Revista Cinema/1977 — 1989/016-CINEMA-anul-XVI-nr-5-1978

a 


panunu 


ancheta 
revistei 


discută stagiunea 
cinematografică 


977-78 


«Cinema»: 
scenariști, regizori, 
actori, producători 


Continuind ancheta începută în precedentele numere — anchetă por 
nind de la analiza ultimei stagiuni cinematografice — dăm cuvintul acum 
unor regizori, scenariști, actori şi producători. O tonică stare de luciditate 
se constată din intervențiile lor, ceea ce ne îndreptățește să credem în- 


tr-un posibil şi apropiat reviriment al creat 


noastre cinematografice. 


Totul este să luăm act de aceste energii, inteligenţe, talente și să le tn- 


scriem într-un efort conjugat. 


Citeva reușite izolate 


n-au izbutit 
o scoală 


Nu, nu-i suficient să aruncăm o scurtă 
privire peste umăr anului '77, pentru a 
putea lămuri impasul în care se află astăzi 
filmul românesc. O dezbatere construc- 
tivă poate avea loc doar printr-o analiză 
atentă, pe compartimente, a fenomenului 
cinematografic național. Fără pretenţia de 
a epuiza această problemă, mă voi rezuma 
la citeva observații, în speranţa că discu- 
țiile nu se vor opri aici. 

E de neînțeles cum o grămadă de ini- 
țiative promițătoare se topesc îngrijorător 
de repede în neant, în timp ce o serie de 
lucruri neplăcute, de care ne împiedicăm 
permanent, se încăpăținează să prindă ră- 
dăcini. Înfiinţarea cu entuziasm a cenaclu- 
lui «Victor Iliu», în anii din urmă, prilejuia 
tinerilor cineaşti o rodnică întîlnire cu cri- 
ticii şi cu tinerii scriitori. Din păcate, a- 
ceastă încercare a eșuat. Şi ceea ce este 
mai grav, acest lucru s-a petrecut într-un 
moment în care contactul cu o literatură 
ajunsă la maturitate ar fi putut fi vitalizant 
pentru o cinematografie în devenire. 

Scriitori şi cineaști au rămas în aceeași 
expectativă morocănoasă, care marcase 
raporturile dintre ei şi pînă atunci. Filmul 
nu şi-a depășit teama faţă de literatură 
complexul literaturii?), în timp ce ea, li- 
teratura, care tot nu se prea omora cu 
dragostea de film, afișează un dispreț su- 
perior față de scenariul de film, «fiul ei 
bastard». 

În această situaţie, scenariul de film își 
poartă cu dezinvoltură (e drept, uneori cu 
timiditate, chiar cu pudoare) boala sa cro- 
nică: «locurile comune». Vremea trece pe 
lingă noi, îşi urmează cu prospeţime cursul 
firesc, dar platitudinea filmului românesc 
rămîne neclintită. E atinsă cu fereală, spă- 
lată, miîngiiată, ricîită cu unghia, dar... re- 
zistă. 

Şi privim, cu stupoare, cum ea devine 
un scop în sine, o imobilitate absurdă, sol- 
datul japonez găsit pe o insulă pustie, la 
postul său, după două decenii de la termi- 
narea războiului. Mergind înlăuntrul lucru- 
rilor, descoperim, cu aceeași stupoare, că 
există totuşi dorința de înnoire. Valoarea 
artistică este dorită sincer, regretată cu 
emoție. Și atunci de unde vine această 
«necesitate» a «locurilor comune», această 
siguranță că «nu se poate altfel», afirmată 
uneori cu cinism sau cu detaşare ironică. 

Ideea asta de «nou» e plăcută, miroase 
frumos, dar produce în același timp o 
stare de nesiguranţă, de nelinişte. Păşim 
pe un teren necunoscut. Este remarcabil 
efortul producătorului de a promova noul 
într-un raport judicios cu tradiția şi bunul 
simţ. Dar nu poţi pune pe un talger al 
balanței doar. locurile comune, «certitu- 
dinea» pe care ţi-o dă o schemă verificată, 
iar pe celălalt citeva grăunţe de adevăr, 
ciugulite din firescul vieţii de zi cu zi şi 
poleite apoi cu meșteșug regizoral. 

În fața unui scenariu firav, regizorul rā- 
mine detaşat Ros de grija de a-și face 
simțită prezența, își etalează armele (in 
cazul în care dispune de ele): expresivita- 
tea mizanscenei, un pic de ironie, cîte un 
clin d'oeil ici-colo pentru specialiști, o anu- 
mită suplețe a discursului, surprinderea 
gestului cotidian, bunul gusti... Apoi, jon- 
gleria se termină, regizorul rămine singur 
în arenă, clown obosit, așteptind verdictul. 

La rindul său, critica, nemulțumită că 
exerciţiile se repetă, că ele tind să devină 
un joc gratuit, în sine, se declară păcălită. 
Mai ales pentru că a avut un aport decisiv 
în lansarea noului val de regizori. După pri- 
mele momente de euforie, de fiori cineti- 


2 


lici, a urmat așteptarea. Citeva reușite izo- 
late n-au izbutit să formeze o școală, să 
determine (deci) saltul calitativ așteptat 
Şi filmul n-a mai ajuns la întîlnire. Jignită, 
critica afectează o comportare de iubită 
înșelată. 

De fapt, greșeala a fost că relaţia film- 
critică s-a consumat prea mult în registrul 
afectiv. Îndelung dorite, filmele erau pri- 
mite cu o bucurie copilărească — bucuria 
copilului de a-și recunoaște jucăria favo- 
rită — uneltele criticului de film fiind lăsate 
la o parte. 

Pină acum, o grămadă de intenţii bune. 
Tocmai asta mi se pare îngrijorător. Ni- 
meni nu vrea să facă filme proaste. Şi to- 
tuși... Poate că există prea multe criterii 
de apreciere și ne incurcăm în labirintul 
lor, încercînd să găsim un numitor comun. 
De pildă, criteriile care determină aproba- 
rea unui scenariu diferă de cele potrivit 
cărora se judecă apoi filmul finit. De multe 
ori critica se întreabă cu inocență «De ce 
a fost făcut acest film, de ce a fost nece- 
sar?» Chiar era necesar? 

in concluzie, degeaba încercăm să dăm 
vina unul pe altul şi să găsim un tap ispă- 
sitor (atita vreme cît nu există criterii co- 
mune, el nici nu poate fi desemnat). Orice 
critică pe care o aducem devine, implicit, 
autocritică, pentru că sintem cu toții pe 
aceeaşi corabie. Soluţia o vom găsi îm- 
preună Tot e bine că sintem cu toții în 
alarmă, casele de film în inventar, critica 
în revizie, ACIN-ul în şedinţă, scenariul pe 
butuci, regizorul pe contract şi Buftea pe 
malul lacului cu acelaşi nume. 


Andrei Cătălin BĂLEANU 


Din lipsă de idei 


nu se poate naşte artă 


În orice domeniu de activitate artistică 
există ani mai buni si ani mai proşti. E 
normal. Nu trebuie să intrăm în panică. 
De pildă, în teatrul nostru au fost stagiuni 
cind s-au lansat citeva piese originale 
foarte bune, iar altele care nu au dat nimic 
interesant. Dar, cum nu poți închide tea- 
trul, eşti obligat să pui în scenă ce ai mai 
bun din ceea ce ai, fără să însemne că e 
şi bun 

Revenind la filmele din 1977, eu nu aş 
califica anul drept prost, l-aş numi mai de- 
grabă «un an palid», fără relief. Totuși, 
privind lista filmelor trebuie spus că mulți 
dintre regizorii noştri buni — Mihu, Mure- 
şan, Nicolaescu, Piţa, Vaeni — au participat 
la acest an cinematografic fără să-l fi putut 
salva. Analiza cauzelor este desigur mai 
complexă, dar dacă vrem să atingem, în 
filmul nostru, acea nouă calitate, cred că 
trebuie să pornim tot de la scenariu: 

© poate, casele de film nu asigură o 
prospecte destul de largă și, totodată, 
aprofundată întru depistarea scenariilor; 

9 pozte, scriitori de talent au fost înde- 
pāta de cinematografie în urma unor 
sicane mărunte, dar exasperante şi ei pre- 
ferā să stea față în față cu foaia de hirtie, 
şi, în cele din urmă, să ducă un roman la 
o editură: 

9 poate că această lipsă de scenarii 
interesante determină regizorii buni să le 
refuze, în schimb regizorii slabi se grăbesc 
să le accepte: cum altfel se poate explica 
că după un fiim ca Regăsire (povestea 
era deosebi de dramatică şi am întilnit-o 
cu toți de multe ori în realitatea vieţii, dar 
filmul.) regizorul Ştefan Traian Roman 
capătă imediat alt film, în schimb Stere 
Gulea, care ne-a adus parcă singura «iloa- 
re coloratăa din stagiunea asta, nu lucrează 
încă niciun alt film, iar Mircea Daneliuc 


Vom face un număr mult 
mai mare de filme! . 

Un imperativ categoric: 
să fie și mult mai bune! 


Lista participanţilor 


(în ordinea alfabetică): 


Andrei Cătălin Băleanu 
lon Besoiu 

Mircea Daneliuc 

Maria Callas-Dinescu 


după «Cursa»ypentru care a luat premiul 
ACIN '76,a aşteptat trei pină la următoarea 
premieră; alte exemple nu lipsesc; 

9 poate că nici nu sancționăm întotdea- 
una la timp anumite filme, nu spunem stop 
la timp unor regizori. 

lar actorii, actorii sint puşi, la rindul lor, 
în tot felul de situații rizibile. Prin multe 
filme s-a creat impresia că meseria noastră 
e ușoară, e o improvizație. E drept că uneori 
afli replicile pe platou sau în finalul unei 
scene grele: cind te pregătești să tragi cu 
arma,vezi că nu ia foc. Aş vrea să amintesc 
însă că actorii sint oameni cu carte, care 
gindesc şi muncesc cu seriozitate. Aş invi- 
ta pe cine nu crede,să asiste la o repetiție 
cu Liviu Ciulei începută la 10 dimineaţa şi 
continuată pină la 6 după amiaza, cind 
actorul intră în cabină să se pregătească 
pentru spectacolul de seara. Tot actorii în 
timpul lor liber instruiesc echipele de ama- 
tori, desfăsoară multiple activităţi sociale, 
participă la festivalul «Cintarea României», 
adică trăiesc pe toate fronturile vieţii noas- 
tre, dar atunci cînd sint puşi să interpreteze 
roluri în afara acestei vieți, nu pot da nimic. 

in concluzie, trebuie început cu începutul. 
Nu există filme bune după scenarii proaste. 
Din lipsă de idei, din lipsă de adevăr, nu se 


poate naşte artă. 
lon BESOIU 


Cu luciditate 


şi fără diplomație 


Mă întreb ce poate înțelege un cititor 
obişnuit din toată această anchetă, deoare- 
ce cred în bunele intenții ale revistei de a 
pune, în sfirşit, întrebarea: ce se întîmplă cu 
cinematografia noastră? Penultimul număr 
punea problema mai cinstit. Ultimul mi se 
pare, în schimb, simptomatic, refăcînd în 
plan teoretic situația de fapt a filmului 
românesc, adică în primul rind — eteroclită 
și abia în al doilea — schematic-originală, 
contrafăcut-realistă, şi  «conformist»-în- 
drăzneaţă (asta şi în ceea ce mă priveşte). 
Stare antinomică, care nu vrea să spună că 
filmele noastre ar fi «ori așa, ori aşa», ci nu- 
mai «așa și aşa»! — ceea ce defineşte, în 
fond, specificul unei producții. 

Teribil cum luările de cuvint seamănă cu 
înseși filmele din spatele lor; unii aruncîn- 
du-se în discuţie cu gravitate, alții cu pru- 
dență, unii cu cinste, alții cu «diplomaţie» 
„„„Riscăm o cinematografie de diplomaţi(!)... 
cind pină și într-o exprimare teoretică şi 
benevolă se vede de la o poștă o tendință 
de deviere a dezbaterii, de împachetare în 
fraze a unui adevăr care se cere exprimat 
cu francheţe și gol-goluţ, așa cum, și Blaier, 
şi Tatos,şi Gulea,și Smaranda Jelescu,şi 
Ştefan Oprea şi alţii (din fericire sînt şi 
alții!) au considerat necesar s-o facă, să 
atragă atenţia, cu grijă şi luciditate, asupra 
stării critice, foarte critice prin care trece 
filmul românesc în momentul de faţă, în 
pragul dublării producției sale! Mi se pare o 
poziție adevărat comunistă aceasta, a privi 
adevărul în față şi mă solidarizez cu ea ca 
opinie. 

Dar ce poate înțelege un cititor obişnuit, 
cînd toate aceste lucruri grave sînt sufo- 
cate de buruiana frazelor, tocindu-le percu- 
tanţa şi, în ultimă instanţă, însăşi gravita- 
tea? Și în numele cui? N-o să credeți, al 
calității, tovarăşi! Al calităţii care are aerul 
că a căzut brusc între noi ca o bombă cu 
explozie întirziată, cit mai întirziată, al 
calității — cuvint bizar, în jurul căruia 
adunăm vorbe, ca şi cum pînă astăzi așa 
ceva nici nu ne-a trecut prin cap, o rigoare 
în plus, de care (totuși) va trebui să ținem 
seama, n-avem încotro, de aceea, hai să 
punem la punct tactici şi strategii şi obiec- 
tivitate, dar în primul rînd pasiune, căci 
«calitatea» a devenit dintr-odată comanda- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Carmen Galin 

Ștefan lordache 
Manole Marcus 
George Motoi 

Ovidiu luliu Moldovan 
Dan Pița 

Constantin Pivniceru 
Constantin Stoiciu 


ment social şi comandamentul social nu 
se poate aborda oricum... Aş putea să 
întreb, cu timiditate, unde era această 
preocupare pină acum, pînă să fie cerută 
concret de Partid? Nu era calitatea o con- 
diție inclusivă, vitală a unei arte, în speță 
asta de care ne ocupăm? Cite răspunsuri 
cinstite pot primi la această întrebare? 

Aşteptam cu firesc interes intervenţia 
lui lon  Popescu-Gopo, preşedintele 
ACIN-ului, cu privire la filmul românesc pe 
care îl reprezintă în genere, și la cel din 
'77 în special. N-am găsit decit o critică a 
criticii. Și nu numai dinsul... Ca și cum de 
aia avem filmele pe care le avem. Din 
cauza criticii(!) Haida-del... Nu neg, are şi 
critica scăderile ei, dar de aici să ni se tragă 
oare suficiența și schematismul scenariilor, 
credința că nu sînt aprobabile decit dacă 
acestea vin în acord cu etaloane (penibile), 
dar de mult verificate; de aici lipsa de pro- 
fesionalism a realizatorilor la care ne gin- 
dim cu toții, dreptul de a batiocori, desigur 
fără intenţie, dar şi nestingherit, un erou 
sau altul, al neamului, dacă eşti acoperit de 
schema patriotardă a unui scenariu scris 
de te-miri-cine, de aici oare etichetarea 
drept «victorie» (mărunţică) a unei biete 
secvencioare mai adevărate? Oare critica 
a etichetat vreodată drept incomod un 
creator care-și respectă arta, şi a «verifi- 
cat» (deci comod), un altul care nu are 
nici măcar noțiunea ei? Nu tovarăşi, răul e 
in noi, aici trebuie lucrat; confesiunea, în 
datul ei autocritic, este o invenţie minu- 
nată. 

Afirm şi eu că cinematografia noastră se 
găseşte, pentru moment, într-o stare critică. 
Cum critica înseamnă în primul rînd auto- 
critică, afirm că sînt gata să pun mina ală- 
turi de oricine dorește s-o scoată de aici. 
Dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume 
şi, dacă se poate, clar! Căci, dacă cineva 
citeşte revista «Cinema», cum presupun — 
presupun că ne-ar putea da și o mină de 
ajutor, dacă ne-ar înțelege... Fără diploma- 


je! 
e Mircea DANELIUC 


Lipsesc 


nu regizorii talentati, 
ci scenariștii cu talent! 


Privind, retrospectiv, producția de filme a 
anului 1977, găsesc, bineînțeles, calități 
fiecărui film în parte, respect munca tuturor, 
celor care participă la realizarea lui, am admi- 
ratie şi stimă pentru fiecare regizor în parte, 
căci de fiecare mă leagă pasiunea pentru 
aceeași profesiune, dar cred că filmele 
acestui an trebuie judecate din unghiul de 
vedere al unui juriu de festival internațional. 
Care film ar putea intra oare în competiţie 
cu cele mai bune filme produse în lume? 
Care film ar spune ceva despre România și 
despre români, ceva interesant și semnifi- 
cativ? 

Din producţia unui an întreg, de aproape 
25 de filme, doar trei le consider la nivelul 
cinematografiei mondiale: Mama al Elisa- 
betei Bostan, Cuibul salamandrelor al 
lui Mircea Drăgan şi Profetul, aurul și 
ardelenii al lui Dan Piţa, în rest, celelalte 
sînt filme absolut «obișnuite», banale, dar 
făcute la un grad de profesionalism care nu 
poate fi contestat de nimeni. 

Deşi are sarcina educaţiei prin cultură, 
specifică unei cinematografii socialiste, 
repertoriul acestui an a cuprins o tematică 
variată, dar pe probleme secundare, nespe- 
cifice, şi neinteresante pentru ţara şi epoca 
noastră, iar manierele de tratare au fost 
diferite şi uneori interesante, dar consider 
că am ajuns, în sfirșit, în etapa în care tre- 
buie să ne intereseze în primul rînd ce 
anume spunem și, abia după aceea, cum 
facem acest lucru. 


pm 


E a 9 N 


rarea între popoare». 
Nicolae CEAUȘESCU 


Trebuie să privim filmele noastre cu 
maximă luciditate și severitate și să nu mai 
cădem în extaz în fața unui film ca larba 
verde de acasă 

Poate, pe plan intern, să fie un exercițiu 
prin care se incearcă să se demonstreze că 
meseria de regizor de film nu este o meserie 
care se însușeşte la «institutul de Artă 
Teatrală și Cinematografică», secția «regie 
film», şi că o poate face oricine care nu s-a 
roi în meseria pentru care s-a calificat 
niţial. 

Mă simt datoare să semnalez că este 
periculoasă această preocupare de a face 
regizori de filme peste noapte, şi de a crede 
că, în sfîrşit, s-a descoperit marele talent! 
Nu cred că este suficient să-şi descopere 
cite cineva «talentul», «pasiunea» tirzie 
pentru regia de film. Această pasiune, 
înclinaţie, talent — dacă existau cu adevărat 
— le-ar fi îndreptat paşii, de la început către 
această facultate şi nu către alta. Nimeni 
şi nimic nu i-ar fi oprit. 

Nu înțeleg pentru ce sint discreditaţi 
regizorii de film pe care li avem, abătindu-se 
astfel atenţia de la adevărata problemă a 
cinematografiei noastre, problema scena- 
riilor. Deci, nu regizorii talentaţi ne lipsesc, 
ci scenariștii talentați. 

Se ştie.că adevărata creaţie artistică are 
şi un rol cognitiv, dar din cauza scenariilor, 
nu se poate 'deduce, din filmele noastre, 
imaginea societății în care trăim, nu putem 
vorbi de o școală naţională de film. Filmul 
românesc nu este o prezenţă concretă în 
arta contemporană, pentru că nu decurge 
din nimic internaţionalitatea lui, pentru că 
nu se abordează, din unghiul propriei 
noastre opinii, temele fundamentale ale 
existenţei, ale vieții, ale morţii, pentru că, în 
filmele noastre nu vorbim despre nişte 
adevăruri universal valabile, ci despre niște 
întimplări banale, nesemnificative, neinte- 


resante. Maria CALLAS-DINESCU 


Din nou și mereu: 


scenariile 


“Nu pot fi de acord cu criticul de film 
Natalia Stancu («Cinema» nr. 3/1978) cind 
spune, printre altele: «Totuşi, în perspec- 
tiva valorilor atinse, nu înţelegi de ce Vaeni, 
după Zidul, a abordat filmul istoric, de ce 
Piţa a făcut un western, de ce Moldovan a 
făcut Pintea?». În virtutea acestei întrebări, 
ar însemna ca Moldovan să facă numai 
«boboci», şi să ne intre bine în cap că-el se 
confundă cu «bobocii» din diferite anotim- 
puri. Vaeni să nu se amestece acolo unde au 
loc numai... (cronicarul nu specifică numele 
celor care ar face film istoric «de drept»), 
iar Piţa să nu facă decit ceea ce a mai făcut, 
moca reportaj sau ecranizări sau filme cu 
tineri. 

Cam tirziu făcută această «sesizare» 
de ce atitea genuri?! Dar pentru ca frazele 
mele critice să sune mai gazetărește, mă 
voi folosi drept contra-argument tot de un 
citat, din acelaşi număr al revistei, și anume 
din cuvintul criticului Smaranda Jelescu, 
care spune,la un moment dat, că «nu e 


deloc adevărat că o cinematografie com- 
plexă, stăpină sine, trebuie să străbată 
tot registrul valoric, de la sub-producție la 
capodoperă». De data aceasta sînt de acord, 
fiind vorba de registrul valoric şi nu de re- 
gistrul genurilor. Dacă cineva poate să 
facă la fel de bine și film istoric şi film de 
actualitate, cu atit mai bine, N aşteptăm — 
ce tare-l aşteptăm! Oricum, nu dispersarea 
genurilor e greşala principală a filmelor 
noastre, ci faptul că ele nu ne rămin în 
conștiință, le uităm repede, nu au stil, nu 
au ținută estetică, sînt de prea multe ori cu 
mult sub nivelul mediu. 

Am văzut toate filmele discutate, excep- 
tind Fair-Play şi Misterul lui Herodot. 
În afară de Marele singuratic, larba verde 
de acasă şi Profetul, aurul şi ardelenii, 
n-aş spune că prin producțiile ultimului 
an și jumătate cinematografia românească 
a făcut mulţi pași înainte. Mai ales dacă mă 
gîndesc la stagiunile în care am văzut 
Zidul, liustrate cu fiori de cimp, Filip 
cel bun, Prin cenușa imperiului, Mere 
roșii, Tănase Scatiu sau — mai demult — 

uterea și Adevărul, Actorul și sălba- 
ticii, Drum în penumbră și altele pe care 
le uit din emoție. Dimpotrivă, prin multe 
filme aflate acum în discuţie cred că facem 
pași înapoi. Şi, de cele mai multe ori, nu 
recunoaștem acest lucru şi, cum spunea 
cineva, «nu ştim să negăm eficient ceea ce 
ne supără». Cronicile sînt călduţe, multe 
seamănă între ele, ca filmele proaste. 

Sint foarte tristă cind citesc unele cronici 
de filme şi văd cu cită uşurinţă se dau caliti- 
cative de trecere unor filme care nu merită, 
şi — în schimb — cu cîtă convingere, aş 
spune, se scormonesc. în mod special, 
filmele bune, cum li se caută nu defectele 
reale, ci noduri în papură, micile greșeli 
care le dau cronicarilor în cauză prilejul 
unor demonstrații de maeştri, în așa fel 
incit publicul să suspecteze filmele de cali- 
tate, să meargă să le vadă cu rezerve, dar 
să meargă să vadă cu toată încrederea 
filmele proaste. Aceasta riscă să influen- 
teze negativ acel gust al publicului pe care 
sîntem chemaţi, de fapt, să-l educăm. Şi 
aceasta face ca ştacheta calității pe care 
foarte puțini o ridică (cu greu, luptindu-se 
cu birocraţia, cu termenele, cu reguli în- 
guste), ştacheta, deci, să fie nu mereu ridi- 
cată, ci coborită. Efortul este anulat și 
iar o luăm de la capăt. 

Cred că o mare răspundere pentru cali- 
tatea filmelor o poartă scenariile, cei care 
scriu scenariile, cei care aprobă scenarii 
slabe și cei care acceptă orice scenariu. 


Carmen GALIN 


Visam şi se făcea că... 


Nu pot să-mi spun părerea despre sta- 
giunea cinematografică românească care 
a trecut, pentru că nu am văzut toate fil- 
mele. Asta ar însemna să-mi declar ne- 
multumirea sau multumirea în funcţie de 
ce am văzut — ceea ce n-ar prea ajuta la 
nimic. Așa că am să vă spun ce am visat 
eu în două rînduri... E 

Se făcea că am ajuns la Buftea, în ma- 


şina echipei, de la nu ştiu care film. Pe 
drum am discutat cu colegul meu, cu care 
filmam în acea zi, cum o să filmăm, ce re- 
latii stabilim în cadru sau în secvenţă... La 
Buftea ne-a aşteptat asistentul de regie, 
ne-a condus în cabinet, unde era plăcut, 
curat și nu înghesuială, ca acum citiva 
ani, cind mă îmbrăcam cu cotul în ochiul 
altui coleg. Am discutat chiar şi cu re- 
gizorul, care ne-a spus amănunțit ce in- 
tenţii are pentru ziua aceea. Apoi ne-am 
dus la machiaj. O cameră bine luminată, 
cu apă şi caldă şi rece. Ce mă fascina era 
că masa de machiaj avea o lumină per- 
fectă: te puteai machia fără riscul ca atunci 
cînd ieşi afară să-ți dai seama că ești pătat 
şi trebuie să refaci totul... O atmosferă 
foarte profesionistă. Secretara de platou 
venea din cinci în cinci minute să vadă 
dacă avem racordurile la costum şi ma- 
chiaj, dacă ştim textul, dacă am dormit 
bine noaptea trecută... Mă simţeam bine, 
simțeam adică importanţa lucrului ce urma 
făcut, că am de terminat un rol greu și 
că pe «pinză» trebuie să arăt ca lumea, 
că oamenii din jurul meu şi al colegilor 
mei vroiau să fim bine dispuși, ca să pu- 
tem crea, inventa, şi nu avem aite pro- 
bleme decit continuitatea personajului şi 
reuşita filmului. 

Cum filmarea începea ceva mai tirziu, 
ne-am dus la bufetul actorilor, de lingă 
cabine, am băut o cafea bună, era liniște, 
aer curat, și gindul mergea mai departe, 
limpede, către personaj. Am simţit o bă- 
taie pe umăr, am întors capul şi am văzut 
fața zimbitoare a șefului de producţie care 
m-a poftit la maşină ca să mergem la fil- 
mare. S-a format caravana, în frunte cu 
regizorul, apoi — maşina cu actorii — 
eram doi în ziua aceea — mașina cu costu- 
mele — pentru că filmam în trei locuri și 
trebuia să ne schimbăm la locul filmării. 
Era o maşină spațioasă, unde te puleai 
îmbrăca în picioare, nu clucit și cu jena 
că te văd toţi oamenii din stradă. Venea 
apoi microbuzul cu electricienii şi mași- 
niștii, oameni veseli și respectuoşi. La 
urmă venea şi mașina-bufet — ultimul loc 
de filmare era pe cîmp și trebuia ca la un 
moment dat să și mincăm și să bem un 
pahar de «Borsec», nu? Deci, nu ca în 
alfi ani cind te trezeai pe cimp lihnit de 
foame, fără apă şi cu ochii cit cepele după 
vreo fintină sau un corcoduș să-ţi astim- 
peri foamea. 

Şi iată că am ajuns la locul filmării. To- 
tul era pregătit, se ştiau unghiurile, sce- 
nograful crease cadrul aşa cum trebuia, 
lumina s-a pus repede, era linişte, se vor- 
bea în șoaptă, nu se țipa «unde e foar- 
feca»? «n-aţi adus scrumiera», «nu e basca 
lui lordache», ș.a. A repetat o dată, de 
două ori, de trei ori, am tras o dublă şi 
încă una..., pauză zece minute — nu mai 
mult. Recuziterul adusese scaune pentru 
actori, le pusese într-un loc mai retras, nu 
mai trebuia să stau pe trusa de machiaj 
sau pe cuburile pentru cabluri ale maşi- 
niștilor. 

Apoi am reluat, şi pe la ora 16,30 am ter- 
minat tot ce aveam de făcut, regizorul era 
mulțumit, a venit la sfirşit, ne-a strîns 
mina, Şeful de producţie a venit — tot zim- 
bind — şi ne-a poftit la maşină, nu s-a mai 


ascuns printre pomi sau prin tutişuri că 


https://biblioteca-digitala.ro 


nu avea cu ce să ne ducă ia teatru. 

Mă uitam la colegul meu fimasem mult 
şi totuşi nu eram obosiţi, eram fericiii că 
totul mersese bine. Era şi normal, condi- 
tlile în care filmasem, toată atmostera era 
creată ca actorul — cel care ln urma urmei, 
pe ecran, cu talentul lui, cu mintea lui, cu 
trupul lui, descifrează povestea scenaris- 
tului și serveşte ideea regizorului — să se 
simtă «importante — în sensul mer 
nal al cuvîntului, şi nu ultimul element din 
componentele unui fm. 

Şi cum mă uitam așa la colegul meu am 
văzut că s-a întristat, n-am înțeles de ce, 
imaginea lui s-a tulburat... a sunat teleto- 
nul... m-am trezit. şi am plecat ia Si- 
mare... 

„Venit obosit de la Buftea sters, am 
adormit şi iar am visat că vorbea» cu 
cineva, nu i-am putut desiuşi chipul, area — 
parcă — mai multe capete, se uiia in toste 
părțile; numai ia mine nu. dar com de 
discuție tot îmi mai amintesc _ Mă isie- 
ba: — Ce vrei? — Vreau scenar de acãse- 
litate, adevărate, cu probleme 
cu un crez politic conținut, mu decizrat, 
cu oameni pe care nu trebuie să- a 
numai la uzină, la spital, ia fumal, a com- 
binat, pe taria, ci şi 
trund şi în suflet... Nu 
oameni buni, numai i 
integri și preşedinţi de CAP. 
pentru că mai sint şi oameni care 2s forzi. 
care nu cred în ce fac, care protestează 
pe la colțuri în loc să-și spună părerea 
unde trebuie. Trebuie să- arătăm si pe a. 
să vedem, să ne gindim ce-i de făcut Us 
cap a tresărit. — Ce este? am întrebat — 
Mai clar — a spus capul — Să coer sœ- 
biecte?... Sint destule. Cazul Dimbovita 


taxia infracţiunii»? Sau acum — cind mai 
sint oameni care ne contestă continuita- 
tea pe aceste locuri — filmul nu ar avea 


— De! — au zis capetele acelea pe care 
nu le puteam desiuşi. 

Am tăcut. Au tăcut şi ele. Se făcea că 
în liniştea ce se lăsase,am inceput să răsto- 
iesc nişte fotografii, şi ele neclare la in- 
ceput, apoi din ce în ce mai limpezi. Poze 
cu Ciobotăraşu, cu Mărutză, cu Calborea- 
nu, cu Fory Eterle, cu Costache Antoniu, 
cu alți mulți maeştri ai filmului românesc, 
actori «de virstă» — cum se zice — care 
ce minunat jucau taţi, unchi, bunici, sau — 
mă rog — roluri de «bătrinin, care există 
în mai toate filmele. Unii din ei nu mai 
sint. Alţii le iau locul. Cit de mult am in- 
vățat de la ei și aș mai putea învăţa și eu 
şi colegii mei... Mă uitam la ei şi se făcea 
că am început să pling. 

— Ce e? — s-au întors capetele. 

— Ce să fie?... Îmi pare rău că s-ar putea 
să nu mai filmez niciodată cu dinşii, deşi 
mulți sint încă în putere. 


(Continuare in pag. 4) 


3 


po «a 


N 


Vom face un număr mult mai mare 


de filme! Un imperativ categoric: 
să fie și mult mai bune! 


(Urmare din pag. 3) 
Şi se făcea că au început şi capetele să 
lăcrimeze. Atunci m-am înseninat. Poate 


„Şi iar a sunat telefonul, dar nu mai era 
Buftea, era din altă parte... 


Stefan IORDACHE 


Sancţiunea finală 


o dă spectatorul 


Cum să facem noi să fie bine? Bine pen- 
tru toată lumea. Adică filmul să placă, să 
nu supere pe nimeni. Adică să nu aibă nici 
un conflict. Sau așa, de dragul anecdotei, 
unul mic, periferic, cît mai neantagonic (o 
pată de culoare, tot albă, bineînțeles, dar 
cu ceva reflexe gri). Un coleg mi-a spus că 
aşa ceva nu se poate. Uite că se poate. 
E adevărat, performanţă rar întilnită, pen- 
tru că schematismul s-a rafinat, nu mai 
este ăla sănătos, pe care-l depistam uşor 
în urmă cu cîţiva ani, acum avem, pe ici, pe 
colo, şi oarecare, «realism». Eroi care șovăie 
trei patru bobine, şi sînt aduşi pe calea cea 
bună în bobina a cincea, satiră virulentă, 
plină de «curaj» împotriva ciubucarilor 
coșari, zidari și uneori chiar directori 
adjuncţi de minister, aduși repede pe ca- 
lea cea bună de către opinia publică etc. 
Afacerea se încheie la vizionarea pe 4 benzi, 
nimeni n-are de zis nimic, fiindcă filmul a 
ieşit «just». Sancţiunea vine mai tirziu, în 
sălile goale de cinema, hău negru, anonim, 
în care coloana sonoră, cu dialogul ei 
găunos, se izbește de pereţi și reverbe- 
rează, ca în filmele de groază. 

Cad, mușcind momeala, regizorii debu- 
tanți care, plini de entuziasm şi foame de 
film, îşi imaginează că vor putea «umple» 
falsitatea maculaturii (aprobată desigur, 
cu mici rezerve și recomandări, peste tot), 
cu dumnezeu știe ce. Urmează dilema tra- 
gică a cronicarilor de film. Cum s-o aducem 
din condei să nu supărăm pe nimeni? Și 
atunci, într-o coloană, aflăm despre ce e 
vorba şi parcă, interpretat de cronicar, 
subiectul n-ar mai fi atît de rău, actorii, ca 
deobicei, excelenți, regizorul, după simpa- 
tie, cind cu un pas înainte, cînd cu un pas 
înapoi, imaginea, ce să mai vorbim, şi cli- 
şeul final, evident optimist; despre marile 
datorii pe care cinematografia le are față 
de marele public şi care n-au fost încă 
«in suficientă măsură» onorate. De altfel, 
mai nou, cronicarul de film nici nu prea 
ştie cui să se adreseze, pentru că după 
ultima teză estetică, exprimată deocam- 
dată oral, filmul ar fi un fel de operă colec- 
tivă, Ce să înţelegem noi de aici, în afară 
de faptul că regizorul, considerat pe toate 
meridianele ca autor unic al filmului, la 
noi tinde să devină un fel de componentă a 
operei colective, cu răspunderi difuze, greu 
de depistat. 

Cui aparține simplitatea şi rigoarea sec- 
venţelor din lumea satului, în filmul Marele 
singuratic? (regia lulian Mihu). Din ce 
chimism colectiv au ieșit? Cine a făcut ca 
două interprete neprotesioniste (Florența 
Manea şi Adriana Nemeș) să poată concura 
cu cele mai bune actrițe de film la ora actua- 
lă? De unde a țișnit forţa ultimei treimi a 
“filmului larba verde de acasă? (regia 
Stere Gulea). Nu cumva dintr-o concepție 
a celor doi regizori, atît de deosebiți altfel? 
Întreb! Nu dau cu barda. Atenţie! Uneori 
cînd vrei să faci bine pentru toată lumea, 
nu e bine pentru nimeni. 


Manole MARCUS 


Se impune un bilanţ 


al răspunderilor 


Nu e prima oară cînd redacţia revistei 
«Cinema» încearcă asemenea bilanturi. 
N-a fost stagiune care să nu se fi încheiat 
cu aprecieri despre producţia românească 
de filme a anului, cu concluzii şi jalonări 
pentru producția viitoare. Nu subestimez 
importanța şi valoarea acestor prețioase 
contribuţii, dar nu pot să nu sesizez şi 
eficiența lor scăzută, atit de scăzută incit, 
în fiecare an aproape, ne frămintă pe toți 
aceleaşi întrebări de ce filme proaste? 
De ce scenarii slabe, tale, confecționate? 
De ce ecranizări sterile” De ce prezentul 
acesta, pe care-l parcurgem de mai bine 
de 30 de ani, răzbate atit de anemic în fil- 
me? De ce acceptăm rozbombonul și de- 
magogia ca arme ale ideologiei artistice 


4 


într-o epocă de impresionante transtor- 
mări revoluționare, în care albul, ca s-ajungă 
alb, trece prin toate nuanțele griului? De 
ce neglijăm tot mai mult criteriul estetic 
si stăm cu antenele ciulite doar la «echi- 
librul» așa zis ideologic? Ne interesează 
în artă nu ideologia pură, ci modelarea rea- 
ljtăţilor vieții după aspirațiile ideologice 
cele mai înalte. Transfigurarea aceasta în- 
cărcată de sens și nu numai de «concre- 
tul de viață», simplist, ar fi cel mai auten- 
tic adevăr artistic. Filmul, artele în gene- 
ral, nu sint laboratoare fotografice, ci pro- 
pulsoare de reacții umane. Omul nu poate 
reacționa la orice, şi nici la comandă. 
Omul reacționează singur, în liniştea com- 
bustiei lui şi a întunericului sălii de spec- 
tacol. Acolo el trăiește și cugetă, descă- 
tuşat de convenții şi prejudecăţi curente, 
impulsionat parcă de un ideal neatins 
înspre care tinde mereu. Este fascinația 
autodepășirii perpetue, în braţele căreia 
spectatorului îi place voluptuos să 
se arunce... à 

Revista «Cinema» a sesizat în fel și chip, 
de-a lungul anilor, această nevoie, pe cit 
de vitală, pe atit de delicată a oamenilor. 
O sezisează însă mai puţin cei de care 
depinde, direct şi nemijlocit, producţia ci- 
nematografică, funcționarii caselor de fil- 
me, care înaintea scenariștilor sau a re- 
gizorilor, sint şi trebuie să rămină întot- 
deauna responsabilii cei mai importanți ai 
evoluției filmului românesc, sau ai eşecu- 
lui lui. Căci forța de decizie, într-un angre- 
naj att de complex ca acela al filmului, le 
aparține. De la alegerea și fixarea temati- 
cilor, de la atragerea şi formarea unor 
buni scenariști, de la cointeresarea celor 
mai valoroşi scriitori pe care-i avem (si. 
slavă domnului, avem astăzi destui), de la 
crearea unor scenarii valoroase, cu bogata 
substanță dramatică, adevăr şi esență de 
viaţă, expresive printr-un simț neconvertit 
al culturii, a funcţiei estetice și combustie: 
artistice, de la alegerea regizorilor şi ştiinţa 
de a-i valorifica la maximum (atunci cind 
îi descoperim), de la crearea unor cineaşti 
buni, fie ei scenariști sau regizori, sau și 
una și alta, de la iscusința de a descoperi 
şi a valorifica apoi la maximum, tipologii 
şi structuri de actori și actrițe de film, și 
pină la cele mai mărunte probleme de orga- 
nizare, de producţie, și chiar de difuzare, 
dumnealor au un greu și ultim cuvint! 
Căci a orienta, a îndruma, a superviza, a 
controla, a conduce pină la urmă, nu în- 
seamnă deloc o altă specializare decit tot 
cea autentică a creaţiei filmice însăşi! Atita 
vreme cît mai mult de jumătate din filmele 
anului 1977 sint — o recunoaște toată lu- 
mea — proaste, un bilanţ al realizărilor și 
al nerealizărilor pare a fi astăzi insuficient, 
aș zice aproape neputincios. Se impune, 
cred, în 1978, un bilanț al răspunderilor 
individuale şi colective, un bilanț sever al 
responsabilității fenomenului filmic. Să ne 
mai putem permite oare, după 30 de ani 
de «tinerețe cinematografică», atita risipă 
de bani, de energie fizică, spirituală și 
materială? Categoric, cred eu, că nu. 


George MOTOI 


Multă mediocritate 


în scenarii și regie 


Judecat prin comparaţie, anul cinema- 
tografic '77 mi se pare plasat, din punct 
de vedere calitativ, în mod evident mult 
sub nivelul celui care l-a precedat. 

Dacă ar fi să mă refer exclusiv la reali- 
zări actoricești, în producții de mare ecou, 
atit la noi cit şi in Festivaluri internaţio- 
nale, cum ar fi cea a Leopoldinei Bălă- 
nuță în «Dincolo de pod», a lui Victor 
Rebengiuc in «Tănase Scatiu», a lui 
Gheorghe Dinică în «Prin cenuşa impe- 
riului» sau a lui Mircea Diaconu în «Mere 
roşii», mi-ar fi aproape suficient de bine 
argumentată această constatare. 

Din conținutul anchetei inițiată de către 
revista «Cinema» se desprinde, limpede, 
motivul acestui regres. 

Am citit puncte de vedere aparţinind di- 
rectorilor caselor de filme, regizorilor sau 
criticilor de specialitate. Am înţeles, din 
opiniile exprimate, că domniile lor cunosc 
cu exactitate cauza: multă mediocritate 
în scenariu și regie. 

Mă întreb atunci: de ce factorii deter- 
minanți în realizarea producţiilor noastre 
filmice tolerează şi aprobă scenarii de con- 
diție îndoielnică?! Pentru că atit producă- 
torii cît şi regizorii buni au latitudinea de 
a refuza categoric maculatura ieftină. 


De ce există regizori care, deși nu şi-au 
demonstrat artistic niciodată dreptul de a 


face film, continuă să completeze consec— 


vent aria creaţiilor de duzină?! 

De ce cronicarii, a căror poziţie a fost 
fermă, obiectivă şi curajoasă în ancheta 
redacţiei, nu dovedesc aceeaşi intransi- 
genţă în notele lor critice, care apar după 
premierele unor filme înduioșător de 
proaste, dar pe care acum le-au citat, stig- 
matizindu-le? 

Sint unul dintre actorii care iubesc fil- 
mul, şi nu odată am renunţat la teatru de 
dragul și de plăcerea de a face film, dar 
de foarte puţine ori satisfacţiile artistice 
au fost pe măsura eforturilor și a sacrifi- 
ciilor. 

Am trăit și eu, alături de alți confrati, 
momentul penibil al premierei — mă refer 
la citeva din filmele în care am jucat — 
cînd a trebuit să ne furișăm din sală în 
mare pripă, înainte de a se aprinde lumina, 
cu un profund sentiment de jenă vis-a-vis 
de condiţia «operelor» în speță şi, implicit 
a noastră, ca interpreți. 

Revenind la scopul anchetei revistei «Ci- 
nema», adică analiza acestei stagiuni, nu 
vreau să uit că în acel an s-au făcut Buzdu- 
ganul cu trei peceți, Mama, Profetul, 
aurul și ardelenii și un debut remarcabil: 
larba verde de acasă. 


Ovidiu luliu MOLDOVAN 


Să ieşim din lunga 


hibernare călduță 


Cind scriu aceste rînduri, încerc să în- 
teleg că această anchetă nu-și propune 
numai să discute — a discuta este un cu- 
vînt cu sens prea vag — ultima stagiune 
de film, cì mai degrabă cred că se dorește 
o radiografie și nu a stagiunii ultime, ci 
a stadiului actual al cinematografiei, ceea 
ce implică mai multe stagiuni. Stadiul 
acesta de impas fiind reprezentat, ce-i 
drept, mai ales de stagiunea '77. De fapt, 
se dorește o analiză critică a unor prac- 
tici, a unor metehne, cocoloşiri, care toate 
la un loc au frinat ascensiunea filmului 
românesc și mai reiese (printre rînduri) din 
toată această anchetă că vinovaţii princi- 
pali ar fi scenariul și regia. Dar oare cine 
comandă și aprobă scenariile, cine discută 
cu regizorii filmelor care ies pe ecran și 
care fac obiectul discuţiei de față? Oare 
nu mai sînt și alţii «răspunzători»? 

Analizind producţiile ultimilor ani, am 


prezenţe româneșt 


constatat că fiecare film poartă pecetea 
respectivei case de filme care l-a produs 
(în afară de -rarele cazuri — le putem nu- 
măra pe degete — cînd filmele poartă 
pecetea autorului, regizor sau scenarist) 
şi că cele mai multe sînt mediocre şi chiar 
foarte mediocre. 

Această pecete nedorită se manifestă, 
des și sistematic, la două din cele patru 
case producătoare, iar la celelalte două 
apar, sporadic, acele cazuri rare de care 
vorbeam mai sus. Asta deoarece produ- 
cătorii nu par îndeajuns de preocupaţi de 
crearea specificului naţional al cinemato- 
grafiei, de maturizarea acesteia, de stimu- 
larea talentelor adevărate, ci reduc activi- 
tatea lor la a raporta îndeplinirea cifrelor 
de plan. Aici cred că ar trebui să intervină 
critica de specialitate prin sesizarea aces- 
tor aspecte nedorite și evidente. Critica de 
film este cea care trebuie să semnaleze — 
și a făcut-o uneori — că s-a depășit mo- 
mentul necesar oricărui început, în care a 
încuraja orice numai pentru a stimula pe 
cei care pornesc la drum, a fost o etapă 
care, azi, este depăşită. Că s-a ajuns la 
momentul pretențiilor, la momentul con- 
sacrărilor, la momentul în care trebuie să 
se contureze desenul școlii românești de 
film. Că acum se cere mai mult, se impune 
ca o cronică de film să depăşească pe- 
rioada în care se povestea filmul mai mult 
sau mai puţin atent, se nota cite ceva 
despre regizor, cite ceva despre actori și 
imagine şi cînd aceste cronici semănau 
unele cu altele, de parcă erau scrise cu 
indigoul şi se completau spațiile lăsate 
goale de la film la film, doar cu numele 
care eventual erau altele. Că se impune ca 
aceste cronici să analizeze filmele: în ce 
măsură se încadrează ele specificului na- 
tional al artei noastre cinematografice, în 
ce măsură reprezintă ele pasul acela îna- 
inte, atit de mult așteptat, spre școala 
românească de film şi, totodată, să sesi- 
zeze, atunci cind nu sint satisfăcătoare 
rezultatele, motivele reale, rădăcinile rău- 
lui, cu alte cuvinte, să pună punctul pe i. 
Critica ar trebui să observe că de pe băn- 
cile IATC-ului, în ultimii ani, nu au apărut 
promoţiile de regizori dorite, care să aducă 
noul, să susțină suflul tinăr ce începuse să 
mijească, şi care avea nevoie de continua- 
tori. Sigur, «să dăm lumină» (de acord cu 
Ecaterina Oproiu), dar cui? Cui să dăm 
lumină, dacă celor care vin de la IATC le 
lipsesc torțele? 

Doar optimismul din mine mai crede 
incă în existența acelui producător care, 
asemenea unui grădinar, va face să ro- 
dească fructul cel bun, smulgind buruie- 
nile din jurul lui; că IATC-ul va trimite 
(măcar din cînd în cînd) absolvenți cu torte 


peste hotar 


Festivaluri 


Deschidem seria consemnărilor legate 
de prezența românească la recente mani- 
festări cinematografice internaționale cu 
un nou succes al scurt-metrajului nostru. 
Mai vechiul film al Eugeniei Gutu, Mini- 
baschet, realizat de Studioul «Alexandru 
Sahia», sub egida Consiliului Naţional pen- 
tru Educaţie Fizică şi Sport, a fost distins 
cu Premiul special al juriului, pentru înalte 
calități didactice la Festivalul internațional 
al filmului sportiv de la Tunis, desfășurat 
în primele zile ale lui aprilie. 

Pe agenda manifestărilor internaționale, 
cu participare românească, semnalăm — 
în Italia — Festivalul filmului documentar 
pentru copii de la Milano (la care s-a aflat 
un alt scurt-metraj adresat tinerei generații 
de azi, Emoţiile au crescut de Paula 
Segal). Festivalul filmului montan şi de 
explorare montană, găzduit de localitatea 
Trento (pentru care au fost trimise pelicu- 
lele Legea muntelui de Erwin Szekler, 
Florile Retezatului de Maria Săpătoru și 
Pădurea pămintului de Paula Popescu- 
Doreanu) şi Festivalul filmului neorealist 
şi de avangardă a! filmelor pentru copii 
de la Avellino (în cadrul căruia au fost pre- 
zentate lung-metrajul Prin cenușa impe- 
riului în regia lui Andrei Blaier și scurt- 
metrajul de animaţie Fereastra de Lauren- 
tiu Sîrbu). 

Şi în acest an, tara noastră s-a afi 
printre participanții la tradiționalul Fes 
al filmului despre mediul înconjurător «Eko- 
film» din Cehoslovacia, cu această ocazie 
fiind proiectate documentarele științifice 
Radioprotecția omului și a mediul 
înconjurător (Sevastian Antonescu), | 
tre jnepeni şi zimbri (Maria Săpătoru), 
Sub luciul apei (Paul Cojocaru) şi Pă- 
durea pămîntului. 

La Festivalul filmului de scurt-metraj de 
la Oberhausen (R.F. Germania) a parti- 
cipat documentarul Adei Pistiner, Un că- 
min cultural, iar la Lublin — în Polonia — 
la confruntarea internaţională generic inti- 
tulată: «Omul, muncă şi creaţie», cinema- 
tograful românesc a fost reprezentat de 
lung-metrajul larba verde de acasă (Stere 
Gulea). Pentru o altă manifestare cinema- 


https://biblioteca-digitala.ro 


tografică poloneză, Festivalul filmului de 
scurt-metraj de la Cracovia, au fost pro- 
puse opt pelicule: documentarele Jocul 
copilăriei noastre (Erwin Szekler), Exa- 
mene (Paula Segal), Un drum bun (Mirel 
llieșiu), Măria sa Pămiîntul (lon Visu) şi 
Stafeta (Florica Holban), precum şi pro- 
ducțiile «Animafilm», Furtuna (lon Truică) 
Fereastra (Laurenţiu Sirbu) și Infinit (lon 
Popescu Gopo). 

Un festival internaţional rezervat, de ase- 
menea, scurt-metrajului, mai exact filmulu 
de artă, este aşteptat să aibă loc în oraşu 
italian Asolo. Două pelicule dedicate unor 
personalități de prestigiu ale culturii na- 
tionale și universale, Constantin Brâncuşi 
și Theodor Aman, în regia lui Paul Orza 
și respectiv Eric Nussbaum, vor ilustra 
aici filmul românesc de gen. 


Gale 


La puţin timp după premiera de la Bu: u- 
rești, lung-metrajul Ediţie specială (Mir- 
cea Daneliuc) a fost prezentat, în cadrul 
unei seri a filmului românesc contemporan, 
la Casa cineaștilor din Moscova. Manifes- 
tarea a fost prefațată de cuvintul criticului 
M. Kvatnetskaia, care a prezentat coordo- 
natele cinematografului românesc actual 
trăsăturile sale definitorii, aspecte ale rela- 
ți'or de colaborare româno-sovietice în 
stera celei de-a 7-a arte. 

O altă seară culturală românească, or 
nizată în oraşul israelian Givataim, a p 
le.uit cunoaşterea uneia dintre creaţiile re- 
gizorului Gheorghe Vitanidis, Ciprian Po- 
rumbescu. 

Pe canale ale unor agenții de presă 
străine, ne-au sosit, de asemenea, veşti 
în legătură cu desfăşurarea unor gale de 
filme documentare românești la Consulatul 
general al României din Kiev, precum și la 
rafinăria «Petromac» din localitatea mo- 
zambicană Matola, manifestare organizată 
de Ambasada țării noastre la Maputo. 


Contracte 


Urmărind circulația filmului româr 
străinătate, potrivit contractelor rec 


care să ardă şi că criticul va fi acela care 
va încuraja pe artist, va lăuda opera auten- 
tică de reală valoare; că nu va cocolosi 
mediocritatea şi va sprijini afirmarea nou- 
hs şi încă multe altele care ţin de discer- 
nāmint profesionalism şi talent. Că vom 
iesi cu toți din lunga hibernare călduţă. 


Dan PITA 


Calitatea, 


o stare de spirit 


Exact acum şapte ani, mai precis în 
aprilie 1971, în momentul cînd cinemato- 
grafia se pregătea să facă marele salt 
inainte, revista «Cinema» organiza o an- 
chetă pe tema «Ce ne împiedică să facem 
filme bune?» Atunci, ca şi astăzi, cineaștii 
şi-au spus deschis părerea; unii cu gravi- 
tate şi angajare politică, alţii cu ironia ce 
plătește polite, unii cu simțul măsurii și 
datorie critică, alţii cu dezinvoltura celor 
ce «n-au mincat usturoi...», ci mentosan, 
unii cu tainică candoare şi bună credință, 
alții cu fățărnicia care prezicea că, dacă 
în fruntea instituției ar veni Un Petrache 
Lupu, s-ar săvirşi minunea de la Magia- 
vid. Pe deasupra tuturor plutea, însă, un 
aer de încredere și speranță, izvorind din- 
tr-un calcul simplu, ce a devenit treptat 
cuvint de ordine: mai multe filme oferă 
şansa mai multor pelicule de valoare. 

În acest răstimp, am realizat peste 130 de 
filme. Şi din nou, într-un alt moment cu 
profunde semnificaţii ideologice şi artistice, 
sintem confruntați cu saltul spre calitate 
şi dublarea producției pînă în 1985. Anali- 
zăm o stagiune, dar în realitate, fără să 
vrem, tragem linie la o perioadă. A fost 
rodnică? Cantitativ da, calitativ puţin sau 
în parte. Oricum, reușitele nu sint pe mă- 
sura așteptărilor și, mai ales, a eforturilor. 
Citeva grame de uraniu se obțin din tone 
de minereu, dar, odată obținute, schimbă 
faţa planetei. Filmele noastre de virf n-au 
schimbat fața cinematografiei. 

Pentru studioul de la Buftea,anii aceştia 
n-au fost o etapă oarecare. Dublarea pro- 
ducţiei de filme cu același personal și, 
practic, cu aceeași aparatură a insemnat 
o performanță pe care cineaștii străini o 
studiază atent și, s-o spunem fără mo- 
destie, o comentează la modul laudativ. 
S-a muncit cu pasiune comunistă, price- 
pere și profesionalitate, într-o încleștare 
temerară şi ambițioasă. De pe această 
poziţie sintem gata să discutăm calitatea. 

Ce are a face asta cu calitatea filmelor? 
Are, pentru că studioul nu înseamnă zi- 


cheiate de Centrala Româniafilm, semna- 
lăm alte citeva noutăţi. Mihai Viteazul și 
Dacii de Sergiu Nicolaescu au fost cum- 
părate în China, iar Osinda a fost expediat, 
nu de mult, în Franţa. Cinci dintre premierele 
cestui an — Acţiunea «Autobuzul» (Vir- 
| Calotescu), Ediţie specială (Mircea 
Daneliuc), E atit de aproape fericirea (An- 
Cătălin Băleanu) și Doctor Poenaru 
nu Tănase) — vor trece în curind din- 
colo de hotarele țării, intrind în rețelele 
cinematografice din Uniunea Sovietică, Ce- 
hoslovacia, R.D. Germană şi Polonia. Re- 
centa creație a Casei de filme numărul 
Trei, Profetul, aurul şi ardelenii (Dan 
Pita) va rula pe ecranele din lugoslavia, 
Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, R.D. Ger- 
mană şi Polonia. Noua comedie cinemato- 
grafică Eu, tu şi Ovidiu (Geo Saizescu) 
împreună cu lung-metrajele artistice larba 
verde de acasă, larna bobocilor (Mircea 
Moldovan) şi Editie specială, vor fi oferite 
în premieră spectatorilor coreeni. Un in- 
teres similar a fost manifestat şi pentru 
documen românesc. Astfel, scurt-m.-- 
trajul Colibaba (Titus Mesaroș) a f 
vindut de curind în Portugalia, Cintecele 
Renașterii (Mirel llieşiu) în Norvegia, Cu- 
lorile Bucovinei (lon Visu) și Plante și 
animale (Paul Mateescu) în U.R.S.S., iar 
Echilibrul atenției (Lupu Gutman), For- 
me ale religiei primitive (Zoltan Terner), 
În lumea microorganismelor (Maria Să- 
pătoru), Atracția universală (Maria Săpă- 
toru) şi Apa şi lumina (Gheorghe Horvat) 
vor fi proiectate în cadrul unor programe 
de televiziune în Bulgaria, Cehoslovacia şi 
R.D.G. Cu puţin timp în urmă, pentru tele- 
viziunea britanică, a fost cumpărat docu- 
mentarul Printre pelicani (lon Bostan), 
iar pentru cea elvețiană producția «Alexan- 
dru Sahia», Pescăruș cu aripi curate 
(lon Bostan). Serialul Bălănel continuă să 
fie solicitat la export. Ultimele episoade 
ale acestuia au fost cumpărate de televi- 
ziunea scoțiană, fiind în acelaşi timp difu- 
zate în rețeaua cinematografică din U.R.S.S., 
Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, 
Iugoslavia, Franța, Canada, Belgia, Luxem- 
burg, Elveţia, Olanda şi la televiziunea sco- 
țiană. Serialele cu Pătrăţel, Pic și Poc. 
Mihaela şi acelaşi Bălănel au fost ach 
ziționate pentru televiziunea italiană. 


Coralia POPESCU 


duri, ci «o stare de spirit înconjurată de 
ziduri». Are, în măsura în care sintem 
consecvenţi cu ideea că filmul este operă 
colectivă, colectivă nu numa! în sensul 
participării unor compartimente speciali- 
zate, ci colectivă în unitatea de acțiune, în 
respiraţia la unison a celor ce fac film, de 
la regizor la maşinist. 

Contractele, factor de progres pină la 
un punct, au îndepărtat principalii realiza- 
tori de studiou. Climatul moral-politic și 
artistic a avut de suferit, calitatea filmelor, 
de asemenea. În trecut, regizorii au jucat 
un rol important în viața Buftei; prin presti- 
giul și autoritatea lor, întrețineau o atmosfe- 
ră de creaţie necesară ca aerul unei insti- 
tuţii cu profil artistic, canalizau energiile 
spre țelul final — filmul, se identificau, în 
interese și aspirații, cu echipa de filmare. 
Veţi spune că nici pe vremea aceea nu 
străluceam în capodopere. Se poate, dar 
făceam cel puțin tot atitea filme bune la o 
producţie pe jumătate, cite realizăm acum 
la o producție dublă. Calitatea n-a ținut 
pasul cu cantitatea. 

Raporturile realizator-studiou sînt hipo- 
tensive. Regizorii discută la ACIN, noi 
discutăm la Buftea. Ne vedem doar la 
ocazii festive sau la înmormintări. Distanţa 
Buftea-Bucureşti s-a mărit. Interesele sînt, 
adeseori, divergente. Noi cu planul, ei cu 
banul. Calitatea e, undeva, pe la mijloc. 
Cum era şi firesc, centrul de greutate s-a 
deplasat la casele de filme. La studiou se 
vine în grabă și pe apucate. Unele filme se 
fac în grabă și pe apucate. Sub presiunea 
cifrei de plan și a lipsei cronice de ritmi- 
citate şi-au făcut loc, în mod fatal, pri- 
peala și improvizația, amindouă la fel de 
nocive pentru calitatea filmelor. Să nu fiu 
înțeles greșit; la un program de 30 de fil- 
me anual, 50-60 titluri într-o perspectivă 
apropiată, trebuie lucrat repede, dar nu în 
grabă, repede, dar nu pe apucate. Aceasta 
presupune scenarii aprobate, multe şi bune, 
diferenţiate pe grad de dificultate și ano- 
timp, ce-şi așteaptă rindul în funcţie de 
posibilităţile studioului. Calitatea și ritmul 
obligă pe regizor la îndelungă meditaţie, 
concepţie clară, rigoare profesională, o 
înaltă conştiinţă politică. Aş zice că lo- 
zinca momentului este «grăbiţi-vă încet!» 

Tot grabă, cu repercusiuni negative a- 
supra ritmului şi calității, înseamnă şi con- 
diția actorului de film. Avem mulți ac- 
tori mari, dar puțini actori liberi. Încadrat 
în teatru și supus rigorilor administrative 
ale teatrului, actorul face film cînd poate 
si cum poate. Cind poate, dacă e relativ 
liber, nu are spectacole şi repetiții, nu face 
înregistrări la radio şi televiziune, nu este 
plecat în turnee în țară și în străinătate, 
nu participă la festivaluri etc. Cum poâte, 
fiindcă fuga aceasta continuă de la o 
instituţie la alta îl obligă să facă din film 
o ocupaţie secundară, care îl aruncă, ci- 
teodată, în interpretări inegale, fără text 
învățat, neadincite şi trecătoare. Nevoit să 
facă prea multe lucruri în acelaşi timp, 
actorul suprasolicitat lasă, uneori, o vagă 
impresie de fals şi improvizație. 

Stimaţi regizori, ştiu că aveţi unele cri- 
tici şi pretenţii justificate fată de studiou. 
Ceea ce vă solicit, cu disponibilitatea celui 
ce nu s-a lăsat sedus de «undele leșioase 
și adormitoare» ale fotoliului directorial, 
faceţi judecăți de valoare fără a ignora 
ordinul de mărime. Nu puneţi semn de 
egalitate între măruntele şi tracasantele 
necazuri cotidiene și strădania unei colec- 
tivități ce şi-a propus să se măsoare cu 
marile studiouri europene, fără a avea po- 
tenţialul acestora. Dacă aș pleda pro domo, 
aş devia discuţia pe terenul ferm al crea- 
tiei operatoriceşti din Buftea, unanim re- 
cunoscută ca o dovadă de talent a cine- 
matografiei noastre naționale. Quid pro- 
dest? 

Este regretabil că vă lipseşte ultimul tip 
de aparat, un recuziteur, o costumieră, că 
s-a defectat un grup electrogen sau a în- 
tirziat autobuzul de la I.T.A. O mină de 
oameni luptă să le rezolve cu puteri și mij- 
loace modeste. Nu reproșați indisciplina 
din echipa de filmare cu detașarea «con- 
tractantului», care n-are nimic comun cu 
studioul. În fond, cei ce compun echipele 
de filmare lucrează direct cu dumnea- 
voastră aproape nouă luni pe an și numai 
un trimestru cu noi, în Buftea. Faceţi mun- 
că de educaţie, oferiți-le exemplul perso- 
nal de intransigenţă şi principialitate, fiţi 
neînduplecaţi în fata apatiei și dezordinei, 
dar blinzi, calzi şi omenoși cînd oamenii 
din echipă vă urmează devotat, sacrifi- 
a poate, familiile şi viaţa perso- 
nală. 

Toate acestea fac parte din ceea ce aș 
numi «calitatea vieții» de cineast. Calita- 
tea filmului este complet altceva — se 
alimentează din cea dintii dar nu se con- 
fundă cu ea. Cu riscul de a exagera, sint 
de părere că responsabilitatea calității fil- 
melor vă aparține integral. V-aţi asumat 
riscul unei profesii de excepţie, care vă 
pune în situația de a fi singuri în confrun- 
tarea cu publicul şi cu posteritatea. Gloria 
şi eşecul sînt, deopotrivă, alternativele ca- 
rierei dumneavoastră. Cind această idee 
fundamentală va fi corect înțeleasă în sen- 
surile ei majore la scara întregului sistem, 
deşi aceasta nu presupune cltuşi de puțin 
neimplicarea producătorului, fuga de răs- 
pundere a caselor de filme, studioului, re- 


_gizorii nu vor mai ti tentaţi să se ascunda 


în spatele scuzelor şi acuzelor de tot soiul. 
Scenariul? Odată acceptat, el reprezintă 
concepția dumneavoastră ideologică, 
punctul dumneavoastră de vedere asupra 
destinelor umane, crezul dumneavoastră 
politic și artistic. 

n acest minut al adevărului, cînd condu- 
cerea superioară de partid cere cinemato- 
grafiei şi activiştilor ei calitate superioară 
și filme mai multe, este imperios necesar 
să stringem rîndurile, să analizăm la rece 
şi să acţionăm la cald. Desfid gindirea 
neutronică, demolatoare. Îl iau ca martor 
pe Goethe şi repet ce spunea el: «Cel ce vrea 
să realizeze ceva bun nu trebuie numai să 
critice, și nu trebuie să-și piardă vremea 
numai cu ceea ce e făcut anapoda, ci să 
stăruie în a face mereu ceea ce se cuvine, 
Principalul nu e să dărimi, ci să clădeşti 
ceva care să facă bucuria omenirii». 

Tot ce am spus nu alterează cu nimic 
prețuirea şi încrederea în forțele creatoare 
ale cinematografiei. Prin însăşi condiţia 
mea, rămîn un obiectiv subiectivizat. 


Constantin PIVNICERU 


Ce este de făcut? 


De învăţat, desigur! 


Aşadar, în numărul 3 pe anul acesta, al 
revistei de faţă, critica noastră cinemato- 
grafică își trăieşte cu nedisimulată volup- 
tate, «momentul de conştiinţă», ce-i drept, 
cam tirzior, al unei stagiuni dezamăgi- 
toare sub raportul calităţii. Să trecem, 
deci, peste cifra de 20 de filme autohtone 
trimise pe ecrane, cifră mai deloc impre- 
sionantă, și să admitem, pe urmele corului 
incă o dată dezamăgitor al criticii, că fil- 
mele în chestiune aveau, în majoritate, su- 
ficiente defecte pentru a dezamăgi chiar 
şi mai profund. 

Dar situația nu este nouă. După anul, 
admis de virf, 1975, prin citeva realizări 
citate dealtfel ca reazim estetic al pome- 
nitului «moment de conștiință» (cit va 
dura ?), involuția filmului nostru (îndeosebi 
a celui de actualitate, dar nu mai puțin şi 
a genurilor devenite oarecum tradiționale, 
istoric şi de aventuri etc.) s-a produs cu 
o evidenţă care numai inocenților mai putea 
să le scape. Între timp, s-au consolidat, 
au venit și au rămas, cu inevitabilul şarm 
balcanic, mode .de aiurea: moda retro, 
moda revolverului purtat şi folosit cu ne- 
prefăcută încîntare, moda dantelelor şi a 
flanărilor cîmpeneşti cu iz anglo-saxon, 
moda automobilelor în flăcări, a cailor nă- 
răvaşi şi, mai recent, dar de perspectivă, 
«moda» faptului divers nedigerat.. Şi cri- 
tica? Critica cum a reacționat? Critica a 
reacţionat conșştiincioasă, s-a emoționat, 
a lăudat, a criticat, a cîntărit, nesigură, 
calităţile şi defectele, a tras concluzia că 
e cazul să mergem mai departe. Şi, după 
cum s-a văzut şi se vede, am mers. 

Desigur însă, una este actul critic valo- 
rificator făcut în cunoştinţă de cauză, cu 
deplină responsabilitate și cu uneltele fi- 
rești unei profesiuni — atunci cînd e do- 
vedită — stimabile, şi alta este înjurătura 
pornită din îndemnuri a căror justificare 
meschină nu este niciodată greu de aflat, 
şi, în sfirşit, cu totul altceva este impresia 
acră sau zglobie despre un anumit film, 
găzduită generos în vreun colț de pagină 
în loc de a fi comunicată în autobuz, în 
drum spre casă, cuiva dornic să ştie cam 
ce fel de filme româneşti se mai fac. Din 
aceste nu chiar exclusive puncte de ve- 


dere, impasul trecutului apropiat și pre- 
zentului cinematografului nostru ar fi fost 
şi greu să fie descoperit, cercetat și, la 
nevoie, înțeles în toate motivațiile lui reale 
sau inventate. 

Unul din aceste motive, reale, care în- 
soțeşte filmul nostru de cind s-a născut 
şi-l va mai însoți, ca o obsesie nevindeca- 
bilă, probabil încă multă vreme, pină ce nu 
se va admite că există o profesiune de 
scenarist,aşa cum există o profesiune de 
scriitor şi că legătura dintre ele este, în 
bună măsură, explicată de faptul că şi 
romanele și scenariile se scriu cu tocul pe 
hirtie albă, este starea, în general, precară, 
de multe ori penibilă și grotescă a scena- 
riului. «Aventura scenariului», pentru a 
folosi titlul rubricii umoristice a unui coleg 
de breaslă, este, cu adevărat. una din 
aventurile cele mai strană petrecută pe 
lungul drum al realizării, fe şi a celui mai 
banal dintre filme. Puţini, extrem de putini 
sint scriitorii, chiar şi cei mari sau consi- 
deraţi ca atare, care ştiu să scrie ceee ce 
cronicarii se vor strădui mai tirziu zadar- 
nic să deslușească a î fost asa-z'su sce 
nariu cinematografic. Se amestecă aci i» 
scrierea unui scenariu de cibe camem 
de altă profesiune, mai m 
la disprețul primitiv pentn ï ca 
dat şi dă opere la fel de porta=ie s 
expresie ca şi în proză (m 5 e sol o 
drept, deş.i...), la socotea simpă = oe 
norociții» (termenul apartine o 
a unui recenzent cinemat 
nal) de funcționari cultura 
grafie sau regizorul care me 
cîțiva ani, vor pune mina să adauge ce e 
de adăugat Puţini, ertem de pom siht 
şi regizorii care ştu să soie scenarii, 
«cel puțin gramaticales, cum gumese 
sumbru unul dintre vechi producă a 
filmului românesc, deşi ambe de «asor 
totali» îi cutreieră pe dn ce în ce ma mai 
dintre cei deprinşi, văi să iniosească 
alte mijloace de exprese arisică deck 
cele ale scrisului. Putini cu aderărzi put 
cîțiva, sint şi scenarist de profese (posie 
că mai exact ar trebui spus seriteri de 
scenarii), balansind după 
umori, între filmul facă 
ieftin, şi cel de evocare x 
îndepărtate sau ma apropae ambei we- 
riante fiind lipsite de riscuri Puni au 
rămas — de astă dai ș mgzor 
care scriu şi doresc să soie mom ṣi nu- 
mai pentru filme de actozitzie 

E de mirare, atunci s-s pu 
cum de se mai fac întos $ 
se fac, iată că. aduniad de o — de colo, 
se reuşeşte acoperi 
tice, a unor genuri s şi în games a 
producţii ct de că ritmice. Nu este vorba 
nici pe departe de incapacitatea producă- 
torilor de a promowa valori scenarisice 
autentice, ci de o stme de & 
mat, de o realitate mer 
imense cantităţ de mun 
mereu pindită de per 
al prostului gust ai inutiuiui 

Firește, nu este dec? um 
dere, dar — dacă-mi este i 
punct de vedere dinišssůw 
siuni, aceea și de scriitor de scenarii, care 
încă mai învaţă ce ese ș coum se soie 
un scenariu. 

Ce este de făcut? De imisi desigur. 
De învățat mai inti cum se ser scenari 
De Invățat cum se fac imele De mda 
rigorile, adevărurile şi. mo ia cele de sursă 
capcanele unei are — IG cind esie 
artă — la fel de fascinară ca și ceea e 
șase care o preced 


Constantin STOICIU 


o ară 


A 
i 
8 


Numeroasele opinii, exprimate in cadrul anchetei noastre, s 
game foarte largi de probleme, de atitudini, de stări de spirit 
revin cu mare frecvență. In loc de concluzii, le vom enunța 
întrebări, cu dorința de a face din aceste întrebări mai inti sub 


iar mai apoi zone de acțiune: 


@ Numărul filmelor noastre a crescut. Actualitatea are o pon 
repertoriu. Ce avem de făcut pentru ca numărul de filme să fe d 


cu calitatea lor? 


9 Una din cauzele fundamentale ale mediocrității sau submed 
este scenariul. Problematica multor scenarii e limitată, ideile si 
fiorul tragic, dramatic sau comic, personajele sint palide şi incapabie 
o umanitate mai cuprinzătoare. Schematismul, tezismul, lipsa de deschida 
universalitate fac multe din filmele noastre neinteresante pentru propris 
public și, cu atit mai mult, pentru publicul altor orizonturi. Ce ebuie să tace 
tru îmbunătăţirea filmelor, încă din faza «muncii cu scenari 

@ Filmul istoric nu este un film de arhivă și nici un document pur 
adevărat film istoric este un film de profundă, de fierbinte actualitate. Ce treb 
facem pentru a insufla viața adevărată peliculelor inspirate din trecut 
nostru, din viaţa marilor personalităţi ale neamului? 

9 O cauză, des pomenită, a insuficienţei filmelor noastre este superf 
manifestată în cele mai diferite moduri, preferința arătată de mult d 
pentru genuri minore, graba de a pune în lucru texte insuficient elabe 
pregătire temeinică a filmărilor, un prea mic coeficient de energie crea 
sumat in cadrul unei echipe, prea hărțuite de probleme de ordin tehnic 
buie să facem pentru a transforma această falsă şi dăunătoare «o 
tr-un stil de lucru caracterizat prin temeinicie, seriozitate, nemulțum 


responsabilitate față de spectator? 


e Amploarea activității noastre cinematografice va cunoaşte. 
spectaculoasă. Ce trebuie să facem pentru ca metodele de muncă 
în cadrul studioului, în cadrul relaţiei realizator-producător) să se a 
obiective? Ce îmbunătățiri va trebui să aducem tacticii şi strategiei noas 


pentru o nouă calitate cinematografică? 


https://biblioteca-digitala.ro 


hjul poate fi 
«personaj» 

; (maizales 
compania 
Mircea Albulescu 


Personajele și realizatorii 
Ultimei nopți a singurătăţii 
au noi «probleme». 

Iar noi.un nou film 


Clic, clac! Oră matinală. Sala 
de ședințe a Căminului cul- 
tural din satul Gemenea, ju- 
dețul Dimbovita, cu decorul 
său simplu, rămas aproape 
A 9 | intact. O masă, mai bine-zis 
mai multe prin adaos, își 
„aşteaptă pe rinduri şi căprării personajele 
viitorului film Acasă, după scenariul de 
ton şi Alexandru Brad, în regia lui Virgit 
Caiotescu. Dar nu numele personajelor 
pot fi citite pe bilețelele din fața scaunelor 
goale, ci cele ale interpreților: Gheorghe 
inică, Colea Răutu, Stela Popescu, 
Silviu Stănculescu, Dorina Lazăr, Nucu 
Păunescu, Ernest Maftei, C. Rauţchi, 
"G. Novac şi alții. Deci o filmare complicată, 
fie şi numai prin faptul că în jurul acestei 
mese, printre matinee, spectacole în pro- 
vincie, programe TV, postsincroane, fil- 
mări de noapte, e nevoie să fie prezenți 
acum mulţi .actori foarte greu de adus 
laolaltă, în aceeaşi zi, la aceeași oră, lată-i 
acum costumaţi, machiati, cu replicile stu- 
diate. Totuși filmarea nu poate incepe. 
“Clic, clac! Grupul electrogen a rămas în 
„pană la cițiva kilometri undeva pe șosea. 
Ce se poate face pe un ger năpraznic cu 
multe minusuri sub 0 grade, pentru ca 
strălucirea rotundului orb al soarelui și 
zăpada ce sticlește prin mii de pori pe dea- 
luri să rămină racord al unor secvenţe 
anterioare? Cei în măsură să dea răspuns 
acestei întrebări împreună cu directorul 
filmului, Dumitru Tofan, incearcă să in- 
lăture cit mai grabnic ghinionul. 

Clic, clac! Secvenţele așteptării, frigului, 
nerăbdării sau răbdării îndoielnice dispar 
în momentul cînd proiectoarele ajung sus 
la etaj şi încep să devină în afara rostului 
lor de bunuri de energie luminoasă și ra- 
diatoare : 

Clic, clac! Regizorul Virgil Calotescu 
împreună cu echipa sa încearcă în cele 
citeva ore de lumină naturală care au mai ră- 
mas, imposibilul. Operatorul principal, Vivi 
Drăgan Vasile şi cameramanul său şi-au 
fixat aparatul pe travelling. În urma unor 
indicaţii regizorale, Oltea lonescu schim- 
bă costumele unor interpreţi. Semnata- 
rul scenografie, Mihai Beciu, trece 
un tablou de pe un perete pe altul, pen- 
tru că acesta nu intră în raza camerei. 
Se filmează planuri generale, gros-planuri, 
detalii, variante: soarele nu are același 
chip în fiecare zi. «Gigi, Colea, Stela, aveti 
vreo nemulțumire? Ne putem permite și 
cite o dublă dacă... Camera e de acord?» 
Colaborarea e mai fructuoasă cînd se cere 
şi părerea echipei. 

Clic, ciac! În această «forfotă» organi- 

zată, de schimbări de unghiuri filmate, se 
- desfăşoară ședința din cadrul Coopera- 
tivei agricole de producție descrisă în sce- 
nariu la pagina 35. 

Clic, ciac! Un sătean strecurat printre 
cabluri și reflectoare într-un col al sălii 
ca să vadă cum se filmează, zimbește. E 
surprins nu numai de noutatea şi munca 
celor ce fac filme, dar şi de faptul că a 
"asistat la un moment-cheie, un moment 
pe care-și permite să-i compare vizual și 
„auditiv cu cel din şedinţele cooperativei 
din care face parte. Mă apropii de el. «Ce 
spui bădie, îți place?> «Multă muncă, 


cooperative agricole, eroul principal, gos- 
podar de irunte cu răspundere în obște, 
este muncit de gindul de a-şi reface viata. 
De aici şi contlictul dintre muiţii lui copii 
si el, Borcea, care se simte încă în stare să 
mai crească şi alții, pe cei ai unei femei vă- 
tuve. Sub această metatoră,a numeroasei 
famili pe care o constituim cu toții, vrem 
să punem în evidență cuceririle etice ale 
societății noastre actuale, dar şi diticultă- 
tile ce mai sint de învins în efortul de per- 
tecţionare om-societate. 


Dialog individ-colectivitate 


—În momentul filmărilor, contactul 
direct cu oamenii satelor poate deveni 
de multe ori incitant inspirator. Cum se 
finalizează astfel de situaţii în confrun- 
tarea cu litera scrisă a scenariului? 

Virgiti Calotescu: Nu cred în lucrurile 
bătute în cuie. Cine-și propune un film de 
actualitate într-un cadru real și cu oameni 
reali — au fost zile în care au intrat în fața 
aparatului de filmat peste patru sute de 
cetățeni din comuna Văleni-Dimboviţa — 
are nevoie să observe, să fie atent la o serie 
de fenomene noi ce se petrec în realitatea 
inconjurătoare. Contactul creează şi o su- 
dură psihică. Filmăm pentru a doua oară 
pe aceste meleaguri. O astfel de sudură 
poate să descifreze noi date de viață sau 
să abandoneze altele care prin firea lucru- 
ritor nu mai prezintă interes, nu mai comu- 
nică, nu mai au valoare. 

— Cindva George Călinescu afirma 
că pe ogoarele patriei noastre «vor 
alerga herghelii de tractoare» — ima- 
gine destinată continuelor şi marilor 
transtormări revoluționare petrecute în 
lumea satului. Filmul la care lucraţi este 
adresat acestei lumi. Termenul de ac- 


Conștiința unei vieți colective noi modelează 
o nouă conştiinţă de sine (Mircea Albulescu în rolul lui Octavian Borcea) 


hecuş mare, dar parc-ar fi la noi la şedin- 
tă.» Un prim gir acordat filmului. Dar cite 
examene mai are de trecut! 

Clic, clac! O dată cu primele difuzări ale 
luminii de-atară coboară şi cortina unei 
zile de filmare. A fost grea, a fost ușoară? 
O zi obișnuită, o consideră regizorii se- 
cunzi Mariana Calotescu și George Bu- 
șecan, care pregătesc de pe acum ziua de 
miine. Pentru că mline au de filmat o sec- 
venţă dificilă cu interpretul principal, Mir- 
cea Albulescu, cu Sergiu Nicolaescu și 
Costel Constantin. După care vor urma 
in alte zile, loana Ciomirtan, Maria Ploae, 
Elena Pinţea, Dorina Done, Dorel Vi- 
re age Mihăiță, Aurelian Bănică 
și alții. 


Dialog părinți și copii 


—0 continuare filmică poate dez- | 


vălui noi vibrații de fapte şi temeiuri 


_ omeneşti. 


Alexandru Brad: Noul fiim Acasă, in 
regia lui Virgil Calotescu, după scenariul 
scris de lon Brad și subsemnatul, reia per- 
sonaje din Ultima noapte a singurătăţii: 
respectiv familia ţăranului Octavian Bor- 
cea, aducindu-le într-o etapă psihologică și 
socială nouă. Relaţiile dintre părinți şi 
copii, etica muncii în societatea noastră 
de azi sint printre principalele atu-uri ale 
povestirii care aşează față în față caractere 
de țărani şi de intelectuali — bătrîni şi ti- 
nerj— în situații determinante. Pe fundalul 
unor frămintări iscate de eforturile, poate 
nu îndeajuns de unite, ale oamenilor din- 
tr-un sat, de a pune ordine în rosturile unei 


tualitate — cu a sa sferă largă și totodată 


elastică — poate fi adus la zi? 

Virgi Calotescu: Aş putea spune că 
e un film «la zi», pentru că ridică probleme 
pe care înşişi oamenii din sate şi din coope- 
rativele agricole de producție le ridică la 
rindul lor. Scenariul își are rădăcinile în 
conflictele île individuale, fie dintre colec- 
tiv și individ la un moment dat. Participanţii 
la această confruntare aparțin generațiilor, 
unor generaţii deosebite desigur ca virstă, 
dar nu şi ca gindire. Momentele de înverșu- 

are, de ambiţii, de supărare nu se rezolvă 
simplu, nu sint depășite schematic, cu rapi- 
ditate, ci după o matură chibzuinţă. Filmul 
işi propune mai intù o dezbatere a calităţii 
muncii de care depinde bunăstarea fie- 
cărui sătean dar şi a satului însuşi. Deşi 
in ciuda faptului că are în centru un perso- 
naj principal, nu poate fi considerat filmul 
unui ins şi al problemelor sale familiale, ci 
al unei întregi colectivităţi. Fiecare-și do- 
reşte să vadă nivelul propriu de viață cres- 
cut cu repeziciune, dar nu fiecare în aceeaşi 


"măsură, cu toate capacităţile sale, contri- 


buie la împlinirea acelui deziderat al politicii 


partidului nostru. De fapt, povestea pe- 
| trecută în acest sat poate să aibă drept 


fundal şi un alt mediu, pentru că tot ce se 
întîmplă în scenariu și în film aparține gin- 
durilor și sufletului oamenilor muncii de 


pretutindeni .din țară. De altfel titlul de 


Acasă (inainte se numea Nuntă bătrină) 
nu este metaforic, ci emană din acele tră- 
sături caracteristice românului de a-și iubi 
locul de naştere, pămintul, străbunii, istoria 


. parcursă sau pe care o parcurge. 


Ștefan GEORGESCU 


_https://biblioteca-digitala.ro 


Multe putem spune că ne 
lipsesc în producţia noastră 
de filme, dar de simţul umo- 
rului nu ne putem plinge 
Care cineast n-a ieşit cel 
puțin odată dintr-o Incurcă- 
tură (de pildă, cineva sas 
ceva lipsește la o filmare şi trebuie rapis 
improvizat și înlocuit) făcînd haz de necaz? 
Că avem umor în viața noastră de toate 
zilele, chiar în viața noastră de cineaști si 
cinefili, e limpede. Ce se întimpiă insă ce 
el atunci cind îl transpunem pe peliculă” 
Cind va reuși ironia conversaţiilor noastre 
obișnuite, sarcasmul comentariilor ede 
breaslă» să se transtigureze cinematogra- 
fic? Pentru că-n comedie, mai riguros și 
mai adevărat decit în alte genuri, e vorbe 
de transpunere în limbaj specific, de su- 
punere la obiect. E știut că gagul, poanta. 
sau chiar replica, preluate din viaţă şi re- 
date ca atare pe ecran, își pierd hazul, sæ- 
voarea, de nu le mai recunoști. 

_ De ce, dacă umor avem, actori avem — 
tot unul şi unul — de ce dacă avem şi o 
tradiţie, care începe cu «Noaptea furtiu- 
noasă» şi «Directorul nostru» şi care con- 
tinuă cu «Nu vreau să mă insor, «Alo. 
aţi greşit numărul», «S-a furat o bombă». 
«Un suris în plină vară», «Astă seară dan- 
săm în familie», de ce dacă avem deci tos- 
te condiţiile pentru un start bun, nu sări” 


Marga Barbu: «Ştiu că e o îndrăz- 

neală să cînți într-un film in care 

apar stele ale muzicii ușoare, dar 
important e să încerci...» 


Muzica nu mai e 
un simplu pretext, 
nici un divertisment. 
Este chiar 

«cheia» conflictului 


sus, mai departe? La acea mult 
i ] să ridem din 


ne avei os pe un ton deloc 
Francisc Munteanu, scenaristul şi 


comedie muzicală, sau un musical? dis- 
ora pe care compozitorul Temistocle 
> din capul locului, folosind ca 


im a fost «Cintecele mării») nu poate 
în nici un caz confundată cu comedia 
cu muzică («Astă seară dansăm în fami- 
„lex, «Eu, tu şi Ovidiu» sau «Lumea se dis- 
„treazăn) şi se deosebeşte structural de 
-tr-o comedie muzicală, prada (adică po 
vestea, traducem noi) se împarte egal intre 
contele şi muzică. 


La comedii riscul e mai mare 


— Francisc Munteanu, sinteţi unul 
e catena cu succes constant de 


pubii 
— Între 2 şi 3 milioane de spectatori la Eg 


| fiecare film. Niciodată sub 2 milioane. 

| _. — Care-i secretul? 

| — Nu ştiu. 
| Z Totusi, prin abordarea unui gen de 
j mare audienţă — cum ar fi comedia 
| 


ca cete cum se spune, la 


mare. dit el avieptarile e portertEni me 
în două zile sala e goală... 


— Se face mai greu o comedie mu- 


zicală? 

—Nu numai pentru că play-back-ul 
exclude improvizaţia la filmare. Mai greu 
este să faci netirescul să pară firesc. Ni- 
meni nu întră într-o florărie cintind, aşa 
„cum se întimplă la filmarea noastră de azi. 

„Dacă acest lucru nu ne va leşi bine, va fi 
e penibil. 
É — Prin ce se va deosebi acest film 
de «Cintecele mării»? 
= — Acolo subiectul era un simplu pre- 
text. Cintecele și dansurile apăreau oare- 
~ cum logic, arbitrar. Aici nu avem numere 
de atracţie în sine (nu avem de altfel nici 
un număr coregrafic), nici gaguri autono- 
m ales o distribuție «sonoră» (Mar- 
T Pislaru, Tamara Buciuceanu, Marga 
Barbu, Vasilica Tastaman, Draga Olteanu- 
Matei, Anita Pellea, Cornel Constantiniu, 
x in, lon Dichiseanu, Aurel 
e rea Costel Băloiu, Cornel Patrichi, 
"Sergiu Zagardan, Radu Goldiș), nu pentru 
că focare ar aduce un «număr», ci pentru 


j “(Continuare in pag. 8) 
ST ala, 3 Roxana PANĂ 


’ 


EY 
= 
ca 

aa 


unde filmează echipa Re- 


premierele anilor '40, cu «Ka- 
lodont — pasta ideală» şi 
zimbetul dezvelind dinţii-re- 


clamă. 

— «Afişele sint bune, dar cabina telefo- 
nică e un dezastru. De ce n-aţi bătut cu- 
iele, chituiți măcar geamurile, cum o să 
filmez aici un prim-plan? Telefonul -parcă 
e pictat de un zugrav amator, Credeţi că 
Ñ putem «duce» cu naivităţi de astea pe 
spectatori? Nu uitaţi, jumătate din ei au 
trăit epoca pe care voi o reconstituiţi din 


- documente». Regizorul Sergiu Nicolaes- 


cu e nemulțumit de asistenții scenografi, 
actorul de la Brașov încă n-a sosit, eu sint 
convinsă că în seara aceea nu se mai fil- 
mează. Şi totuşi echipa trage cadru după 
cadru, pînă în zori, aşa cum face de vreo 
douăzeci de nopți din cele patruzeci pre- 
văzute în scenariu. 

— Din nou un film greu, Sergiu Nico- 


- taescu. Şi el vine după «Pentru Patrie» 


la care nu v-aţi cruțat deloc, nici dum- 
neavoastră, nici echipa, iar înainte de 
«Pentru Patrie» fusese «Osinda»... 

— Nu sint deprins cu filme ușoare. La 
Revanşa am prevăzut mai multe nopți de 
filmare decit zile şi peste optzeci de locuri, 
exterioare şi interioare, cam dublu decit 
se obișnuiește. Acestea dau filmului dina- 
mism, atmosferă, culoara, dar cer o orga- 
nizare-ceasornic. Or, de la o vreme, con- 


dițiile noastre de lucru sint din ce în ce | 


mai anevoioase. Ca să capăt aprobarea de 
a filma în această curte, noaptea, cind nu 


3 Impiedicăm activitatea nimănui, ne-a tre- 


buit o lună întreagă E drept că avem şi 
noi, echipele, vina noastră. Nu ne ținem 


~ de termene, deteriorăm uneori decorurile 


imprumutate, dar fără o înțelegere din 
partea unor instituții, nu vom putea face 
față noilor cerințe care se ridică în fața 
cinematografiei. 

„— Înţeleg că «Revanșa» continuă ac- 
iunea din «Un comisar acuză», pre- 
luînd multe din vechile personaje. 


— Da, oarecum, și cu o altă greutate i 


specifică în acţiune în funcţie de momen- 
tul istoric trăit. E vorba de începutul anu- 
lui 1941, de condiţiile intensificării. luptei 
pentru putere între gruparea legionară şi 
Antonescu şi realizarea, prin eforturile cla- 
sei muncitoare şi ale comuniştilor a unui 
puternic bloc al forțelor antifasciste. Deşi 
filmul se raportează concret la evenimente 
precise, el nu-şi propune o analiză isto- 
rică ci, pe fundalul dramatic general, noi 
urmărim acţiunea comisarului Moldovan 
care de data aceasta nu mai e doar sim- 
patizant, ca în primul episod, ci acţionează 
direct sub îndrumarea comuniştilor: «Ceea 
ce li doresc țării, comuniștii, fi doresc şi 
eu, duşmanii lor sînt şi duşmanii mei, 
asta-i toată ideologia mea». Este singura 
declarație de principiu pe care o face in 
ien ră om de acţiune. Muncitorul co- 
muni 
o pondere mai mare în desfășurarea eve- 


Pe zidurile «Casei căsăto- |] | 
rilor» de lingă Cișmigiu, | $ 


vanşei, tronează afişul cu 


“legionară în 


turi de mine şi la acest fiim chiar şi în ro- 


interpretat de Amza Pellea, capătă 


împotriva 
iilor curate», 
legionarul 
raipan — 
erbretat de 
Gheorghe Dinică 
(aici alături 


Comisarul Moldovan 
revine, după trei ani, 
să-și ia revanșa. 

Un nou serial românesc? 
«Tot ce se poate» 


nimentelor. lurie Darie apare într-un per- 
sonaj care-l aminteşte pe eroul clasei mun- 
citoare, Constantin David, ucis de poliția 


«cunoștință»; Paraipan (Gheorghe Dinică), 
şeful bandei de legionari, doreşte să-și ia 
«revanşa» în fața comisarului: fundalul 


unor grave: evenimente istorice se consti- 


tuie acțiunea cinematografică bazată pe 


-un scenariu scris în colaborare cu Vintilă 


Corbu, Eugen Burada și Mircea Gindilă. 
Sint bucuros să continui colaborarea cu 


„actori ca Silviu Stănculescu, Mircea Albu- 


lescu, lon Marinescu, lon Dichiseanu, care 
după Pentru Patrie au acceptat să fie ală- 
luri episodice. 

* 

Întrerupem discuția, pentru că pe 


‘filmării se mută pe peronul gării Basarab, 


unde s-au adunat trupele germane «in- 
struite» prin porta-voce de Sergiu Nico- 
laescu. «Mută arma pe dreapta, unde ti-e 


cureaua de ia automat?, Alergaţi mai cu 


nădejde, se vede că n-aţi făcut armata»... 


Elevi imberbi și studenţi se străduie să | 
alerge prin lapoviță pe peronul improvizat 
al gării. Sint convinsă şi de data aceasta 
că nu se va mai filma, mă înşel şi de data 
aceasta, filmarea continuă. Aparatul la 
care sint instalați operatorul Nicolae Gi- 
rardi şi cameramanul Gheorghe Krikler 
e adăpostit sub o umbrelă. Umbrela o ține 
cineva, chinuit, deasupra obiectivului, fe- 


mască dumnezeu de o rafală mai puter- 


nică, «Nu se găsea ceva mai sigur?» «Li- 


toralui e plin de umbrele mari, dar să gă- 


seşti la ora asta una singură în București, 


| militar cu soldaţi nemit — «Fā atent, 


lele lui ianuarie '41. Veche 


| filmului  (exterioarele aparte 


ai fi o minune. Şi noi n-avem timp să aş- 
teptăm» mi se răspunde. 


— Nicolae Girardi, e primul dumnea- 
voastră film alături de Sergiu Nico- 
laescu? 

— Am mai lucrat impreună la Zile fier- 
binţi, la Pentru Patrie, sint obișnuit cu 
ritmul lui rapid pe care-l imprimă şi ope- 
ratorului şi cadrului. Îmi adaptez tehnica 
la cerințele sale artistice, după cum vedeti, 
folosesc aparate ușoare și refiectoare — 
mini-bruturi — care-mi dau exact lumina 
de care am nevoie. Nu mă interesează aici 
un cadru frumos ct unul functional care 
să transmită autenticitatea atmosferei Fil- 
măm și pe ploaie, nu ne deranjează pen- 
tru că acţiunea se desfășoară intr-un is- 
nuarie mohorit, în tonuri reci, şterse Dar 
după 30 de filme dte am realizat pină 
acum, nu-și au rost cuvintele Ambasado- 
rul operatorului e imaginea Să să vor- 
bească ea la urmă. 

Girardi îşi concentrează scum seste 
spre actorul apărut la fereastra vagoncãsi 


Jimmy, pun acum un zoom pe Sneis fm 
e lon Besoiu, într-un impeczbă costum 
-de ofițer german. De fapt un tases ia 
travesti, pentru că actorul joacă rola ipsis- 
tui prefect al poliției care, urmărt = M 
dovan, se refugiază sub uniformă, g 
în vagonul care va trece grani 
cu secretarul său, interpretat de ere me 
Rioşanu, cei doi fugari n-au dect o pă 


| să nu fie recunoscuti 


„— Cu comisarul am o socotesiă veche — 
precizează lon Besoiu. Ma exact = cs 
mine: după ce i-am răpt copilu b pima 
parte a acțiunii, acum încerc să-i eri ise- 
inteles. E mai sănătos 

— Da' ce dracu fac ăsta me ma dacă 
o dată? — sună repăca Deea 


cu o nerăbdare greu stăpinăă cs o panică 


pe care doar zoom-ul operaiorului © sa 

trăda spectatorilor. Fostul prefect a po 
vei Capitalei își aprinde o bgară — At 

- tie, recuzita, semnalizează regiroru Cs 
britul de epocă! Sergiu Nicolaescu mm S- 
mează astăzi ca interpret ai comisarul 
Moldovan. Azi e doar regizor, doar îmsirae- 
tor militar, doar scenograt recurier. uad 
so weiter. 

— — Bucureştiul se transiormă ce mare =n 
viteză, e tot mai greu să reuseşt să Simeri 
pe străzi, din cauza antenelor de în. 2 
construcţiilor noi Locurile care să evoce 
atmosfera Bucureştiului anior 49 sint rare 
şi un alt dezavantaj aproape tot ai dolsa 
spectator a trăit această epocă Am drep- 
tate, Marcel Bogos? 

Unul din cei doi arhiteci-scenmograt ai 

tedna 
D. Bălăşoiu) se agită cu mobilaza vago- 
nului în care se filmează Fotolii no sim: 
corespunzătoare. Marcel Bogos timis a- 
gent să i se aducă de la «i de-acasă o 
masă. 

— Astea nu sint condi de bcm = 
improvizații, cascadorii, tot ce wef dar 
aşa nu se poate filma Ev sist 

„de platou, mă jenez să mă duc a sati 
gării să-i cer două scaune Buftea a putea 
construi bine totul, dar într-un termen 
inacceptabil pentru echipă Abia aştept 
să termin filmarea de mire ş să alerg e 
Sibiu să mă «relaxez» put cu decorul 

„construit în liniște, pentru fimul viet mele, 
ton, pe care-l voi incepe, sper, în condi 


(Continuare in pag. 8) 


Alice MĂNOIU 
7 


E Să 


Aurel Vlaicu a fost un vis 
îndelung rivnit de cinema 
tografie, încă de la proiectul 
unui poem al zborului, «Cio- 
cîrlia» de Paul Anghel și Ilie 
Purcariu şi nu o temă oare- 
care, de bifat în planul pro- 
ducţiei unei Case de filme. De aici şi exi- 
gențele față de scenariul Eugeniei Bu 


Aurel Vlaicu 
(Gabriel Oseciuc) 
şi Traian Vuia 
(Ştefan Tăpălagă 


„oceanu, nu ştiu cit de salutar imbu- 
āū pe parcurs, dar probabil pierzin- 
şi prospetimea, lirismul iniţial. Poves- 
tiree, aşa cum apare ea privitorului de 
Him acitită» doar din imagine, decolea- 

şi se păstrează aproape de sol, la 
echidistanță de elementul biografic şi de 
cei s$ între reconstituirea unor eve- 
ute încă din manualele sco- 


lare (primul zbor al ciudatei păsări cu aripi 
de pînză, construită la Binţinţi) şi momente 
(ca. întîlnirea lui Vlaicu la Paris cu Vuia, 
sau fulgerătoarea idilă cu fata de la Viena) 
concepute cuminte, în limitele verosimilu- 
lui. Dar atit. 


Două sint ideile scenariului, ilustrate 
didactic de către regizor: 1) afirmarea ge- 
niului tehnic în pofida condiţiilor ingrate 
în care trebuie să se afirme pe plan mon- 
dial şi să cîştige dramatica cursă cu timpul 
(Vlaicu participa abia cu al doilea tip de 
aparat, în vreme ce Blériot lansa, în con- 
curs, al 15-lea, perfecţionat) și 2) înțelege- 
rea, sprijinul aflat de inventatorul român la 
personalităţile cultural-artistice ale epocii 
care, încurajind ambiția pilotului ardelean 
de a trece munții cu aparatul construit de 
el, dădeau totodată glas năzuinţei spre 
unitatea naţională. Dacă prima idee e con- 
cretizată în citeva secvențe mai atent con- 
struite cinematografic, pe un oarecare sus- 
pens al detaliului (demonstraţia de la Co- 
troceni, în care Vlaicu întrece adversari ca 
prințul Bibescu și francezul Molla ce concu- 
rau cu aparate mult superioare, ori compe- 
titia de la Aspern unde «gindacul» româ- 
nesc va uimi asistența prin performanţele 
acrobatice ale pilotului, cucerind un loc 
important în istoria aviaţiei), cea de a doua 
idee, stîngaci ilustrată, conține multe note 
false, artificiale: petrecerea din casa prin- 
tului sau aparte-urile naive din timpul de- 
monstrației bucureştene ale unor perso- 
naje marcante care, chiar dacă episodice, ar 
fi trebuit să capete o consistenţă oarecare 
pe ecran. Cu rare excepții, reputaţii inter- 
preți ai scenei românești susțin filmul mai 
mult printr-o prezență onorifică ce amin- 
tește concursul entuziast pe care l-a dat 
teatrul românesc la începuturile cinemato- 
grafului românesc. Contind, probabil, ex- 
clusiv pe distribuţie, Mircea Drăgan n-a 
mai lucrat cu actorii; aceasta se resimte 


indeosebi la interpretul rolului principal, 
Gabriel Oseciuc, talent cu reale disponibi- 
ltăți afirmate în Zidul, în Prin cenușa 
imperiului, dar care, lăsat singur în fața 
uriaşei poveri artistice, n-a rezistat. Se ce- 
rea o lungă gestație — și, pe o partitură 
mult mai ofertantă — care să-i permită 
saltul spre eroul apropiat de legendă, o 
legendă modernă a curajului dublat de 
pasiune, a pasiunii dublate de inteligență 
tehnică, persuasiune, spirit creator. Or, 
exact această efervescenţă (chiar morocă- 
noasă ca manifestare, dar efervescenţă) 
nu-și găsește decit accidental rezonanţă. 
Merită semnalată, pentru sinceritatea şi 
căldura ei, doar scena întilnirii lui Vlaicu, 
la Arsenal, cu meșterii ce-i vor realiza aero- 
planul şi, într-o oarecare măsură, momen- 
tul în care tînărul student aflat la Viena 
își susține în fața colegilor proiectul în- 
drăzneț, într-o germană vorbită rar, dar 
limpede ca sens, ca fermitate a demonstra- 
tiei. Desigur, s-ar mai putea aminti strădania 
operatorului, George Cristea, de a nu se 
lăsa tentat de peisagism facil sau contri- 
buția sectorului filmări combinate (inginer 
Alexandru Popescu) la realizarea nume- 
roaselor trucaje. Dar toate cad, cum s-ar 
spune, într-un gol din care e foarte dificil 
să mai discerni contribuția fiecăruia. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Eugenia Busuioceanu. Regia: Mircea 
Drăgan. Imaginea: George Cristea. Muzica: Theo- 
dor Grigoriu. Decoruri: Mihai Beciu. Costume: 
Neli Merola Grigoriu. Cu: Gabriel Oseciuc, Radu 
Beligan, Octavian Cotescu, Toma Dimitriu, Mara 
Voluntaru, Violeta Andrei, Emanoil Petruj, Dina 
Cocea, Gheorghe Cozorici, loana Drăgan, Valentin 
Teodosiu, Rita Feldmayer. 

Producţie a Casei de filme 5. Director: Du- 
mitru Fernoagă. 

Film realizat în studiourile Centrului de Productie 
Cinematografică «București» cu concursul Depar- 
tamentului Aviației Civile şi al Comitetului județean 
Hunedoara al P.C.R. 


Melodii, 
melodii. . . 


(Urmare din pag. 1) 


ca fiecare să pună umărul la povestea fil- 
mului. Această poveste ne-a interesat în 
primul şi în ultimul rînd... 


Nici o situatie luată în sine 


nu e comică, dar... 


Povestea este a unei formații de muzică 
ușoară, a unor amatori care aleargă după 
atestate. Sint urmărite (cu haz desigur) 
pericolele şi capcanele care-i pindesc pe 
acest drum deloc uşor, al consacrării (dar 
nu cu orice preţ), în care compromisurile 
şi împlinirea autentică, ratarea şi succesul 
sint despărțite de un abia sesizabil prag. 
care doar pentru scurt timp se cheamă 
derută sau incertitudine. Or, astăzi, cind 
formaţiile de amatori — în muzica ușoară 
sau în muzica folk, ca să numim doar 
două dintre ele — se numără în țară cu 
ordinul sutelor, cind avem un festival na- 
tional în care ele işi pot da adevărata mă- 
sură a talentului, să recunoaștem că su- 
biectul noii comedii este cel puțin actual. 
Şi să mai recunoaştem că oricum eo in- 
cercare de depăşire a mult prea îndelun- 
gatei cantonări în zona pretextelor, a situa 
ţiilor schematice, cu eroi știuți și rezolvări 
vechi. cu qui-pro-quo-uri clasice, inabi 
modernizate cu glume de ultimă oră. Se 
spune că acest mecanism complex care 
este comicul, presupune neapărat since- 
ritatea comunicării. În comedie, mai mult 
decit oriunde, este imposibil să te prefaci 
sau să trișezi. Ceea ce nu înseamnă că 
la locul de filmare se ride. Dimpotrivă. 
Atmosfera din florăria în care se filmează 
(în Piaţa Sălii Palatului) este sobră, con- 
centrată. E aici o revărsare de culori şi pe- 
tale pe care ne-am dori să o vedem în flo- 
rării, nu doar ca decor. ÎI întreb pe arhi- 
tectul Nicolae Drăgan, întrebare desigur 
retorică, dacă scenograful unei comedii 
(în acest caz şi creatorul costumelor) tre- 
buie să aibă umor. «Neapărat, mai ales în 
relaţiile de producţie». Chiar atunci cind 
şi-l pierde, asistenții Vasile lon şi Taloi 
Florica îl ajută să și-l regăsească. 

Se pregătește o filmare cu play-back. In- 
ginerul de sunet Ilarion Gheorghe dă dru- 
mul la bandă și-n florărie se aude duetul 
Marga Barbu-Cornel Constantiniu. Momen- 
tu! se poate rezuma: cum se poate cum- 
pära o floare cîntind... Machiajul (Savin 
Anastasia) face ultimele retușuri, iar echi- 
pa de imagine (operatorul Costache Du- 
mitru-Foniy împreună cu cameramanul A- 
lexandru Groza, cu mecanicul de cameră: 
lon Glomnicu, cu maşiniştii Caragea A- 
lexandru și Pal Valentin) fixează cadrul 


Consemnâm şi un debut în echipă: Chiriac 
Gheorghe, maistrul de lumini. 

Comedia, mai mult ca oricare alt film. 
este rezultatul unei munci colective (de la 
stimul om din echipă şi pină la... specta- 
tor). Un moment de haz poate fi străluci- 
tor, rotund, sau dimpotrivă ratat, din cauza 
unui detaliu, a unui sunet, a unei umbre, 
a unei nuanțe... Incepind cu directorul Si- 
deriu Aurian şi cu şefii de producţie: Con- 
stanța Mauriciu, Emanuel Chivici şi termi- 
nind cu secretara de platou Albert Vilma 
și cu regizorul secund lon P. lon (care 
reuşeşte perfect iluzia ubicuității, omul 
prezent şi eficient în tot locul), întreaga 
echipă e cu ochii (şi cu urechile) în patru! 


Nu socotesc un rol principa!, 


după lungimea lui 


— Nu este greu pentru Margareta Pis- 
laru să joace rolul cîntăreţei amatoare 
din film? 

— Într-un fel e un rol de compozitie. 
Mi-e frică să nu pară incredibil... După ce 
m-am străduit să progresez, încerc acum 
să joc ezitările, erorile inevitabile începu- 
tului... Dar sper să reușesc. Oricum e mai 
bine să nu anticipăm... 

— Fata care nu e conștientă de ta- 
lentul şi șarmul ei, nu e opusul acelei 
«tete fermecătoare» din filmul lui Lu- 
cian Bratu? 

— Poate, dar, pentru că a venit vorba, 
mă întreb uneori, cind văd atitea filme 
româneşti în reluare, dacă nu cumva fil- 
mul acela şi-ar găsi astăzi un mai larg 
ecou... 

— Din cele 9 roluri, cite aţi interpre- 
tat pe marele ecran, există unul pre- 
terat? 

— Nu vreau să aleg. Pentru că orice 
alegere Înseamnă o îngrădire și presupune 
o excludere a celorlalte. Şi apoi, am mai 
spus-o, nu socotesc un rol a fi principal 
după lungimea lui... Un rol secundar poate 
fi de multe ori mai generos construit, mai 
tentant. În «Clipa» (filmul lui Dinu Săraru 
şi al lui Gheorghe Vitanidis) mă voi duce 
pentru o simplă apariţie, o ţărancă. Mă veti 
intreba de ce. Convingerea mea este — 
am mai spus-o: o carieră nu e formată 
din refuzuri, ci din acceptări. Chiar dintr-un 
rol de o replică, ai ce învăța. Ori mie îmi 
place să învăţ mereu. Sint dornică să-mi 
incerc de fiecare dată puterea, să lupt. 
Cint de zece ani o compoziţie proprie 
(text și muzică): «Este o luptă în toate cele» 
şi intotdeauna sint emoționată de ecoul 
pe care-l trezește în rîndurile publicului. 
Cred că din cauza sincerităţii, a adevăru- 
lui pe care-l conține... De la «Opera de trei 
parale» din 1964, am tot așteptat încă un 
rol în teatru... Şi iată-l că a venit: voi juca 
în «Nu sint turnul Eiffel», muzicalul scris 
de Ecaterina Oproiu, pe care-l pregătește 
regizorul Tudor Mărăscu, la Teatrul Mic. 
La fimări am un singur regret: odată ter- 
minată o secvenţă, nu o mai poți relua a 
doua, sau a treia zi, s-o perfecționezi... 


Marga Barbu (care interpretează — cin- 
tind — rolul responsabilei de florărie, ṣefa 
cintăreței amatoare) nu crede in impro- 
vizaţii. 

— Dar cred că e important să încerci. 
Știu că e o îndrăzneală să cinţi într-un film 
in care apar stele ale muzicii uşoare, dar 
cum am un rol mic.,. 

— Bine, dar Lady X? 

— În teatru e altceva. Ideea că aici se 
imortalizează mă înhibă. Și oricum, e un 
debut. În timp ce dansul l-am studiat, cin- 
tecul nu. Cum se spune îl fac «după ureche» 
empiric. Ceea ce nu presupune un efort 
mai mic, ci o emoție mai mare. Mă pregă- 
tesc în acelaşi timp pentru un ro! dificil, 
dar foarte interesant, care însumează mai 
multe personaje din romanul «divinului 
critic». Este vorba de madam Valsamaki- 
Farfara din loanide. 


Jumătatea unui dublu rol, un rol din 


viată si «debutul» unei vedete 


Jean Constantin va apare aici în dublu 
rol. Nu vrea deocamdată să dezvăluie de- 
cît unul dintre ele: «impresarul», un escroc 
care le promite tinerilor amatori celebri- 
tatea, Sala Palatului şi de fapt îi va duce 
să cinte pe la nunți. 

—E un rol serios? 

— Eu îl fac serios... Așa cum serioşi sînt 
toţi șuşanișştii la început, cînd fac propu- 
neri. (Jean Constantin nu dă un interviu, 
ci un recital. Punctele de suspensie în- 
locuiesc privirile pe care le aruncă în jur...). 

— „„Cînt şi un tango: «Ah, ce tragedie, 
dacă-n viață şansă n-ai»... (textele sînt 
scrise de Sașa Georgescu)... Sint fericit 
că mă reintilnesc cu Marga Barbu, cu 
care am filmat în «Haiducii»... 

— lon Dichiseanu, ce rol interpretați 
în acest film? 

— lon Dichiseanu din viaţă. 

—E greu de jucat? 

— Nu, dar e puţin. Dificultatea și regre- 
tul încep de la ceea ce rămine pe dinafara 
rolului. Două cintece şi un zimbet, chiar 
un dialog agreabil, nu pot echivala în film, 
personajul care sint eu în viață. Cred că 
sînt puțin mai mult... 

Oricit ar părea de ciudat, cunoscutul 
Cornel Constantiniu se află și el... la de- 
but! La zece ani de la terminarea secţiei 
de actorie a institutului de teatru şi cine- 
matografie a fost solicitat pentru un rol 
pe marele ecran: studentul, șeful orches- 
trei de amatori. 


— Dacă Alexandru Mandy n-a riscat 
acum 10 ani, cu melodia «N-aţi văzut o 
tată», încredințindu-mi-o pentru festival, 
sper că nici Francisc Munteanu nu va risca, 
cu acest prim rol... 


Nici o grijă, adăugăm noi, cu umor. Nu 
e singurul risc pe care şi l-a asumat Fran- 
cisc Munteanu, ca autor al acestei noi, şi 
de acum așteptate, comedii... R.P. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Revanşa 


(Urmare din pag. 7) 


normale. Dacă mai poate exista un «nor- 
mal» atita vreme cit nu eșalonăm ritmic, 
rațional, producţia celor 25 de filme! 

De noi se apropie directorul filmului care 
e directoare: Geta Vilcu. «Colaborez pri- 
ma oară cu Sergiu Nicolaescu. Nu e ușor 
după cum vedeți, regizorul se ocupă per- 
sonal de toate, de la peltiţa de pe uniforme 
pină la culoarea vestoanelor; e în stare să 
mestece și în cazanul cu vopsea numai să 
iasă tonul de care are nevoie. E documen- 
tat pînă-n dinţi şi prezent oriunde lipseşte 
ceva: îl vedeți cum lipește pe vagon o em- 
blemă germană de care trebuia să se 
ocupe recuziterul? Ne străduim şi noi cum 
putem, colaboratorii lui mai noi, sau cei 
mai vechi, devotați regizorului și cauzei 
filmului». 

Sergiu Nicolaescu o completează: «Ci- 
nematogratul nu se poate face decit cu 
multă, foarte multă pasiune, dăruire totală. 
Dacă nu-ţi sacrifici tot timpul, nu poți 
reuşi. Din păcate, observ în ultima vreme 
o scădere a exigenţei din partea colabora- 
torilor mei (nu toți din fericire). Îmi pare 
rău să vă spun că astăzi mă văd obligat să 
fac singur lucruri pe care la primul meu 
film le făceau oameni calificați, care-și cu- 
noșteau îndatoririle, Dar eu sint un tip 
ciudat: cu cît condiţiile sînt mai grele, cu 
atit devin mai pretentios. Începînd cu mine 
însumi. Aşa e firea mea: greutăţile mă în- 
dirjesc. 


— Am lăsat intenționat la urmă, pen- 
tru suspensul reportajului, întrebarea 
pe care sînt sigură că și-o pune fiecare: 
cum l-ați «înviat» pe comisarul Mol- 
dovan? 


— Revanșa reia după scurtă vreme ac- 
țiunea din «Un comisar acuză». În noap- 
tea Anului nou (1941), Paraipan se duce 
la cimitir la mormîntul aprigului său duş- 
man. Mai departe însă... va fi surpriza fil- 
mului. 


— Tot un film de acțiune? 


— Da, consider că acest gen poate de- 
monstra, direct și cinematografic, idei și 
credințe înalte, prin fapte și nu prin vorbe 
sau teoretizări care prin plictisul lor nu-și 
vor atinge niciodată scopul. Oricit de nobil 
s-ar dori el să fie. 


— Acest al doilea episod va fi un 
film independent, sau un episod din- 
tr-un viitor serial? 


— Nu ştiu încă. Tot ce se poate. Eu i-am 
dat drumul în lume. lui Moldovan. Să-l 
vedem cum o să se descurce singur. 


A.M. 


m neve 0 i III ii RE a I- 


08 Ar mai pe E am 


~} Rătăcire este un film de 

gen — o cronică de familie, 

un fiim de cameră, după for- 

mula consacrată ia vremea 

sa (Kammerspie!). Ca în plas- 

tica unei compoziţii cu na- 

tură moartă sau cu peisaj 

văzut din interior (să zicem, «Vas cu flori 

și umbrelă», «interior cu o femele» sau 

«Vedere spre Place Dauphine. şi farfurie 

cu mere în primul plan»), ceea ce vom căuta 

în acest al doilea fiim al lui Alexandru Tatos 

va fi altceva decit respirația spațiului sau 

ample desfăşurări dramatice. Mai mult — 

și mai ales — nu avem motive să fim sur- 

prinşi, cum se arăta un coleg, că «prin ni- 

mic, dar absolut prin nimic, personajul 

nu intră în categoria oamenilor deosebiți» 

sau că nu sintem puși în fața unui «erou de 

excepție». Regula genului este tocmai să 

urmărească destine «dintre cele mai co- 

mune», «oarecare», personaje care par 

însă făcute să cadă, pe neaşteptate, sub 

incidența unor determinări «mai presus de 

voința omenească» — din nou, tocmai 
pentru că sint «oarecare». 

Construcţia și realizarea filmului apar, 
in acest sens, cit se poate de tipice, în arti- 
culațiile tor rezistente, de la prima la ultima 
secvenţă. Cronica de familie începe, cum 
nu se poate mai firesc, cu nunta, înregis- 
trată nu în ceea ce ar avea ea spectaculos, 
ci ca punct de plecare în suita unor tablouri- 
vivisecție pentru mediul familial respectiv. 
În planuri apropiate sau de detaliu, se suc- 
cede prin fața noastră un amestec bizar 
dar caracteristic de recuzită şi figuri umane, 
cu purcel la tavă și țambal, dansator cu 
cheile și garafă cu vin, pahare umplute în 
neştire şi nuntaș adormit, un fel de «naşul» 
autohton, cu discurs improvizat — totul 
într-un stil străin însă de caricatură. Pentru 
că nici în text, nici în decupaj, autorul nu 
caută efectul rar sau deformarea parodică, 
ci diformul și stupidul în stare pură, prezen- 
tate sec, ca atare. O. lume moralmente 
suburbană — pentru că altminteri, social- 
mente, personajele par urbanizate şi chiar 
instalate într-o curte interioară din centru. 
La această nuntă fără tineri — întrucif co- 
legii miresei evită evenimentul, iar mirele 
e venit de departe — nuntă cu bișniţari de 
virf şi nu neapărat de profesie, ci ca mod 
de gindire și comportament, autorul vizează 
evident asocialui sau parasocialul — o 
stare de fapt morală (— Nu lua de aici, e 
pentru neamţ) și cu trimitere la intelect 
(— Asta e, să vă mai gindiţi la noi, asta e...), 
cercetind nu abateri de la «reguli», ci dim- 
potrivă,resemnarea în fața cupidității, mes- 
chinăriei, golului intelectual, prostului gust. 

Vivisecţia suburbanului moral, care în 
primul film al regizorului, Mere roșii, era 
o paranteză (casa bărbatului care-și aban- 
donase copilul, dichisită nevole mare, cu 
pantofii lăsaţi la ușă, fiori din plastic și 
radio-ul dat la maxim) este acum pentru 
Alexandru Tatos punct de plecare. Cu un 
zimbet abia bănuit şi un ochi trist în care 
reproşul e mut, autorul privește acest me- 
diu familial dintr-un unghi propriu, găsin- 
du-i şi o cheie potrivită: suficiența. — Nu 
e bine, nu e bine! zice sigur de -el convivul 
aburit de alcool (Dorel Vișan), în admirabi- 
lul final al nunţii, repetind mecanic cuvin- 
tele; la început fără adresă sau adresin- 
du-se pe rind celor de la masă Ajuns în 
capul mesei, îl dă la o parte pe cintărețul 
de profesie (— Nu e bine, lasă-mă pe minel) 
şi se oferă să-l înveţe el pe mirele neam! 
cum se cîntă «M-a făcut mama oltean» 
Sub o formă nonşalantă, nu fără o indul- 
gență aproape complice, e stigmatizat un 
tic și o mentalitate. Este «miticismul» de- 
gradat, în contratimp istoric, hrănit în criză 
cu accente folcloriste şi cu ifose noi de fac- 
totum de ocazie, dar păstrind încă o urmă 
înșelătoare de farmec: local. 

Această condiţie intelectual-morală, pusă 
sub semnul suficienţei, este adevărata pre- 
miză a dramei de familie la care vom asista. 
Ea este atit de concludentă și atit de gene- 
roasă în sugestii, încit partitura paralelă — 
cu foştii colegi de universitate ai miresei 
şi iubitul ei dintii — apare superfiuă, dacă 
nu inutilă. Pentru că eroina nu trăieşte o 
dramă a opțiunii sau nu este conştientă 
de ea, cel mult o simulează. Alegerea este 
făcută dintru început, fără drept de apel și 
cu toată seninătatea declarată a unei măr- 
giniri funciare. Epatarea în fața Mercedes- 
ului, fie el şi de un tip mai vechi, amorul 
propriu mediocru dar tiranic, dospit: la 
periferie şi satisfăcut definitiv doar în per- 
spectiva trecerii directe de la cişmeaua din 
curte la cateaua consumată în piscină, di- 
minuează creditul pentru o dramă sentimen- 
tală cit de cit consistentă. Ea putea fi invo- 
cată doar că element de context şi de colo- 
ratură, în aceeași notă a analizei lucide, 
fără «pozitivizarea» convenţională a perso- 
najului. Dilema dintre dragostea dintii și 
Mercedes-ul de penultimul tip este, la pro- 


priu, cel mult o temă de muzică uşoară 
pentru estradă și numai tratarea ei paro- 
dică, cu distanța cuvenită, ar fi intrat în 
linia satirei moderne din literatura lui lon 
Băieșu sau Teodor Mazilu şi în linia premi- 
zelor filmului însuși. 

Ca şi cum ar fi prevăzut și ar fi vrut să 
preintimpine cit de cit obiecția cronicarului 
care cere pretutindeni oameni «deosebiți» 
şi «eroi de exceptie», autorii sau producă- 
torii uită din cînd în cînd propriile lor pre- 
mize. Trecind de la mediu ia personaj, ei 
uită de șansa unei analize inedite, care se 
anunța de mare acuitate şi finețe, uită de 
imaginea unei fete marcate de mentalită- 
tile enunțate mai tirziu, aducind în cadru 
un personaj înnobilat prin simplificare şi 
înfrumusețat standard, voit luminos şi fără 
tare: visătoare îndrăgostită şi mare sufle- 
țistă în excursiile studențești de la Pre- 
deal, Doina este în acelaşi timp o studentă 
eminentă, cu loc asigurat, din primul an, 
la catedra de specialitate a facultății absol- 
vite, ceea ce este excelent pentru o fişă, 
dar prea mult sau prea puţin pentru un per- 
sonaj. lubitul ei dintii, coleg de facultate 
şi de excursii, este ia rîndul său un june- 
prim iubind sportul în aer liber, în munții 
Carpaţi, programat riguros cu partide de 
tenis de cimp după orele de ștrand și cam 
atit. 

Din fericire, această parte lineară, de- 
monstrativă, fără substanţă dramatică şi 
fără marca unui caracter, există doar ca o 
paralelă la acţiunea propriu-zisă a filmului. 
Interesul ne este solicitat efectiv prin ceea 
ce reprezintă continuarea nunţii, cealaltă 
fată a medaliei — casa soțului neamt, în 
care Doina e intrusă. Este reluarea cronicii 
de familie, mai ales cu scene de interior, 
în care asistăm ia vivisecția unul alt tip de 
mărginire — suficiența în stare pură, de- 
săvirşită, fără urmă de farmec. Toată aceas- 
tă partitură este compusă și condusă de 
regizor (care e şi co-scenarist, alături de 
lon Băieşu) cu o rară aplicaţie. Portretele 
mai mult sau mai puțin animate, în care 
admirăm îndeosebi compoziţia actriței ger- 
mane Marga Legal (în rolul mătușii tute- 
tare) — o statuie în fotoliu de lemn, Imagi- 
nea uscăciunii și răcelii — şi portretele 
neanimate ale ascendenților din ramele 
inguste de pe pereți, decorul în tonuri 
sumbre și planşele cu fluturi desenaţi mi- 
gălos de stăpina casei, conversaţia mereu 
reluată despre listele de plată, moștenirea 
soțului şi pasiunea pentru artă (vezi din nou 
planșele cu fluturi), amestecul sever dozat 
de calcul şi cochetărie, de dispreț şi poli- 
tete — toate acestea ne înfățișează pe 
Alexandru Tatos ca pe un pictor de excep- 
ție al unor astfel de tablouri de gen, egal de 
apt să fructitice sugestia plastică, de at- 
mosferă (imaginea Florin Mihăilescu) şi 
jocul actoricesc de o înaltă proprietate a 
tonurilor şi nuanțelor, chiar în cazul unor 
interpreți ca loana Pavelescu sau Klaus 
Gehrke, care nu sint actori de compoziţie 
a par aleşi mai ales după criterii de tipo- 
ogie. 

Prin multitudinea de planuri în care se 


telex Sahia | 


C. Gheorghe a tras ultimul tur 
lă Echinocţiul de 


la filmul 
>mpune o imagine li 
din Vremea finulu 
mil lu It 
zorul Por 


iu románt 
cisc 


Alesi parcă 

după criterii 

de tipologie 
(oana Pavelescu 
şi Klaus Gehrke) 


desfăşoară acțiunea din interioare, această 
zonă în care filmul românesc nu a excelat 
niciodată, decit fragmentar, capătă sub 
ochiul lui Al. Tatos nu numai pregnanţă 
și fluentă, dar și accente, leit-motive, acea 
respirație secretă care face ca drama să 
nu mai aibă nevoie de nici un suport exte- 
rior pentru a evolua. Cina în doi a cuplului 
marital, retras în bucătărie, la început inti- 
mă, apoi tăcută, în fine încordată — mo- 
ment de bilanț cotidian concretizat în lista 
de cheltuieli care intră negreșit în obiceiu- 
rile casei, cu rudimente de fraze — la în- 
ceput în limba română, apoi în germană, 
în fine — fiecare în limba lui; naturaletea 
cu care autorul lasă să vorbească tăcerile, 
pauzele, timpul scurs fără repere, cind 
Doina, fără ocupaţie, rămine singură sau 
în compania mătuşii — în casă sau în gră- 
dină, pe şezlong, pe leagăn şi din nou în 
casă, pe canapea, pe marginea căzii din 
baie, sau rătăcind pe străzi, din vitrină în 
vitrină; ritualul rigid al petrecerii de reve- 
lion, dominată de eternele teme de conver- 
satie ale familiei și de apariția unui cuplu 
nou, care aduce semnalul lumii din jur, 


bajui şi tehnica spec 

saptea arte 

Lupu își impart filr 

mentar despre obiceiuri 
semâănatul 


mir Popovici) 
vagine poetică și totodată 
pre datinile populare. e Tiberiu La- 
a construit singur o carcasă spe- 
i pentru folosirea obie ului cu 
cal. de 98 mm în filmări 
O va inaugura la Nad 
ceima, unde va trage cit s 
pentru scurt-metrajul Constructori ro- 
mâni de porturi (re 


ele ce au 
Omul şi universul 

(regia: lon Bostan) — se folos 
mările combinate, ames > 
realul cu imaginarul. Reflexele c 
rului (regia n Terner) 


Viorel BINDEA 


https://biblioteca-digitala.ro 


frisoanele crizei morale a societi occ- 
dentale, degenerind in om isi se specie, 
sub spectrul unui sẹ? imeiwctabt iată 
citeva dintre elementele pre cme Sima 
oferă cu precizie şi măsură sugestie deloc 
şarjată a unei imense codri aurie, suiecate 
de aerul unui mod de viză întepent h 5- 
mitele inumane ale calculului h beni 

Alexandru Tatos practică o seridură se 
gizorală transparentă, in cam tente sau 
teza nu sint supraicizie pre secte de 
imagine, prin mișcări sau semne de punc- 
tuatie căutate. Rareori un mg aperte sub- 
liniază sensul ca in scesa seveBonoiyi sē- 
zută din tavan, sepulcrai. Wa des ce on 
detaliu de recuzită parodară o preromőõe 
ori o stare de fapt ca masa dea serută 
la care Doina işi invită primul bòt i pre 
zența soțului. 


alte categorii de observată, de pdi h sec- 
vența carnavalului, în care aper deghirale 
obsesiile sexuale ale societ respective, 
tragicul disimulat intr-un grotesc d sæ 
vității (moment de vif ai wrtoozior care 
sînt operatorul Florin Mihāñescs și picio- 
rita de costume Svetlana Scàiopu 

În fine — şi mai ales — paranierele õa 
acest film de cameră fac mai vzbi panciu 
de sprijin pe care regizorul T se h vedere 
in acest univers tulburat Înffmirile eroinei 
cu alte rătăcite, la restaurant românesc 
din oraşul occidentai (deosebi scese n 
trei interpretată de Gina Patrichi, Brindosa 
Marioţeanu și loana Pavelescu). toogi se 


de a vorbi despre dorul de fară Despre ima 
tuturor celor care, știut sau neṣsūut o pos- 
tă în inimă, indiferent de amplitudinea bë- 
tăilor acesteia sau de putere mină 
fatal diferite. De aceea 

întoarce doar cu lacrimi 
regăsească pe excursionişti de 

sau pe iubitul ipotetic, ci ca să reioceapă 
viața altfel. 


diourile «Defas-Beriin 


PT a a a a O OO O 


profesiune 
de credinţă 


Două, trei ` 
convingeri... 


O fantezie de adoles- 
cent m-a aruncat peste 
corzi într-un ring de box. 
cu convingeri şi teori 
cu tot. «Nobila artă», 
scrima cu mănuşi, ara- 
bescul uper-cut-ului, gentleman Jim 
şi celelalte. Am încasat bătăi nemi- 
loase vreo sută de săptămini. Sătul, 
pe la 18 ani, m-am strămutat într-un 
teatru. Nu prea existau teorii, dar nici 
lovituri nu avea nimeni pretenţia să 
dea. O vreme mai tirziu, pe cînd fasci- 
nația miresmelor de acetonă ale ben- 
zilor de celuloid perforat devenise 
irezistibilă, ca o beţie dulce, mă nu- 
tream iar cu teorii şi convingeri, cali- 
grafiind, cu migală și savoare, ara- 
bescuri cinematografice mintale, scri- 
me estetice dreptunghiulare, învăluind 
prezumtive miniaturi de idei, în miri- 
fice jocuri de artificii de luat vederile 
şi minţile altora. Nu mă mai bătea 
nimeni, dar într-o bună dimineaţă am 
avut revelaţia trecutelor experienţe pu- 
gilistice: în timp ce eu diriiam cu calo- 
filie lovituri de stinga, ceilalți ţinteau 
direct virful bărbiei sau plexul solar. 
Obstinaţia voinței lor era spectacol. 
Cînd nimereau, spectacolul avea gran- 
doare. Astfel, pe melancolice prăbu- 
şiri, mi-am consolidat în contraforți o 
convingere lungă: drumul cel mai 
scurt între două idei este lovitura 
directă. Şi o cucerire grea: disciplina 
întrebărilor simple «de ce?» şi a răs- 
punsului atît de complicat al logică 
naturii umane. («Ce cucerire mai e 
asta?» avea să-mi reproşeze cineva, 
nu spun cine. «Una dintre cele mai 
importante cuceriri ale omului» am 
răspuns eu, şi dialogul a devent 
absurd. «Pot să-ți alcătuiesc o listă 
de filme lipsite de orice logică la care 
criticii nu și-au bătut capul». «Se 
poate, ţine de logica lor», am conti- 
nuat eu). 
A urmat ceea ce am definit, o dată. 
a fi sau a nu fi «jocul dragostei şi ai 
întimplării». Atunci, cineva, nu spun 
cine, s-a constituit parte lezată, neîn- 
țelegind că referinţa era la ursita per- 
sonală. Adică era vorba de jocul ma- 
gic ai obsesiilor cu ofertele, conjunc- 
turile, relaţiile, șansele, din natură şi 
societate. imi spuneam uneori, orice 
gest poate fi influenţat, modificat, de- 
terminat. Dar nu e adevărat decit în 
cazul celor înzestrați cu vocaţia aces- 
tui gen de energii, caz care nu este 
al meu. 


Asociația cineaştilor 


Acasă și în deplasare 


e La prima şedinţă din luna mai a Clubu- 
lui săptăminal al criticii, organizat de Biroul 
secţiei de critică ACIN, au participat ca 
invitaţi regizorul lon Popescu Gopo, pre- 
sedintele Asociaţiei cineaştilor, regizorul 
Mircea Mureșan, vicepreşedinte, alți mem- 
bri ai Biroului şi Consiliului ACIN, scena- 
rişti, regizori şi alţi membri ai Asociaţiei. 
Potrivit rotației, întrunirile clubului din a- 
ceastă lună sînt conduse de Rodica Lipatti 
și Laurenţiu Ulici. Tema dezbaterii de luni, 
8 mai, reluată în ședința de luni 15 mai, a 


Æ 


Filmele mele? Multe? Multum? 
Întotdeauna am avut senzația sus- 
şi secretă că au fost clasate 
ainte de a îi fost văzute de două ori. 
Aş avea cochetăria să mă aşez cu 
cîte unul. la cite zece ani, în fața 
oglinzii şi să ne studiem ridurile şi 
oboselie. Dar viața e scurtă. Filmele 
sint lungi. Adică fiecare înseamnă un 
an-doi, dacă nu mai mult, din existența 
un 

Aici, lungă pauză... 

Şi o finală mărturisire a unui con- 
st al cinematografiei noi, so- 
cial 

Pină azi, fără îndoială, s-au obținut 
succese însemnate. An de an s-au 
realizat tot mai multe filme, între care 

umeroase reale valori culturale. Dar 

ne putem declara mulțumiți. Pen- 

u că cinematografia noastră, în curs 

dezvoltare, se află încă într-o fază 


„iți care declară că regie 
matografică poate să practice ori- 
cine, cei mai sofisticați adăugind, con- 
cesiv, dacă acel oarecine are talent. 
Nu pare să aibă importanţă ce fel de 
talent. cît de cultivat este posesorul 
acelui talent, cîtă carte de regie ştie, 
dacă a urmat şi a înţeies cursul de 
istoria teoriilor cinematografice etc. 
Ca să ridem, cam aşa adică: în filme 
se poartă haine. Dacă croitorul este 
talentat, de ce n-ar face și regie? 
Uni cred că şi scenarii poate scrie 
Alţii, sau aceeaşi, cred că 
oricine poate fi producător... Şi dacă 
aceşta si oricine, ce importanţă 
mai are cine e recuziter, machior, 
monteur etc.? 
De ce? De ce o fac? 
Ştiu de ce, dar nu vreau s-o spun. 
Însă atita vreme cit va dăinui men- 
talitatea, sinceră sau conştient falsă, 
că regizorul, scenaristul, actorul, ope- 
ratorul, scenogratul, monteurul, ma- 
chiorui, dar şi criticul, dar şi produ- 
cătorul sint persoane, eventua! do- 
tate cu un talent, dar fără înaltă cali- 
ficare specific profesională, cinema- 
togratia noastră va aspira în van la 
tot ce aspiră, la o nouă calitate, la 
şcoală națională, la filme mari, eve 
nimente artistice universale... 
Nimeni nu mă va putea convinge de 


Mircea MUREŞAN 


fost «Scenariul, scenariile şi scenariştii». 
Prim-vorbitori: scenaristul Constantin Stoi- 
ciu şi criticul Alice Mănoiu. Ş Secţia de 
regie a Asociaţiei a dezbătut în plenul 
său — de-a lungul a trei întiiniri — sarcinile 
ce revin cineaştilor, în vederea dobîndirii 
unei calități artistice superioare a filmului 
românesc, ca urmare a Hotărîrii Comitetu- 
lui Politic Executiv al C.C. al P.C.R. cu pri- 
vire la dezvoltarea legăturilor de prietenie, 
a colaborării şi schimburilor cu alte ţări în 
domeniul culturii, educației științifice și 
informațiilor. e Operatorii de imagine au 
elaborat un proiect al statutului lor profe- 
sional, în cadrul unei şședințe-dezbatere 
în care şi-au adus contribuția toți membrii 
secției de specialitate a Asociaţiei. e La 
Vaslui a avut loc o consfătuire inter-jude- 
țeană a conducerilor de cinecluburi cu 


Aproximativ pe la jumă- 
tatea deceniului al șase- 
lea al acestui secol, la o 
oră care ar putea fi sta- 
bilită cu exactitate, tină- 
rul cineast român lon Po- 
pescu Gopo a avut o în- 
tilnire cu dumnezeu, la un pahar de 
bere sau la o cafea, iar discuţia a luat 
imediat o întorsătură tipic dimbovițea- 
nă. După consolările reciproce în legă- 
tură cu vremea, s-a trecut brusc la 
istorie, mai ales că nişte proaspeţi 
academicieni scoseseră cîteva tomuri 
de pomină, privind nu numai istoria 
naţională, dar şi cea universală, înghe- 


A fost 
comparat 
cu 

Jean 
Effel 

şi 

Paul 
Klee... 


suind citeva teze, antiteze şi sinteze 
într-o așa-zisă «adevărată istorie». Din 
una în alta, Gopo — aşa cum a remar- 
cat mai tirziu Arghezi — n-a uitat că-l 
cheamă Popescu, s-a ciorovăit în lege 
cu înalta prezenţă, ca «românul impar- 
tial», apoi a mai cerut o halbă sau o 
cafea și şi-a zis: «Lasă că le-o fac eul» 
Repet, lucrurile pot fi stabilite cu exac- 
titate, în amănunt, fiindcă cel puțin 
unul din partenerii de discuţie de atunci 
e încă în viață, vă daţi seama cine, 
fiindcă între timp a făcut vreo 30 de 
filme și şi-a consolidat exclamaţia cu 
peste 40 de premii naţionale şi inter- 
naţionale. 

Lăsînd la o parte gluma, trebuie scris 
cît mai apăsat că lon Popescu Gopo 
este una din gloriile naționale, creato- 
rul unui mit de citeva minute, care 
cuprinde însă o mitologie milenară, o 
evoluţie și cosmică şi comică, şi uni- 
versală și dimboviţeană pînă la lacrimi, 
arhetipală dacă vreţi, de o uluitoare 
simplitate şi complexitate homerică, 
pornind şi din Mioriţa dar și din Cara- 
giale, din viziunile lui Crimca şi din 
Urmuz, din popularul «Lume, lume, soro 
lume» şi din tenebrele clorofiliene ale 
lui Blaga și Bacovia. Autorul «Scurtei 
istorii» a fost comparat cu Jean Effe! 
și cu Paul Klee, cu marii realizatori de 
la Disney și cu marii artiști germani, 


factorii responsabili din comitetele de cul- 
tură și educație socialistă judeţene și re- 
prezentanţii altor foruri preocupate de miş- 
carea de cineamatori. Asociaţia cineaștilor 
a fost reprezentată de regizorii Geo Saizes- 
cu, membru în Biroul ACIN şi Alecu Cro- 
itoru. e Regizorul Mircea Iva s-a deplasat 
la Satu-Mare pentru a contribui la îndruma- 
rea mișcării de cineamatori, în pregătirea 
întîinirii inter-județene «Ecran sătmărean», 
din cadrul celei de a doua ediţii a Festiva- 
lului național «Cîntarea României». e Mon- 
teuzele Mariana Andruţă și Adina Geor- 
gescu-Obrocea au întreprins o călătorie 
la Moscova pentru schimb de experiență 
și documentare. Cineaștilor sovietici le-au 
fost prezentate filmele românești Ediţie 
specială și Trecătoarele iubiri. e Aflată 
în vizită în țara noastră, Rebekah Jorgensen, 


https://biblioteca-digitala.ro 


filmul românesc și creatorii săi 


Ucenicul vrăjitor 


ruşi şi francezi, cu tot ce există ca film 
de desene animate în această mare- 
micuță lume în care omulețul lui Gopo 
face paşi românești. Filmul acesta atit 
de scurt este însă atit de mare încit, 
parafrazind o vorbă a lui Călinescu 
despre Creangă, nu poate aparţine de- 
cît unui anonim. 

De aici, într-un anumit sens, începe 
şi adevărata dramă a lui lon Popescu 
Gopo. Cum să se depăşească, ce să 
mai facă, ce șansă mai are? În aseme- 
nea situaţie, un artist o ia mereu de 
la capăt. Şi Gopo a luat-o mereu de la 
capăt: peste 20 de filme de animaţie, 
4 scurt-metraje cu actori, 6 lung-me- 


traje cu actori, a compus şi compune 
muzică, recurge la cibernetică și la cal- 
culatoare electronice. Se luptă drama- 
tic cu propriul lui omuleţ, fiindcă acesta 
s-a subtilizat biografiei maestrului, cis- 
tigă mereu bătăliile împotriva părinte- 
lui. Dacă n-ar exista Scurtă istorie, 
majoritatea filmelor lui Gopo ar fi foarte 
bune, unele chiar excepționale, dar 
Scurtă istorie există și totul e judecat 
prin prizma diabolică a omulețului arhe- 
tip. E ca în parabola Ucenicului vrăjitor. 
A dezlănţuit furtuna într-o noapte de 
vară şi nimeni nu mai ține minte simpla 
baghetă de alun a începutului. 

Dar ce-i în esenţă acest omuleţ, a- 
ceastă Scurtă istorie? lată, găsesc în 
Blaga o posibilă explicaţie: «A filosofa 
înseamnă a încerca să răspunzi, cu 
mijloace supermature, la întrebări pe 
care şi le pun copiii.» 

lon Popescu Gopo a avut şansa unei 
imense întilniri cu copilăria. l-a fost 
dat s-o scrie el, scurt, doar în citeva 
minute de proiecţie, definitiv, pentru 
toți oamenii. Dumnezeul de atunci a 
fost copilăria mitologică a omenirii. 
În rest, toate celelalte filme nu rămîn 
decit o încercare de a explica ce s-a 
întîmplat în clipa aceea unică, la o 
catea sau la o bere... 


Răzvan POPOVICI 


filmolog și regizor de film din S.U.A., a 
fost primită la sediul Asociaţiei de Mircea 
Mureșan, vicepreședinte. La întîlnire au 
participat, de asemenea, scenaristul Du- 
mitru Carabăţ și criticii Manuela Gheorghiu 
şi Florian Potra e In cadrul planului de 
colaborare dintre Asociaţia cineaștilor din 
țara noastră și Asociaţia creatorilor de 
filme şi de televiziune din R.D. Germană, 
am avut ca oaspeţi, recent, o delegaţie 
compusă din dr. Hans Nowak și lise Klein 
Ortega. Oaspeţii au fost primiţi la sediul 
ACIN de către regizorul Mircea Mureșan, 
scriitorul Nicolae Ţic, directorul de film de 
la studioul «Alexandru Sahia», Ştetan Stai- 
cu, regizorul Ovidiu Georgescu și sceno- 
graful Aureliu lonescu. 


Ovidiu GEORGESCU 


Pentru cine parcurge pagi- 
nile presei internaţionale (şi, 
mai cu seamă, ale celei occi- 
dentale), pentru cine urmă- 
rește dezbaterile publice, răs- 
foieşte cataloagele editurilor, 
priveşte afişele de teatru și 
de cinema, întirzie în fața aparatelor de ra- 
dio şi a televizoarelor, nu mai încape nici 
o îndoială: femeile sint la modă. Am avut 
«anul internaţional al femeii», la recente 
alegeri din importante ţări occidentale şi 
din Japonia, partide exclusiv feminine au 
prezentat — desigur, exclusiv — candidate, 
mişcările feministe cunosc o amploare 
deosebită şi pe zidurile multor orașe ame- 
ricane înfloresc inscripțiile care proclamă 
revendicarea «Women’s power» (puterea 
feminină). Toate editurile care se respectă, 
din apus, au înfiinţat cite o colecţie dedi- 
cată numai femeilor, în care toate cărţile 
sint scrise numai de femei. Aprige militante 
desfăşoară. lupta împotriva «sexismului» 
(termen format prin analogie cu cel de ra- 
sism şi desemnind subaprecierea, oprima- 
rea şi discriminarea femeilor considerate 
ca «sex inferior») şi împotriva «phallocra- 
tiei» (termen jumătate ironic, jumătate se- 
rios, care simbolizează tendinţele domina- 
toare ale bărbaţilor), demască rușinosul 
concept de femeie-obiect (în această pri- 
vinţă cinematografia este invitată să-şi facă 
o zdravănă autocritică, ea fiind, doar, de-a 
lungul anilor, principala rampă de lansare 
a imaginii femeii considerate ca simplu 
obiect de delectare masculină). 


Penelopa și alt 


Se vorbeşte, deci, mult și tare, despre 
femei. Dar oare cind nu s-a vorbit despre 
femei? Chiar după ce omenirea a ieşit din 
perioada matriarhatului, femeia a fost tot 
timpul prezentă în centrul vieţii publice — 
și mai ales — în centrul vieţii artistice, 
despre al cărei rol alienant în raporturile 
dintre sexe, partizanii (partizanele) eman- 
cipării femeii au atitea de spus. Ce-ar mai 
rămine din imensul tezaur de poezie, de 
pictură, sculptură, muzică acumulat de 
omenire de-a lungul mileniilor, fără femeie? 
De la Cintarea cîntărilor și de la Elena din 
Troia şi de la Penelopa și pînă la ultima poe- 
zie a ultimului debutant, de la Venus din 
Millo şi pînă la Domnişoarele din Avignon, 
lucrurile se pare că sînt clare. Ei bine, nu. 
Nu e nici deajuns şi nici bine. Şi mai ales 
nu e bine pentru că în imensa majoritate 
a operelor de artă de pină acum, femeia 
chiar figură centrală, este văzută cu ochii 
bărbatului; nu e bine pentru că pină azi, 
femeia n-a avut (sau a avut prea puţin) 
posibilitatea de a vorbi ea, de a-și prezenta 
propria ei viziune asupra lumii. 

Cum e şi firesc, cinematografia nu e scu- 
tită de aceste incriminări, ci dimpotrivă, 
e subliniat adevărul indiscutabil că pînă 
în prezent femeile n-au putut să se exprime 
suficient pe ecran. Desigur, n-au. lipsit 
nici pînă acum filmele care evocă dramele, 
suferințele, bucuriile, iluziile, speranţele 
femeilor, dar mai toate aceste filme au fost 
făcute de bărbaţi. Mai mult, în cîteva cate- 
gorii-cheie ale artei filmului: în comedia 
burlescă, în western, în filmele de război, 
femeia nu joacă decit un rol auxiliar, menit 


SĂ 


sondaj 
în cineunivers 


O mare actriță 
la care pasiunea 
pentru cinema 

a dus-o spre 
regia de 

film. 

Jeanne Moreau 
în 

timpul montajului 
la Lumina 


Da! Există 
„cinematograful 
feminin“ 


stahi, Thea von Harbow sau, mai tirziu, 
Ida Lupino, dacă imediat după război s-au 
remarcat Mae Zetterling sau Wanda Ja- 
kubowska, ultimul deceriiu a marcat afir- 
marea unor creatoare ce mare nivel inter- 
național ca Vera Chytilova, lulia Solinţeva, 
Lina Wertmiller, Liliana Cavani, Agnes 
Varda, Marguerite Duras, Larisa Şepitko, 
Malvina Urşianu, Marta Meszaros şi altele. 


Contribuţii la «condiția umană» 


E greu să măsurăm de pe acum (cele mai 
multe dintre regizoarele citate sint în plină 
forță creatoare, altele, de fapt, abia la înce- 
putul carierii) contribuția unor asemenea 
artiste la regenerarea cinematografului, dar 
nu greșim prevăzind că ea va fi de primă 
importanță. Vor aduce ele şi cele care vor 
urma în anii viitori, o schimbare radicală, 
de 180 de grade, a coordonatelor artei ci- 
nematografice, aşa cum prognosticau fe- 
ministele cele mai radicale? Aceasta e 
altă întrebare. Reflectind asupra ei, ne-am 
permite să evocăm o amintire. in an de- 
părtaţi ai adolescenţei, cind înghiteam zeci 
şi zeci de westernuri (pe vremea aceea mai 
toate erau axate pe conflictele dintre pio- 
nierii Far-West-ului şi indi 
urmă totdeauna prezentati d 
mitivi; laşi) acei dintre noi 
maţi de sentimente progres 
o zi în care, din rindurile 


rican vor apare în toată m 

tea şi tragismul lor, filme car 

o revanșă istorică asupra pe cu 
de «fețele palide». ŞI asa cum na 
plă de obicei, visul acesta ai no 
realizat, ce-i drept numa pe 
Dintr-un trib Navajo a apăr 

tre un mare, un foarte 

vorba de Sam Peckinpach c 
face şi multe westernuri 

cepe divorțul dintre vis si 
indianul Peckinpach a ag 
american o nouă imag 

«fete palide» ca Polo i 
Martin Ritt, Arthur Pean sæ c 
Ford. Peckinpach a făcut 
admirabile, dar nu 

genul lui constă în 
comportamentelor w 

telor sterilizante ale 

Tot aşa multe dintre 

am amintit au crest o 

nu obligatoriu legate de 
diferită a raporturilor 
cepționalul fiim a 

vieții, nu chipu 

tiei, ci problema 

problema sfintului în 

un sfint uman plină în 

a sa. A reuşit, oare, wn 

să ne spună mai mut ş ma 
sufletul femei dec a 

de pildă? Marea artă 

determinări biolog 

tici — bărbați sau 

ştiu să pună întrebăriie 
citeodată să schit s 
omului şi ale soc 


În lumeu cinematografică apar tot mai multe 
femei-regizor, femei-producător. 


Reușesc ele să aducă o viziune nouă 
asupra eroinei de film? 


Trei «surori» în căutarea peintrecuta- 
lui părinte al sufletului feminin- Ce» 
(Delphyne Seyrig, Lea Massari ṣi Vz- 
ìérie Mairesse în versiunea moðere-ci- 
nematografică a capodoperei cocboricse 


Masculin-feminin văzut de o regizoare 

care știe că «femeile nu trăiesc izolate, 

în colonii, ca pinguinii»: Malvina Ur- 

şianu (Silvia Popovici şi Gina Patrichi 
în Trecătoarele iubiri) 


să agrementeze povestea sau să deciaii- 
şeze, — voit sau nevoit — acțiunile (ele 
singure interesante) ale bărbaţilor. Desigur, 
nici n-am putea concepe istoria filmului 
fără prezenţa tulburătoare a mii şi mii de 
actrițe care, întruchipînd personajele de pe 
pînză, au populat visurile atitor şi atitor 
generaţii de cinefili. Dar cite din aceste 
personaje, adesea mirifice, uneori pur şi 
simplu decorative, au exprimat autenticul 
suflet feminin, au dat viaţă condiţiei drama- 
tice a femeii în societăţile de pînă acum? 
Cite din aceste personaje nu făceau decît 
să urmeze îndemnul baudelairean «Sois 
belle et tais toi» (Fii frumoasă și taci!)? 
Desigur, cinematografia a folosit dintot- 
deauna masiv femei în funcţii oarecum auxi- 
liare: monteuze, secretare de platou, costu- 
miere etc., dar aceste funcţii sînt, chiar 
prin definiție, auxiliare. 


Abia în ultima vreme au început să apară 
şi femei producătoare. Presa cinematogra- 
fică americană vorbeşte, de pildă, foarte 
mult despre Marcia Nasatir, vice-președin- 
tă a marii companii United Artists, membră 
al acelui «staff» prestigios despre ale cărui 
probleme am discutat într-un număr trecut 
și care a produs filme de mare răsunet 


cum au fost Zbor deasupra unui cuib de 
cuci de M. Forman; Network de Sidney 
Lumet, Rocky de Sylvester Stallone, Carrie 
de Bryan de Palma (noul Hitchcock ameri- 
can) sau despre Julie Philips, producătoa- 
rea filmelor Cacialmaua de G. Roy Hill, 
Taxi Driver de M. Scorsese sau Întilniri 
de-al treilea tip al lui S. Spielberg, toate 
filme încununate cu cele mai prestigioase 
premii internaţionale. Rămîne de văzut doar, 
în ce măsură aceste excepționale produ- 
cătoare (şi altele) vor putea aduce realmen- 
te ceva diferit, ceva absolut nou în drăceas- 
ca meserie pe care şi-au ales-o. Contribu- 
tia lor nu se poate rezuma la ceea ce, cu 
superioară ironie şi tristeţe inhibată, Marcia 
Nasatir povestea într-un interviu recent: 
«Săptămîna trecută ne găseam (cei din 
conducerea lui United Artists — n.n.) în 
fața unei probleme teribil de complicate, 
eram toţi pe jăratic. Şi deodată, în toiul 
unei şedinţe furtunoase, am izbucnit în 
plins. Ei bine, găsesc că lucrul acesta e 
minunat, că e un privilegiu al femeilor de 
a se putea exprima în felul acesta. Bărbații 
n-ar fi capabili de aşa ceva!» 

Ceea ce e şi mai important e că pătrunde 
acum masiv în conștiința spectatorilor şi 
un număr din ce în ce mai mare de regi- 
zoare (adică de autoare adevărate ale ope- 
relor de artă cinematografică). Dacă înainte 
de război am putut consemna numele 
unor Germaine Dullac, Leni Rieffen- 


https://biblioteca-digitala.ro 


<w 


și pînă la Piesă neterminată pentru pia- 
nină mecanică, reușitele filmului sovie- 
tic au fost unanim recunoscute atit la lu- 


temporaneități din care nu lipsește nici 


învăluite în pioasă recunoştinţă ale celor 


-sáu viața văzută 
din trei unghiuri 


nu a avut loc 


De la Andrei Rubliov și 
pînă la Steaua fericirii cap- 
tive, de la Unchiul Vania 
și pînă la Sclava iubirii, 
de la Monolog şi pină la 
Premiul, de la Călina roșie 


L 


mina reflectoarelor, pe podiumurile unor 


reputate festivaluri internaționale, cit şi 
în întunericul unor anonime săli de cine- 


ma de pe toate meridianele. Astel am 
descoperit că Andrei Tarkovski poate ri- 


valiza cu Stanley Kubrick pe tărimul fic- 
țiunii ştiinţifice (Solaris), că Nikita Mi- 


halkov este un demn discipol al maeştri- 
lor westernului (Atacul trenului cu aur) 
și că Gheorghi Senghelaia știe să gă- 
sească o Mary Poppins pe meleagurile 
georgiene (Melodiile cartierului). 

Dar capodoperele nu se dezvoltă în 
vid. Ele au nevoie de mediul de cultură 


al filmului mediu de bună calitate. În 
această situație se află și ultimele pa- 
tru premiere. de pe ecranele bucurește- 


ne. Ancorate în actualitate (cu o excep- 


ție — filmul de război Sărbătoarea car- 
tofilor copți), realizate de tineri regizori 


nu prea cunoscuți (cu o altă excepție — 


Eldar Riazanov, pe care Noapte de car- 


naval l-a consacrat în 1957 ca maestru 


în ale comediei), produse de patru stu- 
diouri diferite (Mosfilm, Lenfilm, Dovjen- 
ko-Kiev, Odesa), filmele în discuţie reu- 


şesc să creioneze configurația unei con- 


înfruntarea dintre-generaţii, nici maladia 
secolului — singurătatea, nici dezamăgi- 
rea promisiunilor neimplinite, nici amără- 
ciunea iubirilor imposibile, nici umbrele 


care au luptat cîndva pentru viața mai fe- 
ricită a celor ce aveau să vină. Şi chiar 
dacă limbajul acestor filme nu este tot- 
deauna fără cusur, chiar dacă uneori re- 
ga este mai puţin inspirată și imaginea 
tiădează impertecţiuni, meritul principal 
și comun este unul foarte mare: aborda- 
rea lucidă a unor probleme şi conflicte 
proprii sufletului omenesc, fără festivism 
grandilocvent. 

Aflăm astfel că un colonel în rezervă 
este privit cu uimire și cu oarecare suspi- 
ciune (oare nu-i ajungeo pensie aşa de fru- 
moasă?), atunci cînd vrea să se angajeze 
într-o fabrică, să redevină strungar ca în 


stop cadru pe: 


Cine are pr printre ziariştii 
francezi (eu am) ştie cit de dramatică 
e existența lor marcată, între alte pre 
Siuni, de panica în fața şantajulu 
temporar sau definitiv. 

Filmul lui Francis Veber incearcă 
să refere despre această situație, cu 
mijloacele comediei, demonstr 
atotcuprinzătoare e aria risului, cit 
variate îi sînt registrele şi - 
țită, eficacitatea. (Acest poncit i-am 
intercalat doar pentru a p 
reptice cu aceia care consi 
media afectată exclusiv birocraţilor 


Filmele de excepție 


Ceva din poezi 
lui Dovjenko- 
f Sărbătoare 


au apărut întotdeauna 


în cinematografiile 
cu un ridicat nivel al filmului mediu 


tinerețe şi să se simtă din nou util oame- 
nilor şi astfel mai puţin singur, că fecio- 
rul colonelului este un băiat harnic dar 
cu inima de piatră care nutrește pentru 
soția sa mai mult compătimire decit dra- 
goste, ceea ce nu-l împiedică s-o facă să 
sufere; că o tinără doctoriță nu se simte 
destul de aproape de mama ei pentru a-şi 
mărturisi eșecurile profesionale, dar su- 
ficient de aproape pentru a o tapa de 
parale; că există o generaţie încă pe băn- 
cile şcolii care, nesupravegheată, ar putea 
să apuce pe căi rele. Despre toate astea 
ne vorbeşte uneori deziinat, uneori didac- 
ticist, dar ne vorbeşte, filmul lui Igor 
Seșukov, Colonel în rezervă. 

Mai aflăm că unui actor răsfățat de soar- 
ti şi de public, succesul # poate dăuna, 
transformindu-l în candidat la ratare. Mai 
aflăm că talentul trebuie hrănit cu muncă 
şi nu cu alcool; că în viaţă nu trebuie să 


* 


fii slab și să te lași pradă crizelor de de- 
presiune, dar nici dur și agresiv şi să 
treci ca un buldozer peste sentimentele, 
suferințele și dorinţele celor din jur; că 
înfruntarea între generații nu este vala- 
bilă doar în familia colonelului leningră- 
dean ci și în spitalul din Odesa, unde un 
tînăr medic nerăbdător să se afirme se 
lovește de opoziția (Intemeiată și nu prea) 
a şefului său mai virstnic; că un bărbat 
neînsurat poate iubi o femeie măritată, 
căreia nu-i este nici de departe indife- 
rent. Aceasta este soarta celor trei prie- 
teni din Concediul care nu a avut loc, 
un film modest dar în care regizorul Timur 
Zoloev își propune citeva teme interesan- 
te şi generoase. 

În Dragoste și statistică, Eldar Ria- 
zanov Încearcă să ne convingă că po- 
vestea Cenuşăresei nu este un basm de 
adormit copiii, ci că se mai întîmplă și în 


Cenușăreasa nu mai este un basm 
rde adormit copiii / Dragoste. şi sratisiă 


Pi 


i. gestionarilor, ospătarilor şi 

r zone periferice conflictelor 

reale din societate). 
= care sperie ş 

| exorcizator 


ta ba. «Jucăria» e o metaforă 
i omului de către om, 
cea mai semnificativă o ros- 
i Bouquet, specia- 
iei de vază, de astă- 
«Cine e monstrul? 
are eşti gata să umbii 
ă prin redacție numai 
r donat-o eu?!!!». Lu- 
rsă a întrebării oglin- 
în care forța de asu- 
neşte deopotrivă din bu- 
a teriale pe care le deține ș 
lipsa conștiinței şi a demnități 


celui asuprit. Dar poate oare o «jucă- 
rie» umană să nu se preteze la capri- 
ciile celui ce o minuiește, cind risc 
să fie distrusă? Sau poate oare 
ria mică să demonteze 
mecanismul odios afia 
ce acumulare de anom 
tu! calitativ în psih 
litatea ființelor 
gată rutină a 

Filmul nu dă r 
nale şi nici nu sugere 
mode, Dialogul benefi 
excepțional firesc al inteligenţ 
dezinvoltura impecabilă a joculu 
toricesc, fac ca această originală f 
cu oameni să te și să s 
să distreze fără a ne... distra de la gra- 
vitatea problemelor de care e plină ca 
de un exploziv. 

Ce incurajatoare performanță 


Nina CASSIAN 


zilele noastre ca iubirea să-şi demonstre- 
ze puterile miraculoase transtormind o 
amărită «fată bătrină» (care nu e chiar 
fată și nici chiar bătrină) într-o femeie 


fermecătoare. Că un tuncționar timid, 


pe care l-a părăsit nevasta lăsindu-l cu 
doi copii, se poate îndrăgosti ca un li- 
cean de şefa lui căreia îi descoperă brusc 
și total întimplător calităţi nebănuite. Că 
un coleg de facultate, care vrea să te im- 
presioneze cu țigările și băuturile achizi- 
ționate în străinătate, e capabil de mirșă- 
vie atunci cînd i se pare că îi «periclitezi 
poziția». Rezervele făcute la filmele ante- 
rioare, aici nu-şi mai au locul. Dragoste 
şi statistică e o comedie plină de umor, 
ritm şi inventivitate, realizată de un re- 
pareri stăpin pe mijloacele sale de expresie. 

u același lucru se poate spune despre 
Sărbătoarea cartofilor copți care, în 
afara citorva exterioare impregnate cu 
ceva din poezia filmelor lui Dovjenko, ră- 
mine o înşiruire de momente destul de 
anodine, deși își propune să omagieze 
figura luptătoarei Aleksandra Derevskaia. 
mama adoptivă a zeci de copii de toate 
naționalitățile, rămași orfani în timpul ce- 
lui de al doilea război mondial. 

Deși destul de diferite ca ton, aceste 
filme se disting printr-o trăsătură comună 
şi anume preocuparea pentru universul 
interior al eroilor, trăsătură valabilă mai 
ales pentru cele trei pelicule de actuali- 
tate, dar într-un anume sens şi pentru 
Sărbătoarea cartofilor copți, unde răz- 
boiul constituie doar fundalul destul de 
estompat pe care se conturează profilul 
moral a mamei adoptive. În această notă 
«intimistă» constă de altfel şi una dintre 
cheile veridicității şi emoției acestor filme, 
cealaltă fiind interpretarea actoricească 
— una dintre liniile de forță constante din 
cinematograful sovietic. O Alisa Freind- 
lich, de nerecunoscut în rolul bărbătoa- 
sei Kalughina, a cărei metamorfoză o 
redă cu un remarcabil simț al gra- 
daţiei. Un Andrei Miagkov, bun în rolul 
tinărului dornic să se afirme din Conce- 
diul care nu a avut loc, excelent în cel 
al timidului Novoselţev din Dragoste și 
statistică. Un Nikolai Grinko cu jocul 
său interiorizat făcut mai mult din tăceri 
elocvente şi priviri semnificative în rolul 
colonelului Polunin şi avind o apariţie 
neașteptată și fugară în Sărbătoarea 
cartofilor copți. O Jana Prohorenko de- 
rutantă în doctorita din Colonel în re- 
zervă. ȘI, în sfirşit, un nume mai puțin 
cunoscut, Lia Ahedjakova, remarcabilă 
actriță de comedie care face din rolul se- 
cretarei Veronika (Dragoste și statisti- 
că) o variantă modernă a subretei din co- 
media clasică. 


Cristina CORCIOVESCU 


Colonel în rezervă 


Producţie a studioului Lenfilm. Scenariul: Maia 
Ciumak. Regia: igor Sesukov. imaginea: Vladimir 
Ciumak. Muzica: V. Bibergan. Cu: Nikolai Grinko, 


| Lilia Grițenko, Tatiana Lolaeva, Janna Prohorenko 


Concediul care nu a avut loc 


Producţie a studiourilor din Odesa. Scenariul și 
regia: Timur Zoloev. imaginea: E. Kozinsii, N. Lu- 
kanev. Muzica: M. Skorik. Cu: Aleksandr Lenhov, 
Andrei Miagkov, Mihail Jigalov, Irina Akulova 


Dragoste si statistică 
Producţie a studiourilor Mosfilm. Scenariul: 
Emil Braghinski, Eldar Riazanov. Regia: Eldar 


Riazanov. imaginea: V/adimir Nahabiev. Muzica: 
Andrei Petrov. Cu: Alisa Freindiih, Andrei Miagkov 


Sărbătoarea cartofilor copti 
Producţie a studioului Alexandr Dovjenko. Sc: 


fă 
nariui: Evgheni Onoprienko. Regia: luri Ilienko. 


Muzica: Vladimir Guba. Cu: Liudmila Efimenko, 
Roman Gromadshi, Leonid lanovski. Ș 


Arthur Hiller, regizorul ace- 
lui atit de cunoscut și de 
mult discutat «Love Story», 
! semnează acum un obișnuit 

film de divertisment. Obiş- 
4 ~ nuit doar la o primă vedere, 
pentru că nu putem spune că divertis- 
mentul de foarte bună calitate, cum este 
filmul în speță, este chiar atit de comun 
pe ecranele mondiale. Desigur, nu putem 
afirma că regizorul, călătorind cu ex- 
press-ul de la Los Angeles la Chicago, 
ar fi descoperit noi ținuturi cinematogra- 
fice; dar la o a doua privire — şi aceasta 
este obligatorie pentru cel ce nu se mul- 
țumește «să vadă» cinema, ci dorește «să 
înțeleagă» — se vede limpede că acest 
«film obişnuit» a cumulat în toate com- 
partimentele de creaţie profesioniști de 
foarte bună calitate dominați de patima 
perfecționismului. 

Să pornim -de la scenariu. Filmul co- 
mercial de pe piața mondială a cunoscut 
în ultimii ani moda contrastelor: s-au pur- 
tat, fie filmele-catastrofă, tie love-storys- 
mele, fie fiimele intens violente, tie fil- 
mele intens erotice. Pornind de la acest 
datum, autorii s-au gindit să compună un 
foarte ingenios, dar şi moderat, cocteil. 
«Transamerica Express» începe cum nu 
se poate mai romantic prin îndrăgostirea 
unui destul de tinăr editor, de o foarte 
tinără secretară, ambii călători ai expre- 
sului amintit. Dar chiar în clipa primei 
îmbrăţişări, cînd eroii. și noi spectatorii 
alături de ei, eram cu toții pe cale să ne 
lansăm într-o poveste de dragoste, proas- 
pătul îndrăgostit zărește — sau poate 
doar i se pare că zărește — pe fereastra 
trenului, un om însîngerat, prăbușindu-se. 
Vraja primului sărut se rupe, iar tinărul 
blond intră într-o stare de agitație, înve- 
cinată în egală măsură cu o curiozitate 
de Columbo și cu un spirit cavaleresc de 
tip donquijotesc şi porneşte ferm să elu- 
cideze misterul. lată-l deci transformat 
brusc în detectiv, iar filmul ia prima tur- 
nantă de 90 de grade, de la love-story 
la policier. Dar vorba cu cine se amestecă 
unde nu-i fierbe oala, se adeverește. De- 
tectivul amator se va trezi, fără preaviz, 
victimă a unei sarabande a violenţei, în- 


am mai văzut... 


9 Mă voi întoarce la Erimo. Un «love- 


story» aşa cum am văzut multe de la filmul 
lui Arthur Hiller încoace, cu un cuplu tinăr 
destrămat brutal prin moartea unuia din 
parteneri, cu plimbările, hirjoana şi jocurile 
adolescentine dinainte; cu lacrimile şi des- 
cumpănirea de «după» ale supraviețuito- 
rului, de astă dată a supraviețuitoarei. Dacă 
schema dramaturgică este arhicunoscută, 
fundalul este insolit locul acţiunii este 
orașul japonez contemporan. Descrierea 
acestui mediu este partea cea mai izbutită 
a întreprinderii regizorale: detaliul realist 
al ambianţei citadine, mai ales în scenele 
fabricii şi bistroului și plasarea în acest 
tablou a personajelor comportindu-se după 
datină şi cultivind tradiţii milenare în tre- 
pidantul oraş. Stinjenitoare și neinspirate 
sînt interludiile lirice, șlagăre tinguitoare 
interpretate de un cintăreț cu papion, su- 
pralicitind tonul «melo», şi aşa cam stri- 
dent. 
e a a e e 

roducţie a studiourilor japoneze. Un fiim de 
Akra prin Cu: Izumi Yamaguchi, Yusuke Jin, 
rouhe Natsu, Saburo Boya, Teizo Muta, Fusako 
Amachi 


e Aventurile lui Robin Hood. Fapte 


de vitejie, întreceri cu arcul, execuţii ne- 
drepte, răzbunări haiducești, cortegii de 
cavaleri rătăcitori, ospețe vinătorești, ju- 
răminte de castitate, supunere şi credință 
se petrec cu repeziciunea potrivită genu- 
lui de aventuri într-un film de spectacu- 
loasă longevitate. Regizat în 1938 de Michael! 
Curtiz, Aventurile lui Robin Hood con- 
curează cu șanse egale alături de cele mai 
tehnicolore, panoramice şi stereofonice 
producţii ale genului, inspirate din Dumas- 
Tatăl, Eugène Sue sau cronicile engleze. 
Nu numai dinamismul montajului şi fan- 
tezia scenografică dau vigoare peliculei, 
cit mai ales o inspirată distribuție deasu- 
pra căreia tronează numele de star al lui 
Errol Flynn. Actorul polisportiv, elegant 
spadasin şi temerar cățărător pe creneluri, 
bărbatul cu dinţi scinteietori, suris ironic 
și priviri zdrobitoare de inimi, el este cel 
mai reușit Robin Hood al ecranului, demon- 

d ce va să zică farmecul actoricesc. 
Într-o izbutită transpunere cromatică prin 
procedeul «ton-color», Aventurile lui Ro- 


Un burlesc amestec de genuri, 
spre ciștigul nostru, al tuturor 


cepută cu aruncarea sa «peste bord». lar 
noi facem cu filmul un alt viraj și ne vedem 
lansați într-un adevărat film de aventuri, 
într-un biplanor urmărind să prindă ace- 
laşi transamerican express. Datorită per- 
severenței şi, paradoxal, inocenţei sale, 
datorită romantismului dar şi spiritului 
său justițiar, eroul reușește să ajungă 
din nou în tren. Îşi revede iubita, aproape 
că uită de toate şi romanţul e pe punctul 
să reinceapă. Dar cercul nu se închide, ci 


bin Hood este un film de văzut neapărat 
pentru iubitorii genului. 


Dana DUMA 


Producţie a studiourilor americane. Un tiim ae 
Michael Curtiz, Cu: Errol alynn, Olivia de Havi!- 
land, Claude Rains 


@ Cine nu riscă, nu cîştigă. Peripețiile 


cam descusute ale unui sportiv de perfor- 
manță devenit peste noapte cascador. De 
fapt, nu se ştie precis ce a urmărit cu pre- 
cădere regizorul sovietic. Dacă a dorit să 
redea traumatismul psihic al despărțirii de 
meseria visată în momentul cind virsta îşi 
spune cuvintul, atunci puţinele și scurtele 
secvențe care ne îndreptățesc să credem 
acest lucru nu sint prea inspirate datorită 
unor metafore puerile (vezi porţile stadio- 
nului care se închid «obsedant» în urma 
eroului). Dacă a dorit să ne introducă fie 
și parțial în laboratorul realizării filmelor, 
atunci s-a mulțumit doar cu aparențele. 
intr-adevăr, cine nu riscă, nu ciştigă. 


I. CRISTIAN 


eee E ae Sei ee | 
Producție a studiourilor Maxim Gorki. Un film 


de lakov Seghei. Cu: Vasil! Zaharenko. A. Lazarev, 
M. Dinleva. 


continuă pe același traseu: love-story, 
policier, aventură. Punct și de la capăt, 
totul într-un ritm susținut, într-un slalom 
al neprevăzutului. lar atunci cînd simţi că 
happy-end-ul trebuie să fie pe aproape 
(nu desconspir nici un final, deoarece 
genul de divertisment nu cultivă, o știm 
prea bine, sfirşitul macabru), deci, cînd 
ne pregătim să răsutlăm ușuraţi, iată-ne 
proiectați pentru zece minute bune în- 
tr-un eşantion de film-catastrofă magistral 


_e Podul Dintre cele aproape 100 de filme 
«te sint produse anual în Turcia, nu cunoaș- 
tem prea multe, dar Podul este de natură 
să dea acestei cinematografii un bun cer- 
tificat de garanţie artistică. Dramă socială 
contemporană ivită din veșnicul conflict 
dintre nou și vechi, dintre cei ce înţeleg 
necesitatea progresului și cei ce-și apără 
doar profitul îngust, — tradusă cu tumul- 
tuoasă vigoare în termenii unui conflict de 
familie, a unei iubiri plină de obstacole, a 
sentimentelor dintotdeauna aie omului de 
pretutindeni: Podul este o metaforă ilus- 
trind unde poate duce înțelegerea și unde 
dezbinarea dintre oameni, o metaforă aşe- 


zată în planul concret al realității turce 
de azi. sD. 


Producție a studiourilor din Turcia. Un film de 
Serif Gören. Cu: Kadir Inanir, Necla Nazir, Fikret 
Hakan, Hüseym Peyda 


e Prietena mea, veverița £ deajuns 


un copil şi o veverită jucãușṣă, în cadru; 
o pădure cuprinsă de vară sau fum de 
toamnă, cu focuri de tabără; o cabană 
de braconier şi un moș simpatic dar 
pasibil de pedeapsă pentru port ilegal de 
armă; citeva împuşcături finale ce tulbură, 
„dar nu prea tare, liniştea sătulețului mon- 
tan — şi filmuletul pentru pitici devine un 


Errol 

Flynn. 

A fost 
junele=prim 
al 
Hollywoodului 
din 

anii 40-'50, 
Recent 

a dovedit 

că Robin Hood, 
brigandul 
justițiar 

și Corsarul 
majestății 
sale 

pot 
entuziasma 

și pe tinerii 
de azi 


realizat! 

Un film — obișnuit — poate. Dar el tră- 
dează acea minuțioasă știință a articulă- 
rii unui scenariu, acea bine dozată cu- 
noaștere a suspensului (regăsim pe 
alocuri chiar o alură hitchcockiană) ca şi 
cea a efectelor comice. Pentru că pe tot 
parcursul acestor ameţitoare viraje şi tur- 
nante de la un gen la altui, dintr-un sce- 
nariu de tip «montagne russe», autorii nu 
uită hazul. Comicul este de situație, dar 
și de replică, dar și de caracter. 

Ajungind la caractere, trebuie să re- 
marcăm distribuţia şi în special alegerea 
interpretului principal, Gene Wilder. Tre- 
buie spus că, pentru publicul american, 
deci la el acasă, Gene Wilder = debutat 
în filme de groază cu o coloratură paro- 
dică. Distribuirea unui astfel de actor pe 
contre-emploi, respecti în rol de june- 
prim, a fost încă o sfidare a regizorului, 
dar ea venea În consens cu intențiile sce- 
nariului. Spectatorii sint oarecum brws- 
cați, pentru că unul diste imom lor 
apare într-o altă postură, dar adopă = 
pede noua propunere, iar regzoru ras- 
şește să scape actorul de eticheta pre- 
stabilită. În rolul său de amorez sūsgaci 
Gene Wilder nu mai sperie pe aimes 
iar simțul său comic uneori chiar imo- 
luntar, dă personajulu un fa-mec 
Parteneră, Jill Ciayburg. agreabiă, sie 
gantă şi cu umor — justifică miza acw- 
nii, iar în rolul partenerului lor de cw- 
loare, aliat ocazional ai cauza lor jest 
tiare, Richard Pryor îşi compune un per- 
sonaj imposibi de uitat ca de pāī cel 
din momentul lece trzresi-uiu şi ritmului 
Soan adresati prieiesaigd de culoare 
a 

Cind divertismentul se sprimă pe aö- 
tea argumente de inat proiesonabsm, el 
devine o lecție de cinema, w ciștgul 
este de drept. al th 

Adma DARIAN 


Producţie 2 sodov ameka Scenariul: 
Colin Higgins Regia: Arne mier bmaçşiaez 


McGoohan, Ned Beaty Cito james Rar W rision. 
Stefan Giaresch 


filmuleţ agreabă chix pentu insotorā lor. 
O trecere de mp plăcută și proaspătă ca 
o plimbare prin irunze și om! ifemoaseic 
anotimpuri frumos irate pin ochig obiec- 
tivului, în tonuri ce amintesc grīa peisa- 
gistică a operatorului şi un oarecare nery 
al acțiunii (din cind în cind) ai regizorului 
Plăcut şi curat, piăcut şi modest plăcut 
dar şi mediocru. CÈ de prielnice degradeu- 
rilor valorice devin aceste subiecie-cap- 
cană, cu un copă şi o wevertă u copi si 
o tentativă de braconaj m copë 5 o pă 
dure peste care se aşterne rugina boemnei 
sau omătul lipsei de ambii S cid ie 
gindești cite sute, ciie mă de 2semenea 
filmuleţe se produc în Secare oră le înalte 
meridianele răbdătoara Tera 


Abce MĂNONU 


Producţie a studicuritr cehosiorare Ua îm de 
Zachar Josef. Cw: has Rami, Au Ponk 
Ondrej Jariabek, Era Krizrkosa 


e Din nou linişte poss 
reconstituie (undeva în Portugalia) ewe- 
nimentele din Chile — 1572 evenimente 
dureroase readuse dn cotele memoriei 
colective cu ajutorul deciaraliler și cu 
participarea chorra martori. Acuma se 
petrece într-un orășel, Las Piedras, dim- 


colo de acest nume memaieristimi siti 


o altă formă de localizare Lipsa aor pre- 
cizări lasă filmul în zona generalului. in 
care situația politică prezertată posie 5 
asociată cu mulie alele simăze iw pe- 
sonajele voit conturate arhetipuri — fero- 
luționarul, doctorita, avocatul, bonicul eic 
— fi dau o notă simbolică Fima esie ic- 
tuşi aproape de documentar. Faptele — 
arestări, torturări, rezistente popula — 
sint repovestite egal fără accente fără m 
mic exploziv, evitind chiar şi ritmul ca lege 
esențială a filmului Fapte sint ipie 
Emoţia e ascunsă cu sobrietatea. inserarea 
unor documente filmaie se face resc şi 
aproape imperceptibil Evenimentele s-au 
petrecut — și — e bine să fe repovestie 
Filmul începe cu transportare în ischi- 
soare a unor luptători de singe și se i- 
cheile cu un moment din scūvīszise anie- 
rioară arestări lor. Prin urmare mereg in 
fata noastră rămine speranta 


Liana NEGREANU 
Producție a siudioorio do RF. Geman Ua 


re de Peter Libenthal Cu: Charies Vasel Mario 
ardo 


E a 


Eliberarea orașului Praga 


Filmul este un document în 
sine. Mai acuzat, mai con- 
vingător decit orice altă artă, 
care lasă întotdeauna o zonă 
neclară, unde imaginaţia tre- 
buie să lucreze susținut. Fil- 
mul ne lasă să vedem, ceea 
ce exclude multe echivocuri — desigur 
nici pe departe toate. 


De aceea filmul a fost prezent în toate 
întîimplările importante ale orașelor, tări- 
ior, continentelor. Inscripţia gravată in ce- 
luloid a devenit memoria modernă a oame- 
nilor, în limba universală a ochilor, care 
văd, şi uneori nu le vine să creadă ceea 
ce văd. «Corzile lirei poeţilor moderni sint 
imense benzi de celuloid» — spunea Kafka 
numai că,atunci cind e vorba de război, 
această liră scoate sunete tinguitoare, va- 
iete sau alteori strigăte înfiorate de revoltă 
în fața atrocităților pe care le-a cunoscut. 
Tot aşa cum altădată această memorie 
joacă şi feste: la Festivalul de la Cannes 
din 1956, filmul — cumplit în felul său — 


_ «Noapte şi ceaţă» al lui Alain Resnais, 


care arăta mormanele de cadavre ale la- 
gărelor, cărate cu buldozerul la groapa co- 
mună sau trupurile goale ale deţinuţilor ce 
nu mai aminteau decit prin schelet că vor 
fi fost cindva oameni — a fost retras din 
«motive diplomatice»; probabil, atunci, la 
Cannes, s-a instaurat un sentiment de 
«jenă»... Dar desigur că nu jena trebuie 
simțită în fața ororilor celui de-al doilea 
război al lumilor, ci cel puţin rușinea că în 
secolul XX s-a putut petrece un aseme- 
nea masacru. 


Serghei Eisenstein spunea că istoria și 
cei care au făcut-o poate fi privită sau prin 
«ridicarea pe coturni» sau «în halat și 
papuci». Filmele despre război au inceput 
prin a ridica pe socluri eroii celui de-al doi- 
lea război mondial, jertfele sale, într-o pri- 
mă etapă, eroică și pindarică, produsă de 
o psihologie lesne de înțeles și chiar de 
scuzat, atunci cînd patetismul și înălțarea 
atingeau cote unde nu mai acţiona nici un 
disce'nămint. 

Apoi, treptat, şi-a făcut loc — necesita- 
te dialectică — privirea critică sau chiar 
demitizarea. Privirea critică a insemnat 
chiar trecerea filmului spre statutul de do- 
cument. Adică folosirea Arhivei de filme 
în mijlocul povestirii cu actori. Dacă fil- 
mul german despre război «Criminalii sint 
printre noi» (1946), folosea decoruri de 
studio cînd, în jur, Berlinul era plin de ca- 


Unde apa e limpede 
și iarba verde 


După excelentul film al lui Kazimierz 
Kutz «O anchetă» (prezent pe ecranele 


_ noastre cu doi ani în urmă) care așeza în 


centrul acțiunii munca și viața personală 
a unui secretar de partid, un alt regizor 
pajonez Bohdan Poreba alege tot biogra- 
fia unui secretar de partid pentru a ilustra 
unele aspecte din actualitatea social-poli- 
tică a ţării sale. De fapt, Poreba aduce în 
discuție tot un conflict dintre putere si 
adevăr. Adevărat filmul său este, iar acolo 
unde este adevăr este și emoție şi forță 
de convingere. Acţiunea se concentrează 
asupra primelor luni de activitate a unui 
tînăr cadru universitar numit prim secretar 
într-un oraș industrial. Tinereţea se aso- 
ciază firesc cu o oarecare lipsă de expe- 
riență, mediul universitar implică o forma- 
ție legată mai degrabă de teorie decit de 
practica deciziilor concrete, de teren. A- 
ceste două argumente,cintărind întruciîtva 
de partea unui virtual minus, sînt contra- 


< x 


davwrele clădirilor, «Roma, oraş deschis» al 
lui Roberto Rossellini este mărturia direc- 
tă a unui oraş încă zguduit de ultimele 
spasme ale războiului Tot aşa «Zile de 
glorie» (1945), făcut de o echipă de cineaști 
printre care şi Luchino Visconti, vorbea 
despre lupta de rezistenţă a partizanilor şi 
genocidul de la Fossele Adreatine, îmbi- 
nind secvențele de actualități ale războiu- 
lui cu altele filmate pe viu, la modul docu- 
mentar, de pildă dezgroparea celor 320 de 
cadawe din Fosse sau procesul fostului 
pretor al Romei implicat în masacru. 

Această metodă a filmului «artistico-do- 
cumentar» a devenit cea mai uzitată în fil- 
mul de război incepind cu cele în care 
documentul este citat discret în economia 
filmului, aşa cum se întimplă în «Jocuri in- 
terzise» al lui Rene Clement sau «Undeva 
în Europa» al lui Bela Balazs și Geza Rad- 
vany sau «Ulma etapă» a Wandei Jaku- 
bowska (toate filme antologice) şi culmi- 
nind cu fimele, imense super-producții 
uneori, ca «Bătălia Stalingradului» (Vla- 
dimi Petrov) sau «Căderea Berlinului» 
(Mihal Ciaureii?) unde şi faptele şi eroii 
îşi poartă adevăratul lor chip. 

Tot aşa este gindit şi filmul ceh «Elibe-- 
rarea oraşului Praga», în care evenimen- 
tele ultimului an de război sint evocate în 
spiritul unui adevăr justițiar şi obiectiv. 
Este un film-epopee, căci lupta orașului 
Praga. a cetățenilor săi, a fost — ca ori- 
unde a călcat cizma cotropitoare a fascis- 
mului — o epopee a curajului și a patetis- 
mului 

Este un omagiu adus luptătorilor anti- 
tascişi — de la generali şi soldați pină la 
adolescenț care au înştăcat o puşcă și au 
ieşit în stradă să-şi elibereze oraşul. Con- 
trastul dintre imaginile de arhivă ale Pra- 
găi bombardate, chinuite de ocupaţia na- 
zistă şi cele ale orașului acoperit de lu- 
mina bilindă a soarelui păcii de astăzi, 
este tulburător, aproape patetic. 

Este un film în care nevoia și bucuria 
libertăți, nevoia şi bucuria păcii răzbat 
necontenit, imperios, ca sevă şi lumină a 
vieti ce sint Şi mai este unul din acele 
filme care ne impiedică să uităm. 


Paul SILVESTRU 


Producţie a studiourilor cehoslovace in colaborare 
cu studioerile Mosfiim şi Defa. Scenariul: Miloslav 
Făbera, Otakar Vávra. Regia: Otakar Vávra. Ima- 
ginea: Andrei Barla. Muzica: Zdenek Liska. Cu: 
Vladimir Smeral, Frantisek Vicena, Josef Vetrovec, 
Ota Skienicka. Josef Somr, Dmitri Franko 


constiință dar şi de viată, cu atit mai dur 
cu cît în orasul cu pricina abuzuri de tot 
felul fac demult legea. Mulţi dintre revo- 
utionarii de ieri vorbesc azi «la stinga» 
dar trăiesc «la dreapta» considerind privi- 
legiile un drept viager. Ei nu se dau în 
lături să declanseze o ofensivă a captării 
benevolenței tinărului secretar pornind de 
la tentaţii de ordin material şi ajungind la 
avantaje de ordin moral oferite drept pret 
al tăcerii. Suspensul în această urmărire 
este unul de idee: cine va cădea în cursă? 
Jocul e strins, periculos. Filmul notează 
însă că în conflictul dintre cinste și ne- 
cinste nu odată cad victime cei ce trăiesc 
si muncesc modest. 

Cronică polemică despre unele aspect: 
ale vieţii social-politice din Polonia con 
temporană, deși îngreunată pe alocuri di: 
o prea amplă desfăşurare verbală, filmu! 
lui Poreba apare dens de idei şi de fapte, 
structurate si interpretate în așa fel încit 
să slujească o pledoarie de înaltă ținută 
etică şi morală pentru ca iarba să rămină 
verde şi apa limpede. 


Simona DARIE 


Ultimul 


post de control 


| Se simte la Giuliano 

| Montaldo (cel carea sem- 

A nat cu ani în urmă «Sacco 
Nema și Vanzetti» şi, ceva mai 

| | recent, excelentul «Gior- 


dano Bruno») că s-a for- 

mat, ca regizor, la școala 
documentarului, a «faptului de viață, 
surprins pe viu»; şi se mai simte la el 
actorul, în felul în care-şi conduce dis- 
tribuţia și îşi lucrează, dacă se poate 
spune aşa, împreună cu interpretul, 
«capetele de expresie». De fapt, ceea 
ce mi se pare că-l caracterizează pe 
acest cineast, din tot ce a făcut pină 
acum, inclusiv Ultimul post de control, 
este o seriozitate, o anume gravitate 
chiar, profesională, o strădanie migă- 
loasă de a face bine treaba de care s-a 
apucat. Poate că din acest efort — prea 
vizibil — apar şi deficienţele lui, pentru 
că nu o dată gravitatea sa ajunge la 
spectator sub formă de lincezeală, iar 
migala se traduce de multe ori în plicti- 
seală. De aici senzaţia de prea lung, de 
aici impresia de prea încărcat. 

În realitate, este dorința cineastului 
de a spune cit mai mult şi cît mai explicit 
(o înclinație uşor didacticistă, extrem de 
transparentă în «Sacco și Vanzetti», de 
pildă) despre, dacă se poate, absolut tot. 
Un tot absolut nu numai în lucrurile 
importante, dar și în cele mai mici amă- 
nunte. Montaldo ar vrea — şi este îndu- 


SAIT ISP 7 IE EREA | 
Să trăieşti ca un erou,| 
dar să te comporti 


ca un muritor 
de rînd 


ioșătoare această mare generozitate a 
lui — să ne spună tot ce a aflat, după ce 
s-a gindit indelung, şi despre viață, dar 
și despre moarte, și despre eroism, dar 
și despre trădare, şi despre curaj, dar 
și despre frică, şi despre dragoste, dar 
și despre indiferenţă; iar, între virgulele 
listei infinite de trăsături fundamentale 
ale naturii umane, el ar mai vrea, dacă 
ar încăpea, să strecoare şi cite ceva (cit 
mai consistent) și despre tot atit de fireş- 
tile nevoi de apă, mincare, căldură, etc., 
acele «trebuinţe cotidiene ale omului» 
despre care vorbesc sociologii. 

Sigur, Montaldo are dreptate: dacă-ţi 
este foame, sete și frig şi mai ești şi 
tinăr pe deasupra, deci necălit încă, 
curajul te poate lăsa, te poate cuprinde 
frica şi, dintr-un luptător aprig, cu toate 
datele eroului de legendă, poți să devii 
un biet muritor, care vrea să se întoarcă 
acasă, la mama. Are dreptate Montaldo, 
așa este, dar filmului nu-i folosește, și 
nu mai e, cred, nevoie să cădem și noi 
in păcatul explicaţiilor şi să demonstrăm 
că, dacă vrei să spui prea mult, nu mai 
apuci să exprimi mai nimic. 


Tema filmului, mult bătătorită, ce-i 
drept, dar în continuare generoasă, îl 
caracterizează pe generosul Montaldo: 
lupta partizanilor italieni împotriva na- 
ziştilor. Ultimul post de control (în 
original, «Agnese se duce să moară») 
are ca personaj central o femeie între 
două virste — excelent compusă de 
actrița Ingrid Thulin — care, pentru 
grupul de tineri partizani, este nu numai 
«omul lor de legătură», ci și principala 
lor legătură sufletească, femeia care-i 
va imbărbăta, constant, prin constanta 
ei linişte și liniștita ei încredere. Ea, care 
nu mai are pe nimeni, se va comporta 
de parcă i-ar avea pe toţi. Ea, care nu 
mai are nimic de pierdut, va lupta de 
parcă ar avea totul de ciştigat. Noroc 
de Mamma Agnese-ingrid Thulin care, 
«ducîndu-se să moară», senină, la ulti- 
mul post de control, va izbuti acel simbol 
după care a alergat regizorul pe tot 
parcursul filmului, prin toate persona- 
jele şi peste toate situaţiile: simbolul 
ideii de curaj. Dar nu curajul individului 
de excepţie, ci curajul omului de rind, 
pentru care eroism înseamnă doar a-ţi 
face datoria. Vorba Mammei Agnese: 
«Vom face ce trebuie să facem». Pentru 
ea, atunci, a face ce trebuie să facă, era 
să-şi riște viaţa. Astăzi, pentru ea, a 
face ce trebuie să facă, ar fi fost să-şi 
crească nepoții. 


Rodica LIPATTI 


telex Buftea 


000 La Buftea, pe malul lacului, au 
inflorit trandafirii. Dar cine mai are ochi 
pentru ei? Nu apucă bine omul să 
termine un film, că altul i-a și luat locul 
în producţie. Uneori e vorba de unul şi 
acelaşi om. Regizorul Virgil Calotescu n-a 
avut încă premiera filmului Acasă (Casa 
4; scenariul lon şi Alexandru Brad) și a 
intrat în producţie cu un nou film — tot 
la Casa 4 — Ultima frontieră a morții 
(titlu provizoriu): evocare a tragediei petre- 
cute sub ocupaţia fascistă în satul Moisei. 
Scenariul: Nicolae Jianu. 999 Alte 7 filme 
au luat startul la începutul lunii mai. Pornind 
de la o idee din romanul «lon» al lui Liviu 
Rebreanu, Casa 5 îşi propune «o amplă 
monografie a satului ardelean în care desti- 
nul lui lon se va confunda cu drama ţără- 
nimii sărace». Scenariul: Titus Popovici. 
Regia: Mircea Mureşan. Cele două filme se 
vor numi: Blestemul pămîntului și Bieste- 
mul iubirii. 990 Figurile lui Nicolae Băl- 
cescu şi Avram lancu, ca prim-planuri ale 
evenimentelor revoluţionare de la 1848 din 
Moldova, Țara Românească şi Transilva- 
nia, conferă autonomie celor două filme, pe 
care le realizează regizorul Mircea Moldo- 
van, după un scenariu de Petre Sălcudeanu, 
la Casa 5: 1848 şi Munţii în flăcări. eee 
Despre Vacanţă tragică, film inspirat din 
«Nada florilor» şi alte povestiri sadovenie- 
ne (scenariul: Constantin Mitru, Casa 5) 
regizorul Constantin Vaeni spune că «nu 
va fi adresat doar tinerilor spectatori»... 
0909 Casa 1, care n-a uitat succesul boboci- 
lor în cele două anotimpuri, anunță: «o 
nouă comedie cu subiect din lumea satului 
contemporan». Ciocolată cu alune (sce- 
nariul: Vintilă Ornaru, Gheorghe Naghi, 
regia: Gheorghe Naghi). 99e Fotbal, ulti- 
mul din cele 7 noi filme (scenariul: Mircea 
Radu lacoban; regia Andrei Blaier — Casa 
4). Într-un oraş de provincie, în zilele noas- 
tre, o echipă de fotbal se află în. pragul 
retrogradării. Subiectul poate fi şi de dra- 
mă, dar și de comedie. Cum cronicile spor- 
tive sînt tot mai dramatice, mai patetice 
(«nimeni nu mai moare azi de ris, de plă- 
cere, pe teren și-n tribune», remarca nostal- 
gic Belphegor), regizorului Andrei Blaier 
i-a rămas cea de-a doua alternativă, chiar 
dacă în comedie, se află la... debut! eee 
Revanșa, Casa 5, a încheiat filmările la 
începutul lunii mai. Dar cum nu este pen- 
tru nimeni un secret ritmul în care lucrează 
regizorul Sergiu Nicolaescu, așteptăm cu- 
rînd premiera. 99e Cu o repeziciune demnă 
de titlu — Clipa — filmul Casei 5 a ars eta- 
pele şi iată-ne nevoiţi să consemnăm înce- 
perea filmărilor imediat după ce i-am anun- 
tat intrarea în producție. (Scenariul: Dinu 
Săraru. Regia: Gheorghe Vitanidis). Primul 
tur de manivelă a avut loc în comuna Slă- 
tioara (jud. Vilcea) în luna aprilie. Dintr-o 
distribuție impresionantă, reținem cîțiva 
interpreți: Violeta Andrei, Leopoldina Bălă- 
nuță, Margareta Pogonat, Olga Tudorache, 
Rodica Tapalagă, Vasilica Tastaman, 
Gheorghe Cozorici (rolul principal), Ema- 
noil Petruţ, Octavian Cotescu, Sebastian 
Papaiani, lon Dichiseanu, Sandu Simio- 
nică... Între oglinzi paralele (Casa 5; 
scenariul şi regia: Mircea Veroiu; imaginea, 
Călin Ghibu; costume: Hortensia Geor- 
gescu; decor: Ștefan Antonescu; director: 
Adrian Caracaş), filmează din plin, în 
București. În rolurile principale: Elena Albu, 
lon Caramitru, Ovidiu luliu Moldovan, Geor- 
ge Constantin. 99e Regizorul Şerban 
Creangă, împreună cu Nicolae Edulescu 
(decor), Lidia Luludis (costume) şi Florin 
Paraschiv (imagine), au început prospec- 
tiile şi, odată cu ele, lupta cu stilpii de tele- 
graf, cu betonul, asfaltul şi antenele de 
televizor, care n-au, desigur, ce căuta în 
atmosfera anului 1905, în care se petrece 
acţiunea filmului «Speranța» (Casa 3; sce- 
nariul: Mihai Creangă, lon Pavelescu, Şer- 
ban Creangă). 999 La sfîrşitul lunii aprilie, 
plutea pe Dunăre, între Măcin şi Ghecet 
(Brăila), un vapor de epocă. Pe -covertă, 
printre doamnele cu umbreluţe și dantele 
de la începutul secolului trecut, un tînăr 
scruta visător țărmul... Pentru cei care, la 
rîndul lor, au privit scena de pe mal, le sîn- 
tem datori o explicaţie. Se filma momentul 
întoarcerii în patrie a lui Teodor Diamant 
(interpretat de Adrian Pintea, student la 
I.A.T.C.), una din secvențele filmului Co- 
muna din Scăieni (Casa 1, scenariul 
Florian Avramescu, Nicolae Dragoş; regia: 
Savel Ştiopul). În alte roluri vor apare: 
Elena Albu, Cornel Revent, Liviu Ciulei, 
Vasile Niţulescu, George Mihăiţă, Aristide 
Teică, Romeo Pop, Florin Vasiliu. 999 La 
începutul lunii mai au început, în Maroc, 
filmările la Braţele Afroditei (scenariul: 
loan Grigorescu; regia Mircea Drăgan). 
Reamintim că filmul este o coproducție a 
Casei 5, cu cinematografia marocană şi că, 
deci, alături de actorii români (cel puţin în 
telex să dăm prioritate femeilor): Violeta 


Andrei, Florina Cercel, loana Drăgan, Mir- 
cea Albulescu, Radu Beligan, Amza Pellea, 
Dem Rădulescu, George Mihăiţă, Jean 
Constantin şi Alexandru Repan. vor apare 
și actori ai țării gazdă. R. PANAIT 


Producţie a studiourilor italiene. Scenariul: 
Nicola Badalucco, Giuliano Montaldo — după ro- 
manul Renatei Vigano distins cu premiul «Viareggio» 
— 1949. Regia: Giuliano Montaldo. Imaginea: 
Giulio Albonico. Muzica: Ennio Morricone. Cu: 
Ingrid Thulin, Stefano Satta Flores, Michele Placido. 
Aurore Clement, Ninelto Davoli, Eleonora Giorgi, 
Johnny Dorelli. Massimo Girotti. 


balansate de plusul unui elan pus în slujba 
înnoirilor, elan necontaminat de coruptie 
sau blazare. Acest fragil echilibru dintre 
un plus și un minus de ordin structura! 
va fi tradus în termenii unor înfruntări fier- 
binţi din realitatea concretă. Noul secretar 
se va afla astfel în fața unui examen de 


14 


Producţie a studiourilor poloneze. Scenariul 
Ryszard Gontarz. Regia: Bohdan Poreba. Imagi- 
nea: Kazimierz Madejski. Muzica: Piotr Figiel. 
Cu: Tadeusz Borowski, Alicjia Jachiewicz, Maria 
Klejdysz, Malgorzata Rogacka-Wisniewska, Zdris- 
law Klucznik 


https://bibliotica-digitala.ro 


filmele poetului 


«Fă-ţi bagajul şi hai acasă», 
este sraza-cheie a filmului 
atit de optimist intitulat 
E atit de aproape fericirea 
şi simbolizează grija pe care 
generaţiile mai cărunte tre- 
buie s-o aibă pentru zbur- 
dălnicia şi lipsa de experienţă a celor ti- 
neri. Cu E atit de aproape fericirea al lui 
Andrei Cătălin Băleanu și Septembrie al 
lui Timotei Ursu, cinematografia noastră 
iși îndeplineşte obligaţia de a se ocupa în 
sfîrşit, de iubirile şi neliniştile tinerilor, 
abandonează în sfîrşit, dar cit a durat, dra- 
mele femeilor coapte şi bărbaţilor prea 
interiorizaţi. Tema acestor filme e una 
dintre cele mai importante și mai riscan- 
te — nevoia omului de fericire şi capaci- 
tatea omului de a o realiza. Chiar dacă 
aceste filme nu conţin nici măcar în ger- 
men riscul capodoperei, prin problema- 
tica lor, sînt bine primite. 

Ca romancier salut acest efort, deși cred 
că realitatea oferă surse de poezie și de 
conflict mult mai pregnante. În scenariile 
cinematografice șablonul, prejudecata se 
instalează cu o rapiditate uimitoare. De 
dragul peisajului și al rafinamentelor fil- 
mice, regizorii şi scenariștii sacrifică ade- 
vărul. Realizarea artistică s-ar părea că are 
tocmai în adevăr, dușmanul cel mai neîn- 
duplecat. Realitatea este într-adevăr în- 
genuncheată şi spectatorul rămîne în cele 
din urmă numai cu amintirea unor cadre 
reușite. Manierismul bintuie cu energia 
vînturilor care vestesc venirea iernii. Li- 
toralul a devenit pentru regizorii noștri 
singura sursă de poezie, acolo personajele 
se iubesc, se revăd, consimt la amor și 
tot sub protecţia brizei marine, se despart 
iremediabil. Desigur, nu valurile înspuma- 
te ale Mării Negre ne deranjează prea mult. 
Oricit le-am vedea, oameni sintem, tot- 
deauna ne vor emaoţiona, doi tineri care îşi 
declară amor în asemenea împrejurări to- 
pografice favorabile. Recunosc cu senti- 
mentul celei mai înalte răspunderi, că o de- 
claraţie de amor, care are în spate autori- 
tatea valurilor înspumate ale mării, e mai 
convingătoare, mai dramatică, mai aproa- 
pe de iluzia eternității, decit cea făcută, hai 
să zicem, în faţa intrării unui bloc din car- 
tierul Balta Albă. E ciudat că tocmai în 
lumea atit de vastă și de imprevizibilă a 


cartea de film în lume 


Régis Bergeron, un cunoscut publicist 
francez care a fost mulţi ani de zile redactor 
la «Ce Soir», «L'Humanité», «Lettres fran- 
caises»,a avut îndrăzneaţa idee de a scrie 
o istorie a cinematografiei chineze. Îndrăz- 
neală mai ales pentru Franţa, unde o ase- 
menea încercare reprezintă operă de 
pionierat. Cartea (volum apărut la Editura 
Alfred Eibel, Lausanne) pe care a publi- 
cat-o recent, în martie 1978, și pe care a 
intitulat-o «Cinematogratia chineză» (tom 
1,1905— 1949), este rezultatul unor cercetări 
serioase întreprinse mai întii timp de doi 
ani, între 1959—1961, cînd autorul a lucrat 
la editura de limbi străine din Pekin și a 
predat acolo cursuri de franceză la univer- 
sitate, cercetări continuate apoi cu prilejul 
a diverse călătorii efectuate ulterior în 
Republica Populară Chineză. Împărtăşin- 
du-i încă în 1960 lui Georges Sadoul proiec- 
tul de a scrie o carte pe această temă, res- 
pectatul şi reputatul critic francez îi răs- 
pundea lui Bergeron: «Bravo,pentru ideea 


Fă-ţi bagajul și hai acasă! 


iubirii, bătrînul manierism s-a instalat atit 
de trainic. Aceste poveşti de dragoste au 
in ele ceva bătrin și ursuz și acești îndră- 
gostiţi poartă, după convingerea mea, nişte 
scufii de noapte, au în suflet reumatisme 
pe care n-au tăria de a le declara. Sint de 
fapt, aceste personaje, nişte bătrîni cu ha- 
late și papuci, cu ticuri și bicarbonat, care 
încearcă zadarnic să se deghizeze în tineri. 
Fericirea este vocaţia fundamentală a omu- 
lui și ea nu poate fi o problemă. Or, în 
multe din filmele noastre, asistăm la o di- 
lemă curioasă, personajele se întreabă dacă 
vor sau nu să fie fericite. Unele vor să fie, 
altele nu vor să fie, de la caz la caz. Asis 
tăm la o imagine simplistă asupra fericirii, 
atit de simplistă încit orice nenorocire ti 
se pare un balsam și un pas înainte. 


Am învăţat cu toţii de la Shakespeare că 
fericirea este totuna cu adevărul, că nu 
există emoție şi miracol fără o înţelegere 
ştiinţifică asupra lumii. Eroii filmelor noas- 
tre caută o fericire sintetică, nu confundă 
fericirea cu adevărul. Ca să fiu mai exact, 
reproșez filmelor cu această temă, o lipsă 
de intelectualitate, de înălțare. Cine a găsit 
adevărul, cine s-a dăruit societăţii şi oame- 
nilor, nu-şi mai pune problema fericirii, nu 
mai cerșeşte zimbete tandre, nu mai vi- 
sează revederi spectaculoase. Numai la 
lumina adevărului se poate vedea chipul 
fericirii. «Fă-ţi bagajul şi hai acasă» este 
o frază rezonabilă, însă nu rezolvă pro- 
blema. 


Teodor MAZILU 


Da, tovarăși! Fericirea e vocația omului! 
(Diana Lupescu în E atît de aproape fericirea) 


de a scrie o carte despre cinematografia 
chineză. Mă va elibera de o remuşcare» 
Totuşi, în a sa «Histoire du cinéma mondial» 
(ediţia din 1973) stabileşte o filmogratie 
succintă. Însă pentru alți istorici ai cinema- 
tografiei mondiale, cinematografia chineză 
rămine o mare necunoscută. 

De aceea această primă parte a unu 
ciclu — ce va cuprinde, se pare, trei volu- 
me — realizat de Regis Bergeron umple 
un gol remarcat, dacă ne gîndim și la faptul 
că singura istorie pe această temă a apărut, 
în 1963, în China, în două volume. 

Golul remarcat e un gol de cunoștințe. 
Aflăm, astfel, că în China s-au produs pînă 
acum peste 2 000 de filme! Cifra e surprin- 
zătoare dacă ne gindim că ea se referă la 
o țară altădată semi-colonială şi semi- 
feudală, unde vicisitudinile istoriei au de- 
terminat o rămînere în urmă considerabilă 
a tehnicii. Prima proiecţie de filme în China 
a avut loc, cum era și firesc, în oraşul cel 
mai industrializat, în metropola comerțu- 
lui, Shanghai. Data: 11 august 1896. Filmul 
era înserat într-un spectacol de varietăți, 
între un număr de perstidigitaţie și un foc 
de artificii, ceea ce indică o atitudine nu 
tocmai plină de respect la adresa acestui 
nou venit, filmul. Dar nu e mai puțin adevă- 
rat că proiecția chineză avea loc numai la 
opt luni după prima proiecție mondială, 
din 28 decembrie 1895, a fraților Lumière. 

Nu e neinteresant de amintit că filmul avea 
în China un strămoș, celebrele umbre chi- 
nezești, care se numesc dianying, adică 
umbre electrice! Umbrele chinezești, pro- 
iectate pe un ecran de mătase albă, decu- 


pate mai întîi din hirtie, iar apoi din piele- 


de măgar, ciştigaseră favorurile publicului 
încă de pe vremea împăratului len-tsung 
(1023—1056) grație povestitorilor care le 
foloseau în viață pentru a-şi ilustra istori- 
sirea episoadelor «Romanului celor trei 
împărați». Acest gen de spectacol, a cărui 
popularitate va dura timp de nouă secole, 
va pregăti cariera cinematogratului de as- 
tăzi în China. 


Umbrele chinezești, decupate cu foar- 
fecele, nu cu cuțitul, şi puse în mişcare cu 
ajutorul unor fire foarte fine în bilciuri, 
în mici barăci ridicate la răspintie cu prile- 
jul Noului an lunar sau de ziua sărbătorii 
Lanternelor, erau la început create de trupe 
alcătuite de 6—12 animatori pentru ca, mai 
tirziu, în secolul al 19-lea, să intre în săli 
specializate (numai Pekinul număra atunci, 
30 teatre de umbre). 


r 


https://biblioteca-digitala.ro 


Părăsind «umbrele electrice» care, dacă 
nu fac parte din istoria cinematografiei 
chineze, pot fi considerate ca aparținind 
preistoriei sale, volumul aşează la locul 
cuvenit primul film chinezesc realizat în 
toamna anului 1905 de nişte modeşti foto- 
grafi. Cum au izbutit să-şi procure o ca- 
meră de luat vederi franțuzească şi peliculă 
germană pentru a turna acest scurt-metraj, 
rămîne un mister neelucidat. Interesant e 
titlul filmului, Asaltul muntelui Ting- 
kiun, dar şi mai interesantă e sursa de 
inspiraţie, Opera din Pekin, cea mai popu- 
lară și mai veche formă de teatru din China. 

Următoarele pelicule sînt tot fragmente 
din spectacolele operei din Pekin, docu- 
mentare de scurt-metraj, comedioare pre- 
sărate cu tarte de frişcă. Dar, în 1913, o altă 
dată ce merită a fi reţinută, apare primul 
lung-metraj, Un cuplu potrivit, realizat 
de Ceng Ceng-tsin, o veritabilă satiră la 
adresa sistemului feudal! al căsătoriei (fe- 
meile erau obţinute prin troc!). Un amănunt 
pitoresc: rolurile feminine erau interpretate 
de bărbaţi în travesti. 

Între 1926—1930 nivelul calității filmelor 
nu era. prea ridicat. Cifra atinsă în 1926, 
70 filme produse într-un an la Shanghai, 
nu va mai fi egalată în anii următori, însă 
vor apare noi regizori interesanţi şi se vor 
forma noi actori de cinema care vor avea 
un cuvint greu de spus în evoluția cinemato- 
grafiei naţionale. 

Evenimentul cel mai important în 1930 îl 
constituie apariția primului film sonor Cîn- 
tăreața Hong, întruchipată de celebra ve- 
detă de pe atunci, Butterfly Wu. Era o melo- 
dramă care dura trei ore şi care, cu toate 
impertfecţiunile sale tehnice, a avut un 
succes enorm în întregul continent asiatic. 

În 1933 apare primul film revoluţionar, 
Torentul sălbatic, care reprezenta un nou 
punct de plecare în cinematografia naţio- 
nală şi care a stirnit discuţii furtunoase, 
rodnice însă. 

Între 1933 şi 1936 apar filme de un nivel 
superior, iar într-un singur an, 1935, se 
produc 100 de filme. Se îmbunătățiseră 
considerabil procedeele tehnice, frumuse- 
tea muzicii și a fotografiei impresionau, 
deși China cunoscuse războiul şi ocupatia 

„străină. - 

Primul volum al lui Bergeron, conţinind 
numeroase date şi comentarii extrem de 
instructive care încadrează cercetarea cine- 
matografiei chineze — în ansamblul isto- 
riei poporului chinez — se opreşte la aceas- 


Si apei oaia lon MIHĂILEANU 


«Dez-estetizarea» 


Ultima şedinţă din aprilie a Clubu- 
lui săptăminal al criticii de film (amfi- 
trioni ai lunii D.I. Suchianu şi Cristina 
Corciovescu) a fost dedicată unei teme 
de psiho-sociologie a publicului, pro- 
pusă de o apreciată cercetătoare în 
acest domeniu, Ştefana Steriade. 

Ceea ce a dominat în referat și dis- 
cuţii (Nina Cassian, Silvian losifescu, 
Ecaterina Oproiu, Tudor Caranfil, Pa- 
vel Cimpeanu, Victor-Ernest Maşek, 
Manuela Gheorghiu, Henri Wald, 
Al. Stark, Radu Ciomponeriu) n-au 
fost atit considerațiile cu caracter apli- 
cativ sau evidențele cifrice, cît un ter- 
men pus în circulație de reterentă: 
«dez-estetizarea». 

Ar fi vorba de tendința unei părți 
a publicului spectator de a discuta fil- 
mele nu în termenii consacraţi ai este- 
ticii, ci prin prisma elementelor anec- 
dotice sau morale. Demonstrația s-a 
sprijinit îndeosebi pe un sondaj efec- 
tuat printre telespectatori, de către 
foarte meritoriul serviciu de resort al 
Televiziunii, privind filmele transmise 
sau retransmise pe micul ecran şi sin- 
tetizînd citeva sute de chestionare cu 
referire expresă la două producții stră- 
ine: Zorba Grecul de Michael Caco- 
yannis şi Marile familii de Denis de 
La Patelliăre. 

Fără a fi surprinzătoare, d 
tate în cadrul acesta binever 
cuţii ni s-au părut în asemenea mă- 
sură de ord î 
amator intr-ale s 
spune că n 
prea sistem 
tru spectato 


cercetarea u 
ciale pe care 


aprecierea 
unui anumit 
tului, a an 
drul u 

tuat (ocaz 
sute se 
ce-mi pre a 
credeam 


Valerian SAVA 
15 


Filmul, document al epocii 


filmele | 
vremii noastre j 


Un coșmar care începe 
dintr-o dată, din nimic 


«Un film calm» — aşa ţine sà se 
anunţe, perfid desigur, Un fiuture pe 
umăr, realizat de două personalități 
ale cinematografiei franceze: regizorul 
Jacques Deray — autorul Piscinei, 
al lui Borsalino, succese nu numai de 
casă, ci si de critică, impunind un «sti 
Deray» sinonim cu o anumită rigoare şi 
gravitate in actul artistic — şi scenaristu 
Jean-Claude Carrière, gag-man pro- 
digios, consacrat cu Viva Maria al lui 
Malle. Un fiim calm, cu un erou normal, 
nici polițist, nici gangster, un om ca 
toți oamenii, un marinar în escală la 
Barcelona, fericit să-și petreacă Im- 
preună cu soția lui, trei zile agreabile, 
pe uscat. Dar — fără «dar» nu există 
artă — de cum coboară pe pămint, 
omului i se petrece un incident minor, 
el pur și simplu deschide o ușă, vede 
ceva, o închide și întreaga lui viaţă se 
întunecă și se schimbă. Omul e aruncat 
într-un univers tot mai greu de înțeles, 
fără a fi fantastic, cu personaje în carne 
şi oase, deloc supranaturale, şi coșma- 
rul e gata. Destinul i se schimbă o dată 
cu morala, cu caracterul. De ce? Nu se 
ştie. Din nimic. Dintr-o imagine esen- 
țială. ideea trimite imediat la Kafka, la 
Camus, acel din «la Chute» — nuvela 
care a schimbat, poate ca nimeni alta, 
optica literaturii contemporane asupra 
banalului și normalității, surse drama- 
tice viguroase în crearea acelei insecu- 
rități emoţionale a omului zis modern 


Document: 
tunelul 
timpului 


Apele vremii peste chipul celei mai 
celebre stele a baletelor acvatice 
din anii "40 — Esther Williams 
(Vezi nota de la «Carnet de lucru», 


pag. 17) 


a devenit- 
un artist 


excepțional», = 


afirmă 

cei mai 

serioși 

regizori 
j2 


hronicul 
vîrstelor 


Bolek, Lolek 
şi Phileas Fogg 


Mici şi voinici cum sint cunoscuţi 
în mai toată lumea, de un farmec rar 
întiinit, cei doi puștani polonezi, Bolek 
şi Lolek, sint mai bătrini decit fi arată 
chipul. Ei au apărut pentru prima oară — 
ca eroi de serial lp scurte episoade de 
cite 10—15 minute, aşa cum i-aţi văzut 
nu o dată în «O mie și una de seri» — 
în anul 1963. Din 1963 pină în 1978 — 
citi ani sint? Exact 15 ani, virsta cind, 
în Jules Verne, băieţii sint căpitani de 
vas şi iau pe umeri lumea. Ajunşi la 
virsta julesverniană, Bolek şi Lolek au 
intrat şi în universul francezului genial, 
tăcind cunoştinţă cu domnul Phileas 
Fogg. excentricul milionar englez des- 
pre care domnul Jules Verne a scris 
o carte deajuns de cunoscută printre 
adulți «Ocolul pămintului în 80 de zile». 
Organizatori destinelor şi călătoriilor 
lui Bolek şi Lolek au ajuns la concluzia 
că nu numai Jules Verne e nemuritor, 
dar şi Phileas Fogg. Ca atare — cei doi 
puştani se vor Imbarca într-o lungă 
călătorie, prima lor lungă călătorie, pen- 
tru a cuceri premiul pe care venerabilul 
Fogg î acordă celor care vor reuși să 
facă ceea ce a tăcut el: un ocol al lumii. 
Acesta e subiectul primului lung-me- 
traj cu Bolek și Lolek, dezvoltat de «tatăl 


«Fluturele pe umăr» e un gag al lui 
Carrière, un gag straniu (nu la toate 
gag-urile, «e de ris») şi defineşte un 
personaj episodic, un individ fermecă- 
tor, care poartă pe umăr un fluture pe 
care-l mingiie din cînd în cînd, vorbin- 
du-i, Un simbol? Carrière susține că 
fiecare poate alege — fluturele acesta 
poate însemna şi un refugiu al omului, 
o ocrotire a sa sau semnul unei amenin- 
țări oculte. Tot acest univers de fantas- 
me și angoase — tipice pentru o lume 
bintuită de o criză profundă răsfrintă 
într-o nesiguranţă a fiinţei — iși găsește 
o întruchipare șocantă într-un actor 
de mare vigoare realistă, Lino Ventura. 
Trebuie spus că pină la acest scenariu, 
Ventura nu lucrase timp de doi ani, re- 
fuzind vreo 60 de roluri. Fluturele pe 
umăr i-a plăcut şi l-a acceptat imediat, 
uimind producătorii care nu se aştep- 
tau ca omul unui asemenea «tip», bătut 
în piatra atltor filme de aventuri şi po- 
lițiste, cu subiecte şi lovituri tari, va 
accepta rolul unui om normal într-un 
film calm; ori, Ventura se pare că se 
săturase de vechea- lui imagine, de 
vechile subiecte şi scheme violente, 
visind la o dramă a banalului, la marile 
complicații ale omului simplu prins în 
infernul normalului şi al ordinei de zi 
cu zi, acolo unde violența supremă ră- 
mine aceea «fără de singe» (Brecht) şi 
anume: violența inegalităților sociale. 
Această violență asigură drama cea 
mai adincă, cea mai realistă a societă- 
ţii occidentale. Ventura — să uităm că 
ultimul său film important a fost «un 
Rosi»? — «s-a aruncat fericit, complice 
în aventura filmului meu», susține De- 
ray. «Lino, o dată cu trecerea anilor, 
cu îmbogățirea experienţei, a devenit 
un actor excepţional. Şi e formidabil, 
pentru un regizor, să lucreze cu artiști 
ca el, sau ca Delon, care nu numai 
că-ți dau imaginea dorită de scenariu 
dar îți aduc ceva în plus, din ei, necu- 
noscut. Aceasta e o minunel» 


lor», regizorul Vladislav Nehrebecki, 
împreună cu scenaristul neclintit la 
cîrmă, Leszek Mech. Adevărul e că 
autorii nu au folosit decit motivul prin- 
cipal al cărţii, doar ca bază de decolare, 
pentru o muncă originală întinsă de-a 
lungul a trei ani de zile. Cum spune 
regizorul, «ne-am menținut în norma 
de timp necesară unei asemenea între- 
prinderi»: Walt Disney a lucrat la «Albă 
ca Zăpada», Inainte de război, patru 
ani, iar la «Frumoasa din pădurea ador- 
mită», cinci. Două sute cincizeci de 
personaje apar în Marea călătorie a 
lui Lolek şi Bobek și pentru individua- 
lizarea fiecăruia s-a lucrat intens, nu 
chiar o zi pe săptămină... S-au efectuat 
peste 60 000 desene, fără a socoti sce- 
nografia din planul doi. Într-o scenă 
ca «Bobek, Lolek şi cei 40 de hoți», 
fiecărui tilhar i s-a dat dreptul la o 
mişcare bine definită>.- la gindiţi-vă 
numai la scena astal» —'ne îndeamnă 
Nehrebecki. Ne gindim şi într-adevăr 
închidem ochii... Plus că a mai apărut 
un nou personaj de primă mărime, lere- 
mia, un fel de personaj negativ dar 
deloc detestabil, un tip care pune beţe-n 
roate eroilor dar îi şi stimulează căci — 
după cum se ştie — cu cht piedicile sint 
mai mari, cu atit infringerea greutăților 
te face mai fericit. la să înveţe copiii 
de mici şi chestia asta atit de adevărată. 
Desenatorii au găsit pentru chipul lui 
leremia trăsăturile scenaristului 
Leszek . Mech — fiindcă, la drept vor- 
bind, cine face mai multe mizerii eroilor 
decit scenaristul? Găselniţa a fost atit 
de bună incit se pare că leremia îi va 
însoţi pe Lolek şi Bobek şi în noile lor 
aventuri în cosmos. Spre bucuria noas- 
tră, inspirația confraţilor polonezi e 
nesec 


https://biblioteca-digitala.ro 


cronica 
musicalului 


em 2am 


Film- disco? 
Ce-i aia un film-disco? 


Febra de sîmbătă seară s-ar fi putut 
declara un super-film, numai că în vocabu- 
larul la modă de peste ocean nu se mai 
spune «super». De ce? Așa. Nu mai e fru- 
mos. Nu mai e șocant. «Super» e demodat. 
Febra de simbătă seară e însă primul 
film-disco. Ce-i aceia un film-disco? Nu 
ştie mai nimeni şi nu-i ruşine şi nici cu 
supărare, nu se moare din asta, totu-i 
să se «moară» după un bilet, să se depă- 
șească recordurile de Incasări stabilite 
de Fălci, Rocky, Războiul stelelor, că 
de explicat vi se va explica: un film-disco 
e un film care concurează discoteca. Toată 
muzica lui vine din ceea ce se dansează 
într-o discotecă. Scenariul — ca formulă — 
trebuie să aducă eroii într-o discotecă, 
banda sonoră e asigurată. Subiectul e 
un cocteil al tipologiilor de succes sigur, 
de la West Side Story pină la Rocky, 
piperat cu expresiile unui dialog «verde», 
argotic, vulgar dar adevărat, lansat de 
Love Story. Mediul (descris de «aparat» 
cu febra documentarului) e proletar, sărac, 
devorat de şomaj — o familie italiană din 
New York, cu tată fără de lucru, mamă 
acaparatoare, frate-preot, avind ca erou 
principal un tinăr şef de «bandă veselă», 
solidă, pentru care dansul e ca boxul lui 
Rocky, iar dancing-ul e vechiul saloon al 
westernului. Sinteză perfectă. Băiat inte- 
ligent, peste media grupului, plin de viaţă, 
violent cu măsură, revoltat aşa şi-așa, 
dansator însă formidabil, trup de pisică, 
privire uşor feminizată — eroul ar vrea să 
aibă ca model ideologic rebelul fără cauză 
al lui James Dean, dar pînă acolo, pînă la 
James Dean — zice critica — John Travolta 
mai are un drum. (John Travolta e numele 
artistului, nu al eroului din film, dar se poa- 
te şi invers). Dar de dansat, tipul se pare 
că-l tale pe James Dean. Altfel, în finalul 
său, filmul nu propune nici o rebeliune. 
Doar un nou cuplu — altul decit în Love 
Story sau în filme cu fete date dracului 
care fac fite pudice sau invers, cu fete care 
discută toată ziua de dragoste, fiindu-le 
© frică teribilă de fenomen. Fata de aici 
recuperează imaginea unei respectabilități 
simpatice, nici prea-prea (virtuoasă), nici 
foarte-foarte (vicioasă, sau invers). Mora- 
litatea americană e salvată cu grijă, oricit 
se străduiesc fraţii Gibb — celebri Bee 
Gees, aranjorii muzicii disco — să arunce 
lumea-n aer cu vorbe și sonuri. Muzica e 
una, imaginea e alta. Contormismul final 
e bine subliniat de un critic care ne asigură 
că «în următorul film-disco, mireasa va fi 
îmbrăcată în alb»... 


lată-l pe James Dean. Rebelul fără 

cauză continuă să obsedeze debu- 

tanții — ultimul, John Travolta, 

dansator admirabil, ar vrea să-l imi- 

te, ca joc, ca duh. Critica spune că 

pină la Dean mai are un drum 
destul de lung 


Documentul.sursă a filmului 


carnet 
de lucru 


@ La cel de al doilea festival interna- 
tional al filmelor de amatori, desfășu- 
rat la Hiroşima, sub deviza: «Pacea și 
demnitatea umană», marele premiu al 
Ministerului Afacerilor Externe al Japo- 
niei a fost acordat Cineclubului Arma- 
tei populare bulgare din Plovdiv, pen- 
tru lung-metrajul Miine, războiul va 


Aceşti oameni 
frumoşi şi sănătoși, 
aruncați în scenariile 
acelea nebune. 

Sau: 

Geneviève Bujold 
filmează P) 

în Coma 


lua sfîrşit Preşedintele juriului: cele- 
brul regizor japonez Kaneto Shindo. 

e Nici nu se putea altfel... Au apă- 
rut, în sfirşit, scenarii avind ca subiect 
grefele de organe umane, traficul cu 
asemenea organe, lupta între gang-urile 
medicale specializate în acest sens. 
Geneviève Bujold începe lucrul la un 
film numit, într-un cuvint, Coma. Jean 
Yanne — comedian! — se aruncă într-o 
luptă pe viață și pe moarte (dar mai 
ține această expresie în asemenea ca- 
zuri speciale?) între grupuri bine inar- 
mate şi pregătite să pună mina pe co- 
mori fabuloase ca inimile, rinichii, fica- 
tul, splinele celor «duși»... Greta de 
creier, după cum s-a anunţat la timp, 
nu se poate realiza. Ce bine! 


@ Elisabeth Taylor trece, din 1978, 
și pe micul ecran. Ea va apare într-o 
reluare după un fost mare succes al 
lui lrene Dunne, Vrabia de pe Ta- 
misa. Elisabeth Taylor va fi acolo re- 
gina Victoria a Angliei, la 70 de ani. 
Rol de compoziţie. De curind, actrita 
a împlinit — fără a face vreun secret 
din asta, ba dimpotrivă — 46. 

@ Celebra artistă-înotătoare ameri- 
cană Esther Williams, steaua baletelor 
pe apă din anii '40, tace de aproape 
două decenii. Ea nu mai acordă inter- 
viuri, nici măcar autografe miilor ei de 
admiratori. Din cînd în cînd ea le tri- 
mite cărți poştale pe care este impri- 
mată această propozitiune: «Da, con- 
tinui să înot. 


Elisabeth 
Taylor 
din nou 

pe culmile 
succesului, 

în Mică serenadă. 
Un rol 

viitor: 

regina Victoria 
a Angliei! 

De la 
Cleopatra — 
nu e decît 

un pas... 


Record doborit! 


În numărul trecut, am rel 
noua vedetă americană, Farra 


artista nr. 1 a continentului,ca popular 
și farmec. Din scrupul informațional, 
buie să revenim şi să anunţăm că 
depășită. Farrah Fawcett Major — 
record naţional! — a fost detro 
săși a părăsit filmările serialulu 
adus notorietatea: Nostime femei — 
detective de șoc care fac conc 
Mannix și Columbo. Problema f 
cine-i va lua locul, căci fără 
fi dus de-a dura. Două ca 
îndreptățite — cele două part 
„pe platou: Kate Jackson si m 


+ 


t despre 
Fawcett 
Major, socotită de unele sondaje drept 


Două candidate la titlul de «cea mai 
populară actriță a Statelor Unite», 
«cursă» care are loc în fiecare primă- 
vară şi al cărei rezultat e valabil 
pină-n vară: Jaciyn Smith şi Cheryl 
Tiegs. A învins — «de-un scurt cap». 
cum se zice — a doua. Cîștigătoarea 
n-are deocamdată nici ua fim impor- 
tant, la activ. E însă o formidabilă 


profesiunea: 
cineast 


A gîndi la Tolstoi = 
a-ți regîndi viața 


Igor Talankin — unul din regizorii 
de intiia mărime a «noului val» din cine- 
matografia sovietică — se află în fața 
unei experiențe capitale pentru cariera 
sa: ecranizarea nuvelei lui Tolstoi, «Pă- 
rintele Serghei» (în rolul titular: Serghei 
Bondarciuk), nuvelă de bătrineţe a tita- 
nului, de mari complicaţii filozofice, de 
o înălțime a umanului rareori atinsă în 
literatura lumii: 

— “Părintele Serghei — comentează 
Talankin — a fost scrisă în anii cînd 
Tolstoi îşi dezvolta ideile asupra «flui- 
dității» caracterului uman, asupra uimi- 
toarei capacități a omului de a se per- 
fecționa, prin căderi şi înălțări, reîn- 
viind moral printr-un catharsis. «Omul 
e fluid» — spunea Tolstoi — şi el a 
dovedit asta, în nuvelă, cu precizie și 
putere de convingere, laconic, într-un 
complex de meditații și îndoieli cu atit 
mai acute cu cît, ajuns la bătrinețe, 
scriitorul era devorat tocmai de aceste 
probleme, ale vieții și morţii, ale existen- 
tei, ale vocației umane. El ajunge la 
concluzia că omul este inimitabil. Pe 
de o parte, fiecare e un punct microsco- 
pic în univers; pe de altă parte — tot 
universul se concentrează în fiecare om. 
Această situaţie: a omului în univers 
îl tulbura adînc şi ea nu poate lăsa indi- 
ferent nici pe artistul de azi... De aceea 
nuvela lui Tolstoi nu e o etapă oarecare 
în cariera mea. Pur și simplu, în viața 
fiecărui artist, vine o clipă cînd el trebuie 
să vadă ce-a făcut cu ochii altuia, cu o 
privire proaspătă, să plece de pe noi 
poziţii, să se gîndească la rostul anilor 

A trăiţi. Aceste gînduri nu sînt totdeauna 


vesele și optimiste — iată pentru ce 
Tolstoi reprezintă în ce mă priveşte, nu 
un bilanţ, ci descoperirea unor noi ori- 
zonturi. Lucrind la Părintele Serghei — 


eu îmi revăd toată viaţa...» 

Şi poate că prin această expresie 
finală, Talankin a spus totul despre 
sine și filmul său. 


Serghei Bondarciuk în Părintele Serghei, după Tolstoi, 
cel care susținea inflexibil că «omul este inimitabil» 


https://biblioteca-digitala.ro 


Smith. 500 de milioane de te 
zic tot sondajele — a 
această Smith, să fe 

au apărut alte sondaje, şi m 
Smith ci Chery! Tiegs ar 5 er 
rătoare creatură din Am 

girl ale cărui poster-uri se w 
decit cele ale lui Farrah, 
sportiv, californian care a 

din 4 martie 1978 a pr 
«Time» sub titlul: «Proto 

Nici un producător nu sej 
asemenea date financiare, mai 
decit orice criterii artistice. Che 
pînă mai ieri reclamă pentru 
numi «bronzol» — e noua ca 
ricană a popularității. Facem curenta 
tificare. 


Rubrica 
«Filmul, document al epoci — 
Documentul, sursă a fiimulu» 
este realizată 
de Radu COSAȘŞU 


Se filmează: 


© Noua învățătoare — este filmul 
regizorului Valeri Donskoi, realizat pe 
platourile Mosfilm cu Jana Prohorenko 
în rolul titular. Este povestea unei învă- 
țătoare trimisă la o şcoală sătească unde 
ceilalţi nu-i spun pe nume, ci doar «cea 
nouă» și apelația aceasta vorbește de 
ajuns despre atmosfera în care eroina 
Janei Prohorenko trebuie să se inte- 
greze. - 

@ Qrașul femeilor sau poate într-o 
tălmăcire mai felliniană, Cetatea ma- 
| troanelor (sau cine ştie ce prefaceri 
va mai cunoaşte atit ca titlu cit şi din 
punct de vedere al conținutului scena- 
riul pe care Fellini îl anunță ca nouă 
inspirație a sa) are, ca mai toate filmele 
de pînă acum ale marelui regizor ita- 
lian, dificultăţile de rigoare care con- 
tribuie- la legenda autorului: aminări, 
certuri cu producătorii, discuții penibile 
asupra bugetului (Fellini argumentează 
că nici n-ar putea fixa un buget la debu- 
tul filmărilor, întrucit inflația în ţara sa 
este atit de galopantă incit pină la in- 
cheierea lucrului pe platou sumele a' 
putea să se dovedească ridicol de mici). 
Cu toate aceste evenimente care Înso- 
esc de fiecare dată anunţarea unui nou 
im de Fellini, lumea cineaştilor, a cine- 
fililor şi a simplilor spectatori așteaptă 
cu nerăbdare noua «privire felliniană» 
asupra lumii, 

e Pe piatourile studioului Koliba 
de la Bratislava se află în turnare un 


film polițist provizoriu intitulat Apa- 

rențe. Regia îi aparţine lui M. Hornak. 

În principalele roluri apar Bozidara Tur- 
_zonovova şi Karel Machata. 

0 Fuga la Varennes, titlul noului 
tiim al lui Jean Claude Brialy îi are ca 
interpreţi de frunte pe Brigitte Fossey 
și Bruno Cremer. Cea mai mare parte 
a filmărilor sînt prevăzute a se desfă- 
şura la Paris şi în împrejurimi. 

€ Meteor, un film de acțiune care se 
petrece în cea mai mare parte pe stră- 

zile New York-ului şi cunoaşte momen- 


ecrane. E] este în prezent directorul 
Casei de cultură din Reims. Dar cum 
se știe, nici o autoexilare de platouri 


Robert Hossein n-a apărut demult pe | 


nu durează prea mult... 


tul său culminant într-un tunel -al me- 
troului, cu un vacarm apocaliptic, din 
care Natalie Wood şi Sean Connery 
încearcă să scape nevătămaţi. ŞI bine- 
ințeles că vor scăpa,pentru că ei doi 
trebuie să ducă lucrurile la bun sfirşit 
în această palpitantă poveste cinema- 
tografică, al cărei final trebuie totuși 
să fie relaxant. - 

e Mărturia „în regia lui Jean Pierre 
Mocky, film afiat în lucru pe platourile 
franceze, n-ar atrage atenţia, poate, 
asupra lui prea mult, dacă distribuţia 
anunțată n-ar îi atit de sonoră! Michèle 
Morgan (care s-a decis să revină pe 
platou... doar pentru acest film) şi Al- 
berto Sordi. 

© California Suite — o comedie de 
mare succes pe Broadway este pe cale 
de a deveni film, în regia lui Herbert 
Ross, cu Jane Fonda, Walter Matthau, 
or aut Caine și Maggy Smith în distri- 
buție. 

© Anul 4000 — muzeul Terra — așa 
sună titlu! filmului la care lucrează în 
prezent pe platourile de lingă Roma, 
regizorul Alexander Jodorowski. În ce 
priveşte povestea din filmul său, să-l 
lăsăm pe Jodorowski să dea amănunte: 
«Va îi un happening științifico-fantastic 
la care am ținut să-și aducă contributia 
trei trupe teatrale — Magic Circus, Zi- 
Croquettes și Circul Bonjour». Un fel 
de happening deci, circo-fantastic. 

© Voiaj cu Anita — este pelicula 
pe care o semnează Mario Monicelli 
şi în care Giancarlo Gianini o are ca 
parteneră pe Goidie Hawn. Actriţa a 
cărei activitate a suferit o întrerupere 
de vreo doi ani, a jucat recent în America 
într-o comedie polițistă foarte apreciată, 
O partidă demențială. 

© O căsătorie — se intitulează suc- 
cint noul film al lui Robert Altman («o 
privire ă la Bergman» afirmă un reporter 
care a vizitat platourile de filmare cali- 
torniene unde se turnează acest film). 
Distribuţia este alcătuită din nume so- 
nore, de ieri şi de astăzi. lată, de pildă: 
Geraldine Chaplin apare alături de Lil- 
lian Gish, Mia Farrow alături de Viveca 


Lindtords. Pe lingă acestea apare și 
un invitat din italia: Vittorio Gassman. 
Scenariul îi aparţine tot lui Altman, 
dar la elaborarea lui şi-a mai dat con- 
cursul (altă particularitate a acestui 
film) și unul din interpreți: John Consi- 


dine, 

@ Întiiniri cu oameni celebri se in- 
titulează filmul la care lucrează regizorul 
de teatru englez, Peter Brook. Scenariul 
este al lui, iar în distribuţie sint de sem- 
nalat Terence Stamp alături de un actor 
iugoslav, Dragan Maksimoviă, precum 
si Tom Flemming și Natasha Party 

© Moarte pe apele Nilului, după 
Agatha Christie, este pe cale de finisare 
în studiourile Pinewood de lingă Lon- 
dra, în regia americanului John Guiller- 
min, cu o distribuţie pe cit de celebră 
pe atit de eterociită: Peter Ustinov, 
Bette Davis, David Niven, Jane Birkin, 
Olivia Hussey (fosta Julietă a lui Zefti- 
relli) şi Maggy Smith. Dar n-am pomenit 
decit o parte din distribuţie. Despre 
acest film se spune că este așteptat 
cu un interes cel puţin egal cu acela 


Lumea tiimului 


© Un nou gen literar se impune în 
momentul de faţă in Statele Unite: ro- 
manul scris după seriale de televiziune. 
Primul best-seller al genului: Holo- 
caust Serialul respectiv este prezentat 
pe micul ecran, în timp ce în librării 
apare volumul ilustrat cu fotografii din el. 

@ La Museum ot Modern Art din 
New York, s-a impus atenției cineaștilor 
un program de filme senegaleze prezen- 
tat în sala de cinema a acestei instituții 
de reputație mondială. Filmele au fost 
realizate de cei 12 regizori din Senegal. 
O mențiune cu totul specială şi-a atras 
o peliculă de Ousmane Sembène, care 
vorbeşte despre aspectele atit de 
particulare din ţara sa și atit de puţin 
cunoscute în afara et și anume despre 
amestecul de tradiţii ancestrale şi de 
tendințe spre o viață modernă. 

O O părere dizonanti =a apa sti 
ticul de film polonez Jerzy Plazewski 
intr-un studiu publicat de curind in 
revista «Kino». Plazewski susține — 


Spectatorii italieni l-au indicat pe Marcello Mastroianni drept actorul 


preferat al anului. El filmează acum, împreună cu 


rnela Mutti, în 


studiourile de la Cinecitta 


care a Intimpinat o recentă alta realizare 
după Agatha Christie, Crima din 
Orient-Express. x 

© Hair — faimosul musical teatral 
(care numai la Londra a ţinut afișul 5 
ani) devine acum film, în regia lui 
Milos Forman. 

e Talismanul — este titlul filmului 


bulgar pe care-l realizează Rasko Usu- 
nov. Este un film despre tineri şi cu 
tineri, «un film cu o atmosferă adoles- 
centină — spune regizorul — în care 
datoria civică nu exclude abordarea 
grijilor sentimentale, foarte importante 
mai ales la această virstă.» 


de la o ureche la alta 


Stop şi non-stop 


e 9 La ultimul meci de box, Mohammad 
Ali a pierdut titlul de campion mondial la 
categoria grea. A pierdut, dar nu numai 
el. În seara zilei cind s-a transmis gala de 
box la televiziune, sălile de cinema din 
New-York au Inregistrat o grea pierdere 
de 35% din numărul de spectatori. Legă- 
tura dintre box şi cinema este evidentă. 
De aici şi termenul.. Box-office. eee 
John Wayne, cunoscut pentru opiniile sale 
în favoarea cauzei Panama, primeşte zil- 
nic multe scrisori de amenințare din partea 
unor elemente de extremă dreapta. Între- 
bat ce are de gind, John Wayne a răspuns 
că pentru ideile sale politice a mal primit 
asemenea scrisori și în trecut. Loviturile 
actuale nu fac decit să-l... echilibreze. 
0 99 Decizia a fost luată. Albert Broccoli, 
producătorul lui James Bond, alias Roger 
Moore, va realiza următorul film la Paris 
în compania studiourilor Boulogne, Billan- 
court şi Epinay, care vor construi un nu- 
măr record de 60 decoruri. Turnul Eiffel va 
juca în fiim un rol considerabil. Producă- 
torul declară că dacă autoritățile franceze 
nu-şi vor da acordul la filmare, va fi obli- 
gat să construiască o copie a celebrului 


https://biblioteca-digitala.ro 


. monument metalic. De nu s-ar trăda buta- 


toria. Nu sînt Turnul Eiffel. @ @ @ Marlene 
Dietrich revine pe ecran, după o dispari- 
tie de 17 ani, în fruntea unei distribuții de 
excepţie cu David Bowie, Sydne Rome, 
Kim Novak, Curd Jurgens, Maria Schell și 
David Hemmings în filmul Just a Gigolo. 
Ultima apariție a reputatei actrițe a fost 
în Procesul de ia Nürnberg, iar debutul 
în 1922. Îngerul albastru a strigat acum 
56 de ani. Ars longa, vita brevis? 00 
Inovaţie în rețeaua de distribuție 
americană. La New York s-a deschis o 
primă sală de cinema de capacitate mică 
(540 locuri) echipată cu proiecție pe 70 mm. 
şi sunet stereofonic. Sala Bay-Cinema a 
companiei Walter Reade vine să confirme 
tendința cinematografelor mici cu confort 
şi performanțe tehnice ridicate. eee Un 
film despre junglă turnat într-o îndepărtată 
insulă din Oceania. Producătorii filmulu: 
Muntele junglei cu Ursula Andress au 
oprit filmările acuzind regizorul de inde- 
cență; în multe scene apăreau temei și 
bărbaţi complet dezbrăcaţi. Filmările au 
fost reluate cînd s-a constatat că, de fapt, 
figuranţii indigeni veneau la lucru in.. ti- 


spre deosebire de covirșitoarea majo- 
ritate a confraţilor întru critică din lume 
— că televiziunea (şi, în primul rind, 
cea poloneză) nu numa! că nu dău- 
nează producţiei cinematografice, dar 


~ ø şi stimulează. «Ceea ce a făcut tele- 


viziunea poloneză pentru cultura cine- 
matografică este un fapt remarcabil, 
pe care-l constată toată lumea. Pro- 
blema ar trebui pusă mai degrabă în 
ce privește organizarea și finanțarea 
filmelor. Pentru că — susține criticul 
polonez — ar trebui ca exploatarea fil- 
melor la televiziune să poată acoperi 
cheltuielile de producţie ale filmelor 
necomerciale». 


nuta lor obișnuită de fiecare zi- 9909 Educat 
in ultima vreme la școala filmului american. 
François Truffaut trage semnalul de alar- 
mă asupra consecinţelor economice ce 
decurg din cronometrajul fals al decupa- 
jelor. El estimează că în producţia filmului 
francez dintr-un an, cadrele turnate mai 
lung, în plus sau nemontate, se ridică la 
regretabila sumă de un miliard de centi- 
me. La îndemina regizorilor stau două co- 
menzi scurte, care valorează milioane: mo- 
tor şi stop. STOP improvizaţiei și risipei! 
e @ @ Un scenarist prolific, Michel Audiard, 
a scris non-stop în opt luni patru scenarii 
de film: unul pentru dean Paul Belmondo, 
unul pentru Alain Delon, al treilea pentru 
Philippe Noiret şi ultimul pentru un fiim 
cu Yves Montand în regia lui Philippe de 
Broca. Cel de al patrulea scenariu este 
«povestea simplă» a unui bărbat, care îşi 
împarte inima şi existenţa între fosta soție, 
soția actuală, iubita actuală şi una în 
erspectivă. Un bărbat non-stop. 999 
eşi cinematografia italiană este în plină 
recesiune, Dino de Laurentis anunță, pen- 
tru 1978, că va produce 7 filme în valoare 
de 8i milioane de dolari. Șase din cele 
șapte proiecte sint încredințate unor re- 
gizori de prestigiu străini. Doar unul sin- 
gur, Regele țiganilor, va fi realizat de un 
regizor italian: Federico de Laurentis... fiul 
marelui producător. Padre Padrone. 


Constantin PIVNICERU 


"A 50-a aniversare a Oscaru- 
lui s-a desfăşurat într-un 
„mod mai festiv decit în alți 
ani, deși nu chiar așa cum 
se așteptau unii. Prezenta- 
torii premiilor au fost astfel 


aleși și grupaţi incit să ono- 


rero nu numai pe eroii generației de azi, 
| dar şi pe cei de ieri — prezenți la primul 
Oscar, decernat în 1928. 

Debbie Reynolds deschide spectacolul 
festiv cu un ansamblu coregrafic în costu- 
„me feerice; Bette Davis şi Gregory Peck 
amintesc apoi regulamentul pe baza că- 
rula s-au decernat premiile. Sala, cu peste 

o mie de locuri, strălucește de atitea stele 
şi steluțe printre care recunoaștem și pe 
delegaţii Aa preotese European (Anglia, 
Franţa, italia şi Grecia, ca şi din Israel. Am 
avut deci fericirea să-i salutăm «din mers» 
pe: Mastroianni, Ettore Scola, Irene Papas, 
Richard Burton, Vanessa Redgrave, Mi- 
chael Caine şi Moshe Mirzahi, regizorul 
filmului Madame Rosa (cu Simone Signo- 
ret) desemnat ca cel mai bun din categoria 
filmelor străine. 

lată pe comicul Bob Hope care, în cali- 
tatea sa de maestru de ceremonii, şi-a re-, 
zervat dreptul de a face comentarii (cu 
binecunoscutul său sarcasm): «...50 de 
ani... pe atunci nici nu-mi incepusem acto- 

_ria. Poate din cauza asta, Academia n-a 
aflat încă de mine ca actor, ci știe doar 
că sint comic...» 

Şi acum, modul în care a decurs decer- 
narea premiilor: 

John Travolta, o nouă stea pe firmamen- 
tul hollywoodian, înminează Oscar-ul, Va- 
nessei Redgrave, pentru interpretarea «ce- 
lui mai bun rol secundar feminin» din fil- 
mul Julia; cele două «computerașe nosti- 
me» din Star Wars (Războiul stelelor) 
sint purtătoarele Premiului Special Oscar 
«pentru efecte pue pe care-l remit co- 
lectivului filmului Întiiniri de gradul trei, 
precum și tehnicianului care a inventat vo- 
cile de computer și noile sunete din Răz- 
boiul stelelor. 

Mickey Mouse aniversează și el eveni- 
mentul în compania compozitorului Paul 
Williams, ambii remiţind Oscarul «celor 
mai buni animatori de scurt metraje», fil- 
mului Castelul de nisip, Canada. 

William Holden și Barbara Stanwich care, 
împreună jucaseră în Golden Boy în urmă 
cu 28 de ani, înminează Oscarul realiza- 
ei ag bandei sonore din Războiul ste- 

or. 

Joanne Fontaine nu s-a mai întiinit pe 
Sceni:co Boh Hope de 3 de ani (de chd 
au turnat impreună filmul Casanova); as- 
tăzi s-au regăsit pe scenă, pentru a remite 
tehnicienilor rara în efecte vizuale 
din filmul Războiul stelelor, Oscarul pen- 
tru etecte speciale. 

Deodată, murmurul din sală scade sim- 
titor: Raquel Welch şi Kirk Douglas se-n- 
dreaptă surizători spre podiumul cu mi- 
crofoane ca să-i prezinte pe realizatorii fil- 
pă de scurt și lung metraj (documen- 

e 

Greer Garson (Mrs. Miniver} și Henry 
Winkler atrag atenția aproape în aceeași 
măsură cind urcă pe scenă pentru a In- 
mina Oscarul pentru «cele mai frumoase 
decoruri» colectivului Războiului stele- 
lor. Tensiunea crește. Jack Valenti, re- 
prezentantul industriei cinematografice 
pentru export a Statelor Unite, însoţit de 
Eva Maria Saint conferă premiul «pentru 
cel mai bun film străim filmului Madame 
Rosa (Franţa), cu Simone Signoret, al că- 
rui regizor — Moshe Mizrahi — preia Osca- 
rul emoționat. Această selecție este una 
din micile surprize, deoarece lumea se 
astepta ca filmul italian O zi nu ca oricare 
alta cu Sophia Loren și Marcello Mastro- 
ianni să ciştige. 

Maggie Smith, radiind alături de Michael 
Cain, anunță Oscarul lui Jason Robards 
pentru interpretarea «celui mai bun rol se- 
cundar masculin» din Julia, dar Jason nu 
este în sală și atenţia întregei audienţe se 
îndreaptă spre Maggie, 

Natalie Wood, sprintenă şi Incintătoare, 
remite premiul pentru «cele mai originale 
costume» realizatorilor marelui grup de la 
Războiul stelelor, în timp ce Goldie Hawn 
și John Voight remit «premiul pentru dea 
mai bună fotografie de film» grupului În- 
tilnire de gradul trei Dar iată că Bette 
Davis, decanul stelelor din Hollywood, 
apare din nou ca să prezinte Premiul 
special pentru umanitate lui Charlton Hes- 
ton. Lumea aplaudă şi se ridică în pi- 
cioare. Sammy Davis Jr, acompaniat de 
compozitorul Hamlish, dedică un cintec 
celor 50 de ani ai Oscarului. 

Lumea devine nerăbdătoare; decernarea 
premiilor speciale ia mai mult timp decit 
altădată. «Noroc că nu se-ntimplă mai des 

“să-mplinim 50 de ani» îmi spun eu. Deo- 
tă tăcere: 

Apar Mastroianni şi Farrah Rawcet Major 


încurcă neștiind pe unde să iasă din scenă 
„si se scuză cu un accent cald, caracteris- 
g tic latin, că r nu știe engleza. 


Cel mai bun film străin al anului: 
Mama Rosa cu Simone Signore! 


O fotografie memorabilă: principalul argument este Oscar-ul statue. 
Iar zimbetul de rigoare aparține actriței Eva Marie Saint 


 Oscar'78 | 


Oscar-ul special 


Heston prin reprezentanta «vechii generaţii»: 


Abia au părăsit scena şi Fred Astaire 
îşi face apariția. Lumea se ridică în picioare 
aplaudind îndelung. El înminează Oscarul 
pentru «cea mai bună melodie de film»: 
iai light up my lite» (Tu mi-ai luminat 
viaţa). 

O plăcută apariție este cea a lui Stanley 
Kramer — pionier încercat al filmelor cu 


Oscar-ul pentru cel mai bun rol 
secundar feminin: Vanessei Red- 
grave 


«pentru umanitate» i-a fost decernat lui Charlton 


Bette Davis 


subiecte sociale și care oferă Premiul 
Thalberg producătorului Walter Mirish. 

Cunoscutul scriitor şi scenarist Paddy 
Chayevsky prezintă Oscarul «pentru cel 
mai bun scriitor de scenarii și subiect ori- 
ginal». lui... Woody Allen, pentru filmul 
Annie Hall. 

Octogenarul King Vidor remite, la rindul 


lui, Oscarul «pentru cel mai bun regizor» 
tot lui... Woody Allen! 
Sala începe să treamăte. Walter Matthaw 


și Janet Gaynor (de asemenea octogenară 


a filmului, contemporană cu Gloria Swan- 
son şi King Vidor) deschid cu emoție pli- 
cul sigilat în care se oferă Oscarul acelei 
mai bune actrițe»... Dianei Keaton pentru 
rolul ei tot din Annie Hail Sala este plină 
de exclamații, uimire, bucurie, aplauze etc, 

Silvester Stallone (Rocky) radiazi cind 
scoate din plic şi citeşte numele lui Richard 
Dreyfuss căruia i se conieră premiul Oscar 
pentru acel mai bun actor» (filmul Good- 
bye Giri). «A apărut o nouă stea deasupra 
Hollywoodului» exclamă Silvester, în timp 
ce Dreyfuss se îndreaptă spre scenă extrem 
de emoționat Încurcat, talentatul Richard 
mărturisește că nu și-a pregătit un discurs 
pentru asemenea eveniment, întrucit, ca- 
tegoric, nu se aștepta să fie el cel ales. 

Virtuosul maestru de ceremonii Bob 
Hope reapare în fața audienței ca să amin- 
tească de legendarul John Wayne, care — 
în aceste momente — se afia în spital, 
după operație de inimă. 

Tensiunea în sală se află la maximum, 
Cine va primi premiul pentru cel mai bun 
film -al anului? Jack Nicholson vine cu 
pliculețul sigilat și pe care, cu miini tremu- 
rinde, îl deschide și anunță că premiul 
Oscar a fost conferit filmului... Annie 
Hall! Sala spiona Nu Julia, nu Răz- 
boiul seletan au ntiiniri de gradul trei, 
nu Goodbye Girl, nu Răscrucea vieții, 
ci o comedie aproape improvizată sub con- 
ducerea regizorală a lui Woody Allen, care 
este nu numai regizor, dar și scenaristul 
interpretul principal; şi el nici nu se atlă 

sală! Acest fapt stg i isa lui Bob 
A o remarcă «Ştie el Woody Allen 
de ce n-a venit... dac-ar fi venit, cele trei 
premii Oscar obținute astă seară l-ar ii 
cărat ele pe micuțul Woody în loc să fie 
invers». 


Ray ARCO 


Oscar-ul pentru cel mai bun rol 
masculin lui Richard Dreyfuss (I-I 
înminează Sylvester Stallone) 


Oscar-ul pentru ce! mai bun rol 
feminin Dianei Keaton în cel mai 
bun film al anului: Annie Hal 


A 


> 


E 


p 


WI 
T ; . 


D 


Decanul de vîrstă și de prețuire al dra- 

maturgilor noştri şi una din piesele 

sale mai puțin cunoscute noilor gene- 

rații: «Acolo departe...» de Mircea 

Stefănescu, cu Aimée  Iacobescu, 

Alexandru Hosnoş și Mihai Niculescu, 
în regia lui Mihai Berechet 


«Valiza cu fluturi» de Iosif Naghiu. 
O dramă puternică, jucată de un 
remarcabil trio actoricesc: Valeria Seciu, 
Ion Marinescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, 
în regia Sandei Manu 


Mariella Petrescu, prezentat 

emisiuni care demonstrează că diver- 

tismentul şi cultura nu sînt noțiuni 
antagonice 


«Neincredere în foişor», dar încredere 

-0 piesă cu suspens de Nelu Ionescu, 

cu Eva Pătrășcanu, Corado Negreanu 
și Alexandru Repan 


„Bucureştiul 
necunoscut“ 


De ani de zile, aş zice 
opt, dacă nu mi-ar fi frică 
de eroarea posibilă a unor 
însemnări în memorie, de 
mulţi ani de zile oricum, 
vedem pe micile ecrane, 
la ore mai mici sau mai 
mari, pe programe mai mici sau mai 
mari, cite un film mai mic sau mai mare 
din ciclul «Bucureştiul necunoscut» şi 
de zeci și zeci de ori în acest interval 
de timp, care înseamnă — cred — peste 
200 de secvenţe cinematografice din 
biografia practic infinită a oraşului nos- 
tru cel de toate zilele, am simţit o clipă 
de emoție dintre acelea pe care numai 
un fapt de cultură şi de adevăr artistic 
le poate produce. «Bucureştiul necu- 
noscut», deci, un serial tele-cinemato- 
grafic în (deocamdată) peste 200 de 
episoade al unei autoare, Maria Predut, 
care merită, sigur, să întirziem sau nu 
intre două feluri de mincare, o autoare 
care urmăreşte de ani de zile, cu exem- 
plară modestie şi discreție, dar şi cu 
exemplară consecvență şi convingere, 
un (tele) scop esențial. 

Filmele sale sint născute din memo- 
ria unor străzi, a unor locuri, a unor 
oameni. Personajele filmelor sale sint 
cărţi şi cariatide, manuscrise şi bal- 
coane, poze vechi şi grilajuri de fier 
forjat, case, multe case, case care se 
dărimă şi case care se ridică, case de 
poveste, fiecare cu o poveste a ei, cu 
povești frumoase și adevărate despre 
oameni care au fost și despre oameni 
care sint, fiecare cu o poveste a lui, 
frumoasă și adevărată, despre oameni, 
locuri şi străzi, despre balcoane şi 
cărţi, despre poze vechi şi cariatide... 
Eroarea posibilă a unor însemnări din 
memorie dispare pentru o clipă: fără 
nici o umbră de îndoială, secvențele 
acestea, toate. şi fiecare în parte, scriu 
mai mult decit povestea unui oraș, a 
unui oraș cu biografie străveche, scriu 
în imagini de imagine și text însăşi 
istoria țării, de la vatra dacică pină la 
ritmurile Bucureştilor contemporani, 
pentru că «urbea lui Bucur» a strins 
în frămintata ei poveste cu file de veac 
şi de mileniu povestea ţării întregi. 

«Bucureştiul necunoscut» sau mai 
bine spus Bucureștii Mariei Predut, 
autoare cu un benefic apetit cultural, 
sint străbătuți «la pas», pe urme de 
istorie, de muzică, de literatură, de ar- 
hitectură, descoperind ochiului matri- 
cea spirituală a oraşului, «a doua ma- 
trice» dacă vreţi, care nu se lasă în- 
totdeauna uşor zărită şi știută. Serialul 
a vorbit despre oraşul lui Eminescu, 
Ghica, Filimon şi Călinescu... Despre 
oraşul lui Aman şi Tattarescu... Despre 
Bucureștii lui 1848, 1859, 1877... Despre 
«straturile» oraşului contemporan... 
Despre documentele — nu numai isto- 
rice ci şi de atmosferă — care alcătu- 
iesc acest drum peste veacuri... Despre 
ritmurile Capitalei... Uneori, autorii 
(printre colaboratorii Mariei Predut imi 
amintesc acum pe lon Munteanu, Con- 
stantin Joja, Al. Predescu, fiecare cu 
ġlas de amintiri îndepărtate, și n-aş vrea 
să uit operatorii, pe D. Cacoveanu, 
George Brătianu, Mihai  Crișmaru, 
C. Voitițchi, care se apropie mereu cu 
dragoste, cu respect şi discreție, de 
sufletul oamenilor şi locurilor evocate), 
uneori, zic, autorii lasă să vorbească 
însuşi faptul de artă, de cultură, de 
istorie. Alteori, string case și oameni 
și locuri în buchete eseistice lăsînd 
semnificaţia şi proiecţiile în timp pe 
seama metaforei. Dacă nu mă înșel, în 
eseul cu balcoane, pe care l-am văzut 
cindva, nimeni nu le-a zis balcoanelor 
balcoane, şi bine a făcut, pentru că 
balcoanele erau epoci și oameni, men- 
talităţi şi moravuri, poeme şi discursuri. 
Dar casa aceea țărănească, albă, depe 
Baba Dochia, un univers infinit, sau 
«inima veche» a orașului într-un eseu 
al ritmurilor de inimă contemporane? 

Am văzut şi revăzut, în timp, multe 
din secvențele acestei monografii sen- 
timentale. Printre cele mai recente, da, 
orașul lui Eminescu, așa cum l-a văzut 
poetul la vremea sa, așa cum s-au 
putut păstra citeva din însemnele vea- 
cului trecut. Sau «Casa Enescu», ea 
însăşi o muzică («a crea înseamnă, da, 
a iubi»), cu oamenii adunaţi acolo in 
fiecare zi de miercuri, pentru a mai 
auzi şi simţi Incă o dată glasul maestru- 


di https://bibliotec -digitala.ro 


lui, şi vioara sa, şi clipa sa de geniu. 
Sau drumurile tramvaielor cu cai, din 
«La pas prin Bucureşti». Sau «Orașul 
ascuns», ascuns în conul de umbră al 
felinarelor de odinioară. Din ciclul «ar- 
hitecții și operele lor», am văzut și am 
ascultat cu evlavie convorbirea cu arhi- 
tecta Henriette Delavrancea, în care 
povestea sentimentală, biografică și ar- 
hitecturală a Bucureștilor a căpătat spec- 
taculoase reliefuri în timp. Am mai urmă- 
rit cu emoție istoricul unor clădiri mo- 
numentale, clădirea Casei de Economii 
şi Consemnaţiuni, Poşta, Biblioteca 
Centrală Universitară, Academia de 
Ştiinţe Economice. Clipele de emoție 
sint totale, strinse în cite o secvenţă: 
da, iată de pildă locul în care Emi- 
nescu recita «Scrisoarea a treia»... Sau 
iată un vitraliu... 

Scriu aceste rinduri, după ce am re- 
văzut, printr-o fericită intimplare, unul 
dintre episoadele de anul trecut ale 
«Bucureştiului necunoscut» numit «So- 
net pentru o casă» (de Maria Predut 
şi George Brătianu) pe ecran mare şi 
în culori. Bucuria pe care am trăit-o 
este de necuprins în cuvinte. Şi m-am 
gindit că televiziunea română — care 
de vreo şase ani tot face, în culori, fil- 
mele Bucureştiului necunoscut — are 
la îndemină un tezaur cultural de ne- 
prețuit. 


Călin CĂLIMAN 


Plăcerea destinderii 


Sintem în asentimentul tuturor celor 
ce iubesc micul ecran și sint docilii 
săi sclavi (televizorul este la ora actuală 
greu de înlocuit în existența multora) 
cînd afirmăm necesitatea programelor 
de destindere, de recreaţie a privirii. Şi 
nu o «recreație mică», în care rizi «mîn- 
zeşte» la minutele vesele, ci o «recreație 
mare» unde muzica de bună calitate și 
dansul strunit inteligent de coregraf 
îţi «spală ochii şi mintea». Citatele sînt 
ale corespondenţilor noștri preocupaţi 
îndeaproape de soarta programelor lor. 
Plăcerea destinderii inteligent stirnite 
ne-o oferă săptăminal meşterul Tudor 
Vornicu cu ale sale «Stele ale cîntecu- 
lui și dansului». 

Firește, la prima vedere, atractivita- 
tea pare că stă în sumarul ei, foarte bo- 
gat unde apar cele mai minunate vedete, 
înveșmintate frumos, evoluind în am- 
bianța fastului dat de neoane și paiete. 
Dar aceasta-i doar o aparenţă! 

Programul se susține nu prin «poleia- 
la» atît de efemeră a ambalajului, ci 
printr-o selecţie deosebit de curajoasă 
și de un ireproșabil bun gust. La prima 
vedere pare imposibil a alătura într-un 
program pe Arthur Rubinstein forma- 
tiei Abba, spre exemplul Şi totuşi este 
posibilă o astfel de alăturare atunci cînd 
ce alegi se face în termenii excepţiei. 
Programele lui Tudor Vornicu nu sînt 
doar «varietăți», ele au o notă de cul- 
tură bine impregnată, popularizind ce 
este foarte bun din tot ce este bun! 
Susţine acest program și surpriza «ine- 
ditului», a lucrului de excepţie eviden- 
țiate plăcut și discret prin prezentare. 
Mariella Petrescu vorbeşte direct spec- 
tatorului, îl informează adresindu-i-se 
grațios și cochet, fără stridenţe, astfel 
devine și ea o vedetă printre «Stelele 
cintecului şi dansului». Tot la această 
emisiune şi reluările sînt binevenite, 
reîmprospătează memoria peliculelor 
micului ecran, dovedind că avem o 
arhivă din care din cind în cînd mai 
pot fi scoase la lumină momente ce 
nu se pot uita. 

Să lăsăm ipocriziile de o parte şi apre- 
cierile de genul «e ușor a face programe 
cu stele». Dida Drăgan sau Aznavour, 
Zamfir sau Ellington au mai apărut și 
în alte emisiuni. Tudor Vornicu nu nu- 
mai că își alege destoinic oamenii, mă 
rog, «stelele», dar posedă acea unică 
ştiinţă de a asambla inteligent fiecare 
număr, reuşind să satisfacă toate gus- 
turile, să evite efectele derizorii şi facile, 
să ne invite: la o plăcută destindere 
unde uimesc ecourile clapelor vrăjite 
de Rubinstein, tinerețea veșnică a lui 
Fred Astaire. Această emisiune are 
marca bunei calități pe care n-ar strica 
să o «imprumute» și alte «ore vesele» 
în care destinderea ne e umbrită de 
stîngăciile celor ce cred că la ora zece 
seara oamenii sînt dispuşi să rîdă la 
orice și sint afoni și intoleranți în fața 
unui moment muzical. 


Heana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


e Pe chei (Elia Kazan, 1954). Un 
a 
tilm destul de controversabil şi, din cite 


mă învaţă cărţile, destul de controversat 
la vremea lui. Privit astăzi cu anume 
seninătate, el dă nu atit senzaţia unei 
opere importante (deși e considerată 
de mulţi ca atare), cît senzaţia unei 
creații foarte expresive, ceea ce este, 
într-un fel, altceva. Subiectul, caracte- 
rele şi psihologiile au ceva din acea 
«profunzime pe înțelesul tuturor», din 
acea capacitate de a sugera mereu 
aproape imperceptibil (dar cu mare 
efect) prin date exterioare în ultimă 
instanță, comportamentiste; au aerul 
acela, în egală măsură complex şi prag- 
matic, care e al atitor opere ale cine- 
matografului și dramaturgiei americane 
din epocă și din anii următori. Vorbele 
lui Kazan însuși despre filmul său me- 
rită a fi reținute: «Am filmat Pe chei 
în mijlocul mulțimii, înconjurați de spec- 
tatori... Parcă eram supuși judecății 
publice. Am filmat diferite scene în 
fața unui șir întreg de docheri care-şi 
urmăreau propriile vieţi transpuse pe 
peliculă. Odată am fost înșfăcat de 
ceafă, izbit de un zid și un tip era cît 
p-aci să mă bată măr. Scena se petrecea 
în fața unui bar. Un docher mic de sta- 
tură, care văzuse dinăuntru incidentul, 
a ieșit afară, l-a înhățat pe tipul caro 
mă atacase și l-a omorit. Atit de vio- 
lentă era atmosfera. Sint o mulțime de 
lucruri legate de corupție, de conce- 
dierea oamenilor, care nu se pot spune. 
Realizind acest film, ne-am aflat în 
mijlocul vieţii, al realităţii — lucru care, 
cred, se simte... După părerea mea, 
Brando e singurul actor de geniu pe 
care l-am întilnit... Eu îi spuneam ce 
doresc, el dădea din cap, făcea stin- 
ga-mprejur și realiza ceea ce îi ceru- 
sem, de o mie de ori mai bine decit 
sperasem... Dean nu semăna deloc cu 
Brando. Unii au încercat să-i compare, 
dar nu există nici o asemănare. Dean 
era un copil foarte, foarte bolnav, în 
timp ce Brando nu este deloc bolnav, 
ci doar puțin chinuit». 


Dama cu camelii (Robert Knighis, 


1978). Este aproape de necrezut perfor- 
manţa acestei pelicule (care nu-i, slavă 
domnului, o capodoperă și nu dă du- 
reri de cap nimănui) e, ca şi ireal chipul 
cum izbuteşte ea să trateze melodrama 
clasică, nepieritoare, care te duce în- 
deobște fie pînă în pragul isteriei, fie 
pînă la nespusă veselie. Reţeta, va să 
zică: se ia melodrama și se privește 
drept în ochi, fără complexe, dar și fără 
superioritate. Ca pe o legumă, cu con- 
ştiinţa că ea are ascunse calități nutri- 
tive, dar şi cu luciditatea gîndului că, 
aşa nutritivă cum e, rămîne totuși doar 
o legumă. Se dă de-o parte tot ce pare 
de prisos şi nehrănitor şi se fierbe ce 
a rămas, se fierbe inteligent, cu demni- 
tate și prudență, pină cînd esența se 
ivește şi dă în clocot. Dincolo de glu- 
mă: foarte interesant acest Dama cu 
camelii, exemplară și cîştigată bătălie 
a decenţei, a bunului gust cu tot ceea 
ce i se poate opune. Celebra poveste 
cu un bărbat și o femeie devine o po- 
veste cu un om şi cu un alt om, cu o 
psihologie şi o altă psihologie. Nuanţă 
sesizabilă. O extraordinară actriță: Kate 
Nelligan. Lucru bun, englezesc, «cio- 
cănit» atent și cu anume pedanterie, 
pe toate părțile. În rest, linişte. 


e Castelul pălărierului( Lance Gom- 


fort, 1948). Un film evident ratat, tribu- 
tar (pînă la involuntar) naivităților de 
tratare psihologică şi clişeelor de expri- 
mare cinematografică. 


e Prizonierul din Manhattan (Mel- 
vin Frank, 1975). Bună transpunere a 
piesei lui Neil Simon. Umor (la nivelul 
replicii şi al situaţiilor) destul de spe- 
cial, «scrișnit». Un cuplu actoricesc 
admirabil: Jack Lemmon şi Anne Bran- 
croft. 


e Richard al iil-lea (Laurence Oli- 
vier, 1955). Utilă reîntilnire cu remarca- 
bila, clasica ecranizare. Sigur, se vede 
fără efort, extraordinara concentrare şi 
rigoare din Hamlet nu au trecut în 
toată puritatea lor şi în acest Richard. 
El rămine, cumva, mai exterior (nimic 
peiorativ), mai sensibil la «zgomotul» 
şi «furia» piesei, într-o compoziţie de 
clasă, atinsă de suflul îngheţat al ver- 
bului shakespearean. 


9 Vară şi fum (Peter Glenville, 1961) 
şi Dulcea pasăre a tinereţii (Richard 
Brooks, 1962). Tennessee Williams bine 
«pus în pagină» în filme avind, totuși, 
în prea mare grad (după gustul meu), 
culoarea teatralităţii originare. Dincolo 
de această posibilă obiecție — pelicule 
«solide», mult şi eficace «epic psiho- 
logic», interpretări de ținut minte: Lau- 
rence Harvey, Paul Newman şi (de 
două ori) Geraldine Page. 


Aurei BĂDESCU 


secvenţa lunii 


Farmecul discret 
al burgheziei 


Privită din perspectiva înlre- 
gi filmograti a lui Buñuel, 
secvenţa, de altminteri ce- 
lebră, a secţionării ochiului 
din filmul de debut, şi el 
LR ) celebru, Ciinele andaluz 
(1928), primeste o valoare de 
semnificare cu mult mai mare decit o 
avea la locul şi timpul ei. Cruzimea inain- 
tării briciului în țesutul oftaimic e o formă, 
încă instinctuală, incă doar bănuită, a cru- 
zimii disecţiei socio-morale ce va carac- 
teriza aproape toate filmele regizorului spa- 
niol, inclusiv cele mari Viridiana (1961), 
Ingerul exterminator (1962). Farmecul 
discret al burgheziei (1972). Experienţa 
violent suprarealistă din anë tinereții, pri- 
etenia şi colaborarea cu Salvador Dali, al 
doilea suprarealist născut iar nu făcut 
(primul fiind Lautreamont) n-au făcut din 
Buñuel un suprarealist ci mai curind un 
infrarealist, un scotocitor necruţător în 
«arhiva» morală a veacului al XX-lea, nu, 
desigur, un revoluționar în accepţia cu- 
rentă a termenului, ci — structură sarcas- 
tică — un «delatom sublim al condiţiei 
morale a burgheziei. Voltaire-ean pină în 
cele mai adinci cute ale spiritului, autorul 
Viridianei imbină ca nimeni altu în arta 
filmului discreţia relaţiilor personale, sub 
regim spiritual, cu lumea modernă şi in- 
discreţia intrusiunii, cu voluptate de chi- 
rurg, în măruntaiele duhnitoare ale unui 
«trup» altfel pavoazat sclipitor și stropi! 
de felurite spray-uri parfumate. Căci ce 
altceva este acest Farmec discret al bur- 
gheziei decit o subtilă operație de înlătu- 
rare metodică a fardului existenţial spre 
relevarea, sub straturile lui mai groase sau 
mai subțiri, a unei mizerii proporționale cu 
numărul treptei de pe scara socială a indivi- 
dului, Fără ură — sarcasmul nu e totuna cu 
ura — fără prejudecăţi, fără sentimentalis- 
me și chiar fără balzacianismeyegizorul pro- 
cedează, în cel mai obiectiv spirit matematic 
cu putință, la descompunerea şi, apoi, re- 
compunerea într-o altă geometrie, a aprea- 
cinstiteloi feţe bisericeşti» ale burgheziei. 
Fiindcă, este de tot evident a ñ burghez 
nu înseamnă, cel puțin pentru Buñuel, nu- 
mai o anume «dotare» materială de tip 
«consumistic» ci, mai mult poate decit 
asta, o «dotare» spirituală, o anume «re- 
ligie» ale cărei mituri mai mult sau mai 
puțin sacre se devoră unul pe altul fără 
ca, de cele mai deseori, «drepteredin- 
cioşii» ei să aibă habar. Paradoxul pe 
care-l pune în lumină sarcastică filmul lui 
Buñuel este acesta: o lume ale cărei vir- 
tuți ideale, înscrise metodic în perceptele 
moralei, devin, chiar din clipa primei «tăl- 
măciri» empirice, în praxis, tot atitea vicii. 
Neinteresat de a da soluții pentru dizol- 
varea paradoxului, regizorul se mulțumeș- 
te, dacă termenul e convenabil, să-l con- 
state, să-l desfacă pină la nucleu şi să-l 
elibereze de orice echivoc. Ce vor să zică 
în fond primele două cuvinte din titlul fil- 
mului? Ce vrea să spună acest «farmec 
discret»? De ce «farmec» şi, mai ales, de 
ce «discret» cind, la prima vedere, lipsa 
de farmec şi indiscreţia sint atributele 
subliniate de-a lungul filmului. Să avem 
de-a face cu o ironie în titlu? Nicidecum. 
Există realmente un «farmec discret» al 
burgheziei văzute de Buñuel. E «farmecul 
discret» al crizei morale exprimate de pa- 
radoxul sus-amintit. «Farmec» întrucit, in 
raport cu concretul existenţei grupului de 
personaje din film, criza morală se produce 
în chip, ca să zic așa, inefabil, şi «discret» 
întrucit, în raport cu același concret al 
grupului, expresia crizei morale e ca o 
umbră pe o pinză de culoare închisă. Nu 
în ceea ce se vede stă violenţa sarcasmu 
lui, deși ceea ce se vede nu e lipsit de vio- 
lenţă, ci in lentoarea sugestiei filmice, in 
bivalența perpetuă a semnificației fiecărei 
secvenţe și a tuturor secvenţelor împreu- 
nă. Dealtfel personajul principal din acest 
film e chiar grupul, ceea ce face ca gestu- 
rile individuale să apară, deopotrivă, drept 
emanaţie ale unui individ şi drept variante 
ale mişcării grupului ca organism miria- 
podic. Confundind mereu imaginarul cu 
realul, doctrina morală cu practica morală 
«burghezia» lui Buñuel îşi trădează con- 
secvent propria dovadă spirituală de exis- 
tență, devenind dintr-un mod de existență 
socio-morală (în principiu) un asterisc con- 
trazicător al normei morale. Cu farmec și 
discreţie, Buñuel ne propune o imagine 
artistic semnificativă a procesului de auto- 
devorare al clasei care de ia 1848 pină azi 
şi-a demontat piesă cu piesă tot «posta- 
mentul» moral fără a avea conștiința a- 
cestei «declasări», refuzindu-şi astfel acce- 
sul la condiţia tragică. De aici, probabil, 
hohotul şi cruzimea regizorului, cu mai 
bine de patru decenii mai tare dect în Cii- 


nele andaluz. Laurenţiu ULICI 


un ciclu antologic 


Scurtă întilnire 
cu scurt-metrajul 
polonez 


«Rama» în care a fost prezentat ciclul 
de scurt-metraje poloneze (organizat în 
colaborare cu Filmoteka Polska) este una 
dată de suma cîtorva din multele și presti- 
gioasele premii dobindite la festivalurile 
internaţionale de renume, precum Ober- 
hausen, Cannes, Veneţia, San Francisco, 
Leipzig, Grenoble, Manheim, Cracovia etc. 
Aşadar, un criteriu capabil să fixeze evi- 
dența autorităţii pe care și-a cucerit-o 
scurt-metrajul polonez în lumea cinema- 
tografului și mai puţin starea lui într-un 
timp anume, căutările unui gen sau ale 
unei perioade de timp, dimensiunile ori 
evoluția unor personalităţi. Pe urmele ma- 
rilor distincţii dobindite în ultimii treizeci 
și ceva de ani, cinefilii au avut prilejul unei 
călătorii privilegiate, la capătul căreia citeva 
nume și constante valorice se impun de la 
sine: Andrzej Brzozowski, Daniel Sze- 
zchura, Janusz Majewski, Ryszard Cze- 
kala, Witold Giersz, Jan Lomnicki, Wla- 
dyslav Slesicki, Marek Piwowski, Tadeusz 
Makarezynski, Jerzy Ziornik, Ludovik Per- 
ski, Danuta Halladih — și alţii. Dincolo de 
diversitatea modalităților artistice se dis- 
tinge printr-o expresivitate decantată în- 
tr-un statornic contact cu ideile unde șocul 
emoțional este un reflex al gravității ade- 
vărurilor de viaţă — către esenţa cărora 
este îndreptat «ochiul cinematografic» — 
de foarte puţine ori — al virtuozității în 
sine. Cantitatea de informaţii pe care o 
vehiculează majoritatea scurt-metrajelor 
s-a topit în masa filmului, devenind sens, 
mesaj, soclu al imaginii poetice. Unor ast- 
fel de legi i se supun și talentul de repor- 
ter (în sensul severităţii şi rigorii aproape 
obiectiviste) al lui Jan Lomnicki din S-a 
născut o rază (1961) şi cel de povestitor 
al lui Wladyslaw Slesicki din Familia omu- 
lui (1966) ori Vin plutele (1962) care în- 
gemănează realismul cu accente de ciné- 
vérité şi lirismul reţinut. Calitatea de mar- 
tor al existenţei autentice pe care şi-o re- 
vendică aparatul de filmat se verifică prin 
apropierea acestuia de așa-numitul «fapt 
mărunt», a cărui energie nebănuită o de- 
clanşează. Strada mea (1965), realizat de 
Danuta Halladih,nu este doar un reportaj 
al străzii, ci sugestia biografiei oamenilor 
ei. Acesta este oul (1965) al lui A. Brzo- 
zowski nu este doar o incursiune într-un 
univers infantil, delicat ci însăşi imaginea 
luării în posesie a lumii înconjurătoare. De 
o modernitate ale cărei eventuale asperi- 
tăți sint cenzurate de o inteligenţă ironică 
ne apar filmele mai tinerilor Marek Pi- 
wowski, Foc, foc, în sfirșit se petrece 
ceva (1968) şi al lui Janusz Majewski, 
Duelul (1964). În sfirșit, un loc aparte în 
această succintă trecere în revistă îl me- 
rită filmul de animaţie, el însuși o şcoală 
cu puternică personalitate, hrănit, la rin- 
dul lui, de strălucitele tradiții ale graficii 
poloneze. Poeziei nostalgice a lui Witold 
Giersz din Micul western (1961) şi Calul 
(1967) — a cărei fluiditate plastică face de 
«neghicit» intervenţia tehnicii pe peliculă 
îi corespunde, la un alt pol al căutărilor 
fericite, «fantasticul poetic» al lui Daniel 
Szezchura (Fotoliul, 1963; Hobby, 1968), 
iubitor de metafore enorme, de parabole 
neliniștitoare al căror tiic nu se lasă ușor 
descifrat și care tocmai prin evidenţa con- 
venției «dificultății» invită la meditație. 


Magda MIHĂILESCU 


in memoriam 


Marcel Anghelescu: 
prietenul nostru 


și al lui Caragiale 


A murit la 70 de ani. Făcuse Conser- 


vatorul la Chişinău, apoi la Bucureşti. 


devine unul din puţinii veterani care au 
mai apucat excelentul conservator în- 
ființat de Jean Georgescu. Prin bono- 
mia lui, prin naturalețea lui, prin varie- 
tatea de roluri în teatru şi în film, de- 
venise un fel de rudă a noastră a tu- 
turora, ori de cite ori ne întilneam cu 
el pe scenă sau pe ecran. 

Pe ecran îl vedem pentru prima oară 
în 1949, în filmul deschizător de dru 
muri al lui Paul Călinescu, Răsună 
valea, alături de un alt mare actor de 
teatru: Radu Beligan. Marcel Anghe- 
lescu a avut o marcată predilecție pen- 
tru operele lui Caragiale. Al doilea său 
rol cinematografic a fost în Lanțul slă- 
biciunilor, de Jean Georgescu, în 1952. 
Apoi în Scrisoarea pierdută, regiza! 
de Victor Iliu şi Sică Alexandrescu; 
apoi în Două lozuri, ecranizat de 
Aurel Miheles și Gheorghe Naghi în 
1959 şi în Telegrame, cinematografia! 
de aceiaşi regizori. În sftrşit, în 1964, 
participă la acel regal de actorie româ- 
nească, la acea mobilizare generală a 
bunilor noștri actori, în filmul caragia- 
lesc, culminant şi rezumativ, în Mofturi 
de Jean Georgescu. Dar marea sa per- 
formanţă cinematografică a fost în fil- 
mul lui Gh. Turcu, O mică întîmplare, 
în rolul unui umil mecanic, Lakatos, 
într-un sat unde lucra pe cont propriu. 
Din pricina unui fierăstrău mecanic pe 
care îl plătise cu două rațe (rațe nu 
rate!) e izgonit din cooperativă de un 
funcționar neonest şi birocrat. Natura- 
lețea, bonomia, hazul cu care personi- 
fica pe acest erou, pe acel țăran com- 
bativ, plin de bun simţ, dirzenia și des- 
toinicia, au făcut pe criticii din 1957, 
apoi pe cei de mai tirziu, să socoată 
acest rol ca cel mai reușit din cariera sa. 


Peter Finch: 
un hoinar 


i cinema 


E ji 


O bonomie inteligentă: Marcel Anghelesc 
şi Radu Beligan în Lanţul slăbiciunilor 


pe Audrey Hepburn în Cu riscul de 
a se pierde, pe Elisabeth Taylor în 
Pista elefanților, pe Sophia Loren în 
Judith, pe Susan Hayward în Şoc, pe 
Glenda Jackson în O duminică la fel 
ca celelalte, pe Kay Kendall în Simon 
și Laura, rol periculos, căci după fie- 
care scenă filmată (povestește el) ea 
se repezea la bar, înșfăca o sticlă de 
sampanie şi o destupa pe loc, singură, 
adică nu totdeauna singură, ci cu con- 
cursul lui «Finchie» care, uneori, pri- 
mea dopul drept în obraz. 

Activitatea lui de actor era intermi- 
tentă, întreruptă de lungi şederi în alte 
continente. În Jamaica avea un ranch 
de care se ocupa personal și cu pa- 
siune. 

Cinemateca noastră, în prezenta sta- 
giune, a dat trei filme de ale sale: Pa- 
sărea Phoenix, Miîncătorul de do- 
vleac și Bocceluța 

În cariera sa două roluri îl ilustrează: 
personajul Joe Harman din Un oraş 
ca Alice şi căpitanul neamt din Bătă- 
lia de pe riul Plate (și bineînțeles, 
rolul său ultim, premiat cu Oscar, in 
filmul lui Lumet, Network.) 


D.I. SUCHIANU 


Peter Finch: primul 


Peter Finch, după mai bine de 40 de 
ani de carieră, încă tînăr (de-abia împli- 
nea 60 de ani) în ajunul primirii premiu- 
lui Oscar, moare la Beverly Hills Hotel, 
unde venise pe jos, străbătind infinit 
de lungul Bulevard al Crepusculului. 
Cum a intrat în hola şi murit, pe loc. 
Avusese acolo întîlnire cu marele re- 
gizor Lumet, autorul filmului Network, 
capodoperă artistică împotriva moravu- 
rilor de la televiziunea americană. Un 
film — spunea presa americană — in 
care Peter Finch «îi jefuise literal- 
mente pe Fay Dunaway și pe William 
Holden». 

Peter Finch era englez, dar mai cu 
seamă era hoinar. De tînăr, emigrează 
in Australia, apoi înființează o compa- 
nie proprie de teatru, cu care colindă 
toate țările de limbă engleză. O scurtă 
vreme revine în Marea Britanie şi devi- 
ne unul din bunii actori de la teatrul 
shakespearian «Old Vic». Se ilustrează 
mai ales în rolul lui Mercutio. Apoi 
începe să joace tot mai des la Holly- 
wood. A avut partenere de prim ordin, 


şi ultimul Oscar 


he. 


actorii 
noştri 


Olga Tudorache | 
Meseria de 


a arde pe rug 


Aţi încercat vreodată să a- 
| prindeţi focul cu chibrituri 
; care nu ard? Ba da, aţi în- 
cercat apăruseră la un mo- 
ment dat cutii din care stricai 
toate chibriturile pină să gă- 
sești unul care se aprinde și 
iți venea să-ţi iei lumea în cap. 

Ei dar regizorii pot. Da. E se folosesc 
de chibrituri care nu ard. Uneori şi în teatru, 
uneori şi în cinematografie. Că focul se 
aprinde sau nu, aia e altă poveste. 

Aţi încercat să faceţi focul în sobă cu 
lemne care nu ard? O caznă la care pină 
la urmă renunți. Dar unii regizori au găsit 
altă șmecherie: fac o imitație de foc din 
becuri electrice sau cu neon puse de desubi. 


căra nu pictează minuni şi nu te simți la 
gura sobei sau a căminului. Să ne ferească 
dumnezeu de imitații de foc! 

Actori care ard de-adevăratelea sint foar- 
te puțini. Şi mai ales cei care la fiecare 
spectacol sint torţe vii. Olga Tudorache e 
unul dintre aceştia. Olga este întotdeauna 


KANAI 


ion popescu gopo 


MANSFIELD, Jayne. 
actriță, 
FEMALE JUNGLE 
(rila) 
MARCUS „Iulian şi 
MIHU, Manole. 
regizori. 
VIATA NU-I IARTĀ 
LA MERE.. 
(filme) 


| Marcello. 


la toate spectacolele o torță vie care aprinde 
inimile tuturor spectatorilor, care arde de-a- 
devăratelea, pină la capăt, de fiecare dată, 
pentru a ronaşte din propria cenușă la 
următorul spectacol. Specia asta rară de 
actori care ard la asemenea intensitate și 
tensiune are nevoie de un curaj cel puţin 
egali cu al cascadorilor, pentru că «figura: 
Păsării Phoenix cu cenușa», «nu ține» nici 
ea la infinit. 

Înainte de a se hotări de a fi actriţă, Olga 
a vrut să se facă aviatoare, aflăm noi la 
spovedania simplă, sinceră, puțin amară 
şi plină de omenie a Olgăi. Tatăl ei a fost 
aviator şi profesor de zbor și a murit la 
36 de ani într-un accident de aviaţie. Mama 
Olgăi a fost învățătoare și apoi profesoară 
de limbă și de literatură română. Frumoasă 
combinaţie de părinți Oiga a fost campioa- 
nă de călărie, a căzut, şi-a fracturat oasele, 
a stat în ghips şi în prima zi de ieşire din 
spital s-a urcat din nou pe cal. Am cunos- 
cut o actriță care pentru a se decide să facă 
teatru a coborit mai întii în prăpastia de 
1500 m a Caraimanului, și alta care tot din 
același motiv s-a urcat într-un amvon ca 
să țină un discurs în ciuda unei timidităţi 
patologice. Pentru a face teatru de-ade- 
văratelea, iți trebule un curaj nebun. «E 
ușor a scrie versuri cînd nimic nu al a spu- 
ne» — e uşor a face teatru cînd nimic nu ai 
a spune! Ciţi actori au impresia că mun- 
cesc, se pling că își fac norma cu virf şi 
indesat şi ca număr de repetiții și ca nu- 
măr de spectacole, se mișcă, turuie, dove- 
desc o memorie prodigioasă şi nu-i costă 
sufletește absolut nimic! 

Într-o minunată poezie se spunea parcă 
descriind-o pe Olga: «Să fii mindru ca fla- 
mura! Să fii ascuţit ca spada şi ca lui 
Dante focul sacru să-ți pălească obraii/ 
Virtutea, artistule, să-ţi fie aceea de a fi 
oricind gata să te urci pe rug». Expresia 
ochilor şi a obrajilor Olgăi este aceea a 
omului gata oricind să fie ars pe rug, obraji 
supți, arşi pe dinăuntru de un foc mistuitor. 
lată de unde acel ton amar din mărturisirea 
atit de simplă şi nemijlocită din telerecital. 
Sigur că un actor de talia Olgăi atunci cind 
rolul e gata și spectacolul e realizat, are o 
senzaţie de imensă pustiire. Bineinţeles 
pină cînd acea cupă adincă de trăiri, de 
suterinți, se umple din nou. 

Da... Cupa de trăiri şi suferinți Pentru 
că iată sfatul unui actor titan către o copilă 
care venise să înveţe teatru la el. (Asta se 
întimpla cam pe la începutul secolului XIX. 
Copila devenise ulterior una dintre marile 
actrițe ale lumii). «Vrei să-ţi alegi acest 
drum? Atunci fă următoarele: îndrăgosteș- 
te-te de un filfison căptușit de un suflet de 
lichea sinistră. Dăruieşte-i-te înainte de 
nuntă. Să te părăsească după ce ţi-a făcut 
un copil. Du-te arti at a un pod inalt, deasupra 
unei ape mari. hotărită să te sinucizi, 
de în ultima secundă, înainte de a te arunca 

în apă, păstrind pentru tine tot valul de 
disperare, fugi repede spre scenă și fă-te 
actrițăi» 

Da... Cupa aceea plină ochi de mari 
sentimente, de mari suferinţi adinci şi no- 
bile, atit de strict necesară actorului Du- 
rerile acelea mari care dacă umplu călda- 
rea inimii pină în gitiei, înseamnă că soarta 
de actor ţi-a ieşit Inainte cu plin. 

Cu cită adincime și noblețe a spus în 


macara 


mecanism 


complex 
pentru 
filnări 
de sus. 


fila: 
FRUMOASA ŞI 
BESTIA 
(frumoasa 
este vrabia) 


"una pe zin 
un film pe an 


MASTROIANNI, 


Norman, 
regizor. 
din 
zgîrieturi 
face 5n 
artë. Da 


MARINESCU, Gh. 
Prof. dr. 
1898-primul film medical 


recitalul et «Ultimul rol. îl iubeşti cel mai 
mult, ca și ultima iubire»... Se zice că la un 
mare teatru al lumii se admitea orice sen- 
timent mare, orice Dragoste cu D mare, 
dar erau strict interzise sentimentele mă- 
runte amestecate cu interese meschine, 
pentru că acestea fărimițează şi distrug 
talentul. 

u«Păstrează lacrima, o să fie nevoiel» — 
spune undeva Tudor Arghezi. Lucian Blaga 
spune în «Columna» că turnul cînta prin 
șuierul vintului atunci cînd avea o fisură 
interioară. Cind fisura s-a lipit, vintul nu 
a mai suflat şi turnul nu a mai cintat Unii 
păsărari sadici găuresc cu acul pupila 
păsărilor cîntătoare pentru că atunci, de 
durere, ele cintă într-una. Marii şi nobilii 
actori au avut întotdeauna cite o mare du- 
rere ascunsă, ca păsările cintătoare cu 
ochii înţepaţi. 

Recitalul TV bine alcătuit nu a putut spu- 
ne suficient despre Olga Tudorache pentru 
cei ce nu au urmărit-o de la începutul ca- 
rierei şi pină acum cind e încă tinără, în 
plină maturitate a talentului său. Prezenta- 
rea Dinei Cocea a fost magistrală. Portretul 
strins şi pregnant este demn de pana lui 
Rebreanu: «Fruntea impietrită, fața aspră, 
ochii adinci, pătrunzători şi trişti, o uitătură 
dreaptă ce nu alunecă niciodată în priviri 
piezișe, glasul amar — cind aspru, cînd 
unduitor — ca o blindă tinguire de copil — 
şi tăceri, uimitoare tăceri, care nasc ecouri 
prelungi...» Dar fragmentele alese în recital, 
deşi minunate, pentru cei ce nu o cunosc 
pe marea actriță, spun despre Olga mult 
mai puţin decit este ea în realitate. Bineiîn- 
teles în 70 minute, și cu fragmentele ce 
stau la îndemină din peliculele întimplător 
păstrate, era greu să faci mai mult decit 
s-a făcut. Vina o poartă în întregime Olga 
însăși, care are oroare de reclamă şi care 
nu a dat nici un sprijin afară de faptul că 
a acceptat să vorbească şi nu să joace din 
nou. 

Îmi amintesc de recitalul TV Clody Berto- 
la, unde datorită unor filmări meșteșugite, 
s-au putut vedea și loana d'Arc şi Liubov 
larovaia şi Rosalinda. Or, Oiga aparține 
unei generaţii mai apropiate, Dar vina, 
repet, nu e a regizoarei, ci poate și a crizei 
de timp a acestei actrițe care «muncește 
ca un ocnaș». 

Pentru toate aceste motive şi din lipsă 
de spațiu, vreau să amintesc numai două 
roluri care mi-au întipărit-o pe Olga în 
inimă pentru totdeauna și care, din păcate, 
nu pot fi revăzute: Olga participa la con- 
cursul tineretului în sala primitoare, con- 
fortabilă şi cu o bună acustică a Teatrului 
Evreiesc de Stat. Regizase singură. Cei ce 
au văzut acel spectacol mă vor crede. 
Nimeni nu putea ști atunci ce se va petrece 
în acea sală și nimănui nu-i putea da prin 
cap să aducă un aparat de filmat, dar ceea 
ce s-a petrecut atunci pe scenă și în sală 
e de nedescris și de neimaginat. Forţa mag- 
netică dintre actriţă şi spectatori era de 
intensitatea unui imens fenomen al naturii: 
o avalanșă, un cutremur, apariția unei co- 
mete, o auroră boreală, clipa declarării 
păcii după un lung război. Nu găsesc alți 
termeni de comparație. Şi de fapt nu era 
decit Domnişoara Nastasia. Dacă aș avea 
un film în culori al acelui miracol, aş dovedi 
celor ce nu au fost acolo — pentru că cei 


ce au fost au simţit exact ceea ce am simţit 


Luca era 

imeni i} sald. Nu facea grimase, nu Imita 

ncerca cu disperare să-și stăpi- 
aer suferința, dar. lacrimile răzbăteau 
singure, neputind a fi stăpinite; noi plin- 
geam cu toţii în hohote; tensiunea sălii era 
atit de mare încit ne miram cu toţii de ce 
nu se cutremură și nu pling zidurile. Alături 
de mine era un mare animator de teatru, 
căruia li datorăm marea cotitură spre nou, 
care a avut ocazia să vadă pe cei mai mari 
actori ai lumii. Marele animator de care vor- 
beam era zguduit, copleșit de emoție, şi 
după o lungă tăcere abia a reuşit să în- 
găime: «Nici o actriţă, pe nici un meridian 
şi în nici un secol n-ar putea face mai 
mult». Groaznic de ingrată această meserie, 
că asemenea momente nu pot fi eternizate 
pe peliculă şi în culori. 

Unii «bruneți» al căror gen il reprezintă 
«blondina suavă» susțin că Olga nu e fru- 
moasă. Toţi spectatorii care au văzut-o în 
Nila Toboşara stau mărturie că au văzut 
pe scenă în tot timpul cit a durat spectaco- 
lul, o actriță care după expresia clasică 
«avea o statură, gură şi figură desăvirșite», 
o statue vie care mai avea și un tempera- 
ment vulcanic şi o teribilă forță tragică. 

Despre loana Boiu din «Suflete tari» 
şi despre Cleopatra, din punct de vedere 
înfățișare stau mărturie fotografiile. Dar 
Olgăi nu-i pasă cituși de puţin de însuşirea 
de a îi frumoasă sau ne-frumoasă. Dacă 
cere rolul să fie frumoasă e frumoasă și 
gata. Dacă nu, nu. 

«Sculptată în stincă, Olga Tudorache se 
încrestează în conştiinţa celor ce au vă- 
zut-o, chiar şi numai o dată pe scenă, sau 
în intimitatea micului ecran, ca un perso- 
nagiu de tragedie antică». Am citat din 
nou din portretul pregnant pictat de Dina 
Cocea. Acesta este frumosul în sensul lui 
Baudelaire şi al lui Michelangelo. 

Alaităieri am întiinit într-o familie un re- 
gizor de film care a semnat citeva filme cu- 
noscute. Nu-i spun numele intenţionat ca 


rolul principal în film pentru că nu prezintă 
probleme pentru operatori, pentru că se 
lucrează ușor cu ea, neavind păreri proprii 
prea personale. Nu e dramatică pentru că 
nu a suferit. ŞI nu a suferit pentru că este 
un om al reușitei: ştie cu cine şi în special 
cind să fie drăguță. Pe urmă, cind nu mai 
are nevoie, uită. Nu este o actriță. Este o 


Oare marii regizori în marile filme cu 
Bette Davis, Vera Marețkaia, Asta Nielsen, 
Giulietta Masina și alte citeva mari actrițe ` 
de acest nivel s-au ghidat după asemenea 
criterii? Din tot ce mi-a spus regizorul 
nostru mi-a plăcut expresia «actrițică» şi 
mă gindesc la un plural. Oare o inflaţie a 
«actrițicilor» nu scoate din circulație mo- 
neda autentică și în care drept consecință 
că uneori se lasă de teatru şi de cinema 
marii noştri actori? 

Tin să mă exprim în termeni de economie: 
numele Olga Tudorache reprezintă valută 
forte şi are acoperire în aur. 


lina LOEWENDAL 


MAFTEI, Ernest, 


actor. 


a transformat 


planul doi 
în 
PRIM-plan. 


MAC LAINE, 
Shirley. 

actriță 

dansatoare. 


SWEET CHARITY 
(film) 


MELIES, Georges. 
regizor: 


MANKIEWICZ, 
Joseph-Leo, 


CLEOPATRA 
(şi şarpele) 


mască mobilă. a 


procedeu de 
filnare 
combinată, pu 
A ) 
MONROE, Q 
Marilyn. 


Harpo, Groucho, Chico; 
Zeppo. (cei trei erau patru) 


UNORA LE PLACE 
FIERBINTE (film) 


> noteră falsul drept adevăr şi adevărul drept fals" 


https://biblioteca-digitala.ro 


„—— pa 


telex Animafilm 


Cum o fi arătind 


Păcală venind 
dinspre Graiova? 


099 Piecind de la efigia unei mo- 
nede dacice, Nichita Stănescu a 
imaginat scenariul «Făt-Frumos» pen- 
tru regizorul lon Truică Tot cuvin- 
tele și «Necuvintele» lui Nichita vor 
oferi combustia filmului «De dragoste» 
în regia lui Eugen Gondi (Bateristul 
Gondi, precum se vede, vine cu bate- 
ria grea şi în animaţie). 


099 Oamenii de cristal, pe planeta 
lor se alimentează cu... vibrații. După 
fiecare «masă», portretul ei se modi- 
fică, particulele de cristal recompu- 
nîndu-se altfel. Așa începe proiectul 
unui film de anticipație dedicat armo- 
niilor, de către inginerul Dan Mihăi- 
lescu, animator al cenaclului de crea- 
ție «Solaris» ce activează în cadrul 
Casei studenților. 


099 Marin Sorescu este aşteptat 
de realizatorii Studioului Animafilm 
să-l imagineze pe Păcală al anului 
1978. Cum o fi arătînd năzdrăvanul 
venind dinspre Craiova, călătorind nu 
cu carul, aşa cum se întîmpla în inspi- 
ratul film al lui Titus Mesaroș? 


099 La ce servește lina? La cro- 
șetat? Ar fi prea ușor răspunsul. La 
saltele? Ar fi prea bine știut și cam... 
demodat. E timpul să deconspirăm 
că din lină se -fac personajele, adică 
tipajele sau, mai simplu spus, păpu- 
şile pentru unele filme cu obiecte 
animate. 

Pompoane de lină croite cu fantezie 
devin oi simpatice, pisoi, căţel lățoşi. 

Un ciucure verde făcut dibaci, poate 
deveni coroana unui pom, iar o cfo- 
șetătură simplă, mai simplă dect a 
unui banal fular, unde lingă lină se 
adaugă și un pic de... fantezie, poate 
deveni un gard nemaivăzut, modem. 
Sperăm că filmul Isabelei Petraşincu 
lucrat cu lină animată, î va încinta pe 
cei mai mici spectatori. 


Lucia OLTEANU 


posibilități posibile 


Declaraţia 


— Consider că aparatul nostru a con- 
tribuit la realizarea unui progres serios 
în ştiinţele medicale... 

Cel care imi făcea pe un ton oficial 
această deciarație era membrul unui 
colectiv care concepuse şi construise 
un aparat de mare valoare ştiinţifică în 
domeniul medicinii, un aparat care pri- 
mise medalia de aur a Congresului in- 
ternaţional de acupunctură şi, de cu- 
rind, brevet de invenție. Interlocutorul 
meu avea, cu totul, virsta de... 15 ani. 
Cei cinci copii din Ploieşti, autorii apa- 
ratului numit ACDAT, făceau parte 
dintre acei adevăraţi eroi de filme despre 
care s-au făcut — din păcate — prea 
puţine filme încă. Ei nu vorbesc din 
virful buzelor, aşa cum ni se pare nouă 
că ar vorbi copiii, ei se pricep ia multe 
lucruri la care nouă ni se pare că nu 
se pricep, şi fac enorm de multe iu- 
cruri care nouă ni se pare că i 
pot face. 

Am impresia că uneori 
toate astea, uităm de faptul că 
sint copiii iui 1978 sin 
raţia de cea mai frumoasă m 
a anului 2004. 

Așa Că... 

Alexandru STARK 


scrisoarea lunii 


îti aparține». 


Filmul românesc 

e Un debut de profesionist încercat: 
«Actorii chemaţi să ilustreze povestea sint 
dintre cei mai buni. Numai Florin Zamti- 
rescu putea întruchipa modestia fără osten- 
„ puriindu-şi paşii stingaci în afara 
ricărui compromis. Obiectele au o extre- 
mă valoare funcţională. (N.R.: /n acest elo- 
giu la adresa obiectelor, corespondentul se 
ntiineşte şi cu opinia prof. lon Giurcă — 
ir. Cetăţii nr. 9, Alba lulia). Ele vorbesc 
ainte de orice şi caracterizează perso- 
naje şi medii: foşnetul unor monede, o 
sticlă cu ţuică în prim plan, o broboadă 
pe umeri, un fier de călcat, un lucru de 
mină, un acvariu etc. Şcoala a fost bine 
surprinsă, deşi se mai strecoară unele 
inadvertente. Copiii sînt prea îmbrăcaţi de 
sărbătoare, elevul acela vorbeşte ca la 
carte, filozofind despre porumbei, portre- 
tul inspectorului e şarjat — în rest, sce- 
nariul e bine documentat. Finalul mi se 
pare tulburător. Cu orice risc, afirm că am 
regăsit foșnetul din «Blow Up». Verdele 
parcului -răvășit de vint mi-a creat atunci 
o stare pe care aș fi vrut s-o simt din nou. 
Acum am trăit acea inetabilă senzaţie. 
Stere Gulea a debutat ca un profesionist 
incercat. (prof. Alexandru Jurcan — /oc. 
Ciucea, jud. Cluj) 

€ Un tilm cuceritor: «Filmul ne-a cu- 
cerit pentru că nu a vrut (la prima vedere) 
mult sau altfel spus nu a vrut să ne facă 
morală de la obraz. În adincime, «larba 
verde...» atinge coarde sensibile, dar nu 
lacrimogene. Lipsa de emfază, sincerita- 
tea autorului, mai înainte de orice cu sine 
însuşi, meșteșugul de-a ne face şi pe noi 
de-a vedea după chipul și asemănarea lui, 
fără a ne răni amorul propriu — iată doar 
citeva calităţi. Hotărit lucru, Stere Gulea, 
chiar dacă e la primul său film, s-a dove- 
dit a fi o personalitate care, ca toate per- 
sonalitățile, nu s-a înclinat dincotro bate 


S 


Anu! XVI (185) 


Bucureşti 
mai 1978 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


„Credeţi că totul se rezumă la a privi?” 


Desi ar fi pulut face parte din dosarul controversat al filmului «larba verde de 
acasă» — pe care-l prezentăm mai jos — socotim că prin deschiderea sa, prin cele 
citeva accente care vizează probleme de un interes mai general, scrisoarea corespon- 
dentului Costel Marin merită a figura separat, ca scrisoare a acestei luni: 

«...Sint fiu de ţăran, tatăl meu lucrează în sectorul zootehnic al unei unități 
agricole, nu mă consider decit un diletant în materie de film, e prima scrisoare pe 
care v-o trimit. Am văzut însă un film bun, poate prea bun pentru mine, născut 
şi crescut la țară, este vorba de larba verde de acasă pentru care (cu excepția 
anumitor secvenţe pe care eu le-aș fi văzut altfel) nutresc o profundă admiraţie. 
Pe tot parcursul proiecției însă, cițiva «orăşeni» nu au făcut altceva decit să comen- 
teze, cu toată ironia de care erau capabili, destinul acelui om reintors acasă, în 
locul unde noi, țăranii, trăim cu adevărat, locul de care sufletul nostru nu poate fi 
despărțit chiar dacă locuim în cine ştie ce zgirie-nori. Eu ştiu că drumul parcurs 
de film pînă la spectator e un drum lung. Am întîlnit nu odată oameni capabili să 
povestească secvenţe tari din filme de genul: «...ai văzut ce pumn, dom'le» sau 
«ce mașini puternice, ce dragoste puternică», oameni care în momentele cheie ale 
filmului, cind eşti chemat să spui: «iată într-adevăr o secvenţă bine gindită, o frază, 
un gest unic», rid sau comentează într-un limbaj ce nu poate fi redat. Să încercăm 
să ne adresăm unui asemenea personaj aflat în vecinătatea noastră în timpul unei 
proiecții: «De ce rîdeți? Credeţi că totul se rezumă ia a privi? Nu observați nuanța 
frazei din secvenţa trecută?» Ştiţi ce mi s-a răspuns odată cînd, ne mai supor- 
tind, m-am adresat în acest sens celui de lîngă mine? «Ce te bagi domnule, te-i fi 
pricepind matale, te pomenești că faci filme, adică, ce, eu nu plătesc beletul, nu 
am voie să stau în sală?» Oare totul se rezumă, în cazul unor asemenea indivizi, 
din păcate tineri, la a plăti biletul şi la a privi imaginile de pe ecran? Ce bine ar fi 
dacă în întreprinderi, în cadrul programelor culturale, s-ar iniţia acţiuni pentru 
familiarizarea cu problemele cinematografice susținute de specialiști competenţi! 
Nu ne interesează date despre viața particulară a nu ştiu cărei actrițe ci date despre 
evoluția în timp a fenomenului cinematografic și asta nu didacticist... Nu toți putem 
fi critici, nu toți avem anumite înclinații, talent, spirit de observaţie de-a vedea tot 
ce vedem — dar cred că putem să înţelegem arta filmului. Drumul către adevărata 
artă începe, după părerea mea, din momentul în care ceea ce se perindă pe ecran, 


Costel MARIN, sir. Independenței nr. 146, Buzău 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


vintul, chiar dacă acel vint se numește 
modă. Mă asociez criticilor care, aproape 
în majoritate, consideră filmul lui Stere 
Gulea un film bun din recolta anului tre- 
cut, poate chiar cel mai bun.» (Traian 
Apetrei — bd. Armata Poporului nr. 1-3, 
Bucureşti) 

e Un tilm-melancolie: «Un film me- 
lancolie, deosebit de emoțţionant și liric, 
de un lirism fără sentimentalism ce te în- 
deamnă să devii tu însuți eroul filmului. 
Cuvintele sint simple, cuvinte de limbă 
dulce a omului de ţară. De neuitat îmi va 
rămîne imaginea metaforă a ierbii cosite 
împreună de tată și fiu și retragerea pen 
tru odihnă în liniştea zilei unde numai 
iarba cosită se aude, tatăl fumindu-și car- 
pata liniştit... Consider că «larba verde de 
acasă» este cel mai bun film de actualitate 
al anului 1977, printre primele cinci filme 
de acest gen din cinematografia româ- 
nească». (Gabriel Cojocaru — str. Lingu- 
rarilor 126, Cluj-Napoca) 

e Nici un reproș: larba verde de 
acasă este filmul căruia nu-i pot reproşa 
nimic, şi ar trebui, deci, să nu scriu nimic 
despre el. Aş lăsa laudele pe seama cri- 
ticii profesioniste, dar ştiu eu oare dacă 
ea nu-l va arunca prea de timpuriu la 
Arhivă!? Cine ştie ce chichiţe îi va mai 
găsi!» (Colea Rusu — str. Avintului BI. Z 
1-2, Vaslui) 

@ Mă aşteptam la altceva: «Modul de 
tratare a temei mi s-a părut altul decit cel 
aşteptat. Dominantă pare a fi reducerea 
exteriorizărilor la cei stăpiniţi de dorul de 
casă (fiul, tatăl), o închidere în sine care la 
un moment dat, prin nefirescul ei, pare că-i 
separă de rest. larba verde de acasă 
trebuia să însemne nu numai «poezia» 
fintinii dărimate, a gardului prăbușit, a co- 
sitului patriarhal ci, cel puţin, şi realitatea 
miraculoasă a înnoirilor satului nostru la 
care nu e puţin lucru să ai bucuria parti- 
cipării». (G. Brucmaier — Calea Unirii 
nr. 27-31, Suceava). 

e Prea multe idei pierdute: «Am re- 
văzut acest film ca să-mi fac o părere so- 
lidă despre el. Nota 10 pentru critica adusă 
unor moravuri negative, dar notă mică 


Coperta I 


loana Crăciunescu și Geo Costiniu, 
doi talentați tineri actori, protagonişti în 
două din ultimele premiere românești: 
Ediție specială și Septembrie 


Fotografie de Emanuel! TÂNJALĂ 


https://biblioteca-digitala.ro 


pentru realizare. Prea multe idei se pierd, 
dacă nu sint aranjate. Mi-a plăcut F. Zam- 
firescu care se anunţă drept un actor de 
viitor.» (Filip Ralu — Bd. N. Titulescu 92, 
București) 

e Nici o putere, nici un imbold: «Pă- 
cat de așa titlu feeric! După vizionare rămii 
bleg. Pelicula nu-ţi dă nici o putere, nici 
un imbold. Se «dezbat» (se amețesc!) 
niște probleme bune, intenţiile sint salu- 
tabile, dar scenariul e gol, sărac lipit pă- 
mintului. Se sesizează fuga de dialog, 
obiectivul savurează frunze veştede, gar- 
duri, mereu şi mereu sticle cu ţuică, co- 
niac etc. Numai cu paharul la gură e su- 
portabilă viaţa la țară? Şi eroul principal — 
scuzaţi-mă — nu este încă format pentru 
o trăire adincă, umană, caldă. N-are hora 
gestului adecvat unei replici, unui cadru 
pe care trebuie să-l stăpinească». (lonei 
Teahă — Bd. Armata Roșie 23-26, Arad) 


Filmul străin 


Jucăria 


Figura stranie, ca o mască de carnaval, 
puţin forțată, puțin enigmatică, puţin neli- 
niştitoare şi profund melancolică a lui 
Pierre Richard, cu ochii mari, albaştri și 
trişti, cu claia de păr blond, atit de comic 
şi întristîndu-ne fără să ştim de ce, cu 
gura întrebătoare, predispusă celor mai 
neinchipuite și grotești grimase, pare să 
fie compusă special pentru astfel de ro- 
luri, care-l apropie foarte mult de Chaplin. 
Un comic incisiv, de primă calitate, dublat 
«de un tragism al gagurilor, care-ţi alungă 
cu hotărire orice zîmbet și te face să rizi 
plîngind. Jucăria, categoric, nu e o co- 
medie. E exact contrariul: o dramă, o dra- 
mă de caractere cu implicaţii sociale largi 
şi directe; o dramă insolită şi şocantă care 
se înscrie pe lista celor mai ascuţite și 
totodată grave film-pamțlet la adresa dez- 
umanizării produse în: societatea capita- 
lului.» (Mircea Sergiu Columbeanu — 
Bd. Păcii, 116-126, Bloc 21. Scara 2, Bucu- 
resti) j 


Critica criticii 


O nouă tendință? 


@ «O nouă tendinţă în critica noastră de 
film, cu urmări nu dintre cele mai fericite, 
a luat naştere, cred, odată cu proliferarea 
cronicilor-rezumat. Intuind (?) lipsa de re- 
ceptivitate a publicului pentru prezentarea 
conţinutului unui film, în fraze fie oricit de 
frumoase — o parte a criticii a început să 
facă avancronici. Fenomenul este mai vi- 
zibil la t.v. unde, probabil și din teama că 
spectatorii nu vor putea înțelege filmul, se 
prezintă un rezumat al acestuia, însoţit de 
citeva observaţii sumare cu privire la ten- 
dințele sociale, culturale și politice ale 
realizatorilor...» (Ștefan Ripaş — Bd. Stea- 
gul Rosu 20, Brasov) 


Aveţi dreptate... 


e Maria Minucă (str. Karli Marx 18 — 
Bacău): «Fie că iau cu forța rudele de singe 
la un film ca Piesă neterminată, fie că 
alertez copiii vecinilor cu o săptămină îna- 
inte de Mama Elisabetei Bostan, Singură- 
tatea cinefilului nu e posibilă». 

@ Ana (?) — Caracal (adresa comple- 
tă): «Aș vrea să văd şi eu un serial de te- 
leviziune după romanele lui Zaharia Stancu 
«Desculţ», «Rădăcinile sint amare», sau 
un altul, după romanele lui Liviu Rebreanu, 
«lon» şi «Răscoala». Veţi spune: ce gusturi 
mai are și asta!» (n.r.: Nu, nu vom spune 
aşa ceva!). 


Rubrică realizată de 
Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 le 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentu! Erpor 
Import Presă, P.O.Box 136—1357 — taler 11225 
Bucureşti, str. 13 Decembrie mr. 3 


Prezentarea artistică 
Anamaria Smigeisch 


AI EER R 


Curioasă experiență face 
ca regizor tinărul operator 
Dinu TArase: la prima lui 
încercare — Trei zile şi 
: AP | trei nopți după romanul 
:) «Apa» de Al. lvasiuc — 
contactul cu literatura avea să aibă asu- 
pra sa o evidentă acțiune inhibanță. De 
Dutantul (ca regizor), încercînd să vadă 
g idei, traducea în expresie cinematograt- 
că, cu precădere, şabloane. Operatorul 
S din regizor crezuse, pesemne, că poate 
încredința elementelor de cadru şi une 
E lumia filmului împărțită în mod maniheist 
E în buni şi răi, vechi şi noi, semnificații 
N care să facă de prisos efortul dea pleca 
E ciocnirea de idei, accesul la argumentele 
N ideatice ale epocii respective, culoarea 
§ ca şi diferențierea prin nuanțe a caracte- 
i relor, psihölogiilor, mentalităților unor 


personaje angajate pe poziții ireconcilia- 

bile la o asemenea răscruce a vremii. Ş 
E astfel, ca un paradox, filmul unor capitale 
E schimbări de unghi în optica unei lumi, 
E a unor adinci şi rapide mutații în struc- 
] urile societăţii noastre, n-a favorizat toc- 
| 
g 


mai urmărirea dinamicii ideilor şi situa- 
tiilor, ci încremenirea lor în stas-un w+ 
zuale, 
4 Ce-a învăţat de atunci şi pină la recenta 
lui nouă incercare, Dinu Tănase? 
i Să vedem 
j «Doctorul Poenaru», romanul lui Paul 
5 Georgescu, lucrare de amplă respirație 
epică, înfăţişează citeva biografii care 
însumează acumulări de experiențe uma- 
ne şi sociale, prefigurind, de fapt. îns'ş 
i polii problematicii epocii de după primu 
i război mondial, Intransigenţa unuia sa 
| «elasticitatea» de caracter a altuia sint 
i puncte de pornire în descrierea cu m» 
Ẹ oală, cu voită ezitare uneori (ca să nu 
i spun chiar cu suspens) a personajelor 
ce jalonează cele două decenii pe c 
| se intinde povestirea. Dezvoltările, fi 
§ morale, fie psihice, fie sociale nu cu 
N de fel spectaculoase prefaceri. Ele 
aștern pe îndelete, datele se acumui 
i în timp, semnificate de către un gest not 
§ ce se adaugă semnelor limbaj 
| 
| 


dian. Gindurile noi nu apar nici ele 
mod spectaculos, ci discret, parcă aba 
E înginate. Așa se face că,în roman, cit 
| o meditaţie a doctorului Poenaru potriv 


A w 


căreia fericirea n-ar fi domeniul lui sau 
aceea în care mărturiseşte că dacă inte- 
lepciunea înseamnă resemnare, atunci 
se lipsește de ea — aduc de fapt o crista- 
lizare a unor succesive întimplări şi 
statări, abia detașindu-se În peisajul o 


z 
tind speranțe multiple şi amărăciuni de 
asemenea multiple, idealuri şi renunțări, 
cutezanţe şi eșecuri, intransigenţe şi ca- 
pitulări, apostolat social şi compromis, 
pină a se ajunge la lumina tirzie a lămu- 
ririi de sine. Este poate, în toate aceste 
trasee şi în însăși eşalonarea lor, dovada 


PNEU 


goc 


unei literaturi din cele mai puțin 


ø 


zar ăla 


ace 0 et a A IEI IE E < 


în mina unui cineast Romanul, orchestrat 
contrapunctic, urmărește cu precădere 
două destine, apartinind aceleiași gene- 
raţii «a tranşeelor», care considera de 
dreptul şi de datoria ei să-şi spună un 
cuv reu în re-structurarea societăţii 
şti de după prima conflagrație 
ndialā. Povestirea lui Paul Georgescu 
dezvoltă, se ramifică, se nuanțează 
"dată de un idealist ca doctorul Poena- 
şi „ Să-i zicem, «empiric», un om 
concepțiilor practice, cum este Pascal. 
espărțirea celor doi, în gară, la întoar- 
pe front (o despărțire parcă sim- 
eschide arcul destinelor lor atit 

te, între aceștia doi infiltrin- 
reagă galerie de personaje 
mişună pe scena socială a vremii. 
un fundal pe care îl dramatizează 


19 


9 3 


"ou 
293 


9. 


TLE 


mMmoaagro 


mizera (devenită uneori în film viziune 
mizerabilistā) a ţăranului ca și decrepi 
dines morală a politicianismului burghez 
în luptă pentru putere. Lent (fără acea 

care literatul se poate dis- 
los. nespectaculos, roman 
e :nteriorizare, de mişcări 
surprize ameţitoare, şi fără 
ante, prin ferma lui struc- 
i «Doctorul Poenaru» se 
il pentru cineast. 
mult mai lesne, în 
(ceea ce s-a 
supună literaturii, să 
e «in strună» roma- 
nici ritmul, nici fap- 
Pe scurt, «Doctorul 
ea ipoteza unei ecranizări, 
o lectură evlavioasă prin 
"i interpuşi. Şi astfel filmul se 
u bună ştiinţă confiscat de lite- 


filmului nostru, dealtfel, nu 
st, cu ani şi ani în urmă, fil- 


a 
a RE, E 
F 9 í A 


Doi foşti 
prieteni — 

două lumi și, 
mai ales, 

doi mari actori: 
Stefan  lordache 


şi 
Victor Rebengiuc 


mele care şi-au asigurat argumentele de 
succes, preluindu-le de la literatură. Ceea 
ce le-a asigurat o ținută culturală sesi- 
zabilă şi la filmul de faţă . Efortul regizo- 
rului — scenarist în același timp — se face 
remarcat cu precădere în asigurarea unui 
flux inteligibi!, logic şi coerent al nara- 
țiunii, chiar dacă această preocupare stă- 
ruitoare s-a făcut pe seama unei ma! 
alerte, și mai proprii filmului, succesiuni 
de situații. Şi pentru că este vorba 
de mari actori care îşi aduc contri- 
buția aici, trebuie spus că Victor Re- 
bengiuc, de multă vreme şi probabii 
unanim recunoscut ca mare actor, a fost 
lăsat să construiască cu toată știința lui 
de interpret de dramă, traseul idealistu- 
lui, intransigentului, dezamăgitului, înfrîn- 
tului şi tirziu iluminatului doctor, al cărui 


destin pare a închide în el însuşi destinul 
unei categorii sociale şi umane dintre 
cele două războaie mondiale. Tăceri, în- 
cremeniri, izbucniri, monologări, acea in- 
comunicabilitate înțeleasă nu ca infirmi- 
tate, ci ca o modalitate de refuz a unor 
stări de fapt — toate se succed cu virtuo- 
zitate interpretativă, intipărind pe chipul 
personajului, cutele une: vieţi care nu 
vroia să fie ca oricare alta, şi în acelaşi 
timp refuza cu obstinaţie să fie doar mon- 
den deosebită. 

Pe de altă parte, avocatul Pascal — 
personaj pînă la urmă de o tragică labili- 
tate — semnifică o altă categorie socială 
care crezuse că orice clipă trebuie folo- 
sită pentru ascensiune pe scara socială. 
Ştefan Iordache, ca interpret este, la rîn- 
dul său, precis, de o rezonanţă exactă, 
de coardă de Stradivarius, refuzind să 
şarjeze chiar cînd personajul îl invita s-o 
facă. Există în întîlnirile dintre cei doi foşti 
prieteni ceva care-i separă şi ceva care-i 
uneşte, în spiritul unui destin care por- 


nise Împreună, şi actorii joacă aceas 
diferenţă şi această discretă trăsătură d 
unire cu o subtilitate și credibilitate 
este dovada nu numai a unei inteligent 
interpretative, ci şi a unei imense expe- 
riențe actoricești, care vine, în cov? 
toare măsură, din teatru. 

O serie de flash-back-uri ca și de « 
tensii cinematografice» caută să di 
semnificaţiile cîte unei constatări, situa- 
ţii, sentiment sau resentiment. Dar toate 
aceste argumente de cineast, cum s-ar 
putea numi ele, par cel ma} adesea s 
perflue, cînd nu sînt de-a dreptul naive, 
literatura luată ca sursă a acestui film 
părind să nu le digere şi să nu aibă ne- 
voie de demonstraţia lor. Momentele ilus- 
trative și acea «lume mică» a scenei po- 
litice pe care cineastul a ținut cu tot 
dinadinsul s-o lase să se producă în tot 
ceea ce putea să ofere ea pentru auto- 
demonstraţie şi autodemascare, prileju- 
iește unele fugare portretizări care, atunci 
cind se bucură de harul actoricesc al 
unui Gheorghe Dinică, devin şi ele me- 
morabile. Dar iarăși trebuie să consta- 
tām că respectivele ilustrări nu se prea 
topesc în narațiune, ci rămin doar ilus- 
trații-anexe. 

Aşadar, prima încercare a inserr 
pentru Dinu Tănase un refuz. aproape 
globai al substanței literare; & doua o 
preluare aproape globală a literaturii. Cind 
ne va demonstra el, însă, o viziune a unei 
transpuneri integral cinematografice, per- 
sonale, originale, cu argumente specitice 
acestei arte? 

In totul, tema, povestirea și filmul 
care ne ocupăm par aduse din 
epoca pe care o abordează, pe care caută 
s-o descifreze şi s-o exprime artistic. 
Dar,în primul rind, 
naru apare ca structură, 
poate chiar foarte onorabil 
cele două războaie şi el. Dac 
consemnăm vreun merit 
ar îi probabil aceia de a umple 
dintre filmul de leri şi cel pe care 
bui să-l facem astăzi. 

Mircea ALEXANDRESCU 


de 
însăşi 


nul Doctorul Poe- 
un onorabil, 
dintre 


tilm 


specia 


Imaginea: 
u. Decoruri 
Ileana Mirea Cu: 
Elena Dacian 


Scenariul şi regia: Dinu Tă 
Muzica: Adrian E 
arh. Florin Gabrea. Costume: 
Victor Rebengiuc, Ștefan Iordache 
Vasile Nitulescu, Gheorghe Dinică. 
O producţie a Casel de filme Unu. Director 
jon Buchetu 


Anul XV1(185) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti — mai 1978