Revista Cinema/1977 — 1989/016-CINEMA-anul-XVI-nr-8-1978

| ja 


n. 


vistei „Cine 


le re 


| + ms 
Dezbateri 


A 
| 


23 august 1944 — 23 august 1978 


0 PAGINĂ DE MĂREAȚĂ EPOPEE 


| În fiecare an, la ceasul cind holdele poleiesc cu aurulior hambarele țării, 
cind toată suflarea românească își vestește, cu mindri: îndreptăţită, suc- 
cesele noi şi temerare înregistrate spre cinsiirea sărbătorii naționale, po- 
porul nostru, cu tot entuziasmul patriotic şi elanul său revoluționar, parti- 
cipă la marea sărbătoare a zilei de 23 August, zi solemnă de cinstire a glo- 
| rioasei insurecţii naționale armate antifasciste și anti-impenaliste In seess- 

tă zi de august din 1944, sub steagul victorios al partidului, poporul nostru a 

eliberat țara de sub dominaţia hitleristă, înscriind astfel o pagină de glorie în măreaţa epo- 
pee națională a insurecției, ce va rămine de acum înainte o pagină a bravurii și voinței de 
libertate, o pagină care consemnează, cu emoție și adincă cinstire, actul care a deschis 
in istoria noastră contemporană, era edificării socialismului și comunismului în România. 

Acest moment al istoriei noastre contemporane este de o importanţă covirșitoare pentru 
destinul și evoluția poporului român. 

Editicarea societăţii socialiste pe care actul de la 23 August 1944 a făcut-o posibilă pe 
pămîntul țării noastre a dat poporului român prilejul afirmării puternice, incontestabile și 
exemplare a geniului său creator pe toate planurile manifestării umane. Dovadă elocventă 
sı copleșitoare in acest sens stau realizările materiale și spirituale ce alcătuiesc tezaurul 
societăţii noastre noi şi totodată forța României de astăzi. Dovadă elocventă și copleșitoare 
stă însăși România socialistă cu impetuoasa ei dezvoltare şi afirmare prestigioasă în arena 
internaţională, România socialistă al cărei glas răsună cu putere şi inconfundabil în toate 
forurile şi în toate imprejurările în care se dezbat problemele lumii contemporane. Aceste 
probleme ale lumii contemporane analizate cu atita adincime și clarviziune, cu atita pro- 
funzime analitică și acuitate a sintezei de către tovarășul Nicolae Ceauşescu in fața acti- 
vului central de partid și de stat la 3 august 1978 nu sint nici puține și nici dintre cele mai 
lesne de soluționat. Grăitor exemplu şi expresie a ideologiei şi politicii revoluționare a 
țării noastre, adevărat indemn și totodată călăuză în aplicarea gîndirii socialist-stiintifice 
în analizarea fenomenului politic şi social contemporan expunerea făcută de secretarul 
general și preşedintele României se constituie ca document de vastă rezonanță și amploare 
analitică a complexei problematici a omenirii de astăzi. Pe plan politic, economic social, 
cultural, pe continentul nostru și pe celelalte continente, problemele societăţii contempo- 
rane, cerințele noi ale relațiilor internaționale, spiritul nou de abordare a lon ca și căile de 
realizare a aspirațiilor de pace şi progres ale tuturor popoarelor găsesc in această expunere 
expresia a insăși capacităţii exemplare a gindirii socialist-științifice, traducerea în viață 
a politicii interne și externe a partidului nostru, 

Cu același prilej care se constituie în dată memorabilă, problemele cullurn și artei, atit 
în lume cit si la noi, s-au aflat în raza de investigare pe care secretarul general al partidului 
nostru a întreprins-o aducind și în această zonă de manifestare a gindirii umane un mode! 
de analiză a fenomenelor și o fundamentală situare a faptelor în adevărata lor lumină consti- 
tuindu-se astfel în reper de granit al analizei creaţiei și culturii. După cum se ştie există 
în lume, și nu de ieri,de azi, o serie de teorii și pretinşi teoreticieni care rezervă oamenilor 
de litere și cultură rolul de «aleși», un fel de «modele» pe care societatea ar trebui, conform 
acestor opinii, să le urmeze exemplul, ca şi cind acești «aleși» (aleşi de cine?) ar deține 
vreun monopol al gustului, al insuși actului gindirii. În fapt, aceste teorii nu fac decit să tindă, 
la dezarmarea maselor şi in fond să pună creația spirituală in slujba intereselor claselor 


mema 


«Deasemenea — a subliniat tovarăşul Nicolae Ceaușescu — se încearcă reducerea 

sterei creaţiei numai la literatură și artă, ignorindu-se creația științitică — care de 
tapt deschide drumurile noi ale civilizației și progresului societății — precum și 
creația maselor ce tăuresc bunurile materiale, bogăția materială și spirituală a po- 
poarelor. Desigur, literatura și arta reprezintă o parte importantă a creației sociale 
şi au un rol de seamă în viața societății noastre. Dar în același timp, trebuie acordată 
atenţia corespunzătoare stimulării și aprecierii creaţiei științifice și tehnice, cre: i 
materiale a oamenilor muncii, care au rolul hotăritor în asigurarea mersului înainte 
al societăţii. Este necesar nu să se opună creația literar-artistică maselor largi popu- 
lare, ci să se înțeleagă faptul că aceasta nu se poate dezvolta decit în strinsă legătură 
pina aria torțelor de producţie, servind poporul, lupta revoluționară, progre- 
sistă». 
În contextul infinit mai larg pe care expunerea cu valoare de document, făcută de se- 
cretarul general al partidului nostru il deschide creaţiei şi intregii manifestări a spiritului 
uman, insăşi privirea și acuitatea actului artistic cultural de la noi capătă alte dimensiuni, 
mai largi, mai inalte. Nevoia de a dezbate creaţia și destinaţia ei socială se ridică la treapta 
unei imperioase vocaţii şi a unei superioare ințelegeri. «Însuși testivalul «Cintarea Romă- 
niei» 一 a arătat secretarul general al partidului — conceput, după cum este cunoscut, 
ca o tormă de destășurare activă a muncii ideologice în toate domeniile — este in 
prezent orientat mai mult spre manifestări artistice. În a doua ediţie chiar se accen- 
tuează această latură. Or, dimpotrivă, ar trebui să se acorde o atenție sporită educa- 
tiei ideologice a maselor, dezbaterii largi a problemelor complexe, pentru a da oa- 
menilor răspuns la preocupările lor, pentru a tace ca toți cetățenii patriei noastre 
să tie înarmaţi cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei, ale cunoașterii umane, să devină 
luptători activi pentru atirmarea concepțiilor revoluționare despre lume și viață în 
țara noastră, în întreaga lume». 

Prite în aceasta lumină nouă,sarcinile şi obiectivele, drumul cinematografiei noastre 
devin mai ample, mai generoase și mai responsabile. Cinematografiei noastre i se deschide 
acum calea unei producții mai bogate dar în fața căreia stau și cerinţe mai complexe. Tre- 
cutul și prezentul poporului nostru, izbinzile lui de ieri şi de astăzi, o dată cu perspectiva 
unui orizont fără seamăn în istoria lui — iată traiectoriile gindirii cineastului. Dar o dată cu 
numărul sporit de filme, pentru cineastul nostru se impune cu precădere de a determina 
ca atit gindul, cit și exprimarea lui în film să fie pe măsura epocii pe care o parcurgem, la 
înălțimea vieţii de astăzi, să fie adică mai profunde, mai convingătoare și mai emoționante. 
Să fie mai artistice. 

Perspectiva a 60 de filme anual este pentru cineastii noștri — $i sintem convinși că 
exprimăm sentimentul tuturor categoriilor de creatori ce concură la creația cinematogra- 
fica 一 un prilej de mare satisfacție, dublat de conștiința lucidă și a unei imense responsa- 
bilități privind educaţia spectatorului şi înălțarea lui emoțională prin artă. Epopeea natio- 
nală, filmele despre trecutul poporului nostru, filmele despre prezentul lui atit de complex 
și de pilduitor, atit de bogat în fapte și semnificaţii în experienţe individuale și colective, 
filmele despre viitorul nostru vor deveni, sintem siguri, dovada maturității artistice a cine- 
matogratiei noastre, dovada vibratiei cu care participă cineastul la opera edificării socia- 
liste și comuniste în țara noastră. 


exploatatoare. 


Dezbaterile 


revistei „Cinema“ 


CINEMA 


Un portofoliu de scenarii bogat: 


o primă garanție 


În fața cinematografiei 
românești, conducerea par- 
tidului și statului nostru a 
fixat o sarcină cu totul si 
cu totul de excepție. Este 
vorba ca în citiva ani 
patru sau cinci — productia 
noastră anuală să se ridice la 50—60 filme 
de lung-metraj. Acest număr de filme 
(aproape triplu decit cel actual) poate 
duce ori la înmulțirea producţiilor medio- 
cre, ori la mai multe filme bune şi — de 
ce nu? — la apariția filmelor foarte bune, 
şi chiar a acelei opere de excepție pe care 
o dorim de atita vreme. lată de ce, în nu- 
mele acestei a doua perspective, care înăs- 
preşte sarcina dată, dar care emoționează 
și insufleteste pe toți cei ce iubesc filmul 
românesc, trebuie să vorbim despre ac- 
tuala noastră atitudine teoretică, estetică 
şi practică faţă de scenariu și nu pentru 
a face doar un proces trecutului și pre- 
zentului. 

Dar mai intii despre atitudinea noastră 
ideologică față de scenariu. Pentru ca să 
transformăm conştiințele prin film 一 sar- 
cina noastră de bază în frontul ideologic 
— trebuie să convingem. lar pentru a- 
ceasta trebuie ca, pe de o parte, să re 
flectăm veridic viaţa, iar pe de altă parte. 
să arătăm o mai mare stimă şi încredere 
spectatorului nostru, spectator care a cres 
cut simțitor din punct de vedere ideologic 
(înțelegerea vieții) şi din punct de vedere 
al gustului (exigenţă artistică). Între timp, 
noi continuăm să-i adresăm filme ca în 
perioada istorică de acum 20—25 de ani, 
cind el, spectatorul nostru, cu o genero- 
zitate Induioşătoare, intra să vadă orice 
film românesc, entuziasmat doar de posi- 
bilitatea de a auzi limba maternă pe ecran. 
Nu se poate să nu recunoaștem că multe 
filme se mai baricadează și astăzi în spa 
tele unor scheme de «viață» alcătuite pe 
baza acelorași normative (de tristă memo- 
rie), în care «negativul» cu «pozitivul» sint 
amestecate ca la spiţerie. Aceste «rețele 
sigure» au dus la mentalitatea după care, 


mema 


2 


cu cit va «spune mai puțin», cu atit sce- 
nariul va avea «mai multe şanse». Cea 
mai serioasă consecință a acestei anoma- 
lii este că ea oferă în prezent posibilități 
de afirmare unor persoane care, așa cum 
au dovedit, în afara dorinţei lor de «a face 
film», nu au nimic important de spus. Pe 
de altă parte, rămii uimit de poncitele pe 
care le acceptă uneori în scenariile lor 
chiar unii realizatori de valoare sau de 
«argumentele» cite unui conducător al unei 
case de filme, în numele așa- zisei «beto- 
nări» a scenariului... 

Este adevărat, a înfățișa viabil, convin- 
gător și de pe pozițiile noastre aspectele 
conflictuale ale extraordinarei vieți de as- 
tăzi, nu este la îndemina oricui. Pentru 
aceasta, pe lingă răspunderea partinică, 
scenaristul şi regizorul trebuie să dove- 
dească şi o deosebită forță artistică. Dar 
putem lăsa să se perpetueze paupertatea 
ideilor, lipsa tensiunii dramatice în atitea 
din scenariile și filmele noastre? 

Ce este de făcut? Se impune, cred, ca 
pe lingă acțiunea profilactică dusă cu toate 
forțele pentru a-i stopa pe cei care «vor 
să facă film» (fără a avea ceva important 
de spus), să angajăm dezbateri lipsite de 
formalism, pentru ca împreună, realizatori, 
indrumători de la casele de film şi produ- 
cători să determinăm ca scenariile, rein- 
torcindu-se plenar la viață, să dea consis- 
tență filmelor noastre. 

În privinţa atitudinii noastre estetice față 
de scenariu. Măcar în virtutea faptului că 
între imponderabilele exprimări prin film 
şi cele ale exprimării prin scris, există mari 
diferențe calitative, scenariul nu poate fi 
înteles ca un protocol, ca un proces-ver- 
bal complet al viitorului film. Fără preten- 
ţia de a oferi rețete, se poate observa că 
un scenariu valabil se va putea găsi într-un 
evantai de posibilități, avind într-o extre- 
mitate pe cel care consemnează destul 
de aproape desenul acţiunii viitorului film 
(ca în cazul filmului epic) şi, în cealalti 
extremitate, pe cel care doar sugerează 
acest desen, lăsînd realizatorului un cimp 


mai vast de interpretare proprie şi de de 
cizie a morfologiei secvențelor cinemato- 
grafice (în cazul unor filme-eseu sau poe- 
matice). În orice formă cuprinsă în acest 
evantai de posibilități stilistice, exigenţele 
scenariului rămîn Insă aceleași: 

— existența unei idei artistice gene- 
roase, cu adevărat tulburătoare pentru rea- 
lizator; 

— o structură (organică cu exprimarea) 
care n-o poate da decit dramaturgia de 
film înțeleasă ca aptitudine a scriitorului 
de a găsi acele conexiuni dintre părți, în 
măsură să declanșeze sensuri și semniti- 
caţii, sugerind totodată filmului viitoarea 
compoziție; 

— o cit mai mare și expresivă posibili- 
tate ca prin scris să fie «stirnită» vizuali- 
tatea, care va concretiza ideile prin film; 

— un dialog care să nu determine el su- 
biectul (ca în teatru), ci care să țină seama 
că imaginea cinematografică nu este nu- 
mai «video», ci aidoma unui atom cu două 
nuclee, legate organic, este «video-audio». 

În prezent noi discutăm foarte putin 
(dacă nu chiar deloc) problemele conditiei 
artistice a scenariului. Critica de speciali- 
tate întreprinde rar analize ale scenariilor 
de film si din cauza abordării unor aspecte 
periferice, generalizările făcute pe margi- 
nea aportului unui scenariu de film sint 
palide. În munca asupra scenariului, ca- 
sele de filme iau în considerație mai mult 
problemele legate de subiect (story), de 
sistemul de personaje, de scurtări și re- 
editări ale decupajelor, pentru a se înscrie 
în metrajul util etc., dar mult mai puţin 
acele aspecte care țin de o mai mare expre- 
sivitate a scenariului. Şi poate că tocmai 
pentru că aproape nimeni — inclusiv rea- 
lizatorii — nu se preocupă de modalitățile 
stilistice proprii fiecărei personalități ar- 
tistice, unele filme au început să semene 
atit de ingrijorător între ele... 

Situaţia care trebuie să dea cel mai mult 
de gindit, în special realizatorilor, este de- 
gradarea treptată a decupajului regizoral. 
Decupajul, această ultimă ipoteză scrisă 
a filmului (mai completă și mai cinemato- 
grafică decit cea a scriitorului), confectio- 
nat în mare pripă, fără prospecţii și docu- 
mentare, a ajuns ca de foarte multe ori să 
nu mai reprezinte altceva decit simpla co- 
piere a scenariului scris de scriitor, des- 
părţit prin cifre care numerotează cadrele 
si indică metrajul. 

Sintem răspunzători de această situație 


în primul rind noi, realizatorii, nu numai 
pentru că o parte din noi recurgem la a- 
ceastă practică, dar pentru că noi toti 
facem încă prea puțin pentru formarea 
unei opinii Impotriva acestei practici. In 
ultimul timp, munca pozitivă a comisiei 
ACIN pentru scenariul de lung-metraj a- 
duce speranța că vom putea restabili exi- 
genta in această direcţie. Exigenţa sporită in 
zona scenariului trebuie susținută bine- 
ințeles atit de realizatori, cit și de indrumă- 
tori de la casele de filme, ca și de forul de 
aprobare care trebuie să vădească aceeași 
intransigenţă față de lipsurile artistice ale 
scenariului, ca și față de cele ale conținu- 
tului şi subiectului. 

Cu privire la atitudinea noastră practică 
actuală față de scenariu, se pune intre- 
barea: cine va scrie — dacă nu cele 100—120 
de scenarii anual (ca să ai de unde alege, 
raportul trebuie să fie măcar de 1:2) 一 
dar chiar cele 50—60 de scenarii care vor 
intra în producţie în fiecare an? Actual- 
mente, cei care scriu regulat pentru filmul 
românesc pot fi numărați pe degetele ce- 
lor două miini; iar regizorii care-și scriu 
singuri scenariile pot fi epuizați și pe de- 
getele unei singure mlini. Scriitorii buni 
vin sporadic din literatură către film, de- 
oarece ei continuă să-și considere creația 
de bază în literatură și nu în film. Obser- 
văm că actualele forțe scenaristice vala- 
bile ar putea rezolva 25—30 de scenarii 
anual. Ce facem cu celelalte scenarii? 

Apar posibile următoarele soluții: 

一 atragerea scriitorilor buni, cu expe- 
riență cinematografică, la o activitate re- 
gulată, permanentă, Pe lingă proiectele 
personale, lor li se pot încredința şi teme 
comandate (lansările de comenzi și con- 
cursul a două-trei scenarii la o temă im- 
portantă va deveni, probabil, o soluție la 
care va trebui să apelăm mai frecvent decit 
pină acum); 

— atragerea scriitorilor buni, care n-au 
mai scris pentru film și inițierea lor, prin 
lorme organizate de dezbatere a proble- 
melor scenariului; 

— depistarea, prin concursuri, a unor 
tineri scriitori talentaţi care vădesc apti- 
tudini și vocaţie pentru scrisul de film, şi 
inițierea lor în forme organizate de studiu 
Si dezbateri (de ce nu ne-am îngriji şi aici 
de «schimbul de mline»?). 

Ce ne poate ajuta să atingem aceste 
deziderate? 

— Reactivizarea cenaclului de dramatur- 


| «Insurecția națională 
din august 1944 
| va rămîne veșnic 
în A 
poporului român, 
amintirea sa 
transmițîndu-se 
din generaţie 
în generaţie, 
ca un simbol strălucit 
al eroismului 


maselor populare, 


din țara noastră». 
Nicolae CEAUŞESCU 


gie de film inițiat anul trecut de Asociaţia 
cineaştilor împreună cu Uniunea scriitq- 
rilor, cenaclul «Clubul criticii» (care are 
o activitate și o ţinută relevabile), inițierea 
unor cenacluri de dezbatere a problemelor 
scenariului pentru scriitorii din țară, în 
mari orașe ale țării (Cluj-Napoca, lași, 
Timișoara, Craiova şi altele); 

— organizarea unul curs de inițiere pen- 
tru tineri scenariști în cadrul IATC-ului; 

— apariția unei publicaţii teoretice (mă- 
car lunare) care să dezbată cu precădere 
problemele scenariului de film şi să pu- 
blice scenariile de valoare, ori pe cele 
susceptibile de a generaliza experienţa sce- 
naristică. Aceasta ar face ca, pe lingă scri- 
itorii din capitală, să fie apropiaţi de pro- 
blemele creației scenaristice și scriitorii 
din țară; 

— o mai atentă și mai aplicată analiză, 
a filmului în general și a scenariului în spe- 


Trebuie să formăm un corp stabil 


de autori 


Discuţiile susţinute din ulti- 
ma vreme despre calitatea 
filmului românesc tind să in- 
dice scenariul drept princi- 
pala sursă a insatisfacțiilor 
mai vechi sau mai noi (şi cu 
precădere mai noi). Nu iau 
cuvintul pentru a contrazice această con- 
cluzie, ci cu intenţia de a exprima citeva 
opinii asupra modalităților de a depăși 
impasul actual. 

in primul rind: cum s-a ajuns aici? Con- 
siderind autocritic 一 de pe poziția producă- 
torului 一 valabile acuzele aduse inerţiei, 
timidităţii, contormismului cu care sînt încă 
citite și judecate scenariile în casele de 
filme, îndrăznesc să întreb (nu pentru a 
anula, în fapt, autocritica, ci pentru a ajunge 
la starea de fapt reală!): dacă scenariile 
neintrate în producţie ar fi devenit filme, 
azi ar fi existat sau nu o «problemă a calității 
scenariului»? Sigur că se pot cita 2 一 3 一 4 
titluri de proiecte care, cu mai mult curaj 
din partea caselor, o dată făcute, ar fi avut 
şanse să se înscrie în zona producţiilor 
notorii. Dar a avut cineva curiozitatea să 


cial, din partea criticilor și teoreticienilor 
noştri de film, o mai mare pondere acor- 
dată de revista «Cinema» acestor proble- 
me; 

— admiterea unui procent mai mare de 
«risc» in problema achiziţionării scenari- 
ilor. Casele de filme să poată aconta munca 
unui scenarist, cind capacitatea acestuia 
şi valoarea proiectului oferit prezintă ga- 
ranţii în acest sens (actualmente, destui 
scriitori ocolesc scenaristica, neacceptind 
să-și asume riscul a două-trei luni de 
muncă la capătul cărora lucrarea poate îi 
respinsă (nu întotdeauna din motive pen- 
dinte de scenariu). 

lată numai citeva din soluțiile posibile, 
gindite în lumina perspectivei deschise de 
dificila, dar generoasa sarcină pusă în fața 
cinematografiei românești. 


Lucian BRATU 


de scenarii 


răstoiască și să judece maculatura oferită 
nu întotdeauna de anonimi, zecile de trăznăi 
fără cap şi coadă, comediile la care plingi 
sau dramele a căror lectură îți provoacă o 
ciudată stare de veselie? Cauzele nu sint 
chiar așa de greu de depistat. Cinematogra- 
fia națională a produs ani de zile 10—12—14 
filme pe an; dacă scădem ecranizările, 
realizate cel mai ades chiar de regizori di- 
rect după romane sau nuvele, rezultă 7—10 
scenarii originale anual. Cum se obțineau 
aceste scenarii? Prin legăturile strinse cu 
cinematografia ale citorva scriitori de certă 
valoare (să-i amintim doar pe Titus Po- 
povici, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, 
Petre Sălcudeanu, loan Grigorescu, lon 
Băieșu din cind în cind...), prin apariţia a 
foarte puțini scenariști profesionişti (exem- 
plele cele mai tipice: C. Stoiciu și D. Cara- 
băț) şi prin existența unor regizori-scena- 
rişti, autori totali (numele cel mai reprezen- 
tativ: Malvina. Urșianu. lată însă că pro- 
ductia s-a dublat; răspunzind comenzii 
sporite cantitativ, a apărut o întreagă 
generație de noi regizori, au apărut noi 
operatori, noi scenografi, noi autori de 


oastre începe cu ziua de azi a scenariului 


muzică. În scenaristică — nici o noutate 
sau, în orice caz, mult mai puține decit era 
cazul. Așa stind lucrurile, pe de o parte, 
s-au improvizat scenariști, pe de altă parte, 
s-a grăbit ritmul elaborării scenariilor în 
detrimentul finisării, deci al calității. 

În al doilea rind, de ce condeiele valoroase 
ale prozei românești n-au «salvat situația»? 
În parte, au făcut-o. Dar au făcut-o atunci 
cind scriitorii au înțeles că valoarea de 
prozator nu le conferă automat valoarea 
echivalentă de scenarist, că scenariul îşi 
are legile lui, a căror respectare este obliga- 
torie. Dar nu numai latura tehnică a scenari- 
ilor propuse de condeie de primă mină a 
fost în suferință. Scenaristica de film oftea- 
ză de mult după implicarea cinematogratu- 
lui în problemele majore cu care se con- 
fruntă societatea noastră; cu toate acestea, 
nu ni s-a propus încă un film inspirat de 
schimbarea statutului social al unei locali- 
tăți rurale pornite pe drumul urbanizării, 
sau de prefacerile de esenţă din perimetrul 
școlii, sau de ofensiva științei în viața 
socială etc., etc. Mai mult: citeva comenzi 
ferme de acest gen au «murit de bătrinețe», 
fiind reluate cu cite 2—3 autori fără prea 
mult succes. Dăinule încă mentalitatea că 
scenariul de film este o pauză recontortantă 
între două proiecte de creaţie «serioase», în 
manuscrisele predate editorilor... Scriam, 
nu de mult, în revista «Cinema», că scena- 
riul a rămas în urma celorlalte domenii ale 
literaturii, că investigația este mai puțin 

adincă și că ea operează in zone marginale, 

neesențiale şi nesemnificative. Adaug a- 
cum (și în felul acesta răspund celor care se 
pling de lipsa de curaj a caselor producă- 
toare) că merită să te lupti pentru un sce- 
nariu atunci cind curajul autorului se exer- 
cită în perimetrul fenomenelor majore, defi- 
nitorii pentru stadiul actual de dezvoltare 
a societății românești, cind investigația 
artistică se face dintr-o viziune politico- 
ideologică limpede și cu procedeele speci- 
fice artei filmului, cind demonstrația are, 
deci, substanță, rigoare şi meserie. 

Şi completez: cind autorul sau autorii 
înțeleg să respecte regulile etice ale unei 
colaborări. Poate astfel nu vom mai asista 
la situaţia stranie în care un autor de sce- 
nariu, care înainte de intrarea în producție 
te convingea, cu argumente, de valoarea 
„scriiturii sale, după terminarea filmărilor 

‘acuză public precaritatea dramaturgiei 
filmului, uitind subit atit partea sa de contri- 
butie cit şi partea sa de retribuţie... 


https://biblioteca-digitala.ro 


Ce rezultă că trebuie făcut? 

În primul rind, să înțelegem că discuţia 
despre scenariu trebuie orientată cu fata 
spre viitor. Dacă am făcut mai sus puțină 
istorie, intenţia a fost de a arăta că dublarea 
producţiei naționale de film, de la 10—12 la 
24 tără organizarea corespunzătoare a 
producției de scenarii a avut deja conse- 
cinte nedorite. În continuarea ideii, subli- 
niez cu două linii că trecerea la 55—60 de 
filme ne obligă să nu mai repetăm această 
eroare. O producţie de tip industrial, în care 
studiourile trebuie să aleagă filmul ce intră 
in producţie în funcţie de anotimp, complexi- 
tate, disponibilitatea regizorului sau a unor 
actori, interesele eventualului coproducă- 
tor din străinătate, costuri etc., etc. cere 
cel puțin 2 la 1 decupaje aprobate, gata 
să-şi înceapă filmările în orice clipă. Reti- 
neti: este nevoie de 100—120 de scenarii 
anual! Apariția caselor de filme a rezolvat, 
— îmi permit să spun, pozitiv — problema 
instrumentului de lucru cu autorii, nu pro- 
ductia de scenarii în sine, după cum, să 
spunem, existența editurilor nu rezolvă 
problemele șantierului de creaţie în proză, 
poezie, dramaturgie, ci doar drumul operei 
către tipar (neexcluzind rolul stimulator, 
neomiţind funcția activă în planul comenzii 
sociale pe care trebuie să o exercite casele, 
evident mai bine decit pină acum). Înseamnă 
că, în continuare, trebuie să se formeze un 
corp stabil de autori de scenarii care să 
cuprindă pe toți colaboratorii valoroși pro- 
baţi ca atare de-a lungul anilor, dar şi 
nume noi, oameni formaţi la școala prozei, 
a dramaturgiei, a publicisticii de bună 
calitate, care să înveţe cerinţele și tehnicile 
scenariului de film, citind scenarii şi discu- 
tind filme românești și străine, discutind pe 
indelete cu producătorii teme și idei proprii 
sau sugerate de aceștia, observind reacţiile 
publicului în sălile de cinema, nu cu ochiul 
omului satisfăcut că are substanță pentru 
cancanuri, ci cu ochiul profesionistului atent 
la ce place și ce nu place, la ce stirneste 
reacţie şi ce nu. Unii spun că, de fapt, nue 
nimic de învățat! Am auzit, cu stupoară 
regizori de meserie contestind necesitatea 
profesionalizării scenariștilor, aceeaşi regi- 
zori care se pling peste tot, și în mare 
măsură îndreptățiți de calitatea scenariilor! 
Dar ce studiouri, ce cinematografii serioase 
din lume iși permit să lucreze cu diletanti? 
Mai mult chiar: la o producție de circa 60 de 


(Continuare in pag. 4) 


3 


— Stimate Geo Saizescu, 
există pare-se un consens 
în ceea ce privește starea 
în care se află scenaristi- 
ca. Vă propun, deci, să 
incepem discuţia de la so- 
luțiile pe care le-aţi reco- 
manda in acest domeniu. 

— Într-adevăr, trebuie inceput cu discu- 
tarea posibilităților pe care lumea filmului 
românesc le are in domeniul scrisului cine- 
matografic. Sigur, abordarea unei produc- 
ţii augumentate la un număr cu totul con- 
siderabil, de 60 de filme pe an, solicită re- 
vederea conceptului de producţie cinema- 
togratică şi a practicilor sale. Dar oricite 
reaşezări organizatorice ar fi operate, ele 
ar rămine ineficiente dacă nu am avea asi- 
gurată materia primă, adică scenariile. Eu, 
care fac in special comedii, privind şi la 
experiența specifică a marilor autori de 
comedii, pot să spun că, mai ales in acest 
gen, scenariul are un rol decisiv. 

— Vă gindiţi, probabil, la un maestru 
al genului, ca René Clair, care spunea 
că în momentul cind scenariul e scris, 
filmul este pentru el gata — mai rămine 
doar să-l turneze. Curios, însă, scena- 
riile lui René Clair, unele publicate, 
erau relativ sumare, reduse, în linii 
mari, la dialoguri. 

— Da, pentru că oricit de mult am crede 
în această, cum vrem să-i spunem, bază 
sau premiză scrisă, ea nu poate avea pre- 
cizia unei partituri și totdeauna in această 
ecuaţie trebuie lăsată o șansă liberă, poate 
cea mai mare, conştienţi că există o necu- 
noscută care nu poate fi transcrisă literar 
şi nici literal: personalitatea regizorului, în 
alt raport cu textul decit în teatru. Pină 
acolo incit cel care scrie și cel care citeşte 
un scenariu trebuie să se întrebe din pri- 
mul moment cine e realizatorul. 

— Ceea ce presupune un plus de ini- 
țiativă din partea regizorului însuși. 

— Da, dar cred că sinteti de acord că la 
noi există cifiva regizori — și cred că și 
eu sint printre ei — care nu pot fi acuzați 
că au făcut filme ale căror scenarii li s-ar 
fi pus totdeauna de-a gata la dispoziție 
sau că le-au fost impuse de conjunctură. 
Sigur, v-aţi putea indoi că filmele pe care 
le-au făcut pină acum unii regizori ar 
coincide in totalitate cu un ideal estetic, 
dar este imposibil ca, măcar în cutare sau 
cutare secvențe, să nu recunoaşteți marca 
autorilor. 

— Adică a regizorilor. Totuși, de mul- 
te ori, această marcă e condiționată de 
o anume colaborare scenaristică. Da- 
că-mi permiteți, chiar în cazul dumnea- 
voastră, aș semnala o anume diferență 
calitativă între filmele pe care le-aţi 
tăcut cu D.R. Popescu (Un suris în plină 
vară, cel puţin) şi cu lon Băieșu (Asli- 
seară dansăm in familie), intre aceste 
două filme pe de o parte, şi altele, rea- 
lizate cu alți colaboratori. Cu concursul 
numiților scenariști, de mare înzestrare 
şi de mare vocație, inclusiv cinemato- 
grafică, v-aţi descoperit mai bine pe 
dumneavoastră înșşivă 

— Scriitorii-scenariști pe care i-ați nu- 
mit — D.R. Popescu şi lon Biiesu 一 sint 
într-adevăr mari prozatori, mari oameni de 
teatru și mari scriitori de filme. Cred insă 
că ei înșiși ar fi de acord că, în ultimul timp, 
parcă ar iubi mai mult literatura şi teatrul 
decit filmul. Sau poate că tentativele lor 
in cinematografie — nu mă refer la colabo- 
rările cu mine — s-au lovit prea adesea 
de unele rezistenţe, deși regizorii i-au soli- 
citat mereu. 

— Dar se pare că nici dumneavoastră 
nu i-aţi cultivat, ca să zic așa, continuu, 


Geo Saizescu: 


poate scrie 


Scenariul se 


în echipă, în 


doi sau de unul singur 
dar niciodată în grabă 


in felul in care marii regizori — mai 
ales de comedie — s-au constituit in 
cupluri sau în echipă cu anumiti sce- 
nariști. De pildă, Astă-seară dansăm în 
tamilie, în care era concludentă tentati- 
va de a lega comicul modem cu tradiția 
burlescului, a rămas singura dumne: 
voastră conlucrare cu lon Băieșu Citi 
ani au trecut de la această primă și ulti- 
mă colaborare cu scriitorul? 

— Şapte. Dar cine ne-ar asculta ar putea 
crede că de atunci eu am turnat vreo zece 
filme cu alți scenariști. Or, eu n-am rea- 
lizat, in acești șapte ani, decit două filme: 
Păcală, cu scenariul lui D.R. Popescu și 
unul singur, Eu, tu și Ovidiu cu alți sce- 
narişti decit cei pomeniți. 


tive filmice, Petre Bărbulescu. Dar, ştiţi 
care e chestiunea? În materie de umor, de 
comedie, de comedie cinematografică, 
aveţi dreptate, e nevoie de continuitate, 
de o echipă, iar animatorul echipei trebuie 
să fie realizatorul. Însă realizatorul nu se 
poate transforma într-un vinător de co- 
echipieri pe cont propriu şi nu dispune 
totdeauna de mijloacele prin care să in- 
tereseze alte persoane în atingerea scopu- 
lui urmărit de el. În toată lumea cinemato- 
grafică, producătorul este primul interesat 
şi în măsură să intereseze și pe alții, ca 
proiectul incredințat unui realizator să se 
împlinească sub toate planurile și să ajun- 
gă la public. Deci, dacă producătorul in- 
credințează unui regizor un proiect artis- 


@ pentru comedie se impun 


o specializare 


@ scenariștii trebuie să pornească de la ideea 


colaborării 


9 avem nevoie nu numai de scenarii, 
ci şi de un portofoliu de scenarii 


— Deci un film la trei ani și jumătate. 
De fapt critica a remarcat aceste lungi 
pauze care persistă în filmogratiile uno- 
ra dintre regizorii noștri. 

— Aceasta este problema şi nu faptul 
că intre colaborările cu scriitorii preferați 
s-ar fi interpus alte gusturi ale regizorului 
sau uitarea. În ceea ce mă privește, chiar 
în momentul de față lucrez la un scenariu 
inspirat din literatura lui D.R. Popescu — 
se va numi Pasărea paradisului sau Ame- 
teala. lar cu lon Băieșu am de asemenea 
unele proiecte și aș putea din nou cita 
titluri probabile: Părinţi teribili și copii 
geniali, Dragoste și gelozie, Cind me- 
dicina egină. Dar un regizor, inclus in 
producţie în ritmul despre care am vorbit, 
nu poate să asigure de unul singur conti- 
nuitatea in colaborarea cu scriitorii care-şi 
urmează destinul lor literar, după alte legi. 


voie. Pentru ultimul film, Eu, tu și Ovi- 
diu, aţi încercat o formulă de lucru în 
colectiv upra scenariului. intenfio- 
nați să reluafi această variantă, even- 
tual în altă formaţie? 

一 Cu Alexandru Struţeanu, unul dintre 
cei mai inzestrați scenariști pe care ii 
avem, sper să realizez o comedie cu titlu 
sugestiv Vacanța comicilor, cu gin- 
dul ca el să facă parte, oricum, din «tor- 
matia la care vă referiţi, alături de lon 
Băieșu și de un comediograt cu perspec- 


„PP E PRD EI EEE CIP SII E ERE > Ir SSE 
Ziua de mîine a cinematografiei noastre 
digi lied Ea diuk dorazi a sepia u i cu ziua de azi a scenariului 


(Urmare din pag. 3) 


tilme pe an, sint create conditiile pentru 
dezideratul mai vechi, de a specializa autorii 
pe diversele faze ale unui scenariu: poveste. 
dialoguri, gaguri etc. La dispozitia caselor 
de filme trebuie să poată sta autori. tie 
salariaţi, fie în sistem contractual, care să 
poată oricind «despotmoli» un proiect inte- 
resant, poticnit într-un anumit moment al 
finalizării lui; care să poată definitiva sau 
scrie dialogurile; care să înmulțească situ- 
atiile de haz vizual dintr-un scenariu de 
comedie, sau situațiile de suspens dintr-un 
scenariu de aventuri. Mi se pare la fel de 
legitimă constituirea unui corp de ecraniza- 
tori, oameni cu solide cunoștințe literare şi 
cinematografice, specializaţi în transpune- 
rea cinematografică a virfurilor prozei ro- 
mânești. 

Dintre elementele specifice scenariului 
de film, care dau imense bătăi de cap 
producătorului în momentul de fată, mi-aş 

permite să sugerez ca demne de discutat, 
Eee coerentei și rigorii constructiei 
dramaturgice, ponderea premiselor în an- 


samblul scenariului, dozarea si distribuirea 
pe acte a momentelor de tensiune şi interes 
(astie! incit în permanenţă să se «intimple 
ceva» în film), soluțiile specific filmice 
adică vizuale, în dezvoltarea acțiunii si 
caracterizarea personajelor, natura dialogu- 
lui, funcționalitatea (caracterul necesar) 
personajelor secundare, tehnicile de carac- 
terizare indirectă a personajelor principale, 
etc. lar dintre temele de permanentă medi- 
tatie pentru scenariști, pe care numai niște 
profesioniști ai dramaturgiei cinematogra- 
fice le poate rezolva bine, subliniez necesi- 
tatea cunoașterii posibilităților concrete 
ale producției poesia: ale tehnicii şi filmă- 
rilor combinate. Scenariile scrise în afara 
acestor parametri si aduse fortuit în cadrul 
lor prin amputări și soluţii neartistice, după 
începerea filmărilor, nu duc la opere vala- 
bile; singurul moment în care intențiile 
artistice se pot pune de acord în mod teri- 
cit cu posibilitățile studioului este acela al 
«croielii», adică al scenariului. 

Sigur că alfabetul limbajului cinemato- 
grafic trebuie însuşit doar ca o premisă 
necesară abordării problemelor de sub- 


https://biblioteca 


tic, el, producătorul, este acela care în 
mod normal reuneşte forțele, mediază între 
regizor şi scenarist, intre regizor şi gag- 
man, între regizor şi dialoghist, ca să cre- 
eze sau să permanentizeze acel cuplu şi 
acea echipă fără de care nu se poate. Aceas- 
tă splendidă, dar extrem de dificilă produc- 
ție, care se cheamă comedia filmică, nu 
poate atinge nivelul de strălucire care ii 
este propriu, dacă se lucrează solitar. E 
necesară o osmoză vivace și subtilă a 
contribuţiilor regizorului, scenariștilor, gru- 
pului de scenariști şi producătorilor, e ne- 
cesară o atmosferă prielnică comediei — 
căci ea nu există, cu toate declaraţiile pe 
care le facem în favoarea umorului, a ne- 
voii de comedie, a setei pe care o are pu- 
blicul românesc de a-și pune în valoare 
marea sa disponibilitate pentru acest gen! 

— Vechea propunere, ca o casă de 
filme să se profileze pe comedii, ar 
putea fi reluată 

— E o soluţie frecventă în alte cinemato- 
grafii. Asta cred că ar favoriza crearea 
unei atmosfere propice comediei și ar da 
curs unor metode de lucru mai adecvate 
genului. Pentru că nu e obligatoriu ca o 
persoană care apreciază și judecă exact 
un film realizat după «Madame Bovary» să 
fie tot atit de pregătită în a gusta sau ju- 
deca un film turnat după «Ubu rege» al lui 
Jarry. Asta nu inseamnă că trebuie să se 
dea curs unor lucrări facile, de duzină, 
doar pentru a umple programul unei case 


stanță, probleme ce ar merita ele însele o 
discuţie specială. În avans la această dis- 
cutie, pe care o sugerez revistei «Cinema», 
imi permit să-mi exprim părerea că, pentru 
a judeca obiectiv zona în care se mișcă și 
torează scenariul de film. cu alte cuvinte 


de filme dedicate comediei. Înseamnă doar 
că profilarea distinctă şi specializarea sint 
necesare pentru a se încuraja, într-un gen 
atit de delicat, lucrul de calitate. Dumnea- 
voastră știți că la Hollywood si în alte mari 
studiouri există pină și ingineri speciali- 
zaţi in etecte mecanice, comice? Am vizi- 
tat aceste studiouri şi am discutat cu cei 
care practică genul. Există o intreagă lume 
de specialişti in efecte comice: sunetiști, 
autori de mecanisme producind risul, fără 
a mai vorbi de autori de idei sau dialo- 
ghiști. Uneori această «lume» nu e con- 
semnată pe generic, dar ea există — ca-n 
filmele unui Tati, care semnează singur 
scenariul şi lucrează mai artizanal, în sen- 
sul că nu intră în marea producţie standar- 
dizată, dar iși are colaboratorii săi intimi 
în materie de inventivitate comică. Alţii, ca 
Rene Clair, trec pe generic chiar şi pe 
cineva care așa cum am citit undeva, a 
avut ca mică idee să se adauge interpre- 
tului principal o mustăcioară. Prin această 
simplă intervenţie, personajul a căpătat 
mai multă viaţă, a devenit tipul căutat şi la 
sfirșitul listei scenariştilor, pe generic a 
apărut un nume în plus. 

— Cind Zavattini a fost la București, 
ei glumea și nu tocmai, spunindu-ne că 
dacă cineva ne deschide ușa din gre- 
șeală și aude o replică din scenariul la 
care lucrăm și strimbă din nas, e un 
motiv suficient să fie inclus în echipă. 

— Aceeași concepție! Dar, apropo de 
echipa de scenariști, e oare posibil să 
existe la noi așa ceva, cind fiecare scriitor 
se consideră și uneori chiar este atit de 
mare — in literatură, deci automat şi în 
cinema — incit nu mai are nevoie de cel 
de alături? Multă vreme s-a socotit sce- 
nariul ca gen literar aparte, ca operă lite- 
rară aparte, deviza unică și suficientă a 
fost considerată a fi atragerea marilor scri- 
itori în cinematografie și, drept consecinţă, 
mulţi exclud in continuare ideea că ar mai 
putea veni cineva să intervină intr-o operă 
consacrată. Eu cred că cei care au scris, 
scriu și bine vor face dacă vor scrie in 
continuare pentru film trebuie să iubească 
mult cinematograful și să-i dedice mult 
timp. Nu se poate scrie in goană un sce- 
nariu de film. lar dacă un mare scriitor nu 
poate accepta orice nume lingă al său, ar 
trebui să devină posibilă asocierea unor 
scriitori de acelaşi calibru, nume mare lin- 
gă nume mare. Eu aş fi foarte curios ce 
ar rezulta dintr-un scenariu scris de Titus 
Popovici şi Eugen Barbu sau D.R. Popes- 
cu şi lon Băieșu, de loan Grigorescu şi 
Petre Sălcudeanu sau Eugen Barbu şi 
Mihnea Gheorghiu. Cred că ar fi adevă- 
rate explozii de inventivitate și strălucire! 
lar în cazul tinerilor scriitori, dornici să 
invete a scrie pentru film, ar trebui de la 
inceput să se pornească de la ideea cola- 
borării. În general, socot că se cer elabo- 
rate o serie de criterii şi modalități de asi- 
gurare a unui portofoliu de scenarii, pe 
problematici şi genuri diverse, avind in ve- 
dere perspectiva de mare amploare a fil- 
mului românesc, personalitățile regizorale 
şi şansele de afirmare a unor noi realiza- 
tori, fără a neglija scurt-metrajul, filmul 
experimental sau filmul-scheci. Trebuie să 
ne preocupăm a preciza impreună crite- 
riile și modalităţile de lucru din acest do- 
meniu, bazindu-ne pe experiența mondia- 
lă, pe talentul și profesionalizarea tuturor, 
pentru că, mai presus de orice avem ne- 
voie de scenarii care, indiferent de cine 
le-a scris, să fie in măsură a inspira reali- 
zarea unor filme de excepție, care să intre 
in rindul operelor de referinţă ale culturii 
naționale. 


Convorbire realizată de Valerian SAVA 


zona lui «ce spune şi ce încă nu spune 
filmul», trebuie să vedem cu cită artă Si cu 
cîtă meserie o tace scenariul, adică ce 
valoare investește pentru a-și cistiga pozi- 
tiile dobindite de alte sectoare ale creației. 


lon BUCHERU 


Scenariile bune nu sînt opera 


hazardului, ci a necesităţii 


w_] Nu s-ar putea spune că, 
kameti de succese», am fi 
uitat vreodată de scenariu. 
Dar dacă, pină la resus- 
citarea «cazului», cu argu- 
mente «improspătate», furni- 
zate mai ales de ultima noas- 

tră stagiune, nu ne-a mai obsedat, ca un 
gind rău, aceasta se datorește, desigur, 
unor filme pe post de rindunici într-o mult 
aşteptată primăvară: film-speranţă, filme- 
certitudini care, atitea cite au fost, îşi 
cereau dreptul la o privire atentă, la o fixare 
a locului lor în dinamica cinematografului 
nostru. lată însă că, la ora bilanţului — a 
celui presimțit sau real — a necesarelor 
întoarceri în urmă, dintre toate neimplinirile, 
cea mai dătătoare de nelinişte și energii 


itala.ro 


blastematorii este «problema scenariului», 
incit, dacă ținem seama de permanenţa ei 
(generația mea de critici, cel puțin ea, a 
moștenit-o la naștere), riscăm să credem 
că am dobindit un adevărat complex al 
scenariului. De spus se pot spune multe, 
inclusiv adevărul existenței unor mari cine- 
aşti care ignoră «script»-ul, dar nu despre 
asta este vorba acum. 

După părerea mea, nici argumentul ne- 
consolidării unui nucleu de nădejde de 
scenariști profesionişti, el singur, nu poate 
să facă lumină, să ne ducă, exact, pe urmele 
eşecurilor. La urma urmei, de ce nu s-a 
format? se poate ridica o întrebare. Vorba 
lui Picasso, «adevărul nu se caută, se 
găseste». 

Cred că o îngrijorare serioasă, gravă şi 


Cum e şi firesc, posibilită 
tile infinite pe care le oleri 
diversitatea în artă, i-au des- 
chis lui Xcs, scenarist proli- 
tic şi pătimaș, cîmpuri neli- 
mitate de acţiune. El le bate 
în lung și în lat. Pentru Xcs 
nu există zone in care să nu pună piciorul, 
subiecte pe care să nu le stoarcă de ine- 
dit, genuri pe care să nu le atace frontal 
«Defectul fundamental al cinematografiei 
noastre — spunea Xcs într-o luare de cu 
vint care urma unei luări de bere în com- 
pania citorva pasionaţi ai artei filmice — 
defectul fundamental al cinematografiei 
noastre este subtilitatea. Dacă am face 
filme mai puțin subtile, am cuceri piața 
mondială». «O!» au exclamat plini de admi- 
ratie și speranţă cei de mai sus. (În viziu- 
nea lui Xcs, piața mondială arată ca un fel 
de Piaţa Matache, dar de o mie de ori mai 
mare, cu tarabe divers colorate, unde lu- 
mea se imbulzește în faţa cutiilor cu filme 
nesubtile). 

Xcs iubește att de egoist arta cinema- 
togratică (în creaţia artistică, egoismul este 
ca un îngrășămint natural: mărește în chip 
miraculos capacitatea de producţie), in- 
cit ar fi în stare să acopere cu talentul și, 
mai ales, cu puterea sa de muncă (hercu- 
leană, zic unii, sisifică, susțin alții) între- 
gui cimp (ogor), (țarină) a cinematografiei 
naționale și, dacă s-ar putea, încă ceva pe 
deasupra. Ca atare, a scris nenumărate 
scenarii inspirate (expirate, pretind adver- 
sarii lui, cu invidie) din cea mai arzătoare 
actualitate și avind următorul subiect: In- 
tr-o uzină (șantier), (exploatare minieră), 
un tînăr inginer (maistru) face o inovaţie 
(invenţie), (agregat). Dar inginerul şef se 
opune. În perioadele de curaj scenaristic, 
cel care se opune este directorul, iar în 
momentele de delir creator (toţi trecem 
prin astfel de momente...) însăși centrala 
de resort (nu în totalitatea ei). De ce se 
opun toţi aceștia? Evident, fiindcă ei nu 
iubesc noul. De ce nu iubesc ei noul? 
Păi... (Să trecem peste această întrebare). 
Tinărul cu agregatul este retrogradat (de 
nişte retrograzi) sau, în perioadele de de- 
lir creator amintite, chiar mutat în altă 
secţie. Tinărul are și o viață personală. pe 
care Insă o neglijează din cauza pasiunii 
sale pentru nou. lubita îl abandonează 
(temporar). Dacă e soție, pleacă la mama 
(ei). Cum se rezolvă toate aceste situaţii 
dramatice? Ele se rezolvă bine. 

Xcs este un descoperitor de drumuri noi 
nu numai în dramaturgia cinematografică, 
dar şi în domeniul (teritoriul) imaginii fil- 
mice şi chiar al stilului literar. El scrie: 
«Se despărțiră îmbrățişaţi». Tot el scrie: 
«Tudor stătea faţă-n față cu proiectul său. 
Privirile li se Incrucişară» — Sau: «Ce faci, 
Florico?» — «Îmi beau laptele cu cafeaua». 
Sau: «Se stăpini imediat și-i dădu două 
palme». Sau: «Muntele se înălța în spatele 
combinatului văzind cu ochii». Sau: «Tre- 
nul fluieră scurt. Ea îl apucă de mină si 
strigă cu lacrimi: — Vrei o înghețată la 
pahar?» Sau: «Oamenii aveau toţi aceeaşi 


responsabilă, trebuie să înceapă nu cu 
«unde ne sînt scenariștii ?», ci cu interogaţia 
«pe ce teren se pot forma adevărații scena- 
rişti ?» şi aici se deschide terenul vast a 
ceea ce se poate numi «muncă la şi cu sce- 
nariile». Cauza oricărui eșec general nu 
poate fi asimilată cu cauzele particulare ale 
ratării unui subiect sau altul, nu este suma 
acestor cauze. O rădăcină mai puternică, 
mai îndărătnică și, implicit, mai «eficace» 
în sensul lucrării negative, aceasta trebuie 
stiută, pentru că ea iși trimite emisarii. 

Avind prilejul, în ultimul an, de a citi — 
in cadrul comisiei ACIN 一 scenariile pro- 
puse viitoarei producții, mi-am întărit con- 
vingerea că, din păcate, ceea ce numeam 
«munca la și cu scenariile» este marcată 
nefast de confuzia dintre problematica și 
jematica pe care trebuie să şi le propună 
orice cinematografie naţională. Niciodată 
multitudinea sectoarelor, varietatea su- 
biectelor, plauzibilitatea, caracterul oricît 
de avenit al unora, nu vor putea înlocui pro- 
funzimea ideilor propuse spre dezbatere 
şi meditaţie. Se caută cu prea multă asidui- 
tate teme care să ne introducă în lumea 
industriei grele, uşoare, În siderurgie și 
confecţii, în piscicultură și zootehnie, în 
construcții şi comert, în aviație si navigație, 
(ceea ce este în principiu şi interesant și 
necesar) dar se uită unicitatea unei anumite 
lumi. a omului. Şapte scenarii cu un același 


scenariul din unghi comic 


Un autor prolific 
și pătimaș 


privire: fie încărcată de reproș, fie incăr- 
cată de milă» etc., etc, Xcs este unul din- 
tre cei ce se opun deschis spiritului şi li- 
terii așâizisei Gramatici a Academiei. În 
propensiunea sa către diversitate şi abso- 
lut, Xcs scrie şi comedii. «Scopul meu 一 
obișnuiește el să spună pe șoseaua Kisse- 
left colț cu strada arh. lon Mincu — este 
să-i fac pe oameni mai fericiți. Adică — 
explică el pe înțelesul cinefililor din jur 一 
să-i fac să ridă cu hohote». Comediile lui 
Xcs se axează pe același subiect de actua- 
litate arzătoare, doar că acțiunea se desfă- 


tînăr inginer agronom, care se impotrivește 
obtuzității unui președinte de C.A.P. rămas 
în urmă, nu ne vor spune nimic despre 
chipul curajului, dacă dincolo de această 
«impotrivirex nu se află nici o îndoială, nici 
o neliniște care să ne facă să uităm că 
acțiunea se desfăşoară în satul X şi nu 
oriunde. 

Practica muncii noastre cinematografice 
ignoră apoi, de prea multe ori, obligatoria 
întilnire dintre scenarist și viitorul regizor. 
Nu mă gindesc, neapărat, la o așezare față 
în faţă, la masa de lucru, ci la coincidența 
necesară a două spiritualităţi, a două uni- 
versuri, a două gindiri intelectuale. Dacă 
admitem pentru uzul altor disocieri 
în cimpul înțelegerii cinematografului, că 
filmul aparține, finalmente, regizorului, a- 
tunci să venim în întimpinarea acestuia și, 
dacă Y sau X este specialist în operații 
care reclamă tehnica chirurgiei mari, să 
nu-i înminăm cazuri care impun fineţea 
operaţiei pe ochi, să zicem. Altfel, vom con- 
tinua să auzim în jurul nostru «mi-a căzut 
în mină un scenariu grozav» şi «aştept 
să-mi pice un scenariu», cu alte cuvinte, 
să așezăm întimplarea în locul sistemului. 

Aşadar, mai înainte de a-i trimite pe sce- 
narişti «la școală», cum cer de atitea ori, 
unele voci, să ne ingrijim chiar de acea 


școală. 
Magda MIHĂILESCU 


Scenariul de calitate cere. 
spirit de echipă 


Ar fi bine să scrieti despre 
scenariul la zi, imi su- 
gerează redactorul revistei. 
După ce aşezăm receptorul 
în furcă, prieteneşte, deo- 
dată, ca să n-avem senti- 
mentul că nu ne stimăm su- 
ficient, stau şi meditez și-mi aduc aminte 


că şi cu un an in urmă am sciis despre 
scenariu, şi acum zece și acum... 

Şi acum douăzeci de ani, cind cinema- 
tografia abia-abia făcea citeva filme pe an, 
tot scenariul era de vină, bată-l vina, și 
atunci tinăra critică cinematografică mai 
bărbătească în imbrăcăminte decit acum, 
şi tinerii actori, şi cine vrei şi nu vrei, opinau 


şoară in cheie comică un tinăr dintr-o 
uzină (şantier) (fabrică de mobilă) lucrează 
la o inovaţie (invenţie) dar inginerul sef 
(sau directorul) se opune. (Într-o come- 
die, centrala de resort nu are ce căuta). 
Ajutat de brigada de agitaţie a Intreprinde- 
rii, care, în texte caustice, înfierează atitu- 
dinea birocratică a opozanților, tînărul ino- 
vator (inventator) reușește să-și impună 
punctul de vedere, iar birocraţii se despart 
de trecut rizind. Bineinţeles că, la un mo- 
ment dat, iubita devine geloasă, crezind că 
preocuparea lui pentru nou ar fi, de fapt, 


într-un consens, demn de aceeași laudă ca 
în zilele noastre, că scenariul poartă toate 
tarele slabei producţii cinematografice de 
atunci... De atunci. De atunci s-au mai 
adăugat printre «malefici» şi unii producă- 
tori-delegaţi, în concepția statornică a ba- 
lanței critice, cei mai de vină dintre cei mai 
vinovaţi pentru o producție mediocră, temă 
susținută şi de regizorii temători că nu le 
va rămine spațiu suficient în vastele planuri 
cinematografice pentru a fi autori totali. 
Un soi de grevă verbală împotriva scena- 
riştilor, un mic complot al celor ce se soco- 
tesc în divizia A şi dau, știți dumneavoastră 
cu ce, În cei năpăstuiţi în virtutea obisnuintei 
să fie glotașii unei categorii inferioare, și 
prin dăruire, şi prin afecțiune față de cea 
de a şaptea artă și, mai ales, prin curaj. 
Dar să nu aruncăm cu petale pe gazonul 
vecin. Riscăm să fim călcaţi în picioare de 
cei ce vor să se înfrupte din victoriile noas- 
tre fără să fi contribuit cu nimic la ele sau 
şi mai rău, să fim luaţi în deridere pentru 
o generozitate de care cei avufti n-au avut 
niciodată nevoie. Deci scenariul la zi, 
-al nostru, între noi, doar noi facem filmele, 
noi le regizăm formidabil, noi le jucăm 
genial între două trenuri, noi le sub- 
venţionăm cu dărnicia săracului. Parcă 
niciodată n-a existat o ruptură atit de evi- 
dentă (verbală) între factorii care Indeobşte 
alcătuiesc echipa de bază a unui film, parcă 
nicicind nu ne-a fost atit de clar ca acum (mă 
și întreb de unde atita limpezime, brusc și 
dintr-o dată) la unii dintre noi, în dauna 
altora care de atita amar de vreme n-au în- 
teles că ei poartă răspunderea etc., etc... 


Desigur, am în vedere scenariul la zi, 
scenariul de actualitate, doar despre el 
este vorba. Ca să fiu sincer, nu m-am in- 
trebat niciodată pină acum cine scrie sce- 
narii de actualitate. Uite, acum mă întreb. 
Scriu scenarii de actualitate cel puţin trei 
categorii de «indivizi»: unii care nu ştiu 
ce înseamnă un scenariu și nici cum se 
scrie, dar citesc pretutindeni că scenariile 
de actualitate sint cele mai necesare; scriu 


preocuparea pentru altă femeie. Pină la 
urmă? Doar e comedie. Pină la urmă, se 
ride. 

Xcs nu neglijează nici genul polițist. 
Aici lucrurile se desfășoară nu departe 
de celelalte lucruri: tinărul (uşor maturi- 
zat) lucrează la o invenție epocală, de pildă 
cartea care se citește singură. (E una din 
obsesiile mai vechi ale insuși scenaristu- 
lui Xcs, care a constatat că, fiind prea 
multe cărți, efortul cititorului ar trebui re- 
dus la minimum posibil). O agenţie de spio- 
naj vrea să pună mina pe invenţie, căci se 
pare că obsesia personajului și a autoru- 
lui său nu e străină anumitor cercuri străi- 
ne, preocupate şi ele de reducerea efortu- 
lui de lectură. Directorul, împreună cu un 
locotenent major, reuşesc să dejoace pla- 
nurile agenţilor. (A se remarca faptul că 
directorul apare uneori ca personaj pozi- 
tiv). Astfel, invenţia rămine a întreprinderii. 
Soţia (tinărul s-a însurat între timp) își 
ajută (din punct de vedere moral) soțul in- 
ventator. (Se observă că și personalul 
soției a devenit eminamente pozitiv, In 
ideea că spionii sint destul de negativi și 
că nu au nevoie de întăriri). 

Filmele de dragoste ale lui Xcs au urmă- 
toarea poveste: un tinăr inventator se In- 
drăgosteşte de o tinără (neinventatoare). 
Ea nu-l înțelege în pasiunea lui. Părinţii ei 
nu înțeleg nici atit. (De la «Romeo și 
Julieta» în toate poveștile de dragoste, pă- 
rinti sint personajele negative). El suferă. 
(Dar nu-și intrerupe munca la invenţie). Ei 
pleacă la mare. Aici, sub razele soarelui 
de iulie, se iubesc, în sensul că el o sărută 
(cast) pe obraz. 日 se întorc de la mare. 
Părinţii vor s-o mărite (pe fată) cu un om 
așezat (gospodar). Ea plinge. El suferă. 
Gospodarul are Opel. Dar colegii de muncă 
intră în acțiune. Între timp ea dă naştere 
unui copil. (Urmare a sărutului cast de pe 
litoral). Faptul decide soarta celor doi în- 
drăgostiți. În bine. 

Cind se îndreaptă către filmele pentru 
copii, Xcs nu se îndepărtează prea mult 
de structurile sale verificate şi solide: un 
pionier lucrează la © invenție, dar unul din 
colegii săi, un bătăuș şi un corigent noto- 
riu (ar fi pe postul inginerului şef sayal 
directorului), îi pune tot felul de bețe in 
roate. Un grup de pionieri harnici îl spri- 
jină pe inventator să-și ducă opera la bun 
sfirșit, anihilind boicotul băiatului cel rău. 
Acesta din urmă se transformă într-un 
băiat bun, silitor, care, pînă la urmă, va 
da o mină de ajutor inventatorului, după 
ce, la început, îi dăduse numai pumni. Si 
totul se încheie cu un foc de tabără. 

Nu mai e nevoie, cred, să precizez cum 
arată, scenariile lui Xcs destinate filmelor 
muzicale. Ele arată la fel. Dar cintate. În 
întilnirile sale cu cinefilii, în jurul unor 
mese rotunde, Xcs obișnuiește să remarce: 
«Viaţa e simplă. Filmele trebuie să fie la 
fel de simple». Ceea ce e perfect adevă- 
rat. Toate filmele lui Xcs sint cit se poate 
de simple. 


Dumitru SOLOMON 


scenarii la zi cei care mai cred sincer că se 
pot scrie scenarii la zi și alții care mai 
trăiesc cu iluzia că adevărul complicat al 
realității imediate a devenit o categorie 
ușor abordabilă. Ceilalţi nu scriu, sînt mai 
deştepţi. Oare, sint chiar așa de destepti? 
Socialismul este generos, dar socialismul 
nu dă nimic fără luptă, chiar propriile lui 
adevăruri se cuceresc uneori cum ai cuceri 
o cetate. Oare sint capabili scenariștii să 
se bată cu ei insisi cu propriile lor comodi- 
tăți, cu autocenzura şi mai ales cu timpul 
socialmente necesar pentru scrierea unei 
opere cinematografice, deoarece, ori ce-am 
spune, scenariul, chiar dacă n-are valoare 
literară, este o operă in toată puterea cuvin- 
tului și numai dintr-o operă se poate naște 
cu ajutorul unui regizor, critic cu sine însuși 
şi în egală măsură cu alții, cu ajutorul unor 
actori mai puțin rutinieri şi mai conștienți 
de răspunderea muncii lor, o adevărată 
operă cinematografică de actualitate, de 
strictă actualitate. Numai că scenariștii 
au pierdut (cei care au avut vreodată) 
gustul luptei pentru... evident, pentru re- 
plica suculentă, tăioasă, nemiloasă cu min- 
ciuna, falsul şi ipocrizia; bintuie un vint 
călduț, aproape adormitor de plăcut la 
unii care iau realitatea drept altceva decit 
este. Oare atita să fi îmbătrinit în răspundere 
şi simtire chiar și cei care n-au îmbătrinit 
în ani? Dar oare, scenariștii sint de vină, 
numai ei, în exclusivitate sau poate cite- 
odată e de vină şi lipsa spiritului de echipă? 
Eu cred că, în afara neajunsurilor reale care 
țin de munca scenariștilor, stă celălalt 
neajuns, cu mult mai grav, al echipei de 
la A la Z. Numai cărămida suportă înălțarea 
una peste alta, din această cauză se şi 
construieşte atit, și uneori bine; arta are 
nevoie de umăr lingă umăr, liantul fiind 
dragostea, dăruirea şi sacrificiul pentru 


adevăr. 
Petre SĂLCUDEANU 


5 


. i https://biblioteca-digitala.ro | 


După filmările de la Măcin, 
Căciulaţi, Golești, București 
şi Căldărușani, echipa regi- 
zorului Savel Stiopul a ajuns, 


| 10 km. de Buftea — în locul 

“unde a fost reconstituit 一 
atit cit să poată fi filmat — complexul falans- 
terian, un cadru asemănător celui creat în 
1834—1836, la Scăieni (Prahova), de către 
Teodor Diamant pentru acea primă «socie- 
tate armonică», fundamentată pe principii 
comuniste. 

Fiind vorba de un film istoric (deci mai 
inti de viziune, concepţie, idee și abia 
după aceea de atmosteră, culoare, deta- 
Hu...) ni s-a părut firesc ca înainte de a 
surprinde un moment al filmărilor, în obis- 


- nuitul nostru panoramic — pe care-l ami- ~ 


năm deci pentru un număr viitor — să stăm 
de vorbă cu autorii scenariului, Florian 
Avramescu și Nicolae Dragoș. 

Cu riscul de a pierde savoarea și nuanțele 


unui dialog viu, cu reveniri şi completări, 


cind ale unuia, cind ale altuia — dintre cei 
doi autori — nu am disociat răspunsurile, 
ele conducind declarat şi explicit către un 
acelaşi punct de vedere. 


— Scenariul propune un film-portret: 
biografia lui Teodor Diamant sau un 
film despre falansterul de la Scăieni? 

— N-am vrut să facem biografia unui om, 
ci a unei idei. O idee care s-a născut la 
începutul secolului trecut, cînd omenirea 
căuta noi soluții pentru evoluția socială. 
cind a visa viitorul devenise o stare de spirit 
a minţilor celor mai entuziaste ale epocii. 
O idee, care prin perspectiva el, depășea 
cu mult atitudinea romantică a timpului: 
aşezarea societăţii pe principii noi, egalita- 
riste, de muncă și retributie. Idee devenită 
repede ideal pentru tînărul Teodor Diamant 
aflat la studii în Germania, Elveţia și Franţa. 
Adept al saint-simonismului și apoi fer- 
vent discipol al fourierismului, obsedat la 
întoarcerea în țară de un singur gind 一 
punerea în practică a ideilor socialiste, el 
izbutește în cele din urmă să constituie 
falansterul de la Scăieni. 

— Ce virstă aus Teodor Diamant la 
întoarcerea în țară? 
. — În jur de 24 de ani. Cam aceasta a fost, 
de altfel, virsta medie a celor care s-au 
strins în jurul lui. Erau tineri, așa cum tineri 
au fost conducătorii revoluției de la 1848. 


„Să nu uităm că Bălcescu avea numai 33 de 


ani cind a murit... 

— Pe lingă incercarea de concreti- 
zare a teoriei fourieriste, ce alte semni- 
ficaţii incearcă să desprindă filmul din 
experiența falansterului? 

一 Ni s-a părut deosebit de interesant 
faptul că o asemenea idee şi-a atlat ecou 
la noi în ţară, încă din momentul afirmării 
ei pe plan mondial. Am încercat să subii- 
niem în scenariu un anume spirit practic 
social al românilor, o capacitate construc- 
tivă, specifică poporului nostru. Este un 


Grădina restaurantului «Si- 
retul». O masă lungă, festivă, 
platouri cu mititei, glastre 
cu fiori de plastic. Alături de 
ea, într-un colț, grătarul um- 
pie aerul cu un fum des, 

parfumat». O hărmălaie in- 
credibilă, arest T potolit — sintem peste 
50 de oameni într-un spațiu modest Vocea 
lui Andrei Blaier răzbate, ca prin ceaţă: 
«Atenţie! Gata băieţi! Muzical» Hărmă- 
laia încetează, în schimb izbucnește mu- 
zica. «De ți-ar spune poarta ta», la țambal, 
vioară şi contrabas. Plus cleştele gratara- 
giului. Un grup de vreo douăzeci de bărbați 
se îndreaptă spre masa festivă. identific, 
la repezeală: Jean Constantin, Răducanu, 


6 


în sfirsit, la Ciocăneşti 一 


Un film despre 
Teodor Diamant, 
dar mai ales 
despre frumusețea 
unei idei 


care 'muslasă loc la jumătăți 


(în rolul Teodor Diamant. 
Adrian Pintea) 


adevăr al evoluției gindirii filozofice și poli- 
tce românești, faptul că adeseori s-a situa! 
în avanpost, la confluența marilor curente 
universale, Intr-un proces de veritabilă con- 
cordanță. Pentru noi, românii, rădăcinile 
ideilor socialiste se dovedesc astfel a fi 
toarte adinci în timp, iar falansterul ne apare 
ca o prefigurare, naivă în felul ei. (fără a da 
cuvintului nimic din încărcătura peiorativă) 
incipientă, a unui timp ce avea să vină mult 
mai tirziu. Modul în care Diamant a înțeles 
că teoria fourieristă trebuia adecvată la 
condiţiile concrete ale țării noastre de atunci 
— atitudine realistă, constructivă, creatoa- 
re — nu l-a scutit de reproşurile celor care-l 


acuzau că s-a îndepărtat de teoria lui Fou- 


rier, că l-ar îi trădat. Drumul de la idee la 
practică nu e un drum simplu și nici sche- 
matic. Ni se pare că, deşi ajuns în impas, 
experimentul social al lui Diamant are re- 
zonanță în actualitate şi prin punerea în 
ue a raportului dintre dogmă și prac- 
tică. 

— Vorbeaţi de impactul falansterului 
cu epoca. lon Ghica îi povestea astfel 
stirşitul: «De-abia începuse stupul a se 
popula de albine și roata a se învirti, 
că guvernul, temindu-se să nu se înră- 
dăcineze credințele comuniste în țară, 
a şi luat măsuri, a ordonat împrăștierea 
seriilor și grupelor şi trimiterea în exil 
a şefilor... 


,Sa 

cînd golurile 
se judecă 

în carate. 


da, chiar el, Tamango nu altul, Emi! Hossu. 
„Papil Panduru, lon Manolescu. «Strin- 
“ge, stringe» cere vocea lui Blaier şi cei 
doi chelneri ridică de pe masă platourile 
cu mititei. «Travelling-ul» 一 cere iar 
Blaier — şi nea Gheorghiţă (toţi travellin- 
giștii sint numiți tandru anea»), se opin- 
tește în căruciorul instalat pe şine cu apa- 
ratul, Dumitru Costache-Fony și camera- 
manul Sandu Groza deasupra, dă ocol 
mesei la care s-au așezat băieții isa Jean 
Constantin în cap, care, supărat foc, cere 
chelnerilor să lase micii acolo unde sint. 
Ca deobicei, la o filmare cu Jean Constan- 
tin, schimbul de replici este mult mai bo- 


„gat decit cel din scenariu, Jean Constantin 


se «ambalează» și scrie la repezeală un 


https://biblioted 


Filmul încearcă să dea și alte expli- 
pate decit frica unui guvern conserva- 
or 

— Ar fi simplist să se caute o singură 
explicaţie pentru finalul dramatic al acestei 
experiențe sociale. Un lucru e astăzi lim- 
pede: Nu ideea a fost sortită eșecului, ci 
neadecvarea ei la un moment istoric priel- 
nic. Ştim că etapele nu pot fi sărite și că 
ideile generoase care apar Inainte de con- 
dițiile sociale concrete care să le Ingăduie 
succesul au avut adesea un destin drama- 
lic. Scenariul încearcă să redea cit mai 


complex tensiunea dramatică la care s-a 


dr la Scăieni» de |. Cojocaru şi Z Ornea) 
portretul unui om, care de multe ori a fost 
prezentat cu un halou de mister și despre 
care cărțile de istorie ne spun prea puțin. 

— Ce alte personalități ale vremii vor 
apare în film? 

一 Pe lingă personaje care-și găsesc 
corespondentul în istorie (prințul domnitor. 
Nicu Bălcescu, Manolache Bălăceanu, lon 
Ghica, lon Heliade Rădulescu), sint multe 
alle personaje importante, de pură ficțiune. 
Ni s-a părut normal să facem și mici licențe 


«Falansterienii nu căutau un răspuns 


de măsură» 


alune atit prin presiunea din afară (opoziția 


firească a boierilor ce-şi vedeau amenin- 
tate privilegiile), ch şi prin condiţiile con- 
crete dinlăuntru (în special puterea de in- 
țelegere diferită a ideii, determinată de 
firești diferențieri spirituale şi morale ale 
falansterienilor). Dar prin incorporarea unor 
idei sociale cu caracter progresist (cum 
era la vremea aceea eliberarea clăcaşilor, 
a robilor țigani, emanciparea femeii, drep- 
tul tuturor la învăţătură), prin seriozitatea 
şi consecvența cu care au fost susținute 
aceste principii, falansterul a dovedit că 
n-a fost o simplă modă și că cel puţin iniția- 
torii lui erau conștienți de faptul că nu 
aflaseră un răspuns vremelnic la Intre- 
bările prezentului lor, ci o soluție pentru 
omenire, în viitor. Au fost, cu adevărat, 
niste vizionari. 

— Înainte de a-l propune spectatorilor, 
în scenariu, cum l-ati imaginat pe Teo- 
dor Diamant? 

— Personajul răspindea o certă fascinatie 
care nu lăsa loc la jumătăți de măsură. 
Nu încape îndoială că în epocă era un om 
cu totul deosebit. N-au fost puține vocile 
care au încercat să-l discrediteze pe el și 
chiar falansterul. Numărul admiratorilor nu 
a fost nici el mai mic. Am încercat să des- 
prindem din scrisori, din documente, din 
însemnările vremii (lon Heliade Rădulescu, 
lon Ghica) și din scrieri mai tirzii (printre 


vremelnic la întrebările prezentului lor 
ci o soluție pentru omenire, 
(Adrian Pintea, George Mi 

3 


temporale. De pildă, caracterul deschis, 


progresist, al unul Dinicu Golescu, ne 
indreptățea să-l considerăm prin ceea cea 
scris, că ar îi putut fi unul dintre boierii re- 
ceptivi la ideea lui Diamant. 


N-a tost în intenţia noastră o reconstituire 
documentară excesiv riguroasă. Am ima- 
ginato lumea acelor ani, atmosfera epocii, 
respectind adevărul istoric în ce are el 
esenţial, cu dorința de a-l pune în lumina 
lui adevărată astăzi, cind viziunea lu! Dia- 
mant Își dovedește confirmarea într-o ex- 
presie superioară. 


Sperăm că echipa de realizatori, pătrunsă 
și convinsă de ideile scenariului (pe care 
nu le dorim întăţișate ostentativ), ne va 
pune în situația fericită de a constata că 
am fost intelesi în intenţiile noastre. Mai 
ales că noi purtăm filmul de ani de zile în 
gind (și în diferite variante) și avem satistac- 
tia de a îi aflat o exigentă dar și generoasă 
receptivitate in colaborarea cu Casa Unu și 
cu directorul lon Bucheru. Ne-a urmărit 
pe tot parcursul elaborării scenariului gin- 
dul că filmul va impune in conştiinţa spec- 
tatorilor, imaginea lui Teodor Diamant şi a 
falansterului. Ceea ce ne-a indemnat la o 
dreaptă cumpănă între adevărul istoric și 
cel artistic. 


ele cartea profesorului Dimitrie Popovici 
„ «Santa Cetate», sau mal noua «Falansterul 


lași. Dimineaţă de iulie. De 
la aeroport mergem direct la 
Hotelul Traian unde ştim că 
se află echipa Vis de ianua- 
rie. Nu-l găsim decit pe di- 
rectorul filmului. Restul echi- 
pei e demult ja locul de fil- 
mare. Alergăm impreună Intr-acolo. Pe 
drum facem socoteala debuturilor din echi- 
pă întii, regizorul — Nicolae Opriţescu; 
apoi, directorul filmului 一 lon Loteanu; 
regizorul secund — Viorel Branea; ṣefa de 
producție — Stela Mihailovici; machior- 
şef 一 Mariana Datculescu, ca să nu mai 
vorbim de actori... Ezităm să-l includem în 
numărătoare pe operatorul Doru Mitran 
(a debutat de fapt cu imaginea filmului 
„Trei zile şi trei nopți). «Echipă tinără, 
film greu, de epocă, dar o scoatem pină la 
urmă la capăt. Dacă ne-am descurcat noi 
și cu zăpada, acum, în plină vară!...». 

O dată ajunşi la casa memorială «Mihail 
Kogălniceanu», trecem intii prin camera 
cu recuzită și costume. De | undeva se aude 
un pian. Lidia Luludis, pictorița de costu- 
me, ne face semn să mergem incet se fil- 
mează! 

Reusim să ne strecurăm în «salon». 
Aparatul e instalat într-un colț, chiar lingă 
pian. Mobilă stil, fotolii îimbătrinite, drape- 
rii grele de culoarea castanei, candelabre, 
sfeșnice. La pian, un tinăr în redingotă. 
Play-back! Se aud acordurile unui vals 
ciudat. Motor! Tinărul cintă transportat. 
În profunzimea cadrului, prin ușile larg 
deschise, se văd celelalte încăperi. Din- 
tr-acolo se apropie o tinără frumoasă, cu o 
ținută pe potriva rochiei lungi, a cărei pri- 
vire intensă (indreptat desigur spre pia- 
nist) ne taie pentu o clipă respiraţia. 
Stooopl În ultima dintre încăperi a trecut 
cineva prin cadru. Se reia totul de la ca- 
păt. ȘI încă odată! Cum de reușește tinăra 
să-şi păstreze la fiecare dublă prospeţi- 
mea privirii, nu ştiu. A patra oară regizo- 
rul se declară mulțumit. Încerc, scriind, 
să redau atmosfera acelui cadru şi-mi dau 
seama că n-am izbutit, chiar dacă i-am 
3 descris elementele. Lipsesc lumina, muzi- 

ca, tensiunea dată de jocul celor doi in- 
terpreți, într-un cuvint tot ce ține de cine- 
ma, tot ce nu se poate povesti. Renunţ si 
pentru exactitate, transcriu din decupal. 
= „Cadrul 141: «Dafina a incremenit în cadrul 
uşii. Pianistul o privește fascinat. Prim- 
| plan Dafina Prim-plan pianistul. Dafina: 
r — Dar dumneavoastră sinteti Nu puteti ti 
decit... Pianistul (inclinindu-se): — Franz 
— Liszt... O pauză in care cei doi se privesc cu 
un fel de uimire.» E Inceputul unei romantice 
poveşti de dragoste. Dar nu parfumul de 
epocă e cel care l-a atras pe regizor. «Ma 
interesat în primul rind contactul lui Fran: 
Liszt cu Moldova anului 1847. Călător Intr-o 
țară pitorească, pe care o știa la «margi- 
nea». Europei, ei descoperă aici oameni. 
probleme, frămintări, visuri, într-un cuvint 
o lume. Un artist autentic este un «obser- 
vator al vieţii», preocupat mereu să desci 
freze ceea ce se află dincolo de aparente. 


AL 
îi AA 
Ey 


Regizorul Andrei "Blaier; 

i Pa „şi acomedie trebuie, 
f „să aibă 

” zóna ei 
P ~- de. meditaţie» 


Dragoste 

şi romantism 
revoluționar 

în Moldova 
secolului trecut 


Important este că sensurile majore ale 
vieții lor sint dedicate Patriei şi că roman- 
tismul lor se subordonează firesc progra- 
mului revoluționar. Într-o suită de instan- 
tanee — amintind de daghereotipele vre- 
mii — scenariul incearcă să surprindă mo- 
mente «fierbinți» din preajma Revoluţiei, 
aflate «sub semnul Bălcescului». 

După această precizare a scenaristei, 
intelegem mai bine afirmaţia regizorului 
Nicolae Oprițescu: «Mă pasionează partea 
de politică a scenariului: politica şi «poli- 
tikia». În aceeași zi şi în aceeași Incăpere 
sn filma și o inofensivă discuţie de salon, 
care se transforma pe nesimţite „Într-o 


într-o aprinsă dispută politică... 


(Gelu Niţu, 


Dumitru Onofrei, 


Gelu Colceag) 


Povestea lui de dragoste cu frumoasu 
Dafina e de fapt o deschidere spre un alt 
lip de cunoaştere, mai profundă, mai ade 
vărată.» 


Sub semnul lui Bălcescu - 


Deci nu e doar un vis de dragoste. Sin! 
în scenariu multe alte visuri, care se între 


"pătrund, unele cu siguranţă mai importan- 


te. «Vis de ianuarie — spune scriitoarea 
Anda Boldur — este povestea unor tiner: 
entuziaşti şi generoși, care trăiesc în Mol- 
dova secolului trecut, şi al căror ţel suprem 
este realizarea idealurilor Revoluţiei de la 
"48. Ceea ce nu-i Impiedică să iubească, 
să tacă nebunii şi uneori, chiar prostii. 


supradialog, spre încintarea echipei şi a 
spectatorilor de ocazie, așa incit Blaier 
trebuie să pună capăt «jocului» cu un: 
«Stoop! Stop! Bună O facem!» A fost 
o repetiție, repetiţia unui cadru important 
din Totul despre fotbal. 

„Ceea ce văd, arată clar a comedie. Cu 
puțin înainte, Biaier îmi spusese că își 
dedică filmul acelui spectator mexican care, 
după ce echipa Mexicului a pierdut primul 
meci în turneul final al campionatului mon- 
dial, s-a dus acasă şi s-a sinucis. Ciudată 
dedicație pentru o comedie. 

— Se poate — recunoaște Blaier — dar 
mi se pare mai ciudat şi nu ciudat, 
uluitor mi se pare să poți crede că un 
om consideră că viața nu mai are nici 
un rost după ce s-a pierdut un meci. 
Pină acolo poate merge, deci, fanatis- 
mul acestor microbisti 

Nu-i place fotbalul? 

— Dimpotrivă. Am şi jucat în tinere- 
tea mea, mă duc și acum la meciuri 
sau mă uit la televizor, dar consider că 
trebuie să existe o limită în dragostea 
asta pentru balonul rotund. 

Pentru asta face filmul? 

— Nu numai. Mă interesează lumea, 
detaliile de viață, atmosfera. Pe de altă 
parte este și problema asta, a micilor 
aranjamente în meciurile de fotbal De 
fapt, filmul despre asta și vorbește: 


https://biblioteca-di 


aprinsă dispută politică. Participanti: Da- 
tina, Liszt, fratele Dafinei, logodnicul ei 一 
un tînăr revoluționar... S-a repetat de mai 
multe ori și nu numai pentru obținerea 
ritmului. Regizorul nu voia să piardă nici 
-o nuanță a dialogului. Se discuta despre 
Dacia Felix («acum Dacia infelix» — spune 
tinărul pașoptist), despre soarta robilor. 
despre visul de unire a tuturor românilor 
intr-o singură țară... La sfirsitul secvenţei 
se cintă din nou la plan. Virtuozitatea lui 
Liszt nu ridică oare probleme interpretului? 
Sau chiar play-backului? Dar ce putea fi 
mai nimerit pentru tinărul inginer de sune! 
Horia Murgu, şi mai pe gustul lui decit un 
film cu «probleme» in coloana sonoră? 
«Nu va fi ușor nici pentru compozitoarea 


micul aranjament dintre «patronii» a 
două echipe, pentru ridicare din C în B. 
Totul în cadrul unei povești adevărate, 
pentru că eu filmez povești, unele mai 
vesele, altele mai triste, dar povești. 
De data asta este o poveste veselă 
O comedie. 

Ce_fel de comedie? 

— În nici un caz una convențională, 
deshidratată, stilizată Un crimpei de 
viată adevărată, cu cit mai mult haz. 


Ce filmează ei 


Jean Constantin: (pe care în film îl chea- 
mă Max) Sint un animator al echipei 
«Gloria» și mereu dau greș că nu fac mai 
nimic decit să-i îndemn să joace, şi de 
unde? Mai sint și instructorul unei bri- 
găzi artistice de agitație cu care vin de 
fiecare dată pe ya să «agit» publicul 
meu spectator. În rest, fac o navetă 
nemaipomenită  Constanţa-București 
pentru că joc pe litoral in spectacolul 
Teatrului de revistă «Fantasio» și mai 
sint și pe la barul «Paradis» că m-au 
rugat să mă duc și pe acolo, să «punctez» 
cică... Îmi place foarte mult că lucrez 
cu Blaier care este foarte exigent, dar 
stie el așa să dea posibilitatea actoru- 
lui să se simtă bine în ceea ce face. 
Răducanu: În film sint un jucător ca 


italz 


Cornelia Tăutu. Dificultatea a fost să gă- 
sim un echilibru între muzica lui Liszt și 
cea a folclorului nostru. Am vrut ca din 
punct de vedere al execuţiei, amindouă să 
fie la mare înălțime, şi cred că am izbutit. 
Ne-a ajutat unul dintre cei mai iscusiți 
cobzari 一 maestrul Cotoanţă 一 şi stu- 
dentul de la conservator Andrei Deleanu. 
lar mașinistul Pătruţă lon — travellingistul 
lui Ovidiu Gologan la Pădurea spinzura- 
tilor — face adevărate minuni, în timpul 


mişcărilor de aparat pe play-back». 


E cunoscută impresia puternică pe care 
i-a lăsat-o lul Liszt intilnirea cu Barbu 
Lăutaru. Acesta a reprodus fără greș, 
ascultind-o numai o dată, melodia pe care 
Liszt o cintase la pian. Regizorul Nicolae 
Opriţescu a avut ideea — «excelentă», 
spune Horia Murgu — de a extinde această 
confruntare. Liszt nu întlinește în film un 
singur om talentat, ci un popor cu mari 
valori folclorice. Rolul lui Barbu Lăutaru va 
fi interpretat de Tudor Gheorghe. În rolul 
episodic, al unei hangite cu o voce de o 
Cr expresivitate va apare Sofia 
Vicoveanca. 

În pauzele dintre filmări, chiar atunci 
cind Horia Murgu oprește magnetofonul, 
auzim totuși acordurile aceluiaşi vals că- 
ruia între timp i-am aflat numele: «Mefisto- 
vals». Cel care cintă e Marcel lureș, inter- 
pretul lui Franz Liszt. A studiat pianul din 
copilărie, iar acum, în preajma filmărilor, 


IN a luat lecţii speciale pentru muzica lui 
Liszt. A absolvit anul acesta IATC-ul, la 


clasa profesorului Marin Moraru și stagiu- 
nea care începe, îl va afla pe scena teatru- 
lui din Turda: «Aş dori să vorbim despre 
acest prim rol al meu în film, peste zece 
ani.. Dacă ne vom mai aduce aminte de 
el». Nici frumoasa Dafina (Gabriela Cuc, 
studentă în anul Il la institutul de teatru 
din Tg. Mureș) nu e mai generoasă cu de- 
claraţiile: «Fiind primul rol, la început eram 
crispată. Regizorul Imi spunea: «Nu e ni- 
meni în jur, numai tu cu Liszt. Ai ințeles?» 
Înțelegeam, mai greu era să şi cred. Acum 
m-am mai obișnuit...» Dafina a fost aleasă 
dintre alte — cel puțin — douăzeci de ipo- 
teze. Povestindu-mi dificultățile opțiunii, 
regizorul îmi spune că așteaptă demult 
prilejul să le mulțumească tuturor celor 
care au venit atunci la probe. În distribuție 
sint şi nume cunoscute Tamara Buciu- 
ceanu, Rodica Tăpălagă, Tamara Crețu- 
lescu, lon Viicu, Teofil Vilcu, Petrică Lupu, 
Luchian Botez, Dumitru Onofrei. «Abia 
acum, la filmare, îmi dau seama — spune 
Nicolae Opritescu — cit e de greu să faci 
o reconstituire de epocă, mai ales cu ac- 
tori tineri, care au mersul, comportamen- 
tul, stilul anului 1978. Gabriela Cuc a luat 
pentru acest rol lecţii de dans și de călărie. 
Scenariul ne ajută mult, are descrieri mi- 
nutioase de gesturi şi mișcări, iar jocul a 
inceput să ne prindă. În același timp mă 
feresc de o «punere în scenă», care să 


aibă un aer desuet.» 


«Vreau să fac un personaj viu într-un 
film de epocă» — spune şi Gelu Colceag, 
în film, fratele Dafinei, un tinăr care începe 
prin a fi un revoluționar de salon... 

Revoluţionarul autentic, purtătorul de cu- 
vint al lui Bălcescu în Moldova, este Ver- 


-nescu logodnicul Datinei. «Mă consider 


norocos că incep cu acest rol»Nu îndrăz- 
nesc să-l Intreb pe Gelu Niţu — interpretul 
lui Vernescu — de ce au trecut atitia ani 
(vreo șapte) de la absolvirea institutului şi 
pină la debutul pe marele ecran. Nu l-am 
întrebat nici pe Nicolae Oprițescu (promo- 
ţia 1969, clasa regizoarei Elisabeta Bostan). 
Cred de fapt că fiecare debut are momentul 
si sansa lui. 


Roxana PANĂ 


oricare altul, tot portar, și caut să fiu 
cit mai util echipei mele, pentru ca să 
ajungem din nou în B că am alunecat 
in C. Acum, după cum vedeţi sint trist, 
că ne-au bătut rău într-o re-jucare cam 
aranjată, așa că va trebui să muncim 
cu tot elanul ca să ne ridicăm iar pe 
culmile diviziei B. Pentru că. — așa 
ze zice Max — în C se muncește greu 
la șaibă... 

Emil Hossu: Sint Dobre, un fotbalist 
inrăit, așa incit duminicile mele sint 
un permanent duel între fotbal și soție. 
Fiind şi soț și tată de familie, am — sau 
ar trebui să am — și alte obligații, dar 
patima fotbalului este mai puternică 
şi învinge, chiar dacă, practic, nu iese 
nimic bun din victoria asta. De fapt, 
cind eram puști am și jucat fotbal 一 
generația lui Pircălab cu care am jucat 
la Pitești, la juniori. Și acum cind ne 
intilnim, mă întreabă dacă optiunea 
mea de atunci a fost bună... Deci, imi 
place rolul, îmi place să joc, să mă joc. 
Nu este rolul vieții mele firește, dar mă 
bucură muit că lucrez cu Blaier care e 
un om minunat şi un regizor stăpin pe 
Sepii dai, (Continuare în pag. 14) 

Eva SÎRBU 
Fotogratiile panoramicului de 
Emanuel TÂNJALĂ 


1 


mwee 


Sergiu Zagardan) 
TT aa a 


O izbutită parodie 
pe teme din $ 
opera «Carmen» A 
(Margareta Pislaru 

cu Radu,Goldiș "P; 


— 


Melodii, melodii... 


A 
| n telul său şi pentru cinematografia 


noastră, Francisc Munteanu este 

un recordman. Ca autor total, are 

cele mai multe filme: 12; ca timp de 
realizare a unui lung-metraj de ficțiune, se 
află tot printre primii: 28 de zile pentru 
Dincolo de barieră; ca priză la public, 
se situează in primul pluton al cineaștilor 
români: 2 milioane de spectatori, în medie, 
la majoritatea filmelor sale; ca număr de 
filme realizate, se găsește tot printre cei 
din frunte: anul și filmul, dacă punem la 
socoteală și cele la care a scris doar sce- 
nariul și le-au realizat alții. 

Ce nu pot spune cifrele, dar ştiu toți cei 
care privesc atent filmele sale, este că 
Francisc Munteanu e și un foarte fidel 
colaborator, care schimbă rareori «echipa». 
(Să nu uităm că pe Costel Băloiu, «pistru- 
iatul» din serialul de televiziune, pe care-l 
revedem acum in Sucă al lui Mărin, doar 
prietenul Francisc Munteanu putea să-l 
distribuie. După cum, probabil, aceeaşi 
fidelitate in prietenie l-a determinat pe ci- 
neast să-i pomenească măcar numele lui 
Dan Spătaru în filmul despre care vorbim, 
dacă nu l-a mai putut distribui în rolul 
principal, cum o făcuse cindva, in Cinte- 
cele mării). 

Ce nu pot stabili statisticile, dar ce știu 
toți cei care «trag» alături de el, este că 
Francisc Munteanu are o anumită ținută 
un'stil al lui, foarte cavaleresc şi extrem de 
constructiv, in relaţiile de muncă. Decon- 
tractat și decontractant. Relaxat și dezin 
volt. Poate prea dezinvolt, de la un timp 
incoace. 

Cind scriitorul Francisc Munteanu s-a 
decis să devină şi regizor de film, a făcut-o 
asumindu-și intreaga răspundere şi intreg 
riscul. Răspunderea unor teme și a unor 
subiecte grave, dar și riscul transpunerii 
lor într-o artă cu totul necunoscută pentru 
el, pe atunci. A făcut-o, spun, cu toata 
responsabilitatea, dar și cu o vădită pasiu 
ne. Cu pasiunea pe care ţi-o inspiră profun: 
da cunoaștere a unei epoci pe care ai 
trăit-o, in cazul său, cea a războiului, și 
pe care simțea nevoia să ne-o comunice 
și nouă, așa cum se păstrase ea in amin- 
tirea lui, nu numai de om, dar și de artist 
Soldați fără unitormă, Cerul n-are gratii 
La patru pași de intinit, Cerul începe la 
etajul iii dăduseră la iveală o anume vi- 
ziune a scriitorului asupra filmului psiho- 
logic de război, dezvăluiseră o constanță 
in preocupările tematice ale regizorului, 
iar impreună, scenarist şi realizator, reu- 
şiseră să impună in conştiinţa spectatori- 
lor două personaje-simboi, Ana și Mihai, 
ca părind a face parte din viaţa trăită și nu 
imaginată, a celui ce-i crease. 

De la bun inceput, Francisc Munteanu a 
făcut dovada unei mari ușurințe, a unei 
fireşti dezinvolturi — dacă se poate spune 
așa — in «minuirea» cinematografului, a- 
trăgindu-şi stima confratilor， susținerea 
criticii și simpatia publicului. 

C e l-a determinat pe acelaşi Francisc 


Munteanu să-şi transforme, cu 
timpul şi cu celelalte filme, usurinta 
in facilitate și dezinvoltura in delà 
sare? Greu de spus, fără riscul de a-l iu 
deca greșit. Poate lipsa de orgoliu, orgoliu 
profesional — cum se afirma într-o cronică, 
care incerca o ințelegere a cineastulu 


care te obligă să-ți iei meseria in serios 
şi s-o faci in aşa fel incit să aibă «greutate» 
Altcum, cu o prea mare dezinvoltură pe 
platou, nu se va ajunge niciodată la acea 
necesară mare dezinvoltură de pe ecran. 
La acel aer de improvizație, care vine după 
ce ai studiat bine fiecare amănunt. La acea 
spontaneitate, care se naște o dată cu o 
foarte minuțioasă — și prealabilă — pre- 
gătire a ei. 
elodii, melodii pare făcut in joacă 
de la scenariu pină la copia stan- 
dard. O distribuţie aleasă pe sprin- 
ceană și cu ochii țintă pe așa-zisul 
gust al publicului este lăsată să-și facă 
«numerele», ca la un spectacol de satiră 
si umor TV, cu melodii (unele vor deveni, 
probabil, chiar șlagăre datorită talentatu- 
lui Temistocle Popa, ca, de pildă, «Tango 
C.F.R.»), dar cam fără «cintec». Margareta 
Pislaru (care a luat, cindva, la Mamaia, Si 
un premiu pentru debut in cinematogratie 
tot într-un film al lui Francisc Munteanu, nu- 
mit Tunelul), ea singură și ar fi putut garan- 
ta succesul, nu numai de public, al unei co- 
medii muzicale. Dar Margareta Pislaru, cea 
atit de talentată, cea atit de conștiincioasă, 
cea atit de exigentă și de autoexigentă, 
Margareta Pislaru cea foto- şi telegenică, 
este aici de-servită. Cu alte cuvinte, ne- 
slujită, nevalorificată, neavantajată, adică 
nefolosită decit pe coardele ei vocale. 


În rest, apariții fugare, de citeva secunde: 
de pildă, Vasilica Tastaman, «jucind» cu 
maximum de aplomb, două cifre şi o zeci- 
mală, sau Tamara Buciuceanu, această 
mare actriță cu glas de primadonă, incer- 
cind să vocalizeze cit (nu) putea ea de fals; 
apariţii de citeva minute: de pildă, Papaiani 
in rolul unui milițian, «fan» al lui Papaiani 
sau Dichiseanu, in rolul «dichisit» al lui 
Dichiseanu, sau Amza Pellea, în celebrul 
său Nea Mărin; apariţii de citeva note: de 
pildă, Marga Barbu, o voce extrem de plă- 


estivale, muzicale, 
dar nu neapărat și... ușoare 


dinlăuntru». Deci, o abdicare treptată de 
la ambiţii care se anunțau nu numai foarte 
mari, nu numai foarte temerare, dar şi pe 
deplin justificate, la inceput? Sau poate 
o prea mare incredere — rapid confirmată 
de critici şi de spectatori — intr-o înzestrare 
deosebită pentru cinema, dar care, incetul 
cu încetul, l-au dus, prin cedarea in fața 
superticialității, doar. către indeminare? 
Greu de judecat, cum spuneam, fără riscul 
de a comite păcatul — de neiertat — al 
concluziilor pripite. Un lucru, insă, rămine 
cert: ceva s-a intimplat cu Francisc Muntea- 
nu şi acel ceva care azi ne obligă să-i pu- 
nem ultimul film sub semnul grabei si al 
improvizaţiei, doar el singur il ştie bine 

Comedia muzicală este un gen pe care 
regizorul l-a mai incercat și tot nu cu rezul- 
tate pe măsura așteptărilor. Această expe- 
riență se petrecea in 1971 și se intitula 
Cintecele mării. Astăzi, Melodii, melodii 
reia incercarea, fără a avea aerul, insă, că-și 
propune altceva. Sigur, nu trebuie 一 și 
nimeni n-o face — cerut de la acest fel de 
tilm o temă şi un subiect care să spargă 
tipare și timpane, şi nici să răstoarne ca- 
noane şi convenții. Există, totuşi, ceva la 
acest gen — și la acest gen — ușor şi vesel 


Grafo- 
cronică 


https://bibliot 


cută, o prezență deosebit de agreabilă, 
ín duet cu Cornel Constantiniu; în rest, 
tormația de muzică uşoară (care-și face 
intrarea pe ecran ca pe scenă la «Boema»), 
compusă din Sergiu Zagardan, Radu Gol- 
dis și balerinul Cornel Patrichi: toți simpa- 
tici, plini de bunăvoință, dar fără eficiență. 

ȘI un rol, singurul rol mai consistent, 
cel al comperului şi al «impresarului», cel 
al marelui sforar şi al măruntului susanist, 
personajul «melomanului de muzică», lăsat, 
fără menajamente, pe umerii bine antrenați, 
e drept, in acest soi de performanțe, ai lui 
Jean Constantin. 

Am văzut filmul la «Scala», dimineaţa, 
la orele 9,15, a treia zi după premieră, intr-o 
sală plină, cu un public bun conducător 
de veselie şi de simpatie, activ, cooperativ. 
De o mare disponibilitate pentru comedie 
si in special pentru o comedie muzicală 
românească. L-am privit la ieșire: era tăcut, 
parcă descumpănit de marile rezerve de ris 
și de aplauze rămase netolosite. 

imeni nu cere nimănui mai mult 

decit poate da, lar unei comedii pe 

melodii, melodii, melodii (chiar și 

«bit, pop, top sau dop») i se pretinde 
doar ce poate ea da sau ce ar trebui ea să 
aibă: umor, muzică, dans, antren. Umor — 
adică gaguri, muzică — adică șlagăre, dans 
si antren — adică ritm și voie bună. Cu alte 
cuvinte, idei, fantezie, meserie. Ab initio, 
je se poate, adică ab scenariu. Acestea sint, 
în general, argumentele, ingredientele, ca 
si apanajul oricărei — ba nu, nu oricărei, 
ci numai unei bune comedii muzicale. Cu 
o condiţie: să nu-ți inchipui că e deajuns 
să scuturi un shaker ca să scoţi un cocteil. 
Un cocteil de calitate, şi intăritor şi răcori- 
tor, și pentru sezonul estival si pentru lito 
ral. 

Şi totuși... Și totuși, parcă se vede prea 
multă nepăsare şi se zăresc prea puține am- 
biții din partea unui cineast cu atita experien- 
tă, care-și poate ingădui destule, dar nu să și 
creadă că o comedie e o glumă. Şi mai ales, 
să-și inchipuie că în film, ca şi in viaţă, te 
poți bizui — vorba lui Jean Constantin 一 
doar pe «baftă și șansă la noroc». Decit 
dacă fi le faci cu mina ta. Era cit pe-aci să 
scriu: cu aparatul de filmat. 


Rodica LIPATTI 


Scenariul și regia: Francisc Munteanu. Imagi- 
nea: Costache Dumitru-Fony, Alexandru Groza. 
Muzica: Temistocle Popa. Decoruri şi costume: 
arh. Nicolae Drăgan. Sunetul: Gheorghe Ilarian. 
Cu: Jean Constantin, Margareta Pislaru, Cornel 
Constantiniu, Sergiu Zagardan, Radu Goldiș, Cor- 
nel Patrichi, lon Dichiseanu, Aurel Giurumia, Amza 
Pellea, Costel Băloiu, Marga Barbu. 

O producție a Casei de filme Unu. Director: 
lon Bucheru. Film realizat in studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucuresti» 


eca-digitala.ro 


Premiile Asociaţiei 


cineaștilor din România 


pentru anul 1977 


Fil 


MARELE PREMIU: ex-aequo regizori- 
lor Jean Georgescu și Paul Călinescu, 
pentru merite excepţionale in dezvoltarea 
cinematografiei naţionale. 

PREMIUL PENTRU REGIE: Elisabeta 
Bostan, pentru filmul «Mama» 

PREMIUL PENTRU SCENARIU: Eu- 
gen Mandric, pentru scenariul filmului 
«Buzduganul cu trei peceți» 

PREMIUL PENTRU IMAGINE: ex-ae- 
quo, losit Demian, pentrul filmul «Buzdu- 
ganul cu trei peceţi» şi Nicu Stan pen- 
tru serialul TV, «Toate pinzele sus» 

PREMIUL PENTRU INTERPRETA- 
RE MASCULINĂ: se acordă post-mortem 
actorului Toma Caragiu 

PREMIUL PENTRU DECORURI: se 
acordă post-mortem scenogratului Giulio 
Tincu 

PREMIUL PENTRU COSTUME: Fio- 
rina Tomescu pentru filmul «Mama» 

PREMIUL OPERA PRIMA: regizoru- 
lui Stere Gulea pentru filmul «larba verde 
de acasă» 

PREMIUL PENTRU COLOANA SO- 
NORĂ: Silviu Cami! și Bogdan Cava 
dia, pentru filmul «Cuibul salamandrelom 

PREMIUL PENTRU MONTAJ: ex- 
aequo, Cristina lonescu, pentru filmul 
«Mama» și Gabriela Nasta pentru filmul 
«Marele singuratic» 

PREMIUL CRITICII: Ecaterina Oproiu 
pentru cronicile-eseu dedicate filmelor ro- 
mâneşti apărute în ziarul «România liberă» 

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: 
se acordă serialului TV, «Războiul Inde- 
pendenţței» 


Filme urt-metraj și de televiziune 


MARELE PREMIU filmului «Un drum 
bun», regizor Mirel Iieșiu, producție a 
Studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU FILM DOCU- 
MENTAR: ex-aequo, filmelor: «Un cămin 
cultural», regizor Ada Pistiner și «Culo- 
rile Bucovinei», regizor lon Visu, pro- 
ducţii ale studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU SCURT- ME- 
TRAJ CU ACTORI: filmului «Familia», 
post-mortem regizorului Cristu Poluxis, 
producție a Studioului «Bucureşti». 

PREMIUL PENTRU FILM DE ARTĂ: 
filmului «Ritmuri în pictură», regizor 
Alexandru Sirbu, producţie a Studioului 
«Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU FILM ȘTIINȚI- 
FIC: filmului «Forme ale religiei primi- 
tive» regizor Zoltan Terner, producție a 
Studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU FILM DE RE- 
PORTAJ: ex-aequo, filmelor «Sportul la 
sate», regizor Eugen Popiţă», producție a 
Studioului «Al. Sahia» şi «Direcția mişcă- 
rii hirtiilor», realizator Alexandru Stark, 
producție TV 

PREMIUL PENTRU SCENARIU: fil- 
mului «Baladă pentru un erou contem- 
poran», autori ai scenariului: Marion Cio- 
banu, Virgil Calotescu, Erwin Szekler, 
producție a Studioului «Al. Sahia» 

PREMIUL PENTRU IMAGINE: ex- 
aequo, operatorilor Constantin Teodo- 
rescu pentru filmul «Măria-Sa Pămintul», 
producție a Studioului «Al. Sahia» şi Con- 
stantin Lungu pentru filmul «Balogh Pe- 
ter», producție TV 

PREMIUL PENTRU FILM DE ANI- 
MAȚIE: filmului «Furtuna», regizor ion 
Truică producție a Studioului «Animafilm» 

PREMIUL PENTRU PLASTICĂ ÎN 
ANIMAȚIE: ex-aequo, filmelor «Ca între 
vecini», desenatorilor Ștetan Anastasiu 
şi Alexi Nicolae Aurel și «Să ne jucăm 
de-a Terra», realizatoare Liana Petruţiu, 
producţii ale Studioului «Animafilm» 

PREMIUL PENTRU ANIMAȚIE: Eu- 
genia Boroghină și Constantin Crihmă- 
rel pentru animația la filmele «Bob de 
griu», «S-a furat un ou» și «infinit», 
producţii ale Studioului «Animafilm» 

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: 
filmului «Sonet pentru o casă», de Maria 
Predut si George Brătianu, producţie TV 

DIPLOMĂ ONORIFICĂ: scriitorului 
Teodor Mazilu pentru comentariul la fil- 
mul «La rude cu Teodor Mazilu», pro- 
ductie TV 

DIPLOMĂ ONORIFICĂ: regizorului 
Adrian Petringenaru pentru tratarea în fil- 
mul de animaţie, «Traian și Decebal» 
a unei teme istorice. 

DIPLOMĂ ONORIFICĂ: regizorului 
Dumitru Dădiriat pentru fidelitatea trans- 
punerii in film a «Monumentului de la 
Adamclisi», producție a Studioului «Al. 
Sahia» 

DIPLOMĂ ONORIFICĂ: operatorului 
Dumitru Predeanu pentru calitatea foto- 
grafică a imaginii din filmul «Pădurea pă- 
mintului», producție a Studioului «Al. 
Sahia». 


de lu metraj și televiziune 


Decada filmului românesc în 
județul Mureș, din cadrul noi: 
ediţii a Festivalului naţional 
«Cintarea României», ne-a 
convins că locul frun pe 
| care ştiam că-l deține Intre- 
prinderea cinematografică a 
acestui județ și directoarea sa, tovarășa 
Galpal Suzana, în ierarhla preocupărilor 
culturale ale reţelei noastre cinematogra- 
fice, este pe deplin meritat. Adevărata re- 
velație a meritelor întreprinderii mureşene 
şi a cinefililor din această parte a tării, 
am avut-o la capătul unei suite de intilniri 
şi dezbateri care ne-au purtat întii la Tirnă- 
veni, apol la Tg. Mureș și, în cele din urmă, 
la Reghin. 

Aici, la Reghin, am participat impreună 
cu factori de răspundere locali și judeţeni, 
la un colocviu privind promovarea culturii 
cinematografice și a criticii de film pe Mureș 
şi pe Tirnave. 

Înainte insă de a dezvălui conținutul 
acestui colocviu, vom prezenta, drept pre- 
fată, o descoperire de interes filmologic 
Ea s-a produs după spectacolul de gală 
cu unul dintre filmele Decadei, Septem- 
brie, în timpul întliniri interpreților filmu- 
lui — Eugenia Bosinceanu, Anda Onesa, 
Geo Costiniu și Constantin Guriţă — cu 
spectatorii. În suita unor luări de cuvint 
în care, dincolo de marea satisfacție expri- 
mată, cum se obișnuiește în astfel de pri- 
lejuri, de ambele părți, n-ar fi fost nimic 
aparte de semnalat, a luat cuvintul profe- 
soara Böjte Kozma Lidia. Care a comunicat, 
printre altele, în treacăt, că este autoarea 
unui studiu sociologic și de filmologie, 
intreprins prin cercetarea preferințelor cine- 
matogratice a nu mai puţin de 700 de elevi 
de la Liceul industrial nr. 1 din Reghin, 
studiu pe care îl extinde în prezent, pină 
la 1000 de «subiecți», spre a-i cuprinde 
si pe seraliști. 


Se nasc și la Reghin filmolog 


Rod al unui an de muncă, fără altă ra- 
tiune aparentă decit pasiunea pentru film 
şi dorința de a lumina accesul altora spre 
această artă (profesoara Böjte Lidia işi 
finalizează cercetările cu concursul soțului 
său care, de profesie fizician, joacă rolul 
de «calculator», studiul a fost prezentat 
mai întii, ne informează autoarea, la Cena- 
clul literar în limba maghiară de la Clubul 
tineretului din Reghin, în prezența unor 
critici de film de la ziarele «Steaua roșie» 
şi «Vörös Zaszi&» din Tg. Mureș și a unei 
brigăzi culturale din București. (— După 
ce-am citit studiul acesta, le-a plăcut foarte 
multi! — Dar în ce ordine de preocupări 
l-aţi făcut. Ca obligaţie protesională? 一 
Nu, nul Ştiţi, eu... mă preocupă filmul. 
În atară de lingvistică, mă mai preocupă 
şi filmul, am foarte multe volume şi citesc 
mult despre film). 

Studiul colegei noastre din Reghin, tra- 
dus şi prescurtat pentru revista «Cinema», 
se deschide cu o expunere de motive din 
care cităm: «Pentru a deveni, din simpli 
admiratori ai cinematografului, spectatori 
avizaţi, avem nevoie de anumite cunoștințe 
teoretice cu ajutorul cărora filmul nu va 
mai insemna pentru noi numai o distracţie 
ieftină, ci va contribui din plin la formarea 
gindirii noastre, la dezvoltarea simțului cri- 
tic şi estetic». «Să facem ca din rindurile 
tineretului să crească spectatori exigenți, 
care să meargă la spectacole nu numai 
pentru a ride, a uda trei batiste sau pentru 
a fi impreună pe întuneric». 

Chestionarul distribuit la 1000 de «su- 
biectis (300 de răspunsuri sint încă nepre- 
lucrate) a fost compus din 16 întrebări, iar 
răspunsurile — clasificate metodic, ca în 
cele mai specializate cercetări, după sex, 
virstă și — de asemenea — după media 
anuală obținută de respectivii elevi la şcoa- 
lă 


nema 


Unele Intrebări au un caracter aplicativ, 
presupunind citarea de titluri şi autori. 
De pildă, întrebarea nr. 4: «După părerea 
ta, care este cel mai reușit film romă- 
nesc și care este cel mai slab?». Dintre 


haine de lucru 


Colocviul revistei „Cinem 
în județul Mureş 


1000 de elevi 
români și maghiari 
şi o pasiune: cinefilia 


cele 84 de filme românești citate ca reușite 
de elevii din Reghin: 

e pe primul loc se situează Mihai 
Viteazul, singurul pomenit de mai mult 
de o sută de ori, ceea ce o determină pe 
colaboratoarea noastră mureşană să scrie 
cu justețe: «Ne dăm seama că tinerii pre- 
feră filmele inspirate din istoria poporului 
român». În fruntea listei filmelor celor mai 
slabe, se află Trei zile și trei nopți. 

La punctul 10, chestionarul indica: «Scri- 
eți numele unui regizor român și al unui 
regizor străin». Deşi regia și numele re- 
gizorilor li interesează, deocamdată, în 
foarte mică măsură pe tinerii noștri 一 
apreciază Böjte Lidia 一 

@ 71,5% dintre elevii chestionaţi au putut 
să citeze numele cite unui regizor român; 

O dar numai 32,5% dintre ei cunosc re- 
gizori străini. 

Dintre regizorii români, de cea mai mare 
popularitate se bucură Sergiu Nicolaescu 
(din 700 de elevi, 372 îl cunosc şi ca regizor). 
Urmează (alfabetic): Elisabeta Bostan, 
Mircea Moldovan, Francisc Munteanu, 
lon Popescu Gopo, Dan Piţa Dintre 
realizatorii străini, pe primul loc se află 
Charlie Chaplin (77), urmat la mare distanță 
de John Ford (20), Vittorio De Sica (14), 
Hitchcock (8), Elia Kazan (6) şi Ingmar 
Bergman (5), dar lista altor regizori, citați 
cel puţin o dată, e amplă: Fellini, Wajda, 
Jancsă, Bondarciuk, Antonioni, Kramer 
Coppola, Cukor, Korda, Welles 


80% dintre e i 
ar frecventa un eclub 


Cele mai multe dintre intrebările formu- 
late în cadrul acestei cercetări filmologice 
incearcă să descopere mecanismul opțiu- 
nilor elevilor, criteriile după care ei se con- 
duc în alegerea și aprecierea filmelor. Din 
răspunsurile la una dintre întrebările de 
acest tip, rezultă că: 

© marea majoritate a școlarilor aleg 
filmele după producție (tara de origină) 
şi după actorii de pe afiș. 

În ceea ce privește aprecierile de după 
vizionarea filmelor, 

e 34% dintre elevii chestionaţi consideră 
filmul bun pentru că i-a impresionat jocul 
actorilor; 

e 27% pun calitatea filmului în legătură 
cu intensitatea acțiunii; 

@ 16,7% pretind o Intelegere limpede a 
subiectului și se declară astfel satisfăcuţi. 

@ Mai sint reținute, in ordine, următoarele 
tipuri de aprecieri: palpitant, interesant, 
are bătăi, aventuros, de actualitate, de dra- 
goste, colorat, real, muzical, distractiv, cu 
sfirşit fericit. 

«După cum vedem, comentează autoa- 
rea, argumentele sint foarte variate, dar 
accentul cade pe actori și pe acțiune». 
Fără a se mulţumi cu aritmetica răspunsu- 
rilor, semnatara studiului extrage din ele 
diagnosticuri etice sau pedagogice și pro- 
pune soluții. «Cultul vedetelor, remarcă 
de pildă profesoara Böjte Kozma Lidia, 
devine periculos atunci cind protagonistul 
de pe ecran este imitat în manifestările 
sale exterioare — gesturile, îmbrăcămintea, 
freza — și nu în caracterul și comportarea 
sa. Spectatorul pentru care primează îm- 
brăcămintea elegantă, interioarele luxoase 


și mașinile superlungi, judecă după aceste 
criterii şi filmele valoroase, care mizează 
pe alte efecte și sugestii, dind greș în apre- 
cierea sa». 

Perspicace, autoarea multiplică și nuan- 
țează întrebările, tinzind la o adevărată 
radiografie psiho-sociologică, prin care să 
surprindă nu numai conturul general al 
celui cercetat, dar și golurile ascunse și 
simptomele Ingrijorătoare. Astfel, consta- 
tăm că frecventa elevilor la cinematograf 
este, în zona respectivă, destul de ridicată: 
3 一 4 filme pe lună, în medie. Dar cei care 
depășesc cu mult acest nivel, ajungind 
la peste 8 filme lunar, nu sint neapărat 
dintre elevii buni la învățătură, ci mai 
degrabă invers. Excesul apare ca rezultat 
al unei preocupări unilaterale, în lipsa unor 
criterii selective («merg la cinema ca să 
treacă timpul», cu preferinte marcate pen- 
tru filme ca Zorro sau Vandana). Răspun- 
surile de acest tip sint coroborate, firesc, 
cu notele mici din catalog și cu sărăcia 
lecturilor literare. În aceeași ordine de idei, 
allăm că numai 10% dintre elevi s-au arătat 
in măsură să spună ce este montajul de 
tilm. 

Îndemnaţi, la un alt punct, să propună 
teme de film, 

e tinerii cinefili preteră dragostea 
(citată, printre alte teme virtuale, în 89,2% 
dintre chestionare), apoi sint preconizate 
filmele de aventuri (44%) şi cele istorice 
(43,5% — totalul procentajului e superior 
lui 100, fiecare elev cerindu-i-se mai multe 
sugestii). Dar, puşi in fața unei altfel de 
întrebări, cu alură programatică («De ce 
te duci la cinematograt?») 

@ cei mai mulți se reculeg și răspund 
«ca să învăţ ceva». 

În fine, din acest laborios studiu (care 
are multe alte puncte și subpuncte, cu cla- 
sificări şi clasamente), reținem că: 

e 80,5% dintre cei care au răspuns la 
chestionare doresc să știe mai mult 
despre a șaptea artă și ar frecventa un 
cineclub sau anumite cursuri de este- 
tică a filmului. 


ă laudă» 


Printr-un nesperat racord de idei, tocmai 
activitatea cinecluburilor, la care se referă, 
în încheiere, studiul mai sus prezentat, a 
constituit primul punct de pe ordinea de zi 
a colocviului de la sediul Comitetului oră- 
şenesc de partid Reghin. 

$omodi Antoaneta, secretară a Comi- 
tetului orăşenesc de partid Reghin: Avem 
mai multe cinecluburi în oraş — la Casa 
de cultură, la Clubul tineretului şi în trei 
Intreprinderi. La Întreprinderea de utilaje 
şi piese de schimb, cineclubul are mai 
multă experiență și a realizat pină acum 
aproximativ șase filme, printre care Prie- 
tenul noului angajat În afara acestei 
activități de producţie, încercăm să con- 
tribuim pe plan local, cu ajutorul Intreprin- 
deril cinematografice județene, la instruirea 
spectatorilor cu un minimum de cunoștințe 
necesare intelegerii artei ecranului. Avem, 
în acest scop, un curs de cultură cinema- 
togratică la Clubul tineretului. 


Pe locul în 


Pataki Ştefan, şef al biroului retea 
programare al Întreprinderii cinematogra 
fice județene; Sint peste 300 de cineftili- 
cursanţi, aici la Reghin, mulți dintre ei 
oameni maturi, din întreprinderi şi institu- 
ţii. Pentru ei aducem lunar conferențiari 
de la Tg. Mureş, ca Olah Tiberiu, de la 
institutul pedagogic și Zeno Fodor, de la 
Teatrul de Stat, care sint și critici de tilm. 
semnind cronicile cinematografice in ziarele 
județului nostru, «Steaua Roșie» și «Vörös 
Zaszl». Cronicile apar săptăminal, in ziua 
de miercuri... 

— Aveţi o zi fixă, cind cronicile cine- 
matogratice pot fi găsite în ziarele ju- 
dețului? Este tocmai ceea ce își doresc, 
dar nu totdeauna cu succes, și cinefilii 
din alte judeţe. 

Pataki Ştefan: La noi, în fiecare miercuri 
apar cronicile — în limba română scrise 
de Zeno Fodor, iar în limba maghiară de 
Olah Tiberiu. 


Galpal Suzana, directoarea Întreprin- 
derii cinematografice județene: Noi con- 
siderăm aceasta ca foarte firesc. De ani 
de zile, Întreprinderea cinematografică iu- 
dețeană colaborează cu acești doi critici. 
Ei sint prietenii noştri cei mai apropiaţi. 
Dar prietenia nu Înseamnă că ei laudă pur 
și simplu filmele. În mod permanent, fără 
nici o nouă invitație, în zilele de luni, la 
orele 11, la primul spectacol, acești doi 
critici vin și vizionează filmul care consti- 
tuie premiera săptăminii, Și în fiecare 
miercuri, apar concomitent cronicile — în 
limba română și În limba maghiară, Pot să 
vă spun că sint cronici scrise cu obiectivi- 
tate şi exigenţă. Uneori ne critică și pe noi, 
Întreprinderea cinematografică județeană, 
cum s-a intimplat cind am făcut o schim- 
bare de repertoriu, scotind din programare 
unele filme valoroase și înlocuindu-le cu 
altele, mai spectaculoase, ca să realizăm 
planul la încasări. Ne-au criticat pentru 
această orientare greșită — greșită mai 
ales dacă ținem seama că la noi în județ 
există o preocupare deosebită pentru ca- 
litatea muncii educative. Aș vrea însă, 
neapărat, să vă mai spun că cei doi prieteni 
critici nu se limitează la scrierea cronicilor. 
Ei conduc cursurile «Prietenii filmului», 
fac expuneri şi coordonează dezbaterile 
de după vizionarea unor filme, atit în Tg. 
Mureş, cit şi în județ, aici la Reghin, la 
Sighişoara şi în două comune mari care 
sint orase în devenire — Miercurea Niraj 
şi Singeorgiu de Pădure. 


— Activitatea dumneavoastră exem- 
plară se recomandă și se laudă de la 
sine. Vă rugăm însă o precizare: toate 
acestea sint activități obștești? 

Galpal Suzana: Exclusiv obștești, des- 
făşurate numai in virtutea unei chemări 
interioare față de această artă. Nimeni nu-i 
obligă la nimic pe conferenţiari — doar 
pasiunea, prietenia şi colaborarea! 

Pataki Ştefan: La ultima intilnire, aici, 
la Reghin, cu criticul Zeno Fodor, a fost 
prezentat în reluare filmul românesc Nunta 
de piatră de Dan Piţa și Mircea Veroiu, 
iar discuția care a urmat i-a captivat în 
așa măsură pe toți, incit s-a prelungit pină 
noaptea tirziu. 

— Sint dezbateri sau cursuri cu ca- 
racter permanent? 

Galpa! Suza Sint cursuri lunare, cu 
o durată de doi ani şi am ajuns să avem 
chiar și absolvenți — anul trecut am dat, 
ca să spunem așa, prima promoție a cursu- 
lui «Prietenii filmului». Dar nici absolvenții 
nu sint uitaţi. La cererea lor, continuăm 
activitatea de inițiere cinematografică, atit 
pentru completarea cunoştinţelor teoretice 
şi educarea spiritului critic, cit și sub forma 
practică, a studierii aparatului de filmat şi 
a realizării de filme. Cu ajutorul Inspecto- 
ratului şcolar judeţean, a fost achiziţionat, 
nu demult, un aparat de filmat pentru 
absolvenții cursului, așa că, cine știe, în 
cele din urmă, cinefilii noştri s-ar puta 
să devină cineaști. 

Ceea ce era de demonstrat. 


Valerian SAVA 


În reluare şi în dezbatere, la «Prietenii filmului» 
Nunta de piatră 


în preferințele elevilor de la Reghin: 
Mihai Viteazul 


ae a 


S-ar părea că e imposibil ca 
un artist — fie chiar și de ge- 
niu 一 să nu «vină» de unde- 
va, adică să nu plece, dacă 
nu de la veritabile modele, 
pe care la început să le imite, 
măcar de la atracția și admi- 
ratia fată de anumite opere, ṣi nu de altele. 
fată de anumiţi maeștri și nu de alții. S-ar 
părea că e imposibil ca un critic (literar sau 
de artă) să nu plece, și el, de la o formatie 
precisă, cu influențe detectabile în cimpul 
ideologiei şi al gustului, dar și al itinerariu- 
lui metodologic. În general, s-ar părea că 
nu există o cultură naţională fără o proprie 
matrice care nu e doar stilistică sau, mai 
bine zis, care cuprinde în sti! și o orientare 
filozofică, şi o mentalitate ca reflex moral 
al societății, și un orizont de cunoaștere — 
toate specifice. Într-un cuvint, s-ar părea 
că despre orice om de artă şi de cultură, 
chiar dacă nu se poate afirma riguros în- 
cotro se îndreaptă pe spirala dezvoltării 
sale, se poate în schimb stabili de unde 
provine din punct de vedere cultural, pe 
ce lecturi de căpătii și de specialitate își 
întemeiază gindirea, de ce fel de experiențe 
îşi leagă treptata formare a unui ideal de 
viață și de artă, in ce porțiuni de medii, în 
ce cercuri și-a verificat primele opțiuni și 
primele încercări creatoare. 

Cu toate acestea, cineaștii români — în 
stera lor se cuvine a fi incluși: regizorii, sc: 
nariştii, operatorii, actorii, criticii şi nu în 
ultimul rind producătorii — au răsturnat 
o asemenea regulă. În legătură cu ei s-ar 
putea eventual ghici incotro se îndreaptă 一 
cei mai mulți spre o mediocritate aproape 
sigură — dar nicidecum de unde se trag 
Deşi marea lor majoritate, mă refer de data 
aceasta mai ales la regizori, este diplomată 
a institutului de învățămint superior, ei par 
a sosi de nicăieri sau, eventual, mai exact, 
fiecare se ivește de parcă de după cite un 

It colț al esteticii şi al practicării artelor. 
ntr-adevăr, ce leagă — desigur, ca humus 
comun în merinde pentru viziuni ale reali- 
tății și pentru crezuri artistice — un film 
al lui Mircea Drăgan de un film al lui lulian 
Mihu, un film de Mircea Mureșan de unul 
al lui Gheorghe Vitanidis? Sau, pentru a 
aduce în discuţie şi generația următoare, 
un film de Dan Pita de un film al «perechii» 
sale, Mircea Veroiu? Foarte greu de spus. 

Cu atit mai binel, va exulta entuziasmată 
orice persoană cumsecade; înseamnă că 
regizorii români, cineaştii noștri, sint ori- 
ginali, se diferențiază net unul de altul, 
reprezintă individualități sau chiar perso- 
nalități de sine stătătoare, perfect inedite 
şi autosuficiente. De fapt, plutește parcă 
peste cinematografia noastră un dulce ega- 
litarism: toți sint superiori tuturor, nimeni 
nu e inferior nimănui, nimeni nu recunoaște 


ticele wvirturi». 


Mai multă seriozitate şi mai puține 
ifose! 


că datorează ceva nimănui, nici practic, 
nici teoretic, în materie de arta filmului. 


Problema e reală și mai serioasă decit 
s-ar crede. Nu e vorba de a se nivela gustu- 
rile şi de a se teși talentele, vocaţiile efective. 
E vorba, Inainte de toate, de însăși posibili- 
tatea de a ne intelege între noi, de a dispu- 
ne — dincolo de notele si accentele subiec- 
tive — de un fundamental limbaj comun, 
de un mănunchi de criterii larg acceptate, 
ba chiar și de o terminologie tehnică uni- 
tară, în defect și ea pină la ora de faţă. 
Avem nevoie urgentă și imperioasă, cred, 
de a insista acum asupra tuturor elemente- 
lor apte să coaguleze o matcă, un climat 
impregnat de fermenți culturali şi «profe- 
sionali» omogeni. Abia de pe platiorma 
unui fond comun de informaţii și de cu- 
noaștere esențială (dacă nu elementară), 
asimilată și verificată în dezbateri colective, 
în discuții publice, își vor lua zborul auten- 


Înainte de toate,să ne înţelegem 


Fiecare poet sau fiecare critic este liber 
să aibă ca liric preferat pe Eminescu sau 
pe Blaga, iar ca teoretician preferat pe Ma- 
iorescu sau pe  Dobrogeanu-Gherea sau 
pe Lovinescu, dar nu poate, cu nici un preț 
să-şi permită ignorarea părții împinse si 
abandonate în umbră. Cind nu sint în joc 
mari personalităţi, în domeniul criticii mai 
cu seamă, se constituie în criterii «poeti- 
cele» acestora, «sistemele» lor estetice: 
precum, de exemplu, concepția despre 
scenariu la Pudovkin și la Eisenstein, sau 
cea despre montaj. O întreagă civilizație 
estetică cu toate orientările si tendințele ei 
actuale — firește deloc scutite de contra- 
dicţii și polemici — cum e aceea a artei 
italiene se sprijină pe triada De Sanctis- 
Croce-Gramsci, fie că se militează în rin- 
durile marxismului, fie că se acţionează 
în alte direcţii. Se amenajează astfel un 
«loc deputat» pe care este posibilă intele- 
gerea, comprehensiunea reciprocă, pe te- 
me teoretice și chiar practice. 


Drumul întortocheat al trezirii la realitate 
(Ediţie specială de Mircea Daneliuc, cu Ștefan Iordache) 


Începind cu acest număr, revista noastră deschide o nouă rubrică, intitulată 
«Dicţionar cinematografic». Propunindu-şi să prezinte sintetic pri 
concepte și termeni cu care operează teoria filmului, ea se adresează publicului 
larg, în ideea de a contribui la îmbogățirea culturii sale cinematografice. 


Sosirea congresiștilor la 
Neuville-sur-Sa6ne și Con- 
S gig ie d-lui Sonan că 
NA d range, cel ou 
a scurte filme pe care Louis 
Lumière le realizează în iunie 
1895,cu prilejul Congresului 


societăților franceze de fotografie, consti- 
tuie primele explorări ale unui teritoriu 
cinematografic vast, de o bogăție inepui- 
zabilă: actualitățile. 

1. De la experiențele lui Lumière și pină 
astăzi, ataşamentul pentru concret, sen- 
sibilitatea la imediat, capacitatea cinemato- 


grafului de a capta evenimentul și-au găsit 
in filmul de actualități o expresie directă. 
Dorindu-se «o fereastră deschisă asupra 
lumii», primele actualități — produse de 
Lumiere, de casele Pathé şi Gaumont în 
Franţa, de firmele Edison, Biograph și Vi- 
tagraph în S.U.A.. de Oskar Messter în 
Germania, de Vittorio Calcina în Italia, de 
Paul Menu la noi, în mai 1897 — orientează 
decisiv filmul înspre zonele de prim inte- 
res ale vieţii sociale, politice, economice 
şi culturale, I așază sub semnul «tendinței 
realiste» despre care vorbea Kraucauer, 
îi dă şi îl educă simţul cronicii. Momentul- 
cheie în evoluția genului se plasează în 
1908, cind Charles Pathé editează Pathé- 
Journal, dovedindu-se încă o dată credin- 
cios vechii sale devize: «Cinematogratul e 
teatrul, şcoala și ziarul de miine». Pathé- 
Journal reprezintă intiia încercare de a 
organiza într-o stroctură diversele «subiec- 
te», de regulă reportaje realizate pe viu din 
actualitatea internă și internaţională, plină 
atunci prezentate izolat. Luind drept mo- 
del presa scrisă, cu marea ei diversitate de 
rubrici, înglobind corespondențe în ima- 
gini primite de pe întreg mapamondul, 
formula experimentată de Path6-Journai 
va deveni clasică, modificindu-se prea pu- 
țin de-a lungul timpului. Dintre contribu- 
tlile inovatoare, două rămin fundamentale: 
cea a lui Dziga Vertov şi cea a lui Germaine 
Dulac. 
2. Autor al faimoasei serii Kinopravda, 
incluzind 23 de numere realizate între 1922 
“si 1925, Dziga Vertov centrează subiectele 
de jurnal pe o unică temă (condiţia femeii, 
viața pionierilor, personalitatea lui Lenin), 
conferă filmelor un puternic accent liric, 
caută soluții Indrăznețe de montaj, dă inser- 
tului o precisă funcţionalitate retorică. 
Astfel Vertov face pasul de la jurnalul 
de actualități la filmul de montaj, specie 
distinctă a documentarului; folosind actua- 
litățile ca documente cu valoare istorică, 
filmul de montaj reelaborează materialul 
de cronică în funcţie de o nouă intenție 


___https://biblioteca-digitala.ro 


Pe cine se sprijină critica noastră de film, 
pe ce tradiții estetice? Din nou, greu de 
spus. lată de ce există și persistă un con- 
sistent fascicol de probleme — ideologico- 
estetice în primul rind — pe care critica, 
şi în general, suflarea noastră cineastă le 
lasă nerezolvate, asupra cărora ezită să se 
pronunțe cu gravitatea necesară sau pe 
care le amină. De exemplu: situația scena- 
riului cinematografic, după cum se ştie 
punct nevralgic, dureros, care barează ac- 
cesul mai rapid la o calitate nouă filmelor. 
Este scenariul un gen literar? Trebuie să 
apelăm pentru elaborarea lui numai la 
scriitori? Se poate învăța, şi cum, «meseria 
de scenarist», dacă aceasta există cu ade- 
vărat? Sau, o altă chestiune de bază: te- 
mele și subiectele filmelor făcute şi de făcut, 
Sint ele importante, centrale? Chaplin, 
care «venea» din lumea spectacolului, adică 
de la meseria de actor, și Incă de varieteu, 
știa foarte bine, ajuns la maturitate că 
«pentru a face o operă mare, trebuie aleasă 
o temă mare»: știa lucrul acesta de la Mel- 
ville, unul din «modelele» sale, unul din 
«dascălii» săi preferaţi, alături de Sha- 
kespeare, Moliere, Dickens. 

Cit de aproape este oare ziua cind vom 
putea scrie despre un cineast român, des- 
pre oricare, că atit din propriul său credo, 
cit și din realizările sale filmice concrete, 
se va desprinde un «reper», un «model»? 
Să zicem 一 In afară de Eminescu, Creangă, 
Caragiale, Arghezi si Blaga, poeţi absolufi 
— un Odobescu sau un Camil Petrescu, 
un Titu Maiorescu, un Ibrăileanu, un Tudor 
Vianu sau un George Călinescu? 

Ne trebuie mai multă modestie și mai 
puține ifose de «creatori». Şi mai multă 
seriozitate. Şi convingerea că nimic cu 
adevărat important nu se poate obține nu- 
mai din meseria strictă, din răsuflarea arti- 
zanală, oricit de bine deprinsă ar fi. Mă 
gindesc și la acei cronicari care — culmea 
nonsensului! — mai refuză cultura, propu- 
nind chiar diviziunea «știinţitică» în critici 
cultivați și critici necultivaţi, pasă-mi-te, 
la fel de viabili și unii şi alții. Şi merg înainte 
cu capul sus. Căci nu e greu, ba chiar 
prea uşor e să ţii sus un cap gol! 

Din pagina aceasta de revistă ne vom 
strădui să stabilim rind pe rind, ce e de 
făcut pentru a spori calitatea intelectuală, 
formația teoretică şi estetică a cineaștilor 
noştri, nivelul cultural al unora încă,aproxi- 
mativ, oprit la un şoi de «cit-de-citism» 
comod și șmecher. Înainte de toate, ca să 
ne putem înțelege și cunoaște între noi, 
repet, şi înțelegindu-ne să colaborăm mai 
eficace şi dacă nu vom izbuti să ne iubim, 
cel puțin să ne stimăm unul pe altul, să 
respectăm opinia fiecăruia. 


Florian POTRA 


expresivă. 

Dincolo de activitatea practică pe care a 
destășurat-o la «France-Actualites Gau- 
mont», Germaine Dulac contează printre 
cel mai avizaţi teoreticieni ai jurnalului de 
actualități. Publicat în 1934, eseul Valoarea 
educativă și socială a actualităților fixea- 
ză principalele exigente pe care trebuie să 
le satisfacă aenul. lată-le: 


e bogăția informaţiei, sprijinită pe un 
larg schimb internațional de «ştiri», de 
corespondențe. «A vedea un jurnal de ac- 
ali inseamnă a participa la viaţa întregii 
umi»; 


e caracterul obiectiv al informației, me- 
nit să contribuie la o cunoaștere exactă a 
realităților de pretutindeni, să înlesnească 
dialogul dintre culturi, să apropie popoa- 
rele; 


9 varietatea rubricilor, «izvor de educaţie 
şi de știri în stare să trezească interesul 
tuturor claselor și al tuturor națiunilor». 


3. În pofida stabilității lui de structură, în 
pofida tradiţiei indelungate și prestigioase, 
jurnalul de actualități se vede concurat as- 
tăzi, din ce In ce mai energic, de televiziune. 
În multe țări, producţia de actualități a trecut 
încă de pe acum în sarcina «presei televi- 
zate». Adresindu-se unui public mult mai 
numeros, dispunind de posibilități mult mai 
ample în ceea ce privește captarea eveni- 
mentului (transmisia în direct a deschis 
reportajului perspective nebănuite), tele- 
viziunea — experienţa noastră stă în aceas- 
tă privință mărturie — s-a dovedit capabilă 
să asigure o informare infinit mai rapidă, 
mai promptă. Dacă televiziunea a reușit 
să incorporeze actualitățile, aceasta s-a 
intimplat pentru că promptitudinea înseam- 
nă, de fapt, eficiență sporită în utilizarea 
socială a informaţiei. 


George LITTERA 


Filmul românesc si creatorii săi 


] În unele ţări cu o veche tra- 
diție cinematografică, «dia- 
loghistul» e o meserie aparte, 
cineva are în mod special 
sarcina ca ceea ce spun eroii 
să fie firesc, pregnant. Ceea 
ce fac eroii — e treaba altora. 
Personal, nu cred în eficacitatea absolută 
a acestei «diviziuni a muncii» — un om să 
fie cu epicul, altul cu foneticul 一 dar, ori- 
cum, existența unei asemenea specializări 


finema 


filmele poetului 


Divina artă 
a dialogului 


arată importanţa care se acordă dialogului. 

Un actor Imi mărturisea o dată: 

— Nu există pentru un actor nenorocire 
mai mare decit să i se pună la îndemină 
un dialog nefiresc, devii şi tu nefiresc, limba 
ti se împleticește, totul se năruie în fața ta. 
Nu se poate ca un dialog să debuteze cu 
«deoarece» sau «fiindcă», nu se poate ca 
în împrejurări dintre cele mai firești, neolo 
gismele să se înghesule la gura ta... Nu 
poți să vorbești prețios, savant, cind treci 


actorul, trupul ideii 


Concert pentru 


Îndepărtindu-se de literatură 
ori de plastică, de artele așa. 
zis «surori», filmul se apro- 
pie uneori — într-un punct 
foarte Inalt 一 de atit de străi- 
na (în structurile ei aparente) 
muzică. Jocul actorilor (al 
anumitor actori, într-un anume tip de film 
şi de viziune regizorală) poate fi urmărit 
şi el, în momentele sale privilegiate, precum 
un concert pentru două viori, în care virtuo- 
zitatea uneia nu-şi ajunge sie însăși, con- 
ditia esenţială a împlinirii fiind replica celei- 
lalte, dialogul, zborul comun. Cu astiel 
de ochi şi de urechi i-am privit și i-am ascul- 
tat pe băiatul şi fata din filmul lui Timotei 
Ursu, Septembrie, pe Vali şi Anişoara, 
respectiv Geo Costiniu și Anda Onesa 
La vremea premierei, am fost captati mai 
mult de prezența neobișnuitei debutante, 
«nedreptățindu-l», oarecum (mă refer la 
temperatura elogiilor, nu la conţinutul lor) 
pe Costiniu, actor care posedă, se vede 
limpede, un mic laborator personal, în care 
instrumentele inteligenţei îi sint întotdea- 
una la Indemină. Mi se pare însă că acel 
«curat sunet al perfecțiunii» — cum spunea 
poetul — în materie de interpretare, apar- 
ține dialogului dintre cei doi și nu «apar- 
teurilor», osmozei tesute din replici ce nu 
par răspunsuri la Intrebări, ci întrupări 
deosebite ale aceluiași gind. Curiozitatea 
cordială, stinjenită, liniștea reală a fetei 
sint un suport, un revelator al liniștei apa- 
rente a băiatului. Purităţii ei absolute îi 
corespunde nostalgia purității pe care o 


două viori 


mai poartă cu el, eroul. Celor citeva adevă 
ruri elementare pe care le stăpinește eroina, 
le stau, față în faţă, posibilele adevăruri ale 
băiatului. Din acest joc subtil al esenţelor 
și al aparenţelor — niciuna dintre ele nefiind 
proprietatea privată a unui singur perso- 
naj — răsar germenii acelor stări al căror 
nume nu-l găsim foarte ușor, sugestiile 
plutind între autenticitate și poezie. Inter- 
preții aşează, incă de la prima apariție a 
acestui cuplu tragic, întiinirea dintre El și 
Ea sub semnul complementarității, al me- 
daliei căreia i se restituie reversul. În cafe- 
neaua filmată la un ceas neprielnic, al ab- 
sentei oamenilor, Anişoara și Vali aduc în 
prim-plan două tipuri de singurătate: cea 
inconștientă și cea dureros mascată. Fata 
ingină cuvinte unicului vizitator al barului, 
băiatul le ascultă pentru a-și alunga pro- 
priile ginduri. În plimbarea premonitorie 
prin fața pietrelor funerare de la mare, pro- 
tagonistul simulează singele rece, lectura 
impasibilă a mesajelor eternității; eroina 
nu cunoaște tactica refugiului, o nedeslu- 
şită spaimă dictindu-i să se îndepărteze 
de acel loc. Desigur, se poate spune că 
toate aceste demersuri sint intrinsece fil- 
mului în sine, că ele alcătuiesc însăși 
substanța lor, că nu aparțin exclusiv lu- 
crării actoricești. Fără talentul și intuiţia 
particulară a lui Geo Costiniu, a Andei 
Onesa, elanul și discursul regizoral ar fi 
înfățișat ochilor noștri şi acea parte căreia 
îi stă bine să fie acoperită de lună: scheletul 


metodologic. 
Magda MIHĂILESCU 


prin mari încercări; cind într-un film am 
săvirșit imprudența de a întreba partenera 
dacă mă mai iubește, ea mi-a trintit-o de la 
obraz... «Acum e relativ tardivi» Dacă răs- 
pundea omenește: «E prea tirziu», suferința 
ar fi părut convingătoare. 

Ce se naște din pisică, şoareci mănîncă 
— o acţiune forțată, artificială naşte, la 
rindul ei, un dialog fad, inexpresiv, pre- 
tios.. S-a acreditat, la un moment dat, 
ideea că un dialog plin de naturalete ar 
putea salva o intrigă sintetică, contra- 
făcută, Au existat și asemenea cazuri cara- 
ghios-bizare, cind interpreții vorbeau cu un 
ton firesc despre tot felul de parascovenii 
incredibile. Ridicolul se naște spontan în 
asemenea împrejurări: e ca şi cum ai pro- 
nunţa în somn atit numele cit și pronumele 
iubitei sau iubitului... Una e dacă spui: «O, 
Maria»... și altceva dacă spui: «O, Maria 
Dumitrescu...» 

Excesul de firesc, de diurn, dacă ne pu- 
tem exprima așa, duce la aceleași efecte 
comice involuntare ca şi prețiozitatea. Sint 
filme istorice încărcate de figuri ilustre, în 
care naturalețea ne deranjează. Îmi amin- 
tesc că Într-un film, Baudelaire a bătut la 
usa casei lui Chopin, cu care prilej a avut 
loc aproximativ următorul dialog: 


Regizorul 


profesiune de credință 


- Domnul Chopin e acasă? 

— Nu, a plecat. 

— Unde? 

— Mi se pare că la domnul Balzac. Dom- 
nule Baudelaire, cred că cel mai bine e 
să reveniţi pe la cinci... 

Aşa o fi fost, Insă după cum se vede și 
prea multă naturaleţe strică. 

Dialogul de film cere cu totul alte legi 
decit cel din proză sau chiar cel din teatru. 
O frază à la Proust ar fi greu asimilată de 
film, oriclte adincimi ar ascunde. 

Fraza trebuie să fie în mişcare. Excesul 
de interiorizare o poate face — datorită 
imaginii — ridicolă, deși ea în sine, poate 
să fie memorabilă. Există o dorinţă firească 
de acțiune a spectatorului de film: dacă 
personajele meditează numai ca să-și do- 
vedească unul altuia cultura și sensibili- 
tatea, fără să fie slujite de o dramă limpede, 
energică, eșecul este asigurat. Personajele 
vorbesc uneori prea mult. Ceea ce se poate 
ierta unor femei adunate la o birfă și la o 
cafea, nu se poate ierta unor eroi de film. 

Şi să nu uităm că și tăcerea îşi are tilcul 
şi rostul ei... 


Teodor MAZILU 


Nimic 


fără credinţă 


Fiecare film reprezintă o 
aventură în lumea de tăce': 
şi șoapte a visurilor mele 

Din lupta indirjită cu liniile 
şi culorile, se nasc, rind pe 
rind, personajele și decoru- 
rile filmelor mele. O linie, o 
culoare, un cuvint, o mișcare, uneori un 
simplu semn, pot constitui punctul de 
plecare pentru un film de desen animat. 
Fiimul Vinătoarea a pornit de la o singură 
observaţie: o pisică nu mai vinează șoareci, 
ci tluturi... Realitatea imi dă mereu sugestii 
neaşteptate. Voi avea oare timpul să le 
lolosesc? 

Cită inţelepciune, cit echilibru, cită in- 
drăzneală există in arta noastră populară! 
Fără invenție, fără originalitate,totul devine 
zadarnic in munca noastră. Şi de fiecare 
dată trebuie să faci altceva, mereu altceva... 
Nici un experiment nu e zadarnic. Cind nu 
te aștepți, poate chiar sub o altă formă, va 
tisni pe ecran. 

Numai prin animație, linia se poate des- 
prinde de hirtie. Expresivitatea formelor in 
mişcare mă preocupă in permanenţă. Ur- 
măresc raportul mişcare-nemișcare, dar 
mai ales pauzele. Ele ritmează şi struc- 
turează filmul. Sugestiile ritmice muzicale 
imi deschid noi orizonturi pentru montajul 
filmului şi compoziția coloanei sonore. Mă 
interesează tensiunea fiecărei imagini, a 
fiecărui cadru, dar mai ales tensiunea fil- 
mului. Tensiunea ideii și a plasticii. Un film 
de animaţie trebuie să fie un semnal, abia 
„hceputul unei meditații la care e incitat 
spectatorul. Pentru că, totuși, cel mai dificil 
lucru rămine concretizarea unei idei in 


Inema 


eca-digitala.ro 


torme plastice, capabile să declanșeze stări 
emoționale. Urmăresc forța sugestivă a 
imaginilor, dar mai ales adevărul lor. 

Animatia poate fi și un joc pentru cel 
care o face. Cită strădanie și cit efort rămas 
necunoscut pentru acest joc frenetic! Esen- 
ftial mi se pare insă a face jocul tău, bun sau 
rău, pină la capăt; al tău și nu al altora. De 
aceea cred că, in bătăliile noastre esteti- 
ce, importantă rămine credinţa. Imi spun 
mereu: fără concesii altora, dar mai ales să 
fiu fără concesii față de mine. Înfringerile si 
victoriile vor rămine doar repere in drumul 
anevoios spre ceea ce nu se poate atinge. 
Caut să fiu consecvent și mă suspectez 
de inconsecvenţă. 

Meșterul Manole reprezintă o sinteză 
a destinului creatorului, a tăriei de a relua 
la infinit trudnica făurire de frumuseţe. 

Bun sau rău, am făcut fiecare film cu cre- 
dință și cit am putut mai bine. Cind toți 
membrii echipei reuşesc să se ințeleagă 
perfect — să mă ințeleagă perfect 一 cind 
nu mai există suspiciune și fiecare tremură 
pentru reușita filmului, abia atunci se pro- 
duce miracolul: desenul începe să prindă 
viaţă, să ajungă film. Poate cei care lucrăm 
pentru filmul de animaţie ar trebuie să avem 
modestia şi sentimentul anonimatului ar- 
tistic. 

Jean -Cocteau spunea: «Dacă poeţii ar 
acapara cinematograful, acesta ar deveni 
calea regală a poeziei». Înainte de a fi desen 
si mișcare, animația e gind, poezie, vis. 

Copiii inteleg perfect filmele de animaţie. 
Le simt. Ce ne facem insă cu cei mari? 


lon TRUICĂ 


Două biografii fascinante ! 
işi dau intilnire in acest film 
care are el însuşi, în spate, 
o viață de 30 de ani: amin- 
două acţionează simultan or: 
separat asupra spectatoru- 
lui, prin intermediul amănun- 
telor livreşti sau mitologice. 
rezultatul final fiind un cit se poate de agre- 
abil transfer de psihologii. Prima biografie 
este, fireşte, cea a personajului care domi- 
nă titlul, eroul unei vechi legende spaniole, 
Don Juan de Tenrio, tinărul nobil «liber 


- cugetător» — cum ar spune francezii, pe 


care o literatură populară l-a asociat chi- 
pului cuceritorului de protesie, dar pe care 
marii scriitori ai timpurilor — incepind cu 
Tirso de Molina — l-au investit cu o aură. 
dramatică tulburătoare. Molière il unge 
drept erou al unei drame a individualității 
exacerbate, «Don Juan» (sau «Ospăţul 
de piatră»), Byron și-l alege drept personaj 
al unui poem (neterminat), Shaw, in «Don 
Juan» (sau «Om sau supraom») îi oferă 
prilej de exercitare a ironiei, iar Camus vede 
în el un căutător al absolutului («Mitul lui 
Sisif»). Cea de a doua biografie «cu re 
zonanțe» este, se înțelege, a protagonis- 
tului, Errol Flynn, el insusi un aventurier 
de nobilă spiță, dacă ne gindim că a venit 
in cinematografie după ce traversase ca- 
riere care mai de care mai spectaculoase, 
ziarist, boxer, căutător de aur, pescuitor de 
perle, pentru ca, in plină glorie, să-și do- 
vedească curajul civic luptind in Spania, 
de partea forțelor republicane. Vedetă de 
mare farmec şi strălucire, din familia celo: 
care au ilustrat «epoca de aur» a Hollywoo- 
dului, Errol Flynn aparține actorilor care 


gala filmului canadian 


Sigur că prin două 
filme de animaţie —chiar 
mema dacă unul dintre ele 
poartă semnătura lui 
McLaren și este deci ie- 
şit din comun -—şi un 
film de ficțiune (chiar dacă cunoscut 
«din auzite», pentru că a figurat prin- 
tre peliculele de la Cannes, unde in- 
terpreta a fost onorată cu un premiu 
de interpretare) nu se poate totuşi 
vorbi elocvent despre o cinemato- 
grație de complexitatea aceleia de 
care dispune Canada. O cinemato- 
grafie extrem de dinamică, în plină 
afirmare, care ține să se determine și 
să se definească în raport cu alții şi 
în concordanţă cu solul ei, o cinema- 
tografie despre care se vorbește mult 
pe toate meridianele. Şi se vorbește 
pentru că, deşi nu produce un mare 
număr de filme, ea are o trăsătură 
proprie, are personalitate și ceea ce 
este vital pentru o școală (cinemato- 
graful canadian face școală), are un 
punct de vedere ce o fixează in peisa- 
jul cultural canadian ca și în peisajul 
cinematografic al lumii. O gală ca 
aceea la care am asistat la București | 
deschide o ferestruică spre o nouă 
planetă cinematografică: Metrofolia 
— cu inteligența şi acuitatea pe care 
le poate manipula admirabil un fiim 
de animaţie de citeva minute reușește 
să-ți schițeze sugestiv istoria sau mai 
degrabă evoluția unei țări ocupind o 
treime din noul continent — de la 
«descoperirea» lui pină la suprapopu- 
larea şi chiar suprapoluarea lui ac- 
tuală, un istoric în imagini-sinteză 


a căror trăsătură de unire este umo- | 


își dau oie 


“în acest film: 


a lui Don Juan, | 


și a lui Errol Flynn 


au inălțat cota de umanitate și demnitate 
a tipului de aventurier lansat de cinemato- 
graf, bravura-i fiind indisolubil legată de 
inteligenţă, de un vrednic neastimpăr. Nu 
intimplător el a fost, pe ecran, Robin Hood, 
Blood, Gentleman Jim, nu intimplător re- 
gizorul Vincente Alexander l-a văzut drept 
interpretul ideal al unui Don Juan in luptă 
cu propria sa legendă, căci eroul filmului 
nostru nimerește in budoare, fie din intim- 
plare, fie... tras de minecă,dar Don Juan 
fiind, îşi onorează renumele, consecințele 
dovedindu-se, cu precizie matematică, ca- 
“tastrofale: fiecare tribulaţie sentimentală 
se soldează cu zădărnicirea unei căsătorii 
princiare, importante pentru destinul şi 
relaţiile externe ale Spaniei. Cheia filmului, 
imprumutată din nuvela lui Herbert Delmas 
este, evident, ironică, însuși prologul a- 
nunţind o lectură a mitologiei donjuanești 
in deplină complicitate a jocului. Printre 
fapte «de spadă şi de inimă», printre intrigi 
de palat şi deturnări in numele pacitismu- 
lui şi al moralei — al căror campion este, 
firește, protagonistul, sint lansate spiri- 
tuale dialoguri, peste timp, cu mitul popular 
al eroului: «Se intoarce Don Juan. Aduce 
ciuma cu el?» — «Mai rău. Pe el insuși» 
Sau: «Voi fi o pildă pentru Spania». — 
«Ferească cerul Prin ritm, vervă, ironie 
şi prezență — neatinsă de ultragiile vremii 
— a lui Errol Flynn, filmul «Aventurile lui 
Don Juan» colorează inspirat afisul nos- 


tu. Magda MIHĂILESCU 


Un film de: Vincent Sherman. Cu: Errol Fiyon, 
Viveca Lindford, Alan Hale 


rul. Mierloiul lui McLaren este o de- 
monstrație stilistică şi nici de aici nu 
lipseşte umorul și mai ales geni 
Umorul lipsește poate în J.A. Martin 
— fotograf, dar lipseşte programatic, 
pentru că autorul (regizorul Jean 
Beandin) care tot o privire de istoric 
are și el, nu vrea să privească în u 
cu amuzament ca să reconstituie sal- 
tul din secol in secol şi din treaptă în 
treaptă spre impetuosul dar și plinul 
de probleme ritm al societăţii de astăzi, 
zisă şi de consum, ci vrea să se lase 
în ritmul peregrinant al fotografului 
său printr-o Canadă în aparență pas- 
torală și deja victimă a unor decalaje 
structurale; inechitatea condiţiei so- 
ciale. Autorul pare că ar vrea să adop- 
t atit un limbaj cinematografic, ci 
mai curînd optica fotografului său, 
transferind-o în film şi, făcind din 
peliculă, o succesiune de scene vi- 
vante, aşa cum le-ar reține un foto- 
graf de epocă. Nu este vorba deo 
lume a filmului, după cum nu poate fi 
vorba de personaje înțelese cinema- 
togratic, ci de nişte portrete, mai 
toate unidimensionate, a căror bio- 
grafie și posibilă evoluţie spectatorul 
este obligat să și le imagineze, ca și 
cum ar răstol un album: pornind de 
la o privire, de la o expresie, de la un 
gest. Înlânţuite și amplificate de pro- 
pria imaginaţie, ele pot sugera, dacă 
nu o poveste, inceputul unei epopei 
a vieţii în nordul rarefiat și, pe atunci, 
destul de inospitalier. Spectatorul tre- 
buie să imagineze el insuşi o poveste 
în flancul celei pe care o punctează 
doar filmul. Sentimentul este că J.A. 
Martin — fotograf îndeplineşte, ca 
strămoș al personajului fotografului 
de astăzi, personaj tipic al lumii mo- 
derne, un rol de pilot al curiozității de 
investigare a condiţiei rurale. Ceea 
ce face ca filmui să aibă o pondere 
mai mult din punct de vedere etno- 
grafic decit artistic. 

Mircea ALEXANDRESCU 


taiat 


[3 
j m 
i 


După ce westernul «whis- 
ky and soda» a domnit fără 
rivali timp de vreo şase de- 
cenii, cinematografiile eu- 
ropene au început să abor- 
deze, mai intii timid, apoi 
cu din ce in ce mai multă autoritate, acest 
gen considerat pină atunci tabu. 

Filmul regizorului Vladimir Vainstok, 
la a cărui realizare şi-au unit forţele trei 
studiouri (Maxim Gorki, Barrandov şi 
București) din tot atitea ţări, se caracte- 
rizează, deopotrivă, printr-o seamă de 
calități și cusururi. 

Din prima categorie face parte o bună 
cunoaștere a tipologiei genului. Cu excep- 
ţia cowboy-ului propriu-zis, mai precis a 
văcarului, toate posturile din schemă sint 
ocupate: căutătorul de aur cumsecade 
și cam naiv, cartoforul tenebros, bun pis- 
tolar şi oricind gata să se pună în slujba 
cauzelor drepte; femeia de moravuri u- 
şoare şi cu sentimente solide, care iu- 
beşte pentru prima oară şi se sacrifică 
pentru cel iubit; femeia de familie bună, 
nefericită în dragoste; bineinţeles, ban- 
ditul şi acoliţii lui, travestifi în oameni 
respectabili. Tot la rubrica «reuşite» tre- 
buie menţionate decorul natural, pus în 
valoare de ecranul panoramic, precum şi 
interpretarea asigurată în rolurile princi- 

ale atit de actori sovietici, cit şi români. 
mprumutindu-şi trăsăturile fizice și afec- 
tivitatea fetei «de condiţie», îndrăgostită 
de tinărul cu suflet de poet, dar cu apucă- 
turi de cartotor, și căsătorită din rațiuni 
materiale cu bogătașul fără scrupule, 
Maria Ploae vădește calitățile apreciate 
de noi în filmele anterioare: frumuseţe 
dublată de sensibilitate artistică și sobrie- 
tate în dozarea mijloacelor de expresie; 
obiectul dragostei sale este, așadar, tină- 
rul cartofor care află în Mircea Veroiu — 
trecut de partea cealaltă a aparatului de 
filmat, nu pentru prima oară, e drept, 
dar într-un prim rol de anvergură 一 
toate datele fizice şi de conţinut ale unui 


am mai văzut... 


e Obeliscul 


Actiunea pornește din și se reintoarce la 
limpul prezent, dar miezul filmului aruncă 
o privire înapoi spre acei eroi care s-au 
jertfit pentru a-și apăra patria de invazia 
nazistă. Retorismul nu are ce căuta într-o 
asemenea aducere aminte. Rămine pate- 
ticul omagiu adus milioanelor de anonimi 
pentru care flacăra arde de peste 30 de 


„ani sub zidurile Kremlinului, şi pentru care 


atitea obeliscuri au fost înălțate. Povestea 
unul învățător de țară a cărui pregătire si 
menire era să înveţe carte pe cei nestiu- 
tori, dar a cărui datorie a fost să moară | 
pentru a le salva viața este subiectul și 
tema acestui film, ca multe altele, dar cu 
o viată, cu o sensibilitate proprie. 


Un tiim de: Richard Viktorov. Cu: Evgheni Ka- 
relskih, Igor Ohlupin, Leonid Ohlupin, Sasa Stri- 
galer, Slava Zaiat z 


e Taina micilor revoluționari, 


inepuizabilă sursă de inspirație scena 
ristică rămine istoria trăită de fiecare popor. 


oarte pei 


Western în m 
adică un nou 


Maria Ploae: candoarea, contrapun- 


necesar într-o lume a durilor 


«Dovjenko», readuce în obiectiv zilele răz- 
boiului civil, zile de victorii greu incercate 
ale Armatei Roșii impotriva teroriștilor alb- 
gardişti. Evenimentele ca și deznodămin- 
tul, fiind cunoscute, rămine ca ochiul ar- 
tistului să surprindă şi să ne surprindă cu 
un licăr de emoție, un suris, o spaimă, 
pentru ca faptele aşternute în file de cro- 
nică să capete carnea şi singele eternelor 
emoţii omenești. În cadrul cunoscut, cei 
doi mici revoluționari nu joacă, ci trăiesc 
aventura eroică. i 


Un film de: Aleksei Moroz. Cu: Vadi Sumeiko. 


Volodia Ciubarev, Anatoli Barciuk, Alioşa Truba- 
nenko. Maria Kociur d 


e Corsarul din insulă 


O splendidă corabie plutește pe apele 
de smarald ale Mării Caraibilor, în largul 
coastelor jamaicane, în anul de grație una 
mie șapte sute optsprezece... Nu este ne- 
voie de o altă introducere pentru a sti că 
meciul dintre pirati. colonisti şi avtohlom 
va Incepe. În acest decor anume croit 
pentru corsarul Errol Flynn, aştept să ză- 
resti, în Invălmășala bătăloasă, strălucirea 
spadei și a surisului său. Dar nu, faimosul 
căpitan Ned Lynch este interpretat de con- 
temporanul Robert Shaw, iar partenera sa, 


Regizorul Aleksei Moroz, de la studiourile |- curajoasa şi m!ndra enalezoaică de vită 


eră europeană, 
en: «Easternul» 


aventurier plin de tarmec, dur şi tandru 
în același timp. Alături de ei, Donatas 
Banionis, în rolul căutătorului de aur, 
blind și candid, cinstit în felul său, şi plin 
de încredere în viitor. 

Mai puţin bine se poate vorbi despre 
ritmul şi suspensul cam deficitare, despre 
unele soluţii scenografice şi unele cos- 
tume neadecvate. Sint carențe pe care 
nu le-am întilinit în alte pelicule sovietice 
înrudite ca gen, cu westernul dar inspi- 
rate din situaţii autohtone “ca «Atacul 
trenului cu aur» sau «Expediția dispăru- 
tă». Poate tocmai aici trebuie căutată 
superioritatea lor, în specificul naţional 
care le-a dat originalitate și credibilitate. 


~ Cristina CORCIOVESCU 


Un fitim de: V/adimi Vainştok. Cu: Donatas B3- 
nionis, Mircea Veroiu, Maria Ploae, Liudmila Sen- 
cina, Leoni? Bronevoi, Lev Durov, Ferenc Bencze 


e Capcana din munți 


Peter Schamoni. — unul din- 
tre primii regizori care au 
“relansat în atenţia criticii mon- 
diale şi a festivalurilor inter- 
naţionale, filmul vest-german 
în ultimii zece ani 一 sevede 
tentat la rindul său, după o 
serie de opere mai curind grave, să com- 
pună un western. După cite știm, moda 
«eastern»-ului, adică a westernului de pe 
meleagurile europene, s-a abătut cu succes 
de cauză și pe la noi cu «Profetul, aurul și 
ardelenii». De la scenariștii și regizorii ita- 
lieni la ai noștri, cred că se poate lesne 


nobilă, din acele vremi, este Geneviave 
"Bujold, pentru că această producție a stu- 
diourilor americane a fost realizată anu! 
trecut. Uzind totuși de ciştigurile tehnicii 
cinematografice, de la pelicula color la 
ecranul panoramic și citeva mișcări de 
„aparat de pe macara, filmul nu se deose- 
beste prea mult de vechile modele ale ge- 
nului. Chiar se poate spune că trucurile 
tehnice îl lipsesc de candorile atit de po- 
trivite romanticilor cavaleri ai mărilor de 
acum trei secole. Oricum, căpitanul Onedin 
nu duce lipsă de rivali. Moda corsarilor și a 
lupilor de mare revine sub ochii noștri. 


Un tilm de: James Gokislone. Cw: Robert Shaw, 
inel Ear! Jones, Peter Boyle, Geneviève Bujold. 
Beau Bridges, Anjelica Huston, Dorothy Tristan 


1 - 
e O fată aproape cuminte 


Comedie potrivită pentru anotimpul va- 
canţei, petrecută şi ea în plin sezon estival, 
într-un Madrid văzut cu ochi de turist. 
Intriga, provocată de indecizile unei tinere 
şi blonde secretare, oscilind între o căsă- 
torie «de suflet» şi o legătură din interes, 
ne face cunoscută mai ales ospitalitatea 
spaniolă şi provoacă risul cu ch replici | 


desluși un numitor comun: toți au iubit mai 
intii westernul ca spectatori și doar apoi 
l-au studiat la clasa marilor maeștri: Ford, 
Hawks, Hathaway, Wyler. Fascinaţi de me- 
canismul acestui gen clasic, ei au incercat 
să-l adapteze, fiecare în felul său, unei 
experienţe și mai ales unul specific național 
propriu. Dar fie că el a fost poreclit «spa- 
ghetti» sau a imbrăcat, la noi, o alură arde- 
lenească, genul ca atare a fost respectat 
pină la cele mai mici amănunte, imbogă- 
țindu-se doar prin clteva accente specifice. 
Nu putem spune că în vreunul din aceste 
exemple elevii și-au depăşit profesorii, dar 
nu li se poate contesta rolul lor în reactua- 
lizarea westernului şi în apropierea sa de 
gustul noilor generaţii. «Profetul...» nostru, 
de pildă, aducea pe lingă acea hazlie colo- 
ratură lingvistică, și forța ciocnirii dintre 
două mentalități, binele şi răul — la el 一 
nu erau parte dintr-o aceiași lume ca în 
westernul clasic, ci reprezentau două lumi 
foarte diferite. 


Acum, Peter Schamoni pune şi el un 
accent de specific naţional în portretiza- 
rea — fizică și morală — a cowboy-ului 
pacifist, Fritz,zis Cartoată. Personaj com- 
pus de un mare actor ca Hardy Krüger 
căruia o Intiinire cinematografică dedicată 
in exclusivitate westernului, găzduită la 
Cannes, în 1976, i-a acordat premiul pentru 
cea mai bună interpretare. Se vede Speta 
și din această Capcană din munţi, că 
att regizorul, cht și interpretul au trăit, 
impreună cu zeci și zeci de filme, Istoriile 
westernului și pentru el este acum un pri- 
vilegiu şi o mare bucurie de a le recrea în 
compoziţii proprii. 


Dincolo de toate aceste considerente, 


am impresia că filmul va fi urmărit cu plă- 
cere de admiratorii genului. 


Adina DARIAN 


Un film de: Peler Schamoni. Gu: Hardy Krilger, 
Peter Schamoni, Stephen Boyd, Paul os Alegi 
ton Diffring, Rainer Basedow, Arthur Brauss 


și situaţii de haz. Filmul se vede fără regret, 
dar și fără „pretenţii de aducere aminte. 


Simona DARIE 


Un fiim de: Ladislav Vajda. Cu: Liselotie Pulver, 
Martin Held, Alberto de Mendoza 


e intoarcerea 


_Genericul e foarte generos şi ne spune 


tot. Deşi ca imagine, el este criptic şi inşiră 


doar nume pe o pată intunecată, ca sunet, 
el joacă cu toate cărțile pe pinză. Auzim 
mai intii un fel de melopee, care vestește 
tristețe şi amărăciune, apoi percepem plin- 


sul unei femei profund indurerate ca, în 
sfirsit, să țișnească și primul scincet de | 


copii. Din clipa aceea 


am liniştit: știam 
că, pe acest fundal « 


amatic, vom trăi o 


tragedie. Să nu-i dea dumnezeu omului, 
cit poate trage, dar nici ecranul specta- 


„torilor, cit pot răbda! ŞI totuşi, am avut 
şi o mare bucurie: hohotele de ris voios şi 
sănătos ale publicului la cite o scenă (și, 
au fost, nu glumă!) deosebit de lacrimo- 
genă. 


Un fiim de: Turkan Soray. Cu: Turkan Soray, 
Kadir inanir, Bilai Inci, Osman Alyanak, Hukmel 
Tasdemir sr 


Anca MICLESCU 


Destinul cinematografic al 
personajului tinăr pare să fie 
urmărit stăruitor de tema iu- 
birii şi de cea a opțiunii 
profesionale. Arareori am vă- 
zut filme care să privească 
tinerețea din unghiul altor 
preocupări, dorind să semnaleze pericolele 
acestei virste dificile. Ferindu-se de tonul 
povățuitor, cu un subiect departe de clise- 
ele genului, filmul regizorului cehoslovac 
Jaroslav Balik izbutește să analizeze, în 


„termeni foarte nuantaţi, relația dintre ge- 


neraţii. Deși incepe ca un love-story, fil- 
mul evoluează pe un ton diferit: de cel melo- 
dramatic cunoscut, deși protagonista abia 
a ieşit din adolescenţă, ea este departe de 
obisnuitul tipar tipologic al purității. Tunsă 
bălețește, mereu în blue-jeans, cu mlinile 
întundate în buzunarele unei sahariene și 


„răsucind țigările cu indeminare cazonă, 
„eroina traversează intimplări care li vor 


dovedi în ciuda aparenței, adevărata na- 
tură, străină frivolității, şi inepuizabilele 
resurse de căldură umană. Supraviețuind 
accidentului în care şi-a pierdut proaspătul 
iubit, ea vine să-i cunoască părinţii, prile- 
juind inceputul unei relații foarte ciudate 
și pline de suspens psihologic. Neincre- 
derea tatălui în fata fără căpătii, solidarita- 
tea mamei cu tinăra femeie care suferă din 
aceeaşi pricină ca și ea, nevoia disperată 
a fetei de a se face utilă cuiva, iată citeva 
motive ale înfiripării relației pe o linie si- 
nuoasă. Confruntarea amintirilor părinților 
cu ale iubitei fiului lor devine un tensionat 
dialog Între generaţii, situat mereu sub 


„zodia suspiciunii. Bărbat destoinic, cu func- 


tii de răspundere, dar și cam dogmatic (ta- 
tă! este oripilat de meseria de cheineriță a 
prezumtivei nore) o judecă după Infăţișare 
şi o întreabă adesea cu duritate: «Şi pe 
urmă ce al de gind să faci?». Ea nu are 
prejudecăţi privind meseriile, este singură 
pe lume și se află într-un moment de răs- 
cruce a vieții, într-un moment cind inteleoe 
că trebuie să devină folositoare cuiva. De 
aceea prima Incercare de a-și schimba viața 


Ante N 


util delor 
Sin jurul tă 
(Umbra 
se 
f păsării zb 
-Ais 


Un Billy mincinosul slovac, 
călare pe-o bicicletă, împăr- 
tind în vacanță poșta în locul 
tatălui său astmatic, într-un 
sat-orășel unde toți iși cu- 
nosc pină şi visele de peste 
noapte. Acest nou Billy vi- 

sează că zboară, că-i cresc aripi ca lui Fifi 
înaripatul şi-și poate duce departe, într-un 
loc unde nimeni nu le mai e impotrivă, fata 
dragă din cartierul țigănesc. Am și amintit 
pină acum două filme cunoscute din cine- 
matogralul contemporan, lor le-am mai 
putea adăuga, pen poezia frustă, dra- 
matica nostalgie a unei iubiri imposibile, 
Șatra, lui Loteanu, iar ca tip de personaj 
„ce refuză să se alinieze convenţionalului 
îndemn patern: «ia viața aşa cum e, fă și 
tu ceva rentabil, nu mai visa cai verzi pe 
pereți», tînărul amintește refuzul uscăciu- 
nii din Asul de pică ori Filip al nostru. 
Aș vrea să mă credeți că nu cronicarul 
face caz de referințe cinematografice, dar 
filmul acesta, frumos și adevărat, judecat 
în sine, apelează prea des la modele cu- 


Generozitatea în luptă cu 


neîncrederea 


se îndreaptă spre familia din care a dispă- 
rut brutal un om tinăr. Generozitatea ei va 
porni să lupte cu neincrederea și cu frica 
de viață. i 
Povestea de dragoste este numai pre- 
textul acestui film despre tineret, despre 
etapele grele ale devenirii ca om. Evoluţia 
personajului” fetei, foarte pitoresc de alt- 


„fel, contrazice impresia de superficiali- 


tate de la inceput. Reacţiile in fața momen- 
tului de incercare dovedesc dificultatea In- 
telegerii rosturilor vieţii și a datoriilor faţă 
de semeni. Confruntarea cu moartea și 
consecințele ei nu sint tratate aici nici 
moralizator, nici melodramatic. Înţelesurile 
grave decurg din întimplări în care sint 
antrenați oameni obișnuiți și din extrem 
de firescul lor dialog. Regizorul Jaroslav 
Balik a integrat, cu mare pricepere, obser- 


vatia psihologică desfăşurării narative. Stă- 


rule în subtextul acestui film pledoaria pen- 


tru încrederea Într-un tineret care nu-și 


exteriorizează bunele sentimente, dar este 
în stare să înfrunte greutățile cu responsa- 
bilitate şi generozitate. Un tineret care 
age lupta cu prejudecățile cu armele ome- 
niei. y 


Producție a studiourilor cehoslovace. Regia: 
Jaroslav Balik. Scenariul: Jan Otcenasek, Jaroslav 
Balik. imaginea: Jiri Machane. Cu: Petr Hani- 
cinec, Eva Pichova, Vera Galatikova. Ija Prachar 


Un Billy mincinosul 
slovac 
(Visul roz) 


noscute și întirzie să-și găsească stilul 
propriu, originalitatea. El conține prea multe 
reminiscenţe ale unor lecturi cinematogra- 
fice, bine ori mai puţin bine asimilate, dar 
prea evidente. Talentul regizorului însă, 
atunci cind se manitestă eliberat de exem- 
plele copleșitoare, o face cu multă vervă 
şi aplomb, cu un remarcabil spirit de ob- 
servație și putere de a colora, într-o tandră 
caricatură, cenușiul unor existente (cum 
e holteiul colecționar de medalii, bătrina 
cu căruciorul, vinătorul de prepelite ori 
obeza ce-și terorizează soțul oprindu-l de 


la mincare). Adolescentul romantic Inca- 


sează citeva lecţii dure de la viață, creduli- 
tatea sa va avea de suferit, fata cu care 

fuge se va mărita cu altul mai potrivit aspi- 

rațiilor ei terestre, iar decalajul dintre visare 

şi realitate e umplut de regizor nu cu o pa- 

tetică incompatibilitate, ci cu o Intelegere 

calm-refiexivă asupra viet asa cum e. 

De aici lipsa tonului moralist care deranja 
la alte filme — chiar celebre — o nostalgie 
blindă și o superioară vocaţie a acelui tip 

de realism psihologic cu deschidere poe- 

tică, ce ne-a prilejuit tot mai rare bucurii în 
ultima vreme. js 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiouriior cehosiovace Regia: 
Dusan Hanak. Scenariut Dusan Hanak, Dusan 
Dusek. imaginea: Dodo Simoncic. Cu: Juraj Nrot> 
Iva Bittova, Josef Hlinomaz, Marie Mottiova 


u se VAN i-o aa 


—— ... 


prezenţe româneşti peste hotare 


Sezonul 
festivalurilor 


2200 km în R.D.G. 


fn miezul sezonului estival de- 
butau, la Neubrandenburg «Zilele 
filmului de vară ale Republicii De- 
mocrate Germane». Necompetitiv, 
festivalul a rămas credincios și la 
ediţia din acest an, a 17-a, formulei 
sale organizatorice inițiale, aceea 
de a confrunta filmul cu destinata- 
rul său: spectatorul. S-a inregistrat 
o dublă prezență românească: Cui- 
bul salamandrelor (regia Mircea 
Drăgan) şi filmul ţării gazdă, năs- 
cut tot pe platourile de la Buftea, 
cu o largă participare din partea 
română, lung-metrajul Severino (re 
gia Claus Dobberke) programat in 
seara galei. În aer liber, in grădinile 
de vară de la Berlin, Neubranden- 
burg, Demmin, Frankfurt pe Oder, 
Dresda, Zittau, Karl Marx Stadt, 
Erfurt, în localități rurale, peste tot 
unde a rulat, filmul nostru a avut 
un succes «de casă» — au apreciat 
organizatorii 一 nedezminţind buna 
impresie lăsată de creaţii cinema- 
tografice precum Pintea (Mircea 
Moldovan) sau Nemuritorii (Ser- 
giu Nicolaescu), confruntate cu pu- 
blicul și specialiștii la preceden- 
tele două ediţii. «Ideea filmului Cui- 
bul salamandrelor — ne spunea 
Mircea Mohor, producătorul-dele- 
gat al Casei de filme Cinci, partici- 
pant la festival — a fost clar inte- 
leasă și a plăcut spectatorilor ger- 
mani. Ei ne-au mărturisit-o in in- 
tilnirile la care am luat parte im- 
preună cu doi dintre protagoniștii 
filmului, actorii Mariana Cristea și 
Valentin Plătăreanu. Nu puţine au 
fost întrebările de tehnică cinema- 
tografică, de soluționare a unor si- 
tuaţii-limită (dintre acestea secven- 
ta incendiului a suscitat cele mai vii 
discuţii)». Cei doi actori din Cuibul 
salamandrelor nu au fost singurii 
aflați la festival. Tot atunci spec- 
tatorii i-au putut cunoaște, nu numai 
pe ecran în filmul Severino, pe 
Mircea Anghelescu, lon Dichisea- 
nu, Emanoil Petruţ și Zephi Alşec. 


Documentarul în Columb 


Documentarul românesc a reținut 
de curind atenția publicului spec- 
tator din Columbia. La poalele An- 
zilor, în capitala unuia dintre cele 
22 de departamente ale țării, Cali, 
Federaţia «Tineretul ONU» a pa- 
tronat un festival artistic internaţio- 
nal. În secțiunea cinematografică a 
manifestării au fost prezentate do- 


Totul despre fotbal 


(Urmare din pag. 7) 

Monica Ghiută: Sint soția lui Dobre, 

ca toate soțiile iubitorilor de fotbal, 

loarte nemultumită de soțul meu. Mi 
se pare un rol de mare importantă, 
pentru că el exemplitică starea de spirit 

a unor familii în care există un soț iu- 
bitor.. de fotbal. Sigur că în familia 
noastră — ca și în cele din viață — există 
veșnice conflicte care însă, din fericire, 
se termină — ca și în viață — cu o im- 
păcare, cu dragoste și înțelegere. Este 
prima mea colaborare cu Andrei Blaier 
pe care îl admir demult. Sper să nu fie 
şi ultima. 

Nicolae Praida: Nu vreau să vorbesc 
nimic despre rol pină la premieră. Atunci 
se va vedea ce-am făcut. 

Rolul lui Praida este foarte frumos, de 
altfel, el este Curmei, antrenorul de, «modă 
veche», pentru care «aranjamentele» sint 
de neconceput. 

Papil Panduru (fost actor la lași, proas- 
păt angajat al Teatrului Mic din București): 
Joc rolul unui forjor. În afară de faptul 
că sint forjor sint şi un microbist înfocat, 
susținătorul echipei mele. Susținător 
la bine și la rău, pentru că acum, de pildă, 
le-am oferit o masă băieților în chip 
de consolare și pentru ridicarea mora- 
iului, că au pierdut meciul, săracii, și 
sint tare amăriți... 

ÎI întreb pe Blaier cine mai lipseşte din 
«principali». 


14 


cumentarele România — țara tu- 
rismului, Comori turistice din 
România Si Jules Verne in Țara 
Hațegului. 9 Totodată, intre 10 și 
14 iulie, televiziunea naţională co- 
lumbiană a transmis zilnic, timp de 
o jumătate de oră, scurt-metraje 
documentare — turistice, ştiințifi- 
ce, de artă, etnografice și folclorice, 
producții ale Studioului «Alexan- 
dru Sahia». Inițiativa a aparținut 
institutului Naţional columbian de 
radio şi televiziune. 


imaginilor cinematografice incă 
vii pentru spectatorul elvețian din 
cadrul «Săptăminii filmului romă- 
nesc» li s-au adăugat altele noi, 
oferite de o premieră a anului, Doc- 
torul Poenaru (regia: Dinu Tăna- 
se), lung-metraj intrat in competiţia 
Festivalului internațional de la Lo- 
carno. Manifestarea, de mult recu- 
noscută de Federaţia internațională 
a producătorilor de filme, deschisă 
prin deviza sa unor formule origina- 
le de expresie cinematografică, a 
atras in exclusivitate filme inedite 
pentru ecranul elvețian. Programul 
s-a articulat pe citeva momente re- 
prezentative: un concurs internaţio- 
nal al filmelor de ficțiune, o «tribună 
liberă» pe marginea creaţiilor pre- 
zentate de gazde, o «săptămină» a 
celor mai reuşite pelicule selecţio- 
nate de Federaţia internațională a 
presei cinematografice. 


@ invitații la festivaluri 


La Ottawa, canadienii şi-au 
propus să organizeze in primele zile 
din septembrie tradiționalul Festi- 
val internaţional al filmului de ani- 
maţie. Participarea românească: un 
micromedalion lon Popescu Gopo 
(infinit, Studiu Opus 1 şi Ecce 
homo) alături de Alter ego (Mihai 
Bădică), Furtuna (lon Truică) și 
Excursia (Virgil Mocanu). @ O pre 
mieră '78, Septembrie (Timotei 
Ursu) a fost propusă, in același 
timp, pentru un festival cu partici- 
pare internaţională, găzduit de loca- 
litatea poloneză Koszalim — festival 
structurat tematic pe creaţia cine- 
matografică pentru tineret. 


e Spectatorii au cuvintul 


Două dintre ediţiile concursului 
anual organizat de revista «Sovetski 
Ekran» printre cititorii săi au dat 
ciștig de cauză filmului românesc: 
în categoria «Cele mai bune filme 
din țările socialiste», Ultimul car- 
tuș a ocupat locul | pentru anul 1976, 
iar pentru 1977 Nemuritorii s-a 
clasat pe locul al II-lea. 


Coralia POPESCU 


— Gheorghe Dinică, un arbitru străin, 
care-l are pe lingă el, drept translator 
neajutorat, pe Aristide Teică, apoi cele 
două «părți» care aranjează meciul: 
Petrică Gheorghiu contabil, Paul 
Lavric — șeful cantinei, Ovidiu Schu- 
acher — felcerul Jurubiţă, Cornel Con- 
stantin și Dumitru Chesa Mai sint: 
Sebastian Papaiani — un fotbalist care 
a jucat, odată, cinci minute în Naţio- 
nală și nu poate uita chestia asta, Dem 
Rădulescu, Aurel Giurumia, Dorin Dron, 
Cornel Coman, Mimi Enăceanu, Nicu 
Constantin. O distribuție mare, poate 
prea mare și foarte greu de adunat la 
locul filmării. 


Ce spune imaginea? 


Ca să aflu ce spune imaginea, adică 
operatorul Dumitru Costache-Fony, tre 
buie să aştept să se filmeze un «momen! 
muzical» cu Jean Constantin, la pieptene 
şi Tamango, la contrabas. Scenă în princi- 
piu fără cuvinte, dar cum s-o lase Jean 
Constantin, așa, goală? N-o lasă. «Bagă» 
text. Se supără. Răducanu se supără şi el 
şi replică enervat. Scenariul se scrie pe 
loc, o improvizație minunată de Stan şi 
Bran se naște ca nimic şi din nimic, sub 
ochii noștri. Lumea e pe jos de ris, camera- 
manul nu se îndură să oprească aparatul 
de filmat, deși Blaier răgușeşte strigind: 
«Stop! Stop! Stop!» Aplauzele izbucnesc 
ca pe scenă, la Fantasio, spre care Jean 
Constantin se şi îndreaptă în mare viteză 

A terminat filmarea. El, da. Echipa, nu 
Deci, ce spune imaginea? 

Dumitru Costache-Fony: După cum 


https: 


biblioteca-di 


telex Buftea 


În absenta actorilor 


99 iniii au fost țăranii din comuna 
Slătioara şi reacţiile lor la evenimentele 
anilor 1947—48. Apoi au fost personajele 
romanului lui Dinu Săraru, Clipa Si in 
cele din urmă, au apărut eroii filmului lui 
Gheorghe Vitanidis. Locul de filmare: SIă- 
tioara. Eroii reali care l-au inspirat pe 
Dinu Săraru trăiesc şi astăzi in sat şi asistă, 
nu fără emoție, la aceste filmări. 990 Din 
nou Împreună nu este titlul unui nou film 
intrat in producţie, ci noul titlu al filmului 
Audienţa pe care il realizează la Casa de 
filme 5 regizorul George Cornea si scena 
ristul Dumitru Buznea. Etapa de montaj- 
sonorizare, pe care o parcurge m prezent 
filmul, se apropie de sfirsit 999 O mo- 
dificare de ultimă oră in distribuţie la Co- 
muna din Scăieni (Casa 1, scenariul 
Florian Avramescu şi Nicolae Dragoş, re- 
gia Save! Stiopul). În rolul iubitei lui Ema- 
noil Bălăceanu va apare actrița Enik8 Szil- 
gyi, de la Teatrul de Stat din Tg. Mureș. 
0909 La Banda de magnetofon (un film 
polițist — la Casa 1; scenariul Haralamb 
Zincă și Nicolae Mărgineanu; regia Nicolae 
Mărgineanu) se duc tratative pentru defi- 
nitivarea distribuţiei. Suspens, deci, pină 
la telexul viitor. Notăm din viitorul generic, 
certitudinile, adică o parte din echipă (și 
aici mai sint spaţii albe): director — Si- 
deriu Aurian; scenografia — arh. Aureliu 
lonescu; costume — Doina Levinţa; asis- 
tentă regie — Rada Prejbeanu; regizor se- 
cund — lon P. lon; sunet — ing. Camil 
Silviu; machior şef — Savin Anastasia. 
Printre atitia încercaţi «lupi de mare» și 
un debut: operatorul Tarco Gabor. eee 
«Tratative» nu e pretentios spus atunci 
cind vorbim de distribuții. Vacanţă tra- 
gică (Casa 3, scenariul: C. Mitru, regia: 
Č Vaeni} Ultima barieră a mortii (Casa 4, 
scenariul” Nicolae „Jianu, regia Virgil 
Calotescu) şi Speranţa (Casa 3, scenariul 
lon Pavelescu, Mihai Creangă, Şerban 
Creangă; regia Şerban Creangă) sint doar 
trei dintre echipele care incearcă să facă 
slalom printre repetițiile şi concediile ac- 
torilor. lar două echipe aflate in pline fil- 
mări, loanide (Casa 4, scenariul: Eugen 
Barbu, regia: Dan Piţa) și Între oglinzi 


vedeți, e un film amuzant şi pentru noi. 
In plus, pentru mine e minunat să lu- 
crez cu Blaier care-i un regizor deschis 
la orice gind nou. Este o încintare, pen- 
tru că la fiecare cadru ne batem capul 
cum să facem mai complicat, nu mai 
simplu Materialul tras pină acum este 
bun, şi așa de mult incit ne va fi greu 
să alegem. Sper să iasă un film care să 
mulțumească pe toată lumea. 

Atita mulțumire mă neliniștește. Oare 
n-or fi şi probleme? Nu există film fără 
probleme. Şi la fiecare, și de fiecare dată, 
una este «cea mai grea». |! rog pe directo- 
rul filmului, Nicolae Codrescu, să-mi spună 
care e problema aici. 

Nicolae Codrescu: Actorii. Avem foar- 
te mulți și e greu să-i aduni pe toți la 
cadru, pentru că mai toți sînt ocupați 
în teatru. Şi azi am avut mari greutăți. 
Cu toate astea sintem foarte optimiști 
și sperăm să ne descurcăm noi pină 
la urmă 

Într-o pauză, Blaier mi-a povestit finalul 
filmului. E un final frumos, tandru și nostal- 
gic, neașteptat pentru o comedie despre 
fotbal. Dar vorba lui, «și o comedie tre- 
buie să aibă zona ei de meditaţie și de 
gind». Mai apuc să-l intreb ce-și doreşte 
pentru acest film. Răspunde prompt — 
spiritul comediei l-a cucerit se vede — «Să 
aibă nici măcar cinci milioane de spec- 
tatori». 


Mircea Radu lacoban: Dacă specta- 
torii vor valida barem o zecime din can- 
titatea de hohote pe care am rostogo- 
lit-o împreună cu Blaier, în timp ce lu- 


itala.ro 


paralele (Casa 5, scenariul şi regia Mircea 


Veroiu) au făcut o intrerupere de citeva săp- 


tămini pentru că, totuși, filmele nu se pot 
face in absenţa actorilor. O pauză care a 
prins insă bine scenografilor celor două 
filme, pentru pregătirea viitoarelor locuri 
de filmare. 99 În aceste condiţii rămine 
o performanță modul cum a reușit echipa 
Dincolo de orizont (producție TV, sce- 
nariul Dragomir Horomnea, regia: Şte- 
fan Traian Roman) să reunească o distri- 
buţie, din care nu consemnăm decit pe 
cei care au fost deja la filmări: Gilda Mari- 
nescu, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cer- 
cel, Jana Gorea, Ilarion Ciobanu, Emanoil 
Petruţ, Alexandru Lungu, Traian Stănescu 
lon Roxin, Dan Tutaru, Ștefan Velniciuc... 
Locul filmării: un sat dobrogean. Sediul 
echipei: Mamaia... 999 S-a tras primul 
tur de manivelă la Nea Mărin miliardar 
(Casa 4, scenariul: Vintilă Corbul, Eugen 
Burada, Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu; 
regia Sergiu Nicolaescu). Filmarea a avut 
loc, nu pe litoral, așa cum anuntam intr-un 
telex anterior, ci la hotelul intercontinental 
din Bucureşti, unde, conform scenariului, 
a sosit miliardarul care seamănă leit cu 
nea Mărin. 990 Se dau probe pentru 
rolurile Nicolae Bălcescu și Avram lancu 
din filmele 1848 şi Munţii în flăcări (Casa 5, 
scenariul: Petre Sălcudeanu, regia: Mircea 
Moldovan)... În comuna Fintinele din ju- 
detul Sibiu se pregătește inceperea filmă- 
rilor la Blestemul pămîntului (Casa 5, 
scenariul: Titus Popovici, regia: Mircea 
Mureşan). Filmul este inspirat din romanul 
«lon» de Liviu Rebreanu. În rolurile princi- 
pale: Şerban lonescu (absolvent |.A.T.C, 
promoţia 1978), loana Crăciunescu, Petre 
Gheorghiu, Octavian Cotescu, lon Besoiu, 
Valentin Teodosiu (absolvent 1.A.T.C. 1978) 
Sorina Stănculescu (elevă la școala de 
balet din București), Tamara Buciuceanu, 
Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Romeo 
Pop, Catrinel Dumitrescu, lon Hidişan, 
Petre Lupu, Hans Pomarius. 90e După 
un lung şir de colaborări sub forma unor 
prestații de servicii, cu Tele-Minchen, in 
sfirşit o coproducție: ecranizarea romanului 
Mihail, ciine de circ. de Jack London. 
Echipa de cineaști români va lucra sub 
conducerea regizorului Sergiu Nicolaescu. 
Vedeta filmului, un fox irlandez, a și sosit 
la Buftea. Filmările vor incepe in a doua 
jumătate a lunii septembrie. 


R. PANAIT 


cram la scenariu și decupaj, tot mi s-ar 
părea deajuns! Fotbalul (nu numai al 
nostru) a fost şi rămîne un formidabil 
zăcămint de comedie; trebuie doar «de- 
copertat» și atit. Dincolo de dreptun- 
ghiul de gazon, în tribune, sub tribune, 
în jurul stadionului, pe tot soiul de cu- 
loare, în fel și fel de antecamere și 
birouri «arde» cel puțin la fel de multă 
pasiune cit și pe teren. Am avut șansa 
(ori neșansa, depinde cum privim lu- 
crurile) să cunosc fiecare şurubaș al 
fotbalului într-o perioadă în care rela- 
tam, de acasă sau de peste hotare, nu- 
mai şi numai desfăşurarea unor meciuri 
triste, totul culminind cu catastrota de 
la Zürich (1—7 cu Elvefial) Considerat 
de jucători «piază-rea» — cind mă ve- 
deau la scara avionului își... scuipau în 
sin — m-am «format», pe la douăzeci 
de ani şi ceva, într-o atmosteră în care 
comedia se învecina cu cea mai depli- 
nă și apăsătoare tragedie, accentele de 
entuziasm dezlănțuit alternind cu foar- 
te caligrafice crize de umilință și deznă- 
nejde. Ei bine, filmul nostru se nutrește 
tocmai din pandantul bucurie-tristețe, 
comedia născindu-se fie și numai din 
această crincenă și omenească alătu- 
rare. Vom aduce pe ecran paradoxala 
frumusețe a înfringerii: de cit o victorie 
necinstită, mai bine o bătălie pierdută 
pe gazon şi ciștigată în plan etic, acolo 
unde contează nu punctele, ci caratele 
omeniei adevărate. 

Mă tem de acest film: nu cumva să 
placă. prea mult. 

De-am ajunge s-o vedem și peana 


d 


一 
| 


sondaj în cineunivers 


In repertoriul cinematogratic 
al ultimului an au figura! 
citeva — foarte puţine — + 
santioane ale acelui gen pe 
care critica mondială l-a de- 
numit, jumătate ironic, jumă 
tate serios «filmul-catastro- 
fă» (dacă nu ne înșelăm, ultima premieră 
de acest fel la noi a fost cea a mediocrei 
producţii americane Tentacule). Alte apa- 
riții de aceeași categorie sint posibile în 
programele lunilor viitoare. 

Grija firească de a evita inundarea cu 
hemoglobină a ecranelor sau prezentarea 
complezentă a violenţei exacerbate, a în- 
depărtat din repertoriul nostru «capetele 
de serie», «best-seller»-urile acestui gen. 
Dar ceea ce s-a văzut sau se va vedea este 
suficient pentru a fixa contururile unei ca- 
tegorii care corespunde, credem, nu numai 
unei mode, trecătoare ca orice modă, ci si 
unor tendințe de mai lungă durată. Dup. 
cum se știe, tocmai în asemenea produci: 
modeste, fără alte ambiţii decit cele come: 
ciale, trăsăturile genului sint mai vizibile, 
mai ușor discernabile, decit în opere mai 
pretențioase, mai personalizate. În cel mai 
important şi mai reusit dintre filmele-ca- 
tastrotă, Fălci, autorul — reputatul regizor 
Steven Spielberg — încearcă să introducă 
şi o dimensiune să-i zicem metaforică: 
lupta cu monstrul marin, insezisabil şi 
malefic amintește de lupta cu Leviatanul, 
de urmărirea tragică a lui Moby Dick, 
simbolizind infruntarea oamenilor cu Răul 
absolut, terifiant și, în același timp, fasci- 
nant. Nimic din aceste pretenții filozofice 
nu subsistă în peliculele de serie pe care 
le-am evocat înainte. Cu atit mai bine, am 
putea spune. 

Canavaua acestor filme de groază — tip 
anii '70 — este, deobicei, simplă. Din senin, 
o mare primejdie se abate asupra întregii 
umanități sau cel puțin asupra unei părți a 
ei: undeva s-a rupt echilibrul naturii, o forță 
a răului, incontrolabilă (cel puţin la început) 
şi ucigătoare, se dezlănțuie asupra oame 
nilor nevinovaţi. Pină la urmă, desigur, 
unul sau mai mulți eroi se avintă curajos 
în luptă şi distrugind răul, restabilesc pacea 
vremelnic tulburată. Deseori — sintem to- 
tusi în ultimul pătrar al secolului XX 一 in- 
tervine și o notă de critică socială: setea 
de profituri maxime, lipsa de scrupule 
unor afaceriști e cauza fragilității în lu! 
catastrofei, a unei gigantice construct 
(în Turnul infernal) sau determină muta 
tia nocivă a caracatiței (Tentacule). 


Lirismul monștrilor 


in alte filme de groază — de un nivel 
intelectual îndeobște mai ridicat 一 ca și 
eroul din basme devenit, în urma unei vrăji, 
broască sau porc, monstrul are ascuns, 
sub înfățișarea teritică, un fond de umani- 
tate inalienabil. Să ne aducem aminte de 
monstrul lui Frankenstein însoțind cu gin- 
găşie fetița rătăcită, sau de King-Kong, 
îndrăgostit de frumoasa fată blondă. 

Filmele-catastrotă din anii noștri sint, 
după cum se vede, o variantă modernă a 
filmelor de groază pe care le regăsim în 
toate etapele istoriei cinematografiei. În 
anii '20, spectatorii urmăreau infiorati aven- 
turile pe pinză ale marelui actor Lon Chaney 
«omul cu o mie de fețe» (poate cindva și 
Cinemateca noastră se va gindi să-i pre- 
zinte filmele într-o retrospectivă), mai ales 
cind aceste filme erau semnate de regizorul 
de excepție care a fost Ted Browning 
(creatorul acelui straniu pandemonium care 
este filmul Freaks). În aceeasi vreme, ex- 
presioniștii germani creau pe această 
linie opere de excepțională valoare artistică, 
printre care figurează Si unul dintre cele mai 
bune zece filme ale lumii, Nosferatu al 
lui Murnau. În anii '30, casa americană 
Universal (producătoarea primelor cicluri 
Frankenstein), în anii '40 și '50 casa engleză 
Hammer, au lansat realizări remarcabile 
(unele devenite clasice), în care s-au re- 
marcat actori ca Boris Karloff, Bela Lugosi, 
Vincent Price, Christopher Lee și atitia 
alții. Posibilitatea, practic nelimitată, a cine 
matogratiei de a folosi trucaje, ponderea 
considerabilă în istoria de pină azi a filmu- 
lui, a culturii anglo-saxone şi a celei ger- 
mane, ambele atit de fascinate de temele 
misterului și ale groazei, ambele atit de 
receptive la ceea ce s-a numit «stilul gotic», 
au asigurat, printre altele, perenitatea pe 
ecrane *a genului de care ne ocupăm. 

S-au dat multe explicaţii interesului ma- 
nifestat de publicul popular față de aceste 
producții, majoritatea acestor explicaţii por- 
nind de la interpretări psihoanalitice, care 
subliniază rolul acestor filme în sublimarea 
instinctului de agresivitate, atracţia spec- 
tatorilor spre savurarea fiorilor provocati 


Nevoia de basm 


Lupta 
e bine Si rău 
la vîrsta 
maturității 
şi pe noul gust 
al publicului 


O nouă viziune asupra 

unei vechi poveşti 

(Povestea dragostei 

de Ion Popescu Gopo, 
cu Carmen Stănescu, 
Rodica Mandache 


Şi... Gopo) 


de stările paroxistice, voluptatea ambiguă 
a mersului pe marginea prăpastiei etc., etc. 

Fără a respinge apriori asemenea expli- 
caţii (care însă trebuie introduse în con- 
textul social-istoric, care le asigură rela- 
tiva valabilitate), am putea reține că, totuși, 
ceea ce pare că explică, în primul rind 
amploarea interesului stirnit de asemene. 
filme este faptul că ele răspund unei nevoi 
fundamentale a spectatorului cinemato- 
grafic de pretutindeni: nevoia de basm 


Între sublimare 


Cineva observa (incercind să tragă si 
concluziile organizatorice corespunzătoa 
re) că o mare, o foarte mare parte din pu 
blicul cinematografelor noastre este com 
pus din copii şi tineri. Lucrurile stau pro 
babil așa. Mai important mi se pare insa 
că în majoritatea spectatorilor, indiferent 
de virstă, există o dimensiune infannia 
inextricabilă, o nevoie de basm. E bine 
poate să subliniem că nu orice film de groa 
ză corespunde acestei dimensiuni. «Thri 
ler»-ul, de pildă, are alte rădăcini și alte 
finalități. În operele lui Hitchcock 一 ca să 
luăm cel mai pregnant exemplu — nu există 
nimic infantil ci dimpotrivă, avem de-a face 
cu o structură intelectuală contorsionată 
care. urmăreşte să re-creeze dialectica 
fricii, ciocnirea dintr-o anumită logică so 
cială, pentru care nevinovatul este suspec 
tul predilect, și ineluctabilitatea erorii care-! 
duce totdeauna pe vinovat la cădere. Fi 
reşte, asemenea complicaţii sofisticate sint 
străine filmului de groază de factură popu- 
jar chiar dacă el se referă, ca orice basm 
la citeva adevăruri umane (sociale sau 
psihologice) fundamentale. 

Ceea ce caracterizează asemenea filme 
este o poveste simplă în sensurile ei adinci 
deşi uneori complicată, spectaculoasă in 
desfăşurarea ei, o construcție de tip ma 
nihean, care permite evidenţierea lupte 
dintre bine şi rău, luptă cunoscind multe 
peripeții, dar terminată totdeauna cu vic 


https://biblio 


Un regizor ca Spielberg găsește în Fă/ci nu numai spectacolul groazei, ci 
și o dimensiune metaforică (Fotografie dedicată revistei «Cinema») 


toria binelui, o poveste insuflețită de o 
fantezie neingrădită in care fantasmele 
prind viaţă. Concluzia terapeutică, din punct 
de vedere moral, este că filmul de groază 
permite curățirea sufletului, descărnarea 
lui de spaime. 

Tocmai prin aceste caracteristici, filmul 
de groază este un substitut al basmului, 
fiind ca şi acesta o impletire între schemă 
și fantezie debordantă. Ca și basmul, filmul 
de groază presupune anumite personaje 
specifice printre care obligatorie (pentru 
că determină paroxismul conflictului) este 
o formă sau alta de încarnare a răulu 
absolut. De aceea, deseori, această incar 
nare nici nu se realizează în ființe umane 
(despre care psihologia ne-a invitat că 


sil atit de pline de nuanţe și contradicții), 
ci in ființe supranaturale, elemente ale na- 
turii sau animale, devenite monstruoase 
Ca și basmul, filmul de groază are un teri- 
toriu al său predilect, care poate fi Scoţia 
macbethiană, Anglia landelor mlăștinoase, 
malurile oceanului, insulele misterioase ale 
Caraibilor, jungla marilor orașe tenta- 
culare, cu contradicţiile ei demenţiale (de 
la Fantoma de la operă pină la Turnul 
internal), construcţii văzute ca o sfidare 
demonică adusă armoniei naturii. 


lgnoranta zămislește monştri 


În această ordine de idei, poate fi expli- 
cată şi o altă situație bizară. Probabil că 
nu există cinefil român care să nu fi fost 
intii mirat şi apoi indignat, constatind că 
teritoriul cel mai des folosit pentru plasa- 
rea poveştilor de groază, cu vampiri, cu 
monştri, este... Transilvania noastră (de la 
Nosferatu, Frankenstein și Dracula pină 
la mai recentele Balul vampirilor al lui 
Polanski sau Frankenstein Junior al lui 
Mel Brooks). Pentru cine cunoaște Ardea- 
lul şi pe ardeleni, o asemenea aberaţie 
părea că o întrece pe toate cele care abundă 
în toate filmele de acest tip. Trebuie să 
înțelegem însă că nu e vorba de Transilva- 
nia reală, ci de una mitică, plăsmuită încă 
în Evul Mediu și preluată apoi de romantici, 
o Transilvanie care pentru omul Europei 
septentrionale, occidentale sau centrale re- 
prezenta, în imaginaţia torturată a creato- 
rilor de poveşti terifice, ultimul meterez 
al Europei înaintea nesfirsitelor teritorii 
revărsate dinspre Asia misterelor, a ace- 
lor zone pe care cartografii medievali în- 
semnau cu spaimă «Hic sunt leones» 
(Aici trăiesc leii). Transilvania (de fapt 
întreg teritoriul dacic) apărea ca un tărim 
la granița dintre realitate și vis. De altfel, 
nu numai Transilvania, ci întreaga zonă de 
la marginea răsăriteană a Europei centrale, 
se bucura de un renume asemănător: la 
Cracovia, doctorul Faust își făcea studiile 
de alchimie, la Praga, prindea viață Golem- 
ul si un student impenitent își vindea 
umbra, etc 

Nevoia de taină, de vis, de basm sălășlu- 
ieste însă, in copilul din fiecare dintre noi. 
Si de aceea spectatorii continuă să se ducă 
la cinema ca să-l vadă pe «bau-bau». Chiar 
dacă acesta nu mai sperie pe nimeni, ci 
doar amuză. 


H. DONA 


Filmul, document al epocii 


cronica 


subiectelor 


După hoinăreală, 
cărăbăneală 


Sintem, messieurs et dames, in anul 
1968. Și nu numai în anul 1968, dar in 
luna mai. Şi nu numai în luna mai a 
anului 1968, dar chiar în zilele de 27, 28 
și 29. E foarte important, fiindcă orice 
monsieur și orice dame ştie ce a fost 
în zilele acelea, în Franţa. A fost o 
noapte foarte furtunoasă, cu rivoluția ei, 
care rivoluţie a scris și în ziar că d'aia-i 
rivoluția, să scrie şi în ziar. Au fost, pe 
atunci, multă reacțiune și mulţi conu 
Leonida față-n față cu ea, enfin, lucru- 
rile sînt mai complicate dar sint şi ceea 
ce sint, vorba generalului de Gaulle. Ca 
atare avem un condamnat la moarte dar 
om nevinovat, un tip «de dreapta», care 
are Însă ca avocat, un tinerel generos, 
stingaci, cam aiurit «de stinga» ca 
idee, dar hotărit să-și salveze clientul. 
Cine poate fi tinăr, generos și aiurit? 
Pierre Richard. Pe 29 mai 1968, el are 
audienţă la generalul de Gaulle pentru 
a cere grațierea acelui condamnat pe 
nedrept. Pe 27, cind incepe treaba, 
avocatul vine la închisoare să-și vadă 
clientul. Exact în timpul convorbiri lor, 
în închisoare, se declanşează o răzme- 
riță și condamnatul 一 de felul lui și 
aventurier — o șterge, evadează, cu 
avocatul alături; solidari, cei doi vor 


începe une grande vadrouille (în tra- 
ducere, la noi, Marea hoinăreală, cu 
Bourvil și de Funès), fiecare însă minat 
de un alt scop (filmul e în cinemascop): 
condamnatul să ajungă la o prietenă 
a sa, avocatul să n-o facă şi mai lată, 
el fiind deja compromis, prin fuga asta 
cu clientul său. Trebuie să-ți placă 
Pierre Richard pentru a intelege cum 
poți să fi prins între două probleme 
una mai lată ca cealaltă. Din peripeţie 
în peripetie (și schema asta aţi văzut-o 
în Marea hoinăreală), cei doi ajung pe 
29 în Parisul bulversat de răzmeriţă. 
Pierre Richard se prezintă la Elysee. 
Generalul de Gaulle a plecat într-o 
direcție necunoscută. Acum urmează 
căutarea lui de Gaulle. Sau aşteptarea 
lui Godot? Nu. Gérard Oury nu se ocupă 
cu asemenea așteptări metafizice. El 
este regizorul gag-ului comic eficace, 
rapid, cit mai rapid, obsedat pare-se de 
iugi, de evadări, de căutări, de alergă- 
turi, de cărăbăneli. Așa-i și zice filmului: 
Cărăbăneala. De la La grande va- 
drouille la La carapate nu era decit 
un pas. Oury l-a făcut cu grăbire: «Nu 
mi-am schimbat nici stilul, nici maniera. 
Totul se bazează, ca deobicei, pe gag 
vizual, pe comic de situație și actori- 
cesc. Dacă utilizez actualitatea (cea din 
'68),e pentru a evita poncifele comicului 
tradițional; ea e un detonator, o tram- 
bulină pentru acţiune; altfel, evenimen- 
tele istorice sint un «plan doi», ca și 
războiul în Marea hoinăreală Nu do- 
resc decit să provoc risul» — susține 
Oury, cam apolitic. Dar să vedem cum 
se va ride «la dreapta», cum se va ride 
«la stinga». Căci nu e nici o scofală 
să nu te interesezi de politică. Lucrurile 
importante, chiar şi comediile, incep 
cind ea, politica, se interesează de 
tine, şi-ţi spune, pentru a intra în vorbă: 
salut l'artiste! 


Un american nu la Paris, ci la Cracovia: o comedie cinstită și curată 
a confraților polonezi, chemind la voioșie și bună pace între popoare 


16 


https://biblioteca-digitala.ro 


De ce s-a schimbat 
comedia italiană ? 


Luigi Comencini — unul din cei mai 
serioşi regizori italieni, a cărei forță abia 
acum, la bătrinețe, e descoperită cu entu- 
ziasm, autor al unor capodopere, după 
părerea noastră dar și a lui, căci şi el preferă 
dintre filmele sale Cu toții acasă şi Pi- 
nocchio — a Incredinţat revistei «Cinéma 
"782, o lungă meditație despre arta sa, 
din care ne-ar face o voluptoasă plăcere să 
cităm pe larg, dar ne restringem la viziunea 
sa, la raporturile dintre artist, politică şi 
societatea timpului său. Comencini e dintre 
acei mari regizori italieni care nu pot con- 
cepe evoluţia lor în afară dezvoltării sociale, 
idee nu atit de simplă pe cit pare, sau pe cit 
a fost de.banalizată: 

— «Avem impresia că în ultimii 3 sau 
4 ani, comedia a l'italienne, s-a schimbat, 
că nu mai e aceeași... 

— De la primul meu film, am amestecat o 
realitate tragică, aceea a copiilor din Nea- 
pole, cu situaţii comice. Asta a fost comedia 
italiană, dar ea nu mai există. Noi am avut 
timp de aproape 25 de ani, pină în 1978, o 


Pawlack 
la New York, New York 


Pawlack (interpretat de actorul Vaclav 
Kowalski) și Kargul (interpretat de Wia- 
dislaw Hancza), sint două personaje comice 
ale filmului polonez, de-un succes la pu- 
blic asemănător celui al lui nea Mărin al 
nostru. Kargul este un tip sceptic, plin de 
ironie, un perpetuu malițios care are mereu 
de-a face cu Pawlack, un exploziv, un mi- 


societate imobilă, încercată de schimbări 
minore, guvernată de o democraţie creştină 
in care majoritatea italienilor aveau încre- 
dere. Din 1968, și într-o acceleraţie progre- 
sivă, totul a fost pus în discuție. Nu mai 
există valori stabile. Or satira trebuie să 
aibă un obiect precis si să se exercite pe o 
societate cristalizată,căruia artistul îi denun- 
tă paradoxurile şi injustiţia. Realitatea ita- 
lană este astăzi atit de dramatică, ea pre- 
cede Intr-o asemenea măsură orice noțiune 
artistică, incit e imposibil să faci o satiră de 
moravuri. Înainte se făcea satira unei socie- 
tăți burgheze care se Incredința democra- 
tiei creştine. Azi, totul se Înlănțtuie atit de 
rapid şi de dramatic că nu mai ști ce să faci... 
Am evoluat mult, in toate sensutile. Pe de 
o parte, cind îmbătrinești, capeti o con- 
ştiinţă mai lucidă a mijloacelor tale de 
expresie. Pe de altă parte, există această 
ruptură profundă, petrecută in 1968, care a 
situat totul sub semnul întrebării. A devenit 
din ce în ce mal greu să faci ceea ce vrei, 
pentru că filmele sint tot mai costisitoare, 
iar publicul, aflat într-o situaţie îngrijoră- 
toare, cere filme tot mai liniștitoare... Sper 
că nu tiranizez pe nimeni. Uneori mă înturii 
şi nu accept critica. Meseria de regizor nu 
se aseamănă cu aceea a pictorului și a 
culorilor sale. E o meserie care folosește 
oamenii. Atunci apare o moralitate a artis- 
tului, nu numai in opera sa ci și în felul în 
care realizează. Ţin foarte mult la acest 
aspect al chestiunii. N-aş vrea niciodată 
să uit cind filmez că materia cu care lucrez e 
alcătuită din bărbaţi și femei; aceasta nu e o 
materie inertă pe care «violența creatoare» 
să se exercite fără riscul de a-i face rău...» 


Bette Dis, Alberto Sordi 
+ în Banii båtrinii 
“un Comencini», 
o comedie feroce, 
in care socialul îmbrățișează 
tragicul şi risul? 
într-o singură răsuflare, 


nios, dar prieten credincios. Ideea acestui 
cuplu vine din viaţa și poveștile unui unchi 
al scenaristului Jasko Mularcick; unchiul 
e un țăran din provincia Wroclawului, unul 
din acei oameni simpli care au bătut pă- 
mintul în lung și-n lat, plin de poveşti, plin 
de haz și înțelepciuni pe care scriitorul l-a 
dimpărțit», ca să spunem așa, în două, 
în Pawlack și Kargul, în spiritul celor două 
caracterizări de mai sus. După două co- 
medii, una în 1967, alta în 1974, o a treia a 
încoronat și definitivat triumful popular al 
celor doi. 

E vorba de un story original — peripețiile 
cuplului peste hotare, și anume în Statele 
Unite, unde scenaristul i-a trimis la John 
Pawlack, un frate plecat peste ocean, încă 
înainte de al doilea război mondial. Sursa 
comicului este cea știută — ciocnirea intre 
două mentalități, două obișnuințe, două 
culturi, desfășurată însă sub semnul unel 
spontaneităţi de spirit și joc care asigură 
surprizele, şocurile din afara schemei. Spi- 
ritul de observație — precum zicea cindva, 


一 一 一 一 一 一 一 iii PPP] 


ultimul vis 


al poetului 


ficare se ascunde ; 
în Falstaff-ul | 


numit 


Orson Welles : 


cronica 
reluărilor 


~ 一 一 ~ 一 -一 


Vara tirzie 
a Cetateanului Kane 


În Adevăruri şi minciuni — filmul lui 
Orson Welles, centrat pe falsurile din arta 
plastică — Oja Kodar juca rolul unei fete 
prea frumoase, urmărită de Picasso pe stra- 
dă. Un fals Picasso, bine!nțeles. Dar frumu- 
setea artistei e fără de tăgadă, absolut au- 
tentică Orson Welles nu s-a mai despărțit 
de ea, Oja Kodar a devenit co-scenaristă 
la De cealaltă parte a vintului — titlu găsit 
tot de ea, văzind cum vintul umilă capa 
maestrului în timp ce acesta cerceta deco- 
rurile lui Zeffirelli la Romeo şi Julieta, 
cu gindul de a le folosi pentru noul său 
film. Subiectul e cum nu se poate mai 
simplu și nu reprezintă o surpriză pentru 
cei pasionați de arta lui Welles: un cineast 
bătrin se apleacă asupra vieții sale, copleșit 
de dragostea tirzie pentru o artistă tinără. 
Oja Kodar este, și în film, muza. Numai că 
filmările — ca de atitea ori cind e vorba de 
bugetele grandioaseale lui Welles 一 nu s-au 
putut încheia șt sint unii care susțin că nu 
vom vedea niciodată acest film (după cum 
nu se va vedea un Don Quijotie, tot al lui 
Welles, cu Laurence Harvey şi Jeanne 
Moreau. «Film Comment» informează că 
cetățeanul Welles a distribuit deja procente 
asupra drepturilor la rețeta filmului care nu 
' Aisin, ajungind la un total de peste sută la 
su 


Călinescu, la o comedie esenţialul nu e 
dacă rizi sau nu, ci calitatea observaţiei — 
se pare că a funcţionat foarte bine, cu atit 
mai mult cu cit realizatorii au lucrat cu o 
documentare amplă asupra realităților ame- 
ricane și mai ales ale colectivității polo- 
neze din SUA. Mulţi actori americani de 
origine poloneză au participat la filmări, 
ritmul a fost foarte rapid, în doar 27 de zile 
«noaptea» și «ziua» americană au luat sfir- 
şit, ca după montaj, produsul să mărturi- 
sească o certă inspirație: umor, dialog con- 
cis, acţiune antrenantă, dar mai cu seamă 
o justeţe a tonului care aparține întotdeauna 
operei cinstite. Nimic crispat, nefiresc, o 
degajare care ajută binefăcător transmiterii 
unor idei extrem de necesare vieții, azi, pe 
pămint; un patriotism fără de emfazi un 
sentiment adînc de respect față de valorile 
popoarelor chemate, curat și inteligent, să 
se înțeleagă. O declaraţie de dragoste fără 
mohoreala declarativismului tezist, capabil, 
după cum se știe, să intristeze, nu odată, 
ideile cele mai voioase. 


cronica 


telegenică 
— 

Un nou gen: 
filmul din rateuri! 


Ciasicul Festival internațional de va- 
rietăți televizate, organizat la Montreux, 
nu a rupt gura tirgului (de filme)... Juriul 
presei n-a acordat nici un premiu, avind 
în vedere că nici un program nu a răs- 
puns cererii formulate în primul articol 
al regulamentului său, care prevedi 
decernarea laurilor numai unor open 
deschizătoare de perspective în dome- 
niul «varietăților». N-au existat aseme- 
nea opere. Nici altora nu le e uşor, deci, 
cu «varietățile astea teve», bată-le no- 
rocul să le bată. Juriul internațional a 
premiat un show american consacrat 
lui Shirley McLaine, o emisiune engle- 
zească cu un comic irlandez, Dave 
Allen, care-şi ride de toţi și de toate 
din jurul lui, și «Asta-i televiziunea?», 
un program elvețian de-un umor, zice-se, 
foarte măsurat. 

În afara palmaresului, două emisiuni 
au stirnit un cert interes și, mărturisim, 
auzind doar sujetul lor, de departe, 
facem ochii mari. Un film englez reali- 
zat numai din scene ratate la filmare şi 
totuși păstrate (realizatorii le-au căutat 
prin toată lumea, vreme de-un an și 
multe case de filme au fost reticente...): 
scene de amor frinte din cauza junelui 
prim care tocmai atunci, în momentul 
de «motori, a strănutat; scene cu cow- 
boy care în loc să sară în şa, trec pe 
alături; brichete care nu se aprind exact 
cind trebuie să facă «tacl» Etectul aces- 
tui montaj de rateuri se pare că e atit 
de extraordinar incit unii specialiști și 
chiar teoreticieni ai umorului (există 
și așa ceval ”au susținut că lumea s-a: 
găsi în fața unui nou gen comic. 

Al doilea film extrem de aplaudat a 
fost Televiziunea noastră, casă a 
muzicii, parodie maghiară, plină de 
vervă și maliție, la adresa acelui feno- 
men binecunoscut şi de noi, al popu- 
larizării muzicii la televiziune: violoniști 
cățărați pe fintini, solişti de muzică 


conditia 


femeii 


A 331-a dorință 


«Ce energie, ce sănătate!» exclamă 
cronicara din Cinéma '78, în comentariul 
la ultimul film al regizoarei cehoslovace 
Vera Chytilova, Jocul cu mărul. De la 
Micile margarete — comedia care 
a făcut-o celebră — aceste două calități 
caracterizează arta Chytilovei, consi- 
derată de cinefilii avizaţi drept una din 
personalităţile cele mai marcante prin- 
tre regizoarele lumii, dacă ni se permite 
o asemenea «separație»... Chytilova im- 
pune prin energia risului ei și sănătatea 
punctelor de vedere bizuite pe un bun 
simţ al inteligenţei, adică al acelei ca- 
pacități de a surprinde mișcarea, lucru- 
rile, ideile, în contradicția lor: «Pentru 
mine, tragedia este burlescă. Dacă sint 
supărată, trebuie să rid. Mă simt inca- 
pabilă să conving cu argumente ratio- 
nale. Trebuie să rid. Pentru asta, am 
hotărit să nu mai fac nimic serios, oricit 
ar fi de grav subiectul». Ha, ha, ha, 
daţi-ne voie să ridem: subiectele Chyti- 
lovei sint întotdeauna grave, iar reali- 
zarea lor, «neserioasă», duce la conclu- 
zii şi incintar mult mai substanţiale 
decit cele născute din seriozitățile pro- 
gramate cu ştaif și morgă. 

Ceea ce o pasionează — în cei mai 
serioşi termeni — este o problemă de 
maximă gravitate: personalitatea femeii, 
situația ei dramatică, dificultăţile unor 
soluții pe care risul ei fertil, incitant, 
binefăcător nu le poate, totuși, defini- 
tiva. Chytilova nu disperă şi, mai ales, 
nu recurge la demagogia atotștiutoris- 
mului care face ravagii în acest domeniu 
al feminismului. Publicul nostru cinefil 


https://biblioteca-digitala.ro 


usoară aruncaţi pe horn, contrabasisti 
cintind pe aripi de avion. O ironizane 
acidă a unor forme neadecvate londu- 
lui, a inspiraţiilor forțate, a extravagan- 
telor stupide care duc la un manierism 
de doi bani, în care vizualul umilește 
audio-ul. S-a ris cu poftă, căci în toate 
țările prezente cu «varietățile» lor la 
festival, plaga asta e bine răspindită, 
nu vă faceți griji, «nimeni nu-i singur pe 
lume», vorba filozofului optimist. 


* Nu uitaţi nici vorbele celebrului es- 
tetician Benedetto Croce: «Toate defi- 
nițiile comicului sint ele însele comice, 
şi provoacă tocmai sentimentul pe care 
vor să-l analizeze». 


Pe platourile televiziunii sovie- 
tice, un «musical» de mare, mare 
interes: Cei trei muşchetari plus 
d'Artagnan și cu artistul poporu- 
lui Oleg Tabakov, în rolul lui 

Ludovic al XIII-lea 


cunoaște acel Despre altceva al ei — 
portretul paralel a două femei, o gim 
nastă şi o casnică, în care tandrețea și 
sarcasmul unui montaj savant se inchi- 
deau in tăcerea unei reflexivități incor- 
date, fără de happy-end. Acum, în acest 
Joc cu mărul, Chytilova propune o 
parafrază a cunoscutei ispite paradi- 
siace, În raiul modem unde infernul 
problematic apare la fiece pas. O fată 
sănătoasă, pleznind de energie și voie 
bună (subtitlul filmului este: Ea poartă 
în ea 330 de dorinţi), vine de la țară la 
oraș și se face infirmieră într-o clinică 
de obstretică în care rafinamentul stiin- 
tific al naşterilor este dus pină la su- 
prema mecanizare. Ea e hotărită să-și 
iubească meseria asta nobilă — a ajuta 
la venirea oamenilor pe lume. Dar ea 
se mai îndrăgostește și de un tinăr doc- 
tor — interpretat de acel admirabil re- 
gizor cehoslovac, Jiri Mentzel, coleg 
de «școală cinematografică» cu Chyti- 
lova, cel care ne-a dat citeva bijuterii de 
comedie incepind cu Trenuri strict in- 
terzise. Tipul e un băiat bun, simpatic, 
cam timid, «ii place de ea» dar ii mai 
şi place de-o foarte mic-burgheză soție 
a directorului clinicii. Jocul cu mărul 一 
implicind probleme atit de complicate 
ca aceea a arivismului, a meseriei, a 
cinstei între parteneri, a răspunderii şi 
libertăţii într-un perimetru dintre cele 
mai delicate ale vieţii individului — se 
sfirșește prin ceea ce se știe încă de la 
începutul lumii: tinăra găsește normal 一 
printre cele 330 de dorinfi — să dorească 
a avea un copil, să-l nască şi să-l creas- 
că. Tatăl — cit e el de medic obstreti- 
cian — nu prea vrea o asemenea nas- 
tere, femeii nu-i pasă, ea va naște la 
țară, «sarcina» o bucură şi-i vine chiar 
bine; cînd tatăl, după eveniment, se va 
întoarce, spășit, «să repare», să-și ceară 
scuze, va fi privit de sus, cu indiferență, 
şi va rămine — cum spunem noi, fetele, 
— cu scuzele... 

A 331-a dorinţă, în viziunea Chytilo- 
vei, rămine prima: dorinţa, voința, de a fi 
demn și mindru în ceea ce doreşti. 


prim plan 
secolul XX | 


Obișnuim să reproducem la această 
rubrică, fotografii semnificative pentru 
viața pe Terra între anii 1900—2000. Pentru 
o dată, preferăm să dăm în locul unei 
poze, — un text, traducind una din ta- 
bletele celebrei rubrici scurte «Au jour 
le jour» (De la o zi la alta), din pagina | 
a ziarului «Le Monde», semnată de Ber- 
nard Chapuis, «o mină» dintre cele mai 
sigure în sintetizarea paradoxurilor civi- i 
lizaţiei noastre. Despre  absurditatea 
cursei înarmărilor, despre rapiditatea dar 
şi despre încetineala cu care se rezolvă l 
problemele ei, justificate deseori cu vorbe 
mari şi rezultate mici, care îngrijorează 
profund omenirea, rareori s-a scris mai 
concis și mai mitraliant. Pentru uzul cine- 
fililor, să mai precizăm că doctorul Fola- 
mour, din titlu, e un personaj notoriu, 
intruchipat cindva de Peter Sellers, un 
savant megaloman, agresiv, dispus să 
arunce, spre gloria lui, planeta în aer. 
Deci: 


Doctor Folamour 


—O măciucă, două prastii trei arcuri, 
patru sulițe, cinci catapulte, șase tunuri, 
șapte muschete, opt puști, nouă mitralie- 
re, zece bazooka, unsprezece aruncătoare 
de flăcări, douăsprezece care de asalt, 
treisprezece portavioane, patrusprezece | 
bombardiere, cincisprezece fuzee nuclea- | 
re, șaisprezece submarine ațomice, șapte- 
sprezece bombe cu neutroni, optsprezece 
sateliți-contrasateliți, nouăsprezece ne- 
gustori de arme, douăzeci de milioane de 
morţi, douăzecișiunu de miliarde de mi- 
lioane... buum! 
— Ce tot imi povestești acolo? 
一 Coexistenta pașnică. 
一 Si atunci, dezarmarea, ce este? 
— Contrariul. 
—E dezarmant! 


cronica 
surisului 


Chaval (cel mai sec umorist fran- 
cez, om care a văzut de o sută de 
ori Yo-Yo al lui Etaix și de o mie 
de ori genericul actualităților Fox 
Movietone), un geniu al explica- 
filor la «omulețul» său: Jandarm 
nehotărit în fața unui hoț îmbrăcat 
în jandarm 


«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSASU 


17 


În Calvarul după Tolstoi, serial so- 


vietic de televiziune, în rolul Kety 
apare actrița foarte apreciată de 


public, Galina Penkina 


Lumea văzută 
panoramic 


e Filmul «Ceck-up» (ceea ce ar in- 


semna «examen general») al realizato- 
rului francez Gerard Blain nu aduce 
vreo mare noutate prin story-ul său (un 
bărbat iși face «retrospectiva» vieții, 
atit pe plan profesional cit și afectiv). 
Noutatea o constituie însă interpretul 
pe care Blain a ţinut să-l aibă în rolul 
principal. Este vorba de Robert Stack 
(fostul Eliott Ness) alături de o tinără 
şi bine cotată actriță franceză, Anicee 
Alvina. Comentatorii vorbesc despre 
Stack, despre evoluţia lui într-un film 
european, despre maturitatea interpre- 
tativă, despre excelenta camaraderie 
demonstrată pe platou în timpul filmă- 
rilor, despre aerul de seriozitate pro- 
fesională pe care l-a imprimat întregii 
distribuții şi despre (o critică mascată 
adusă filmului) talentul lui de a salva 
situații dintre cele mai șablonarde. 

9 Filmat într-o cazarmă (reconsti- 


tuită pe platourile de la Cinecità) cu 
puține exterioare — corespunzind tot 
atitor invoiri în oraș pe care le capătă 
recruţii, şi invoirile acestea sint rare 
pentru că recruţii sint mereu pedepsiţi 
și In consecință consemnați în cazarmă 
de un căpitan foarte brutal şi cu remi- 
niscente de mentalitate fascistă — fil- 
mul lui Marco Bellocchio, Marșul trium- 
fai, a apărut în premieră la Roma, tre- 
zind, după cum era și de așteptat, inte- 
resul întregii prese. Cu ocazia premierei, 
Bellocchio s-a lansat într-o filipică la 
adresa «unei concepţii cazone de tristă 
memorie, care face din viața soldatului 
un feroce purgatoriu». În rolul acelui 
căpitan, întruchipare a răului din lumea 
cazonă, apare Franco Nero. Din restul 
distribuției: Miou-Miou, Michèle Pla- 
cido $ Patrick Dewaere, o distribuție 
italo-franceză deci, pentru că filmul a 
fost realizat în coproductie. 

9 Lumea sportului american văzută 
de un om care o cunoaste foarte bine 
el insusi, în afară de celebritatea cine- 
matogratică fiind şi o notorietate spor- 
tivă (ca pilot de curse de formula 1) 
— Paul Newman — este adusă pe ecran 
în filmul intitulat Cotonogeala. Este 
un film deloc despre spectacolul spor- 
tiv, ci în special despre acea viață spor- 
tivă despre care spectatorii aud diverse 
lucruri, dar știu în fond prea puţine. 
Newman a fost întrebat de ce a făcut 
acest film. «Pentru că vreau ca el să 
descrie — a răspuns faimosul actor și 
regizor — într-o manieră absolut rea- 
listă, o lume care m-a pasionat intot- 
deauna şi-mi este foarte apropiată lu- 
mea sportului. Ea face parte din realita- 
tea noastră. Numai că și lumea sportivă 
este produsul descompunerii în care 
trăim, așa că nici sportul nu poate avea 
alt chip». > 


e Fiiozotul care a influentat enorm 


cursul societăţii moderne, Jean-Jac- 
ques Rousseau, se află in centrul aten- 
tiei cercetătorilor. Viaţa şi opera filo- 
zotului furnizează incă, după două se- 


cole, aspecte inedite. În vitrinele libră- 
riilor se succed volumele închinate lui. 
Şi acum realizatorul elvețian Claude 
Goretta (a cărui Dantelăreasă am vă- 
zut-o recent pe ecranele noastre) pre- 
gătește pentru televiziune un fiim de 
două ore inchinat ultimilor ani de viață 
ai lui Jean-Jacques Rousseau, petre- 
cuti, cum bine se știe — şi nu numai 
ultimii ani, ci cea mai mare parte a vieţii 
-in Elvetia. 

e O amintire scumpă se va concre- 


tiza intr-un roman intitulat «Norah». 
Amintirea este legată de viata și arta 
actriței Vivien Leigh, iar autorul roma- 
nului care o va avea pe fosta mare inter- 
pretă ca eroină sub numele de Norah, 
nu este altul decit actorul Jean-Pierre 
Aumont. «Va fi — spune Aumont, care 
lucrează acum la capitolul final — un 
fel de omagiu literar, dar nu va fi deloc 
o romanțare, pentru că viața Vivienci 
Leigh a fost atit de deosebită, atit de 
bogată şi chiar ciudată, incit incercarea 
de a o reda pare uneori o adevărală 
aventură în universul fanteziei.» 

e Doi «cinefili de şoc», ciştigători 
ai unui concurs al televiziunii franceze, 
au avut ideea de a alcătui un album de 
fotografii însoţit de un text foarte sub- 
til. «O cărticică inteligentă, inspirată 
de aniversarea celor 80 de ani ai actriței 
Arletty, pe numele ei adevărat Leonie 
Bathiat, de felul ei din Courbevoie (al 
cărui accent Il păstrează și astăzi), o 
cunoaștem pe Arletty din cap pină-n 
picioare, spune un comentator, o cu- 
noastem de cind a apărut pe lume şi 
pină a pătruns în sfera gloriei, de la 
acele reviste de doi bani în care a de- 
butat, pină la secvențele antologice din 


Un număr de circ? Nu — scenă 
din filmul Superman (tot un fel 
de circ, dar fără parfumul cupolei) 


filmele pe care le-a făcut. Trebuia s-o 
avem «in mină», în sensul în care se 
vorbeşte despre un oraș, adică să-i cu- 
noaștem pe dinafară istoria şi geografia. 
Şi totuși Arle!!y, chiar cu apariția aces- 
tui volum intitulat «Arletty» şi care este 
inteligent, atașant și foarte documentat, 
rămine ființa cea mai insesizabilă a 
mitologiei noastre. Pentru că Arletty 
este propriul ei contrariu: alunecoasă, 
fugitivă, superbă și cotidiană, chinte- 
senta eleganţei și imaginea simplităţii 
Insăși. Arletty nu este propria ei umbră, 
ci propria ei lumină». 


Regizori teribili, copii cuminti... 


e New York-ul în beznă (apropo 
de laimoasa pană de electricitate din 
iulie '77), așa se va intitula filmul care 
pornește de la intimplarea mai sus amin- 


https://bibliotec 


tită şi care a capatat accente atit de 
dramatice prin durata ei, și mai ales 
prin haosul pe care l-a provocat in me- 
tropola cu o populaţie cit a unei țări 
de mărime mijlocie. Noutatea pe care 
o scontează producătorii, stă însă mai 
mult In distribuție. Pentru că cele trei 
roluri-cheie ale filmului, au fost anume 
încredințate unor progenituri cu nume 
sonore: Belinda Montgomery (fiica ac- 
torului Montgomery Clift), Jim Mitchum 
(fiul) şi Robert Carradine (de asemenea). 
Cind story-ul este uneori mai debil, 
se recurge la asemenea substitute co- 
merciale pentru trezirea interesului. Cei 
trei se arată, deocamdată, foarte timizi 
în postura de debutanţi. Spre deosebire 
de una din fiicele lui Paul Newman, 
Susan, în virstă de 24 ani, care deși nu 
s-a lansat încă (a jucat în două filme 
dintre care doar Căsătoria, alături de 
Mia Farrow, Vittorio Gassman şi Geral- 
dine Chaplin, este mai cunoscut) are 
păreri foarte casante despre actorie: 
«A fi actor — spune ea — este o mese- 
rie. A fi star ține de cabotinism. O actriță 
trebuie să se impună prin talent şi prin 
prezența ei pe ecran. Mitul Hollywood- 
ului, gadget-urile de star sint niste 
trucuri răsuflate care nu mai interesează 
azi pe nimeni. Şi tatăl meu le-a căzut 
victimă, ani de zile. Astăzi, în noua lui 
postură de pilot de curse, arată lumii 
o personalitate cu mult mai convenabi- 
tă, mai reală și mai atrăgătoare. (Vezi 
părerile lui Newman însuși despre lu- 
mea sportului). O singură femeie a știut 
să facă diferența dintre viața de actriță 
şi viața personală. Acest model de 
autenticitate și simplitate a fost Greta 
Garbo». Dacă şi talentul tinerei Susan 
va 有 pe măsura maturității ei de gin- 
dire... . 

e Drum sudului o dată terminat 
(filmul il are in rolul principal pe Yves 
Montand), regizorul american (autoexi- 
lat în Anglia şi trăind majoritatea timpu- 
lui în Franţa) Joseph Losey își pregă- 
teste cu frenezie filmările în nordul Ita- 
liei — la Veneţia şi apoi lingă Vicenza, 
la celebra Villa Rotonda — pentru Don 
Giovanni de Mozart (mulți spun că 
Bergman face școală). «Va fi — spune 
Losey — un film de peste trei ore, cu un 
sfert de oră mai mult decit ține opera 
in mod normal. Filmările vor fi în play- 
back şi numai recitativele vor fi impri- 
mate În direct, pentru că vreau să obțin 
ca ele şă fie mult mai clare și mai pe 
înțeles. Îi voi pune pe actori să rostească 
textul foarte limpede, pentru a nu se 
pierde sensul spuselor lor. Nu mă preo- 
cupă tempoul frazei muzicale, ci ideile. 
La drept vorbind, eu nu prea sint un 
fervent al operei, pentru că nu prea îmi 
plac toate convențiile cărora trebuie să 
li te supui, toate risetele în cascadă 
sonoră şi toate ha-ha-ha-urile din re- 
citative.» Losey va dispune, bineinteles, 
de o distribuție cu capete de afiş (de 


operă) și tot bineinteles de o distribu- 


tie internațională: italieni, o cintăreață 
japoneză, o alta germană, şi un bariton 
danez etc. Premiera este asteptată în 
aiunul noului an. 


Ursula Andress s-a specializat în 

filme-safari, în care se bronzează 

şi călătorește. (Aici în Muntele 

zeului canibal, de Sergio Mon- 

tino. N-aţi auzit de regizor? Nici 
noi!) 


Don Valentino 


e După ce televiziunea noastră a 
人 
prezentat filmul «Valentino» cu Fran- 
prezenta + 


co.Nero şi după ce Ken Russell a incer- 
cat (dar nu a prea reușit) să lanseze un 
fel de «valentinomanie», după ce, in 
sfirsit la implinirea a 50 de ani de la 
moartea primului 和 de cinema 
s-a constatat că stărule asupra lui un 
fel de enigmă, pe care nimeni nu vrea 
s-o dezlege (ba unii chiar țin s-o com- 
plice) este, credem, cazul să facem un 
rapel in privința adevăratului Rudolph 
Valentino: a poposit în America ca 
emigrant italian în 1913, și a căutat să 
facă de toate, de la grădinar la dansator. 
O bună bucată de vreme a fost somer. 


de la o ureche la alta | 


N isteria filmelor despre Dracula con- 
tinua După o perioadă de oarecare acal- 
mie, fantasmagoria creată în jurul acestui 
personaj imaginar este din nou la modă. 
Sint in fază de pregătire nu mai puțin de 
opt filme, dintre care unele, lansate cu 
zgomot publicitar de studiouri de marcă 
şi producători de prestigiu: Universal, 
Paramount, Roger Vadim, George Hamil- 
ton etc. Aşteptăm ca replica românească, 
Vlad Ţepeş, — scenariul Mircea Mohor, 
regia Doru Năstase —să fie prestigioasă, 
edificatoare și justițiară. 国 La Cinecittà 
au început filmările la o nouă producţie 
semnată de Luigi Comencini, intitulată Em- 
bouteillage, sau, cum ar zice, o colegă 
a noastră, pardon de expresie, «Ambu- 
teiajul». Filmul, o superproducţie intre 
patru mari societăţi cinematografice din 
ltalia, Franța, Anglia şi R.F.G., are o dis- 
tributie inflaționistă: Gerard Depardieu, 
Patrick Dewaere, Annie Girardot, Marcello 
Mastroianni, Michel Piccoli, Stefania San- 
drelli, Alberto Sordi, Ugo Tognazzi etc: 
Ambuteiaj de vedete și producători, pe 
care încearcă să-l desambuteieze Comen- 
cini. m Revista «Movie TV Marketting» 
publică, în numărul său din luna mai, ci- 
tre privind producţia românească de film, 
Se scot în evidenţă «cadența accelerată» 
a filmelor artistice de lung-metraj din ul- 
timii ani, importanta producţie de scurt- 
metraje documentare şi ştiinţifice a stu- 
dioului «Alexandru Sahia» și cele «35 de 
țilme de animaţie care ies în fiecare an din 
celebrul studio Animafilm din Bucureşti» 
m Specializat, aproape in exclusivitate, 
în proiecte multimilionare, Dino de Lau- 
rentiis a început să filmeze, în luna august, 


Tangoul a insemnat pentru el o tram- 
bulină a succesului, reușind să creeze 
o adevărată psihoză (unii l-au poreclit 
pe Valentino, «Casanova-tango»). A 
ajuns în film prin dans. lar cariera lui 

inematografică a durat cam șapte ani. 
ntr-o zi de august 1926, era într-o luni, 
Intreaga Americă afla cu stupefacţie 
de moartea lui Rudolph Valentino. Stir- 
şitul att de neașteptat (avea numai 
31 de ani) s-a datorat unor complicaţii 
provocate de ulcerul duodenal de care 
suferea, agravat — pe c se pare 一 
de o mincare picantă consumată 
cu citeva zile ma: înainte intr-un mare 是 
restaurant, «William Randolph Hearst's $ 
Californian Palace». Valul de stupoare 
s-a revărsat peste întreaga tară, apoi 
peste întreaga lume, iar apogeul unei 
tristeți de proporții demențiale a fost 
atins în timpul ceremoniei funerare, 
transformată într-o adevărată psihodra- 
mă, soldată cu victime. Dar această 
ceremonie a fost și prima folosire «in 
direct» a recent apărutului mijloc de 
informare, radioul, inaugurindu-se ast- 
fel primul reportaj la moartea unui su- 
per-star. Se deschidea atunci era mass- 
mediei audio ce avea să devină, mai tir- 
ziu, și video. 


9 Valsul şcolar este titlul unui film § 
despre tineret. Regizorul sovietic Pavel 
Liubimov încearcă să pătrundă în deli- 
catul univers al primelor iubiri, cu stări 
de grație, dar și cu dureroase dezamă- 
giri. Protagoniștii se află în momentul 
alegerii profesiunii, optiune ce marchea- 
ză şi Inceputul de maturizare a vietii 
lor sentimentale. Filmul analizează un 
conflict moral ce pune eroii față în faţă 
cu problemele virstei adulte. În rolurile“ 


一 一 一 


principale apar Elena Tiplakova, Evghe- 
nia Simenova, Serghei Nassibov. 


Panseurile unui ratat și altele 


9 Regizorul care între două filme 
îsi notează experiența de viață si de 
artă în mini-maxime, este Dino Risi. 
Unele din aceste maxime au umor, 
altele intelepciune iar altele rămin niște 
glume. lată citeva: «Nenorocirea este 
să fii atit de inteligent, Incit să-ţi dai 
seama că nu ești destul»; «Sper să nu 
mor astăzi, pentru că nu sint gata»; 
«Spectatorul de cinema e un om care 
plăteşte ca să afle afacerile altora»; «ln 
secolul XIX, bogatii erau mai frumoși»; 
«ŞI italienii sint în stare să moară pentru 


pentru Paramount o nouă superproducție 
de 15 milioane dolari 4ntitulată Hurricane. 
Fiimările au loc la Bora Bora, o îndepăr- 
tată insulă din Pacific, bintuită de furtu- 
nile devastatoare ce împrumută şi titlul 
filmului. Pregătirile au inceput cu mult 
timp în urmă, cind s-a construit un hotel 
pentru echipă în valoare de 3,5 milioane 
dolari şi, în lipsă de telefoane, s-a stabilit 
legătura radio cu America, via Papeete. 
Filmările, prevăzute inițial pentru luna 
mai, au fost aminate din cauză că deco- 
rurile exterioare au fost distruse de un... 
hurricane. W Ha! Wallis va produce un 
film-testament Elvis Presley Years, în 
memoria regelui rock-and-roll-ului. Filmul 
va beneficia de colaborarea cu Vernon 
Presley, tată! cintărețului, și de managerul 
vedetei, colonelul Parker. Muzica filmului 
este preluată din înregistrări originale din 
filme, discuri şi spectacole. Producăto- 
rul declară că dificultatea este de a găsi 
un actor «care să degaje pe scenă același 
magnetism». Vorba lui nenea lancu: să-i 
dea rom de Jamaica, că se magnetizează 
singur. W Cariera filmului Pe aripile vin- 
tului nu s-a incheiat. Produs in 1939 și 
fgurind printre cele «10 filme ale lumii», 
memorabila peliculă continuă să facă 
obiectul a numeroase tranzacții. Recent, 
Metro Goldwyn Mayer a cedat drepturile 
de exploatare pe 20 de ani societăţii de 
televiziune CBS pentru suma record de 
20 milioane de dolari. De acum încolo, 
filmul va fascina alte generații de spec- 
tatori «pe aripile vintului» herțian al te- 
leviziunii. WI Ştiţi ce este «pița»? Cu in- 
flexiunile de rigoare, de notație şi de pro- 
nunţie, ea poate fi: pizza, delicios preparat 
culinar italian; piță, delicios personaj fe- 
minin cu vădite înclinații către turiștii ori- 
ginari din țara pizzei; «pizza cinematogra- 
cica», bobină de film in jargonul delicios 
al proprietarilor de sāli de cinema din 


Mape, Constantin PIVNICERU 


un ideal, dar se răzgindesc pe loc»; 
«Scandalul ia naștere, cind ziarele încep 
să publice secretele pe care le știa 
toată lumea»; «Femeile se împart în 
două categorii: frumoase și restul»; 
«Te naşti bătrin și devii tînăr»; «Mi-e 
milă de cail din westernuri. Cind cad, 
nu le spune nimeni că fac film» «Pe 
ecran, Marcello Mastroianni are aerul 
unuia care se scuză mereu pentru de- 
ranj»; «Nu vedem lucrurile așa cum sint 
ele, ci așa cum sintem noi», în sfirșit, 
şi o mini-maximă autobiografică: «Sint 
un ratat reusit». 

$ Filmul «Învățătorul» al regizoru- 
lui Octavio Cortazar, este o incursiune 
în trecutul recent al Cubei. El evocă 
anii luptei pentru alfabetizare. Perso- 
najul principal este un tinăr student, 
născut şi trăit la oraş, care în timpul 
masivei campanii din 1961 se stabi- 
lește în sălbaticul ținut al mlaștinilor 
Zapata pentru a-i învăța pe locuitori să 
scrie și să citească. Lupta cu mentali- 
tăţile retrograde şi cu greutăţile de tot 
felul maturizează conștiința tinărului re- 
voluționar. 

e Studiourile din Barandow pre- 
gătesc pentru tinerii spectatori o trilo- 
gie de aventuri în epoca de piatră. Co- 
lonia corbilor, Pe marele fluviu şi 
Chemarea singelui sint titlurile celor 
trei filme inspirate de cărțile popularu- 
lui scriitor ceh, Eduard Storch. Aven- 
turile în preistorie au ca protagonist 
un băiat cu numele Pană de Corb ce 
întruntă curajos primejdiile unei lumi 
sălbatice. Regizorul Jan Schmidt şi-a 
propus nu numai realizarea unui bun 
film de aventuri, dinamic şi plin de 
suspens, dar şi reconstituirea unei epoci 
foarte îndepărtate în scopuri educative. 


Clint Eastwood este la mare preţ: 

sondajele recente îl situează îna- 

intea lui Redford. Dar Clint de- 

testă popularitatea... în viața de 
toate zilele 


9 Premiat la Cannes pentru filmul 


Prima șarjă cu macheta, unul din 
titlurile de referință ale filmului politic, 
regizorul Manuel Octavio Gomez ră- 
mine consecvent preocupărilor sale în 
ultima realizare Pămintul și cerul. 
Dezbătind probleme ale minorităţii hai- 
tiene din Cuba, filmul surprinde aspec- 
te ale luptei de înlăturare a supersti- 
țiilor din regiunile înapoiate şi de inte- 
grare a acestei populaţii în ritmul nor- 
mal și modern al vieții ţării. Reușita 
citorva destine individuale confirmă şan- 
sele de a învinge handicapul unor du- 


„reroase rămăşiţe ale subdezvoltării. 


-~ @ Se află în plină filmare, în regia 
lui Anatoli Bobrovski, un film dedicat re- 
voluționarului polonez Dzerjinski. Sce- 
nariul încearcă să ilustreze o parte 
anume a biografiei acestui om politic, 
perioada 1902—1906, a retugiului în Ru- 
sia, a contactului cu ideile întlăcărate 
ce au dus la epocala schimbare din 
Octombrie 1917. Rolul lui Dzerjinski 
este interpretat de actorul polonez Piotr 
Garlitki. 


e Strălucirea este titlul anunțat ca 
provizoriu al noului film la care lucrează 
unul dintre cei mai inabordabili regizori 
pentru presă — Stanley Kubrick. Pen- 
tru noul său film, e! și-a asigurat cola- 
borarea lui Jack Nicholson și a actriței 
Shelley Duvall. 


m mm e e 


d ta 


chenar 


Un regizor 
„fierbinte“ 


După Cannes '78, unde filmul său Întoar- 
cerea s-a bucurat de o primire foarte spe- 
cială, Paul Ashby a început să fie cotat ca 
unul dintre regizorii de primă mărime ai 
cinematogratului de peste ocean. Întoarce- 
rea (o temă sensibilă, o rană necicatrizată 
Incă, un dosar la care nu s-au adăugat toate 
concluziile: vinovăția americană față de 
Vietnam și, în același timp, față de propria-i 
conştiinţă), filmul acesta este pe cale să 
devină și unul din marile succese de casă 
din ultimii ani. E s-a impus, însă, și ca 
subiect predilect în dezbaterile întlăcărate 
din rîndurile publicului, şi mai ales ale tine- 
rilor şi a determinat tot felul de sondaje. 

Deși nu poate fi considerat deloc un 
love-story, cu toată povestea afectivă pe 
care o aduce, Întoarcerea nu este nici un 
film de război, pentru că nu există scene 
de luptă. De fapt, spun exegeții, este un film 
despre războiul de acasă, de pe frontul 
intern,cum îl consideră un comentator care 
și-a propus să aibă o convorbire cu realiza- 
torul. Ashby, despre care se spune că este 
acum un regizor «fierbinte» al Hollywood- 
ului, nici nu este prea vorbăreţ și nici nu 
are pasiunea teoretizărilor, aşa că se des- 
tăinule cu oarecare candoare, cu sinceritate 
şi uneori cu jenă. 

De ce au existat reticențe din partea 
Hollywoodului în a face un asemenea film 
despre războiul din Vietnam? «Aproape 
toată lumea care a văzut filmul — răspunde 
Ashby — m-a Intrebat același lucru. Si aș 
vrea să pot răspunde... Întrebarea aceasta 
rămine importantă și aș ține să-i pot da un 
răspuns răspicat pentru că și eu, cind am 
început filmul, m-am întrebat de ce există 
atita reticență... În timpul războiului din 
Vietnam, n-am rămas un spectator pasiv 
la tot ceea ce se intimpla Din contră, am 
încercat să-mi fac auzită opinia, am fost 
activ şi deseori am considerat că nu tăceam 
tot ceea ce puteam face. Am participat la 
marșuri de protest, ceea ce consider că era 
foarte important, pentru că pe atunci Los 
Angeles-ul era un oraș foarte pasiv şi nu 
voia să-și asume nici o cauză. Apoi Los 
Angeles-ul a devenit teatrul unei imense 
activităţi...» 

În ce priveşte realizarea propriu-zisă a 
intoarcerii, Ashby dă unele lămuriri asupra 
metodei sale: «O dată ce mă fixez asupra 
subiectului, prima mea grijă este să culeg 
maximum de informaţii asupra lui, chiar 
dacă mare parte dintre acestea vor fi lăsate 
de-o parte. Îmi petrec, așadar, foarte mult 
timp cu scenaristul și studiind toată docu- 
mentatia făcută cu privire la respectiva 
perioadă... Mi se întimplă mai Intotdeauna 
să mă cuprindă un fel de dezorientare, în 
special îndată după ce am început filmările, 
pentru că Imi dau seama că nu pot reține 
decit o infimă parte din ceea ce am aflat 
referitor la perioada în cauză. De fapt, dacă 


[| Romy Schneider 
¥ într-o fotografie 
i care parc 
să-l fi avut 

isconti 


ca inspirator 


WAR 
VERO 


| 


Filmul unor conștiințe active: Înroar- 
cerea cu Jane Fonda și Jon Voight 


nu faci un documentar, trebuie să știi că 
există niște limitări fizice pe care trebuie să 
le accepţi... Am vrut ca rolul paraliticului, 
victimă a războiului din Vietnam să fie 
jucat de prietenul meu, Jack Nicholson, dar, 
din păcate, el era angajat în alte contracte 
şi pină la urmă l-am invitat pe Voight; cum 
a luat cunoștință de propunere, Jon Voight 
a început să se documenteze intens, a 
petrecut mult timp într-un azi! de invalizi, 
într-un spital, a cerut un fotoliu cu rotile 
ca să se obişnuiască, să se adapteze. De 
fapt, a Inceput să trăiască asemenea unui 
invalid. A jucat baseball cu invalizii, pină 
ce aceștia s-au obișnuit cu el, de parcă ar fi 
tost ca ei». 

Cit despre interpreta filmului, Jane Fonda, 
Ashby, nu-și cenzurează de fel epitetele: 
«Jane este o persoană cu totul ieșită din 
comun. Are o asemenea energie, incit se 
poate gindi la douăzeci de lucruri deodată și 
fiecăruia să-i acorde un timp egal. Jane 
şi-a putut menţine ani şi ani reputaţia, deși 
aici la Hollywood, cind cineva adoptă o 
atitudine politică activă şi devine contro- 
versat, popularitatea li este amenințată, 
chiar dacă deține un mare premiu de inter- 
pretare. Ei nu i s-a întimplat așa ceva, și nu 
cred să îi auzit pe cineva spunind că n-ar fi 
avut ce căuta în vreun rol. La Hollywood 
asemenea zvonuri fac deobicei carieră...» 


2 ut pui tym care în original 
se cheama chiar «Filmind Othello», a 
fost realizat de însuși autorul lui 
«Othello»: Orson Welles. De obicei, 
un documentarist urmărește filmările 
la cite un film de excepție. Aşa s-a în- 
timplat cu «Belle de jour» al lui Buñuel, 
«Satyricon» al lui Fellini sau cu «Ma- 
nitoba Voyager» In care juca Buster 
Keaton, iar un tinăr documentarist ca- 
nadian avea să realizeze un faimos 
documentar de vreo două ceasuri, ce 
surprindea nașterea gagului la Malec. 
Aici, la Filmînd Othello, Orson Welles 
îşi dezvăluie toate dificultățile transpu- 
nerii cinematografice a acestui Sha- 
kespeare. Unul din pivotii «filmului unui 
film». M constituie întiinirea (pare-se 
cam pantagruelică) cu interpretul lui 
Jago, Michael Mac Leammoir, ce de- 
vine o lungă reflecţie despre Shakespea- 
re şi personajele sale, în atmosfera unui 
dejun pe măsura evenimentului. Extra- 
sele din Othello, filmul propriu-zis, sint 
montate în așa fel, remarcă critica, în- 
cit să sublinieze lumina nouă In care a 
ar înțeleasă opera transpusă pe peli- 
culă. 


9 Un alt palat pentru Cannes. Con- 


siliul municipal al oraşului a aprobat, 
intr-o ședință care s-a ţinut după inchi- 
derea ediţiei '78 a festivalului interna- 
tional, organizarea unui concurs pen- 
tru proiectul unei noi săli de 2400 de 
locuri. Împreună cu toate sălile mai 
mici, birourile şi saloanele adiacente, 
noua construcţie se va întinde pe circa 
35 mii metri pătraţi. Lucrările vor în- 
cepe în 1979 şi se vor termina în 1982. 
Cannes-ul prosperă deci, şi mai ales 
_tirgui de filme. p 7 


Redacţia teatru tv și-a propus să sărbă- 

torească 23 August oferind telespectato- 

rilor opt premiere. Dintre ele o piesă din 

actualitate Veincredere în foișor de Nelu 

Ionescu, în regia și adaptarea lui Eugen 

Todan. Din distribuţie: Valeria Seciu și 
AL Repan. 


W 
Un telerecital cu Amza Pellea, o reîntil- 
nire cu atitea roluri dintr-o carieră dedi- 
cată scenei şi ecranului timp de 25 de ani. 
(În Mihai Viteazul şi împreună cu Gina 
Patrichi în spectacolul tv Cadavrul viu) 


Cu rolurile compuse pentru scenă și micul 

ecran se poate alcătui un fascinant tele- 

recital al Marianei Mihuţ. Păcat că ma- 

rele ecran nu a reținut mai multe mărturii 
pe măsura talentului ei 

f 


一 Ke 


3 


Satira, umorul, 
muzica și noi 


Teleintilnirile noastre cu 
atira şi umorul — chiar 
lacă nu totdeauna satira 

chiar satiră şi umorul 
chiar umor (dar parcă, 
ce, în toate comediile 
noastre cinematografice 
satira e satiră şi umorul e umor?) — au 
devenit o statornică obișnuinţă a pro- 
gramelor şi de aici se trage, cred, in 
primul rind, sentimentul tonic care ne 
insoteste scriind aceste rinduri despre 
orele vesele ale televiziunii. Avem 
n-avem treabă, simbăta și duminica, la 
ceasuri de repaus, portia noastră de sa- 
tiră şi umor este la locul ei, iar actorii 
risului, scriitorii risului sint şi ei la locul 
lor pe micile ecrane, puse — la sfirşit 
de săptămină 一 mai tare deci oricind 
pe şotii. Important este şi altceva, şi 
notez cu bucurie: preocuparea realiza- 
torilor pentru bunăstarea emisiunilor 
de gen este, evident, în creștere, adică 
lucrurile nu se mai prea desfăşoară la 
intimplare, nu se mai prea defilează cu 
lozinca «ce-o fi o fi», și nici nu se mai 
prea umple spațiul cu ce se nimerește. 

Se caută — şi se găsesc — idei, se 
caută — și se găsesc realizatori noi, 
se caută — şi se găsesc — formule de 
emisiune mai atractive, mai ambiţioase, 
mai percutante... 

Despre o astfel de emisiune foarte 
frumoasă dinspre sfirsitul lunii trecute, 
aș vrea să scriu inainte de toate. S-a 
numit «Schiță de portret pentru... un 
duet» şi se datorează unui duet de rea- 
lizatori insolit, regizoarea Sanda Manu 
şi vajnicul teleast Octavian Sava. Due- 
tul interpretativ, la rindu-i, poate fi con- 
siderat insolit, deși a existat (nu chiar 
ca atare) încă pe vremea in care tele- 
viziunea abia iși pregătea uneltele dintii. 
O seară de simbătă, așadar, cu Rodica 
Tapalagă şi Ştefan Tapalagă, un duet 
care, practic, s-a născut (ca atare) 
acum, dar care ar putea deveni — dacă 
inițiativele realizatorilor nu vor obosi — 
un duet permanent, sau măcar un duet 
de zile mari, pentru că este un duet 
de zile mari, așa l-am simţit de la «pre- 
mieră». Notez «data naşterii»: iulie 1978. 
Dublul mixt al fraților Tapalagă, pentru 
prima oară într-un show de asemenea 
anvergură, a incintat Rodica, prin cali- 
tăţile sale artistice de excepţie (cit de 
parcimonios exploatate de-a lungul ani- 
lor de filmul românesci!), Ştefan, prin 
hazul său de un tip cu totul și cu totul 
special. Împreună au incintat prin spon- 
taneitate, dezinvoltură, inventivitate, ar- 
monie şi bun gust. Memoria peliculei 
a păstrat un document preţios, frații 
Tapalagă, impreună, in comedia cine- 
matografică Alo, ați greșit numărul, 
și realizatorii au făcut loc, în show-ul 
lor secvenţelor de odinioară, pe care le 
receptăm azi cu emoție sporită, deși sint 
doar citeva secvenţe, acolo... Anii au 
trecut, nimeni nu s-a mai gindit insă la 
posibilul cuplu pină acum. Ne-am bucu- 
ra să se mai gindească de acum incolo, 
eventual aceiaşi realizatori, care au și 
meritul unui «suma de emisiune va- 
riat și atractiv, meritul unor texte mai 
personale, asezonate evenimentului și 
meritul unui spectacol curat, cu nerv și 
miez... 

Nu avem prea multe asemenea cu- 
pluri de talent şi fantezie. Să le prețuim 
cum se cuvine. Tripleta Olimpia Panciu- 
Marius  Ţeicu-Mihai Constantinescu 
ne-a servit recent, «cu lingurița» şi cu 
căprița, incă o mostră de vervă și voio- 
şie, intr-o oră veselă tot de pe la sfirșitul 
lunii trecute. Realizatori mai vechi sau 
mai noi de gen, Ovidiu Dumitru sau 
Marin Traian, Cristian Munteanu şi Ste- 
lian Filip, alții incă, se arată preocupaţi 
de aflarea unor căi inedite de accesa 
satirei şi umorului, a muzicii, către noi. 
E bine, să le mulțumim, și să-i incurajăm 
spre și mai bine. 

N-aș vrea să inchei aceste rinduri 
fără o translație spre o emisiune — să-i 
zicem tot de divertisment — adresată 
tineretului: clubul de simbătă după- 
amiază Ne-a bucurat, tot inspre finele 
lui iulie, o după amiază de muzică și 
poezie (realizator. Eugen Pretorian) in 
care am simţit un efort cultural deosebit, 
o emisiune de frumoasă ținută, cu pro- 
tagonişti de real talent. Şi ne-a mai 
bucurat, intr-un ak club de simbătă 


mema 


https://biblioteca 


(realizatori: Elisabeta Mondanos şi Lu- 
minita Dumitrescu-Suciu), chiar dacă 一 
poate şi din cauza frigului — interviurile 
din tabăra studențească de la Izvorul 
Mureșului erau cam tepene şi rigide, 
ne-a mai bucurat cite o voce tinerească 
ca aceea a studentei timişorene Hen- 
riette Sandor, abur de vis şi poezie, 
un «te uită cum ninge decembre» pornit 
din adinc de suflet, mai frumos chiar 
decit... «Riurile Babilonului». Cam atit. 
Şi incă ceva. Să nu-l uităm pe micuțul 
pinguin cu rotile din filmulețul cu Malec, 
văzut tot intr-o după-amiază a sfirșitului 
lunii trecute. Da, din cind în cind, avem 
nevoie și de cite un pinguin cu rotile... 


Călin CĂLIMAN 


Firescul 
atit de mult prețuit 


Grijulie față de publicul său, televi- 
ziunea indică, cum e și firesc, în program 
şi citeva emisiuni cu direcţie precisă, 
dedicate unor anume categorii de tele- 
spectatori. Printre acestea se numără 
şi «Viaţa satului». În ciuda titlului care 
avertizează asupra conținutului precis al 
emisiunii respective, «Viaţa satului» 
poate fi urmărită de orice spectator, 
chiar dacă acesta este orășan din tată 
în fiu. Asta pentru că «Viaţa satului» 
este un exemplu de emisiune care atacă 
probleme de interes major $i cu rezo- 
nanță la oricine. 


Desigur că pe inginerul X sau pe gos- 
podina Z nu îi interesează «calendarul 
agricultorului», el are o adresă precisă 
şi este foarte util celui care trudește 
zilnic ogorul. Dar pentru fiecare există 
cite ceva interesant şi deosebit în sumar 
Mai intii ar trebui subliniat modul în 
care sint prezentaţi oameni satului. 
Aflăm aici interviuri fermecătoare prin 
naturaletea cu care reporterii surprind 
pe cei aleşi drept subiecţi, la lucru 
Oamenii vorbesc simplu, fără fraze mari. 
Cunoaștem astfel pe cei de la țară cu 
problemele lor şi care ştiu să vorbească 
foarte bine despre ele. 


Există apoi la această emisiune o 
rubrică de anchete realizată şi ea in 
mod exemplar. Aici nu vom intilni sche- 
ma clasică cu «fata care vinde loz in 
plic» şi băiatul ciştigător al unor olim- 
piade, puși faţă in față prin clasica me- 
todă a antitezei. Se atacă în aceste 
anchete subiecte foarte diferite incepind 
cu cele privind domeniul agricol, gos- 
podărirea mijloacelor materiale, verifi- 
carea produselor, etc., și nu în cele din 
urmă, ci la loc de cinste își află cuvintul 
introspecția socială. «Om, familie, so- 
cietate» este o rubrică de larg interes 
în care problemele formării omului nou 
işi găsesc un larg spațiu de dezbatere. 
Aceste anchete cu subiectele lor va- 
riate sint, fără exagerare, un model de 
abordare a unor teme actuale. Fără să 
fie didactice sau moralizatoare, ele evi- 
denţiază calea dreaptă ce trebuie urma- 
tă de fiecare şi implică opinia publică 
în dezbaterile lor, fie prin calea obis- 
nuită a dialogului cu telespectatorii ce 
sint rugați să-şi exprime, prin scrisori, 
opiniile asupra anchetelor respective, 
fie direct prin consemnarea opiniilor 
unor martori la faptele petrecute. 


«Viaţa satului» inițiază, de asemenea, 
dezbateri propriu-zise pe teme ale ac- 
tualității imediate. Un exemplu elocvent 
este dezbaterea referitoare la sistema- 
tizarea satului, dezbaterea amplă la care 
participă specialiştii și beneficiarii, dis- 
cutind argumentat despre viitoarea in- 
fățişare a satului românesc. 


Se pot spune multe despre această 
emisiune și mai ales ar trebui spus că 
ea este o emisiune gospodăresc alcă- 
tuită, legată de preocupările celor cărora 
le este adresată, firească în conținut, 
o «casnică» emisiune in sensul cel mai 
bun al cuvintului, adică este... de-a 
noastră. 


leana LUCACIU 


«Tehnică a transmiterii imaginii mo- 
bile, la distanță. O anumită acurateţă, 
din partea tehnicienilor şi administra- 
torilor in prezentarea emisiunilor de 
televiziune muzicale, coregrafice şi ci- 
nematografice permite întrucitva folo- 


sirea cuvintului artă, în înţelesul in 
care se vorbește, în tipografie, de arte 
grafice şi de ediţii frumoase» (...) 


L-am citat pe decanul nostru în ale 
criticii, D.. Suchianu, cu un fragment 
din definiţia pe care o dădea televiziunii, 
acum cițiva ani, în dicţionarul de este- 
tica generală. 


Aşadar, televiziunea ar avea doar 
tangențe cu ideea de artă, iar punctele 
de contact ar fi la nivelul indeminării 
tehnicienilor şi administratorilor. Pen- 
tru a spune tot adevărul, trebuie, cred, 
să acceptăm alte (cel puțin) două idei. 
Prima: alături de tehnician și administra- 
tor există și oameni de televiziune, 
oameni, adică, ce au vocația televiziunii 
ca artă Vocaţia și talentul alcătuirii 
programelor de televiziune — ca să nu 
mai vorbim despre programarea lor. 
Şi a doua: televiziunea inseamnă — așa 
cum a fost ea gindită la inceput, și cum 
s-a impus atunci, în ochii şi urechile 
lumii — televiziunea inseamnă arta 
spontaneităţii. 


Spontaneitate în direct, «pe viu», la 
fața locului, pe faptă. Sau spontaneitate 
«jucată» cu talent și dibăcie. 


Cum emisiunile noastre de televiziune 
în direct se reduc la transmisii sportive 
si jurnale de actualități trebuie să scon- 
tăm, mai ales, pe spontaneitatea «juca- 
tă», deși prezenţa, în direct, a unui co- 
mentator în fața camerelor de televi- 
ziune este o apariţie la fel de fascinantă 
(acesta este cuvintul) ca și contactul 
nemijlocit — adică tulburător — al acto- 
rului cu publicul său. De ce renunțăm 
la acest «atu» al televiziunii, care este 
și unicitatea sa — transmisia în direct? 


Paul SILVESTRU 


filme pe micul ecran 


N Julius Caesar (Joseph Mankie 


wicz, 1953). Sigur că o reintilnire cu 
verbul shakespearean și — pe alt plan — 
cu Marlon Brando, merită, în principiu. 
toată atenţia. Din păcate, ceea ce am 
văzut era mai mult teatru filmat și, în 
ansamblu, nu se ridica — vorba cărții 一 
deasupra genunchiului broaștei. De un- 
de se vede încă o dată că acest conti- 
nent numit Shakespeare nu poate fi 
bătut de cinematograf cu pas de soldat 
leneș... 


m Asaltul (Marco Leto, 1969). Pro- 
blematică socială, încărcătură de viață 
cu culoare dramatică, însă cinemato- 
graf cam sărăcuţ... Se întimplă, mai 
cunoaştem exemple. 


m Marie Curie (Mervyn Le Roy. 


1943): O «viață romanţată», romanțată 
decent — deci pină la un punct 一 in- 
structiv de privit. Exact ceea ce aş spune 
si despre Viata lui Emile Zola (W. Die- 
terle, 1937). Asemenea filme, pe lingă 
toate cusururile posibile si imposibile, 
au un farmec al lor, un farmec al incon- 
ştienţei, inconştienţa ideii că viaţa unui 
om care, oricum am lua-o, nu este un 
oarecare — ar putea fi povestită... Ce 
să mai spun despre Legenda lui Va- 
lentino (Melville Shavelson, 1971) care 
mi-a confirmat acest bizar farmec, dus 
pină la imposibil, pînă la zimbet, ca să 
nu spun ris?... 


m Adevărul despre Robert Forrest 
(George Cukor, 1942). Spencer Tracy 
şi Katharine Hepburn. Ajunge. Din feri- 
cire filmul mai are și o idee, modest spe- 
culată, însă vizibilă exact atunci cind 
trebuie: clteodată (nu obligatoriu întot- 
deauna) aparențele înșeală. Să nu îmi 
spuneți că e un loc comun, fiindcă o 
stiu... 


E Deasupra noastră valurile (Ralph 


Thomas, 1968). Film, cum se zice, «de 
acțiune». Restul e tăcere. 


m Căpitanul Blood (Michael Curtiz, 
1935). O copilărie incintătoare, după 
gustul meu copilăros... 


N David Copperfield (Delbert Mann, 
1972). Bună ecranizare. Un Dickens 
transpus în toată splendoarea tezismu- 
lui său, chiar dacă aceste două vorbe, 
splendoare și. tezism, par incompati- 
bile... 


E Dincolo de Pacific (John Huston, 


1942). Un Humphrey Bogart de neuitat 
Într-un film care, eventual, poate fi 
uitat. 


Aurel BĂDESCU 


muzical-muzical 


O serie de filme muzicale 
prezente la Cinemateca 
în programul ultimei luni 
ne dezvăluie că «moda 
citatelor», instalată în a- 
一 ! nii 70, nu este deloc o 
invenţie a ultimului deceniu. Încă ina- 
inte de război, cinematograful începu- 
se a se reintoarce asupra istoriei sale, 
introducind în unele filme personaje, 
gesturi sau chiar scene întregi —pre- 
supuse celebre, aparținind unor pro- 
ductii anterioare. 

Desigur că intențiile unui «musical» 
obligă pe cel ce folosește un citat, fie 
şi sub forma unei simple aluzii, sé 
trateze inserția în registru comic. Ast 
fel H.C, Potter introduce în salonul din 
Hellzapoppin (1941) un grup de piei- 
roșii, înarmaţi cu toporişte și săgeți, 
ce trec periodic în goană prin încăpere, 
fără a se sinchisi de invitaţi, urmărind 
bineînțeles... o diligență. În Babes in 
Arms (Copii în luptă cu viața 一 
1939), un grup de copii vor să participe 
la concursul național al orchestrelor 
de amatori. Ca să stringă fondurile 
necesare deplasării pină în capitală, 
ei organizează o serbare cu ce au la 
îndemină. Or, la îndemină sint doar 
hainele bunicilor, uitate în cufere. Cu 
aceste costume de Început de secol 


| 
nema 


Să ridem cu duiosie 


el vor monta un spectacol inspirat din 
fiimul mut. Regizorul Busby Berkeley 
folosește pretextul ca să adune figuri 
și scene familiare din istoria «marelui 
mut», într-o ilariantă parodie sub sem- 
nul creaţiei lui Griffith: familia-model 
este distrusă de viciu, adică de alcool 
(Lupta); soția-victimă inocentă este 
urmărită de un personaj diabolic (des- 
cins direct din episodul babilonian — 
Intoleranță); din ce în ce mai victimă, 
soția merge, merge, merge pe un drum 
ce nu se mai sfirșeşte (scenă ce se 
ntimplă la unul dintre cele trei filme 
mute) și se refugiază, în plin viscol, 
ntr-o cabană de pădurar, unde... (ca 
n Drumul spre Est) totul este ve- 
gheat de sus de copilul ajuns îngerel, 
care cu glăscioru-i subțire îşi indeam- 
nă tăticul să alerge să-și salveze ne- 
norocita-i soață din ghearele Diaboli- 
cului și inevitabilului happy-end roz 
(ca într-unul dintre cele două filme 
mute). 

Totuşi nimic distructiv în această 
parodie şi in altele asemănătoare. De 
cind şi-a propus să îi facă pe specta- 
tori să ridă de propriul său trecut 
cinematograful a făcut-o, cu tandrețe, 
cu duioșie 


Aura PURAN 


Pe vremea cind musicalul era populat de mituri 
(Gene Kelly și girls-urile de pe Broadway) 


Parodia exuberanței coregrafice de altădată 
(Un american la Paris şi Funny Girl (cu Barbra Streisand) 


memoriam 


Petrăchescu 
în Duhul 
aurului 


Eliza Petrăchescu: 


maestra „aparițiilor“ 


N-a jucat roluri principale. 

Oricit ar părea de ciudat, 

această fabuloasă creatoa- 

re de personaje agresiv-vii 

şi adevărate, dominatoare, 

tiranice, exact prin adevărul 
lor, n-a fost niciodată «eroina principală» 
a unui film. Ea era: actrița de «plan doi» 
Stăpina rolurilor secundare. Maestra «a- 
pariţiilor», Dar în «pielea» ei personajul 
acela de plan doi devenea magnetic. Atră- 
gea și ținea privirea asupra ei, oricit de 
în plan-doi s-ar fi aflat. În mina ei, rolul 
secundar căpăta o forță misterioasă, ului- 
toare,care făcea să sară în aer nu numa 
prejudecata aprecierii unui rol după in- 
tinderea lui, dar și diferențele obiective 
dintre un rol principal şi un rol secundar. 
Apariţia, prezenţa ei in dreptunghiul ecra- 
nului, gonea departe Însăși ideea de rol. 
Eliza Petrăchescu nu juca roluri, ci trăia 
personaje. Personaje precise cu biografii 
complete, cu trecut, prezent şi viitor, sur- 
prinse parcă din întimplare de ochiul apa- 
ratului de filmat, într-un moment anume al 
existenței lor. «Cind am venit de la 
Craiova, unde filmasem la «Tănase 
Scatiu» și m-am uitat în oglindă, m-am 
speriat. Nu mai eram eu, devenisem 
Coana Profira». Mărturisirea asta, făcută 
cu puţin inainte de a nu mai fi, dezleagă 
poate secretul ei de actriță. Așa era 
avea puterea extraordinară, puterea ma- 
rilor actori. de a fi oricine. O moaşă vul 
gară şi inconştient cinică, sau o batrina 


secvenţa lunii 


Hellzapoppin (regia 

H.C. Potter, 1941) este gagul 

lăsat în libertate, investit cu 

puteri depline, la modul: «Fă 

ce-ţi trece prin cap»... și in- 

chipuiți-vă numai ce poate 

îi în mintea gag-uluil Acţiunea și perso- 

najele sint simple jucării lăsate pe mina 

acestei mașinării infernale de produs ha- 

zul. Nici măcar filmul ca atare nu este 

iertat, gag-ul năvălind de pe ecran în ca- 

bina de proiecție, producind catastrofele 

de rigoare și preluind în final conducerea 

operaţiunilor aşa cum îi stă bine unei co 

medii fără limite și stăpin. Starea natu 

rală în acest film este risul, risul de toate 

felurile, preluat pe toate tonurile posibile 
şi mai ales imposibile. 

Întimplările, replicile, efectele de haz 
se nasc fără incetare, se dezvoltă cu fre- 
nezie după legi proprii, inventate ad-hoc, 
al căror unic scop este menținerea comi- 
cului în stare de incandescenţă, Specta- 
torul este atacat cu rafale nemiloase re 
haz care-l duc într-o stare de uluială din 

are nu mai poate ieşi. Senzaţia care rå 


https://biblioteca-digitala.ro 


tărancă ramolită; o servitoare timpă și 
șmecheră sau o negustoreasă aprigă, po- 
sedată de duhul aurului, Ştia să terorizeze 
şi să se lase terorizată; să urască și să se 
facă urită; să umilească şi să se lase umi- 
lită. Nu exista stare a sufletului omenesc, 
care, trecută prin sufletul ei de artistă, 
să nu se încarce cu toată tensiunea ade- 
vărurilor omenești. Se lăsa cu toată în- 
crederea în mina regizorului în ce priveşte 
înfăţişarea exterioară, dar işi păstra nea- 
tins şi de neatins acea încărcătură in- 
terioară a ei, şi numai a ei. N-o interesa 
«cum arată». N-o interesa imaginea pe 
care și-o face spectatorul despre ea, fe- 
meia Eliza Petrăchescu. O interesa, cu 
patimă, cu furie, o binecuvintată furie crea- 
toare, numai şi numai personajul cu care 
vine in fața spectatorului. Era roaba ha- 
rului ei. Roabă supusă și credincioasă 
pină la fanatism acestui har. Sigur că ar 
fi putut oricind să «ducă» un personaj 
principal, Dar nimeni nu se indura să se 
lipsească de fantastica ei putere de a fi 
mare într-un rol de cinci minute. Nici 
chiar ea. Pentru că avea, precis avea, 
orgoliul talentului ei. Dar ce orgoliu drept! 
Căci iată, mergind spre un trecut foarte 
apropiat și tot se găsesc patru filme 一 
Duhul aurului, Felix și Otilia, Ilustrate 
cu flori de cîmp, Tănase Scatiu — 
care, fără prezența ei unică, ar fi fost mai 
sărace cu un univers 


Ss. 


Polifonia gagului 


mine în urma vizionării este mai mult una 
je natură muzicală, compoziția avind de 
astădată ca element constitutiv gag-ul și 
variațiunile sale. «Hellzapoppin» rămine 
o operă de virtuozitate comică compara- 
bilă într-un anume sens cu un «capriciu» 
de Paganini: la fel de «imposibil» şi difi- 
cil în tehnică, la fel de strălucitor în efec- 
te. Filmul, alături de ceea ce au făcut 
fraţii Marx, încheie cu onor epoca «ma- 
relui burlesc» care de la Mak Sennett la 
Supa de rață aduce în universul come- 
diei ceva nou, absolut nemaiintilnit pînă 
atunci, comparabil poate, prin forța de 
demolare a realităţii şi violența expresiei, 
cu suprarealismul ori dadaismul, iar mai 
nou, cu hazul strepezit al teatrului absurd 
Mă întreb chiar, cam cit de în serios s-ar 
mai putea lua eroii lui lonesco și Becket 
lăsaţi, fie şi numai cinci minute, în lumea 
foarte preocupată ca tot ce se întimplă 
să fie cit de cit ilogic (dar cu haz), lumea 
fără morgă, dar plină de viață din «Hellza- 
poppin»? 


Comuna Samurcaș, la 22 km. 
de București, pe malul lacu- 
lui Buftea. O curte lungă, 
boltită toată în viță de vie şi 
înflorită de trandafiri, cu casa 
mică, albă, la capătul ei. În 
preajma casei, sub umbrarul 
care adăpostește putul, Ernest Maftei. 
Actorul nostru cel de zeci de roluri, unul 
mai minunat decit altul. Actorul fără de 
care zeci de filme — inapoi ca şi inainte 一 
sint de neinchipuit. Actorul in stare să 
scoată un om viu și dintr-un bolovan. 
Bădia, cum îi spun cei care-l iubesc. Stă, 
frumos și teapăn, pirlit de soare, barbă 
căruntă, coamă căruntă, zburiită, stă și 
indeasă la coacăze într-o damigeană. Se 
bucură și se sperie — un pic jucat — că 
l-am prins pe «picior de gospodar». Apoi se 
«lasă-n rol» cu tot seriosul şi ne prezintă. 
«oaza». Oaza e gospodăria lui. Aflăm cum 
stau merii, cum via, cum coacăzele, zmeura, 
unde au fost căpșunile, ce-o să fie în spatele 
casei. După ce ne liniştim: 

— Ce vrei de la mine, bre? 

— Ce-am vrut și-acum cinci ani, bă- 
die, un interviu. 

一 Da' să ştii că nu te poți baza pe mine 
cel de-acu cinci ani, că nu mai sint ăla, 
Eu acum sint gospodar. Agricultor. Se 
vede că așa e dat omului: să se-ntoarcă 
de unde-a plecat. 

— Mai cunosc eu unul care zicea așa. 
Și-a cumpărat și o fermă. ŞI vite. Si pe 
urmă s-a apucat tot de fiim. Jean Gabin 
îl chema... 

— Păi da! Nu s-a răbdat. Că nu poti să dai 
cu piciorul într-o meserie taman cind ai 
aflat totul despre ea... Eu, bre, am tăcut oa- 
za asta din pasiune. Si cu mlinile mele, ca 
să dau un exemplu în sat. Scara asta o vezi? 
Eu am făcut-o. Tot ce-i turnat aici, betonul, 
l-am turnat cu Gheorghiță, cu fiu-meu. 
Am făcut-o și acum stau și mă uit. Da’ stai 
bre, nu mai scrie, să-ţi spun ce-mi zice 
Stela Popescu într-o zi. Zice: Bădie, eu am 
strins aici niște cronici de prin reviste, să le 
aibă băiatul, să ştie că dumneata ești actor, 
nu țăran. Actor, și încă unul de valoare. 
(Da' nu scrie asta, cu valoarea). Ei —zic — 
o să afle oricum. Că rolurile imprimate pe 
peliculă, rămin, nu se pierd, ca la teatru. 

一 De asta aţi plecat din teatru? Că nu 
«rămine»? 

— Nuuu, dragă! Eu din teatru m-am 
pensionat, pentru că două lucruri bune în 
același timp, nu se poate. Adică, în aceeași 
zi să ai și un rol greu pe scenă și un rol greu 
de filmat, nu merge. La unul din ele sigur 
nu dai tot ce poți. Şi mai e o treabă: am 
observat eu că sint mai bun pentru film 
decit pentru teatru. 

— Unii spun că nu-i nici o diferență. 
Actor bun să fii și ajunge. 

一 Ba este dragă, este. Ştii care-i dife- 
rența? Ceea ce pe scenă e foarte bine. 
în film abia de e suficient. Pelicula mărește 
şi defectele și calităţile de zeci de ori. În 
film, personalul trebuie să fie de-acolo. 
Omul pe care-l interpretezi trebuie să fii tu, 
una cu tine. 

— Nimeni nu știe ca dumneavoastră 
să fie «una cu personajul». Chiar, Bădie, 
cum se «tace» unirea asta? 

— Păi ea nu se face. Este. Da ia lasă 
scrisul și gustă din vinul ăsta. E de la un 
vecin. Prinsese gust de butoi și l-am dres. 
Ştii cum l-am dres? L-am tras în damigene, 
i-am făcut un ceai de pelin... 


DICHISEANU, 


COCEA „Dinu. 
regizor. N 


SOLIMAN PAȘA 
(creaţie) 


experienţă psihologică 
de transfer şi analogie 


= 一 一 一 


actorii 
nostri 


Filmul 


seface 
cu 
oameni 


care-i 
iubesc 


— Bădie, cum e cu unirea? 

— L-am dres. Totul se drege... Cu unirea 
e așa: eu intotdeauna cind fac un personaj 
merg la calitățile neamului meu. Acest om 
simplu — zic — ce-ar face el intr-o situație 
dată? Fiind un om cinstit și de bună credin- 
tă. la să vedem noi ce-ar face el. 

一 Nu poate 有 așa de simplul 

一 Bre! Pe mine tata cind m-a pus în 
copăiță pe prispă, ce-am văzut eu mai 
intii și mai întii a fost Ceahlăul. O să zici: 
Da' ce mata știai ce vezi? Nu ştiam, da' 
intră. Intră în tine fără să ştii şi fără să vrei. 
Acumularea, de orice-ar fi ea, de om, de 
natură, e inconștientă. Pe urmă incepi a 
scoate conştient ce s-a adunat acolo, în 
tine. lar eu am adunat atitea, că mi-ar trebui 
trei vieți să le scot pe peliculă. Si le scot, că 
eu acum nu pot să mă opresc. Eu, dragă, 
n-am tipărit decit 90 de roluri pe peliculă, 
asa că mai am... Nu te uita că acum dau la 
sapă. Arta 一 da' nu scrie chiar tot. mai 
ascultă intii arta nu-i ca în coasă De 
cosit poţi cosi în fiecare zi, dacă te odihnești 
intre coase. Trag: o brazdă, te odihnesti, 
mai Iragi o brazdă, te odihneşti... Cu arta e 
altfel... 

— Cum? Cum e Bădie cu arta? 

Bădia tace cu ochii — ochii cu cea mai 
dreaptă privire din cite am intilnit — la 
piciorul lui, întins, gol, pe lingă masă. 

— la uite ce talpă am făcut! Ştii cum e? 
Nu intră cuiul. Mai tare ca pingica... Hai 
să-ți spun una. E aici o femeie care-şi tot 
leagă vaca la mine în grădină. li zic: Ascultă, 
bre. Ai lega vaca în curte la Stela Popescu? 
Doamne ferește, zice, cum să leg eu vaca 
la dinsa în curte?... Ai priceput? 

一 Dati-o-ncolo de vacă! Cu arta! 


一 Bre! Arta trebuie să emoţioneze in- 
treaga ființă. Şi mintea, și sufletul, tot. Tre- 
buie să ardă. Dacă nu arde, degeaba. Si 
mai e ceva cu arta asta. Uite, doi oameni 
privesc la un răsărit de soare. Unul poate 
spune doar atit: «Vai, ce frumos e!» Altul 
poate să descrie această frumusețe in 
citeva pagini de mare valoare literară. Altul 
poate picta un tablou cu care să se min- 
drească un neam întreg. -ȘI, ca s-o aduc 


omisiuni. 
(provizor!i) 


CROITORU, 
Alecu. 
regizor. 


membru al 
academiei 
Tiberina din Roma. 


la arta noastră a actorului unul poate să 
vadă un om mergind pe drum și să zică: 
«Ce-o fi avind omul ăsta de merge 
așa?», dar eu ca actor, trebuie să ajung 
la o asemenea știință, incit în puțin timp 
după ce stau cu omul ăla, să-i pot 
intelege toate tainele sufletului, şi să-l pot 
interpreta cu propria mea ființă. Ştii că la 
orice treabă, cind te gindești anume, nu 
iese. Trebuie să vină ea, aşa, de la ea. E! 
La artiști, după ce ţi-a venit, trebuie să 
incepi să te gindești. Actoria asta e o 
treabă care-o ai în tine din naștere, pe urmă 
o înveţi pe drum, îi înveţi tehnica, știința ei, 
da' dacă n-o ai, n-ai făcut nimic. Dacă nu 
răcnesc in tine oamenii care sint adunaţi 
acolo, nu iese nimic. Uite, stau eu aici la 
oază şi-mi fac norma. Înainte de răsăritul 
soarelui — pină Incepe el să bată tare, sap, 
cosesc iarba, curăț trandafirii, culeg coa- 
căza, pe urmă gata. Stau la masă, mă scald, 
pe urmă iar la normă, pe răcoare, așa, m-a- 
puc și smulg burulana 一 fiindcă nu-mi 
place să văd nici un fel de buruiană. Şi-n tot 
timpul ăsta, ele, cu mine. 

— Care ele? 

— Personajele. Personajele pe care trag 
nădejde să le mai joc. 

一 Ce fel de personaje? 

— Mulți oameni care trebuie tinuti 
minte. Un președinte de colectivă (ştii că 
primarul de aici se ține de mine să mă facă 
președintele colectivei?), un primar, un 
președinte de Sfat, un țăran și citiva oameni 
de prin fabrici. Vecinii mei de-aici sint și 
țărani şi muncitori pe la fabricile din jur. 
Aşa că-i cunosc. În țară la noi, să ştii mata, 
99% ne tragem din țărani. 1% sint cei care-au 
uitat din ce se trag... Dar ce-ar fi să mincăm 
ceva, că parcă mi-e foame... 

— Nu, nu, că după aia nu mai merge 
mintea 

— Ba merge. Se duce singele la burtă și 
mai scriem și din burtă. Eu după masă mă 
trag la umbră, la răcoare și scriu poezii 

Nu-i greu. 

— Dar ce-i greu? 

— Greu e să fii în plină forță și să nu faci 
nimic. 

— Dar cind ai 90 de roluri în spate, 


. Te mal faci şi de ris. O mai 
fac şi unii de ris. Că nu 


Nu-i greu să te indrăgostești. - 
o scinteie. Totul e dacă iei foc sau nu de la 
scinteia aia. 

— Spuneti-mi, Bădie, dumneavoastră 
care acoperiți 25 de ani de fiim românesc 
iubiți filmele de azi? 

— Am să-ți spun da mai pe ocolite, 
Si-al să vezi de ce: filmul, dragă, se face cu 
oameni care-l iubesc. De la electrician pină 
lä regizor — toți trebuie să-l iubească. 
Numai așa iese el, ce e de fapt: viața însăși. 
În viată oamenii trăiesc, se iubesc, se bucu- 
ră, pling,suferă, se luptă. Uite, noi construim 
socialismul și-o să construim și comunis- 
mul. Construim noi așa ușor, ca-n filmele 
noastre? Da' de unde! Şi urmașii? Ce-au 
să zică, urmașii. Păi uite ce uşor le-a mers 
ălora! A mers de la sine! Oare? Nu. E cu 
singele și viața noastră. E cu greutăţi, cu 
oameni de toate felurile, şi cu optimişti și cu 
pesimiști, şi cu tari și cu slabi, și toți ăștia 
trebuie să se oglindească in filmele noastre. 
Noi ne lăsăm imaginea în filmele astea și din 
ce lăsăm trebuie să se vadă lupta noastră 
de azi, ca să ne-nţeleagă, cit de cit, şi ăia 
de vin după noi. Trebuie să avem curajul 
să ne arătăm așa cum sintem, și așa cum 
e ea, lupta asta. Aşa cum sintem noi, 
oamenii care-o purtăm. 

— Cum e cu oamenii, Bădie, că-i știți 
în fel şi chip ... 

— Oamenii... Lasă oamenii. Sint cum sînt. 
Taica avea o vorbă: pe om îl afli la drum 
lung. Adică, în timp. ŞI incă mai ai surprize 
cu el. 

— Avea dreptate. Acum cinci ani 
ziceam că vă cunosc... Spuneți-mi, la 
ce vă gindeaţi cind indesafi coacăzele 
în damigeană? 

— Să-ţi spun drept? 

一 Puteţi și altfel? 

— Eee! Ca să spun drept, ar trebui să 
tac... Hai bre, că-ți spun, nu te supăra! 
Mă gindeam la Moș lon Roată — că tot 
ziceai mata de unire... A scris loan Grigo- 
rescu un scenariu și zicea că să fiu eu Moş 
lon Roată. Aşa că, indesam la coacăze, şi 
moșul pe lingă mine, indesa și el la coacăze. 
O coacăză eu, o coacăză el... O să iasă un 
vin! Să vii să-l guști. 

一 Pină una alta, vă mulțumesc că 
m-aţi tăcut să bat drumul pină la «oază». 
A meritat. 

一 Eu îți mulțumesc. 

— Nu, nu, eu vă mulțumesc, Bădie 
Mattei. 

— Auzi, știi cum îmi spun oamenii pe-aici, 
prin sat? Nea actoru' . 

— Așa Atunci, mulțumesc Nea Ac- 
toru'... 

一 E! Lasă... 

Am lăsat. L-am lăsat pe Bădia Maftei în 
«oaza» lui şi aș putea să jur că,după ce-am 
plecat, s-a dus din nou sub umbrar și-a 
început să îndese la coacăze. Una el, una 
Moş lon Roată. Una el, una... 

Eva SÎRBU 


BOROS „Haralambie, 


regizor. 


mică cărticică 
conţinînînd alfabetul 
cineastului 


imagine bună cu 


un singur 
(aicală 


LACOBESCU, 
Aimee. 
actriţă. 


OSÎNDA 
(film) 


ocupaţie extraprofesională 
(N! GOLOGAN, Ovidiu. susţinută de pasiune, 


operator. 


MUNTEANU ， 
Francisc. 
regizor. 


DE BARIERĂ (film) 
digitala.ro 


GEORGESCU, Radu. 
critic, 


(se hrăneşte 4 
odată pe săptămînă) 


Din doi în doi ani, se 
desfășoară, uneori 
mai modest, alteori 
ca în prezenta ediție, 
cu mai multă strălu- 
cire, un concurs pe 
țară al filmului de protecția muncii. 


Conceput ca o amplă manifes- 
tare de stimulare a contribuției fil- 
mului utilitar la protecția muncii 
şi pentru a atrage atenția asupra 
celui mai eficient mijloc de pro- 
pagandă în slujba prevenirii acci- 
dentelor de muncă și a imbolnă- 
virilor profesionale — după cum 
bine l-au caracterizat organizatorii 
(Consiliul Central al Sindicatelor, 
Ministerul Muncii şi Centrala «Ro- 
mânia-film»),acest concurs a intrat 
în tradiție, fiind la cea de a V-a 
ediție. 


Desfășurat sub genericul acţiu- 
nilor de masă ale Festivalului na 
tional «Cintarea României», faza 
de preselecție a concursului a cu- 
noscut in acest an o amploare 
deosebită, fiind vizionate aproape 
200 de filme de scurt-metraj reali- 
zate în ultimii doi ani de către stu- 
diourile cinematografice «Bucu- 
rești», «Alexandru Sahia» și «Ani- 
mafilm», precum și peste 50 de 
filme realizate de cinecluburile sin- 
dicatelor din întreprinderi sau de 
pe lingă casele de cultură. La faza 
finală s-au prezentat in concurs 
55 de pelicule. Vizionarea filmelor 
a fost precedată de un simpozion 
în cadrul căruia < au dezbătut pro- 
bleme actuale și de perspectivă 
privind realizarea și difuzarea fil- 
melor pe teme de protecția muncii 


La incheierea lucrărilor simpozio 
nului, criticul Florian Potra, pre- 
ședintele juriului, a inminat diplo- 
me realizatorilor filmelor premiate. 
Premiul | a fost acordat filmelor 
Lucrări suprapuse — regia Aurel 
Boian, realizat de studioul «Ale- 
xandru Sahia»; Permisul de lucru 
— regia H. Boroș, producție a stu- 
dioului «București». Premiul Il: 
Pentru o industrie curată, regia 
Mirel lliesiu, producţie a studioului 
«Al. Sahia»; O viață într-o se 
cundă — regia Mircea Iva, pro- 
ducție a studioului «București» 
Premiul Ill: Păţaniile lui Guţă 一 
regia Eduard Sasu, producţie «Ani- 
mafilm»; lresponsabilul — regia 
Radu Gurău, producţie a studiou- 
lui «Bucureşti», 


Juriul a hotat acordarea unui 
premiu special «In memoriam» re- 
gizorului Cristu Polucsis, pentru 
întreaga contribuție la dezvoltarea 
acestui gen de filme. 


Bucurindu-se de aprecieri la fes- 
tivalurile internaționale specializa- 
te şi răsplătit cu numeroase me- 
dalii de aur, argint și bronz, filmul 
românesc care vorbeşte despre 
viață Si moarte, despre oameni ș 
muncă se va confrunta în această 
toamnă, în cadrul celui de al X-lea 
Festival internațional al filmului de 
protecţie a muncii, găzduit de țara 
noastră, cu cele mai bune producții 
de gen din alte țări. 


Mircea IVA 


(Urmare din pag. 24) 


bucată de vreme, stăpinire pe dialog (cu- 
plati alimentarea cu energia, pompa de ali- 
mentare cu lanţul, circuitul cu aburi spre 
intreaga platformă... circuitul 1, 2, 3,...). În 
timp ce pirghia determinantă in desfășu- 
rarea evenimentelor devine conflictul cla- 
sic pentru filmele noastre (Proprietarii, 
Despre o anume fericire, Zile fierbinți) 
dintre inginerul, care propune recondiţio- 
narea uzinei și punerea in funcţie a proce- 
sului de producţie printr-o soluție indrăz- 
neață, dar riscantă, şi inginerul prudent 
care recomandă modernizarea uzinei in- 
tr-un timp mai indelungat, prejudiciind ast- 
fel economia naţională cu citeva zeci de 
milioane. Acest duel al opiniilor devenit 
leit-motiv. căzut in schemă, anulează sus- 
pensul necesar oricărui gen dramatic și 
nu e greu să ghicim cine va avea ciștig 
de cauză. 

Ideea filmului conținea, și de astă dată, 
o premiză mult mai dramatică și anume in- 
tervenţia, in acest dialog bilateral in care 
se mai amestecă şi nişte divergențe de 
ordin personal, intervenţia eroului colectiv: 
muncitorii din combinat. Ei sint cei care își 
asumă, de fapt, riscul, ei sint cei ce lsi iau 
răspunderea, ei sint cei ce işi pun munca, 
neprecupețit dăruită, chezăşie pentru a 
face realizabil proiectul indrăznețului in- 
giner. Dar rolul acestui colectiv este prea 
puţin scos în evidenţă (cuvintul lor e ros- 
tit intr-o sumară ședință și prin citeva re- 
plici spre final; un just portret realizează 
Ştefan Radotf). Cred că filmul a trecut pe 
lingă şansa intrării in actualitatea ardentă 
a timpului nostru tocmai prin estomparea 
mișcării în cadru a maselor de muncitori, 
atit in momentul stăvilirii avariei şi a inlă- 
turării consecințelor ei imediate — prea 
sumar expediate, cit şi prin estomparea 
rolului muncitorilor in determinarea opțiu- 
nii finale, asupra căii de urmat în recon- 
struirea combinatului. 

Rămin citeva schițe de portret autentice 
la scara relaţiilor intime, regizorul dove- 
dind aici capacitatea sa de a compune 
prin citeva sugestii și aproape fără dialog, 
citeva destine in complexitatea lor. Apre- 
cierea trebuie insă impărțită in egală mă- 
să cu interpreții: Ilarion Ciobanu int 


posibilități posibile 


Despre chipuri 


Visez la un film documentar despre 
chipul omenesc. Nu știu cum se face, 
dar nimeni n-a realizat încă așa ceva. 
S-au făcut despre mlini, despre picioa- 
re (ale copiilor, ale fotbaliștilor, ale cro- 
siștilor, ale balerinilor), despre trupuri 
(ridicate sub cupola circului, rostogo- 
lindu-se pe covoarele concursurilor de 
gimnastică, etalindu-se la concursuri 
mai mult sau mai puțin îmbrăcate, de 
frumusețe), s-au făcut chiar și despre 
măștile care acoperă-fețele, dar despre 
chipuri nu s-a făcut. Vă rog să mă 
credeți. 

Şi mi-ar place să văd in acest docu- 
mentar chipuri care vorbesc fără să 
scoată niciun cuvint, care vorbesc cu 
lumina sau întunericul privirii, cu clipi- 
tul vesel sau tragic al pleoapelor, cu 
zimbetul sau rictusul buzelor, cu frea- 
mătul nărilor, cu tremurul obrajilor sau 
cu izbucnirile bărbiei. 

Nu credeți că ar fi interesant un astfel 
de eseu despre chipul omenesc? 


Alexandru STARK 


cinema 


Anul XVI (183) 


Bucureşti 
august 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


deauna atit de firesc convingător pe ecran, 
atit de contopit cu personajul său; Marga- 
reta Pogonat doar cu nuanțele vocii prin 
citeva replici rostite la telefon şi citeva 
mingiieri duioase sau dojenitoare adresate 
zvăpăiatului ei fecior, redă esența mater- 
nităţii dintotdeauna; Ovidiu luliu Moldo- 
van, ştiindu-se atit de stăpin pe farmecul 
său de erou negativ-pozitiv; Tora Vasilescu 
se bucură și ea de un rol care vorbeşte 
nu prin replici ci printr-un gest, o atitu- 
dine ce caracterizează personajul său în 
contrast cu aparențele. Constantin Anatol 
şi Olga Bucătaru — in două dintre rolurile 
principale — directorul combinatului şi so- 
ţia ingineră — construite, primul cu o lipsă 
de fermitate și al doilea cu prea multă du- 
ritate, indicaţii regizorale care mi-au părut 
nepotrivite şi pe alocuri in dezavantajul 
interpreţilor. 

Revenind la dimensiunea socială a fil- 
mului și ieșind în afara conflictului concret 
imediat, regizorul Ştefan Traian Roman 
vădește o sensibilitate autentică, proprie, 
în redarea sintetică prin citeva sugestii 
imagistice (ce bine ar fi fost să creadă 
mai puțin in cascada de cuvinte rostite), 
a uneia dintre cele mai semnificative im- 
pliniri ale societăţii noastre şi anume aceea 
a trecerii, pe parcursul unei singure gene- 
raţii, de la condiţia de lucrător agricol la 
aceea de muncitor cu o inaltă calificare, 
devenit apoi intelectualul cu o excelentă 
pregătire teoretică — cu toții apți să con- 
ducă economia unei țări avansate. 

Filmul a reușit să redea sintetic implica- 
tiile afective și sociale ale acestei uriașe 
transhumanţe de la sat la oraș, de la mun- 
ca cimpului, la strung, la creaţia intelec- 
tuală. Scena în care bătrina țărancă, poate 
analtabetă, vine cu sufletul tremurind de 
grijă și cu inima plină de mindrie să-şi 
imbrăţișeze fiul — directorul general; sau 
ultimul vis al aceluiaşi director, pregătit 
să plătească prețul sacrificiului de sine cu 
conştiinţa datoriei implinite, vis ce îl in- 
toarce în straie de sărbătorească datină in 
satul natal — explică fără vorbe, doar prin 
citeva imagini simple și emoționante, uria- 
şul salt al unui progres social implinit. Pe 
fundalul peisajului industrial — sculptură 
şi poezie a epocii noastre — fixat de ima- 
ginea lui Octavian Basti, această largă 
perspectivă deschisă asupra grandioasei 
realităţi a timpului nostru va face ca Ava- 
rìa să rămină printre incercările semnifica- 
tive ale filmului nostru de actualitate 


Revanșa 


(Urmare din pag. 24) 


louă sau trei accidente «meteorologice» 
m cadrul unei secvenţe, mărunțişuri care 
sigur nu pot strica buna impresie generală 
pe care o lasă filmul. Spuneam că Revansa 
este un film politic realizat cu mijloacele îi! 

mului polițist. Adaug: in asta stă reuşita 
sı forța lui. Desfăşurat in două tabere - 

legionarii de o parte, comuniștii şi Moldo- 
van de cealaltă — filmul aduce de fapt la 
suprafață un al treilea plan, cel istoric bine 
cunoscut, situaţia politică în țară la ora 
aceea, cu tot ce presupunea ea ca tactică 
s strategie: relaţiile dintre legionari şi 
Antonescu, dintre legionari şi naziști, din- 
ve Antonescu și naziști. Micile” înțelegeri 
$i neinţelegeri care au dus la lichidarea re- 
beliunii din '40 şi s-au aşezat la baza eve- 
nimentelor viitoare. Astfel, spectaculozita- 
tea de suprafaţă a filmului este inlocuită cu 
o spectaculozitate mai subtilă, de fond. În 
această situație, insăşi figura comisarului 
ciștigă în forță de convingere. El nu mai 
este «lupul singuratic», omul care-și re- 
tolvă singur problemele, nu mai este omul 
«dus de val», ci acela care şi-a ales singur 
valul, șinnd exact la ce țărm va ajunge cu 
el. Legătura lui cu comuniștii, mai ales prin 
persoana lui Pirvu, este pe cit de puterni- 
că pe atit de credibilă. O relaţie frumoasă 
intre doi luptători, doi bărbați maturi care 
ințeleg sensul evenimentelor, fiecare de pe 


Coperta I 


Monica Ghiuţă și Emil Hossu, pro- 
tagoniştii filmului în lucru, «Totul des- 
pre fotbal» de Andrei Blaier, sau două 
surisuri in plină vară. 


Fotogralie de Emanuel TĂ NJALA 


https://biblioteca-digitala.ro 


poziția lui, dar îl ințeleg, o relaţie bărbă- 
tească topită uneori in momente de afec- 
țiune, alteori oficială, «de lucru», dar into!- 
deauna solidă și perfect credibilă. După 
cum relația Moldovan-Paraipan are fondul 
ei de adevăr, şi in acest sens două intilniri 
mi se par mai cu seamă edificatoare: cea 
din teatru, schimbul de priviri și de priviri 
de pistoale peste capul spectatorilor şi cea 
din abator, acel «joc curat» al comisarului 
în fața ticălosului fără nici o şansă, joc 
încheiat cu o cruzime și ea curată: aban- 
donarea adversarului rănit, dreptăţii oa- 
menilor care vin la lucru. După cum rela- 
fia Moldovan-Limbă, reciproc tandră dar 
manifestată diferit — cu sobrietate Moldo- 
van, cu o «limbuţie» fermectătoare, Lim- 
bă — definește cu adevăr un posibil con- 
tact de la om la om, dincolo de rostul fie- 
căruia in lume. Dintre firele acestor relaţii 
innodate cu grijă, se desprinde de fapt 
noul portret al comisarului Moldovan, cu 
liniile evident imbogăţite. Ceea ce odinioa- 
ră era super-man-ul inatacabi! a devenit 
un om ca toţi oamenii; ceea ce odinioară 
era un izolat intratabil a devenit un perso- 
naj maleabil in stare să-şi creeze legături 
profund umane. Un comisar mai puţin cu- 
ceritor prin abilitatea cu care-şi culcă la 
pămint adversarii, și mai mult printr-o mare 
voinţă incăpăţinată, voinţa de a răzbi cu 
orice preț, chiar și atunci cind pentru el pre- 
tul este foarte mare. O voinţă în preajma 
disperării, e adevărat, dar o disperare rece 
și lucidă de kamikadze. De altfel imaginea 
comisarului inarmat cu o servietă-bombă 
și strecurat în ascunzătoarea legionarilor, 
decis să-i scoată vii de acolo sau să sară 
in aer cu ei cu tot, sugerează o asemenea 
voință disperată. Da, portretul comisa- 
rului Moldovan s-a imbogăţit, el a sărit din 
schema cunoscută pentru ca să se așeze 
in conturul cald, viu, cu linii mișcătoare, 
conturul unui personaj adevărat și din a- 
cest salt nu ciștigă numai actorul Sergiu 
Nicolaescu (evident mult mai in largul său 
in pielea unui personaj complex) ci și 
filmul, pentru că de gradul de adevăr al 
unui personaj principal depinde in mare 
măsură coeficientul de credibilitate al fil- 
mului. Acestui coeficient Sergiu Nico- 
laescu-regizorul i-a sacrificat cu bună ști- 
ință multe din scenele spectaculoase, a 
tăiat scurt acolo unde ar mai fi fost loc de 
«joacă», a numărat cu grijă impuşcătu- 
rile, a reprimat violențele de dragul violen- 
tei, nu s-a lăsat — cum se spune — «furat 
de peisaj», dar totul in așa fel incit filmul să 
nu-și piardă lorma atragâtoare. Sergiu Ni 
colaescu este un regizor spectaculos, deci 
omul cel mai in stare să simtă nevoia de 
spectacol a publicului. De data asta insă, 
această nevoie este acoperită dinăuntru, 
nu din afara filmului. Chiar şi momentele 
«tari» care-i ofereau în sine un extraordi- 
na spaţiu de destăşurare — devastarea 
« artierului evreiesc şi intilnirea de la aba- 
tor — sint bine ţinute in friu şi conduse cu 
grijă nu spre spectacolul gratuit, ci spre 
sensul lor intim. Practic, el n-a sărăcit for- 
mula filmului, ci ca şi în cazul personaju- 
lui său, a imbogăţit-o, i-a înmulţit şansele 
de funcţionare. Momentele «polițiste» alter- 
nvază cu cele profund dramatice, de par- 
tea cealaltă a dramatismului așteaptă un 
moment uşor comic, dar un comic oricind 
convertibil m tragic. Sigur că atita schim- 
bare include in ea pericolul risipirii, al des- 
trămării, dar un bun povestitor — și Sergiu 
Nicolaescu este un bun povestitor — gă- 
sește oricind liantul care să țină laolaltă 
toate firele unei acțiuni atit de variate ca 
factură. Astfel, Revanșa reușește perfor- 
manta rară a unui amestec de multe e- 
senţe, in care insă gustul dominant ră- 
mine gravitatea. 

Sigur, Revanșa suportă cu ușurință o 
comparaţie măgulitoare cu oricare dintre 
filmele de acest gen. Şi mai sigur insă, 
el este cel mai bun dintre filmele cu co- 
misari realizate de Sergiu Nicolaescu. Şi 
cred că la urma-urmelor asta și contează, 
pentru că importantă in cariera unui re- 
gizor este evoluția față de sine insușşi. 


E.S. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


A MRI gone AMR 


be 


Varii suflet 

| puțin 
cele ma! 
rpareța Pi 


iale 
onat, 


După o incercare de tilm po 

litist (Simpaticul domn R.), 

o alta din genul aventuros- 

dramatic, plasată in contextul 

grav al finalului celui de al 

doilea război mondial (Eva- 

darea), și o dramă intimă 

amplasată in decorul actualității, dar care 

s-a fi putut petrece şi in alt timp și pe 

orice meridian (Regăsire), regizorul Ştefan 

Traian Roman atacă partitura socotită de 

intreaga breaslă a cineaștilor drept piatra 

de incercare in cariera oricărui creator: 
filmul specific de actualitate. 

Privită dinafara experienței noastre de 

oameni de cinema, acest criteriu poate 

părea neintemeiat. De ce tocmai actuali- 


Pentru spectatorii filme- 
lor polițiste semnate de Ser- 
giu Nicolaescu, dispariţia co- 
misarului Miclovan la stir 
șitul filmului Cu miinile cu- 
rate, a fost o mare dezamă- 
gire. Farmecul personajului 

deșteptase dorința — rar manifestată față 
de eroii filmelor noastre 一 de a-l mai ve- 
dea, nevoia de «va urma». Din această ne 
voie de «va urma» a publicului, s-a născu! 
sub trăsăturile aceluiaşi Sergiu Nicolaescu, 
comisarul Moldovan din Un comisar acu- 
ză, care insă părea să impărtășească ace- 
eași soartă cu Miclovan: imaginea lui din 
final incremenită intr-un stop cadru putea 
să sugereze orice, chi şi moartea. Era 
de necrezut insă, ca un regizor cu un atit 
de ascuţit simț al publicului, să comită de 
două ori aceeași greşeală, așa incit iată-ne 
din nou in fața comisarului Moldovan. Re- 
venirea ni se explică scurt, punerea in temă 
a Revanșei este clară şi concisă, evoluția 
personajului ni se dezvăluie simplu, eco 
nomic și limpede chiar de la inceput: sal 
vat de comuniști și ingrijit de ei, slăbit fizic 


câtre critici şi spectatori, de către produ- 
cători sau actori şi nu în ultimul rind chiar 
de către autorii direcţi ai filmelor, regizori 
şi scenariști, iar răspunsul a fost in con- 
sens: da, e mai greu să vorbeşti despre 
tine decit despre alții, da, e mai greu să 
redai o temă, un subiect cunoscute in esen- 
ta lor la fel de bine de către toți. De aceea, 
filmul nostru de actualitate, pe cit de incura- 
jat şi de iubit, nu a fost decit cu greu la 
înălțimea așteptărilor noastre ale tuturor. 

Ştefan Traian Roman are deci meritul 
de a fi tentat cu seriozitate acest exigent 
examen al actualități, pornind de la un 
scenariu semnat de Dorel Dorian. 

ideea filmului era, într-adevăr, cit se 
poate de fascinantă prin complexul adevăr 
de viață și potențialul dramatic implicit 
conținute. Căci, ce poate fi mai adevărat 
şi mai captivant totodată, decit să cuprinzi 
in fragmentul unor biografii-etalon pentru 
milioanele de oameni ai muncii din țara 
noastră, efortul colectiv al timpului nostru 
in construirea socialistă a țării? lar, privind 
nucleul acestui scenariu, ce poate fi mai 
spectaculos dramatic decit lupta cu acci- 
dentul, lupta cu avaria care survine fără 
preaviz, intr-un uriaș colectiv de muncă, 
cum este cel al unui combinat de primă 
importanță naţională, chiar in ziua cind 
prin memoria peliculei, oamenii săi, al 
combinatului, sărbătoresc 25 de ani de 
cind prima cupă de pămint fusese smulsă 
de un excavator $ construcția viitorului 
gigant industrial incepuse? 

Am trăit şi văzut cu toții in incercările 
prin care am trecut de la orele inundație 
la minutele cutremurului, sau în alte ava- 


O experiență semnificativă 
a filmului nostru de actualitate 


tatea, adică timpul trăit de noi fiecare, 
prezentul construit prin munca noastră 
comună, deci atit de bine cunoscut, să 
fie mai greu de redat in film decit reconsti- 
tuirea epocilor trecute sau chiar creiona- 
rea ficţiunii unul viitor îndepărtat? intre- 
barea a fost pusă in repetate rinduri de 


după o lungă convalescență, dar intărit 
piritual prin contactul cu salvatoiii lui, 
nai putin sigur pe tirul pistolului dar mai 
lecis ca oricind să lupte,Moldovan e gata 
să-și ia revanșa în faţa legionarilor O re- 


rii de mai restrinse proporții, căci viața e 
supusă citeodată accidentului, cum soli- 
daritatea umană, spiritul de inițiativă, sa- 
crificiul impins pină la eroism, acţiuni în 
care in primele rinduri au fost comuniștii, 
fac parte din zestrea morală a poporului 
nostru. Autorii filmului au vrut să recon- 


cătură mică de idei, exces de impușcături, 
de situaţii ultraspectaculoase, exhibarea 
unui personaj imbatabil, in mod invariabil 
imbatabil — nu se pot referi în nici un caz 
la Revanșa. Revanşa nu mai este un 
film «polițist, dar și politic», Revanşa este 
un film politic, realizat cu mijloacele filmu- 
lui polițist. 

Scenariul — Sergiu Nicolaescu, Vintilă 
Corbul, Eugen Burada, Mircea Gindilă 
desfășoară o poveste coherentă, bine in- 
chegată, poveste pe care regizorul o tran- 
spune intr-un limbaj cinematografic ferm 
perfect echilibrat intre gind şi acțiune, cu 


Un film politic realizat 
cu mijloacele filmului polițist 


vanşă care insă nu urmăreşte numai re- 
glarea unor conturi personale, pentru că 
noul Moldovan a inteles intre timp că ad- 
versarul nu este numai adversarul lui. A 
ceastă schimbare nu la față, ci de fond, 
de substanță a eroului principal a deter- 
minat o altă optică asupra filmului: mai 
gravă, mai adincă, mai mult politică decit 
«polițistă», cu spectaculozitatea dirijată nu 
către suprafața filmului, ci către zonele lui 
mai profunde. Toate criticile aduse la vre- 
mea respectivă celor trei comisari — incăr- 


| 

Oricit ar Suna 

de ciodat, 

peste supraom 

nu e decit omul 
(Comisarul Moldovan 

Sergiu Nicolaescu) 


acordul fond-formă armonios. Imaginea 一 
Nicolae Girardi — urmărește atent acest 
echilibru, fără excese, fără spectaculozi 

tăţi gratuite, imagini rar frumoase în sine 

intotdeauna frumoase in sensul expresivi 

țății. Punerea in epocă — filmul se petrece 
in '41, puțin după rebeliunea legionară 一 
na ales în ce privește decorurile semnate 
de Marcel Bogos și Dodu Bălăşoiu, este 
corectă, cu respect pentru nevoia de au- 
tentic. Exterioare reconstituite fidel, inte- 
rioare gindite în jurul nu în afara persona- 
jelor, detaliile particularizante bine găsite. 
interpreții aleşi, aproape fără excepție, cu 
un simţ al distribuţiei in bună stare de func- 
ționare: Gheorghe Dinică într-o excelentă 
creaţie de ticălos pină-n pinzele albe, in 
rolul legionarului Paraipan; Amza Pellea, 
cu farmec şi pondere, comunistul Pirvu; 
lurie Darie, scurtă, dar cit de convingătoare 
apariţie in rolul Constantin David; ion 
Besoiu, cu eleganţă şi aplomb, legionarul 
Zăvoianu; Mircea Albulescu, dur cu abili- 
tate şi irezistibil spirit malefic, in persoana 
şefului Gestapo-ului; Silviu Stănculescu şi 
Emanoil Petruţ, folosiţi in nota lor caracte- 
ristică: de demnitate afabilă — primul, de 
umanitate caldă 一 cel de al doilea. În 
sfirșit, un neaşteptat dar incintător cuplu. 
Sergiu Nicolaescu alături de un Jean Con- 
stantm nelipsit de pitorescul cunoscut şi 
atit de apreciat, dar completat cu o notă 
tragică pe care nu şi-a mai găsit-o de la 
Procesul alb. O coloană sonoră excelentă 
ingriită de Anuşavan Salamanian, in care 
aranjamentul muzical făcut de Ileana Po- 
povici joacă un rol extrem de important, 
pentru că sprijină inteligent, cu o inteligen- 
tă emotivă, atmosfera filmului şi-i subliniază 


ca-digitala.ro 


stituie tocmai un astfel de moment şi să 
dea măsura întreagă a oamenilor acestor 
locuri. Deci premiza filmului era cit se 
poate de stimulatoare. Dar finalizarea ei? 

intitulindu-și filmul Avaria, autorii au 
intenționat să divulge de la bun inceput 
nucleul dramatic, dar divulgarea conţinu- 
tului nu se oprește la titlu. Încă din pre- 
ambulul anunţatei «avarii», autorii ne pre- 
zintă și eroii acţiunii. Prima lor apariţie pe 
ecran este însoțită de o carte de vizită 
(textul este imprimat) conţinind sumare 
date biografice, un indiciu asupra profilu- 
lui lor moral legat de felul cum au intim- 
pinat avaria (ce abia urma să vină) și o 
indicație a statutului lor social in intre- 
prinderea respectivă. Procedeul nu este 
unul dintre cele mai cinegenice, dar l-am 
acceptat crezind că ni se propune o for- 
mulă cinematografică înrudită cu cea a 
documentarului, așteptind ca povestirea 
ce va urma să se integreze realității in ace- 
laşi ritm. Incunoștiințați deci de la bun 
inceput de datele eroilor $ de iminenta 
avariei, deznodămintul (pozitiv pe ansam- 
blu, deși plătit cu sacrificii căci altfel nu 
se poate nici in viaţă) devenea și el lim- 
pede. Am așteptat deci cu nerăbdare mo- 
mentul exploziei, al accidentului propriu- 
zis. El se produce relativ repede in eco- 
nomia filmului, dar redat doar, in citeva 
cadre, nu dintre cele mai spectaculoase, 
el nu reușește să ne copleșească, să redea 
vizual toată grozăvia distrugerii materiale 
şi a pierderilor omeneşti, acțiunea trecind 
grabnic spre a fi rezolvată in birouri, la 
ședințe, la telefon — adică in ambianțe 
dintre cele mai anodine. Discuţiile și expli- 
caţiile tehnice pun astfel pentru o bună 


(continuare In pag. 23) 
Adina DARIAN 


Regia: Slefan Traian Roman. Scenariul: Doro! 
Dorian. imaginea: Octavian Basti. Muzica: Ga- 
briel Mărgării. Decorurile: Victor Tapu şi Miliana 
Mitrov. Costumele: Gabriela Ricșan. 

Cu: /larion Ciobanu, Ovidiu luliu Moldovan, Emil 
Hossu, Olga Bucâtaru, Margareta Pogonat, Con- 
stantin Anatol, Cornel! Coman, Tora Vasilescu, Dan 
Condurache, lon Marinescu, Constantin Diplan. 
Producție a Casei de filme Unu. Director 
lon Bucheru 

Film realizat în studiourile Centrului de producție 
cinematografică «Bucureşti» 


momentele intens dramatice. 

Am inceput cu bună știință dinspre ină 
untru inspre in afară, dinspre concepție spre 
realizare, pentru că Revanșa este unul din- 
tre puţinele noastre filme la care concepția 
se simte puternic. Un film deci in stare să 
răspundă şi pentru implinirile şi pentru ne- 
ajunsurile lui. Neajunsurile sint de altfel, 
minime, şi ele ar putea fi ușor trecute cu 
vederea, dacă filmul n-ar purta semnătura 
unui regizor în stare să le ocolească. Citeva 
lungimi de montaj care taie pe moment rit- 
mul de altfel plin de nerv al filmului (asediul 
pretecturii şi intervenția trupelor naziste, 
de exemplu, sau găsirea trenului cu care 
fuge Zăvoianu), citeva lungimi de dialoy, 


(continuare în pag. 23) 


Eva SÎRBU 


Scenariul: Sergiu Nicolaescu, Vintilă Corbul, Eugen 
Burada, Mircea Gindilă. Regia: Sergiu Nicolaescu. 
Imaginea: Nicolae Girardi. Decoruri: arh. Marcel 
Bogas şi Dodu Bâlășoiu. Costume: Marga Moldo- 
van. Aranjament muzical: /leana Popovici. Co- 
ioana sonoră: Anuşavan Salamanian. Montaj: 
Mioara Ionescu. 

Cu: Gheorghe Dinică, Sergiu Nicolaescu, Jean 
Constantin, Amza Pellea, lon Besoiu, Mircea Albu- 
fescu, Silviu Stânculescu, lon Marinescu 

O producție a Casei de filme & Director: 
Dumitru Fernoagă. 

Film realizat in Studiourile Centrului cinemato- 
grafic «Bucuresti» 


Nr. 8 


Anul XVI (188) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste