Revista Cinema/1990 — 1998/015-CINEMA-anul-XV-nr-6-1977

icurești - iunie 1977 _ 


Bu 


anesc 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educatiei Socialiste 


competiție 


întarea României»: 
o sărbătoare, 
filmul rom 


dar și o permanentă 
a creației 
[ 
Clasa muncitoare 
ca 
erou colectiv 
Clasa muncitoare 
personaj principal 


in 


2 


«Educaţia socialistă, dezvoltarea culturii revoluționare constituie o problemă de cea 
mai mare importanță pentru întreaga societate şi ea poate fi soluționată numai cu 
participarea activă a maselor populare, a întregului nostru popor» 


Nicolae CEAUȘESCU 


S-a încheiat, la începutul acestei luni, primul festival național 
«Ciîntarea României»: cineamatorii au fost, pe parcursul tuturor 
etapelor competiției republicane, o prezență activă, dinamică; 
confruntarea lor din acest mare festival al muncii şi al creației a 
reprezentat cea mai importantă, cea mai amplă și cea mai reușită 
trecere în revistă a producției de cineclub din întreaga istorie — de 
două decenii — a cinematografului în România. Cuvintul cu care 
am început această introducere ar trebui corectat, pentru că una 
din ideile principale ale Festivalului «Cîntarea României» este 
aceasta: sintem în fața unei competiţii artistice, care nu se poate 
și nu trebuie «să se încheie» Sintem în fața unei competiții con- 
cepută ca o permanentă stare de emulaţie a talentelor creatoare 
ale poporului nostru, în toate domeniile, din toate colțurile ţării și 
din toate straturile sociale ale țării. Această încheiere nu este deci 
decit un nou punct de plecare, de competiție care trebuie să maturi- 
zeze talentele descoperite și să scoată în permanenţă la iveală 
talente noi, proaspete, capabile să ne îmbogăţească viaţa spirituală 


şi tezaurul artei. 


Mișcarea de cineamatori a fost „un vi 
Acum este o realitate 


Cindva, cu două decenii în urmă, luau 
naştere — in citeva locuri din țară — pri- 
mele cinecluburi, apariții răzlețe, prin forța 
lucrurilor timide... Astăzi, peste 400 de cine- 
cluburi ființează eficient în toate zonele 
țării, cineamatorii și-au dobindit o bine- 
meritată platformă civică și artistică, au 
repurtat zeci, sute de premii la festivalurile 


specializate din țară și de peste hotare, 
constituie un front creator larg destășurat, 
cu funcții cultural-educative majore în an- 
samblul vieţii spirituale contemporane. 
Acest prim festival naţional «Cintarea 
României» a demonstrat cu argumente 
solide, convingătoare, toate aceste realităţi: 
numai în etapa finală au participat peste 


Festivalul naţional „Cîntarea României“ 


— Vizita tovarășului 
Nicolae Ceaușescu la 
Huși, cineclubul Casei de 
cultură orășenească Huşi, 
Jud. Vaslui; 

— Lecţia, cineclubul Casei 
de cultură municipală 
Timişoara, jud. Timiş. 

— O zi pe arterele Capitalei 
cineclubui 1.T.B. Bucu- 
reşti; Reciclarea, cineclu- 
bul «Hermes» a! Clubului 
salariaților din comert 
Bucureşti. À 

— Catargui, cineclubul «Un: 
rea» al Casei de cultură 
a sindicatelor Bacău; La 
anii mei, cineclubul Între- 
ie «13 Decembrie» 
Sibiu. 


File de istorie: Brăila în 
războiul de Independen- 
tă, cineclubul Casei de cul- 
tură municipală Brăila, jud, 
Brăila, „Și Transilvania, 
cineclubul «Atelier 16» al 
Şcolii populare de artă 
Arad. 


Premiul i 


Premiul i 


Premiul Hi 


Premiul i 


„Cintarea României“, 


o sărbătoare, dar și o permanentă 
competiţie a creaţiei şi a creatorilor 


80 de cinecluburi (cu aproape 150 de filme), 
selecţionate din sute... Din sute de cine- 
cluburi, din sute de filme... Sint acestea 
primele semne de forță: mişcarea creatori- 
lor a dobindit robustețe, este un organism 
puternic, multiplu ramificat, cu ramuri so- 
lide, cu muguri mereu noi. În ultimele săp- 
tămini i-am văzut «la lucru» pe foarte mulți 
dintre cineaștii amatori: la ei acasă, în dife- 
rite și mereu ospitaliere cinecluburi din 
țară, apoi în etapele interjudeţene ale festi- 
valului «Cintarea României», apoi, pe cei 
mai buni dintre cei buni, în etapa republi- 
cană a marei competiţii. Şi am văzut, cu 


aceste prilejuri, aproape trei sute de filme 
noi ale cineaștilor amatori, realizate în ulti- 
mii doi ani... Despre aceste filme (fireşte, 
doar despre citeva dintre ele), despre au- 
torii lor (din păcate, numai despre clțiva 
dintre ei), despre cinecluburile care le-au 
călăuzit paşii spre creație și cultură, despre 
citeva din problemele actuale şi de perspec- 
tivă ale mișcării cineclubiste — despre toate 
acestea, şi de fapt, despre amploarea și 
semnificaţiile contemporane ale filmului de 
amatori — aș vrea să aştern, în continuare, 
citeva ginduri... 


Premiile nu pot fi un final. 


Ele sint punctul d 


plecare al 


unei noi întreceri 


Festivalul a lăsat să se întrevadă exis- 
tenţa unei game foarte largi de cinecluburi. 
Unele, după douăzeci (sau aproape două- 
zeci) de ani de activitate neintreruptă au, 
astăzi, la activ sute de filme, zeci de realiza- 
tori constanti, şi s-au impus ca atare în 
acest festival drept nişte colective mature, 
cu o remarcabilă producție de filme. Cazul 
cineclubului din Oţelul Roșu, de pildă, 
printre amatorii căruia se află, ca la în- 
ceputuri, Emil Mateiaș, alături de Ştefania 
Matcovski, de Nicolae Negruțiu, de multi 
alții; ei s-au infățișat în etapa republicană 
a competiției de film amator (ca şi în cele- 
lalte faze ale festivalului de altfel) cu cea 
mai omogenă selecţie, atestind seriozitatea 
muncii de creație cinematografică în orașul 
muncitoresc cu atiția sori în cuptoare. 
Timișoara, apoi, este astăzi un centru 


Distincţiile 


Premiul I}  — Jurămint, cineclubul Ca- 
sei de cultură a sindicate- 
lor Focşani, jud. Vrancea. 

— Toamna se măsoară hăr- 
nicia, cineclubul Căminu- 
lui cultura! Crăciunel, jud. 
Alba; Florile subteranu- 
lui, cineclubul Exploatarea 
minieră Săsar, jud. Mara- 
mureș; Saria, cineclubul 
«Faur» al Întreprinderii 
«23 August» București; 
Drumul lemnului, cine- 
clubul Casei de cultură mu- 
nicipală Tr. Severin, Jud. 
Mehedinţi. 


| Tehnico-stiintilui ] 


— Laboratorul inteligenţei, 
cineclubul «Oţelul Roșu», 
jud. Caraş-Severin 

— iniţiative, economie, e- 
ticienţă, cineclubul Ca- 
sei de cultură a sindicate- 
lor Tg. Mures, Jud. Mureș 

— nu s-a acordat 


— Alarmă, cineclubul Com- 
binatului chimic Rm. Vil- 
cea, jud. Vilcea 


Premiul i 


Premiul îi 


Premiul i 


Premiul | 


Premiul ii —A tost odată așa cum 
va mai îi, cineclubul «Ly- 
ceum» al Liceului in- 
dustrial «Oţelul roşu», jud 


Caraş-Severin. 


Premiul Mil —nu s-a acordat 


| Etnogratie, tolelor și turism | 


Premiul i — Izvoare, cineclubui Casei 
de cultură a sindicatelor 
Cimpulung Moldovenesc, 
jud. Suceava. 
Monumente istorice bra- 
şovene, cineclubul Insti- 
tutului «Proiect» Braşov 
Premiul Il} — Densuș, cineclubul «Oţe- 
lul Roşu», jud. Ca'aş-Se- 
verin 


[ Portret cinematogratic | 


Premiul |  — Celălait fiu, cineclubul 
Direcţiei comerciale jud. 


Argeş 

Străduinţa anilor, cine 

clubul Casei corpului di 
i i 


dactic Galaţi 

Premiul ii — EI n-a tăcut nimic să ră- 
sară soarele, cineclubul 
«Oţelul Roșu», jud. Caraş- 
Severin 


Premiul îi 


Premiul ii 


cineclubist de rezonanţă, a demonstrat-o 
încă o dată în festival, prin producțiile celor 
două cinecluburi «rivale»: C.F.R. Timișoara 
— cel mai vechi cineclub din tară, inițiat 
de Sandu Dragoș și animat în continuare 
de acelaşi slujitor neobosit al filmului -- 
şi «Cineclubul '70». Primul dintre cele două 
colective şi-a serbat, nu demult, în cadrul 
tradiționalei confruntări «Secvența timişa- 
nă», două decenii de activitate, al doilea 
este mult mai tinăr dar a ajuns la rezultate 
artistice de maturitate; în cadrul primului 
cineclub s-au afirmat mulţi realizatori în- 
zestraţi, printre care la loc de frunte Vasile 
Moise (a cărui absenţă din finală am regre- 
tat-o), al doilea cineclub are toate șansele 
să devină la rindu-i o școală, dată flind 
personalitatea principalului său animator, 


[Poem cinematografic | 


— Flăcări, cineclubul Casei 
orăşeneşti de cultură Sin- 
nicolaul Mare, jud. Timis 

— Recviem la Țebea, cine- 
clubul Casei corpului di- 
dactic Arad 
Replică contemporană, 
cineclubul Comitetului ju- 
dețean U.T.C. Bihor 


[Fim de animație] 


Nu s-a acouiuat 


Premiul I 
Premiul îi 


Premiui HI 


Premiul i 
Premiul li — Opera prima, cineclubul 
«Progresul» Brăila 
Nu s-a acordat 


— Răsplata, cineclubul Ca 
sei de cultură Huşi, jud. 
Vaslui; Fraţii, cineclubul 
C.F.R. Timişoara, jud. Ti- 
miş 

Premiul li — Nu s-a acordat 


Premiul lili — Neuitatui an, cineclubul 
«Hermes» al Clubului sa- 
lariaţilor din comerţ, Bucu- 
resti 


Premiul Ii 


Premiul | 


losif Costinaș, el însuși — la origine — 
«produs» al cineclubului ceferist. 

Din aceeasi parte a țării s-au impus (mai 
demult sau mai recent) cineclubul — fost 
sătesc — din Sinnicolaul Mare, cineclubul 
școlii populare de artă din Arad, poate 
cea mai plăcută revelație a festivalului, 
cineclubul cu tradiţie din Reșița... Dar multe 
alte cinecluburi — cum spuneam, din toate 
zonele țării — au făcut dovada unor calităţi 
reale: dintre cinecluburile moldovenești, de 
pildă, a ieșit în evidență acela al Casei de 
cultură din Huşi (cu principalii realizatori: 
lon Matei Agapi și Emilian Pascal), şi-au 
recontirmat reputația cinecluburile caselor 
de cultură a sindicatelor din Cimpulung 
Moldovenesc si Bacău (ai căror protago- 
niști sint F. Michitovici şi — respectiv — 
V. Lucaveţki) cinecluburi practic necu- 
nascute («Proiect» Braşov, Exploatarea 
minieră Săsar, căminul cultural Floreşti- 
Cluj, etc) au avut în festival un timbru aparte, 
contribuind alături de altele — ca «13 De- 
cembrie» Sibiu, o foarte plăcută surpriză, 
ale Caselor de cultură din Brăila și Focșani, 
«Fortuna» din Pitești (cu Mihai Manolescu), 


«Azotul» Făgăraș (cu Gh. Ungur), căminul 
cultural «Crăciunel» Alba, «Siderurgistul» 
Hunedoara, Casa de cultură a sindicatelor 
Tg. Mureş ș.a. — la reușita competiţiei şi la 
„palmares. Să nu-i uităm pe bucureşteni, 
prezențe marcante ale mişcării de cine- 
amatori, datorită în primul rind cineclubului 
«Hermes» (ai cărui principali creatori sint 
Corneliu Militaru şi Anton Rogoz), dar și 
altor cinecluburi ca «Ecran-util», «23 Au- 
gust», Şcoala populară de artă, «Casa 
Scinteii», |.T.B... N-aș vrea să se Ințeleagă 
că, evidențiind atitea și atitea cinecluburi, 
uniformizăm mișcarea cineamatorilor; nu. 
au fost în festival și destul de multe contri- 
buţii nesemnificative — unele, aș zice, sub 
orice critică, dacă mă gindesc la realizările 
cineamatorilor constănţeni sau craioveni, 
ale celor din Ploieşti sau Tg. Jiu — dar 
tonul competiției l-au dat neindoios filmele 
bune, cinecluburile valoroase, cu preocu- 
pări realmente notabile. lar dacă, înainte 
de a vorbi despre filme, am vorbit succint 
despre cinecluburi şi oameni, este pentru 
că la baza reușitelor stau — la fel de nein- 
doios — cinecluburile și oamenii... 


Să evidențiem aceste talente 


şi mai ales să nu le uităm pe drum 


Dar să vorbim şi despre filmele acestora, 
sai de diverse ca gen, ca modalitate, ca 

ot... 

Cineamatorii stăpinesc astăzi, cu rezul- 
tate dintre cele mai bune, uneltele reporta- 
jului. Casa de cultură din Huşi, de pildă, 
a transcris pe peliculă un eveniment de 
neuitat din viata orașului, Vizita tovară- 
sului Nicolae Ceausescu la Huşi, consi- 
derat în unanimitate cel mai bun reportaj de 
eveniment al festivalului. Reportaje foarte 
diverse au alcătuit profilul competiţiei: «Ci- 
neclubul 70» a prezentat un reportaj eseistic, 
Lecţia, cu mult farmec și rigoare cinemato- 
grafică; reportajul metaforic Reciclarea, 
al cineclubului bucureştean «Hermes», s-a 
distins, de asemenea, prin calităti imagina- 
tive și prin idee, o idee — aceea din titiu — 
în spiritul timpului nostru; o altă dimensiune 
a confruntării a fost alcătuită din citeva 
reportaje-anchetă, cu finalităţi critice, Hai- 
nele orașului, de pildă, al Cineciubului 
CFR Timişoara și Kitsch, o peliculă ori- 
qinală, cu tepi ascuțiți pe adresa prostului 
gust (Şcoala populară de artă Arad); un 
reportaj tineresc, La anii mei, au realizat 
tinerii cineamatori sibieni de la întreprin- 
derea «13 Decembrie» (doi amatori încă 
«tără nume»: Emilia Burnete și loan Cercel), 
un reportaj «de lucru», O zi pe arterele 
Capitalei a înfățișat Cineciubul î.T.B., ci- 
neamatorii din Bacău au vorbit în imagini 
concludente despre orașul lor ieri şi azi în 


din Oradea 
contempo- 


Catargui. Cineamatorii 
au reținut atenția cu R 
rană. 


Cea mai amplă «categorie» a competiţiei 
naţionale au constituit-o filmele documen- 
tare. Şi ele de genuri multiple. Documenta- 
rele unor evenimente istorice rezonante — 
cum ar fi cucerirea independenţei de stat a 
României sau marea răscoală a țăranilor 
din 1907 — s-au distins prin ținuta informa- 
tivă, prin evidenţierea unor mărturii de epocă 
mai puțin cunoscute: filme ca File de 
istorie (Casa de cultură Brăila)... Şi Tran- 
silvania (Şcoala populară de artă Arad), 
Jurămint (Casa de cultură Focşani) — 
distinse, de altfel cu importante premii în 
festival — s-au impus, fie prin rigoarea 
documentării, fie prin unda de emotie a 
evocării istorice. Dar și documentarul, cum 
spuneam, a avut multe ramificații de gen; 
ar fi de subliniat indeosebi faptul că cine- 
amatorii vorbesc, cu tot mai multă aplicare, 
despre munca întreprinderilor în care acti- 
vează, despre preocupările lor cotidiene, 
fapt evident în filme ca Şarja (cineclubul 
«23 August»), Florile subteranului (ex- 
ploatarea minieră Săsar), Toamna se mă- 
soară hărnicia (căminul cultural «Crăciu- 
nel» Alba). Peste patruzeci de filme docu- 
mentare au fost în faza finală a festivalului 
atestind faptul că acest gen — cu atitea 
implicaţii de viață, de realitate — domină 
opțiunile cineamatorilor. Să mai notăm și 
faptul că filmul tehnico-știinţitic și filmele 
de protecția muncii (alte argumente în 
favoarea preocupărilor tot mai aplicate ale 
cineamatorilor, 


s oblematica 
vieţii economico- sint, an de an, 
mai bogate în conţinut, mai bine făcute. 


Dovezi? Titluri ca Laboratorul inteligen- 
tei al Cineclubului Oţelul Roșu (un film 
aproape fără cusur), inițiativă, economie, 
eficienţă (Casa de cultură a sindicatelor 
Tg. Mureș), Radiogratia unui bec (Între- 
prinderea de becuri Fieni), Alarmă (Combi- 
natul chimic Rimnicu-Vilcea), A fost odată 
cum va mai fi (Oţelul Roșu), Stop acci- 
dentelor (Complex CFR Brașov) etc. 


Încercind în continuare să schițăm (suc- 
cint) diversitatea tematică și stilistică a fil- 
mului de amatori, astăzi, cind cinecluburile 
si-au dobindit o binemeritată platformă 
civică și culturală, vom putea constata că 
paleta realizărilor este foarte amplă și că 
virturile valorice nu lipsesc din «categoriile» 
cinematografice în care peliculele se înscriu 


sau pot fi inscrise. lată de pildă filmul 
etnografic, de folclor şi turism: un excelent 
documentar despre Monumente istorice 
braşovene au realizat cineamatorii arhitecți 
de la institutul «Proiect» din orașul de sub 
Timpa; la Cimoulung Moldovenesc și Su- 
ceava există o adevărată vocaţie a filmului 
etnografic, dovedită în creații mai vechi 
sau mai noi ca izvoare, Cronică în lut, 
Rapsodul de la Botuș, Comori pentru 
patru strună; despre pictura naivă, cine- 
amatorii arădeni (Şcoala populară de artă), 
au realizat un film de mare acuratețe ima- 
gistică, Anotimpurile naivilor, biserica 
de la Densuș, vechi şi palpitant monument 
de pe plaiuri transilvane, i-a inspirat pe 
cineamatorii din Oţelul Roșu, autorii unui 
poetic documentar, Densuș... 


Festivalul nu e numai o stare festivă. 


E și o stare de exigență 


Cineamatorii se apropie cu tot mai multă 
personalitate de chipul omului contempo- 
ran, de om în generat este acesta un 
important ciștig de fond al filmului de ama- 
tori, citeva din portretele cinematografice 
prezentate în etapa republicană impunin- 
du-se cu precădere. Aș aminti în primul 
şi în primul rind filmul cineaştilor de la 
Oţelul Roșu, El n-a făcut nimic să răsară 
soarele, emotionant portret al unui erou 
anonim al cotidianului, ar fi de amintit și 
Străduința anilor za aer mi 
Galaţi), portretul unui învățător, ar e 
amintit şi Cetălalt fiu («Fortuna»-Piteşti), 
un portret poematic cu funcții simbolice. 
Dinspre portret spre poem, adesea nu e 
decit un pas, o dovedesc filme dintre cele 
mai izbutite, ca Flăcări (Cineciubul din 
Sinnicolaul Mare) sau Recviem la Ţebea 
(Şcoala populară din Arad), unde comen- 
tariul atit de original şi de substanţial a! 
unui om cu părul albit de neaua deceniilor 
ne-a amintit de impresionanții bătrini ai 
unul film ca Țara moților de Paul Căli- 
nescu, care depănau amintiri despre Avram 
lancu... 


Am lăsat la urmă filmul de animaţie (aș 
aminti aici doar un titlu, Opera prima, al 
brăilenilor) şi filmul jucat, acesta nu pentru 
că n-ar fi impus valori reale (dimpotrivă!), ci 
pentru că filmul de ficțiune cu actori rămine 
deocamdată genul cel mai inegal în produc- 
tia cineamatorilor, alături de filme izbutite 
existind numeroase încercări nereuşite, da- 
torate în primul rind abordării unei tematici 
peste puterile de tratare ale multora dintre 
realizatori. Să răminem insă printre reușite 
(așa cum am tacut-o şi în cazul altor genuri). 
Cel mai ambițios film s-a dovedit a fi Fraţii 
al Cineclubului CFR Timișoara o scurtă 
povestire de epocă, cu deschideri simbolice 
inspirată 
pentru unitatea 
națională. Au mai reținut atenţia Răspiata, 


fiim al Casei de cultură din Huşi, inspirat 
de chipul muncitorului ceferist Gheorghe 
Giosanu care a pactizat cu răsculații lui 
1907, întreprinzind eroice acte de solidari- 
tate și Neuitatul an, o evocare a eveni- 
mentelor aceluiaşi timp, petrecute într-o 
comună ialomițeană, Cocora, film al cine- 
clubiştilor bucureșteni de la «Hermes»; 
dintre filmele cu tematică actuală n-am 
reținut însă decit unul singur, Romică și 
Julieta, plăcut şi tineresc, cu inflexiuni 
satirice (Casa de cultură a sindicatelor 
Sibiu) 

Firește, trecerea aceasta în revistă n-a 
cuprins decit citeva preocupări, citeva titluri 
de filme (în general, dintre cele izbutite) 
din ampla producţie a cineamatorilor. N-as 
vrea să se înțeleagă cumva că în cineama- 
torism, astăzi, toate merg pe roate. Nu. 
Există Incă destul de multe filme slabe, fără 
idei marcante, cu comentarii greoaie şi 
discursive, unii cineamatori n-au deprins 
încă așa cum se cuvine alfabetul filmic, se 
mai ineacă în efluvi, mai trebuie să-și 
însușească lecţii de bază ale cinematogra- 
fului printre care, neapărat, «legea legilor», 
montajul... Există încă şi practici discuta- 
bile, acelea ale unor «cinecluburi» care 
preferă să-și realizeze filmele cu realizatori... 
profesioniști. Cineamatorismul are perma- 
nentă nevoie de sprijinul artiștilor profesio- 
nişti, și — în ultima vreme datorită unor 
măsuri operative luate de Asociaţia cineaş- 
tilor — acest sprijin se substanţializează; 
dar una este sprijinul, îndrumarea respon- 
sabilă, şi alta este.. substituirea de per- 
soană. Există încă, aşadar, probleme mul- 


Festivalul național 
«Cintarea României» a dat un impuls deose- 
bit miscării de cineamatori. care s-a afirmat 
ca o complexă și multilaterală forță civică 
şi artistică. 


Călin CĂLIMAN 
3 


„Cîntarea României“, 
o sărbătoare, dar si o permanentă competiţie 
a creaţiei şi a creatorilor 


Laureaţii au cuvintul 


Alexandru 
Tatos 

Un 
asemenea 


Nu mi-am propus niciodală să obțin 
premii: la urma urmei cred că cel mai mult 
contează din ce metal e medalia pe care 
singur ţi-o acorzi lucrului tău în acele 
momente de maximă luciditate, cind 
reuşești să te eliberezi de orice urmă de 
narcisism și mai ales să te raportezi la ceea 
ce există mai valoros în perimetrul unde 
incerci să creezi. În artă, cel puțin nu cred 
că e valabilă zicala: «...Mai bine primul 
din s Așadar caut să rămin cu picioa- 
rele pe pămint. Premiul cu carea fost răsplă- 
tit Mere roşii m-a surprins — plăcut, 
desigur, nu mă aşteptam și poate că e 
prea mare; mă bucură, fireşte, dar mai ales 
mă obligă. Satistacția momentului se trans- 
tormă în grija mai mare pentru viitor. Nu pot 
spune ce-mi propun mai departe. Nu pentru 
că nu știu, ci pentru că îmi doresc, poate, 
prea mult... Mi-e teamă că dorințele mele 
depăşesc întotdeauna propriile-mi posibili- 
tăți. Dar dacă voi reuşi să mă întrec pe 
mine, de fiecare dată, înseamnă că tot 
mi s-a implinit cite ceva. 


Andrei Blaier : 
Filmul 

la care 

lucrez 

acum 

vreau 

să fie 

un ontegiu 
adus 
contemporanilor 


(= 


Dincolo de distincţia care ma onorează 
și mă bucură,consider important și imbucu- 
rător faptul că filmul a fost socotit demn de 
a participa la o manifestare de prestigiu 
cum este Festivalul național «Cintarea 
României». Cred că ar fi foarte bine pentru 
cinematografia noastră ca, pe viitor, pre- 
selecția să fie din ce in ce mai dificilă. 
De fapt,toate filmele pe care le facem sint 
apriori Înscrise tematic în ideea de cintare 
a României. Mi se pare normal ca marele 
criteriu să fie calitatea. În ce mă privește, 
sper să fiu prezent şi la ediția următoare. 
Chiar filmul la care lucrez acum Liniorii 
îi fac în această perspectivă, ei dorindu-se 
un omagiu adus contemporanilor mei, tăuri- 
torilor acestei Românii pe care o cintăm. 
Mai am în lucru și Urgia — în coregie cu 
losit Demian — fiim pe care vrem să-l 
dedicăm transformărilor petrecute în socie- 
tatea noastră după eliberare, și, dacă voi 
avea şansa ca scenariul care mie îmi place 
foarte mult să placă şi celor cărora tre- 
buie să-l aprobe, sper să realizez într-un 
viitor apropiat și Veghe la drumul mare. 
Dacă aceste trei proiecte mi s-ar împlini, 
m-aș putea prezenta cu fruntea sus la a 
doua ediție a festivalului «Cintarea Romå- 
niei». Cred însă că și alți factori ar trebui 
să acorde un interes sportit filmelor parti- 
cipante la festival. Mă gindesc că ar fi 
bine să se facă programe speciale cu 
aceste filme pentru că situaţia în care ele 
rulează pe ecrane doar o singură zi, în timp 
ce alte filme care nu s-au bucurat nici de 
aprecierea criticii, nici de aprecierea pub!i- 
cului, în mod paradoxal rulează cu săptă- 
minile, mi se pare greu de înțeles. Poate că 
ar trebui să se creeze o ambianţă de con- 
fruntare filmelor selecționate astfel încit 
publicul să poată participa mai activ la 


4 


stabilirea criteriilor de apreciere asup'a 
acestor filme. ŞI, în sfirșit, pentru că intr-o 
măsură mă ocup şi de cineamatori, cred că 
e de datoria noastră să le creăm posibilităţi 
suplimentare de prezentare în public. 
Filmele cineamatorilor merită să fie văzule 
nu numai de amatori. 


Mircea 

O ideie 
care mă 
urmăreşte 
tot timpul: 
transpunerea 
în film 

a vieții 
satului 
nostru 


Pină nu incep filmarea propriu-zisă este 
foarte greu sau este superficial să enumeri 
proiecte concrete. Acum, cind Festivalul 
«Cintarea României» m-a onorat cu o dis- 
tincţie, aș prefera să definesc citeva puncte 
de atracţie, cinematogratice bineinteles, 
pentru viitorul mai mult sau mai puţin apro- 
piat. O preocupare constantă pentru mine 
este transpunerea vieții satului nostru. Nu 
pot spune că am trăit prea mult la tară, 
dar prefacerile sociale In mediul rural îmi 
par deosebit de semnificative pentru 
procesul societății noastre în ansamblu. 
Fireşte, nu voi rămine doar în registrul 
comediei, voi trece, poate, și In cel al dramei, 
mă voi opri asupra unor povești din anii 
trecuți sau poate din zilele prezente. Im- 
portant mi se pare să nu renunţ la investiga- 
tia artistică din acest mediu social. Un alt 
punct de punct de atracţie rămine pentru 
mine filmul-baladă. Modalitatea cinemato- 
grafică de la Pintea m-a incitat mai mult 
decit m-a mulțumit. Sper să realizez un alt 
film în care faptele istorice să se topească 
în legendă, iar legenda să devină o realitate 
concretă. În stirșit, un proiect mai îndepăr- 
tat rămine intenţia scenaristului «Boboci- 
lor» și a mea, de a ne reintiini peste ani pen- 
iru a relua ca într-un serial, biografiile perso- 
najelor lansate intr-o «Toamnă» şi a vedea 
cum au ajuns ele peste ani. Fireşte cu 
aceiaşi actori, urmărind ca ficțiunea să 
capete valoare de document şi pentru evo- 
luția vieţii noastre și pentru transtormarea 
în timp a interpreților. 


lon_Băieşu : 
Vreau să arăt că omul 
poate fi erou în orice 
meserie 


Mă bucur pentru regizor şi pentru actori, 
pentru că scenaristul trebuie să se ascundă 
cu discreţie și modestie în spatele regizoru- 
lui și al actorilor, care sint carnea și singele 
unui film. Meritul meu nu este decit ideea. 
Acum lucrez impreună tot cu Alexandru 
Tatos, Cuibul sau poate i se va spune 
Drum cu intoarcere și am în vedere un al 
treilea scenariu pe care sper să-l fac cu 
aceeași echipă, Revizorul contabil, in care 
îmi pun mari speranţe și aș indrăzni să spun 
că va fi un moment de răscruce în cariera 
mea de scenarist şi poate şi a echipe. 
Este un film contemporan, eroic și totodată 
tragic. Aș vrea să arăt că nu numai dacă 
lucrezi în aviaţie, ești parașutist sau cas- 
cador poţi fi erou, poti să-ți dărui viața pen- 
tru o cauza nobilă, pentru oameni şi tăind 
în medii aparent oarecare. Povestea este 
cea a unui contabil care nu vrea să accep!le 
compromisul, care vrea să facă dovada 


unui anumit act de fărădelege, și o va face 
sigur liind «că va fi sacrificat». Am în curs 
de aprobare o comedie, Omul care vine 
din Buzău, povestea unui chilipirgiu care 
vine în Capitală doldora de bani, ca să 
obțină o pilă dar cade pe mina a tot felul 
de escroci și pleacă cu un singur ciștig: o 
teribilă experienţă de viață. Am gindit acest 
scenariu nu ca o comedie spumoasă, explo- 
zivă, ci ca pe o satiră îndreptată impotriva 
unor oameni, certaţi cu munca, care mai 
dăinuie o bucată de vreme printre noi, 


iitorul 
meu film 
Cronica 
unor 
împărați 
desculți 
inspirat 
din 

1907 


Reușesc cu greu să pun pe roate filmările 
la Cronica unor împărați desculți, dramă 
de caractere în vremea lui 1907, după un 
foarte bun scenariu original de Alecu Ivan 
Ghilia. Presupunind că studioul nu mă va 
incomoda în organizarea tehnică, sper să 
pot termina filmul anul acesta. În anul 
ce vine voi Incepe filmările la un film după 
un scenariu realizat de mine inspirat din 
jurnalul și din citeva romane —«Ultima 
noapte de dragoste, prima noapte de 


Film documentar 


— Independența, năzuin- 
ţa de veacuri a poporu- 
lui român, regia Petre 
Sirin; Baladă pentru in- 
dependență, regia Ale- 
cu Croitoru 


Premiul | 


Premiul ii — Eminescu, regia Jean 
Petrovici 


Premiul iii — Baladă pentru un erou 
contemporan, regia Er- 


win Szekler; Și ne-om 
plimba cu barca, 'egia 


Mirel Ilieșiu 


Premiul IV — După 70 de ani, regia 
Virgil Calotescu; Istoria 


Animatia 


Premiul | 


e Odå 


Film artistic 
de lung-metraj 


Premiul | — Mere roșii, regizor 


Alexandru Tatos 


Premiul li — Tănase Scatiu, re- 
gizor Dan Piţa 


Premiul iii — Prin cenușa impe- 
riului, regizor An- 
drei Blaier 


Premiul IV — Pintea, regizor Mir- 
cea Moldovan; Cui- 
bul salamandrelor, 
regizor Mircea Dră- 
gan 


— Se acordă următoarele diplome: 


@ ion Băieşu — pentru scenariul 
Mere roşii 


© Mircea Veroiu — pentru regia 
filmului Dincolo de pod 


© Liviu Glodeanu — pentru muzica 
filmului Pintea 


@ Nicolae Mărgineanu — pentru 
imaginea filmului Tănase Scatiu 


@ Vittorio Holtier — pentru decoru 
rile filmului Mere roşii 


@ Lidia Luludis — pentru costume- 
le filmului Tănase Scatiu 


e Anușavan Salamanian — pen- 
tru coloana sonoră a filmului O- 
sinda 


război», «Patul lui Procust» și din piesa 

«Jocul ielelor» — ale lui Camil Petrescu 
incerc să conturez un personaj nou care 
să fie şi Ruscanu, și Ladima, de fapt un fe! 
de Camil Petrescu. Filmul se va chema 
probabil Între oglinzi paralele. 


unui cintec, regia Li- 
liana Petringenaru; Aco- 
lo unde se nasc 
curcubee, regia Eugen 
Gheorghiu; O echipă de 
tineri, regia Ada Pisti- 
ner 


Film de desen animat 


— Odă, regia Sabin Bălașa 
Cale lungă, regia A- 
drian Petringenaru 


Premiul I) — Bălănei și puiul, regia 
Eduard Sasu 


Premiul iii — Pătrăţe! pictor, regia 
Olimp Vărășteanu și Flo- 
rin Angelescu 


Premiul | 


unui soare triumfător. Pe treptele acestea 
de raze se află omenirea care cade, se ridică 
si: urcă mereu spre lumină. 


Premiul II 


Pictura sub aparat a lui Sabin Bălasa, 
transfigurată în filmul Odă, este un fel de 
«Cintare Omului», o meditaţie asupra desti- 
nului uman, în Ingemănarea lui cu materia 
din care provine, cu florile sau cu stelele, în 
desprinderea sa repetată din somnul inițial, 
în luptă cu inerția și păsările negre din 
văzduhul pe care-l străbate, finalmente, 
cu viteza luminii. 


e Lungul drum 


In viziunea lui Adrian Petringenaru și a 
graticianului Florin Pucă acest Lung drum 
— destinul umanităţii — este presărat cu 
tot felul de obstacole pe care omul trebuie 
să le depășească uneori chiar cu prețul 
vieţii sale, netezind calea celor care vor 
veni după el. Astfel se construieşte scara 
nestirșită care duce la lumină şi adevăr, 
scară concepută în acest film din razele 


O poveste iscălită de Eduard Sasu despre 
tenis, sport la modă, adus în lumea imagina- 
tiei și fanteziei animate. De fapt, povestea 
a doi tenismeni de mare clasă, un căţel 
și un pisoi, In căutarea unei mingi pierdute. 
Un prilej pentru a descoperi minunăţiile 
lumii înconjurătoare şi miracolul nașterii 
unui pui. 


Premiul III 


e Pătrăţei-pictor 


Un băiat desenat fuge de pe hirtie și face 
tot felul de năzbitii. Printre altele se crede 
pictor și pictează, adică mizgălește toti 
pereții. Asemenea ucenicului vrăjitor, mini- 
eroul lui Olimp Vărășteanu și Florin Ange- 
lescu cade victimă propriei sale «opere». 
Dar aici sintem într-un film pentru copii 
si avertismentul o dată dat - - poate să ducă 
la victoria înțelepciunii. 


În 
domeniul 


Premiul | — Gh. Dinică — Prin ce- 
nușa imperiului şi Cui- 
bul salamandrelor 

— Victor Rebengiuc — Tă- 
nase Scatiu 


Premiul îl — Maria Ploae — Dincolo 


interpretării IE 7 de pod 


Premiul iH Leopoldina Bălănuţă— 


Mara 

— Mircea Diaconu — Me- 
re roşii 

—Ernest Maftei — Osin- 
da 


—Florin Piersic — Pin- 
tea 


Gheorghe Dinică, premiul | pentru rolurile din P 
cenușa imperiului și Cuibul salamandrelor. Cu chipul 
acesta făcut din muchii de expresie, 
ca o lamă de brici, cu aerul distant înscris în arcul spr z 
nelor, cu tot arsenalul de expresii al unu: «antipatic», 
Gheorghe Dinică reușește f nul dintre fa 
actori ai filmului nostru. Unul dintre marii protes 
asemenea, pentru că ia e! talentul se sprijină dir 
puterile și cu toată ederea pe un inalt profesiona! 

Un aliaj de neprețuit și lrezistibil care neşte de f 
dată eeașşi profundă admirație 


\ 


Maria Ploae şi Leopoldina Bălänuță, premiu! |! și 
lIl pentru rolurile din Dincolo de pod. Tinereţea și talentul 
alături de talent şi experiență. Confirmarea intr-un rol prin- 
cipal și reafirmarea — pentru că ce este fiecare apar 
Leopoldinei Bălânuţă dacă nu încă o afirmare a unui tale 
inepuizabil? Harul de inceput şi harul mereu îmbogățit 
de trăire. Trăirea de viață, trăirea de artă. Două actrițe din 
aceeaşi familie: a talentelor puternice în stare să intrunte 
nu numai rolurile, dar şi timpui. 


Ernest Maftei, premiul || pentru rolul din Osinda. Ori- 
unde ar fi să apară acest actor tăcut parcă pentru sute de 
roluri, oricît de scurtă i-ar fi trecerea sau «starea» in cadr 
centimetrii aceia de peliculă care-i fixează obrazul din 
în ce mai brăzdat, privirea 
din ce in ce mai plin de nuanţe 
umplu, se imbibă, stau să p 
Pentru că, dacă unii actori au 
matogratic, Ernest Maftei este 

rețuit di simțuri: al eții 


Victor Rebengiuc, premiul | pentru rolul principal din 
Tănase Scatiu. Unii actori izbesc cu nerăbdare în poarta 
gloriei, grăbiţi s-o deschidă larg dintr-o mișcare. Victor 
Rebengiuc a deschis această poartă cu o infinită răbdare, 
centimetru cu centimetru, film cu film, pentru ca acest 
pertecționist neobosit, acest răbdător const 
priei personalităț actoricești este obsec 
meseriei sale. «Mai bine, şi mai bine, mereu mai bine» pare 
să fie deviza unui actor pentru care gloria nu este decit 
numele de imprumut al trudei şi al perseverenţei. 


Mircea Diaconu, pre- 
mlul ||! pentru rolul din 
Mere roșii. Încă de la 
prima apariție care nu 
este foarte departe, în 
Nunta de piatră, Mircea 


ătâți 


rivirea tristă 
cu sclipiri neaşteptate de 
umor, un aer contradic- 
toriu împărțit între as- 
prime şi blind înt 

şi udată 
voioşie, inexplicabilă pe 
un asemenea chip. 
Chipul acesta este mina 
de aur pe care Mirce 
Dia 0 exp Z 
aprig. film cu 
sonaj cu 
minind cu ăpăţinare 
şi credință în el însuşi, 
Mircea Diaconu. 


Florin Piersic, premiul III pentru rolul din Pintea Cu 
zimbetul de Jean Marais, cu privirea deschisă, cu alura 
sportivă şi pumnul întins gata să lo scă în netrebnici, 
el este actorul care acoperă cu cea mai mare garanție de 
succes rolurile de bâieți frumoşi și de haiduc de 
legendă și de haiduci moderni 
uneori îndrăgostiți, int 
un fermecător. Dar un term or dublat de un truditor 
ite ale artei sale. El este 


Documentarul 


Premiul | 


e independenţa, năzuința de 

veacuri a poporului român 

Documentarul istoric își vădeşte incă o 
dată capacitățile de sinteză, forța evoca- 
toare. Închinat unor evenimente esenţiale 
din istoria poporului nostru, momentului 
de maximă Iinsemnătate al cuceririi indepen- 
denţei de stat a României, filmul studiou- 
lui «Alexandru Sahia», realizat de Petre 
Sirin, oferă totodată o imagine de ansam- 
blu a luptei multiseculare pentru libertate 
națională şi socială, pentru unilaiea po- 
porului român. Concizie, o documentatie 
amplă, forță de convingere. 
e Baladă pentru independență 

Aproape fără cuvinte, inspirat din mărtu- 
riile artistice ale vremii care au imortalizat 
aspecte din lupta pentru independență a 
poporului nostru, filmul lui Alecu Croitoru, 
realizat sub auspiciile studioului Armatei, 
se constituie, așa cum o spune şi titlul, 
într-o baladă, într-o frumoasă baladă eroică. 


Premiul II 


e Eminescu 

Despre Eminescu, da, s-au făcut şi, 
neindoios, se vor mai face filme in aştepta- 
rea unui Film. Acesta, al Studioului «Ale- 
xandru Sahia», în regia lui Jean Petrovici, 
cu un vibrant comentariu al lui Vasile Nico- 
lescu, își propune să evoce îndeosebi ființa 
spirituală a Poetului, în epocă şi în contem- 
poraneitate. Este un poem cinematografic 
cu certe virtuți imagistice, în care versurile 
eminesciene devin, parcă «nori lungi pe 
sesuri» și de undeva, de departe, privește 
câtre noi Luceafărul... 


Premiul Ili 


© Baladă pentru un erou contemporan 


O cunoaştem cu toții pe Nadia Comăneci 
din bucuriile noastre, din dorurile noastre, 
din recunoştinţa noastră, din drumurile 
noastre de vis. Filmul lui Erwin Szekier, 
după scenariul scriitorului loan Grigorescu, 
ne-o readuce în priviri, așa cum este ea în 
viața de toate zilele, în zilele de concurs 
si în zilele lungi și grele de dinaintea con- 
cursului, zile de pregătire febrilă, de antre- 
namente intense, de prelungă încordare. 


e Şi ne-om plimba cu barca 


Un documentar în cel mai protund In- 
teles al noțiunii: cineaștii au filmat la răs- 
timpuri, de-a lungul a aproape trei ani de 
zile, viața unei vechi aşezări omeneşti, 
care-și schimbă rosturile și infățișarea și 
destinul. Acolo, la Beliș, oamenii își iau 
rămas bun, cu gind înlăcrimat, de la vechile 
lor gospodării şi o pornesc în sus, pe deal, 
în noul Beliș, care-i aşteaptă cu ritmuri de 
viaţă nouă. Pe lacul de acumulare al hidro- 
centralei de la Mărişelu se vor plimba cu 
barca. Regizorul Mirel Iieșiu, secondat 
fericit de operatorul Doru Segal și de 
talentul reverificat al Evei Sirbu,a con- 
ferit clipelor durată de veșnicie. 


Premiul IV 


e După 70 de ani 


Cu mai mulţi ani în urmă, regizorul Virgil 
Calotescu pornea «Pe urmele lui 1907» 
şi ne lăsa unul dintre documentarele de 
referință, care l-au consacrat. Acum, cind 
s-au Implinit șapte decenii de la marea 
răscoală țărănească, regizorul a reparcurs 
drumuri de odinioară, oprindu-se în comuna 
Flăminzi, unul din focarele revoltei de atunci, 
pentru a surprinde destinele contemporane 
ale satului de ieri. 


@ istoria unui cintec 

Regizoarea Liliana Petringenaru evocă 
geneza imnului patriotic «Deşteaptă-te ro- 
måne!» de Andrei Mureșan. Imaginile ca- 
selor și ulițelor Braşovului, de la mijlocul 
veacului trecut, orașul unde a trăit și a 
lucrat poetul, documentele şi mărturiile 
inedite, variantele melodiei sugerate de o 
compoziţie a lui Anton Pan, sint întrunite 
de autoare,cu emoție și minuţie, în secven- 
te de o sobră vibraţie patriotică. 


e Acolo unde se nasc curcubee 

Acolo unde se nasc curcubee, mii de 
curcubee, în jocul sclipitor al artezienelor 
de pe întinse bărăgane, era cindva un ținut 
neprietenos. Dar a venit cindva un om. 
Regizorul Eugen Gheorghiu a prins în 
filmul său, cu emoție, melodia bărăganelor 
contemporane. 


e O echipă de tineri 

Aparatul de filmat panoramează, pe firul 
lung, nesfirșit, al unui canal de irigație. 
Din loc în loc, o siluetă, un nume: o echipă 
de tineri, și ceilalți (așa cum o spune și 
filmul în final), cei care şi-au legat numele 
de această construcţie contemporană. Me- 
ritul principal al filmului semnat de regi- 
zoarea Ada Pistiner este privirea frustă 
asupra realității, sinceritatea gindului crea- 
tor: filmul se apropie de oameni, simplu, 
neceremonios. * 


«Arta trebuie să înfățişeze universul spiritual tot mai bogat al 


constructorilor socialismului, efortul lor pentru autodepășire, să surprindă 
şi să redea cu fidelitate diferitele ipostaze în care se manifestă atitudinea 
înaintată față de muncă și societate, virtuțile şi trăsăturile morale ale 


` omului nou». 


Nicolae CEAUŞESCU 


, Domină ecranul cu silueta lui 
| masivă Are privirea de caldă 


bonomie a lui Ştefan Cio- 

NENK botărașu, brusc întunecată 

| cind tovarășii lui de grevă 
| şovăie să-l urmeze in curtea 
înconjurată de jandarmi. Gla- 

sul lui Ciobotărașu, glasul hotărit și linişti- 
tor cu care în alt film dirija salvarea unui 
tinăr imprudent cățărat pe o sondă să agate 
brăduţul victoriei — glasul acela asigura, 
în Lupeni '2% «Fraţilor, nu vă temeţi! E 
dreptul nostru să cerem să nu murim de 
foame!» Cu o rafală de gloanţe s-a răspuns 
atunci, vremelnic desigur, dreptului munci- 
torilor de a muri de foame. Ciobotăraşu e 
rănit. Ciobotărașu va cădea în luptă. Dar 


alți eroi comunişti asemenea lui: bătrinul 
ceterist din A fost prietenul meu, inter- 
pretat de Nicolae Sireteanu, sau nea Fane 
din Așteptarea (tot creaţia lui Ștefan Cio- 
botărașu), mai de curind petrolistul din 
Mastodontul (memorabil personaj realizat 
de Toma Caragiu) ajuns cu munca de lă- 
murire la Ardepămint în vara aceea ude 
foc şi de luptă de clasă» vor prelua nobila 
ștafetă. Mulţi vor ajunge să întigă steagul 
pe reduta cu atitea jertie cucerită. Supra- 
viețuitorul dramei de la Ardepămint (descr- 
să cu patos sobru de loan Grigorescu şi de 
Virgil! Calotescu), interpretat de Dan Nuţu 
e, la stirşitul acţiunii, conducătorul cimpu- 
lui de sonde din regiunea ce asigură cu aur 
negru Industria socialistă. Un om cu timple 


cărunte și suflet încercînd să cicatrizeze 
rănile crincenelor amintiri. Ce departe de 
imaginea idilică a optimismului «robust- 
muncitoresc». Sintem, slavă artei, în cele 
mai bărbătești filme despre «clasa în atac!» 

Semnalul Îi dăduse cu două decenii in 
urmă un film extrem de serios,semnat de 
Liviu Ciulei, purtind emblema unui aspru 
peisaj natural și uman: Erupția. Fiecare 
picătură de petrol era căutată cu migală și 
obstinaţie de aurar, petrolistul cel bătrin 
pleca urechea la pămint ca să presimtă 
titeiul așa cum presimte țăranul ploaia. 
Dirzenia și forța muncitorului, concentra- 
rea (da, concentrarea, ca într-un fel de ritual 
al pămintului şi al sufletului), nu erau doar 
afirmate în vorbe sau grimase exterioare, 


În asemenea situație, conştiinţa e 
Constantin, Draga Olteanu, 


`a 


Constantin Stoiciu: 
«A te apropia de realitate» 


nu numai cu pasul, ci şi cu mintea 


Sigur, se poate spune oricind — gi s-a 
și spus pe diferite tonuri şi cu tot atitea 
intenţii frumoase și nobile, și se va spune 
probabil şi In ancheta de f; față — că munci- 
torul de azi al țării şi-a găsit sporadic, dacă 
nu întimplător și pitoresc, locul în filmul 
românesc de actualitate. Cu asta, însă, nu 
s-a rezolvat încă nimic și nu aici sint ṣan- 
sele să se rezolve. Că în primul rind ar tre- 
bui să facem tiime de actualitate cu astfel 
de eroi este o poveste veche, care dă din 
cind în cind de gindit şi-apoi se pierde 
misterios în aceeași zonă de umbră și pe- 
numbră care păstrează cinematograful nos- 
tru de actualitate în răstățul unor promisiuni 
demne de stimă și interes, dar riscind să 
devină cu timpul nostalgii. Nu este locul 
aici pentru complicate explicaţii. Există 
totuși și explicaţii mai simple și. mai accep- 
tabile, cum ar fi de pildă eșecurile unor 
scenariști, eşecul căderii în jurnalism gă- 
lăgios și găunos al unor încercări meritorii 
ca premiza de a defini artistic şi cinemato- 

grafic noua condiție socială și politică a 
muncitorului, protundele schimbări petre- 
cute la nivelul individului şi al clasei din 
care face parte. Dar eșecurile se uită tot- 
deauna mai greu și nu incintă pe nimeni. 
“Confuzia, rizibilă în ultimă instanţă, între 
importanța sau adevărul unei Idei sau teme 
și realizarea ei artistică, cu mijloacele, 


6 


de altfel bogate ale dramaturgiei cinema- 
togratice, a dat și continuă să dea multă 
bătaie de cap producătorilor și creatorilor 
noştri de film. Ușurinţa sau poate «bine- 
tăcătoarea» prudență cu care se alunecă 
adeseori In schematic, în tehnicism, în 
artificios, în Soavaonei ca și cum de 
fiecare dată ar fi nevoie să i se ofere spec- 
tatorului (care unde trăiește?) acelaşi por- 
tret robot al omului muncii din uzină sau 
de pe șantiere, ar ir ltd discuţie aparte 
şi o sancţionare cit mai atacă şi eficien- 
tă, nu numai din partea spectatorilor care, 
„cum se spune, chemaţi + să se recunoască 
cu sentimentele, gindurile și aspirațiile lor, 
abia dacă au reușit să identifice cerul albas- 
tru al oraşului în care s-a filmati... 

În mod normal, ceea ce cinemâtogratul 
nostru de actualitate caută cu abnegaţie 
— conflicte puternice și reale, capabile să 
exprime tensiunea morală, socială şi poli- 
tică a e marti care o trăim — se găsesc 
B muncă omului de 


a aa ral foi ear turna 
tăţii contemporane - evendică 
om, de la mintea şi sufletul iuh, de la visurile 


și, nelinietile lul, pentru a îndrăzni să se 
“reîntoarcă la ei purificatoare. Apropierea 
„de realitatea omului muncii doar cu senti- 


ci prin fapte de film. Prin personaje memo- 
rabile. lon lon, personajul părăsit de familie 
pentru că el de luni întregi se mutase la 
sondă ca la o iubită, acest fanatic al muncii 
devenea pentru spectatori simbolul unei 
credințe, unei pasiuni. ŞI totodată Intru- 
parea conştiinţei că petrolul insemna sal- 
varea întregii regiuni, şansa ei de a recăpăta 
viață nu numai pentru ziua de mline, dar şi 
pentru deceniile următoare. Un neprofe- 
sionist (pe atunci), Costel Constantinescu 
deschidea, cu concursul unui mare regizor, 
drum unui tip de personaj, pierdut prea 
ades din colimatorul cinematografic și re- 
găsit din cind în cind în cele mai interesante 
trasee ale itinerarului nostru artistic. Au 
tost și filme care n-au reuşit, unele nu reu- 


cel mai îndrăzneţ cascador (Jean 
Aurel Cioranu în Explozia) 


Muncitorul - personaj principal El trebuie să fie 


mente și indemnuri lăudabile de entuziastă 
acceptare sau admirație, dar în absenta 
unei conştiinţe artistice incapabilă de dis- 
cernămint (tot într-o ordine artistică), poa- 
te, în cel mai fericit caz, să producă, și nu 
doar în cinematograf, așa-zise opere a căror 
substanță se spulberă la cea mai firavă 
adiere a adevărului lumii din care pretind 
că se trag. 


Ce-i drept, cinematograful este o artă cu 
secretele şi vicleșugurile ei, și, odată tre- 

cute în dreptunghiul de celuloid, aparent 
ciudata p re a unor întîmplări și cuvin- 
te, în cele din urmă suportabile în scris, 
ține neindoielnic pentru cei de bună cre- 
dință, poate nu atit de elementara cunoaş- 
tere și intelegere a speciticităţii unei moda- 


Discuţie în haine de lucru despre 
duminicile sufletului (Dumitru Furdui , 
Mihai Mereuţă, Costel Constanti- 
nescu în Un zimber pentru mai 


tirziu) 


şesc nici astăzi să reia decit epigonic tema 
pasiunii muncii, fără să ajungă la acel grad 
de fierbere emoţională în care pelicula să 
devină artă nu însăilare de grăbite procese 
tehnologice. Un proaspăt absolvent cu 
diplomă (dar fără nici o biografie artistică) 
se va incăpățina intr-un fiim mai recent 
(Despre o anume fericire) să realizeze 
la un strung vechi o metodă nouă Eroul 
va sta în fabrică zi şi noapte, ajutat de citiva 
muncitori mai virstnici, dar datorită carac- 
terului monoton al filmării tehnicii propriu 
zise, datorită aerului oarecum rigid al celor 
ce asistă parcă detaşaţi la acest proces 
tehnologic, emoția se pulverizează în detalii 
de pedanterie tehnică destul de plicticoasă. 


Principalul e să viezi 


Interesantă pentru actualitatea temei pro- 
puse (dubla calitate de muncitori şi de 
proprietari ai mijloacelor de producție pe 
care o au azi oamenii muncii) dar, din pă- 
cate, mai puţin prin realizarea ei artistică, 
este dezbaterea din filmul Proprietarii. 
Doi mari actori (Amza Pellea și George 
Constantin) reușeau să creeze oameni inte- 


nu numai 


lităţi de exprimare artistică, cit de onesti- 
tatea și responsabilitatea civică a practi- 
cării unei profesiuni In care s-au strecurat 
sau își fac loc mulți nechemaţi. S-ar putea 
crede de aceea că starea incă nesatisfăcă- 
toare a filmului nostru de actualitate, ai că- 
rui eroi sint sau ar trebui să fie muncitorii, 
se datorează accesului limitat de impreju- 
rări obiective sau subiective spre scenariul 
cinematoaratic al scriitorilor importanţi sau 
tratați ca atare, dar — ca şi în proză — puțini 
dintre aceștia scriu despre azi și acum, 
despre uzine şi șantiere, scenarii, fie și 
pentru regizori care se descurcă mai greu 
în lumea trecută şi inofensivă și clară din 
multe puncte de vedere a revolverelor şi 
automobilelor în flăcări. Discuţia rămine 
deschisă, oricum. 


_ Margareta Pogonat: 
O mare nevoie de = île viața 


omului de lîngă tine 


Muncitorul ca erou de film e un subiect 
discutat cu multă paana de toată lumea 
care se simte responsabilă i as de desti- 
nele cinematografiei românești. Dar filmele 
care-l şi aduc pe ecran pe acest muncitor 
sint, după părerea mea, mai puţin pasio- 
nante, În orice caz nu au aceeaşi tempera- 
tură, "aceeaşi ardență la care se poartă 
discuțiile teoretice. ntitativ, desigur, lu- 
crurile nu stau chiar așa de rău. Dacă am 


tace bilanţul ultimilor ani, am găsi ce! putin 


vreo 20 de filme care şi-au plasat acțiunea 
în mediul producătorilor de bunuri mate- 
riale, al problemelor pe care le au aceşti 
oameni, al speranţelor pe care le nutresc. 
Unele direct legate de viața oamenilor din 
uzine mr santiere, « ai AR ae j 
tarii, o anume feric n zim- 
bet pentru mai tirziu, erat ascuns, 
Trei scrisori secrete, Zile fierbinți, ti 
mele zile ale verii. Altele, indi 
nivelul unui personaj, al unei idel, a aa 


aparatului, 
surprinsă la fața locului şi 


t 
își face bagajele. «Unde pleci?» — se alar- 


De dimineața pină seara, de seara pină dimineața, zile fierbinți (Sergh 
Nicolaescu și Zephy Alşec) 


i jipografiei (Dan ionescu) îi repro- 
rețarului Filipache (Colea Răutu): 
sia ani ai cules cu mina dumitale cărti 
inează mintea, Shakespeare, Emi- 

i acum te-ai apucat de politică? 


P Aeta o srg tumit, 


pe un ton de superioară aro- 
întreținută a patronului. «O să 
noi, n-aveţi grijă!» 


Redea 


şti de viață sub semnul generozităţii de fiecare 
Colea Răutu, Eugenia Bosinceanu în Sin, te 


-22 

or forestier. Desigur, datele generale 
modifică, numai că datele generale 
si puţin interesante. Ceea ce intere- 
fni intră în domeniul vast al artei este 
& cilicitatea, puterea de a observa ceea 
„4 c Mă oritatea oamenilor nu văd sau văd 
3 prea | rziu. Aceste citeva observaţii sint 
2 de a epuiza problema. Din acest 


atitudini faţă de problemele 
pe care viaţa le pune în fața oamenilor. Prin- 
tre acestea aș menţiona Filip cel bun, 
Orasul văzut de sus, Cursa. 
Întrebarea e de ce multe dintre aceste fi! 
me nu se bucură de succesul așteptat, toc- 
mai în fața spectatorilor din mijlocul cărora 
se presupune că și-au ales eroii? După 
părerea mea, în unele din ele e «prea multă 


Mihai Creangă: 
Viaţa ne oferă 

o materie primă 

Depinde de noi cum o valorificăm pe ecran 


lingă care poposeşte (Margareta Pogonat) 
l-ar vrea numai pentru ea, În odaia mirosind 
a levănţică şi ștergar proaspăt. Doar că 
Redea e un fel de lup de creastă. Căţărător 
la mari înălțimi (și morale); fericirea de 
cloșcă nu-i prieşte, cum nu-i pria poetului 
revoluţiei, Maiakovski. Redea-Ciobanu are 
sufletul larg al maratonistului, nu-i place 
tihna călduţă a somnului de după-amiază. 
Se va hotări totuși? Final deschis, final 
reluat tot prin Ilarion Ciobanu în Oraşul 
văzut de sus. Fostul marinar, muncind 
acum ca primar, nu şi-a pierdut reflexele 
de ieșire la mare. Visează încă traulere şi 
pescadoare. Sugestia rămine aici mai mult 
poetică decit dramatică, ca în „Legenda 
meşterului Redea: femeia care-l iubeşte 
preia de pe umeri povara Indatoririlor so- 
ciale. Altă variantă a 


de data aceasta în colaborare cu regizorul 
Savel Stiopul în Ultimele zile ale verii. 
Muncitorul de ieri e azi conducătorul şan- 
tierului (Cornel Coman), dar idealul i-a 
rămas la fel de simplu: muncă pină la uitare 
de sine, nimic pentru el, totul pentru ceilalţi 
Un pat de campanie şi o fotografie veche: 
fosta echipă de muncitori Imprăștiată. pe 
diverse şantiere. Unii, chiar de la distanță, 
i-au rămas constructorului tot aproape, 
paa că n-au uitat de unde au plecat. 
n schimb; alții (ca tinărul inginer logodit) 
(Continuare în pag. 15) 

Alice MĂNOIU 


zi (Radu Beligan, 


fortor 


punct de vedere nol sintem foarte la Ince- 
put. Trebuie depus un mare efort de depă- 
şire a datelor generale. Numai o cunoaștere 
atentă, minuțioasă și mai ales negrăbită 
a comportamentelor poate să ne ducă la 
reflectarea pe ecran a unor personaje veri- 
dice, capabile de a provoca reflexie şi emo- 
tie. 


oamenii Romă- 

astăzi în filmele noastre? Judecind 

Mifrele care indică numărul 
omânești 


Elementul esenţial în abordarea proble- 
mei este o cunoaștere atentă, profundă a 


de la inceputul veacului sau ni 
dintre cele două războaie mond 


scriitorului şi al regizorului lăsa liber să se departe de a epuiza 
destăsoare nuantele, detaliile, tot ceea ce există 

reprezintă, de fapt, complexitatea vieții deosebiri, de fapt surse de c 
Problema deosebit de interesantă pusă in zintă sarea 


discuţie de revista «Cinema» se poate in- se 
cadra într-o sferă mai largă, în care un rol 
deosebit de important î are cunoașterea 


Ce-i drept, am văzut și eu scenarii bune. 
bine scrise care n-au devenit filme — amin- 
tesc aici numai «Duminică model» al! lui 
Nicolae Velea și Dumitru Honciuc — dar 
parcă nu de ei era vorba... 

De toată mirarea mi s-a părut și părerea 
unui cunoscut regizor care — la o consfă- 
tuire cu conducerea cinematografiei In ca- 
drul căreia eram cu toții invitați să medităm 
asupra unor teme de mare interes național 
—a cerut, nici mai mult nici mai puțin, 
să fie condus Într-o uzină sau pe un șantier 
pentru că altfel nu are cum să cunoască 
«problemele». Cine să-l conducă acolo? 
Curiozitatea de creator a domniei-sale nu-i 
suficientă? 

Revenind la acest contract social de 
care vorbeam la Inceput, ar mai fi de sub- 
liniat adevărul după care toate valorile 
spirituale există in nuce în chiar viața şi 
munca creatorilor de bunuri materiale, Aici, 
in nesomnul şi pasiunea şi sacrificiile și 
dragostea de țară a contemporanilor noștri 
stau, cu adevărat, acele formidabil; sce- 
nari de care are atita nevoie filmul romà- 
nesc de actualitate. 

Dacă vom reuși să le scriem, bine. Res- 
tul, e vorbărie... 


7 


Riul care urcă muntele este 
un film cu trei scenariști: colo 
nel Ladislau Tarco, colonel 
Gheorghe Bejancu şi regi- 
zoarea Cristiana Nicolae. Pri- 
mii doi au debutat ca scena- 
rişti cu lung-metrajul Para- 
şutiștii. Cit despre Cristiana Nicolae, ne 
este încă proaspăt în memorie primul ei 
film, Întoarcerea lui Magellan, încercare 
foarte personală și de aleasă sensibilitate 
poetică de a aduce pe ecran un episod dra- 
matic din lupta comuniştilor aflați în ilega 
litate. 

Ca tematică, Riul care urcă muntele, 
noua producţie a Casei de filme Unu, s-ar 
putea încadra în categoria mai largă a filme- 
lor de război. Prima schiţă, de fapt chiar 
prima variantă de scenariu, aparține lui 
Ladislau Tarco şi Gheorghe Bejancu. 
Însă, încă din faza de eJaborare, de lucru la 
primele variante de scenariu, cei doi sce- 
nariști au propus ca regia viitorului film să 
tie încredințată regizoarei Cristiana Nico- 
lae, care, mai apoi, a fost cooptată și în 
calitate de co-scenaristă. 


Un fi de război despre 
«starea de pac 


— Ce v-a determinat să încredințaţi 
scenariul acestui film de război unei 
regizoare și nu unui regizor? 

— Ladislau Tarco: E adevărat, filmul 
Riul care urcă muntele poate fi considerat 
ca un film de război, adică un film prin 
excelență bărbătesc, și la propriu şi la tigu- 
rat. Însă, din capul locului, ne-am propus 
«ceva deosebit», în sensul că nu am vrut 
să repetăm ceea ce au tăcut multe pelicule 
de acest gen rezumindu-se la spectacolul 
şi spectaculosul luptelor, al întruntărilor 
armate, filmate cu anumită ostentaţie eroică, 
pierzindu-se din vedere tocmai elementul 
uman. Fiind, deci, un film «de bărbati» 
ne-am gindit că tocmai o femeie li va pu- 
tea privi şi altfel pe acești oameni, altiel 
decit sub aspectul războiului. Evident, 
ne-am oprit la Cristiana Nicolae şi pentru 
că primul el film ne-a impresionat printr-o 
anume sobrietate, din care nu lipseau sensi- 
bilitatea și poezia, şi mai ales acea 
înțelegere a omului în momente decisive, 
cumva mai dinlăuntrul lui. 

— Filmele de război aduc, de obicei, 
pe ecran un mare număr de personaje, 
din care pină la urmă citeva se impun în 
mod speciai spectatorului... 

— Gh. Bejancu: În ceea ce ne privește, 
ne-am concentrat atentia de la bun Inceput 
asupra u ceea ce se cheamă un personaj 
principal. Este un adolescent care desco- 
peră viața şi se maturizează în Imprejurări 
cu totul speciale, în momente cruciale și 
dramatice ale istoriei patriei noastre. la 
parte, nu doar ca martor, ci participă efectiv 
la insurecția armată de la 23 August 1944, 
și mai apoi pleacă pe frontul antihitlerist ca 
voluntar. La începutul filmului, eroul nostru 
are doar 17 ani, iar la stirșit ceva mai mult de 
18. Dar experiența pe care o trăiește lasă 
urme profunde în sufletul lui şi astfel, 
atunci cind va reintra în viața de pace, el va 
fi un alt om, va intra într-o nouă etapă de 
înțelegere a realității. 

— Ladislau Tarco: Acţiunea filmului 
debutează într-un port dunărean. În oraş, 
dar și în familia adolescentului care va fi 
eroul filmului îşi găsesc ecou, cu o anumită 
acuitate, toate frămintările, toate durerile 
tării din preajma întoarcerii armelor. Tatăl, 
un muncitor, se numără printre participanți 
la insurecție. Avind toate datele unu: 
tinăr crescut într-un port (o anumită 
nostalgie a plecărilor, un anumit gen de 
curaj şi spirit de independenţă), eroul nos- 
tru este un romantic, un romantism al 
virstei care se simte chemată tot timpul la 
acţiune. Într-o măsură asta-i face să și 
plece pe front. 

— Gheorghe Bejancu: Dar în ciuda tutu- 
ror vicisitudinilor războiului, a luptelor, a 
morţii care seceră în jurul său, fondul de 
puritate, de romantism al eroului, se păstrea- 
ză. Povestea de dragoste pe care o trăiește 
în aceste împrejurări este un triumf al fi- 
rescului în noianul de întîmplări neobișnuite 
pentru un om, pentru că starea firească a 
omului este «starea de pace». Această 
victorie a firescului dă un sens protund 
luptei, sacriticiilor. 

— Ladislau Tarco: Inainte de a da cuvin- 
tul regizoarei, aş vrea să amintesc în înche- 
iere că în ti fazele elaborării scenariului 
ne-am bucurat realmente de sprijinul Casei 
de filme Unu, al directorului lon Bucheru, 
in dorința comună de a izbuti să lacem un 
lilm bun, care să placă spectatorilor 


«Mă interesează cantitatea de suf 


Pe Cristiana Nicolae am găsit-o insta- 
lată, impreună cu întreaga echipă de filma! e, 
într-un hotel brașovean. Nu filma. Aştepta. 


devine umá 
rîu care. izi 


; optului 
>amănă cu un 
împie, ar urca 


tot muntele» 


spre munt: 


Aştepta de trei zile un camion recuzită 
care ar fi trebuit să fie la Braşov, iara: 
rătăcise pe undeva pe drum, sau] că 
din cine știe ce deficiență ori 
nici nu plecase încă. În a: 
facem altceva, decit. să disc: 
— De ce faceţi dumneav: 
tiana Nicolae, acest film? $ 

— Apreciez «delicatețea» de a mu mă fi 
intrebat direct de ce eu, o female 
fac un film de război. Inițial, scenariul prepu- 
nea o trecere în revistă a unor 
actiuni militare. Lucrind pe scena pi pe-a 


Cristiana Nicolae şi o echipă 
«a înțeles exact ce vré 
transmit cu acest filné 


peste 30 de ani de 
război mondial - 

pirotehnie e mai puțin important. | 
m-a interesat posibilitatea de a c 
idee la care țin foarte mult și pe ca 
voi reuşi s-o transpun şi în film. E% 
ceea ce «rămine după...», nu de 
rămine după război, ci de ceea c 
trebuie să rămină în oameni, d 
experiențele dramatice prin car 
vorba de ceea ce e bun și frumos! 
de ceea ce nu trebuie să se piarc 
uman. Ceea ce mă interesează pe 
cantitatea de suflet și de suflu ce 
s-o transmită filmul, acesta fiind $ 
pentru care m-am apucat să-l face 
uzanțelor ci atografice, eroii mei 
iesc, scapă, pentru că trebuie să 
război cei buni, cei frumoși, cei Puternic. 
Nu întotdeauna realitatea este aşa, der e 
o idee la care ţin și pe care tr buie 3-0 


spun. 


un citat din romanul «Înainte de 


abia dacă seamănă cu un riu 

din cimpie,ar urca spre munte, af 

muntele». Un asemenea rlu nu 

desigur în natură. Existența 

pare că este umană doar atunci SN 

tează toate limitele. F 
Războiul presupune desigur Ai 

suferință și va lăsa, nu se poate ` 

adinci în conștiința tinărului 

suferința şi moartea îl indirjesc, ei 38 


care vreau să-l aibă intreaga 


— Titlul filmului «Riul care u A muan- 


—E bine spus sens metaforic şi MU dos 
metaforă. Pentru că ceea ce mă in 
e sensul şi nu metafora în sine. T! => 


care a parcurs-o Armata română în elibera 
rea feritoriilor din România, Ungaria și 


mod necesar războiul presupune 

și acte de eroism... 
— v-am spus, nu vreau să tratez 
ca pe o desfăşurare de lupte, deşi 
nu ver lipsi nici acțiunile militare precise, 
Du. cred că faptele şi întimplările mărunte 
ale vieții de front, gindurile și atitudinile 
dinire două lupte pot da o idee despre ero 
ism mult mai impresionantă decit orice ac! 
are ar duce la distrugerea fizică a omului 


ksuvenirpdin vremuri de pace, 

te ca fiul să plece la război 

bra Seciu şi Cristian Met- 
zenrath) 


telex Buftea 


Total 23 


ee incepind cu data de 24 mai 1977, 
se află în diferite stadii de producţie 
oale» cele 23 de filme planificate a fi 

- moălizate în acest an la Centrul de pro- 

T Bugie cinematografică «Bucureşti». E 
Wm succes sau premiza unui succes 
P& zare, la stirșitul anului, spectatorii 
ŞI Eritici 1 vor saluta- probabil cum se 
Cür ne. 


Poe Sintem acum în măsură să ştim 
TeSt numărul şi titlurile filmelor care 
stitule producția din acest an a 
t patru case de film. lată-le: 
Fasa de filme Unu Buzduganul 
MES „ei peceţi (o sciic), Foc în iarbă, 
isa bobocilor, Regăsire, Riui care 
uri muntele, Doctorul Poenaru. 
fasa de filme Trei Buzduganul 
Cu ie: peceţi (o serie), Profetul, av- 
mof și ardelenii, Liniorii, Pentru pa- 
ie (2 serii). 


(iasa do filme Patru: larba verde 


de casă, Drum cu intoarcere, Cro- 


Aie, unor Împărați desculți (2 serii), 
gerea, Urgia. 


jana trei Gai Viad Ţepeş 
e i) Aurei Vlaicu, cerb de 


clar de lună, Autobuzul, Eu, tu 
u. 


See Volumul «Din viață pentru via- 
de FI.N. Năstase a fost remarcat 
iat de critica literară ca unul 
cele mai interesante debuturi în 
ale anului 1977. Una din poves- 
in această carte, «Urgia», a fost 
. V3P stormată în scenariu de film, chiar 
utor, și încredințată Casei de filme 


Atitudinea mamei care Ințelege și acceptă 
primejdia ce planează asupra soțului și 
băiatului, ca participanți la insurecție, e in 
sine un act de eroism. ŞI tot un erou imi 
pare și țăranul care între două lupte se 
gindește că acasă e vremea pentru tunsul 
oilor sau îşi imaginează cum va povesti el, 
peste ani, despre războiul la care participă 
acum, nebănuind, neștiind că peste citeva 
clipe va muri. 

— Scurta poveste de dragoste pe care 
adolescentul o trăiește pe front are o 
astiei de semnificație? 

— Cum știți, cele mai frumoase filme de 
dragoste nu sint filmele de tip Love Story, 
ci filmele de război. Amintiţi-vă Zboară 
cocorii, Al 41-lea, Balada soldatului. 
Probabil că în situaţiile limită — războiul 
fiind una dintre ele — toate trăirile sentimen- 
tale, toate stările afective cresc în intensi- 
tate. Dacă în timpuri normale, de pace, un 
lucru aminat se poate face şi a doua zi, 
intr-o situaţie limită a doua zi poate să nu 
mai existe. Senzaţia generală că nu au 
timp le impune oamenilor o anumită con- 
duită. Fata pe care o întiineşte pe front re- 
prezintă pentru tinărul personaj o amintire 
din timpuri de pace. Pe de altă parte, fata a 
cunoscut din plin toate ororile războiului 
şi a asistat la moartea tatălui ei Intr-o explo- 
zie a şlepului pe care îl conducea. Ea nu 
mai vrea nimic şi nu mai crede în nimic 
dincolo de umilința, de sentimentul nepu- 
tintei pe care le incearcă în fața forței brute. 
Cu trenezie juvenilă, cu disperare aproape, 
băiatul incearcă s-o convingă că trebuie să 
creadă în ceva bun, că trebuie să discute și 
să trăiască normal, că trebuie să inceteze cu 
această stare de război a sufletului. 

— Citeva cuvinte despre interpreții 
filmului și despre echipa de filmare. 

— Caporalul Ispas, omul care înțelege că 
pe front luptă și pentru bucuriile şi speran- 
tele băiatului, este interpretat de Gheorghe 
Cozorici. Părinţii băiatului vor fi Valeria Se 
ciu și Mihai Gingulescu (de la Teatrul 
din Tg. Mureş). Tată! fetei, căpitanul de şlep 
Panait, va fi jucat de Emanoil Petruţ. 
Sint apoi ostașii de pe front, din regimentul 
din care face parte băiatul, interpretați de 
Ovidiu luliu Moldovan, Mihai Pruteanu, 
lon Jugureanu, Aurei Gruşevski. Ar 
trebui desigur să amintesc în două roluri 
mai scurte, remarcabila actriţă Nineta 
Gusti şi pe diga Bucătaru. În fine, doi din- 
tre interpreții principali, Catrinel Dumi- 
trescu și Gheorghe Metzenrath, sint Incă 
necunoscuți publicului, ei fiind studenți la 
I.A.T.C., dar sint convinsă că spectatorii 
îşi vor aminti de ei şi după acest debut. 

Cred că am o echipă foarte bună, foarte 
devotată filmului, care m-a înțeles cu exac- 
titate în tot ceea ce vreau să fac și să trans- 
mit cu acest film. E vorba de operatorul 
Costache Dumitru Foni, de arhitectul 
Marcel Bogos (decoruri), de Lidia Luludis 
(costume), de echipa de regie condusă de 
Rodica Niţescu (secund) şi Dan Marcoci 
(asistent) și de  monteuza Rodica 
Fălcoianu. 


Andrei IRIMIA 


Patru. Film psihologic despre aminti- 
rile şi urmările războiului, Urgia va li 
regizat de losit Demian, în colaborare 
cu Andrei Blaier. 

290 |n Cronica unor împărați des- 
culți, film inspirat din tragicele eveni- 
mente de la 1907, după un scenariu de 
Alecu ivan Ghilia, în regia lui Mircea 
Veroiu, vor juca printre alții Mihai Me- 
reuță, Viorel Comănici, Florin Codrea, 
Mircea Albulescu, Silvia Popovici, Adi- 
na Popescu, Florin Zamfirescu, Mitică 
Popescu, Gh. Nuţescu, Alexandru Lun- 
gu. Imaginea va fi semnată de Călin 
Ghibu, decorurile de Nicolae Drăgan, 
iar costumele de Hortensia Georgescu. 


999 A intrat în producţie și primul 
dintre filmele anului 1978. E o comedie 
care se numește Nea Mărin millar- 
darul și va îi produsă de Casa de filme 
Patru. Evident, pe generic va figura 
Amza Pellea, în calitate de interpret 
principal și de co-autor al scenariului, 
Împreună cu Vintilă Corbu, Eugen Bu- 
rada şi Sergiu Nicolaescu. Desigur, fil- 
mul va nara multe din peripețiile lui 
Nea Mărin și ale neamurilor sale, va 
face să strălucească inimitabilele sale 
gaguri verbale, dar va fi plin şi de ga- 


din ticurile 
filmelor polițiste. Problema va fi cu 
atit mai simplă cu cit regizorul filmului 
Nea Mărin miliardarul, Sergiu Nico- 
laescu, aflat acum la prima lui come- 
die, e un foarte bun cunoscător al se- 
cretelor genului polițist. 


909 Actorii Maria Ploae şi Constan- 
tin Diplan au fost invitaţi la Moscova 
pentru a da probe în vederea distribuirii 
lor în viitorul film al cunoscutului regi- 
zor sovietic Emil Loteanu, film inspirat 
după o nuvelă de Anton Pavlovici Ce- 
hov. Le dorim succes. 


AJ. 


O e EI e N a ea ez 


- 


Din nou 
actualitatea 


La Buftea, pe platoul 4, re- 


deasupra ușii, nici tăblița cu 

zilei (ciorba de sala- 
tă, tocană de (indescitrabil), fox (?!) cu 
unt) nici Imbietorul «cumpăraţi loz plic» 
emailat savant alb cu albastru. Este unul 
dintre decorurile filmului Liniorii — sce- 
nariul şi regia Andrei Blaier, imaginea 
Nicu Stan. Din cabană se vede In bucătărie 
și acolo, printre polonice, crătiți, borcane 
cu murături şi borcănele cu condimente, 
tronează ilarion Ciobanu incins cu şort 
alb, dar de neclintit în personalitatea lui 


Liniorii sînt 
contemporanii noştri. 


Mai exact li s-ar 
putea spune zburătorii 


El e cabanierul. Prin cabană circulă în ținută 
de interior Nucu Păunescu, bătrinul Vitcu, 
tatăl eroului ipal și Petre Gheorghiu 
care stringe în brațe o servietă burdușită, 
gata să crape. El este tovarășul Buzatu, 
contabilui, iar în servietă sint banii oame- 
nilor. Tovarășul Buzatu n-a venit insă numai 
cu banii, ci şi cu tovarăşa Valeria Sădeanu 

(Silvia Popovici), proiectantul liniei de înal- 
tă tensiune. Această linie se montează aici 
în creierul munților, pentru că nu incape nici 
o îndoială, ne aflăm în creierul munţilo: 

Oamenii sint «ia iinie» şi așa se face că 
tovarășul Buzatu, alias Petrică Gheorghiu, 
cind intră în cabană strecurind mai intii o 
privire prin crăpătura ușii, nu găsește pe 
nimeni și trebuie să uguie dulce ca porum- 
beli: «u-uu-uuul nu e nimeni aici?» Făptura 
masiv-candidă și uguitoare a tovarăşului 
Buzatu este irezistibilă. La o repetiție — 
Petre Gheorghiu nu repetă de două ori la 
fel — Silvia Popovici nu mai rezistă, izbuc- 
nește în hohote, ne molipsim cu toții, sin- 
tem «la teatru», la un nesperat recital actori- 
cesc. Zimbește chiar şi Nicu Stan care 
uită pentru o clipă armata de refiectoare pe 
care și-o dirijează ca pe o uriaşă orchestră 
luminoasă: «Stinge 8! Aprinde 5! Lasă-l! 
Bagă 8i», zimbește chiar și regizorul se- 
cund Edith Mandel care zimbeşte rar — 
un regizor secund conştiincios nu prea are 
timp de zimbete — se filmează în starea 
asta de euforie creatoare şi, la sfirșitul 
cadrului, vocea lui Andrei Blaier anunţă 
calm: «Bună. O facem și mai bună!» Per- 
fecționismul ăsta minunat și blestemat, 
pacostea și salvarea oricărui film functio- 
nează din plin. Deci, o facem și mai bună, 
după care Il atac pe Blaier cu o constatare- 
compliment: Va să zică din nou fiim de 
actualitate, şi cu o întrebare: Ce fel de 
film e «Liniorii?» 


Pe ideea de curaj 


Andrei Blaier: Să știi că am mai avut 
două scenarii de actualitate, Rideţi tova- 
răși ca-n viață și Veghea la drumul 

dar a intrat acesta, care era al trei- 
lea... Liniorii. l-am scris captivat de un 
colectiv de muncă pe care l-am cunoscut 
In iarna asta pe munți și care m-a atras 
pentru că Imi contura deplin niște ginduri 
vechi din Dimineţile și Legenda, despre 
un anume tip de colectivitate, foarte spe- 
cial, caracteristic nouă, despre integrarea 
în această colectivitate, despre relaţiile 
care li unesc pe oameni. Gindurile sint 
aceleași, dar ordonate sub altă idee. De 
plidă,care este poziția oamenilor din aceas- 
tă colectivitate faţă de curaj? Pentru că 
toate personajele acestui film se limpezesc, 
se cristalizează, se determină, în funcţie 
de această valoare etică. Începind de la 
curajul Valeriei Sădeanu de a-și recunoaște 
o greșală și pină la curajul lui Traian — 
interpretat de Dan Nuţu — curajul, specta- 
culos dar nu lipsit de sens, de a renunța. 
Probabil că titlul nu va rămine acesta, 
lintorii sint numiţi de fapt «zburători» iar 
Traian renunţă pentru că-și dă seama că la 
el zborul este fără aripi. Cu aripile astea te 
naști sau nu. În ce privește cuplul Va- 
leria — Vitcu, i-am ales pe Silvia Popovici 
şi pe Gheorghe Dinică pentru că alcătuiesc 
un cuplu «imposibil». De la premiza asta 
am şi pornit, pentru că demonstraţia fil- 
mului în ceea ce-i priveşte, trebuie sa ajungă 
la ideea că ei sint nu numai un cuplu impo- 


Sihia Popovici si Petre GI 


la cabana din lilmul numit, deocamdată, | 


sibil, dar din păcate ratat, eșuat, un cuplu 
care putea să fie insă splendid. Îţi dai seama 
ce Înseamnă să dovedești că cei doi sin! 
făcuți unul pentru altul! Înseamnă să des- 
copen lianți mult mai profunzi, dincolo 
de datele exterioare. În final, spectatorul 
trebuie să aibă revelaţia eroinei: că a ratat 
o mare relaţie. Revelaţie pe care el, eroul, 
nu o are, pentru că a avut-o de mult șia 
încercat degeaba s-o cicatrizeze. De fapt, 
cel doi se iubesc în continuare și asta 
dovedește că, uneori, dragostea este mai 
presus de Ințelegerea simplă. Ca în pilda 
aceea splendidă cu autorii care fiind foarte 
talentaţi, îşi depăşesc în artă convingerile 


Un foarte posibil cuplu imposibil 


Silvia Popovici: Valeria este o femeie 
foarte obișnuită, dar cu un mare orgoliu 
care însă nu vine din siguranța de sine, ci 
este orgoliul unei profesii recente şi cu greu 
obținută. Nu este o forță, nu e o femeie cu 
mare personalitate deşi incearcă, se stră- 
duleşte să fie. Socialmente a ciștigat un 
teren, care, crede ea, îi dă dreptul să fie 
autoritară, dar în fapt nu e decit o «biată 
femeie». Nu este o eroină, deși determină 
metabolismul întregii poveşti ca să zic aşa. 
Eroul rămine el, Vitcu. El este cel care 
oil mă bear ore ae plat ah 

rumuseţea acestui personaj stă în aceea 
că ştie să indrepte greșelile altora cu o mare 
discreție, de fapt cu generozitate. Ceea ce 
nu înseamnă că Valeria nu are farmecul și 
adevărul ei. Aşa cum e. Cu calităţile ei, cu 
căldura şi orgoliul ei. Cu spaimele şi ne- 
ştiinţa ei de a spune la timp ceea ce trebuie 
spus, cu vitejiile şi autoritarismele ei cu 
tot, e un personaj curat şi adevărat. Şi foarte 
cinstit. lar cu Dinică mă Inteleg minunat. 
Nici n-ai crede la asprimea pe care o imprăş- 
tie în jur de cită căldură este capabil. Un 
partener nemaipomenit. 

Gheorghe D y strul Vitcu nu e 
un personaj schematic cum sint de obicei 
prin filme şefii de echipe. E mai muit ingin- 
durat, dar e şi deschis, vesel, ironia lui 
nu- ocolește nici pe el insuşi. Mi s-a părut 
că vorbeşte însă prea mult şi am discutat 
cu regizorul să-i mai tai din dialog. Altfel 
ambianța e firească, cred că o să iasă bine 
Cel mai important e să iasă bine relaţia cu 
Valeria. N-am mai jucat cu Silvia Popovici 
în film. E o actriță excelentă. În filmul acesta 


ghiu. doi 


oaspeti 


de scamă i 


trebuie să fiu necruţător cu ea, rău, şi asta 
nu-mi prea vine uşor. Ea o 

acest lucru pină la urmă și așa e bine. Inte- 
resant e că n-am fost pus să fac pe îndră- 
gostitul, să mă plimb de mină cu Silvia prin 
pajiști cu flori. Noi reevaluăm o iubire 
trecută care se va dovedi că nu s-a stins. 
La amindoi. Atit. Dar nu e cu așa-zise 
scene de amor. Îmi place echipa și atmos- 
tera de lucru. 


+ 


Dar nu-mi este dat să văd cuplul imposibil 
la lucru. Mai vin odată în platoul nr. 4 și 
găsesc o masă întinsă «ca la cabană» cu 
Valeria Sădeanu în capul ei, pe care tova- 
răşul Buzatu o serveşte «delicat» cu jumă- 
tate de castron de salată de boeuf. Vin și 
a treia oară pe platoul 4, platoul e plin de 
lume, este chiar şi Dan Nuţu-Traian, omul 
care,știe să renunțe:și, la sfirșitul zilei cei 
doi principali, Gheorghe Dinică şi Silvia 
Popovici, se află in sfirşit față în faţă. 
Nu e «scena cea mare» mult așteptată, 
este chiar o scenă scurtă, fără nici o vorbă, 
dar din ea se desprinde ceea ce mă interesa 
de fapt: atmosfera acestui cuplu. Gheorghe 
Dinică şi Silvia Popovici «merg» neașteptat 
de bine unul cu altul, durul blind şi blinda 
autoritară tac o pereche minunată, așa cum 
şi-o dorea Andrei Blaier: făcuţi unul pentru 
altul dincolo de toate aparențele. Scena 
este simplă din punctul de vedere al actori- 
lor. Din punctul de vedere al imaginii este 
deosebit de grea. O mişcare complicată 
de aparat urmărește cei cițiva pași pe care-i 
au de parcurs interpreții, nu împreună ci 
separat, pentru că acei cițiva pași măsoară 
de fapt,prăpastia dintre trecutul și prezentul 
eroilor. Ca un făcut — făcutul oricărei filmări 
grele — cameramanul Mihai Truică Işi 
dă seama că «face umbră». Se stinge 
refiectorul cu pricina. «Adu-mi un 5000 
aici» cere Nicu Stan şi cincimii-ul soseşte 
purtat ca un băț de chibrit de maestrul de 
lumină lon Marin. «Cit cintărește reflec- 
torul ăsta?» mă trezesc Intrebind. «Vreo 
25 de kilograme mi se răspunde»... Protit 
de pauză ca să stau de vorbă cu Nicu Stan. 

Nicu Stan: Revin la filmul de actualitate 
după niște ani şi o fac cu un apetit deosebit 
pentru tema și imaginea de actualitate. Cu 
un apetit deosebit pentru portretul oameni- 
lor care bintuie filmul nostru. Totul este 
deosebit de interesant, pentru că pe funda- 


Scenariul și regia: Andrei Blaier. imaginea: Nicu Stan. Decoruri: 


. Costume: 


Horia Popescu. Muzica: Radu Serban. Sunetul: Nicolae Cioică. Machiaj: Joana Mocanu. Montaj: Mara 


Neagu. Directorul filmului: N/colae 
Cu: Gheorghe Dinică, Silvia Popovici, 
Alexandru Boros, Albert Kitzi, Boris Ciornei. 


Post-scriptum 
la un interviu 


trecut. 
— Stere Gulea, te atii în plin 


Materialul filmat e în cutii Cum crezi 
e 


Marion Ciobanu, Petre Gheorghiu, Nucu Păunescu, Dan Nutu. 


riozitate sint argumente și atu-uri 
dată fiind şi tinerețea ei, sint mai 
vorabile 


mie, 
meu, exemplul unul profesi 
dea chip tuturor nuanțelor compozi 
onaj dificil. 
Acum, cind filmările s-au încheiat, 
etapă a creării filmul 
etapă în care voi avea 
tura filmului elemente 
Şerban, 


fel său altul. 


Andrei Blaier şi Nicu Stan 


o echipă veche animată de idei noi 


lul unor întimplări de şantier se confruntă 
de fapt caractere formate, cu un fundament 
deosebit de bine conceput ca principii, 
ca mod de a gindi — și În mod special 
vizez personajul Vitcu — oameni care in 
ciuda peisajului aspru şi a condiţiilor foarte 
vitrege de lucru, sint purtătorii unor sensi- 
bilități și a unor sentimente demne de 
invidiat. Mărturisesc însă că mă interesează 
mai cu seamă activitatea lor sufletească, 
conflictele, şi mările de sentimente ce se 
desfăşoară dincolo de gesturi și mi se 
pare că filmul acesta este un purtător de 
unde ascunse ce nu pot fi conturate cu o 
tușă de cărbune, cu o tentă de grafician. 
De data asta desenul se desprinde în ceea 
ce se găsește în ochii personajelor. Asta 
mă interesează și cred că din acest punct 
de vedere am găsit în Blaier un partener 
subtil. Noi am mai lucrat împreună, dar de 
data asta Blaier mi se pare mai valoros 
decit înainte, pentru că este animat de 
dorinţa unui limbaj foarte modern. Un limbaj 
bazat pe mișcarea continuă, o mişcare 
din care nu te opreşti decit atit cht să auzi 
respirația omului, un limbaj foarte dinamic 
deci, pentru că însuși modul de a gindi şi 
exista astăzi este foarte dinamic. Cam 
ăsta este fondul pe care Incerc să conturez 
filmul, și cred că, dacă nu am fi dublaţi 
de o echipă excelentă, nu am reuși să facem 
mare lucru. Am o echipă de oameni 
minunaţi — dacă vrei să scrii despre ei — 
care știu să mă înţeleagă și să mă ajute. 
Este echipa cu care lucrez de foarte mulți 
ani. Cu excepția cameramanului Mihai 
Truică, ceilalți îmi sint colegi și prieteni 
de 15—20 de ani: asistentul meu Mihai 
Mihăilescu, maestrul de lumină lon Marin, 
masinistul şef Andrei Joițoiu, machieuza 
loana Mocanu, secretara de platou Domnica 
Rădulescu — şi lista ar putea continua,dar 
ar fi prea mare. Sint oameni cu care am 
mers din film în film şi de care nu concep 
că m-aș putea despărți. 

După care se filmează, în sfirșit, cadrul 
respectiv. Actorii dispar să se demachieze, 
se sting luminile în platou, decorul lui 
Ştefan Antonescu (care, aflu, debutează 
cu acest film) rămine go! şi, In penumbră, 
arată ca cea mai autentică cabană din 
munți gata să primească , «Oaspe- 
tii» însă vor veni abia mline, miine cind tot 
nu se va filma scena cea mare dintre Vitcu 
şi Valeria, pentru că la «scena cea mare», 
în orice film, se ajunge greu. Se ajunge, 
ca la orice lucru mare: cu teamă, cu dragoste 


și cu sperantă. Eva SIRBU 


fiul său. Alexandru Boroş 


Cabanierul Ilarion Ciobanu si 


ane 


s3 Li 4, 
Operaţiune 
„Petrol“ 


„are deviza: un mort în plus, 
un martor în minus 


Cine umbiă in aceste rolis-uri 
silențioase? Cine locuieşte 
în aceste apartamente super- 
somptuoase? Cine sint aces- 
te femei Imbrăcate tot timpul 
ca manechinele Inainte de o 
prezentare la Palladium? 
Cine sint acești bărbaţi atit de siguri de ei? 
In fine, cine plătește această paradă non- 
stop a eleganţei și a vieții uşoare, în timp ce 
criza, şomajul şi inflația își spun din ce în 
ce mai apăsat cuvintul în viața de fiecare zi 
a englezului mediu? 


Producţia britanică 1976 care poartă în 
versiunea originală ca titlu numele unu: 
inspector de la Scotiand Yard, Sweeney. 
răspunde acestei serii de întrebări fără me. 
najamente. 

Dezvăluirea adevărului este neașteptat 
de dură. La sursa acestor venituri ne con- 
duce un neintrerupt lanț al fărădelegii, ini- 
tiat cu escrocherii, șantaj, exploatarea pro- 
stituției şi sfirşit prin crimă. 

Din aproape în aproape filmul merge pe 
această filieră aducind la lumină conexiu- 
nile periculoase dintre societățile multi- 
nationale care dirijează şi Impun politica 
profitului, ignorind interesele naţionale ale 
diferitelor țări, uzind fără nici un fel de 
scrupul de buna credință sau de dezintor- 
marea cetățenilor, ca și de slăbiciunile poli- 
ticienilor. lar vulnerabili sint mulți dintre ei 
în acea societate coruptă de drogul cel mai 
răspindit: setea de inavuţire. 


Ca întotdeauna într-o asemenea crucia- 
dă. polițistul cinstit, cel care-şi riscă viata 
clipă de clipă în schimbul unui modest 
salariu, se va simţi repede angajat într-o 
luptă inegală cînd îşi va descoperi adver- 
sarii la eșalonul superior al potentaţilor 
economiei mondiale şi în sfere politice 


Larousse-ul 


înalte. Şah la rege nu se poate da, dar 
polițistul se lansează pe drumul său justițiar 
neputind crede că «o țară întreagă este 
anesteziată». 


Angajindu-se într-o asemenea demon- 
strație, regizorul David Wickes (debutant 
în filmul de ficțiune, după un deceniu de 
colaborări la B.B.C) conduce acțiunea fti- 
resc pe o tramă polițistă, care se constituie 
ca un portret critic al societății capitalului. 
A acelei societăţi tutelate de monopolurile 
multinaționale care dețin pină la 30*. din 
producţia și comerțul ţărilor capitaliste 


Unul dintre momentele îndrăznețe ale 
acestei pledoarii acuzatoare este aborda- 
rea poziției şi rolului ziaristului într-o ase- 
menea lume. 


Exprimarea liberă a cuvintului, apa'ent 
nestingherită, asigurată de accesul, apa- 
rent total, la informaţie, determină pe ne- 
obositul redactor șef al unui ziar londonez 
să nu renunțe la elucidarea cazului opera- 
țiunii «petrol». 


EI caută,cu persistenţă, să afle şi să dea 
publicității «ce sau cine» se ascunde in 
spatele bursei aurului negru care pune in 
pericol chiar guvernul țării sale. Investiga- 
tiile sale îl tac însă un personaj indezirabil 
si adversarii săi potențiali încearcă să-l! 
reducă la tăcere. Nereușind, ei recurg ca 
şi în alte dăţi la suprimarea fizică. 

Căci morala lor îi învaţă «un mort în plus, 
un martor în minus». 

A.D. 


Producţie a studiourilor engleze. Regia: David 
Wickes. Scenariul: Ranai Graham. Imaginea: 
Dusty Miller. Muzica: Denis King. Cw: John 
Thaw, Dennis Waterman, Barry Foster, lan Bannen, 
Colin Welland, Diane Keen, Michael Coles. 


pe celuloid 


B - de la Beethove 


Beethoven, file de viată 


Evocare a acelor ani cind Europa se afla 
sub dominaţia cotropitoare a lui Napoleon 
și a perioadei imediat următoare înfringe- 
rii tiranului la Waterloo (1813—1819). Crea- 
ţia beethoveniană din acea perioadă re- 
fectă tumultul revoluționar, aspirația po- 
poarelor către o viaţă liberă și indepen- 
dentă, încrederea compozitorului în frătia 
oamenilor şi în fericirea lor, aici, pe pămint. 
Studiourile DEFA au incercat să abordeze 
personalitatea artistului prezentindu-l ca 
pe un om, un om al timpului său. 


Un fiim de Horst Seemann. Gu: Donatas Bamonis. 
Stefan Lisewski, Hans Teuscher, Renale Richter 


de la Dombrowski 


Jaroslaw Dombrowski 


Moment din iăţia revululionară dintre 
poporul lrancez şi poporul polonez. Jaros- 


iawDombrowski, încercatul insurgent împo- 
triva imperiului țarist asupritor al patriei 
sale, se alătură în urma exilului său în 
Franța, Comunei din Paris. Ajuns unul din- 
tre conducătorii comunarzilor, Dombrowski 
sfirșește prin a-și da viața, conştient de 
necesitatea luptei pentru eliberare socială 
oriunde ar fi dus-o. Înflăcărare revoluţio- 
nară, patetism autentic, momente lirice, 
puse în imagine de către un regizor experi- 
mentat Bohdan Poreba. S.D. 


Un him de Bohdan Poreba. Cu: Zygmunt Mals 
nowicz, Maigor zala Potocka 


| - de la Ibrahim 
Cum l-a însurat țarul Petru 


pe printul Ibrahim 


Poveste inspirată din evenimente reale, 
imun din pitorvasca viață a unui ciudat 
personaj, fiul unui prinț african căzut pri- 
zonier și dat în dar țarului Petru, strămoș 
și al lui Pușkin: Ibrahim Hanibal. Devenit 
unul dintre primii ingineri ai țării, biogratia 
sa stă, am spune azi, sub semnul fantasti- 
cului. Filmul se desfăşoară într-un cadru 
surprinzător ce păstrează un abur de le- 
gendă povestită seara la clacă, alternind 


„dar teroriștii sînt și ei 


în acțiune. Mai 


Un tandem binecunoscut: 
regizorul John Sturges 
(Ultimul tren din Gun Hill, 
Cei pte magnifici) 
John Wayne alias locotenen- 
tul McQ, ajuns la 70 de ani 
în plină tormă, conduc ace- 
laşi joc detectiv al locotenentilor Rulitt, 
Kojak sau McCloud. Mobilul: depistarea 
unei alte filiere a drogului în oraşul Seattle. 
Pentru că drogul, care reprezintă pentru 
societatea americană o plagă ce se in- 
tinde vertiginos subminind sănătatea şi, în 
ultimă instanţă, viaţa a mii și mii de tineri, 
același drog reprezintă pentru cei cell 
manipulează o inepuizabilă sursă de venit. 
Filmul lui Sturges adaugă în filmoteca uni- 
versală încă o pagină de acuzare virulentă 
la adresa zeului numit dolar pe altarul 
căruia se săvirșesc atitea crime. Crima, 
care — așa cum o spune un personaj în 
replica-chele a filmului «Crima în țara 
asta nu e numai organizată, ea a ajuns 
la rang de instituție. Judecătorii iau mită, 
senatorii vind privilegii și căpătuiala este 
ultimul sport naţional».Într-adevăr, după 
cum ne arată faptele, şi «faptele nu pot fi 
ignorate» după cum spune un vechi dicton 
englez, în concurență cu traficanții intră 
nu odată înalți funcționari publici. Obser- 
văm din nou că civilizația și comoditățile 
puse la dispoziție de progresul tehnic nu 
au deschis oamenilor calea spre echilibru 
sau mulțumire. Ușurinţa cu care ei acceplă 
moartea la fiecare colt de stradă, teama 
care-i determină să nu se amestece în con- 
flictele celor din jur, nu-i scuteşte nici de 
riscuri, nici de deznodăminte tragice. 
John Sturges, regizorul atitor westernuri, 
se mișcă ca un experimentat copoi în 
această junglă citadină. Specitic pentru 
stilul său, ca și pentru întreaga școală 
clasică a filmului american care a creat 


cu elemente reale. impresionante consti- 
tuiri de epocă, șantierele navale ale țarului 
Petru, peisaje marine amintind de tablou- 
rile lui Aivazovski, alternează cu secvențe 
groteşti de un umor rablaisian, cu perso- 
naje care se mișcă asemeni unor mario- 
nete. O Rusie care se modernizează sub 
sceptrul ţarului Petru devenit parcă și e! 
o personalitate pe jumătate legendară si 
povestea unei iubiri care învinge preijude- 


cătile Marina CONSTANTINESCU 


Un film de Aleksandr Mitta. Cu: Viadimi Visolhi, 
Aleksei Petrenko, ivan Rijov, irina Mazurkievici. 


de la Turpin 


Dick Turpir 


Richard Turpin zis Dick, legendar 
haiduc britanic, care in 32 de ani de viață 
kı inceput de secol XVIII, și-a făcut o faimă 
si bună şi rea prin ținuturile Yorkshire 
Essex şi Lincolnshire. Coproducţia angio- 
spaniolă alege din biografia sa un episod pe 
de-a-ntregul eroic, şi anume cind Turpin a 
ajutat țăranii răsculați Impotriva contelui 
de Belfort. Asemeni faimosului Zorro, Tur- 
pin este privit ca un erou romantic gata 
oricind să-și pună spada și mintea în slujba 
binelui, fără să uite Insă de intilniri amo- 

de o halbă de bere sau de o glumă 
Film așa-zis de «capă şi spadă» în 
compania căruia mai ales tînărul spectator 
va gusta o oră de palpitante aventuri, 


mult. In ofensivă 


taima vestului sălbatic, este punerea în 
evidenţă a personajului secundar. Sturges 
se fixează acum asupra portretului uneia 
dintre colaboratoarele accidentale ale de- 
tectivului McQ: o femeie în prag de cinci- 
zeci de ani, o femeie care a fost frumoasă, 
dar în ale cărei riduri se citesc acum nu 
tihna unei vieţi implinite, ci deznădăjduita 
oboseală a unei existente irosite în decepții 
de tot felul. Avem în fața noastră pe sora 
bună a Alicei din filmul lui Scorsese, per- 
sonaj atit de grăitor pentru larga categorie 
socială a micilor funcționari, gonind mereu 
după iluzia fericirii, dar ajungind mai de- 
grabă la capătul vieţii decit la un liman. 
John Wayne este acum un șerif în deplasare 
la Seattle. Acelaşi tonus optimist, același 
pistol fără greș care plină nu demult tm- 
părțea dreptatea în ţinuturile fără de lege, 
descoperă că nici viața citadină nu se află 
mai la adăpost de violenţă. O surpriză pen- 
tru obișnuiții televizorului va fi apariția 
Dianei Muldaur, partenera lui McCloud, 
acum Într-un rol plin de capcane. Un film 
de serle foarte bine construit, sfirşind cu 
o grandioasă urmărire pe malul oceanu- 
lui şi cu victoria binelui măcar în acest 
episod de serial. Căci ne este foarte greu 
să credem în stfirșiturile fericite propuse 
de scenariștii sutelor de seriale TV și cine- 
matogratice, inspirate din dosarele curente 
ale poliției americane. Ne este foarte greu 
să credem în «fericirea» care este de 
fiecare dată atit de costisitoare în vieți 


omenești. 
Adina DARIAN 


Producție a studiourilor americane: Regia: John 
Sturges. Scenariul: Lawrence Roman. imaginea: 
Harry Stradiing jr. Muzica: Eimer Bernstein Cu: 
John Wayne, Eddie Albert, Diana Muldaur, Colleen 
Dewhurst, Ciu Gulager, David Huddleston, Al. Let- 
lieri, Julie Adams, Robert E. Mosley. 


Cinci detectivi 
la miezul nopții 


Chiar dacă li s-ar fi adăugat celor 
cinci şi Wenceslas Vorobietschik, ş 
Ellery Queen, și însuşi H Ss — 
ar fi lipsit detectivul principal, c 
binatorul şi deziegătorul filmului, regi- 
zotul. Pentru că Robert Moore po 
te bine, dar se lasă curind 
aglomeraţia în care sin 
inventarul și de r 

în care nu a știut să opereze o 
căreia n-a reușit să-i imprime 
o gradație, pe care n-a izbut 
d ze spre comicul, subtil sau enc 
așa cum pare că a avut intenția 

Ceea ce Mel Brooks a făcut cu geniu 
în al său Frankenstein — a 
dia care include semnificația ș 
exclude surpriza, cere din partea r 
zorului o colaborare dinlăuntru c 
tema aleasă, o participare la crimă 

aşa, şi ^u tratarea + 
te «superficială») a unui me 
d 


Pușca veche 


Í 


Aşteptaréa 


NAN 


Două filme pe fundalul războiului. Două unghiuri 
din care e privită umanitatea. 


DP Filmul lui Robert Enrico vine 
ma : serani cu o saume 
ncâărcâătur. succes obti- 

WETI KA nută mai ales în fața publi- 
cului francez. Pușca veche 
este într-adevăr un film de 
succes. Raţiunile? Este un 
film făcut de un bun meseriaș care mizează 
în primul rind, foarte conştient, pe felul 
cum o să povestească spectatorilor să 

Intimplarea petrecută în cel de al doilea 

război mondial, episod din timpul rezisten- 

tei franceze Impotriva naziștilor. Şi pentru 

o dată e nevoie să arătăm pe scurt care este 

aria acestei poveşti, sursă a filmului un 

doctor foarte convins de importanța chirur- 
giei lui în orice fel de vremuri, destul de 
cinic în ce priveşte suferința din jur, tră- 
ieşte o viață conjugală al cărei farmec și 

a cărei fragilitate In acelaşi timp, regizorul 

se străduieşte pa orice cale (şi mai ales pe 

aceea a flash-back-urilor), să ne-o înfăţi- 
şeze. Armonia este împlinită de evoluția 
candidă a unei fiice la virsta pubertății şi 

a unui personaj discret, de un mutism in- 

trigant uneori, care nu este altul decit un 

prea bun prieten al familiei, martor al feri 
cirii şi apoi al tragediei ei. Cind rigorile 
care în concepția doctorului — Philippe 

Noiret — se pot abate asupra oricui pentru 

că așa sint vremurile, dar nu și asupra sa, 
cind aceste rigori se abat totuși (naziștii 
ți ucid soția şi fiica) toată detașarea de 
ceea ce se poate intimpla în realitate, toată 
euforia fericirii proprii contrastantă fată 
de jalea din jur se transformă în dorință de 
răzbunare pe cont propriu. Şi dorinţa aceas- 
ta de răzbunare este atit de aprigă, incit sea- 
mănă deruta printre soldaţii germani care 
se cred încercuiți de un întreg detașament 
de partizani. 

Războiul rămine astfel fundajul unei ac- 
țiuni care urmărește, de fapt, odissea unei 
conştiinţe (cea a doctorului Philippe Noi- 
ret) de un egocentrism și chiar cinism la 
început, pe care o realitate tragică le con- 
fruntă şi le răstoarnă. 


poate fi demontată, nu dintr-o perversi- 
tate analitică, ci nai pentru a re- 
descoperi o savoare originară, dincolo 
de rugină, de manierisme, de inerţii şi 
de rutine. 
ar «miezul noții» se transformă 
un «timp mort», singurul asasinat 
vent din film, în ciuda faptului 
că textul e foarte spiritual, actorii foar- 
te buni, gag-urile excelente în sine 

Nu neapărat verva sau suspensul ar 
fi salvat filmul de la plictiseală. Așa 
cum există «cool jazz», există şi co- 
medii «reci», impasibile. 

Principalul cusur al autorului mi se 
pare a fi acela de a se fi bazat aproape 
exclusiv pe reunirea senzațională a 
unor capete de afiș actoricești (c 
pe care-l au deseori şi autori medii- 
lor noastre), pe trucurile și retetele 
care «prind» 

ŞI, într-adevăr, ne-am bucurat să-i 
vedem, chiar dacă adunaţi cu un sim- 
plu pretext, pe David N 
Sellers, Maggie Smith, Al 
Peter Falk, Elsa Lanchester, și pe ne- 
verosimilul Truman Capote, oaspeți 
de noapte ai unei gazde (regizorul) nu 
prea îndatoritoare 


Nina CASSIAN 


Toată această evoluție se face într-o al- 
ternare de momente lirice și chiar idilice 
cu momente atari», distrugătoare, cutre- 
murătoare, 

În acest scop, Enrico a mizat pe actori 
de mare priză la public, care ştiu să obțină 
adeziunea acestuia în mod spontan (Noi- 
ret, de exemplu, dezbracă orice veșmint de 
sacralitate actoricească, neagă aparent 
orice ritualitate interpretativă, Imbrăcind 
pe cel al omului oarecare, surprins parcă 
de obiectivul camerei de filmat). Realizato- 
rul schimbă obiectivele ca sa obļinà at 
mostere irizate, pastorale, atit de con- 
trastante cu realitatea războiului și sufe- 
rinței, dar atit de propice mentalităţii aces- 
tui chirurg pentru care universul propriu 
pare a nu avea nici o contingenţă cu restul 
lumii. Regizorul şi operatorul său cultivă 
culori estompate, în cadre de o tonalitate 
impresionistă, ce aduc în prim-plan zim- 
bete și lacrimi Induioşătoare, pentru ca 
apoi să-i şocheze pe spectatori cu scene 
de cruzime (In care naziștii, de exemplu, 
extermină pe locuitorii unui cătun din su- 
dul Franţei cu mitraliere şi aruncătoare de 
Hăcări, acest tablou al masacrului fiind fil- 
mat cu o predilecție naturalistă). 

Povestea în sine, aşa cum am incercat 
să o sugerăm, este evident că nu evită 
unele clișee din filmele de război. Dar 
măiestria lui Enrico stă în faptul că a filmat 
aceste situaţii, destul de nenuanţate şi de 
neaprotundate de scenariu — le-a filmat, 
spun, atit de frumos incit aproape le acoperă 
suprapunindu-le o atmosferă creată numai 
de cineast şi care pledează cauza scena- 
riului cu mult mai multă dăruire decit a 
făcut-o scenaristul 

Mircea ALEXANDRESCU 


Productie a studiourilor franceze. Regia: Robert 
Enrico. Scenariul: Pasca! Jardin şi Robert Emico. 
Imaginea: Etienne Becker. Muzica: Francois de 
Huubuia. Cu: Phihppe Noiret, Romy Schneider. 
Jean Bouise, Madeleine Ozeray, Joachim Hansen, 
Robert Hoffmann, Jean-Paul Cisife. 


am mai văzu 


Ziua sacrif 


Undeva, dincolo de strălucirile Bosforu- 
lui de amestecul insolit între Orient si 
Occident al Istanbulului, undeva, în fundul 
unor mahalale noroioase ale orașului, civi- 
lizaţia — nu numai cea materială, ci în pri- 
mul rind cea spirituală — pare să nu fi 
răzbit deloc. Familiile iși desfășoară aici 
existența după rigide canoane feudale, 
muezinii iși pling Indelungatele chemări 
din minarete, drame incredibile în plin 
secol XX işi desfășoară tristele întimplări. 
Drame ca aceea a unei mame şi a copila- 
șului ei bolnav, pe care familia refuză cu o 
primitivă şi sinistră obstinaţie să-l ducă la 
spital, să-l lase operat, să-l salveze. 

Filmul turc, Ziua sacriticiului, este o 
cronică demascatoare a unor realități retro- 
prada, a unei lumi unde indiferența generală 

să să se perpetueze o primejdioasă ina- 


poiere. Stilul sec, neorealist al Perah 


ocolește trapele melo-ului care bate de 
obicei în atari subiecte. Şi parabola din 
Coran a sacrificiului acceptat al mielului 
(aici însă, din păcate, nu mielul este cel 
sacrificat) pune într-o lumină şi mai crudă 
existența unor oameni avizi de înavuţire — 
membrii familiei sint negustorii — şi-n 


<Ñ; Așteptarea este un film de 
| război, mărturisi! -de altfel 
ca atare chiar din insertul 
nema ce Insoțeşte genericul: «un 
omagiu adus mamelor care 
şi-au pierdut fiii în războiul 
pentru eliberarea Ungariei». 
Este un film de război de o factură aparte 
însă, ieşind şi din cadrul filmului psiholo 
gic de război. Așteptarea îsi propune 
mult mai mult, își propune ceva mult mai 
greu: iși propune să fie un îilm-simboi, 
un film-metaforă despre ideea de război 
şi de suferință umană. Acţiunea se petrece 
în 1944, dar este Invăluită într-un aer retro, 
care te face să te întrebi, uneori, dacă nu 
cumva te afli în 1918 Ca pină la urmă să-ți 
dai seama că, fie că e vorba de primul, 
fie că e vorba de-al doilea război mondial, 
importantă e doar ideea de război, ea este 
cea pe care autorii o incriminează, pe ea 
spectatorii trebuie s-o respingă. Aștepta- 
rea iși mai propune să fie un film-simbol 
al speranţei. Două femei, o mamă care a 
născut trei băieți și doica lor, dada care i-a 
alăptat, se încăpăținează să-și aștepte fe- 
ciorii, deşi ei nu mai există. «Doar ţi s-a spus 
că au căzut pe Don, acum trei ani» îi amin- 
tește cineva mamei. «Vai mititei, s-or fi 
julit la genunchi», răspunde liniştită femeia. 
O replică la limita între absurd și sublim, 
limita la care se situează așteptarea acestor 
temei care știu că băieții lor au murit, știu 
şi totuși îi aşteaptă. li așteaptă pe ei sau pe 
alți trei băieţi, soldaţi în trecere prin casa 
lor, casă simbol la rindul ei, în care totul 
pare Incremenit și mai ales timpul, pentru 
că şi ea, casa, ca și ele, femeile, rezistă, 
rezistă bombardamentelor, rezistă peregri- 
nărilor de trupe, rezistă, deși se află chiar 
în focul bătăliilor. Cele două temei nu 
numai că sint hotărite să aștepte, dar iși 
iubesc cu patimă așteptarea. Aşteptarea 
lor simbolică, așteptarea lor speranță, as- 
teptarea lor, metaforă a vieţii. Așteptarea - 
credință că a spera inseamnă a trăi și in 


Un obiectiv comun: pacea 


acest fel, cei trei feciori, în conștiința si 
în dragostea «mamelor» lor, sint în viată 
şi vor rămine mereu aşa. Așa cum eroii 
nu_mor niciodată. 

Așteptarea își propune, deci, să ridice 
realitatea la putere de simbol, să trans- 
forme concretul în metaforă și apoi, din 
nou, să-i redea metatorei sensul ei profund 
realist. Lucrat în tonuri de verde închis, 
brun şi roşietic, cizelat cadru cu cadru, 
gindit pe «tablouri vivante» de un mare 
rafinament plastic, acest film dezvăluie, 
pe de o parte, o ambitie nemăsurată de a 
«lucra» numai pe idei majore, iar pe de altă 
parte, o minuţie aproape artizanală în a 
arăta, a vizualiza aceste idei. Ca interpretare, 
filmul se sprijină pe două actrițe de excep- 
ție: maghiara Mari Törőcsik (mama) şi 
poloneza Maja Komorowska (dada), trans- 
formate, la rindul lor, în două metafore, 
Incremenite în această postură grea, 
nespus de grea, obligate să poarte pe 
umeri povara unor personaje-simbol. 

insistența, poate exagerată, a cronicii 
asupra ideii de simbol, este sugerată de 
calităţile acestui film, care devin insă uneori 
şi defectele lui: o prea obositoare apăsare, 
o prea vădită insistență pe ceea ce autorii 
nu vor să spună, dar vor să lase să se in- 
țeleagă. Pe ceea ce noi spectatorii am in- 
teles. Am înțeles, dar avem totuşi o nedu- 
merire: dacă vrei să minuiești simboluri 
si numai simboluri ca să-ţi exprimi ideile, 
atunci trebuie să-i acorzi interlocutorului 
tău încrederea că le va pricepe singur. 
Dacă-ţi propui, să zicem, să arăţi că viața 
e complexă, de ce să spui că ea este şi 
complicată? Nu toate i-urile au nevoie de 
un punct deasupra. De pildă: majusculele. 


Rodica LIPATTI 


Producție a studiuiilor ungare. Regia: Gyöngyösi 
Imre. Scenariul: Gyöngyösi Imre, Baby Buna. 
Imaginea: Kende Jânos. Cu: Târâcsik Mari, Maja 
Komorowska, Bodnar Erika, Balazsovilz Lajos, Juraj 
Durdiak, Jerzy Zeinik. 


acelaşi timp orbiți de neştiinţă și superstiții, 
vrăindu-si viețile în ritmul sumbru al unor 
versete şi precepte arhaice și lipsite de 


sens. D.N 


Un fiim de Lufti O. Akad. Cu: Hălya Kocyigit, Kerem 
Jiimazer, Ali Sen, Nazan Adali. 


Tereza, 
nu te voi părăsi 


Un hold-up mai puțin obişnuit, al cărui 
erou și el mai puțin obișnuit, este o maimuță 
pe nume Tereza. Autorii loviturii organizate 
în stil mare sînt... un grup de copii. Motivul 
este unul dintre cele mai obişnuite la virsta 
copilăriei: mici rivalități între grupuri prie- 
tene ce se inchipuie însă adverse. Dialogul 
dintre copii şi animale se dovedeşte din 
nou inspirat Nu ştim bine dacă copiii 
izbutesc să antreneze puiul de cimpanzeu 
sau viceversa, dar jocurile lor au duiosir 
şi candoare, reciprocitatea sentimentelc/ 
ne emoţionează şi ne fac să zimbim. O 
poveste despre oameni și animale, o lecție 
străină de rigiditatea tonului pedagogic 
despre nevoia de afecțiune a tuturor. Prie- 
tenia și iubirea copiilor pot salva, măcar în 
parte, spaima şi însingurarea animalelor 
ce privesc de după gratiile unei grădini 
zoologice. «Binecuvintaţi animalele şi co- 


piii» pare să fie gindul cineaștilor ceho 
slovaci. M.C 


Un film de Josef Pinkava. Cu: Norbert Judt, Ivan 
Poiasek, Katka Zatovicová, Roman Cada, Jana 
Hiavocova Ludek Munzar. 


Vacanță la Jakobsfeld 


Cunoaştem preocuparea constantă a ci- 
nematogratiei iugoslave pentru istoria Re- 
zistenţei. Partizanii din cel de-al doilea răz- 
boi mondial s-au constituit de-a lungul ani- 
lor într-o memorabilă galerie de personaje 
filmice. Eroul de acum este un copil care, in 
ciuda virstei fragede, înțelege gravitatea 
misiunii ce i se încredințează și reușește 
să dea compatrioţilor săi un prețios ajutor. 
Peripețiile sale, izvorite din rolul său de 
iscoadă Intr-un sat ocupat de fasciști, îl 
obligă să facă fi unor situații de mare 
risc care ar fi pus În încurcătură chiar şi pe 
un om în toată firea. istețimea și tenacitatea 
băiatului se vor dovedi pe măsura încer- 
cărilor. Dar personajul mai are şi farmecul 
copilăresc născut din plăcerea jocului, mai 
are și o capacitate de dăruire de o cristalină 
puritate. Filmul ne face să gindim că dra- 
gostea de țară și eroismul nu au și nu au 


avut virstă. 
Dana DUMA 


Un fiim de Branko Bauer. Cu: Slavko Slimac, 
Svetislav Goncic. 


Pasărea albastră 


După cum Tyltyl şi Mytyl, copi» tăietoru- 
lui de lemne, caută fără să se descurajeze 
acea pasăre unică, simbol al fericirii şi al 
tainei tuturor lucrurilor, ascunsă privirilor 
umane care nu o pot cunoaște decit prin 
replicile si efemere, tot astfel cinemato- 
graful recurge periodic la feeria lui Maeter- 
linck în speranța realizării unul spectacol 
unic, în care meditaţia filozofică a textului 
iara să se imbine cu atotputernicia iluziei 

mice. 

Prima Incercare (1918) n aparține lui 
Maurice Tourner, regizorul pe care critica 
vremii D plasează pe scara valorilor filmului 

„ american imediat după marele Griffith. At- 
mostera fantastică, decorurile stilizate (rea- 
lizate de pictorul francez Andre Ibels), 
puternica influență a marilor teoreticieni şi 
practicieni teatrali de la începutul secolului 
(Reinhardt, Craig, Coupes fac ca această 
primă ecranizare a P. albastre să-i 
aducă regizorului său reputația de «des- 
chizător de drumuri noi în creația cinema- 
tografică». Prin savantele jocuri de umbre 
şi lumini, prin rafinamentul coloristic (fil- 
mul este colorat de mină), prin încărcătura 
de poezie și mister, Tourner iese din tiparul 
care domină epoca, pretigurind un curent 
ce se va naște abia un an mai tirziu — expre- 
sionismul, 

Versiunea din 1940 este şi ea intr-un anu- 
me sens memorabilă, deoarece reprezintă 
primul fiasco financiar ai unui film cu 
Shirley Temple. Expli constă in primul 
rind într-o greşală de distribuție. Vrind cu 
orice preț să o recompenseze pe mica 
Shirley pentru pierderea rolului principal în 
Vrăjitorul din Oz în favoarea unui alt co- 
pi minune — Judy Garland, producătorii 
incearcă să modeleze rolul lui Mytyi du 
personalitatea interpretei, operind o răs- 
turnare în rturile de virstă între cei doi 
frați. Pe de parte, vina o poartă regizorul 
Walter Lang, meșteșugar pricep dar fără 
strălucire, incapabil să se elibereze de 
cheos hollywoodiene 

upă un interval de peste trei decenii de 
la această nu pe fericită tentativă, cea de a 
treia pasăre albastră prinde aripi cinemato- 
grafice în cooproducția s o-americană 
semnată de George Cukor. În felul acesta 
ea revine pe meleagurile unde a căpăta! 
pentru prima oară viaţă, deoarece premiera 
mondială a piesei lui Maeterlinck a avut 
loc în 1908 la Teatrul de Artă din Moscova, 
în regia marelui Stanislavski. 

Cukor, autorul atitor succese incununate 

1964 cu premiul Oscar pentru My Fair 
Lady, a abordat de-a lungul unei cariere 
de peste 45 de ani, cele mai diverse genuri: 
comedia (Născută ieri), fiimul de suspen- 
se (Lumina de gaz), musicalul, etc. Con- 
stanta creaţiei sale o reprezintă însă pre- 
dilecţia pentru ecranizarea unor opere lite. 
rare celebre ca David Coppertieid, Ro- 
meo și Julieta, Dama cu cameiii și in 
prezent, recenta Pasăre albastră. Aceasta 
din urmă apelează de fapt la limbajul dife- 
ritelor genuri, unele impuse de text (feeria), 
altele datorate unei concepții regizorale 
cam eclectice (musicalul), pentru ca, în 
final, filmul să île o lectură pentru copii 
a piesei lui Maeterlinck, lectură deosebit 
de fidelă la nivelul replici, dar care nu-şi 
propune să i pătrundă subtextul. Evitind 
cu g teni superproducţiei (exage- 
rarea decorurilor, figuratie numeroasă, cos- 
tume impresionante) la care indicaţiile sce- 
nice ale dramaturgiei ar fi putut să invite, 
Cukor impune întregului film o tentă de 
simplitate austeră Singurul lux i repre- 
zii prezența celor trei vedete — Liz 
Taylor, Jane Fonda, Ava Gardner — care 
întruchipează res Lumina, Noaptea 
şi Plăcerea, amintindu-ne că regizorul rà- 


12 


+ 
a 


/ 
Filmul de 


autor 


este în ofensivă, 
Dar, evident, 

cinematogratul 

nu se poate lipsi 


de literatură. 
Mai ales 
de 
area literatură 


mine, în primul rind, un recunoscut dirijor 
de actori. 
Cnstina CORCIOVESCU 


Cop'oducție a studiourilor «lenfilme și «20-ih 
primi Foxa Bi $ 


Belski, Leonid Iakob- 
son. Cu concursul balerinikr de b Teatrul Kirov. 
Cu: Elisabeth Taylor, Jane Fonda, ‘Cicely Tyson, 
Ava Gardner, Margarita Terehova, Gheorghi Vitin, 


Oleg 


Călătoriile lui Gulliver 


Atracția cineaștilor pentru ecranizarea 
operelor consacrate din literatura univer- 
sală revine ca o constantă în istoria cine- 
matografului. Cu cit un roman este mai 
des ecranizat, cu atit el revine şi în anii 
următori în obiectivul aparatului de filmat. 

Romanul lui Swift se bucură și el de un 
record. Prima ecranizare a Călătoriilor lui 
Guliver» în 1902, iscălită de Georges Méliès 
suplinea cu fantezie poetică tehnica pre- 
cară a începuturilor, pentru a transpune 
romanul. Un an mai tirziu, un regizor ame- 
rican de origine poloneză adapta procedeul 
animației aceloraşi peripeții. În 1984, Disney 
recurge în Mickey Mouse pentru un scurt 
metraj După încă un an, regizorul sovietic 
Alexandr Ptuşho reia isprăvile medicului 
pornit pe mare să cunoască lumea, în inter- 

retarea actorilor și a păpuşilor animate. 
n 1999, Dave şi Max Fleicher imită stilul 
disneyan într-un film de lung metraj. În 
1960, un alt regizor american, Jack Sher 
se lansează pe urmele celor Trei lumi ale 
lui Gulliver. În 1966, legenda lui Gulliver 
cucereşte studiourile japoneze — Yoshio 
Kuroda semnează Călătoriile lui Gulliver 
în Lună, lar în 1989 regizorul ceh Pavel 
Juracek ecranizează partea a treia a roma- 
nului. În stirșit, regizorul britanic, Peter 
Hunt (fost monteur) Incredințează lui Ri- 
chard Harris portretul nemuritorului Gulli- 
ver Inconjurindu-i de-o lume a animației. 
Protitind de voga serialelor, regizorul con- 
semnează în prima oră și jumătate de pro- 
iecţie, doar vizita pe insula Liliput, promi- 
țindu-ne peripeţiile din Brobdingnag — 
insula uriașilor, pe cele din Laputa — insula 
savanților rupti de practică (ce spirit de 
anticipație la Swifti) și pe cele din Kouuyh- 
nhnms — insula cailor — pentru o dată 
viitoare. Văzut deci ca un episod de serial, 
Gulliverul cu Richard Harris (deși s-o 
spunem, actorul se simțea mult mai în 
largul său în rolurile de rugbist) păstrează 
toată copilăria basmului, agrementată inspi- 
rat de muzica lui Miche) Legrand, ce ne 
apare ca un contrapunct suav la mușcă- 
toarea satiră politică a iriandezului. Actuali- 
tatea observațiilor sale făcute la inceput 
de secol XVIII şi critica aspră adresată 
semenilor săi, în privința discordiei răz- 
boinice şi a incapacității de a apăra pacea, 
sint uimitoare. Swift pledează pentru o 
cauză ci se poate de serioasă: eficacitatea 
tratativelor în apianarea conflictelor inter- 
naționale, oferindu-ne totodată o întiinire 
plină de fantezie si umor. 


Simona DARIE 


Coproductie a studiourilor engleze și belgiene. 
Regia: Peter Hunt. Scenariut Don Blake, dupi 
«Călătoriile lui Gulliver» de Jonathan Swift. Muzica: 
Michel Legrand. Animaţia: Dessonviile-Brurelies. 
Cu: Richard Harris, Catherine Schel, Norman 
Shelley, Meredith Edwards. 


Potopul 


Trilogia eroică a lui Sienkiewicz, 
«Potopul», «Pan Wolodowshi» și «Prin foc 
și sabie», adevărată cronică a frămintatei 
istorii a Poloniei în secolul XVIII, a luptelor 
pentru independenţă, a războaielor cu năvă- 
litorii suedezi, a înfruntărilor dintre voievo- 
datele, trădate de un principe sau altul, 
această imensă aventură istorică, tratată 
cu o adevărată febră romantică şi aducind 
în scenă personaje demne de marile cicluri 
ale lui Dumas-tatăi, a fost şi este, ca şi 
«Cei trei mușchetari», o adevărată bucurie 
pentru cititori. Esenţialmente cinematogra- 
fică — adevărată cascadă de bătălii, răz- 
boaie, intrigi, iubiri, dueluri, lovituri de tea- 
tru şi fapte răsunătoare de eroism — fresca 
istorică a lui Sienkiewicz, spre deosebire 
de cărțile lui Dumas, nu a cunoscut ecra- 
nizări, dar nu a cunoscut nici demonetiza- 
rea pină la clișeu a anumitor situații şi per- 
sonaje. Ecranizarea propunea de la bun 
început o foarte amplă latură pur istorică, 
fără de care soarta personajelor, acțiunea 
lor, Îşi pierde cu totul consistenţa și cre- 
dibilitatea. 


Primul volum, Potopul, a fost transpus 
pe ecran de regizorul Jerzy Hotiman într-o 
versiune cu o durată de aproape șase ore. 
n aleea film rea, pirat vagi 
in fața spectatorului apar evidente 
bun început: este foarte dificil să ţii trează 
atenția publicului timp de șase ore, după 
cum este foarte dificil să centrezi drama- 
turgic un film cu asemenea durată, să nu 
te pierzi în nesfirșite acţiuni paralele şi 
secundare, în nenumărate episoade, care 
nu-şi mai răspund într-o imagine de an- 
sambilu, uitate fiind pe drum. Cineastul 
a evitat bună parte din aceste primejdii. 
E! nu a incărcat acţiunea cu toate episoadele 
cărții, lăsind în scenariu doar evenimentele 
mari, explicitările istorice absolut necesare, 
şi nerenunțind la atit de utilul crescendo 
dramatic, dus pină la secvenţa finală. De 
unde atunci șase ore de proiecție? Timpul 
se acumulează printr-o tendință stilistică 
descriptivă, uneori avind ca rezultat ade- 
vărate momente antologice prin frumusețea 
plastică, prin ingeniozitatea cadrajului, prin 
surprinderea amănuntelor, de multe ori insă 
tinind în loc acțiunea prin interminabile 
travelling-uri Insoţind personajele de-a lun- 
gul unor lungi culoare de palate, prin lente 
panoramice, mereu reincepute, cadrind 
mulțimile de figuranţi sau sutele de chipuri 
ale unor războinici în aşteptare. 


Dincolo de aceste reușite şi carente, 
Jerzy Hoffman știe, cu o deosebită măies- 
trie, și acesta este un factor esențial in- 
tr-o asemenea poveste, să filmeze mari 
bătălii și mari dueluri, într-un montaj-balet, 
aparatul alergind în viteza cailor porniţi 
în galop și devenind de o mobilitate extremă 
în timpul luptelor. Ştie de asemenea să sur- 
prindă toamnele cețoase şi iernile aprige 
in imagini de o mare frumuseţe. ŞI știe 
să-l lase pe Daniel Olbrychski să-și reverse 
entuziasmul şi energia fără seamăn, care-l 
lac să se apropie foarte mult de eroul «Po- 
topului», așa cum ni-l imaginam, altădată, 
cind îl însoțeam cu ochii mintii în epopeea 
lui de aventurier şi iubitor de tară. Sint 
merite care fac din Potopul o reuşită. 


Dan NESTOR 


Zilele 
filmului algerian 


De la 
prima încercare, 
o lovitură 
de maestru 


importantă întiinire, pe calea imaginii 
filmate, cu istoria unui popor şi cu arta 
sa originală. Originală şi ca mod de 
asimilare creatoare, de către tînărul 
cinematograt algerian a tradiţiilor celor- 
lalte arte: literatură, plastică, muzică. În 
cazul Cronicii anilor de jar cu care 
s-au deschis Zilele filmului algerian la 
Bucureşti — operă matură, operă solid 
Implintată în realitățile şi tradiţiile po- 
poruiui său — distinsă cu Marele Pre- 
miu la Cannes în 1976 — colaborarea 
artelor învecinate se face simțită cu 
maximum de efect artistic. Regizorul 
Sakhdar Hamina, chiar dacă n-a apelat 
la o anume sursă literară, își concepe 
filmul ca pe un monumental roman, o 
construcție epică jalonată de capitole 
sugerind drumul parcurs de poporul 
algerian în lupta sa pentru eliberare: 
«anii de cenuşă», «anii de molimă», 
«anii de toc». Personajul-resonneur al 
acțiunii, un pseudo-nebun, de fapt un 
înțelept ce comentează istoria în termeni 
poetici, protetic și totodată lucid, e un 
fel de alter-ego liric al epopeii, o voce de 
aed | căruia regizorul a ținut să-i 
Imprumute propriul lui chip, vocea cind 
aspră și indignată față de nedreptăți, 
cind resemnată cu destinul poporului 
său greu încercat de natură şi de colo- 
nizatori. E poate identitatea cea mai 
interesantă a filmului, acest paradoxal 
amestec de contemplatie orientală și 
îndemn la acţiune pe calea ocolită a unor 
pe pline de realism. «Pedepsiţi vor 

acei care vor lipsi de la întiinirea cu 
istoria» — avertizează bătrinul poet 
asupra necesităţii angajării în marea bă- 
tälle a prezentului. Profeţia sa va fi 
dusă la implinire de chiva oameni 
curajoşi, printre care fostul păstor alun- 
gat de foamete de pe pămintul său, 
ajuns șomer la oraș, apoi trimis în arma- 
ta străină şi găsind, In sfirșit, calea spre 
fortele populare de eliberare. Alt perso- 
naj important al filmului e muncitorul 
hărțuit de autorități, capabil finalmente 
să organizeze acţiunea Insurecțională. 
Vasta epopee se incheie în ajunul 
victoriei asupra colonialismului cu ima- 
ginea copilului muncitorului ucis de 
către forțele represive, copii ce fuge 
spre un viitor încă necunoscut dar plin 
de incredere. Film politic, desigur, dar 
un film de factură poetică mai deosebită 
decit cunoaştem noi europenii, un film 
ce antrenează în construcția sa amplă 
ritmuri cind lente, cind precipitate. Poe- 
tic şi prin calitatea excepțională a ima- 
ginii — aproape fiecare cadru e un 
moment plastic prețios, transmiţind acut 
senzația pustiului infierbintat pină la 
incandescență, a prafului, amestecat 
cu singele celor uciși, imaginea cailor 
Involburaţi în lupte sau a rlulețului firav, 
milos, ce hrăneşte iluziile atitor insetati. 
impresionante scene de ansamblu, ca 
represiunea revoltei de la dig sau sec- 
venţele cu molima de la oraș și căruțele 
ce cară zi şi noapte cadavrele ca în 
«Ciuma» lui Camus, dau operei o drama- 
tică respirație umană. 

Perspectiva asupra cinematogratului 
algerian se întregește cu citeva filme de 
date mai recente, cum ar îi Ṣeba (1976), 
evocind mizerele condiții de trai ale unor 
pescari sau Întorcerea fiului risipitor 
(pe fundalul unor conflicte între frați se 
face o incursiune a societăţii ultimilor 
ani). Tot de dată relativ recentă (1974) 
este povestea unui comisar politic în- 
tors după multă vreme în satul său, 
încercînd să reorganizeze viața răvășită 
de luptele cu colonialiştii. Apoi o Inti- 
nire cu un film mai vechi, apreciat la 
noi: Bita și opiumul Dezrădăcinaţii 
— prezentat şi el în festival — urmărește 
dramaticul exod al unor felahi la oraș și 
condiţia lor de proletari trăind mizer în 
bidonville-uri. Războiul pentru li- 
bertate;asistăm la un pasionant film de 
montaj reconstituit pe documente- 
lor de arhivă, mărturii ale istoricei lupte 
de eliberare a Algerului. Un tablou vast 
şi interesant care ne sugerează drama- 
tica biografie a unui popor ce și-a ciști- 
gat prin jertfe eroice dreptul la demni- 
tate și independenţă. 


Alice MĂNOIU 


“Filmul politic nu 


Fila 
unui po 
trezit la vi 


film algeris 
distins cu Marele 


poate fi „confidențial“ 


El e. împlicit, „de mase“ 


|) Se împlineşte aproape un 
| deceniu de cind în lumea fil 
|  _mului occidental a țişnit cu 

NECIK) vigoare, solicitind iniţiativa 
şi energia creatoare a unor 
cineaști tot mai numeroşi și 
mai prestigioși și mobilizind 
interesul și adeziunea unor pături tot mai 
largi de spectatori, filmul politic. Nu mai 
era vorba de astădată de un fenomen mar- 
ginal, elaborat în laboratoarele avangăraii, 
sau de strădania izolată a unor creatori 
angajaţi pe pozițiile cele mai înaintate ale 
unei arte combative, ci de o autentică direc- 
ție majoră în cinematograful cel mare, cine- 
matograful miilor de săli şi al milioanelor 
de spectatori. Nu mai era vorba nici de 
prezenţa, doar în subtext, a implicațiilor 
politice, de o referire doar indirectă la con- 
flictele sociale și ideologice (asemenea 
prezenţe şi asemenea referiri găsim — cu 
oarecare bunăvoință — în 90% din filmele 
produse din 1895 încoace), ci de angajarea 
deschisă, angaiată, operațională în bătă- 
iile politice- contemporane. 

Accentuarea continuă, în ultimii ani, a 
crizei care zguduie lumea capitalistă, criză 
nu numai economică (cu tot ce această 
criză implică în materie de șomaj, instabi- 
litate, degradare a nivelului de trai, etc.) 
ci şi criză a valorilor, a instituțiilor, a struc- 
turilor, a relaţiilor dintre oameni şi dintre 
diferite grupuri de oameni, a îmbogățit — 
dacă putem spune așa — cu noi dimensiuni 
filmul politic, l-a transformat dintr-o direc- 
ție — foarte importantă, ce-i drept, dar 
totuși una — a cinematografiei contempo 
rane în fenomenul ce! mai caracteristic 
şi semnificativ al celei de-a șaptea arte, 
în piatra unghiulară a artei actuale a filmu 
lui. 


O probă de-a-ndoaselea a acestei pre- 
eminențe o constituie. și apariţia în ultimii 
ani a așa-numitului film politic de dreapta. 
Peliculele semnate în Franţa de Jean Yanne 
sau multe dintre cele care în SUA îi au drept 
protagoniști (şi uneori drept realizatori) 
pe John Wayne sau Clint Eastwood se 
înscriu pe această linie care exprimă, In- 
tr-un fel oarecare, tendința cercurilor reac- 
ționare de a răspunde (intr-un mod defor- 
mat, alienant) nestăvilitei sete de politică 
a publicului spectator. 

Dar dincolo de asemenea peripeții co- 
mercialo-ideologice, important e faptul că 
filmul politic adevărat, animat de tendințe 
progresiste, a ciștigat adeziunea unui pu- 
blic foarte larg, că în sinul lui se dezvoltă 
și se Intruntă diferite puncte de vedere 
corespunzind unor opinii diferite dar şi 


Într-un interviu, Fellini mărturisea că, ci- 
tind memoriile lui Casanova, a avut revelaţia 
unei imense imposturi. Ce eroare! Casano- 
va n-a fost un Don Juan, ci un biet excroc 
fără talent care a crezut că a cucerit o viaţă 
din care n-a înțeles absolut nimic. Și eu 
cu ani în urmă susțineam în «ipocrizia 
disperării» acelaş punct de vedere... Din 
această nobilă furie morală s-a născut 
ultimul film al lui Fellini despre care specia- 
liştii susțin că este o capodoperă. 

Disprețul pentru falsele valori morale şi 
estetice poate fi o sursă de energie artistică 
la tel de mare și de nobilă ca și iubirea 
pentru sensurile înalte ale existenţei. Furia, 
cind are la bază sila față de impostură, 
merită toată admiraţia noastră... Ar trebui, 
deci, ca cineaştii noștri să mai şi dispre- 
țuiască din cind în cind... Nu să urască, 
ura presupune un raport de egalitate cu 
victima, ci pur și simplu să disprețuiască 
Nu trebuie contundat, desigur, disprețul 
nobil cu un scandai în fața unei braserii 
Există un dispreț artistic şi unul vulgar 


Filmul 
nu mai este azi doar 


politic 
«un gen important». 


Pe toate meridianele el devine 
«centrul de greutate al ecranului» 


voinţei de a imbrățișa la modul cel mai 
concret realitatea mișcătoare şi de a rea- 
liza un maximum de eficienţă. Semnitica- 
tiv e şi faptul că filmul politic progresist, 
asa cum s-a profilat el la sfirşitul anilor 
'60 şi la începutul anilor "70,este talonat de 
încercări și mai radicale de a tace din arta 
cinematografică un instrument de luptă 
pentru transformarea societății. 

În ultimii ani s-a dezvoltat în principalele 
țări capitaliste (şi în primul rind în Franța, 
R.F.G., Italia, SUA, dar şi în Belgia, Canada, 
Portugalia, Elveţia, ș.a.) o formă de cine 


matograt, ai cărui protagoniști # numesc 


«militant» și care se inspiră atit din tradi- 


ţia lui Dziga Vertov și a altor maeștri so- 


vietici ai anilor '20, cit şi din cea a agitprop- 


theater-ului german (din perioada eroică 
a lui Brecht și Piscator). Cineaștii partici- 
panţi la această mișcare sînt grupati în co- 
lective (afirmarea individuală chiar cind e 


vorba de artişti notorii ca Jean-Luc Godard 


este prost văzută) care realizează cu mi} 


loace tehnice ieftine (din lipsă de bani) 


scurte filme în super 8 mm., 16 mm. sau 
video (şi foarte rar pe 35 mm.), filme care-și 
propun să reflecte repede și eficient rea- 
litatea punctelor fierbinţi ale societății occi- 
dentale actuale. Prezentarea grevelor şi a 
altor conflicte sociale, a experiențelor de 
autogestiune muncitorească, a probleme- 
lor ecologice (mai ales în legătură cu pro- 
testele populare împotriva instalării de baze 
militare și de uzine nucleare), a încercări- 
lor muncitorești de a interveni în activitatea 
comunală, a revendicărilor regionaliste (în 
Franța, de pildă, filme privind conflictele 
din Bretagne, Corsica, ținuturile occitane), 
a situației imigranţilor şi a minorităților 
rasiale, condiția şomerilor și, în special, 
a şomerilor tineri, iată citeva din temele 
principale ale acestor filme care-și fac un 
punct de onoare din «a da cuvintul» ime- 
diat și fără «aranjări» oamenilor simpli, 
implicaţi direct în conflictele evocate. Sint 
filme în care se impletește documentaris- 
mul frust cu (uneori) elemente de ficțiune 
subordonate unui didacticism deschis, ne- 


Pe fundalul poveştii de dragoste dintre soția unui diplomat francez şi 
un militant comunist, în Grecia, în 1936, regizorul Pierre Granier De- 


ferre a reali 
punea stăpinire pe Europa: O femeie 


C 


Nu! Smecherii nu 


Din cînd în cînd 


at un film politic, o cron. 


a anilor negri, cind fascismul 
ta (Romy Schneider) 


| filmele poetul 


merg în paradis! 


cineaştii n 


ar trebui să şi disprețuiasc 


o criză de nervi fără nici o semnificație. 
Avem, din nefericire, multe lucruri care ne 
silesc să ne umplem de minie... N-avem și 
noi Casanovii noştri care confundă misterul 
sfint al iubirii cu o lungă listă de telefoane, 
n-avem și noi indivizi care iși fac un titlu 


de glorie din a trage pe sfoară societatea, 
care cred că important nu e să te bucuri 
de viaţă, ci să o păcăleşti? Există încă iluzia 
că impostorii, trintorii, frumoasele de me- 
serie au o viață destul de interesantă... Eu, 
prin destinul meu de scriitor, l-am cunoscut 


complexat (în cea mai bună tradiție brech- 
tiană). Unele din aceste colective se află 
sub influența și îndrumarea comuniștilor, 
altele sint legate de diferite curente de 
stinga, inclusiv curente extremiste (ceea ce 
determină, deseori, opțiuni confuze sau 
impulsuri anarhizante). Dituzarea filmelor 
despre care vorbim nu beneficiază, desigur, 
de retetele normale de distribuţie, ci se 
efectuează întimplător, prin cluburile fabri- 
cilor, prin unele case de cultură, în bărăci 
improvizate la serbările populare, etc. Din 
această pricină,ca şi din cauza conținutului 
lor și a negiijării (sau desconsiderării) 
realizării artistice, aceste filme au, bine- 
Ințeles, în momentul de față o audienţă 
restrinsă, o audienţă — aparent paradoxal — 
mai mare în cercurile intelectualilor de stin- 
ga și a studenților. Teoreticienii acestui 
«cinematograf militant» se dovedesc foarte 
critici la adresa filmului politic «clasic», 
a operei unor Costa Gavras sau Yves 
Boisset, a creației maeștrilor italieni de 
felul lui Rosi, Petri,Lizzani sau fraţii Taviani. 
Acurateţa tehnică, grija pentru o compozi- 
tie artistică în același timp rafinată și coe- 
rentă, folosirea marilor vedete cu priză la 
»ublic, utilizarea, uneori, a canavalei unei 
ntrigi polițiste pentru a spori dramatismul 
și a face mai accesibile iniruntările politice 
li se par tot atitea concesii făcute mercan- 
tilismului, tot atiția pași spre recuperarea 
caesar progresiști de către «sistemub» 
oficial. 

Polemicile foarte vii care au loc pe 
această temă (cu toate exagerările miro- 
bolante pe care le implică uneori) sint to- 
tuşi un semn de sănătate a filmului politic. 
Dacă este evident că acțiunea politică, mai 
mult decit orice acțiune omenească, pre- 
supune, obligă la eficacitatea imediată și 
de masă; că, deci, un film care indiferent 
de bunele sale intenții rămine cvasi confi- 
dențial, nu ajunge exact la masele pe care 
vrea să le lămurească şi să le mobilizeze, 
încetează ipso-tacto de a mal fi «politic». 
Dar nu e mai puţin adevărat că preocupa 
rea — uneori obsesivă — pentru accesibil- 
litate, succes și strălucire, poate ascunde 
pericolul unei alunecări de pe pozițiile 
juste a unor concesii neprincipiale. Exis- 
tența «cinematografului militante consti- 
tuie în această perspectivă — exemple 
nenumărate asupra cărora nu avem locul 
să ne extindem aici o dovedesc — un sti- 
mulent prețios, poate chiar indispensabil 
în opera de reinnoire și perfecționare revo- 
luționară a filmului politic «de masă». 


H. DONA 


şi pot să depun mărturie că nu merită in- 
vidia, ci numai disprețul sau, la nevoie, 
mila noastră. Securitatea materială, inclusiv 
luxul nu înseamnă nimic acolo unde au 
dispărut căldura şi îngrijorarea umană. 
Vile, scări interioare, covoare scumpe, clini 
de lux, să fie ia ei acolo... O plictiseală 
atroce le macină existenţa, o singurătate 
cumplită pe care nu o pot vindeca nici toate 
Ala-Romeo-urile din lume. De cite ori 
n-au plins în brațele mele aceste «fericite 
ale soartei»! Cite sinucideri nu s-au săvir- 
şit In hotelurile de lux ale Parisului... 

Disprețul fată de faisa fericire este o 
temă generoasă pentru creatorii noștri de 
film. 

Cu ani în urmă, Sonia Larian publica o 
admirabilă carte de satiră «Şmecherul în 
paradis», monografie strălucită a ticăloşiei 
și a erorii. Paratrazind-o, putem să spunem 
şi noi fără nici o ezitare: Nu! Șmecherii nu 
merg în paradis... 


Teodor MAZILU 


in memoriam 


un Da Vinci al 
cinematografului 


Din aceeași generaţie cu De 
Sica şi Visconti, Rossellini 
le urmează în eternitatea 
inen Kì unde prea curind i-au chemat 
grăbitele Parce. Odată cu 
| moartea lui, peste triada de 
aur a Neorealismului cade 
cortina transparentă a istoriei prin care 
vom privi cu emoție destinele unor mari 
maeştri care n-au «profesat» cinemato- 
graful, ci l-au «trăit» cu toată ființa lor, arşi 
de patima artei lor, de patima adevărului 
Sub cerul mediteranean al Italiei, ei au 
reeditat la secole distanță prodigiul unei 
alte celebre triade Michelangelo, Leonardo 
şi Rafael. De vreme ce neorealismul a in- 
semnat în epoca post-belică o veritabilă 
renaștere a cinematografului italian, cu 
uriaşe repercusiuni pe plan mondial, avem 
tot dreptul să comparăm acest moment- 
cheie din istoria unei arte a veacului XX cu 
acela al Renaşterii scientiste în pictură. 
Ca şi Leonardo, Rossellini ne lasă mai 
puține opere importante (filme de ficțiune) 
decit crochiuri (filme documentare) şi mai 
ales ne lasă amintirea unei exemplare 
consecvente morale și estetice în asumarea 
propriului destin artistic, fie şi cu riscul 
neințelegerii sau chiar oprobiului contem- 
poranilor. De-abia acum, cind nu mai este, 
îşi vor aminti exegeţii că,tără ei, Noul Val, 
cin6-vdrite-ul, cinema novo-ul brazilian, un- 
derground-ul american, Satiajit Ray și Paso- 
lini, Bertolucci şi Godard n-ar fi rupt zăga- 
zurile cinematografului academic In căuta- 
rea unor alte modalități de exprimare. 
De-abia acum cind nu mai este, va înțelege 
critica italiană cit de nedreaptă a fost cu 
Rossellini căruia nu i-a putut înțelege şi ier- 
ta părăsirea neorealismului, dar nimeni 
nui profet în țara lui. 

Într-adevăr, aclamat pretutindeni ca pă- 
rinte al neorealismului după succesul ful- 
gerător al filmelor Roma. oraș deschis 
(1945) și Paisă (1946, Leul de aur la Vene- 
tia) confirmat cincisprezece ani mai tirziu 
de Generalul della Rovere (1959, Leul de 
aur la Veneţia) sau Era noapte la Roma 
(1950, premiu la Karlovy Vary), pe neaştep- 
tate Rossellini a avut tăria unică să renunțe 
la laurii gloriei și, fidel unor principii crista- 
lizate treptat de-a lungul experienţei de 
realizator, a părăsit filmul de ficțiune de 
tip tradițional ca să se consacre în ultimul 
deceniu de viață filmului «didactic», con- 
ceput bineinteles într-o formulă foarte per- 
sonală. Convins că «misiunea unui adevă- 
rat cineast este să cerceteze lumea» şi că 
«imaginea este în primul rind un instru- 
ment de educare a mulțimilor», el a incercat 
să demonstreze în documentarele de tele- 
viziune că «scopul unui film realist nu tre- 
buie să fie nararea unei povestiri,ci explora- 
rea lumii şi a relaţiilor cotidiene ale omului 
cu aceasta». 

Ca și la Robert Bresson, această asceză 
artistică, acest refuz al spectaculosului 
de tip mercantii, în favoarea unui cinema- 
tograf în care experimentul îi implică deo- 
potrivă pe regizor şi pe spectatori, au ca 
rezultat o esenţializare a ideilor, exprimate 
într-o structură epurată de artificii formale. 
Așa cum spunea Jean Luc Godard, admira- 
tor şi discipol fervent al cineastului italian, 
in această nouă etapă Rosselini «...porneşte 
de la adevăr. Fiecare imagine este frumoasă, 


pentru că are splendoarea adevărului. Ros- 


Rossellini la ora filmului Srrombi 


«Cind nu știi ce cale să alegi, 
alege-o pe cea mai grea» 


Ca să-și dovedească interesul timpuriu 
pentru film, mulţi cineaşti obișnuiesc să 
spună că «au copilărit într-o sală de cinema» 
În cazul lui Rossellini insă, afirmaţia poate 
fi luată aproape la propriu: tatăl său era 
proprietarul celui mai modern și mal luxos 
cinematograf din Roma, celebrul «Corso». 
Debutul și-l face totuşi tirziu, pe la 30 de ani, 
în mini-studioul amenajat în casa părin- 
tească din imprejurimile Romei, cu citeva 
scurt-metraje — După amiaza unui faun, 
Fantezie submarină (1937) — realizate 
impreună cu fratele lui, compozitorul și 
criticul muzical Renzo Rossellini şi un grup 
de prieteni. În perioada mussolliniană, 
proaspătul regizor slalomează inteligent 
printre sloganele ideologiei oficiale adop- 
tind în filmele sale formula sobră, de o 
obiectivitate detașată a documentarului. 
Interesul marcat pentru detaliile realiste 
din existența cotidiană a marinarilor, 
soldaților şi civililor lăsau să se întrevadă 
germenii viitorului curent neorealist ale 
cărui baze teoretice fuseseră puse deja de 
noua generaţie de cineaști grupată în jurul 
revistei «Bianco e Nero». iată că, după 
prăbușirea fascismului, în timp ce în 
peninsulă se poartă încă lupte crincene, 
Rossellini, care avusese de suportat din 
plin experienţa teroarei, a existenței duse 
sub semnul spaimei, începe să turneze, 
cu un buget minim — vinzindu-și pină și 
mobilele din casă — un film dedicat eveni- 
mentelor care se petreceau sub ochii lui. 
Aşa se nasc capodoperele, din «fapte reale, 
mai dramatice decit orice clișeu dramatur- 
gic». Filmat în casele şi pe străzile dela 


i cu Ingrid 


Bergman şi la Cannes ca preşedinte al juriului 


sellini a trecut de punctul la care ceilalți 
vor ajunge poate de-abia peste douăzeci 
de ani». 


La o privire atentă, constatăm însă că în 
Luarea puterii de către Ludovic al 
XIV-lea (1967). Epoca fierului (1969) sau 
Socrate (1970), episoade ale unei ambiţioa- 
se epopei a umanității, Rossellini nu a făcut 
de fapt decit să aplice la altă scară principiile 
care se anunțau încă din epoca debutului, 
în filmele de război Străjerii mărilor (1941) 
sau S-a întors un pilot (1942). Celebra 
sa definiție «neorealismul a însemnat 
înainte de toate o opțiune morală» nu este 
o simplă formulă ci un crez. Crezul unui 
realizator lucid, conştient de imensa res- 
ponsabilitate asumată. Cu numai citeva 
zile Inaintea morţii, aflindu-se la Festivalul 
de la Cannes în calitate de președinte al 


juriului, cu neobosita lui vitalitate, Rosselli- . 


ni a animat un colocviu pe tema «Angajă- 
rii sociale a cinematogratului», propunind 
ca punct de plecare a discuţiilor o veche 
obsesie de-a lui: «este oare filmul oglinda 
în care se reflectă criza unei civilizații sau, 
dimpotrivă, este un element motor al acestei 
crize sinucigașe?» 


periferia capitalei, Roma oraș deschis 
poartă pecetea acelui adevăr copleşitor 
ce avea să capete numele de Neorealism. 
O parte a scenariului fusese scris cu cer- 
neală simpatică, aparatura fusese subtili- 
zată de la nemți iar pelicula se cumpăra 
în bobine de 20—30 de metri din prăvăliile 
fotografilor. Nu conta. Fiecare imagine avea 
să apară ca un strigăt, ca un geamăt de 
durere și victorie, ca un omagiu adus 
poporului italian iar lumea întreagă avea să 
recunoască în Rossellini pe unul din marii 
regizori ai epocii. Același demers critic 
bazat pe exploatarea laturii cotidiene a 
războiului îl găsim în cele șase scheciuri 
din Paisd, amplă cronică a Italiei anilor'43— 
45 care înfăţişează ciocnirea a două lumi: 
a învinşilor şi a învingătorilor care se re- 
găsesc în final în aceeași încăpăținată 
încercare de supraviețuire, în acelaşi eroism 
cotidian al omului în război. Filmul fusese 
improvizat în cea mai mare măsură cu 
participarea actorilor neprofesionişti re- 
crutaţi la locurile de filmare. În timp ce con- 
frații din Italia se lansau pe direcţia neo- 
realistă indicată de Rossellini, acesta ta- 
tonează în căutarea unor noi modalități. 
Germania anul zero (1948), apoi lubire, 
cu Anna Magnani interpretind «Vocea u- 


mană» a lui Cocteau, sporește nedumerirea 

celor care îl așteaptă să se reintoarcă la 
tiparul binecunoscut. Între timp, Rossellini 
devine un personaj de marcă al cronicii 
mondene prin romana Infiripată cu o vedetă 
a Hollywoodului, celebra Ingrid Bergman 
care, atrasă de faima luia traversat oceanul 
pentru a juca în filmele sale. Presa, avidă 
de scandal, nu-i va cruța. Amindoi sint căsă- 
toriți, divorțurile lor vor produce tot atita ru- 
moare cit și legalizarea iubirii lor din care 
se vor naște un fiu și două gemene şi citeva 
liime — Stromboli, pămintul lui Dum- 
nezeu (1949), Europa 5i, loana pe rug 
(1954), etc. care se izbesc de rezistența, 
publicului şi a criticii din pricina caracteru- 
lui lor tot mai acuzat documentar. Totul 
para să îl poarte spre documentar. În 1957, 
ung-metrajul documentar india reprezintă 
după propriile sale spuse, «o opțiune». A 
fost prima incercare de a aborda, în modul 
cel mai cinstit cu putință, realitatea In- 
conjurătoare, ceea ce a implicat însă și 
participare, înțelegere și desigur o imensă 
tandrete». Tandrețe. lată cuvintul chele 
pentru atitudinea rosselliană față de lume. 
«Nu cred că putem implini un fapt artistic 
fără tandrete, fără o poziție morală de în- 
țelegere și toleranță». Rossellini şi-a găsit 
calea. Ca pentru a-și lua însă adio de la 
filmul de fictiune de factură tradițională, 
ca Picasso care desenează un porumbel 
pentru a demonstra că e un maestru al 
figurativului dar preferă abstractul, Rossel- 
lini reeditează succesul de altădată cu 
magistralul Generalul della Rovere unde, 
în final, personajul escrocului convertit în 
erou lasă ca mesaj urmașilor această me- 
morabilă frază: «Cind nu știi ce cale să 
alegi, alege-o pe cea mai grea». 


Cu zece ani in urmă, în România, Rossel- 
lini mi-a vorbit îndelung şi cu extremă 
modestie despre proiectele sale, despre 
nemultumirea față de traiectoria pe care 
vedea angajat cinematograful contem- 
poran. «Regizorii nu se gindesc decit la 
propria lor glorie. Eu Insă nu mai vreau 
decit să fiu util Menirea artistului este 
să învingă inerţiile, să caute un nou limbaj, 
dar arta epocii noastre nu face efortul să 
înțeleagă și să explice din punct de vedere 


Al doilea film neorealist italian 

îi aparține tot lui Rossellini: Pasa 

(1946), încununat cu Leul de aur 
la Veneţia 


moral transformările pe care le trăim. lată 
de ce îmi propun ca de aici înainte să nu 
mă mai consider artist ci pedagog, ca să-i 
ajut pe oameni să ințeleagă și să se folo- 
sească de civilizaţia pe care au construit-o». 
Aşa s-a născut serialul de televiziune de 
12 ore Lupta omului pentru supraviețuire 
(1987), filmat parțial în România, aşa s-a 
născut Biaise Pascal (1971) sau Epoca 
familiei Medici (1972). În această suită a 
momentelor — cheie din dezvoltarea gin- 
dirii umane, un loc aparte urma să-l ocupe 
filmul didactic dedicat lui Kari Marx. Dar 
Parcele necruțătoare s-au grăbit... 


filmul românesc 


Dincolo 
de simplul succes 


` In «Ferestre colorate», cule- 

gere de «insemnări și trag- 

mente», scoasă In 1926 la 

Arad, rareori citată azi de 

exegeții lui Blaga, autorul 

«Poemelor luminii» tăcea 

următoarea remarcă în legă- 

tură cu o definiție celebră: «Cind Buffon 

spunea că stilul e omul însuşi, nu avea în 

vedere omul-individualitate, ci tocmai con- 

trariul — şi anume omul tipic, idealul clasic 

al omului, omul mai presus de contingente, 

omul măsurat, echilibrat, rațional, limpede, 

retușat, fără asperități individuale. Defini- 

ţiei lui Buffon îi presimțim, deci, un sens 

deosebit. «Stilul e omul Însuși»... adică 

prin «stil» omul e sau devine om adevărat, 

om tipic, ideal... După Button, devii om 

nu prin aceea că iți creezi un stil al tău, 

individual, ci prin acceptarea unui stil 
ideal, care poate fi și al altora». 

Cind critica de cinema evidenţiază stilul 
filmelor lui Mircea Veroiu, înscriindu-! prin- 
tre «stiliști», deseori singularizindu-l, ope- 
rează cu concepte destul de simpliste pen- 
tru a explica ceva real din personalitatea 


Clasa muncitoare 
ca erou colectiv 


(Urmare din pag. 7) 

nu vor decit un trai comod, o muncă uşoară. 
Există şi birocraţi ca «omul de la minister», 
ce se ascund în spatele unor lozinci ca să-i 
înlăture pe cei incomozi. O sursă de reale 
tensiuni dramatice care a mai alimentat 
filme excelente, ca Filip cel bun, sau altele, 
mai modeste, dar utile discuţiei noastre ca 
Despre o anume fericire, Proprietarii, 
Singurătatea florilor. 


Salamandră și ai săi 


Redea işi formase o echipă ca o grupă 
de şoc. Gata de luptă și viață. O luptă cu 
înălțimile, cu coloșii de oțel și totodată o 
luptă cu egoismul, cu inerțiile, cu dorința 
de căpătuire. Cei care ar fi vrut să dezerteze 
de la datorie aveau de înfruntat mai întii 
acest colectiv unit, oprobiul lui, înainte de a 
da ochii cu meșterul. E isprava cea mai 
frumoasă a acestui meșter zidar de suflete. 
Ispravă care pe șantierele țării se întimplă 
curent, care în filmele noastre incepe să 
devină și ea fapt,dacă nu un fapt curent 
In orice caz prezent cu tot mai multă forță” 
de convingere. impresionantă în Zile fier- 
binți era sudura dintre inginer (Sergiu 
Nicolaescu) și grupa de muncitori care 
construiesc elicea proiectată de inginer. 
O relaţie caldă, omenească ce realizează 
şi în sala de spectacol o profundă emoție. 
Cursa lui Daneliuc ne entuziasmase prin 
tirescul, sinceritatea comunicării dintre e- 
roli săi, şoferi avind un bogat «gabarit» 
de umanitate, interpretaţi cu simplitate de- 
săvirşită de către Mircea Albulescu, Con- 
stantin Diplan şi Tora Vasilescu. 

O frumoasă echipă din Subteranul face 
zid în jurul unui tinăr inginer îndrăznind să 
riște o nouă metodă de foraj. Din acest 


CANNES '77 


(urmare din pag. 24) 


dar mai ales tineri şi foarte tineri — şi o 
pricep şi și-o însușesc cu sentimentul că 
au făcut o descoperire cardinală, nu numai 
pentru cariera lor cinematografică, dar şi 
pentru întreaga lor biografie. 


Un asemenea film este acest În definitiv, 
ce-or mai vrea şi astea? O oră și jumătate 
fără metafore, fără scenografie, fără ma- 
chiaj. O oră şi jumătate de discuţii cu per- 
soane care seamănă foarte putin cu per- 
sonajele întilnite In filme. O oră şi jumătate 
lără dialog scris, fără rol învăţat pe din- 
afară, o oră şi jumătate fără dictie, ba uneori 
chiar cu o vorbire cam clămpănită, pentru 
că proteza n-a fost bine fixată de stomato- 
log. O oră şi jumătate de adevăr în stare 
pură, discuţie, discuţii, discuţii, nimic alt- 
ceva decit o discuţie, discuţii cu oameni, 
cu femei — unele nu prea fotogenice, unele 
foarte ridate — nişte femei care vorbesc, 


şi creatorii lui 


celui care a ecranizat Feteleaga. În deli- 
nitiv, dintre toate ecranizările românești, 
cea mai impregnată de clasicism, în sensul 
aproape sacru al acestui termen, rămine 
această povestire a lui Agârbiceanu (și el 
un clasicist deja clasic), dramă de tip antic, 
în care atit interpreta, Leopoldina Bălănuță, 
cit şi regizorul dau măsura remarcabilului 
lor talent. Mircea Veroiu, mai reflexiv decit 
alții, în pofida alurii sale polisportive, și-a 
însușit nu numai lecţia clasicilor cinema- 
tografului, dar şi pe aceea a clasicilor lite- 
raturii, într-o dimensiune a clasicului care 
se dovedeşte a fi creatoare tocmai sub 
raportul modernităţii. Lentoarea filmelor 
acestui regizor, considerată uneori ca lipsă 
de îndeminare, e tocmai urmarea firească a 
nevoii de ginduri pe centimetrul pătrat de 
peliculă, a reflexivității ce se propune spre 
descitrare, a efortului ce se vrea înțeles în 
profunzimea lui de tip clasic. Acest «stil» e 
la tel de vizibil și in Dincolo de pod, 
altă ecranizare, tot după un clasic («Mara» 
lui Slavici), și tot o dramă de tip antic în 
care eroii par minati de implacabilul destin 
al trecerii spre tărimul umbrelor. Aici, în 
Dincolo de pod, regizorul își permite să și 
polemizeze niţel cu Slavici (adăugarea unor 
personaje, renunțarea la una dintre laturile 
conflictului, etc.), dar o face cu mijloace 
credibile, necesare nu atit «corectării» lui 
Slavici, cit redimensionării contemporane 


spirit de echipă se detaşează citeva figuri 
autentice de muncitori combativi, printre 
care Ştefan Ciobotăraşu, Dem. Rădulescu, 
Mircea Başta. În relația unor personaje ca 
Redea şi grupa sa de ucenici, ori mai recent 
Salamandră din Explozia, din Cuibul 
salamandrelor și grupa sa de entuziaști 
ce sar în foc (la propriu și la figurat) pentru 
meșterul lor, putem spune că înaltul spirit 
de echipă prezent în citeva filme a lăsat 
niște urme vizibile în conştiinţa spectatori- 
lor. Ca dovadă, scrisorile primite după pre- 
miera Exploziei, care cereau ca acest sim- 
patic şi atașant personaj (interpretat cu 
firescul și umorul lui special de Gheorghe 
Dinică). să fie continuat în alt film. Drept 
care Cuibul salamandrelor readuce, spre 
bucuria multora, nu numai farmecul origi- 
nalului stingător de incendii, ci şi virtuțile 
sale pedagogice față de echipa sa, o echipă 
compusă din oameni foarte diferiți — doi 
tineri trăzniţi în căutare de soluţii ingenioase 
(Mircea Diaconu şi Florin Piersic), un așezat 
tată de familie (Vasile Boghiţă), un pitoresc 
personaj comic (Jean Constantin) și alți 
citiva ce lau cu asalt, într-un elan unic, 
sondele inetlăcări. Pentru că muncitor în- 
seamnă in societatea noastră — și filmul 
românesc Incepe să susțină tot mai argu- 
mentat în imagini artistice acest adevăr 
contemporan — Înseamnă nu numai o 
înaltă calificare, un stat de salarii, o normă 
de conduită, ci şi un fel de vocaţie. Vocaţia 
şi ambiția de a fi om întreg. Om al unei 
societăți care îşi Intemeiază puterea pe 
capacitatea maselor de a participa cit mai 
deschis, cu tot mai multă competenţă la 
conducerea politică şi economică a ţării. 
lată statutul moral și artistic al clasei de 
avangardă, al «clasei în atac». Statut ridicat 
în Puterea și Adevărul la rangul de prin- 
cipiu vital. - Puterea și evărul era 
filmul clasei muncitoare ajunsă là maturi- 
tatea ei politică prin înfruntarea directă a 
celor mai spinoase probleme pe care le 
ridică procesul dificil al democratizării 
societăţii, probleme pe care statul și gu- 


vorbesc, vorbesc o oră şi jumătate în fata 
camerei, vorbesc «din capul lor», «pe limba 
lor» — şi uneori limba lor ascuțită şi foarte 
vioaie e plină de greşeli gramaticale, dar 
ce contează aici dezacordul unui verb. 
Este uimitor, este uluitor cită tensiune 
putea să conţină acest film lipsit de dra- 
maturgie, cit umor, deşi nici un dialoghist 
nu prevăzuse nici o poantă și nimeni nu 
se baza pe nici un gag, ce fastuoasă imagi- 
nație în aceste decoruri care nu erau decit 
locuințele obișnuite ale unor cetățeni me- 
niți parcă să simbolizeze ideea de «cap de 
locuitor». ŞI, în stirşit, cit suspens, ce 
«sufiet-la-gură», cltă surpriză, cit ritm în 
acțiunea acestui film fără şerifi, fără bânci 
prădate, fără maşini răsturnate în care 
totul, absolut totul, venea din expresia 
unul obraz, din sinceritatea unei confe- 
siuni şi dintr-o punere față-n fată. 
Această punere față-n față, această con- 
fruntare prin montaj, părea singurul ele- 
ment de regie. Într-un cadru, cu o bandă 
sonoră asurzitoare, într-un du-te-vino ame- 
titor, nişte femei, nişte muncitoare vorbeau 
gesticulind, mai exact țipau In microfon ca 
să concureze uruitul mașinilor, vorbeau, 
zic, despre necazurile în fabrică, despre 
şicanele maiștrilor, despre ritmul epuizant 


a unei istorii în care doar scurgerea timpului 
a așezat drama în termenii ei reali. Acest 
film de o frumusete «flamandă», după cum 
s-a spus într-o vizionare de lucru, ca și 
Feteleaga sau Mirza, consacră nu numai 
stilul lui Veroiu, care e autentic, dar con- 
sacră mai ales un tip remarcabil de reflexie 
cinematografică. Există la acest regizor o 
acuitate a senzaţiilor care, dacă ar trebui 
scrisă, s-ar etala pe capitole întregi; chipul 
Feteleagăi, portretele din Mirza, stările 
dintre vis și viață din Dincolo de pod 
au rezonanţa de cristal a unicatului artistic 
tăcut să treacă dincolo de simplul succes. 

Aceste filme vor avea o viață mai lungă 
decit multe altele, fiindcă au forța idealului 
clasic al autorilor de la care s-a pornit și 
acea rotunjime lipsită de stridente proprie 
valorii estetice exemplare. «Omul îşi for- 
mează stilul, sau omul se lasă format de 
stil?» se întreba Blaga în cartea amintită. 
Privitor la Mircea Veroiu, răspunsul ar 
avea În vedere mai ales al doilea termen al 
interogaţiei. El este un stilist format de stilul 
celor care au scris partitura, dovada în 
acest sens fiind tocmai relativul insucces 
al unora dintre filmele sale. De aceea, în 
viitor, evoluția sa artistică va depinde in 
mare măsură de scenariile pe care le va 
avea în faţă. Fiindcă doar așa, o spune tot 
Blaga, «stilul devine oarecum o forță isto- 
rică, o realitate mai substanțială decit 
omul stingher». 


Marcel PĂRUȘ 


vernul le rezolvă astăzi în spiritul cel mai 
inalt al răspunderii comuniste. 


Să lași ceva În urmă 


Care e secretul fericirii, căuta să afle o 
reporteră copilăroasă (Irina Petrescu) în 
Dimineţile unui băiat cuminte, de la 
un tinăr sudor (Sebastian Papaiani). Băiatul 
îi răspunde la început vesel, în doi peri, 
apoi rămine pe ginduri: «Ştiu eu? Poate să 
fii de folos, să știi că exişti cu adevărat». 
A trăi cu adevărat, aceasta îl trăminta pe 
Vive, cel cu nume predestinat (Vive, im- 
perativul de la «vivere»), erou care a făcut 
epocă în filmele noastre, după ce i-au dat 
drumul în viață Constantin Stoiciu, Andrei 
Blaier şi Dan Nuţu. l-au urmat mulți altii: 
acelaşi Dan Nuţu (din păcate mereu acelasi, 
fără nid o notă în plus) în Meandre şi în 
sută de lei, tinerii din Căldura sau Aștep- 
tarea, inteipietali cu o neliniște mai mol- 
comă de către Vladimir Găitan (un băiat 
ceva «mai cuminte» decît Dan Nuţu). Apoi 
Filip (Mircea Diaconu),trate bun cu Vive 
şi ceilalți. Printre ceilalți, sondorul lui Se- 
bastian Papaiani de care vorbeam, ori 
şoferul, amuzant şi generos, plin de idei 
trăznite din Balul de simbătă seara. Son- 
dorul nostru avea o ambiţie: să sudeze 
un munte de țevi sferice, să facă acolo sus, 
pe tevile construcției oțel, un semn al 
trecerii lui prin lume, iar la bătrinețe să 
culreiere țara și să-și caute semnul — em- 
blemă a nobilei lui profesii. Papaiani era 
in acest liim şi în alte citeva Dimineţi... 
generoase ale cinematografului nostru 
socialist, un tinăr vesel, simpatic, plin de 
viață. Pentru e! zilele nu se duc, ci vin. «Vin, 
copii, şi asta-i formidabil, să le aștepți 
cu bucuria că vin și se duc, dar nu se duc 
degeaba, că laşi şi tu ceva în urmă». Un 
munte de țevi sferice sau o mină de filme 
rezistind uitării. Nu-i oare aceasta adevărata 


fericire şi pentru creatori? 
Alice MĂNOIU 


al vieţii lor. Cu glasul calm, cu gesturi 
prevenitoare din celălalt cadru în liniştea 
capitonată a cabinetului său, patronul nu- 
mit eufemistic «l'industriel» demonstra cu 
sinceritate crudă şi inconștientă, pe care 
numai bunii reporteri ştiu s-o surprindă şi 
s-o pună în valoare la masa de montaj, 
demonstra că lucrul cel mai important 
pentru el, ca şef de întreprindere, este de a 
crea un ritm — zicea el — «care să nu mai 
dea acestor femei timp să gindească». 
Într-un alt cadru,o tinără actriță, cu nod în 
gît şi lacrimi în glas, «se explică», încearcă, 
adică, să arate determinările sociale și per- 
sonale care au obligat-o să accepte să 
turneze filme pornografice. Era o confe- 
siune de coșmar, cu exemplificări care pro- 
duceau la unii milă, iar la alții silă. Din celă- 
lalt cadru masiv, radios, cu torsul gol Im- 
podobit de lanţuri şi medalioane avea cu- 
vintul producătorul care încerca şi el să 
ne convingă cu dezinvoltură de om de lume, 
cu limbuţie de avocat și cu multe ha-ha- 
ha-uri, că filmul pornogratic este — zicea 
el — «o acţiune culturală de maximă im- 
portanță». Şi uite-aşa, într-un foarte ritmat 
joc al contratimpilor sociali, prin fața noas- 
tră treceau femei de seră care-și povesteau 
chinurile de dimineaţa, pentru că în fiecare 


asociația cineaştilor 


Din prima zi 
a verii 


299 În spiritul indemnurilor 
tovarăşului Nicolae Ceaușescu de 
la Conferinţa naţională a scriitori- 
lor, în prima zi a verii a avut loc 
deschiderea atelierului de creaţie 
al secției de dramaturgie a Asoci- 
aţiei cineaştilor, organizat în cola- 
borare cu Uniunea scriitorilor. În- 
tr-un cadru festiv, președintele aso- 
ciaţiei, regizorul lon Popescu Gopo 
a salutat pe cei prezenți, dind apoi 
cuvintul scriitorului loan Grigo- 
rescu, vicepreședinte al Consiliu- 
lui ACIN, responsabil al atelierului. 
Au fost prezenţi scriitorii Maia 
Belciu, losit Naghiu, lulian Neacșu, 
loana P. cu, loana Postelnicu, 
Petre Sălcudeanu, Alexandru Şi- 
perco, Constantin Ţoiu. Din partea 
asociaţiei noastre au participat re- 
gizorii şi criticii de film Mircea Mu- 
reșan, vicepreședinte al Consiliu- 
lui ACIN, Ecaterina Oproiu, Ma- 
nuela Gheorghiu, Manole Marcus 
şi Geo Saizescu, membri ai Bi- 
roului ACIN. 99 Din juriul eta- 
pei republicane a concursului cine- 
cluburilor, în cadrul festivalului na- 
tional «Cintarea României», au fă- 
cut parte regizorul lon Popescu 
Gopo, președinte, ing. Aurel Mişcă, 
secretar, Călin Căliman, Alecu Cro- 
itoru, Alexandru Întorsureanu și 
Geo Saizescu, membri. 9 9 O Rea- 
lizatorii filmului Puterea și Ade- 
vărul — regizorul Manole Marcus, 
operatorul Nicu Stan și actorii 
Mircea Albulescu şi Amza Pellea 
— au purtat un dialog cu publicul 

la cinematograful «Vii- 
torul» din Capitală. 999 Regi- 
zorul Adrian Petringenaru a răs- 
puns invitaţiei cercului «Prietenii 
filmului» din Pitești, conferenţiind 
despre «folul și locul filmului în 
civilizaţia contemporană. 99 Cri 
ticul Manuela Gheorghiu a partici- 
pat cu o comunicare la simpozio- 
nul internațional «Filmul şi tinere- 
tul», organizat la Belgrad sub egida 
UNESCO. 999 O delegaţie de 
cineaști din R.D. Germană, pre- 
zentă în țara noastră în cadrul pro- 
gramului de colaborare bilaterală, 
a avut un fructuos schimb de opinii 
cu creatorii studioului Animafilm. 
Oaspeți au fost regizorul Heinz 
Schulz, scenograful Klaus Schol- 
bach, graficianul Günter Binder. 
999 La festivalul filmului sovie- 
tic de la Riga au participat criticii 
Mircea Alexandrescu și D.I. Su- 
chianu și Sidonia Caracaș, direc- 
tor de film. 


Ovidiu GEORGESCU 


dimineaţă își examinau — ziceau ele — 
trupul şi atunci cind constatau imperfec- 
țiuni, se simțeau diminuate, inhibate, an- 
goasate, iar din celălalt cadru răspundeau 
nu femei de seră, ci femei care lucrau la 
seră şi nu numai la seră, ci și la grajd, 
țărănci care n-au timp să-și examineze 
trupul pentru că burta le stă mereu la gură. 

Un film ca cel descris mai sus, dar nu 
numai acest film, a arătat anul acesta la 
Cannes faţa, plină acum invizibilă sau foarte 
puțin vizibilă,a unei lumi de femei, care, fără 
să semene cu artistele, cu stelele de cine- 
ma, există. Şi nu numai că există, dar vrea 
ceva. Vrea o schimbare profundă. O schim- 
bare radicală şi a condiţiei femeii, dar şi a 
condiției lor umane. De aceea tinăra fran- 
țuzoaică şi-a intitulat pelicula cu o ironie 
familiară, dar şi provocatoare: În definitiv, 
ce mai vor și astea? 

Aceasta a fost întrebarea-cheie, dar nu 
singura. Rămine ca articolele viitoare să se 
ocupe de celelalte zone ale unul festival 
cu multe şi contradictorii fațete, care ar fi 
păcat să le înghesuim într-un simplu prolog, 
cum este cel de mai sus. 


Ecaterina OPROIU 


| vremii noastre / 
N 


Filmul riscă. Autorul 
e dispus să plătească 


O tăcere ciudată s-a aşternut peste 
activitatea unuia dintre cei mai serioşi 
regizori americani, Arthur Penn, au- 
torul a cltorva filme de răsunet: în '67 


tunelul 
timpului 


Marinella, Marinella. . . 


Tino Rossi a implinit 70 de ani. 
Multe mămici de-ale noastre, mătuși 
dragi, bunici scumpe probabil că lăcri- 
mează la această veste bună. Poate că 
şi unii unchi venerabili. Tino' Rossi a 
fost a epocă, o voce a unui timp, o idee 
de amor pe Mediterană, între Neapole 
sub sărutul focului şi Corsica spre 
care se îndrepta cu al său «le bâteau 
des lles, le bateau des amoureux»... 
Ce spun artiştii tineri, în 1977, despre 
Tino Rossi? 

Jean-Cristophe Averty, regizorul de 
televiziune, celebru pentru torta critică 
a «ochiului» său, pentru «strugurii acri» 
din tiecare emisiune de divertisment și 
amuzament: «Nu sint un fanatic al lui 
Tino Rossi, dar trebuie să recunosc că 
este un foarte bun cintăreț natural. 
Cintecele sale nu erau rău alese. Şi-a 
respectat întotdeauna publicul. Sigur, 
textele lui nu fac gaură în cer, dar 
melodia are farmec. Cu el s-a lansat o 
muzică a străzii. Mitul? Bineinţeles că 
există un mit Tino Rossi. Omul era 
foarte frumos, ca fizic. Un ideal mascu- 
lin al femeilor din anii '20-'30. Foarte 
comparabil cu Valentino. Farmecul la- 
tin, pe scurt. De 40 de ani, el întruchi 
pează sensibilitatea populară. Are mii 
de imitatori — dar reușita sa dovedește 
că modelul valorează mai mult decit 
toate copiile. Azi, omul e încintător, de 
o mare simplitate şi cu un «flair» de 
vulpe»... 


Un Rudolph Valentino al cintecului: 


Tino Rossi 


document al epocii 


Ciţi «leisnasc pantera roz? — 
se întreabă un gagman numit 
Peter Sellers 


carnet 
de lucru 


e Adios, muchachos se intitulează 
un film bulgar, în regia lui lanko lankov, 
a cărui idee (superbă) e astfel explicată 
de realizatorii săi: «Sintem în primele 
zile după 9 septembrie 1944, ziua elibe- 
răcii de sub jugul fascist. Întregul popor 
simte că zboară de fericire, că are aripi, 


a 


Dificila fidelitate 
fața de istorie 


E În timp ce la inceputul lunii aprilie 


Peari Harbourului din 1941, într-un spec- 
tacol demn de Cecil B. de Mille, în tata 
a 10 000 de americani, a atașatului mili- 
tar japonez și a ministrului marinei 
americane, un mucalit sinistru a îndrăz- 
nit să spună celor nemulţumiţi de zborul 
în picaj al avioanelor că: «data viitoare, 
o vom face și mai lată și vom reconstitui 
lansarea bombei de la Hiroshima» (ha! 
ha! ha! au ris optimiştii)... 

E... în timp ce prea talentatul şi prea 
abilul domn Francis Ford Coppola -— 
omul care cu Nașul şi-a găsit destinu! 
unui Gatsby... —a angajat deja doi mar: 
specialişti în publicitate, exact pe cei 
care au condus şi au «vindut» campania 
electorală a lui Jimmy Carter, pentru a-i 


nul american în fotoliu, frumos, comod 
şi o să vadă pas cu pas cum s-a prăbușit 
frontul la Hue, exact cum a fost... 

N ...în acest timp, în Europa, în 


război, și anume: construirea — prin 
parașutare în spatele inamicului a unor 


dacă nu o privire critică, demitizatoare? 

Aceeași inteligenţă prezidează şi ex- 
plicaţiile la Micul om mare — film care 
a născut de la premieră reacţiile unor 
critici, chiar foarte buni, sastisiţi de 
atitea filme cu indieni masacrați. Penn 
răspunde pe aceeasi linie — a unui ar- 
tist care studiază violenţa ca fenomen 
social, ostil oricăror voluptăţi esteti- 
zante: «intenția n-a fost aceea de a 
şoca spectatorul printr-o etalare de 
brutalități, cum am fi putut s-o facem 
cu ușurință Dacă am fi vrut să ne men- 
ținem la un realism documentar cu 
privire la masacrarea indienilor, rezul- 
tatui ar fi fost ingrozitor și, probabil, 
intolerabil». 

La ora actuală — după o tăcere pe 
care Penn o pune pe seama unor pro- 
bileme familiale, dar și a unui recul al 
ideilor politice pline de avint şi genero- 
zitate din ani '68—'70, a unul «climat în 
care e tot mai dificii să faci un cinema 
angajat», actualmente n S.U.A., «mai 
toți cred că publicul s-a întors la filmul 
evazionista... — la ora actuală, Penn lu- 
crează intens la un fiim deloc evazionist, 
deloc concesiv cu «gustul modei», ob- 
sedat de problematica lui, «un film stin- 
gheritor, care va displace unora, pe 
care unu ştiu dacă Paramount-ul va 
avea curajul să-l ducă pină la capăt», 
un film despre celebra răscoală a deţi- 
nuților negri din închisoarea Attica, 
revoltă reprimată cu o brutalitate fără 
precedent. Şi aici, Penn, credincios 
convingerilor sale, angajării sale, ține 
să-și manifeste refuzul față de «obiec- 
tivitatea» plată, mediocră, care anulează 
acuitatea punctului de vedere artistic 
şi moral: «Nu cred în obiectivitatea 
documentară, eu susțin că întotdeauna 
există, de la bun început, un punct de 
vedere al artistului, iar al meu, în acest 
caz, este că masacrul de la Attica a 
fost o tragedie brutală, inumană, o ab- 
surditate politică inadmisibilă t»... 

— «Credeţi că, dacă veţi face filmul, 
se vor exercita presiuni politice, directe 
sau indirecte?» întreabă criticul. 

Penn, liniştit: 

— Mai muit ca sigur. 


jestății Sale şi un corp de elită artistică 
în frunte cu Robert Redford, Ryan 
O'Neal, James Caan, Michael Caine 
Sean Connery, Eliot Gould, Gene Hack 
man, Lawrence Olivier, Liv Uliman— © 
avere de gloanţe, dacă înțelegem prin 
gloanțe ceea ce înțeleg anumite ar- 
gouri, adică bani. Muniția adevărată 
ține tot de o muniție maniacă Ca și 
îmbrăcămintea. Ca şi figuranții care nici 


deri. Actorii joacă supravegheați de 
«dublul» lor, din viață. Generalul Frost, 
la 63 de ani, J cere lui Anthony Hopkins 
(bărbatul Woreb din recenta capodoperă 
televizată la noi) să alerge mult mai 
repede și cu demnitatea necesară unui 
ofițer, cum alerga el... Attenborough, 
regizorul, precizează: «Nimic mai greu 
decit să rămii fidel istoriei. Mulţi prie- 
teni mi-au dispărut la Amhem. Faţă de 
ei, aveam datoria să elimin orice impro- 
vizaţie». Redford explică sec rațiunea 
de a juca în acest fiim: «Am acceptat, 
fiindcă văd aici un eseu despre bravură, 
dar și despre stupiditatea războiului». 


Un chip nou al lui Robert Redford: 
comandant pe frontul antihitlerist, 
in 1944, la răscrucea gloriei şi a 


0 maximă atenție 
pentru tot ce-i obișnuit 


Într-un număr recent (4/77), am relatat 
despre deosebitul interes manitestat de 
critica franceză față de creația regizoru- 
lui sovietic Gleb Panfilov, autorului ace- 


O actriță excepțională, Inna 

Ciurikova, capabilă să des 

copere în fiecare fată obiş 

nuită, curajul şi demnitatea 
Ioanei d'Arc 


Poliția patronală: 
un drum spre fascism 


Ascensiunea, grandoarea și decă- 
derea lui Ferdinand Rieche — s-ar 
sintetiza în trei mişcări brechtiene, su- 
biectul ultimului film al lui Alexander 
Kluge, unul dintre cineaştii cei mai 
talentaţi ai R.F. a Germaniei. Regizorul 
și-a intitulat filmul: Puternicul Ferdi- 
nand — dind într-un singur cuvint 
sensul celor trei mișcări mai sus nu- 
mite: Ferdinand R. vrea puterea, o obține 
şi o pierde. Ce fel de putere? O putere, 
ca să zicem așa, nouă, mai puțin cu- 
noscută în istorie, dar extrem de im- 
portantă, azi, în ţările industrializate ale 
occidentului,unde patronul duce o luptă 
pe cit de dură pe atit de subtilă în apă- 
rarea intereselor sale de clasă: puterea 
de a controla permanent toate mişcările 
muncitorilor și salariaţilor. A apărut și 
s-a perfecționat o nouă tehnică, o nouă 
specialitate: polițienismul patronal. O 
talangă bine articulată — în fapt. o 
poliție patronală — supraveghează pas 
cu pas, riguros, «viața nepublică» (după 
expresia lui Kluge) a muncitorilor. 

Ferdinand R., fost comisar în poliția 
judiciară, se convertește — din pasiune 
pentru «ordine»... — în şef al unei 
asemenea poliții într-o mare întreprin- 
dere, arzind de dorința de a supune șia 
controla, suspectind tot timpul fiecare 


lui admirabil film Început (care ne-a 
entuziasmat la Bucureşti în '71, nu mai 
puţin decit pe confrații parizieni, în '77), 
creatorul acelei extraordinare actriţe, 
Inna Ciurikova. Revenim de astă dată 
pentru a relata un episod dintr-o pasio- 
nantă discuţie purtată în revista «Cine- 
ma '77» între redactorii francezi şi Pan- 
tilov, alături de care se găsea un alt 
cineast sovietic de clasă, Evgheni Ga- 
brilovici, scenaristul unor filme cu totul 
deosebite (ca 9 zile dintr-un an), o 
personalitate remarcabilă pentru desti- 
nul cinematogratiei sovietice contem- 
porane. Gabrilovici dă o explicatie sub- 
stanțială atit artei lui Panfilov, cit şi 
generaţiei de tineri regizori sovietici, 
polemizind, nu odată, cu interlocutorii 
săi occidentali și punind citeva accente 
de interpretare care merită toată atenţia: 
- — «Înainte de apariția generaţiei lui 
Panfilov, anumite împrejurări ale vieții 
noastre erau intotdeauna tratate în cine- 
ma într-un fel univoc. Apariţia acestui 
«nou val» este legată de depășirea uni- 
lateralității. De pildă, în ultimul său film 
(Cer cuvintul, vezi «Cinema» nr. 11/76), 
Panfilov, analizind cazul unui om politic 
incearcă să vadă nu numai activitatea 
obștească a acestuia, ci cele mai dife- 
rite manifestări ale vieții sale. În Început, 
noi luam o tinără dintre cele mai obiș- 
nuite, dar sensul filmului era acolo că,în 
oricare fată obișnuită, tie ea oricit de 
«uriţică» (eterna amică de serviciu, cea 
care ține geanta cind frumoasele dan- 
sează) se ascunde o loană d'Arc. (Aici, 
o intervenție a lui Gleb Panfilov: «Adică 
o fată obișnuită «pe afară», nu e deloc 
obișnuită în adincul suiletului ei și poţi 
găsi în ea forța, voinţa, spiritul loanei 
d'Arc. Eroul fiecărui film de-al nostru 
are talent, chiar dacă apare ca un om 
oarecare. Noi vrem să distrugem mitul 
formei. Să forțăm spectatorul la a fi 
cit mai atent în tot ce este obișnuită 
Gavrilovici: «Dacă Cer cuvintul are o 
asemenea influentă, este pentru că pre- 
zintă într-un fel cu totul particular eve- 
nimente de care cinemaul a «vorbit» 
și a «răsvorbit». Evenimentul în sine a 
devenit indiferent cineastului, esenția- 
lul este interpretarea lui — aceasta e 
semnificaţia cea mai adincă a ceea ce a 
adus «noul val» în filmul sovietic». 


În sfirșit, încă o precizare interesantă 
a aceluiași scenarist: «Aș vrea să spun 
că la noi posen că în Franţa se in- 
timplă altfel), problema femeii care mun- 
ceşte, a femeii — cap de familie, este 
o chestiune foarte serioasă și vă «pre- 
zic» că arta noastră se va ocupa de 
această problemă foarte serios». 


muncitor, bănuind mereu comploturi 
antipatronale, mereu la pindă, obsedat 
de revoluția iminentă; portret de mare 
torță pamfletară, a mic-burghezului ger- 
man, filistin şi reacționar — cum l-au 
analizat Marx şi Engels — Ferdinand cel 
puternic va cădea din postul său prin 
excesul său de zel, devenind stingheritor 
și stupid pentru propriii lui stăpini. 
Soluţia artistică a acestui caz nu-l im- 
piedică pe Kluge să vadă traiectoria 
poveștii, «în mare», în real. Poliţia patro- 

nală s-a dovedit un drum spre fascism 

«realitatea este aceea care povesteşte 
romanele realiste. Realitatea a povestit 
«in mare» romanul lui Ferdinand Reche. 
Industriașul Huighenberg, care condu- 
cea în anii '20—30 Partidul naţional 
german, şi cancelarul din acea vreme 
von Papen au cumpărat serviciile unui 
lip numit Adolf Hitler instituind, cu 
ajutorul lui și a bandelor sale, un fel de 
poliție patronală în uzine. Un an mai tir- 
ziu, Hitler a luat puterea chiar dreptei 
politice». 

Kluge și-a lucrat filmul cu tact și pre- 
cautie, țirind seama că, «desi munci- 
torii au experiența poliției patronale. 
această experiență nu e împărtăşită de 
toți spectatorii». Kluge şi-a remontat 
filmul de chteva ori, în urma discuţiilor 
avute cu muncitorii din Ruhr, după trei 
proiecții: «Aceste discuţii ar rămine 
academice dacă filmul nu s-ar moditica 
in lumina lor». 

Ironie a artei şi a (so)artei, Ferdinand 
cel puternic s-a turnat într-o uzină 
!alită, cu ajutorul unor «capitalişti ne- 
gativi», îndatoraţi pină-n git băncilor... 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


cronica 
eroului e 


Cine-i „filează“ 
pe detectivi 


Pentru cei citiva naivi care-şi mai 
inchipuie că viața detectivului privat se 
desfăşoară doar ca-n Mannix şi Stin- 
tul, simpatic, sugubăţ, deconectant, mă 
rog, cu citiva pumni între două whiskyuri 
şi un suspens sfirşit totdeauna cu un 
suris — să le anunţăm că nu-i așa. 
Viata de detectiv privat nu e deloc 
ușoară. Detectivul privat are multe anga- 
rale pe cap. Ţine şi el şedinţe, are de 
apărat o existenţă, ba chiar redactează 
şi un statut al meseriei sale. La 13 și 
14 mai, s-a ținut, de pildă, adunarea 
generală a Convenţiei naționale a detec- 
tivilor privați francezi care a hotărit să 
supună guvernului un proiect de statut, 
pentru a-şi reglementa condițiile de 
acces şi exercitare a profesiunii. Nu e 
joacă. Autorizaţiile de lucru nu vor mai 
fi eliberate decit de prefecţi. Publici- 
tatea va fi supusă unui control sever. 
Meserie grea — «mai degrabă a celu- 
lelor cenușii decit a pumnilor», cum a 
spus cineva — ea îşi vede azi mult 
lărgit cimpul de activitate, în afara celor 
două domenii de bază «clasice»: adul- 
terul și căutarea persoanelor dispărute. 
Viaţa morală, economică și socială a 
societății capitaliste, în permanentă de- 
gradare, roasă de crize, cere azi «priva- 
țiilor» să se intereseze de probleme care 
n-au prea fost «reflectate» de Mannix 


[] 


ca-n filme A 


Asasinii printre ei 


O revistă-magazin americană se nu- 
mește: «Asasin». Ea dă sfaturi cum să 
ucizi mai bine, cum să pui bombe, cum 
să-ţi lichidezi duşmanii. De pildă, vecinii 
au o mașină care face prea mult zgomot 
la intrarea în garaj — la pagina cutare a 
«Asasinului» vei găsi rețeta unei bombe 
care va arunca În aer mașina la primul 
icnet. Imaginaţia redactorilor nu ezită 
a pune pe copertă chipul președintelui 
Carter văzut prin lentila unei puști cu 
lunetă: «Cum l-aţi ucide? Citiţi la pagina 
cutare»... America! America! 


_Hold-up în ploaie : 


Pentru a nu se lăsa mai prejos în 
vastul domeniu al reclamei, o fabrică de 
impermeabile din Roubaix publică o 


prim-plan 
secolul XX 


Prima femeie matador. 
Învinsă şi rănită. 

La Madrid. 

“Taurul sau aurul»? 
au înlocuit 

«A fi sau a nu fi»? 


iața privată 
a detectivului privat 


şi Templar, probleme «cenușii», puțin 
spectaculoase, totuși esențiale: contro- 
lul contractelor «in exclusivitate», su- 
pravegherea personalului de serviciu, 
protecția marilor suprafețe, etc. N-ar îi 
probleme de simbătă seară, dar şi se- 
rialul ăsta al vieţii de fiecare zi trebuie 
trăit, nu? 


poză mare care reprezintă galeria de 
8 metri lungime săpată de gangsterii 
care au dat, la Nisa, lovitura secolului, 
spărgind banca Societăţii generale. Tex- 
tul blicitar care însoțește imaginea 
galeriei: «Bărbaţii au tost siliți să mun- 
cească întinși pe burtă... Pentru a se 
feri de noroi, ei au îmbrăcat și imbracă 
impermeabile Ixigrec, din nylon fin»... 


La 19 ani, Maria Fortes este prima 
temeie autorizată să lupte cu taurii, în 
arenă, ca matador. Vara trecută, ea și-a 
tăcut «mina» în 40 de arene. În această 
primăvară, la Madrid, ea a îmbrăcat, în 
sfirşit, costumul de lumină şi a înfruntat 
un taur de 500 de kilograme. După citeva 
«pase» excelente, în momentul adevă- 
rului, cind să-l omoare adică, taurul 
a deviat şi a lovit-o cumplit, gata gata 
s-o omoare. Maria a fost salvată de sub- 
țirimea trupului ei: coarnele monstrului 
au rănit-o uşor, ele înfigindu-se deo- 
parte şi de alta a femeii, în nisip. Conclu- 
zia matadoarei una viitoare voi cîştiga 
toi , la Madrid». Concluzia mătușii 
mele: «Da' la maică-sa nu se gin- 
deste?»,.. 


După ce a făcut şcoală în genul comediei satirice de moravuri / În numele 


i an, Mor ar fum 


un capitol nou de creaț 


drama cu implicaţii sociologi 
cu mare succes de public şi de critică, în filmul Su/lete pierdute, 


de damă), Dino Risi abordează 
[I abordează, 
cu Cathe- 


rine Deneuve într-un rol principal 


Ascensiunea unui festival: Teheran 


Marele Setamo al ultimului Festival 
al filmului de la Teheran a fost P: 


Spi 
ismului. Versiunea din acest an a fes- 
tivalului s-a remarcat in 


pe teme ca «America —un autoportret», 
unde publicul a putut vedea 2001, o 
odiseea în spațiu, Pe cheiuri, Cintind 
în ploaie sau Zbor peste un cuib de 
cuci, ceea ce indică diversitatea «cu- 
lorilom portretului; o retrospectivă Dou- 
glas Fairbanks; o selecție a filmelor 
australiene (unde s-a remarcat filmul 
lui Peter Weir, Pic-nic la Hanging 
Rock, poveste retro-fantastică, cu dis- 
pariția unei fetițe în plină euforie a cri- 
nolinelor anilor 1900); o retrospectivă 
generală Fellini, culminind nu numai cu 
ultimul său film, dar și cu un documen- 
tar de 70 de minute — Și Casanova 
de Fellini?, incursiune în laboratorul 
de creație al marelui magician. De alt- 
fel, italia, cu zece filme în competiție, 
din care Irène, Irène de Peter del 
Monte (povestea unul bărbat părăsit 
de soția sa), a obținut premiul de inter- 
pretare (Alain Cuny și Olimpia Carlisi), 
şi Oh, Seratina de Lattuada (baladă 
de iubire între un bărbat și o femeie 
ce se cunosc într-o casă de sănătate) 
a primit premiul criticii — prezenţa ita- 
liană deci s-a remarcat din plin la 
Festival. În ceea ce priveşte filmele ira- 
niene, în afara unor melodrame comer- 
ciale ca Raportul, Jocul de șah, Pier- 
dut în vind sau Divina, mai semnifi- 
cativă a apărut criticii co-producţia italo- 
iraniană, Deșertul tătarilor, de Valerio 
Zuriini. 


Un om şi legendele sale 


Figura lui Isus Hristos a apărut pentru 
prima oară pe ecrane în 1927, în filmu 
lui Cecil B. de Milie, Regele regilor. 


Atunci s-a și deschis seria marilor 
super-producţii-antico-martiro-religioa- 
se, din care Ben Hur sau Cămașa lui 
Hristos au rămas clasice. Mai tirziu, 
in Evanghelia după Sfintul Matei de 
Pier Paolo Pasolini, viziunea s-a schim- 
bat: Isus era prezentat ca un revoluțio- 
nar într-o epocă retrogradă, ca un apă- 
rător al oprimaților. Galeria portretelor 
acestui personaj a fost mai apoi revă- 
zută cinematografic într-un musical- 


simplu, în vremuri neobişnuite, la răs- 
crucea istoriei. Scenariul a fost scris 
de un celebru romancier ateist, Anthony 
Burgess (Portocala mecanică), iar 
filmul este mai intii de toate, ca şi cele- 
falte opere ale lui Zeffirelli, o reinviere 
picturală (şi asta direct prin interme- 
diui marii picturi, atit de bogate în refe- 
rințe la acest capitol) a unor vremuri 
istorice metamorfozate prin aureola mi- 
tului în vremurile unei mari legende. 
Rolul titular este interpretat de un actor 
englez, mai puţin cunoscut, Robert Po- 
well. Distribuţia include de asemenea 
pe Olivia Hussey (Julieta în poves- 
tea shakespeareană) în rolul Fecioarei 
Maria, pe Anne Bancroft, James Ma- 
son, Laurence Olivier, Christopher Plu- 
mmer, Ralph Richardson, Rod Steiger 
(în rolul lui Pilat din Pont) şi Peter Us- 
tinov. 


Dali şi-a găsit nasu 


Adevărat profet al avangardei tele- 
vizive, al stilului mizanscenă=montaj= 
ritm îndrăcit, care a făcut şcoală, Jean 
Cristophe Averty a fost omagiat, ce-i 
drept tardiv, de Festivalul marelui ecran 
de la Cannes, fiind invitat să prezinte o 
emisiune a sa, filmată pe 35 mm, cu 
nu mai puţin de zece ani în urmă Este 
vorba de Gală Dali, portret-interviu al 
marelui pictor, unde cineastul s-a lăsat 
dus pe aripile unei imaginaţii vizuale 
maxime, stirnite chiar de replica şi de 
alura maestrului interviat. Comandată 
inițial de studiourile americane, emisiu- 
nea a fost respinsă de televiziunea de 
peste ocean, unde se dorise un portret 
«mai cuminte» al pictorului. «Prea dur 
şi prea sălbatic» — acesta a fost califi- 
cativul adus filmului. În ceea cei pri- 
vește pe Salvador Dali, ei a declarat 
că are în față cel mai prost film care i-a 
fost închinat vreodată. «Cum este sin- 
gurul film din această categorie — re- 
plica Averty — comparaţia e dificilă». 
De altfel întllnirea dintre pionierul sur- 
prizelor tele-genice şi pictorul ultra- 


exhibiţionist a fost ea Insăși un spec- 
tacol: un spectacol al înfruntării bu- 
fone şi malițioase în același timp. «L-am 
povățuit să-şi îngrijească dinţi — spu- 
nea Dali — are crize de nervi și de furie: 
să-şi îngrijească dinţii» «Aveam im- 
presia că sint deghizat în toreador, avind 
în față un taur furibund» — spunea 
Averty. Filmul, se pare,neridat după zece 
ani de așteptare, a fost prezentat în 
cadrul seriei «Les yeux fertiles». 


Otensiva filmului tv 


In Ungaria, filmul de televiziune a 
reuşit în ultimă ani să se impună ca un 
gen de sine stătător. Doar durata aces- 
tor filme şi bugetele mai restrinse cu 
care sint realizate le dau un anumit 
specific. Citeva titluri din repertoriul 
cinematografiei pe micul ecran: 

e Aniversarea de Gergely Horvath 


recreează 
cehoviene, viața 
lentă 


e Capul de Sandor Szainay este o 
satiră a birocraţiei, o satiră, unde ab- 
surdul şi grotescul sint argumentele 
caracterizării. Dintr-o Intimplare, un om 
este zidit în beton, şi doar capul îi ră- 
mine la suprafață CR va dura?— aceasta 
e întrebarea — pină ce serviciile admi- 
nistrative îşi vor asuma «răspunderea» 
să demoleze zidul pentru a elibera vic- 
tima nevinovată. 

e Simeon Stilitui, de Karoly Esz- 
tergalyos reia mitul biblic al căutării 
adevărului într-o versiune contempo- 
rană şi... birocratică. Parodia este aici 
dubiată de-o anume intensitate tragică 
a Infruntării eroului cu opacitățile admi- 
nistrative. 

@ Un roman vestit, Asediul de la 

a fost ecranizat în trei părți 
de regizoarea Eva Zsurzs. Personajul 
principal este un fel de Don Quijotte 
modern, un conte puţin nebun, trăind 
în secolul XIX și comportindu-se ca un 
mare senior medieval. 

@ Două filme fantastice — o adaptare 
a marei epopei a Mesopotamiei antice, 

eş, ca şi o incursiune în viito- 
rul îndepărtat, Planeta orhideelor, am- 
beie semnate de Andras Rajnay sint 
cotate ca două exemplare reușite ale 
genului știinţifico-fantastic. 

© Judecata este un film realizat cu 
ocazia a 30 de ani de la procesul de la 
Nürnberg. Echipa de cineaști a reușit 
performanța de a putea intervia pe unul 
din supraviețuitorii procesului, Albert 
Speer, fost ministru al armamentului 
în cel de ai li-lea Reich, eliberat după 
20 de ani de detenţie, şi ajuns un autor 
de succes gratie memoriilor sale, obiec- 
tive şi critice, asupra anilor nazismului. 


Moliere, autor subversiv 


Ariane Mnouchkine, o regizoare și 
animatoare de teatru, a pornit impreună 
cu trupa ei, «Theatre du soleil», lao 
experiență cu totul nouă: realizarea 
unei superproducţii cinematografice pe 
un proiect mai vechi, căruia regizoarea 
i da abia acum chip, după ce 

(Cineastul e şi producător) i-a 
procurat necesar. Este vorba 
de o biografie, deloc romanțată, dar și, 
deloc didacticistă, a marelui Molière. 
Un film care va dura patru ore, un film 
cu sute de figuranți, cu mari decoruri, 
evocind acei agitați ani 1600. Ariane 
Mnouchkine nu pare impresionată de 
er parerea pe care trebuie s-o 
conducă. După un spectacol colectiv, 
conceput cinematografic (1789), sai a 

o- 


: turneele drama- 
turgului iluminist îl duceau printr-o 
Franţă a nemincaţilor, într-o lume cu 
spitale şi 
cu bari 


cu vraci și briganzi, 
orii își ridi Kliimon eosa 
percept: ridicau impozi poc- 
nind din bice «Arăt — spunea regi- 
zoarea — un creator faţă în cu 
statul centralizator, într-un veac re- 
voltă. Un creator care astăzi ar fi eti- 
chetat drept subversiv». 


Un mare comic în fața oglinzii 


nematografic prietenia, iubirea și des- 
părțirea lui de actrița Diane Keaton (ne- 
poata lui Malec cu care a turnat de 
iltfel şi cele mai de succes comedii ale 
sale). Pentru a interpreta pe Allen şi pe 
Keaton, ei a ales, fireşte, pe Allen şi pe 

alte nume, şi a S 


Patr de ani din viața unui cuplu, patruzeci de ani de frămîntată 

istorie a Italiei, filmul /900 de Bernardo Bertolucci este considerat o 

frescă romantică și politică fără precedent în istoria cinematografu 
(Gerard Departieu şi Dominique Sanda, doi din eroii filmului) 


ai 


Mai de mult, Julie Christie, 
partiturii shakespeariene la Teatrul din 
Stratford on Avon şi roluri importante 
în filme de antologie. Astăzi ea acceptă 
să apară în pelicule senzaţionale de 
factură îndoielnică. Renumele actriței 
a devenit momeală pentru atras publicul. 


tuțile ascunse. Curba iubirii lor este 
convenţională și tradițională: prima în- 
tiinire, atracția, gustul comun pentru 


nimicuri plictisitoare ale celuilalt, des- 
coperire care me re inevitabi rup- 
tura ce va să vină. Prin acest autopor- 
tret, prin această poveste simplă, Allen 
a reuşit, după cum scria revista «Ti 
mes», «să creeze tipuri umane contem- 
porane de o mare valabilitate. Cei mai 
mulți dintre noi am trecut prin asta, 
pas împărtăși personajelor fanteziile 

— lumea lor, cit de lunatică, e lumea 
noastră. Allen a croit, fără a-și părăsi 
stilul bizar care i-a adus stilul comic, 
legături durabile cu publicul său. Para 
doxal, cel mai personal — în sens pro 
priu — film al său. s-ar putea să aibă 
ecoul cel mai mare, cel mai puternic 
în inima publicului». 


Contesiunea unui cineast poet 


Regizorul sovietic Emil Loteanu, autor 
al unuia din cele mai mari succese 
cinematografice ale anului trecut pe 
ecranele noastre — Șatra — incerca să 


Păcat. 


contureze intr-un recent interviu portre- 
tul unui anume cinema, să-și mărturi- 
sească, lucid şi avintat toti dra- 
gostea sa pentru această artă. «incerc 
să fac filme ce nu pot fi descrise prin 
cuvinte, așa după cum nu se poate des- 
crie sau povesti o statuie. Acest cinema 
îl iubesc. Dacă nu-l pot face... prefer 
să scriu poeme. Tolstoi spunea că tre- 
buie să scrii lăsindu-te în voia gindului. 
Aplicat la cinema, a scrie înseamnă a 


in memoriam 


nterpreta 


Remarcată în două filme de ac- 

tualitate, despre tineret şi tine 
reje — De diminea 

şi ci — actrița 

sovietică Evghenia Sabelnikova 

se pregătește cu veselie și curaj 

pentru noile roluri propuse de 
cineaşti 


inregistra pe peliculă. Pe de altă parte, 
muzica este cea care dă sens și explică 
bine psihologia unui film». La Intreba- 
rea, ce filme consideră că l-au marcat, 
sau influentat de-a lungul anilor, Lo- 
teanu răspundea: Bogdan Hmelnițki 
de Igor Savcenko, care a reluat princi- 
piile lui Eisenstein și le-a transformat 
n motive raționale în motive emoțio- 
; La strada de Fellini, luminat de 
zare strălucind ca o sculptură după 
ultima și suprema finisare; Cind zboară 
cocorii de Kalatozov, răspunzind atit de 
bine tuturor tradițiilor culturii ruse». 
Viitorul film? «O evocare a copilăriei 
acea O evocare plină de vis şi de lu- 
mină», 


Drumurile am ilor 


© Yves Montand va interpreta rolul 
principal în viitorul film al lui Joseph 
Losey, Drumurile sudului, după un 
scenariu de Jorge Semprun. E vorba de 
Spania, nu a războiului civil, ci a prezen- 
tului, unde un fost combatant republican 
vine să-și regăsească amintirile şi idea- 
lurile tinereții. 


LUPTA GU ÎNGERUL 
Bem 


Vorbește Zor 


Cite chipuri are un actor? Atitea cite 
roluri a interpretat — ar fi răspunsul 
pe care l-ar da pe loc oricine. Dar prin 
fiecare din aceste roluri trece același 
fluid al personalității interpretului. Fără 
personalitate și mai ales fără o amplă 
experiență umană, calea înțelegerii unui 
personaj se ingustează şi adesea se 
întrerupe. Este drama multor actori con- 
siderați a fi de talent, dar care într-o 
bună zi dispar din circulaţie, pentru că — 
așa se spune — au inceput să se repete. 
Dar nu asta este cauza. Cind actorul are 
personalitate şi experienţă, el se poate 
eventual și repeta, căci cu aceleași date 
ei va fi totuşi mereu altul. Celebrul regi- 
zor american John Cassavetes obiș- 
nuiește să-și aleagă actorii tocmai in 
tuncţie de capacitatea lor de a contribui 
prin personalitatea, cultura şi în 
prin experiența lor de viaţă la profilul 
unui personaj, ln amploarea și credi- 
bilitatea lui. Există chiar un film memo- 
rabil realizat de Cassavetes, un fiim 
care se cheamă Faces — noi am tra- 
duce filmul acesta «Mutre» — un film 
lăsat la inspirația improvizaţiei actori- 
cești pe o temă-ghid. Şi tema aceasta 
nu face decit să răscolească aspecte 
care se spune că sint cele mai banale 
ale vieţii celei mai de fiecare zi. 

Personalitatea și experiența existen- 
tei sint şi datele care I caracterizează 
pe Anthony Quinn care, în destul de 
lunga lui carieră, a interpretat personaje 
de cea mai diferită structură, a jucat în 
roluri care i-au cerut să si ca un 
lapon sau ca un grec, ca un mexican 
sau ca un irlandez. Și Quinn «n-a sim- 
tito niciodată fals, și Intotdeauna a fost 
Anthony Quinn și nici un spectator din 
lume n-a uitat o clipă cine era actorul 
din fața lui. 

Cartea, autobiografia pe care si-a 
făcut-o și pe care unii critici ameri- 
cani au considerat-o a îi de o yenantă 
sinceritate, ne pune acum în faţa unui 
Anthony Quinn al cărui secret pare să 
tie tocmai faptul că nu-și uită trecutul 
și mai ales că nu-și confecţionează un 
trecut, așa cum fac vedetele holiywoo- 


diene. Quinn nu vrea să uite trecutul. 


@Lacel dv al A vii iva Festival interna- 
tional al documentarului marinăresc de 
la Milano, filmul Chemarea mării, re» 
lizat de studioul cinematografic al a'- 
matei (regia Radu Gurău, scenariul lon 
Aramă, imaginea col. loan Ostrovschi), 
consacrat tinerilor ofițeri din marina 
militară românească, a fost distins cu 
Cupa setului Statului Major al Marine: 


e in ma: multe orașe din Republica 
Socialistă Cehoslovacia va avea loc, 
de la 16 iunie pină la 2 iulie, Festivalul 
internaţional al filmului muncitoresc. 
România va fi reprezentată de filmele: 
Osinda (regia Sergiu Nicolaescu, sce- 
nariui Anușavan Salamanian şi Sergiu 
Nicolaescu), Pintea (regia Mircea Mol- 
dovan, scenariul Vasile Chiriţă şi Du- 
mitru Mureșan), Prin cenușa imperiu- 
lui (regia Andrei Blaier, scenariul Za- 
haria Stancu), Mere roșii (regia Alexan- 
dru Tatos, scenariul lon Băieşu), in- 
stanja amină pronunțarea (regia Dinu 
Cocea, scenariul Mihai Opriş, Dinu 
Cocea și Gabriel losi! Chiuzbaian). 


Filmele copiilor 
@ Bălânc!. Mihaela şi Palraje! sint cei 


prezenţe româneşti peste hotare 


pentru că viața lui, cu toate meandrele, 
cu toate amărăciunile, cu toate speran- 
tele implinite sau niciodată implinite, 
cu tot ce a învățat și mai ales cu tot 
ce a greșit neizbutind să înveţe, consti- 
tuie pentru el ceva cu mult mai pretios 
decit succesele lui în film. Crezul acesta 
sună aproa ca o slida la adresa 
Hollywoodului. această maşină de «stri- 
wi Oameni», cum o consideră Quinn 
Şi el rămine consecvent cu sine in ce 
priveşte cetatea filmului, pentru că ma- 
rele Quinn de astăzi, revendicat în frun- 
tea Box-office-ului hollywoodian, nu 
poate uita că a scăpat de șabloanele 

onajelor-tip numai pentru că a fost 
lansat de europeni. Cind Quinn a simțit 
unde-i va duce repertoriul oferit de ce- 
tatea filmului, a încercat salvarea în 
bătrina Europă. ŞI aici l-a intilnit în mod 
salvator pe Fellini. A urmat La strada 
(cu acei Zampano memorabil), mai tirziu 
Zorba (iarăși memorabil), și așa mai 
departe. 

«Lupta cu Ingerul» urmărește fidel 
drumul de la primele căutări în viață 
pină la căutările de azi în artă, și apoi 
iarăși în vi: căci Quinn rămine un 
nemulțumit de sine şi obsedat de ideea 
de a nu se falsifica. Poate şi de aceea 
îşi incepe biografia cu o relatare atit de 
semnificativă, pe care simţim nevoia 
s-o şi cităm mai jos: 

«Locuiam la New York, eram bogat, 
inconjurat de familie și mă bucuram de 
consideraţie. În Times Square rulau 
simultan trei filme ale mele și mai jucam 
si într-o pn Oriunde iți aruncai pri- 
virea pe Broadway, vedeai numele meu 
pe reclamele luminoase. 

Cîteva drăgălaşe cuconițe, membre 
ale unui cerc dramatic, au oferit în 
cinstea mea un dejun, la care au invitat 
personalități de seamă din multe do- 
menii de activitate. 

La stirşitul mesei, am dat să multu- 
mesc. Dar cuvintele nu voiau să iasă. 
Vedeam Inaintea mea o mare de fețe 
prietenoase, așteptind cu sufletul la 
gură. Și deodată, m-am pomenit bii- 
guind că mă simt un om completamente 
ratat. Îmi amintesc și acum stupoarea, 
consternarea cu care au fost întimpi- 
nate vorbele mele. Toată lumea se aştep- 
ta la citeva remarci spirituale, lipsite de 
gravitate, şi cind colo, eu mă ridic și 
declar că succesul nu inseamnă nimic 
pentru mine. 

Cind am terminat, gazdele au aplaudat 
politicos, deși le jignisem. Câălcasem 
categoric în străchini, transtormind reu- 
niunea lor într-un loc de spovedanie. 

În drum spre ieşire, m-a oprit un tinàr 
actor. Îmi inchipila că dintre toţi cei 
de acolo, ei ar fi putut să mă înțeleagă. 
Dar era furios la culme. 

viața mea nu mi-a fost rușine 
pentru cineva ca tru dumneata adi- 
neaori. N-am pomenit atita falsă 
umilință. Dacă nici dumneata nu al reu- 
şit în viaţă, atunci cine dracu’? Bietul 
băiat jucase o dată în film, şi cu asta 
cariera lui luase sfirşit. Se zbătea să 
rămină pe linia de plutire, dar o ducea 
greu. Am impresia că se identifica cu 
mine și năzuia la poziția, aparent de in- 
vidiat, la care ajunsesem eu». 

Păcat că «Lupta cu îngerul», în tăl- 
măcirea lui Emerik Deutsch, foarte in- 
spirată, cu ọ foarte ascuţită şi subtilă 
inteligență a nuanțelor, o carte atit de 
util completată de Editura «Meridiane» 
cu filmografia actorului, a trecut prin 
librării ca un ciclon (Intr-un tiraj de 
lucrare foarte specioasă), un ciclon 
care s-a stins într-o clipită, lăsind în 
urma lui regretul miilor de cititori care 
și-ar fi dorit această carte în bibliotecă. 


Mircea ALEXANDRESCU 


mai călătoriţi prin lume dintre toți eroii 
animației românești. Între 3 și 9 iulie 
ci vor evolua pe ecranul Festivalului 
internaţional al filmelor pentru copii de 
ia Gijon (Spania) în calitate de prota- 
goniști ai filmelor Bălănei şi puiul de 
Eduard Sasu, Bravo Mihaela! de Nell 
Cobar, şi Pătrăței pictor de Olimp 
Vărășteanu şi Florin Angelescu 


O prestigioasă manifestare 

@ La Feslivalul internațional al filmului 
de la Moscova care se va desiâșula 
pe parcursul a două săptămini, de la 
7—21 iulie, țara noastră a Inscris fil- 
mele artistice de lung-metraj: Osinda 
(regia Sergiu Nicolaescu, scenariul 
Anușavan Salamanian şi Sergiu Nico- 
laescu) Ma-ma (regia Elisabeta Bostan, 
scenariul Vasilica Istrati), iar la secţia 
scurt-metraje, documentarele Avanpre- 
mieră (scenariul și regia Jean Petro- 
vici), Și ne-om plimba cu barca (sce- 
nariul și regia Mirel llieşiu), Examene 


voie de Olimp Vărășteanu şi Florin 
Angono și şi Sint prietenul Mihae- 
lei de Nell Cobar. 


20 


telefestival 


În imagine: 
„Cintarea României“ 


De citva timp, o rubrică 
fixă, de un profil aparte, 
figurează aproape zilnic 
în programul micului e- 
cran; este o rubrică de 
actualitate, un anume gen 
de jurnal al manifestări- 
lor din cadrul festivalului creaţiei și 
hărniciei: Cintarea României, un jur- 
nal care adună spicuiri din diverse spec- 
tacole — mai ales ale amatorilor — de 
la cele corale pină la cele ale brigăzilor 
artistice suu ale formațiilor de dansuri 
cu temă. O astfel de emisiune presupu- 
ne o muncă deosebită din partea reali- 
zatorilor care au trebuit să fie prezenți 
în mai toate colțurile țării spre a memora 
în imagini reprezentative această amplă 
competiție culturală. Făcind parte din- 
tr-una din secțiile juriului acestui festi- 
val de anvergură, am putut cunoaşte şi 
«in direct», cum zic reporterii televi- 
ziunii, aspectele acestei prestigioase 
manifestări și am inteles poate mai 
bine, decit ca simplu telespectator, cit 
de dificilă este realizarea unei emisiuni 
permanente pe respectiva temă. Cit de 
greu este să selectezi, cit de greu este 
să cuprinzi într-un timp limitat de emisie, 
volumul imens de muncă, entuziasmul 
celor ce s-au prezentat pe scenele fes- 
tivalului. Micul ecran şi-a asumat rolul 
de «memoratom al manifestărilor, rol 
de care s-a achitat cu onestitate. A 
prezentat zilnic, Intr-un montaj alert, 
fragmente din cele mai diverse repre- 
zentații. Am urmărit și evoluția coru- 
rilor şi a soliștilor de muzică ușoară și 
a formațiilor de teatru și a echipelor de 
dansuri populare — într-un cuvint am 
văzut din toate cite ceva. 

Titlul emisiunii, Cintarea României, 
definea globai festivalul şi poate ar fi 
tost de dorit în acest caz să se acorde 
aceeași atenţie ca și artiștilor amatori 
şi celor profesioniști, pentru că şi ei au 
imaginat numeroase și variate spectaco- 
le. Am fi dorit, poate, să constatăm şi 
o prezență mai fermă a punctului de 
vedere al comentatorului. În ultimă in- 
stanță, acest festival inseamnă și o 
strinsă competiție în numele frumosu- 
lui, originalului, autenticității actului cre- 
ator. Fireşte, că nu tot ce s-a prezentat 
a fost la acelaşi nivel calitativ. Se va 
spune că aceasta este treaba jurlilor, 
ele selectează Da, este adevărat, dar 
în afara lor există marele pubiic care 
are un cuvint greu de spus, pentru că 
el este beneficiarul acestui măreț act 
cultural, pentru el a fost creat festiva- 
lul, el este realizatorul său principal. 
S-ar fi putut auzi din cind în cind şi 
părerea publicului care a figurat doar 
ca spectator, aplaudind. Am fi vrut, 
după ce îşi manifesta entuziasmul prin 
aplauze, să ne spună cuvintul său des- 
pre cele vizionate. Ar fi fost atunci 
mult mai convingătoare imaginea celor 
ce aplaudă la lași, la Braşov sau la 
Timișoara. 

Am înţeles că această emisiune și-a 
asumat doar rolul de a consemna eve- 
nimentul şi trebuie să recunoaştem că 
s-a achitat cu succes de acest rol, 
«cantitatea» celor prezentate fiind co- 
virșitoare. Rămine ca în viitor, în pe- 
rioada concluziilor, să-și manifeste și 
rolul de comentator activ al «calității» 
celor consemnate. Este necesară aceas- 
tă subliniere și prin intermediul micului 
ecran, sublinierea valorilor detașate în 
acest festival al harnicilor creatori. Emi- 
siunea va ciștiga astfel, pe lingă rolul 
său informativ, şi rolul său de activ 
indrumător cultural în sprijinirea valo- 


rilor autentice. leana LUCACIU 


Bucuria 
celor două milioane 


S-a scris mult despre festivalul «Cin- 
tarea României», despre această săr- 
bătoare a celor două milioane de artiști 
amatori care într-o splendidă destășu- 
rare de forțe artistice a demonstrat ca- 
pacitatea creație, bucuria de a se 
exprima prin ea idealurile cele mai 


inalte, frumusețea morală și spirituală, 
bogăţia inestimabilă a valorilor perene 
ale poporului nostru. Televiziunea ne-a 
acordat șansa de a vedea toate acestea, 
seară de seară, «Cintarea României» a 
intrat în casele noastre prin momen- 
tele ei de virf, s-a filmat mult, cu dra- 
goste şi discernămint, astfel am fost 
cu toții martori ai faptului că cei mai 
buni s-au intilnit într-adevăr în finală, 
şi-au disputat gnm cu ardoare, adu- 
cind în capitală tot ceea ce aveau mai 
prețios, mai elocvent în arta lor. Am 
putut prețui excepționalul tezaur al ar- 
tei amatorilor care nu mimează şi nu 
îngină arta cultă, ci o completează cu 
spontaneitatea sincerității sale, Impli- 
nind astfel panoramicul efervescenţței 
creatoare românești. De altfel, toate 
manifestările culturale ale acestei pe- 
rioade sărbătoreşti au fost aşezate sub 
semnul festivalului «Cintarea Româ- 
niei», ele nu au fost puține şi cum 
toate au fost de o valoare ridicată, ne 
e greu să discernem. Totuşi... într-o 
seară am asistat la un spectacol aproape 
«ciudat». Uniunea compozitorilor, în 
colaborare cu Uniunea scriitorilor, a 
organizat un spectacol de muzică u- 
şoară cu melodii în primă audiție, com- 
puse după textele unor poeţi consa- 
crati. O seară de muzică și poezie auten- 
tică nu se știe de ce, poate din pricina 
unicatului, totul avea un aer «experi- 
mental». Dacă e așa, ei bine, ar trebui, 
pur şi simplu, să se permanentizeze, de- 
venind o practică curentă, singura vala- 
bilă s-ar părea, În promovarea unei 
muzici ușoare cu adevărat valoroase. 

Nu putem incheia, profitind de șansa 
evenimentului «de la închiderea ediției» 
fără să consemnăm doar — din păcate 
— spectacolul de teatru pus în scenă 
de Cornel Popa după «Constandina» 
lui Zaharia Stancu. Meritul primordial 
al spectacolului este că a pus In valoare 
exceptionala forță dramatică a roman- 
cierului, calitatea înaltă a textului său. 
În rolul principal, o actriță căruia îi 
prevedem și îi dorim o mare carieră: 
Maria Dogaru. 


Smaranda JELESCU 


filme pe micul ecran 


Sint dator, stimaţi cititori, cu citeva 
vorbe despre unele filme difuzate în 
aprilie pe micul ecran. Sint dator cu 
vorbe (vorbe, vorbe, vorbe...) și despre 
alte citeva filme din mai și din iunie. 
Cum s-ar zice, sint dator vindut. Unii 
dintre dumneavoastră mi-au scris și 
m-au întrebat de ce unor filme le acord 
prea puțin spațiu, altor filme mult spațiu 
și altora nici un fel de spațiu. Există, 
desigur, o explicaţie. Nu vă temeţi, în 
orice caz, că eu aș face pe Impărțitorul 
absolut de dreptate şi că aș tăia și spin- 
zura. Nici vorbă (ca să nu spun «Doam- 
ne ferește!»). Pur şi simplu selectez 
ca tot omul... Fireşte că mă străduiesc 
să acord mai multă atenţie filmelor mai 
puțin cunoscute sau difuzate, iar fil- 
melor arhidifuzate (pe marele sau pe 
micul ecran) le rezerv un tratament mai 
concis (ca să nu mai vorbesc de operele 
nule ca valoare artistică, în cazul cărora 
concizia mea atinge punctul zero...). 
Nu pot uita, de pildă, protestul pe 5-6 
pagini al cititoarei A.S. din Craiova, 


telescopuri 


Răzbunarea 
craiului de ghindă 


«Filmul» acesta — care n-a fost nicio- 
dată film, dar ar putea oricind deveni — 
filmul acesta cu Răzbunarea craiului 
de ghindă este oricum altceva decit 
peper ien şeritului din Tennessee 
sau decit Întoarcerea lui Monte Cristo, 
dar un pic de suspens tot are el, şi mal 
are nişte calități care n-au fost niciodată 
la indemina «modelelor» citate. Este de 
fapt (cum bine știu toți cei care l-au 
văzut într-o seară de iunie) o anchetă, 
o anchetă socială dintre acelea a căror 
prezență pe micile ecrane a devenit o 
obişnuință şi o necesitate, o anchetă 
socială pe o temă foarte actuală, în 
care reporterul Anca Arion (despre 
care ne-a plăcut intotdeauna să scriem, 
dată fiind calitatea umană şi profesio- 
nală a investigațiilor ei civice, dată 
fiind sinceritatea şi seriozitatea demer- 
sului critic), merge pe firul unor anacro- 
nisme morale şi pune degetul pe rana 
încă deschisă a superstițiilor. Conflictul 
ultimului episod din serialul autoarei 
porneşte de la trista realitate că Viorica 
și Pompiliu, tineri căsătoriţi, nu se prea 
înțelegeau, ea nu prea avea «purtări 
bune» (în sensul că schimba trei rochii 


nedumerită că, lunile trecute, am acor- 
dat doar 2-3 rinduri acelei capodopere 
(cum zice domnia sa) numită Z Numai 
că, un timp în urmă, scrisesem pe larg 
despre același Z. Deci.. Nu pot uita, 
apoi, alt protest, semnat D.V., din Bucu- 
reşti, care Imi reproşa (acum citez) că 
«imi bat joc de filme emoţionante» pre- 
cum... şi urma o listă de melodrame ivite 
cind şi cind în ultimele luni pe micul 
ecran. Nu, nu mi-am bătut joc, cum aș 
putea face aşa ceva? Pur şi simplu mă 
exprim ironic, pentru că — zic eu — 
ironia e una din cele mai potrivite forme 
de a face față și de a răspunde cli- 
şeelor... Din partea altor cititori am pri- 
mit indemnuri de-a dreptul nihiliste (pe 
principiul: «Arde-i, domnule, destiin- 
țează-i pe toţii») cu care, iarăși, nu pot 
fi de acord — nu de alta, dar eu cred 
că, oricht de slab, un film rămine totuși 
un film, dacă intelegeti ce vreau să 
spun... 

Pe scurt, în Incheierea acestei sui- 
generis «Poştă a redacției»: principalul 
este că eu, care scriu aceste rinduri, şi 
dumneavoastră care le citiți, iubim în 
aceeași măsură (sper!) filmul. Că o 
dată sintem de acord și de zece ori nu 
(sau invers!) — asta e altceva. Măcar 
să vedem impreună cit mai multe filme, 
pentru care să ne «certăm», să avem 
a ne «certa» în opinii... lată acum şi 
«datoriile» mele din aprilie, mai şi iunie 
într-ale filmului pe micul ecran. For- 
mulate pe scurt, fiindcă operele de ex- 
cepție au lipsit. Așadar... 

© Paradisul (John Huston, 1970). 
Reintilnire cu o creație cinematografică 
(văzută nu demult şi pe marele ecran) 
avind culoarea tristeții şi a lucidităţii. 

© Un rege la Now York (Charles 
Chaplin, 1957). Un film «tirziu» al marelui 
cineast. «Gheara leului» nu se mai simte 
decit rareori. 

© Drumul spre inaita societate 
(Jack Ciayton, 1958). Simone Signoret 
şi Laurence Harvey, de neuitat, într-un 
film pe care chiar dacă l-am re-re-revă- 
zut, am făcut-o cu plăcere. 

@ Nu iese fum fără foc și Îndră- 
gostiţii din Verona (Andre Cayatte, 
1972, respectiv 1949). Stilul lui Cayatte: 
demonstrativ pină la Impungerea cu 
degetul în ochi... 

© La strimtoare (Joseph Sargent, 
1975). Film lucrat după toate canoanele 
unui serial. Se pare chiar că serial este. 
Să mai vedem, deci. 

© Uitimul războinic (Carol Reed, 
1969). Anthony Quinn într-o peliculă 
care pare a fi o comedie, Pare numai... 

e Dreptul de a iubi (Eric Le Hung, 
1972). Melodramă ar fi prea mult spus. 
Să-i spunem aşadar numai melo. 

e Lord Jim (Richard Brooks, 1965). 
Peter O'Toole într-o ecranizare fără 
strălucire a celebrei proze. 

© Duel în Pacific (John Boorman, 
1969). Brr! Un «brri» cu Toshiro Mitune 
şi Lee Marvin. 

© Recompensa (Serge Bourgui- 
gnon, 1967). Aventuri de privit seara la 
televizor. 

e Șoimul (Kenneth Loach, 1970). Un 
fleac semnat de un remarcabil regizor 

© Ce inseamnă să fii onest (An 
thony Asquith, 1952). Teatru filmat. Dar 
ce teatrul... 

© Don Juan (J. Beery, 1955). inubli- 
abilul, inubiiabilui, de trei ori inubliabi- 
lul Fernandel... 


pe zi și alte alea), el nu mai știu ce nu 
prea avea (dar «tăcea, tăcea, tăcea»), 
i nci ce și-a zis socrul fetei, să-l 
sau să-l «dezlege», cam așa ceva 
rul unui vrăjitor, întiinit întimplă- 
tor într-o stațiune de odihnă, la Vatra 
Dornei, unde-şi Ingrijea sănătatea. De 
aici au pornit toate necazurile, că vrăji- 
torul, s-a dovedit, pe schemă nu era 
chiar vrăjitor, era cioban, l-am văzut cu 
ochii noştri, stătea și se minuna, cu 
pălăria pe-o ureche, cum pot fi unii 
atit de creduli... Multe dintre firele ac- 
țiunii cam tot așa se legau, de la cite o 
«deochetură» porneau și la bobi sau 
crai de ghindă ajungeau (mai «negru 
şi mai slab» craiu de ghindă, dar «tot 
frumos şi ăla», ei, «craiu' dă tobă»!...), 
sau la şerpi de plastic în borcane de 
iaurt... Deznodămintul? Pelicanul şi ba- 
bița, vorba lui Urmuz, plus clteva mii 
de lei nedescintaţi, în buzunarele unor 
vrăjitori de felurite sorturi, care nu prea 
cred ei în vrăji (ştiu ei ce ştiu), dar au o 
incredere neţărmurită In credulitatea 
oamenilor... 

Anca Arion combate, de ani de zile, 
ignoranta, superstițiile, credulitatea, şar- 
latania — moșteniri ale unui timp apus 
rătăcite Intr-o lume nouă. O face, mereu, 
cu conştiinţa civică a bunului reporter. 
Telescopul anchetelor ei, dacă ar fi 
să poarte un semn (oricum altul decit 
Semnul lui Zorro, deși...), semnul 
acesta s-ar numi consecvență. 


Călin CĂLIMAN 


semnificativă şi inviorătoare. 


© Serenada din Valea Soarelui 
(H.B. Humberstone, 1941). Știu oameni 
pentru care acesta este (din diferite 
motive) filmul vieţii lor. Las ironia în 
culise şi-mi amintesc cum un om, fra- 
tele meu (pot să-i dau, cu curaj, şi ini- 
țialele: R.C.) mi-a explicat odată, pa- 
tetic, ce-a însemnat pentru el acest 
film atunci cind l-a văzut prima oară, 
acum mai bine de 30 de ani. Mi-a ex- 
plicat ce a însemnat atunci pentru min- 
tea și sufletul lui acei «destriu» de mu- 
zică şi «love» din Serenada.. Mi-a 
explicat toate cu asemenea înverșunare 
incit m-am convins că merită insistat 
asupra faptului că, uneori, un an din 
viața unui om poate rămine pentru el 
anul, epoca în care a văzut Serenada 
din Valea Soarelui... 


Aurei BĂDESCU 


pozitiv 


Trei marine 


Într-o neobişnuit de călduroasă du- 
minică de mai, televiziunea ne-a arătat 
trei filme din viața mărilor şi a ocea- 
nelor stăpinite de eroii lor, marinarii. 
Cum sint o fire romanțioasă și n-am 
suferit niciodată de rău de mare (fiindcă 
n-am avut ocazia), duminica aceea m-a 
tulburat, cu filmele și navigatorii ei. 

Serialul Toate pinzele sus place 
spectatorilor, cum a plăcut și romanul 
lui Radu Tudoran. A fost o bună idee — 
şi chiar dacă nu toate episoadele au 
suficientă «culoare locală», filmul a 
ciștigat prin distribuție: lon Besoiu, 
Marion Ciobanu şi Jean Constantin, 
protagoniștii «de bază», alcătuiesc un 
trio echilibrat, personal, expresiv. Au 
fost și multe apariții episodice reușite. 
Episoadele se articulează corect (din 
cind în cind cam lungite, ca la orice 
serial) și regizorul Mircea Mureşan tre- 
buie răsplătit cu aplauze pentru reali- 
zarea sa. 

Cousteau, căpitanul acelui vas — 
uzină științifică, este el însuşi un feno- 
men al naturii. Am văzut episoade 
splendide (chiar și în alb-negru), de o 
calitate excepțională a imaginii. Tainele 
mărilor este, cu siguranță, un film 
model pentru acest tip de cinemato- 
grafie «interdisciplinară» şi însemnă- 
tatea lui în istoria acestei arte mi se pare 
indubitabilă. Măcar dacă oamenii mă- 
rilor vor învăța să respecte natura mi- 
nunată pe care plutesc de milenii. 

În fine, Peter O'Toole: un Lord Jim 
în care privirile acestui fascinant actor 
preţuiesc cit tot restul peliculei. Drept 
este că ele s-au putut mișca în voie pe 
deasupra unei ambianțe tropicale per- 
fect construite, izolind o dramă de tip 
faustic, am spune. O'Toole jucind o 
«dramă a fricii» — iată un subiect pe 
care l-am mai văzut, dar pe care acest 
unic actor al lumii nu-l poate rata nici- 
odată. 

Au fost deci trei tipuri de filme ale 
mării — şi fiecare ne-a dat altceva, ne-a 
arătat altceva: un sceptic cu privire la 
torța imaginaţiei ar fi fost infrint privind 
această succesiune întimplătoare dar 


Gelu IONESCU 


posibilităţi posibile 


Ghilipiruri intelectuale 


M-am hotărit să fac un tilm despre 
cărți. În două serii. Despre prima am 
scris tot la această rubrică (la librărie, 
o coadă nervoasă și enervată, dar splen- 
didă, în așteptarea poeziilor lui Nichita 
Stănescu). Seria a Il-a este consacrată 
«cărților cu “preț redus». La Inceput 
mi-am zis că s-or fi vinzind la pomană 
tratate despre modul de preparare a 
langustelor, cărți scoase în tiraje mai 
mari decit numărul mincătorilor de lan- 
guste sau chiar al langustelor. Aş, de 
unde! Așa că: plan detaliu pe raftul 
chilipirurilor, de exemplu, «antologia 
de proză populară epică». Aș vrea să 
urmeze un prim plan al celui care a 
hotărit să vindă «Teatrul» lui Hauptman 
ca ridichile, la legătură. Sau, alt plan 
detaliu: studiul «Şocuri şi vibrații». S-o 
fi numărind și acesta printre lucrările 
«cu viteză rapidă de rotaţie?» (Expresie 
de specialitate). Ultimul cadru al acestui 
film despre cărți: un semn mare de 
întrebare urmat de întrebarea «cum 
se nasc chilipirurile intelectuale, două 
la leu şi trei la kilogram?» 


Alexandru STARK 


15 ani de cinematecă în România 


Oaspete de onoare: loana d'Arc 


Cine a prins acea după-amiază de sărbă- 
toare cinefilă, cu Patimile loanei d'Arc 
şi Cow-boy-ul de la miezul nopții, a 
avut la ce să mediteze. M-am întiinit la ieșire 
cu un regizor — singurul, dealtminteri care 
onorase acest regal cinematistic — ce nu 
repela, obsedat, decit o frază: «Ce se mai 
poate spune nou în cinema, după Dreyer?» 
S-au mai spus desigur multe de la 1928 
încoace. Dar, într-adevăr, viitorul cinemato- 
grafiei, ca artă, atitudine a artistului față de 
subiect, se poate citi tot aici. 

Patimile loanei d'Arc (Carol Dreyer, 


netti, n-ai nevoie de insert ca să urmăresť 
freamătul replicilor), ci cu ochii loanei, cu 
trupul ei cînd inert, istovit de hărțuiala in- 
chizitorilor, cind încordat ca arcul gata să-si 
sloboade refuzurile. Revolta regizorului față 
de înscenările prelaţilor, indignarea lui, e 
nobil topită în planurile caricaturale ale 
acuzatorilor şi ale viclenilor confesori ai 
victimei. Polemică convertită în unghiuri 
senzaţionale pentru anul '28 (şi nu numa 
pentru el), fulgerind cadrul,cind într-o parte 
cind în alta, suite de planuri ale prelaţilor 
Incolțindu-și prada, sau ale fecioarei din 
Orléans, inocenţă care nu-i a mielului de 
sacrificiu și o sinceritate dublată de reflec 
ție. Cind se hotărăște, sub imperiul oboselii 
să ceară iertare bisericii, o face gindind că 
poate, în fanatismul credinţei ei a greșit 
față de oameni nu față de dumnezeu. lată-i 
privirile plimbate de-a lungul pieței ințesate 
cu femei îndoliate, cu invalizi din luptele 
victorioase. O înţelegere lucidă a prețului 


victoriei. Dar cind oboseala trece, ea își 
retractează iertarea preferind rugul care o 
îngrozeşte. Erou fără aureolă de mucenic, 
iată demitizarea, adică umanitatea privită 
În tor ce are ea ca spaimă, durere, suterință 
şi totuşi rezistență. Credinţă într-un ideal. 
Privirile chinulte ale marei Falconetti, capul 
ce se zbate neputincios, dar nu cere ajutor, 


Un amplu ciclu de documentare românești de ieri şi de azi. prezentate 
în această lună la Cinematecă, fac apel la memoria noastră cinefilă 


prin titluri ca: Prin mi (Ilon Bostan), 4 000 rrepte ṣi Spre cer 
(Titus Mesaroş), Voronej (Gabriel Barta) şi multe alte scurt-metraje 
care au dus în lume faima şcolii româneşti de film documentar (O ima- 
gine sugestivă din filmul România, cronica eliberării de Dumitru Done 


re pelit 


După Falconetti (1928), nici o 
interpretă a Ioanei d'Arc n-a mai 
adus pe ecran ceva în plus 


1928) Mai Intli alegerea subiectului dintre 
marile «cazuri» ale istoriei. Procesele răsu- 
nătoare ale unor epoci. Aici naşterea unei 
credințe, a unei convingeri mai mult poli- 
tic-patriotice decit religioase. «Vizionaris- 
mul» loanei în filmul lui Dreyer e întors mai 
mult spre propria conştiinţă, spre relația 
ei cu Franţa sau cu inamicul decit spre «vo- 
cile» celeste. Se simte din felul în care 
Dreyer scrutează dezbaterile procesului 
(apelul la document nu-i o descoperire 
recentă), cum valorifică cuvintele rostite 
de interpret, nu neapărat cu buzele (deși 
mișcarea buzelor e senzațională la Falco- 


0 baladă politică 


Cu al său Joe Hill din 1971, Bo Wider- 
berg, cineast suedez care nu are nicio 
legătură — așa cum superficial s-a scris 
— cu lumea cinematografică a mult mai 
celebrului său compatriot Ingmar Bergman, 
cu acest film dedicat unui emigrant suedez 
care s-a aflat, pentru un scurt timp, în 
fruntea mişcărilor revendicative ale proleta- 
riatului american din primele decenii ale 
secolului, cu acest neobişnuit Joe Hill, 
Bo Widerberg realizează un fel de premieră 
mondială, creind varianta lirică a filmului 
politic, demonstrind că se poate face cine- 
matograt angajat nu doar în maniera repor- 
tericească, tăioasă, «documentaristă», a 
confraților italieni, ci și într-un mod «bala- 
desc», sentimental, emoționant și emoțio- 
nat, fără ca lirismul să acopere «mesajul», 
ci, dimpotrivă, inzestrindu-l cu nebănuite 
implicaţii afective. 

Ceva din tandrețea și delicatețea lui Truf- 
faut pare că a trecut în filmele lui Bo Wider- 
berg, lucru sesizabil încă de la Elvira Madi 
Sp evident acum în Joe Hill, dincolo de 
armătura oarecum dură a acestui film por- 
nit ca o poveste de iubire, cu serenade noc- 
turne și sărutări furate și terminat, ca o 
tragedie, cu moartea eroului care işi asumă 
destinul. 

Joe Hill nu e povestea unui martir, a 
unui erou legendar, ci aceea a unul tinăr 
obișnuit, poet și compozitor, pornit să 
trezească conştiinţa de clasă a proletariatu- 
lui american nu prin manifeste și mitinguri 
de amploare, ci într-un mod mai simplu — 
prin cintecul mobilizator, prin balada lirică, 
prin ceea ce s-ar putea numi «elocvența 
simplităţii», a gindului curat și a solidarității. 
Joe Hill e un «picaro» revoluționar, avind 
drept arme o ghiţară şi citeva versuri purtind 
cu sine prin interminabilele-i peregrinări, 
convingerea molipsitoare şi «vinovată» — 
cum se vede — că oamenii s-au născut egali 
şi liberi, că societatea formată din exploa- 
taţi şi exploatatori e alcătuită strimb, că 
dreptul la muncă e al tuturor, că viața tre- 
buile să fie o bucurie și nu un coșmar per- 
petuu. Idei simple și atit de adevărate Incit 
reușesc să mobilizeze forțele represive la 
o adevărată «vinătoare»; dar nici măcar la 
una deschisă, ci la o hăltulală pertidă și lașă, 
terminată cu o crimă. Neputind fi găsit 


vă recomandăm: Joe Hill 


compasiune. Dialog de prim-planuri anto- 
logice, portrete ale asistenţei și detalii de 
atmosferă: torțele, tringhia ce cade la un 
moment dat şi prizoniera o ridică, călăul 
filmat doar de la miini în jos. De studia! 
cadru cu cadru. 

Cow-boy-ul de la miezul nopţii (John 
Sch nger, 1989), Rei pentru alie- 
nare, ca și Conversația ori Sperietoarea 
ale lui Francis Ford Coppola și Jerry Schatz- 
berg, fără subtilități introspective, dar cit 
de atent la nuanțe (mai ales portretul lui 
Rico, un mare om mic de talia artistică a lui 
Dustin Hoffman). «Dacă nu aveţi o sondă 
petrolieră, cumpărați-vă una», sună in- 
demnul de pe autostrada speranţei, la in- 
trarea în New York, cind cow-boy-ul crede 
că va cuceri America. La ieșirea din scenă, 
decor insorit de Miami şi un îndemn reieșt 
de data aceasta din întreg filmul: «Voi ce 
intrați, lăsați orice speranță!» 


Alice MĂNOIU 


vinovat de activitate subversivă, Joe Hil 
va fi victima unui proces inscenat și ast!el, 
lungul şir al celebrelor înscenări iudìc'are, 
cărora le vor cădea victimă un Sacco și 
Vanzetti sau soţii Rosenberg, începe cu 
acest tinăr suedez cu ochi albaștri, pe nu- 
mele său Josef Hilistrom. 

Trist, dar demn, trubadurul moare cu 
ochii la cer, privind simbolicul zbor al unei 
păsări spre înălțimi. E modul patetic și 
sfișietor al lui Bo Widerberg de a face cine- 
matograf politic. 


Petre RADO 


Joe Hill sau condamnat 
la moarte 
pentru vina 

de a fi cintat viața 


şi Ion Moscu) 


profil 


Marilyn Monroe 


Cerul Olimpului hollywoodian se poană 
in general bine cu divinităţile sale. Le pro- 
movează, je acoperă cu milioane, le intre- 
ține iscusit zestrea de idolatriea credincioși- 
lor. Dar astea toate în limitele micilor idei 
ale patronilor, idei fixe cuprinse în formula 
simplistă: «las-că ştim noi ce place publicu- 
lui». Pe baza acestei prejudecăţi au pierit 
prin sinucidere două mari talente: Judy Gar- 
land și Marilyn Monroe. N-au fost lăsate să 
iasă din partitura de puștancă veselă (Judy) 
si de vampă super-sexy (Marilyn). Ambele 
năzulau mult mai sus. Marilyn, cu toată 
comerciala ei celebritate a rupt contracte 
enorme pentru a se supune, ca o elevă cu- 
minte, la şcoala foarte exigentă a faimosu- 
lui conservator Actor's Studio. Dar de- 
geaba. Şi tot degeaba s-a căsnit și com- 
patriotul nostru Jean Negulescu, regizor 
de mare vază, pe lingă toate companiile 

la Hollywood. El a vrut să dovedească 
că Marilyn este nu numai o mare actriță, 
dar şi o femeie inteligentă, de o deșteptă- 
ciune subțire şi originală. Magnaţii ecranu- 
lui o socoteau toantă, infantilă, timpițică 
Chiar şi istoricii pătrunzători ca Bardăâche, 
vorbind de rolul ei din filmul lui Preminger 
Riul fără întoarcere, scria: «Preminger 
a făcut să sclipească, sub toate unghiurile, 
crupa și vocea Marilynei, ornamente comer- 
ciale care ne-au cam stricat plăcerea». 
Dar barem această voce el o numește, totuşi 
«ornament». Şi într-adevăr, Marilyn a fost 
o mare și originală cintăreață de muzică 
de estradă și de local. Latinii zic: «indigna- 
tio fit versus», adică: «supărarea se preface 
în vers»; aş zice chiar: «fit carmen», adică 
se preface în cintec, în acele cintece amare 
în care strălucea Piaf și în care am avut 
totuși norocul să o auzim şi pe Marilyn. 
in filmul lui Preminger, unde jocul ei este, 
dela început pină la sfirșit, o capodoperă, 
ea cintă, ca damă de local, un cintec ca să 
zic asa «parşiv», de o mare valoare literară, 
un cintec despre acei diavol blestemat care 


M.M. 
sau 


mizeria 
mitologiei 


se cheamă dolarul. Altădată, tot acolo, o 
auzim cîntind băiețelului de care se ataşase, 
un cintec de leagăn care Il uimește pe moro- 
cănosul, disprețuitorul Mitchum. «Ce crezi? 
— Ti spune ea atunci — crezi că am sărit 
direct din leagăn în cabaret?» Şi asta e ca 
un rezumat al intregei sale biografii afective. 
La sfirşitul poveștii, cind cele două ființe 
pe care le lubise, ursuzul Mitchum și băie- 
țelul o părăsiseră iar dinsa se Intorsese la 
viața ei de damă de saloon, o auzim cintind 
un cintec amar, în care spunea că iubise 
tare un rlu mare, un riu fără întors. ŞI toti 
bețivii mari și mici. plingeau. 


Ca un fel de justiție imanentă, ecranul, 
totuşi, i-a dăruit (ei și nouă) două filme de 
revanșă, două filme care o arată în toată 
splendoarea năzuințelor ei pierdute. Unul 
— e Riul fără întoarcere. Celălalt e Șapte 
ani de căsnicie, făcut de acel afurisit 
vienez şi mare satiric al filmului american, 
Billy Wilder. Rolul Marilynei aici este iarăși 
unul de personaj-oglindă, arătind ambele 
fețe ale acestei încintătoare ființe. La Ince- 
putea pare cam prostuță. Dar curind vedem 
că naivitatea la ea însemna onestitate sufle- 
tească, și mai vedem că, atunci cind ești 
cinstii cu tine şi cu ceilalți, nu te înşeii, 
în cele din urmă, niciodată. Astfel ea, în 
relaţiile cu un mecher, uns cu toate alifille, 
sfirşește prin a-i da lui, protector, sfaturi 
înțelepte și soluţii de un solid bun simț, 


A fost un fenomen cu totul aparte aceasta 
incomensurabi! de frumoasă femeie și atit 
de nedreptățită actriță. Arhiva noastră are 
ambele filme sus pomenite, plus o antologie 
post-mortem, plus ultimul ei fiim, Dezaxaţ 
de John Huston, unde avem durerea 
vedem jucind trei morți frumoși: Marilyn, 
Clark Gable și Montgomery Clift. Arhiva 
mai are şi numeroase filme în care ea 
întruchinează roluri secundare. 


D.I. SUCHIANU 


ving că trebuie, că e bine, că o 
să tie bine... 

— Da de ce să vă li refuzat? Pentru un 
acțor este o mare bucurie să dea un inter- 
VIU... 

— Nu pentru toţi, credeți-mă. Unii se 
simt stinjeniți, alții... 

— De ce? Un interviu inseamnă publici- 
tate. Şi așa actorii nu se mai bucură de 
prea „mare publicitate. Cum să nu-ţi pară 
bine? 

— Foarte mulți nu doresc această 
publicitate... 

— Nu-i înțeleg. Dar sigur, asta e treaba 
fiecăruia. Mie imi face plăcere să dau in- 
terviun și nu vad de ce m-aș ascunde. 

— De fapt, am vrut să stăm de vorbă 
imediat după «Premiera», dar nu s-a 

Dar poate că e mai bine așa A 
trecut ceva timp ceea ce credeam eu 
că o se intimple după «Premiera» nu 
s-a întimpiat, așa că avem o bază de 
discuţie. 

— Dar ce credeati c-o să se Intimple după 
Premiera? 

— Să vă spun drept, credeam că rolu- 
rile au să curgă girlă... 

— Au şi curs. Dar ce roluri? Premiera 
a fost un caz unic in cariera mea cinema- 
tografică şi asta datorită în primul rind piesei 
lui Aurel Baranga, care e construită pe un 
personaj feminin. Pentru că scenariile noas- 
tre nu au roluri mari pentru femei. Dar asta 
se ştie, s-a mai spus, mai face s-o spun şi 
eu incă o dată? 

— Face. Pentru că, vedeţi, încă nu 
se zăresc roadele «spusului». 

— Bine, atunci am să vă spun că eu nu 
înțeleg lipsa asta a femeii din filmele noas- 
tre. Şi nu înțeleg, pentru că filmele «cu 
femei» sau şi cu femei sau «complete», 
cum le-aș numi eu, atrag mai mult decit 
filmele numai cu bărbaţi. Nu înțeleg, pentru 
că, la urma urmelor, nu se poate spune că 
o femeie are o viață mai săracă decit un 
bărbat Dimpotrivă. Lasă că femeia azi 
poate să facă foarte bine «muncă de băr- 
bat», dar are și muncile ei pe care un bărbat 
nu le poate face pentru nimic în lume. 
Nu vreau să am aer de sutragetă, dar zău 
că așa stau lucrurile. 

— Şi de ce credeţi că se feresc scena- 
riştii de «personajul feminin»? 

— Ştiu eu? Am impresia că se feresc să 
nu «alunece» în dragoste. Pentru că pre- 
zenta unei femei în film implică şi prezenţa 
dragostei. A unei poveşti de dragoste. 
Poate că se feresc de dragoste. Şi nu în- 
teleg de ce, pentru că e un sentiment splen- 
did, frumos, plin și atit de necesar oameni- 
lor. Şi atit de «al vieţii». Cine poate trăi 
fără iubire? Cine nu are nevoie să fie iubit? 
Uite, țin minte că mi-a plăcut foarte mult 
un film de Sergiu Nicolaescu, filmul acela 
cu un director de şantier... 

— Zile fierbinți. 

— Asa. Era atit de frumos, de adevărat, 
de actual. El juca atit de bine rolul aceia, 
dar ce mult mi-ar fi plăcut să fi fost și o 
femeie în viața acelui personaj. Ce bine 
i-ar fi stat unui bărbat superb ca el să tie 
şi îndrăgostit. Nu se poate ca în viața 
oamenilor totul să fie numai muncă. Nu 
se poate să arătăm tot timpul oameni care 
se realizează numai prin muncă. Omul 
este o ființă completă și are nevoile de 
implinire. De aceea mi se pare că prezența 
personajului feminin în film este foarte 
necesară. ŞI să nu credeți că mă gindesc 
neapărat la un rol pentru mine cind spun 


Puţine dintre comediile noastre care iși 
propuneau să calce pe teritoriile fanteziei 
aveau în vedere și rostul cuvintelor, de cele 
mai multe ori acestea din urmă răminind 
tot cărăuși greoi ai unor sensuri neinaripate. 
Gindurile incercau un zbor mai înalt, expri- 
marea lor trăgea în jos, ca pietrele de 
moară Am amintit, la timpul respectiv, 
farmecul cu care Gopo în Comedie tan- 
tastică ne stirnea dorul după vorbele de 
toată ziua ce ne apăreau, in comparaţie cu 
alcătuirile sonore ale extratereştrilor, ade- 
vărate minuni muzicale. O incercare ase- 
mănătoare, dar orientată în altă direcţie, 
este prezentă şi în filmul Gloria nu cîntă. 
Un scenarist atit de atent la înlănțuirea 
cuvintelor, cum este Dumitru Solomon, 
un regizor cu un atit de fin simţ al umorului, 
cum a fost Alexandru Bocăneț, nu puteau 
să călătorească pe aripile unor dialoguri 
care să plutească, tot timpul, la linia tărmu- 
lui. Nu avem în vedere, aici, unele «poante» 
verbale mai mult sau mai puţin personali- 
zate, ci felul în care replica cea mai banală, 
în aparență, devine purtătoare de haz în 
urma operațiunii de transpiantare a ei pe 
solul potrivit. Anodina scrisoare pe care 
o primește Gloria şi care nu cuprinde decit 
indemnul de a participa ia un concurs, 
«Gloria, trebuie să cinții», devine, în ochii 
protesorului trăitor exclusiv în lumea fizicii, 
o misivă misterioasă, care trebuie să as- 


Meseria mea e viaţa 


asta. Vorbesc ca un spectator. Poate e de 
vină și firea mea sentimentală. Eu nu su- 
port, de pildă, filmele violente, filmele cu 
împușcături, cu omoruri. Prefer de departe 
un film tandru, cald, omenesc. Un film cu 
oameni buni, calzi, stăpiniţi de sentimente 
frumoase. 

— Dar n-aţi avut parte de asemenea 
roluri. 

— În general nu am avut parte de «roluri». 
Deși am inceput bine. Cu Doi vecini de 
Geo Saizescu. L-am revăzut de curind şi 
m-a distrat teribil. E un film foarte viu, un 
film trăznit, pe temperamentul, pe nervul 
lui Saizescu. Eu Il cunosc foarte bine pe 
Saizescu, are mult haz, el, în fiinţa lui şi 
poate fi cu succes un autor de comedii 
strălucitoare. Dar are nevoie şi de aclori 
pe măsură. Pe urmă, au fost Telegrame, 
Bădăranii, în care jucau o serie de ası ai 
comediei noastre, şi dintre ei mulţi nu mai 
sint... Pe urmă, Tinerețe fără bătrinețe 
— m-am simţit foarte bine, sentimentalismul 
meu era la el acasă în cadrul acela de 
poveste. Și in Povestea dragostei... 

— Carmen spuneți-mi cum 
se face că o actriţă atit de frumoasă, 
atit de fermecătoare ca dumneavoastră 
s-a «profilat» ca să zic așa pe comedie? 
Pentru comedie, frumusețea nu este 
neapărat necesară, nu? 

— Sică Alexandrescu este tată! vieții 
mele de comedie în teatru. De fapt şi în 
film, pentru că, practic, în Telegrame și 


Bădăranii el m-a distribuit. Eu intrasem 
în conservator cu Ekaterina Ivanovna din 
«Fraţii Karamazov». Cele mai aplaudate 
cronici atunci le-am avut. Scrise de Caran- 
dino, de Tudor Vianu.. Tudor Vianu m-a 
şi angajat, de altfel, incă din anul | de Con- 
servator, pentru că atunci el era directorul 
Teatrului Naţional. Şi am jucat dramă, 
pină a apărut Sică Alexandrescu care, cu 
marele lui instinct, și-a dat seama că pot 
fi ò bună actriță de comedie, și «m-a în- 
cercat» direct într-un rol principat: Miţa 
Baston. Şi în comedie am rămas. Pentru 
ca, după ani de zile, urmaşul lui Sică Ale- 
xandrescu, Mihai Berechet, să-mi încredin- 
teze din nou roluri de dramă, roluri splen- 
dide, cărora le datorez multe din succesele 
mele de scenă. lar în film pot spune că regi- 
zorul care m-a descoperit, de fapt, a fost 
Mihai Constantinescu. Pentru că el a fost 
cel care mi-a dăruit rolul acela complex 
din Premiera. 

— Cunosc actori care au incă o mare 


— Poate că filmul mai puțin. Mai mult 
televiziunea... Dar nimeni nu poate fi com- 
promis cu forța, nu? Cind accepţi un rol, 
iti asumi tot riscul, inclusiv acela de-a te 
compromite cu el. Dar ce-am observat 
într-adevăr, şi mi s-a părut o mare ciudă 
tenie, este că la film, cel mai adesea,în rolu- 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Replica potrivită la iei potrivit 


rile principale, apar niște necunoscuți, iar 
în rolurile secundare sint puşi actori mari 
de care poate nici n-ar fi fost nevoie și 
care, de fapt, dezechilibrează distribuţia. 
Poate că asta se intimplă din dorința de 
a descoperi talente. Dar de multe ori nu 
se descoperă nimic, în schimb se distrug 
roluri care ar fi putut fi interpretate de actori 
i ca talent, ca meserie. Şi eu sint 
convinsă că, la film, regizorul este «nr. 1.» 
Este! De el distribuția, de el de- 
pinde le filmului, şi munca noastră 
a actorilor, filmul cu totul depinde de el. 
Dar ei nu poate suplini trăirea unui actor, 
munca lui. Am văzut filme în care plingeam 
de mila rolului principal. ŞI nu e păcat? 
E păcat și pentru actorii care sint văduviţi 
de bucuria unui rol bun și e păcat şi pentru 
film. 
— Să vă spun drept, mi-ați schimbat 


— Să știți că văd foarte clar toate culorile 
chiar şi nuanțele. lar viziunea «in roz» mi 
se pare foarte periculoasă Pentru că in- 
terzice ideea de progres. Pentru că te ţine 
pe loc. Cu tot optimismul, de care nu mă 
lepăd, că e al meu, sint o mare nemul- 
tumită. 

— De ce? De cine? 

— În primul rînd de mine. Nu ştiu dacă 
mi s-a întimplat în 31 de ani de carieră să 
spun de zece ori «am jucat minunat în seara 
asta». Toată viața m-am suprasolicitat și 
prin asta i-am suprasolicitat pe cei din jur. 
Citeodată sint chiar foarte obositoare. Sint 
perfect conştientă de asta. La repetiții 
mai cu seamă, pentru că sint în stare să 
repet pină cad în scenă, dacă mi se pare 
mie că «n-a ieșit», Totodeauna am fost 
convinsă că repetiţia este mama succesu- 
tul... La film cîştig timp altfel. Cer textul 
cu mult timp înainte, îl citesc, îmi pun perso- 
najul la punct, îl fac «al meu» de la machiaj 
pină la costum. Altfel nu se poate. Nu sint 
genul de «ultimă clipă». 

— Spuneaţi că sinteţi o sentimentală. 
Mie-mi dați senzaţia unei femei foarte 
lucide. 

— Dar sìnt o sentimentală! Toată viața 
m-am ataşat cu mare dragoste de oameni, 
de oameni calzi, iubitori, care au vrut să 
facă mult bine. Eu însămi am simțit și simt 
o imensă nevole să fac bine. Ştii, sint de- 
putată de municipiu, inainte de asta am 
fost deputată de sector și am avut astfel 
şansa să pot ajuta, să pot face bine cui 
avea nevoie. Interesant e că treaba asta 
nu mă oboseşte, dimpotrivă, Imi dă o mare 
liniște şi o mare bucurie. Mă relaxează 
după ceasurile grele de repetiții sau spec- 
tacole. 

— Știu că aţi fost întrebată de multe 
ori: care e secretul frumuseții și pros- 
peţimii dumneavoastră de spirit, nu 
vreau să vă întreb și eu, dar foarte tare 
vreau să-mi răspundeți.. 

— Poate că optimismul. Sau entuziasmul 
pe care-l arăt pentru orice, pentru viața 
care nu e făcută numai din lucruri mari, 
capitale, ci şi din «tieacuri» teribil de im- 
portante. Poate pentru că ştiu incă să mă 
bucur pentru cel mai mărunt lucru. Îmi place 
muzica, dansul. sportul — l-am şi făcut și 
ce bine-mi prinde. — imi place natura. Îmi 
place, într-un cuvint, viața. Poate pentru 
că meseria mea e viața. Mai exact ar fi 
să spun mai multe vieţi, nu? Cum e corect? 

— Cred că în cazul dumneavoastră 
cei mai bine se potrivește: viață. 

— E frumos... 

— Dacă vă piace,am să intitulez in- 
terviul nostru așa: meseria mea e viața. 


Eva SIRBU 


cundă ceva. lată un adevăr pe care I uităm 
de atitea ori, în viața de toate zilele şi, de 
și mai multe ori, în viața de pe ecran: cu- 
vintele stau lingă noi, credincioase, tot 
timpul, dar a intra într-o relație autentică 
cu ele inseamnă a smulge, la momentul 
oportun, unul din vălurile în care se In- 
conjoară. Suprinderea acestui moment, «re- 
întiinirea» noastră, buimacă sau conştientă 
cu vorbele, poate fi o sursă de umor. În 
Gioria nu cintă am surprins citeva sec- 


pieptul inainte, coatele pe ser corp» sună 
sfatul adresat tinerei fete străl 


corp?» Acest ping-pong al sen- 
poate fi şi el, născător de umor. 
nsistentă scotocire a unor astfel 
perfect la indemina unui 

itru Solomon. ar fi îmbogățit, 


Magda MIHĂILESCU 


telex Animafilm 


Dinspre 
artă spre realitate 


099 Afinitatea profundă, structura- 
lă, care există între poezie şi filmul de 
animaţie a inspirat regizorului lon Truică 
ideea de a căuta scenariul ignorat, sce- 
nariul latent, scenariul ideal care se 
ascunde în opera marilor poeți. În poe- 
ziile de dragoste ale lui Eminescu, de 
exemplu, unde marile dezamăgiri ale 
indrăgostitului și-au modificat sensul 
lor de Infringeri omenești, devenind 
tile nepieritoare în cartea de aur a poe- 
tului. Căci o linie necruțătoare de ori- 
zont desparte viața poeților de opera 
lor. Ceea ce dedesubtul acestei linii 
este neimplinire, absenţă, pierdere sau 
durere, capătă deasupra ei un sens 
opus, golul din existență devenind pli- 
nul din partea cealaltă. Nu dintr-o ine- 
vitabilă sau necesară ascetizare a ar- 
tistului, dar dintr-o revanșă care sanc- 
ționează, in eternitate, renunțările sau 
bătăliile pierdute în viaţă. 

Mergind pe linia aceasta subţire şi 
tăioasă ca o muchie de cuţit, lon Truică 
va încerca să descopere motivul po- 
trivit care să dea formelor şi culorilor 
putinţa de a deveni nu echivalentul, ci 
poezia poeziei. 

Eminescu, Bacovia, deocamdată... 


099 Războiul de Independenţă a 
cărei glorioasă aniversare a fost sărbă- 
torită cu emoție de întregul nostru 
popor nu putea rămine neconsemnat 
în analele filmului românesc de ani- 
mație. 

Studiind grafica epocii, schițele de 
pe front ale pictorilor vremii, portretele 
celebre ale lui Nicolae Grigorescu, Fe- 
licia Puran incearcă să vadă In mișcare 
aceste linii, trasate sub presiunea co- 
pleşitoare a momentului, de artiştii care 
au fost contemporanii şi martorii ocu- 
lari ai războiului din 1877. 

Dorobanţțul, înainte de a deveni cele- 
brul portret semnat de Nicolae Grigo- 
rescu, a fost un soldat care a luptat 
pentru Independența patriei. Filmul în- 
cearcă să-i redescopere biografia, par- 
curgind calea întoarsă dinspre artă spre 
realitate și să sperăm, spre o nouă 
expresie artistică. 


099 Serialul Bălănei se Imbogâ- 
țește cu noi aventuri demne de cei doi 
eroi care corectează cu sirg micile 
neajunsuri ale vieţii de toate zilele obți- 
nii Intotdeauna rezultate extraordi- 
nare, dar niciodată pe cele aşteptate 

De astă dată in filmul Bâlănel și 
şoarecii (regizor. Horia Stefănescu) 
indignat de îndrăzneala unui șoricel 
care pătrunde prin efractie în cameră. 
Bălănei cere prietenului său Miaunei 
să-şi onoreze numele (un derivat de la 
«miau»). Mare îi va fi însă mirarea, In 
final, cind va descoperi că în loc să 
facă de gardă, pisicul a golit cămara 
servind o masă copioasă numeroasei 
progenituri şoriceşti. Dar asta-i situa- 
ţia de cind aceste mici rozătoare au 
fost reabilitate de Disney. 


ANIMATOR 


Matty-gag 


A 


— Ingrijorător e faptul cà, 
procentual, numărul gag-urilor 
din trimestrul III... 


Spectatorii, nu fiți numai spectatori 


scrisoarea lunii 


Cum „m-a vindecat“ filmul 


«Accident» 


«...Sint la o răscruce (nu de vinturi) a vieții mele. Problema mea este liceul spre 
care voi merge; acum trebuie să iau o decizie pentru restul vieții. Poate să vă pară 
curios, dar aşa e: filmul acesta Accident,de Sergiu Nicolaescu, m-a ajutat M-a 


«vindecat». M-a liniştit Calmat 


Sint la o virstă cind ai nevoie de un exemplu în fața ta pe care să-l urmezi. Acum 
știu ce-am de făcut (să nu zimbiţi și nici să nu vă formați o părere greşită despre 
mine: o tînără modelindu-și viața în timp ce iese din sala de spectacol...). ȘI nu filmul, 
ci esența lui m-a făcut să înțeleg ceea ce nu înțelegeam pină acum: munca este 
esența vieții, a bucuriei, a demnităţii. Poate să vi se pară ciudat că am înțeles asta 
în acest film cind puteam foarte bine să o fac cu altele, unde munca este înfăţişată 
în stare brută, între mașini, tirnăcoape, cu multă sudoare. Din acest film am Ințeles 
demnitatea de a fi cetățean al României, am înțeles omul cu tot ce-i este caracteristic, 
şi bune și mai puțin bune, l-am înțeles şi îndrăgit. În în = faptă a maiorului Petria 


m-am regăsit ca într-o oglindă care-mi reflecta gindurile. 


ntotdeauna acţiona cum 


mă aşteptam și, de ce n-aş recunoaşte-o, cum aș fi acționat și eu. Am constatat 
că e mai bine să descoperi tu singur chelle vieții decit să ţi le tot dea alți pentru 
că ele sint experienţe ale vieții tale și la nevoile ele te ajută mult mai mult...». 


T. Macarova 
Cartier Viziru, BI. 27 
sc. 2 ap. 23 — Brăila 


Filmul românesc 


«...Poate n-aş mai fi Indrăznit să vă scriu, 
dar să vă spun pentru ce o fac. (N.R. De ce 
trebuie să ne explicati pentru ce ne scrieţi: 
Scrieţi-ne, şi gata!...) Odată, la «Unda veselă» 
— printre altele se spunea despre Misterul 
lui Herodot că ar fi un film plat... plat. Eu 
am avut onoarea să văd acest film şi nu 
sint de acord cu această apreciere. Filmul 
acesta este pentru copii, și în afară de 
Veronica, noi nu prea avem filme pentru 
copii. E drept, astăzi, nu avem timp pentru 
multe şi nici pentru ei,dar n-ar fi rău dacă 
regizorii noștri și-ar îndrepta mai mult 
aparatele de filmat asupra vieţii copiilor. 
Dacă aţi ști ce lucruri minunate se petrec 
în lumea asta a lor! E nevole de suflet de 
artist, de poet, ca să-i poţi înțelege, e greu 
dar nu imposibil... Filmul acesta mi-a redat 
citeva imagini din copilărie şi acesta e 
meritul lui. Credeţi că-i puțin?» (Cora 
CORELIUC — Cartierul Viziru B. Bloc 2. 
ap. 48 — Brăila) 

e «...Un film foarte agreabil și extrem de 
util în peisajul actual al cinematografiei 
noastre... Priveam cu ochii copiilor din 
film şi din sală peisajele muntoase, cu văi 
adăpostind aşezări limpezi; aplecat asupra 
unei imagini interioare, refiectam la ceea 
ce Înseamnă prima vatră strămoșească. 
Desigur că a existat odată momentul sacru 
în care primul om, oprindu-se acolo, a 
hotărit să bată primul țăruş... Cine oare a 
crezut, fie oare şi o clipă oarbă, că poate 
trăi în afara acestei vetre, că poate pluti 
în afara firului magic? Să uităm comenta- 
riile — justificate — despre rostirea unor 
replici şi să recunoaștem că filmul este o 
înaltă lecție de patriotism» (Alexandru 
Jurcan — localitatea Ciucea, județul Cluj.) 


Oaspeti de seară 


«Sincer vă spun, filmul — după părerea 
mea — este foarte bun și reușit din multe 
puncte de vedere. Mi-a plăcut, pentru că 
este redată, într-o viziune clară, inteligența 
celor ce-au condus luptele antifasciste. 
Acest film trebuie văzut de toţi tinerii şi-mi 
permit să-i felicit pe cei care l-au realizat». 
(lone! Greif — str. Tutora nr. 12-bl. I 1. 
sc. A. ap. 6, lași) 

9 «...in sfirşit, un film pe care l-am aș- 
teptat cu nerăbdare și care, vă mărturisesc 
sincer, nu m-a dezamăgit. Se pare că de 
data aceasta publicitatea făcută la radio 
şi televiziune nu a exagerat...» (S.E.N. 
Deva). 


cinema 
Anul XV (174) 


București 


lunie-1977 
—————— 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


9 «...Unii critici de prestigiu, în goană 
după indulgențe (cui ajută aşa ceva?) 
vorbesc de «stările psihologice incredi- 
bile» din acest film. MI se pare Insă că prin- 
Cipala tară este în primul rind neclaritatea 
care se instalează ca un zid rece între ecran 
și public. Părăsind sala și încercind să în- 
cropim un întreg din fragmentele prezen 
tate, comentate, reprezentate și recomen- 
tate, nu descitrăm nimic. Problema im- 
binării fragmentelor de arhivă cu filmările 
curente rămine nerezolvată; dorința, poale 
lăudabilă, de a evita fonogenia se trans- 
formă într-un text rostit neclar; unele veșt- 
minte nu ştiu dacă sint chiar ale epocii». 
(G. Brucmaier — Ca/ea Unirii 27—31, Su- 
ceava) 

e «Departe de a-l convinge pe spectator 
de importanța celor ce se petrec pe ecran, 
filmul nu este decit un cocktail de date, 
pamonale, costume de gală, automobile 
ucioase, poliţişti caraghioşi, scenele de 
arhivă fiind singurele care merită de fapt 
tot interesul nostru. Peliculei îi lipsește 
autenticitatea, fluiditatea, preciziunea». 
(Romeo Popovici — Str. Unirii 7, Botoşani) 


Actorii vremii noastre 
Un elogiu lui Ștefan lordache 


«in numărul pe aprilie al revistei 
«Cinema» am citit şi interviul acordat de 
Ştefan lordache. Nici nu știți cit de 
bucuroasă am fost! Cred că este un mare 
talent. Ar trebui să-l vedem mai mult în 
piesele de teatru de la televiziune.» (lulia 
Tăjan, str. Azuga nr. 9 — Cluj Napoca) 


Admirabila Simone Signoret 


«...Nu ştiu ce m-a făcut să mă așez in 
fața televizorului în acea seară, deși aveam 
foarte mult de învăţat, plus că mai văzusem 
«Drumul spre înalta societate». Dar l-am 
revăzut şi am rămas extaziată și uimită. 
Extaziată pentru jocul minunat al lui Simone 
Signoret și uimită pentru că o redescoperi- 
sem. De fiecare dată o privesc cu uimire, 
dar aici în acest film ea constituie pentru 
mine marea revelaţie... Cred că nu există 
plăcere mai mare decit să asculți o muzică 
bună, să citeşti o carte mai bună, să pri- 
vești și să asculţi oameni adevărați. Eu — 
dacă îmi permiteti — o socot pe Simone 
Signoret ca imaginea unui om adevărat. 
Pentru mine, acest lucru reprezintă esen- 
țialul luat în viață.» (Ruxandra Constan- 
tinescu, str. Cameliei nr. 7 Pioleşti). 

N.R. Stavros, din serialul cu Kojak,este in- 
terprelal de George Sava!las, fratele, adică... 


Coperta I 

«intrarea lui Mihai-Vodă Viteazul 
în Alba-lulia», o scenă din viitoarea 
premieră a caselor de filme Unu 
şi Trei, filmul Buzduganul cu trei 
peceţi. Scenariul: Eugen Mandric. 
Regia: Constantin Vaeni. În rolul 
lui Mihai Viteazul: Victor Re- 
bengiuc. 


Foto:A. MIHAILOPOL 


| Filmul străin | străin 
5 detectivi la miezul nopții 


&..Am rămas surprins de ce un mare 
scriitor ca Truman Capote a avut ideea să 
joace într-un film slăbuţ, într-un rol tot slă- 
but. Peter Falk a fost departe de Columbo, 
păstrind numai trenciul care poate nu 
mai vrea să-l dea jos. În afara unui scenariu 
scris într-un stil modern, simplu și atrăgă- 
tor, l-am mai remarcat pe Peter Sellers. 
Intr-un cuvint, un film obișnuit, adică încă 
unul din filmele acelea cu enigme, made 
in U.S.A. la care nu prea ştiu ce să fac:...» 
(Filip Ralu — Bd. N. Titulescu 92, BI. 13, 
sc. |, Bucureşti). 

N.R: Și cronica dumneavoastră la filmu: 
lui Rosi «Cadavre de lux» are multe calităti, 
dar din păcate este și foarte discursivă. Ori- 
cum, fiţi sigur, ați Ințeles bine sensul filmu- 
lui şi vă rugăm să reveniți cit mai concis, 
cit mai critic 

e Așii înălțimilor: «Da, dar mai întii 
să spunem că nouă, cinefililor ne plac 
regizorii care-și prezintă eroii ca pe niște 
oameni vulnerabili» (Manole Dumitru, 
com. Marginea, jud. Suceava) 


e Di. M Schwartzenberg, str. Vasile 
Lupu 140, laşi: Numele regizorului care a 
realizat filmul Dimitrie Cantemir este 
Gheorghe Vitanidis. li puteţi scrie pe adresa 
ACIN, Bd. Gheorghiu Dej 64 — București. 

© Gheorghe Dinovici, /oc. Chesinţ, jud 
Arad: Elogiile dumneavoastră la adresa 
atitor actori, într-adevăr foarte buni, ni s-au 
părut totuşi formulate în termeni mult prea 
generali. Ne-aţi obișnuit cu corespondente 
mai concrete și mai concise. 

© Dan Mihai Popescu — Ploieşti: A- 
dresa studioului «Animafilm» este str. Ol- 
teni 45, Bucureşti. 

e Florin Molnar, str. Baba Novac nr. 3, 
Bucureşti: Scrisoarea acelei tete nu este 
chiar atit de tristă, cu perspective atit de 
catastrofice. Aici chiar că ați exagerat 
mult prea conştient... Fiţi ceva mai calm 
in fața naturii umane. 

e Mariana Frumosu, sir. Cezar Boliac 
nr. 81, Corabia, jud. Olt: doreşte să-și com- 
pleteze colecția «Cinema» cu numerele 
9 din anit'75 şi '76. 

Adrian Cindrea (str. Hașdeu 90, Cămin 
16. Cluj-Napoca): Multă, multă sensibilitate, 
multe idei bune pentru un matematician. 
Reveniţi neapărat, fie și mai precis, chiar 
mai geometric. 

Carmen Ştefănescu (Caransebeș): Via- 
dimir Găitan este actor la Teatrul de Co- 
medie din Bucureşti 

Ulise Vinogradschi (Bd. Republicii 49, 
Galaţi): «Actorul de excepție» Lino Ventura 
trăiește. Vasili Şușkin, excepționalul actor 
sovietic pe care-l îndrăgiți ca și noi, s-a 
săvirșit din viaţă, la 45 de ani, în anul 1975. 

Jonel Giurcă (str. Cetăţii nr. 9-Aiba lulia): 
Cu tot regretul, cu tot regretul, înțele- 
gindu-vă foarte bine pasiunea de a ne scrie, 
trebuie să vă spunem că articolul dumnea- 
voastră despre Joan Crawford nu este 
— cum vă închipuiţi — cel mai bun studiu 
despre regretata artistă. Nu ne-o luaţi în 
nume de rău, dar nici poemul «Fulminanta 
frumusețe a merilor» nu ni s-a părut reuşit. 
Vom face tot posibilul să vă publicăm 
corespondențele viitoare, dar fiți și dvs. 
mai înțelegător și scrieți-ne cu mai puțin 
orgoliu, cu mai puțină susceptibilitate, cu 
un dram în plus de modestie și ceva mai 
concis. 


Tuturor corespondentților noştri le atragem 
din nou atenția că nu furnizăm, sub nici un 
moliy, adresele actorilor străini și români 


Rubrică realizată de Radu COSASU 


CINEMA. 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


K 


Prezentarea gralica 
loana Moise 


Tiparul execulat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Reprosind sau 

lăudind sau — pur şi 

simplu — constatind, toată Ju- 

mea a fost de acord,nu numai 

ca cea de a 30-a ediţie a fost «cea 


la Cannes», dar că, în mod absolut, con- 


atit de intense incit festivalul s-a trezit, în 
această privință, la un pas de obsesie. 

Adevărul este că temelia a avut intot- 
deauna la Cannes un loc princiar, ba chiar 
s-ar putea spune regal, nu pentru multă 
vreme, dar pentru chiva ani consecutivi, 
cind președinția juriului era încredințată 
sistematic unor vedete ca Olivia de Ha- 
villand, Ingrid Bergman, Sophia Loren. 
O asemenea importanță s-a acordat insă 
intotdeauna, fie ca un semn de galanterie 
tradițională, fie în spiritul glamour-ului hol- 
lywoodian, furnizor de stele extravagante, 
aterizate la Nisa — aeroportul proxim — în 
avioane speciale, plimbate pe coasta de azur 
în Rolis-uri metalizate, păzite la intrare, în 
palat, de grupuri masive de poliţişti (deşi 
mai bine păzită decit colegul ei, Anthony 
Quinn, escortat anul acesta, de un număr 
— dovedit insuficient — de 30 de agenți 
de poliție — Sophia Loren n-a putut să nu 
fie victima unei primiri atit de triumtale incit, 
după ce a izbutit să fie scoasă din cercul 
admiratorilor, s-a constatat că eclatanta ei 
toaletă a fost prefăcută în zdrenţe). 

Fără să renunțe la asemenea omagii la 
adresa feminităţii decorative şi deconec- 
tante, festivalul a trebui! să constate şi un 
nou tip de a discuta «condiţia femeii». 


Un regizor superstar in atara competiției 


Contextul discursului +a constituit anul 
acesta un film care a trezit în italia — şi nu 
numai acolo — foarte aprinse polemici, 
filmul fiind taxat de liderele mișcării femi- 
niste ca «sexist», iar autorul incriminat de 


băcăniei din Amarcord, etc. «— Pentru 
ce ați creat imaginea acestei temei-tanc? — 


punct de referință. E normal. După moartea 
iui Visconti, în condiția repetatelor evadări 
ale lui Antonioni (unele, cum au fost Pro- 
fesiunea: reporter, de succes, dar toate 
străbătute de un intens sentiment al nefe- 
ricirii personale și cosmice), după retrage- 
rea lui Rossellini, care acceptase să fie 
președintele juriului;dar dispăruse din raza 
cinematografiei cu mulţi ani în urmă, se 
autoexpulzase urmindu-și o nouă vocaţie, 
descoperind în el insuşi o chemare de 
modest, de, zicea el, de «umil» moralist — 
după aceste metamorfoze, Fellini a rămas, 
pe plan național, singurul titan al cinema- 
tografiei italiene, iar pe plan mondial unicul 
regizor, căruia, e adevărat, nu i se acordă 
decit la capătul unor lungi tocmeli, o parte 
din fondurile cerute, dar i se acordă,cu cea 
mai mare reverență, un regim de super-star. 

Părerile despre film au fost împărțite, 
mai degrabă sfioase, mai degrabă pioase, 
succesul de public a fost și rămine mode- 
rat — dar încasările nu spun aproape nimic, 
atunci cind ong-ul produce o aglo- 
meraţie de biici, cind lumea se imbulzeşte 
să vadă panorama, maimuţoiul înalt cit 
un bloc de 15 etaje, o namilă păroasă și 
electronică amorezată de o americană pla- 
tinată, care-i scincește în laba cit un sta- 
dion şi maimuțoiul suflă peste ea ușor și 
tandru, pentru că blondina a Inghețat si 
de frig și de frică. 


Eroina avea 2,40 metri 


Filmul este extrem de fellinian, ba chiar, 
cu mereu plecata admiraţie faţă de maestru, 
eu mi-as permite să spun că, pe largi por- 
ţiuni, se prezintă poate cam prea felli- 
nian, zic, prea în sensul că marele maestru 
nu pare deloc cuprins de dorința de a aduce, 
cum se spune,«ceva nou» — dealtfel regi- 


EEF et 
j i 


eta 
"Ár. 1 
a” 

 Cannes-ului 

din 
acest 
an: 
Sophia 
Loren 


FILMUL GA SPECTACOL 
FILMUL CA ANCHETĂ (1) 


zorul asează acest film pe lista celor desti 

nate să capteze bunăvoința 'egizorilor. 
«Pentru ca să fiu lăsat să fac un film ca 
La strada sau La dolce vita — zice Fellini, 


gizorul işi pusese iscălitura mulțumindu-se 
cu vagile amintiri din liceu, deci fără să 
recitească romanul lui Petronius. Casa- 
nova a fost acceptat înainte ca Fellini să 
citească « Memoriile» celebrului spărgător 
de inimi, ceea ce a produs ulterior anumite 
complicaţii tuturor, dar în primul rind regi- 
zorului, dar nu complicaţii dramatice, ci 
mai degrabă hazlii, pentru că desigur gheara 
geniului zimţează pelicula, dar n-o zim- 
țează ca un leu furios. Filmul reia cu volup- 
tate — o voluptate ușor obosită — leit-mo- 
tivele felliniene: pasiunea pentru somptuos, 
pentru frescă, pentru baroc, pentru spec- 
taculos, puntru grotesc, pentru mascaradă, 
pentru fiestă — o splendida fiestă într-o 
Venetie, refăcută în studio — pină şi marea 
e din plastici — o Veneţie chicotind sub 
cețuri nocturne, sub pelerine negre și sub 
măşti de carnaval. Nu lipseşte, bineințeles, 
nici circul cu fauna lui mizeră, cu aschi- 
modiile și bufonii lui, nu lipsește nici fe- 
meia-gigant (0 tinără americană de 18 ani 
și de 2,40 metri, a cărei alegere a provocat 
o cumplită rumoare, pentru că monstrul 
feminin a fost ales la capătul trecerii în 
revistă a aproximativ 5 000 de femei-batoze. 
(Pentru Amarcord fuseseră vizionaţi 10 000 
de puşti). Şi iat-o pe selecționată într-o 
uluitoare scenă, o variantă a mitologicei 
băi a zeiţei Venus, dar această Venus are 
dimensiuni de hipopotamşi slujitorii ei nu 
sint amoraşi zglobii, ci pitici smochiniți 
şi betegi, iar mamma, celebra la mamma 
din care filmul italian a tăcut un mit, apare 
ca un schelet infășurat în dantele zdrenţă- 
roase, cu obrazul scofiicit şi gura pungă. 
Mamma este aici o bătrină coborind din 
coșmarurile lui Goya, bătrină lubrică, co- 
chetă, hidoasă. 


Gimnastică nesuedeză 


Hidosu! a fost dealtfel adjectivul sub 
care Fellini şi-a așezat filmul în mod deli- 
berat și polemic, mai ales polemic, pole- 
mica reprezentind în cazul de față rațiunea 
de a fi a acestui film, care inițial fusese 
conceput în spiritul tradiţiei oricărui film 
despre Casanova, producătorul imaginin- 
du-și-l, bineințeles, ca un șir de seducă- 
toare aventuri galante, ale unui irezistibil 
cuceritor. De aceea se şi fixase ca rolul 
principal să fie jucat de Robert Redford, 
cel mai frumos, mai bronzat, mai cu ochi 
albaştri actor al deceniului, dar, după ce a 
zis da, Fellini a citit «Memoriile» și, după 


ce a citit «Memoriile», nici n-a mai vrut să 
audă de asemenea distribuţie. El a accep- 
tat să tacă un fiim despre Casanova numai 
dacă finanţatorul va suporta viziunea sa 
felliniană care se desfăşoară în răspăr, o 
viziune care pune cu capul în jos imaginea 


personale. Fellini se poartă ca şi cum între 
e! și Casanova există o veche rătuială per 
sonală, o răfuială ajunsă la scadenţă și sca 
dența aceasta trebue să fie nemiloasă, 
exemplară. Prin film, prin acest ultim film, 
Casanova trebuia să-şi răscumpere nu 
numai cei 73 de ani de existenţă aventuroa 


mit, inventat, întreținut, 

aproape două secole, scurse de la moartea 
marelui cuceritor al imperiilor de fuste. 
Casanova trebuie să plătească, deci cu o 
dobindă decavatoare pentru naivitatea po- 
sterității, pentru Ingăduința admirativă cu 
care a fost descris, fiatat, ridicat pe soclu: 
Acest soclu Fellini a vrut, cu o furie care 
i-a jucat multe feste, să-l dărime, dar nu 
demontindu-l piatră cu piatră, ci trecînd 
peste el cu buldozerul. Respingindu-l pe 
strălucitorul Robert Redford, Fellini i-a ce- 
rut producătorului să-i dea ca protagonist 
pe Donald Sutheriand, figură cabalină, 
obraz ingrat, modelat parcă anume să 
joace rol de trădători, dar, ca şi cum un 
chip ingrat nu ar fi fost suficient, regizorul 
a cerut machiajului să sporească doza de 
antipatie, i-a coroiat nasul și i-a ras fruntea 
pină în vecinătatea pleșuviei, i-a agăţat 
peste urechile clăpăuge două buclițe deși- 
rate, l-a imbrăcat în indispensabili de pen- 
sionar reumatic și în pieptăraș de copi! 
oligofren. Din secvența de generic pină 
la cea de la capătul a două ore și jumătate 
de proiecţie, fiecare cadru este o probă că 
Fellini Iși Infățișează eroul Intr-o stare de 
alergie şi de dispreț atit de feroce încit la 
un moment dat, rătuiala cu un mit se trans- 
formă în tastuoasa imprecaţie a unui biet 
nevolnic care străbate 150 de minute cine- 
matografice în alcov, mereu în alt alcov, 
aicovul venețian decorat în sti! Dali al unei 
fragede și nu prea pioase călugărițe, al- 
covul unei patriciene intrată în virsta a patra 
şi hotărită să intre, prin amor, şi în grația 
divină, alcovul dintr-un han din Dresda, 
han care incepe să se cutremure, la propriu, 
cind protagonistul intra sub baldachin, 
pentru a efectua aceeaşi monotonă şi me- 
canică ședință de gimnastică, pentru că 
în lipsa totală a sensibilităţii (pentru el, 
pentru Casanova, nici o femele nu este 
personalizată, femeia existind pentru cu- 
ceritor — aşa cum reiese din Memorii - 


lẹ», «păr ca pana 
puterii de iubire, 
zistibilul anti-erou, 
mitică», practicată 


jenial la o probă esenţială pen- 
, proba Stat pe sub pielea 


natorului Bagradino, intimul ducelui de 
Choiseul, amicul lui Frederic cel Mare, 


termina, în sfirșit, con- 
Militare?). Toate aceste detalii 
au fost cu dezinvoltură aruncate 


stupiditate, cum reușește această fan- 
indispensabili șleampăţi, să facă 
ibere atita omenire feminină? 


că lumea cucerită era şi mai jalnică decit 
persoana cuceritorului». 


În detinitiv, ce-or mai vrea şi astea? 


festivalului, Fellini cu 
al său Casanova a reprezentat un punct 
de referinţă cu care a trebuit să se confrunte 
«3 femei» filmul unui mare cineast al zile- 
lor noastre Robert Altman (despre acest 
film vom vorbi în numărul viitor). În festival 
a apărut însă şi un alt tip de cinematografie, 
mai puţin obişnuită pe Coasta de azur, o 
cinematografie prezentind cealaltă față a 
teminităţii, dar nu a feminităţii decorative 
și decontractante de care era vorba la 
Incepuțul acestui articol. De pildă, un film 
trances ge lung realizat de Corinne 
Serreau și intitulat În definitiv, ce-or mai 
vrea şi astea? Pelicula s-a prezentat 
inu -una din competițiile paralele, o selecție 
nouă, numită Air temps — selecția 
cea mai interesantă sub raport documentar 
şi cea mai angajată sub raport politic. A 
fost o selecţie a filmului-manifest militant, 
selecția unor cineaşti care ştiau și voiau să 
demonstreze și celor din jur un adevăr cu- 
noscut de multă vreme — din vremea în 
care a apărut formula «filmul — armă-de- 
luptă», formulă și realitate pe care abia 
acum ajung s-o înțeleagă o serie de artişti 
occidentali tineri sau mai puţin tineri — 

(Continuare in pag. 15) 


Ecaterina OPROIU 


Nr. 6 


Anul XV (174) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 


ure e 1977