi barbar». Revo- 
lutia franceză îl condamnase ca pe un «pri- 
vilegiu şi abuz al aristocrației». Dar o dată 
cu înfringerea lui Napoleon și cu restaura- 
rea regalității, duelul avea să devină din nou 
apanajul «cavalerismului» acelor ofițeri ră- 
mași fără stăpin. Un asemenea ofițer este 
și eroul filmului regizorului englez, inspirat 
după o renumită nuvelă a scriitorului englez 
(de origină poloneză), Joseph Conrad. Re- 
gizorul se apleacă așadar spre momentul 
de crepuscul al duelului, căutind însă să 
prindă în el toată semnificaţia încărcatei 
sale istorii de atitea secole. O ambianţă 
de o frumusețe căutată oferă cadrul ro- 
mantic al unui secol XIX, plein-air-uri fi- 
xte pe peliculă cu o virtuozitate demnă de 
celebrii peisagiști, interioare princiare de o 
rafinată şi descompusă eleganţă (filmările 
au avut loc în Franţa, țara care și-a aflat 
cei mai înflăcăraţi adepţi ai duelului) con- 
trastează violent cu acea pindă a morţii 
aflată la tot pasul în virful unei spade. Din 
acest contrast incitant vine şi farmecul 
indiscutabil al acestui film (despre care 
putem spune că este modern în măsura 
în care respectă moda «retro»), farmec 
care a prins în forța sa hipnotică şi verdic- 
tul juriului de la Cannes. 

Simona DARIE 


Producţie a studiourilor engleze. Regia: Ridley 
Scott. Scenariul: Gerald Vaughn Hughes, după o 
nuvelă de Joseph Conrad. imaginea: Frank Tidy 
Cu: Harvey Keitel, Keith Carradine, Cristina Rai- 
nes, Diana Quick, Edward Fox, Albert Finney 
Premiul «Opera prima» — Cannes 1977 şi Premiul 
«David di Donatello» 1978 


Din orice unghi ar fi abordat, subiettul 
este incitant: cascadoria Înseamnă, știm 
prea bine, meseria curajului, a sfidării or 
asumării riscului, înseamnă sportul a cărui 
performanță supremă este aceea de a 
rămine anonimă. Ne-am aștepta în fața 
unui film cu şi despre «acești băieți minu- 
natiy — uneori se strecoară şi cite o fată 
printre ei — să ni se dezvăluie chipul ne- 
ştiut al acestei îndeletniciri în care se to- 
pesc cine ştie clte elanuri, orgolii, dorințe 
de măsurare a puterii, etc. Dar iată, printr-o 
intimplare, la o distanţă relativ scurtă, ecra- 
nele ne oferă două «priviri» extreme: o 
comedie cu un cascador șugubăț (Ani- 
malul de Claude Zidi cu Jean-Paul Bel- 
mondo), iar acum o excesiv de sumbră 
incursiune Într-o lume căreia, nemaiajun- 
gindu-i parcă, pinda morții pe care o in- 
fruntă tot timpul, i se descoperă și privi- 
rile asasine. Ideea lui Marx L. Lester de a 


introduce crima organizată în mijlocul unor 
oameni pe care, oricum, îi ameninţă pri- 
meidia. poate fi discutabilă, dar mi-e teamă 
tă prețul este alunecarea intr-o retină 
lilozofie lelouchistă. Mai profitabilă este 
parcurgerea povestirii ca un soi de cronică 
cotidiană a «stuntmenw-ilor văzuți ca nişte 
soldaţi ai datoriei (inceputul ex-abrupto 
al filmului nu este lipsit de interes, în acest 
sens) profesioniștii blazafi care privesc 
cu tristețe, nu de puține ori, propria lor 
imagine reflectată în persoana altora (noul 
venit candidat la meserie pare un trăznit 
inconştient) care încearcă să salveze ceea 
ce nu au învăţat în nici o lecţie de cas- 
dorie: prietenia, dragostea. Restul — o- 
morul din nebunie, din gelozie, este litera- 
tură proastă. 

Magda MIHĂILESCU 


Productie a studiourilor americane. Regia: 
Mark L. Lester. Scenariul: Robert Shayde, 
M. Harpster, după o povestire de Raymond Lofaro. 
Cu: Robert Forster, Fiona Lewis, Darrell Fetty, 
Bruce Glover, Jim Luisi 


Un cascador despre cascadori 


Vorbind despre filmul Cascadorii, ca 
profesionist, ar fi fost firesc să fiu impre- 
sionat de accidentele care au pus punct 
vieţii a trei cascadori. Dar n-am fost. Acci- 
dentele sint facile și nefireşti. 

Unul dintre colegii mei explica cuiva 
după vizionare (referitor la o scenă în care 
o casă arde şi cineva blochează ușa pe care 
trebuia să iasă un cascador). 

— Ei, cum ţi inchipui că ăla a ars acolo? 
leşi prin zid, nu prin ușă, şi tot ieși. 

Îmi pare rău, mă așteptam la mai mult. 
Realizatorii n-au vrut, ori nu i-a interesat 
să creeze atmosfera unei echipe de cas- 
cadori, cert este că n-au redat-o, decit vag, 
ușor siropată (înmormintare de cascador: 
i se aruncă motocicleta în mare; de ce nu 
calul?), iar povestea ucenicului de cascador 
este incredibilă în America, unde se știe 


14 


că sindicatul cascadorilor nu permite oricui 
să lucreze. 

Nici măcar din punct de vedere tascado 
ricesc nu e o realizare (păcat, realmente 
păcat, să faci un film despre cascadori 
cu scene aproape răsuflate). 

O singură secvenţă a avut consistenta 
de poveste reală — aceea în care cascadorul 
urcat la înălţime, priveşte în jos la materialul 
de amortizare și iși imaginează propriul 
accident. 

De altfel, cel mai mult m-a impresionat 
materialul ajutător, scule care fac jumă- 
tate din treaba oricărui meseriaș. N-aș 
vrea să fiu greşit inteles — am o părere 
foarte bună despre cascadorii americani, 
însă, în acest film, de «duminică dimineață» 
cascadele sint tot de «duminică dimineaţă». 


Aurel GRUȘEVSCHI 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cine mai 


e astăzi timi 


pentru întrebările copiilor 


Milano '78 


Interviu cu 
Elisabeta Bostan 


In peisajul cinematogralulu 
mondial, în care suprematia 
producătorului și a distribui- 

ImeTTI torului pare să se fi instala! 

| pentru multă vreme, în care 
«rețeta» şi încasările au de- 
venit criteriu şi lege, în care 
balanţa dintre artă şi industrie, dintre idee 
şi comerţ înclină tot mai mult spre cel de al 
doilea termen, se discută tot mai puţin 
despre valoarea educativă, despre caracte- 
rul formativ al filmelor. În faţa tonelor di 
peliculă-maculatură care se produc şi sı 
distribuie zilnic pe glob, în fața cursei înca 
sărilor, teoreticieni și practicieni ai filmulu 
sint cuprinși tot mai des de scepticism 
Zadarnic au tras ei nenumărate semnale 
de alarmă, arătind că, azi, cinematograful 
modelează mai mult decit oricare altă artă, 
conştiinţele, opiniile, gustul şi mai ales 
ideologia spectatorului. Nu ei sint cei care 
decid. Ci producătorii, distribuitorii. lată 
de ce ne apare cu atit mai semnificativă 
inițiativa MIFED-ului de a organiza anu! 
acesta primul «Festival internațional al 
filmului pentru copii» în cadrul Tirgului 
de filme de la Milano, adică chiar în mijlocul 
stupului, în biziitul neintrerupt al acelor 
tone de peliculă ce se vindeau și se cum- 
părau de dimineaţă pină seara. Acesta este 
şi primul aspect asupra căruia s-a oprit, 
în relatarea impresiilor sale, regizoarea 
Elisabeta Bostan, care, la invitația MIFED- 
ului a fost — între 18 și 26 octombrie 一 pre- 
ședinta juriului acestui festival. 

一 Ce semnificație a avut acest festi- 
val pentru cinematogratul mondial de 
astăzi? 

— Desfășurat sub egida a două presti- 
gioase organizaţii internaționale, ONU 5i 
UNICEF, Festivalul s-a constituit într-un fel 
de preludiu la Anul Internaţional al Copilu- 
lui — 1979. Directorul festivalului, dr. Mi- 
chele Guido Franci a avut o idee excelentă 
și cu profunde semnificații în lumea filmu- 
lui contemporan de a organiza festivalul 
în inima tirgului de filme de la Milano. De 
la filmele politice, angajate, pînă la cele de 
divertisment pur, de la filmele-catastrofă 
la filmele licenţioase, aici se vindeau filmele 
produse în ultimul an, din toate țările şi de 
toate tendințele. Un loc în care, deci, toata 
lumea se gindește la plasarea filmelor, la 
probleme comerciale. Desfășurat aici şi ni 
în altă parte, Festivalul s-a structurat de la 
sine într-o pledoarie pentru această «rara 
avis», filmul despre şi pentru copii. O ple- 
doarie cu o întrebare conținută: «Cum con- 
tribuie filmul la educaţia tineretului?» În- 
trebare care se transforma în avertisment 
atunci cind,pentru a ajunge în sala destinată 
festivalului. traversam culoarele pe care 
se înșirau cele 38 de sali de cinema, unde 
se vedeau filmele de la tirg. Nu era nevoie 
să deschidem ușa. Coloana sonoră ce 
răzbătea pînă afară era de multe ori edifi- 
catoare... 

— S-a organizat și un colocviu despre 
educație prin film? 

— Multe din discuţiile noastre s-au ex- 
tins, pînă la a căpăta amploarea unei dez- 
bateri, fără a fi însă organizate într-un co- 
locviu premeditat. Pur şi simplu, filmele ne 


încitau la discuţii, iar în cadrul acestui 
schimb de păreri, fiecare aducea, pe lingă 
epinia subiectivă, pe aceea de reprezeh- 
tant. Din juriu făceau parte Diana Michaelis 
(SUA,deținătoarea unui Oscar pentru film 
documentar) ca reprezentantă a ONU, prof. 
dr. Enrico  Fulchignoni, reprezentant 
UNESCO și John Taylor, reprezentant al 
cultelor. Am sugerat pentru viitorul festival, 
instituirea unui juriu format din studenţi ai 
institutelor de cinematografie din lume, 
functionind paralel cu juriul oficial, cu ale 
cărui păreri să se confrunte într-un colocviu 
pe marginea filmelor. Astfel s-ar simți și ei, 
cineaștii de miine, implicaţi din vreme în 
acest proces de educaţie prin film, iar păre- 
rile lor ar fi, cred eu, utile și interesante. 
Studenţii, tinerii sint întotdeauna mai a- 
proape nu numai de copii, ci și de tempe- 
ratura momentului, a zilei de azi. 

— Dacă ați face o sinteză a acestor 
discuţii, care ar fi prima constatare ce 
s-ar impune? 

— Filmele despre și pentru copii (mai 
ales cele bune) se fac rar şi greu. Şi nu 
plasarea lor e o problemă (dimpotrivă, ce- 
rerea e tot timpul mai mare decit oferta), 
cît numărul şi calitatea lor. Chiar aici, la 
festival am avut foarte puţine filme bune 
de ales. 


oae 
pr n O 


Sculptorul Francesco Messina şi 
pul de copil», Marele premiu al Fes 
valului de la Milano 


— Deși a fost o selecție reprezentativă 
pentru producția mondială... 

— Nu chiar. De pildă, am regretat faptul | 
că cinematogratiile sovietică, poloneză sau 
cehă nu s-au prezentat la nivelul pe care-l | 
cunoşteam. 

— Țara noastră a participat cu vreun 
film? 

— Nu. Poate la ediţiile viitoare ale festi- 
valului... 

— Care au fost premiile? 

— Din cele 68 de filme, juriul a selecționat 
un lung metraj și un scurt metraj, cărora le-a 
acordat «Marele premiu». (Cite o statuetă, 
un cap de copil, operă a unuia din sculptorii 
cei mai cunoscuți din Italia de azi, Francesco 
Messina) şi 8 filme cărora li s-au acordat 
menţiuni. Cred că sînt îndrăgostit pentru 
că nu mă simt în apele mele al america- 


nului John Schmidt şi desenul anımal 
Piscina al cunoscutului autor italian de 
filme animate, Bruno Bozzetto, sint cele 
două filme premiate. Primul vorbea cu mulla 
poezie şi sensibilitate despre problemele 
nu întotdeauna ușor de abordat, ale copiilor 
între 10 și 14 ani. Era o invitaţie făcută adu! 
ţilor de a înțelege subtilitatea acestei virste 
de a avea cu copiii un permanent dialog 
cald și deschis. Un film foarte protesiona! 
foarte modern, care nu se deosebea prin 
nimic de filmele «pentru oameni mari». 
Filme de desen animat au fost puţine. S-a 
depășit perioada în care filmul pentru copii 
era sinonim cu filmul de animaţie, iar stră- 
duinta țărilor de a participa cu filme jucate 
(chiar dacă unele aveau doar pretenţia de-a 
se adresa copiilor, ignorind psihologia 
acestora și gusturile lor) a dovedit că există 
o preocupare a producătorilor pentru acest 
gen. 

— Dar basmele? Poveștile? Feeriile 
muzicale? 

— Acesta a fost sectorul cel mai vitregit. 
Doar citeva desene animate, insuficiente 
desigur pentru nevoia de ris, de vis, de fan- 
tezie, de joacă a copiilor. Juriul a atras 
atenția asupra acestei carente. 

— Filmele pentru copii sint marcate 
de evenimentele lumii contemporane? 
Se desprinde din ele anul '78? 

— Cu siguranță. Problematica acestor 
filme, spre deosebire, să spunem, de a 
celor văzute cu 3 一 4 ani în urmă la diferite 
gale, a devenit mult mai acută. Subiectele 
neliniştitoare s-au Inmulţit. Ca modalități 
de exprimare, sint tot mai des folosite mij- 
loace narative moderne, ritmate, cit mai 
aproape de percepţia unui copil, a unui copil 
din ziua de azi. Pentru că nici copiii nu mai 
sint cei de acum zece ani. Ne adresăm unui 
copil pentru care mass-media face parte 
din mediul său obişnuit. Există însă sı 
filme care rezistă în timp, perene... 

— Despre acestea vă propun să vor- 
bim într-un interviu viitor. Să revenim 
la acele «subiecte neliniștitoare». Ati 
putea numi citeva dintre ele? 

— Se discută tot mai mult despre condi- 
tia de existenţă a copilului în actualul sistem 
de viață. Unde și ct se mai pot juca acești 
copii? Poluare atmosferică, poluare sono- 
ră, poluare prin imagini... cum să se apere 
de ele? Cine mai are astăzi timp să răspun- 
dă la întrebările copiilor? Într-o lume de 
adulți grăbiţi, cum să-și acordeze copiii 
ritmul specitic și preocupările virstei lor? 
Sint doar citeva din problemele acute lan- 
sate de aceste filme. Senzaţia pe care 
ţi-o dau ele este a cercului care se stringe 
tot mai mult. Într-un film belgian (care a 
primit mențiune), un grup de copii în căuta 
rea unui loc de joacă, închiriază un loc de 
parcaj. Şi deşi introduc fise în automat 
plătindu-și astfel dreptul de a se juca citeva 
ore pe acel spațiu îngust, o maşină le tul- 
bură joaca, ocupindu-le locul. Era un film 
trist, care nu mai are nevoie de niciun co- 
mentariu. Relaţia copil-părinţi, copii-peda- 
gogi, s-a nuantat şi ea. Filmul care a primit 
„Marele premiu' vorbea despre zestrea de 
generozitate, de deschidere spre lumină 
şi adevăr, cu care pășesc copiii în viaţă şi 
care se poate foarte uşor deteriora sau 
inchista, din neatenţia celor mari, din lipsa 
lor de înțelegere. Sint ca niște obloane care 
se trag în sufletul copilului şi mai tirziu nici 
ei, nici adulţii, nu ştiu cind şi cu ce au 
greșit... 


Reporter 


Filme despre ei şi pentru ei 


Tot ma des constatam pre- 
vind copiii din ziua de azi cit 
de precoci şi de imaginativi 
sînt, ne minunăm de vorbele 
lor de duh, de spiritul de 
observaţie şi de ingeniozi- 
tatea de care fac dovadă la 
tot pasul. Un ciudat paradox face ca eroii- 
copii de pe ecran (și nu numai în cinema- 
tografia noastră) să fie plicticoşi, să tragă 
de timp, de acţiune și de morală, în poves- 
tioare anoste, lipsite de haz și fantezie, În 
timp ce copiii din Fiara caută urmele unui 
lup periculos, a cărui existență e pusă la 
îndoială de oamenii serioşi şi maturi din 
ținut, în timp ce se scurg anevole metri de 
peliculă în care eroii nu fac altceva decit să 
cutreiere prin pădure, fără să li se Intimple 
mai nimic — și ce plin de neprevăzut ar îi 
putut fi acest cutreierat! — sau în timp ce 
mai meşteresc puţin la o capcană, în lume 
se scria desigur cel puţin un articol teo. 
retic despre rolul «elipsei» sau importanta 
«semnificantului» în cinema. Nu, un film 
despre şi pentru copii nu are voie să fie 
plicticos, n-are voie să lase să treneze 
acțiunea care, oricum, în cazul «Fiarei» 
se dovedeşte prea inconsistentă peniru wn 
lung metraj. R.P. 


nema 


Producție a studiourilor «Defa» Berlin. Un 
fitm de Walter Beck. Cu: Hanjo Mende, Mic hae! 
Gieseler; Thomas Langoff (copii), Holger Mahmi) 


Omul 
cu masca de fier 


Nu-i lipsit de interes să spunem ca a 
existat o misterioasă mască de fier, căre:a 
nici atotştiutorul Larousse nu i-a dat de 
urmă: «Personaj rămas necunoscut, care 
a fost dus în fortăreața din Pignerol în 1673 
apoi la Bastilia, unde moare în 1708, după 
ce a fost constrins să poarte toată viata 
o mască». 

Filmul vine din zona pe care cinematu 
graful a frecventat-o Incă de la începuturi 
sale — misterele lui Sue, măştile lui Fan 
tâmas, aventurile muşchetarilor, zona sen 
zaţionalului facil, a melodramei a ameste- 
cului de aventură și horror. Filmul culege 
programat şi conştiincios, dintr-un retetar 
verificat: gemeni și semnele lor de recy- 
noaştere, travestiuri şi răpiri din inchisori, 
dueluri pe buza prăpastiei, false înmormin- 
tări și înecuri simulate, toate plasate la 
tastuoasa curte a lui Ludovic al XIV-lea, 
căruia nu degeaba i se spunea regele Soare 
deci adăugind la cele de mai inainte pe 
treceri, brocarturi sclipitoare, intrigi de al 
cov, uși secrete, peste toate veghind ne 
abătut spiritul de onoare al muşchetarilor 
Toate acestea povestite serios (de necre 
zut), fără pic de ironie, într-o Franţă cu 
dichis și minuţie reconstituită, așa cum 
numai englezii ştiu să o tacă! Aşa încit 
chiar dacă e vorba de o falsă şi fantezistă 
istorie, chiar dacă Fouquet şi Colbert, mi- 
niştrii Franţei de atunci, sint mult simplifi- 
cafi și denaturaţi, aventurile, alături de ima- 
ginea obiceiurilor de curte, a costumelor 
de epocă, a petrecerilor (mai puțin, desigur, 
a Bastiliei, chiar dacă ea apare în film) 
pot interesa spectatorul, iubitor al acestui 


gen de spectacol. 
Roxana PANĂ 


一 
Producție a studiourilor engleze. Un film de 
Mike Newell. Cu: Richard Chamberlain, Patrick 
Me Goohan, Louis Jourdan, Jenny Agulter, lan 
Holm, Ralph Richardson 


O fetiță cu nume de lumină, Iskra, la virsta 
la care şi jocul și viața li apar geopotnva 
de serioase, vibrind de sensuri ce scapa 
altora prea furafi de joacă ori de viată 
Pentru fetița-poetă, o pietricică de cuart 
nu-i doar pietricica de cuarț primită de la 
tatăl geolog, ci pactul tainic cu natura si 
cu părintele mereu plecat; basmul cu Fa 
Frumos nu-i doar feeria în care se traves 
teşte împreună cu colegul ei, ci însuşi le- 
gămintul credinţei, prieteniei, învingerii 
minciunii — fie și convenţionale, la care o 
îndeamnă adulții în dorinţa lor ae a nu-s: 
tulbura liniştea și a trece cu vederea abu- 
zul unei profesoare, lașitatea colegilor. 
egoismul unei surori. Sensibilă analistă a 
unei virste, dar și a virstelor în general, 
scenarista bulgară figurează cu talent uni- 
versul copilei deosebite de ceilalți, izolarea 
ei într-o lume a cărţilor şi a adevărurilor 
întregi, dar și dialogul activ, cu lumea și 
problemele ei complicate ce o maturizează 
înainte de vreme. Scena jocului cu copilul 
din vecini şi a zidului pe care se încăpăţi- 
nează să-l escaladeze puştiul ca să de- 
monstreze că efortul de-a ajunge la tel 
merită, la orice virstă, osteneala, dă fil- 
mului liric-meditativ o undă de sinceritate 
dramatică şi,prin aceasta,tonică. Interpreta 
de graţie şi vibraţie interioară — Daniela 
Boianova — evoluează sub bagheta unui 
regizor (Rasko Uzumov) priceput în a re- 
crea viața în suita ei de instantanee. 

A.M. 


Producţie a studiourilor bulg: Un film de 
Rasko Uzumov. Cu: Daniela Boianova, Liliana lova 
novici, Emilia Radeva, Liubomir Kirilov. 


Lăsaţi balonul 
să zboare 


Un continent prea puţin cunoscut euro- 
penilor — Australia — şi o cinematografie 
tot atit de exotică pentru noi ca un film 
din insulele Bali — exotică în sensul că nu 
ştim nimic, aproape nimic despre ea. Si 
totuşi, după nivelul mediu al acestui sin 
guratec Balon... cu copii şi probleme de 
educaţie foarte şi «ale noastre», s-ar părea 
că filme se produc într-o cantitate ce əsr- 
gură măcar un profesionalism obişnuit. un 
firesc și o fluenţă a povestirii, o calitate 
bună a imaginii și interpretării, adică ex- 
perienta necesară pentru apariţia şi a unor 
opere hors-serie. De tare sperăm să auzim 
măcar. Deocamdată avem în faţă un film 
inrudit tematic cu Zidul sau Vom sări 
peste băltoace (deși s-ar putea ca reg: 
zorii de «peste mări şi țări» să nu le l 
cunoscut niciodată), o plimbare cuminte 
pe o pajiște a copilăriei deloc senine, peniru 
că e vorba de un băieţel bolnav din care o 
mamă prea grijulie e gata să facă un infirm 
şi cu sufletul. Măsură delicată între dramă 
şi melo, între vioiciune și gravitate, plus 
un puști marcat dar nu definitiv de boală, 
deloc cabotin ca interpret, dau filmului o 
notă de moralizare civilizată, neostentativ 
didactică, notă att de dorită în asemenea 
“întilnirii cu părinţii» propuse la ora de 
dirigenție pe ecran lat, în culori. 


Alice MĂNOIU 
一 


Producție a studiourilor australiene. Un film 

de Oliver Howes. Cu: Robert Bettles, Janet Kings- 

bury, Ben Gabriel, John Ewart, Bruce Spence st 

iii Sally Whiteman, Matthew Wilson, Terry Mc 
uillan 


prezențe româneşti peste hotare 


Filme vechi, 


9 Pe adresa tovarăşului Mihnea Gheor- 
ghiu, preşedintele Academiei de Ştiinţe 
social-politice, a sosit următoarea scrisoa- 
re din partea primului regizor francez care 
ocupă un fotoliu la Academia Franceză și 
care a împlinit recent 80 de ani: 


Domnule președinte şi dragă prietene, 

Telegrama pe care mi-ati făcut o- 
noarea să mi-o adresaţi in numele dum- 
neavoastră și al cineaștilor români, mă 
mișcă protund și îmi reamintește, dacă 
mai era nevoie, legăturile de simpatie 
care mă leagă de cinematogratia româ- 
nă și de creatorii săi, cărora vă rog să 
binevoiţi a le transmite sentimentele 
mele cordial 

Vă rog domnule președinte și scumpe 
rieten primiţi asigurarea sentimen- 
elor mele de fidelitate. 


René CLAIR 


https://biblioteca-digitala.ro 


amfitrioni noi 


e Pentru a doua oară în acest an, fil- 
mele noastre s-au confruntat cu publicul 
elveţian in cadrul «Zilelor filmului româ- 
nesc» de la Zürich și Berna, organizate cu 
prilejul aniversării a şase decenii de la 
formarea statului naţional unitar român. 
Selecția a ilustrat tradiția filmului nostru 
artistic, de la Inceputurile sale, din 1912, cu 
Războiul de Independenţă al regizorului 
Grigore Brezeanu, la Nunta de piatră, 
Puterea și Adevărul și Zidul. Micromeda- 
lionul lon Popescu Gopo, reunind creaţiile 
Homo Sapiens, Scurtă istorie și Săru- 
tări, a completat programul acestor zile 
cinematografice româneşti. Regizorul Mir- 
cea Veroiu a vorbit cu acest prilej despre 
cinematograful românesc azi. 9 Un afiş la 
sala «Arsenal» a cinematecii din Berlinul 
occidental atrăgea, cu puţin timp în urmă, 
atenția iubitorilor celei de a 7-a arte asupra 
unei manifestări româneşti: Pintea, Cursa, 
Dincolo de pod și Osinda ne-au repre- 


Bătrinul circar, cu numerele și scheciu- 
rile lui stingace și demodate, cu glumele la 
care nu mai zimbește nimeni, cu farmecul 
desuet al întregii lui ființe ne aminteşte pe 
undeva de un alt «entertainer» la fel de mare 
ghinionist al vieţii 一 comperul lui Osborne 
(transpus şi în film, unde Laurence Olivier 
se dovedea remarcabil). 

in Optimiștii pe acest decrepit cabotin 
de stradă, fost mare personaj în arenă, îl 
secondează un cline (care făcea și el 
cindva un mare număr în circ) și doi copii. 
Deci un om orchestră, un ciine minune (mai 
tirziu apare şi al doilea cline) și doi copii 
dintr-un cartier «de dincolo» de Tamisa, 
care amintește de o Londră dickensiană, 
o Londră a slums-urilor, cu lumea ei necă- 
jită, visind să se mute «pe malul celălalt», 
în cartierul de blocuri (dincolo de barieră 
este speranţa parcă irealizabilă a Nastasiei 
lui G.M. Zamfirescu al nostru) — iată da- 
tele unul film care se construiește pe clasice 
formule de gen, dar pe care le «incălzeşte», 
prin performanța lui, Peter Sellers vrind 
să-şi demonstreze virtuți de actor care nu 
s-a lăsat cucerit de emploi-ul comic. El ar 
vrea să dovedească resurse interpretative 
în portretizarea acestui personaj pe cit de 
trist, pe atit de colorat. Sellers primește o 
replică înduioșătoare din partea unui băie- 
tel care joacă de parcă nici n-ar şti că este 
filmat, si al unei tinere actrițe care înseală 
toate aparentele Printre capcanele melo- 
dramei îşi fac loc şi frinturi de comentariu. 
precum si privi asupra unei realități care 
deobicei scapă turistului ce pune piciorul 
pe celălalt mal, nevizitat al Tamse a 


一 


Producţie a studiourilor engleze. Regia: 
Anthony Simmons. Scenariul: Tudor Gates, Antho- 
mw Simmons. Cu: Peter Sellers, Donna Mullane, 
lohn Chaffey, David Baker, Marjorie Yates. Pre- 
miul de interpretare masculină lui Peter Sellers la 
Teheran — 1973. 


Ca Ir 
RU 


zentat cu prilejul acestor «Zile». e Tot in 
luna noiembrie a avut loc cel dintii festiva! 
al filmului românesc în Canhda, la To- 
ronto; manifestare prilejuită: de aceeași 
aniversare istorică — 1 decembrie 1918 — 
festivalul a inclus în programul său: Pă- 
durea spinzuraților, Prin cenușa impe- 
riului, Filip cel bun, Duhul aurului și 
Nunta de piatră. Folclorul românesc, spe- 
cificul artei noastre populare străvechi, a 
constituit axul tematic al scurt-metrajelor 
festivalului: Flori ale portului românesc, 
Datini și obiceiuri din nordul Moldovei, 
Hora, Anotimpul mireselor, Sărbătoa- 
rea nepoatelor, Bun ca ziua E Centrul 
cultural NIII Hall din Cairo a găzduit un 
mare număr de spectatori la o premieră 
românească cu filmul Osinda, manifes- 
tare desfășurată sub egida Ministerului 
Învățămîntului, Culturii şi Cercetării Ştiin- 
tifice din Egipt; iar televiziunea egipteană 
a transmis scurt-metrajul: Casele, prie- 
tenele noastre. e Sub auspiciile Asocia- 
ției cineaștilor sudanezi, la Khartum, au 
fost programate spectacole de gală cu 
filmele: Explozia şi Cu miinile curate, 
acest al doilea lung-metraj fiind ales şi 
pentru o manifestare competitivă din capi- 
tala Kuweitului. 


Coralia POPESCU 


15 


二 


——. 


Filmul, document al 


Scene din viața de artist, 


dar și din viața conjugală: 


Elisabeth Taylor în plină 


campanie electorală 
pentru soțul ei, 
John Warner, 


candidat în senatul american: 
«un om integru și energic, 


care vrea să facă 


Un actor o lume ceva mai bună 
al anului: pentru copiii 
Peter Ustinov, și nepoţii noștri», 
neînfricatul după cum îl prezintă 
detectiv aceea care a fost, cîndva, 


carnet 


de lucru 


Cartea de film 


La virsta de 15 ani — Harry Medved din 
California a avut o idee de aur. Ela preluat-o 
de la fratele său mai mare, Michael. Michael 
făcuse un contract cu o editură pentru a 
publica o carte numită astfel: «Cele mai 
proaste 50 de filme din istoria cinema-ului». 
Copleșit de grandoarea ideii, Michael a 
renunţat, la capătul unor crize de nervi cu 
migrene pe măsură. Fratele cel mic — 
sănătos cum numai în Jules Verne, la acea 
vîrstă, poţi citi —a trecut hotărit la realizarea 
proiectului, înarmindu-se cu anuarele cine; 
matografice, cu lista filmelor distruse de 
critică, cu un magnetofon, cu un carnet și 
cu un stilou luminos. El şi-a luat ca şofer 
— pentru peregrinările prin cinematografele 


agatha- christian, 
Hercule Poirot 


Cleopatra lingă 
alt Cezar... 


din Los Angeles — un văr mai mare. Ela 
învins obstacole serioase — cum ar fi 
acela al dispariţiei unor filme devenite 
«de nevăzut», ca în cazul unuia cu Shirley 
Temple și Ronald Regan din 1947, un «spa- 
nac» pe care actorul-guvernator l-a retras 
din circulaţie, cumpărind toate copiile. «Cea 
mai mare bătaie de cap mi-a produs-o 
separarea spanacului mediocru de 
spanacul grandios». Vindută rapid în 50 000 
de exemplare, cartea nu e o simplă listă 
de filme proaste ci se constituie într-o 
monografie serioasă, fiecare «spanac» a- 
vind «aparatul» său, adică data premierei 
genericul complet, extrase din cronicile 
vremii, rezumatul subiectului, judecata de 
valoare a autorului, condiţiile de filmare, 
bilanțul financiar, «perlele» dialogului — 
în sfirşit, se poate spune că avem o operă 
de istoric într-un domeniu, fără indoială, 
esenţial ca oul lui Columb. Cucerindu-şi, 
pe bună dreptate, antipatia multor producă- 
tori şi actori, tinărul Columb proiectează 
acum 0 ecranizare a cărții sale printr-un 
film de montaj și o urmare literară: «Fiul 
celor mai proaste 50 de filme din...» Good 
look, Harry! 


Fiara antiromantică 
şi frumoasa clasica 


Regizorul cehoslovac Juraj He susține 
că „cranizind vechea poveste a fetei in 
moase şi a fiarei care nu era decit chipu 
prințului blestemat, a mers mai departe 
decit Jean Cocteau şi Jean Marais care ar 
fi păcătuit printr-un ton cam prea elegant 
în tratarea poveștii: «Eu am lucrat basmul 
într-o formă ceva mai crudă și mai aspră». 
În acest sens, palatul fiarei nu mai este con- 
fortabilul castel pregătit pentru frumoasă. 
lar fiara însăși este o fiară, adică un ade- 
vărat dobitoc rău, dotat doar cu voce ome- 
nească, trăznit Insă de amor ca orice ființă 
umană. E, dacă vreţi, o bestie umană 一 
care se hrănește cu carne crudă și singe. 
Revista «Filmul cehoslovac» (nr. 4/1978) 
subliniază că realizatorii au părăsit con- 
ceptia poveştii romantice cu zine ș.a.m.d 
Prea bine — dar măcar finalul a rămas 
cum îl ştim de la romantici și de mai de- 
parte? Fi-va fiara imblinzită de fată? Sau 


o va minca pre dinsa — într-o viziune mai 
de carne crudă? Fiţi pe pace... Anti-ro- 
mantismul — o știe şi Herz — are și el 


clasicele limite. 


modelor 


Politica unui taior 
şi a unei voalete 


Atacerea e mult mai serioasă decit pare, 
ea depăşeşte cu mult hotarele rubricilor 
de modă feminină unde a fost inserată 
Şase reviste-magazin feminine, dela Paris, 
au lansat la mijlocul toamnei, noua modă 
pentru iarnă: «E o siluetă pe care n-am 
mai zărit-o de mult» — remarca un cotidian 
dintre cele mai serioase, care o și descria. 
«Stilul taiorului net şi drept, escarpinii cu 
tocul înalt și fin, ciorapul cu cusătură, părul 
bine ridicat, pălăria, mănușile și chiar voa- 
leta» — toate aparțin anilor 1940—1942, 
epocii cunoscute in Franţa și oriunde în 
Europa, sub numele de Ocupaţie. Ocupaţia 
hitleristă, vreme de umilinţă naţională, de 
suferință și calvar. «La. belle époque» a 
Gestapoului la Paris. Moda purtată de 
«frumoasele» acelui timp, aceasta era, 
moda Gestapo, cum o denumiseră citeva 
minţi nu chiar frivole: «Revista presei pen- 
tru sezonul toamnă-iarnă îţi dă ameţeală» 一 
scrie «Le Monde» în suplimentul său de 
«mode ale timpului». Ai rînd pe rind imagi- 
nea salonului Kitty — vestit lupanar berlinez 
în 1939, a bunkerului hitlerist înainte de 
otravă, a străzilor pariziene rău famate și 
a plimbărilor prin Bois de Boulogne. Nu-ţi 
vine a crede «Crezi că visezi» — mărturi- 
sește cronicarul. Dar nu. Număr după 
număr, pagină cu pagină, «retrospectiva 
se dezvoltă și capătă accente exaltante. 
Pentru a nu fi depășiți, sau ca diversiune, 
anumiţi inventatori de modele lansează 
stilul militar al aceleiași epoci...? 

Afacerea fiind, cum spuneam, mult mai 
serioasă, ea ținind de «o modă» care nu e 

hiar trecătoare — reamintirea nostalgică, 
duioasă, a vremurilor cînd «dreapta» cola- 
bora din plin cu hitlerismul — ea a depăsi! 


cronica 


afișului 


Trei chipuri ale anului cinematografic '78, 

sintetizate în arta afișului 

Actorul 一 actrita sovietică Natalia Gun- 
dareva (coperta revistei polo- 
neze «Ekran» nr. 45/1978) 

Tragedia — Ifigenia (regia M. Cacoyannis) 

Melodrama 一 Neinfelesul (regia L. Co- 

mencini) 


un film de 


Un tim produt per ANGELO RIZZOLI 
arec 


STAAND ODA AGA ee SME ciao» IC era m OMR AACR i 


cronica 


telegenică 


Campionatul mondial 
de telesport 


disculule ziaristice pentru a ajunge o 
atacere publică, deschis politică. Astfel, 
un grup de tehnicieni și cercetători ai Insti- 
tutului de Geografie din Paris a redactat 
o petiție în care «acuză cele şase publicaţii 
de-a fi prezentat într-un context anodin 
o retrospectivă a modei din «frumoșii ani 
ai Gestapoului», pentru sezonul 1978— 
1979»... Ei adaugă:» Vă bizuiţi mai ales pe 
tineretul care n-a cunoscut acea epocă, 
pentru a vinde și propaga acest stil așa-zis 
nevinovat şi nonviolent. Noi sintem însă 
deajuns de avizaţi pentru a refuza alegerea 
dumneavoastră și a lupta împotriva ei... 
Sintem întru totul scandalizati de moda 
calchiată pe stilul nazist». Ei au trimis 
această petiție sindicatelor, ministrului pen- 
tru problemele feminine, radioteleviziunii, 
unor personalități marcante ale culturii 
lranceze, cum ar fi scriitoarea Simone de 
Beauvoir, filozoful catolic de stinga Maurice 
Clavel etc. 

Peste doar două săptămini, în revista 


ideile 
sfirsitului 


A de an 


Un regizor 
la 31 decembrie 


«1978. Voi avea 37 de ani. Nu male o glu- 
man mărturisește regizorul maghiar Rezso 
Szăreni, autorul filmului La mulți am, 
un sujet cu trei Ingineri, doi bărbați și o 
lemeie, care petrec noaptea anului nou in 
uzina lor și în Budapesta febrilă a revelionu 
lui. Nu doar conjuctura sărbătorii de sfirșit 
de an, ne îndeamnă să-l cităm. În vorbele 
lui ne apare o voce plăcută de tinăr artist, 
plin de acea neliniște frumoasă a creaţiei, 
capabil să intre In vibraţie cu lumea, prin 
dezvăluirea unui simplu vis: 

«La 20 de ani, am promis iubitei mele că 
o voi îmbrăca în flori aruncate din zborul 
unui elicopter. N-am făcut-o. Caut îndelung 
să-i readuc chipul. Poate că-mi va răspunde 
printr-un suris în oglinda în care mă uit 
tocmai în noaptea asta de 31 decembrie... 
Filmul meu intitulat La mulți ani se poate 
defini ca o autoanaliză. El m-a ajutat să mă 
eliberez de multe temeri. Societatea se 
bizuie pe mine, și eu simt povara acestei 
încrederi pe umeri. O voi putea indura? 
Dar iată, ziua de 1 ianuarie. Gata cu nar- 
cisismul! La mulţi ani!» În filmul cu același 
titlu, unul din eroi, întors acasă după pe- 
trecere, cheamă — prin aparatul său de 
radioamator 一 pe toţi semenii răspindiţi 
prin lume să le ureze acelaşi gind ca al 
regizorului său... 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii 一 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


«l'Express» avea să apară odiosul interviu 
al lui Darquier de Pellepoix, fostul comisar 
pentru problemele evreieşti în aceeaşi pe- 
rioadă a ocupaţiei, care-și permitea să a- 
tirme, din Spania, unde se află fugit din 
1944, că Auschwitz-ul cu camerele lui de 
exterminare sînt «trucuri și invenții ale 
propagandei evreiești» că,dacă «s-a gazat 
pe acolo, s-au gazat doar păduchii din 
hainele deportaților. «Le Monde» avea să 
publice, în replică, un desen al cărui sar- 
casm era pe măsura acelor declaraţii ne- 
mernice: într-o sală de cinema, pe ecran, 
e proiectată imaginea prea binecunoscută 
dela procesul din Nürnberg — un maldăr 
de schelete în curtea unui lagăr. Un spec- 
tator spune , în întuneric, altuia: «Ce bine 
joacă!» 

Se confirmă astfel incă o dată gindul 
poetului japonez după care în tremurul 
oricărei voalete frumoase se poate citi o 
stare a vintului... 


filmele 
vremii 
noastre 


Portret de grup 
cu o fată la mijloc 


Sint opt prieteni într-o clasă de liceu, 
fete şi băieți, tineri veseli, inteligenţi, capa- 
bili, plini de calități — oricine a trăit viața 
unui liceu cunoaște grupurile acestea care 
se nasc firesc între elevi, prin forța și jocul 
unor sensibilități comune. «Chiar aceasta 
e tema filmului nostru: sensibilitatea — 
susține scenaristul bulgar Atanasie Ţenev, 
discutind ultima sa realizare Foto suve- 
niruri — sensibilitatea prin care ne expri- 
ə măm atitudinea noastră față de lume, față 
de oameni, față de fiecare om din jurul 
nostru. Şi invers — noi Incercăm să 
analizăm şi poziţia inversă: în ce măsură 
este angajat colectivul în destinul indi- 
vidual». Destinul individual ar fi, aici, acela 
al uneia dintre fete — Sașenka, eleva cea 
mai veselă, cea mai Indrăgită, cea mai sen- 
sibilă dintre ei, recunoscută ca atare de 
toți. Există asemenea fenomene de grup. 
în care colectivul recunoaște într-unul din 
tr-ai săi întruchiparea cea mai fericită a 
calitățile tuturor. Sașenka este acel tip 
de adolescent care cere lumii întregi să 
fie cinstită, omenoasă şi sinceră. Ei insisi 
i s-a inoculat — de către părinţi, de către 
societate, de către şcoală — să fie aşa și, 
după spusele tuturor, după respectul cu 
care e privită, se pare că așa s-a și format: 
sinceră, dreaptă, inflexibilă în hotărlrea 
de a spune ce gindește şi a făptui ce crede. 
Există și asemenea fenomene printre 
adolescenţi. Ce se va intimpla? Se va in- 
timpla că una din profesoare va ascunde 
adevărul într-un caz de nedreptate flagrantă 
petrecut în clasă. Unul din cei opt prieteni 
va ridica din umeri. Un al doilea va tăcea. 
Un al treilea va da înapoi şi se va retrage. 
A! patrulea om pus în faţa acestui conflict 
este Saşenka. Ea va spune adevărul. Ea 


La Lausanne a avut loc concursul inter- 
hational de emisii sportive televizate. A- 
ceastă ediție, a treia — prima fiind instituită 
in 1976 — s-a ridicat prin calitatea și numărul 
participanților la dimensiunile unui adevărat 
campionat mondial al telesportului: «Ce 
progrese s-au înregistrat în acești 18 ani, 
de cind s-a transmis pentru prima oară 
un meci de fotbal! — exclamă în comenta- 
riul său, telecronicarul ziarului «L'Equipe». 
Amintiţi-vă că, în 1962, imaginile finalei de 
la Santiago, Brazilia-Cehoslovacia, erau 
timate în alb-negru de o singură cameră, 
pentru ca in iunie 1978, finala Argentina- 
Olanda, în culori, să aibă șase camere»... 
După părerea unanimă, in domeniul fotbalu- 
lui, televiziunea engleză nu are rival. Dom- 
nul A. Weeks, de la B.B.C. a răspuns astfel 
la întrebarea: 

«— Operatorii dumneavoastră sint aleşi 
în funcţie de uh anume sport? 

— Nu, categoric nu. Şase oameni, trei 
cite trei, sint însărcinați Inaintea eveni- 
mentului, să urmărească echipele la antre- 
nament, în vestiare, uneori acasă. În ziua 
meciului, ei știu totul despre chipurile, 
maniile, ticurile viitorilor actori. Restul e 


se va bate pentru acest adevăr, căci așa a 


citit în cărți, așa i-au spus părinţii, prote- 


sorii şi prietenii. Dar părinţii, profesorii și 
prietenii o vor privi, deodată, cu alți ochi: 
de ce nu tace? De ce nu înţelege că nimic 
nu-i mai natural decit confuzia dintre min- 
ciună şi adevăr? De ce nu acceptă izbinda 
minciunii, deşi ei au învătat-o să nu o 
accepte? De ce crede ea în ceea ce ei au 
învățat-o «doar» teoretic? Ei toți o declară 
de «o sensibilitate maladivă». Saşenka e 
uimită, trăind șocul fundamental al vieţii 
ei: pentru ea, natural e ca adevărul să biruie 
în şirul minciunii zilnice; pentru ea, e nor- 
mal ca omul să fie la înălțimea teoriei şi 
idealului lui. Ea întreabă cu toată sinceri- 
tatea: «De cind ceea ce este normal, se 
numeşte maladie?» Nimeni nu-i răspunde, 


https://biblioteca-digitala.ro 


de competenţa realizatorului și a comenta- 
torului, specialişti întotdeauna avizaţi». 
b 


Totuşi, nici un film al televiziunii engleze 
n-a fost premiat la Lausanne! «inelul de 
aur» — la documentar — a fost atribuit 
filmului sovietic,Tu și gimnastica, inspirat 
de severele antrenamente ale lotului femi- 
nin de gimnastică. «inelul de argint» 一 
producţiei austriece, Portretul lui Nicky 
Lauda — cu 15 minute formidabile despre 
întilnirea automobilistului cu moartea... La 
categoria reportaj — «inelul de aur» a 
revenit filmului japonez Cucerirea virtu- 
lui Dhaulagiri, pisc al Himalaiei a cărui 
escaladare este «asemănătoare cu multe 
altele în același gen, imaginile muntelui 
fiind Intotdeauna frumoase» — după cum 
apreciază «L'Equipe». «inelul de argint»: 
Spiritul lui '78, realizare americană de 
imediată actualitate — trecerea Atlanticu- 
lui în balon. 

> 


Dintre regretele pe care le lasă inerent un 
juriu, cel mai acut este acela legat de 
ignorarea, în palmares, a unui film englez 
consacrat răspindirii fotbalului european 
în S.U.A. Realizatorii britanici se pare că au 
privit cu sarcasm calm, epopeea «cuceri- 
rii vestului» de către balonul rotund, jucat 
după regulile engleze. Fotbalul de peste 
ocean nu prea are legătură cu ceea ce ştim 
că e fotbalul: e un amestec de operă euro- 
peană, operetă sud-americană și music- 
hall, ceea ce nu promite nimic bun pentru 
viitorul său sportiv. Lozinca producătoru- 
lui de totbal-business este: «Nu avem drep- 
tul să plictisim publicul». Comentatorul 
filmului sintetizează: «Ceea ce separă fot- 
balul englez de soccer-ul american este 
marketing-ul», adică știința prospectării 
pietei şi a publicului. 


Veseli, simpatici, 
încîntați de viață: 4 
care dintre ei 
ya retrage, temător, 
în fața asprelor 
adevăruri? Aceasta-i 
i întrebarea 
filmului bulgar 
Foto suveniruri 


dar nici ea nu va ceda. Cind lucrurile se vor 
așeza din nou normal, cind adevărul ideilor 
ei va corespunde cu dreptatea situației — 
colectivul celor opt prieteni va fi altul; 
în adincul lui s-a modificat ceva esenţial: 
«Ceva s-a pierdut în această luptă, ceva 
ce s-ar putea numi credintă, încredere, 
dragoste. Dar fără îndoială că ceea ce s-a 
pierdut, s-a ascuns adinc în noi înșine...» 
— crede Tenev exprimindu-şi convingerea, 
la fel de inflexibilă ca a eroinei sale, că «cu 
cit vor fi mai mulți cei care vor simti torța 
acestei întrebări — de cînd normalul poate 
fi numit boală? 一 cu atit va fi mai bine. 
Căci fiecare dintre noi aspiră să-și 
liniștească această sete, aceea de a rămine 
fidel lui însuşi, principiilor sale, de a îi 
loial, cinstit şi curat». 


e Asociaţia producătorilor de tilme 


nda impreună cu revista de 


tiraj «Apu» au organizat un sondaj 
privind structura publicului de cinema 
în cursul ultimului an. Rezultatele au 
tost următoarele: 40%; dintre spectatori 
au fost între 15 și 19 ani; 17% între 20 și 
24 de ani; 20% între 25—43 de ani și 
numai 4%. dintre cei care au intrat la 
fiim au avut peste 50 de ani 
e Festivaluri 1979. În februarie va 


avea loc la Tampere (Finlanda) testivalul 
internaţional al filmului de scurt-metraj 
precedat de un alt festival al filmului de 
scurt-metraj finlandez. În anul acesta 
manifestarea se înscrie în cadrul festivi- 
tăţilor închinate marcării celor două 
secole de la intemeierea orașului de pe 
țărmul Baiticei. În apritie: se va destă 
sura la Oberhausen, în Republica Fede 
rală Germania, festivalul internațional 

filmului de scurt metraj, ajuns la a 
25-a ediție a sa. intilnirea este competi- 
tivă şi o seamă de personalităţi ale filmu- 
lui de scurt-metraj din întreaga lume 
vor fi invitate să facă parte din juriile 
acestei întiiniri. Pe lingă obisnuitele 
secțiuni, şi In scopul stimulării unei 
exprimări mai concise — pornind de la 
ideea că un film scurt poate conține 
un mesaj foarte convingător — organi- 
zatorii au instituit și un concurs pe tema: 
«Fereastra mea». Candidaţii vor trebui 
să țină seama de condiția scurtimii 
maxime şi de aceea de a se inspira fie 
din multitudinea de aspecte ale realității 
înconjurătoare, fie de a trata un subiect 
pur imaginar. Filmele — care vor trebui 
să aibă mai puţin de 3 minute fiecare, 
dar să fie «priviri foarte personale» — 
constituie un punct de atracție, speră 
organizatorii, a importantei întiiniri de la 
Oberhausen. Pentru această competiție 
se va alcătui un juriu din reprezentanţi ai 
publicului. 


e_ După o nuvelă a lui Aitmatov 
«intilnire cu tiul», se află în p TI 
platourile de la Moscova filmul care va 
purta titlul Arman. Povestea se petrece 
în timpul celui de al doilea război mon- 
dial. 

Tot în timpul celui de al doilea război 
mondial se petrece şi acţiunea filmului 
Precupeața și poetul, pe care îl reali- 
zează de asemenea pe platourile de la 
Moscova, regizorul Samson Samsonov, 
preluind o povestire scrisă de Ivan 
Jamiakin. Întimplările relatate au loc în 


«În acest film — O simplă poveste, 
regizat de Claude Sautet — inter 
o curățenie morală care iradiază | din ea însăși» 


scrie un critic francz 


Actriţă, 
cintăreață, 
scriitoare, 
septuagenare 
Wiariene Dietrich 
eptă să fie 

cap de afiș 
într-un film 
regizat de 

David Hemmings 
(aici, în 

ultimul 

ei rol) 


Bielorusia aflată sub orupatia nazistă. 
În rolul unei tinere luptătoare va apare 
Natalia Andreicenko 

e O altă ecraniza de astă dată 
în curs du tilmarm pe platourile de la 
Munchen, are la bază un scenariu după 
romanul «Palazzo» de Hans Habes. 
Regizorul Manfred Purzer și-a asigurat 
o distributie pe cit de sonoră pe atit de 
insolită: Ingrid Bergman şi Katharine 
Hepbun, ca să nu pomenim decit 
două nume 

@ La Holtywood a avut loc o solem- 


nitate caie a ieşii cu totul din comis 
şi la care a participat o impresionantă 
serie de personalități ale vieţii sociale 
și artistice. Festivitatea a fost închinată 
lui Fred Astaire. Cu această ocazie, 


Academia de film l-a remis marelu 


actor premiul Oscar ca «Artist național» 
inalta distincție i-a fost înminată lui 
Fred Astaire de doamna Betty Ford, 
soția fostului preşedinte al Statelor 
Unite 

e Unu! dintre cei mai populari 


comici italieni, Ugo Tognazzi, se pli 


ge că lumea nu prea îi ia în serios pe 
comici. El se declară foarte nemulțumit 
și de critici: «Dacă ceva mă supără ne- 
spus de mult — mărturisește el — este 
să-i aud pe criticii italieni vorbind despre 
jocul meu dintr-un film sau altul spu- 
nind «ca deobicei Tognazzi e în formă» 
sau «Tognazzi n-a prea fost în formă» 
de parcă eu aș fi un centru atacant sau 
un fundaș de fotbal.» 

e Regizorul! francez, Alain Resnais 
își continuă pregătiule pentru noul său 
film Unchiul din America, în care îl 
va avea ca interpret pe Peter Sellers. 

e Strălucirea se va chema noul film 


al lui Stanley Kubrick aflat în filmare pe 
platourile londoneze. Scenariul îi apar- 
ține tot lui Kubrick (care, după cum se 
ştie, nu acceptă să vorbească despre el 
inainte ca filmul să fie gata). Distribuţia 
are în frunte pe Jack Nicholson și 
Shelley Duvall. 

© Pe platourile bulgare s-au inche- 
ial 机 marle la Pianul cel! mare, film 
realizat după un scenariu de Nicola 
Russev, în regia lui Borislav Purisev. 
Este povestea unei familii de muncitori, 
pentru care viața de fiecare zi nu este 
deloc simplă, dar, aşa cum susține 
autorul, toate intimplăriie pe care le 
relatează acest film demonstrează că 
ci ştiu să-i dea un sens, stiu s-o vadă 
și s-o determine. Ivan Grigorov, Geo'gi 
Kolojancev ṣi Konstantin Kolev fac parte 
din genericul acesi tilir 

e Este pentru prima oară 一 declară 
toa:te amuzat Gregory Peck — că un 
tilm,cu toate rolurile importante deținute 
de actori bătrîni, obține un asemenea 


Z 
O distribuție inedită 


într-un film mult aşteptat în R.D.G.: 


ta demonstrează 


Aprilie are. 30. de. zile. 
Protagoniști: lurie Darie și 
actrița germană 

Angelika Waller 


succes de public. Este vorba de filmul 
Băieţii din Brazilia (film de acțiune, 
suspens și «pirotehnie») în care, pe 
lingă Peck (62 de ani) apar Laurence 
Olivier (71 de ani),și James Mason (69 de 
ani). «Bătrinii» — adaugă cel mai june 
din această tripletă — «pot fi și ei simpa- 
tici și cuceritori pentru marele public.» 

e Te așteaptă Nikanorova se inti- 


tulează o nouă comedie cinematogra- 
fica realizată pe platourile Mostilmului, 
Regia îi aparține lui Leonid Mariagin, 
iar în rolul principal apare actrița Natalia 
Gundareva. 

e Prima luni din octombrie este 


titlul nu al unui film, ci al une: piese de 
teatru cu care şi-a făcut reapariția pe 
scena new-yorkeză Henri Fonda (care 
a implinit de curind 73 de ani). La spec- 
tacolul de gală se afla în primul rind al 
sălii, actrița suedeză Liv Ulimann care 
a ținut să-l felicite călduros la capătul 
reprezentaţiei. «Teatrul este o altă şcoa- 
tă chiar pentru un actor veteran al filmu- 
lui — spune Fonda. Proba focului este 
să ţii un cadru de două ore și jumătate, 


fără nici o pauză şi publicul să te urmă- 
rească. În film, aşa ceva se realizează 
în 7—8 săptămini» 

e O adeptă a televiziunii se declară 
actrița Danielle Darrieux care în actuala 
stagiune evoluează pe scena teatrului 
de varietăți din Paris, dar spectatorii 
din întreaga Franţă o vor vedea în serialul 
de 6 episoade a cite o oră, produs de 
O.R.T.F. şi intitulat Miss. Actrița se 
arată adeptă convinsă a serialelor și 
filmelor de televiziune,susținind că a- 
ceastă reprezintă viitorul. «Cei de la 
televiziune vor ajunge să facă toate 
filmele (să fie oare entuziasmul ultimei 
experiențe? — N.R.), vor asigura chiar 
şi viața teatrului, Eu nu văd de fapt nici 
o deosebire în a filma pentru micul 
ecran şi a filma pentru marele ecran. 
Actori cu reputaţie joacă astăzi pentru 
televiziune. E drept că acum vreo 10—12 
ani nu prea era pasionant să apari in 
distribuțiile de televiziune, pentru că 
nu prea Întilneai nume de prima dimen- 
siune. Dar astăzi, o actriţă ca Simone 
Signoret — și ea este o mare actriţă 一 
nu se dă în lături să apară pe micul 
ecran. Televiziunea, după părerea mea, 
nu mai este un cinematograf al săracu- 
lui». 

9 Pe baza unui scenariu, scris Im- 
preună cu Maiek Piwowski și Jan Nowi- 
cki, regizoarea maghiară Marta Mesza- 
ros a filmat și a terminat de curind toate 
lucrările la filmul ei Drumuri parcurse 
din nou 一 0 poveste a unei tinere car 
călătorește pe locurile pe unde a copilă 
ni, m Polonia, și care-i retrezesc amii 
tiri duioase. Principalele roluri din acest 
film sînt deţinute de Delphine Seyrig si 
Jan Nowicki. 

e O coproductie anglo-t 

dat regizorului francez, Andre Te 

chin€, ocazia să realizeze un film la care 
se gindea de multă vreme, închinat 
surorilor Brontë. Scenariul a fost scris 
tot de el, iar filmările au avut loc în 
întregime în Anglia, la Yorkshire. Po- 
vestea celor trei surori («La răscruce de 
vinturi» al lui Emily Brontë a devenit 
emake şi se înscrie printre filmele cel 
mai des reluate de cinematografe și 
posturile de televiziune) a fost incredin- 
tată unor actrițe numai din Franţa: 
Isabelle Adjani, Isabelle Huppert şi 
Marie-France Pisier. Pentru rolurile mas- 
uline au fost aleși doi actori din Anglia: 
Patrick Magee și Pascal Gregory. 

Techink — așa cum se va vedea pro- 
babil şi din film — mărturisește că nu 
1 vrut să facă un simplu film biogratic, 
i unul «despre climatul in care au 
rescut cele trei surori, despre influența 
"eciprocă pe care au exercitat-o Si mai 
iles despre personalitatea şi lipsa de 
onformism — trăsături de care con- 
temporanii lor nu prea și-au dat seama». 

e După ce si-a găsit ce! de-al 
doilea sullu, Robert Stack (un Inco- 


ruplibi!) a linut să spună unui ziarist cu 
cazia noului film pe care l-a realizat 
de astă dată în Franţa: «Mi-a fost destul 
de greu, la început, să accept rolul 
oferit de Gérard Blain. Am ezitat,pentru 
că nu-i poate fi prea la îndemină unui 
actor american să joace în franțuzește, 
și mai ales,pentru că, pentru prima oară, 
eram în situația de a spune «sint bă- 
trin». Apoi, trebule s-o spun și pe asta, 
îmi era pur şi simplu frică, pentru că de 
fapt, sint foarte vulnerabil. Mă întrebam: 
dar dacă nu merge? Nu aveam nici o 
siguranță că o să meargă, pentru că un 
asemenea film, cum este Cel de-al 
doilea suftu nu este ca unul în care 
joacă Travolta, unde muzica lansată și 
de discuri e de la bun început o nadă a 
succesului. Din cînd în cind, cred că un 
actor trebuie totuși să-și asume și 
riscuri. Pe de altă parte,trebule să spun 
că mi-a făcut plăcere să fac parte dintr-o 
distribuţie cu atitia tineri, şi mai ales, în 
regia unui tînăr. Totul aici mi s-a părut 
atit de interiorizat. Blain lucrează într-o 
concepţie cehoviană: lucrul cel mai 
important pentru el este ambianța, at- 
mosfera şi nu chipurile. S-ar putea ca 
filmul lui să nu aibă succes comercial, 
dar eu îmi spun — şi s-ar putea să se 
adeverească faptul — că, atunci cind 
o scenă merge atit pentru actor cit și 
pentru regizor, bănuiesc că ea trebuie 
să meargă si pentru marele publi 

e Ce-i prea mult strică se intitu- 
lează în mod provizoriu noul film la care 
lucreaza Claude Lelouch şi in cenirul 
observaţiei căruia va sta viața unui om 
de afaceri «privit fără menajamente» 
cum ține să precizeze realizatorul. Omul 
de afaceri în chestiune urmează să lie 
interpretat de un actor care lipsea de- 
mult de pe platourile de filmare: Robert 
Hossein 

e Pe Coasta de Azur, René Allio 
a inceput lucrul la noul sau film, Întoar- 
cerea ta Marsilia, in care-şi face reapa- 
ritia după o foarte lungă absenţă, (în 


ceză 


SE digitala. ro -—— 


timpul căreia a condus un teatru din 
Roma, aparind aproape seară de seară 
pe scenă) Raf Vallone. În filmul lui 
Allio el o va avea ca parteneră pe Andrea 
Ferréol. 

@ Tess 一 ecranizarea la care lucrea 
ză Polanshi și care va avea premiera la 
începutul anului 1979, este un film aștep 
tat cu mult interes de presa de speciali- 
tate care a reflectat In numeroase rinduri 
aspecte de pe platourile de filmare. 
În prezent actorii Nastasia Kinski, Peter 
Firth şi Leigh Langson își încheie la 
Paris post-sincronul, în timp ce regizo- 
rul ține să precizeze că de multă vreme 
n-a simţit o satisfacție mai mare, în 
colaborarea lui cu membrii unei distri- 
buti ca la acest film, pe care Îl consideră 
drept o probă a maturității sale artistice. 

e Un cuplu inedit alcătuit dintr-un 
faimos actor francez Philippe Noiret și 
altul nu mai puţin taimos, italianul 
Vittorio Gassman este lansat de regizo- 
rul, italian şi el, Sergio Citti, într-o co- 
medie despre care autorul spune că va 
fi foarte tandră și plină de haz. Filmul se 
va chema Două bucăți de piine și este 
povestea a doi muzicanți ambulanți, 
unul ghitarist, celălalt flautist, unul foar- 
te expansiv, celălalt foarte timid. Viaţa 
de fiecare zi, cu nelipsita ei boemă în 
cazul de față, oferă 一 susține autorul 一 
nenumărate întimplări care merită să tie 
relatate. Viaţa aceasta este privită prin 
ochii celor doi muzicanți 

e Antrenorul de înot este filmul pe 
care Jean Louis Trintignant l-a regi- 
zat și în care el și joacă alături de Stefa- 
nia Sandrelli, Jean-Claude Brialy şi 
Moustache. 

Filmul (al doilea pe care-l regizează 
Trintignant) este o privire sarcastică 


«Trebuie să ne schimbăm părerea 
despre filmele produse de televi- 
ziune» — susține Danielle Darrieux, 


din nou în fruntea distribuției un 


asupra moravurilor unor tineri (dar mai 
ales al unor tinere) de astăzi care visează 
doar bogăția însă nu vor să facă nimic 
Tinăra din film merge cu naivitatea 
pină acolo incit cultivă relațiile cu bogă- 
tasii ca să afle... secretul îmbogățirii lor 

e Pe platourile de la Tbilisi s-au 
incheial filmările la Prietenul meu, 
unchiul Vanea, în regia lui V. Kvahadze 
În rolul principal apare actorul Nikolai 
Krucikov. Este un film — spun primii lui 
comentatori — In care se deslușește 
acea trăsătură a filmelor georgiene, 
adică o mare vitalitate și un umor care 
introduce pe nesimţite şi note grave, 
un umor care nu alunecă spre bufonadă 
răminind mereu o privire optimistă și 
caldă, cu accente satirice 

e Ocolul lumii în 80 de zile se află 
iarăși în centrul interesului unui realiza- 
tor. Este vorba de Billy Wilder care și-a 
anunţat dorința de a turna o nouă ver- 
siune a capodoperei lui Jules Verne, 
care nu va fi totuși un remake,pentru că 
regizorul intenționează să opereze unele 


«actualizări», Incepind chiar cu durata 
voiajului. Ea nu va mai fi de 80 de zile 
ci de 80 de ore, de unde și titlul filmului 
Ocolul lumii în 80 de ore. 

e Zi de zi, noapte de noapte se 
intitulează filmul autorului buluar, Vlad 
mir lkonomov, dedicat vâtorilor dur 
militie ai țării vecine. În rolul unui inspec 
tor de miliție apare actorul Veulo Gora- 
nov iar principalul rol feminin este 
deținut de foarte prețuita actriță Dorotea 
Tonceva 

e Manhattan este noul film al Iui 
Woody Allen în distribuția căruia rein 
tilnim pe Diane Keaton dar si un debut 
foarte sonor ca nume: Muriel Hemin- 


gway (nepoata celebrutui scriitor) şi 
Michael Murphy 

e Renumita carte «Copiii din San- 
chez» devine film in regia lui Hall Bart 


lett pe platourile de la Hollywood. An- 
thony Quinn (care a împlinit de curind 
63 de ani) revine cu acest film pe platou- 
rile americane, alături de o glorie a filmu- 
lui hollywoodian dintre cele două răz- 
boaie mondiale: Dolores del Rio 


de la o ureche la alta 


W |n Statele Unite, moda filmelor 
«de-a hoţii și vardiştii» pare să fi trecut. 
Prima victimă a acestei stări de lucruri 
este societatea QM Production, care 
a fost, de curind, lichidată. Fondată în 
1960 de Quinn Martin, firma se speciali- 
zase, exclusiv, în producţia serialelor 
tele-polițiste. Unul dintre ele a fost văzut, 
cu ani în urmă, şi la televiziunea noastră 
— The Fugitive, adică Evadatul sau, 
în versiune spaniolă, «El Fugitivo-oo!» 
Falimentul societăţii nu ne surprinde, 
fiindcă serialul cu pricina era stupid, 
anost, pueril, de ajunsese Radu Zaha- 
rescu să exclame disperat, tot la tele- 
„viziune: «Aoleu, ciungub W În cinema- 
tografia americană au apărut două noi 
categorii de filme codificate cu inițialele 
«PG» şi «R». Selectarea acestor filme 
se face de către o comisie specială 
supervizată de Motion Pictures 
Association of America (MPAA). Fil- 
mele ștampilate cu marca «PG» (paren! 
tal guidance advised) garantează 
părinților că-şi pot trimite copiii la cine- 
matograf fără nici o rezervă. Dimpotrivă, 
filmele «R» (sub rezervă) sint permise 
minorilor de 17 ani, cu condiţia să fie 
însoțiți de părinți. Vezi doamne, la 18 ani 
pericolul a trecut și părinţii sint scutiţi 
de povara literii «R», care în limbaj 
necinematografic poate să insemne şi 
Răspundere față de tinăra generaţie. 
m Paul Michaud, cineast și profesor 
american, începe o serie de conferinţe 
la colegiul Schiller de pe lingă American 


APUN 


e Arta cinematografului operea- 


zà atit de bine cu simbolul, incit 


nici nu- mai vezi arată Mircea 
Eliade in discuția lui cu Claude Henri 


Rocquet apărută recent în volum la 
Paris. «De cîțiva ani 一 continuă ma- 
rele ginditor — merg prea puţin la 
cinematograf ca să dau un răspuns așa 
cum s-ar cuveni (la întrebarea ce cred 
despre cinematograf astăzi n.n.) Aș 
spune totuși, ca să dau un exemplu: 
iată Clownii lui Fellini. Într-un ase- 
menea film văd eu imensele posibili- 
tàti pe care le are cinematograful de a 
reactualiza marile teme mitice și de a 
folosi unele simboluri majore în forme 
neobișnuite». 


e După 17 anide la ultima apariție 
pe un platou de filmare, Marlene Die- 
trich a acceptat să joace într-un film 
produs de cinematografia engleză și 


School din Paris. Ajutat de scenariști, 
regizori, operatori, producători, mon- 
teuri, etc., profesorul Michaud își pro- 
pune să dezbată cum se realizează un 
film, pornind de la teza lui André Mal- 
raux: «cinematografia este o artă, dar 
nu trebuie uitat că,în același timp, este 
o industrie». W Triplul campion mondial 
1 box, Muhammad Ali se reprotileaza 
ca vedetă de film. Acum o lună, ela 
semnat un contract cu Zev Braun, care 
produce pentru NBC filmul «Freedom 
Road» (Drumul libertăţii). Ecranizare 
după romanul lui Howard Fast, scena- 
riul povestește viața unul sclav negru 
care, în 1840,a devenit senator. Ziarele 
anunţă cu titluri mari: «Muhammad Ali, 
sclav şi senator. Noi am adăuga, Mu- 
hammad Ali «sclav» al publicităţii şi 
«senator de drept» în box. MI O 
neobișnuită iniţiativă la Chicago: in- 
ființarea primului cinematograf-teatru. 
Inovația aparţine lui Oscar Brotman, 
proprietarul cinematografului  «Car- 
negie» care, în fiecare zi,de miercuri, 
joi, vineri,iși transformă sala de cinema 
în teatru În timpul prinzului, cînd frec- 
vența spectatorilor la film este mai 
redusă. Şi pentru ca spectacolul să nu 
se desfășoare pe stomacul gol, specta- 
torii primesc în contul biletului o cutie 
de plastic conținînd un dejun frugal. 
Serviti Shakespeare cu muștar! WE Un 
militant al luptei împotriva pornografiei 
din Australia a furat copiile a două 
和 me deochiate, impiedicind astfel pro- 
iecţiile lor în orașul Perth. Titlul filme- 
lor: «Imperiul sînilor» și «Albă ca Ză- 
pada și cei şapte pitici... perverși». 
Scopul scuză mijloacele. 


Constantin PIVNICERU 


https ://biblioteca-digitala .ro 


in regia lui David Hemmings (care-i 
va fi şi partener în noul film). 

Povestea, a cărei acţiune se petrece 
între cele două războie, își are ca lox 
de desfăşurare Berlinul acelor ani, cu 
lumea lui şi mai ales cu problemele lui 
sociale, în privința cărora actrița şi-a 
spus răspicat cuvintul încă de pe a 
tunci. Este notorie atitudinea anti- 
hitleristă afirmată de ea în presă, la 
radio ca şi într-o serie de show-uri pe 
care le-a susținut în fața marelui pu- 
blic şi apoi a soldaţilor de pe diferite 
fronturi. 

Marlene Dietrich are astăzi după 
unii 74, după alţii 76 de ani. Ea a incre- 
dintat recent tiparului un volum de 
memorii despre care a ținut să preci- 
zeze că sint menite să pună la punct 
unele afirmaţii ale biogratilor ei, che- 
maţi și nechemati Reporterii aflați pe 
platourile londoneze — unde pină în 
ultima clipă nu s-a crezut în realitatea 
acestei acceptări a actriţei — afirmă că 
ea a fost un exemplu de conştiinciozi- 
tate profesională, de modestie și mai 
ales de lipsă de capricii (atit de obiş- 
nuite la pseudo-artiști). Marlene Die- 
trich s-a comportat ca o antivedetă și 
mai ales ca o conștiință mereu vie. 

9 in februarie viitor vor începe pe 
platourile de la Cinecittă din Roma, 
filmările la Orașul femeilor al lui 
Federico Fellini. interpreţii binecu- 
noscutului regizor vor fi: Marcello 
Mastroianni, Dominique Sanda, A- 
gostina Belli, Paolo Stoppa, Carla 
Gravina și Eleonora Giorgi Ca de 
obicei, în perioada de pregătiri, Fellini 
este inabordabil iar studiourile păs- 
trează o interesată mutenie în privința 
noului film. 

e Aprilie are W de zile este o 
poveste de dragoste după cum 
spune realizatorul ei, regizorul din 
R.D.G., Gunther Scholz —fără happy- 
end. Filmul va apare pe ecrane o dată 
cu noul an. Autorul l-a invitat pe lure 
Darie să asume rolul unui refugiat 
politic sud-american, un comunist, 
cae trăiește la Berlin unde i s-a asi 
gurat adăpost de prigoana dezlăn- 
țuită împotriva lui de poliția din ţara 
sa. Alvaro, uruguianul și Maria, o 
tînără germană, trăiesc o poveste de 
dragoste care părăsește canoanele 
acestui gen de povești şi al melodra- 
melor, pentru că pe fundalul ei se 
inserează o serie de aspecte care dau 
iubirii lor o tonalitate dramatică și un 
sfirşit tragic. 


posibilități posibile 


Ştim cu toţii să declinăm «al meu». 
Se pare insă că declinarea aceasta nu 
este doar o chestiune de gramatică, 
pentru că, de multe ori «al nostru» 
trebuie să fie egal cu «al meu», Si vice 
versa. 

«Cum se poate face un film desp: 
gramatică?» poate intreba cineva. «Nu 
ştiu», voi răspunde, dar mai întii mă voi 
gindi la blocul DS2 din Drumul Taberei, 
unde am văzut coridoare și paliere cu 
lucrări de artă, cu flori, cu fel de fel de 
măsti populare și farfurii din Bucovina 
sub privirile indiferente ale vecinilor 
din alt «OS». «Nu știu», voi răspunde, 
dar mă voi gindi şi la comuna Tichileşti 
din județul Brăila, unde «al meu» nu 
rămine la poarta gospodarului și se 
transformă într-un splendid «al nostru», 
care nu mai reprezintă o chestiune de 
gramatică, ci una de concepţie asupra 
vieţii. 

«Nu ştiu», voi răspunde, redindu-vă 
cuvint cu cuvint scurta povestire a unui 
cunoscut al meu din Timişoara, inginer 
de profesie. 

— M-am dus cu nevasta mea să-i 
cumpăr o pereche de pantofi. Din trei 
perechi, două erau cu defect. Cind să 
mă uit la marcă 一 încremenesc: erau 
produși la fabrica la care lucram. Vă 
dau cuvintul meu, am roşit de rușine. 
Cind am vrut să luăm pantofii erau «ai 
mei», cind le-am dat drumul cu defect 
erau «ai noştri», Într-adevăr, trebuie 
să schimbăm ceva. Adică să ne 
schimbăm. 

«Cum se face un film despre grama- 
tică», poate întreba cineva. «Nu ştiu», 
voi. răspunde. 

Dacă as fi știut exact cum se face, 
poate că l-aș fi făcut 
Alexandru STARK 


PTa 


Marin Moraru. Ce mult am vrea să-l 
vedem la «Satiră și umor»! 


de Platon Pardău, în regia Leti 
(Leopoldina Bălănuţă, Doina Deleanu, Vic- 
tor Rebengiuc, Gabriel Osenciuc) 


-n N 
Pa sc 


O aşteptam şi într-un rol (Aimée Iaco- 
bescu în «Dincolo de nori» de O. Sava în 
regia lui Titi Acs) 

E anii 
Rudy Wesley Jordache au lansat, la 
televiziune, un serial ce rivalizează cu 
celebrii Forsyte (Peter Strauss și Henry 


—— 


https://biblioteca 


Sorcoveală 
de sfîrșit de an 


Se cade, la sfirsit de an, 
să spunem o mare și fru- 
moasă vorbă bună tuturor 
celor care s-au străduit 
să realizeze în animatele 
studiouri, în cochetul turn, 
in cabinele de montaj ale 
televiziunii, peste tot unde se concep 
si se traduc în fapt tele-emisiunile noas- 
te cotidiene 一 programe cit mai va- 
niate, cit mai substanţiale, cît mai atrac- 
tive, care să satisfacă foamea de imagini 
a unui tot mai mare şi tot mai avizat 
public telefil. 

Pe parcursul lunilor care ne-au adus 
in prag de alt An Nou, am avut nu 0 
dată prilejul să consemnez emisiuni 
reuşite, de real interes civic sau artistic. 
Nu le voi rememora acum, dar ele au 
existat şi există, rămin. Pe reporteri 
i-am întîlnit mereu printre faptele pre- 
zentului. Creatorii unor memorabile cli- 
pe de vers şi cint sau realizatorii unor 
spectacole de teatru cu șanse de anto- 
logie, autorii unor bune minute 一 să 
nu le spunem chiar «ore» — de diver- 
tisment sau al unor substanţiale (cite- 
odată chiar palpitante) dezbateri știin- 
țifice, cronicarii satului contemporan 
sau ai vieţii şi aspirațiilor tineretului 
de azi, cu toții au contribuit în 1978, 
cu spor, la îmbogățirea zestrei cultu- 
ral-educative a micului ecran. Despre 
multe emisiuni, cum spuneam, am scris. 
Despre altele nu, n-au încăput în rin- 
durile noastre. Dar ele au fost și sint, 
rămin. Rămin și reportajele cu bogat 
conţinut patriotic ale lui Aristide Bu- 
hoiu, rămîn şi unele portrete de con- 
temporani din multe emisiuni tradiţio- 
nale (de la «Viata satului» la «Noi, 
femeile»), râmin şi acumulările tele- 
enciclopediei, rămine şi pasiunea nestă- 
pinită a cronicarului sportiv în ambianța 
caldă a transmisiilor directe, rămin și 
minunatele definiţii, de asemenea «di- 
recte» din reportajele înregistrate prin- 
tre cei mai mici spectatori («ce este un 
copil?», «este un mic cetătean») 

Bilanţurile nu pot exclude însă dorinţa 
de mai bine. Nu știu dacă se cade sau 
nu la sfirşit de an, dar pe lingă toate 
vorbele bune, mari şi frumoase, pe care 
cronicarul are datoria să le adreseze 
celor în drept, şi celor «in fapt», mai 
este un îndemn necesar, fără de care 
nu e bine, cred, să intrăm în 1979. Îndem- 
nul de exigență superioară. Valabil în 
tot şi în toate. Pentru că printre emisiu- 
nile micului ecran au mai fost destule 
dintre acelea care nu prea au șanse să 
rămină, reportaje cu oameni «ca la 
fotograf», sau cu vorbe bine sau mai 
puțin bine învățate pe dinafară, pagini 
de umor căznit, spectacole șterse, au 
mai fost destule din toate, de ce să n-o 
spunem, chiar dacă sintem... la sfirșit 
de an, cind «nu se cade», poate asa 
cred unii, să vorbim decit despre emi- 
siunile cu sclipici. 

Au fost, de pildă, de-a lungul anului, 
nişte tele-recitaluri admirabile, despre 
care am mai scris sau n-am scris. Au 
fost și nişte spectacole de teatru cu 
«drept de tele-filmotecă». Dar au mai 
fost și spectacole palide, chiar dintre 
acelea cu mari actori, în care din actori 
n-a mai rămas decit chipul. 

Cam acelaşi lucru s-a petrecut și pe 
teritoriile filmului TV. Un reporter veri- 
ficat ca Dragomir Horomnea, un regizor 
încercat ca Ştefan Traian Roman n-au 
putut face faţă (decit prin citeva dialo- 
guri cu iz de viaţă) unui conflict sim- 
plist, schematic ca acela din «Dincolo 
de orizont». Dar nu acest fapt este sem- 
nificativ pentru producţia de filme 1978 
a televiziunii. Esenţial este că filmele 
TV de lung-metraj au devenit o realitate, 
că printre ele au fost producții realmen- 
te interesante ca «Muntele alb» sau 
«Pe firul apei» de Letiţia Popa după 
scenariul lui Platon Pardău despre care 
vom mai avea datoria să scriem. Filmul 
de televiziune are frumoase perspective 
de dezvoltare pe care un astfel de film 
le evidenţiază limpede și cuprinzător. 

Deci... punct şi de la capăt... 


Călin CĂLIMAN 


Doar â 
unelte ale umorului? 


Cine animă momentele vesele tran- 
smise pe micul ecran? Şi un puşti ştie 
să răspundă: actorii! Realizatorii ti dis- 


tribuie şi noi îi vedem pe unii mai des, 
chiar foarte des, pe alții mai rar, chiar 
foarte rar. Să fim bine înțeleși. Toţi 
actorii ne sint dragi şi le dorim cit mai 
multe roluri bune pe marele sau micul 
ecran, pe scenă de asemenea. Mai 
ştim că redacţiile care se ocupă cu 
«umorul» au tabele prin care tot încearcă 
să stabilească un echilibru al apariţiilor 
actoricești pe micul ecran. 

intervin însă în acest caz mai multe 
situații. Emisiunile sint în general alcă- 
tuite din «firimituri» umoristice, pilule 
şi pastiluțe, plus două scene mai solide, 
de obicei adaptări din literatura univer- 
sală. lată o situaţie care se rezolvă prin 
distribuirea rapidă a celor mai harnici 
actori şi apar atunci, spre exemplu, fie 
Mişu Fotino, fie Ileana Stana ionescu, 
fie alții mai fără nume, spun bine cele 
citeva replici şi data viitoare, din nou ei, 
mai spun alte citeva replici, şi tot așa. 
Concepţia de emisiune determină şi re- 
petarea distribuţiilor. E păcat de talentul 
acestor actori care se pierde în «pilule» 
fără conţinut. Cred că ei totuși merită 
roluri. 

Rar, foarte rar, cite cineva se gin- 
dește să alcătuiască o emisiune pe o 
idee, pe o coloană vertebrală, cum se 
mai zice, solid argumentată în scenariu. 
Şi atunci 45 de minute evoluează, așa 
cum am văzut Rodica și Ștefan Tapa- 
lagă, alături de invitaţii lor. Un adevărat 
cîştig și pentru public şi pentru ei, 
care au pe ce să demonstreze capacită- 
tile lor, au roluri şi aduc m plus: ineditul 
apariției; pe ei nu i-am văzut mereu 
în «pilule». 

Mai există şi altă situaţie, textul tiing 
slab, singura salvare posibilă este un 
actor de mare popularitate. Şi atunci, 
cum textele sint de multe ori slăbuţe, 
este chemat Dem Rădulescu să le sal- 
veze. Apariţia sa va fi totdeauna bine 
primită de public, dar cine se încumetă 
să scrie totuşi un scenariu pentru acest 
mare actor, folosit drept salvator sigur 
a numeroase emisiuni ce se vor cu 
satiră şi umor? 

Nu mai aducem în discuţie situația 
celorlalți, a celor nefolosiți mai deloc, 
mari actori ai scenei, cu priză la public, 
rămaşi în umbra micului ecran. Oare 
chiar nu vrea să apară Marin Moraru în 
emisiunile vesele? Sau nu vrea să apară 
în orice text submediocru care i se 
poate oferi în mod curent?! 

Tin să fie bine înțelese aceste rinduri: 
se face prea puțin pentru actorii noştri 
de comedie, ei nu sint doar simple 
«unelte» umoristice, sint niște talente, 
niste personalități pe care micul ecran 
ar trebui să le foloseasca tinind cont de 
aceste date. Se creează falsa senzaţie 
că cel ce apar mereu pe micul ecran 
ar îi nişte «funcționari» ai umorului 
E păcat! De ce oare în noaptea de Re 
velion, cînd se anunța momentul Toma 
Caragiu petrecerea se liniștea și ca 
niște școlari cuminţi, toți ne aşezam în 
fața televizoarelor spre a-l urmări pe 
marele Tomiţă?! 


Meana LUCACIU 


in toate există 
o măsură 


Am văzut una din emisiunile care se 
adresează copiilor, o ediţie a «Tele- 
şcolii». După minutele afectate școlari- 
lor, minute de utilă pregătire profesio- 
nală adăugate programei de învățămint, 
a urmat o invitație «La fermă» către 
preşcolari. 

Un grup de șoimi și Soimite s-au urcat 
într-un microbuz şi au plecat, aşadar, 
spre o fermă. Şi ce-au văzut ei acolo? 
Au văzut «purcei dolotani», primindu-și 
laptele de la mama lor, «puicuţe» ciugu- 
lindu-şi boabele cele de toate zilele sau 
«puii mici și pufoşi care cresc repede 
şi ajung găini sau cocoși făloşi». Şi 
apoi apare chiar împricinatul, cocoșul 
cel semet, dar oricit de fălos ar fi «curca- 
nul cu mărgele roși îl întrece». Micii 
vizitatori aflau nu numai de existența 
şi întățișarea acestor animale și păsări, 
dar şi de ce(ne) folosesc ele. Şi mai 
aflau că există oameni care iubesc şi 
îngrijesc aceste vietăţi, că pot deveni 
ei înşişi — cînd vor fi mari indeajuns 一 
fermieri sau doctori veterinari — oame- 
nii aceia Imbrăcaţi în halate albe ascul- 
tind cu aparate speciale viței și minji, 
«atunci cind se îmbolnăvesc și trebuie 
îngrijiţi să se facă bine»... 

O asemenea emisiune care vorbeşte 
limba copiilor (fie ei chiar şoimi) va fi 
cu siguranţă înțeleasă de toți cei cărora 
li se adresează. Redactoarea ei, Elena 
Creţu, trebuie felicitată pentru intuiţia 
si tactul ei pedagogic. 

Şoimii patriei cresc însă şi ei, ajung 
pionieri. Ce li se oferă lor? O «telecro- 
nică pionierească», desigur. 

Cu o seriozitate și o responsabilitate 
vizibile clar sub bentița ei de școlăriță, 
o mică-mare pionieră apare în fața co- 
legilor ei și îi informează cu privire la 


digitala.ro 


evenimentele politice ale săptăminii an- 
terioare, despre realizările de seamă 
ale unor colective de oameni ai muncii, 
le oferă cifre, grafice, statistici. Foarte 
multe cifre. Foarte multe statistici. Un 
pionier ar urma să afle într-o asemenea 
emisiune de anvergură informativă, mai 
mult decit în trei ani de învăţămînt gim- 
nazial. 

Sigur, e foarte bine că pionierii noştri, 
organizaţie politică ce pregăteşte ute- 
ciştii de miine — sînt educați în spiritul 
muncii, și află, prin intermediul televi- 
ziunii, ce se întîmplă şi ce se realizează 
în țară; dar — cum spunea latinul 一 
în toate există o măsură: tot ce este din- 
colo sau dincoace de ea... Aici, în cazul 
acestei emisiuni, măsura este, totuşi, 
virsta audienței. Să nu uităm cui vorbim, 
pe ce limbă trebuie să-i vorbim și mai 
ales cit solicităm memoria şi capacita- 
tea de înțelegere a unor copii. Alexandru 
Stark, de pildă, a demonstrat prin citeva 
emisiuni recente, de altă factură, dar 
cu acelaşi scop, cum se poate face edu- 
caţie, zimbind la modul cel mai serios. 

Dar noi să urăm acestor copii — şoimi 
sau pionieri — mulţi ani fericiţi, iar anu- 
lui cel nou, de televiziune, care urmează, 
să se gindească la ei fără economie de 
fantezie și căldură. 


Paul SILVESTRU 


Filme pe micul ecran 


m Piesă neterminată pentru pia: 
ă mecanică (Nikita Mihalkov, 1977) 
Ce cuvinte s-ar putea spune despre o 
operă atit de refractară,în substanță față 
de cuvinte (chiar dacă — la un nivel 
epidermic însă — ea se sprijină şi se 
alcătuiește din multe, foarte multe vor 
be)? Cinematograf pur singe, acest 
Piesă neterminată... scapă încercării 
de a fi fixat într-un comentariu. Sigur, 
se poate vorbi despre chipul în care 
aici ideile nu sînt enunțate, ci apar, pur 
şi simplu, se văd; despre modul extra- 
ordinar prin care aproape fiecare sec- 
vență este construită în dublă cheie: 
realistă și metaforică; despre tensiunea 
surdă, chinuitoare aproape pentru pri- 
vitor, a acestui Cehov cum n-a mai fost 
pină acum vreunul pe ecran; despre 
un actor — Alexandr Kaliaghin — cum, 
iarăşi, n-a mai avut ecranul pină acum. 
Şi despre multe altele. Repet însă: ce 
oare pot spune cuvintele despre un 
film care este asemenea unei făpturi 
necunoscute, stranie și neliniștitoare, 
ivită dintr-odată în fața înţelegerii noas- 
tre? Piesă neterminată... e o operă 
de excepţie. Unii nu au ezitat în fața ter- 
menului de capodoperă. Îi înțeleg. 

m Enrico Caruso (Richard Thorpe, 


1955). Mario Lanza într-o tipică biografie 
+omanţată. Nici o legătură cu cinemato- 
gratul (adevărat), desigur. Dar ce mu- 
zică frumoasă... 

@ Vinzătorul de baloane (Mario 


Gariazzo, 1970). Ridicol, monsșer! 


BR Omul sae trece prin zid (Jean 
Boyer, 1 cranizare a binecunoscu- 
tei proze semnate de Marcel Aymé. 
Modestă (ecranizarea), dar cu Bourvil. 


Ceea ce, pentru mine cel puţin, a fost 
mai mult decit suficient, adică bine... 


e 

lată, punem punct unui an de teleci- 
nema. Îngăduiţi-mi, stimați cititori, ca 
și în alte dăți, să vă mulțumesc acelora 
dintre dumneavoastră care au urmărit 
acest colţ de pagină, fiind de acord cu 
opiniile mele sau enervindu-se cind 
le-au citit. Nu de alta, dar consensul şi 
iritarea polemică mi se par stări în egală 
măsură fertile (fiecare în felul el) în 
fata unui film, şi nu numai a unui film... 
Ca şi în alţi ani, am văzut şi pelicule 
excelente și fleacuri (este, în fond, 
«legea» 一 dacă nu cumva servitutea 一 
unui repertoriu de asemenea proporții 
cantitative, tinind afişul trei zile pe săp- 
tămină). Uitind (sau prefăcindu-ne că 
uităm) cele fade și fără rost, să ne rea- 
mintim că anul acesta ne-au fost oferite, 
între altele: Ultimul țărm (Stanley Kra- 
mer), Cadavre de lux (Francesco Rosi), 
Un om pentru eternitate (Fred Zinne- 
mann), Romeo și Julieta (Renato Cas- 
telani), Tănase Scatiu (Dan Piţa), 
Padre Padrone (Paolo și Vittorio Ta- 
viani), Dictatorul (Charles Chaplin), 
Macbeth (Orson Welles), Pe chei (Elia 
Kazan), Dama cu camelii (Robert 
Knights), Richard al Ili-lea (Laurence 
Olivier), Armata umbrelor (Jean Pierre 
Melville), Hamlet (Tony Richardson), 
Alice nu mai locuiește aici (Martin 
Scorsese), Regele Lear (Peter Brook), 
Lungul drum (Paul Mazursky), Piesă 
neterminată pentru pianină meca- 
nică (Nikita Mihalkov). 

Încheind pe această notă bună intr-ale 
telecinema-ului, rotunjind apoi nota cu 
o speranţă de și mai bine, îngăduiți-mi 
să vă urez un sincer «La mulţi ani!» 


ni 


Aurel BĂDESCU 


60 de an 
formarea 


i de la 


statului naţional unitar român 


Reper pentru o școală de film 


Scurta istorie a cinemat' 
grafului naţional a certificAi 
anumite valori,a scos dir 
competiție altele, Pădurea 
spinzuraților se menţine 
- iată — la o bursă artistică 
demnă de primele elogii, 
chiar dacă între timp s-au mai adăugat 
reușitelor adaptării cel puţin două, antolo- 
gice, care au fructificat cu originalitate 
exemplul Pădurii: Nunta de piatră Si 
Tănase Scatiu. Versiunea propusă de 
Titus Popovici și Liviu Ciulei a deschis 
calea spre o estetică și morală a ecrani- 
zărilor. Prin ce? Mai intfi prin îndrăznea- 
la de a citi cinematografic romanul lui 
Rebreanu prin prisma întregului univers 
al autorului, opera ecranizată fiind între- 
gită astfel şi interpretată critic ca într-un 
eseu cinematografic nu doar ca într-o tăl- 
măcire școlară. Scenaristul şi regizorul 
au îmbogățit «Pădurea»... cu personaje 
tei din alte schițe şi povestiri de Rebreanu 
«ltic. Strul, dezertor», spre exemplu), dar 


e 


à 


Stop cadru pe: 


cu atit firesc Si grație literară, simț al an- 
samblului și al armoniei, incit grefa scapă 
ochiului neavizat. 

Există apoi o altă «lecţie» — a Pădurii... 
in sensul cel mai creator al cuvintului 一 
esenţială pentru modalitatea de-a intelege 
o transpunere originală. Şi anume libertatea 
pe care şi-o iau oamenii de film față de 
cuvintul scris, în direcția reductiei unor 
situaţii, stări, eroi sau idei literare într-o 
metaforă plastic-vizuală succintă, de-o ex- 
presivitate egală cu notația scriitorului 
Pregenericul filmului este una din aceste 
inspirate corespondențe: convoiul soldați- 
lor mărșăluind spre front, istoviţi, filmati, 
într-o lumină difuză, depersonalizantă, es- 
tompind contururile pină la ireal şi apoi 
ca un fulger de luciditate, avertisment a! 
morții spre care se Indreaptă, oprirea pe 
privirea îngrozită a unui singur soldat ce 
descoperă spinzurătoarea legănindu-și si- 
nistru lanțul. Spre final același fulger de 
dureroasă înțelegere, subliniat prin acelas 
procedeu: stop-cadru pe fata llonei avind 


Capodopera lui Monicelli 


Există în Marele război 
un moment-cheie care 
pune punct expozițiunii 
şi sintetizează în citeva 
cadre Intreaga problema- 
tică a filmului. Acest mo- 
ment s-ar putea numi me- 
tafora celor două trenuri. 

Într-o cenușie gară de provincie, cu 
hirtii şi gunoaie împrăștiate pe terasa- 
ment, staționează un tren cu recruți 
ce se îndreaptă spre front. Gălăgioși 
şi dezordonaţi, echipați cu gamele și 
lăzi de campanie, aceștia forfotesc prin 
vagoane îmbulzindu-se, înjurindu-se, 
făcind haz sau, dimpotrivă, sărind la 
bătaie. În talmeş-balmeșul general, cei 
doi eroi — Oreste și Giovanni — se re- 
întilnesc întimplător, prilej de a re- 
destepta resentimente mai vechi. 

Un scurt și furtunos dialog tace din 
cei doi exponenții atitor nenorociţi az- 
virli în luptă fără voia lor, hrăniţi cu 
lozinci patriotarde sau zăpăciţi de idei 
pe care le repetă fără să le înțeleagă 
sensul («Eu lupt împotriva rechinilor 


Marţi, 28 noiembrie, a avut loc în sala Cine 
matecii o întilnire a abonaților cu cițiva real 
zatori şi actori români de film. Invitaţi: actrițele 
Cella Dima, lleana Iordache și Sanda Țăranu 
precum și doi pionieri ai cinematografiei româ- 
ne, regizorul Jean Georgescu şi operatorul lon 
Cosma, Amfitrionul serii — Marin Pirlianu 一 
directorul Arhivei naţionale de Filme, a pre- 
zentat pe rind cariera artistică (cinematogra- 
fică și teatrală) a oaspeților. Plin de vervă, re- 
gizorul Jean Georgescu a evocat citeva mo- 
mente din activitatea sa pe platou, subliniind 
totodată nevoia de seriozitate în transpunerea 
pe ecran a literaturii. Actriţa Cella Dima a 
creionat cu deosebită căldură un portret al 
regizorului. 

n continuare au fost prezentate ecranizări ale 
unor schițe de Caragiale, apartinind tandemu- 
lui Jean Georgescu-lon Cosma: scurt-metrajele 
Lanţul slăbiciunilor și Vizita (ambele reali- 
zate în 1952) și lung-metrajului Mofturi 1900 
(1964). Publicul prezent In sală, care a Incon- 
jurat din prima clipă cu multă căldură pe invi- 
taţi, a primit cu multă satisfacție aceste pelicule 
ce și-au păstrat intactă prospeţimea, aplaudin- 
du-le la «ecran deschis». 


Aura PURAN 


de pretutindeni» sau «Nu e războiul 
meu şi n-am chef să mor pentru el» 一 
afirmă fostul puşcăriaş de drept comun 
Giovanni, care împărţise probabil aceea 
și celulă cu un deţinut politic). 

Dar, deodată, vorba le este curmată 
de apariţia în depărtare a unei pete albe 
care se apropie si crește, căpătind con- 
turul unui tren sanitar ce vine dinspre 
front. Este curat, tăcut și ordonat ca 
moartea însăşi. La geamurile lui nu se 
vede nimeni. Pare un tren fantomă,care 
nu poartă decit sufletele celor morţi, 
precum celebra căruță a lui Sjăstrom. 

Construcţie contrapunctică (bazată 
pe contrastul dintre gălăgie și tăcere, 
dintre lumină şi umbră, dintre planuri 
apropiate și planuri generale), secvența 
celor două trenuri aduce pentru prima 
oară în film prezența morţii cu care 
recruții iau contact înainte de vreme şi 
care, din acest moment, va plana per- 
manent deasupra naraţiunii schimbind 
tonalitatea peliculei din comică în dra- 
matică și apoi în tragică. 


Cristina CORCIOVESCU 


4 


A fi clasic, 

a fi modern, 

a fi profund național 

şi a deveni, 

tocmai prin aceasta, 

" valoare mondială, | 

iată «lecţia» Pădurii... 

(Victor Rebengiuc 

și Ana Szeles în Pădurea spinzuraților ) 


revelația cumplită a uciderii iubitului. Re- 
Hectorul cu valoare de simbol, scrutind în 
noapte, dramatic, conștiințe, oriscena prin- 
zului dinaintea execuţiei lui Bologa citată 
pretutindeni ca antologică, sint citeva din 
momentele de fertilă conlucrare a autorilor 


25 de ani 


cinematografici (alături de Titus Popovici 
şi Liviu Ciulei se înscriu contribuțiile crea- 
toare ale operatorului Ovidiu Gologan, com- 
pozitorului Teodor Grigoriu și interpreților 
de prim rang) cu originalul literar clasic 

Alice MĂNOIU 


Un circ simbolic: 


„Noaptea saltimbancilor 


Un mare regizor 
obsedat de metafora 
chipului uman: 二 


(alături de 


Liv Ulimann) 


O întreagă tradiţie a cinema- 
tografului scandinav tute- 
lează în chip evident Noap- 
tea saltimbancilor (1953) a! 
lui Bergman, anunţind tot- 
odată citeva dintre temele 
«personale» ale cineastu- 
lui, inserate în țesătura aparent banală a 
unei clasice (pentru filmul nordic) melo- 
drame din lumea circului, 

Lume a pasiunilor primitive şi brutale, 
circumscrisă unui «spațiu Inchis», sufocant 
şi derizoriu, circul e pentru Bergman un 
univers al tristeții, însă nu al tristeţii clovni- 
lor fellinieni, ci al uneia de factură tipic 
«nordică». aşezată sub semnul glacial şi 
ostil al nocturnului. E o «noapte» a saltim- 
bancilor aici, nu întimplător o «noapte», 
căci «sentimentul nopţii» marchează vădit 
opera primilor cineaşti scandinavi, de la 
Charles Magnusson și August Blom pina 


le maeştrii recunoscuţi ca Bergman, Victor 
Siostrom și Mauritz Stiller. Temperată ziua, 
influenta malefică a duhurilor nopţii este 
resimţită integral de personajele lui Berg- 
man, Într-un fel de dans macabru al pasiuni- 
ìor şi sentimentelor umane. Acrobata adul- 
terină, dresorul care-şi bicuieşte rivalul 
in arenă, clovnul mut exteriorizindu-și gro- 
tesc incapacitatea de a-și comunica mărtu- 
ria de martor atoateştiutor dar neputincios, 
femeia care se îmbăiază în mare sub privirile 
unei companii de soldați îmbătaţi de pican- 
teria «divertismentului», sint tristele per- 
sonaje ale acestui «teatrum mundi» în- 
salubru, grotesc şi amar care este lumea 
circului. Nu întimplător, ca un leit-motiv al 
deriziunii, revine imaginea roții rulotei care 
isi poartă personajele într-un peisaj mereu 
pustiu, noroios şi rece, trimițind cu gindul, 
nu o dată și nu numai prin aceasta, la o 
posibilă filiatie expresionistă a artei berg- 
maniene. Metafora drumului,atit de limpede 
marcată în Intreaga filmografie a lui Berg- 
man, de la — să zicem — A șaptea pecete 
pină la Fragii sălbatici sau Izvorul fecioa- 
rei, apare pentru întlia oară în această 
Noapte a saltimbancilor, prevestitoare, 
insinuindu-se ca simbol, mereu reluat ulte- 
rior, al unei căi spre cunoaștere spre sine 
și spre ceilalți. 

Alături de tema drumului, metafora chipu- 
lui uman ca spaţiu semnificant al tuturor 
sentimentelor, chipul interpreţilor de care 
Bergman pare că s-a apropiat milimetric, 
film cu film, de la prim-planurile de aici, 
multe, scormonitoare, pină la detaliile de 
fizionomie din Tăcerea, Persona sau Ora 
tupului. Apoi, prezente şi ele aici, ca în 
mai toate filmele sale, imaginea senzual: 
tăţii și a voluptății devoraroare, întruchipată 
invariabil de nelipsita Harriet Anderson 
și aceea a incomunicabilităţii conjugale, 
a cuplului însingurat prin tăcere. În fine, 
imaginea integrală a spectacolului uman, 
circumscris spațiului unui circ simbolic, 
purtindu-și rulota prin timp și spaţiu cu 
consecvența nedesminţită a unui mare artist 
hdel sieşi întotdeauna, începind cu această 
primă operă a sa cu adevărat prevestitoare, 
Noaptea saltimbancilor... 


Petre RADO 


Apropierea sărbătorilor d 
iarnă provoacă, în mod tra- 
ditional în toate circuitele de 

NEMA , distribuire a filmelor o anu- 

mită agitație. Considerată 
drept o perioadă de maximă 
atluenţă a publicului în sălile 
de spectacol, luna decembrie (si mai ales 
a doua ei jumătate) cunoaşte în multe 
părţi ale lumii o programare de tip special 
Elementul caracteristic al acestei progra- 
mări îl constituie prezența masivă a așşa-zi- 
selor filme de familie, filme considerate 
drept accesibile tuturor categoriilor de 
spectatori, de la cei mai mici pînă la cei mai 
bătrîni, capabile să intereseze și să placă 
nu cinefililor, ci în primul rînd spectatorilor 
obișnuiți, celor care frecventează rar sau 
chiar foarte rar cinematografele, celor pe 
care-i lasă complet indiferenți problemele 
rafinate de construcție sau limbaj filmic, dar 
care vor să vadă o poveste plăcută, clară, 
optimistă, cu actori plăcuţi evoluind în- 
tr-un cadru agreabil. E vorba, în general, de 
filme expurgate de tot ce ar putea violenta 
sensibilitatea spectatorului mediu, filme cu 
intenţii moralizatoare deschis proclamate, 
construite pe baza unui dozaj pașnic, două- 
trei lacrimi (repede uscate spre finalul 
reprezentaţiei cind lucrurile se aranjează 
totdeauna), un gram de neprevăzut, o jumă- 
tate de kilogram de sentimentalism sănătos 
și aşa mai departe. 

Marea specialistă în astfel de producții 
(programate, bineînțeles și în restul anului) 
este de foarte multă vreme casa de filme a 
lui Walt Disney «Buena Vista», producă- 
toare în serie de feerii temperate, basme 
cuminţi şi filme de familie în care personajul 
principal este de obicei chiar o familie (de 
la bunici pină la căţel), in viaţa căreia apar, 
desigur, dificultăţi, dar care niciodată nu 
cunoaște mizeria şi triumfă totdeauna asu- 
pra personajelor negative care vor să-i 
tulbure chietudinea. La vizionarea acestor 
filme pot participa într-o deplină satisfacție 
digestivă (sintem doar în epoca plăcintelor) 
toți ai casei, de la «ăl mic» pină la «mama 
mare». Părea firesc că in asemenea 
condiţii, casa Disney să prospere în liniște, 
departe de zguduirile zdravene care au pus 
în dificultate toate celelalte companii cine 
matografice. 


Dar lucrurile au început să se schimbe si 
în această privință. În ultimul an,Casa Disney 
a inceput să fie confruntată cu dificultati 
neașteptate (toate celelalte case au renunti! 
la producţia filmelor de familie). După 
părerea lui Samuel Z. Arkoff, preşedintele 
lui American International Pictures, criza 
filmului de familie se datorește mai cu seamă 
mutaţiilor intervenite în comportarea pu- 
blicului infantil doritor astăzi tot mai mult 
să asiste la spectacolele pentru adulți. «Co- 
piilor — spune Arkoff — le este teamă că 
filmele de familie sint de fapt filme pentru 
copii Si nu mai merg să le vadă. De aceea si 
producătorii ezită să le producă, pentru că 
ştiu că e dificil să le vindă. Drept consecință 
şi proprietarii de săli caută să evite cu orice 
preț ca filmele pe care le proiectează să lie 
clasificate drept filme de familie. Şi Jack 
Valenti, președintele MPAA (Organismul 
care coordonează politica de ansamblu ii 


seri? 


ion popescu gopo 
(21) 


PATERNALISM 


de protejare 
şi titelare, 


O modă 
care į 
s-a mistuit 


» ( Loren 
> T 


un foc 
de paie 


sondaj în cineunivers 


intregii industrii cinematografice ameri- 
cane) a admis că, indiscutabil, clasarea 
drept «de familie» a unui film poate com- 
promite cariera respectivului film.» 
Statisticile confirmă aceste aprecieri 
Astfel, dacă din totalul producției americane 
filmele clasificate G (General Audience = 
pentru toți) reprezentau în 1968, 41%, in 
1969 nu mai erau decit 27% iar în 1977 doar 


“um apreciază experții în psihologie şi 
marketing, în situaţia prezentată mai înain- 
te acționează nu numai mirajul «fructului 
oprit». Ceea ce deranjează, se pare, est: 
neîncrederea în puterea de judecată, de 
discernămint a publicului. Fiindcă să fin 
intelesi: schimbarea radicală a ponderi 
diferitelor clasificări nu corespunde deci! 
într-o foarte mică măsură unei schimbări di 


11,5%, După datele preliminare, anul acesta | conţinut, de tematică sau de expresi 
cota lor se va înscrie la un nivel sensibil 

sub 10%. În acelaş timp, în 1977, filmele clasi- 

ficate R (restricted = numai pentru adulți) Pornografia nu mai «rentează» 


reprezentau 48,3%, cele clasificate P.G 
(Parental Guidance: numai copili însotiți 
de părinți), 38,0% iar cele clasificate X 
(interzise minorilor sub 18 ani), 6,7%. După 


La celălalt capăt al evantaiului, o altă ca 
tegorie de filme cunoaşte un regres marca! 


PALLY, Zenaida 
o voce de aur 
nefolosită de 
cinematografie, 


(la timp Dai 


naturii 
fecunde. 


A inventatorul 
Naiului, 
distribuirea premiilor, 


aove 


PARTICIPARE 


https://biblioteca-digitala.ro 


E vorba de filmele pornografice care, para- 
doxal, înregistrau şi ele un «boom» în 
perioada sărbătorilor de iarnă (sociologii 
și psihologii n-au putut da acestui fenomen 
o explicaţie cit de cit convingătoare, sta- 
bilirea unei corelaţii cu prezenţa obsedantă 
a porcilor, în aceeași perioadă, are, cel 
mult, o valoare metaforică dar nu una ştiin- 
țifică). Ca şi în cazul precedent, flexiunea nu 
priveşte numai perioada de care ne ocupăm, 
ci constituie un fenomen de durată și de 
substanță. Ca să ne referim la statistica fo- 
losită mai sus, dacă în 1977 doar 6,7% din 
producția americană intra în categoria X, 
mai puțin de jumătate din acest procent 
(respectiv 3,1%) reprezintă filmele porno- 
grafice, iar pentru 1978 se preliminează o 
cotă de circa 1,5—1,6%. Totalul încasărilor 
la filmele pornografice în ţările Pieţii Co- 
mune a scăzut într-un singur an cu peste 
35%, în condiţiile în care prețul biletelor de 
cinema a crescut peste tot. Nu e de mirare 
deci, că o serie de producători de asemenea 
confecţii încearcă acum, în grabă, să se 
reconvertească cu alte activități. 


Şi în acest domeniu nu măsurile admi- 
nistrative sint cele care au determinat 
dezafectarea publicului; de altfel aceste mă- 
suri au fost extrem de limitate şi benigne. 
Mai mult, s-a observat că,acolo unde a in- 
tervenit «o liberalizare radicală» (ca în 
Danemarca, de pildă ), aceasta a contribuit 
la plictisirea și mai rapidă a publicului, 


Așa cum s-a văzut, moda filmelor «porno» 
— și a altor produse de aceeaşi categorie 
a fost doar consecința vremelnică a unei 
explozii intervenite în sistemul de compor- 
tări morale din societatea occidentală, ex- 
plozie caracterizată prin înlăturarea anumi- 
tor tabu-uri și restricţii, prin criza acută a 
vechilor norme etice, prin adaptarea unei 
așa-zise permisivități, menită să contra- 
balanseze imobilismul din alte domenii mai 
esenţiale. Filmele «porno» n-au corespuns 
unei necesităţi de ordin artistic, social sau 
moral. Moda acestor filme s-a dovedit pină 
la urmă a fi un foc de paie. Confecţionate în 
grabă pentru a răspunde unei curiozități 
irtificial stirnite, filmele pornografice s-au 
caracterizat și se caracterizează prin indi- 
vența lamentabilă a temelor şi a realizărilor, 
prin monotonia lor exasperantă, prin carac- 
terul lor mecantii, cu nimic camuflat. S-a 
spus, pe bună dreptate, că cine a văzut unul 
din aceste filme, le-a văzut pe toate. Reali- 
zate de obicei la un nivel profesional desca- 
lificant, chiar pentru un candidat nereușit 
la examenul de admitere într-un institut de 
cinema, nereuşind — pe bună dreptate — 
să mobilizeze nici măcar un regizor sau 
actor de doamne ajută, aceste filme şi-au 
epuizat foarte repede toate şansele. Ca şi în 
cazul altor momente de răscruce din evolu 
ţia moravurilor, ceea ce a fost cit de cit va: 
labil din punct de vedere general uman, a 
fost asimilat — transtigurat artisticeşte — in 
filmele reaimente valabile, pierzindu-şi ast- 
fel orice implicatie pornografică. Restul a 
mers — și merge — la lada cu gunoi. 

Încă o dată se dovedeşte că vechea for- 
mulă a lui Abraham Lincoln rămîne valabilă: 
«Poţi să păcăleşti scurt timp pe toată lumea, 
poți să păcăleşti vreme mai îndelungată pe 
unii oameni, dar nu poți să păcăleşti vreme 
îndelungată pe toți oamenii». 


H. DONA 


telex animafilm 


Start ! 


e Ştefan Anastasiu, cel ce semnează 
regia filmului de desen animat Păcală 
(după un scenariu de Marin Sorescu), 
a imaginat diferite portrete posibile ale 
năstrușnicului personaj. Cel mai reușit? 
Este chiar portretul poetului Sorescu 
văzut în diferite ipostaze «păcălești» 

0 Zilele acestea s-a incheiat Princi- 
piut tanului, film de grafică animată în 
regia lui Adrian Petringenaru şi slujind 
unui Indemn exprimat de Brâncuşi: «Să 
trăim liberi şi înțrăţiți ca spicele de grîu 
în lan». 

e imaginile pline de haz care ilustrau 
condiția femeii mode-ne (ciclul de filme 
Condiţia Penelopei, regia Luminiţa 
Cazacu) erau susținute, prin contra- 
punct, de comentariul din banda so- 
noră. Pentru ca semnificaţia satirică a 
filmului să fie receptată exact, cu toate 
nuanțele și intreaga savoare şi pe rețelele 
de difuzare străine, regizoarea a hotărît 
să se sprijine exclusiv pe limbajul grafic, 
eliminind comentariul din banda sonoră. 
Deci, cea mai reuşită formulă a filmului 
dedicat condiției femeii devine filmul 
mut! Adică, exact pe placul bărbaţilor 

e Dintr-un omulet pe nume Costică 
se desprind doi harnici sfătuitori: sfintul 
Costică și dracul Costică. Spre care 
dintre ei va înclina bietul omuleţ, o vom 
afla din filmul satiric Sfintul Costică 
semnat de Horia Ştefănescu. 


@ Zece absolvenți ai Liceului de arte 
gralice Tonitza şi-au început din toamna 
aceasta activitatea în Studioul de anima- 
ţie. Zece condeie tinere, zece entuziaști 
plini de proiecte și speranţe şi-au luat 
i cota Le urăm să iasă cu toții învingă- 
ori: 


Lucia OLTEANU 


telex Sahia 


Linia maritimă 
Galaţi - Osaka 


e. Primele zile ale anului nou 1979 
vor marca apariția pe ecrane a citorva 
documentare care se recomandă în 
modul cel mai explicit prin titlurile lor: 
Linia maritimă Galaţi— Osaka (regia 
Pompiliu Gilmeanu, imaginea George 
C. Petre și Kiamil Kiamil), Familii de 
agronomi (regia |. Moscu, imaginea 
Ilie Valentin), Cind teii înfloresc (regia 
Titus Mesaros, imaginea Vasile Minăsti- 
reanu). 990 La Casa de cultură din 
Cisnădie şi la Căminul cultural din 
Cisnădioara — judeţul Sibiu, au fost 
organizate gale de filme documentare 
inspirate din convieţuirea și munca fră- 
țească a românilor, maghiarilor, germa- 
nilor și altor naționalități. lată titlurile 
lor: Orașul care și-a schimbat desti- 
nul, Graiul frăției, Salutări din Giar- 
mata și La Cisnădioara. 999 Cola- 
borarea studioului «Alexandru Sahia» 
cu televiziunea română s-a concretizat 
în ultimul timp în citeva documentare 
dedicate personalităților noastre știinţi- 
fice. Este vorba de Acad. Radu Vulpe 
(regia și scenariul Petre Sirin, imaginea 
Dumitru Predeanu), care înfățișează cer- 
cetările arheologice și istorice ale aca- 
demicianului, o dată cu gindurile și 
experiența sa de viață, precum şi de 
medalionul dedicat academicianului Oc- 
tav Onicescu, sub titlul Cum crește 
un copac (regia şi scenariul Al. Sirbu, 
imaginea Victor Popescu), în care este 
relevată contribuția savantului român în 
domeniul matematicii, statisticii. mate- 
matice și teoriei informației. 990 lon 
Bostan semnează regia, scenariul şi 
imaginea la două filme realizate pentru 
«Publiturism»: Călătorind prin Româ- 
nia — impresii din Delta Dunării și 
La pescuitul de nuferi și pelicani. 
De reținut că imaginile sînt însoţite de 
pasaje muzicale din Ceaikovski, Proko- 
fiew Paul Constantinescu, Dumitru Ca- 
poianu şi Teodor Grigoriu. 999 Fru- 
musetile capitalei și ale țării sint sur- 
prinse, în această lună, în două noi 
documentare realizate pentru Ministerul 
turismului: București 一 inima ţării 
(regia A. Cerbu, imaginea K. Kiamil) şi 
Valea Prahovei — Valea Dimboviţei 
(regia Eugenia Gutu, imaginea Gheor- 
ghe Dumitru și Vasile Minăstireanu) 


Aristide MOLDOVAN 


mare. 


Revanșa 


@ «De ce nu ne este dat să vedem mai des 
astfel de filme? Dece atit de rar ne simţim 
bine privindu-i pe marii noştri actori, ju- 
cindu-și cu atita măiestrie rolurile? Am în 
cercat să văd acest film și sub aspectul 
critic, dar n-am descoperit niciun colțişor 
de întuneric care să-i umbrească lumina Si 
strălucirea». (Maria Ana Constantinescu, 
str. Mihai Eminescu 27 — Craiova) 

e «Fiimul lui Sergiu Nicolaescu e cel 
mai bun film polițist realizat pină acum». 
(Florica Hotu, Comuna Săvirșin nr. 237 一 
Jud. Arad) 

e «Singurul lucru care nu mi-a plăcut a 
fost moartea băiatului, în rest filmul este 
excelent, este excepțional, nu am califi- 
cative». (Diana Bărbulescu, Cart. Titan 一 
București) 

@ «Revanșa e un film bun. Nu extra- 
ordinar, dar bun. Partea bună: scenariu 
excelent, regie excelentă, actori excelenți, 
spectatori — «n-aveţi un bilet în plus»? 
Remarc aici rolul lui Jean Constantin care 
practică un umor tragic şi-i reușește deplin 
Şi mai e bun, pentru că după ce am ieşit dela 
cinema, am mai păstrat multe zile în minte 
ideea de film bun. Partea — cum să vă 
spun? — mai proastă, este că în acţiunea 
filmului s-au făcut prea multe exagerări.. 
Apoi, film poliţist-polițist, dar niciun rol 
mai principal feminin?» (Lică Barbu, Cart 
Viziru Ill, Bl. E.3. sc. 5 — Brăila) 

e kConcis aespre film: 1) Răfuiala Moldo- 
van-Paraipan; 2) Scene demne de marile 
filme: scena cu ascensorul, scena din hala 
de carne, scena din birlogul lui Horia Sima. 
3) Muzica — magnifică 4) Jean Constantin 
一 minunat. 5) Acţiune dinamică și bine 
gindită. Minusuri: unele scene denotă cam 
mult supermanism». (Colea Cureliuc, Loc. 
Măriţeia Mică — jud. Suceava.) (N.R: O 
aceeaşi observaţie privind «supermanis- 
mul» într-o scrisoare care spune că Re- 
vanșa «m-a mihnit peste poate»,semnată 
de prof. loan Ernes llea, str. Republicii 79 — 
Petroșani) 

e «Acţiunea are un ritm susținut, bine- 
cunoscutul «ritm Nicolaescu», aș putea 
spune, deoarece are ceva specific — un 
anume calm, o anume liniște care ar mărtu- 
risi nepăsarea faţă de primejdii, priceperea, 
disprețul faţă de vrăjmaş, care, deodată, pe 
neașteptate, se precipită în acţiuni rapide 
trezind în sală şoapte ca: «E, acum să-l 
vezi?» sau «stai, că le arată el!» (Tamara 
Macarova str. Vizirului, Bloc. 27, sc. 2 一 
Brăila 

e «Zimbetul lui Sergiu Nicolaescu din 
filmele sale — cred eu — nu exprimă nici 
veselie, nici ironie, nici măcar tristeţe, ci 
numai sinceritate şi nevoia de sinceritate. 
El este unul din puţinii noştri regizori care 
face film cu mare plăcere, încrezător mai 
mult în vitalitatea proprie decit în cine ştie 
ce idei abstracte și teoretizante». (Nicolae 
Cazacovschi, str. Nordului 75 — Bacău) 

e «Mulţi s-au grăbit să vadă în Revanşa 
o creaţie extraordinară. Totuşi, la o privire 
mai atentă, filmul prezintă unele scăderi... 
Unele acţiuni ale eroului sint perfect nemo- 
tivate, avind doar menirea de a introduce 
clte un episod mai tare. Astfel, după aven- 
tura chestorului în clădirea poliţiei, ne în- 
trebăm dacă acesta a intrat acolo pentru a 
salva un comunist sau pentru a mai împuşca 
doi-trei poliţişti, spre deliciul galeriei. În 


cinema 


Anul XVI (192) 


Spectatori, nu fiți numai 


În ultimul număr al acestui an, găsim potrivit a consacra rubrica noastră 
celor două filme care s-au bucurat de cea mai bogată corespondenţă, de cea 
mai susținută atenţie din partea cititorilor noştri: Revanșa, in regia lui Sergiu 
Nicolaescu şi Septembrie, în regia lui Timotei Ursu. Avind 

scrisorilor primite, putem spune, cu toată liniştea, că aceste două filme au ocupat 
în 1978, primele două locuri în clasamentul preferințelor cititorilor noștri. Urăm 
filmelor noastre în pregătire, același succes și — dacă se poate — chiar şi mai 


în vedere numărul 


chestorul Moldovan, ca și în film, coexistă 
două ființe contrarii: una care caută să 
ajungă la o înțelegere a situației politice, 
cealaltă înclinind spre spectaculosul mai 
mult sau mai puţin motivat». (Ștefan Ri- 
paș, bd. Steagul Roșu nr. 20 — Braşov) 

@ «La capitolul regie, Sergiu Nicolaescu 
a preferat să se mențină la un nivel dinainte 
stabilit. În afara genericului (tributar, dar în 
sens pozitiv, lui Un comisar acuză) și a 
citorva momente de tensiune sufletească, 
aproape tot filmul se conduce pe-o linie 
strict profesională, fără de surprize. Chiar 
sfirșitul lui Paraipan e prezentat fără nerv, 
ca să nu mai vorbim de primul sfert de oră 
in care, cu mici excepții, abundă dialogul 
forțat şi fals. Revanșa... merge. «Merge». 
Dar să fie asta, o calitate?» (Mihnea Ser- 
giu Columbeanu, bd. Păcii 114—116 一 
București) 

e «Comentam filmul impreună cu o prie- 
tenă. Se opreşte din discuţie şi 一 ţineţi 
cont, la numai o săptămină dela premiera 
filmului 一 îmi spune plină de speranța: 
„Poate că... poate c-o să facă și continua- 
ma». Asta spun și eu». (Laura Gheor- 
ghiu — București) 


e «Am plecat de la Septembrie foarte 
impresionată. În clipa aceea mi se părea că 
niciun film nu a avut o asemenea influentā 
asupra mea. Am văzut acest film de trei ori 
si tot as fi vrut să-l mai văd». (Gabriela 
Gilca. str. Luptătorului nr. 5 — Birlad) 

@ «Mi-a plăcut extraordinar de mult. 
Este primul film mai realist pe care-l văd 
pină acum la noi. Am fost la filmul acesta 
de vreo şapte ori şi de fiecare dată am simțit 
cum, mi se umezesc ochii». (Dan Mera, 
str. Dr. Scarlat 107 — Vaslui) 

@ «Filmul de care aveam nevoie. De ce? 
Pentru ca să nu ne batem joc de flori, de 
păsări, de oameni şi în special de iubirea 
dintre ei. Cel mai bun film de pină acum al 
anului». (Gabriel Cojocaru — Cluj-Napoca) 

e «Mai bun decit Alt bărbat, altă fte- 
meie, Septembrie este o baladă pentru 
adevăr şi pentru viaţă cinstită. Septembrie 
are frumusețea gingaşă a unei flori care 
începe să se usuce, ca apoi să renască. Este 
chiar povestea lui Val». (Filip Radu Mi- 
clescu, Bd. N. Titulescu nr. 92 — București) 

e «Sobru, un film serios, despre ne- 
seriozitatea faţă de viaţă, taţă de cei din jur, 
față de tine însuţi. Fără a fi didactic, e mo- 
ralizator; fără a susţine sus şi tare niște idei, 
invită la meditaţie. E discret, subtil, are forță 
de sugestie, un film aproape poetic. Ca 
structură, nu e nou și nici ideea nu se do- 
vedește a fi de o perfectă originalitate, e 
insă în toată această intimplare o poezie a 
imaginii, (mi-am amintit, nu știu de ce, de 
Satra lui Emil Loteanu) care mă face 
încă o dată să cred într-un limbaj al cine- 
matogratului». (Nicolae Baboi 一 Sibiu) 

e Dar elogiul nu poate fi încă la super- 
lativ. Filmul citeodat se transformă într-o 
emisiune de televiziune, «atenţie la nea- 
tenţie!». În scenele în care apar birourile 
organelor noastre de miliție, simţi că ești 
într-o sală de cinema sau că asiști la fil- 
mări în care li se spune acestor oameni 
«fiți atenţi, acum filmăm»; sint cele mai 
făcute, cele mal forțate scene. Două per- 
sonaje secundare sint jucate cu un firesc 
și o naturalete neintrecute de Ştefan Mi- 


S 


pectatori! 


hăilescu-Brăila şi Sandu Sticlaru. Deşi 
mici, rolurile lor sînt însăşi viața». (Alexan- 
drina Chițu, sos. Giurgiului 117 一 Bucu- 


reşti 

UD Fiul place totodată părintilor, bu- 
nicilor, deci oamenilor maturi, pentru că 
el ne oferă o bază pe care ei 1$i pot funda- 
menta anumite afirmaţii cu privire la activi- 
tatea unor tineri. Filmul constituie pentru 
părinţi un ajutor în procesul de educaţie al 
tinerilor. Ceea ce nu Imi place la acest film 
este felul cum au fost introduse acele 
aduceri aminte ale personajului principal». 
(Aurei Cazacu, str. Leordeni nr. 27 — 
București) 

@ «Film de un realism incontestabil, su- 
biect modest, simplu, uşor de descifrat chiar 
şi de nepotelul meu din clasa a VIll-a care 
de la o vreme mă biriie la cap să-l iau și pe 
el la filmele cu Jean Constantin. ...O operă 
plină de plasticitate a sentimentelor. 
(Colea Rusu, sir. Avintului, Bloc. 84 一 
vaslui) 

e «Un film pentru oamenii cu suflet, 
pentru cei ce știu ce înseamnă dragostea 
sau o pasiune trecătoare... Mi-ar place 
să-l văd pe Horaţiu Mălăiele într-un rol 
titular». (Liliana Augustidis, sir. București 
nr. 307 — Călărași) 

e «Nu mi-a plăcut deloc filmul Septem- 
brie. Nu mi-a plăcut în primul rind finalul 
său. Nu era neapărat nevoie ca eroii nega- 
tivi să moară. Cred că cel mai bun final ar fi 
fost acesta: Anișoara să-l convingă pe Val 
să meargă singur la miliție pentru a-și 
mărturisi vinovăția, ar fi urmat o anumită 
pedeapsă iar ea i-ar fi promis că-l va aștepta. 
Ştiu că e banal, că multe filme, mai ales me- 
lodramele, se sfirșesc în felul acesta, totuşi 
acesta era finalul cel mai firesc. Singura 
reuşită a filmului este alegerea inspirată Si 
jocul natural al actorilor Anda Onesa şi 
Geo Costiniu». (Nicolae Giorgi, str. Mo- 
goseni 254 — Lelești) 

e «Te duci cu gindul să vezi un film des- 
pre tinerețea de astăzi şi mai ales să-l auzi 
pe Mircea Bariciu cintind (N.R. Pentru asta 
te duci la cinema?) iar cînd ieşi din sală tre- 
buie să fumezi ca să-ţi revii din moleşeală». 
(N.R. Nici pentru asta nu-i bun fumatul!) 
(Viorel Anghelescu, str. Aleea Viitorului 
nr. 8 — Constanţa) 

@ «Îmi pare rău de zestrea mimică săracă 
a Andei Onesa, de lipsa de echilibru între 
linia principală și evenimentele colaterale, 
de finalul neinspirat cu înveliș de poveste 
vinătorească.,.. Sclipirile de subtilitate in- 
terpretativă nu mi s-au părut evidente decit 
la Geo Costiniu». (Manole Constantin, 
Bd. Republicii 25 — 23 — Oraș Gh. Gheorghiu- 
Dej) 

© «Acest tinăr nu poate fi readus la viața 
frumoasă a tinerilor din țara noastră, cu 
toate eforturile colectivului şi chiar ale 
miliției. Problema o rezolvă un accident de 
circulație care pune capăt eforturilor isto- 
vitoare ale casei de film de a realiza oricum 
o peliculă. În accident îşi pierde viața şi o 
tinără naivă. Greu de crezut că o asemenea 
ținără se poate antrena așa de rapid — ca în 
film — într-o aventură alături de un tinăr 
aproape necunoscut». (Ruxanda Gheor- 
ghe, Str. Mihai Bravu 233 — Ploieşti). 

e «Pentru Valy, e foarte tirziu să mai 
ajungă la Bucureşti. Se mai întimplă. Nu ne 
tragem toți din Ulysse şi nici obligatoriu 
nu e să ne vopsim eroii cu șapte vieți 
făcind din ei tigri malaezi. Omul din Sep- 
tembrie este un ciştig. Pentru omenescul 
din noi şi din artă». (Ina Robu — Argeș). 

Erată: Poate că trumoasele sentimen- 
te ale stirșitului de an ne vor grația în 
ochii cititorilor noștri pentru vina grea 
de a fi reprodus în «Curierul» din nr. 
11/4978, că «Lotte la Weimar» aparține, 
vai, lui Goethe... Se înțelege că e vorba 
de romanul lui Thomas Mann avindu-i 
ca erou pe Goethe. 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


"Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 


Bucureşti 
decembrie 
1978 


Ecaterina Oproiu 


Coperta ! 


Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, 
un film de Malvina Urșianu. În rolul 
titular George Motoi. Doamna Ruxan- 
dra: Silvia Popovici. Bogdan: Daniel 
Bucurescu, 


N Fotografie de Emanuel TANJALA 


https://biblioteca-digitala.ro 


Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 
Tiparul executat la 

Combinatul poligrafic 

Fă «Casa Scinteii» — București 


— een 


Ecaterina 


Eroii de epopee și legendă 
ai istoriei noastre «bogată în 
en lapte şi oameni de seamă» 

t par destinaff anume mitolo 

giei filmice, iar scenariile par 

gata decupate din cronica 

vremii de către realități fabu 

loase ce depășesc resursele ficţiunii. Figuri 
monumentale ca Mihai Viteazul, Ştefan cel 
Mare, Vlad Țepeș, mai aproape în timp 
romantici ca Ciprian Porumbescu, Vlaicu 
eroina de la Jii s-au recomandat spectaco- 
lului cinematografic, pe lingă înaltele lor 
semnificaţii, şi prin acest fabulos istoric, 
document aproape fantastic ce lasă im- 
presia că scrie «de la sine» pe peliculă 
imagini interesante. Or tocmai aici încep 
dificultățile dificultăți nu numai de cu- 
prindere a personalităților de anvergură 
dinamică ori visător-creatoare, ci de găsire 
a echilibrului armonios între document si 
ficțiune, intre ceea ce știm cu toții la un 
moment dat despre eroul cvasi-legendar si 
ceea ce vrem să aflăm insolit prin inter- 
nediul meditaţiei despre tarie — pent 
că nu tot meditaţia ar trebui oare să gu- 
verneze un spectacol, fie și dinamic, de 
epocă, de acţiune? Cred că o discutie pe 
tema «ofertelor» atit de atrăgătoare ale is- 
toriei, a felului cum sint ele preluate de 
cinematograful nostru, asupra felului cum 
se înţelege ori nu se înțelege fructificarea 
sensurilor superioare documentului ime 
diat reconstituit, reactualizat: o discutie 
asupra modului cum se interpretează isto- 
ria la nivel de-artă adultă, ori de manual ele- 


Din nou împreună 


Dacă am conveni că, prin 
iocul și chiar replicile citorva 
scene, Din nou împreună 
este ceva mai izbutit decit 
producţiile recente din ace- 
eași familie, care s-au inti- 
tulat Avaria sau Gustul 
culoarea fericirii, am putea să ne consi- 
derăm într-o adevărată criză de superlative, 
amintindu-ne că despre Avaria s-a scris, 
într-o cronică, nici mai mult nici mai puţin 
decit că reprezintă «o largă perspectivă 
deschisă asupra grandioasei realități a 
timpului nostru», iar despre Gustul... că 
ar proba «pe lingă talentul obligatoriu orică- 
rui creator» și ceva în plus, adică probabil 
geniu. Am fi tocmai în măsură să compu- 
nem, deci. un text adecvat pentru o car- 
te poștală de Anul Nou. Oricum, în aju- 
nul Revelionului, nici contrariul această 


Teodoroiu 


mentar, ar putea fi utilă. Ea ar aduce in 
atenție scenariile acestul gen de filme care 
au uneori aerul că sint lăsate in seama 
propunerilor întimplătoare și nu determi- 
nate de producători, comandate anumitor 
scriitori şi istorici consacraţi unor perioade, 
teme, personalități. Dacă se cere, pe bună 
dreptate, profesionalism subiectelor cu- 
rente, ce exigență se impune într-un cimp 
tematic de excepțional interes naţional, în 
tr-un domeniu pe care-l numim cu mindiie 
și venerație «epopeea naţională» şi că- 
ruia noi acum, în deplină răspundere, îi 
decidem direcțiile vital-creatoare, nu for- 
mal-ocazionale. În ultimii ani am asistat 
la realizări şi într-o direcție şi în cealaltă 
Spectacolul recent oterit de Casa de filme 
Unu, Ecaterina Teodoroiu, se plasează 
după părerea mea, undeva la mijloc, pe o 
linie care, cînd urcă ușurel, cind coboară 
de nivelul mediu al așteptărilor. Şi acest 
mic joc e determinat, bineînțeles. de sc 
Alice MĂNOIU 
(Continuare în pao. 6) 


Regia: Dinu Cocer Scenariul: Miha Opri. V 

e Chiriţă. imaginea: Marian Stanciu. Decoruri: 
Arh. Mara Cuculas. Costume: Fiorentina Ileana 
Mirea. Muzica: Ştefan Zorzor. Sunet: ing. Dan 
ionescu. Montaj: Magda Chise Ghincioiu. 
Cu: Stela Furcovici, lon Lupu, Mihai Mereuţă, lon 
Caramitru. Cornel Coman, Niţă Anastase Fifi, Elena 
Sereda, Alexandru Lungu, Teodor Pică, Ariton Pe- 
trescu, Olga Bucătaru, Amza Pellea, Ilarion Cio- 
banu, Ruxandra Macovescu. 
Producţie a casei de filme Unu. Director: /on 
Bucheru. Film realizat In studiourile Centrului de 
productie cinematografică «Bucureşti» 


cronică nu poate deveni. Vrind să trecem cu 
toţii cu sentimentul conștiinței drepte in 
anul nou, vom conta cel puțin pe ideea, 
unanim acceptabilă, că trebuie totuși să 
lăsăm cite ceva din ceea ce ar fi de lăsat, în 
anul care trece, dacă n-am putut lăsa mai în 
urmă, sperind că disponibilitatea la umor, 
pe care semnatarii filmului de faţă au pro- 
bat-o în unele secvenţe, ne va veni eventual 
în ajutor 

De fapt, după Filip cel bun, Mere roșii, 
Cursa, larba verde de acasă Si c 
Rătăcire sau E atit de aproape fericirea, 
incepusem a nutri iluzia că am lăsat defi- 
nitiv în urmă anumite dileme care chinul- 
seră eroii din Proprietarii, Despre o anu- 
me fericire sau Trei scrisori secrete. 
Ei, bine, acum, după Avaria și Gustul..., 
trebuie să ne obișnuim cu ideea că sin- 
tem... din nou împreună cu acele dileme 


Urare de Anul nou adresată c 


wC nema» 
tre Peter Gilmore; alias On 


torilor reviste 


Salut, sper să ne reintilnim! 


(În numărul viitor un Interviu 


exclusivitate) 
togi 


Noutatea — pentru că ea există — vine din 
faptul că, dacă în precedentele avataruri 
inginerul, totdeauna situat în medii in- 
dustriale, milita fie pentru folosirea în con- 
tinuare a unei maşini, pe care pe nedrept 
directorul voia să o arunce la fiare vechi 
(Despre o anume fericire), tie, dimpotrivă, 
pentru rapida debarasare de vechile insta- 
latii, de care era rindul altui director să fie, 
invers, îndrăgostit (Trei scrisori secrete), 
inginerul din noul film — de data aceasta 
agronom — nu mai are nici un dubiu. Ei 
intră ex abrupto în problemă, imediat după 
descinderea în sat, cerînd introducerea 
unul nou soi de porumb, ca unică soluție 
pentru creșterea substanțială a randamen- 
tului la hectar. În rolul celui care refuză — 
președintele C.A.P.-ului 

Nou e de asemenea faptul că, In opoziţia 
lor ireductibilă, partenerii de conflict păs- 
trează un anumit grad de familiaritate spe- 
cifică satului dintotdeauna, dialogul lor, 
oricit de fixat pe obsesiile în cauză și cu 
accente amenințătoare, luind uneori o tur 
nură aproape confesiv-meditativă. De pildă 
u— Mă gindesc, tovarășe președinte, ce să 
facem ca să scoatem mai mult porumb. Eu 
zic că, dacă schimbăm soiurile, cu aceeași 
tehnologie şi pe aceleaşi suprafețe, putem 
scoate mult mai mult. 一 Tovarășe inginer 
nu schimbăm nimic! — Eu zic, tovarășe pre 
sedinte, că o să schimbăm!». Ş.a.m.d. 

Personajele adoptă, pe rind, la începutul 
scenelor, acest ton confesiv-meditativ, fie 
din proprie inițiativă, ca inginerul mai sus, 
fie drept răspuns la un chestionar, cum pro- 
cedează președintele, nu fără o notă de 
resemnare tradițională, cind inginerul îi 
cere să recunoască că-i place să ia hotăriri 
de unul singur. Ceea ce el recunoaşte, 
adăugind chiar că-și dă seama că i se apro- 
pie funia de par. Dar în problema porumbu- 
lui rămîne neînduplecat. Autorii nu uită, în 
schimb, niciodată, ca în finalul fiecăre 
scene, caracterizarea personajelor să fi 
explicit făcută, totdeauna de exponentu 
tezei de producție avansate, respectiv ingi 
nerul care are ultimul cuvint — un verdict 
răspicat şi de anvergură teoretică: «— Ştii 


ce inseamnă asta? Anchiloză! Conserva- 
torisml> 

In ciuda acestei limpezimi caracterolo- 
gice, din considerente de tensiune drama- 
tică, fiecare personaj rămine Insă în lumea 
sa de ginduri insondabilă, dacă nu opacă 


Valerian SAVA 
Continuare în pi 6) 


Regia: George Cornea. Scenariul: Dumitru Buz- 
nea. imaginea: Anghe! Deca. Muzica: Corneli 
Tâutu. Decoruri: Vasile Rotaru. Costume: Horia 
Popescu. Coloana sonoră: Gheorghe larian. 
Montajul: Rodica Fă/colanu 

Cu: V/adimir Găâitan, Ilarion Ciobanu, Mircea Dia- 
conu, Micaela Caracas, Draga Olteanu-Matei, Sil- 
viu Stânculescu, Rodica Negrea, Octavian Cotescu, 
Aurel Giurumia, Geo Saizescu. 

Producţie a casei de filme Cinci. Director: 
Dumitru Fernoagă. Film realizat In studiourile Cen- 
trului de productie cinematografică «Bucuresti» 


Nr. 12 


Anul XV1(192) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 


Bucureşti-decembrie 1978