Revista Cinema/1977 — 1989/017-CINEMA-anul-XVII-nr-6-1979

Cronicari ai unui ev revoluționar 


In toate etapele parcurse pi- 
nă acum, filmul documentar 
contemporan s-a implicat a- 
dinc în istoria unică a con- 
d strucției societății socialis- 
te, a cărei oglindă în ima 
gini a fost și rămine, de- 
vansind realizările cinematografului de 
ticțiune. Documentarul «epocii noi» a fil- 
mului românesc s-a situat cu termitate, 
incă de la început, în primele linii ale bă- 
tăliei culturale, asumindu-şi cu precădere 
misiunea nobilă de cronicar al pretace- 
rilor revoluționare petrecute în industrie 
sau în agricultură, pe șantierele de muncă 
ale tineretului sau în însăși conștiința oa- 
menilor. Revăzute peste decenii, scurt me- 
trajele semnate în anii '45-50 de profesio- 
nişti de elită ai genului ca Jean Mihail 
(Reforma agrară, Rapsodia rustică, Na- 
ționalizarea), Victor Iliu (Scrisoarea lui 
lon Marin către Scînteia), Jean Geor- 
gescu (Petrolul, Pădurile), Paul Căli- 
nescu (Agnita-Botorca), lon Bostan 
(Pentru industrializare, pentru socia- 
lism), demonstrează dincolo de anumite 
inerente imperfecțiuni tehnice, patosul de 
necontundat al comunicării directe, per- 
ceperea afectivă a tumultului evenimen- 
telor înnoitoare, adeziunea totală a crea- 
torilor față de problemele unei stringente 
actualități. 


Ritmurile contemporaneității 


Preluind această prețioasă moștenire, 
realizatorii de la «Sahia-Film» au îmbogă 
țit-o an de an; ei au continuat şi continuă 
cu dăruire ampla acţiune de consemnare 
pe peliculă a vastelor și complexelor trans 


35 de ani 
de la Eliber 


Cinema: Sinteţi doi dintre 

cei patru membri ai echipei 

care i-a arestat pe lon si 

Mihai Antonescu, la 23 Au- 

gust 1944, în primul momen! 

al Insurecţiei naționale ar 
mate antifasciste și antiimperialiste. În 
truci v-am văzut și într-un film documen 
tar, realizat cu ani în urmă la Televiziune, 
e de presupus că aţi fost de multe ori so- 
licitați să povestiți despre evenimentele 
trăite. 

Dinu Cojocaru Din 1944 pină în 1965, 
nu m-a întrebat nimeni nimic despre ceea 
ce am făcut la 2 August. 

Dumitru Rusu Într-adevăr, vreo 20 de 
ani nu s-a discutat despre modul cum s-a 
operat arestarea, adică declanşarea insu- 
recţiei. De-abia după Congresul al IX-lea, 
mi-aduc aminte, cind a prezentat tovarășul 
Nicolae Ceaușescu expunerea despre 23 
August, am fost şi noi invitați pentru 

up rima dată la adunarea festivă. Atunci s-a 
“pus că este meritul Partidului Comunist 
Român — lucru drept și adevărat — că a 
realizat unirea tuturor forțelor naţionale 
antifasciste, asigurind și colaborarea pa- 
latului, iar arestarea guvernului antones 
cian s-a făcut de către un grup de ofițeri 
și subofițeri patrioți. După aceea am fost, 
într-adevăr, solicitați de Muzeu! de is 
torie a partidului, de Muzeul militar... 

Cinema: Dar, în ceea ce privește cine- 
matografia, regizorii, scenariștii, v-au con- 
sultat, ați fost filmaţi? 

D.C: Odată, prin 1967. 

D.R: O singură dată, de către tovarășul 
Paul Anghel, care a făcut documentarul 
de televiziune, despre care ați pomenit, 
acum 12 ani, film în care apăream într-un 
cadru. 

Cinema: Să știți că este, din păcate, o 
situaţie care se întilnește destul de des 
în cinematografia noastră — pauzele mari 
dintre o idee, o temă, o încercare și con 
tinuarea lor. De aceea, pentru a stimula 
atenţia cineaștilor, vă rugăm să ne spu 
neti, dincolo de cartea de vizită pe care an) 


2 


formări ale prezentului, a impresionantei 
deveniri social politice a României de azi. 
Mai presus de orice diferențieri valorice, 
documentarele găzduite de ecranele tu- 
turor județelor țării, se remarcă prin efor- 
tul comun de redare a ritmurilor contem- 
poraneității. Filmele lui 1979 se includ ar- 
monios in «serii» tematice permanente, 
confirmind astfel vechi şi constante pre- 
ocupări ale cineaștilor Studioului. 

«Pulsul» industriei îl regăsim parcurgind 
în 27 ore la cald «orele lingoului» reși- 
tean cronometrate cu acuitate, în imagini 
alb-negru, de către Mirel lIlieşiu. Dificul- 
tățile laborlosului proces de laminare se 
«citesc» pe chipurile sau chiar pe miinile 
oamenilor; realizatorii știu să surprindă 
în cadre scurte, montate cu dinamism, 
«stări» sufleteşti dintre cele mai fireşti: 
nervozitatea incipientă, neliniştea în fața 
unei neașteptate defecţiuni și, în sfirșit, 
bucuria spontană la capătul muncii îm- 
plinite. De la Reșița la Turda, de la meș- 
teri laminoriști la nu mai puţin pricepuţii 
meșteri ai obiectelor din sticlă, ajungem 
prin intermediul scurt-metrajului iscălit de 
Gh. Horvath, Un club muncitoresc. Fău- 
ritori de frumos, «modelierii sticlari se 
automodelează» plenar atit în fabrică, cit 
și în afara ei, în cercuri și brigăzi artistice 
de dansuri populare şi muzică folk, de 
desen și fanfară, varietatea preocupărilor 
lor fiindu-ne sugestiv înfățișată cu aju- 
torul procedeului nu îndeajuns de nou, 
dar în cazul de față adecvat, al poliecra- 
nului. 


Şi pămintul își are sensibilitatea lui 


«A face un film documentar nu in- 


seamnă a înregistra pe peliculă dezordo- 
nat și cu lăcomie tot ceea ce poate prinde 
obiectivul. Un film documentar e în mod 
inexorabil rezultatul unei alegeri, implică 
o selecționare, determinată cu precizie, 
a aspectelor sub care apare un anumit 
sector al «realității», sublinia judicios Vic- 
tor lliu Este tocmai ceea ce a intenționat 
să înfăptuiască Nicolae Cabel în Pămin- 
tul ca un dar frumos. Discipol mărturisit 
al autorului Morii cu noroc, regizorul «a 
ales» cu prioritate dintre feluritele moda- 
lităţi ce-i stăteau la îndemină întru pre- 
zentarea campaniei de recuperare agricolă 
a terenurilor degradate, cuvintele rostite 
cu blindă înțelepciune de un președinte 
de CAP, ce ne amintește printre alte ade- 
văruri prea devreme uitate, că «pămintul 
are sensibilitatea lui». Nu e mai puțin 
adevărat însă, că o mai severă «selecțio- 
nare» vizuală, renunţarea la unele imagini 
comune, ce pot fi ale unui film şi totodată 
ale altor zece cu o tematică înrudită, ar 
fi sporit neindoios calitățile peliculei. 
Pe «stăpinii» ogoarelor, fie si conducă- 
tori de cooperative agricole de producţie 
multimilionare (Piinea de la Pecica), 
directori de stațiuni agricole experimen- 
tale (O familie de agronomi) ori simpli 
lucrători ai cimpurilor, îi aflăm adeseori 
în miezul documentarelor turnate la Sahia- 
Film. Portret al unei comune urbane,unde 
românii, maghiarii și sirbii trăiesc și-și 
sporesc avuția colectivă într-o deplină în- 
trăţire și, în același timp, al eroului muncii 
socialiste, Anton Kemereș, Piinea de la 
Pecica de Alexandru Boiangiu confi- 
gurează în linii sigure coordonatele unui 
loc al prezentului unde, ca în atitea alte 
părți ale țării, se demonstrează zilnic su- 


perioritatea agriculturii socialiste. Cu nerv 
şi nedisimulată duioșie, cu perspicacitate 
și, atunci cînd este nevoie, cu umor chiar, 
lon Moscu derulează în O familie de 
agronomi, traiectoria de excepție a ca- 
rierei a trei generaţii de viticultori ai la- 
şului, 

Apelind la memoria peliculei, cineastul 
descoperă și readuce în atenţie, pagini 
de arhivă demult uitate, pe care le inse- 
rează cu discreție şi abilitate într-un scurt 
metraj consacrat unor probleme extrem 
de actuale, respectiv activității direct pro- 
ductive şi de cercetare științifică desfă- 
şurată de inginerul Gorun Sandu Ville și 
destoinicii săi colaboratori. 

Mereu la datorie, documentariștii intim- 
pină evenimentele de o excepțională sem- 
nificație politică — a 35-a aniversare a 
eliberării patriei de sub dominaţia fascistă 
și al XII-lea Congres al partidului — cu 
producţii ancorate temeinic în actualitate. 
Filmele menționate, precum şi altele asu- 
pra cărora vom mai poposi în numerele 
viitoare ale revistei, atestă strădania per- 
manentă a realizatorilor noștri de a conferi 
pregnantă imagistică chipului omului nou, 
constructor al socialismului şi comunis- 
mului. «În viziunea noastr, ubliniază 
tovarășul Nicolae Ceaușescu — omul 
nou trebuie să fie stăpin pe cele mai 
înaintate cuceriri ale științei, ale cu- 
noașterii umane, să se caracterizeze 
prin înalte virtuți politice și morale, 
prin pasiune, prin muncă și creație, 
prin îndrăzneală în gindire și acțiune, 
prin cutezanță în promovarea noului 
în întreaga viață socială». 


Olteea VASILESCU 


Colocviul revistei „Cinema“ la Muzeul de istorie a partidului, 
a mișcării revoluționare şi democratice din România. 


prezentat-o, cine sinteți de fapt dumnea- 
voastră? 

Dinu Cojocaru Eu sint fiu de țăran: 
din comuna Topalu, judeţul Constanţa. 

Dumitru Rusu Țăran sadea sint și eu, 
de la Belcești, județul lași. 

Cinema Dar la palatul regal cum aţi 
ajuns? 

D.C. Ştiţi cum se proceda? Se recru- 
tau, în toată țara, cite cinci tineri din fie- 
care judeţ — care erau mai înalți, mai cu- 
minţi, cu ceva școală, din toate păturile 
sociale și plugari, și fierari, şi contabili. 
Aşa se forma batalionul de gardă. 

Cinema: Povestiţi-ne ceva din filmul 
adevărat al vieții acestui batalion de gardă, 
cu alte cuvinte despre ceea ce se intimpla 
«în spatele porţilor închise» ale palatului 


Eram pregătiți pentru orice 


D.R: Batalionul nostru era o gardă 
foarte serioasă, cu o disciplină de fier şi, 
in același timp, cum zicem azi, liber con- 
simțită. Dar imediat ce Antonescu a venit 
la conducere, cam pusese stăpinire și pe 
Casa regală, de care ținea batalionul nos- 
trw: ne-a schimbat comandantul, a făcut 
schimbări în personalul palatului, a fixat 
salarii, mai mici, nouăne luase 
cazarma de la Ghencea, așa că trebuia 
să instruim soldaţii intr-o fabrică părăsită. 

Cinema Ciţi ani aveaţi în 1944? 

D.R.: 30. 

D.C.: 25. 

D.R: Eram tineri, dar să ştiţi că, în 
special noi, subofițerii, duceam o viaţă 
austeră, de cazarmă, de monahi aproape, 
permisiile erau scurte, trebuind să spui 
totdeauna unde te duci. Ofițerii erau însă 
mai liberi, aveau alte relații. 

D.C.: Ştiţi ce aveam în schimb la palat? 
Ni se proiectau filme, în premieră. 

Cinema De pildă? 

D.R: La răscruce de vinturi. 

D.C. Noaptea furtunoasă. 

D.R: Şi un alt film românesc cu Timică, 
nu ştiu cum se numea, dar mi-aduc aminte 


că în el se cinta «Păstrează-mă doar pen- 
tru tine». 

Cinema: Se numea O noapte de po- 
mină Şi cum aţi ajuns să fiți incluși în 
echipa de arestare? 

D.R.: Vă daţi seama că pregătirea insu- 
recției a fost făcută de cei mari şi, natural, 
în această pregătire, care a durat luni de 
zile, n-am fost noi cei care am acţionat. 
Noi știam numai că ţara e în mare pericol, 
că reprezentanţi ai Partidului comunist ve- 
niseră la rege, că au loc intilniri secrete cu 
oameni politici din opoziţie, că sint 
disensiuni între rege şi Antonescu. 

D.C: Dar și noi, ăștia mici, discutam 
tot timpul. Poate şi pentru că tata a murit 
pe front, în 1916, eu am avut totdeauna 
ceva pe suflet impotriva celor care, după 
1940, se impuseseră din nou, cu forța, în 
țara noastră. Eram pregătiți sufletește, 
moral, pentru orice. 

Cinema: Toţi? 

D.R și D.C: Toţi. 


«A venit ziua...» 


Dumitru Rusw Maiorul Anton Dumi- 
trescu, ajutorul comandantului de bata- 
lion, pe care- avusesem și comandant de 
companie, era foarte apropiat de noi. 

Dinu Cojocaru: Ne cunoștea demult. 

D.R: Și în ziua de 2% August, dimi- 
neaţa, pe la 8, m-a chemat și m-a întrebat: 
— Rusule, ce faci azi? — Păi, trebuie să 
trimit după piine, trebuie să trimit după 
carne... — Ei, îmi spune el, fă ce faci și să 
nu pleci din cazarmă. Nu părăseşti ca- 
zarma, că avem o misiune! De fapt, maiorul 
Dumitrescu nu era zi să stea de vorbă cu 
unul dintre noi fără să arate o ură nemăr- 
ginită împotriva ocupanților şi împotriva 
acţiunilor lui Antonescu. Era un român, 
oltean, un român adevărat. Cind îi vedea 
pe militarii hitleriști — că eu plecam de 
multe ori cu el, cu mașina — îmi spunea: 
— Lasă, Mitică, n-avea nici o grijă, ăștia-; 
oameni de zăpadă, azi sint, miine nul Sä 
știi, Mitică, eu așa-mi învăţ şi fetele — că 


https://biblioteca-digitala.ro_ 


avea două fetiţe mici și locuia acolo, lingă 
batalion, în curtea palatului, Cind mă-n- 
treabă Cici: — Da cine-s ăştia, tată? — 
Păi, sint oameni de zăpadă, Cici, ăștia 
dispar imediat, așa-i spun. 

D.C: Avea mare incredere în reușita 
acţiunii, maiorul Dumitrescu, mare în- 
credere. Că și pe mine mă lua cu e — 
nu știu, mă simpatiza el pe mine. Cum avea 
o treabă, gata — Hai, suie-te în mașină, 
mergem la Mogoșoaia, să aducem niște 
morcovi... ŞI pe drum zicea: — Măi, nemții 
ăștia, cum scăpăm noi de ăștia? — Nu 
ştiu, domnule maior! Ştiu eu! — Măi, dar să 
fiți atenţi, dacă o îi ceva... — Păi, se poate, 
domnule maior! 

D.R: Eram ostași de gardă la palat, 
dar ca și pe front, te așteptai oricind să 
intri în foc, n-aveai ce să faci. Nu știai 
ce-o să se întimple, dar știam c-o să se 
întimple. Adică o să dai piept cu inamicul. 
Care era inamicul, nu puteai să știi. Nici 
nu l-am întrebat nimic pe maior. Dar, pe la 
ora 11, îmi spune: — Mitică, uite ce se 
întimplă. Cu mine și cu tine merg și pluto- 
nierul'Bilă și Cojocaru Dinu, parcă sergent 
major erai... — A venit ziua, Mitică, a ve- 
nit ziua! Și arăta spre palat. Nu știam încă 
ce-o să facem, nici cum și unde o să în- 
ceapă. Dar din moment ce arăta spre 
palat, iți dădeai seama c-o să se întimple 
ceva important. Pe la ora 1, după ce trupa 
a luat masa și garda s-a schimbat, am 
ieșit în curtea batalionului, unde m-am 
intilnit cu el, cu Dinu. 

Cinema: Dumneavoastră cind ați aflat 
de misiune? 

D.C.: Atunci, în curte, cînd ne-am în- 
dreptat spre Casa regală, clădire care nu 
mai există, în spatele Palatului, unde ne-am 
intilnit şi cu plutonierul Bilă Dumitru. 

D.R.: El era dinainte acolo, știa mai 
multe. 

D.C.: Am intrat în hol, cu maiorul 
Dumitrescu în frunte şi ne-am oprit lingă 
scările care urcau la etaj. 

D.R: De sus, de pe scări, a apărut 
imediat colonelul adjutant regal lonescu 


19 


GALU 
pati 
ATUTURAR ne 


= 


ee 


a 


«Putem spune că în toți acești ani clasa noastră muncitoare a demonstrat prin fapte că știe să conducă mai bine 
decît clasele exploatatoare, că își îndeplinește în mod minunat misiunea de răspundere pe care şi-a asumat-o 


în fața întregului popor». 


Emilian, care ne-a spus: — Băieți, uite 
care e misiunea noastră... Eram numai 
noi acolo, fiindcă s-a avut în vedere ca 
personalul civil să fie în altă parte. — As- 
tăzi vine Antonescu la rege și noi vom fi 
aceia care-l vom aresta, dacă Antonescu 
nu cedează în cursul discuţiei... Am stat 
acolo, în fața scărilor, vreo 2—3 ore, în 
picioare. Dinu fuma... 

D.C: Numai eu fumam din cei patru, 
ţigări Naţionale fumam pe atunci. Nu 
mi-a fost frică deloc şi nici celorlalți, 
indiferent de ce se putea intimpla. 

Cinema: Dar ce se putea intimpla? 

Dumitru Rusu: Se puteau intimpla 
multe! 

Dinu Cojocariu Nemţii erau la doi pași, 
în hotelul Splendid — clădire care nici ea 
nu mai există — drept în coasta palatului. 
Numai acolo erau masaţi mai multe sute. 
lar noi eram 80, fiindcă celelalte plutoane 
se aflau la Sinaia. Era foarte cald, mai 
făceam cite o glumă albastră: — Lasă, 
nea Mitică, nu-i nimic, c-o moarte toți 
sintem datori. Maiorul Dumitrescu și plu- 
tonierul Bilă ştiau mai multe decit noi și 
ne spuneau să fim liniștiți. 


Toţi patru, odată 


D.R: Din cind în cind, colonelul Emilian 
lonescu făcea cursa între biroul în care 
se afla regele şi locul unde ne găseam 
noi, spunindu-ne: — Încă n-a venit! sau: 
— Acum a venit Mihai Antonescu! După 
ce a venit lon Antonescu, colonelul venea 
mereu şi ne spunea: — Încă discută, 
încă discută... A durat vreo oră discuția. 
Şi, în sfirşit, pe la ora 4 și jumătate, vine 
colonelul și ne spune — Nu cedează, 
mergeţi și arestați- Noi am urcat sus, 
pe scări... 

Cinema: Ceva mai amănunțit, în ce 
formaţie aţi urcat? 

D.R.: Toţi patru odată. Am mers pină 
la biroul regelui, care avea două uși duble. 
Parcă Bilă a deschis ușa, maiorul Dumi- 
trescu era în mijlocul nostru, noi pe lingă 


el. În birou erau, în picioare, toți patru: 
regele, în fața lui — lon Antonescu și 
mai spre perete, generalul Sănătescu — 
în linie cu regele, iar în fața lui Sănătescu 
— Mihai Antonescu. Maiorul Dumitrescu 
salută: — Să trăiţi majestate! 

D.C.: Noi toţi am zis: — Să trăiţi majesta- 
tel 

Cinema: Ce v-a frapat la cei din incă- 
pere? 

D.R: lon Antonescu era nervos, in- 
cruntat, crispat, se vedea că regele toc 
mai îi spusese ceva. Totul a durat însă 
doar un minut, fiindcă, după ce îl salută 
pe rege, maiorul Anton Dumitrescu îi și 
spune lui lon Antonescu: — Domnule 
mareșal, din înalt ordin, sinteți arestat! 
Regele era calm, dar schimbat la figură. 
Şi s-a retras imediat dincolo de o draperie, 
în altă cameră. La care lon Antonescu a 
început să strige spre Sănătescu: — Cum 
arestat?! Ce inseamnă asta, Sănătescule? 
Şi tot așa, cu ameninţări, că vom fi spin- 
zuraţi în piața palatului a doua zi, că țara 
va fi distrusă. — Regele-i un copil! striga 
Antonescu. Cine v-a pus la cale?! Dar, 
în timp ce lon Antonescu vocifera, noi 
am și luat poziție: maiorul Anton Dumi- 
trescu s-a postat în faţa lui, la mai puţin 
de un pas, eu în spatele mareșalului, 
Dinu — în spatele lui Mihai Antonescu 
şi Bilă în fața acestuia. 

Cinema Aveaţi dinainte formaţia fixa- 
tă? 

D.R.: Nu, s-a format ad-hoc. 

Cinema: N-a apărut niciun moment de 
dificultate? 

D.R: Ba da, la un moment dat, în timpul 
vociferărilor, cind Antonescu ajunsese 
la paroxism, a băgat o mină în buzunar. 
Cum eram în spatele lui, l-am prins ime- 
diat de cot Cind l-am prins de cot, s-a 
enervat și mai tare: — Cine eşti tu?! s-a 
intors spre mine. Cum îndrăznește un 
jandarm — eu nu eram jandarm, dar, mă 
rog — un jandarm să pună mina pe mare- 
șalul Antonescu?! Ce inseamnă asta, 
Sănătescule?! Sănătescu a spus atunci: 


Nicolae CEAUȘESCU 


(Prefaţă la un film) 


— Plutonier, ia mina de pe domnul mare- 
şal! Dar asta s-a petrecut fulgerător, 
doar l-am prins de cot, el a scos mina din 
buzunar, eu i-am eliberat brațul. De vreme 
ce băgase mina în buzunar, nu puteai ști 
ce scoate. E adevărat că putea să scoată 
o batistă, că transpirase, dar putea să 
aibă şi o armă sau o fiolă sau o grenadă. 
Şi cum eu eram în spate, cine să pună 
mina? Imediat după acest incident, Sănă- 
tescu a ieşit şi el din incăpere. 


Cinema: A scos cineva dintre dumnea- 
voastră pistolul? 

D.R: Nu! 

Cinema Dar vreun moment de suspens 
a existat? 

D.R.: A existat, după ce a ieșit și Sănă- 
tescu din încăpere, pină cind colonelul 
adjutant lonescu Emilian, care stătuse în 
spatele draperiei, dincolo de care dispă- 
ruse și regele, a strigat — Executarea! 
Atunci, fără să mai punem mina pe ares- 
taţi, am strins toți patru cercul în jurul lor 
şi, împingindu-i puțin cu corpul, i-am 
apropiat unul de altul, ca să-i scoatem 
din încăpere. 
Cinema: Care a fost, totuși, momentul 
cel mai greu pentru dumneavoastră? 

D.R: Cind am ajuns cu arestații la 
etajul superior, în salonul reginei, unde 
i-am închis într-un seif special, eu și cu el, 
am rămas de pază, maiorul Dumitrescu 
Anton și cu plutonierul Bilă Dumitru au 
coborit. 

Cinema: În acest moment, dumnea- 
voastră doi sinteți singuri în scenă. 

D.R- Ei, atunci, dacă vreţi să ştiţi, 
v-o spun numai dumneavoastră, putea să 
înnebunească unul dintre noi. Ușa la 
casa regală, spre strada Luterană, nu 
mai era păzită de nimeni şi o vedeam des- 
chisă. În groaza pe care o inspirau strigă- 
tele și amenințările lui Antonescu, cu 
nemții la doi pași, un altul ar fi putut fugi, 


https://biblioteca-digitala.ro 


zicind: — Nu mai vreau să asist la așa ceva! 

Cinema: Ce se vedea prin ușă, prin 
ferestre? 

D.R.: Se vedea grădina palatului, liniş- 
tită, nu mişca nimic şi nimeni în grădină. 
Peste stradă, în hotelul ocupat de Gestapo 
se vedeau nemții uitindu-se cu binoclul, 
că ei cercetau tot timpul cu binoclul, 
făceau și plajă pe balcoane, foarte liniștiți, 
și nu se vedea nici o mișcare. 

Cinema: Cum a fost noaptea? 

D.R: O noapte grea. De-cu-seară, pe 
la 8—9, mă încrucișasem pe o alee cu 
doi civili purtind brasardă tricoloră. — Ci- 
ne-s? am întrebat mirat de o asemenea 
apariţie fără precedent în curtea palatului. 
— Patrioţii, au intrat patrioții! Erau, cum 
am aflat mai tirziu, din gărzile patriotice 
organizate de Partidul Comunist Român. 
Atunci am simțit prima dată că ceva se 
schimbă definitiv în istoria neamului nos- 
tru. Noaptea am început să ne gindim, 
n-a mai dormit nimeni, iar dimineața, 
14 din cei 40 de ostași din plutonul lui 
Dinu, 25 din întreg batalionul de gardă, 
au adormit definitiv, pentru că, în timpul 
bombardării palatului de către aviația ger- 
mană, nu și-au părăsit posturile. 

Cinema: În afară de documentarul rea- 
lizat la televiziune de Paul Anghel, ați 
vizionat alte filme de-ale noastre, de lung 
metraj, cu actori, despre perioada 1940— 
1945? 

Dinu Cojocaru și Dumitru Rusu: Nu. 

Dinu Cojocaru De citit am citit, «Şo- 
seaua Nordului». Poate să fi fost și vreun 
film cu asemenea temă, la televizor, cind 
eram la lucru, în schimb, și l-am pierdut. 

Cinema: Dar v-ar place să vedeți, cre- 
deți că s-ar putea realiza filme despre 
ceea ce ați trăit dumneavoastră? 

Dumitru Rusu: Decit să apară după 
moarte, cind nu le mai vezi, mai bine să 
apară acum, să le vedem și noi. 

Convorbire realizată de 
Valerian SAVA 


3 


35 de ani 


de la 
Eliberare 


La Rimnicu Vilcea 


Încurajaţi, sprijiniți, ajutaţi 


Înttinirea de la Rimnicu Vil- 
cea se anunţa calmă şi cu re- 
zultate oarecum previzibile. 
Toată lumea știa cum stau 
lucrurile, iar lucrurile stăteau 
așa: două județe, Sibiul si 
Vilcea, nu foarte bogate nici 
în cinecluburi, nici în activitate, intrau în 
competiție cu un judeţ bogat și în cineclu- 
buri şi în activitate: Argeșul. Argeșenii au 
venit pregătiţi să cucerească multe locuri în 
finală și au reușit. Gazdele şi sibienii au ve- 
nit «să facă față» şi au reușit. Dar argeșenii 
au venit cu filme multe şi inegale. Ce dife- 
renţă, de pildă, între Şoterița (de Dan Ciu- 
rea şi Cristian Butnicu de la «Rutiertilm» 
IT A-Pitești), portret cinematogratic lucrat 
cu infinită grijă pentru detaliile specifice nu 
numai unei meserii, ci şi schimbării de me- 
tabolism în organismul numit «condiția 
femeii» și, să zicem, Un cuib de vulturi 
(Cineclubul Palatului culturii din Piteşti), 
pornit frumos, ca un istoric al locurilor de 
strălucită istorie, cetatea Basarabilor, și alu- 
necat într-o ciudată operaţie de altoire a 
teatrului cu cinematogratul. Ce deosebire 
între Fapt divers (de Mihai Manolescu de 
la Cineclubul «Fortuna»-Pitești al Direcţiei 
comerciale județene-Argeș) care povesteş- 
te scurt și cuprinzător ce s-a întimplat cu 
trei flăcăi cam fără ocupaţie, trei «vitelloni» 
de Pitești, care, după o zi petrecută după 
pofta inimii, şi cam «obosiţi» s-au apucat 
să bată măr un alt flăcău de virsta lor, dar de 
cu totul altă ocupație, pentru că a îndrăznit 
«să se amestece», să le strice joaca nevino- 
vată de-a spartul sticlelor cu lapte, ce 
deosebire, zic, între acest «film jucat» dar 
filmat ca un cinâ-vârite şi Strada (Cineclu- 
bul Şcolii populare de artă-Pitești), film cu 
atu-urile cinâ-verite-ului în titlu şi în mină, 
dar uitate sau pierdute de dragul unei idei- 
jucărie: strada și oamenii ei, comentată în 
maniera vechilor hronici. Ce diferenţă, în 
fine, între Lecţia despre libelule (de Nic 
Spanache şi lon Butnicu de la Cineclubul 
Casei de cultură a sindicatelor din Pitești), 
poem tandru despre o locomotivă veche pe 
care mecanicul ei o botezase «libelula» 
pentru că scotea ea,așa, nişte aburi, ca două 
aripi, iar acum, el, mecanicul, vine s-o di- 
chisească, s-o pregătească pentru ultimul 
drum spre topitorie, un poem de fapt despre 
cit de libelule sintem oameni şi mașini și 
libelule, ce diferenţă între această lecție 
construită cu minte de cineast și filmată 
de mina sigură a lui lon Butnicu, și Cea 


pe platouri 


Scriitorul D.R. Popescu, un gir 
important pentru un film important 


mai înaltă facultate (coproducție a cine- 
cluburilor Casei de cultură a sindicatelor 
din Piteşti şi a sindicatului I.M.M.-Cimpu- 
Lung), film care doreşte să comunice un 
lucru foarte important, și anume, cea mai 
înaltă facultate este uzina, dar acel lucru 
important se pierde printre roţi, rotiţe și 
agregate supravegheate de oameni, în timp 
ce un text ne încredințează că ne aflăm în 
cea mai înaltă facultate... Argeşenii sint și 
prea maturi și prea acoperiţi de prestigiu 
ca să-și îngăduie asemenea denivelări. O 
selecție mai strinsă ar fi fost în avantajul lor. 
Exemplul sibienilor, veniți cu patru filme şi 
rămași în finală cu două, nu e de disprețuit 
Primul — Joagărul acționat de cai (de 
Ştefan Palada şi Dan Stănescu de la Cine- 
clubul Muzeului Brukenthal), film etnografic, 
povestește pe-ndelete, în imagini inteligen- 
te, expresive (operator Dan Stănescu) 
despre cum devine copacul scindură, fără 
maşină cu aburi, fără motor electric, doar 
cu un joagăr, doi cai și un car de inventivi- 
tate țărănească. Cel de-al doilea — Pro- 
ductivitate, eficienţă, calitate (de Gheor- 
ghe Buţiu şi Marcel Veltmann, de la Cine- 
clubul Casei de cultură a sindicatelor din 
Sibiu) este un reportaj în trei Intreprinderi 
sibiene, despre cum și cit de productive și 
eficiente sint ele. Viu, dinamic, susținut de 
un comentariu jumătate miere, jumătate 
urzică, filmul pledează într-un maraton al 
sincerității pentru traducerea în faptă a 
lozinci: «Eu produc, eu controlez, eu 
răspund» — lozincă aplicată în primul rind 
filmului de față. Judeţul gazdă n-a avut 
decit trei filme. Toate trei au intrat în finală. 
Două aparţin cineclubului «Chimistul» al 
Combinatului Chimic Rm. Vilcea și au ace- 
laşi realizator: Lică Popa. Avaria, un film 
de protecția muncii (unicul de acest gen 
într-o zonă plină de obiective industriale) 
care incearcă să spargă tiparele genului, 
încercare de încurajat chiar dacă nu e pe 
deplin reuşită; și Baladă pentru Olt, do- 
cumentar — după părerea mea — preţios, 
pentru că el urmează să păstreze nu numai 
imaginile noi ale malurilor Oltului, dar și 
cele care vor dispărea azi-mline. Cel de al 
treilea film, prezentat sub titlul sec , ştiin- 
tific, Endoscopia — metodă de cerce- 
tare și explorare (realizat la Cineclubul 
sindicatului sanitar de dr. Radu Dobrescu 
și Mihai Cionică, cu o echipă de colabora- 
tori atit de numeroasă încît, regret, nu o pot 
cita deşi ar merita) a fost surpriza, eveni- 
mentul, «clu-ul, chiar cuiul acestei întilniri 


Regizorul Alexandru Tatos, un nume 


de marcă în filmul românesc 


| Cu aparatul de filmat conectat numai ei 
stu cum la această sculă ultramodernă 
numită Endoscop, în stare să pătrundă în 
stomac, în intestin, să vadă ulcerul, să vadă 
cancerul în forma lui incipientă, deci ope- 
rabilă, să ia probe, să opereze, să cauteri- 
zeze, să facă, adică, dinăuntru ceea ce pină 
acum se făcea dinafară, să scutească omul 
de tăiere, de anestezie de tot ce înseamnă 
şoc şi pericol într-o operaţie, cei doi, plus 
numeroasa lor echipă, au filmat şi ne-au 
arătat ceea ce nici nu credeam că se poate 
vedea: măruntalele măruntaielor noastre. 
Surpriză: ele nu sint dezgustătoare. Ele sînt 
fascinante. Esotagul arată ca o prăpastie cu 
pereţii ondulaţi. Stomacul este un vulcan- 
roz-sidefiu prin care plutesc aburi verzui — 
este sucul gastric, ne explica sec, științific, 
vocea doctorului Dobrescu — în care o pată 


În „Cintarea României“, 
glasul cineamatorilor 


galben-fosforescent înseamnă un ulcer; 
în care o pată vineţie înseamnă un cancer 
(în forma lui operabilă — reţineţi!). Acesta 
este stomacul «văzut de sus» —rostea calm, 
ştiinţific, vocea doctorului şi nu se putea să 
nu te gindeşti la primele imagini ale pă- 
mintului văzut de sus, sau la fața nevăzută a 
lunii.. Spuneam că Endoscopia... a fost 
cuiul acestei întilniri. Un cui zdravăn, pen- 
tru că, pe lingă gindurile poetice trezite 
de imagine, nu ne puteam impiedica så ne 
gindim prozaic, practic că, încurajați, spri- 
jiniți, ajutați să se nască şi să crească în 
toate mediile, cineamatorii au șansa să 
devină cronicarii No. 1 ai vieții noastre. Ai 
vieţii de dinafară şi, iată, ai vieţii de dinăun- 
tru. Dar, mă întorc şi zic: încurajați, spriji- 
niți, ajutați. 

Eva SÎRBU 


La Alexandria 


Miezul fierbinte al realităţii 


Deși în județul Teleorman 
| mişcarea ri cineclub de-abia 
a ieşit din fașă iar pe cine- 
inema amatori îi numeri pe degetele 
unei singure miini, citeva re- 
La portaje-anchetă s-au impus 
exemplar prin implicarea e- 
nergică a realizatorilor în miezul fierbinte 
al unor realități cotidiene nu totdeauna con- 
forme cu aspirațiile. Fiți atenţi la pericol! 
(cineclubul Consiliului județean al sindi- 
catelor şi Consiliului județean de cultură, 
regia Florian Buga, operator lon Bilă), mai 
curind decit un film de protecţia muncii 
este un film de protecția omului impotriva 
propriei conştiinţe sau nepăsării celor care 
neglijează să-l protejeze. Extrem de pre- 
țioasă în acest raid-anchetă a apărut Imple- 
tirea unui firesc sentiment de mindrie în 
fața orașelor țișnite spre cer în cimpia 
Teleormanului cu conştiinţa faptului că 
trecerea de la deprinderile ţărăneşti la o 
disciplină de tip industrial se face trudnic 
și orice lacună în educarea muncitorilor 
veniţi de la coarnele plugului direct pe sche 
lă sau în fat è plătea Mal 
elocvente de ciné-vérité acuză nepăsarea 
care Într-un singur an a dus la 12 accidente 
mortale în județ, în timp ce un comentariu 
dur, mai curind acuzator decit moralizator 
(cind amintește că la o fabrică de mobile 
utilajul datează din 1893 iar condiţiile de 
muncă din unele ateliere par tot de secol 
19) dovedesc o curajoasă şi partinică asu- 
mare din partea cineamatorilor a unor res- 
ponsabilităţi civice. Filmele lor nu mai sint 


Undeva, pe malul Dunării 


Operatorul Florin Mihăilescu: 
luciditate, rigoare, talent 


doar un mod agreabil de a petrece timpul 
liber ci o modalitate în plus de a sluji socie- 
tatea. Aceeași incandescenţă de arc vol- 
taic o are raidul-anchetă de ample propor 

tii Se poate și mai bine (realizat tot de 
Florin Buga și lon Bilă), ale cărui imper- 
fecțiuni teme sau formale nu mai con- 
tează în fața formidabile cantităţi de adevăr 
de viață cu care ne confruntă. Filmind la 
autogările din Alexandria şi Roşiori, la 
autobaze din județul Teleorman, cineama- 
torii pun degetul pe o rană deschisă; trans- 
porturile în comun. lată deci că dacă stu- 
dioul «Al. Sahia» a eliminat treptat din 
producția sa acest gen de maximă utilitate 
socială, cineamatorii au preluat cu mult 
succes ștafeta. Ei nu se sfiesc să imprime 
pe peliculă imaginea stupefiantă a delăsării 
unor funcționari pe care brațul legii nu i-a 
lovit pină acum, deşi fură ce e mai de preț, 
fură... timpul, La diferite întreprinderi din ju- 
dețul Teleorman întirzie zilnic cite un ceas, 
două, în medie cite 300—400 salariaţi. În ima- 
gini de un realism crud, filmul îi arată pe na- 
vetiștii obosiţi, scoşi din fire, în luptăcu gra- 
ficele fanteziste ale autobuzelor şi trenuri- 
lor care mănincă zilnic, ca nişte lacome și 
necruțătoare lăcuste, timpul oamenilor. 
Cind se află de sosirea echipei de filmare, 
totul reintră prin miracol, în ordine. «— Dar 
ieri cum a fost?» insistă reporterul cine- 
amator. Se poate și mai bine, realizat în 
spirit partinic, rămine desigur un model de 
integrare activă a cinecluburilor în clocotul 
vieţii județelor. Bravo celor din Teleorman 
care nu bifează acțiuni culturale ci le trăiesc 


| | „În timpul ultimului război 
mondial, partizanii sirbi, care 
ziua duceau lupte înverşu- 
men nate cu armatele germane, 
| | treceau noaptea Dunărea și 
d găseau adăpost și ajutor în 

satele românești. 

„„În timpul războiului, cînd atiția oameni 
mureau pe cimpul de luptă, în spatele fron- 
tului, întruntind moartea și teroarea, alți 
oameni au luptat fără arme și s-au sacrificat 
pentru libertatea şi apărarea demnității 
umane. 

Prieteniei, omeniei și sacrificiului plin de 
demnitate eroică al oamenilor de pe me- 
leagurile noastre le este inchinat filmul 
Duios Anastasia trecea 

Scenariul: inspirat de nuvela cu acelaşi 
titlu: D.R. Popescu. Regia: Alexandru 
Tatos. Imaginea: Florin Mihăilescu. De- 
coruri: Andrei Both. Costume: Svet- 
lana Șchiopu. Casa Unu: director lon 
Bucheru. 


Pe prima pagină a scenariului, autorii au 
notat un motto de o vibrantă semnificaţie: 
«Decit o viață în genunchi, mai bine o moarte 
în picioare». 


Un sat românesc pe malul Dunării, la 
granița cu lugoslavia, în anul 1944. Un sat 
izolat, departe de lume. Tihnite obiceiuri 
ale unui univers pașnic și pitoresc. Războiul 
se poartă undeva departe; oamenii satului 
aparent nu se simt implicați. Traditionala 


aTi , 


ie e iii biti 


cu toată ființa lor! 

Notaţiile polemice n-au lipsit nici din 
poeticul documentar Lada cu zestre (Şcoa 
la populară de artă din județul Olt, regia și 
imaginea Dima Burcă, comentariul Con- 
stantin Voinescu) care,pornind de la stră- 
vechea tradiţie a olăritului din Oboga,trece 
în revistă «meserii uitate», pe cale de dis- 
pariție, deşi păstrătoare ale specificului 
naţional. Filmate şi montate admirabil cu 
un real simț al luminii și al compoziţiei, 
imaginile în culori aduc în plan-detaliu sau 


Şi-au dat întilnire la Zalău 
trei judeţe ale nord-vestului 
de țară, Sălaj, Bistriţa Nă- 
săud și Maramureş... Nu ști- 
am prea multe despre cine- 
amatorii din Sălaj. l-am gă- 
sit, însă, puşi pe treabă bună, 
cu un reportaj-anchetă Nu risipi, de reală 
eficiență socială (Lothar Halaksy, cine- 
clubul «Simion Bărnuţiu», Zalău) cu un 
interesant documentar tehnic, Emailaţii, 
despre «marca fabricii» (Nicolae Botezan 
şi Valentin Bucșe, Întreprinderea de con- 
ductori electrici emailaţi), iar pe cineclu- 
biștii de la «Zalău 500» i-am aflat căutindu-şi 
drumul, tatonind genuri noi (Copii, juca- 
ți-vă organizat) sau infățişindu-și orașul 
şantier (Primăvara semimilenară)... Nu 
ştiam prea multe nici despre bistrițeni, 
acum ştiu că un cineciub ca acela al Casei 
de cultură (care a prezentat în competiție 
Metamorfoze bistrițene şi Comori cine- 
getice) are tot viitorul în față, chiar dacă, 
deocamdată, filmele respective mai scirțiie... 
Despre cineamatorii maramureșeni ştiam 
cite ceva. Dar filmele lor au însemnat, la 
Zalău, o adevărată revelaţie. Un cineclub 
puternic s-a dovedit a fi «Minerul» din Baia 
Borşa; toate cele cinci filme prezente în 


în gros-plan mlini şi chipuri arse de soare 
frămintarea obsesivă a lutului sub degetele 
bătrinilor olari sau ale tinerilor lor învăță- 
cei, iîmpunsătura măeastră a acelor de 
cusut cu care noi generaţii învaţă la şcoală 
să brodeze vestitele pieptare de Romanați. 
Titlul metaforic Lada cu zestre indică 
totodată una din căile prin care cineama- 
torii pot asigura perenitate realizărilor lor: 
filmind pentru posteritate tot ceea ce miine 
poate nu va mai exista 

Manuela CERNAT 


faza interjudețeană au recomandat pa 
siunea şi priceperea realizatorilor: îndeo 
sebi Recurs la conștiință (un film cu 
profunde implicaţii etice), Tragediile nea- 
tenţiei (documentar de protecția muncii 
lapidar și la obiect), dar şi reportajul turistic 
Chemarea înălțimilor, reportajul civic Ju- 
rămint de credință și chiar filmul jucat 
Rodul lăstarului, mai ambițios decit cele- 
lalte dar cu destule neimpliniri. Notez cu 
plăcere numele cel mai frecvent întiinit pe 
generice: Gheorghe Albu. La cineclubul 
«Săsar» din Baia Mare, deasemenea rezul- 
tate artistice notabile: portretele de oameni 
ai muncii din Cintarea României (reali- 
zator: Mihai Dumitran), antologiile lirice 
din Nestemate (de Teodor Pop). În acest 
context de pelicule bune, un film excelent, 
N-am mai plecat în țările calde, de Virgil 
Andrei Viță (cineclubul «Arta», Baia Mare); 
un poem cinematografic de mare forță 
expresivă, cu sigure rosturi etice, povestea 
unui moment de rătăcire din viața unui 
tinăr, narată cu un firesc deosebit şi cu 
remarcabilă pricepere regizorală. Consem- 
nez cu bucurie acest film și numele autoru- 
lui său, convins fiind că am văzut o creație 
de excepție și... de invidiat. 


La Focşani 


Realizări meritorii 


O «gală model» a filmelor de 
amatori a avut loc la modernul 
cinematograf «Lepșa» din 
Focşani. Ne-am bucurat să 
întiinim acolo o frumoasă 
vitrină cu diplomele cucerite 
de-a lungul anilor de cine- 
amatorii vrinceni, o organizare exemplară 
a proiecţiilor, semne salutare de cultură 
cinematogratică, şi ne-a bucurat, desi- 
gur, programul cinematografic al ama- 
torilor, dens, cuprinzind aproape 40 de 
filme, dintre care multe interesante, ale 


omenie românească ce se aliază din- 
totdeauna dorinţei de libertate, îi face pe 
săteni să-i adăpostească pe partizanii sirbi 
care luptau pe malul celălalt al Dunării, 
impotriva fasciştilor. Dar o dată cu intrarea 
trupelor naziste, lucrurile ies treptat din 
matca lor firească, se schimbă pină a de- 
veni de nerecunoscut. Românii suspectați 
de a-i fi ajutat pe partizani sint urmăriți și 
prigoniți. Cadavrul unui sirb, ciuruit de 
gloanțe, exte expus la răspintiia satului, 
Cine ar incerca să se apropie, să-l îngroape, 
i-ar împărtăși pe loc soarta. Speriaţi, oa- 
menii se ascund în case. Unul singur, o 
temeie tinără, pe numele ei Anastasia, de 
meserie: învățătoare, înfruntă interdicţia. 
Prin gestul ei, un gest de conștiință, o op- 
țiune, satul iși recapătă adevărata libertate. 

Aceasta ar putea fi o simplificată intro- 
ducere în dramaturgia filmului Duios Anas- 
tasia trecea. 


O discutie cu regizorul Alexandru Tatos 
și cu operatorul Florin Mihăilescu, citeva 
zile Inaintea primului tur de manivelă, nu 
şi-a propus să detaileze lumea viitorului film, 
ci să consemneze citeva din ideile lui, să le 
surprindă în cuvint, Inainte ca ele să devină 
imagine. 


— Mai intii epoca Anul 1944. Vremuri 
pe care echipa de realizatori (regizorul, 
operatorul, pictorița de costume, sce- 
nograful), nu o cunoaște decit din căr 


cineclubiștilor din Vrancea, Brăila şi Ga- 
laţi. Citeva dintre aceste filme merită să fie 
privite mai indeaproape. Mai intii, însă, 
două menţiuni necesare: toate cele trei 
judeţe prezente în concurs au constituit 
plăcute revelații, iar diversitatea tematică 
şi de gen a galei de la Focşani s-a dovedit 
exemplară. Drept pentru care să grupăm 
şi noi filmele meritorii pe categorii tematice 
şi de gen... 

Dintre reportajele de eveniment s-a 
distins scurt-metrajul O zi memorabilă 
al brăilenilor (cineclubul «Retorta»), care 


în neuitatul an '44 


tile de istorie, din fotografii, din ziare, 
şi din întreaga literatură inspirată de 
evenimentele de atunci. La ce conduce 
o astfel de cunoaștere mediată? 

— La o mai mare libertate In tratarea su- 
biectului, la o mai lesnicioasă plasare a lui 
într-un context mai larg. Ne-a interesat 
mai mult omul, tot ce ține de general uman, 
şi tot ceea ce, pornind de la concretul po- 
veştii, se ridica, aşa cum se întimplă şi în 
nuvelă — la o idee de mai mare anvergură. 
Pentru că ideile nuvelei, ale scenariului,ca 
și ale viitorului film sint ideile noastre 
de azi. Punctul de vedere asupra epocii, 
asupra unor întimplări reale sau posibile în 
acea vreme, este în primă și în ultimă in- 
stanță, punctul de vedere al anilor noştri. 

Pericolul războiului n-a dispărut pe glob 
şi nici consecințele social-politice ce de- 
curg de aici. De aceea «Anastasia» ni se 
pare un film actual. S-a spus că nuvela tri- 
mite la mitul Antigonei, că-l duce chiar mai 
departe, dindu-i o deschidere mai generoa- 
să. Dacă Antigona îşi îngropa fratele neso- 
cotind o interdicţie, Anastasia îngroapă un 
necunoscut, un om care nu-i e nici iubit, 
nici frate, nici măcar compatriot. Un necu- 
noscut luptător pentru libertate. O face pen- 
tru că nu suportă ideea de om umilit, de- 
gradat. Filmul va fi o tragedie. Dar noi astăzi 
ştim că această tragedie n-a rămas închisă 
în sine, a avut un ecou... 

— Ce inseamnă pentru acest film ca- 
drul epocii? Fiind vorba de o etapă 
importantă, decisivă, în istoria țării, 


a înregistrat pe peliculă cu simţ reporteri- 
cesc aspecte semnificative din timpul vizi- 
tei de lucru în județul Brăila a tovarăşului 
Nicolae Ceaușescu, desfășurată în toam- 
na anului trecut. 

Aceiaşi cineclubişti brăileni s-au făcut 
remarcaţi şi printr-un eficient reportaj an- 
chetă, Adevăruri și reflecții, structu- 
rat pe o idee ingenioasă: consecinţele 
trecerii cu «ochii închiși» pe lingă ne- 
glijențe. La categoria reportajelor, așadar, 
cineclubiştii brăileni s-au dovedit cei mai 
inspirați; prezența lor vie, dinamică, în 
actualitatea vieții social-politice a conferit 
earar iaa cinematografice consistență 
civică. 


Dintre filmele documentare s-au detaşat 
două scurt-metraje ale cineclubiştilor gălă- 
teni. Unul, Încă o flacără a biruinţei 
(Dima Dogaru și Pavel Boroș, cineclubul 
întreprinderii de construcţii şi montaje si- 
derurgice) răspunde foarte aplicat princi- 
palelor cerințe ale unui bun documentar. 
urmăreşte fazele construcției unui gigant 
industrial (furnalul 5, «furnalul amiral al 
cetăţii de foc a ţării»), de la «piatra» de 
temelie, pină la prima picătură de fontă a 
primei şarje. Al doilea, dedicat anului in- 
ternaţional al copilului, Virstele Dunării 
(cineclubul «Didactica», Ştefan Opincă), 
este un frumos eseu despre tinerețe. Cel mai 
interesant portret cinematografic a fost 
realizat de cineamatorii vrinceni: Nepoata 
şi cele 420 de fuse (Constantin Balaci, 
«Zboina film»): în prim plan. o tinără fila- 
toare, cu fapta şi gindul de fiecare zi. 
Remarcabil este și faptul că cineamatorii 
sint tot mai prezenți în actualitate, Incercind 
să răspundă problemelor de viață şi de 
muncă din colectivele lor, prin filme de reală 
eficiență socială, fie tehnico-ştiinţitice, ca 
Braţe voinice, de pildă (cineclubul «Pro- 
gresul», Brăila), fie de protecția muncii, ca 
Sărut mina, Maria (Nicolae şi Rodica 
Sburlan, cineclubul «Dunărea» Galaţi), un 
semnal de alarmă menit să indemne la 
reflecții. 


Aria tematică a cineamatorilor s-a lărgit, 
cum spuneam, considerabil. Ne-am bucurat 
să-i aflăm pe cineamatorii vrinceni printre 
cei mai buni la diferite categorii artistice: 
cu Cinci minute prin Focșani (Ştefan 
Boghiu, «Cinetex»),ei au dominat grupul de 
filme etnografico-turistice; Mărul (C. Pavel, 
«Unirea»-Focșani) este un desen animat 
metaforic cu profunde implicaţii antirăzboi- 
nice; în sfirşit, o frumoasă idee de film jucat. 
în Tatăl meu, director de-o noapte (Cinu- 
clubul «Zboina», Adjud), un scurt-metraj 
de ficţiune pe o temă actuală, specifică 
prezentului. Dintre celelalte filme ale aces- 
tor categorii, o menţiune pentru desenul 
animat Metamorfoze (cineclubul «Pro- 
gresul» Brăila, loan Marin, cu desene de 
Oct. Frecea) şi pentru filmul jucat Pușca 
(Nicu Constantin, Intreprinderea de gospo- 
dărire comunală Galaţi), inspirat de poezia 
omonimă a lui Nichita Stănescu. Idei ge- 
neroase, pricepere sporită, prezență în 
actualitate: cam atit pe scurt, despre reali- 
zările meritorii ale cineamatorilor din Vran- 
cea, Brăila şi Galaţi. 


Călin CĂLIMAN 


mai poate fi vorba de un simplu fundal? 
— Epoca e determinantă. Gravitatea eve- 
nimentului istoric face ca o tragedie perso- 
nală să-și piardă caracterul individual, să 
capete maximă rezonanţă în conştiinţa co- 
lectivă. Şi firesc să se transforme într-o 
participare la o rezistenţă generală. Epoca 
este determinantă. În film vom încerca să 
subliniem acest lucru. Ni s-a întimplat un 
lucru ciudat cu această superbă proză a lui 
D.R.P. Ne gindim la ea de trei ani. La prima 
lectură ne-a apărut ca extrem de cinema- 
tografică. Dar cînd ne-am apucat să con- 
cretizăm, imagistic, constatam că mijloa- 
cele cinematografice sint prea sărace în a 
transcrie filmic suculenta, atit de particu- 
lara notă a materiei literare. Trebuiau găsite 
deci alte corespondente. Cum am fi putut 
reda pe ecran visele, coșmarurile Anasta- 
siei, acele cimitire care curg pe Dunăre în 
momentul în care şi malurile se desprind 
cu vulet asurzitor? imaginată, scena are o 
forță extraordinară. Preluată ca atare în 
film, ar fi fost greu de făcut şi risca să de- 
vină simplistă. Atunci? Am dat filmului un 
accent mal realist, punind în lumină dimen- 
siunile sociale, politice ale momentului 
(păstrind tot timpul amprenta incontun- 
dabilă a realismului de up special al prozei 
lui D.R. Popescu). Încercăm să conturăm 
mai net degradarea lentă în care intră satul, 
o dată cu apariţia soldatilor naziști. Am 
(Continuare in oag. 7) 

Convorbire realizată de 

Roxana PANĂ 


https://biblioteca-digitala.ro 


telex Buftea 
„CE Pe E RI 


Multe, multe 
filme noi... 


099 Se numește Diana Muscă, are 
cinci ani şi locuiește în Piatra Neamţ. A 
fost selecționată la probe dintre sute de 
copii, pentru a o interpreta pe Lizuca în 
filmul Dumbrava minunată. (Casa Unu. 
Scenariul: Draga Olteanu-Matei, după nu- 
vela lui Mihail Sadoveanu. Regia: Gheor- 
ghe Naghi). Patrocle n-a fost găsit incă; 
se așteaptă in continuare candidaţii. Pină 
la jumătatea lunii iulie cînd vor începe fil- 
mările la Piatra Neamț, talentata pictoriță 
de costume Tomina (vă amintiţi persona- 
iele din Mama?) lucrează la costumele 
celor 12 interpreți și a o droaie de furnici, 

flori, iepuraşi, fluturi, vulpi... 999 Cu 15 
zile înainte de termen, cu pr ctivitate 
de 58 metri utili pe zi, s-au terminat filmă- 
rile la Rug și flacără (scenariul și regia: 
Adrian Petringenaru, după romanul lui 
Eugen Uricaru. Casa 5) 909 S-a tras 
ultimul tur de manivelă și la filmele În- 
toarcerea lui Vodă Lăpuşneanu și Ul- 
timii Mușatini (scenariul și regia: Mal- 
vina Urşianu. Casa Trei), Lumina palidă 
a durerii (scenariul: George Macovescu, 
regia: lulian Mihu. Casa Patru) și Mireasa 
din tren (scenariul: D.R. Popescu, regia: 
Lucian Bratu. Casa 5) e Regizorul 
Sergiu Nicolaescu se pregătește să în- 
ceapă filmările la Ultima noapte (scena- 
riul: Dumitru Carabăţ. Casa Trei) și pros- 
pecţiile la Capcana mercenarilor (sce- 
mariul: Sergiu Nicolaescu şi Liviu Gheor- 
ghiu. Casa 5) 990 La Măcin, un hold-up 
pregătit minuţios, cu toate planurile la 
vedere şi pentru care oamenii de ordine 
vor fi anunţaţi din vreme. Va fi atacat tre- 
nul din Întoarcerea ardelenilor (scena- 
riul: Titus Popovici, regia: Mircea Veroiu. 
Casa Trei). 999 S-au tras primele sute 
de metri la filmele Cine mă strigă noap- 
tea? (scenariul: Rodica Padina, regia: 
Letiţia Popa. Casa Unu — echipa filmează 
în Bucureşti și la Călărași) Zbor planat 
(scenariul: D.R. Popescu, regia: Lucian 
Mardare. Casa Trei — filmări la Rucăr și 
Pecenega) şi Omul care ne trebuie (fos- 
tul titlu «Înainte de plecare», scenariul: 
lon Băieșu, regia: Manole Marcus, Casa 
Patru — filmări la Curtea de Argeș.) 

9 9 lată lista noilor și numeroaselor 
tilme ce-şi vor începe în această vară 
lungul drum de la scenariu la film: 

— Proba de microfon. Scenariul şi re- 
gia: Mircea Daneliuc. Casa Trel. O dezba- 
tere etică pe teme ale actualități. 

— Castelul din Carpaţi. Scenariul: 
Nicolae Dragoș şi Mihai Stoian. Regia: 
Stere Gulea. Casa Patru. O ecranizare li- 
beră a romanului lui Jules Verne 

— Circus Globo, Scenariul: Nicolae 
Mărgeanu și Atanasie Toma. Casa Patru. 
Regizorul Alecu Croitoru îl definește ca 
«un film polițist mai special, cu Marin 
Moraru în rolul principal, un film a cărui 
acțiune se desfășoară undeva în Europa 
anului 1944», 

— Cintec pentru fiul meu. Scenariul: 
Mihai Opriş şi Constantin Dicu. Regia: 
Constantin Dicu. Casa Patru. Despre 
copiii zilelor noastre... În sfirşit, s-a aflat 
şi la Casele de filme că ne aflăm în Anul 
internaţional al copilului! 

— Observațiile medicului șef asupra 
marilor campioni. Scenariul: Mircea He- 
rivan. Regia: Cristina Nicolae. Casa Patru 
Sportul «observat» fiind bob-ul, mai e 
timp destul pentru ca interpreții să-și tor- 
meze condiţia fizică cerută de roluri... 

— Pruncul, petrolul şi ardelenii. Sce- 
nariul: Titus Popovici și Francisc Muntea- 
nu. Regia: Dan Pita. Casa Trei, Westernul 
ajuns la seria a treia.. 

— Bună seara, lrina!. Scenariul: Timo- 
tei Ursu. Regia: Tudor Mărăscu. Casa 
Unu. Un film inspirat din viața marinarilor 
de cursă lungă. 

— Singur printre prieteni. Scenariul: 
Virgil Duda şi Dumitru Solomon. Regia: 
Corne! Todea. Casa Unu. O comedie cu 
și despre tineri 

— Porţile dimineții. Scenariul şi re- 
gia: Radu Gurău. Casa 5, Un film de actua- 
litate inspirat de romanul «Semnul delfi- 
nului» de Romulus Zaharia. 

R.P. 


5 


we e 


4 


panoramic românesc 


ŞI —— 


din unghiul actorului 


Un om obisnuit 
într-o situatie excepțională 


Alexandru Bota, persona 

iul principai al filmului, 

este unul din «cei o mie» 

de voluntari conduşi de 

generalul Garibaldi, lup- 

tind pe pămintul Italiei, 

j la început pentru «o nouă 

Italie» și mai apoi pentru ca toate «zidu- 
rile temniței habsburgice să tie spulbe- 
rate»... Sosit în țară, la București și 
apoi la Galați, Alexandru Bota are de 
îndeplinit o misiune specială și secretă, 


n unghiul 


de care depinde în mare măsură viito- 
rul acțiunilor revoluționare din această 
parte a Euronei. 
curtea hanului lui Manuc, amena 
jată ca la 1860... într-o pauză de tiimare, 
l-am rugat pe lon Caramitru să schițeze 
perinotee personajului văzut de inter- 
pre 
«Alexandru Bota? De fapt, care din 
ipostazele lui? Cel din romanul «Rug și 
flacără» al lui Eugen Uricaru? Un personaj 
ale cărui dimensiuni sint totuși literare? 


scenaristului 


In centrul atenţiei tinerii! 
La ordinea zilei, actualitatea 


Un nou film în regia lui Dinu Tănase, 


Imaginea; Vasile-Vivi Drăgan 


filmări la... 
Constanța 


Ștefan Maitec — 


rolul titular — 
şi operatorul 
Marian Stanciu, 
solicitat şi 

ca interpret) 


nu este sing ru 
spo! 

de care 

va fi vorba 

în filmul 

Mijlocaş 

la deschidere 

(Sorina 

Stănculescu) 


a 


Cel din scenariul lui Adrian Petringenaru? 
Personaj care, în mod sigur, are o dimen- 
siune cinematografică? Sau cel cu care 
staţi de vorbă, pentru că,acum, starea mea 
de suflet e... Alexandru Bota. Şi care vor 
fi chipurile sale de mline? cind, nădăjdulesc, 
spectatorii vor incerca să-l apropie de lumea 
în care trăiesc ei și prin el, această lume 
să devină mai cuprinzătoare, mai de Inţe- 
les, cu trecutul, prezentul și ceea ce este 
important, cu viitorul ei. 

n fond, Bota e imprevizibil ca personaj, 
pentru că e un om obişnuit. Un om obişnuit 
în împrejurări excepționale. De obicei, ve- 
dem astfel de Imprejurări excepționale prin 
personaje excepționale. Bota e un om 
obișnuit care vrea să descopere adevărul, 
luptind. de fapt, cu o fantasmă. Vrea să 
ajungă la realitate, indepărtind imaginile 
false despre ea. 

M-a apropiat de personaj situaţia-limită 
în care el se găseşte. Într-un astfel de mo- 
ment, oamenii sint obligați să se apropie 
de esenţă, să nu mimeze, să nu fie actori! 
Nu e un personaj tipic, dar cred, simt că 
are toate șansele să tipizeze. Asta depinde 
de cei care fac filmul şi de cei care-l văd... 

Ch privește firea lui, avem date comune: 
jumătate un tip de acţiune, jumătate un tip 
de contemplaţie. 

Gindiţi-vă că tot acest complex de date 
omenești se confruntă cu o situaţie istorică 
deosebită. Ne găsim la citiva ani după re- 
voluția anului 1848, epocă pasionantă, in 
care romantismul ideii şi forțele care i se 
opun creează un element dramatic special 
şi plasează personajul într-un permanent 
balans. Într-o parte, tinerețea și frenezia 
dăruite necondiționat ideii pe care o slujește, 
de cealaltă parte, forțele care încearcă să-l 
manipuleze pentru o idee care lui îl rămine 
obscură. Punctul de sprijin al balansului: 
dorința lui Alexandru Bota de a-şi vedea 
țara eliberată, el însuși visindu-se eliberat 
de constringerile epocii, deasupra căreia 
aspiră să se ridice. Traiectoria lui de la 
romantism și incandescenţă pină la decep- 
tia de pion într-un joc care-l depășește, 
are un sfirşit tragic, în care infringerea 
devine, de fapt,o victorie. Un gest cu ade- 
vărat patriotic, nobil, un destin asumat, 
angajat pină în ultima clipă. 

E un personaj în care latura de pitoresc 
rămine secundară (vine oricum din atmos- 
tera epocii). Ceea ce-i conferă verticalitate, 
pregnanţă, în cele din urmă personalitate 
este ideea. 

Un personaj care nu seamănă cu nici un 
altul din cele aproape 20 cite am tăcut pină 
acum pentru ecran. 

E singular, ca și destinul lui Alexandru 
Bota». 


— Mihai Istrățescu, cum a 

pop rii 

mai ales dori a scrie 

inema scenariul «Mijlocaș la des- 
chidere?> 

Mihai istrătescu: Din- 

tr-un sentiment de datorie 

față de o experiență de viață pe care o 

aveam şi pe care eram nemulțumit că n-o 

găsesc în filmul românesc de actualitate 

decit abordată tangenţial, cu timiditate si 

vădind lipsă de cunoastere. Este vorba 

de viata tinerilor muncitori, care au preocu 

pân mult mai variate, o viață afectivă, sen- 

timentală și spirituală mult mai interesan- 

tă dect reieşea din majoritatea filmelor pe 

care le văzusem. 

— Deci o primă intenţie a fost pole- 
mică? 

— N-am scris scenariul din dorința de 
a polemiza, ci vrind să fac un film mai 
apropiat de adevăr, mai complex. Credeam 
că se poate face mai ușor, dar cind m-am 
apucat, am văzut că cerințele de ritm, de 
economie a limbajului, de folosire a mij- 
loacelor specifice te obligă la renunțări, 
schimbă însăși structura subiectului. Sce- 
nariul s-a adunat greu din cauza ezitărilor, 
a rigorii construcţiei, altfel spus, din cauza 
lipsei mele de experiență cinematografică. 
Am încercat și încerc să valorific expe- 
riența de viață — multă sau puțină — pe 
care o am și care e un teren mai sigur 
decit informaţiile culturale despre vieţile 
altora.Dacă aş fi cineast, n-aş face ecrani- 
zări. Şansa filmului, a afirmării unei cinema- 
tografii naționale e de a spune lucruri inte- 
resante despre poporul pe care-l repre- 
zintă, despre momentul pe care-l trăieste. 

— «Mijlocaș la deschidere» a pornit, 
deci, de la o experiență personală...? 

— „fără a î însă biografică Personajul 
principal e elev seralist, muncitor Intr-un 
santier naval, rugbist... Desi şi eu am tre- 
cut prin toate acestea, filmul nu are legă- 
tură cu amănuntele vieții mele. 

— Ce moment, idee sau sentiment 
al actualități surprinde scenariul? 

— Am vrut să prind citeva psihologii de 
tineri — nu au mai mult de 21 de ani si 
am incercat să nuanțez viața suiletească 
a personajelor. lubirea reprezintă și ea o 
opțiune. Nu întotdeauna este urmarea unui 
«coup de foudre». Uneori această opțiune 
se face mai tirziu si cu o amărăciune ine- 
rentă Se poate intimpla să te întilnesti cu 
adevărata dragoste peste ani, să revii la 


„https://bibliotecaădigitala.ro 


În vremea revoluției de la 1848 a fost 
o ligură marcantă. «Maria Rosetti 
(1819—1893) a luat parte la activitatea 
politică a soțului ei, C.A. Rosetti» 
(Micul dicționar enciclopedic). În til- 
mele 1848, Munţii în flăcări şi cele 
6 episoade de televiziune pe care le 
realizează in prezent regizorul Mircea 
Moldovan, scenarist fiind Petre Sălcu- 
deanu, personajul Maria Rosetti apare 
doar în citeva momente, în compania 
soțului sau a lui Nicolae Bălcescu. 
Aşadar, un rol secundar. Dar interpre- 
ta lui, Maria Ploae este convinsă că 
personalității Mariei Rosetti | s-ar pu- 
tea dedica un film întreg. 


Fotografii de Emanuel TÂNJALĂ 


IE DEEE E E PI 
Maria Ploae în rolul Mariei Rosetti 


ea, deși înainte aj trecut nepăsător pe 
lingă... E vorba deci de sinceritatea cu 
care-ţi privesti sentimentele, de luciditatea 
cu care te analizezi, de curajul de a face 
ceea ce gindesti. Inițial scrisesem scena- 
riul cu o tentă de analiză psihologică mai 
accentuată. Din decupai a apărut însă un 
film de acțiune si cred că regizorul Dinu 
Tănase a făcut bine înlăturind lungimile, 
dindu“ ritm, punind accentul mai mult pe 
story, 

— Ce reprezintă pentru dumneavoas- 
tră acest scenariu? 

—E un vis vechi. Nici acum nu sint 
foarte sigur că se va face, desi filmul a 
intrat în producție. Nu-l consider decit o 
experiență de viată deosebită, în felul ei 
extraordinară Mi-a modificat total cunoş- 
tintele despre munca de creație în acest 
domeniu. Cred că abia la al doilea scena- 
riu, dacă voi mai găsi înțelegere si grija 
deosebită pe care am întiinit-o la Casa 
Unu, şi bineînțeles dacă acest prim film 
va avea cit de cit succes, de-abia al doilea 
l-as considera primul meu scenariu ade- 
vărat, făcut în cunostință de cauză. 

— De ce-ar trebui să se ferească fil- 
mul? 

— Cred că lucrul cel mai greu și cel mai 
necesar de înlăturat rămine viziunea sche- 
matică, prestabilită asupra vieţii. Realita- 
tea trebuie să fie reflectată asa cum e, cu 
contradicţiile și asperităţile ei si nu asa 
cum am dori să fie. Nu știu exact care sint 
resorturile din mecanismul de producere 
a filmelor, care nu se pot elibera de preju- 
decăț si care, de multe ori, toarnă apă-n 
vin. Un film care porneste cu entuziasm, 
cu dorința de a spune lucruri adevărate, 
se trezeste pe parcurs cu unghiurile rotun- 
iite; i se înlătură răutățile care uneori sint 
necesare. 

— Vorbiţi despre filmele noastre în 
general. Dar vă întreb de ce ar trebui 
să se terească filmul «Mijlocaș la des- 
chidere»? 

— Să nu semene cu Filip cel bun, cu 
Dimineţile unui băiat cuminte, cu alte 
filme bune din aceeaşi zonă Să semene 
cu el însusi si să păstreze anumite Indrăz- 
neli pe care mi le-am permis (unele tinind 
de limbajul mai colorat al unor personaje). 
Să fie vorbit si jucat firesc. Actorii să aibă 
virsta personajelor si să nu cadă în cap- 
canele jocului teatral. Dealtfel am inteles 
că regizorul va lucra mai mult cu neprofe- 


sionisti și acest lucru mă bucură. 


ap 


Virsta la care fericirea înseamnă 
în primul rind dragoste (Aurora Leonte, 
studentă I.A.T.C Gheorghe Visu) 


«Ne străduim să transpunem cit mai fidel 
poezia de tip special a lui D.R. Popescu» 
(regizorul Lucian Bratu și operatorul Nicu Stan) 


Implicatiile și limitele unui «joc de-a fericirea» 
(Valentina Bucur-Caracașianu. Aurora Leonte 
şi Gil Dobrică într-o scenă din film) 


din unghiul regizorului 


Tineri care iubesc, muncesc 
si vor să fie fericiti. Cum? 


— Stimate Lucian Bratu, 
cind v-aţi întilnit prima 
oară cu «Mireasa din tren» ? 
— Sint vreo șase ani de a: 
tunci... Nu a fost o intilnire 
cu un scenariu gata elabo- 
rat, ci cu o idee excelentă de 
film. De data aceasta am avut bucuria să 
văd crescind scenariul alături de scriitor. 
Am fost de citeva ori la Cluj, am stat lingă 
D.R. Popescu. Acolo s-au limpezit, s-au 
legat și s-au copt lucrurile. Una din secven- 
tele la care țin foarte mult, mi-a fost suge- 
rată de o piesă a lui D.R. Popescu. Îi sint 
recunoscător scriitorului că a fost de acord 
s-o introducem În scenariu și scenaristul 
n-a făcut un simplu transfer, ci a rescris-o 
cu o atitudine critică, creatoare, adaptind-o 
la filmul nostru. 


— Ce v-a atras, ce vi s-a părut nou sau 
interesant în ideea filmului? 


— Chiar dacă de la prima formă în care 
a fost concretizată ideea şi pînă la scenariul 


(Urmare din pag. 5) 


extins materia epică a nuvelei îmbogățind-o 
cu obsesii, cu probleme din Intreaga proză 
a lui D.R. Popescu; am preluat sugestii şi 
chiar amănunte din romanele sale, sau din 
alte povestiri. 

Cit priveşte documentarea, am putea spu- 
ne că am făcut-o mai scrupulos și mai pa- 
sionați ca oricind, Am primit multe sugestii, 
ne-am clariliczt multe lucruri în discuţii cu 
oamenii din satele de la Dunăre unde am 
făcut prosoecţiile. Oameni care au trăit și 
au lupta! atunci și care ne-au ajutat să ne 
apropiem cu mai multă inţelegere și căl- 
dură de lumea acelor ani. 

— Să încercăm să definim citeva tră- 
sături ale acelei vremi, sau mai exact 
= anului 1944, așa cum va apare el in 

m. 

— Războiul intrerupsese brutal cursul 
normal al vieții —o viață în care hora, nunta, 
înmormintarea, risul şi plinsul își aveau lo- 
cul şi sorocul lor firesc. E o vreme în care 
oamenii își pierd uşor cumpătul simțind 
pericolul morţii la orice pas. Valorile mate- 
riale devin nesigure, iar cele spirituale, im- 
palpabile, deci putind fi lesne încălcate. 
Într-o astfel de vreme, personajulAnasta- 
siei înfăptuieşte un gest cu valoare de aver- 
tisment. de trezire a constiintelor. Un aver- 
tisment lansat intr-o lume care pare a nu 
mai crede In nimic şi a nu mai respecta ni- 
mic. O lume în care viața nu mai contează, 
pentru că, așa cum spune Anastasia, «cine 
nu dă doi lei pe moarte, nu dă măcar un 


pe care II filmez acum, s-au mai schimbat 
unele lucruri, există o poezie de tip special 
— de tip D.R. Popescu — scriitor dotat 
cu rara capacitate de a transmite adevăruri 
importante, grave, cu aerul cel mai mucalit, 
cu un zîmbet care vorbeşte despre omenia 
noastră. Un zimbet şi o ințelegere care 
conduc la un film cu oameni obișnuiți 
(deci, fără personaje pozitive sau negati- 
ve...). Împreună cu Nicu Stan, semnatarul 
imaginii filmului şi cu întreaga echipă, ne 
străduim să aducem cit mai fidel în film 
această notă particulară a lui D.R. Popescu. 
Faptul că acest om s-a născut în Oltenia și 
trăieşte în Transilvania determină ca per- 
sonajele lui să aibă o topică originală şi 
fermecătoare. De aceea, nu am dorit să 
localizăm povestea într-un oraș sau o re- 
giune anume, ci să-i lăsăm drum spre o 
valabilitate mai largă. 

— E un film cu precădere de subiect, 
de personaje sau de idei? 

— Sigur că nu e lipsit de subiect, dar 
liniile de forţă ale filmului sint constituite 


tranc pe viață». Am vrea să se desprindă 
din film ideea sacrificiului, a martirajului şi 
a atitudinii pe care o ia forța represivă, 
puterea, în fața unui astfel de gest.Aceasta 
are două alternative, dar nici una nu i se 
pare bună: a-l reprima brutal înseamnă a da 
naştere unui mit; a nu interveni înseamnă 
a rămine indiferent în fața unui gest revolu- 
ționar cu valoare exemplară. 

O altă idee a filmului ar viza neimplicarea. 
Ea nu e doar o formă de lașitate, ci şi de re- 
nunţare la demnitatea umană. Fiecare per- 
sonaj al filmului este de altfel materializa- 
rea unei atitudini faţă de momentul istoric şi 
implicit, față de momentul de conștiință. 

— La înmormintarea luptătorului sirb 

- Scrie în scenariu — de faţă se află 
doar un copil, unul din elevii Anasta- 
siei. Ce atitudine intrupează, de piidå, 
acest personaj? 

— E mai simplu dacă transcriem din sce- 
nariu replica Anastasiei, «Mihai, tu trebuie 
să trăieşti şi să spui mai tirziu tot ce s-a 
intimplat». Copilul ar ti deci martorul care 
trebuie să transmita adevărul peste ani, 
împiedicind mistiticarea istoriei — alt leit- 
motiv al prozei lui D.R. Popescu. 

— Am vorbit despre ideile filmului. 
Citeva cuvinte despre cum vor prinde 
sie viață, despre imaginea viitorului 

m. 

(Regizorul Alexandru Tatos ține ca la 
această intrebare să răspundă operatorul 
Fiorin Mihăilescu) 

— Nu ştiu cum va ti imaginea. Ştiu însă 
cum aș dori să fie. Şi mai ştiu că imaginea 
are o misiune grea în acest film. Ne-am pro- 
pus să menţinem o relaţie continuă, mai 
specială, intre prim-planul personajelor 
principale (prim-plan luat în sens abstract 
şi nu ca încadratură) şi fundal (și acesta în 


de situaţiile în care sint puse personajele, 
pentru a-și dezvălui adevărata lor esență, 
în pofida unor aparente care par că le con- 
trazic. 

— Să ne oprim puţin la personaje. 
Din ce punct al existenței lor le preia 
filmul şi unde se află ele la stfirșitul lui? 

— Este vorba despre tineri pină la virsta 
de 22—23 de ani care au terminat o şcoală 
profesională şi care lucrează în locurile 
în care au fost repartizaţi. Doar unul singur, 
fire voluntară, aparent însetat după o «mo- 
bilitate» mai mare, a inapoiat suma echiva- 
lentă cu costul studiilor, a plecat «in lume», 
ajungind să lucreze la... «zidul curajului» 
unde pilotează o motocicletă într-un număt 
de acrobație. Celălalt erou este aproape 
opus primului: pare băiatul cuminte, docil 
si aşezat, care rămine «acolo unde este 
pus». Fata din film nu are datele specta- 
culoase ale eroinei de film. Este o fată 
simplă, care lucrează în grădina-restau- 
rant a orașului, unde vinde mititei și bere. 
E la virsta cind fericirea înseamnă dragoste 
şi are de optat între primul tinăr și cel de 
al doilea, aşa-zis docil, dar care finalmente, 
în pofida cuminţeniei sale, se arată a fi ca o 
«apă adincă». Aceste personaje, ca şi 
celelalte ale filmului au o frumuseţe inte- 
rioară, o mare poezie, a căror relevare va 
ridica probleme dificile realizatorilor şi in- 
terpreților (Gheorghe Visu, Aurora Leonte, 
Radu Gheorghe). 

— Ce considerați a fi decisiv pentru 
stilul viitorului film? 

— Pentru mine, importantă, definitorie 
— dacă vreți — rămine imaginea. Nu una 
globală, neutră, nediterenţiată, ci o imagine 
capabilă să potenţeze sensurile scenariu- 
lui. Urmărim şi posibilitatea (atit de greu 


înțeles mai larg, social, ca atmosferă cro- 
matică, plastică). Nu e ușor pentru că a 
ceastă relaţie, dezvoltată de-a lungul fil- 
mului trebuie să țină seamă de continua 
transformare a personajelor. Operatorul 
trebuie să găsească pentru aceasta rezol- 
vările practice. De la intuiţia acestor stări 
la materialitatea lor, cum altfel ar putea-o 
tace, decit apelind la «instrumentarul» ope- 
ratoricesc? Încerc deci un experiment: de a 
plasa altfel (de data aceasta vorbind strict 
fotogenic) chipul unui personaj raportat la 
celelalte. Prin rotaţie, fiecare personaj care 
poartă greutatea desfăşurării dramaturgice 
într-o secvență, va fi scos în relief. Nu e 
vorba de o denaturare, ci de un tratament 
deosebit, dar care nu va şoca tradiția recep- 
tării cinematografice obișnuite. Tocmai de 
aceea va trebui să găsim măsura aplicării 
exacte, să nu epatăm, să nu scoatem în față 
actul operatoricesc, ci să-l folosim doar 
atit cît să sublinieze ideile acestui film. 
Pentru că ele sint cele importante. Şi pen- 
tru ele facem acest film. 


La deschiderea stagiunii, Titus 
Popovici din nou în forță pe trei 
generice: Blestemul pămîntului şi 
Blestemul iubirii (după romanul 
«Ion» — regia Mircea Mure- 
şan); Întoarcerea ardelenilor 
(regia Mircea Veroiu); Pruncul, 
petrolul şi ardelenii (regia Dan 
Pița) 


https://biblioteca-digitala.ro 


ÎN i ml pr e ed pete le la CĂ e ai a nd 


de dobindit) ca factorul culoare să nu se 
mulțumească să imite naturalist ceea ce 
filmează aparatul, ci să sugereze o stare. 

— Un film are un mesaj în măsura 
în care problemele filmului sint și pro- 
blemele societății În acest sens, ce 
spune «Mireasa din tren» în contextul 
filmelor noastre despre actualitate? 

— Întrebările la care caută răspuns eroii 
filmului nu vizează problemele fundamen- 
tale ale vieţii, dar pot interesa -lumea ado- 
lescenţilor de astăzi, fiind legate de felul 
m care aceşti tineri muncesc, iubesc si 
caută fericirea. Chiar dacă mediul faniliul 
in care au crescut unii dintre eroi (al fetei, 
de pildă) nu le-a marcat întotdeauna în bine 
viața, eroii noștri au o anume lealitate, 
mindrie și puritate. Una din ideile pe care 
„va să le transmită filmul este că în viată 
nu te poţi juca la infinit mimind un lucru 
serios. Cei doi tineri care se joacă de-a 
«mirele şi mireasa» ca să se amuze, întil- 
nesc în final o nuntă adevărată, a cărei 
frumusețe de primă ediţie (este vorba de o 
nunță țărănească) o tulbură pe fata noastră. 

—E primul dumneavoastră film cu 
actori debutanţi și neprofesioniști în 
rolurile principale... 

— Aceasta se datorează virstei perso- 
najelor principale. Nu e ușor, dar extrem de 
interesant. Lipsa de experiență a unor ac- 
tori tineri este compensată de marea lor 
dorinţă de a se exprima prin film. Sint bune 
sanse ca din capul locului să se elimine 
blazarea, copierea unor clişee, inerția și 
în film să pătrundă o undă de prospețime. 


Rubrica «Panoramic românesc) 
este realizată de Roxana PANĂ 


De orice poate fi acuzat re- 
gizorul Savel Stiopul In acest 
film, dar de lipsa unui anumit 
elan participativ nu. Un elan 
care se bizuie pe o reală sen- 
sibilitate constructivă în pla- 
nul plasticii dinamice şi so- 
noie, lranstigurind elementele compoziției 
pină la a sacrifica măsura multora dintre 
ele. Un elan vrind parcă să răzbune repro- 
șurile pe care critica i le-a făcut la filmele 
imediat anterioare, expediate sub titluri ca 
Aventuri la M ră, spre a demon- 
stra acum că Ultima noapte a copilăriei 
n-a tost ultimul dintre Anotimpuri-le tan- 
teziei sale imagistice. 

Regizorul este, ne-o reafirmă Falanste- 
rul, o structură romantică, iremediabil ro- 
mantică, disperat romantică, fapt evident 
din tiecare rind al decupajului pe care l-a 
scris cu o vădită aplicaţie literară — un do- 
cument revelator nu atit pentru ceea cea 
devenit filmul, cit pentru personalitatea 
celui care-l semnează. Cine are curiozitatea 
să parcurgă acest document intem de lu- 
cru, consultat cu permisiunea autorului şi 
producătorului, va fi şocat de frecvența, 
încă din primele pagini, a unor formulări 
precum: «cu uimire copilărească», «gituit 
de o emoție adolescentină», «animat de o 
nestăvilită curiozitate». Sau: «ceva fosfo- 
rescent», «plutind în beatitudine», «ferme- 
cător, feminin», «trăieşte o reverie», «cu 
fața în extaz» ș.a.m.d. 

nsușindu-şi un proiect temerar, care ar 
fi putut aminti ambiția de a ecraniza «Capi- 
talui» lui Marx (Eisenstein), hotărindu-se 
deci să tacă un film despre Comuna din 
Scăieni, creată la 1834 de adeptul comu- 
niştilor utopici care a fost Theodor Dia- 
mant, regizorul a fost, se vede, confruntat 
cu un text pre-scenaristic eminamente di- 
ficil, pe care a Ințeles nu atit să-l prelucreze, 
cit să-l vadă și să-l justifice în felul romantic 
mărturisit mai sus. Foarte semnificative 
sint în acest sens parantezele introduse de 
realizator în textul decupajului, indicind 
în ce mod înțelege el explicațiile discursive 


Nu confundați performanțele cascado- 
rilor și happyend-ul din film cu reali- 
tatea unui deznodămint ireversibil tragic 


din dialog. Întrucit unele personaje şi în- 
deosebi Theodor pot să pară, cum singure 
declară, de o oarecare «uscăciune statis- 
tică», regizorul preferă să le vadă continuu 
transportate intr-o lume a gindurilor tebrile 
şi viziunilor poetice. Un însoțitor al lui Dia- 
mant le explică, de pildă, țăranilor proiectul 
cu care acesta a venit în țară, dar regizorul 
ține să-l prevină pe interpret că trebuie să 
se transpună în prealabil într-o stare cu 
totul specială: «Transpus în peisaj și (re- 
simțindu-se — n.n.) de drumul tăcut călare, 
într-o stare nu indeajuns conturată, cu 
bunătate și complacere în reverie.» De-abia 
apoi decupajul notează replica: «Ar voi să 
stringă într-un loc pe cei care doresc să 
trăiască altfel, să fie liberi şi egali». 

Neindoielnic regizorale sint,de asemenea, 
descripţiile de cadre, din care rezultă că 
aportul autorului filmului s-a concentrat 
tocmai asupra acestui aspect, elaborind 
minuțios “şi frenetic compozițiile și mişcă- 
rile de aparat. Cind textul propune, de pildă, 
lectura unei scrisori a lui Theodor Dia- 
mant către Charles Fourier, iată ce plasti- 
citate sofisticată, In perspectivă exaltat- 
romantică imaginează regizorul, la cadrul 
208 — Prim plan, 3 m: «Umerii lui Theodor 
aplecaţi asupra porthartului, văzuţi din pro 
fil, mina cu care scrie, un colț al manuscri- 
sului şi cimpul, pe jumătate arat, înfiorat 
de vintul renăscător al primăverii». 

Depășind cu mult stadiul indicaţiilor teh- 
nice şi de interpretare, textul decupajului 
se amplifică adesea, dar nu dramaturgic, 
ci într-o direcţie eseistic-teoretică: «Theo- 
dor și Catita spun replicile de mai jos în 
timp ce trec prin fața morii şi a pivei de abale, 
prin livadă, prin sălile de clasă ale şcolii, 
în marginea arăturii și a bălții Teleajănului. 
Nu întotdeauna in această amplă scenă 
vedem cum protagoniștii îşi spun replicile. 
Putem să le auzim și atunci cind ei sint 
prea departe pentru a îi auziți, sau fără a-i 
vedea chiar deloc, replicile de mai jos fiind 
proiecții ale gindirii celor doi și singur 
timbrul vocii lor e deajuns pentru a le indi- 
vidualiza.» 


filmul de circulaţie 


Automobilul și cinematogra- 
ful şi-au făcut apariţia în con- 
ştiinţa secolului nostru în 
același timp; poate și din 
această pricină ecranul a 
aflat de la bun început în 
vehiculul pe patru roți o ve- 
detă egală in drepturi cu orice super-star. 
Obiect in destășurarea dramatică (Moartea 
unui ciclist este primul dintre atitea exem- 
ple posibile care imi vin în minte) sau su- 
biect (Acei oameni minunați și mași- 
nile lor zburătoare, Marele premiu, Mon- 
te Carlo, Le Mans, Marea cursă,dintre 
lilmele văzute la noi), automobilul a contri- 
buit la cresterea popularității multor perso- 
naie. Să ne gindim doar la ce s-ar fi tăcut 
Locotenentul Bullitt fără urmăririle sale in- 
dràcite pe colinele din San Francisco sau 
atit de iubitul comisar Miclovan fără spec- 
laculoasele sale viraje de urmărit şi urmă- 
ritor totodată. Succesul lor a făcut citeodată 
pe unii dintre spectatori să se identifice nu 
numai în vis,ci și în realitate cu idolii lor de 
pe ecran. Şi de aici începe o altă poveste... 

Această altă poveste ne-a fost reamin- 
tită de selecția de filme, de astădată docu- 
mentare doar cu iz de ficţiune, din gala 
anuală, devenită manifestare tradiţională, 
organizată de către Inspectoratul General 
al Miliției. Din cele aproximativ 30 de scurt- 


mema 


Ceea ce, dacă intelegem individualizarea 
într-un sens mai larg, nu numai prin voce, 
este destul de palid confirmat în imaginile 
filmului urmărite pe ecran. Din cauze care 
sint atit de numeroase, încit o ordine rigu- 
roasă a lor e greu de propus. Totusi... 

Mai intii, regizorul a greşit, odată probabil 
cu producătorul, atunci cind și-a limitat 
intervenţiile scenaristice la adaptarea cine- 
matografică a unui text care cerea inter- 
venţii substanțiale în însăşi dramaturgia 
lui. Observațiile care se impun repetă con- 
statări pe care prea le facem adesea, mai 
ales la filmele de evocare istorică, pentru 
a nu fi de ordinul evidenţei. Subiectul e 
conceput într-o formă epico-ilustrativă vrind 
a cuprinde tot traseul eroului principal şi 
a-i înfățișa pe toți partenerii lui, de la in- 
toarcerea in țară, chiar la punctul de gra- 
niță, pe Dunăre, plină la stirșitul experien- 
tei sale sociale. Concentrării naraţiunii în 
citeva momente dramatice, autorii subiec- 
tului i-au preferat abundența explicaţiilor 
de pe margine, suite lungi de replici prin 
care personajele nu se adresează atit unele 
altora, cit spectatorilor, pentru a-i pune pe 
aceștia la curent cu ceea ce co-scenariștii 
au descoperit în cursul documentării. Ast- 
fel, trecătorii de pe ulite se oteră, care mai 
de care, să epuizeze informaţiile biogratice, 
invariabil elogioase, despre Diamant: «— Nu 
ştiu dacă ai auzit, dar generalul De Teutsch, 
care i-a fost profesor de tactică și balistică 
în Bavaria, vedea în el în primul rind un mare 
militar. — Dimpotrivă, după cite știu, ma- 
rele Delauny spune că Theodor n-are rival 
în funcţiile algebrice şi în calculul diferen- 
tial». Ş.a.m.d. Pe cit este de limpede că 
Florian Avramescu și Nicolae Dragoș au 
întreprins o laborioasă operaţie prelimi- 
nară, de culegere a materialului și de în- 
serare a lui într-o povestire bogată în date 
si sugestii, pe atit apare de clar că subiec- 
tul propriu-zis al filmului de-abia urma să 
fie extras și dezvoltat, într-o formă nouă, 
din acest material. 

Toate celelalte slăbiciuni pe care Falan- 
sterul şi le dezvăluie cu violență credem a 
proveni din această eroare inițială de calcul, 
pe care o atribuim regizorului și producă- 
torului, deşi ea e de ordin scenaristic. Însăși 
lungimea excesivă a filmului, întins pe două 
serii, nu e un defect de filmare sau de mon- 
taj, dimpotrivă, în timpul realizării s-a re 
dus ceva din lungime, eliminindu-se unele 
scene existente in povestirea dialogată 
Ca modalitate de filmare, regizorul a încer- 
cat o soluție paroxistică tentindu-ne cu 
sugestia, unitară în felul ei, a unei formule 
expresive de «nou cinema», stabilind din 
capul locului ca aproape toate cadrele să fie 
în mişcare, prin panoramice şi traveling-uri 
combinate cu transfocări şi alte efecte 
imagistice. Rareori funcţională, imprimind 
camerei o autonomie de pendul sau de 
piston, această soluție se demonetizează 
şi devine insuportabilă tocmai prin lungi- 
mea scenelor expozitive şi a filmului luat 
ca întreg 

Nu este insă mai puțin adevărat că di- 
mensiunile nereușitei involuntar spectacu- 
loase pe care o reprezintă acest film sint 
date nu doar de erorile regizorului în cali- 
tate de autor, ci și de erori regizorale pur 
și simplu: lipsa de măsură și de control 
în verva care devine silnică a aparatului, 
depăşirea oricărei limite rezonabile in sta- 
rea de exaltare atribuită personajelor, in 
genul bărbatului care, aflat în fața unei 
femei alăptind, scoate pe loc sabia din 


teacă şi un strigăt disperat de luptă, ně- 
pustindu-se în direcția unui dușman invi- 
zibil. Ca și mişcările aparatului demoneti- 
zate prin exces, exaltarea aceasta a perso- 
najelor nu defineşte un stil, ci e redusă, 
prin perpetuare, la un fel de biţiială. De 
aceea e imposibil de precizat dacă ratarea 
şansei de a contura personajele şi a capta 
sensul existenței lor se datorește unor 
erori de interpretare sau unora de distri- 
buţie sau unora de regie sau tuturor la un 
loc. Dincolo de recunoașterea bunăvoinţei 
şi aplicației, despre cei mai mulți dintre 
interpreți putem cu greu spune ceva dis- 
tinct, intrucit nu-i recunoaștem prea bine 
în timpul nesfirşitelor mișcări de aparat. 
În ceea ce priveşte pe interpreţii rolurilor 
principale, Adrian Pintea în rolul lui Theo- 
dor Diamant, Fabian Gavriluţiu — Emanoil, 
ca fost stăpin al moşiei Scăieni, convertit 
la noua credință sau Julieta Szânyi — Mă 
dălina, îndrăgostită fără speranţă de eroul 
vizionar, deși am observat că au «ochi 
febrili» sau că «ochii le lucesc fanatic în 
cap», după cum se exprimă decupajul în 
termenii unui manierism cam schematic, 
Inclinăm a crede că sintem în fața unor erori 
de distribuție. 

lon Anton este unul dintre operatorii de 
talent ai generației consacrate care-și rea- 
firmă în acest film similitudini de stil cu 
noua si strălucita noastră scoală de plasti- 
cieni ai ecranului, în timp ce compozitorul 
de aleasă vocatie Hary Maiorovici indică. în 
citeva secvenţe, printre care cea nocturnă, 
din preajma ordiei ciumaţilor, o înțelegere 
superioară a funcţionalității muzicii de film. 
Sint doi dintre colaboratorii de tradiție 
împreună cu care regizorul, după ce a făcut 
în acest film demonstraţia unei verve juve- 
nile renăscute dar riscate, poate să-și pro- 
pună să dea în viitoarele filme măsura 
maturității sale. 

O garanţie în acest sens sint sugestiile 
de plan doi pe care filmul le conţine, o 
deschidere neobișnuită spre peisajul na- 
tural şi social prin care personajele trec. 
Sint momentele in care regizorul reuşeşte 
tablouri de epocă memorabile, cum sint 
cele abia intrezărite, dar cu dăruire lucrate, 
în timpul călătoriei pe Dunăre și în Cimpia 
română, În compania unor aromâni în be- 
jenie, apoi pe parcursul constituirii și ființă- 
rii falansterului. Admirabilă, de asemenea, 
de data aceasta prin acuitatea ideii însăși, 
dar şi prin eminența plastic-muzicală a 
imaginii, secvenţa finală, metaforică, in 
care calul de la plug se lansează în galop, 
smulgind plugul din brazdă și pierzindu-se 
într-o perspectivă infinită — imagine oni- 
rică în mintea ţăranului care se întreabă, 
văzindu-! tot în gind pe Diamant însuși; 
— Cit mai e pină în veacul de aur? 


Valerian SAVA 


Scenariut Florian Avramescu, Nicolae Dragoş. 
Regia Sava St/opul, Imaginea /on Anton. Mu- 
zica: H. Maiorovici. Decoruri şi costume: Mihaela 
Demetriade și Ladislau Labancz. 

Cw Adrian Pintea, Liviu Ciulei, Julieta Szonyi, 
Elena Albu, Enikő Szilagyi, Fabrian Gavriluţiu, Va- 
sik Nitulescu, Remus Mărgineanu, Cornel Revent, 
Andrei Finti, Mihai Mălaimare. 

Producţie a Casei de filme Unu. Director 
Jon Bucheru. Film realizat în studiourile Centru- 
lui de producție cinematografică «Bucureşti». 


La volan, pe ecran şi pe şosea 


metraje pe teme ðe circulaţie rutieră cite 
sint realizate într-un an (în colaborare cu 
Ministerul Apărării Naţionale, ADAS), au 
fost prezentate 9 purtind girul artistic al 
celor trei studiouri cinematografice («Bucu- 
rești», «Sahia» și «Animatilm») în regia lui 
Haralambie Boroș, lulian Mihu, Adrian Pe- 
tringenaru, lon Visu după scenarii de igor 
Butnaru, col. C. Grădinaru, col Gh. Ene, 
Ecaterina Oproiu, Adrian Petringenaru și 
lon Visu. Filmele realizate, deci pe o temă 
unică, demonstrau că ea poate fi abordată 
într-o infinitate de stiluri și adaptată orică- 
ror genuri de la comedie la dramă, de la 
cine-verite la animaţie. Scopul lor era însă 
acelaşi și anume să facă o pledoarie pentru 
viață. Pentru că,odată ieşiţi din ficțiune și 
intrați în realitate, eroii acestor filme nu 
mai beneficiază de imaginarele «happy- 
endings» fiind victimele unor deznodă- 
minturi ireversibil tragice. Filmele trag. fie- 
care in felul lor. un semnal de alarmă 
asupra pericolului de a te confunda pe şo- 
sea cu aşii volanului de pe ecran. Utilitatea 
acestui gen de documentar nu mai trebuie 
demonstrată, dacă ne gindim la numărul 
de victime dintr-un an. Despre realizarea 
lor se pot face însă citeva semnalări. Mai 
întîi am regretat numărul restrins de reali- 
zatori ($ase dintre cele nouă filme au fost 
regizate și scrise de Adrian Petrinaenaru 


https://biblioteca-digitala „ro 


ÎI 


şi lon Visu) aducind implicit o oarecare 
monotonie cu atit mai mult cu cît trei dintre 
ele aveau și un punct de pornire dat: două 
locuri rămase libere într-o sală de cinema. 
Cei doi regizori, transformați în reporteri, 
porneau pe urmele celor absenţi desco- 
perind cauzele tragice ale acestei lipse. Să 
spunem Însă că filmele din acest ciclu inti- 
tulat «Spectatori, păstraţi-vă locurile!» avea 
o mare aderenţă la temă reușind, prin argu- 
mentele unui bun reportaj în imagini, să-și 
atmgă scopul. O notă aparte a avut În se- 
lecţia amintită filmuil Femeia la volan 
(regia lulian Mihu, scenariul Ecaterina 
Oproiu). Poate că, la o primă privire, filmul 
nu ar avea o legătură directă cu tema, dar 
stilul cunoscut al regizorului face uz de 
atu-ul montajului conectind episoade din 
citeva clasice filme de ficțiune cu imagini 
documentare surprinzind pe viu fizionomia 
oamenilor şi a străzilor orașului nostru, 
demonstrind că și filmul utilitar poate fi 
un adevărat film-de-cinema 
lată deci că talentul și profesionalismul 
îşi pot afla un teren propice și în astiel 
de filme ceea ce ne determină să sugerăm 
că şi cele din gala organizată de Inspecto- 
ratul General al Miliției ar merita o mai 
frecventă difuzare pe marele cit şi pe micul 
ecran 
Adina DARIAN 


Rodica 
Tapalagă: 


Fără fard, ascunsă sub oche- 
tarii fumurii cu rame subțiri, 
metalice, Rodica Tapalagă 
pare sora mai mică, studi- 
oasă și ușor severă a Rodi- 
căi Tapalagă, actrița cu ta- 
lentul înconjurat din toate 
părțile — adesea de-a dreptul inghesuit — 
de un irezistibil farmec personal. Pe urmă 
îsi scoate ochelarii, zimbește si «sora» ei, 
actrița, este acolo, cu farmecul personal 
cu tot Dar puțin tensionată, stinjenită, «in 
gardă», Stinjenită sint şi eu, de ce să mint? 
lar mă aflu în fața unei actrițe cu talent 
mult şi filmografie minusculă, încropită 
din treceri grațioase printr-un film sau altul. 
Ne salvăm reciproc într-o discuţie generală 
despre noul rol din filmul lui Mircea Veroiu, 
Întoarcerea ardelenilor. Aflu că este «o 
partitură mai mare» (în fine!) care a obliga- 
t-o la o trecere în revistă a tot ce a adunat, 
pină acum, ca experienţă cinematografică. 
De fapt, ce-a adunat? 

— Tot felul de «secrete» ale meseriei de 
actor de film. Acum știu precis că filmul 
cere o putere de concentrare mult mai 
mare dect spectacolul de teatru. Trebuie 
să fii «acolo», prezent cu toată ființa ca 
să poți decide repede, într-o clipă, cum 


să exprimi ceea ce vrei să exprimi. Şi asta 
e foarte greu și obositor. Pentru că există 
o mie — ei, să nu exagerăm, nu chiar o 
mie,dar foarte multe soluții, iar tu trebuie 
să te oprești la una singură, și ea să fie 
cea mai bună Dacă se poate, să fie solu- 
ţia ideală. De cele mai multe ori, regizorul 
talentat dacă te-a ales. stie el de ce te-a 
ales, şi atunci te lasă să optezi singur, iţi 
face această favoare care te costă îngrozitor 
de scump. Adevărul este că filmul m-a 
obligat la o reconsiderare a mijloacelor 
actoricești. Filmul te obligă să te contro- 
lezi, să nu-ți «dai drumul» la toate stările 
puhoi, să te stăpinești, să reduci pină la 
esență Este un joc minunat de-a «ținutul 
în friu» pe care noi, în Institut, l-am învățat, 
dar l-am uitat pe parcurs. Filmul te face 
mai smerit cu tine, pentru că te pune să 
înveți mereu şi mereu o lecţie pe care 
n-ar fi trebuit s-o uiţi. Dar uiţi. O seară 
bună pe scenă, un succes la TV, maio 
pălărie «purtată bine», mai o voaletă care 
te avantajează, publicul este mulțumit pen- 
tru seara aceea, pentru apariția cealaltă, 
mulțumirile se adună, se fac răsfăț, te 
simţi bine, ţi se pare că e bine. La tiim insă 
te vezi şi te revezi, așa incit observi distanța 
dintre ceea ce ai vrut să faci şi ceea ce ai 
reușit, de fapt, să faci. Dar nu e nici o nou- 
tate în ce spun... S-a mai spus 

— Așa s-a ma spus și că n-ar fi nici 
o deosebire între actorul de teatru și 
cel de film Că el, actorul, să fie talen- 
tat și gata, ajunge! 

— Ajunge, cu multe date în plus. Acto- 
rii de film sint atleți meseriei noastre. La 
teatru merge şi mai bolnav, şi mai cu ten- 
siune, şi mai grăsut. Filmul cere o masi- 
nărie umană în deplină stare de functio- 
nare. Întii, să fii sănătos. Pe urmă talentul 
Pe urmă meșteșugul. lar sănătatea nu este 
o stare pe care s-o poți construi, ci o rea- 
litate necesară Un platou de filmare este 
un univers violent, tensionant în care to- 
tul se întîmplă «la limită». Există la filmare 
o atmosferă de încordare, de pindă, de 
atenţie concentrată, o stare ametitoare de 


' febră, de exaltare, pe care n-am mai intil- 


nit-o — să nu rideţi — decit la maternitate. 
Probabil pentu că și creaţia este un fel 
de naştere. Sigur, nu probabil, pentru că 
atmosferă de care vă vorbeam, n-am intil- 
nit-o decit la ecnipele în care se crea. lar 
tensiunea, violenta asta a trăirii creaţiei 
unui film, n-o poate suporta oricine. Ceea 
ce încă nu știu este cum s-ar putea obține 
relaţia tandră cu aparatul de filmat Spun 
«tandră», pentru că aşa simt eu că ar trebui 
să fie. Şi nu e. Deocamdată relaţia mea cu 
el este încordată, de tatonare, de suspiciune, 
poate reciprocă. Încă îl simt ca pe un martor 
imparțial. Simt complicitatea dintre regizor 
şi operator; tandreţea și grija şi căldura lor 
pentru cadrul care se filmează este absolută, 
dar intotdeauna parcă se aşează ceva, un 
ceva care îngheaţă relația mea cu apara- 
tul de filmat De multe ori ei nu numai că 
nu te apropie, dar te îndepărtează de pro- 
priul tău chip. Şi nu cred că este o părere 
de actor — trebuie să ai o părere bună 
despre tine, altfel nu poti să faci meseria 
asta! — este un tapt obiectiv. Pe urmă e 
culoarea și timbrul glasului la post-sincron, 
care nu mai e viu, nu mai e «al tău», e filtrat, 
e retransmis. De fapt asta e: filmul te re- 
transmite. Dacă înţelegi și ştii să exploatezi 
acest lucru, e bine. Să devii un ajutor, un 
instrument de exprimare, da, asta poate să 


însemne ceva, Mai ales dacă trăieşti lucid 
această realitate a filmului 

— Aveţi încă o privire foarte proaspă- 
tă asupra a ceea ce se cheamă «munca 
ia film», specificul cinematografic. Pre- 
supun că și părerile despre rezultatul 
acestei munci stau sub semnul ace- 
leiaşi prospețimi. 

— Aș dori foarte mult să-mi păstrez pri- 
virea proaspătă. Cred că e foarte impor- 
tant Cred că trebuie să te surprindă pină 
la a te lovi, pină la durere această reali- 
tate a filmului. Rutina, obișnuința aduc plic- 
tiseala, iar plictiseala omoară nuanțele fără 
de care filmul nu există. Dar despre fil- 
me nu am păreri. Nu vád filme. De fapt, 
filmele au inceput să-mi placă abia acum 
cind le văd «cu partitura în față». Acum 
am început să înțeleg de ce Padre Pa- 
drone e un film mare, de ce Fellini e Fellini, 
de œ — ca să venim acasă — Piţa nu e 
Veroiu și Veroiu nu e Piţa. Și, ciudat este 
că, incepind să Inţeleg filmul, mă înţeleg 
mai bine și pe mine, ca actriță În teatru, 
mai la început, am făcut mulți pași Inapoi 
din pricina naturii mele încăpăținate — eu 
ziceam că sint voluntară, de fapt eram în- 
căpăținată — care mă făcea să resping 
gindirea regizorală. Am avut orgoliul pros- 
tesc să vreau să fiu propriul meu regizor. 
Citeodată s-a intimplat să fie bine. De 
multe ori a fost rău. La film, așa ceva nu 
este cu putință. La film, regizorul este 
atotstăpinitor. Aici e clar că sufletul, aerul, 
vraja filmului este el, regizorul. Am simțit 
asta foarte precis în două ocazii: cu Pița 
la Tănase Scatiu, și acum, cu Veroiu 
La film nu se poate lucra împotriva perso- 
nalității regizorului, d venind în întimpi- 
narea ei. Piţa şi Veroiu sint două perso- 
nalităț mari și foarte diferite. Chiar și felul 
în care te obligă să exiști ca actor, diferă. 
Piţa,iţi acordă un credit total. Veroiu îţi 
pretinde un self-control desăvirșit. Pe Piţa 
îl pasionează neașteptatul, ceea ce se 
naște spontan pe baza textului dat, deta- 
liile care te surprind şi pe tine, actor, des- 
coperindu-le. Veroiu, dimpotrivă, este foar- 
te atent la selecția nuanţelor, la acel self- 
control care obligă la dozarea exactă a 
stărilor, la decantarea lor. 

— Este pentru prima oară cind mi se 
întimplă să iau interviu unei actrițe și 
să capăt portretul unei arte și al unor 
creatori Vă rog să mai «lucrăm» puțin 
şi la portretul dumneavoastră nu vă 
pare rău că abia acum aţi intrat într-o 
relație normală cu filmul? 

— Nu. Cred că lucrurile se întimplă la 
timpw lor. Există actori despre care se 
spune că sint prin excelență «de film». 
Născuţi pentru film. Eu cred că spre de- 
osebire de actorul de teatru, actorul de 
fiim trebuie să fie o personalitate umană 
gata construită, nu în formare. Nu în acea 
mişcare browniană care se încheie la un 
moment dat sau scade, se diminuează. 
La unii, datele personalității umane, gin- 
durile, aspiraţiile apar devreme. E știu 
foarte repede ce vor cu ei și cu cei ce-i 
Inconjoară La alții, există o ezitare în for- 
mare care poate insemna şi lipsă de curaj 
Slăbiciune. Frică de viață Frică în fața vieţii. 
Pe urmă viata vine oricum peste tine, mai de- 
vreme sau mai tirziu. n-ai încotro, trebuie 
să-i răspunzi, trebuie să-i faci faţă, trebuie 
«să te formezi». Şi te formezi. Omenește, 
noi sintem modelaţi de alții. Uneori — din 
orgoliu poate — ne Impotrivim, pornim in 


căutarea eu-lui propriu și cum eul este 
ceva atit de perfectibil, se cam întirzie 
prototipul. Orgoliul ăsta este destul de ca- 
raghios, pentru că,pină la urmă, tot prin 
ochii altora existăm. În meseria noastră nu 
contează cum ne vedem noi, contează cum 
ne văd alții. Dar și aici există o «portiță». 
Chiar şi emploi-ul în care te fixează regizo- 
rul, sau și mai grav, gustul publicului, 
poate fi forțat să existe așa cum vrei tu. 
Dar foarte greu. Şi cere o tenacitate fără 
margini. Să mergi împotriva farmecului 
asta cred că la un moment dat devine o 
datorie profesională. Altfel, ce plictiseală, 
şi pentru tine şi pentru spectatori Fermecă- 
toare-fermecătoare, dar pină cînd? Nu 
iubesc actorii-instituţii, acei actori care 
periecționind şi răsperfecţionind mijloa- 
cele unui anume emploi, pot atinge cota 
succesului absolut. Îmi plac actorii care, 
mă surprind de la rol la rol, şi-mi place 
cind reușesc eu acest lucru. Jocul de-a fi 
mereu alt «tu», ce joc minunat! Cei care fac 
modă cu farmecul personal mă plictisesc 
de moarte. 

— Ciudat mai sună vorbele astea ros- 
tite de o actriță copleșită de farmec 
personal! 

— Nu v-am spus că nu ekistăm asa cum 
vrem? Deși, s-ar fi putut să fiu o actriță mai 
bună decit sint, dar lipsită de farmec, deci şi 
de creditul publicului, și nu știu dacă mi-ar 
fi plăcut Sigur că mă interesează și opi- 
nia publicului şi opinia criticii, dar cel mai 
tare mă interesează opinia colegilor. Tre- 
buie să știți că cea mai sigură bursă a va- 
lorilor există între noi. Este extraordinar 
cind eşti obligat să recunoști succesul 
unui coleg. Este extraordinară plăcerea pe 
care o simţi în fața reușitei lui, pentru că 
o simţi și ca un ghimpe în suflet că n-ai 
fost tu în locul lui, dar și ca o mare bucurie 
în faţa izbinzii unui coleg. Cu nodul în git, 
aşa — dar noi recunoaştem întotdeauna 
reuşita altuia. 

— Mi se pare foarte interesant tot ce 
mi-ați spus cu atit mai mult cu cît con- 
trazice imaginea spumoasă creată de 
personajele dumneavoastră — mă gin- 
desc la cele de pe micul ecran sau din 
tilm, tireste... 

— Poate sintem mai interesanţi cind vor- 
bim despre meserie dect atunci cind o 
facem Dar pot să vă răspund și mai spu- 
mos, dacă vreţi «Avocatul care cel mai 
bine î apără pe asasin, nu ţi-ar ucide o 
muscă Cel care pe hoț î apără cel mai 
bine, este cel mai cinstit din tot baroul». 
(«Nebuna din Chaillot»)... Tot ce stiu este 
că trebuie să te lupţi să fii fericit între 
oameni, şi pentru ei și cu ei împreună, 
niciodată Impotriva lor. 

— Imi daţi ocazia să pun o întrebare 
măreață în banalitatea ei: sinteţi feri- 
cită? 

— Binelinţeles că nul Şi intrebarea și 
răspunsul se nimeresc a fi replici din «Un- 
chiul Vania» Citeodată sint și fericită. 
Cind trăiesc frenetic. Cind lucrez. Cind 
trebuie să mă lupt 

— Vă luptaţi, pentru ce? 

— Pentru pertecționarea datelor mele 
omenești. Pentru autodepășire. V-am spus: 
sint pertectibilă 

— Pină unde credeţi că sintem per 
fectibili, cei care sintem? 

— Pină la capăt Pină la ultima răsutlare. 


Eva SÎRBU 


rita din plin acest prilej numit Tudor Cer- 


deosebi peliculele intre ele și mi se pare 
că asist la un singur film foarte lung. 
Lipsa competiției nu va insemna nicio- 
dată progres. 

Mă simt oarecum jenat faţă de muzica 
ușoară, atit de uşoară, care deține un 
fesiival foarte bine plasat din punct de 
vedere geografic. 

Există, e adevărat, premiile anuale 
ACIN, dar nu ştiu de ce am o senzaţie 
de Moș Ajun, care nu cunoaște toți 
copiii şi le dă daruri și celor care n-au 
fost cuminţi. 


nat. Curios și nu tocmai, de data aceas- 
ta, nu ne mal deranjează hainele impecabile 
ale încă tinărului director-general, pentru 
că cel care le poartă duce cu sine şi o 
permanentă nelinişte care nu mai lasă loc 
constatărilor superflue. Drămuit, intuit fără 
greș, eroul este impins tot timpul într-un 
cerc în care se ciocnesc certitudinile și 
orgoliile inginerului cu Indoielile omului 
care simte că viața îi scapă printre degete, 
că bucuria nici unei zidiri nu poate fi în- 
treagă. dacă nu ai timp să te intrebi, măcar o 


personaje 
şi interpreţi 
DIE ea IF rare oa ei 


mă mir... 
EN EI e ES E Ea 


Într-un articol precedent, vorbeam 
despre cum ar putea deveni munca 
noastră o simplă prestare de serviciu. O 
definiţie ar suna cam aşa: prestarea de 
serviciu este o muncă lipsită de satis- 
facţii estetice şi de recompense spiri- 
tuale. Ce poate deosebi oare o nobilă 
preocupare artistică de una oarecare, 
decit competitivitatea şi recompensa ei, 
succesul. În acest caz, că tot vorbim de 
artă. mult mai efervescentă mi se pare 
arta culinară, dezbătută asiduu în dese 
concursuri si expoziții. 

De fapt, voiam să mă mir de lipsa 
unor festivaluri de film care să pună 
în vitrină munca noastră, să certi- 
fice valorile ei reale, contundate att ae 
des cu peisajul cinematografic genera! 
Pentru că ritmicitatea premierelor noas- 
tre, urmate de citeva cronici, nu poale 


Există şi Festivalul de film pentru tine- 


ret, organizat de U.T.C. Mă bucur că 
există, deşi nu e meritul cinematografiei 
că există. 


Nu cred însă că-i suficient pentru o 


artă de asemenea circulaţie și nu înțeleg 
de ce nu încearcă să-şi pună succesele 
în vitrină. că nu mai e tinără. 


Pină la urmă aş fi, cred, fericit să mă 


intilnesc cu recompensa valorii reale 
sub forma ei cea mai directă şi firească: 
munca propriu-zisă. Sint uimit şi mă 
mir ct 
regizori despre care presa a votat a- 
proape unanim contra. lar cind aştept 
ani de zile să văd lucrind tineri regizori 
ca Daneliuc și Gulea, nu pot decit să 
mă mir. 


mult lucrează pe platouri unii 


Mircea DIACONU 


Greu, foarte greu de zis în fața unui 
aparat de filmat «Mă intorc acasă la pro- 
bleme și la griji...x, dar în momentul în care 
personajul Tudor Cernat, interpretat de 
lon Dichiseanu în Clipa, le rostește, parcă 
ni se ia o pietricică de pe inima de cinefil; 
l-am privit şi l-am ascultat cu atenţie, cu 
spusa sa, între o ușoara oboseală, şi ani 
avut sentimentul că nimic rău nu i se mai 
poate intimpla actorului, pe parcursul unui 
rol dificil, aparținind unei tipologii de multe 
ori compromisă de peliculele trandafirii 
Abandonind prea ușor în fața unor roli- 
șoare ce li cereau fie «smile», fie un soi 
de încruntare fără obiect, actorul părea 
— la virsta frumoasei maturități — ajuns 
în fața unui drum înfundat. Pentru ceea ce 
a însemnat Dichiseanu în zilele lui faste 
şi în numele curajului de a privi dincolo 
de culoarea ochilor cutărei vedete, el me- 


_https://biblioteca-digitala.ro 


dată «Cind sintem noi cei adevăraţi, cind 
trecem pe stradă cu biografiile noastre 
intacte ori...». 

După atitea portrete de directori «umani- 
zati», grație unei «avarii», unei burlăcii şi, 
eventual, unei mame duloase, iată unul, cu 
nevastă şi copii necorijenţi, cu analizele 
medicale în regulă, care nu se sfiește să 
așeze între el și lumea din jur dreptul la 
întrebare, la autointerogare, dreptul de a 
lupta nu numai cu planul, ci şi cu teama 
de minciună, de mistificare, de Indepărtare 
de sine. 

Clipa ne restituie un personaj și, prin 
ceea ce unii au numit «o indrăzneală de 
distribuţie», ne restituie un actor. 

Dar oare este chiar o îndrăzneală să-i 
spui unui actor pe numele său adevărat? 
Nu este cumva o datorie? 

Magda MIHĂILESCU 


10 


repere şi modele 


Aparatul ca 
tensiometru 


Desigur, oricărui film ca 
operă de artă i se cere, teore- 
tic, să fie polisens: adică 
să exprime mai multe și mai 
adinci idei și sentimente de- 
cit se pot citi la prima vedere 
pe ecran, dincoace sau dede- 
subt de faimoasa butadă care susține că 
profunzimea filmului stă în suprafaţa lui. 
Oricărui film, dar mai cu seamă filmului 
istoric, i se cer toate acestea, chiar cind nu 
e operă de artă, ci simplu produs spectacu- 
lar. Mai precis, filmului istoric i se pretinde 
să propună cel puţin două niveluri de lec- 
tură cel al epocii evocate, cu situațiile, 
ideile și moravurile ei, pe de o parte, si cel 
al actualității acestor idei și situații, al semni- 
ficaţiilor lor, pe de altă parte. De la Eisen- 
stein și Balăzs, la Lukâcs si Umberto Bar 
baro și Jean Mitry, la lon Cantacuzino și 
Victor Iliu, toţi ginditorii — în termeni mai 
mult sau mai puțin nuanţaţi — nu văd altă 
rațiune de a fi pentru filmul istoric, decit 
aceea de a vorbi cu transparență despre 
timpul nostru sau, oricum, de a-l «co- 
interesa» prin analogii, metafore sau aluzii 
Producţia autohtonă de filme nu face si 
nu putea să facă excepție de la această 
regulă. O confirmă și recentele premiere ale 
primăverii '79, Vis de ianuarie și 
terul. Amindouă au în comun perioada 
istorică, anii '30—40 ai secolului trecu! 
premergătoare revoluției pașoptiste, și în 
cep amindouă aproape la fel: întoarcerea 
din apus acasă, în țările românești, a pro- 
tagoniștilor, intelectuali formati în spiritul 


Inema 


celor mai înaintate idei ale vremii, — 
contactul lor, prin grăniceri, cu stăpi- 
nirea agresivă şi regresivă a lui Mihail 


Sturza, în Moldova (Vis de ianuarie) 
şi a lui Alexandru Ghica, în Muntenia 
(Falansterul). Mediile și firele problematice 
se despart însă curind, ca şi limbajul și 
procedeele narative. În Vis de ianuarie 
avem alura unei quasi-biografii romanţate, 
cuprinzind episoade din vizita lui Franz 
Liszt în Moldova și documentind roman- 
tismul unui elan revoluționar (la tinărul 
Nicu Vernescu) care amestecă inocent 
exigenţele conspirativității cu exhibiţio- 


dicționar 
cinematografic 


Gen puternic codificat, ra- 
mură esenţială a ceea ce se 
numește, cu un termen ge- 
neric, musical, comedia mu- 
zicală e definită de cercetă- 
rile recente (Michel Marie — 
1977) ca o «combinaţie spe- 
cifică de muzică, cintece și coregrafie ar- 
ticulate de un mod de povestire particular», 
ca o sinteză originală de tehnici expresive, 
de la dans la cintec, de la pantomimă la 
acrobație, o sinteză fundamentată pe struc- 
turile narative care sint proprii comediei 

Născută o dată cu apariţia filmului sonor 
moștenitoare a unei bogate tradiţii teatrale 
cucerind un loc privilegiat în cinematogra- 
ful american al anilor '30, datorită mai ales 
producției de la «Warner», comedia mu- 
zicală işi precizează treptat fizionomia. 
După ce adusese, în primii ani ai experi- 
mentării sonorului, o mai fină înțelegere a 
valorilor expresive ale noului mijloc, desco- 
perind posibilitatea de disociere a imaginii 
şi sunetului, după ce contribuise la opera 
de deteatralizare a limbajului, redescoperind 
mişcările de aparat și diversitatea incadra- 
turilor ca mijloace capabile să anuleze stric- 
ta circumscriere a locului teatral, genul 
instituise un model de scriitură sortit să 
domine întreaga producţie a epocii. Acest 
model nu e altul decit scriitura propusă de 
stilul lui Busby Berkeley. Toate caracteris- 


nismul pasional, la o serată mondenă orga- 
nizată de vistiernicul Alecu Balș. În Falans- 
terul, itinerarul e altul, mai grav, deși și 
aici, inocența sau, mai bine-zis, candoarea 
însoţeşte pasiunea politică, utopia: este 
vorba de faimosul experiment al lui Theodor 
Diamant, pe moşia lui Emanoil Bălăceanu 
de la Scăieni (între Ploiesti şi Vălenii de 
Munte), de constituire a unei «celule social- 
economice primare», după proiectul lui 
Charles Fourier. Dar nu reconstituirea strict 
«documentată» a filmelor ne interesează 
aici, ci răspunsul pe care-l dau întrebării: 
prin ce şi cum interesează spectatorul con- 
lemporan la toate nivelurile de comunicare, 
semantică şi metaforică. 


Dacă excludem meritul — din nou comun 
al «reconstituirii» unei epoci pentru 
care nu existau modele cinematografice, 


adică meritul ineditului, al Inchegării ex 
nihilo a unui climat, a unei atmosfere, a 
unui peisaj uman şi natural «caracteristic» 
— cele două filme se diferențiază ca energie 
și valoare semnificativă. Tilcurile din Vis 
de ianuarie nu trec cu mult dincolo de ceea 
ce se vede imediat pe pinză, într-o povestire 
curgătoare, dar «cuminte», așezată. Dim- 
potrivă, în Falansterul, însuși modul regi- 
zorului Savel Ştiopul de a citi Inti şi apoi 
de a prelucra, de a trata filmic proiectul 
scenaristic al lui Nicolae Dragoș și Florian 
Avramescu, atrage atenţia fie prin par- 
ticularitatea (nervozitatea) mișcărilor de 


ticile lui esențiale (gigantismul scenogra- 
tiei, amploarea sporită a ansamblurilor co- 
regratice, tendința de a extinde scena la 
dimensiunile arenei, am spune, multiplica- 
rea infinită a detaliului plastic, căutarea 
încadraturii extravagante, gustul unei pre- 
tiozități vizuale care reduce adesea invenția 
la simpla ingeniozitate) işi au originea în 
încercarea de a sparge tiparele preluate din 
reprezentarea scenică, în tentativa de a 
gindi coregratia în funcţie de posibilitățile 
obiectivului cinematogratic, cum vor tace 
mai tirziu numeroşi cineaşti. O primă «aba- 
tere» de la modelul stilistic reprezentat de 
Berkeley o constituie filmele lui Fred Astaire. 
Inscrise intr-o formulă construită mai de- 
grabă pe expresia dansului solistic decit 
pe arhitectura ansamblului coregrafic, im- 
pregnate de un anume lirism, ele au meritul 
de a sesiza caracterul eminamente cinema- 
tografic pe care !l dobindeşte improvizarea 
dansurilor, apariția lor spontană. E o in- 
tuiție prețioasă, pe care o vor dezvolta, 
în anii '50, noii autori, Minnelli, Kelly, Donen, 
Walters. Ei întăptuiesc, de fapt, trecerea de 
la suprapunerea tehnicilor la fuziunea lor, 
integrind organic spectacolul în tesătura 
intrigii, acum mai trainică şi chiar mai 
savantă. În oraș, realizat de Donen și 
Kelly în 1949, constituie punctul de cotitură 
în evoluția genului, pentru că el aruncă 
peste bord, aşa cum spune Kelly, într-un 
interviu, ultima convenţie pe care se spri- 
jinise vreme îndelungată comedia muzi- 
cală: e vorba de apartenenţa eroului la 
lumea spectacolului. Personajul cîntă sau 
dansează nu în virtutea condiţiei lui (actor, 
cintăreț, dansator, compozitor), ci pentru 
că muzica şi dansul devin limbajul spontan 
al confesiunii, un mod firesc de compor- 
tare, de reacție la lumea din jur. Cintind sau 
dansind, eroul şterge graniţele dintre real 
şi vis, trecut şi prezent, lumea spectacolu- 
lui de pe scenă şi lumea cea de toate zilele; 
el insuflă o viață magică spațiului şi obiecte 
lor din jur, mișcindu-se într-o geografie 
poetică sui-generis. 


Teoria filmului 


aparat — ca atitudine față de materialul 
vital și față de temă —, fie de la caz la caz, 
prin contracția sau dilatarea cadrelor și 
secvențelor în montaj. Încă de la sosirea 
pe Dunăre, la Giurgiu, a lui Diamant, regi- 
zorul strecoară în aer un soi de febrilitate, 
de stare iritată aparatul nu fotografiază 
«obiectiv» Imprejurări și figuri omenești, 
ci intervine ca termen şi instrument de 
mediere, sensibil, fin, cind scrutindu-i pe 
noii veniţi (aproape 'scotocindu-le buzuna- 
rele), cind silindu-i pe aceştia să «vadă» 
realităţile, uneori atroce, care-i întimpină. 
Aparatul 1 reprezintă efectiv pe regizor, 
pe autor, care-și dă seama de imensa 
distanță dintre ideologia (utopia) «pură» 
cu care vin Diamant și prietenii săi, și tere- 
nul concret, «impur», a societății munte- 
neşti feudale. Falansterul de la Scăleni 
este tocmai tentativa de a scurta, dacă nu 


Elan 

revoluționar 

și romantism 
(Vis de ianuarie) 


H 
~ 


de a anula (prea dintrodată) o asemenea 
distanță. Tentativa eşuează în modul cel 
mai natural, deoarece aparține unui alt se- 
col, unei alte «forma mentis», deoarece nu e 
pregătită convenabil, ideile fourierist-dia- 
mantiene neputind să devină «formative», 
iig Aea în tesuturile din adincul societății. 

sensul acesta, Savel Ştiopul îşi in- 
tensifică studiul cinematografic, nu 
tot timpul omogen, ce-i drept, si atinge cel 
puțin un punct culminant — după părerea 
mea — în montajul paralel al «nopții falans- 
teriene», în acea suită de imagini audio- 
vizuale care surprinde nucleele intime ale 


Distrugerea" autonomiei pe care o avu- 
seseră numerele de spectacol rămine un 
fenomen cu consecințe expresive dintre 
cele mai importante. Dacă Berkeley și con- 
tinuatorii săi transformă în pretext al co- 
regrafiei o serie de medii care presupun de 
la sine spectacolul (lumea teatrului de va- 
rietăți, a circului, a partidelor sportive, a 
paradelor de modă, a cinematogratului în- 
suși), noii cineaşti convertesc în spectacol 
viața străzii şi gesturile existenţei de zi cu 
zi, plasind dansul în decorurile parcurilor, 


https://biblioteca-digitala.ro 


comunităţii în «flagrant delict» de luciditate, 
de sinceritate. Construcţia e polifonică, un 
nod de leit-motive, de la acela al humelni- 
tenilor conduşi de moș Paia, la acela al 
ţăranului Simion: muzica lui H. Maiorovici 
— mereu inspirată — atinge aici un moment 
de bravură, preluind în contrapunct fai 
de incadraturile vizuale, sarcina exprimării 
unei contradictorii, dialectice, mişcări de 
compunere-descompunere, de individuali- 
zare-amalgamare a înseși micro-omenirii 
compozite a Falansterului (timbre noi, ne- 
folosite, trecind de la melopeea punctată 
de loviturile dogite într-o schije de bronz, 
la «aria» orologiului cu clopot, la acordu- 
rile de orgă înrămind figura lui Simion). 
Am simțit în această secvenţă vibrația 
unul autentic și expresiv pasaj filmic, 
care nu a vizitat prea des cinematografia 
noastră. 

Semnificaţia «secundă», «lecţia» actuală 
a filmului lui Savel Stiopul, Florian Avra- 
mescu şi Nicolae Dragoş — la care i-aș 
adăuga pe lon Anton, operatorul, și pe 
amintitul compozitor Maiorovici — rezidă 
in tema alternativei materializării/ non- 
materializării ideilor. Crezurile filozofice, 
politice, sociale nu sunt — cum ar spune 
Lewis Mumford — «expresia unor idei fără 
trup: ele pretind ajutorul oamenilor, cărora 
trebuie să li se asigure hrană și adăpost, 
ele operează prin figuri, imagini, simboluri, 
edificii umane, care presupun un aparat 
material tot mai elaborat spre a exprima 
crescindul lor caracter complex şi complet. 
Cunoaşterea vitală nu se poate exprima 
niciodată exhaustiv în cuvinte: pentru a 
cunoaște o doctrină trebuie să i se trăiască 
viața, iar pentru a-l trăi viața este necesar 
să se creieze un fundal, cu elemente incor- 
porate în zidărie, cu mobile și panouri care 
să scoată în relief fiecare acţiune și fiecare 
semnificație». Or, incercarea falansteriană 
— deşi a avut în vedere lucrurile acestea, 
adică a ținut cu disperare, pînă la sacrificiu, 
«să-și trăiască doctrina» — a eșuat, în 
primul și ultimul rind, fiindcă nu s-a putut 
adapta la speciticitatea spiritului, tradiției 
şi istoriei pămintului nostru. Pămintul a- 
cesta a respins-o ca pe un vis (fie el și de 
aur), irealizabil atunci şi în felul acela. 
Un asemenea proces de grefare şi res- 
pingere stirnește, de bună seamă, confuzia 
buimăceala. Filmul lui Stiopul ridică bui 
măceala la rang de spectacol. Cu ciudă, 
iritat şi iritant adeseori procedează regi- 
zorul, folosind aparatul de luat vederi ca 
pe un tensiometru, niciodată placid, nici- 
odată indiferent în fața istoriei. În această 
dimensiune pasională (oricit de subiectivă) 
trebuie căutată și găsită contribuția Falans- 
terului — film inegal și absolut irepetabil, 
ca însăși experimentarea lui Diamant — la 
lectura cinematografică a istoriei naţionale. 


Florian POTRA 


stațiilor de metrou, străzilor new-yorkeze, 
scoțindu-l din ambianţele luxoase impuse 
de Berkeley, încărcîndu-l de poezia lucru- 
rilor simple. Dacă musicalul tradițional 
apelează la o geografie convenţională, fie 
stilizată fabulos, fie croită după iconografia 
ghidului turistic, Kelly, Donen, Stevens fac 
perceptibil dinamismul spațiului real, achi- 
ziție stilistică de care genul se folosește 
din plin astăzi, într-un moment de nouă 
ofensivă a realismului. 


George LITTERA 


— Ce reprezintă cinemato- 
| gratul pentru dumneata, 
Constantin Vaeni? 

— Ceea ce încă mi se pare 
că aş şti să fac. Spun încă, 
pentru că au trecut cîțiva ani 
buni de la Apoi s-a născut 
orașul şi de la Zidul, filme pe care le con- 
sider că sint cinematograf. Apoi mai re- 
prezintă ceea ce fac de vreo treisprezece 
ani, cind de pe scara unui tramvai — cu 
care mă întorceam acasă de la un antrena- 
ment de box la un club de copii — am fost 
luat de Andrei Blaier și virit în mașina de 
vise a Buftei. Adică, la 13 ani, debutam în 
tiimul Ora H, ca actor în filmul de diplomă 
al lui Blaier. Şi, în al treilea rind, cinemato- 
graful e o permanentă, neintreruptă spe- 
ranţă. 

— Ce părere ai acum despre filmul du- 
mitale de debut, «Zidul»? 

— L-am văzut ultima dată, cu un an în 
urmă, într-o sală din Bruxelles. A fost o 
vizionare la care mă refer cu «subiectivi- 
tate». Acea manifestare a fost urmată de 
un mare premiu internaţional, în cadrul 
festivalului filmului politic. Consider că 
Zidul e singurul meu fiim despre care pot 
să vorbesc A astăzi fără rezerve. 

— Care e filmul românesc ideal (dă-mi 
un exemplu) în care artistul s-a expri- 
mat cei mai fericit pe sine? 

— Stai... Pune puncte-puncte. Adică, nu 
ştiu în ce măsură fiecare dintre regizori 
poate să se exprime pe sine într-un singur 
film. Pot cita nişte filme care mie Imi sint 
toarte dragi, ca modalitate de exprimare ar- 
tistică și ca nivel profesional, ca sincerita- 
te, dar nu știu In ce măsură ele îl exprimă 
pe artistul care le-a creat. Am totuși în 
vedere că, vrem nu vrem, regizorul este 
singurul autor, ajutat firește de sensibilități 
ale altor factori de creaţie. 

— O să-mi spui, pină la urmă, și titiu- 
rile filmelor îndrăgite? 

— “Pădurea spinzuraţilom, «Recon- 
stituirea», «Puterea și adevărul», «llus- 
trate cu fiori de cimp», «Filip cel bun», 
«Cursa»... și... stai să mă mai gindesc.. 

— Stau... 

— Şi, dintr-un anumit punct de vedere, 
Dincolo de pod. Asta pentru că am citit 
şi puncte de vedere diferite de părerea mea... 
Şi am să te întreb şi eu: consideri lipsit de 
modestie dacă aș numi, dacă aș include 
aici şi Zidul? 

— Nu, deloc. Este tiimul dumitale și 
se cere iubit. 

— Cele pe care le-am numit îmi sint mie 
foarte dragi. Dar tot așa mai pot vorbi și 
despre Răscoala,ca şi despre Felix și 


Otillp: 

— n ce măsură cinematograful ro- 
mânesc este artă, și în ce măsură este 
industrie? 

— Există, din păcate, un pericol:dea 
ințelege rentabilitatea cinematografului pri- 
vindu-l ca produs industrial, în principal, 
și abia în secundar, ca produs artistic... 
E o afirmaţie neconvenabilă. 

— Din al cui punct de vedere? Al 
cinematogratului? 

— Din punctul de vedere al unora care 
vor citi această afirmaţie și care ar putea 
teoretiza «invers». De aici și pină la incul- 
tura în cinema nu mai este decit un pas. 

re Cinematogratui poate deveni știin- 
t 

— Nu înțeleg întrebarea. 

— Ín sensul în care spunem, de pildă, 
că arta regiei apare ca știință a regiei. 

— Nu, arta regiei inseamnă talent. Sigur 
că există o meserie și,In sensul acesta, de 
meserie, şi noi ducem lipsă. Dar nu știu 
nici o ştiinţă care să descopere şi să pro- 
ducă talente pe scară industrială. 

— După dumneata, dacă înțeleg bine 
eu, bunul meseriaș e tot una cu... 

— Nu, dă-mi voie, e aici — în ceea ce 
vrei să insinuezi — o chestiune foarte faină. 
Se confundă de multe ori un bun meseriaș 
cu un om de mare talent. Nu știu dacă fără 
voie sau cu bună știință. 

— «Bună știință»! 

— Ei, nu, probabil dintr-o nevoie de ta- 
lente sau din faptul că dintre talentele pe 
care le avem, unele nu sint decit... mese- 
riaşi. Sigur că cinematograful are nevoie 
de foarte buni meseriași, dar o şcoală ci- 
nematografică nu se poate alcătui numai 
din meseriași, oricit de buni ar fi aceștia. 

— Cit contează în «progresul» unei 
arte atit de populare, cum este cinema- 
togratul, calitatea publicului? 

— Enorm... Aici există o mare confuzie 
care se face, din păcate, deseori simțită. 
Ce vreau să spun? Un public nu se naște 
gata format. Mai ales că etapa în care ne 
aflăm permite accesul la cultură a unui foar- 
te numeros public. Atunci exigenţa față de 
filmele pe care le dăm, românești sau stră- 
ine, trebuie să fie foarte mare. 

— Adică? 

— E o falsă problemă că publicul vrea să 
se distreze la cinematograt sau numai să 
se distreze, Eu neg cu cea mai mare Indir- 
jire acest punct de vedere, chiar dacă a- 
ceastă distracţie are ca efect vinderea ma- 
sivă a biletelor. Cinematograful nu trebuie 
transformat în discotecă. Din punctul meu 
de vedere, cinematograful ar trebui să ră- 
mină un templu, la fel ca și teatrul, pentru 


regizorii 
nostri 


Constantin Vaeni: 


Importanța 
temei 
obligă 


care publicul se pregåteşte seară de seară, 
işi programează timpul, participind în masă 
la oficierea spectacolului (cinematografic). 
În sensul acesta, publicul trebuie ocrotit, 
apărat de vicierea propriului gust, evitind 
programarea neinspirată a unor pelicule 
facile, de la noi sau de aiurea. Succesul lor 
de casă îşi găsește ecou în producțiile me- 
diocre și submediocre ale unor realizatori 
din chiar cinematografia noastră. Uneori, 
acest «ecou» duce la pastișă... 

— Te gindești la un tiim anume? 

— Mă gindesc la citeva chiar... dar... să 
nu intrăm în amănunte... mai ales că even- 
tualele influențe provin din filme străine 
de serie C. N 

— Ce te-a indemnat să faci al doilea 
tiim al cinematogratiei noastre despre 
Mihai Viteazul? 

— În primul rind, tentația de a intra pe 
terenul filmului istoric la care, de altfel, am 
de gind să revin poate cu un film despre 
Horia. În al doilea rind, am avut în mină un 
text foarte bun. În al treilea rind, era şi o 
comandă socială deosebit de importantă 
și recunosc că am fost măgulit că mi s-a 
oferit mie, mai ales după un alt Mihai Vi- 
teazul, care a fost un film foarte bine făcut. 
Filmul meu, Buzduganul cu trei peceți, 
a avut şi bune și rele. Cind voi face din nou 
tilm istoric, voi încerca o altă modalitate de 
exprimare. 

— Normai. > 

— Ceva mai aproape de lancso, de Tar- 
kovski, în măsura in care am să pot. 

— Care crezi că ar ti tema cea mai 
stringentă a prezentului? 

— Cea mai stringentă?! Care să fiel... 
Sint foarte multe... Tema!... Tema!... Nu, 
nu știu una anume, dominantă. E foarte 
greu să discerni, pentru că e un proces 
extraordinar de la o zi la alta, de innoire 
complexă a unor fenomene și ele complexe. 
Nu ştiu una anume... 

— Constantin Vaeni, cum iți apare 
dragostea în tilmele noastre de actuali- 
tate? 

— Dragostea? N-aș putea vorbi încă des- 


«Mama»şi autoarele 
ei la Pitești 


În cadrul Anului internaţional al co- 
pilului şi în cinstea zilei de 1 iunie, orașul 
Pitești a găzduit citeva întiiniri ale regi- 
zoarei Elisabeta Bostan și scenaristei 
Vasilica Istrate cu prietenii filmului din 
localitate. 

În marea sală a Casei de Cultură a 
Sindicatelor, peste o mie de copii, pio- 
nieri și scolari, fruntasi la învățătură. au 
vizionat Mama şi au dialogat cu au- 
toarele filmului despre cea de a șaptea 
artă,cît şi despre dorințele lor de a se 
realiza mai multe filme-basm, mai multe 
filme de aventuri, mai multe ecranizări 
după cărţile preferate. 

Sinceritatea, exigenta, pregătirea cul- 
turală a micilor spectatori au fost notele 
caracteristice ale discuţiilor purtate cu 
elevii școlilor tehnice și industriale și 
cu elevii și cadrele didactice de la liceul 
«Nicolae Bălcescu». 

Concluzia: filmele pentru copii nu se 
demodează, ele pot şi trebuie să fie 
reluate mereu pentru noile generații; 
așa cum poveştile și poeziile nu sint 
scoase din abecedare, la fel filmele 
pentru copii nu trebuie să lipsească de 
pe ecran. z 


Şase zile la Köszeg 


Cineaştii din Republica Populară Un- 
gară organizează din doi în doi ani în 
străvechiul oraş Köszeg o trecere în re- 
vistă a întregii producții de filme şi emi- 


pre un film de dragoste. Nu există inca un 
film de dragoste, pentru că nu s-a aplecat 
nimeni cu dragoste asupra acestei teme 
Nu am întilnit în nici un plan tematic o 
astfel de temă. Un film de dragoste! Asta 
nu înseamnă că,dacă ar exista un aseme- 
nea «capitol», ar apare şi capodopera 
Poate, ştiu eu, sintem prea repeziţi întru 
abordarea temelor majore sau așa-zis ma- 
jore, și uităm de cite o temă fundamentală. 

— Aș dori să atlu ce gindești în legă- 
tură cu evoluția cinematogratului nos- 
tru în ultimii ani, pornind de la taptul 
că vom produce din ce in ce mai multe 
tilme. Cum iți apare asemenea perspec- 
tivă şi cit de bine e pregătită ea? 

— Am intilnit tot felul de atirmaţii că am 
fi pregătiți pentru un astfel de salt. Din 
punct de vedere ai entuziasmului sintem 
mai mult decit pregătiți, dar sint anumite 
lucruri de schimbat. În primul rind, în men- 
talitatea tuturor celor care participă la pro- 
ducerea de filme. Altminteri, cantitatea nu 
se va transforma într-o nouă calitate. Sta- 
cheta nivelului profesional al multora din 
componenții unei echipe de filmare e incă 
la un stadiu minim. Mai există şi o greşită 
mentalitate după care un cadru mediu din 
cinematografie este un simplu executant, 
şi nu un creator. Ce să-ți mai spun? Mai 
e un lucru foarte important. Ca să ajungi 
la cele 60 de filme e mai mult gecit necesară 
o lege a cinematogratiei, în care să fie 
cuprinse toate problemele ce marchează 
producţia de filme, pentru că e un adevăr 
de necontestat că fiecare film e un unicat 
şi, ca orice unicat, trebuie să aibă eficienţă 
maximă. Facem desigur şi economii- dar 
în primul rind contează eficiența politică 
ideologică, educativă... 

— Şi estetică! 

— Adevărat! 

— Sint tiimele noastre demne să ne 
reprezinte în lume? 

— Unele... dar încă pătrundem foarte 
greu. Prima deficiență este aceea că «bă- 
taia» filmelor noastre e foarte scurtă. Pro- 
blematica e de multe ori «locală». 


Anul internaţional al copilului 


siuni TV dedicate copiilor. Anul acesta, 
la cea de a treia ediţie, colegii maghiari 
au invitat la manifestarea lor și specia- 
liști din țările vecine şi prietene. Pentru 
oaspeţi a fost o adevărată bucurie risipa 
de fantezie şi inițiativă demonstrată de 
municipalitatea orașului K&szeg pentru 
a transforma trecerea în revistă a fil- 
melor pentru copii într-o mare sărbă- 
toare a celor mici. Oraşul ne-a Intimpi- 
nat împodobit festiv, cu vitrine frumos 
decorate. O sală uriașă în care vreo 10 
monitoare TV transmiteau în continuu 
emisiuni şi filme pentru copii, toate ci- 
nematografele din oraş erau ocupate în 
acelaşi scop. În alte părți se desftăşu- 
rau acţiuni sportive şi spectacole ale 
teatrului de păpuşi, concerte de muzică 
modernă şi clasică, întliniri între ci- 
neaşti și sociologi, psihologi şi esteti- 
cieni — iată doar o sumară enumerare 
a acțiunilor care a umplut cele șase zile 
de lucru. 

Ne-au reținut atenţia în mod deosebit 
emisiunile TV dedicate educării artis- 
tice a copiilor şi un număr de filme dintre 
care Prinzul llonei Katrich și Prima 
vacanţă în noul cartier al îi Gyury 
Palasty vor fi desigur piese de rezisten- 
tă în confruntările internaţionale de a- 
cest gen. 


Sommer Kinder-Film 
Tage 


Între 4-12 iulie, în Republica Demo- 
crată Germană se desfăşoară competi- 
tia «Zilele de vară ale filmului pentru 
coplin. Cinematografia română participă 
cu filmul regizoarei Elisabeta Bostan, 


ame: Vasilica ISTRATE 


https://biblioteca-digitala.ro 


— Ce importanţă are anecdotica in- 
tr-un tiim? 

— Se spune că un film bun se poate po- 
vesti în citeva minute. Nu vrem să spunem 
că asta e o axiomă, În orice caz, cu cit 
intr-un tilm se întimplă mai multe lucruri, 
el e mai interesant. Păcatul e că se întimplă 
puține şi se vorbesc multe. Am citit foarte 
multe scenarii bune pentru teatru la micro- 
ton, oferite, paradoxal, caselor de filme. 
Am trecut demult de faza în care eram doar 
o țară de radioascultători. Cred că e păcatul 
principal al scenariilor. De altfel, scenariile 
care au avut o anecdotică bogată au stat 
la baza celor mai bune filme ale noastre. 
Sint și excepții, fireşte. Poate de aceea a 
apărut această avalanşă de preferinţe spre 
roman... Se fac multe adaptări după opere 
literare. 

— Te preocupă succesul de critică al 
tilmelor tale? 

— Sigur că nu pot rămine indiferent la 
succesul de critică, pentru că, la rindul ei, 
critica formează publicul. Ce mă întristează, 
uneori, este că sint elogiate și filme cu 
succes de moment. Aici discernămintul 
funcționează uneori în mod eronat. Publi- 
cul citește foarte mult cronicile. Mai mult 
decit credem, şi există pericolul unei orien- 
tări greşite, cind, acordind circumstanțe 
atenuante, știu eu, tematice, sau te miri 
de ce altă natură, lansezi aprecieri sau 
reproşuri unor filme. Şi mai e ceva. 

— Ce mai e? Te rog! 

— Eu fac o mare deosebire intre filmele 
importante și filmele foarte bune. În mod 
normal, un film important ar trebui să fie 
şi un film foarte bun. Nu întotdeauna e așa 
si cred că e de datoria criticii să nu confunde 
importanța (mai ales tematică) cu valoarea 
(mai ales artistică) a lilmelor. 

— Atit? 

— Atit. 

— Dacă e numai atit, nu te mai intreb 
ce tei de tilm este — desigur în lumina 
disocierilor făcute — să zicem, «Buzdu- 
ganul...» Şi pentru că am hotărit să 
renunţ a te intreba, mă lasă, rogu-te, să 
trec în alt sector (mai ales artistic). 
Mergi la teatru? 

— Da, comit acest delict. 

— De ce «delict»? 

— Fiindcă întiinesc foarte rar regizori de 
film în sălile teatrelor și, de obicei, cam ace- 
iaşi. Am beneficiat şi de privilegiul ca, 
fiind documentarist la Studioul «Sahia», să 
umblu foarte mult prin țară, și pot spune 
că n-am scăpat niciodată ocazia de a intra 
în teatrele de provincie. Cred că actorii pe 
care li distribuim, nu trebuie aleși numai 
din fişele secţiei actori sau numai de la 
teatrele bucureştene. Eu am folosit mulți 
actori de la teatrele din provincie, şi nu 
regret deloc. 

— Există vreo apropiere între «Zidul» 
şi ultimul dumitale tilm, «Vacanţă tra- 
gică»? 

— Vacanţă tragică e o revenire la mij- 
loacele din Zidul, aş spune chiar la limba- 
jul mai poetic al «clipelor de viață», de tai- 
nă, de luptă pe care le-am propus în filmul 
de debut. Mi-e foarte dragă această modali- 
tate de exprimare, cu care încerc să mă 
adresez in primul rind sufletului spectato- 
rilor. 

— Fiash-back-urile folosite din abun- 
denţă în «Zidul» pot ti ciate ca deti- 
nitorii pentru stilul filmelor dumitale? 

— Da. Îmi place foarte mult această ma- 
nieră de a povesti, pentru că oamenii tră- 
iesc att în prezent cit și in trecut, și din 
amintiri. Îmi pare foarte bine că m-ai 
întrebat, pentru că există astăzi o prejude- 
cată despre flash-back, inexplicabilă și ne- 
dreaptă, pentru că e pusă pe umerii specta- 
torilor. Atita vreme cit filmul, în întregul lui, 
este limpede, flash-back-ul trebuie accep- 
tat ca un element de exprimare. Oricum, 

Imi este foarte la îndemină. 

— Prin ce crezi că se impune un re- 
gizor? Prin consecvența temei ori prin 
omogenitate stilistică? $ 

— Prin sinceritate. În primul rind prin 
sinceritate. Cu condiția ca sinceritatea să 
devină arma lui principală. Restul e tactică 
şi strategie. 

— Nu prea înțeleg cum ar intra sin- 
ceritatea în componența stilului? Mă 
ajuţi? 

— Stilul nu 1I taci (că vrei, adică). ÎI prac- 
tici. Deci, îl practici cu sinceritate. 

— În primul rind, cum ai și spus, cu 
sinceritate! 

— Asta e decisiv, felul In care te apropii 
de oameni. 

— Vorbește-mi, deci, despre limbajul 
dumitale, care este limbajul sincerităţii. 

— Mi-e greu. Dacă mi-aş cunoaşte stilul 
la modul teoretic, cred că m-aș plictisi 
foarte repede de el. Practicindu-l, probabil 
că Îmi voi da seama foarte tirziu de el. 

— Cind? 

— Cind voi înțelege dacă a fost bine sau 
rău, după felul cum voi putea să privesc 
oamenii în faţă. 

— Tot chestiune de sinceritate a.. 
privirii Deci... 

— Deci. 


loan LAZĂR 


i 


12 


pe ecrane 


— Fascinaţia exercitată de An- 
ton Pavlovici Cehov asupra 
oamenilor de cinema crește 

Nema văzind cu ochii. Îndrăzneala 
cineaştilor Întru interpreta- 
rea lui, de asemenea. Timpul 
ecranizărilor  cuviincioase, 
timpul în care regizorii se apropiau de 
scrierile sale, tipti! și încovoiaţi sub dorinta 
fidelității — vezi Ordinul Ana, Zvăpăiata, 

Trei surori — a incetat o dată cu Unchiul 

Vania și mai apoi, Piesă neterminată 

pentru pianină mecanică. În viziunea lui 

Andrei Mihalkov-Koncealovski şi Nikita 

Mihalkov, Anton Pavlovici devenea brusc 

contemporanul nostru, neliniștitorul nostru 

contemporan. Anton Pavlovici, pretext pen 
tru două discursuri asupra şansei omului: 

de a se implini sau, cel puțin, de a se im- 

păca cu sine, cu neputinţa lui de împlinire, 

pretext pentru două subtile și ct de con- 
sistente analize a setei de ideal, a foamei 
de absolut, iată ce au reușit cei doi Mihalkov 
să realizeze în două opere — hai să le spu- 
nem pe numele lor adevărat — capodopere 
cinematografice. Stirnit poate de ele, Emil 

Loteanu, regizor de neindoielnic talent, au- 

torul Poienilor roşii,dar și al Şatrei (răsu- 

nătorul succes de public) a intrat și el în 
zona de fascinaţie numită Anton Pavlovici 

Cehov. Dar, pe calea accesibilă tempera- 

mentului său. Nu întimplător, Emil Loteanu 

şi-a ales din toată opera cehoviană tocmai 

«O dramă la vinătoare», nuvelă mai puţin 

cunoscută, ci pentru că ea conţine multe 

date tamiliare lui. O atmosferă turbulentă, 
suspens dramatic, lirism, pitoresc. Pe Lo- 
teanu îl interesează mai puțin decăderea 
familiei Korneev descrisă de Cehov în 
prima parte a nuvelei. El este mai puţin 
sensibil la procesul de descompunere al 

unei clase, drept care nici nu-l descrie, c} 

doar îl sugerează. Pe el îl interesează mai 

cu seamă povestea Olenkăi, «iata în roşu». 
cum o numeşte chiar Cehov. De altfel, 

«intrarea» ei în tilm este în acea rochie ro 

șie, fluturind prin pădure, o flacără neliniș- 

tită, bătută din şi înspre toate vinturile; 
imagine prin care regizorul creionează rapid 
şi sigur imaginea interioară a Olenkăi. Fata 
săracă, Impărțită între nevoia de dragoste, 


Dacă așteptați un basm reinterpretat sau 
cinematografiat sofisticat,veţi fi dezamăgiţi; 
dar dacă sinteti dornici să ascultați încă 
o dată o poveste aemult ştiută și sinteţi în 
stare sá vă lăsaţi vrăji de foșnetui pădurii 
săgetate de raze de soare, de trandafiri 
misterioși şi albaștri, de palate gotice, de 
rochii de altădată și mai ales de o dragoste 
imposibilă dintre un monstru vrăjitor și o 
fată cu inimă de aur, atunci puteti vedea cu 
plăcere această versiune engleză a «Fru- 
moasei și bestia». Şi totuși. să spunem că 
inteligența talentului lui George C. Scott, 
jucind doar pe majestatea ținutei sale, se 
simte cam strimtorată sub masca cu coli 
de mistreţ; iar frumoasa, atit de dezamăgită 
în final de transformarea bestiei în prinț 
mi-a părut vitregită de orice urmă de umor 
(britanic). 


Producţie a studiourilor engleze. Un fiim de: 
Fielder Cook. Cu: George C. Scoti, Trish Van De- 
vere, Virginia McKenna, Bernard Lee, Michael 
Harbour 


nevoia de confort şi atracţia unei lumi, 
pentru ea de basm, care află că toate se 
pot căpăta dar nu la un loc și, aflind asta, 
nu vrea să renunțe la nimic. Aşezind toată 
lumina asupra Olenkăi, regizorul nu-l tră- 
dează pe Cehov — personajul rămine pro- 
fund cehovian în contradicţiile şi răsucirile 
lui — dar îl citește la paginile care-l intere- 
sează. Sensibil la spectaculos, Emil Lotea- 
nu n-a ales analiza, ci descrierea, iar din 
descriere nu sensul interior (cel mai ade- 
sea tot analitic la Cehov), ci forma. Pentru 
că ea li dădea friu liber spre spectacolul 
cinematografic. Cheturile contelui Kornecv 
in acompaniament de coruri ţigăneşti (ce 
aproape şi departe în acelaşi timp de 
Satra sint aceşti țigani «fericiți», bogati, 
frumos împodobiţi şi trişti); nunta Olen- 
kăi — mascaradă alunecată În operetă; 
i tul contelui. 
abrele, po- 
e, argintăriile care compun 
cu mare plăcere un somptuos cadru plastic, 
exploatat inteligent de imagine, strigătul 
Olenkăi, strigătul fetei care pierde tot fiindcă 
a crezut că poate avea tot, răzbate cu greu. 
Răzbate abia în final, în refuzul mut de a 
mărturisi numele asasinului dar este al 
ei, şi numai al ei. Este strigătul Olenkă sı 
nu al speciei numită «Olenka». Şi aici regi- 
zorul se află departe de Anton Pavlovici, 
pentru că niciodată el n-a povestit un caz 
de dragul unui caz, întotdeauna a făcut-o 
fascinat de mulțimea «cazurilor» pe care 
le descoperea în unul singur. Cum se spune 
in termeni consacrați, a generalizat particu- 
larizind. Exact ceea ce nu tace filmul de 
față. Şi totuşi... O dramă la vinătoare 
este un film frumos, spectaculos, un film 
care, mai ales prin imagine, trimite gindul 
cind spre Unchiul Vania, cind spre Piesă 
neterminată... jucat fără cusur, «ca la 
Cehov». (nu cred să existe actor sovielic 
fără o rază de Cehov în el), un spectacol 
plăcut mai cu seamă ochiului. Și un film 
care, fără îndoială, reprezintă o experienţă 
importantă pentru realizatorul său. Chiar 
şi trecerea pe lingă Cehov lasă urmă în 
sufletul unui regizor sensibil. lar Emil Lo- 
teanu este un asemenea regizor 


Eva SIRBU 


Producţie a studiourilor sovietice. Regia si sce- 
nariul: Emi Loleanu. Imaginea: Anatol Pel'iţhi. 
Muzica: Eugen Doga Cu: Galina Beliaeva, Oleg 
lankovski, Kiril Lavrov, Leonid Markov, Svetlana 
Toma. 


Sub raza 

geniului Jui Cehov 
(Galina Beliaeva 
și Kiril Lavrov) 


«Made in England» stă scris şi pe această 
minge argintie de mărimea celei de tenis, 
venită însă din alte galaxii şi provocind aici 
pe Terra, localizată într-un orășel britanic, 
tot soiul de alarme. Mingea vorbeşte engle- 
zeşte cu glas de copil pentru a se putea 
imprieteni mai uşor cu copiii, dar preferă 
să acţioneze pe tăcute devorind cantităţi 
impresionante de hrană. Da, garanţia cu- 
noscutului «made in England» se dovedeşte 
şi aici întemeiată, cineaștii britanici fiind 
aceiaşi buni profesionisti și pe o aparentă 
de scenariu, prolesionism exprimat in telul 
în care construiesc suspensul doar cu o 
bilă metalică pornită în lume 


Producţie a studiourilor engleze. Un film de: 
Harley Cokiiss. Cu: Ben Buckton, Keith Jayne 
Ron Pember, Marjorie Yates, Barry Jackson 


marțiene: 
[Enio Gould, 


— La centrul de lansări în cos- 
] mos de la Huston, trei cos- 
monauţi aşteaptă semnalul 
plecării pe Marte. Cind în- 
cepe numărătoarea inversă, 
ei află cu stupoare că tre- 
buie să părăsească de ur- 
genţă nava. Execută ordinul și se trezesc 
transportaţi într-o clădire izolată, dar toarte 
pe pămint, unde şeful expediției, organiza- 
torul lansării, le explică... incredibilul. Nava 
spaţială are defecţiuni tehnice de construc 
ție (se pare din cauza unor economii prost 
înțelese) de care și-au dat seama prea 
tirziu. Prea tirziu ca să decoleze, dar nu prea 
tirziu ca să pună la cale o păcăleală gigan- 
tică, de proporții cu adevărat marţiene, 
căreia îi va cădea victimă nu numai o țară, 
ci o întreagă lume. O păcăleală pregătită 
bine dinainte de un grup de politicieni 
(sintem în ajunul alegerilor prezidențiale) 
o senzațională escrocherie audio-vizuală 
cosmonauţii vor fi transferați pe un platou 
de filmare, iar imagini ale vieţii lor presu- 
puse a fi petrecute timp de luni de zile in 
nava spaţială (ca și primii lor pași pe Marte) 


Studiourile Warner Bross (citez numele 
casei producătoare ca fiind singurul cu- 
noscut de pe generic, în rest intreaga echipă 
este neştiută, dar deloc neştiutoare) ne 
oteră unul dintre acele foarte bune film» 
medii care au fost și au rămas piesele de 
rezistență ale unei mari cinematogratii 
Un subiect din viaţa tinerilor care ar îi putu! 
fi plasat oriunde, pentru că se axează in 
termeni conformiști pe eternul contlict din 
tre bine și rău; eroul de bine este aici un 
sportiv, adică un tinăr dornic să învețe şi 
să se afirme, dar care nu poate accede la 
cursurile universitare neavind cu ce să 
plătească taxele atit de mari, decit dacă 
obține o bursă ca sportiv. Ceea ce se și 
întimplă, numai că antrenorul nu e învălat 
ca sportivii să şi gindească. Pentru excesul 
său de personalitate, antrenorul (el este 
negativul) îl pedepsește și il perseculă 
recurgind la cele mai aspre şi nedrepte 
metode. O dragoste ciștigată prin respect 
și admiraţie vine să dea acestei întimplări 


Kareen Black și... 


vor fi transmise luni de-a rindul, de la toate 
posturile de televiziune din America și de 
aiurea. Misiunea Capricom va reuşi, deci, 
perfect pină la înapoierea spre pămini, 
cind, vai, nava se va dezintegra o dată lua! 
contactul cu atmosfera terestră. Concluzia, 
ştiinţific vorbind, este optimistă: operaţia a 
reuşit, deşi pacientul a murit. Teoretic 
Practic însă, operaţia nici nu a avut loc, 
în schimb, «pacienții», foarte vii şi sănă- 
toşi, devin indezirabili. Martori de asemenea 
sila și greutate nu pot fi lăsaţi în 
viaţă. 

Senzaţională temă, cutremurător subiect 
trebuie să recunoaştem, pentru un film 
care, după atitea zboruri spaţiale şi atiția 
pași pe Lună, nu mai poate avea comun cu 
ficțiunea decit știința. Nu mai poate fi 
vorba de un film ştiinţitico-fantastic atita 
vreme cit fantasticul stă tocmai în plauzibili- 
tate. Totul este credibil aici, totul este 
posibil. 

Ce face filmul însă, după ce, cu o măies- 
trie evidentă, regizorul Peter Hyams ne 
viră, cu cap cu tot, în acest extraordinar 
att de real? Filmul, cam pe la mijlocul lui 
dă semne de oboseală, cedează pasul plic- 
tiselii şi cade în rutină, de unde nici jocul 
fără cusur al lui Elliot Gould (inevitabilul 
reporter care «adulmecă» ceva şi din acel 
ceva desface fir cu fir, ită cu iță, toată țesă- 
tura atit de bine gindită a celei mai uriaşe 
farse imaginate şi puse sub egida NASA) 


dimensiunea lirică, nelipsită din viața ori- 
căror tineri, și tot ea va fi pavăză față de 
tentaţiile netaste, nelipsite din orice so- 
cietate. 

Deci, iată,un film construit după o schemă 
bine rodată,dar condus cu atita ştiinţă a 
conexiunii situaţiilor, a justiticării lor prin 
reacţiile psihologice și de comportament 
conforme cu tipologia tiecărui personaj și 
tiimat cu atita poezie (în scenele de dragos- 
te) şi cu nerv de reporter (sint de reținut 
multe din secvențele sportive) încît degajă 
in totalitatea sa emoția şi adevărul fără de 
care arta (chiar atunci cind e scrisă cu a 
mic), nu poate convinge. 


Producţie a studiourilor Warner Bross. Un film 
de: Lamont Johnson. Cu: Robby Benson, Annelle 
O'Toole, G.D. Spradlin, Gail Strickland 


in numeroase scrieri și discuții, mai mul! 
sau mai puțin teoretice, se certitică moartea 
filmului comic, Dar, din cind în cind, bine- 
venite excepții recontirmă adevărul că, in 
artă, deci și in cea cinematogratică, nu 


secondat, nu cu prea mare entuziasm pen 
tru rolul ei, de Kareen Black, nu-l mai poate 
scoate. Suspensul se fringe la jumătate 
si vinătoarea de oameni care urmează si 
care ea, în primul rind, ar trebui să țină 
spectatorul cu sufletul la gură, este lungă 
mult prea lungă pentru ca niște oameni 
normal constituiți, cum sintem noi, spec- 
tatorii, să ne mai putem ţine respirația. 
Dar să ne întoarcem la ceea ce acest film 
— Înainte de a cădea în banal, în acest ati! 
de des «déjà vu» — încearcă să spună 
Misiunea Capricom (deşi, după «În spa- 
tele ușilor închise» — de cite ori ne vom 
mai intoarce oare la acest serial? — nimic 
nu ne mai miră) nu se sfiește să ia în răspăr 
şi fără menajamente instituțiile americane 
cele mai sus puse, de la Casa Albă pină la 
FBI și NASA, surprizindu-i pe toţi, fără 
excepție, în flagrant delict de minciună şi, 
în final, de crimă pur și simplu. Peter Hyams 
demonstrează, fără economie de argumente 
că între gangsteri şi cei care — de drep! 
și pentru leată — ar trebui să-i stirpească 
nu numai că nu există deosebiri, dar parcă 
gangsterii procedează mai «omenește» si 
în orice caz, sint mai ușor de anihilat pentru 
că, totuşi! — parcă nu dispun de forța si 
lorțele FBi-ului. Nu prea este liniștitoare 
celățeneşte vorbind. și nici simpatică a- 
ceastă lumină în care filmul aşază politia 
unei țări, dar cite din cele ce se petrec azi 
în lume sint menite să aducă linişte şi pace 


există reguli absolute. lată, așadar, că pu- 
tem ride la o comedie romantică în tradiția 
spiritului şi dialogului teatrului bulevar- 
dier francez — cel de bună calitate — adap 

tat desigur ecranului. Garanţia de intel 
gentà (dincolo de replică şi antren, această 
comedie are un ascuţit simţ al observaţie! 
privind viața citadiniior de azi care în va 

carmul metropoleior se descoperă din nou 
şi mereu Însinguraţ.) este oferită de semna- 
tura scenaristei Nicole de Buron, autoare 
a cinci romane, dintre care unul recompeni- 
sat cu premiul literar Courteline, a trei alte 
scenarii şi trei seriale de televiziune. Reg: 

zorul Robert Pouret, aflat ia cel de al doilea 
film. nu are reacţiile tipizate, dovedindu-se 
şi un bun profesionist. Acest tandem echili- 
brat, dar si plin de fantezie si-a ales să dia 

logheze cu doi actori de zile mari: Annie 
Girardot, femeia cea de toate zilele, cu na 
turalul ei inimitabil, fiind rind pe rind, tru 
moasă sau ștearsă, arțăgoasă sau tandri 
perplexă sau temătoare, vulnerabilă și in 
cele din urmă, docilă; și Jean-Pierre Ma 

rielle, cu chipul de franțuz oarecare în ro! 
de perceptor, dar îndrăgostit la cei 40 de 
ani ai săi, pină peste urechi, în urma unu: 
anunț la mica publicitate și totuși nehotà::t 
in a renunța la tabieturile sale de bårba 
singur. Jocul lor de-a v-aţi ascunselea 


pe pămint? Ba chiar, într-un fel, este con 
solatoare ideea că toată neliniştea pe care v 
transmite acest Capricom porneşte de la 
o plecare... pe Marte! Păcat, însă, că un 
liim ca acesta a decolat — atit de specta- 
culos, promițind o peliculă de excepție, 
ca să aterizeze — atit de neindeminatic, 
într-un produs de serie oarecare. Un exem- 
plu tipic de grandomanie (cinematografică), 
în care posibilitățile nu sint la înălțimea 
intenţiilor. intenţii care, fără doar şi poate, 
rămin nu numai bune, dar şi ingenioase. 
Adică pline de spirit, de inventivitate, de 
îndeminare. Şi aici ne oprim: la îndeminare. 
Un film făcut cu multă dibăcie, dar cu mai 
puțin har sau, ca să nu folosim vorbe mari 
cu mai puţină rivnă. În sensul de consec- 
vență în efort. Altminteri, repet, un film 
incărcat de trimiteri, cu un dialog nu numai 
spiritual, dar şi vădit preocupat şi de sub- 
text nu numai de text, de aceea deloc uşor 
de redat în altă limbă. Adriana Bantaş, 
tălmăcitoarea atitor filme, merită şi de data 
asta mulțumirile noastre pentru plăcerea 
de a ne fi oferit o versiune românească de 
ținută. 

Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor americane. Regia şi 
scenariul: Peter Hyams. Imaginea: Bif Butler 
Muzica: Jerry Goldsmith. Cu: Elliot Gould, James 
Brolin, Brenda Vaccaro, Sam Waterston, OJ . Simp- 
son, Kareen Black, Telly Savalas. 


este complicat de un fiu cu iubita lui și de 
un căţel — cu aceasta am numit toate per- 
sonajele angajate pe neaşteptate intr-un 
accidentat proces de «cunoaștere recipro 
cà». Ei susţin cu vervă textul și situațiile 
punctind o seamă de notații psiho-socio- 
logice despre viața parizianului de mijloc 
dornic să evadeze din tripleta numită «me- 
Aro-boulot-dodo» (adică metro-serviciu- 
nani), dar evadarea se tace tot după tipicul 
impus de retetele societății de consum. 
Pe un ton deconectant, filmul tace un por- 
tret parodic al acestei societăţi privite chiar 
dinlăuntrul ei, asigurind miezul de serios 
de care orice bună comedie are nevoie 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor franceze. Regia: Robert 
Pouret. Scenariul: Nicole de Buron, Robert Pourel 
Imaginea: Guy Durban. Muzica: Jean Pierre 
Pouret. Cu: Annie Girardot, Jean Pierre Marielie. 
Marilù Tolo, Geneviève Fontane! 


Ea este tinără, frumoasă şi muncitoare, 
elevă a scolii de balet şi se pregăteşte cu 


O faimă internaţională, am- 
pliticată de recenta decerna- 
re a trei Oscar-uri, precede 
apariția pe ecranel€ noastre 
a filmului lui Hal Ashby. Cum 
nu întotdeauna bombarda- 
mentul publicitar exprimă a- 
devărul despre valoarea unei realizări, am 
menționat și noi, în generic, situația la zi 
spre a trece cu inima uşoară la filmul 
propriu-zis. 

Despre aventura americană în Vietnam 
care avea să se soldeze cu un șoc la scară 
națională, s-au făcut multe filme. Binelnțe- 
les, cele mai multe dintre ele au exploatat 
spectacolul militar, montarea, pirotehnica, 
acțiunea belică cu tot ce presupune ea 
ca suspens, trucuri, dezlănţuiri, distrugeri 
filmate în plan apropiat și general. Cum 
spune un personaj al filmului lui Ashby, 
reportajul acestei realități televiziunea l-a 
asigurat. Dar ce-a însemnat în sine această 
aventură militară, în sine și mai ales în 
oameni? 

Intoarcerea acasă este această privire 
în om, după ce spectacolul şi beţia aventurii 
s-au terminat. Războiul nu există în tilm 
decit ca memento. un memento încărcat 
de semnificaţii şi învățăminte, tragice ade- 
sea în ireversibilitatea lor. «Cind am plecat 
acolo — spune invalidul pe al cărui trening 
stă scris cu litere mari, dar parcă mai 
curind de o grotescă ironie a soartei «War 
Hero» (erou de război) — cind am plecat 
acolo, eram cu mintea Infierbintată. Cind 
m-am întors, eram doar mai deştept». O 
continuă, abruptă și abilă alternare de pla- 
nuri contrapunctează povestea unor vieți 
simple, cu întimplările care le schimbă 
cursul, făcind astfel ca nici o clipă destă- 
şurarea lirică a unei scene să nu devieze în 
melodramă şi nici duritatea în violență. 
Pentru că Întoarcerea acasă (o intoar- 
cere care nu este doar un drum invers, ci 
drumul unor oameni care nici ei nu mai 
sint aceiaşi) este în definitiv o poveste pe 


sirg pentru Odette din «Lacul lebedelor» 
Ei este tinăr, frumos, dar fără ocupaţie pre- 
cisă, picat sub «influența» proastă a unui 
tip fără scrupule, a unui «rău» fără dubii, 
rău care nici el nu are ocupaţie precisă, 
în schimb, plănuieşte tot felul de afaceri de 
impresariat artistic. Ea trăieşte numai pen- 
tru el, neîndoielnic numai pentru el, devreme 
ce o jertieşte pe Odette pentru o întilnire, 
el trăieşte tot neindoielnic numai cu gindul 
la banii de maşină, etc., care s-ar putea obţi- 
ne prin acea afacere de impresariat artistic. 
Mai există şi o colegă bună şi cuminte si 
cu capul pe umeri, care se străduiește să-i 
deschidă ochii, dar degeaba; mai există 
şi o tinără dezinvoltă, mult prea dezinvoltă 
pe care numai privind-o, tinăra cinstită ar 
trebui să se înfioare, gar nu, ea nu este 
sensibilă, nici la sfaturile prietenei, nici 
la aspectul decăderii, ea nu e sensibilă decit 
la frumuseţea lui, care nu e sensibil decit 
la frumusețea unei vieți cu bani mulți. 
Intenţia autorilor de a face un film despre 
tineret, o acuarelă delicată a peisajului so- 
cial numit tinerețe, este clară. Din păcate, 
la fel de clară este şi înțepenirea lor la sta- 
diul de intenţie. 


Viad PAULIAN 


Producţie a studiourilor poloneze. Un film de 
Ryszard Rydzewski. Gu: Dorota Kwiatkovsia, Leszek 
Mikolajczyk, Irena Malkiewicz, Jerzy Bonczuk 


ioteca-digitala.ro 


un ton dur despre dezamăgire, acea deza- 
măgire care a transformat visul american 
în coşmar, iar iluziile în realitate dureroasă 
și de neşters. De-a lungul desfășurării aces- 
tui film, verbul devine în arsenalul inter- 
preților sancțiune. ŞI întreaga poveste — 
cu accentele el,cind deznădăjduite, cind de 
o duioșie amară și parcă fără şanse de îm- 
plinlre — se ciocnesc vehement de zidul 
unei întrebări neformulate dar prezente: 
De ce? Tonul este aspru, lumea filmului 
parcurge aceeaşi golgotă, chiar dacă unii 
au lost «acolo», iar alții îi așteaptă pe cei 
de-acolo care se întorc de nerecunoscut, 
ori pentru totdeauna inchisi în coşciugele 
care alunecă pe bandă rulantă dintr-un 
avion-cargo, coșciugele peste caredra- 
pelul cu stele și dungi nu face decit să 
reia întrebarea: ce-au căutat G.I.S.-Ii acolo? 

Hal Ashby practică un cinematograf al 
observaţiei imediate şi precise, nu se lasă 
furat nici de virtuozitățile actoricești nici 
de tentaţiile unei scene care ar putea pro- 
litera o spectaculozitate facilă. El este exact, 
incisiv, parcă detașat spre a lăsa povestirii 
o zonă de respirație, dar toarte preocupat 
de efectul fiecărei replici, El este ceea ce 
se cheamă cineastul venit din terenul tele- 
viziunii, adică ac care relatase reali- 
tatea. Filmul său erea acasă are, 
după noi, ca principală calitate faptul de 
a fi transferat dezbaterea despre o expe- 
riență care preocupă — şi Incă cum! — 
opinia publică americană, din zona lui «a 
fost odată» în aceea a lui remember, în 
care consecințele reclamă constatări pe 
măsura amplorii pe care a avut-o incon- 
ştiența. Ashby nu solicită compasiune 
pentru personajele sale, ci îmi pare cu mult 
mai onorabil, mai moral și mai de anver- 
gură, dreptul de a fi ascultate în numele unei 
umanități ultragiată în destinul ei, şi igno- 
rată în revelațiile ei. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor americane. Regia Hal 
Ashby. Scenariul Waldo Sail, Robert C. Jones. 
Imaginea: Haske! Wexler. Muzica: Beatles, Tim 
Buckley, Buffalo Springfield, Bob Dylan. Cu: Jane 
Fonda, Jon Voighi, Bruce Dern, Rober Ginty, 
Penelope Milford, Roberi Carradine 


«Aventura» care a transformat 
„visul american în coşmar 
(Jeane Fonda şi Jon Voight) 


Deși umorul străbate generos dialogul 
acestui film, nu avem de-a face cu o come- 
die. Copil de duminică pune în discuţie 
o problemă spinoasă a prezentului nostru 
trepidant, în care criza de timp creeaza di- 
ficultăţi relaţiei dintre părinh și copu. Ire 
zistibila protagonistă, o fetiță de zece ani, 
încearcă prin mijloace adesea năstrușnice 
să-şi dovedească afecțiunea față de prea 
ocupatul ei tată, singurul părinte în viață 
Strădania amindorura, de a fi cit mai mult 
timp împreună, are de luptat permanent cu 
o obiectivă lipsă de timp, dar şi cu mici 
ghinioane. Episoadele comice nu atenuează 
însă sensurile grave ale problemei enun- 
tate, pledoaria realizatorilor susținind ne- 
cesitatea unei mai temeinice relaţii dintre 
părinți și copii. Surprinzind cu naturalete 
culorile actualități, filmul cineaștilor din 
R.D.G. mai are şi calitatea unei nuanţate 
înțelegeri a farmecului virstei candorii. 


Dana DUMA 
Producţie a studiourilor din R.D.G. Un film de 


Hans Kratzert. Cu: Yvonne Diessner, Robert Schus 
ser, Ev Leppin, Corinna Ziem, Guido Baumann 


Gala filmului iugoslav 


Cert, de această dată, valoarea de 
mărturie a filmelor prezentate a intre- 
cut-o pe cea artistică. Şi nu ne gindim 
doar la seara dedicată filmului documen- 
tar. Am simţit însă mai mult decit cu 
alte prilejuri similare, că o gală de filme 
nu e menită doar de a da pulsul unei 
cinematografii, ci se constituie de la 
sine Intr-un mesager, care vorbește 
despre o țară şi un popor, cu istoria, 
prezentul şi visurile lui. 

De data aceasta, fiind una din mani- 
festările încadrate în «Zilele culturii 
popoarelor și naționalităților din lu- 
goslavia», peliculele prezentate ne-au 
prilejuit contactul mai apropiat cu zone 
diferite ale țării vecine şi prietene, fie- 
care cu specificul ei, toate unite printr-un 
fir subteran, acela al istoriei pămintului 
lor. 

Cinematografia iugoslavă (studioul de 
la Belgrad, în special) are o serioasă 
tradiție a filmelor de rezistenţă, arie 
tematică în care nu o dată a repurtat 
succese internaţionale. Nu e de mirare 
deci că şi regiunea Kosava, a cărei 
industrie cinematografică numără abia 
zece primăveri și vreo 20 de filme, a- 
bordează aceeaşi tematică. O face cu 
tior şi dragoste de adevăr, într-un film 
cu un titlu sugestiv: Cum se moare. 
Cum se moare într-un front comun al 
naționalităților conlocuitoare. luptind 
impotriva dușmanului comun, fascis- 


am mai văzut 


Praf sub soare 


Anii grei a războiului civil. Un tinăr 
comandant al Armatei roşii, Tuhacevski, e 
trimis în zona frontului de răsărit, cu o 
misiune specială să reorganizeze armatele 
din această zonă în care se infiltraseră 
grupări anarhiste şi reacționare, încercînd, 
sub comanda generalului trădător Mura- 
viov, o aţiţare la revoltă împotriva guvernu- 
lui revoluționar. Spirit aventurist, ambi- 
tios, avid de glorie, Muraviov arestează 
reprezentanţii puterii sovietice la Simbirsk 
şi se proclamă, printr-un act de înaltă 
trădare «președintele republicii din Povol- 
jie». E denunţă tratatul de pace de la Brest- 
Litovsk încheiat de U.R.S.S. cu Germania, 
încercînd prin starea de confuzie creată să 
favorizeze revenirea gărzilor albe în regiune. 
Stare-limită, conflictuală, pe care scena- 
ristul Evgheni Kotov, pe care regizorul li- 
tuanian Marionas Ghedris o exploatează 
cinematografic, cu profesionalism, reali- 
lizind momente de încordat suspense psiho- 
logic, cum e scena eliberării lui Tuhacevski, 
printr-o ingenioasă stratagemă, de către 
grupa comunistă din Simbirsk Un film 
pasionant prin amănuntele istorice inedite, 
dar mai ales prin felul foarte cinemato- 
grafic prin care ni le comunică. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studioului Mosfiim şi a studiourilor 
lituaniene. Un film de: Marionas Ghedris. Cu: 
Timofel Spivak, Piotr Veliaminov, Alexandr Ovcinni- 
kov, G. Juhtin, V. Zamanski 


Vom mai vorbi la vară 


A rămine locului, a încerca să te inte- 
grezi într-un colectiv de muncă şi a te stră- 
dui să Indrepți unele nereguli ce le-ai 
observat în jur, sau a pleca în căutarea altui 
loc, mereu altul, cu nădejdea că acolo totul 
va fi cum trebuie? Aceasta e Intrebarea 
filmului. A te adapta sau a încerca mereu 
să schimbi lumea? Virsta personajelor, 
sinceritatea dialogului, o tandră ironie care 
uneori se transmite și imaginii, îndreptă- 
țește formularea «un film despre şi pentru 
tineri». Altfel spus, o poveste de dragoste 
în timpul secerișului, prilejuind tablouri 
pitorești din viața unui sat din Cehoslovacia 
de azi. Nu lipsesc tradiționalul bai, taclalele 
bătrinilor cu pipă în fața halbelor cu bere, 
vinătorii, pescarii, chicotelile fetelor... Tină- 
rul tractorist care nu prinde rădăcini ni- 
căieri, are un cîntec al lui: «Fericirea e-n 
miinile mele». Meritul regizorului e de a se 
fi mulțumit doar să pună întrebarea de mai 
sus. Nu să-i dea şi răspunsul 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un tilm de: 
Julius Matula. Cu: Ondrez Havelka, Markéta Fise- 
rovă, Pavel Zednicek, Josef Hajducik 


În ochii tăi 


e intreaga lume 


Cum poţi, stind la fereastra unui bloc, să 
atragi atenţia băiatului care vopseşte aco- 


14 


Artă şi adevăr 


mul. Tot un film de rezistență, inspirat 
dintr-un fapt real al anului 1941 — eva- 
darea din închisoare a unui grup de 
deținuți comuniști — este și Să ajun- 
gem pină în zori (film prezentat în 
gala de la Tg. Mureș). Singurul film 
inspirat din actualitate, Partumul flọ- 
rilor de cîmp (regia Srdan Karanović), 
premiat cu «Arena de Aur» la Pola în 
1978 (prezentat în gală la Alba-lulla) 
vorbește despre o criză de conştiinţă a 
unui bărbat, nemulțumit de viața de fa- 
milie și de munca sa. Un film de subtilă 
analiză psihologică şi înaltă ținută ar- 
tistică. S-ar putea ca el să fie semnul 
anotimpului filmului de actualitate din 
cinematograful iugoslav. 

Remarcabilă în ansamblu, prin preg- 
nanţă și originalitate în abordarea su- 
biectelor, gala filmului documentar. În 
același timp document și act de creație 
imagine a unei actualități incitante și 
subiect al contemplaţiei estetice, docu- 
mentarul ni s-a părut — calitativ vor- 
bind — superior selecției de filme artis- 
tice. lubire (un film în care imaginea 
nu avea nevoie de cuvint), Căștile 
(vestigii ale războiului convertite în o- 
biecte domestice, pașnice) sau filmul 
despre ultimul paznic de giște dintr-un 
sat (O zi din viaţa lui...) ni s-au părut 
valoroase în planul transfigurării artis- 
tice, dincolo de valoarea lor documen- 


tară. R. PANAIT 


perișul de vizavi? Simplu! Dacă e soare 
îl fixezi cu o oglindă pînă ce simte pata 
de soare... Cum poți comunica cu o fală 
de la fereastra unui bloc? Simplu! Dacă 
ești pe acoperișul vecin si ai la înde- 
mină o găleată cu vopsea, desenezi şi scrii 
ci! e acoperişul de mare tot ce-ţi trece prin 
cap. Dar cum găseşti într-un bloc cu sute 
de apartamente o fată pe care n-o cunoşti 
şi despre care nu ştii decit că are o oglindă? 
Ei, asta nu mai e chiar atit de simplu! Dar 
nu e imposibil, dacă ai un prieten întreprin- 
zător în virstă de 9 ani, care te-nțelege 
pentru că ştie şi el ce înseamnă să fii 
indrăgostit 

Un film despre copiii din ziua de azi, 
despre copiii care citesc — si citează — ver- 
suri de Evruşenko, care-şi împrumută albu- 
me de artă (Breughel, Degas, Boticelli...), 
care Într-o zi descoperă lumea în ochii unei 
tete. Lume care nu e întotdeauna veselă.. 
Copiii şi virstele lor, teritoriu inepuizabi! 
pentru cineaști în general, pentru cineaștii 
sovietici, a căror constanţă și pricepere în 
abordarea acestor subiecte e un lucru tot 
mai des dovedit 


R.P. 


Producție a studiourilor «Alexandr Dovjenkoh. 
Un film de: Stanislav Klimenko, Ivan Simonenke 
Cu: Vera Snejina, Viadimi Spudeiko, Konstantin 
Stepankov, Saşa Silin 


Vestul sălbatic 


După atitea antologii în imagini ale fil- 
mului american, regizorul Gilbert Joachim 
ne propune încă una: a westernului. Ce 
putea fi mai palpitant? Și totuși filmul său 
nu reuşeşte să pună în valoare această 
odisee modernă născută sub ochii noștri, 
acest basm pentru toate virstele, care con- 
tinuă să fascineze generații la rînd. Dar 
autorii nu fac nici o istorie a vestului, nici a 
westernului cu tipurile sale caracteristice 
sau cu actorii și regizorii care le-au dat viață, 
totul părind o hazardată șaradă. Selecţia ope- 
rată de orice antologie poate fi discutabilă, 
dar este greu de conceput o schiță a vestului 
sălbatic în care să lipsească puncte de reper 
ca Tom Mix sau Diligenţa şi orice alt 
western din ultimile două decenii. Singu- 
rul magnet al filmului, care ne-a trezit și 
tandrețe și nostalgie, sint chipurile actori 
lor deveniți celebri, atunci cind erau tineri: 
Gary Cooper, John Wayne, Henry Fonda, 
Anthony Quinn și mulți alții. 


Marina CONSTANTINESCU 


O producţie a studiourilor americane. Un film de 
Gilbert Joachim. 


tor în ploaie 


O femeie împușcă în legitimă apărare pe 
cel care a violat-o şi încerca să o sugrume. 
Un polițist, convins de vinovăția ei dar lipsit 
de probe, Încearcă într-un epuizant joc 
de-a șoarecele şi pisica să-i smulgă măr- 
turia. Femeia rezistă surprinzător pentru o 
femeie atit de fragilă, incercind să facă față 
prin şiretenie, inteligență, disimulare. Poli- 


https: 


țistul se Inverșunează cu o tenacitate potri- 
vită unui dur care ştie să folosească forța 
dar şi farmecul şi abilitatea. Duelul este 
aparent inegal, dar in tond echilibrat. Mai 
puțin important este însă de partea cui 
înclină balanța. Important este cum se 
desfășoară relația dintre această femeie, 
numită semnificativ Melancolie şi supra- 
numită și mai semnificativ «Love-Love». 
si acest bă'bat cu nume anodin. Inci- 
“dentul tragic este urmat pe neașteptate 
de apariția în viața ei a acestui bărbat 
care rupe echilibrul tragil al unei existen- 
te clădite din aparenţe și consumată 
intre plecările și sosirile din cursă ale unui 
soț prea limitat ca să o poată înţelege, soț 
pe care totuși îl iubește, sau i se pare doar 
că îl iubește. Polițistul apare cu privirea 
sa de oțel, cu zimbetul de felină, cu mușchii 
de boxer (Charles Bronson) înfricoşind fe- 
meia, dar și tulburind-o. S-ar putea ca în 
mod inconştient Melancolie (Marléne Jo- 
bert) care priveşte bovarian la autobuzul de 
Marsilia, care nu opreşte niciodată în oră- 
şelul ei, să-şi fi dorit dintotdeauna un ase- 
menea bărbat. 

De fapt,filmul lui Rene Clément pendulea- 
ză între o love story și detective story, ne- 
fiind nici una nici alta, apărind mai degrabă 
ca un bizar amestec de genuri realizat cu 
bun gust şi măsură. O simfonie în alb, bej și 
cenușiu, punctată de citeva pete singerii 
(sacoșa victimei, mașina polițistului, drape- 
riile camerei de hotel), te obligă să remarci 
acest alfabet al culorii ca şi pe cel al muzicii 
semnată de Francis Lai, autorul partiturii 
muzicale la «Un bărbat și o femeie» și 
«Love Story», Raportat la filmogratia lui 
Râne Clément, Un trecător în ploaie, a- 
aminteşte prin gingășia lucrurilor nespuse 
de Jocuri interzise, prin umorul succint 
al replicii de Domnul Ripois, prin pretex- 
tul polițist de În plin soare şi prin atmos- 
tera de lumini filtrate prin picăturile de 
ploaie, de un film ce avea să-l facă cu un an 
mai tirziu, Casa de sub arbori. 


Cristina CORCIOVESCU 


O producţie a studiourilor franceze. Un tilm de 
René Clément 


Al cincilea anotimp 


Titlul acestui film, care se desfășoară 
intr-o singură vară, vrea poate să sugereze 
un anotimp aparte: cel al maturității sau al 
maturizării, nu este foarte limpede, pentru 
că această poveste obișnuită dintr-un oraş 
obișnuit, în care sosesc doi tineri, doi absol- 
venţi ai politehnicii, este de fapt relatarea 
unui moment determinant: începutul de 
drum. Din confruntarea cu oamenii, cu 
munca — nu întotdeauna simplă — se naşte 
sentimentul responsabilități, şi poate chiar 
senzaţia trăirii unui alt anotimp. Un film 
corect, fără momente sclipitoare, dar lipsit 
în același timp de asperități, unul din acele 
filme pe care le-am putea vedea în fiecare 
zi desfășurindu-se prin preajmă, dacă am 
putea transforma cu ușurință evenimentul 
cotidian în cinema... Un film în care eroii 
nu sint vedete, ci un același băiat care trece 
prin parc salutind o aceeași bătrinică și 
suspinind după aceeaşi fată cu vioara, 
Cele două caractere principale sint puse să 
imbrace haina unor principii pe care socie- 
tatea contemporană le pune in dezbatere. 


Producţie a studioului «Mosfilm» 1978. Un film 
de Oleg Nikitin. Cu: Semen Morozov, Alexandr 
Denisov, Valentina Telicikina, Tatiana Druz 


Un subiect de western, dar inspirat d« 
un roman semnat de Eduard Klein şi reali 
zat de Klaus Dobberke de la DEFA-Berlin 
o acţiune plasată în Anzii Cordilieri, dar fil- 
mată în Carpaţii noştri; povestea unei ven- 
dette (de tradiție argentiniană), cu un erou 
(indian) care se simte dator de a-şi răzbuna 
tatăl ucis de nişte albi, hoţi de vite. Regăsim 
intreaga recuzită a genului şi sint inserate 
citeva secvenţe, parcă dintr-un film docu- 
mentar, cu superbi condori destinati să 
accentueze culoarea locală. Se simte totuşi 
efortul nu şi reuşita realizatorilor de a da 
autenticitate întimplărilor. În schimb, spec- 
tatorul român va avea satisfacția să recu- 
noască, travestiți în personaje de western, 
mulți dintre actorii noştri: Violeta Andrei, 
Emanoil Petruţ, lon Dichiseanu, Mircea 
Anghelescu, lurie Darie, Zephi Alşec, Con- 
stantin Fugașin, Gheorghe Mazilu şi alții. 

Doina BOERIU 
e 
Producție a studiourilor DEFA în colaborare cu 
Centrul de producție cinematografică «Bucureşti». 
Un film de: Claus Dobberke. Cu: Gojko Mitić, 
Violeta Andrei, Constantin Fugaşin, Mircea Anghe- 
iescu, Emanoil Petrul, Leon Niemczyk, Helmut 
Schreiber, lurie Darie, Zephi Alşec, Thomas Wolff, 
lon Dichiseanu. Willi Schrabe și Boldiiar Adriana 


biblioteca-digitala.ro 


ambiția 
documentarului 


Contirmate de-a lungul ani- 
lor de numeroase participări 
și distincții obținute la festi- 
valurile internaţionale ale fil- 
mului militar, productiile 
«Studioului Cinematografic 
al Armatei» şi-au diversificat 
continuu aria tematică; ele se adresează 
astăzi nu numai ofițerilor şi ostașilor (prin 
time didactice privitoare la instrucția de 
luptă) ci şi spectatorilor de toate virstele 
şi categoriile sociale, într-un cuvint, publi- 
cului larg. În acest ultim sens, prezentarea 
multitormă a actualității devine firesc o 
preocupare primordială, concretizată în pe- 
licule deosebite ca factură, de la documen- 
tarul poematic (Patriei mele, jur!, Ostaşii 
mării) la reportajul militar de mare anver- 
gură (Raportăm patriei, comandantului 
suprem) sau la scurt metrajul educativ de 
ficțiune (Faceţi ca mine). 

Metafora inspirată a «mării ca un poligon 
albastru» străbate simbolic filmul Ostașii 
mării, comentat de poetul lon Aramă; ad- 
mirăm în egală măsură, măestria marinari- 
lor în minuirea complexei aparaturi de la 
bordul vinătoarelor de submarine ca şi vir- 
tuozitatea operatoricească a realizatorului, 
col. lon Ostrovschi, în redarea spectacolu- 
lui aparte oferit de «evantaiul grațios» al 
liniilor albe înspumate, trasate de nave. 
Sobri şi riguroşi prin definitie, cineaştii 
militari nu exclud lirismul din creaţiile lor; 
în Patriei mele, jur! (regia: col. Trofim 
Gubrei), poem dedicat solemnității unice a 
depunerii jurămintului ostășesc, muzica şi 
versurile înflăcărate ale scenaristului co- 
mentator, col. loan Costea, conferă un per- 
manent suport afectiv imaginilor iscălite 
cu sensibilitate de col. Vasile Oglindă. 

Aflaţi într-un neintrerupt proces de de- 
venire profesională de şlefuire minuțioasă 
a «armelom specifice artei a şaptea, reali- 
zatorii «Studioului Cinematogratic al Ar- 
matei» abordează degaijat, indeosebi prin 
intermediul scurt metrajului, felurite moda- 
lităţi de exprimare filmică. Dacă procedeele 
narative nu le sint deocamdată întru totul 
la îndemină (în Faceţi ca mine, abundența 
dialogului, precum şi a monologului inte- 
rior frinează pe alocuri cursivitatea poves- 
tirii), convinge în schimb utilizarea adec- 
vată a elementelor de limbaj proprii docu- 
mentarului, ale acelui documentar ancorat 
nemijlocit în miezul fierbinte al realității. 

Citeva echipe de regizori şi operatori 
au fost prezente anul trecut în septembrie, 
la aplicația complexă de la Dunăre, făurind 
prin efort colectiv, un amplu şi vibrant re- 
porta). Raportăm patriei, comandantu- 
lui suprem; expresivitatea policromă a fie- 
cărui cadru, varietatea unghiurilor de til- 
mare și a mişcărilor de aparat fac din «exer- 
ciţiile demonstrative cu trageri de luptă», 
din perfecta «cooperare pămint-ce» a uni- 
tăților militare de diferite arme, o strălucită 
Şi convingătoare demonstrație audio-vizua- 
lā referitoare la potențialul destinat exclusiv 
apărării al torțelor noastre armate care — 
sintem pe deplin asiguraţi — reprezintă o 
«pavăză de nădejde a tot ceea ce națiunea 
construiește pentru bunăstare». 

Transpunerea în imagini a trecutului de 
luptă şi jertte constituie o altă preocupare 
susținută a realizatorilor «Studioului Cine- 
matografic al Armatei». Păstrători ai unor 
glorioase tradiţii cu obirşia în anii grei ai 
primei conflagrații mondiale cind, adeseori, 
operatorii «Serviciului Foto — nemato- 
grafic al Armatei Române» (S.F.C.A.R.) 
întruntau eroic ploaia de gloanțe spre a In- 
registra pe peliculă secvențele de o cutre- 
murătoare autenticitate ale unor istorice 
bătălii — cineaştii militari redescoperă me- 
reu în faptele de arme ale Inaintaşilor, exem- 
ple demne de a ne reţine atenția. 

Figura luminoasă a unui ofițer, originar 
din Gorjul Ecaterinei Teodoroiu, ce izbu- 
teşte, în toamna crincenă a lui 1916, să 
formeze un adevărat detașament de rezis- 
tenţă în spatele liniilor dușmane, e astfel 
evocată In scurt metrajul de ficțiune Din- 
colo de front, semnat de Elefterie Voicu- 
lescu (scenariul şi regia) și col, Vasile 
Oglindă (imaginea); justiţiar neînduplecat, 
sublocotenentul Victor Popescu (în inter- 
pretarea actorului piteștean lon Lupu) folo- 
seşte toate mijloacele, inclusiv travestiul, 
pentru a Înșela vigilența inamicului, spri- 
jinit fiind In incursiunile sale curajoase de 
întreaga populație a satelor cotropite. Deși 
nelipsit de unele stingăcii şi naivităţii (vizi- 
bile mai cu seamă în scenele de coloratură 
«haiducească» ) Dincolo de front se in- 
scrie ca o întrecere meritorie pe linia progra- 
matică a valorificării unor pagini de istorie 
militară încă prea puțin cunoscute, 


Olteea VASILESCU 


| La o primă vedere, teluritel: 
| tendinţe, preocupări tematici 
şi modalităţi de expresie car: 
s-au manitestat in arta cine 
matogratică din ultimele de 
cenii apar ca deosebit de 
diterite între ele. Ele retlectă 
parcă multiplicitatea centrelor de interes 
ale omului contemporan, constituirea și 
consolidarea unei mari varietăți de publicuri 
care a luat locul vechiului și aparent omo- 
genului public cinematogratic de altădată 
in bună măsură, lucrurile ṣe prezintă și se 
explică chiar în acest fel. În bună măsură, 
dar nu în totalitate. 

In multe privințe, majoritatea acestor 
tendințe disparate prezintă la o examinar 
mai atentă un anumit aer comun care estt 
tără îndoială, expresia directă sau indirectă 
explicită sau alienată a particularităţilor 
comune ale spiritului epocii care le-a gene- 
rat. O simplă trecere in revistă poate fi, în 
acest sens, editicatoare. Există, oricit ar 
părea de paradoxal, o anumită similitudine 
între tipuri atit de diferite de opere, cum sint 
de pildă, mai intii filmele despre război și 
rezistenţa antifascistă (tilme care, în potida 
prezicerilor care anunțau periodic satura 
ţia publicului, continuă să fie produse ir 
număr mare și să se bucure de conside 
rabilă audienţă), ele inșile foarte variate, de 
la cele de tip documentarist sau eroic-re 
toric pină la cele psihologizante sau de 
tactură comică. Sint apoi filmele care urmă 
resc să reinvie şi să explice condiţiile în 
care s-a dezvoltat, în condiţiile societăți 
europene, monstruozitatea fascistă (e cee 
ce urmărește, de fapt, B. Fosse în Cabaret, 
Ingmar Bergman în Oul de șarpe sau 
pină la urmă, Fellini în Amarcord), filmele 
politice propriu-zise care dezbat proble- 
mele acute ale societății contemporane 
tilmele istorice (in accepţia tradițională a 
termenului) structurate, fie pe ideea «evo 
care-reconsiderare», fie pe aceea de pa 
rabolă asupra mecanismelor perene ale 
puterii; sint filmele retro care, dincolo de 
aspectul lor adesea formal și uneori eva 
zionist, ne familiarizează cu universul ge- 
neraţiei care ne-a precedat şi a cărei moş- 
tenire apasă atit de mult asupra noastră; 
filmele aparținind noului val american ob- 
sedat de tragedia războiului din Vietnam 
(să amintim Întoarcerea acasă, programat 
şi pe ecranele noastre), mult controversatul 
şi pluri-Oscar-izatul Vînătorul de căprioa- 
re sau ultimul laureat al Festivalului de la 
Cannes, Acum, Apocalipsul); filmele din 
categoria noului western din anii '50—'60; 
o parte din operele «noii comedii» (mai ales 
unele din filmele lui Woody Allen) care, 
răsturnind formula lui Marx, pornesc parcă 
de la principul că «Istoria se manifestă intii 
ca farsă și apoi, în reluare, ca tragedie»; 
filmele de meditaţie asupra viitorului ome- 
niri (şi în această serie intră cele mai bune 
realizări ale domeniului știinţifico-fantastic, 
cum sint, de pildă, cele două mari filme ale 
lui Kubrik, Portocala mecanică și 2001 — 
Odiseea spațială); cele mai bune filme 
produse în ţările în curs de dezvoltare, etc 
etc. Trăsătura comună a tuturor acestor 


Siberia de-a lungul secolelor, văzută 


lilme este imersiunea în istorie, condensa 
rea destinului omenesc (individual sau co 
lectiv), drept o categorie istorică. 


Câăut rădăcinilor 


În categoriile enumerate mai sus sint 
cuprinse, de tapt, cele mai multe din tilmele 
de valoare și de referință ale ultimilor anı 

1 ceea ce caracterizează — chiar pentru 
spectatorul mai puțin avizat — majoritatea 
himelor actuale, este ancorarea lor, impli- 
cità sau explicită intr-o atitudine politică, 
tapt care ne ajută să intelegem că arta 
cinematogratică contemporană — cea ma! 


Filmele gen 
cronică de familie 
sau epopee 
corespund unei cerințe 
sociale. 

Omul contemporan 
e dornic 
să-şi cunoască rădăcinile 


ensibilă dintre arte la mișcările vizibile sau 
ascunse ale organismului social — ilustrea- 
ză pregnant adevărul că dimensiunea poli- 
tică a unei opere de artă este dată, în primul 
rind, de istoricitatea viziunii celui care o 
creează. Şi numai pe baza acestei înserări în 
istorie se poate degaja al doilea moment 
important: opţiunea care, conștientizată 
poate deveni angajare. Înscrierea în istorie 
inseamnă considerarea destinului uman 
drept un moment dintr-un continuu flux por 

nit dintr-un «ieri» aflat departe, în trecut s 
care tinde spre un «miine» pe care caută 
să-l detinească. Căutarea rădăcinilor (ca 
să tolosim un termen redevenit la modă 
datorită serialului de răsunet universal pe 
care-l dituzează actualmente şi televiziunea 
noastră) este expresia, aproape intotdeau 
una a unei stări de criză în sensul absolut 
pozitiv al acestui termen. Al unei crize, al 
cărei semn distinctiv este abolirea oricàre 

nditerenţe tatà de viitor. 


Cronica de tamilie — la modă 


Desigur, tormele sub care se maniies!ii 
această pasiune pentru istorie sint toari: 


de un cineast-poet: 
Koncealovski /Siberiada; 


Da 


Și Bertolucci meditează asupra istoriei: 
istoria Italiei între anii 1900 si 1945 
1900 cu Dominique Sanda și Robert de Niro) 


variate şi geniul inventiv al creatorilor gă- 
sește mereu alle modalități de a se exprima 
lată, de pildă, criticii cinematogratici au 
remarcat în ultima vreme apariţia unor filme 
de răsunet care reiau o formulă folosită 
şi prin anii '30 — fără să fi condus atunci 
la realizarea unor opere de valoare deose- 
bită — şi anume aceea a epopeii tamiliale, 
a epopeii comunitare, o evocare a vieții 
«din leagân și pină-n mormint» de-a lungul 
unor perioade s: medii diterite. Atenţia a 
fost atrasă de taptul că chiar unii regizori 
de mare talent, cunoscuţi mai ales prin 
căutările lor estetice, prin minuţiozitatea 
lor de giuvaergii în deslușirea raporturilor 
sutleteşti, s-au simţit atraşi de asemenea 
filme, considerate ca aparținind mai degra- 

culturii populare. E vorba, printre mulți 
au de un Bertolucci cu filmul său 1900 
aducerea mai exactă ar îi «Secolul al 
2U-lea»), de A. Mihalkov-Koncialovski a 
câiui Siberiadă a luat anul acesta premiul 
special al juriului de la Cannes sau de un 
Mikios lancso care a prezentat primele 
două tiime din trilogia sa Rapsodia unga- 
ră. Temele politice, raportarea lor la istorie 
n-au tost niciodată absente din opera aces- 
lor maeștri, dar creaţiile actuale reprezintă, 
indiscutabil, o manieră nouă pentru cei 
care cunoșteau filme precum Contormis- 
tul, Primul învăţător, Ro şi albii și 
multe, multe altele. 

Toate creaţiile noi pe care le-am amintit 
sint filme lungi, foarte lungi (Siberiada 


- durează 5 ore, 1900 — șapte ore, iar Rapso- 


dia ungară are circa șase ore), filme de 
largă respiraţie, cu numeroase personaje, 
cu o acţiune destășurindu-se de-a lungul 
unei perioade indelungate. Prin structura 
lor, aceste tilme aduc aminte de romanele- 
fluviu la modă între cele două războaie şi 
«intre care unele cunosc astăzi o nouă vogă 
prin adaptarea lor pentru micul ecran. 
Două asemenea ecranizân pentru televi- 
ziune sint celebrele seriale, bine cunoscute 
publicului nostru, Forsyte Saga și Familia 
Thibault. De alttel, intluenţa televiziunii 
se simte evident în conceperea tiimelor de 
care ne ocupăm şi care mizează tocmai pe 
pasiunea spectatorului contemporan pen- 
tru poveştile lungi despre viaţa cite unei 
tamili. E încă unul dintre semnele vremi 
noastre această schimbare a raportului 
dintre lectură și audiovizual. Dacă romanele 
contemporane cele mai căutate au indeob- 
şte maximum 200—250 pagini iar romane- 
luviu nu ma! scrie nimeni, programele de 
televiziune un special serialele) intinse pe 
mai multe ore sint căutate şi urmărite cu 
pasiune. De altiei și durata medie a tilme- 
lor pentru marele ecran continuă să crească, 
ea trecind de la 90 de minute în medie la 
mijlocul anilor '30, la 130 de minute in medie, 
astăzi. 

Evident, nu este vorba de o adaptare la 
aspectele tormale agreate de publicul con- 
temporan; filmele de tip «cronică de tamı- 
he» tind in primul rind să corespundă la 

cerință de conținut, la o mai protundă 
nțelegere a mecanismelor istoriei. 


H. DONA 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cineclub'79, 
Stud.-film 


Ars vivere 


«Gaudeamus igitur» și o tor- 

| tă aprinsă anunţă, în prege- 
neric, producţiile cineclubu- 

Inema lui «Stud-film» (al Centrului 
universitar Bucureşti), Indru- 
mat de un cunoscut cine- 
amator, Emilian Urse. Un ci- 
neciub tinăr, ai crede, judecind după aerul 
de prospețime — de la «scenografia» sediu- 
lui pînă la «jocul de scenă» al realizatorilor. 
Dar aparențele înşală. Stud-filmul e (para- 
doxa!) cel mai vechi cineclub din țară 
Arhiva cineclubului numără pină în pre- 


zent 61 de filme; deloc neglijabilă e valoa- 


rea documentară a acestor pelicule, care, 
în anul 2000, vor configura portretul (auto- 
portretul!) studenţimii unei jumătăți de se- 
col... Autorii: studenți (arhitecţi, politeh- 
nişti, medicinişti...) care loisir-ului disco- 
microbistic îi preferă calvarul Nopţii ame- 
ricane, la proporții doar în aparență mi- 
niaturale... lată citeva reprezentative şi re- 
cente «stud-tilme» 

Straja-Cumpăna-Basarabi (documen- 
tar; alb-negru; 7 minute; autori: Costel Va- 
siliu, Lucian Boșoteanu, Marius Maier 
loana Georgescu, Arpad Zachi; premiul |, 
Festivalul artei studențești, Petroșani-1979). 
Exemplar prin promptitudinea cu care echi- 
pa de filmare se prezintă la fața locului — 
pe şantier, inserindu-se astfel, direct, în 
plină actualitate studenţească. Filmat și 
montat «ca la carte», documentarul studen- 
ților nu-i valorifică totuși atu-ul esențial: 
tinerețea — șansa ineditului, preferind să 
mimeze «Sahia», preferind să adopte în 
filmare, în comentariu, tonul detaşat-obiec- 
tiv, neutralizat de prea multă cuminţenie 
Ceea ce e valabil și pentru Dulce Bucovi- 
nă (8 minute; color; autori: Nicolae Dobrin, 
Arpad Zachi, Mircea Maier, Costel Vasiliu; 
premiul |, Petroşani 1979) — reportaj rele- 
vind pitorescul unor oameni și locuri, cu 
cadre «de ținut minte» (moş Gheorghe, pro- 
filat pe albastrul Voronețului), cu o coloană 
sonoră «de atmosferă» (Vraca recitind 
Eminescu). Filmul nu alunecă pe panta re 
clamei turistice, dar nici nu urcă spre un 
timbru personal, spre acel «ceva» care să-l 
detașeze de reportajul-standard. De fapt, 
prezentul reproș (sentimental) trebuie ra- 
portat nu la «alte filme», ci la ceea ce ar 
putea deveni stud-filmul, cu un plus de 
îndrăzneală în efortul de a fi el însuși 
incontestabil, «băieții» au învăţat corect 
«cum se face filmul». Mai rămine doar să 
şi uite... 

Muntele cu două fețe (9 minute; film de 
ficțiune; realizat de Emilian Urse şi un grup 
de studenţi). Scenariul devine,in acest caz, 
exploatarea exclusiv vizuală a unei situații 
«simple»: un tinăr pleacă singur de lao 
cabană la alta, e prins de viscol, colegii îl 
salvează, De remarcat: senzaţia de ciné- 
vérité, filmările «pe viu» — pe crivăț, con- 
trapunctate de un comentariu nostalgic, 
cu nuanțe prevârtiene (autoare şi «voce» 
Liliana Dumitrescu) 

Echinocțiu (de Emilian Urse; montaj 
Dana llin) se menține pe primul loc în to- 
pu! Stud-filmului. Nimic gratuit, nimic «in 
sine», într-un film care exploatează inteli- 
gent, echilibrat, resursele aparatului de 
filmat, Picătura de ploaie, văzută prin tele- 
obiectiv, își are şi ea suportul de sens. 
Strada apare ca «état d'âme», filmată in- 
tr-un tempo diferit, în cele două zile din an 
egale cu noaptea, dar inegale între ele 
Paşi nehotăriți, pași viol, «cetățeni cu fețe 
triste», sau numai absente sau numai jo- 
viale, un cline singuratic, haimana fără pe- 
degree, o frunză de toamnă baletind într-o 
baltă din care urci direct în troleul 47002 
Echinocţiu trimite cu gindul (prin contrast, 
nu prin analogie) la acele filme «artistice» 
de lung-metraj, în care strada şi figurile ei 
cofetăria «Lămlița» şi florăreasa din colț 
se volatilizează, în care «viduri interioare» 
îşi plimbă muşchii într-un imens «vid exte- 
rior». 

De luat în seamă și două «eseuri cine- 
matogratice» (cum le consideră autorii 
Laurențiu Geambaşu și Costel Vasiliu) 
Ars vivere și Punct. Primul realizează o 
triplă supraimpresiune (mișcările geometri- 
ce ale unui osciloscop, un balet, o demon- 
strație de cascadorie automobilistică), sim- 
bolizind relația artă-tehnică și subterana 
lor interdependenţă. Autorii montează, în 
final, o Madonă cu pruncul, opera unui 
Anonim, semnificind (poate prea) expli- 
cit — «permanenţa artei». Punct este un 
ingenios film de montaj, generos în sensuri 
deschis în posibile interpretări, Năstase 
(filmat «prin televizor») joacă cu sine însuşi 
adevăratul meci; doar la «sfirşit», ca o 
imagine deformată a propriului eu, apare 
adversarul (Stan Smith)... Două filme «de 
luat în seamă» tocmai pentru că,aici, autorii 
au ambiţia,inainte de orice — să nu mimeze 
Cu senzaţia că, în fond, totul e de re-inven- 
tat. Deocamdată «sint siguri pe speranță» — 
ceea ce nu e puţin 


Eugenia VODĂ 


15 


Meti 


Filmul, document al epocii 


Citeva piese la 
„dosarul Glenda Jackson“ 


«Din ce în ce mai apăsător, adevărul este 
că,dacă vrei să te impui azi pe ecran, trebuie 
să fii blondă şi siropoasă. Ceea ce, din 
păcate, nu sint». 

Glenda Jackson — una din cele mai pro- 
digioase artiste ale generației de «40», 
capabilă să imbrățişeze un repertoriu de la 
Regina Elisabeta a Angliei la regina Sarah 
Bernhard a Franţei, trecînd cu o inteligență 
tăioasă şi fermecătoare prin toate com- 
plexele femeii moderne — nu cedează în 
fața prejudecăților de scenariu care menţin 
azi, In cinema, imaginea femeii Infrinte, 
sistematic perdante. Lucidă, acidă, sarcas- 
tică, «cunoscindu-și virsta» care o fereşte 
de «pericolul de a deveni o actriță populară 
ca simbol teminin», artista britanică menţi- 
ne o privire dreaptă, mindră, asupra «condi- 
tiei feminine», nesupusă conformismelor: 
«Nu-mi depling soarta, o socotesc chiar 
demnă de-a fi invidiată... Cit e de banal, 
de inept, de stupid, să legi succesul de 
frumusețe! Cunoașteţi, ca și mine, fete 
superbe care nu sint nici fericite, nici ta- 
lentate și care nu vor realiza nimic, în timp 
ce femei mai puțin Inzestrate de natură 
știu a stăpini bine orice situație. Nu sint 
o feministă inrăită, dar turbez cind mi se 
propun locuri comune atit de inepte. Poţi 
să nu fi frumoasă și să te simţi bine. Există 
ceva mai important?». 

Feministă cu măsură, artista nu se sfiește 
să admită: «Recunosc că bărbații, azi, sint 
mai atrăgători ca altădată... Îmi plac bărbații 
care mă fac să rid, li detest pe cei care, 
după o bere, iau aere de duri. Cei mai multi 
bărbați sint de-o tragintate uimitoare și 
temeia este aceea care trebuie să le dea 
bucurie, siguranță și, mai ales, sentimen- 
tul că n-au fost umiliţi... Dacă aș ajunge la 
putere, aș căuta, în primul rind, să impun 
recunoaşterea mamei și a soţiei, ca adevă- 
rate meserii retribuite de stat...». 

Dacă această idee de reformă socială — 
apărută din atitea exasperări îndreptățite 


ale femeii în occident — poate apărea, 
acolo, naivă, cerințele artistice, de reformă 
a scenariilor actuale, par mai dirze și mai 
realiste: «Doresc pur și simplu ca, în viitor, 
autorii să se gindească la adevărate roluri 
feminine, în toate filmele, nu doar în două- 
trei producții anuale care dau o conştiinţă 
ceva mai curată lumii cinematografice». E 
aici o aluzie la cele citeva filme americane 
(Julia, O temeie liberă) care au permis 
criticilor mai feminiști să consacre anul 
1978 ca «an al femeii la Hollywood»? (Vezi 
şi «Cinema» nr. 2/79) Anticontformismul 
hollywoodian n-o impiedică să-şi incheie 
interviul acordat lui James Gray, cu o măr- 
turisire extrem de sugestivă pentru inteli- 
genta cu care-și privește talentul: «Ştiţi 
care este idolul meu în cinema? Bette 
Davis!» 


anul 
copilului 


Realism, poezie, 
șabloane. . . 


Într-un număr recent al «Courier»-ului 
editat de UNESCO, consacrat copilului şi 
imaginii sale in lume, Francois Truffaut 
semnează un articol clar şi pătrunzător, 
perfect echilibrat între bun simț şi emoție, 
discutind prezența copilului în cinema, temă 
care-i stă la inimă, demult, de la Cele 400 
de lovituri pină la Copilul sălbatic și 
Banii de buzunar. Competența acestor 
observații capătă semnul autorității: 

«Se întimplă ca,în unele filme, copilul să 
fie trădat printr-un viciu de formă al scena- 
riului, adică să fie escamotat în folosul unui 
element judecat aprioric ca poetic, cum ar 
fi un obiect sau un animal. Copiii aduc însă 
imediat poezia, incit cred că trebuie evitată 
introducerea unor elemente poetice într-un 
film cu copii, lăsind ca poezia să se nască 
din ea însăși, ca un rezultat şi nu ca un 
mijloc, nici măcar ca un ţel de atins. Pentru 
a fi mai concret — găsesc mai multă poezie 
intr-o secvenţă care arată un copii spălind 


pii în Piața Trocadero din Paris: 


vasele decit Intr-una în care același copil, 
în costum de velur, culege flori într-o gră- 
dină, cu muzică de Mozart. Nu trebuie uitat 
că un copil este un element patetic,la care 
publicul este dinainte sensibilizat. Devine, 
de aceea, foarte greu să ocolești dulcegăria 
şi complezența. N-o poți face decit printr-o 
uscăciune voită și supravegheată în tra- 
tare, ceea ce nu inseamnă ca stilul să-şi 
piardă din vibratie 

Un suris de copil este, pe ecran, o partidă 
dinainte ciștigată, dar ceea ce sare în ochi, 
cind priveşti viața, este gravitatea copilului 
în raport cu futilităţile adultului. lată de ce 
se pare că s-ar atinge un nivel mai Inalt 
de adevăr, dacă s-ar filma nu doar jocurile 
copiilor, dar şi dramele lor care sint imense 
chiar raportate la conflictele dintre adulți. 
Un film de sau cu copii poate să se elabore- 
ze plecind de la fapte mici, căci nimic nu 
este mic în privința copilăriei. Pentru adult, 
ideea de copilărie este legată de puritate 
şi, mai ales, de inocenţă. Rizind și plin- 
gind la spectacolul copilăriei, adultul se 
înduioșează, de fapt, de sine, de nevinovăția 
pierdută. Este important. mai mult ca ori- 
unde, ca aici să fii realist — şi ce înseamnă 
realismul decit refuzul pesimismului şi op- 
timismului, în așa fel ca spiritul specta- 
torului să ia, liber, o atitudine, fără «indica- 
tiile» realizatorului? După opinia mea, virsta 
pasionantă, cea care oferă cele mai multe 
posibilităţi cinematogratice, este cea din- 
tre 8 și 15 ani, virsta trezirii conștiinței, vîrstă 
prin excelență critică, a primelor conflicte 
dintre morala absolută a copilăriei și cea 
relativă a maturilor, dintre puritatea de 
suflet și impurităţile vieții, în sfirşit, din 
punctul de vedere al oricărui artist, virsta 
cea mal interesantă». 


«virsta cea mai pasionantă pentru 


cinematograf, aceea dintre 8 şi 15 ani» (Francois Truffaut) 


„„Juri Rakşa: 


«Mama mea» — 


două tablouri 
ale unui pictor 
sovietic 
consacrat 

prin cîteva 
biruinți 
cinematografice 


cronica 
artelor 


cronica filmului 
antifascist 


Mecanismul 
unei revolte 


La 31 octombrie 1925, Mussolini vizi- 
tează oficial Bologna. Un adolescent, 
Anteo Zamboni, în virstă de 16 ani, 
trage un foc de revolver asupra Ducelui, 
fără a-l răni. Imediat, sub una din arca- 
dele orasului, tinărul e prins şi ucis. 
Atentatul acesta e pretextul pentru pro- 
clamarea legilor tasciste din 1926: pe- 
deapsa cu moartea pentru delictele poli- 
tice, abolirea libertăţii presei, dizolva- 
rea partidelor de opoziţie. Regizorul 
italian Giantranco Mingozzi — în virstă 
de 47 de ani — e bolognez și această 
«legendă» a lui Zamboni a fost, cindva, 
una din poveștile obscure ale copilăriei 
sale. El incearcă s-o decripteze azi, în 
Ultimele trei zile, un film centrat pe 
destinul acestui adolescent (interpret 
Franco Lotterio), în care politicul a ac- 
ționat printr-o dublă fascinatie. În viziu- 
nea lui Mingozzi, Zamboni e prins între 
două idei și manipulat pentru a cădea 
într-o singură cursă. Fiu al unui mic 
tipograf, trăind într-o tamilie de munci- 
tori care cunosc deja șomajul și greva 
— eroul descoperă repede violenţa so- 
cială, radicalizarea revoltelor de clasă, 
sovăielile ideoloaice din solutiile spon- 
taneiste, stingismul exacerbat de mize- 
rie și tiranie. Ideea unui gest sublim, 
pornit din idealismul nepervertit al vir- 
stei, se întilneşte cu farmecul exercitat 
asupra sa de un ofițer fascist, «prieten» 
al familiei, om influent, care-i găseşte 
de lucru fratelui mai mare al lui Anteo. 
Ofițerul e un înger păzitor al familiei, 
lucrind la un plan diabolic: e! manipu- 
lează revolta lui Zamboni, el îi influen- 
țează hotărirea, el Il «motivează» şi tot el 
îi întinde cursa, de care tinărul nu-și va 
da seama. Fasciștii vor urmări pas cu 
pas ultimele trei zile ale celui manevrat 
şi prins în cea mai fină plasă de păian- 
jen — aceea a provocării prin farmec și 
teroare sentimentală. Analiza subtilă a 
lui Mingozzi demonstrează mecanismul 
unei revolte antifasciste, deturnate de 
către fascism în propriile sale scopuri. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


Pictorul (într-adevăr) 


scenograf 


În 1963, cind și-a susținut lucrarea de 
diplomă ca absolvent al secției de sceno- 
gratie din cadrul Institutului de artă cinema- 
tografică din Moscova, luri Rakşa s-a văzut 
amabil admonestat de cunoscutul maestru 
al picturii, luri Pimenov: «Dragul meu, ar 
trebui să te ocupi de pictură!» Rakșa, o 
vreme, nu a dat ascultare acestui sfat. El a 
lucrat în cinema, ca scenograf, obținind 
citeva izbinzi de mare prestigiu: a colaborat 
cu Akiro Kurosawa la Derzu Uzala, Marele 
premiu al celui de-al 9-lea festival inter- 
național de la Moscova, Oscarul 1976 al 
Academiei americane de cinema: «Ca res- 
ponsabil al decorurilor, m-am ocupat și de 
aspectul etnografic și istoric al filmului. 
Eu am ales toate exterioarele...» — filmul 
este într-adevăr, din acest punct de vedere, 
fastuos, natura siberiană, pădurile, locurile, 
pe care păseste exploratorul fiind de o 
frumusete aproape irespirabilă. A urmat 
un succes la fel de mr eri pentru cariera 
sa de scenograf — Înălțarea, în regia 
Larisei Şepitko, Medalia de aura Festivalului 
internațional din Berlinul occidental (1977), 
film cu totul deosebit, inspirat din rezistența 


tunelul 


timpului 


Scenă de dimineaţă 
dintr-o viață 
fără amiază 


Lena Pepitone a fost, timp de cinci ani 
(1957—1962), secretara particulară a Nor- 
mei Jean Backer. Norma Jean Backer a 
fost numele adevărat al celei cunoscute în 
lumea întreagă ca Marilyn Monroe. După 
dispariția «stăpinei» sale, In condiţii care 
au inspirat scriitori de renume ca Arthur 
Miller sau Normal Mailer, secretara a tăcut, 
păstrindu-și amintirile doar pentru ea. De 
curind, ea s-a decis să le îructifice. Cartea 
ei se intitulează «Marilyn în secret» şi — 
contorm reclamelor editoriale — «bulver- 
sează America». Tradusă rapid și în Franța, 
«Paris Match» a Inceput publicarea citorva 
fragmente din care omul iși poate face o 
idee asupra calității acestor memorii. 

Ele sint departe de a ti zguduitoare, dar 
nu sint nici rele. Evitind vulgaritatea unei 
«priviri prin gaura cheii», dar asumindu-şi 
riscurile unei prea mari intimități, multu- 
mind gustul pentru senzațional atit al de- 
functei c si al cititorilor muritori, secre- 
tara găseşte stilul necesar pentru a relata — 


tie şi pe tonul modest al foiletonului, cu 
toate accentele sale «melo» care amină 
drama — o existenţă frintă între disperări 
isterice și elanuri copilăreşti, între graba 
spre glorie şi lenea sinceră de a trăi. În 
fond, rostul acestor memorii de contidenţă 
este de a regăsi un concret al vieții, fără 
literaturizare savantă sau analize psiholo- 
gice pretenţioase. Concretul e viu în amin- 
tirile Lenei Pepitone — casa, camerele, 
garderoba, bluzele care zboară, aruncate 
cu nemulțumire narcisiacă, nasturii care 
se rup și nu se mai cos, alcoolurile, soțul 
(Arthur Miller) care-și părăsește rar biroul 
de lucru, multe obiecte și situaţii vibrează 
bine, chiar dacă pină la provocarea zgu- 
duirii mai este un drum. 

lată, totuși, camera artistei, dimineaţa, 
la trezirea din somn; «Privirea mi se obiș- 
nuia cu întunericul. În camera lui Marilyn, 
numai patul era într-adevăr imens. Încăpe- 
rea era minusculă. Am deslușit o noptieră 
şchioapă, cu o lampă, un patefon pe par- 
chet, un telefon negru. Niciun tablou, nici 
o pictură, pe pereți. Nimic, decit oglinzi 
care acoperă tot peretele din spatele patu- 
lui şi, la stinga, pe partea dulapurilor. Două 
ferestre Inchise ermetic.» Actriţa devorea- 
ză micul dejun în pat, risipind toate firimi- 
turile de pline pe cearceaf. Cind secretara 
vrea să ridice rulourile grele de la ferestre, 
urmează un țipăt: «Nu! Să nu faci astal» 
Artista aprinde lampa noptierei şi apre- 
ciază: «E mai bine aşa!» După care se va 
da jos din pat, cu greu, «cu un etort supra- 
omenesc» și se va contempla minuţios și 
din toate unghiurile, în oglinzile camerei... 

O secvenţă rotundă pentru un film bun 
despre forța cu care se distruge un talent. 


onica 
surîsului 


poporului sovietic la ocupația nazistă, o pri- 
vire de o noutate zguduitoare asupra tră- 
dării şi pedepsei care o urmărește, impla- 
cabil. Trebuie spus că artistul care inter- 
pretează rolul principal a fost ales în lu- 
mina desenelor preliminarii ale lui Rakşa, 
ale schițelor sale nu numai pentru decor, 
ci și pentru viitoarele personaje, într-atit 
de sintetice și «tiranice» sint viziunile sale 
scenografice. 

Numai că, între timp, tablourile sale au 
cunoscut succese la fel de mari în expozi- 
tiile sovietice,ca şi în cele de peste hotarele 
țării sale. Cel mai faimos s-a dovedit «Mama 
mea» — un tablou încintător ca plastică, 
ca lumină, ca prospețime, inspirat de con- 
strucția Magnitogorskului în anii '30, unde 
mama pictorului a lucrat în brigăzile en- 
tuziaste ale Comsomolului din acei ani. 
După ce a primit, la Paris,în 1971, o diplomă 
în cadrul Bienalei mondiale a tinerilor ar- 
tişti, tabloul a fost din nou expus la Paris, 
precum și la Londra. Vocaţia de pictor a 
lui Rakșa se pare că s-a impus In cele din 
urmă, decizindu-i destinul de artist. Nu 
numai că omul și-a dat seama că nu mai 
are timp pentru ambele arte, dar a mai 
apărut în viața sa o apăsare hotăritoare: 
moartea celui mai bun prieten, actorul şi 
scriitorul Vasili Şukşin, obsedat şi el de 
«lucrul pe două fronturi», la două «războaie» 
trămintat și el de alegerea între scris și film. 
Rakșa n-a avut timp să-i facă niciodată 
portretul; această «ratare», în durerea pier- 
derii, l-a influențat decisiv spre a se con- 
sacra picturii. Dar ia fel de omenesc e să 
credem că filmul nu-lva pierde definitiv din 
consilierii lui intimi. 


https: 


bibli 


«Mergi mai repede, 
cred că sîntem iți» 
(din Cinc-revue nr. 15/1979) 


purile, cu o influență hotăritoare asupra 
eleganței masculine din secolul XX. Re- 
plica «acuzatului»: «Niciodată nu m-a pre- 
ocupat îmbrăcămintea mea şi nu pot să 
sufăr hainele». 


e 18 iunie, licitaţie la Londra în celebra 
galerie Sotheby: amprentele unor sărutări 
date, cu buzele rujate, de Audrey Hepburn, 
Sophia Loren, Olivia Newton-John, Kirk 
Douglas. Sumele obţinute vor intra în 
fondurile companiei: «Salvaţi copilil». 


e Cinci concerte rock la Leningrad. alte 
cinci la Moscova, ale celebrului cintăre! 
Elton John. În tratative, un show al fostu- 
lui beatles, Paul McCartney, cu o săptămină 
înaintea deschiderii jocurilor olimpice, în 
Piaţa Roșie, la Moscova. 


e 500 dintre cele mai importante cadre și 
şi conducători de întreprinderi din S.U.A. 
au fost chestionate de o ziaristă de la 
«New York Times» asupra rolului femeii 
în viața lor. Au răspuns 126 soți și 112 soții. 
85%, dintre bărbați şi 70% dintre femei 
apreciază că, în ultimii ani, atitudinea ca- 
drelor superioare față de soțiile lor nu 

tumbat. Soju considerà simtul umo- 
rulu: drept calitatea supremă a soției; far- 
mecul și puterea de adaptare sint calitățile 
preferate de sotii. 


jurnalul 


de actualități 


Unora le place jazz-ul, lor nu le plac 
«vorbele», acelea cu «se zice că...», 
cu «ai auzit?», «şti ceva cu...?» 


E Fred Astaire a fost d ; 
120 Anane e oat dononi ca ok (Candice Bergen și Ryan O'Neal) 


batul cel mai bine imbrăcat din toate tim- 


tului Pepper... 


bul serga 


999 La un an după Marele Premiu 


obținut la festivalul internațional de la 
Cannes, filmul italianului Ermano Olmi, 
Copacul cu saboți, este prezentat pe 
ecranele americane, stirnind aprecieri 
măgulitoare. Un comentator al revistei 
«Newsweek», consacrind un amplu ar- 
ticol acestui film, spune între altele: 
«În Copacul cu saboți nu se întimplă 
nimic extraordinar, e doar viața... În 
afara unei autentice simplități, Olmi 
creează un film de o adincă emotie si 
intensitate lirică. Bernardo Bertolucci 
a abordat și el o problematică asemă- 
nătoare în 1900, dar s-a străduit să in- 
sufle o atmosferă romantică acelei vieți 
țărănești, în timp ce Olmi se mulţumeşte 
să redea o desfăşurare clasică a aces 
teia. Dincolo de aparența documentară, 
stilul său apare ca produsul cel mai ales 
al neorealismului lui Rossellini și De 
Sica, cu o evoluţie ce pare a fi lină, dar 
Incărcată de sensuri şi profunzime» 

©6009 Aproape simultan cu filmul 
Fără anestezie, Andrzej Wajda a rea- 
lizat după un roman al binecunoscutului 
scriitor, astăzi octogenar, Jaroslav 
Iwaszkiewicz,  Domnișoarele din 
Wilko, o admirabilă promenadă — cum 
se exprimă un comentator — între dra- 
goste și moarte. În definitiv — adaugă 
același comentator — Proust nu deține 
monopolul căutării timpului pierdut. 
Andrzej Wajda; cu acea curtoazie izvo- 
rită din pudoare, a filmat o poveste ce 
se petrece în răstimpul cîtorva zile din 
viața unui tînăr de 30 de ani, prin anii 
1930, zile petrecute la Wilko, unde înain- 
tea celui de al doilea război mondial, 
făcuse o curte romanţioasă unor tinere 
romantice. Cu acea dezabuzare pe care 
au imprimat-o cei 15 ani de absenţă, 
Victor, tînărul de odinioară care se în- 
toarce în aceste locuri, își dă seama că 
fericirea s-a dus, că timpul s-a scurs 
implacabi! și că nimic nu-l mai poate 
tace să se întoarcă. 

Filmul lui Wajda este presărat cu ba- 
lade despre cimpiile poloneze şi amin- 
tiri ce revin în mintea celui ce parcurge 
drumurile de altădată, amintiri despre 
fostele domnişoare de la Wilko, astăzi 
măritate şi marcate de trecerea timpu- 
lui. În filigran, Wajda sugerează de fapt, 
nostalgia unei imposibile dragoste și 
nemărturisitul dar obsedantul senti- 
ment al morții care așteaptă. S-au auzit 
păreri potrivit cărora după precedentele 
sale două filme puternic ancorate în 
dezbaterea unor probleme ale zilei, 
Domnișoarele din Wilko ar apărea mai 
degrabă ca un film minor. Sentimentul 
trecerii timpului apare însă, și tot în 
filigran, de-a lungul operei cineastului. 
E de ajuns să amintim Cenuşă și dia- 
mant, Pămintul făgăduinței sau des- 
tul de recentul Linia de umbră (inspi- 
rat de un roman al lui Conrad) pentru 
a ne da seama de o dominantă a viziunii 
wajdiene. Lirismul este o altă sursă la 
care Wajda nu a renunţat nicicind 

099 După «Alearqă ca să te prind» 
film aflat pe ecranele noastre, acelasi 
cuplu actoricesc Annie Girardot şi Jean- 
Pierre Marielle (filmul s-a bucurat de 
o primire foarte favorabilă pretutindeni 
în lume) evoluează acum într-o altă 
peliculă, aproape o variantă, în formă 
de comedie, despre singurătate; «Vor- 
bește, vorbeşte, că mă interesezi». Re- 
gia o semnează Edouard Molinaro. O 
succintă prezentare a subiectului rele- 
vă similitudinea dintre cele două traiecte 
conflictuale: el este ziarist, ea — far- 
macistă. Amindoi sint singuri. Într-o 
seară, ca să-și mai amețească singurăla- 
tea, el săvirșeşte un gest absurd: ridică 
telefonul şi formează un număr la voia 
intimplării, Simte nevoia să vorbească 
Nu importă cui. Nimerește peste ea 
care acceptă discuţia ca pe un colac de 


salvare. Pentru că și ea este singură 
Şi așa se stabilește o ciudată relație 
telefonică. O relaţie în care el se înță- 
țişează aşa cum ar visa să fie, adică 
un mare reporter, romancier, în timp 
ce ea li servește de public, un public 
entuziast şi gata să se lase cucerit de 
interlocutor. Într-o bună zi, ea îi cere să-l 
intilnească, pentru că ține să-l cunoască 


Nu este 

chiar Elvis 

Presley, | Lă 
ci Kurt 
Russell, 

care încearcă 
să fie 

Elvis 

în filmul 

S-d întîmplat 
la expoziţie 


+ 


I8 y 


` 


A 


cinerama 


pe omul care a făcut-o să-l viseze atit 
de mult. li propune o întilnire într-un bar 
Ca semn de recunoaștere, el va purta 
o cravată roșie. Cînd intră însă în bar 
ei are sentimentul că nu va fi la înălţi- 
mea eroului pe care l-a inventat în con- 
versaţiile telefonice și Işi scoate cra- 
vata. Așa că se aşează la masa ei, dar 
ca un anonim. Cu greu aceasta îl accep- 
tă, poate din plictiseală, fără să știe că 
ar fi tocmai omul de la telefon. Seara 
pare ratată, pentru că el n-a avut curajul 
să se dezvăluie. A doua zi, reluindu-și 
«superbul» personaj pe care și l-a ima- 
ginat, o cheamă din nou ca să-i explice 
că nu a putut să vină la întilnire. lar 
răspunsul îl lasă mut de uluire: «N-are 
nici o importanță, pentru că am cu- 
noscut un om fantastic!» Abia de aici 
încep complicațiile comediei despre 
singurătate. Bineinţeles, cu farmecul și 
personalitatea celor doi actori, povestea 
capătă, așa cum susțin cei care i-au 
văzut pe Annie Girardot și pe Jean- 


Pierre Marielle reintiinindu-se pe platou, 
un ton și o gratie cuceritoare. 

0009 Niciodată Elvis Presley nu a 
fost mai viu ca acum în viaţa admirato- 
rilor săi. Uluiţi de moartea prematură a 
idolului lor, milioanele de admiratori 
cunosc o adevărată furie a adulării cin- 
tărețului-actor, Nici o mirare așadar că 
a încolțit și ideea unui film despre viața 


lui Elvis Presley, al cărui personaj este 
interpretat de un actor care-i seamănă. 
Scenariștii acestui film n-au fost deloc 
tentaţi să imprime o notă romanţțioasă 
relatării vieții acestuia. Fiecare scenă 
din film este luată din realitate. Dialo- 
gurile sînt aproape în intregime preluate 
după fraze și întregi scene al căror erou 
a fost în timpul vieţii «Regele» cum i 
se spunea lui Presley. Pentru a găsi 
pe actorul capabil să interpreteze rolul 
marelui cintăreț, au fost trecuţi în re- 
vistă 700 de candidați, iar pînă la urmă, 
sorții au decis că Elvis Presley — erou 
de fiim — va fi încredințat lui Kurt 
Russell (fiul unui actor) care — şi 
aceasta este Incă o curiozitate — a de- 
butat In cinematograf în anul 1963, pe 
cind avea 12 ani, într-un film a cărui 
vedetă era Elvis Presley. Filmul se che- 
ma în original «S-a întimplat la expoziția 
internațională». Russel! apărea într-o 
scurtă scenă în care se răzbuna pe 
idolul său cărindu-i citeva picioare în 
gleznă. 16 ani mai tirziu, el interpretează 
rolul lui Presley, în anul de glorie al 
acestuia — 1969 — cind şi-a făcut o 
senzațională revenire la Las Vegas. 


e... Recen film _«incred 
al realizatorului maghiar Istvan Szabo, 


i-a prilejuit acestuia unele precizări 
care marchează o schimbare de con- 
cepţie în creaţia sa. Întrebat în ce mă- 
sură noul film este o continuare a celor 
de pină acum, Szabo a răspuns: «Ar fi 
destul de greu de dat un răspuns la 
această întrebare, pentru că nici o 
relație exterioară şi uşor de depistat 
nu face noul film să poată fi atașat pre- 
cedentelor mele pelicule. De fapt, el 
introduce o altă viziune despre nara- 
țiunea mea în cinematograf. În primele 
filme, mediul social şi lumea în care se 
desfășura povestea, cu numeroasele ei 
personaje, alcătuiau un fundal. De astă 
dată, fundalul este estompat, iar spec- 
tatorul se află în fața a două personaje 
principale şi numai atit. Mai apar, evi- 
dent, unele personaje care fac legătura 
dintre eroi şi mediul socio-istoric, dar 
numai evoluția acestor două personaje 
se află în primul plan al Încrederii. 
La începutul filmului, asistăm la o în- 
tiinire între un bărbat şi o femeie care 
incet, incet se cunosc. Nu trecutul lor 
şi nici concepțiile lor nu se înfruntă, 
ci calitățile ori defectele lor actuale și 
foarte reale sint acelea care se ciocnesc. 
Este de fapt povestea în linie dreaptă a 
evoluției raporturilor dintre două ființe 
și reciproca lor descoperire, N-aș merge 
pină acolo incit să afirm că trecutul 
lor nu face parte din narațiune, căci sint 
convins că trecutul fiecăruia din noi 
ne aparține, iar hotăririle pe care le 
luăm sînt expresia unor situaţii date. 
Desigur, eroii noului meu film au înapoia 
lor un şir de experiențe umane și istorice 
în clipa în care se întilnesc, iar trecutul 
exercită o influență în evoluția rapor- 
turilor dintre ele. Dar nu este atit vorba 
despre cuvintele pe care le rostesc, ci 
mai degrabă de comportamentele lor 
de care va trebui să ținem seama, pentru 
că aceste comportamente li apasă și 
uneori li covirșesc.» 

029 Un tilm despre viața pe san- 
tier, realiza! chiar pe un şantier, a tost 


minat de curind de realizatorul fran- 
cez Robert Enrico. Pe acest șantier, o 
tinără (Isabelle Huppert) descoperă o 
viață nouă pentru ea, alături de tatăl 
ei care este conducătorul lucrărilor și 
de doi fraţi care lucrează pe șantier. 
În povestirea lui Enrico, unul din fraţi 
suferă un accident mortal, iar altul pă- 
răsește șantierul, în timp ce tinăra fată 
se îndrăgostește de un sindicalist cu 
care porneşte In viață. Tatăl rămine 
singur. Robert Enrico evocă o atmosferă 
rareori abordată în filmele franceze, a 
vieţii de zi cu zi pe un şantier — de fapt 
e vorba de construcția unei autostra- 
de— în care domneşte spiritul de soli- 
daritate. Realizatorul nu evită să depis- 
teze dramele cărora au să le facă față 
muncitorii. În atmosfera generală, un 
rol important şi contrapunctic îl joacă 
un mic circiumar, căruia Serge Reggiani 
pare că se pricepe de minune să-i con- 
fere un farmec deosebit. 

099 După Grease I», «omul zilei» 
de la Hollywood, John Travolta, pregă- 
tește Grease Il. (Grease este o expre- 
sie care sugerează şi strălucirea unsu- 
roasă a briantinei). Unii comentatori 
aflind de acest proiect, al încă răsfăța- 
tului «Valentino il» al Hollywoodului, 
se întreabă dacă această continuare a 
unui succes nu este de fapt expresia 
crizei de succes către care alunecă 
acum actorul şi cintărețul italo-ameri- 
can, căruia o critică dezlănțuită nu-i 
recunoaște nici o calitate actoricească 
ci doar una de cintăreț-dansator, «Tra- 
volta — scria recent un critic american — 
nu are mare lucru decit atunci cind dan- 
sează înconjurat de alți tineri, sau cind 


îşi îmbicseşte părul cu briantină. În 
orice caz, nu are calități dramatice. 
pentru că nu este actor». La care răs- 
punsul impricinatului a venit prompt: 
«Afirmaţii de genul ăsta n-or să mă 
incovoaie și n-am de gind să mă plec 
vreodată în faţa criticii. Am să filmez 
Grease II în mod onest, şi aș vrea să 
stăm de vorbă după aceea». Cu cine? 
ne amin- 


S-au scurs 12 an 


teste Michel Delan — de la premiera 
Şi țilmului lui Jacques Tati — Playtime. 
=- «Filmul revine pe ecran S-ar putea spune 
i că filmul e ca și nou: orașul pe care ni-l 


înfățișează a devenit o realitate. Locuim 
| în el. Pe vremea cind Jacques Tati și-l 
imagina, betonul unui asemenea oraş 
nu se uscase încă. În 1967, filmul avea 
ceva ce semăna a prevestire prin aceas- 
tă explorare infricoșătoare dar şi poe- 


tică a unui Paris devenit aeroport. 
Astăzi cartierul Defense și aeroportul 


| Roissy-Charles-de-Gaulle, au devenit 


peisaje familiare și neindoielnic că, a- 


? 11177 "ra! > 
se Dl Pi? Chap 
apare un nou nume 
pe ecran: Josephine * ata 
(alături de 
Maurice Ronet) 


plecindu-se Intr-o bună zi asupra fic- 
țiunii din Playtime, un istoric din viitor 
ar putea găsi exemplele necesare unui 
bilanț pentru sfirșitul de veac și pentru 
sfirșitul artei de a trăi, sau de a supra- 
viețui. La început, filmul a descumpănit 
pe spectator, pricinuindu-i lui Tati o 
regretabilă perioadă neagră, din care 
celelalte filme, Tratic şi Parada abia- 
abia l-au tăcut să iasă.» 

e Considerat ca «marele absent» la 
festivalul internaţional de la Cannes din 
anul acesta, filmul lui Franco Brusati, 
Să uiţi Veneţia, a primit în schimb 


Unul din primele 
nume sonore 

I ale filmului 

mut: 
Mary 
Pickford 


lin orsa eee 


premiul Rizzoli pe anul 1979. In același 
context de evidenţiere a unor pelicule 
din producţia națională italiană, juriul 
acestui premiu a acordat distincţia spe- 
cială, destinată tinerilor autori, regizo- 
rului Fulvio Rosati, pentru filmul său de 
larg ecou, Moartea unui muncitor. 

Un sondaj efectuat în rindul specta- 
torilor cu scopul decernării unui premiu 
al publicului, a adus ciştig de cauză 
filmului lui Francesco Rosi (acesta pre- 
zentat la Cannes), Cristos s-a oprit la 
Eboli. 

© Al doilea festival international 
al filmului pentru copii (manifestare m- 
scrisă in calendarul anului internațional 
al copilului) se va desfăşura la Milano 
sub lozinca «Copilul timpului nostru». 
Se anunţă o amplă participare din nu- 
meroase țări ale lumii. Au fost înscrise 
pină acum multe filme artistice de lung- 
metraj precum și tilme de televiziune și 
anchete realizate pe diferite meridiane 
privind condiția copilului. Există de ase- 


S 


menea filme pentru copii, realizate dacă 
nu chiar de copii, de citiva adolescenți, 
pe care îi preocupă subiectele inspirate 
din viața copiilor. Pină la 15 iulie, cind 
se va Inchide înscrierea filmelor la acest 
festival, organizatorii speră să poată 
anunța un număr record de pelicule. Un 
juriu internațional va decerna premii, iar 
filmele alese vor face obiectul unei pro- 
gramări speciale în cadrul Tirgului in- 
ternational MIFED, ce se va organiza 
în octombrie, în marele orașitalian. 


Mary Pickford 


Cei care-şi mai amintesc astăzi de 
Mary Pickford de pe ecran sint oameni 
în puterea virstei dacă nu virstnici de-a bi- 
nelea. Mary Pickford își inscrisese numele 
pe firmament în perioada cind cinemato- 
graful abia incepea să-și ciștige locul în 
viața societății și a spectatorilor. Ea a 
luat contact cu viața artistică încă de la 
virsta de cinci ani cind, orfană de tată, 
iși însoțea mama și fraţii in ceea ce apare 
în biografia ei ca «apariții în show-bussi- 
ness». A trecut o vreme şi a remarcat-o 
unul din cei mai importanți regizori de 
la începutul secolului David Belasco. A 
venit apoi filmul şi lansarea i-a făcut-o 
marele Griffith în regia căruia a interpre- 
tat o serie de roluri care i-au atras pre- 
țuirea şi succesul. Devenită preferință a 
publicului american — i s-a spus chiar 
«logodnica Americii», Mary Picktord a 
trecut din film în film cu viteza de 7-8 pe- 
licule pe an dar ştiind să-şi rezerve şi 
spaţii în care să joace în spectacole de 
teatru. Împreună cu Douglas Fairbanks 
a fost printre întemeietorii studiourilor 
«United Artists». A ţinut să joace în 
regia lui Lubitsch și se străduise să asi- 
gure o colaborare cu Sternberg. 

După primul război mondial, a trebuit 
să se mulțumească cu filme de importanță 
mai redusă. De altfel despre cinematogra- 
ful de astăzi n-a auzit-o nimeni să spună 
vreodată lucruri prea măgulitoare. 


Aurel Baranga 


Am azi melancolia de a publica în fac- 
simil o scrisoare scrisă mie de vechiul 
meu prieten Aurel Baranga. 

Pe vremea cind el lucra la prefacerea 
piesei «Travesti» în filmul Premiera, ṣe- 
deam cu el de vorbă și-i spuneam ce ultra- 
cinematografică stofă este o pictură a 
caleidoscopicei harababuri de acte și vor. 
be care premerg lucrările din ajunurile de 
premieră: un infernal chasse-croise de 
laude în sine și picariseli ale «iritabilei 
ginți» actoriceşti; iar pe deasupra, «căpi- 
tanul de suflete» cum zic englezii — regi- 
zorul; regizoarea. Căci Baranga avea o 
imensă admirație pentru tehnica Luciei 
Sturza Bulandra. Pe Alexandru Davilla 
nu-l apucase. Eu, da. Maică-mea copilă- 
rise cu copiii generalului, iar eu, încă de 
pe cind eram în liceu, mă duceam regulat 
în culise să asist la amuzantele repetiții 
conduse de acel mare om de teatru. Îi 
povesteam lui Baranga aceste pertor- 
manțe mă impresionase la Davilla exact 
ce îl impresionase pe Baranga la Lucia 
Sturza: amestecul de autoritate și umor, 
Cind un actor greşea, nu-i făcea teorii, ci 
sarcasme. Şi Baranga era încredințat că 
a găsit in Carmen Stănescu actrița care 
să întruchipeze această autoritate de mare 
cucoană, aliată cu tandră ironie, cu afec- 


> Lee 
A 
e 4j putea d k 


Jri mita mica „tat 


Jeux 


tuoasă zeflemisire şi mai ales cu o ade- 
vărată tandrete de mamă pentru aceşti 
copii neajutoraţi (căci ce infirmitate mai 
teribilă decit vanitatea, fudulia, aşa de con- 
genitală la supărăcioasa gintă). 

Filmul s-a făcut și a fost aşa cum voise 
autorul. Între altele, o performanță nouă 
în poveştile din lumea culiselor. Aveam 
drept personaje în fața noastră o seamă 
de actori buni care jucau prost şi care 
vor sfirşi prin a juca bine... Asta — graţie 
vegherii materne şi glumețe de care vor- 
beam. 

Filmul a venit pe piață. Şi a avut, ici și 
colo, o presă dezastruoasă. O perfectă 
lovitură sub centură! În mod normal era 
greu să-l ataci pe Baranga. Era deștept, 
era spiritual, era iscusit, dar.. Există un 
mijloc perfid de a transforma toate aceste 
calități în tot atitea cusururi. Deştepţii 
noştri vor observa (căci nimic nu le scapă) 
că, de curind, cam de prin 1928, filmele 
sint vorbitoare, deci comportă o mare 
cantitate de cuvinte. Ergo, se vor năpusti, 
zicind: «Da, replici nostime dar ăsta e 
teatru, nu film! Da, vorbe spirituale. Dar 
vorbărie fără limită! Filmul e altceval». 

Am semnalat atunci, în cronica mea, 
această cum i-am spus «lovitură sub 
centură». Și am primit, drept răspuns, ală- 
turata tandră scrisoare a lui Baranga. 


D.I. SUCHIANU 


lată acum afectuoasa scrisoare primită 
de la acest scump prieten: 


MAp „CA irane 


duși tove A 


di md dee Maer 4 


Gt ce fe ae A Amt 7 


Li” hat Des cad, + rari 
Auug, rala asha 4, ~% 


Jot% cuires 


«Lb m agral, au Kehu 


E A Sumi 44 tva ale l 
a AA dusta ea € <a 7 dedau di 


ca awn trfenilaaue let BE, ex turar 
Pee ca adi iut gerbi 


a Vru aguse fe 
hrnek, 


> b-a4 tva 7? 


Kl mhiu e luit, 
pe Are M-e Aas After 


(inte re fute de Aoh uy Jove tahorat 
Sita trak ylis a perb shts qth a% mi 


sfitec Pa 


John Wayne 


La ultima decernare a Oscar-urilor John 
Wayne era oaspete de onoare. Şi-a făcut 
intrarea in scenă nu ca o vedetă ci mai 
curind ca un cow-boy care a imbrăcat 
pentru odată smockingul. Era plin de 
haz, optimist, își anunța o nouă victorie 
asupra dușmanului dinlăuntru care ar fi 
vrut să-l răpună și se declara gata să se 
lupte mai departe cu el. Era dezinvolt, 
decontractat şi pus pe glume. Istoricul 
premiilor Oscar el l-a suprapus cu pro- 
priul său itinerar în arta a 7-a. Dar pe ton 
de glumă, bineinţeles. Zimbetul, mai cu- 
rind o grimasă, păstra o amintire a unui 
optimism ce părea irezistibil. Imaginea 
lui însă era mai puțin optimistă, părea 
mai curind aceea a unul om pe care vic- 
toria amintită îl costase enorm. Şi o vic- 
torie care se dovedește a fi fost atit de 
scurtă! 

John Wayne avea 72 de ani şi a lăsat 
în urma lui o adevărată minicinematecă: 
peste 200 de filme în care a jucat. A spune 
despre Wayne că a fost un mare actor 
sună ca o banalitate. Pentru că Wayne 
era în primul rind o personalitate care 
şi ca om şi ca interpret depăşea canoa- 
nele obişnuite. Acum el și filmele lui 
rămin în fondul de aur al cinematecilor. 
Actualii, ca şi viitorii lor frecventatori vor 
vedea și vor revedea aceste filme iar 
timpul va avea grijă să-i păstreze lui John 
Wayne locul pe care numai el il putea 
ocupa. 


Nar În, E 
Fuga due -Aug P'e Ze dirst, 
Atopehn, Aria. 


Wayne înconjurat de 


prieteni și îmbrățișat de Samis Davis jr. 


1929: Eftimie Vasilescu (al doilea din dreapta) alături NILE ACIE «pentru o publicație închinată artei ima- 
de colegii săi, Aurel Petrescu, N, Barbelian şi lon Cosma 


Să răsfoim 


revista „Cinema“ mare succes «Rămâi la nevastă-ta» 


de acum 
50 de ani 


Noua erupție a Vezuviului a pro- 
vocat o mare depresiune atmosferică 
în toată Europa — Miss România în 
drum spre New-York. La cinema Lux 

i premiera superbului film «Vraja 
primei aventuri» — Tragicomedia dela 
Fetești un sat întreg sub teroarea unei 
familii de ciomăgași — Guvernul en- 
glez a demisionat DI. Chamberlain nu 
mai pleacă la Madrid — Vizitaţi maga- 
zinul «Au gout parisien» Calea Victo- 
riei 73, cel mai bine asortat în mantouri 
de vară și toilete — Un nou congres 
internațional la Bucureşti: Asociaţia 


În hall-ul unui cinema de pe Boulevard... 
— Ce s'aude? «Tournăm»? 

— În păhărele? 

— Nu... film! 

— Hm, da, e vorba... 

— Ceva amănunte dacă nu sunt indiscret! 
— Pregătesc pe Tudor Vladimirescu... 
— Vasăzică... o... revoluție!!! 

— Da, revoluţie... 


Un zimbet, un cintec, 
o floare... 


În ajunul întfiului de iu- 

nie, carea mt ie 

ta sunetul particular ai 
Nema Anului internațional al 
copilului, realizatorii mi- 
cului ecran au oferit co- 
piilor și nu numai lor, o 
emisiune cu sunet particular, un zim- 
bet, un cintec și-o floare... Am participat 
la acest spectacol, cu bucuria celor 4000 
de copii din sala devenită zimbet şi cin- 
tec şi floare, cu bucuria părinților («noi 
părinţii ce vom fi — vorba cintecului — 
la a... doua tinerețe către anul două 
mii»...) care au simţit în revărsarea de 
talent, de voioșie, din «sala» spectaco- 
lului, devenită țară, dragostea și gindul 
bun al realizatorilor pentru micii spec- 
tatori. 

Au fost multe secvențe frumoase în 
acest spectacol care a știut să prindă 
în imagini desenul viu al copilăriei con- 
temporane. Mihai Constantinescu, cu 
binecunoscuta-i voioşie lirică, a tras 
după el,în cascade de zimbet şi cintec 
şi floare, zeci de fetițe cu fundiţe, niște 
fanfare absolut minunate, transformind 
sala-țară într-un singur glas, acela al 
lui «lume cu mult soare şi mii de jucă- 
rii»... Radu Beligan, cu emoție în glas, 


— Technica? 
— Avem 8 operatori, străini binelnțeles, 
cu aparate americane, obiective parabolic: 
hiperluminoase, automate... 

— La revedere! 

— La revedere... şi te rog... tăcere! 

Mă depărtez reflectind, dacă la proectarea 
eo bietul Tudor nu se va revolta din 
nou! 


laboratorul din str. Sărindar a pus in 
pericol viața lui Eftimie Vasilescu Co- 
legii, redactorii au fost alături de el. 


O victimă a datoriei 


Un pionier modest, aproape anonim, un 
reporter de actualitate cinematografică, 
unul din acei eroi necunoscuți ai zilei de 
astăzi, care urmăresc pretutindeni cu apa- 
ratul lor, din automobil, vapor sau avion 
evenimentele mari, catastrofale, festivitățile, 
curiozitățile din lumea întreagă, a căzut 
victima devotamentului său... 

Se știe cât de periculoase sunt incendiile 
de filme. Vasilescu o știa mai bine ca ori- 
cine; înfruntând flacăra mușcătoare şi fumul 
înălțător, a incercat să stăvilească furia 
nebună a focului. A uitat de propria lui 
persoană și a făcut tot ce a putut ca focul să 
nu ia proporții. A luptat cu flăcările crude, 
le-a ținut în frâu, dar s-a transformat el 
însuşi într-o făclie vie. 

L-am văzut pe Vasilescu într-un pat de 
spital şi aproape că nu l'am mai recunoscut. 
Curaj, Vasilescule! Flăcările te-au cruțat 
și în curând te vom vedea iarăşi vesel 
vânând imagini animate cu inofensiva ta 
mitralieră cinematografică! 

P.S. D4 Vasilescu se află la spitalul 
Brincovenesc și poate fi vizitat Joia şi Dumi- 
nica dela 2—4 d.a. Cunoscuţii și cinemato- 
grafiştii sunt rugaţi să se ducă să-l vadă. 


c i fetelor cit vă place 


Şi iată apărind și numărul 113 Nu, nu 
sintem superstițioşi — ne asigură redac- 
ţia — pentru noi cifra 13 a fost un porte- 
bonheur. Dece? Revista trece printr-o 
revoluție.. de ordin tehnic (deh, își are 
şi cinema-ul revoluționarii săi!) căci 


ginelor animate, imaginea este princi- 
paluiu Deci revista capătă o față noua. 
Dar ce găsim înăuntru? lată, un cores- 
pondent din Berlin (?!) ne spune ceva 
despre... căscat, că ar fi «una din cele 
mai mari plăceri (ce spui domnule?) dar 
că «buna educație prescrie să ascunzi 
discret cu mâna cavitatea gurei.» Totuși 
«o femeie frumoasă poate căsca in mod 
deosebit de seducătorn. Deci, căscați 
fetelor frumoase cit vă place! M. Bios- 
soms își amintește de o discuţie cu Max 
Linder despre modul în care lucra Char- 
lie Chaplin (pentru un film de 600 m. 
întrebuința 12000 m negativ, adică fie- 
care scenă era filmată de vreo 2) de ori 
— iată încă un prilej pentru cei dela 
Buftea de-a «visa» la zăpezile de-al! 
dată!), un maestru-costumier de la 
«Metro Goldwin Mayer» ne comunică 
direct din Hollywood, centrul modei,că 
«moda nu este o chestiune de franci sau 
de dolari, ci una de bun simţ și inteli- 
gență» (Atenţiune femei, lăsaţi-vă banii 
acasă cind vreți să intrați într-un maga- 
zin de mode); un alt corespondent din 
cetatea filmului ne dă serioase asigurări 
că «nu numai persoane care se remarcă 
prin frumusețe sau urâțenie au câutare 
ia Hollywood, ci orice ființă care oferă 
un aspect ciudat, anormal» (așa de 
pildă posesorii de vaci cu două capete 
sau de pisici vorbitoare sint oricind bine- 
veniţi în citadela filmului); Clara Bow 
«cea mai populară dintre toate vedetele 
americane» ne anunţă că «niciodată nu 
s-a văzut atât de mult ros ca în acest an 
«pentru că «roșul este culoarea bucuriei, 
a entuziasmului, a libertății și, fire: 
dragostei, dar vai, voi lăsa să că 
moda veseliei, libertăţii și iubirei fără 
să iau parte la dânsa. Nu pot purta roș 
pentru că exteriorul meu îmi interzice 
acest lucru. Am păr roșa (Sic)! 


contemporanul nostru 


antialcoolică a funcționarilor de cale fe 
rată — La cinema Select azi premiera 
deliciosului film «Domnișoara dela ma- 
nicure», cea mai strălucită creație a 
simpaticei Clara Bow — A nins la 
Buhuși — Aseară s'a jucat pentru 
prima oară la Parcul Oteteleșanu cu 


o farsă în 3 acte de Arnold şi Bach — 
Demisia d-lui lorga dela Academia Ro- 
mână — O recepție în onoarea muzicei 
române la Paris. Şi-au dat concursul 
di. George Enescu, dna Clara Haskil 
şi di. Stroescu — A apărut «Afacerea 
Dreyfus», un volum de peste 100 de 
pagini 40 lei. Editura Adevărul S.A. 
Bucureşti — Ramon Navarro și Renée 
Adoree în «Ultima dragoste a lordu- 
lui Astor». Azi premieră la Capitol — 
Vreme instabilă. Cum să te îmbraci? 
Niciun indiciu nu te poate asigura 
c-ai scăpat de grija şoșonilor şi a lem- 
nelor. Aurel Petrescu, neobositul 
«vinător de imagini animate» riscă t 
tuşi să-i încredințeze pe cititorii revi 
tei «Cinema» de o maximă care nu dă 
greş: «când producătorii noștri incep 
a-ți şopti despre viitoarele lor realizări, 
apoi fiți sigur: că primăvara a sosit în 
persoană. 


e 

Dau să intru în sală... mă acostează un 
prieten: 

— Ce mai e nou? întreb 

— Ai auzit? «Maestrul filmează «Mește- 
rul», Jenică e în căutare de peliculă Kodak 
pentru o nouă comedie fără titluri, amicul 
Mimodramă face machetele lui «Terente 
pe apă și pe uscat» iar o nouă înjghebare 
achiziționează toate aparatele de luat vederi 
din ţară, pentru o producţie cheferistică... 

— Ce spui nenişorule! 

— Stai n'am terminat: Decanul va «turna» 
cu un renumit bariton... 

— Vasăzică un film acustic! 

— Sigur O invenţie proprie! Pe o placă 
de gramofon se înregistrează şi imaginile... 

— Salutare! 

— Salutare! 

Ce vreți, făcea și Aurel Petrescu 

haz de necaz! 

lar ție, stimate corespondent, care nu 
încetezi să te miri de amabila noastră 
curiozitate de-a tot scormoni în trebu- 
rile «cinegrafice» ale înaintaşilor noștri 
de-acum jumătate de veac ți-aș aminti 
aici, şi acum cuvintele istoricului fran- 
cez Alexis de Tocqueville: «istoria este 
o galerie de tablouri în care există puține 
originale și multe copiia. Şi cind te 
gândești că istoricul francez a spus 
aceste cuvinte într-o vreme mult pre- 
mergătoare apariției cinematografului. 


Cornel CRISTIAN 


— Capital este? 
— Hm. da, citeva milioane... 
— Interioarele, desigur în străinătate! La 
Viena... 
— Viena? Aşil N'au tot utilajul necesar! 
— Berlinul? 
— Nici... 
— Atunci... trecem oceanul... 
— Cam aşa ceva! 


k 
În ciuda aparentei dispersări de 
interese, mica familie a cinematogra- 
fiştilor români s-a dovedit intotdeauna 
solidară la greu. Incendiul izbucnit la 


tru că am văzut pelicula și «pe piață», 
în culori). O delicată şi subtilă poveste 
de dragoste, susținută de admirabile 
intuiții psihologice. Mai ales din acest 
ultim punct de vedere, filmul se allă 
pe tărimul virtuozității. Sigur, nu ne 
găsim în fața unei capodopere, dar 
cert, sintem în fața unei creaţii de rati- 
nament şi sensibilitate: rafinamentul 
unei inteligente (Claude Goretta) şi 
sensibilitatea aceleiași inteligente, care 
nu are prejudecata de a se face că nu 
știe ce este tristețea aburită a unei fe- 
mei. Extraordinară. în rolul acestei fe- 
mei mi s-a părut Isabelle Huppert. O 
asemenea actriță nu se întilneşte in 
fiecare zi, în orice poveste... 

e Acest «da» care înseamnă dra- 


cu un crimpei, adică din emoția tuturora, 
ne-a citit din jurnalul său de călătorie 
prin parcuri, vorbindu-ne despre copiii 
fericiți din calea-i, cu micile lor secrete 
de copii fericiți, strinse într-un zimbet, 
într-un cintec, într-o floare: «cu ce te 
ocupi tu Ana?» «cu să mă joc»... Marius 
Teicu şi micii lui prieteni, cu dum- 
dum-uri de cintec voios, printre ba- 
loane şi porumbei ai păcii, au transtor- 
mat sala întreagă într-un unic refren 
despre «voi. minunea lumii»... «Song»- 
ul lui loan Luchian, Mihaela a fost ascul- 
tat, ca de obicei, dintr-o singură răsu- 
fiare, cu al lor cîntec de zimbet şi floare, 
despre «primăvară, primăvară, cu ce aţă 
tragi afară pe copii»... lurie Darie și-a 
luat și el numeroșii prichindei de cin- 
tec într-o excursie desenată către anul 
2000... Căluşarii din Scornicești au elec- 
trizat asistența cu ritmul lor debordant, ANa 
cu dansul lor de mare virtuozitate; Într-adevăr 

ansul Magdalenei Popa a fost o ciij c Î 
de vis. Copiii și ei au oferit publicului A y pînză 
în acest spectacol de zîmbet, cîntec și e vermeer 
floare, mărturii minunate de talent și MECI F 
bucurie... 

Cu ce se putea încheia un asemenea 
generos spectacol al bucuriei de viață? 
Realizatorii — loana Vlad şi Tudor Vor- 
nicu, împreună cu regizorul Cornel To- 
dea și cu mulţi alți participanţi la crearea 
acestui spectacol cu sunet particular 
pe care l-am văzut în ajunul înttiului de 
iunie — au simţit-o bine. Spectacolul 
s-a Incheiat, nu se putea încheia altfel, 
cu Oda bucuriei. 


goste (Filippo Oottoni, 1976). Melodra- 
mă condusă după canoanele genului, 
salvată pe anume porțiuni nici mai mult 
nici mai puțin decit de doi interpreți- 
copii. Tot ei, săracii... 

e Colinele miniei (Robert Aldrich, 
1959). Film din seria celor dedicate 
evocării rezistenţei antifasciste sub cele 
mai diferite forme în care ea s-a ma- 
nifestat. Nu totul «se leagă», dar opera 
ține citva timp treaz interesul. 


e De cealaltă parte a pădurii (Mi- 
chael Gordon, 1948). Dramă de tamilie, 
«de interior», curgind conform aşteptă- 
rilor, «curată» — ca să zic aşa — chiar 
dacă suficient de convenţională. Cu 
Frederic March, ceea ce, totuşi, e ceva... 

9 Decembrie (Mohamed Lakhdar — 
Hamina, | . Operă foarte interesan- 
tă, de susţinută încărcătură dramatică, 
consumindu-şi acțiunea în alți ani «de 
foc» ai pămintului algerian. Film de 
reală capacitate de sugestie, mișcin- 
du-se elegant (dacă acesta poate fi 
cuvintul potrivit) printre idei, idei ve- 
nind dintr-un politic Ințeles şi descifrat 
în cea mai pură, gravă esență a sa. 

e Descultţ in parc (Gene Saks, 1967). 
Jane Fonda, Robert Redford şi Charles 
Boyer intr-o comedie «de bulevard» 
amuzantă, de bun simţ, ba chiar, cite- 
odată, spirituală Se mai întimplă, cum 


se vede... 

ni_de_stat (André Ca- 
yatte, 1977). Nici măcar prezența Mo- 
nicăi Vitti (altfel excelentă) nu poate 
ține «la suprafață» o peliculă mult prea 
tezistă. 

e Knock (Guy Lefranc, 1951). Un 
Jouvet irezistibil într-o istorie bizară şi 
trăsnită, pentru a cărei savurare îţi tre- 
buie un anumit simţ al umorului negru. 
Personal, mă mindresc că îl am (sau 
așa mi se pare, cel puţin)... 


Aurel BĂDESCU 


Călin CĂLIMAN 


Filme pe micul ecran 


e Dantelăreasa (Claude Goretta, 
1976). Film superb, caligrafiat în tonu- 
rile pastelate şi jocurile de lumini ale 
unei pinze de Vermeer (spun asta,pen- 


nttps://biblioted 


studioul „Casandra' 


Studenţii 
în premieră 


Judecind după sala neobişnuit de «aeri 
sită», se pare că publicul Cinematecii, 
crescut la școala tinereţii fără bătrinețe a 
valorilor, ezită la capitolul tinereţe pur și 
simplu... Handicapate de concurenţa cu 
medalioane de monștri sacri și cu alte 
(cine) lucruri sfinte, filmele de examen 
ale studenților-regizori de la IATC pre 
zentate din buna inițiativă a Arhivei, 
aduc totuși în program experiența prospe- 
țimii, spontaneitatea inocenţei. Căutarea 
elementelor care ar diferenția, in nuce 
personalităţile regizorale, este, la acest 
nivel, hazardată, deosebirile fiind nu atit 
de regie, cit de scenariu. Din această pers- 
pectivă, ca exercițiu, mal concludentă ar fi 
— poate — regizarea aceluiași scenariu 
de către toți studenții unei clase, căci alt- 
tel proba de regie propriu-zisă devine 
pentru student,mai degrabă una de scena- 
ristică... Ar fi o experienţă interesantă (un 
test — la fel de concludent, dar utopic!) 
şi la Casele de filme. 

O notă bună: toate scenariile regizorilor 
scenariști sint jalonate de actualitate-ado- 
văr, de relaţia individ-societate, abordate 


impulsiv, dar și analitic, pătimaş, dar și «cu 
picioarele pe pămînt»... Actualitatea și adap 
tibilitatea: A fost odată un moș şi o babă 
(de Doina Maximilian şi Ovidiu Drăgănes- 
cu); actualitatea și elipticul limbaj al inimii: 
Casa cu leandru (Sabina Larisa Pop); 
actualitatea şi psihologia esecului: Invi- 
tatii trebuie onorați (Adrian Sirbu); actua- 
litatea si experiența istoriei: Ordin (Daniel 
Bărbulescu); actualitatea și fascinația ade- 
vărului: Cintă cucul și pe ploaie (loan 
Cărmăzan). De bun augur sint: apetența 
pentru realismul psihologic, pentru «atmos- 
ferizarea», pentru reflexele metaforice ale 
cotidianului, ca şi organizarea simplă, fără 
artificii şi prețiozități, a naraţiunii. Autorii 
nu se lasă furați de fluxul acțiunii, ci scon- 
tează și efectul imaginilor, mizează adică 
(la siguri) și pe resursele colegilor opera- 
tori: Andrei Mihăiţă, Andrei Gabor, Andrei 
Zincă, Vlad Păunescu. Dacă ne-am aven- 
tura puțin mai departe, comentariul s-a: 
putea transforma în profeție. Drept care 
ne oprim aici. Nu înainte de a remarca fer- 
voarea cu care tinerii realizatori Işi pun în 
valoare tinerii interpreţi, unii familiarizați 
deja cu marele ecran (Doina Lupescu, 
Dana Dogaru, Gabriel Oseciuc), alții pe 
«punctul de sosire» (Cristina Şchiopu, 
Gherghina Kares, Nicolae Tuţă, Şerban 
Ionescu). Şi nu Inainte de a reaminti că de 
la «corectitudinea inspirată» la mult visatul 
stil, calea e una singură: filme, filme, filme. 


Eugenia VODĂ 


vă recomandăm: medalion Mari Töröcsik 


0 vedetă care devine actriță 


Cu felul ei de a dansa, de-a ride și de-a 
plinge, cu prospetimea, puritatea, sponta 
neitatea sa, Mari Târăcsik aduce cu eroina 
lui Griffith, interpretată de Lilian Gish 
care arăta și ea ca o şcolăriță. Apreciat: 
unanim la Cannes în 1956 în Căluşeii di 
Zoltan Fâbri, primeşte tot la Cannes, abia 
după douăzeci de ani, premiul nedecernai 
atunci (intrucit era studentă), de data asta 
pentru rolul unei actrițe în declin, în film 
Culise de Gyula Maâr. Calea deschisă ii 
anul Intti de institut cu rolul din Călușei: 
n-a fost nicidecum o cale asfaltată: tinăra 
actriță a fost distribuită în filme în roluri 
șablon, de ingenuă și primită cu neîncredere 
pe prima scenă a ţării sale: se spunea 
despre ea că nu trece rampa, că nu e decit 
o vedetă de cinema care nu știe să «joace», 
l-au trebuit cinci ani pină cind s-a putut 
impune şi pe scenă cu «Tania» de Arbuzov. 
Între timp mai filmase cu Fábri, care avea o 
încredere nestrămutată In tinăra sa desco- 
perire. În Edes Anna, povestea unei sluj- 
nicuţe blinde și umilite, care ajunge într-un 
moment de disperare să-și omoare stă- 
pinii, Mari Târăcsik a dovedit din nou că 
nu e doar o prezenţă agreabilă și proas 
pătă, ci şi o tragediană aparte care rămine 
simplă, firească, dar copleșitoare în situa- 
țiile dramatice-limită. Şi a mai dovedit un 
lucru: că știe să se adapteze stilului dife- 
riților scriitori, moderni sau clasici, care 
stau la baza filmelor în care apare. Sensi- 
bilitatea lipsită de apărare, omenia şi femi- 
nitatea vulnerabilă în bliindeţea ei au ne- 
numărate nuanțe și tonuri la care actrita 
a ştiut să fie receptivă, păstrindu-şi to! 
odată mesajul personalităţii proprii. Au 
urmat pe scenă rolurile brechtiene care 
reclamau maturitate profesională. În efor- 
turile pentru reînnoirea teatrului maghiar, 
se dovedeşte tot mai mult că actrița,despre 
care se spunea că «nu trece rampa»,pentru 
că refuza teatralitatea desuetă, este de fapt 
reprezentanta unui gen de teatru modem 
la care nu mulți parteneri ai ei au ajuns. 

Urmează filme ca lubire de Karoly Makk 
şi Furnicarul de Zoltan Fábri (după roma- 
nul lui Margit Katka); în ultimul interpretează 
o călugăriţă-profesoară persecutată de sta- 
reță pentru încercarea de a moderniza 
spiritul şcolii. Vine momentul cind cinema- 
tografia maghiară nu mai ştie unde s-o 
situeze, socotind-o una din cele mai mari 
actrițe ale epocii... 

Dar anii trec, chipul se ofileşte și majori- 
tatea regizorilor caută mai degrabă ovalul 
plăcut şi neted. Pentru actriță se ivesc noi 
şanse: lancs6, care o lansează de data 
asta în contre-emploi nu pe post de victimă, 
ci printre călăi în Linişte și strigăt, iar pe 
urmă ca eroină revoluționară în Electra, 
dragostea mea. Soţul ei, tinărul regizor 
M realizează un film cu și pentru ea, 
Culise și apoi un interviu-eseu asupra 
carierei unei actrițe. Am văzut-o nu demult, 
în rolul mamei nebune în filmul În aștep- 
tare, cu Maia Komorowska drept parteneri 
Recent a apărut pe micul ecran în rolul 
Ranevskaiei din «Livada cu vișini». Da 
capacitatea ei creatoare oferă în continuare 
noi surprize. 

Regizorii sint nevoiţi s-o redescopere, 


acum, cind în locul prospeţimii şi sponta- 
neităţii remarcate de criticul Truffaut la 
Cannes se afirmă o mare calitate artistică 
luciditatea. 

Anna Halasz 


/ 


Viridiana: 
emblema unei ope 

şi a unui 

mare cineast: 


Buñuel TA 


stop cadru pe: 


Mai puțin darnic în generalizări sociale 
decit Los olvidados, mai puțin strălucitor 
ecit Frumoasa zilei, mai «normab decit 
ngerul exterminator, nu att de sublil 
cit Jurnalul unei cameriste, Viridiana 
rămine opera de referință, acel plex 
solar către care converg întortocheale- 
le căi ale unei lumi construită în peste 
50 de ani, cu răbdare și profunzime, de 
Louis Bunuel. Filmele sale vin sau de 
curg din această peliculă care reușește să 
cuprindă într-un mirific echilibru trăsătu- 
rile şi particularitățile acestui mare cineas!, 
toate calitățile şi ciudățeniile sale. Avem 
în față filmul unei reintoarceri, Viridiana 
fiind realizat după mai bine de un sfert de 
secol petrecut departe de Spania. La virsta 
senectuti, Buñuel se regăseşte reușind să 
imbine _teribilismul anilor de început cu 
vigoarea realistă a filmelor sale de maturi- 
tate. 

Povestea călugăriței adusă la viaţa laică 
de capriciul sorții este de fapt analiza, rea- 
lizată cu mină de maestru, a degradării 
unui sistem moral (cel catolic) care se 
autointitulează veșnic și pertect,în contact 
cu o realitate mai puțin veșnică și în nici 
un caz perfectă Viridiana suferă expe 
riența apropierii de această realitate cu 
prețul batjocoririi perceptelor cărora se 
dedicase. Mortificarea trupului, pe care o 
practică cu modestă dar înverșunată obiș- 
nuință, devine în noul context o simplă și 
inutilă pervertire. Frumusețea, pe care si-n 
dorește desprinsă de materie, este luztă 
de cei din jur la un mod ch se poate de 
concret. Puritatea ei nu stirnește dect ne- 
norociri, inițiativele se transformă firesc în 
mid catastrofe umane. Cele două puncte 
de virf ale narațiunii sint «colorate în ne- 
grux o sinucidere și un viol. Finalul, apa- 


în prim-plan: Robert Bresson 


Regizorul constantei „interiorităţi“ 


Y 


Un medalion dedicat lui Ro 
bert Bresson, programini 
mai toate filmele sale, devin: 
pentru cinetili prilejul eluci 
dării unei pasionate dileme 
Contestat violent sau apre 
ciat pentru amprenta stilu- 
lui, acuzat de platitudine şi răceală, dar lău- 
dat pentru acuitatea observaţiei, neasimi 
labil nici unui curent, el este o prezență 
aparte a cinematografului francez. Coleg 
cu regizorii «realismului poetic», dar și cu 
cei ai «noului val», Bresson nu iese din 
matca preocupărilor sale și, nelăsindu-se 
ispitit de nici o modă, rămine credincios 
idealului său de «cinematograf interior». 

Consecvenţa aspirațiilor artistice dau fil- 
melor sale un aer comun nu numai la ni- 
velul limbajului, ci și la acela al dramatur- 
giei. Alegindu-și ca protagonist «un suflet 
în criză», regizorul şi urmărește persona- 
jul care, neparcurgind sub ochii noştri un 
eveniment spectaculos, marchează însă 
trăirea lui. Incepind cu Domnișoarele din 
Bois de Boulogne si mai precis. în Jur- 
nalul unui preot de țară, eroul bressonian 
îşi cristalizează personalitatea în Un con- 
damnat la moarte a evadat, Pickpocket 
și Procesul loanei d'Arc. Urmărit pas cu 
pas în gesturile cotidiene, refuzind dina 
mismul şi schimbarea de fundal, omul lui 
Bresson este aplecat asupra propriului eu 
Starea sa preferențială se aseamănă cu a 
aceluia care, în concentrată atitudine, isi 
scrie jurnalul intim. Citeva din filmele sale 
surprind personajele chiar în timpul acestei 
secrete scrieri (Jurnalu! unui preot de 


mema 


tară, Pickpocket, Stioasa). Ilustrind prin 
mijloace austere frămintările unui destin 
tragic în Procesul loanei d'Arc, Bresson 
declară că «interogatoriile nu servesc decit 
pentru a arăta pe fața loanei impresiile ei 
profunde, pentru a înregistra pe peliculă 
mișcările sufletului ei». Detaliile bogale 
sugerează;în ciuda fixităţii expresiei,modi- 
ficările psihologice ale eroinei încercată de 
boală Acuzind actorul de teatralitate, re- 
gizorul alege aproape Intotdeauna inter- 
preții din rîndul neprofesioniștilor, cerin- 
du-le o anume imobilitate a chipurilor, o 
acuzată rigiditate a gesturilor. Critica a 
condamnat adesea fixitatea expresiei și 
stingăcia interpretării în filmele sale. Ideea 
de «suflet ca personaj», pe departe de a 
fi susținută prin acest stil de joc, devine 
şi mai nebuloasă. Retinem însă,din această 
dorință de esențializare, calitățile de con- 
cizie şi limpezime. Revendicindu-se în mod 
paradoxal din Dostoievski, regizorul îsi 
construiește filmul Pickpochket ca pe o 
aluzie la Crimă și pedeapsă Ideea dos- 
toievskiană a mintuirii prin ispășire și iubi- 


" re apare puţin potrivită cu răceala stilului 


lui Bresson, cu personajul său străin de 
trăirea intensă Deși elogiază interioritatea 
regizorul reușește mai întotdeauna acele 
părți ale filmului care țin de exterior. Lim- 
pezimea stilului, firescul ambianţelor, con 
centrarea evenimentelor, iată citeva din ca- 
litățile cel mai adesea elogiate. 

Alegind formula narativității clasice, fără 
prea mari contorsiuni, Bresson evită efec- 
tele spectaculoase, montează eliptic, înlăn- 
tuie secvenţe egale ca intensitate, urmă- 


rent liniștit, este, la nivelul semnificaţiilor, 
ch se poate de violent. Oare ce-a mai ră- 
mas din adevărurile cu care venise Viri- 
diana la conac? Partida de cărți închide 
in sine toate compromisurile, în frunte cu 
cel mai mare acceptarea ipocriziei ca bazi 
a relaţiilor omenești. 

Buñuel istoriseste toate acestea cu li 
nete și dicreţie. Violenţele de limbaj — moș- 
tenim a epoci suprarealiste — sint aici 
perfect integrate necesităţilor interioare ale 
dramaturgiei. Cineastul posedă acea iro- 
nie seacă și dură, aș spune ascetică, spe- 
citică spiritului hispanic, ironie pe care o 
foloseste pentru a efectua o subtilă disec- 
ție a stărilor și pasiunilor personajelor, 
pentru a obține o «distanţare estetică», 
atit de modernă și în spiritul celor ce se 
povestesc. Ca un adevărat spaniol, Buñuel 
stie să înfrineze pasiunea — a sa și a per- 
sonajelor sale — încerculnd-o cu logica 
de fier a lucidităţii. Viridiana este în mod 
programat un film antipatetic, nesentimen- 
tal, nespectaculos, aproape o parafrază 
ironică a genului melodramei. Desi se vor- 
beste mult despre citatul plastic al «Cinei 
cea de taină» a lui da Vinci în secvența 
testinului cerșetorilor, este evident că filia- 
tia nu poate merge mai departe de atit. 
Cerşetorii şi în general lumea personajelor 
sale descinde, dacă vrem cu tot dinadinsul 
să căutăm originea, din piticii și intantele 
lui Velasquez, stilul «buăuelian» are vi- 
goarea și echilibrul violenței unui Goya și 
rafinamentul neguros al unui Zurbaran, cu 
acesta din urmă semănind în obiectuali- 
tatea deosebită a imaginilor sale. Buñuel 
posedă o înțelepciune a obsesiilor sale, o 
putere specială de a le exprima în chip 
mereu nou, răminind totuși credincios stesi. 
Opera sa este un exemplu de unitate și,cu 
toată inegalitatea valorică a unor pelicule, 
de o uimitoare complementaritate. lată de 
ce se cuvine să vedem în Viridiana ceva 
mai mult decit filmul în sine; să vedem 
emblema unei opere și a unui mare cineast. 


Dan STOICA 


rind o sobră muzicalitate. Austeritatea scrii- 
turii nu exclude o anume tendință spre 
hieratism şi mister. Eroii săi dialoghează 
cu persoane a căror identitate este tirziu 
dezvăluită iar fixitatea expresiei se vrea 
neliniştitoare. Stilul esențializat și sobru 
al regizorului excelează însă în secventele 
descrierilor de mediu. Spectacolul străzii 
și al metroului în Pickpocket, apăsătoa- 
rea lume provincială în Jurnalul unui preot 
de țară sau atmosfera satului de graniță 
în La intimplare, Baltazar sint momente 
de excelent cinematograf cu alură docu- 
mentară, remarcabile prin calitatea obser- 
vației. Ambianţa sonoră și lumea obiec- 
telor au în filmele lui Bresson o mare forță 
de evocare a vieții. Aspirind spre «interio- 
ritate», regizorul își sprijină din fericire 
demersurile pe puternica sa vocaţie rea- 


listă 
Dana DUMA 


Un alt 
proces 4, 
al Ioanei (47 4 
d'Arc 

(regizat 

de Bresson) 


pr 


Lirismul lui Sadoveanu 
într-o nouă viziune cinematografică 


O evocare în imagini a roma 
nului «Mitrea Coco» — evo 
care patetică, în stilul epocii 
in care a fost realizată, ul 
terior o ilustrare mai mul! 
pitorească a «Neamului 
Soimăreştilo» şi a «Fratilor 
Jderi» si cariera cinematografică a lui 
Mihail Sadoveanu părea că-și cere dreptul 
la o reconstituire modernă E și ceea ce 
încearcă autorii Vacantei tragice, scena 
ristul Constantin Mitru și regizorul Constan 
tin Vaeni, ecranizind «Nada florilor» și alte 
povestiri, intr-o manieră ma: apropiată eseu- 
lui dect dramei spectaculare. O încercare 
deosebită ducind, cum era firesc, la difi- 
cultăți de realizare. 

Scenariul extinde sursa literară la ma: 
multe opere ale scriitorului. Procedeu pe 
care l-am mai întiinit și la alte ecranizări 
dovedindu-se legitim în măsura in care 
poate asigura filmului un story bine înche- 
gat ca logică a evoluției dramatice și a 
personajelor (unele concepute din ma; 
multe tipuri existente în operă), ca gradati: 
a tensiunilor. Or, în proza liric-descriptiva 
a lui Sadoveanu, tensiunile sint de altă 
factură. și autorii, înțelegind această «altă 
factură», şi-au propus să o transfere in 
cheie realist-filmică, Să obiectivizeze un 
ghiul subiectiv al povestirii de bază («Nad:: 
florilor»), să restringă cadrul poetic a! 
descrierilor de natură, să pună în scenă 
întimplările doar povestite în carte de pesca 
rii evadați din realitățile sociale crunte în 
acel paradis al apei, povestiri care în min 
tea liceanului sensibil și imaginativ căpă 
tau o încărcătură de un dramatism fantastic 
Dramatism mult temperat pe ecran pentru 
că, aici, relatările devin mai mult ilustrări 
(cum e povestea soldatului care-l ucide pi 
boierul ce-i necinstise sora),amintind situa 
tii foarte văzute și răsvăzute în atitea film. 
de gen. intenţiona! vorbind, din punct d 
vedere al accentelor sociale nou puse, da 


torită imperativelor unei «tematici majore», 


cum ne place s-o numim sub un termen car: 
ascunde citeodată multe insuficiente di 
realizare, filmul ar fi trebuit să ciştige. A fos! 
lărgit considerabil unghiul povestirii prin 
trimiteri cu caracter general la epocă, la 
unele fapte din alte nuvele aduse în aceeași 
ordine de idei, în cadrul unei singure po- 
vestiri Aş sublinia termeni ca «fapte» şi 
«idei», pentru că mai mult ele și mai putin 
ecoul lor în conştiinţa, în sufletul revoltat al 
adolescentului aflat la primele lui contacte 
brutale cu viața, cu nedreptatea și oprima- 


ion popuscu popo 


5 PROBLEMA 
Sl  diticultate 


rea, par a fi reținut Intreaga atentie a realiza 
torilor. De aici principala nemulțumire a 
spectatorului în general, nu doar a cunoscă 
torului cărții în special. El asistă la acelasi 
tin de drame tărănești, aduse cu aceeași 
«obiectivitate» istoric-socială netranstigu- 
rată în cadru cinematografic, în maniera 
aceluiaşi realism narativ inexpresiv cu care 
ne-au obișnuit majoritatea filmelor de acest 
gen. Perioada la care face apel Vacanţă 
tragică e mai puțin abordată pe ecran: e 
perioada pătrunderii ideilor socialiste în 
tară. în rîndul cercurilor muncitorești, la 
sfirşitul secolului trecut, perioadă extrem 
de importantă ca semnificaţie istorică, dar 
care aici nu poate servi dec drept cadru 
foarte general al poveștii lui Sadoveanu, 
furnizind întimplării concrete, unele date 
stric informative. Așa aflăm printre altele 
(dar cine nu știa?), o dată cu Ilieş, la un 
pescuit de raci în baltă, despre scrisoarea 
lui Engels către losif Nădejde, publicată de 
revista socialistă «Contemporanul», scri 
soare care a stirnit un mare ecou în con 
ştiinţa intelectualilor vremii. Dar mă intreb, 
dacă pentru aceste elemente documentare 
era nevoie să luăm ca pretext «Nada flori 
lor»? Nu era mai potrivit un scenariu origi- 
nal care le-ar fi decupat din epocă într-o 
povestire anume și la un mod mai expre- 
siv? Dar — se poate obiecta — gindirea în- 
săşi a lui Sadoveanu și ulterior opera sa 
au fost marcate de unele din aceste eveni- 
mente. Desigur, doar că deficienţa filmului 
nostru stă în faptul că,părăsind modul foar 
te personal în care scriitorul şi-a povesti! 
prin intermediul acestui llieș intilnirea lui cu 
marile idei sociale ale vremii, schimbind 
unghiul liric al povestirii într-unul foarte 
sec-obiectiv, ecranizatorii modifică Insusi 
sensul întimplărilor. Din experiența unică 
nerepetabilă a adolescentului marcat de 
evenimentele şi oamenii intilniți în acea vară 
tragică, filmul prea «obiectivab» devine re. 
latarea impersonală a unor întimplări scă- 
zute ca tensiune prin acel «déjà vu» de care 
vorbeam. |; intelegem pină la un punct pe 
scenarist și regizor (la acest capitol trebuie 
adăugat și operatorul Anghel Deca), care 
au vrut să evite pitorescul, tentație comodă 
de care s-au făcut vinovate alte ecranizări 
după Sadoveanu. Dar neglijind natura pă- 
timaş descrisă în carte, lumea aceea fabu- 
loasă a bălții și oamenilor care o populează 
si care l-au fascinat pe adolescent, ei au 
neglijat însăşi plămada dramatică în care 
germina acest dialog între eroul romantic 
si realităţile dure de care ia cunoștință. 


PRICOCITATE 
psihomotori ce depăşesc 
rivelul comun la 

o anumită vîrstă, 


Fără miracol apare natura din suita de cadre 
tatice, fără fior panoramate In filmul nostru 
aşa cum înregistrați în planuri neutre, 
vecolorate de febra imaginaţia adolescen- 
'ului, apar fără miracol şi oamenii care-l 
mpresionaseră în carte pe llieş. Acestea 
lipsesc filmul nu numai de poezia şi roman- 
'smul lui Sadoveanu, ci chiar de suportul 
acelui «dramatism subiectiv» att de nece- 
sar impactului cu spectatorul. Schimbarea 
unghiului povestirii nu rămine o chestiune 
de optică cinematografică, de necesitate a 
noului limbaj. Modificarea stingaci reali- 
„ată face să scadă, o dată cu temperatura 
Hric-subiectivă devenită, cum spuneam. 
relatare searbădă, de un realism în gener»! 
diminuează însăși puterea de impresio- 
nare a himului. Nu atā părăsirea tonului 
cărții, a farmecului ei (greu traductibil, e 
drept, în orice alt limbaj) i-aș reproșa mai 
ves regizorului, ct scăparea din vedere în 
locul unei eseizări prea sociologizante, a 
primului comandament al artei: emoția. 

Foarte greu recunoști aici personalitatea 
puternică a lui Constantin Vaeni, cel care-și 
pusese o semnătură atit de energică pe 
Zidul, apoi pe Buzduganul cu trei peceți. 
Aici, ştiinţa lui de a concentra economic, 
sugestiv, momentele tensionate, în șocuri 
vizuale de mare expresivitate, nu se mai face 
simțită decit spre sfirșitul filmului, în sec- 
vența uciderii tinărului tipograf. Vaeni Işi 
dă osteneala să scape de lucrurile mult 
prea comune către care îl trage povestirea 
astfel concepută de scenarist, și reușește 
uneori să particularizeze tipologii, relații, 
atmosferă — cum ar fi complicitatea caldă 
dintre tată și fiu (Octavian Cotescu și 
Radu Ionescu), rezistenta lor la atacurile 
mătuşii labraşe (Ada D'Albon), citeva per- 
sonaje bine individualizate (comisarul, cu 
morga lui migilos compusă de Mircea 
Albulescu), tinărul muncitor (Mircea Dia- 
conu) expresiv doar prin contribuția in- 
terpretului, ostașul mut, foarte «elocvent» în 
tălmăcirea unui actor mai puțin folosit pînă 
acum: Remus Mărgineanu. 

Poate că alături de un scenarist mai atent 
la detaliul caracterizant decît la generaliza- 
rea searbădă, atent la psihologie în primul 
rind și ulterior la sociologie, alături de un 
operator mai interesat de detaliul portretu- 
lui deckt de cel al cadrului epocii «in gene- 
ral», avind un interpret al rolului principal 
mai mobil ca expresie, vocea regizorală s-ar 
fi făcut mai auzită Dar oare talentul nu 
trebuie să se afirme din chiar momentul 
alegerii scenariului. şi al colaboratorilor 
care să-i Implinească intențiile? 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Constantin Mitru, după «Nada florilor» 
şi ale povestiri de Mihai Sadoveanu. Regia: 
Constantin Vaeni imaginea: Anghel Deca. Deco- 
rurik: Nicolae Drăgan. Costume: Ileana Mirea. 
Muzica Cornela Tâutu. 

Cu Mircea Diaconu, Anda Onesa, Radu Ionescu, 
Mircea Albulescu, Remus Mărgineanu, Florin Zan- 
firescu, Ada D'Albon, Octavian Cotescu, Mihai 
Mereulă, Mitică Popescu. 

Producţie a Casei de tiime 32 Director: 
Eugen Mandric. Film realizat in studiourile 
Centrului de producție cinematografică 
«Bucureşti». 


PRESTIGIU PROBA 
cotă de valoare, N fapt 
N demonstrativ, 
> „analiză 


4 SI 
VAS 


PRODUCATOR 
persoană care 
produce filme, 


lumea filmului 
dintr-un unghi comic 


Filmul este o poveste simplă (sau o 
simplă poveste) despre doi tineri care 
s-au intilnit pe © şantier, apoi s-au 
despărțit, pentru d pleca fiecare pe alt 
şantier (prilej de a filma două șantiere 
absolut diferite, unul în Carpaţii meri- 
dionali, altul în Carpaţii răsăriteni), 
spre a se întiini, după un număr de 
ani, pe un nou șantier (filmări cu totul 
inedite în, firește, Carpaţii apuseni), 
maturizaţi, cu o experiență de viață 
Imbogăţită, luptind de pe aceleaşi 
poziții pentru tehnica avansată, pentru 
sporirea productivităţii, pentru redu- 
cerea prețului de cost, iubind, desigur, 
fiecare cite o fată, unul pe asistenta 
medicală de la dispensar, celălalt pe 
desenatoarea tehnică de la proiecta 
discutind cite un sfert de oră (pe ecran), 
cind cite doi, cînd cite patru, cînd toți 
(în ședință), despre dragoste și viitor, 
despre calificarea în profesie, despre 
ridicarea conştiinţei, mereu cu pa- 
siune, în termeni fără echivoc, înfie- 
rind lenea, beţia, tendințele spre chiul, 
spre căpătuială și spre altele, precum 
și abateri mai mici. 

Așadar, o poveste simplă. 

Cum apare această poveste simplă 
în filmuletul de publicitate (numit de 
specialisti vorspan=forspan) care se 
proiectează în sălile de cinema înaintea 
filmului, pentru care s-a plătit biletul, 
şi pe ecranele televizoarelor, înaintea 
serialului de sîmbătă seara? 

«O nouă şi tulburătoare creaţie a 
regizorului Bărbulete! Un film despre 
dragoste și prietenie! O oră și jumătate 
de adevări Doi prieteni străbat lumea 
în lung şi-n lat pentru a descoperi 
marea taină a existenței, trecind prin 
întîmplări palpitante şi revelatoare. To- 
tul despre dragoste! Totul despre prie- 
teniel Totul despre viaţă! Un film la 
care vom medita îndelung, în mijlocul 
familiei, a colectivului de muncă, al 
societăţii, al lumii contemporane! Un 
film de excepție despre oameni de 
excepție! O nouă realizare a cunoscu- 
tului regizor Bărbulete, după debutul 
strălucit cu filmul «Combaterea ginda- 
cului de Colorado», încununat cu pre- 
miul «Lăcusta de aur» la festivalul in- 
ternațional al filmului de un minut de la 
Williston, Dakota de Nord, Statele 
Unite ale Americii! Un film captivant 
şi tulburători» 

Filmul a fost văzut în prima săptă- 
mină de la premiera sa mondială de 
peste 80 de spectatori. După două 
luni, numărul spectatorilor a crescut 
cu 36. Regizorul Bărbulete e nemul- 
tumit de succesul oarecum modest al 
filmului, convins că spectatorii au evi- 
tat sălile de cinema din cauza cuvin- 
tului arevelatoare» din amintitul vors- 
pan (forșpan), întrucit cuvintul n-ar 
fi destul de accesibil maselor largi. 
Pe viitor însă... 

Dumitru SOLOMON 


insolubilă, 


| q 
| cognitivă, AA 
DD if PREVIZIWNE 
PO a latură a proceselor pe 
ZE e cognitive, 2 
PROSOTE A oc PROGNOZA Alexandru, 
produs tipic pd cunoaştere anticipată, regizor, 
al proceselor PROKOFIEV, Serge, PROGRAM PROGEDEU 
imaginative, compozitor, schemă a momentelor, Guliver modus operandi. ,, 


Alexandru Newsky (film) 


curaj şi teamă, 


SE = 

i PRUDENTA TA e " 
i echilibru = 
H intre PUBLICITATE = 
à 

= 


i À Q PERENA, a PUBERTATE, 
| A z poi căogie etapă ontogenetică 
Pai STANTA B JA SSonaioa, de încheiere 


a copilăriei, 


| înfăţişare agreabilă acompaniată de demnitate şi gravitate, 
1 
| 22 


! https;//biblioteca-digitala.ro 


cronica animației 


Culorile ideii 


Animaţia românească a 

cîştigat prin Sabin Bălaşa 

un adept al tematicii grave. 

Experienţa cinematografică 

îi prelungește în mod firesc 

! preocupările picturii, nu- 

trindu-se din universul ei de culori şi 

ginduri. Neobosita innoire a mijloacelor 

genului i-a pus la dispoziție un mod de 

exprimare potrivit cu personalitatea sa. 

«Pictura sub aparat» este un procedeu 

care permite culorilor și liniilor să se 

compună după principii asemănătoare 

cu ale șevaletului. Artistul are avantajul 

de a-și putea amplifica viziunea, de a 

multiplica planurile și de a nuanţa deta- 

liile. Conştient de posibilităţile procedeu- 

lui, Sabin Bălașa îi valorifică expresivi- 

tatea în noul său film, Exodul spre lu- 
mină. 

Autobiografic în mai toată opera sa, 
pictorul păstrează și in noua sa creaţie 
cinematografică tonul implicării afective. 
Caracterul extrem de personal al viziunii 
este evidențiat şi prin originala «citare» 
a propriului «Autoportret». Discursul me- 
taforic al filmului se întemeiază pe te- 
mele mari ale genezei şi morții, dar ideea 
care se impune este aceea a dramaticei 
dualităţi creaţie-distrugere care caracte- 
rizează condiția umană. Imaginea celor 
două trupuri străpunse de aceleaşi să- 
geți revine ca un leit motiv ce o evocă 
neliniștitor. Compunind pe temeiul aces- 
tui gind, Bălaşa nu renunţă la implicarea 
unui motiv favorit, acela al cuplului. Enig- 
maticele și senzualele femei descinse din 
plastica sa populează acest film ca in- 
truchipări ale principiului creator şi ale 
aspirației spre frumusețe. Cuplul angre- 
nat în tumultoasele metamorfoze ale ma- 
teriei are magica putere de a da univer- 
sului sens, de a-l transforma prin iubire. 
Viziunile genezei în culorile cosmice atit 
de tipice picturii semnată Bălașa sint 
nelipsite de sugestia imbrățișării unor 
svelți îndrăgostiți. Devenirea spirituală a 
lumii pămintești, altă temă favorită, este 
ilustrată în acest film prin sugestive ima- 
gini ale planetei noastre dominată fie de 
chipurile unor mari personalități ale cul- 
turii, fie de creaţii cruciale ale civilizației. 
Din nou tehnica citării devine expresia 
unei fierbinţi implicări personale. Tablouri 
preferate și scriitori iubiți se amintesc 
într-un rafinat apel la referința culturală. 
De mare efect compozițional este pro- 
iectarea Giocondei sau a statuii Libertăţii 
și a chipurilor lui Beethoven, Dostoievski, 
Einstein peste imaginea unui Pămint ca 
planetă pustie și uscată. Sensul metafo- 
ric descinde din neliniștitorul contrast, 
Nu lipsesc din film aluziile la actualitate, 
tema războiului fiind înglobată aceleia, 
mai generale, a distrugerii. Fizionomii 
distorsionate sint detaiii ale viziunii unui 
cataclism provocat de instinctul agresiv. 
Culorile se metamorfozează brusc în re- 
gistrul tern, dominate însă de roşul vio- 
lent al singelui. Totul, de la compoziție 
la culoare, este gindit pictural într-un 
film mustind de idei. 

Fără a povăţui, aş ura lui Sabin Bălașa 
să aibă forța de a renunța pe viitor la 
unele din multele ginduri care-l frămintă. 
Tocmai pentru că are cu siguranță ceva 
de spus, ar fi necesar un mai mare efort 
de concentrare a temei. Importantele idei 
pe care le enunță merită fiecare o mai 
atentă aplecare asupra ei, o mai mare 
limpezime a formulării. Fără indoială, pro- 


cedeul «picturii sub aparat» se dovedește 


cel mai propriu acestui creator, Prin el 


Bălașa se impune ca o personalitate de 


referință a animației noastre, cu un timbru 
inconfundabil. 


Dana DUMA 


Spectatorii, nu fiți numai spectatori! 


Filmul românesc 
«Brațele Afroditei» 


e «Sincer să fiu, mie acest film mi-a 
plăcut. De ce? Pentru că este un film de 
inimă, fără intoxicații de vorbe în plus, 
fără alambicări inutile în păiănjenișul sce- 
naristic de astăzi. Mi-a plăcut, pentru că 
aici reportajul se îmbină atit de frumos cu 
filmul artistic, documentarul se asimilează 
cu ficțiunea, dind naștere unor trăiri auten- 
tice în sufletul unor constructori simpli al 
căror prim sentiment este prietenia. Deși 
mai puțin spectaculos decit Cuibul sala- 
mandrelor, filmul actual al lui Mircea Dră- 
gan nu caută să disece pină la embrion 
caractere și temperamente singulare, ci 
să povestească universul sufletesc a două 
popoare prietene, deși deosebite ca struc- 
turi sociale... Poate că la capitolul «ficțiu- 
ne», realizatorii au fost mai puțin inspirați, 
hoţii de antichităţi — răii, cum s-ar zice — 
sint prea șablonizaţi, după diverse produc- 
ţii românești sau de aiurea. Ceea ce îi lip- 
sește filmului, cred, este tensiunea drama- 
tică necesară în construirea unui obiectiv 
vast, așa cum este portul Nador. Nu cred 
că problemele de muncă, în această co- 
laborare frățească, sint atit de simple încit 
numai un incident ca furtul statuii, să cre- 
eze o stare de tensiune și alertă... Mi-a plă- 
cut în mod remarcabil scena în care Nea 
Mărin este rănit, pe patul de spital și mulți 
colegi și prieteni marocani se oferă să-i 
ofere singele lor, neințelegind cum să nu 
ție bun, cind are aceeași culoare roşie. 
Braţele Afroditei rămine un film de ini- 
mă care depășește granițele realizărilor 
de tip modest, care îţi lasă pe retină o ima- 
gine aproape realistă despre cum trăiesc 
şi muncesc oamenii noștri, trimiși departe 
de țară să construiască un mare port iar 
în suflet, un sentiment de mindrie că acești 
oameni au fost aleși pentru asemenea în- 
tăptuire. Deși în film se vorbește puțin 
despre dragostea pentru meleagurile de 
acasă, filmul este o realizare profund pa- 
triotică pe care loan Grigorescu și Mircea 
Drăgan și-au lăsat omenește amprenta». 
(Nicolae Giorgi — Com. Lelești 258, jud 
Gorj). 

9 «Nu avem nevoie de filme tip ilustrata 
dacă nu reușim să facem un lucru bun.. 
Cu ce s-a îmbogăţit filmul românesc, dacă 
această peliculă nu ne-a arătat nimic con- 
cret, dect o insăilare de fapte și acelea 
ca vai de ele?» (Daniela Petre, str. Pop) 
Nicolae nr. 39, Bloc 1. sc. 2, el. 1, ap. 25 
București) 

@ «În ce eră preistorică acest film va 
obţine un beneficiu?» (Gabriel Cojocaru, 
str. Lingurarilor 126 — Cluj) 


e «in Cuibul salamandrelor răzbătea 
un fior național, un oarecare suspens, 
aveam de-a face cu personaje repede in- 
drăgite, unitare și pline de haz. Braţele 
Atroditei se dispensează cu hotărire de 
aceste calități din Cuibul salamandre- 
lor...» (Mihnea Sergiu Columbeanu, Bd. 
Păcii 116-126, Bloc 21, sc. 2, el. 5, ap. 64 — 
București) 


e «imaginea bogată a unui peisaj luxu- 
riant nu a reuşit să umple golurile scena- 
riului și nici să ne la ochii...» (Filip Ralu, 
Bd. Nicolae Titulescu 92, bl. B sc. 1, ap. 10 — 
Bucureşti) 


e «Cite efecte ușoare, cit exotism în 
acest film de aventură sau de turism, nu 
prea se știe ce Mă întreb ce i-o fi făcind 
să accepte asemenea roluri, pe un Amza 
Pellea, un Dem Rădulescu, un Jean Con- 
stantin...» (Francisc Molnar, Bd. lon $u- 
lea 73 — București) 


cinema 
Anul XVII( 198) 


Bucureşti 
lunie 1979 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


«Casa dintre cimpuri» 


e «Nu v-am scris de mult, pentru că 
n-am avut ce. În seara aceasta am văzut 
la televizor Casa dintre cîmpuri și vă 
scriu. Credeţi-mă că m-am simțit bine, că 
m-am simţit eu însămi, cea care trăiesc în 
România de azi. Nu-mi ironizați patetis- 
mul, nu vă arătaţi condescendenți, tovarăşi 
cinetili! Casa dintre cîmpuri e realizată 
cu curaj, cu măiestrie, cu simțul vieții, cu 
dragoste. În România se poate face deci 
film, dacă gindești cinstit despre tine și 
despre oameni». (Mihaela Boldeanu, sir. 
Furnaliştilor nr. 4, bloc D.1, ap. 70-micro 20 — 
Galaţi) 

e «Filmul lui Tatos ar merita să ruleze 
pe marele ecran fiind net superior altor 
pelicule românești, nu numai prin trata- 
rea temei, ci prin Insăși stringenţa proble- 
maticii expuse. Filmul are un ritm surprin- 
zător, personajele lui Corneliu Leu sint 
bine conturate, iar unele secvente ţin de 
documentar, accentuind caracterul veridic 
al acțiunii. interpreții surprind prin dezin- 
voltură. Amza Pellea şi Mircea Diaconu 
creează două roluri de excepție în cariera 
lor. Cu acest film, Alexandru Tatos se rein- 
toarce la stilul Merelor roşii, stil care-l ca- 
racterizează pe deplin» (Prot. Alex. Jur- 
can — com. Ciucea, jud. Cluj) 


Viața cinefilul 


Cităm dintr-o scrisoare primită de la un 
«personaj» mai putin frecvent, din păcate, 
în coloanele «curierulub nostru: instructo- 
rul unei rețele cinematografice regionale. 

«..Cu toate realizările obținute, trebuie 
să arăt că mai sint însă și multe lipsuri în 
sensul că Intimpinăm deseori, mai ales în 
mediul rural, mari greutăți în organizarea 
acțiunilor ce vin In sprijinirea și populari- 
zarea cinematografiei noastre naționale. 
Astfel, la unităţile cinematogratice din lo- 
calități ca Topologu, Chilia Veche, Ca- 
simcea, Niculiţel, Pardina, Letea, C.A. Ro- 
setti, Sf. Gheorghe, tocmai directorii că- 


posibilităţi 
posibile 


Premii pentru Buftea 


Medalii de aur... Medalii de argint... Di- 
plome (zeci) de onoare în tot felul de limbi 
ale pămintului... Propuneri de colaborare 
prin trimitere de creaţii proprii, cit mai 
multe creații. 

Şi toate sosite pe o singură adresă din 
orașul Buftea, cunoscut în toate dicţio- 
narele enciclopedice doar ca sediu al Cen- 
trului de producţie cinematografică. 

Poate că, în viitoarele ediții revăzute şi 
adăugite, îşi vor găsi loc şi alte elemente 
definitorii: uluitoarea dezvoltare industrială, 
numărul mare de construcții și, mai ales, 
renumele pe plan național și mondial al 
cercului de desen al Casei pionierilor şi 
șoimilor patriei. Copiii aceştia mai mult 
decit talentați au adus la Buftea şi pentru 
Buftea toate acele medalii de aur, de argint, 
diplome de onoare și propuneri de colabo- 
rări artistice venite de pe mapamond. 

Din acest unghi de vedere poate că 
Buftea, prin copiii ei, merită un film. Chiar 
și artistic. Cit mai artistic. 


Alexandru STARK 


loana Crăciunescu şi Octavian Co- 
tescu în «Blestemul pămintului» si 
«Blestemul iubirii» de Titus Popov 
și Mircea Mureșan. În curind, premiera. 


Fotografie de Emanuel TÂNJALĂ 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


minelor culturale, suspendă spectacolul 
cinematografic (şi numai atunci cind în 
programare sint filme româneşti!) pentru 
alte activităţi «culturale», cum ar fi nunțile 
și balurile. inerția și indiferența pe care am 
avut a le infrunta în desele deplasări pe 
teren, din partea unor factori de răspun- 
dere culturală, care mai tratează filmul ca 
pe o cenușăreasă, nu m-au făcut să dis- 
per.. lubesc la nebunie filmul şi cred în 
viitorul de aur al cinematografiei româ- 
nesti». (Constantin Băjenaru, sir. Păcii 
nr. 5 bl. S-1, sc. A, ap. 16 — Tulcea) 


Filmul străin 


Police Pyton 357: «Filmul m-a ràs- 
colit şi m-a uimit. Se pot petrece şi astfel 
de lucruri?» (Colea Cureliuc — /oc. Má- 
riteia Mică, jud. Suceava). (N.R.: Da) 

Poldark: «Poldark e un serial admira- 
bil. Bunătatea, cinstea, demnitatea, inteli- 
genfa personajului principal corespund in- 
trutotul vederilor mele. Chiar dacă serialul 
va ha n anumită întorsătură, chiar dacă 
personajul principal va fi «tatuat de timp 
pe lața», mie o să-mi placă acest serial. 
Poate E dacă aș fi cu 20 de ani mai in 
virstă, «În spatele ușilor închise» ar trece 
în preferințele mele înaintea lui Poldark. 
Dar aşa?» (Marga Gaţu, /oc. Corod, jud. 
Galați) (N.R.: Așa, bucuraţi-vă de calitatea 
amindorura şi evitaţi a mai face clasamente 
puerile intre operele de certă valoare.) 

«Washington, dincolo de porțile în- 
chise.. mi s-a părut un serial cu mult 
mai bun dect Minuitorii de bani, dindu-mi 
într-adevăr prilejul să privesc în intimitate, 
din spatele unor uși închise. Vă mulțumesc 
pentru fotografiile color ale acestui serial». 
(Laurenţiu Achim — Constanţa). (N.R: 
Am publicat și poza Beatles-ilor, in nr. 7/78. 
V-am ruga să reveniti în același sti! plăcut, 
amical şi sincer. Dar precizaţi-vă în detaliu 
adresa.) 


e «Doresc să se facă tot posibilul pen- 
tru ca «Antologia filmului pentru copii și 
tineret» să-și recapete locul în programul 
de televiziune». (Dănuț Mocanu, cart. Vi- 
ziru |, bl, 33, se. 1 el. II, ap. 12 — Brăila) 


e «Puţini cunosc Teorema lui Pitagora, 
dar mulţi «cunosc» Vagabondul» (Lică 
Barbu, cart. Viziru III, bl. E-3, sc. 5, el. 5, 
ap. 299 — Brăila) 


In două vo 


V. Grigorescu (str. Strungarilor nr. 2, 
bi. K-1, sc. 4, et. 3, ap. 73 micro 19 — Galaţi): 
Spuneţi-ne şi nouă, cine-s acei prieteni ai 
dv. care au aflat adrese ale unor actori 
români și străini, prin intermediul revistei 
noastre? 

Adrian Popa (Loc. Orăștioara de Jos — 
jud. Hunedoara) și Nicolae Birsoianu 
(Bb. Tineretului nr. 7 — Rm. Vilcea): Adre- 
saţi-vă, în problema care vă interesează, 
Centrului de producție cinematografică 
Buftea. 

Stefan Zold (str. Mare nr. 601, com. 
Pånet, jud. Mureş): Dacă vreți să vă lămu- 
riti deplin — adresați-vă Studioului «Ani- 
mafilm», str. Olteni nr. 45 — București) 


Rubrica «Spectatori. nu 
fiți numai spectatori» 
este realizală de Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


M 


„i 


Piesa de rezistență cu 

care țara gazdă s-a pre- 

zentat în marea competi- 

ție a festivalului de la 

Cannes a fost filmul lui 

André Téchiné, Surorile 

Brontë. Producătorii au- 
tohtoni îl numesc «unul din acele filme 
tar»... Spectatorul și criticul (chiar şi criti- 
cul francez care este, în general, extrem de 
partizan cu filmele proprii) se arată destul 
de uimiţi în fața acestui far. Ezitările au 
inceput cu alegerea subiectului. Regizorul 
a trebuit să aștepte șase ani ca să găsească 
amatori pentru finanţarea acestei pelicule 
considerată ab initio, «prea tipic anglo- 
saxonă». Ideea lui Téchiné a apărut oare- 
cum stranie și așa-numitului «mare public». 
Acestui mare public i se părea mai firesc 
ca cineaștii francezi să se ocupe mai intii 
de George Sand și apoi de Charlotte Brontë. 
Arta, inclusiv cea cinematografică, işi poate 
permite însă să răstoarne din cind în cind 
priorităţile majorităţii şi atunci iată-l pe 
André Téchiné, supranumit după primul 
său succes Souvenir d'en France, «copi- 
lul minune al noii generaţii de realizatori 
francezi», iată zic pe Tâchin6 traversind 
Canalul Minecii cu cele trei staruri feminine: 
Marie-France Pisier — Charlotte, Isabelle 
Adjani — Emily, cealalta Isubelle, Isabelle 
Huppert, ieri dantelăreasă, azi Ann Brontë. 

Adevărul este că în ultimii ani clțiva regi- 
zori francezi, printre care Truffaut, s-au 
arătat foarte ispitiți de peisajul englez, de 
atmosfera engleză, mai ales cind atmosfera 
era îmbălsămată de un anumit parfum de 
epocă. Orice film de epocă are farmecul 
lui mai mult sau mai putin discret. Dar fil- 
mele de epoca plasate în cetosul Albion au 
larmecul lor inegalabil. Inimitabil. 

În alegerea ca subiect a «Surorilor 
Bronte» n-a funcţionat însă numai atracţia 
pentru un anumit climat Anglia în plin ro 
mantism, Anglia stișiată de patimile și dez 
nădejdile eu-ului, Anglia din «La răscruce 
de vinturi», Anglia landurilor dezolante, :ı 
naturii sălbatice, a vijeliilor care agită ne 
contenit ierburile și sufletele și sentimen 
tele care pină nu demult ședeau stivuil:: 
geometric sub lespedea clasicismului, da: 
acum irump de sub tenebre, frenetic, cu 
pletele filfiind, cu mantia filflind, fiiflind pe 
fondul unui cer frămintat de furtună, de 
noaptea atit de dragă prozeliților lui Werther; 
noaptea «anotimpul visului», noaptea ploi- 


Nu există 
«cinematografii 
mici». 

Dovadă 

filmul 

elvețian 

«O mică 
evadare» 

de Yves 


Yersin 


lor, «intuiţii ale infinitului», noaptea furtu- 
nilor, a dezlănțuirilor cosmice, noaptea 
cimitirelor cu pietre strimbe şi cu țipete de 
păsări rău prevestitoare. Cum zice Blaga în 
«Trilogia culturii», «lumea e străbătută de 
spaimă, de chiot, de suferință, de zbucium, 
de bucurie». 

Regizorul n-a urmărit numai refacerea 
unui anumit climat, pentru care Anglia 
victoriană îi furniza o recuzită foarte adec- 
vată E a vrut să se apropie nu numai deo 
atmosferă, ci şi de un mit «mitul interiori- 
tății». Roland Barthes a explicat pe larg 
latura «mitică» a acestui film. A făcut-o nu 
numai în virtutea recentelor sale incursiuni 
în universul de semne al ecranului. A fă- 
cut-o, ca să zic așa, în calitate de complice, 
căci celebrul semiolog a acceptat şi un 
proiect fabulos (acela de a scenariza îm- 
preună cu Tâchin6 «În căutarea timpului 
pierdut») și un proiect care nu-i solicită 
marea-i autoritate, ci poate numai simțul 
umorului. A acceptat să apară pe ecran. 
A acceptat să joace rolul lui Thackeray, rol 
episodic, dar de o fosforescenţă deosebită, 
fiindcă apoteoza surorilor Brontă se leagă 
de întiinirea cu autorul «Bilciului deşertă- 
ciunilor», de momentul în care Charlotte 
este invitată în loja de la operă alături de 
maestrul căruia îi dedicase «cu respect», 
«Jane Eyre». 4 

După Roland Barthes, filmul lui T6chine 
reprezintă nevoia de a crea estetic, un nou 
tip de colectivitate umană de care arta s-a 
ocupat foarle puţin sau nu s-a ocupat 
deloc: colectivitatea «sororicâ» — zice cu- 
noscutul estetician. «Sororică» de la soră. 
«Sororică» pentru a crea — adăugăm noi — 
o simetrie adjectivului «tratern», căci limba- 
iul comun a inventat «afecțiunea fraternă», 
«solidaritatea fraternă», «amiciţia fraternă», 
dar omologul feminin al acestor stări nu 
le-a creat, iar gramatica nu poate deocam- 
dată — spun numai deocamdată! — să 
digere expresii ca «afecțiune sororică», 
«amiciție sororică», «solidaritate sororică», 

Filmul lui André Tâchine pare, în- 
ir-adevăr, preocupat de a dezvălui existenţa 
obisnuită, teribil de obișnuită, ba chiar 
s-ar putea zice banală, a unor exemplare 
feminine excepționale: trei femei, trei «şe- 
herezade ale presbiteriului» (căci tată! lor 
era reverend și mediul în care au crescut 
nu le-a scutit de niciuna din interdicțiile 
puritane ale unui părinte care ducea mania 
ascezei plină la cele mai ridicole detalii: el 


tăia spătarul scaunelor pentru ca şederea 
pe scaun, adică șederea pur şi simplu,să 
fie incomodă, nesuferită, neodihnitoare. 
Ne-sedere). 

Opera scriitoricească a acestor geniale 
femei rămine totuşi într-un plan îndepărtat, 
abia zărit. În film, nici Charlotte care;:după 
Chasterton a fost «expresia romantismului 
cel mai înalt trecut prin realismul cel mai 
terre ă terre», Charlotte, singura care a 
ajuns vie la poarta celebrităţi, singura care 
a depășit celibatul feciorelnic, singura care 
şi-a purtat boala familiei și a propriului 
secol pină la virsta (pentru familia Brontă), 
matusalemică de 39 de ani, nici Charlotte, 
zic, nici sălbatica, impetuoasa Emily, autoa- 
rea faimosului «La răscruce de vinturinră- 
posată la 30 de ani, fără să afle că poste- 
ritatea o va numi «sora cea mică a lui Sha- 
kespeare», nici blinda, tăcuta, enigmatica 
Ann — nu sint, nici fiecare în parte, nici 
toate trei împreună, personajele principale 
ale acestui film straniu, alcătuit din superbe 
tablouri de gen și din cadre traversate de 
siluete hieratizate făcind gesturi rituale 
într-o stare de semi-somnambulism. Po- 
vestea acestor trei mari scriitoare, care 
pentru a putea fi publicate au lucrat ani 
de-a rindul în travesti, adică sub nume de 
imprumut, nume masculine bineînțeles, 
căci nimeni nu putea crede la acea oră că 
acele cărți aspre, violente pină la brutalitate 
erau scrise de «minușițe feminine» şi nu 
de o viguroasă mină de bărbat trecut prin 
ciurul și dirmonul unei vieți tumultuoasc. 
Filmul poartă titlul «Surorile Brontë», dar 
adevăratul erou al filmului e fratele . Pentru 
că drama, conflictul, pasiunile, expresivi- 
tatea aparțin în primul, în al doilea și în al 
treilea rind nu celor trei femei care și-au 
dus secolul la perplexitate, ci fratelui lor 
care și-a dus familia la exasperare și me- 
diul la indignare. Eroul filmului lui Téchiné 
este deci Branwell, adolescent nărăvzs 
iubit înșelat, june decăzut, frate alcoolic, 
frate opioman, personai damnat, în jurul 
căruia se rotește viața celor trei femei. El e 
ființa care dă un sens existenței surorilor 
Brontë Povestea filmului este, de fapt. 
povestea suferințelor amoroase și prăbu- 
sirii jalnice a unui pictor ratat. El este cen- 
trul! El este epicentrul! Celebrele surori 
pătrund pe ecran handicapate de prea 
marea frumusețe a interpretelor şi se mişcă 
în calitate de figurante ale unei drame care 
nu e a lor. 

Filmul a fost primit cu o dezamăgire abia 
ascunsă sub fraze politicoase, stropite ici 
colo de complimente conventionale. În 
ceea ce mă privește, ceea ce ii reproșez 
cel mai mult lui Téchiné este titlul. Ludovic 
al XIV-lea nu e Ludovic al XV-lea. De ce 
trebuie să numim Surorile Brontă un film 
care, în mod necesar, firesc și imperios 
trebuie să se cheme nu «Surorile Brontë» 
ci «Fratele surorilor Brontâ»? 

Din păcate, cealaltă carte jucată de selec- 
tia tării gazde nu a fost mai norocoasă. 
Filmul se numeşte Serie neagră și poartă 
ca gir tot un nume din penultima generaţie. 
Alain Corneau. care are printre antece- 
dente Polyce Pyton. Noua peliculă este 
tot un policier. Un policier cu buget mi- 
nuscul, dar cu mari, încăpăținate, eroice 
sperante, căci bătălia pentru acest film a 
durat zece ani. Corneau a crezut cu tana- 
tism «in intuiţia sa genială». Reluzul de 
producătorii autohtoni,el a luat în dinti 
«A hell of a woman», romanul lui Jim 
Thompson — căci filmul e o ecranizare —a 
traversat Atlanticul, a bătut la uşile tuturor 
studiourilor; a stat un an în California ca să 
facă și s-şi refacă script-ul, a ajuns la sapă 
de lemn, dar — spre părerea noastră de rău 
— nu s-a lăsat A obţinut colaborarea unui 
actor-mascotă (Patrick Dewaere) şi partı- 
ciparea unei frumuseți feminine celebre 
chiar înainte de acest debut, căci fata se 
numește nu numai Marie, ci şi Trintignant... 
Atita îndirjire trebuia să ducă la ceva. Ea a 
dus filmul acolo unde a vrut realizatorul. Ea 
l-a dus chiar la Cannes, după o trecere prin 
foc, prin apă, prin foartecele cenzurii care-l 
interzice spectatorilor sub 18 ani. În felul 
acesta s-a ajuns la un paradox frecvent în 
acest ultim deceniu în occident. Adică: 
juna protagonistă a avut voie să turneze 
tilmul, dar, neajunsă la majorat, nu are voie 
să- şi vadă. Detaliu comic pentru un thriller, 
«a little thriller», cum zice autorul. El ține 
foarte mult la limbajul său (cinematografic) 
americanizat şi pontează mult, foarte mult, 
nefiresc de mult pe umor, un umor trăznit, 
umor mitraliind cu expresii argotice, umor 
de atitudini macabro-extravagante, umor 
negru, într-adevăr, căci veselia acestui stra- 
niu erou vine dintr-o adincă întunecime. 
În fond despre ce e vorba? E vorba de un 
mărunţe! funcţiona comercial, un fel de 
comis voiajor prin cartierele mărginaşe ale 
Parisului. Un june cu aplomb care sună la 
toate ușile ca să debiteze în fața cui are 
răbdare un discurs publicitar la capătul 
căruia locatarului i se bagă pe git unul sau 
mai multe articole vestimentare. Autorul 
tilmului ar vrea să urmărească un proces 
de rostogolire. Rostogolirea fiinţei margi- 
nale de la mica șmecherie, la găinărie, de 


https://biblioteca-digitala.ro 


la găinărie la hoțomănie, apoi la escroche- 
rie şi tot așa jos, tot mai jos pină la tilhărie. 
Pină la uciderea bătrinei cliente, e drept, o 
clientă abjectă care-și prostituează nepoata 
pentru un capot de molton. Pină la uciderea 
complicelui, un vagabond idiot care parti- 
cipă la omor ca la un chiolhan. Pină la uci- 
derea soției care începe să devină incomodă; 
pentru că Incepe să priceapă, ceea ce e 
foarte lesne de priceput şi anume că o gră- 
madă de bancnote mototolite nu poate fi 
găsită la orice colț de stradă. Ideea prăbu- 
şirii din treaptă în treaptă nu e deloc rea și 
filmul ar fi putut avea un numai trepidația 
unui gen foarte bine învățat de Corneau de 
la maeștri săi transoceanici, ci și o foarte 
semnificativă încărcătură socială, dacă... 
În primul rind, dacă autorul s-ar fi luat el 
însuşi în serios. Dacă n-ar fi tratat totul 
într-un stil de neîntreruptă, inadecvată băș- 
călie. Dacă n-ar fi făcut dintr-o simpatică 
hahaleră, un simpatic şarlatan, iar mai pe 
urmă un simpatic ticălos, iar în final un 
foarte simpatic asasin. Un asasin amuzant, 
plin de fantezii, de trăznăi. Băiatul (Patrick 
Dewaere) omoară cu gesturi de o cara- 
ghioasă stingăcie. Ucigaşul e delicios. De- 
licios de zăpăcit. Delicios de neexperimen- 
tat. Delicios de naiv. Delicios pur şi simplu, 
pentru că,după fiecare partidă de asasinat, 
vine o partidă de teatru. Atunci băiatul se 
detulează prin mimă, pantomimă, cint și 
dans, imaginindu-se manechin la parada 
modei sau milionar într-o țară îndepărtată. 
Numai el (neurmărit de niciun creditor, de 
niciun polițist) cu ea. Ea jura frumoasa, 
quasioligotrena fată care — cum ziceam 
mai sus — are voie să interpreteze (cu o 
desăvirşită naturalețe) cele mai îndrăznețe 
scene erotice. Cu o singură condiție. Cu 
conditia «să nu se autopiivească». 

Producătorii filmului au făcut un tapai 
considerabil în jurul așa-numitei «şicane a 
cenzorilor». Filmul a fost lansat sub stoga- 
nul «A interzice Seria neagră spectatori- 
lor sub 18 ani — iată cea mai mare laudă!» 

Lauda s-a oprit însă aici și în mod cit se 
poate de firesc, gloria filmului s-a situat la 
loarte mare distanță de zona palmaresului. 
Aceste două rateuri spun ceva. Ele nu sint 
numai două decepţii provocate de doi autori 
extrem de promițători. Ele sint «eşecul unei 
linii». Să mă explic. 

Internaționalizarea filmului francez - «la 
relance internationale». «international re- 
vivab» — surexcită în momentul de față 
enorm producătorii francezi implicaţi fi- 
nanciar în coproducții foarte promitătoar. 
Cinecapitalul trancez este implicat, de pildă, 
în Tess de Polanski, în Marele ambuteiai 
de Comencini, în Caro Popa de Dino Risi, 
în Le tambour de Schlondorif, în Cetatea 
femeilor de Fellini, în distribuția filmelor 
lui Wajda și Saura, în noile peripluri extra- 
naţionale intreprinse de o lungă serie de 
actori francezi, etc. etc. Este de reținut că 
prosperitatea producătorilor și cea a crea- 
torilor nu avansează intotdeauna în aceeaşi 
cadență Financiarii declară în presa de 
specialitate: «primăvara '79 a fost pentru 
capitalul cinematografic francez unul din- 
tre cele mai strălucite anotimpuri». Dar 
Cannes-ul care este și el tot de «speciali- 
tate»,este departe de a confirma că tot ce-a 
fost aur a și strălucit. Anglicanizarea lui 
Tăchin n-a fost norocoasă. Americaniza- 
rea lui Corneau nici atit. 

Desigur nu-i plăcut să organizezi o ase- 
menea olimpiadă și să nu dispui de niciun 
permis de acces în regiunea premiilor. Două 
tentative nereușite nu sint însă două tra- 
gedii. Două absenţe pot fi două meditative 
așteptări. Cine a urmărit cu atenţie ce s-a 
petrecut în filmul francez în ultimii ani n-a 
putut să nu zărească prin zecile de pelicule 
un semn. Un simbol. Un cocoș galic bătind 
voinicește din aripi și,sforțindu-se împotriva 
tuturor vicisitudinilor, să sloboadă un ade- 
vărat cucurigu. Un cucurigu pe franțuzeşte. 

Ecaterina OPROIU 


Nr. 6 


Anul XVII(198) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti — lunile — 1979