Revista Cinema/1977 — 1989/018-CINEMA-anul-XVIII-nr-2-1980

f 
i 


toti اام‎ 0 1 


۱۱۳. 2 
Anul XVIII (206), 


۱ ۱ Votăm pentru tara! 
| Votăm pentru 


Ma o artă legată de popor! 


| 
f Revistă a Consiliului | 
| Culturii أو‎ Educației Socialiste | 


https://biblioteca-digitala.ro 


domenii artistice vecine sau chiar de pe 
propriul ogor, care ar merita cu priso- 
sință să fie studiate, dezbătute, creator 
însușite. Cultura profesională mai siste- 
matic organizată prin permanentele reci- 
clări la care se referea cu prilejul amintit 
tovarășul Nicolae Ceaușescu, înmulţi- 
rea cursurilor de calificare la locul de 
muncă (mai ales pentru cadrele medii 
de care are atita nevoie și producţia noas- 
tră cinematografică la ora actuală), cit 
şi o largă cultură generală capabilă să 
îmbogăţească, să rafineze modul de a 
gîndi și a-și exprima gindurile pe ecran 
cineastul nostru — iată doar citeva im- 
perative desprinse din luminoasa cuvin- 
tare. Alături de o mai riguroasă organi- 
zare a acțiunii de desăvirşire cultural- 
profesională trebuie să existe însă o per- 
manentă ambiţie de autodepășire, o neis- 
tovită dorinţă de a pune umărul pentru a 
scoate din mediocritatea intelectuală şi 
artistică îngrijorătoare și acele filme care 
nu ne fac cinste. Un examen critic şi res- 
ponsabil al întregii activităţi cinemato- 
grafice în lumina însufieţitului îndemn de 
a învăţa și iar a învăța «asaltînd și cuce- 
rind zi de zi piscuri tot mai înalte ale 
cunoașterii umane» devine pentru noi 
toți condiția sine-qua-non a existenţei 
de creatori comunişti. 


„CINEMA 


Votăm pentru țară! 


Votăm pentru 


o artă legată de popor! 


tarului general al partidului în marele 
forum al învățămîntului. Unele privesc în- 
deaproape și pe «modelatorii de conști- 
inte» prin intermediul filmului, pe cei care 
concep și pun în circulație personaje, 
idei, fapte, sensibilizind în imagini spe- 
cifice spectaculoasa evoluție morală și 
materială a României socialiste moderne. 
Cele mai bune realizări cinematografice 
— dacă n-am aminti decit citeva din ultima 
vreme, în frunte cu «Clipa», examen de 
maturitate politică și profesională sau, 
mai modest, dar la o cotă ridicată de rea- 
lism, tabloul colectivități active, transfor- 
matoare de conştiinţe, filmul «Cine mă 
strigă» — mărturisesc eforturile cineaș- 
tilor români de a da glas şi expresie cit 
mai convingătoare realităților umane fas- 
cinante prin complexitatea, prin dinamica 
lor. 

Dar nu puține sint filmele în care acest 
peisaj sufletesc şi intelectual al contem- 
poranului e sărăcit, simplificat pină la 
naivitate pe ecran. Acest lucru lasă să se 
întrevadă nu numai stingăcie profesio- 
nală din partea celor ce concep asemenea 
portrete-robot, incapabile să emoţione- 
ze pe cineva, dar şi anumite carente țin 
de propria lor pregătire și capacitate de 
înțelegere şi aprofundare a psihologiei u- 
mane. Lipsa de informare, dar mai ales lip- 
sa de interes fac să treacă uneori pe lingă 
oamenii de film evenimente politice ori 
culturale de anvergură, experiențe din 


cum obișnuiește să o facă în toate sec- 
toarele vieții noastre economice, sociale 
sau culturale. lata-l pe tovarășul Nicolae 
Ceaușescu la deschiderea primului Con- 
gres al educaţiei și învățămîntului, amin- 
undu-ne că trecerea la o nouă calitate în 
producția materială a României socialis- 
te, trecerea la o nouă calitate în toate do- 
meniile vieții economice şi sociale, ridica- 
rea gradului de civilizație materială și 
spirituală a întregului popor, nu sint po- 
sibile fără cadre de înaltă specializare, fără 
oameni cu o temeinică pregătire tehnică 
și politehnică, cu o vastă cultură profe- 
sională și cultură generală: 

Rolul școlii în această complexă pregă- 
tire a viitorului României moderne este 
uriaș. Școala — consideră înțeleptul nos- 
tru cîrmaci — trebuie să se manifeste ca 
«unul din factorii primordiali de mode- 
lare a fizionomiei omului nou, cu un 
larg orizont de gindire, cunoaștere 
şi înțelegere, cu o etică superioară şi 
o bogată viață spirituală, făuritor con- 
ştient al propriului său destin, al viito- 
rului socialist și comunist». Şcoala fi- 
ind unul din factorii de modelare a spiri- 
tului omului nou, alături de artă, alături 
de literatură și de cinematografia căreia, 
nu de puţine ori, i s-a adresat tovarășul 
Nicolae Ceaușescu cu acelaşi mobiliza- 
tor îndemn. 

Sint numeroase reflecţiile pe care le 
prilejuieşte strălucita cuvintare a secre- 


~] Manifestul Frontului Demo- 

cratiei şi Unității Socialis- 

۱8 121172 te, «o chemare a poporu- 
| lui către întregul popor» de 
| a vota deputații săi în Marea 
Adunare Naţională, pe cei 
mai buni dintre cei mai buni, în frunte cu 
cel mai iubit şi stimat fiu al patriei, tova- 
rășul Nicolae Ceaușescu, continuă să 
însuflețească adunările ce se desfășoară 
zilnic în întreaga țară. Cei șapte mii de 
cetățeni din circumscripţia l-a electora- 
ذا‎ «23 August» din Capitală care, într-un 
gest de adincă prețuire pentru activita- 
tea neobosită în slujba patriei a secreta- 
rului general al partidului, în semn de 
dragoste și admiraţie l-au propus can- 
didatul lor în alegerile din 9 martie, n-au 
făcut decit să exprime dorința noastră 
fierbinte și lucidă, a tuturor, de a fi repre- 
zentați cu cinste în marele sfat al ţării 
de “către cel mai devotat și înțelept dintre 
noi. lată-l pe tovarășul Nicolae 
Ceaușescu — dacă derulăm filmul acti- 
vităţii sale din ultimele săptămini — la pri- 
mirea delegației de cetăţeni din circum- 
scriptia «23 August», exprimindu-si con- 
vingerea că importantele sarcini de pro- 
ducţie ce stau în fața unităţilor industriale 
din această zonă a Capitalei pot fi împli- 
nite în termene mai scurte prin mobilizarea 
energică a tuturor iniţiativelor și propu- 
nerilor oamenilor muncii, propuneri pe 
care le va discuta în amănunt cu ei, așa 


Rîul Mare - Retezat 


Faţă în faţă: șantierele noastre şi filmele noastre. 
Constructorii noştri și cineaștii noștri 


Colocviul revistei „Cinema“ la Grupul de şantiere hidroenergetice 


tăți autentice, înzestrate nu numai cu voința 
şi competența necesare în lupta cu muntele, 
ci şi cu inteligenţa și subtilitatea opuse preju- 
decăților, inerției și reţetelor comode, inclu- 
siv reţetelor de minimă rezistență ale unor 
filme. 

Lăsăm pentru agendele personale ale ci- 
neaștilor prezenți la întiîlniri, o serie de consi- 
deraţii particulare prilejuite de cele două 
premiere locale. Reproducem mai jos doar un 
fragment din discuţia care a avut loc, pe care-l 
socotim de interes general, ca stimul pentru un 
plus de luciditate în judecarea propriilor rea- 
lizări, pentru un plus de decizie în depășirea 
limitelor calitative ale filmelor pe care le 
dedicăm contemporanilor noștri. 


succes, prin calitatea proiecției și audiţiei, 
Cinemateca bucureșteană. 

Prezentarea în premieră locală, închinată 
alegerilor de la 9 martie, a filmului Omul care ne 
trebuie și a documentarului La gura apelor a fost 
urmată, în afara oricărui protocol, de o suită 
de întilniri și discuţii cu gazdele-spectatori, 
începînd cu directorul șantierului Viorel Dăni- 
lă și instructorul Comitetului judeţean de 
partid pentru acest șantier, Loghin Popa. 
Au fost de față realizatori ai producţiilor 
citate, precum şi colegi ai lor care pregătesc, 
pe aceste locuri de reședință ale dacilor, filmul 
Burebista. 

Ca şi în alte părți, dar parcă pe acest șantier 
mai convingător decit oriunde, am descoperit 
tensiunea trăirilor şi crezului unor personali- 


Drumurile ne sînt cunoscute. 

Pe aici am mers de la Deva la Hu- 
nedoara, pentru o Masă rotundă la 
clubul «Siderurgistul», pe aici am 
' trecut spre Sarmizegetusa, la alt 
colocviu al revistei noastre, ambele organizate 
acum cîțiva ani, cu concursul Întreprinderii 
cinematografice judeţene și cu participarea 
directorului acesteia, Emeric Horovitz. 


Harta întilnirilor noastre din Țara Haţegu- 
lui se îmbogățește azi, în aceeași companie, 
cu un nou punct: unul dintre marile șantiere 
ale țării — Riîul-Mare-Retezat — unde, lucru 
mai rar, se află și un cinematograf. Un cine- 
matograf adevărat, construit ca atare, după 
toate normele evoluate putind concura cu 


menea reportaj sau film, cum sint cele 
pomenite, trebuie făcut, dacă se poate, 
în aşa fel încit să nu lezeze în oameni un 
anumit simtãmînt pe care, poate, o să-l 
definim împreună mai încolo. De aceea, 
la sosirea fiecărei echipe de cineaști, 
ne-am pus la punct nişte condiţii. În 
primul rînd, eu, poate mai răutăcios, mai 
precaut, m-am pus în gardă și le-am spus 
de la inceput că, indiferent ce rețete ar 
avea — sigur că orice casă cu experiență 
trebuie să aibă niște rețete — să aplice 
oricare din aceste rețete, dar să țină cont 
mai ales de elementul omenesc, să res- 
pecte cu sfințenie posibilitatea de a nu 


(Continuare în pag. 4) 


încercat niciodată. Ceea ce v-am spus 
despre filmul realizat la Argeș şi despre 
ceea ce am reluat aici, cind a sosit o 
altă echipă a studioului «Sahia», este 
altceva. Este, dacă vreți, un gest de auto- 
apărare, ca al omului care tine la atmos- 
fera din casă și nu vrea să apară nemul- 
țumiri din cauză că n-ar avea grijă de 
ceea ce se cheamă elementul sufletesc. 
Aşa cum, pe teritoriul extra-cinemato- 
grafic, eu nu-mi permit — spun eu, dar 
s-ar putea să trebuiască să confirme și 
alții — nu-mi permit să umilesc sau să 
supăr pe nimeni de pe șantier, chiar dacă 
sint motive (poți pedepsi pe ultimul om, 
cel mai recalcitrant, fără să-i calci perso- 
nalitatea în picioare), tot așa și un ase- 


Condiţiile constructorilor 


și ۲۳6۱۵۲۵۱۶ ۲ 


şantier. Acum sînteti directorul aces- 
tui grup de șantiere hidroenergetice 
şi copărtaș la turnarea documentaru- 
lui La gura apelor. V-am ascultat vor- 
bind despre aceste filme, foarte con- 
vingător, ca și cum ați fi co-autorul 


or. 

Viorel Dănilă: Nu ne-am înţeles, de 
fapt, nu ne-am înțeles complet, zic eu. 
Veleităţi sau dorințe de co-autor nu m-au 


https://biblioteca-digitala.ro 


— Stimate tovarășe director Viorel 
Dănilă, am înțeles că în trecerea dum- 
neavoastră, atît de bine marcată, pe 
marile șantiere, începînd cu perioada 
de stagiar, extrem de tînăr, la Bicaz, 
ați fost și sînteți într-un fel nașul mai 
multor filme. De pildă, al excelentului 
documentar 4000 de trepte spre cer, 
realizat cu ani în urmă la hidrocen- 
trala de pe Argeș, unde erați șef de 


2 


9 25 


p‏ له 
e‏ 


ATT 


Festivalul nationa 


Nu numai © 


le-a urmărit demersurile artistice poate fi 
surprins de ceea ce vede azi pe ecranul 
lor. Pentru ei, da, noua calitate cinemato- 
grafică a producţiei actuale este rezultatul 
cel mai firesc cu putinţă al unui proces com- 
plex de acumulări cantitative, pentru ei ni- 
mic nu este «supranatural», totul s-a realizat 
cu trudă, cu migală și talent, filmele lor 
actuale fiind rezultanta unei serioase și 
pasionate munci de creaţie și concepție. 

De fapt, nici nu sint prea multe «secrete» 
în spectaculoasa evoluţie cinematografică 
a arădenilor. Este suficient să amintim fap- 
tul că «Atelier 16» este un cineclub care 
cuprinde în prezent 30 (treizeci) de membri, 
adică 30 de oameni care fac filme. Desigur, 
la această situație — pe care o poate in- 
vidia orice cineclub din ţară — nu s-a ajuns 
dintr-odată, ea este consecința unui efort 
conjugat și perseverent pe tărimul culturii, 
educaţiei și creaţiei cinematografice. Prin- 
cipalul animator al «atelierului» arădean 
este profesorul şcolii populare de artă 
din localitate, George Săbău, el înşuşi un 
cineast talentat, avind pe deasupra și 
priceperea, aptitudinile profesionale şi pe- 
dagogice, necesare formării şi îndrumării 
unui grup creator cum este acela la care 
s-a ajuns astăzi. Ar mai fi de menţionat 
apropierea arădenilor (măsurabilă nu ne- 
apărat în kilometri ci în «unităţi» de pasiune 
și suflet) de cineamatorii timișoreni 
«Atelier 16» începindu-și, practic, activi- 
tatea ca un «satelit» al acestora. Ar mai fi 
de amintit permanentele căutări ale cine- 
amatorilor arădeni pe planul expresiei fil- 
mice, ar mai fi de consemnat faptul că, la 
Arad, s-au format puternice individualități 
artistice, care gindesc أو‎ creează cinema- 
tograțic... 

Au dovedit cit se poate de explicit a- 
ceasta la cinecenaclul «Contemporanul» 
din luna ianuarie, cînd au oferit spectatori- 
lor zece filme recente, foarte variate ca gen, 
un program cinematografic de înaltă ţinută 
artistică. Despre aceste zece filme merită 
să se vorbească pe larg: reportaje, docu- 
mentare, filme jucate, «animaţie cu efecte», 
experimente... Genuri foarte diferite, sti- 
luri foarte diferite (unele, cum spuneam, 
ferm conturate), preocupări foarte diferite, 


discordiei e soarta unei mașini sau a 
unei inovaţii, pe care și-o dispută ve- 
hement un inginer tînăr, pozitiv, și un 
director sau, mai des, director-adjunct, 
negativ! 

Viorel Dănilă: Deobicei adjuncţi, ca 
să nu-i supărăm pe cei «plini». Uitaţi-vă, 
am văzut. de pildă, filmul Avaria care are 
unele merite, dar şi o notă de idealizare 
a relaţiilor tehnice. Tinărul din film vine 
cu o soluție deosebită, rapidă — pentru 
sceptici riscantă, iar pentru ceilalţi entu- 
ziasmantă. În primul rind, vreau să spun 
că în lucrările noastre tehnice, nota de 
isc se întilnește și la sceptici și la opti- 
mişti. Nu există soluții sută la sută sigure, 
pentru nimeni. Mi-a plăcut, în schimb, 
că în film s-a sesizat ceva care în viață 
se întîmplă mai rar, dar se întimplă: o 
dată stabilită soluţia, la ea se raliază și 
inamicii ei, deşi unii o fac din convingere, 
alții mai puţin, unora le convine, altora 
nu. Ceea ce nu mi-a plăcut, în film, au 
fost termenii conflictului. Cei care cred 
că a fi director înseamnă automat a nu 
recepționa noul, construiesc conflictul 
pe un fel de paradox destul de superficial. 
Pentru că, dacă schema «nou أو‎ vechi» 
ar fi asta, nu numai directorii conserva- 
tori ar fi de condamnat, Dacă directorii 
au ajuns în funcții și sînt atit de retrograzi 
cum apar în unele filme, problema ar 
trebui să fie pusă la alt nivel, adică, după 
mine, ar putea face obiectul unui film 
politic. 


Vedetele, caracterele şi jocul de paie 


eram inginer-șef. Şi-mi mai spune că 
nu știe ce să scrie. — Păi nu scrie atunci, 
mie mi se pare foarte simplu, i-am spus. 
Cartea n-o poți scrie acum, pentru că 
nu ne cunoști. Nu știi nimic despre noi. 
Ce ştii din gazete îți va crea cele mai mari 
greutăți ca să scrii ceva despre noi. Nu 
poţi nici să stai cinci ani cu noi, ca să ne 
cunoşti, n-ai cum. Dar am stat de vorbă 
cu el în citeva etape, am pierdut citeva 


Cineamatorii arădeni 


de la „Atelier 16“ 


> 


De-a lungul anilor am avut 
prilejul să scriu adesea des- 
pre colective de cineamatori 
dintre acelea care au im- 
pulsionat și consolidat miş- 
| carea de cineclub, devenită 
astăzi, în climatul emulativ 
al Festivalului naţional «Cintarea României» 
o realitate dinamică a vieţii noastre cul- 
turale,. cu sigure virtuţi civice, educative, 
artistice. Am scris, pe bună dreptate zic, 
despre timișoreni și despre suceveni, des- 
pre cineamatorii din Oţelul Roșu şi din 
Bacău, din Sinnicolau Mare şi din Pitești, 
am evocat cu nostalgie «zilele de glorie» 
de odinioară ale clujenilor, bucureştenilor, 
brașovenilor, consemnind cu bucurie a- 
pariţia a zeci şi sute de cinecluburi noi, în 
toate zonele ţării, afirmarea continuă a unor 
noi talente pretutindeni. Astăzi, acum, ţin 
să scriu despre cineamatorii arădeni de 
la «Atelier 16». Nu-mi este frică de «vorbe 
mari»; sînt convins că acest colectiv harnic 
şi pasionat din orașul de pe Mureş repre- 
zintă în momentul de față unul dintre cele 
mai puternice nuclee ale creaţiei de cine- 
club, cu forță competitivă mondială. 
Arădenii de la «Atelier 16» împlinesc luna 
viitoare zece ani de activitate. Cind le-am 
văzut citeva filme recente, anul trecut, la 
«Secvența timişeană», am simţit nevoia 
să vorbesc despre «fenomenul Arad». — 
dată fiind calitatea deosebită a filmelor 
prezentate. M-au certat. Pentru un spec- 
tator din afară, mi s-a dat să înțeleg, creația 
lor cinematografică ar putea însemna o 
revelaţie, dar pentru ei... este un lucru 
obisnuit, deloc fenomenal, asta fac ei de 
o bună bucată de vreme, şi doar cine nu 


nema 


| 


Í 


sint lansați pe piață şi-i găseam la ne- 
voie foarte repede. Dar acestor vedete — 
pe care noi înşine le formam de multe ori, 
fiindcă aveau uneori merite profesionale 
reale — nu făceam decit să le deteriorăm 
stabilitatea caracterului, prin modul nos- 
tru de lansare. În momentul cind le su- 
păram, vedetele ne părăseau. Asta se 
intimpla, știu eu, în conjunctura unor 
conflicte legate de retribuire sau în cău- 
tarea unor concesii sau avantaje, pe care 
le-ar fi revendicat, chiar fără a le formula, 
dar pe care le gindeau, pentru că aveau 
pretenţia să fie tratate ca vedete. Vede- 
tele te părăsesc după un timp, pentru că 
le obosește chiar această postură de 
vedetă, care nu este confirmată tot tim- 
pul, zilnic. De cite ori este uitată, vedeta 
încearcă senzația unor mari amărăciuni, 
Pe cind omul de caracter, puternic și 
constant, nici nu se angajează în astfel 
de conflicte sau dramolete, iar dacă le 
încearcă uneori, ca orice om, ele se des- 
tramă pentru el a doua zi şi omul se regă- 
sește cu oponenții în termeni normali, 
de pe aceleași poziții. Numai «eroul» 
rămîne supărat, el nu acceptă să fie infir- 
mat într-un conflict cotidian. Şi-atunci, 
pentru mine rămin oameni deosebiți toc- 
mai acești «zilieri» care se ridică deasu- 
pra conflictului și-l depăşesc. 

— Cît de evoluată, social și estetic, 
este această concepție a dumneavoas- 
tră asupra eroului și a conflictului, în 
raport cu unele filme în care mărul 


— În viaţa și activitatea dumnea- 
voastră, există deci subiecte de film 
politic? 

V.D.: Întrebarea îmi aduce aminte de 
nopțile pe care le-am pierdut și altădată, 
cu ziariştii și scriitorii ăştia ai mei. La 
Someș, prin 1972, apare un scriitor oare- 
cum disperat și-mi spune că, într-un an, 
trebuie să scrie o carte despre construc- 
torii de pe Valea Someșului, unde eu 


Faţă în fata: șantierele noastre 
şi filmele noastre. Constructorii 
noștri și cineaştii noştri 


se pot face filme de suflet, filme din care 
ar putea, de pildă, să rezulte o temă pe 
care n-am văzut-o pină acum tratată în 
producţiile noastre cinematografice. Mă 
refer la faptul că mulți autori vor să arate, 
dacă e vorba de un șantier, lucrarea în 
sine. De fapt, toți avem această tendinţă 
şi e firesc ca fiecare să-și arate lucrarea. 
De exemplu, noi prezentăm un baraj, o 
mare realizare. Şi, într-adevăr, acesta este 
elementul vizibil care rămîne, de-a lungul 
anilor și poate fi prezentat. Dar oamenii 
care au lucrat barajul și sufletele lor, cine 
le prezintă? De fapt, barajul e frumos prin 
frumusețea oamenilor care l-au înălțat. 
— Cu asta toți sintem de acord. 
Unde vă despărțiți însă dumneavoas- 
tră, practic, de rețetele cineaștilor? 


(Urmare din pag. 2) 
leza acel simțămint delicat cu care omul 
privește la ecran. 

— Deci dumneavoastră puneţi ci- 
neaștilor anumite condiții. 

Viorel Dănilă: Dar știți de ce? Pen- 
tru ca un film sau altul să nu fie doar de- 
clarat că e făcut în cinstea nu știu căror 
constructori — că asta o declară oricine, 
cu orice prilej — ci oamenii să simtă, 
într-adevăr, că filmul este al lor, că este 
făcut pentru ei, să se regăsească, mai 
mult sau mai puțin, printre secvențele 
acelui film. În așa fel încit, ceea ce vedem 
pe ecran să fie ceva din ce simt oamenii 
şi nu rețeta cutare sau cutare aplicată 
într-un loc sau altul. Dacă aceste lucruri 
sint convenite oarecum de la inceput, 


Marii bătrîni şi noua tinereţe 


acești nou-născuți îi supărăm deobicei 
cînd în prim-plan apar mai ales vetera- 
nii, oamenii care au mers pe șapte şan- 
tiere. Despre constructorul care crește 
acum n-avem nimic de spus? Şi atunci 
am sugerat, pentru documentarul pe care 
l-am vizionat azi, pină și scena cu nunta. 
L-am chemat la telefon pe regizor și 
i-am zis: — Am o nuntă care mi se pare 
mai ieșită din comun. Un constructor 
nou-născut, inginer stagiar, se însoară 
la noi, adică rămine. În paranteză fie 
spus, dumneavoastră trebuie să știți, ca 
în orice producţie, și aici, în formarea 
omului, avem un rebut şi încă unul mare. 
De exemplu, am primit atiţia stagiari, 
absolvenţi de institute superioare, dar 
rebutul — datorită plecărilor, nu datorită 
insucceselor, deci pentru că oamenii n-au 
avut răbdare să stea — acest rebut este 
prea mare. 


—İn filmele noastre e vorba de obicei 
de altceva, de o mare invenție tehni- 
că, de cîte o avarie sau alte asemenea 
momente de excepție. 

V.D.: Sigur, caracterele puternice ies 
în evidență în momentele grele. Dau și 
rezultate. E normal. Dar astea sint pe- 
rioade de intervenţie scurte, ca un foc 
de paie care arde repede, cu intensitate 
mare, dar totuși se consumă și se stinge. 
Caracterele cu adevărat valoroase sint 
acelea care ating o medie ridicată de 
combustie, constantă ani de zile. Aceștia 
sint oamenii care stau cu noi și care, prin 
puterea caracterului lor, sint în stare să 
se ataşeze de ceilalți, de lucrarea care le 
revine... De fapt, poate nici nu știm de ce 
stăm pe aici. Ca să găsim explicaţii, ar 
trebui, nu ştiu, să cotrobăim foarte mult, 
printr-un suflet destul de întortochiat, 
sufletul fiecăruia dintre noi. Oamenii ră- 
mân, rămîn cu caracterele lor, formate în 
relațiile lor zilnice, de-acasă, din familie, 
cu toate necazurile și asperităţile vieții 
de şantier. Dar prin permanentizarea unei 
atitudini față de o lucrare, față de un co- 
lectiv, caracterul lor devine caracterul pe 
care îl dorim. Nu e caracterul unui om 
care ar fi gata miine să se arunce în cap, 
pentru a interveni într-o situație excep- 
țională. Nu. Este caracterul omului acela 
— zilierul, zic eu — care de ani de zile 
răzbate cu perseverență, pe aceleași ba- 
ricade. Sint oameni care ard mai plă- 
pind oarecum, dar ard și, mai mult, între- 
tin arderea. 


figuri pe care nu mă îndoiesc, sinteti 
tentaţi să le marcați într-un episod filmat 
sau scris. Eu, pe vremuri, ca și azi, îi 
numeam pe acești oamerii, vedete. Ve- 
dete de multe ori create de ziariști și în- 
treținute de noi, la vremea respectivă. 
Aveam și noi nevoie, în ședințele noas- 
tre, de niște fruntași consacrați, îi căutam 
de multe ori, eram bucuroși că sint, că 


https: 


Un subiect de film politic la Rîul Mare 


V.D.: Pe scurt, toți vor să arate gene- 
rații care construiesc baraje. Eu aș vrea 
să arăt baraje pe care cresc generații. 
Mai concret. Anul acesta vom serba la 
Bicaz 30 de ani de existenţă a Trustului 
de construcții hidroenergetice. Cînd dis- 
cutam cu ai noștri cum să serbăm această 
aniversare, eu am zis să nu facem bilan- 
tul barajelor sau al lucrărilor tehnice. 
Pentru că tehnica le-a consemnat, le 
păstrează. Să facem portretul oamenilor 
care au crescut la aceste baraje, nu din 
punct de vedere tehnic neapărat sau 
strict profesional. Dumneavoastră sigur 
că intuiți la ce mă refer. Oricum, să știți 
că asemenea construcţii nasc niște ca- 
ractere, care rămin de cele mai multe ori 
anonime. Cit sint de puternice aceste 
caractere, nu putem să consemnăm nică- 
ieri, întrucit ele nu se confruntă totdeauna 
cu situații ieşite din comun pe care să le 
rezolve la nivelul unor mari eroi, în atenția 
tuturor. Sint caractere puternice care se 
consumă anonim pentru acest edificiu 
și rămîn anonime, întrucit lupta lor este 
încolonată într-un colectiv. Asta am vrut 
să înțeleagă autorii filmului văzut astă 
seară. 

— Nu numai ei, pentru că ceea ce 
spuneți dumneavoastră este extrem 
de important pentru modul de a gîndi 
al cineaștilor în general, și nu numai 
al cineaștilor. 

V.D.: Aveam, de pildă, o discuţie, la în- 
ceput, cînd regizorul David Reu a venit 
aici pentru documentarul intitulat acum 
La gura apelor. El căuta, ca și alții, figuri 
legendare. Se vede că aceasta este de- 
formaţia profesională a unora: căutarea 
senzaţionalului. Nu neg, există şi ase- 
menea elemente, cum există pretutin- 
deni anumite figuri proeminente şi ele 
pot fi găsite, mai ales cind sint dinainte 
recomandate. Cineastul le găseşte, pe 
urmă le mai romanţțează și le înfăţişează 
pe ecran după nişte rețete sau după un 
șablon care, în orice caz, îi permite să le 
lanseze ca atare, Dar eu am zis să înfă- 
țișăm în documentarul nostru nu atit pe 
marii și bătrinii constructori. O asemenea 
temă nu mai este de actualitate, decit în 
măsura în care stima, consideraţia și res- 
pectul pentru cei care ne-au învățat me- 
seria trebuie să-și ocupe locul cuvenit. 
Să acordăm însă toată atenţia la ceea ce 
se creează acum, adică noii tinereţi. De 
fapt, cea mai mare parte a celor de pe 
şantier sint nou-născuţi profesional. Pe 


— Arta caută totuși dramaticul, con- 
flictul. Ce e dramatic în această exis- 
16015 

V.D.: Nu-i dramatic nimic, spun eu. 
Sau nu pare să fie. Este viața normală, 
a fiecărui om, trăită în mod firesc. Dra- 
matismul ascuns, dumneavoastră trebuie 
să-l descoperiţi. Dramatismul de supra- 
față există uneori și el, dar aparține unor 


4 


tit. Nu-i nici acolo tocmai bine pregătit, 
dar fac abstracție de asta, de vreme ce 
documentele atestă că are acea pregătire, 
mă bazez pe ele, îl ajut să se reincadreze 
in muncă, cel puţin teoretic. Dar conflic- 
tul începe, se dezlănţuie, se extinde, eu 
nu cedez... 


LP.: Să vedeţi ce s-a întîmplat, treaba 
e mult mai complicată. 


V.D.: Nu e vorba de nici o complicatie 
e vorba de o concepție. Nu pot să-i în 
teleg pe cei care, după ce au avut o func- 
ție, nu se pot întoarce acasă, nu-și mai 
recunosc casa. Este un non-sens pe 
care-l patronează cine vrea să-l patro- 
neze. Eu nu! În ceea ce privește dezno- 
dămiîntul conflictului nostru, cred însă 
că doi adversari loiali pot să rămînă mai 
buni prieteni o viaţă întreagă, decit niște 
oameni care-și lustruiesc reciproc su- 
fletele. 

— Vă mulțumim foarte mult. 


„S-ar putea pregăti terenul 
pentru o epopee contemporană 


Gheorghe Vitanidis, regizor: Eu aș 
vrea să vă pun o întrebare. Pornind de la 
premiza că documentarul La gura ape- 
lor, făcut de colegul David Reu, voia să fie 
doar o părticică din viața dumneavoas- 
tră, ce alte lucruri semnificative, pe care 
le-aţi trăit aici, credeți că ar fi de consem- 
nat într-un documentar sau într-un film 
cu actori? 

Mircea Marian: Eu am spus, am avut 
senzaţia că acest documentar rămine la 
nivelul fotografiei. Filmul nu e «o părti- 
cică» cum spuneți dumneavoastră. Aici 
greşiți. Dimpotrivă, 


filmul atinge mult prea multe 
probleme 


Gheorghe Vitanidis: Dar dacă ar fi 
o părticică, ce ar mai trebui adăugat? 

Mircea Marian: Nu ar trebui adăugat, 
ci ar trebui — ăsta e cuvintul — aprofun- 
date aceste aspecte, nu «consemnate» 
altele în plus. 

Mihai Teleanu: Aş putea să spun 
eu ce-ar mai trebui «adăugat» în acest 
documentar, dar nu ca aspect colateral, 
ci ca întrebare de subtext: de ce lucraţi 
pe șantier? Este... 


„0 Întrebare după care s-ar putea 
face un film... «mortal» 


Propun această temă — de ce lucrăm 
pe şantier — eu, care sînt bucureștean — 
Bulevardul Magheru, 20, vis å vis de «Eva». 

Kolicsanyi Antal: Ce simt eu că lip- 
sește din film, ca momente de viaţă, ar 
fi efortul extraordinar depus, de pildă, la 
baraj sau la cariera de argilă, un efort care 
nu se consumă în citeva clipe, ci durează 
multe zile, apoi efortul depus la transpor- 
turi, cu oamenii și mașinile care trebuie 
să lucreze efectiv, în orice condiţii, per- 
fect. Nu ca excavatorul care este arătat 
în film, lucrînd în gol, pus special acolo, 
ca să se miște simbolic, ridicind cupa 
şi coborind-o demonstrativ. 

Gheorghe Vitanidis: Vreau să preci- 
zez întrebarea mea. Eu nu ceream să 
spuneți ce n-a apărut în acest film, ci să 
spuneți ce anume ar putea să cuprindă 
alte filme, pe care sper că studiourile 
noastre le vor realiza pînă la terminarea 
acestei lucrări, în așa fel încit la sfirşit 
să puteţi afirma: — Da, aşa cum noi am 
lucrat barajul, studiourile au realizat în 
acest timp filme care ne reprezintă. Deci 
eu nu v-am cerut să faceţi critica filmu- 
lui văzut astă seară, 

Mircea Marian: Dar eu cred că toc- 
mai fãcînd critica unui film, adică a unui 
fapt concret, deja întimplat, ajungem exact 
la înțelegerea a ceea ce s-ar putea face 
altfel, adică mai bine. 

Ceea ce era de demonstrat. 


Valerian SAVA 


5 


Tema unui film poate începe cu un «de ce?» 


replici concluzive 


V.D.: Conflictul între noi doi este un 
conflict de principiu. Pentru că trei vice- 
primari au trecut pe la mine prin birou, 
cărora le-am spus că-i primim cu plă- 
cere, dar să-i regăsim pe ce știu să facă, 
deci nu ca băgători de seamă, cu mapa. 
Şi-atunci i-am spus celui angajat de to- 
varășul Popa: — Şefule, n-ai ce căuta 
aici ca băgător de seamă! M-am uitat în 
cartea de muncă, să văd în ce a fost cali- 
ficat. — Da, de acord cu încadrarea în 
vechea profesie, dar nu sint de acord cu 
încadrarea ca supraveghetori — Nebu- 
nul ăla de Dănilă, ăla nu ştie care-i poli- 
tica partidului, au spus unii. Dar eu știu 
politica partidului, ştiu că acest om tre- 
buie să se întoarcă acasă, adică la munca 
lui, fără să se simtă jignit, să-și reia atri- 
buţiile meseriei pe care o are, ale pregătirii 
profesionale în care e calificat. Eu am ne- 
voie de oameni tocmai în acea meserie 
şi ar fi absurd, ar fi un non-sens, să nu-i 
cer să vină acolo unde-i oarecum pregă- 


Montaj final cu 


Luîndu-ne toate libertăţile selecției, 
ale dilatărilor și omisiunilor, încheiem 
precipitat, spicuind cîteva replici preg- 
nante din cuvîntul altor participanți la 
colocviu. 

O seamă de aprecieri la adresa fil- 
melor vizionate, atestind bunăvoința 
constantă cu care spectatorii întîm- 
pină producţiile noastre, le-am lăsat 
subințelese, pentru că ceea ce am 
urmărit înainte de toate n-au fost ca- 
lificativele sau adjectivele. Ne-au cap- 
tivat îndeosebi contribuțiile critice ale 
spectatorilor, adică exigenţele lor ma- 
xime, dorința lor de a vedea filmul 
românesc propulsat pe o nouă orbită 
calitativă. 

Pentru finalul propriu-zis, am păs- 
trat un duel verbal care s-a încins în- 
tre un regizor de film și constructorii 
de baraje care au participat la discu- 
tie. Un duel în care — comentiînd acest 
colocviu ca pe un film — anticipăm 
cîştigul de cauză al constructorilor. 

Mircea Marian: Dacă autorii documen- 
tarului realizat la noi pe șantier, sub 
titlul La gura apelor, şi-au propus să 
vorbească... 


„frumos despre ceea ce este 
frumos... 


„atunci și-au atins scopul. Mi se pare, 
însă, că filmul s-a terminat atunci cînd 
aşteptam — nu să înceapă, ci să mai fie, 
să nu rămină la nivelul fotografiei fru- 
moase, pentru că viața de șantier e o 
viață dură. Sint în film citeva gesturi sau 
scene care se vede că sint regizate și 
care mie nu mi-au plăcut. cum e, de pildă 
prezenta mirelui costumat clasic, lingă 
un excavator. Al doilea film-văzut, lung- 
metrajul Omul care ne trebuie, are ma 
rea calitate, pe care foarte rar am putut-o 
remarca într-un film autohton, de a dez- 
bate probleme reale. Asta e... 


„„ceva de-a dreptul fantastic: 
nu se creează false probleme 


După cite filme de-ale noastre am vă- 
zut, aproape nu mi-a venit să cred. Nu 
există în acest film personaje-fantoșă, dar 
dacă aș încerca o caracterizare critică, 
aş spune totuși că structura psihică a 
personajelor din Omul care ne trebuie 
şi viata lor sufletească sint încă sumar 
tratate. Nu sint fantoșe, dar par încă ma- 
rionetele unui început de prezentare a 
vieţii reale. 

Mihai Teleanu: Am vrea un film des- 
pre șantier pe care să-l trăim efectiv, nu 
să răminem cu o amintire atit de vagă, 
încît miine-poimiine n-o să mai ştim care 
era titlul filmului. Eu cred că s-ar putea 
face un întreg serial pasionant, urmărind 
un stagiar care a plecat de la Bicaz şi a 
trecut pe toate marile şantiere energetice 
ale țării: Bicaz, Argeş, Someș, Riul-Mare 
şi în continuare. Adică... 


0 € 


„Cîntarea României 


© ipostaze. Un film de George Săbău. 
Consecvent cu sine însuși și cu încercări 
cinematografice anterioare, autorul face o 
tentativă de simultaneizare a unui discurs 
narativ. Nu numai o reuşită tehnică (acțiu- 
nea fiind desfășurată simultan pe trei «felii» 
de ecran): ipostazele diferite ale personaje- 
lor conturează şi un dialog de idei. 

© Amintiri dintr-un peisaj. Un film de 
Viorel Micota. Peisajul din titlu este un 
peisaj al memoriei. Performanţa autorului 
este de a inlocui, în condiţiile unei ficțiuni 
cu citeva personaje, retrospecţiile cu pros- 
pecţii de gind, «flash-back»-urile devenind 
astfel un fel de «intoarceri» în prezent... 

© ion Niţă Nicodim. Creaţie colectivă. 
Film distins la cea de a doua ediție a Festi- 
valului naţional «Cintarea României». 6 
de portret a cunoscutului pictor naiv din 
Brusturi. Pictorul în locurile sale natale, 
pictorul în universul transfigurărilor sale. 
Noutatea filmului? O viziune sentimentală. 

© Vinătoarea de păsări. Un film de 
Emanuel Tet. Poate cel mai interesant al 
programului. Realizat cu o tehnică originală 
(zgirieturi pe peliculă), filmul are specta- 
culoase deschideri metaforice, ingenioase 
sugestii poetice. Ca într-un anterior film, 
Poem dinamic (realizat la Timișoara), au- 
torul lasă să se întrevadă un talent viguros, 
de ۰ 

e Kitsch, Kitsch, Kitsch, ura! Creaţie 
colectivă. Un zimbet însoţit de o serioasă 
atitudine civică şi culturală. «Manifest» 
impotriva gustului îndoielnic. Pseudo-arta 
în toată agresivitatea ei: bibelouri şi... ver- 
suri de muzică uşoară. Atit. 


Zece filme deci, realizate de «atelierul» 
arădean în anul 1979... Citeva momente de 
artă dintr-un continuu și ritmic proces 
creator. Poate că este şi acesta unul din 
«secretele» cineclubului din Arad. Departe 
de mine gindul că acolo, la «Atelier 16», s-a 


atins perfecțiunea. Dar, sigur, la «Atelier 16» 


se muncește tot mai bine și tot mai frumos. 
Sigur, cineamatorii arădeni, ştiu ce vor, 
iubesc cinematograful şi-l respectă, nu 
numai cu pasiune ci şi cu pricepere. 


Călin CĂLIMAN 


acolo — pînă cind să ajungă transferul 
nostru — se face o reducere a personalu- 
lui TESA şi omul rămine fără post. Ce 
să facă? Se duce la primul secretar în 
audienţă și-i spune: — Eu, fost activist, 
scos din producție, om cinstit, m-aţi 
făeut primar, uite, acum sint fără slujbă. 
Primesc telefon: — Tovarășe Popa, nu 
sinteți în stare să rezolvaţi problema asta? 
— Cum nu sintem în stare? Omul e 
angajat la noi — nici nu ştiam ce se în- 
timplase. 

Viorel Dănilă: Aţi ascultat scenariul. 
Şi-acum tema! Pe mine mă obsedează 
un lucru — nu de mult timp, dar destul 
de puternic. Nu pot să înțeleg oamenii 
care cinci ani de zile au avut o funcţie de 
primar sau de vice-primar şi după cinci 
ani nu se mai pot regăsi în meseria pe 
care au avut-o. Tema filmului ar fi, deci, 
asta: de ce să mă simt înjosit, umilit sau 
jignit dacă am fost cinci ani primar și 
acum nu mai sint, de ce, în momentul 
cind perioada s-a consumat, să nu mă 
întorc la vechea meserie, fără să simt 
nici un șoc psihologic? 

— Ar fi pentru prima dată cînd tema 
unui film al nostru ar începe cu un 
«de ce?», cu o întrebare, cu o problemă. 


emiera filmului Mireasa din tren. Scenariul: D.R. Popescu. 


pasiune, ci și cu pricepere 


dar un «numitor comun»: filme care au avut, 
fiecare în parte, şi toate la un loc, ceva de 
spus. Este şi acesta un «secret» al arădeni- 
lor. Dar să le rememorăm, respectind cro- 
nologia proiecției: 

© Navetiștii. Un film de Florin Hornoiu. 
Cu aparat ascuns, autorul a filmat — în 
trenuri — reacții, gesturi, chipuri, îndelet- 
niciri, cute de gind, riduri de uitare, ale 
unor navetiști. A filmat astfel, și a montat 
astfel, încît scurt-metrajul acesta reporteri- 
cesc fără un subiect anume, sau, mai exact, 
cu un subiect cit o clipă de viață, reușește, 
de fapt, un viguros portret social. Atitu- 
dinea autorului este implicată, este pe 
chipul oamenilor prea grăbiţi sau prea «în 
uitare de sine» din trenurile care merg 
monoton prin cețurile somnului, pentru 
a avea de unde să se întoarcă. 

© Singur cu zăpada. Un film de Romu- 
lus Budiu. De fapt, filmul unei stări de 
spirit. Realizat prin montaj alternativ de 
acțiuni disparate. Exerciţiu narativ original 
și incitant, cu «capcane», dar deloc gratuit, 
noutăţile de formă fiind subordonate unui 
gind «fierbinte» pe care l-am putea numi, 
simplu, frigul singurătăţii. 

© Solarizare. Un film de loan Pleș. 
Talent exploziv, autorul — remarcabil şi 
în anii trecuţi, prin filme realizate la Timi- 
șoara — creează un «gen al lui» pe care l-am 
putea numi «animaţie cu efecte», scopul 
artistic fiind de data aceasta o continuă 
geneză de forme din mase informe. Nu 
este un scop artistic «în sine», solarizarea 
filozofică a filmului este percutantă. 

© Detașamentul Păuliș. Creaţie colec- 
tivă. Un documentar-amintire, cu evidente 
rosturi educativ-patriotice, care îşi propune 
să evoce un episod eroic din anii celui de 
al doilea război mondial. O face în decor 
contemporan, cu martori şi participanţi de 
ieri; prezentul și viitorul devin argumente 
جات مزر‎ ale sacrificiului înaintaşilor. 

© inceput de coerență. Un film de 
Valentin Constantin. Lucrare ambițioasă: 
«prefigurarea, figurarea și des-tigurarea 
unei atmosfere». Altfel spus, un notabil 
exerciţiu stilistic, ficțiune cu tilc. Pentru 
foarte tinărul autor, mai mult decit un «ince- 
put de coerenţă». 


nopți amindoi, în dispute crunte. 

— Totuși, ați pomenit despre șansa 
unui film politic. 

Loghin Popa: instructor al Comitetu- 
lui judetean: Să vă povestesc eu un epi- 
sod, petrecut chiar între mine şi tovarășul 
director Dănilă, un conflict în plină des- 
fășurare, și azi ne-am confruntat pe a- 
ceastă temă. Eu am primit sarcină să 
angajez pe șantier un tovarăș care fusese 
primar, aici în comună, 

Viorel Dănilă: Sarcină! 

Loghin Popa: Da, mi s-a dat telefon 
să-l angajăm. Şeful aici de față era in 
concediu, așa că am stat de vorbă cu 
ceilalți din conducere şi l-am angajat pe 
fostul primar. 

V.D.: Deturnare, în lipsa mea! 

L.P.: La întoarcerea din concediu, fi- 
ind bine influențat de cineva... 

V.D.: Nu, informat obiectiv. 

L.P.: La intoarcere, în prima zi, direc- 
torul controlează să vadă unde e omul 
şi-l găsește, pentru că știa precis că e 
de serviciu la acea oră... 

V.D.: Nu știam asta, asta nu știam. 

Loghin Popa: Îl găsește și-i vorbește, 
în așa fel, încît praf il face. Şi pleacă omul, 
își ia un transfer, se duce în altă parte, 


Lucian Bratu. O producţie a Casei de filme Cinci 


În curînd, 


au stirnit coborind din Dacie «nişte țărani» 
la Bucureşti, după care adorm buştean. 
Au şi timp. Pe jos e patinoar nu şosea. Nu 
facem o oră şi un pic,facem două ore pină la 
locul în care autocarul va fi părăsit şi apara- 
tele vor urca cu un ARO și un IMS încă 
vreo doi kilometri. Este ziua a treia, cea mai 
importantă, ziua în care se filmează vină- 
toarea vulpoiului, care «a luat ctinele lui 
Oţăt și adoarme curcanii lui Pătru cel 
scurt de cad din pom ca pietroaiele.» Este 
ziua cea mai grea, și aşa fiind se vede 
foarte bine ce se poate și ce nu se poate 
la o filmare grea. De putut se poate așa: 
oamenii să se scoale cu noaptea-n cap 
chiar şi cei care n-au «prins», ca Diaconu 


şi Mitică Popescu, decit trei ore de somn; 
să ajungem totuși, pe patinoarul care tine 
loc de şosea de la Rm. Vilcea la Slătioara; 
acolo să existe, mulțumită bunei organizări 
a echipei de producție în cap cu directorul 
tilmului Alexandru Iclozan, cele două ma- 
şini care să care aparatele mai departe, pe 
un drum care nu mai e drum ci o zăpadă 
mare; Mircea Daneliuc să dea la zăpadă în 
fata IMS-ului și-apoi să împingă împreună 
cu ceilalți maşina care patinează în zăpada 
proaspătă; unul dintre şoferi să fie convins 
să nu se întoarcă la Vilcea unde are un 
proces, ci să urce aparatele pină sus; 
sus, să existe carul cu boi care să ducă apa- 
ratele pină în pădure; actorii să fie gata la 
cadru îmbrăcaţi, machiaţi, cu textul lung 
şi greu —o sută de vorbe de spus din 
mers, din oprit, șoptit, ,11116و‎ de unde şi 
nevoia de priză directă — bine învăţat; 
Călin Ghibu şi echipa lui să instaleze apa- 
ratul silențios repede, cît se poate de re- 
pede, pentru că secvenţa începe cu urmă- 
toarea indicație: se crapă de ziuă. Daneliuc 
să se înțeleagă în viteză cu Călin Ghibu 
asupra unghiurilor şi obiectivelor; repeti- 
tiile să se facă în timp. Şi punct. Aici în- 
cepe ce nu se poate. Şi nu se poate un 
singur lucru: să funcţioneze aparatul silen- 
tios. Ceea ce cu o zi înainte a fost o hachiţă, 
azi e lege. Blimp-ul nu merge. Arde sigu- 
ranță după siguranță. Arde toate sirmele 
pe post de siguranţă. Dă să meargă şi,final- 
mente, nu merge. lar fără el priza directă 
nu mai e chiar directă. Obiectivele sint 
altele, deci secvenţa trebuie filmată altfel. 
Din bucăţi. Cu priza de sunet separat. Cu o 
pierdere de timp şi un consum ‘de nervi 
incalculabile. Călin Ghibu, dealtfel calmul 
în persoană, dă în clocot și nu lipsește mult 
să nu dea şi cu piciorul în namila de aparat 
cărat pină aici de pomană. Daneliuc încre- 
meneşte — că așa dă el în clocot. Mitică 
Popescu نو‎ Mircea Diaconu, înotind în apa 
مل‎ bocanci, Încearcă să spargă tensiu- 
nea — deși cei mai tensionaţi sint tot ei, 
că ei, iară la Bucureşti repede — cintind 
pe glasul al șaptelea doamne miluiește. În 
pădure pătrunde un soare glorios, instalat 
ca pentru veșnicie pe un cer ca sticla de 
sifon. Nici vorbă să se mai crape de ziuă, 
se crapă de furie. De furie și de încăpă- 
ținare. «O facem» — hotărăște Daneliuc, 
şi chiar o fac. Cu ghiarele şi cu dinţii, in 
disperare, într-o stare de dare a duhului, 
așa se filmează finalmente, în vreo patru 
ore ceea ce trebuia să se filmeze într-o 
oră... «O să iasă». «Se mai închide la eta- 
lonaj». «Mai vedem la montaj». «Se mai 
drege». Evident, toţi cred mai mult sau mai 
puțin ce spun. Este probabil ca secvenţa 
asta pentru care s-a plecat — normal — 
într-o duminică la ora la care necineaștii 
stau în papuci în faţa televizorului și care nu 
s-a putut filma normal, ci doar asa, în dispe- 
rare cu ghiarele și cu dinţii, să iasă bine. 
Dar s-ar putea să nu iasă bine. Şi pentru 
un caz și pentru altul, întrebarea ar fi una. 
De ce trebuie să se folosească ghiarele şi 
dinţii, de ce trebuie «să se dea duhul» 
pentru o treabă care cere un lucru mult 
mai simplu, mai normal şi mai economicos: 
să funcționeze aparatul de filmat. 


Eva SÎRBU 


replica de mai sus, blimp-ul, aparatul silen- 
tios, spaima oricărei filmări în priză directă, 
«are probleme». Călin Ghibu şi asistentul 
de imagine Marian Caraivan (unul dintre 
cei mai buni din ناه‎ are Buftea) îl încearcă 


„pe toate părţile. «Dacă se poate filma, e 


bine» vine din vale prin walkie-talkie vocea 
lui Dan Pădureanu. «În zece minute fil- 
măm» — îl linişteşte Daneliuc, «Dacă se 
poate în cinci e bine, oamenii nu mai vor 
să stea». «Căline, eu nu mă grăbesc, dacă 
la voi nu e bine, așteptăm» — decide Dane- 
liuc şi, printr-o minune, blimp-ul porneşte. 
«Eu n-am. N-am avut, n-am» — rostește 
Năiţă — Mitică Popescu, apărut de după 
un copac, înotind, alunecind, căzind în 


Amîndoi 

au scris, pe 

meridiane diferite, 
despre... 

niște 

Dinu Săraru 

şi Gabriel 

Garcia Marquez 
ES ET PE جع‎ 


Regizorul 
Mircea Daneliuc 
în permanentă 
ofensivă 
novatoare 


nămeţi şi urmat de Pătru cel scurt — Mircea 
Diaconu în aceeaşi situație. Microfonul 
mare ţinut de Sandu Alexe (sunetist cu 
experienţă bogată, a lucrat și la Răsună 
valea mi se spune) vinează replica și 
foșnetul pașilor în zăpadă. Cu cãştile la 
urechi, deci în stare să prindă cel mai mic 
zgomot  neconvenabil: filmului, Horia 
Murgu care semnează coloana sonoră, 
înregistrează atent, în timp ce Călin Ghibu 
și Marian Caraivan, responsabilul cu schim- 
bările de claritate din prim-plan în profun- 
zime, filmează, în fine, secvenţa în care 
Năiţă cu arma ascunsă sub haină, îi explică 
lui Pătru cel scurt și el cu armă ascunsă 
sub haină, cum nu are el pușcă și cum 
dacă ar avea ar 02-0, dar n-are, că şi dacă-ar 
avea, tot n-ar 48-0... Imaginea din vale, alb 
cu pete negre, este chiar iarnă de Bruegel 
atit de iarnă, încit cheamă un univers so- 
nor, ușor pleonastic: iarna lui Vivaldi. «la, 
fă, oala aia d-acilea!» se aude suav şi lim- 
pede din sat, în timp ce Diaconu alunecind 
mai mult decit trebuia în zăpadă scapă o 
la fel de suavă înjurătură. «E bine! — hotă- 
răşte Daneliuc, `` întorcindu-se către echi- 
pa de imagine — dacă la voi a fost bine». 
La toată lumea a fost bine, așa încit... 


Ce se poate și ce nu 


„„.Mitică Popescu şi Mircea Diaconu se 
pot azvirii în Dacia lui Nea Mitu — Dumitru 
Vasile pe numele lui de buletin — care-i 
va duce costumaţi în Năiţă Lucean şi 
Pătru cel scurt la Bucureşti, unde au spec- 
tacol. După spectacol, acelaşi Nea Mitu, 
înfruntind nămeții, că între timp a viscolit, 
îi va aduce noaptea la Rimnic, iar a treia zi, 
rupti, 1۳۱8 de oboseală. în autobuzul care 
ne duce spre Slătioara la ora 6 dimineața, 
mai apucă să ne povestească ce senzatie 


ere»: 


ma 


sau greul drum spre film 
al unei cărți de excepție, 
străbătut de o echipă de excepție, 
în condiţii de excepţie 


pentru Dumitru a lui Dincă care-și prote- 
jează mina boantă cu căciuld, pentru fiecare 
în afară de Năiță pentru că el a ieşit din 
cortegiu şi a luat-o spre temelii. Temeliile 
din Valea cu pietrele pe care el, Năiță, le-a 
ridicat cu speranță candidă şi şmecherie 
tristă, țărănească, în ideea că: unde e casă 
nu se colectivizează... 


Întotdeauna la mijloc e un «dacă» 


leșind din cortegiu, Năiță se duce de-a 
dreptul, în secvența următoare și în ziua a 
doua de filmare, la 13 km de Rm. Vilcea în 
Bruegelul lui Daneliuc. «Eu n-am. N-am 
avut, n-am» — rostește Mitică Popescu bă- 
tind şoseaua în sus şi în jos cu secretara de 
platou Veronica Lupu lingă el. «N-am ce 
să le dau» — strigă Veronica în zgomotul 
traficului de pe şosea şi Mitică Popescu işi 
duce mai departe replica, încercînd să re- 
găsească tonul stabilit cu o seară înainte, 
la repetiţia cu Daneliuc. «De unde să le 
dau eu puști, dacă n-am. Dacă aveam le 
dădeam, că nu mă bucuram eu la sărăcia 
lor, fiindcă ori îi avind şi ei nevoie.» Între 
timp — la o filmare totul se intimplă intre 
timp — echipa de costume — Oltea lo- 
nescu ajutată de Rodica Cezar — verifică 
detaliile costumelor. Între timp, scenogra- 
fa filmului, Magdalena Mărășescu și asis- 
tentul ei Cătălin Popescu au făcut rost 
de o cursă de vulpi. Între timp, asistentul 
de regie Emil Slotea care ieri a pregătit 
filmarea de azi, poate pleca să pregătească 
filmarea de miine. Între timp, regizorul se- 
cund Dan Păduraru așază figuraţia pen- 
tru tabloul Bruegel. Între timp, Daneliuc 
si Călin Ghibu slabesc locul aparatului: 
şi locul actorilor, cu grijă să nu atingă 
zăpada care trebuie să fie necălcată. Totul 


merge bine cită vreme se filmează fără sunet. 


in cadrul următor, acela în care se rostește 


Două din cele zece «personaje — unghiuri de v 


Năiţă Lucean (Mitică Popescu) și Genica (Valeria Seciu) 


Pornim la filmare cu auto- 
carul spre Rm. Vilcea, într-o 
duminică la ora la care lumea 
începe să se uite la «Albumul 
duminical». A dat zăpada şi 
Mircea Daneliuc se teme 
să n-o piardă — teamă înte- 
meiată, pentru că de la începutul filmărilor 
tot timpul a pierdut cite ceva. Nimeni însă 
nu pare jenat de plecarea asta. Oameni 
fără condică, cineaștii,nu au cultul repaosu- 
lui în general și al celui duminical în spe- 
cial. Cînd pătrundem cu adevărat în peisajul 
filmului — dealuri acoperite de zăpadă pe 
care stau 2030816 case mici şi păduri sub- 
tiri profilate pe cerul plumburiu — buna dis- 
poziție alunecă într-o stare de nerăbdare. 
Dacă ar fi cu putință — li simt — s-ar apuca 
să filmeze chiar acum. Oprim la 13 km. de 
Rm. ۷۱۱6۵۵ să se inspecteze locul filmării de 
poimiine. «Aici am să fac un Bruegel» — 
mă informează Daneliuc si nu întreb ce 
tel de Bruegel, pentru că satul din vale care 
se cațără sore dealul de vizavi nu are 
nevoie decit de doi oameni cu puşt în 
prim-plan şi 61۱۱۷۵ clini ca să fie «vinătorii 
în zăpadă». Cei doi oameni vor fi Năiţă și 
Pătru cel scurt, nu, clini cred că nu vor îi, 
şi alte întrebări n-am. Vreau să văd. 


Scoateţi căciulile, se filmează! 


Dar la poimiine se ajunge întotdeauna 
printr-un miine. Acel mline este tăcut din 
trei filmări mici, de legătură, și o filmare 
importantă, genericul, care nu este un pe- 
neric oarecare, ci înmormintarea lui Pătru 
cel scurt, de fapt, pista de decolare care lan- 
sează cele zece personaje-unghiuri de ve- 
dere ale filmului. Ele sint: Năiţă Lucean 
(Mitică Popescu), Genica (Valeria 
Seciu), Dumitru lui Dincă (Bob Căli- 
nescu), Moşul din Sacoţ (Nicolae Nicu- 
lescu), rievasta lui Pătru (Sofia Vico- 
veanca), Gheorghe Oţăt (Andrei Codar- 
cea), Petre a lui Toma (Zaharia Volbea), 
Ciclop (Aristide Teică), Simion Popescu 
(Constantin Sava), Vasilică (Costel Pă- 
trașcu). În convoiul din spatele sicriului 
aşezat frumos pe scoarţe şi crengi de brad 
într-un car cu boi (sicriu în care, după 
oarece ezitare s-a întins Pătru cel scurt — 
Mircea Diaconu machiat în mort de Violeta 
Marinescu şi asistenta ei Maria Mătase) 
se mai află Nicu lui Nae (Flavius Constan- 
tinescu), socrul lui Năiță (Costel Rădu- 
lescu), popa Sofronie (Emil Bozdogescu) 
şi figurația — zece oameni, așa scrie în 
programul zilei, dar în mod sigur sint mai 
multi. Ei apar tot timpul așa, din zăpadă, 
toți îi știu pe Dinu Săraru şi pe Năiţă, ori- 
cum filmul ăsta îi privește prea direct și 
personal ca să nu fie de față. Prezenţa lor 
strică uneori cadrul — «cum ai ajuns, dom- 
nule acolo?» se miră brusc cineva din echi- 
pă descoperind în convoi un figurant neche- 
mat şi cu ochii țintă în aparat, dar mirarea 
e blindă şi înțelegătoare. Omul e scos de 
acolo şi se mai filmează odată. Oricum se 
filmează de mai multe ori, pentru fiecare 
personaj e nevoie de o dublă, înmulţiţi cu 
zece, fără a mai socoti planurile generale... 

Ninge frumos peste Pătru cel scurt și 
peste car, ninge peste broboadele ۲ 
şi peste o giscă — pentru că există şi o 
femeie cu o giscă în brațe — bărbaţii se 
mai acoperă între duble, apoi: «scoateţi 
căciulile, se filmează!» أو‎ ei ۲۵۳۱۱ des- 
coperiți sub zăpada care curge de sus ca 
florile de prun din grădina lui Pătru cel scurt. 
«Aoleo, că tot mergem și mergem și nu 
mai ajungem nicăieri» — se vaită o femeie. 
«Dacă ştiam eu că tine atit nu mai intram, 
că eu pot,da'gisca nu mai poate — meliță 
iute femeia cu gisca şi într-adevăr pasărea 
tremură de-i clănțăne ciocul — că eu m-am 
gindit să-mi iau nişte încălțări din banii 
ăştia, continuă femeia, că altfel nu veneam 
eu să țin gisca aici în frig atita vreme». 
Unde eşti Dinu Săraru să vezi ce cărti 
scriu ei, mai departe ?... «Încă odată — cere 
operatorul Călin Ghibu — incă odată 
pentru Ciclopi» Aristide Teică نوا‎ rosto- 
golește ochiul cu albeaţă proaspăt scos din 
recuzita machiajului şi fiert înainte de între- 
buinţare, la o casă din apropiere. Mă gin- 
desc ce-o fi făcut gazda cu cănuţa în care 
a fiert ochiul lui Ciclop, în timp ce convoiul 
vine încă odată la cadru pentru Genica — 
neagră sub basmaua ei de femeie necăjită, 


pentru că, în fond, şi producţia cinema- 
tografică implică cheltuirea unor imense 
sume de bani. 

— Realizarea unui film este întotdea- 
una o muncă de echipă. Acum, cînd fil- 
mul «Ancheta» se atlă în producție, 
cum afi dori să caracterizați colabora- 
rea dumneavoastră cu regizorul? 

Florin N. Năstase: Plecind de la premiza 
că reușita unui film depinde atit de scena- 
rist — care nu trebuie să-și considere mi- 
siunea încheiată o dată cu predarea scena- 
riului către producător, că nu trebuie să-i 
lie indiferent destinul lucrării sale literare — 
cit şi de regizor — care urmează să trans- 
pună pe peliculă acțiunea propusă, el fiind 


Combinatul siderurgic de la Galaţi, pentru citeva zile 
platou de filmare al Anchetei (regizorul Constantin 
Vaeni, operatorul Ion Anton şi echipa lor) 


cel chemat să creeze climatul emotiv-vi- 
zual —, cred că s-a realizat, încet, încet 
acea simbioză care a condus la finalizarea 
creaţiei noastre comune. Pot spune, deci, 
că ceea ce a caracterizat prima noastră 
colaborare a fost fair-play-ul. Imi face 
plăcere să afirm acum că am descoperit în 
Constantin Vaeni un profesionist, un en- 
tuziast, maleabil şi receptiv, care munceşte 
cu dăruire, pînă la epuizare, exigent nu 
numai cu sine, ci cu toți din jurul său. 

Aş dori ca filmul Ancheta să se ridice, 
cel putin, la cota colaborării noastre sin- 
cere şi exprim dorința ca această cola- 
borare fructuoasă să se concretizeze in 
realizarea unor noi filme. 


mercenarilor (scenariul: Liviu Gheorghiu 
şi Sergiu Nicolaescu, Casa 5). În distribu- 
ție: Gheorghe Cozorici, Mircea Albulescu, 
Amza Pellea, Cornel Girbea, Mircea Gogan, 
Aristide Teică, Constantin Rauţki, Sergiu 
Nicolaescu, lon Besoiu, Ilarion Ciobanu, 
Costel Constantin, Colea Răutu, Jean Con- 
stantin şi George Mihăiță. Rolurile feminine: 
Violeta Andrei نو‎ Ileana Popovici. 


Intr-o zonă care urmează a fi demolată 
pe Calea Moşilor, în Bucureşti, scenograful 
Guţă Stirbu a imaginat un colț din Buda- 
p anului 1945. Aici, in subsolul ame- 
najat special, al unei case ce în film va fi 
bombardată, s-a tras primul tur de manivelă 
al filmului Casa de piatră (scenariul: Aurel 
Mihale, regia: George Cornea, imaginea 
Gheorghe Fischer și Alexandru Întorsu- 
reanu, Casa Patru). Filmul este un omagiu 
adus ostașilor români care au contribuit la 
eliberarea Budapestei. În distribuție: Se- 
bastian Papaiani, lurie Darie, lon Carami- 
tru, Alexandru Repan, Elisabeta Adam, Şte- 
fan Sileanu, Dan Damian, Perghe Alexan- 
dru şi alții 


Continuă din plin tiimările echipele lancu 
Jianu-zapciul și lancu Jianu-haiducul 
(Scenariul: Mihai Opriș şi Vasile Chiriţă 
Regia: Dinu Cocea. Casa Unu) și Pruncul, 
petrolul și ardelenii (Scenariul: Francisc 
Munteanu, după o idee de Titus Popovici, 
regia: Dan Pita. Casa Trei). În distributia 
acestuia din urmă, alături de consacrații 
cow-boy, Ilarion Ciobanu, Ovidiu luliu 
Moldovan şi Mircea Diaconu, vor mai apă- 
rea Ştefan lordache, Tatiana Filip, Elisabe- 
ta Adam, Zoltan Vadasz, ileana Iliescu, 
Nicolae Pomoje, Carmen Galin, Papil Pan- 
duru, Jean Constantin, Corneliu-Dan Bor- 
cia şi regizorul de teatru Alexandru To- 


cilescu 
R. PANAIT 


trebuie să rămină tema de actualitate și realizarea de calitate 


dezbateri în cinematografie. Ar fi, însă 
absurd să credem că un scenariu de filni 
poate fi scris fără a apela și la imaginaţie. 
la ficțiune. 

Mergem la filme pentru a găsi modele 
de eroi, întimplări din viata şi munca fie 
căruia; recunoscindu-ne, vom avea acea 
satisfacție, înțelegere și prețuire pentru 
cei care s-au străduit să transpună pe pinză 
un crimpei de viață adevărată. 

Urmează, apoi, regia, factor hotăritor 
pentru calitatea filmului. De pregătirea pro- 
fesională, talentul şi conștiinciozitatea şi 
«ochiul» regizorului depinde reușita trans- 
punerii pe peliculă a celor citeva pagini 
unde sint cuprinse viața eroilor, acțiunile 


respective care iși vor derula existența 
efemeră în minutele ce le sint destinate. 

Sigur, la un film ne place să admirăm 
actorii buni, o imagine remarcabilă, cos- 
tumele, muzica, etc. Însă, din clipa în care 
decupajul a fost definitivat, şi pînă la prima 
vizionare a filmului, stăpinul, diriguitorul, 
realizatorul suprem al acestuia este regi- 
zorul. Datorită lui admirăm creaţii care au 
plecat de la o simplă idee, dar omenească; 
alteori ne extaziem în fata jocului excelent 
al unui actor, ajuns celebru, care, pînă 
mai ieri, era un anonim manechin. Acesta 
este tot marele rol al regizorului în opera 
de creaţie cinematografică. 

Poate n-ar fi lipsit de interes dacă unii 
tineri regizori, dotați, ar fi trimişi să lucreze 
alături de mari regizori; un fel de speciali- 
zare, aşa cum se face în multe alte domenii, 


nii adevăraţi de bob din echipa naţională. 
Reamintim că eroul filmului este autorul 
unui ingenios bob de o construcţie origi- 
nală. Scenariul a fost scris cu aproape cinci 
ani în urmă. În timpul documentării şi al 
prospecțiilor, regizoarea l-a «descoperit» 
pe Hors Graef, inginer la Uzina de tractoare 
din Brașov, cage acum trei ani a construit 
un nou tip de bob, pentru o singură per- 
soană, dovedindu-i strălucit calităţile pe 
pirtia de la campionatele mondiale. «Pen- 
tru o dată, spune regizoarea, filmul a luat-o 
înaintea vieţii!» 


Regizorul Sergiu Nicolaescu a inceput 
tilmările în cursul lunii ianuarie in Republica 
Democrată Germană la filmul Capcana 


Ancheta 


Pornind de la un fapt profund semnificativ, 
un film de actualitate. 
Scenariul: Fl. N. Năstase 
Regia: Constantin Vaeni 


Încrederea în om, punctul de plecare al Anchetei 
(Mircea Albulescu şi Ion Săsăran) 


simte nevoia unor spectacole cinemato- 
grafice, a căror acţiune să nu fie «făcută», 
«trasă de păr», numai din dorința de «a 
face film». Trebuie, cred, să se manifeste 
mai multă încredere în autori, iar aceştia, 
ها‎ rindul lor, să manifeste mai multă seriozi- 
tate și răspundere în alegerea şi tratarea 
temelor. 

Scenariul trebuie să pornească de la 
fapte care se pot şi se întîmplă în realitate 
verosimile, eliminind artificialitatea ۰۱ 
vreme cît un scenariu iși va plasa acțiunea 
exclusiv in lumea inchıpuırilor, neavind 
nici o contingență cu existența noastră 
efectivă, nu va putea constitui baza de 
plecare a unui film de calitate. Ştim cu toții 
că realitatea zilelor noastre ne oferă atitea 
fapte mărete, oameni minunaţi, destine 
umane care pot face obiectul unor mature 


ci doresc să scoată în evidenţă drumul ane- 
voios spre culmi, dificultăţile escaladării și 
mai ales ale menţinerii stachetei la înălțime. 
Autorii filmului: Constantin Vaeni (regia), 
Dana Gavrilovici şi Grid Modorcea (sce- 
nariu), Casa Unu. 


Cind filmul o ia înaintea vieţii 


E limpede, campionii se află în atenţia 
cineaștilor! La Sinaia şi Predeal s-au tras 
primele sute de metri ale filmului Obser- 
۷24۱16 medicului-șet asupra marilor 
campioni. Scenariul: Mircea Herivan. Re- 
gia: Cristiana Nicolae. Imaginea: Gabor 
Tarco. Casa Patru. În distribuție: Valeriu 
Paraschiv, Maria Rotaru, Andrei Torâk, 
George Şotrag, Andrei Finţi, Eliodor Kiss. 
Alături de ei vor apare în film şi campio- 


Labirintul, filmul pe care îl realizează la Casa Trei regizorul Şerban 
Creangă (co-autor al scenariului alături de Ion Pavelescu şi Mihai Creangă) 


— De la Urgia, tilm inspirat 
dintr-o puternică dramă a 
războiului, afi trecut la ac- 
tualitate.  Uitimul dum- 
neavoastră scenariu se nu- 
mește «Ancheta». Ce an- 
chetă ne propune scrii- 
torul Florin N. Năstase în acest nou sce- 
nariu? 

Florin N. Năstase: Cel de-al doilea sce- 
nariu al meu este, de fapt, o anchetă ade- 
vărată, inspirată dintr-un fapt real. Numai 
că de data aceasta «anchetatorul» nu este 
un specialist în materie, un profesionist, ci 
un personaj care caută cu încăpăținare să 
stabilească adevărul; el nu caută vinovați 
cu orice preț, ci duce o luptă acerbă pentru 
a desluși realitatea, punind mai presus de 
orice omul, ocrotirea valorilor umane. Pe 
de o parte, face investigația propriu-zisă 
pentru elucidarea cauzelor unui tragic ac- 
cident de muncă, căruia i-au căzut victime 
oameni nevinovaţi, iar, pe de altă parte, 
investigația în conștiința unor oameni, tre- 
buind să înfrunte obtuzitatea, indolenţa, 
lașşitatea, rutina sau șabloanele. Uneori, 
cele două moduri de cercetare ce şi le-a 
propus se opun unul altuia, se contrazic, 
alteori se suprapun, se contopesc, ajungind 
în final. la acelasi numitor. 

Eroii Anchetei sint oameni ai zilelor 
noastre. M-au impresionat, pină la obsesie, 
tenacitatea, competenţa, puterea de a do- 
mina prin înțelepciune, fermitatea şi dărui- 
rea de a conduce o cercetare fără erori, 
fără suspiciuni. Ei mi-au fost pildă şi im 
bold la scrierea scenariului, m-au urmarit 
în toată această muncă, dindu-mi tăria de 
a crea eroi veridici, nepoleiţi, într-o acțiune 
la fel de adevărată. 

— Și în cinematografie calitatea este 
în momentul de fatã imperativul No. ۰ 
Cum credeți că se poate materializa e- 
fortul pentru o nouă calitate în tilmul 
nostru? 

Florin N. Năstase: De-a lungul anilor, 
în paginile revistei «Cinema» s-au făcut 
ample dezbateri privind efortul pe care cei 
avizaţi trebuie să-l depună pentru realizarea 
filmelor de calitate. Am convingerea că 
se poate; unele filme valoroase, realizate 
de cineaştii noştri ne-o confirmă. Chiar se 


telex Buftea 


Înainte de «motor!» 


O dată terminate schiţele de decor şi de 
costume, s-a trecut la execuţia lor. 5) 
construiește, deci, decorul din Buftea şi se 
fac amenajările exterioare la Grădiştea 
Muncelului (Orăștie). Distribuţia e încă ir 
fază de proiect. Filmul Fierul și aurul, 
dedicat personalităţii lui Burebista (scena 
riul: Mihnea Gheorghiu, regia: Gheorghe 
Vitanidis, Casa 5) e, cum s-ar spune, în 
toiul pregătirilor. Pînă la comanda «motor» 
nu mai e mult. Abolind prejudecata film 
«greu» sau «ușor», deci propice sau nu 
unui debutant, regizorul Gheorghe Vita 
nidis a încredințat două din sectoarele im- 
portante, unor creatori aflați la primul lor 
film: operatorul Liviu Maier şi scenogratul 
Bob Nicolescu. Ei s-au integrat unei echipe 
de colaboratori constanţi ai regizorului: 
Hortensia Georgescu (costume), ing. Dan 
lonescu (sunet), Magda Chişe-Chincioiu 
(montaj), Mircea Vodă (machiaj), Gheorghe 
Piriu (directorul filmului). Muzica aparține 
compozitorului Theodor Grigoriu. 


Stelele sportului, vedete de film 


Drumul spre culmi, acesta este titlul 
primului film intrat în producţie la începutul 
anului. Este un film de montaj despre glo- 
riile sportive ale României din ultimul de- 
ceniu. Se prospectează materialul existent 
în arhiva televiziunii şi a studioului «Ale- 
xandru Sahia». Autorii nu intenţionează o 
simplă trecere în revistă a «stelelor» (deși 
nu va lipsi nimeni de la lolanda Balaş 5 
la Nadia Comăneci, Năstase şi Țiriac...), 


trupul ideii. ideea, sufletul filmului 


la luptă fără armură,aviînd de partea sa 
numai talentul, în timp ce eroina poate 
dispune de cel puţin citeva mici artificii 
scenaristice. Se vor veșteji de la sine, 
căci primul gest al interpretei se dove- 
deşte a fi acela de a se îndoi de tot ceea 
ce pare să nu fi trecut măcar odată prin 
preajma vieţii. la în posesie oamenii şi 
intimplările de care se izbeşte cu o 
anumită duritate, tocmai pentru a fi 
sigură că se poate instala în acel punct 
al existenţei unde își poate asuma toate 
riscurile, fără a-și trăda vulnerabilitatea. 
«Trăiesc», spune fata în pufoaică din 
Cine mă strigă, fata care nu a desco- 
perit încă fardurile pentru ochi, dar care 
știe preţul învățatului în orele tirzii ale 
nopții şi al unui ceai sosit la timp: Tora 
Vasilescu spune un «trăiesc» în ۵ 
căruia nu mai încape nici o mirare și 
nici o întrebare, nici un supliment de 
curiozitate şi nici un contrarăspuns, 
intr-atit de multă demnitate şi hotărire 
se află acolo, într-atit de bine este arti- 
culată carapacea a ceea ce trebuie să 
ascundă neliniştea, omeneasca fragili- 
tate, bănuită dar mereu trimisă în planul 
“al doilea. Opus disperării grațioase a 
eroinei Tatianei lekel, uimirii triste a 
protagonistei nimerite pe şantier, acel 
«trăiesc» vine din conștiința vieţii de 
fiecare zi care nu poate fi o sărbătoare 
continuă. 

De fapt, mi se pare că aceasta și este 
specialitatea actriței: viața de fiecare zi. 


Magda MIHĂILESCU 


departe la fugă, sărind din trenuri cu 
mare viteză pe cai sau maşini, și esca- 
ladind călare ape, văi prăpăstioase, 
poduri şubrezite ce se prăbușesc sub 
ei, sau zburind cu automobilul peste o 
basculantă cu pietriș care baricada 
trecerea, conducind maşini incendiate 
cu 100 km la oră, rostogolindu-se apoi 
peste bordura unor serpentine dintr-o 
zonă montană, sau luptind cu sulița şi 
arcul călare pe cai nărăvaşi prea odih- 
niți şi îmbuibaţi de grăunţe, abia aduși 
din nişte herghelii fără dresori pe sche- 
mă, etc. l-am văzut şi imediat după o 
ispravă ca asta: erau vii şi ۵ 
doar că vibrau din creştet pînă în tălpi 
de încordare nervoasă, de ambiţie, de 
efortul fizic suprasolicitat la maximum. 
Expresia chipului lor trăda împăcarea 
omului scăpat de la moarte. O existenţă 
clădită din pericol, din riscul luptei 
permanente cu moartea. Ce consum, 
ce uzură, ce conştiinţă şi putere de 
sacrificiul Adesea mă gindesc la ei 
nu numai cu recunoștință, dar și cu 
admiraţia supremă ce ţi-o impun cos- 
monauţii! 

Actul lor este eroic, cu atit mai eroic 
cu cit rămine mereu anonim, pentru 
gloria mirajului cinematografic. Ei sînt 
inestimabilul cîştig al succesului celor 
care ne punem pe generice numele de-o 
şchioapă. 

Însemnările acestea fugare, dar tiş- 
nite din inimă, le închin cascadorului 
de mare virtuozitate pe numele lui drag 
mie de Dide (Nicolae) care în citeva 
filme, printre care aş aminti doar Re- 
teaua S şi Lăpușneanu mi-a asigurat 
dublura în citeva cadre de extremă 
periculozitate fizică, în care el s-a expus 
cu obișnuinţa cu care eu, de pildă, spun 
o poezie. Nu știu să închin poezii, dar 
aş spune cu recunoștință o poezie 
închinată lui Dide, lui Szaboles, lui 
Crăciun sau lui Plăviţiu... iar celor dis- 
păruți un poem! 

Rindurile acestea nu sint decit o 
reverență, un omagiu. 

George MOTOI 


interpreţi şi roluri 


Specialitatea ei: 
viața de fiecare zi 


Cind am întilnit-o prima 

dată, în Cursa, am avut 

sentimentul, pe atunci în 

că nelămurit, că actrita 

pune la cale ceva. Luam 

cunoştinţă de sosirea u- 

nui nume nou, Tora Va- 

silescu, عل‎ ۵ 
jocului dar, mai mult decit rolul în sine, 
m-a tulburat întrebarea «ce va fi după ?» 
Spun «tulburat», pentru că, în cele mai 
multe dintre cazuri, viitorul actorilor ne 
interesează doar în clipa cind a şi deve- 
nit prezent, şi nu atunci cind nu are nici 
chip, nici punct de sprijin. Interpreta 
deschisese însă o poartă prin care se 
vedea departe. Astăzi, acel departe a 
căpătat și limpezime. Ne aflăm în fata 
unei tinere actrițe de evidentă persona- 
litate, care sapă la rădăcina unui rol 
cu ۲۷۵ cu care alţii caută grăuntele de 
aur, pentru a ajunge la miezul lui vital, 
uneori nebănuit. Tora Vasilescu nu se 
predă personajului, ci îl provoacă, îl 
întărită cu inteligenţă (vai, «feminină» 
vor spune unii, eu zic doar inteligenţă), 
îl hărțuiește pînă la limita totalei supu- 
neri a acestuia. Ca orice actor, pleacă 


din unghiul actorului 


Pe propria 
răspundere 
şi cu riscul vieții 


Cascadorul va fi întotdeauna un ele- 
ment indispensabil filmului, contribuția 
lui integrindu-se în ceea ce numim de 
obicei situaţiile-limită dintr-o dramatur- 
gie. Actorul, aparatul de filmat, iscusința 
decupajului regizoral, arta miraculoasă 
a montajului nu pot suplini pină la 
capăt ceea ce însuși materialul de viață 
ales, indiferent de rigoarea cu care 
l-am selecta, poate oferi tocmai prin 
ceea ce are mai surprinzător, mai fan- 
tastic în conţinutul de adevăr dezbătut. 

Cascadorul, desigur, nu se bazează 
atit pe arta interpretării, cît mai ales pe 
dexteritatea și curajul de excepţie cu 
care realizează cadrele de mare pericu- 
lozitate în care interpretul nu poate să 
se aventureze. Cascadoria este o pro- 
fesie, o specialitate, care cere antre- 
namente fizice zilnice, calcule şi sche- 
me foarte riguros întocmite. Dacă ac- 
torul cultivă arta interpretării, a cuvin- 
tului, a relaţiei, a portretizării, a plasticii, 
cascadorul vine să-i adauge la toate 
acestea — pe proprie răspundere şi cu 
riscul vieții! — cutezanţa de a înfrunta 
accidentul imprevizibil cu care viata 
însăşi îi ...«confruntă» uneori pe oameni. 

A te bucura ca actor de o bună du- 
blură de cascador e o şansă, o adevă- 
rată fericire! 

Cunosc bine viața acestor băieți mi- 
nunaţi. Ei execută orice le-ai cere, ba 
mai aduc din proprie iniţiativă și un plus 
de dificultate care îi fac pur şi simplu 
unici în lume, mai teribili decit acrobaţii 
circurilori 

l-am văzut aruncindu-se de pe acope- 
rișurile unor blocuri cu zece etaje, 
căzind totuși în picioare şi luind-o mai 


۱۱6۱۱-۱۱2 TO 


Actorul, 


Ultimul inte 
cu Toma Car 


bune... Şi mă gindesc să fac un show, așa, 
de o oră şi jumătate la televiziune cu Dan 
Mihăescu, Grigore Pop, Sava, cu care am 
lucrat zece ani și cu care lucrez în conti 
nuare consecvent... Da... Pe urmă mai co- 
mit infracţiuni poetice, din cînd în cind 
mai scriu și mici proze... 

— Se vor vedea undeva? 

— Ei, nu cred, nu, că e riscant... Compe 
titia e mare... Ei, și se naşte întotdeauna o 
paranteză, aşa, care pulverizează, nu ştiu 
cum să spun, relaţia dintre tine şi cei care 
te urmăresc... E foarte dificil să se spună, 
de pildă, despre mine: ăsta e actorul care 
e și poet — sau, e poetul ăla care e şi ac- 
tor — or aş vrea să rămin actor, așa în 
conştiinţa celo' care își îngăduie să-și ri- 
sipească din timpul lor preţios să vină să 
mă vadă din cînd în cînd, la teatru... Şi folo- 
sesc acest prilej ca să le doresc un an bun 
şi fericit spectatorilor, telespectatorilor, as- 
cultătorilor de la radio, sănătate și fericire 
din parte-mi.d 


Fiind un interviu radiofonic, hirtia nu 
poate consemna decit o infimă parte a dis- 
poziției vorbitorului. Acesta este rostul 
punctelor de suspensie, al unor interjecții 
sau chiar al unor virgule. Hirtia a încercat - 
nu știu cu cit succes — să releve o ironie 
fină şi delicată a celui ce a fost Toma 
Caragiu, a aceluia care nu părea tulburat 
de nici o presimţire. Vocea lui se juca cu 
dezinvoltură, cu seninătatea omului care se 
cunoaște, se stăpinește și știe ce să-și 
ceară și, poate, și ce să aştepte. Era un in- 
terviu simplu, fără pretenții, în prag de an 
nou. Un interviu printre alte zeci, o prezență 
la Radio printre alte sute într-o viață scurtă 
de mare actor. 

Dar poate singurul interviu şi unica îm- 
prejurare publică în care Toma Caragiu 
vorbea — fie أو‎ în treacăt — despre ceea ce 
nu ştiau decit foarte puțini: iubirea lui pentru 
poezie și îndrăzneala de a scrie poezie — 
fără curajul de a se considera poet. 


Paul SILVESTRU 


lia şi optimismul prin toate (două) 
canalele, spre bucuria concetăţenilor și 
a mea personal, care nu mai conteneam 
cu mirarea, văzindu-mi colegii, în noap- 
tea aceea care ar trebui să fie cea mai 
frumoasă, îmbrăcaţi în curcani cu fire- 
turi, povestind cit puteau de tare despre 
neveste, budinci, sarmale şi satire so- 
ciale. 

Dar, din clipa în care m-am văzut şi pe 
mine făcind lucruri pe care nu le-am 
ambiţionat niciodată, mirarea mea nu 
s-a mai oprit decit cind a devenit articol. 
Adică izbutisem în stirşit să mă exprim 
fără o elementară logică, fără continui- 
tate şi haz şi începusem netam să alerg 
ca Chaplin, deși eu nesam. 

Îmi pare extrem de rău că pînă acum 
n-am prea lucrat la televiziune, dar 
mi-am făgăduit ca de azi înainte să nu 
mai apar chiar deloc, cu riscul de a-mi 
lipsi prietenii de plăcerea de a-mi tele- 
fona să-mi spună că am fost penibil. 

A fost un revelion minunat, lucru 
pentru care se cuvine să mulțumim 
televiziunii, vecinilor şi ITB-ului, deși 
acelaşi bun gust este folosit şi în timpul 
anului, fără a fi păstrat numai pentiu 
revelion; lucru de care mă mir! 


Mircea DIACONU 


«L-am găsit pe Toma Caragiu 
înaintea unuia dintre acele 
spectacole în care ne încintă 
săptăminal și,o dată găsit, a 
avut amabilitatea să ne spună 
în ce îl vom vedea în 7 

— Cred că vom juca în 
«Furtuna» în regia lui Ciulei, eveniment re- 
marcabil, cred, în viata teatrală a ţării; 
«Furtuna» a fost întotdeauna o piatră grea 
de încercare pentru orice regizor, mare sau 
mai mic; s-a jucat mai demult, a constituit 
un spectacol... relevant, așa, pentru gene- 
raţia timpului, dar generaţia noastră cred 
că trebuie să spună ceva mai mult, nu-i 
aşa, are mijloace..., condiţii... deci să spe- 
răm că va fi un spectacol bun, în care, sigur, 
că voi juca şi eu un rol important. După 
care voi face citeva filme, 2 sau 3 cred, în 
anul care vine... 

— Din cele 25? 

— Din cele 25, două, deci nu atac grav 
interesele colectivului și ale majorității... 
Una din aceste încercări este interesantă, 
pentru că regizor este un tînăr, pe care il 
socotesc un om talentat și înzestrat, în 
persoana lui Stere Gulea; am văzut, făcut 
de el, un film la televiziune, după «Craii 
de curte veche», care mi-a plăcut foarte 
mult. Voi juca un rol în filmul pe care il 
face începind din 15-20 februarie, deci e o 
experienţă interesantă, foarte interesantă.. 

— Se va trage tot din literatură? 

— Din literatură, da. Scenariul aparține 
lui Sorin Titel... după care voi mai face un 
film cu Manole Marcus... după care sper să 
mai fac un film cu Vaeni, şi tinjesc, tînjesc 
realmente — ha! — să joc Bozoncea în 
«Groapa», scenariul Eugen Barbu, un rol 
care mi-ar place, pentru că oferă... aşa, 
multiple şi ample suprafețe, teritorii, dis- 
pozitive, înţelegi... Şi m-ar umple pentru 
un timp nelimitat. Pentru că, sincer să fiu, 
în cinematografie n-am avut mari șanse, 
știi... Am şi o faţă pe semne care nu se 
îngăduie a fi distribuită oricind și oricum 

— Este o atirmaţie hazardată... 


— AI... Domnel, trebuie să rişti din cînd 


în cînd... (ris). Aşa că, vești bune, vești 


Cind te vezi tu pe tine 


Cu mult înainte de mirările mele din 
revista «Cinema», se ajunsese la con- 
cluzia că artistul este reprezentat de 
opera sa, singurul mijloc de exprimare 
a sinelui său zbuciumat. Din fericire 
însă, spre deosebire de înaintaşi, noi 
ne ferim sistematic de această preju- 
decată, reușind aproape întotdeauna să 
ne distanțăm de operă chiar pină la a 
nu ne mai aparţine, beneficiind în final 
de senzaţia ciudat-plăcută de a fi feli- 
citați sau înjurați pentru opera altcuiva. 
Şansa noastră ar fi în primul rînd o or- 
ganizare perfectă a vieţii artistice, prin 
mulțimea de persoane binevoitoare care 
cu un sfat sau un îndemn te scapă de 
orice impas, chiar cind nu există nici 
un impas, apoi din necesitatea firească 
de a nu rugini foarfeca de montaj, 
pentru ca, în sfirșit, bunul gust al insti- 
tuției care patronează, să iradieze vese- 


u‏ 100 ۳۳۲۳۲ . . 1 بخ وه 


frecventează cinematografele cam odată pe 
trimestru). 

În sfirşit, un alt element interesant e cel 
care demonstrează conexiunea dintre ni- 
velul cultural al spectatorilor şi indicele de 
frecventare al cinematografelor. Astfel, cea 
mai mare creștere a cotei de frecventare 
printre adulți (7% în doi ani) este realizată 
de categoria celor cu studii universitare, 
pe locul doi situindu-se cei cu studii medii- 
superioare (instituţia tipic americană a «co- 
legiilom n-are echivalent la noi putind fi 
doar aproximativ asimilată cu ultimii doi 
ani de liceu şi primul sau primii doi ani de 
facultate). Procentul spectatorilor avind 
doar studii gimnaziale («high-school») n-a 
înreaistrat nici o creştere. 


Cinefilia — act de cultură 


Limitindu-se doar la aceste citeva date 
(sondajul efectuat de ORC contine, firește, 
şi multe altele) putem trage, cred, citeva 
concluzii care să ne vorbească despre ten- 
dinţele actuale (şi probabil, şi de viitor) ale 
își مالسا بت‎ public-cinematografie. 

n primul rind, creşterea continuă a pon- 
derii adolescenților în ansamblul publicu- 
lui spectator prezintă o garanţie pentru 
ziua de miine a cinematografiei, exprimă 
apariția — după extinderea vijelioasă a te- 
leviziunii — a unei noi şi masive generații 
de cinefili pasionaţi. Număru' mare de 
tineri care frecventează cinematografele se 
explică prin mai marea mobilitate a acestei 
categorii (adultul american, de pildă.e mult 
mai static; după o zi de muncă istovitoare 
şi tracasantă, ajuns la locuinţa sa aflată 
deseori dincolo de perimetrul propriu-zis 
al oraşelor, în așa-zisele suburbii, el nu 
mai are putere decit pentru rezolvarea ine- 
vitabilelor obligaţii gospodărești, destinde- 
rea constind în pironirea, deseori neparti- 
cipantă, în fata televizorului), se explică 
printr-o mai redusă dependentă faţă de tele- 
viziune (sociologii consideră că între 14— 
15 ani are loc «desprinderea de tv» care 
durează, de obicei, pină după 23—25 ani) 
și nu în ultimul rind, printr-o creștere e- 
videntă a apetenţei intelectuale, în raport 
cu deceniile trecute. 

Creșterea sistematică şi prioritară a spec- 
tatorilor cu nivel cultural mai ridicat indică, 
probabil, o tendință pe care mulţi critici şi 
esteticieni au semnalat-o în ultimii ani: 
o anumită propensiune spre intelectuali- 
tate dacă nu chiar spre intelectualism a 
multor din cele mai reușite și mai de succes 
filme contemporane. Formula «cinema- 
tograful — distracție populară nepreten- 
țiosă» devine tot mai mult un clișeu din 
ce în ce mai puțin adecvat relaţiilor con- 
temporane. Un distribuitor american, om 
de afaceri lucid şi nedispus să se lase an- 
trenat de emoții şi veleități estetizante măr- 
turisea nu de mult: «Am studiat cu atenţie 
succesul considerabil la public al filmului 
lui Woody Allen, Annie Hall,un film alb- 
negru, fără actori frumoşi, ra acțiune 
trepidantă, în care tot timpul se filozofează 
despre condiția umană. În acest film, există 
o scenă în care eroul işi conduce prietena 
la cinema. Refuzind cu dezgust reclamele 
țipătoare ale filmelor comerciale, el intră 
plin de entuziasm în holul unei săli în care 
se proiectează un film de Ingmar Bergman. 
Mi-am spus atunci: dacă zece milioane de 
spectatori au plebiscitat filmul lui Woody 
Allen, inclusiv opțiunea sa în materie de 
film, înseamnă că în America există o mare 
piaţă pentru filmele lui Bergman și pentru 
alte creaţii asemănătoare:> Milioanele de 
americani care au asigurat un triumf, după 
aceea, filmului lui Bergman Sonată de 
toamnă au demonstrat justețea calculelor 
omului de afaceri citat mai sus. 


Un indice optimist 


Pe o linie asemănătoare se înscrie și 
fenomenul amintit înainte cu privire la 
creșterea frecventării ocazionale în defa- 
voarea frecventării obișnuite de către publi- 
cul adult. E aceasta un fenomen numai în 
aparenţă negativ. De fapt, este vorba de 
înscăunarea tot mai fermă a criteriilor de 
selectivitate. Dacă adolescentul se duce la 
cinema din plăcere de a vedea filme, adultul 
începe să nu mai meargă oricum și oricind, 
el nu se mai duce «la cinema» ci la un film 
anume, ceea ce exprimă, fără discuţie, un 
nivel superior de abordare a creaţiei cine- 
matografice. 

Sint toate acestea semne ale unor trans- 
formări lente uneori dar profunde ale com- 
portamentului consumatorului de artă cine- 
matografică. Transformări care m se par 
prin aspectul lor, esenţiale, indiscutabil 
pozitive. 


H. DONA 


cineunivers 


sondaj în 


ate statisticile internaţionale arată: 
© 

erea inedită a numărului de spectatori 
e 


e 
erea spectaculoasă a nivelului cultural 
al spectatorului 


se stabilesc relaţiile spectator-cinematograf. 
Cea mai mare parte a adolescenților intră 
în categoria spectatorilor obișnuiți (adică 
a celor care merg cel puțin odată pe lună 
la cinema) şi acest indice creşte lent dar 
creşte an de an, în timp ce adulții se in- 
cadrează mai de grabă (şi în creştere) în 
categoria spectatorilor ocazionali (care 


— La fel. 

— Ce mai faceţi? (deja suspect). 

— Să zic bine? 

— Sinteţi solicitat la Festivalul filmu- 
lui la sate, din municipiul Bacău. 

— Dar în filmul acela cu ţărani,eu am 
un rol episodic. 

— Nu-i nimic. Vă iubește publicul 
şi vă doreşte. 

— Cine mai merge? 

— Deocamdată dumneavoastră. 

Și m-am dus. 

ntr-adevăr, mă iubește publicul. E 
adevărat tovarășe director al difuzării 
filmelor din municipiul Bacău? 

Cu o lună în urmă... 


P.S.: Tovarășe director, cind mai veniţi 
prin Bucureşti, treceţi vă rog şi pe la 
Teatrul de Comedie să vedeţi intr-un rol 
principal un actor al acestei țări care de 
citiva buni anişori pune umărul la inflori- 
rea cinematografiei noastre (umăr=rol 
episodic). 


6۰075 


si riguroase, e evident, totuşi, că numărul 
spectatorilor adolescenţi este în continuă 
creștere. 

Deosebirile dintre minori și majori în ce 
priveşte frecventarea spectacolelor cinema- 
tografice nu se reduc însă la aspectul canti- 
tativ şi la dinamica creșterii numărului de 
spectatori, ci se referă زو‎ la modul în care 


geţi? da. Al treilea: Mergeţi? — da. 
Al patrulea: Mergeţi? — da! Şi m-am 
dus. Am plecat la 7 dimineaţa cu trenul 
din Gara de Nord, deși venisem la 2 
noaptea tot din provincie. Promisesem 
i nişte oameni mă aşteptau în sală. 
ntr-adevăr mă iubește publicul. E ade- 
vărat tovarășe Corneliu Leu? E adevărat 
tovarăşe Dumitru Solomon?, tovarășe 
Jana Gorea, ۱۵۷۵۲896 Arcadie Donos? 
(participanţi la gală)? 

Cu o lună în urmă a avut loc premiera 
filmului la Bucureşti. Acolo sint soli- 
citați numai «maeştrii», rolurile princi- 
pale. Rolurile episodice sint mai iubite 
în provincie. 


telefonul. Răspunde Tudor. 

— Alo? cine e? — Tăticule, e cinema- 
tografia (el nu şte ce-i aia, are trei ani). 

n drum spre telefon mă gindesc 
(absurd) la programul teatrului. 

— Să trăiţi tovarăşe ۱ 

— Şi dumneavoastră. 

— La mulţi ani! 


In ultima vreme, noi date şi 
explicaţii vin să se adauge 
celor care încearcă să cu- 
prindă şi să lămurească vas- 
tul proces al schimbărilor 
din domeniul difuzării şi re- 
ceptărilor filmelor. Aseme- 
nea cercetări se înmulțesc acum cind ne 
apropiem de sfirşitul unui deceniu care a 
fost şi pentru cinematografie deosebit de 
frămintat (anumite formulări năstruşnice 
apărute pe ici, pe colo, ne obligă să reamin- 
tim — ceea ce de altfel ştie oricine — că 
deceniul al optulea al secolului nostru ia 
sfirşit la 21 decembrie 1980, iar deceniul al 
noulea începe la 1 ianuarie 1981). 


Am semnalat în mai multe rînduri că 
ultimii ani au fost caracterizați peste tot 
de o sensibilă redresare a difuzării filmelor, 
de o incontestabilă ameliorare a raportu- 
rilor dintre cinematograf şi public. O foarte 
recentă declaraţie a lui Jack Valenti, pre- 
şedintele asociaţiei producătorilor nord- 
americani (Motion Picture Association of 
America) care subliniază că frecventarea 
cinematografelor a atins în 1979 în S.U.A. 
recordul absolut pentru toate timpurile, 
confirmă Încă odată, fenomenul la care ne 
referim. Situaţia este cu atit mai semnifica- 
tivă cu cit este vorba de Statele Unite, 
multă vreme principala putere cinematogra- 
fică a lumii şi cea mai importantă piaţă pen- 
tru filme, de Statele Unite în care dezvolta- 
rea televiziunii — obstacolul nr. 1 în calea 
frecventării sălilor de cinema — a atins un 
nivel maxim. 


Nu mai putin concludente sint şi conclu- 
ziile la care a ajuns un sondaj efectuat cu 
maximă rigoare ştiinţifică de «Opinion Re- 
seasch Corporation (ORC) de pe lingă cea 
mai prestigioasă universitate americană, 
cea din Princetown, sondaj la care ne vom 
referi în rîndurile care urmează, după o sin- 
teză publicată de «Cinema d'oggi», săptă- 
miînalul asociaţiei producătorilor italieni 
(ANICA). 


Minorii și cinematogratul 


Sondajul ORC-ului demonstrează că nu 
ne aflăm în fața unui fenomen fortuit şi 
pasager şi că în mod durabil indicele frec- 
ventării cinematogratelor s-a angajat pe o 
pantă ascendentă. Astfel indicele american 
de frecventare a crescut în ultimii ani cu 
20,4%, numărul spectatorilor din sălile de 
cinema trecind de la 94,4 milioane în 1969 la 
113,7 milioane în 1979. O asemenea creştere 
depăşeşte pe cea demografică care a fost, 
pentru aceiași zece ani, doar de 14,3%. S-a 
ajuns astfel la situaţia ca în 1979, 64% din 
populația americană de peste 12 ani să 
frecventeze cinematografele. 

Datele arată, deasemeni, că e vorba de 
un public din ce în ce mai tînăr. Categoria 
de virstă 12—15 ani, care reprezintă doar 
9% din populația americană, a constituit 
în 1976, 14%, în 1977 16% iar In 1979, 20% 
din totalul spectatorilor de film, iar categoria 
16—20 de ani a dat în 1979 peste 29% din 
numărul clienţilor sălilor de cinema. În 
acelaşi timp categoria celor de peste 50 de 
ani (32% din populaţia americană) nu a 
reprezentat decit 7% din ansamblul spec- 
tatorilor. Raportarea la împărțirea populaţiei 
în minori şi majori indică aceeași tendință: 
minorii (12—17 ani) care constituiau 20% 
din spectatori în 1976 sint 31% în 1979 în 
timp ce majorii care reprezentau 80% în 
1976 nu mai reprezintă decit 6996 în 1979. 
Fenomenul nu este deloc specific american 
ci absolut general; deși pentru țara noastră, 
de pildă, nu avem încă statistici complete 


inema 


eu nu mă mir! 


Umăr = rol episodic 


— Alo, sintem cinematografia. Tova- 
rășul G.M.? 

— Da. 

— Să trăiţi, 5۱0161 un actor foarte 
cunoscut şi iubit de marele public. 

— Mulţumesc. 

— Am vrea să fiți prezent, în provincie, 
la premiera filmului în care aţi jucat. 

— Dar în acel film eu nu am decit un 
rol episodic. 

— Nu-i nimic, vă iubește publicul 
şi vă vrea. 

Am primit 4 (patru) telefoane. Pri- 
mul: Mergeţi? — da. Al doilea: Mer- 


mare. Şi dacă ar fi să intrăm în polemică, 
eu aş deplinge mai mult absenţa încă unui 
Meandre sau Directorul nostru decit a 
Pădurii spinzuraților. Dar, după cum 
v-am spus, nu de acum, de cînd sint tre- 
cut și de a doua virstă, dar încă din copi- 
lărie nu mi-au plăcut găluștile cu prune... 


„„„mai pe scurt, fiindcă sintem ma! direct 
în breaslă. Cinematografia românească nu 
se mai află demult la virsta pionieratului, 
e păcat că unii actori o consideră ca atare 
şi mai mare păcat atunci cind acceptă ro- 
luri pe care le consideră foarte slabe (deci 
nu le pot realiza cum s-ar cădea). «Cu 
expresia liniştită a feţei, pînă la lipsa de 
expresie», așa ceva nu se poartă, nu s-a 
purtat și nu se va purta niciodată în cinema. 
Poţi fi la un moment dat sau chiar pe tot 
parcursul unui rol inexpresiv, dar asta se 
numește ratare a rolului, nu «specific» al 
«firescului străzii». Poţi avea o expresie 
incertă, o tristețe nedefinită, ceva greu de 
perceput poate apare în ochii celui filmat 
(în intenţia autorilor, bineînțeles), dar a- 
ceasta e cu totul altceva. Pericolul vine 
din altă parte: sint actori care cred că pot 
interpreta orice și «oricum». Interpretul 
trebuie să fie în primul rînd corespunzător 
rolului ca tipaj, apoi ca expresivitate, și, 
în al treilea rînd, să posede tehnica acto- 
ricească de teatru sau de film, cum vreți! 

Am o mare stimă pentru actori. Eliza 
Petrăchescu, Clody Bertola, Gheorghe Di- 
nică, Gina Patrichi, Violeta Andrei, Ovidiu 
Schumacher au-ca să-i numesc doar pe 
ei — creat în Felix şi Otilia personaje de 
neuitat, cu un efort și o contribuţie aproa- 
pe minimă din partea mea ca regizor, dar 
a existat acolo şi Elena Dacian, care nu 
făcuse film pină atunci, și au mai fost şi 
doi neprofesionişti care nu s-au lăsat mai 
prejos, fără nici un fel de şcoală actori- 
cească, fiindcă aşa este creat filmul: în alt 
tel decit celelalte. De aceea actori de 
film adevăraţi sint doar cei foarte dispo- 
nibili, care au darul rapid al acomodării, 
înțeleg repede și fără multe repetiții ce au 
de făcut, ba mai dau şi de la ei acele lu- 
cruri minunate care se potrivesc și la care 
tu, regizor sau scenarist, nu te-ai așteptat. 

Revedeţi-i pe Jean Constantin în Omul 
care ne trebuie, pe Mariana Mihut în 
Capcana, pe Emilia Dobrin în Trecătoa- 
rele iubiri, pe Amza Pellea în Puterea și 
Adevărul și veti vedea ce înseamnă ade- 
rență, intuiție şi colaborare la rol. 


Dacă faptul că o femeie care stă de un 
sfert de oră la rînd la farmacie a uitat pen- 
tru ce se află acolo, e banal, «oarecare», 
tot atit de banal e atunci şi faptul că Charlot 
își mănincă gheata ca să nu moară de 
foame. Ca să nu spun cit de banală este 
extraordinara idee a alunecării pe o coajă 
de banană din finalul filmului O lume 
nebună, nebună, nebună, etc., etc. 

Eu cred că nu există film mare fără un 
subiect original, nu poate fi așa ceva, 
chiar dacă există două filme extrase după 
același roman și ambele sint capodopere. 
(Presupunem). Originalitatea, noutatea in- 
tervine şi colo şi dincolo. Mă lupt şi în 
duel, dacă mai am putere, pentru sustine- 
rea unei asemenea idei! 

În ceea ce priveşte sensul, profunzimea 
filozofică a unui film, e ceva care derivă 
de undeva, din adincurile sufletului celui 
mai important dintre realizatorii filmului: 
regizorul. Sau a scenaristului și a regizo- 
rului. Dar nu întotdeauna, cind cred ei, ci 
numai atunci cind ceva secret, intim, vi- 
brează inconştient pentru îndreptarea lu- 
crurilor şi a caracterelor umane. 


meridianele lumii fiind prezentat la peste 
50 de festivaluri cinematografice interna- 
tionale. Este o cifră impresionantă. Ne 
bucură. dar ne şi obligă. 

© in afara competițiilor, filmul nostru a 
fost prezent și la manifestările desfășurate 
în Belgia, la Liège, sub genericul «Zilele 
culturii româneşti»: Au avut loc gale cine- 
matografice cu Vlad Țepeș, Septembrie, 
Instanța amină pronunțarea şi citeva 
ilme de scurt-metraj pe teme istorice. 

© Din seria noutăţilor de export ale 
anului desprindem, de asemenea, citeva 
date semnificative. Filmele românești vor 
pătrunde în aproape 70 de ţări, unele dintre 
ele foarte îndepărtate: Sierra Leone, Libe- 
ria, Gabon, Zambia, Coasta de Fildeş. 
Recordul numeric, se pare, că-l deţine 
anul acesta, la export, tot filmul de animație, 
mult solicitat în Turcia, Grecia şi în America 


Latină. 
Coralia POPESCU 


tribuna creatorului 


P \ 
=) 


00 


Să nu ۲ 
banalitatea! 
Nu există 
film mare 


cu un subiect È 


pur și simplu 
banal 


Dialog 
deschis de regizorul Iulian Mihu 
pe marginea unor articole apărute 
în revista noastră 


cial şi aş putea chiar, la o masă rotundă, 
să mă explic, chiar dacă aș greşi, greșeala 
ar porni din specificul sensibilităţii, per- 
ceperii mele cinematografice. Mie, de exem- 
plu, mi s-a părut mai adevărat Înainte de 
tăcere, cu toate că autorul lucra cu ele- 
mente filmice mai speciale, mai stilizate 
sau mi s-a părut mai critic şi mai eficace 
Omul care ne trebuie, la care am şi re- 
proșuri de făcut scenaristului sau Casei 
de filme. 

Cititorii vor să se vadă pe ei în filme, 
e bine, chiar dacă se supără unii dintre 
ei după aia şi nu vor cu nici un chip să se 
recunoască, acest lucru se întimplă la 
toate virstele şi în toate momentele. Dar 
de aici şi pină acolo încit să auzi în unele 
săli dialoguri înjurioase, de prost gust la 
filme ca Eboli sau cum auzeam eu în tre- 
cut la Umberto D. din partea unor tineri 
de pe vremea mea, e o distanţă şi despre 
această distanță este vorba acum. 

Ştiu că nu este suficient să obţii alfabe- 
tizarea, să «înveţi» să scrii şi să citești, 
trebuie să și «practici» acest lucru, adică 
să studiezi cite ceva despre arta filmului, 
ca să te numești cu adevărat un tinăr 
spectator instruit. 


Nu e nici o rușine că nu-ți place Eboli 
sau Dueliștii; nu ai gust pentru așa ceva, 
nici mie nu-mi plac găluștile cu prune, dar 
dacă te manifești într-o sală în mod osten- 
tativ pe lingă că nu eşti civilizat, mai ai si 
prilejul să te dai de gol că nu ştii prea 
multe despre cinematograf. 

«Intercontinentalui» atit de măreț stă pe 
o temelie pe care n-o vedem, dar care 
există datorită unor calcule pe care puțini 
le știu. Așa și în artă: sint opere extraordi- 
nare care la vremea lor au fost contestate 
de mulți, dar pentru unii mai avizaţi au 
constituit rampa lor de lansare, propulsia 
talentului lor. 

Acest gen de opere trebuie să existe, 
trebuie încurajate, ele creează forme noi, 
fac loc unor forțe noi, originale, de afir- 


animat Căsuţele din pădure, Casa buni- 
cilor şi Puiul de focă 

Bine cunoscut nouă, Festivalul filmului 
ştiinţific «Nikola Tesla» din lugoslavia a 
atras şi la ediţia din acest an filme şi realiza- 
tori din numeroase ţări ale lumii. Invitaţiei 
organizatorilor i s-a răspuns cu trei scurt- 
metraje: Bariera albă, Puterea instinctu- 
lui și Fabrica de case. 

O tematică mai complexă s-a dovedit a 
avea Festivalul de scurt-metraj de la Bruxel- 
les deschis filmului științific dedicat istoriei 
artei şi arheologiei. Studioul «Alexandru 
Sahia» a prezentat citeva pelicule ilustrind 
aspecte majore ale străvechii noastre civili- 
zati: Sigiliul Romei, Picu Pătruţ, Mo- 
mente din civilizaţia traco-dacică, Arta 
medievală românească, Monumentul de 
la Adamclisi. 

© Din invitaţiile sosite pină acum pe 
adresa României-tilm se desprinde că 
filmul nostru va străbate şi în 1980 toate 


scenarii de-a gata, «posmagi muiaţi») 

lar dacă nu ştie şi vrea să știe, atunci 
să facă o mică plimbare pe la casele de 
filme şi să întrebe de cind sint gata scena- 
riile «Suzana şi istoria», «Pletele ei ca ra- 
zele soarelui» ale Malvinei Urşianu, «Do- 
sarul M.S.» şi «Orgolii» ale lui Manole 
Marcus, ce se întimplă cu proiectul «Pă- 
durea» lui Dan Pita şi de ce între timp s-au 
tăcut scenariile «Avaria», «Jachetele gal- 
bene», «Cercul magic», «Gustul şi culoa- 
rea fericirii», «Serenadă pentru etajul Xll» 
şi altele care vin pe drum... 

Cu această ocazie va afla şi de ce sce- 
naristul numărul 1 al cinematografiei noas- 
tre. ocolește scrierea unor subiecte pe 
care le povestește, după cum spune cri- 
ticul, ca să rămînă doar creaţii orale. 

Este neîndoielnic că un scenariu gen 
Aventura sau Tabu sau Eboli sint greu 
de citit, de înţeles, de perceput, nu oricine 
deţine cheia descifrării oricărui scenariu. 
De aceea, cred eu, ar trebui create grupe 
de creaţie care să înglobeze regizori şi 
scenarişti, apți să se înţeleagă şi să poarte 
o responsabilitate și drept de decizie co- 
mună. Altfel vom confunda din nou su- 
biectul cu rezumatul programului de sală! 

Sint şi scenarii care ar fi putut avea o 
soartă mai bună decit cea pe care le-a 
destinat-o unii dintre noi, regizorii, dar vă 
rog să mă credeţi aceste cazuri au fost 
mult mai rare. 


{Observațiile unul spectator sutietista 


Da, stimate și fidel cititor Silviu Zimmel, 
Malvina Urşianu s-a ferit să dea prea 
multe exemple în articolul pe care l-a scris. 
N-am întrebat-o, dar ne e teamă multora 
că exemplele pe care le dăm să nu creeze 
un efect invers celui scontat. Mie, de 
exemplu, nu mi-a plăcut Septembrie, 
fiindcă am găsit în el foarte multe elemente 
false, n-am crezut în el, l-am găsit artifi- 


peste hotare 


care obligă 


grad, manifestare de tradiţie care a inclus 
in programul ei Înainte de tăcere și Vacan- 
tă tragică. 


© Dacă am alege criteriul numeric, con- 
statăm că mai bine reprezentate în festiva- 
lurile de profil ale lumii au fost scurt-metra- 
jele. Vechiul festival finlandez de la Tam- 
pere, programat prin tradiţie la început de 
an, s-a derulat la mijlocul lui februarie. 
Selecţia a inclus şi documentarele noastre 
Aproape totul despre griu, Oameni, hai 
să creștem oameni, Primele trepte, Cu- 
rajul marilor spații și peliculele de desen 


https://biblioteca-digitala.ro 


Aș avea ceva să-i răspund 
criticului Florian Potra — dar 
nu numai lui — o să încep 
insă cu el, pentru că, de 
fapt, chiar pe mine mă între- 
ba — de-ar fi să mă con- 
sider cineast — cite ceva în 
articolul său, «Cind criticul se află-n trea- 
bă» din numărul trecut al revistei «Ci- 
nema». 


Desigur, teoretic, putem defini diferen- 
tiat aceste noțiuni și criticul nostru o tace 
in telul lui, în practică, în exemple, însă da- 
tele nu mai coincid întotdeauna cu teoria. 
În Hoţii de biciclete sau Umberto D. unde 
presupune domnia sa că subiectele sint 
banale, cred că face o gravă confuzie și 
le confundă cu «fabulele», adică cu expri- 
marea liniară a întimplărilor. Hoţii de bi- 
ciclete sau Bandiţii din Orgosolo au 
subiecte extrem de complicate și origi- 
nale. Multe fapte, aparținind acestor su- 
biecte, pot fi banale, personajele pot fi 
de asemenea mai comune, din acest punct 
de vedere, sigur că facem o diferențiere 
evidentă între eroii și faptele pieselor lui 
Shakespeare şi cele ale lui Cehov, între 
Proust și Dostoievski. Deci, eu nu cred că 
de la subiecte banale, «de toate zilele», 
este posibil să se ajungă la teme de am- 
ploare — ca să-l citez pe critic — aş putea 
mai degrabă să precizez că sensurile, tilo- 
zofia, profunzimea analizei, dacă prin a- 
ceasta înțelege dumnealui temă, acestea 
diferă, valorifică un film sau altul, însă su- 
biectul trebuie să le conțină, și în cinema, 
în film, acest lucru este esențial, vital. 
Subiectul capodoperei Aventura nu este 
că eroii filmului caută o femeie pe care 
pină la urmă nici n-o găsesc, nici că Ro- 
meo și Julieta este eternul un băiat iu- 
beşte o fată. Nu vreau să intru în polemică, 
sînt convins că Florian Potra ştie ce în- 
seamnă, din punct de vedere estetic, «un 
subiect», dar în acest «cind criticul se află 
în treabă», cade în cursa spectatorului 
neavizat sau a vrut să fie mai «popular», 
ceea ce pe noi, cineaștii, cărora de fapt 
ni se adresează, ne-a cam şocat © altă 
eroare și mai mare care derivă din această 
confuzie este și faptul că unele scenarii, 
într-adevăr «banale», ni se dau ca exemple 
în ideea că există mari creatori care au 
făcut capodopere după asemenea banali- 
181. Eu personal, şi vă rog să mă credeți 
că am văzut mii de filme, neg justețea unor 
asemenea afirmaţii. Subiectul banal, dacă 
ți se dă şi trebuie să-l respecţi, rămîne 
banal, deoarece el se exprimă prin perso- 
naje, acțiune, ambianţe banale și ca atare 
nu pot duce la nici un sens major. Poate 
să rupă această unitate insipidă farmecul 
unui interpret sau străduința regizorului 
de a mai introduce detalii de viaţă care sur- 
prind sau fascinează şi de aici, pe bună 
dreptate, exclamaţii de entuziasm pentru 
una sau alta din scene. 


«Baliverne cu reminiscențe 
neorealiste» 


Cunosc cel puţin cinci regizori buni 
(spun şi eu numai atiția, fiindcă altfel risc 
să aud ironii dacă pun o cifră mai mare) 
care ar dori să lucreze filme toată viata 
numai după scenarii neorealiste, gen Za- 
vattini şi nu-i exclud de aici nici pe cei 
tineri. 

Deci, ori ne facem că nu știm, ori chiar 
nu știm — ceea ce îmi vine să cred mai 
greu la Florian Potra — că se adresează 
greșit cui se adresează cu această între- 
bare! (Care avansează ideea că am vrea 


prezențe româneşti 
Participări 


© După un ianuarie geros,dar «secetos» 
în festivaluri cinematografice cu participare 
românească (am aminti doar festivalul de la 
Bengalore-India, unde am fost prezenţi cu 
lung-metrajele larba verde de acasă și 
Profetul, aurul și ardelenii), februarie s-a 
arătat mai darnic. Nu mai puţin de cinci 
confruntări internaţionale rezervate celei 
de-a șaptea arte au antrenat și creații 
românești. Şi dacă o luăm cronologic, vom 
începe cu Festivalul filmului de lung-metraj 
din capitala olandeză unde am participa! 
cu Osinda. Rotterdamului i-a urmat un 
festival, similar ca gen, desfăşurat la Bei- 


v 


11 


În ce ar consta o asemenea subită utilitate? 
Desigur, nu în producerea de mai mult 
bumbac sau oțel, ci de mai multă conștiință 
civică şi profesională, de mai bogată dotare 
morală, în vederea autoperfecționării u- 
mane. Or, un film, un singur film — chiar 
dacă ar fi o capodoperă — nu poate deter- 
mina, imediat, de la intrarea și pînă la ieși- 
rea din sala de spectacol, o vizibilă, palpa- 
bilă, săltare a capacității de judecată, de 
interpretare a fenomenelor şi ۲ 
vieţii, în ipoteza superlativă că ar fi oferit 
o sinteză a lor. Asemenea modificări şi 
salturi de calitate sunt lente, imperceptibile, 
rod al unor multiple şi variate acumulări, 
într-un larg context social și cultural. Aşa 
cum scria Aurel Baranga referindu-se la 
o perioadă depășită desigur — îl citez pen- 
tru că, de data aceasta, cămașa considera- 
țiilor teoretice e mai aproape de pielea 
experiențelor concrete: — «Cred că am 
acceptat dintr-un vinovat spirit conserva- 
tor un rudimentar concept estetic privitor 
la caracterul pedagogic al artei, concept 
degradat treptat într-un didacticism ele- 
mentar, antiestetic, antiartistic, de nefaste 
urmări. Ne-am prefăcut a uita că arta ope- 
rează pe căi proprii, insidioase, subterane, 
cu efecte la termene îndepărtate și nepre- 
văzute». 

Și totuși, de ce unii producători perse- 
verează în a pretinde filmelor noastre să fie 
«pedagogice», «didactice», «lozincarde», 
adică superficial propagandistice, «ilustra- 
tiviste», — în numele perfect legitimei funcții 
social-educative a artei? Cauzele sunt poate 
mai numeroase, acumulate în timp, dar 
reductibile, după părerea mea, la două, 
fundamentale: 1) necunoaştere sau ig- 
norare voluntaristă a problemelor legate de 
limbajul specific al filmului; 2) decalaj între 
producător (ca om politic) sau om politic 
(ca producător de cinema) şi artist, din 
punct de vedere politic, mai precis al dina- 
mismului realității economico-sociale. A- 
supra primului punct voi insista în numărul 
viitor al revistei; mă opresc de aceea în 
dreptul celui de al doilea, sesizat cu de- 
osebită acuitate de un conducător de partid 
comunist de talia lui Antonio Gramsci, 
într-o notă (din închisoare) cu privire la 
raportul dintre literatură (artă) și politică: 
«..„literatul trebuie să aibă perspective în 
mod necesar mai putin precise şi definite, 
decit omul politic, trebuie să fie mai puțin 
'sectar', dacă se poate spune aşa, dar în- 
tr-un mod 'contradictoriu'. Pentru omul 
politic, orice imagine "fixată' a priori este 
reacționară: omul politic consideră întreaga 
mișcare în devenirea ei. Artistul, în schimb, 
trebuie să aibă imagini 'fixate' şi turnate 
în forma lor definitivă. Omul politic imagi- 
nează omul aşa cum este, dar, în acelaşi 
timp, şi aşa cum ar trebui să fie, pentru a 
atinge un anumit scop; activitatea sa constă 
tocmai în a-i face pe oameni să se miște, 
să iasă din existenţa lor prezentă pentru a 
a deveni capabili, colectiv, să atingă țelul 
propus, adică să se 'conformeze' țelului. 
Artistul reprezintă, în mod necesar, 'ceea 
ce este', la un moment dat, personal, non- 
conformist etc., în mod realist. De aceea, 
din punct de vedere politic, omul politic 
nu va fi niciodată mulțumit de artist şi nici 
nu va putea să fie: îl va găsi totdeauna în 
urmă față de timpuri, mereu anacronic, 
mereu depășit de mişcarea reală. Dacă is- 
toria e un continuu proces de eliberare şi 
de autoconștiință, este evident că fiecare 
stadiu, ca istorie, — în acest caz: cultură — 
va fi depășit imediat şi nu va mai interesa». 
In alți termeni, omul politic înaintează, 
din punct de vedere politic, al organiză- 
rii și conducerii «polisului», mult mai 
repede decit artistul, decit cineastul. Totul 
e ca acești doi factori, determinanţi pentru 
iscarea operei de artă filmică să tindă pro- 
gresiv spre o apropiere cit mai intimă de 
problemele specifice ale creaţiei cinema- 
tografice, ale realizării artistice a filmului. 
Pentru ca arta cinematografică să-și des- 
făşoare autentica, fundamentala sa vocaţie 
şi funcţie social-educativă, este imperios 
necesar ca valorilor specific filmice, este- 
tice, artistice, să li se acorde aceeași im- 
portanță care este rezervată valorilor de 
conținut. Acestea din urmă sunt relativ 
ușor de circumscris şi de enunțat, mai greu 
e să fie descrise şi definite cele dintii. 
Greu, pentru că, pe plan mondial chiar, 
studiile menite să opereze cuvenita dis- 
tincţie dintre artă și celelalte activităţi (in- 
telectuale) se află într-o fază încă precară. 
Tocmai de aceea, cum arată Cesare Cases, 
în eseul Critica sociologică, «proba de 
foc a criticii de inspirație marxistă va sta, 
înainte de orice, în capacitatea sa de a găsi 
tot mai ample medieri între delimitarea 
conținuturilor şi analiza formei, mai ales 
într-un moment cind asistăm la o masivă 
ofensivă a criticii formale»; aiurea, dar şi 
la noi. 


Florian POTRA 


Pentru Socrate, 
arta, Frumosul 
n-au fost altceva 
decît o cale 
spre atingerea 
unei vieți morale 
şi filozofice, 

o mediere 
spre 
Adevăr şi Bine 


decit în alte domenii, operei cinemato- 
grafice. Nu doar scurt-metrajului documen- 
tar, sub diversele sale forme: anchetă, re- 
portaj, «eveniment», comandă etc., mijloc 
cit se poate de rapid și de eficace în acest 
sens al informării, al mass mediilor, mai ales 
la televiziune, — ci și filmelor de ficțiune, 
lung-metrajelor narative. jucate, cu actori. 


exemple din altele — fireşte ceva mai 
multe) circulă în vorbirea noastră cea de 
toate zilele. Majoritatea celor care le 
es poate nici nu cunosc izvorul 
or. 

Tot ocolind în ultimul timp locurile 
țării am înregistrat cu multă bucurie 
intrarea în circulaţie a unei replici care 
a fost lansată în filmul Clipa cu foarte 
mult firesc أو‎ aplomb: «la spune, ce 
politică faci dumneata?» 

Îmi place să consemnez această posi- 
bilitate care s-a dovedit posibilă. Să fie 
un semn bun? Tot ceea ce e posibil! 


Al. STARK 


teoria filmului 


Căile artei și 
desăvirșirea umană 


preluat de la cel trecut și rămășițe ale «ideo- 
logiei utilitariste», care au căpătat nume 
noi, ca «pragmatism», «emotivism» etc., 
în actuala lume capitalistă. Evident că so- 
cialismul, în toate manifestările sale, re- 
prezintă o împotrivire și o depăşire — poli- 
tică, ideologică, economică, socială — a 
unei asemenea practici alienante, țelurile 
sale urmărind umanizarea omului, atingerea 
treptată a bunăstării şi fericirii. individuale 
şi colective. De aici, tocmai conceptul de 
«umanism socialist», așezat la baza oricărei 
activități, dar cu deosebire la aceea a cul- 
turii și artei, a operelor de cultură şi artă 
Acestor opere şi artiştilor care le realizează 
li se cere — pe drept cuvint — să-și respecte 
funcția social-educativă, adică rostul de 
transformatori, în sens umanist, ai indivizi 
lor luaţi în parte şi ai societății în ansamblu 
Numai că apar situaţii, dictate de nevoi şi 
urgenţe de naturi diferite, în care vechea, 
păgubitoarea mentalitate «utilitaristă» isı 
mai scoate, ici și colo. capul, făcind ca 
profunda, nobila funcție cognitivă, educa 
tivă, socială a artei să se preschimbe (ma: 
ales cind artiştii înşişi sunt slabi de înger 
și de caracter) într-un soi degenerat de 
reclamă, nici măcar luminoasă, de ziar de 
perete sau, în cel mai bun caz, de lecţie 
la un curs de îndrumare sau reciclare a 
cadrelor. Pe scurt: i se cere artei, operei de 
artă, o utilitate imediată, o eficientă 
promptă. Şi, parcă mai mult şi mai categoric 


posibilități posibile 


Replica şi ecoul ei 


Se obișnuiește ca romanele, piesele 
de teatru, filmele să folosească expresii 
devenite populare. Inversul este şi el 
intilnit reprezentind un fenomen îmbucu- 
rător. Cuvinte de duh ale lui Caragiale şi 
Baranga (ca să nu iau decit aceste două 


repere şi modele 


Probleme estetice 
ale filmului 
românesc (l) 


Utilitate și tunctie social- 
educativă 


Deşi lucrurile sint bine cu 
noscute și discutate pe toate 
fețele între specialişti, nu 
strică, presupun, să reamintesc cititorilor 
revistei «Cinema» — mai ales, celor mai 
puțin familiarizați cu problemele de teo- 
rie şi de filozofie a culturii — că punerea 
artei în legătură nemijlocită cu societatea, 
departe de a fi o necesitate sau o desco- 
perire recentă, este străveche, itinerarul 
ei istoric începind cu gindirea greacă din 
secolele VI şi V î.e.n. Pentru Socrate, 
bunăoară, arta, Frumosul, pare să nu fi 
fost altceva decit o cale spre atingerea 
unei elevate vieţi morale şi filozofice, o 
mediere spre Adevăr şi Bine. Chiar și 
Platon, despre care, nu ştiu de ce, se cu- 
0508916 mai mult că a alungat arta din Re- 
publica sa ideală, «perfectă», socotind-o 
«activitate amăgitoare», — chiar şi el a 
vorbit, concomitent şi după formularea 
acestei viziuni politice şi moraliste, despre 
Frumos, ca despre «o activitate specifică, 
în stare să vădească universalul adevăr 
ideal în particularul multiplu, prin feluritele 
armonii ale numărului, ale măsurii şi ale 
ordinei», integrindu-se astfel, Platon, con- 
cepției, tipice pentru întreaga lume a anti- 
chității grecești, a unităţii indisolubile a 
Frumosului, Adevărului şi Binelui. Mai mult, 
spre sfirşitul civilizației și culturii elene 
pare-se în secolul | t.e.n., într-o «plachetă» 
anonimă și nedeterminată, Despre sublim, 
pe lingă că se lansează această nouă cate- 
gorie estetică, sublimul, se lărgeşte con- 
siderabil raportul dintre artă şi societate 
pînă la afirmaţia că «nu există artă mare 
dacă nu e hrănită de libertatea politică şi de 
democrație, adevărată doică a măreției». 
În linii esenţiale, dincolo de nuanţe şi 
privilegieri cind ale unui termen, cind ale 
altuia, triada aceasta de Frumos-Adevăr- 
Bine şi-a păstrat vlaga intactă, cel putin 
pînă în secolul trecut (chiar dacă i s-a 
adăugat, la polul opus sublimului — cate- 
goria de «urit», de «grotesc»), de îndată 
ce Goethe — care încheia partea a Il-a 
a lui Faust printr-un elogiu al muncii, pos- 
tulind că «omul ce cu îndirjire trudește, 
numai pe el putem să-l salvăm» — își pune 
un personaj să exclame, programatic: «De 
la ceea ce e util, prin ceea ce e adevărat, 
spre ceea ce e frumos»! Triada, ce-i drept, 
e păstrată, dar trebuie observat cum locul 
Binelui a fost luat de Util, precum şi că s-a 
schimbat direcția mişcării: de la Util (Bine) 
أو‎ de la Adevăr, la Frumos. Ce s-a întim- 
plat? S-a întîmplat, subliniază Lewis Mum- 
ford, în Condiţia omului, că pe temeiul 
extraordinarei expansiuni a științei și teh- 
nicii, al lanţului de descoperiri şi invenții — 
care l-au entuziasmat pină la delir pe un 
Mark Twain în scrisoarea către Walt Whit- 
man, cind acesta a împlinit 70 de ani 
secolul al XIX-lea a produs ceea ce eseistul 
anglosaxon numește «ideologia utilitaristă» 
cu caracteristica ei obsesie astfel expli 
cată: «A trudi fără răgaz de dimineață 
pînă seara, a înmulți puterea şi a spori 
serviciile maşinii, a produce mai mult bum- 
bac şi mai multă fierărie, pentru a face să 
se nască mai mulți oameni-capabili să pro 
ducă mai mult bumbac sau mai multă fie- 
rărie: acestea erau scopurile efortului utili- 
tarist». Şi tot Mumford, adăugind, nu în- 
locuind, noul termen, continuă: «Străvechi- 
lor categorii ale binelui, adevărului, fru- 
mosului, li s-a adăugat o a patra: utilul 
Era, acesta, un adaos inteligent; dar utili- 
tariştii au izbutit să-și compromită propria 
contribuţie, tratind-o ca pe o înlocuitoare a 
celorlalte valori. Adevărul era ceea ce func- 
ționa... Frumosul era ceea ce sporea prețul 
produsului finit, transformindu-l din necesi- 
tate în lux. Binele, bunătatea omenească, 
era, în esență, capacitatea de a aduna mai 
multă muncă. Întreaga viață emotivă... s-a 
revărsat asupra maşinii: sentimente odi- 
nioară evocate de imagini de frumuseţe 
feminină, îşi găseau acum nada în cilindri 
lucioși și în pistoane de mașini». Nu de- 
geaba Marx a taxat o asemenea propunere 
drept «geniu al stupidităţii burgheze»! 
Secolul al XX-lea, cu propriul său val de 
revoluţie tehnică şi industrială, cu perfec- 
ționata sa zestre de inventii si inovaţii, a 


Bud Spencer — 
un virtuoz 

al pumnului 
pus în slujba 
bunelor 
sentimente 


Incontestabil, există o anume factură de 
filme cu succes de casă. Fie că este 
vorba de filmele ce ştiu să apese pe clavia- 
tura melo sau de filme care știu să exalte 
aventura şi să creeze tipuri de super-eroi. 
Spectatorul, în special cel tinăr şi, după 
cite știm el formează majoritatea publicului pretutindeni 
în lume, se lasă în închipuirea sa identificat cu acest 
tip de erou invincibil. În galeria acestora s-a înscris, 
în ultimii ani, cu un număr destul de mare de sufragii, 
şi actorul italo-american Bud Spencer. Seria filmelor 
Piedone l-au făcut popular pe acest «superman», 
virtuoz al pumnului fără replică, dar posesor al unui 


Şi, pentru ca toată lumea să fie mulțumită (ca şi în «Pal- 
ma»), Pinoteau asigură happy-endul unei reconstituiri 
a familiei cu perspectiva dobiîndirii unei mame. 

În ambele creaţii, regizorul abordează, aşadar, conflictul 
dintre generaţii. Rolul de departe cel mai interesant îl 
joacă tatăl şi datorită interpretului. Traumatizat de pierde- 
rea soției, el încearcă să-şi înțeleagă și să-și îndrume 
copilul aplicind o gamă largă de mijloace de persuasiune, 
de la rugăminţi نو‎ argumente, pînă la palme şi pumni. 

Despre ce ne vorbesc, de fapt, cele două filme? Despre 
dezorientarea unui anume tineret care confundă libertatea 
cu fuga de acasă, cu o existenţă promiscură, cu acceptarea 
unui mediu dubios, dacă nu chiar antisocial? Sau despre 
incapacitatea unor anume părinţi (incapabili dealtfel să-și 
rezolve propriile lor probleme) de a trata cu răspundere 
ghidarea propriilor lor copii în pasajul lunecos dintre 
adolescență şi maturitate? Despre amindouă probabil. 
Pinoteau se fereşte, poate şi din superticialitate, să ia 
categoric atitudine. Meritul lui este că atrage atenţia asu- 
pra uneia dintre problemele importante ale vieţii de azi, 
problemă care există şi nu poate fi ignorată 


Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor franceze. Scenariul: 
Jean-Claude Carrière şi Claude Pinoleau. Regia: 
Claude Pinoteau. Imaginea: Jean Boffety. Cu: 
Lino Ventura, Angie Dickinson, Laurent Malet, 
Donald Pleasence, Hollis Mclaren 


Angie Dickinson, femeia sergent din serialul ty., 
este și acum tot o blondă pe post de: «fii fru- 
moasă și vorbeşte!» 


Cu citeva luni în urmă,pe micul ecran am 
văzut un alt film (Palma) al aceluiași 
Claude Pinoteau care semnează acum Dez- 
nodămint la frontieră Deși diferite ca 
tonalitate, cele două opere tratează practic 
aceeași problemă, completindu-se și de- 
monstrind coerenţa preocupărilor realiza- 
torului francez. 

«Palma»: o comedie,cu un tată (Lino Ventura), abando- 
nat de soția plecată în Australia și rămas singur cu fiica 
lui, care arde de nerăbdare să devină independentă: 
Pină la urmă,fata îşi atinge țelul, îinsoţindu-și iubitul într-un 
orăşel de provincie, dar plecarea ei va fi probabil compen- 
sată de reintoarcerea mamei la căminul conjugal. 

«Deznodămint la frontieră»: o dramă. lar un tată (tot 
Lino Ventura), iar abandonat de soţie (plecată în moarte), 
iar rămas singur cu copilul (un băiat de astădată). Acesta 
din urmă tînjeşte și el după «independenţă», dar angrenajul 
implacabil al unei societăţi în goană după profituri facile 
şi rapide îl împinge într-o lume de delincvenți. 

Avem de-a face aici cu o peliculă cvasipolițistă, în care 
părintele-detectiv îşi caută fiul după procedee clasice, 
a căror «ingeniozitate» nu depăşeşte factura obișnuită. 


Lino Ventura pare născut (şi crescut) în pielea 
fiecărui personaj pe care-l interpretează 


În timpul acestei unice nopți din an,oricine 


are dreptul la răzbunare, chiar şi prin cri- 
mă, fără a fi pedepsit. Rivalitatea dintre doi 
consăteni pretendenți la dragostea ace- 
leiaşi frumoase fete, prelungind rivalitatea 
lor în planul social, declanşează un joc al 
urii şi al întîimplărilor ce nu mai pot fi stă- 
vilite şi nu pot sfirși altfel decit ۰ 
Oamenii acestor locuri sînt aspri şi nein- 
durători. În ciuda violenţei povestirii şi al 
virtejului de sentimente şi resentimente, 
filmul se desfășoară lent, împiedicindu-te 
să te lași prins în destinul personajelor. 
Interesul rămîne mai mult de ordin etno- 
grafic față de un ritual de sorginte stră- 
veche dar, din fericire, pierdut astăzi în 
negura vremii. 


Producţie a studiourilor iugoslave. Un tilm 
de: France Sliglic. Cu: Zvone Agrez, Relja Basić, 
Zvore Hribar, Angela Hlebce, Dare Ulaga. 


Rar un film mai absurd și totodată tru- 
mos în absurditatea sa. Absurdul vine din 
dorinţa de a ne demonstra că nimic nu este 
mai minunat decit un naufragiu în nordul 
Oceanului Pacific şi o acostare forțată in 
Alaska! Frumosul decurge din imaginile 
unei naturi nepoluate de om şi tehnica sa, 
deși la tot pasul curajul și răbdarea îi sint 
puse la încercare. Dacă nu ceri logică نو‎ 
treci cu vederea peste zecile de detalii in- 
fantile şi incredibile ale peripeţiilor acestei 
echipe condusă de un navigator de profe- 
sie, asistat de trei copii, o jună gazetăriță 
plus un cline (asistat e un fel de a spune 
căci singurul lucru concret pe care ei știu 
să-l facă este să suridă aşa cum o cere 
reclama americană), deci, dacă nu ceri lo- 
gică şi credibilitate, vei putea răsfoi pină 
la capăt acest agreabil pliant turistic pe 
tema: «Vizitaţi Alaska». Totuși, deși ne 
aflăm în fata unui film de serie B, semna- 
tarul scenariului și al regiei, Stewart Raffill, 
dovedeşte incă o dată profesionalismul 
unei cinematografii care nu se sfieşte să 
pună mereu accentele pe un specific na- 
tional de comportament; aici concretizat 
prin vocaţia pionieratului — nostalgia de- 
frişării vestului sălbatic se manifestă acum 
în pornirea către alte terrae incognitae; şi 


Filme iugoslave cu partizani am mai vå 
zut. Chiar foarte multe din moment ce 
aproape jumătate din producţia cinemato- 
grafică a ţării vecine şi prietene este con- 
sacrată acestui gen. Sintem familiarizați 
cu urmăririle periculoase prin munţi, cu 
chipurile supte şi dirze ale celor care luptă 
pe viaţă și pe moarte impotriva fasciștilor 
cotropitori, cu satele devastate, cu local- 
nicii neinfricați sau speriaţi care luptă şi 
încearcă să supravieţuiască. Aceste «Des- 
tine» sint insă un caz special, deoarece 
incearcă să fie o chintesenţă, o antologie 
de situaţii proprii genului. Din acest punct 
de vedere, filmul s-ar fi intitulat poate mai 
bine «scene de război», pentru că apara- 
tul înregistrează (asemenea soldatului 
neamt din primele cadre), instantanee cu 
teme foarte precise: fuga la partizani, pe- 
depsirea satului, trezirea unei conştiinţe, 
degradarea altor conştiinţe, etc. Este un 
film (cu puţine excepții) fără protagoniști. 
ci doar cu siluete mereu altele care își 
urmează destinele de cotropiţi și de cotro- 
pitori, de fugăriți şi de fugăritori. Dar ine- 
ditul, dacă pot spune, cel mai surprinză- 
tor al filmului este absența totală a dialo- 
gului, suplinită printr-o exacerbare a zgo- 
motelor din banda sonoră. Foşnetul unui 
lan uscat, scirțiitul pașilor pe zăpadă, tros- 
netul focului căpătind astfel neinchipuite 
dimensiuni dramatice. cie 


— 
Producţie iugoslavă. Un film de: Predrag Go- 


lubovic. Cu: Miroljub Leso, Bert Sotlar, Mirceta 
Vujici€, Faruk Begoli, Veljko Manić, Zoran Zindovic 


Chamaraa nrimă 
1011121892 6 


În urmă cu două secole, într-un sat de 
munte iugoslav, tradiționalul ritual carna- 
valesc al vestirii primăverii prelua sub pa- 
văza măștilor şi prerogative «justițiare». 


de capital — totul se poate. Dar aceşti 
oameni minunaţi cu aparatele lor de filma! 
și de arătat filme au străbătut de-adevăra- 
telea satele și oraşele cu filme «de import», 
au motãit pe căruţe și au mincat pe sponci. 
au visat — unii să facă filme, alții să joace 
în ele, alţii să aibă o sală în care să le arate 
lumii, și hazul este că au şi reuşit. Au 
reușit chiar, în cele din urmă, să creeze, la 
un moment dat, una dintre cele mai inte- 
resante cinematografii din lume. 

Filmul lui Jiri Menzel este un omagiu 
adus celor 80 de ani de cinematograt ce- 
hoslovac. Un omagiu nu inseamnă neapă- 
rat ceva care tocmai a înghiţit un stilp de 
înaltă tensiune, așa incit Menzel şi-a per- 
mis să-l gindească şi privească duios, tan- 
dru, dar și picant, dar şi cu zimbetul pe 
buze, dar أو‎ scăldat în valuri de umor, 
amor şi autoironie. Şi gindirea şi privirea 
sînt exacte, pentru că acest omagiu atinge 
filmul la o oră anume: ora scutecelor — 
nu întotdeauna schimbate la vreme — a 
biberonului — nu întotdeauna plin —a pri- 
milor paşi — nu întotdeauna realizați chiar 
pe două picioare. 

Un buchet de interpreţi minunaţi (pentru 
recunoaştere: Rudolf Hrusinski-Pasparte, 
Jiri Menzel-Kolenaty, Vladimir Mensik-Sla- 
peta, Hanna Buresova-Aloisie, Blazena Ho- 
lisova-văduva, Vlasta Fabianova-Kolarova) 
atmostera de epocă fixată fără cusur în 
imagini cu încărcătura mereu schimbă- 
toare — o lacrimă, un zimbet — dar, mai 
cu seamă, mizanscena care poartă nein- 
doielnic şi apăsat pecetea unui mare re- 
gizor, iată un total care face din Acei 
oameni minunați cu aparatul de filmat 
unul dintre acele «filme de iubit» pentru 
orice iubitor credincios al filmului. 

De altfel, dragostea este semnul sub 
care se află de la prima şi pină la ultima 
imagine acest omagiu adus de Jiri Menzel 
cinematografului în general şi celui ceh 
în special. Pentru că ce altceva, dacă nu 
dragostea, putea să-l arunce pe autorul 
acelui cutremurător Trenuri strict supra- 
vegheate (premiul Oscar în 1967) într-o 
dulce, tandră şi picantă comedie despre 
începuturile cinematografului. 

Eva SÎRBU 


Producție a studiourilor cehoslovace. Sce- 
nariul: Oldrich Vicek, Jiri Menzel. Regia: Jiri 
Menzel. Imaginea: Jaromir Sofr. Cu: Rudolf Hru- 
sinsky, Jiri Menzel, Blazena Holisova, Vlasta Fabia- 
nova, Vladimir Mensik 


Chiar dacă nu se numeau Pasparte, Ko- 
lenaty, Slapeta, chiar dacă primul nu era 
proprietar de «căruţă cu filme», ci proprie- 
tar de cinematograf, cel de-al doilea era 
arhitect şi cineast, nu doar posedat de 
tehnica filmului, iar al treilea era un foarte 
popular actor și nu un cabaretist uşor ri- 
dicol, acești oameni minunaţi au existat 
cu adevărat în Praga anilor 1900, ei fac 
parte din istoria cinematografului ceh. Se 
prea poate că adevăratul domn Pasparte 
nu avea o fiică, şi nici un prieten care să-i 
lase în grijă, cu limbă de moarte, ca-n mi- 
nunatele melodrame ale vremii, o mult 
prea minunată fată de care el, Pasparte,să 
se 10078905162268 pină peste urechi, si 
care să se indrăgostească, mai potrivit. 
de tinărul regizor Kolenaty. Se prea poate 
că n-a existat, în viața adevăratului Pas- 
parte, nici o văduvă bogată insistentă او‎ 
persistentă în ideea de a-și regăsi fericirea 
alături de el, aşa incît el nu s-a aflat în si- 
tuaţia din totdeauna a cinematografului, 
adică sfişiat de nevoia de absolut și nevoia 


parte şi în bună măsură. Dar mai are şi două calităţi, 
după părerea mea: dă, totuşi, dovadă de oarecare price- 
pere ce se mai numeşte şi meșteșug sau, în tot cazul, 
exercițiu. Şi نوا‎ dă osteneala. Încearcă, cu rîvnă, să nareze 
coherent, să speculeze situaţii, să creeze atmosferă, să 
impună personaje. Şi mai ales să lase spectatorului 
impresia de viaţă «de toate zilele», de firesc, de cunoscut 
(nu numai în sensul lui «déjà vu»). În această supralici- 
tare a familiarităţii şi a familiarităţilor, dialogul, prea apă- 
sat spiritual şi prea viu colorat, al birjarilor de cai-putere, 
este principalul atu al filmului întru atingerea scopului 
său major: atragerea publicului. Al acelui public recep- 
tiv la toate fără nuanţări de gust. Rezultatul: spectatorii 
prizează replicile cu atita frenezie incit — cum era şi de 
isteptat — trec fără să-si diterenţieze reacțiile si peste 
cele, şi așa nu prea numeroase, momente sensibile, mai 
subtile, de analiză psihologică sau de critică socială, 
care ar fi meritat o atenţie mai puțin... exuberantă. Este 
un risc însă pe care realizatorii — în frunte cu producă- 
torul Carlo Ponti — şi l-au asumat la capitolul «pierderi 
planificate». Probabil că au socotit că le dă mina... 


Rodica LIPATTI 


Producţie tranco-italiană. Scenariul: Giu/jana 
Calandra. Regia: Sergio Corlucci. imaginea: Giu- 
seppe Rotunno. Cu: Giancarlo Giannini, Michel 
Constantin, Giuseppe Maffioli, Luciano Vincenzoni, 
Sergio Donali 


Doi şoferi de TIR, pe cît de diferiți, pe atit 
de complementari, francezul Michel Con- 
stantin نو‎ italianul Giancarlo Giannini co- 
lindă Europa pe o matahală («ll bestione» 
este titlul original al filmului), care, în mina 
lor experimentată, piruetează pe asfalt cu 
grația unei balerine. Între aceste contraste 
se plasează, și tema, și subiectul, și textul, şi (eventual) 
subtextul filmului. Adică la jumătatea drumului între gro- 
solănie şi delicateţe, între haz și necazuri. 

Pe canavaua unei meserii mai aparte, pitoreşti chiar, 
cum este aceea a șoterilor de curse lungi, care mănîncă 
pe ziare, dorm pe apucate, își schimbă obiceiurile o dată 
cu şoselele, și au ca singur cămin o casă pe roți, se pot 
broda multe şi cel mai lesne un film, de la «Salariul groa- 
zei» al lui Clouzot şi «Cursa» lui Daneliuc, ca să ۰ 
tim două exemple dintre cele mai izbutite, pină la produse 
de duzină 

Camionul de cursă lungă se așază între. Adică 
echidistant, adică la mijloc, adică pe soclul sigur al cine- 
matografului de categoria B, bunicel, înscriindu-se in 

lutonul consistent și constant al filmelor comerciale. 
n acest sens ar trebui din nou spus şi despre acest film 
ce se tot spune de atitea ori despre atitea altele: că e 
oarecare de serie, şablonard, etc. Aşa şi este în mare 


Scopul: succesul de casă. 
Mijloacele: meșteșugul 
fără veleităţi artistice. 

Rezultatul: 
două filme divertisment 


suflet tandru şi avind vocaţii de justiţiar. Pe acest con- 
trast, sfidind legenda antică și punind parcă sub o infăţi- 
şare de Goliath un suflet de David, s-au construit multe 
alte mituri de-a lungul anilor cinematografici, de la un 
Clark Gable la Charles Bronson. 

După ce-și asigură, deci, contribuţia acestui prototip 
de actor, mulat totdeauna pe același tip de rol — ome- 
nescul pitit sub aparențele durității — regizorul Michele 
Lupo îl introduce într-un subiect oarecum sportiv (miza 
supremă a filmului este un gol marcat într-o partidă de 
fotbal american); amplasează totul într-un decor uman 
şi natural mai particular (acțiunea se petrece într-un 
port cu taverne și marinari, cu jocuri voinicești mercanti- 
lizate în pariuri, cu bătăi ca în saloon-urile din Vestul 
sălbatic american de ieri, chiar dacă întimplările au 
loc în prezentul civilizat european); iar tema pledează 
pentru necesitatea de a fi cinstit în viaţă, dacă vrei să 
reușești. În același timp, conţine și o oarecare sugestie 
politică discret punctată atunci cind se oprește asupra 
animozității localnicilor față de niște soldaţi străini 
cantonaţi în orașul lor. Morala este, deci, la locul ei, 
dind satisfacție bunelor sentimente, subiectul prileju- 
ieşte inregistrarea unui meci și În special a unor antre- 
namente pline de spectaculos. lar superman-ul va tăia 
acest alt nod gordian cu pumnul său invincibil și surisul 
pe buze! 

Ce altceva mai rămine de făcut publicului, decit să 
transforme în suporter, comportindu-se ca pe gradenele 
din jurul unui teren de sport? Dar ce e rău în asta? De- 
sigur, filmul se îndepărtează cu viteza luminii de un 
posibil ideal artistic devenind un divertisment oarecare 
nu pentru minte, nu pentru suflet, ci doar pentru sistemul 
nervos. Ca deconectant. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor vest-germane. Scena- 
riul: Marcello Fondato şi Francesco Scardanaglio. 
Regia: Michele Lupo. Imaginea: Franco de Giac- 
como: Cu: Bud Spencer, René Koldehoff, Joe Bugner. 


de aici dă prilejul realizatorilor sovietici de 
a înfățișa citeva din habitudinile şi — mai 
ales — tipurile satului rus contemporan: 
bunica înțeleaptă, sfătoasă, bărbatul din- 
tr-o bucată, «cu picioarele pe pămint», 
donjuanul rural plecat la o școală tehnică 
in oraş, femeia coaptă și singură etc. Fără 
mari ambiţii analitice şi fără să complice 
prea tare subiectul, filmul curge curat, in- 
sistind asupra figurii tinerei soţii, amestec 
bine dozat de bovarism și luciditate. Cu 
inerente şovăiri şi gesturi de răzvrătire, 
tinăra ajunge în cele din urmă la conștiința 
clară a rolului pe care îl are de îndeplinit 
alături de alesul ei întru căsnicie. Ea nu 
mai trînteşte ibsenian ușa pe dinafară ci, 
dimpotrivă,o închide binişor pe dinăuntru. 
E în această soluţie de final a scenariului, 
multă veridicitate şi mult bun simţ artistic. 
Fluenţa relatării, firescul încadraturii, jocul 
fără reproș al actorilor (cu o mențiune în 
plus pentru Anna Kamenkova) sint tot 
atitea argumente de a vedea acest film. 


loan GROSAN 
Producţie sovietică. Un film de: Leonid Mena- 


Aer. Cu: Anna Kamenkova, Vladlen Biriukov, Galina 
Makarova, Serghei Prohonov, Elena Melnikova 


tăşite, de dorul de casă sau de «coşma- 
rul» examenului de engleză. Angajaţi in 
idile timide sau agrementind cu dansuri şi 
cintece orele de munci voluntare, prota- 
goniştii seamănă între ei prin clocotitoa- 
rea poftă de viaţă. Traiul în comun îi face 
să renunţe la unele orgolii او‎ 
şi să dobindească un tonic sentiment de 
solidaritate. Nimic declarativ nu există în 
pledoaria pentru încrederea în aceşti ti- 
neri veseli dar capabili de fapte temeinice. 
Filmul priveşte cu tandreţe virsta primelor 
iubiri, surprinzindu-i farmecul optimist în 
citeva fotografii expresive şi agreabile. 


D.D. 


Producție sovietică. Un film de: Vladimir Ro- 
govoi. Cu: Vadim Andreev, Natalia Kaznaceeva, 
Nikolai Denisov, Vladimir Sihov, Valentina Kliaghina 


O fată înşelată în așteptări de iubitul ei 
întors din armată se căsătoreşte la repe- 
zeală cu un altul şi tot ceea ce urmează 


Amestec 
de bovarism 
și luciditate 
(Anna Kamenkova 
în Tinăra soție) 

e 


Dacă pentru funcția de animator la «ma- 
rele bal mare» un tinăr este în stare să-și 
«toarne» colegii, să seducă o femeie care 
i-ar putea fi cu mare ușurință mamă, să-si 
«vîndă» iubita unui bărbat care i-ar putea 
fi la fel de ușor tată, să-şi «sape» cel mai 
bun prieten, să-l disloce din starea de 
concurent, cu orice pret, chiar cu prețul 
vieţii — viata prietenului, firește — dacă, 
deci, pentru un lucru atît de mărunt,un 
om este în stare să desfăşoare o canti- 
tate atit de mare de rău أو‎ rele, atunci, 
pentru un lucru cu adevărat mare şi impor- 
tant ce ar mai rămine de făcut? lată o în- 
trebare destul de neliniștitoare pe care 
vrind-nevrind ţi-o pui ieşind de la Prezen- 
tatorul. În intenţie, ea este şi principala 
rațiune de a exista a filmului. În fapt, între- 
barea se articulează greoi, lung, incet şi 
pe un ton care străluceşte prin monoto- 
nie. În această situație, moneda forte a fil- 
mului rămîne interpretul principal (Jerzego 
Stuhr) care realizează, într-adevăr, un por- 
tret de arivist pe cit de malefic «strălucit», 
pe atit de cutremurător. 

Așadar, uneori, filmele se fac şi pentru 
un singur actor? Da. Uneori — și nu de 
ieri de azi — filmele se fac şi pentru un 
actor. 


Viad PAULIAN 


Producţie poloneză. Un film de: Feliks Falk 
Cu: Jerzego Stuhr, Slawa Kwasniewska, Wiktor 
Sadecii, Jana Swandowa, Ewa Kolasinska, Jerzy 


Cu o bună echipă actoricească, cu izbu- 
tite momente de umor şi cu o regie inteli- 
gentă, filmul studioului «Maxim Gorki» 
evocă farmecul primului an de studenţie. 
Cerul senin al veselelor zile este umbrit 
doar de amărăciunea unor iubiri neimpăr- 


https://biblid 


aplicarea devizei «do it yourself» (bazea- 
ză-te pe tine însuţi) intrucit salvarea v.: 
veni doar după ce singuri vor face efortu' 
să o obţină. 


A.D. 


Producţie americană. Un film de: Stewart Raffi!) 
Cu: Robert Logan, Mikki Jamison-Olsen, Heather 
Rattray, موز‎ Damitri Patterson, Shannon Saylor 


Regizorul italian Stelvio Massi s-a spe- 
cializat în filme polițiste de serie pe care le 
scoate pe bandă rulantă. («Marc politis- 
tul», «Poliţistul-pilot de curse», «Mark po- 
lițistul la Genova», etc., etc.). Cel pe care-l 
vedem acum nu mai este cu Mark, ci cu 
Olmi, un comisar frumos, dur și incorup- 
tibil, care nu se sfieşte să lupte cu rău- 
tăcătorii, folosind propriile lor arme: pum- 
nul şi pistolul. Nu este un procedeu prea 
ortodox (sau catolic!) pentru un om al 
legii, dar nu acesta este păcatul său major 
în ochii superiorilor săi, ci acela de a de- 
pune tot atita zel și cînd e vorba de pun- 
gaşii de rind نو‎ cînd e vorba de «criminalii 
de elită». Mai exact, din elita marilor oameni 
de afaceri italieni. Această «lipsă de dis- 
cernămint» din partea comisarului îi va 
aduce o mutare în provincie la un post de 
poliție unde domnește un dolce-far-niente 
convins și convingător. Pînă apare,evident. 
Olmi şi atunci o luăm de la capăt cu alti 
pungași, alți criminali, alte elite. Nu are 
nici un rost să căutăm, printre împușcături, 
idei, originalitate, frumuseți plastice, re- 
zolvări cinematografice, etc., etc. Un poli- 
tist incomod este un produs mediocru 
alcătuit nu din scheciuri — tot ar fi fost 
ceva — ci din ciosvirte și, mai mult ca si- 
gur — deși nu ținem deloc —cu «va urma». 
O peliculă fără nici o ambiţie alta decit 
aceea de a atrage spectatori, la rindul lor, 
fără nici o ambiţie cinetilă. 


RL 


Producție italiană. Un film de: Stelvio Mass.. 
Cu: Maurizio Merli, Olga Karlatos, Massimo Serr alo 


verigă esenţială în destinul unui film 


© În ceea ce priveşte prezenţa în alte 
lări a filmelor Casei Trei, menţionăm în 
primul rînd vinzarea filmului Veronica 
pentru difuzarea pe continentul american 
si Mama, coproducție româno-franco-so- 
vietică, vindut deja în mai multe țări din 
America Latină, Spania, Australia. De ase- 
menea, Alarmă în Deltă, vindut pină acum 
televiziunii britanice şi italiene. Televiziu- 
nea italiană a mai achiziționat și Mustrate 
zu flori de cîmp, Filip cel bun şi Prin 
cenușa imperiului, iar televiziunea finlan- 
deză Trecătoarele iubiri. 


© Dacă privim «succesul de public» (lă- 
sind la o parte cele trei premiere ale anului 
1979, care au luat un start evident mai slab), 
observăm că în afară de amintitul serial 
Protetul aurul şi ardelenii, marea majori- 
tate a filmelor Casei Trei formează un plu- 
ton compact ce depășește un milion de 
spectatori per film, dar nu se apropie de 
două milioane. Doar cele trei filme pentru 
copii realizate de Elisabeta Bostan alcă- 
tuiesc o grupă separată, avind între două 
şi trei milioane spectatori. 


Mihai DUȚĂ 


Data pre- Nr. spec- 
mierei tatori 


Elisabeta Bostan 16.04.1973|2 929 000 


Elisabeta Bostan 17.12.1973 |2 483 000 
Malvina Urşianu 
Cristiana Nicolae 
Şerban Creangă 
Al. Boiangiu 
Constantin Vaeni 
Andrei Blaier 7 


Andrei Cătălin 
Băleanu 


Sergiu Nicolaescu 

Gheorghe Naghi 

M. Constantinescu 

08.03.1976 |1 716 000 


' Andrei Blaier 


05.04.1976 11 368 000 


07.06.1976 


zarea Marcus 


Sergiu Nicolaescu |Sergiu Nicolaescu 08.05.1978 


Manole Marcus {25.09.1978 


[Constantin Vaeni 21.05.1979 


09.10.1979 


| Şerban Creangă 14.11.1979 


| 


Cristiana Nicolae 


M. Opriş, D. Cocea Dinu Cocea 


Casa Trei 


să amintim doar de succesul Haiducilor 
lui Dinu Cocea (după scenariul scriitoru- 
lui Eugen Barbu) sau de Comisarul ace- 
luiași Sergiu Nicolaescu . Aşa încit asistăm 
acum la Artista, dolarii și ardelenii partea 
a Il-a, după scenariul aceluiaşi Titus Po- 
povici, dar într-o nouă regie — Mircea 
Veroiu, anunţind însă şi seria ۱۱۱-۵ Protetul, 
petrolul și ardelenii, unde scenaristul 
Titus Popovici se reintilnește cu regizorul! 
primei serii, Dan Pita. 

© O altă iniţiativă în planul extinderii pale- 
tei de gen o constituie desigur producerea 
musicalurilor pentru copii și cu copii în 
regia Elisabetei Bostan, filme destinate 
publicului tînăr, dar şi adult. Ne referim la 
tiimele Mama, Veronica şi Veronica se 
întoarce. Succesul acestor filme nu a fost 
numai național ci şi internaţional şi vom 
aminti că la Festivalul internațional de la 
Moscova în 1973,de pildă, filmul Veronica 
a obținut medalia de bronz. 

Alte filme produse de Casa Trei au pri- 
mit şi ele distincţii internaţionale. De pildă: 
filmul Zidul de Constantin Vaeni (Marele 
Premiu la Bruxelles în .1978), în timp ce 
actorului Gheorghe Dinică i s-a decerna! 
la Karlovy-Vary Premiul pentru cea mai 
bună interpretare masculină (în Prin ce- 
nușa imperiului). 


| Nr. 


bei Filmul 


Scenariul 


Vasilica Istrate 
Elisabeta Bostan 


سس سس سس سس 
[Veronica se | Vasilica Istrate‏ .2 


întoarce Elisabeta Bostan 


1. Veronica 


3. Trecătoarele Malvina Urşianu 
iubiri | 


„intoarcerea lui 
Magellan | 


| Mihai Creangă 
Şerban Creangă 


ی 
Mihai Caranfil‏ 


. [Proprietarii 


C-tin Ciubotaru 
D-tru Carabãt 


| Andrei Blaier 


۱۱۱۵۵۵۲۵۸ cu 
fiori de cimp 


Constantin Stoiciu 


. Muntele ascuns Mihai Creangă 


11.| Tată de duminică Octav Pancu-laşi 
M. Constantinescu 


|12.[ Zile fierbinţi Francisc Munteanu 


113.1 Alarmă în Deltă | Petre Luscalov 
Gheorghe Naghi 


14. Singurătatea 


Octav Pancu-laşi 
|florilor | 


Mihai Valter 


15.| Prin cenușa 
imperiului 


|16. Operaţiunea 


۱ Zaharia Stancu 


Titus Popovici 


«Monstrul» 
| 


| 17.| Instanta amină 
| pronunțarea 


.| Ultimele zile 
ale verii 


G. Chiuzbaizan 


.| Mama 
.| Trepte spre cer 


.| Profetul, aurul 
şi ardelenii 


. | Pentru Patrie 
(2 serii) 

1 Cianura și pică- 
tura de ploaie 


V. Mogoş, 
M. Marcus 


„Vacanţa tragică Constantin Mitru 


„| Teatrul cel Mare | Constantin Vaeni | Constantin Vaeni 


Mihai Creangă, 
Şerban Creangă, 
|. Pavelescu 


.| Speranța 


difuzarea: o 


Continuăm ۱ ۲۰ 
le Caselor de filme. După 
Casa Unu ar urma firesc 
Casa Doi. Cum nimeni n-a 
putut însă să vadă vreun 
film produs de această Casă 
pentru bunul motiv că ea nu 
există (desigur, nu a avut nimeni supersti- 
tia numărului doi, dar...) mutăm acum ۰ 
biectivul camerei noastre de radiografie pe 
Casa Trei. 

Din prima zi de funcționare, această Casă 
îl are ca director pe scriitorul, publicistul 
de bineconsolidată reputație, scenarist el 
însuşi نو‎ cineast de vocaţie, Eugen ۰ 

© Tot din prima zi — și asemenea Casei 
Unu — Casa Trei şi-a avansat în program 
promovarea preponderentă a filmului de 
actualitate. În acest scop a căutat să atragă 
cele mai bune forțe creatoare și a reuşit 
să ofere publicului cel puţin trei filme care 
rămîn de referință în perimetrul acestui gen: 
Trecătoarele iubiri de Malvina Urşianu, 
(o incursiune plină de sensibilitate în al- 
chimia conştiințelor aflate în prefacere), 
lustrate cu flori de cîmp de Andrei 
Blaier şi Filip cel bun de Dan Pita (două 
imagini convingătoare ale unor probleme 
specifice tineretului de astăzi). Tot la acest 
capitol se cuvine notat faptul că la Casa 
Trei şi-a făcut «debutul» Sergiu Nicolaescu 
în «filmul de actualitate» (Zile tierbinţi, 
după un scenariu de Francisc Munteanu), 
o privire neobturată de clişeele genului 
asupra șantierului zilelor noastre. 

© O altă trăsătură specifică ar fi constanța 
unor colaborări. Tabloul alăturat arată că 
de-a lungul anilor producătorii au lucrat 
constant cu cîțiva regizori (Elisabeta Bos- 
tan — 3 filme, Constantin Vaeni — 3 filme, 
Andrei Blaier — 2 filme, etc.) Casa Trei 
a dovedit, astfel, nu numai preocuparea de 
a produce filme, dar refuzind în mare mă- 
sură «colaborările întîmplătoare», atit de 
insistente uneori, a contribuit la crearea 
unui climat propice unei arte elevate, care 
urmărește sensul, ideile şi vibrația artistică. 

© 0 constatare deloc neglijabilă ar fi că 
între filmele înscrise în fruntea listei (două 
dintre ele întrunind în una şi aceeași per- 
soană pe scenarist și regizor) și grosul 
producţiei de acest gen, există o destul de 
mare discrepanţă din punct de vedere 
artistic. Filmele care nu constituie reușite 
se pot recunoaște în tabloul alăturat. 

© Numărul filmelor neizbutite ne deter- 
mină să afirmăm că producătorii Casei a 
trebui să acorde un plus de exigenţă unor 
filme pe teme contemporane. 

© Remarcabilă este, de asemeni, preocu- 
parea Casei Trei pentru mărirea evantaiului 
tematic. Tabloul alăturat arată filmele a 
căror desfășurare şi problematică sînt luate 
din trecutul mai mult sau mai puţin înde- 
părtat. La acest capitol, Casa Trei ne oferă 
iarăşi citeva filme de excepție: Zidul de 
Constantin Vaeni (după un scenariu de 
D. Carabăţ şi © Ciubotaru) — o emoţio- 
nantă pagină din ilegalitatea partidului în 
perioada ocupaţiei naziste a ţării noastre; 
Speranța de Şerban Creangă, (după un 
scenariu de M. Creangă. |. Pavelescu și 
regizorul însuși) — o incursiune — una din 
rarele de acest fel încercate de cinemato- 
grafie — în trecutul de luptă al clasei mun- 
citoare de la noi şi în formarea conștiinței 
proletare; Prin cenușa imperiului de An- 
drei Blaier, după romanul lui Zaharia Stan- 
cu, una dintre cele mai valoroase ecranizări 
după literatura noastră; Pentru Patrie de 
Sergiu Nicolaescu (scenariu şi regie), o 
vibrantă evocare a luptei poporului nostru 
pentru independenţă. 

Așa încît putem spune "تأرق‎ prelungirea 
activităţii ei, dincolo de preponderenta te- 
matică a actualități, Casa Trei ne-a oferit 
cel puţin încă patru filme de rezistenţă, 
alături de o, din păcate, ratare de proporții, 
Vacanţa tragică de Constantin Vaeni, 
ecranizare şi aceasta, după Mihail Sado- 
veanu. 

© Un gest de «emancipare tematică» al 
acestei case de filme ها‎ constituit fără în- 
doială producerea primului western romă- 
nesc, Protetul, aurul și ardelenii de Dan 
Pita, după scenariul lui Titus Popovici. 
Această iniţiativă n-a rămas izolată şi nici 
nu constituie un aport neglijabil, deoarece 
succesul de public şi de stimă al Ardeleni- 
lor se transformă acum într-un adevărat 
serial. (Fenomenul exploatării unor su- 
biecte care se dovedesc a avea priză la 
public — aici este vorba de peste 4 milioane 
de spectatori și de cel mai mare succes 
de public al acestei case de filme — feno- 
menul acesta deci este foarte răspîndit în 
cinematografiile lumii şi nu este ignorat 
nici de cinematografia noastră, dacă ar fi 


جا 


Zilele filmului‏ يوي 
din‏ 
Republica Cuba‏ 


Patetismul 
metaforei 


Personalitatea inconfun- 
dabilă a cinematografu- 
lui cubanez a fost confir- 
mată o dată în plus de 
programul «Zilelor filmu- 
lui din Republica Cuba». 
Unitatea tematică a ce- 
lor cinci pelicule alese, inspirate de 
lupta pentru libertate socială și naţio- 
nală, nu a împietat asupra diversităţii 
stilistice. Bogăția mijloacelor dovedește 
că cineaștii revoluționari stăpinesc for- 
mula artei agitatorice, că filmul politic 
necesită un limbaj nuanțat. 

Subdezvoltarea este una din temele 
favorite ale autorilor selectaţi. Riul ne- 
gru (regia Manuel Perez) urmăreşte 
destinul unui țăran care, renunțind să 
lupte de unul singur cu moșierul, se 
alătură bătăliei furtunoase a revoluției. 
Drumul de la revolta individuală la cea 
colectivă este analizat atent, dialectic, 
soluţia finală apare ca inevitabilă. Pro- 
blema subdezvoltării stă și în atenţia 
revoluției victorioase din 1959. După 
cucerirea independenţei, revoluționarii 
pătrund în hăţişurile junglei pentru a 
aduce oamenilor ignoranțţi din regiunile 
izolate, cuceririle civilizaţiei. Eroul prin- 
cipal al filmului Învățătorul (regia Oc- 
tavio Cortazar) este un tînăr student 
care pleacă într-un ţinut mlăștinos pen- 
tru a participa la campania de alfabeti- 
zare. Adversităţile naturii şi clima insu- 
portabilă par eroului mai puțin nocive 
decit mentalitățile învechite şi prejude- 
căţile feudale. Realismul impresionant 
al imaginii participă la elaborarea unei 
atmosfere neliniştitoare, la momente 
de cinema în care se simte pulsul clo- 
cotitor al vieții. 

Adoptind formula genului de sus- 
pens, filmul de animaţie Elpidio Val- 
des (regia Juan Padron) evocă un mo- 
ment al luptei de eliberare de sub do- 
minaţia spaniolă. Legendarul erou na- 
tional Elpidio Valdes trece prin agitate 
peripeții, dînd realizatorilor prilejul să 
valorifice posibilitățile dinamice ale ani- 
maţiei. Calitatea graficii, rafinamentul 
scenografic şi montajul alert fac din 
acest lung-metraj un agreabil film de 
aventuri. 

Inspirat din momentul Revoluției din 
1959, Supraviețuitorii de Tomas Gu- 
tierrez Alea adoptă o formulă metafo- 
rică. Destinul unei familii de moșieri, 
un agitat «cuib de nobili», marchează 
simbolic sfirşitul unei lumi anacronice. 
Preocuparea pentru amănuntul psiho- 
logic se conciliază cu tonul patetic al 
acestui regizor militant. 

De o specială factură este şi filmul 
Recurs la metodă (regia Miguel Littin), 
traducere cinematografică a cărţii cu 
același nume de Alejo Carpentier. Pro- 
punindu-şi să schiţeze «portretul dic- 
tatorului latino-american în general», 
scriitorul evidenţiază contrastele ului- 
toare ale acestei clocotitoare părți de 
lume. Personajul marelui magistrat a- 
pare în film într-o ipostază grotescă, 
dar caricatura poartă în ea semnificaţii 
tragice. Represaliile comandate de el 
sub pretextul nevoii de «civilizare» sînt 
de o cruzime de neimaginat în acest 
secol douăzeci, dar nu intimidează lupta 
celor înfometați, aspirind la demnitate. 
Sfirşitul jalnic al dictatorului devine 
simbolul unui amurg de lume. Viziu- 
nea parodică asupra acestui declin poar- 
tă în ea mesajul tonic al încrederii în 
vigoarea unei umanităţi care începe 
să-și dobindească statutul cuvenit. In- 
cercind să recompună atmosfera de 
«realitate miraculoasă» a cărţii, Miguel 
Littin apelează la mijloace cinemato- 
grafice baroce. Compunind pe toate 
dimensiunile cadrului, el aglomerează 
evenimente concrete şi fantasme ale 
magistratului, suprapune în aceeaşi ima- 
gine mai multe puncte de vedere asu- 
pra faptelor. Analiza este temeinică, iar 
capacitatea regizorului de a concretiza 
nuanţatele idei ale cărţii, remarcabilă. 
Ca şi celelalte filme ale «Zilelon și 
Recurs la metodă ilustrează moderni- 
tatea limbajului, patetismul acestui 
tinăr cinematograf. 


“Dana DUMA 


Clasica bătaie de western, 
paginată ca un balet modern 


de cortină) pe gustul lui. Adică, atent la 
trumusețea cadrului, la tensiunea artistică 
creată dinspre calm spre furtună, sensibil 
la spectacolul bătăilor «paginate» ca un 
balet modern, dar privite mai mult de la 
distanță după legea şi ea cunoscută a 
unui anume gen de western, în care mai întii 
vezi cum și mai apoi cine pe cine a lovit, 
bătăi montate de lolanda Mintulescu per- 
fect, cu precizie, ca întreg filmul de altfel. 
Mircea Veroiu a realizat, după părerea mea, 
un film cu atmosferă de western liric subli- 
niată cald şi nostalgic de muzica lui Adrian 
Enescu, un film «de atmosferă», în general, 
un film elegant — ceea ce s-ar putea socoti 
un defect, dacă așezăm westernul printre 
genurile fără acces la eleganţă — un film 
plăcut, deconectant, și civilizat. Cu sau 
fără voia autorului, el demonstrează scurt 
(scurt și la propriu pentru că nu are decit 
o oră şi zece minute) că structurile artistice 
perfectibile sau deteriorabile, supuse că- 
derilor sau înălțărilor rămîn, în adincul lor. 
structuri artistice. ۳ 
۲۷۰ 8۱0 


Scenariul: Titus Popovici. Regia: Mircea Veroiu. 
Imaginea: Călin Ghibu. Decoruri: arh. Nicolae 
Drăgan, Nicolae Schiopu. Costume: Hortensia 
Georgescu. Muzica: Adrian Enescu. 

Cu: /larion Ciobanu, Ovidiu luliu Moldovan, 
Mircea Diaconu, Rodica Tapalagă, Mircea Albulescu, 
Traian Costea, Elod Kiss, loana Crăciunescu, Mihai 
Oroveanu, Tatiana Filip şi Ahmed Gabbany. 

O producţie a Casei de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. Film realizat in studiourile Centrului 
de producţie «București». 


dificilă a tenacităţii, tenacitate izvorită din 
nețărmurita dragoste a artistului pentru 
miracolul spectacolelor ce se joacă fără, 
răgaz la marele teatru al naturii. 

Pe ogorul cu parcele încă nedetrișate în 
totalitate al filmului de popularizare știin- 
țifică, au mai crescut în anul ce s-a scurs și 
alte plante. Rigorile spațiului tipografic nu 
ne permit să zăbovim acum asupra fiecăruia 
dintre titlurile demne de un anume interes. 
Vom semnala totuși, rãmînînd între coor- 
donatele aceleiași geheroase arii tematice, 
Lacurile glaciare ale Retezatului, scurt 
metraj iscălit de regizoarea Maria Săpătoru 
împreună cu operatorul Liviu Niţu. Conduși, . 
cu agreabilă lentoare de imagini a căror 
plasticitate ar putea-o invidia multe produc- 
tii cu caracter turistic, deslușim o părticică 
din «misterele» ecologiei carpatine, obținem 
prețioase informaţii asupra succesiunii e- 
tapelor climatice din zona montană. Prin- 
tre altele, mai aflăm că, în curind, în apele 
de o limpede frumuseţe albastră ale Bucurei 
Galeșului sau Liei nu vor mai înota doar 
broscuţele și minusculele crustacee; im- 
pulsionat de specialiștii în piscicultură, un 
oaspete de vază — păstrăvul — va pătrunde 
pentru întiia oară în împărăţia batracienilor, 
încercînd să facă faţă unor altitudini de 
aproape 2000 metri. lar Lacurile glaciare 
ale Retezatului se vor dovedi, sperăni, 
gazde bune şi primitoare. 


Olteea VASILESCU 


care florile cîmpurilor și lebedele lacurilor 
se succed într-o firească trecere, de la 
fecundatia plantelor la iubirea oamenilor, 
cu finalul statuar dăruit artei universale de 
Rodin prin capodopera «Sărutul». 

În zadar veţi căuta în acest film o intrigă 
şi protagoniști. Imaginile «curg» unele după 
altele, cu logica ce le-a atribuit-o regizorul, 
aşa cum le-a cules din viața ce se desfă- 
şoară în jurul nostru. De fapt, este un fim 
realizat după stilul reportaj pe tema ten- 
siunilor sexuale universale care hrănesc 
nesfirşita şi minunata piesă a iubirii. 

Trebuie subliniată discreția imaginilor 
anatomice abia fulgurate în acest film, evi- 
tarea grotescului ce ar fi deconspirat eter- 
nele mijloace prin care natura ne conduce 
în acest miracol care leagă două ființe atit 
de diferite, într-un corp unic cu două spi- 
nări, după o shakespeariană imagine. 


Acad. Ştefan MILCU 


cu grație, dezinvoltură și rseriozitate pro 
fesională), cu o galerie de personaje tipica 
și specifice genului, încredințate unor inter 
2۳۵ mai puțin cunoscuți sau chiar deloc 
unib nici măcar actori, dar care sint «de 
acolo» şi dau filmului diversitatea tipologică 
necesară — și recognoscibilă, că doar nu 
noi am inventat tipologia Vestului sălbatec 
Un frumos rău şi amorez obraznic — Elod 
Kiss, un om drept, așa încît uşor trist — 
Traian Costea, un primar lungan, roșco 
van şi bărbos — Iosif Naghiu, un şerif gras 
leneș şi neincrezător — Mihai Oroveanu 
un tînăr indian cu fața de piatră şi mișcări 
de felină — Nicolae Brinzea etc... Ce avea 
de făcut Mircea Veroiu, cu această piesă 
şi acest fundal, cu acest spectacol şi 
această scenă? Teoretic, el ar fi avut de 
ales între modelul violent, cu accentul pe 
cavalcade, împuşcături în cap, în ochi, în 
prim plan, în gros-plan, în valuri de sînge 
și valuri de sudoare, şi modelul calm, rece, 
distant — nici el nou pe lume, există 
exemple. Spun teoretic, pentru că practic 
Veroiu nu putea să aleagă decit modelul 
doi. El este un calm, un imperturbabil, un 
distant. Şi atunci, împreună cu Călin Ghibu 
— împreună, pentru că în afara unor ca- 
zuri de excepţie, imaginea o face operatoru 
dar ea se gîndeşte împreună cu regizorul 

și-a construit filmul ca pe un spectacol (de 
altfel, uşa de vagon care se trage într-o 
parte la început, descoperind pustietatea 
locului, sugerează o deschidere de cortină, 
iar fundalul pictat pe care «actorii» şi-l 
string spre sfirşit sugerează închiderea 


de acestea, înfățișindu-ne o lume stranie, 
încărcată însă irezistibil cu farmec și gin- 
gășie. Lupta dintre șarpe și pasăre, dintre 
puișorii firavi abia ieșiți din găoace și fero- 
cele lor dușman, apare astfel ca un adevărat 
punct culminant al întregului, dobindește 
dimensiunile unei confruntări esenţiale în 
care, precum în basmele cu zmei ce ne-au 
legănat copilăria, binele învinge totdeauna 
răul. 


Deosebit de concludent, atit sub raportul 
strict al contribuției ştiinţifice, cît şi în pri- 
vinta calităţii intrinseci de expresivitate 
vizuală, Puterea instinctului consfinteşte, 
mai cu seamă, biruința perseverenţei u- 
mane, recompensează efortul de a pîndi 
zile, citeodată săptămini în şir chiar, în con- 
diții atmosferice incredibil de vitrege adese- 
ori, un fenomen natural ce se poate ivi ori 
ba. «Frumusețea singulară a filmului este 
o răsplată pentru răbdarea cu care s-a aş- 
teptat ca lucrurile să înceapă să vorbească 
şi, bineînțeles, răbdarea face casă bună 
cu sensibilitatea (...)», scria cîndva Sieg- 
fried Kracauer, despre documentarele lui 
Robert Flaherty; cuvintele reputatului filmo- 
log par a defini surprinzător de viu şi acest 
ultim opus al lui lon Bostan. Autor «total» 
aidoma părintelui lui Nanuk, deopotrivă 
scenarist, regizor și operator al propriilor 
pelicule, prin Puterea instinctului realiza- 
torul român trece încă o dată cu brio proba 


Biologii și medicii sînt cei mai abilitati 
să readucă totul în lumina fenomenelor 
naturale, care trebuie cunoscute de fiecare 
în ansamblul educaţiei generale din care 
nu poate lipsi informaţia despre diferen- 
țierea sexuală a indivizilor, decisă din mo- 
mentul concepţiei, prin sigla indelibilă a 
celor doi cromozomi (X şi Y), desăvirşită 
prin hormoni la pubertate, într-un context 
social în care cele două sexe sînt distri- 
buite aproape la paritate. 


A reda în imagine această formulare 
ştiinţifică cu intenţia de a instrui fără a 
jigni pudoarea şi a ilustra impresionanta 
performanţă a fenomenelor de la vegetale, 
la animale și om, înseamnă a stăpini o 
tehnică adecuată, a gindi în imagine şi a 
pune frumosul în serviciul instinctivului. 
Regizorul Lupu Guttman a reușit s-o facă, 


folosind posibilităţile de rezolvare ale Stu- 


dioului Sahia și să ne prezinte un film în 


lentă a desperadoşi-lor căutători de aur, 
in care cei trei fraţi din Poplaca îşi sufleca 
miînecile şi pun ei lucrurile la punct, ci 
intr-un orășel curat așezat, bogat (lucri 
subliniat cu finețe și inteligenţă de costu 

ele Hortensiei Georgescu si decorurile 
semnate Nicolae Drăgan نو‎ Nicolae Şchio 
pu) atit de bogat încit are «Grand Hôtel de 
Paris» şi lrupă de «actor străin. La rîndul 
lor, fraţii din Poplaca nu se mai ocupă cu 
inţelepțirea unei lumi pe cît de nouă pe ati! 
de nebună ci, vorba bacelui Traian: «Ei 
cu ale lor şi noi cu ale noastre». Mai mult: 
neobosit întru ocolirea schemelor bătute 
in cuie, Titus Popovici și-a dezarmat justi- 
tiarul Johnny, alias Ovidiu luliu Moldovan 
nemaiavind decit a se apăra cu pumnii 
Nici mezinul Romi — Mircea Diaconu, nu 
mai are multe de făcut, așa că se apucă 
de fierărie, dă mărunt din buze şi, la o 
adică, e musai să înveţe a trage cu pistolul 
dacă vrea să mai aibă iubită... Altă piesă, 
alt fundal. Alt spectacol, altă scenă. Piesa 
se joacă pe umerii bacelui Traian îndră- 
gostit fulgerător de o «aia» despre care 
crede, în curăţenia lui poplăceană, «că-i 
fată cuminte, da' n-a avut noroc, săraca!» 
Fundalul este furnizat de trebușoarele puse 
la cale de «săraca fată» şi bine articulate 
în legea westernului: atacul trenului cu 
bani, înscenarea cum că indienii, substituire 
de persoană, etc. În această situaţie, cu 
Johnny dezarmat, cu Romi amortizat și 
bacele Traian amorezat, spectacolul nu mai 
este atit poc-poc-ul cit tronc-ul bacelui- 
magnific Ilarion Ciobanu, 12080 sub mitã 
și turtit cu «șperanţie» sub amorul pentru 
frumoasa Anabell, Rodica Tapalagă, balan 
sind cu umor drăcesc între «înjer» şi harpie, 
la concurenţă, el, bunul, cu răul complice 
al frumoasei — Mircea Albulescu, din 
păcate redus, nici nu înțeleg cum, cu tot 
talentul, prezenţa şi prestanţa binecunos- 
cute, la citeva treceri furioase prin cadru, 
o mică zbenguială, amoroasă şi un duel 
(că-n săbii să ne batem) cu bacele. Scena 
pe care se desfășoară acest spectacol este 
orășelul, adică strada, cu saloon-ul, cu 
bărbierul, cu fierăria, cu banca, cu etc-ul 
orăşel-stradă pe care Mircea Veroiu | 
populat mergînd pe linia scenariului şi ma: 
punînd și de la el (excelentul personaj al 
pianistei interpretat de loana Crăciunescu, 


Artista, dolarii și ardelenii 


Tentația  comparaţiei este 
foarte mare: doi regizori care 
au debutat împreună cuce- 
rind împreună, certificatul de 
tinere certitudini ale cinema 
tografiei noastre, apoi s-au 
maturizat trecînd prin aproxi- 
mativ aceleași experienţe, atacă acelaşi gen 
inexistent la noi pînă acum trei ani, wester- 
nul, stirniți de acelaşi Titus Popovici, asul 
scenaristicii noastre nu numai în materie 
de fertilitate creatoare, dar și de neastim- 
păr, neastimpărul schimbării la față, fata 
tilmului românesc, fireşte. Pilotul de încer- 
care a fost Dan Pita cu Profetul, aurul şi 
ardelenii. Primul westem românesc. Cursă 
ciştigată. Peste trei ani, Mircea Veroiu 
concurează (spun concurează numai pen- 
tru că am alunecat în termeni automobilis- 
tici) pe aceeaşi maşină construită de Titus 
Popovici numită, de astădată, Artista, do- 
larii și ardelenii. Tentația comparației nu 
este numai foarte mare, ea este irezistibilă 
şi nu i-aş ceda — nimic mai plăcut decit 
să rezişti irezistibilului — dacă ea nu mi-ar 
fi de folos tocmai întru demonstrarea inuti- 
lităţii oricărei comparații. Pentru că aceste 
două filme de același gen, scrise de acelaşi 
scenarist şi realizate de doi regizori care au 
debutat cu același succes, sint la fel de 
incomparabile ca pe vremuri Fetfeleaga și 
La o nuntă unite, la suprafaţă, prin acelaşi 
titlu Nunta de piatră și despărțite, în 
adincul lor, de structurile artistice diametral 
opuse ale celor doi regizori. Fenomen repe- 
tat de altfel cu Duhul aurului. Inutil să 
reamintesc lunga listă de caracterizări fă- 
cute atunci «tandemului» Piţa-Veroiu si 
repetate apoi de-a lungul anilor. În esenţă, 
ele subliniau vitalitatea, dinamismul, sucu 
lența primului şi austeritatea, ascetismul, 
estetismul, răceala celui de-al doilea. Așa 
încît nu mi se pare deloc întimplător că, 
un scenarist ca Titus Popovici, cu ochiul 
cimpului regizoral extrem de ager, și-a 
încredinţat primul western bubuind de viată 
de haz, de fantezie și dinamism lui Dan Pita, 
iar pe cel de-al doilea, conceput într-o 
dispoziție mai domoală, mai curind lirică 
decit dinamica, mai mult de almosleră 
decit de pirosferă, lui Mircea Veroiu. Pentru 
că nu mai sîntem — ca-n Profetul... în 
lumea slinoasă, bătăioasă, furioasă, vio- 


ambiția documentarului 


Răsplata tenacităţii 


sonală, purtătoare a unor însemne stilistice 
de neconfundat. 

Consecvent marii sale pasiuni, realiza- 
torul revine mereu pe meleagurile unde 
"uviul se înfrățește cu marea, aducindu-ne 
de fiecare dată noi mărturii privitoare la 
comorile de frumuseţe ale faunei şi florei 
ținutului. Ca de pildă, în recentul Puterea 
instinctului, film cu «suspense», nervos 
și duios totodată, în care «dramatizarea 
realului», pentru a folosi o formulare dragă 
lui Iliu, nu exclude accentele lirice, ci dim- 
potrivă, le înglobează organic. În conformi- 
tate cu codul nescris al unor ritualuri an- 
cestrale, călăuziți de atotdominatoarea «pu- 
tere a instinctului», corcodeii, lăcarii sau 
boicuşii trăiesc o fascinantă aventură a 
unoașterii; privirile scrutătoare ale came- 
rei ascunse surprind cu migală şi exacti- 
tate avatarurile existenței micilor zbură- 
toare ale Deltei, descoperă cele mai ciudate 
și mai neverosimile locuri de cuibărit alese 


Deși nimic din ceea ce înseamnă docu 
mentar nu i-a rămas străin, de-a lungul uno: 
cariere exemplare înfăptuind cu egală dărui 
re reportaje despre ritmurile constructie: 
socialiste şi scurt metraje științifice, filme 
de artă şi pelicule turistice, poate nici un 
alt domeniu al genului nu îl reprezintă 
atit de categoric pe lon Bostan ca insolitele 
sale creaţii consacrate Deltei Dunării. Situa- 
te la confluența dintre știință şi poezie, la 
granița plăpindă dintre rigoare şi visare, 
aceste subtile eseuri în care spiritul metodic 
al cercetătorului se îngemănează cu sensi- 
bilitatea artistului (și ne gindim desigur, 
la cele mai bune «numere» ale unei «serii» 
de inepuizabilă vitalitate, la mai vechile, 


dar totdeauna proaspetele, Printre peli- 


cani, Delta necunoscută, Sub aripa vui- 
turului, În lumea rațelor sălbatice, Pă- 
sări din cele patru puncte cardinale, 
Stircul) l-au confirmat definitiv ca pe un 
cineast cu o scriitură imagistică foarte per- 


pledoarie pentru un film documentar 


Un film cu- minte despre „viața intimă“ 


ne face să bănuim că procesele se petrec 
în adincul florilor şi apelor, în zimbetul și 
sărutul tinerilor surprinşi într-un peisaj 
feeric, cu o complicitate ce ne încintă prin 
imagini surpriză, culese dintr-o banalitate 
ce capătă noi sensuri, mai ales dacă ai 
virsta Julietei. 

În general, cel puţin de la o «anumită 
virstă» şi cu o «anumită concepţie», pro- 
blemele vieţii sexuale au o presă proastă, 
sint considerate neserioase şi mai curind 
incitatoare decit ceea ce vor să fie: educa- 
tive, dacă se declară a fi astfel. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Vă veţi întreba desigur cite indiscreții 
poate prezenta un film despre «aspectele 
intime» ale vieții noastre, mai ales că se 
vrea informativ într-un domeniu ce-l des- 
coperiți după citeva secvențe semnifica- 
tive. S-ar putea obiecta că titlul Viaţa in- 
timă nici nu acoperă şi nici nu semnifică 
esențialul acestui interesant şi reuşit film 
despre dragoste, așa cum o vedem în jurul 
nostru, în cele mai insolite ipostaze. 

Filmul este realizat cu penetraţia obiecti- 
vului, care înregistrează înfățişările «trucu- 
rilor» naturii, în serviciul perenității vieții, 


وم 


«cobori» pină la un documentar despre 
Pele, celebrul fotbalist. Credem că me- 
rită să publicăm cronica foarte țeapănă 
în obiecțiile ei, a unui gazetar de specia- 
litate, Robert Vergne, un condei nu mai 
puțin serios al cotidianului sportiv 
«l'Equipe», care supune unei critici de 
cert interes, filmul lui Reichenbach. O 
prezentăm nu numai pentru microbiştii 
fotbalului, ci mai ales pentru cei care mai 
cred în documentar, în virtuțile lui, în 
viitorul lui, ca أو‎ pentru cei interesați de 
foloasele unei înțelepciuni critice, deloc 
copleşite de nume și prestigiu, capabile 
să se ridice, de la sport — fără a-l umili — 
la adevăruri ceva, ceva mai largi. 

«De ce nu ne-a plăcut acest film despre 
Pele? Mai întii din cauza acumulării de 
goluri care ia deseori ritmul unui rock 
sălbatic. Ajungi ca și beat din atitea go- 
luri, dar nu ni se dă niciodată pornirea 
lor. Oricare ar fi admirația noastră față 
de Pele, amatorul nu poate să se mulțu- 
mească cu această repetare a unor ac- 
țiuni terminale, fiindcă el știe și simte că 
fie şi marele Pele, are nevoie de alții 
pentru a marca. Or, nici măcar o singură 
dată, cei mai străluciți locotenenți ai lui, 


hoţii au reușit să ia cu ei 43 kg de droguri 
în valoare de 250 milioane franci. Marfa 
fusese confiscată la sfirşitul anului 1979, 
de la țărănci din Turcia care o transporta- 
seră, cu trenul şi autocarul pînă la Milano, 
ținînd-o sub fuste, lăsind astfel să se în- 
teleagă că sint însărcinate. 


© Eliminarea Marocului de către Algeria 
(1—5, 0—3) în calificările turneului olimpic 
de fotbal, a provocat la Rabat scene de 
dramă naţională. Radio-reporterul nu și-a 
putut încheia transmisia, gituit de conster- 
nare. Pe străzi s-au format cortegii care 
ridicau bocete la cer. Parlamentul a cerut 
dizolvarea «unei federaţii încapabile». Lus- 
tragiii au cerut pedepsirea cu cinci ani în- 
chisoare a fiecărui jucător. Antrenorul fran- 
cez al echipei marocane a leșinat în vestiar 
după meci. 


© ingmar Bergman va prezida juriul vii- 
torului Festival de la Cannes care va avea 
loc între 9 şi 22 mai. Se remarcă prezenta 
— în acelaşi juriu — a numeroși critici: 
Robert Benayoun (Le Point), Charles Cham- 
plin (Los Angeles Times), Gian Luigi Rondi 
(ll Tempo). 


© În noaptea de revelion, o femeie de 
27 de ani din localitatea franceză Bellegar- 
de-sur-Valserine, şi-a pus capăt zilelor — 
într-o criză nervoasă provocată de-un dife- 
rend familial — folosind o carabină. Nici un 
vecin nu s-a sesizat 2021۱04 ۰ 
Toţi afirmă că au luat zgomotul armei de 


de actualități 


În curînd, 
pe ecrane? 


© De ia 7 februarie la 27 martie, Universi- 
tatea din California va consacra lui Alain 
Delon o retrospectivă. Delon este primul 
actor european care constituie subiectul 
unei asemenea manifestații. 


© Un furt spectaculos s-a comis in Palatul 
justiţiei de la Triest. Fofilindu-se în clădire, 


refuzate. Cei de la Warner îl angajează 
şi se specializează imediat în melodra- 
me. scenarizind filmele clinelui-minune Rin- 
tin-tin. Pe genericul primului film sonor 
Cintăreţul de jazz, numele lui coincide 
cu cel al producătorului. Succesul e prea 
mare, ca omul să nu fie avansat producător- 
delegat. in trei ani, el dă trei lovituri, cu trei 
filme clasice pentru tot ce va fi film cu 
gangsteri şi film social american: Micul 
Cezar (1930 — cu E.G. Robinson), ina- 
micul public (1931 — cu James Cagney), 
Sint un evadat (1932 — cu Paul Muni). 
اع‎ inventează stilul Warner — acţiune strin- 
să, subiect arzător, tratat pină la urmă căl- 
dut, în limitele acceptate, regie eficace, 
actori prodigioşi. În '33, fraţii Warner nu-i 
ridică salariul ci i-l reduc, și le spune la 
revedere! Își face propria companie 
Twentieth Century care în 1935, fuzionind 
cu Fox al lui William cu acelaşi nume, 
devine nemuritoarea «20th Century Fox», 
aceea care are sub contract pe Shirley 
Temple, Sonja Henie, Alice Fay, Don A- 
meche, Tyrone Power, Warner Oland (cu 
serialele lui Charley Chan), Peter Lorre 
(cu serialele lui Mr. Motto), Regizorul nr. 1 
al casei este John Ford, pe care nimeni nu 
are voie să-l bată la cap. El dă — în 1939 şi 
1940 — două capodopere ale filmului social 
american, simplu şi patetic, sincer şi naiv: 
Tinărul Lincoln şi Fructele miniei, am- 
bele cu Henry Fonda. În timpul războiului 
mondial anti-hitlerist, bossul produce şi 
supervizează documentare propagandis- 
tice de calitate. După 1945, Fox-ul trece 


https://biblioteca-a 


cronica 
sportivă 


Cronicarul 
de fotbal 
la cinema 


Frangois Reichenbach este unul din 
serioșii şi prolificii documentarişti ai lu- 
mii de azi. Ochiul său nu ezită să imbră- 
țişeze larg o Americă sau să închidă, în 
citeva trăsături decise, un interviu cu 
Arthur Rubinstein. Lipsit de snobism în 
fața spectacolului lumii, ca orice veritabil 
artist al autenticului, Reichenbach nu cu- 
noaște locuri privilegiate, spaţii de pre- 
judecată, alergii elitariste și se poate 


tunelul 
timpului 


5 septembrie 


1902 — 
22 decembrie 


1979 


Născut la 5 septembrie 1902, în Waho 
(Nebrasca), dintr-un tată elveţian și-o mamă 
englezoaică, băiatul a venit de tînăr la Los 
Angeles. La 11 ani. a jucat în travesti o 
indiancă într-un western. Ca să lupte în 
primul război mondial, si-a minţit virsta și 
l-au trimis soldat american în Franţa. S-a 
întors în California, salahor la un ۲ 
naval. Visează să pătrundă în cetatea Holly- 
woodului dar i se refuză toate scenariile. 
Un fabricant de loţiuni capilare îi dă bani 
să publice trei nuvele făcute din scenariile 


Documentul.sursă a filmului 


multe ori « e un bazar» care înlesnește să 
se întindă prostia şi vulgaritatea. Nu-l 
interesează un Faust contemporan care să 
aducă povestea lui Goethe între rachetele 
cosmice. Faust e foarte bun aşa cum e, 
acolo unde e. Preferă să-l citească la radio, 
sau să povestească tot la radio din Tolstoi, 
Dostoievski, sau să-și spună versuri, singur. 

— Recitaţi-ne ceva... l-a rugat o colegă 
din redacția noastră. 

N-a fost nevoie. Batalov ne-a explicat 
cum a gindit el regia, interpretarea Jucă- 
torului lui Dostoievski. Poezie curată. Jucă- 
torul are citeva versiuni occidentale dintre 
care cea cu Gérard Philippe, actorul lui 
preferat, «artist de geniu», e cea mai cu- 
noscută. Dostoievski însă a descris cu 
totul altceva decît ce-a jucat Gérard Philippe. 
Eroul e un tînăr urit şi rău, îngrozitor de 
rău. Întrebarea este de unde atita răutate 
la un om? E ceva anormal. Cine citește 
atent înţelege că eroul — un tip mic, com- 
plexat de femei, nervos, febril, Batalov îi 
joacă toate trăsăturile —e atit de rău fiindcă 
iubește şi e gelos. Aici e toată frumusețea 
poveștii. «Gerard Philippe n-are nici o 
vină...» Ca regizor el l-a ales pe băiatul 
din Rubliov care corespundea exact a- 
cestei descrieri, în care Dostoievski a pus 
multe din sine însuşi. «N-am de ce să mă 
laud cu acest film, din intenţiile mele nu 
am realizat mai mult de 70%...» După cum 
Cadavrul viu nu i-a izbutit mai deloc, dar 
a avut o mare plăcere cînd a citit în presă 
articole care-l criticau, pentru că a rostit 
monologurile lui Fedia Protasov ca savan- 
tul atomist din Nouă zile dintr-un an. 
Aceasta i-a reuşit — încordarea fundamen- 
tală care ne apropie de toți eroii marii litera- 
turi. Aceasta e și tot ce-l interesează în po- 
veștile contemporane. Apocalipsul, a- 
cum al lui Coppola? l-a plăcut foarte mult 
rolul generalului — şi ni-l joacă imediat, 
în două gesturi, cum îşi îmbrăca acela ves- 
tonul — a admirat filmările din elicopter, 
extraordinare, dar, mai ales spre final, 
se cunoaşte că «realizatorul nu a citit, de 
mic, Dostoievski»... Americanii, îndeosebi, 
au această obsesie că din război omul se 
întoarce gata să tragă tot timpul cu mitra- 
liera, în jurul său. Nu e chiar așa. În mintea 
omului, se petrec mult mai multe eveni- 
mente. «Priviţi un gangster dintr-un film 
polițist. El trage tot timpul, omoară, calcă 
în picioare tot ce-i vine. El nu e liber! Chiar 
dacă trage tot timpul — el nu e liber! E 
foarte interesant. De ce? Ce se întimplă?» 
A nu ştiu cita oară Batalov își răsuci de- 
getul la frunte, pentru a ne indica, într-o 
supremă și naivă expresivitate, că acolo 
e totul, în mintea omului, toată poezia, 
toată drama... 

Personal, nu l-am întrebat nimic. N-am 
avut nevoie. L-am ascultat și privit multă 
vreme, tăcînd, la un brat distanţă, fascinat 
ca un copil în fața unui cow-boy, ca o fetiș- 
cană, ca un adolescent ieșind în lacrimi de 
la Zboară cocorii, căutindu-mi seriozita- 
tea lucidă, a cronicarului care nu se lasă în- 
șelat de nimeni dar negăsind altceva decit 
iubirea fără de virstă, ştaif și convenție 
a cinefilului care tine pe perete, între toți 
actorii vremii sale, doar chipurile acestor 
doi bărbați, Humphrey Bogart şi Aleksei 
Batalov. 


cunoaște. Actorul bun lucrează îndelung 
cu spectatorul, fiindcă muncește mult cu 
sine, cu rolul său. El cere să nu fie întrerupt 
și aplauzele — cînd vin, dacă vin — abia 
le aude. Nu e nici o ipocrizie în asta — sint 
actori care trăiesc, avizi, să stringă la ei 
toate aplauzele, după cum alți oameni 
vor să fie fericiţi doar adunind toți banii 
din jur. El nu e dintre aceştia. El a jucat, 
de altfel, foarte puţin. Cite roluri a realizat 
el în zece ani, azi un actor tînăr înfăptuieşte 
în doi. Nu se plinge. Nu se consideră ne- 
fericit. Nu poate spune că a ratat roluri 
pe care i le-ar fi luat alţii. N-a întilnit în- 
totdeauna roluriie pe care le aștepta — nu 
e nici o nenorocire în asta. Nenorocirea 
ar fi fost să joace în roluri proaste pe care 
să le fi acceptat fără 6۱9۵018, Dar n-a 
venit pe lume ca să se prostească. Prostia, 
degradarea prin prostie, e un pericol per- 
manent pentru oameni şi poate duce la 
catastrofe, chiar și acum cind omul își 
dezvoltă inteligenţa și puterile ca niciodată. 
اع‎ e mai degrabă conservator în artă şi nu 
se ruşinează de această afirmaţie. A fost 
la Veneţia — de pildă — ها‎ un festival, toată 
lumea tipa că e un festival scandalos, în 
toate sensurile cuvintului, el s-a trezit după 
două zile de vizionare și şi-a spus: «De ce 
să văd atitea prostii? Mai bine merg să 
văd oraşul, casele, coloanele, pereţii lor...» 
Cinematograful e rareori o artă, de cele mai 


actorii 
vremii noastre 


Batalov, 
în redacția 
noastră 


Bunicul său a fost actor, tatăl tot actor, 
ei i-au lăsat o lege «pe care, vă rog, s-o 
urmăriţi oriunde se joacă teatru», această 
lege bătrină are un caracter sistematic, 
nu cunoaște abatere: cu cît un actor e mai 
prost, cu atit îl veti vedea cum așteaptă 
mai încordat aplauzele sălii, la fiecare 
replică a sa, după fiecare intervenţie. E 
legea actorului prost — actorul bun n-o 


3 ™ راهن 
Prim-plan‏ 
deceniul 8 - secolul XX‏ 


Sub un titlu care parafrazează pe 
acela dat de Malraux unei cărți ale 
sale: «Aceşti stejari doboriți» — 
iată într-un fotomontaj al revistei 
Paris Match, o sinteză a unor perso- 
nalități dispărute între anii 1970— 
1980. Ochiul cinefilului va descoperi 
cîteva chipuri deosebit de dragi. lar 
rațiunea va admite, privind această 
adunare de genii şi talente, că omul 
nu e în criză şi omenirea mai poate 
emite valori. În fruntea piramidei: 
mademoiselle Chanel. În primul rînd, 
de la stînga la dreapta: Fernandel şi 
Picasso. În al doilea rînd, Maurice 
Chevalier, Claude Francois și Jean 
Gabin. În al treilea rînd, Alain 


- Colas, John Wayne, Jacques Brel, 


Mao Tse Dun. În al patrulea rînd: 
Chaplin, generalul De Gaulle, Papa 
Paul VI, André Malraux, Bourvil şi 
preşedintele Pompidou 


Coutinho și Didi, nu-s citați sau arătați 
în cursul acestei Niagare de goluri. Este 
un «One man show» pur, idolatrizarea 
integrală. lertați-mă, domnule Reichen- 
bach, dar v-aţi înşelat asupra sportului 
pe care l-ați filmat. Pele nu e Cerdan 
(N.R.: Gloria boxului francez). El e în- 
conjurat întotdeauna de zece parteneri. 
Nu puteţi face nimic nici dumneavoastră 
și nici noi împotriva acestei realități. Este 
evident că această zeificare șochează pe 
toți adevărații amatori de fotbal. Dar pen- 
tru ceilalți? Pentru aceștia, ea trebuie să 
fie şi mai plicticoasă, prin monotonia re- 
petițiilor. Să vedem acum ce-i cu Pele și 
familia sa: e, probabil, secvența cea mai 
interesantă dar cam lunguță. Pele și co- 
piii — o știu, îl cunosc pe Pele de peste 
21 de ani, el adoră copiii şi copiii îl iubesc 
nu mai putin. Dar după ce am văzut, 
unul, zece, o sută de puștani extaziati în 
fața lui, vă întreb: ce mai vreți? De fapt, 
în discuție, se află problema confruntării 
dintre realitatea sportivă și ficțiunea cine- 
matografică. Pină acum, înțelegerea a 
fost mai totdâauna ratată. Divorţ de pla- 
nuri, probabil. Antinomie de situații, de- 
sigur», 


foc drept dopurile de șampanie destupate 
vesel, cum se obișnuiește, în acea noapte. 


© Profesorul american William M. Fry 
susține: «Risul este pentru sănătate mult 
mai bun decit joggingul. Cînd rideti, mușchii 
stomacului sînt bine excitaţi, plăminii pri- 
mesc mai mult oxigen, inima pulsează mai 
bine, ca şi circulația sîngelui, iar creierul 
emite substanțe care ocrotesc de pericolul 
artritelor și alergiilor». Dacă așa stau lucru- 
rile,înseamnă, în ce ne priveşte,cã am făcut 
o substanțială cură de sănătate, citind în 
numerele Anului Nou ale «Contemporanu- 
lui» și «Vieţii studențești», «Dicţionarul 
soțiilor de scriitori», precum şi cel «al copii- 
lor tot de scriitori», întocmit de un colectiv 
intitulat: «Ars amatoria» al cărui umor 
inteligent, rafinat, de bună cultură, ne-a 
asigurat, prin cele mai sănătoase hohote 
de ris, o circulație a singelui și o prezență 
a oxigenului în plămini, cum n-am mai avut 
de multă vreme în corpul nostru. Detectăm 
în acest colectiv, unul, doi gag-mani, sau 
ciţi or fi, de care scenariile noastre comice 
ar avea mare nevoie. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


la politica ecranizărilor (nu toate fericite), 
după romane bune: Zăpezile din Kili- 
manjaro, Rădăcinile cerului, Tăiș de 
brici. In 1956, omul are o nouă idee — pă 
răsește vice-preşedenţia societății, devine 
producător independent și se instalează 
la Paris, gata să folosească banii «înghetati» 
în Europa. În 1962, produce ba chiar regi- 
zează enorma super-producție militară, un 
triumf al afacerii artistice cinstite, bune şi 
în conținut și în rețetă, și la cap și la portofel 
— Ziua cea mai lungă. Chemat urgent să 
salveze Fox-ul aflat pe marginea catastro- 
fei, omul inventează Cleopatra (buget: 
30 milioane dolari, dar cu Elisabeth Taylor, 
dar în regia lui .ل‎ Mankiewicz!) اه‎ 
la 61۳۳۵ firmei pînă la sfirșitul anilor '60. 
După care se retrage la Palm Springs, în 
California unde va trăi pînă la 79 de ani. 
La moartea lui, istoricii filmului îl vor socoti 
«mai degrabă un personaj de roman, un 
fel de Citizen Kane, al anilor '40—'60 (Louis 
Marcorelles în «Le Monde»), dar îşi vor titra 
articolele: «Ultimul dintre marii producători 
hollywoodieni», ducindu-ne cu mintea la 
acel «Ultim nabab» al lui Scott Fitzgerald, 
romanul neîncheiat, inspirat tot de un ase- 
menea patron al filmului; dar mai presus 
de Scott şi Orson Welles, viata acestui om 
ne îndreaptă spre poemele acelea, cinice, 
aspre, lucide, în care Jon Dos Pasos sin- 
tetiza cite o viaţă de self-mademan pornit, 
în travesti, ca fetiță într-un western și ajuns 
potentat al junglei şi uzinei de vise, căruia 
abia la urmă îi rostea numele: «il chemase 
Daryll Francis Zanuck». 


caldă primire din partea publicului, în 
primul rînd pentru grija pe care o arată 
autorul față de imaginea vieții de fiecare 
zi, de autenticitatea ei. Povestea aces- 
tui film este în sine o contribuţie la 
cunoaşterea acestui prezent: un om 
toarte obișnuit este pe punctul de a de- 
veni tată. Îşi cumpără un aparat de filmat 
pentru a retine pe peliculă toate manifes- 
tările copilului. Filmează aşadar, cam 
tot ce-i iese în cale, cam tot ce cade în 
vizorul aparatului de filmat. Oameni, 
chiar نو‎ păsări, tramvaie etc. Descoperă 
lumea prin vizorul camerei de filmat, 


«Actul interpretativ nu mi se pare 
o corvoadă decît atunci cînd scenariul 
e o stupiditate de care-mi dau seama 
şi nu-mi rămîne decit să încerc să 
mă salvez» — Peter Sellers dixit 


și aceasta li provoacă o adevărată pa- 
siune de a vedea totul نو‎ de a arăta totul. 
De aci, o adevărată încintare, dar și 
nebănuite conflicte în care se lasă an- 
trenat. 

Întrebat asupra acestei pasionante 
preocupări pentru veridicitatea imaginii 
oferită de filmul pe teme cotidiene 
Kieslowski a ținut să precizeze: «Din 
păcate, nu avem în Polonia o literatură 
şi nici o dramaturgie care să-și propună 
să descrie amplu şi profund lumea 
noastră şi ducem lipsă de o asemenea 
sursă. Trebuie să precizăm acest lucru, 
pentru a înțelege impertecțiunea cine- 
matografului pe care-l facem şi care, 
este într-un stadiu descriptiv. Nu se 
poate incă vorbi de o analiză propriu- 
zisă si nici de capacitatea filmului de 
a generaliza. Există citeva mici filme 
realiste, care încearcă să umple vidul 
printr-o descriere a realităţii, ceea ce și 
explică succesul lor în fața publicului 
nostru. Au loc destule dezbateri, chiar 
şi în presă, pentru că toată lumea a 
înțeles că filmele astea ajung să abor- 


«N-am prejudecăţi în privința per- 

sonajelor ce mi se propun, dar a 

trebuit să învăţ să fiu foarte exigentă 
cu ele» (Catherine Deneuve) 


cum şi de povestiri scitice, într-o limbă 
care aminteşte de Shakespeare, de 
Chausser (mai ales prin umorul ei) şi de 
Walter Scott. Filmul — spun unii co- 
mentatori — aminteşte printr-un ciudat 
efect de boomerang, mai ales de Méliès 
decit de Walt Disney, şi a fost realizat 
printr-un proceaeu de animaţie rar folo- 
sit: rotoscoping-ul (filmarea de sec- 
vente reale, după care se execută dese- 
nul pe pelicula impresionată). Este o 
muncă extraordinară, un adevărat tur de 
forță pentru a realiza un asemenea film 
şi este suficient să amintim că a fost 
nevoie de 250 de mii de desene, de 600 de 
colaboratori şi de 3 ani de muncă pentru 
a realiza doar prima parte. Filmul se 
urmăreşte cu un interes mult mai viu 
decit lectura cărții propriu-zise, şi toate 
discuţiile între exegeti, esteţi şi teoreti- 
cieni par să-l lase rece pe Bakshi, care 
a ținut să spună laconic: «Puțin Imi pasă 
de Walt Disney, de regula jocului şi de 
canoanele hollywoodiene. N-am chet 
să desenez șoareci care vorbesc ca 
oamenii şi canari care nu zboară, dar 
poartă beretă». Între proiectele lui 
Bakshi se menţionează un film care va 
avea structura unei istorii a culturii pop 
din Statele Unite. 


Nu slăbiciunea ci forta creatoare 


Acum nouă ani, realizatorul maghiar 
Zoltan Huszarik cunoștea un mare suc- 


ces cu filmul Sinbad. De atunci, s-a 
vorbit prea puţin despre realizator, al 
cărui film a fost integrat în cinemato- 
grafia ţării vecine ca o piesă de refe- 
rință. În această perioadă, Huszarik a 
pregătit noul său film, aflat acum pe 
platourile de filmare, și care este inspi- 
rat de viata, dar mai ales de opera pic- 
torului Csontvary, una din personali- 
tătile artistice foarte discutate أو‎ care 
abia in ultima vreme şi-a ocupat locul 
ce i se cuvine în panteonul picturii uni- 
versale a secolului nostru. «Filmul a- 
cesta — spune realizatorul — nu este 
o biografie în sensul tradițional al cu- 
vintului. Mă refer la genul de filme con- 
sacrate lui Van Gogh, Modigliani sau 
Toulouse Lautrec, care, după cum se 
ştie, s-au bucurat de un imens succes 
de public. Fără a le subestima, aș vrea 
să spun că filmul despre Csontvary 
urmează o metodă radical diferită, care 
presupune o altă atitudine față de su- 
biect. În primul rînd, aş vrea să spun 
că filmul meu nu caută să scoată în 
relief slăbiciunile umane. Nu neglijez 
totuşi anumite particularități ale perso- 
nalității pictorului, dar resping nenu- 
măratele amintiri anecdotice puse pe 
seama lui şi, bineinţeles, exclud acea 
tentaţie facilă de a transforma în mit 
o anumită comportare pe care mulți 
s-au grăbit s-o catalogheze drept pa- 
tologică. Personajul acesta m-a inte- 
resat în primul rînd ca personalitate 
creatoare.» 


Cum «iţi incarci bateriile»? 


Filmul realizatorului polonez Krzysztot 
Kieslowski, Protanul, se bucură de o 


alaco 


Tot răscolindu-și autobiografia, Sylvester Stallone a ajuns de la Rocky I la 


Rocky IV şi nu și-a spus încă ultimul cuvînt despre sine 


mentelor este acela care domină intre- 
gul film şi prin aceasta, un anumit 
lirism invadează ecranul. Romy ۰ 
der se intoarce într-o casă izolată, si- 
tuată în mijlocul munţilor, unde un om, 
singur نو‎ el, ascultă muzică din secolul 
XIV şi în această singurătate cuplul se 
redescoperă. Tot ce tine de science- 
fiction este lăsat în urmă, dacă nu chiar 
dat uitării, şi se instalează o atmosferă 
de literatură romantică. Filmul acesta 
pare să cristalizeze — după cum spun 
comentatorii — temele de preferință 
ale lui Tavernier care dovedește o dată 
mai mult că rămine același cineast 
preocupat de latura poetică a vieții. 


Rotoscoping 


Un desen animat care are lungimea 
unui foarte lung film artistic cu actori, 
adică două ore şi 13 minute (şi asta este 
doar prima parte, cea de a doua urmind 
să aibă cel puţin aceeași lungime) nu 
putea să nu producă discuţii în Statele 
Unite unde a avut loc de curînd premie- 


. ra acestui Senior al inelelor. Bineinţe- 


les, la primul punct, toată lumea s-a le- 
gat de lungime, dar publicul asaltează 
sălile نو‎ nu discută despre lungimea fil- 
mului ca despre un inconvenient. Toate 
sondajele arată că spectatorii nu numai 
că sint satisfăcuţi de acest film, dar aș- 
teaptă cu nerăbdare partea a doua. Noul 
şi lungul desen animat îi aparține lui 
Ralph Bakshi și este o saga monumen- 
tală după povestirea de o mie de pagini 
apărută în 1950 şi datorată unui pro- 
fesor de literatură de la Oxford. Tolkien. 
inspirată de epopeea germanică veche. 
de legende din North Humberland, pre- 


https://biblioteca-dj 


O utopie romantică 


Recenta premieră Moartea în direct, 
a lui Bertrand Tavernier, este mult 
comentată de presă nu numai pentru că 
cinematografia franceză vede in acest 
realizator un cineast de nădejde pentru 
replasarea ei în zona de prim interes a 
cinematografului mondial, dar mai ales 
pentru ineditul povestirii: un reporter 
al unei rețele de televiziune este însăr- 
cinat să urmărească cu aparatul de 
filmat o femeie (Romy Schneider), care 
este condamnată din cauza unei maladii 
denumită «terminală», caz rarissim in- 
tr-o societate a viitorului şi care, prin 
aceasta. stirneşte interesul unui pro- 
gram de televiziune cu această denu- 
mire, «Moartea în direct». Dar femeia 
refuză să se lase filmată şi fuge. De-a 
lungul şi de-a latul unui oraș foarte 
ciudat şi apoi străbătind nişte cimpii ce 
par deșerturi, ea se întoarce la bărbatul 
pe care l-a iubit cindva (Max von Sydow). 
intr-un fel, Bertrand Tavernier pune în 
discuţie această intenţie de a filma pe 
cineva care are moartea în suflet, cu 
cinismul unui profesionist de peste 
ocean care nu vede mai mult decit 
scopul unei emisiuni de televiziune. 
fealizatorul francez nu se lasă preocu- 
pat in acest film de cine ştie ce probleme 
metatizice, ci pune accentul pe acţiune. 
Pină în scenele finale, ritmul senti- 


Unanimitatea în privința unei actriţe 

este o raritate. Nu şi pentru Romy 

Schneider care beneficiază de aprecieri 
entuziaste (alături de Daniel Gelin) 


Rug și flacără 


1 (Urmare din pag. 24) 


pune, cu strălucire, niciunul. E poate lipsa 
de experiență în colaborarea cu actorul a 
regizorului ce provine dintr-un domeniu 
care nu include acest efort arta plastică. 
Măştile actorilor, cum spuneam,sint reu- 
site (minus portretul lui Cuza, vădit roman- 
tizat) şi mai puţin dinamica, firescul com- 
portamentului lor. E o remarcă valabilă 
îndeosebi pentru planul doi al filmului 
tratat ca o figuraţie statică, stingaci diri- 
jată (ca la discursul lui Cuza și reacția 
mulțimii în momentul atentatului asupra 
lui Catargiu). Există și exceptii care întă- 
resc regula: un strălucit Bibescu, sugerat 
de criticul de artă Radu lonescu şi un spiri- 
tual spion schițat de regizorul Geo Sai- 
zescu. € 

În schimb, minuţioasa, inspirata colabo- 
rare a regizorului cu operatorul asigură 
Rugului.. cadre frumoase, îngrijit elabo- 
rate, într-o gamă plastică generoasă. Ac- 
centele cad în special pe tonurile stinse de 
cafeniu, roșul obosit sugerind refluxul epo- 
cii, dezamăgirea eroului, oboseala post- 
revoluţionară. Sint urmărite efecte, jocuri 
savante de umbre și penumbre, ceturi 
şi «contururi parțial definite», mişcări 
lente ca într-o fatală reţea de învăluire 
şi alunecare, de înaintare a aparatului o 
dată cu eroul, «printr-o junglă de neguri 
si catifea» — cum frumos defineşte autorul 
ambiția de a găsi filmului o cheie plastică 
potrivită. Doar că acest ambițios efort se 
pierde ades din cauza excesului de fapte 
si detalii istorice, de meandre şi ocolişuri, 
printre evenimente și lungi dialoguri. Înru- 
dit — ca mod de a supune istoria unor in- 
terogații dramatice, unor meditații despre 
rolul individului și al colectivităţii în revo- 
luție, despre ideal si dificila lui realizare 
în condiţii uneori ostile — cu filmele Falan- 
sterul și Buzduganul cu trei peceți, 


Rug şi flacără inchide în el o experienţă 
interesantă. Redind epopeii dreptul ei la 
meditaţie. 


Cumpăna 


(Urmare din pag 24) 
toase, locale, casnice, in timp ce crimi- 


la televizor, nu mai sint sprinten ca o 
păsărică primăvara, dar pentru mine 
cursa a insemnat o experienţă fantas- 
tică şi fiecare clipă a ei îmi este scumpă. 
Aş vrea să particip și în 1980 la cursa 
de la Le Mans, dar am îndoieli. Nu mai 
sint atit de tinăr cit cere o asemenea 
împrejurare». 


Prietenul Kojak 


Cineva l-a întrebat pe Telly Savalas, 
dacă nu se simte uzat de atitea apariţii 
in Kojak. Deşi în ultima vreme refuzase 
să mai îmbrace haina polițistului, Sava- 
las se află din nou în tratative pentru o 
altă serie Kojak. Răspunsul dat între- 
bării de mai sus explică نو‎ de ce: «Uite 
ce e —a precizat el — eu am debutat în 
filme despre care astăzi nu mai pome- 
neşte nimeni o vorbă. am jucat în piese 
de teatru de care nimeni nu-și mai 
aduce aminte, am făcut atitea filme 
înainte de Kojak (dar şi după — am 
adăuga noi — pentru că recent i s-au 
încredinţat roluri principale în Evadare 
spre Atena și Dincolo de aventura 
lui Poseidon — dar apariţiile sale în 
acestea sint abia semnalate). Vedeţi — 
a continuat actorul — Kojak mi-a dez- 
voltat toate aptitudinile pozitive și prin 
el mă pot exprima pe deplin. Lumea mă 
priveşte ca pe un prieten.» 


Două femei şi o prietenie: 
Dominique, Sanda şi 
Geraldine Chaplin 


Sa‏ - .جر 
Între preferatele spectatorilor‏ 


sovietici, în 1979, s-a aflat la loc 
de frunte Jana Bolotova 


ca şi a adulţilor. Punem pe planul al 
doilea propria noastră experienţă şi 
sintem prea fixaţi de ceea ce se întimplă 
la televizor. Cred că fantezia este cu 
mult mai stimulată de lectură şi chiar 
de radio.» 


Proba de toc 


Lucrul care l-a ambiţionat cel mai 
mult pe Paul Newman şi i-a pus la 
incercare voinţa, au fost unele comenta- 


dă >, 


deze unele probleme ignorate pină 
acum. Dar insist în a susţine că ele sint 
imperfecte și că nu au decit semniti- 
catia unui debut. N-am ajuns încă la un 
film ca La strada, dar sper că el va veni. 
În clipa de față realizez documentare 
pe care le preţuiesc foarte mult, pentru 
că-ți oferă acest contact cu viata. În 
tilmul de ficţiune, invenţi o lume, dar 
pentru ca ficțiunea să corespundă reali- 
tății, e nevoie să cunoşti această lume 
reală pe care nu o poţi descoperi decit 
cu ajutorul documentarului. Aș numi 
asta «să-ţi incarci bateriile». 


Julie tără muzică 


Cea de a treia versiune, al treilea 
remake adică, al filmului Micuța dom- 
nișoară Marker (prima versiune a fost 
cu Shirley Temple și Adolphe Menjou 
în 1934) şi-a încheiat turnările de curind 
pe platourile hollywoodiene. Micuța 
Sara Stimpson în virstă de 6 ani, origi- 
nară din Texas, căreia i s-a încredințat 
rolul principal, nu seamănă deloc cu 
Shirley Temple. Partenera ei în film 
este Julie Andrews, care a acceptat să 
joace, pentru că iubește copiii precum 
şi filmele cu şi pentru copii. «Din păcate, 
aici în Micuța domnişoară Marker — 
spune Julie Andrews — nu e muzică, 
nu se cintă, deşi după părerea mea 
povestea ar fi evoluat foarte bine pe 
portativ şi ar fi putut să devină un mu- 
sical». Dar de ce nu se mai fac musica- 
luri? — a fost întrebată actrița. «Cu ex- 
cepția citorva filme cu muzică rock, 
care nu este deloc genul meu, Holly- 
woodul produce acum prea puţin dacă 
nu deloc musicaluri. Poate că nu mai 
sint interprete capabile să poarte un 
asemenea film pe note, dar în primul 
rind cred că este o problemă financiară. 
Hollywoodul nu face orice fel de musical, 
ci numai unul mare, ceea ce în concep- 
ţia americană înseamnă în primul rind 
imense sume de bani. Şi apoi, după 
părerea mea, muzica preferată acum de 
unii nu prea e muzică. Ce-o fi avind asta 
comun cu noțiunea de muzică? Mă în- 

treb dacă un film ca Sunetul muzicii 
ar mai avea un mare succes astăzi, dar 
din fericire, temele din acest film sint 
universale — copii, muzică plăcută și 
care merge la suflet, o punere în scenă 


nalii au figuri şi mai ales expresii Impie-. 
trite tenebros sau scurse în rinjete perfide, 
ştiind să traducă numele cabanei «Cum- 
păna» în trei limbi și avind planuri suspec- 
te de excursie în străinătate. Ei se arată 
însă destul de fioroși și de vorbăreţi ca 
să dea tuturor de bănuit, fără nici o apre- 
hensiune pentru cursa care li se pregă- 
teşte şi nu pleacă de la cabană pină nu se 
dau prinși, mai ales că unul dintre ei este 
extrem de vulnerabil sentimental, cind 
obrazul feciorelnic al tinerei de la cabană, 
tocmai logodită, se apropie incidental de 
al său. Care tinără, în absenţa momentană 
a logodnicului, e însă cea mai vulnerabilă 
dintre toți, tulburată peste măsură de la 
prima bătaie în ușă, dar mai ales cind fio- 
rosul criminal îşi scoate cămașa şi-şi dez- 
văluie trupul masiv, ca să i se panseze 
zgirietura. După scena pomului, aprins la 
momentul oportun și contemplat extatic, 
prin efecte speciale în imagine, caruselul 
naivităţilor este luat în stăpinire de caba- 
nierul-logodnic care descoperise furtul și 
crima, prin proba indubitabilă a genţii pli- 
nă de bani şi de singe, dar care se şi trans- 
formă instantaneu, cum am văzut, din justi- 
tiar în ticălos. Pentru ca numai după ce se 
asigură că furtul şi crima sint cunoscute de 
toţi, iar reperele descoperirii lor vor deveni 
cunoscute miliției, cind deci nu mai e nici 
o scăpare, el, cabanierul pină acum ino- 
cent, se oferă să le ţină gratuit compa- 
nie hoţilor-criminali, înainte de a primi o 
lovitură în moalele capului din partea bu- 
nicului, în timp ce, în acest final de apoca- 
lips, făptașul crimei fusese împuşcat pe la 
spate de complice, prăbuşindu-se simbo- 
lic peste pomul împodobit. 


atrăgătoare şi o bună poveste de dra- 
goste. Toate astea pot aduce succesul. 
Dar ştiu că,o dată cu trecerea timpului, 
gusturile se mai schimbă, şi mă întreb 
cum ar reacționa oamenii astăzi la o 
asemenea poveste». 

În ultima vreme, Julie Andrews nu a 
acceptat decit cu greu să apară în pro- 
grame de televiziune. «Pentru două mo- 
tive — a precizat ea. — Un asemenea 
program te istoveşte și te ține prea mult 
timp departe de familie, şi în al doilea 
rind, pentru că eu cred că oamenii au 
început să se sature de televiziune. În 
ultima vreme mă simt mult mai preocu- 
pată să scriu decit să joc. Am scris 
două cărți: una este despre un orfan și 
despre modul cum luptă el ca să-și 
croiască un drum în viaţă. Cea de a doua 
este o fantezie menită să sfideze ima- 
ginația copiilor și să-i orienteze către 
valorile reale ale societății. Pentru că eu 
cred că televiziunea și mass-media in- 
hibă în mare măsură imaginaţia copiilor, 


rii ce i-au ajuns la ureche, după cea 
apărut în rolul unui pilot de formula 1, în 
filmul inspirat de faimoasele curse de 
automobile. Şi ce anume i-a ajuns la 
ureche, se deslușeşte din răspunsul 
său: «M-am pregătit ciţiva ani de zile, 
pentru ca la virsta de 54 de ani să pot 
intra în marea competiţie de la Le Mans, 
în 1979. (Unde s-a plasat onorabil — 
n.n.). În al doilea rind, substratul ambi- 
tiei mele este următorul: poate că acum 
lumea n-o să mai spună despre mine că 
sint un prăpădit de actor care joacă rolul 
unui pilot de curse, ci o să mă accepte 
ca pilot propriu-zis نو‎ încă un pilot se- 
rios. Este tot ceea ce am dorit. Cursa 
aceasta la care am participat, a fost pen- 
tru mine cel mai bun mod de a ieși din 
toate carcasele hollywoodiene. N-am 
să uit niciodată participarea la această 
competiție adevărată. M-a interesat cu 
mult mai mult, decit realizarea filmului 
cu acest subiect. Desigur, aşa cum îmi 
spunea mama mea care m-a urmărit 


Vorbe 


entre regizorul de cinema Cm și 
regizorul de teatru Bv. a avut loc ioi. 
următorul dialog: 

— Dragul meu, ştiu că actorul Y 
deține rolul principal în spectacolul 
pe care tocmai îl pregătești... 

— Stai, nu continua! Ştiu despre 
ce e vorba. Amin premiera şi îl las să 
filmeze la dumneata! 


adăuga sau scoate nici o virgulă; 
© marţi, la ora unsprezece şi patruzeci 
şi patru de minute, un producător de 
filme i-a spus cunoscutului scriitor |, 
laureat al aproape patru premii seri- 
oase: «Maestre, ați scris un scenariu 
mizerabil», iar scriitorul, nu numai că 
nu i-a răspuns: «Eşti un cretin», dar a 


Se vorbește că: 
e nimeni nu mai compară situaţia cine- 
matografiei cu situația celorlalte arte, 
ca să nu le umilească; 

e cinematografia nu mai este băgată 
în aceeaşi oală cu fotbalul, încercin- 


Primele victime ale acestei improvizații 


cu dichis patetic, înaintea spectatorilor, sint 
actori. in măsura in care sint, pentiu că 
asistăm la performanţa prin care un actor 
ca Mircea Albulescu e redus la ipostaza 
lineară a unei măşti de criminal desfigurat, 
iar, în afară de un Ernest Maftei, în rolul 
episodic al bunicului, totdeauna la el acasă 
în orice apariţie, ceilalți interpreţi n-au nici 
un moment în care să evidenţieze altceva 


— Nu, nu vreau să aminaţi premiera! 
Aveţi şi voi un plan! 

— Ştiu cit costă o zi de filmare. 
Planul vostru e mai important! 

— Ba al vostru! ۲۱-۱ ۰ 

— Ba nu! Ti-l dau. 

— Nu-l iau! 

— la-l! etc. 

Şi dialogul s-a încheiat în bună 


promis că va scrie un scenariu mult 
mai puțin mizerabil; 

e la ora douăsprezece şi cinci minute, 
același producător i-a refuzat regizo- 
rului A, supranumit «spaima Buftei», 
un scenariu care avea douăzeci şi cinci 
de dezacorduri gramaticale, şaizeci şi 
două de inadvertente tehnice elemen- 
tare şi două mii cinci sute de metri în 
plus, iar regizorul nu s-a dus cu decu- 


du-se, dimpotrivă, o apropiere de gim- 
nastica feminină; 

e patru critici literari au solicitat cu 
insistență rubrica de cronică cinema- 
tografică de la tot atitea publicaţii cul- 
turale; 

e trei cronicari sportivi au renunțat 
să mai plece la campionatul mondial 
de fotbal, pentru a nu pierde două 


premiere ale cinematografiei națio- 
nal: pajul la altă casă de filme, ci acasă; 
e săptămina trecută, un scriitor de e miercuri, la ora zece și un sfert, 
vază a terminat un scenariu atit de bun, regizorul O, avind nevoie de un transfo- 
încit şapte edituri din şapte oraşe dife- cator din dotarea studioului Buftea, 
rite şi l-au disputat în vederea publi- a apelat la regizorul U care i l-a oferit 
cării (situație de-a dreptul homerică, pe loc, deşi acesta din urmă avea şi el 
marele poet grec fiind şi el disputat nevoie de un transfocator peste trei 
de şapte oraşe); săptămini; 

e vineri, un regizor de prestigiu, autor e in ciuda faptului că avea un scenariu 
a peste douăsprezece filme, a prezen- de scurt metraj, regizorul W a reușit 
tat un scenariu căruia nu i se putea să nu facă din el un film în două serii; 


decit pomenita stare de naivitate simulată. 
O desuetudine bizară de provincie atem- 
porală se insinuează insistent din această 
întocmire de joasă calitate și de prost 
gust, în timp ce un colaj insuportabil între 
preţiozități operetistice și langurosul «Za- 
raza» ne invadează din coloana sonoră. 
Nu mai avem spațiu să descriem propen- 
siunea confesivă, atit a criminalilor cit şi a 
gazdelor, între banii furaţi care umplu sa- 
coşa şi papucii de casă pe care-i mingiie 
reflexiv complicele la crimă, recuperabil. 
În această dilemă, pledoaria secretă a fil- 
mului este bineinţeles în favoarea papuci- 
lor de casă. 


ințelegere 
eluni a avut loc premiera filmului 
istoric «Cetatea», in care nu apare 
nici o secvență de bătălie; 
e săptămina viitoare va ieşi în premieră 
un” film de actualitate în care sint 
dezbătute chiar probleme de actuali- 
tate... 

Acestea fiind vorbele, nu ne rămine 
decit să vedem care ar fi faptele.. 


Dumitru SOLOMON 


19 


https://biblioteca-digitala.ro O 


tradiţiile 
filmului 
românesc 


[Ir حلام ع ودع‎ ame 
Apariţia 501101" آنا أنا‎ 


Echipa de filmare rămăsese mai multă 
vreme în aceeași formaţie: imaginea 
Morrin şi cu mine, asistați de Wilfried 
Ott; sunetul Adolphe Fontaneli, asistat 
de Cantuniari. Operatorul Amédée Mor- 
rin, un bun meseriaş, era un om în 
virstă, puţin cam vanitos, puţin cam 
meschin, puțin' cam timorat, dar destul 
de simpatic. Deşi fusese angajat cu 
condiţia să formeze noi cadre de opera- 
tori, el se eschiva de la această sarcină 
pretextind că asistenții români nu înțeleg 
limba franceză. Închistat şi obstinat, 
refuza cu îndirjire să înveţe măcar citeva 
cuvinte românești. Singurele două cu- 
vinte pe care le învățase cit timp a stat 
în tara noastră — şi asta de nevoie, 
fiindcă îi cam plăcea să bea — erau: 
«Un zap» şi «O drojgia». În contrast 
cu Morrin, Adolphe Fontanel era un om 
de o excepţională valoare. Excelent 
tehnician, inteligent şi generos, a pus 
tot sufletul la pregătirea unor tehnicieni 
de-ai noștri. Fusese directorul tehnic 
al studiourilor «Eclair» din Paris şi 
acum venise din Spania unde organi- 
zase studiourile de la Madrid. A fost 
angajat de ONT în calitate de director 
tehnic, cu misiunea de a construi şi 
înzestra cu aparatura necesară un ton- 
studio şi de a efectua el însuși înregis- 
trările de sunet. 

Consider că este de datoria mea, 
ca unul care am luat parte la naşterea 
studioului ONT, să precizez că acest 
studio al «Oficiului Naţional de Turism» 
din strada Wilson, a fost construit 
numai cu destinaţia de a servi înregis- 
trărilor sonore: comentarii, orchestre, 
coruri, diverse zgomote speciale nece- 
sare jurnalelor de actualități, opera- 
țiunii de mixaj, interviuri cu personali- 
tãti marcante şi, în ultimul rind, even- 
tuale filmări de mici scene documentare. 
Abia mai tirziu, în momentul în care 
cinematografia s-a emancipat și a ieșit 
de sub tutela turismului, devenind Oficiu 
Cinematografic de sine stătător, acest 
lucru a fost posibil şi nu a trebuit să 
treacă multă vreme pentru ca platoul, 
chiar aşa impropriu cum era pentru 
producţia de filme artistice — să fie în- 
trebuințat drept studio de luat vederi. 


Apariţia filmului sonor a perturbat 
timp de cițiva ani intreaga producţie 
cinematografică mondială, atit din punct 
de vedere tehnic أو‎ financiar, cit şi pe 
tărim artistic. Noua tehnică a ridicat noi 
probleme şi, fără nici un dubiu, în pri- 
mul rînd cea a înregistrărilor şi prelu- 
crării sunetului, operaţie ce nu se putea 
efectua decit într-un studio tratat acus- 
tic şi înzestrat cu aparatură specială. 
Echiparea sălilor de proiecţie cu apara- 
tură corespunzătoare, prezenta un nou 
şi important capitol economic. 

Într-o primă etapă, tehnicienii s-au 
rezumat la înregistrarea sunetului pe 
discuri, fiind apoi redat de un patefon 
cuplat cu aparatul de proiecţie. Bine- 
înțeles că, printr-un astfel de procedeu, 
nici nu se putea vorbi de înregistrarea 
unui dialog, astfel că producătorii au 
fost nevoiți să se mulțumească numai 
cu o zi de acompaniament, ce însoțea 
imaginea de la cap la coadă, preluind 
astfel funcția vechiului pian. Curind 
însă, s-a trecut la înregistrarea sunetu- 
lui direct pe peliculă. De aici, necesi- 
tatea construirii unei noi aparaturi de 
filmare şi de proiecție prevăzute cu lec- 
tor de sunet. A fost de asemenea nevoie 
de a mări viteza de antrenare a peliculei 
de la 16 la 24 imagini pe secundă, modi- 
ficare dictată de necesitatea de a obţine 
o înregistrare mai fidelă a notelor inalte. 
Noua modificare ducea la un consum 
de peliculă aproape dubiu, deci mări- 
rea preţului de cost. 

Regizorul Jean Mihail constata cu 
adincă tristeţe: «Pentru istoria cinema- 
tografiei mondiale, apariţia filmului «so- 
nor și vorbitor» a însemnat o revoluţie. 
Pentru cei care se străduiau de atiţia 
ani să înjghebeze o cinematografie ro- 
mânească, ea a însemnat un dezastru. 
(...) Exigenţele noii tehnici a filmului 
sonor erau atit de evident insolubile, 
încit constituiau, realmente, o problemă 
de existență». 

In fața unor astfel de greutăți şi com- 
plicaţii, producția autohtonă a stagnat 
pentru un timp, ca apoi să fie nevoită să 
caute tot felul de soluţii, tot felul de 
formule pentru a ieși din impas: filme 
mute şi sonorizate în studiourile străine; 
coproducții cu cinematografiile mai a- 


vansate.. 
Paul CĂLINESCU 


Şi o face citeodată în filme de-a dreptul 
antologice. Un asemenea moment de 
emoție totală a fost și eseul lui Adrian 
Păunescu «Roata», cu al său țăran 
român din Carpaţii Bucovinei care şi-a 
tăcut singur —acolo, departe de lume — 
«bucata sa de lumină», de civilizație 
(«roată, roată, te mai inventăm o dată, 
roată, roată, și cu tine lumea toată. 
roată!»). Spectacolul lumii şi problemele 
lumii contemporane într-un simbol de 
dăinuire, forță creatoare, talent și per- 
severenţă: țăranul român din Carpaţii 
Bucovinei, din Ortoaia, despre care atit 
frumos spune poetul, «el vești işi ia 
din munţi, din univers.... planeta trece 
pe la el prin curte». 

Într-o ordine (numai) cinematografică 
de idei, ar fi de consemnat și faptul că 
televiziunea noastră a realizat în ulti- 
mele săptămîni încă un film jucat de 
lung-metraj, confirmind încă o dată 
posibilităţile din acest domeniu, valori- 
ticate pînă acum (totuși) cu timiditate. 
Un scenariu antrenant, de Constantin 
Banu, scris cu dezinvoltură (dar discu- 
tabil în anumite puncte ale sale), a pri- 
lejuit regizorului Dan Necșulea un film 
cu seve de viață şi cu citeva momente 
chiar remarcabile, «Bal în Poiana zim- 
brilor». Un film de actualitate, care în- 
cearcă să «demonteze» — deşi în prim- 
planul acţiunii se află un colos tehnic — 
mecanisme umane, să asculte «tic- 
tac»-uri morale și sufleteşti. De fapt, o 
meditaţie despre frumosul și uritul din 

* oameni, Diana Lupescu (cu privire seni- 
nă de aind نو‎ faptă), Aimée lacobescu 
(foarte bună, convingătoare, în compo- 


« ziția unui personaj cu turturi de rău- 


tate) şi — în roluri frumoase şi com- 
plexe — Traian Stănescu şi Mircea 
Albulescu încearcă să desprindă, prin- 
tre poveşti de dragoste, de credinţă şi 
de răzbunare, citeva probleme de viaţă. 


۹ Călin ۷۷ 


Filme pe micul ecran 


© Dueliștii (Ridley Scott, 1977). Cum 


spunea cineva că vorbind despre un 
lucru poţi vorbi, de fapt, despre altceva, 
atunci Dueliștii este o asemenea operă. 
«Citită» la un prim nivel, ea poate să 
pară destul de comună, fără pretenții. 
«Citită» la al doilea nivel, ea se dove- 
dește dintr-odată profundă, cu tulbură- 
toare semnificaţii. Un neliniștitor eseu 
despre violență e acest Dueliştii, su- 
perb în plastica sa, exact, extrem de 
exact în «jocul» ideilor. Ideea că violen- 
12 fizică antrenează, de la sine, și o 
violență morală, psihică, infinit mai peri- 
culoasă. Ideea că — oricit scepticism 
ar «funcţiona» în acest sens — rațiunea 
poate domina și reduce la tăcere violen- 
ta. Admirabil film «cu cheie». 

© Corporaţia Parallax (Alan J. Pa- 


kula, 1973). Sub o «alură» polițist-dedec- 
tivistică, un film riguros în demonstrația 
sa. Nu e cazul, desigur, să folosim 
expresia «film politic», dar nu mai putin 
adevărat este că sugestia inserţiei poli- 
ticului în cotidian apare limpede. Pelicu- 
la — în ciuda proverbului — prinde doi 
«iepuri»: povesteşte excelent, tensio- 
nat, şi ştie şi ce să povestească. 

e Căminul (Jud Taylor, 1978). O 
«monografie» cînd aburită, cind în lu- 
mini foarte «dure» asupra unui «caz» 
508۲110180 vîrstei a treia, așa-zisei virste 
a treia. Cinematograf de bună calitate, 
avind — dincolo de «incrincenarea» 
sa — o 060808, o pudoare absolut 
necesare în fața unor subiecte de acest 
gen. 

© intervenţie la înălțime (Bernard 


Kowalski, 1978). Așchia nu sare‏ با 
departe de copac: Patrick Wayne și‏ 
Cristopher Mitchum (copiii cunoscuți-‏ 
lor actori), cu bune «prestații» într-o‏ 
peliculă de acţiune, care izbuteşte «să‏ 
te țină».‏ 

© Fiul tui Napoleon (Claude Bois- 
sol, 1967). Colecţie de clişşe. 

© Ai treilea jurămint (Basu Bhat- 
tacharya, 1966). Cu Raj Kapoor. Muzica! 

© Contidentul (Jean Boyer, 1959). 
Fernandel a fost intotdeauna «omul» 
meu. lată, îl revăd acum în filmul la care 
deschideam ochii prin '60, fiind suficient 
de copil pe vremea aceea. M-am amuzat 
acum cu melancolie...: 

© Focul magic (William Dieterle, 
1941). Inepţia izbutește, uneori să cape- 
te forme atrăgătoare, amuzante chiar. 
Focul magic este una din cele mai 
bune comedii programate în ultima 
vreme pe micul ecran. 


Aurel BĂDESCU 


o (VW 


Spectacolul lumii 


S-a încheiat, într-o după 
amiază duminicală din- 
spre sfirşitul lunii trecute, 
un nou ciclu din serialul 
scriitorului loan Grigo- 
rescu,«Spectacolul lumii» 
Un nou ciclu de imagini 
reportericeşti, captate de regizorul, sce- 
naristul şi operatorul loan Grigorescu 
pe diferite drumuri (unele reluate, altele 
puțin bătute) ale «zig-zag»-ului său pe 
mapamond, întreprins cu o aceeași 
neobosită «foame de realitate» care-i 
caracterizează demersurile publicistice 
si cinematografice de ieri şi de azi. 


Cu cîțiva ani în urmă, la sfîrșitul primului 
ciclu de secvenţe din «spectacolul lu- 
mii» am simţit, dincolo de interesantele 
popasuri ale reporterului, un tilm; un 
film cu multe acte, cărora li s-au adăugat 
acum altele, ca o continuare firească a 
unei pasiuni nedezminţite, secvenţe în 
care autorul a însoţit imaginile cu un 
comentariu dinlăuntrul lor și dinlăuntrul 
său, stabilind permanent punți de legă- 
tură între prezent şi trecut, între aparente 


Alt bal într-o aita sumvătă seara, 


dar în «Poiana zimbrilor» (cu 

Diana Lupescu şi Traian Stă- 

nescu). Regia: Dan Necşulea, 

după un scenariu de Constantin 
Banu 


şi esențe, între realitate şi vis. Actele 
din «spectacolul lumii» au avut mereu 
pecetea reporterului dinamic, poetic şi 
grav, pentru care lumea cutreierată a 
fost întotdeauna — chiar dacă titlul 
reportajelor poate induce în eroare — 
mai mult decit un «spectacol», a fost 
o problemă, o problemă de viață, de 
morală, de suflet. Deloc întimplător, 
reporterul a revenit prin locurile străbă- 
tute odinioară, în căutarea propriilor 
sale amintiri, în căutarea oamenilor 
zăriți cîndva, în căutarea celor care 
n-au mai putut veni la intilnire din sim- 
plul motiv că «anii trec ca apa»... Deloc 
întimplător, la pariziana «curte a mira- 
colelom — cu imaginile căreia reporte- 
rul şi-a încheiat călătoria cu aparatul 
de filmat — spectacolul lumii contem- 
porane a continuat cu ecou de explo- 
zie. 


De la spectacolul lumii la problemele 
lumii este un drum pe care micul ecran 
il străbate cu tot mai multă adresă. 


cineclub 0 
Academia 
Ştefan Gheorghiu 


A dela început 


O floare, încă o floare, flori în plan 
general şi în plan-detaliu, flori din profil 
și din față, culori, nuanţe, semitonuri — 
conservate în celuloid. Servite la sub 
0 grade, consumate în sezonul de iarnă; 
ele, florile, au efect cine-termic, devin 
o demonstraţie de terapie cinemato 
grafică. 


Cit revine autorilor şi cit florilor — 
greu de hotărit. Cert e că autorii 
(E. Ionescu, O. Dinescu) sînt cei care 
au scontat efectul terapeutic și l-au 
brevetat sub numele Trandafirii înflo- 
resc și din pricina mea Comentariul 
nu se ascunde după degetul obiec- 
tivității, ci îşi recunoaște deschis, deci 
sentimental (cum altfel?), slăbiciunea 
pentru cea mai literaturizată (şi muzi- 
calizată) floare — de la «Le roman de la 
rose» pînă la Bogardo: rezistentul tran- 
dafir... Cum ar zice reporterii TV — ne 
aflăm la Cineclubul «A» al studenților 
Academiei Ştefan Gheorghiu. 


Cineclub înființat în 1974, cu o arhivă 
numărind pină în prezent în jur de 25 de 
filme, realizate mai ales de studenţi a: Fa 
cultății de ziaristică, îndrumați cu con- 
secvent har de Elena lonescu (lector la 
catedra de teoria și practica presei) 
Spunind «consecvent har», nu umblu 
la batalionul vorbelor 498 ۰ 
ci mă gindesc la vocația pe care o implică 
statutul de îndrumător şi unic membru 
permanent al unui club care, firesc, se 
înnoiește continuu. 


Răbdarea de a porni mereu de la 
zero e compensată, poate, doar de 
viitoarele traiectorii ale foştilor studenți 
cine-amatori: un Valentin Buzlea — zia- 
rist la Oradea, sau un Traian Apetrei — 
ziarist la Botoşani, au înființat, la rin- 
dul lor noi cinecluburi... 

Tot la bilanţul satisfacțiilor aș înscrie 
şi reportajul despre Academie filmat 
de Vasile Traciuc şi realizat de către 
studenţii străini de la secţia pentru 
pregătirea ziariştilor din ţările în curs 
de dezvoltare. 


Revenind la trandafir: autorii știu că 
nici un cinefil cinstit nu rămine rece la 
capitolele: flori-animale-copii. Într-aco- 
lo se îndreaptă toate premiile de simpa- 
tie — oficiale şi neoficiale. «Toţi copiii 
din lume sint frumoşi şi buni» enunţă 
axiomatic Soarele răsare pentru toți 
copiii lumii montat vioi, susținut de o 
ilustrație muzicală modernă și mai ales 
jucat impecabil. O fetiță cu o fundă cit 
roata carului așteaptă să se facă mare 
ca să plece cu racheta în Lună, un 
băiețel vrea povești serioase, nu basme 
de-adormit... Pelicula e dedicată Anu- 
lui internaţional al copilului, dar, subli- 
niază autorii, fiecare zi ar trebui să fie 
«a copilului». Condiţia sine qua non: 
pacea... 

Se știe: de la suavităţi florale la 
«suavitățile» satirei, e cale lungă. Dar 
iată că același obiectiv care «imortaliza» 
trandafirul, se mută de pe pajiște în 
cămin şi «urzică» Bolduri cu imbol- 
duri. Cheia filmului e opoziția dintre 
comentariu şi ceea ce se vede negru pe 
alb. Filmat într-un racursiu demn de 
Mantegna, un student doarme liniștit, 
şi-n sală începe cursul. Dimineaţa, în- 
tr-o cursă contra-cronometru, întirziații 
aleargă pe scări: «în ritm alert ei urcă 
treptele cunoaşterii». După masă, devi- 
za «mens sana in corpore sano»; «in 
corpore» la fotbal. Cit despre «mens», 
urmează «studiile de prognoză», efec- 
tuate seara, adică «la drum de seară». 


Pentru lămurire intervine un insert, în- 
sofit de o lămîie «în stoarcere». lar în 
final, în loc de «sfirşit», pe ecran apare 
promisiunea (sau avertismentul?): «și 
gata deocamdată»... Lăudabilă această 
cine-disponibilitate şi pentru petale și 
pentru spini. Evident, și Cineclubul A o 
stie, e أو‎ loc peniru mai bine. Poate că 
mai binele ar însemna mai mulți stu- 
denţi antrenați în «producție», adică 
mai multe filme (condiţiile tehnice de 
excepție o promit, ba chiar o reclamă). 


Şi, last but not least, «exploatarea» 
specialiştilor existenți la faţa locului: 
Viorica Bucur şi Radu Cimponeriu. 
Cineclubul A? A de la Academie? 
Nu, A de la a, de la început, de la ince- 
pător, mi se răspunde. Cineclubul A e 
un cineclub de viitor. Închei deci, şi 
eu, nu cu «sfirșit», ci cu «gata deocam- 
dată». 

Eugenia VODĂ 


(۰ 

invitat 

și gazdă 

la 
«Cinematecă » 


cepere, a unor secvenţe din Nașterea unei 
națiuni de David W. Griffith, unul din ci- 
neaștii cei mai importanți ai istoriei cine- 
matogratului. În al doilea deceniu de exis- 
16048 a artei a şaptea, filmul său dovedea că 
limbajul specific este deja articulat şi că el 
poate zămisli opere de mare putere emo- 
țională. Secvența reconstituirii premierei 
lui Griffith este momentul pe care Bogda- 
novich îl investește cu cele mai grave sem- 
nificaţii. Este momentul de victorie a cine- 
matografului asupra mentalității care îl con- 
sidera distracţie de bilci și de încununare 
a eforturilor entuziaștilor pionieri. Intrarea 
în epoca industrială înseamnă depășirea 
condițiilor precare şi deci șansa unei mai 
mari concentrări asupra aspectelor artis- 
tice. Omagiind opera precursorilor, Peter 
Bogdanovich se dovedește nu numai un 
regizor de mare cultură, dar și un cineast 
conștient de posibilitățile limbajului său. 
Farmecul nostalgic al începuturilor este 
evocat cu tandreţe dar și cu luciditate, cu 
un lăudabil simt al valorilor. 


Dana DUMA 


si singeroșii bandiți), a cîştigat teren, mo- 
tivația morală şi psihologică trecînd în 
primul plan. În Diligența, unul din filmele 
majore ale genului, jocul psihologic trece 
înaintea unui suspens convențional și de 
strictă conjunctură. În ultima vreme, parodia 
pare să-și taie partea leului din realizările 
westernului: Cat Ballou a deschis pofta 
$: de atunci chiar și în filme care se vor 
serioase nu poate lipsi umorul ca în Balada 
pentru Cable Hogue a lui Altman. 
Meritul principal al acestui fel de filme 
este tocmai acela de a fi știut să concen- 
treze într-un spațiu și timp restrinse, între 
elemente de decor şi personaje care se 
repetă de la un film la altul destulă fante- 
zie şi adevăr uman încît subiectele să poarte 
în ele ideile și motivările profunde ale ori- 
cărei încercări artistice reale şi de profun- 
zime. Bineînţeles, ca orice gen are slăbi- 
ciunile și părţile lui discutabile, dar dincolo 
de dificultatea primară este greu să nu-i 
recunoaștem farmecul și sensul special, 
inimitabil 
Dan STOICA 


dialog critic-spectator 


Cine sinteţi dumneavoastră, 51۱۳۱۱۵" 13 


Bunuel cinematografului academic bur 
ghez în care va cădea și el, finalmente 
Reconstituirea e un film complex despre 
schematismul unor relații cotidiene, etc. 
etc. 

Urmărit cu viu interes de către un public 
numeros — în majoritate tineri care aveau 
de bună seamă ceva de spus în apărarea 
optiunilor lor, confirmind sau ۵ 
unele idei emise de strălucitul orator, D.I 
Suchianu si-a dovedit — peniru a cita oară? 

o calitate extraordinară. Aceea de a 
stirni interesul tuturor categoriilor de spec- 
tatori, de a incita sala la un dialog de opinii 
viu, neconvențional, sugerind un pasionat 
reportaj gen: «criticul în direct cu cinetilul» 
Din păcate dialogul a rămas doar un mono- 
log, pentru că în continuare Odiseea spa- 
tiului lui Kubrick (solicitat în acea seară) 
iși aştepta intrarea în scenă. Virtualul dialog 
s-a continuat, probabil, după vizionare, 
în mintea multor spectatori. Aş sugera 
Cinematecii să-l găzduiască pe viitor, la 
ea acasă, în sala atît de propice unor ase- 
menea dezbateri la obiect. Obiectul numit 
«cinema». 

Alice MĂNOIU 


tilie, ca şi Odiseea spațiului de Kubrick 
dată în acea seară. Ele nu sint nici filme de 
succes comercial ultimul strigăt al modei 
cinematografice, ci reprezintă evenimente 
în istoria acestei arte, momente originale 
sau de continuare creatoare, prin asimilare 
de tradiții, de experienţe individuale ori 
colective extrem de valoroase. Referindu-s: 
de pildă la Ossessione — uvertura neo- 
realismului italian — criticul o consideră 
debitoare la două mari surse artistice: cine 
matografului lui Dziga Vertov, cu filmările 
sale pe viu, cu folosirea neprotesioniştilor 
in cadru, şi realismului poetic francez, cu 
poezia cartierelor sărace, a oamenilor obis- 
witi. Deşi inspirat dintr-un roman polițist 
merican «Postașul a sunat de două ori» 
de Caine, subiectul Obsesiei e apropiat 
de «Térèse Raquin» al lui Zola, cu aceeaşi 
încercare a amanțţilor de a scăpa de mar- 
torul incomod. Cu verva sa inepuizabilă, 
foarte personal în aprecierea unor filme 
clasice sau moderne, ilustrul critic a trecut 
în revistă citeva din preferințele cine-abona- 
tilor,’ susținindu-le entuziast opțiunile cu 
argumente insolite. Pentru D.I. Suchianu 
Virsta de aur e o mãnuşã pe care o aruncă 


Din lumea filmului de altădată 


necărilor pe coji de banană,a copiilor și a 
căţeilor-minune, dar este și timpul filmări- 
lor pe arșiță şi ploaie, alacrobațiilor fără 
cascadori și al diletantismului profesional. 
Este vremea inspiraţiei geniale, a succesu- 
lui fulgerător dar şi vremea publicului care 
devorează vedete și le aruncă rapid în 
uitare. Evocind «lumea de altădată», Peter 
Bogdanovich nu cade în capcana melanco- 
liei sau a tendinței exotismului în sine. 
Privirea sentimentală asupra trecutului este 
marcată de lucida evaluare. Maeștrii «mare- 
lui mut» nu apar ca personaje pitoreşti, ci 
ca niște cineaști avind conștiința artei lor, 
străduindu-se să-i consolideze statutul și 
să-i imbogățească limbajul. Moda citatului 
îl determină pe Bogdanovich să facă aluzii 
la secvențe celebre. Urmăriri à la Mack 
Senett.a la Buster Keaton sau Ben Turpin 
apar adesea în filmul său. Regizorul ape- 
lează însă și la alt mod de «citare», dove- 
dindu-și preferințele și subliniind ideea de 
omagiu. Este vorba de introducerea, cu pri- 


westernul 


Cu tandreţe și luciditate despre 
pionierii cinematografului (Ryan 
O'Neal în filmul lui Bogdanovich) 


| 
| 


E întrebarea adresată unc 
săli arhipline, într-o după a- 
miază de sfirşit de ianuarie 
de către criticul D.I. Suchi- 
anu invitat de Cinematecă 
să comenteze un ciclu pe 
cît de vechi în activitatea 
programelor acesteia, pe atit de proaspăt 
a selecţie tot mai evoluată în materie عل‎ 
gust, cultură cinefilă: ciclul «Filme la cere- 
trea abonatilor» Cine sinteti dumneavoaslră 
cei care vă exprimaţi aceste opţiuni, lună de 
lună, determinind programări cu opere de 
prestigiu? «Oameni speciali și foarte inte- 
resanţi» susține decanul criticii noastre 
de film, pentru că nu doriți să vedeți niste 
filme despre care ati auzit — dovedind o ne 
voie de informare legitimă dar comună ۵ 
să revedeţi anumite filme, ceea ce înseam- 
nă că solicitarea dvs. a fost bine gindită, 
rezultatul unei îndelungi instrucţii intelec- 
tuale». Aceste filme — nouă la număr în 
luna ianuarie — contin şi titluri ca: Vîrsta 
de aur și Simon Stilpitul ale lui Buñuel, 
Obsesia lui Visconti, Amicele lui Anto- 
nioni, Cenușă și diamant de Wajda, sau 
Reconstituirea noastră, a lui Lucian Pin- 


nema 


stop-cadru 


Nostalgia pentru trecut a ci 
nematogratului anilor '70 nu 
s-a tradus numai în moda 
«retro», ci şi în redescoperirea 
precursorilor artei a șaptea, 

|! în reevaluarea operelor şi mi- 
turilor începuturilor. Filmul 
despre film nu este desigur o invenţie a 
ultimului deceniu, dar el devine acum un 
gen autonom și preocupă constant cîțiva 
regizori americani: Mel Brooks, Marty Feld- 
man, Peter Bogdanovich. Acesta din urmă 
evocă în Din lumea filmului de altădată 
farmecul anilor de pionierat, dar tonul 
jovialității nu atenuează omagiul sincer 
adresat înaintașilor care au luptat pentru 
ca cinematograful să fie scos din rindul 
distracțiilor de bilci. 

Au fost, bineînțeles, multe bătălii cu 
frişcă, iar între primele companii de film 
s-au iscat adevărate războaie, cu răpiri 
de vedete, împușcături şi incendieri de 
decoruri. Este desigur vorba de epoca alu- 


Nema 


un nou ciclu, un vechi gen 


Vestul sălbatic în două dimensiuni 


iar interpretarea lui Paul Newman o duce la 
o culme a nesigurantei morale. 

Genul نوا‎ dovedește viabilitatea și prin 
aceea că a rezistat demonetizării comercia- 
le, că viața poveștilor nu s-a ofilit fiind pur- 
tată prin prea multe pastișe sau exagerări 
care puneau accent pe spectaculos și vio- 
.قامعا‎ Poveștile au evoluat odată cu arta 
filmului și au trecut de la epopeea descrip- 
tivă în care se povestea cum au ajuns oa 
menii albi în vest după zeci de vitregii ale 
soartei, în istorii de aventuri în care binele 
învinge răul, pentru că știe să tragă mai 
iute, apoi problematica socială chiar dacă 
şi ea limitată la citeva conflicte (dintre albi 
şi pieile roșii, dintre crescătorii de vite si 
cei de oi, dintre constructorii de căi ferate 


tără milă, apărind doar pentru a stirni 
groaza celor slabi şi pentru a da prilej ¢ 
lui să se evidenţieze, ajung mai nou la o 
psihologie rafinată, la motivări sociale une- 
ori de-a dreptul subtile şi pline de învăţă- 
minte cum e cazul în Hoarda sălbatică a 
lui Sam Peckinpah ori neuitatul Buch Cas- 
sidy şi Sundance Kid a lui George Roy 
Hill. Eroii pozitivi, la început invincibili şi 
frumoşi, se transformă și ei în personaje 
complexe, greu de prins într-o formulă. 
Şeriful fără pistol, interpretat de James 
Stewart în Destry e el învingător, dar... în 
High noon, Gary Cooper obține o victorie 
care echivalează cu o infringere, în Viaţa 
şi epoca judecătorului Roy Bean gra- 
nita de la dreptate la lichea este ambiguă 


rou 


Un câștig al westernului: complexitatea psihologică... 
ul Newman și Robert Redford în Buch Cassidy 


Westernul. Reţeta ۱ 
westem clasic poate fi re 
dusă la parafraza: «Regatul 
pentru un cal — calul pentru 
un pistol — pistolul pentru 
ca să cuceresc un nou regat 
și pe cea mai frumoasă fată 
din el». Cow-boy-ul, banditul, pianistul în 
care nu trebuie să se tragă, fata pierdută dar 
cu suflet bun, singeroasele piei roșii, ban- 
diții cei răi, dar şi cu umor — după cum cere 
moda, pistolarul cel blind dar iute ș.a.m.d. 
sint toţi personajele unei istorii transfor- 
mată de cinematograf în basm și corespun- 
zător ambalată, vindută pe tot mapamondul 
sub. eticheta: «nemaiauzite şi uimitoare 
aventuri în care cei buni cistigă în ultima 
clipă cu sufletul la gură, în nemaivăzutele 
tinuturi, fioroase أو‎ sălbatice ale părții de 
vest în care trebuie să meargă toti ۷ 
viteji şi descurcăreţi». Pe scurt: Western 

Lăsind gluma la o parte, trebuie spus ca 
acest popular gen de filme este prima mare 
contribuție originală pe care cinematogra 
ful o face în materie de genuri şi stil în 
artă. Povestea nu a fost preluată din nici 
o artă vecină, aşa cum se poate afirma 
despre melodramă sau comedie, policier 
ori filmul ştiinţitico-fantastic. Istoria cuce- 
ririi vestului devine prin jocul sorții un su- 
biect în al cărui spațiu cinematograful se 
simte ca acasă incepind de la inspiraţia și 
fantezia scenaristului, trecînd prin exigenta 
plastică a operatorului şi terminînd cu su 
risul fotogenic al vedetei. Vestul îi scoale 
pe cineaşti din studiou ducindu-i în marile 
ținuturi a căror existență o descriu, îi obli- 
gă pe actori să devină sportivi pricepuţi 
în arta echitaţiei şi minuirea armelor. O 
întreagă mitologie işi face apariția odată cu 
Atacul trenului al lui Edwin Porter, și cu 
toate de neocolit facilități comerciale, isto- 
ria şi personajele nu încetează să se imbo- 
gățească și să evolueze odată cu genul din 
care s-au născut. Bandiţii, de la răi și 


inema 


afişul de film cronica animației 


Klara Tamas-Blâier: 
Arta de a sugera 


۱ Gen cu totul aparte, de ne- 
| alăturat niciunuia dintre cele 3 F S 
A cunoscute în plastică, afişul Fructificind adesea posibili- Scenariul Constanţei Buzea demonstrează 
۱۱۷۵۲۲۷۱ este, de fapt, cartea de vizită tăţile dinamice ale umorului, necesitatea salvării lumii poveştilor în pre- 
a unui spectacol, adică o in- inen animația noastră se caracte- zentul grăbit نو‎ lucid. Imaginile cu contu- 
| ¦ formaţie care invită la cu- MA rizează însă prin vocaţia poe- ruri tremurătoare traduc un sentiment poe- 
noaștere. Privit din mers, în- tică. Laurenţiu Sirbu, lon tic de generoasă substanţă, sugerind puri- 
registrat în treacăt el trebuie să comunice 7| Truică şi Sabin Bălașa sint tatea copilăriei şi forta metaforică a fante- 
într-o clipă datele principale ale acelui realizatorii cei mai reprezen- ziei acestei virste. Personaje de basm stră- 
spectacol şi să lase în memoria trecător. - tativi ai registrului liric, acordindu-l cu re- bat cu mers plutitor acest univers mirific 
lui o săminţă de interes, de curiozitate. Un prezentări plastice de inconfundabilă per- in care regnurile nu au bariere iar timpul 
afiş bun nu este acela care ţine privitorul sonalitate. Inclinat spre ironie, Gopo nu se nu cunoaște limite. Metamorfozele de linii 
în faţa lui, ci acela care îl împinge în sala de îndepărtează de această tendință funda- şi culori evidenţiază valoarea sentimentală 
spectacol. Exact cazul afişelor Klarei Ta- mentală a filmului nostru de animaţie. a «casei bunicilor», statutul ei de spaţiu 
mas Blaier, văzute pentru prima dată, nu Aventurile comice ale omuleţului său sînt simbolic. Cromatica incandescentă a fil- 
risipite pe zidurile orașului, ci adunate pe întotdeauna traversate de o undă de lirism,  mului se asociază unei plastici de delicată 
pereţii unei expoziţii: Galeriile «Simeza». de un sentiment de tandrețe pentru acest  stilizare, dovedind deplinele aptitudini ale 
Principala lor calitate este concizia. ۵ univers ostil şi familiar totodată. Asociin- lui مها‎ Manea pentru genul poetic. Efortu- 
lor — expresivitatea. Farmecul lor — direc- du-se «curentului poetic», cîtiva tineri rea- rile sale viitoare se cer însă indreptate înspre 
tetea comunicării, o directețe uneori a- lizatori încearcă să găsească noi resurse concentrarea expresiei, stăvilirea elanului 
proape de candoare. Asemenea marilor de expresivitate. Benone Şuvãilã, lon Ma-  imagistic ajutindu-l la o mai fermă struc- 
desenatori care din citeva linii reuşesc să nea și Nicolae Alexi sint numele unor tură dramaturgică. 
redea caracterul unui personaj în toată plasticieni a căror filme traduc în imagini Inspirat tot de copilărie, filmul Zmeul de 
complexitatea lui, Klara Tamas-Blaier reu- idei generoase, utilizind un modern re- Nicolae Alexi se remarcă prin modernitatea 
șeşte să vizualizeze cu această tripletă — gistru liric. Filmele lor au în comun preo- formelor graficii şi prin capacitatea de a le 
concizie-expresivitate-directețe — datele cuparea pentru originalitatea alurii dese- subordona tramei. De la desenul analitic, 
principale ale unui film. Genul. Conţinutul. nului şi refuzul dramaturgiei tradiționale. cu bogate detalii, se trece la forme stilizate, 
Atmosfera. Afişele ei nu mint — așa cum Neaflindu-se la prima întilnire cu anima- transformarea sugerind două viziuni dife- 
nu se vor «frumoase in sine», ci invită, pur tia, Benone Şuvăilă valorifică în Carul de rite asupra lumii și confruntarea lor nostal- 
şi simplu, la vizionarea unui film anume. flori preocupările picturii sale. O tulbură-  gică. Adulții şi copiii privesc aceeași reali- 
Două mîini de bărbat care poate rup, poate toare baladă cintată de Tudor Gheorghe tate pe care fantezia infantilă o împodo- 
încearcă să apropie, poate să țină încă îm- este suportul muzical al unei metaforice beşte cu feerice culori. Amenințarea vio- 
preună cele două jumătăţi ale unui profil desfăşurări de imagini. Motive stilizate ale  lenţei trimite cîteva ecouri în acest univers 
de femeie desenat inginerește, pe hirtie folclorului oltenesc se combină după cerin- al purității şi scurta tulburare devine un 
milimetrică, desen peste care se așază cu tele ideii poetice, sugerind trecerea ano- avertisment adresat celor maturi. Origina- 
timiditate titlul E atît de aproape ferici- timpurilor şi virstelor, gindurile de perma- litatea plasticii situează debutul lui Nicolae 
rea, nu poate să promită altceva decit o nenţă ale poporului nostru. Deşi monotonia Alexi sub zodia speranțelor. Ca şi ceilalți 
poveste de dragoste între doi tineri care ritmului oboseşte pe alocuri, filmul se re- doi realizatori, el confirmă vocaţia poetică 
apartin unui mediu anume. Un esatodaj de marcă prin capacitatea de a crea atmosferă a animației noastre, demonstrind că nou- 
piese metalice — cu o valiză care striveşte şi prin noblețea formelor grafice. tatea expresiei se naște din cultivarea însu- 
în prim-plan un buchet de flori şi o mică De o sensibilitate aparte, lon Manea face şirilor specifice. 
fotografie «de şantier», paginată în dreptul din filmul său de debut, Casa bunicilor, 
titlului Trepte pe cer, fixează cu sinceritate o probă de curaj a supralicitării lirismului. Dana DUMA 
mediul filmului şi sugerează discret subiec- 
tul. Citeva rînduri de fiori galbene, desenate 
copilăreşte pe un fond albastru-crud, în- 
trerupte brutal de un gol ca o tăietură din 
care ne fixează privirea tristă a unei fete, 
comunică scurt, cuprinzător şi sugestiv, 
mesajul dramatic al ilustratelor cu flori 
de cimp. După cum gri-urile din acea suită 
de priviri obsedant aceleaşi, terminate în 
josul afişului în trei fotografii «de față» do- 
minate de una «de profil», tip fotografie 
de deţinut, comunică într-o clipă starea de 
claustrare, de condamnare a eroului filmu- 
lui Zidul 
Artistă nu numai sensibilă şi Inzestrată, 
dar şi inteligentă, Klara Tamas-Blaier nu 
cultivă misterul şi încifrarea într-o artă care 
cere limpezime şi descifrare. Secretul reu- 
șitei ei într-un gen atit de dificil care te obli- 
gă să vizualizezi şi să transmiţi ceea ce de 
regulă nu se vede, ci se simte și anume 
aerul, atmosfera, suflul si sufletul unui spec- 
tacol stă, cred. dincolo de talentul de 
graficiană — cu atita forță demonstrat în 
lucrările de grafică alăturate celor de gra- 
fică publicitară — tocmai în puterea de a 
înţelege exact specificul acestei arte nu- 
mită: afiș. Căci este o artă. 


Eva 8 


9 si 1 


Vocaţia poeticului 


EEE ZEII‏ جه 


scenariu şi desene: 
ion popescu gopo 


5 II TA = 5 
sii ; 3 8 دا بو‎ 4 /۸ > 
1 A) Í Mingea lui alunecă din 
întîmplare pe steaua 


Odată, tînărul فد ا م‎ ... Romeo mascîndu-se pătrunde fără să 
Romeo, se brie vese FĂ ge fie observat în mijlocul Capuleţilor 
r r u spațial, ; ce se distran la un Bal, 
, 7 ... trebuia 
să transforme 


pe Julieta 
într-o 


PIERIT‏ جه امج يوب بروج 


TTESI yT 


مت مرچ 


minerii îndrăgostiţi | 


erau departe de Marele i Daren i ۱ 4 > 
vrac tiu 0 z IE” اک‎ 
ور‎ rece vrând să-i ajute 2 | LS Dec Jolieta A mirit Asa se încheie drama tinerilor 
ee preparat o licoare ce... i Romeo s-a sinucis... ١ îndrăgostiţi ce făceau parte 
din familii deosebite. | ` Dirt a 2 Ê din familii neînduplecate, 


[SEP RZA 


PIESEI ITN AIT جب سروه‎ FACE 


4 


la celălalt al pămintului, urmele celor cu 
care vroia să vorbească, înfruntind ne- 
înțelegerea şi neincrederea, purtat de gindul 
unui limbaj comun al zimbetului — gin 
dindu-ne că nu e singur între stele. Citeva 
momente mi-au oferit o mare înduioşare 
Şi apoi am văzut de destule ۵۲۱ ۲۷۲ 
venind cu ginduri dușmănoase. De ce me- 
reu aşa? Nu se poate și cum ni i-a arătat 
Spielberg? E de presupus că o civilizație 
ajunsă la un grad de evoluţie care-i permite 
un zbor interstelar, e suficient de avansată 
pe planul ideilor pentru ca să privească 
cu înțelegere o lume aflată peo treaptă 
de mai jos. Probabil că tot poporul a venit 
să vadă farfurii zburătoare, să vadă «extra», 
eventual o luptă cu navele de pe altă lume 
Dezamăgirea a fost cvasi-generală. Biletele 
se puteau găsi și în zilele de duminică, in 
fata sălii. Opresc aici comentariul meu: 
(Ovidiu Costiug, Complex Regie, cămin 
B. camera 423 — București). 


Învățătorul din Vigevano 


«Ar fi o pură speculație să considerăm 
că regizorul îi tratează la fel pe intelectuali! 
fie ei foarte orgolioșşi, și pe ignoranțţii cr: 
bogaţi. Acolo, intelectualii hrăniţi cu visuri 
deşarte n-au ce căuta într-o lume a cărei 
dorință unică e îndestularea materială. Şi 
parcă auzi printre 15616: «Nu mai visati! 
(Viaţa-i făcută din altceva, cum îi spune 
puştiul tatălui său), nu vă mai fuduliți cu 
cultura voastră, ea nu are loc printre noi!» 
lar dacă glasul acesta nu minte, înseamnă 
că oamenii de cultură sînt într-adevăr ridi- 
coli în dorința lor de a domina spiritual o 
lume ce nu le aparține — a celor avuți mate- 
rialicește... Calvarul lui Bombelli e comic, 
pentru că înlocuieşte viața cu acea dorinţă 
ireală de dominare. Visele lui devin atitudini 
ridicole. În acest sens, Învățătorul din 
Vigevano îmi pare a fi frate bun cu Piesă 
neterminată pentru pianină mecanică, 
unde ratatul, omul cu vise gigantice ce 
sfirșeau mereu în aceeași mlaștină a cara- 
ghioslicului, vrea să se sinucidă aruncindu- 


glesne.» (Gabriela Copilaș, str. N. Racotă 4 
Bloc. 69 ap. 62 — București) 


Filmele într-o frază 


© «Adio dar rămin cu tine este un film 
care-ţi procură senzaţii mai tari decit Ura- 
ganul vine de la Navarone, dacă te hotă- 
răşti să-l vezi printre rînduri». (Constan- 
tin Mamelia, bd. Republicii 25—23 
oraş Gh. Gheorghiu-Dej) 

© Cineva ca tine ne împărtășește drama 
marii pasiuni, prin care actrița a reușit să 
stoarcă lacrimi, este meritul ei». (Liliana 
Cișlaru, str. Ciurchi nr. 101, Bl. 3-3. el. 4 


| se în apele unui rîu ce-i ajungea pină la 


ap. 1 — lași) 

(N.R. — Sa/utăm, în sfirşit, un corespon- 
dent care nu se teme de expresia, atit de 
rușinoasă pentru alții, «a artistei care stoarce 
lacrimi»!) 

© «Drept să spun, filmele italiene mă 
mişcă întotdeauna». (Frază dintr-un articol 
intitulat: «Despre film, ca despre om», 
semnat «Sergiu Thirtheu, muncitor, str. 
Principală nr. 15, Loc. Rușchița — Caraş 
Severin)» 

© «Rog Direcţia difuzării filmelor să scrie 
pe afişe care sînt filme pentru copii și care 
nu; îi mai rog să nu mai aducă filme pentru 
copii proşti, pentru că noi avem copii 
deştepţi». (Aurel Şerban — Braşov) 

© «Ah, Piedone Atricanul! Şi cind te 
uiţi la oamenii care se bat pentru un bilet, 
afară, părînd duri și supăraţi, ca în sală să 
devină cu toţii copli». (Nelu Gardiciuc, 
str. Coloniei Metrom, nr. 6 Bloc. 2 ap. 107- 
Brașov.) 

© «Filmul Lanei Gogoberidze, Interviuri 
despre probleme personale, este cel mai 
bun film văzut în acest început de an 
(Prot. Alex. Jurcan — Ciucea — Cluj). 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Muzica, muzica! 


Scrisoarea lunii 


«M-am hotărît destul de greu să vă scriu, dar mă preocupă tot mai mult o pro- 
blemă greu de neglijat a filmului. Este vorba de coloana sonoră. Dacă mi s-ar în- 
gădui o părere, aş formula-o pe aceea că însăși coloana sonoră a unui film poate 
constitui, în cele din urmă (sau în cele dintii) un film. Ca să fiu mai pe înţeles, mu 
zica unui film, mă refer la o muzică bine făcută sau bine aleasă, poate ea singură si 
sugereze întreaga acţiune a unui scenariu. Aş vrea să readuc în atenţie un film 
românesc destul de bine cunoscut, e vorba de La porțile albastre ale orașului. 
Nu pot să uit tocmai coloana lui sonoră, realizată excelent de Doru Stănculescu 
și de nu mai puțin excelentul său flautist, secondaţi de grupul «Folk Camera! Grup» 
Vizionind mai multe filme româneşti, m-am întrebat la un moment dat de ce regi- 
zorii noștri nu acordă o atenţie mai mare coloanei sonore. Deseori intilnesc o mu- 
zică care nu e (sau e prea puțin) legată de ceea ce se petrece pe ecran, o muzică 
mai mult (fie-mi iertat cuvintul) biziită, incapabilă să te transpună în lumea celor 
de pe pînzã. Ar fi poate prea mult,dacă mi-aş permite să recomand regizorilor noștri 
să colaboreze cu oameni poate nu chiar consacrați, dar neapărat dornici să scrie 
o muzică de film? Într-adevăr, Adrian Enescu este un astfel de om, muzica sa reu- 
şeşte de cele mai multe ori să realizeze legătura esențială a scenelor dintr-un film. 
Aş sugera deci o incercare spre a determina oamenii de muzică de la noi să nu 
acorde mai puţină atenţie muzicii de film decit celorlalte compoziţii ale lor». 


Puiu ALEXANDRU 
Str. Memorandului 16 
Brașov 


mbulzindu-se în schimb la veșnicele tra- 
yedii indiene». (Mariana Carmen Martac, 
str. Munţii Gurghiului 7 — București.) 

© «...Cu ceva mai mult suflet s-ar fi 
putut realiza un film formidabil... Ştiţi ce 
m-a emoţionat cel mai mult? Judecata ta- 
tălui la gindul că fiul său ar putea fi vino- 
vat.» (Colea Cureliuc, /oc Mărițeia Mică, 
Jud. Suceava). 

© «Un film excelent despre «senzaţio- 
nalul» nostru cotidian. Un film echilibrat, 
condus cu măiestrie pină în cele mai în- 
depărtate planuri, care nu-și pierde miste- 
rul obiectivului propus. Un film care este 
ințelept fără să fie didactic (mai puțin în 
privința personajului Căruntul «cel bătrin», 
credibil prin datele generației lui, dar cam 
prea apăsat), limpede în toate amănuntele, 
unitar نو‎ foarte aproape de sufletul reali- 
lăţii noastre imediate... Vedem mereu o 
iume veselă, plină de fantezie și gata 3 
uite aparent de tot. dar care ascunde în 
sinul ei acele «contradicții» așa-zise «ne- 
insemnate», în faţa cărora sintem obligat: 
să ne simţim implicaţi cu toţii. Felicitari 
tuturor realizatorilor, chiar dacă nu-i o 
capodoperă». (Constantin Manole, ۰ 
Mârgelelor — 119 — București) 

© «Am plecat de la Ora zero cu senti- 
mentul că am văzut un film destul de bun 
care a reușit să atingă multe probleme- 
cheie. Mi-a plăcut acea desfășurare pa- 
ralelă a evenimentelor ca într-un adevărat 
film polițist. O notă bună pentru muzica 
lui Florin Bogardo. Jocul actorilor a fost 
natural, eu remarcind-o în mod. deosebit 
pe Catrinel Dumitrescu. Ce nu pot să în- 
teleg este faptul că în anumite momente 
destul de dramatice (moartea Danei, figura 
distrusă a lui Petre Lupu), spectatorii rid. 
Cred că lumea vrea să braveze probabil, 
neacceptind şi situaţii din acestea. Sau nu 
intelea eu rostul hazului»... (Ruxandra 
Gabriela Constantinescu, str. Cameliei 
nr. 7 Bl. 54. Ap. 25 — Ploiești. 


Filmul străin 


Întilniri de gradul trei 


© ««Uraganul vine de la Navarone, 
Cineva ca tine au tost din plin onorate 
de nume sonore din critica noastră. Dar 
despre acest film, al unui regizor de faimă, 
nu am citit nimic consistent. Eu îl consider 
ca un moment important. Mesteșugărește 
vorbind, nu am găsit nici un cusur filmului. 
imagini, uneori splendide, impresionante, 
trucaje dibaci realizate. Figura cea mai 

umoasû a fost, după mine, Lacombe- 
Truffaut Un om pasionat pină la uitarea 


ie sine de o idee, căutind, de la un capăt 


Filmul ro nesc 


Q«Filmul lui Şerban Creangă poate fi 
circumscris realismului poetic. Regizorul 
are un stil propriu, ușor de recunoscut. 
E un film bine lucrat în ciuda citorva sec- 
vente distonante. Marele merit este imagi- 
nea lui Florin Paraschiv, care propune 
tablouri de acuratețea unor pelicule inspi- 
rate de Cehov. Regăsim sensibilitatea pen- 
tru cizelarea imaginii, ca la Veroiu şi Pita. 
Coloana sonoră ne trimite cu gindul la 
Joe Hill, la Canarul şi viscolul. Muzica 
lui Alifantis sugerează o transpunere în 
legendar. Regizorul a fost receptiv la su- 
gestiile criticii, ă propos de finalurile filme 
lor istorice, astfel că a evitat prezentarea 
morţii eroului, lăsindu-ne o senzaţie tonică 
şi inedită». (Prot. Alex. Jurcan, /oc. Ciucea 
— jud. Cluj). 

© «...interesantă abordarea unei teme 
destul de dificile, într-o manieră nouă 
fără exagerări și reclame şi într-o curgere 
firească, de la gind la gind, inimă lingă 
inimă. La fel, jocul şi locul actorilor, con 
sacraţi şi debutanţi, într-o tonalitate a 
propiată spectatorului avid de un mesa; 
adevărat. Am  lăcrimat ca la Sacco si 
Vanzetti». (Ionel Teaha, bd. Armata Roș:e 
23—25 — Arad.) 

© «...Filmul lui Şerban Creangă este vă 
duvit de realizarea obiectivului maior 
datorită unei încărcături afective excesive 
Eroul este prea mult stilizat, pină la pierde 
rea sa într-o ceață lirică, încît filmul s-a con 
cretizat mai mult ca un spectacol de lumină 
și muzică.» (Filip Ralu, str. Rossini 2 
București) 

© «...Am văzut un film bun: Speranta. 
Dar de ce n-am citit niciun rînd mai deosebii 
despre el? De ce comentarii la filme ca 
Braţele Afroditei sau Ciocolată cu alune 
şi nimic cu miez despre Speranţa lu: 
Șerban Creangă? Mi-a plăcut firescul, sim- 
plitatea lui George Şotrag, gingăşia Va 
leriei Seciu, apariția gravă a lui Carmen 
Galin. Un film plin de sevă, de elan tineresc 
şi dirzenie, de lirism şi poezie, un film 
cald şi nostalgic, dur şi sălbatic». (Radu 
Corina, str. 8 Martie 97 Ploieşti) 


© «...Desigur, avem numeroase filme 
bunu, dar nu ştiu cite dintre cele de actuali 
tate, de pină acum, sint la fel de reuşite 
ca acesta... lată că și ai noștri fac filme 
bune, deși sînt încă foarte multi cei 
privesc de sus cinematografia noastri, 


cinema 


București 
februarie 1980 


ooo 


in memoriam 


A fost 
prietenul nostru 


„ | Am intrat în biroul 


inema 


lui, la Casa Unu și 
Mircea Mohor nu mai 
era. L-am căutat ală- 
turi, la casa vecină și 
locul lui de altădată 
era gol. Am deschis ușa sălii de 
proiecție unde urmărea de fiecare 
dată cu interes, tot ce scriau, regi- 
zau, filmau colegii lui, şi Mircea 
nu se afla printre ei. Am pornit în 
căutarea lui pe culoare și am dat 
de llonca aducind cafele cu ochii 
înroşiți de plins: «Aţi auzit nenoro- 
cirea? Nu-mi vine să cred... Era atit 
de blind, de prietenos cu noi toți.» 
Într-adevăr, el a fost blindul, dis- 
cretul, delicatul coleg al nostru, 
al tuturor celor care l-am cunoscut 
mai bine. Am lucrat cu el la «Con- 
temporanul» sau la «Cinema», la 
casa de filme, și i-am apreciat se- 
riozitatea profesională, discreția 
sufletească. Şi n-am putea spune 
acum, cînd nu mai e. fizic, printre 
noi, că n-a rămas in amintire 
același coleg sincer, generos. Gata 
oricind să te încurajeze, să te în- 
demne să scrii un articol: «dina- 
mica conflictului, ce temă pasio- 
nantă, de ce nu te-apuci?» sau un 
scenariu. «Aveai tu cîndva un su- 
biect formidabil, ce film ar fi ieşit!» 


A fost un foarte bun eseist, un 
spirit deschis teoriei, marilor sin- 
teze critice, cu pasiunea analizei 
structuraliste, dar a scris puțin, 
extrem de puţin față de cit avea 
de spus. 

A tost un foarte bun scenarist, 
care şi-ar fi putut, ar fi trebuit să-și 
continue antologicul portret al con- 
temporanului nostru, început (îm 
preună cu D. Carabăţ) cu A fost 
prietenul meu. 

Poate că ocaziile, perseverenţa, 
amicii stimulatori i-au lipsit ca 
să-și poată lua avint acolo unde 
talentul, inteligența, rigoarea știin- 
țifică l-ar fi îndreptățit să culeagă 
şi mai multe succese. Dar ceea 
ce ne-a dăruit atunci, alături de 
scenariul pentru Vlad Țepeș, pre- 
miat recent, rămine în istoria cine- 
matografului nostru. 

Vocaţia de sfătuitor pentru alții, 
lăsînd, din modestie pe planul se- 
cund propria-i vocație literară, mi-l 
apropie și mai dureros, acum cind 
nu mai am cum să-l îndemn să 
scrie, cum îmi propusesem de ati- 
tea ori. 

O scinteie de omenie și de talent 
pierdute definitiv, Sau poate că 


nimic nu se pierde definitiv, nici- 
odată. 


Aimée lacobescu şi Vladimir Găitan 
pe care îi vom vedea în curind în filmul 
Ultima noapte de Sergiu Nicolaescu. 


/ 
Fotografie de Pavel TÂNJALĂ ۸ 


Redactor şef 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Ecaterina Oproiu 


Alice MĂNOIU 


۹, 


سح 


https://biblioteca-digitala.ro 


tul noi în portretistica cinematografică — a 
tost substanţial ajutată de machiajul rigu- 
ros, îngrijit al lui Mircea Vodă, dar e inte- 
resant că dintre atiţia actori — unii chiar 
străluciți ca lon Caramitru, Florin Piersic, 
Marion Ciobanu, Teofil Vilcu — nu se im- 


(Continuare în pag. 19) 
Alice MĂNOIU 


Scenariul: Adrian Petringenaru, după un roman 
de Eugen Uricaru. Regia: Adrian Petringenaru. 
Imaginea: Aurei Kostrakiewicz. Decoruri: Mihai 
E Costume: مها‎ Nedeicu. Muzica: Corneiia 
dutu. 

Cu: lon Caramitru, Fiorin Piersic, Teofi! Viicu, 
Simona Măicănescu, Ștefan Veiniciuc, liarion Cio- 
banu, Petre Gheorghiu-Doij, Jean Sănduiescu, Mir- 
cea Veroiu, Dore; Vişan, Geo Saizescu, Lorand 
Lohinszky, Constantin Dinuiescu, Enikó 0۷۰ 
Producţie a Casei de filme 5. Director: Dumitru 
Fernoagă. Un fiim reaiizat In studiouriie Centrului 
de producţie cinematografică «București». 


zut, întrucit de mult n-am văzut un film în 
care improvizaţia regizorală să apară mai 
silnică, iar elementele cinematografice de 
expresie, atit de precare. 

Fără intuiţia realităţii situaţiilor ori stă- 
rilor, fără nici o deschidere spre umor, 
decit spre acela involuntar, care în schimb 
e frecvent, regizoarea nu găsește, nici 
măcar episodic, o tratare plauzibilă a su- 
biectului. Ea nu ştie, de pildă, cum poate 
suspiciunea să plutească în aer, nu simte 
detaliile şi spaţiul de timp care ar putea-o 
materializa, nu vădește capacitatea de a 
crea o ambianţă sugestivă, oscilează între 
neutru şi ostentativ cind caută un contra- 
punct ș.a.m.d. 

Simplitatea unui subiect cu puţine per- 
sonaje, adunate fortuit, dar nu fără virtua- 
lităţi dramatice, se transformă astfel în 
simplismul unei inscenări puse sub sem- 
nul exclusiv al unei naivităţi pe cît de si- 
mulat-jucăuşe, pe atit de ridicol-schema- 
tice. Fata de la cabană, la inceput singură, 
se vrea o efigie a ingenuităţii frustre, sănă- 


(Continuare In pag 19) 
Valerian SAVA 


Scenariul: Horia Pătraşcu. Regia: Cristiana Ni- 
colae. Imaginea: Marian Iordache. Decoruri: Mar- 
ga Moldovan. Costume: Zemlenyi Csaba. Muzica: 
Lucian Meţianu. Cu: Ernest Maftei, Ovidiu luliu 
Moldovan, loana Pavelescu, Mircea Albulescu, Flo- 
rin_ Zamfirescu, Adina Popescu, Dinu Lazăr. 

O producţie a Casei de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. Film realizat în studiourile Cen- 
trului de producție «Bucureşti». 


Nr. 2 


Anul XVIII (206) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educaţiei Socialiate 
București — februarie 1980 


nele finale: judecarea lui Bota de către un 
tribunal inchizitorial, ca trădător al ordinu- 
lui conspirativ. În schimb, situaţii drama- 
tice importante, ca arestarea lui Bota ori 
eliberarea lui din lipsă de dovezi, hotărîrea 
de a dezvălui planurile complotului ce peri- 
clitează siguranța şi independenţa tinăru- 
lui stat român, sint expediate printre multe 
alte scene, fără accentele necesare, fără 
prim-planuri analitice, fără gradările care 
ar fi pus în evidenţă starea interioară a 
eroului. Nu doar misterul poetic e sacrifi- 
cat în acest transfer pe peliculă, dar foarte 
mult din dramatismul acţiunii însăşi. Şi e 
păcat, pentru că trudă şi ambiţie există, 
mai puţin fantezia şi măsura în dozarea ra- 
portului istorie generală-istorie particulară. 
Caracter intormativ-caracter emoţional. 

O distribuţie echilibrată a numeroaselor 
partituri actoricești de prim-plan ori secund, 
o bună folosire a chipurilor — unele cu to- 


Această extaziere precipitată nu se re- 
duce la scena bradului, ci se aplică și mo- 
mentelor în care regizoarea crede a sur- 
prinde, comprimate în citeva clipe, intregi 


momente de transformare psihologică. De | 


pildă, cind Pavel-cabanierul găseşte as- 
cunsă în una dintre camere geanta cu 
bani, adusă de criminal și de complicele 
acestuia. lată cit de simplu, metodic si 
tranșant se procedează în decupaj pentru 
a se defini şi totodată a se expedia, ca 
într-un desen animat caricatural, un proces 
psihologic de schimbare radicală a unui 
om: «Sint mai multe stări ce se succed în 
atitudinea lui Pavel după mirare este un 
moment de panică, de parcă banii i-ar 
aparține și ar fi surprins. Apoi tentaţia: 
grija parcă delicată cu care scoate teancu- 
rile de bancnote. În fine, fascinația: pune 
banii la loc, pentru că numai așa, toți îm- 
preună, li dau senzaţia de mulțime. Este 
foarte important acest moment în care 
urmărim procesul psihic al transtormă- 
rii acestui om — prin aviditate — într-un 
om slab, ce alunecă pe panta ticăloșiei» 
(sublinierile noastre). 

Patetismele de ocazie, pozele ostenta- 
tive, expresiile prăpăstioase definesc în 
genere analiza improvizată în decupajul re- 
gizoral, la care ne permitem să ne referim 
numai pentru că «ce e scris pe pinză-i pus». 
Citim, bunăoară, în continuarea textului 
de mai sus: «O clipă avem senzaţia că Pa- 
vel, așa cum e, cu rucsacul în brate, se 
va ridica şi va fugi. Bagă rucsacul la loc 
în şifonier. Şi se întoarce, ia puşca și o 
ascunde sub cergă, în patul fetei. Pavel. 
O încrincenare ciudată îl face să zimbeas- 
că. Si nu mai e nimic bun, nici frumos în 
zîmbetul lui care seamănă cu al lui Bogdan 
(criminalul — n.n.): rinjet». 

La această postură de marionetă sint 
reduse أو‎ celelalte personaje, dar regizoa- 
rea nu se opreşte la notarea acestor rudi- 
mente de reacţii extatice, imaginate în se- 
rie, ci merge pină la a sugera, prin inter- 
mediul lor, un fel de transă filozofică. Des- 
chidem cu totul în alte părţi ale textului și 
citim la întîmplare: «Bucur (bătrinul caba- 
nier — n.n.) cu o expresie extatică pe fi- 
gură». «Fulga (nepoata sa majoră — n.n.) 
se desprinde de imbrățişarea (bunicului — 
n.n.) care o punea la adăpost de relele 
lumii». Şi așa mai departe, pină la citi 
că «gesturile acestea simple dau rostul şi 
sensul existenţei şi al moralei filmului». 
Aceste «gesturi simple» vor fi avut acest 
rost în scenariul lui Horia Pătraşcu, dar 
ele nu apar deloc ca atare în film. 

Am preferat să citez din textul decupaju- 
lui regizoral, pentru ca să nu pară spe- 
culație spusele noastre, mai greu de cre- 


machiavelisme de culise, complicate une- 
ori chiar şi pentru specialiştii istorici. Sint 
aduse pe pinză trei dintre capitolele roma- 
nului, acelea care se referă la sosirea lui 
Alexandru Bota în Principate cu o misiune 
încredinţată de o organizaţie secretă in- 
16708110021 în care fusese atras fostul 
garibaldist, deruta lui cind află adevăra- 
tul scop pentru care a fost trimis aici: 
de paravan într-un complot împotriva gu- 
vernului lui Cuza, refuzul revoluționaru- 
lui de a deveni conspirator în propria sa 
țară și de a juca jocul unor forțe politice 
ostile idealului său patriotic. În final, riscul 
pe care şi-l asumă lucid nesupunindu-se 
ordinului «Spadelor roze» şi amenințarea 
care planează asupra lui. Copleșit de mul- 
tele detalii istorice interesante, dar unele 
mult prea generale, de unele supoziţii pe 
care le avansează scenaristul cu confir- 
marea unor consultanţi istorici de talia 
profesorului dr. academician C.C. Giures- 
cu cu privire la rolul pe care l-au avut unele 
puteri străine în sprijinirea atentatului asu- 
pra primului ministru român, autorul fil- 
mului se pierde și ne pierde ades în hãfişul 
incilcitelor intrigi diplomatice, cabinete con- 
spirative, întruniri misterioase ori mai puţin 
misterioase rezolvate în dialoguri lungi, 
excesive. Interesul informativ pe care-l stir- 
nește Rug și flacără subordonează celă- 
lalt interes — emoţional — prin care toate 
aceste date ar fi putut crea un impact cu 
spectatorul. Primele secvențe: atragerea 
fostului ostaș garibaldist în organizaţia 
conspirativă — cu tot acel ceremonial 
sumbru şi totodată ridicol — promiteau o 
ecranizare cu preocupări mai accentua! 
cinematografice. Aici decupajul e atent la 
detaliul scenografic — decoruri Mihai Be 
ciu — cit şi la cel psihologic, imaginea — 
Aurel Kostrakiewicz, și montajul — Adriana 
Ionescu — realizează atmosfera apăsătoa 
re, tensiunea, deruta acelui ce pãşeşte într u 
asemenea capcană stranie. Comentariul 
muzical — Cornelia Tăutu, sugerează in- 
teligent mistere, căi greu de pătruns. Şi 
mai ales de ieșit, cum o vor dovedi sce- 


măr restrins de persoane, printre care si 
recentul făptaş al unei crime şi compli- 
cele acestuia, îşi petrec fortuit revelionul), 
această simplitate, zic, era însă numai 
aparentă. Ea a fost un fel de cursă în care 
regizoarea s-a lăsat prinsă, cu o ingenui- 
tate pe care o mărturiseşte, explicit și re- 
petat, în textul decupajului regizoral. اع‎ 
abundă în consideraţii de ordin psihologic, 
cum ar fi: «Din acest moment se petrece 
ceva ce ar părea ciudat în afara atmosferei 
speciale create de brad, simbolul Anului 
Nou: toţi uită de interese, temeri, grabă — 
devin oameni curaţi, tineri, copii care simt 
farmecul clipei şi se bucură». «Fulga pri- 
vește cu atita încintare încît nu-și dă sea- 
ma că, de emoție, işi mușcă în neștire buza, 
ca copiii» «Bradul, tot farmecul clipei, toa- 
tă dorinţa de bine, de nou, de frumos, a 
bradului de Anul Nou». «Fulga, urmată 
de Vova, amindoi cu braţele pline de pa- 
chete, par doi copii mari care zimbesc de 
atitea daruri». «Livia se întoarce privindu-l 
extaziată şi brusc îl sărută, plină de entu- 
ziasm». «ll priveşte cu admiraţia tuturor 
bucureştencelor moderne care-și pot face 
o chie dintr-un ştergar, adică extazia- 
tă». Ş.a.m.d. 


Cabanierul 
şi logodnica 
lui 

(Ovidiu 
Iuliu 
Moldovan 

şi Ioana 
Pavelescu) 


https://biblioteca-digitala.ro 


Incredinţat că orice roman 
care vorbeşte credibil despre 
lucruri interesante poate fi 
şi cinematografic, «cu con- 
diția să aibă dacă nu o ac- 
țiune desfăşurată pe perso- 
naje şi situaţii vizualizabile. 
cel puţin citeva asemenea puncte de spri- 
jin», Adrian Petringenaru a găsit în car- 
tea lui Eugen Uricaru, «Rug şi flacără», 
argumentele unui asemenea ambițios pa- 
riu. O perioadă de intens dramatism, aproa- 
pe necunoscută de cinematograf, personaje 
şi acţiuni originale, puncte de sprijin sufi- 
ciente pentru o reconstrucție de anvergură. 
Romantismul eroului cărții — revoluționa- 
rul ardelean-intrat în armata lui Garibaldi 
pentru a lupta împotriva imperiului habsbur- 
gic în speranţa eliberării Transilvaniei şi 
unirii ei cu Principatele Române — ca او‎ rea- 
lismul poetic al prozei lui Uricaru au re- 
prezenta! pentru autorul filmului preţioase 
puncte de plecare. Nu şi de sosire, din pă- 
cate, in cursa artistică. Pentru că, iată, şi 
această ecranizare o dovedeşte, situaţii și 
personaje, detalii, repere «vizualizabile» pot 
fi aceleași și totuși altele cind sînt mutate 
într-un sistem de semne diferit. Într-o 
altă tonalitate — valabilă poate pentru orice 
film în afară de cel chemat anume să ur- 
meze destinul acelui personaj din acel ro- 
man purtind pe ecran acelaș: nume. 
Foarte aproape de materia narativă a 
cărţii, filmul rămine departe de timbrul ei 
specific, fascinant şi straniu, dezvoltat prin- 
tr-o suită de metafore, aluzii, ambiguități 
pe care regizorul a trebuit să le limpezească 
atunci cind şi-a propus «o poezie a prozei 
şi nu o proză poetică». Din necesităţi les- 
ne de înțeles, autorul cinematografic a tre- 
buit să modifice şi raportul romanului (fals 
roman istoric — susține prozatorul, pentru 
că el nu conţine decit 2% material docu 
mentar, restul de 98% e ficțiune), inversind 
proporția. Filmul simte nevoia explicări 
amănunțite a unor evenimente din epoca 
ce a urmat valului revoluționar de la 1848 
în Europa, a unor mecanisme politice sau 


Cumpăna este al treilea tilm 
al unei regizoare care nu 
m-a convins la debutul său 
(Întoarcerea lui Magellan) 
şi nici la a doua tentativă 
(Riul care urcă muntele). 
Primele producţii ale Cristia- 
nei Nicolae mă frapaseră din contra, prin- 
- tr-un ce factice, printr-o familiaritate im- 
provizată cu tematica scenariilor, printr-un 
fel de candoare a răsfățului pe care n-am 
putut-o lua drept dispoziţie romantică. Unii 
au văzut totuși în acest tip de candoare 
proba unei sensibilități inedite, o deschi- 
dere spre un cinematograt al rafinamen- 
tului sugestiv. 

Al treilea film era de aşteptat să limpe- 
zească întrucitva lucrurile şi cred că el o 
și face, dar din păcate nu în sensul celor 
mai bune dintre așteptări. 


ema 


Limpezirea este operată de regizoare 
prin alegerea unui subiect mai simplu con- 
struit, mai apropiat în timp şi mai familiar 
ca experiență probabilă de viaţă. 

Simplitatea subiectului lui Horia Pătras- 
cu (o cabană la munte, nouă, încă nein 
trată în circuitul comercial, la care un ni