Revista Cinema/1963 — 1979/1978/Cinema_1978-1666898798__pages251-281

Intre primii trei actori 
preferaţi de public în '78 si 
mentionat de toate 
sondajek de peste ocean, 
se afla 


sasa 


- J 


=- — 


Det aa 


Semnătura dramaturgului Paul Everac 
este demult o garantie a succesului de 
public si de prestigiu. L-am reintilnit 
cu :Serenadă pentru două virste» in 
adaptarea si regia lui Constantin Dicu 
(Gina Patrichi si Corado Negreanu) 


Emanoil Petrut: peste o sută de roluri 
in teatru. la televiziune si în film au 
afirmat o personalitate originală. un 
talent complex. un actor de prim rang 
in istoria spectacolului românesc 


— — E 
Ileana Stana Honescu: o popularitate 
cistigata prin comedie. un talent afir- 
mat nu o dată în partituri dė dramă si 
tragedie 


“tv. 


Simple coincidente 


O simplă coincidenţă face 
ca, după ce am mai vorbit, 
relativ recent în cadrul 
acestei rubrici, despre te- 
ferecitaluri, să revin, cu 
«argumente de necesita- 
te» noi. Nu de alta, dar 
senle de joi au cam tost oropsite, multă 

:eme, de realizatorii programelor; există 
acum un real «punct de interes al tele- 
serilor «fără film» si «fără teatru». Emi 
siunea periodică a telerecitalurilor si 
;ceastă emisiune de film şi cu teatru 
dar mai ales cu actori au și un merit 
special peste care n-ar trebui să trecem 
prea repede: este una dintre acelea rea- 
izate cu forte proprii, o creaţie a micului 

ostru ecran. Actorii noștri binemeritau 

«mult asttel de teleportrete, si nu e 

Hoc o Simpla coincidența taplul ca 
wa realizatorilor și procedeele lor se 
extind mereu: telerecitalului i se acordă, 
ne place să credem, o atenţie mereu 
sporită, pe măsura atenției crescute pe 
care i-o acordă telespectatorii. În aceas- 
tă ordine de idei n-aş vrea să omit în 
cadrul însemnărilor de față un moment 
„mportant spre sfirşitul unei luni trecute, 
tele recitalul actriței Carmen Stanescu, 
Caragiale si Wilde, Baranga si Arbuzov 
„au oferit actriţei prilejul unei foarte 

onvingătoare demonstraţii de talent si 
tantezie, de umor și spirit, de persona- 
litate. Nimic surprinzător de fapt: știam 
tvarte bine toate acestea, dar telereci- 
talul (realizat de Liliana Zenne) a avut 
meritul de a evidenția fatetele acestui 
talent multilateral şi generos într-o deo- 
sebit de revelatoare sinteză. Şi a mai 
impletit rolurile de ieri si de azi cu gindul 
viu și pertinent al actriţei, care a condus 
spre atit de frumoasa si adevărata con- 
cluzie, «noi actorii avem sacra misiune 
de a păstra limba noastră cit mai fru- 
mos». O «simplă coincidenţă» că acest 
gind de aur vine de la o adevărată meste- 
ră într-ale cuvintului cum este Carmen 
Stănescu? 

Nu demult am văzut şi teleportretul 
actriței ileana Stana lonescu. «Perso- 
naje-surori» din «Doctor fără voie» şi 
«Fata fără zestre», din «Citadela sfari- 
mată» și «Titanic Vals» (iată, deci, tea- 
trul şi filmul la locul lor, dar mai ales 
teatrul și filmul TV), care au contribuit 
mult la valorificarea apetentei pentru 
comedie a actriței și ambiţii mai mult 
sau mai puţin noi, ca personajele din 
«Richard al ll-lea» si «Orfeu în infern» 
Un teleportret «in mers», cu mentiune 
aparte pentru accentele şi nuanțele de- 
senate cu tact si pricepere de realiza 
toarea emisiunii, Eva Sirbu. 

O «simplă coincidenta» (7) tace apoi 
ca telespectacolul cu «Serenada pen- 
tru doua virste», dinspre inceputul a- 
cestei luni să tie, de tapt, adaptarea pie- 
sei lui Paul Everac «Simple coincidente» 
o lucrare dramatică, cu clipe de viata, 
de rost si de adevăr. Pentru că tot am 
vorbit de actor în aceste rinduri, să no- 
tam că au fost citeva interpretări cu fru- 
mos firesc în acest spectacol și, printre 
ele, aceea a «virstei tinere»... Simpla 
coincidenţă face, de asemenea, ca acest 
nou spectacol remarcabil al micului 
ecran, să fie semnat de același Con- 
stantin Dicu, regizor, al cărui nume do- 
bindeste — în perimetrul teatrului TV - 
© rezonanţă artistica tot mai mare... 


Călin CALIMAN 


Ce facem 
dimineața? 


Nu mai este o noutate pentru nimeni 
faptul că la noi munca este organizată 
şi în schimburi, deci există si o anume 
categorie de oameni ai muncii care di- 
minetile sint liberi. Aceștia, fireşte, devin 
în multe cazuri telespectatori. Con- 
stientă de această situație, televiziunea 
transmite,asa cum este firesc, programe 
de dimineaţă. Foarte bine, dar... aceste 
transmisii sint totuși destul de terne, 
fără o concepție de program anume. 
Punctul forte al dimineţii îl constituie 
emisiunile «Teleșcoală» deosebit de 
utile pentru tineretul studios, deci doar 
pentru o anume categorie de public. A 
doua componentă a programului de 


dimineață cuprinde reluările si aici in- 
tra în primul rind reportajele, emisiuni 
documentare și «Antena vă aparține». 
Rămine descoperit punctul transmi- 
siilor divertisment și culturale. Filmele 
nu beneficiază decit de o singură «re- 
luare», aceasta fiind «Telecinemateca» 
In rest, cei ce scapă filmele de vineri 
sau din altă zi, apelează la prieteni care, 
binevoitori, le explică: «A fost grozav! 
Păcat că nu ai putut să-l vezi!». Nu sus- 
tin că tot ce se transmite la capitolul 
film merită reluat, sintem departe de 
această situație, dar totuși unele pelicule 
ar merita această soartă. Cindva si 
teatrul tv. îşi avea momentul său de 
reluare. La o piesă In studiou se mun- 
cește citeva săptămini, se cheltuiesc 
energii și fonduri, deci este logic să 
fie transmisă și în reluare pentru cei 
care marți seara au avut strungul drept 
partener și nu micul ecran. Nu mai 
aduc în discuţie faptul că emisiuni de 
varietăți nici măcar nu figurează prin 
sumarele dimineții. 

Un sondaj ar evidenția că dimineața, 
acasă,nu stau doar gospodinele în fata 
cratitei, copiii preșcolari și școlarii de 
după-amiaza și mult pretuitii bunici. 
În epoca modernă, televizorul a devenit, 
cred eu, un lucru indispensabil oricărei 
case; cind se întemeiază o tamilie, trei 
sint obiectele «tehnice» solicitate: ara- 
gaz, frigider si televizor. Este o necesi- 
tate, nu un element de mobilier. De 
aceea, dimineața, micul ecran ar trebui 
sa tigureze pentru toată lumea ca «un 
obiect» util şi nu numai ca o cutie pe 
care o şterg de praf bunicile ca să 
strălucească seara. 


Ileana LUCACIU 


Film si emisiuni 
despre: 


Jean Georgescu se află in fata noas- 
iră pe micrul ecran. Jean Georgescu 
care trebuia să mai facă multe filme si 
nu a mai făcut din motive pe care numai 
el le ştie, apare în fata noastră și își 
aminteşte de cum se făcea film , de 
cum făcea el filme. Jean Georgescu, 
unul din aceia care sint o istorie vie a 
filmului românesc, deapănă în fata noas- 
tră duminica — uneori, nu în fiecare 
duminică! — secvențe întregi ale unei 
cinemateci gsi personale, si nationale 
(ciudată alăturare, dar adevărată). As 
dori să mai stau, să mai vorbesc — 
spune Jean Georgescu, într-o clipă în 
care senzația de comemorare devine 
perfectă si implacabilă — dar trebuie 
să plec — își privește ceasul de la mină, 
pleacă peste o oră la Varșovia, are 
avion — şi trebuie să mai pregătesc cite 
ceva — știți cum e cind pleci, își ma 
face omul valizele, mai verifică dacă n. 
a uitat ceva, deh!, știți cum e. 


Cam așa poate să arate un moment de 
televiziune spontană. Camera a privi! 
liniștită, microfonul a înregistrat netul- 
burat, ba mai mult chiar, foarfeca mon- 
teuzei nu a tăiat ceea ce putea fi un 
surplus inutil, împovărător pentru eco- 
nomia si concentrarea de idei a unei 
emisiuni despre film. Si nu a fost o 
excrescenta. Cu atit mai mult cu cit am 
aflat pe o cale directă, neașteptată, că 
Jean Georgescu, această istorie a fil- 
mului românesc, care salută curtenitor 
în genericul emisiunii cu o pălărie de 
crai de curte veche, regizorul Jean 
Georgescu este invitat la un colocviu 
internațional de film. Chiar în toamna 
aceasta. 


Şi văzindu-l pe Jean Georgescu de- 
pănind amintiri alături de alţii, solicitati 
si ei de același Cornel Cristian, într-o 
foarte bună emisiune, nu poți să nu te 
întrebi de ce nu sint mai multe aseme 
nea, despre film. De istorie de film, de 
critică de film. 


Emisiuni în care se emit deci judecăţi 
de valoare, se propun ipoteze, se pun 
intrebări cu sau fără răspunsuri, se 
desluşesc personalități, se analizează. 


Nu cred că mai poate fi pus la îndoială 
interesul publicului pentru asemenea 
intreprinderi. Şi nu e vorba numai de 
popularitatea de care se bucură filmul 
in genere, ci e vorba de popularitatea 
de care se bucura — de pildă, și e prin- 
tre puţinele pilde posibile — o emisiune 
ca «Virstele peliculei» care dacă nu se 
mai bucură, asta numai din cauza faptu- 
lui că nu mai există. Semnatarul ei, 
Tudor Caranfil, există, ce-i drept, in 
continuare, cu o emisiune asemana- 
toare, dar pe programul II. Da 
nu este vorba, desigur, in mod special 
nici dė un om sau de o ora sau de un 


program anume, ci de nevoia publicu- 
lui de a fi avizat, și nu oricum, ci cu 
competentă si cu pasiune despre film. 


Paul SILVESTRU 


Filme pe micul ecran 


@ Cronica anilor de foc (Mohamed 


Laklida: Hama, 1975). Film Uuviu, film- 
frescă — spuneţi-i cum vreţi, In orice 
caz o operă de largă respiraţie epică si 
nu doar atit, ci şi de vigoare analitică 
Un cineast rememorează «anii de foc» 
(si ce foc!) ai ţării si poporului său. O 
face cu luciditate și patetism, într-o 
„tare fertilă în care acestea, luciditatea 
si patetismul, nu se exclud. Film 
aspru, monogratism cinematogratic, in 
genere de calitate (Marele premiu la 
Cannes — 1975). 


@ Un petec de albastru (Guy Green, 
1966). Sidney Poitier inti-o peliculă cu 
subiect «gras» pentru orice iubitor de 
melodrame. lată însă că melodrama nu 
reușește nici măcar «să scoată capul», 
iar povestea intră frumos în albia cu- 
prinzătoare a unui psihologism convin- 
gător. Sigur, nu e o capodoperă, dar un 
film bun şi — cum se zice — emotio- 
nant. 

e Cerul e cu noi (Valeri Lonskoi, 
1975) sı Ultima jertfă (Petr Todorovski, 
1976). Pare cumva bizar sa alătur aceste 
două titluri în același comentariu. Şi 
totuși, în ciuda facturii atit de deosebite 
a subiectelor și tratării cinematografice, 
le apropie o aceeași și excelentă capa- 
citate caracterologică. Notatii nu o dată 
subtile, intuitii psihologice de efect si 
doi actori admirabili: Larisa Lujina în 
Cerul e cu noi și Oleg Strijenov în 
Ultima jertfă (ia 20 de ani după Al 
41-lea. Vă amintiti?...). 


@ Fata-n tata (Vincente Minnelli, 


1952). Un subiect In stare a face sa 
tresara orice cinefil care se respectš, 
fiindcă el duce direct la ideea «lumea 
filmului în film». Peliculă modestă însă 
— modestă față de ambițiile ce-ar fi 
putut să le nutrească. Oricum, e riscant 
de vorbit mai amănunţit despre ea, cit 
timp calitatea îndoielnică a copiei difu 
zate nu a lăsat să se vadă clar (macai: 
finalul! 

9 Urmărire ta Londra (Clive Donner, 
1976). Un Peter O'Toole captivant ca 
intotdeauna. Poveste «crazy», umor cind 
sec, cind «negru». Părerile au fost foar 
te împărțite, ceea ce mi s-a părut minu- 
nat, pentru că filmul merită, într-adevă' 
si «pro» şi «contra». Eu sint mai curind 
«pro». Prea exact e hazul de necai 
pentru a nu fi incitat sau — cu un ter- 
men mai putin academic — stirnit. 


© CEMO luj GuBive (Peter 
Hunt, 1974). Richard Harris in carne și 
oase in mijlocul liliputanilor desenati si 
animați. Se mai întimplă și asa... 


e Operațiunea Amsterdam (Michael 
McCarthy, 1965)" Film de acțiune. Nic 


mai multe, nici mai puţine pretenții. Si 
totusi, cu Peter Finch. 


e Lupul alb (Jean Pierre Decourt, 


19/2) Ecranizare infantilă după o proză 
asisderea (Paul Feval). Să fim serioşi! 


@ Priveşte dincolo de tine (Stanley 
Kramer„4 956). Primul film al omului la 
care tin atit de mult. Distribuţia e de 
aur: Olivia de Havilland, Robert Mitchum, 
Frank Sinatra, Lee Marvin, Gloria Gra- 
ham... Pelicula e însă — cum să spun? 
— de aramă. Totuși — un Kramer, ori- 
cum am lua-o. Ceea ce — măcar în acest 
caz e multumitor. 


@ Debutanta indărătnică (Vincente 


Minnelli, 1960). O comedie despe care 
parerile au fost impartite (ce palpitanta, 
ce instructivă este «presa orală», a doua 
zi după un film prezentat pe miculecran!) 
Personal, m-am amuzat — iar filmul, fără 

a fi reținut neapărat, mi s-a părut re- 
confortant în amoru-i pe cit de sec, pe 
atit de irezistibil uneori. 


@ Oamenii vor să trăiască (Leonide 


Moguy, 1958). lată cum poate îi compro- 
mis un subiect de tot interesul si, din 
păcate (fiindcă e vorba de producerea 
bombei cu neutroni), de actualitate... 
Simplism, rezolvări artistice mai mult 
jecit rudimentare... 


@ Fără ieşire (Joseph L. Mankiewicz, 
1950). Debutul (de nu mă Insel) al tui 
Sidney Poitier. Film «curat» — cum se 
spune, nu lipsit de bune accente psiho- 
logice. 

Aurel BĂDESCU 


ciclul: Filmele anului 53 


Regasirea scrisorii pierdute 


A trecut un sfert de veac 
si inițiativa conservării 
prin film a unor spec- 
tacole-regal ale teatrului 
românesc — importante 
acte de cultură — n-a 
mai fost continuată decit 
cu «Bădăranii» lui Goldoni. lar nevoia 
— tot atit de imperioasă — de a restitui 
ecranului, într-o versiune de data aceas- 
ta strict cinematografică «O scrisoare 
pierdută», capodopera dramaturgiei 
românești, a fost si ea dată uitării. Re- 
grete-regrete, dar ele nu pot înlocui 
dureroasele goluri ale unui cine-re- 
pertoriu lăsat la voia întimplării. Şi-a 
bunului plac. Se poate justifica într-un 
tel absenţa din competiţia stimulatoare 
teatru-film a celui ce a înzestrat cine- 
matograful cu nemuritoarea ecranizare 
a «Nopţii furtunoase», Jean Georgescu, 
visător și astăzi, cu decupajul în mină, 
la sărbătoarea ce-ar fi putut să fie musi- 
calul, ori nemusicalul caragielesc «O 


mena 


stop cadru pe: 


scrisoare pierdută»? Dar n-a mai fost. 
Ce eroare! 

Revenind la spectacolul teatral filmai 
de un dublu de maeștri — în ale scenei 
Sică Alexandrescu, în ale filmului Vic- 
tor lliu: aplauze și astăzi la scenă 
deschisă pentru firescul adaptării la 
parametrii cinematografici a strălucitei 
echipe în frunte cu Alexandru Giugaru 
şi Elvira Godeanu. Dar ce cusur s-ar 
putea găsi lui Costache Antoniu, reali- 
zind subtila mască filmic-caragieleasca 
a cetățeanului turmentat, ori lui Marcel 
Anghelescu, slujind servilismul de ge- 
niu al lui Pristanda, surprins în flagrant 
delict de ipocrizie, în prim-planuri valo- 
rind cit o galerie portretistică? Radu 
Beligan într-o strălucită miniatură cu 
clopoței, lon Finteşteanu, lon Talianu, 
N' y Atanasiu, toti într-un decupaj cine- 
matografic îngrijit, evoluind în lumea 
scenografic construită de fantezia re- 
gretatului Giulio Tincu 


Alice MĂNOIU 


La fel de tînără 

ca acum 25 de ani 
Scrisoarea... 

lui Sică Alexandrescu 
şi Victor Iliu 


Nimeni nu iubes 
pe nimeni în 
lumea lui Welles 
(în Domnul Arka 
alături de Marléne 


+ : omagiu lui 
‘sOrson Well 


Her LA 


Nostalgia iubirii 


O singură patimă esentiala 
| devastatoare şi anihilanta 
străbate lumea violentă a per- 
sonajelor lui Orson Welles, 
| minate frenetic de un ires- 

ponsabil morb al autodis- 

irugeril: patima puterii, atot- 
stăpinitoare, inlaturind orice sentiment com 
plementar, stinjenitor și inutil într-un un: 
vers guvernat de legea forței. Omul welle- 
sian e unidimensional, steril și refulat senti- 
mental, asemeni lui Kane, personajul-forta 
ce își reprimă pudic copilăria pierdută, în- 
scrisă enigmatic în cunoscutul «Rosebud» 
al sėniutei mistuite de flăcări. De aici, de la 
sentimentalismul refulat, evident în orice 
film al său, trecînd prin Freud şi psihanaliză, 
nu e aşa de greu de înțeles — cum a părut 
multor exegeti ai operei sale — calea di- 
rectă, deși subterană, care duce de la Cetă- 
teanul Kane la Procesul. Într-o lume a 
puterii nu există decit stăpini şi victime. 
Miliardarul Kane și umilul funcţionar 
Joseph K. sint exponentii cei mai autori- 
zati, prin urmare, ai «mesajului» operei 
wellesiene, personajele polare între care 
circulă atit familia Amberson ori domnul 
Arkadin, cit si Macbeth, Othello, prinţul 
Hall şi deșănțatul său prieten, sir John 
Falstaff. E limpede de ce ei si numai ei — 
aceștia din urmă — au loc în muzeul imagi 
nar al figurilor shakespeariene adoptat: 
de Welles. Dubitativul — și prin aceasta 


decorul în film 


Marienbad 


„.. pentru că la Marienbad 
te poți întoarce la infinit, 
așa cum te întorci în- 
tr-un muzeu să revezi 
«Gioconda». Pentru că 
tilmul acesta, asemuit de 
critici cu un obiect de 
artă ce poate fi contemplat la nesfirsit, 
te lasă într-adevăr, pe întreaga durată 
a spectacolului, să revii cu privirea pe 
brațul întins al unei statui, pe aleiele 
lineare ale unui parc, pe detaliile unei 
stucaturi. Te lasă ca o dată si încă o 
dată sa Iti întorci privirea, să deslușești 
tilcul statuii din parc, să pătrunzi miste- 
rul fascinatiei lungilor coridoare Intu- 
necoase, al saloanelor baroce, al scării 
monumentale — pe care le parcurgem 
în ritm lent de incantatie. Ochiul nostru 
se poate deda în voie investigării uni- 
versului imagistic al filmului, stufos, 
sofisticat, încărcat uneori pina la sat, 
dar niciodată monoton, niciodată agre- 
siv. 

Să revenim și în acest an, ca şi anul 
trecut — la Marienbad, si să ne lăsăm 
din nou purtaţi prin labirintul acelor 
saloane, acelor culoare, acelor încăperi, 
acelor scări, fără a încerca să ne sustra- 
gem vrajei acelor obiecte, acelor mobile, 
acelor ornamente de piatră ce par a 
trăi o viaţă de sine stătătoare și totuşi 
atit de integrată întregului. 

Să nu încercăm să lăsăm în urma 
noastră, ca în poveste, o diră de graunte 
în speranța de a reconstitui drumul 
parcurs. Pină la anul, cind ne vom în- 
toarce la Marienbad, păsările din parc 
vor ciuguli seminţele, iar palatul, sta- 
tuile, tufisurile tăiate geometric ne vor 
primi intacte, învăluite în același mister, 
misterul Bibliotecii lui Borges. 


Aura PURAN 


S-a spus despre cinemato- 

| grai, si Me cepin apes că 

ar fio artă a realității, Accesul 

NEMA insă către acest obiect esen- 
es nu a fost din cele usoare. 
ntre elementele contradic- 
torii, constituindu-se uneori 
în obstacol, alteori în cale salvatoare, sce- 
nografia rămine un jalon principal, de neo- 
colit. Relaţia film-decor, pe clit de pasio- 
nantă în consecințele sale practice, devine 
cu atit mai interesantă de urmărit de-a lun- 
gul unei evoluții marcate de furtuni si răstur- 
nări spectaculoase. lată de ce prezentarea 
unui ciclu de Cinematecă cu această temă 
este o acţiune dintre cele mai meritorii. Gus- 
tul și concepțiile creatorilor ori publicului 
din deceniile trecute ni se înfățișează cu o 
candoare și naivitate cuceritoare. Venit di- 
rect din teatru, asemeni actorului, de a cărui 
soartă se află strins legat, decorul intră în 
istoria filmului ca într-o aventură cu con- 
secinte imposibil de prevăzut. Cei cărora 
imaginea nudă a filmului li se părea prea 
simplă, de o banalitate periculoasă, folo 
sesc decorul pentru a Infrumuseta, pentru 
a crea un spectaculos suplimentar. De la 
Méliès la expresionisti (Wiener, Lang, Mur 
nau) trecînd prin evocările grandilocvente 
și pompoase ale italienilor, decorul este 
structura esențială căreia toate celelalte 
date, indirect sau pe faţă, i se supun. A- 
I erate) pentru că imaginea artificială este 
hipul unei lumi imaginare, a unui univers 
noy în care întimplările si personajele tre- 
buie să se comporte conform termenilor de 
referință nou oferiti. Invenția, ca orice lucru 
care dă roade, devine repede metodă si ia o 
amploare cvasigenerală. Totul se constru- 
ieste pe platoul de filmare. Vreme de peste 
două decenii construcțiile de carton si lemn 
domnesc nestingherite. Se filmează în in- 
terior pina si strada aflată la intrarea stu- 
dioului. Se reconstruieste, se imaginează, 


De la carton la clorofila 


se truchează cu fervoare. Epocile istoriei, 
teritoriale cele mai exotice ale planetei se 
succed cu rapiditate, pentru fiecare din ele 
inventindu-se povesti, motivatii care devin 
mai apoi filme. Prin decorul de platou si 
actorul-vedetă, cinematograful înfățișează 
o realitate secundă, întruchipare mai mult 
sau mai putin fidelă a lumii reale. Aceasta a 
încetat să mai fie reprezentată în mod ne- 
mijlocit, cedind locul pe ecran imaginii 
contrafăcute. Neorealismul și după el toate 
curentele artistice mai importante readuc 
filmul în mijlocul realității imediate, săvir- 
sind un gest asemănător lui Anteu care, 
pentru a recistiga puterea, revenea pe Pă- 
* mintul de obirsie. Se neagă primordialitatea 
platoului si a actorului-vedetă. «Uzina de 
vise» stil hollywoodian este denuntata ca o 
iluzie stearpă si dăunătoare. Noul val fran- 
cez, școala cehă şi poloneză, neo-şi post- 
neorealistii italieni, avangarda de mai peste 
tot, readuc filmului strada și lumina zilei. 
Cinė-vėritė-ul revine în centrul ideii cinema- 
tografice. Paradoxal, relația personajelor 
cu obiectele înconjurătoare cîștigă un grad 


Fluxul memoriei, 
desigur, dar 
şi o cinematografică 
demonstraţie q 
a relativităţii beg 


timpului si spaţiului “=== ">= 


išentimentelor - 
ji Anul trecu la Marieribăd. * > e 
de Alain Resnais) iil 


tragilul — Hamlet nu are ce căuta în cursa 
pentru putere, după cum Romeo si Julieta 
nu par a-l fi interesat niciodată pe Welles, 
desăvirşit exeget și tălmăcitor al lui Shakes- 
peare. 


Prin structură şi vocație, Orson Welles e 
un anti-liric, în filmele sale iubirea e întot- 
deauna un raport de forță şi dominație. 
Kane nu își iubește soțiile, el le «achizitio- 
nează» şi le «modelează» după imaginea de 
el dorită, Othello nu e un îndrăgostit orbit 
de prea multă iubire, ci un «stăpin» terori- 
zat de ideea trădării, între lady Macbeth și 
Macbeth raporturile de dominație se inver- 
sează, dar numai ele par să-l intereseze pe 
cineast, aceste raporturi, mai puţin singero- 
sul lor rezultat. Nimeni nu iubește pe ni- 
meni în lumea lui Welles, amputată parcă 
de orice sentiment, altul decit cel al puterii. 
Cineast baroc, de factură pronunţat expre- 
sionistă, Welles ascunde, precum Kane, un 
secret pe care îl poartă în sine, ferecat, 
disimulat In pateticul cult al forței. E nostal- 
gia iubirii, probabil, aceea care creează 
imaginea — falsă orreală? — a unui titan 
solitar, cineast însingurat în opera sa pre- 
cum cetățeanul Kane în fabulosul caste! 
Xanadu. Admirat ori contestat, Welles îm- 
părtăşeşte benevol destinul personajelor 
sale, pretuite si dispretuite — iubite 
niciodată. 


Petre RADO 


de acuitate sporit, aceasta avind drept 
consecință un fapt neașteptat: plecind de 
pe poziţii opuse, de negare, ele nu desfiin- 
țează rolul actorului sau decorului, ci ii 
oferă noi dimensiuni ale căror urmări se 
vor dovedi deosebit de importante. Mediul 
natural cu toată nemijlocirea şi concretetea 
apariţiei sale devine totuși decor cu efect şi 
functionalitate crescute în mod direct pro- 
portional. Cine nu îşi aminteşte de impresia 
plastică zguduitoare lăsată de satul si 
tărmul pescarilor din Pămintul se cutre- 
mură (Visconti), de prospetimea plină de 
malitie a filmelor lui Godard ori Truffaut, 
de atmosfera halucinanta cu grave rezo- 
nante, desi construită cu obiecte de pertectă 
banalitate din Aventura sau Eclipsa lui 
Antonioni? 

În sens contrar, au existat si continuă să 
existe mari personalități care au rămas le- 
gate de platou. Mișcarea lor preferată a 
rămas In lumea reconstituită centimetru cu 
centimetru, gen Welles, Wyler, Fellini ori 
Visconti (de la Ghepardul încoace). 

intre aceste două moduri de expresie 
opuse rămine un cimp larg în care filmele 
și creatorii se pot mişca în voie. Între spa- 
tiul real şi cel artificial, imaginea filmică are 
de ales, si nu de puţine ori această alegere 
se dovedește extrem de delicată şi riscantă. 


Dan STOICA 


VASILE REBREANU 


N CAZ DE IUBIRE 


telex animafilm, 


Test 


Este deajuns să privesti lucrarea Pri- 
mavara apartinind pictorului Sever Fren- 
tiu, să urmărești cu ochii fanteziei revăr- 
sarea, continuarea ei dincolo de patru- 
laterul îngust al tabloului, ca să testezi 
cu precizie vocația autorului pentru 
animaţie și anume pentru cinepictură. 
Un simplu pas (sau un telefon) ar aduce, 
și va aduce, sperăm, artistul spre filmul 
2 animație pentru care e apt fără s-o 
știe. 


Solidaritate 


Cain Valentin și Bujor Ştefănescu, 
doi tineri animatori — care au probat 
virtuți şi în regia de film — au lăsat 
de o parte toate proiectele personale si 
timp de șase luni s-au consacrat reali- 
zării animației complexe, cu totul spe- 
ciale, pentru filmul Nodul gordian, 
film de debut al unui coleg și prieten în 
care ei cred, Szilaghy Zoltan. Gestul 
lor se constituie ca o nouă dovadă că 
animatori, cei care Insufletesc ideile, 
liniile și desenul, dispun de multă com- 
bustie sufletească. lar prietenia, soli- 
daritatea ce-i leagă pe membrii echipei 
de filmare, se evidențiază ca un capitol 
decisiv pentru reușita oricărui film, deși 
nu figurează nici In deviz si în nici un 
alt document al filmului. 


Animatorul 


Regizorul Olimp Vărășteanu a făcut 
din regia de animaţie o profesiune de 
credință. Unde s-a solicitat un efort 
de creație mai intens, de cite ori s-a 
proiectat ceva nou în acest atelier de 
creație ce se numește studioul «Ani- 
mafilm», Olimp Vărășteanu, pe tăcute, 
a fost In cap de coloană. $i precum In 
zborurile cosmice, unde cunoscute si 
aplaudate sint numele cosmonautilor și 
nu şi cele ale constructorilor de nave, 
adeseori au strălucit In animaţie nu- 
mele unor creatori tineri dar, în spatele 
lor zimbea, satisfăcut, acest alergator 
de fond, creator de concepție, artist în 
stare să imprime un stil și, mai ales, să 
formeze artişti. În prezent, știind cit 
de mult gustă spectatorii adulți filmul 
de animație, caută linia cea mai simplă 
In acord cu ținuta simplă, dar de forță, 
a omului aşa-zis «de rind» (In sensul de 
coloană, de front), pentru a da viata 
unui personaj a cărui voce, al cărui 
suflet, ale cărui opinii să ajungă la 
public. Odată creiat și testat episodul 
pilot al noului film, Olimp Vărășteanu 
va Incredinta continuarea serialului echi- 
pei sale foarte tinere. Succes! 


Lucia OLTEANU 


posibilităţi posibila 


Să nu uităm 
Mocanita ! 


Despre Mocanita trebuie neapărat 
realizat un film, pentru că trenuletu! 
acesta, coborit parcă din legendă și 
devenit simbol, este pe cale de dispa- 
ritie, Linia îngustă va fi înlocuită cu una 
normală, iar de la Alba lulia la Zlatna, 
in loc de două ore si ceva se va călători 
pret de vreo douăzeci-treizeci de minute. 

Şi pentru că Mocanita nu-i doar un tren 

şi pentru că Mocăniţa a dus vieţi de 

moti, 

si pentru că Mocăniţa isi caută un 

nume 

pentru viitor (simpaticul zlătnean Felix 

Treger care stă chiar lingă capătul ei 

si o tot vede venind si ducindu-se de 

şase decenii, are chiar citeva propuneri, 

unele lirice, altele cu zimbet, altele fes- 
tive si altele «ceferiste»), 

ei bine, pentru toate astea trebuie 
facut un film despre ultimele zile ale 
Mocăniței de care motii se despart cu 
emotie, dar nu cu regrete. 


Alexandru STARK 


Spectatori, nu fiti numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


increderea în actori 


«...Avem actori foarte buni, asta o știm demult și-o știm prea bine: de ce nu sint 
folosiţi întotdeauna la justa lor valoare? Si in acelasi timp, de ce nu sînt menajati 
aceşti actori? Cred că ar trebui să dăm multor actori necunoscuţi posibilitatea să 
se afirme, actori aflaţi prin toate teatrele țării, care ar putea insemna mari descoperii. 
Pină mai ieri, mult apreciatul de astăzi Ştefan lordache fusese complet dat uitării, 
după realizarea din Străinul. Si nu e singurul caz. Atitia și atitia actori sint uitaţi 
şi, pentru a ne îmbărbăta conștiința, ne spunem că încă nu-i tirziu, că mai este timp 
şi pentru ei. Cind? Cind nu vor mai avea de ales decit roluri de bunici si bunicute, 
îngăduitori si capabili de iertare? Pentru ce Mariana Mihut, actrița care e în stare 
să ridice în transă o întreagă sală de teatru e aproape ignorată, oferindu-i-se doar 
cite un rolisor ca cel din Protetul, aurul și ardelenii? A trebuit să fie descoperită 
o valoare numită Anda Onesa care alături de o altă valoare numită Geo Costiniu, 
să dea un film care e acum pe buzele tuturor. Numai regizori ca Timotei Ursu, 
Mircea Daneliuc, Stere Gulea şi alți citiva curajoşi, există la noi? Am urmărit inter- 
viurile luate de Eva Sirbu actorilor noştri cei mai talentaţi si în special actritelor. 
Toate speră că poate va veni si pentru ele rolul cel mare, sint convinse și vor să-i 
convingă si pe ceilalți că pot face și altceva decit am văzut și sintem obișnuiți să 
tacă. De ce nu am avea încredere în ele? Proiectati-le pe Gilda Marinescu și Vasilica 
Tastaman In cite un rol serios, adevărat, mare și sint gata să-mi asum răspunderea 
succesului lor categoric.» (N.R. Nu s-ar putea spune că nu sinteti foarte curajoasă) 


Filmul românesc 


@ «...Mi-a plăcut așa cum este, si mai slab 
si mai serios, şi mai deinima şi poate uneor: 
dur, cu si fără lipsuri, pentru că este un film 
la care, se vede teribil de bine, s-a muncit. 
Este un film bun şi cînd spun bun, vreau si 
se înțeleagă atlit: bun. (Nu bunişoi, 
sau foarte bun). Avaria te doare si te bucurii 
ca film. Dacă ști să-l urmăreşti, dacă vrei 
s-o faci de la început pina la sfirsit, nu se 
poate să nu te influenţeze într-un anume 
tel. Eu m-am bucurat şi am suferit... Am 
auzit undeva, sau am citit, nu-mi amintesc, 
că cineva cerea «să învăţăm să facem filme 
bune!» După Avaria, m-am gindit la o altă 
alternativă care mie mi se pare de mai mare 
importanță. Ce-ar fi să învăţăm şi sa-: 
învăţăm si pe alţii să fie spectatori, să-i 
învăţăm cum se vizionează un film.» (Corina 
Ghiorghiescu, Str. Covasna nr. 23 — Bucu- 
resti) 

@«...0ameni exceptionali, în situaţii 
exceptionale. Totul perfect Incadrat In coti- 
dian, In fluxul continuu al muncii de con- 
structor. Chiar dacă mai avem unele lipsuri, 
(ca la orice sedinta),prefer astfel de subiecte 
pentru filmele noastre celor în care ne pre 
facem că ne amuzăm de isprăvile (pe cit 
de false, pe atit de ridicole) unor bisnitari, 
găinari sau susanisti care beneficiază de 
șarmul interpretativ al celor mai buni artiști 
de comedie.» (Florin Octavian Molnar, 
str. Baba Novac nr. 3 — București) 

@ «...Avaria e o peliculă plină de bune 
intenţii ratate. Regizorul tratează multe 
posibilităţi, cu mină şcolărească şi modestă. 
Un fel de «hai să fie» inadmisibil la un al 
patrulea film, mai ales cind ştim că cele- 
lalte trei se distingeau prin ambiţii serioase. 
Avaria, din păcate, are aerul unui debut 
de la sfirşitul anilor '60. Ca să nu mai vorbim 
de erori puerile ca prim planul Torei Vasi- 
lescu, călcată de tren însă surizind mirific 
şi Imbujorat, sau clişeele siderante ale 
unor personaje si ale cadrului final. Sin- 
gurele calități ale filmului subsistă, cred, 
în portretele a vreo doi ingineri (Ovidiu 
luliu Moldovan, Emil Hossu, eventual si 
Ilarion Ciobanu), în genericul alert si destul 
de original. Momentul avariei propriu-zise, 
care debutează șocant și antrenant, se 
dezumfla imediat ce spectatorul s-a in- 
tegrat în atmosfera. Întreg filmul e neres- 


Stela BĂRBULESCU 
Bd. Dacia nr. 26—Bucuresti 


pectarea unei promisiuni pe care o credeam 
subinteleasa clar, din realizările precedente 
ale lui Ştefan Traian Roman». (Mihnea 
Sergiu Columbeanu, Bd. Păcii 116—126, 
BI. 21; sc. 2; et. 5; ap. 64 — Bucuresti) 


Ecce homo 


Acelaşi corespondent ne trimite in acelaş 
plic şi o cronichetă la 

Ecee homo: «Am privit cu un zimbet 
admirativ Scurtă istorie și 7 Arte. Am 
tremătat de emoție de fiecare dată cind am 
văzut Intermezzo pentru o dragoste e- 
ternă. Dar Ecce homo m-a lăsat, efectiv, 
cu gura căscată. Odată sfirsit filmul, am 
rămas cu ochii larg deschişi, Incintat, ne- 
putind să cred că ceea ce am văzut e, în- 
tr-adevăr, un adevărat film românesc. $i 
deși știu că sugestiile spectatorilor sint la 
început lăudate și apoi ignorate — nu vă 
supăraţi! — propun modificarea titlului, 
după ideea din revista «Cinema»: «Ecce 
Gopo». Cred că marele nostru artist, merită 
această «modificare» 


Filmul străin 
Sandokan, tigrul malaez... 


E «...sau cum se transformă neinfricatul 
tigru în motan fără gheare? Tigrul se trans- 
formă în motan pe două căi: 1) Se ia un pui 
de tigru din junglă şi se duce la circ, unde 
sub biciul unei blonde și răpitoare dresoare, 
acesta va uita încetul cu încetul cine este, 
care-i e menirea si pind la urmă va face 
tumbe de dragul publicului. 2) Se ia un sce- 
nariu în care se află de toate pentru toti: 
un cadru exotic, un guvernator britanic 
crud şi nemilos, un sărman popor asuprit, 
şi un tigru neînfricat, frumosul malaez, 
numit Sandokan. Aflăm că feericul cadru 
exotic contrastează cu viața poporului 
malaez, asuprit pe vremea aceea de bri- 
tanici. Dar nimic nu este veşnic. Nici cotro- 
pirea britanică. Tigrul malaez este speranța 
tuturor malaezilor. Noi, spectatorii, aş- 
teptăm cu sufletul la gură ca Sandokan 
să găsească ac de cojocul guvernatorului. 
Dar nu găseşte. Ce face în schim ? Se 
întilneşte cu frumoasa dresoare blondă, 
suavă, cu minunatii ei ochi albaștri. Şi tigrul 
nostru, malaezul Sandokan, asemeni tigru- 
lui dela circ, se lasă Imblinzit. Cu mina pe 
inimă — cine ar rezista unei bionde de- 
savirsite? Nu ştiu. Poate un alt erou roman- 


tic, dar Sandokan al nostru, nu. Dece să 
reziste? El vrea să ardă «pina la mistuire» 
(vorbe rostite de el însuși). Şi tot asa, 
arzind, uite că uită de scopul său sfint 
— eliberarea ţării sale — si devine un motan 
care visează un paradis de-al lui, lingă 
pisica sa. Visează un paradis fără societate 
si mai ales fără grelele si realele probleme 
ale oricărei societăți.» (Maria Victoria 
Török, str, 23 August nr. 23/8, Vişeul de Sus 
Jud. Maramureș). 


E «... Tot mai mult, Pierre Richard «riscă» 
să devină un comic vestit, original, căutin- 
du-și propriul drum, fără infatuare, adică 
recunoscindu-se din cind în cind — cu 
drăgălășenie si zîmbet de soricel din dese- 
nele animate — epigon în umbra lui Chaplin, 
Tati, Etaix. Pierre Richard a învăţat ce in- 
seamnă comedia: inlantuire de gaguri, ris 
stenic bine direcționat, vizind fara încetare, 
cu precizie.» (Alexandru Jurcan, Loc. 
Ciucea — jud. Cluj) 


Dialog între cititori 


«in nr. 9/78, Accun Curti se ocupă foarte 
pe scurt de importanţa fleacului în filmele 
noastre cele de toate zilele, deși subiectul 
ar cere pagini bune și nici atunci n-ar fi 
epuizat. «Fleacul» nu merită zimbetul dis- 
pretuitor al celor ce fac filme si nici indife- 
renta noastră de oameni grăbiţi ca să mai 
băgăm în seamă «toate nimicurile». 

Eu nu intru în sala de cinematograf pen- 
tru a-i vina lui, regizorului, şi lui, operatoru- 
lui, și lui, actorului, greselile,ci pentru a 
petrece în altă lume o oră și ceva, pentru 
a-mi potoli setea de nou, de frumos și de 
adevăr. Dar eu, spectatorul, simt că sint 
considerat un biet naiv cind mi se servesc 
atitea inadvertente, atitea replici şi cadre 
care mă fac să zimbesc și să închid ochii. 
Pină şi în Rătăcire (cel mai bun film de 
actualitate românesc) l-am găsit pe Tatos 
«rătăcit» de citeva ori în «fleacurile» de care 
vorbea si Accun Curti. Cred ca uneori se 
spune: «multi văd, puţini o să vadă»! Dar 
pentru cine sint făcute filmele? De unde 
acea indiferență a multora față de spec- 
tatori? Dece îndrăznesc unii să ne ia de 
fraieri?» (Mircea Radu Zăgrean, Sir. Tei- 
lor nr. 30 — Dej) 


În două vorbe 


e Erica Schauerman (sir. 1 Decembrie 
14 Timişoara), Inghe Schuld (sir. Valiuc 
nr. 4 — Timişoara), Cornelia Bakesi (car!. 
Craiovița Nouă — Craiova) Rodica Fatu 
(Tiglina 3, Galati), precum si un alt grup de 
cititoare din Timișoara: Veţi găsi în Alma- 
nahul nostru de la sfirşitul anului citeva 
din fotografiile, pe care ni le cereti cu ati- 
ta insistenţă, din serialul Om sărac, om 
bogat. 

e G. Camelia (sir. Republicii 49 — Con- 
stanta): V-am înţeles mesajul foarte clar 
formulat împotriva unor snobi din sălile 
de cinema. Aveţi dreptate. Aşteptăm să 
ne mai scrieţi la fel de patimas si de in- 
dreptatit. 

e Colea Rusu (sir. Avintului, bl. 84 — 
Vaslui): Ce plăcere să descoperim în co- 
respondenta noastră cinefilă, observațiile 
dvs asupra minunatului roman, «Lotte la 
Weimer» al lui Goethe. Ce să facem cu acest 
text care nu ni se prea potriveşte «specific u- 
lui»? Vedem totuşi în el un semn al preturi 
pe care ne-o purtați. Vă mulţumim. 

@ Victor Poștaru (carlier Craiovița Noua, 
bloc. 29 — Craiova): Regizorului preferat 
Sergiu Nicolaescu îi puteţi scrie pe adresa 
ACIN, Bd. Gh. Gh. Dej 65 — Bucureşti 


Anul XVI (191) 
Bucuresti 
noiembrie 


1978 


Redactor sef 


Ecaterina Oproiu 


Coperta I 


Marion Ciobanu si Gheorghe Dinică, 
doi mari actori pe care-i vom revedea, 
în curind, pe ecrane: pe primul în filmul 
lui George Cornea «Din nou împreună», 
pe celălalt în filmul lui Eugen Barbu 
și Dan Pita, «loanide». Deocamdată, 
amindoi, pentru revista «Cinema», sint 
(din nou) împreună. 


Fotografie de Emanuel TANJALA A 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre 
sindu-se la ILEXIM Departamentu! Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea graficà: 
loana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 
Tiparul executat la 

Combinatul poligrafic 

pa «Casa Scinteii» — Bucuresti 


cumpănă 


festivalurilor internat 


Anul a 


A nahul «Cine 


inci c 


in 


i întoarcă 


cind 


u migal 


nou q 
impreuna 


Vladimir Găitan 
si Draga Olteanu 


tevista a Consiliului 


Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti noiembrie 1978 


Sintem In pragul unui an nou. Sintem la granita dintre 
un ieri si un miine apartinind, amindouă, aceluiaşi azi 
istoric, viu, miscator, deopotrivă plin de realizări si 
proiecte ale viitoarelor realizări. Dacă orice sfirsit de 
an cere un bilanț lucid, lucid pină la severitate, el 
oferă în același timp și orizontul proaspăt al noilor te- 
luri, al noilor obiective propuse spre realizare în 
următoarele 365 de zile. Este momentul în care privirea în urmă se 
cere înfrățită cu o privire înainte. Momentul în care retrospectiva si 
perspectiva stau fata în fata într-o simbolică confruntare. Simbolică, 
pentru că, în realitate, o asemenea confruntare nu se realizează doar 
în clipa scurtă a trecerii dintr-un an în altul, ci ne însoţeşte, trebuie să 
ne însoțească, ceas de ceas, este prezentă —trebuie să fie prezentă — 
ceas de ceas In constiintele noastre. Ce am făcut și ce mai avem de 
făcut, cit am împlinit şi ce a mai rămas de împlinit, sînt întrebările 
noastre cele de toate zilele unui an. 

Cinematografia noastră şi-a analizat din mers — din mersul aces- 
tui an — atit Implinirile cit și neimplinirile, atit perspectivele cit și 
posibilitățile de realizare a lor. Îndemnurile secretarului general al 
partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu — la maximă exigenta, 
la un permanent efort de autodepasire, îndemnuri adresate întregului 
popor, au răsunat cu ecou puternic și în sufletele cineastilor noștri. 
Perfect conștientă de necesitatea acestui efort, cinematografia 
noastră a primit cu bucurie ideea trecerii la o producție anuală ri; 
filme sporită, intelegind că această creștere nu reprezintă numai o 
șansă In plus de afirmare a cit mai multor talente, dar, și în primul rind, 
sansa de a cuprinde și dezbate un număr mai mare de probleme ale 
societății noastre socialiste, ale istoriei de ieri şi de azi a poporului 
nostru. Dar, dacă ne privim și cele mai frumoase visuri — mai 
ales cele mai frumoase visuri — cu un ochi lucid, lucid şi atent la 
buna, la adevărata lor împlinire, atunci este limpede că această cres- 
tere trebuie gindită și realizată numai şi numai sub semnul calității. 
Pentru că, important nu este să bifăm functionareste o arie tematică 
și problematică mai vastă, important este să o acoperim cu opere de 
valoare, expresive, convingătoare, eficiente. Important este, nu nu- 
mai, despre ce vorbim în filmele noastre, ci și cum vorbim, iaracest 
cum presupune o maximă rigoare în folosirea limbajului cinemato- 
grafic. Rigoare, exigenta, ridicarea gradului de profesionalism, folo- 


nema 


Exigenta, cuvînt de ordine 
al anului ce vine 


sirea cu inteligență si perseverență a tuturor fortelor creatoare, refu- 
żuł falselor valori, creşterea spiritului critic si autocritic fată de munca 
noastră, grija pentru un climat artistic sănătos, deci prielnic creației, 
grija, în ultimă instanță pentru permanenta creștere a calității filme- 
lor noastre, iată obiectivele dintotdeauna ale cinematografiei noastre, 
mai actuale ca oricind azi, cînd ea se află In fata sansei de a-şi spori 
căile de comunicare cu marele public si,o dată cu ele, sansele de afir- 
mare pe plan naţional și internaţional. 

In expunerea din cadrul Sesiunii comune a C.C. al P.C.R., a Consi- 
liului National al Frontului Unităţii Socialiste si a Marii Adunări Natio- 
nale, dedicata sărbătoririi împlinirii a 60 de ani de la formarea statului 
national unitar român — unul dintre cele mai emotionante evenimen- 
te ale acestui an bogat în evenimente — secretarul general! al partidu- 
lui, tovarășul Nicolae Ceaușescu a spus, printre altele: «Puter- 
nica dezvoltare a țării este reflectată cu pregnanta și in protun- 
dete schimbări intervenite în suprastructura societății roma- 
nești, în uriașul avint pe care l-au cunoscut învățămîntul, știința 
si cultura. Putem spune că s-au creat toate condiţiile pentru 
accesul larg al tuturor oamenilor muncii la comorile cunoas- 
terii universale. S-au obținut succese de seamă în ridicarea 
conștiinței maselor, în educaţia socialistă a celor ce muncesc, 
în promovarea principiilor noi, revoluționare, a concepției 
înaintate despre lume și viață a clasei muncitoare». Mai mult 
ca oricind în lumina noilor ei perspective, cinematografia noastră 
trebuie să mediteze la rolul ei — de o atit de mare responsabilitate si 
pondere — în dezvoltarea societății căreia îi aparține, la edificarea 
căreia trebuie să contribuie cu toată puterea ei de artă, cu putere de 
pătrundere în masele largi, la rolul ei, alături de celelalte arte, în mo- 
delarea constiintelor, în modelarea însăși a omului nou, constructor 
al unei societăți noi. 

Să întimpinăm deci anul care vine cu această năzuință, propu- 
nindu-ne să o transformăm în realitate. Numai astfel vom putea face 
din 1979 un an al progresului artei filmului, un an al multumirilor noas- 
tre cinematografice și al multumirilor celor pentru care ne străduim: 
publicul spectator. Este datoria noastră de cineasti să onorăm, astfel, 
investitura de încredere a publicului, să răspundem, astfel, dragostei 
lui pentru filmul românesc. 


«Să facem 
legămiîntul solemn 
că vom acționa 
într-o deplină 
unitate 
pentru continua 
înflorire 
a economiei, 
ştiinţei, 
culturii 
și civilizaţiei 
întregului nostru 
popor, 
că vom face totul 
pentru a asigura 
poporului nostru 
deplina 
independență 
şi libertate, 
bunăstarea 
şi fericirea!» 


Nicolae CEAUȘESCU 


Urări pentru'79 


«CINEMA» 


Anul nou sub semnul unei calități 


Regizorii și scenariștii cltorva dintre filmele prezentate în premieră In 1978 isi 
exprimă în aceste pagini gindurile si urările adresate cinematografiei românești 


si publicului nostru spectator pentru Anul Nou 1979. Un an pe care îl dorim si ni-l 
dorim să stea cu îndreptățire, spre satisfacția tuturor, sub semnul unei calităţi din 


ce în ce mai înalte! 


Dac-aş ura noului an cime- 
matografic să fie mai byr 
decit cel care a trecut nu 
i-as dori prea mult. Am con 
vingerea Insa, cunoscind ca- 
litatea unor materiale ale fil- 
melor in lucru, că noul an 
va avea mai multe productii de virf decit 
anii cei mai buni ai filmului romanesc. Din 
păcate însă, nu in teritoriul filmului de ac- 
tualitate, în care scenariile schematice per- 
sistă si cărora li se dezvăluie si mai limpede 
sărăcia cu cit sint realizate mai profesional. 

As dori ca noul an să ne facă să ne inte- 
legem mai bine între noi, astfel ca vorbele 
noastre să nu aibă sensuri diferite. Toţi 
vorbim de filme mai sincere, mai adevărate 
şi totuși ceea ce pare unora adevărat, 
celorlalți le pare fals, deformat. Poate 
că dacă ne vom înțelege mai bine, vom 
ști mai exact ce fel de scenarii ne dorim. 
Cred de aceea că e necesar să discu- 


Transformarea acumulărilor 
| cantitative într-o nouă cali- 
tate, saltul dialectic al act: 
vitatii generale din aceasta 
1 etapă ne obligă ca, în anul 

ce urmează, să trecem la o 

reconsiderare, decantare si 
regrupare a forțelor noastre cinematogra 
fice, în vederea pregătirii acelor creaţii fi) 
mice care sint așteptate, de la an la an, cu 
indreptatita exigenta. 


1979 trebuie să noteze In palmaresul 
realizărilor noastre lucrări-certitudini, nu 
numai lucrări-promisiuni, filme capabile să 
înscrie arta noastră cinematografică pe o 
traiectorie ascendentă, similară celorlalte 
compartimente ale spiritualității românești. 
Calitatea ideologico-artistic4 a filmelor 


2 


Mai multe productii de virf 


Lucrari-certitudini, nu numai lucrări-promisiuni! 


tam mai mult despre producțiile noas- 
tre, mai fūtis, mai îndrăzneţ, de asemenea 
despre scenariile pe care le aprobăm, dar 
şi despre cele pe care le respingem. Poate 
că Asociaţia cineastilor are datoria să se 
implice mai eficient în procesul de reali- 
zare al filmelor. Sper că astfel va dispare 
un soi de lincezeală și de blazare care s-a 
cam așezat în cinematografie și prin cri- 
tica de film, care a cam renunţat să impună 
sau să blameze autori și filme, firește cu 
argumente. 

Dezbătind mai intensiv problemele mun- 
cii noastre, cred că Anul Nou va aduce un 
cistig şi în planul îmbunătăţirii climatului 
de lucru, a stării de solidaritate de breaslă, 
solidaritate bazată nu pe menajamente a- 
mabile, ci pe o dispută exigentă și sinceră. 
Sper ca Noul An să nu dea altă semnifica- 
tie vorbelor mele. Că de urat, am mai urat... 


7 Andrei BLAIER 


noastre vrem să fie permanent asociată, in 
disolubil si nu Intimplator, cu marile biruint 
ale patriei eterne, cu Inaltatoarele sentimen 
te de independență, suveranitate, libertate, 
dreptate socială, să afirme într-un limba) 
proaspăt realitatile revoluționare ale Roma- 
niei socialiste. 

Dorim ca în viitor spectatorii să se regă- 
sească In mod credibil si răscolitor, 2u- 
graviti în gîndurile si in simtirile personaje- 
lor filmelor, inspirate din actualitatea trăită 
de ei și să-și identifice idealurile cu cele ale 
gloriosilor înaintași, pe care ne propunem 
să-i redăm actualitatii prin intermediul peli- 
culei. 

Sint sigur că aceste nazuinte, marturisite 
la intrarea în Noul An, se identifică cu cele 
ale colegilor de creaţie și din echipele de fil- 
mare — toli animați de dorința comună nu 


numai de a culege aplauzele spectatorilor 
si aprecierile specialiştilor în critica, teoria 
si istoria filmului, ci si de a contribui ne- 
mijlocit la marele act de edificare a con- 
stiintei socialiste. 

In încheiere, dar nu în ultimul rînd, simt 
impulsul de a solicita criticii aceeaşi exi- 


| Între puţinele publicaţii pe 
care le-am păstrat număr de 
număr, în colecţie, facindu-le 
loc în tot mai înghesuita mea 
bibliotecă, se află şi revista 
«Cinema». Poate că am făcut 
asta si dintr-o pornire senti- 
mentală, încărcată de nostalgiile legate de 
nasterea acestei reviste, dar știu bine că am 
mai făcut-o pentru ceva: prin paginile ei mai 
terne sau mai strălucitoare, mai perene ori 
mai perisabile, se poate urmări drumul ci- 
nematogratului românesc din ultimii 16 ani 
si asta începe să constituie tezaur. Rasfo- 
iesc, mă opresc la o pagină, la alta si văd 
aevea pe cei ce au trudit și trudesc pe ogo- 
rul de peliculă al filmului românesc, și 
nu-mi pot stăvili emoția. Nimic n-a scăpat 
ochiului critic, chiar dacă, uneori, alături 


Mai mult suflet, mai multă cutezanta! 


venta — operaţie chirurgicală în straturi 
adinci, dar colegială — din partea redacto- 
rilor revistei «Cinema» și a tuturor celor 
care se apleacă cu migală asupra fenome- 
nului filmic românesc. 


Virgil CALOTESCU 


de acest ochi a existat un puiverizator cu 
apă de roze, aşa cum nimic n-a scăpat 
spectatorului ce ne-a rămas, în ciuda ati- 
tor dezagreabile «surprize», fidel. 

Filmului, artei, nu-i poţi dori altceva decit 
ceea ce îi dorești unei ființe. Să aibă si 
mai mult suflet si mai multă cutezanta, si 
mai multă bărbăţie în a înfrunta vicisitudinile 
vieţii, pentru a o putea oglindi cu demnitate. 
Să-și părăsească tendința tot mai abuzivă 
și mai obtuză a edulcorării realităţii, să 
spună, si nu doar să ne declare ce «ar fi 
vrut» să spună, și să înveţe a privi nu numai 
înapoi, ci și înainte. Ceasul e festiv, de 
înnoire a anului și de aceea, ca unui puber, 
îmi vine să-i zic: «Să te faci băiat mare! 
Si, mai ales, să fii tu însuți!» 


loan GRIGORESCU 


Subiecte adevărate, filme de neuitat! 


Ce doresc eu cinematogra- 
fiei pe anul 1979? Subiecte 
cit mai adevărate. Din care să 
iasă filme de neuitat. Scene 
verosimile, contemporane în 
conținut și formă. 

De exemplu: 

Decor romantic: noaptea la malul mării; 
lună plină; potecă argintată printre valuri. 
El şi ea — tineri, frumoși, bronzati, vitali, 
fara exagerare. 

Ea, caldă, profundă, feminină, uşor ti- 
roidiană: Ce te frămintă? 

El, cald, profund, voce de cap, mărul lui 
Adam proeminent, fumează nervos: Agre- 
gatul nu funcţionează încă la parametrii 
proiectati (pauză lungă). 

Ea, privindu-l profund, cu ochii ei uşor 
tiroidieni, în timp ce lui i se zbate puternic 
mărul lui Adam: Cum aşa?! 


El, voce stinsă, apucind-o plin de tan- 
drete de cot: Asta a fost concluzia ultimei 
sedinte a C.O.M.-ului. 

Ea, delicat, pudic, fara ostentatie, isi 
retrage cotul din mina lui caldă, mare, ușor 
transpirată: Va trebui sa lupti, să te zbati, 
să-ţi impui ideile. 

El, tulburat, vocea are inflexiuni ciudate, 
pauzele sint ușor neverosimile, mărul lui 
Adam isi face de cap: Da...! 

Începe brusc o ploaie torențială și ima- 
ginea se întunecă lent. 

Această scenă, cu uşoare variatiuni, se 
poate juca în 5-6 filme contemporane, cu 
condiţia să se schimbe actorii și decorul: 
uzină, șantier, baracă etc. Se realizează 
astfel si o importantă economie de mijloace 
tehnice, iar emoția spectatorilor rămine 
nealterată. 

Mai am multe idei. Modestia mă obligă 


ce in ce mai inalte! 


insă să mă opresc aici. N-as vrea să se 
creadă că vreau să epuizez tematica. Dar 
hai să lăsăm gluma la o parte! Astept cu 
emoție si încintare solicitările directorilo: 


caselor de filme. Răspund la telefon la 
orice oră din zi şi din noapte. La multi ani! 


Manole MARCUS 


Putere de muncă şi succes 


Nu vreau să adresez ni: 
spectatorilor şi nici cinea 

tilor urări conventional: 
Nu-mi place să folosesc cu 
vinte ocazionale. Acum, pen- 
tru că sînt invitat să mă alătur 
celor ce adresează în acest 
grupaj din ajunul unui nou an, gindul lor 
cel mai bun, eu vreau să spun că cineaști- 
lor noştri nu le doresc altceva decit să 
muncească, să gindească mai profund si, 
dacă se poate, să se depășească pe ei 


ema 


insisi pentru a afirma cu si mai multa forta 
arta noastră. Publicului tin să-i mulțumesc 
si pentru că iubește filmul nostru si noi 
simţim asta în orice clipă, dar si pentru.că 
așteaptă de la filmul nostru din ce în ce 
mai mult. Așadar, doresc un nou an cu 
și mai multe filme românești și mai ales 
doresc ca ele să fie și mai bune. Tuturor 
le urez putere de muncă şi succese, atit 
pe plan național cit şi internaţional. 


Sergiu NICOLAESCU 


Producători competenți, 


scenariști profesioniști, regizori talentați! 


Se cuvine să tim optimisti 
Se cuvine să sperăm că 19/9 
va fi un an mai bun pentr 
cinematografia noastră deci! 
1978, în preajma căruia, nein 
doielnic, n-am uitat, s-a cu 
venit un optimism asemănă 


tor 

Să ne păstrăm deci speranța și să ne 
obișnuim deci si mai mult, în anul car: 
vine, cu adevărul simplu că filmele bun: 


sint realizate de producători competenți si 
cu bun gust, de scriitori de scenarii pro- 
fesionalizati si de regizori care-și respectă 
talentul și meseria. 

Scenariul pe care l-am predat Casei de 
filme Trei, în regia lui Andrei Cătălin Bă- 
leanu, se numește Aleargă și fă-te fru- 
mos. Este si aceasta o speranță cuvenită. 

La mulți ani! 


Constantin STOICIU 


Artă esențialmente populară, 
cinematografia trebuie să-şi 
exercite funcţia educativă ca 
pe însăși rațiunea de a fi. Se 
poate spune că o producție 
filmica al cărei principal efort 
ideologic n-ar fi îndreptat 
spre educarea, cu mijloacele care-i sint 
specifice, a publicului, nu numai că nu şi-ar 
indeplini menirea esențială, dar nici nu s-ar 
putea dezvolta. Indepartarea de exigentele 
contemporaneitatii, de problematica majora 


Mema 


Idei artistice, provocînd noi idei artistice ! 


a poporului spectator, chemat in fata ecra- 
nelor, a dus totdeauna si pretutindeni la 
sclerozarea respectivei mişcări artistice si, 
pina la urmă, la transformarea ei intr-o piesă 
demnă numai de acel capitol din istoria 
culturii care este rezervat ciudateniilor inu- 
tile și efemere. 

Valoarea durabilă către care tinde, în 
mod firesc, orice mișcare artistică, orice 
creator, nu poate fi căutată cu sorți de 
izbindă decit în spațiul fierbinte al actuali- 
tatii, în mișcarea vie a prezentului. 


lată de ce cred eu că arta filmului roma- 
nesc, acum la virsta maturității, trebuie să 
se caute mai mult pe sine si să încerce să 
se autodepășească, în contextul culturii 
nationale, comunicind, receptind și trans- 
mitind la rindul ei idei. Pentru ca, uneori, 
se pare ca fiecare creator, in sinul unei ge- 
neratii si fiecare generatie, fata de celelalte 


Cum viitorul apropiat inseam 
na mai multe filme romanes! 
fie ca multele urări cu car 
plecăm acum la drum să fie 
colo peste încă un an, gin- 
duri cinstit împlinite. Anul 
ce-a trecut, pentru echipa de 
buni colaboratori din care fac parte, a fost 

cum se spune — un «an plin»: Septem- 
brie, un Mare Premiu la Costinești, un 
premiu de interpretare Andei Onesa, altu) 
compozitorului Adrian Enescu, un succes 
la Koszalin și o cvasi-unanimă bună pri- 
mire din partea presei de specialitate. Pe 
lingă toate acestea, trecerea anonimă prin 
ciurul premiilor ACIN e o amărăciune re- 
pede uitată. Apoi, în numai patru luni, Al 
patrulea stol care tocmai se pregătește 
să dea ochi cu ochii de dincoace de ecran. 

Urez filmului românesc, în primul rînd, 
n an plin pentru toti adevărații creatori de 
ine-viață, un an in care forte regizorale 
le prima mină să nu mai ardă mocnit si 
nutil, alături $ ecran. Bultei, fata-n fata 
cu un munte. Je sarcini, îi urez o radicală 


Nema 


Un public care să nu 


Trecem pe lingă timp cu con 
vingerea nemărturisită că in 
el existăm si noi. Ne frămin- 
tam prin dorințe ce salūs 
luiesc In fiinta noastra, na- 
dăjduim că ele vor prinde 
viata. 

Anul acesta a trait oare prin arta? S-au 
scrijelit undeva in răbojul timpului semni- 
ficatii estetice? Pentru că un an fără artă 


nema 


ar fi un timp fără conștiință, iar un timp. 


fără conștiință nu există. 
Cinematografia română, în care am pășit 
în acest interval de timp, obligă prin coor- 


donatele ei actuale la trezire estetică. 
Un an în care s-au bifat titluri, număr de 
spectatori, venituri, un an în care oamenii 


s-au chinuit pentru putin, muncind zi si 
noapte, ar fi un an în care obligaţiile curente 
au fost poate onorate. Dar sensurile aces- 
tor îndatoriri? 
Să trec mai bine la urarea de An Nou. 
Cinematografia noastră să-și trăiască anii 
şi să i se simtă virsta! Să nască un public 


Cineamatori calificați la Buftea! 


accepte mediocritatea! 


se consideră — toti si toate — atit de atinsi 
de supremul har, încit nu le mai trebuie nici 
de la ei, nici de la alții — nimic. De aceea 
urez filmului românesc idei artistice pro 
vocatoare de noi idei artistice. Pentru ca 
numai așa va scăpa din cercul vicios al unvi 
anumite plafonari 


Geo SAIZESCU 


intinerire a aparaturii: nu poţi realiza mai 
multe filme cu aceeași aparatură cu care 
abia prididesti să le faci pe cele de acum 
Si-i mai urez să se transforme în faptă acea 
trumoasă idee, de a ridica, lingă multele 
blocuri ale noului oras Buftea și un bloc 
pentru nefamilisti, astfel încît tineri cu ade- 
vărat iubitori ai filmului, din toată tara, să 
poată veni să se califice în atit de diversele 
si specializatele profesii din echipele de 
filmare, pentru a se putea munci zdravăn, 
cu oameni și inimoși, și pricepuți, și de- 
dicati definitiv profesiei! Altfel zicind, să 
avem de unde alege, nu să-i căutăm cu 
luminarea... 

Si mai sper, cit mai la început de Nou 
An, într-o absolut necesară reglementare 
a statutului actorului de film: cum să ridi- 
căm calitatea producţiei naţionale de filme 
cu echipe de filmare care așteaptă cu în- 
frigurare «colaborarea» protagonistilor, o- 
priti să-și tragă răsuflarea între sosirea 
ultimului si plecarea primului avion? 


Timotei URSU 


care să nu-i mai accepte mediocritatea, 
care să pretindă un statut valoric filmului 
românesc. Doresc un an în care să trăim 
si în film prin idei ce chestionează omul si 
lumea. Urez filmului românesc să-şi culti- 
ve cu responsabilitate animatorii si să-i 
provoace la mărturii profunde. Filmul sin- 
tem noi toti, o colectivitate, dar si fiecare în 
parte, cu personalitatea sa distinctă. Urez 
filmului românesc un an în care să devină 
Artă, diversă prin manifestare, dar unitară, 
cit mai unitară prin valoare. Tuturor reali- 
zatorilor le doresc să poată vorbi doar prin 
film, iar operele lor să viețuiască dincolo 
de normalitatea sufocanta. 

La anul ce vine, aș dori, în ceasul urării, 
să nu pot scrie nici un fel de cuvinte, ci 
doar să înșirui o listă substanţială de filme. 
Atunci cînd titlurile cinematografice vor 
însemna un an de viaţă, atunci vom fi trăit 
cu adevărat. 

Să ne trăim anii! 


Alexa VISARION 
3 


— Premiul intii pe care 
l-aţi obținut la prima edi- 
tie a Festivalului national 
«Cintarea României» chiar 
cu filmul dumneavoastra 
de debut «Mere rosii» imi 
ingaduie să începem dia- 
logul de la un moment festiv, desi o 
anume distanță de eveniment se poate 
deja înregistra. Prin urmare, de ce cre- 
deti că vi s-a atribuit ace! premiu? 

— Vedeţi dumneavoastră, mie nu-mi plac 
vorbele mari; nu m-am gindit niciodată să 
încep o discuţie de la un moment festiv, 
asa cum ati făcut-o acum. Cu toate distinc- 
tiile cu care a fost onorat Mere roșii, in 
tara si in străinătate, personal nu consider 
filmul mai mult decit un început. Vreau să 
merg mai departe, mai ales după ce m-am 
convins (m-au convins cei care au aprecia! 
filmul) că ăsta e drumul pe care trebuie să 
păsesc. Nu numai eu, ci tot filmul nostru d 
actualitate. Au trecut aproape trei ani de la 

emiera Merelor roșii si un singur him a 
mai venit de atunci pe același drum, larba 
verde de acasă. În schimb, au abundat 
peliculele hibride, neverosimile, cu subiecte 
minore, schematice, tals moralizatoare, că- 
rora le poți spune «filme de actualitate» 
numai pentru că se petrec în decorul zilei 
de azi (si acesta din plin retusat). 

— Dacă ar fi să pătrundem în «labora- 
torul» dumneavoastră de creație, unde 
am avea de căutat secretul autentici- 
tatii? 

— Autenticitatea nu e un secret, ci o 
condiție elementară. E ca si cum ati întreba 
un cintaret: «Cum faceți de nu cintati fals ?» 
Prima conditie pentru el, Inainte de a avea 
voce sau talent este urechea muzicală. 
La fel si cu autenticitatea unui film. De aici 
incolo putem căuta «secretele». Oare au- 
tenticitatea a devenit atit de rară în filmele 
noastre incit a început să fie Invaluita in 
atita mister? 

— S-ar putea să fie întocmai cum 
spuneți. Dar să ne gindim acum la un 
personaj tinăr. Medicul din «Mere roșii» 
este un astfel de om, care își concepe 
viata ca pe o continuă dăruire de sine, 
pentru alții și mai cu seamă pentru ideea 
de progres moral și, firește, stiintific. 
Pentru a-l face drag spectatorilor l-aţi 
investit cumva (de-ar fi să mă insel!) 
> soi de ciudatenie cabotină? De 
ce 

— «Ciudăţenie cabotină»? Ne-am obis- 
nuit atit de mult cu tiparele, incit dacă vedem 
un personaj boxind cu o pernă sau împăr- 
tind mere copiilor, să-l catalogăm «cabotin 
ciudat»? Fiecare om are modul său de 
comportament și niciodată doi oameni nu 
apucă la fel o ceașcă, nu se piaptănă cu 
aceleași gesturi, nu mănincă la fel (decit 
în filmele noastre). Am încercat să fac din 
Mitică Irod un om cu toate particularitatile 
sale. Acesta a fost marele merit al scenariu- 
lui si mai ales al nuvelei care l-a inspirat 
(«Treizeci si opt cu doi»), că a investit 
personajul cu multă viaţă. interpretat de un 
actor cum este Mircea Diaconu, care «sim- 
te» viata pina în virful unghiilor, am putut 
să duc mai departe tot ce era omenesc si 
particular omenesc în acest personaj. 

— Ştiu prea bine că vorbele mari nu 
vă plac și nu v-au plăcut niciodată. Vă 
întreb, de aceea, cu stringere de inimă, 
cum vi s-au părut «vorbele» criticii la 
filmui «Rătăcire»? 


— Nu îmi place să li judec pe... «judecă- 
torii» mei. As putea fi nedrept, pentru că 
orict de lucid ai fi, măcar un procent de 
subiectivitate ramine. Cu toţii avem impre- 
sia că facem numai ouă de aur. Pe de altă 
parte, m-am bucurat de la bun început de 
atenţia criticii, ba chiar m-am simțit rasfatat. 


Să vedem tacă scenariștii 
recrutaţi dintre scriitorii de 
talent se apropie de cinema- 
tografie cu aceleași dispo- 
nibilități pe care le au față 
de arta lor de bază: literatura. 
Sintem siguri că unii dintre 
ei iubesc filmul, se duc cu plăcere într-o 
sală intunecată, sint fascinati de fotogra- 
mele in mișcare, de chipul unui interpret 
cu pantalonaşi scurţi, ca in Piciul sau 
Hoti de biciclete, si pe care numai cine- 
matograful ni-i poate reda. 

Dar sint si scriitori care consideră filmul 
o artă minoră, observind, pe bună dreptate, 
cantitatea imensă de factori care concu- 
rează la realizarea unor pelicule: actor, 
dialog, povestire, muzică, zgomote, foto- 
grafie, decor, costume, numere de circ, etc. 
Şi dacă, pină la urmă, dintre toate cel mai 
suspectat și acuzat este scenariul, atunci 
trebuie să-i dăm scriitorului dreptate, cind 
= teme de film şi revine la hirtia si la penita 
ui. 

Dar el trebuie să înțeleagă că, scriind 
ceea ce se cheamă, în esentă, literatură de 
cea ma bună calitate, el poate sa tacă 
ceva contrar, ostil cinematografului sau, 
dimpotrivă, minunat pentru cinematograf. 


nema 


Alexa 


nu e „un secret profesional“, 
ci o condiție elementară 


Nici in ceea ce priveste Rătăcire nu pot 
sa mă pling ca au lipsit vorbele frumoase. 
Dar cu acest al doilea film al meu s-a intim- 
plat un fenomen pe care l-am prevăzut 
încă înainte de inceperea lui. Rătăcire a 
avut de suportat, din plecare, două imense 
handicapuri: al Merelor roșii si, mai ales, 
al propriei teme, pe cit de adevărată, pe 
atit de tocită şi simplificată în numeroase 
materiale gazetărești sau beletristice. Cum 
scenariul n-a putut evita anumite locuri co- 
mune, un exces de argumentare (de altfel 
prea bine știută) precum și o previzibilitate 
a deznodămintului, şi în cronicile filmului 
am simţit un iz de condescendenta. Mai 
precis spus, prejudecata impusă a planat, 
fie si involuntar, asupra judecății globale. 
Din acest motiv am fost felicitat în primul 
rind pentru discretia cu care am rostit pro- 
blema, pentru că toată lumea se aştepta la 
un discurs cinematografic mult mai storăi- 
tor. Noi, cei care am realizat filmul, am cre- 
zut foarte mult în ceea ce aveam de spus si 
cu toate că am fost strimtorati de anumite 
jaloane, am căutat să-i condimentăm cit 
mai mult materia sa intimă, cu nuanţe si 
sensuri care să aşeze filmul in zonele unui 
înțeles uman mult mai larg. Din numeroase 
discuții pe care le-am avut cu spectatorii, 
mulți au sesizat destul de exact intenţiile 
noastre. Dar se poate foarte bine ca noi să 
confundăm uneori intențiile cu realizarea 
lor. Acest lucru aș fi dorit să-l desprind 
mai limpede și mai profund din cronicile 
filmului, unde am reușit și unde nu. De 
asemeni, aș fi vrut să aflu mai exact stadiul 
la care mă găsesc ca profesiune în sine, 
cu acest al doilea film: dacă mi-am cizelat 
unele mijloace sau nu, unde am greșit, 
care sint pericolele care mă pasc, $.a.m.d. 
Acum trebuie să astept ca, o dată cu tre- 
cerea timpului, să mă lămuresc care este 
de fapt valoarea filmului. 

i SO anume a adus nou acest al doilea 
ilm 


— Bănuiesc că vă referiti la problemele 
să le zic de «creație» pe care mi le-a pus, 
pentru că numai despre asta as putea vorbi. 
Din acest punct de vedere — oricît v-ar 
suna de ciudat — Rătăcire a insemnat 
pentru mine o experiență mai interesantă 
si mai dificilă decit Mere roșii. Nu știu dacă 
si alti regizori au simţit la fel, dar de primul 
film m-am apucat cu un soi de inconstienta: 
abia după ce l-am terminat, mi-am dat 
seama cit de putin film știu. Ceea ce a 
constituit de fapt un avantaj, pentru că am 
lucrat eliberat de orice complex și erorile 


de limbaj au fost suplinite de o anumită 
spontaneitate, adesea remarcată. Dar asta 
nu tine mereu. V-aţi urcat vreodată la vola 
nul unei maşini? La prima lecţie — totu! 
merge de la sine; abia de la a doua încep 
problemele... Eu nu-mi dau seama, dar 
nu se poate ca fotogramele Rătăcirii să 
nu dezvăluie cite ceva din crisparea mea, 
pentru că propria operă te descoperă intot- 
deauna asa cum ești, oricit ai vrea să pari 
altfel, mai ales în fața unui materia! mult 
mai amplu si mai contorsionat; tre- 
buia să merg pe sirmė; aveam de po- 
vestit un mod de viață pe care nu-l cu- 
noșteam decit în aparenţă, din lecturi si 


cele citeva calatom făcute pina atunci 
Totul trebuia intuit și imaginat, inclusiv 
reconstituirea detaliilor unei stări și a unui 
sentiment pe care nu-l trăisem. Dar am 
avut și momentul meu de satisfacție. O 
foarte bună actriță a noastră din trecut, 
Leni Caler, plecată de multi ani din tara si 
care trăiește într-un mediu asemănător 
cu cel descris de mine (numai un accident 
stupid — o fractură — a Impiedicat-o în 
ultimul moment să joace în filmul meu), 
după ce a văzut Rătăcire a rămas multă 
vreme tăcută și întristată. Mi-a mărturisit 
că totul este neașteptat de autentic: de la 
descrierea mediului pină la stările și senti- 
mentele eroinei, pe care le trăise asemănă- 
tor. N-am avut impresia că erau simple 
vorbe de complezenţă: aveam în fata mea 
un om răscolit... 

— Multă lume de la noi si de aiurea 
e de acord în a considera al doilea film 
ca decisiv pentru cariera unui regizor. 
Dumneavoastră înșivă ati spus mai de- 
vreme: «Rătăcire» a însemnat pentru 
mine o experiență mai importantă și 
mai diticilă decit «Mere roșii»... Împărtă- 
sind sau nu o atare opinie, spuneti-mi, 
ce este autodepășirea în activitatea 
unui cineast și, dacă depinde, de cine 
anume considerați că (mai) depinde? 

— Eu, unul, aud pentru prima oară o 
asemenea cugetare. O carieră artistică e ca 
o cursă de maraton care se încheie odată 
cu sfirsitul vieții celui în cauză. O evoluție 
sau o involutie nu o poți prevedea după un 
anumit număr de ani sau opere (decit în 
cazurile care de la bun început n-au nici 
o valoare, dar astea nu intră în discuţie). 
Lui Steinbeck i-au trebuit douăzeci de ani 
ca să-și depăşească primul roman; Cezar 
Petrescu n-a mai reușit lucrul acesta, ca de 
altfel — să revenim la domeniul nostru — 
Orson Welles pe al său «Cetăţean Kane» 
Si asta înseamnă că Welles nu-i un mare 


rubrica unui regizor 


Răspuns la prima întrebare (I) 


Ultima este o excepție, dar sint destule 
excepții de acest gen care pot duce la filme 
bune. Pentru a-l atrage, deci, pe scriitor 
spre film, nu trebuie să-l treci printr-o scoala 
de cinematografie. Mai înțelept este să 
invete singur sau cu ajutorul producătoru- 
lui si regizorului că filmul este o artă în 
adevăratul înțeles al cuvintului, doar atunci 
cind elementele realiste cu care el se expri- 
mă (vreau adică să mă reter la forme), ca 
peisajul, interpretarea, subiectul nu sugru- 
mă, nu coplesesc, prin infatuare, ceea ce 
are cinematograful propriu: fascinația mi- 
nusculelor fotograme în mişcare, în contra- 
punct, sinteza și forţa lor de analiză proprie, 
ritmul, desfășurarea lor în timp, doar atunci 
filmul e artă şi nu doar spectacol sau infor- 
mare sau document reportericesc sau o 
scenă de teatru In care poți să-ţi vezi actorii 
preferaţi în prim-plan. 


Atunci cind vorbim despre o colaborare 
cu adevărat remarcabilă privind filmul ca 
artă, trebuie să ne gindim la De Sica și 
Zavattini, deoarece cu neprofesionisti, hai- 
ne purtate si străzi adevărate, ei au putut 
crea o realitate nouă, stranie, prin capodo- 
pere ca Miracol la Milano, Sciuscia... 
Aici este vorba, ca si în Omul din Aran, 
Los Oividados, Pâmintul se cutremura, 
de cinema-ul pur, care folosește mijloace 
absolut specifice, lucru pe care trebuie să-l 
cunoască și să-l accepte orice scriitor, 
înainte de a începe să devină scenarist. 

Cu toate tribulatiile, tehnicitatea, colec- 
tivitatea eterogenă a producţiei cinemato- 
grafice, actul cel mai intim rămîne elabora- 
rea scenariului. Si atunci cind teatralismul 
sau literaturizarea sau picturalismul a in- 
vadat, pe rind, cinematogratul, au apărut 
întotdeauna teoreticieni si practiciem ai 


regizor sau că «Falstaff» nu-i o capodo- 
peră? Dacă e să am o părere, fiecare film 
este decisiv pentru cariera unui regizor 
şi nu neapărat prin valoarea în sine, cit 
prin puntile si momentele pe care le repre- 
zintă în peisajul carierei sale. Un film este 
egal cu cel putin un an de zile din viata crea- 
torului său. Este foarte posibil ca premiza 
de la care pornește să nu ducă, din plecare, 
către o mare reușită. Dacă acest film este 
folosit ca un exercițiu serios pentru cize- 
larea uneltelor sau pentru experimentarea 
unor noi mijloace de expresie, într-un cuvint 
dacă nu se pierde prilejul ca bateriile să fie 
reincarcate si rezervoarele umplute, atunci 
chiar dacă filmul respectiv nu are valoare, 
rezultatul acestei munci se va vedea mai 
tirziu, revărsat în alt film. Grija permanentă 
față de arta ta, de viata ta, igiena zilnică, 
aș zice, tăria în fata tentatiilor de orice na- 
tură — toate astea neinsemnind un sacrifi- 
ciu, atunci cind pornesc din pasiune — iată 
condiția autodepășirii de care vorbeati. 
Dar în prețul acestei autodepășiri este 
inclusă și rezistența. nuterea de asteptare. 

— Cugetind bine, ati tăcut si o «pro- 
fesiune de credință». Nu v-am cerut, 
dar vă mulțumesc... Alexandru Tatos, 
aveți in vedere suita de actori tineri 

de excepție; cînd vă ginditi la destinul 
filmului pentru tineret? 

— Nu mă gindesc în mod special la des- 
tinul filmului pentru tineret, deoarece nu 
cred că există filme doar pentru anumite 
virste. Tot ce este valoros și educativ — 
este si pentru tineret. În al doilea rind, po- 
vestea cu tinerii actori de excepţie începe 
să devină o legendă. Dacă v-aţi referit la 
Diaconu, Zamfirescu sau George Mihaita, 
de pildă, vreau să vă reamintesc că au trecut 
opt ani de cînd au absolvit institutul și că, 
de atunci, ultimele promoţii sint tot mai 
sărace în elemente de perspectivă. Mai 
mult, majoritatea actorilor care ies de pe 
băncile școlii nu întrunesc nici măcar cali- 
tățile elementare necesare profesiei. Tre- 
buie să ne punem foarte serios această 
problemă, mai ales în condiţiile în care 
producția de filme va crește foarte mult 
în următorii ani. 

— De acord cu gindul dumneavoas- 
tră înainte mergător. As dori totuşi 
să vă reamintesc citeva nume din ulti- 
mele promoții: Gabriel Oseciuc, Tora 
Vasilescu, Horaţiu Mălăiele, Diana Lu- 
pescu... 

— Citeva nume in plus nu schimbă datele 
problemei. Probabil că v-ati căznit foarte 
mult pina le-ati găsit... 

—Cum vedeti conlucrarea criticilor 
tineri de film cu pleiada de exceptionali 
regizori de cinema afirmati in ultimii 
ani? 

— Această «conlucrare», cum o denu- 
miti, nu o văd deloc disociată pe criterii 
de virstă, generaţie etc., așa cum departa- 
jările asemănătoare care se referă la breas- 
la noastră au ajuns periculoase. O singură 
împărțire se poate face: pe criteriul valorii. 
(În treacăt fie spus, iar v-aţi aruncat la 
vorbe mari: de unde regizori exceptionali 
şi încă o pleiadă? Să ne păstrăm simţul 
măsurii...). Forţele, valorile de care dispune 
mișcarea noastră cinematografică — regi- 
zori sau critici — nu sint atit de multe încît 
să permită vreo altă dispersare. i 

— Să nu ne «dispersăm». Există însă 
o pleiadă de regizori «de valoare» în 
care vă includ, vai, vai, și pe dumnea- 
voastral... : 

— Ati început totuși să mai scadeti din 
pret si asta e bine. În ceea ce mă privește, 
eu vă mulțumesc pentru intenţiile dv. gene- 
roase, dar as vrea să retineti că nu mă 
consider deloc excepţional. Doresc să fiu, 
dar asta-i cu totul altceva... 

loan LAZĂR 


filmului pur, rădăcinile cele mai puternice 
ale cinematografului, care au dat expre- 
sionismul, documentarismul, naturalismul, 
simbolismul, ca expresii de artă cinemato- 
grafică specifică, inexprimabilă altundeva: 
Cabinetul doctorului Caligari, Intole- 
rantă, Potemkin, Stigmatul răului, etc. 

Din păcate, în foarte rare cazuri scena- 
riile filmelor apelează la memoria aces- 
tor exemple. Mai des, ele aleg calea spec 
tacolului pentru publicul de orice catego- 
rie, a schematismului tematic. Şi atunci 
cind scenariile sint împinse spre aceste 
drumuri lăturalnice, este de la sine înțeles 
că scriitorul, doritor să fie scenarist de 
calitate, se dă de o parte și în locul lui apar 
mizgăliturile de hirtie fotografică. Continui- 
tatea psihologică exactă a subiectului, dia- 
logul mult sau putin, literar sau simplu, 
exprimat In timpul și spațiul cinematogra- 
fic, fără un «clin d'oeil» la public, dar dorin- 
du-l, nu acestea sint oare caracteristicile 
unui bun scenariu? 

Producătorii trebuie să ştie că dacă vor 
să caute autori de această calitate, au unde 
si cum găsi scenariști In această tara. 
Destui, atit cit trebuie. Vii. lubitori de film. 


lulian MIHU 


Profesorul din Îngerul 

albastru, celebrul roman 

al lui Heinrich Mann, după 

NEMA care s-a realizat un film 

la fel de celebru, trăiește 

o adevărată revoluție in- 

terioară în clipa în care 

cunoaște lumea de basm, iluzii, con- 
fetti si butaforie a teatrului. Venit din 
austeritatea catedrei, din teritoriul dis- 
ciplinei didactice, libertatea, uneori ne- 
păsarea şi chiar frivolitatea multicoloră 
a culiselor îl fascinează, admiraţia, desi 
se înhăitează cu Indignarea de belfer, 
nu se destramă. Un anume echilibru 
fragil, teapan şi unilateral se rupe ime- 
diat la contactul cu lumea de iluzii 
a teatrului sau a filmului şi asta şi fiindcă 
dezechilibrul își găsește imediat răs- 
plata. Nimeni nu suferă fără iluzia răs- 
platei... Suferinta e cu atit mai intensă 
cu cit corabia răsplatei pluteşte mai pe 
aproape; pina şi sinucigașii se leagănă 
cu iluzia cumplitei nenorociri pe care 
o va stirni dispariţia lor. Ei nici nu cred 
că vor muri cu adevărat, toti speră să se 
desfete in carne si oase, sănătoşi 
tun — sub privirile îngrozite ale celorlalti. 
Orice sinucigaş este — vrind -nevrind 
—un impostor. Fascinatia pe care o 
exercită lumea teatrului şi a filmului se 
explică şi prin dorința absolut legitimă 
a oamenilor de a trăi o lume de basm, 
încărcată de semnificaţii poetice, o lume 
în care granița dintre moarte și viaţă, 
dintre vis şi real să dispară. Îmi amintesc 
ce stare de euforie domnea la Mogoșoa- 
ia în timpul în care Elisabeta Bostan se 
dedicase filmărilor Veronicăi. La Mo- 
goșoaia filmările nu sint un eveniment 
ieșit din comun. Sub balconul camerei 
mele s-au filmat multe secvenţe dra- 
matice în care sultanii și gloriile Bizan- 
tului erau drastic admonestate, marchi- 
zele din figuratia orbecăiau prin sufra- 
gerie în căutarea unui pepsi-cola — se 
rătăceau pe acolo pind şi armăsarii 
pur-singe. Dar cu filmul Elisabetei 


aventura scenariului 
dintr-un unghi comic 


— Am văzut aseară un 

film, o poveste simplă și 

emoţionantă... Acţiunea 

se petrece într-un sat li- 

nistit de pescari. Tinărul 

pescar Vasile o iubeşte 

pe tinăra învățătoare Ana, 
fiica bătrinului șef de brigadă, Teodor. 
Acesta insă, este împotriva căsătoriei 
lui Vasile cu Ana, fiindcă fratele său 
Gheorghe, unchiul Anei, face şi el parte 
ca şi Vasile din brigada lui Teodor, îl 
urăște pe lon, tatăl lui Vasile, cu care 
se află în duşmănie veche, din vremea, 
cînd tinăr fiind, între cele două războaie 
mondiale, se îndrăgostise de Florica, 
mama lui Vasile, care se căsătorise 
totuşi cu lon, ceea ce Gheorghe n-a 
putut să uite. ‘In favoarea dragosteidin- 
tre Vasile şi Ana intervine mătuşa 
Mărioara, cumnata lui Teodor, care ea 
însăși suferise în tinereţe, tot între cele 
două războaie mondiale, din cauza opo- 
zitiei părinţilor, care au silit-o să se 
mărite cu Petru, fratele lui lon, şi nu cu 
Teodor, tatăl Anei, pe care ea II iubea, 
dar pe care părinții ei nu-l doreau 
fiindcă Petru avea lotca lui, în timp ce 


nu înseamnă 
a dormi. 
ci a dori 
să corijezi realitatea 


Bostan se intimplase ceva deosebit. 
Oamenii se obişnuiseră cu supranatu- 
ralul, cu actrițele transformate în veve- 
rite şi cotofene. De aceea nimeni nu s-a 
mirat cînd femeia de serviciu a strigat: 
«Domnu' Mazilu stă în cameră si bea 
bere cu o pisică». 

A confunda viata cu un vis sau a 
crede că ea poate să fie un vis nu echi- 
valează deloc cu disprețul față de real — 
căci de real, oricum n-avem cum să 
scăpăm —, ci cu nevoia noastră de de- 
săvirşire. De aici şi cunoscuta expresie, 
«a fost frumos ca un vis». Fiecare fiintă 
omenească dorește o lume perfectă, 
fără moarte și mai ales, fără boli, fără 
ticăloşi si mai ales fără nedreptati so- 
ciale. Şi această lume perfectă, deo- 
camdată, numai visul ne-o poate asi- 
gura. Filozofii marxişti n-au confundat 
niciodată visul cu evaziunea, i-au acor- 
dat întotdeauna si o încredere poetică 
şi una practică. A nu visa înseamnă a te 
mulțumi cu ceea ce este,a nu visa 
înseamnă a nu fi bintuit de demonul 
sfint al autodepășirii. Multe din cuceri- 
rile epocale ale științei s-au născut din 
dorința omului de a visa. Să nu uităm 
că visul e tot una cu îndoiala, cu neincre- 
derea față de banalitatile unanim accep- 
tate, cu ateismul cutezător și creator. 
E foarte legitimă si foarte realistă neli- 
niştea de mai demult a poetului care se 
întreba: «Unde ne sint visătorii?». 


0 poveste „simplă și emoţionantă“ 


Teodor nu avea lotca lui, fiind mai 
sărac. Tusa Marioara, In acţiunea ei de 
sprijinire a dragostei celor doi tineri, 
cere ajutorul primarului, Andrei, care 
în tinerețea lui, între cele două războaie 
mondiale, o iubise și el pe Marioara, 
dar nu i-o mărturisise decit după cel 
de-al doilea război mondial, tardiv deci, 
astfel că fusese nevoit să se căsătoreas- 
că cu sora lui Teodor și a lui Gheorghe, 
fiind şi el, prin urmare, unchiul Anei, 
la care tine foarte mult, nu însă si la 
Vasile, care l-a criticat într-o şedinţă a 
Consiliului popular pentru aminarea 
construirii căminului cultural din sat, 
deşi vinovat de aminare nu era primarul, 
ci vicepreședintele Consiliului popular, 
Costică, îndrăgostit şi el de Ana, pe 
care Ana, bineinteles, nu-l iubește, toc- 
mai fiindcă vicepreședintele a dat Intiie- 
tate construirii unui bufet modern, lu- 
minat cu neon, aminind construirea 
căminului cultural, la îndemnul lui Gheor 
ghe, unchiul Anei si naşul lui Costică, 
care, de cind lon s-a însurat cu Florica, 
pe care si el o iubise, el, Gheorghe, s-a 
apucat de băut şi, ca atare, a simţit de 
timpuriu necesitatea unui bufet modern, 


Mărturisesc că problema visului — 
inadins i-am dat această catalogare 
birocratică — m-a obsedat de timpur 
riu... Sint citeva realități uimitoare, nici 
acum elucidate de știință. În vis nu 
poți să fugi din fata primejdiei, visul 
nu-ți oferă nici o şansă în afară de 
reintilnirea cu realitatea, adică trezirea 
din somn. Numai o anume categorie de 
oameni, si numai pind la o anumită 
virstă, se visează zburind. De ce celor- 
lalti li se refuză această minune? Psi- 
hiatrii susțin că cei care nu se visează 
printre apa ar nu doresc acest lucru 
— cu alte cuvinte, dragoste cu sila nu se 
poate face, nu poți să ai ceea ce nu 
doreşti din adincuri. Medicina averti- 
zează că nu e bine să visăm în culori, 
că numai visele în alb-negru sint dovada 
sănătăţii impecabile. Nici explicaţiile 
pe care Freud le dădea cu ani în urmă 
nu mai sint privite cu admiraţia de odi- 
nioară, nu se mai admite că visul e doar 
compensatia care se acordă neajunsu- 
rilor subconstientului, că cine a fost 
pălmuit în viata de fiecare zi, va fi min- 
gliat In vis... Şi așa mai departe. 

În artă, si mai cu seamă în cinemato- 
grafie, visul e o metodă de a înțelege 
realul; cit de magistral, cit de pămintesc 
îl foloseşte Buñuel. Viscerele, cogmaru- 
rile din filmele lui Bufiuel apar brusc ca 
niște copaci Ingindurati şi lucizi pe 
pămintul nisipos al unei realităţi ne- 
înțelese, visul se transformă în realita- 
tea ultimă și adincă. Cosmarurile din 
Farmecul discret al burgheziei sint 
la fel de realiste ca o pagină scrisă de 
Balzac. Visul mai înseamnă și posibilita- 
tea de a depăși «epicul» tocmai cind el 
și-a epuizat Matera primă puterea de 
a urca acel calvar al «semniticației» 

A visa nu inseamnă deloc a dormi — 
dimpotrivă, se traduce printr-o stare 
de necontenită, neobosită veghe, prin 
dorinţa de a înțelege și stăpini realul. 


Teodor MAZILU 


luminat cu neon, pe lingă cele două 
bufete mai vechi, dintre cele două răz- 
boaie mondiale. 

Intelegind, în cele din urmă, că Vasile 
nu este împotriva lui, ci împotriva bufe- 
tului, primarul, care, în ultimă instanță 
este și el împotriva bufetului și pentru 
căminul cultural, o ajută pe tusa Mari- 
oara să-l convingă pe Gheorghe să nu-l 
mai dușmănească pe lon, pe lon să nu 
mai bea, că tot nu mai poate rezolva 
problema pe care n-a rezolvat-o între 
cele două războaie mondiale, pe Teodor 
să nu se mai opună căsătoriei dintre 
Ana și Vasile, iar pe Costică să renunţe 
la construirea bufetului cu lumină de 
neon în favoarea unui cămin cultural cu 
lumină de neon. Cind căminul cultural 
va fi gata, aici va avea loc căsătoria 
dintre Vasile și Ana. Ce zici de această 
poveste simplă şi emoţionantă? 

— Minunată! Zici că se petrece în- 
tr-un sat de pescari? 

— Da. 

— Şi peştele se vede? 


Dumitru SOLOMON 


clubul criticii 


Etica 
dialogului 


Evolutia dezbaterilor de la 
Clubul ‘criticii, în ultimul tri- 
mestru al acestui prim an de 
activitate (seria a doua de 
reuniuni: XXV—XXXV) este 
simptomatică pentru direc- 
tiile în care critica noastră 
de film însăși, exprimată în scris, ar putea 
să se dezvolte 
Citeva dintre aceste intilniri au izbutit să 
capete un caracter mai aplicat si, prin 
aceasta, indiferent de natura constatărilor 
— pozitive sau negative sau indecise — au 
devenit mai revelatoare nu numai pentru 
starea de lucruri, ci si pentru starea de 
spirit a cinematografiei noastre 
Noua formulă de întilniri cu realizatorii 
adică cu regizorii — nu în echipă, ci indivi- 
dual — respectiv Sergiu Nicolaescu, apoi 
Manole Marcus, apoi Alexa Visarion «fata 
In fata cu criticii» — ne-a permis să consem- 
nam, cu precizia unui diagnost citeva 
teme prioritare pentru agenda viitoarelor 
noastre confruntări — orale, dar si în scris 
— materie primă pentru o activitate teore- 
tica laborioasă si de mare acuitate. Dialogu- 
rile ne-au revelat resorturi intime. uneori 
nebănuite sau lăsate necercetate, ale mo- 
dului de gindire din mediul nostru cinema- 
tografic, cum ar fi raportul dintre protesio- 
nalitate si arta, dintre programul tematic si 
ce! estetic, dintre baremurile cinematogra- 
fului comercial si evolutia formelor de ex- 
presie in filmul modern, precum si diferite 
modalitati si niveluri de raportare la repe- 
rele culturii nationale si universale, la ince- 
putu! de tradiție al propriei noastre cinema- 
tografii, la valorile vechi sau noi ale scolilor 
de film consacrate 
Cum rolul Clubului nu e de a se sub- 
stitui travaliului critic prop -zis finalizat 
doa: in fata colii albe de hirtie, trebuie să 
notăm si să pretuim valoarea acestor dia- 
loguri preliminare si a st iilor lor tema- 
tice, ca premize ale unor contribuții critice 
reprezentative, în care punctele de vedere 
definite isi vor putea găsi argumentele cele 
mai concludente. Avem. deci, toate moti- 
vele să perseverăm în aceste convorbiri 
cinematografice, desii unii dintre noi, trans- 
punindu-ne fictiv într-o virstă viitoare a 
clasicitatii filmului românesc, am prefera 
poate, să venim la dezbateri ca degustători 
de elită ai unor delicii spirituale gata prepa- 
rate si de o desăvirsită puritate 
De altfel, un bilant al Clubului la capătul 
primelor două serii de intilniri, totalizind 
35 de reuniuni săptăminale, în fiecare zi de 
luni lucrătoare dintre 9 ianuarie si 18 decem- 
brie 1978 (cu exceptia vacantei de vară), ar 
trebui să facă trimiteri nu numai la agenda 
ideilor, ci si la cistigurile tinind de etica 
profesioné Pentru ca nu putine dintre 
ntolerantele declarate sau surde s-au cla- 
tinat in acest răstimp, daca n-au cedat 
a locul unei admirabile transparen- 
oc receptive in comunicarea opini- 
ilor. Susceptibilitatile partizane sau suficien- 
ta arogantă ne mai vizitează in răstimpuri, 
cu oarecare vehemer dar e cazul să ne 
solicităm pacienta, să-i reținem pe cei 
înclinați să dezerteze, fiind în firea lucrurilor 
ca prejudecățile să se arate rezistente, iar 
unele limite greu de depasit 
In acest sens, ne-au ajutat, în ultimul 
trimestru, citeva sedinte dedicate conditiei 
criticii insasi, ca si angajarea Biroului 
Sectiei de critică a Asociaţiei cineastilor 
rceta,cu un concurs colegial, posibi- 
de sporire a ponderii si eficienței 
iticii de film în raporturile cu publicațiile 
si editurile. O expunere cum a fost aceea a 
lui Ov. S. Crohmălniceanu, despre critica 
literară și critica de film sau, în alt reg 
dar într-o firească complementaritate, in- 
tilnirea cu reprezentanții cinecluburilor din 
Capitală au făcut mai pregnant contextul 
de repere si exigente in care critica noastră 
de film isi po mult mai conclu- 
dent, personali 
Inaintea unei noi serii de intilniri, care va 
începe luni 15 ianuarie 1979, urăm Clu ui 
si 
la dezbaterile primului an 
do 
actorii, operatorii 
la multi ani întru promovarea 
critic si a eticii dialogului în cinematogratia 
românească! 


Valerian SAVA 


In filmografia unui regizo' 
de consecventă tematică 
gravă — gravă, nu în sensul 
unui efort de încruntare in 
fata vieţii, ci în sensul explo 
rării zonelor ei nevralgice 

vezi Diminetile unui băiat 
cuminte sau Legenda, Ilustrate cu fiori 
de cimp sau Prin cenușa imperiu- 
lui — în filmografia unui regizor înclinat 
„spre meditaţie nu spre zburdalnicie, un 
liim ca Totul pentru fotbal nu poate să 
apară fără să stirnească «oarece» uimire. 
Sigur, regizorii nu sînt fluturi, ei nu pot fi 
infipti cu acul în insectarul unui gen anu- 
me. Sigur, foarte sigur, nici Blaier nu și-a 
semnat prin acest film actul de divorț de 
preocupările sale de pină acum. Sigur, si 
asta este cel mai sigur, nu sintem atit de 
bogaţi în comedii încît să nu le acceptăm 
decit pe acelea făcute de specialiștii ge- 
nului. O comedie este binevenită oricum, 
la cită secetă de comedie există, prinde 


Ecaterina Teodoroiu 


(Urmare din pag. 24) 


ene 


nariu. Un scenariu scris de Mihai Opris 
si de Vasile Chiriță, cam în grabă, se 
pare, oferind o bază pentru o povestire 
simplă, extrem de simplă fără alte preo- 
cupări de ordin filozofic sau analitic, 
un subiect despre o tînără curajoasă 
care a ținut să ajungă in prima linie a 
frontului, să-și răzbune fratele ucis de duş- 
man si să răpună,la rindul ei, cu arma fra- 
telui, acest dușman, fără ezitare, «pentru 
că dușmanul nu e om. Dacă ar fi fost om, 
nu ar fi venit în țară să-mi pirjolească pă- 
mintul». Logică sănătoasă, de fată plecată 
de la țară care a făcut gimnaziul și a ajuns 
prin dirzenie si curaj, prima femeie-ofite: 
a armatei române, o adevărată eroină care 
şi-a dat viața pe cimpul de luptă într-un răz- 
boi de apărare si realizare a unității natio- 
nale. Treptat lucrurile se mai complică: de 
la o schiță de portret, se încearcă si o mica 
frescă a marelui război de la 1916—1918 
dar filmul nu se ridică nici la amploarea 
personajului excepţional și nici la aceea a 
evenimentului de importanță istorică. Este 
oare fata aceasta, aşa cum o concep au- 


torii, sensibilă dar extrem de simplificată, 


este ea faimoasa eroină de la Jii? loana 
d'Arc a românilor care a stirnit o admi- 
ratie si o uimire depășind mult granițele 
timpului și țării ei? Raportată la modelul 
real, cu totul copleșitor, fascinant, com- 
plex, de o inteligenţă sclipitoare — aşa cum 
reiese din documentele mai bogate decit 
cele la care fac apel autorii filmului — nu. 
Raportată la ea însăși, așa cum ne apare în 
persoana tinerei actrițe Stela Furcovici, cu 
farmecul fragilitatii si tenacitatu ei, al gra- 
vitatii, cînd cuminţi, cînd voioase, scolarita 
aceasta devenită ostaș, ostașul acesta de- 
venit erou național, te cucerește. Nu prin 
ce spune — fraze banale, prea ades con- 
ventionale, naive — dar prin felul în care le 
spune, cu credința adincă pătrunsă de 
emoție dar si de tăria argumentelor ei de 
o logică infailibilă. «Altfel nu se poate 
maicuta. Cind simte primejdia leoaica, sar: 
să-şi apere puii. Asta-i pravila firii». O 
foarte tînără actriță, cu toată prospetimea 


6 


nădejde. Un scriitor priceput şi în ale tot 
balului — Mircea Radu lacoban, Impatimii 
“unoscător si suporter al sportului cu balo- 
oul rotund; om cu condeiul netocit în ticuri 
cinematografice, semnează scenariul si gi 
ivază autenticitatea problematică pentru 
i, ce să facem, într-o comedie despre 
lotbal este nevoie de un asemenea gir, cu 
fotbalul nu e de glumit decit cu acoperire 
O distribuţie echilibrată, gindită pentru iu 
hitorii de fotbal, dar si pentru iubitorii de 
inema — Tamango (ei bine insusi Rică 
Riducanu) dar si Jean Constantin, Gheo! 
je Dinică (actorul în stare să scoată un 
personaj «de aur» din orice apariţie, tie ea 
și mută — cazul nostru), Petre Gheorghiu, 
dar si Nicu Constantin, Sebastian Papaiani 
dar si Ovidiu Schumacher, Aurel Giurumia 
dar şi Aristide Teică. O distribuţie care 
acoperă perfect gama tipologică cerută di 
o asemenea comedie și asigură necesarul 
de atractivitate, priza la public. Un regizor 
ca Andrei Blaier însă nu se putea multun:i 
cu atit, asa cum nu se putea mulțumi < 
vorbească doar despre «chichitele» fot 
balului cind ajunge el la ananghie. Asa 
incit, dincolo de situaţiile comice spe 
cifice, există si un strop de poezie, dincolo 
de invenţia comică, există si un strop de 
viată de-adevăratelea, dincolo de perso 
najele «de haz», există și personaje «de 
necaz». Un antrenor de modă veche «ne 
microfonizat» — portret tandru schițat dis 
ret de Nicolae Praida; un fotbalist ca tot 
fotbaliştii cu o nevastă ca toate nevestele 
(Emil Hossu si Monica Ghiuţă, actori in 
zestrati cu vizibil simț al comediei de toate 


Cu tepi si cu tandrete 


despre și pentru fotbal 


bine si o picătură. Cu atit mai mult cu cit 
avem de-a face cu o picătură bine gindita 
Blaier nu şi-a ales la întimplare încercarea 
puterii într-un gen nou pentru el, ci cu 
grijă pentru reușita încercării, s-a oprit pe 
o notă «caldă» cu rezonanță în multe 
urechi și suflete de spectatori. Să recu- 
noastem, o comedie din lumea fotbalulu 
acoperă, din pornire, o zonă mai vastă chk 
nteres, decit să zicem, o comedie desp': 
olectionarii de timbre. Blaier a jucat ur 
număr cîştigător, dar jucător cinstit cu 
partenerul său, publicul, nu s-a lăsat ir 
voia norocului, ci l-a sprijinit cu toată na 
dejdea meseriei sale. Şi cu colaboratori di 


vîrstei «i vibrația unui talent în formare 
dublată de o profesionistă cu har și inteli- 
genta, scot la lumină acest lujer grațios si 
dirz de fată-bărbată (ce cochet feminin 
zimbeste ea imaginii din oglindă cind îsi 
asează ochelarii daruiti de medic, dar si 
ce ris baietos știe să-și compună cind 
glumeste cu ostașii din subordine în sti 
lul anecdotelor cazone ale lui Bacalbasa). 
de un eroism familiar, ușor accesibil, ca-n 
cărțile de citire. Regia lui Dinu Cocea a 
mers exact în direcția și la temperatura 
lirică a scenariului. Sint însă si citeva scene 
ce depășesc calitatea dramaturgiei, cum 
ar fi genericul decupat sugestiv, anuntind 
declanșarea războiului, bombardamentul 
din gară, șocul frontului, spitalul cu opera 
tiile «pe viu» sau Intilnirile — toate — dintre 
Cătălina si medicul Mureșanu (foarte fru 
mos, în linia dramatismului lui sobru, ele 
vat, rezolvă lon Caramitru personajul fictiv) 
sau secvența impresionantă a înrolării fra 
tor ardeleni în armata română si juramin 
tul lor fără vorbe, cu tortele aprinse. Pi: 

domină însă o cantitate de naivitate și dul- 
cegărie ce contracarează momentele de 
interes (puiul galben apărind la geamul lo- 
cotenentului și anuntind Indragostitului pri- 
măvara, sărutul patetic sub teiul lui Emi- 
nescu, colindele de la geamulspitalului) 
sau scene de un efect prea căutat şi de 
aceea îndoielnic, cum e gramofonul în 
cimpul Inzapezit emitind un tinguios apro- 
po melodic, «De ce m-ati dus de lingă voi» 

Numeroasă și bine dirijată, distribuția din 
care se retin, prin naturaletea și hazul lor 
popular, Mihai Mereutū si Niţă Anastase- 
Fifi sau, în registrul dramatic, Elena Sereda 
si lon Lupu. 

Remarcabilă, mai ales la capitolul por- 
tretelor, sugestivelor grosplanuri ale inter- 
pretilor principali (Stela Furcovici, lon Cara- 
mitru și lon Lupu) este imaginea semnată 
de Marian Stanciu. În ciuda unui color cam 
strident (în scenele de front) sau idilic (ser- 
barea pomului din spital), tinărul operator 
a găsit în citeva filmări de noapte sau apu- 
suri tirzii, tonalități dramatice adecvate 
(cosmarul fetei, după primul om ucis, în- 
tilnirea Cătălinei cu Mureșan lingă mormin- 
tul fratelui ei, cu acel dialog mut de planuri 
tot mai apropiate și expresiv montate) 
Autoarea costumelor își permite prea des 

cente de adevăr ce dau filmului un aer 
nefiresc, de paradă: cizme moderne de 


zilele); un iubitor de fotbal si de albine, 
Cornel Coman, personaje care scot usor 
comedia lui Blaier de pe gazonul proble- 
melo: fotbalistice si o împing pe pamin- 
tul hazului din viață așa cum e ea cind se 
zice că are haz. Da, Tamango la contrabas 
si Jean Constantin la pieptene sint irezis- 
tibili. Da, Sebastian Papaiani, explicind 
cum e cu «voleiul», este imbatabil. Da, 
Mihai Mereuţă, pindind pisici negre si 
cifre cu ghinion, este cuceritor. Da, Aris- 
tide Teică vorbind «furculision» n-are pe- 
reche. Da, comicii acestei comedii sint, 
fiecare în felul său, magnifici. Dar cînd 
Monica Ghiuţă plinge cu lacrimi cit pum- 


scai alb, uniforme sanitare impecabile, chia 
si în prima linie. Muzica accentuează si ea 
caracterul sentimental-dulceag ori supe 
ticial-patetic al multor secvențe. 

In rest: nimic nou pe frontul filmului is- 
toric. Pe cind o ambițioasă ofensivă? 


ALM. 


Din nou împreună 


(Urmare din pag. 24) 


afirmind propunerea sau opunerea sa tai 

a-i divulga ratiunile şi pastrindu-si to! 
deauna un anume atu secret: președintei: 
convoacă consiliul de conducere în zi de 
duminică, iar inginerul renunţă tocmai a 
tunci la ultimul cuvint si cumpără pe lo: 
apa care i se impută (în altă ordine de idei) 
Intelegem, în consecinţă, deruta iubite: 
eroului, accentuată de răspunsul acestuia, 
de o înșelătoare modestie: «— Ce-o fi în 
capul tău? — Nu ştiu, eu cred că nimic 
— Şi eu cred la fel». 

Cu alte cuvinte, filozofia implicată în 
opțiunile personajelor este perfect disimu 
lată, cu toată sinceritatea, în timp ce com 
portarea lor exterioară pare simulată, cu 
toată şiretenia. De asta ne dăm seama di: 
prima secvenţă, cînd Vlad, agronomul, intra 
într-o încăpere în care noi vedem clar co 
mesenii adunaţi la o aniversare, dar el se 
face că nu vede nimic şi se proclamă speria! 
de întuneric, ca să nu compromită farsa 
pusă la cale și să declanșeze o scenă con 
tagioasă de umor colegial. În acelaşi scop, 
operatorul George Cornea, devenit regizor, 
lasă tehnica clar-obscurului în seama de- 
butantului Anghel Deca, acesta la rindul 
său bizuindu-se pe etalonaj, care tine să 
sublinieze si el, prin consens extra-profe 
sional, prefăcuta ingenuitate a personaju- 
lui. 

Alteori Insa, eroul se revoltă, nu mai 
suportă să fie socotit naiv. Aflat acasă la 
Corina — profesoara, într-o retrospectivă, 
ca să-i ceară mina, el protestează pe loc. 
dind refuzului cu care e întimpinat alură de 
incident diplomatic, întrucit a fost pus de 
posibilul socru în fata unui fapt împlinit, 
in loc să fie așteptat pentru tratative. Alt- 
minteri, Vlad este un expeditiv. De pildă, 


nul că «s-au ars clătitele», cind fata de la 
muzeu explică cu solemnitate de reporter 
de front că «un scaun este un scaun», 
cind preșul — pardon, covorul — acela 
dansează in fata lui Dinică care îl pipăie 
tandru şi mai că nu-l miroase, și mai că 
nu-l mușcă, atunci «chichitele» fotbalului 
se dau cu respect la o parte și în fața ochi- 
lor noştri rămine filmul, comedia, chiar 
dacă nu de zile, ci de momente mari. Fări- 
mitele astea picate de-a dreptul de la 
masa comediei de pe timpul cind era rege, 
nu au în filmul lui Blaier decit un rival: ra- 
pelul tandru la copilăria fotbalului si fot- 
balistilor de altădată. Pustii aceia zdren- 
tarosi de odinioară, cu mingea lor nu din 
cale afară rotundă, dar bine îndesată cu 
cirpe si speranțe, puștii aceia care inca- 
sează fără să cricnească nuiele pe spate 
si suturi în fund, care răspund în trei apa- 
ritii, numai în trei, la o întrebare nepusă 
niciodată (cine ar îndrăzni s-o pună?): ce 
este fotbalul? Ei sint de altfel suportul 
poetic al acestui film. Grundul. Deasupra 
+ vede o comedie care «pune in teapa» 
naravuri si ticuri mai mult sau mai putin 
sportive. Uneori cu spumă alteori numai 
cu drojdie, uneori cu năduf, alteori cu 
candoare, intotdeauna cu bun simţ și cu 
simțul măsurii. Cu o echipă bună (imagi- 
nea — vie, expresivă — Costache Dumitru 
Fony, într-o excelentă torma de operator si 
cameraman, secondat de Alexandru G'o- 
za, tinără speranţă indreptatita în lumea 
operatorilor — montajul — precis. bine 
ritmat — datorat monteuzei Maria Neagu, 
coloana sonoră — îngrijită, în adevăratul 
sens al cuvintului de Bogdan Cavadia, 
muzica — Radu Serban. ca deobicei cola- 
borator de nădejde la viaţa unui Aim) Andi 

Riaier a reusit să facă din Totul pentru 
fotbal un film de incintat nu numai marea 
familie a iubitorilor de totbal, dar si familia — 
nici ea mică a iubitorilor de comedie 


Eva SIRBU 


Scenariul: Mircea Radu lacoban. Regia: Andrei 
Blaier. Imaginea: Dumitru Costache-Fony şi A- 
exandru Groza. Decoruri: Dodu Bălăşoiu. Costu- 
me: Oltea Jonescu. Muzica: Radu Serban. Mon- 
tajul: Maria Neagu. Sunetul: Bogdan Cavadia. 
Cu: Petre Gheorghiu, Aurel Giurumia, Paul Lavric, 
Ovidiu Schumacher, Gheorghe Dinică, Jean Con- 
stantin, Mihai Mereuta, Nicolae Praida, Sebestian 
Papaiani, Emil Hossu, Cornel Coman, Monica 
Ghiuţă, Nicu Constantin si Rică Răducanu. 

O producție a Casei de filme Patru. Director: 
Corneliu Leu. Film realizat In studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucureşti». 


tocmai sosit în sat, cînd intră în camera în 
care se află brigadierii, pe care încă nu 
văzuse la ochi, nu pierde timpul cu psihana- 
lize, ci începe să le împartă, din ușă, unde 
ei se află masati cu fata la aparat, planurile 
de muncă dinainte pregătite. Aici se vădes 
te si tipul de secvenţă practicat de ope 
ratorul-regizor: foarte eliptică în părțile 
introductive si între replicile citate mai sus. 
De altfel, în aceste replici nu e vorba nu- 
mai de cultura porumbului, ci uneori de 
cultură pur şi simplu. De pildă, în efuziunile 
sale sentimentale, Corina—profesoara ci- 
tează de mai multe ori pe Goethe, cu al său 
«Clipă, rămti!», iar în ultima secvenţă scrie 
tebril acelaşi obsesiv citat, cu cretă albă, pe 
prelata unei maşini. De ce tocmai atunci 
«clipă, rămii»? Pentru că în acel moment 
precis,ea simte nevoia să-și exprime bucuria 
zărindu-și iubitul prin geamul de la sediu, 
cum face planuri, în bună înțelegere cu pre- 
ședintele, sub forma unui lan de porumb 
desenat, cu altă cretă, pe geamul în 
chestiune. 
De urat am mai ura, dar terminăm pagina 
— şi n-am vorbit încă despre actori. 
Vladimir Găitan—agronomul face în a- 
ceastă comedie figură de Buster Keaton, 
trădind mai ales în prim-planuri o tristețe 
indicibila, ca şi cum ar fi ultimul actor că- 
ruia Îi este dat să joace un asemenea rol 
(ce-ar fi să nu se înșele în trista-i presim- 
lire?!). li susține contrapunctic tristețea, cu 
transparenţa surisului său, Micaela Cara 
cas —profesoara, care poartă cu multă gra- 
lie veșmintele bucureștene la Zavoare, ir 
timp ce Ilarion Ciobanu — preşedintele este 
mereu egal cu sine însuși, asteptind imper- 
turbabil să-i intre noi agronomi pe uşă, iai 
Silviu Stănculescu — primarul pare întru 
totul mulțumit de rolul său și de toate 
in antracte, autorii au avut ideea originală 
de a ne oferi, în cu totul alt stil si chiar In alt 
spirit, citeva Incintatoare apariţii ale lui 
Mircea Diaconu, abil racordate totuși la 
subiectul filmului, ca variații parodice, care 
s-ar putea difuza şi separat. Aceeași func- 
tie o au apariţiile Dragăi Olteanu-Matei si 
ale Rodicăi Negrea. Cit despre scenariu — 
revenind la film și la celelalte producții si- 
milare — vom încerca să vorbim, într-un 
articol aparte, după Anul Nou. 


Val.S. 


Corabia «Mary Turner» — un 
schooner cu trei catarge 
trozneste din toate încheie 
turile. Se apleacă, lovită d: 
turtuna cînd într-o parte, cind 
intr-alta. Jos, într-o cabină 
strimtă din cală, unde apa a 
trecut de genunchi, doi oameni sînt zvirliti 
printre butoaie și de-abia se tin de peretii 
de scindură groasă, negeluită. Cu mar 
greutate, unul dintre ei izbuteşte să aprindă 
o luminare. E Greenleaf, un bătrin lup de 
mare, cu barbă albă, care dă dovadă de mai 
multă stăpinire de sine — sau resemnare ? 
— decit celălalt, Dag Daughtry, stewartul 
vasului, care neliniștit bate cu pumnii in 
ușa cabinei, strigind. Situaţia e mai dra 
matică decit se vede cu ochiul liber. Nu 
numai că e furtună și vasul e ameninţat de 
naufragiu — în urma unei izbituri de un 
recif de corali — dar cei doi sint închişi 
aici, prizonieri. Dacă nivelul apei din calà 
va continua să crească... Deodată, se aude 
© voce și ușa de scinduri începe să se cla 
tine. Prin deschizătură pătrunde întii un 


După romanul lui Jack London, 


un film de aventuri de Sergiu Nicolaescu 


de la Buftea. În bazin, fragmentul de vapor 
— cabina și un coridor din cală — construite 
din scinduri, vopsite, patinate, sînt legate 
de un sistem de scripeti si de pirghii care 
le asigura ruliul (miscarea vasului tnainte 
si Inapoi), tangajul urmind a fi obtinut din 
filmare. La montaj, cind planurile generat 
ale vasului în furtună se vor monta în para- 
lel sau printre cadrele acestei secvenţe, 
nici un spectator nu va şti care e oceanul 
si care e platoul din Buftea. Si nu va sti 
nimic din aventura filmării. Va rămine doar 
aventura in stare pură, adică cea a car 
se aşteaptă spectatorii atunci cînd ştiu că 
e vorba de ecranizarea romanului «Mihail 
ciine de circ» de Jack London. 


Aventura filmării 
unui film de aventuri 


«Nu-i bun ruliul! Unde-i pana care tre 
buia să-i asigure balansul?» (Se vede ca 
regizorul e inginer, îmi spune un muncitor 


Doi lupi de mare fără noroc gi doi acto 
întilnească (Karl Michael Vogler și Ernest Maftei) 


ciine roșcat, care înoată, strecurindu-se 
printre butoaie. În spatele lui, un tînăr negru 
— Kwague — bolborosește ceva precipita! 
Dag se potoleste ca prin farmec, se repede 
la cline, îl ia în brațe şi-n fericirea acestci 
regăsiri care i-a luminat chipul, a uitat de 
furtună, de naufragiu, de tot... O clipă doar, 
pentru că-n secunda următoare... «Stoop! 
De ce-i lumină în cabină după ce s-a stins 
luminarea? Reluăm! Atenţie la lumini! Ah- 
tung! Motor! Action!». Din nou cei doi 
aruncati dintr-un perete in altul, din nou 
batrinul lup de mare care se chinuie sa 
aprindă luminarea, din nou cîinele, pe car 
în această secvenţă nu îl cheamă Mihai! 
ci Killeny Boy, asa cum îl botezase Dag 
stewartul, în ziua cînd îl furase de n: 
tarm... «Stop! O.K.!» 

Nu sintem in Pacific, nici măcar pe vreo 
altă apă, ci pe uscat. Echipa toată (cu ex 
ceptia actorilor si a operatorului Nicol.« 
Girardi) se află pe mal, adică pe marginva 
bazinului din platoul filmărilor combinat: 


telex Buftea 


066 in primele zile ale acestei luni s-a: 
terminat filmările la Ultima frontieră a 
morții (Casa 4. Scenariul Nicolae Jianu 
regia Virgil Calotescu), la Vacanță tra 
gică (Casa 3. Scenariul: Constantin Mitru, 
regia Constantin Vaeni) si la Speranta 
(Casa 3. Scenariul lon Pavelescu, Mihai 
Creangă și Şerban Creangă. Regia Şerban 
Creangă). 

@@@ Obisnuim să spunem că la «mon 
taj», la «post-sincron» sau la «mixaj» st 
pot face minuni și că nimic nu este impos: 
bil. Numai oamenii care lucrează aici, in 
sălile de montaj, post-sincron sau mixai 
fac imposibilul și adevăratele minuni sint, 
de tapt, performanţele pe care ei le obti: 
lucrind ziua si noaptea, sau duminici 
într-un efort colectiv, despre care se vo! 
beste rareori si prea puţin. Acum, în acea 
tă lună decembrie, în Buftea, s-au lucra 
nici mai mult, nici mai putin decît 11 filme i: 
paralel. Un amănunt: sala de mixaj a Buftei 


de la decor). «Apa e rece! Cum o să intre 
Flaffy în ea? S-au pregătit prosoavele 7» 
(Flaffy, interpretul lui Mihail, e un terrier 
irlandez, roșcat, un exemplar foarte rar 
iteva sute pe tot globul — si a călătorit 
pina la Buftea, trimis fiind de Tele-Miinchen. 
partenerul Casei 5 în această coproducție) 
«Schimbati obiectivul! Bagati 35-ul! Atenţie 
la racord! Kwaque era ud leoarcă! Replicile 
pentru versiunea germană!»... 


— La al citelea film vă aftati Sergiu 
Nicolaescu? 


— Cred că al 35-lea... 

In timp ce se pregătește filmarea pe pla 
tou, regizorul trece în revistă vehiculek 
pentru filmările viitoare. «Ambulanţa! Usa 
din spate nu e bună, trebuie să se închidă 
cu zăvor. Cu ce format de literă se scru 
‘Hospital»? Se vopseste în culoarea untu 
ui, cu roțile negre. Trăsura pentru politic 
Aici, în colțul de jos se va scrie Police-San 


singura! — intră în funcțiune în fiecare an 
la 1 decembrie si se închide în ajunul Anu 
lui Nou. 

666 Ultimul film trimis în Buftea, Rua 
si tlacără (Casa 5. Scenariul Adrian Pe 
tringenaru si Eugen Uricaru; regia Adrian Pc- 
tiingenaru) va incepe filmările la sfirsitui 
lumi ianuarie. Echipa formată din Vasil 
Neagoe (director), Aurel Kostrakievici (ope - 
tator-sef), Nelu Frangopol (cameraman) 
Viorica Constantin (regizor secund), Mihai 
3eciu si Cristian Niculescu (scenografie) 
lon Nedelcu și Ada Simionescu (costume) 
au filmat, totuși, în perioada de pregătit: 
citeva «ambiante» de toamnă. 

606 Teatrul cel Mare va cuprinde o 
intologie a figurilor reprezentative si 
momentelor importante din istoria Teatru 


lui National, atitea citg s-au, păstrat în jurna- „ 


lele de tualitati de-a lungul anilor. Sce 
nariul si regia Constantin Vaeni. Casa 3 

666 in timp ce se executau ultimele ope 
tatii de finisare la Nea Mărin miliardar 
(Casa 4. Scenariul Amza Pellea, Eugen 
Burada, Vintilă Corbul; regia Sergiu Nico 
laescu), o echipă restrinsă a filmat !a 
Frankfurt o ulti secvenţă, care la monte 
va deveni prima, adică pregenericul. Desi 
tctorul principal, pe care aparatul de filmai 


Francisco. Să aibă două minere la spate, 
dar nu prinse în cuie, ci în holzsuruburi, 
sa tina doi oameni în timpul mersului. 
Scarita din spate să fie prinsă bine. Aten- 
tie, să nu se vadă cuiele de la gratiile fe- 
restruicii! Cupeul! Felinarele să se ducă la 
cromat. Nu arată a cupeu de oameni înstă- 
riti din San Francisco anului 1905. Şi pina 
miine trebuie să arate. Altfel nu filmăm! 
Nu se poate? Cum să nu se poată? Uite, 
se dă jos «profilul», se curăţă...». Regizo- 
rul Sergiu Nicolaescu, înarmat cu o daltă 
si o bucată de smirghel,face o demonstra- 
tie contra cronometru. În cinci minute e 
curățată o parte din «profilul» cupeului». 
Deci, se poate... 

Intelegem că nu Pacificul era lucrul cel 
mai greu de făcut la acest film. Pe linga 
calesti și trăsuri, obţinerea oceanului pe 
uscat ni se pare o bagatelă. 

— Ce se întîmplă, dacă nu-s gata tra- 
surile pina miine? Nu filmati? 

— N-ar trebui să filmez, pentru că dé 
aceea nu arată azi cum trebuie. Oamenii 
imi cunosc ritmul de lucru şi mai știu că 
intotdeauna eu prefer să găsesc alte soluții 
lecit să amin filmarea. Pentru mine cine- 
natograful nu există în afara pasiunii. Eu 
ı dăruiesc toate clipele mele. Şi-mi doresc 
colaboratori care să facă la fel. Filmul nu 
se poate face între orele 8 si 15, plus pauza 
le masă. Mai e ceva. Mă pasionează pro- 
blemele de costum și decor, mă și pricep, 
am citit si am văzut mult în aceste do- 
menii (ca de altfel în toate care au legătură 
cu filmul),asa că văd repede inadvertentele, 
greșelile si nu le admit. Sigur că nu e 
comod pentru colaboratori, dar film în 
afara pasiunii şi a intransigentei... Cind 
fac un film a cărui acţiune e plasată în 1905, 
cum e acesta, caut să cunosc toate eveni- 
mentele acelui an, ce meciuri de box s-au 
jucat atunci, care era șlagărul la moda, cí 
se scria pe ziduri, pe afișe... Mi-ar place să 
fac un film plasat în 1918, perioadă care 
mi se pare a avea un farmec special» 


«Leii, dati drumul la lei. Așa! Prim-plan 
cu capetele lor furioase». Sergiu Nicolaescu 
A intrat în arenă, chiar în mijlocul lor, din- 
colo de gratii. Din nou un moment în care 
aventura filmării o depăşeşte pe cea con- 
tinută de secvența povestită în film. 

«Banana! Să vină maimutica Banana!» 
In faţa custilor cu tigri și urşi ale circului 
Krown, Banana va trebui să-i dea tircoale 
lui Flaffy, care (intre timp a trecut furtuna, 
a trecut multă vreme în film și citeva zile 
de filmare...) a ajuns ciine de circ. Aidoma 
ciinelui din romanul lui Jack London, Flat!y 
pare să se înțeleagă printr-un limbaj al lui, 
secret, cu omul de care s-a hotărit să as 
culte; la filmare, de regizor. 

— Cum ati reușit să-l faceți pe Flatiy 
să cinte? 

— Am fost si dresor în viața mea! 

«Film greu — îmi spune Ernest Maftei 
interpretul Lupului de mare. Nu e glumă, 
doar o lună și jumătate pentru un film atit 
de greu, cu furtuni, cu naufragii pe mare 
cu multe filmări de noapte... Pe plută, in 
Marea Neagră, credeam c-am incurcat-o...» 

— Sergiu Nicolaescu, cum ati filmat 
furtuna pe mare? 

— Intr-o vreme am fost si marinar... 

— Există ceva ce n-aţi încercat inca? 

— Destule, dar mai am timp. 

— Cum ati ajuns la Jack London si 
la «Mihail, ciine de circ»? 

Sint la a doua întîlnire cu scrierile lui 
lack London. Am mai făcut «Căutătorii 


de aur» și «Lupul mărilor», două seriale 


ii surprinde pe o stradă, într-un oras din 
Europa occidentală, este Amza Pellea 
personajul pe care-l întruchipează nu e 
Nea Mărin. Dar cine? 


@@@ La inceputul acestei luni, Intoar- 
cerea lui Vodă Lăpușneanu (Casa Trei 
Scenariul si regia Malvina Ursianu) a 
terminat exterioarele la Brasov si Hune 
doara. Pină la viitoarele filmări în aer liber 
care vor reincepe in luna martie, echipa 
află pe platourile de la Buftea 


@@@ Dintre compozitorii prezenti pe g« 
nericul unor filme din acest sfirsit de an 
Cornelia Tăutu (Vacanta Tragică); Cornel 
Taranu (Banda de magnetoton), Radu 
Şerban (Totul despre fotbal) si un debu! 
Nicu Alifantis (Speranta). 


099 Casele de pe ulița satului Pripa 
au fost filmate in comuna Fintinele doa 
atit cit punea omul piciorul în ograda si p: 
prag. Pentru că dincolo de ele, adică in 
interioarele caselor din Blestemul pa- 
mintului si al iubirii (Casa 5. Scenariul 
Titus Popovici — după romanul «lon» dt 
Liviu Rebreanu; regia Mircea Muresan) sr 
va filma la Buftea, unde arhitectul Marce! 


interpretul lui Mihail 


(4 episoade a cite 30 de minute) pentru 
Tele-Mūnchen. Mihail, ciine de circ (sce 
nariut Dumitru Carabat)e insă o copro- 
ductie 


Grija s& nu se vada cuiele, indicatiile 
pentru detalii de costum, variantele de un- 
ghiulatie, «acomodarea» dialogului cu ros 
tirea fiecarui actor, solutii pentru decor si 
trucaje, nuanta unui gind sau a unei ex- 
presii... Regizorul, omniprezent, are o sută 
de ochi, o sută de idei şi din păcate doar 
două miini, pentru că altfel ar fi făcut cu 
siguranţă totul de unul singur. Dacă adău- 
gam că, în film,regizorul apare si ca inter 
pret, vom înțelege că sintagma «un film de» 
e aici cum nu se poate mai potrivită. Mi- 
hail... va fi, în primul şi în ultimul rînd, un 
him de Sergiu Nicolaescu. 


Roxana PANĂ 


Bogos a construit 5 decoruri, gindite, desi 
gur, unitar cu exterioarele. 


@@@ Una din ultimele operațiuni efec 
tuate la Bratele Afroditei (scenariul loan 
Grigorescu; regia Mircea Drăgan, copro 
ductie a Casei 5 cu cinematografia din 
Maroc) a fost subtitrarea copiei de prezen 
tare, Căci, pentru obținerea culorii locale 
toti interpreţii, inclusiv cei români (printre 
care Mircea Albulescu și Dem Rădulescu) 
vorbesc în limba franceză si arabă. 


606 S-au terminat filmările la cel de-al 
treilea lung metraj al televiziunii: Preţul 
increderii (Scenariul Corneliu Leu; regia 
Alexandru Tatos). Spectatorii au avut pri- 
lejul să vadă pe micul ecran, Pe firul apei 
(scenariul: Platon Pardău; regia Letiţia 
Popa) și Dincolo de orizont (scenariul 
Dragomir Horomnea, regia Stefan Traian 
Roman). Pretul încrederii are în distributie 
pe Amza Pellea, Mircea Diaconu, Tora 
Vasilescu, Mircea Danieluc, Dorel Vișan, 
Kitty Stroescu, Mihai Pălădescu, Corado 
Negreanu, Victor Vlase. 


R. PANAIT 


i J R ai 
«Pe vremea lor, adică foarte la început, 
influența exercitată de actori era atît 
de mare, încît puteau fi socotiți adevă- 
ratii autori ai filmelor» (Mary Pickford 
si Douglas Fairbanks) 


«Arta actorului nu este aceea de a 

interpreta, ci de a crea, iar creația sa 

trebuie să se armonizeze cu cea a 
întregului film» (Greta Garbo) 


Teoria filmului 


repere si modele 


Actorul 

de film: 

interpret- 
traducător 
sau creator? 


Zadarnic l-am căuta pe actor, 
în cele mai multe scrieri de 
teorie a artei filmului, printre 
factorii de creaţie propriu- 
zisă. De la Delluc (Photo- 
gėnie), care-l include printre 
cele patru elemente de bază 
ale «fotogeniei», doar ca mască fără o 
funcție efectiv creatoare, si pina la Mitry 
(Esthetique et psychologie du cinema), 
care, în capitolul dedicat tocmai creaţiei 
cinematografice, nu-i face un loc distinct — 
actorul de film este considerat mai mult un 
tălmăcitor al gindurilor si simtamintelor 
altora (ale scenaristului, ale regizorului) și 
mai putin sau chiar deloc un colaborator al 
cărui aport să fie decisiv din punct de ve- 
dere estetic, al originalității creative. Practi- 
cienii, mai ales regizorii capabili să și medi- 
teze asupra activităţii lor, par a fi mai gene- 
rosi, desi nu în unanimitate. Jean Renoir, 
de pildă, într-o discuţie pe tema paterni- 
tatii filmelor, acordă şi actorului șansa de a 
fi socotit autor: «În primele filme americane, 
de exemplu în cele cu Mary Pickford si 
Douglas Fairbanks, influenţa exercitată de 
actori era atit de mare, încit ei trebuie să fie 
socotiți adevărații autori». La rindul lui, 
Pier Paolo Pasolini face o legitimă distinc- 
tie între actorul neprofesionist si cel prove- 
nit din teatru, între indicaţiile date amato- 
rului si cele împărtășite profesionistului. 
Despre amator, de exemplu: «În realitate, 
metoda mea constă pur şi simplu în a fi 
sincer, onest, acut şi precis în alegerea unor 
oameni care să aibă o esenţă psihologică 
autentică şi genuină. O dată aleși, munca 
mea apare simplificată la maximum. Cu ei 
nu trebuie să fac ceea ce fac cu actorii 
profesionişti: adică să le spun ce trebuie 
să facă si ce trebuie să nu facă, ce fel de 
personaje sint etc. Le cer doar să spună 
cutare sau cutare cuvinte, cu o anumită 
stare sufletească si atit (...) Filmez fără su- 
net, așa că pot să vorbesc cu actorul în 
timpul turnării. Unui protagonist (amator) 
îi spuneam: «Acum, uită-te la mine... acum, 
uită-te în pămint cu o expresie minioasă... 
acum, cu mai puţină furie... uită-te la mine, 
atenuează minia, încet, şi mai încet. Acum, 
uită-te la mine! (...) În alte filme, dacă era 
nevoie să se rostească o replică fără co- 
respondenta cu sensul pe care-l avea în 
text, foloseam următorul sistem. Să presu- 
punem că actorul ar fi avut de zis «Te 
urăsc!» Îl puneam să spună: «Bună ziua» 
„La post-sincron, după aceea, urma să-i 
asez în gură «Te urăsc». Lucrurile se schim- 
bă, totuși, si pentru Pasolini, atunci cînd are 
în faţa lui actori (profesionişti) de prim 


inema 


dictionar cinematografic 


ENctor de film (itl) 


Chiar si la o privire grăbit. 
folosirea non-profesionistu 
ui ni se relevă ca una dintre 
practicile stabile ale cinema 
tografului de pretutindeni 
vechi sau nou. De la Tabu a! 
lui Murnau și Flaherty la 
Eskimo a! lui Van Dyke, de la Ciocirlia si 
pițigoiul al lui Antoine la Farrebique al lu: 
Rouguier, de la Greva la Que viva Mexico! 
ale lui Eisenstein, de la Oameni pe fundu! 
mării al lui De Robertis la Banditii la 
Orgosolo al lui De Seta, prezența actorulu 
non-protesionist se corelează întotdeauna 
cu demersurile stilistice fundamentale p 
care le întreprind diversele poetici de auto: 
de gen, de curent sau școală cinemato 
grafică. 

Extrem de semnificativă rămine, în acest 


sens, experiența neorealistă. La Visconti 
(Se  cutremură pămintul), Rossellini 
(Paisa), De Sica (Hoti de biciclete), An- 
tonioni (scheciul din Dragostea în oraș), 
alegerea omului de pe stradă devine simpto- 
matică pentru esenţa întregului program 
neorealist: încercarea de a micșora distanța 
dintre viaţă si cinematograf. Indiferent de 
formulările personale, poetica școlii de la 
Roma afirmă necesitatea aderentei în spirit 
documentarist la realitate, exaltă simțul 
cronicii ca pe o garantie a atasamentului 
fata de concretete, respinge fictiunea In 
numele documentului. «E vorba — spune 
Zavattini — de a angaja lupta impotriva 
exceptionalului si de a surprinde viata în 
insăşi clipa în care o trăim, în cea mai mare 
cotidianitate “«quotidianită») a ei»; «Neo- 
realismul — scrie altundeva Zavattini — 


ordin: «Cu Anna Magnani a fost greu. Pen- 
tru că e o actriță în adevăratul înțeles al 
cuvintului. Posedă un bagaj complet de 
noțiuni tehnice si expresive, In care eu 
nu eram in stare să intru. Acum (1965) că 
am mai multă experienţă. aș ști să abordez 
problema... Cred că se abordează, exploa- 
tind faptul că e vorba de actori... Cu actorii 
trebuie să mă port folosind speciticitatea 
bagajului lor de actori. Dacă aș folosi un 
actor ca și cum n-ar fi actor, aş greşi... Pe 
de altă parte, dacă folosesc un actor care 
știe că este actor, îl folosesc pentru ceea 
ce este, iar nu pentru ceea ce nu este, cu 
speranța de a reuși. Firește, personajul in- 
terpretat trebuie să se adapteze la ideea pe 
care actorul o are despre el». lată o obser- 
vatie menită să dea de gindit: dacă amatorul 
își plăsmuiește rolul în mod spontan, fără 
conștiința exactă a ceea ce face, profesio- 
nistul nu numai că acționează conştient şi 
«deliberat», fondat pe o intenţie (artistică), 
la fel ca orice autor-creator, — dar el «aduce», 
adaptează personajul la propriile sale idei 
si, bineînțeles, la propriile sale mijloace. În 
consecinţă, contribuția actorului este sau 
poate să fie cu adevărat creatoare? 

Jean Mitry, în paragrafele «artiști si arti- 
zani» și «autori de tilm», se refera desigur 
la actorii a căror «excelenţă» ar putea salva 
mediocritatea unui regizor-meserias, dar 
atunci cind definește filmul ca find 
«oameni care trăiesc si acționează», subi- 
niind că «acţiunea» realizatorului consta în 
a-i face să trăiască, în a-i «aduce pe lume», 
atribuie capacitatea de a crea «univers» 
doar regizorului, autorului-realizator, fără a 
specifica aportul actorului. «A aduce pe 
lume» oameni vii, artisticeste vii, într-o 
operă de artă, adică a le «da naștere», a-i 
«crea», stă oare numai în puterea regizo- 
rului-autor? Mărginindu-ne doar la mereu 
amendata noţiune de «microfizionomie», 
lansată de Balăsz Bela, nu există totuși un 
«farmec», unic, al actorului, pe care regi- 
zorul poate să-l «exploateze» prin alegere, 
dar pe care nu-l poate crea el însuși, ci 
aparține, tocmai actorului, într-un spectru 
de la elementar înspre complex? De bună 
seamă, «intuiţia» realizatorului în alegerea 
expresivă a interpretilor (fete, sensibilitati, 
«lumi» purtate cu sine de actori) este hota- 
ritoare, dar — o data alesi — actorii (profe- 
sioniști) nu fac altceva decit să se lase, 
pasiv, puși în valoare prin așa-zisul montaj 
al jocului actoricesc? Răspunsul e si da, 
şi nu. Încă de la celebrul experiment al lui 
Kulesov si Pudovkin, regizorul are puterea 
si investitura de a obține «etecte» expresive, 
surprinzătoare, deosebit de eficace, din- 
colo de voinţa şi intentionalitatea actorului. 
În acelaș timp, însă, «prezența neuropsi- 
hică» și spirituală a actorului pe platou poate 
contribui, cu originalitate, totuși, la defini- 
rea mesajului, a universului unui film? Cel 
mai deschis în acest sens, dintre ginditori, 
şi mai sensibil, se arată a fi Umberto Bar- 
baro, care îndrăznește să-şi intituleze un 
pragrat (apărut postum în «Filmul și răscum- 
părarea marxistă a artei»), chiar «Creativi- 
tatea actorului de cinema», precum și un 
întreg eseu — «Actorul creator», unde ci- 
tează exemplul Eleonorei Duse, capabilă să 
depășească «fidelitatea faţă de opera origi- 
nară» în direcție sublim creatoare: «Re- 
prezentat de ea, mediocrul teatru al lui 
Dumas și al lui Marco Praga, se înalță prin 
consens general, la planul artei. Marea 
tragediană a dat așadar traduceri care se 
distantau de originalele literare pina la 
punctul de a le reduce la un simplu pretext 
al unei noi și artistice creaţii». lar despre 
Greta Garbo, în Marguerite Gauthier, 
filmul artizanului Cukor, scrie că «trebui 
să se transforme dintr-o mondenă oarecare 
intr-o femeie înnobilată și purificata de 
iubire. Regizorul şi-a rezervat pentru scena 
finală a morţii, efectiva, profunda revelație 


cere ca fiecare să fie propriul său actor. A 
vrea să-l faci pe un om să joace în locul 
altuia implică povestirea pregindită. Or 
efortul nostru e de a arăta lucruri văzute, nu 
basme». Refuzul oricăror intervenții artifi- 
ciale, venite din afara realității, care nu fac 
altceva decit «să suprapună scheme moarte 
peste fapte sociale vii» — acesta e sensul 
îndelungatei polemici zavattiniene (neo- 
realiste, In general) cu exceptionalul, spec- 
tacularul, imaginatia, fictiunea, polemica In 
care explodează, de fapt, vocaţia primor- 
dială a neorealismului, vocaţia unui destruc- 
tor de mituri, fie ele mitizările simpliste ale 
imediatului, fie insidioasele mituri ale cine- 
matogratului spectacol. Exigenta capitală e 
cea a directitatii: cinematograful trebuie să 
exprime «atenţia pentru ceea ce se întimplă 
în mod direct, nu prin apologuri mai mult 
sau mai putin bine găsite. Un înfometat, un 
umilit trebuie arătat cu numele și prenumele 
său». Respingerea medierilor, renunțarea 
la limbajul indirect implică resorturile mai 
adinci ale faptelor de poetică pentru a se 
constitui — în ultimă instanță — într-o 
veritabilă morală a raportului cineastului 
cu lumea. Plasindu-se firesc în acest ori- 


a acestei puritati noi. E limpede că, dacă 
actrița ar fi urmărit o verosimilitate psiho- 
logica,ar fi redat progresiva sa transformare 
şi ar fi pierdut reala eficacitate a scenei 
morții în care această puritate se dezvăluie, 
nu numai în ochii stupidului mic americănaş 
de Robert Taylor, ci si ai publicului emotio- 
nat(...) În concluzia acestei sumare analize a 
actorului cinematografic se poate spun: 
că, dacă această analiză rămîne lipsită d: 
pseudo-calitatile care încîntă minţile slabe 
de Inger (hipersensibilitate, sex-appeal, 
o mie de chipuri si altele asemănătoare), 
dobindeste, în schimb, demnitatea artisti- 
că a artei». 

Dar același Barbaro este nevoit — pentru 
a curati terenul în calea afirmării creativi- 
tatii actorului — să elimine două «teorii»: 
aceea a «autorului unic al filmului», în per- 
soana regizorului-scenarist și aceea a «ci- 
nematografului fără actori» (doar cu «ti- 
puri», cu amatori găsiţi «la fata locului»). 
Or, adevărul istoric e că în spiritul amindo- 
rura s-a ajuns la opere de artă autentice. 
De altminteri, Mitry vede viitorul cinemato- 
grafului — «In măsura In care vrem să cre- 
dem că filmul e o artă» — exclusiv In mii- 
nile autorilor, adică ale acelora care au 
înainte de toate ceva de spus și știu să 
spună în termeni vizuali (sau mai corect, 
aș preciza eu, în termeni audiovizuali). 
Actorul — să recunoaştem — nu preae 
chemat să rostească lucruri in proprio, 
dimpotrivă, le rostește pe ale altora. Şi cu 
toate acestea, un nucleu creator (stilistic) 
trebuie că există și în contribuția sa: a- 
tunci cînd, în colaborarea cu regizorul si 
cu operatorul de imagine, actorul de ci- 
nema — cum scria Barbaro — «nu in- 
terpretează o operă de artă preexisten- 
tă şi scrisă, precum colegii săi de pe sce- 
nă, și nici nu se oferă ca simplă natură, 
măsuţă sau copac, în fata regizorului si 
a operatorului, ci, într-un ideal acord cu 
ceilalți colaboratori,contribuie la a crea o 
viitoare operă de artă». În sfirsit, în acest 
scop, el, «actorul. trebuie să-și muleze in- 
treg jocul pe nevoia concordantei ritmice a 
montajului și, prin idealizarea timpilor actiu- 
nii, să înlesnească regizorului posibilitatea 
realizării montajului întregii secvențe cu 
bucăţi de peliculă de o lungime potrivită, 
adică să idealizeze la rîndul său spaţii si 
timpuri în maniera dictată de necesitățile 
narațiunii si de semnificaţiile acesteia. În 
această complexă operaţie stă, în mod 
evident, toată arta filmului». Înlăuntrul că- 
reia, adaugă teoreticianul italian, «arta acto- 
rului nu e aşadar aceea de a interpreta, ci 
de a crea: iar creaţia trebuie să fie armoni- 
zată cu o creaţie colectivă mai amplă, care e 
filmul în întregimea lui. Se va pretinde, prin 
urmare, actorului să aibă o facultate critică, 
o autoconstiinta a propriilor mijloace, în- 
dreptatita însă nu spre reproducerea unei 
opere preexistente, ci spre creația uneia 
viitoare. Elaborările colective ale materiei 
se vor conduce, firește, conform unui cri- 
teriu citusi de putin psihologic, ci unuia 
ideologic». 

Cit de convingătoare sint asemenea aser- 
tiuni si disocieri? Parcă ar fi, parcă n-ar fi. 
Pină la urmă — ca totdeauna în artă — se 
rationeaza și se apreciază de la caz la caz, 
după rezultate. Şi aşa cum se întimplă cu 
regizorul, scenaristul, etc., se va proceda 
si cu actorul: rămîne astfel posibil să se 
vadă filme în care coeficientul de creati- 
vitate gg! mai vădit să aparțină actorilor, dar 
si filme In care aportul acestora să se reducă 
la simplul împrumut, inert, al figurii. Între 
aceşti poli, o vastă paletă de culori, tente si 
nuanțe, asupra cărora publicul, critica și 
istoria cinematografului își vor pronunța 
de fiecare dată, cu fiecare operă filmică în 
parte — judecata de valoare. 


Florian POTRA 


zont, practica non-profesionistului se sol- 
dează cu o cucerire pe cit de netă pe atit 
de prețioasă. Ales cu un ochi sigur, riguros 
dirijat, omul de pe stradă aduce naturaletea, 
spontaneitatea, aerul acelei individualitati 
capabile să confere o viață singulară perso- 
najului: somerul jucat de Lamberto Maggio- 
rani în Hoti de biciclete rămine un perso- 
naj de neuitat în primul rînd pentru că De 
Sica a ştiut să descopere și să exprime 
bogăția naturii umane a interpretului. Nu 
mai putin, apelul la non-profesionist con- 
tribuie la procesul de regenerare realistă a 
naraţiunii cinematografice, la încercarea, 
operată cu succes de Se cutremură pă- 
mintul si Paisă, de părăsire a modelului 
hollywoodian: Visconti şi Rossellini îmbo- 
gatesc subiectul filmului, elaborat în preala- 
bil doar în liniile lui mari, cu ajutorul povesti- 
rilor și al dialogurilor sugerate de interpretii 
înşişi, Incorporind chiar unele experienţe 
trăite de aceștia. Marea forță a narațiunii 
neorealiste — capacitatea de a restitui 
fluxul imprevizibil al vieţii — derivă şi de 
aici. 


George LITTERA 


ideea e sufletul filmului. 


Actorul e trupul idei 


Carmen Galin: 


improvizație ? 
Da. 
Dar perfect 


pregătită 
dinainte ! 


— Ai avut sansa, Carmen 
Galin — ori poate nu vrei 
s-o numeşti şansă? — de-a 
debuta într-un film admi- 
rabi! ca «Diminetile unui 
băiat cuminte» sub baghe- 
ta unui regizor ca Andrei 
Blaier; ai lucrat apoi cu Lucian Bratu, 
cu Dan Pita, cu Alexandru Tatos, regi- 
zori care au adus cinematogratului inspi- 
rat din prezent un spor de realism, de 
luciditate. 

— Şansa, e bine spus; ei sint regizori 
care-şi înțeleg profesia ca pe-o chemare, nu 
se mulțumesc să dea doar «motor» şi 
«stop!», Inregistrindu-si fără emoție sce- 
nariul: sînt regizori care știu să scoată din- 
tr-o situaţie, dintr-un personaj — chiar epi- 
sodic — dintr-un interpret — chiar debu- 
tant — tot ce e mai original, mai personal. 
Îmi amintesc că rolul din Diminetile... 
era inițial doar o sugestie dramaturgică 
«fata de pe șantier». Dar Blaier i-a găsit o 
cheie, o semnificație actuală și Stela a de- 
venit un portret care se reține datorită aces- 
tei personalizări, particularizări atente. 

— Personalitate, particularizare, adică 
ceea ce lipsește multor filme de azi ca 
să poată trece «rampa». Te-ai gindit 
vreodată de ce? 

— Poate pentru că scenariștii se limitează 
să trateze teme generale şi nu cazuri de 
viaţă; poate pentru că regizorii se limitează 
a-și fixa pe peliculă un decupaj bazat doar 
pe notații de acţiune în genul «ea intră pe 
ușă, se așază pe scaun, începe să manince». 
Dar de unde vine această Ea, cit e de obosită 
ori supărată de nu are chef să mănince, nu-i 
mai interesează. Şi atunci indicaţiile date 
actorului se referă tot numai la acțiuni fizice 
nu si la situația, la starea care a determinat 
gestul. Şi atunci tu joci gestul, nu situaţia. 
Joci efectul, nu cauza. De aici atitea treceri 
formale prin cadru, prestări de serviciu de 
care nu-şi mai amintesc nici măcar cei ce 
le-au executat. 

— Crezi că numai de aici provine sen- 
zatia de prestare? 

— De aici și din multe alte surse care toa- 
te încep, evident, cu scenariul. Cum e 
conceput personajul literar, cum e discutat 
el la casele de filme, cum nu e discutat apoi 
pe platou cu interpreții. 

— Îmi pare că ești unul dintre actorii 
care cer regizorului multe discuții şi 
repetiții. Le crezi utile, cu siguranţă, 


Ina 


dar și realizabile in condiţiile ritmului 
sporit de producţie? 

Mai mult decit utile, întrucit ele econ: 
misesc timpul filmărilor, dind actorului o 
perspectivă clara a ceea ce are de tacut 
Evident că și rezultatele muncii artistice sint 
altele. Rebengiuc, de pildă, nu l-a creat pi 
Tănase Scatiu înregistrind pur si simplu 
textul scenariului; el știa perfect din discu- 
tile cu regizorul nu numai datele social- 
psihologice ale eroului, dar și ce i s-a intim- 
plat lui Scatiu pe drumul de la Conu Dinu 
la coana Profira, chiar dacă pe ecran noi 
n-am văzut acel drum. Ştia exact cum intră 
la conac, cum își aranjează părul înainte 
de-a săruta mina Tincutei, într-un cuvint 
toate acele detalii care dau gustul și culoa- 
rea vieţii. Doar că asemenea «fleacuri» 
atit de importante sint omise de multi regi- 
zori care, uitind că filmul e arta amănuntu- 
lui, iti oferă doar schema de caracter pre- 
vizibil, fără surprize. 

— Poate că uneori e vorba și de marja 
aceea de libertate lăsată actorului pen- 
tru improvizație? 

— Regizorul îți dă doar plecarea, te sti- 
mulează, restul îl completezi singur cu 
flerul, cu fantezia, cu memoria ta. Profesoa- 
ra de psihologie din Mere roșii putea ră- 
mine o simplă digresiune lirică în drumul 
medicului spre casă, dacă n-am fi stat 
împreună cu regizorul s-o analizăm pe toate 
fețele, să-i creăm o biografie. Abia după 
aceea am văzut-o cum se mișcă, cum vor- 
beşte (mi-am adus aminte de-o colegă de 
institut cu un debit extraordinar), cum zim- 
bește. Improvizatia trebuie și ea bine pregă- 
tită, repetată în cele mai mici detalii, Am 
văzut de zece ori Piesă neterminată 
pentru pianină mecanică, sint convinsă 
că Mihalkov a repetat la nesfirsit fiecare 
scenă, deşi totul dădea senzaţia uimitoare 
a prospetimii, a neprevăzutului. Se poate 

citeodata ca pe bucățele să-ţi iasă bine ceva 

chiar de prima oară; se poate să ai norocul 
ca laboratorul să nu-ţi rebuteze materialul, 
ca regizorul să-ți aleagă exact dubla in 
care tu erai cel mai bine, si la montajul final 
să nu renunțe exact la scena ta. Dar toate 
astea sînt pure întîmplări, nu poți conta pe 
ele, trebuie ca aparatul să nu te surprindă 
descoperit. Mai mult chiar, să ai convingerea 
că în acel moment, în acel cadru, totul de- 
pinde numai de tine. Pentru că de aceea te-a 
ales regizorul tocmai pe tine, nu fiindcă nu 
era liber colegul tău de teatru. 

— Orgoliu actoricesc? 

— Spuneti-i cum vreţi. E o chestiune de 
psihologie: dacă regizorul îți dă iluzia că în 
acel moment tu ești cel mai important în ca- 
dru, buricul pămîntului, chiar dacă nu ai de 
spus decit un simplu «bună ziua»; dacă te 
lasă să crezi că aparatul iti va privi pina în 
fundul sufletului, chiar dacă în realitate nu 
te surprinde decit în plan general, atunci el 
poate scoate de la tine maximum. 

— Oare nu și indiferența regizorului, 
lipsa lui de tact fata de actori, explică 
acele formale «treceri prin cadru» cum 
le numeai? 

— Regizorii nostri cei mai buni, cei car 
obțin cel mai mult dela interpreți sînt ce 
care au căldură, calm, răbdare. Lucia: 
Bratu mi-a lăsat o impresie extraordinară 
la Drum în penumbră aveam un personaj 
episodic, o singură secvenţă, dar mi-a dat 
credinţa că acolo, în acel cadru, eram de 
neînlocuit. Atmosfera aceasta de incre- 
dere, de stimă — din ce In ce mai rara pe 
platourile noastre,unde actorul începe să fie 


personaje şi interpreţi 


Dincolo de tăcere 


In timp ce toată suflarea din 
Inainte de tăcere se minu- 
nează or; se înspăimintă de 
bilciul in care «uiţi de lume 
și dureri», în timp ce toti 
ceilalţi «se uită», el, soldatul 
rătăcit «privește». Mă întreb 
ce limite ale puterilor actoricești va forța de 
acum încolo Mircea Diaconu? Recunosc 
că în galeria personajelor pe care acest 
interpret le poate duce oricind în spate, 
personaje de ordinul «cită frunză, cită 
iarbă», nu l-am trecut pind acum pe cel pe 
care |-as numi «îngerul izgonit din cer». Un 
astfel de înger pare Diaconu în filmul lui 
Alexa Visarion, venit dintr-o lume pe care 
numei el o ştie, ale cărei amintiri zăgăzuite 
de neputinta comunicării s-au transformat 
într-o povară acceptată cu o conștiință 
sisifică. Catapultarea în societatea de toate 
zilele nu strică echilibrul, liniştea desăvirșită 
în care plutește şi în care eroul nu mai caută 
decit semnele neintinate de lucrarea vremii, 
de agresivitūtile sociale. lată de ce, mi se 
pare, marea scenă — dacă ținem să desprin- 


era 


dem neapărat una — din creaţia lui Mircea 
Diaconu în acest film, nu este cea a «ono- 
rului» pe care îl dă invalidului, ci aceea, mai 
putin spectaculoasă și compusă, în care 
Dumitru, soldatul cu haine zdrentuite, asal- 
tat cu întrebări de femeile de pe uliţă, rămîne 
si mut și surd; singurul semnal care îl face să 
întoarcă capul este scincetul unui copil. Cu 
o intuiție din acelea care, dacă ar nimeri 
printre ideile unui «om de acțiune», ar 
putea muta munții din loc, actorul evocă, 
printr-un singur gest, un întreg univers 
primordial, o lume pierdută, singura pe 
care o mai poate rivni. 

De aceea privirii unui astfel de personaj 
care vede dincolo de lucruri, este greu să-i 
faci fata. Şi, de data aceasta, intervine in- 
tuitia regizorului care impune, bunăoară 
negustorului, neputinta de a-și privi prie- 
tenul în ochi. Da, mă întreb, nu fără o undă 
de cutremurare: nu cumva, in acel moment, 
era chiar imposibil să găsești o privire pe 
măsura gindului băiatului din fata ta? 


Magda MIHĂILESCU 


4) 


|. Cu aceeași seriozitate 
7 profesională, 
„Carmen Galin 
compune 
nonsalanta 
unei fete 
din zilele noastre 
Mere roşii} 
ca şi existența 
dramatică a unor. 4 + 
eroine «de epocă»: 
Pica din Joanide 
şi Yvonne din Speranța 


tratat ca un obiect de recuzită, dacă nu si 
mai rău — atmosfera aceasta se vede pe 
ecran. Cînd am fost invitată să joc în Ta- 
nase Scatiu rolul mutei îndrăgostite, mi 
s-a dat să înțeleg că numai eu, cu ochii 
mei, cu privirea mea tristă, pot juca rolul. 
Şi asta mi-a dat o forță, o lumină interioară 
care s-a simţit în film. Ce putin si totuși ce 
mult cere actorul dela regizor! Sigur că 
dacă tu joci cu toată dăruirea o pauză 
frumoasă de care depinde — crezi tu — 
soarta filmului si regizorul ţi-o taie la mon- 
taj, eşti dezamăgit. Atunci trebuie să te 
blindezi cu mai multe pauze frumoase, ca să 
rămînă ceva si spectatorului. Or, dacă si din 
putinul acela ti se tot taie, ajungi pina la 
urmă doar o pata de culoare. O pată roşie, cu 
un pardesiu roşu și nişte aparate t.v. pe 
umeri, ca într-o comedie unde jucam o re- 
porteritū ce trebuia să declanșeze intriga 
şi n-a mai rămas biata de ea, în final, decit o 
figurantă rătăcită în cadru, din care nimeni, 
cu atit mai putin eu, nu Intelegeam ce 
hram poartă. 

— Poate că fusese vorba de o viziune 
nepotrivită a regizorului asupra perso- 
najului, or: asupra corespondenței in- 
terpretului cu eL Si filmarea avea s-o 
scoată la iveală... 

— Se prea poate. Dar regizorul trebuie să 
știe să te vadă cu toti ochii înainte de-a în- 
cepe să filmezi, să te cunoască bine ca să 
nu dea greș. Tin minte un portret pe care 
mi-l făcuse undeva Sanda Faur care atrăgea 
atenţia asupra debutului meu şi vorbea de 
figura mea specială, de profilul meu care nu 
seamănă cu fata mea, profil de comedie, 
fata de dramă. După patru ani apărea un 
alt articol în care se regreta că sint prea 
putin folosită în film. De fapt nici în ultimi 
ani nu filmez mai mult, dar poate filme? 
cred eu — mai bine. Și aceasta pentru ca 
Tatos, Blaier si Pita au știut să speculez: 
figura mea mai specială și s-o aducă într-un 
cadru dramatic mai potrivit. 

— Te-ar atrage, in continuare, să fii 
«speculată» tot în dramă sau în co- 
medie? 

— M-ar atrage un rol complex, de femeie 
contemporană, in care să îmbin ambele re 


| gistre. Mi-aș dori să pot folosi într-un film 


lon Dichiseanu 


Între melodii 
si dramă 


Oricit ar părea de ciudat, cel care 
«cîntă, ride si dansează», dar mai ales 
raspindeste voie bună în Melodii, 
melodii, ca şi în mai vechiul Cinte- 
cele mării, este același cu incrincena- 
tul lago, de pe scena Teatrului Nottara. 
Şi n-am numit decît două din fatetele 
acestui actor, pentru care nici un rol 
nu pare inabordabil și a cărui prezență 
— pe scenă, pe micul sau pe marele 
ecran — nu a fost niciodată insigni- 
fiantă. De la debutul în film (Darclee 
şi Porto Franco) au trecut 18 ani. 
Personajele din 1978 (Acţiunea Auto- 
buzul şi Melodii, melodii) între- 
gesc o filmografie cu peste 20 de roluri. 

Ce i se poate dori unui actor? Roluri. 
Cit mai multe si mai interesante. Ce i se 
poate dori lui lon Dichiseanu? Roluri 
care să facă apel la farmecul său in- 
discutabil, la talentul său. 


ai zilelor noastre experienţa celor 32 de ani 
de mers pe stradă, la scoala, adică un rol 
simplu, de toate zilele. Dar asta nu m-ar 
împiedica să-mi compun personajul. Pen- 
tru că nu cred că arta prezentului nu lasă loc 
compoziţiei. Orice film, chiar în gen neo- 
realist, filmat pe stradă, in ambiantele na- 
turale, nu se poate lăsa la voia întimplării, 
ci trebuie să-şi compună cu grijă story-ul, 
conflictul, eroii, chiar dacă vrea să ne creeze 
iluzia «feliei de viata». 

— Ce tare păcătuiesc filmele noastre 
si din acest punct de vedere, cind lasă 
să se întrevadă ori prea mult construcția 
convențională, scheletul dramaturgic 
ori dezordinea, lipsa de știință a po- 
vestirii... . 

— Din nou acelasi defect de organizare: 
filmarea ne surprinde cu scenarii nepre- 
lucrate, cu decupaje negindite in profun- 
zime, cu roluri nestudiate. Mi-as dori cel 
mai mult un rol solid construit, de femeie 
modernă care să-și gindească şi să-și de- 
termine soarta, nu să fie doar victima împre- 
jurărilor, a diverselor conjuncturi cum sint 
personajele clasice. 

— Vrei să continui portretul unui film 
ideal de actualitate? 

— Aşadar: aştept si sint convinsă că va 
veni şi rolul care să-mi ofere semnificaţii noi 
asupra personajului contemporan — con- 
temporan nu numai pentru că-l filmez cu 
pletele mele, într-o uzină, la o ședință de 
C.O.M.; acest rol l-aș repeta cu regizorii 
care ar fructifica improvizatia mea bine pre- 
gătită; operatorul m-ar filma pe mine, în 
relaţia cu ceilalți. altminteri improvizatia mea 
n-ar avea stil, unitate, și-ar deveni un recital 
poate strălucit, dar — cine ştie? — diso- 
nant cu felul în care sint concepute alte 
personaje. Deci operatorul m-ar filma în 
sensul timpului prezent. Pentru că eu cred 
că există un asemenea sens: altfel filmezi o 
poveste de epocă şi altfel un story modern. 
Apoi montajul ar trebui să găsească, la 
rîndul lui, acest ritm dinamic, iar muzica 
să nu fie cea de la începutul secolului. Un 
fiim despre care oricind si oricine să poată 
spune cu admiraţie: e un film românesc. 


Alice MĂNOIU 


A 


in I 


Scenariul: Titus Popovici 
Regia: Mircea Muresan 


Un debutant intr-un rol 
de referință (Serban Io- 
nescu in rolul lui Ion) 


lon... «Glasul pămîntului pătrun- 
dea năvalnic în sufletul flăcău. - 
lui, ca o chemare, coplesin- 


du-l...» (Liviu Rebreanu) 


Serban lonescu absolvent I.A.T.C. — 
promoția 1978,e actor la Teatrul din Petro- 
sani și debutează în tilm cu acest rol. 

«Probele au durat aproape două duni. 
Fotografii, probe pe magnetoscop, apoi am 
filmat secvența «cositul finului». Am cosit 
atunci vreo trei zile; eram emoționat... N-am 
ştiut dac-am reușit. Regizorul Mircea Mu- 
reşan e taciturn, nu ştii niciodată ce gin- 
deste. L-am avut profesor doi ani la «arta 
actorului de film». Îmi place stilul acesta 
de lucru, «pe tăcute». Apoi am discutat 
despre rol. Cred că cheia înțelegerii perso- 
najului stă în substituirea verbului «a fi» cu 
«a avea». Foarte pe scurt lon isi trădează 
iubirea, pentru avere,dar prin aceasta nu va 
mai fi el însuși. Nu vreau să spun mai mult 
pina nu văd filmul terminat. Mă stăpinește un 
singur gind: conştiinţa că ar putea fi un rol 
de referință, într-un film de referință. Si 
nu uit ce ne spunea profesorul nostru Amza 
Pellea, în clasă, la institut: «să fim buni, 
să fim buni în meserie...» 


Ana, un personaj și un 


act de cultura (Joana Cră- 
ciunescu ) 


«Ana este un personaj care parcurge o 
transformare imensă de la începutul pină 
la sfirsitul filmului. Porneşte de la puritate, 
credință, încredere în oameni si-n senti- 
mente, trece apoi printr-o fază de răbdare, 
chiar înțelegere a vieții, pentru a ajunge în 
final la un refuz total al existenței. Nici 
acum nu știu dacă am interpretat rolul 
unui om care, trecind prin toate acestea, a 
fost puternic, sau e vorba de o biata ființă 
care a mers pe acest drum, silită, neavind 
încotro. 

A o interpreta pe Ana nu înseamnă numa: 
a face un personaj, ci a face un act de cul- 
tură. Am scăpat de spaima «celui de al 
doilea rol» (mai important decit primul, 
întotdeauna), dar acum temerile sint altele 
si nu-s mai mici. Faptul că e un personaj 
pe care nu-l creez eu, ci e unul creat, și încă 
de Rebreanu, un mare scriitor, îmi dă o 
anumită relaxare, dar si o spaimă să nu 


Ana... «ochi căprui, inlacrimati 
de fericire și de teamă» (Liviu 
Rebreanu) 


greşesc, să nu iasă alt personaj. Idealul ar 
fi să-i conving pe toti cititorii romanului că 
eu sint Ana»... 


Un necesar dram de bună 

dispoziție (Tamara Bu- 

ciuceanu în rolul Mariei 
Herdelea ) 


«Sint mai putin deprinsă cu interviurile 
pe hirtie... Pe scenă, da, m-am obișnuit; 
am jucat a 200-a oară «interviul...» Nu 
vreau sa vorbesc despre soţia învățătorului 
Herdelea. Dascalita din «lon» e o mamă 
bună, grijulie, şi nu vede lucrurile prea de- 
parte sau prea adinc... eu as vrea să aduc în 
film şi un dram de bună dispoziţie... Dacă-i 
greu sau ușor, numai eu trebuie să știu. 
Piinea se coace pe parcurs. S-ar părea că 
de la un timp formez un cuplu cu Octavian 
Cotescu (pe scenă în «Amintiri provin- 
ciale»). Nu uit însă că pentru marele ecran 
sint, orice s-ar spune, o «debutantă într-un 
rol mare», și nu vreau să-i dezamăgesc pe 
regizorii de mai tirziu. Mă bucur că Mircea 
Muresan s-a gindit la mine din capul locului 
si nu m-a ales dintre alte «variante». 


Maria Herdelea... «era fată de tă- 
ran... dar... se simțea mult dea- 
supra norodului si avea o milă 
cam dispretuitoare pentru tot 
ce e țărănesc» (Liviu Rebreanu) 
fo 
N ein 


"1 "= 
“ ee 


A 


Fără dorința de a ridicu- 
liza (Jon Besoiu în rolul 


lui Popa Belciug ) 


«E de fapt al doilea preot cu care mă bla 
gosloveste Titus Popovici. Primul a fost 
în Atunci i-am condamnat pe toti la 
moarte. Au comun același «singe rece» 
cu care trec de la treburile bisericești la 
cele lumești. Cel din «lon» e ceva mai com- 
plicat. Popa Belciug reprezintă un mod de 
a gindi şi o profesie care într-o anume epocă 
istorică a fost cu siguranță un motor, un 
ferment de civilizație si de susținere a spi- 
ritului national. De aceea, în ciuda 
fanatismului sau a unei răutăţi greu explica- 
bile a personajului, m-am apropiat de rol 
cu respectul cuvenit, n-am vrut să-l ridicu- 
lizez. Pentru că nu avem multe personaje 
de acest fel (nu cred că ne atlăm în situația 
altor cinematografii, care demitizează, ci 


Popa Belciug... «Dacă doreai să-ți 
facă vreun bine, trebuia să-i ceri 
să-ți facă rău» (Liviu Rebreanu) 


În distribuţie: Şerban Ionescu, loana Crăciunescu, Octavian Cotescu, Tamara Buciu- 


Eroi ai literaturii noast 
nterpretări actuale 


ceanu, Leopoldina Balanuta, Valeria Seciu, lon Besoiu, Petre Gheorghiu, Catrinel Dumi- 
trescu, Romeo Pop, Rodica Negrea, Valentin Teodosiu, lon Hidisan, Jean-Lorin Florescu, 


Sorina Stănculescu 


dimpotrivă) şi pentru că, prin el, păstrăm o 
parte a culturii noastre... 

N-am recitit romanul, pentru că am in 
credere în tot ce scrie Titus Popovici, i: 
ce face Mircea Muresan şi-n amintirile mel 
— povestiri auzite de la părinți, de la bunici 
M-am născut aici, in zona Sibiului, unde 
filmam» 


Lupta cu prejudecățile 
( Octavian Cotescu în ro- 


lul învățătorului Zaharia 
Herdelea ) 


Zaharia Herdelea... «viata învăță- 

torului, alcătuită aproape numai 

din umilinte, speranțe veşnic 

spulberate, necazuri necurma- 

te... mereu compromisuri...» (Li- 
viu Rebreanu) 


«Initial, dascălul acesta e un tip curat, 
devotat familiei, dar cam îngust, oscilant, 
lipsit de curaj și iniţiativă. Se consideră 
abil şi e într-o veşnică alertă pentru solutio- 
narea dificilelor probleme familiale. Herde- 
lea vrea ca familiei lui să-i meargă bine şi 
face totul pentru asta, incapabil să Inte- 
leagă că lucrul nu e cu putinţă atita timp cit 
problemele societății — din care face parte 
familia — n-au fost puse în discuţie și re- 
zolvate, De fapt e o victimă a incapacității de 
a cuprinde complex structura sistemului, în 
care zbaterea sa nu va fi niciodată o luptă. 
Este un exemplu de modul în care evoluția 
interioară a unui individ este profund mar- 
aa de condițiile social-politice ale vremii 
sale. 

„De obicei capodoperei literare i se pre- 
tinde în echivalență cinematografică o ca- 
podoperă a ecranului, ale cărei imagini să 
conțină atita forță sugestivă si generali- 
zatoare, încit fiecare spectator-cititor să-și 
poată suprapune propriile imagini, cu ima- 
ginile filmului, acestea din urmă trebuind 
să mai aibă si un surplus de emoție, obli- 
gatoriu pentru arta noastră a actorilor.» 


O cheie simbolică a fil- 
mului (Valeria Seciu in 


rolul Savistei ) 


«E un personaj nou, inexistent în roman, 
care preia numele și citeva din sarcinile de 
dramaturgie ale oloagei Savista din roman. 
Nu e doar tradiționala «nebună a satului», 
ci şi un soi de piază-rea. E un personaj 
de-al locului, dar poate fi de oriunde. Are 
deschideri nelimitate. Regizorul Mircea Mu- 
resan i-a dat o cheie simbolică în film. 
Cred că rolul va ieşi bine, dacă spectatorul 
își va spune, urmărindu-i traiectoria: «De 
n-ar apare tocmai acum...». Deci o imagine 
pregnantă, o prezență care trebuie s-o 
simți — s-o presimti, mai bine spus — 
chiar atunci cînd nu este în cadru...» 


Savista... «fata de o stranie fru- 

musete, cu ochii mari si rataciti, 

în care zace o lume întreagă ne- 

mișcată» (Titus Popovici — din 
scenariu) 


Două temperamente la 
antipod. (Zenobia Gla- 
netaşu şi Elvira Ioanide 
două roluri interpretate 
de Leopoldina Baldnujd) 


Zenobia Glanetasu... «harnică, a- 

lergătoare, stringătoare (...) vă- 

zind că nu-i nici o nădejde s-a 

făcut ea bărbat și a dus casa» 
(Liviu Rebreanu) 


«Pentru mine Elvira diln filmul lui Dan 
Pita si Eugen Barbu, e o compoziţie de ca- 
racter si in acest sens reprezintă o pre- 
mieră absolută în cariera mea teatrală si 
cinematografică. De aceea am depus un 
mare efort pentru ca să mi-o închipui și 
apoi ca să mă transform în imaginea pe 
care mi-am făcut-o. Rezultatul: cind mă 
privesc în oglindă, văd alt om, nu sint eu. 

Elvira poartă în ea o oboseală congeni- 
tala. Prin vine îi curge un singe îmbătrinit, 
vestejit, vlăguit, ceea ce o face să nu parti- 
cipe niciodată cu adevărat, nici măcar la 
propriile-i drame. Are un fel de nepăsare 
tata de tot si de toate. E o femeie cochetă? 


Fiecare actor își caută 
dreptatea personajului său 
(Vasile Baciu si Saferian 
Manigomian — doud ro- 


luri interpretate de Petre 
Gheorghiu) 


«Fiecare rol presupune cam aceleași 
etape. Mai intii te întrebi cum ai să-l faci. 
După aceea prind să se imbulzeasca ideile. 
Apoi nu ştii pe care să le selectezi. lar la 
urmă uiţi totul şi începi să-l joci. Important 
este de unde pornesti construcția: de la 
exterior sau din interior. Deși de obicei sint 
adeptul acestei din urmă formule, pentru 
Manigomian am început cu exteriorul: 
mustață, păr, umblet. De ce această optiu- 
ne? Pentru că «loanide» este mai mult o 
lume decit o acţiune, o frescă decit o tramă. 
Acţiunea s-a petrecut cîndva, înainte de 
cele prezentate pe ecran, iar acum urmărim 
doar consecinţele ei, felul în care întimplă- 
rile vieţii au modelat personajele. Din 
Manigomian am făcut un posesiv, trăsătură 
ce i se vede cu precădere în priviri. Am pus 
mare accent pe ochii personajului, deoarece 


Vasile Baciu... «inima | se înăcrise 
ca o pungă de piele arsă» (Liviu 
Rebreanu) 


clasice 


loanide: 


Nu. Mondenă? Nici măcar. Frecventează 
diverse medii împinsă parcă de un tăvălug 
căruia nu-i opune nici o rezistenţă. 

Am vrut să fac din Elvira — chiar pe 
partitura mică pe care o am — semnul unei 
lumi pe cale de dispariție. 

În teatru nu pot face mai multe roluri in 
paralel. În fiun, da, pentru că ele se întind 
pe o perioadă lungă de timp, aproape un an. 

Zenobia, mama lui lon din Blestemul 


KALTAS Ka 


(i i D 
¥ e m 


M J 
=» x 
3 wf a OT * 


Elvira loanide... «inteligentă, plină 
de spirit... decoroasă și cu tact 
în lume, devotată si plină de 

discreție» (George Călinescu) 


pămîntului și al iubirii, filmul lui Titus 
Popovici și Mircea Mureşan (după romanul 
«lon»), se află temperamentai la antipodul 
Elvirei din /oanide. Nimic din lipsa de viaga si 
resemnarea aceleia. Zenobia e vitală, vorba- 
reata, aprigă, ambițioasă «cață», un tempe- 
rament vulcanic. Tot ce există în ea în ger- 
mene, se regăsește amplificat, prelungit 
în lon. Nepotolita ei dorință de mai bine, de 
parvenire va fi dusă de lon pina la patimă, 
pina la obsesie. Dacă destinul ei e dramatic, 
al fiului ei va fi tragic. Cele două roluri m-au 
atras şi prin faptul că sint atit de diferite. 
Anul acesta a mai fost și rolul din Clipa, 
tot o compoziţie.» 


prin ei filtrează lumea, cu gindul posesiei. 
Vrea să se căsătorească cu Farfara, ca să 
pună mina pe colecţia ei de artă. II intere- 
sează artistul şi nu omul loanide pentru 
profitul pe care îl poate avea de pe urma 
lui. De aceea Manigomian este în primul 
rind... privire. 

Nu-i atit de ușor să stai zilnic cite două- 
trei ore în pielea altuia, să-i Imprumuti 
ochii, mișcările, pind cind simţi că esti 
chiar acel personaj... Pentru Vasile Baciu, 
tată! Anei din ecranizarea lui «lon» (fil- 
mul lui Titus Popovici și al regizorului 
Mircea Mureșan) am simţit că mai impor- 
tantă decit duritatea trăsăturilor feței — 
pe care eu nu o am, dar s-ar fi putut re- 
zolva cu ajutorul machiajului — este ri- 
darea interioară, încrincenarea lăuntrică. 
În scenariu, personajul are mai multă car- 
ne, e mai umanizat. În roman, betiile lui 
repetate li dădeau un aer monoton, îl fixau 
pe o singură coardă. Cum se întimplă deobi- 
cei, fiecare actor își caută dreptatea perso- 
najului său. Eu o caut pe a lui Baciu, loana 
Crăciunescu pe a Anei... Mie mi se pare că 
Baciu are dreptate în Incapatinarea lui de a 


Două filme aflate în lucru la sfîrșitul acestui an: /on (scenariul Titus Popovici; regia Mircea Mureșan) și 
Ioanide (scenariul Eugen Barbu; regia Dan Pita) încearcă să recreeze pe ecran lumea, personajele și ideile unor 
romane-reper din istoria literaturii romanė. Romane despre care s-au scris tomuri de critică literară, romane 
care au fixat un chip al ţăranului român — lon (din romanul lui Liviu Rebreanu) — și un portret al intelectualului 
român dintr-o anumită perioadă istorică — loanide (din romanele «Bietul loanide» și «Scrinul negru» de George 


Călinescu). 


Am încercat să schițăm cîteva din aceste personaje clasice, în confruntarea cu viziunea interpretilor de 
azi, a celor care le vor da viață pe ecran. 


Scenariul: Eugen Barbu 
Regia: Dan Pita 


Interpretul, un instrument 
in mina regizorului (Jon 
Pacea in rolul lui Ioanide) 


«Pentru mine loanide nu este propriu-zis 
uñ debut. Acum mai bine de zece ani am 
jucat in De trei ori Bucuresti. Bineinteles 
ca loanide este cu totul altceva si nu cred 
că după un asemenea rol mai poate exista 
un personaj care să mă aducă pe platoul 
de filmare. 

Nu pot spune că citind romanul m-am 
identificat cu personajul lui principal, desi 
am descoperit multe lucruri comune. E un 
om cu o vastă cultură clasică — a asimilat 
foarte bine Invatamintele grecilor — ra- 
finat, iubește echilibrul şi armonia, e un 
om de gust, integru, îndrăgostit de mese- 
ria lui de arhitect, pe careo face ca un 
artist. Unele din aceste trăsături mi se po- 
trivesc, aşa că nu mi-a fost prea greu să-l 
interpretez pe loanide. Desi... pe platou, 
interpretul devine un instrument în mina 
regizorului, suferă un proces de deperso- 
nalizare pe care mie, pictorul, stăpin ab- 
solut pe munca în atelierul meu, mi-e greu 
să-l accept. De fapt, pictura are multe afi- 
nitati cu regia de film. L-am urmărit cu 
mare atenţie pe Pita lucrind si am văzut că 
îşi compune cadrele așa cum ne compu- 
nem noi tablourile. Dispunem de aceleași 
elemente: lumini, umbre, culori, contururi. 
Alegerea lui Pita s-a oprit foarte inspirat 
asupra culorilor grave, sobre si totodată 
rafinate, iar compoziţia a fost astfel gindită 
încit să fie în permanentă concordanţă cu 
culoarea. 

Dacă mă gindesc bine, cred că mi-ar 
place să fac un film ca regizor.» 


loanide... «nu voia să constru- 

iască în stil gotic, stil romanic, 

etc., ci în stilul său...» (George 
Călinescu) 


Răbdarea de a aștepta 

un rol generos (Anda Că- 

lugăreanu în rolul Sulta- 
nei) 


In distributie: lon Pacea, Marga Barbu, Olga Tudorache, Carmen Galin, Eniko Szilaghi, 
Mihai Pălădescu, Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Petre Gheorghiu, Constantin 
Codrescu, Tănase Cazimir, Gheorghe Dinică, Adrian Georgescu, Liviu Doljan, lancu 
Lucian, Juja Vajda, Mircea Constantinescu, Ştefan lordache, Victor Strengaru, Leni Da- 
cian, lon Besoiu, Zizi Şerban, Adam Elisabeta, Anda Călugăreanu 


veche era de a face film, am avut tăria să 
le refuz. 

Personajul Sultanei mi-a plăcut din prima 
clipă — așa pasionată, activă, vibrantă, 
meridională. Dar si mai tare m-a incintat 
obligaţia de a face compoziție, pentru că 
Sultana apare în film la două virste: la 27 de 
ani și apoi la vreo 40—45, cind e grasă, cu 
două rînduri de fălci și trei rînduri de gusi, 
cu picioarele umflate... De mare ajutor 
mi-au fost răbdarea și tactul lui Dan Pita, 
sugestiile ingeniosului operator Florin Mi- 
hăilescu si, desigur, indicaţiile amănunțite 
ale lui Călinescu. La început am fost timo- 
rată. E și normal, cu o asemenea galerie de 
actori în jur. Sper, însă, să fi ieşit bine, tre- 
buie să fi iesit bine». 


Valoarea fiecărui detaliu 
(Marga Barbu in rolul 
Valsamaky-Far- 


fara) 


Angela 


Angela Valsamaky-Farfara... «o me- 
morie vastă cu care Imbratisa 
Într-o clipă toată rețeaua so- 
cială, putind găsi oricînd firul 
de legătură» (George Călinescu) 


«Cind Dan Pita mi-a propus acest rol, 
am recitit romanul şi mi-am dat seama că 
madam Valsamaky-Farfara este un perso- 
naj cam antipatic şi monocord: un fel de 
birou de informații al lumii în care se învir- 
teste. Pe de altă parte am descoperit că o 
serie de date fizice și temperamentale nu 
mi se potriveau. Aşa că am început să trag 
rolul putin la mine și în același timp să-l 
imbogăţesc, dind valoare fiecărui detaliu. 
Așa mi-a venit ideea. pe care am sugerat-o 
pictoriţei de costume, ca madam Valsa- 
maky să rămină la moda anilor '20, perioada 
ei de glorie. Sau ideea de a vorbi din cind în 
cind grecește și de a nu mă despărți de un 
fumtigaret neobişnuit de lung. Astfel perso- 
najul își confirmă numele-Farfara, adică 
fistichiu. Dar lucrul cel mai important mi se 
pare încercarea de a-l umaniza prin finalul 
tragic, cind madam Farfara ajunge un fel 
de Bubulina pindită de oameni rapace care 
vor să-i ia avutul. Aici s-a operat o modifi- 
care faţă de roman, preluindu-se scena 
morții de la personajul Caty Zănoagă, pe 
care trebuia să-l interpretez initial si care a 
fost eliminat din versiunea definitivă a 


Gavrilcea... «un individ după toa- 
te aparențele fără educație, fără 
scrupule...» (George Călinescu) 


două roluri din aceeaşi familie: polițistul 
din serialul Un august în flăcări si seful 
legionarilor din Actorul și sălbaticii, care 
era de la început si pină la sfirsit un isteric, 
un psihopat, o bestie. Gavrilcea este un 
personaj pe muchie de cuţit, învăluit în- 
tr-un anume mister, care pe parcurs se 
risipește, lăsîndu-l să apară in toată hido- 
șenia. Psihic labil, el trece brusc de la o 
stare la alta, pendulind între momente de 
maximă luciditate şi altele de fanatism, dar, 
cu excepția finalului, nu pune mina pe 
armă, ci incită pe alții la crimă. 

Relaţia dintre el si Pica nu e propriu-zis 
o idilă, ci o comunicare într-o zonă mai 
ciudată, «o comunitate de concepții» cum 
spune Tudorel, fratele Picăi. În scena lor 
de intimitate, el îi vorbește despre religie, 
mister, miracol, iar ea e de-a dreptul fasci- 
nată. Din punctul meu de vedere tocmai în 
această fascinatie malefica, dublată de o 
diabolică putere de convingere, stă intere- 
sul personajului». 


Tipic pentru o lume cre- 

pusculară (Gaittany în in- 

terpretarea lui Constan- 
tin Codrescu) 


«Gaittany este un pandant al lui loanide. 
Amindoi aparțin aceleiași lumi în plină 
frămintare si prefacere; diferă, însă, modul 
cum acceptă fiecare din ei ideea transfor- 
mării. loanide construiește pentru alţii in 
perspectiva viitorului, Gaittany se chiver- 
nisește Incercind să se adapteze momen- 
tului. loanide acționează din convingere, 
Gaittany este omul conjuncturilor. loanide 
investește suflet, gind, talent, Gaittany con- 
sumă ceea ce-i oferă viata de la care știe 
să smulgă cit mai mult. loanide este iniţial 
un apolitic din cauză că nu înțelege, în 
timp ce Gaittany este un politician care 
nu are nevoie să creadă In justetea unei 
cauze pentru a o sluji. În societatea din care 
provin ei, loanide este un unicat, în timp 
ce Gaittany este un tip foarte frecvent. Nu 
pot despărți aceste două personaje. Pe al 
meu l-am creat tot timpul cu gindul la loa- 
nide, încercînd să mă situez la polul opus». 

Din punct de vedere actoricesc a fost o 
experiență pasionantă Este prima mea 
colaborare cu un regizor din «tinăra gene- 
ratie» și sint Incintat de modul cum am lucrat 


«Am aşteptat foarte mult, chiar prea mult, 
acest debut și pierdusem speranţa că rolul 
se va ivi, cînd a sunat telefonul... Spun 
Rolul cu R mare,pentru ca roluri cu r mic 
mi s-au mai oferit și, desi dorința mea foarte 


nu o lăsa să se mărite cu sărăntocul de lon. 
l-I găsise pe Gheorghe, băiat chipeș, cu 
avere, care lui îi place, dar ei nu... 

Rolul e întotdeauna un «dușman», te 
lupti cu el pină-l dovedesti.» 


scenariului. cu Dan Pita». 


Cred că acest rol reprezintă trecerea într-o 
altă etapă a carierei mele, marcind un mo- 
ment foarte important si dificil pentru orice 
actriță: abordarea rolurilor de compoziție. 
Am mai făcut pină acum două încercări de 
acest gen — în Facerea lumii și în serialul 
tv. Un august în flăcări — numai că nu 
au avut amploarea și importanţa acestuia. 
E un examen greu pe care îl poţi trece... 
sau nu». 


Pagini realizate de 
Cristina CORCIOVESC 
şi Roxana PAN 


«Pentru Gaittany totul era comic, 
pentru că nu se devota nici unei 
credințe» (George Călinescu) 


Sultana... «dincolo de tempera- 
mentul ei eruptiv, Sultana era 
o cerebrală capabilă de a price- 
pe orice»... (George Călinescu) 


Saferian Manigomian... «nu se pu- 
tea determina cîtă plăcere este- 
tică și cît interes comercial intra 
în viata de societate a armeanu- 
lui»... (George Călinescu) 


Al treilea din aceeași fa- 
milie de roluri (Gavrilcea, 


interpretat de Ovidiu Iu- 
liu Moldovan) 


: į 
«Pot spune că Gavrilcea nu m-a luat pe 
nepregătite. Am mai interpretat in film 


A A a pov 
tulată ip sl en 


e 
cinematograf 


filmului PE 


Eroi cu nume < 


o 1 al prot 


a "B -i y i E = 
in „t SUI] | CI! 5 ue AZI | f celor v virstn 


ai sis mcg jro | m 7 - re. | cineastilor o 
p- pere don 1 tele f im, | O d 7 2 | Į á o A 1 te ver? tă te | iz loc c Sanie 
mențiune sp nov. ar ne desigur scru- st 1 ės on ata x È apr 
7 


is pnt o in o 


"capricioa: 


Ii 


| turist, oii 


personalitate 


şi marea 
(Insule în derivă) 


a 


Doua epoci, 


două moduri de a-ţi asuma riscul 


Duelistii | 


in contextul unei ediţii mai putin politi 
zate a Festivalului de la Cannes de anul 
trecut (Marele premiu acordat acelei admı 
rabile descompuneri a relaţiilor dintre t 
rania unui tată față de fiul său, şi răzvrăti- 
rea acestuia, realizată de fraţi. Taviani in 
«Padre Padrone»; si premii de interpretare 
revenind actorilor dintr-o serie de filme 
preocupate în special de universul intim 
al eroilor în «Trei femei», «Elisa, viata mea», 
«J.A. Martin fotograf»), povestirea roman- 
tică în expresie dar violentă în conținut, 
despre crepusculul duelului, In regia en- 
glezului Ridley Scott, obține Premiul Opera 
prima. 

Fundalul politic, căci întotdeauna există 
unul, este dat de sfirsitul dezastruos al 


campaniei napoleoniene în Rusia, de exilul 
marelui împărat Infrint, mai întîi în insula 
Elba și apoi la Sf. Elena,are aici menirea 
unui memento al grandorii si decăderii la 
scara istoriei. Istoria unui tinăr locotenent, 
fidel bonapartist, o dovedește. Desi idolul 
său Isi făcuse cunoscută părerea despre 
acest pseudo-cavaleresc exercițiu spunind 
«bun duelist, prost soldat», locotenentul 
cu pricina, minat de o nestăvilită tenacitate 
a urii, urmărește cu dorința sa de răzbunare 
timp de 14 ani pe un alt locotenent. Nici 
răsturnările istoriei, nici cele ale propriei 
lor soarte, nici absurda motivaţie care a 
stirnit primul lor duel, nu-l pot vindeca de 


această patimă. Filmul se face însă mai putin 
arbitrul acestor spectaculoase înfruntări, 
preluindu-si o sarcină mai dificilă și mai 
profundă, anume aceea de a reconstitui 
cu o rafinată gradatie nașterea și creșterea 
ucestei stări obsesive, de acută și pătimașă 
otrăvire a conştiinţei. Un cuvint ce pare 
nelalocul lui, un gest căruia i se poate atri- 
bui o altă semnificaţie sau orice alt pretext 
este bun ca duelul să înceapă. 

Adevărat drog al secolelor trecute, duelul 
își are o veche sorginte. Apărut prin seco- 
lele IX si X, purtind pe atunci semnificația 
unui verdict juridic hotărit direct de impri- 
cinati în lipsa judecătorului feudal, duelul 
avea să capete incepind cu secolul XVI, 
sensul unui act de onoare. Cronica fran- 
ceză consemnează, de pildă, că numai 
între 1601 si 1609, două mii de nobili francezi 
au fost uciși în duel, iar ambasadorul An- 
gliei la curtea regelui Ludovic al XIII-lea 
scria: «Nici un francez nu e demn să fie 
privit, dacă nu şi-a omorit măcar un singur 
val în duel». Tot de atunci, o suită de 
edicte regale aveau să încerce să pună 
capăt acestui nefast " sport,,. Inversunarea 
cărdinalului Richelieu împotriva lu este 
cunoscută. Marii ginditorii ai revoluţiei fran 
ceze, Voltaire şi Rousseau aveau să-l nu- 
mească un «obicei oribil şi barbar». Revo- 
lutia franceză îl condamnase ca pe un «pri- 
vilegiu și abuz al aristocrației». Dar o dată 
cu înfringerea lui Napoleon și cu restaura- 
rea regalității, duelul avea să devină din nou 
apanajul «cavalerismului» acelor ofițeri ră- 
masi fără stăpin. Un asemenea ofițer este 
si eroul filmului regizorului englez, inspirat 
după o renumită nuvelă a scriitorului englez 
(de origină poloneză), Joseph Conrad. Re- 
gizorul se apleacă așadar spre momentul 
de crepuscul al duelului, căutind însă să 
prindă în el toată semnificaţia încărcatei 
sale istorii de atitea secole. O ambianta 
de o frumusețe căutată oferă cadrul ro- 
mantic al unui secol XIX, plein-air-uri fi- 
xte pe peliculă cu o virtuozitate demnă de 
celebrii peisagisti, interioare princiare de o 
rafinată și descompusă eleganţă (filmările 
au avut loc în Franța, tara care și-a aflat 
cei mai înflăcăraţi adepți ai duelului) con- 
trastează violent cu acea pindă a morții 
aflată la tot pasul în virful unei spade. Din 
acest contrast incitant vine şi farmecul 
indiscutabil al acestui film (despre care 
putem spune că este modern în măsura 
în care respectă moda «retro»), farmec 
care a prins în forța sa hipnotică si verdic- 
tul juriului de la Cannes. 

Simona DARIE 


Producţie a studiourilor engleze. Regia: Ridley 
Scott. Scenariul: Gerald Vaughn Hughes, după o 
nuvelă de Joseph Conrad. imaginea: Frank Tidy 
Cu: Harvey Keitel, Keith Carradine, Cristina Rai- 
nes, Diana Quick, Edward Fox, Albert Finney 
Premiul «Opera prima» — Cannes 1977 si Premiul! 
«David di Donatello» 1978 


Cascadorii 


Din orice unghi ar fi abordat, subiettul 
este incitant: cascadoria înseamnă, stim 
prea bine, meseria curajului, a sfidării or 
asumării riscului, înseamnă sportul a cărui 
performanță supremă este aceea de a 
rămine anonimă. Ne-am aștepta în fata 
unui film cu și despre «aceşti băieți minu- 
nati» — uneori se strecoară şi cite o fată 
printre ei — să ni se dezvăluie chipul ne- 
știut al acestei îndeletniciri în care se to- 
pesc cine ştie cite elanuri, orgolii, dorințe 
de măsurare a puterii, etc. Dar iată, printr-o 
Intimplare, la o distanţă relativ scurtă, ecra- 
nele ne oferă două «priviri» extreme: o 
comedie cu un cascador șugubăţ (Ani- 
malul de Claude Zidi cu Jean-Paul Bel- 
mondo), iar acum o excesiv de sumbră 
incursiune Într-o lume căreia, nemaiajun- 
gindu-i parcă, pinda morţii pe care o în- 
fruntă tot timpul, i se descoperă și privi- 
rile asasine. Ideea lui Marx L. Lester de a 


introduce crima organizată în mijlocul unor 
dameni pe care, oricum, li ameninţă pri- 
meidia, poate fi discutabilă, dar mi-e teamă 
că prețul este alunecarea intr-o elină 
tilozofie lelouchistă. Mai profitabilă este 
parcurgerea povestirii ca un soi de cronică 
cotidiană a «stuntmen»-ilor văzuţi ca nişte 
soldaţi ai datoriei (Inceputul ex-abrupto 
al filmului nu este lipsit de interes, în acest 
sens) profesioniștii blazati care privesc 
cu tristețe, nu de puţine ori, propria lor 
imagine reflectată în persoana altora (noul 
venit candidat la meserie pare un trăznit 
inconştient) care incearcă să salveze ceea 
ce nu au învăţat în nici o lecţie de cas- 
dorie: prietenia, dragostea. Restul — o- 
morul din nebunie, din gelozie, este litera- 
tură proastă. 

Magda MIHĂILESCU 


Productie a studiourilor americane. Regia: 
Mark L. Lester. Scenariul: Robert Shayde, 
M. Harpster, după o povestire de Raymond Lofaro. 
Cu: Robert Forster, Fiona Lewis, Darrell Fetty, 
Bruce Glover, Jim Luisi 


Un cascador despre cascadori 


Vorbind despre filmul Cascadorii, ca 
profesionist,ar fi fost firesc sa liu impre- 
sionat de accidentele care au pus punct 
vieţii a trei cascadori. Dar n-am fost. Acci- 
dentele sint facile si nefiresti. 

Unul dintre colegii mei explica cuiva 
după vizionare (referitor la o scenă In care 
o casă arde şi cineva blochează ușa pe care 
trebuia să iasă un cascador). 

— Ei, cum Iti închipui că ăla a ars acolo? 
leşi prin zid, nu prin uşă, și tot ieşi. 

Îmi pare rău, mă aşteptam la mai mult. 
Realizatorii n-au vrut, ori nu i-a interesat 
să creeze atmosfera unei echipe de cas- 
cadori, cert este că n-au redat-o, decit vag, 
ușor siropată (inmormintare de cascador: 
i se aruncă motocicleta In mare; de ce nu 
calul?), iar povestea ucenicului de cascador 
este incredibilă în America, unde se știe 


14 


că sindicatul cascadorilor nu permite oricui 
să lucreze. 

Nici măcar din punct de vedere Cascado 
ricesc nu e o realizare (păcat, realmente 
păcat, să faci un film despre cascadori 
cu scene aproape răsuflate). 

O singură secvenţă a avut consistenta 
de poveste reală — aceea în care cascadorul 
urcat la înălțime, priveşte In jos la materialul 
de amortizare și își imaginează propriul 
accident. 

De altfel, cel mai mult m-a impresionat 
materialul ajutător, scule care fac jumă- 
tate din treaba oricărui meseriaş. N-as 
vrea să fiu greșit înțeles — am o părere 
foarte bună despre cascadorii americani, 
însă, în acest film, de «duminică dimineață» 
cascadele sint tot de «duminică dimineață». 


Aurel GRUSEVSCHI 


Cine mai 


pentru întreb 


Milano '78 


Interviu cu 
Elisabeta Bostan 


In peisajul cinematogralulu 
mondial, în care suprematia 
producătorului si a distribui- 
torului pare să se fi instala! 
pentru multă vreme, în care 
«rețeta» și încasările au de- 
venit criteriu și lege, în care 
balanța dintre artă si industrie, dintre idee 
şi comerţ inclină tot mai mult spre cel de al 
doilea termen, se discută tot mai putin 
despre valoarea educativă, despre caracte- 
rul formativ al filmelor. În fata tonelor d: 
peliculă-maculatură care se produc și sı 
distribuie zilnic pe glob, în fața cursei înca 
sărilor, teoreticieni şi practicieni ai filmulu; 
sint cuprinși tot mai des de scepticism 
Zadarnic au tras ei nenumărate semnale 
de alarmă, arătind că, azi, cinematografu! 
modelează mai mult decit oricare altă artă, 
constiintele, opiniile, gustul si mai ales 
ideologia spectatorului. Nu ei sint cei care 
decid. Ci producătorii, distribuitorii. lată 
de ce ne apare cu atit mai semnificativă 
inițiativa MIFED-ului de a organiza anu! 
acesta primul «Festival international al 
filmului pentru copii» în cadrul Tirgului 
de filme de la Milano, adică chiar în mijlocul 
stupului, In biziitul neîntrerupt al acelor 
tone de peliculă ce se vindeau și se cum- 
părau de dimineaţă pină seara. Acesta este 
si primul aspect asupra căruia s-a oprit, 
în relatarea impresiilor sale, regizoarea 
Elisabeta Bostan, care, la invitația MIFED- 
ului a fost — între 18 și 26 octombrie — pre- 
sedinta juriului acestui festival. 

— Ce semnificație a avut acest festi- 
val pentru cinematograful mondial de 
astăzi? 

— Desfășurat sub egida a două presti- 
gioase organizaţii internationale, ONU si 
UNICEF, Festivalul s-a constituit într-un fel 
de preludiu la Anul Internaţional al Copilu- 
lui — 1979. Directorul festivalului, dr. Mi- 
chele Guido Franci a avut o idee excelentă 
si cu profunde semnificaţii în lumea filmu- 
lui contemporan de a organiza festivalul 
în inima tirgului de filme de la Milano. De 
la filmele politice, angajate, pină la cele de 
divertisment pur, de la filmele-catastrofă 
la filmele licentioase, aici se vindeau filmele 
produse în ultimul an, din toate țările si de 
toate tendințele. Un loc în care, deci, toata 
lumea se gindește la plasarea filmelor, la 
probleme comerciale. Desfasurat aici si ni 
în altă parte, Festivalul s-a structurat de la 
sine într-o pledoarie pentru această «rara 
avis», filmul despre si pentru copii. O ple- 
doarie cu o întrebare conținută: «Cum con- 
tribuie filmul la educaţia tineretului?» În- 
trebare care se transforma în avertisment 
atunci cind,pentru a ajunge în sala destinată 
festivalului. traversam culoarele pe care 
se înșirau cele 38 de sali de cinema, unde 
se vedeau filmele de la tirg. Nu era nevoie 
să deschidem ușa. Coloana sonoră ce 
răzbătea pină afară era de multe ori edifi- 
catoare... 

— S-a organizat și un colocviu despre 
educație prin film? 

— Multe din discuţiile noastre s-au ex- 
tins, pină la a căpăta amploarea unei dez- 
bateri, fără a fi însă organizate într-un co- 
locviu premeditat. Pur și simplu, filmele ne 


nema 


e astăzi tim. 
ările copiilor 


«Sade 


încitau la discuţii, iar în cadrul acestui 
schimb de păreri, fiecare aducea, pe lingă 
opinia subiectivă, pe aceea de reprezeh- 
tant. Din juriu făceau parte Diana Michaelis 
(SUA,deținătoarea unui Oscar pentru film 
documentar) ca reprezentantă a ONU, prof. 
dr. Enrico Fulchignoni, reprezentant 
UNESCO si John Taylor, reprezentant al 
cultelor. Am sugerat pentru viitorul festival, 
instituirea unui juriu format din studenți ai 
institutelor de cinematografie din lume, 
functionind parale! cu juriul oficial, cu ale 
cărui păreri să se confrunte într-un colocviu 
pe marginea filmelor. Astfel s-ar simți și ei, 
cineastii de miine, implicaţi din vreme în 
acest proces de educaţie prin film, iar păre- 
rile lor ar fi, cred eu, utile şi interesante. 
Studenții, tinerii sint întotdeauna mai a- 
proape nu numai de copii, ci şi de tempe- 
ratura momentului, a zilei de azi. 

— Dacă ati face o sinteză a acestor 
discuții, care ar fi prima constatare ce 
s-ar impune? : 

— Filmele despre si pentru copii (mai 
ales cele bune) se fac rar si greu. Si nu 
plasarea lor e o problema (dimpotriva, ce- 
rerea e tot timpul mai mare decit oferta), 
cit numărul şi calitatea lor. Chiar aici, la 
festival am avut foarte puţine filme bune 
de ales. 


Sculptorul Francesco Messina şi «4 
pul de copil», Marele premiu al Fe 
valului de la Milano 


— Desi a fosto selecție reprezentativă 
pentru producția mondială... 

— Nu chiar. De pildă, am regretat faptul 
că cinematografiile sovietică, poloneză sau 
cehă nu s-au prezentat la nivelul pe care-l 
cunosteam. 

— Tara noastra a participat cu vreun 
film? 

— Nu. Poate la editiile viitoare ale festi- 
valului... 

— Care au fost premiile? 

— Din cele 68 de filme, juriul a selecționat 
un lung metraj și un scurt metraj, cărora le-a 
acordat «Marele premiu». (Cite o statuetă, 
un cap de copil, opera a unuia din sculptorii 
cei mai cunoscuţi din Italia de azi, Francesco 
Messina) şi 8 filme cărora li s-au acordat 
mențiuni. Cred că sînt îndrăgostit pentru 
că nu mă simt în apele mele al america- 


nului John Schmidt si desenul anımal 
Piscina al cunoscutului autor italian de 
filme animate, Bruno Bozzetto, sint cele 
două filme premiate. Primul vorbea cu multa 
poezie şi sensibilitate despre problemele 
nu întotdeauna ușor de abordat, ale copiilor 
între 10 şi 14 ani. Era o invitaţie făcută adu! 
tilor de a înţelege subtilitatea acestei virste 
de a avea cu copiii un permanent dialog 
cald si deschis. Un film foarte profesional. 
foarte modern, care nu se deosebea prin 
nimic de filmele «pentru oameni mari». 
Filme de desen animat au fost puţine. S-a 
depășit perioada în care filmul pentru copii 
era sinonim cu filmul de animaţie, iar stră- 
duinta ţărilor de a participa cu filme jucate 
(chiar dacă unele aveau doar pretenţia de-a 
se adresa copiilor, ignorind psihologia 
acestora și gusturile lor) a dovedit că există 
o preocupare a producătorilor pentru acest 
gen. : 

— Dar basmele? Poveștile? Feeriile 
muzicale? 

— Acesta a fost sectorul cel mai vitregit. 
Doar citeva desene animate, insuficiente 
desigur pentru nevoia de ris, de vis, de fan- 
tezie, de joacă a copiilor. Juriul a atras 
atentia asupra acestei carente. 

— Filmele pentru copii sint marcate 
de evenimentele lumii contemporane? 
Se desprinde din ele anul '787 

— Cu siguranţă. Problematica acestor 
filme, spre deosebire, să spunem, de a 
celor văzute cu 3—4 ani în urmă la diferite 
gale, a devenit mult mai acută. Subiectele 
neliniștitoare s-au înmulţit. Ca modalități 
de exprimare, sint tot mai des folosite mij- 
loace narative moderne, ritmate, cit mai 
aproape de percepția unui copil, a unui copil 
din ziua de azi. Pentru că nici copiii nu mai 
sint cei de acum zece ani. Ne adresăm unui 
copil pentru care mass-media face parte 
din mediul său obișnuit. Există Insa si 
filme care rezistă în timp, perene... 

— Despre acestea vă propun să vor- 
bim într-un interviu viitor. Să revenim 
la acele «subiecte neliniștitoare». Ati 
putea numi citeva dintre ele? 

— Se discută tot mai mult despre condi- 
tia de existenţă a copilului în actualul sistem 
de viaţă. Unde si cit se mai pot juca aceşti 
copii? Poluare atmosferică, poluare sono- 
ră, poluare prin imagini... cum să se apere 
de ele? Cine mai are astăzi timp să răspun- 
dă la întrebările copiilor? Într-o lume de 
adulți grăbiţi, cum să-şi acordeze copiii 
ritmul specitic şi preocupările virstei lor? 
Sint doar citeva din problemele acute lan- 
sate de aceste filme. Senzatia pe care 
ti-o dau ele este a cercului care se stringe 
tot mai mult. Într-un film belgian (care a 
primit menţiune), un grup de copii în căuta 
rea unui loc de joacă, închiriază un loc de 
parcaj. Si desi introduc fise in automat, 
plătindu-și astfel dreptul de a se juca citeva 
ore pe acel spaţiu îngust, o maşină le tul- 
bură joaca, ocupindu-le locul. Era un film 
trist, care nu mai are nevoie de niciun co- 
mentariu. Relaţia copii-parinti, copii-peda- 
gogi, s-a nuantat și ea. Filmul care a primit 
„Marele premiu' vorbea despre zestrea de 
generozitate, de deschidere spre lumină 
si adevăr, cu care pasesc copiii în viata si 
care se poate foarte ușor deteriora sau 
închista, din neatentia celor mari, din lipsa 
lor de înţelegere. Sint ca niște obloane care 
se trag în sufletul copilului şi mai tirziu nici 
ei, nici adulţii, nu ştiu cind şi cu ce au 
greșit... 


Reporter 


Filme despre ei si pentru ei 


Tot mai des constatam pr- 
vind copiii din ziua de azi cit 
de precoci si de imaginativi 
sint, ne minunăm de vorbele 
lor de duh, de spiritul de 
observaţie si de ingeniozi- 
tatea de care fac dovadă la 
tot pasul. Un ciudat paradox face ca eroii- 
copii de pe ecran (si nu numai în cinema- 
tografia noastră) să fie plicticosi, să tragă 
de timp, de acțiune și de morală, In poves- 
tioare anoste, lipsite de haz si fantezie. În 
timp ce copiii din Fiara caută urmele unui 
lup periculos, a cărui existenţă e pusă la 
indoială de oamenii serioşi și maturi din 
ținut, în timp ce se scurg anevoie metri de 
peliculă în care eroii nu fac altceva decit să 
cutreiere prin pădure, fără să li se întimple 
mai nimic — şi ce plin de neprevăzut ar fi 
putut fi acest cutreierat! — sau în timp ce 
mai meșteresc putin la o capcană, în lume 
se scria desigur cel puţin un articol teo- 
retic despre rolul «elipsei» sau importanța 
«semnificantului» în cinema. Nu, un film 
despre si pentru copii nu are voie să fie 
plicticos, n-are voie să lase să treneze 
acțiunea care, oricum, în cazul «Fiare: 
se dovedeşte prea inconsistentă peniru w 
lung metraj. R.P. 


nema 


Producţie a studiourilor «Defa» Berlin. Un 
titm de Walter Beck. Cu: Hanjo Mende, Mic tise! 
Greseler, Thomas Langoff (copii), Holger Match 


Omul 


cu masca de fier 


Nu-i lipsit de interes să spunem ca a 
existat o misterioasă mască de fier, căreia 
nici atotştiutorul Larousse nu i-a dat de 
urmă: «Personaj rămas necunoscut, care 
a fost dus în fortăreața din Pignerol în 1673 
apoi la Bastilia, unde moare în 1703, după 
ce a fost constrins să poarte toată viata 
o mască». 

Filmul vine din zona pe care cinematu 
graful a frecventat-o încă de la începuturile 
sale — misterele lui Sue, măștile lui Fan 
tomas, aventurile mușchetarilor, zona sen- 
zationalului facil, a melodramei a ameste 
cului de aventură si horror. Filmul culege 
programat şi conştiincios, dintr-un retetar 
verificat: gemeni şi semnele lor de recu- 
noastere, travestiuri si răpiri din închisori, 
dueluri pe buza prăpastiei, false Inmormin- 
tări si înecuri simulate, toate plasate ta 
fastuoasa curte a lui Ludovic al XIV-lea, 
căruia nu degeaba i se spunea regele Soare 
deci adăugind la cele de mai înainte pe 
treceri, brocarturi sclipitoare, intrigi de al 
cov, usi secrete, peste toate veghind ne 
abătut spiritul de onoare al muschetarilor 
Toate acestea povestite serios (de necre 
zut), fără pic de ironie, într-o Franta cu 
dichis şi minutie reconstituită, asa cum 
numai englezii știu să o tacă! Așa încit 
chiar dacă e vorba de o falsă și fantezistă 
istorie, chiar dacă Fouguet si Colbert, mi- 
niștrii Franţei de atunci, sînt mult simpliti- 
cati şi denaturati, aventurile alături de ima- 
ginea obiceiurilor de curte, a costumelor 
de epoca, a petrecerilor (mai putin, desigur, 
a Bastiliei, chiar dacă ea apare în film) 
pot interesa spectatorul, iubitor al acestui 


gen de spectacol. 
Roxana PANĂ 


Producție a studiourilor engleze. Un film de 
Mike Newell. Cu: Richard Chamberlain, Patrich 
Me Goohan, Louis Jourdan, Jenny Agutter, lu; 
Holm, Ralph Richardson 


Producţie a studiourilor bulgare. Un film de 


O fetiță cu nume de lumină, Iskra, la virsta 
la care și jocul și viata îi apar aeopotrive 
de serioase, vibrind de sensuri ce scapa 
altora prea furati de joacă ori de viata 
Pentru fetița-poetă, o pietricică de cuart 
nu-i doar pietricica de cuarţ primită de la 
tatăl geolog, ci pactul tainic cu natura si 
cu părintele mereu plecat; basmul cu Fat 
Frumos nu-i doar feeria în care se traves- 
teste împreună cu colegul ei, ci însuşi le- 
gămintul credinţei, prieteniei, Invingerii 
minciunii — fie şi convenţionale, la care o 
îndeamnă adulții în dorinţa lor ae a nu-și 
tulbura liniştea și a trece cu vederea abu- 
zul unei profesoare, lașitatea colegilor. 
egoismul unei surori. Sensibilă analistă a 
unei virste, dar și a virstelor în generali, 
scenarista bulgară figurează cu talent uni- 
versul copilei deosebite de ceilalți, izolarea 
ei într-o lume a cărţilor și a adevărurilor 
întregi, dar și dialogul activ, cu lumea și 
problemele ei complicate ce o maturizează 
înainte de vreme. Scena jocului cu copilul 
din vecini si a zidului pe care se încăpăţi- 
nează să-l escaladeze puştiul ca să de- 
monstreze că etortul de-a ajunge la tel 
merită, la orice virstă, osteneala, dă fil- 
mului liric-meditativ o undă de sinceritate 
dramatică si,prin aceasta,tonică. Interpreta 
de graţie şi vibraţie interioară — Daniela 
Boianova — evoluează sub bagheta unui 
regizor (Rasko Uzumov) priceput în a re- 
crea viata în suita ei de instantanee. 

A.M. 


Rasko Uzumov. Cu: Daniela Boianova, Liliana lova- 
novici, Emilia Radeva, Liubomir Kirilov. 


Lăsaţi balonul 


să zboare 


Un continent prea puţin cunoscul euro- 
penilor — Australia — și o cinematografie 
tot atit de exotică pentru noi ca un film 
din insulele Bali — exotică în sensul că nu 
ştim nimic, aproape nimic despre ea. Si 
totuşi, după nivelul mediu al acestui sin 
guratec Balon... cu copii și probleme de 
educaţie foarte si «ale noastre», s-ar părea 
că filme se produc într-o cantitate ce as.- 
gură măcar un profesionalism obişnuit, un 
firesc si o fluenté a povestirii, o calitate 
bună a imaginii si interpretării, adică ex- 
perienta necesară pentru apariția si a unor 
opere hors-serie. De care sperăm să auzim 
măcar, Deocamdată avem în față un film 
inrudit tematic cu Zidul sau Vom sări 
peste băltoace (deși s-ar putea ca regi 
zorii de «peste mări si țări» să nu le fi 
cunoscut niciodată), o plimbare cuminte 
pe o pajiste a copilăriei deloc senine,peniru 
că e vorba de un băiețel bolnav din care o 
mamă prea grijulie e gata să facă un infirm 
și cu sufletul. Măsură delicată între dramă 
și melo, între vioiciune și gravitate, plus 
un puști marcat dar nu definitiv de boală, 
deloc cabotin ca interpret, dau filmului o 
notă de moralizare civilizată, neostentativ 
didactică, notă att de dorită în asemenea 
«întilnirii cu părinţii» propuse la ora de 
dirigentie pe ecran lat, în culori. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor australiene. Un film 
de Oliver Howes. Cu: Robert Bettles, Janet Kings- 
bury, Ben Gabriel, John Ewart, Bruce Spence s! 
8 seri Sally Whiteman, Matthew Wilson, Terry Mc 

uilan 


prezențe româneşti peste hotare 


@ Pe adresa tovarăşului Mihnea Gheor- 
ghiu, preşedintele Academiei de Ştiinţe 
social-politice, a sosit următoarea scrisoa- 
re din partea primului regizor francez care 
ocupă un fotoliu la Academia Franceză si 
care a împlinit recent 80 de ani: 


Domnule președinte si dragă prietene, 

Telegrama pe care mi-ati facut o- 
noarea să mi-o adresati in numele dum- 
neavoastra și al cineaștilor romani, mă 
mișcă profund și imi reamintește, dacă 
mai era nevoie, legăturile de simpatie 
care mă leagă de cinematografia româ- 
na si de creatorii săi, cărora vă rog să 
binevoiti a le transmite sentimentele 
mele cordiale. 

Vă rog domnule președinte și scumpe 
rieten să primiţi asigurarea sentimen- 
elor mele de fidelitate. 


Renė CLAIR 


Filme vechi, amfitrioni noi 


e Pentru a doua oară în acest an, fil- 
mele noastre s-au confruntat cu publicul 
elveţian în cadrul «Zilelor filmului roma- 
nesc» de la Ziirich şi Berna, organizate cu 
prilejul aniversării a şase decenii de la 
formarea statului naţional unitar român. 
Selecţia a ilustrat tradiția filmului nostru 
artistic, de la începuturile sale, din 1912, cu 
Războiul de Independenţă al regizorului 
Grigore Brezeanu, la Nunta de piatră, 
Puterea și Adevărul și Zidul. Micromeda- 
lionul lon Popescu Gopo, reunind creaţiile 
Homo Sapiens, Scurtă istorie şi Săru- 
tări, a completat programul acestor zile 
cinematografice româneşti. Regizorul Mir- 
cea Veroiu a vorbit cu acest prilej despre 
cinematograful românesc azi. @ Un afis la 
sala «Arsenal» a cinematecii din Berlinul 
occidental atrăgea, cu putin timp în urmă, 
atenţia iubitorilor celei de a 7-a arte asupra 
unei manifestări românești: Pintea, Cursa, 
Dincolo de pod si Osinda ne-au repre- 


Batrinul circar, cu numerele si scheciu- 
rile lui stingace si demodate, cu glumele la 
care nu mai zimbește nimeni, cu farmecul 
desuet al întregii lui ființe ne amintește pe 
undeva de un alt «entertainer» la fel de mare 
ghinionist al vieţii — comperul lui Osborne 
(transpus și în film, unde Laurence Olivier 
se dovedea remarcabil). 

În Optimistii pe acest decrepit cabotin 
de stradă, fost mare personaj în arenă, îl 
secondează un cline (care făcea si el 
cîndva un mare număr în circ) si doi copii. 
Deci un om orchestră, un cline minune (mai 
tirziu apare si al doilea ciine) și doi copii 
dintr-un cartier «de dincolo» de Tamisa, 
care amintește de o Londră dickensiană, 
o Londră a slums-urilor, cu lumea ei necă- 
jita, visind să se mute «pe malul celălalt», 
în cartierul de blocuri (dincolo de barieră 
este speranţa parcă irealizabilă a Nastasiei 
lui G.M. Zamfirescu al nostru) — iată da- 
tele unui film care se construiește pe clasice 
formule de gen, dar pe care le «incalzeste», 
prin performanţa lui, Peter Sellers vrind 
să-şi demonstreze virtuţi de actor care nu 
s-a lăsat cucerit de emploi-ul comic. El ar 
vrea să dovedească resurse interpretative 
în portretizarea acestui personaj pe cit de 
trist, pe atit de colorat. Sellers primește o 
replică induiosatoare din partea unui baie- 
tel care joacă de parcă nici n-ar sti că este 
filmat, si al unei tinere actrițe care înseală 
toate aparentele. Printre capcanele melo- 
dramei îşi fac loc si frinturi de comentariu 
precum si priviri asupra unei realități care 
deobicei scapă turistului ce pune piciorul 
pe celălalt mal, nevizitat al Tamse 

M.At. 


Producţie a studiourilor engleze. Regia: 


Anthony Simmons. Scenariul: Tudor Gates, Antho- 
„+ Simmons. Cu: Peter Sellers, Donna Mullane, 
John Chaffey, David Baker, Marjorie Yates. Pre- 
miul de interpretare masculină lui Peter Sellers la 


Teheran — 1973. 


Sy ELL AALER MAE E 


ory 
TI ra PE 


zentat cu prilejul acestor «Zile». e Tot in 
luna noiembrie a avut loc cel dintii festival 
al filmului românesc în Cankda, la To- 
ronto; manifestare prilejuită; de aceeași 
aniversare istorică — 1 decembrie 1918 — 
festivalul a inclus în programul său: Pă- 
durea spinzuratilor, Prin cenușa impe- 
riului, Filip cel bun. Duhul aurului și 
Nunta de piatră. Folclorul românesc. spe- 
cificul artei noastre populare străvechi, a 
constituit axul tematic al scurt-metrajelor 
festivalului: Flori ale portului românesc, 
Datini și obiceiuri din nordul Moldovei, 
Hora, Anotimpul mireselor, Sărbătoa- 
rea nepoatelor, Bun ca ziua. e Centrul 
cultural Nill Hall din Cairo a găzduit un 
mare număr de spectatori la o premieră 
românească cu filmul Osinda, manifes- 
tare desfășurată sub egida Ministerului 
Învățămîntului, Culturii si Cercetării Ştiin- 
tifice din Egipt; iar televiziunea egipteană 
a transmis scurt-metrajul: Casele, prie- 
tenele noastre. @ Sub auspiciile Asocia- 
tiei cineastilor sudanezi, la Khartum, au 
fost programate spectacole de gală cu 
filmele: Explozia si Cu mîinile curate, 
acest al doilea lung-metraj fiind ales și 
pentru o manifestare competitivă din capi- 
tala Kuweitului. 


Coralia POPESCU 


Filmul, document al 


/ carnet \ 
de lucru J 


Cartea de film 


La virsta de 15 ani — Harry Medved din 
California a avut o idee de aur. El a preluat-o 
de la fratele său mai mare, Michael. Michael 
făcuse un contract cu o editură pentru a 
publica o carte numită astfel: «Cele mai 
proaste 50 de filme din istoria cinema-ului». 
Coplesit de grandoarea ideii, Michael a 
renunțat, la capătul unor crize de nervi cu 
migrene pe măsură. Fratele cel mic — 
sănătos cum numai în Jules Verne, la acea 
virsta, poți citi —a trecut hotărît la realizarea 
proiectului, înarmindu-se cu anuarele cine- 
matografice, cu lista filmelor distruse de 
critică, cu un magnetofon, cu un carnet si 
cu un stilou luminos. El și-a luat ca sofer 
— pentru peregrinările prin cinematografele 


Un actor 

al anului: 
Peter Ustinov, 
neinfricatul 


agatha - christian, 
Hercule Poirot 


Scene din viata de artist, 


dar si din viata conjugală: 


Elisabeth Taylor în plină 


campanie electorală 
pentru soțul ei, 
John Warner, 


candidat în senatul american: 
«un om integru și energic, 


care vrea să facă 

o lume ceva mai bună 
pentru copiii 

și nepoții nostri», 
după cum îl prezintă 
detectiv 


Cleopatra lingă 
alt Cezar... 


din Los Angeles — un văr mai mare. Ela 
învins obstacole serioase — cum ar fi 
acela al dispariţiei unor filme devenite 
«de nevăzut», ca în cazul unuia cu Shirley 
Temple și Ronald Regan din 1947, un «spa- 
nac» pe care actorul-guvernator l-a retras 
din circulaţie, cumpărind toate copiile. «Cea 
mai mare bătaie de cap mi-a produs-o 
separarea spanacului mediocru de 
spanacul grandios». Vindută rapid în 50 000 
de exemplare, cartea nu e o simplă listă 
de filme proaste ci se constituie într-o 
monografie serioasă, fiecare «spanac» a- 
vind «aparatul» său, adică data premierei, 
genericul complet, extrase din cronicile 
vremii, rezumatul subiectului, judecata de 
valoare a autorului, condițiile de filmare, 
bilanţul financiar, «perlele» dialogului — 
în sfirsit, se poate spune că avem o operă 
de istoric într-un domeniu, fără îndoială, 
esențial ca oul lui Columb. Cucerindu-si 
pe bună dreptate, antipatia multor producă- 
tori și actori, tinărul Columb proiectează 
acum o ecranizare a cărții sale printr-un 
film de montaj si o urmare literară: «Fiul 
celor mai proaste 50 de filme din...» Good 
look, Harry! 


rr Vs 


fe 


SO tte se a 
d = 


aceea care a fost, cindva, 


Fiara antiromantica 
si frumoasa clasica 


a 

Regizorul cehoslovac Juraj Herz sustine 
ca,ecranizind vechea poveste a fetei liu 
moase şi a fiarei care nu era decit chipu 
prințului blestemat, a mers mai departe 
decit Jean Cocteau si Jean Marais care ar 
fi păcătuit printr-un ton cam prea elegant 
in tratarea poveștii: «Eu am lucrat basmul 
într-o formă ceva mai crudă si mai aspră». 
În acest sens, palatul fiarei nu mai este con- 
fortabilul castel pregătit pentru frumoasă. 
lar fiara însăși este o fiară, adică un ade- 
vărat dobitoc rău, dotat doar cu voce ome- 
neasca, trăznit însă de amor ca orice ființă 
umană. E, dacă vreți, o bestie umană — 
care se hrăneşte cu carne crudă si singe 
Revista «Filmul cehoslovac» (nr. 4/1978) 
subliniază că realizatorii au părăsit con- 
ceptia poveștii romantice cu zine s.a.m.d 
Prea bine — dar măcar finalul a rămas 
cum II stim de la romantici si de mai de- 
parte? Fi-va fiara Imblinzité de fată? Sau 
o va minca pre dinsa — într-o viziune mai 
de carne crudă? Fiţi pe pace... Anti-ro- 
mantismul — o știe si Herz — are si el 
clasicele limite. 


LUIGI] COMEN 


modelor 


Politica unui taior 
si a unei voalete 


Atacerea e mult mai serioasă decit pare, 
ea depăşeşte cu mult hotarele rubricilor 
de modă feminină unde a fost inserată 
Şase reviste-magazin feminine, dela Paris, 
au lansat la mijlocul toamnei, noua modă 
pentru iarnă: «E o siluetă pe care n-am 
mai zărit-o de mult» — remarca un cotidian 
dintre cele mai serioase, care o și descria. 
«Stilul taiorului net și drept, escarpinii cu 
tocul înalt și fin, ciorapul cu cusătură, părul 
bine ridicat, pălăria, manusile si chiar voa- 
leta» — toate aparțin anilor 1940—1942, 
epocii cunoscute în Franţa si oriunde în 
Europa, sub numele de Ocupaţie. Ocupaţia 
hitleristă, vreme de umilință națională, de 
suferință şi calvar. «La belle époque» a 
Gestapoului la Paris. Moda purtată de 
«frumoasele» acelui timp, aceasta era, 
moda Gestapo, cum o denumiseră citeva 
minti nu chiar frivole: «Revista presei pen- 
tru sezonul toamnă-iarnă îți dă ameteala» — 
scrie «Le Monde» în suplimentul său de 
«mode ale timpului». Ai rind pe rind imagi- 
nea salonului Kitty — vestit lupanar berlinez 
în 1939, a bunkerului hitlerist înainte de 
otravă, a străzilor pariziene rău famate și 
a plimbărilor prin Bois de Boulogne. Nu-ţi 
vine a crede «Crezi că visezi» — marturi- 
sește cronicarul. Dar nu. Număr după 
număr, pagină cu pagină, «retrospectiva 
se dezvoltă şi capătă accente exaltante. 
Pentru a nu fi depășiți, sau ca diversiune, 
anumiți inventatori de modele lansează 
stilul militar al aceleiași epoci...? 

Afacerea fiind, cum spuneam, mult mai 
serioasă, ea tinind de «o modă» care nu e 

hiar trecătoare — reamintirea nostalgică, 
duioasă, a vremurilor cind «dreapta» cola- 
bora din plin cu hitlerismul — ea a depasit 


= Taš 
cronica 


afisului 


Trei chipuri ale anului cinematografic '78 

sintetizate in arta afisului: 

Actorul —actrita sovietică Natalia Gun- 
dareva (coperta revistei polo- 
neze «Ekran» nr. 45/1978) 

Tragedia — Ifigenia (regia M. Cacoyannis) 

Melodrama —-Neintelesul (regia L. Co 

mencini) 


un filmde 


INI 


I [incompris 


Ade tiim produit par ANGELO RIZZOLI 
avec 


STU ARO COL AGRAMOE i SIMONE GIANNO/ 2) JONN SHARP a! GE ORGIAMOU 


camara e r Nr 


discuţiile ziaristice pentru a ajunge o 
afacere publică, deschis politică. Astfel, 
un grup de tehnicieni și cercetători ai Insti- 
tutului de Geografie din Paris a redactat 
o petiție In care «acuză cele șase publicaţii 
de-a fi prezentat într-un context anodin 
o retrospectivă a modei din «frumosii ani 
ai Gestapoului», pentru sezonul 1978— 
1979»... Ei adaugă:» Vă bizuiti mai ales pe 
tineretul care n-a cunoscut acea epocă, 
pentru a vinde si propaga acest stil aşa-zis 
nevinovat si nonviolent. Noi sintem însă 
deajuns de avizaţi pentru a refuza alegerea 
dumneavoastră și a lupta împotriva ei... 
Sintem întru totul scandalizati de moda 
calchiată pe stilul nazist». Ei au trimis 
această petiție sindicatelor, ministrului pen- 
tru problemele feminine, radioteleviziunii, 
unor personalități marcante ale culturii 
franceze, cum ar fi scriitoarea Simone de 
Beauvoir, filozoful catolic de stinga Maurice 
Clavel etc. 

Peste doar două săptămini, în revista 


ideile 
sfirsitului 
de an 


Un regizor 
la 31 decembrie 


«1978. Voi avea 37 de ani. Nu mai e o glu- 
ma» mărturiseşte regizorul maghiar Rezso 
Szėreni, autorul filmului La multi an», 
un sujet cu trei ingineri, doi bărbați si o 
temeie, care petrec noaptea anului nou in 
uzina lor si în Budapesta febrilă a revelionu- 
lui. Nu doar conjuctura sărbătorii de sfirșit 
de an, ne îndeamnă să-l cităm. În vorbele 
lui ne apare o voce plăcută de tînăr artist, 
plin de acea neliniște frumoasă a creaţiei, 
capabil să intre în vibraţie cu lumea, prin 
dezvăluirea unui simplu vis: 

«La 20 de ani, am promis iubitei mele că 
o voi îmbrăca în flori aruncate din zborul 
unui elicopter. N-am făcut-o. Caut indelung 
să-i readuc chipul. Poate că-mi va răspunde 
printr-un suris în oglinda în care mă uit 
tocmai în noaptea asta de 31 decembrie... 
Filmul meu intitulat La mulți ani se poate 
defini ca o autoanaliză. El m-a ajutat să mă 
eliberez de multe temeri. Societatea se 
bizuie pe mine, şi eu simt povara acestei 
încrederi pe umeri. O voi putea îndura? 
Dar iată, ziua de 1 ianuarie. Gata cu nar- 
cisismul! La multi ani!» În filmul cu același 
titlu, unul din eroi, întors acasă după pe- 
trecere, cheamă — prin aparatul său de 
radioamator — pe toti semenii raspinditi 
prin lume să le ureze același gind ca al 
regizorului său... 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSASU 


«l'Express» avea să apară odiosul interviu 
al lui Darquier de Pellepoix, fostul comisar 
pentru problemele evreiești în aceeași pe- 
rioadă a ocupației, care-și permitea să a- 
firme, din Spania, unde se află fugit din 
1944, că Auschwitz-ul cu camerele lui de 
exterminare sint «trucuri şi invenţii ale 
propagandei evreieşti» că,dacă «s-a gazat 
pe acolo, s-au gazat doar păduchii din 
hainele deportaților. «Le Monde» avea să 
publice, în replică, un desen al cărui sar- 
casm era pe măsura acelor declaraţii ne- 
mernice: într-o sală de cinema, pe ecran, 
e proiectată imaginea prea binecunoscută 
dela procesul din Nūrnberg — un maldăr 
de schelete în curtea unui lagăr. Un spec- 
tator spune , în întuneric, altuia: «Ce bine 


joacă!» 
Se confirmă astfel încă o dată gindul 


poetului japonez după care in tremurul 
oricărei voalete frumoase se poate citi o 
stare a vintului... 


filmele 
vremii 
noastre 


Portret de grup 
cu o fată la mijloc 


Sint opt prieteni într-o clasă de liceu, 
fete si băieţi, tineri veseli, inteligenţi, capa- 
bili, plini de calităţi — oricine a trăit viata 
unui liceu cunoaște grupurile acestea care 
se nasc firesc între elevi, prin forța și jocul 
unor sensibilitati comune. «Chiar aceasta 
e tema filmului nostru: sensibilitatea — 
susține scenaristul bulgar Atanasie Tenev, 
discutind ultima sa realizare Foto suve- 
niruri — sensibilitatea prin care ne expri- 
mam atitudinea noastră față de lume, fata 
de oameni, față de fiecare om din jurul 
nostru. Şi invers — noi încercăm să 
analizăm şi poziția inversă: în ce măsură 
este angajat colectivul în destinul indi- 
vidual». Destinul individual ar fi, aici, acela 
al uneia dintre fete — Sasenka, eleva cea 
mai veselă, cea mai îndrăgită, cea mai sen- 
sibilă dintre ei, recunoscută ca atare de 
toti. Există asemenea fenomene de grup. 
în care colectivul recunoaște într-unul din 
tr-ai săi întruchiparea cea mai fericită a 
calitățile tuturor. Sașenka este acel tip 
de adolescent care cere lumii întregi să 
fie cinstită, omenoasă si sinceră. Ei insisi 
i s-a inoculat — de către părinţi, de către 
societate, de către şcoală — să fie asa si, 
după spusele tuturor, după respectul cu 
care e privită, se pare că așa s-a și format: 
sinceră, dreaptă, inflexibilă în hotărirea 
de a spune ce gindește și a făptui ce crede. 
Există si asemenea fenomene printre 
adolescenţi. Ce se va întimpla? Se va în- 
timpla că una din profesoare va ascunde 
adevărul într-un caz de nedreptate flagrantă 
petrecut în clasă. Unul din cei opt prieteni 
va ridica din umeri. Un al doilea va tăcea. 
Un al treilea va da înapoi si se va retrage. 
A! patrulea om pus în fata acestui conflict 
este Saşenka. Ea va spune adevărul. Ea 


cronica 
telegenică 
EEE 


Campionatul mondial 
de telesport 


La Lausanne a avut loc concursul inter- 
hational de emisii sportive televizate. A- 
ceastă ediție, a treia — prima fiind instituită 
în 1976 — s-a ridicat prin calitatea si numărul 
participanţilor la dimensiunile unui adevărat 
campionat mondial al telesportului: «Ce 
progrese s-au Înregistrat în acești 18 ani, 
de cind s-a transmis pentru prima oară 
un meci de fotbal! — exclamă în comenta- 
riul său, telecronicarul ziarului «L'Equipe». 
Amintiti-v4 că,în 1962, imaginile finalei de 
la Santiago, Brazilia-Cehoslovacia, erau 
lilmate în alb-negru de o singură camera, 
pentru ca în iunie 1978, finala Argentina- 
Olanda, în culori, să aibă șase camere»... 
După părerea unanimă, In domeniul fotbalu- 
lui, televiziunea engleză nu are rival. Dom- 
nul A. Weeks, de la B.B.C. a răspuns astfel 
la întrebarea: 

«— Operatorii dumneavoastră sint aleși 
în funcție de un anume sport? 

— Nu, categoric nu. Şase oameni, trei 
cite trei, sint însărcinaţi înaintea eveni- 
mentului, să urmărească echipele la antre- 
nament, în vestiare, uneori acasă. În ziua 
meciului, ei știu totul despre chipurile, 
maniile, ticurile viitorilor actori. Restul e 


se va bate pentru acest adevăr, căci așa a 


citit în cărți, așa i-au spus părinţii, profe- 
sorii şi prietenii. Dar părinţii, profesorii și 
prietenii o vor privi, deodată, cu alti ochi: 
de ce nu tace? De ce nu înțelege că nimic 
nu-i mai natural decit confuzia dintre min- 
ciună si adevăr? De ce nu acceptă izbinda 
minciunii, desi ei au învătat-o să nu o 
accepte? De ce crede ea în ceea ce ei au 
Invatat-o «doar» teoretic? Ei toti o declară 
de «o sensibilitate maladivă». Sașenka e 
uimită, trăind şocul fundamental al vieții 
ei: pentru ea, natural e ca adevărul să biruie 
în şirul minciunii zilnice; pentru ea, e nor- 
mal ca omul să fie la înălțimea teoriei și 
idealului lui. Ea întreabă cu toată sinceri- 
tatea: «De cind ceea ce este normal, se 
numeşte maladie?» Nimeni nu-i răspunde, 


de competenţa realizatorului și a comenta- 
torului, specialiști întotdeauna avizaţi». 


Dă 


Totuși, nici un film ai televiziunii engleze 
n-a fost premiat la Lausanne! «lnelul de 
aur» — la documentar — a fost atribuit 
filmului sovietic, Tu si gimnastica, inspirat 
de severele antrenamente ale lotului femi- 
nin de gimnastică. «inelul de argint» — 
producţiei austriece, Portretul lui Nicky 
Lauda — cu 15 minute formidabile despre 
întîlnirea automobilistului cu moartea... La 
categoria reportaj — «inelul de aur» a 
revenit filmului japonez Cucerirea virtu- 
lui Dhaulagiri, pisc al Himalaiei a cărui 
escaladare este «asemănătoare cu multe 
altele în același gen, imaginile muntelui 
fiind întotdeauna frumoase» — după cum 
apreciază «L'Equipe». «inelul de argint»: 
Spiritul lui '78, realizare americană de 
imediată actualitate — trecerea Atlanticu- 
lui în balon. 


Dintre regretele pe care le lasă inerent un 
juriu, cel mai acut este acela legat de 
ignorarea, în palmares, a unui film englez 
consacrat răspindirii fotbalului european 
în S.U.A. Realizatorii britanici se pare ca au 
privit cu sarcasm calm, epopeea «cuceri- 
rii vestului» de către balonul rotund, jucat 
după regulile engleze. Fotbalul de peste 
ocean nu prea are legătură cu ceea ce ştim 
că e fotbalul: e un amestec de operă euro- 
peană, operetă sud-americană si music- 
hall, ceea ce nu promite nimic bun pentru 
viitorul său sportiv. Lozinca producătoru- 
lui de fotbal-business este: «Nu avem drep- 
tul să plictisim publicul». Comentatorul 
filmului sintetizează: «Ceea ce separă fot- 
balul englez de soccer-ul american este 
marketing-ul», adică știința prospectării 
pieței și a publicului. 


Veseli, simpatici, “ 
incintati de viaţă: < 
care dintre ci 
€ va retrage, temator, 
în fata asprelor 
-adevaruri? Aceasta-i 
me intrebarea 
“ filmului bulgar | 
Foto suveniruri ` 


2 tae 
y 


dar nici ea nu va ceda. Cind lucrurile se vor 


așeza din nou normal, cînd adevărul ideilor 
ei va corespunde cu dreptatea situației — 
colectivul celor opt prieteni va fi altul; 
în adincul lui s-a modificat ceva esențial: 
«Ceva s-a pierdut în această luptă, ceva 
ce s-ar putea numi credință, încredere, 
dragoste. Dar fără îndoială că ceea ce s-a 
pierdut, s-a ascuns adînc în noi înşine...» 
— crede Tenev, exprimindu-si convingerea, 
la fel de inflexibilă ca a eroinei sale, că «cu 
cît vor fi mai multi cei care vor simti forta 
acestei întrebări — de cînd normalul poate 
fi numit boală? — cu atit va fi mai bine. 
Căci fiecare dintre noi aspiră să-și 
liniștească această sete, aceea de a rămine 
fidel lui însuși, principiilor sale, de a fi 
loial, cinstit și curat». 


o curăţenie morală care iradiază 
4 serie un critic fra 
despre Romy Schne 


p 


ta’ dist ul Os scar cé a «Ar i 


dist ctie ka 


ne a de Ž reer 

David Hemmings peg ered are 
(aici, in av 

ultimul 

ei rol 


Kubrick a ‘tn fi ilmare pe 
B, tie ab pi ar- 


O distribuţie inedită 
într-un film mult așteptat în R.D.G 
Aprilie are 30 de zile. 
Protagonisti: Iurie Daric si 
actrița germană 
Angelika Waller 


nu mai e 
lui». 


In sondajele 


efectuate mi fi 3, “pa fia sa 
sa a În filmul lui Hp printre p Robotas rione oana se o 
Ag = + d f spectatorii între ci = ez ssc e, îşi are ca loc | 
Ak „B area la care lu "4 sovietici, { asur E Cu 3, 
5- e p FI + 2 na n sf ai al 

epee a ciale, a a cea 

in acest an 

printre 

1 a ac tritel 

in tim p ce ri a 4 preferate 


prot 
de pestă: 


şi-a 


sale ‘ 
atu | 


nro Je 
produse 


din nou runtea distri 


serial 


fartu di Bucovina 


exact cum se 


Marin Moraru. Ce mult am vrea să-l 
vedem la «Satiră și umor»! 


EEr N 


În actualitate: actualitatea. «Pe firul apei» 

de Platon Pardău, în regia Letitiei Popa 

(Leopoldina Bălănuță, Doina Deleanu, Vic- 
tor Rebengiuc, Gabriel Osenciuc) 


E A: 

„O aşteptam si intr-un rol (Aimée Iaco- 
bescu in «Dincolo de nori» de O. Sava in 
regia lui Titi Acs) 

RTM 
Rudy si Wesley Jordache au lansat, la 
televiziune, un serial ce rivalizează cu 
celebrii Forsyte (Peter Strauss si Henry 


Sorcoveala 
de sfirsit de an 


Se cade, la sfirsit de an, 
sa spunem o mare si fru- 


moasă vorbă bună tuturor 
celor care s-au străduit 
să realizeze în animatele 


studiouri, în cochetul turn, 

in cabinele de montaj ale 
televiziunii, peste tot unde se concep 
si se traduc în fapt tele-emisiunile noas- 
tre cotidiene — programe cit mai va- 
riate, cît mai substanţiale, cît mai atrac- 
live, care să satisfacă foamea de imagini 
a unui tot mai mare şi tot mai avizat 
public telefil. 

Pe parcursul lunilor care ne-au adus 
in prag de alt An Nou, am avut nu o 
dată prilejul să consemnez emisiuni 
reușite, de real interes civic sau artistic. 
Nu le voi rememora acum, dar ele au 
existat şi există, rămin. Pe reporteri 
i-am întîlnit mereu printre faptele pre- 
zentului. Creatorii unor memorabile cli- 
pe de vers și cint sau realizatorii unor 
spectacole de teatru cu șanse de anto- 
logie, autorii unor bune minute — să 
nu le spunem chiar «ore» — de diver- 
tisment sau al unor substanțiale (cite- 
odată chiar palpitante) dezbateri stiin- 
tifice, cronicarii satului contemporan 
sau ai vieţii si aspirațiilor tineretului 
de azi, cu toţii au contribuit în 1978, 
cu spor, la îmbogățirea zestrei cultu- 
ral-educative a micului ecran. Despre 
multe emisiuni, cum spuneam, am scris. 
Despre altele nu, n-au încăput în rin- 
durile noastre. Dar ele au fost și sint, 
rămîn. Ramin și reportajele cu bogat 
conţinut patriotic ale lui Aristide Bu- 
hoiu, rămin şi unele portrete de con- 
temporani din multe emisiuni traditio- 
nale (de la «Viaţa satului» la «Noi, 
femeile»), râmin şi acumulările tele- 
enciclopediei, rămine si pasiunea nestă- 
pinita a cronicarului sportiv în ambianța 
caldă a transmisiilor directe, rămîn si 
minunatele definiţii, de asemenea «di- 
recte» din reportajele înregistrate prin- 
tre cei mai mici spectatori («ce este un 
copil?», «este un mic cetătean») 

Bilanturile nu pot exclude însă dorința 
de mai bine. Nu ştiu dacă se cade sau 
nu la sfirsit de an, dar pe lingă toate 
vorbele bune, mari şi frumoase, pe care 
cronicarul are datoria să le adreseze 
celor în drept, si celor «in fapt», mai 
este un îndemn necesar, fără de care 
nu e bine, cred, să intrăm în 1979. Îndem- 
nul de exigentū superioară. Valabil in 
tot şi în toate. Pentru că printre emisiu- 
nile micului ecran au mai fost destule 
dintre acelea care nu prea au șanse să 
rămină, reportaje cu oameni «ca la 
fotograf», sau cu vorbe bine sau mai 
putin bine învăţate pe dinafară, pagini 
de umor căznit, spectacole șterse, au 
mai fost destule din toate, de ce să n-o 
spunem, chiar dacă sintem... la sfirșit 
de an, cînd «nu se cade», poate asa 
cred unii, să vorbim decit despre emi- 
siunile cu sclipici. 

Au fost, de pildă, de-a lungul anului, 
nişte tele-recitaluri admirabile, despre 
care am mai scris sau n-am scris. Au 
fost si nişte spectacole de teatru cu 
«drept de tele-filmotecă». Dar au mai 
fost şi spectacole palide, chiar dintre 
acelea cu mari actori, în care din actori 
n-a mai rămas decit chipul. 

Cam același lucru s-a petrecut şi pe 
teritoriile filmului TV. Un reporter veri- 
ficat ca Dragomir Horomnea, un regizor 
încercat ca Ştefan Traian Roman n-au 
putut face faţă (decit prin citeva dialo- 
guri cu iz de viaţă) unui conflict sim- 
plist, schematic ca acela din «Dincolo 
de orizont». Dar nu acest fapt este sem- 
nificativ pentru producția de filme 1978 
a televiziunii. Esenţial este că filmele 
TV de lung-metraj au devenit o realitate, 
că printre ele au fost producții realmen- 
te interesante ca «Muntele alb» sau 
«Pe firul apei» de Letiţia Popa după 
scenariul lui Platon Pardău despre care 
vom mai avea datoria să scriem. Filmul 
de televiziune are frumoase perspective 
de dezvoltare pe care un astfel de film 
le evidenţiază limpede și cuprinzător. 

Deci... punct şi de la capăt... 


Călin CALIMAN 


Doar i 
unelte ale umorului? 


Cine anima momentele vesele tran- 
smise pe micul ecran? $i un pusti stie 
să răspundă: actorii! Realizatorii îi dis- 


tribuie şi noi Ii vedem pe unii mai des, 
chiar foarte des, pe alții mai rar, chiar 
foarte rar. Să tim bine Intelesi. Toţi 
actorii ne sint dragi și le dorim cit mai 
multe roluri bune pe marele sau micul 
ecran, pe scenă de asemenea. Mai 
ştim că redacţiile care se ocupă cu 
«umorul» au tabele prin care tot încearcă 
să stabilească un echilibru al aparitiilor 
actoriceşti pe micul ecran. 

intervin însă în acest caz mai multe 
situaţii. Emisiunile sînt în general alcă- 
tuite din «firimituri» umoristice, pilule 
si pastilute, plus două scene mai solide, 
de obicei adaptări din literatura univer- 
sală. lată o situaţie care se rezolvă prin 
distribuirea rapidă a celor mai harnici 
actori şi apar atunci, spre exemplu, fie 
Mișu Fotino, fie Ileana Stana lonescu, 
tie alţii mai fără nume, spun bine cele 
citeva replici și data viitoare, din nou ei, 
mai spun alte citeva replici, si tot aşa. 
Concepţia de emisiune determină și re- 
petarea distributiilor. E păcat de talentul 
acestor actori care se pierde în «pilule» 
fără conţinut. Cred că ei totuși merită 
roluri. 

Rar, foarte rar, clte cineva se gin- 
deste să alcătuiască o emisiune pe o 
idee, pe o coloană vertebrală, cum se 
mai zice, solid argumentată în scenariu. 
Si atunci 45 de minute evoluează, așa 
cum am văzut Rodica si Stefan Tapa- 
lagă, alături de invitaţii lor. Un adevărat 
cistig şi pentru public şi pentru ei, 
care au pe ce să demonstreze capacită- 
tile lor, au roluri și aduc In plus: ineditul 
apariţiei; pe ei nu i-am văzut mereu 
în «pilule». 

Mai există și altă situaţie, textul tiina 
slab, singura salvare posibilă este un 
actor de mare popularitate. Și atunci, 
cum textele sint de multe ori slūbute, 
este chemat Dem Rădulescu să le sal- 
veze. Apariţia sa va fi totdeauna bine 
primită de public, dar cine se încumetă 
să scrie totuși un scenariu pentru acest 
mare actor, folosit drept salvator sigur 
a numeroase emisiuni ce se vor cu 
satiră și umor? 

Nu mai aducem în discuţie situația 
celorlalți, a celor nefolositi mai deloc, 
mari actori ai scenei, cu priză la public, 
rămași în umbra micului ecran. Oare 
chiar nu vrea să apară Marin Moraru în 
emisiunile vesele? Sau nu vrea să apară 
în orice text submediocru care i se 
poate oferi în mod curent?! 

Tin să fie bine înțelese aceste rînduri: 
se face prea putin pentru actorii nostri 
de comedie, ei nu sint doar simple 
«unelte» umoristice, sint nişte talente, 
niste personalități pe care micul ecran 
ar trebui să le foloseasca tinind cont de 
aceste date. Se creează falsa senzație 
că cei ce apar mereu pe micul ecran 
ar ti nişte «funcționari» ai umorului 
E păcat! De ce oare în noaptea de Re- 
velion, cînd se anunța momentul Toma 
Caragiu petrecerea se liniştea si ca 
nişte școlari cuminţi, toti ne asezam în 
fata televizoarelor spre a-l urmări pe 
marele Tomita?! 


Neana LUCACIU 


În toate există 
o măsură 


Am văzut una din emisiunile care se 


adresează copiilor, o ediție a «Tele-- 


școlii». După minutele afectate scolari- 
lor, minute de utilă pregătire profesio- 
nală adăugate programei de învățămînt, 
a urmat o invitație «La fermă» către 
preşcolari. 

Un grup de soimi si soimite s-au urcat 
într-un microbuz și au plecat, așadar, 
spre o fermă. Şi ce-au văzut ei acolo? 
Au văzut «purcei dolofani», primindu-si 
laptele de la mama lor, «puicute» ciugu- 
lindu-şi boabele cele de toate zilele sau 
«puii mici si pufosi care cresc repede 
si ajung găini sau cocosi făloși». Si 
apoi apare chiar împricinatul, cocoşul 
cel semet, dar oricît de fălos ar fi «curca- 
nul cu mărgele roși îl întrece». Micii 
vizitatori aflau nu numai de existența 
si înfăţişarea acestor animale și păsări, 
dar si de ce(ne) folosesc ele. Şi mai 
aflau că există oameni care iubesc si 
îngrijesc aceste vietati, că pot deveni 
ei înşişi — cînd vor fi mari îndeajuns — 
fermieri sau doctori veterinari — oame- 
nii aceia îmbrăcaţi în halate albe ascul- 
tind cu aparate speciale viței si minji, 
«atunci cînd se îmbolnăvesc şi trebuie 
îngrijiţi să se facă bine»... 

O asemenea emisiune care vorbește 
limba copiilor (fie ei chiar soimi) va fi 
cu siguranţă înţeleasă de toti cei cărora 
li se adresează. Redactoarea ei, Elena 
Cretu, trebuie felicitată pentru intuiţia 
și tactul ei pedagogic. 

Şoimii patriei cresc însă și ei, ajung 
pionieri. Ce li se oferă lor? O «telecro- 
nică pionierească», desigur. 

Cu o seriozitate şi o responsabilitate 
vizibile clar sub bentita ei de scolarita, 
o mică-mare pionieră apare In fata co- 
legilor ei şi îi informează cu privire la 


evenimentele politice ale săptăminii an- 
terioare, despre realizările de seamă 
ale unor colective de oameni ai muncii, 
le oferă cifre, grafice, statistici. Foarte 
multe cifre. Foarte multe statistici. Un 
pionier ar urma să afle într-o asemenea 
emisiune de anvergură informativă, mai 
mult decit în trei ani de învățămînt gim- 
nazial. 

Sigur, e foarte bine că pionierii nostri, 
organizație politică ce pregăteşte ute- 
ciștii de miine — sînt educați în spiritul 
muncii, și află, prin intermediul televi- 
ziunii, ce se întimplă şi ce se realizează 
în țară; dar — cum spunea latinul — 
în toate există o măsură: tot ce este din- 
colo sau dincoace de ea... Aici, în cazul 
acestei emisiuni, măsura este, totuși, 
virsta audienței. Să nu uităm cui vorbim, 
pe ce limbă trebuie să-i vorbim şi mai 
ales cit solicităm memoria şi capacita- 
tea de înțelegere a unor copii. Alexandru 
Stark, de pildă, a demonstrat prin citeva 
emisiuni recente, de altă factură, dar 
cu același scop, cum se poate face edu- 
catie, zimbind la modul cel mai serios. 

Dar noi să urăm acestor copii — soimi 
sau pionieri — multi ani fericiţi, iar anu- 
lui cel nou, de televiziune, care urmează, 
să se gindească la ei fără economie de 
fantezie şi căldură. 


Paul SILVESTRU 


Filme pe micul ecran 


@ Piesă neterminată pentru pia- 


nină mecanică (Nikita Mihalkov, 1977) 


Ce cuvinte s-ar putea spune despre o 
operă atit de refractară, în substanta,fata 
de cuvinte (chiar dacă — la un Nivel 
epidermic însă — ea se sprijină şi se 
alcătuieşte din multe, foarte multe vor- 
be)? Cinematograf pur singe, acest 
Piesă neterminată... scapă încercării 
de a fi fixat într-un comentariu. Sigur, 
se poate vorbi despre chipul în care 
aici ideile nu sint enunțate, ci apar, pur 
și simplu, se văd; despre modul extra- 
ordinar prin care aproape fiecare sec- 
ventū este construită în dublă cheie: 
realistă şi metaforică; despre tensiunea 
surdă, chinuitoare aproape pentru pri- 
vitor, a acestui Cehov cum n-a mai fost 
pind acum vreunul pe ecran; despre 
un actor — Alexandr Kaliaghin — cum, 
iarăşi, n-a mai avut ecranul pina acum. 
Si despre multe altele. Repet însă: ce 
oare pot spune cuvintele despre un 
film care este asemenea unei făpturi 
necunoscute, stranie și nelinistitoare, 
ivită dintr-odată în fata înțelegerii noas- 
tre? Piesă neterminată... e o operă 
de excepţie. Unii nu au ezitat în fata ter- 
menului de capodoperă. Îi înțeleg. 

@ Enrico Caruso (Richard Thorpe, 


1955). Mario Lanza într-o tipică biografie 
romantata. Nici o legătură cu cinemato- 
graful (adevărat), desigur. Dar ce mu- 
zică frumoasă... 

m Vinzătorul de baloane (Mario 


Gariazzo, 1970). Ridicol, monser! 
mul re trece prin zid (Jean 
TADA LTKA i 
tei proze semnate de Marcel Aymė. 
Modesta (ecranizarea), dar cu Bourvil. 


Ceea ce, pentru mine cel putin, a fost 
mai mult decit suficient, adică bine... 


L į 

lată, punem punct unui an de teleci- 
nema. Ingaduiti-mi, stimati cititori, ca 
si în alte dati, să vă mulţumesc acelora 
dintre dumneavoastră care au urmărit 
acest colt de pagină, fiind de acord cu 
opiniile mele sau enervindu-se cind 
le-au citit. Nu de alta, dar consensul si 
iritarea polemică mi se par stări în egală 
măsură fertile (fiecare în felul ei) în 
fata unui film, si nu numai a unui film... 
Ca si în alti ani, am văzut şi pelicule 
excelente și fleacuri (este, în fond, 
«legea» — dacă nu cumva servitutea — 
unui repertoriu de asemenea proporții 
cantitative, tinind afigul trei zile pe săp- 
tămină). Uitind (sau prefăcindu-ne că 
uităm) cele fade și fără rost, să ne rea- 
mintim că anul acesta ne-au fost oferite, 
între altele: Ultimul țărm (Stanley Kra- 
mer), Cadavre de lux (Francesco Rosi), 
Un om pentru eternitate (Fred Zinne- 
mann), Romeo și Julieta (Renato Cas- 
telani), Tănase Scatiu (Dan Pita), 
Padre Padrone (Paolo si Vittorio Ta- 
viani), Dictatorul (Charles Chaplin), 
Macbeth (Orson Welles), Pe chei (Elia 
Kazan), Dama cu camelii (Robert 
Knights), Richard al Illi-lea (Laurence 
Olivier), Armata umbrelor (Jean Pierre 
Melville), Hamlet (Tony Richardson), 
Alice nu mai locuiește aici (Martin 
Scorsese), Regele Lear (Peter Brook), 
Lungul drum (Paul Mazursky), Piesă 
neterminată pentru pianină meca- 
nică (Nikita Mihalkov). 

Încheind pe această notă bună într-ale 
telecinema-ului, rotunjind apoi nota cu 
o speranță de si mai bine, Ingdduiti-mi 
să vă urez un sincer «La multi ani!» 


Aurel BĂDESCU 


60 de ani de la 


formarea statului national unitar roman 


Scurta istorie a cinemato 
grafului national a certificat 
anumite valori,a scos din 
competiție altele, Pădurea 
spinzuratilor se menţine 
— iată — la o bursă artistică 
demnă de primele elogii, 
chiar dacă între timp s-au mai adăugat 
reusitelor adaptării cel puţin două, antolo 
gice, care au fructificat cu originalitate 
exemplul Pădurii: Nunta de piatră si 
Tănase Scatiu. Versiunea propusă de 
Titus Popovici şi Liviu Ciulei a deschis 
calea spre o estetică şi morală a ecrani- 
zărilor. Prin ce? Mai Intli prin îndrăznea- 
la de a citi cinematografic romanul lui 
Rebreanu prin prisma întregului univers 
al autorului, opera ecranizată fiind Intre- 
gită astfel şi interpretată critic ca într-un 
eseu cinematografic nu doar ca într-o tal 
măcire şcolară. Scenaristul şi regizorul 
au îmbogăţit «Pădurea»... cu personaje 

idei din alte schițe si povestiri de Rebreanu 
«itic, Strul, dezertor», spre exemplu). dar 


urple răzhoi) 


Stop cadru pe: 


Există în Marele război 
| un moment-cheie care 
j pune punct expozitiunii 
nema si sintetizează In cîteva 
cadre întreaga problema- 
tică a filmului. Acest mo- 
ment s-ar putea numi me- 
tafora celor două trenuri. 

ntr-o cenușie gară de provincie, cu 
hirtii si gunoaie împrăștiate pe terasa- 
ment, staționează un tren cu recruți 
ce se îndreaptă spre front. Galūgiosi 
si dezordonati, echipați cu gamele si 
lăzi de campanie, aceştia forfotesc prin 
vagoane imbulzindu-se, Injurindu-se, 
făcînd haz sau, dimpotrivă, sărind la 
bătaie. În talmes-balmesul general, cei 
doi eroi — Oreste și Giovanni — se re- 
întilnesc întimplător, prilej de a re- 
destepta resentimente mai vechi. 

Un scurt şi furtunos dialog face din 
cei doi exponentii atitor nenorociti az- 
virliti în luptă fără voia lor, hraniti cu 
lozinci patriotarde sau zūpaciti de idei 
pe care le repetă fără să le înțeleagă 
sensul («Eu lupt împotriva rechinilor 


Capodopera lui Monicelli 


cu atit firesc și grație literară, simț al an- 
samblului si al armoniei, încit grefa scapă 
ochiului neavizat. 

Lxista apoi o altă «lecție» — a Pădurii... 
in sensul cel mai creator al cuvintului — 
esenţială pentru modalitatea de-a înțelege 
o transpunere originală. Şi anume libertatea 
pe care şi-o iau oamenii de film fata de 
cuvintul scris, în direcția reductiei unor 
situaţii, stări, eroi sau idei literare într-o 
metaforă plastic-vizuală succintă, de-o ex- 
presivitate egală cu notația scriitorului. 
Pregenericul filmului este una din aceste 
inspirate corespondențe: convoiul soldati- 
lor mărșăluind spre front, istoviti, filmati, 
într-o lumină difuză, depersonalizantă, es- 
tompind contururile pina la ireal si apoi, 
ca un fulger de luciditate, avertisment a! 
morții spre care se îndreaptă, oprirea pe 
privirea îngrozită a unui singur soldat ce 
descoperă spinzurătoarea legănindu-și si- 
nistru lanțul. Spre final același fulger de 
dureroasă înțelegere, subliniat prin acelas 
ocedeu: stop-cadru pe fata llonei avind 


de pretutindeni» sau «Nu e războiul 
meu şi n-am chef să mor pentru el» — 
afirmă fostul puscarias de drept comun 
Giovanni, care imp&rtise probabil aceea 
si celulă cu un deținut politic). 

Dar, deodată, vorba le este curmată 
de apariţia în depărtare a unei pete albe 
care se apropie si crește, căpătind con- 
turul unui tren sanitar ce vine dinspre 
front. Este curat, tăcut și ordonat ca 
moartea însăşi. La geamurile lui nu se 
vede nimeni. Pare un tren fantomă,care 
nu poartă decit sufletele celor morţi, 
precum celebra căruță a lui Sjėstrom. 

Construcţie contrapunctică (bazată 
pe contrastul dintre gălăgie și tăcere, 
dintre lumină și umbră, dintre planuri 
apropiate si planuri generale), secvența 
celor două trenuri aduce pentru prima 
oară în film prezența morţii cu care 
recrutii iau contact înainte de vreme si 
care, din acest moment, va plana per- 
manent deasupra narațiunii schimbind 
tonalitatea peliculei din comică în dra- 
matică și apoi în tragică. 


Cristina CORCIOVESCU 


Marti, 28 noiembrie, a avut loc în sala Cine 
matecii o intilnire a abonaților cu cîțiva real 
zatori si actori români de film. Invitaţi: actrițele 
Cella Dima, lleana lordache si Sanda Taranu, 
precum si doi pionieri ai cinematografiei roma- 
ne, regizorul Jean Georgescu si operatorul lon 
Cosma, Amfitrionul serii — Marin Piriianu — 
directorul Arhivei nationale de Filme, a pre- 
zentat pe rind cariera artistică (cinematogra- 
fică si teatrală) a oaspeților. Plin de vervă, re- 
gizorul Jean Georgescu a evocat citeva mo- 
mente din activitatea sa pe platou, subliniind 
totodată nevoia de seriozitate în transpunerea 
pe ecran a literaturii. Actriţa Cella Dima a 
creionat cu deosebită căldură un portret al 
regizorului. 

n continuare au fost prezentate ecranizări ale 
unor schițe de Caragiale, apartinind tandemu- 
lui Jean Georgescu-lon Cosma: scurt-metrajele 
Lanţul slăbiciunilor și Vizita (ambele reali- 
zate în 1952) și lung-metrajului Mofturi 1900 
(1964). Publicul prezent în sală, care a încon- 
jurat din prima clipă cu multă căldură pe invi- 
tati, a primit cu multă satisfacţie aceste pelicule 

ce şi-au păstrat intactă prospetimea, aplaudin- 
du-le la «ecran deschis». 


si abonaţii Cinematecii. 


| Aura PURAN 


gind 
(spre bucuria tuturor) să-l continues 
intilnirile dintre realizatorii români 


n fotografie: operatorul Ion Cosma, $ 
actrițele Cella Dima, Ileana Iordache 
si Sanda Țăranu, si regizorul Jean Georg 


Ei 


A fi clasic, 
a fi modern, 
a fi profund național 
şi a deveni, 
tocmai prin aceasta, 


e + 
valoare mondială, 


iată «lecţia» Pădurii... | 
(Victor Rebengiuc 


şi Ana Szeles în Pădurea spinzurazilor ) 


revelaţia cumplită a uciderii iubitului. Re- 
flectorul cu valoare de simbol, scrutind în 
noapte, dramatic, conștiințe, oriscena prin- 
?ului dinaintea execuţiei lui Bologa citată 
pretutindeni ca antologică, sînt citeva din 
momentele de fertilă conlucrare a autorilor 


după 25 de ani 


O întreagă tradiţie a cinema- 
an ai an ee tute- 

A ează în chip evident Noap- 

Nema tea saltimbancilor (1953) a! 
lui Bergman, anuntind tot- 
odată clteva dintre temele 
«personale» ale cineastu- 
lui, inserate în țesătura aparent banală a 
unei clasice (pentru filmul nordic) melo- 
drame din lumea circului. 

Lume a pasiunilor primitive si brutale, 
circumscrisă unui «spaţiu închis», sufocant 
şi derizoriu, circul e pentru Bergman un 
univers al tristetii, însă nu al tristetii clovni- 
lor fellinieni, ci al uneia de factură tipic 
«nordică». aşezată sub semnul glacial si 
ostil al nocturnului. E o «noapte» a saltim- 
bancilor aici, nu întimplător o «noapte», 
căci «sentimentul nopții» marchează vadi! 
opera primilor cineasti scandinavi, de la 
Charles Magnusson și August Blom pină 


Un mare regizor || 

obsedat de metafora | 
chipului uman: || 
Ingmar Bergman 


- Liv Ullmann) | 


cinematografici (alături de Titus Popovici 
si Liviu Ciulei se înscriu contribuţiile crea- 
toare ale operatorului Ovidiu Gologan, com- 
pozitorului Teodor Grigoriu si interpretilor 
de prim rang) cu originalu! literar clasi 

Alice MĂNOIU 


(alături de | 


la maeştrii recunoscuţi ca Bergman, Victor 
Šiostrom si Mauritz Stiller. Temperata ziua, 
iniluenta malefică a duhurilor nopţii este 
resimţită integral de personajele lui Berg- 
man, într-un fel de dans macabru al pasiuni- 
lor şi sentimentelor umane. Acrobata adul- 
terină, dresorul care-și bicuieste rivalul 
in arenă, clovnul mut exteriorizindu-si gro- 
tesc incapacitatea de a-și comunica martu- 
ria de martor atoatestiutor dar neputincios, 
femeia care se îmbăiază în mare sub privirile 
unei companii de soldaţi imbătaţi de pican- 
teria «divertismentului», sint tristele per- 
sonaje ale acestui «teatrum mundi» în- 
salubru, grotesc şi amar care este lumea 
circului. Nu întimplător, ca un leit-motiv al 
deriziunii, revine imaginea roții rulotei care 
iși poartă personajele într-un peisaj mereu 
pustiu, noroios si rece, trimitind cu gindul, 
nu o dată şi nu numai prin aceasta, lao 
posibilă filiatie expresionistă a artei berg- 
maniene. Metafora drumului,atit de limpede 
marcată în întreaga filmografie a lui Berg- 
man, de la — să zicem — A șaptea pecete 
pina la Fragii sălbatici sau Izvoru! tecioa- 
rei, apare pentru Intlia oară in această 
Noapte a saltimbancilor, prevestitoare, 
insinuindu-se ca simbol, mereu reluat ulte- 
rior, al unei căi spre cunoaștere spre sine 
și spre ceilalți. 

Alături de tema drumului, metafora chipu- 
lui uman ca spațiu semnificant al tuturor 
sentimentelor, chipul interpretilor de care 
Bergman pare că s-a apropiat milimetric, 
film cu film, de la prim-planurile de aici, 
multe, scormonitoare, pină la detaliile de 
fizionomie din Tăcerea, Persona sau Ora 
lupului. Apoi, prezente si ele aici, ca în 
mai toate filmele sale, imaginea senzual: 
tatii si a voluptatii devoratoare, întruchipată 
invariabil de nelipsita Harriet Anderson 
si aceea a incomunicabilitatii conjugale, 
a cuplului însingurat prin tăcere. În fine, 
imaginea integrală a spectacolului uman, 
circumscris spațiului unui circ simbolic, 
purtindu-şi rulota prin timp şi spațiu cu 
consecventa nedesminţită a unui mare artist 
fidel sieşi întotdeauna, începînd cu aceasta 
primă operă a sa cu adevărat prevestitoare, 
Noaptea saltimbancilor... 


Petre RADO 


Apropierea satbatorilor 
iarnă provoacă, in mod tr 
ditional, in toate circuitele de 
distribuire a filmelor o anu- 
mită agitație. Considerată 
drept o perioadă de maximă 
afluenta a publicului în sălile 
luna decembrie (si mai ales 
a doua ei jumătate) cunoaşte în multe 
parti ale lumii o programare de tip special 
Elementul caracteristic al acestei progra- 
mări îl constituie prezența masivă a asa-zi- 
selor filme de familie, filme considerate 
drept accesibile tuturor categoriilor de 
spectatori, de la cei mai mici pină la cei mai 
bătrini, capabile să intereseze și să placă 
nu cinefililor, ci în primul rînd spectatorilor 
obișnuiți, celor care frecventează rar sau 
chiar foarte rar cinematogratele, celor pe 
care-i lasă complet indiferenți problemele 
rafinate de construcție sau limbaj filmic, dar 
care vor să vadă o poveste plăcută, clară, 
optimistă, cu actori placuti evoluind în- 
tr-un cadru agreabil. E vorba, în general, de 
filme expurgate de tot ce ar putea violenta 
sensibilitatea spectatorului mediu, filme cu 
intenţii moralizatoare deschis proclamate, 
construite pe baza unui dozaj pașnic, două- 
trei lacrimi (repede uscate spre finalul 
reprezentatiei cînd lucrurile se aranjează 
totdeauna), un gram de neprevăzut, o jumă- 
tate de kilogram de sentimentalism sănătos 
și așa mai departe. 

Marea specialistă în astfel de producții 
(programate, bineinteles si în restul anului) 
este de foarte multă vreme casa de filme a 
lui Walt Disney «Buena Vista», producă- 
toare în serie de feerii temperate, basme 
cuminţi si filme de familie în care personajul 
principal este de obicei chiar o familie (de 
la bunici pina la căţel), in viata căreia apar, 
desigur, dificultăţi, dar care niciodată nu 
cunoaște mizeria și triumfă totdeauna asu- 
pra personajelor negative care vor să-i 
tulbure chietudinea. La vizionarea acestor 
filme pot participa într-o deplină satisfacție 
digestivă (sintem doar în epoca plăcintelor) 
toti ai casei, de la «al mic» pina la «mama 
mare». Părea firesc că In asemenea 
condiţii, casa Disney să prospere în liniște, 
departe de zguduirile zdravene care au pus 
în dificultate toate celelalte companii cine 
matografice. 


Fructul oprit 


Dar lucrurile au inceput să se schimbe si 
in această privinţă. În ultimul an,Casa Disney 
a început să fie confruntată cu dificultati 
neașteptate (toate celelalte case au renuntat 
la producția filmelor de familie). Dupa 
părerea lui Samuel Z. Arkoff, președinte! 
lui American International Pictures, criza 
filmului de familie se datorește mai cu seam. 
mutatiilor intervenite în comportarea pu 
blicului infantil, doritor astăzi tot mai mult 
să asiste la spectacolele pentru adulţi. «Co- 
piilor — spune Arkoff — le este teamă că 
filmele de familie sint de fapt filme pentru 
copii și nu mai merg să le vadă. De aceea si 
producătorii ezită să le producă, pentru că 
ştiu că e dificil să le vindă. Drept consecință 
şi proprietarii de săli caută să evite cu oric: 
pret ca filmele pe care le proiectează sa tie 
clasificate drept filme de familie. Şi Jack 
Valenti, președintele MPAA (Organismul 
care coordonează politica de ansambliu u 


de spectacol 


PATERNALISM 
înclinare excesivă 
de protejare 

şi thtelare, 


Za 


NY 


, ue 
ser? 5 


ion popescu gopo 


PARTICIPARE 
implicare într-o 


| 
bt 
Pe sapt 


. 


| 


sondaj în cineunivers 


intregii industrii cinematografice ameri- 
cane) a admis că, indiscutabil, clasarea 
drept «de familie» a unui film poate com- 
promite cariera respectivului film.» 
Statisticile confirmă aceste aprecieri 
Astfel, dacă din totalul producției american: 
filmele clasificate G (General Audience 
pentru toti) reprezentau in 1968, 41°, in 
1969 nu mai erau decit 27% iar în 1977 doar 
11,5%. După datele preliminare, anul acesta 
cota lor se va înscrie la un nivel sensibil 
sub 10%, În acelaş timp, in 1977, filmele clasi- 
licate R (restricted = numai pentru adulti) 


reprezentau 48,3%, cele clasificate P.G- 


(Parental Guidance: numai copiii Insotiti 
de părinți), 38,0% iar cele clasificate X 
(interzise minorilor sub 18 ani), 6,7%. Dupa 


program de "Ai 
distribuirea premiilor. 


(21) 


PALLY, Zenaida 
o voce de aur 
nefolosită de 
cinematografie. 
(la timp) 


cum apreciază experţii în psihologie și | 


marketing, în situația prezentată mai înain- 
te acționează nu numai mirajul «fructului 
oprit». Ceea ce deranjează, se pare, est: 
neîncrederea în puterea de judecată, d: 
discernămint a publicului. Fiindcă să fin 
intelesi: schimbarea radicală a ponde! 
diferitelor clasificări nu corespunde deci! 
intr-o foarte mică măsură unei schimbări di 
conţinut, de tematică sau de 


Pornogratia nu mai «renteaza» 


La celălalt capăt al evantaiului, o altă ca 
tegorie de filme cunoaște un regres marcai 


expres 


inventatorul 
Naiului. 


j 


...„.A se 


+ 
PAUZA N 
intrerupere cu 


scuza. 


durată variabilă. 


E vorba de filmele pornografice care, para- 
doxal, înregistrau si ele un «boom» in 
perioada sărbătorilor de iarnă (sociologii 
si psihologii n-au putut da acestui fenomen 
xplicatie cit de cit convingătoare, sta- 
bilirea unei corelatii cu prezenta obsedanta 
a porcilor, în aceeaşi perioadă, are, cel 
mult, o valoare metaforică dar nu una știin- 
tifica). Ca şi în cazul precedent, flexiunea nu 
priveşte numai perioada de care ne ocupăm, 
ci constituie un fenomen de durată și de 
substanţă. Ca să ne referim la statistica fo- 
losită mai sus, dacă în 1977 doar 6,7% din 
producția americană intra în categoria X, 
mai puțin de jumătate din acest procent 
(respectiv 3,1%) reprezintă filmele porno- 
grafice, iar pentru 1978 se preliminează o 
cota de circa 1,5—1,6%. Totalul încasărilor 
la filmele pornografice în țările Pietii Co- 
mune a scăzut într-un singur an cu peste 
35%, în condiţiile în care prețul biletelor de 
cinema a crescut peste tot. Nu e de mirare 
deci, că o serie de producători de asemenea 
confecţii încearcă acum, în grabă, să se 
reconvertească cu alte activităţi. 


Şi în acest domeniu nu măsurile admi- 
nistrative sint cele care au determinat 
dezafectarea publicului; de altfel aceste mă- 
suri au fost extrem de limitate si benigne. 
Mai mult, s-a observat că acolo unde a in- 
tervenit «o liberalizare radicală» (ca în 
Danemarca, de pildă ), aceasta a contribuit 
la plictisirea și mai rapidă a publicului. 


Aşa cum s-a văzut, moda filmelor «porno» 
— și a altor produse de aceeași categorie 
a fost doar consecința vremelnică a une: 
explozii intervenite în sistemul de compor- 
tări morale din societatea occidentală, ex- 
plozie caracterizată prin înlăturarea anumi- 
tor tabu-uri şi restricții, prin criza acută a 
vechilor norme etice, prin adaptarea unei 
așa-zise permisivitati, menită sa contra- 
balanseze imobilismul din alte domenii mai 
esențiale. Filmele «porno» n-au corespuns 
unei necesităţi de ordin artistic, social sau 
moral. Moda acestor filme s-a dovedit pina 
la urmă a fi un foc de paie. Confectionate în 
grabă pentru a răspunde unei curiozitati 
artificial stirnite, filmele pornografice s-au 

aracterizat şi se caracterizează prin indi- 
genta lamentabilă a temelor și a realizărilor, 
prin monotonia lor exasperantă, prin carac- 
terul lor mecantil, cu nimic camuflat. S-a 
spus, pe bună dreptate, că cine a văzut unul 
din aceste filme, le-a văzut pe toate. Reali- 
zate de obicei la un nivel profesional desca- 
lificant, chiar pentru un candidat nereușit 
la examenul de admitere într-un institut de 
cinema, nereuşind — pe bună dreptate — 
să mobilizeze nici măcar un regizor sau 
actor de doamne ajută, aceste filme și-au 
epuizat foarte repede toate șansele. Ca și în 
cazul altor momente de răscruce din evolu 
tia moravurilor, ceea ce a fost cit de cit va- 
labil din punct de vedere general uman. a 
fost asimilat — transfigurat artisticeste — in 
filmele realmente valabile, pierzindu-și ast- 
fel orice implicatie pornografica. Restul a 
mers — si merge — la lada cu gunoi. 

Încă o dată se dovedește că vechea for- 
mula a lui Abraham Lincoln rămîne valabilă 
«Poţi să păcălești scurt timp pe toată lumea, 
poţi să păcălești vreme mai îndelungată pe 
unii oameni, dar nu poți sa păcălești vreme 
îndelungată pe toti oamenii». 


H. DONA 


Rog pe PIERSIC, Florin 
să aibe răbdare... 
şi în ordine alfabetică, 


telex animafilm 


Start! 


@ Stefan Anastasiu, cel ce semnează 
regia filmului de desen animat Pacala 
(după un scenariu de Marin Sorescu), 
a imaginat diferite portrete posibile ale 
năstrușnicului personaj. Cel mai reușit? 
Este chiar portretul poetului Sorescu 
văzut în diferite ipostaze «păcălești» 

e Zilele acestea s-a încheiat Princi- 
piul lanului, film de grafică animată in 
regia lui Adrian Petringenaru și slujind 
unui îndemn exprimat de Brancusi: «Să 
trăim liberi si Infratiti ca spicele de grîu 
în lan». 

@ imaginile pline de haz care ilustrau 
condiția femeii mode-ne (ciclul de filme 
Condiţia Penelopei, regia Luminita 
Cazacu) erau susținute, prin contra- 
punct, de comentariul din banda so- 
noră. Pentru ca semnificația satirică a 
filmului să fie receptată exact, cu toate 
nuanțele si întreaga savoare si pe rețelele 
de difuzare străine, regizoarea a hotărit 
să se sprijine exclusiv pe limbajul grafic, 
eliminînd comentariul din banda sonoră. 
Deci, cea mai reușită formulă a filmului 
dedicat condiției femeii devine filmul 
mut! Adică, exact pe placul bărbaţilor. 

e Dintr-un omulet pe nume Costică 
se desprind doi harnici sfătuitori: sfintul 
Costică şi dracul Costică. Spre care 
dintre ei va înclina bietul omulet, o vom 
afla din filmul satiric Sfintul Costică 
semnat de Horia Ştefănescu. 


@ Zece absolventi ai Liceului de arte 
gratice Tonitza şi-au început din toamna 
aceasta activitatea în Studioul de anima- 
tie. Zece condeie tinere, zece entuziaști 
plini de proiecte si speranțe și-au luat 
startul. Le urăm să iasă cu toții învingă- 
tori: 


Lucia OLTEANU 


telex Sahia 


Linia maritimă 


Galaţi - Osaka 


666 Primele zile ale anului nou 1979 
vor marca apariția pe ecrane a citorva 
documentare care se recomandă în 
modul cel mai explicit prin titlurile lor: 
Linia maritimă Galati— Osaka (regia 
Pompiliu Gilmeanu, imaginea George 
C. Petre si Kiamil Kiamil), Familii de 
agronomi (regia |. Moscu, imaginea 
llie Valentin), Cînd teii înfloresc (regia 
Titus Mesaros, imaginea Vasile Minasti- 
reanu). @@@ La Casa de cultură din 
Cisnădie şi la Căminul cultural din 
Cisnădioara — județul Sibiu, au fost 
organizate gale de filme documentare 
inspirate din convietuirea şi munca fră- 
țească a românilor, maghiarilor, germa- 
nilor si altor naționalități. lată titlurile 
lor: Orașul care și-a schimbat desti- 
nul, Graiul fratiei, Salutări din Giar- 
mata și La Cisnădioara. 999 Cola- 
borarea studioului «Alexandru Sahia» 
cu televiziunea română s-a concretizat 
în ultimul timp în cîteva documentare 
dedicate personalităților noastre stiinti- 
fice. Este vorba de Acad. Radu Vulpe 
(regia si scenariul Petre Sirin, imaginea 
Dumitru Predeanu), care înfățișează cer- 
cetările arheologice si istorice ale aca- 
demicianului, o dată cu gindurile si 
experiența sa de viaţă, precum și de 
medalionul dedicat academicianului Oc- 
tav Onicescu, sub titlul Cum crește 
un copac (regia şi scenariul Al. Sirbu, 
imaginea Victor Popescu), în care este 
relevată contribuţia savantului român în 
domeniul matematicii, statisticii mate- 
matice şi teoriei informaţiei. @@@ lon 
Bostan semnează regia, scenariul şi 
imaginea la două filme realizate pentru 
«Publiturism» Călătorind prin Româ- 
nia — impresii din Delta Dunării și 
La pescuitul de nuferi și pelicani. 
De reținut că imaginile sînt însoţite de 
pasaje muzicale din Ceaikovski, Proko- 
fiev, Paul Constantinescu, Dumitru Ca- 
poianu si Teodor Grigoriu. 999 Fru- 
musetile capitalei si ale ţării sint sur- 
prinse, în această lună, în două noi 
documentare realizate pentru Ministerul 
turismului: Bucuresti — inima țării 
(regia A. Cerbu, imaginea K. Kiamil) si 
Valea Prahovei — Valea Dimbovitei 
(regia Eugenia Gutu, imaginea Gheor- 
ghe Dumitru si Vasile Minăstireanu). 


Aristide MOLDOVAN 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


mare. 


Revanșa 


@ «De ce nu ne este dat să vedem mai des 
astfel de filme? Dece atit de rar ne simţim 
bine privindu-i pe marii noștri actori, ju- 
cindu-gi cu atita măiestrie rolurile? Am in- 
cercat să văd acest film şi sub aspectul 
critic, dar n-am descoperit niciun coltisor 
de întuneric care să-i umbrească lumina si 
strălucirea». (Maria Ana Constantinescu, 
str. Mihai Eminescu 27 — Craiova) 

e «Fiimul lui Sergiu Nicolaescu e cel 
mai bun film poliţist realizat pina acum». 
(Florica Hotu, Comuna Săvirşin nr. 237 — 
Jud. Arad) 

e «Singurul lucru care nu mi-a plăcut a 
fost moartea băiatului, în rest filmul este 
excelent, este exceptional, nu am califi- 
cative». (Diana Bărbulescu, Cart. Titan — 
București) 

@ «Revanga e un film bun. Nu extra- 
ordinar, dar bun. Partea bună: scenariu 
excelent, regie excelentă, actori excelenți, 
spectatori — «n-aveţi un bilet în plus»? 
Remarc aici rolul lui Jean Constantin care 
practică un umor tragic și-i reuşeşte deplin 
Şi mai e bun, pentru că după ce am ieșit dela 
cinema, am mai păstrat multe zile în minte 
ideea de film bun. Partea — cum să vă 
spun? — mai proastă, este că în acțiunea 
filmului s-au făcut prea multe &xagerări... 
Apoi, film politist-politist, dar niciun rol 
mai principal feminin?» (Lică Barbu, Car! 
Viziru lll, Bl. E.3. sc. 5 — Brăila) 

e «Concis aespre film: 1) Răfuiala Moldo- 
van-Paraipan; 2) Scene demne de marile 
filme: scena cu ascensorul, scena din hala 
de carne, scena din birlogul lui Horia Sima. 
3) Muzica — magnifica. 4) Jean Constantin 
— minunat. 5) Acţiune dinamică şi bine 
gindită. Minusuri: unele scene denotă cam 
mult supermanism». (Colea Cureliuc, Loc. 
Mariteia Mică — jud. Suceava.) (N.R.: O 
aceeaşi observaţie privind «supermanis- 
mul» într-o scrisoare care spune că Re- 
vanșa «m-a mihnit peste poate»,semnată 
de prof. loan Ernes ilea, str. Republicii 79 — 
Petroșani) 

€ «Acţiunea are un ritm susținut, bine- 
cunoscutul «ritm Nicolaescu», aș putea 
spune, deoarece are ceva specific — un 
anume calm, o anume linişte care ar mărtu- 
risi nepăsarea față de primejdii, priceperea, 
disprețul față de vrăjmaș, care, deodată, pe 
neașteptate, se precipită în acţiuni rapide 
trezind în sală soapte ca: «E, acum să-l 
vezi?» sau «stai, că le arată el!» (Tamara 
Macarova sir. Vizirului, Bloc. 27, sc. 2 — 
Brăila 

@ «Zimbetul lui Sergiu Nicolaescu din 
filmele sale — cred eu — nu exprimă nici 
veselie, nici ironie, nici măcar tristețe, ci 
numai sinceritate si nevoia de sinceritate. 
El este unul din puținii nostri regizori care 
face film cu mare plăcere, încrezător mai 
mult în vitalitatea proprie decit în cine ştie 
ce idei abstracte și teoretizante». (Nicolae 
Cazacovschi, str. Nordului 75 — Bacău) 

@ «Mulţi s-au grăbit să vadă în Revansa 
o creaţie extraordinară. Totuşi, la o privire 
mai atentă, filmul prezintă unele scăderi... 
Unele acţiuni ale eroului sînt perfect nemo- 
tivate, avind doar menirea de a introduce 
cite un episod mai tare. Astfel, după aven- 
tura chestorului în clădirea poliţiei, ne în- 
trebăm dacă acesta a intrat acolo pentru a 
salva un comunist sau pentru a mai impusca 
doi-trei polițiști, spre deliciul galeriei. În 


cinema 


Anul XVI (192) 
Bucureşti 
decembrie 
1978 


————————————— 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


În ultimul număr al acestui an, găsim potrivit a consacra rubrica noastră 
celor două filme care s-au bucurat de cea mai bogată corespondenţă, de cea 
mai susținută atenţie din partea cititorilor noștri: Revansa,in regia lui Sergiu 
Nicolaescu și Septembrie, în regia lui Timotei Ursu. Avind în vedere numărul 
scrisorilor primite, putem spune, cu toată liniştea, că aceste două filme au ocupat 
în 1978, primele două locuri în clasamentul preferințelor cititorilor noştri. Uram 
filmelor noastre în pregătire, același succes și — dacă se poate — chiar și mai 


| 
| 


chestorul Moldovan, ca și în film, coexistă 
două ființe contrarii: una care caută să 
ajungă la o înțelegere a situaţiei politice, 
cealaltă înclinind spre spectaculosul mai 
mult sau mai putin motivat». (Stefan Ri- 
pas, bd. Steagu/ Rosu nr. 20 — Brasov) 

@ «La capitolul regie, Sergiu Nicolaescu 
a preferat să se menţină la un nivel dinainte 
stabilit. In afara genericului (tributar, dar in 
sens pozitiv, lui Un comisar acuză) si a 
citorva momente de tensiune sufleteasca, 
aproape tot filmul se conduce pe-o linie 
strict profesională, fara de surprize. Chiar 
sfirşitul lui Paraipan e prezentat fără nerv, 
ca să nu mai vorbim de primul sfert de oră 
în care, cu mici excepții, abundă dialogul 
forţat si fals. Revanga... merge. «Merge». 
Dar să fie asta, o calitate?» (Mihnea Ser- 
giu Columbeanu, bd. Păcii 114—116 — 
București) 

@ «Comentam filmul împreună cu o prie- 
tend. Se oprește din discuție și — tineti 
cont, la numai o săptămină dela premiera 
filmului — îmi spune plină de speranța: 
“Poate că... poate c-o să facă și continua- 
rea». Asta spun şi eu». (Laura Gheor- 
ghiu — București) 


Septembrie 


@ «Am plecat de la Septembrie foarte 
impresionată. În clipa aceea mi se părea că 
niciun film nu a avut o asemenea influenta 
asupra mea. Am văzut acest film de trei ori 
si tot as fi vrut să-l mai văd». (Gabriela 
Gilca. str. Luptătorului nr. 5 — Birlad) 

e «Mi-a plăcut extraordinar de mult. 
Este primul film mai realist pe care-l văd 
pina acum la noi. Am fost la filmul acestă 
de vreo şapte ori și de fiecare dată am simtit 
cum mi se umezesc ochii». (Dan Mera, 
str. Dr. Scarlat 107 — Vaslui) 

@ «Filmul de care aveam nevoie. De ce? 
Pentru ca să nu ne batem joc de flori, de 
păsări, de oameni si în special de iubirea 
dintre ei. Cel mai bun film de pina acum al 
anului». (Gabriel Cojocaru — Cluj-Napoca) 

@ «Mai bun decit Alt bărbat, altă fe- 
meie, Septembrie este o baladă pentru 
adevăr si pentru viata cinstită. Septembrie 
are frumusețea gingasė a unei flori care 
începe să se usuce, ca apoi să renască. Este 
chiar povestea lui Val». (Filip Radu Mi- 
clescu, Bd. N. Titulescu nr. 92 — Bucureşti) 

e «Sobru, un film serios, despre ne- 
seriozitatea fata de viaţă, față de cei din jur, 
față de tine însuţi. Fără a fi didactic, e mo- 
ralizator; fără a susţine sus și tare niște idei, 
invită la meditaţie. E discret, subtil, are forță 
de sugestie, un film aproape poetic. Ca 
structură, nu e nou şi nici ideea nu se do- 
vedeste a fi de o perfectă originalitate, e 
insă în toată această întimplare o poezie a 
imaginii, (mi-am amintit, nu ştiu de ce, de 
Satra lui Emil Loteanu) care mă face 
incă o dată să cred într-un limbaj al cine- 
matografului». (Nicolae Baboi — Sibiu) 

@ Dar elogiul nu poate fi încă la super- 
lativ. Filmul citeodată se transforma într-o 
emisiune de televiziune, «atenţie la nea- 
tenţie!». În scenele în care apar birourile 
organelor noastre de miliție, simţi că esti 
într-o sală de cinema sau că asisti la fil- 
mări In care li se spune acestor oameni: 
«fiți atenţi, acum filmăm»; sint cele mai 
făcute, cele mai forţate scene. Două per- 
sonaje secundare sint jucate cu un firesc 
si o naturalete neintrecute de Stefan Mi- 


Coperta I 


Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, 
un film de Malvina Urşianu. În rolul 
titular George Motoi. Doamna Ruxan- 
dra: Silvia Popovici. Bogdan: Daniel 
Bucurescu. 


N Fotografie de Emanuel TANJALA 


hăilescu-Brăila si Sandu Sticlaru. Desi 
mici, rolurile lor sînt însăși viata». (Alexan- 
drina Chițu, sos. Giurgiului 117 — Bucu- 
resti) 

@ «Filmul place totodată părintiior, bu- 
nicilor, deci oamenilor maturi, pentru ca 
el ne oferă o bază pe care ei își pot funda- 
menta anumite afirmatii cu privire la activi- 
tatea unor tineri. Filmul constituie pentru 
părinţi un ajutor în procesul de educaţie al 
tinerilor. Ceea ce nu îmi place la acest film 
este felul cum au fost introduse acele 
aduceri aminte ale personajului principal». 
(Aurel Cazacu, sir. Leordeni nr. 27 — 
Bucureşti) 

@ «Film de un realism incontestabil, su- 
biect modest. simplu, ușor de descifrat chiar 
şi de nepotelul meu din clasa a VIII-a care 
de la o vreme mă biriie la cap să-l iau și pe 
el la filmele cu Jean Constantin. ...O operă 
plină de plasticitate a sentimentelor». 
(Colea Rusu, sir. Avintului, Bloc. 84 — 
Vaslui) 

@ «Un film pentru oamenii cu suflet, 
pentru cei ce știu ce înseamnă dragostea 
sau o pasiune trecătoare... Mi-ar place 
să-l văd pe Horaţiu Mălăiele într-un rol 
titular». (Liliana Augustidis, str. Bucureşti 
nr. 307 — Călărași) 

@ «Nu mi-a plăcut deloc filmul Septem- 
brie. Nu mi-a plăcut în primul rind finalul 
său. Nu era neapărat nevoie ca eroii nega- 
tivi să moară. Cred că cel mai bun final ar fi 
fost acesta: Anisoara să-l convingă pe Val 
să meargă singur la miliție pentru a-și 
mărturisi vinovăția, ar fi urmat o anumită 
pedeapsă iar ea i-ar fi promis că-l va aștepta. 
Ştiu că e banal, că multe filme, mai ales me- 
lodramele, se sfirsesc în felul acesta, totuși 
acesta era finalul cel mai firesc. Singura 
reușită a filmului este alegerea inspirată și 
jocul natural al actorilor Anda Onesa și 
Geo Costiniu». (Nicolae Giorgi, str. Mo- 
goşeni 254 — Lelesti) 

@ «Te duci cu gindul să vezi un film des- 
pre tinereţea de astăzi și mai ales să-l auzi 
pe Mircea Bariciu cintind (N.R. Pentru asta 
te duci la cinema ?) iar cind ieşi din sală tre- 
buie să fumezi ca să-ţi revii din moleseala». 
(N.R. Nici pentru asta nu-i bun fumatul!) 
(Viorel Anghelescu, sir. Aleea Viitorului 
nr. 8 — Constanţa) 

@ «Îmi pare rău de zestrea mimică săracă 
a Andei Onesa, de lipsa de echilibru între 
linia principală și evenimentele colaterale, 
de finalul neinspirat cu înveliş de poveste 
vinătorească,.. Sclipirile de subtilitate in- 
terpretativă nu mi s-au părut evidente decit 
la Geo Costiniu». (Manole Constantin, 
Bd. Republicii 25 — 23 — Oras Gh. Gheorghiu- 
Dej) 

@ «Acest tînăr nu poate fi readus la viata 
frumoasă a tinerilor din tara noastră, cu 
toate eforturile colectivului si chiar ale 
miliției. Problema o rezolvă un accident de 
circulaţie care pune capăt eforturilor isto- 
vitoare ale casei de film de a realiza oricum 
o peliculă. În accident își pierde viata si o 
tinără naivă. Greu de crezut că o asemenea 
tinără se poate antrena așa de rapid — ca în 
film — într-o aventură alături de un tinūr 
aproape necunoscut». (Ruxanda Gheor- 
ghe, Str. Mihai Bravu 233 — Ploiesti). 

@ «Pentru Valy, e foarte tirziu să mai 
ajungă la București. Se mai întimplă. Nu ne 
tragem toti din Ulysse și nici obligatoriu 
nu e să ne vopsim eroii cu șapte vieți 
făcînd din ei tigri malaezi. Omul din Sep- 
tembrie este un ciștig. Pentru omenescul 
din noi şi din artă». (Ina Robu — Argeș). 

Erată: Poate că trumoasele sentimen- 
te ale stirșitului de an ne vor gratia în 
ochii cititorilor noștri pentru vina grea 
de a fi reprodus în «Curierul» din nr. 
11/1978, că «Lotte la Weimar» aparține, 
vai, lui Goethe... Se înțelege că e vorba 
de romanul lui Thomas Mann avindu-! 
ca erou pe Goethe. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafica: 
loana Moise 


Prezentarea artistica: 
Anamaria Smigelschi 


X 


— 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Ecaterina 


Eroii de epopee și legendă 
ai istoriei noastre «bogată în 
fapte și oameni de seamă», 
par destinati anume mitolo- 
giei filmice, iar scenariile par 
gata decupate din cronica 
vremii de către realități fabu 
loase ce depăşesc resursele ficţiunii. Figuri 
monumentale ca Mihai Viteazul, Ştefan cel 
Mare, Vlad Tepes, mai aproape in timp, 
romantici ca Ciprian Porumbescu, Vlaicu, 
eroina de la Jii s-au recomandat spectaco- 
lului cinematografic, pe lingă inaltele lor 
semnificaţii, și prin acest fabulos istoric, 
document aproape fantastic ce lasă im- 
presia că scrie «de la sine» pe peliculă 
imagini interesante. Or tocmai aici incep 
dificultățile . dificultăți nu numai de cu- 
prindere a personalităților de anvergură 
dinamică ori visător-creatoare, ci de găsire 
a echilibrului armonios între document si 
ficțiune, între ceea ce stim cu toții la un 
moment dat despre eroul cvasi-legendar și 
ceea ce vrem să aflăm insolit prin inter 
nediul torie — pentru 
că nu tot meditaţia ar trebui oare să gu- 
verneze un spectacol, fie și dinamic, de 
epocă, de acțiune? Cred că o discuti» pr 
tema «ofertelor» atit de atrăgătoare ale is- 
toriei, a felului cum sint ele preluate de 
cinematograful nostru, asupra felului cum 
se inte'ege ori nu se înțelege fructificarea 
sensurilor superioare documentului ime 


oa 


meditativi despre 


diat reconstituit, reactualizat; o discuţie 
asupra modul m se inlerpretează isto- 
ria la nivel de artă adultă, or: de manual ele- 


Din nou împreună 


| 
Dacă am conveni că, prin 
jocul și chiar replicile cîtorva 
scene, Din nou împreună 
este ceva mai izbutit decit 
producţiile recente din ace- 
easi familie, care s-au inti- 
tulat Avaria sau Gustul și 
culoarea fericirii, am putea să ne consi- 
derăm într-o adevărată criză de superlative, 
amintindu-ne că despre Avaria s-a scris, 
într-o cronică, nici mai mult nici mai putin 
decit că reprezintă «o largă perspectivă 
deschisă asupra grandioasei realități a 
timpului nostru», iar despre Gustul... că 
ar proba «pe lingă talentul obligatoriu orică- 
rui creator» si ceva In plus, adică probabil 
geniu. Am fi tocmai în măsură să compu- 
nem, deci, un text adecvat pentru o car- 
te poştală de Anul Nou. Oricum, în aiu- 
nul Revelionului, nici contrariul această 


D clipa,in spatele 
frontului 
(Stela Furcovici 


Teodoroiu 


mentar, ar putea fi utilă. Ea ar aduce în 
atenţie scenariile acestui gen de filme care 
au uneori aerul că sint lăsate In seama 
propunerilor întimplătoare și nu determi- 
nate de producători, comandate anumitor 
scriitori şi istorici consacraţi unor perioade, 
teme, personalităţi. Dacă se cere, pe bună 
dreptate, profesionalism subiectelor cu- 
rente, ce exigentă se impune într-un cimp 
tematic de excepțional interes național, în- 
tr-un domeniu pe care-l numim cu mindrie 
si venerație «epopeea națională» și că- 
ruia noi acum, în deplină răspundere, ii 
decidem direcțiile vital-creatoare, nu for- 
mal-ocazionale. În ultimii ani am asistat 
la realizări si într-o direcție si în cealaltă. 
Spectacolul recent oferit de Casa de filme 
Unu, Ecaterina Teodoroiu, se plasează, 
după părerea mea, undeva la mijloc, pe o 
linie care, cînd urcă usurel, cind coboară 
de nivelul mediu al așteptărilor. Şi acest 
mic joc e determinat, bineinteles, de sce 
Alice MĂNOIU 


(Continuare in pag. 6) 


Regia: Dinu Cocea. Scenariul: Miha Opris, Va 
e Chiriţă. imaginea: Marian Stanciu. Decoruri: 
Arh. Mara Cuculas. Costume: Fiorentina teana 
Mirea. Muzica: Stefan Zorzor. Sunet: ing. Dan 
ionescu. Montaj: Magda Chise Ghincioiu. 
Cu: Stela Furcovici, jon Lupu, Mihai Mereuta, ton 
Caramitru. Cornel Coman, Niţă Anastase Fifi, Elena 
Sereda, Alexandru Lungu, Teodor Pică, Ariton Pe- 
trescu, Olga Bucataru, Amza Pellea, Ilarion Cio- 
banu, Ruxandra Macovescu. 
Producție a casei de filme Unu. Director: /on 
Bucheru. Film realizat In studiourile Centruiu 
productie cinematogralică «Bucuresti» 


cronică nu poate deveni. Vrind să trecem cu 
toţii cu sentimentul conștiinței drepte in 
anul nou, vom conta cel putin pe ideea, 
unanim acceptabilă, că trebuie totuși să 
lăsăm cite ceva din ceea ce ar fi de lăsat, în 
anul care trece, dacă n-am putut lăsa mai în 
urmă, sperind că disponibilitatea la umor, 
pe care semnatarii filmului de față au pro- 
bat-o în unele secvențe, ne va veni eventual 
în ajutor. 

De fapt, după Filip cet bun, Mere roșii, 
Cursa, larba verde de acasă și chiar 
Rătăcire sau E atit de aproape fericirea, 
începusem a nutri iluzia că am lăsat defi- 
nitiv în urmă anumite dileme care chinui- 
seră eroii din Proprietarii, Despre o anu- 
me fericire sau Trei scrisori secrete. 
Ei, bine, acum, după Avaria și Gustul..., 
trebuie să ne obișnuim cu ideea că sin- 
tem... din nou împreună cu acele dileme 


Alt anotimp, 
alti boboci 
(Micaela 
Caracas 

si Mircea 
Diaconu) 


Se 


Urare de Anul 
titorilor revistei 


nou 
«Cinema» 


adresata ci- 
de că- 


tre Peter Gilmore, alias Onedin 
Salut, sper să ne reintilnim! 


(In numărul 
exclusivitate) 


Fotografie de Emanue 


viitor un 


Noutatea — pentru că ea există — vine din 
faptul că, dacă în precedentele avataruri 
inginerul, totdeauna situat In medii in- 
dustriale, milita fie pentru folosirea în con- 
tinuare a unei masini, pe care pe nedrept 
directorul voia să o arunce la fiare vechi 
(Despre o anume tericire), fie, dimpotrivă, 
pentru rapida debarasare de vechile insta- 
latii, de care era rîndul altui director să fie, 
invers, îndrăgostit (Trei scrisori secrete), 
inginerul din noul film — de data aceasta 
agronom — nu mai are nici un dubiu. Ei 
intră ex abrupto în problemă, imediat după 
descinderea In sat, cerind introducerea 
unui nou soi de porumb, ca unică soluție 
pentru creșterea substanțială a randamen- 
tului la hectar. În rolul celui care refuză — 
preşedintele C.A.P.-ului. 

Nou e de asemenea faptul că, In opoziția 
lor ireductibilă, partenerii de conflict păs- 
trează un anumit grad de familiaritate spe- 
cifică satului dintotdeauna, dialogul lor, 
oricît de fixat pe obsesiile în cauză si cu 
accente amenințătoare, luind uneori o tur- 
nură aproape confesiv-meditativă. De pildă 
«— Mă gindesc, tovarūse preşedinte, ce să 
facem ca să scoatem mai mult porumb. Eu 
zic că, dacă schimbăm soiurile, cu aceeași 
tehnologie și pe aceleași suprafețe, putem 
scoate mult mai mult. — Tovarășe ingine: 
nu schimbăm nimic! — Eu zic, tovarăşe pre 
sedinte, că o să schimbăm!». Ş.a.m.d. 

Personajele adoptă, pe rind, la începutui 
scenelor, acest ton confesiv-meditativ, fie 
din proprie iniţiativă, ca inginerul mai sus, 
fie drept răspuns la un chestionar, cum pro- 
cedează preşedintele, nu fără o notă de 
resemnare tradițională, cind inginerul fi 
cere să recunoască că-i place să ia hotariri 
de unul singur. Ceea ce el recunoaște, 
adăugind chiar că-și dă seama că i se apro- 
pie funia de par. Dar în problema porumbu- 
lui rămîne neînduplecat. Autorii nu uită, în 
schimb, niciodată, ca în finalul fiecăre 
scene, caracterizarea personajelor să fi 
explicit făcută, totdeauna de exponentul 
tezei de producție avansate, respectiv ingi 
nerul care are ultimul cuvint — un verdic! 
răspicat și de anvergură teoretică: «— Ştii 


interviu 


TANJALA 


in 
f 
Öre Plts 


ce inseamnă asta? Anchiloză! Conserva- 
torism!> 
In ciuda acestei limpezimi caracterolo- 
gice, din considerente de tensiune drama- 
tică, fiecare personaj rămine însă In lumea 
sa de ginduri insondabilă, dacă nu opaca 
Valerian SAVA 
(Continuare in pac 6) 


Regia: George Cornea. Scenariul: Dumitru Buz- 
nea. Imaginea: Anghe! Deca. Muzica: Cornelia 
Tâutu. Decoruri: Vasile Rotaru. Costume: Horia 
Popescu. Coloana sonoră: Gheorghe Ilarian 
Montajul: Rodica Falcolanu 

Cu: V/adimir Gėitan, Ilarion Ciobanu, Mircea Dia- 
conu, Micaela Caracas, Draga Oiteanu-Matei, Sij- 
viu Stânculescu, Rodica Negrea, Octavian Cotescu, 
Aurel Giurumia, Geo Saizescu. 

Producţie a casei de filme Cinci. Director: 
Dumitru Fernoagă. Film realizat In studiourile Cen- 
trului de productie cinematografică «Bucuresti» 


Nr. 12 


Anul XVI (192) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 


București-decembrie 1978