Revista Cinema/1963 — 1979/1978/Cinema_1978-1666898798__pages151-200

Din motive foarte omenesti pe care eu 
personal le inteleg, regizorul n-are puterea 
de a refuza un scenariu numai fiindcă e tras 
de păr si lipsit de adevăr. Un regizor mi-a 
explicat foarte pregnant rațiunea acestei 
atitudini. Decit să aştept o capodoperă 
douăzeci de ani, prefer sá fac, incepind de 
miine, un film obișnuit. În pustiul lipsei de 
imaginaţie bintuie prea adeseori vinturile 
uscate ale profesionalismului. Dar, obsesia 
meseriei, a meşteşugului, duce la virtuozi- 
tate in sine, incintătoare uneori, dar necon- 
vingătoare ca adevăr uman. Abuzul de 
procedee filmice, de procedee inedite «refu- 
zate la export», striveste intriga, striveste 
decorul si sufletul viu al personajelor se 
aude palid,ca un scincet. Au existat filme 
care decolau bine, modest si realist, dar 
care se prâbuşeau, se Inäbugeau, se asti- 
xiau sau se devitaminizau sub povara or- 
giei de subtilitáti tehnice. 

Sint apoi regizori care prea galopeazá 
de la un film la altul fără să facă nici o escală, 
fără să-și tragă răsuflarea culturală, fără 
să se uite in urmă, dau bice orgolioşilo: 
armăsari, indreptindu-se mereu către o altă 
țintă. Aş vrea să fiu bine inteles. Nu má rete: 
la faptul că un regizor reușește să creeze 
trei filme intr-un an, iar alții așteaptă cu anii 
Arta e incompatibilă cu filantropia. Şi apo: 
trebuie să recunoaștem, unii regizori au o 
putere de muncă mai mare, alţii mai mică 
Shakespeare işi scria nepieritoarele capo- 


dopere in citeva săptămini, uneori în citeva 
zile şi nimeni nu-l poate acuza de grabă 
La fel proceda şi Balzac care,bind catele 
cu lingura de supä,scria un roman într-o 
luná de zile; Chopin, deasemeni, avea uneori 
nevoie de numai douâ sáptámini ca sá-si 
șleluiască inegalabilele bijuterii; nici Mozart 
nu zábovea prea mult. Má refer la graba ar- 
tisticá, la lipsa de intensitate in perioada 
creatiei. Poti sá stai ani de zile ca sá clocesti 
o ineptie, și poti într-un timp scurt sá dai la 
ivealá o capodoperá. İn artâ,timpul se ma- 
soară după gradul de intensitate, nu dupa 
zilele trecătoare. În Farmecul discret al 
burgheziei, m-a impresionat, printre altele, 
extraordinara meticulozitate cu care divinul! 
Buñuel işi realizează fiecare cadru. Nici o 
clipă de oboseală, nici o greşalâ. Or, cite- 
odată, la unele din filmele noastre — și 
acest «unele» nu e simbolul tradiţionale: 
prudente — avem senzația că actorii sint 
aduşi In platou parcă pe nepusá masă, 
incă somnorosi si incă in pijamale, iar re- 
gizorul gindeste mai curind la ce prospectie 
să se bronzeze decit la cadrul pe care-l 
filmează. 

Dar,aşa cum există victime ale ignoranței 
există şi victime ale culturii; unii dintre 
regizori prea sint obsedati de ceea ce este 
nou ca procedee și inovații şi prea sini 
indiferenți la ceea ce e nou in sufletul 
oamenilor şi al societăţii. Eu cind scriu o 
carte nu sint obsedat de ultimul roman 


apărut la «Gallimard» — fie şi el o capo- 
doperá — má multumesc cu Tolstoi şi 
Rebreanu, şi-mi vad linigtit de treabá fara 
sá-mi fie teamá cá «nu sint la curent». 
Desigur, problemele filmului nu sint iden- 
tice cu cele ale literaturii. De coresponden- 
tele silite am fugit intotdeauna ca dracul de 
tămiie; o anumită informare este indispen- 
sabilâ. Dar cultura cinematograficâ nu este 
suficientă; trebuie, e obligatorie, hotâritoare 
şi pasiunea de a investiga realitatea, de a-i 
descoperi semnificatii noi. 

Şi obsesia aproape funerară a «poveștii», 
cultul păgin al story-ului, încurcă mult 
lucrurile, uneori se spune că un film bune 
cel care poate fi povestit. Oare asa să fie? 
Această regulă e valabilă pentru anecdote 
nu pentru operele de artă. Dar ce, ineptiile 
nu pot fi povestite? Dar cite ineptii nu s-au 
bazat pe o intimplare foarte clară — cu in- 
ceput, tratare și desnodămint? Ei şi? Încer- 
cati să povestiti un film de Antonioni si o 
să vedeți ce o sá vă bilbliti, si ca să fiți Inte- 
lesi veti renunta la intrigá in favoarea sensu- 
rilor. In artá intriga nu este un scop ci un 
mijloc, epicul e metoda prin care adincurile 
sufletului sint scoase la suprafata. 

Avem o strálucitá pleiadá de regizori si, 
in toate generatiile, pasiunea creatoare de 
care au dat de atitea ori dovadá le va netezi 
drumul spre capodoperá. Eu simt ca ea, 
mult visata capodoperá, pluteste in aer. 


Teodor MAZILU 


Stele ale jazz-ului întrupate de stele 
ale gustului de azi: Lizza Minnelli 
si Robert De Niro în New York, New York 


clubul criticii 


Actorul 
e „un limbaj“. 
Dar mai ales 
0 voce 


Ultima ședință din seria l-a. 

Amfitrioni ai lunii: Ecaterina Oproiu 
si Florian Potra. 

Primi vorbitori: George Littera şi 
lon Besoiu. 

Tema: Critica si conditia actorulul 
de film. 

Toate fotoliile din incinta de la etajul 
întii ale Casei filmului sint ocupate. 
Se introduc scaune suplimentare, Sint 
prezenţi, ca invitați (de la stinga la 
dreapta semicercului), actori! lon Be- 
soiu, Carmen Galin, Anda Onesa, 
Amza Pellea, lrina Petrescu, Ana 
Szeles, Marga Barbu, Costel Constan- 
tin, Vladimir Gáitan, llarion Ciobanu, 
Eugenia Bosinceanu, Angela Chiuaru, 
Florin Piersic, scriitorul All, Stefa- 
nescu, regizorii lulian Mihu, Dan Pita, 
Timotei Ursu, esteticianul Victor Er- 
nest Masek. 

Prim vorbitorul George Littera ne 
oferă o cuprinzătoare punere în temă 
asupra condiției specifice a actorului 
de film, optind din capul locului pentru 
un anumit unghi de abordare teoretică 
a temei («problema actorului e o 
problemă a regiei») şi citind în sprijin 
citeva formulări celebre (Sternberg: 
«actorul e un tub de culoare», Murnau: 
«actorul e un limbaj»). Co-referentul 
lon Besoiu extinde premizele discu- 
tiei pe tărimul concretului, apreciind 
contribuţia actorilor la afirmarea filmu- 
lui românesc, nu fără a lăsa în cugetele 
noastre citeva dileme incitante legate 
de condiția actorului de film: trebuie 
sau nu trebuie să avem actori-vedete, 
vedetele sint sau nu sint totdeauna 
mari actori? 

Ecaterina Oproiu și lrina Petrescu 
semnalează tendința — evidentă pe 
plan mondial — a unui transfer de 
atenţie cinefilá de la actorul-vedetâ 
spre regizor si producător, remarcind 
de asemenea influența pe care o exer- 
cită asupra psihologiei spectatorilor 
multitudinea filmelor din programele 
televiziunii. 

Amza Pellea pune inspirat citeva 
puncte pe «i» şi desenează, cu fermi- 
tate, mai multe semne de exclamatie 
orale, propunind implicit atenţiei ge- 

erale unele anomalii care persistă 
în munca actorilor de film: lipsa de 
continuitate, suprapunerea programe- 
lor de filmare cu obligaţiile de la teatru, 
calitatea scăzută a scenariilor. 

Marga Barbu şi Costel Constantin 
aduc precizări şi noi argumente în 
aceeași zonă de preocupări. 

Pentru un plus de clarificare, Florian 
Potra si Nina Cassian fac distincția 
între aspectele legate de organizarea 
producției de filme si cele care privesc 
calitatea scenariilor — a «scenariului 
cu dialogul său», adaugă Ilarion Cio- 
banu. Nu este uitată, grație lui Victor 
Ernest Masek și lui lon Besoiu, nici 
răspunderea criticii — prea adesea in- 
dulgentá fără de erorile de distribuție 
și sg, rm în complimentarea 
actorilor. În fine, Florin Piersic de 
monstrează cu binecunoscutu-i far- 
mec că una dintre trăsăturile actoru- 
lui de talent, conştient de răspunderea 
ce-i revine, este capacitatea de a spune 
uneori nu unui rol, unui scenariu, 

Este ora șapte fără zece și, potrivit 
Regulamentului de ordine exterioară 
al Clubului, şedinţa se suspendă, pen- 
tru a da posibilitate participanţilor să 
coboare în sala unde încep vizionările 
de studiu. Amfitrionii trasează un final 
deschis, anuntind că ne vom revedea 
luni, 4 octombrie, orele 5 dupâ-amiazâ, 
spre a relua dezb: rile. 


Val, S 


actorul, trupul ideii 


Adeyaruri stute de cind lu 
mea... cinematogratului: uy 
neori mergem la un film atras 
de magnetul numelui actori 
cesc, «incă» mai mergem 
impinsi de acest resort; dar 
cum alta poveste ne va inte 
esa in rindurile ce vor urma, vom sári peste 
ceea ce s-ar putea numi prezenta acapa 
ratoare, incă din start, a cutărei sau cutáre 
vedete, Se intimplá, din fericire, sá intrám 
intr-o sala de cinema neinsotiti de gindul 
tiranizant al intilnirii mult asteptate cu un 
interpret. Spun «din fericire», pentru ca 
filmul adevárat isi aduná toate pirliasele de 
la actori la scenografie, de la muzică la 
decor, intr-o unicá, solidará curgere. Nu 
este mai putin adevărat insă — si experienta 
de cinefil a fiecârula a asezat in memorie 
serioase depozite de secvențe — că existo 
momente privilegiate in care realitatea 1» 
mului, din acel timp şi acel spațiu, se con 
fundá cu insâşi existența actorului, in 
care umbra regizorului pare a se fi topi! 
in astfel de momente, interpretul-protago 
nist sau simplu trecător pe ecran — impune 
adevăruri care sint numai și numai ale lu: 
el dă «definiția filmului», cum ar spune 
cunoscutul estet și sociolog Edgar Morin 
dincolo de orice intervenție regizorală, fie 
ea genială sau insignifiantă. 

Dacă in teatrul clasic si in operă aștepta 
rea marilor monologuri, recitative, arii este 
in fapt, o conventionalitate întreținută, an 
tecalculată, ba chiar cronometrată, pe ecra' 
«marea arie» poate tisni cind nu te astep! 
(si, uneori, de la cine nu te aștepți); ea poat: 
incepe într-un colt prizărit, cu o vorbi 
aruncată la intimplare, preludiul, ca si apo 
teoza nefiind absolut necesare unei asttel 
de «luári in posesie» a filmului. In astfel de 
scene ne aflám in fata ipostazei pure a 
actorului-creator si, laudá zeilor, cinemato 
graful nostru nu duce lipsá de asemenea 
binefaceri. Aşadar, ce vad şi ce aud, och 
și urechile noastre, la un moment dat? Ce 
văd, ce aud și ce nu pot uita? Să zicem 
bunăoară, in Doctorul Poenaru? 

— «Aşa, supără-te, fii minios, fii dir: 
vezi, d-aia te iubesc eu pe tine, că esti bátos 


prezente românești 


0009 Atit de numeroaselor manifes 
tări organizate în afara graniţelor tării 
spre a marca împlinirea a șase decenii 
de la formarea statului național, unitar, 
li s-a alăturat o «Săptămină a filmului 
românesc» la Damasc. Desfâşuratâ sub 
patronajul Ministerului culturii si orien- 
tării naţionale din Siria, «Săptămina» a 
programat cu succes lung-metrajele: 
Osinda, Cu miinile curate, Un co- 
misar acuză (Sergiu Nicolaescu), Din- 
colo de pod (Mircea Veroiu), Explozia 
(Mircea Drăgan) si Patima (George 
Cornea). ese Un festival al filmului 
romanesc la Lima, capitala Perului. 
Festivalul a fost primit cu real interes 
de specialiști și de public. La clubul 
cinematografic al Ministerului muncii 
au fost prezentate filmele artistice Ci- 
prian Porumbescu (de Gheorghe Vi- 
tanidis) si Felix şi Otilia (de lulian 
Mihu). Un sondaj al opiniilor publicului 
spectator și al cineastilor prezenți la 
festival, inițiat de organizatori, a avut 
drept rezultat desemnarea filmului Ci- 
prian Porumbescu drept una dintre 
cele mai bune creaţii cinematografice 
străine prezentate in tara gazdă. 000 
Într-o altă țară, de astă dată de pe con- 
tinentul african, si anume Republica 
Arabă Unită Egipt, la Centrul artelor din 
Cairo, s-a desfășurat, patronat de Mi- 
nisterul culturii și informaţiilor, sub ge- 
nericul «Artele în România», un festival 
al scurt metrajului nostru. Pe afiş: Cu- 
lorile Bucovinei (de lon Visu), Con- 
stantin Brâncuși (de Paul Orza), lon 
Jalea (de Constantin Vaeni) si Theo- 
dor Aman (de Eric Nussbaum). 0009 
O manifestare cinematografică romá- 
nească la Lodz. Societatea poloneză 
a filmului etnografic si sociologic din 
localitate a programat o gală a filmului 
românesc de etnografie cuprinzind scurt 
metrajele În virtejul dansului (de Paul 
Orza) si Comori din strábuni (de 
Gheorghe Horvath). eee O gala cine- 
matograficâ dedicatâ implinirii a 60 de 
ani de la formarea statului national uni- 
tar roman, desfâşuratâ la Ciudad de 
Mexico, a inclus documentarele Inde- 
pendenta — názuintá de veacuri a 
poporului román (de Petre Sirin), 
România '77 (de Nicolae Cabel). eee 
Aceeasi sárbátoare a poporului nostru 
a fost marcatá de televiziunea din Lu- 
xemburg prin prezentarea documenta- 
rului Sigiliul Romei (de Olimpia Rosu 
Daicoviciu). 999 La sediul Organiza- 
tiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie 
şi Dezvoltare din New York și la cel al 
Asociației congoleze pentru pace si 
prietenie între popoare de la Brazaville 


„Mai vorbim noi, 


Cînd interpret 


este talentul... 


nu eşti mămăligă, și te pup că pleacă tre 

nul, si mai trec eu pe la tine, mai vorbim 
noi, inevitabil!» Dincolo de aceste vorbe 
«montate» cu o intuiție care taie răsuflarea 
rostite dintr-o rásuflare, ca si cum între «fi 

dirz, vezi, d-aia te iubesc eu pe tine» si ace 
«și te pup, că pleacă trenul» n-ar fi o prá 
pastie, dincolo de ele, ziceam, se alla v 
privire obosit-ironică, o nonsalanta care nu 
poate ascunde nici dezamăgirea, nic. de 


peste hotare 


se vor organiza gale de filme docu- 
mentare românești. 

O Festivalul de la Karlovy Vary rá- 
mine una dintre confruntârile presti- 
gioase ale cinematografului mondial. 
Ediția a XXI-a, abia încheiată, a relansat 
deviza festivalului: «Pentru relații fruc- 
tuoase între oameni, pentru prietenie 
durabilă între popoare». Filmul regizo- 
rului Andrei Cătălin Băleanu, E atit 
de aproape fericirea,ne-a reprezentat 
la aceasta intilnire. ` 

O Mult indrágitului film pentru copii 
i-au fost rezervate alte două reuniuni 
cinematografice cu participare interna- 
tionalá, la Gijon (Spania) și Giffoni- 
Valle (Italia). Cele trei pelicule trimise 
festivalului spaniol au reprezentat tot 
atitea genuri distincte: filmul lui lon 
Popescu Gopo, Povestea dragostei, 
documentarul lui Paula si Doru Segal, 
Soimii Patriei, si scurt-metrajul de ani- 
matie realizat de Laurentiu Sirbu, Fe- 
reastra. Filmul Septembrie (Timotei 
Ursu), aláturi de aceeasi Poveste de 
dragoste si de documentarul Adei Pis- 
tiner, O echipá de tineri, ne-au repre- 
zentat In Italia. 

© Scurt-metrajul recent medaliat la 
Belgrad, Universul materiei cenusii, 
impreuná cu Materie, substantá, ener- 
gie, ambele in regia lui Zoltan Terner, 
ne-au reprezentat tara İn indepärtata 
Brazilie, la Festivalul international de la 
Rio de Janeiro. 

O Pitoreasca localitate din sudul Tur- 
ciei, Antalya, a cunoscut de curind te- 
bra traditionalului festival international 
al artelor, organizat an de an, aflat acum 
la cea de a XV-a editie. Prezenta noas- 
tra cinematografică, înregistrată alături 
de alte manifestări românești — de artă 
plastică și folclor — a fost susținută 
de filmul lui Andrei Blaier si losif De- 
mian, Urgia. La întilnirile cu cineastii 
și cu iubitorii celei de a șaptea arte, s-au 
aflat losif Demian si actorii Dana Do- 
garu si Gheorghe Cozorici. 

e in plin sezon estival s-au derulat 
«Zilele filmului de vara ale Republicii 
Democrate Germane». Acestea au fost 
structurate ca o succesiune de intilniri 
urmate de dezbateri ale publicului din 
centre muncitoresti, cu cineasti si ac- 
tori din tári socialiste. Dintre creatiile 
noastre, organizatorii au inclus pe agen- 
da festivalului, Cuibul salamandrelor 
(Mircea Drágan). Cu interes a fost pri- 
mit si lung-metrajul Severino, film 
realizat de tara-gazdá cu concursul 
binecunoscutilor actori románi Violeta 
Andrei si Florin Piersic. m 


inevitabil“ 


(Stefan Iordache 
în Doctorul Poenaru) 


uta. Dincolo de ele, un om care merge 
lără să ştie, chiar pe marginea prăpastiei, 
are va plăti tragic eroarea slalomului prin- 
tre opțiuni. În ciuda triumfalismului vesti- 
mentar și verbal, a aparentului pact semnat 
u certitudinea («inevitabil») pe chipul lui 
Pascal — căci despre el este vorba — plu- 
teste presimtirea eșecului. Infriguratei cău- 
tári de sine a doctorului Poenaru, fostul 
sáu coleg li opune cáutarea confortabila, 
«inevitabil» condamnată. Cu un gest si 
citeva cuvinte care par un torent, un actor 
de exceptie, Stefan lordache, aminteste 
ceea ce nu de puține ori se uită: zbaterea 
este inutilă, dacă nu se intilneste, măcar 
odată, cu demnitatea rezistenţei. 


Magda MIHĂILESCU 
filmul și turismul 


Hai la drum, 
dar nu oricum 


Recent a avut loc, sub auspiciile Minis- 
terului Turismului, o gală de așa-numite 
«filme de reclamă turistică», realizate de 
documentaristii nostri de la Studioul «Sa 
hia». Dincolo de realele virtuți plastice 
dincolo de strictul profesionalism, filmele 
trădează pasiunea realizatorilor, aderenţa 
la temă — fie incercind să ofere «cheia 
pentru o vacanță plăcută», cu piscine şi 
căprioare — ca in Poiana însorită (regir 
Eugenia Gutu, imaginea Ovidiu Dumitru, 
fie mizind şi pe ironie, și pe senzaţii tari — 
serpentine periculoase, un urs uriaș care 
adulmecă o Skoda in 92 km de basm — 
regia Mirel lliesiu. Uneori, «filmul de re- 
clamă» poate deveni si mini-film de fic- 
tiune — in Brașov (regia Eugenia Gutu), 
Comentariul semnat de Eva Sirbu imbiná 
informatia istoricá si geograficá cu un story 
amuzant — statuia lui Honterus, Bastionul 
tesátorilor sint re-vázute prin ochii unei 
fetite de grupa-micá cu veleitáti de turistá 
independentá, care nu uitá nimic, nici 
chiar Poarta Ecaterinei — «o cheamá la fel 
ca pe mama». Si tot filmul de reclamá poate 
viza dárimarea sau cel putin clintirea unor 
prejudecáti turistice, cum ar fi cea a con- 
cediului «neapárat in iulie-august»; este 
ceea ce isi propune regizorul lon Visu in 
12... din 12 posibile. Intuind cá nu tonul 
inchizitorial e cel ce-ar putea vindeca ulti- 
mele nostalgii estivale, autorul adopta to- 
nalitâti cald-retorice: «sá fie oare intru 
totul absurdá ideea unei vacante in martie ?» 
sau in orice altá luna din an?, incercind 
sá argumenteze cá vacanta e nu numai 
posibilă, dar poate fi chiar frumoasă, si in 
afara perimetrului sacralizat: iulie-august. 
E cu mult depásit stadiul primitiv al recla- 
mei; sintem departe de «nici o masa fara 
peste oceanic»!; reclama nu mai e strigatá, 
ci insinuatá printr-o elocventá informatie — 
elocventá nu numai prin comentariu, dar 
mai ales prin imagine. Sigur, s-ar putea 
«obiecta», cá daca existá ceva ce nu mai 
are nevoie de reclamá, aceea e vacanta; 
dar meritul acestor filme e tocmai de a 
sugera existenta unei... stiinte a vacantei; 
de aceea de dorit ar fi sá le vadá cit mai 
multi spectatori. Cáci in fiecare spectator 
zace un turist (sau invers?...). 

De retinut si pozitia — declaratá — a 
Ministerului Turismului: «Turistul are intot- 
deauna dreptate!». 


Eugenia VODÁ 


Mereu impreuná 


Doi tineri moscoviți, 
proaspeți ba eşin 
si tot atit de proaspet 
Nera căsătoriți, işi caută rost 
si scop plecind tocmai 
in Siberia, unde el face 
reportaje. Íntre altele des- 
pre lumea crescátorilor de reni. Apoi 
se angajeazá la un post de radio sibe- 
rian. Paralel cu meseria aceasta, el mai 
are si alte ginduri. Scrie un roman, pe 
care-l trimite la Moscova unui editor. 
lar ea, ea il așteaptă. 

Filmul ni-l arată cum el tot mereu se 
ceartă cu colegii instituției. Are și n-are 
dreptate. Are, fiindcă acei colegi erau 
cam geloși, cam dogmatici si uneori 
de rea credință. Dar pe de altă parte 
tinărul nostru greseste pentru simplul 
şi blestematul motiv că exagerează; 
că prea sistematic caută altora nod în 
papură; prea sistematic se crede obli- 
gat să vineze ocazii de a avea el drep- 
tate. Seful lui, un om deștept, bun și 
drept, e supărat să-l vadă pe acest 
băiat anulindu-si marile calități printr-un 
juvenil, dar nu mai putin vinovat spirit 
rebarbativ. 

Mereu incearcă să-l impace cu co- 
legii; mereu zadarnic. Între timp, tinărul 
are o mare supărare. Manuscrisul ro- 
manului său i se inapoiazá, cu răs- 
punsul «să mai incerce», fără să stim 
dacă e o formulă de politețe sau un sfat 
sincer. Băiatul, furios ca de obicei, si 
deci ca văcarul pe sat, rupe manuscrisul 
si pleacă să lucreze la o crescătorie de 
reni. 

Tinăra lui soție, care il iubește, dar 


am mai văzut... 


O Joc serios.Bun titlul acestui film 
pseudo-politist al studiourilor DEFA. 
«Jocul» ar fi unul de-a hoţii şi vardistii, 
joc inceput din plictisul unui grup de 
turişti cantonat pe o mică insulă ne- 
locuită, în așteptarea reparării motoru- 
lui vaporului care i-a adus pină aici. 
Vacanta invită la o intoarcere spre copilä- 
rie pe acest grup de adulți, obosiţi şi 
destul de uzati după cele unsprezece 
luni de activitate anuală. Jocul incepe 
cu voiogie: să zicem că ea e victima, el 
e gangsterul, tu esti politistul, iar eu..., 
etc., etc. Intrebárile procurorului de 
ocazie cad cu intransigentá si in fata 
lor vedem cum unii dintre participanti 
au cite ceva de ascuns. Ce anume si 
de ce? Mecanismul «ucenicului vrăji 
tor» continuă inexorabil. Rolurile sint 
luate in serios, iar intriga ce se anunta 
polițistă se metamorfozeazâ treptat in- 
tr-o fină urmărire psihologică, plină de 
capcane, dind la iveală relaţii dintre 
cele mai ciudate, imposibil de mărturisit, 
pină cind, totul capătă un aspect tragic, 
atunci cind victima din joc devine vic- 
timă în realitate. Ecranizarea propusă 
de regizorul Iris Gusner, după romanul 
lui Gert Prokop, lasă să pătrundă in 
film un vag iz din aventura antonioniană. 
Desigur că lucrurile nu merg atit de 
departe, dar filmul e realizat cu acura- 
tetá, reușind să facă din imagine o 
dublă oglindă: a aparentelor, dar si a 
esentelor relatiilor diurne ale semenilor 
nostri. 


e 
Un tilm de: Iris Gusner. Cu: Veliko Stoianov 


Ruth Kommerell, Gertraud Kreissig Giso Weiss- 
bach, Monika Woytowicz, Hans-Jürgen Hutrig 


© Cum se hrănește un mägar.Dacä 
ar fi sá pornim tot de la titlu, el nu poate 
stirni nici interesul, nici măcar o modes 
tă curiozitate. In schimb, filmul ascuns 
sub aceasta eticheta este demn de o 
soartă mai bună. Un love story petrecut 
nu numai in decorul actualitátii, ci im- 
plicind direct mentalitatea la zi, privind 
egalitatea in muncă si dreptul la senti- 
ment intre partenerii de viata; aici, o 
tinárá mecanic si un şofer de cursă 
lunaá. Cind comică. cind tandrá. idila 
nu pierde nici o clipă contactul cu reali- 
tatea si nu se sfieste sá o arate sub o 
lumină adevărată. Fără să părăsească 
tonul optimist gi voiciunea tinerească 
potrivită cu virsta protagonistilor. 


Simona DARIE 


Un tilm de: Roland Oehme. Cu: Manfred 
Krug, Karla Chadimova, Jana Gyrova, Hane 
Talpova, Kati Bus, Maria Stefanova, Fred Del- 
mare, Andras Mesz 


si (sau mai exact: «deci») ii dezaprobü 
conceptia cam falsâ despre viata, © 
gata să-l părăsească, sá plece inapo: 
la Moscova, mai ales că așteaptă să 
nască, si mai ales că această des- 
pârtire va face, poate. să-i vie lui mintea 
la cap. Conduită logică, dar nu atit de 
logică cum e cealaltă, adică hotărirea 
de a nu-l părăsi, de a-l însoți, de a-l 
aiuta să iasă din acest impas, de a-l iubi. 

Si din povestea lor deocamdată stim 
numai atit. Că adică el se angajează 
intr-un nou demaraj. Da. Acesta e 
meritul şi cusurul lui: nevoia de a porni, 
de a incerca mereu ceva poate mai bun 
O dublă poftă, egal de intensă, de a 
angaja viitorul, știind totuși că niciun 
angajament nu poate să nu fie anula! 
de unul încă şi mai bun. Imaginea cu 
care se termină filmul este aceea a 
avionului care li va duce in acea lume 
cam fantastică a unei Siberii imense și 
epice, la capătul unui drum de văzduh 
si înălțime parcurs cu aripi. 

Este minunatul unghi larg deschis 
spre viitor care a fost mereu şi a făcut 
totdeauna farmecul si îngrijorările sufle- 
tului slav. Şi titlul poveștii este și el 
toarte potrivit. Emerson spusese: «dacă 
vrei să ajungi departe, inhamá-ti calul 
la o stea». Dar poate că există un mijloc 
incă si mai bun: «alege un om cu care 
să mergi mereu impreună». 


D.I. SUCHIANU 


Productie a studiourilor sovietice. Regia: 
Gheorghi Kuznefov. Scenariul: Anatoli Tobo- 
liak. imaginea: Anatoli Lesnikov. Cu: Serghei 
Kolesnikov, Tatiana Vasilieva, Leonid Dracikov, 
Tatiana Koniuhova, Marina Strijenova, Valentina 
Kirilina 


O Mark, politistul la Genova. Ace- 
lasi justitiar cu plete si blugi lansat de 
asta data, in dezlegarea unei sarade 
presáratá cu crime, rapiri, bombe si 
scrisori misterioase care-| conduc, incet 
dar sigur, cátre un personaj cu relatii 
inalte (dar nu atit de inalte incit sá nu 
poatá fi prins). Agrementat cu fete 
frumoase, masini sport, interioare ele- 
gante, «actualizat», prin citeva detalii 
cu iz social, filmul are aerul tonic al 
unei intreceri sportive In care suprema 
amenintare este pierderea premiului. 
Perfect articulat, bine condus, noul 
film italian oferá un recontort tuturor 
acelora ce doresc reconfirmarea trium- 
fului binelui asupra răului. 


Un tilm de: Ste/vio Massi. Cu: Franco Gasparri, 
Lee J. Cobb, Ely Galloani, Spyros Focas, Ida 
Meda, Andrea Aureli, Massimo Girotti 


© Sub luna rásturnatá— Citeva lun: 


din viata oamenilor de pe un vas sovietic 
plecat la pescuit in Atlantic. Cu fiecare 
dintre existentele creionate aici se ridicá 
o noua intrebare despre sensul vietii. 
Reuniti printr-un interes comun, oa- 
menii incearcá sá uite depártarea de cei 
iubiti in atmosfera calda, uneori patetica, 
a unor discutii despre intelesul renunta- 
rii, despre Infringerile si bucuriile lor, 
despre cáutarea echilibrului. Dincolo 
de intimplárile dramatice sau tragice, 
dincolo de amintiri dureroase si de 
visári, existá un reper constant, dorul 
de patrie. - 


Liliana NEGREANU 


Un tilm de: Erik Lafia. Cu: Gunar Tilinski, 
R. Aufan, 1. Kainins 


O Cele 12 munci ale lui Asterix. 
Hercule a fost un «dulce copil» 
fatá de viteazul Asterix, care trece ca 
nimeni altul prin cele 12 încercări la 
care İl supune marele impárat roman 
lulius Caesar, o datá, de mult, pe cind 
romani stápineau lumea, aproape toatá 
lumea, cu excepția sátuletului de obirsie 


După o rețetă 
binecunoscută... 
(Brigada specială) 


al lui Asterix, care rezista eroic cuceri- 
torilor, cistigind bătălii după bătălii, 
asa cum o spune si un viteaz luptător 
roman, căzut pe cimpul de luptă, în 
fata «citadelei» neinfrinte: «dacă ne 
mai trimite Caesar să luptăm cu ăștia 
o să facă din limba latină o limbă moartă» 
Ceea ce, de fapt, s-a și intimplat. Asterix 
şi amicul său Obelix au trecut cu bine 
toate probele la care i-a supus marele 
imperator (inclusiv «proba probelor» 
din «casa care te innebuneste», unde 
aveau nevoie de o legitimatie de trecere 
tip A. 38), drept pentru care Caesar s-a 
retras supus, undeva la tara, pe Via 
Asterixia, si s-a apucat de grádinárit. 
in ton cu filmele anterioare de desen 
animat, semnate de recent dispărutul 
René Goscinny si de Albert Uderzo, 
noul Asterix are clipe de umor, un desen 
plácut, inventie (nu chiar pentru un 
lung metraj) si spumá. 


C. Cn. 


Un titm de: René Goscinny, Albert Uderzo 
(Lung-metraj de desen animat) 


O De cealaltá parte a oglinzii. O 
echipá de cineasti tineri, conduşı ue 
regizorul llia Velcev si scenaristul Anton 
Doncev, isi propune sá realizeze un 
film antifascist inspirat de existenta 
realá a agentei secrete Krastana laneva. 
Pina aici nimic neobișnuit, mai ales in 
contextul unei cinematografii in care 
filmele de rázboi si rezistentá nu sint 
deloc rare. Dar realizatorii vor de a- 
ceastă dată să forțeze putin canoanele 
genului si în locul unui film de acţiune, 
ei optează pentru unul de introspectie 
psihologică, în locul suspensului și al 
montajului nervos preferă discursul e- 
pic cu lentori și momente previzibile. 
Dacă ne gindim la alte pelicule relativ 
recente ale cinematografiei bulgare — 
«Suflete condamnate», «Amendament 
la legea apărării statului» — s-ar părea 
că această curgere molcomă a unei 
trame cu multe meandre se datorează si 
unei predispozitii temperamentale. Ceea 
ce în filmele amintite căpăta o anume 
unitate și consistenţă, aici rămine la 
stadiul de intenţii abia schitate și piná 
la un punct obscure (simbolul repetării 
secventei de la inceput si la sfirsit, sem- 
nificatia schimbării culorilor in anume 
momente și chiar metafora oglinzii pre- 
zentă nu numai în titlu, ci si in repetate 
imagini). Toate acestea produc o senza- 
tie de stingácie și datorită interpretării, 
cam monocorde, a debutantei Renata 
Dralceva, în rolul titular. 


loana CRISTIAN 
aaas 
Un tilm de: //ia Veicev. Cu: Veneta Dracelva, 
iuri Anghelov, Irinei Konstantinov, Raina Vasi- 
hero. LUDOMI Bacivarov 


O Brigada specialá. Ce este acest 


film? Un caz tipic de subdezvoltare a 
genului de aventuri politiste. Tras la 
sapirograf, cu toate poncifele posibile, 
dupá o retetá bine cunoscutá si asimi- 
latá fara fantezie culinará, asezonat cu 
numere de cascadorie spectaculoase. 
ornat cu un cap de afis, Marcel Bozuffi 
(uluitor cit de bine s-a adaptat actorul 
mediocritatii generale!). Fácut italienes- 
te si dublat pe americáneste, lucrat 
parcá dupá rezultatele obtinute la un 
computer in care s-au bágat toate fise- 
le necesare, Brigada specialá ar fi 
putut fi realizat si acum 300 de ani 
dacă ar fi existat cinematograful si 
dacá in loc de Colt si dinamitá ar fi fost 
folosite capa si spada. 

Íntre timp insá, tehnica a progresat 
(si acest film ne demonstreazá cá ea 
este mai mult in slujba İngerului Negru 
decit a politiei), a progresat si stiinta 
producátorului de a profita de creduli- 
tatea spectatorilor si asa mai departe. 
Cam asta s-ar putea spune — printre 
altele — despre filmul Brigada spe- 
cialâ. As vrea insá sá má opresc la 
acest «printre altele», desi a te apuca 
sá faci filozofie pe marginea unui film 
de duziná... Si totusi, totusi nu m-am 
putut impiedica sá privesc dincolo de 
ridicolul unor personaje, dincolo de 
kitsch-ul unor replici, dincolo de... era 


Asterix pe urmele lui 
Julius Caesar 
(Cele 12 munci ale lui Asterix) 


a 


sá spun, neverosimilul 
unor situatii, dar m-am po- 
ticnit. Dincolo era nu nevero 
similul, ci verosimilul. Pentru că 
Ingerul Negru (vi se mai pare atit de 
desuetă astăzi porecla?), «negativul» 
din filmul cu pricina, este un terorist, 
și cînd spui terorist,te gindesti la ce ne 
gindim cu toţii. Şi-atunci mai poate fi 
considerat el un personaj ridicol? Cind 
şeful poliției cedează santajului şi-l lasă 
pe terorist să plece ca să salveze nu 
un ostatec, ci un oraș mai pot fi so- 
cotite cuvintele lui: «Ne are la mină, 
n-avem ce face» o replică deplasată 
sau de prost gust? 


Faptul că Brigada specială este un 
film italienesc mediocru, începe să nu 
mai aibă atita importanță, pentru că noi, 
care citim ziarele și ascultăm știrile, 
noi începem să privim filmele ca și 
cind n-ar fi doar de cinema. Pentru că 
nici nu mai sint doar «de cinema». 
Pentru că au ajuns să fie viaţă in ima- 
gini, indiferent de cum sint montate 
aceste imagini. Pentru că neverosimilul 
a devenit verosimil și ficțiunea s-a 
transformat în document al realității. 


Rodica LIPATTI 


Producție a studiourilor italiene. Un film 
de Massimo Dallamano. Cu: Marcel Bozuffi 
Carol André, Ivan Rassimov, Daniele Gabbai 


O Haiducul cu ochii ca stelele. Si 
frumosul flâcâu cu ochii ca stelele a 
plecat sá colinde lumea si s-a intilnit 
cu nedreptatea si a jurat sá o rázbune, 
și s-a İntilnit cu fata morarului și-a jurat 
s-o iubească și s-a întiinit cu tiranul 
ținutului și a jurat să-l alunge... Cu alura 
sa de basm picaresc, cu nonsalanta de 
baladă cind mai veselă, cind mai amară, 
filmul lui Miklos Markos se consumă 
cu plăcere la început de vacanţă. Dar, 
ca un marinar încercat, regizorul ar fi 
trebuit să arunce peste bord toate peri- 
petiile care încărcau nava, să-și pástre- 
ze mai bine interesul dramatic pentru 
ca «Haiducul» să poată pluti mai se- 
nin, cu ochii lui ca stelele, pe marea 
acestui anotimp atit de capricios. 


Alexandra BOGDAN 


Un film de: Mikiös Markos. Cu: Juraj Dur- 
diak, Jozsef Madaras, Agi Szirtes, Irén Bordan, 
Sandor Oszter. 


@ Tentacule. Rechini, balene, cara- 


catite. Monstri marini din mucava me- 
nitı să manevreze marasmele din min- 
tea muritorilor cu sensibilitate de mi- 
moze. O glumá, desigur, aceasta frazâ, 
dar o glumá inspiratá de un film care 
prea se ia in serios şi pe care, am re- 
marcat, cit de putin îl iau în glumă 
spectatorii avizi de senzaţii tari. După 
Fălci, filmul lui Steven Spielberg, cu 
un rechin gigantic şi cu încasări mon- 
stre, moda groazei inspirate de tot soiul 
de necuvintátoare supradezvoltate, a 
prins si s-a extins. Tentacule, desi are 
in distributie pe John Huston, Shelley 
Winters si Henry Fonda, mizeazá pe cu 
totul alte «capete de afis» si anume pe 
o caracatitá tentaculará, pe o muzica 
de fanfară și pe o frică viscerală. Păcat 
că toate aceste filme, zise de groază, 
pornesc, de fapt, de la acel atit de poetic 
și de tilozofic Moby Dick, de la acel 
duel emotionant dintre o mai mult spec- 
taculoasă decit fioroasă balenă albă și 
orgoliosul Ahab. Înfruntarea dintre cei 
doi presupunea o egalitate în forte si 
în drepturi, egalitatea dintre forța si 
drepturile unor adevăraţi lupi de mare. 
Ce ne propun, in schimb, epigonicele 
filme după Moby Dick? Spaime si 
fiori din carton. Sá tim seriosi şi sá ne 
pástrám umorul! 


Anca MICLESCU 


Un tilm de: Oliver Heliman. Cu: John Huston, 
Shelley Winters, Henry Fonda, Bo Hopkins, 
Delia Boccardo, Cesare Danova, Enzo Bolte- 
sim 


Un reper constant: 
dorul de patrie 
¡Sub luna răsturnată) 


5 


A 
«Esta MY 
de la sine an 
Sub aparente ğ ® er; — pă inteles, Di 


excentric-elegante, cá un autor 


trebuie 
sä fie 
angajat» MW 


„ Henrich Böll 
ye 


ye 
6 > e > 


Onoarea pierdută a 
Katharinei Blum | | 


O arta 
in âfara 
alero agar, or : emotiei 


= fin ultir fan, || Vaceno. kler, Mario Adorf, Die non-sens 


A 7 .ğ 
EI NA 


Emanciparea femeii! 
Aceasta-i tema filmului 


( Leila si ceilalti, productie algerianá) 


Către sfirsitu! primăverii, na- 
tura generoasá transforma 
Taskentul, cel mai mare oras 
din partea asiaticá a Uniunii 
Sovietice, intr-o imensá grá- 
diná a cárei vegetatie abun- 
dentá este in permanentá 


ene 


Cracovia '78 


Alegindu-si ca devizá «Secu- 
lul nostru», Festivalul inter- 
national al filmului de scurt 
netraj de la Cracovia — a 
xv-a editie, precedat de a 
XVill-a editie a festivalului 
national, si-a propus nu nu 
mai proiectarea unei imagini cit mai cuprin- 
zátoare a amintitului secol, ci si o evaluare 
cit mai complexá a stadiului de evolutie a 
scurt-metrajului. 

Competitia propriu-zisâ a fost insotitá de 
citeva manifestări paralele menite sá în- 
lesnească ambițiosul demers: proiecţii de 
informare cu filme sovietice şi cubaneze, 
tirgul de filme, o seară dedicată festivalului 
cu același profil de la Oberhausen şi, cea 
mai interesantă dintre ele, retrospectiva 
«Mici opere de mari maeștri» organizată de 
Arnivadefilme poloneze (Filmoteka Polska). 
Valoarea de excepție a filmelor prezentate 
aici a marcat o dată în plus actualele dificu! 
táti în evoluţia scurt-metrajului. Este foarte 
ciudat că la acest festival la care s-a vorbi! 
mult despre «criza cinematogratului in 
lume» nu au lipsit filmele care abordeaza 
teme de gravă rezonanţă umană sau care sa 
propună mijloace de exprimare innoitoare 


Înainte de orice: pax 


Cele mai coerente repere tematice pot fi 
deslusite mai ales din filmele poloneze, 
dată fiind bogata informaţie oferită de festi- 
valul național. Documentarul s-a caracteri- 
zat anul acesta prin preocuparea constantă 
pentru tematica rurală. Confruntarea men- 
talitatii noi şi vechi privind munca agricolă a 
tost subiectul filmelor Pămintul (regia 
Tamara Sloniewicz) şi Boul (regia Josef 
Cyrus), ambele de o dovjenkianá frumusețe 
plastică. Preferinta acestor filme pentru 
personajul virstnic a fost ilustrată şi de alte 
titluri ca Balada lui Jan Novak (regia 
Franczisek Trzeciak), Neajutorarea (regia 
Ana Brzovsla) sau Un mic atiș (regia 
Krystyna Pobog Malinowska). Problemele 
virstei pensiei sint privite cu înțelegere și 
tandrete, căutarea detaliului psihologic re- 
velator nu exclude abordarea aspectelor 
sociale. Astfel Neajutorarea se trans- 
formă dintr-un poem nostalgic într-o satire 
la adresa birocraţiei de la serviciul de pensii. 
Evident nu a lipsit din selecția poloneză o 
temă specific naţională: amintirea chinui- 
toare a lagărelor de concentrare (filmele 
Urmărit de Witold Rutkiewicz și Sonder- 
zug, trenul special de Witola Stok). 

Aceste teme au apărut si în filmele repre- 
zentind alte tari, cea mai stăruitor prezentă 
fiind cea a războiului. Războiul civil din 
Spania este evocat in Stare de excepție 
(regia Inaki Nunez), atrocitățile sávirsite in 
Vietnam sint denuntate de filmul R.D.G., 
La sápat transee (regia Walter Heynowski 
si Gerharg Scheumann), iar amintirea orori- 
lor rázboiului nazist apare in Fuga de 


ema 


Pe harta cinematografica 
petele albe se coloreaza 


scáldatá de un soare strálucitor. Ce-i drept, 
in acest an, rafale de ploaie, destul de 
neobisnuite pentru localnici, au irupt ade- 
seori, dar ele n-au izbutit sá diminueze 
nimic din cáldura mediului ambiant, nici 
din cea a intrevederilor, deosebit de fruc- 
tuoase, dintre participantii la o reuniune 
internationalá de cinema, devenitá tradi 
tionalá. 

Ajuns la a V-a editie (prima a avut loc in 
1968), Festivalul filmului din ţările Asiei. 
Atricii şi Americii Latine a prilejuit si in 
acest an, o întilnire a reprezentanţilor a 
peste 80 de cinematografii nationale. 


Fara jurii si premii 


Ceea ce caracterizeazá si, in acelasi 
tmp, deosebeste aceasta sárbátoare a 
himului de pe trei continente, de alte mani- 
testári internationale similare, este absenta 
spiritului competitiv. Fără concursuri, jurii 
sı ambiţii desarte, fără acea tensiune ce 
precede decernarea recompenselor, la Tas 
kent nu existá invingátori si invinsi ci doar 
participanti entuziasti si constienti de imen- 
sa fortá de propagare a cinematografului. 

Mai presus de orice glorie efemeră, simpla 
prezență în marele forum al tilmului din 
Asia, Africa si America Latină echivalează 
aci cu o oretioasä distincție 

«Pentru pace, progres social si prietenie 
intre popoare» constituie deviza de aur a 
Festivalului, ce o intilnesti inscrisá cu ma 


juscule pe străzile şı edificiile capitalei 
Uzbekistanului; ea reprezintá leit motivul 
tuturor manitestárilor incluse in program, 
fie acestea proiectii ale unor filme de fictiune 
sau scurt-metraje cu caracter documen 
tar, fie dezbateri infläcärate pe aceeasi 


- Cineastii 
de pe trei continente 


preocupati mai mult 
de fapte 
decit de stiluri 


generoasă si umanistă temă. 

um multitudinea de titluri găzduite de 
ecranele oficiale ale Taskentului (paralel 
aveau loc proiecţiile unui tirg international 
al filmului la care a participat cu succes si 
tara noastră) citeva ne-au reținut atenția 
prin seriozitatea abordării temelor, prin di- 
rectionarea precisă și eficientă a mesajului 
transmis. 

In pofida diferențelor stilistice si de gen, 
tilmul prezentat de republica sovieticá gaz- 
dá — Dragoste şi ura, coproductie uzbeko- 
iugoslavá, regizatá de Ravil Batirov si con- 
sacratá războiului civil din anii '20 din Asia 
Centrală, se apropie printr-o vocație comuni 


Nelinistea unui secol 


Încă odată, 
se dovedește că 


profunzimea unui film 
nu fine de metraj 


moarte (regia A. Opel, G. Dubowski). 
Bobo (regia D. Salimov) sau în Amintirea 
zilei de azi (regia Andrzej Deyja). Dar cel 
mai impresionant film circumscris aceste: 
tematici a fost Reichstag, nu regret nimic 
al vest-germanului Ulrich Leinweber, ne- 
linistitor reportai despre neofascism. Sti- 
lu! realizării este direct, auster, surprinzind 
pulsul agitat al evenimentului. Imaginile 
reuniunii neofasciste sint alternate cu sce- 
nele «patriarhale» ale vietii de familie a nou- 
lui Fuhrer, Herr Roeder. Domnul in straie 
de excursionist care İsi plimbă fetița bálaio 
pe poney, declarâ cu seninátate cá doctrina 
nazistá este menitá sá salveze patria, sus- 
tine că lagărele de concentrare n-au exista! 
niciodată. Efectul alternantei de planuri 
este de impact direct asupra constiintelor, 
semnalizind un pericol real al acestui agitat 
secol 


Tema războiului si păcii a inspirat si o 
bună parte a filmelor de animaţie prezentate 
la concurs: Pax de Andrzej Warcho! 
Intelegerea de Krzystof Gradowski sau 
Creierul de Stetan Szwakope. 


A fost ilustrată prin filme și o altă pro- 
blemă gravă a secolului nostru, subdezvol- 
tarea. In Oameni de la periterie (regia 
Joe O'Brien) apar aspecte halucinante aie 
toametei in Bangladesh, iar în Soartă 
sint surprinse citeva rituri primitive si singe 


Se poartă filmele 
de citeva secunde: 
Nunta de Andrzej Czeczot 


roase ale unui trib din Venezuela. 

Obsesia științifică a secolului a fost ilus- 
trată de citeva pelicule cu alură «science- 
fiction» dar şi de citeva filme de populariza- 
re, dintre care cel mai impresionant surprin- 
dea o operație pe inimă ce a salvat viata 
unui copil de trei ani (Inima unui copil). 

Motiv de preferință al artei secolulu: 
instrăinarea în lumea tehnocratică apa'e 
ilustrată dramatic în ecranizarea «Meta- 
morfozelor lui Kafka, filmul de animaţie 
Metamortozele domnului Samsa de Ca- 
roline Leaf, ciștigătoarea Marelui premiu, 
«Dragonul de aur». Opţiunea juriului pen- 
tru acest film deja premiat de critică la 
festivalul de la Annecy anul trecut, reflectă 
intr-un fel nivelul de meditaţie destul de 
scăzut al selecţiei (din care, totuși, nu au 
lipsit filme interesante și nici tentative de 
improspătare a limbajului cinematografic). 


inovații și neliniștitoarea metatorá 


Coerent ca formulă estetică, transpunind 
admirabil atmosfera apăsătoare a cărţii lui 
Kafka, filmul Metamortozele domnului 
Samsa este interesant și pentru tehnica 
nouă de realizare, iluminarea unui strat 
de nisip. 


Polonezul Julian Antonisz a incerca! sá 
impună prin filmele sale Catastrota si 
Soarele, tehnica de animaţie «non-camera» 
constind in imprimarea desenelor direct 
pe peliculă, obtinind «filme pur grafice». 
Aceastá «loviturâ» data specificului filmic 
a fost privitá ca un experiment excentric al 
unui animator cu un univers plastic intere- 
sant de altminteri. Revelatia animatiei polo- 
neze a fost insá Andrzej Czeczot, caricatu- 
rist, autor al serialului comic «Makatka». 
Parodiind cu mult umor sloganurile casnice 
de pe carpetele de bucátárie, filmele-pilulá 
ale lui Czeczot ilustreazâ in buna másurá 
tendintele de ultimá orá ale animatiei. Se 
poartá filmele de citeva secunde, ironice, 
dinamice si pline de tilc. Foarte gustat a 
fost umorul filmelor Tarzan (regía Zoran 
Cakulevic) si Scara (regia Victor Kubal), 
indeplinind conditiile de inteligentá ironicá 
exprimatá concis. 


Desi de altă factură, filmul regizorului 
roman Laurenţiu Sirbu, Fereastra, a fost 
bine primit. Universul mirific al copilăriei 
este sugerat prin mijloace economice, prin- 
tr-o muzicală metamorfoză a formelor. 


Filmele acestui festival s-au caracteriza! 
prin preferința pentru viziunea ironică, pen- 
tru stilul aluziv şi tonul lucid. S-au enuntat 
in imagini teme importante, exprimind obse- 
sii, spaime si aspirații ale secolului nostru. 
A lipsit însă acel film care sá ne facă parti- 
zani fanatici ai lui, care să topească aceste 
grave probleme într-o nelinistitoare meta- 


fora. Dana DUMA 


a realului necontrafacut de algerianul Leila 
si ceilalti, pelicula semnatá de Sid Ali 
Nazif, ce trateazá cu unele stingácii si 
naivitati, dar si cu o evidenta sete de a con- 
vinge, problema sociala de majora impor- 
tantá a emancipárii femeii. Tot conditia 
temeii, a rolului ei in familie si in societate, 
constituie tema melodramei turcesti Bas- 
maua roşie, o ecranizare liberá realizatâ 
de Atif limaz după un roman de Conghiz 
Aimatov. 


Premii morale 


Fara indoialá cá din maratonul filmelor 
de fictiune, cu participanti de forte atit de 
inegale s-au desprins totusi, in cele din 
urmă si «cistigätorii» (evident, exclusiv 
morali). Unul dintre acestia a fost, dupä 
opinia mea, mexicanul Indolentii,turnat de 
José Estrada, film care sugereazá cu o 
economie a mijloacelor specifica filmului 
«de cameră», întreaga atmosferă a unei 
lumi în descompunere, a unei clase revolute 
ce piere, incapabilă fiind de a deslusi 
cauzele propriului eşec. La rindul său, 
filmul-scheci Chuquiago prezentat de Boli- 
via (regia Antonio Eguino) infátiseazá prin 
intermediul a patru personaje-simbol ce 
evolueazá in medii sociale diferite ale me- 
tropolei La Paz, patru destine cu caracter 
emblematic, de o mare fortâ generaliza- 
toare. 

S-au bucurat de asemenea de succes, 
cele douá (si singurele) comedii ale Festi- 
valului — filmele sovietice Un adevárat 
tbilisian şi attii (producţie a R.S.S. Geor- 
gia, In regia Nanei Mcelidze) si Dervisul 
care a intors pe dos Parisul (realizat de 
tandemul azerbaidjan Samil Mahmudbe- 
kov si Kamil Rustanbekov), ca si australia 
nul Un lung week-end (regia Colin Egg 


Pesaro'78 


Un festival 
al criticii 


La a XIV-a ediție, festivalul 
de la Pesaro și-a schimbat 
anotimpul, din toamnă la in- 
nema ceputul verii, tinind insâ sâ 
arate cit se poate de clar câ 
| înțelege sá fie consecvent cu 
sine insusi in privinta pro- 
tilului. Ideea concursului sau a premiilor 
este in continuare exclusá, programul fiind 
compus de astă dată din două retrosr>-- 
tive: filmul italian al anilor '50 și filmu ) 
R.P. Chineză. İn plus, adevăratul punct iw.te 
al Mostrei se vădește a fi nu atit filmele — 
adică proiecţiile — cit colocviul pe marginea 
lor, adică participarea criticii. 

Ceea ce «arată» Mostra este, mai ales, 
nivelul la care critica de film italiană se află 
în arta dialogului. Vom reproduce, in con- 
secintá, două dintre convorbirile pe care 
le-am avut la festival, respectiv cu cri- 
ticul italian Lino Micciché, presedinte- 
le Comitetului, director al Mostrei, si cu 
regizorul chinez Chang Chun-hsiang, se- 
ful delegaţiei chineze, responsabil al B- 
roului pentru cinematografie din Ministerul 
culturii al R.P. Chineze. 


Lino Micciché: Între două tocuri 


a =| Mostra pare a fi un festival al cri- 
icii... 

— Da, e un festival de studiu. În orice caz, 
nu un festival al producătorilor sau vede- 
telor. Ea se dedică mai ales cercetării, fie 
a trecutului cinematografiei — de unge 
retrospectiva italiană — fie descoperirii 
sau redescoperirii unor cinematografii par- 
tial sau total necunoscute, cum e cazul, 
pentru noi, al cinematografiei chineze. 

— Un festival de studiu si, de aseme- 
nea, un festival al dezbaterilor. Am re- 
marcat efortul dumneavoastră de a rea- 
liza un dialog între tendințele cele mai 
diferite ale criticii italiene... 

— Ceea ce nu e deloc ușor. Critica ita- 
liană are opinii foarte diferite asupra multor 
probleme si in special asupra filmului ita- 
lian. E vorba de mai multe şcoli de critică, 
de diferite orientări si mai ales de diferite 
generații. De pildă, generația care are acum 
intre 20 si 30 de ani e complet diferită ca 
metodologie, exigente sau gusturi de gene- 
ratia in jur de 50 de ani. Cit despre generatia 
de mijloc, care se aflá intre cele douá focuri, 
situatia ei este poate cea mai dificilá. 
De altfel festivalul nostru reprezintá mai 


ton), peliculá incárcatá de imprevizibil, ce 
infáptuieste suspensul slujindu-se numai 
de doi actori si de decoruri naturale. 


Otensiva cinematogratiilor tinere 


Dar cel mai de seamá cistig al forumului 
de la Taskent, aláturi de cel al intilnirilor 
de lucru şi al schimburilor de experienţă, l-a 
constituit, desigur, asaltul cinematografic 
al țărilor în curs de dezvoltare, unele din 
ele lipsite de o tradiție în materie. Continen- 
tul african indeosebi a fost foarte prezent la 
această ediție. Astfel, pe ecranul destinat 
lung-metrajelor de ficțiune au mai rulat în 
afara mentionatei pelicule algeriene, filme 
din Maroc (Zilele), Tunis (Vinzătorul de 
apă), Egipt (Cei doi și diavolul), Senegal 
(Ceddo), Gabon (Obali); in majoritatea 
cazurilor se poate observa o explicabilá 
preponderentá a continutului (inspirat din 
realitáti pregnante ale istoriei si vietii poli- 
tice din tárile respective, din lupta impotriva 
dominatiei coloniale) asupra formei de 
exprimare, a elementelor de limbaj filmic, 
ce dobindesc (uneori) o importantá secun- 
dará. 

Acelasi patos al comunicárii directe, a! 

rioritátii acordate lui ce? (avem de spus) 
atá de cum? (spunem) a reiesit si din gala 
scurt-metrajelor, unde documentare ale 
unor state proaspăt apărute în arena cine- 
matografică internaţională ca Beninul (Cro- 
nica unui stat african), Mali (Bankoni), 
Etiopia (Muncind pentru victorie), Mauri- 
tania (Nuaşkot, anul 20), Tanzania (Inain- 
te), Guineea (Amilcar Cabral), Angola 
(Revoluția) etc. au impresionat prin pros- 
petimea si farmecul imaginilor, prin abor- 
darea curajoasă, lipsită de prejudecăţi de 
ordin estetic, a unei problematici, adeseori 

dificile. 
Oiteea VASILESCU 


ales această generație de mijloc si tocmai 
de aceea Mostra incearcă un balans între 
tendințele extreme pentru a favoriza dia- 
logul şi a le împiedica să se distrugă reci- 
proc. 

— Diterenta este în primul rind de 
metodá? 

— Da, pe de o parte e vorba de o meto- 
dologie criticá legatá mai ales de proce- 
deele, sá spunem traditionale, care acordá 
prioritate analizei «story»-ului, iar pe de alta 
parte de tendinta criticilor mai tineri de a 
accentua analiza semioticá sau structura- 
listá a filmului. 

— İntrucit programul Mostrei e con- 
stituit din douá retrospective, inseamná 
cá pentru critica e mai usor sá discute 
trecutul? 

— E mai usor şi in acelasi timp mai difi- 
cil. E mai ușor, pentru că discutarea trecu- 
tului implică un plus de detașare. Şi e mai 
greu, pentru că noile generaţii nu reuşesc 
de pildă totdeauna să inteleagá climatul 
anilor '50, contextul politic, social și cultu 
ral al epocii. lar filmul e strins legat de 
modul de organizare a societăţii. Pe de 
atà parte, uşor sau greu, studiul trecutului 

condiție pentru a înțelege prezentul $i 
«atel, în cele din urmă, privind spre trecut, 
Mostra este în intregime orientată spre 
viitor. 


Chang Chun-hsiang: Un mare salt 
inainte 


— Felicitindu-vá pentru succesul ob- 
tinut la acest festival, vá rugám sá ne 
oferiti pentru cinefilii romani citeva date 
despre actuala dezvoltare a cinemato- 
grafiei chineze. 

— İn cinematografia chinezá se produce 
azi un mare salt inainte. Daca in anii «revo- 
lutiei culturale», productia a fost practic 
intreruptâ, In acest an realizám aproxima- 
tiv 40 de filme de lung-metraj, iar in 1979 
vom produce 52, ceea ce inseamnă că vom 
indeplini sarcina trasată de preşedintele 
Mao, proiectind publicului cite un nou film 
chinez în fiecare săptămină. 

— Fiind un festival organizat de critici, 
ne-ar interesa, de asemenea, preocupă- 
rile actuale ale criticii de film din China. 

— Chiar in aceste zile se desfăşoară, la 
Pekin, o adunare a creatorilor de artă, la 
care participă şi multi critici. Primul obiec- 
tiv este acela de a curăța terenul ideologic 
de unele teorii greșite, de pildă de teoria 
celor «Trei reguli mai presus de toate». 
Potrivit acestei teorii, orice scenariu de film 
ar trebui în primul rind să pună accentul, 
obligatoriu, pe personajele pozitive. În al 
doilea rind, dintre personajele pozitive ar 
trebui de fiecare dată să se accentueze 
suplimentar şi neapărat figurile celor care 
devin eroi. În fine, în al treilea rind, dintre 
eroi ar trebui totdeauna detașat în mod 
special unul singur, care să-i țină pe cei- 
lalti la distanţă și să se comporte in asa fel, 
ca şi cum ar avea un corn nevăzut în frunte. 
În prezent noi concepem cu totul altfe! 


eroul revoluționar. 
Valerian SAVA 


çi 


Zagreb”78 


Cu patru ani in urmă, datorită 
calității excepționale a şcolii 
sale de animatori, Zagrebul 
și-a dobindit dreptul de a 
avea un festival international, 
al doilea de acest gen din 
Europa, după Annecy. Asa 
se face cä,in anii cu sot,aceastá competitie 
de prestigiu are loc în lugoslavia, în timp 
ce in anii fără sot, ea continuă să se desta- 
soare in Franța. İn iunie 1978, Zagrebul 
s-a aflat deci, la a Ill-a sa ediție, prilejuind 
o intilnire, la nivel mondial, cu cinemato- 
graful de animaţie. La nivel mondial, pen- 
tru cá cele 92 de filme din concurs au repre- 
zentat 22 de tári de pe patru continente. 
Cu tot ce au produs ele mai bun într-un 
an. Numai cá acest mai bun, asa cum a 
apárut el la Zagreb, a fost mai degrabá 
derutant. 

Ceea ce marele public stie mai putin 
este cá animatia — si festivalurile speciali- 
zate o demonstreazá — are, de ani de zile, 
cu totul alte ambiţii decit cele care l-au 
facut celebru pe un Disney. Ceea ce-sı 
propune animația astăzi este să incerce 
sub forme diverse, să se concentreze si ca 
ca orice artă majoră, asupra omului și epocn 
sale, asupra problemelor lui și întrebărilor 
ei. Din păcate, pentru spectatorii de pretu- 
tindeni — și nu este vina lor — filmul de 
animaţie se mai confundă cu tot felul de 
povestioare, mai mult sau mai putin hazlii, 
asa cum ne-a invátat Disney la vremea lui, 
si la vremea lui bine a facut ce-a facut. 
La vremea noastrá, insá, o animatie cu 
adevárat «artisticá» are nevoie, mai mult ca 
oricind, de o buná popularizare, adicá de o 
superioara intelegere a ei. Or, paradoxal, 
tocmai azi aceasta animatie isi gáseste 
tot mai anevoie distribuitori-sustinátori, ca 
sá nu mai vorbim cá nu-si aflá aproape 
deloc — cu exceptia tárilor socialiste — 
doritori s-o finanteze. Chiar si televiziunile 
lumii par a nu rivni decit filme tip Lolek 
si Bolek sau Willy si Chilly, si numai in 
cazuri rare si al cáror caracter de exceptie 
confirma regula, se poate vedea pe ecra- 
nele mici — ca si pe cele mari — şi altceva. 
lar acest altceva, după cum bine stim — 
dar destul de greu sintem şi ajutati sá 
vedem — este pasionant. Nu, arta animatiei 
nu este destinatá, nici numai acelor copii 
si nici numai acelor adulti, dispusi sá se 
distreze. Ea ne intereseazá pe toti, in tot 
ce avem mai serios si mai profund. Singurul 
ei «cusur» rámine acela cá vedetá nu este 
un Robert Redford, ci o idee. Adesea, o 
idee pe cit de adeváratá, pe atit de incomodá. 

Dar sá revenim la Zagrebul din acest an, 
despre care spuneam cá a fost si intrucitva 
derutant in sensul tocmai al acelei ple- 
doarii pentru filmul de animatie de idei, de 
probleme, de meditatie. Timp de cinci zile 
am vázut, deci, 92 de filme in competitie, 
la care s-au adáugat filmele din sectiile 
informative (unde a fost prezentat, de pildá, 
cu un succes remarcabil de public si de 
criticá, Cale lungá de Adrian Petringe- 


naru, dupa grafica lui Florin Pucá. A fost, 


de altfel, singurul film románesc vázut in 
acest an la acest festival), filmele din retros- 
pective, palmaresurile anului trecut de la 
Annecy, de la Ottawa (festivalul canadian) 
si premiile din editia trecutá a Zagrebului. 
Un program si bogat si interesant, in ceea 
ce priveste productiile anilor trecuti, apatic 
si amorf, insá, dacá ne referim la operele 
ce-și disputau intlietatea, pe plan mondial, 
anul acesta. 

Din «primele» 91 de filme, deci piná in 
ultimele zece minute ale festivalului, cind 
s-a vázut al 92-lea, apartinind iugoslavului 


atiemania de Zdenko Gasparovid: 
un exercițiu de maestru _ 


FF BR: Premiu) EA 


e 


Perpetuo 
de Josko 
Marusié: 


dar mereu 
noua. 


Zdenko Gasparovit si intitulat Satiema- 
nia, am İncercat, fără sá reușesc, să-mi 
alcátuiesc un palmares personal. O datá 
cu Satiemania, un fel de variatiuni inspi- 
rat desenate, magistral animate, cu un simt 
al culorii si al ritmului deosebit, pe muzica 
compozitorului francez din secolul XIX, 
Erick Satie, de unde și titlul filmului, o aluzie 
la Lisztomania regizorului american Ken 
Russell, am înţeles care va fi Marele Pre- 


Nu! 
Animatia 


nu este numai 
distractiva 


miu al festivalului. Un premiu bine meritat 
doar în acest context, pentru că altfel, 
filmul lui Gasparovic ar fi intrat probabil 
in palmares, dar nu pe primul loc. Pentru 
că, în ciuda — sau datorită — calităților 
de care pomeneam mai sus, Satiemania 
este mai puţin un film, cit un exercițiu. 
Un exercițiu de maestru, e adevărat, o 
splendidă demonstrație tehnico-artisticá, 
dar atit. După această peliculă, deci prac- 
tic după ultimele secunde ale festivalului, 
parcă a sărit dopul unei sticle de șampanie, 
care pină atunci fusese ținută la cald si se 
acidulase prea tare. Ce a urmata fosto 
spumă bogată, revărsată, evident, în jos... 

După o asemenea concluzie, nimic nu 
ar mai putea justifica epitetul folosit mai 
sus în legătură cu acest festival. Şi totuși 
totuși există o explicaţie și ea este simplă: 
el a fost derutant pentru că filmele din 
secțiile informative, multe dintre ele, au 
fost mult mai bune. Pentru că, vrind-nevrind, 
ne vine în minte o întrebare: cum or fi fost 
filmele respinse de comisia de selecție 
și care n-au fost arătate nici în cadrul sec- 
tiilor informative? Nu cumva au fost, printre 
ele, și unele mai bune decit cele acceptate 
în concurs? Sau dacă nu, rămine oricum 
derutantá involutia animației, in general, 
asa cum a apárut ea la Zagreb. 

Cu prilejul ultimei conferinte de presá, 
am asistat la un spectacol menit sá decon- 
certeze si el. La masa la care in celelalte 
zile se aflau, dispuşi sá facă faţă focului 
criticii, realizatorii filmelor prezentate cu 
o seară inainte în competiţie, de astădată 
sedeau membrii juriului international. Dis- 
puşi şi ei să poarte răspunderea, ca şi 
regizorii din zilele precedente, «operei» lor, 
care acum era un palmares. Numai că răs- 
punsurile lor — la întrebările care au fost 
multe și uneori stinjenitoare — s-au trans- 
format adesea in scuze. Scuze că nu au 
avut din ce alege, scuze că filmele alese 
erau mai putin slabe ca altele, scuze că, 
în fond, nu sint și ei decit niște bieti oameni 
și... errare humanum est. Scuze și premii. 
Pentru că, pina la urmă, s-au dat 16 premii 
(din care 5 au revenit țării gazdă) pe baza 
şi unei, ca să-i zic așa, inovaţii. Nu știu 
dacă se mai obișnuiește și în alte festi- 
valuri, dar aici filmele au fost împărțite 
din capul locului pe categorii desemnate 
cu cite o literă: A = filme mai scurte de 
3 minute; B = filme mai lungi de 3 minute; 
C = filme de animaţie educative; D = filme 
pentru copii, care nu fac parte din seriale; 
E = filme care fac parte din seriale TV; 
F = filme de debutanţi (Opera prima). Re- 


zultatul: pentru 6 categorii distincte de 
filme s-au dat 6 categorii de premii (în 
afara Marelui Premiu) și anume: 3 premii 
la categoria A, 3 premii la categoria B si 
cite 1 premiu la celelalte patru categorii. 
Nemultumit probabil, totusi, de putinátatea, 
nu a distinctiilor, presupun, ci a personali- 
tatilor distincte, juriul a mai acordat 4 premii 
speciale: pentru animatie, pentru grafica, 
pentru efecte sonore si pentru trucaje. 
Plus un premiu deosebit acordat retrospec- 
tivei chineze, foarte frumoasa dealtfel. 

Acele filme-idee, acele filme-meditatie, 
acele filme-problemá au lipsit, insá, anul 
acesta de la Zagreb si ne pare ráu. Ne pare 
ráu de douá ori: o datá pentru filmul de 
animatie si soarta lui in general, si incá o 
datá pentru organizatorii iugoslavi, care, 
dupa toate eforturile, meritau un destin 
mai generos. Mai ales că toate strădaniile 
acestui festival incă foarte tinăr, merg, 
cum e şi firesc, spre confirmarea lui pe 
plan internaţional și această confirmare nu 
se poate face decit prin traditionalizarea 
unui climat profesional de calitate și a unei 
calități artistice de anvergură. 

Am lăsat intenționat de o parte detailarea 
palmaresului (cu excepția Marelui Premiu), 
preferindu-i unele consideraţii generale. 
Mă voi întoarce, totuși, la încă un film, pre- 
miat la categoria C, un film de tip clasic, 
cu păpuşi si cu o morală, pentru copii ca 
și pentru oameni mari. Filmul se intitulează 
38 de papagali, 5 maimuțe şi 2 elefantei 
şi este semnat de Ivan Ufimcev. Atirnatá 
de coadă si de o cracá, o maimuticá işi zice 
văzînd un şarpe lung, lung, lung...: nu 
există plăcere mai mare decit să te instru- 
ieşti. Şi-l întreabă pe șarpe: — «Ce lungime 
ai?» — «Habar n-am», răspunde boa-ul, 
căzut brusc pe ginduri. — «Cum facem să 
aflăm», își continuă scolarizarea maimu- 
tica. — «Másurindu-má», zice, iluminat, 
șarpele. — «Ai dreptate, dar cum ?». Pauză 
pentru concentrare intensă. Apare un pui 
de elefant: — «La ce vă ginditi?» — «La 
cit măsor eu», răspunde problema tiritoare. 
— «Ar trebui să întrebăm pe cineva», İşi 
dă cu părerea elefäntelul. — «Pe mine», 
vine răspunsul unui papagal, ce se afla prin 
preajmă, «dar eu nu pot să te măsor decit 
în papagali». Zis și făcut. La socoteală 
ies 38 de papagali, 5 maimutici, și vai, doar 
2 elefántei. Groaznic, pentru că șarpele 
va hotări că este mult mai avantajos să 
măsoare 38 de papagali. lar maimutica, 
dezamăgită, va ofta, murmurind mult mai 
puțin convinsă decit la început: — «Nu 
există plăcere mai mare decit să te in- 
struiesti»... 

Un membru al juriului, la incheierea ulti- 
mei conferinte de presá observa cit de 
necesare sint, pentru cinematograful de 
animatie, umorul şi spiritul. Íntr-un cuvint, 
inteligenta. Avea perfectá dreptate. Hai 
sá fim inteligenti. Doar este atit de simplu! 


Rodica LIPATTI 
Costineşti 778 


A doua editie a Festivalului filmelor 
pentru tineret, organizat de Comitetul 
Central al U.T.C., Consiliul Culturii 
şi Educaţiei Socialiste şi ACIN, va 
avea loc la Costinești între 10—15 


august. Vor fi prezentate filmele Ediţie 


specială, larba verde de acasă, 
Rătăcire, Septembrie, E atit de a- 
proape fericirea, Rlul care urcă 
muntele, Profetul, aurul si ardelenii 


‘re 


Filmul, document al epocii 


Ultima stire despre Beatles: o superproductie la Hollywood, bazatá pe 
29 dintre cintecele lor, interpretate insá de Peter Frampton si Bee Gees 


cronica 
muzicalá 


Bob Dylan- 
cineast 


Dupá o tácere de doi ani, Bob Dylan 
a lansat al doilea sáu film — regizat, 
montat si conceput de el; durata: patru 
ore. Titlul: Reinaldo şi Clara. Cu Bob 
Dylan, cu Joan Baez, cu poetul-actor 
Alan Ginsberg, cu trupa lui Rolling 
Thunder Revue. Tot filmul se axeazâ 
pe un turneu al trupei plecate printre 
mari «triburi de rock-and-roll-igti, sá 
cinte, sá ridá, sá danseze si mai ales sá 
se bucure de puterea muzicii. Perso- 
naje alurite, patetice, narcisiace, gran- 
domane, disperate, naive, — pe fondul 
sonor al Sonatei Lunii, un emu! al lui 


actorii 
\ vremii noastre 


Un sfint 
nemultumit 
de sine 


Interesante, crude pentru admiratoa- 
re dacâ dumnealor nu vor avea umorul 
personajului preferat, opiniile autocri- 
tice ale lui Roger Moore despre arta sa, 
despre succesele şi implinirile sale. O 
certă modestie, amestecată cu un orgo- 
liu ale cărui răni nu sint ascunse, dă 
un ton voios şi viclean unor ginduri care 
numai neroade nu pot fi numite. Ca să 
fim sinceri, Moore ne apare aici cel 

putin la fel de simpatic ca in naivitatile 

«Sfintului». Auziţi-l şi dacă veți des- 
prinde «une certaine tristesse» veți fi 
chiar ciştigati: 


«— Sinteti mulțumit de cariera dv.? 
— Fiţi miloşi şi nu-mi analizati ca- 
riera. Ati văzut un singur film in care să 
fi jucat bine? Si nu vorbiti de James 


Dylan va explica unei fete de fermier: 
«Ai sá vezi, rock-and-roll-ul este un 
ráspuns la toate intrebárile...» 

Primit cu reactii foarte diverse de cri- 
tica americaná, filmului i se recunosc — 
totugi — certe frumuseti plastice, mari 
calitáti de stil şi de simtire, in pofida 
unei prea mari Incintäri de sine şi de 
ai sâi, care se strávede de la prima sec- 
ventá (Dylan cu o mascá din plastic 
pe chip cintind «Cind imi pictez capo- 
dopera») piná la calamburul unui gros- 
plan al ochiului său filmat contra soa- 
relui («Ochi»-«Eye»; «eu»-aY» care se 
citeşte ca «ochi»!). Finalul are ceva fel- 
linian: pe o melodie a lui Leonard Co- 
hen, dansul, In rotirea lui, se opreste in 
penumbra unui hol de hotel unde un 
cintáret de farmec banal se produce in 
fata unui public de americance bátrine, 
pudrate. care aplaudâ drágut. Chipurile 
acestui bâtrinet demodat, cu constiinta 
Impâcatâ, duios în nostalgiile lui terori- 
zante, vor ocupa întregul ecran. Dylan 
sustinea mai demult cá rock-ul a murit 
(in 1959 — zice el) — dispretul lui fata 
de «gropari», de lași si defetisti rámine 
energic, neobosit. Pentru el, replica 
finală din filmul lui Truffaut Nu trageţi 
în pianist, rămine versetul sfint: «Mu- 
zica, bătrine, e singurul adevăr». 


tunelul 
timpului 


Ginger Rogers mai ride, 
mai cintá, 
mai dansează... 


O extraordinară frenezie a vieții mină pasii 
lui Ginger Rogers azi, la 67 de ani. Poate 
că ne-am exprimat stingaci, dar asigurăm, 
în schimb, exactitatea. Actrița o declară 
deschis: li ard tălpile! «De cite ori aud 
muzică, incep sá bat cu picioarele tactul. 
Sint în mare formă...» Toată lumea zice că 
așa e. Marele ei spectacol de la Las Vegas 
(despre care am mal relatat) urmat de un 
turneu triumfal la Londra, unde o aștepta 
un alt «veșnic tinár» al step-ului, Donald 
O'Connor, a întrunit elogiile unanime ale 
unei prese la fel de uimite ca spectatorul 
muritor de rind, în fata acestui tenomen de 
longevitate a entuziasmului și a puterii de 
a dansa. 


Ginger Rogers explică miracolul foarte 
simplu prin dragoste! Dragostea pentru 
public, pentru scenă, pind și pentru parfu- 
wul fardului. Ea nu poate trăi fără «aceste 
curente de afecțiune venite din partea 
publicului». Fără multe complicații psiho- 
logice — sau, mai știi? — artista susține 
sus şi tare că nu se va retrage niciodată 


fiindcă «am cintecul si dansul în singe». 


«Singurul meu judecător este publicul». 
foarte trumos — dar dacă odată și odatá 
publicul va fi la fel de tăios cu dinsa, precum 
e ea cu actuala situaţie a filmelor occi- 
dentale? 


Nu mai există, azi, inspirație — declară 
categoric Ginger Rogers. Nici farmec, nici 
frumusețe — nimic. Totul e fără fantezie, 
scandalos, senzațional si pornografic. Abu- 
zul de erotism și violență le răpește specta- 
torilor orice drept la imaginaţie. De pildă, 
cum era pe vremuri? Cind Mirna Loy si 
William Power se Imbrâtişau pasional — 
işi aminteşte frenetica sexagenará — asta 
nu se vedea dar se intelegea prea bine, 
cáci «camera» filma un câteluş care-si 
acoperea ochii cu lábutele sale! 


«Ce finețe adorabilă! Vom mai revedea 
oare asemenea scene?» Întrebare nu mai 
putin adorabilă căreia greu i s-ar putea găsi 
un răspuns la fel de sincer. 


infeleaptá de la un «Sfint» citire: «A fi bine» m înseamnă 
ca să si joci bine...» 


Ginger Rogers, demult, demult... din 
vremea cind era la fel de tînără ca 


azi, la 67 de ani 


Ceva mai complexe, de un humor sănătos, 
si un bun spirit de observatie dublat de o 
expresie fericitâ, ni se par İnsâ caracter:- 
zárile unor artişti recomandati, pe bund 
dreptate, ca «modele de calitate» artisticá 
şi psihologică «Incomparabilul» Fred As- 
taire, care avea obiceiul s-o calce pe picior 
si chiar sá se ciocneascá de ea in timpul 
dansului, dar cu care nu s-a dusmánit 
niciodatá. Clark Gable, care nu striga, 
nu urla, era calm, «de-o fortâ interioara cit 
o armată»; James Cagney, «teribil de atrâ- 
gător», ştiind să-și stăpinească perfect 
bravadele; si iată portretul pătrunzător al 
lui Gary Cooper: «Avea o calitate — reali- 
zatá din bunătate şi modestie — pe care as 
numi-o o naivitate a curiozității. Nu se 
temea niciodată să admită că n-are răspuns 
la orice. Spunea Intotdeauna: «Zău? E 
foarte curios...» Şi într-adevăr se interesa 
cu o ingenuitate neprefâcutâ, de tot ce i se 
povestea. Avea mereu impresia că nu-i 
deloc speriat să-și recunoască greșeala. 
în orice domeniu. Cred că asta-i adevărata 
putere»... 


Bond! Cind se cheltuiesc atltia bani 

pentru a face film, sigur că producătorul 

e convins că vedeta va juca bine. Accept: 

în James Bond cred că am fost bine... 

eat «a fi bine» nu inseamnă că şi joci 
ine. 


O ştiu şi eu, o ştiţi și dv., la urma 
urmei o ştie toată lumea. De curind, 
Richard Harris m-a Intrebat care va fi 
ziua cind Imi voi lua In serios filmele. 
l-am răspuns că In ziua cind producă- 
torii mei mă vor lua in serios, atunci și 
eu voi incepe să-i imit. În 1954, am sem- 
nat primul meu contract cu Metro Gold- 
wyn Mayer şi rolul care mi s-a oferit a 
fost in Ultima oară cind am văzut 
Parisul, cu Elisabeth Taylor. Tot ce 
mi se cerea era să fiu frumos — ceea ce, 
după părerea mea, era mai degrabă 
misiunea lui Liz Taylor. Azi, cind mă 
gindesc la asta, Imi spun: Şi ce altceva 
aș putea juca? Am un corp lung, pe 
care s-a urcat un cap de bebeluş, ceea 
ce limitează foarte mult ofertele ce mi 
se pot face... Şi cum e indiscutabil că 
m > juca nimic altceva, ce vreti sá 
ac?» 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursä a filmului» 
este realizatä 
de Radu COSASU 


artá 
si muncá 


Cazna chinuitoare 
a unui titlu 


Unul dintre cei mai cunoscuti scena- 
risti bulgari, Valeri Petrov, cel care a 
stat aláturi de nu mai putin celebrul 
Ranghel Vilceanov la realizarea unor 
filme de neuitat, povestește cu mult haz 
si nu numai.,. odiseea celor zece titluri 
pe care le-au schimbat, din propria 
exigentá, la ultimul lor film, intitulat 
acum... Dar mai intii subiectul: un sculp- 
tor obscur, care lucrează în singurătate 
la o operă stranie, o statuie de fier, pri- 
meste vizita unor oaspeți neasteptati; ei 
îi cumpără statuia, ceea ce-l face să 


Un film bulgar 
greu de intitulat, 
găsind 

pina la urmă 

mai grave cuvinte: 
Cu dragoste 

şi tandrefe 

o (actorul 
Aleksandr 


artá si 
politicá 


A renaste la Madrid 


A facut senzatie, cu citva timp in urmá, 
stitea cá la Madrid a rulat intr-un cinema, 
Crucisatorul Potemkin al lui Eisenstein. 
Majoritatea ziarelor serioase n-au tipárit-o 
la rubrica de spectacole — ci in paginile 
de politicá. Democratizarea repertoriului 
cinematografic, in Spania, continua intens. 
Numeroase filme interzise de cenzura fran- 
chistá pentru caracterul lor antifascist, de 
stinga, filme prestigioase, de o inteligentá 
care ingrozea si indigna tirania franchistá, 
angajate atit de hotárit de partea democra- 
tiei incit devenea pentru multi o utopie 
gindul de-a le vedea vreodata proiectate 
intr-un cinema spaniol, apar acum demne, 
linistite, cu acea voluptate secretá a omului 
superior care ştie că «el a spus ieri, ceea ce 
dumneavoastră veți rosti miine...». 


Printre aceste filme, se numără un docu- 
mentar celebru al lui Frederic Rossif, A 
muri la Madrid, realizat în 1962, una din 
cele mai inspirate analize artistice izbutite 
vreodată în acest gen al documentului 
montat, operă de referinţă în orice biblio- 
grafie tilmicâ a antifranchismului. La mij- 
locul lunii mai, lungmetrajul lui Rossif a 
văzut lumina obscură a sălii de cinema, 
chiar la Madrid, fiind primit de critică s: 


creadă că a sosit, în sfirsit, clipa cea 
mare a consacrării. Numai că vizitatorii 
n-au absolut nimic comun cu arta, re- 
velatie care-l va soca puternic, îl va 
face să sufere, trezirea din iluzie fiind 
tirzie si dureroasă. 

Filmul s-a numit la inceput Furtuná 
intr-un pahar cu vin, dar acest titlu 
putea duce la ideea unui subiect alcoo- 
lic; numai că eroul se imbáta fără vin, 
iar alcoolul îl făcea, de obicei, sobru. 
Titlul nu era bun. După o săptămină 
grea de căutări — cu entuziasme bruște 
si repezi renuntári — a urmat Ziua cea 
mare în litere mici. Arid, O zi a Pa- 
triciei. Patricia e o fetiță incintatoare in 
film, dar filmul, ca orientare, ca destă- 
surare, n-are nimic cu ea, cu optica ei. 
Nu-i just. Apare: Turnuri si oameni. 
Ar fi ceva, ceva care ar stabili o relație 
între singurătate si viață, «totuși ne-a 
lăsat rece»... Atunci, Dimineaţă ob- 
scură? «Obscur» plăcea — dar «dimi- 
neatá»? Filmul nu avea decit o scurtă 
secvență care se petrecea dimineata 
Dimineaţă, nu servim! Nu era rău, 
era ceva mai viu, dar aceasta era replica 
unui ospătar foarte antipatic si obraz- 
nic. Cum să dai un sens pozitiv unei 
vorbe aruncate de un «negativ»? Ce-ar 
ti Spaţii integre — sculptură, plastică, 
spațiu, mă intelegi?... Dar foarte fals, 
fiindcă oamenii nu voiau să discute 
arta şi problemele ei; fals, snob şi ma- 
nierist! Din ce în ce mai îngrijorați, au- 
torii ajung la Demontare, fiindcă în 
final, statuia de fier, se demontează... 
Nu merge — toți vor crede că e un film 
«din construcții». 

Exasperati, cei doi inventează: Gata, 
gata să rizi! — ceea ce spunea ceva 
despre stilistica filmului, dar spectatorul 
nu se duce la cinema pentru stilistică. 
Ultimul titlu: Pentru ce te iubim, în 
ciuda avantajului melodramatic, era cam 
arogant: dacă eroul pe care-l iubeau 
autorii nu va fi iubit de spectatori? Şi 
invers — dacă si ei îl vor iubi «nu ar fi 
fost indecent din partea noastră să 
insistăm asupra acestei reuşite?» Stir- 
siti, storsi, ba chiar ingroziti, cei doi 
mai dau o lectură listei de sugestii și 
atunci, «o! minune, una dintre ele, în- 
delung refuzată, începu să iradieze cu o 
căldură neașteptată care ne merse la 
inimă... Şi ne dădu o certitudine: toată 
echipa noastră a abordat subiectul și 
destinul eroilor CU DRAGOSTE ŞI 
TANDRETE. Si-asa a rămas. Am scris 
acest titlu pe o pagină separată, l-am 
scrutat din toate părțile, închizind usor 
ochii si l-am comunicat redacției». 

Uf! Dintre atitea cazne obscure care 
decid soarta unui film, e bine ca spec- 
tatorul să știe că una dintre ele, deloc 
cea mai uşoară, demnă uneori de Her- 
cule, este aceea a titlului. 


cronica 
subiectelor 


Cinci personaje 
în căutarea unui mantou 


Ultimul film al unuia dintre regizorii ma- 
ghiari de primă linie, Pal Sandor, are un 
sujet foarte simplu, punind «in pagină» o 
aventură a obiectului, tip de subiect din 
care cinema-ul a scos de multe ori biju- 
teria, diamantul. Aici e povestea unui man- 
tou de blană, furat intr-o noapte a anului 
1944 (dacă are importanță cînd, si are!) 


O privire la «vorbitor» care 
vorbeşte cit un sonor — (scenă 
din ultimul film al regizorului 


public cu «o fervoare specială», după cum 
scrie corespondentul politic al ziarului «Le 
Monde» în capitala Spaniei. El citează 
opinia unui sáptáminal de cultură care nu 
ezită a caracteriza filmul drept «o operă 
fundamentală pentru cultura spaniolă din 
exil, un balon de oxigen, un acumulator 
de energie». Dacă o critică evoluata, exi- 
genta, deloc apoliticá,reproseazá lui Rossif, 

apreciindu-i montajul ca un model al 
genului — o anumitá estompare a luptelor 
de clasă care se răsfringeau în războiul 
civil din '36, precum și un ton liric prea pro- 
nuntat, reacția publicului rămine totuși cea 
mai semnificativă. lat-o, descrisă, pe vu 
in «Le Monde»: 


«O tăcere încordată, aproape crincenă, 
insoteste proiecția de la un capăt la celá- 
lalt. Nici un comentariu, nici o exclamatie 
nu însoțesc imaginile cele mai odioase ori 
cele mai derizorii. O singură manifestare — 
scurtă, dar plină de căldură. Cind o voce 
din off repetă celebra replică dată de filo- 
zotul Unamuno, fasciștilor: «Veţi învinge, 
dar nu veți convinge», sala izbucnește în 
aplauze. După aceea, se lasă tăcerea, pină 
în finalul receptat într-un mutism impre- 
sionant». 


Bibliografie la dosarul Filmului 
Antifascist: André Malraux, in 
permisie, la “Paris, in 1945, la 
vremea aparifiei pe ecran a sin- 
gurului său film, Sierra de Te- 
ruel, acel Espoir al artei cine- 
matografice 


de la garderoba unei sali de dans. Cinci 
personaje — mai mult sau mai putin inru- 
dite intre ele — pleacá in cáutarea unui 
mantou. Subiectul dureazá 24 de ore, exact 
cit timp eroii cautá. Fireste, citá cáutare, 
tot atita schimbare intre personaje, in ra- 
porturile dintre ele — trádári, iubiri, uri, 
apropieri, despártiri. 


Fireste, cind se gáseste obiectul, in final, 
nimeni nu-i mai dá importantá, fiecare are 
ceva mai bun de facut decit sá se uite la 
un mantou... Esentialá este modificarea 
interioará a omului — acesta este sensul 
tuturor aventurilor in care intrá lucrurile 
in cinema. 


Dar de ce acest fapt divers, in 1944, in 
plin fascism maghiar, in plin rázboi, in plin 
delir al istoriei? Pal Sandor se fereste de 
sociologismul vulgar, de politizári fortate, 
de un istorism şarjat «Ce má intereseazá 
este sá văd cum tisnesc personalităţile 
umane într-o situație strinsá sau într-o 
situaţie istorică spectaculoasă. Epocile în- 
cordate provoacă întotdeauna reacții mai 
curajoase, extreme, şi deci mai sensibile 
la nivelul existenţei... 


Sigur că se găsesc în film flash-uri spre 
istorie: vedem un om spinzurat cu o stea 
galbenă la piept, fascisti purtind brasarda 
ságetilor de fier, ruinele caselor bombar- 
date, o atmosferă de sfirșit de lume... Dar 
epoca mă interesează e punct de vedere 
sentimental, psihologic. În timp ce oameni 
sint executați, în timp ce maghiari cad pe 
diferite fronturi de luptă, cinci persoane 
pleacă în căutarea unui mantou». 


Într-adevăr, in acest context, povestea 
«sună bine», «are şanse», ca in cazurile 
acelea cind iti place o poveste, o anecdotă, 
chiar după prima frază care-ţi promite o 
semnificație mai adincă decit enunţul: «İmi 
place să evoc un univers, — adaugă regi- 
zorul — o asemenea intreprindere, în ochii 
mei, are tot atita importanță cit a povesti 
o poveste». Multi cinefili — la aceste vorbe 
— vor recunoaşte in Pal Sandor unul dintre 
«ai lor», unul dintre acei artiști pentru care 
epicul e drumul cel mai sigur spre o psiho- 
logie, spre o lume; dupa cum alții vor vibra 
cu simpatie la alt gind al aceluiasi regizor: 
«De la primul meu film, am declarat cá dacá 
in sálile de cinema sint multe fotolii, aceasta 
inseamná ca ele sint facute pentru a fi 
ocupate. De cind fac film, ma stráduiesc 
sá povestesc ce má preocupá intr-un fel 
cit mai atrágátor, pentru un numár cit mai 
mare de persoane pe care le fac sá má 
inteleagá. As muri —sau aproape — dac-as 
face filme care n-ar fi vázute decit de 
20 000 de spectatori». 


Johnny Weissmüller 
‘in Tarzan: «Trimitefi-mi 
play-back-ul !» 


La Zilele filmului englez 
de la Bucuresti, 

s-a văzut 

filmul interpretat 

numai de teen-ager-i, 4 
Bugsy Malone 

Jodie Foster 

era «vedetá» 


Pr as 


i i ' i Mİ fi = , » 
ma i in pă te. astáz | 
6 i + pi a pie ut ui ne 
Qi ul g A e + e 
si dă seama că re 
tii plină «soarea» 
2 
d motivá, ceea ce îi di aniversará, 
i A Tli a utii JODL 4 
e. Drop Elvira Popescu 
S t pi . i + U ‘ e » 
â-şi pună gindul în aplicare. C stá la o parolá 
+ 
entru că povestea nu | mpli cu Alain Delon 
¡e i U iT i i 
n y 3 si Jean-Claude Brialy. 
or i entime: LU: p la niste 
r ci il j. 
p L i ? Z 
N + ` B N | I-O ga one 
SD 1 IF g { de | ] 
Li a Cin L Li gin i E p 
e iam a ic A Í f 2 4 bun. re 
i J yd nchip $ pu i 
` aditional de C J apt, n 
al NOV: ul ini > = I 
ul p J | e e-n gau s i 
est toru U r i ri mize 
pe tu talian Vial + 
# lin A y ni asurile Cl © ? C D u . ini a Dnoar 
Ll lec ot so’ | ni np pai, ac a d NN a 
7 5 d cto de y irticipal 
a ta! n prove a E 
n -0 nili gi | Spi dev 4 Atogratlce dil TURC l timpuri 
arist ar a r y 4 r Imc g n 4 na a: Dia erm 
" 5 "e a N a | F ora İl a AS „ons: rato! I UC Ni + 
n ta n n Arc n n i (68 ate vedi | OTU Şi y { DM PU Mu 
p le ari: tiei si ni G a N P im minune 
Dut e el mt i i IC a fi i As! n puturiior n Li pu par N 
geni "4, 5, In til [ i j 
» a ttin e . Der so ' vin van Fi pi 
Ci 5 Y ‘ 4 1. i N UD UV! Ol U a 
x 5 5 4 Bar $ > i ' n I latac 
A gizo a -are TO p tagi n tin: 0 N e 
ntrebi D J pent că 4 N infiin ew CU s 
Ar: PU ; co! 
1 ? a lor orbesc c ih; CU jocietarul Te: | 
ce e Amu 7 Na “ i d ir N O 
U 06 a dul u an ‘a. ye ni i part i 
y la mii mă bătea pe umăr. imi nbe Dup cu: E pleat a 
z - ' è a Y pe de ne mare detá de piese 
ım 4 th sti ilini lucreaz 4 N 1 
n I altul pili iodatâ nimi ( € £ - : y ce 
e | N 1 n e N 4 1c > nad ani f no | 
n p t gestu ă un m FALTIIC UL | 
A > a 1 ] ajung | 
O 9 C ; é M urile campionatului mon- 
D B reste i obțină, g p a a 
N fa fotbal din jentina urmau sá 
i ec u LJ Le Bi mo! 
D i ; Otu p B 1! te ' A a 
C i e p ge ea 1 n inte 
de e masa, în un numi oc » 
d ce ot tim | n-am Mm 
vreo gesp ‚un a ane O menea buget 
gal p nal C a par 0 a mea A ip 
naire ya ta itce de ; drumu! fara 
ai p to rik f 5 a 
i n 4 m p I 
re - A O U 
inc p de | > g A E ut m 
+ A Fil i Å D U pi gi un neni 
cu c H: na € m vrea să pe produc 
de e CU 10; ie care impreun 
Di Acesta i | 3 Sto! imi 
p + A a O a uaia „er SIOVA! 
fi ic + S os ` n 
AFM“ akik in u il Li 


violența 


x 


d 


Pentru Octavian Cotescu si Rodica 
Tăpălagă, o emisiune de televarietâfi 
este un prilej de culegeri antologice 


Un recital cu Florin Piersic, por- 
nind de la nordicul Peer Gynt şi 
ajungind la neaosul haiduc 


Umorul, un subiect foarte serios 
la seara de teatru «Cu oltencele 
nu-i de glumit» de Gheorghe Vlad, 
în regia lui Tudor Mărăscu (Rodica 
Mandache si Gelu Niţu) 


il j 
um Pa 


Se zice de multe ori in ironie si cu o 
nuanţă răutăcioasă: «A dat in mintea 
copiilor!» În cazul celor ce se ocupă de 
emisiunile pentru copii, de micul ecran 
pentru cei mici, cred că este obligatoriu 
ca uneori să «dea în mintea copiilor», 
mai precis să ajungă la mintea lor. 
Dacă realizatorul rămine pe poziția sa 
de matur cu adincă gindire educativă, 
atunci vedem tot felul de emisiuni pentru 
copii, zic ei, dar care de fapt mimează 
emisiunile celor mari. Micutii, dirijati 
ca niste automate superelectronice, dan- 
seazá, cinta folk (e foarte la modá!), 
spun poezii, pe care daca i-ai pune sá 
le povesteascá le-ar fi foarte greu, de- 
oarece acele poezii sint scrise pentru 
cei cu mintea mai coaptá. In contextul 
unor astfel de montaje literar-artistice, 
cu şoimi la care ghitara e mai mare decit 
soimul, emisiunile dedicate de Alexan- 
dru Stark «Copiilor din 1978», sint o 
surprizá plácutá si totodatá un «argu- 
ment» pentru cum ar trebui sá arate o 
emisiune cu adevárat educativá dedi- 
catá celor mici. Stark a mai fácut de-a 
lungul anilor, e drept, emisiuni despre 
copii, dar el este cunoscut in special 
prin anchetele sale despre «hirtii» sau 
alte multe subiecte actuale. Şi totusi 
Stark a reusit sá se apropie cu multá 
intelegere de lumea copiláriei, sá ajungá 
«la mintea lor», surprinzindu-i aşa cum 
sint ei, cei din '78, spontani, sinceri, 
preocupaţi de tot felul de minunätii, 
harnici si... copilâroşi! Ce a facut Stark? 
Mai intii a filmat pe la diferite case ale 
pionierilor tot felul de fapte ce par ¡esite 
din comun, dar care de fapt caracteri- 
zeazá activitatea copiilor nostri. Unii 
cintá la muzicutá, altii inventeazá un 
aparat pentru acupuncturá, altii fac o 
excursie in scopul de a da o lectie celor 
ce «minjesc» natura cu gunoaie, alții 
fac un film ingenios, unii joacá cu pa- 
siune sah etc. Apoi Stark, cu verva sa 
de reporter a comentat aceste fapte, 
fără să folosească fraze mari, fără lo- 
zinci; în cele din urmă i-a invitat pe 
copii să-i scrie, i-a cooptat asttel la 
realizarea emisiunii sale. Şi așa am asis- 
tat la o reușită. Micul ecran a vorbit 
copiilor în limba lor, fără stridenta imi- 
tării dialogului cu cei mari; în mini- 
interviurile sale, Stark parcă «se juca» 
cu copiii, dar reușea intotdeauna sá 
«scoată» de la ei esentialul, sá le pre- 
zinte personalitatea. 

Copiii de astăzi sint foc de isteti si 
nu-i nevoie să-i «maschezi» în maturi, 
ca să-i prezinti drept geniali; ei ştiu mult 
mai multe lucruri decit bănuie unii pă- 
rinti. Şi apoi aceste emisiuni pentru 
copii, cred că trebuie făcute pentru 
copii! Dacă o copilitá cu funde mai mari 
decit ea, cintă ca Irina Loghin, atunci 
părinții se amuză şi firește copiii se 
plictisesc. Dacă un puști vorbește des- 
pre cum a învățat să joace el şah, si 
de ce-i place șahul, atunci puștii îl 
ascultă și părinţii se plictisesc; poate. 
Micul ecran pentru cei mici nu cred 
ca este un prilej ca bunicii să-și admire 
nepoții si nepoatele cit de frumoși sint 
si ce bine le stă costumati In maramu- 
reşeni! Stark a înțeles «mintea copiilor» 
si s-a apropiat de ei, dindu-le tot ce au 
ei mai bun şi mai interesant: copilăria... 
din '78 cu minunile ei incontestabile. 


lleana LUCACIU 


Bucuriile verii 


Cu vreo lună în urmă, pe la ceasurile 
solstițiului cald (chiar în condiţii de iarnă 
argentiniană), televiziunea și noi, noi 
si televiziunea încheiam conturile El 
Mundialului '78, într-o seară fierbinte, 
pe care unii au celebrat-o frenetic zile 
şi nopți în şir, cu steguletele lor alb- 
albastre devenite valuri de ocean, pe 
care altii au onorat-o mai discret, cu un 
somn bun, in primul avion decolat de pe 
pistele Buenos-Aires-ului dupá noap- 
tea cea alb-albastrá a finalei... Lucrurile 
s-au reasezat In matcá, bucuriile si 
dramele s-au potolit si ele, Cristian 
Topescu si-a dres, desigur, glasul, dupa 
minunata si extenuanta transmisie de 
rámas bun (cunosc, totuşi, oameni care 
continuă să-l asculte zilnic, cite un pic 
si cite un gol; i-au prins vocea pe mag- 
netofoane şi împărtășesc pe mai departe 
bucuria uneia dintre cele mai frumoase 
transmisii sportive pe care am ascultat-o 


vreodată). Între timp s-au așezat în 
matcă și pasiunile, chiar ale celor care 
și-au dorit cu toată puterea lor o noapte 
portocalie, asa, ca nopțile portocalii ale 
«olandezului zburător». S-au așezat in 
matcă toate... Televiziunea ne-a adus 
El Mundialul în case, «felie cu felie», 
şi-i mulțumim. În acele zile de solsti- 
tiu, cind Argentina işi sărbătorea cu 
castagnete eroii, noi trăiam, de fapt, 
primele tele-bucurii, binemeritate, ale 
verii. 

Vara și-a intrat de mult în drepturile 
ei inconfundabile. Sezonul, pentru tele- 
viziune, și implicit pentru telespectatori, 
a avut dintotdeauna regulile lui aparte, 
scrise și nescrise, și dintotdeauna, sezo- 
nul lunilor de vară a reclamat mai mult 
decit oricind clipe de destindere și 
bucurie... Vara deschide cale liberă 
fanteziei. Vara, de pildă, e voie să vezi 
la prinz după amiaza și seara pe acelaşi 
Fred Astaire, sau pe aceeaşi Lena Hor- 
ne (voltaje diferite, nu-i asa), cintind si 
dansind, ceea ce de fapt s-a si intimplat 
intr-o duminicá oarecare, pe care noi am 
acompaniat-o cu aplauze, si la prinz 
si dupá amiazá sí seara, cind Holly- 
wood-ul ne intra în case lejer, ca şi cum 
dupá amiaza nimic nu s-ar fi intimplat, ca 
si cum dupa amiaza, la albumul dumi- 
nical, nu ne-ar fi intrat in case nimic, nici 
măcar un «negro-spiritual» pe care 
traducătorii verii (există şi traducători 
de-ai verii, nu-i așa) l-au tradus cu «ce 
frumoasă este viata, cind te scoli de 
dimineață», sau cam așa ceva, fără să 
știe (sau știind, nu știu) că vara, regulile 
traducerii sint aceleași cu regulile tutu- 
ror anotimpurilor. 

Revenind deci, la vară, la bucuriile 
ei, nu putem trece in niciun fel peste 
rezervele de bună dispoziţie pe care au 
incercat să ni le insufle realizatorii, cit 
au putut mai des (și mai bine?), în zilele 
începutului, mijlocului si sfirşitului de 
(tele) săptămină. Intr-o duminică după 
amiază, de pildă, am beneficiat de hazul 
cu oglinzi al celebrului umorist turc 
Aziz Nesin, o piesă de umor antologică, 
cu o montare demnă de orice film de 
lung-metraj, dar parcă în aceeaşi zi, sau 
in alta (dar ce importanță are...), forte 
actoricești de prim rang s-au cam chel- 
tuit degeaba în cite o schiță «umoristi- 
că» fără subiect și predicat, cum a fost 
de pildă, aceea cu nunta, cu avocatul 
si cu părinţii belicosi ai unor miri, bă- 
tindu-se aprig pentru binefacerile 
«nunții cu dar». Vara este mai ingádui- 
toare, știm cu toții acestea, «inghite mai 
multe», chiar și cite o piesă precum «Cu 
oltencele nu-i de glumit» — în care 
excelează citiva interpreți primăvărateci 
ca Rodica Mandache si Gelu Niţu sau... 
mai tomnateci ca lon Anghel și Traian 
Dánceanu —, dar vara nu ingáduie chiar 
tot, ba dimpotrivá, reclamâ o atentie mai 
mare pentru «timpul nostru liber», care 
oricum este mai mare, mai montan, si 
mai... marin. 

Ce exemplu de tele-bucurie a verii 
ar fi cel mai, cel mai potrivit? Cred că 
după-amiaza duminicalá cu grupul 
«Song», cu minunata lor bucurie a cin- 
tecului, cu bravul lor dirijor, lon Luchian 
Mihalea... Călin CĂLIMAN 


Cum ne-a cucerit Onedin 


Un serial de duminicâ,dupâ ce amiaza 
a trecut, este, inevitabil, mai putin decit 
un serial de simbătă seara si poate fi 
mai mult decit unul de luni seară; e 
bine ştiut că fiecare zi a săptăminii, 
iată, înseamnă o altă psihologie. Cu o 
anumită «umoare» ne asezám în fata 
televizorului ca să vedem ce se mai 
intimplá oare cu Plantagenet Palliser 
şi a sa Glencora soție (ce să mai vorbim 
de Phineas Fin şi Marie Goesler) şi 
altfel ne asezám simbata seara. 

Simbătă seară se adună probabil toate 
nefericirile si melancoliile unei săptă- 
mini, atunci si numai atunci ajungem la 
punctul maxim al acumulărilor cinetice 
şi de tot felul, avem nevoie de aventurile, 
— sau altfel spus — de pátaniile-limitá 
ale altora care fac altceva decit ceea 
ce am făcut noi o săptămină. Simbătă 
seară sintem în punctul culminant al 
unor aventuri netrăite. Energie maximă, 
defulare maximă. Mai nou, după wester- 
nurile celebre (căci altfel nu pot să le 
spun) din istoria filmului, iată-ne ajunși 
în lungile zile fierbinţi ale verii cu un 
nou serial; dar aici lucrurile se complică, 
altă poveste, altă traistă. 

Ce se intimplä însă duminica? Se 
întîmplă că este ziua cea mai apropiată 
de luni. Între incandescenta simbetei 
si liniştea seniorială a serii de luni, 
duminică acumuläm din nou, uşor, pe 
nesimţite. Şi ce acumulăm? Dincolo de 
binele și răul din «Albumul duminical», 
începem să plutim pe Linia maritimă 
Onedin încrezătoare în idealul prag- 
matic — născut cam o dată cu James 


Onedin — al omului de ataceri si acțiune. 

Cum ne-a cucerit acest Onedin cam 
inflexibil în profilu-i şi tigurat și propriu? 
Cum ne-a inspirat încredere in ciuda 
răcelii si închistării din sufletul său? 
«Dar are caracter, domnule!» — cum ar 
spune Nenea lancu la carnaval. Si-a 
iubit soția si i-a rămas credincios. L-a 
salvat pe bunul căpitan Baines cînd era 
să i se amputeze picioarele — ei, închi- 
puiti-vi-1 pe bátrinul lup de mare fără... 
dar nici nu vreau să mă gîndesc. 

Ce-a mai făcut el, Onedin? A re- 
cunoscut — acolo unde a fost cazul — că 
domnisoara Biddulph are un suflet ales. 
(ah, credincioasa şi statornica domni- 
şoarâ Biddulph, ce mai face ea oare?). 
Dacă l-a refuzat pe Onedin (ce lovitură 
de teatru! — «curat teatrul», cum ar 
spune Ghiţă Pristanda) a făcut-o tot 
pentru un Onedin, copie fidelă — adică 
dublu rol — cu ochelari şi mai casnic, 
nu toată ziua pe mări și oceane... 

Şi-apoi, dacă tot a venit vorba de refu- 
zuri, cum să nu ne stirnească simpatie 
întimplarea care i s-a întimplat în numai 
două episoade, unul după altul, nici 
n-am apucat să râsuflâm, să fie respins 
de ambele aspirante — și Caroline (dar 
chiar ce-o mai face ea, pe-acolo, la 
Londra? si Leonora?) 

Eh, viața curge, afacerile sint afaceri, 
asta e, «mergem înainte» — cum ar 
spune împăratul gol din povestea lui 
Andersen. Ei, a mai greșit el, James 
Onedin, a fost uneori prea aspru, uneori 
prea ocupat cu afacerile, ne-a mai supă- 
rat el, dar oameni sintem, iertăm ca să 
fim şi noi iertati cindva. 

Dar e dintr-o bucată. Şi are «stil». 
«E bărbat, domnule» — cum ar spune 
Zoe Trahanache, dacă ar primi (sau 
pierde) vreo scrisoare de la el. 

Așa că stăm, stăm duminică după ce 
amiaza a trecut, să mai vedem să mai 
auzim, să mai judecăm ce «politică mai 
faci domnule?» cum ar spune Petre 
Nobilu în «Clipa» lui Săraru, căci vapoa- 
rele astea sint politică, nu glumă. Așa 
că stăm duminica (îl vedem oricum, fie 
meci sau nu) în poveste cale lungă mai 
este și mai așteptăm să mai apară vreo 
Carolină, căci numai din vinzări-cumpă- 
rări nu se poate face un serial. 

Dar chiar ce-o mai face Carolina aceea 
Maudslay, pe acolo, pe la Londra? 


Paul SILVESTRU 


filme pe micul ecran 


Lă u meu Hei (George Cukor, 
1948). Spencer Tracy (ce bucurie fiecare 
reintilnire cu acest «monsieur» al cine- 
matografului!) într-un film în care melo- 


drama ajunge piná la dramă (se 
intimpläl). 


O Cei tru valeri_ai - 
li incente Minnelli, 1962) n 
inelli modest, chiar dezamăgitor pen- 


tru cei care stiu ce inseamná, totusi, un 
Minelli în zi bună. Teatralism şi prolixi- 
tate. 


klin Schaffner, 1 . Bun suspens al 


ideilor şi — cum se cuvine — al situații- 
lor, într-un film care vrea (si nu e nici 
o rusine in asta) sá copieze realitatea. 
Henry Fonda si Cliff Robertson in par- 
tituri «grase». 

O implinire (Georges Wilson, 1974). 
Poveste cu un abur de nostalgie. O 
undá de duioşie, una de umor şi una de 
sarcasm blind — intr-un film foarte 
plácut ochiului si sufletului, cu un Geor- 
ges Wilson, actor, absolut remarcabil. 
Desigur, si cu Emanuelle Riva 
e Hollywood, Hollywood (Gene 
Kelly, TE Fred Kalalre si Gene Kelly 
amfitrionii unei superbe intilniri cu mu- 
zica si dansul d'antan. Judy Garland, 
Eleanor Powell, Spencer Tracy, Katha- 
rine Hepburn, Fratii Marx, Greta Garbo, 
Ginger Rogers, Frank Sinatra, Cyd Cha- 
risse, Robert Taylor, Bing Crosby, Mau- 
rice Chevalier — ce lume, ce lume!... 

@ Puseaveche (Robert Enrico, 1974). 
Subiect insolit, fineţe a tratării psiho- 


loaice. un Philippe Noiret cuceritor. 


„ȘI 


O Argentina- Olanda (Luis Cesar 
Menott şi Ernst Happel, 1978). Copro- 
ductie onorabilá — nu mai mult. Unele 
episoade trimiteau cu gindul — prin 
directete si «cruzime» — la momentele 
de acum clasice ale neorealismului, 
altele aveau ceva din efortul de finete 
al oricárui cinematograf care se respectá 
şi care vrea sá se ridice, dincolo de fapte- 
le nude, pina la înțelesul lor. În ansamblu 
stil cam sec pentru gustul meu, dina- 
mism — ce-i drept —, însă prea mult 
pragmatism. Dar unde-s filmele «de 
suflet»?.... 


Aurel BÄDESCU 


medalion: 


D.W. Griffith 


inceputul 
si sfîrşitul 


E O caracteristică esențială 
a structurii operelor lui 
Griffith, căruia Cinema 
teca i-a dedicat o amplă 
retrospectivă, este orga 
nizarea circulară a nara- 
tiunii subliniată prin folo- 
sirea aceluiaşi cadru cu care începe și 
sfirseste filmul. Procedeul face mai ex- 
plicit spectatorului sensul celor desfă- 
surate pe ecran şi — de ce nu? — în 
fond Griffith este un moralist — pentru 
a orienta emoția publicului, pentru a-i 
decanta sentimentele, la început con- 
fuze, stirnite de film. 

The Honor of the Family (Onoarea 
familiei — 1910) se deschide pe un 
cadru interior. Singur în cameră, așe- 
zat într-un jilt, tatăl, în încordată astep- 
tare. După aceea, fiul va pleca să se 
bată cu nordistii, apoi se va întoarce 
acasă îngrozit, mârturisindu-şi nepu- 
tinta de a trage în cineva, chiar dacă i 
se spune că este dușmanul. Tatăl — 
care nu acceptă ca numele familiei sale 
să fie pătat de lașitatea unicului său 
vlăstar, îl va ucide, pentru ca, după 
aceea, sá İl tirascá în prima linie, în- 
scenind o moarte eroică pe cimpul de 
luptă. Si filmul se închide cu imaginea 
tatălui, în aceeași cameră, în același 
jit — acum insă zdrobit, definitiv zdro- 
bit, după ce a salvat «onoarea familiei» 
Dacă aici deosebirea dintre cele două 
cadre e de ordin vizual si constă in 
diferenta de atitudine a actorului, in 
Medicul de tara (The Country Doctor 
— 1909), Griffith folosește, pentru a crea 
contrastul, un alt procedeu tehnic. Fil- 
mul debuteazá cu imaginea unei case 
de tara intr-un peisaj insorit, in care la- 
nurile unduinde, florile de cimp izbuc 
nite ca dupa o ploaie de vara, participa 
la un imn fără cuvinte închinat bucurie: 
de a trăi. Filmul se încheie cu acelas: 
cadru, doar că închiderea treptată a 
diafragmei îi conferă acum un aer fu 
nebru; aflat la datorie, medicul nu a 
putut salva de la moarte propriul copii 


filmul fantastic 


Păsările, revăzut la cine- 
matecă în cadrul ciclului 
«Filmul fantastic», impu- 
ne aproape de la sine o 
comparaţie cu filme simi- 
lare care i-au urmat și 
care proliferează în ulti- 
mul timp cu deosebit sirg. O adevărată 
inflaţie de caracatite, rechini, albine, lă- 
custe, care de care mai feroce, inundă 
astăzi ecranele si sparg box-office-urile. 
Comparat cu aceste filme, al cărorunic 
scop este să bage spaima în spectatori, 
Păsările devine o lecție despre cum se 
poate scoate «cinema bun» din orice 
gen abordat cu seriozitate. La Hitchcock 
groaza este numai un mijloc iar nu un 
scop, un instrument, e drept, unul dur 
si putin comod, care este folosit pentru 
a impune spectatorului un anume ade- 
văr. Regizorul trece aici dintr-un gen în 
altul păstrindu-și stilul și mijloacele de 
expresie, ceea ce presupune un act de 
curaj si poate de înțelepciune. Într-un 
policier, întimplarea care declanșează 
acțiunea apare ca o fisură, ca un acci- 
dent într-o lume normală și care tinde 
să-și recapete această normalitate. Eroul 
acționează pentru a reface un echilibru, 
încercînd să readucă în ordinea firescu- 
lui un fapt anormal. În filmul polițist 
violența este întotdeauna un exces, o 
deviere. În filmul de groază, lucrurile 
se petrec exact pe dos. Zona de normali- 
tate este minimă fiind uneori redusă nu- 
mai la eroul picat întimolător în mediul 
respectiv. Primejdia, anormalul consti- 
tuie insäsi sfera de acțiune, «scena» 
povestirii. Problema nu se pune în ter- 
meni de echilibrare a unei situații tem- 
porar deteriorate, ci în cei ai anihilării 
unei zone de existență «irespirabile». 

Performanţa lui Hitchcock este cu 
atit mai frapantă cu cit vom observa că 
in filmele sale polițiste izolarea eveni- 
mentului anormal este maximă, el fiind 
adesea plasat la nivelul unei conștiințe 
traumatizate (Psycho, Vertigo), rezo!- 
varea necunoscutei devenind în aceste 
condiții un fel de transfer psihanalitic. 


inema 


si prin intunecarea treptatá ce se 
produce pe ecran, intreaga vale pare 
indoliatá. In Povestea bobului de griu 
(1909), cel mai puternic film de demas- 
care socialá din filmografia lui D.W. 
Griffith, reluarea cadrului initial capátá 
sensuri mai adinci: pretul griului creste, 
lumea sáráceste, magnatul griului pe- 
trece, lumea fláminzeste, finalmente 
magnatul moare într-unul din uriasel: 
sale silozuri, înecat în propria bogăţie 
Dar, la fel ca la începutul filmului, umilii 
semănători vor porni din nou pe cimp 
purtind în sorturi pretioasele gráunte, 
pe care İarâşi, aşa cum au facut inaintea 
lor bunicii si strábunicii, le vor arunca 
in brazdă cu gesturi simple si sfinte... 

lată doar o mică parte din reflectiile 
stirnite de vizionarea retrospectivei or- 
ganizată de către Arhiva Naţională în 
colaborare cu Muzeul de Artă Modernă 
din New York, retrospectivă care, înce- 
pind din 1975 (anul sărbătoririi centena- 
rului nașterii lui Griffith) a parcurs în- 
treg continentul nord american pentru 
ca acum să ajungă în Europa. Retrospec- 
tiva conține şi pelicule necunoscute 
pina azi cinefililor bătrinului continent. 
Cercetătorii americani de frunte, printre 
care Eileen Bowser, curator al Arhivei 
de filme a Muzeului de Artă Modernă — 
au contribuit la reconstituirea versiuni- 
lor integrale ale unora din filme, aducin- 
du-și în acest fel omagiul celui mai mare 
regizor american. 


O bizară coincidență tace ca această 
retrospectivă să cuprindă tocmai filmele 
de început și filmele de sfirșit ale lui 
D.W. Griffith. După ce în primii doi ani 
de activitate cinematografică, regizorul 
inventase flash-back-ul, planul ameri- 
can, decupajul, prim-planul; descope- 
rise că lumina artificială și contre-jour-ul 
pot avea o funcţie dramatică iar prin 
montaj paralel se poate crea ceea ce 
numim «suspens»; lansase mari actori, 
dar reuşise, mai ales, să stăpinească 
perfect procedeele inventate; după ce, 
adaptind la toată această măiestrie do- 
bindită printr-un timp record și expe- 
rienta cinematografului european, Grif- 
fith devenise profesorul a zeci si zeci de 
cineaşti americani, finalul carierei sale 
nu corespunde începutului. Ultimele 
sale filme se inscriu pe o linie descen- 
dentá, diafragma se închide treptat pes- 
te figura luminoasă a marelui creator şi 
personalitatea sa intră in obscuritate. 


Aura PURAN 


_ În zona 
irespirabilului 


Transpus in cadrul canoanelor genu- 
lui, riguros respectate, mijloacele hitch- 
cockiene reușesc să impună valori de 
sens noi si solide. Ironia devine deta- 
sare, subtilitatea narativá serveste ca 
excelent contrabalans socului de cre- 
dibilitate pe care trebuie să-l suporte 
spectatorul, pentru a accepta ceea ce 
se intimplá pe ecran; in sfirsit, suspen- 
sul, dintr-o stare de incordare psiho- 
logicá devine tensiune existentialá. 

Spatiul in care se petrece actiunea til 
mului este prin excelentá unul domes- 
tic, perfect normal. Acest univers este 
dezechilibrat, mai apoi desfiintat de in- 
vazia necunoscutului, a unui cosmos 
antiuman si necontrolabil, reprezentat 
de pásárile ucigase. Personajul prin- 
cipal este un ins echilibrat. İl inconjoará 
un adevárat cvadrilater al afectiunii: iu- 
birea materná, cea filialá, fosta iubire 
transtormatá in prietenie tandrá si re- 
semnatá, aventura eroticá devenitá sub 
presiunea evenimentelor o posibilá iu- 
bire prezentá. Aceasta motiveazá pe 
deplin efortul sáu de a salva microcos- 
mosul familial în care trăiește. lată deci 
cum groaza devine, ca orice spațiu li- 
mită, un cîmp al sinceritátii în care rela- 
tiile umane, de obicei ezitante si ambi- 
gue, trebuie să devină ferme și clare. 
Frica este, în acest caz, un element de 
contrast, de definire a unor valori so- 
ciale care, puse în alt context, ar fi părut 
poate didactice. Anxietatea stirnită în 
spectator se uneşte cu cea a persona- 
jelor creind un fel de canal de comuni- 
care prin care toate aceste adevăruri 
«mici» se transmit convingător. 

Nu știu dacă Păsările este un film 
mare, în orice caz este un film impor- 
tant, un clasic care dovedește încă o 
dată că nu există un gen condamnat 
dinainte să fabrice numai subproduse 
culturale, ci numai filme prost sau bine 
gindite, filme care tintesc să spună sau 
nu ceva dincolo de prețul biletului de 
intrare. 


Dan STOICA 


Colea 


I A E | 
oir i Irina Petes 


( Facere 


secventa lunii 


Densá cartea, dens si filmu! 
Raport echitabil intre litera- 
tura lui Eugen Barbu si-un 
! cinema expresiv lara retorica, 

bogat ca sens, dar «strins» 
E b... ca mijloace pe care le 

foloseste aici Vitanidis. Dia- 
log concludent, intr-o scená de atmosterá 
si de relatie, excelent filmatá, frumos in- 
terpretatá de Colea Ráutu si Irina Petrescu 
sugerind drama unei familii pe care istoria 
n-a crutat-o. Fata se intoarce acasá in zori. 
Tatál, ingrijorat, nu stie cum sá inceapá 
discutia delicatá — «Bei o cafea, Eva?» 
Eva nu ráspunde, isi face bagajele. — «Te 
muti?» realizează cu spaimă bátrinul munci- 
tor. Tinára, cu amáráciune: — «Ti-ai adus 
aminte cá mai ai si o fatá? Si incá una pe 
care trebuie s-o pázesti? Prea tirziu, tata.» 
Palma rásuná greu, neputincios, fata e mai 
mult induiosatá decit surprinsá de violenta 
tirzie a párintelui. — «Cum, ai timp sá stai 
de vorbá cu mine, tata?» Citeva flash- 
back-uri trimit la epoca in care Filipache 
construind o lume si-a sacrificat familia. 
Din afara cadrului, glasul amar al Evei evocá 
trecutul: — «Ştii, cind m-au dat afară din 
toate facultățile pentru că aveam un tată 
comunist...? Iti amintesti — singurele vorbe 
pe care ni le-ai spus mamei și mie cind te-ai 


intors din închisoare: «Treziti-má la 7, 
avem treabă multă!» 
Colea Răutu, obosit: — «Așa și era, 


profil: 
Brigitte Bardot 


cinematografică Y 
sub: două A 
inițiale: 

B.B. 


Re-facerea lumii 


puterea trebuia luată fără vărsare de singe. 
Mă trimeteau cind la țară, cind in fabrică. 
Mostenisem o tara ruinată, trebuia sá re- 
facem totul». 

— «Pe toate le-ai făcut tu, tată, numai 
atunci cind ţi-ai adus aminte de noi, era 
prea tirziul» 

Şi-un alt moment sugestiv din facerea — 
cu dureri — a lumii noi. În biroul lui Bazi- 
lescu (Dan lonescu), Filipache (Colea Rău- 
tu) si alți muncitori vin să ceară fostului 
proprietar cheile tipografiei. Bazilescu, cuo 
indignare «cultă»: — «Cum Filipache, dum- 
neata care ai cules atitia ani Shakes- 
peare, Eminescu, ai sá tipáresti acum 
broșuri politice? Şi pentru politică iti tre- 
buie tradiție!» — «Ne-am pregătit toată viata 
pentru politică, domnule Bazilescu, vom 
tipări abecedare, îl vom tipări şi pe Shakes- 
peare, nu aveți grijă». Fostul proprietar isi 
aduce un ultim argument «rezonabil»: 
— «Dar e capitalul meul». — «Munca e 
insă a noastră». Scena se incheie pe 
expresia derutată a fostului proprietar, pină 
atunci atit de sigur de el: «E sfirșitul lumii, 
domnilori» — «E doar inceputul alteia, 
domnule Bazilescu». Adecvare la temă, 
măsură, emoție rezultind din inteligenta 
exprimare a generalului prin particular. 
Moment antologic al cinematografului 
románesc márturisind evenimentul natio- 


nalizării. 
Alice MĂNOIU 


Brigitte Bardot face parte din 
acei rari actori capabili, prin 
intervenția lor, să salveze un 
film prost. Într-o bună zi re- 
gizorul francez Malle s-a re- 
pezit la ieftina marfă, la ba- 
nala legendă a martirajului, 
a calvarului îndurat de biata vedetă stri- 
vită sub propria-i popularitate. Noroc insă 
cá Brigitte Bardot veghea. Ea va preface exa- 
gerările lui Malle în serioase realități de 
psihologie. B.B. a zugrăvit, ca nimeni altul, 
portretul femeii cusurgioaice, care face na- 
zuri, care «face bot», căreia, cum zice 
rOmanul: «toate-i put». Este mofturoasä 
tudulá, căreia nici aia, nici aia nu-i place. 
indiferent de situatie, ea «budeazá». Douá 
fraze revin neincetat in gura ei, douá fraze 
de argou parizian: «J'en ai marre», adicá 
«mi-e greatá de toate»; sint sátulá piná-n 
git». Sau «tout est si mochel» adicá «toate 
sint aşa de nasoalel», 

Cind un mare actor (ca Stroheim in 
Muzia cea mare sau De Sica in Generalul 
de la Rovere) se substituie regizorului, el 
compenseazá pártile proaste ale filmului 
introducind pasaje artistice valoroase. In 
filmul lui Malle, Viatá particulará, Brigitte 
Bardot face mult mai mult. Ea nu compen- 
seazá, ci schimba radical filmul. li dá o 
altâ temá, ii dá o altâ poveste. In locul 
martirajului de vedetá, ea substituie un alt 
calvar, mult mai dur si, mai ales, mult mai 
real, mult mai adevárat: este martiriul cu- 
surgiului, al nenorocitului condamnat sa 
nu-i placă nimic, să nu-i placă oamenii, 
nici atunci cind nu-i dai pace, nici atunci 
cind il laşi in pace. Acesta e personajul 
creat de Brigitte. Cit despre Malle, «honni 
soit qui Malle y pense». 

Un alt film-cheie al acestei mari actrițe 
este Ursul și păpușa, replică modernă 
(și cit de originală!) a celebrei Taming ot 
the Shrew (Imblinzirea scorpiei) de Sha- 
kespeare. Este reeducarea cusurgioaicei. 
Este umanizarea fudulei. Şi profesorul va fi 
un nostim zăpăcit, un muzicant boem și 
naiv, trăznit și înțelept, fermecător inter- 
pretat de Jean Pierre Cassel. Cu mijloace 
pedagogice improvizate, instinctive, neaș- 
teptate, dar toate incálzite la căldura dra- 
gostei și tandretei, imposibila noastră cu- 
surgioaică devine om. lar Brigitte Bardot 
iși va topi personajul cu aceeași grație cu 
care, în alte roluri, știe să-l intrupeze. Cred 
că au dreptate cinefilii cind o așează in 
virful Olimpului francez. 


D.1.S. 


21 


Cartea de film la noi 


„Viaţa mea” 
de Jean Renoir 


«Cinematograful e oare o artă? — ȘI 
ce vă pasă? e răspunsul meu. Faceți 
filme sau ocupati-vá de grădinărit. Cele 
două ocupații sînt arte İn aceeași mă- 
sură ca un poem de Verlaine sau un 
tablou de Delacroix. Arta nue o meserie, 
e maniera de a-ți exercita o meserie... Vă 
propun definiția mea despre artă: arta e 
«facerea»... Tata nu mi-a vorbit niciodată 
despre artă. Nu putea suporta acest 
cuvint». Cel care ne propune această 
imbietoare definiție e regizorul Jean 
Renoir, despre care s-a spus că rămine 
«cel mai francez dintre cineastii de 
dinainte de război», unul dintre părinții 
«realismului poetic». El trăiește în pre- 
zent în S.U.A. (?),are 84 de ani și de 
4 ani nu mai face filme. Tatăl lui, cel care 
nu putea suferi cuvintul artă, era pic- 
torul Auguste Renoir. După «Renoir, 
zbucium și creație», amintirile fiuiui 
despre celebrul său tată (tradusă și la 
noi acum citiva ani,tot de Ileana Soldea) 
Jean Renoir işi scrie autobiografia (de 
loc romantatá) la insistența unor mal 
tineri cineaști, cărora tot ce precede 
filmul vorbit le apare ca desenele din 
cavernele de la Lascaux. 

«Viața mea» (in original: «Ma vie et 
mes films») este o suită de mărturisiri 
menite să recompuná — în cel mai pur 
stil Renoir — existența unui cineast, 
care,ca puțini alții, a spart tiparele (ce 
canonizaseră precoce noua artă) re- 
compunind regula jocului numit film, 
după propriile-i intenții, acestea însă 
urmărite pină-n pinzele albe. «Orice 
operă a vreunuia dintre noi Işi dobin- 
dește valoarea în funcție de gradul în 
care sintem capabili să ne definim con- 
vingerea... La unii comoara va rămine 
necunoscută, înăbușită de mulțimea 

minciunilor cu care ne e presărată 
existența». 

La capătul acestei cărți aflăm nu doar 
o concepție despre cinema,ci — lucru 
cu siguranță mai important — despre 
viață. «Majoritatea oamenilor iau drept 
etalon al existenței scara evenimente- 
lor...Era anul cinematogratului sonor 
Eu imi cataloghez viata după prieteni». 
Aparent discontinui (amintind de con- 
structia zigzagatá din filmele sale), me- 
moriile sar de la imaginile din copilá- 
rie (dominată de îngerul păzitor Ga- 
brielle, un model al pictorului), de la 
melodramele de pe Bulevardul Crimei 
(«inláturate din teatrele elegante de 
cátre drama psihologicá. Oh! Freud, 
clte crime se comit in numele tául»), 
piná la Chaplin, Griffith, Stroheim, Mar- 
léne Dietrich si Jean Gabin, Dudley 
Nichols, Charles Langhton, Anna Mag- 
nani, de la Paris, piná la New York, 

ollywood şi India... Dintr-o singurá 

sáturá, o apariție — dintr-un dialog 

aparentá banal, se sugereazá un ca- 
racter, o relatie, o lume. Un detaliu 
revelator, principiu specific cinemato- 
grafic, face ca cuvintul sá capete preg- 
nanta si materialitatea imaginii. 

Pe cei care nu i-au vázut filmele, 
cartea li incitá sá urmâreascâ reprogra- 
marea ciclului Renoir la Cinematecä, 
Pentru cei ce au vázut cel putin Regula 
jocului şi İluzia cea mare sau chiar 
Doamna Bovary, Budu salvat de la 
inec, Toni, O plimbare la tará sau 
Nana, cartea nu este o revelatie, ci 
bucuria unei confirmări. Bucuria de a 
fi găsit acea mereu sperată identitate 
între om si artist, de a-l fi regăsit pe 
Renoir aşa cum îl intuiam din filmele 
sale, dar şi tristețea în fața unui creator, 
care a trăit și a gindit filmul, mult mai 
mult decit a izbutit s-o arate publicului. 
Același Jean Renoir bonom, cald, plin 
de umor, duios fără spaima că ar putea 
fi desuet, ironic degustător al farmecu- 
lui discret al burgheziei (cu mult înain- 
tea lui Buñuel), deloc dispus să facă 
moralá.desi e limpede că eticul îl preo- 
cupă cel mai tare, aflat întotdeauna la 
egală distanță de lucruri și de sine, 
mereu gata de a spune o poveste în 
fata unui pahar cu vin roșu de Burgun- 
dia sau de a se deghiza într-un urs 
nelndeminatec și greoi, fără prejudecăţi 
sau teamă de ridicol, obsedat de regula 
jocului și mai ales de cei care o calcă, 
de mari sau de mai mici iluzii... 

La 80 de ani, profesiunea de credință 
a regizorului Jean Renoir sună astfel: 
«Cinematograful mi-a pricinuit multe 
deceptii, multe necazuri, dar bucuriile 
ce i le datorez au depășit cu mult mize- 
rille. Dacă ar fi s-o iau de la început, 
m-aș apuca tot de cinematograt». 


Roxana PANĂ 


mai spectatori! | | 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


Pentru Patrie 


«Nu sint critic de film, nici nu pot fi, 
deoarece nu am cuvinte mestesugite pentru 
critică şi nu cunosc toate tainele realizării 
unui film, dar îmi plac cele bune, cum zicem 
noi spectatorii, și am urmărit pe cit mi-a 
fost posibil evoluţia cinematografiei noas- 
tre. Am vizionat de curind filmul Pentru 


Patrie... Fiecare român trebuie să știe că, 


pentru nașterea națiunii noastre la '77, au 
luptat plugari cu dorinţa fierbinte de pămint 
— idee minunat realizată in film. Parca 
insisi actorii s-au întrecut pe sine. Ce să 
spun de Amza Pellea? L-am văzut în multe 
filme, dar în rolul generalului Cernat cred 
că a depășit și aşteptările regizorului. Cum 
o fi lucrat Sergiu Nicolaescu, ca regizor si 
artist, cu colectivul de actori, cu figurantii, 
cu toți cei ce au realizat filmul — el știe. 
Dar a realizat uimitor de fidel, după părerea 
mea, sfirșitul unei epoci și inceperea unei 
noi etape in dezvoltarea națiunii noastre.. 
Nu cumva criticii de specialitate să se apuce 
si să se lege de cutare și cutare minusuri 
ale regiei, că ghiuleaua de tun nu prea este 
de epocă, sau că zgomotul de artilerie prea 
seamănă cu cel al tunurilor moderne etc 
etc. Cred că acest film a fost realizat nu 
din dorința doar de a face filme de epocă, 
ci pentru a dovedi din nou tuturor cine s-a 
bătut pentru acest pămint românesc» 


Ruxanda GHEORGHE 
str. Deditel nr. 3, bloc 109 A, sc. C, ap. 4 
Ploiesti 


Doctorul Poenaru 


«Doctorul Poenaru este un personaj de-o 
frumuseţe tristă, izvorit parcă dintr-un fel 
de baladă închinată luptei omului cu con- 
stiinta sa şi cu mizeriile vieţii. Doctorul 
Poenaru este un Don Quijote modern care 
nu luptă cu mori de vint, ci cu indárátnicia 
oamenilor, cu viața dură, şi toate acestea 
pentru a deveni om. Filmul este simplu, 
nimic ieşit din comun, nimic exagerat. O 
soție nici frumoasă, nici urită, un copil dră- 
gut, apoi spitalul si iată universul doctoru 


posibilităţi posibile 


As fi foarte curios să mă intilnesc cu 
Mădălina in anu! 2000. Nu de alta, dar, 
impreună cu colegii ei, are o propunere 
care — sint convins — va face senzaţie 
printre specialiști: un studiou pentru 
olimpiada din anul 2000 (ultima din seco- 
lul acesta,pentru că secolul XXI, după 
cum bine se știe, începe la 1 ianuarie 
2001). 

«Ei si ce e cu asta, vor spune unii, 
stadioane există!» 

Într-adevăr, există. Ca acesta insă, 
nu există, pentru că stadionul conceput 
de Mădălina și colegii ei este un stadion 
care poate avea 30 000 de locuri, 60 000 
sau la nevoie chiar 100 000. Nu sint tre: 
stadioane, ci unul singur cu trei posibi 
litáti. Tribunele sint rabatabile si vor 
fi puse in mișcare de nişte motorase. 
Macheta este gata. Are 28 000 de ele- 
mente de lemn. 

Zău că aș vrea sá mă intilnesc cu au- 
torii propunerii in anul 2000 ca să reali- 
zez documentarul pe stadionul lor. 


Alexandru STARK 

P.S. Mădălina și colegii ei sint in virstă 
de aproximativ 9-10 ani si fac parte di 
cercul de prelucrare artistică a lemnulu 


de la Casa pionierului si soimilor patrie 
din sectorul Hl al Capitalei. 


cinema 
Anul XVI (187) 


Bucureşti 
iulie — 1978 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


lui Poenaru. Filmul se identifica perfect cu 

epoca respectivá, tocmai de aceea are vi- 

yoare gi trezeste interes. Totul pare ade 

várat si de ce sá nu pará in acest film grav, 

lâcut, in care lupta surdá cu viata se da 

prin fapte si nu prin vorbe...?» (Filip Ralu 
Bd. N. Titulescu 92, Bucuresti). 

*N.R.: Din păcate, pind la data de 3 iulie 
1978, cind am trimis la tipar aceasta rubrica, 
despre acest film, ca si despre cel precedent, 
nu am primit mai mult decit o singură scri- 
soare. O dorință de promptitudine ne face 
să le publicăm, atitea cite sint, în aşteplarea 
altora. 


E atit de aproape fericirea 


© «...Călătoria Cristinei si a prietenului 
ei, model de tenacitate, de luptă continuă 
intru îndeplinirea unui tel propus, este o 
lecție de viață adevărată pentru tineret 
Cred că multi dintre cei ce fac parte din 
acest «clan» s-au regăsit ca-ntr-o oglindă 
in ochii acestor eroi. Alţii, nu. Alţii se de- 
ghizează, joacă un rol două, dar pină să-și 
dea machiajul jos, trebuie să mai apară o 
altă şi altă Cristină, cu ochii albaștri, fru- 
inosi, în care sá se citească pe ei înșiși 
Frumos poem scris într-o oră si jumătate, 
pentru noi, tinerii, care putem fi oricind. 
atit de aproape de tericire». (Iuliana Filip — 
Bd. lon Sulea 58, Bucureşti). 


© «...Din imprudentâ, operatorul a fixa! 
obiectivul aláturi de fericire, nu atit de 
priceput Incit sá fie si in subiect. Mizan 
scena dovedeste lipsurile de structurá ale 
scenariului: fapte rinduite fárá o strinsá 
unitate, deschizind greu intelesurile po- 
vestii; in fiecare scená sint vorbe care ne 
fac sá nu luăm serios în discutie, intregul 
Tinerii sint vázuti la suprafatâ, acolo unde 
nu se gáseste nici o apropiere de fericire. 
Astfel, apárem ridicoli: in perioada de prac- 
ticá sintem si altfel decit gázduiti într-un 
sat de vacanţă, capricioși, permanent siliti 
să strimbăm din nas; în general sintem 
văzuţi ca nişte tineri pe trei sferturi incapa 
bili de autocontrol, cu plăceri şi gustur 
extravagante și judecată infantilă. Păi tată! 
avea dreptate cind fi spunea fetei: «Fâ-tı 
bagajele şi haide acasă»! Ştia el ce spune 
Marea nu rezolvă problema fericirii, des: 
» tainică şi crudă ca adincurile urriversului» 
(Constantin Mamelia — Bd Republicii 
23-25, Oras Gh. Gheorghiu-De)). 


© «...Privit In întregime, a fost un film 
bun. Cam liniar, fara izbucniri sau agonii, 
lârâ sentimente puternice, un film in care 
totul era normal, personajele sint caractere 
bine schitate, chipurile de oameni bine 
scoase in evidentá. La filmul acesta nu te 
mdignezi sau nu savurezi bucuria, nu te 
emotionezi sau nu gindesti prea mult, 
tocmai pentru că ti se dá totul de-a gata. 
Problemele, iubirile, bucuriile se rezolvá 
de la sine, scenaristul avind grijá de asta 
si nelásindu-ne nimic altceva de făcut deci! 
să ne declarăm mulțumiți că totul s-a sfir 
sil cu bine. Dar dacă totul s-a sfirsit cu 
bine, noi ce să mai analizăm, ce sá ne ma! 
främinte? Poate existența unor părinţi, ca 
aceia ai Cristinei sau poate neincrederea 
c-ar putea exista azi, aici, oameni ca Paul» 
(Milena C. — Baia Mare). 


e «...Publicul vine la film şi-i urmărește 
cu interes derularea intimplárilor. Cine poa 
le să nu se simtă antrenat de problemele 
uzinei ca şcoală de viaţă, de problemele 
maturizării adolescenților de azi sau de 
cele ale închistării unor părinţi în rigide 
«principii» de educaţie? Întilnirea pe ecran 
a acestei problematici li dă spectatorului! 
o marcată stare de bucurie. Ceea ce multu 
meste, o dată în plus, este faptul că si in 
acest film, ca si în numeroasele productii 
surori din ultima perioadă (nu le-ar fi de 


Coperta | 


Marga Barbu și Florin Piersic, doi 
mari actori de care filmul nostru are 
mereu nevoie si pe care publicul ii 
vrea mereu. 


Fotografie de Emanuel TÁNJALA 


deochi, fie si numai numárul!), nu se in- 
cearcá diverse tehnici sofisticate de ex- 
punere, ci se practicá o naratie directa... 
Dar pentru ca aceste elemente de fericire 
(uneori atit de ocolite numai de dragul 
unui pretins «nou») sá se constituie intr-un 
ansamblu implinit, se impunea, cred, selec- 
tarea pentru fiecare episod a unor tapte 
esentiale, caracteristice momentului dat... 
Lipsesc acele momente hotáritoare ale aco- 
modárii eroinei la viata uzinei, iar problema 
gravá a adaptáril mai greoaie a unor absol- 
venti la viata de productie, e prezentatá 
de-a dreptul caricatural. Şi totuşi e atit de 
mare interesul pentru problemele vieții 
noastre de azi, incit spectatorul e dispus sá 
completeze singur temele, pe alocuri doar 
enunțate de realizator». (G. Brucmaier — 
Calea Unirii 27-31, Suceava). 


Cronica telegenică 


© O antologie a filmului românesc: 
«Au trecut ani bunisori de cind am propus 
televiziunii (şi prin revistă și direct la tv.) 
o programare susținută, serioasă, a anto- 
logiei filmului românesc, nu numai pentru 
orgoliul meu personal, ci pentru ca gene- 
ratia nouă să surprindă mai bine etapele 
parcurse în această artă». (lonel Teaha — 
Ed. Armata Rosie 23-25, Arad). 


© Linia maritimă Onedin: «Vă scriu in 
numele colegelor mele, toate cititoare a 
revistei dv., atit de interesantă și frumoasă. 
Este o revistă care ne place foarte mult, ca 
si filmele românești cit si cele străine, bine- 
inteles cind sint bune. Vă scriem pentru a 
ne îndeplini și nouă o dorinţă; am aşteptat 
ca în revista «Cinema» să apară un rind 
despre filmul serial Linia maritimă One- 
din. Este un film serial excelent și ne bucu- 
ră mult faptul că s-a prelungit, dar intrista- 
rea este că timp de peste 40 de episoade, 
cite au rulat pină acum, nu ati scris nicio- 
dată nimic. Ne-am bucura foarte mult să 
stim ce părere aveți despre actorii excelenți 
ai acestui film. Să stiti că la noi. pe valea 
Jiului, Linia Onedin este cel mai iubit se- 
rial de televiziune și se vorbeşte frumos 
despre el». (Mariana Marinescu, /nvaia- 
toare la $c. gen. nr. 5 — Vulcan, jud. Hune- 
doara). (N.R.: Aveţi dreptate si chiar in 
acest număr, după cum puteți constata, ne 
corectăm atitudinea fală de acest serial, in- 
tr-adevár de cerlâ calitate profesională). 


© O emisiune bună: «Mulţumesc pen- 
tru actul de cultură realizat prin aceste 
«Stele ale cintecului si dansului». nrezen- 
tate de Tudor Vornicu si Mariella Petrescu. 
pe care unii sceptici le pot considera doar 
ca simple divertismente. Dar nu. Cei foarte 
tineri devenim optimişti (mai ales acum, în 
preajma unor examene deloc ușoare), cei 
mai puțini tineri găsesc și ei, fără Indoiala, 
plăcere și dulce nostalgie. Asta pentru că 
cei de pe ecran, indiferent de virsta biolo- 
gică (putin cam rigidă expresia, dar e 
practică...) sint sufletește veşnic: adoles- 
cenți. Sá pledám, deci, pentru muzică, 
dans, voiogie şi, de ce nu?, pentru intele- 
gere. Pentru înțelegerea faptului că totul 
exprimă dorinţă de viață si de pace. Deci 
mulțumesc pentru prezența Magdalenei 
Popa, pentru Arthur Rubinstein, multu- 
mesc printr-un titlu al unuia dintre slagá- 
rele indrägitei formaţii ABBA: «Thank you 
for a music». (Claudia Doina Bujdei, 
pentru trei zile încă elevă a lic. «C-tin 
Negruzzi» — Iasi). 


Rubrica realizata de 
Radu COSASU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din stráinátate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafica 
loana Moise 


Prezentarea artistica: 
Anamaria Smigelschi 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteiin — Bucuresti 


23 august 1944 — 23 august 1978 


O PAGINA DE MAREATA EPOPEE 


İn fiecare an, la ceasul cînd holdele poleiesc cu aurullor hambarele țării, 
cind toată suflarea românească İşi vestește, cu mindri» indreptátitá, suc- 
cesele noi si temerare înregistrate spre cinstirea sarbatorii nationale, po- 
porul nostru, cu tot entuziasmul patriotic și elanul său revoluționar, parti- 
cipă la marea sărbătoare a zilei de 23 August, zi solemnă de cinstire a glo- 
rioasei insurectii nationale armate antifasciste şi anti-imperatiste In aeeas- 
tá zi de august din 1944, sub steagul victorios al partidului, poporu! nostru a 
eliberat tara de sub dominaţia hitleristă, înscriind astfel o pagină de glorie în máreata epo- 
pee naţională a insurecției, ce va rămine de acum înainte o pagină a bravurii şi voinţei de 
libertate, o pagină care consemnează, cu emoție si adincă cinstire, actul care a deschis 
in istoria noastră contemporană, era edificării socialismului și comunismului în România. 

Acest moment al istoriei noastre contemporane este de o importanţă covirsitoare pentru 
destinul și evoluția poporului român. 

Edificarea societăţii socialiste pe care actul de la 23 August 1944 a făcut-o posibilă pe 
pămintul țării noastre a dat poporului român prilejul afirmării puternice, incontestabile si 
exemplare a geniului său creator pe toate planurile manifestării umane. Dovadă elocventă 
si copleșitoare în acest sens stau realizările materiale și spirituale ce alcătuiesc tezaurul 
societăţii noastre noi și totodată forța României de astăzi. Dovadă elocventă și copleșitoare 
stă Insäsi România socialistă cu impetuoasa ei dezvoltare și afirmare prestigioasă în arena 
internațională, România socialistă al cărei glas răsună cu putere și inconfundabil în toate 
forurile si in toate imprejurárile în care se dezbat problemele lumii contemporane. Aceste 
probleme ale lumii contemporane analizate cu atita adincime si clarviziune, cu atita pro- 
funzime analitică și acuitate a sintezei de către tovarășul Nicolae Ceausescu în fata acti- 
vului central de partid şi de stat la 3 august 1978 nu sint nici puţine si nici dintre cele mai 
lesne de solutionat. Grăitor exemplu şi expresie a ideologiei si politicii revoluţionare a 
țării noastre, adevărat îndemn şi totodată călăuză în aplicarea gîndirii socialist-stiintifice 
în analizarea fenomenului politic şi social contemporan expunerea făcută de secretarul 
general și președintele României se constituie ca document de vastă rezonanţă și amploare 
analitică a complexei problematici a omenirii de astăzi. Pe plan politic, economic social, 
cultural, pe continentul nostru şi pe celelalte continente, problemele societății contempo- 
rane, cerințele noi ale relaţiilor internationale, spiritul nou de abordare a lor,ca si căile de 
realizare a aspirațiilor de pace și progres ale tuturor popoarelor găsesc in această expunere 
expresia a insăși capacității exemplare a gindirii socialist-stiintifice, traducerea in viata 
a politicii interne și externe a partidului nostru. 

Cu același prilej care se constituie în dată memorabilă, problemele culturn si artei, atit 
in lume cit și la noi, s-au aflat în raza de investigare pe care secretarul general al partidului 
nostru a întreprins-o aducind si în această zonă de manifestare a gindirii umane un mode! 
de analiză a fenomenelor şi o fundamentală situare a faptelor în adevărata lor lumină consti- 
tuindu-se astfel în reper de granit al analizei creaţiei și culturii. După cum se știe există 
în lume, si nu de ieri,de azi, o serie de teorii și pretinsi teoreticieni care rezervă oamenilor 
de litere și cultură rolul de «aleși», un fel de «modele» pe care societatea ar trebui, conform 
acestor opinii, să le urmeze exemplul, ca si cind acești «aleși» (aleși de cine?) ar deține 
vreun monopol al gustului, al insuşi actului gindirii. În fapt, aceste teorii nu fac decit să tindă, 
la dezarmarea maselor și in fond să pună creaţia spirituală in slujba intereselor claselor 


«Deasemenea — a subliniat tovarășul Nicolae Ceauşescu — se încearcă reducerea 
sterei creației numai la literatură și artă, ignorindu-se creația stiintiticá — care de 
tapt deschide drumurile noi ale civilizației și progresului societății — precum și 
creația maselor ce tăuresc bunurile materiale, bogăția materială și spirituală a po- 
poarelor. Desigur, literatura și arta reprezintă o parte importantă a creației sociale 
și au un rol de seamă în viața societăţii noastre. Dar în același timp, trebuie acordată 
atenția corespunzătoare stimulării şi aprecierii creației ştiinfitice şi tehnice, creației 
materiale a oamenilor muncii, care au rolul h în asigurarea mersului înainte 
al societății. Este necesar nu să se opună creaţia literar-artisticá maselor largi popu- 
lare, ci să se înțeleagă taptul că aceasta nu se poate dezvolta decit în strinsá legătură 
= en fortelor de productie, servind poporul, lupta revolutionará, progre- 

in contextul infinit mai larg pe care expunerea cu valoare de document, fácutá de se- 
cretarul general al partidului nostru il deschide creatiei si intregii manifestári a spiritului 
uman, insâşi privirea şi acuitatea actului artistic cultural de la noi capătă alte dimensiuni, 
mai largi, mai inalte. Nevoia de a dezbate creatia şi destinatia ei socialá se ridicâ la treapta 
unei imperioase vocatii şi a unei superioare intelegeri. «Însuşi testivalul «Cintarea Romá- 
niei» —a arátat secretarul general al partidului — conceput, dupá cum este cunoscut, 
ca o tormá de destășurare activă a muncii ideologice in toate domeniile — este in 
prezent orientat mai mult spre manifestâri artistice. În a doua ediție chiar se accen- 
tuează această latură. Or, dimpotrivă, ar trebui să se acorde o atenție sporită educa- 
tiei ideologice a maselor, dezbaterii largi a problemelor complexe, pentru a da oa- 
menilor răspuns la preocupările lor, pentru a tace ca toţi cetățenii patriei noastre 
să tie înarmați cu cele mai noi cuceriri ale științei, ale cunoașterii umane, să devină 
luptători activi pentru atirmarea concepțiilor revoluționare despre lume şi viata in 
tara noastrá, in intreaga lume». 

Privite în aceasta lumină nowd,sarcinile şi obiectivele, drumul cinematografiei noastre 
devin mai ample, mai generoase şi mai responsabile. Cinematografiei noastre i se deschide 
acum calea unei producţii mai bogate dar în fata căreia stau si cerințe mai complexe. Tre- 
cutul si prezentul poporului nostru, izbinzile lui de ieri si de astăzi, o dată cu perspectiva 
unui orizont fara seamăn în istoria lui — iată traiectoriile gindirii cineastului. Dar o dată cu 
numărul sporit de filme, pentru cineastul nostru se impune cu precădere de a determina 
ca atit gindul, cit si exprimarea lui în film să fie pe măsura epocii pe care o parcurgem, la 
inâkimea vieții de astăzi, să fie adică mai profunde, mai convingătoare şi mai emotionante. 
Să fie mai artistice. 

Perspectiva a 60 de filme anual este pentru cineaștii noștri — și sintem convinși că 
exprimăm sentimentul tuturor categoriilor de creatori ce concură la creaţia cinematogra- 
fica — un prilej de mare satisfacţie, dublat de conştiinţa lucidă si a unei imense responsa- 
bilitáti privind educaţia spectatorului și înălțarea lui emoțională prin artă. Epopeea natio- 
nală, filmele despre trecutul poporului nostru, filmele despre prezentul lui atit de complex 
si de pilduitor, atit de bogat în fapte şi semnificații în experienţe individuale si colective, 
filmele despre viitorul nostru vor deveni, sintem siguri, dovada maturității artistice a cine- 
matografiei noastre, dovada vibratiei cu care participă cineastul la opera edificării socia- 
liste și comuniste în tara noastră. 


exploatatoare. 


Dezbaterile 


revistei „Cinema“ 


Un portofoliu de scenarii bogat: 
o primă garanție 


În fața cinematograliei 
românești, conducerea par- 
tidului şi statului nostru a 
fixat o sarcină cu totul si 
cu totul de excepție. Este 
vorba ca în citiva ani 
patru sau cinci — productia 
noastră anuală să se ridice la 50—60 filme 
de lung-metraj. Acest număr de filme 
(aproape triplu decit cel actual) poate 
duce ori la înmulțirea producţiilor medio- 
cre, ori la mai multe filme bune si — de 
ce nu? — la apariţia filmelor foarte bune, 
si chiar a acelei opere de excepție pe care 
o dorim de atita vreme. lată de ce, în nu 
mele acestei a doua perspective, care înăs- 
preste sarcina dată, dar care emotioneazá 
si insufleteste pe toţi cei ce iubesc filmul 
românesc, trebuie să vorbim despre ac- 
tuala noastră atitudine teoretică, estetică 
si practică față de scenariu și nu pentru 
a face doar un proces trecutului şi pre- 
zentului. 

Dar mai intli despre atitudinea noastră 
ideologică față de scenariu. Pentru ca sá 
transformăm constiintele prin film — sar- 
cina noastră de bază în frontul ideologic 
— trebuie să convingem. lar pentru a- 
ceasta trebuie ca, pe de o parte, să re- 
flectâm veridic viata, iar pe de altă parte 
să arătăm o mai mare stimă si încredere 
spectatorului nostru, spectator care a cres 
cut simţitor din punct de vedere ideologic 
(înțelegerea vieţii) și din punct de vedere 
al gustului (exigentá artistică). Între timp, 
noi continuăm să-i adresăm filme ca în 
perioada istorică de acum 20—25 de ani, 
cind el, spectatorul nostru, cu o genero- 
zitate induiosätoare, intra să vada orice 
film românesc, entuziasmat doar de posi- 
bilitatea de a auzi limba maternă pe ecran. 
Nu se poate sá nu recunoaştem că multe 
filme se mai baricadeazá și astăzi in spe 
tele unor scheme de «viatá» alcătuite pe 
baza aceloraşi normative (de tristă memo- 
rie), în care «negativul» cu «pozitivul» sint 
amestecate ca la spiterie. Aceste «rețele 
sigure» au dus la mentalitatea după care, 


2 


ema 


cu cit va «spune mai putin», cu atit sce- 
nariul va avea «mai multe sanse». Cea 
mai serioasâ consecintá a acestei anoma- 
lii este că ea oferă in prezent posibilitáti 
de afirmare unor persoane care, așa cum 
au dovedit, în afara dorinţei lor de «a face 
film», nu au nimic important de spus. Pe 
de altă parte, rămii uimit de poncifele pe 
care le acceptă uneori în scenariile lor 
chiar unii realizatori de valoare sau de 
«argumentele» cite unui conducător al unei 
case de filme, în numele așa- zisei «beto- 
nări» a scenariului... 


Este adevărat, a înfățișa viabil, convin- 
gător si de pe poziţiile noastre aspectele 
conflictuale ale extraordinarei vieți de as- 
tăzi, nu este la indemina oricui. Pentru 
aceasta, pe lingă răspunderea partinică, 
scenaristul si regizorul trebuie să dove- 
deascá și o deosebită forță artistică. Dar 
putem lăsa să se perpetueze paupertatea 
ideilor, lipsa tensiunii dramatice în atitea 
din scenariile si filmele noastre? 

Ce este de tăcut? Se impune, cred, ca 
pe lingă acțiunea profilactică dusă cu toate 
forțele pentru a-i stopa pe cei care «vor 
să facă film» (fără a avea ceva important 
de spus), să angajăm dezbateri lipsite de 
formalism, pentru ca impreună, realizatori, 
indrumátori de la casele de film si produ- 
cători să determinăm ca scenariile, rein- 
torcindu-se plenar la viață, sá dea consis- 
tentá filmelor noastre. 

In privința atitudinii noastre estetice fata 
de scenariu. Măcar în virtutea faptului că 
între imponderabilele exprimări prin film 
şi cele ale exprimării prin scris, există mari 
diferente calitative, scenariul nu poate fi 
înțeles ca un protocol, ca un proces-ver- 
bal complet al viitorului film. Fără preten- 
tia de a oferi rețete, se poate observa că 
un scenariu valabil se va putea găsi într-un 
evantai de posibilități, avind într-o extre- 
mitate pe cel care consemnează destul 
de aproape desenul acţiunii viitorului film 
(ca în cazul filmului epic) și, în cealalta 
extremitate, pe cel care doar sugerează 
acest desen, lăsînd realizatorului un cimp 


mai vast de interpretare proprie si de de 
cizie a morfologiei secventelor cinemato 
grafice (in cazul unor filme-eseu sau poe- 
matice). În orice formă cuprinsă în aces! 
rvantai de posibilități stilistice, exigenţele 
scenariului rămin însă aceleași: 

— existența unei idei artistice gene- 
roase, cu adevărat tulburătoare pentru rea- 
lizator; 

— o structură (organică cu exprimarea) 
care n-o poate da decit dramaturgia de 
film înțeleasă ca aptitudine a scriitorului 
de a găsi acele conexiuni dintre parti, în 
măsură să declanșeze sensuri și semnifi- 
catii, sugerind totodată filmului viitoarea 
compoziție; 

— o cit mai mare și expresivă posibili- 
tate ca prin scris să fie «stirnită» vizuali- 
tatea, care va concretiza ideile prin film; 

— un dialog care să nu determine el su- 
biectul (ca in teatru), ci care sá tiná seama 
cá imaginea cinematograficá nu este nu- 
mai «video», ci aidoma unui atom cu două 
nuclee, legate organic, este «video-audio». 

İn prezent noi discutăm foarte putin 
(daca nu chiar deloc) problemele conditiei 
artistice a scenariului. Critica de speciali- 
tate intreprinde rar analize ale scenariilor 
de film si din cauza abordării unor aspecte 
periferice, generalizările făcute pe margi- 
nea aportului unui scenariu de film sint 
palide. În munca asupra scenariului, ca- 
sele de filme iau în considerație mai mult 
problemele legate de subiect (story), de 
sistemul de personaje, de scurtări și re- 
editări ale decupajelor, pentru a se înscrie 
in metrajul util etc., dar mult mai putin 
acele aspecte care tin de o mai mare expre- 
sivitate a scenariului. Si poate cá tocmai 
pentru cá aproape nimeni — inclusiv rea- 
lizatorii — nu se preocupá de modalitátile 
stilistice proprii fiecárei personalitáti ar- 
tistice, unele filme au început să semene 
atit de îngrijorător între ele... 

Situaţia care trebuie sá dea cel mai mult 
de gindit, în special realizatorilor, este de- 
gradarea treptată a decupajului regizoral. 
Decupajul, această ultimă ipoteză scrisă 
a filmului (mai completă și mai cinemato- 
grafică decit cea a scriitorului), confectio- 
nat în mare pripă, fără prospectii şi docu- 
mentare, a ajuns ca de foarte multe ori să 
nu mai reprezinte altceva decit simpla co- 
piere a scenariului scris de scriitor, des- 
pártit prin cifre care numerotează cadrele 
si indică metrajul. 

Sintem răspunzători de această situaţie 


CINEMA 


Ziua de miine a cinematografie 


în primul rind noi, realizatorii, nu numai 
pentru că o parte din noi recurgem la a- 
ceastă practică, dar pentru că noi toti 
facem Încă prea putin pentru formarea 
unei opinii împotriva acestei practici. În 
ultimul timp, munca pozitivă a comisiei 
ACIN pentru scenariul de lung-metraj a- 
duce speranta că vom putea restabili exi- 
genta in această direcţie. Exigenta sporită in 
zona scenariului trebuie susținută bine- 
inteles atit de realizatori, cit și de indrumá- 
tori de la casele de filme, ca și de forul d 
aprobare care trebuie sá vădească aceeas. 
intransigentá faţă de lipsurile artistice ale 
scenariului, ca si fata de cele ale continu- 
tului si subiectului. 

Cu privire la atitudinea noastrá practicá 
actualá fatá de scenariu, se pune intre- 
barea: cine va scrie — dacá nu cele 100—120 
de scenarii anual (ca sá ai de unde alege, 
raportul trebuie sá fie mácar de 1:2) — 
dar chiar cele 50—60 de scenarii care vor 
intra în producție în fiecare an? Actual- 
mente, cei care scriu regulat pentru filmul 
românesc pot fi numărați pe degetele ce- 
lor două miini; iar regizorii care-și scriu 
singuri scenariile pot fi epuizați și pe de- 
getele unei singure miini. Scriitorii buni 
vin sporadic din literatură către film, de- 
oarece ei continuă să-şi considere creatia 
de bază în literatură si nu în film. Obser- 
văm că actualele forțe scenaristice vala- 
bile ar putea rezolva 25—30 de scenarii 
anual. Ce facem cu celelalte scenarii? 

Apar posibile următoarele soluţii: 

— atragerea scriitorilor buni, cu expe- 
rientä cinematografică, la o activitate re- 
gulată, permanentă, Pe lingă proiectele 
personale, lor li se pot încredința si teme 
comandate (lansările de comenzi si con- 
cursul a două-trei scenarii la o temă im- 
portantă va deveni, probabil, o soluție la 
care va trebui să apelăm mai frecvent decit 
pină acum); 

— atragerea scriitorilor buni, care n-au 
mai scris pentru film și inițierea lor, prin 

lorme organizate de dezbatere a proble- 
melor scenariului; 

— depistarea, prin concursuri, a unor 
tineri scriitori talentați care vădesc apti- 
tudini si vocație pentru scrisul de film, si 
inițierea lor în forme organizate de studiu 
si dezbateri (de ce nu ne-am îngriji și aici 
de «schimbul de mline»?). 

Ce ne poate ajuta să atingem aceste 
deziderate? 

— Reactivizarea cenaclului de dramatur- 


«Insurecția națională 
din august 1944 
va rámine vesnic 

in conştiinfa 
poporului román, 
amintirea sa 
transmifindu-se 
din generafie 
in generafie, 

ca un simbol strâlucit 

al eroismului 


maselor populare, 
al spiritului 
revolufionar 

al comuniştilor, 

al tuturor 
militantilor 
revolufionari 

din fara noastrá». 


Nicolae CEAUŞESCU 


ıoastre începe cu ziua de azi a scenariului | 


gie de film initiat anul trecut de Asociatia 
cineaştilor impreuná cu Uniunea scriito- 
rilor, cenaclul «Clubul criticii» (care are 
o activitate si o ținută relevabile), inițierea 
unor cenacluri de dezbatere a problemelor 
scenariului pentru scriitorii din tara, în 
mari orașe ale tării (Cluj-Napoca, laşi, 
Timișoara, Craiova și altele); 

— organizarea unui curs de inițiere pen- 
tru tineri scenariști în cadrul IATC-ului; 

— apariția unei publicaţii teoretice (má- 

ar lunare) care să dezbată cu precădere 
problemele scenariului de film şi să pu- 
blice scenariile de valoare, ori pe cele 
susceptibile de a generaliza experiența sce- 
naristică. Aceasta ar face ca, pe lingă scri- 
itorii din capitală, să fie apropiaţi de pro- 
blemele creației scenaristice şi scriitorii 
din tara; 

— o mai atentă si mai aplicată analiză, 
a filmului în general si a scenariului în spe- 


cial, din partea criticilor și teoreticienilor 
noștri de film, o mai mare pondere acor- 
datá de revista «Cinema» acestor proble- 
me; 

— admiterea unui procent mai mare de 
«risc» In problema achizitionârii scenari- 
ilor. Casele de filme sá poatá aconta munca 
unui scenarist, cind capacitatea acestuia 
si valoarea proiectului oferit prezintá ga- 
rantii in acest sens (actualmente, destui 
scriitori ocolesc scenaristica, neacceptind 
sâ-şi asume riscul a douá-trei luni de 
muncá la capátul cárora lucrarea poate fi 
respinsá (nu Intotdeauna din motive pen- 
dinte de scenariu). 

latá numai citeva din solutiile posibile, 
gindite in lumina perspectivei deschise de 
dificila, dar generoasa sarciná pusá in fata 
cinematografiei románesti. 


Lucian BRATU 


Trebuie sa formam un corp stabil 


de autori 


de scenarii 


Discutiile sustinute din ulti- 
ma vreme despre calitatea 
filmului românesc tind sá in- 
dice scenariul drept princi- 
pala sursá a insatisfactiilor 
mai vechi sau mai noi (si cu 
precădere mai noi). Nu iau 
cuvintul pentru a contrazice această con- 
cluzie, ci cu intenția de a exprima citeva 
opinii asupra modalitátilor de a depăși 
impasul actual. 

n primul rind: cum s-a ajuns aici? Con- 
siderind autocritic — de pe poziţia producă- 
torului — valabile acuzele aduse inertiei, 
timiditatii, conformismului cu care sint Incă 
citite şi judecate scenariile în casele de 
filme, îndrăznesc să intreb (nu pentru a 
anula, în fapt, autocritica, ci pentru a ajunge 
la starea de fapt reală!): dacă scenariile 
neintrate în producție ar fi devenit filme, 
azi ar fi existat sau nu o «problemă a calităţii 
scenariului»? Sigur că se pot cita 2—3—4 
titluri de proiecte care, cu mai mult curaj 
din partea caselor, o dată făcute, ar fi avut 
şanse să se înscrie în zona producţiilor 
notorii. Dar a avut cineva curiozitatea să 


rástoiascá și să judece maculatura oferită 
pu întotdeauna de anonimi, zecile de trăznăi 
fără cap şi coadă, comediile la care plingi 
sau dramele a căror lectură Iti provoacă o 
ciudată stare de veselie? Cauzele nu sint 
chiar așa de greu de depistat. Cinematogra- 
fia națională a produs ani de zile 10—12—14 
filme pe an; dacă scădem ecranizárile, 
realizate cel mai ades chiar de regizori di- 
rect după romane sau nuvele, rezultă 7—10 
scenarii originale anual. Cum se obțineau 
aceste scenarii? Prin legăturile strinse cu 
cinematografia ale cltorva scriitori de certă 
valoare (să-i amintim doar pe Titus Po- 
povici, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, 
Petre Sálcudeanu, loan Grigorescu, lon 
Baiesu din cind în cind...), prin apariția a 
foarte puţini scenariști profesioniști (exem- 
plele cele mai tipice: C. Stoiciu şi D. Cara- 
bat) si prin existența unor regizori-scena- 
rişti, autori totali (numele cel mai reprezen- 
tativ: Malvina Urşianu. lată însă că pro- 
ductia s-a dublat; ráspunzind comenzii 
sporite cantitativ, a apărut o întreagă 
generație de noi regizori, au apărut noi 
operatori, noi scenografi, noi autori de 


muzică. În scenaristică — nici o noutate 
sau, În orice caz, mult mai puţine decit era 
cazul. Așa stind lucrurile, pe de o parte, 
s-au improvizat scenariști, pe de altă parte, 
s-a grăbit ritmul elaborării scenariilor în 
detrimentul finisării, deci al calității. 

In al doilea rind, de ce condeiele valoroase 
ale prozei românești n-au «salvat situația»? 
In parte, au făcut-o. Dar au făcut-o atunci 
cind scriitorii au înțeles că valoarea de 
prozator nu le conferă automat valoarea 
echivalentă de scenarist, că scenariul își 
are legile lui, a căror respectare este obliga- 
torie. Dar nu numai latura tehnică a scenari- 
ilor propuse de condeie de primă mină a 
fost în suferință. Scenaristica de film oftea- 
ză de mult după implicarea cinematografu- 
lui în problemele majore cu care se con- 
fruntă societatea noastră; cu toate acestea, 
nu ni s-a propus încă un film inspirat de 
schimbarea statutului social al unei locali- 
táti rurale pornite pe drumul urbanizării, 
sau de prefacerile de esenţă din perimetrul 
școlii, sau de ofensiva științei In viata 
socială etc., etc. Mai mult: citeva comenzi 
ferme de acest gen au «murit de bátrinete», 
fiind reluate cu clte 2—3 autori fără prea 
mult succes. Dăinuie incă mentalitatea că 
scenariul de film este o pauză reconfortanta 
intre două proiecte de creaţie «serioase», in 
manuscrisele predate editorilor... Scriam, 
nu de mult, în revista «Cinema», că scena- 
riul a rămas in urma celorlalte domenii ale 
literaturii, că investigația este mai putin 
adincă si că ea operează in zone marginale, 
neesentiale si nesemniticative. Adaug a- 
cum (si în felul acesta răspund celor care se 
pling de lipsa de curaj a caselor producă- 
toare) că merită sá te lupti pentru un sce- 
nariu atunci cind curajul autorului se exer- 
cită în perimetrul fenomenelor majore, defi- 
nitorii pentru stadiul actual de dezvoltare 
a societății româneşti, cind investigația 
artistică se face dintr-o viziune politico- 
ideologică limpede și cu procedeele speci- 
fice artei filmului, cind demonstrația are, 
deci, substanță, rigoare și meserie. 

Şi completez: cind autorul sau autorii 
inteleg sá respecte regulile etice ale unei 
colaborări. Poate astfel nu vom mai asista 
la situația stranie în care un autor de sce- 
nariu, care Înainte de intrarea în producție 
te convingea, cu argumente, de valoarea 
scriiturii sale, după terminarea filmărilor 
acuză public precaritatea dramaturgiei 
filmului, uitind subit atit partea sa de contri- 
butie cit și partea sa de retributie... 


+. 
a 


Ce rezultá cá trebuie facut? 

In primul rind, sá intelegem cá discutia 
despre scenariu trebuie orientata cu fata 
spre viitor. Dacă am făcut mai sus puțină 
istorie, intenția a fost de a arăta că dublarea 
producției nationale de film, de la 10—12 la 
24 fârâ organizarea corespunzátoare a 
productiei de scenarii a avut deja conse- 
cinte nedorite. In continuarea ideii, subli- 
niez cu douá linii cá trecerea la 55—60 de 
filme ne obligá sá nu mai repetám aceastá 
eroare. O productie de tip industrial, in care 
studiourile trebuie sá aleagá filmul ce intrá 
în producție în funcție de anotimp, complexi- 
tate, disponibilitatea regizorului sau a unor 
actori, interesele eventualului coproducă- 
tor din străinătate, costuri etc., etc. cere 
cel putin 2 la 1 decupaje aprobate, gata 
să-și înceapă filmările in orice clipă. Reti- 
neti: este nevoie de 100—120 de scenarii 
anual! Apariţia caselor de filme a rezolvat, 
— imi permit să spun, pozitiv — problema 
instrumentului de lucru cu autorii, nu pro- 
ductia de scenarii în sine, după cum, să 
spunem, existența editurilor nu rezolvă 
problemele șantierului de creaţie în proză, 
poezie, dramaturgie. ci doar drumul operei 
către tipar (neexcluzind rolul stimulator, 
neomitind funcția activă în planul comenzii 
sociale pe care trebuie să o exercite casele, 
evident mai bine decit pină acum). Înseamnă 
că, în continuare, trebuie să se formeze un 
corp stabil de autori de scenarii care să 
cuprindă pe toţi colaboratorii valoroşi pro- 
bati ca atare de-a lungul anilor, dar și 
nume noi, oameni formaţi la şcoala prozei, 
a dramaturgiei, a publicisticii de bună 
calitate, care sá Invete cerințele și tehnicile 
scenariului de film, citind scenarii şi discu- 
tind filme românești și străine, discutind pe 
indelete cu producătorii teme și idei proprii 
sau sugerate de aceștia, observind reacțiile 
publicului în sălile de cinema, nu cu ochiul 
omului satisfăcut că are substanță pentru 
cancanuri, ci cu ochiul profesionistului atent 
la ce place și ce nu place, la ce stirneste 
reacţie și ce nu. Unii spun că, de fapt, nu e 
nimic de învățat! Am auzit, cu stupoars 
regizori de meserie contestind necesitatea 
profesionalizârii scenaristilor, aceeași regi- 
zori care se pling peste tot, și în mare 
măsură indreptátiti de calitatea scenariilor! 
Dar ce studiouri, ce cinematografii serioase 
din lume İşi permit să lucreze cu diletanti? 
Mai mult chiar: la o producție de circa 60 de 


(Continuare in pag. 4) 


3 


— Stimate Geo Saizescu, 
existá pare-se un consens 
in ceea ce priveste starea 
in care se află scenaristi- 
ca. Vă propun, deci, sá 
incepem discuția de la so- 
lutiile pe care le-afi reco- 
manda in acest domeniu. 

— İntr-adevâr, trebuie inceput cu discu- 
tarea posibilitátilor pe care lumea filmului 
románesc le are in domeniul scrisului cine- 
matografic. Sigur, abordarea unei produc- 
tii augumentate la un numár cu totul con- 
siderabil, de 60 de filme pe an, solicitá re- 
vederea conceptului de productie cinema- 
tograficâ şi a practicilor sale. Dar oricite 
reaşezâri organizatorice ar fi operate, ele 
ar râmine ineficiente dacâ nu am avea asi- 
guratá materia prima, adicâ scenariile. Eu, 
care fac in special comedii, privind şi la 
experienta specificá a marilor autori de 
comedii, pot sá spun ca, mai ales in acest 
gen, scenariul are un rol decisiv. 

— Vá ginditi, probabil, la un maestru 
al genului, ca René Clair, care spunea 
că in momentul cind scenariul e scris, 
filmul este pentru el gata — mai rámine 
doar să-l turneze. Curios, însă, scena- 
riile lui René Clair, unele publicate, 
erau relativ sumare, reduse, în linii 
mari, la dialoguri. 

— Da, pentru că oricit de mult am crede 
in această, cum vrem să-i spunem, bază 
sau premiză scrisă, ea nu poate avea pre- 
cizia unei partituri şi totdeauna in aceasta 
ecuaţie trebuie lăsată o șansă liberă, poate 
cea mai mare, conştienţi că există o necu- 
noscută care nu poate fi transcrisă literar 
şi nici literal: personalitatea regizorului, în 
alt raport cu textul decit în teatru. Pină 
acolo incit cel care scrie şi cel care citeşte 
un scenariu trebuie să se întrebe din pri- 
mul moment cine e realizatorul. 

— Ceea ce presupune un plus de ini- 
tiativá din partea regizorului însuși. 

— Da, dar cred că sinteti de acord că la 
noi există citiva regizori — si cred că si 
eu sint printre ei — care nu pot fi acuzaţi 
că au făcut filme ale căror scenarii li s-ar 
fi pus totdeauna de-a gata la dispoziție 
sau că le-au fost impuse de conjunctură. 
Sigur, v-aţi putea indoi că filmele pe care 
le-au făcut pină acum unii regizori ar 
coincide in totalitate cu un ideal estetic, 
dar este imposibil ca, măcar în cutare sau 
cutare secvenţe, să nu recunoasteti marca 
autorilor. 

— Adică a regizorilor. Totuși, de mul- 
te ori, această marcă e condiționată de 
o anume colaborare scenaristică. Da- 
că-mi permiteti, chiar în cazul dumnea- 
voastră, aș semnala o anume diferență 
calitativă între filmele pe care le-ati 
facut cu D.R. Popescu (Un suris în plină 
vară, cel putin) si cu lon Bäiesu (Astá- 
seară dansám in lamilie), intre aceste 
două filme pe de o parte, si altele, rea- 
lizate cu alti colaboratori. Cu concursul 
numitilor scenaristi, de mare inzestrare 
şi de mare vocatie, inclusiv cinemato- 
grafică, v-aţi descoperit mai bine pe 
dumneavoastră ingivá. 

— Scriitorii-scenaristi pe care i-ati nu- 
mit — D.R. Popescu si lon Baiesu — sint 
intr-adevâr mari prozatori, mari oameni de 
teatru si mari scriitori de filme. Cred insâ 
că ei înșiși ar fi de acord că, în ultimul timp, 
parcă ar iubi mai mult literatura şi teatrul 
decit filmul. Sau poate că tentativele lor 
în cinematografie — nu mă refer la colabo- 
rările cu mine — s-au lovit prea adesea 
de unele rezistenţe, deși regizorii i-au soli- 
citat mereu. 

— Dar se pare că nici dumneavoastră 
nu i-ati cultivat, ca să zic așa, continuu, 


Geo Saizescu: 


poate scrie 


Scenariul se 
în echipă, în 


doi sau de unul singur, 
dar niciodată în grabă 


in felul in care marii regizori — mai 
ales de comedie — s-au constituit in 
cupluri sau în echipă cu anumiti sce- 
nariști. De pildă, Astă-seară dansăm în 
familie, în care era concludentă tentati- 
va de a lega comicul modem cu tradiția 
burlescului, a rămas singura dumnea- 
voastră conlucrare cu lon Băieșu. Citi 
ani au trecut de la această primă și ulti- 
mă colaborare cu scriitorul? 

— Şapte. Dar cine ne-ar asculta ar putea 
crede că de atunci eu am turnat vreo zece 
filme cu alti scenariști. Or, eu n-am rea- 
lizat, in acești șapte ani, decit două filme: 
Păcală, cu scenariul lui D.R. Popescu și 
unul singur, Eu, tu și Ovidiu cu alti sce- 
nariști decit cei pomeniti. 


tive filmice, Petre Bărbulescu. Dar, știți 
care e chestiunea? În materie de umor, de 
comedie, de comedie cinematografică, 
aveţi dreptate, e nevoie de continuitate, 
de o echipă, iar animatorul echipei trebuie 
să fie realizatorul. Însă realizatorul nu se 
poate transforma într-un vinător de co- 
echipieri pe cont propriu si nu dispune 
totdeauna de mijloacele prin care să in- 
tereseze alte persoane în atingerea scopu- 
lui urmărit de el. În toată lumea cinemato- 
grafică, producătorul este primul interesat 
şi in măsură să intereseze si pe alții, ca 
proiectul incredintat unui realizator sá se 
implineascá sub toate planurile si sá ajun- 
gá la public. Deci, dacá producátorul in- 
credinteazá unui regizor un proiect artis- 


@ pentru comedie se impune 


o specializare 


© scenaristii trebuie sá porneascá de la ideea 


colaborárii 
© avem nevoie nu numai de scenarii. 
ci și de un portofoliu de scenarii 


— Deci un film la trei ani și jumătate. 
De fapt, critica a remarcat aceste lungi 
pauze care persistă în filmografiile uno- 
ra dintre regizorii noștri. 

— Aceasta este problema si nu faptul 
că intre colaborările cu scriitorii preferati 
s-ar fi interpus alte gusturi ale regizorului 
sau uitarea. În ceea ce mă privește, chiar 
in momentul de față lucrez la un scenariu 
inspirat din literatura lui D.R. Popescu — 
se va numi Pasărea paradisului sau Ame- 
teala. lar cu lon Băieșu am de asemenea 
unele proiecte și aș putea din nou cita 
titluri probabile: Părinți teribili si copii 
geniali, Dragoste și gelozie, Cind me- 
dicina e regină. Dar un regizor, inclus în 
producţie in ritmul despre care am vorbit, 
nu poate să asigure de unul singur conti- 
nuitatea in colaborarea cu scriitorii care-și 
urmează destinul lor literar, după alte legi. 

— Fapt este că nu văd totuși acea 
echipă de scenariști de care aveţi ne- 
voie. Pentru ultimul film, Eu, tu şi Ovi- 
diu, ati încercat o formulă de lucru în 
colectiv asupra scenariului. Intentio- 
nati să reluati această variantă, even- 
tual în altă formatie? 

— Cu Alexandru Struteanu, unul dintre 
cei mai înzestrați scenariști pe care ii 
avem, sper să realizez o comedie cu titlu 
sugestiv Vacanța comicilor, cu gin- 
dul ca el să facă parte, oricum, din «for- 
matia» la care vá reteriti, alături de lon 
Bâieşu si de un comediograf cu perspec- 


TOA E, AREA EE A DE TI DAME ELIE | 
Ziua de miine a cinematografiei noastre 


incepe cu ziua de azi a scenariului 
DEERE EERE SAE EY TTD RIAS PITA. 


(Urmare din pag. 3) 


filme pe an, sint create conditiile pentru 
dezideratul mai vechi, de a specializa autorii 
pe diversele faze ale unui scenariu: poveste. 
dialoguri, gaguri etc. La dispoziția caselor 
de filme trebuie să poată sta autori, lie 
salariaţi, fie in sistem contractual, care să 
poată oricind «despotmoli» un proiect inte- 
resant, poticnit într-un anumit moment al 
finalizării lui; care să poată definitiva sau 
scrie dialogurile; care să înmulțească situ- 
atiile de haz vizual dintr-un scenariu de 
comedie, sau situațiile de suspens dintr-un 
scenariu de aventuri. Mi se pare la fel de 
legitimă constituirea unui corp de ecraniza- 
tori, oameni cu solide cunoștințe literare si 
cinematografice, specializaţi în transpune- 
rea cinematografică a viriurilor prozei ro- 
mânești. 

Dintre elementele specifice scenariului 
de film, care dau imense bătăi de cap 
producătorului în momentul de fata, mi-aş 
permite să sugerez ca demne de discutat, 
problemele coerentei si rigorii constructiei 
dramaturgice, ponderea premiselor in an- 


4 


samblul scenariului, dozarea și distribuirea 
pe acte a momentelor de tensiune și interes 
(astfel incit în permanenţă să se «intimple 
ceva» în film), soluțiile specific filmice 
adică vizuale, în dezvoltarea acțiunii si 
caracterizarea personajelor, natura dialogu- 
lui, funcţionalitatea (caracterul necesar) 
personajelor secundare, tehnicile de carac- 
terizare indirectă a personajelor principale, 
etc. lar dintre temele de permanentă medi- 
tatie pentru scenariști, pe care numai niște 
profesionişti ai dramaturgiei cinematogra- 
tice le poate rezolva bine, subliniez necesi- 
tatea cunoașterii posibilităților concrete 
ale producției noastre, ale tehnicii si filma- 
rilor combinate. Scenariile scrise în afara 
acestor parametri şi aduse fortuit în cadrul 
lor prin amputári si soluţii neartistice, după 
începerea filmărilor, nu duc la opere vala- 
bile; singurul moment în care intențiile 
artistice se pot pune de acord in mod feri- 
cit cu posibilitățile studioului este acela al 
«croielii», adică al scenariului. 

Sigur că alfabetul limbajului cinemato- 
grafic trebuie însușit doar ca o premisă 
necesară abordării problemelor de sub- 


tic, el, producătorul, este acela care în 
mod normal reuneşte forțele, mediază între 
regizor şi scenarist, intre regizor şi gag- 
man, între regizor şi dialoghist, ca să cre- 
eze sau să permanentizeze acel cuplu și 
acea echipă fără de care nu se poate. Aceas- 
tă splendidă, dar extrem de dificilă produc- 
tie, care se cheamă comedia filmicá, nu 
poate atinge nivelul de strălucire care ii 
este propriu, dacă se lucrează solitar. E 
necesară o osmoză vivace si subtilă a 
contribuţiilor regizorului, scenaristilor, gru- 
pului de scenariști şi producătorilor, e ne- 
cesară o atmosferă prielnică comediei — 
căci ea nu există, cu toate declarațiile pe 
care le facem in favoarea umorului, a ne- 
voii de comedie, a setei pe care o are pu- 
blicul românesc de a-și pune in valoare 
marea sa disponibilitate pentru acest gen! 

— Vechea propunere, ca o casă de 
filme sá se profileze pe comedii, ar 
putea fi reluată. 

— E o soluţie frecventă in alte cinemato- 
grafii. Asta cred că ar favoriza crearea 
unei atmosfere propice comediei și ar da 
curs unor metode de lucru mai adecvate 
genului. Pentru că nu e obligatoriu ca o 
persoană care apreciază și judecă exact 
un film realizat după «Madame Bovary» să 
fie tot atit de pregătită în a gusta sau ju- 
deca un film turnat după «Ubu rege» al lui 
Jarry. Asta nu inseamnă că trebuie să se 
dea curs unor lucrări facile, de duzină, 
doar pentru a umple programul unei case 


stantá, probleme ce ar merita ele însele o 
discuție specială. İn avans la această dis- 
cutie, pe care o sugerez revistei «Cinema», 
imi permit să-mi exprim părerea că, pentru 
a judeca obiectiv zona în care se mișcă si 
foreazâ scenariul de film. cu alte cuvinte 


de filme dedicate comediei. Înseamnă doar 
că profilarea distinctă și specializarea sint 
necesare pentru a se încuraja, într-un gen 
atit de delicat, lucrul de calitate. Dumnea- 
voastră știți că la Hollywood si în alte mari 
studiouri există pină și ingineri speciali- 
zati in etecte mecanice, comice? Am vizi- 
tat aceste studiouri şi am discutat cu cei 
care practică genul. Există o întreagă lume 
de specialiști in efecte comice: sunetisti, 
autori de mecanisme producind risul, fără 
a mai vorbi de autori de idei sau dialo- 
ghisti. Uneori această «lume» nu e con- 
semnată pe generic, dar ea există — ca-n 
filmele unui Tati, care semnează singur 
scenariul şi lucrează mai artizanal, in sen- 
sul că nu intră în marea producţie standar- 
dizată, dar iși are colaboratorii săi intimi 
în materie de inventivitate comică. Alţii, ca 
René Clair, trec pe generic chiar şi pe 
cineva care aşa cum am citit undeva, a 
avut ca mică idee să se adauge interpre- 
tului principal o mustăcioară. Prin această 
simplă intervenţie, personajul a căpătat 
mai multă viață, a devenit tipul căutat şi la 
sfirsitul listei scenaristilor, pe generic a 
apărut un nume în plus. 

— Cind Zavattini a tost la București, 
el glumea și nu tocmai, spunindu-ne că 
dacă cineva ne deschide ușa din gre- 
șeală și aude o replică din scenariul la 
care lucrăm și strimbă din nas, e un 
motiv suficient să fie inclus în echipă. 

— Aceeași concepție! Dar, apropo de 
echipa de scenariști, e oare posibil să 
existe la noi așa ceva, cind fiecare scriitor 
se consideră şi uneori chiar este atit de 
mare — in literatură, deci automat și in 
cinema — incit nu mai are nevoie de cel 
de alături? Multă vreme s-a socotit sce- 
nariul ca gen literar aparte, ca operă lite- 
rară aparte, deviza unică și suficientă a 
fost considerată a fi atragerea marilor scri- 
itori în cinematografie și, drept consecinţă, 
multi exclud in continuare ideea că ar mai 
putea veni cineva să intervină intr-o operă 
consacrată. Eu cred că cei care au scris, 
scriu și bine vor face dacă vor scrie in 
continuare pentru film trebuie să iubească 
mult cinematograful gi să-i dedice mult 
timp. Nu se poate scrie in goană un sce- 
nariu de film. lar dacă un mare scriitor nu 
poate accepta orice nume lingă al său, ar 
trebui să devină posibilă asocierea unor 
scriitori de acelaşi calibru, nume mare lin- 
gă nume mare. Eu aș fi foarte curios ce 
ar rezulta dintr-un scenariu scris de Titus 
Popovici și Eugen Barbu sau D.R. Popes- 
cu şi lon Báiegu, de loan Grigorescu si 
Petre Sălcudeanu sau Eugen Barbu și 
Mihnea Gheorghiu. Cred că ar fi adevă- 
rate explozii de inventivitate și strălucire! 
lar în cazul tinerilor scriitori, dornici să 
invete a scrie pentru film, ar trebui de la 
inceput să se pornească de la ideea cola- 
borării. În general, socot că se cer elabo- 
rate o serie de criterii şi modalităţi de asi- 
gurare a unui portofoliu de scenarii, pe 
problematici și genuri diverse, avind în ve- 
dere perspectiva de mare amploare a fil- 
mului românesc, personalitățile regizorale 
și şansele de afirmare a unor noi realiza- 
tori, fără a neglija scurt-metrajul, filmul 
experimental sau filmul-scheci. Trebuie să 
ne preocupăm a preciza impreună crite- 
riile și modalităţile de lucru din acest do 
meniu, bazindu-ne pe experiența mondia 
lá, pe talentul și profesionalizarea tuturor, 
pentru că, mai presus de orice avem ne- 
voie de scenarii care, indiferent de cine 
le-a scris, să fie in măsură a inspira reali- 
zarea unor filme de excepție, care să intre 
în rindul operelor de referință ale culturii 
naționale. 


Convorbire realizată de Valerian SAVA 


zona lui «ce spune și ce încă nu spune 
filmul», trebuie să vedem cu cită artă si cu 
cită meserie o face scenariul, adică ce 
valoare investește pentru a-și ciștiga pozi- 
tiile dobindite de alte sectoare ale creatiei. 


lon BUCHERU 


Scenariile bune nu sint opera 


hazardului, ci a necesitátii 


Nu s-ar putea spune că, 
«ametiti de succese», am fi 
uitat vreodatá de scenariu. 
Dar dacá, piná la resus- 
citarea «cazului», cu argu- 
mente «improspátate», furni- 
zate mai ales de ultima noas- 
trá stagiune, nu ne-a mai obsedat, ca un 
gind ráu, aceasta se datoreste, desigur, 
unor filme pe post de rindunici Intr-o mult 
aşteptatâ primávará: film-sperantâ, filme- 
certitudini care, atitea cite au fost, İşi 
cereau dreptul la o privire atentá, la o fixare 
a locului lor in dinamica cinematografului 
nostru. latá insá cá, la ora bilantului — a 
celui presimtit sau real — a necesarelor 
întoarceri în urmă, dintre toate neimplinirile, 
cea mai dătătoare de neliniște și energii 


blasfematorii este «problema scenariului», 
incit, dacă ținem seama de permanenta ei 
(generaţia mea de critici, cel puţin ea, a 
mostenit-o la naștere), riscăm să credem 
că am dobindit un adevărat complex al 
scenariului. De spus se pot spune multe, 
inclusiv adevărul existenței unor mari cine- 
aști care ignoră «script»-ul, dar nu despre 
asta este vorba acum. 

După părerea mea, nici argumentul ne- 
consolidării unui nucleu de nădejde de 
scenariști profesioniști, el singur, nu poate 
să facă lumină, să ne ducă, exact, pe urmele 
esecurilor. La urma urmei, de ce nu s-a 
format? se poate ridica o întrebare. Vorba 
lui Picasso, «adevărul nu se caută, se 
găseste». 

Cred că o îngrijorare serioasă, gravă si 


Cum e si firesc, posibilitá 
tile infinite pe care le ofera 
diversitatea in arta, i-au des- 
chis lui Xcs, scenarist proli- 
fic si pátimas, cimpuri neli- 
mitate de actiune. El le bate 
in lung si în lat. Pentru Xcs 
nu existá zone In care sá nu puna piciorul, 
subiecte pe care sá nu le stoarcá de ine- 
dit, genuri pe care sá nu le atace frontal. 
«Defectul fundamental al cinematografiei 
noastre — spunea Xcs intr-o luare de cu 
vint care urma unei luári de bere In com- 
pania citorva pasionati ai artei filmice — 
defectul fundamental al cinematografiei 
noastre este subtilitatea. Dacá am face 
filme mai putin subtile, am cuceri piata 
mondială». «O!» au exclamat plini de admi- 
ratie şi speranță cei de mai sus. (În viziu- 
nea lui Xcs, piața mondială arată ca un fel 
de Piaţa Matache, dar de o mie de ori mai 
mare, cu tarabe divers colorate, unde lu- 
mea se imbulzeste în fața cutiilor cu filme 
nesubtile). 

Xcs iubeşte atit de egoist arta cinema- 
tograficâ (în creația artistică, egoismul este 
ca un îngrășămint natural: măreşte în chip 
miraculos capacitatea de producţie), in- 
cit ar fi în stare să acopere cu talentul și, 
mai ales, cu puterea sa de muncă (hercu- 
leană, zic unii, sisifică, susțin alţii) între- 
gul cimp (ogor), (țarină) a cinematografiei 
naţionale și, dacă s-ar putea, încă ceva pe 
deasupra. Ca atare, a scris nenumărate 
scenarii inspirate (expirate, pretind adver- 
sarii lui, cu invidie) din cea mai arzătoare 
actualitate și avind următorul subiect în- 
tr-o uzină (șantier), (exploatare minieră), 
un tinár inginer (maistru) face o inovaţie 
(invenţie), (agregat). Dar inginerul şef se 
opune. În perioadele de curaj scenaristic, 
cel care se opune este directorul, iar în 
momentele de delir creator (toți trecem 
prin astfel de momente...) însăşi centrala 
de resort (nu în totalitatea ei). De ce se 
opun toți aceștia? Evident, fiindcă ei nu 
iubesc noul. De ce nu iubesc ei noul? 
Păi... (Să trecem peste această întrebare). 
Tinărul cu agregatul este retrogradat (de 
niște retrograzi) sau, în perioadele de de- 
lir creator amintite, chiar mutat în altă 
secţie. Tînărul are şi o viată personală, pe 
care însă o neglijează din cauza pasiunii 
sale pentru nou. lubita îl abandonează 
(temporar). Dacă e soție, pleacă la mama 
(ei). Cum se rezolvă toate aceste situații 
dramatice? Ele se rezolvă bine. 

Xcs este un descoperitor de drumuri noi 
nu numai în dramaturgia cinematografică, 
dar şi în domeniul (teritoriul) imaginii fil- 
mice şi chiar al stilului literar. El scrie: 
«Se despârtirâ imbrátigati» Tot el scrie: 
«Tudor stătea fatâ-n față cu proiectul său. 
Privirile li se incrucigará» — Sau: «Ce faci, 
Florica?» — «Îmi beau laptele cu cafeaua». 
Sau: «Se stăpini imediat și-i dădu două 
palme». Sau: «Muntele se înălța în spatele 
combinatului văzînd cu ochii». Sau: «Tre- 
nul fluierá scurt. Ea îl apucă de mină si 
strigă cu lacrimi: — Vrei o înghetată la 
pahar?» Sau: «Oamenii aveau toți aceeași 


responsabilă, trebuie să înceapă nu cu 
«unde ne sint scenariștii ?», ci cu interogatia 
«pe ce teren se pot forma adevărații scena- 
rişti ?» si aici se deschide terenul vast a 
ceea ce se poate numi «muncă la și cu sce- 
nariile». Cauza oricărui eșec general nu 
poate fi asimilată cu cauzele particulare ale 
ratării unui subiect sau altul, nu este suma 
acestor cauze. O rădăcină mai puternică, 
mai îndărătnică și, implicit, mai «eficace» 
în sensul lucrării negative, aceasta trebuie 
stiutá, pentru că ea işi trimite emisarii. 

Avind prilejul, în ultimul an, de a citi — 
în cadrul comisiei ACIN — scenariile pro- 
puse viitoarei producții, mi-am întărit con- 
vingerea că, din păcate, ceea ce numeam 
«munca la si cu scenariile» este marcată 
nefast de confuzia dintre problematica si 
tematica pe care trebuie să si le propună 
orice cinematografie naţională. Niciodată 
multitudinea sectoarelor, varietatea su- 
biectelor, plauzibilitatea, caracterul oricit 
de avenit al unora, nu vor putea înlocui pro- 
funzimea ideilor propuse spre dezbatere 
şi meditaţie. Se caută cu prea multă asidui- 
tate teme care să ne introducă în lumea 
industriei grele, ușoare, In siderurgie și 
confecţii, în piscicultură si zootehnie, în 
construcții și comert, în aviație si navigație, 
(ceea ce este în principiu și interesant și 
necesar) dar se uită unicitatea unei anumite 
lumi. a omului. Şapte scenarii cu un același 


Scenariul de 


scenariul din unghi comic 


Un autor prolific 
si patimas 


privire: fie incárcatá de repros, fie incár- 
catá de milá» etc., etc. Xcs este unul din- 
tre cei ce se opun deschis spiritului şi li- 
terii agatzisei Gramatici a Academiei. İn 
propensiunea sa cátre diversitate si abso- 
lut, Xcs scrie şi comedii. «Scopul meu — 
obisnuieste el sá spuná pe soseaua Kisse- 
leff colț cu strada arh. lon Mincu — este 
să-i fac pe oameni mai fericiți. Adică — 
explică el pe înțelesul cinefililor din jur — 
să-i fac să ridă cu hohote». Comediile lui 
Xcs se axează pe același subiect de actua- 
litate arzătoare, doar că acțiunea se desfa- 


tinăr inginer agronom, care se impotriveste 
obtuzitatii unui președinte de C.A.P. rămas 
în urmă, nu ne vor spune nimic despre 
chipul curajului, dacă dincolo de această 
«împotrivire» nu se află nici o îndoială, nici 
o neliniște care să ne facă să uităm că 
acţiunea se desfăşoară in satul X si nu 
oriunde. 

Practica muncii noastre cinematografice 
ignoră apoi, de prea multe ori, obligatoria 
întilnire dintre scenarist și viitorul regizor. 
Nu mă gindesc, neapărat, la o aşezare fata 
în față, la masa de lucru, ci la coincidenta 
necesară a două spiritualitáti, a două uni- 
versuri, a două gindiri intelectuale. Dacă 
admitem pentru uzul altor disocieri 
în cimpul înțelegerii cinematografului, că 
filmul aparţine, finalmente, regizorului, a- 
tunci să venim în întimpinarea acestuia şi, 
dacă Y sau X este specialist în operații 
care reclamă tehnica chirurgiei mari, să 
nu-i inminám cazuri care impun fineţea 
operației pe ochi, să zicem. Altfel, vom con- 
tinua să auzim în jurul nostru «mi-a căzut 
în mină un scenariu grozav» şi «aştept 
să-mi pice un scenariu», cu alte cuvinte, 
să asezäm întimplarea în locul sistemului. 

Aşadar, mai înainte de a-i trimite pe sce- 
naristi «la școală», cum cer de atitea ori, 
unele voci, sá ne ingrijim chiar de acea 


şcoală. 
Magda MIHĂILESCU 


calitate cere. 


spirit de echipă 


Ar fi bine să scrieti despre 
scenariul la zi, imi su- 
gerează redactorul revistei. 
După ce asezám receptorul 
în furcă, prieteneste, deo- 
dată, ca să n-avem senti- 
mentul că nu ne stimăm su- 
ficient, stau si meditez si-mi aduc aminte 


că şi cu un an in urmă am sciis despre 
scenariu, şi acum zece și acum... 

Şi acum douăzeci de ani, cînd cinema- 
tografia abia-abia făcea citeva filme pe an, 
tot scenariul era de vină, bată-l vina, si 
atunci tinăra critică cinematografică mai 
bărbătească în imbrăcăminte decit acum, 
şi tinerii actori, şi cine vrei şi nu vrei, opinau 


soará in cheie comică un tinăr dintr-o 
uzinâ (santier) (fabricá de mobilâ) lucreazá 
la o inovatie (inventie) dar inginerul sef 
(sau directorul) se opune. (Íntr-o come- 
die, centrala de resort nu are ce cáuta). 
Ajutat de brigada de agitatie a Intreprinde- 
rii, care, în texte caustice, înfierează atitu- 
dinea birocratică a opozanților, tinărul ino- 
vator (inventator) reușește să-și impună 
punctul de vedere, iar birocratii se despart 
de trecut rizind. Bineinteles că, la un mo- 
ment dat, iubita devine geloasă, crezind că 
preocuparea lui pentru nou ar fi, de fapt, 


într-un consens, demn de aceeași laudă ca 
în zilele noastre, că scenariul poartă toate 
tarele slabei producţii cinematografice de 
atunci... De atunci. De atunci s-au mai 
adăugat printre «malefici» și unii producá- 
tori-delegati, în concepția statornică a ba- 
lantei critice, cei mai de vină dintre cei mai 
vinovaţi pentru o producție mediocră, temă 
susținută si de regizorii temători că nu le 
va rămine spațiu suficient în vastele planuri 
cinematografice pentru a fi autori totali. 
Un soi de grevă verbală impotriva scena- 
ristilor, un mic complot al celor ce se soco- 
tesc în divizia A şi dau, știți dumneavoastră 
cu ce, În cei nápástuiti în virtutea obisnuintei 
să fie glotasii unei categorii inferioare, și 
prin dăruire, şi prin afecțiune față de cea 
de a șaptea artă gi, mai ales, prin curaj. 
Dar să nu aruncăm cu petale pe gazonul 
vecin. Riscám să fim cálcati în picioare de 
cei ce vor să se Infrupte din victoriile noas- 
tre fără să fi contribuit cu nimic la ele sau 
şi mai rău, să fim luaţi în deridere pentru 
o generozitate de care cei avuti n-au avut 
niciodată nevoie. Deci scenariul la zi, 
al nostru, între noi, doar noi facem filmele, 
noi le regizăm formidabil, noi le jucăm 
genial între două trenuri, noi le sub- 
ventionám cu dărnicia săracului. Parcă 
niciodată n-a existat o ruptură atit de evi- 
dentă (verbală) între factorii care Indeobste 
alcătuiesc echipa de bază a unui film, parcă 
nicicind nu ne-a fost atit de clar ca acum (mă 
si întreb de unde atila limpezime, brusc si 
dintr-o dată) la unii dintre noi, în dauna 
altora care de atita amar de vreme n-au în- 
teles că ei poartă răspunderea etc., etc... 


Desigur, am în vedere scenariul la zi, 
scenariul de actualitate, doar despre el 
este vorba. Ca să fiu sincer, nu m-am în- 
trebat niciodată pină acum cine scrie sce- 
narii de actualitate. Uite, acum mă întreb. 
Scriu scenarii de actualitate cel putin trei 
categorii de «indivizi»: unii care nu ştiu 
ce înseamnă un scenariu și nici cum se 
scrie, dar citesc pretutindeni că scenariile 
de actualitate sint cele mai necesa: e. scriu 


preocuparea pentru altă femeie. Pină la 
urmă? Doar e comedie. Pină la urmă, se 
tide. 

Xcs nu neglijeazá nici genul politist. 
Aici lucrurile se desfășoară nu departe 
de celelalte lucruri: tînărul (ușor maturi- 
zat) lucrează la o invenţie epocală, de pildă 
cartea care se citește singură. (E una din 
obsesiile mai vechi ale însuși scenaristu- 
lui Xcs, care a constatat că, fiind prea 
multe cărți, efortul cititorului ar trebui re- 
dus la minimum posibil). O agenţie de spio- 
naj vrea să pună mina pe invenție, căci se 
pare că obsesia personajului și a autoru- 
lui său nu e străină anumitor cercuri străi- 
ne, preocupate si ele de reducerea efortu- 
lui de lectură. Directorul, împreună cu un 
locotenent major, reușesc să dejoace pla- 
nurile agenţilor. (A se remarca faptul că 
directorul apare uneori ca personaj pozi- 
tiv). Astfel, invenţia rămine a întreprinderii. 
Soţia (tînărul s-a însurat între timp) își 
ajută (din punct de vedere moral) soțul in- 
ventator. (Se observă că și personajul 
soției a devenit eminamente pozitiv, in 
ideea că spionii sint destul de negativi și 
că nu au nevoie de întăriri). 

Filmele de dragoste ale lui Xcs au urmă- 
toarea poveste: un tinăr inventator se în- 
drágosteste de o tinără (neinventatoare). 
Ea nu-l înțelege în pasiunea lui. Părinţii ei 
nut înțeleg nici atit. (De la «Romeo si 
Julieta» în toate poveștile de dragoste, pă- 
rintii sînt personajele negative). El suferă. 
(Dar nu-și întrerupe munca la invenţie). Ei 
pleacă la mare. Aici, sub razele soarelui 
de iulie, se iubesc, în sensul că el o sărută 
(cast) pe obraz. Ei se întorc de la mare. 
Părinţii vor s-o mărite (pe fată) cu un om 
așezat (gospodar). Ea plinge. El suferă. 
Gospodarul are Opel. Dar colegii de muncă 
intră în acțiune. Între timp ea dă naștere 
unui copil. (Urmare a sărutului cast de pe 
litoral). Faptul decide soarta celor doi în- 
drágostiti. În bine. 

Cind se îndreaptă către filmele pentru 
copii, Xcs nu se îndepărtează prea mult 
de structurile sale verificate și solide: un 
pionier lucrează la o invenție, dar unul din 
colegii săi, un bátáus si un corigent noto- 
riu (ar fi pe postul inginerului şef 
directorului), îi pune tot felul de în 
roate. Un grup de pionieri harnici îl spri- 
jină pe inventator să-și ducă opera la bun 
sfirșit, anihilind boicotul băiatului cel rău. 
Acesta din urmă se transformă într-un 
băiat bun, silitor, care, pină la urmă, va 
da o mină de ajutor inventatorului, după 
ce, la început, îi dăduse numai pumni. Si 
totul se incheie cu un foc de tabără. 

Nu mai e nevoie, cred, să precizez cum 
arată scenariile lui Xcs destinate filmelor 
muzicale. Ele arată la fel. Dar cintate. În 
intilnirile sale cu cinefilii, în jurul unor 
mese rotunde, Xcs obișnuiește să remarce: 
«Viaţa e simplă. Filmele trebuie să fie la 
fel de simple». Ceea ce e perfect adevă- 
rat. Toate filmele lui Xcs sint cit se poate 
de simple. 


Dumitru SOLOMON 


scenarii la zi cei care mai cred sincer că se 
pot scrie scenarii la zi si alții care mai 
trăiesc cu iluzia că adevărul complicat al 
realităţii imediate a devenit o categorie 
ușor abordabilă. Ceilalţi nu scriu, sint mai 
destepti. Oare, sint chiar așa de destepti? 
Socialismul este generos, dar socialismul 
nu dă nimic fără luptă, chiar propriile lui 
adevăruri se cuceresc uneori cum ai cuceri 
o cetate. Oare sint capabili scenariștii să 
se bată cu ei înșiși, cu propriile lor comodi- 
táti, cu autocenzura si mai ales cu timpul 
socialmente necesar pentru scrierea unei 
opere cinematografice, deoarece, ori ce-am 
spune, scenariul, chiar dacă n-are valoare 
literară, este o operă în toată puterea cuvin- 
tului şi numai dintr-o operă se poate naște 
cu ajutorul unui regizor, critic cu sine însuşi 
şi în egală măsură cu alții, cu ajutorul unor 
actori mai putin rutinieri si mai conștienți 
de răspunderea muncii lor, o adevărată 
operă cinematografică de actualitate, de 
strictă actualitate. Numai că scenariștii 
au pierdut (cei care au avut vreodată) 
gustul luptei pentru... evident, pentru re- 
plica suculentă, tăioasă, nemiloasă cu min- 
ciuna, falsul și ipocrizia; bintuie un vint 
cáldut, aproape adormitor de plăcut la 
unii care iau realitatea drept altceva decit 
este. Oare atita sá fi imbătrinit în răspundere 
şi simtire chiar si cei care n-au Imbátrinit 
în ani? Dar oare, scenariștii sint de vină, 
numai ei, în exclusivitate sau poate cite- 
odată e de vină și lipsa spiritului de echipă? 
Eu cred că, în afara neajunsurilor reale care 
tin de munca scenaristilor, stă celălalt 
neajuns, cu mult mai grav, al echipei de 
la A la Z. Numai cărămida suportă înălțarea 
una peste alta, din această cauză se si 
construiește atit, și uneori bine; arta are 
nevoie de umăr lingă umăr, liantul fiind 
dragostea, dăruirea și sacrificiul pentru 
adevăr. a 

Petre SALCUDEANU 


5 


«Un ona fascinant 

care nuzlasá loc la jumătăți 
a, de măsură; 
“(în rolul Teodor Diamant, 
weAdrian Pintea) 


«Falansterienii nu căutau un răspuns 
vremelnic la întrebările prezentului lor 
ci o soluție pentru omenire, în viltor 4 
(Adrian Pintea, George Mihăiţă ķi Paul 


A A 
& în film ful 


Boris Petrof pentru 


. 


e 


İmei 


X 3 
O izbutitä parodie 
pe teme din 
opera «Carmen» 
(Margareta Pislaru 
cu Radu „Goldiș 
şi Sergiu Zagardan) 
Pi în 


—— 


Melodii, melodii... 


A 
| n felul său şi pentru cinematografia 


noastră, Francisc Munteanu este 

un recordman. Ca autor total, are 

cele mai multe filme: 12; ca timp de 
realizare a unui lung-metraj de ficțiune, se 
află tot printre primii: 28 de zile pentru 
Dincolo de barieră; ca priză la public, 
se situează in primul pluton al cineastilor 
români: 2 milioane de spectatori, in medie, 
la majoritatea filmelor sale; ca număr de 
filme realizate, se găsește tot printre cei 
din frunte: anul și filmul, dacă punem la 
socoteală și cele la care a scris doar sce- 
nariul şi le-au realizat alții. 

Ce nu pot spune cifrele, dar știu toți cei 
care privesc atent filmele sale, este că 
Francisc Munteanu e și un foarte fidel 
colaborator, care schimbă rareori «echipa». 
(Să nu uităm că pe Costel Băloiu, «pistru- 
iatul» din serialul de televiziune, pe care-l 
revedem acum in Sucá al lui Mărin, doar 
prietenul Francisc Munteanu putea să-l 
distribuie. După cum, probabil, aceeași 
fidelitate in prietenie l-a determinat pe ci- 
neast să-i pomenească măcar numele lui 
Dan Spătaru in filmul despre care vorbim. 
dacă nu l-a mai putut distribui in rolul 
principal, cum o făcuse cindva, in Cinte- 
cele mării). 

Ce nu pot stabili statisticile, dar ce știu 
toți cei care «trag» alături de el, este ca 
Francisc Munteanu are o anumită ținuta, 
un stil al lui, foarte cavaleresc și extrem de 
constructiv, in relațiile de muncă. Decon- 
tractat și decontractant. Relaxat și dezin- 
volt. Poate prea dezinvolt, de la un timp 
incoace. 

Cind scriitorul Francisc Munteanu s-a 
decis să devină şi regizor de film, a făcut-o 
asumindu-și intreaga răspundere şi intreg 
riscul. Răspunderea unor teme şi a uno' 
subiecte grave, dar si riscul transpunerii 
lor intr-o artă cu totul necunoscută pentru 
el, pe atunci. A făcut-o, spun, cu toata 
responsabilitatea, dar și cu o vădită pasiu 
ne. Cu pasiunea pe care ţi-o inspiră profun 
da cunoaștere a unei epoci pe care ai 
trăit-o, in cazul său, cea a războiului, si 
pe care simțea nevoia să ne-o comunice 
şi nouă, aşa cum se păstrase ea in amin 
tirea lui, nu numai de om, dar și de artist 
Soldati tără unitormă, Cerul n-are gratii, 
La patru pași de intinit, Cerul începe la 
etajul Ill dăduseră la iveală o anume vi- 
ziune a scriitorului asupra filmului psiho- 
logic de război, dezvăluiseră o constantá 
in preocupările tematice ale regizorului, 
iar impreună, scenarist si realizator, reu- 
şiseră să impună in conștiința spectatori- 
lor două personaje-simbol, Ana și Mihai, 
ca părind a face parte din viata trăită şi nu 
imaginată, a celui ce-i crease. 

De la bun inceput, Francisc Munteanu a 
făcut dovada unei mari usurinte, a unei 
fireşti dezinvolturi — dacă se poate spune 


asa — in «minuirea» cinematografului, a- 
trâgindu-şi stima confratilor, susținerea 
criticii și simpatia publicului. 

» l-a determinat pe același Francisc 
( Munteanu să-și transforme, cu 

timpul şi cu celelalte filme, ușurința 

in facilitate și dezinvoltura in dela 
sare? Greu de spus, fără riscul de a-l ju 
deca greșit. Poate lipsa de orgoliu, orgollu 
profesional — cum se afirma intr-o cronica, 
care incerca o intelegere a cineastulu! 
8 


care te obligă să-ți iei meseria in serios 
și s-o faci in așa fel incit să aibă «greutate». 
Altcum, cu o prea mare dezinvoltură pe 
platou, nu se va ajunge niciodată la acea 
necesară mare dezinvoltură de pe ecran. 
La acel aer de improvizație, care vine după 
ce ai studiat bine fiecare amănunt. La acea 
spontaneitate, care se naşte o dată cu o 
foarte minuțioasă — şi prealabilă — pre- 
gátire a ei. 
elodii, melodii pare facut in joacá 
de la scenariu pina la copia stan- 
dard. O distributie aleasá pe sprin- 
ceaná şi cu ochii tintá pe aşa-zisul 
gust al publicului este lásatá sö-şi faca 
«numerele», ca la un spectacol de satira 
si umor TV, cu melodii (unele vor deveni, 
probabil, chiar slagáre datoritá talentatu- 
lui Temistocle Popa, ca, de pildá, «Tango 
C.F.R.»), dar cam fârâ «cintec». Margareta 
Pislaru (care a luat, cindva, la Mamaia, si 
un premiu pentru debut în cinematografie 
tot intr-un film al lui Francisc Munteanu, nu- 
mit Tunelul), ea singurá si ar fi putut garan- 
ta succesul, nu numai de public, al unei co- 
medii muzicale. Dar Margareta Pislaru, cea 
atit de talentată, cea atit de constiincioasá, 
cea atit de exigentă si de autoexigentá, 
Margareta Pislaru cea foto- și telegenică, 
este aici de-servită. Cu alte cuvinte, ne- 
slujitá, nevalorificatá, neavantajatá, adică 
nefolositá decit pe coardele ei vocale. 


In rest, aparitii fugare, de citeva secunde: 
de pildâ, Vasilica Tastaman, «jucind» cu 
maximum de aplomb, două cifre şi o zeci- 
malá, sau Tamara Buciuceanu, aceastá 
mare actritá cu glas de primadoná, incer- 
cind sá vocalizeze cit (nu) putea ea de fals; 
aparitii de citeva minute: de pildá, Papaiani 


in rolul unui militian, «fan» al lui Papaiani 


sau Dichiseanu, in rolul «dichisit» al lui 
Dichiseanu, sau Amza Pellea, in celebrul 
sáu Nea Márin; aparitii de citeva note: de 
pildá, Marga Barbu, o voce extrem de plá- 


Anotimpul comediilor 
estivale, muzicale, 
dar nu neapárat si... usoare 


dinláuntru». Deci, o abdicare treptatá de 
la ambitil care se anuntau nu numai foarte 
mari, nu numai foarte temerare, dar si pe 
deplin justificate, la inceput? Sau poate 
© prea mare incredere — rapid confirmata 
de critici şi de spectatori — intr-o inzestrare 
deosebită pentru cinema, dar care, incetul 
cu incetul, l-au dus, prin cedarea in fata 
superficialitatii, doar. către indeminare? 
Greu de judecat, cum spuneam, fara riscul 
de a comite pácatul — de neiertat — al 
concluziilor pripite. Un lucru, insá, rámine 
cert: ceva s-a intimplat cu Francisc Muntea- 
nu si acel ceva care azi ne obligá sá-i pu- 
nem ultimul film sub semnul grabei si al 
improvizatiei, doar el singur il ştie bine 

Comedia muzicalá este un gen pe care 
regizorul l-a mai incercat si tot nu cu rezul- 
tate pe másura asteptárilor. Aceastá expe- 
rientâ se petrecea in 1971 şi se intitula 
Cintecele márii. Astâzi, Melodii, melodii 
reia incercarea, fără a avea aerul, insă, că-și 
propune altceva. Sigur, nu trebuie — si 
nimeni n-o face — cerut de la acest fel de 
film o temă şi un subiect care să spargă 
tipare si timpane, si nici să răstoarne ca- 
noane și convenții. Există, totuşi, ceva la 
acest gen — și la acest gen — ușor şi vesel 


cută, o prezenţă deosebit de agreabilă, 
in duet cu Cornel Constantiniu; in rest, 
lormatia de muzică uşoară (care-și face 
intrarea pe ecran ca pe scenă la «Boema»), 
compusă din Sergiu Zagardan, Radu Gol- 
dis și balerinul Cornel Patrichi: toți simpa- 
tici, plini de bunăvoință, dar fără eficiență. 

Si un rol, singurul rol mai consistent, 
cel al comperului și al «impresarului», cel 
al marelui sforar si al máruntului şuşanist, 
personajul «melomanului de muzică», lăsat, 
fără menajamente, pe umerii bine antrenați, 
e drept, in acest soi de performante, ai lui 
Jean Constantin. 

Am văzut filmul la «Scala», dimineața, 
la orele 9,15, a treia zi după premieră, intr-o 
sală plină, cu un public bun conducător 
de veselie și de simpatie, activ, cooperativ. 
De o mare disponibilitate pentru comedie 
si în special pentru o comedie muzicală 
românească. L-am privit la ieșire: era tăcut, 
parcă descumpănit de marile rezerve de ris 
și de aplauze rămase nefolosite. 

imeni nu cere nimănui mai mult 

decit poate da, iar unei comedii pe 

melodii, melodii, melodii (chiar şi 

«bit, pop, top sau dop») i se pretinde 
doar ce poate ea da sau ce ar trebui ea să 
aibă: umor, muzică, dans, antren. Umor — 
adică gaguri, muzică — adică șlagăre, dans 
si antren — adică ritm şi voie bună. Cu alte 
cuvinte, idei, fantezie, meserie. Ab initio, 
de se poate, adică ab scenariu. Acestea sint, 
în general, argumentele, ingredientele, ca 
si apanajul oricărei — ba nu, nu oricărei, 
ci numai unei bune comedii muzicale. Cu 
o condiţie: să nu-ţi inchipui că e deajuns 
să scuturi un shaker ca să scoţi un cocteil. 
Un cocteil de calitate, şi intăritor si rácori- 
tor, şi pentru sezonul estival și pentru lito- 
ral. 

Şi totuși... Si totuși, parcă se vede prea 
multă nepăsare şi se zăresc prea puține am- 
biții din partea unui cineast cu atita experien 
tă, care-și poate ingădui destule, dar nu să și 
creadă că o comedie e o glumă. Şi mai ales, 
să-și inchipuie că in film, ca şi in viaţă, te 
poți bizui — vorba lui Jean Constantin — 
doar pe «baftá și şansă la noroc». Decit 
dacă ti le faci cu mina ta. Era cit pe-aci sá 
scriu: cu aparatul de filmat. 


Rodica LIPATTI 


Scenariul şi regia: Francisc Munteanu. Imagi- 
nea: Costache Dumitru-Fony, Alexandru Groza. 
Muzica Temistocle Popa. Decoruri şi costume: 
uth, Nicolae Drăgan. Sunetul: Gheorghe Ilarian. 
Cu: Jean Constantin, Margareta Pislaru, Cornel 
Constantiniu, Sergiu Zagardan, Radu Goldiș, Cor- 
nel Patrichi, lon Dichiseanu, Aurel Giurumia, Amza 
Pellea, Costel Băloiu, Marga Barbu. 

O producție a Casei de filme Unu. Director: 
lon Bucheru. Film realizat In studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucureşti» 


Premiile Asociaţiei 


cineaștilor din România 


pentru anul 1977 


MARELE PREMIU: ex-aequo regizori- 
lor Jean Georgescu și Paul Călinescu, 
pentru merite excepționale in dezvoltarea 
cinematografiei naţionale. 

PREMIUL PENTRU REGIE: Elisabeta 
Bostan, pentru filmul «Mama» 

PREMIUL PENTRU SCENARIU: Eu- 
gen Mandric, pentru scenariul filmului 
«Buzduganul cu trei peceti» 

PREMIUL PENTRU IMAGINE: ex-ae- 
quo, losit Demian, pentrul filmul «Buzdu- 
ganul cu trei pecefi» și Nicu Stan pen- 
tru serialul TV, «Toate pinzele sus» 

PREMIUL PENTRU INTERPRETA- 
RE MASCULINĂ: se acordă post-mortem 
actorului Toma Caragiu 

PREMIUL PENTRU DECORURI: se 
acordă post-mortem scenografului Giulio 
Tincu 

PREMIUL PENTRU COSTUME: Fio- 
rina Tomescu pentru filmul «Mama» 

PREMIUL OPERA PRIMA: regizoru- 
lui Stere Gulea pentru filmul «larba verde 
de acasă» 

PREMIUL PENTRU COLOANA SO- 
NORA: Silviu Camil si Bogdan Cava- 
dia, pentru filmul «Cuibul salamandrelor» 

PREMIUL PENTRU MONTAJ: ex- 
aequo, Cristina lonescu, pentru filmul 
«Mama» si Gabriela Nasta pentru filmul 
“Marele singuratic» 

PREMIUL CRITICII: Ecaterina Oproiu 
pentru cronicile-eseu dedicate filmelor ro- 
mânești apărute în ziarul «România liberă» 

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: 
se acordă serialului TV, «Războiul Inde- 
pendentei» 


Filme de scurt-metraj si de televiziun 


MARELE PREMIU filmului «Un drum 
bun», regizor Mirel liegiu, producţie a 
Studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU FILM DOCU- 
MENTAR: ex-aequo, filmelor: «Un cámin 
cultural», regizor Ada Pistiner si «Culo- 
rile Bucovinei», regizor lon Visu, pro- 
ductii ale studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU SCURT - ME- 
TRAJ CU ACTORI: filmului «Familia», 
post-mortem regizorului Cristu Poluxis, 
producţie a Studioului «București». 

PREMIUL PENTRU FILM DE ARTĂ: 
filmului «Ritmuri în pictură», regizor 
Alexandru Sirbu, producție a Studioului 
«Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU FILM STIINTI 
FIC: filmului «Forme ale religiei primi- 
tive» regizor Zoltan Terner, producție a 
Studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU FILM DE RE- 
PORTAJ: ex-aequo, filmelor «Sportul la 
sate», regizor Eugen Popitâ», producție a 
Studioului «Al. Sahia» si «Direcţia miscá- 
rii hirtiilor», realizator Alexandru Stark, 
producție TV 

PREMIUL PENTRU SCENARIU: fil- 
mului «Baladă pentru un erou conter 
poran», autori ai scenariului: Marion Ci. 
banu, Virgil Calotescu, Erwin Szekler, 
producție a Studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU IMAGINE: ex- 
aequo, operatorilor Constantin Teodo- 
rescu pentru filmul «Mária-Sa Pámintul», 
producție a Studioului «Al. Sahia» și Con- 
stantin Lungu pentru filmul «Balogh Pe 
ter», producție TV 

PREMIUL PENTRU FILM DE ANI- 
MATIE: filmului «Furtuna», regizor lon 
Truică producţie a Studioului «Animafilm» 

PREMIUL PENTRU PLASTICĂ ÎN 
ANIMATIE: ex-aequo, filmelor «Ca între 
vecini», desenatorilor Stefan Anastasiu 
și Alexi Nicolae Aurel și «Să ne jucăm 
de-a Terra», realizatoare Liana Petrutiu, 
producţii ale Studioului «Animafilm» 

PREMIUL PENTRU ANIMATIE: Eu- 
genia Boroghină și Constantin Crihmă- 
rel pentru animația la filmele «Bob de 
griu», «S-a furat un ou» si «Infinit», 
producții ale Studioului «Animafilm» 

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: 
filmului «Sonet pentru o casă», de Maria 
Predut și George Brătianu, producţie TV 

DIPLOMĂ ONORIFICĂ: scriitorului 
Teodor Mazilu pentru comentariul la fil- 
mul «La rude cu Teodor Mazilu», pro- 
ductie TV 

DIPLOMA ONORIFICA: regizorului 
Adrian Petringenaru pentru tratarea in fil- 
mul de animatie, «Traian si Decebal» 
a unei teme istorice. 

DIPLOMA ONORIFICÄ: regizorului 
Dumitru Dâdirlat pentru fidelitatea trans- 
punerii in film a «Monumentului de la 
Adamclisi»,productie a Studioului «Al. 
Sahia» 

DIPLOMA ONORIFICA: operatorului 
Dumitru Predeanu pentru calitatea foto- 
grafică a imaginii din filmul «Pădurea pă 
mintului», producție a Studioului «Al. 
Sahia». 


VS 
yer r 
$ 


S-ar părea că e imposibil ca 
un yalar ZEN fie — şi de ge- 
niu — sâ nu «vinâ» de unde- 
nema va, adică să nu plece, dacă 
nu de la veritabile modele, 
pe care la început să le imite, 
măcar de la atracția si admi- 
ratia fată de anumite opere, si nu de altele, 
fata de anumiți maeștri si nu de alții. S-ar 
părea că e imposibil ca un critic (literar sau 
de artă) sá nu plece, si el, de la o formatie 
precisă, cu influențe detectabile în cîmpul 
ideologiei si al gustului, dar și al itinerariu- 
lui metodologic. În general, s-ar părea că 
nu există o cultură națională fără o proprie 
matrice care nu e doar stilistică sau, mai 
bine zis, care cuprinde in stil si o orientare 
filozofică, si o mentalitate ca reflex moral 
al societăţii, și un orizont de cunoaştere — 
toate specifice. Într-un cuvint, s-ar părea 
că despre orice om de artă gi de cultură, 
chiar dacă nu se poate afirma riguros în- 
cotro se îndreaptă pe spirala dezvoltării 
sale, se poate în schimb stabili de unde 
provine din punct de vedere cultural, pe 
ce lecturi de căpătii și de specialitate își 
întemeiază gindirea, de ce fel de experiențe 
Işi leagă treptata formare a unui ideal de 
viaţă și de artă, in ce porțiuni de medii, în 
ce cercuri și-a verificat primele opțiuni și 
primele încercări creatoare. 

Cu toate acestea, cineaştii români — in 
sfera lor se cuvine a fi incluși: regizorii, sc: 
nariștii, operatorii, actorii, criticii si nu in 
ultimul rind producătorii — au răsturnat 
o asemenea regulă. În legătură cu ei s-ar 
putea eventual ghici încotro se îndreaptă — 
cei mai mulți spre o mediocritate aproape 
sigură — dar nicidecum de unde se trag 
Desi marea lor majoritate, mă refer de data 
aceasta mai ales la regizori, este diplomată 
a institutului de Invátámint superior, ei par 
a sosi de nicăieri sau, eventual, mai exact, 
fiecare se ivește de parcă de după cite un 
alt colt al esteticii si al practicării artelor. 
Într-adevăr, ce leagă — desigur, ca humus 
comun in merinde pentru viziuni ale reali- 
tátii si pentru crezuri artistice — un film 
al lui Mircea Drăgan de un film al lui lulian 
Mihu, un film de Mircea Mureșan de unul 
al lui Gheorghe Vitanidis? Sau, pentru a 
aduce în discuție si generația următoare, 
un film de Dan Pita de un film al «perechii» 
sale, Mircea Veroiu? Foarte greu de spus. 

Cu atit mai bine!, va exulta entuziasmată 
orice persoană cumsecade; înseamnă că 
regizorii români, cineaștii noștri, sint ori- 
ginali, se diferenţiază net unul de altul, 
reprezintă individualitáti sau chiar perso- 
nalitáti de sine stătătoare, perfect inedite 
si autosuficiente. De fapt, plutește parcă 
peste cinematografia noastră un dulce ega- 
litarism: toți sint superiori tuturor, nimeni 
nu e inferior nimănui, nimeni nu recunoaște 


AW ctualitáti (jurnal de) 


ic] Înainte de toate,sâ ne înţelegem 


Mai multâ serlozitate şi mai pufine 


cá datoreazá ceva nimánui, nici practic, 
nici teoretic, in materie de arta filmului. 


Problema e realá si mai serioasá decit 
s-ar crede. Nu e vorba de a se nivela gustu- 
rile si de a se tesi talentele, vocatiile efective. 
E vorba, înainte de toate, de însăși posibili- 
tatea de a ne înţelege între noi, de a dispu- 
ne — dincolo de notele și accentele subiec- 
tive — de un fundamental limbaj comun, 
de un mănunchi de criterii larg acceptate, 
ba chiar și de o terminologie tehnică uni- 
tară, în defect si ea pina la ora de fata. 
Avem nevoie urgentă și imperioasă, cred, 
de a insista acum asupra tuturor elemente- 
lor apte să coaguleze o matcă, un climat 
impregnat de fermenti culturali și «profe- 
sionali» omogeni. Abia de pe platforma 
unui fond comun de informații şi de cu- 
noastere esențială (dacă nu elementară), 
asimilată şi verificată în dezbateri colective, 
în discuţii publice, își vor lua zborul auten- 
ticele «virfuri». 


ifose! 


Fiecare poet sau fiecare critic este liber 
sâ aibâ ca liric preferat pe Eminescu sau 
pe Blaga, iar ca teoretician preferat pe Ma- 
lorescu sau pe Dobrogeanu-Gherea sau 
pe Lovinescu, dar nu poate, cu nici un pret 
sä-si permitä ignorarea pártii impinse si 
abandonate in umbrä. Cind nu sint in joc 
mari personalitáti, in domeniul criticii mai 
cu seamä, se constituie in criterii «poeti- 
cele» acestora, «sistemele» lor estetice: 
precum, de exemplu, conceptia despre 
scenariu la Pudovkin şi la Eisenstein, sau 
cea despre montaj. O întreagă civilizație 
estetică cu toate orientările şi tendințele ei 
actuale — firește deloc scutite de contra- 
dictii si polemici — cum e aceea a artei 
italiene se sprijină pe triada De Sanctis- 
Croce-Gramsci, fie că se militează în rin- 
durile marxismului, fie că se acționează 
în alte direcţii. Se amenajează astfel un 
«loc deputat» pe care este posibilă Intele- 
gerea, comprehensiunea reciprocă, pe te- 
me teoretice și chiar practice. 


Drumul întortocheat al trezirii la realitate 
(Ediție specială de Mircea Daneliuc, cu Stefan Iordache) 


Începind cu acest număr, revista noastră deschide o nouă rubrică, intitulată 
«Dicţionar cinematografic». Propunindu-şi să prezinte sintetic principalele 
concepte și termeni cu care operează teoria filmului, ea se adresează publicului 
larg, in ideea de a contribui la îmbogățirea culturii sale cinematografice. 


Sosirea congresistilor la 
Neuville-sur-Saóne si Con- 
| vorbirea d-lui Janssen a cu 
en di. Lagrange, cele dou 
i a scurte filme pe care Louis 
| Lumiére le realizeazá in iunie 
J 1895. cu prilejul Congresului 


societăţilor franceze de fotografie, consti- 
tuie primele explorári ale unui teritoriu 
cinematografic vast, de o bogăție inepui- 
zabilá: actualitátile. 

1. De la experientele lui Lumidre si piná 
astăzi, atașamentul pentru concret, sen- 
sibilitatea la imediat, capacitatea cinemato- 


orafului de a capta evenimentul și-au găsit 
în filmul de actualități o expresie directă. 
Dorindu-se «o fereastră deschisă asupra 
lumii», primele actualități — produse de 
Lumiere, de casele Pathé si Gaumont în 
Franța, de firmele Edison, Biograph și Vi- 
tagraph în S.U.A., de Oskar Messter în 
Germania, de Vittorio Calcina în Italia, de 
Paul Menu la noi, în mai 1897 — orientează 
decisiv filmul înspre zonele de prim inte- 
res ale vieții sociale, politice, economice 
şi culturale, îl așază sub semnul «tendinței 
realiste» despre care vorbea Kraucauer, 
fi dă şi îi educă simţul cronicii. Momentul- 
cheie în evoluția genului se plasează In 
1908, cind Charles Pathe editează Pathé- 
Journal, dovedindu-se încă o dată credin- 
cios vechii sale devize: «Cinematogratul e 
teatrul, școala și ziarul de miine». Pathé- 
Journal reprezintă întlia încercare de a 
organiza într-o stractură diversele «subiec- 
te», de regulă reportaje realizate pe viu din 
actualitatea internă și internaţională, piná 
atunci prezentate izolat. Luind drept mo- 
del presa scrisă, cu marea ei diversitate de 
rubrici, Inglobind corespondențe în ima- 
gini primite de pe întreg mapamondul, 
formula experimentatá de Pathé-Journal 
va deveni clasicá, modificindu-se prea pu- 
tin de-a lungul timpului. Dintre contribu- 
tiile inovatoare, două rămin fundamentale: 
cea a lui Dziga Vertov și cea a lui Germaine 
Dulac. 
2. Autor al faimoasei serii Kinopravda, 
„incluzind 23 de numere realizate între 1922 
si 1925, Dziga Vertov centrează subiectele 
de jurnal pe o unică temă (condiţia femeii, 
viața pionierilor, personalitatea lui Lenin), 
conferă filmelor un puternic accent liric, 
caută soluții îndrăzneţe de montaj, dă inser- 
tului o precisă funcţionalitate retorică. 
Astfel Vertov face pasul de la jurnalul 
de actualități la filmul de montaj, specie 
distinctă a documentarului; folosind actua- 
litátile ca documente cu valoare istorică, 
filmul de montaj reelaborează materialul 
de cronică în funcție de o nouă intenţie 


Pe cine se sprijină critica noastră de film, 
pe ce tradiții estetice? Din nou, greu de 
spus. lată de ce există și persistă un con- 
sistent fascicol de probleme — ideologico- 
estetice în primul rind — pe care critica, 
si În general, suflarea noastră cineastá le 
lasă nerezolvate, asupra cărora ezită să se 
pronunțe cu gravitatea necesară sau pe 
care le amină. De exemplu: situația scena- 
riului cinematografic, după cum se știe 
punct nevralgic, dureros, care barează ac- 
cesul mai rapid la o calitate nouă filmelor. 
Este scenariul un gen literar? Trebuie să 
apelăm pentru elaborarea lui numai la 
scriitori? Se poate învăța, și cum, «meseria 
de scenarist», dacă aceasta există cu ade- 
vărat? Sau, o altă chestiune de bază: te- 
mele și subiectele filmelor făcute si de facut. 
Sint ele importante, centrale? Chaplin, 
care «venea» din lumea spectacolului, adică 
de la meseria de actor, şi încă de varieteu, 
stia foarte bine, ajuns la maturitate că 
«pentru a face o operă mare, trebuie aleasă 
o temă mare»: știa lucrul acesta de la Mel- 
ville, unul din «modelele» sale, unul din 
«dascălii» săi preferați, alături de Sha- 
kespeare, Moliere, Dickens. 

Cit de aproape este oare ziua cînd vom 
putea scrie despre un cineast român, des- 
pre oricare, că atit din propriul său credo, 
cht si din realizările sale filmice concrete, 
se va desprinde un «reper», un «model»? 
Să zicem — în afară de Eminescu, Creangă, 
Caragiale, Arghezi și Blaga, poeți absoluti 
— un Odobescu sau un Camil Petrescu, 
un Titu Maiorescu, un Ibrăileanu, un Tudor 
Vianu sau un George Călinescu? 

Ne trebuie mai multă modestie si mai 
puține ifose de «creatori». Şi mai multă 
seriozitate. Şi convingerea că nimic cu 
adevărat important nu se poate obţine n 
mai din meseria strictă, din răsuflarea an 
zanală, oricit de bine deprinsă ar fi. Mă 
gindesc și la acei cronicari care — culmea 
nonsensului! — mai refuză cultura, propu- 
nind chiar diviziunea «ştiinţifică» în critici 
cultivați şi critici necultivati, pasá-mi-te, 
la fel de viabili și unii și alții. Şi merg înainte 
cu capul sus. Căci nu e greu, ba chiar 
prea uşor e să tii sus un cap gol! 

Din pagina aceasta de revistă ne vom 
strădui să stabilim rind pe rind, ce e de 
făcut pentru a spori calitatea intelectuală, 
formația teoretică și estetică a cineastilor 
nostri, nivelul cultural al unora încă, aproxi- 
mativ, oprit la un soi de «cit-de-citism» 
comod si smecher. Înainte de toate, ca să 
ne putem înțelege și cunoaște între noi, 
repet, si intelegindu-ne să colaborám mai 
eficace şi dacă nu vom izbuti să ne iubim, 
cel putin să ne stimăm unul pe altul, să 
respectăm opinia fiecăruia. 


Florian POTRA 


expresivá. 

Dincolo de activitatea practicá pe care a 
desfâşurat-o la «France-Actualites Gar 
mont», Germaine Dulac conteazá prin‘ 
cei mai avizaţi teoreticieni ai jurnalului ae 
actualități. Publicat în 1934, eseul Valoarea 
educativă şi socială a actualitátilor fixea- 
ză principalele exigente pe care trebuie sá 
le satisfacă genul. latá-le: 


O bogăția informației, sprijinită pe un 
larg schimb internaţional de «știri», de 
corespondențe. «A vedea un jurnal de ac- 
> Înseamnă a participa la viata întregii 
umi»; 


O caracterul obiectiv al informației, me- 
nit să contribuie. la o cunoaștere exactă a 
realitátilor de pretutindeni, să înlesnească 
dialogul dintre culturi, să apropie popoa- 
rele; 


© varietatea rubricilor, «izvor de educaţie 
si de știri în stare să trezească interesul 
tuturor claselor şi al tuturor națiunilor». 


3. În pofida stabilității lui de structură, în 
pofida tradiției indelungate și prestigioase, 
jurnalul de actualități se vede concurat as- 
tázi, din ce în ce mai energic, de televiziune. 
În multe țări, producția de actualități a trecut 
încă de pe acum în sarcina «presei televi- 
zate». Adresindu-se unui public mult mai 
numeros, dispunind de posibilităţi mult mai 
ample In ceea ce privește captarea eveni- 
mentului (transmisia în direct a deschis 
reportajului perspective nebănuite), tele- 
viziunea — experiența noastră stă In aceas- 
tă privință mărturie — s-a dovedit capabilă 
să asigure o informare infinit mai rapidă, 
mai promptă. Dacă televiziunea a reușit 
să incorporeze actualitátile, aceasta s-a 
intimplat pentru că promptitudinea inseam- 
nă, de fapt, eficiență sporită în utilizarea 
socială a informaţiei. 


George LITTERA 


filmele poetului 


Divina artá 
a dialogului 


In unele tari cu o veche tra- 
ditie cinematograficá, «dia- 
loghistul» e o meserie aparte, 
cineva are İn mod special 
sarcina ca ceea ce spun eroii 
sá fie firesc, pregnant. Ceea 
ce fac eroii — e treaba altora. 
Personal, nu cred in eficacitatea absolutâ 
a acestei «diviziuni a muncii» — un om sá 
fie cu epicul, altul cu foneticul — dar, ori- 
cum, existenta unei asemenea specializári 


indepártindu-se de literaturá 
ori de plastică, de artele aşa. 
zis «surori», filmul se apro- 

pie uneori — Intr-un punct 
foarte înalt — de atit de strái- 
na (in structurile el aparente) 
muzicá. Jocul actorilor (al 
anumitor actori, într-un anume tip de film 
şi de viziune regizorală) poate fi urmărit 
şi el, în momentele sale privilegiate, precum 

un concert pentru două viori, în care virtuo- 

zitatea uneia nu-și ajunge sie însăși, con- 

ditia esențială a împlinirii fiind replica celei- 
lalte, dialogul, zborul comun. Cu astfel 
de ochi şi de urechi i-am privit şi i-am ascul- 
tat pe băiatul și fata din filmul lui Timotei 
Ursu, Septembrie, pe Vali și Anisoara, 
respectiv Geo Costiniu și Anda Onesa 

La vremea premierei, am fost captati mai 
mult de prezența neobişnuitei debutante, 
«nedreptátindu-l», oarecum (mă refer la 
temperatura elogiilor, nu la conținutul lor) 
pe Costiniu, actor care posedă, se vede 
limpede, un mic laborator personal, în care 
instrumentele inteligenței îi sint întotdea- 
una la indemină. Mi se pare însă că acel 
«curat sunet al perfecțiunii» — cum spunea 
poetul — în materie de interpretare, apar- 
tine dialogului dintre cei doi și nu «apar- 
teurilor», osmozei tesute din replici ce nu 
par răspunsuri la întrebări, ci Intrupári 
deosebite ale aceluiaşi gind. Curiozitatea 
cordială, stinjenită, liniștea reală a fetei 
sint un suport, un revelator al linistei apa- 
rente a băiatului. Puritätii ei absolute ii 
corespunde nostalgia purității pe care o 


nema 


actorul, trupul ideii 


Concert pentru 
douâ viori 


aratâ importanta care se acordâ dialogului. 

Un actor Imi márturisea o data: 

— Nu existá pentru un actor nenorocire 
mai mare decit să i se pună la indeminá 
un dialog nefiresc, devii şi tu nefiresc, limba 
ti se Impleticeste, totul se náruie în fata ta. 
Nu se poate ca un dialog sá debuteze cu 
«deoarece» sau «fiindcá», nu se poate ca 
in împrejurări dintre cele mai firești, neolo 
gismele sá se Inghesuie la gura ta... Nu 
poti sá vorbesti pretios, savant, cind treci 


mai poartá cu el, eroul. Celor citeva adevá 
ruri elementare pe care le stápineste eroina, 
le stau, fatá In fatá, posibilele adeváruri ale 
báiatului. Din acest joc subtil al esentelor 
si al aparentelor — niciuna dintre ele nefiind 
proprietatea privatá a unui singur perso- 
naj — rásar germenii acelor stári al cáror 
nume nu-l găsim foarte ușor, sugestiile 
plutind între autenticitate și poezie. İnter- 
pretii așează, încă de la prima apariţie a 
acestui cuplu tragic, întilnirea dintre El si 
Ea sub semnul complementaritátii, al me- 
daliei căreia i se restituie reversul. În cafe- 
neaua filmată la un ceas neprielnic, al ab- 
sentei oamenilor, Anisoara și Vali aduc In 
prim-plan două tipuri de singurătate: cea 
inconştientă și cea dureros mascată. Fata 
ingină cuvinte unicului vizitator al barului, 
băiatul le ascultă pentru a-și alunga pro- 
priile ginduri. În plimbarea premonitorie 
prin fata pietrelor funerare de la mare, pro- 
tagonistul simulează singele rece, lectura 
impasibilă a mesajelor eternității; eroina 
nu cunoaște tactica refugiului, o nedeslu- 
șită spaimă dictindu-i sá se îndepărteze 
de acel loc. Desigur, se poate spune că 
toate aceste demersuri sint intrinsece fil- 
mului în sine, că ele alcătuiesc însăși 
substanța lor, că nu aparțin exclusiv lu- 
crării actoricești. Fără talentul şi intuitia 
particulară a lui Geo Costiniu, a Andei 
Onesa, elanul și discursul regizoral ar fi 
înfățișat ochilor noștri și acea parte căreia 
îi stă bine să fie acoperită de lună: scheletul 


metodologic. 
Magda MIHĂILESCU 


Filmul românesc si creatorii săi 


prin mari încercări; cind într-un film am 
sávirsit imprudenta de a întreba partenera 
dacă mă mai iubește, ea mi-a trintit-o de la 
obraz... «Acum e relativ tardivi» Dacă răs- 
pundea omenește: «E prea tirziu», suferința 
ar fi părut convingătoare. 

Ce se naște din pisică, șoareci mănîncă 
— o acţiune forțată, artificială naște, la 
rindul ei, un dialog fad, inexpresiv, pre- 
tios... S-a acreditat, la un moment dat, 
ideea cá un dialog plin de naturalete ar 
putea salva o intrigâ sinteticá, contra- 
fácutá. Au existat şi asemenea cazuri cara- 
ghios-bizare, cind interpretii vorbeau cu un 
ton firesc despre tot felul de parascovenii 
incredibile. Ridicolul se naște spontan în 
asemenea İmprejurâri: e ca şi cum ai pro- 
nunta în somn atit numele cit şi pronumele 
iubitei sau iubitului... Una e dacă spui: «O, 
Maria»... și altceva dacă spui: «O, Maria 
Dumitrescu...». 

Excesul de firesc, de diurn, dacá ne pu 
tem exprima asa, duce la aceleagi efecte 
comice involuntare ca si pretiozitatea. Sint 
filme istorice încărcate de figuri ilustre, in 
care naturaletea ne deranjează. Îmi amin- 
tesc că într-un film, Baudelaire a bătut la 
usa casei lui Chopin, cu care prilej a avut 
loc aproximativ următorul dialog: 


Regizorul 


Fiecare film reprezintă o 
aventură in lumea de täceri 
si soapte a visurilor mele 

INEMA. © Din lupta indirjitä cu liniile 

| şi culorile, se nasc, rind pe 
| rind, personajele si decoru- 
rile filmelor mele. O linie, o 
culoare, un cuvint, o mișcare, uneori un 
simplu semn, pot constitui punctul de 
plecare pentru un film de desen animat. 
Filmul Vinätoarea a pornit de la o singură 
observație: o pisică nu mai vinează șoareci, 
cı fluturi... Realitatea imi dă mereu sugestii 
neașteptate. Voi avea oare timpul să le 
folosesc? 

Cité intelepciune, cit echilibru, citâ in- 
drâznealâ existá in arta noastrá popularâ! 
Fără invenţie, fără originalitate,totul devine 
zadarnic in munca noastră. Şi de fiecare 
dată trebuie să faci altceva, mereu altceva... 
Nici un experiment nu e zadarnic. Cind nu 
te aștepți, poate chiar sub o altă formă, va 
tisni pe ecran. 

Numai prin animaţie, linia se poate des- 
prinde de hirtie. Expresivitatea formelor in 
mișcare mă preocupă in permanenţă. Ur- 
măresc raportul miscare-nemiscare, dar 
mai ales pauzele. Ele ritmează şi struc- 
turează filmul. Sugestiile ritmice muzicale 
imi deschid noi orizonturi pentru montajul 
tilmului şi compoziţia coloanei sonore. Má 
interesează tensiunea fiecărei imagini, a 
fiecărui cadru, dar mai ales tensiunea fil- 
mului. Tensiunea ideii și a plasticii. Un film 
de animaţie trebuie să fie un semnal, abia 
ınceputul unei meditații la care e incitat 
spectatorul. Pentru câ,totuşi, cel mai dificil 
lucru rămine concretizarea unei idei in 


profesiune de credință 


fără credință 


- Domnul Chopin e acasă? 

— Nu, a plecat. 

— Unde? 

— Mi se pare că la domnul Balzac. Dom- 
nule Baudelaire, cred că cel mai bine e 
să reveniti pe la cinci... 

Aşa o fi fost, însă după cum se vede și 
prea multă naturalete strică. 

Dialogul de film cere cu totul alte legi 
decit cel din proză sau chiar cel din teatru. 
O frază a la Proust ar fi greu asimilată de 
film, oricite adincimi ar ascunde. 

Fraza trebuie să fie în mişcare. Excesul 
de interiorizare o poate face — datorită 
imaginii — ridicolă, desi ea in sine, poate 
să fie memorabilă. Există o dorință firească 
de acțiune a spectatorului de film: dacă 
personajele meditează numai ca să-și do- 
vedească unul altuia cultura şi sensibili- 
tatea, fără să fie slujite de o dramă limpede, 
energică, eșecul este asigurat. Personajele 
vorbesc uneori prea mult. Ceea ce se poate 
ierta unor femei adunate la o birfa şi la o 
cafea, nu se poate ierta unor eroi de film. 

Si să nu uităm că și tăcerea își are tilcul 
și rostul ei... 


Teodor MAZILU 


Nimic 


w 


torme plastice, capabile să declanșeze stări 
emoționale. Urmăresc forța sugestivă a 
imaginilor, dar mai ales adevărul lor. 

Animatia poate fi si un joc pentru cel 
care o face. Cita strádanie şi cit efort rămas 
necunoscut pentru acest joc frenetic! Esen- 
tial mi se pare insá a face jocul tau, bun sau 
rău, pina la capăt; al tău şi nu al altora. De 
aceea cred că, în bătăliile noastre esteti- 
ce, importantă rămine credința. Imi spun 
mereu: fără concesii altora, dar mai ales să 
fiu fără concesii față de mine. Infringerile si 
victoriile vor rămine doar repere in drumul 
anevoios spre ceea ce nu se poate atinge. 
Caut să fiu consecvent şi mă suspectez 
de inconsecventá. 

Meșterul Manole reprezintă o sinteză 
a destinului creatorului, a tăriei de a relua 
la infinit trudnica făurire de frumusețe. 

Bun sau rău, am făcut fiecare film cu cre- 
dintá si cit am putut mai bine. Cind toți 
membrii echipei reușesc sá se inteleagä 
perfect — să má inteleagá perfect — cind 
nu mai există suspiciune și fiecare tremură 
pentru reușita filmului, abia atunci se pro- 
duce miracolul: desenul incepe să prindă 
viață, să ajungă film. Poate cei care lucrăm 
pentru filmul de animaţie ar trebuie să avem 
modestia și sentimentul anonimatului ar- 
tistic. 

Jean Cocteau spunea: «Dacă poeții ar 
acapara cinematograful, acesta ar deveni 
calea regală a poeziei». Înainte de a fi desen 
si mişcare, animația e gind, poezie, vis. 

Copiii inteleg perfect filmele de animaţie. 
Le simt. Ce ne facem insă cu cei mari? 


lon TRUICÁ 


Wout biograf fascinante ` 
isi dau intilnire 

in acest film:. 

a lui Don Juan , 


si a lui Errol Flynn 


Mircea Veroju 
intr-un rol 


Inapma y 
$i foarte nei®ulos. <a Y 


Un Billy mincinosul 
sloyac 
(Visul roz) 


prezente româneşti peste hotare 


Sezonul 
festivalurilor 


@ 2200 km in R.D.G. 


In miezul sezonului estival de- 
butau, la Neubrandenburg «Zilele 
filmului de varâ ale Republicii De- 
mocrate Germane». Necompetitiv, 
festivalul a rámas credincios şi la 
editia din acest an, a 17-a, formulei 
sale organizatorice initiale, aceea 
de a confrunta filmul cu destinata- 
rul sáu: spectatorul. S-a inregistrat 
o dublâ prezentá romaneasca: Cui- 
bul salamandrelor (regia Mircea 
Drágan) si filmul táril gazdá, nás- 
cut tot pe platourile de la Buftea, 
cu o largá participare din partea 
română, lung-metrajul Severino («e 
gia Claus Dobberke) programat in 
seara galei. In aer liber, in gradinile 
de vara de la Berlin, Neubranden- 
burg, Demmin, Frankfurt pe Oder, 
Dresda, Zittau, Karl Marx Stadt, 
Erfurt, in localitati rurale, peste tot 
unde a rulat, filmul nostru a avut 
un succes «de casá» — au apreciat 
organizatorii — nedezmintind buna 
impresie lásatá de creatii cinema- 
tografice precum Pintea (Mircea 
Moldovan) sau Nemuritorii (Ser- 
giu Nicolaescu), confruntate cu pu- 
blicul si specialistii la preceden- 
tele două ediții. «Ideea filmului Cui- 
bul salamandrelor — ne spunea 
Mircea Mohor, producătorul-dele- 
gat al Casei de filme Cinci, partici- 
pant la festival — a fost clar inte- 
leasă și a plăcut spectatorilor ger- 
mani. Ei ne-au mărturisit-o in in- 
tilnirile la care am luat parte im- 
preună cu doi dintre protagoniștii 
filmului, actorii Mariana Cristea şi 
Valentin Plătăreanu. Nu puține au 
fost intrebările de tehnică cinema- 
tografică, de soluţionare a unor si- 
tuatii-limitá (dintre acestea secven- 
ta incendiului a suscitat cele mai vii 
discuţii)». Cei doi actori din Cuibul 
salamandrelor nu au fost singurii 
aflaţi la festival. Tot atunci spec- 
tatorii i-au putut cunoaşte, nu numai 
pe ecran in filmul Severino, pe 
Mircea Anghelescu, lon Dichisea- 
nu, Emanoil Petrut si Zephi Alsec. 


O Documentarul in Columbia 


Documentarul românesc a reținut 
de curind atenţia publicului spec- 
tator din Columbia. La poalele An- 
zilor, în capitala unuia dintre cele 
22 de departamente ale ţării, Cali, 
Federaţia «Tineretul ONU» a pa- 
tronat un festival artistic internatio- 
nal. In sectiunea cinematograficá a 
manifestării au fost prezentate do- 


Totul despre fotbal 


(Urmare din pag. 7) 


Monica Ghiuta: Sint soția lui Dobre, 
si ca toate soțiile iubitorilor de fotbal, 
foarte nemultumită de soțul meu. Mi 
se pare un rol de mare importantă, 

pentru că el exemplifica starea de spirit 
a unor familii în care există un sot iu- 
bitor... de fotbal. Sigur că in familia 
noastră — ca si in cele din viata — există 
veșnice conflicte care însă, din fericire, 
se termină. — ca și în viață — cu o im- 
păcare, cu dragoste și înțelegere. Este 
prima mea colaborare cu Andrei Blaier 
pe care îl admir demult. Sper să nu fie 
si ultima. 

Nicolae Praida: Nu vreau să vorbesc 
nimic despre rol pină la premieră. Atunci 
se va vedea ce-am făcut. 

Rolul lui Praida este foarte frumos, de 
altfel, el este Curmei, antrenorul des «modă 
veche», pentru care «aranjamentele» sint 
de neconceput. 

Papil Panduru (fost actor la lași, proas- 
păt angajat al Teatrului Mic din București): 
Joc rolul unui forjor. În afară de faptul 
că sint forjor sint si un microbist înfocat, 
susținătorul echipei mele. Sustinátor 
la bine și la rău, pentru că acum, de pildă, 
le-am oferit o masă băieților în chip 
de consolare și pentru ridicarea mora- 
lului, că au pierdut meciul, săracii, și 
sint tare amâriti... 

ll întreb pe Blaier cine mai lipseşte din 
«principali». 


14 


cumentarele Romania — tara tu- 
rismului, Comori turistice din 
România si Jules Verne in Tara 
Hațegului. O Totodată, intre 10 si 
14 iulie, televiziunea națională co- 
lumbiană a transmis zilnic, timp de 
o jumătate de oră, scurt-metraje 
documentare — turistice, ştiintifi- 
ce, de artă, etnografice și folclorice, 
producţii ale Studioului «Alexan- 
dru Sahia». Iniţiativa a aparținut 
institutului Naţional columbian de 
radio şi televiziune. 


© Din nou in Elvetia 


Imaginilor cinematografice incă 
vii pentru spectatorul elveţian din 
cadrul «Săptăminii filmului romá- 
nesc» li s-au adăugat altele noi, 
oferite de o premieră a anului, Doc- 
torul Poenaru (regia: Dinu Tăna- 
se), lung-metraj intrat in competiția 
Festivalului internaţional de la Lo- 
carno. Manifestarea, de mult recu- 
noscută de Federaţia internaţională 
a producătorilor de filme, deschisă 
prin deviza sa unor formule origina- 
le de expresie cinematografică, a 
atras in exclusivitate filme inedite 
pentru ecranul elvețian. Programul 
s-a articulat pe citeva momente re- 
prezentative: un concurs internatio- 
nal al filmelor de ficțiune, o «tribună 
liberă» pe marginea creaţiilor pre- 
zentate de gazde, o «săptămină» a 
celor mai reușite pelicule selectio- 
nate de Federaţia internaţională a 
presei cinematografice. 


@ invitații la festivaluri 


La Ottawa, canadienii şi-au 
propus să organizeze in primele zile 
din septembrie tradiționalul Festi- 
val international al filmului de ani- 
matie. Participarea românească: un 
micromedalion lon Popescu Gopo 
(Infinit, Studiu Opus 1 și Ecce 
homo) alături de Alter ego (Mihai 
Bădică), Furtuna (lon Truică) si 
Excursia (Virgil Mocanu). O O pre- 
mierá '78, Septembrie (Timotei 
Ursu) a fost propusá, in acelasi 
timp, pentru un festival cu partici- 
pare internationalá, gázduit de loca- 
litatea polonezá Koszalim — festival 
structurat tematic pe creatia cine- 
matograficá pentru tineret. 


O Spectatorii au cuvintul 


Două dintre ediţiile concursului 
anual organizat de revista «Sovetski 
Ekran» printre cititorii săi au dat 
cistig de cauză filmului românesc: 
in categoria «Cele mai bune filme 
din țările socialiste», Ultimul car- 
tuș a ocupat locul | pentru anul 1976, 
iar pentru 1977 Nemuritorii 
clasat pe locul al li-lea. 


Coralia POPESCU 


— Gheorghe Dinică, un arbitru străin, 
care-l are pe lingă el, drept translator 
neajutorat, pe Aristide Teică, apoi cele 
două «părți» care aranjează meciul: 
Petrică Gheorghiu — contabil, Paul 
Lavric — seful cantinei, Ovidiu Schu- 
macher —felcerul Jurubitá, Cornel Con- 
stantin si Dumitru Chesa Mai sint: 
Sebastian Papaiani — un fotbalist care 
a jucat, odatá, cinci minute in Natio- 
nalá si nu poate uita chestia asta, Dem 
Rádulescu, Aurel Giurumia, Dorin Dron, 
Cornel Coman, Mimi Enáceanu, Nicu 
Constantin. O distributie mare, poate 
prea mare şi foarte greu de adunat la 
locul filmării. 


Ce spune imaginea? 


Ca să aflu ce spune imaginea, adică 
operatorul Dumitru Costache-Fony, tre 
buie să astept sá se filmeze un «momen! 
muzical» cu Jean Constantin, la pieptene 
si Tamango, la contrabas. Scená în princi- 
piu fárá cuvinte, dar cum s-o lase Jean 
Constantin, asa, goalá? N-o lasá. «Bagá» 
text. Se supără. Răducanu se supără și el 
si replică enervat. Scenariul se scrie pe 
loc, o improvizație minunată de Stan și 
Bran se naște ca nimic și din nimic, sub 
ochii noştri. Lumea e pe jos de ris, camera- 
manul nu se îndură să oprească aparatul 
de filmat, deși Blaier ráguseste strigind: 
«Stop! Stop! Stop!» Aplauzele izbucnesc 
ca pe scenă, la Fantasio, spre care Jean 
Constantin se si îndreaptă în mare viteză. 

A terminat filmarea. El, da. Echipa, nu 
Deci, ce spune imaginea? 

Dumitru Costache-Fony: După cum 


telex Bufte 


In absenta actorilor 


—— —— [UI 

000 intii au fost țăranii din comuna 
Slătioara şi reacţiile lor la evenimentele 
anilor 1947—48. Apoi au fost personajele 
romanului lui Dinu Sáraru, Clipa $i in 
cele din urmă, au apărut eroii filmului lui 
Gheorghe Vitanidis. Locul de filmare: Slá- 
tioara. Eroii reali care l-au inspirat pe 
Dinu Săraru trăiesc şi astăzi in sat și asistă, 
nu fără emoție, la aceste filmări. 000 Din 
nou împreună nu este titlul unui nou film 
intrat in producție, ci noul titlu al filmului 
Audienta pe care îl realizează la Casa de 
filme 5 regizorul George Cornea si scena 
ristul Dumitru Buznea. Etapa de montaj- 
sonorizare, pe care o parcurge m prezem 
filmul, se apropie de sfirşit 006 O mo- 
dificare de ultimă oră in distribuţie la Co- 
muna din Scăieni (Casa 1, scenariul 
Florian Avramescu şi Nicolae Dragos, re- 
gia Savel Stiopul). În rolul iubitei lui Ema- 
noil Bălăceanu va apare actrița Enik8 Szila- 
gyi, de la Teatrul de Stat din Tg. Mureș. 
000 La Banda de magnetofon (un film 
polițist — la Casa 1; scenariul Haralamb 
Zincă si Nicolae Mărgineanu; regia Nicolae 
Mărgineanu) se duc tratative pentru defi- 
nitivarea distribuţiei. Suspens, deci, pină 
la telexul viitor. Notăm din viitorul generic, 
certitudinile, adică o parte din echipă (si 
aici mai sint spaţii albe): director — Si- 
deriu Aurian; scenografia — arh. Aureliu 
lonescu; costume — Doina Levinta; asis- 
tentă regie — Rada Prejbeanu; regizor se- 
cund — lon P. lon; sunet — ing. Camil 
Silviu; machior şef — Savin Anastasia. 
Printre atitia încercați «lupi de mare» si 
un debut: operatorul Tarco Gabor. eee 
«Tratative» nu e pretentios spus atunci 
cind vorbim de distribuții. Vacanţă tra- 
gică (Casa 3, scenariul: C. Mitru, regia: 
C Vaeni) Ultima barieră a morţii (Casa 4, 
scenariul Nicolae „Jianu, regia Virgil 
Calotescu) si Speranţa (Casa 3, scenariul 
lon Pavelescu, Mihai Creangă, Şerban 
Creangă; regia Şerban Creangă) sint doar 
trei dintre echipele care incearcă să facă 
slalom printr repetițiile şi concediile ac- 
torilor. lar douä echipe aflate in pline fil- 
mări, loanide (Casa 4, scenariul: Eugen 
Barbu, regia: Dan Pita) și Între oglinzi 


vedeți, e un film amuzant și pentru noi. 
İn plus, pentru mine e minunat să lu- 
crez cu Blaier care-i un regizor deschis 
la orice gind nou. Este o incintare, pen- 
tru că la fiecare cadru ne batem capul 
cum să facem mai complicat, nu mai 
simplu Materialul tras pină acum este 
bun, şi așa de mult incit ne va fi greu 
să alegem. Sper să iasă un film care să 
mulțumească pe toată lumea. 

Atita mulțumire mâ neliniştește. Oare 
n-or fi şi probleme? Nu există film fără 
probleme. Şi la fiecare, si de fiecare dată, 
una este «cea mai grea». İl rog pe directo- 
rul filmului, Nicolae Codrescu, să-mi spună 
care e problema aici. 

Nicolae Codrescu: Actorii. Avem foar- 
te multi şi e greu să-i aduni pe toți la 
cadru, pentru că mai toți sint ocupați 
in teatru Si azi am avut mari greutăți. 
Cu toate astea sintem foarte optimişti 
si sperăm să ne descurcăm noi pină 
la urmă. 

Într-o pauză, Blaier mi-a povestit finalul 
filmului. E un final frumos, tandru și nostal- 
gic, neașteptat pentru o comedie despre 
fotbal. Dar vorba lui, «si o comedie tre- 
buie să aibă zona ei de meditaţie si de 
gind». Mai apuc să-l întreb ce-și dorește 
pentru acest film. Răspunde prompt — 
spiritul comediei l-a cucerit se vede — «Sá 
aibă nici măcar cinci milioane de spec- 
tatori». 


Mircea Radu lacoban: Dacă specta- 
torii vor valida barem o zecime din can- 
titatea de hohote pe care am rostogo- 
lit-o împreună cu Blaier, în timp ce lu- 


we 


a 


paralele (Casa 5, scenariul şi regia Mircea 

Veroiu) au fâcut o intrerupere de citeva sâp- 
tâmini pentru câ, totuşi, filmele nu se pot 
face in absenta actorilor. O pauzá care a 
prins insâ bine scenografilor celor douâ 
filme, pentru pregâtirea viitoarelor locuri 
de filmare. 900 İn aceste condiţii râmine 
o performanță modul cum a reușit echipa 
Dincolo de orizont (producție TV, sce- 
nariul Dragomir Horomnea, regia: Şte- 
fan Traian Roman) să reunească o distri- 
butie, din care nu consemnăm decit pe 
cei care au fost deja la filmări: Gilda Mari- 
nescu, Inca Tomoroveanu. Florina Cer- 
cel, Jana Gorea, Ilarion Ciobanu, Emanoil 
Petrut, Alexandru Lungu, Traian Stănescu 
lon Roxin, Dan Tufaru, Stefan Velniciuc... 
Locul filmárii: un sat dobrogean. Sediul 
echipei: Mamaia... 000 S-a tras primul 
tur de manivelá la Nea Márin miliardar 
(Casa 4, scenariul: Vintilă Corbul, Eugen 
Burada, Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu; 
regía Sergiu Nicolaescu). Filmarea a avut 
loc, nu pe litoral, aşa cum anuntam intr-un 
telex anterior, ci la hotelul Intercontinental 
din Bucuresti, unde, conform scenariului, 
a sosit miliardarul care seamáná leit cu 
nea Mărin. 000 Se dau probe pentru 
rolurile Nicolae Bálcescu gi Avram lancu 
din filmele 1848 şi Munții în flăcări (Casa 5, 
scenariul: Petre Sălcudeanu, regia: Mircea 
Moldovan)... În comuna Fintinele din ju- 
detul Sibiu se pregătește inceperea filmá- 
rilor la Blestemul pămîntului (Casa 5, 
scenariul: Titus Popovici, regia: Mircea 
Mureșan). Filmul este inspirat din romanul 
«lon» de Liviu Rebreanu. În rolurile princi- 
pale: Şerban lonescu (absolvent 1.A.T.C., 
promoția 1978), loana Crăciunescu, Petre 
Gheorghiu, Octavian Cotescu, lon Besoiu, 
Valentin Teodosiu (absolvent 1.A.T.C. 1978) 
Sorina Stănculescu (elevă la școala de 
balet din București), Tamara Buciuceanu, 
Leopoldina Bálánutá, Valeria Seciu, Romeo 
Pop, Catrinel Dumitrescu, lon Hidisan, 
Petre Lupu, Hans Pomarius. 999 După 
un lung șir de colaborări sub forma unor 
prestații de servicii, cu Tele-Miinchen, in 
sfirgit o coproducție: ecranizarea romanului 
Mihail, ciine de circ. de Jack London. 
Echipa de cineasti români va lucra sub 
conducerea regizorului Sergiu Nicolaescu. 
Vedeta filmului, un fox irlandez, a și sosit 
la Buftea. Filmările vor incepe in a doua 
jumătate a lunii septembrie. 


R. PANAI. 


cram la scenariu si decupaj, tot mi s-ar 
părea deajuns! Fotbalul (nu numai al 
nostru) a fost și rămine un formidabil 
zăcămint de comedie; trebuie doar «de- 
copertat» și atit Dincolo de dreptun- 
ghiul de gazon, în tribune, sub tribune, 
în jurul stadionului, pe tot soiul de cu- 
loare, în fel și fel de antecamere și 
birouri «arde» cel putin la fel de multă 
pasiune cit si pe teren. Am avut șansa 
(ori nesansa, depinde cum privim lu- 
crurile) să cunosc fiecare şurubaş al 
fotbalului intr-o perioadâ in care rela- 
tam, de acasâ sau de peste hotare, nu- 
mai şi numai desfâşurarea unor meciuri 
triste, totul culminind cu catastrofa de 
la Zürich (1—7 cu Elvetia!). Considerat 
de jucâtori «piazá-rea» — cind mâ ve- 
deau la scara avionului işi... scuipau in 
sin — m-am «format», pe la douâzeci 
de ani şi ceva, intr-o atmosterá in care 
comedia se invecina cu cea mai depli- 
nâ şi apâsâtoare tragedie, accentele de 
entuziasm dezlântuit alternind cu foar- 
te caligrafice crize de umilintá şi deznâ- 
nejde. Ei bine, filmul nostru se nutreşte 
tocmai din pandantul bucurie-tristete, 
comedia nâscindu-se fie şi numai din 
aceastâ crincenâ şi omeneascâ alâtu- 
rare Vom aduce pe ecran paradoxala 
frumusete a infringerii: de cit o victorie 
necinstitâ, mai bine o bâtâlie pierdutâ 
pe gazon şi ciştigatâ in plan etic, acolo 
unde conteazâ nu punctele, ci caratele 

omeniei adevárate. 
Má tem de acest film: nu cumva sá 

placá... prea mult 
De-am ajunge s-o vedem si pe-asial 
E.S. 


sondaj in 


In repertoriul cinematogralic 
al ultimului an au figurat 
| citeva — foarte putine — e 
nema santioane ale acelui gen pe 
| care critica mondială l-a de- 
L numit, jumatate ironic, jumá- 
tate serios «filmul-catastro- 
tă» (dacă nu ne inşelâm, ultima premiera 
de acest fel la noi a fost cea a mediocrei 
producţii americane Tentacule). Alte apa- 
ritii de aceeași categorie sint posibile în 
programele lunilor viitoare. 

Grija firească de a evita inundarea cu 
hemoglobină a ecranelor sau prezentarea 
complezentă a violenței exacerbate, a în- 
depărtat din repertoriul nostru «capetele 
de serie», «best-seller»-urile acestui gen. 
Dar ceea ce s-a văzut sau se va vedea este 
suficient pentru a fixa contururile unei ca- 
tegorii care corespunde, credem, nu numai 
unei mode, trecătoare ca orice modă, ci si 
unor tendințe de mai lungă durată. Dup 
cum se știe, tocmai în asemenea produc! 
modeste, fără alte ambiţii decit cele come: 
ciale, trăsăturile genului sint mai vizibile, 
mai ușor discernabile, decit în opere mai 
pretentioase, mai personalizate. În cel mai 
important si mai reușit dintre filmele-ca- 
tastrofă, Fălci, autorul — reputatul regizor 
Steven Spielberg — încearcă să introducă 
si o dimensiune să-i zicem metaforică: 
lupta cu monstrul marin, insezisabil și 
malefic amintește de lupta cu Leviatanul, 
de urmărirea tragică a lui Moby Dick, 
simbolizind înfruntarea oamenilor cu Răul 
absolut, terifiant și, în acelaşi timp, fasci- 
nant. Nimic din aceste pretenții filozofice 
nu subsistă în peliculele de serie pe care 
le-am evocat înainte. Cu atit mai bine, am 
putea spune. 

Canavaua acestor filme de groază — tip 
anii '70 — este, deobicei, simplă. Din senin, 
o mare primejdie se abate asupra întregii 
umanitati sau cel putin asupra unei parti a 
ei: undeva s-a rupt echilibrul naturii, o forță 
a răului, incontrolabilă (cel puţin la început) 
şi ucigátoare, se dezlántuie asupra oame- 
nilor nevinovați. Pină la urmă, desigur, 
unul sau mai multi eroi se avintă curajos 
în luptă și distrugind răul, restabilesc pacea 
vremelnic tulburată. Deseori — sintem to- 
tuși în ultimul pătrar al secolului XX — in- 
tervine și o notă de critică socială: setea 
de profituri maxime, lipsa de scrupule 
unor afacerişti e cauza fragilitátii în fat 
catastrofei, a unei gigantice construct 
(în Turnul infernal) sau determină muta 
tia nocivă a caracatitei (Tentacule). 


Lirismul monstrilor 


in alte filme de groazá — de un nivel 
intelectual indeobşte mai ridicat — ca si 
eroul din basme devenit, in urma unei vráji, 
broascá sau porc, monstrul are ascuns, 
sub infátisarea terificá, un fond de umani- 
ate inalienabil. Sá ne aducem aminte de 
monstrul lui Frankenstein insotind cu gin- 
gásie fetita rátácitá, sau de King-Kong, 
îndrăgostit de frumoasa fată blondă. 

Filmele-catastrofă din anii noștri sint, 
după cum se vede, o variantă modernă a 
filmelor de groază pe care le regăsim în 
toate etapele istoriei cinematografiei. In 
anii '20, spectatorii urmăreau infiorati aven- 
turile pe pinză ale marelui actor Lon Chaney 
«omul cu o mie de fete» (poate cindva si 
Cinemateca noastră se va gindi să-i pre- 
zinte filmele într-o retrospectivă), mai ales 
cînd aceste filme erau semnate de regizorul 
de excepție care a fost Ted Browning 
(creatorul acelui straniu pandemonium care 
este filmul Freaks). În aceeași vreme, ex- 
presioniștii germani creau pe această 
linie opere de excepțională valoare artistică, 
printre care figurează si unul dintre cele mai 
bune zece filme ale lumii, Nosferatu al 
lui Murnau. În anii '30, casa americană 
Universal (producătoarea primelor cicluri 
Frankenstein), în anii '40 și '50 casa engleză 
Hammer, au lansat realizări remarcabile 
(unele devenite clasice), în care s-au re 
marcat actori ca Boris Karloff, Bela Lugosi, 
Vincent Price, Christopher Lee și atitia 
alţii. Posibilitatea, practic nelimitată, a cine- 
matografiei de a folosi trucaje, ponderea 
considerabilă în istoria de pina azi a filmu- 
lui, a culturii anglo-saxone și a celei ger- 
mane, ambele atit de fascinate de temele 
misterului și ale groazei, ambele atit de 
receptive la ceea ce s-a numit «stilul gotic», 
au asigurat, printre altele, perenitatea pe 
ecranesa genului de care ne ocupăm. 

S-au dat multe explicaţii interesului ma- 
nifestat de publicul popular față de aceste 
producții, majoritatea acestor explicaţii por- 
nind de la interpretări psihoanalitice, care 
subliniază rolul acestor filme în sublimarea 
instinctului de agresivitate, atracția spec- 
tatorilor spre savurarea fiorilor provocati 


Nevoia de basm 


cineunivers 


Lupta 
intre bine si rau 
la virsta 
maturitátil 
si pe noul gust 
al publicului 


O nouă viziune asupra 

unei vechi poveşti 

(Povestea dragostei 

de lon Popescu Gopo, 
cu Carmen Stănescu, 
Rodica Mandache 


şi.., Gopo) 


de stările paroxistice, voluptatea ambiguă 
a mersului pe marginea prăpastiei etc., etc. 

Fără a respinge apriori asemenea expli- 
catii (care însă trebuie introduse în con- 
textul social-istoric, care le asigură rela- 
tiva valabilitate), am putea reține că, totuși, 
ceea ce pare că explică, în primul rind 
amploarea interesului stirnit de asemenea 
filme este faptul că ele răspund unei nevo! 
fundamentale a spectatorului cinemato- 
grafic de pretutindeni: nevoia de basm 


Între sublimare şi mit 


Cineva observa (incercind să tragă si 
concluziile organizatorice corespunzătoa 
re) că o mare, o foarte mare parte din pu 
blicul cinematografelor noastre este com 
pus din copii și tineri. Lucrurile stau pro 
babil asa. Mai important mi se pare însa 
că yin majoritatea spectatorilor, indiferent 
de vîrstă, există o dimensiune infantila 
inextricabilă, o nevoie de basm. E bine 
poate să subliniem că nu orice film de groa 
ză corespunde acestei dimensiuni, «Thnit 
ler»-ul, de pildă, are alte rădăcini si alte 
finalitáti. În operele lui Hitchcock — ca să 
luăm cel mai pregnant exemplu — nu există 
nimic infantil, ci dimpotrivă, avem de-a face 
cu o structură intelectuală contorsionată 
care urmăreşte sá re-creeze dialectica 
fricii, ciocnirea dintr-o anumită logică so 
cială, pentru care nevinovatul este suspec 
tul predilect, si ineluctabilitatea erorii care-! 
duce totdeauna pe vinovat la cădere. Fi 
reste, asemenea complicaţii sofisticate sint 
străine filmului de groază de factură popu- 
lară, chiar dacă el se referă, ca orice basm, 
la cîteva adevăruri umane (sociale sav 
psihologice) fundamentale. 

Ceea ce caracterizează asemenea filme 
este o poveste simplă în sensurile ei adinci 
deși uneori complicată, spectaculoasă in 
desfăşurarea ei, o construcţie de tip ma 
nihean, care permite evidenţierea lupte! 
dintre bine si rău, luptă cunoscind multe 
peripeții, dar terminată totdeauna cu vk 


Un regizor ca Spielberg găseşte în Fälci nu numai spectacolul groazei, ci 
si o dimensiune metaforică (Fotografie dedicată revistei «Cinema») 


toria binelui, o poveste insufletitá de o 
fantezie neingráditá in care fantasmele 
prind viață. Concluzia terapeutică, din punct 
de vedere moral, este că filmul de groază 
permite curățirea sufletului, descărnarea 
lui de spaime. 

Tocmai prin aceste caracteristici, filmul 
de groază este un substitut al basmului, 
fiind ca si acesta o impletire între schemă 
şi fantezie debordantă. Ca şi basmul, filmul 
de groază presupune anumite personaje 
specifice printre care obligatorie (pentru 
că determină paroxismul conflictului) este 
o formă sau alta de încarnare a răulu 
absolut. De aceea, deseori, această inca: 
nare nici nu se realizează în ființe umane 
(despre care psihologia ne-a învătat că 


sin! atit de pline de nuanțe și contradicții), 
ci in fiinte supranaturale, elemente ale na- 
turii sau animale, devenite monstruoase 
Ca și basmul, filmul de groază are un teri- 
toriu al său predilect, care poate fi Scoţia 
macbethiană, Anglia landelor mlăștinoase, 
malurile oceanului, insulele misterioase ale 
Caraibilor, jungla marilor oraşe tenta- 
culare, cu contradicţiile ei dementiale (de 
la Fantoma de la operă pină la Turnul 
infernal), construcții văzute ca o sfidare 
demonică adusă armoniei naturii. 


ignoranta zâmisleşte monștri 


İn aceastâ ordine de idei, poate fi expli- 
catâ şi o altâ situatie bizarâ. Probabil câ 
nu existâ cinefil român care sâ nu fi fost 
intii mirat şi apoi indignat, constatind ca 
teritoriul cel mai des folosit pentru plasa- 
rea povestilor de groazá, cu vampiri, cu 
monstri, este... Transilvania noastrá (de la 
Nosferatu, Frankenstein si Dracula pina 
la mai recentele Balul vampirilor al lui 
Polanski sau Frankenstein Junior al lui 
Mel Brooks). Pentru cine cunoaste Ardea- 
lul si pe ardeleni, o asemenea aberatie 
párea cá o intrece pe toate cele care abundá 
in toate filmele de acest tip. Trebuie sá 
intelegem insá cá nu e vorba de Transilva- 
nia realá, ci de una miticá, plásmuitá incá 
in Evul Mediu si preluatá apoi de romantici, 
o Transilvanie care pentru omul Europei 
septentrionale, occidentale sau centrale re- 
prezenta, in imaginatia torturatá a creato- 
rilor de povesti terifice, ultimul meterez 
al Europei înaintea nesfirsitelor teritorii 
revărsate dinspre Asia misterelor, a ace- 
lor zone pe care cartografii medievali in- 
semnau cu spaimă «Hic sunt leones» 
(Aici trăiesc leii). Transilvania (de fapt 
întreg teritoriul dacic) apărea ca un tărim 
la granița dintre realitate și vis. De altfel, 
nu numai Transilvania, ci întreaga zonă de 
la marginea răsăriteană a Europei centrale, 
se bucura de un renume asemănător: la 
Cracovia, doctorul Faust işi făcea studiile 
de alchimie, la Praga, prindea viață Golem- 
ul si un student impenitent isi vindea 
umbra, etc 

Nevoia de taină, de vis, de basm säläslu- 
ieste însă, în copilul din fiecare dintre noi. 
Si de aceea spectatorii continuă sá se ducă 
la cinema ca să-l vadă pe «bau-bau». Chiar 
dacă acesta nu mai sperie pe nimeni, ci 
doar amuză. 


H. DONA 


„Și acum, 
«între noi două»... 
sau mitul violenței 
printre volane nylon 

(Fathom 


2 cu Raquel Welch) 


16 


Filmul document al epocii 


cronica 


subiectelor 


Dupá hoinárealá, 
cárábánealá 


Sintem, messieurs et dames, in anu! 
1968. Si nu numai in anul 1968, dar in 
luna mai. Si nu numai in luna mai a 
anului 1968, dar chiar In zilele de 27, 28 
si 29. E foarte important, fiindcá orice 
monsieur si orice dame stie ce a fost 
in zilele acelea, in Franta. A fost o 
noapte foarte furtunoasá, cu rivolutia ei, 
care rivolutie a scris şi în ziar că d'aia-i 
rivolutia, să scrie si în ziar. Au fost, pe 
atunci, multă reacțiune și multi conu 
Leonida fatá-n față cu ea, enfin, lucru- 
rile sint mai complicate dar sint si ceea 
ce sint, vorba generalului de Gaulle. Ca 
atare avem un condamnat la moarte dar 
om nevinovat, un tip «de dreapta», care 
are İnsâ ca avocat, un tinerel generos, 
stingaci, cam aiurit, «de stinga» ca 
idee, dar hotárt să-şi salveze clientul. 
Cine poate fi tinár, generos si aiurit? 
Pierre Richard. Pe 29 mai 1968, el are 
audientá la generalul de Gaulle pentru 
a cere gratierea acelui condamnat pe 
nedrept Pe 27, cind incepe treaba, 
avocatul vine la inchisoare sâ-şi vada 
clientul. Exact in timpul convorbirii lor, 
in închisoare, se declanșează o râzme- 
ritâ şi condamnatul — de felul lui şi 
aventurier — o şterge, evadeazá, cu 
avocatul aláturi; solidari, cei doi vor 


Pierre Richard: 


incepe une grande vadrouille (in tra- 
ducere, la noi, Marea hoinárealá, cu 
Bourvil şi de Funés), fiecare însă minat 
de un alt scop (filmul e in cinemascop): 
condamnatul sá ajungá la o prietená 
a sa, avocatul sá n-o facâ şi mai lata, 
el fiind deja compromis, prin fuga asta 
cu clientul său. Trebuie să-ți placă 
Pierre Richard pentru a înțelege cum 
poţi să fi prins între două probleme 
una mai lată ca cealaltă. Din peripetie 
în peripetie (si schema asta ati văzut-o 
in Marea hoinăreală), cei doi ajung pe 
29 în Parisul bulversat de gi m a 
Pierre Richard se prezintă la Elysee. 
Generalul de Gaulle a plecat într-o 
directie necunoscutá. Acum urmeazâ 
cáutarea lui de Gaulle. Sau asteptarea 
lui Godot? Nu. Gérard Oury nu se ocupá 
cu asemenea asteptári metafizice. El 
este regizorul gag-ului comic eficace, 
rapid, cit mai rapid, obsedat pare-se de 
fugi, de evadári, de cáutári, de alergá- 
turi, de cârâbâneli. Asa-i şi zice filmului: 
Cárábáneala De la La grande va- 
drouille la La carapate nu era decit 
un pas. Oury l-a făcut cu grábire: «Nu 
mi-am schimbat nici stilul, nici maniera. 
Totul se bazează, ca deobicei, pe gag 
vizual, pe comic de situaţie și actori- 
cesc. Dacă utilizez actualitatea (cea din 
'68),e pentru a evita poncifele comicului 
tradiţional; ea e un detonator, o tram- 
bulină pentru acţiune; altfel, evenimen- 
tele istorice sint un «plan doi», ca și 
războiul în Marea hoinăreală Nu do- 
resc decit să provoc risul» — susține 
Oury, cam apolitic. Dar să vedem cum 
se va ride «la dreapta», cum se va ride 
«la stinga». Căci nu e nici o scofalâ 
să nu te interesezi de politică. Lucrurile 
importante, chiar si comediile, încep 
cind ea, politica, se interesează de 
tine, şi-ţi spune, pentru a intra în vorbă: 
salut l'artiste! 


Un american nu la Paris, ci la Cracovia: o comedie cinstită și curată 
a confrafilor polonezi, chemind la voiogie și bună pace între popoare 


f prins între 
douá probleme, 
ai lată ca alta 


De ce s-a schimbat 
comedia italiană ? 


Luigi Comencini — unul din cei mai 
serioşi regizori italieni, a cărei forță abia 
acum, la bátrinete, e descoperită cu entu- 
ziasm, autor al unor capodopere, după 
părerea noastră dar gi a lui, căci si el preferă 
dintre filmele sale Cu toții acasă şi Pi- 
nocchio — a încredinţat revistei «Cinéma 
'78», o lungă meditaţie despre arta sa, 
din care ne-ar face o voluptoasă plăcere să 
cităm pe larg, dar ne restringem la viziunea 
sa, la raporturile dintre artist, politică și 
societatea timpului său. Comencini e dintre 
acei mari regizori italieni care nu pot con- 
cepe evoluția lor în afară dezvoltării sociale, 
idee nu atit de simplă pe cit pare, sau pe cit 
a fost de banalizata: 

— «Avem impresia că în ultimii 3 sau 
4 ani, comedia a l'italienne, s-a schimbat, 
cA nu mai e aceeasi... 

— De la primul meu film, am amestecat o 
realitate tragicâ, aceea a copiilor din Nea- 
pole, cu situatii comice. Asta a fost comedia 
italiană, dar ea nu mai există. Noi am avut 
timp de aproape 25 de ani, pina In 1978, o 


Pawlack 
la New York, New York 


Pawlack (interpretat de actorul Vaclav 
Kowalski) şi Kargul (interpretat de Wla- 
dislaw Hancza) sint două personaje comice 
ale filmului polonez, de-un succes la pu- 
blic asemănător celui al lui nea Mărin al 
nostru. Kargul este un tip sceptic, plin de 
ironie, un perpetuu malitios care are mereu 
de-a face cu Pawlack, un exploziv, un mi- 


societate imobilă, încercată de schimbări 
minore, guvernată de o democraţie creștină 
în care majoritatea italienilor aveau incre- 
dere. Din 1968, si într-o accelerație progre- 
sivă, totul a fost pus în discuție. Nu mai 
există valori stabile. Or satira trebuie să 
aibă un obiect precis si să se exercite pe o 
societate cristalizată,căruia artistul îi denun- 
tá paradoxurile si injustitia. Realitatea ita- 
liana este astăzi atit de dramatică, ea pre- 
cede intr-o asemenea másurá orice notiune 
artistică, incit e imposibil să faci o satiră de 
moravuri. Înainte se făcea satira unei socie- 
táti burgheze care se încredința democra- 
tiei creştine. Azi, totul se Inlántuie atit de 
rapid și de dramatic că nu mai ști ce să faci... 
Am evoluat mult, în toate sensurile. Pe de 
o parte, cind imbátrinesti, capeti o con- 
ştiinţă mai lucidă a mijloacelor tale de 
expresie. Pe de altă parte, există această 
ruptură profundă, petrecută în 1968, care a 
situat totul sub semnul întrebării. A devenit 
din ce în ce mai greu să faci ceea ce vrei, 
pentru că filmele sint tot mai costisitoare, 
iar publicul, aflat într-o situaţie Ingrijorá- 
toare, cere filme tot mai linistitoare... Sper 
că nu tiranizez pe nimeni. Uneori mă infurii 
şi nu accept critica. Meseria de regizor nu 
se aseamănă cu aceea a pictorului și a 
culorilor sale. E o meserie care folosește 
oamenii. Atunci apare o moralitate a artis- 
tului, nu numai în opera sa ci si în felul in 
care realizează. Tin foarte mult la acest 
aspect al chestiunii. N-aş vrea niciodată 
să uit cind filmez că materia cu care lucrez e 
alcătuită din bărbaţi și femei; aceasta nu e o 
materie inertă pe care «violenţa creatoare» 
să se exercite fără riscul de a-i face rău...» 


Bette Davis, Alberto Sordá 
„in Ban 

«un Comencini», 

o comedie feroce, 

in care socialul imbrátiseazá 
tragicul si risuli 

într-o singură răsuflare, 
sarcastică 


hätrin 
bâtrin 


nios, dar prieten credincios. Ideea acestui 
cuplu vine din viata și poveștile unui unchi 
al scenaristului Jasko Mularcick; unchiul 
e un țăran din provincia Wroclawului, unul 
din acei oameni simpli care au bătut pă- 
mintul în lung și-n lat, plin de povești, plin 
de haz şi intelepciuni pe care scriitorul l-a 
«impártit», ca să spunem asa, în două, 
în Pawlack şi Kargul, în spiritul celor două 
caracterizări de mai sus. După două co- 
medii, una în 1967, alta în 1974, o a treia a 
încoronat și definitivat triumful popular al 
celor doi. 

E vorba de un story original — peripetiile 
cuplului peste hotare, și anume în Statele 
Unite, unde scenaristul i-a trimis la John 
Pawlack, un frate plecat peste ocean, încă 
inainte de al doilea război mondial. Sursa 
comicului este cea stiutá — ciocnirea între 
două mentalități, două obişnuinte, două 
culturi, desfăşurată însă sub semnul unei 
spontaneitáti de spirit și joc care asigură 
surprizele, şocurile din afara schemei. Spi- 
ritul de observaţie — precum zicea cindva, 


Documentul.sursá a filmului 


pa = ne 


cronica 
reluarilor 
Vara tirzie 
a Cetateanului Kane 


in Adevăruri şi minciuni — filmul lui 
Orson Welles, centrat pe falsurile din arta 
plastică — Oja Kodar juca rolul unei fete 
prea frumoase, urmărită de Picasso pe stra- 
dä Un fals Picasso, bineînțeles. Dar frumu- 
setea artistei e fără de tăgadă, absolut au- 
tentică Orson Welles nu s-a mai despărțit 
de ea, Oja Kodar a devenit co-scenaristă 
la De cealaltă parte a vintului — titlu găsit 
tot de ea, văzînd cum vintul umflă capa 
maestrului în timp ce acesta cerceta deco- 
rurile lui Zeffirelli la Romeo și Julieta, 
cu gindul de a le folosi pentru noul său 
film. Subiectul e cum nu se poate mai 
*implu şi nu reprezintă o surpriză pentru 
zei pasionaţi de arta lui Welles: un cineast 
bátrin se apleacă asupra vieţii sale, copleșit 
de dragostea tirzie pentru o artistă tinără. 
Oja Kodar este, și în film, muza. Numai că 
filmările — ca de atitea ori cind e vorba de 
bugetele grandioaseale lui Welles —nu s-au 
putut încheia şi sint unii care susțin că nu 
vom vedea niciodată acest film (după cum 
nu se va vedea un Don Quijotte, tot al lui 
Welles, cu Laurence Harvey și Jeanne 
Moreau. «Film Comment» informează că 
cetățeanul Welles a distribuit deja procente 
asupra drepturilor la rețeta filmului care nu 
t — ajungind la un total de peste sutá la 
sut 


Cálinescu, la o comedie esentialul nu e 
daca rizi sau nu, ci calitatea observatiei — 
se pare că a funcționat foarte bine, cu atit 
mai mult cu cit realizatorii au lucrat cu o 
documentare amplá asupra realitátilor ame- 
ricane şi mai ales ale colectivitátii polo- 
neze din SUA. Multi actori americani de 
origine polonezá au participat la filmári, 
ritmul a fost foarte rapid, In doar 27 de zile 
«noaptea» şi «ziua» americană au luat sfir- 
sit, ca după montaj, produsul să márturi- 
sească o certă inspirație: umor, dialog con- 
cis, acţiune antrenantă, dar mai cu seamă 
o justete a tonului care aparține întotdeauna 
operei cinstite. Nimic crispat, nefiresc, o 
degajare care ajută binefăcător transmiterii 
unor idei extrem de necesare vieții, azi. pe 
pămint; un patriotism fără de emfază, un 
sentiment adînc de respect faţă de valorile 
popoarelor chemate, curat și inteligent, să 
se înțeleagă. O declarație de dragoste fără 
mohoreala declarativismului tezist, capabil, 
după cum se știe, să intristeze, nu odată, 
ideile cele mai voioase. 


al poetului 
Scare se ascunde | 
© in Falstaff-ul | 
numit ; 

Orson Welles * 


cronica 


i telegenicä 
ee 


Un nou gen: 
filmul din rateuri! 


Clasicul Festival international de va- 
rietáti televizate, organizat la Montreux, 
nu a rupt gura tirgului (de filme)... Juriul 
presei n-a acordat nici un premiu, avind 
in vedere cá nici un program nu a rás- 
puns cererii formulate in primul articol 
al regulamentului său, care prevede 
decernarea laurilor numai unor oper 
deschizătoare de perspective în dome- 
niul «varietátilor». N-au existat aseme- 
nea opere. Nici altora nu le e ușor, deci, 
cu «varietățile astea teve», bată-le no- 
rocul să le bată. Juriul internațional a 
premiat un show american consacrat 
lui Shirley McLaine, o emisiune engle- 
zească cu un comic irlandez, Dave 
Allen, care-şi ride de toți şi de toate 
din jurul lui, și «Asta-i televiziunea?», 
un program elvețian de-un umor, zice-se, 
foarte măsurat. 

În afara palmaresului, două emisiuni 
au stirnit un cert interes și, mărturisim, 
auzind doar sujetul lor, de departe, 
facem ochii mari. Un film englez reali- 
zat numai din scene ratate la filmare si 
totuși păstrate (realizatorii le-au căutat 
prin toată lumea, vreme de-un an și 
multe case de filme au fost reticente...): 
scene de amor frinte din cauza junelui 
prim care tocmai atunci, în momentul 
de «motori, a strănutat; scene cu cow- 
boy care in loc să sară în șa, trec pe 
alături; brichete care nu se aprind exact 
cind trebuie să facă «tac!» Efectul aces- 
tui montaj de rateuri se pare că e atit 
de extraordinar inctt unii specialiști si 
chiar teoreticieni ai umorului (există 
si aşa ceva!)'au susținut că lumea s-ar 
găsi în fata unui nou gen comic. 

Al doilea film extrem de aplaudat a 
lost Televiziunea noastră, casă a 
muzicii, parodie maghiară, plină de 
vervă si malitie, la adresa acelui feno- 
men binecunoscut și de noi, al popu- 
larizării muzicii la televiziune: violonisti 
cátárati pe fintini, soliști de muzică 


condiția 
femeii 


A 331-a dorința 


«Ce energie, ce sănătate!» exclamă 
cronicara din Cinéma '78, în comentariul 
la ultimul film al regizoarei cehoslovace 
Vera Chytilova, Jocul cu mărul. De la 
Micile margarete — comedia care 
a făcut-o celebră — aceste două calități 
caracterizează arta Chytilovei, consi- 
deratá de cinefilii avizaţi drept una din 
personalitățile cele mai marcante prin- 
tre regizoarele lumii, dacă ni se permite 
o asemenea «separație»... Chytilova im- 
pune prin energia risului ei și sănătatea 
punctelor de vedere bizuite pe un bun 
simț al inteligenţei, adică al acelei ca- 
pacitáti de a surprinde mişcarea, lucru- 
rile, ideile, în contradictia lor: «Pentru 
mine, tragedia este burlescă. Dacă sint 
supărată, trebuie să rid. Mă simt inca- 
pabilă să conving cu argumente ratio- 
nale. Trebuie să rid. Pentru asta, am 
hotărit să nu mai fac nimic serios, oricit 
ar fi de grav subiectul». Ha, ha, ha, 
dati-ne voie să ridem: subiectele Chyti- 
lovei sînt întotdeauna grave, iar reali- 
zarea lor, «neserioasă», duce la conclu- 
zii şi încintări mult mai substanţiale 
decit cele născute din seriozitätile pro- 
gramate cu staif și morgă. 

Ceea ce o pasionează — în cei mai 
serioşi termeni — este o problemă de 
maximă gravitate: personalitatea femeii, 
situaţia ei dramatică, dificultățile unor 
soluții pe care risul ei fertil, incitant, 
binefăcător nu le poate, totuși, defini- 
tiva. Chytilova nu disperá si, mai ales, 
nu recurge la demagogia atotstiutoris- 
mului care face ravagii in acest domeniu 
al feminismului. Publicul nostru cinefil 


usoará aruncati pe horn, contrabasisti 
cintind pe aripi de avion. O ironizare 
acidă a unor forme neadecvate tondu- 
ivi, a inspiratiilor forțate, a extravagan- 
telor stupide care duc la un manierism 
de doi bani, în care vizualul umileste 
audio-ul. S-a ris cu poftă, căci în toate 
țările prezente cu «varietățile» lor la 
festival, plaga asta e bine răspindită, 
nu vă faceți griji, «nimeni nu-i singur pe 
lume», vorba filozofului optimist. 


* Nu uitaţi nici vorbele celebrului es- 
tetician Benedetto Croce: «Toate defi- 
nitille comicului sînt ele însele comice, 
și provoacă tocmai sentimentul pe care 
vor să-l analizeze». 


Pe platourile televiziunii sovie- 
tice, un «musical» de mare, mare 
interes: Cei trei muschetari plus 
d'Artagnan si cu artistul poporu- 
lui Oleg Tabakov, in rolul lui 


Ludovic al XIII-lea 


cunoaște acel Despre altceva al ei — 
portretul paralel a două femei, o gim- 
nastă și o casnică, în care tandretea si 
sarcasmul unui montaj savant se inchi- 
deau In tăcerea unei reflexivitáti încor- 
date, fără de happy-end. Acum, în acest 
Joc cu mărul, Chytilova propune o 
parafrază a cunoscutei ispite paradi- 
siace, în raiul modern unde infernul 
problematic apare la fiece pas. O fată 
sănătoasă, pleznind de energie și voie 
bună (subtitlul filmului este: Ea poartă 
în ea 330 de dorinti), vine de la tara la 
oras şi se face infirmierá într-o clinică 
de obstreticá In care rafinamentul stiin- 
tific al nasterilor este dus piná la su- 
prema mecanizare. Ea e hotáritá sá-si 
iubeascâ meseria asta nobilâ — a ajuta 
la venirea oamenilor pe lume. Dar ea 
se mai indrágosteste si de un tinár doc- 
tor — interpretat de acel admirabil re- 
gizor cehoslovac, Jiri Mentzel, coleg 
de «scoala cinematograficá» cu Chyti- 
lova, cel care ne-a dat citeva bijuterii de 
comedie Incepind cu Trenuri strict in- 
terzise. Tipul e un băiat bun, simpatic, 
cam timid, «ii place de ea» dar îi mai 
si place de-o foarte mic-burgheză soție 
a directorului clinicii. Jocul cu mărul — 
implicind probleme atit de complicate 
ca aceea a arivismului, a meseriei, a 
cinstei între parteneri, a răspunderii si 
libertăţii într-un perimetru dintre cele 
mai delicate ale vieţii individului — se 
sfirseste prin ceea ce se ştie încă de la 
începutul lumii: tinăra găsește normal — 
printre cele 330 de dorinti — să dorească 
a avea un copil, să-l nască și să-l creas- 
că. Tatăl — cit e el de medic obstreti- 
cian — nu prea vrea o asemenea nas- 
tere, femeii nu-i pasă, ea va naște la 
tara, «sarcina» o bucură și-i vine chiar 
bine; cînd tatăl, după eveniment, se va 
întoarce, spășit, «să repare», să-și ceară 
scuze, va fi privit de sus, cu indiferenţă, 
si va rámine — cum spunem noi, fetele, 
— cu scuzele... 

A 331-a dorinţă, în viziunea Chytilo- 
vei, rámine prima: dorinţa, voinţa, de a fi 
demn și mindru In ceea ce dorești. 


DP... | 
prim plan 
secolul XX 


Obisnuim sá reproducem la aceastá 
rubricá, fotografii semnificative pentru 
viata pe Terra intre anii 1900—2000. Pentru 
o datâ, preferám sá dâm in locul unei 
poze. — un text, traducind una din ta- 
bletele celebrei rubrici scurte «Au jour 
le jour» (De la o zi la alta), din pagina | 
a ziarului «Le Monde», semnatá de Ber- 
nard Chapuis, «o miná» dintre cele mai 
sigure in sintetizarea paradoxurilor civi- 
lizatiei noastre. Despre absurditatea 
cursei inarmárilor, despre rapiditatea dar 
si despre incetineala cu care se rezolva 
problemele ei, justificate deseori cu vorbe 
mari si rezultate mici, care ingrijoreazá 
profund omenirea, rareori s-a scris mai 
concis si mai mitraliant. Pentru uzul cine- 
fililor, sá mai precizám cá doctorul Fola- 
mour, din titlu, e un personaj notoriu, 
intruchipat cindva de Peter Sellers, un 
savant megaloman, agresiv, dispus sá 
arunce, spre gloria lui, planeta in aer. 
Deci: 


Doctor Folamour 


—O măciucă, două praştii, trei arcuri, 
patru sulițe, cinci catapulte, şase tunuri, 
șapte muschete, opt puști, nouă mitralie- 
re, zece bazooka, unsprezece aruncătoare 
de flăcări, douăsprezece care de asalt, 
treisprezece portavioane, patrusprezece 
bombardiere, cincisprezece fuzee nuclea- 
re, şaisprezece submarine atomice, şapte- 
sprezece bombe cu neutroni, optsprezece 
sateliti-contrasateliti, nouăsprezece ne- 
gustori de arme, douázeci de milioane de 
morţi, douäzecisiunu de miliarde de mi- 
lioane... buum! 

— Ce tot imi povestesti acolo? 

—Coexistenta pasnica. 

— Şi atunci, dezarmarea, ce este? 

— Contrariul. 

—E dezarmant! 


“cronica 
surisului 


Chaval (cel mai sec umorist fran- 
cez, om care a văzut de o sută de 
ori Yo-Yo al lui Etaix și de o mie 
de ori genericul actualitáfilor Fox 
Movietone), un geniu al explica- 
fiilor la «omuleful» său: Jandarm 
nehotärit in faja unui hof îmbrăcat 
in jandarm 


Rubrica 

«Filmul, document al epocii — 

Documentul, sursá a filmului» 
este realizatá 

de Radu COSASU 


17 


n 
in 
ji A p ee p 
U 7 a B U 
mare no prin 
na e i 
arbal i face «i pectiva) 
nstituie à le 
pe a - mu aiba 
tá a â ă 
ack, de e œ ntr 
europea! e pa ii 
ativa, espre ) n ama 
den p n 
despre | e 
sic x e l- mpi 
; d ele m sablona 
Filmi n D ca n e 
ui Y I de 
DU rioare espunz 
4 n oras pe c e 
rutii, nvi le S 


es 


prestigiu: 


adim, Geo 


care să-l desambut 
cini. @ Revista «Movie T 
> 


Specializat, aproape in 


ultimilionare, Di 


a filmeze, in luna aug 


pentru Paramount o nouá superproductie 
: à pa 

¡Antituiata Hurricane. 

Bora Bora, o indepár- 


acific, bintuitá de furtu- 


prea vi ; 
etizărilor, e ca , 


cerea cu 


ica 


4 acta 
tiim-testa 


ului. F 
cu Vernon 


e managerul 


uzica filmului 


uri şi spectacole. Producâto- 
că dificultatea este de a găsi 


Volght; cum 


care sá 


n Voight 


exploata 


> pentru 
dolari 


de actorul polonez | 


cica) 


al proprietarilor 


a me. ai 
# Romy Schneider 


| * intr-o fotografie 

care par 

í | să-l fi avut 

‘ æ pe Visconti 

" ca İnspirator 
à 


ı pivotii 


Redacția teatra tv și-a propus să sărbă- 

torească 23 August oferind telespectato- 

rilor opt premiere. Dintre ele o piesă din 

actualitate Neincredere în foişor de Nelu 

lonescu, în regia și adaptarea lui Eugen 

Todan. Din distributie: Valeria Seciu si 
AL Repan. 


Un telerecital cu Amza Pellea, o reintil- 
nire cu atitea roluri dintr-o carierá dedi- 
catá scenei si ecranului timp de 25 de ani. 
(În Mihai Viteazul şi împreună cu Gina 
Patrichi în spectacolul ty Cadavrul viu) 


Cu rolurile compuse pentru scenă și micul 

ecran se poate alcătui un fascinant tele- 

recital al Marianei Mihut. Păcat că ma- 

rele ecran nu a reținut mai multe mărturii 
pe măsura talentului ei 


Satira, umorul, 
muzica și noi 


Tele intilnirile noastre cu 
satira şi umorul — chiar 
lacá nu totdeauna satira 
chiar satiră şi umorul 
chiar umor (dar parcă, 
ce, în toate comediile 
noastre cinematografice 
satira e satiră si umorul e umor?) — au 
devenit o statornicá obisnuinfä a pro- 
gramelor și de aici se trage, cred, în 
primul rind, sentimentul tonic care ne 
insoteste scriind aceste rinduri despre 
orele vesele ale televiziunii. Avem 
n-avem treabă, simbăta și duminica, la 
ceasuri de repaus, portia noastră de sa- 
tiră şi umor este la locul ei, iar actorii 
risului, scriitorii risului sint și ei la locul 
lor pe micile ecrane, puse — la sfirsit 
de săptămină — mai tare decit oricind 
pe șotii. Important este și altceva, și 
notez cu bucurie: preocuparea realiza- 
torilor pentru bunăstarea emisiunilor 
de gen este, evident, in creștere, adică 
lucrurile nu se mai prea desfășoară la 
intimplare, nu se mai prea defilează cu 
lozinca «ce-o fi o fi», si nici nu se mai 
prea umple spațiul cu ce se nimereste. 
Se cautâ — şi se gásesc — idei, se 
caută — şi se găsesc realizatori noi, 
se cautá — si se gásesc — formule de 
emisiune mai atractive, mai ambitioase, 
mai percutante... 

Despre o astfel de emisiune foarte 
frumoasa dinspre sfirsitul lunii trecute, 
as vrea sá scriu inainte de toate. S-a 
numit «Schitá de portret pentru... un 
duet» si se datoreazá unui duet de rea- 
lizatori insolit, regizoarea Sanda Manu 
şi vajnicul teleast Octavian Sava. Due- 
tul interpretativ, la rindu-i, poate fi con- 
siderat insolit, desi a existat (nu chiar 
ca atare) incá pe vremea in care tele- 
viziunea abia işi pregătea uneltele dintii. 
O seară de simbătă, așadar, cu Rodica 
Tapalagă și Ştefan Tapalagă, un duet 
care, practic, s-a născut (ca atare) 
acum, dar care ar putea deveni — dacă 
inițiativele realizatorilor nu vor obosi — 
un duet permanent, sau măcar un duet 
de zile mari, pentru că este un duet 
de zile mari, aşa l-am simţit de la «pre- 
mieră». Notez «data nașterii»: iulie 1978. 
Dublul mixt al fratilor Tapalagá, pentru 
prima oará intr-un show de asemenea 
anvergură, a incintat. Rodica, prin cali- 
tatile sale artistice de exceptie (cit de 
parcimonios exploatate de-a lungul ani- 
lor de filmul románesc!), Stefan, prin 
hazul său de un tip cu totul si cu totul 
special. Împreună au încintat prin spon- 
taneitate, dezinvoltură, inventivitate, ar- 
monie si bun gust Memoria peliculei 
a păstrat un document prețios, fraţii 
Tapalagă, impreună, in comedia cine- 
matografică Alo, afi greșit numărul, 
şi realizatorii au făcut loc, în show-ul 
lor secventelor de odinioară, pe care le 
receptăm azi cu emoție sporită, desi sint 
doar citeva secvențe, acolo... Anii au 
trecut, nimeni nu s-a mai gindit insă la 
posibilul cuplu pină acum. Ne-am bucu- 
ra să se mai gindească de acum incolo, 
eventual aceiași realizatori, care au şi 
meritul unui «sumar» de emisiune va- 
riat si atractiv, meritul unor texte mai 
personale, asezonate evenimentului gi 
meritul unui spectacol curat, cu nerv şi 
miez... 

Nu avem prea multe asemenea cu- 
pluri de talent și fantezie. Să le pretuim 
cum se cuvine. Tripleta Olimpia Panciu- 
Marius Teicu-Miha Constantinescu 
nea servit recent, «cu lingurita» şi cu 
cáprita, incá o mostrá de vervá şi voio- 
sie, intr-o ord veselá tot de pe la sfirşitul 
lunü trecute. Realizatori mai vechi sau 
mai noi de gen, Ovidiu Dumitru sau 
Marin Traian, Cristian Munteanu şi Ste- 
lian Filip, alții incă, se arată preocupați 
de aflarea unor căi inedite de accesa 
satirei și umorului, a muzicii, către noi. 
E bine, să le mulțumim, si să-i incurajâm 
spre și mai bine. 

N-aş vrea să inchei aceste rinduri 
lârâ o translație spre o emisiune — să-i 
zicem tot de divertisment — adresată 
tineretului: clubul de simbătă după- 
amiază Ne-a bucurat, tot inspre finele 
lui iulie, o după amiază de muzică și 
poezie (realizator. Eugen Pretorian) in 
care am simțit un efort cultural deosebit, 
o emisiune de frumoasă ținută, cu pro- 
tagonisti de real talent. Şi ne-a mai 
bucurat, intr-un alt club de simbâtâ 


ner 


(realizatori: Elisabeta Mondanos şi Lu- 
minita Dumitrescu-Suciu), chiar dacá — 
poate si din cauza frigului — interviurile 
din tabăra studențească de la Izvorul 
Mureșului erau cam tepene și rigide, 
ne-a mai bucurat cite o voce tinerească 
ca aceea a studentei timigorene Hen- 
riette Sandor, abur de vis și poezie, 
un «te uită cum ninge decembre» pornit 
din adinc de suflet, mai frumos chiar 
decit... «Riurile Babilonului». Cam atit. 
Si incă ceva. Să nu- uităm pe micuțul 
pinguin cu rotile din filmuletul cu Malec, 
văzut tot intr-o după-amiază a sfirsitului 
lunii trecute. Da, din cind in cind, avem 
nevoie și de cite un pinguin cu rotile... 


Călin CĂLIMAN 


Firescul 
atit de mult prețuit 


Grijulie față de publicul său, televi- 
ziunea indică, cum e şi firesc, in program 
si citeva emisiuni cu direcție precisă, 
dedicate unor anume categorii de tele- 
spectatori. Printre acestea se numără 
şi «Viaţa satului». În ciuda titlului care 
avertizează asupra conținutului precis al 
emisiunii respective, «Viața satului» 
poate fi urmărită de orice spectator, 
chiar dacă acesta este orâşan din tată 
în fiu. Asta pentru că «Viaţa satului» 
este un exemplu de emisiune care atacă 
probleme de interes major și cu rezo- 
nantá la oricine. 


Desigur cá pe inginerul X sau pe gos- 
podina Z nu ii intereseazá «calendarul 
agricultorului», el are o adresá precisa 
si este foarte util celui care trudeste 
zilnic ogorul. Dar pentru fiecare există 
cite ceva interesant şi deosebit in sumar 
Mai intii ar trebui subliniat modul in 
care sint prezentați oamenii satului. 
Aflăm aici interviuri fermecătoare prin 
naturaletea cu care reporterii surprind 
pe cei aleși drept subiecţi, la lucru. 
Oamenii vorbesc simplu, fără fraze mari. 
Cunoastem astfel pe cei de la țară cu 
problemele lor si care ştiu să vorbească 
foarte bine despre ele. 


Există apoi la această emisiune o 
rubrică de anchete realizată şi ea in 
mod exemplar. Aici nu vom intilni sche- 
ma clasică cu «fata care vinde loz in 
plic» şi băiatul ciștigător al unor olim- 
piade, puși faţă in față prin clasica me- 
todă a antitezei. Se atacă în aceste 
anchete subiecte foarte diferite incepind 
cu cele privind domeniul agricol, gos- 
podărirea mijloacelor materiale, verifi- 
carea produselor, etc., şi nu în cele din 
urmă, ci la loc de cinste isi află cuvintul 
introspectia socială. «Om, familie, so- 
cietate» este o rubrică de larg interes 
in care problemele formării omului nou 
iși găsesc un larg spațiu de dezbatere. 
Aceste anchete cu subiectele lor va- 
riate sint, fără exagerare, un model de 
abordare a unor teme actuale. Fără să 
fie didactice sau moralizatoare, ele evi- 
dentiazá calea dreaptă ce trebuie urma- 
tá de fiecare si implică opinia publică 
in dezbaterile lor, fie prin calea obis- 
nuită a dialogului cu telespectatorii ce 
sint rugați să-și exprime, prin scrisori, 
opiniile asupra anchetelor. respective, 
fie direct prin consemnarea opiniilor 
unor martori la faptele petrecute. 


«Viața satului» inițiază, de asemenea, 
dezbateri propriu-zise pe teme ale ac- 
tualitâtü imediate. Un exemplu elocvent 
este dezbaterea referitoare la sistema- 
tizarea satului, dezbaterea amplă la care 
participă specialiştii şi beneficiarii, dis- 
cutind argumentat despre viitoarea in- 
fátigare a satului românesc. 


Se pot spune multe despre această 
emisiune şi mai ales ar trebui spus că 
ea este o emisiune gospodăresc alcă- 
tuită, legată de preocupările celor cărora 
le este adresată, firească in conținut, 
o «casnică» emisiune in sensul cel mai 
bun al cuvintului, adică este... de-a 
noastră. 


lleana LUCACIU 


Pe viu 


«Tehnică a transmiterii imaginii mo- 
bile, la distanță. O anumită acuratetá, 
din partea tehnicienilor și administra- 
torilor in prezentarea emisiunilor de 
televiziune muzicale, coregrafice gi ci- 
nematografice permite intrucitva folo- 


sirea cuvintului artă, in intelesul in 
care se vorbește, în tipografie, de arte 
grafice şi de ediţii frumoase» (...) 


L-am citat pe decanul nostru în ale 
criticii, D.l. Suchianu, cu un fragment 
din definiţia pe care o dădea televiziunii, 
acum cítiva ani, in dicționarul de este- 
tică generală. 


Așadar, televiziunea ar avea doar 
tangente cu ideea de artă, iar punctele 
de contact ar fi la nivelul indeminării 
tehnicienilor gi administratorilor. Pen- 
tru a spune tot adevărul, trebuie, cred, 
să acceptăm alte (cel putin) două idei. 
Prima: alături de tehnician și administra- 
tor există și oameni de televiziune, 
oameni, adică, ce au vocaţia televiziunii 
ca artă Vocatia și talentul alcătuirii 
programelor de televiziune — ca să nu 
mai vorbim despre programarea lor. 
Și a doua: televiziunea inseamnă — aşa 
cum a fost ea gindită la inceput, si cum 
s-a impus atunci, în ochii și urechile 
lumii — televiziunea inseamnă arta 
spontaneitátii. 


Spontaneitate in direct, «pe viu», la 
fata locului, pe faptâ. Sau spontaneitate 
«jucată» cu talent si dibácie. 


Cum emisiunile noastre de televiziune 
in direct se reduc la transmisii sportive 
si jurnale de actualitáti trebuie sá scon- 
tám, mai ales, pe spontaneitatea «juca- 
tá», desi prezenta, ín direct, a unui co- 
mentator in fata camerelor de televi- 
ziune este o aparitie la fel de fascinantá 
(acesta este cuvintul) ca si contactul 
nemijlocit — adicâ tulburâtor — al acto- 
rului cu publicul sáu. De ce renuntám 
la acest «atu» al televiziunii, care este 
şi unicitatea sa — transmisia in direct? 


Paul SILVESTRU 


filme pe micul ecran 


@ Julius Caesar (Joseph Mankie- 


wicz, 1953). Sigur că o reintlinire cu 
verbul shakespearean şi — pe alt plan — 
cu Marion Brando, meritá, in principiu, 
toatá atentia. Din pácate, ceea ce am 
vázut era mai mult teatru filmat si, in 
ansamblu, nu se ridica — vorba cârtii — 
deasupra genunchiului broastei. De un- 
de se vede incá o datá cá acest conti- 
nent numit Shakespeare nu poate fi 
batut de cinematograf cu pas de soldat 
lenes... 


m Asaltul (Marco Leto, 1969). Pro- 


blematicá socială, încărcătură de viata 
cu culoare dramaticá, insá cinemato- 
graf cam sárácut... Se intimpla, mai 
cunoastem exemple. 


@ Marie Curie (Mervyn Le Roy 


1943): O «viatá romantatá», romantatá 
decent — deci pina la un punct — in- 
structiv de privit. Exact ceea ce as spune 
si despre Viata lui Emile Zola (W. Die- 
terle, 1937). Asemenea filme, pe linga 
toate cusururile posibile si imposibile 

au un farmec al lor, un farmec al incor. 

stientei, inconstienta ideii cá viata unui 
om care, oricum am lua-o, nu este un 
oarecare — ar putea fi povestită... Ce 
sá mai spun despre Legenda lui Va- 
lentino (Melville Shavelson, 1971) care 
mi-a confirmat acest bizar farmec, dus 
pina la imposibil, pina la zimbet, ca sá 
nu spun ris?... 


@ Adevârul despre Robert Forrest 
(George Cukor, 1942). Spencer Tracy 
si Katharine Hepburn. Ajunge. Din feri- 
cire filmul mai are si o idee, modest spe- 
culată, însă vizibilă exact atunci cind 
trebuie: clteodatá (nu obligatoriu întot- 
deauna) aparențele Insealä. Să nu imi 
spuneţi că e un loc comun, fiindcă o 
ştiu... 


E Deasupra noastră valurile (Ralph 
Thomas, 1968). Film, cum se zice, «de 
acţiune». Restul e tăcere. 


@ Căpitanul Blood (Michael Curtiz, 


1935). O copilărie Incintátoare, după 
gustul meu copiláros... 


@ David Copperfield (Delbert Mann, 
1972). Bună ecranizare. Un Dickens 
transpus In toată splendoarea tezismu- 
lui său, chiar dacă aceste două vorbe, 
splendoare și. tezism, par incompati- 
bile... 


E Dincolo de Pacific (John Huston, 


1942). Un Humphrey Bogart de neuitat 
într-un film care, eventual, poate fi 
uitat. 


Aurel BĂDESCU 


muzical-muzical 


O serie de filme muzicale 

prezente la Cinematecá 

in programul ultimei luni 

nema ne dezvăluie că «moda 

| | citatelor», instalată in a- 

! nii 70, nu este deloc o 

invenţie a ultimului deceniu. Încă ina- 

inte de război, cinematograful incepu- 

se a se reintoarce asupra istoriei sale, 

introducind în unele filme personaje, 

gesturi sau chiar scene întregi —pre- 

supuse celebre, apartinind unor pro- 
ductii anterioare. 

Desigur că intenţiile unui «musical» 
obligă pe cel ce folosește un citat, fie 
gi sub forma unei simple aluzii, sé 
trateze insertia în registru comic. Ast 
tel H.C. Potter introduce în salonul din 
Hellzapoppin (1941) un grup de piei- 
roșii, înarmați cu toporiste și săgeți, 
ce trec periodic în goană prin încăpere, 
fără a se sinchisi de invitați, urmărind 
bineinteles... o diligentá. In Babes in 
Arms (Copii în luptă cu viața — 
1939), un grup de copii vor să participe 
la concursul național al orchestrelor 
de amatori. Ca să stringă fondurile 
necesare deplasării pină în capitală, 
ei organizează o serbare cu ce au la 
îndemină. Or, la indeminâ sint doar 
hainele bunicilor, uitate în cufere. Cu 
aceste costume de început de secol 


Să ridem cu duiosie 


e: vor monta un spectacol inspirat din 
fiimul mut. Regizorul Busby Berkeley 
folosește pretextul ca să adune figuri 
si scene familiare din istoria «marelui 
mut», într-o ilariantă parodie sub sem- 
nul creației lui Griffith: familia-model 
este distrusă de viciu, adică de alcool 
(Lupta); sotia-victimá inocentă este 
urmărită de un personaj diabolic (des- 
cins direct din episodul babilonian — 
Intolerantá); din ce în ce mai victimă, 
soția merge, merge, merge pe un drum 
ce nu se mai sfirseste (scenă ce se 
intimplá la unul dintre cele trei filme 
mute) și se refugiază, în plin viscol, 
intr-o cabană de pădurar, unde... (ca 
in Drumul spre Est) totul este ve- 
gheat de sus de copilul ajuns ingerel, 
care cu glăscioru-i subțire isi indeam- 
nă tăticul să alerge să-și salveze ne- 
norocita-i soaté din ghearele Diaboli- 
cului și inevitabilului happy-end roz 
(ca într-unul dintre cele două filme 
mute). 

Totuși nimic distructiv în această 
parodie și în altele asemănătoare. De 
cind și-a propus să îi facă pe specta- 
tori să ridă de propriul său trecut 
cinematograful a făcut-o, cu tandrefe, 
cu duioșie. 


Aura PURAN 


Pe vremea cind musicalul era populat de mituri 
(Gene Kelly si girls-urile de pe Broadway) 


Parodia exuberanfei coregrafice de altâdatâ 
(Un american la Paris si Funny Girl (cu Barbra Streisand) 


memoriam 


Harul 
personajului 


(Eliza 
Petrachescu 
in Duhul 


Eliza Petrachescu: 


maestra „aparitiilor‘ 


N-a jucat roluri principale 

Oricit ar párea de ciudat, 

aceasta fabuloasá creatoa- 

re de personaje agresiv-vii 

si adevárate, dominatoare, 

— tiranice, exact prin adevărul 

lor, n-a fost niciodată «eroina principală» 
a unui film. Ea era: actrița de «plan doi». 
Stăpina rolurilor secundare. Maestra «a- 
paritiilor». Dar în «pielea» ei personajul 
acela de plan doi devenea magnetic. Atră- 
gea şi ținea privirea asupra ei, oricit de 
în plan-doi s-ar fi aflat. A mina ei, rolul 
secundar căpăta o forță misterioasă, ului- 
toare,care făcea să sară în aer nu numa: 
prejudecata aprecierii unui rol după în- 
tinderea lui, dar și diferențele obiective 
dintre un rol principal și un rol secundar. 
Apariția, prezența ei în dreptunghiul ecra- 
nului, gonea departe însăși ideea de rol. 
Eliza Petrăchescu nu juca roluri, ci trăia 
personaje. Personaje precise cu biografii 
complete, cu trecut, prezent şi viitor, sur- 
prinse parcă din întîmplare de ochiul apa- 
ratului de filmat, într-un moment anume al 
existenței lor. «Cind am venit de la 
Craiova, unde filmasem la «Tănase 
Scatiu» și m-am uitat în oglindă, m-am 
speriat. Nu mai eram eu, devenisem 
Coana Profira». Mărturisirea asta, făcută 
cu puţin înainte de a nu mai fi, dezleagá 
poate secretul ei de actriță. Asa era 
avea puterea extraordinará, puterea ma- 
rilor actori, de a fi oricine. O moasá vul- 
gará si inconstient cinicá, sau o bátriná 


secventa lunii 


«Hellzapoppin (regia 

H.C. Potter, 1941) este gagul 

lásat in libertate, investit cu 

puteri depline, la modul: «Fá 

ce-ti trece prin cap»... si in- 

—' chipuiti-va numai ce poate 

fi in mintea gag-ului! Actiunea si perso- 

najele sint simple jucárii lásate pe mina 

acestei maşinârii infernale de produs ha- 

zul. Nici mácar filmul ca atare nu este 

iertat, gag-ul náválind de pe ecran in ca- 

bina de proiectie, producind catastrofele 

de rigoare si preluind in final conducerea 

operaţiunilor aşa cum îi stă bine unei co 

medii fără limite şi stăpin. Starea natu 

rală în acest film este risul, risul de toate 

felurile, preluat pe toate tonurile posibile 
şi mai ales imposibile. 

Întimplările, replicile, efectele de haz 
se nasc fără încetare, se dezvoltă cu fre- 
nezie după legi proprii, inventate ad-hoc, 
al căror unic scop este menţinerea comi- 
cului în stare de incandescenţă. Specta- 
torul este atacat cu rafale nemiloase de 
haz care-l duc într-o stare de uluială din 

are nu mai poate ieși. Senzatia care rá 


taranca ramolitá; o servitoare timpá si 
smechera sau o negustoreasá aprigá, po- 
sedatá de duhul aurului. Stia sá terorizeze 
şi sá se lase terorizatá; sá urascá si sá se 
facá uritâ; sá umileascâ şi sá se lase umi- 
litá. Nu exista stare a sufletului omenesc, 
care, trecutá prin sufletul ei de artistá, 
sá nu se incarce cu toatá tensiunea ade- 
várurilor omeneşti. Se lása cu toatá in- 
crederea in mina regizorului in ce priveste 
infátigarea exterioará, dar işi pástra nea- 
tinsâ şi de neatins acea încărcătură in- 
terioară a ei, şi numai a ei. N-o interesa 
«cum aratá». N-o interesa imaginea pe 
care si-o face spectatorul despre ea, fe- 
meia Eliza Petráchescu. O interesa, cu 
patimá, cu furie, o binecuvintatá furie crea- 
toare, numai si numai personajul cu care 
vine in fata spectatorului. Era roaba ha- 
rului ei. Roabá supusá si credincioasá 
piná la fanatism acestui har. Sigur cá ar 
fi putut oricind sá «ducá» un personaj 
principal. Dar nimeni nu se indura sá se 
lipseascá de fantastica ei putere de a fi 
mare intr-un rol de cinci minute. Nici 
chiar ea. Pentru cá avea, precis avea, 
orgoliul talentului ei. Dar ce orgoliu drept! 
Cáci iatâ, mergind spre un trecut foarte 
apropiat si tot se gásesc patru filme — 
Duhul aurului, Felix şi Otilia, Ilustrate 
cu flori de cîmp, Tănase Scatiu — 
care, fără prezenţa ei unică, ar fi fost mai 
sărace cu un univers 


E.S, 


Polifonia gagului 


mine in urma vizionării este mai mult una 
de natură muzicală, compoziția avind de 
astădată ca element constitutiv gag-ul şi 
variatiunile sale. «Hellzapoppin» rámine 
o operá de virtuozitate comicá compara- 
bila intr-un anume sens cu un «capriciu» 
de Paganini: la fel de «imposibil» si difi- 
cil in tehnicá, la fel de strálucitor in efec- 
te. Filmul, aláturi de ceea ce au fácut 
fratii Marx, incheie cu onor epoca «ma- 
relui burlesc» care de la Mak Sennett la 
Supa de ratá aduce in universul come- 
diei ceva nou, absolut nemaiintilnit pina 
atunci, comparabil poate, prin forta de 
demolare a realitatii si violenta expresiei, 
cu suprarealismul ori dadaismul, iar mai 
nou, cu hazul strepezit al teatrului absurd. 
Ma intreb chiar, cam cit de in serios s-ar 
mai putea lua eroii lui lonesco si Becket 
lăsaţi, fie si numai cinci minute, in lumea 
foarte preocupată ca tot ce se întimplă 
să fie cit de cit ilogic (dar cu haz), lumea 
fără morgă, dar plină de viaţă din «Hellza- 
poppin»? 


filmele 
de 
protectia muncii | 


Utilitatea 
filmelor 
utilitare 


Din doi in doi ani, se 
desfâşoarâ, uneori 
mai modest, alteori 
ca in prezenta editie, 
cu mai multá strálu- 
cire, un concurs pe 
tara al filmului de protectia muncii. 


Conceput ca o amplá manifes- 
tare de stimulare a contributiei fil- 
mului utilitar la protectia muncii 
si pentru a atrage atentia asupra 
celui mai eficient mijloc de pro- 
paganda in slujba prevenirii acci- 
dentelor de muncá si a imbolná- 
virilor profesionale — dupá cum 
bine İ-au caracterizat organizatorii 
(Consiliul Central al Sindicatelor, 
Ministerul Muncii si Centrala «Ro- 
mânia-film»),acest concurs a intrat 
în tradiție, fiind la cea de a V-a 
ediție. 


Desfășurat sub genericul actiu- 
nilor de masă ale Festivalului na- 
tional «Cintarea României», faza 
de preselecție a concursului a cu- 
noscut in acest an o amploare 
deosebită, fiind vizionate aproape 
200 de filme de scurt-metraj reali- 
zate în ultimii doi ani de către stu- 
diourile cinematografice «Bucu- 
resti», «Alexandru Sahia» si «Ani- 
mafilm», precum si peste 50 de 
filme realizate de cinecluburile sin- 
dicatelor din intreprinderi sau de 
pe lingá casele de cultura, La faza 
finalá s-au prezentat in concurs 
55 de pelicule. Vizionarea filmelor 
a fost precedatá de un simpozion 
in cadrul cârula < au dezbátut pro- 
bleme actuale si de perspectivă 


privind realizarea si difuzarea fil- * 


melor pe teme de protectia muncii. 


La încheierea lucrărilor simpozio 
nului, criticul Florian Potra, pre- 
sedintele juriului, a inminat diplo- 
me realizatorilor filmelor premiate. 
Premiul | a fost acordat filmelor 
Lucrări suprapuse — regia Aurel 
Boian, realizat de studioul «Ale 
xandru Sahia»; Permisul de lucru 
— regia H. Boroş, producție a stu- 
dioului «București». Premiul Il: 
Pentru o industrie curată, regia 
Mirel lliesiu, producţie a studioului 
«Al, Sahia»; O viață într-o se- 
cundă — regia Mircea Iva, pro- 
ductie a studioului «Bucureşti» 
Premiul Ill: Pátaniile lui Guţă — 
regia Eduard Sasu, producţie «Ani- 
mafilm»; lresponsabilul — regia 
Radu Gurău, producție a studiou- 
lui «București». 


Juriul a hotânt acordarea unui 
premiu special «In memoriam» re- 
gizorului Cristu Polucsis, pentru 
întreaga contribuţie la dezvoltarea 
acestui gen de filme. 


Bucurindusse de aprecieri la fes- 
tivalurile internaţionale specializa- 
te si rásplátit cu numeroase me- 
dalii de aur, argint si bronz, filmul 
románesc care vorbeste despre 
viață si moarte, despre oameni Şi 
muncă se va confrunta in această 
toamná, in cadrul celui de al X-lea 
Festival international al filmului de 
protectie a muncii, gázduit de tara 
noastră, cu cele mai bune producții 
de gen din alte ţări. 


Mircea IVA 


(Urmare din pag. 24) 


bucată de vreme, stăpinire pe dialog (cu- 
plati alimentarea cu energia, pompa de ali- 
mentare cu lanţul, circuitul cu aburi spre 
intreaga platformă... circuitul 1, 2, 3,...). În 
timp ce pirghia determinantă in desfâşu- 
rarea evenimentelor devine conflictul cla- 
sic pentru filmele noastre (Proprietarii, 
Despre o anume fericire, Zile fierbinți) 
dintre inginerul, care propune reconditio- 
narea uzinei și punerea in funcție a proce- 
sului de producție printr-o soluție indräz- 
neatá, dar riscantă, și inginerul prudent 
care recomandă modernizarea uzinei in- 
tr-un timp mai indelungat, prejudiciind ast- 
fel economia națională cu citeva zeci de 
milioane. Acest duel al opiniilor devenit 
leit-motiv. căzut in schemă, anulează sus- 
pensul necesar oricărui gen dramatic și 
nu e greu să ghicim cine va avea ciștig 
de cauză. 

Ideea filmului conţinea, şi de astă dată, 
o premiză mult mai dramatică și anume in- 
terventia, in acest dialog bilateral in care 
se mai amestecă si nişte divergente de 
ordin personal, intervenţia eroului colectiv: 
muncitorii din combinat. Ei sint cei care îşi 
asumă, de fapt, riscul, ei sint cei ce Isi iau 
răspunderea, ei sint cei ce iși pun munca, 
neprecupetit dăruită, chezășie pentru a 
face realizabil proiectul indráznetului in- 
giner. Dar rolul acestui colectiv este prea 
putin scos in evidență (cuvintul lor e ros- 
tit intr-o sumară ședință şi prin citeva re- 
plici spre final; un just portret realizează 
Stefan Radoff). Cred că filmul a trecut pe 
lingă sansa intrării in actualitatea ardentá 
a timpului nostru tocmai prin estomparea 
mișcării în cadru a maselor de muncitori, 
atit in momentul stăvilirii avariei și a inlá- 
turării consecințelor ei imediate — prea 
sumar expediate, cit și prin estomparea 
rolului muncitorilor in determinarea optiu- 
nii finale, asupra căii de urmat in recon- 
struirea combinatului. 

Rămin citeva schițe de portret autentice 
la scara relaţiilor intime, regizorul dove- 
dind aici capacitatea sa de a compune 
prin citeva sugestii și aproape fără dialog, 
citeva destine in complexitatea lor. Apre- 
cierea trebuie insă impártitá in egală má- 
surâ cu interpreții: Ilarion Ciobanu intot 


posibilități posibile 


Despre chipuri 


Visez la un film documentar despre 
chipul omenesc. Nu știu cum se face, 
dar nimeni n-a realizat încă așa ceva. 
S-au făcut despre miini, despre picioa- 
re (ale copiilor, ale fotbalistilor, ale cro- 
sistilor, ale balerinilor), despre trupuri 
(ridicate sub cupola circului, rostogo- 
lindu-se pe covoarele concursurilor de 
gimnastică, etalindu-se la concursuri 
mai mult sau mai putin îmbrăcate, de 
frumusețe), s-au făcut chiar și despre 
mástile care acoperá-fetele, dar despre 
chipuri nu s-a făcut. Vă rog să mă 
credeți. 

Şi mi-ar place să văd în acest docu- 
mentar chipuri care vorbesc fără să 
scoată niciun cuvint, care vorbesc cu 
lumina sau întunericul privirii, cu clipi- 
tul vesel sau tragic al pleoapelor, cu 
zimbetul sau rictusul buzelor, cu frea- 
mătul nărilor, cu tremurul obrajilor sau 
cu izbucnirile bărbiei. 

Nu credeți că ar fi interesant un astfel 
de eseu despre chipul omenesc? 


Alexandru STARK 


cinema 


Anul XVI (183) 


Bucureşti 
august 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


deauna atit de firesc convingător pe ecran, 
atit de contopit cu personajul său; Marga- 
reta Pogonat doar cu nuanțele vocii prin 
citeva replici rostite la telefon și citeva 
mingiieri duioase sau dojenitoare adresate 
zväpäiatului ei fecior, redă esența mater- 
nitatii dintotdeauna; Ovidiu luliu Moldo- 
van, stiindu-se atit de stăpin pe farmecul 
său de erou negativ-pozitiv; Tora Vasilescu 
se bucură și ea de un rol care vorbește 
nu prin replici ci printr-un gest, o atitu- 
dine ce caracterizează personajul său in 
contrast cu aparențele. Constantin Anatol 
şi Olga Bucătaru — in două dintre rolurile 
principale — directorul combinatului și so- 
tia inginerá — construite, primul cu o lipsă 
de fermitate și al doilea cu prea multă du- 
ritate, indicaţii regizorale care mi-au părut 
nepotrivite și pe alocuri in dezavantajul 
interpretilor. 

Revenind la dimensiunea socialá a fil- 
mului şi ieşind in afara conflictului concret 
imediat, regizorul Ştefan Traian Roman 
vádeste o sensibilitate autenticá, proprie, 
in redarea sinteticá prin citeva sugestii 
imagistice (ce bine ar fi fost sá creadá 
mai putin in cascada de cuvinte rostite), 
a uneia dintre cele mai semnificative im- 
pliniri ale societátil noastre şi anume aceea 
a trecerii, pe parcursul unei singure gene- 
ratii, de la conditia de lucrátor agricol la 
aceea de muncitor cu o inaltä calificare, 
devenit apoi intelectualul cu o excelenta 
pregátire teoreticá — cu totii apti sá con- 
ducá economia unei tari avansate. 

Filmul a reuşit sá redea sintetic implica- 
tiile afective şi sociale ale acestei uriase 
transhumante de la sat la oras, de la mun- 
ca cimpului, la strung, la creatia intelec- 
tualá. Scena in care bátrina târancâ, poate 
analfabetâ, vine cu sufletul tremurind de 
grijá si cu inima pliná de mindrie sá-si 
imbratiseze fiul — directorul general; sau 
ultimul vis al aceluiași director, pregătit 
sá plâteascâ pretul sacrificiului de sine cu 
constiinta datoriei implinite, vis ce il in- 
toarce in straie de sârbâtoreascâ datinâ in 
satul natal — explicá fara vorbe, doar prin 
citeva imagini simple si emotionante, uria- 
sul salt al unui progres social implinit. Pe 
fundalul peisajului industrial — sculptură 
si poezie a epocii noastre — fixat de ima- 
ginea lui Octavian Basti, această largă 


perspectivă deschisă asupra grandioasei 
realităţi a timpului nostru va face ca Ava- 
ria să rămină printre încercările semnifica- 
live ale filmului nostru de actualitate 


Revansa 


(Ur mare din pag. 24) 


“ouă sau trei accidente «meteorologice» 
w cadrul unei secvențe, mâruntişuri care 
sigur nu pot strica buna impresie generală 
pe care o lasă filmul. Spuneam că Revansa 
este un film politic realizat cu mijloacele fi! 
mului polițist. Adaug: in asta stă reusita 
sı forța lui. Desfâşurat in două tabere 

legionarii de o parte, comunistii şi Moldo- 
van de cealaltá — filmul aduce de fapt la 
suprafaţă un al treilea plan, cel istoric bine 
cunoscut, situația politică in ţară la ora 
aceea, cu tot ce presupunea ea ca tactică 
sı strategie: relaţiile dintre legionari si 
Antonescu, dintre legionari si naziști, din- 
tre Antonescu şi naziști. „Micile* înțelegeri 
si neintelegeri care au dus la lichidarea re- 
beliunii din '40 şi s-au aşezat la baza eve- 
nimentelor viitoare. Astfel, spectaculozita- 
tea de suprafaţă a filmului este înlocuită cu 
o spectaculozitate mai subtilă, de fond. În 
această situație, insági figura comisarului 
cistigá în forță de convingere. El nu mai 
este «lupul singuratic», omul care-şi re- 
zolva singu; problemele. nu mai este omul 
«dus de val», ci acela care și-a ales singur 
valul, sinnd exact la ce țărm va ajunge cu 
el. Legătura lui cu comuniştii, mai ales prin 
persoana lui Pirvu, este pe cit de puterni- 
că pe atit de credibilă. O relaţie frumoasă 
intre doi luptători, doi bărbaţi maturi care 
inteleg sensul evenimentelor, fiecare de pe 


Coperta | 


Monica Ghiutá și Emil Hossu, pro- 
tagoniștii filmului în lucru, «Totul des- 
pre fotbal» de Andrei Blaier, sau două 
surisuri în plină vară. 


Fotografie de Emanuel TÁNJALA 


pozitia lui, dar íl inteleg, o relatie bárbá- 
teascá topitá uneori in momente de afec- 
tiune, alteori oficialá, «de lucru», dar intot- 
deauna solidá si perfect credibilá. Dupá 
cum relatia Moldovan-Paraipan are fondul 
ei de adevár, si in acest sens douá intilniri 
mi se par mai cu seamá edificatoare: cea 
din teatru, schimbul de priviri si de priviri 
de pistoale peste capul spectatorilor si cea 
din abator, acel «joc curat» al comisarului 
in fata ticálosului fara nici o sansa, joc 
incheiat cu o cruzime si ea curatá: aban- 
donarea adversarului rănit, dreptăţii oa- 
menilor care vin la lucru. După cum rela- 
tia Moldovan-Limbá, reciproc tandrá dar 
manifestatá diferit — cu sobrietate Moldo- 
van, cu o «limbufie» fermectâtoare, Lim- 
bâ — defineşte cu adevâr un posibil con- 
tact de la om la om, dincolo de rostul fie- 
cáruia in lume. Dintre firele acestor relatii 
innodate cu grijâ, se desprinde de fapt 
noul portret al comisarului Moldovan, cu 
liniile evident imbogâtite. Ceea ce odinioa- 
râ era super-man-ul inatacabil a devenit 
un om ca toți oamenii; ceea ce odinioară 
era un izolat intratabil a devenit un perso- 
naj maleabil in stare să-și creeze legături 
profund umane. Un comisar mai putin cu- 
ceritor prin abilitatea cu care-şi culcă la 
pămint adversarii, şi mai mult printr-o mare 
voință incäpätinatä, voința de a rázbi cu 
orice pret, chiar si atunci cind pentru el pre- 
tul este foarte mare. O vointá in preajma 
disperárii, e adevárat, dar o disperare rece 
si lucidá de kamikadze. De altfel imaginea 
comisarului inarmat cu o servietá-bombá 
si strecurat ín ascunzátoarea legionarilor, 
decis sá-i scoatá vii de acolo sau sá sara 
in aer cu ei cu tot, sugereazá o asemenea 
voință disperată. Da, portretul comisa- 
tului Moldovan s-a imbogátit, el a sărit din 
schema cunoscută pentru ca să se așeze 
in conturul cald, viu, cu linii mișcătoare, 
conturul unui personaj adevărat și din a- 
cest salt nu ciștigă numai actorul Sergiu 
Nicolaescu (evident mult mai in largul său 
in pielea unui personaj complex) ci si 
filmul, pentru că de gradul de adevăr al 
unui personaj principal depinde in mare 
măsură coeficientul de credibilitate al fil- 
mului. Acestui coeficient Sergiu Nico- 
laescu-regizorul i-a sacrificat cu bună sti- 
intâ multe din scenele spectaculoase, a 
tăiat scurt acolo unde ar mai fi fost loc de 
«joacă», a numărat cu grijă impuscätu- 
rile, a reprimat violențele de dragul violen- 
tei, nu s-a lăsat — cum se spune — «furat 
de peisaj», dar totul in asa tel incit filmul sâ 
nu-şi piardă lorma atragatoare. Sergiu Ni 
colaescu este un regizor spectaculos, deci 
omul cel mai in stare să simtă nevoia de 
spectacol a publicului. De data asta insă, 
această nevoie este acoperită dinăuntru, 
nu din afara filmului. Chiar şi momentele 
«tari» care-i ofereau in sine un extraordi- 
nar spaţiu de desfäsurare — devastarea 
cartierului evreiesc și intilnirea de la aba- 
tor — sint bine ţinute in friu şi conduse cu 
grijá nu spre spectacolul gratuit, ci spre 
sensul lor intim. Practic, el n-a sărăcit for- 
mula filmului, ci ca și in cazul personaju- 
lui său, a imbogátit-o, i-a înmulțit șansele 
de funcţionare. Momentele «polițiste» alter- 
neazá cu cele profund dramatice, de par- 
tea cealaltă a dramatismului așteaptă un 
moment ușor comic, dar un comic oricind 
convertibil in tragic. Sigur că atita schim- 
bare include in ea pericolul risipirii, al des- 
trămării, dar un bun povestitor — și Sergiu 
Nicolaescu este un bun povestitor — gă- 
sește oricind liantul care să țină laolaltă 
toate firele unei acțiuni atit de variate ca 
factură. Astfel, Revanșa reușește perfor- 
manta rară a unui amestec de multe e- 
sente, in care insă gustul dominant rá- 
mine gravitatea. 

Sigur, Revansa suportă cu ușurință o 
comparaţie măgulitoare cu oricare dintre 
filmele de acest gen. Şi mai sigur insă, 
el este cel mai bun dintre filmele cu co- 
misari realizate de Sergiu Nicolaescu. Si 
cred că la urma-urmelor asta și contează, 
pentru că importantă in cariera unui re- 
gizor este evoluția față de sine insuși. 


E.S. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea graficá: 
loana Moise 


Prezentarea artisticá: 
Anamaria Smigelschi 


4 


_ 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


varii sufleteğti, 
Gü mai putin. 
fostisitoare | 
it cele maferiale 
Margareta Pógonat 
Dan Condefache) 


Oricit x e 
de cibdat. 

peste supraom 
nu e decit omul 


(Comisarul Moldovan — 
Sergiu Nicolaescu) 


TN 


MIER epena cm 
- A- 


y qe D Ala 


O datá cu noua stagiune, 
anul cinematografic intra in 
faza în care trebuie sá dea 
intreaga másurá a roadelor 
sale. In sáptáminile si lunile 
imediat următoare, sintem 
chemaţi, ca atare, să întim- 
pinăm o suită de premiere, într-un ritm mult 
mai susținut decit în lunile precedente și. 
mai manifest decit în perioada anterioară, 
să fim nu numai spectatori sau cronicari, 
ci si autori ai unor aprecieri de sinteză 
asupra nivelului la care se află cinemato- 
gratia națională, în ansamblul vieții noastre 
culturale. Este totodată un moment în care 
planurile de lucru ale caselor de filme pen- 
tru anul viitor au încetat de a fi planuri si 
au devenit filme în lucru, scenarii definiti- 
vate sau chiar producții în copie standard 

Cineasti şi cinefili, producători şi critici 
— asumindu-ne fiecare integral propria răs- 
pundere și toți laolaltă pe aceea a cinema- 
tografiei noastre — ne bucurăm de privile- 
giul că aceste multiple și dificile sarcini ale 
începutului de stagiune le vom putea în- 
deplini sub auspiciile unei concepții politice 
de o desăvirșită claritate, îndelung și eloc- 
vent verificată, pe toate planurile, de viata 
însăși, de rezultatele muncii şi creaţiei 
poporului nostru, ca și de desfășurarea 
evenimentelor internaţionale. 

Începem această nouă stagiune de pre- 
miere cinematografice și de dezbateri ideo- 
logico-profesionale sub puternica impresie. 


merma 


Demnitatea 
culturii noas 


directă si persistentă, a magistralei expu- 
neri pe care secretarul general al partidului, 
președintele Nicolae Ceaușescu, a fă- 
cut-o în tata activului central de partid si 
de stat. Contribuţie substanțială la afirma- 
rea în lumea contemporană a gindirii mate- 
rialismului dialectic şi istoric, a principiilo: 
socialismului științific, expunerea tovară- 
sului Nicolae Ceausescu conţine în acelas; 
timp idei fundamentale, noi, pentru orien- 
tarea creației artistice şi științifice, a activi- 
tatii critice şi educative. 

n acest sens, noua stagiune de lucru 
va trebui să însemne pentru noi un moment 
de depășire a prejudecátilor și inertiilor 
care mai separă în mod artificial creaţia 
profesionistă de cea amatoare, în asa tel 
incit în viitor să acordăm în mod constant 
atenția cuvenită filmelor cinecluburilor Şi 
să deschidem cit mai larg activitatea critici: 
şi iniţiativele Asociaţiei cineastilor spre 
noi forme de dialog și colocviu cu specta- 
torii. Organizind în mod sistematic intilniri 
şi dezbateri cu membrii cinecluburilor, cu 
cinefilii din cadrul cursurilor initiate de 
întreprinderile cinematografice județene 
fără a ne mulțumi cu prezența protocolara 
şi festivă la spectacole de gală, fără a reduce 
discuţiile cu publicul la satisfacerea mici 
lor curiozitäti, va trebui să facem ca partici 
parea cineaștilor la manifestările Festiva- 
lului national «Cintarea României» să se 
înscrie în linia indicatiei de a accentua ca- 
racterul educativ al acestui testival. 


În dezbatere, filmul despre tineret 


Între 10 si 17 august, în Complexul pentru tineret de la Costinești, s-a desfá- 
surat Festivalul filmului pentru tineret — ediția a ll-a, organizat de C.C. al 
U.T.C., Consiliul Culturii si Educaţiei Socialiste și Asociaţia cineastilor. 

Ca şi la prima ediţie, buletinele de vot au fost impărţite spectatorilor aflați 
aici la odihnă, care s-au văzut în situația de judecători, de spectatori activi. 


lată si premiile: 


© cel mai bun film: Septembrie (scenariul şi regia: Timotei Ursu), _ 

© cea mai bună regie: Mircea Daneliuc (la filmul Ediţie specială), | 

O cel mai bun subiect: Rătăcire (scenarist: lon Băieșu, regia: Al. Tatos), 
@ cea mai bună imagine: Florin Mihăilescu (Rătăcire si Ediţie specială), 
@ cea mai bună interpretare feminină: Anda Onesa (Septembrie), 

© cea mai bună interpretare masculină: Ştefan lordache (Ediţie specială si 


Doctorul Poenaru), 


@ cea mai bună muzică: Adrian Enescu (Septembrie, Doctorul Poenaru, 


Riul care urcă muntele). 


© cel mai bun documentar: Liceenii (realizat de Paula şi Doru Segal). 


Există un loc mai potrivi 
pentru festivaluri decit tar 

mul unei mări? Există un mw 
prielnic spațiu pentru con- 
troverse creatoare decit locul 
in care se sparg valurile? 
Palmaresul e desigur cel care 
dă sevá și culoare unui festival, cel care-i 
asigură freamatul și suspensul si care în 
mare măsură îl justifică. Dar nu acesta e 
principalul merit, principalul cistig sau sem 

nul distinctiv al Festivalului tilmului pen- 
tru tineret de la Costinești. Cuvintul care-ı 
defineşte, sintetic, nu este împrumutat din 
obisnuitul limbaj al festivalurilor de cinema 
Nu este nici «juriu», nici «palmares». nic: 
«vedete», nici «conferinte de presá»... Cu 

vintul acesta poate fi «dialog», cu toate 
generoasele deschideri pe care le presu 

pune: comunicare, reciprocitate, sincerita- 
te, dorintá de cunoastere... Timp de o sáptá 

mină, tinerii spectatori (în jur de 1 000 in 
fiecare seară, In Amfiteatrul arhiplin at 
Teatrului de vară) au dialogat cu tineri 
cineaști. La intilnirile-dezbateri din fiecare 
după-amiază, sau in discuții care se legau 
firesc, spontan, la o inghetatá, sau la o 
calea, în holul hotelului sau pe plajă, timp 
de o săptămină, «festivalistii» au fost asori 
tati cu întrebări. Deși le-am fi dorit chiar 
mai ofensive, mai curajoase, vizind mai muit 
arta filmului şi mai putin trama lui, fără a sl 
propune atit de abrupt distincția între pla 

nul etic si cel estetic, aceste discuții rămm 


ner 


" 


La 


cistigul cert al acestui festival. Reactiile 
imediate din timpul vizionării au fost însă 
de multe ori mai interesante, mai revelatorii 
pentru modul in care era receptat filmu! 
decit discutiile care l-au urmat. Interesu! 
arătat filmelor din concurs e cert (erau spec- 
tatori care vedeau Septembrie a sasea 
oară, sau E atit de aproape tericirea a 
treia oară). Dorinţa de a le discuta cu crea- 
lori e deasemenea un fapt dovedit. Stă in 
puterile organizatorilor şi ale cineastilo: 
invitați la festival, ca întrebările acestoı 
discuţii să se transtorme în probleme, la 
care, spectatori și creatori deopotrivă să 
poată medita pe indelete, un an de zile 
pind la viiloarea editie 

Dacá vorbim de metafora «Riului caret 
urcá muntele» nu credeti cá ar fi fost mai 
interesantă daca era tratată in actualitate” 
De ce în unele filme replicile sună tals? 
De ce sint unele finaluri care par lipite? 
De ce se plinge aşa de rar in filmele noastre? 
(Si ce frumos plinge Gina Patrichi, de 
pilda...) De ce, tocmai cind momentele de 
film încep să semene cu viata, hop. vine 
cite unul care, ca un vrăjitor. tericeste pe 
toatá lumea? De ce nu se scriu mai multe 
scenarii despre condiția femeii? De ce nu 
sint mai multe eroine interesante? De ce 
nu se scr roluri pe măsura actorilo: 
pe care-i avem? (a căror apariție pe plajă 
a lost de altiel intimpinatä cu o adevă:ară 
manitestatie de simpatie și căldură). De 
ce nu se fac mai multe filme de dragoste? 


re socialiste 


Așa cum a reafirmat recent secretarul 
general al partidului cu prilejul deschideri: 
anului de învățămînt, noua calitate, supe- 
rioară, a activității culturale presupune pro- 
movarea și în acest domeniu a unui spirit 
revoluționar, presupune mai mult curaj, 
mai multă fermitate în combaterea concep- 
tiilor înguste si a practicilor perimate, în 
alirmarea celor mai adecvate metode de 
lucru. Ar fi suficientă, în această ordine de 
idei, revederea observațiilor si propunerilo: 
formulate în cursul dezbaterii noastre des- 
pre scenarii, pentru a conveni că atit casele 
de filme, cit si organismele de sinteză ale 
cinematografiei au la dispoziție un bogat 
material de studiu pentru îmbunătăţirea 
activității lor, pentru afirmarea competenţei 
inițiativei şi spiritului lor de răspundere 

Această receptivitate operativă este sin 
gura de natură să stimuleze participarea 
creatorilor, criticilor și spectatorilor la no: 
dezbateri, mai la obiect, mai substanţiale, 
cu convingerea că ele au o finalitate prac- 
tică. Perspectiva apropiată a unui nou si 
însemnat spor al volumului activităţii cine- 
matografice constituie un argument deci- 
siv pentru afirmarea neintirziată a acestei 
receptivitäti fată de observaţiile si propune- 
rile formulate în timpul dezbaterilor, pentru 
promovarea İn activitatea caselor de filme 
și a Centralei «România-film» a criteriilor 
calitative. De la aceste criterii calitative 
sint din ce în ce mai greu de conceput ra- 
baturile, în alegerea realizatorilor, în apro- 


La multe din întrebări. autorii, producă: 
fii sau criticii au răspuns pe loc, deși: 
toate răspunsurile erau la îndemină. Altı 
răspunsuri se transformau la rindul lor i: 
intrebári 

Un dialog care a scos relatia spectator- 
creator din zona nedeterminatului. Orice 
autor de filme — mai ales cel aflat la inceput 
de drum — Incearcá sá se transpuná in 
pielea unui virtual spectator. Să-i gh: 
ceascá momentele de plictiseală. de ris 
de emoție. Si nu odată el se strecoară într-o 
sală de cinema la București, chiar după ce a 
tracut multă vreme de la premieră. Cite un 
chip, un zimbet, o privire încruntată sau iro 
nică, un comentariu scurt — cu aer de ve: 
dict şi cam atit... Dar cinee acest spectator? 
Chin ı se pot prevedea reacţiile? Chia: + 
se pot cunoaşte gusturile? La Costinest: 
ca și la mesele rotunde — tot mai nume 
roase în timpul din urmă — a început si 
se contureze un chip al spectatorulu: 
mult mai mobil, cu o dialectică a gustulu: 
mai subtilă si mai nuanţată, decit a încercat! 
s-o acrediteze un portret-robot, trasat de 
statisticile sociologilor, între cei doi poli 
săli goale la filmul japonez Insula, și arh: 
pline la producția indiană Vandana Un 
spectator care se maturizează odată cu 
filmele noastre, pe care le urmărește cu 
interes crescind, preocupat ca și cineastu 
de adevăr, de necesitatea permanentă a 
ideii de valoare artistică. Publicul tinar 
publicul pe care-l oglindește și-l exprima 
filmele tinerilor cineasti este același rw 
publicul care trebuie educat prin aceste 
filme. Sintem răspunzători nu numai de 
mesajul, de ideile pe care le Inculcá specta 
torului filmele noastre, dar și de preju 
decatile, sabloanele si minima rezistenta 
în fata succesului facil, a aceluiași public 

lată de ce. dincolo de aerul estival, de 
ceea ce orice reporter ar fi numit voie bună 
si exuberantá, proprii unui festival al filmu- 
lui pentru tineret (nu ştiam că Mircea Dia- 
conu si Tamara Creţulescu au o voce ali! 
de frumoasă, nici că Gheorghe Visu cintă 
Mm ghitară...), dincolo de zborul pescärusi 
lor (reali sau desenati pe ecusoanele si ati 
sele festivalului), dincolo de premii chiar 
m s-a părut important să desprindem citeva 
replici ale acestui dialog — selecție arb: 
tară desigur — semnificative pentru mo 
mentul prezent al filmului românesc. 

Filmele prezentate in festival (chiar sı 
atunci cind si-au plasat actiunea in trecul) 


barea scenariilor, in aprecierea productiilor 
proprii sau în întocmirea repertoriului de 
tilme străine. 

Asa cum rezultatele activităţii productive 
din economie reprezintă temeiul pe care se 
afirmă astăzi cu succes politica de inde- 
pendentá si suveranitate națională, avem 
obligația să privim și să judecăm fiecare 
dintre rezultatele creaţiei noastre artistice 
și toate manifestările noastre intelectuale 
în perspectiva afirmării demnității culturii 
românești socialiste și a poporului nostru 
în fata lumii. Aceasta este și trebuie să tie 
din ce în ce mai concludent expresia con- 
cretă a adeziunii noastre la politica internă 
si externă a partidului și statului. 


În intransigenta noastră tatä de ceea ce 
este nereprezentativ, în susținerea cu toată 
căldura a tot ceea ce este meritoriu si de 
excepţie, în decizia noastră de autodepasi- 
re, ne inspiră mereu exemplul omului care 
stă în fruntea poporului şi a țării, al tovara- 
șului Nicolae Ceausescu, care declara zilele 
acestea la un mare miting popular: «Ne-am 
cucerit independența prin lupte grele 
— şi nu dorim, în nici un fel, să facem 
tirg cu cineva pe seama independenței 
si suveranităţii poporului nostru! Do- 
rim raporturi care să întărească inde- 
pendenta și suveranitatea României». 


CINEMA 


vorbeau despre tineri, despre primii lor 
pași maturi şi responsabili în viaţă, despre 
luciditatea care trebuie nu să-i însoțească, 
ci să-i determine, despre gravitatea și con- 
secintele unui compromis făcut la incepu! 
de drum. Nimic mai firesc, deci, ca tinerii 
spectatori de la Costinești să trateze uneori 
subiectele acestor filme ca pe probleme de 
viață. Nu odată am auzit acest inceput de 
discuție: «Eu, dacă eram în locul eroului 
din film...» Nu pe acestea le-am notat (ele 
avindu-si rostul si savoarea doar în «priză 
directă», cind spectatorii își răspundeau 
unul altuia, argumentind cu replici din film). 
Nu le-am notat nici pe cele care începeau: 
“Vreau să-i mulțumesc regizorului... pen- 
tru filmul... care mi-a plăcut si m-a emotio- 
nat»... pentru simplul motiv că ele au consti- 
tuit majoritatea şi oricum n-am fi putut in 
registra totodată emoția sau bucuria crea- 
torilor... Înainte de a începe să transcriu 
iragmentele de dialog mi s-a părut oportun 
să citez o însemnare mai veche a lui Georae 
Călinescu: «Diversitatea de opinii nu 
este în mod exclusiv dovada că una din 
sentințe e greșită». 


Diversitatea de opinii... 


«Vreau s-o întreb pe Diana Lupescu 
dacă crede in adevărul replicii rostite in 
£ atit de aproape fericirea: «Dragostea la 
început e frumoasă, pe urmă adevărată»? 

Da... depinde numai ce intelegeti prin 
frumuseţe si adevăr. 

Cred că viata e frumoasă oricind e 
adevărată» 

Cel care a intrebat, Dan Páscut, era stu- 
dent la Facultatea de mediciná din Timi- 
soara, unul dintre cei mai activi spectatori, 
care ne-a declarat dupá vizionarea filmului 
Doctorul Poenaru cá poate fi citit si ca 
«un adevăra! manual de etică medicală» 

Dorin Vrájitor, student la Facultatea de 
mecanicá Timisoara (vedetá a publicului, 
intimpinaf cu aplauze de cite ori lua cuvin- 
tul): 

«De ce transformati problemele mari in 
subiecte mici, comerciale? Nu Inseamna ca 
dacă luăm niște tineri să-i filmam, am vorbit 
despre tineri. Cred că eroii din film sînt mai 
superficiali decit tinerii din viaţă. Măcar pen- 
tru faptul că pe ecran nu i-am văzut nicioda- 
tâ citind. sau tomentind o carte. Cei doi ti- 
neri din E atit de aproape fericirea, cind în 


Adevăr, 


«Trebuie 
sá transformám 
Festivalul national 
«Cintarea Romániei» 
intr-o largá miscare 
de educatie — profesionalá, 
ştiinţifică, 
politică si culturală — 
de unire a eforturilor 
întregului popor, 
sub conducerea 
partidului comunist, 
pentru înfăptuirea 
neabătută 
a Programului elaborat 
de Congresul al XI-lea 
de făurire 
a societății socialiste 
multilateral dezvoltate, 
de înaintare fermă 
spre societatea 
fără clase, 
spre comunism. 


Nicolae CEAUŞESCU 


sfirsit stau împreună, singuri, așa cum visau 
ei, ce fac? Vin de la serviciu, mănincă, s: 
culcă, iar merg la serviciu... Viața noastri, 
a tinerilor, cu atit mai mult a tinerilor care 
iubesc, e mult, mult mai bogată. Dialoguri: 
sint și ele cel mai adesea banale. E drep! 
unele au firesc de viață, dar sint replici care 
nu închid în ele o meditație, esenta unul 
gind. Ni se pare ciudat să auzim un ır- 
gizor spunind. «Aveţi dreptate, nu e 1:- 
nalul pe care mi l-am dorit»... Am văzut 
in festival si filme de război sau de epoca. 
Şi Malraux vorbea despre război, despi 
angajare totală. Dar în cărţile lui, esențial 
răminea omul (omul si nu personajul), fra 
mintarea lui interioarä, mai ales în confrun- 
tarea cu moartea... Nu credeți că așteptăm 
cam de mult capodopera?» 

loana Crăciunescu, actriță (mult aplau- 
dată în Ediţie specială): 

«Eroinele feminine din filmele noastre 
sint foarte drâgute, sarmante, foarte la locul 
lor si foarte plicticoase. Fata din Editie 
specială e uriticd, gisculitá, dar mi-a oferi! 
o partitură mult mai interesantă de inter 
pretare»... 

Horia Murgu, inginer de sunet (dupa 
ce a explicat ce inseamná prizá directá, 
coloană sonoră şi nu numai pentru filmui 
Editie specialá): «Critica de specialitate 
nu şi-a pus incă toate armele la báta: 
pentru formarea unei culturi cinematogra 
fice a publicului. Citim în cronici că în cuta 
re film pictorul de costume și-a făcut treaba 
«corect», «funcțional». Dar un pictor de 
costume nu este un om care se îngrijește 
ca îmbrăcămintea actorilor să nu fie din 
Evul Mediu, atunci cînd filmul e din zilele 
noastre; el incearcă şi de multe ori reușește, 
să caracterizeze personajul, să creeze o 
relație în universul filmului. Acelaşilucru se 
poate spune despre sunet, despre decor, 
imagine, despre oricare din compartimen- 
tele filmului». 

Liviu Avram, |.E.F.S, Bucuresti: «M-a 
surprins neplăcut faptul că atit anul trecut 
cit şi anul acesta, atunci cind se aduc elogii. 
se aminteşte numele regizorului, iar cind 
e de găsit o vină, ea e atribuită întotdeauna 
scenaristului». 

iliadis Apostol, student Constructii,anul 
HI — laşi: «Eroina din Rătăcire, e un caz 
de exceptie; regula o constituie personajele 
secundare, cel interpretat de Gina Patrichi 
de pildă. Nu credeți că sint prea multe excep 
tii în filmele noastre?» 


porco we i 


Diana Lupescu, actriță (n-a fost zi i: 
care să nu dea autografe și doar citeva 
voturi au despártit-o de marele premiu.) 
«Dacă discutăm personajul ca pe un om, 
ca pe oricare dintre noi, înseamnă că am 
depășit stadiul în care ne Indoiam dacă e 
fals, sau nu...» 


Girbu Mihai, student Institutul politehnic 
Bucureşti: «Vrem să vedem mai multe film: 
cu valoare de document, așa cum a fos! 
tilmul despre Bumbesti-Livezeni, văzut la 
televizor, sau cum a fost cel din festiva 
Amintire de la Straja al operâtorulu 
Cornel Diaconu.» 


Florin Toma, student Filologie anul IV 
— Bucuresti: Sá nu uitém cá adeváratele 
conflicte sint de naturá psihologicá. Nu 
vrem sá vedem pe ecran categorii sociale 
ci individualitáti, tipuri, apartinind acestor 
categorii. Avem filme cu tineri muncitori 
cu tineri tárani, cu tineri ingineri, cu studenti 
cu medici tineri. Dar de multe ori sint ca 
niște variatiuni pe aceeași temă. Eroii filme 
lor noastre n-au frămintări sufletești pro- 
tunde. Între o opțiune și o renunțare, cele 
două situaţii aproape standard — majori- 
tatea personajelor sint încă simpliste. Așa 
cum un roman descrie pe 400 de pagini 
viata lăuntrică a 2—3 personaje în desfâşu- 
rare, filmul nu poate face la fel? Există 
multe conflicte, în a căror structură intimă, 
cinematograful nu a pătruns încă! De ce 
ne multumim cu atitea locuri comune? 
De la o vreme încoace vedem aceeași fami- 
ie potențială, înstărită, aceeaşi sufragerie 
de mahon, aceeași opulenţă a mobilierului, 
si aceeași suficientá a mentalitátii. Con 
form unei scheme preluate din morfologia 
basmului, putem spune că subiectele filme- 
lor de actualitate se desfășoară între doi 
poli: negativ și pozitiv. La început totul 
merge bine, toti İşi văd de treabă, dar odată 
cu apariţia factorului malign, echilibrul ini- 
tial se strică. Apare apoi factorul benefic 
si echilibrul se restabileşte. Poate de aceea 
ne plac mai mult filmele cu final deschis, 
sau în orice caz fără happy-end.» 


Toma Constantin — muncitor, Galaţi; 
«Nu sînt prea multi ingineri în filmele noas- 
tre? Formarea unui tinăr muncitor sau a 
unui maistru este un proces tot atit de 
important şi de interesant — pe toate pla 
nurile, — ca și un film de analiză psiholo- 
gică...» 


Au fost tineri cărora filmele studenţilor 
de la 1.A.T.C. li s-au părut mai interesante 
decit cele aflate în competiţie. Invitatii 
trebuie onorati — Adrian Sirbu anul IV, 
regie — (care pornind de la un simplu pre- 
text dramaturgic revela o bună cunoaștere 
a mijloacelor cinematografice in explorarea 
relaţiilor dintr-o colectivitate), În aceste 
timpuri, filmul studentului chilian Luis R. 
vera anul IV regie (tilm care se deschid: 
cu insertul: «indiferenți din toate ţării: 
treziti-vál»), Cinta cucul şi pe ploaie a 
absolventului loan Cărmăzan (un film ma 
putin revelator în planul expresiei cinema 
tografice, dar incitant prin tonul de reporta 
al unei anchete ofensive) şi, in sfirsit 
Ordin, al absolventului Daniel Bărbulescu 
(o baladă mai putin convingătoare, datorită 
unui ton ezitant între metaforă şi detaliu! 
naturalist) s-au bucurat de o primire caldă 
Deși programate de pe o zi pe alta, într-o 
proiecție improvizată, s-au bucurat de ur 
real succes și filmele pe 16 mm., ale studen- 
tilor operatori, aflaţi acum in institut: Geo 
Tuică, Mircea Bunescu, Dragoș Pirvulescu 
Si pentru că si la Costinești discuţia despre 
scenarii era in toi, au fost tineri spectatori 
care au întrebat: de ce în filmele de la 
1.A.T.C., încărcătura poetică, sugestia. me- 
tafora pur cinematografică, se intilnesc 
mai des decit in filmele absolvenţilor pro- 
duse la casele de filme? 

La gala filmelor de cinematori n-au fost 
din păcate decit foarte puţini spectatori 
Desi din cele 15 filme, selecţionate de la 5 
cinecluburi din tará («Studio-film» Bucu- 
resti, «Gaudeamus»-Timişoara, «Torentul» 
— cineclubul Trustului de constructii Ga- 
lati, «Crisia», cineclubul Comitetului jude- 
tean UTC. Bihor, «Cineclub '70» din Brasov) 
cu sigurantá erau citeva filmulete care me- 
ritau sá fie vázute si comentate: Echinoc- 
tiu, Casca, Casa de piatrá (pentru care 
i s-a İnminat instructorului Emilian Urse 
un premiu si aici, la ai maa Reparti- 
zat in provincie, ledera, İntilnire, Ora- 
toriul florilor. Discutate cel putin de cätı: 
regizorii, operatorii, criticii, profesorii < 
studenții de la 1.A.T.C. aflaţi la festiva 
Pentru câ,aşa cum spuneau delegaţii aces 
tor cluburi, s-a ratat în vara aceasta un prilej 
de dialog cu profesioniștii... Poate li se va 
implini dorința la viitoarea editie, pentru 


care cineamatorii ar dori să fie anuntati 
din timp si,eventual, ajutaţi să-și organizeze 
ei înșiși gala, de la afişe pina la cele nece- 
sare proiecției... 

Mai vechile filme de examen, ale opera- 
torilor astăzi consacrați (Florin Mihăilescu, 
Valentin Ducaru, Nicolae Mărgineanu, Flo- 
rin Paraschiv, Marian Stanciu, Dumitru 
Costache Foni, Mihai Popescu), unele a- 
plaudate indelung,au fost privite nu ca exer- 
citii în sine, ci ca mici parabole cinemato- 
grafice, receptate în ideea lor exactă. Un 
Festival al filmului pentru tineret este si un 
loc unde producătorii pot avea surpriza sá 
audă că publicul, în numele căruia se 
cer mereu explicaţii (ce se tot adaugă pe 
parcursul vizionărilor, la dialogul filmelor — 

altfel nu va înțelege publicull») e de fapt 
publicul care spune: «Prea multe explica- 
1i! Ce frumoase erau filmele de zece minute 
ile operatorilor! Şi n-aveau nici o vorbă!» 


A întelege inseamnă 
a crea din nou... 


intilnirile cu spectatorii nu au doar rolul 
de a face cunoscută cineaștilor părerea 
publicului. Ele sint tot atitea prilejuri de a 
vorbi despre limbajul cinematografic, des- 
pre receptarea ideilor unui film, despre arta 
lui, cu alte cuvinte de a face cultură cine- 
matografică. «A înțelege, spunea George 
Călinescu, înseamnă a crea din nou, a 
reproduce în tine momentul initial al operei». 
Pentru că asa cum o acțiune e conside- 
ıatä bună sau justă de către opinia publică, 
dacă intră în concordanţă cu principiile 
conștiinței individuale, o operă artistică, 
in cazul nostru un film, e considerat bun 
sau frumos dacă el coincide cu normele 
de creație ale imaginaţiei, ale conştiinţei 
artistice a fiecărui spectator. Or această 
conştiinţă artistică se formează... Publicul 
tinăr, publicul pe care-l oglindește și-l 
exprimă filmele tinerilor cineaști este ace- 
lași cu publicul care trebuie educat prin 
aceste filme. 

intrebat despre producția de examen 
Nuca (1972), operatorul Florin Mihăilescu 


(Continuare în pag. 4) 
3 


hs 


Peste 1 000 de spectatori zilnic la proiectiile de la Teatrul de vara... 
Reacţiile din timpul vizionárii mai revelatorii de multe ori decît discuțiile 


Adevár, fermitate, elan, tinerete 


(Urmare din pag. 3) 

nu se multumeste doar sá expuná ideea 
filmului. El explicá mizanscena, Incadratura, 
ce inseamná unghiul subiectiv sau relatia 
imaginii cu cadrul scenografic. Discutia 
despre cum se face un film se lărgește și 
este evident că a captivat toată sala. De la 
o întrebare simplă: «Ce-l atrage pe opera- 
tor, atunci cînd citește prima oară scenariul 
unui film?» răspunsul se complică, se 
transformă într-o adevărată profesiune de 
credință. De la Rätäcire și Mere roșii se 
ajunge la ...Fellini şi Urușevski. Se vorbește 
despre puterea de persuasiune a imaginii, 
despre socul pe care anumite imagini tre- 
buie să-l provoace. Un bun prilej pentru 
Mircea Diaconu de a arunca în discuţie o 
intrebare provocatoare: «Oare excesul de 
tehnică cinematografică nu vine dintr-o 
neincredere în mijloacele actorului?» Pe 
loc se aprinde o dispută vie despre rolul 
actorului în echipa de filmare. Regizorul 
lulian Mihu (a cărui prezență a fost salutată 
cu bucurie, dovedind încă odată că nu 
există bariere între generaţii) extinde dis- 
cutia despre actorul de film: «Au existat 
filme mari făcute în întregime cu neprofe- 
sioniști: Potemkin, Umberto D, Scius- 
cia, Hoţii de biciclete»... Spectatorii sin! 
puțin derutati. Cine e atunci cel mai impor- 
tant? Actorul? Operatorul? Regizorul? Din 
colo de interesul vădit în rîndul spectatori- 
lor (a fost apreciată ca cea mai bună «con- 
ferintâ de presă» din cadrul Festivalului), 
discuția pe marginea filmului Rătăcire a 
revelat si un alt aspect: se İntilnesc prea rar 


într-un astfel de dialog, chiar între ei, cineas- 
tii, cei care fac filmele. si cei care sint rás- 
punzători de calitatea lor. Dialogul Florin 
Mihăilescu — Mircea Diaconu — lulian 
Mihu era punctat de întrebările sagace 
ale fiecăruia dintre ei. Şi dacă tot vorbim 
mereu de «necesitatea unui climat» (vorba 
lui Mircea Daneliuc, regizor laureat la am- 
bele ediții) sá nu uităm că un astfel de festi- 
val este,in primul rind, un mediu fertil pen- 
tru o confruntare de opinii, pentru discuţii 
creatoare. 

Cineva, un spectator desigur, a pus la 
Costinești o întrebare derutantă. Dacă s-ar 
fi adus în festival filmul O floare și doi 
grădinari, credeți că ar fi luat premiul cel 
mare? Nu, nu credem, dar am vrea să între- 
prindem totul ca să fim convinşi de acest 
lucru. S-au făcut nenumărate propuneri 
pentru modul de organizare a festivalului 
în viitoarele sale ediţii. Şi probabil că nu 
puține dintre ele își vor găsi ecou. Cu o 
condiție: ca multi din cei care propun, să 
pună umărul efectiv la organizarea festiva- 
lului. 


În loc de concluzii 


Gurghian Crișan, muncitor, Tirnăveni: 
«Doresc să fiu și un mesager al celor din 
orașul meu. Cred că testivalul conceput 
ca un Schimb de păreri între artiști și spec 
tatori e foarte bun și experienţa trebuie cor 
tinuată. Filme despre tineri s-au făcut mult: 
in ultimii ani, dar un prilej de-a le discu 


A fost o vreme în care regizorul lulian Mihu era «supervizor» la filme de 

debut ale tinerilor cineasti. Astăzi, aceștia îi sint colegi cu drepturi, dar 

si cu... îndatoriri egale (cu Andrei Cătălin-Băleanu, regizorul filmului 
E atît de aproape fericirea) 


Pentru Anda Onesa, cistigátoarea Premiului pentru interpretare femi- 
nina (Septembrie), fiecare răspuns se transformă într-o confesiune 


atit de amplu nu s-a ivit pină acum.» 

Buzdugan Bogdan, elev cl. XII, Lic. 
Matei Basarab — București: «Nu văzusem 
niciunul din filmele prezentate aici. As fi 
regretat dacă nu le vedeam. Sint convins 
că cinematograful românesc a cîştigat mult 
prin filmele tinerilor cineaști. Mi-am schim- 
bat imaginea pe care o aveam pină acum 
despre filmele noastre», 

Popescu Rodica, studentă filologie, a- 
nul IV — Bucuresti: «Dacă discuţiile între 
creatori și spectatori au reușit să spulbere 
măcar o parte din prejudecăţi si-ntr-o ta- 
bara si-n cealaltá, festivalul si-a atins sco- 
pul.» 

Timotte Vasile, muncitor Resita: «Poa- 
te ar fi bine ca din rindul invitatilor, actorii, 
sau nu numai ei, sá organizeze in zilele fes- 
tivalului si alte activitáti culturale: recita- 
luri, momente de poezie...» 

Dr. Manuela Gheorghiu (care a dovedit 
ca intra in atributiile unui critic de film a- 
ceea de a fi un pasionat animator al unui 
astfel de festival): «Simbolul pescâruşilor 
cu aripi larg deschise, al zborului spre înă! 
timi, al aripilor care nu se fring, al aspira- 
tiei spre vis, e simbolul acestui testival, 
care in urmá cu un an a impus o nouá gene- 
ratie de cineasti...» 

Mircea Diaconu, actor şi... scriitor (cel 
care a dat tonul sincer gi cald multora din- 
tre aceste dialoguri): «Sintem o nouă gene- 
ratie de cineasti dar nu ne manifestám încă 
la puterile noastre. De ce? Pái, dacá am 
sti ráspunsul, am avea cu sigurantá filme 
mai bune. Aici, la Costinesti, cred că e un 
loc potrivit de a căuta împreună, ráspun- 
suri la întrebări şi cred că cel mai bun lucru 
pe care-l poate face festivalul în viitor, este 
să existe». 

Stere Gulea, regizor. «indiferent de as- 
primea tonului, de justetea sau injustetea 
observațiilor, o discuție pasionată ramine 
un cîştig sigur. Atunci cind s-a depășit 
bariera superficialitatii, a răspunsurilor con- 
ventionale»... 

Florin Miháilescu (operatorul cu peste 


200 de voturi...) «Operatorii ar trebui impli- 
cati în controlul copiilor filmelor. Dar inain- 
te de a fi trimise la festival. Poate așa s-ar 
putea evita momente neplăcute ca cele de 
anul acesta, cînd, dintr-o neglijență desigur, 
au venit copiile netritate la Profetul, aurul 
si ardelenii si Rătăcire.» 

Lorin Vasilovici, director adjunct al 
taberei (şi unul din organizatorii festivalu- 
lui, omniprezent, animator cu har): «Ne 
interesează priza publicului tinăr la tematica 
filmului pentru tineret. Reacţiile din timpul 
vizionărilor, ca şi discuţiile ce le-au urmat, 
au dovedit limpede că ele sint primite cu 
tot mai mare interes. Dar aceasta îi obligă 
pe tinerii noștri cineaști la mai mult». 

Paul Silvestru (tinár critic de film, alt 
inimos organizator): «Cred că trebuie să 
păstrăm formula juriului format din public, 
mai ales că ea și-a dovedit strălucit valabili- 
tatea, atit la prima ediţie cit și la a doua». 

Dumitru Fernoagă, directorul Casei de 
filme 5: «Deocamdată Festivalul de la Costi- 
nesti e singurul loc în care am putut face 
o sinteză a filmelor pentru tineret, vizavi 
de public.» 


Participanţii la prima ediție a Festivalului 
filmului pentru tineret, Costinești '77, stă- 
piniti de febra pionieratului si încă sub 
euforia aplauzelor de la Cursa, iss dadeau 
emotionati Intilnire vara viitoare in acelasi 
loc. Si s-au intilnit. Asa cum cel de al doilea 
film transformă speranța In certitudine, 
fiind de multe ori mai important chiar decit 
debutul, această a doua ediție de la Costi- 
nesti (în care, de fapt. cu exceptia lui Stern 
Guiea și a lui Alexa Visarion—care și-a 
prezentat filmul «Inainte de tăcere» în pr: 
mieră pe tara, hors concurs—toti ceilalti 
regizori isi prezentau cel de al doilea film) 
a confirmat existenta unui festival al filmu- 
lui pentru tineret. El existá Sub semnul 
unui dialog deschis. 

Roxana PANÁ 
Fotografii de Calin SERBAN 


Toţi ochii, pe «festivaliști». De la stînga la dreapta: Manuela Gheor- 
ghiu, Diana Lupescu, Stere Gulea, Florin Zamfirescu, la discufia fil- 
mului /arba verde de acasá. Operatorul Cornel Diaconu (autor al fil- 
mului Amintire de la Straja, care s-a bucurat de un real succes) filmeaza... 


Victor lliu sau 


lumina si mustrarea purității 


Toate secventele in care il 
păstrează,memoria mea poar 
tá In ele o gratie nepámin- 
teaná. Imi vine sá cred ca 
era nepámintean si atunci 
cind sedea printre noi, cind 
respira fumul sedintelor 
noastre interminabile, cînd priveghea mă- 
runtele noastre hártuieli — le priveghea 
îngindurat, cu un suris pierdut, nespus de 
milos în fata jalnicelor patimi. Îmi amintesc 
privirea pe care o tintea deasupra dueluri- 
lor noastre, întristarea fără repros a acelei 
priviri îndepărtate, care ne spunea: «Fiţi 
mai buni! Fiţi mai márinimosil» Si iată peste 
ani, îi readuc imaginea siluetei sale subțiri. 
O reașez pe scaunul lui — scaunul acesta 
a rămas gol,pentru că, într-adevăr, de data 
asta cel plecat n-a putut să fie înlocuit. 
Acum, cînd il am în fata ochilor, mai viu 
decit era in viață, acum abia înțeleg că de 
cind l-am cunoscut el a aparţinut unei no- 
bleti sufletești demne de o planetă mai 
curată. 

De obicei, iubim în amintirea dispárutilor 
tot ceea ce i-a făcut asemănători nouă si e 
în firea lucrurilor ca durerea plecării lor 
să se topească de-a lungul anilor, să ne 


ii > 


Radu Beligan... 


obisnuim cu absența lor, să ne consoläm 
de imposibila lor întoarcere. 

İn ceea ce îl privește pe Victor Iliu, lucru- 
rile se așază de-a-ndoaselea. Mai întii el 
există in conştiinţa mea, a noastră, a mul- 
tora dintre cineaști, nu pentru că ne-a se- 
mănat, ci pentru că nu ne-a semănat prea 
mult. El a traversat un mediu încins de spi- 
ritul competitiv (filmul — se știe — este o 
perpetuă competiţie, iar uneori concurenţă), 
desprins de ambiţii personale, neatins de 
vanitáti, bucurindu-se într-un mod pe care 
nimeni nu İ-a putut reedita, de gloria parte- 
nerilor lui, a elevilor lui, a concurentilor lui 
(cine ar fi îndrăznit să pronunțe în fata lui 
numele de concurentá?). El concurent? El 
a fost mereu angelicul. Cind «s-a bátut», 
căci l-am văzut de citeva ori trágind sabia 
azvirlindu-se în discuții cu o hotărire atit 
de blajinâ încit adversarii se micşorau tá- 
cuti, se referea întotdeauna la «ceilalți». 
Ceilalți erau un talent tinăr fara ieşire la 
mare. pentru că un obtuz se incapatina 
să-l lege de ses, un fost-talent pe care cres- 
teau acum bălării sau un fără-de-talent 
care trebuia ajutat să supraviețuiască, ca 
să-și regăsească un echilibru în afara auto- 
ituzionării. 


Făptura lui a fost întotdeauna plăpindă, 
dar harul lui a avut pină în ultima clipă 
vitalitatea copacilor predestinati să devi- 
nă monumente ale naturii. A cui e vina, 
dacă timpul nu i-a dat răgazul să treacă 
pe peliculă toate filmele care suiau In seva 
acestui falnic copac? Moara cu noroc și 
celelalte filme lăsate în urma lui, filme esen- 
tiale pentru cultura românească a acestor 
decenii, au închis mărturia unor memora- 
bile sculpturi în celuloid. Tăieturi viguroase, 
muchii dure, o tumultuoasă forță de gind 
și de fapte. El, blindetea personificată, a 
lăsat amintirea unei arte aspre, mustind 
de patimi grele, mişcatâ de porniri neindu- 
rătoare. Opera lui transmite un sentiment 
de forță, dar cel care o radiografiazá cu 
puțină atenţie, simte că sub muchiile tari 
tremură o rază nespus de gingasá. Din ini- 
ma conflictelor acelea neguroase, pliptie 
spre noi o lumină dulce-amară. Lumina 
— este, fără Indoialä, propria lui su- 

are. 

Ciudat. Sau poate nu-i ciudat. Poate ca 
Asta este firescul: cind era aici, pe pámint 
el ne-a apárut adesea ca un nepámintean 
De cind nu mai e aici, absenta lui a devenit 
prezentá materialá, cáci, plecind, el s-a 


ES 
pa ee 


transformat in etalon. Etalon de cinste pro- 
tesională. De puritate umană. De candoare. 
Mai ales de candoare. 

Din atitea titluri meritate caut unul să 
le cuprindă pe toate: candid adică pur este 
fără îndoială, cel mai potrivit. Cel mai po- 
lemic. 

Polemic, el? El, care a luptat pentru mai 
bine, fără umbră de agresivitate, pentru că 
această luptă era pentru el mai firească 
decit propria lui respirație? Polemic el, 
care transfigura raporturile umane cele mai 
Incrincenate, le spăla în infinita lui grație, 
el care nu ştia să constringá decit cu bu- 
nâtatea? 

De ce imaginea blindului nostru profesor 
Victor Iliu îmi apare azi aşa cum nu a fost 
niciodatá in viatá: mustrâtoare, drasticâ? 

De ce prezenta lui metafizicâ Imi apare 
azi mai concretă, mai viguroasă decit a 
fost cindva prezența lui fizică? De ce nu 
putem sá ne consolăm nici azi după zece 
ani de imposibila lui întoarcere? 


Ecaterina OPROIU 


Inu se poate discuta 


in afara regiei 


= Cum poate contribui critica 

de film la me resul pe 

ilor noastre? Imi pun intre- 

inema barea, fiind convins câ difi- 

cila —dar atit de necesara — 

bátálie pentru calitatea sce- 

nariilor implicâ o strategie 

şi un efort colectiv, mobilizarea tuturor 

energiilor prezente In viata noastrá cinema- 

tograficâ, de la scenarist la regizor, de la 
producátor la filmolog. 

Cu ce trebuie sá Incepem? in momentul 
de față, o primă, urgentă indatorire a 
criticii noastre rezidá, dupá párerea mea, 
in elucidarea problemelor de ordin teoretic 
ale scenariului, prea rar si prea grábit discu- 
tate pina acum. Dacă ar reuși sá tormuleze 
riguros statutul, natura, exigentele specifice 
ale acestuia, daca ar sti sá ocoleascá pura 
speculatie, o astfel de discuţie ar aduce 
clariticári dintre cele mai utile,ar putea avea 
consecinte binefácátoare asupra practicii 
scenaristice de la noi. 

© Ar destrăma o serie de echivocuri şi de 
prejudecăţi încă vii, incă rezistente. Între 
altele, prejudecata după care «scenariul 
e literatură», materializată în dialogul artifi- 
cios-livresc ori în descrierea lipsită de o 
precisă funcționalitate cinematografică, atit 
de des intilnite în paginile scenariilor noas- 
tre. 

@ Ar atrage atenția apoi asupra caren- 
telor de ordin dramaturgic pe care scena- 
riile le transmit filmelor, aproape fără excep- 
tie. Două dintre ele au devenit frecvente în 
ultimul timp: 

— tendința spre explicația pur verbală, 
menită să suplinească incapacitatea de a 
converti în termeni cinematografici ideea 
viitorului film, de a o face să trăiască prin 
concretetea, plenitudinea, dialectica nara- 


tiunli vizuale, tendinţă tinind de mai vechiul 
păcat al ilustrativismului; 

— caracterul nestructurat, prolix al po- 
vestirii, venit cel mai adesea din ambiția 
unor scenarii de a imbrátiga o materie mult 
prea vastă; vorbind despre toate, ele sfir- 
șesc prin a spune prea putin. 

@ În sfirsit, discuția aceasta ne-ar oferi 
ocazia să reflectăm mai stăruitor la relația 
fundamentală, vitală, dintre scenariu si 
regie. Dind scenariului ce-i al scenariului 
cred că nu trebuie sa uitam un lucru: 
atita timp cit vom continua să privim 
fenomenele in mod izolat și să diso- 
ciem problema scenariului de cea a 
regiei, atita timp cit nu vom înțelege — 
teoretic si practic, mai ales practic — că 
regia constituie în ultimă instanţă unitatea 
creatoare de ideologie și stil a filmului, 
progresele pe care le aşteptăm vor İntirzia sá 
se producă. Schematismul, rarefierea sen- 
zatiei de viață, de adevăr omenesc, lipsa 
de ascutime problematică de care se re- 
simt unele dintre filmele noastre recente pot 
fi atribuite exclusiv scenariului? 

Desigur, oricit de substantialá, de rigu- 
roasá şi de nuanţată ar fi, orict de aplicată 
la obiect s-ar aráta, discutarea conditiei 
teoretice a scenariului de tilm nu va 
rezolva spontan, automat, ca printr-o mira- 
culoasâ mişcare de baghetá, numeroasele 
probleme lásate In suspensie de practica 
noastrá scenaristica. 

Mai mult ca oricind, astázi e nevoie de 
contributia concretá, imediatá a criticii in 
analiza şi evaluarea scenariilor care intra in 
producție, de angrenarea el mai promptă 
în schimbul de opinii desfășurat între sce- 
narist, realizator şi producător. De aceea, 
consider judicioasă propunerea pe care un 
coleg a formulat-o mai demult, pare-mi-se 


chiar în paginile revistei «Cinema», pro- 
punerea ca grupul de consilieri atașat fie- 
cărei Case de filme să includă în compo- 
nenta lui gi un critic. Animat de dorința 


unui dialog eficient, criticul nu e decit 
interlocutorul firesc al celui care face sau 
produce opera cinematografică. 


George LITTERA 


Un apel de la studiou 


către scenaristi 


~] Nu este de «resortul» meu 
să dau sfaturi pentru a scoate 
scenariul din impas. Nu este 
de competența mea să pro- 
pun măsuri tactico-organiza- 
torice pentru atragerea scrii- 
torilor, dramaturgilor, oame- 
nilor de condei în general, a acestor albine 
înzestrate cu harul scrisului, care se cer 
seduse la fagurele cinematografiei (fiindcă 
de ce să nu recunoaștem, cinematografia 
înseamnă şi «miere», nu numai «fiere»). 
Din pudoare profesională și din respect 
față de colegii însărcinați cu această grea 
misie, nu încerc să-mi dau cu părerea des- 
pre cum falsul conflict încearcă să devină 
adevăr de viață; cum o povestioară lällie, 
anostă și plicticoasă trebuie făcută inte- 
resantá, educativă, alertă si care să tina 
spectatorul cu răsuflarea tăiată pînă la foto- 
grama «Sfirsit», sau cum lozinca goală si 
sforăitoare se străduie să înlocuiască dis- 
cursul patetic, ce izvorăşte din convingere 
politică. Litania aceasta putind fi trasă cit 
un oftat prelung, las în seama colegilor 
mei să descopere cum trebuie scris un 
scenariu pentru ca filmul să-și Indepli- 
nească menirea nobilă de a educa genera- 
tiile, o nație întreagă, care și-a înțeles mi- 
siunea și vocația istorică. 

Totuși, ca cineast și responsabil de stu- 
diou, Imi permit să mă adresez scenaristi- 
lor, mai noi si mai vechi, cu rugămintea de 
a veni în întimpinarea unor doleante, mai 
vechi şi mai noi, ale producţiei de film în 
acest moment de ofensivă, cind s-a dat 


comanda «salt inainte» pentru filme mai 
multe, mai ieftine, mai bune. 

Aparent este vorba de aspecte mărunte, 
prozaice chiar, ce tin de tehnica scenariului 
si pind la urmă, hai să zicem, de ecologia 
filmului conceput ca un tot, un tot indivi- 
zibil: o mică intervenţie la scenariu schimbă 
metabolismul întregii pelicule. Vă propun, 
deci, o scurtă incursiune pe platou, prin 
«tunelul» scenariului şi, mai în glumă, mai 
în serios (personajele și situaţiile sînt ima- 
ginare, orice asemănare cu cele de pe 
ecran este cu totul întimplătoare), v-aș 
supune atenţiei, cu Ingáduinta dumnea- 
voastră, citeva sugestii, 

m Cind scrieți scenarii, vă rog să aveți 
conștiința clară că fiecare cuvint, asternut 
pe hirtie din fuga condeiului, costă bani. 
Cinematograful este o artă scumpă: fiecare 
metru de copie-standard valorează între 
1000 și 5000 lei, în funcție de genul si 
amploarea filmului. Dati friu liber maşinii 
de scris cind faceți literatură şi trageţi 
«frina de mină» cind colaborati la film. 
Meter is money! 

@ Cind concepeti acel «story», vă rog 
să vă uitaţi si la ceas. Spectatorul modern, 
oricît de confortabil ar fi fotoliul de cinema, 
nu rezistă mai mult de 90 de minute. Filmul 
românesc păcătuieşte prin lungimi neper- 
mise, care-l face să fie obositor, chiar 
atunci cînd are ceva de spus. E limpede că 
economia de timp își are si echivalentul ei 


(Continuare la pag. 14) 
Constantin PIVNICERU 


5 


anonima 


videni 


Dl 
'enimen 


Ogic 


ingloba 


Ciocolată — 
cu alune 


: Cu tandrefe si umor 
.  despre unele «deficiente» 
din viata unui sat contemporan 


Nu era una din acele tilmárn 
spectaculoase cu lume mw 
tá, cu cai, cu cascadori, cu 
grupuri electrogene asurz: 
| toare, cu aglomerare de ma 
| | sini sau căruțe, cu comenz: 
> strigate prin porta-voce. Era 
o filmare cit se poate de obișnuită. O dis 
cutie între două personaje. In plină zi, cu 
soare puternic, în decor real: casa și curtea 
unui țăran din Bodești (o comună între 
Piatra si Tg. Neamt). Nu era nici măcar 
una din secventele-cheie sau, mă rog, unui 
din momentele importante ale scenariulu: 
Regizorul Gheorghe Naghi și echipa fi! 
mului Ciocolată cu alune o numesc «fil- 
mare de serviciu»: citeva cadre de racord, 
începutul unei secvențe care «s-a tras» 
într-o altă zi. 

Deci o filmare ușoară, dintr-un film obis- 
nuit. Mi s-a părut cel mai bun moment dea 
concretiza un gind mai vechi: să notez to! 
ce este necesar pentru cea mai simplă 
pere Oameni, aparatură, obiecte... Citi? 

te? 


O curte plină de flori: dalii, circiumárese 
cráite, creasta cocoșului; culori vii, ca Sı 
zugrăveala nouă a casei. O casă de gos 
podar, asa cum nu puține sint astăzi in 
Bodești. Frumoasă, primitoare. Pridvorul e 
larg, cit să cuprindă o masă întinsă. In 
fundul curţii, un şopron curat si bine im 
pärtit. İn mijlocul curții... travellingul. La 
masa din pridvor, o femeie calcă rufe. Pe 
fereastră, încă un obiect care cu două zile 
înainte nu se afla în gospodăria gazdei: un 
telefon scos la vedere. Paraschiva, femeia 
care calcă rufe, poate fi chemată în orice 
clipă. Nu este ușor să fii președinta unuia 
din cele două C.A.P.-uri din comună şi sa 
lupti pentru locul întîi în întrecerea perma 
nentă dintre ele. Nu e ușor, și fiindcă în sat 
există o lege nescrisă: băiatul trebuie sa 
urmeze fata pe care o ia de nevastă; să se 
mute deci cu totul în C.A.P.-ul din care ea 
face parte. Şi cum celălalt președinte este 
un bărbat (în film, Stefan Mihăilescu Brăila), 
Paraschiva (Monica Ghiutá) intră în bătă- 
lie cu «toate armele». Nu-s excluse lacri- 
mile, intrigile, micile perfidii, rugämintile 
si privirile pline de candoare. «Paraschiva 
— spune Monica Ghiutá —e un rol de com- 
poziție, de caracter, şi cred că vine la timp 
în filmografia mea. După Silvia, invátátoa- 
rea nemăritată din Toamna... și din larna 
bobocilor, după alte citeva eroine ingenue, 
nu foarte deosebite între ele, mă întilnesc 
la al zecelea rol pe ecran, cu un personaj 
matur, plin de feminitate, dar, in acelasi timp 
energic si voluntar. Era mai usor sá ima 
ginez o preşedintâ «mină de fier», dar îm- 
preună cu regizorul Gheorghe Nagy (regi- 
zorul cu care am debutat în urmă cu 15 
ani) ne-am gindit că e mai interesant să 
conturăm un caracter abil, în care femim 
tatea să nu fie un minus, ci, un atu Intro 
luptă care, să nu uităm, se desfășoară pe 
terenul comediei». 

Într-adevăr, pe prima filă a scenariului: 
alături de titlu şi de autori (Vintilă Ornaru 
si Gh. Naghi), se poate citi: comedie lirica 
Regizorul Gh. Naghi spune că l-ar numi 
mai curind un film de actualitate, cu situații 
de umor și momente de lirism. «Aș vrea 


asociația cineaştilor 


În mijlocul cinefililor 


@ În cadrul ediției a doua a Festivalului 
national «Cintarea României», la Sinicolaul 
Mare,a avut loc Festivalul jubiliar al ti! 
mului de amatori, cu ocazia implinirii ə 
cincisprezece ani de la înfiinţarea cinectu 
bului acestui oras. Din partea Asociate: 
cineastilor și-a adus contribuția regizosw! 
Bob Călinescu. O La Lupeni, la Festivalu! 
«Amatilm», au participat cinecluburi din 
toată tara, prezentindu-se un număr de 
peste 30 de pelicule. Presedintele juriului 


să iasă un film deschis, cald, plăcut. Nu e 
un film de gaguri. Nu avem nici vedete în 
apariții de o clipă. Cred că, într-o comedie 
e important echilibrul, măsura. E ușor sa 
«scapi» actorii din mină, să-i lași să se 
dezläntuie, mai greu e să știi să-i aduci 
la un stil de joc unitar»... 

lată citiva din cei care au trebuit sá se 
sudeze întru același stil... Citiva din inter 
pretii rolurilor principale, care se aflau in 
acea dimineaţă în ograda ţăranului, în as- 
teptarea filmării următoare. 

Aurel Giurumia, îmbrăcat într-o salopelâ 
pătată de ulei, trecuse deja pe la machia, 
era putin îmbătrinit și purta mustață. «Vica 
nu seamănă cu nici un alt rol din persona 
jele pe care le-am interpretat pină acum 
E un mecanic, bun la toate. li cam place 
spritul și... bacsisul... Dar asta numai la 
început, piná apare... tinărul mecanic». 

Horaţiu Mălăele, tinărul mecanic: «Dacă 
spun că e un băiat rău ce sfirşeşte prin a fi 
bun, o să credeți că e un rol schematic. 
Dacă o să spun că e un rol ce seamănă cu 
ce-am mai jucat, Imi veți răspunde că nu 
există două roluri în filme de actualitate 
care să nu semene cit de cit... Dacă am sá 
spun că-i un tinăr din zilele noastre e exact 
dar incomplet. Dac-aş spune că rolul imi 
place și iese bine, o să spuneți: «e modest».. 
Nu se poate și fără dacă? «Atunci ce haz 
ar mai avea?» 

«Poate fiindcă ne păstrăm umorul si 
după ce s-a terminat filmarea, şi datoria 
atmosferei plăcute din echipă, nici n-am 
simţit că am filmat mai mult de jumătate din 
rol» spune Adriana Trandafir (studentia 
anul IV LA.T.C., a debutat în filmul lus 
Alexa Visarion «İnainte de tăcere»), in- 


f 


Doar pentru Geo Costiniu comedia poate fi un teren nou de joc. Pentru 
Aurel Giurumia şi Stefan Mihăilescu-Brăila e domeniul specific, in 
care s-au exersat În numeroase reprize 


terpreta unui rol cheie, fata preşedintelui 
rival. 


Cele citeva cadre filmate In dimineața 
aceea Inregistrau discuția pe care Para- 
schiva o poartă în pridvorul casei cu o ti- 
nárá blondă, «o partidă» In complicatele 
calcule ale presedintei (personaj interpre- 
tat de Adriana Gădălean); discuție care 
nu-si va revela adevăratele sensuri si ros- 
turi decit la montaj. 

O filmare ușoară dintr-un film obişnuit 
care presupune deci doar strictul necesa: 
acel minim, fără de care fragmentul de 
scenariu nu ar ajunge pe peliculă. Îmi scot 
carnetul și încep să enumár. Mai intii apa- 
ratul si echipa de imagine: operatoru! 
Gheorghe Voicu, cameramanul Radu lon 
(care la 23 septembrie împlineşte 30 de 
ani de lucru in cinematografie; a luciat 
la 140 de filme utilitare si 60 de lung me 
traje) si mecanicul de cameră Sandor 
Marian. Tot aici, trecem pelicula: Fuji co 
lor-70 m,din care s-au ales 37 m utili. Trave- 
lingul necesar aceleiași filmări măsura 7 m; 


Preşedinta dinamică şi întreprinzătoare și... calmul ironic al noului 
angajat: o colaborare de lungă durată? În orice caz,o acordare întru 
același stil de umor: Monica Ghiufä și Horaţiu Mălăele 


a fost regizorul Alecu Croitoru. © İn orasul 
Zimnicea, In cadrul Zilelor Casei de til- 
me Trei, au fost proiectate filmele «Zidub» 
şi «Singurătatea florilor», în prezenta ¡e 
gizorilor Constantin Vaeni si Mihai Con 
stantinescu. € Săptămina Casei de tilme 
Patru, de la Sovata, a prilejuit vizionarea 
următoarelor producţii: «larba verde de 
acasă», «E atit de aproape fericirea», «Fă 
tăcire», «Actorul şi sălbaticii», «Elixirul ti 
neretii» şi «Cintarea României». S-au pre 
zentat în fata spectatorilor actorii Con 
stantin Diplan, Dumitru Rucáreanu, Vio 
toria Mierlescu si producătorul delegat lon 
Pall. O Melodii, melodii... filmul regizo 
rului Francisc Munteanu și-a început sera 
prezentärilor în țară. La spectacolele si în 
tilnirile cu spectatorii de la Techirghiol si 
Eforie, Neptun şi Venus, Mamaia, Con 
stanta şi Pitesti au participat regizor 
Francisc Munteanu, compozitorul Temis 


tocle Popa, interpreții Jean Constantin 
Cornel Patrichi, Sergiu Zagardan si ait 

neaşti. © În cadrul Lectoratului de ini- 
tiere și cultură cinematograficä o 
nizat la Braşov, criticul Cristina Corcio 
vescu, de la Arhiva naţională de filme. » 
vorbit despre «Curente și tendințe în crea 
tia cinematogratică contemporană». O Re 
gizorul Andrei Blaier a luat cuvintul ta 
Casa de cultură a sectorului 8 din Bucy 
reşti, la manifestarea intitulată «Portretul 
cinematografic si puterea exemplului». @ 
Regizorul Mircea Iva s-a Intlinit cu mem 
brii cineclubului «Iris» şi a participat la o 
filmare cu cineamatorii, împreună cu ope 
ratorii de imagine Radu Calalb si Valentin 
Popescu, actori Boris Ciornei si Mircea 
Arama © La Fagăras a avut loc o constá- 
tuire pentru protecția muncii, organi 
zată de Consiliul Central al Sindicatelor 
Au fost proiectate filme profesioniste și de 


era instalat şi manevrat de doi masinisti: 
Nicolae Jurcá și llie Duţă. Echipa de lumini: 
Haralambie lonel (electrician şef), Ciz maru 
Constantin, Ştefan lon, Dumitrescu Mi- 
hâitâ, Marcu Florin şi aparatura necesară 
celor două cadre: un minibrut (minireflec- 
tor) de 5 KW şi trei blende (panouri din 
placaj, a căror suprafață acoperită cu sta- 
niol reflectă lumina soarelui). Ana Stan, 
sefa machiajului (la cel de-al 36-lea film 
din cariera sa), n-a avut nevoie pentru 
această filmare decit de o oră de machiaj 
și de fardul necesar celor două actrițe. 
Costumele și scenografia filmului sînt sem- 
nate de Guţă Ştirbu. Ajutoarele lui la cos- 
tume: Rodica Cezar (asistentă), Florica 
Tudorache si Cecilia Dumitru. l-am între- 
bat pe şefii de producţie G. Capoianu 
si Vasile Zamfirescu, ce au trebuit sá asi- 
gure pentr „astă filmare. «Păi, tot ce 
se vede! Întii am închiriat casa, si am avut 
noroc de un gospodar intelegátor... Am 
amenajat-o si am... transportat echipa tiv 
la hotelul din Piatra Neamt aici la locul 
tilmârii., Se grăbeau să plece cu directo- 
rul Soare Enache în locul unde se instala 
decorul filmării de a doua zi: un carusel 
cu cálusei închiriat din tirgul de la Roman 

Am consemnat şi prezenţa fotografului 
Eugen Gheorghe (aparat+peliculă) care 
făcea fotografiile de lucru (pentru racor- 
duri şi reclamă). Banda de sunet — banda 
ghid — era înregistrată cu ajutorul unui 
microfon direcționat, pe un reportofon «Na- 
gra 3», cu piloton. Asistenul de sunet Bu- 
teică Constantin îmi explică avantajele pilo- 
tonului: sincronizarea sunetului cu mișcă- 
rile de aparat. 

Si, în sfirsit, înainte de a ajunge la regi- 
zor (fără el, chiar nu se poate!) notez nu- 
mele regizorului secund: Florin Grigore 
(care a repetat cu actorii) și al secretarei 
de platou: Laura Matei (care a verificat 
racordul, textul dialogurilor, a bătut cla- 
cheta și a completat încă o filă în jurnalul 
de filmare). 

Cam atit a fost necesar pentru a fixa pe 
peliculă cele citeva cadre ale viitorului 
film. Dar dacă vor cădea la montaj? Nim« 
ma hresc in obisnudtul proces de devemre 
al tilmului, cniar dacă In locul acestei sım- 
ple filmári ar fi fost una cu lume multa, cu 
cm căruțe, cascadorii... Intrebarea, retonca 
desigur, este adresatá acelui spectator care 
incă mai privește o filmare ca pe o joacă 
a oamenilor mari... 

Imi cercetez carnetul. Scrisesem fiecare 
membru al echipei, fiecare metru de pe- 
liculă, fiecare comandă. Informaţii exacte, 
nume, cifre. Dar cantitatea de muncă, de 
energie, de talent, mai cuprinzător spus, de 
dăruire, pe care o presupune orice filmare 

fie ea simplă, sau complicată — cum as 
fi putut s-o notez? 


R. PANAIT 


amatori. Din partea Asociaţiei cineaștilor 
au intervenit în dezbateri ing. Aurel Mișcă 
si Mihai Danielopol. @ La tabăra de copii 
de la Cáciulata-Vilcea, regizorul Gheorghe 
Sibianu a purtat discuții cu membri ai ci- 
necluburilor studențești si cu instructorii 
lor. O Regizorul Titus Mesaroș, secretar 
al Consiliului ACIN, a reprezentat Asocia- 
tia cineastilor la a 25-a ediție a Festivalului 
filmului iugoslav de la Pola. @ În virtutea 
planurilor de colaborare încheiate de Aso- 
ciatia cineastilor cu organizaţii similare 
din alte țări, am avut recent ca oaspeți 
pe dramaturgul Maia Ulbrich si regizorul 
Hubert Hoelzke din Republica Democrată 
Germană, pe regizorul Deszo Koza din 
Republica Populară Ungară, pe Constan- 
tina Guliaska și Nicola Liubomirov, regizori 
din Republica Populară Bulgaria. 


Ovidiu GEORGESCU 


| 7 
İleana-Sfâna 
Ionescu; 
«E foarte’ 
important 
să ştim 
ce facem, 
mîine» 


Mi-am inchipuit-o de nenu 
márate ori într-un rol princi- 
pal, într-un personaj anume. 
S-a închipuit şi ea în acel 
personaj — probabil chiar 
mai intens decit mine — asa 
incit, vrind-nevrind, persona- 
jul acela stă acum între noi. İl privim fiecare 
in gind puțin stinjenite, blocate de pre- 
zenta lui. Bineînțeles că tot actrița «salvea- 
24» situația. İzbucneşte, cu debitul acela 
inimitabil şi incredibil, cu mimica perfect 
acordată la el, se insufleteste, se infier- 
bintá, se încinge pe măsură ce încearcă — 
si reuseste — sá spargá gheata: 

— Totdeauna cind a fost vorba de un in- 
terviu am fost Inspâimintatâ. Eu sint un 
om spontan, dar ideea câ fiecare cuvint pe 
care-l spun e Inregistrat, fixat şi rámine, 
mâ paralizează, má... paralizeazá. 

Tace brusc, cu o expresie de nedume- 
rire pe față gindindu-se probabil cum i se 
întimplă ei, domnule, povestea asta cu in- 
hibitia si-n expresia aceea pátrunde din 
nou ceva din «personajul nostru», despre 
care, bineinteles, nu vom discuta, pentru 
cá nu el este subiectul interviului, ci ea, 
lleana Stana lonescu, actrița cu foarte 
multe roluri In teatru, cu si mai multe la 
televiziune, dar cu putine In film si niciunul 
principal. Reuşesc sá Incheg o întrebare 
pe ideea: de ce atit de des la televiziune, 
de ce atit de rar în film. 

— Uite asta este o întrebare la care chiar 


era 


Boce eee 


Ideea e sufletul filmului 


Realitatea nu se inventă... Se descoperă! 


nu pot să-ți răspund. Poate că nu sint po- 
trivită pentru film. Specialiștii pretind că 
filmul şi televiziunea sint două domenii 
total diferite. Eu, sinceră să fiu, nu văd di- 
ferenta. Uite, am privit recent o piesă tv. 
«Vis de iarnă» în care Ileana Predescu face 
un rol senzațional, un rol de mare actriță. 
Mă uitam la ea și mă întrebam de ce o 
actriță atit de mare ca ea și cu posibilități 
de expresie atît de variate n-a făcut film. 
Cum au trecut regizorii pe lingă ea fără 
să se oprească. Cum? În ce mă privește, 
nu vreau să mă gindesc. Este o zonă deli- 
cată în care nu-mi permit să pătrund. 

— Dar acele puține roluri secundare 
pe care le-ai jucat au fost foarte bine 
primite. De ce crezi că au rămas fără 
urmări? 

— Probabil că ele au fost bine primite 
numai de critică pentru că, dacă ce-am 
tăcut eu ar fi fost bine si pentru regizori, 
mi-ar fi găsit loc în următorul lor film. Ştiu 
eu de ce au rămas fără urmări? Poate că 
preferă alt tip de actriță. Sau poate că nu 
sint în stare să-mi deslipească eticheta 
sub care joc de foarte multă vreme mai 
ales la televiziune. Ar trebui un pic de 
curaj sau un pic de curiozitate din partea 
unui regizor. Să facă un experiment. Să 
mă încerce. Eu pretind că as putea juca 
foarte bine un rol de dramă sau de trage- 
die cum am jucat și în teatru. Dar pentru 
asta ar trebui să mi se dea ocazia să de- 
monstrez, nu? Adevărul este că, dintre fil- 
mele pe care le-am văzut în ultima vreme, 
nici nu mi-as fi găsit un loc în distribuţie, 
n-am întiinit un personaj despre care să 
spun: ăsta este! Asta puteam să-l fac eu! 

— De ce? Ce le lipsea acelor perso- 
naje? 

— Dacă am să spun: le lipsea adevărul 
nu mint, dar e prea vag. Scenariile noastre 
actuale, în majoritatea lor — vorbesc de 
ce-am mai citit și eu, de ce-am mai văzut 
devenit film — n-au realitate. Şi pentru că 
nu o au, o inventă. Or, realitatea nu tre- 
buie inventată, ea există. Trebuie doar des- 
coperită. Nu ştiu să-ți spun nici de ce nu 
o descoperim noi pentru film. Probabil că 
hiba Incepe de la scenariu. Dar să dăm 
toată vina numai pe scenariști? Or fi ei, si 
numai ei de vină? Oare? Nu, nu știu. 

— Poate că e greu să vorbim despre 
ceea ce este prea aproape. Poate e ne- 
voie de puțină distanță... 

— Cu siguranţă că nu e ușor din mo- 
ment ce lucrul ăsta se vede atit de lim- 
pede! Dar trebuie să facem doar cume 
usor? Ce e uşor în viață? Si cine trăieste 
fără să se lupte măcar aşa, un pic? Viaţa 
este dură, indiferent de faptul că nouă, 
acum, ne merge bine. Viaţa este compli- 
cată și nimic nu vine de-a gata. Uite, eu 
nu pot să spun că nu-mi merge bine. Îmi 
merge foarte bine. Sint actriță la National, 
sint apreciată, am o familie, am o stare 
socială bine așezată, dar toate astea le-am 
obținut cu efort. Se poate face ceva fără 
efort? Cind se ridică o uzină, o termocen- 
trală, casele noastre, o fi așa ușor? Oame- 
nii ăia nu se luptă cu greutăţile lor speci- 
fice, greutățile meseriei lor? lar noi tocmai 
asta pierdem din vedere în filmele noastre: 
greul. 


Goana actorului după... 


Xmx știe să spună orice 
text (nu să-l spună, să-l in 
terpreteze), fie că aparține 
lui Shakespeare sau lui Ce- 
hov, fie că nu. Un singur 
cuvint nu știe să spună: nu. 
E chemat la televiziune să 
rostească două replici totalizind trei cu- 
vinte, ar vrea să-i explice regizorului că nu 
poate că are repetiții la teatru, că are 
spectacol, că-i naște nevasta (primul copil), 
dar cind vede fata obosită și palidă, privirile 
stinse ale regizorului, cînd tsi dă seama că 
toate acestea, plus răgușeala, sint consecin 
te le si nopti de munca asid 

neintreruptä, acceptă. Cit imi dati? İntrea- 
bă. ca sá se alle in treaba. Mai nimic, ı se 
răspundea. Pentru două replici... Un re- 
gizor de film din generația de mijloc îl 
roagă să accepte rolul unui bátrinel cumse- 
cade și chel într-un film de lung-metrai. 
Xmx ar vrea să-i spună și lui că are repetitii 
și spectacole în teatru, că are de jucat un 
rol la televiziune, că-i naște nevasta (primul 
copil), dar regizorul îl priveşte lung (e pri- 


nema 


uno le 


10 


mul său lung-metraj): pentru mine nu vrei 
tu să faci fleacul ăsta? Actorul pleacă 
(fruntea) învins. Cum să-i spună unui fost 
coleg de institut, cu care a împărțit aceeași 
bucată de curs, nu? Dar vine și alt regizor, 
de fapt nu vine el, ci vine secundul său și-l 
solicită (secundul din partea maestrului) să 
treacă de citeva ori călare prin cadru, în- 
tr-un alt film artistic. Poate să-i transmită 
maestrului, care i-a fost cumva profesor, 
că are repetiții şi spectacole în teatru, că 
a'e un rol la televiziune și altul într-un film, 
că-i naşte nevasta (primul copil)? Nu poate. 
Apoi un student la regie face un film de 
scurt metraj pentru diplomă si are nevoie 
de el pentru rolul principal. Nu refuzi un 
student care poate deveni un Fellini. Dar 
cînd îl cheamă la radio, e pus pe un refuz 
hotărit. Vă rog, am toată bunăvoința, dar 
am repetiții, am spectacole, am... Pentru 
rolul unui mut faci atitea mofturi? îl întreabă, 
nu fără o umbră de sarcasm, regizorul 
radiofonic. Vii de două-trei ori, nu spui 
nimic, nu iei nimic, și gata! Mă rog, cedează 
Xmx, în fond e un rol ușor, nu spun nimic, 


— Există tilme care au incercat să 
vorbească despre el și au și reușit. Nu 
crezi? 

Ştiu eu? Poate un exemplu — din 
punctul meu de vedere — ar fi Drum în 
penumbră — și cind spun asta mă gin- 
desc, fireşte, la personajul interpretat de 
Margareta Pogonat — singurul personaj 
feminin cu adevăr și substanţă din filmele 
noastre de actualitate, și dintr-o cinemato- 
grafie în care, majoritatea filmelor sint 
«despre și cu bărbați», femeia fiind si ea 
pe agolo, e drept, nu la cratiţă dar nici vi- 
oara intli. Vezi, şi asta ar fi o problemă: 
ce să joc? Ce să jucăm noi actrițele în fil- 
mele contemporane? Roluri de bărbaţi? 
Am jucat eu și Făt Frumos într-un celebru 
travesti, dar asta era pe scenă și acum 
20 de ani... Serios vorbind, eu găsesc că 
realitatea contemporană este doldora de 
personaje şi intimplári care mai de care 
mai «subiect de film». Má uitam la direc- 
toarea grádinitei la care a mers copilul 
meu. Ce femeie extraordinará! Cum se 
ocupă ea de copii, cu citä dăruire, cum 
n-are somn, cum n-are liniste pind nu le 
«rezolvá» pe toate — si habar n-ai cite sint 
de rezolvat într-o grădiniță — cum îi crește, 
pentru că ea fi crește, educaţia unui copil 
se face pina la virsta școlară, cu cîtă dra- 
goste, cu citä pricepere şi atenție. Crezi 
că toate astea le face așa, fluierind? Nu! 
Dar le face! Femeia asta nu este un erou 
al timpului nostru? Un erou necunoscut 
și modest, nespectaculos, desigur, dar 
care-şi face datoria, se dăruieşte cu totul 
datoriei sale. Şi n-ar fi ea un posibil erou 
de film? Viaţa are o mie de strune. E păcat 
să cintám doar pe una. Şi cam așa se în- 
timplă și cu noi, actorii. Pentru că, să știi: 
nu-i suticient ca actorul sá înteleagă ce 
vrea regizorul, mai trebuie să înțeleagă și 
el, regizorul ce pot da, să cinte pe strunele 
mele cele mai sensibile, mai expresive, 
mai puternice, sá nu má fixeze pe una sin- 
gurá, ca pe un fluture İntr-un insectar. 
Altfel, celelalte rámin nefolosite, se usucă, 
mor. Cel puţin la mine una, se cam duce. 

— Care? 


— Struna pe care se cinta rolurile de 
sensibilitate, de finețe, de subtilitate, a ro- 
lurilor care vorbesc mai mult prin tăceri — 
nu te uita asa, știu să și tac, cel putin ca 
actriță zău că ştiu — struna personajelor 
«Cu viaţă interioară». Chiar a femeii nu atit 
de «bárbatá» care se mai și incovoaie sub 
greutăți. Sint convinsă că as putea să joc 
bine toate astea. Pentru ca, în ciuda apa- 
rentelor, structura mea este de om modest, 
ușor temător, permanent îngrijorat, neli- 
niștit, cu un mare simț al datoriei minuțios 
îndeplinite — ceea ce, să recunoaștem, n 
e generator de liniște. 

— Mai știi cînd si cum ai alunecat 
«pe-o singură strună»? Cind ai devenit 
pentru regizori o actriță «de comedie»? 

— Uite că nu m-am gindit la asta pină 
acum! Cind am venit în București (eu am 
jucat 6 ani la Piatra Neamt, probabil că stii) 
am debutat cu două roluri de drama, in 
«Patima rosie» si «Idiotul». După care 
A! știu! De la «Coana Chiriţa» mi se trage... 
Acum, este adevarar că am și o apetentá 
nemăsurată pentru comedie. lubesc foarte 


nu iau nimic... 

Şi începe goana: după repetițiile din tea- 
tru sare într-un taxi şi pleacă la televiziune, 
spune repede cele două replici, fuge în 
pădurea Băneasa, unde filmează scurt- 
metrajul studentului, aici îl aşteaptă o 
mașină, se aruncă în ea, ajunge cu oarecare 
întirziere la Buftea, intră iute în rolul bătri- 
nului, după ce, pe drum, și-a lăsat chelie, 
trage o dublă, trage două, cinci, opt, riscă 
să piardă avionul de Timișoara, unde (la 
Timișoara) îl așteaptă calul cu care trebuie 
să treacă de citeva ori prin cadru, în sfirsit, 
il prinde în ultimul minut (avionul), ateri- 
zează la Timişoara, se urcă pe cal, aici însă 
nu are nevoie de chelie, ci de plete, își 
lasă plete, filmează, calul cade, mai filmea- 
ză o dată, adoarme pe cal, regizorul tipá, 
mai filmează o dublă, apoi trebuie să prindă 
avionul de Bucureşti, de la aeroport alear- 
gă direct la radio și face cu mult aplomb 
rolul mutului, apoi din nou la teatru, la 
repetiții, la spectacole, la filmare, la tele- 
viziune, la radio, la post-sincron, la premieră 
la machiaj, la Timișoara, la Suceava, cu 
chelie, cu plete, cu cal, fără cal... 

Cind, în sfirșit, ajunge acasă, nevasta il 
întreabă îngrijorată: o lăsăm pe fiica noas- 
tră sá se mărite? lar Xmx nu poate să spună 
nu. 


Dumitru SOLOMON 


mult genul, pentru că în el inventivitatea 
mea se dezlántuie cu adevărat. Comedia 
se potrivește şi cu natura mea optimistă, 
vivace, activă. Imi place sá rid, găsesc su- 
biecte de amuzament la tot pasul, asa si 
reușesc să-mi depăşesc stările şi situațiile 
critice In care mă aflu adeseori. Nu, si nici 
nu-mi pare rău că joc comedie, Intelege-má 
bine. Rău îmi pare că am alunecat, cum 
spui, pe-o singură struná. 

— Temătoare, optimistă, îngrijorată, 
vivace, modestă, neliniştitâ... pentru o 
actriță e minunat Dar pentru un om 
cum e? 

— Nu stiu cum o fi pentru cei din jur. 
Pentru mine, e bine. Má echilibrez... Aşaa, 
dacá e «sá spun tot», mai sint si tenace — 
cînd îmi pun ceva în minte nu există sá nu 
realizez — şi lucidă, pentru că nu-mi pro- 
pun — sper! — niciodată ceea ce știu că 
nu pot realiza, și specialistă în slalom 
uriaș printre obligațiile de soție, mamă, 
actriță şi ființă socială antrenată într-o mie 
si una de probleme. Dar mai ales sint 
foarte mulțumită cu trofeele mele. 

— Trotee?! 

— Aşa le spun eu. Primul și principalul 
trofeu este că m-am păstrat puternică si 
sănătoasă ca sá pot munci. Al doilea este 
că am întotdeauna poftă de muncă. Cel 
mai mare trofeu este, firește, copilul meu, 
iar trofeele de actriță, consider că sint toate 
rolurile care mi-au reuşit în așa fel, încit 
în seara spectacolului simţeam comuniu- 
nea aceea formidabilă dintre public și su- 
fletul meu. Nici nu știu cu ce se poate 
compara starea aceea... Poate, cu ferici- 
rea... Cu un moment de fericire, că nici 
fericirea nu este o stare permanentă, nu 
este posibil să te instalezi într-o zonă de 
fericire şi să râmli acolo lăfăit, pina la sfir- 
șitul zilelor... Uite, cred că si asta mai știu: 
Să-mi prilejuiesc mici — sau mari — mo- 
mente de fericire. Cind stau pur și simplu 
în casă, cind ştiu că băiatul meu este să- 
nătos și se joacă afară — îl aud strigind 
și rizind — atmosfera din casă este bună, 
este caldă, primitoare, este «casa mea», 
mă gindesc că toţi sintem bine, că eu am 
de lucru ceva care mă interesează și sint 
fericită. Sint fericită cînd pun masa pentru 
ai mei, sint fericită și cind băiatul meu 
spune că sint cea mai bună bucătăreasă 
din lume. Sint fericită cind toţi ai casei 
dorm şi mă gindesc la fiecare în patul lui, 
la noi care știm ce avem de făcut a doua 
zi, ..Al cum am uitat să-ți spun? 

— Ce anume? 

— Exact cel mai important lucru pentru 
liniștea mea! Să știu ce am de făcut miine! 
Nu-mi plac lucrurile aproximative, improvi- 
zate, neclare, nesigure. Nu-mi place să nu 
știu ce am să joc, ce am să fac mai de- 
parte. Nu-mi place nesiguranța. Da, ăsta e 
cel mai important lucru pentru mine să știu 
ce-am să fac miine... 

— Si ce-o să faci miine? 

— Care miine? 

— Miine, joi... 

— A! La 9 am o repetiție, la 12 mă duc 
la televiziune, la 3 la teatru, la 6... 


Eva SÎRBU 


Arta 


unui fel dea fi 


Dacă, dintr-un motiv sau altul 
am intra într-o sală de cine- 
matograf în ultimele secunde 
ale filmului Avaria timp în 
care ecranul înfăţişează un 
drum şi un om, chiar dacă 
nu am ști nimic despre acel 
om, chiar dacă nu i-am văzut chipul, cred 
că este imposibil ca, după citiva pași, sá 
nu-l descoperim: este Ilarion Ciobanu. Are 
acest actor un fel anume de a călca pămin- 
tul, hotărit dar în același timp şi foarte liber 
ca unul care știe că nu are nevoie să-și 
măsoare drumurile pentru a se convinge 
că ele există. De fapt, toată această descrie- 
re nu este decit unul din «semnele exterioa- 
re» prin care interpretul Işi semnalează pre- 
zenta, iar în fata acestei prezente nici un 
cronicar nu a rezistat Indemnului liniștit 
de a o reduce la o mare putere de interiori- 
zare. Intelesurile ei pot fi, cred, mai ales, 


merma 


Actorul e trupul ideii 


Dar de ce n-ar fi și el de vină? 


| Profit de acest început de 
toamrá İn care ne aducem 
iar aminte cite tramvaie are 

NEM Bucureştiul şi cu fiecare frun- 

7a care cade, simţim cum ne 

trece bronzul si, cosmetic 

vorbind, devenim egali, ca sä 
pátrund in paginile revistei Cinema. Nu e 
un simplu capriciu, e unul mai complicat 
Dupá ultimele cercetári, s-ar párea cá orice 
practică artistică, practicată neartistic, face 
rău diverselor organe vitale ca: ficat, inimă, 
talent. Adică am fost bolnav și doctorul 
mi-a recomandat sá nu mai joc o bucati- 
că de timp. Să scriu articole. 

Şi, oricum, întimplarea face că toamna 
încep iar săpăturile în scopul găsirii de 
motive pentru care filmele noastre nu sînt 
la înălțimea dorită, așa că n-aș vrea să 


Mircea 
Diaconu: 
«Mă mir 
că...» 


pierd sezonul. De fapt, eu nu deschid gura 
ca să critic. O deschid ca să mă mir. 

De exemplu, mă mir că actorul de film 
n-a fost aproape deloc invinovátit de unele 
neimpliniri ale acestor mai sus pomenite 
pelicule. lucru care nu se poate spune 
despre scenarist, producător şi regizor 
Ordinea o citez din memorie, si nu gre- 
şesc, pentru că e normal ca producătorul 
sá se afle între scenarist şi regizor. Nu știu 
dacă e bine sau rău, să fie acolo tot timpul. 

Ziceam că actorul de film n-a fost învi- 
novatit. Şi tocmai lucrul ăsta mă jigneste 
profund. De asta am și ajuns să scriu 
articole. 

La prima vedere, s-ar putea crede că n-a 
fost Invinovátit pentru că el nu contează 
decit ca formulare fizică, mai mult sau mai 
putin agreabilă, a unor idei sau obsesii 
spirituale ale celorlalți vinovaţi, firește, în 
cazul cînd ele există. 


Vorbele, 

dar mai ales 
tăcerile cu 
care Ilarion 
Ciobanu 
farmecă o lume 


La a doua vedere, lucrurile sînt ma: ne 
clare. Şi aici e momentul să fac afirmatia 
pentru care mă tot pregătesc şi anume că 
actorul de film nu este învinovăţit, pentru 
că nu există. 

În afara unor excepții, care abia prididesc 
să întărească regula, actorul nu se nu- 
mește actor de film, ci «care face film» 
Sporadic, în grabă, la întimplare, fără dă- 
ruire, cu frică, prejudecăţi și tot cirdul de 
complexe care fac critica să spună «a 
fost în rol», ceea ce e insuficient si pentru 
ráu si pentru bine. 

Ajungem sá ne mindrim, uneori, cá sin- 
tem «de teatru» si ne ridicám complexele 
la rang de merit, încît, paradoxal, a face 
film devine o aventurá mai mult financiará 
sau doar fotogenicá. Nu e civilizat sá spun 
de douá ori, dar repet ca sá nu fiu gresit 
inteles: actorul de film nu existá, el este 
ıctor de teatru care uneori face film. Si 
dacă iese rău, nu e vinovat. Lucru care nu 
cred că ne face cinste. Mai ales că în ul 
timul timp am asistat la atitea demoläri de 
subiecte sau eroi dragi nouă şi zimbetul 
ne-a rămas același. 

Am înţeles, deși nu mă pot împăca deloc 
cu ideea că actorul de film nu poate exista 
în stare pură, din motive care nu depind 
de noi, dar nu înțeleg de ce nu sintem 
destul de pregătiți atunci cînd filmul ne 
scoate din cabinele în care cam jucăm 
table. La vremea potrivită, foarte multă 
lume s-a căznit să mă înveţe teatru și pe 
lingă multe altele am înţeles că filmul este 
ceva care «strică» actorul de teatru, ca şi 
cum el ar avea arcuri și cheitá. 

Şi pentru că verbul meu preferat este: 
«mă mir», nu trebuie sá fac nici un efort 
ca să mă mir, cum am făcut eu actorie de 
film în facultatea care se numește de 
«teatru și cinematografie», dotată cu o 
catedră de actorie de film, plină de nume 
serioase, manifestindu-se însă față de noi, 
studenții, doar cu o proiecţie și citeva foto- 
grafii în ultimul an, fapt pentru care noi 
n-am luat-o în serios. E drept că în orele 
actoriei de film, care erau două la două 
săptămini, am făcut o mulțime de ședințe 
toarte utile, e drept că, la un moment dat 
n-am mai fost dati afará de la proiectii, 
dar şi azi îmi sună în minte o replică din vi- 
zionarea cu La strada: «Studentii-actori să 
iasă afară». Am ieşit, ruginat de ceea ce 
făcusem, deși aveam peste șaisprezece ani 

Cina am tăcut primul film în institut, stu- 
dentul-regizor cu care lucrasem a fost 
lăsat repetent. Şi reputatul profesor, care 
în timp ce-l lăsa repetent, mă-njura pe 
mine, avea dreptate. Nu eram bun de film. 
Am înțeles asta în ziua în care am fost 
luat pe un mal al Herăstrăului și fotografiat 
pe o parte și pe alte, de un regizor în toată 
puterea cuvintului. «Deschide gura, spu- 
nea dinsul în asfintit, nu asa mult, zim- 
beşte... nu așa, c-aici nu e teatru». Am în- 
teles că asta înseamnă actoria de film si 
m-am simțit foarte prost că dantura mea 
nu l-a mulțumit pe regizor. Cam asta e tot 
ce-am învăţat eu în facultatea de cinemato- 
grafie. 

De asta mă mir, 


Mircea DIACONU 


truda de a aduce la suprafață nu numai izbuc- 
nirea gindului, ci şi mocnirea lui, căile lui 
secrete. De aici acele «tăceri», vreme în 
care actorul pare a cintári, ba chiar a cum- 
păra o lume întreagă, la capătul căreia, în 
orice caz, cunoaște cel puțin o taină în 
plus. Aceasta poate fi şi una dintre explica- 
tille ciștigului de cauză pe care Ciobanu il 
dobindește în duelul cu un partener, cu un 
obiect, cu un peisaj, cu cine i se află în 
preajmă. 


Priviti-l în Avaria, în scena intrării în 
biroul directorial ce urma să-i fie încredin- 
tat. Nici o urmă de bucurie a măririi, dar 
nici de ostentativă «simplitate». Personajul 
se instalează în acel loc și îl domină, dar 
nu aşa cum ne-am aştepta, printr-o opoziție 
dintre aparente şi esenţă, ci printr-o totală 
ignorare a esenței însăși. Pur si simplu, 
scaunul care îi aşteaptă pare a fi. în acel 
moment, singura suprafață liberă pe care 
își putea trinti... haina. Se află, aici, una din 
acele complicate elaborări de ceea ce nu- 
mim «firescul de toate zilele» distilat însă în 
retortele nenumăratelor decizii lăuntrice, 
îndoieli, riscuri, renuntári, luări de la capăt, 
care, toate la un loc, alcătuiesc un «fel de 
a fi» fără de care orgoliul cinematografului 
ar fi mult mai greu de înțeles. 


Magda MIHĂILESCU 


Un «dublu» 

la unison (artistic) 
Gheorghe Dinică - 
Toma Caragiu 


Spinoasa artă a distribuţiei 


Arta de a face o distribuţie 
impecabilă e foarte dificilă 
desi în aparenţă, e la înde- 
mina oricui. N-ai decit să 
distribui atit în rolurile princi- 
pale cit şi în cele episodice 
actori de prestigiu cu priză 
la public si succesul e asigurat. El, în viata 
nu se întimplă chiar așa. Sint actori care 
s-au familiarizat atît de bine cu un gen de 
eroi Incit ei nu mai sint actori, ci personaje. 
Cu riscul de a supăra alte convingeri pe 
care, de altfel, le respect, niciodată n-am 
fost un admirator fanatic al lui Jean Gabin — 
prea se juca numai pe el, prea arbora ne- 
clintit aerul unui bărbat trecut prin multe, 
care ştia să se descurce atit cu naivele cit și 
cu experimentatele. N-am încredere în acto- 
rii cu «farmec personal»; în această situație 
demnă de invidiat, Shakespeare Iti devine 
dușman de moarte. Cine are «farmec perso- 
nal» ascunde defecte foarte grave. Proble- 
ma se pune — păstrind sau nepăstrind pro- 
portille — și cu Jean al nostru, Constantin. 
Eu am o mare prețuire pentru talentul lui 
Jean Constantin, dar regizorii noştri abu- 
zind de atracția lui la public prea îl zâvorâsc 
în roluri cu precădere de bisnitari pe malul 
mării sau impresari prematur bronzati.Un 
rol care «iti vine ca o mänusä» nu e chiar 
cel mai bun, trebuie să ai și ispita auto-depá- 
şirii. Jean Constantin e foarte simpatic 
chiar cînd face mărturisiri private, dar el e 
mai mult decit un om simpatic, este un 
actor de prim-rang. Eu, dacă aș fi regizor 
l-aş distribui pe Jean Constantin în rolul 
unui intelectual dezabuzat, bintuit de angoa- 
se dintr-un roman de Călinescu sau Camil 
Petrescu sau Hortensia Papadat Bengescu. 
Şi să vedeţi ce minuni ar scoate dintr-un 
rol care initial «nu-i venea ca o mánusá» 
Dacă ţi-a venit ca mânuşa — înseamnă ca 
ai devenit celebru printr-o mostenire, n-ai 
făcut nici un efort, nu ţi-ai suflecat niciuna 
din cele două mineci culturale. Or fără 
efort nu poate exista surpriza artistică. O 
altă calitate a unei distribuții e de a fi egală, 
de a nu admite deosebiri prea mari de valori 
artistice. Dacă în teatru, din cind în cind 
metoda actorului care «dă replica» ajută 
vedeta să strălucească și mai orbitor (am 
făcut împerecherea de cuvinte cu senti- 
mentul celei mai înalte răspunderi); în film 
ea s-a dovedit catastrofală. Un actor stră- 
lucit poate «să umple scena», dar acelaș 
strălucit nu poate «să umple ecranul». 
Ecranul, cu toate păcatele lui are și meritul 
că «nu poate fi umplut». Între cel care poar- 
tă hlamida de vedetă și cel care poartă 
toiagul de interpret episodic, nu trebuie să 
existe o prăpastie. Un film care e recitalul 
unui mare actor, rámine un recital şi nicio- 
dată un film, teatrul admite monologul, 
filmul, nici In caz de forță majoră. S-ar pu- 
tea ca un regizor de geniu să aibă curajul 
de a face un film cu un singur personaj, 
asta ar fi o experienţă unică, fără posibilita- 
tea de a se repeta. Am văzut filme remarca- 
bile care n-au primit adeziunea publicului 
tocmai fiindcă drama era împărtășită doar 
de trei-patru personaje, or spectatorul 
vine la film tocmai din nevoia de a se con- 
frunta cu lumea cea largă și e dezamăgit 
cind o găsește mai strimtă decit cea din 
locuinţa lui. Sigur această reacţie n-are o 


era 


valoare estetică, ci una psihologică și 
morală; spectatorii de film sînt niște copii, 
dar si copiii au dreptatea lor. Arta distri- 
butiei isi are şi ea legile si simetriile ei se- 
crete; după convingerea mea, In fiecare 
film trebuie să existe un raport exact între 
rolul principal și principalul rol episodic. 
Sint roluri episodice care iluminează fil- 
mul, fi stabilesc dimensiunea poetică si 
filozofică precum în teatru clovnii din pie- 
sele lui Shakespeare. Deci e foarte impor- 
tant pe cine distribuim în rolul episodic, rol 
care poate să ducă uneori în circâ şi măre- 
tia vedetei şi sensul filmului. Deci vrind- 
nevrind vedem că arta unei distribuții impe- 
cabile e destul de complicată. Prietenul 
meu Mircea Mureșan a realizat în Bariera 
o distribuţie nu neapărat de zile mari,asta 
n-ar fi fost mare lucru, ci una gindită cu 
îndrăzneală şi finețe; şi Cotescu, şi Toma 
Caragiu, şi Gheorghe Dinicâ erau puşi in 
ipostaze noi, în aparență meschină, Inde- 
părtate de temperamentul lor. Actorul ade- 
vărat simte nevoia să se autodepășească, 
să muncească. Un actor — după cum se 
vede eu cunosc o mulţime de actori imagi- 
nari care Imi povestesc întimplări pline de 
tile — mi-a mărturisit că a refuzat un rol 
tocmai fiindcă li venea «ca o mänusän. 
N-as fi muncit deloc, l-aș fi făcut foarte 
ușor; atunci unde ar fi fost plăcerea? Dar să 
ne întoarcem la neliniștea noastră de căpă- 
tii; raportul dintre eroul principal şi eroul 
episodic «principal». E o simetrie care tre- 
buie să se păstreze în fiecare film care se 
respectă, binelnteles cu nuanțele de rigoare. 
Eroul principal în Bariera era Nea Vitu, 
muncitorul bonom, generos si atent la tot 
ce se întîmpla în jur și Fănică, fiul său în- 
zestrat cu o stranie precocitate a parveni- 
rii, atit de perfectă Incit și riscurile făceau 
parte din «planul de bătălie»: «Oare — se 
întreba el — am să reușesc să mor la 55 de 
ani într-un accident de automobil în drum 
spre Viena?» Rolul principal, Nea Vitu, a 
fost interpretat magistral de Octavian Co- 
tescu — dar duşmanul lui filozofic, Fănică, 
adolescentul necruţător, cu ambiţii de su- 
perman n-a fost la înălțime, era un copil 
timid, care n-ar fi furat nici niște cirese. Şi 
astfel confruntarea, marea confruntare, și-a 
pierdut din acuitate. li lipsea băiatului şi 
necrutarea și frumusețea, și ochii albaștri — 
absolut indispensabili în asemenea împre- 
jurare; el trebuia să simbolizeze inocenta 
care-și cere dreptul la trădare. 


Şi apoi distribuția mai e și un act de curaj, 
cum a dovedit-o Timotei Ursu, incredintind 
un rol atit de gingas și pâtimaş mult nepro- 
fesionistei şi mult talentatei Anda Onesa 
în al său Septembrie, cel pe bună dreptate 
lăudat și premiat. 


Şi actorul mare are gi dreptul la această 
distribuire, are şi dreptul de a fi propriul 
său regizor, aşa cum au dovedit-o Octavian 
Cotescu şi Leopoldina Bálánutá în ultimele 
demonstraţii dela televiziune. Actorii mari 
nu dau senzaţia că sint actori — ei sint 
ceea ce trebuie să fie. 


Teodor MAZILU 


11 


ld 


i 


2 


AD 
br 


ve 


FEBS BEATIN