Revista Cinema/1977 — 1989/017-CINEMA-anul-XVII-nr-10-1979

ui Fă A 
arn AN 
$ s 


n d 


i P 
luptînd pentru o 
ate 


= 
S 

+ 

t 


stii 
ul 
idulu 


| 


v 


Cinea; 
Congre 
nouă ca 


al Part 


mpină 


î 


42 


Cineaștii întimpină Congresul al XII-lea al Partidului, 
luptînd pentru o nouă calitate 


«Este necesar ca şi în domeniul activității ideologice, al muncii politice de masă, de formare a conștiinței socia- 
liste, să se acţioneze cu toată hotărîrea pentru ridicarea rezultatelor la nivelul sarcinilor puse de Comitetul 
Central, de partid, al cerințelor actualei etape de dezvoltare a societății noastre». 


Nicolae CEAUȘESCU 


Hotărirea 


Plenarei Consiliului Asociaţiei Cineaştilor 
din Republica Socialistă România 
consacrată dezbaterii documentelor Congresului al XII-lea al Partidului Comunist Român 


Consiliul Asociaţiei Cineaștilor din R.S.R., membrii Asociaţiei, toti lucră- 
torii din cinematografie au primit cu deosebit și profund interes proiectele docu- 
mentelor Congresului al Xll-lea al Partidului propuse dezbaterii publice. Pro- 
gramul partidului, istoricele documente care vor fi adoptate de marele forum 
al comuniștilor din România, legate nemijlocit de inițiativele strălucite, de 
personalitatea creatoare, de viziunea revoluționară a secretarului general al 
partidului, tovarășul Nicolae CEAUȘESCU, conturează imaginea exactă a anilor 
viitori, întemeiată pe analiza lucidă, științifică a posibilităților de care dispu- 
nem, a cunoașterii legilor de dezvoltare socială, marchează trecerea la o etapă 
nouă, superioară, în opera de făurire a societății socialiste multilateral dez- 
voltate şi înaintare a României spre comunism. Proiectul de Directive ale Con- 
gresului al XII-lea al Partidului Comunist Român cu privire la dezvoltarea eco- 
nomico-socială a României în cincinalui 1981-1985 și orientările de perspectivă 
pînă în 1990, ca și proiectele celorlalte documente programatice supuse dezba- 
terii publice evidențiază încă o dată spiritul permanent creator în care partidul 
nostru, secretarul său general, abordează complexele probleme ale realității 
construcției socialiste. Dimensiunile cutezătoare ale programelor viitoare sint 
străbătute de imperativele unei noi calități în toate domeniile de activitate, 
prefigurind, deopotrivă, o nouă calitate a muncii, o nouă calitate a vieţii, o nouă 
calitate a conștiinței. imaginea României anului 1985, așa cum o aflăm con- 
turată în Directive, este implicit imaginea noastră în plin proces creator. Cine- 
matografiei îi revin — în efortul general de autodepășire — îndatoriri de o mereu 
mai înaltă răspundere comunistă Conștienți de rolul important pe care filmele 


noastre îl au în procesul complex de formare a omului nou, cu un tot mai larg 
orizont politico-ideologic şi cultural, membrii Consiliului Asociaţiei Cineaşti- 
lor, toți creatorii și tehnicienii de film, îşi exprimă totala adeziune față de docu- 
mentele programatice ale Congresului al XIl-lea al Partidului și se angajează 
să le traducă în viață cu spirit de dăruire revoluționară, elan creator, ridicată 
conștiință socialistă, la cota celor mai înalte exigențe, se angajează să găsească 
cele mai eficiente modalități practice, concrete, de întăptuire a obiectivelor 
prevăzute în Proiectul de Directive. Alături de gindurile și voința întregului 
nostru popor, ne exprimăm hotărîrea de a merge înainte uniţi în jurul Partidului 
Comunist Român, al secretarului său general, tovarășul Nicolae CEAUȘESCU, 
pentru înfăptuirea societății socialiste și comuniste pe pămîntul României. În 
consens cu voința unanimă a comuniștilor români, a întregului popor, membrii 
Asociaţiei Cineaștilor își exprimă adeziunea fierbinte la reinvestirea în înalta 
funcție de secretar general al partidului a tovarășului Nicolae CEAUȘESCU, fiul 
cel mai iubit al României, strălucit gînditor și teoretician marxist, organizator 
şi conducător al societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru care crezul 
de muncă și de viață îl reprezintă prosperitatea poporului român, 
triumful cauzei comunismului și păcii. 


Consiliul Asociaţiei Cineaştilor 
din Republica Socialistă România 


Filme la înălțimea epocii pe care o trăim! 


Tara noastră se află in preaj- 

| ma unui eveniment istoric: 

Congresul al XII-lea al P.C.R. 

Atmostera sărbătorească 

| prilejuită de un asemenea 

eveniment este în modul cel 

mai firesc dublată de efer- 

vescenţa muncii, a eforturilor de a stabili 
bilanțuri, de dorința de a trece în revistă 
tot ce s-a realizat și tot ce nu s-a realizat 
încă, pentru ca, pornind de la o cunoaş- 
tere temeinică a realității, să știm în ce 
direcţie trebuie să ne indreptăm eforturile. 


Într-un asemenea moment de lucidă si 
amplă analiză și autoanaliză, proiectul dt 
documente ale celui de-al XII-lea Congres 
constituie o bază temeinică şi o perspec- 
tivă a cărei cunoaștere reprezintă o nece- 
sitate vitală pentru orice om care vrea să 
lucreze, să creeze în consonanță cu epoca 
şi cu patria lui. 

Documentele Congresului prefigurează 
în continuare o puternică și amplă dezvol- 
tare a țării noastre, o dezvoltare în ritmuri 
înalte, o dezvoltare care va avea în vedere. 
deopotrivă, dezvoltarea multilaterală a fiin- 
tei noastre colective și a ființei noastre 
individuale. 

Este firesc ca acest efort de a te situa 
în zona ritmurilor înalte, ca acest efort de 
dezvoltare multilaterală să preocupe în 
egală măsură pe creatorii de bunuri ma- 
teriale și pe creatorii de bunuri spirituale. 
În cazul breslei noastre, pe toți acei care 
slujesc arta filmului, indiferent de locul pe 
care îl ocupă în ierarhia unui generic de 
tilm. 

Preocuparea aceasta se sprijină, și în 
ceea ce ne privește, pe o serie de rezul- 
tate bune. Volumul filmului românesc a 
crescut în ultimul timp mult și repede. De 
la 16 premiere cu lung-metraje în 1974, s-a 
ajuns în 1978 la 23 premiere, iar în anul 
acesta cifra se va ridica la 30. În viitor 
nu în viitorul doi, ci în viitorul imediat. 
această cantitate va creşte și mai mult, și 


mai repede, devreme ce in cincinalul 
1981-1985 va trebui să ajungem să realizăm 
50-60 filme anual. Studiourile noastre vor 
«da pe piață», cum se zice într-un limbaj 
nu tocmai poetic, un film pe săptămină. 
Mai exact, un film la 5-6 zile. Cu cantitatea 
peliculei filmate stăm şi vom sta din ce 
în ce mai bine. 


Stăm bine şi la capitolul «număr de 
spectatori». Dacă luăm în consideraţie nu- 
mărul de bilete vindute, adică numărul «de 
intrări la cinema», cele 112 filme realizate 
în ultimii cinci ani (13 dintre ele sint «in 
două serii») au adus în sălile de cinema 
cifra impresionantă de 200 milioane de 
spectatori. Sint extrem de putine țările din 
Europa în care filmele proprii să cunoască 
o asemenea audiență. Rezultă de aici, în 
tr-un mod fără tăgadă. ce! putin două fapte 

Primul: că filmul românesc devine din ce 
în ce mai mult favoritul pubhculu roma 
nesc. Este adevărat, fără să ajungă încă 
la cotele de care se bucură piesa de tea- 
tru românească (e de semnalat, chiar nu- 
mai într-o paranteză, că cele mai bune 
piese de teatru româneşti se joacă azi cu 
casa închisă, că în jurul lor se dau singu- 
rele hărțuieli care ne bucură: hărțuiala lui 
«n-aveţi un bilet în plus?»). 

AI doilea fapt ține de o realitate, imediat 
verificabilă: în ultimul timp, numărul spec- 
tatorilor români la filmul românesc s-a 
dublat. 

Constatarea ne bucură şi ne obligă în 
egală măsură, pentru că dragostea publi- 
cului românesc pentru filmul românesc 
trebuie onorată şi primii care pot și trebuie 
să o facă,sint, fireşte, creatorii 


Ajungind aici, ajungem, de fapt, la pro- 
blema-cheie a tuturor departamentelor de 
activitate. Ajungem la o idee de bază a 
documentelor Congresului al XII-lea, ajun- 
gem la sarcina fundamentală trasată de se- 
cretarul general al partidului, tovarășul 
Nicolae CEAUȘESCU: la transformarea 
cantității în calitate. 


Ca și în alte sectoare, dobindirea unei 
noi calități nu este pentru cinematograti 
o simplă problemă. Ea este azi cea mai 
importantă problemă. Cea mai arzătoare 
Cea mai decisivă. Acesta a fost, dealtfel 
axul tuturor discuţiilor care s-au purtat în 
ultimul timp în legătură cu cinematograti: 
noastră. Pornind de la discutarea docu 
mentelor Congresului al XII-lea, cineaști 
au înțeles că imperativul transformării can 
tității în calitate fi vizează şi pe ei, direct, 
personal. Dacă vrem ca apartamentele d: 
locuit să fie mai propice locuitului, trebuie 
să intelegem că şi «apartamentele de vi- 
sat» trebuie să fie din ce în ce mai propice 
visului despre mai bine. 

În cuvintarea sa, la recenta constătui- 
re de lucru de la C.C. al P.C.R. consa- 
crată propagandei, tovarăsul Nicolae 
CEAUSESCU spunea: «să dezvoltăm 
spiritul revoluționar militant, la toţi co- 
muniștii, ca și în rindurile maselor largi 
de oameni ai muncii, să ridicăm con- 
știința patriotică a tuturor, răspunderea 
tață de popor, față de cuceririle socia- 
liste. Să facem ca fiecare cetățean al 
patriei noastre să-și consacre toate tor- 
tele, întreaga capacitate dezvoltării 
continue a patriei». 

Cineastul român nu va putea răspunde 
unui asemenea înalt comandament decit 
dind poporului nostru filme la înălțimea 
trecutului său de luptă, filme la înălțimea 
epocii pe care o trăim. 

Adevărul este că la ora aceasta studiou- 
rile noastre se pot bizui pe o serie de ci- 
neaști — scenariști, regizori, actori, ope 
ratori, scenografi, compozitori de o in- 
contestabilă seriozitate profesională și a- 
deseori cu importante valențe artistice. În 
același timp, atit casele de filme, cit și 
platourile se pot teme — trebuie să se 
teamă — de o cantitate care nu e deloc 
mică de semnatari cu competenţe reduse, 
uneori minime; de breslaşi care nu şi-au 
însusit nu numai secretele meseriei, dar 
uneori nici măcar a.b.c.-ul ei. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Lupta pentru o nouă calitate presupune, 
deci, o luptă susținută si înflăcărată, «cu 
două direcţii» pe de o parte, susținerea 
argumentată a tot ceea ce reprezintă va- 
loare; pe de altă parte, vestejirea tuturor 
manifestărilor de diletantism. Bătălia pen- 
tru calitate devine în felul acesta în mod 
nemijlocit o bătălie impotriva mediocrită- 
tii strecurată în orice compartiment de 
creație, a mediocrităţii «de toate virstele», 
căci, așa cum se știe și așa cum s-a văzut, 
trista însușire nu face distincţie între ge- 
neraţii, devreme ce In cinematografie, ca 
în toate celelalte arte, există pe lingă ve- 
terani obosiţi şi veterani cu suflete tinere 
care practică o artă de mare prospețime; 
există pe lingă tineri, neobosiţi, scormoni- 
tori şi tineri obosiţi, îmbătriniţi înainte de 
vreme, care la virsta marilor elanuri şi 
spontaneităţi practică șablonul şi apatia. 

O asemenea bătălie pentru calitate se 
identifică în mod firesc cu o politică cine- 
matografică de susținută promovare a ta- 
lentului responsabil și cultivat. Pentru că 
dacă e adevărat că producătorul nu poate 
programa apariția talentului, pentru că dacă 
e adevărat că nu ne putem lua angaja- 
mentul concret că «în anul următor — să 
zicem — vom face să apară trei sau patru 
genii cinematografice», tot atit de adevă- 
rat este că o atenție specială acordată 
creatorilor care știu să spună (nu să de- 
biteze) ceva, o preocupare atentă şi răb- 
dătoare cu cei care-şi oferă mintea scin- 
teietoare (nu doar serviciile manuale), cu 
alte cuvinte, un climat favorabil ideii pro- 
funde și originale, temei majore, harului 
responsabil, va favoriza şi fructiticarea 
forțelor superioare de care cinematografia 
noastră dispune azi și apariția unor forțe 
noi. Cu alte cuvinte, va netezi drumul spre 
apariția unor filme la înălțimea realităților 
și aspirațiilor României de azi. 


«CINEMA» 


Realizatorii filmului românesc, întruniţi în Plenara Consiliului Asociaţiei 
Cineaștilor pentru a dezbate proiectele de documente ale celui de-al XII-lea 
Congres al Partidului și sarcinile ce revin culturii cinematografice, vă exprimă 
cele mai alese sentimente de înaltă prețuire și profundă recunoştinţă, ataşa- 
mentul profund faţă de politica Partidului Comunist Român, față de dumnea- 
voastră, mult iubite și stimate tovarășe Nicolae CEAUȘESCU. 

Am primit cu deosebit și profund interes proiectele documentelor Congresu- 
lui al XII-lea supuse dezbaterii publice. Obiectivele înscrise în Programul parti- 
dului, în istoricele documente care vor fi adoptate de marele forum al comu- 
niștilor din România, marchează trecerea la o etapă nouă, superioară, în opera 
de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României 
spre comunism. Imaginea României anului 1985, conturată în Directive, este 
imaginea noastră, a tuturor oamenilor muncii, în plin progres creator. 

Avind conștiința limpede a importantelor îndatoriri care revin cinemato- 
grafiei românești în actuala etapă de dezvoltare a țării, de rolul tot mai mare 
pe care filmele noastre îl au în procesul complex de formare a omului nou, mem- 
brii Asociaţiei Cineaștilor, toți lucrătorii din cinematografie își exprimă totala 
adeziune față de documentele programatice ale Congresului al XII-lea și se 
angajează să le traducă în viață cu spirit de dăruire revoluționară, elan creator, 
ridicată conștiință socialistă, să găsim cele mai eficiente modalități practice, 
concrete, de înfăptuire a obiectivelor prevăzute în Programul de directive, 
pentru a realiza filme de o calitate superioară, așa cum ne cere partidul și poporul, 
așa cum ne-o cereți dumneavoastră în efortul general de autodepășire pentru 
obținerea unei noi calități a muncii, a vieții şi a conștiinței. 

Vă raportăm Dumneavoastră, mult stimate tovarășe Nicolae CEAUŞESCU, că 
cei cinci ani care au trecut de la Congresul al XI-lea, volumul producției de 
filme a crescut considerabil, de la 16 premiere cu filme artistice de lung-metraj 
în 1974, la 23 în 1978, şi 30 în 1979. Premierelor de lung-metraj li se adaugă un număr 
tot mai mare de producții pentru televiziune, filme utilitare și prestări de servicii, 


creații în importantele sectoare ale filmului documentar, științific și de anima- 
ție. Cele 112 filme de lung-metraj realizate în ultimii 5 ani (dintre care 13 au două 
serii) au întrunit în sălile de cinematograf un număr de 200 de milioane de spec- 
tatori, față de 100 de milioane în perioada anterioară. 

Toţi cineaștii din țara noastră vă sint profund recunoscători, mult stimate 
tovarășe Nicolae CEAUȘESCU, pentru permanenta grijă pe care o acordaţi dez- 
voltării cinematografiei româneşti. Dumneavoastră vă datorăm orientarea și 
așezarea producției de filme naționale pe baze trainice, climatul stimulativ 
de creație care a condus în ultimii ani la realizarea unor prestigioase filme romă 
nești. Îndrumările primite în repetate rinduri ne-au fost de prețios ajutor în ten- 
tativa ridicării pe o treaptă calitativ superioară a întregii producții cinemato- 
grafice. 

În consens cu voința unanimă a comuniștilor, a întregului popor, Consiliul 
Asociaţiei Cineaștilor, toți slujitorii filmului românesc, sprijină cu nestrămu- 
tată convingere reinvestirea Dumneavoastră, mult stimate și iubite tovarășe 
Nicolae CEAUŞESCU, strălucit ginditor și teoretician marxist, iluminat patriot, 
fiu iubit al țării, cu înalta funcție de secretar general al Partidului Comunist 
Român. 

Creatorii de film, toți cineaștii din patria noastră, asigură conducerea parti- 
dului, pe Dumneav al mult stimate tovarășe Nicolae CEAUȘESCU, 
că vor face totul pentru traducerea în viață a documentelor ce vor fi adoptate 
de Congresul al XII-lea al Partidului, pentru a oglindi în filme de aleasă ținută 
artistică și politică, cît mai grăitor și profund, etortul unanim al poporului 
nostru de a construi pe pămintul românesc o lume nouă, mai dreaptă și mai bună. 


Consiliul Asociaţiei Cineaștilor 
din Republica Socialistă România 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cineaștii întimpină Congresul 


Gopo, președinte al Ga- 
lei filmului de amatori, 
în finala «Cintării Romă- 
niei», privea cind de jos 
dintr-un fotoliu, cind în 
picioare la mulțimea de 
talente ce se perindau prin fața juriu- 
lui, Mai mult decit orice păreau să-l 
pasioneze «talentele animației». Ci- 
teva filme «furau» cu nonşalanţă cite 
un pic-pic-pic... din chiar creațiile în 
care evolua Omulețul. Gopo avea a- 
tunci un zimbet de mare înțelegere, 
și generozitatea era a unui înțelept: 
parcă urmărea momentul desprinderii, 
ei, da așa mai merge, aici da, da... 

Cam așa a fost şi cu întrebările 
mele. Ba erau toate foarte rele, ba 
nimic nu părea de prisos... Dilemele 
sint, totuși, de partea celui care «face» 
interogatoriul. Nu ştiu, de pildă, in ce 


Inema 


— Aș dori să-mi indicaţi prima intre- 
bare pe care se impune să o adresăm 
animației românești în clipa de tață.. 

1.P.G.: Quo-vadis Animafilm? 

— Filmele dv. de pină la celebrul 
«Scurtă istorie» (1957) se raliază la o 
tendință generală a animației în epo- 
că. lată: «Albina și porumbelul», «Ră- 
toiul neascuitător», «Doi iepuraşi», «A- 
riciul răutăcios», etc. 

1.P.G.: Filmul pe care tocmai l-am ter- 
minat este un fel de animaţie-retro, se 
numeşte E pur si muove şi, în mare, este 
un fel de enciclopedie a posibilităţilor 
animației cu ajutorul mijloacelor cinema- 
tografice. El demonstrează că totul se 
mişcă și că, în mişcarea universală, există 
şi o mișcare nouă, pe care cineastul-anima- 
tor o realizează prin propria sa voinţă si 
imaginaţie, el mișcă urme de creion sau 
de cerneală, pete de culori, bucăţi de hirtie, 
lemn, stofă, plastic, lină, ace, cuie, staniol, 
etc. El poate crea mișcări nebănuite, căci, 
asamblate, gindite ca niște istorioare, a- 
muză și citeodată uluieşte prin originalita- 
tea acestor mişcări ce nu există în natură. 

Cred că, în liniile cele mai simple, cam 
aceasta ar fi definiția animației: mișcare ce 
aparține prin excelență creaţiei omului, 
mişcare ce nu există în natură. Este conce- 
pută prin compunerea fazelor cadru cu 
cadru şi este văzută numai cu ajutorul 
proiecției cinematografice. (Bineînţeles, teh- 
nicile evoluează electronic, magnetic sau 
altfel, principiul animației răminind ace- 
lași). Mă gindeam, în timp ce lucram la fil- 
mul E pur si muove,ce bine ar fi fost dacă 
aș fi cunoscut această definiţie atunci cind 
am început să fac filme animate. 

În acea «epocă de dinainte de Scurtă 
istorie», cum o numiţi dvs., aveam o sin- 
gură preocupare: voiam să învăţ cum se 
tace un film de desen animat, nu știam 
aproape nimic «profesional», toate pro- 
blemele tehnice şi de producție le inventam 
sau le descopeream imitind şi, bineințeles, 
imitindu- pe Disney. Aş putea spune acum 
că această perioadă care a durat din 1950 
pînă în 1955, a fost necesară, pentru că a 
creat un studiou de filme animate cu un 
proces tehnologic, şi pentru prima dată în 
țara noastră, au apărut noi meserii, funcții 
şi creatori ai unei arte industriale de filme 
desenate. 


lon Popescu 
Gopo: 


„Un autor 
este 
neliniștit 
atunci cînd 

are idei“ 


fel să notez titlurile de filme și cum 
să reamintesc premiile. Mi-e foarte 
clar că numărul premiilor îl întrece pe 
acela al lucrărilor semnate Gopo. În 
ce mă priveşte,aș dori să aflu mai 
multe lucruri despre perioada 1951, 
cind a debutat cu Albina şi porum- 
belul, pină la Scurtă istorie, care, 
în 1957, lua Marele Premiu la Cannes. 
Poate că o vom afla. Dar e de ştiut 
şi ce face Gopo de cițiva ani incoace... 

Tin în miini nişte desene din epoca 
premergătoare Scurtei istorii. E insă 
cale lungă pină ce ele să capete 
suflul cosmic din filmul numit. Un 
ceasornic şi un om gras, aproape in- 
form, Somnul lui se vede că e mai 
important decit orice. Omuleţul, dim- 
potrivă, e mult mai activ. 

Dar prima întrebare tot nu vine. Mă 
ajută Gopo... 


— «Scurtă istorie» a apărut, s-ar putea 
spune, ca o reacţie anti-disney-ană, 
ca o expresie a unui impas de depășit 
în cine-animaţia mondială? 

1.P.G.: Scurtă istorie a apărut într-ade- 
văr ca o reacţie anti-Disney. Prima etapă 
era îndeplinită; exista un studio, peste 
60 de cadre se specializaseră şi formam 
în mod organizat cadre noi tinind cursuri 
de animaţie, se trecuse de la film alb-negru 
la peliculă color, începeau să sosească 
aparate profesioniste şi realizam ritmic 
3—4 filme anual. Am trecut la etapa a doua 
şi. alegind pe cei mai buni, trebuie să spun 
că am fost ajutat de oameni extraordinari. 
Mă simțeam ca meşterul Manole printre 
u«Meşteri mari, calfe şi zidari» și mă stră- 
duiam tot timpul să fiu «zece, care-i și 
întrece»... Deci impreună cu Constantin 
Popescu, Pascal, Hermeneanu, Ghigorţ, 
Hoşbotă, Hizan, Erica, Capoianu, Dan lo- 
nescu (şi alții, mult mai mulţi de zece), am 
format o echipă de atac cu scopul de a 
obține confirmarea existenței animației ro- 
mâneşti. Aşa s-a născut Scurtă istorie. 

— Omulețul, pe care declaraţi unde 
a- îi preluat dintr-o frescă din pridvorul 
mănăstirii Cozia, este personajul dv. 
emblematic. S-a vorbit despre umorul, 
lirismul, stingăcia, fragilitatea lui. 

1.P.G.: Spuneam mai înainte că animația 
creează o mișcare pe care natura nu o poate 
realiza. Acum putem completa adăugind 
că animația «creează» şi făpturi pe care 
natura nu le poate crea, mă refer, desigur, 
la personajele din filmele desenate. Oare 
Mickey sau Popey, sau Woody nu sint tot 
atit de «păminteni» și de celebri ca Greta 
Garbo, Napoleon sau Mahomed? Omuleţul 
meu s-a născut în 1956, dar, dacă mă uit 
bine la desenele mai vechi, pe care le-am 
tăcut înainte de Scurtă istorie, la desenele 
făcute pentru cărţi sau pentru presă, des- 
copăr că strămoșii Omuleţului nu se trag 
din maimuţă. ÎI văd ca un nepot al unei suite 
pe care o desenam cu un erou pe care îl 
numeam Billy, un personaj elegant și puţin 
cam fanfaron. Omuleţul are ceva din gră- 
sanul şi fericitul Augustin care rezolva 
toate problemele cu un dram de inteligență. 
Suitele acestea le pot socoti genitori ale 
viitorului Omuleţ. 

Am văzut de curind un film, Răţoiul 
neascultător, și am recunoscut ceva din 


omuleț. Am revăzut moralistul, duiosul 
omuleț în Doi iepuraşi, sau l-am zărit 
ascuns în Șurubul, făcut rebut de Marinică 
zis Codașul Cam aşa cred eu că este 
omulețul, un amalgam de caractere care 
isi căuta firma... şi dacă mă uit bine la 
imaginea omulețului, zău că nu e prea 
ideală. Dacă mi-aș propune să fac un 
personaj cu datele citate de dvs. lirism, 
fragilitate, umor, cred că n-aș îndrăzni 
să-i fac burticică și fundul gol. 

— Nu aţi avut niciodată sentimentul 
unei repetări de care trebuie să vă eli- 
berați? Nu este o insinuare, vă rog do- 
resc să aflu în ce măsură dv. înșivă ați 
tost marcat de succesul extraordinar 
al omulețului 

1.P.G.: Cind am primit premiul pentru 
Scurtă istorie, multă lume a spus că a 
fost o întimplare fericită La premiul urmă- 
tor, pentru Șapte arte, a zis că iar am 
avut noroc. La cele două premii mari ce 
le-am primit pentru Homo Sapiens, am 
primit porecla de «norocos din oficiu», 
și au adăugat: să vedem dacă o să poată 
să ne uluiască cu desenele lui pină la 
pensie! Este foarte greu să fac imagini 
fără omuleț și mult mai greu să mă repet. 
Semnalul de alarmă era tras demult și 
mulțumesc celor care m-au făcut să-l aud, 
M-am speriat și mi-am propus din nou să-l 
imit pe Disney: am inceput să fac filme de 
lung-metraj cu actori. (Primul film cu ac- 
tori, Fetița mincinoasă, premii la Edin- 
burgh şi Damasc, era făcut inainte de 
Scurtă istorie). Făcind filme cu actori 
suport aceleași consecințe ca şi Disney, 
și oricht de bune ar fi filmele,toţi spectatorii 
văd, dincolo de ecran, dincolo de fotogratia 
oamenilor, desenul animat. 


Dar revenind la filmele cu omulețul, tre- 
buie să dezvălui un secret, ele fac parte 
dintr-un serial, poate primul serial romă- 
nesc, și este firesc să păstrez elemente 
de bază şi nu veţi vedea niciodată rutină 
sau manierism: ele totalizează o imagine 
completă a unei lucrări de «ambalaj» ce 
se execută pe o perioadă mai lungă de 
douăzeci de ani. 


— Parabola, deschiderea amplă a de- 
mersului cinematogratic, către lume și 
către problematica ei «cea mai strin- 
gentă», vă defineşte ca artist cetățean 
preocupat de actualitatea vieţii pe a- 
cest pămint. Filmele pe care le-aţi re: 
zat stau mărturie că animația nu este 
numai un teritoriu al narațiunilor ghi- 
dușe ori buclucașe. 


1.P.G.: Tată! meu îmi spunea mereu: 
«Nu uita că prin meseria pe care ţi-ai ales-o 
ești un clown, trebuie să distrezi specta- 
torul» M-am gindit mult și pînă la urmă 
am folosit ceea ce era de mult în sîngele 
meu, umorul lui Moş lon Roată strigătura 
țărănească cu aspect mucalit plină însă 
de profunzime. Cam așa cred că am făcut 
filmele și cred că aceasta a plăcut specta- 
torilor din țară şi de peste hotare. Din 
păcate, mulţi dintre colegii mei cred că a 
tace filme desenate înseamnă numai a face 
filme desenate şi... atit. 


— Se poate citi în ele dorința autorului 
de a se adresa lumii, de a-i trezi conști- 
ința, iar nu de a o distra pur și simplu. 
Aş dori să-mi vorbiţi despre noblețea 
acestei misiuni. 


1.P.G.: Am abordat subiectele cele m. 
actuale. Privite, aceste filme, peste o sulă 
de ani, spectatorii vor ști că au fost făcute 
în a doua jumătate a secolului XX, pentru 
că vor vedea primele zboruri în cosmos 
(Scurtă istorie), preocuparea omului de 
a descoperi oameni pe alte planete (Homo 
Sapiens), dorința oamenilor de a comu- 
nica prin toate mijloacele moderne astăzi 
(Alo, Alo), nu doresc să amintesc toate 
filmele, dar Ecce Homo este un om al 
acestor timpuri. Miine civilizația poate îl va 
schimba, suferinţele lui de astăzi vor dis- 
pare. De aceea, am făcut şi filme despre 
viitor, viitorul apropiat, cind vom folosi ro- 
boţi (Trei mere) şi sint aproape gata cu 
un film despre energie, pe care am dese- 
nat-o ca pe o femeie capricioasă care 
flirtează cu inteligența noastră. Cred că 
filmele acestea sint bune pentru că sint 
inspirate din actualitate și folosesc valen- 
tele umorului românesc. 


— În ce măsură tendințele actuale 
în cine-animaţia mondială participă la 
sincronizarea producției noastre, și în 
ce măsură consideraţi că se tace auzit, 
în avans, glasul autorilor români? 


|P.G.: Din păcate, a fost o vreme cind 
desenul animat românesc era o prezență 
mondială... Şi astăzi facem citeva filme 
bune, dar sint floricele, nu primăvară. 

— Se spune adesea că un autor im- 
portant lasă în urma lui un gol sau că 
umbreşte atit de mult, asemenea unui 
copac imens, încît foarte greu ar mai 
crește ceva acolo. Aș putea să întreb 


https://biblioteca-digitala.ro 


dacă stilul Gopo, consideraţi a fi tăcut 
şcoală. Prefer totuşi un răspuns la in- 
trebarea: în ce fel vă preocupă creșterea 
unei pepiniere românești de animaţie? 

1.P.G.: Aceasta este a doua întrebare 
dureroasă. Regret mult că nu am făcut o 
«şcoală», nu am format creatori de filme 
desenate mai apropiați de genul filmelor 
mele, dar nu sint singurul vinovat... Poate că 
nu e timpul pierdut. 

— «S-a furat o bombă», «De-aș fi 
Harap Alb», «Comedie fantastică» sint 
titiuri care exprimă unele căutări ale 
autorului, respectiv în animația cu ac- 
tori, în filmul fantastic, în actualizarea 
unor mituri românești. Vă declarați sa- 
tistăcut de aceste experiențe? 

— 1P.G.: Am revăzut de curind toate 
filmele mele cu actori — nu mi se par de loc 
rele, poate sint prea puține. Ceea ce sint 
sigur este că dacă din intimplare s-ar 
răsturna rafturile în care sint păstrate fil- 
mele la arhivă, ar fi foarte ușor să se gă- 
sească cutiile cu filmele mele și sint 
sigur că nu se va putea amesteca fără să fie 
observată o bobină din filmele vreunui 
coleg. 

— Ce sarcini revin Asociaţiei cineaști- 
lor, al cărei președinte sinteți, în pers- 
pectiva celor 50—60 de filme pe care 
le vom produce într-un an? 

— 1P.G.: Asociaţia nu produce filme, 
aceasta fiind sarcina caselor de filme, 
ea este solicitată pentru a aviza scenarii 
sau debuturile în munca de creaţie. Trebuie 
spus deschis că aceste avize nu sint privite 
cu seriozitate și în destule cazuri se cer 
în fața faptelor deja implinite. Sperăm ca 
în viitor Asociaţia să fie implicată în pro- 
ducția de filme și să putem ajuta concret 
la realizarea unei cinematogratii de pres- 
tigiu. 

— Care este accesul tinerilor cineaști 
la Asociaţie şi în ce tei Asociaţia 
preocupă de «realizarea» generaţiilor 
mai noi de regizori, scenariști, critici? 

— 1P.G.: Sint convins că Asociaţia ar 
putea juca un rol important în formarea 
tinerilor (şi a vechilor) cineaști și, cum 
spuneam, chiar și la ridicarea calității fil- 
melor, dacă ar avea o activitate concretă, 
de lucru și nu consultativă; aceasta însă ar 
cuprinde multe ore, mult mai mult de opt 
ore pe zi. În condiţiile actuale este imposibil, 
deoarece toată conducerea activează vo- 
luntar, îndeplinindu-şi normele de muncă 
în producție. 

— Cum vă apare situația animației 
în raport cu restul producției noastre 
de tiime? 

1.P.G.: Nu este diferențiată decit prin 
modul de exprimare. 

— Ce trebuie întreprins ca filmul nos- 
tru să intre mai pregnant în circuitul de 
valori cinematogratice? 

1.P.G.: Să fie consultaţi cineaștii, numai 
ei ştiu cum se poate face aceasta şi am 
convingerea că este posibilă afirmarea fil- 
mului românesc pe plan mondial. 

— Realizaţi în revista «Cinema» un 
serial desenat Este vorba cumva de 
proiectatul tiim de enciclopedie ani- 
mată, compus — cum declarați cu ani 
în urmă — din 150 pilule? Ce sens con- 
feriți dv. acestei întreprinderi? 

1.P.G.: S-ar putea face și film. Am dese- 
nat peste 600 de cuvinte cinetile, voi desena 
1001 cuvinte şi voi face un dicţionar al 
filmului în mai multe limbi. 

— Care ar îi neliniștile creatoare ale 
unui autor de animaţie și care semnele 
lui de oboseală, de impas? 

1.P.G.: Neliniştea unui autor de animaţie 
apare atunci cind are idei, semnele de 
oboseală, de impas, dimpotrivă, odată cu 
automulțumirea. 

— Lucraţi desigur la un nou tilm, 
pesemne la mai multe. Sinteţi «autor 
total», dacă ținem seama că semnaţi 
atit scenariul cit și regia În sensul 
acestei precizări, aș solicita încă o pre- 
cizare. Prin ce anume încercați să obți- 
neți interesul publicului și al criticii, 
prin ce noutate? 

1.P.G.: Mereu gindesc filme, le scriu, le 
desenez, clteodată mi-e teamă că nu o să 
am timp să le realizez. Vorba dvs: dacă 
aş fi avut ajutoare... 

— În tine, prin ce se definește stilul 
Gopo? 

1.P.G.: Mă consider un bun desenator, 
un bun animator, cind am tost la Walt 
Disney, în 1963, Imi propunea un contract 
pe doi ani ca... scenarist (1?) Fac acum 
un film în coproducție cu studiourile sovie- 
tice, un basm, un film cu actori și desen 
animat. Eu fac scenariul şi filmările cu actori, 
ei fac desenul animat (!?). 

— Şi acum ar mai îi de pus o singură 
întrebare... și, iată, îmi vine în minte 
un gind al lui Brâncuși, care spunea că 
lucrurile nu sînt greu de tăcut, important 
fiind să ne punem în situația de a le 
tace. Aveţi o astfel de idee-corolar, 
care să vă mobilizeze într-o anumită 
direcţie? 

L 3 Am o vorbă a mea: prin minimum 
ijloace, maximum de expresie. 


loan LAZĂR 


Cineaștii întimpină Congresul, luptind pentru o nouă calitate 


puncte de vedere 


Filmele se Incep și de cele 
mai multe ori se și termină. 
Toată lumea știe ce face un 
cineast pe parcursul turnării 
unui film. Mijloacele de in- 
formație îl arată — de peste 
trei decenii — spunind «mo- 
tori». Este, desigur, lucrul cel mai cert pe 
care il tace un regizor. Pină una alta... 

Ce se intimplă însă cu un cineast după 
ce marta — așa se numeşte filmul după 
ce e complet gata — a fost livrată institu- 
ției care o va desface pe piaţă? Cind nimic 
din ceea ce a fost o dată numai al său, 
personaje, lumi, idei, replici, viziuni plastice, 
universuri sonore — nimic din toate acestea 
nu-i mai aparține, nu mai poate supune, nu 
mai poate corecta nimic. Cind filmul îşi 
dobindește existența sa în afara autorului 
său, și cînd pentru a-l mai vedea va trebui 
să stea la coadă la casa de bilete, ca un 
părinte care face anticameră la fiul său 
ajuns om mare. 

Golul acesta de scoică prădată geme în 
toată ființa, pină în clipa cind din vaierul 
acesta se va alege poate ceva, un cîntec 
nou. Şi abia din clipa aceea începe marele 
veritabilul chin. Un întreg continent ascuns 
sub ape, pe care trebuie să-l scoţi încet la 
lumină. Universul acesta nou, veritabil neo- 
plasm al spiritului departe de a insemna 
nimicul, odihna dintre cele două filme 
înseamnă o veritabilă boală de care fil 
marea te izbăvește. Munca de filmare este 
departe de a fi partea cea mai dificilă a 
unul film. Aceasta este numai munca exte- 
rioară a unui realizator, cea pe care o 
vede şi o urmărește toată lumea. Cit de 
ușoară, cit de grea, o știe toată lumea, dar 
infinit mai uşoară decit aceea pe care nu 
o cunoaște nimeni, decit realizatorul singur, 
La capătul acestei munci poţi spune, dacă 
vei simţi că e cazul: «filmul meu este gata, 
mai rămine doar să-l turnez!» 

Timpul dintre două filme inseamnă o 
chinuitoare și absolut necesară experiență 
spirituală care te poate istovi într-atit încît 
realizarea filmului — cu toate dramele ei — 
înseamnă eliberarea de un univers care 
te-a invadat într-atit incit te sufocă. Goana 
din film în film poate însemna uneori — mă 
gindesc la doi-trei mari cineașşti, printre ei 
Wajda și Antonioni — poate insemna un 
refugiu care să-i ocrotească de traumele 
unor experiențe spirituale a căror dificul- 
tate ei o cunosc prea bine. Unele din ope- 
rele lor, prea grăbite, oricit de pertecte sub 
raport formal, nu au vibrația şi profunzi- 
mea cu care ne-au obișnuit. Marii artişti 
sint totdeauna ocrotiți de aura prejudecă- 
ților de tot telul. Judecaţi şi analizaţi lucid 
la fiecare nouă apariţie, se poate detecta 
absența mai mică sau mai mare de eveni- 
mente în biografia lor spirituală. Realiza- 
torul nu mai e implicat nici conştient, 
nici inconștient în ceea ce realizează. De- 
vine doar un organizator — chiar dacă 


inema 


telex Buftea 


În febra 
filmărilor 


În copie standard 


În avans față de planul calendaristic, 
Omul care ne trebuie. Scenariul: lon 
Băieșu, Manole Marcus. Casa Patru. Încă 
o copie standard pină la sfirșitul lunii. 


Un drum între viață și moarte 


Pe un drum pustiu, plin de praf, un grup 
de oameni Inaintează călare, tăcuţi, atenți 
la orice zgomot. Sint legaţi între ei de pri- 
mejdii comune: în spate arnăuţii care-i 
urmăresc, în față chinul secetei şi al foa- 
metei. Pe unii îi mai leagă și altceva: un 
jurămint sfint, rămas de pe vremea lui 
Tudor, «irăția intru dreptate», Faptele se 
petrec cu puțină vreme inaintea anului 
1848. Filmul se numeşte Drumul oaselor. 
Scenariul: Eugen Barbu și Nicolae Paul 
Mihail. Regia: Doru Năstase. Casa 5. Fil- 
mările au Inceput la Măcin cu o distribuție 
prestigioasă: Florin Piersic, Marga Barbu, 
lon Besoiu, lon Marinescu, Petre Gheor- 
ghiu Dolj, lurie Darie, Remus Mărgineanu. 
Constantin Dinulescu. 


din ce in ce mai bun — al unor fapte sau 
idei de împrumut. Ceea ce la alte filme se 
putea numi cu adevărat stare de graţie, 
devine o simplă abilitate profesională. Sau 
simplă virtuozitate, ca în acea mult co- 
mentată secvenţă finală din Protesiunea 
Li er al lui Antonioni. 

n atară de spectatorii cineaști, care alt 
spectator se cutremură de faptul că sec- 
venţa finală, 200—300 metri, cit o fi avind, 
e făcută dintr-un singur cadru? Emoţia 
artistică pe care spectatorul nu o are, ră- 
mine o simplă uimire rezervată tehnicienilor 
de film. 

Obsesia expresiei formale nu poate su- 
plini ideile obsedante. Dar, să-i lăsăm pe 
cei mari pe altă dată, și să ne întoarcem la 
ale noastre. Ce poate mina un cineast pe 
platoul de filmare, dacă lipsa de experien- 
tă spirituală este evidentă? Ce oare l-a 
trimis în cinematografie, care altă artă 
l-a trimis în această artă de sinteză? 

Chiar. dacă soarta a fost blindă cu el, 
un artist are seismele lui interioare, ale 
căror vibrații se simt în operă. Ceea ce il 


deosebește pe artist de alți muritori trebuie 
să fie în primul rind această capacitate 
senzitivă pe care nu o pot suplini nici cea 
mai strălucită inteligentă. nici cea mai pro 

fundă cultură. Ce iți dă oare dreptul să 
vorbeşti despre lume, oamenilor? O sen- 
sibilitate comună nu dă acest drept. Opera 
cinematografică ar insemna o simplă luare 
de cuvint, iar arta inseamnă mai mult decit 
atit. Filmul nu este o simplă luare de cuvint, 
ci este o voce care trebuie să se facă 
auzită şi aceasta nu în liniştea luărilor la 
cuvint. Ce dă dreptul la aceasta? Profesia? 
Cine te poate pregăti pentru o astfel de 
protesie? Personalitatea? Talentul? Fie- 
care din ele nu ajung. ŞI nici chiar amin- 
două. Cred că în plus e nevoie de o anume 
calitate a gindului, de acea stare de grație 
ce poate cuprinde nu numai pe poet, dar 
şi pe cineast. Vocaţia de cineast nu se de- 
monstrează petrecind în filmări toate zilele 
vieţii tale, aceasta e doar un fel de grafo- 
manie — cum s-ar numi acest caz în cine- 
matogratie? Vocaţia de cineast nu se de- 
monstrează decit prin calitatea gindirii cine- 


«Filmul nu este o simplă «luare de cuvînt». El e o voce care 
trebuie să se facă auzită» ( Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu) 


O nouă ecranizare Caragiale 


Se fac prospecții, se definitivează distri- 
buția, se execută costumele. În pregătire: 
D-ale Carnavalului, două serii. O ecra- 
nizare incitantă, un regizor care l-a mai 
«vizualizat» pe Caragiale, pe scenă: Lucian 
Pintilie (scenariul și regia). Casa Unu 
Imaginea: Florin Mihăilescu. Decor: Paul 
Bortnovski şi Nicolae Şchiopu. Costume: 
Doina Levinţa, Directorul filmului: Titi Po- 
pescu. 


Prospecţii la Polul Nord 


Un «echipaj» format din regizoarea Eli- 
sabeta Bostan, scenarista Vasilica Istrate, 
operatorul lon Marinescu şi directorul de 
tilm Lucian Dante Gologan se îndreaptă 


RY 
LU 
Duios Anastasia trecea... 
sub chipul Andei Onesa 
şi pe un itinerar 
dramatic de D.R. Popescu 
şi Alexandru Tatos 


spre Polul Nord: Golful Finic, apoi Mur- 

mansk... și mai departe, în căutarea locu- 

rilor de filmare și a interpretului princi- 

pal — ursul polar — din filmul Un saltim- 

banc la Polul Nord. (inspirat din romanul 

rieg ursul pola» de Cezar Petrescu.) 
asa 5. 


Acelaşi rol peste 15 ani 


Un rol într-un film este o «ediție» defini- 
tivă Foarte rar li apare unui actor şansa 
de-a mai reveni asupra lui. Emanoil Petruţ, 
rămas în memoria spectatorilor ca întru- 
chipare a lui Tudor din Vladimiri, interpre- 
tează acelaşi personaj în cele două filme 
Jianu Zapciul și Jianu haiducul (sce- 
nariul Mihai Opriş și Vasile Chiriţă, regia 
Dinu Cocea; Casa Unu). Acelaşi perso- 
naj nu Înseamnă același rol şi nici aceeași 


Între două filme... 


matografice. Care gindire nu vine decit 
gindind. Pentru că filmele nu doar se 
turnează, ci se și cugetă. Şi,intorcindu-ne 
după multe vorbe acolo de unde am plecat, 
chiar după experiența de producție cu 
Lăpușneanu, cred și acum ca partea cea 
mai grea a realizării unui tilm este timpul 
lui de concepere. Chinul de a-l gindi. 


Lumea noastră cinematogratică este foar- 
te preocupată de ritmul unui film, și foarte 
puţin de profunzimea ideilor lui. Dacă filmul 
trenează e o veritabilă dramă, e un defect 
capital. Dacă n-are decit o pojghiță de idei 
mai puțin groasă decit pelicula care le 
suportă, sau dacă nu are chiar deloc, 
aceasta îngrijorează mai puţin. 

Ritmul unui film este o problemă de con- 
ținut, după cum tot problemă de conținut 
înseamnă tot ceea ce ne apare ca aspect 
formal al său. Costumele, ambianța, inter- 
pretarea, comentariul sonor, montajul, ma- 
chiajul, imaginea — toate acestea, înainte 
de a ti preluate pe compartimente, trebuiesc 
gindite unitar, într-o întrepătrundere și in- 
terdependenţă absolută. Este veritabilul mo- 
ment de creaţie regizorală a filmului. Pla- 
toul de filmare și tot ce urmează după 
înseamnă doar consecințele faste sau ne- 
taste ale acestui moment. Pentru ca toate 
aceste elemente unindu-se să asigure efi- 
ciența artistică necesară, trebuie ca mo- 
mentul să fi fost gindit ca atare. Ca o boltă 
care se încheie perfect. Regia nu înseamnă 


„un dispecerat de concepții artistice, admi- 


nistrarea şi dirijarea diferitelor comparti- 
mente artistice ale filmului. Înseamnă mult 
mai simplu, capacitatea de a concepe fil- 
mul simultan pe toate categoriile artistice. 
Imaginea de sinteză se disociază pe com- 
partimente mai tirziu, în procesul de pro- 
ductie; de născut ea se naște unitară. 

Este acel film cunoscut numai de creato- 
rul său, unicatul la care el iși raportează gra- 
dul de reușită a tot ce realizează pe par- 
cursul filmărilor și apoi mai tirziu, la montaj 
şi sonorizare. Este imaginea ideală a filmu- 
lui, singura netrădată de inconvenientele 
factorilor exteriori, de zilele proaste, de 
colaborări nereușite, de limitele tehnice şi 
economice. Ca într-o proiecție de conștiin- 
tă, realizatorul se află singur cu limitele 
sale. Pe care le scrutează doar el. Atunci 
cind are puterea să o facă. Este veritabila 
perioadă de pregătire a filmului ca și a rea- 
lizatorului. Ce urmează după aceea, for- 
tota de oameni, telefoane, hirtii — aceasta 
este pregătirea tehnică și economică a 
tilmului, împărțirea lui pe felii, pe bucăţi, 
pe bucățele... Cineva însă trebuie să-l 
poarte întreg în minte, pentru ca o dată, 
cea mai infimă părticică să se integreze 
în chip firesc, marelui întreg. 

Aceasta este ceea ce face un regizor 
între două filme, sau mai bine spus, între 


două filmări. 
g d Malvina URŞIANU 


partitură, dar cu siguranță o confruntare 
interesantă peste ani pentru interpret. Fil- 
mările în Făgăraş și în zona Sibiului s-au 
terminat. Urmează ca locuri de filmare 
București și Cislău. Imaginea filmului: Au- 
rel Kostrakievici. 


Stelele comediei 


Comedia Singur printre prieteni (sce- 
nariul Dumitru Solomon și Virgil Duda, 
regia Cornel Todea) a intrat in fază deci- 
sivă: la montaj și la post-sincron. Aici, un 
semiton sau o fotogramă în plus pot strica 
un gag. Sau dimpotrivă. Deocamdată, di- 
rectorul Casei Unu, lon Bucheru, care a 
văzut tot materialul filmat, spune că «po- 
vestea e bine ținută în mină», ceea ce se 
știe, nu e un lucru uşor atunci cind pe 
generic se află unii dintre cei mai cunos- 
cuți actori de comedie: Tamara Buciu- 
ceanu, Ştefan Bănică, Ştefan Mihăilescu 
Brăila, Octavian Cotescu, Hamdi Cerchez, 
Mihai Stan şi Horaţiu Mălăele. 


Un regizor debutant și o distribuție 
de consacraţi 


Se pregătește pentru inceperea filmă- 
rilor în Bucureşti, echipa filmului Cintec 
pentru fiul meu. Scenariul Mihai Opriș 
şi Constantin Dicu (inspirat din romanul 
«Îngerul negru» de lon Ochinciuc), regia 
Constantin Dicu. Casa Patru. În distribu- 
ție: Gina Patrichi, Virgil Ogășanu, Horaţiu 
Mălăele, Cornel Vulpe, Silviu Stănculescu, 
Melania Cirje, Aristide Teică, Mihai Pălă- 
descu și copilul Alexandru Atanasiu (în 
virstă de cinci ani). R. PANAIT 


chetă. O Ani, care trebuia să se demaşte } despuiat de orice posibilă subtilitate, îl . 
i a t. a j în toată amoralitatea, într-o discuție cu f aruncă fără milă în toată micimea lui, de- 
1 Di i «prietenul» ei Sile, dresor de delfini, dar | venită măreață pentru o clipă, o scurtă 
$ A J sir care le prindea instalația-pirat şi îi lăsa | clipă de înțelegere, dacă deci personajul 
fără subiect. O Ani pe care o mai cheamă ăsta, nou în filmul românesc, nou prin ade- 
şi Covete, dar ce contează, nici e! Nelu, vărul lui brutal, nu s-ar întilni atit de bine 
nu este un «von», el este un băiat simplu, (bine, pentru că rău, pe ciocnire, pe nein- 
după toate probabilitățile îndrăgostit de | țelegere) cu reporterița Ginei Patrichi, cu 
o infractoare despre care nu prea ştie bine | acea Luiza-fiară atunci cind e vorba de 
ce hram poartă, așa încit acum, cînd se | meserie, caldă şi umană pină la naivitate 
află în deplasare la Sibiu (căci sintem la in afara ei, personaj pe care Gina Patrichi, 
Sibiu, nu la hotel «Turist» cum ar părea), | spre deosebire de Daneliuc, îl învăluie, 
acum cind la televizor se dă tocmai repor- | într-un ambalaj de ambiguitate şi contra- 
tajul acela, în timp ce Luiza îl copleşește cu dicţii schimbătoare de la plan la plan. Fac 
grija ei maternă, este foarte normal să se un efort de imaginaţie și mi-o închipui 
enerveze, drept care gestul imediat urmă- intre ei pe acea Ani Covete interpretată 
tor este legat intim şi logic de starea lui: | de Tora Vasilescu. Nu mi-e greu s-o văd 
3 E se duce glonț la telefon şi cere «un Bucu- prinsă fără bilet în tren, nu mi-e greu s-o 
Gina Patrichi — LAB reşti, vă rog! 35-51-38!» _ văd înghesuită de griji mărunte și așteptind 

A şi Mircea Daneliuc — Nelu, Centralista hotelului «Turist nu înțelege o cerere în căsătorie care să le pună capăt, 
5 îndelung ce vrea şi Daneliuc îi explică răb- nu mi-e greu pentru că tot ce povestește 

3 aşa cum nu dător (răbdarea regizorului este invers pro- | Mircea Daneliuc în «proba» lui de micro- 
apar niciodată porţională cu nerăbdarea personajului său) | fon, ştiu demult. Cunosc o mulțime de Ani 
în Proba de cite ori e nevoie, că aici se filmează, și si altă mulțime de Luize, şi o grămadă de 

$ ot deci ea nu trebuie să răspundă. «Aşa-ți | Nelu sau Sile. Cunosc pateul de ficat Inghi- 

de microfon trebuie, dacă vrei să fii actor şi încă și pe | tit peun colț de masă într-o cameră de hotel, 

y è > Ga P gratis». Replica mi se oprește în auz, în cunosc toate «fleacurile» astea din care «se 

| A timp ce citesc scenariul. Nu știu cine a | trăiesc» zilnic sute de filme. Este pentru pri- 

Li 


rostit-o. Întreb şi eu, aşa, fără adresă: | ma oară cind le intilnesc grupate compact, 
«Cum pe gratis?» și Gina Patrichi mă lă- nu numai cu cap și coadă dar şi cu miez, 
murește scurt. «Nu știi ce înseamnă pe în chip de hrană pentru un film. Spun pentru 
gratis? Fără onorariu». Ticul meu profe- | un film, pentru că la ora asta Proba de 
of 0 n sional functionează prompt. Mă intorc spre microton și-a incheiat turnările. Mircea 


Daneliuc: «De ce?». La fel de prompt mi | Daneliuc nu mai trebuie să fie jumătate 

se răspunde: «Din motive de ordin perso- | actor, jumătate regizor, el este numai regi- 

nal», și ar trebui să fiu picată de pe lună | zor si într-o cabină de montaj pune de 

Proba adevărului ca să nu înțeleg că mai mult n-am să aflu. | acord imaginea cu sunetul. Poate câ sec- 

indie ala scie ca de ana [] piu y la aae vența aceea în care Nelu filmează o anchetă 

. $ : . E . calm, lon Marinescu își modifică unghiul a Luizei, poate tocmai aceea în care ea în- 

privit din unghiul ochiului omenesc, pentru tn seria: fani că mio treabă sa trecător. «Credeţi că tineretul 

s ă g ; reştiul. Mai văd o dată cum se desprinde | de azi e mai bun?» Și i se răspunde: «Da, 

nu din zborul păsării Daneliuc regizorul de Daneliuc interpretul | pentru că au tir au rana de in- 

lui Nelu, — repede, simplu, aproape imper- | tormare mai multe, sint studioși, dar păcat 
ceptibil — și: «Alo! Săru' minal Duduia | că-i lăsaţi să poarte părul lung!»... 

Magda? Nelu la telefon. Nu, de la Si- Sau poate, că: 


— Cum vrei Ness-ul, cald tului de hotel rămine interpretul lui Nelu, biu, Ani i-acasă? Da' unde? Ce servi- — Cum vrei Ness-ul? Cald sau... 

sau...? tinărul operator TV, care mestecă absent ciu? Asta-i bună!» = 

— L-ai sunat pe Chelăres- mai întli piinea cu pate de ficat, apoi che- Luiza — Gina Patrichi deschide brusc ușa Eva SIRBU 

cu? wing-gumm, în timp ce colega lui mai «Coboară în hol Biţă pleacă l-a murit 

— Nu răspunde. virstnică, Luiza, reportera TV (Gina Patri- taică-său.» «Ce spui?l...» Nelu-Daneliuc A 3 

he a iega un ra Tri Tatredpacnide uşa și «Cum vrei Sinaeg pă m secat, a napiso O Ani ca multe altele, numai cu 

cru: dai rebuie plecat în ess-u ald sau...» in fața absen ei acas e stupoare í Fi : 3 irie 
armată, eu mă duc, să știi! Da’ rămineți Replicile curg din una în alta, rostite bă- în fața situaţiei noi, neaşteptate. Pentru o ceva mai descurcăreață s mar tristă 
in pom. tăios de Nelu, rostite calm, aproape ma- | clipă în aer pluteşte umbra unui gind. (Tora Vasilescu) 


nescris dar prezent în scenariu: Asta e! 
Ce Ani? Ce armată? Care Ness? Ce an- 
chetă? Asta e! A murit un om! În cadrul 
ușii Gina Patrichi are ochii în lacrimi și 
„vocea la fel. Şi nu, aparatul nu o vede, nu 
încă. Abia după dublă. Daneliuc nu trage 


— Las' că s-aranjează.. tern de Luiza, în timp ce pe ecranul televi- 
— Dacă era după mine, eu terminam zorului defilează imagini idilice de litoral, 
cu chestia asta, de acum trei ani! Ţi-a- cu tineri, un cline şi valuri filmate au ra- 
duci aminte? Voi m-aţi aminat! lenti. Aparatul însă nu înregistrează decit 
— Lasă dragă, avem nevoie, ce mai prim-planul lui Nelu, atent la răspunsurile 
încape discuţie?! Şi aruncă dragă, guma Luizei, dar mereu furat de imaginile televi- 


aia că-ţi strici stomacul. zorului. În cadrul uşii, Gina Patrichi joacă mai mult de două duble, cel puţin nu la 
— la mai termină cu aerele astea ma- zimbetele, pauzele, iritarea și iarăşi zimbe- filmarea asta. Puiu Marinescu își întoarce 
terne! Am una acasă Mi-ajunge! tele ca şi cum s-ar afla în prim-plan. Se aparatul silențios, spre ușa camerei de 


hotel, Daneliuc se așează din nou pe 
marginea patului, în fața mesei pe care 
pateul de ficat deschis de vreo două ore 
«oboseşte» sub retlectoare, Daneliuc mes- 
tecă totuşi bucata de pline unsă discret cu 


Mircea Daneliuc-actorul se ridică ener- filmează cu sunetul In priză directă, aşa 
vat din fața mesei și se duce spre telefonul încit replicile trebuie să aibă același ton, 
aflat în colțul camerei. Din acel punct, rostite în cadru sau în afara lui. De sunet 
Mircea Daneliuc-regizorul urmăreşte reac- răspunde inginer Silviu Camil, asistat de 
ţia Ginei Patrichi rămasă în cadrul uşii cu Vasile Luca. Instalaţia de sunet se află în 
un zimbet jumătate amuzat, jumătate trist, camera de vizavi. La locul filmării nu e pate, apoi chewing-gumm-ul și totul se 
înțepenit pe buze, apoi hotărăște: «E bine! decit microfonul îndreptat ca un pistol filmează încă o dată, acum pentru Gina aii 
O facem!», în timp ce se îndreaptă spre locul înspre Nelu-Daneliuc, dar se pare că tot Patrichi şi cu Daneliuc în amorsă. Totul, 3 A p b | 
lui de actor, înapoi, în faţa mesei de cameră nu e bine, pentru că regizorul cere «ava- inclusiv ultima ei scenă, vestea aceea ne- $ ' A = E | 
de hotel, pe care personajul său, Nelu, lieră». Lavalieră, adică microfonul ascuns norocită care schimba brusc atmosfera și N 
operator TV, şi-a desfăcut proviziile: caş- (de obicei se ascunde sub rever sau în tensiunea secvenței. Mă strecor în baie, 
caval, pate de ficat, pline, țigări şi chewing- cravată, dar cum Nelu nu e un «tip de cra- şi mă uit la Gina Patrichi. N-am, firește, 
gum-ul incriminat. «Eşti gata, Puiule?» — vată», lavaliera se lipește cu leucoplast unghiul aparatului, am în schimb expresia 
mai întreabă, în timp ce se așează pe mar- sub marginea mesei, aşa incit înregistrează ei de prim-plan. O montez rapid cu prim- 
ginea patului şi-şi verifică expresia feței corect sunetul la dubla: «Cum vrei Ness-ul? planul lui Mircea Daneliuc la telefon în 


în «oglinda» aparatului. Cald sau...». «L-ai sunat pe Chelărescu?» timp ce rostea acel «Ce spui?!» stupefiat, 
Puiu, adică lon Marinescu, operatorul Tonul bătăios este acordat la privirea în- şi obțin în avanpremieră absolută punctul 
filmului, e gata. cruntată, încruntare albă «pe dinăuntru». | de sus al unei secvențe care putea fi și 
— «Clachetă! Motor!» - Privirea se fixează rar și scurt asupra Luizei, oarecare, dacă... Dacă scenariul lui Mircea 


Declicul unui aparat de fotografiat. apoi se intoarce grăbită spre ecranul tele- Daneliuc n-ar fi atit de bine căptușit cu zeci 
— «Terminaţi cu pozele» — fotograful vizorului la imaginile de malul mării, pentru de detalii solid conectate la detaliile vieţii. 
echipei nu mai suflă. Daneliuc redevine că imaginile acelea sint filmate de el în Dacă decupajul n-ar fi atit de exact croit 


brusc regizor: — «Bine, fă-mi-o să te li- disperare de cauză, ca să nu vină cu mina pe măsura acelor detalii care umplu filmul, 
niştești!» Declicul aparatului se leagă scurt, goală acasă, pentru că subiectul «vinat» nu numai la suprafaţă, dar şi în subteranul 
fără nici o pauză, de vocea regizorului — atunci de Luiza eşuase. lar subiectul acela sensurilor lui. Dacă brutalitatea și siguranta 
«Gata! Linişte! Clachetă! Motor!» Apoi ju- era o «ea». O «ea» prinsă fără bilet, în tren, acestui Nelu pe care Daneliuc nu- joacă, ci 


mătatea regizor dispare. Pe marginea pa- și vinată la mare pentru un subiect de an- «il aruncă» în ochiul aparatului de filmat, 


Nu e bine să-i spui unui pescar «Noroc!». 

| Dar interpretului unui pescar? (Teofil Cl Aa cotă Jurio vca s 
| y. j inci i a pa a „n. lilmează cadrul 224. Actriţa Ica. Matache 
l sa pernai ploii aa Dna pP ) f til a f ] m I n etii intr-o rochie neagră, patinată de şocurile 
| Porțile dimineț ii) x Silo u fi TE'A? razelor de soare, legată la mijloc cu un 
- - - = crimpei de sringhie pevcrteică, dute, Ea 
i căpăstru un măgăruş. oprește în fața 

De data aceasta nu pitorescul PA case täräneşti, 39 ridick de pe-o piani 
i virful picioarelor, şi privește Inăuntru, 

a fost cel care i-a atras pe al un ai din lemn, pentru a doslusi 

i if ă dincolo de sticla ferestrelor, chipurile ce 
cineaști in Deltă stau la sfat. Sint soțiile pescarilor plecaţi 
pe mare. Gindurile ce izbucnesc fără vorbe, 
fața arsă de soare a actriței parcă dospesc 
o istorie. Istoria Zoiţei. 

e «Filmul la care lucrez — declară regi- 
zorul Radu Gurău — constituie debutul 
meu în lung-metrajul artistic. Ceea ce m-a 
interesat în mod deosebit după fixarea 
decupajului și a prospecţiilor a fost intro- 
ducerea actorilor în acest spaţiu de intimi- 
tate și muncă al pescarilor, de a le deveni 
obişnuit, familiar. Nu a fost deloc ușoară 
această integrare în miezul unei meserii 
cu tradiţie şi cu specific aparte. Trasul la 
visie, descărcatul și încărcatul peștelui, 
sortarea acestuia din tone de meduze au 
adus dimensiuni noi creaţiei actoricești. 
De asemenea, filmările de pe șantierele 
de Indiguire, la cordoane, la descărcatul 


nu numai la noi, dar şi în lume, la care se 
adaugă cu efectul său mirific Jurilovca, 
străveche aşezare de pescari, formează 
întretăierile de drumuri şi decor natural 
pentru cadrele filmului Porţile dimineții. 
Scenariul și regia sint semnate de Radu 
Gurău (după cartea «Sub semnul deltinu- 
lui» a scriitorului Romulus Zaharia.) 

@ Filmul este povestea unui marinar de 
cursă lungă, care alături de alţi tovarăși de 
muncă, pescari din tată-n fiu, incearcă și 
reuşesc să dobindească în conjunctura 
vieţii noi prin fapte pline de bărbăţie, prin | 
temeritate şi entuziasm, acel puls şi plus 
al unei conștiințe create pentru prima oară, 


Jurilovca: invitație filmică 

de a vedea și descoperi o 

lume inedită — un micro- 

inema univers al pescarilor care vie- 

țuiesc zile și nopți pe luciul 

canicular sau de gheaţă al 

apelor, pentru a vina din a- 

dincuri crapii aurii, morunii cu icre negre 

sau chefalii atit de prețuiți. Deci, am pornit 

cu o echipă de filmare pe potecile ce dispar 

cit clipa în urma bărcilor și talioanelor sau 

pe șantierele de construcţii şi de îndiguire 
a mării... 

@ Cele trei mari cherhanale, Periboina, 

Chituc, Portița, cu frumusetile lor unice 


https :// biblioteca-digitala.ro 


Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război. 
«O noapte» care a făcut epocă în literatură 
va vedea lumina ecranului într-o nouă 
viziune, a lui Sergiu Nicolaescu 


lubirea şi războiul, două fron- 
turi diferite. Două experiențe 
cu care confruntată violent 
şi dramatic, se defineşte o 
individualitate. Care este por- 
tretul său psihologic și mo- 
ral? Prin ce este interesant 
jurnalul sâu de campanie sau cel de dra- 
goste? Cititori şi critici au căzut de acord 
de la apariția romanului (1930) încoace: 
prin luciditatea auto-analizei. Prin faptul 
că nu este mărturia unui combatant oare- 
care — pe nici unul din cele două fronturi — 
ci un caz de conștiință. 

«Un om cu un suflet clocotitor de idei sı 
pasiuni, un om inteligent și neprihănit iot- 
deodată, plin de subtilitate, de pătrundere 
psihologică dar şi naiv, cu inocenţă (şi cu 
talent), de poet, vorbeşte despre dragostea 
lui, despre femeie, aşa cum o vede el, 
despre oameni, despre nașterea pămintu- 
lui din haos, etc. şi din acest monolog ner- 
vos se desprinde, incetul cu incetul, o viață 
sufletească, indeterminată dar reală. un 
soi de simfonie intelectuală, care te sur- 
prinde prin exactitatea cu care elemente 
disparate se intrețes, care te încintă prin 
plăcerea ce poate rezulta din claritățile 
psihice». Acesta ar fi Ştetan Gheorghidiu 
şi acesta ar fi romanul «Ultima noapte de 
dragoste, intila noapte de război» în lectura 
lui George Călinescu. Nu e aici locul de 
a cita și din alţi exegeți ai operei lui Camil 
Petrescu. Destul să reamintim că romanul 
a făcut epocă, fiind considerat un reper 
important în literatura ce va încerca să re- 
constituie războiul și un punct de referință 
atunci cind se vorbeşte de pasiuni exacer- 
bate, devoratoare, în stare de a anihila o 
personalitate. O discuţie mai amplă asupra 
romanului şi-ar găsi totuși rostul, pentru 
a afla răspuns la intrebarea: ce i-a atras pe 
cineaştii noştri astăzi la acest roman? 

— Sergiu Nicolaescu, cînd v-aţi gin- 
dit prima oară la această ecranizare? 

— În 1965. Lucram ia filme documentare 


pe atunci. A fost primul film de lung-metraj ` 


pe care l-am propus lui Paul Cornea, direc- 
torul studioului de filme artistice. De atunci 
au trecut mulți ani, am făcut multe filme. 
dar eu sinttenace și dorința de a tace aceas- 
tă ecranizare nu m-a părăsit nici o clipă. 

— «Între oglinzi paralele», tilmul rea- 
lizat anul trecut de regizorul Mircea 
Veroiu, pornea de la acelasi roman... 

— N-am văzut filmul lui Mircea Veroiu, 
dar sint sigur că vor fi două filme total di- 
ferite, pentru că sintem doi regizori atit de 
deosebiți. De altfel, cred că din același 
roman pot ieși mai multe filme şi nici unul 
să nu semene cu celălalt. Eu am vrut să 
fiu cit mai fidel, nu atit romanului, cit lui 
Camil Petrescu, acelor lucruri reale, pe 
care el le-a trăit. Am Inăsprit drama și am 
căutat un final pe măsura sentimentelor cu 
care Camil Petrescu şi-a început romanul. 
Bineinteles în spiritul, în nota lui. Dumitru 
Carabăţ a scris o primă variantă a scena- 
riului, care era foarte interesantă, dar nu 
era pe genul meu; îi lipseau «rănile». 
Această variantă pe care o filmez, e re- 
zultatul colaborării a trei oameni: D. Ca- 
rabăț, A. Salamanian şi cu mine. 


blocurilor de piatră, la capcane, în apă sau 
pe uscat, au cerut eforturi speciale, atit 
din partea actorilor cit și a întregii echipe. 
Cred că, pornind de la aceste aspecte, 
poate considerate uneori minore, un film 
işi poate descoperi ulterior protunzimile 
sale artistice. Actorii Constantin Florescu 
şi Şerban lonescu, ca să aleg numai două 
nume, au simţit pe pielea lor ce înseamnă 
să fii pescar de meserie, nu amator». 


© Poarta de intrare în cherhana. Cadru 
interesant cu o participare actoricească 
numeroasă: Teofil Vilcu, Radu Dunăreanu, 
Constantin Florescu, Şerban lonescu, A- 
lexandru Lungu, Nae Mazilu, Romulus Băr- 
bulescu și alți interpreţi ce formează grupul 
de pescari. De pe margine, privesc Constan- 
-tin Codrescu, Vasile Niţulescu, Lucreția 
Maier, care vor filma mai tirziu. Operatorii 
Octavian Basti și Alexandru Trifon discută 
cadrul. Scena, pentru moment, în destășu- 
rarea repetiţiei, produce explozie de ilari- 
tate. Gindită insă prin prisma integrării 
în montaj — un stringent semnal de alar- 
mă şi... de compasiune. Pentru a-și «întări» 
torțele, pescarii işi luau la ei alcool cind 
mergeau să pescuiască Însuşi directorul 
e cel care controlează la poartă ŞI reține, 


Cine a rziat la bal 


Lumini sclipitoare, risipă de bijuterii, 
paiete, decolteuri, dantele, evantaie... Şam- 
panie în cupe fine de cristal, fracuri. Un 
salon mare de recepție. Mobilă tranțuzească, 
şemineu, flori, gheridoane, statuete, por- 
țelanuri chinezeşti, oglinzi somptuoase. 
Ușile larg deschise spre terasă. Vară tirzie. 
Noapte. București. O muzică nostalgică, 
un vals de la inceputul secolului. 

Echipa e destinsă. E întlia noapte liniștită 
după «războiul» care s-a filmat în împre- 
jurimile Branului. Sase sute de metri utili 
traşı numai în tranșee, cu lupte, bombar- 
damente... Dimitrios Sukas (28 de filme la 
activ ca regizor-secund; 22 de ani de Buftea) 
lucrează prima dată cu Sergiu Nicolaescu 
şi este fascinat de puterea de muncă și de 
concentrare a acestuia. «La Bran a fost un 
adevărat tur de forță» 

Doina Levinta, autoarea costumelor ci- 
vile (Marga Moldovan le-a realizat pe cele 
militare) schimbă în ultima clipă un colier, 
reface o complicată garnitură de perle la 
rochia Lenei, eroina principală. Interpreta 
ei, loana Pacula a terminat anul acesta 
Institutul de teatru din Varșovia, are 22 de 
ani şi este la primul ei rol priocipal într-un 
fiim pentru marele ecran. li e puțin teamă 
de faptul că în film, ca şi În romanul lui 


Despre farmecul acestui personaj 

s-a scris o întreagă literatură (loana 

Pacula, interpreta eroinei principale 
din Ultima noapte) 


mustrător, sticlele pe care le sparge în 
văzul tuturor. 

e Radu Dunăreanu: «Dificil dar fasci- 
nant, rolul pictorului are o structură aparte. 
În mod deliberat ei se integrează în această 
lume a pescarilor, înțelegind că numai în 
felul acesta li va cunoaște în profunzimea 
lor sufletească. E un proces intim, complex, 
din care se vor naşte pinzele sale. 

© Nae Mazilu: «Mărgărit e un pescar 
care în condiții de muncă aspră, nu se poate 
adapta atit de uşor, deși el cindva a fost 
marinar de cursă lungă. Acum e afacerist 
şi bețiv, peștele îl vinde pe ouă, iar ouăle 
pe vodcă. Bineinţeles că, în timp, iși lasă 
năravul. Am căutat să completez persona- 
jul inspirindu-mă din viața pescarilor de 
aici, deși aceștia sint scumpi la vorbă. 
N-am să uit cuvintele unuia la o filmare: 
«Dumneata Ințepi apal» 

© Alexandru Lungu: «Trăind această 
scurtă perioadă printre «colegii» noştri, 
pescari adevăraţi și nu printre cei ce fac 
glume cu iz pescăresc, am descoperit că 
apa în care se pescuieşte are nu numai 
poezia ei, ci şi oase care-ţi rămin agățate 
undeva pe limbă» 


Ștetan GEORGESCU 


Camil Petrescu, se vorbește de fascinația 
pe care ea ar trebui s-o exercite asupra 
eroului, și nu numai asupra lui, 

Regizorul e nemulțumit de pieptânătura 
bărbaţilor. «Nu e din anii aceia. Părul 
trebuie să fie perfect lins». Ca deobicei, 
Sergiu Nicolaescu nu se mulțumește doar 
să spună, ci arată cum trebuie făcut. Fracu- 
rile! Să tie impecabile! Periaţi-le tot timpul! 
O statuetă n-a fost ştearsă de praf. Cine 
s-o şteargă? Tot regizorul? Mobilierul a 
sosit în ultima clipă.În loc de orele 21, fil- 
marea incepe spre miezul nopţii. Cite ga- 
roafe s-au adus? Treizeci? S-au cerut 
două sute! Şi vasele de la plantele orna- 
mentale nu s-au vopsit. Unde-i covorul? 

— De ce nu aminați filmarea cind 
constatați că nu vi s-a pregătit tot ce 
ati cerut? 

— Aşa ar trebui, dar am un simţ al dato- 
riei, care mă impiedică s-o fac. Am plecat 
de citeva ori de la locul filmării, şi m-am 
întors de la primul colț. Știu cit costă o zi 
de filmare şi cind îi văd pe oamenii din 
echipă care nu sint vinovaţi sau pe actori, 
cum se uită la mine, nu pot să le spun că 
nu filmăm. Cei vinovaţi ştiu asta. Şi mai 
stiu că mă descurc, improvizez şi că pină 
la urmă «iese». Dar asta e minima rezis- 
tență. Nu așa se face meserie. Nu pot să 
scap de senzaţia că nu fac ce știu eu 
că pot să fac. 

Nu l-am auzit niciodată pe Sergiu Nico- 
laescu lamentindu-se. Și dacă o tace, în- 
seamnă că lucrurile stau chiar așa. 

În timp ce se amenajează — totuşi! — 
balul, se discută schița de decor de la 
atelierul de sculptură al lui Tudor Gheor- 
ghiu, corespondentul lui Ştefan Gheor- 
ghidiu din roman, personaiul principal, 
interpretat de Vladimir Găitan. 

S-au aprins luminile. Doamnele se pri- 
vesc în oglinzi. loana Pacula și Vladimir 
Găitan, Eniko Szilaghi si Gheorghe Dinică 
sint undeva în mulțime, unde îi va desco- 
peri aparatul și îi va urmări. Muzica! Rise- 
tele! A Inceput balul! Cine nu știe ce im- 
portantă e secvența balului în orice film? 
Un bal cu aparențele dar și cu nevăzutele 
lui culise. O lume de “îmbogăţiți peste 
noapte, de parveniți şi veleitari. O lume 
cupidă, agitată, complice. Războiul nu e 
totuși chiar atit de departe. Şi pentru unii 
dintre ei, războiul este o atacere de mi- 
hoane. 


Uitima noapte... prima zi a trandatirului 


— Războiul și dragostea, nici una din 
aceste două ipostaze de viață nu e în 
premieră în tilmogratia dumneavoastră. 
Prin ce se deosebesc totuși de cele din 
alte tilme? 

— Prin lumea de aici. E o lume deosebită 
si fascinantă. De cind fac tiime m-am gindit 
la patru povești de dragoste. Una se chema 
«Macul din poiană», alta «Zile fără umbră» 
— sint două povestiri cinematografice ale 
mele — cea de a treia e cea din romanul 
lui Camil Petrescu şi ultima este tot un 
roman, «intoarcerea fiului risipitor de Ra- 
du Tudoran. Cred că dacă Ultima noapte 
se apropie de vreun film al meu, atunci 
acesta ar putea fi Memoria trandafirului. 
O dominantă, dragostea, căreia i se asocia- 
ză un element de şoc — războiul. În Atunci 
i-am condamnat pe toți la moarte: co- 
pilul şi războiul, în Osinda: dragostea și 
revolta. Nenorocirea e că astfel de filme 
cer un regim special. Nu m-am mirat cind 
am auzit că un regizor german a cerut 200 de 
zile de filmare. Le-a obținut, și a luat pre- 
miul cu filmul acela la Cannes. Cind fac 
un film polițist, nu este important dacă 
alerg pe un acoperiș sau pe altul; acțiunea 
e cea care contează. În timp ce la un film 
ca acesta, și cerul, nuanța lui din ziua 
respectivă este un lucru esențial, «se vede». 
creează atmosferă. 


Motor! 


Dumbrava minunată, prin 
care Lizuca şi Patrocle au 
pornit spre casa bunicilor, 
a rămas în județul Neamţ 
în cele patru poiene în care 
a fost filmată. Dumbrava 
din visul Lizucăi, cea cu pi- 
tici şi zine, s-a construit 
pe platoul de la Buftea, unde 
echipa filmului Dumbrava 
minunată continuă filmă- 
rile. Scenariul: Draga Ol- 
teanu-Matei. Regia Gheor- 
ghe Naghi. Casa Unu. De 
cînd a devenit «star», feti- 
tei Diana Muscă din Piatra 
Neamţ nu i se mai spune 
nici acasă altfel, decit Li- 
zuca. Un cadru din film cu 
Lizuca, bunicul (Ernest Mat- 
tei) și Patrocle. 


https://biblioteca-digitala.ro 


— 
panpina jiane 


lite pote yasr 


vomemaane toma 


N 


Uneori fracul poate fi o haină de 
lucru. (Regizorul și interpretul Sergiu 


Nicolaescu alături de Vladimir Găitan 
în filmul Ultima noapte) 


Zeci de puști rezemate de-a lungul unui 


perete. O masă plină de hărţi militare și 
creioane colorate. Un telegraf, un telefon, 
o mașină de scris, piese de muzeu. Toate 
acestea la Văcăreşti într-o pivniță cu bolți 
încrucişate de cărămidă veche, spoită cu 
var. Pe pereți: felinare, binocluri, mantale 
agățate în cuie. Recuzita de bal a fost înlo- 
cuită cu cea de campanie. În încăpere un 
grup de ofițeri. Un locotenent-colone! (lon 
Niciu) împarte plicuri cu ordinele de actiu- 
ne ale regimentelor. Plicuri ce trebuie pre- 
date cu consemnul «A se deschide la ora 
zero». Filmarea nu e grea, dar în narațiunea 
filmului, extrem de importantă. Un plic pe 
care-l ia colonelul (lon Besoiu) şi pe care-l 
dă lui Tudor Gheorghiu (Viadimir Găitan) 
nu va ajunge niciodată la regiment. E plicul 
din cauza căruia Tudor Gheorghiu se va 
simţi vinovat și nu-şi va afla liniştea pină 
la mărturisirea culpei. . 


— Pun filtru? — întreabă Nicolae Girardi, 


operatorul filmului. 


— Nu! — răspunde regizorul. De cind 


începem să filmăm războiul, nici un filtru. 
Asta e realitatea, de fapt. 


Prim-planul lui Vladimir Găitan. E palid, 


cu privirea incețoșată. Un alt colț al piv- 
niței, fără mobilier, cu pereții goi. Doar 
o masă lungă cu cinci scaune. Pe masă, 
o carte groasă. În picioare, cinci oameni 
în uniformă. Procurorul a întrebat ceva. 
Toţi aşteaptă. Tudor, a auzit într-un tirziu 
întrebarea. Trebuie să răspundă. Un singur 
cuvint «vinovat» sau «nevinovat»? 


Este finalul filmului. Nu şi al filmărilor 


ce aveau să continue la Cimpulung-Muscel 
şi din nou în București. Există în scenariu, 
la un moment dat, un off, o voce a gindului 
lui Tudor: «Lipsit de talent, în lumea asta 
muritoare, fără să cred în dumnezeu, nu 
m-aș fi putut realiza decit într-o dragoste 
absolută? M-am înşelat, iar acum nu pot 
să dezertez de la singura și adevărata probă 
de constiință». Nu știm dacă regizorul va 
păstra acest comentariu pină la sfirșit 
în coloana sonoră a filmului. În atara regi- 
zorului Sergiu Nicolaescu nu există decit 
un singur om care va şti inaintea premierei 
acest lucru: inginerul de sunet Anuşavan 
Salamanian (una din cele mai impunătoare 
tilmogratii din Buftea, 47 de filme, 22 de ani 
de cinema, nici un concediul) care la 
acest film, ca și la Osinda este şi co-sce- 
narist. 


Roxana PANĂ 


Sprie ap, 


Reţeaua S 


O echipă de actori de prima mînă, 
un regizor experimentat, 
gen de mare popularitate 


«La început a fost grădi- 
na» — imi spune regizorul 
Virgil Calotescu, din nou 
la drum (cinematografic). 
«Căutam o grădină mai spe- 
cială în care să-mi pot des- 
fășura urmărirea şi prinde- 
rea criminalului Nu e uşor în mijlocul 
Bucureștiului să găseşti o casă cu o alee 
ca de parc, străjuită de un zid pe care să 
se caţere tugăritul, o salcie care să joace 
un anume rol în acţiune. 


— Şi o broască țestoasă de peste o 
sută de ani, cum e Cleopatra, care toc- 
mai înaintează spre noi. 


— Cleopatrei nu i-am găsit încă un rol 
in film. Cameleonului llie însă, mascota 
unui coleg de la producție, da. Hai înăun- 
tru să ţi-l arăt cum se zbate în borcan spe- 
riat de reflectoare. 


— Ce caută un cameleon în acest in- 
terior ca de pictor, cu atitea valori de 
muzeu pe pereţi? 


— Povestea scrisă de Tudor Negoiţă 
şi Mircea Gindilă se destășoară şi in 
casa unui savant biolog, trebuia cumva 
punctată atmosfera. Priveşte pendula asta 
din secolul XIX, care va juca un rol în sta- 
bilirea orei crimei, ca și oglinda venețiană 
care... Dar, scuză-mă acum, trebuie să 
trag cadrul cu moartea lui Florin Piersic. 


— Servus, Florin! La a cita moarte pe 
ecran te afli? 


— Staţi să le număr. Pintea, Preda Bu- 
zescu din Mihai Viteazul, Şaptecai..., ba 
nu, haiducul supraviețuia, ca şi Harap Alb. 


— Acolo numai mitul era demolat cu 
vervă 


— Şi-aici doar jumătatea mea moare. 
Pentru că, de fapt, eu sint şi celălalt: fra- 
tele geamăn. Rol dublu, din care fac ce 
pot: grădinarul ăsta timid și greoi pe care-l 
aveţi în faţă (Florin Işi pregăteşte recuzi- 
ta, foartecele cel mare şi halatul de grădi- 
nărit) și dacă mai întirziaţi pe aici, îmi veți 
vedea şi «reincarnarea». Fratele-savant se 
întoarce acasă şi constată moartea grădi- 
narului cu care fusese confundat Apărem 
în același cadru și-o să se întrebe fiecare: 
cum au filmat ăștia? Ce trucaje! 


— Poate că se vor întreba: ăsta- Pier- 
sic? De nerecunoscut! 


— Ador să joc personaje care nu sint 
pe «genul» meu. Pentru un actor nici 
n-ar trebui să existe «genul meu». Abia 
astept să intru în pielea lui Margelatu, un 
taciturn singuratic, dintr-un film după Eu- 
gen Barbu, «Drumul oaselor»... 

Secundul regizorului, Mariana Catotes- 
cu, își strigă «victima» la cadru. Piersic 
e întîmpinat de un tip straniu, într-o haină 
de piele, cu mănuși negre, care se răs- 
teşte la el. «la-o pe aici, domnule Zareschi, 
și nu încerca să strigil». Domnul X, alias 
George Motoi, scoate cu îndeminare un 
pistol de sub haina neagră. Paşnicul gră- 
dinar nu înţelege nimic, pe chipul lui bo- 
nom se instalează deruta; pâşeşte de-a-n 
daratelea sub ameninţarea pistolului, se 
impiedică de mobile, răstoarnă — gest ne 
prevăzut în scenariu — un sfeșnic; Florii: 
se sperie că l-a spart, se opreşte, regizo- 
rul strigă «Stooopl», scena se reia, dar nu 


inainte de a ne asigura că nu s-a întimplat 
nimic cu prețiosul suport din porțelan de 
Sâvres. Amabilele gazde care și-au pus 
minunata casă la dispoziția filmării, aca- 
demicianul Dumitm Dumitrescu şi soția 
sa, ne asigură că totul e în ordine; au 
de-acum o experiență cinematografică se- 
rioasă s-au mai. filmat aici Astă seară 
dansăm în familie şi Un august în tă- 
cări. Scena tensionată se reia, vocea lui 
Motoi sună dur, amenințător: «Destul cu 
pretăcătoriab «Dar e o greșeală» încearcă 
palid grădinarul. «Nu înțeleg». «Va înțe- 
lege miliția c-am îndepărtat un trădători» 

—E bine acum — dar grăbiţi finalul. 
Ocoliţi masa, așa, acum Motoi scoate pis- 
tolul și trage, spune regizorul. 

Nimeni nu mai mişcă pe platoul impro- 
vizat în strada Pasteur, privim cu toții, ca 
la teatru, doar că scena se reia, pistolul 
lui Motoi nu-i încărcat. Florin vrea din off 
un «poc», ca să poată tresări, Calotescu 
îi strigă un «poc», Florin se concentrează, 
cade lingă cămin, intră perfect în joc. 


Fatala confuzie 
sau Florin Piersic 
din nou «victimă», 
(alături 

de George Motoi) 


m 
3 


Jocul oamenilor mari, mă prind şi eu în 
el, imi vine să zimbesc,fiul meu s-ar "amuza 
cu siguranță. Regizorul e mulțumit de re- 
petiție dar îi vine o idee: inainte de cădere 
Florin să se zărească pentru o clipă în 
oglinda venețiană. «Dar pentru cadrul ăsta, 
trebuie să schimb lumina şi mai durea- 
ză» — îşi revendică operatorul Dumitru 
Costache-Foni drepturile lui. Florin e 
obosit, Motoi și-ar putea ieși din «vină», 
era att de pornit... Profit de pauză și-l 
abordez pe misteriosul domn X. 

— Pentru mine acest «policien e o des- 
tindere după Incordarea din Lăpușneanu, 
imi spune Motoi. Aveam nevoie de destin- 
dere, îi sint recunoscător lui Calotescu. 
Mi-am dorit de multă vreme să lucrez cu 
el; e un regizor care colaborează cu actorii 
desăvirşit, li stimulează. Ţin mult la el ca 
artist și ca om. E un pasionat care ne trans- 
mite și nouă febra lui. Îmi place scenariul, 
are rigorile genului pe care le respectă în 
totul. Mă bucură şi Intiinirea cu Foni, un 
operator pe care-l preţuiesc mult. 

Dumitru Costache-Foni: Dacă-mi place 
să filmez în interioare reale? Prefer să mă 
chinui cu lumina in asemenea decoruri 
care dau senzația unor case locuite, decit 
să mă mișc mai comod dar într-o neverosi- 
milă improvizație de platou. Am noroc la 
acest film de o echipă de profesioniști 
unul și unul, cum rar întilnești astăzi în 
Buftea — o echipă de imagine care-şi face 
meseria cu plăcere. La cameră î am pe 
Dan Bircea, ca asistent la imagine pe 
Glomnicu lon, alături de niște electricieni 
admirabili: vedeţi ce repede mi-au rezol- 
vat lumina la această filmare mai dificilă 
prin oglindă. 

După momentul crimei, intră în scenă 
miliția, în persoana colonelului interpretat 
de Radu Beligan. 

— E pentru prima oară că joc un rol po- 
zitiv într-un film polițist românesc. Sint în- 
cintat de colaborarea cu Virgii Calotescu. 
Îmi plac regizorii care fac distribuții neaş- 
teptate. Oricare altul l-ar fi pus într-un 
asemenea rol pe Ilarion Ciobanu. Îmi place 
cum lucrează Calotescu, imi place inteli- 
genta, precizia lui. Are o știință a filmului 
intuză. Ştie exact valoarea unei priviri la 
un moment dat, ceea ce e mare lucru. 
Găseşte rapid soluții, idei noi, e spontan, 
suplu. Uneori cind ne dăm seama în timpul 
țilmării, de inutilitatea sau netirescul unul 
dialog, î înlocuim cu gesturi, priviri. Nă- 
dăjduiesc că ne va ieși un film nu numai 
de acțiune ci și de realism psihologic 
cum nu prea sint peliculele de acest gen. 
Un joc al inteligenţelor, în care ca într-o 
partidă de șah, armele să fie spirituale. 


Alice MĂNOIU 


eyt 


E E dnk 


in memoriam 
PI a RE PE NE EEE e > Ce 


Liviu Ghigo 


A trecut în neființă Liviu 
Ghigorț, unul din cei mai 
valoroși făuritori ai desenu- 
lui animat românesc. 

Spirit lucid, cu o sensibi- 
litate mereu supravegheată 
de rațiune, el reușea de fie- 
care dată să-şi exprime cu 
o mare limpezime gindurile 
în filmele sale 

Linia desenelor sale avea o 
puritate nealterată a poetu- 
lui, o expresivitate firească, 
o forță de sugestie unică 

Culoarea în filmele sale era 
de o sobrietate împinsă pînă 
la asceză — cîteva tonuri cro- 
matice însă îi erau deajuns 
pentru a sugera un întreg 
univers imaginar. 


Un creator de excepție. 
Îi datorăm o retrospectivă 
LOIREI ET ES ESI 


Dar marea calitate a lui 
Liviu Ghigorţ era legată de 
ştiinţa de a realiza un maxi- 
mum de expresivitate în ani- 
mație, cu un minimum de 
mijloace... Sint foarte puţini 
cei care au reușit să obțină 
performanțele lui în realiza- 
rea unui film — reușea cu un 
număr minim de desene, gîn- 
dite în multiple combinații 
și iscusite mişcări de aparat, 
să făurească adevărate minuni 
la filmare. 

Dar acest om deosebit, 
acest artist al animației, a 
trăit discret, mult prea dis- 
cret. Se'strecura cu sfială în 
sala de proiecție. totdeauna 
după ce începea filmul și o 
părăsea înainte de a se ter- 
mina filmul, asemenea unei 
umbre singuratice. 

Asemenea creatorilor au- 
tentici, a trăit detașat de ilu- 
zoria glorie artistică. 

O retrospectivă a filmelor 
sale ar putea fi un binemeri- 
tat omagiu postum, în amin- 
tirea acestui creator de excep- 
ţie. 


lon TRUICĂ 


Faţa cu linii precise, aspre. 
privirea directă, decisă — 
întunecat decisă, niciodată 
îmblinzită de zimbet, pentru 
că zimbetul nu o atinge nicio- 
dată cu adevărat — siguranța 
gesturilor care imprimă per- 
sonajelor sale un aer hotărit de om ce nu 
poate fi scos din ale lui, au făcut încetul 
cu încetul din Ovidiu luliu Moldovan inter- 
pretul ideal al «tinerilor duri» din filmele 
noastre. Încetul cu încetul, pentru că Ovidiu 
luliu Moldovan nu a «explodat» în peisajul 
nostru cinematografic ci s-a impus film 
după film, sigur, din ce în ce mai sigur pină 
la certitudinea — a lui și a noastră —, a 
unui profesionalism de necontestat. Pentru 
că, dincolo de datele fizice, dincolo de ta- 
lent, el este «de profesie» actor. Reușitele 
lui nu vin din zona strălucitoare a «pre- 
zenţelor fermecătoare», ci din zona umbroa- 
să a personajelor migălite, compuse gest 
cu gest, privire cu privire. Locul lui în filmul 
românesc este cucerit cu o atit de ascunsă 
perseverență incit, convinsă sint, nimeni 
nu-şi mai aminteşte nici cum, nici cind a 
început. 

— Chiar, Ovidiu luliu Moldovan, hai 
să ne amintim... 

— Am Inceput tirziu, la 29 de ani, cind 
colegii mei de generaţie aveau în spate 
7—10 filme. Veneam după cinci ani de 
Teatrul Naţional din Timişoara, eram după 
spectacolul de debut bucureștean cu «Re- 
gele Lear» și am fost chemat de Dan Pita 
pentru probe la Nunta de piatră — rolul 
ceterașului, pe care, după cum ştii, nu l-am 
jucat. Pita era plecat în prospecție, aşa că 
probele le-am dat cu Veroiu. Sigur, nu de 
asta nu le-am luat. 

— Sigur! Dar de ce? 

— Probabil din pricina neaderării mele 
la film, la ora aceea. Consideram că nu am 
tangenţțe cu el, nici el nu părea să aibă 
tangenţe cu mine, așa că Inceputul a fosi 
o neacceptare reciprocă şi reciproc accep- 
tată.. Pe urmă, acelaşi Dan Pita m-a che- 
mat pentru Un august în flăcări. Nu ma 
țin minte dacă pentru rolul jucat apoi de 
Piersic sau pentru cel jucat de Coman, fi- 
nalmente am semnat contractul pentru 
rolul pe care ar fi trebuit să-l joace... Ştefan 
Mihăilescu-Brăila. Pentru mine a fost foarte 
important pentru că mi-a oferit șansa să 
țilmez cu Toma Caragiu ca partener direct. 
O mare bucurie. Dar cum filmul a apărut 
. mult mai tîrziu pe piață, în ordine cronolo- 
gică debutul s-ar zice că ar fi cea dea doua 
apariție a mea în film, lon Muşat din Despre 
o anume fericire pe care l-am lucrat în 
parald cu Un august în flăcări.. După 
care «s-a spart ghiața», și am început să 
fac în medie clte 3—4 roluri pe an. Peste 
trei săptămini Incep cel de al 24-lea film, 
Pruncul, petroleum şi ardelenii 


— Nu te-a surprins atita acceptare 
reciprocă după un început de totală 
neacceptare reciprocă? 


— Nu. Ea se datorează, cred, unei anume 
puteri de fascinaţie pe care filmul a avut-o 
asupra mea, e drept descoperită tirziu şi 
de mine şi de el. ŞI întilnirii unui climat 
artistic şi spiritual care se transfera vizibil 
dinspre teatru spre film, nu numai din 

"punctul meu de vedere, ci în mod obiectiv. 
Şi cind spun obiectiv, mă gindesc la o 
Intreagă generație de cineaști care atunci 
băteau la porţile debutului, iar acum sint 
nume consacrate. 


— Spre deosebire de alți colegi, arăţi 
„mulțumit și ori oii şi de contactul 
cu filmul Chiar ești? 


— Mi-e foarte greu să răspund cu un 
da sau un nu.. 


— Nici nu vreau un da sau nu Vreau, 
dacă se poate, un adevăr nuanțat. 


— Bine. Încerc. Uite: sint unul din actorii 
care la ora actuală iubesc foarte mult filmul. 
Îl iubesc acum, dar mai ales în viitor. Acum, 
pentru că trăim începutul unei noi generatii 
cu putință de afirmare; în viitor, pentru că 
cred în disponibilitățile creatoare ale cineaş- 
tilor din această generaţie. imidoresc cu fre- 
„nezie ziua în care voi asista la proiecția unui 

|. film de-al nostru în străinătate, după care 
„oamenii, neștiind nimic despre pelicula res- 
pectivă, să spună: «Ăsta nu poate fi decit 
un film românesc». Un Inceput există Am 
ton nu demult, in Cehoslovacia, la Praga 
Bratislava, la Gala filmului românesc, 

ntre oglinzi paralele şi Ediţie spe- 
_cială Au fost foarte bine primite: amindoyă, 
“şi de public şi de critică, iar la conferința 
de presă de la Praga, am avut tot timpul 
senzaţia că stau de vorbă cu oameni foarte 


„informaţi asupra cinematografiei noastre. 


"Oricum, numele unor regizori din noua ge- 
nerație. Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea 
| Daneliuc, Constantin Vaeni, Alexandru 
Tatos n-aveau nevoie de nici o prezen- 


tare. Filmele lor erau foarte bine cunoscu- 
te, iar întrebările nu aveau aerul informa- 
tiv, ci vizau nuanțe, rafinamente, detalii, 
perspective legate de creația lor. În cu- 
vintul de închidere s-a precizat că cine- 
matografia noastră nu mai este o «tină- 
ră cinematografie», ci o cinematografie 


cu drum sigur și competitiv. Dar (pen- 


tru că doreai un răspuns nuanţat) este 
adevărat că am avut și un termen de com- 
paratie care nu este în avantajul filmu- 
lui. Am tost ia Moscova cu turneul Teatru- 
lui Naţional. «O scrisoare pierdută», «Ge- 
neroasa fundație», «Romulus cel Mare», 
«Comedia de modă veche». Turneul s-a 
constituit, după opinia gazdelor, într-un 
eveniment artistic de maxim interes. Acolo 
nu s-a discutat nici o secundă film, deşi 
printre noi s-a aflat tot timpul Innokenti 
Smoktunovski, dar pină şi ei se mărturi- 
sea tulburat tot de turneul teatral al trupei 
noastre. Am fost în același timp şi foarte 
fericit şi trist. Fericit pentru succesul tea- 
trului pe care în continuare II iubesc. Trist 
pentru film. Şi totuşi! Şi totuși, mă gindesc 
că există şi în film creatori de protundă 
spiritualitate română, și că această spiri- 
tualitate își va pune în mod cert pecetea 
asupra operelor făcute acum, aici, va marca 
conceptual și stilistic aceste opere sau 
acea capodoperă pe care o așteptăm cu 
toții. ȘI mă mai gindesc că, în mod firesc, 
un fenomen artistic care a avut un început, 
trebuie să aibă și acel moment de maturi- 


Mă mir! 


Am auzit că un actor a orbit din 
cauza proiectoarelor. Nu știu dacă e 
într-adevăr așa, dar sigur e că a in- 
ceput toamna și iarăşi trebuie să fu- 
gim de la teatru ca să facem filme. 
Interesant e doar că vom fugi pentru 
cincizeci de filme, adică dublu, ceea 
ce ne încintă, fireşte, căci «naveta 
menţine silueta» și e o plăcere să-ți 
petreci dimineața pe munte şi seara 
în București, uitind de familie, tabie- 
turi, televizor, adică tocmai ce i! face 
pe om cumsecade. De aceea și fug 
de noi fetele de măritat. 

Consolarea e bineințeles arta, prac- 
ticată în condiţii cit mai grele, pentru 


actorii 
noștri 


zare, de coacere. E în firea lucrurilor. E 
dialectic. lar dialectica este consecventă... 


— Apropo de consecvență: ai inceput 
cu un personaj negativ și de atunci 


încoace, cu mici excepții, cele mai 


bune roluri, succesele din aria asta 
le-ai «recoltat». Este o intimplare? 


— Nu. Pur și simplu nu am prejudecata 
«pozitivilor» și «negativilor». Mai mult ro- 
lurile așa-zise negative, se constituie ade- 
sea în partituri mult mai generoase, mult 
mai plauzibile, mult mai omeneşti decit... 
Evit deliberat cuvintul «pozitive». 

— De ce? De ce îl eviţi? 

— Pentru că așa cum categoria rolurilor 
respective a intrat în şablon, noțiunea gene- 
tică s-a schematizat. Dorința noastră mo- 
destă de creatori este de a propune un 
anume coeficient de inedit, dar, din păcate, 
eforturile noastre de a transforma curent 
sau frecvent un personaj care vehiculează 
gongoric «mari adevăruri», fără suportul 
artistic credibil necesar, într-un personaj 
viabil şi convingător, sint, în ultima vreme, 
foarte mari. Disperate. Evident, prima scuză 
e la indemina tuturor: scenariul. Și chiar 
așa este. Dar scuza mi se pare de minim 
efort și nu tocmai elegantă. Neelegantă, 
pentru că presupune un transfer continuu 
de responsabilități de la un sector la altul, 
noi fiind implicaţi toți și în egală măsură 
în finalizarea actului artistic — de minim 
efort, pentru că astfel evităm motivul sau 


că «artistul trebuie să fie nefericit» 
cum spune poetul. În acest sens avem 
toate condițiile. E o reală plăcere să 
ajungi cu un tren de noapte la fil- 
mare și să te uiţi cum se desfăşoară 
cu maximum de profesionalism, mij- 
loace și priceperi cinematografice, 
După ce se așază totul, bineînțeles 
că se schimbă invers totul. Ard pro- 
iectoarele, lumea se grăbeşte că scade 
lumina şi atunci îţi vine în sfirșit rin- 
dul ție. Tușești, intri în lumină şi re- 
gizorul iți dă indicația: 

«Treci pe aici, apoi pe aici, te în- 
torci pe aici și aici te prăbușești că 
ti-a murit mama». Recunoașteţi că 
nu-l nimic mai plăcut decit să te con- 
centrezi pe o asemenea scenă, in 
virful muntelui. Noroc că exact peste 
trei ore ai spectacol la București şi 
mașina te așteaptă cu motorul mer- 
gind. Repet, nu-i nimic mai plăcut. 

Mă și mir cum a orbit actorul acela 
din cauza proiectoarelor. 


Mircea DIACONU 


https://biblioteca-digitala.ro 


motivele reale — de nereușită. Dacă ai să 
mă întrebi care sint motivele alea reale, am 
să pun În cap de listă aria tematică incre- 
dibil de îngustă, dar am să Indrăznesc să 
spun că și efortul nostru de depăşire a ei 
nu se constituie într-un act de mare fermi- 
= şi curaj. Şi dacă al să mă întrebi de 
ce?... 

— Nu. Am să te întreb: care «noi»? 

— Noi, toţi cei care contribuim la reali- 
zarea unui film: scenariști, regizori, actori, 
casele de filme... Dacă vrei, putem să sta- 
bilim chiar o ordine a culpabilităţilor: opțiu- 
nea caselor de filme pentru scenarii slabe, 
lipsite de probleme dar și de conținut, apoi 


- formula propusă de regizor, și în ultimă 


instanță, dar nu pe ultimul loc, fuziunea ce- 
lorlalte compartimente: actori, scenografi, 
costumieri, producție, administraţie (care, 
din păcate încep să devină determinante). 
Pe scurt, oricine, absolut oricine are rost 
şi rol în producţia filmelor noastre. Nu știu 
dacă am fost clar... 

— Foarte clar. Dar uite, ai spus foarte 
ps «noua generație», «tinerii creatori». 
nțeleg că pui multă credință și multe 
speranțe în această generaţie, care nu 
. e nici atit de nouă, nici atit de tină- 
r 

— Smoktunovski Imi povestea cum întil- 
nindu-se cu Laurence Olivier Inainte să-și 
facă «Hamlet»-ul său, a fost întrebat citi 
ani are. «39»... «Atunci ai toate șansele | 
să-i faci mai bine» i s-a răspuns... Dar nu-i 
numai virsta. Credinţa mea în această ge- 
nerație se bazează pe o filiație sentimentală 
și spiritual artistică. ȘI nu întimplător.spun 
în primul rind, sentimentală. Sint un actor 
care, atit în teatru cit şi în film, am lucrat 
cu plăcere și cu rezultate bune, numai 
atunci cînd am întilnit un climat plin de 
prietenie, afecțiune, căldură umană şi res- 
pect camaraderesc. În afara acestei ecuații, 
n-am simțit decit crispare, rezerve, inhi- 
biție. lar actul artistic arăta în consecință. 
Tandrețea omenească și artistică este o 
condiţie sine qua non în meseria noastră. 
Pentru că actul artistic este un act de pre- 
dare și de maximă intimitate. Sufletul nu 
poate fi expus în orice condiţii, iar arma şi 
sursa noastră importantă este sufletul. 
E trebuie întreținut, cultivat, altfel se scle- 


-rozează ca orice organ nefolosit. Relaţiile, 


deci, trebuie să fie deschise. Orice rezervă 
este un agresor al creaţiei. Eu unul nu pot 
lucra într-un climat de animozitate sau indi- 
ferență. Nu pot să spun cu cită bucurie 
aştept să încep lucrul la al treilea episod cu 
«Ardelenii»... Pentru că aştept reintiinirea k 
cu o echipă de prieteni, incepind cu regi- 
zorul Dan Piţa, cu colegii mei actorii, cu 
recuziterul Cioba, cu electricienii, maşiniştii, < 
cascadorii. Din păcate, cu unul din ei, nu 
mă mai pot întiini. Aurel Grușevschi, care 
m-a dublat de atitea ori, nu mai e... Dar să 
revin. Vreau să subliniez foarte apăsat că 
îmi este total străină ideea divergenţei din- 
tre generaţii. Sint perfect conştient că noi 
nu am apărut nici din senin, nici pe un loc 
pustiu. Noi sintem continuarea generației 
anterioare, așa cum aceea a fost continua- 


| rea altei generaţii, și așa mereu. Eu am 


apărut cu această generaţie căreia îi apar- 
țin ca virstă fizică şi spirituală, și voi merge 
cu ea Incercind noi, împreuna, să nu «tacem 
de ris» generațiile anterioare. Şi dacă se 
“poate, să fim noi inșine. Avem aceleași 
ginduri, aceleași aspirații, aceleași ambiţii, 
aceleași nemulțumiri artistice... 

— Stai puțin! hai să le numim pe toate, 
pentru că ele se adună în ceea ce se 
cheamă «bagajul spiritual» al unei ge- 
neraţii. Care sint, deci, însemnele aces- 


tei generații? 


— Cred că, în primul rinos dorința de 
a ieși din patetismul anilor '50. Apoi, 
un fel de antieroism eroic sau un eroism 
antieroic, dacă-ți sună mai bine. Oricum, 
un sentiment care-şi motivează existența 
printr-o anume pudoare care caracteri- 
zează generația mea. O teamă de ridicol — 
ridicolul schemei, al șablonului, ridicolul 
talselor situații bătătorit dramatice. devenite 
ridicole prin batătorire. O nemulțumire ar- 
tistică foarte accentuată care se prelun- 
gește cu dorința de a fi competitivi la nivelul 
celorlalte compartimente ale artei: „poezie, 
plastică, muzică. Ar mai fi un dram de mi 
destie — dar să nu-l pomenim, ca să nu 
iasă invers. Deşi nu, nu modestie e terme- 
nul ci... decență. Și cind spun asta, mă 

gindesc la refuzul spectaculosului şi spec- 

faculozităti în existența noastră de artiști. 
Credința în bine și modestie, în speranța 
de mai bine Bei mai modest... 

— Cind ai să citești interviul cu Mir- 

cea Diaconu, ai să ai surpriza plăcută 
să regăsești acolo multe din cele pe 
care le crezi și le-ai spus despre noua 
generaţie. lar Mircea Diaconu este a 
mai tinăr cu o generaţie... 

— Mă bucur. Înseamnă că nu numai noi... 
Înseamnă că nu sintem singuri. 


Eva sinBU 


Sondaj în cineunivers _ 


Filmul împotriva poluării 


f 


| Dacă angajarea deschisă in 


| intruntările care caracterizea 

en 7ă problemele cele mai acute 
g a ale contemporaneității repre- 
zintă de mai mulți ani una 
dintre trăsăturile definitorii 
ale multora dintre cele mai 
bune producții ale cinematografiei mon- 
diale, nu trebuie să ignorăm însă faptul că 
însuşi conceptul de angajare și-a multipli- 
cat în această perioadă sensurile, s-a Im- 
bogăţit şi s-a diversificat. Dincolo de parti- 
ciparea directă la conflictele fundamentale 
de ordin politic sau social, mulți dintre 
creatorii cinematografici se simt atraşi de 
alte teme, aparent — dar numai aparent — 
mai puţin etichetabile drept politice (cel 
puțin în sensul clasic al acestui termen), 
dar care nu exprimă în mai mică măsură 
neliniștile, îndoielile, speranţele omului zi- 
lelor noastre. 

Semniticativă în această privință este, de 
pildă, creşterea spectaculoasă în ultima 
vreme a filmelor care — în lipsă de un titlu 
mai bun — au fost numite «ecologice», 
adică a acelor filme care dezbat, într-o tor- 
mă sau alta, problemele apărării mediului 
înconjurător, a consecințelor grave ale po- 
luării, a raporturilor dintre om și natură în 


condiţiile unei urbanizări frenetice și a unei 
industrializări stihinice. 

Problema raporturilor dintre om și na- 
tură, problema mediului Inconjurător este, 
fără Indoială, o temă valabilă pe întreaga 
suprafață a pămintului şi artiștii de pretu- 
tindeni (și, printre ei, în primul rind, ci- 
neaștii) se arată sensibili la impactul ei asu- 
pra destinelor omenirii. Nu e mai puțin 
adevărat că, în condiţiile concrete ale mo- 
mentului actual, alarma față de consecin- 
tele degradării ecologice este mai puternică 
în țările dezvoltate şi foarte dezvoltate din 
punct de vedere economic dect în cele slab 
dezvoltate, deși în acestea din urmă agre- 
siunea împotriva mediului Inconjurător este 
uneori mai violentă, iar concentrarea unor 
imense populaţii aflate la limitele fiziolo- 
gice ale mizeriei în megalopolisuri dezvol- 
tate haotic se desfășoară într-un ritm ver- 
tiginos. Dar, pentru locuitorii — și pentru 
artiștii — ţărilor rămase în urmă, problema 
numărul unu este cea a dezvoltării, a con- 
struirii unei industrii, a asigurării hranei și a 


-celorlalte condiţii elementare de trai; în 


această conjunctură, salvgardarea naturii. 
realizarea unei calități superioare a vieții 
pot să apară drept probleme care vor fi 
esenţiale mline, dar care astăzi se află pe 
planul doi. În același timp, problemele eco- 
logice au un caracter mai dramatic în țările 
capitaliste în care goana după profituri 
maximale, concurenţa, acerbă. accentuează 


Salvgardarea naturii 
devine şi pentru cinematograf 


o temă majoră 


pericolul de degradare a calităţii vieţii decit 
în țările socialiste în care dezvoltarea pla- 
niticată, preocuparea prioritară pentru bu- 
năstarea multitormă a omului asigură, în 
principiu, existența unei bariere în calea 
înrăutăţirii mediului ambiant. 

lată de ce, dacă filme ecologice se pro 
duc peste tot în lume și în număr tot mai 
mare, în cinematogratia occidentală mai cu 
seamă, ele au devenit o componentă majoră 
a producți 


Natura ca temă 


Desigur, preocuparea pentru natură, pen- 
tru relaţiile dintre om și mediul natural nu 
este o descoperire de ultim moment in 
arta filmului. În încercarea de a se delimita 


Un apărător al omului şi al naturii: 
Johnson (alias Robert Redford 
În filmul cu acelaşi nume 
semnat de Sydney Pollack) 


a 


de teatru, cinematografia a spart de mult - 
incă de la începuturile ei — convenţia «celor 
trei pereți», și-a scos personagiile și acțiu- 
nile în aer liber, în munţi, în cimpii, pe ocea- 
ne, a făcut din natură, în admirabila ei va 
rietate, nu numai un cadru, ci şi o temă sau 
un personaj al operei de artă. De-a lungul 
deceniilor, cinematografia a cunoscut re- 
prezentarea şi a naturii clasice văzută ca un 
contrapunct de echilibru și veșnicie în faţa 
agitației și precarităţii ce caracterizează ac- 
țiunile omeneşti şi a naturii romantice, con- 
siderată ca stare sufletească și a naturii 
prietene, în care omul își găsește refugiu și 
împăcare şi a naturii vrăjmaşe, pe care tre- 
buie s-o înfrunte şi pe care numai uneori 
reușește s-o întringă. În cartea de aur a 
artei cinematogratice sint înscrise multe 
asemenea filme avind ca temă raportul 
dintre om şi natură, filme dintre care am 
aminti aici doar nemuritoarele creaţii ale lui 
R. Flaherty, de la Nanouk și pină la Loui- 
siana Story. 

Spre deosebire de toată această lungă 
tradiție, în filmele ecologice ale zilelor noas- 
tre, ceea ce domină este dimensiunea so- 
cială, istorică, implicarea într-o problemă de 
destin al unei umanități aflate la răscruce 


Soarele, o amintire nostalgică 


O bună parte din aceste filme sint opere 
care, utilizind pînă la paroxism tehnica 


https://biblioteca-digitala.ro 


spectaculosului, a șocului, urmăresc să 
sensibilizeze opinia publică asupra conse- 
cințelor prezente și viitoare ale poluării 
O bună parte — cea mai mare parte — din 
«filmele-catastrotă» care se produc în ul- 
timi ani pornesc tocmai de la această 
idee. În asemenea filme, de obicei poluarea 
demenţială, impulsionată de forțe avide de 
profit şi lipsite de orice scrupul, determină 
distrugerea echilibrului natural, prăbușirea 
apărării pămintului în fața unor invazii no- 
cive venite din alte spaţii, apariția unor mu- 
taţii biologice monstruoase. Albine sălba- 
tice (filmul a rulat și la noi), furnici, alte 
insecte, reptile terestre şi marine, rechini 
alte ființe bizare, seori provenite din în- 
crucișarea aberantă a unor specii diferite. 
proliterează vertiginos, își multiplică în pro- 


porții imense agresivitatea, părăsesc teri 
toriile biologice tradiţionale, pun în prime; 
die de moarte comunităţi umane limitate 
sau chiar umanitatea întreagă. Chiar dacă 
filmele se încheie deseori cu «happy-end» 
(considerentele comerciale nu-și pierd im 
portanța nici în fața catastrofelor ecologice!) 
spectatorul rămine tulburat de ceea ce ii 
apare ca o consecință, cel puțin verosimilă 
a desconsiderării problemelor mediului în 
conjurător. Într-un alt film Soylent green 
(Soarele verde) de un nivel net superio: 
producţiilor obișnuite pe această temă, re 
gizorul Richard Fleischer ne prezintă un 
New-York îngropat sub murdării şi deșeuri, 
în care populația mizeră, trăind într-o aglo- 
merare incredibilă a uitat de mult gustul 
elementelor naturale. Pentru cetăţenii me- 
rituoși care acceptă să-și sacrifice viața 
pentru ca ceilalți să poată supravieţui, su- 
prema recompensă este proiectarea îna- 
intea morții a unor imagini reprezentind na- 
tura așa cum au cunoscut-o cindva oamenii 
și care din vina lor a dispărut irevocabil: 
pajiști înflorite, munţi acoperiți de zăpadă, 
lanuri de griu, plraie clipocind sub razele 
soarelui, 

Alături de aceste filme, altele, mai apro- 
piate într-un fel de tradiția pe care o evo- 
cam Inainte, exaltă reintoarcerea rousseau- 
istă la natură, ruperea de agitația obositoare 
și sterilă a marilor oraşe. Această rein- 
toarcere poate fi un act individual ca în 


mai vechiul film al acelui mare maestru 
care a fost Howard Hawks, Hatari, sau ca 
in admirabilui film al lui Sydney Pollack 
Jeremiah Johnson (cu Robert Redford, 
desigur) sau — și aceasta e ultima tendință 
«la modă» — un act colectiv, care presu- 
pune nu izolarea de lume, ci construirea 
unei alte lumi. În Școala curajului (film 
care a rulat și la noi și a cărui urmare — 
succesul obligă! — o vom vedea probabil, 
deasemeni), o tamilie întreagă renunță la 
viața de oraș și se stabilește în mijlocul 
naturii printre arbori, flori, animale, cunos- 
cind și asprimile, dar și bucuriile simple ale 
unei existențe fruste, dar nepoluate. Solu- 
ţia propusă de Școala curajului (şi de 
multe alte filme asemănătoare) poate să 
ni se pară — și este, în fond — naivă, dar 
ea exprimă tendința de a statornici o nouă 
scară de valori în raporturile omului cu 
mediul ambiant. Puternica criză energetică 
cu care întreaga lume este astăzi contrun- 
tată acordă,dacă nu credibilitate unor ase- 
menea soluții, cel puţin o oarecare verosi- 
militate; ideea care rămîne este că «ceva 
trebuie făcut», că omul trebuie să se-nvețe 
să trăiască şi altfel, că fericirea nu se mă- 
soară cu numărul de barili de benzină, arși 
— adesea inutil — pe străzile hiper-agio- 


merate ale orașelor și nici în numărul de 
kilowati consumați. 


După cum aminteam în treacăt, citeva 
dintre aceste filme — mai mult de o duzină 
— au apărut în ultimii ani şi pe ecranele 
noastre. Din păcate, tematica ecologică 
este încă în bună măsură absentă din pro- 
ducţia națională. Bineînţeles, nu se pune 
problema de a repeta sau imita ceea ce s-a 
făcut în alte părți; cadrul nostru de viaţă, 
posibilitățile noastre, perspectivele noastre 
sint altele. Nu e necesar, probabil, să insis- 
tăm acum şi aici asupra acestor probleme; 
toți cineaștii noștri au citit, desigur, capi- 
tolul intitulat «Protecţia și ameliorarea me- 
diului înconjurător» din Programul-direc- 
tivă de creştere a nivelului de trai în perioada 
1981—1985 și de ridicare continuă a calității 
vieţii, program ce va îi dezbătut de apropia- 
tul Congres al XII-lea al P.C.R. Gindirea şi 
imaginaţia creatoare, talentul scenariști- 
lor, regizorilor şi actorilor noștri, vor ști, 
fără îndoială, să găsească formele de ex- 
presie cele mai adecvate pentru a răspunde 
unei preocupări care este şi a noastră, 
pentru a face auzit glasul românesc într-o 
dezbatere mondială de cea mai mare în- 
semnătate și actualitate. 


H. DONA 


Teoria filmului e Repere și modele 


A Tematica unitară. E 
nu înseamnă tematică unilaterală 


Într-un recent interviu difu- 
zat la rubrica «Rampa şi e- 
cranul» a programului 2 de 
radio, întrebat dacă tinde să 
urmărească în filmele sale o 
tematică unitară şi coerentă, 
un regizor a răspuns că nu, 
că nu ar fi bine să-şi limiteze aria preocu- 
părilor şi că preferă să facă filme cu o te- 
matică variată, cuprinzind cit mai multe 
domenii. Așadar, un fel de triumf al eclec- 
tismului (termenul nu a fost folosit de regi- 
zorul în cauză, îmi aparține): să ciugulim, 
aşadar, de peste tot și din tot ce ne oferă 
bătătura și acareturile realității, dar și ma- 
gaziile cu produse ale istoriei cinematogra- 
fului. Aparent, raționamentul e rezonabil, 
demn de a fi luat în seamă Cum să se auto- 
îngrădească un realizator, mai ales dacă e 
tinăr, de ce să-și bată singur în talpă cuiul 
unilateralității, al monotoniei? Dacă adin- 
cim, însă, puțin discuţia, lucrurile se schim- 
bă sau, în orice caz, se nuanţează, dobin- 
dind o altă semnificaţie. Cu condiţia pre- 
alabilă de a pune un pic de ordine în ter- 
minologie, sursă de neînțelegeri și con- 
fuzii, atestind prelungita tinerețe a culturii 
noastre cinematografice (comune). 

În practica producţiei autohtone de filme, 
prin tematică se are în vedere conţinutul 
peliculelor şi, din conținut, mai ales su- 
biectul, «despre ce e vorba», «ce se în- 
timplă», «cine cu cine şi pe cine», trama 
O probă e așa-zisul plan tematic, unde 
găsim un rezumat al story-ului, plus con- 
semnarea, în încheiere, a faptului că filmul 


Înainte 

de orice, 

omenia — 

pare a spune 

regizorul 

Andrei Blaier 

şi în /lusrrate 

cu flori de cimp 

(Draga Olteanu-Matei şi 
eorghe Dinică! 


cutare ține să scoată în evidență cutare 
valori și virtuţi ale cutărei zone a realității 
ba, de multe ori, ale întregii vieți naționale 
Fără să fie străină de conceptul riguros de 
temă — așa cum a fost cristalizat în cinci- 
zeci de ani de gindire teoretică universală —, 
această viziune e restrictivă și «descen- 
trată», Tema este — de cite ori s-o mai 
repetăm? — ideea centrală a unui film, 
«teza» sau semnificația acestuia, extrase 
fireşte din povestire, dar depăşind-o într-o 
direcţie mai filozofică, superioară. Tema, în 
accepţia teoreticienilor (şi practicienilor), 
nu e niciodată generică, etichetă de aplicat 
unor categorii vaste de conținuturi, ci se 
învederează totdeauna particularizată, uni- 
că, precum unic trebuie să fie și filmul ca 
operă de artă (în sens de «unicat», nerepe- 
tabil, la antipodul produsului de serie). 

ŞI iată echivocul în care a căzut regizorul 
ascultat la radio: el s-a speriat că o anumi- 
tă «unitate tematică» în opera şi cariera 
domniei sale ar însemna să se ocupe o 
viaţă întreagă de una și aceeași problema- 
tică, de unul şi acelaşi mediu. Totodată, el 
socotea că o continuă schimbare de pers- 
pectivă şi de teritorii investigate aduce după 
sine, de la sine, și o certă complexitate 
estetică Dimpotrivă, tinăra reporteră care 
punea întrebări simțea — cel puţin instinc- 
tiv —o altă situaţie culturală: referindu-se la 
unitatea tematică a activităţii unui regizor, 
ea se gindea — și nu gindea rău — la posi- 
bila conturare a unui program ideologico- 


estetic personal, individual, adică la o «fa- 
milie» de aspecte și de motive, de lait- 
motive, mai apropiate de gindirea și sim- 
tirea cineastului, pe scurt, la o problema- 
tică specific cercetată şi adincită. Dar o 
asemenea optică îl deranja pe regizorul 
nostru, fiindcă i se părea o efectivă «dimi- 
nuare» a propriei creativităţi, o restringere 
silnică a capacităţii sale de analiză și sin- 
teză artistică. 

Or, chiar şi această spontană delimitare 
(teoretico-practică), ivită într-un interviu 
aproape anonim, duce la confirmarea, la 
întărirea împărțirii metodologice a regizo- 
rilor în tehnicieni (artizani) şi artiști. Regi- 
zorul-tehnician, încrezător în resursele sale 
de îndeminare, afişează o disponibilitate 
«tematică» nelimitată sau, oricum, mult mai 
întinsă decit regizorul-artist, tocmai pentru 
că e un dibaci executant de comenzi. Doriţi 
un film istoric, o evocare, să zicem, a stră- 
moşilor daco-romani? Poftiţi, regizorul- 
tehnician e gata să v-o ofere ca pe un pro- 
dus solid, fabricat conştiincios şi elegant 
ambalat Doriţi un film despre industria 
constructoare de mașini? Gata, regizorul- 
tehnician l-a și pus în peliculă. Doriţi o 
ecranizare, cu țărani și cu boieri, sau una 
cu căţei, o comedie cu frişcă bătută sau o 
dramă psihologică? Regizorul-tehnician e 
la post, adică la dispoziția dumneavoastră, 
executind la termen şi în bune condițiuni 
orice vă poftește inima de client și co- 
manditar. 

Regizorul-artist nu, el nu poate să le facă 
pe toate, el e mai «greoi», mai puţin ager, 


are preferințe și afinități (elective, vezi 
doamne!), e curios să cunoască pe-ndelete 
anumite domenii și, în general, aspiră la 
excavarea temeinică a unor problematici 
mai clar circumscrise. Regizorul-artist nu 
se stiește să admită că și-ar putea angaja, 
pe multă vreme, într-o serie de filme, crea- 
tivitatea, întru exprimarea, cinematografică, 
a unor probleme de bază, în contact cu in- 
teresele cele mai acute ale vieţii statului. 
Unii vorbesc pînă și de adevărate «obsesii» 
— ca Luchino Visconti, de exemplu, în le- 
gătură cu chestiunea socială a migraţiei 
interne a țăranilor din sudul înapoiat al 
Italiei spre nordul industrial — dar nu e 
neapărat util şi obligatoriu, pentru toți ci- 
neaștii, să se apeleze la acest termen. În 
schimb, toți cineaștii de anvergură au avut 
şi au teme predilecte, operează opțiuni 
nete Wajda, Jancsó, Bergman, Antonioni, 
pentru a nu mai aminti de «clasicii» Cha- 
plin sau Eisenstein, mărturii palpabile ale 
unei atari simptomatici. Şi ar mai fi de 
adăugat că, îndeobşte, mesajele predomi- 
nante ale marilor artiști ai ecranului au așe- 
zat, în centrul lor de iradiere, probleme de 
etică şi de echitate socială. 
Documentele partidului nostru comunist 
și, înainte de toate, Programul său clar- 
văzător, propun oamenilor de litere şi de 
artă tocmai asemenea teme prioritare, a 
căror tratare sugestivă şi persuasivă ca 
expresie estetică să contribuie la modifi- 
carea revoluționară şi la perfecţionarea 


https://biblioteca-digitala.ro 


conștiințelor, la creșterea și educarea ti- 
nerelor generații în cultul pentru muncă și 
în spiritul unei existențe morale noi, pri- 
menite socialist din temelii. Cele mai im- 
portante dintre filmele românești care au 
stabilit un raport dialectic cu actualitatea, 
se apropie de lumea sufletească a oameni- 
lor, a personajelor, și ajunge să ne referim, 
spre exemplificare, la Filip cel bun, la 
lustrate cu fiori de cimp, la Mere roșii, 
la Cursa, la Septembrie, la E atit de 
aproape fericirea. Fiecare dintre acestea 
enunţă și dezbate o problematică morală 
distinctă, nemulțumindu-se cu descrierea, 
oricit de dinamică, a unei ambianţe. Şi nu 
întimplător, cineaști ca Piţa, Blaier, Tatos, 
Daneliuc, Ursu, Băleanu (pentru a păstra 
ordinea titlurilor citate) parcă ar selecta cu 
mai multă asiduitate dectt alții, anumite seg- 
mente ale vieții sociale, anumite dimensiuni 
ale conștiinței contemporanilor. S-ar cu- 
veni, cred, ca acești realizatori, și alții ca 
ei, să fie încurajați şi stimulaţi în acțiunea 
de adincire, de rotuniire a procesului de 
cunoaștere şi de comunicare întreprins. 
Realitatea e inepuizabilă în teme și motive 
de maximă intensitate și importanță, mai 
ales dacă ținem seama de sarcinile şi ca- 
denţele cincinalului care se apropie de 
încheiere, și ale celor care ne aşteaptă. 

De aceea, să nu-i descurajăm, practic și 
teoretic, pe realizatorii ce caută să-şi con- 
figureze un «program» propriu, coerent şi 
consecvent, de dezbatere a unor idei esen- 
tiale. Şi, cu precădere, pe cei ce se dove- 
desc intim interesaţi de probleme ale eti- 


cii și echităţii în societatea contempo- 
rană. În fond, la mijloc e şi o necesară 
disciplină intelectuală, despre care, încă 
acum aproape un secol (în articolul Din 
experiență), Titu Maiorescu scria aceste 
admirabile rînduri: «Nu cite idei felurite ai 
adunat în memoria ta este lucrul cel im- 
portant, ci importantă este legătura între 
idei. Tu poţi ști multe în multele momente 
ale vieței: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea 
ce-ţi trebuie într-un anume moment şi dacă 
această aducere-aminte nu trage după si- 
ne în şir regulat tot ce se află în tine pentru 
susținerea, amplificarea și ilustrarea obiec- 
tului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cu- 
noştințele rămase cufundate în partea as- 
cunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie 
să aibă o toartă de care să le prinzi și tu 
trebuie să ai lanțul cu care să le aduci în 
mișcare regulată din întunericul memoriei 
la lumina îngustă a conştiinţei actuale. O 
mie de boabe stau împrăștiate în diferite 
locuri, tu îţi pierzi vremea ca să le cauţi 
una cite una; dar dacă au fost prinse de un 
fir comun, cu o singură apucare a minei 
stăpinești totalitatea șiragului». 

A concretiza o «tematică» unitară şi ar- 
monioasă, coerentă, pentru un cineast mi- 
litant şi artist, nu înseamnă altceva decit să 
stăpinească totalitatea şiragului de filme 
prin care a «vizitat» cu folos noua viaţă 
morală a naţiunii. 


Florian POTRA 


tradiţiile 
filmului românesc 


Primele ieșiri 
„în lumea largă“ 


Timpul a trecut. În 1936 lucrind la 
Ministerul de finanţe și văzind un proiect 
de lege privind înființarea Oficiului Na- 
tional de Turism și trecerea Oficiului de 
cenzură cinematografică de la Preşedin- 
ţia Consiliului de Miniştri la Ministerul de 
Interne, am întrezărit posibilitatea de a 
Inființa un serviciu cinematografic care, 
datorită aspectului său propagandistic, 
să poată fi acceptat de autorități. Mi-am 
cerut imediat transferul pentru a lua 
parte la înființarea Oficiului Naţional de 
Turism, dar, studiind proiectul de lege, 
am constatat cu regret că din el lipsea 
tocmal hotărirea de creare a unui ser- 
viciu foto-cinematogratic. Hotărtt să nu 
mai cedez, să nu mai renunţ,cind şansa 
îmi stătea In față, am propus înființarea 
serviciului cinematografic, explicind, cu 
Indirjire, plină i-am convins de necesit 
tea și avantajele acestuia. Pe ctt de greu 
a tost să-i conving să introducă In prolec- 
tul de lege articolul respectiv, pe attt de 
greu a fost să-; conving să-l păstreze. 
Apoi, înarmat cu cele trei filme ale mele 
de format îngust, am reușit să-i hotărăsc 
pe cei de la Turism să dea amploare ser- 
viciului pe care îl înființasem şi al cărui 
șef eram. S-ar fi putut foarte bine să fie 
altcineva în locul meu care să Infiin- 
teze «Serviciul cinematografic O.N.T.», 
însă, spre marea mea mulțumire Intim- 
plarea — și nu numai întimplarea — a 
făcut să tiu eu. 

Nu a trecut mult și norocul mi-a suris 
cu adevărat. Casa «Tobis-Melo Film» 
din Berlin face Statului Român o pro- 
punere: să se realizeze, în colaborare, 
trei documentare cu subiecte din ţara 
noastră Cum serviciul cinematografic 
O.N.T. era unicul nucleu de stat spe- 
cializat, sarcina mi-a revenit mie. Așa- 
dar, am pornit, împreună cu o echipă 
germană formată din Hans Klut și Kurt 
Wesse la turnarea a ceea ce a consti- 
tuit primele mele filme de profesionist: 
București, orașul contrastelor, 
România și Generaţia de miine. Ast- 
fel am trecut pragul de la amatorism 
la protesionism.de la zbaterea aproa- 
pe sterilă la munca îndirjită de creație, 
în condiţii dificile e drept, dar care Imi 
îngăduiau, totuşi, realizarea şi Implinirea 

pasiunii mele. 

Nu mică mi-a fost bucuria cind, scurt 
timp după aceea, am citit în presă un 
reportaj trimis de la Paris care mențţio- 
na că filmele mele prezentate În somp- 
tuoasa sală lena sub auspiciile Societă- 
ţii franceze de geografie, s-au bucurat 
de o bună primire. lată cum redă ziarul 
«Adevărul» din 16 ianuarie 1937 acest 
eveniment sub titlul: O după-amiază 
românească la Paris: ...«Marea sală 
lena era aproape neincăpătoare pentru 
publicul parizian care s-a grăbit să 
răspundă la invitația acestei prezen- 
tări Francezii din sală — și recu- 
nosc printre ei numeroşi gazetari și 
scriitori — se lasă cuceriti de farmecul 
acestor privelişti. ŞI e într-adevăr în- 
duioșător ca, în vecinătatea lui «Place 
de l'Etoile», pe superba Avenue lena, 
să auzi fluierul melodios al unui nai, 
să urmărești mersul suplu, atit de aproa- 
pe de natură al țăranilor. Pe cel care 
cunoaşte aceste locuri, o nostalgie pu- 
ternică îl cuprinde. Pe cel străin de 
aceste locuri, o vie dorință de a le cu- 
noaşte Îl cuprinde. ŞI, în adevăr, la sfir- 
șitul reprezentației, mareşalul Franchet, 
d'Esperay, care se afla într-o lojă, se 
ridică în picioare și, în chip spontan, 
spune cu voce tare ceea ce fiecare 
gindea.» 

Acest prim contact al fimelor O.N.T.- 
ului cu publicul de peste hotare a fost 
considerată de noi drept o parafă pusă 
pe actul de naştere al cinematografiei 
române de stat. 

In 1937, cîteva luni mai tirziu, agentia 
Rador transmitea de la Londra: «Scri- 
itorul englez Bruce Lockhard va ține 
o conferință luni, 21 noiembrie, iar 
seara, la ora 21, va vorbi la postul 
de televiziune din Londra. Cu acest 
prilej, domnul Bruce va vorbi despre 
tara şi poporul românesc. În același 
timp va fi şi o proiecție de televi- 
ziune a filmului «România», TELE- 
VIZIUNE Ce cuvint magic! În 1937, 
pentru noi această invenţie miraculoasă 
ținea încă de domeniul fantasticului. 
Şi iată că documentarul nostru, Romă- 
nia, avea să fie primul film românesc 
televizat 


Paul CĂLINESCU 


dtia Paskaleva 

Fal cărui talent 

l-am admirat 

în «Cornul de capră», 
«Petrecere la vilă», 

la «Catina», 

şi în multe alte filme 


Lucgttel. rac) 


uca cel sărac 


Portretul, pe rind revelaţie a 

miniaturiștilor, a pictorilor de 

curte si a fotografilor, pare 

să cunoască o nouă epocă 

cea a cinematogratului. Cum 
$ altfel, decit subtil și rafinat 
purueust poate fi numit Claude Goretta 
autorul Dantelăresei (pentru a da doar 
unul din exemplele recente) sau lakim 
lakimov al acestui Luca cel sărac? Con- 
struit cu minuție și voluptăți de giuvaergiu, 
un astfel de fiim devine un studiu răbdător 
de profunzime, care se Intipăreşte ca o 
etigie în memoria spectatorului. Sint astfel 
imortalizate și potențate cu valori de tip 
reprezentativ, figuri altminteri insignifiante, 
pe lingă care secolul ar fi gonit netulburat. 
Un portret în cinema se realizează,de obicei 
lesne, prin clteva gros-planuri, cîteva detalii, 
un gest caracteristic, o trăsătură defini- 
torie. De cite ori nu s-a vorbit despre stră- 
lucirea unor creaţii în roluri de episodică 
apariție? Portretul realizat de-a lungul unui 
întreg film, constituind motivul şi însăși 
substanța lui, este cu totul altceva. Nu mai e 
vorba de un simplu personaj creionat din 
citeva tuşe, care rămine fatal o schiţă, 


Uraganul vine 
din Navarone 


Nici o legătură cu Tunurile din Nava- 
rone, nici ca echipă realizatoare, nici ca 
subiect, decit un scurt rapel la întimplarea 
reală ilustrată de filmul mai vechi. Din 
grupul de comando al forțelor anglo-ame- 
ricane ce au acționat la inceputul războiului 
antihitierist pentru a distruge importantul 
punct strategic german de la marea Egee, 
singurii supraviețuitori de la Navarone pri- 
mesc o nouă însărcinare: lichidarea trădă- 
torului de atunci care acționează în conti- 
nuare strecurat printre partizanii iugoslavi și 
făcînd noi victime. Concertată cu misiunea 
«Forţei a 10-a» (așa se şi intitulează filmul 
în versiunea originală) de distrugere a 


Franco Nero, 
cu privirea 
sa albastră, 

își asumă riscul unui 
personaj negativ 

Uraganul vine 


„de la Navaronej 


uneori o schemă Abia într-un astfel de 
film se realizează acea intimă comuniune 
între sufletul portretistului (aici regizor) şi 
al «modelului» (personaj), după cum și 
acea «animare» a lui, astfel ca între portret 
și spectatori să se poată stabili un dialog. 
Dialog de-a lungul căruia se pot afla multe 
nu numai despre caracterul acelui om, 
dar și despre obiceiurile, credințele, ocu- 
pațiile, gusturile sale, care sint — cel puțin 
în parte — şi ale timpului său. 

Potretul lui Luca cel sărac, fotograt de 
la începutul secolului, a fost prima oară 
tăcut de scriitorul Dobri Nemirov într-o 
nuvelă de referință a literaturii bulgare şi 


Portret 
nu înseamnă doar 
prim planul unui chip 


apoi re-creat în cinema de regizorul lakim 
lakimov. În citeva cuvinte este portretul 
unuia dintre acele personaje tragice care, 
fără voia lor, stirșesc orice gest în ridicol 
sau în grotesc. Cehovian, el strănută cind 
nu trebule și apoi face din asta-o dramă. 
Un om slab și ros de indoieli, dar un cetă- 
tean onest; cinstea este singura lui avere. 
Conștiința neputinței și a vieții derizorii 
pe care o duce, Îl terorizează, îl inhibă și îi 
paralizează orice inițiativă. Dorinţa lui cea 
mai mare este să fie considerat onorabil 
și respectat. Numai că nurlia și mai tinăra 
lui soție îl întreabă tot mai des: «Cite parale 
face cinstea, dacă n-ai ce minca?» Între- 
barea, la Inceput retorică și inofensivă, 
devine coșmarescă în momentul apariţiei 
valizei cu bani. Un vechi camarad de luptă 
si-a amintit de cinstea proverbială a fostului 
lor tovarăș și-i încredințează spre păstrare 
(fără chitanţă) pe termen nelimitat, fondu- 
rile unei organizaţii clandestine. Cine și 
cînd va veni să le ridice — nu se ştie. În 
casa fotografului sărac, valiza cu bani 
devine, datorită lăcomiei soției, o ispită 
continuă. Diavolul însuşi pare a sălășlui 
acolo. Nu e vorba însă de suspens, de o 
tensiune doar a acțiunii — va rezista sau 
nu bietul om tentaţiei de a-şi însuși din bani? 
— ci mai ales de o tensiune a gindului, a 
meandrelor sufleteşti care compun portre- 
tul moral al personajului. Și dacă în pictură 
se spune că un portret e valoros nu prin 
frumusețea trăsăturilor, ci prin expresia sa 
morală, în cinema ar putea fi altfel? 


Roxana PANĂ 


Producţie a studiourilor bulgare. Regia: lakim 
lakimov. Scenariul: /van Stanev, Imaginea: Ivan 
Velkey. Muzica: Kiri! Tibulka. Cu: Naum Sopov, 
Katia Paskaleva, Boris Lukanov, Antoni Ghenov 


podului pe care urmau să înainteze spre 
inima Iugoslaviei tancurile germane, acţi- 
unea «răzbunătorilom capătă însemnătate 
imensă. Dacă trădătorul n-ar reuşi să fie 
prins la timp, nemții ar îi din nou avertizați 
de noua încercare a grupului cu misiunea 
aruncării podului în aer şi atunci, nu numai 
micul comando şi partizanii ce-l ajută, dar 

riscă să fie împărţită în două 
prin înaintarea invadatorului. Miza dramati- 
că e deosebit de puternică și ea asigură 
filmului de război un suspens uman în 
cea mai fertilă tradiție a spectacolului ame- 


Spectacol tehnic 
şi pirotehnic, 
Dar nu numai atit 


rican, dinamic, dublat de fineţea analitică 
a cinematografului european. Tipuri intere- 
sante — maiorul Mallory, tinărul colonel 
Barnsby, susținute de actori excelenți ca 
Robert Shaw, Harrison Ford iși topesc 
pe parcurs neincrederea inițială; un fleg- 
matic scoțian, Miller (Edward Fox) schițind 
cu umor un erou dezeroizat, un negru 
răsărit nu se știe de unde dar exact cind 
e mai mare nevoie de el. o tinără cu dublu 
rol, abil deconspirată — dau filmului o notă 
umană foarte personală,notă, care alături 
de impresionantul spectaculos tehnic și 
pirotehnic (scenele de luptă și mai ales 
distrugerea barajului prin forța dezlănțuită 
a apelor, bucată de bravură a filmărilor 
combinate) fac ca Uraganul... american 
să nu fie doar o furtună într-un pahar cu 
apă 


Alice MĂNOIU 
——————— 
Producţie a studiourilor americane. Regia: Guy 
Hamilton. Scenariul: Robin Chapman. Imaginea: 
Christopher Challis. Muzica: Ron Goodwin. Cu: 
Robert Shaw, Harrison Ford, Edward Fox, Barbara 
Bach, Franco Nero, Cari Weathers, Richard Kiel, 
Alan Bade! 


https://biblioteca 


Cineva ca tine 


| Cathy şi Sam sint doi tineri 
Kunas =i săraci e se 
iubesc. este telefonistă 
nema El doreşte cu ardoare să tie 
| avocat. Amindoi lucrează 
|) pentru o patroană bogată 
și autoritară, care are o fată 
frumoasă și voluntară. 

Cathy, pină să-l întilnească pe Sam, 
fusese curtată de un fante de cartier, băiat 
bun, dar cu lipsuri. Sam, pină s-o cunoască 
pe Cathy, îl căzuse cu tronc fetei patroa- 
nei. lubirea insă este mai puternică şi In 
vinge toate piedicile. Drept care, Cathy 
are curaj (deocamdată) să-i spună curte- 
zanului ei, cam brutal, s-o lase în pace. 
Sam, deși cam mototolit de pe urma caftu- 
lui incasat de la prietenii băiatului din car- 
tier, are curaj să refuze (deocamdată) a- 
vansurile frumoasei fiice a patroanei. Deo- 
camdată. Pentru că, oamenii — și mai ales 
bărbații — sint supuși slăbiciunilor... inte- 
resate. Și atunci, inevitabilul are loc. Sam 
se lasă sedus de bogata moștenitoare și o 
abandonează pe Cathy. De fapt, Cathy 
cea sedusă și însărcinată se va sacrifica 
pentru cariera lui Sam şi se va lăsa abando- 
nată. Sam pleacă la studiile de drept pe 
care și le-a dorit atit, e drept, Insurat cu 
tata patroanei. lar Cathy, tristă și singură, 
(pină se va naște copilul!) acceptă buchetul 
de împăcare al băiatului de cartier, cel 
Amara, dar cam violent, și se mărită 
cu el. 

Trec anit, cinci la număr, şi Sam o revede 
pe Cathy la inmormintarea mamei lui. Scurt 
schimb de cuvinte, lung schimb de priviri 
şi perechile se îndreaptă, fiecare, spre că- 
minul ei. Cathy, în maşina hodorogită 
ajunge la căsuţa ei de mahala. Sam, în 
Mercedes-ul argintiu, trage în fața reședin 
tei din cartierul bogătașilor. Plan magher 
niță, plan vilă. Scenă vulgară de reproşuri 
(cu vinătăi pe obrazul lui Cathy) la mahala 
Scenă distinsă de reproşuri (cu carnete 
de cecuri aruncate în obrazul lui Sam) în 
cartierul rezidenţial. 

Plan general la tribunal. Cathy e acuzată 
de asasinat. Mărturiseşte că și-a ucis sotul 
fără să dea Insă nici o explicație. Avocatul 
apărării: Sam, care însă nu o poate apăra, 
deoarece Cathy refuză să-i spună cum s-au 
petrecut lucrurile Cathy tace, tace... 

Confuzie la tribunal. Suferinţă în celula 
în care Cathy (pe tăcute) işi deapănă amin- 
tirile. Dramă în familia lui Sam, care simte 


am mai văzut 


Cu al treilea episod al rotofeiului comisar 
napolitan, îl regăsim pe justițiarul a cărui 
deviză e «fără armă», într-o nouă încurcă- 
tură. Vrind să ne uluiască cu tot dinadinsui 
filmul amestecă biiciul cu aventurile mora- 
lizatoare. Nu e nevoie de lanternă pentru a-i 
găsi pe cei răi: o bandă de traficanţi de dro- 
guri transportă din Africa, la Napoli, marfa, 
folosind soluții care de care mai ingenioase. 
Declanșatorul de aventuri intră în acţiune 
combinind: atentate, lei, urmăriri, pantere, 
capcane, deşert, maşini răsturnate, girate, 
pistoale, maimuțe, bătăi, papagal! și cîte și 
mai cite! Dar Piedone nu şovăie. Ajutat de 
un hitru «scutier» (suspensul are nevoie 
de momente relaxante, de comedie) și de 
un puști mincăcios, va Invinge. Filmul nu 
ne rezervă mari surprize. Şi totuşi, dacă nu 
ne plictisim, «vina» e a fostului campion 
de înot, Bud Spenser, şi nu a regizorului 


Luminița PERIANU 


Coproducţie /talo-vestgermană. Un film de Sen: 
Cu: Bud Spencer, Werner Pochat, Enzo Cannavale 
Joe Stewarson, Bodo 


Pâlărie tare 
și nas de cartof 


Faptul că filmul pentru copii este un gen 
diticii și că puține pelicule descoperă for- 
mula magică din care nu trebuie să lipseas- 
că nici fantezia, nici inteligenţa, nici umorul, 
nici candoarea, nu este o vorbă în vint. Ch e 
de greu să născoceşti un scenariu pe Inte- 
lesul copiilor care să fie educativ și totodată 
distractiv, o dovedeşte şi filmul regizorului 
maghiar Istvan Bacskai. El îşi abandonează 
rind pe rind ideile, încă înainte de a le fi 
exploatat pină la capăt, punind în fața mici- 
lor eroi mereu alte țeluri: boicotarea unui 
vinzător de îngheţată, inveselirea unui to- 
varăș de joacă bolnav, urmărirea unui hoţ 
şi maimuțe de la grădina zoologică, elibera- 
rea unui prieten din spitalul unde a intrat din 
greșală, etc.Rezultatul, contrar celui scon- 
tat, este exact de a cădea în monotonia 


digitala.ro 


"oarecare. 
„ci una 

la « 

se udă 

ô batistă 
pe metru 
de peliculă 
(color) 


căi scapă «investiţia» din mină. Actuala 
soacră — fosta patroană, declamă «Eu 
te-am făcut om, eu te voi distruge!». Cathy, 
obstinată, declară: «L-am ucis. Condam- 
nați-mă. Dar tu, Sam, numai tu Sam, să ai 
grijă de copilul meu». 

Sam e disperat. Cathy e resemnată. Soa- 
cra e furioasă. Copilul e galeş. Soţia lui 
Sam luptă pentru căminul ei fericit. 

Lovitură de teatru: Sam se hotărăște să 
cheme în instanță, ca unicul martor al cri- 
mei, pe băieţelul lui Cathy. Va sacrifica 
copilul ca să salveze mama. Mama rabdă 
orice, chiar și scaunul electric, dar pină 
la acest sacrificiu. Şi-atunci Cathy vorbește, 
vorbeşte... 

Şi Sam află ce-a aflat și soțul lui Cathy: 
că copilul este al lui, iar Cathy l-a ucis pe 
soțul ei care voia să-l ucidă pe copilul ei, 
adică al lui Sam, pentru că aflase că nue 


sabloanelor cultivate de maturi în privința 
mentalităţii copiilor. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor ungare. Un film de: 
Bacskai Laurd István. Cu Kovács Krisziiân, Găbăr 
Berkes, Hamar Påi, Gruber István şi Alfonzo, Ban- 
hidi Lászio, Haumann Péter, Páger Antal 


Fratele călă 


Una din acele poveşti pe care literatura 
si mai de curînd cinematograful le fabrică 
pe marginea istoriei, plecind urechea la 
legendă, dar mai ales la gustul publicului. 
Evul mediu german, ọ epocă doldora de 
legende și eresuri, saturată de aventură și 
mister, din care nu Intimplător realizatorii 
au ales exact perioada premergătoare răz- 
bolului țărănesc. Nimic mai frumos decit 
un tinăr care abia învăţat să dueleze, e clş- 
tigat de partea adevărului și a unei cauze 
drepte. După cum nimic mai hidos decit 
să-i vezi, în același timp pe fratele său bun, 
devenit călău. 

Cei ce vor să schimbe lumea în favoarea 
celor mulţi, să răstoarne rinduiala nedreap- 
tă sint ca de obicei prigoniţi. Tinărul, con- 


poarte 
(Piedone africanul) 


copilul său, adică al lui, ci al lui Sam, 
care Sam nu știe nici el că are un copii, și 
așa mai departe, mai departe... E clar. nu? 

Scene tinale, paralele — ba nu, alternate 
— Induloșătoare. Sam vrea să rămină cu 
Cathy. Cathy vrea să rămină cu copilul 
(cine ştie, poate mai tirziu...), soția lui Sam 
pleacă, descoperind, datorită lui Cathy, 
ce-inseamnă altruismul. lar actuala soacră 


a lui Sam, pe cale să devină fosta soacră 


a lui Sam, rămine total descumpănită, şi 
de atitudinea fiicei, pe care n-o mai re- 
cunoaşte, și de intorsătura vieții, pe care, 
oricum, n-o cunoștea. Final deschis. 


iste. 
Ei iaai Rodica LIPATTI 


|. Producție a studiourilor americane. Regia: Elmo 

de Witt. Cu: Janet du Plessis, Hans Strydom, 
Anneline Kriel, Don Leonard, Danny Keogh, Milia 
Louw, Jan Bruyns, Isabel Pienaar z 


siderat necopt pentru a înțelege şi implini 
jurămintul, e cel care-și va risca pielea 
pentru a-i anunţa pe conspiratori că au fost 
descoperiți, şi pentru a le aduce stindardul 
din virt de munte. Un steag care, mai 
mult decit un semnal de începere a luptei, 
este, un simbol al unităţii lor, o dovadă că ei 
există chiar atunci cînd sînt întemnițați 
sau uciși. Tinărul va scăpa teafăr din tem- 
niță — și odată cu el stindardul-grăţie călău- 
lui. Ca să rămină frate, pentru odată, n-a 
. mai fost călău. 


R. PANAIT 


Producție a studiourilor Defa-Berlin. Un fiim de: 
Walter Beck. Cu: Frank Grunwald, Gunter Frie- 
drich, Thomas Wolff, Holger Mahiich, Fred Del- 
mare 


Cinematografia nord-coreeană are ca o 
notă dominantă realismul povestirii fil- 
mice, realism care merge de la ansamblul 
naraţiunii pină la detaliile de atmosferă. Cu 
atit mai mult cind e vorba — ca în cazul de 
față — de un film de evocare a anilor de luptă 
pentru eliberarea patriei de sub jugul ocu- 
panţilor japonezi. Un doctor, un intelectual 


Herbert Ross — regizor și 

Neil Simon — scenarist sint 

fiecare, pe cont propriu, pen- 

tru lumea Hollywodului din 

ultimul deceniu, o garanție 

= a succesului. Nu numai o 

coincidență biografică îi 

apropie (amindoi s-au născut în 1927), ci 
mai ales o apetență comună pentru lumea 
scenei, fie ea a teatrului sau a dansului. 
Înainte de a deveni regizor, Herbert Ross a 
fost dansator și apoi coregraf. Neil Simon 
s-a lansat ca autor dramatic, scrisul său 
descinzind din stilul englezului Noël Co- 
ward sau al dramaturgilor americani, atit 
de cunoscuţi în teatrul de bulevard, Kauf- 
mann şi Hart. Era firesc ca Simon să nu re- 
ziste multă vreme tentației ecranului. De- 
butul său ca scenarist (în 1967) coincide cu 
cel al lui Ross ca regizor. Desculţ în parc 


un astfel de film 
«ușor»! 


şi Sweet Charity sint două dintre filmele 
scrise de el, cunoscute şi publicului nostru; 
La revedere domnule Chips (cu Petula 
Clark şi Peter O'Toole) şi Un cintec pe 
Broadway ne-au făcut familiar numele lui 
Ross. Din aceste exemple se poate des- 
cifra numitorul comun din creaţia celor doi, 


predilecția lor pentru comedia romantică 


pentru povestea melodramatică exprimată 
însă într-un dialog sclipitor, plin de poante 
şi ironii. Era de așteptat ca acei doi să-și 
asocieze numele pe un acelaşi generic. 

Personajele lor sint și acum oameni 
oarecari. O fată balerină de profesie, aflată 
după o serie de decepții profesionale și 
sentimentale la răscruce de viaţă; la o 
răscruce care nu o imbie, pentru că toate 
drumurile par întundate. Un băiat, actor de 
meserie, aflat şi el la începutul unei cariere 
de promisiuni artistice, dar pină acum ma- 
terializate doar în eșecuri. Prin biografie, 
sint deci oameni obișnuiți, dar regizor și 


mulțumit pînă la un anumit moment al vieți: 
sale cu confortul căminului, este chemat în 
pădure să opereze un luptător revoluționar. 
lată evenimentul-cheie al filmului, eveni- 
ment care schimbă pe de-a-ntregul soarta 
unui om. Medicul ajuns în pădure se tre- 
zeşte în fața unei alte realităţi, contactul 
său cu partizanii fiind revelator. Ca tehnică 
cinematografică, filmul apelează la flash- 
back ca principală metodă de rememorare 
a faptelor care au rezonanțe afective în su- 
tletul personajelor. Pornind de la un destin 
individual, autorii ! proiectează pe fundalul 
social-politic al unui moment important 
din istoria poporului coreean, realizind în 
cazul de faţă un film interesant prin temă 
şi alert prin acţiune. 


AL. RACOVICEANU 


Producţie a studiourilor coreene. 


Neobișnuitul anunț la mica publicitate: 
«Închiriez apartamentul cu copil», devine 
un pretext pentru regizorul sovietic Viktor 
Kriucikov, de a ne introduce în universul 
neliniștit şi plin de incertitudini al adoles- 
cenţilor. Titlul definește astfel și situația 
unor părinți nevoiți să părăsească țara 
pentru un timp îndelungat, privind astfel 
de dragoste, grijă și atenţie părintească pe 
fiul lor de 14 ani, aflat la virsta căutărilor, 
a încercărilor și a întrebărilor uneori fără 


răspuns. lată-l deci pe băiat rămas singur, 


încercînd cu candoare infantilă să se des- 
copere, să se maturizeze. Prezenţa lingă el 
a «ochiului păzitor», o caraghioasă fată cu 
ochelari demodați, serioasă şi totodată 
pisăloagă, lăsată de părinţi în urma anunțu- 


lui cu pricina să-l supravegheze, îl deran- 


jează, îl irită. Dar treptat el va înțelege că ea 
îi ajută. ÎI ajută să Ințeleagă că independența 
nu e suficientă pentru a fi matur, că obrăz- 
nicia nu este unicul prerogativ al maturității. 
Un film pentru copii, ce evită cu greu efec- 
tele didactice, dar care Iși păstrează o notă 
de umor și de blajină ironie. 


Oana POPEIA 


Producţie a studiourilor Mosfilm. Un film de 
Viktor Kriucikov. Cu: Elena Fetisenko, Saşa Kopov, 
Mişa Kojekin, Liuda Diakonova, P. Vinnik 


or 


pia S 


Richard 


Dreyfus 
sau cum 
arată un 
june-prim 
din anii 70 


scriitor nu îi lasă tot așa în ceea ce priveşte 
spiritul și verbul. Ei îşi exprimă decepțiile în 
cuvinte pline de duh, bucuriile cu glume și 
o exuberanță contaminantă, duioșiile în 
momente lirice, poetice. Sint ei oameni 
oarecare, dar au obiceiuri dintre cele mai 
trăznite sau ştiu să facă cele mai tandre 
confesiuni. Intrat în acest joc, spectatorul 
este solicitat să ridă cu un ochi și să plingă 
cu celălalt, lar din această delicată balanță 
să tragă citeva învățăminte cit se poate de 
juste privind viața și comportamentul lor 
față de ea. 

Nu este greu să descitrăm aici filonul de 
aur al comediei romantice americane din 
anii '30—'40 care a tăcut gloria mai mult a 
actorilor decit a regizorilor. Tot aşa stau 
lucrurile şi acum, actorului Richard Dreytus 
revenindu-i Oscar-ul '78 pentru interpretare. 
Nu mai puţin bine este Marsha Mason, soția 
regizorului, fostă balerină, distribuită şi ea 
într-un rol parţial autobiografic. Şi poate 
că în acest parțial autobiografic stă şi reu- 
sita acestui film. Principalii implicaţi în 
scrierea şi interpretarea lui cunoscind 


Regizorul sovietic Andrei Ladinin ne pro- 
pune un film polițist ce nu are nimic neobiș- 
nuit, totul desfășurindu-se conform celor 
mai cunoscute reguli ale genului: sintem 
martorii unui furt de bijuterii, ai unei crime, 
apoi ai altei crime şi începem să urmărim 
ancheta a evident inteligentului colonel de 
miliție. Atenţia se concentrează asupra in- 
vestigaţiilor, asupra lungului șir de semne 
de întrebare ce necesită un răspuns: dar 
noi nu așteptăm cu răsuflarea tăiată pasul 
următor, căci ştim încă de la inceput cine e 
făptaşul şi știm că el va fi descoperit. Un 
film polițist pe care îl urmărim detaşaţi, 
căci îi lipsește elementul esenţial: suspen- 
sul, eliminat din primele secvenţe, cind am 
văzut și înțeles totul. 


o.P. 


Producţie a studiourilor Mosfilm. Un tilm de 
Andrei Ladinin. Cu: Vsevolod Sanaev, Boris Ivanov, 
Ivan Voronov, Viinis Bekeris, Vladimir Tihonov 


Marile orașe se mindresc cu statuia Li- 
bertăţii ori cu Turnul Eiffel, cu caii auriti 
din San Marco ori cu Bia Ben-ul aglomerind 
secole; modesta aşezare din munții Slova- 
ciei n-are altă podoabă dect o hulubărie 
în mijlocul satului din care țișnesc veseli 
porumbeii. Porumbei de toate culorile și 
rasele, dezmierdaţi de copii cu nume ciu- 
date: «Păstorița» ori «Mătăsosul», «Suri- 
oarele» ori «Cioc bălțat». Cind un elev nou 
sosit incearcă să doboare unul cu praștia, 
i se povestește în clasă duiosul basm cu 
fetita salvată de un porumbel. Cind fasciş- 
tii invadează satul și se distrează vinind 
porumbei, copiii le declară ucigașilor răz- 
boi pe viață și pe moarte. «Războiul porum- 
beilom s-ar mai putea numi acest proas- 
păt şi foarte aparte tilm, în care copiii și 
porumbeii salvează viața unui partizan. 
Sacriticarea porumbeilor e un moment de 
nespusă frumusețe, în acord cu finalul în 
care satul strămutat de fascişti drept pe- 
deapsă, se indreaptă spre munte însoțit 
simbolic de un porumbel: «Prigorul», sin- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Marsha Mason 

1. Sau un remake 
de Shirley 

Ă | MaclLaine 
badio, dar rămi cu tine) 


pri 


subiectul și personajele din propria lor 
experiență; totul devine astfel logic, credi- 
bil, trăit. Nu era prea greu să se adapteze 
deci această trăire la citeva leit-motive ale 
filmului american: un băiat întilnește o fată; 
devoțiunea maternă, mai intii obstacol în 
calea regăsirii dragostei, apoi argument în 
favoarea ei; cursa ieşirii din anonimat (de 
astă dată prin intermediul artei, în care după 
cite se pare orice american se angajează 
încă de la naştere și, formula happy-end-u- 
lui adusă la zi, adică nu o fericire certă, ci 
doar probabilă. O comedie «ușoară» ar 
putea spune unii, dar cu cită greutate și 
mai ales cu cit profesionalism şi cu cit 
talent se realizează un asemenea film 
«uşor»! 


Adina DARIAN 


Producție a studiourilor americane. Regia: Her- 
beri Ross. Scenariul: Nei! Simon. Imaginea: 
David M. Walsh. Muzica: Dave Grusin. Cu: Richard 
Dreyfuss, Marsha Mason, Quinn Cummings, Paul 
Benedict, Teresa Merritt 


Ea ati 


A găseşti o soră ~.. 
Amai mare prin “fi; 
[nica publicitate i | 

P Închiriez ! 


gurul care a supraviețuit și învață abia 
acum să-şi ia zborul spre libertate. 


AM. 


Producție a studiourilor Jadran film-Zagreb_ şi 

Croaţia Film. Un film de: Marijan Arhanic. Cu: 

rapi ai Ramiz Pasic, Boris Dvornik, Zvenco 
tie 


Viaţa privită 
cu realism 
şi redată 

cu poezie 


Zilele filmului din R.P. Chineză 


Un vocabular al sugestiilor 


Aniversarea a trei decenii de la crearea 
Republicii Populare Chineze a prilejuit iu- 
bitorilor de film din București, Tg. Mureș 
și Braşov un nou și pasionant contact cu 


Zilele filmului din R.D.G. 


universul de creaţie al cineaștilor din tara 


prietenă. Dacă «Zilele filmului chinez» din 
octombrie trecut au alcătuit o adevărat. 
cronică a luptei eroice a poporului chine 


pentru independenţă naţională şi eliberare 
socială din ultimul secol incepind cu bătă- 
lia navală din 1894 şi ajungind în zilele vic- 
toriei Armatei populare de eliberare 
selecţia din acest octombrie s-a orientat cu 
precădere către raporturile umane, tradiţii şi 
obiceiuri reflectate în viaţa de azi sau pre- 
cepte morale ale Chinei dintotdeauna. Fie 
că aflăm legenda prea frumoasei «Ashma» 
(regia Liu Qong), despărțită de iubitul ei 
de furia apelor, dar care va rămine mereu 
alături de el căci sufletul ei sălășiuieşte, 
ne spune povestea, în norii învolburaţi, 
în apele lacului liniştit sau în petalele flori- 
lor, fie că ne aflăm în plină actualitate cu 
un film nu lipsit de conflicte dar tandru şi 
sentimental («Baschetbolista nr. 5», sce- 
nariul şi regia Sie Cin) sau ne lăsăm atraşi 
de urmărirea polițistă cu miză politică, pe- 
trecută în prezilele eliberării Şanhaiului de 
către Armata populară («lmpuşcături la 
poliţia secretă» regia Ciang Zen); în fine, 
lie că facem cunoștință cu inechitatea so- 
cială din viaţa satului din primul deceniu 
il acestui secol sau sintem introduși in- 
tr-un mediu intelectual din anii '20 — toate 
aceste filme, despărțite deci prin timpul 
acțiunii și petrecute în medii sociale dife- 
rite, conturează cu pregnanţă trăsăturile 
unui portret uman, specific național. Dem- 
nitatea în suferință, inteligența răbdării, 
eficacitatea acţiunii, eleganța gestului, ama- 
bilitatea plină de gingășie, timiditatea în 
exprimarea eu-lui întotdeauna subordonat 
sentimentului colectiv, modestia privind 
capacități şi talente proprii şi, nu în ulti- 
mul rind, forța de a sintetiza o idee filozo- 
lică într-o sintagmă («despotismul este 
mai înfricoșător decit tigrul» sau «nici o 
filozofie nu te poate învăța cum să-ți tră- 
ieşti viața, cum spune unul dintre eroi) sint 
tot atitea trăsături de caracter și de com- 


Trei filme, trei momente 
și trei genuri diferite 


e Post scriptum 


Un post-scriptum la o scrisoare enunțind 
de fapt un post-scriptum la viaţă și rezu- 
mind în citeva cuvinte: «ştii că ești tatăl 
unui copil?», verdictul unui eșec. Un eșec 
de viață cu atit mai grav cu cit el este in- 
registrat chiar la debutul virstei adulte. 
Vă veţi întreba cum se poate omologa 
bucuria dea fi tată cu un eșec. Filmul regizo- 
rului Roland Graf o explică fără false pudori. 
Familia e un lucru foarte serios, iar jocul 
de-a viața cere adesea gajuri ce nu pot fi 
plătite decit In valuta forte a suferințelor 
şi a consecinţelor ireversibil dramatice. 
Tinărul erou al acestei povestiri, rămas 
de mic fără părinţi, a crescut la orfelinat 
îndrumat de grija atentă a unui colectiv 
dar lipsit de atecțiunea vieții de tamme. 
Tot administraţia orfelinatului fi asigură 
tinărului, ajuns la virsta majoratului, o 
cameră bună de locuit în oraș, un loc bun 
de muncă pe șantier, deci o bună rampă 
de pornire în viața socială. Numai că viața 
este mult mai complicată și bucuria inde- 
pendenţei îi oferă atracţii de-o mai mare 
diversitate. În special în viața sentimentală. 
lubirile acestui alt blond se înlănțuiesc 
firesc pentru el, fără însă să-i dea răgazul 
să gindească la urmările posibile. Rezul 


ambiția 
documentarului 


La start, 
filmul militar sportiv 


Cind, în urmă cu mai bine 
de două milenii, un soldat 
grec rămas necunoscut par- 
curgea, într-un sublim efort 
final, cei peste 42 kilometri 
dintre Maraton şi Atena, spre 
a vesti tuturor izbinda asu- 
pra perșilor, el consfințea atunci, involuntar, 
nu numai o probă atletică de supremă difi- 
cultate ci și definitiva frăție dintre sport 
și meșteșugul armelor. 

Dobindirea deprinderilor de a alerga atit 
maratonul cit şi o serie întreagă de alte 
curse, de a stăpini în egală măsură secre- 
tele exerciţiilor tactice militare ca şi pe cele 
ale gimnasticii, înotului, tirului sau mersului 
pe schiuri, reprezintă în zilele noastre, 
obligaţii primordiale ale fiecărui ostaş. Edu- 


14 


tatul inconştienței sale va fi un copil con- 
damnat la rindul său să repete istoria tată- 
lui crescut la orfelinat. Cu o sinceritate 
fără menajamente, filmul pledează pentru 
responsabilitatea obligatorie în şcoala vieții, 
scoală unde marile absenţe rămin pentru 
totodeauna nemotivate. 


e, Nici o dovadă 
pentru crimă 


Genul polițist ramine o constantă și pro- 
lilică sursă de inspiraţie pentru ecran. 
Apreciat de public și supunind mereu la noi 
examene imaginația autorilor, policier-ul 
devine cu atit mai captivant cu cit dincolo 
de miza curentă — descoperirea tăptașu- 
lui, căci există întotdeauna unul —introduce 
o dimensiune de natură să dea accidentu- 
lui semnificaţii superioare. Este ceea ce 
tac Konrad Petzold — regizor şi Rudolf 
Bartsch — scenarist. Crima înfăptuită cu 
singe rece şi cu savante precauţii nu are 
un scop «meschin», de ordin material, ci 
este menită să anuleze posibila descope 
rire a trecutului, azi bine ticluit, al unui 
nazist. Filmul devine astfel procesul inten 
tat lipsei de conștiință a acelora care s-au 
tăcut vinovaţi de crime Impotriva umanități: 
Winfried Glatzeder, Wolf Goette, excelenți 
în rolurile fostului ofițer nazist și respectiv 
a ajutorului său, creează un bine pus la 


caţia fizică a devenit o parte integrantă a 
instruirii generale a luptătorului modern; 
școală a îndeminării şi curajului, a tenacită- 
ţii și perspicacităţii, sportul se dovedește 
un mijloc de primă mină în călirea organis- 
mului şi — ceea ce apare cu osebire pre- 
tios — în educarea sentimentului de echipă, 
de într-ajutorare și solidaritate umană. 
Valoarea acestor adevăruri axiomatice 
ne-au confirmat-o peliculele înfăţişate în 
cadrul celui de al Ili-lea Festival al filmului 
militar-sportiv al armatelor prietene, mani- 
testare cinematografică internaţională, des- 
tăşurată luna trecută la București. Prezen- 
tate în două secţii (filme documentare și, 
respectiv, didactice) scurt metrajele și me- 
trajele medii aflate în competiție au creat 
laolaltă o elocventă imagine asupra locului 
şi rolului important ocupat astăzi de cultura 
fizică în ansamblul pregătirii ostăşești. 
Dacă la categoria documentarelor «lup- 
ta» a fost strinsă, învingătorii departajin- 
du-se la diferențe minime, abia pe linia de 
sosire, filmele didactice au impus o supe- 
rioritate românească netă, indiscutabilă. 
Metodica instrucției alpine de lon Os- 
trovschi (realizator a nu mai puţin de cinci 
dintre cele şase titluri românești din con- 
curs şi totodată, datorită acestei consis- 
tente contribuţii ciştigător binemeritat al 


de pe valea Rinului 
(Albă ca zăpada 
şi roşie ca trandafirul) 


unct tandem caracterologic: al instigato 
ului şi al executantului temător. Cel dinti; 
in intelectual nu lipsit de rafinament, de 
justă cu deliciu şi cu spirit perfectionist 
diferite metode de exterminare. Celălalt 
deprinde gustul crimei din lașitate, din te: 
mă. Consecințele nu sint mai puțin atroce 
Somnul rațiunii naşte monștri. Fără reto 


premiului de regie) a obținut astfel locul | 
urmat fiind «ex aequo» de Pregătirea 
scafandrilor, semnat de Radek Oceneșek 
(Cehoslovacia) şi de Antrenamentul în 
poligon al aceluiaşi neobosit lon Ostrov 
schi. 

Riguros şi eficient în explicaţiile de spe 
cialitate, cald şi sensibil în derularea peisa 
jelor montane, Metodica instrucției al- 
pine depășește considerabil spațiul strimi! 
al «didacticului», devenind o peliculă utilă 
şi accesibilă tuturor iubitorilor naturii și 
mişcării în aer liber, cățărindu-se dezinvolt 
pe stinci umbiate doar de caprele negre. 
coborind cu maximă precizie «in rapel», 
alpiniştii militari etalează o gamă de pro- 
cedee tehnice deosebit de dificile, pe care 
aparatul le urmăreşte cu migală din un- 
ghiuri, aparent, imposibile. Pe alte coordo- 
nate tematice, Antrenamentul în poligon 
s-a constituit într-o demonstraţie conclu- 
dentă asupra frumuseţii exerciţiilor fizice 
complexe, destinate acumulării unor însu- 
şiri dinamice şi moral volitive imperios ne- 
cesare În cimpul tactic. 

Dintre filmele documentare, premiul | 
l-au cucerit scurt-metrajul românesc Re- 
zerva de aur (regia lon Cucereanu) și 
Sărbătoare pe insula libertăţii (regia: 
L Abramov și L Sergheev), metraj mediu 


https://biblioteca-digitala.ro 


portament comune eroilor întilniţi în a- 
ceste filme. Realitatea socială și politică 
de ieri, cu dureroasele ei diferenţe anta- 
gonice și progresul prezentului construit 
prin voința întregului popor se fac simti- 
te în aceste filme prin reflexul lor în viata 
intimă a oamenilor. Este trăsătura domi- 
nantă a acestor filme care Infăţișează rea- 
list viața, văzută însă dintr-un unghi in- 
tim și redată cu o mare poezie. Fiecare 
gest, fiecare obiect ne apar astfel încărcate 
de o semnificație simbolică, imaginile re- 
făcind parcă, în maniera lor, stilul scrierii 
alfabetului chinez. lubirea, de pildă. nu este 
niciodată declarată direct. Ea e mărturisită 
de obicei printr-un lucru dăruit care poate 
fi o floare sau o simplă cană cu ceai; con- 
stanța sentimentelor de-a lungul anilor, 
cind cei doi au trăit fără să ştie unul de 
celălalt, se exprimă prin fidelitatea cu care 
fiecare dintre ei îngrijește un același arbust, 
simbolul dragostei lor, sau tinăra profe- 
soară intrind în camera profesorului de fi- 
lozofie pe care-l iubește fără să i-o spună, 
răstoiește într-o secvenţă prelungită însem- 
nările lui, minglind parcă fiecare pagină 
scrisă de el. Sint numeroase astfel de 
exemple ce ne atrag parcă într-un miste- 
rios vocabular al sugestiilor, deopotrivă 
realist şi poetic. 

Numai cinci filme dintre cele 60 produse 
în cele 11 studiouri cinematografice din 
China în anul trecut nu pot oferi desigur 
decit un eşantion asupra cinematografiei 
n ansamblul ei. Să spunem însă că acest 
eşantion ne-a convins din nou de calita- 
tea artistică a întregului, ținindu-ne trează 
curiozitatea și fascinația deopotrivă, față 
de arta cineaştilor chinezi. 


Adina DARIAN 


ism şi cu simț al suspensului, acest tilm 
a fost făcut pentru ca rațiunea omenirii 
să nu se mai lase niciodată adormită. 


Simona DARIE 


e Albă ca zăpada 
si rosie ca trandafirul 


Inspirat dintr-o poveste a fraţilor Grimm, 
filmul reconstituie atmosfera caracteristică 
basmului. Senzaţia de fantastic e dată, in 
mod paradoxal, tocmai de decorul natural — 
păduri adinci cu umbre înfricoșătoare unde 
se fugăresc căprioare cu ochi blinzi. In 
această atmosferă evoluează personajele 
clasice, care se supun legilor basmului: 
cele două surori sînt harnice și neasemuit 
de frumoase, feciorii de crai sînt curajoși 
şi generoși. Personaj malefic, Spiridușul 
muntelui, păstrător al comorii pămintului, 
e gindit în consonanță cu aerul firesc al 
poveștii, apărind ca un moșneag viclean 
şi circotaş. Cele două surori, incercind 
mereu să-l ajute, izbutesc doar să-i reteze 
succesiv din barbă, reducindu-i o dată cu 
ea și forțele supranaturale — sint momen- 
tele comice abia strecurate în țesătura 
fantastică. Urmind aceleași legi nescrise, 
Binele învinge Răul, feciorii de crai, ajutaţi 
de atotputernicia iubirii, biruiesc geniul 
rău al muntelui și desfac vraja, totul in- 
cheindu-se cu o tradițională nuntă. Lumi- 
noasă, liniștită, povestea nu frapează prin 
efecte sau artificii speciale — atit de utili- 
zate şi de uzate — ci redescoperă cea mai 
miraculoasă poezie: cea a naturii adevă- 
rate. În rolurile principale, frumoase fără 
a fi convenţionale, Julie Juristova și Katrin 


Martin. 
Marina CONSTANTINESCU 


sovietic, consacrat unui grandios spectacol 
de sunet și culoare, în speţă celei de a IV-a 
Spartachiade militare a armatelor prietene 
de la Havana; evenimentul a mai fost con- 
semnat de către cineaștii cubanezi (Spar- 
tachiada '77), precum și de cei maghiari 
(Cu sportivii noștri la Spartachiada mili- 
tară din Cuba), existența mai multor ver- 
siuni cinematografice referitoare la întrece- 
rile havaneze oferind prilejul unor fructu- 
oase considerații comparatiste. 

Formarea schimbului ostășesc şi sportiv 
de miine, cu corolarul firesc al fortificării 
psihice și corporale a celei mai tinere ge- 
neraţii s-a inscris, de asemenea, ca un 
subiect predilect al Festivalului militar- 
sportiv. Într-un atare context, Rezerva de 
aur s-a remarcat prin fluiditatea discursului 
imagistic, prin capacitatea de a surprinde 
momentele cu adevărat edificatoare ale 
eforturilor depuse pentru dobindirea armo- 
niei, vigoarei şi supleții, micii sportivi de la 
diferitele secţii ale clubului «Steaua» se 
antrenează cu sirg sub ochii vigilenţi ai 
dascălilor lor, purtind permanent în suflet 
şi în gind marile performanțe — oricind 
perfectibile însă — ale inaintașilor întru 
gloria stadioanelor. 


Oiteea VASILESCU 


Animaţia acasă şi în lume 


Satisfacţiile unui autor consecvent 


Momentul festiv al u- 
nui premiu aduce cu sine 
nu numai bucuria tanică 
a succesului, dar și gin- 
duri așa-zise de bilanţ. 
Animator cu bogată fil- 
mografie, Laurenţiu Sir- 

bu a primit în toamna aceasta două 
plăcute confirmări ale valorii artei sale. 
Premiul de regie în cadrul festivalului 
«Cintarea României» şi premiul Minis- 
terului Învățămintului la Festivalul In- 
ternaţionai al filmului de la Moscova. 
Ele răsplătesc calitățile peliculei inti- 
tulată Fereastra, dar marchează și un 
moment de implinire în evoluția auto- 
rului. E este un exemplu al reușitei 
prin consecvență 

Preocupat constant de universul co- 
pilăriei, Laurenţiu Sirbu și-a ales în 
totdeauna teme care i-au dat prilej să-l 
sugereze. Ecranizind basme naţionale 
(Cătălin și Cătălina) și universale 
(Băutura blestemată după Fraţii 
Grimm) sau realizind filme despre far- 
mecul jocului (Șotronul, Fereastra), 
el reușeşte să intuiască viziunea infan- 
tilă asupra lumii, să comunice candoa- 
rea şi fantezia tipice virstei. Personajele 
lui sint descrise din linii grațioase, iar 
culorile alese au speciala intensitate a 
lumilor mirifice. Preferința tematică nu 
face din Laurenţiu Sirbu un tipic autoi 
pentru copii. Poveștile lui cinematogra- 
fice nu au ton povăţuitor, iar grafica sa 
nu poartă amprenta efortului de acce- 
sibilitate vizind ințelegerea preşcolară. 
O însușire constantă a filmelor sale este 
tendința de stilizare, ce caracterizează 
nu numai linia desenului, ci și pe cea 
dramatică. Cel mai bun exemplu în 
acest sens este Puiul, ecranizare a 
povestirii lui Brătescu-Voinești, a cărei 
temă putea să sugereze o tratare didac- 
tică. Ideea sacrificiului matern capătă 
o formă poematică, metamorfoza culo- 
rilor sugerează sentimentul morţii. A- 
luzivă şi stilizată este și formula filmu- 


lui Umbra voinicului, care izbutește, 
prin citeva detalii ale imaginii şi coloa- 
nei sonore, să surprindă specificul fol- 
clorului maramureșan. intuirea amănun- 
tului semnificativ I ajută pe autor și la 
găsirea unui echivalent vizual lumii pro- 
zei lui Sadoveanu în Noaptea poveşti- 
lor. Fie că realizează pelicule după me- 
todele clasice ale desenului animat, fie 
că aplică procedeul cartoanelor decu- 
pate, Laurenţiu Sirbu acordă o deose- 
bită atenţie decorului, care nu rămîne 
un fundal pasiv al acţiunii, ci intră în 
relaţie cu personajele. Stilizarea poetică 
din Baladă este un moment de maxim 
rafinament. De certă calitate este și 
forma pe care o ia în serialul pentru 
copii, Aventuri submarine, unde su 
gerează expresiv transparența apelor 
și contururile fabuloase ale florei și 
faunei ce poluează adincurile. 


animația la Bielsko Biela 


La Bielsko Biela, stră- 
vechi oraș polonez ce-şi 
numără anii de mai bine 
de o jumătate de mileniu 
și care te surprinde şi 
astăzi prin străzile sale 
înguste și arhitectura so- 

bră; prin aerul tihnit de aşezare provin- 
cială, undeva, nu departe de centru, 
există de. 32 de ani Studioul local, unul 
dintre marile ateliere de animaţie ale 
cinematografiei poloneze, binecunos- 
cut alături de cele din Varşovia, Craco- 
via şi Lodz. Studioul figura printre o- 
biectivele vizitei mele de documentare 
ziaristică în Polonia. Am întiinit aici 
citiva dintre realizatorii filmului de ani- 
maţie polonez şi am aflat că numele 
studioului figurează pe genericul a a- 
proape 600 de scurt metraje. 

«Un film pe săptămină, cam asttel 
se naște desenul animat la Bielsko- 
Biela», Imi spune Adam Hajduk, re- 
dactor-şet al secţiei de scenarii. «Ne 
place să credem că sint filme ce se 
adresează tuturor, la care, spunem noi 
părinții se pot duce și fără copii sau 
copiii fără cei mari — deși astăzi filmul 
de animaţie nu se mai mulțumește a 
fi o simplă parabolă, asemenea poveş- 
tilor sau basmelor, ci tinde să fie o 
oglindă a lumii contemporane» Fil- 
mele care mi-au fost arătate dădeau 
dreptate cineastului polonez, încercind 
sub forme diverse să se concentreze, 
ca orice artă majoră, asupra omului și 
problemelor epocii sale. Pe cind ve- 
deam în sala de proiecții a studioului 
citeva din recentele sale producţii — 
Impas, Zbor de noapte, Cutremur, 
Ottatul, Căţelul Recksio — mi se 
confirma o mai veche convingere: în 
zilele noastre, animația «distribuie» în 
rolul principal ideea, adesea o idee 
pe cit de adevărată, pe atit de incomodă. 
Lăsind la o parte aventurile unui cățe- 
luş, de altfel atit de simpatic cum este 
Reksio, ce populează un întreg serial, 
pu poţi să nu meditezi la problematica 
unui film ca impas, care prin variaţiuni 


desenate și animate cu un deosebit 
simț al ritmului și culorii, aduce în dez- 
batere acuta criză a energiei lumii con- 
temporane, soldată aici cu o moarte 
lentă a supercivilizaţiei. Zbor de noap- 
te probează o altă constantă artistică a 
filmului animat polonez: calitatea umo- 
rului. Ridiculizarea infidelității conjuga- 
le, prin argumentele comediei, dă naş- 
tere unui film care vreme de 10 minute 
generează veritabile cascade de ris, 
fără să piardă nimic, dimpotrivă, din 
adresa sa morală. Alte filme văzute au 
demonstrat că regizorii, scenariștii, de- 
senatorii, fie că fac filme de divertis- 
ment, educative, instructive, optează 
aproape întotdeauna pentru o idee de 
actualitate adesea luată chiar din do- 
meniile mai puțin accesibile ale ştiin- 
tei, precum informatica, automatica, ci- 
bernetica. Toate filmele lor avind în 
comun o mare libertate de expresie 
grafică. 

Din sala de proiecție am trecut în 
citeva din laboratoarele de creaţie ale 


Calitățile plastice ale filmelor sale nu 
ar fi puse destul în valoare, dacă Sirbu 
nu ar avea o certă aptitudine pentru 
arta regiei. Orchestrarea efectelor, a- 
tenţia pentru planul doi şi semnificația 
limpede a mișcării dau viaţă şi vigoare 
personajelor închipuite din citeva pete 
de culoare. La fel ca în filmul cu actori, 
regizorul se străduiește să stabilească 
relaţii între eroii săi, să-i facă să co- 
munice prin gesturi şi priviri. Ei nu 
sint dispuşi rigid în prim-plan, ci stră- 
bat întregul spațiu sugerat de un cadru, 
sporind senzația de mişcare. Această 
calitate i-a adus pe bună dreptate pre- 
miul pentru filmul Fereastra, poate cel 
mai elocvent exemplu că stilizarea de- 
senului nu este incompatibilă cu clari- 
tatea ideilor și cu dinamismul. Consec- 
vența tematică și preferinta pentru a- 
numite mijloace nu au făcut din Lau- 
renţiu Sirbu un autor «monocord», ci 
au contribuit la conturarea unei perso- 
nalităţi artistice aparte, de la care se 
așteaptă desigur alte fericite momente 
de împlinire. 


Dana DUMA 


studioului. Am aflat că două vechi cu- 
noştințe, ştrengarii Bolek și Lolek 
eroi de serial deveniți în cei 16 ani 
de la debut familiari publicului din 80 
de ţări ale lumii sint în aşteptarea unor 
noi episoade. Cineaștii polonezi resimt 
însă dispariția, la începutul acestui an, 
a celui care a lansat ideea filmului, re- 
gizorul Vladislav Nehrebecki. Deşi se- 
rialui dispune la ora actuală de o in- 
treagă rezervă de scenarii, continuarea 
lui este pusă sub semnul incertitudinii. 
Tot Adam Hajduk Imi spune: «Primul 
lung-metraj avindu-i ca protagoniști 
(Marea călătorie a lui Bolek și Lo- 
lek) a acoperit în numai 7 săptămini 
de proiecţie toate cheltuielile realizării. 
Care să fi fost secretul unui atare suc- 
ces? Motivul de inspirație care-și are 
sursa în celebrul ocol al pămîntului 
făcut de Jules Verne în 80 de zile, dar şi 
o muncă asiduă de peste trei ani sus- 
ținută de fantezia unor talentaţi dese- 
natori. 

În cele trei decenii de existență, crea- 
tlile studioului de la Bielsko-Biela au 
obținut nu mai puţin de 120 de premii 
în confruntări cinematografice interna- 
tionale. Un palmares care vorbeşte de 
la sine de disponibilităţile artistice, de 
inteligența și ingeniozitatea animatori- 
lor polonezi. 


Coralia POPESCU 


ua 
Bolek şi Loleka 


eroii deveni 
în cei 16 a 
“care au trecut 


de la debutul lor, 


familiari publicului 
din 80 de țări, 

se află azi 

“în cumpănă: 

nu se știe 

dacă serialul 

lor va continua 


Animaţia noastră 
la Zagreb 


Filmul românesc a fost prezent în cadiul 
«Zilelor culturii românești în R.S.F. lugo- 
slavia» prin Clipa (programat la Gala de la 
Centrul cultural din Belgrad, în prezența 
unei delegaţii formate din regizorul Gheor- 
ghe Vitanidis şi actrița Violeta Andrei), 
prin Doctorul Poenaru și Ediţie specială 
De asemeni prin citeva scurt-metraje și 
filme de desen animat la Belgrad, la Liu- 
bliana, Zagreb, la Pristina, Kranj sau Zren- 
janin, «publicul a salutat cu căldură» — 
cum scrie «Borba», realizările româneşti 
de prestigiu. 

O revelatoare confruntare a filmului ro- 
mânesc cu tradiția iugoslavă în «cadrul 
zilelor culturii românești» în țara prietenă, 
s-a dovedit a îi seara de filme de animaţie 
organizată la Liubliana și mai ales la Clubul 
«Mose Pijade» din Zagreb. Adică — orașul 
care, se știe, a dat una din cele mai impor- 
tante şcoli de animaţie din lume. Primirea 
făcută animației româneşti a fost cea acor- 
dată unei creaţii autentice, de constant 
prestigiu. «Vecinii noștri români au o ani- 
maţie care e foarte cunoscută în lume» 
s-a spus cu acest prilej, vorbindu-se despre 
«un film care s-a ridicat la nivel european 
și mondial în același timp cu animația iugo- 
slavă și care a reușit să-și păstreze renu- 
mele şi să favorizeze apariția citorva gene- 
rații de animatori talentaţi». Prestigiul do- 
meniului, «producția destul de mare și va- 
riată», a stimulat discursul istoric, Incepind 
de la primele Incercări și sfirșind cu lucră- 
rile ultimilor ani. 

Oraşul în care Dusan Vukotić a realizat 
celebrele sale pelicule şi a format o întrea- 
gă pleiadă de cineaști ai animației, orașul 
în care a lucrat Mimica, F. Burek, N. Koste- 
li€ și A. Zaninović şi nu în cele din urmă 
Vlado Kristi, a făcut o caldă primire perso- 
nalității şi artei lui lon Popescu Gopo și 
lucrărilor sale «opere clasice ale animației», 
cum au fost numite, Ecce homo și Trei 
mere, incluse în selecție. 

«În aceste filme, Gopo s-a angajat în mo- 
dul său cunoscut — scrie Vjesnik. — Idei 
importante despre omul contemporan și 
traumatismele pe care le suportă, mereu pe 
tonul unui persiflaj spiritual, printr-un lim- 
baj modem al animației, care este clar si 
accesibil tuturora. Nu trebuie să uităm 
această claritate a lui Gopo, această soli- 
ditate a povestirii sale dramatice, această 
scriitură clară şi inteligență pe care am 
găsit-o, desigur, în plină strălucire, în fil- 
mele văzute»... 


Ve Za Y 
f A eei 
4 


Cu interes explicabil a tost primit şi til- 
mul Cale lungă al lui Adrian Petringenaru, 
«lucrat într-o grafică foarte bine precizată 
stilistic», desenat, printr-o linie fină şi 
vioaie, printr-un desen bine animat —aproa- 
pe de animația totală». 

ŞI celelalte șapte filme ale selecției — 
printre care Formica lui Matty Aslan, re- 
marcată pentru acuratețea și tonul direct, 
Țepi al lui Horia Ştefănescu, apreciat 
pentru individualitate plastică şi concep- 
ție, filmele lui lon Truică, ș.a. au fost supuse 
unei analize riguroase, criticul Mira Boglit, 
apreciind totodată calitatea lustraţiei lor 
muzicale. 

Reprezentative pentru adevăratele per- 
tormanțe ale animației românești la ora 
actuală au tost considerate: Icar de Mihai 
Bădică și Galaxia lui Sabin Bălașa, în 
care «vechea temă a apariţiei vieţii și 
omului pe pămînt şi în univers e prezen- 
tată într-o viziune plastică interesantă și 
modernă». 

«Ceea ce am văzut — încheia semnifica- 
tiv ziarul Viesnik — a arătat că filmul 
românesc de desen animat doreşte să-și 
păstreze locul cucerit pe scara animației 
mondiale». 

Concluzie semnificativă și stimulatoare. 


Natalia STANCU 


Filmul, document al epocii 


lui lui Jean Seberg, descoperită moartă 
în mașina ei, la 8 septembrie pa 
cunoscutul romancier Romain ry, . 
fostul soț al actriței, organiza o confe- ju rnal ul 
rință de presă în care acuza F.B.l.-ul ax 
ca principal responsabil al morții. Teza de actual I ta 
scriitorului — bună să explice, fie sinu- 


ciderea, fie asasinarea, nici una dove- = 


dită la acea oră — se baza pe fotocopiile t ii! 
Noutăţile Larousse-ului 1980 


unor documente ale F.B.I.-ului, procu- 
rate prin ambasada Statelor Unite, în 
care stătea scris clar: «Jean Seberg a 
susținut financiar organizația «Pante- «Le Petit Larousse» al anului 1980 — apari- 
relor negre» și trebuie neutralizată». ție a cărei așteptare se numără printre puţinele 
Această «neutralizare» — încă din 1970, tandreți pe care le mai numără lumea, anual — 
cind se anunţase în presa americană aduce un număr mai mic de noutăţi decit cel 
că actrița aşteaptă un copil conceput din 1978 64 de substantive comune față de 74; 
cu unul din leaderii mişcării... — nu 33 de nume proprii faţă de 47; 12 expresii față 
prevedea neapărat glonțul, ci o «moarte de 20; doar 2 acceptări de termeni noi față 
civilă», realizată prin calomnii sistema- de 21, în anul trecut. 
tice, discreditind imaginea de marcă a La capitolul «scriitori», unul singur are acces 
actriței: «Calomnia a îmbolnăvit-o, co- la consacrarea lexicală, istoricul (de cinema!) 
pilul s-a născut mort. De atunci Jean Georges Sadoul, critic apropiat multor inimi 
a devenit psihotică și, In fiecare an, de cinefili care — cum, necum — şi-au făcut 
comemorind ziua pierderii acelui copil, totuși o educaţie a gustului şi culturii cu căr- 
ea incerca să se sinucidă», a dezvă- țile şi dicționarele lui, viciate nu o dată de 
luit romancierul. Au fost șapte aseme- schematismul unor înțelegeri dogmatice, dar 
nea tentative de-a lungul anilor. «A şi pline de o pasiune absolvitoare a multor pă- 
ataca imaginea unui personaj public cate. Cinematograful, de altfel, imbogăţește 
pentru a-l lovi în intimitatea sa, este una comoara de nume celebre cu italianul Ermano 
din formele cele mai eficace de crimă Olmi (al cărui Arbore cu saboți, laureat la 
politică, una din acelea care au mai Cannes în 1978, a apărut prompt și salutar pe 
multe şanse de a rămine nepedepsite...» micul nostru ecran) și japonezul Yasujiro 
— scria, În aceeași zi, Robert Escarpit, Ozu, mai deloc cunoscut la noi, din păcate, 
comentind responsabilitatea F.B.I.-ului autor însă a unor capodopere unanim recu- 
în moartea lui Jean Seberg, şi adău- noscute ca Gustul de saké, Stirșit de toam- 
gind: «Don Bazilo al zilelor noastre nă, Călătorie la Tokio. Din muzică, sint 
este probabil unul din cei mai zgomo- promovați printre personalităţile necesare unei 
toși apărători ai drepturilor omului, dar bune informări culturale, dirijorul Herbert von 
el n-a renunțat niciodată să murmure, Karajan și pianistul Artur Rubinstein. În ace- 
cu vocea sa de bas, aria calomniei». eaşi ordine muzicală de idei, să cintăm lipsa 
de snobism și noncontformismul acestei ediţii 
1980 care nu ezită a-i trece la litera B pe Beatles 
şi Jacques Brel, iar la F pe Ella Fitzgerald! 


New York - New York... 


Multe nume de actori de cinema pe afișul 
extrem de bogat al stagiunii teatrale 1980 la 
New York. Mickey Rooney debutează pe Broad- 
way în «Sugar Baby», comedie care omagiază 
burlescul şi epoca lui, cu scheciurile acelea 
trăznite şi grosiere, cu giris în lenjerie scurtuță 
şi ciorapi negri, printre care «băiatul»,zice-se, 
că rămine uimitor ca vitalitate. Rex Harrison 
va relua «My Fair Lady». Richard Burton va 
reapare în «Camelot». Mia Farrow și Anthony 
Perkins vor juca în «Comedie romantică» de 
Bernard Slade. Tony Curtis este anunțat în 
luna” martie, în timp ce alţi impresari stau cu 
ochii fixati spre Londra, unde la Teatrul Na- 
tional, Paul Scofield pregătește «Amadeus» 
(Mozart) de Peter. Scheffer. 


Arthur Rubinstein, cerînd... 


„„poate lui Brel: «sst, lini 
Am intrat amindoi în Larousse 


Pe plan artistic-financiar, trebuie spus 
că dispariția lui Jean Seberg nu va a- 
fecta filmările la Operațiunea Leo- 
pard, o producţie de mare buget care 
reconstituie intervenția armatei fran- 
ceze în localitatea zaireză Kolwezy (mai, 
1978) avind ca interpreti principali pe 
Giuliano Gemma, Bruno Cremer, Jac- 
ques Perrier. Jean Seberg avea un con- 
tract pentru nouă zile de filmare, din 
care nu realizase decit o zi și jumătate. 
Ea juca rolul unei femei luate ostatic 
de elementele secesioniste. Producă- 
torul Georges de Beauregard (ah! les 
beaux jours, cind dinsul finanța «noul 
val»...) a anunţat că Operaţiunea Leo- 
pard nu e compromisă şi nu va nau- 
fragia, actrița putind fi înlocuită, şi încă 
repede... 


cronica 
reluărilor 


A dispărut © femeie 


În ziua de 10 septembrie — concomi- 


tent cu autopsia, în aceeași zi, a corpu- Bine că avem liniște în direcția asta! 


cronica 
sportivă 


Sfirşitul unor secole 
de murmure înăbușite 


Dacă primul film de tenis Open — în care 
Pancho Gonzales, Năstase, Villas şi publi- 


Paul Martin 

dar în jurul lor 
un actor de o sută 
ceva de ani: 
Wimbledonut! 


Dean 


https: 


cul adevărat se amestecau cu ficțiunea, 
cu Ali Mac Graw, cu Maximilian Schell şi 
Dean Paul Martin («Cinema» nr. 81979) 
— avea ca decor al intrigii celebrele tribune 
de la Wimbledon, plasind totul în atmosfera 
fair-play-istă, roz-bombon a bătrinului şi 
idilicului club englez (la care se face coadă 
pentru a deveni membru), ceea ce s-a 
s-a întimplat la Internaționaleie de tenis ale 
Statelor Unite, pe terenurile de la Flushing 
Meadow, e de natură să schimbe optica 
spectacolului în «sportul alb» şi, odată 
cu aceasta, inspirația pentru viitoarele fil- 
me. 


O furie — atit a jucătorilor ch şi a specta- 
torilor, urmărind partidele cu privirea de la 
dreapta la stinga dar și cu gura, cind la 
dreapta muşcind un enorm cirnat, cind la 
stinga bind un coca-cola — zgomotele 
permanente ale avioanelor decolind la doi 
pași de teren, de pe aeroportul La Guardia, 
premii enorme în dolari, încasări superioare 
Wimbledon-ului, bătăi cu pumnii în tribune, 


«invective ca la fotbal», sticle sparte, poliţia, 


un aer poluat, aburii denşi ai unei spălă- 
torii subterane dimensionind un decor «in- 
fernal», au transformat arena celui mai 
tăcut sport într-un circ în care scandalul 
și succesul, urletele şi aplauzele nu mai 
cunoșteau granițe: «La Flushing Meadow 
— scrie «L'Equipe» — zgomotul pasiunii 
a pus capăt unui secol de murmure înăbu- 
şite Răul e ireversibil». Fără a păcătui 
prin optimism plicticos, articolul «Tenisul 
anului 2000», se încheie printr-o profeție 
nu chiar de science-fiction: «Tenisul va 
deveni primul din toate sporturile ca densi- 
tate a practicanților săi şi prin specia de 
trenezie barbară şi detulatoare pe care 
spectatorii şi telespectatorii o vor arunca 
asupra gladiatorilor, gata să schimbe in- 
fruntarea rachetelor într-una prin pumni. 
Poate că unii îşi vor mai aminti atunci de 
o vreme în care jucătorii în alb își mai 


biblioteca-digitala.ro 


găseau timp să stringă mina unul arbitru»... 

Din acest punct de vedere, al jucătorilor, 
scenariile viitoare vor trebui să țină seama 
și de o bogăţie a gesturilor fără de prece- 
dent, «un cinema» cu totul nou al expresiei, 
al fizionomiilor disperate, nervoase, mi- 
nioase, învinse, cum rar au apărut sub 
ochi şi sub aparatele de filmat. Wimble- 
don-ul pare un joc de copii față de nebunia 
de la New-York, unde, într-o singură zi, 
s-au putut înregistra crize de nervi descri- 
se astfel: :Mc Enroe iși dădea cu racheta 
în cap d orice «schimb» prost. Eddie 
Dibbs bătea din brațe ca un cormoran în- 
ghitit de o maree neagră. Johan Kriek — 
— după imprejurân — înjura ca un căruțaş, 
se pretăcea că-şi mitraliază adversarul sau 
dansa step,inghițind mingea. Harold Salo- 
mon striga: «idioti» la fiecare greșală. 
Brian Gotiried părea un bătrin paralizat 
de reumatisme. Cei tineri şi necopți au 
dat şi ei spectacolul lor: învins de peruvianul 
Araya, francezul Henri Leconte părea pose- 
dat de demon, iar americana, la doar 19 ani, 
Katy Jordan, în timpul unui tea-break deci- 
siv arăta ca o păpușă dezarticulată. Sin- 
guri, Borg, imperturbabilul, Stan Smith 
elegantul, Armitraj, indianul imperturbabil, 
mai țin de vechile clișee ale tenisului de 
altădată, care nu a dat, ce-i drept, mari 
filme, dacă lăsăm de o parte celebrul mon- 
taj în paralel al lui Hitchcock din Străini 
în teren. Dar sint şanse ca acest tenis nou 
să dea, pînă în anul 2000, «portocala sa 
mecanică». 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSASU 


cronica 
telegenică 


Popesco 


Sub acest titlu, cronicarul de specialitate 
al ziarului «Le Monde» publică impresiile 
lăsate de o seară consacrată Elvirei Po- 
pesco la televiziunea franceză Ne face 
plăcere să cităm articolul lui Claude Sar- 
raute, în întregime: 

«Ce meserie, dumnezeule, ce talent, cită 
artă în modelarea și dozarea unei tăceri, 
în filarea unei replici, ce forță şi cîtă ştiinţă! 
Elvira Popesco a avut frumuseţe, tempera- 
ment, exotism, capacitate de invenţie — 
nu i-a lipsit decit norocul. Acela de a juca 
într-un film important, trecînd într-adevăr 
în posteritate. Ca Raimu. Ea îl egala S-a 
văzut limpede asta, vineri, în destășurarea 
emisiunii «Astă seară, la teatru», Prin 
simpla ei prezenţă, ea strivea o comedie 
debilă, «Locomotiva». Cortina se ridica 
pe un portret deajuns de izbutit, după rețeta 
obișnuită de mărturii, interviuri (N.R. prin- 
tre care unul cu Jean Marais, altul cu Jean- 
Claude Brialy care o compara cu... De 
Gaulle), extrase din piese și filme. Toate 
oarecari, aceste filme. Chiar «Regele», al 
lui Pierre Colombier, în care ea se măsura 
tocmai cu Raimu. Ea a inspirat autorii cei 
mai cotaţi intre cele două războaie: Verneuil, 
Deval, Bernstein. Partenerii ei obișnuiți, 
pe ecran, se numeau Victor Boucher, Jules 
Berry, Louis Jouvet, Maurice Chevalier, 
Fernandel. Şi din toate acestea n-a rămas 
decit o urmă, dira pe care o lasă trece'ea 


0 pagină de lirism 
fellinian 


«Tipul de comedian care mă încintă şi 
mă fascinează dintotdeauna, declanșind 
inevitabil în mine o mișcare de exaltare 
obscură și necugetată, este comediantul- 


unui personaj în căutarea unui autor. Cu 
atit mai curios cu cit, în fruntea Teatrului 
din Paris şi apoi la Marigny, ea a constituit 
capete de afiş senzaţionale cu «Vioara pe 
acoperiș», «Puricele în ureche». 

«Un text bun se întiinește foarte rar» — 
ne zicea ea, la 83 de ani, încă proaspătă, 
încă strălucitoare. Într-adevăr. lar cel mai 
bun rol al ei nu i-a fost destinat de la început. 
Inițial, fusese un rol pentu un bărbat, 
scris tocmai pentru Raimu — «La Mamma» 
a lui Andre Roussin, apariție sumbră, 
întunecată, sub peruca în aripi de corb și 
voalurile indoliate». 


Elvira Popescu la o oră cind încă 
n-o compara nimeni cu Raimu 


„Și la o altă oră — cînd tineri, 
alde Delon şi Brialy, îi caută 
sfatul 


clovn. Talentul clovnesc pe care cei mai 
mulți dintre actori, prin nu știu ce complex 
tenebros, continuă a- privi cu o neincre- 
dere disprețuitoare este — după părerea 
mea (N.R: Și a cui poate fi această 
părere?) — calitatea cea mai prețioasă 3 
unui comediant. Desigur că am mai spus 
asta, dar Imi place s-o repet (această ca- 
litate de clovn) este forma de expresie cea 
mai aristocratică și cea mai autentică a 
unui temperament». 


Ale cui pot fi aceste insolite ridicări în 
slavă ale clovnului, dacă nu ale lui Federico 
Fellini? La dosarul «Clovnilor» săi, ială 
fragmente dintr-un articol despre extra- 
ordinarul comic italian Totò, a cărui in- 
troducere am citat-o mai sus şi care se 
constituie într-o veritabilă addendă la a- 
cel film-monument, ridicat de Fellini în 
cinstea Auguştilor proști. A se observa 
catei poematică a entuziasmului lui Fel- 
ini: 


«În fața lui Totò, erai la fel de uimit ca 


SI CE FILM NE VOUS FAIT 
PAS PEUR 
C'EST QUE VOUS ETES 
DEJA MORT! 


SYLVIO TABET présente 


PHANTASM 


avec MICHAEL BALDWIN at 7 
KATHY LESTER e! AN 


produit pat D.A 


E 
ăi p musique FRED MYROW e! 


NBURY, REGGIE BANNISTER 
role du GRAND HOMME 
Sor COSCARELU 
producteur PAUL PEPPERMAN 
OLM SEAGRAVE TECHNICOLOR 
dishibue par U G.C. C FOC. 


Prim-plan secolul XX: Reclamă la un film de groază: «Dacă acest 
film nu vă înspăimîntă, înseamnă că ați murit!» 


cronica 
simpatică 


Fantastic, 
dar nestiințitic 


«Dacă acest film nu vă înspăimintă, 
inseamna că sinteți morti» — averti- 
zează teribil reclama filmului Fantas- 
me, realizat de Don Coscarelli. Ce! 
care îndrăznește să sfideze acest bles- 
tem, luîndu-și inima în dinţi şi intrînd 
viu în sală (o altă reclamă, la alt film 
de groază, Prophecy, Monstrul, sună 
așa: «E viu. Nu mișca. Nu respira. N-ai 
unde să fugi. O să te găsească») 
are toate șansele să supraviețuiască, 
într-atit de lipsit de subtilitate este re- 
gizorul, în felul cu care face bau-bau. 
Mai totul se petrece într-un cimitir 
şi în pivnițele unei imense morgi,unde 
un adolescent, traumatizat de pierde- 
rea părinţilor săi, se întilnește cu un 
cioclu monstruos care chinuie, după 
chipul și asemănarea sa, cadavrele 
aflate în pază. Asta pe pămint. Fiindcă 
sub pămint, un neam ciudat de morţi 
daţi dracului, ca să zicem așa, îi stau 
supuşi la dispoziţie, singele lor fiind 
galben, după cum se poate vedea 
printre geiserele de singe roșu, șuie- 
răturile şi umbrele abundente, fiarele 
urite și dotate cu ghiare mari care-l 
înconjoară pe orfan. Bule (vă daţi 
seama cum ar trata, cu umorul său ne- 
înfricat și realist, elevul Bulă acest 
«fantasm») mari de oțel, mișcate de 
o forţă diabolică, lovesc în cap orice 
fiinţe vii prea curioase. 


Filmul lui Coscarelli (cu «s» nu cu 
«ț»), pare însă un fleac față de Huma- 
noidul lui George B. Lewis, care tinde 
a colecționa și manipula toate clişeele 


un copil confruntat cu un fenomen feeric, 
cu o apariţie surprinzătoare, cu un animal 
fantastic, cu o girată, cu un pelican, după 
cum aveai bucuria și recunoştinţa de a 
vedea incredibil, minunea, fabula materia- 
lizindu-se, reale, palpabile, la îndemina 
noastră. Acest chip improbabil — un cap 
de argilă, căzut de pe soclul său şi recom- 
pus în grabă înainte de întoarcerea sculp- 
torului căruia vrei să-l ascunzi catastrofa; 
acest corp dezarticulat, din cauciuc, acest 
corp de marțian, de robot, de coșmar vo- 
ios; această creatură de o altă dimensiune, 
această voce surdă, îndepărtată, dispera- 
tă — tot acest tot era îIntr-atit de neașteptat, 
de nemaiauzit, de imprevizibil încît îţi co- 
nunica imediat o stupoare mută, dar şi o 
rebeliune fără memorie, un sentiment de 
libertate totală impotriva tuturor tabu-urilor, 
legilor, normelor, împotriva a tot ce este 
legitim, licit și codificat de logică». 


În cea mai consecventă şi curată logică 
felliniană, această «odă la Totò», se inti- 
tulează: «Un binefăcător al omenirii». 


https://biblioteca-digitala.ro 


cinema-ului de groază, duse cindva 
la strălucire de un King-Kong sau 
Fiul lui Franckenstein, reduse la un 
simplu caraghioslic, aici. Într-o lume 
impecabilă,în care bunii, cei mai mulți, 
sint îmbrăcaţi cu toții “în alb, ca să 
se vadă, vin de se amestecă răii, 
îmbrăcați cu toți în negru, ca să se 
priceapă, conduși de Graal, fratele ce- 
lui ce domnește peste buni. Graal, do- 
tat cu o cască neagră pe care (o aluzie 
probabil și la Masca de fier, fratele lui 
Ludovic al XIV-lea), n-ar scoate-o de 
e cap nici dacă ar vedea Fantasme de 

on Coscarelli, are un savant în slujba 
sa care lucrează la crearea unui supra- 
om atit de puternic încît glonțul de 
lasser să nu-i lase o înțepătură de 
fitnar. Răii găsesc un exemplar solitar 
pe o platformă cosmică, bun de experi- 
ment, dar tipulun uriaș, cade din cos- 
mos în mare şi iese de acolo, fără 
barbă, fără dinţi, dar cu un mers à la 
Lon Chaney (ăsta da, monstru'), cu 
un caracter oribil şi un rinjet pe măsură. 
Savantul lui Graal ar vrea să-l tele- 
ghideze cu o piatră verde bătută în 
frunte — numai că humanoidul de- 
vine King-Kong, se îndrăgosteşte de 
o fată bună și laborantă, iar peste a- 
mindoi se pogoară duhul bun al blin- 
deţii, întruchipat de un copilaș venit 
din Tibet, care-l învață să omoare pe 
toți răii și să-și ia iubita pe planeta 
Kripton, nu înainte de a mai cobori 
o dată în mare, să-și găsească barba, 
dinţii, adică, vezi bine, vulnerabilitatea 
humană, nu humanoidă. 

Critica zice că subiectul pare să 
aparțină unui ordinator în care s-au 
virit toate subiectele filmelor de groază 
şi din care s-a sintetizat povestea de 
mai sus. «Un ordinator obosit»... scrie 
un critic. Obosit? Ăsta pare un cu- 
vint omeneasc... Dacă-l putem im- 
perechea cu cuvintul «ordinator» în- 
seamnă că încă n-am murit... Mă pişc. 
Mă mișc. Respir. Sint viu' Cită viaţă 
iți poate da împerecherea fericită a 
două cuvinte umane... 


Tot 26 tor 
„n fața căruia 
£ Fellini, copil, 
1. se uita ca la 
o feerie.., 
a $ 


„se impune: 
ctrița lituaniană 
Ingrida 
Kilshauskaite 


Amintiri de pe platouri 


© Titlul cărții care, de fapt, este o 
transcriere a unui lung și minuțios jur- 
nal de actor, este fără nici o surpriză 
«Viaţa actorului», apărută de curind 
peste ocean. Cel care semnează acest 
volum se numește Charlton Heston. 
Multe și mulți dintre partenerii lui în fil- 
me se vor regăsi în paginile acestei bio- 
grafii monumentale, care nu are nimic 
romanțat, ba chiar ar suporta cu ușurin- 
tă denumirea de biografie documentară, 
prin simplul fapt că încadrează evtrase 
din jurnalul riguros al autorului, redac- 
tat după fiecare zi de filmare şi de viață. 
Ce va crede acum, de exemplu, Sophia 
Loren despre apariţiile ei pe platourile 
de filmare la Cidul? (cu intirzierea 
care-l făcuse pe Heston să-și roadă 
unghiile de furie): «Așteptam și iar 
aşteptam o posibilă apariție a Sophiei, 
lar în materie de așteptare nu eu sint 
omul nimerit. Recunosc: urăsc intii- 
zierile. Asta ține probabil de nervozi- 
tatea mea. Numai că nevrozele mele 
costă mai puțin decit întirzierile alto- 
ra.» ŞI tot la capitolul întirzierilor fe- 
minine, apare bineințeles şi figura fai- 
mos boemă pe platouri, a Avei Gard- 
ner: «Ava şi-a făcut intrarea pe platou 
cu o intirziere incredibilă. S-a îndreptat 
tacticoasă spre locul de filmare, s-a 
uitat puţin în dreapta şi în stinga, şi 
a cerut să i se aducă de la bufet un 
sandviș. A mai stat ce a mai stat, am 
schițat o repetiţie a scenei, după care 
s-a dus... la bufet.» 

Charlton Heston are reputaţia unui 
perfectionist şi chiar a unui tipicar, 


După o lungă absență, drumul spre 
platoul de filmare al lui Anthony Quinn 
trece prin scena unui teatru of Broadway 


(pentru o stagiune) 


aşa că nu se supără cind aude căi se 
spune că este tipicar. «Da, sint un ti- 
picar. Eu vin la platou la ora exactă, 
Imi ştiu rolul și nu-mi pierd timpul în 
cabină. Detest pe cei care întirzie și, 
recunosc, reacția mea față de aceștia 
este excesivă. Dar ăsta sinti». 


Coexistenta documentarului 


cu metafora 


@ Întrebat care sint realitățile bulgare 
pe care el, Ranghel Vilceanov, ar vrea 
să le oglindească In filmele pe care le 
realizează, regizorul a răspuns: «Alături 
de marile evenimente există inlăuntrul 
realităţii bulgare o seamă de mani- 
testări care, la o primă privire, pot părea 
mai puțin importante, subsidiare în ra- 
port cu întimplările de prim-plan, dar 
care oglindesc mult mai bine trăsăturile 
poporului nostru şi caracterul său. (A- 
cestea fac tocmai obiectul artei, de alt- 
fel). Sint manifestări, pe care, aș In- 
drăzni să le numesc educative. Cu alte 
cuvinte ceea ce mă atrage nu este as- 
pectul exterior si vizibil al lucrurilor, 
ci mai ales valoarea lor morală.» Cit des- 
re raportul dintre stilul filmului și pre- 
ferințele manifestate de autor, Vilcea- 
nov A ținut să precizeze: «Sint întot- 
deauna extrem de preocupat și chiar 
neliniștit în ceea ce priveşte modalitatea 
de expresie, limbajul filmic. Pentru mine 
acesta reprezintă o citadelă puternică, 
din care eu nu am cucerit decit vreo 
citeva creneluri şi încă dintre cele mai 
neînsemnate. În această privință există 
piedici obiective și altele subiective. 
Această inexpugnabilitate face parte 
din însăşi natura creaţiei și, în ce mă 
priveşte, mă resemnez la gindul că voi 
rămine un însetat pină la capăt. N-am 
tăcut niciodată filme preocupat de «puri- 
tatea» lor tematică sau de gen, în așa 
fel incit acestea să poată fi cu usurintă 
definite. Maniera mea de a povesti 
este aceea a unui om preocupat ca tot 
ceea ce este omenesc să nu fie eludat. 
Stilul — dacă am unul — decurge din 
această concepție a mea despre po- 
vestirea cinematografică.» 


Secretul stoicismului 


© Expresia comică a lui Buster Kea- 
ton este indisociabilă cu aceea a unui 
tragedian. Este un paradox care-l ca- 
racterizează pe Keaton, despre care 
Frederico Garcia Lorca spunea atit de 
plastic: «Ochii lui sint trişti ca ai unei 
sălbăticiuni în nesfirşita pustietate. Co- 
micul întoarce această privire și acest 
chip tragic nu numai către aparatul de 
filmat, dar și către întreaga lume». Bio- 
graful american Tom Dardis a căutat 
cauzele şi sursele acestei tristeți im- 
primată pe chipul unui actor pe care 
filmul şi lumea spectatorilor l-au con- 
damnat să rămină un «mare comic». 
După afirmaţiile lui Dardis, din volu- 
mul recent apărut peste ocean, moti- 
vele acestei tristeți sint depistabile în 
insăşi copilăria lui Keaton: «De mic 
copil, era prin 1895, el a fost nevoit să 
apară în scenă, seară de seară, în 
spectacolul de varietăţi al părinţilor 
săi. Numărul acestora, care pe afiș era 
trecut «Cei trei Keaton», consta în 
mare măsură dintr-o cheltăneală pe care 
tată! i-o administra copilului, aruncin- 
du-l şi pocnindu-l, spre hazul sălii. Pe 
la 1905, un ziarist, consemnind spec- 
tacolul, deplingea neincetata mutilare 
a trupului unui copil, doar pentru a 
obţine risul spectatorilor». Buster Kea- 
ton își amintea el însuşi și amintirea 
lui este de departe cea mai grăitoare: 
«Îmi aduc aminte că de cum intram în 
scenă, începeau pocnelile. Tata se ti- 
nea după mine, eram azviriit dintr-o 
parte în alta și, atita știam, că dacă 
mi-ar fi venit cumva să zimbesc, urmă- 
toarea plesneală m-ar fi tăcut să-mi 
treacă cheful». 


Cind acum. vreun deceniu și mai bine 
un dramaturg de talia lui Samuel Beckett 
s-a ginan să scrie o tragedie făra cu- 
vinte, un scenariu care se intitula pur 
și simplu Film, fără nici un dialog, iar 
filmul era lipsit chiar de bandă sonoră, 
s-a gindit la un singur interpret posi- 
bit Buster Keaton. Filmul a fost pre- 
zentat la Veneţia, i-a prilejuit lui Beckett 
o întilnire cu interpretul ideal, iar intil- 
nirea celor doi nu a făcut loc nici unui 
schimb de cuvinte. Era parcă un oma- 
giu adus Marelui Mut. 


O capodoperă 
halucinogenă 


e Abia lansat pe ecrane, ultimul film 
al lui Francis Coppola, Apocalipsul, 
acum, a dat naștere unor indelungi şi 
diverse comentarii. În America natală, 
o serie de comentatori consideră acest 
film drept o lovitură comercială, în timp 
ce alții A consideră «o capodoperă a 
filmului de mline», «un film derutant», 
«un film greu și pentru cei ce l-au făcut și 
pentru cei ce-l văd.» Acestea sint doar 
spicuiri. În Europa, primele comenta- 
rii nu dovedesc o mai mare comoditate 
în a-l aprecia. De exemplu: «Un şoc. 
Ai impresia că trăieşti unul din marile 
momente ale istoriei cinematografului. 
Apocalipsul, acum este o somptuoa- 
să odisee vizionară, din care nici rea- 
lizatorii şi nici spectatorii nu ies in- 
taci. De la intoleranţa lui Griffith, 
niciodată cinematogratul american n-a 
mai obținut un asemenea amalgam: 
gigantismul spectacolului şi rigoarea 
stilistică Rapacitate al lui Stroheim 
a fost masacrat de producător, lar Ce- 
tățeanul Kane a lui Orson Welles a 
fost remontat. Filmul lui Coppola, Apo- 
calipsul, acum reinventă,ca și ce: trei 
predecesori al lui, cinematograful. Și 
“totuşi — spune un comentator — «nu 
ştii de unde să apuci această operă a 


"Puţine interprete - 


pot afirma 
că fiecare an 
înseamnă o treaptă 


(spre desăvirşire, 3 F 


Romy Schneider poate. $ 


Dar din modestie 


nu o face 


morții care-ţi scapă printre degete, și 
care-i scapă printre degete chiar și 
realizatorului ei». Un alt comentator 
îşi mărturiseşte indirect perplexitatea 
atunci cind cataloghează filmul «o pri- 
mă capodoperă halucinogenă din cine- 
matogratul mondial». 

O amplă discuţie susținută de doi 
colaboratori ai săptăminalului «L'Ex- 
press», dusă cu autorul filmului, oferă 
unele precizări asupra aspectelor ne- 
cunoscute publicului spectator, aspec- 
te din odiseea realizări și asupra celor 
trei finaluri pe care le are, unul singur 
dintre acestea fiind cel dori de autor. 
celelalte două fiind de circumstantă 


- De asemenea, în discuție şi-au făcut 


loc la lumină și unele preferințe şi opi- 
nii ale autorului în ce priveşte lumea 
interpreților de film, precum şi scurte 
trimiteri biografice (de reținut, poate, 
dintre acestea pe cea mai importantă, 
şi anume că Francis Coppola ar fi tre- 
buit să devină fizician atomist și doar 
un capriciu adolescentin l-a impins 
spre o facultate umanistică) Şi o parti- 
cularitate acum: Intrebat cum iși pre- 
gătește filmele, Coppola revelează: 
«Pornind de la scenariu, realizez mai 
întii banda sonoră.ca şi cum ar fi vorba 
de o emisiune de radio, cu zgomotele, 
cu muzica, pe care le însoțesc de de- 
sene făcute de mine, precum şi de foto- 
grafii inregistrate pe video. Cu un an 
inainte să filmez Apocalipsul, acum, 


https://biblioteca-digitala.ro 


pregătisem o emisiune de radio care 
se chema «in adincul tenebrelor». Cit 
privește planurile, Coppola se erijează 
de asemenea în artist perfect lucid, 
dar şi necenzurat în fantezia lui, atunci 
cind spune «Voi face un alt film pe 
lingă care Apocalipsul, acum va pă- 
rea un fleac! Filmul acela va fi Afini- 
tățile elective, după Goethe.» 


O comedie a anului 


@ Pentru că ne apropiem de sfirșitul 
lui '79 şi încercăm să vedem ce lasă in 
urma lui ca filme, este bine să depis- 
tăm şi o comedie. Critica şi publicul 
au primit cu mare satisfacție filmul care 
în Europa rulează sub titlul Nu trageţi 
în dentist, cu Peter Falk şi Alan Arkin 
în rolurile principale. «Cei doi actori — 
spune un comentator — conduc a- 
ceastă comedie Intr-un ritm trepidant. 
Nu-ţi lasă nici o secundă de răgaz, 
fiecare nou cadru inseamnă şi un nou 
gag, iar în totul, filmul acesta este ca 
o trepidaţie ce nu-ţi lasă alt timp decit 
să te bucuri de ceea ce vezi.» (Ce-i 
drept, sună a reclamă dar pina la pro- 
ba contrarie (n.n.). «Rar am văzut un 
film — spune un alt comentator — 
care să-ți garanteze risul de la început 
și pină la sfirşit.» Un argument în plus 


ar fi și faptul că la recentul festival al 
filmului american de la Deuville (Fran- 
ta), Nu trageţi în dentist a cunoscut 
un adevărat triumf, într-un context în 
care exista, de pildă, un Jack Nicholson 
veni să-şi prezinte şi să-şi susțină ulti- 
ma realizare, care se cheamă Drumul 
spre sud. Bineințeles că nu era și 
singurul candidat la succesul de la 
Deauville. 


Este oare melodrama 
un gen depășit? 


© Întrebarea și răspunsul, unul din 
răspunsurile posibile, le furnizează 
Claude Beylie care, după o lungă re- 
flecție pe marginea genului care a inspi- 
rat cinematografului mondial o imensă 
producție, iar astăzi cunoaște o reve- 
nire (Love Story n-a fost decit o 
punte între modelul de ieri şi reinven- 
tarea lui astăzi) ajunge la o constatare 
care, de fapt, se adresează mai mult 
realizatorilor (cu prejudecăţi, am adău- 
ga noi): «Efectul melo» este vechi de 
cînd lumea: el constă într-o răsturnare 
a situaţiei și în imprevizibil (att de ne- 
crezut inct începe prin a deveni previ- 
zibil), un fulger pe un cer senin în des- 
fășurarea dramatică, o cristalizare greu 


Hollywoodul 

este în goană 

după ineditul cuplului: 
Kirk Douglas, 

din generația de ieri, 

şi Farah Fawcett-Majors, 
din generația care, 

de fapt, nici 

n-a venit încă... 


de bănuit, un fir de nisip care blo- 
chează un motor, o lovitură de teatru 
pe care am putea-o mai degrabă numi 
«o lovitură de cinema». Aceasta ar fi 
echivalentul gagului, în comedia bur- 
lescă, o Intredeschidere a unei uși sau 
o scrisoare afișată sub ochii unui vino- 
vat cuprins de o groază mortală, o le- 
gătură de rudenie descoperită peste 
noapte, un gest fatal care o marchează 
în veci pe femeia necredincioasă. Este 
acea coincidenţă frapantă și capriciul 
sorții, este acel «deus ex machina» 
devenit monedă curentă, pe scurt, acel 
bobirnac al destinului (destin care se 
identifică la nevoie, cu secretele de 
fabricație ale autorului) care conduc 
destinul melodramei. Viaţa este plină 
de aceste efecte de gen, iar cinemato- 
graful n-a inventat nimic. 


Pornind de la clasici 


«ideea exprimată de Tolstoi, potrivit 
căreia toate familiile fericite seamănă 
între ele și toate familiile nefericite se 
deosebesc între ele, este foarte vie și 
astăzi. Doar semnificaţia fericirii şi a 
nefericirii familiale s-a schimbat. Ea a 
devenit mai relativă de cind conflictele 
sentimentale nu mai sint influențate de 
prejudecăţi sociale și de tot felul de 
convenționalisme. Astăzi, fiecare om 
este răspunzător de alegerea pe care o 
face.» — iată ideea de la care a pornit și 
regizoarea maghiară Judit Elek, în filmul 
său Poate miine (după un scenariu de 


O vedeți în fiecare săptămînă pe 
micul ecran în Cei din Mogador: 
Marie-José Nat 


György Pethă), filmul fiind de fapt o 
poveste de dragoste a doi tineri munci- 
tori dintr-o fabrică de porțelan, o po- 
veste nu prea simplă, pentru că ea cu- 


noaşte dese certuri urmate de tot atitea 
împăcări și doar afecțiunea reciprocă 
rămine nealterată de intemperiile coti- 
diene. 


Actorii 
despre condiția lor 


«Viața unui actor la Hollywood. — 
mărturisește Leslie Caron — nu este 
intotdeauna roză. Este o viaţă de disci- 
plină și asprime. Pe platourile unei mari 
companii, ritmul de lucru şi de viață 
este infernal, totul este controlat, veni- 
rea sau plecarea de pe platou sint strict 
ținute în evidentă. Totul se trece într-un 
registru, absolut tot ce se petrece în 
cursul unei zile de filmare, chiar și acea 
clipă ruptă atmosferei de pe platou, ca 
să ieși să iei puțin aer, chiar și mersul 
la toaletă. ŞI toate Insemnările astea sint 
prezentate la sfirșitul zilei directorului 
general. Nu cunosc decit o singură 
actriță care nu s-a supus rigorilor vieţii 
de platou: Katherine Hepburn. lar din- 
tre actori, Marlon Brando. Numai că el 
are un stil foarte special de a se plasa 
mereu În centrul atenției, de a atrage 
privirile spre tot ceea ce face el. E 
modul lui de a-şi tace publicitate. 

Pe de altă parte, Jon Voight, actual- 
mente în eșalonul de frunte al actorilor 
americani, face o precizare care mar- 
chează schimbarea de climat și de con- 
cepții de la Hollywood: «Americanii au 
avut intotdeauna nevole de figuri ca 


aceea a lui Farrah Fawcett-Majors care, 


la drept vorbind, nu e ea vinovată de 
telul cum arată, numai că asta a condu- 
s-o să devină mai degrabă o femeie- 
obiect. Lucrul cel mai greu pentru un 
actor din America este să scape acestei 
terori a unei idolatrii sistematizate care 
te transformă în obiect. Pentru că Holly- 
woodul a redus intotdeauna ființa uma- 
nă la tipuri bine precizate, la imagini de 
care el are nevoie și treaba asta, ca om 
şi ca actor, eu o găsesc deosebit de 
primejdioasă». 


Luciditatea actorului 
de cursă lungă 


După mulţi ani petrecuți pe scena tea- 
trală, după anevoioase începuturi pe 
platourile de filmare, actorul francez 
Jean Rochefort este astăzi printre acei 
interpreți din cinematograful francez 
care filmează continuu. Dar asta nu-l 
tace să fie foarte mulțumit de calitatea 
filmului pe care platourile franceze îl 
oteră astăzi. «Cinematograful nostru 
— precizează Jean Rochetort — nu prea 
e viu şi cred că are nevoie să-și regă- 


sească suflul. Cauza primă a acestei 
stări de lucruri o constituie probabil 
subiectele pe care le abordează, care 
nu sint nici prea profunde și nici capti- 
vante. La ora actuală, americanii fac un 
cinematograf interesant, chiar dacă nu 
este întotdeauna şi de calitate. Impor- 
tant este faptul că omul merge să vadă 
aceste filme. La noi, în Franţa, există o 
teribilă criză de realizatori şi mai ales de 
scenariști (vezi în această privinţă și 
materialul nostru din pagina 16). Toată 
lumea scrie scenarii şi le expediază 
parcă cu mențiunea: «Fiţi atenţi, am 
scris o capodoperă. Cititi-o cu băgare 


Aceasta ar fi una din titulaturile, cu 
aer constatativ, care a impodobit ediția 
revenirii în actualitate a Mostrei cine- 
matogratice lagunare. Dar mai există 
şi alte etichetări nu doar emblematice 
titulaturi: «Veneţia — un festival fără 
complexe», sau «Veneția reînviată» (evi- 
dent banală această denumire consta- 
tind totuși o realitate) și, în sfirşit, ca 
să nu lungim lista, o denumire care 
aminteşte titlul unui film «Să uiţi Ve- 
netia?» 

Parcurgind presa cu referire la edi- 
tia '79 a Mostrei venețiene — după o 
intrerupere (nici măcar asupra acestui 
punct nu s-a putut cădea de acord, 
unii considerind-o de trei, alții de patru 
şi, în sfirșit, altii de cinci ani, pentru 
că fiecare leagă numărul de ani de un 
alt element care ar fi semniticat între- 
ruperea ) Veneția și-a reluat, în sfirşit, 
firul manifestărilor, aducind pe ecra- 
nele ei vreo 25 de filme, unele în repre- 
zentare inedită (citeva filme în special, 
un Bertolucci, o nouă realizare a frați- 
lor Taviani, ultimul Bellocchio, etc.) 
alături de retrospective, de un simpo- 
zion închinat filmului anilor '70 din în- 
treaga lume şi un alt simpozion încer- 
cind să pretigureze filmul anilor '80 
Dezbateri despre filmele în proiecţie, 
discuţii despre ce ar trebui să fie şi 
nu este Incă un festival de film care să 
răspundă tuturor exigențelor (chiar 
dacă ele sint foarte adesea ireductibil 
antagonice), discuţii despre situaţia ci- 


https://biblioteca-digitala „ro 


(un fel de New York-New York nr 


de seamă». Eu unul, citesc foarte multe 
scenarii şi cam o pătrime din timpul 
meu o consacru citirii lor. Constatarea 
este tristă din o sută de scenarii, doar 
cincisprezece sint lizibile, trei din ele ar 
merita să fie realizate, şi doar două pro- 
mit filme onorabile. Oricum, cinema- 
togratul francez nu cred că-și mai poate 
permite luxul să zacă în inconstienta în 
care se află, toată lumea plingindu-se 
pe la colțuri că filmul nostru este în 
criză, dar nimeni nearătindu-se preocu- 
pat să analizeze cauzele și să se căz- 
nească să găsească soluţiile ieșirii din 
impas». 


st 
S-ar părea că scenele 


remontate într-un nou film 


tei cu Liza Minnelli 
= j au emoționat la Veneţia 
$ mai mult decît 


i oricare film 
LU Paina» 


nematografului italian şi larăși vizio- 
nări şi iarăşi discuţii, pentru că orice 
festival — şi Veneţia înaintea multor 
altora — a fost dintotdeauna un fel de 
maraton al filmului. ȘI totuşi, dintre 
atitea proiecții şi manifestări, tonul puţin 
amar şi vag dezamăgit, al unor critici 
participanți, este poate cel mai bine 
materializat în constatarea trimisului 
săptăminalului francez «Nouvel Obser- 
vateum care mărturiseşte că a văzut o 
serie de lucruri, dar nu un film-film. Şi 
că — tot el o spune — din tot cei s-a 
perindat prin fața ochilor, marea emo- 
ție i-a trezit-o acel montaj al lui Scor- 
sese, realizat din scenele la care tot el 
renunțase la filmul New York-New 
York, noul caleidoscop fiind o emoţio- 
nantă mărturie despre Manhattan-ul vă- 
zut de ochii mamei autorului, În rest, 
s-ar părea că nici un alt film nu prea 
izbutește să provoace în spectator o 
stare de veghe şi de curiozitate, să-l 
asalteze cu întrebări, să zdruncine une- 
le certitudini sclerozate cu alte intre- 
bări și poate chiar cu indoieli 

La Veneţia în '79 — așa cel puțin se 
desprinde din multiplele şi att de dis- 
paratele observaţii pe care le fac co- 
mentatorii — s-au întiinit pelicule, dacă 
nu memorabile, cel puțin onorabile, și 
au revenit în sălile Mostrei realizatorii 
obişnuiţi să dea şi să suporte bătălia 
contruntărilor. Pentru că Veneţia, care 
a găzduit prima manifestare de acest 
fel din istoria cinematografului mon- 
dial, a ştiut să-şi instaleze, de-a lungul 
anilor, o atmosferă de îndrăzneală com- 
bativă și de generoasă toleranță, care 
cu ani în urmă a făcut posibil,de exem- 
plu,ca un devastator judecător de filme. 
un napoletan, să-l întrebe pe Fellini 
«Cu ce drept ne prezinți aici o baca- 
nală lipsită de haz și de har?» (era 
vorba de Satyricon) la care celebrul 
realizator să răspundă: «Cu acelaşi 
drept cu care dumneata Imi pui această 
întrebare». 


De la A la infinit 


Emisiunea aceasta ca- 
re ne însoțește de o buca- 
tă de vreme sfirşiturile 
| de săptămînă, «De la A 
| la infinit», este mai mult 

decit o spun programe- 

le, «un magazin cultural- 
sportiv întocmit de Ileana Viad, Tudor 
Vornicu şi Cristian Ţopescu». Este — 
cum să-i spun? — «pămintul» antene- 
lor de televiziune, adică legătura traini- 
că a micilor ecrane cu solul contempo- 
raneității, cu lumea în care trăim, cu 
infinitul preocupărilor și gesturilor și 
speranțelor noastre, ale vieții de fiecare 
Zi.. Într-o astfel de emisiune se simte 
mai bine decit în multe altele tic-tac-ul 
cotidianului, cu sonorităţile sale de gind 
și de faptă specifice, într-o astfel de e- 
misiune cu largi deschideri spre ceea 
ce ne înconjoară, spre ceea ce sintem, 
simțim, acaparant, pulsul prezentului. 
Ne bucură foarte mult introducerea unei 
astfel de emisiuni în programe. 

De ce? 

În primul rind, poate, pentru sponta- 
neitatea ei. Autorii știu foarte bine ceea 
ce vor să facă, «în mare» şi chiar «in 
mic», către ceea ce vor să ne poarte, 
de unde vin și încotro se duc. Dar nu 
merg deloc cu ochii închişi — cum se 
mai întîmplă — nu merg pe drumuri 
bătătorite, nu merg mecanic, se o- 
presc o clipă, se mai și răzgindesc cite- 
odată («ce ideel» ar zice unii) și dru- 
mul lor — şi al nostru — de la A la in- 
finit este, de fiecare dată, altul, nepre- 
văzut, pentru că realizatorii știu că 
spontaneitatea este un atu de preț și 
că ieşirea din «clișee» este totdeauna 
binevenită. 

În al doilea rind, «De la A la infinit» 
are meritul trăirilor şi exprimărilor «pe 
viu». Prin aceasta, automat, emisiunea 
este mai prezentă în prezent decit altele 
şi nu mă refer doar la argumentul 
«transmisiilor directe» — foarte im- 
portant și el — ci la întreaga concepție 
a «magazinului», care încearcă să sur- 
prindă cit mai mult cu putință timpul 
în dinamica lui, şi nu să-l proptească 
cu tot felul de țăruşi, pentru a4 foto- 
grafia «mai bine», din toate pozițiile și 
cu toată doza de contrafăcut pe care o 
asemenea operație o presupune. 

În al treisprezecelea rind, remarca- 
bile sint deschiderile de perspectivă 
ale unei asemenea emisiuni. Nu este 
un secret pentru nimeni faptul că seria- 
lul numit Conexiuni (al publicistului 
englez James Burke) este unul dintre 
cele mai inteligent-palpitante programe 
actuale, ale micului nostru ecran. Res- 
pectind toate proporțiile şi mutind pu- 
țin, fireşte, sensul discuţiei — spre 
ceea ce ne interesează acum — «De 
la A la infinit» este, cum spuneam încă 
de la început, mai mult decit o spun 
programele, «un magazin cultural-spor- 
tiv, întocmit de Ileana Vlad, Tudor Vor- 


nicu şi Cristian Ţopescu», este un fel 
de... conexiuni. 

Între aceste argumente sint multe 
altele. Bunul gust al realizatorilor, «ba- 
gajub solid de informaţii, diversitatea 
numerelor de program, ritmul interior 
si exterior al «acţiunii», considerațţiile 
de bun simţ ale prezentatorilor, mos- 
trele cultural-sportive de ultimă oră, 
implicaţiile civice, prezența efectivă în 
actualitatea mapamondului, contribuția 
invitaţilor, permanenta dorință de auto- 
depășire a tuturor... Plus, de ce să n-o 
spunem?, farmecul personal al celor 
care ne conduc «de la A la infinit», 
în fiecare simbătă după-amiază, ca și 
priceperea echipei de tehnicieni care 
facilitează această întiinire. 

Deci, de la serialul-matcă al atitor și 
atitor filme și iluzii, numit «Pe aripile 
vintului», cu rolurile de neuitat ale unor 
Vivien Leigh, Leslie Howard, Clark Ga- 
bie, Olivia de Havilland și pină la inter- 
viul-reportaj cu copiii din Vultureșşti, în 
care Carmen Dumitrescu a ştiut să se 
apropie atit de frumos de lumea mira- 
culoasă a fanteziei copilăreşti, de la A 
la infinit se deschid spaţii necuprinse 
de cunoaștere, de meditaţie, de diver- 
tisment. Se deschid mari ferestre spre 
lume. Pe o astfel de fereastră spre noi 
insine, am văzut recent filmul lui Cor- 
nel Cristian: Regia: Liviu Ciulei, rea- 
lizat în perioada noiembrie 1978 — ia- 
nuarie 1979, în timpul repetițiilor la piesa 
shakespeariană «Furtuna» pe scena 
Teatrului Bulandra. Un reportaj foarte 
atent la gesturi si nuante, un adevărat 
film-document, jurnalul de creaţie al 
unui mare artist surprins «pe viu» 

«De la A la intinit» este ma mult 
dect o spun programele, «un magazin 
cultural-sportiv întocmit de Ileana Vlad, 
Tudor Vornicu şi Cristian Ţopescu»... 
Este o demonstraţie că infinitul nici nu 
este așa departe... 


Călin CĂLIMAN 


Nașterea 
unei furtuni 


Să abordezi o lucrare dramatică 
shakespeareană despre care s-a spus — 
după o lungă experienţă teatrală — că 
este cu neputinţă de transpus scenic 
(piesa fiind un testament filozofic, dar 
nu o piesă propriu-zisă și îndrăznesc 
a spune că este mai curind un prelung 
monolog al lui Shakespeare însuşi ilus- 
trat sau întretăiat de scene în care își 
readuce pe ecranul memoriei o parte 
din lumea pieselor lui), a încerca deci 
imposibilul este, la drept vorbind, un 
act artistic eroic. Aș spune chiar că 
un artist nu se desprinde din obișnuit 
şi nu-și capătă profil şi dimensiune 
proprii, decit prin încercarea de a esca- 
lada versantul în fața căruia a fost pla- 
sată de către alții inscripția fatidică: 
«imposibil». Atunci începe gindul să 
zboare, imaginaţia să investigheze, in- 
teligenta să afle, talentul să adune to- 
tul într-o nouă unitate pe care diag- 
nosticienii imposibilului nu ar fi avut 
cum s-o intuiască Un asemenea act 
de artă desigur că încearcă destui. 
Unii M şi implinesc. Dar se întimplă 
toarte, foarte rar ca cineva să aibă 
conştiinţa utilității pentru ceilalți — pen- 
tru cei ce se pregătesc doar să asiste 
în sală la oficierea spectacolului — de 


Un Prospero al destinului scenei: Liviu Ciulei, 
Un eveniment al micului ecran: «Repetiţiile la Furtuna» 


a cunoaște indelungile căutări şi dise- 
cări ale frazei, ale gindului Inchis într-o 
replică, a deslușirii semnificaţiilor pe 
care le ascund unele apropouri ale cite 
unei vorbe ce- se ridică la metaforă 
(aceasta fiind, în esenţă, expresia poe- 
tică a meditaţiei, în timp ce poezia de- 
vine o muzică a ideilor). Un asemenea 
moment, care nu este de descoperit pe 
orice drum, s-a consumat în laborato- 
rul de artă al Municipalului, sub bagheta 
altui Prospero, un Prospero al desti- 
nului scenic care este Liviu Ciulei. 
Dacă nu și-ar fi propus decit să rețină 
pe o peliculă ceea ce este efemer în 
această incursiune în imensitatea 
shakespeareană, dacă n-ar fi lăsat de- 
cit să se audă această dorinţă de a 
surmonta imposibilul, şi filmul lui Cor- 
nel Cristian, realizat pentru televiziune, 
tot și-ar fi meritat laudele (pentru ideea 
de a reține și de a încerca să păstreze 
pe celuloid ceea ce în genere se igno- 
ră). Dar autorul nu este un om din afară 
şi nu pătrunde în sala de repetiție ca 
un intrus, ci ca un iniţiat, ca un om care 
incearcă în paralel, un alt gest de ne- 
supunere față de o altă imposibilitate 
proclamată: aceea de a transfera în 
document sentimental şi spiritual, vi- 
bratia căutărilor și expresia atitor in- 
certitudini. ŞI prin aceasta să ofere 
momentului și poate posterităţii, acea 
speranță de nimeni exprimată, dar la 
toți prezentă, că efemerul poate avea 
pentru o dată superba iluzie a pereni- 
tății. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Filme pe micul ecran 


N _Vinătorul de conștiințe (Jud 
Taylor, 1975). Un excelent film politic, 
unul dintre cele mai interesante văzute 
în ultimul timp. Reconstituire în manie- 
ră documentară a ascensiunii politice 
a lui Joe McCarthy în America anilor 
"50, precum şi consecinţele acestei as- 
censiuni. O conştiinţă, o minte înzes- 
trată cu o gindire normală refuză să ac- 
cepte că asemenea lucruri s-au petre- 
cut sau, poate şi mai mult, că s-ar putea 
petrece. Pelicula demonstrează că se 
poate. E o demonstrație care vine după 
mai bine de douăzeci de ani și tocmai 
de aceea cu atit mai tulburătoare, fiind- 
că împrejurarea îngăduie o imagine mai 
exactă (nu însă și detașată, ar fi im- 
posibil, cel puţin în acest caz) asupra a 
ceea ce este acum istorie. Sau poate 
că ni se pare numai că este istorie. 
Fiindcă filmul (admirabili actori, obscuri 
ca nume pentru noi, dar admirabili), 
filmul, aşadar, are înțelepciunea, luci- 
ditatea (poate incomodă însă necesa- 
ră) de a nu uita un «loc comun» care 
spune că, uneori, istoria se repetă. 
Întrebarea finală «Dar dacă, totuși...?» 
e mai mult decit o neliniște, deoarece, 
ştiţi la fel de bine ca mine, o stare de 
neliniște poate duce, trebuie să ducă 
în mod normal, la o stare de atenție, 
de veghe. 

@ Uitare (Jean Paul Cerrăre, 1978). 
Admirabil film «de stări», inteligentă 
tratare a materiei epice în genul eseu- 
lui psihologic. Din acest punct de ve- 
dere, intuiţiile sint remarcabile. Peliculă 
greu de dus la capăt «din pornire», 
fiindcă nu altfel decit dificil este să-ți 
propui a «glossa» pe marginea wvirstei 
a treia». Film nu o dată subtil, film «de 
suflet», cum se spune, chiar dacă acesta 
nu e un criteriu de apreciere tinind de 
estetică. 

N La capătul firului (Sidney Pol- 
lack, 1969). Anne Bancroft şi Sidney 
Poitier intr-un «story» captivant pină 
la un punct, dar care nu a știut sau a 
refuzat deliberat să valorifice ideea- 
premisă pe linia unui suspens psiholo- 
gic, nu exterior. Oricum, nu este nea- 
părat o nenorocire. 

@ Speranţa (Gérard Chouchan, 1972) 
Cinematograt destul de modest, «tră- 
ind» în primul rînd prin deschiderea so- 
cială a subiectului. 

E Ultimul caz al lui Brok și - 
cătorul şi Jac li (ambele de 
David Lowell Rich, 1973 și, respectiv, 
1971). Două «policier»-uri de factura 
celor realizate pentru televiziune (ceea 
ce şi sint, se pare). Cel dintii fiind mai 
aproape de linia «clasică», să-i zicem, 
cel de al doilea (cu o Bette Davis sur- 
prinzătoare), avind mult umor al re- 
replicilor și situaţiilor, respectind legile 
«genului» dar, parcă, auto-privindu-se 
cu un zimbet 

E Paralela 49 (Michael Powell, 1941). 
Film de TĂzboT, Tără virtuți deosebite. 

N Aeroportul internaţional (John 


Llewellin Moxey). Peliculă cu avioane. 
Aurel BĂDESCU 


a-digitala.ro 


la deschidere 
de stagiune 


Uneori, cînd 
se stinge un bec, 
se aprinde o idee 


Odată cu şcolile şi-a redes- 
chis cursurile «universitatea 
de înalte studii cinematogra- 
tice»; Cinemateca bucureş- 
teană. Formă de studiu indi- 
vidual al filmului prin filme. 
cu teoria şi istoria celei de-a 
șaptea arte incluse în prețul biletului de 
intrare şi urmărite în capodopere la lata 
locului, adică în mini-sala de la «Union», 
acolo unde încap puţini dar zeloşi cursanți, 
dornici să înțeleagă ce tainice filiații leagă, 
să zicem, romanticul science-fiction al lui 
Tarkovski, Solaris, de Jules et Jim al 
lui Truffaut. Organizată cu o rigoare de 
academie, pe cicluri, prețioase îndreptare 
în studierea comparată a curentelor, şco- 
lilor, stilurilor cinematografiei mondiale, 
— organizată în același timp cu multă 
suplețe, mobilitate a adaptării la diverse 
sugestii (printre care filmele la cererea 
publicului devin un pasionant test socio- 
cultural), Cinemateca noastră nu umple 
un gol, ci mai multe. Şi nu o pagină ori trei 
coloane gazetărești, ci o întreagă publicaţie 
săptăminală i-ar necesară pentru a-i 
prelungi prin articole de analiză la obiect, 
ambiţioasa acțiune de cultură sistematică, 
reluată cu sirg an de an, în modestul local 
din str. 13 Decembrie. 

Dacă astăzi, în cadrul ciclului-test «La 
cererea abonaților» figurează tot mai rar 
Vagabondul și apar frecvent numele lui 
Fellini, Antonioni, Keaton, Wajda, Iliu sau 
Ciulei, i-o datorăm, cu siguranță. 

Dacă astăzi tot mai mulţi cinefil ştiu să 
distingă de la primele cadre un film semnat 
Renoir de unul semnat Duvivier, i-o dato- 
răm cu siguranță. 

Dacă astăzi nu se mai sparg geamurile 
cînd se reprogramează Seceră vintul săl- 
batec, în schimb se ia cu asalt cinemato- 
graful cinematecii cind rulează Persona, 
i-o datorăm cu siguranță. 

Dacă astăzi curierul revistei «Cinema» 
dispune de tot mai multe și mai avizate 
opinii critice ale cinefililor asupra filmului 
românesc ori străin, i-o datorăm cu sigu- 
ranţă. 

Cum li datorăm acest cuvint de multu- 
mire celui ce coordonează din umbră, 
inițiază şi organizează acest strălucit curs 
fără frecventă fără să-şi tipărească numele 
pe nici un afiş, pe nici un program de sală: 
redactorul Arhivei cinematografice. Critic 
zelos şi permanent inspirat, din cultura și 
fantezia căruia țișnesc, stagiune de sta- 
giune, atitea surse de lumină cinemato- 
grafică Singurul care nu economisește 
energia numită inteligentă și — vorba cuiva 
— cind stinge un bec (în sala de proiecție) 
aprinde o idee (în mintea spectatorului). 
«El» sint de fapt ei, colegii noştri dotați și 
studioşi, eminamente modeşti, ale căror 
nume le găsiți citeodată, dar cel mai des nu 
în pagina acestei publicații. lată-i, pour une 
fois, pe toți laolaltă Mihai Tolu (principa- 
lul organizator), Aura Puran și colectivul 
format din Geta Davidescu, Maria Columb, 
Liliana Lupu. 

Directorul Arhivei naţionale de filme: 
Marin Pirlianu. 


Alice MĂNOIU 


Un Keaton cerut de abonați sau 
roadele culturii de cinematecă 


filmul politic 


Patetismul istoriei: 
„Puterea 
Şi Adevărul“ 


„sau filmul la care ne întoar- 

cem. Ne intoarcem — iată 

şi cu ocazia acestui ciclu — 

pentru că opera cinemato- 

grafică a lui Titus Popovici 

şi Manole Marcus a constituit 

(acum la aproape un deceniu 
de la realizare, ne putem da seama) un 
moment de limpezire a ceea ce este sau 
poate deveni filmul românesc. Paradoxul 
acestei pelicule, construită după canoanele 
clasice ale simplităţii și sobrietății formei 
totuşi patetică şi sentimentală în expresia 
stilistică, este capacitatea surprinzătoare 
de concentrare a semniticaţiilor-istorice, 
politice, morale ori estetice — în arhitec- 
tura unei poveşti aparent fără cotloane ori 
ascunzișuri obscure, Narațiunea și perso- 
najele păstrează în desfășurare o claritate 
rațională remarcabilă, un desen caractero- 
logic limpede. Avem în față un film realizat 
în contururi terme, sculpturale. Întoarcerile 
şi loviturile de teatru, surprizele poveștii 
urmăresc un criteriu unic: cel al realităţii 
istorice. Această raportare asiduă și ne- 
abătută la adevărul unei epoci, această 
încăpăținată reprezentare a realului sub 
aspectele lui comode ori incomode, aduc 
operei o densitate interioară fără precedent 
în filmele noastre. Puterea și Adevărul 
este exemplul clasic de artă politică ce 


medalionul lunii 


E pur si muove 


) Nume de referință al expre- 
sionismului cinematografic, 
considerat de unele exegeze 
părinte al genului «de groa- 
ză», Wilhelm Friedrich Mur- 
nau este unul dintre cei mai 
importanți regizori ai filmu- 
lui mut. Medalionul lui Murnau la Cinema- 
tecă reuneşte acele opere care îi dovedesc 
surprinzătoarea complexitate a registru- 
lui. Imaginaţia spectaculoasă a creatorului 
de viziuni fantastice apare compatibilă cu 
observația atentă a celui care, investigind 
cu pasiune cotidianul, a dat cinematogratu 
lui remarcabile secvențe cu caracter docu- 
mentar. Evoluţia artei lui marchează puter- 
nic progresul limbajului cinematografic, 
izbinzile lui devin citeva date importantie 
ale articulării acestui nou grai artistic. 

Debutind în anii de etervescenţă ai expre- 


ema 


Fără să aibă virsta istorică a 
altor arte sau tipuri de mani- 
testare artistică, muzica de 
film își are și ea «cearta» ei. 
Practic, partitura muzicală a 
oricărui film oglindește pozi- 
ţia teoretică a compozitoru- 
lui său, răspunsul acestuia la două între- 
bări fundamentale: «Ce este muzica de 
tilm?» şi «Cit și cum se subordonează ea 
materialului filmic»? Or, ciclul intitulat «20 
compozitori de muzică de film» este de fapt 
o incursiune în istoria unei polemici. 

Era firesc ca primele compoziții scrise 
anume pentru cinematograful sonor să fie 
purtătoarele unei concepţii moștenite de la 
filmul mut, menirea lor era aceea de a 
acompania acțiunea şi atit. Fascinaţia pose- 
siunii unei tehnici noi duce însă la un fel 
de groază de tăcere, şi așa ajunge să se 
acrediteze, pe la mijlocul anilor '30, ideea 
muzicii «sută la sută» — ce nu mai tolera 
prezența în film a vreunui moment de 
liniște. 

Dmitri Tiomkin, Max Steiner, Alfred New- 
man, Hugo Friedhoter sint principalii re- 
prezentanți ai acestor opinii. Filmul ce 
poate fi socotit drept prototip al perioadei 
este Denunţătorul (regizor John Ford, 
în 1935), în care muzica lui Steiner insoţește 
tautologic fiecare pas, fiecare gest, fiecare 
încruntare a personajelor. Partitura în cauză 
a impresionat într-atita publicul larg şi pe 
profesionişti, încit a creat o adevărată 
şcoală De aici și pină la «simfonismul 
scrierii pentru film (muzică atotcovirşitoare, 
de la prima și pină la ultima fotogramă, 
executată de mari orchestre simfonice, 


Inema 


Puterea şi Adevărul (de Titus Popovici şi Manole Marcus ;ca Mircea Albulescu și Ion Besoiu) 
mereu unul din cele mai tonice puncte de referință 


evită lozinca, asumindu-și o structură artis- 
tică complexă. Personajele filmului, Sto- 
ian, Duma ori inginerul Petrescu prin sem- 
nificația umană ce o poartă cu ei.duc centrul 
de greutate al filmului către o simbolică 
a caracterelor. Avem de-a face nu cu o 
morală didactică, cu buni şi răi, cu alb și 
negru, ci cu o dialectică subtilă a întrebă- 
rilor grave, ele înseși aparținind epocii. 
reprezentind-o în aceeași măsură ca și 
faptele descrise. Întrebările mari ale sufie- 
tului omenesc diferă mult mai puţin decit 
faptele de la o epocă la alta și poate tocmai 
ele dau operei perenitatea Există în film 
acel spaţiu al meditației reprezentind gra- 
dul în care spectatorul se simte implicat 
în problemele pe care le pune opera. 
Puterea și Adevărul este duelul acerb 
şi nemărturisit al sentimentului cu reali- 
tatea, un «memento» obiectivat în care 


sionismului, Murnau nu putea să nu fie 
influențat de acest curent de amploare. 
Extrema preocupare pentru vizualitate a 
cinematografului mut s-a dovedit receptivă 
la preocupările formale și la tendința de 
esențializare ale acestei mișcări, pecetluind 
mai ales filmele germane. Temele literare 
capătă adecvate traduceri în imagini. 
Operele de inceput, Pași în noapte și 
Castelul Vogelod, sint preocupate de su- 
gerarea atmosferei misterioase, plasind 
drama într-un cadru scenografic ce expri- 
mă sfișierile lăuntrice ale eroilor. În timp 
ce în majoritatea peliculelor care aparțin 
acestui curent decorul domină şi strivește 
omul, în filmele lui Murnau atenţia este 
centrată asupra personajului, mediul în- 
conjurător exteriorizindu-i stările de spirit. 
Actorii gesticulează grandilocvent, chipu- 
rile machiate puternic caută atitudini ce 
amintesc expresivitatea măștii. 
Interpretarea de tip teatral apare și în 
ecranizarea lui «Faust», dar și acest film se 
impune prin calitățile excepționale ale ima- 
ginii, compusă întotdeauna în profunzime 
si dovedind cultura plastică a regizorului. 
Aceste opere cinematogratice realizate în 
anii '20 contribuie temeinic la scoaterea 


incandescenţa istoriei se confruntă cu li- 
niştea şi tăcerea întrebărilor și indoielilor. 
Există în acest film tot atita entuziasm cîtă 
furie, aflate într-un ciudat echilibru al pate- 
ticului, transformindu-se în forță de expre- 
sie şi ajungind la spectator aproape nealte- 
rate. Scena revederii dintre Stoian și Pe- 
trescu constituie un fel de rezumat al 
tuturor acestor tensiuni și simetrii. E o 
secvenţă «tare», echivalentă ca semnifica- 
ție cu cea din Pădurea spinzuraților dintre 
Bologa şi Ilona. Şi dacă la acea masă se 
tăcea, aici explicaţiile capătă aproape ace- 
eaşi funcție, pentru că ceea ce contează 
dincolo de prezenţa ori absenţa cuvintelor 
este apropierea umană, acel prag în care 
singurătatea este ruptă și doi oameni se 
înțeleg, sint alături. Stoian şi Petrescu nu 
iși pot spune decit o fărimă din tot ce au 
a-și spune, dar îndărătul trazelor și privirilor 


aparatului de filmat din starea de fixitate. 
Personajele sint urmărite în intimitatea 
microfizionomiei, iar decorurile sint des- 
crise prin deplasările camerei. Cea mai 
spectaculoasă imagine însă Murnau o reall- 
zează în Ultimul om, performanță a limba- 
jului cinematografic. Aparţinind curentului 
ce succede expresionismul, Kammer- 
spiel-ul, filmul traduce în imagini drama 
unui om banal, un portar de hotel care, 
îmbătrinind, devine paznic la toaletă. Modi- 
ficările psihologice ale personajului sint 
exprimate nu atit prin interpretarea actori- 
cească, cit prin mișcările aparatului de 
filmat. Vertijul şi coșmarurile sint sugerate 
prin soluții tehnice ce prefigurează cinema- 
togratul modern. Deşi happy-end-ul con- 
vențional diminuează valoarea dramatur- 
gică a filmului, perfecțiunea sa formală îl 
tace să se numere printre operele cele 
mai importante ale artei a șaptea. 
Aptitudinile de investigaţie psihologică 
dovedite prin el vor fi desăvirșite într-una 
din creaţiile hollywoodiene ale lui Murnau, 
Aurora. Rafinamentul imaginii nu mai de- 
curge atit din stilizarea decorului, ci din 
neliniştitoarea descriere a peisajului. Po- 
veste tragică a trădării unei iubiri, filmul 


vă recomandăm ciclul: 20 de compozitori 


De la simfonism la muzica atonală 


adesea masiv suplimentate cu executanți) 
nu a fost decit un pas. 

Ideile noi au apărut destul de repede însă 
Stirșitul anilor '30 consemna deja «curajul 
tăcerii» (vezi momentele premergătoare bă 
tăliei pe gheaţă din Aleksandr Nevski, 
de inegalabilă tensiune dramatică). Funda- 
mentarea teoretică a unei noi conceptii 
despre muzica de film, a cărei natură speci- 
tică «trebuie să fie determinată de natura 
secvenţei imagine» (Hans Eisler), dar care 
are datoria să o îmbogăţească pe aceasta 
din urmă comunicind sau creind prin alt 


limbaj ceea ce vizual nu reuşește sau nu 
mai apucă să o facă, fundamentarea teo- 
retică, spuneam, a opiniilor celui de al 
doilea mare val de compozitori se va face 
abia incepind cu un deceniu mai tirziu 
Acest act de atirmare care s-a produs a- 
proape simultan în țările europene, și apare 
peste tot la fel — prin violente atacuri 
impotriva concepţiilor «bătrinești», îi are 
ca exponenţi pe Hanns Eisler, Maurice 
Jaubert, Serghei Prokofiev, Giovanni Fusco, 
Georges Delerue. 

«indrăznelile» noului curent în muzică 


Delrue şi Jacques Demy 
au resuscitat musicalul 
omnişoarele din Rochefort 


simţim acea comunitate pe care cei doi o au 
în credință 

Sigur, nu avem în față un film perfect, 
dar în mod sigur unul rar. Expresia cinema- 
tografică, pentru că aşa se cuvine în stilul 
clasic, este ținută în friu, dar asta nu o 
împiedică să albă farmec. Povestea însăși 
e succintă, față de întreaga epocă pe care 
îşi propune s-o reprezinte, dar ținindu-se 
mereu aproape de esenţial. ȘI peste tot 
prezentă, fără a se lăsa simțită la prima 
vedere, fascinația istoriei trecind de la 
realizatori la personaje, și de la acestea 
spre cititori. Nu știu dacă există o ispită 
a adevărului, în orice caz dacă ar îi să fie 
una, ar urma să poarte și înfățișarea acestui 
film. 


Dan STOICA 


își pune personajele în relație cu natura 
participantă la acțiune. Secvențele care 
descriu frumusețea lacului și pădurii sau 
cele care evocă străzile oraşului sint desă- 
virşite din punct de vedere plastic, ilustrind 
capacitatea regizorului de a «picta cu lu- 
mină». Transparenţele şi clar-obscururile 
tensionează peisajul, sporesc impresia de 
univers în mişcare. Tendinţa documentară 
a imaginii apare mai evidentă în ultimul său 
tiim Tabu (1931), a cărui dramaturgie su- 
mară este un prilej de evocare poetică a 
naturii exotice din insula Tahiti. Povestea 
unei iubiri interzise de prejudecățile ana- 
cronice ale tribului aduce în prim-plan 
obiceiurile oamenilor frumoși şi viguroși 
ce populează acest ținut. Ritualurile, dan- 
surile sau scenele de muncă sint descrise 
de cineast cu bucuria descoperirii unei 
lumi pline de vitalitate și prospețime. Tabu 
este una dintre ultimele opere cinematogra- 
fice care se exprimă fără ajutorul cuvin- 
tului. Cu el se încheie evoluția unui regizor 
obsedat de pertecțiune, preocupat să-i 
dezvolte cinematografului însușirile sale 
specifice. Moștenirea lăsată de el este un 
limbaj nuanțat și viguros, întemeiat pe 
dinamismul imaginii Dana DUMA 


de film aveau să se manifeste mai intii 
pe plan practic. Se incearcă și se dovedește 
că un singur instrument cu putere de suges- 
tie poate contribui mai mult decit o întreagă 
orchestră la crearea unei atmosfere, la 
desluşirea unor sentimente (urmăriți cit 
de bine se întilneşte izolarea eroului anto- 
nionian din Strigătul cu singurătatea pia- 
nului descrisă de Giovanni Fusco). O serie 
de căutări extind aria instrumentelor folo- 
site — de la cele străvechi populare (Ser- 
ghei Prokofiev pentru Aleksandr Nevski) 
la cele exotice (Alex North pentru Sparta- 
cus). Şi cum gindirea muzicală merge 
înainte (la fel şi tehnica — în muzică și cine- 
matografie) — porţile studiourilor se des- 
chid, lăsind să intre genurile «impure»: 
jazz-ul, șansoneta, cîntecele de cabaret, 
melodia populară. ŞI cum timpul nu stă 
nici el, în partiturile scrise pentru cinema 
iși face loc scriitura atonală... 

A fost aceasta o polemică din care toată 
lumea a profitat. Şi compozitorii veterani, 
care au învățat să scrie mai discret, mai 
subtil, mai colorat, şi nu neapărat pentru 
orchestre-mamut; şi compozitorii apăruţi 
în anii '40—'50 care au preluat şi perfectio- 
nat experiența primilor în folosirea leit- 
motivelor sau a temei cu variațiuni; și mai 
ales publicul, care nu a avut decit de 
ciştigat din rezultatele îmbinării unei res- 
pectabile tradiţii cu o sumă de căutări 
novatoare. Şi va avea de ciștigat în conti- 
nuare căci, daţi-mi voie să vă destăinui un 
secret: polemica este pe departe de a se fi 
încheiat. 


Aura PURAN 


Printre filmele 
celui de al 17-lea 
Festival internațional 
= dela New York: 
Molière, 

o peliculă fluviu -. 
(4 ore şi jumătate) 


de Ariane Mnouchkine í 
Ma 


„Acum, Apocalipsul “ 
iar miine... 


Toamna la New York nu e numai timpul 
cind gongul bate, ca în atitea alte orașe din 
lume, deschiderea stagiunii teatrale, ci si 
începutul noii stagiuni cinematografice. Un 


lumea filmului 


inceput în mare măsură convenţional, pen- 
tru că lansarea filmelor noi are loc de fapt 
tot anul: controversatul, dar indiscutabilul, 
importantul film al lui Francis Coppola 


Acum, Apocalipsul, de pildă, a avut pre- 
miera new-york-eză în plină căldură umedă 
de august. Frecvența bilanţurilor anului 
cinematografic în rubricile de specialitate 
ale revistelor şi ziarelor, însoţite de anun- 
turi ale filmelor, care sint fie gata a fi prezen- 
tate, fie se află într-un stadiu avansat de 
lucru, marchează însă începutul noului 
anotimp. Oficial, săptămina va începe cu 
deschiderea celui de al 17-lea Festival al 
filmului de la New York, organizat de 
Lincoln Center între 28 septembrie — 14 oc- 
tombrie. Este un festival necompetitiv, a 
cărui selecție cuprinde 23 de titluri reţinute 
din 400, luate în considerație, titluri de 
filme americane și străine, noi şi vechi, 
cele mai multe prezentate și la alte festiva- 
luri. Luna lui Bertolucci este filmul inaugu- 
ral al Festivalului (acest film a deschis si 
recentul Festival de la Veneţia). EI prileju- 
ieşte Jill-ei Clayborugh, una din cele mai 
interesante actrițe americane, întruchipa- 
rea extrem de nuanțată a unei cintărețe 
de operă aflată într-un turneu în Italia şi 
confruntată cu complexitatea raporturilor 
dintre ea şi fiul ei, la virsta pubertăţii. 
Căsătoria Mariei Braun, filmul cineastu- 
lui vest-german R. Fassbinder, care-și pro- 
pune să înfăţișeze existența femeii germane 
de azi, este pelicula cu care Festivalul se 
incheie. Printre cele 23 de titluri figurează 
numai trei premiere mondiale americane: 
Armăsarul negru, al cărui producător este 
Francis Coppola. Regizor e cunoscutul 
operator Caroll Ballard. Filmul este poves- 
tea prieteniei dintre un băiețel și un cal 
avindu- în distribuție pe Mickey Roney în 
rolul unui dresor de cai; The Wobbiies, 
un film care pe baza unor interviuri, cintece 
şi desene animate evocă modul în care s-a 
constituit și a funcţionat una din primele 
organizații americane de muncitori indus- 
triali, care-și ziceau materialişti-econo- 
mişti (regia Stewart Bird și Deborah Shaf- 
fer); Cel mai bun băiat. al regizorului Ira 
Wohl, este o peliculă despre relaţiile pă- 
rinți-copii văzute prin prisma unul copil 
bătrin, un bărbat de 52 de ani rămas minta! 
la virsta copilăriei. 


Festivalul va omagia marea personalitate 
a lui Jean Renoir, prezentind în premieră 
americană filmul său Caleașca de aur 
(The Golden Couch), cu Ana Magnani. În 
aceeași seară va putea fi văzut un scurt 
metraj documentar Jean Renoir, lucrind 
cu actorii. 

Mai tigurează. printre altele, în repertoriul 
Festivalului, filmul Singe înțelept (Wise 
Biood) al lui John Huston, Nosteratu 
vampirul, viziunea despre Dracula a regi- 
zorului vest-german Werner Herzog cu 
Isabelle Adjani, Molière, filmul-fluviu (4 ore 
si jumătate) al Arianei Mnouchkine o 
coproducție Algeria-Egipt, Alexandria... 
De ce? de Josef Chahin, despre puterea 


dintr-un unghi comic 


dragostei și a generozităţii umane în timp 
de război; două filme distinse cu premiul 
criticii la Festivalul de la Cannes (1979) și 
anume Jack cel negru (Black Jack) 
— Marea Britanie şi Angi Vera (R.P. Unga- 
ria). 


Cunoscutul regizor polonez Andrej Waj- 
da e prezent cu două filme: Fără anestezie 
z Ce aiga tranco-poloneză Fetele din 

a. 


Festivalul „acesta tradițional e precedat 
de o manifestare originală, și anume un 
festival al filmelor americane realizate de 
regizori independenți din ultimii 25 de ani. 


„ Sint 14 filme vechi şi noi, dintre care unele 


au marcat debutul unor remarcabile perso- 
nalităţi cinematografice. Din această cate- 
gorie face parte Sărutul ucigașului — 1973, 
al doilea film al lui Stanley Kubrik şi Pă- 
minturi erodate (Badlands), primul film 
al lui Terence Malick,avind în distribuţie pe 
Martin Sheen şi Sissy Spacek. Cele mai 
multe sint filme care abordează probleme 
sociale majore, ale actualități americane, 
cum ar fi condiția muncitorului care emi- 
grează în Statele Unite ilegal din Mexic 
(Alambristo) de R Young, tineretul și 
drogurile (Gunoi), emanciparea femeii de 
culoare (Bush mama), film al cărui regizor. 
Haile Gerima, este unul din promotorii 
curentului «New Bläck Cinema», curent 
care-şi propune să infățişeze în mod realist 
existența cotidiană a oamenilor de culoare. 
Din prezentarea chiar și sumară a reperto- 
riului acestor două Festivaluri new-york- 
eze, se poate deduce, fără doar și poate. 
că nu spiritul tradițional hollywoodian al 
filmului super-senzaţional de succes de 
casă a inspirat selecţia, ci aspirația de a 
face cunoscute publicului căutări și perso- 
nalităţi novatoare din lumea filmului ameri- 
can şi străin. 


Marghit MARINESCU 


P.S. Regizorul american de origine austri- 
acă Otto Preminger lucrează la Londra la 
filmul Factorul uman,după ultimul roman 
de spionaj cu acelaşi titlu a scriitorului 
Graham Green, pe baza unui scenariu scris 
de cunoscutul dramaturg englez Tom Stop- 


pard. 

Întrebat ce l-a determinat să accepte acest 
film inspirat de o carte considerată specific 
britanică, cu o distribuție de mari actori en- 
glezi şi anume Sir John Gielgud, Sir Richard 
Attenborough şi Nicol Williamson, Premin- 
ger a răspuns; «Pot să fac un film bun sau 
prost fie ei englez sau american. Dacă aș fi 
crezut că e un film exclusiv englez, nu l-aș 
fi acceptat. Dar socotesc că e mai mult de 
atit. Este povestea unei iubiri Intre un bărbat 
alb şi o femeie de culoare, o poveste despre 
prejudecăţi și oameni şi cred că această temă 
priveste lumea întreagă». 


posibilități posibile 


Două scrisori 


Premiu pentru cascadorie 


Făcindu-i o vizită prietenului meu.. 
(nu-i pot dezvălui numele din motive 
pe care le veţi înțelege numaidecit), 
il găsesc studiind, surprinzător, nu 
un text de Aristarco, nu o cronică 
de Suchianu, nu revista «Cinema», 
ci pur și simplu o foaie de hirtie 
aşternută cu scrisul său zglobiu și 
disprețuitor de caligrafie. Îmi in- 
| tinde foaia şi-mi recomandă per- 

fect neutru: > 


| — Citește şi spune-mi dacă nu-i 
| o idee formidabilă. 

Citesc, ideea nu mi se pare formi- 
dabilă, ci stupidă. Rup foaia, o a- 


i runc la coșul cu hirtii. Amicul nu 

| se supără, mă priveşte calm, amu- 

| zat, scoate dintr-un sertar o altă 
foaie cu același conținut. 


| - — Recunoașşte că ești invidios. Ai 
ți preferat să fii tu autorul ideii... 
i invidios! Ar trebui să rid, dar... 
| Îmi strecoară foala în buzunar şi mă 
1 bate Incurajator pe umăr. 
1 — Îţi dau voie s-o dai publicității. 
i Nu pretind drepturi de autor... 
f Mototolesc hirtia în buzunar şi 
| plec. Acasă mă așteaptă o reco- 
mandată care conţine, firește, a- 
i ceeaşi propunere. La servici, un 
i plic: evident, același continut. 
j 
il 


Fac public — spre a nu se crede 
că sînt cu adevărat invidios — con- 
tinutul acelei foi de hirtie, cerindu-mi 
scuze cititorilor in numele prietenu- 
lui meu în criză de înțelepciune. 

Aşadar: «Propun să se acorde 
cite un premiu sui-generis după 


cum urmeaza: 

— premiu de regie — primului 
regizor care va declara: «Scenariul 
acesta e prea bun pentru mine: nu 
cred că voi putea fi la înălțimea lui: 
ca atare, îl propun colegului meu, 
A...» 

— premiu de scenariu — scenă- 
ristului care Ii va mărturisi regizoru- 
lui: «Am scris un scenariu atit de 
prost, încit mi-e rușine să ţi-l mai 
pak așa că ÎI rup In fața ta și îi dau 
oc». 


— premiu de interpretare mas- 
culină pentru rol principal — pri- 
mului actor care va susține: «Pentru 
acest rol trebuie invitat Peter O' 
Toole. Eu nu mă simt în stare să-l 
joc». 


— premiu de interpretare feminină 
pentru rol principal — primei ac- 
trite care va spune: «Cedez rolul 
Julietei în favoarea colegei mele, 
care e cu douăzeci de ani mai tînără 
decit mine». 


— premiu de interpretare mas- 
culină sau feminină, rol secundar — 
actorului (sau actriței) care se va 
înfățișa regizorului cu următorul text 
oral: «Partitura pe care mi-aţi in- 
credințat-o are prea multe cuvinte 
inutile. Vă rog din sufiet s-o mai 
concentrati». 


— premiu de imagine — opera- 
torului care va refuza cu Indirjire să 
devină regizor. 

— premiu pentru director de film 
— acelui director care se va răsti 


la producător: «Devizul pe care mi-l 
propuneţi este prea mare! Filmul 
se poate face cu numai jumătate 
din bani». 


— premiu pentru producător — 
acelui producător care, în referatul 
său către cine se cuvine, va avea 
următorul pasaj: «Deși scenariul 
este foarte slab, deși regizorul nu 
are dram de talent, deşi sint convins 
că ar putea leşi în cel mai bun caz 
un film prost, refuz să fac acest film, 
gnas cu riscul de a face altul mai 

un». 


— premiu de critică — primului 
critic de film care, fără a pune în 
gură nici o picătură de alcool, va 
declara textual cunoscutului regi- 
zor Y: «Dati-mi voie să vă spun sin- 
cer că nici al treizeci și optulea film 
pe care l-aţi făcut nu m-a convins 
că aţi avea ceva comun cu arta cine- 
matografică». 


— premiu pentru un lucrător de 
la «Româniafilm» — celui care va 
refuza să plece la festivalul de la 
San Sebastian, întrucit coincide cu 
festivalul cineamatorilor de la Tir- 
govişte». 


Acestea sint propunerile stupide 
ale prietenului meu. La care s-ar 
putea adăuga un premiu de cas- 
cadorie, care poate fi acordat încă 
de pe acum autorului acestorpro- 
puneri. 


` Dumitru SOLOMON 


https://biblioteca-digitala.ro 


Voiam să reproduc în acest spațiu o scrisoare 
în care se relata despre un oarecare I.V. Misiva. 
Epistola se termina cu următoarea exclamaţie: 
«Oare e posibil aşa ceva?» 

Astă vară, imediat după terminarea examenu- 
lui de stat al studenților, I.V. s-a dus la faculta- 
tea unde învăța fiica lui din prima căsătorie. Bătri- 
nica secretară a facultății căreia i s-a adresat și 
care cunoştea situația familială a Cristinei V, era 
bucuroasă credea că tatăl, vrind să evite proba- 
bil a trece pe la locuința fostei lui soții, care trăia 
impreună cu Cristina, a venit să-şi felicite fiica 
în această zi importantă din viaţa ei. Ei bine, nu! 
Spre stupetacția funcționarei care nu mai eli- 
berase în viața ei un asemenea document, I.V. îi 
solicita o adeverinţă cum că, incepind cu ziua 
respectivă, Cristina V. fiica domniei sale, și-a 
terminat studiile. Hirtia îi era necesară pentru 
justificarea încetării imediate a plăţii pensiei ali- 
mentare obligatorii plină la terminarea studiilor. 
(Întimplarea face că I.V. trebuie să plătească în 
continuare pensia pentru că, terminind cu nota 
zece, Cristina a fost reținută la facultate în ve- 
derea unei specializări de un an. Și așa inutilă, 
adeverinţa cerută a devenit şi mai caraghioasă.) 
Cind să aduc insă la redacţie rîndurile de mai 
sus, am primit din Botoșani o scrisorică de citeva 
rinduri semnată «un grup de pionieri din cl. Vil-a 
B» (În grabă, probabil, au uitat să menționeze 
numărul sau numele şcolii). lată misiva: «Dragă 
nene. Avem o întrebare: de ce se scrie atht de 
mult despre copii care găsesc portofele cu bani 
şi acte şi le duc la miliţie ori le inapoiază persoa- 
nelor care le-au pierdut? Adică asta e o minune? 
Adică nu e normal să facă așa? Atunci de ce 
atita uimire? Vă mulțumim respectuos dacă ne 
răspundeţi». £ 2. 

În loc de răspuns s-ar putea realiza pe baza 


acestor două scrisori un eseu cinematografic 


care să se intituleze: «Două moduri de gindire». 
Este doar o propunere. 


- AL. STARK 


oil sta a N A 


Cineclub '79. 
Tg. Mureş 


Frate şi soră 


Afișele cinematografului Progresul 
din Tirgu Mureş anunțau în acea 
după-amiază un film japonez, pe nume 
Frate şi soră. Spectatorii, «porniţi» 
așadar să vadă un film tocmai 
Tara soarelui răsare, au avut insă 
Surpriza unui cine-aperitiv inedit: un 
film loco, un mini-film tirgumureşan — 
Pasiuni şi ginduri pionierești — 
documentar împlinit, soldat cu aplau- 
ze la «ecran deschis». Iniţiatorul, dar 
și proiecţionistul filmului: un inimos 
şi incercat cineclubist: profesorul de 
fizică Ervin Schnedarek, îndrumătorul 
cinecluburilor Casei pionierilor şi al 
Casei de cultură a sindicatelor. O 
inițiativă acut necesară. Şi iată de ce: 
în «culisele» oricărui film de cineclub 
descoperi o neobişnuită cantitate de 
muncă, un neobișnuit entuziasm dez- 
interesat, o neobișnuită dăruire. Dar, 
după citeva proiecții pentru iniţiaţi și 
după citeva prezențe în festivaluri, 
aceste filme «ruginesc» în cutii, nici 
văzute, nici cunoscute. Cineclubiștii 
din Tirgu Mureş au trecut la fapte. 
Au impus, în văzul lumii, fireasca în- 
rudire dintre filmul de cineclub și fil- 
mul «mare». Au impus climatul «frate 
și soră»... Mai rămine ca ceea ce nu- 
meam «cine-aperitiv inedit» să devină, 
pentru spectatorul tirgumureșan — 
obişnuință. O mereu neobișnuită obiş- 
nuință. Recordul «vizionărilor cu pu- 
blic» l-au bătut pină în prezent două 
filme ale cineclubului Casei de cul- 
tură a sindicatelor: 

Stop poluării! — cu 150 de ieșiri 
în lume; documentar curajos, implicat 
în prezentul, în aerul, în apa județului. 
Autorii anunță că urmează Stop po- 
luării — episodul ||, cuprinzind «ce 
s-a făcut şi ce nu s-a făcut între timp» 
și alte noutăţi din viața pașnicilor 
peşti din apele Mureșului... 

De pe trasee adunate — «intim- 
plări adevărate» cu iz neverosimil: (de 
la pasagerii clandestini voiajind «am- 
balați» în cutii pe măsură, pină la 
purceii guițind-legitim — în portbaga- 
jul unei Dacii) — întimplări adevărate 
«prinse» și surprinse de o mașină de 
control a circulației. Tot un film care 
ar putea deveni serial... 

Între cineclubul veteran (cel al Ca- 
sei de cultură a sindicatelor), înființat 
acum douăzeci de ani de profesorul 
Păun Popescu (care, recent şi-a con- 
struit singur un aparat de filmat), și 
cineclubui Casei pionierilor (cu zece 
ani mai tinăr), schimbul de experiență 
e permanent. Cineaştii-elevi (Giju Dia- 
na, Mija Odeta, Gălbează Daniela, 
Mircea Munteanu, Rus Tudorel! şi ciţi 
alții!) și-au Început cariera cine-ama- 
toare de la decuparea literelor pentru 
generice și minuirea aparatelor de 
proiecție, ajungind acum să realizeze 
integra! filme didactice (ca Ora de 
istorie) sau ştiințifico-fantastice (ca 
Misterul semnalelor de radio) sau 
de ficțiune (Banii). Remarcabilă e 
consecvența în cultivarea acestui de 
loc comod hobby: fostul elev Alexan- 
dru Haaz (autorul filmelor de anima- 
ție Vulpea şi strugurii, Cei doi că- 
lugări),devenit profesor, e pe cale să 
înființeze la Odorhei un cineclub; sau 
Klara Zakarias, care cu cițiva ani in 
urmă se făcea remarcată într-un film 
de cineclub (Virsta ingrată) e acum 
studentă la actorie... 

Mai importantă decit argumentarea 
incontestabilului profesionalism al ce- 
lui mai recent documentar al Casei 
de cultură a sindicatelor — Dincolo 
de coloane (de Ervin Schnedarek, 
Emil Grossu, Francisc Josza) e «exem- 
plificarea» unor cineclubiști ca Tibe- 
riu Micloș, Şuteu Alexandru, Vasile 
Bălan, Popa Sorin... care ar dori (şi 
ar putea) filma și mai mult și mai 
bine. Dar, cum bine spunea cineva — 
«încurajați, sprijiniți, ajutați»: 


Eugenia VODĂ 


scrisoarea lunii 


Filmul românesc 


«Da, este adevărat că spectatorul nostru 
s-a îmbulzit la filme indiene care nu aveau 
cea mai înaltă valoare (N.R.: A/ji corespon- 
denti, alte păreri: «Îmi plac filmele indiene 
în special, fiindcă trec prin trei stări sufie- 
teşti: melancolie, durere și bucurie. (Pe- 
tre Mariana, sir. George Coșbuc nr. 37 — 
Bucureşti) sau: «Ce-mi place în filmele indi- 
ene: muzica și actrițele. Ce nu-mi place: 
scenariul tras de pă» (Colea Kureliuc, 
loc. Mărițeia Mică, jud. Suceava). Dar aici, 
spectatorul ştie la ce se duce. Naivitatea, 
afişată cu puţină intrigă, puţin antren şi 
un happy-end poate să te destindă, în 
timp ce cealaltă naivitate, din filmele noas- 
tre, ce se vrea serioasă, descriindu-ne pe 
noi cum am fost şi cum sintem, supără! 
Mi-ar putea spune cineva că m-am expri- 
mat greșit, că aceste scene de film de pe 
la noi, au, pe undeva, simplitatea abstrac- 
tului, jar spectatorul nostru nu înțelege, 
nu- pregătit pentru abstract. Nu, românul, 
şi nu numai spectatorul de film, a înțeles 
şi înțelege dintotdeauna abstractul, do- 
vadă ne stă o seamă de opere minunate, 
începind cu «Miorița» şi ajungind pină la 
«Coloana infinitului» în care, pornind de 
la hotarul abstractizării, s-au pus tot su- 
fletul şi arta noastră.» (N. Mateescu, str. 
Albinet nr. 1 — laşi). 


aţa cinefilu 


Răspu 


o «Scri. a lunii» 


Directorul Întreprinderii cinematogralice 
a judeţului Suceava, A. Bernstein, ne răs- 
punde la cele sesizate de scrisoarea tov. 
prot. Silvestru Pinzaru, publicată în «Ci- 
nema» nr. 7/1979. După ce ne informează 
asupra numeroaselor filme românești şi 
străine, multe valoroase, care au rulat în 
localitatea Siret — directorul Întreprinderii 
face următoarele precizări referitoare la 
proiectarea filmului Poveste de dragoste 
și onoare, a cărui programare a fost so- 
cotită ca nemulțumitoare de către cores- 
pondentul nostru: 

«Acest film a tost programat la Siret 
între 14—17 iunie a.c. şi nu între 11—17 


Anul XVII (202) 


București 
octombrie 1979 


Ecaterina Oproiu 


Dacă toţi tinerii din lume ar înțelege... 


La cite scrisori primim, cerind filme despre tineri, cu tineri — cele mai recente 
semnate de Lia A. Manu (Caracal) și Claudia-Doina Bujdei (1.M.F. lași), aceasta 
din urmă, intuind parcă ce va urma, ne scrie că noi, tinerii, «adorăm muzica, labora- 
torul, discoteca, bunica ce ne mai ajută în problemele financiare...» — iată un glas 
care ne propune o idee cu totul şi cu totul deosebită în «Curierul» nostru: 

«...Bune sau mai puţin bune, s-au făcut filme de şi despre dragoste, de şi despre 
război, de şi despre copii, de şi despre tineri, însă nici unul cu și despre bătrini! 
De ce? Care să fie explicaţia? Cineva — nu din branșă — îmi spunea că bătrinii 
nu sint subiecte interesante. Sint prea «ruginiţi» de boli şi de dureri surde, cinema- 
togratul lor se consumă zilnic în drumuri după lapte și ziare sau, mai trist, pe la 
ușile doctorilor, după care... obosesc. Oare așa să fie? În '75, dacă mi-a mai rămas 
fidelă memoria, am văzut la televizor un reportaj dintr-un cămin de bătrini. (N.R: 
Dar de acea capodoperă, pe aceeași temă și teamă, Harry şi Tonto, vă mai amintiţi ?). 
Vă spun sincer, m-a tulburat pină la durere bunătatea lor, simţul lor de omenie, gla- 
sul care spunea stins că mai iubeşte totuși, și că ar vrea să vadă fiica, fiul, care-i 
uitase demult pe acolo. Aţi văzut vreodată vreun bătrin plingind? Nu cred că există 
emoție mai grea decit lacrimile unui bătrin. Şi de ce să nu recunoaștem? Cine, dacă 
nu ei se află mai aproape de moarte, cine, dacă nu ei au traversat atitea încercări, 
cine, dacă nu ei au știut totdeauna să ne ierte toate greșelile? De aceea, îndrăz- 
nesc să vă scriu şi să rog de la înălțimea neimportanței mele — daţi-ne un film des- 
pre bătrini, și mă grăbesc să vă mulțumesc anticipat, dragi cineaști! Cu respect, 


lor muncii, la care au participat și respon- 


judeţ şi în care a fost prelucrată scrisoare: 
semnată de prot. S. Pinzaru». 


ni s-a răspuns, precum și ideea că scrisori 
ale corespondențţilor noştri sint în atenţia 
consiliilor oamenilor muncii. 


Avanpremieră la lilmul loanide, cu 
Marga Barbu şi lon Pacea. 
Scenariul: Eugen Barbu. Regia: Dan 
Pita 


Sandu Tudori 
str. Plopilor nr. 6 — Oravița 


iunie, cum afirmă semnatarul scrisorii. Ca 
atare, el nu putea fi proiectat în zilele de 
11 —13, Nu se confirmă, deci, afirmaţia că 
acest film «n-a rulat deloc». Este adevărat 
însă că responsabilul unităţii noastre din 
Siret putea să-i asigure acestui film un 
regim preferențial în raport cu Lanţul a- 
mintirilor pe care l-a programat în cite un 
spectacol în fiecare după-amiază. Drept 
urmare, acesta a fost avertizat în şedinţa 
din 4 septembrie a.c. a Consiliului oameni- 


sabilii unităților cu bandă de 35 mm. din 


Ne bucură sincer promptitudinea cu care 


Cronica telegenică 


© La încheierea lui «Poldark»: «Acest 
cuplu Ross Poldark-Demelza, de o valoare 
artistică deosebită, aduce pe ecran suflul 
acela al bunătăţii omeneşti de care avem 
cu toţii mare nevoie... Un film cu adevăra! 
bun şi care cred că merită toate laudele, 
de care, poate, televiziunea va ține cont 
în viitor, căutind și dindu-ne filme de o 
asemenea atractivitate». (A. Ştetan, sir 

Oborul Nou 13, ap. 422 —Bucureşti). 

© Un nou serial de calitate: «Am a- 
vut o surpriză minunată cu acest prim epi- 
sod din Conexiuni Serial științific şi do- 
cumentar artistic, lecţie de istorie și sus- 
pens și film polițist, Conexiuni se procla- 
mă de la început printre emisiunile prefe- 
rate pe micul ecran. lar realizatorul seria- 
lului, acest James Burke, te cucereşte 
şi ca actor-povestitor, şi ca scenarist, dar 
mai mult și mai mult ca regizor...» (Coras- 
ma Popescu — Ploiești). 

e Un «toarte bine» «E foarte bine că 
în ultimul timp, duminica seară, se proiec- 
tează comedii — sper că acest obicei nu 
se va schimba, mai bine să lăsăm filmele 
«mai serioase» pentru telecinematecă» (So 
rina Floareș, sir. Călăraşilor nr. 30 — Arad). 
(N.R.: Serioase, serioase, dar asia să fie 
singura calitate pentru un film de cinema- 
tecă?) 

© «De ce?» «De ce nu se inițiază o 
rubrică intitulată «Antologia filmului romă 
nesc» prin care generația tinără de azi, să 


Coperta I 


Fotogra[ie de Emanuel TÂNJALĂ 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cititorii din străinălale se pot abona adre- 
sindu-se la MLEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226 
Bucuwreşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: Prezentarea grafică: 
Anamaria Smigelschi toana 


cunoască creațiile importante ale cinema- 
tografiei noastre? De ce se programează 
atitea filme banale, de proastă calitate, la 
televizor, cind s-ar putea difuza acele ade- 
vărate capodopere care zac uitate prin 
arhivă?» (Ing. Liana Drăgănescu, A/eca 
svăduinței nr. 2 — București) 

e Arborele cu saboți: «E un mare semn 
faptul că anul trecut la Cannes, filmul lui 
Olmi a cucerit Palme d'Or, reușind prin 
aceasta să sugereze orientare responsabilă 
celor ce sint chemaţi să judece arta a șaptea. 
Filmul este un cine-vfrit€ robust, răscolitor, 
cu imagini frustre, solide, clasice. Nimic 
contrafăcut în acest film, a cărui coloană 
sonoră e constituită din muzica lui Bach, 
orga accentuind gravitatea Amintind de 
Padre Padrone, filmul confirmă o dată în 
plus, marele dar al italienilor, născuţi parcă 
pentru a face film. Există o deplină con- 
gruență între temă şi muzică. Imaginile se 
succed pe muzica lui Bach, ca şi cum ele ar 
fi născut muzica aceea»... (Prot. Alexan- 
dru Jurcan, Joc. Ciucea — jud. Cluj) 


Mai inti să semnalăm neașteptatul suc- 
ces obținut de aprecierea Mioarei Pă- 
truțescu: «Nu aș da Viața merge înainte 
cu Julio Iglesias, pe nici un film indian» 
(Cinema nr. 7/1979). Trei corespondenţi au 
felicitat-o și ne-au rugat să-i mulțumim 
pentru această comparație: Mariana Pel- 
techi, sir. Oieşani nr. 15 — București; 
Mariana Mateescu, str. Horia 29 — Bucu- 
rești;, Georgeta Ionescu, sir. Gheorghe 
Tattarescu nr. 6 — București). 

Pentru acest număr, propunem urmă- 
toarea idee, dintr-o lungă scrisoare în 
care se pledează pentru calitatea înaltă — 
atit artistică precum și de document isto- 
ric — care ar caracteriza filmele Fii Marei 
Ursoaice, Marele șarpe, Lupii albi, Frați 
de cruce, toate avindu-l, după cum se 
ştie, ca interpret principal pe actorul Gosko 
Mitić 

«Aşa cum John Wayne a fost cel mai 
celebru cow-boy al ecranului, Gosko Mitić 
este cel mai autentic indian pe care l-a 
creat cinematografia.» (Mihaela Mocules- 
cu, sir. Arieş nr. 36 — Craiova) 


În două vorbe 


© Neli Uciov, sir. Munteniei — Hune- 
doara: Ne întrebaţi: «De ce cinematografia 
românească nu a reușit să producă încă 
un film ireproșabil? Ce împiedică realiza- 
rea unei capodopere cinematografice, la 
noi ?»Există întrebări enorme care, sincer, 
ne depășesc. 

e Colea Cureliuc, loc. Măriţeia Vică — 
jud. Suceava: Ne bucură că, după ce ne-ati 
criticat pentru publicarea unei corespon- 
dențe elogioase la adresa filmului Braţele 
Afroditei, ați avut grijă — citindu-ne ar- 
gumentele — să ne comunicaţi că ne daţi 
dreptate. E atit de rar un asemenea fair- 
play! 

€ ion Giurcă, sir. Cetăţii nr. 9 — Alba- 
lulia: Am citit stadiul dumneavoastră de 
proporții, intitulat «Narcoticul şi narcoza 
lui Poldark», (?) studiu plin de bune in- 
tenţii şi consecvent — ca stil și logică — 
finalului său: «Poldark este o fortăreață de 
înțelepciune și epicurism. Un Vezuviu de 
vitalitate și energie eroică, un Ulisse in- 
flexibil.. EI răspindeşte un narcotic şi o 
narcoză a vieţii sale vitoroase». E posibil, 
dar noi nu pentru asta îl iubim... 


Rubrica 
«Spectatori, nu fiți numai, spectatori» este 
realizată de Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


23 


Is PIERE UER 


Aşadar, fiica unui director 

momeli ana Ci în MRI 

rențe cul virsta 

inema dragostei decit a grădiniţei, 
scoate un tablou presupus a 

fi de Tintoretto în grădină, 

să- fotografieze — pentru că 

noi, cum descoperim un Tintoretto, harșt 
cu si în grădină, săi fotogratiem, pentru 
cercul fotografilor amatori. Este drept, fata 
prezintă semnele unei inteligente neobiş- 
nuite, comunicarea ei cu lumea înconjură- 
toare — colegii, admiratorul, tata — se im- 


Multe situații strălucite a 
scos cinematograful la iveală 
din comprimarea dramatică a 
timpului și spațiului în jurul 
unor personaje reunite la o 
oră devenită destin. Preten- 
tiile filmului nostru sint de 
mică anvergură, formula e mai apropiată 
«feliei de viață» neorealistă decit marilor 
modele clasice, ținind seama că persona- 
jele sint dintre cele mai modeste ca statut 
(o echipă de reparatori de linii 1.T.B., o re- 
porteriță TV) aflați la ora schimbului de 
noapte (ora zero), dar și acasă, în familie, 
încercind să recupereze printr-o petrecere 
întirziată, sărbătoarea petrecută în muncă. 
Prin contrast cu mediul stenic, o reuniune 
de bişnițari-parazitari, la care filmul se 
oprește atit cit [i era necesar demonstra- 
tiei urmărite. Scenariul tip cronică a fap- 
tului mărunt, scris de un reporter deținător 
al rdbricii întimplărilor de la ora zero în- 


plineşte laconic și miezos prin «Lasă-mă 
în pacel», «Du-te naibiil», «Vai, tată, am 
uitat ceva». Dar la urma urmelor şi ca să 
fim în tonul proaspăt, tineresc al filmului, 
«unde naiba» era tata în timp ce fata ex- 
punea tabloul în grădină numai bine ca să 
fie furat?... Pe urmă, o cucoană într-o ma- 
şină roșie, Incredințează tabloul unui tinăr 
trecător, dar nu, nu un oarecare, ci tocmai 
tinărului care găsise o pereche de ochelari 
cludaţi, uitaţi în clasă și nerecuperaţi de alt 
tinăr inteligent, ochelari pe care acum și-i 
pune pe nas taman la timp, ca să fie con- 


tr-un mare cotidian (ziaristul Coman Şova), 
« urmat destoinic de un regizor cu expe- 
riență, Nicolae Corjos (aflat la primul lui 
film independent, dar după o fructuoasă 
colaborare, de două decenii, cu cei mai 
buni profesionişti ai noştri) şi filmat cu 
nerv de către operatorul Vivi Drăgan Va- 
sile. Un trio bine armonizat pe schema de 
subiect extrem de simplă, decupat regizoral 
cu migală şi măsură, cu înțelegere pentru 
poezia firescului uman şi a peisajului urban, 
ceea ce nu puțin lucru, la scara de com- 
paratie locală Formula vieţii surprinsă re- 
portericeşte e mai vizibilă în exterioarele 
filmate pe străzile Capitalei, In noaptea de 
revelion, cu o figuraţie autentică ce creează 
poveștii un cadru filmic de o anume căl- 
dură, aş! zice chiar banalitate — în sen- 
sul bun — a întimplărilor dintr-o asemenea 
noapte pină la punctul în care intervine acci- 
dentul din fața hotelului «Modern». Acci- 
dentul are rolul de a scoate în evidentă mai 


fundat cu acela. Binelnţeles, tot întimplător, 
el este şi admiratorul fetei cu pricina, adică 
cu tabloul Este adevărat că, neștiind ce rol 
important joacă ochelarii, tînărul trece li- 
niştit pe lingă maşina roşie, dar cucoana nu 
se lasă, nu şi nu, ea oprește mașina, opreș- 
te și băiatul care în mod atit de evident n-o 
aștepta, rostește cu o magnifică senină- 
tate: «Hei, tinere, tu trebuie să fii băiatul 
care...» şi, în ciuda aproximaţiei îi înmi- 
nează scurt pretioasa pinză, bine ascunsă 
într-un bloc de desen. Tinărul nu protes- 
tează, ia blocul de desen, îl desface repede 
să vedem ce conține, noi vedem, vede şi el, 
dă din umeri, adică: «Prostii»! și, pe urmă, 
aşteaptă puțin să apară colegul inteligent 
care-și uitase ochelarii cludaţi în clasă. 
Acela chiar apare, deși nu mai era cazul, 
întruct, după ce că întirziase la întlinirea 
cu maşina roșie, nici măcar nu purta semnul 
de recunoaştere, adică ochelarii, pentru că 
ochelarii i purtase celălalt. Adevărul este 
că ei nu apare în virtutea unei judecăţi lo- 
gice, ci conform scenariului în care stă 
scris că ei trebuie să recupereze blocul de 
desen, pentru ca filmul să-şi desfășoare 
pină la capăt incredibila aventură cu un 
Tintoretto furat cu concursul unor tineri 
drăguţi, nevinovaţi și cam săraci cu duhul 
şi recuperat tot cu ajutorul lor, şi tot grație 
scenariului, pentru că altfel nu era cu 
putință. 

Uşor jenaţi de situația paradoxală în care 
sint puși — adică ba de mintea copiilor, 
ba sherlock holmesi geniali, tinerii actori 
neprofesioniști, dealtminteri drăguți, sim- 
patici și în civilie precis inteligenţi, se mișcă 
prin cadru ca-n transă, rostesc într-un fi- 
resc fabricat cu o stingăcie Induioșătoare 
replici copleşite ca şi personajele lor de 
banal şi stupiditate, lar cind, năpădiţi de o 
stintă nevoie de adevăr omenesc autorii 
le-o cer, se rățoiesc unii la alții, limpede şi 
articulat «Mama mă-tii!», «Fir-ai al dracu- 
lui», «Du-te dracului». Da. Între timp nişte 
tineri în jachete galbene, meșteresc ceva 
într-o magazie, de unde și titlul filmului. 

Degajaţi, glumeţi, veseli, veseli pină la 
euforie, cu flamura «film de actualitate, cu, 
despre şi pentru tineri» fluturind în vint, 
autorii — scenariul Ovidiu Zotta, om cu 
experienţa scrisului pentru copii, regia Dan 
Mironescu, tinăr debutant Incă fără expo- 
rienţă în ale cinematografului — zburdă te- 
riciți de pe pirtia de schi în atelierul şcoală 
şi de acolo în sala de antrenamente şi de 


tare ceea ce e bun și onest În viața unei fa- 
milii muncitoreşti și dăunător, socialmente, 
în escrocheriile unor indivizi puşi pe căpă- 
tuială. Spectacolul prinderii infractorului nu 
mai trece pe prim plan ca în filmele de 
acțiune polițistă, accentele cad apăsat pe 
caracterele nete, fără nuanţe, cu un tezism 
conţinut în liniaritatea conflictelor (tată-fiu 
conflict ușor rezolvabil, tata abandonată, 
trecută în lumea drepţilor etc, etc.). Și 
totuşi personajele capătă consistenţă, un 
anume farmec chiar, datorită interpreților 
bine aleși și atent urmăriţi de ochiul regi- 
zoral, ochi capabil să aducă la un stil fi- 
resc, modem de interpretare actori din ge- 
neratii diferite: Mihai Mereuţă, Mihăilescu- 
Brăila, Carmen Galin, Geo Costiniu, Ca- 
trinel Dumitrescu, Julieta Szânyi, Tamara 
Crețulescu. Ei reuşesc să Imbogățească 
prin sugerarea unor detalii de subtext, 
date dramaturgice foarte sumare; se mis- 
că degaiat în Bucureștiul nocturn şi, evi- 
tind poza, gestul și dicția afectată. fac 
corp comun cu peisajul obișnuit, nu dis- 
tonează cu fluxul normal al străzilor din 
ajun de sărbătoare. Cu grijă dirijat regizo- 
ral, acest prim-plan al ficţiunii concertat cu 
planul doi al orașului filmat pe viu, în febra 
pregătirilor de Anul Nou, reprezintă mo- 
mentul cel mai izbutit al filmului. Ora zero 
îşi găsește în aceste cadre un ritm fluent, 
dinamic, atrăgător chiar, pînă cind intră în 
interioarele special Impodobite pentru fil- 
mare (barul de noapte, petrecerea din casa 
Rodicăi, ostentativ diferențiate prin efecte 
de lumină și montaj de revelionul casnic şi 
bonom din familia-model, apoi rezerva spi- 
talului unde accidentata și dă sufletul nu 
înainte de a-și povesti cursiv, trista biogra- 
fie). Aici artiticialitatea unor replici, confor- 
mismul unor situaţii-șablon (mama soacră 
răsfoind alături de viitoarea noră albumul 
de familie, cu «moțul» blondului logodnic 
păstrat lingă fotografie; fata crescută la 
orfelinat şi rătăcită pe cărările vieţii dind 
naştere unei copile ce va avea de bună 
seamă, cu concursul unor oameni carita- 
bili o soartă mai bună decit mama-victimă) 
întrerup fluxul de sinceritate al «filmului din 
exterior». Nu e pentru prima dată în fictiu- 
nea contemporană cind secvențele veridice 
de reportaj bine filmat la locul de muncă 
(de la Răsună Valea la Trepte pe cer o 
tot constatăm), pun și mai tare în lumină 
artificiozitatea schemelor dramaturgice, ti- 
picurile de fabricaţie. Ar fi mai puţin de 
criticat scenaristul aflat la prima lui ex- 
periență cinematografică (deci redesco- 
perind volens-nolens Americi), ch delega- 
tul casei de filme ce n-a intervenit mai activ 
ca să debaraseze povestirea de coincidențe 


a-digitala.ro 


acolo pe străzi, fericiți şi pe deplin convinşi 
că prezintă o imagine complexă, vie, au- 
tentică a tineretului, fără măcar să bage de 
seamă că imaginea este cel puţin penibilă. 
Ei plutesc, plutesc peste toate golurile fil- 
mului — de idei, de concepție, de elemen- 
tară cunoaştere a ortografiei cinematogra- 
tice — și nu se opresc decit spre final ca 
să dea cu tifla filmului istoric, într-un mo- 
ment de surexcitare bășcălioasă — ăsta e 
cuvintul, ce să fac?! — care, între noi fie 
vorba, s-ar fi potrivit cu mult mai bine fil- 
mului lor. li urmează, trăgindu-şi sufletul, 
un tinăr operator cu destule filme la acti- 
vul lui — Marian Stanciu — care se străduie 
din răsputeri să lege prin imagine capetele 
scămoşate ale acestei povești scrisă pen- 
tru preșcolari şi interpretată de adoles- 
cenți. 

Trist debut. Dezolant. Şi îngrijorător. 
Pentru că tinărul debutant nu a luat lecții 
de regie în timpul liber, el este absolvent al 
Institutului de artă teatrală și cinemato- 
grafică «lon Luca Caragiale». E nu şi-a 
făcut filmul pe bani lui, d finanțat de o 
casă de filme, dealtminteri onorabilă și 
bine intenționată, pentru că, nu-i aşa, «tre- 
buie să încurajăm debuturile». Din păcate, 
în cazul de faţă, debutantul nu de încuraja- 
re avea nevoie, curaj, ca să-l numesc așa, 
avea și singur, în cazul de față folositoare 
tuturor, dar mai ales lui, ar îi tost o porție 
zdravănă de descurajare. Măcar pină ar fi 
atlat că filmul nu este o glumiţă de licean, 
ci o meserie serioasă care, ca orice mese- 
rie, mai Inti se învaţă şi apoi se practică, 
Cu trudă. Cu modestie. Cu respect. Mai 
ales cu respect. 


Eva SÎRBU 


Scenariul: Ovidiu Zotta. Regia: Dan Mironescu. 
Imaginea: Marian Stanciu. Decoruri: arh. Adria- 
na Păun. Costume: Oiga Maria Pop. Muzica: 
Dan Ştefânică. Cu: Mircea Apostol, Marcela Mun- 
teanu, Nicolae Mălâncioiu, Mircea Bidu, Sorin Hre- 
cinluc, Leonard Orban, Sorin Muntean, Radu Ho- 
morozeanu, Florin Vasiliu, Paul Lavric, Emil Hossu, 
Valentin Platareanu. i 

O producție a Casei de filme 5. Director: 
Dumitru Fernoagă. Fiim realizat In studiourile Cen- 
trului de producție cinematografică «Bucureştin 


facile, de situații şi dialoguri artiticioase. 
Regizorul, bun profesionist dar la primul 
său discurs independent, n-a avut nici el 
taria de a ține piept locurilor prea comu- 
ne. concesiilor făcute tipului de spectacol 
«fără probleme» pentru producător, care 
să meargă — se crede — la toate categoriile. 
De aceea filmul, care de multe ori te ciştigă 
prin căldură și salubritate morală, nu se 
ridică nici el deasupra mediei, dind senza- 
tia, monotonă de «déjà vu». Ofertanta «oră 
zero» la care demarează acțiunea — «oră 
de etort și taină», cum frumos o numea în 
program scenaristul, rămine în final pentru 
spectator mai vizibilă ca efort decit ca 
taină. Ca mister uman. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Coman Sova. Regia: Nicolae Corjos. 
Imaginea Vivi Drăgan Vasile. Decoruri: arh, 
Aureliu lonescu. Costume: Oltea Ionescu. Muzica: 
Fiorin Bogardo, Coloana sonoră ing. Andrei 
Papp. Montajul: Mioara Ionescu. Cu: Mihai Me- 
reută, Geo Costiniu, Carmen Galin, Silviu Stâncu- 
lescu, Dan Tufaru, Petre Lupu, Horaţiu Mălăele, 
Catrinel Dumitrescu, Julieta Szânyi, Tamara Cre- 
pr er Ştefan  Mihăilescu-Brăila şi Nicu Con- 
stantin. 

Producţie a Casei de filme Patru. Director: 
Corneliu Leu. Film realizat in studiourile Centrului 
de productie cinematografică «Bucureşti». 


Nr. 10 


Anul XVII (202) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educației Socialiste 
Bucureşti — octombrie — 1979