Revista Cinema/1990 — 1998/014-CINEMA-anul-XIV-nr-4-1976

nr. 4 
Anui XIV (160) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti — aprilie 197 


8 Mai 1921 — 8 Mai 1976: 


Comuniștii: eroii filmelor noastre 
9 
Congresul educației politice 


și culturii socialiste: 
o tribună a conștiinței revolutionare 


[ză 
Numai viața țării poate da 
viață artei 
(J 
Eroismul ca stare de spirit. 
Eroismul ca fapt cinematografic 


«A fi cu adevărat marx 


vizionar ai zilei de mîine pornind de ia realitățile şi cerințele 


arzătoare ale z 


Aniversăm cincizeci şi cinci 
de ani de la crearea Partidu- 
lui Comunist Român. 
Scenariști sau regizori, ați 
oglindit aceşti ani în filmele 
dumneavoastră? 

În ce fel? Cu ce sentimente? 
Ce marcă au pus ei asupra 
creației dumneavoastră, asu- 
pra dumneavoastră ca oa- 
meni, ca cetățeni, ca artişti? 


Epoca noastră dă 
cineastului şansa de a fi 
nu numai martor, 
ci şi parte 
într-un uriaş 
proces istoric 


În general eu sint cam moralist şi, din 
acest punct de vedere, mă interesează 
tipurile care se construiesc, care optează 
în raport cu ele insele și cu împrejurările 
şi care, utilizind faptele și propria lor ființă 
se automodelează. În scenariile pe care 
le-am scris (intotdeauna în colaborare cu 
cineva), personajele par a fi puse într-un 
soi de dilemă, în funcţie de principiul opțiu- 
nii: ori ne construim ca personaje, ori 
devenim pe totdeauna cenușii; ori determi- 
năm ceva și ne determinăm astfel în acelaşi 
timp, ori sintem înghiţiți de anonimat; ori 
sintem la cirma faptelor, ori ne lăsăm inghi- 
titi de ele. Din acest punct de vedere,singura 
filozofie (în sens de filozofie sistematică 
şi practică, aceea care dă posibilitatea unei 
ființe umane să opteze în mod real și deci 
să se construiască in mod real) este cea 
comunistă. Generalizarea de tip estetic 
implicată în faptul de viaţă ar fi deci urmă- 
toarea: numai un sistem de gindire în stare 
să modifice cursul istoriei şi prin aceasta 
al vieţii unui popor, al unei naţiuni, cum 
era cel oferit de mișcarea comunistă ile- 
gală putea să ofere șansa de a opta unui 
popor întreg. În această ordine de idei mi 
se pare că și meseria de scenarist este 
cuprinsă în această opţiune. Pentru că 
scenaristul construind astfel de eroi se 
construiește pe sine, iși acordă acea fru 
moasă libertate de a se utiliza pe sine ca 
instrument al istoriei. 

Am scris scenarii oarecum notabile în 
care eroii sint comuniști: Cînd primăvara 


Secolul fierbinte al 


Epopeea naţională concentrează, cu de- 
plină îndreptățire, eforturile cinematogra- 
fiei noastre, polarizind — prin reflex — și 
dezbaterile pe marginea sarcinilor filmului 
artistic românesc. Rindurile de mai jos 
își propun să sublinieze doar una din 
ideile importante ale acestui necesar, 
cuprinzător și fructuos colocviu, anume 
importanța, ponderea deosebită de care se 
bucură — în cadrul larg al epopeii — 
istoria ideilor, a luptei socialiste și 
comuniste din România. 

Un secol incandescent incununează 
istoria de două milenii din care s-a născut, 
prin densitatea momentelor cruciale, a 
faptelor de excepție, a personalităților 
proeminente şi mai ales prin țelurile cali- 
tativ noi ale luptei; un secol care a schim- 
bat cursul devenirii noastre, punind teme- 
lia prezentului și a orizonturilor viitorului, 


lei de 


azi, 


precum 


st-leninist înseamnă a fi un cutezător 


Nicolae CEAUŞESCU 


şi de ia conciuziiie, 
generalizate pe plan teoretic, ale experienței de ieri şi de azi». 


Comuniștii: eroii 


e fierbinte (impreună cu Mircea Săucan 
şi Beno Merovici) A fost prietenul meu 
(cu Mircea Mohor), şi Zidul pe care l-am 
lucrat cu Costache Ciubotaru. Filme în 
care, gindirea autorilor este modelată în 
spiritul unei gindiri comuniste și astfel 
se răsfringe și asupra personajelor, În 
Cind primăvara e fierbinte. eroii, care 
nici măcar nu erau comunişti în sens orga- 
nizatoric dar gindeau în epocă, o dată cu 
epoca, oameni întorși de pe front şi care 
puteau foarte bine să-și vadă de treburile 
lor mărunte, optează pentru implicarea în 
procesul de transformare a lumii lor; Matei 
din A fost prietenul meu, om bătrin, 
bolnav, cu un trecut revoluționar bogat, 
om care «işi făcuse datoria» continuă 
să-și facă această datorie, continuă în mod 
logic pentru că o dată clădit într-un fel, 
el trebuia să meargă pînă la capăt; trebuia 
să-şi fie credincios sie însuși, pină la 
moarte, trebuia poate, ca şi moartea lui 
să fie o chestiune de opțiune; Victor din 
Zidul, intră de bună voie în acțiunea dată, 
de bună voie și din proprie convingere și 
cu acest gest el alege între a fi aşa cum 
il ştim din film, un erou, sau nimic. 

Cred că cel mai important lucru în legă- 
tură cu ideea de reprezentare a eroului, 
contemporan, decurge din această șansă 
unică a opțiunii pe care istoria o acordă 
oamenilor și deci, implicit, celor ce medi- 
tează asupra destinelor omenești (şi ci- 
neaşti fac din cind în cind acest lucru), 
șansă ce apare doar în anumite epoci, cele 
de transformare radicală a societății, a 
structurii individului. ŞI, exact în aceste 
epoci poate apare o bază obiectiv-istorică 
pentru marea artă. Pentru că, numai o ase- 
menea epocă acordă artei șansa de a co- 
labora la această transformare radicală, 
şansa de a fi nu numai oglindă a ei, ci dea 
face parte din procesul de transformare. 
De a fi un pasionat și pasionant «proces 
în proces». Exact şansa pe care ne-o oferă 
epoca în care trăim. 


Dumitru CARABĂȚ 


Epopeea națională 
nu poate fi înălțată 


din opere de butaforie, 
ci numai 
din granitul adevărului 


A face din eroul comunist personaul 


dindu-ne dreptul să vorbim cu mindrie 
patriotică despre generaţiile luptelor pro- 
letare din România. Într-adevăr, puţine 
istorii naționale pot începe cronica încer- 
cărilor de organizare socialistă, fie ea și 
utopică, cu aproape două decenii înaintea 
anului revoluționar 1848. La fel, puține 
mişcări socialiste din lume aveau un 
partid politic constituit la începutul ulti- 
mului deceniu al secolului XIX şi care să 
fi transformat în program principiile fun- 
damentale ale teoriei marxiste. lată numai 
două elemente ale trecutului nostru revo- 
luționar care vor căpăta expresie artistică 
în peliculele consacrate lui Theodor Dia- 
mant (Santa Cetate) și înființării, la 1893, 
a Partidului social-democrat al muncito- 
rilor din România (Începutul). Scena- 
riştii, regizorii şi producătorii se pregă- 
tesc să înfățişeze publicului momentul 


central al filmelor noastre inspirate din 
actualitate sau al celor inchinate luptei 
dusă de clasa muncitoare românească in- 
tre cele două războaie mondiale, nu îmi 
apare decit ca o firească insușire a talen: 
tului de a intui esenţialul, de a-l detașa 
de pe un fundal social şi a-l reliefa la pu- 
terea emoliei si a convingerii. iediodia pe 
care am scris-o pentru ecran incredintin- 
du-i-o spre transpunere pe peliculă talen- 
tatului regizor Manole Marcus — Străzile 
au amintiri, Cartierul Veseliei, Canarul 
şi viscolul mi s-a impus intre preocupările 
literare ca o nevoie de mărturisire a gene- 
raţiei mele și a părinţilor ei, ca o firească 
restituire de suflet, ca un modest omagiu 
adus celor ce, în copilăria noastră, deși 
erau foarte tineri,işi ocupaseră deja locurile 
pe baricade. Cred în astfel de filme, şi 
perenitatea lor atunci cind sint făcute cu 
talent şi dăruire este asigurată cred din mai 
multe motive. Mai întii, ele oferă posibili- 
tatea unor judecăţi de valoare; apoi, actiu- 
nea lor comportă tot ce este specific sus- 
pense-ului cinematografic, limbajului aces- 
tei arte ca spectacol-conflict, dinamism, 
inteligentă, patetism. Nu cel din urmă mo- 
tiv îmi apare convingerea că, prin astfel de 
tilme,realizăm operă de educație patriotică, 
de intransigență, de eroism, de etică și 
echitate. 

Epopeea noastră naţională va trebui să 
cuprindă negreșit ample și profunde filme 
care să infăţișeze etapele unui secol de 
lupte ale mișcării muncitoreşti din tara 
noastră. De la «utopicii» lui Teodor Dia 
mant, la cercurile «României muncitoare», 
şi de la crearea primului partid al prole- 
tariatului român — P.S.D.M.R. — pină la 
transformarea Partidului Social-Democrat 
în Partid Comunist. Această esențială etapă 
comportă în sine, prin datele pe care le 
deţine, o întreagă serie de uluitoare subiec- 
te, cu adevărat senzaţionale in sensul cel 
mai bun al cuvintului, capabile să ofere 
celor ce s-ar apleca asupra lor cu dragoste 
şi putere de studiu, scenarii aproape gata 
scrise de viaţă. N-ar fi însă suficientă numai 
transcrierea lor documentaristică. Ci inter 
pietarea faptelor, actualizarea spiritului, 
demonstrarea specificității caracteristice 
nouă, sublinierea contribuţiei pline de ori- 
ginalitate pe care comunismul român a 
adus-o şi o aduce în tezaurul gindirii pro- 
gresiste mondiale. 

lată de ce, după recentul film realizat de 
Virgil Calotescu după scenariul meu care 
evocă o zi din toamna anului 1946 povestită 
cinematografic sub titlul Mastodontul, mă 
simt tentat să reiau tenacitatea de rezis- 
tenţă şi luptă din anii de ilegalitate a parti 
dului şi din primii ani de luptă după elibe- 


rare. Etapele legate de 1921 — extraordinar 
spectacol al timpului in care însăși istoria 
devenea interpret; cele legate de 1933 — 
in contextul luptelor proletare din Valea 
Prahovei; și, în deosebi, cele legate de 
cucerirea puterii de către comunişti în țara 
noastră, mă atrag într-un mod fascinant. 
Simt însă că aceste filme-proiect trebuie 
să fie «altfel» decit cele din amintita trilogie. 
Mai profund, mai puțin schematic, mai 
emoţionant și, deci, mai convingător. Căci 
«Epopeea naţională» din care etapele aces- 
tea fac parte intrinsecă, nu poate fi înălțată 
din butaforie, ci numai din granitul ade 


vărului. 
loan GRIGORESCU 


Eroii comunişti 
m-au ajutat 


să intru la şcoala aspră, 
dar neînchipuit de frumoasă 
j a realismul 


1961... Mogoșoaia. 

Într-o fermecătoare necunoştință de cau- 
ză, împreună cu loan Grigorescu și Dimos 
Rendis, «compunem» Străzile au amintiri. 
Primul meu film, cu eroi comuniști și luptă 
ilegală. Căutări de ritm, de atmosferă, de 
stil. Mici și elegante «imprumuturi» de la 
neorealiști. Vizionare de material, cu su- 
fletul în git. Apoi vizionare cu activişti, 
cu oameni care au participat direct la ceea 
ce încercam să arătăm noi în film. Şi lumina 
care se aprinde, după cuvintul sfirşit și 
tăcerea lungă și grea şi țigările care se 
aprind şi... Un film cu eroi comuniști, în 
care Imi reuşeşte în mod paradoxal inspec- 
torul de poliție burghez, interpretat cu stră- 
lucire de C-tin Dinulescu. Apoi filmul in 
cinematograf și publicul. Ieleluanee, mc 
premieră în provincie și, bineințeles, nelip- 
siții snobi ai anului 1961 — foarte asemă- 
nători cu snobii lui 1976. Pauză. Ceva mai 
în cunoștință de cauză, şi cu citeva ade- 
văruri ciştigate. Cartierul veseliei, lumea 
copilăriei lui Grigorescu; apoi Canarul 
și viscolul. Tematica neschimbată, eroi 
comunişti, primele eforturi serioase de 
nuanțare. Două premii mari la Festivalul 
de la Mamaa Besonu im rolul urbei 
comunist Alexandru Sahia, ia premiul de 
interpretare masculină. Toma Caragiu, Tan- 
ti Cocea. Ilarion Ciobanu și Clara Sebâck 


epopeii naţionale 


crucial al creării Partidului Comunist Ro- 
mân, apoi epoca frămintată a mişcărilor 
greviste din anii 1929-1933, citeva din 
episoadele deosebit de semnificative ale 
ilegalității (dintre care citez aci 1 mai 1939 
în filmul Ediţie specială), contribuţia 
uteciștilor la acţiunile organizate de co- 
muniști pentru răsturnarea dictaturii anto- 
nesciene. Actul revoluționar de la 23 Au- 
gust va inspira, în continuare, pe creatorii 
de film, ca și lupta armatei române pentru 
eliberarea teritoriului patriei, al Ungariei 
și Cehoslovaciei de sub ocupația hitle- 
ristă (cel mai «avansat» proiect pe această 
temă: Balada Eroilor), ca și puternicele 
bătălii de clasă desfășurate după elibe- 
rare pentru cucerirea puterii politice de 
către clasa muncitoare condusă de Par- 
tidul Comunist (în plină filmare... Trei 
zile și trei nopți). 


Şi dacă epopee naţională înseamnă şi 
istoria deceniilor noastre, șiragul eveni- 
mentelor de vîrf, a opţiunilor fundamen- 
tale prin care schimbăm, literalmente, 
fața României, apoi se poate afirma, cred, 
că niciodată în istoria artei și industriei 
cinematografice româneşti, un obiectiv, 
o comandă socială nu a focalizat atit de 
puternic forțele de creaţie şi de producție. 
Este modul prin care cineaștii omagiază 
Partidul Comunist Român, mai tinăr şi 
mai puternic la fiecare aniversare, cinstind 
— şi subliniind prin arta lor — adevărul 
că istoria socialistă și comunistă a ţării, 
veche de un secol, țișnește din douăzeci 
de secole, înnobilată de lupta, suferința, 
jertfele și aspiraţiile a zeci și zeci de gene- 
rații. 


lon BUCHERU 


«Nu trebuie uitat că felul de a trăi şi gîndi al poporului a 
constituit şi va constitui întotdeauna temelia dezvoltării culturii 


cu adevărat înaintate. Trebuie să adăugăm de aceea, la creaţia 
prezentului, creația trecutului, dînd prețuirea cuvenită marilor 
înfăptuiri ale înaintaşilor noştri, moştenirii înaintate a mişcării 
noastre revoluționare». 


Nicolae CEAUŞESCU 


filmelor noastre 


aduc pe ecran o familie proletară de neuitat. 
Eu iau premiul de regie... Dar filmul e prea 
lung. Am vrut să «spunem» prea multe. 
Uneori prolix, alteori sofisticat, acolo unde 
trebuia acea «simplitate de aur care se 
ciștigă cu greu, şi după mulţi ani de expe- 
riență — la şcoala aspră dar neinchipuit 
de frumoasă a realismului, a adevărului 
mic sau mare, fără defulări, autoexprimări şi 
felurite «prezenţe» regizorale. O nouă expe- 
rienţă cu Titus Popovici şi un film cu comu- 
niști despre comuniști. Un film greu, anga- 
jat, cu profunde implicaţii politice... Un 
film. Poate primul: Puterea și Adevărul. 


Manole MARCUS 


Aceşti oameni ideali, 
dar neidealizați, 


aceşti comunişti 
sînt eroii filmelor 
pe care le visez 


Riul care urcă muntele. Este ideea ro- 
manului lui Paul Georgescu, «inainte de 
tăcere». Mi-ar place să fie titlul filmului 
meu, la care lucrez acum. «Riul izvo- 
răște din munte și curge la vale după 
ideea pe care geologii o numesc a 
minimei rezistențe; existența omului 
devine umană abia dacă seamănă cu 
un rîu care,izvorind din cimpie,ar urca 
spre munte, ar urca tot muntele; un 
asemenea riu nu poate exista în natură, 
dar natura umană este antinatură». A- 
cești oameni care pot urca muntele sint 
comuniștii. Şi acesta este rostul meu, atit 
cit pot cuprinde cu sufletul, gindul, cu pu- 
terea de exprimare — scriitoricească şi 
cinematogratică — să fac filme despre ei. 
Mă instalez cu bună știință și bucurie în 
această — recunosc! incomodă și patetică 
— stare de autodepășire pe care o am co- 
mună cu cei pe care-i fac să viseze pe 
ecran. Cind gindesc un film, cresc și mă 
bucur prin sufletul lor. Chiar atunci cind 
pe parcursul orei și jumătate de viitoare 
existență pe ecran viața lor nu este încu- 
nunată de succese imediate. Îmi vine să 
rid, sau nu-i cred pe acei eroi exemplari, 
veșnic înginduraţi, gravi, pătrunși de im- 
portanța lor. Luaţi de exemplu numărul 
trecut al revistei (nr. 3) și daţi-mi să fac 
film după eroii exemplari ai lui Seceleanu 
Dar sigur voi face un film despre Florea 
Fintină, «omul incomod». Aceştia sint oa- 
menii despre care pot vorbi: Există afinități 
elective. Există credința mea, de exemplu, 
că acești oameni sint minunaţi, nefiind 
întru totul realiști. «Realist» în sensul in- 
vocat de comozi, leneși, lași, defetiști. 
«Fii realist, omule! Ce crezi că ţi se ridică 
statuie?» lubesc acest fel de nerealişti, 
oameni ai trăirilor depline, cei care n-au 
nevoie să enunțe, să clameze «ideea» la 
fiecare pas sau imbucurătură, acești oameni 
eroi ideali dar neidealizaţi ai filmelor pe 
care le visez: comuniștii. 

Şi aceasta e bucurie. Bucuria mea de a 
înțelege, crede, crea. Bucuria de a da sens 
(riur care...) existenței filmului, bucuria de 
a trăi. 

Cristiana NICOLAE 


Proiectele mele de viitor 
se leagă mereu şi mereu 


de un mediu 
cu tradiție revoluțion 


Spuneam adesea, de fapt în acord cu un 


3 
> 


adevăr de necontestat, că există intilniri, 
intimplări care pot să aibă un efect salutar 
in formarea noastră ca oameni, deschi- 
zindu-ne în același timp drumuri noi, ne- 
bănuite în profesie. Mă încumet să susţin 
această afirmaţie cu argumente în ceea ce 
mă priveşte. Aveam 20 de ani, absolvisem 
un liceu teoretic, ezitam, în orice caz nu mă 
hotărisem pentru meseria de reporter, de 
scriitor, cind m-a căutat acasă, la sat, un 
bărbat tinăr pe care nu-l mai văzusem pină 
atunci. Era redactorul-şet al ziarului «Stea- 
gul roşu» din Petroșani. Două zile mai tir- 
ziu mă aflam în Valea Jiului. Atunci am cu- 
noscut prima oară un mediu cu veche 
tradiție revoluționară; atunci am cunoscut 
militanți ai mișcării comuniste și muncito- 
rești. Se implineau 20 de ani de la marea 
grevă a minerilor de la Lupeni, din august 
1929. Prima mea sarcină de reporter a fost 
să discut cu participanții la grevă şi apoi 
să scriu o amplă evocare. Astfel, reconsti- 
tuind, cu mărturia a zeci de oameni, fapte 
şi întimplări ale trecutului, am cunoscut 
una din paginile de luptă glorioasă din 
istoria Partidului Comunist Român. Atunci 
m-am hotărit să scriu despre mediul munci- 
toresc. Mă născusem, copilărisem la sat, 


Un moment al revoluți 
Trei zile şi trei nopți după ron 


în regia lui Dinu 


dar am scris despre viaţa satului o singură 
povestire... În 1951 am revenit în Valea Jiu- 
lui pentru citeva luni, din nevoia de a mă 
încadra într-un mediu pe care-l socoteam 
prielnic dezvoltării mele. Zece ani mai 
tirziu, împreună cu Eugen Mandric și Mircea 
Drăgan, am reconstituit din nou acel august 
1929 de la Lupeni, iar rezultatul a fost sce- 
nariul și filmul Lupeni '29 în regia lui Mircea 
Drăgan. Istoria acelor locuri, istoria a mii 
de oameni ce infruntaseră gloanţele pentru 
dreptate, libertate şi un trai demn ne oferea 
mult mai mult. În colaborare cu Mircea 
Drăgan am realizat Golgota. Întimplarea 
ne-a fost povestită de văduvele eroilor de la 
Lupeni. Aproape două săptămini ele au 
fost purtate de jandarmi, pe jos, din post în 
post, drept pedeapsă pentru că îndrăzniseră 
să pretindă pensii. «Nu mai e loc pentru voi 
în România-Mare» — li s-a spus atunci... 

Şi iată, după atiţia ani, m-am aplecat din 
nou asupra grevei de la Lupeni într-un 
roman pe care sper să-l pot încredința 
tiparului în vara acestui an. Intenţionez şi o 


i sau lecţia conducerii 


altă carte despre Lupenii anilor 1970—1975. 
Proiectele mele de viitor se leagă mbreu de 
un mediu cu tradiţie revoluţionară în spiri- 
tul căreia se formează azi mii de tineri în 
Valea Jiului, din întreaga țară. Acesta este 
argumentul meu de om al scrisului, în spri- 
jinul afirmației că există întilniri hotăritoare 
în formarea noastră ca oameni, ca artiști. 


Nicolae ŢIC 


Epopeea națională 
este pentru noi proba 
de foc a unei conştiinţe în 
care politicul şi esteticul 
sînt noţiuni inseparabile 


Aniversările inseamnă pentru noi nu 
numai aducere aminte, nu numai trecerea 
prin sufletul unui timp trăit de noi sau de 
cei de dinainte, nu numai implicarea minții 


învățată „din mers 
Apa» de Alexandru Ivasiuc, 
nase) 


anul 


și a palmelor în zidurile de piatră sau de 
vise, ci și pioasă întoarcere în lucruri şi 
în noi, cei care am trăit conştient ultimii 
treizeci de ani din cei cincizeci și cinci ciţi 
se implinesc de la crearea Partidului Comu- 


nist Român. Și cei treizeci şi ceva de ani, 


subliniez ai țării, n-ar fi fost ceea ce sint, 
fără ceilalţi în care s-au formulat printr-o 
luptă aprigă tiparele de gind în care s-a 
topit ulterior tot ceea ce s-a durat în noi 
și în jurul nostru. Şi poate toţi anii aceştia, 
cincizeci şi cinci la un loc, n-ar fi intrat 
în istorie dacă nu și-ar fi tras continuu apa 
izvoarelor dătătoare de forță din izvorul 
permanent limpede al acestui popor a cărui 
istorie a îndemnat şi a însuflețit pe urmași 
la ctitorii. Ne-a așezat destinul la încruci- 
șarea marilor şi frămintatelor drumuri ale 
istoriei şi toată viețuirea acestui popor 
a fost o uriașă sbatere pentru păstrarea 
fiinţei sale naţionale în lupta cu umbrele 
vremurilor şi această ființă a căpătat ade- 
vărata materializare în acești ani socotiți 
nu în timp biologic ci în dăruire și, dimen- 


sionaţi la valoarea reală a Infăptuirilor acești 
ani, în balanţa vremii, par cu mult mai mulți 
şi poate din această cauză și virsta noastră 
trebuie judecată altfel, în raport cu această 
dăruire. Sintem mai bătrini decit anii pe 
care li avem şi nu-i de mirare. La cite eve 
nimente n-am fost martori activi, la cite 
prefaceri n-am participat cu gindul sau cu 
fapta, cite bucurii nu ne-au trecut prin 
fibra sensibilă a vieții şi cite străfulgerări 
de amărăciune n-au adăugat virstei reale 
o altă virstă în plus. 

Epopeea naţională, trudnică operă de 
devenire artistică din care numeroase peli- 
cule au intrat de pe acum în conștiința publi- 
cului spectator, se află în atenţia generală 
a cineaștilor şi neindoios, nu va fi departe 
vremea cind vom constata că tocmai reali- 
zările pe aceste teme fundamentale ale 
istoriei trecute sau mai recente, vor da 
mult așteptatul profil al cinematografiei 
naționale. Înscris în acest perimetru al 
preocupărilor unui timp nu prea îndepărtat, 
filmul Vifornița și-a propus să selecteze 
un moment din importantele schimbări 
sociale survenite în anii socialismului, un 
aspect al colectivității, să surprindă acti- 
vitatea deloc simplă a unor activităţi de 
partid în procesul mutaţiilor sociale. 

Autorii acestui tilm, pornind dela premiza 
că forţa recunoaşterii unor realități rezultă 
din capacitatea de autodepășire, atit de 
necesară mersului inainte, s-au străduit 
să scoată în evidenţă marile disponibilități 
umane, în de loc simplul proces al auto- 
devenirii, figuri de eroi confirmaţi de reali- 
tatea satului. Desigur, un inceput ce se 
cere continuat, viața satului mereu în miș- 
care dînd posibilitatea cineaștilor să sur- 
prindă permanent noi fațete ale unui uni- 
vers de o netăgăduită frumusețe morală. 


Petre SĂLCUDEANU 


Să realizeze artiştii 
din afara societăţii noastre 
opere «obiective», reci, 
distanțate. 


Noi sîntem profund 
implicați în istoria 
societăţii noastre socialiste 


Şansa unui artist de a fi implicat intr-un 
eveniment istoric este mare. 

Cei din generaţia mea au fost treziți la 
viaţă, scoşi din incertitudinile adolescenţei, 
de acea vară de neuitat a lui '44. 23 August 
nu a însemnat doar o zi, a însemnat un com- 
plex sentiment al acelui timp istoric, senti- 
ment care a cuprins prelung citeva luni de 
viață. Nu mai eram atit de copii să nu 
realizăm echivalentul; nu eram încă atit 
de maturi să-l înțelegem în toată bogăţia 
lui. Eram exact la punctul de viaţă care ne 
dădea doar marele sentiment al acelui timp. 
Sub sentimentul acesta grav de trăire a 
unui timp istoric, s-a petrecut maturizarea 
generaţiei mele. Intram în viață pe poarta 
mare a istoriei, iar în jurul nostru sunau 
bronzurile unui început de lume. 

Anii în război,ca şi, cei în revoluţie, se 
socotesc dublu. Noi, generaţia celor care 
am inceput viața sub semnul revoluției 
neintrerupte a societății noastre, ne sim- 
tim mai maturi, mai Incărcaţi de experiență 
decit artiștii altor societăţi, lipsiţi de am- 
prenta unei biografii atit de grave ca aceea 
a societăţii noastre, ca aceea a fiecăruia 
dintre noi. 

Să realizeze artiştii din afara societății 


“noastre, opere obiective, reci, distanțate 


față de fenomenul revoluţiei socialiste. Să 
realizeze cei care vor trăi peste un secol 
asemenea filme! Noi, cei de azi, de aici, din 
interiorul acestei revoluţii, făuritori ai ei, 
am scris și vom scrie, am realizat și vom 
realiza opere subiective, profund subiec- 
tive, profund implicate în istoria societății 
noastre socialiste, aşa cum a fost viața 
noastră așa cum va fi ea mereu. 


Malvina URȘIANU 


Ei 


Numai viaţa 
țării poate da 


viață artei 


În fața cinematografiei noastre stă sarcina de mare răspundere de a reflecta 
tot ceea ce are mai caracteristic realitatea noastră socialistă, de a propune puncte 
de vedere capabile să stimuleze tot ceea ce se dovedește propice mersului nostru 
înainte. Eroii filmelor noastre trebuie să aparţină clasei muncitoare, țărănimii 
muncitoare, intelectualității revoluţionare, adică uriașei forțe colective creatoare 
de bunuri materiale și spirituale din România socialistă. 

Rubrica «Dinspre viaţă spre film» și-a propus să sugereze subiecte și perso- 
naje, fapte şi eroi din viaţa ţării. Pentru că numai viaţa țării poate da viaţă artei. 

Publicăm în continuare răspunsurile unor reporteri la întrebarea: 


Aţi întîlnit în drumurile dumneavoastră 
prin țară oameni pe care i-ați putea propune 


ca eroi de film? 


pe soare 


Congresul educaţiei politi 


grindă lată doar de treizeci de centimetri. 
Şi acolo, centura de siguranță nu-i mai 
putea fi de nici un folos. 

Un om... cind toate s-au terminat, cind 
camioanele au pornit din nou, cind sudorii 
și-au aprins, de la ţigară, gurile flăminde ale 
aparatelor, cind inginerul cu protecția mun- 
cii, cu fruntea imbrobonită de sudoare, 
muncea la nesfirșit un fel de proces- 
verbal în care nu știa ce să scrie, m-am 
apropiat de omul acela cu gindul să-i aflu 
numele. 

Sorbea îndelung dintr-o cană de tablă 
şi mereu lua alta din găleata plină, de 
credeam că vrea s-o golească cu orice 
chip. Părea a avea o sete teribilă, pe care 
nimic nu v-o mai putea stinge vreodată. 
M-a privit, cu o ușoară ironie: «Tot de la 
protecția muncii?» m-a întrebat «Vedeţi. 
am urcat cu centură, așa cum scrie la 
carte, nimic nu se putea intimpla. Şi dacă 
trebuie, plătesc amendă, și gata!» 


Unde ești acum, Alexandru Dirman, pe 
care șantier? L-am mai văzut doar citeva 
luni mai tirziu, la 8 iunie 1968, în ceasurile 
de febră cind se pregătea elaborarea primei 
șarje de oțel. Fireşte, oţelul produs la 
Galaţi avea să mărească puterea economică 
a României. Dar aici, în acele ceasuri se 
năștea nu numai o nouă oțelărie, ci și o 
nouă industrie a oțelului. Locul clasicelor 
cuptoare era luat de convertizoare uriașe, 
timpul de elaborare al unei șarje de 150 
tone avea să dureze aici numai 50 minute, 
față de 8—10 ore, cit dura prin procedeul 
clasic. 

L-am văzut deci pe Alexandru Dirman. 
Şi atunci cind oţelul încins a pornit să 
curgă în jgheab, în marea oală de turnare, 
o scinteie din cele un milion de scintei i-a 
atins, probabil, obrazul... altfel de ce şi-ar 
fi trecut bărbatul acesta palma grea, peste 
ochii aprinși parcă de febră? 


Nicolae HOLBAN 


Într-o dimineaţă, în primăvara lui 1968, 
la ora șase, crainica postului de radio 
anunţa cu voce calmă: «vremea se înrăută- 
țește ușor, vint în rafale, cu intensificări 
în sud-estul țării». 

La Satu Mare era o zi ca vara, bărbaţii 
plecau la lucru în cămăși, la Hunedoara, 
furnaliștii elaborau o nouă șarjă de fontă 
şi prognoza meteorologică nu-i interesa, 
la laşi, zidarii urcați la ultimul etaj al blo- 
cului turn din Piaţa Unirii abia dacă simțeau 
aerul ceva mai rece, In Bucureşti oamenii 
care așteptau în staţiile de autobuz îşi 
ridicaseră gulerele pardesiilor... dar eu mă 
aflam la Galaţi şi «vintul care bătea în 
rafale» mătura străzile, izbea obloanele, 
răsucea dureros cite un bătrin ieșit după 
lapte, copiii din clasa întii erau duşi la 
şcoală în braţe. Pe dealul Smirdanului, pe 
șantierul unde se ridica noua oțelărie, 
pulberea stirnită de vint făcea ca un nor 
galben, in veșnice virtejuri, să plutească 
peste tot şi toate, șuierind cu limbă subțire 
şi rece, ca în miez de iarnă. Oamenii îşi 
legaseră batiste peste gură — praful mă- 
runt le scrișnea în măsele — işi îmbrăcase- 
ră putoaice și, privind cu invidie pe cei din 
schimbul de noapte care plecau spre casă, 
preluau «din mers» punctele cheie ale 
șantierului. Primul furnal de 1700 m.c. 
producea de acum fontă și oţelăria urma, 
curind, să intre șiea «in foc». Dar, deocam- 
dată, aici era încă un turnicat de camioane, 
de montori care instalau utilaje, de dispe- 
ceri răguşiți și nervoși. Şi vintul ridica 
virtejuri de praf. Și claxoane se auzeau, 
și uruit de buldozere... 


Cine a observat primul? Cum de a auzit, 
cu tot zgomotul acesta, loviturile înfundate 
care veneau de undeva, de sus, dintr-un 
colț al halei, acolo unde, doar cu o zi inainte, 
se ridicaseră stilpii metalici? Smulsă de 
vint, o grindă de oțel — care se mai ţinea 
prin cine știe ce minune, într-un bulon — 
devenise un fel de berbece şi lovea cu 
putere in celelalte grinzi, ameninţind, într-o 
clipă într-alta să se prăbușească, antrenind 
în cădere și alți piloni. 

Unul cite unul camioanele s-au oprit, 
sudorii au stins flăcările aparatelor, şefii 
de echipă au scos oamenii din locul peri- 
culos. Acum, pe şantier se așternuse 
liniștea, doar vintul era stăpin, vintul care 
şuera şi ridica trimbe de colb... și loviturile 
grinzii se auzeau, geamătul oțelului lovit 
mereu şi mereu. 

„Cînd l-au văzut, omul era de acum la 
jumătatea stilpului. Oare cind a plecat, 
cind s-a echipat, cum de a cutezat să facă 
acest lucru, fără a cere aprobare? Cu casca 
pe cap, cu palmare pe miini, încins cu 
centura de siguranţă, omul urca reglemen- 
tar și cei de jos n-aveau acum ce să-i mai 
facă. Un dispecer a alergat la un telefon cu 
manivelă, vintul părea că turbase, grinda 
ruptă se rotea besmetică, omul urca, părea 
acum una cu stilpul, telefoanele zbirniiau, 
în direcțiune, la comitetul de partid și în 
biroul primului secretar: «Un om urcă pe 
stilp...» 

Un om... și cei rămași jos, care-l urmăreau 
cu sufletul -la gură, știau că greul abia 
acum urmează: pentru a ajunge ia grinda 
smulsă, el trebuia să traverseze o altă 


«Bunicul şi doi delincvenţi minori» scenariul: Petre Salcudeanu, regia: 
Maria Callas Dinescu. Sub aparența unei intrigi polițiste, un film 


despre viat 


de toate zilele, despre problemele şi îndatoririle noastre 


(cu Octavian Cotescu, Silviu Stănculescu şi Elisabeta Jar Rozorea) 


Foto: A. MIHAILOPOL 


Primejdia cea mai mare, care ne pindește 
pe noi cei chemaţi să oglindim prin munca 
noastră — viața, este prezentarea şi repre- 
zentarea ei în culoarea lipsei de curaj, 
a lipsei de răspundere, culoarea roz. Rozul 
numitorului comun la care mai aducem 
condițiile de muncă și de trai care, uneori, 
nu sint chiar aşa de roz; rozul uşurinței cu 
care ne obţinem victoriile, pe care uneori 
nu le obținem uşor deloc, sau rozul estom- 
pat în care ne învăluim eșecurile și greşelile, 
destul de grave uneori. Culoarea roze o 
culoare periculoasă. Viaţa noastră e așa 
cum ne-o facem: mai ușoară uneori, mai 
grea uneori. Să nu ne ferchezuim eroii. 
Socialismul se construieşte în haine de 
lucru. Pe şantiere nu cintă nici un taraf, 
nici o fanfară, nici o orchestră simfonică. 
Pe șantiere se muncește. 

Dintre toți oamenii intilniţi în profesia mea 
de reporter, cei mai apropiați sufletului 
meu au fost și au rămas cei care şi-au obți- 
nut victoriile cu mai multă greutate, cei care 
s-au zbătut mai mult pentru ele. Victoriile 
lor mi se par mult mai valoroase,pentru că au 
înfrint uneori minciuna protectoare sau 
invidia îmbrăcată în haina prieteniei, alte- 
ori au demascat «bonomia» spaimei de a 
pierde un scaun sau «fermitatea», total 
neprincipială, care uneori decide, hotă- 
răște, croiește, taie, răscroiește, dar din 
păcate nu haine. 

Dintre toate cazurile întilnite în munca 
mea de reporter, spre a exemplifica cele 
spuse, aș alege unul: cazul unei femei 
Numele i-l păstrez sub tăcere. Dezvăluirea 
lui i-ar aduce un imens rău la ora actuală 
De 17 ani lucrează impreună cu soţul ei la 
aceeași instituţie. Au pornit alături, în 
mod egal, într-o muncă pe care au luat-o 
aproape de la inceput. Pe drum însă, calită- 
tile ei deosebite şi rezultatele muncii i-au 


adus promovarea în funcția de conducător 
al instituţiei respective. La început nu i-a 
fost deloc uşor. Și nu i-a fost începind cu 
familia. Soţul a trebuit să fie convins că, 
acasă, echilibrul tradiţional nu se schimbă 
cu nimic, chiar dacă în instituție ea va fi 
șeful şi chiar dacă nu se va mai putea ocupa 
de gospodărie ca inainte. Şi soţul, un om 
minunat, de altfel, a înțeles şi a avut incre- 
dere în ea. Copilul lor a trebuit convins și 
el că alți o mie de copii au nevoie de ea tot 
ca de o mamă. Şi copilul a înțeles şi s-a 
mulțumit să n-o vadă decit seara și în 
vacanțe. 

Greu i-a mai fost şi pină cind a reuşit să 
facă ordine în instituție — să imbunătă- 
țească activitatea, să sprijine şi să pună în 
practică inițiativele care s-au înmulţit sub 
conducerea ei. Mai ales i-a fost greu să facă 
dintr-o instituție acceptată iniţial ca nepro- 
ductivă, o instituţie productivă. l-a fost greu, 
dar a reușit. Principială şi foarte dreaptă, 
intransigentă cu ea și cu cei din subordine, 
cu tenacitate și cu o putere excepţională de 
muncă, această femeie a reușit să dove- 
dească pe toate planurile că încrederea 
care i-a fost acordată, i-a fost acordată pe 
drept. 

Numai că stilul ei de a conduce nu putea 
să mulțumească, cum era şi normal, pe 
absolut toată lumea. Şi dacă celor de pe 
poziţii superioare în ierarhia locală nu le 
crea nici un fel de probleme — decit poate 
unele legate de o viitoare promovare — 
celor din subordine, intereselor necinstite 
ale unor oameni mici la suflet, nu le putea 
conveni o asemenea conducere. Şi atunci, 
echilibrul pentru care a muncit 17 ani a fost 
răsturnat cu arma cea mai perfidă cu care 
poate fi minată increderea: calomnia. Astfel 
i-au fost puse la grea incercare cinstea. 
munca, realizările. Au urmat controale. 


propuneri pentru statui 


Un film despre lorga sau despre neputința 


de a trăi paralel 


Cineva, cu spirit şi cu puţină dreptate 
probabil, spunea cindva că scriitorii 
clasici sint acei scriitori despre care 
toată lumea scrie bine, dar pe care 
foarte puţini îi citesc. 

Poate tocmai de aceea, deși de regulă 
nu-mi plac actele artistice «în replică», 
mă gindesc că un film despre marele 
savant şi cetățeanul Nicolae lorga ar 
fi un excepţional act de restituire pa- 
triotică. 

Visez, așadar, un film despre lorga 
făcut cu tact al informaţiei spre a nu 
cădea în simplă peliculă monografică 
şi care, cum ziceam şi cu alt prilej, să 
propună o statuie pentru spaţiul nos- 
tru spiritual. Ar fi parcă un film cu un 
lorga viu, uimind comisiile de examen 
ca student, fascinind ca un mare mag 
de Capadocia miile de studenți, gazetar 
cu mitralii în virful peniţei, teoretician 
vizionar — neinfirmat pină azi — al 
«romaniilor», conferenţiar cu har de 
şaman ce hipnotizează în masă, cer- 
cetător de efort gigantesc, scormoni- 
tor aj celor mai necercetate biblioteci 
şi sursier neintrecut, adevărată mină 
de platină pentru contemporani, dar 
mai ales pentru urmaşii săi. 

Vasăzică ar fi un lorga exemplar și 
simbolic, dar în același timp omenesc; 


cu timpul tău 


un lorga uimind lumea ştiinţifică prin 
viziunea sintezei sale bizantine, dar tot- 
odată un lorga care se entuziasmează 
de pastrama de batal şi vinul de Pie- 
troasele, care se intristează cind alt 
istoric mai tinăr și marcat de har refuză 
să-i ia în căsătorie o fată, așa după 
cum Îmi place să-mi imaginez că va fi 
un lorga eroic, murind ca-n Shakes- 
peare, chinuit și cu barba smulsă, la o 
margine de drum, oripilind şi întristind 
cincizeci de universităţi ale lumii care, 
aflind despre dispariţia profesorului, au 
coborit, ca-ntr-o ingenunchere plingă- 
toare de meridiane drapelele in bernă 
pentru cel găsit, atit de nedrept de 
singur întru moarte, la marginea pocită 
şi fatală a unei miriști din latura şoselei 
Ploieşti- Strejnic. 

Un film despre lorga, așa cum îmi 
permit să-l văd eu, ar fi un film (nu-i 
pretenţios spus) despre condiția uma- 
nă, adică despre ceea ce o definește 
pe aceasta: demnitatea, ea insăși, dem- 
nitatea neputindu-se, am aflat-o, defini 
altfel decit ca «opusul umilinţei». 

Prin urmare, un film despre lorga ar 
fi un strigăt despre oamenii ce nu 
pot trăi paralel cu timpul, ci numai 


pă aia Dan MUTAȘCU 


— 


şi culturii socialiste: o tribună a conștiinței revoluţionare 


wna 


wua 


revizii, anchete. Din toate a ieşit curată ca 
lacrima. Din punct de vedere material, dar 
sufleteşte zdruncinată, mihnită, profund 
jignită. 

Zdruncinată în încrederea ei în cei- 
lalți oameni. A abandonat. A demi- 
sionat. Condamnabil, da, la piima vedere 
şi necunoscind toate amănuntele. A rā- 
mas impreună cu soțul ei în continuare, 
în aceeași instituţie. A rămas să vadă cu 
durere cum se duce de ripă toată strădania 


«Pintea» regia 


ei şi a celor care au inţeles-o în acești ani. 

Aici ar urma cuvintui «sfirşit». Acum 
Cazul n-a ajuns la deznodămint. Nu aceasta 
poate şi trebuie să-i fie sfirșitul. Pe planul 
realităţii nu ştiu ce se va mai intimpla, dar 
transpus într-un scenariu de film, cazul 
acestei femei ar putea da naştere la multe, 
multe învățăminte. E cazul unui om care n-a 
acceptat rozul în viața lui și a celorlalți. 


Rodica RARĂU 


Mircea Moldovan. Un erou de legendă, un film 


despre trecutul nostru, despre aspirațiile noastre de dreptate socială 
(Cu Florin Piersic şi Colea Răutu) 


În primăvara lui '73 mă aflam într-un oraș 
din ţară pentru a urmări (obligaţie profesio- 
nală) citeva spectacole ale teatrului din 
localitate. În pauza unuia din ele, secretarul 


filmul românesc 
în cifre 


Mircea 


În comparaţie cu colegii săi de generaţie, 
Mircea Mureşan a început să realizeze 
filme de lung-metraj cu oarecare intirziere, 
dar diversitatea lor tematică şi de gen 
denotă indelunga căutare care le-a precedat 
și permanentul efort al autorului de a găsi 
acele subiecte care, transpuse pe ecran, 
să exprime plenar crezul său artistic. 

Începutul căutărilor l-a marcat, în 1960 
filmul de scurt-metraj, în trei acte, Toamna 
se numără... — o satiră a vechilor moravuri 
din lumea satului. 

Întiiul său lung-metraj, Partea ta de 
vină, a fost unul dintre primele noastre 
filme de actualitate în care au apărut în 
prim-plan tineri contemporani și în care 
se analiza un caz de răspundere morală 


literar al teatrului mi-a atras atenţia asupra 
unui tinăr, oferindu-se să ne prezinte unul 
altuia şi asigurindu-mă că eu, în calitate de 
cronicar de teatru, voi avea o surpriză, iar 


Mureşan 


pe un şantier. În acest film, sensibil şi aspru 
în același timp, şi-a făcut debutul pe ecran 


popularul actor Sebastian Papaiani. 

Răscoala a imbogățit cinematografia 
românească cu un film de înaltă ținută 
artistică. Este filmul care reprezintă, poate, 
cel mai fidel personalitatea cineastului. 
Răscoala rămine o ecranizare de referință 
din literatura noastră clasică, valoarea sa 
fiind atestată şi de două premii de prestigiu: 
Premiul pentru regie la Festivalul de la 
Mamaia-1966, alături de unul dintre premiile 
de la Cannes, din acelaşi an. 

După o încercare în domeniul comediei 
de actualitate, Knock-out și un film de 
montaj pentru arhivă, Lunga noapte de 
6 ani, dedicat luptei impotriva fascismului, 


el, tinărul, o bucurie. Am acceptat imediat, 
mai mult pentru a scurta atmosfera de 
mister (in spatele căreia, recunosc, am 
bănuit o clipă o farsă a secretarului literar, 
bun amic, de altfel, cu mine). Aşa l-am 
cunoscut pe Sandu B. (veţi înțelege mai 
tirziu de ce nu îi precizez numele în intre- 
gime). Am stat de vorbă în seara aceea 
preţ de două pauze. Am stat de vorbă şi în 
seara următoare, tot în foaierul teatrului, 
unde, spectator conştiincios. (după cum 
începuse să mi se pară mie), tinărul se afla 
din nou, deși nu ne dădusem intilnire. 
Discuţiile s-au legat ușor şi firesc, încit în 
seara următoare (ultima în acel oraș pentru 
mine) m-a invitat la el acasă, la o «ţuică 
bătrină». Am stat de vorbă pină noaptea 
tirziu, eu trecind într-adevăr din surpriză 
in surpriză, exact așa cum fusesem pre- 
venit. 

Omul avea 24 de ani, insurat, o fetiță de 
2 ani (soţia şi copilul erau plecați în acel 
moment din localitate, la părinţii ei). Beto- 
nist de meserie, numai că aceasta e doar 
una din meseriile lui. Fiindcă el crede că 
mai are una, chiar dacă nu o practică încă 
(sublinierea li aparținea, în voce) «oficial»: 
teatrul. Da, să nu mă uit așa la el, teatrul... 
E «microbul» lui. Istoria e scurtă şi are 
contururile clare ale unei ficțiuni uşor melo- 
dramatice, ceea ce nu o impiedică să fie cit 
se poate de adevărată: după terminarea 
liceului, dind curs unei mai vechi și nemărtu- 
risite idei, incearcă în București la Institutul 
de teatru. Cade la probele eliminatorii, 
își retrage actele și se repede la filologie 
unde îl încurcă analiza gramaticală (la 
literatură scris a luat 8). Se intoarce acasă 
unde o familie foarte autoritară îi pretinde 
(pe bună dreptate, recunoaşte el) să aducă 
un ban în casă, să muncească. Mai mult 
dintr-un acces de bravură, pune degetul 
la întimplare pe un anunţ din ziar. Cind 
ridică degetul vede că va trebui să se califice 
la locul de muncă în specialitatea de beto- 
nist. Tot un fel de gust al aventurii (zice el) 
il face să meargă mai departe, adică să se 
ducă «acolo» și să incerce. La Inceput nu 
înțelege nimic şi încă e convins cănue 
vorba decit de un joc pe care Il poate oricind 
abandona. Treptat Insă Incepe să înțeleagă 
şi işi dă seama (la început cu un fel de ciudă) 
că «jocul» l-a prins, că îi place şi că nu-l 
va abandona, cel puţin pentru o bucată de 
vreme. Oricum, are acum o meserie cinstită, 
ciștigă binișor. Ceea ce nu Îl impiedică să se 
gindească mereu și la celălalt «joc», la 
teatru. Continuă să se pregătească în acest 


Mircea Mureșan se întoarce la literatura 
clasică, ecranizind Baltagul. Filmul, reali- 
zat în coproducție cu societatea italiană 
IDI Cinematografica-Roma, atrage cel mai 
mare număr de spectatori din întreaga listă 
de realizări a regizorului. 

Ultimele sale producții (Asediul, Bariera 
Porţile albastre ale orașului) circulă incă 
in rețeaua cinematografică. Numai in ultima 
lună, Porţile albastre ale orașului (Pre- 
miul Asociaţiei cineaștilor pentru scenariul 
lui Marin Preda) a inregistrat încă 30 000 
de spectatori. 

Regizorul Răscoalei s-a dovedit a fi și 
un bun judecător al fenomenului cinemato- 
grafic, de la noi și din lume. Articolele și 
interviurile sale, publicate indeosebi în re- 
vista «Cinema», exprimă opinii avizate des- 
pre curentele, ideile și modalităţile filmului 
contemporan. Mircea Mureșan este cunos- 
cut, de asemenea, ca actor, graţie rolurilor 
interpretate in Knock-out, Astă-seară 
dansăm în familie (regia Geo Saizescu) 


a: 


sens, fără profesori sau sfătuitori, după 
capul lui. Citeşte mult teatru, citeşte despre 
teatru şi, mai ales, merge la teatrul din 
localitate. Aproape în fiecare seară. Sint 
spectacole pe care le-a văzut de cite zece 
ori, ceea ce nu l-a deranjat de fel, dimpotrivă. 

Cu o incăpăţinare despre care, mărturi- 
sesc, nici acum nu ştiu să spun dacă e 
naivă sau tulburătoare, duce de cîțiva ani 
această «viață dublă»: ziua munceşte cu 
mina, munceşte corect și (din cite am aflat 
şi din alte părţi) cu folos; seara muncește cu 
gindul, cu privirea. Mai mult decit cu băieţii 
de pe șantierele din oraş s-a imprietenit cu 
oamenii din teatrul orașului. De la director 
pînă la ultimul maşinist — toţi îl cunosc. 
Vorbesc despre el cu un zîmbet înțelegător, 
ca despre o curiozitate, ceea ce, într-un fel, 
m-a întristat puţin. Atunci cînd poate și 
cind i se dă voie vine și asistă la repetiții. 
Ba, odată, într-o duminică dimineaţa, la un 
matineu pentru elevi, acestui ciudat musa- 
fir al sălii şi culiselor teatrului, acestei 
familiare figuri, i s-a făcut o nevinovată 
concesie şi astfel Sandu B. a trecut citeva 
secunde prin scenă, fiind unul din cei 18 
oșteni care, grup mut, apăreau în fundal, 
cu o clipă inainte de a cădea cortina. 

De ce spun că Sandu B. e un musafir 
ciudat al teatrului? Poate pentru că el nu e 
numai un iubitor al teatrului, ci şi un tinăr 
care vrea să practice teatrul. Poate fiindcă 
nu reușesc nici azi să Imi dau seama bine 
dacă el are Insuşiri în acest sens sau e 
victima unei iluzii. Poate deoarece un om 
ca Sandu B. imi arată în felul lui, prin viața 
lui, cită a fost pînă acum, că nu există 
prăpastie, ci o neașteptată, patetică şi 
secretă trecere de la orele vieţii de betonist 
la orele vieţii de artist, fie el și imaginat, 
dorit doar, deocamdată. 

Nu știu dacă Sandu B. își va schimba 
rostul, dacă asemenea unui erou de basm 
va reuși să se dea nu de trei ori, ci măcar 
odată peste cap și să devină altceva decit 
ceea ce este acum, cu toate că nici ceea ce 
este acum nu îl nemulțumește. Ştiu insă că 
Sandu B., care are și momente cind bra- 
vează, și clipe cind exagerează, și secunde 
cind, totuși, e prea categoric în afirmaţia 
că va ajunge în cele din urmă pe scindura 
scenei (ca profesionist, nu ca amator), a 
avut — şi din cite ştiu are în continuare 
— bunul simț şi înţelepciunea de a fi păti- 
maş intr-ale teatrului și de a visa numai 
după opt ore cinstite de muncă... 


Aurel BĂDESCU 


şi Aventuri la Marea Neagră (regia Savel 
Stiopul). 

Este co-autor al scenariilor unor filme 
documentare realizate de Al. Boiangiu, la 
studioul «Al. Sahia: Cetățile chimiei 
(1959) Pietonul (1960), Linişte (1963). 

În prezent, Mircea Mureşan se află în 
plin lucru cu un serial de televiziune, Toate 
pinzele sus — scenariul Al. Struțeanu şi 
Mircea Mureșan, după romanul lui Radu 
Tudoran. Serialul va avea 12 episoade a 
cite 52 minute fiecare, echivalind cu 7 filme 
de lung-metraj. De remarcat că toate filmă- 
rile pe mare sint realizate în decor natural, 
adică fără nici un trucaj în studio. Printre 
interpreţii principali: lon Besoiu, Ilarion 
Ciobanu, Sebastian Papaiani, Jean Con- 
stantin, George Paul Avram, Jean Lorin 
Florescu, Julieta Szânny, Cristian Sofron, 
Colea Răutu. Primele episoade, pe micul 
ecran, la sfirșitul acestui an. 


Mihai DUȚĂ 


Petre Sălcudeanu 
Francisc Munteanu 


Petre Sălcudeanu după 
romanul lui Liviu 
Rebreanu 


Mircea Mureșan 
Eugen Popiţă 


Adaptare de Mircea 
Mureșan după Mihail 
Sadoveanu 


1971 1392 000 | Corneliu Leu 
Mircea Mureşan 
ter | 1401 000 | Teodor Mazilu 
Pere mat le aa | 187 oo 


E 
r A pe ; 


La vremea echinoxului de primăvară, studiourile de la Buftea înregis- 


trează, 
9 din producţia anului curent: 


9 filme în faza de montaj-sonorizare 


6 echipe pe platouri 


1 serial pentru televiziune în filmare 


8 echipe pregătind primul tur de manivelă. 


@ lar din producția anului 1977: 


1 film în trei serii 


1 nou serial pentru televiziune, 


ambele in faza de definitivare a decupajelor regizorale. 


Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al producției —atit de important 


în această artă industrială — toate filmele anului 1976 se află in lucru, la 


centrul de la Buftea și pe platourile exterioare 


Film și literatură: front comun 
e E e 


spiritul exigenţelor omului de astăzi. 


Sub raport tematic — judecînd din unghiul platourilor de filmare — literatura 
națională, clasică și contemporană se afirmă din nou ca o sursă bogată de inspi- 
rație. Șase din cele șapte filme aflate pe platouri, incluzînd și serialul, atestă 
faptul că literatura și cinematografia românească fac front comun. Romanul! 
social și psihologic, «Apa» de Alexandru lvasiuc, una dintre reusitele prozei 
de astăzi, inspirată dintr-un moment esenţial al revoluţiei noastre populare, 
este transpus de regizorul-operator Dinu Tănase în filmul cu titlu provizoriu 
Trei zile și trei nopți (scenariul Al. lvasiuc şi Roxana Gabrea). Un succes al 
comediei contemporane, piesa «Travesti» de Aurel Baranga, stă la baza filmului 
Premiera care se turnează la ora actuală în regia lui Mihai Constantinescu (sce- 
nariul Aurel Baranga). Tabloul este completat de Osinda de Sergiu Nicolaescu, 
după romanul «Velerim și Veler Doamne» de Victor lon Popa (scenariul 
Sergiu Nicolaescu și Anușavan Salamanian), de două ecranizări din Creangă — 
Povestea dragostei de lon Popescu Gopo, după basmul «Povestea porcului» 
şi Ma-ma de Elisabeta Bostan după povestirea «Capra cu trei iezi». Serialul 
pentru televiziune Toate pinzele sus de Mircea Mureșan, după romanul cu 
același titlu al lui Radu Tudoran, încheie această listă de ecranizări prin care 
cineaştii noştri îşi manifestă nu numai solidaritatea de preocupări și de idei cu 
literatura națională, dar şi capacitatea de a-şi aduce o contribuţie proprie, în 


Trei zile 


si trap nopti 


Un film politic 


Filmare în incinta vechiului depou din 
Sibiu. 300 de oameni, îmbrăcaţi ca în 1946, 
urcati pe pasarelele înnearite ale depoului, 
reinvie imaginea unui mitinc plin de ten- 
siune patetică. 

— Debutul dumneavoastră pe marele 
ecran se va destășu Dinu Tănase, 
sub semnul unui film de mare amploare, 
cu puternice rezonanțe social-politice. 

Dinu Tănase: Este vorba, într-adevăr, 
de un moment foarte important din istoria 
partidului și a ţării, de la care tocmai se 
implinesc 30 de ani: luptele politico-ideo- 


logice care au precedat alegerile de la 
19 noiembrie 1946. Prin aceasta, filmul 
nostru se încadrează în epopeea cinemato- 
grafică naţională. După cum știți, în romanul 
«Apa» al lui Alexandru Ivasiuc, figura cen- 
trală era intelectualul Pavel Dunca, prin 
intermediul căruia făceam cunoştinţă, rind 
pe rind, cu diferite medii sociale dintr-un 
oraş de graniţă, în acel moment de mare 
însemnătate istorică. În scenariu și în film, 
centrul de atenţie se mută asupra vieții 
politice a orașului, tabloul personajelor 
fiind însă tot atit de cuprinzător: secretarul 
de partid Dăncuș interpretat de Petre Gheor- 


ghiu, avocatul Pavel Dunca — lon Cara- 
mitru, tinărul utecist Mathus — Gabriel 
Oseciuc, fostul primar — Marin Moraru, 
noul primar — Amza Pellea, comisarul 


şef — Gheorghe Dinică, politicianul țărănist 
— György Kovacs, speculantul Piticu — 
Jean Constantin ș.a.m.d. 

— După scena la filmarea căreia am 
asistat, înțelegem că populația însăși a 
orașului, masele de manifestanți au si 


Din tot sufletul, cu toată ființa 
(Gabriel Oseciuc în Trei zile 


ele un rol important. 

D.T.: Într-adevăr, dar am renunțat la 
prezentarea globală a «masei», inlocuind 
reacția corală a mulțimii, cu care ne-au 
obișnuit alte filme, prin ceea ce a putut fi 
în acel timp spontan și diferențiat, de la 
grup la grup, de la individ la individ. Cobor 
cu aparatul la nivelul oamenilor, pătrund 
printre şiruri, în acest decor absolut auten- 
tic al depoului de locomotive, ca şi în 
celelalte pe care le-am ales, după aceleași 
criterii, pentru că un asemenea film nu 
poate fi decit unul al veridicităţii, al participă- 
rii, al analizei lucide a caracterelor şi a 
epocii. Pentru documentare, am stat 
aproape două luni de zile, impreună cu 
scenograful Relu lonescu, la Biblioteca 
Astra, de aici, din Sibiu, cercetind toate 
ziarele și documentele existente din pe- 
rioada 6 martie 1945 — 1 decembrie 1946. 
Am fost apoi la Sighet, orașul unde s-au 
desfășurat faptele descrise în romanul 
«Apa», am văzut locurile, spaţiile exterioare 
și interioare în care au trăit personajele, 
am fost şi acolo la Arhivele orașului, am 
citit din nou presă de epocă, dar mai ales 
am depistat, împreună cu asistentul de 
regie Adrian Istrătescu, prototipurile per- 
sonajelor din carte, am stat de vorbă cu 
ele, cu rudele sau cunoscuţii lor. Am 
fost apoi, din nou, la Sighet, impreună cu 
Alexandru lvasiuc, în casa Dunca, unde 
vom filma citeva cadre 

— Faţă de ecranizarea pe care ati 
realizat-o la televiziune, a romanului 
«Concert din muzică de Bach», de Hor- 
tensia Papadat Bengescu, noul film se 
va situa într-un registru cu totul diferit. 

D.T.: Diferenţele sint evidente, dar aș 
putea spune că, prin construcţia sa roma- 
nescă, «Apa» lui Al. lvasiuc m-a pus în 
taţa aceleiași diversități de medii urbane 
şi grupări sociale, în faţa unui demers 
analitic similar. Ceea ce mă preocupă și 
acum este să descompun și să recompun 
existența reală a personajelor, destinele 
lor şi, în ultimă instanţă, portretele umane, 
pină la detaliu. Nu pot afirma că nu mă inte- 
resează acțiunea sau ambianţele în care 
ea se desfășoară. dar eu cred nu atit în 
tilmul de acţiune, cit în capacitatea filmului 
de a surprinde relaţiile dintre indivizi, într-un 
fel de stop-cadre psihologice. De altfel, 
față de roman, naraţiunea filmului va fi 
mult mai concentrată, redusă la «trei zile 
şi trei nopţi», pe alocuri cu ritm de film 
poliţist. 

— Petre Gheorghiu, aveți unul dintre 
rolurile cele mai importante în acest 
film de bărbați. 

Petre Gheorghiu: Este rolul secretaru- 
lui judeţenei de partid, într-un moment de 
luptă şi de intens romantism revoluţionar. 
A trebuit să-mi amintesc cum luam eu 
însumi cuvintul la şedinţe, demult. Acum 
citeva zile, cind am filmat mitingul în planuri 
apropiate, oamenii din figuraţie, muncitori 
din oraş, unii chiar ceferiști de aici, din 
depou, începeau să se comporte, după 
filmare, ca şi cum ar fi trăit în realitate 
momentul, mă felicitau după discurs, unii 
işi aduceau aminte perioada respectivă, 
povesteau ce li s-a întîmplat lor personal 
E o dovadă că patosul și chiar retorica sint 
posibile în artă, cu condiţia să convingi 
şi să emoţionezi. Cred de altfel demult că 
filmul, ca şi teatrul politic, cere actorului 
performanţa de a fi simplu dar nu simplist, 


Trecutul prin ochii prezentului. Prezen 


formidabil de firesc și totuşi «teatral», în 
sensul elocinţei. 

— Gabriel Oseciuc, după Zidul şi Prin 
cenușa imperiului, vă aflati într-un răs- 
timp scurt la al treilea rol de film. 

Gabriel Oseciuc: Şi în anul IlI la I.A.T.C. 
Sint foarte multumit că mi s-a permis să 
realizez această integrare a studiului cu 
ceea ce se cheamă meseria noastră pro- 
priu-zisă. Realizind într-o perioadă scurtă 
trei roluri, am înţeles avantajul continuității 
și am învăţat — sper — să fiu cit mai divers, 
să nu mă repet. În filmul Zidul, m-am 
cenzurat foarte sever, din punctul de vedere 
al mijloacelor de expresie, a trebuit să fiu, 
foarte sobru, ascetic. Prin cenușa imperiu- 
lui mi-a permis o extindere a gamei de 
expresii, prin ceea ce personajul lui Zaharia 
Stancu, stăpinit de frenezia cunoaşterii, 
avea mai insolit. lar acum, în rolul lui 
Mathus cel roșu, un tinăr puţin mai ciudat 
din activul judeţenei de partid a anului 
1946, mă bazez sută la sută pe compoziţie. 
Trebuie să apar agitat, necruţător, hotărit 
să-mi răzbun părinţii care au crezut din 
tot sufletul şi cu toată ființa lor în viitorul 
comunist al lumii şi s-au jertfit pentru el. 


Povestea dragostei 


sau Făt Frumos 
cosmonaut 


Aflat pe platoul 1, la Buftea, lon Popescu 
Gopo ne solicită minifonul și se instituie 
de bunâ-voie în reporter-comentator, expri- 
mindu-se într-un stil propriu, sincopat, ca 
în filmul de animaţie. 

lon Popescu Gopo: Sintem în prima zi 
de filmare la Povestea dragostei. Toate 
filmele care încep greu se pot termina bine. 
Noi am inceput greu. Am început foarte 
greu, pentru că trebuie să ne adaptăm pla- 
toului. «Povestea porcului» a lui lon 
Creangă a fost publicată în anul 1876, deci 
sintem centenari. Se pare că el a scris-o 
cam pe vremea asta, în primăvară și a publi- 
cat-o cam pe vremea cind noi o să ieșim 
cu filmul pe ecrane. Creangă a scris 
povestea acum o sută de ani, însă în po- 
vestea lui sînt anumite rînduri care se pot 
citi astăzi, altfel. Am descoperit, de pildă, 
că Porcul — de fapt, Prinţul — este pur și 
simplu un om îmbrăcat într-un costum 
care seamănă cu o piele de porc. Oamenii 
nu ştiau, pe atunci, ce nume se poate da 
unui costum ca âcela în care era îmbrăcat 
Armstrong cind a coborit pe Lună. După 
mine, este de fapt povestea unor ciobani 
care au crescut, fără să știe, un fel de cos- 
monaut. 

— În filmul De-aș fi Harap Alb, pre- 
cedenta dumneavoastră ecranizare din 
Creangă, ascultam basmul originar po- 
vestit de unul dintre personaje. 

|P.G.: Şi în Povestea dragostei, as- 
cultăm basmul «Povestea porcului» poves- 
tit de Ciocirlan, pasărea care o duce pe 
Prinţesă la Minăstirea de tămiie și care va 
apare în film în formă de desen animat. 
Este pentru prima dată cind voi realiza, 
într-un lung-metraj, un desen animat care 


Un basm centenar, un film contemporan 


(Eugenia Popovic 


Mircea Bogdan în Povestea dragostei) 


ul cu faţa la viitor 


vorbeşte şi dansează alături de actori. Cit 
despre aceștia, cele două personaje pe 
care le vom filma azi, în această casă a 
Babei şi a Moșneagului, realizată de Marcel 
Bogos, ele sint interpretate respectiv de 
marea noastră actriţă Eugenia Popovici şi 
de un amator în lumea actorilor, figură 
altminteri foarte cunoscută — sculptorul 
şi plasticianul Mircea Bogdan, care în 
Harap Alb era Setilă, dacă vi-l amintiți. 
În distribuție, mai am pe studenta în anul 
al ll-lea la IATC, Diana Lupescu, care e 
Prinţesa, fata împăratului şi, alături de ea, 
din nou un amator, în persoana operatoru- 
lui Marian Stanciu, aprobat de întreaga 
echipă drept Făt-Frumos. Vorbesc 
de echipă, pentru că totdeauna cind 
fac film, primul meu consilier este asistentul 
de imagine, Gaiţă, aici de față, care spune 
«Nu-mi place» şi eu stau și mă lupt să-l 
conving şi pină la urmă îmi pare rău că 
l-am convins, fiindcă el avea dreptate de 
la început. Împărat va fi vechiul nostru 
colaborator, inginerul de sunet, Dan 
lonescu. Imaginea: Gore lonescu şi Ştefan 
Horvath. 


Ultimul tur de manivelă 


Osinda 


în sfîrşit un personaj 
feminin de anvergură 


În ecranizarea romanului lui Victor lon 
Popa, «Velerim şi Veler-Doamne», Sergiu 
Nicolaescu are pentru prima dată în filmo- 
grafia sa regizorală un personaj feminin 
de anvergură: Rusanda. Rolul a fost in- 
credinţat loanei Pavelescu, actriţă, ingenuă 
dramatică, cunoscută din spectacolele de 
la Piatra-Neamţ cu «Valentin şi Valentina» 
(Valentina), «Buna noapte nechemată» şi 
«Valiza cu fluturi», 

loana Pavelescu: Rusanda era, ca şi 
alte personaje feminine din filmele noastre, 
o apariție de plan secund, în primele va- 
riante ale scenariului. Acum, după defini- 
tivarea filmului, ea a devenit la fel de im- 
portantă, dramaturgic, ca personajul Man- 
lache, pe care-l interpretează Amza Pellea. 
Pentru că, în adaptarea foarte curajoasă 
a romanului, pe care Sergiu Nicolaescu 
o face impreună cu co-scenaristul inginer 
de sunet Anuşavan Salamanian, tocmai 
dispariţia Rusandei precipită şi sfirșitul 
eroului. Ea este — trebuie să apară ca atare 
— un om, un caracter, un caracter frumos, 
de mare puritate, o eroină care știe să 
astepte dragostea și știe s-o apere cind 
o descoperă. Sensul contemporan al filmu- 
lui — pe care-l pune în evidență sfirșitul 
tragic despre care am vorbit — este că fără 
aceste calități morale, viața nu are nici un 
rost. 


Premiera 


un „travesti“ travestit 


Mihai Constantinescu, autorul filme- 


telex Buftea 


Cu forţe proprii 


099 Rod al preocupărilor 

colectivului dai apeclaligii Și 

A tehnicieni de la Centrul de 
INeMA productie cinematografică 
«Bucureşti» de a stimula 

creația tehnică românească, 

într-unul din holurile studiou- 

lui s-a deschis o «expoziţie a pieselor de 
schimb propuse a fi realizate în ţară». Toţi 
lucrătorii studioului sint invitaţi să studieze 
exponatele şi să facă propuneri pentru 
realizarea, la noi, a pieselor de schimb. Se 
speră in realizarea unor piese la fel de bune, 
dacă nu mai bune, ca cele originale, ceea 
ce va duce, evident, la importantele econo- 
mii de fonduri valutare. Succes! eee 
Pe platourile de la Buftea a aterizat cea mai 
năstrușnică navă cosmică imaginată vreo- 
dată. Năstruşnică pentru că are forma 
unui animal domestic,care este «vedetă» 


lor Despre o anume fericire, Tată de 
duminică şi al foarte recentului Singură- 
tatea florilor: Filmul Premiera, film de 
actualitate şi de dezbatere etică, asemeni 
tuturor pe care le-am făcut, sper să aibă 
aceeași audienţă în public ca şi comedia 
de mare succes «Travesti», dar va fi totuși 
altceva decit piesa pe care Aurel Baranga 
a transformat-o el însuși în scenariu. Ră- 
minem fideli textului originar, îmbogăţin- 
du-l. Ideea, care se vehicula și în spec- 
tacolul de teatru şi care ne inspiră în film 
un plus de situaţii şi de replici, este că am 
adus viața în teatru, ceea ce este foarte 
bine şi am adus teatrul în viaţă, ceea ce 
este foarte rău. Unele personaje vor că- 
păta altă pondere, în sensul unui accent 
pus pe viața de familie şi pe condiţia ei 
elică. Cei doi eroi, care se separă la un 
moment dat, se vor regăsi. 


În privința distribuţiei, mi-am dat seama 
din capul locului, că filmul acesta, prima 
mea comedie, nu poate să trăiască decit 
printr-o garnitură de actori excepţionali. 
Sigur, sint mulţi interpreţi foarte buni, 
dar pentru rolurile acestea, cei aleşi sint 
tot ceea ce poate să dea teatrul românesc 
mai potrivit la ora actuală. Cred că este 
hresc să fructifticăm posibilitatea cinema- 
tografiei de a întruni, cu concursul tuturor 
teatrelor, într-un asemenea caz, ceea ce 
putem numi «distribuția ideală», Protago- 
nistă este Carmen Stănescu, în rolul actriței 


Un roman cunoscut, «Velerim şi Veler-Doamne», 


directoare de teatru, Radu Beligan este 
soţul său, dirijor, Vasilica Tastaman apare 
în rolul secretarei, iar Toma Caragiu joacă, 
s-ar putea să vă miraţi din nou, un june- 
prim înaintat în virstă. Colaborez de ase- 
menea, pentru prima dată, cu Aurel Giuru- 
mia, Virgil Ogășanu și Dem. Rădulescu. 
După cum vedeţi, fără a prelua distribuţia 
spectacolului de teatru, în care se aflau 
de asemenea actori de prima mină, am vrut 
să aduc un plus de noutate. Este ideea la 
care a subscris de la bun început şi scena- 
ristul, cu scopul de a trezi și curiozitatea 
celor care au văzut piesa, să vină să vadă 
filmul. 

— Este pentru prima dată, Carmen 
Stănescu, cind nu apăreţi pe platou 
într-un costum de epocă, și pentru a 
treia oară, Radu Beligan, cînd vă vedem 
la Buftea, într-un răstimp scurt, în rolul 
unui intelectual din zilele noastre, pre- 
ocupat de probleme de etică Să fie 
acestea simptome încurajatoare pentru 
cinematografia noastră în ansamblu? 

Carmen Stănescu: În privința primei 
părți a întrebării, aveţi dreptate. Şi trebuie 
să vă spun că, la un interval respectabil 
după Telegrame și alte ecranizări din 
literatura clasică, mă simt excelent într-un 
costum și într-un rol contemporan. Per- 
sonajul -pe care-l interpretez în Premiera 
este interesant şi sper să-l pot face bine, 
liind vorba de viaţa de teatru pe care o 
cunosc, iar rolul, al unei actrițe cu caracter 


Un cîştig esențial: ritmicitatea. 
Un aliat de nădejde: literatura 


puţin autoritar, mi se potrivește. Şi eu aş pu- 
tea fi o Alexandra Dan, sentiment de iden- 
titicare care este rar şi prețios cind apare, 
dindu-ne nu numai satisfacţii, dar şi un 
sens social înalt profesiei noastre. 
Radu Beligan: Bine ar fi să aveţi drep- 
tate şi în partea a doua a întrebării, Bine ar 
fi ca preocuparea pentru temele şi tipurile 
umane contemporane să caracterizeze cine- 
matografia noastră în ansamblu. Dacă ci- 
neaștii şi-au amintit că sint actor de film 
şi chiar pionier al cinematografiei romă- 
nești, dacă s-au gindit să insiste, de pildă, 
în analiza unui anumit tip de intelectual, 
cred că aș avea ceva de spus, pentru că 
actualitatea m-a pasionat întotdeauna; 
După cum aţi observat, în teatru prefer să 
joc în piesele cu problematică contempo- 
rană, iar tipul intelectualului care-și pune 
probleme de conștiință, care dezbate as- 
pecte ale eticii noastre socialiste, mă pasio- 
nează. Am sentimentul că ne concentrăm, 
din ce în ce mai mult, asupra unei tematici 
de interes real, dindu-ne seama că această 
tematică este, într-adevăr, o «terra incog- 
nita» în care se poate fora cu șanse mari 
de a scoate la lumină valori adevărate şi 
durabile, care să fascineze şi prin aceasta 


să educe. 
Valerian SAVA 
Fotografii color de A. MIHAILOPOL 


devine fil 


o singură noapte pe an, cea de Ignat. 
Cu această navă de forma unui porc de 
aur, rod al fanteziei scenogratei Adriana 
Păun, işi face intrarea pe tărimul ferm ai 
filmului prinţul unui cunoscut basm al lui 
lon Creangă. Filmul se intitulează Poves- 
tea dragostei și va fi semnat, în dubla 
calitate de scenarist și de regizor, de lon 
Popescu Gopo. 99 Filmul lui lon Po- 
pescu Gopo s-a bucurat și se bucură de 
avantajele a două premiere tehnice absolute 
în existența studioului buftean. Pentru pri- 
ma oară probele de actori au fost realizate 
cu ajutorul unui magnetoscop (aparat care 
înregistrează sunetul şi imaginea pe bandă 
magnetică), ŞI tot pentru prima oară la una 
din camere a fost adaptată o cameră TV 
şi un monitor, ceea ce permite regizorului 
să vadă cadrul chiar în momentul impri- 
mării pe peliculă. Aceasta conferă avan- 
tajul unui control perfect al filmării şi duce 
la importante economii de peliculă. ee. 
Cel mai solicitat actor la inceputul acestei 
luni era Gheorghe Dinică, distribuit în 
patru filme: Osinda, Trei zile şi trei 
nopți, Marele singuratic, Cuibul sala- 
mandrelor. Urmează Toma Caragiu cu 
trei filme iar cu cite două filme Radu Beli- 


Osinda. 
(Cu Ioana Pavelescu şi Amza Pellea) 


gan, Amza Peliga, Octavian Cotescu, Jean 
Constantin și Jean Lorin Florescu. 90 è 
Primul tur de manivelă la filmul muzical 
pentru copii, Mama, sub conducerea regi- 
zoarei Elisabeta Bostan, s-a dat la Moscova, 
la sfirșitul lunii martie. După cum se ştie, 
scenariul semnat de regizoare în colabo- 
rare cu Vasilica Istrati, are la bază populara 
poveste a lui lon Creangă, «Capra cu trei 
iezi». Ultima noutate este că în rolul princi- 
pal a los! distribuită actrița sovietică 
Liudmila Gurcenho (a cintat şi a jucat in 
filmul Noapte de carnaval, care a rulat 
şi la noi) e @ În tiimul Marele singuratic, 
în regia lui lulian Mihu, după romanul lui 
Marin Preda, alături de George Motoi, 
Gheorghe Dinică, Toma Caragiu, Jean- 
Lorin Florescu, Florina Luican, işi va face 
debutul, în rolul dificil al lui Moromete- 
tatăl pe vremea cind era tinăr, «actorul» 
Petre Vija, în viața de toate zilele profesor 
de matematică în satul Siliştea, din Teleor- 
man. 999 Televiziunea română pregă- 
teşte un ciclu de filme TV, Eroi au fost, 
eroi sint încă, dedicat războiului de inde- 
pendenţă de la 1877. Scenariul celor opt 
filme, de cite 52 minute fiecare, a fost scris 
de Paul Anghel. Regizori vor fi: Sergiu 


Filmul unei distribuții ideale 
(Carmen Stănescu şi Radu Beligan în Premiera) 


Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis şi Doru 
Năstase. 9 9 9 S-a dat primul tur de mani- 
velă la comedia muzicală Gloria nu cîntă, 
care va povesti întimplări din viața unui 
orășel cuprins de febra unui concurs de 
televiziune. Comice, muzicale, coregrafice 
şi, clteodată, satirice, întimplările vor fi 
văzute şi comentate de un copil de 7 ani. 
Echipa de realizatori: Alexandru Bocăneț 
(regie), Doina Levinţa (scenografie), Cornel 
Patrichi (coregrafie). Imaginea va fi semnată 
de Ştefan Fay și Florin Paraschiv. Scenariul: 
Dumitru Solomon. 9 9 @ Regizorul Gheor- 
ghe Turcu, despre a cărui Mică întimplare 
ne amintim cu plăcere, filmează. Viitoarea 
lui realizare se va intitula Oaspeți de 
seară, după un scenariu de Alexandru 
Şiperco, și este inspirată din viața unor 
oameni în viitoarea evenimentelor de la 
23 august 1944. 9 e e Ciţiva copii care fac 
o importantă descoperire arheologică vor fi 
eroii unui film bogat în întimplări palpi- 
tante şi intitulat Misterul lui Herodot. 
Regizor va fi Geta Tarnavschi, autor și al 
scenariului extras din cartea «Movila bă- 
trinului» de lonescu-Dunăraru. 


N.C. MUNTEANU 


| 


e 


Eroismul ca stare de spirit. 


Eroismul ca fapt cinematografic 


Eroism și firesc. lată la o 
privire superficială termeni 
ce par că se exclud. Nu poate 
apărea ca firească, simplă, 
obișnuită o valoare morală 
ce nu se manifestă decit în 
împrejurări excepționale, în 
momente decisive pentru destinul individu- 
lui şi al colectivități sale. Cu eroismul nu 
te naști, ei e sentimentul pe care îl insufii 
cu răbdare și exemple copiilor, îl educi o 
viaţă pentru a se putea afirma o dată. Cind 
va fi cazul. Dacă va fi cazul. Dar iată că 
noțiunea se imbogățește în zilele noastre 
cu accepţii mai puțin festive. Într-o societate 
al cărui ţel ultim e construirea fericirii 
tuturor, de către fiecare, eroismul nu mai 
presupune o clipă de exaltare, un elan oca- 
zional, ci o stare de avint continuu, bună 
conducătoare de fapte ale muncii, pe drept 
cuvint numite, eroice. Mobilizarea de forțe 
pașnice capătă un sens civil şi civic, ofen- 
siva impunind aceeași rigoare. Disciplină 
Dăruire. Abnegaţie. 


Între romantism şi realism 


Cea mai răspindită într-o perioadă în fil- 
mele noastre a fost lumina romantică arun- 
cată generos asupra personajului eroic, os 
taş ori civil antrenat în viltoarea războiului. a 
eliberării și a reconstrucției țării. În impre- 
jurările de un real dramatism în care acțio- 
nau, ei îşi scriau parcă singuri partitura 
eroismului cu majusculă, în gesturi uneori 
patetice, cu elanuri prea manifeste, subli- 
niate de o interpretare cam teatrală. (Nu 
spun că viziunea ține de un timp istoric şi 
estetic revolut — e cunoscut că, în istoria 
artelor, etapele pot reveni, mișcarea nu se 
înregistrează doar într-o singură direcţie). 

O viziune modernă asupra unui erou 
romantic a demonstrat-o de curînd adapta- 
torul «Marei» față de revoluționarul Burdea. 
Regizorul a integrat personajul lui Siavici 
unei perspective istorice adecvate, păstrin- 
du-i tot fiorul liric, crezul său justițiar, 
noblețea gestului său suprem dar într-o 
accepție a zilelor noastre. Jertfa lui Burdea, 
realizată în imagini de o mare frumusețe 
plastică: peisaj, portret psihologic, lumină 
intensă, o percepem ca un moment dureros, 
dar necesar istoric. Finalizată în timp — 
ni se sugerează subtil. Fără retorică cine- 


filmele poetului 


/ Căldură 
umană 


Una din cele mai triste între- 
prinderi financiaro-sufletești 
din occident este bizara a- 
genţie menită să asigure, 
contra unei sume, o fericire 
de maximum o lună de zile 
Dacă plătești un supliment 
substanţial, experimentaţii funcționari iţi 
promit pină şi imperceptibilul. Cu alte cu- 
vinte, contorm tarifului, i se repartizează 
zbuciumatului client o altă ființă omeneas- 
că, plină de bunăvoință, capabilă să-i as- 
culte povestea vieții și să-i ofere în mod 
spontan un buchet de flori. 

Cită tristețe, cită singurătate, cită auto- 
amăgire! Această imensă și vastă singură- 
tate a individului, cinematografia occiden- 
tală a redat-o cu măiestrie şi pregnanţă. 
Dar capodoperele nu schimbă soarta indi- 
vidului, singurătatea rămine la fel de im- 
placabilă. 

Dacă există ceva extraordinar de tonic 
în filmele românești, şi în cele bune şi în 
cele mai puţin bune, este tocmai căldura 
umană care se degajă din ele, refuzul vita! 
al singurătăţii și pustiului, o căldură umană 
care răzbate din ambianţă, din natura ra- 
portului dintre personaje, şi chiar din na- 
tura neliniştilor de care oamenii sint bin- 


Eroismul nu mai poate fi înţeles 
azi doar ca un imperativ exterior. 
El trebuie 
de necesitate vitală a fiecăruia 


să fie o stare 


Un erou pentru toate zilele (Zile fierbinţi) 


tuiți. Acest sentiment tonic a fost toarte 
pregnant dezvăluit în Cursa sau, în condiţii 
grele, dramatice, ca cele din Puterea și 
Adevărul. Căldura umană ia forma nobilei 
intransigenţe, a necruţării tață de birocra 
tizarea sufletului şi în Filip cel bun, sau in 
Mere roșii. 

«Recuperarea» nu e o expresie prea poe- 
tică, prea fericit aleasă, însă ascunde o 
realitate plină de gingășie, bătălia pentru 
fiecare om, pentru ca nici o viață să nu fie 
irosită. Ultimele ecranizări după Agârbi- 
ceanu şi Slavici sint interesante și fiindcă 
demonstrează convingător tristețea impla- 
cabilă a unor personaje silite să trăiască 
într-o lume a inditerenţei. 

Căldura umană nu este incompatibilă cu 
ironia, nu inseamnă nici o veșnică iertare 


Un sentiment tonic al filmelor 


sau dădăceală didactică. Individul capabil 
să trăiască numai pentru sine, mindru de 
vidul lui interior, ar merita o mai aprigă 
condamnare în filmele noastre. Cele citeva 
tentative care s-au făcut mi s-au părut ex- 
cesiv de politicoase și de timide. Egoistul 
poate să înțeleagă pină la urmă că cine 
înşeală pe alții se înșală în primul rind pe 
el însuşi. Ironia care și propune să lumi- 
neze individul face și ea parte din spectrul 
solar al căldurii umane. 

În această bătălie nobilă s-a angajat cine- 
matografia noastră şi de la înălțimea aces- 
tor generoase idealuri, posibilitățile de ex- 
plorare a sufletului omenesc sînt inepuiza- 
bile... Rămine numai ca și puterea noastră 
de creaţie să fie la fel de inepuizabilă. 

Teodor MAZILU 


noastre: refuzul singurătăţii (Cursa) 


matografică. Un exemplu de felul în care 
poți păstra optica realistă, rigoarea psiho- 
logiei şi a tabloului social, chiar în cazul 
unui erou şi alunei stări de spirit prin exce- 
lenţă romantică. Nu e desigur o lege obliga- 
torie pentru toate filmele. Depinde de tem- 
peramentul artistului, de puterea lui de 
concretizare în imagine, de opțiunile lui 
stetice. Depinde, mai ales, de concepția 
sa asupra operei respective și asupra ra- 
portului ei cu sensibilitatea spectatorului 
contemporan. De ceea ce înțelege el astăzi 
prin noțiuni ca eroic și eroism. Un dat 
«extraestetic» (cunoașterea psihologiei ce- 
lui căruia te adresezi în anul de graţie 1976), 
ce influențează uneori hotăritor rezultatul 
artistic. 


Duminicile noastre obișnuite 


Tot o perspectivă romantică, un roman- 
tism al unei epoci apropiate impunind o 
imagine evoluată a eroismului, ne-au ofe- 
nt-o filme ca Zidul și Întoarcerea lui 
Magellan. Ambele realizau portrete com- 
plexe, de mare penetraţie psihologică, ale 
unor tineri comunişti ce și-au dat viața 
pentru cauza revoluționară. Lirismul lor 
aspru, poezia uneori dură, lucidă, adecvată 
momentului, tandrețea lor implicată, făceau 
aceste personaje credibile, le dădea o 
aură nu de viitori martiri, ci de oameni 
în carne și oase, cu individualităţi distincte 
și prin aceasta cu o forță de atracţie, rar 
întiinită în filmul nostru după Duminică 
la ora 6. Datele exterioare și interioare ale 
portretelor erau adunate cu grijă pe par- 
cursul acţiunii, uneori chiar din detalii 
banale, deloc încărcate cu aluzii la ceea ce 
vor face eroii, de un realism precis și minu- 
tios (biografia fetei numită Magellan, uni- 
versul sentimental al eroului din Zidul 
compus din fotografii de familie, de prieteni). 
Toate pregăteau în timp, dar neostentativ 
actul eroic, care survenea ca o concluzie 
firească a oamenilor pe care i-am văzut 
evoluind logic spre acest punct culminant. 
Eroii nu mai păreau, ca în alte ocazii cine- 
matografice, să aibă din primele cadre de 
film conştiinţa eroismului lor. Nici nu puteau 
s-o aibă: ei acționau firesc, pînă la capăt, 
consecvenți unei credințe intime, nu atit 
rostite cit asimilate interior. Abia ulterior 
gestul lor se încărca de semnificaţie, ne 
apărea nouă, spectatorilor, sublim tocmai 
prin simplitatea și naturalețea lui. Firesc și 
tragic. Eroic şi obișnuit. lată cum termenii 
se pot întilni într-o imagine unică, iată cum 
duminicile noastre solemne, scrise cu roșu 
în calendarul istoriei, devin fapte posibile 
în orice împrejurare care reclamă spirit 
de abnegaţie și sacrificiu. lată cum arta 
găsește calea simplă, chiar cind reface un 
gest sublim. 


Eroismul zilelor de e 


Filmul-document Apa ca un bivol 
negru demonstrase strălucit, la vremea lui, 
generalizarea acestei dispoziţii eroice la 
virste şi categorii sociale foarte diverse, 
în momente de cumpănă, de necesitate 
națională. În timpuri normale însă prolifera- 
rea efervescenţei patriotice, incordarea crea 
toare generală începe să fie înțeleasă nu 
numai ca un impuls exterior, a ca o 
necesitate vitală. Nu ca o obligaţie contra- 
actuală, legată de plan, de depăşirea lui, 
ci ca o obligație morală, ca o autodepășire, 
însemn al nobleţei socialiste. Aceste date 
morale incep să completeze accepţia erois- 
mului ca elan izvorit dintr-un imperativ 
exterior, eroismul începe să se confunde 
tot mai mult cu regula, nu cu excepția. 

Eroul Zilelor fierbinți aduce în discuţie 
un interesant aspect al acestei etici a erois- 
mului pașnic: confundarea sarcinii de cons- 
trucție cu pasiunea muncii însăși. Vocaţia 
dăruirii. Sarcina asumată din proprie iniția- 
tivă care implică și un anume risc, riscul 
eșecului. Dar cînd miza e atit de nobilă, 
gestul are acoperire. Din stofa aceasta 
aleasă se croiesc eroii. Un neoromantic 
am putea numi personajul directorului in- 
terpretat de Sergiu Nicolaescu. Dar cine- 
matograful nostru demonstrează că nu 
atit stofa cît țelul creează eroii. Scopul 
major cheamă sub armele paşnice, ostașii. 
lată-i pe şoferii Cursei, de pildă. Oameni 
dintre cei mai obișnuiți, șoferi pe camioane 
uriaşe ajunşi să-și dovedească spiritul de 
sacrificiu, curajul și forța morală, pe care, 
sub aparențele lor modeste nici nu le-o 
bănuiai. Dacă Explozia impusese un 
anume spirit de abnegaţie colectiv, dovedit 
într-o situaţie-limită, Cursa şi de curind 
Mere roșii reiau discursul despre eroismul 
muncii în condiții obişnuite,particularizează 
tormula eroismului cotidian, a «anonimu- 
lui spectaculos». Sîntem cu siguranță pe 
un drum bun. Cam în această zonă de 
maximă iradiație spirituală trebuie forat 
artistic mai adinc. Cu răbdare și încredere. 
Cu răbdare și metodă. Cu răbdare și talent 


Alice MĂNOIU 


albume artistice; vraturi cu discuri muzicale 
inundă piața; la radio și televizor auzim 
zilnic tot alte cîntece. Nu degeaba spunem 
că trăim în epoca exploziei informative. 

Dar cultura lumii noastre e ameninţată 
din aceste motive să nu mai aibă focar. 
Eu citesc niște cărți, tu ai apucat să parcurgi 
altele, nouă sau lor le-au căzut în mină 
volume cu titluri complet diferite. Cum se 
va închega între noi o discuţie literară 
serioasă? Termenii comuni de referință 
lipsesc, s-au împrăștiat. Același lucru se 
petrece și în pictură sau muzică. Varietatea 
uriaşă a producției culturale ne poartă 
într-un virtei centrifugal. Întiinirea spiri- 
tuală pe tărimuri principale, caracteristica 
proprie epocii şi umanității conte  orane 
riscă să fie tot mai rară. 


ntei revolutionare 


$ o tribună a conștii 


cinematograful ca funcție socială 


Focarul trebuie să fie 
filmul cetăţii 


Tratind mereu cinemato- 
graful ca pe o artă inferioară, 
snobii au încercat să ne îm- 
piedice să vedem o funcțiune 
a lui socială de o excepţio- 
nală însemnătate. Fiindcă sin 
tem în preajma Congresului 
educaţiei politice și culturi socialiste, n-ar 
strica deloc să o reliefăm puţin. 

E bine, cred, din capul locului să cădem 
de acord asupra unui lucru. Creaţia artistică 
are nevoie doar de inșii înzestrați care să o 
realizeze. Se poate imagina, la rigoare 
— deși foarte rareori se întimplă așa ceva 
— o operă genială rămasă fără nici un ecou 
la ivirea ei. E o sticlă aruncată în ocean cu 
mesajul autorului naufragiat pe o insulă 
pustie. Viitorul va pescui, poate, apelul 
încredinţat valurilor; nu e exclus ca să fie 
mișcat profund de el și opera genială ig- 
norată să-și găsească meritata prețuire. 


Aici apare marele rol cultural cu care 
vremea noastră a investit cinematograful. 
Nici o artă nu are azi o atit de întinsă și 
fulgerătoare difuziune în masă. Un film 
mare e văzut de mai toată lumea, ca o tra- 
gedie în antichitate. Puterea de liant spiri- 
tual a cinematografului întrece oricare alta 
și nici nu observăm că ecranul poate să 
restabilească focarul culturii moderne. 
Firește,scos din rețeaua intereselor comer- 
ciale rapace a trusturilor capitaliste, ceea 
ce numai socialismul e în stare s-o facă. 

Filmele mari sînt discutate spontan în 
public, furnizează baza celei mai naturale 
comunicări spirituale între oamenii vremii 
noastre cu ocupaţii atit de diferite. Un in- 
giner, o doctoriță, cineva care lucrează 
în transporturi, o gospodină, scriitorul X 
și filozoful Y, pot să aibă o conversaţie 
intelectuală neartificială, pasionantă,despre 
să zicem filmul Actorul şi sălbaticii.Să 
mai notăm ceva: filmele bune, dacă au la 
origine romane sau piese de teatru, le 
împing imediat, energic, în atenția publică. 
Sint sigur că o ediţie populară din «Mara», 
scoasă după premiera filmului Dincolo 
de pod, ar atinge tiraje nebănuite. Colecţia 


n film nu e o plache 
tiraj minim. El e văz 
de toată lumea. 
TA Ce rezultă de aici? 


i 
3 


| Oricum însă, ca să devină fenomen de cul- franțuzească «Livre de poche» își ilustrează 
tură îi trebuie neapărat un public. Lucrul adesea coperţile cu cadre ale filmelor pe 
| e foarte clar. Tot ce nu intră în conștiința care le-au inspirat respectivele cărți. 


Dacă lucrurile stau așa, se cuvine să 
înțelegem ce importanță are să realizăm 
creații cinematografice reușite, într-adevăr 
reprezentative pentru gindirea și sensibili- 
tatea României socialiste de astăzi. Cu 
comedioare uşurele sau povești siropoase, 
sentimentale, nu-i vom da ecranului posibi- 
litatea să-și îndeplinească rolul major de 
focar cultural. Bineînțeles că producția 
cinematografică trebuie să răspundă şi 
nevoii de divertisment, să acopere gama 
diverselor genuri. Dar filmele mari în care 
ne punem speranțele, am vrea să exprime, 
cu o acuitate sporită şi o torță de convingere 
artistică superioară, preocupările cele mai 
arzătoare ale lumii noastre, să atragă efectiv 
interesul public către ele. 


socială nu capătă o dimensiune de masă, 
nu ajunge să fie cultură. 

Ajunși aici mai merită să băgăm de 
seamă încă ceva: marile culturi au avut 
invariabil un focar. Ce inseamnă aceasta? 
Că principalele creaţii care au definit res 
pectivele culturi au stat in centrul atenției 
publice. Aşa s-a întimplat cu tragediile 
lui Eschil, Sofocle sau Euripide în polis-ul 
grec. O funcţie similară de concertare a 

| preocupărilor cetății au avut-o catedralele 
Í în Evul mediu. 

Situarea într-un focar dă operelor artis- 
tice iradiaţia culturală. Ele sint obiect de 
referință permanentă, fiindcă oricine le 
știe. Între creator și public se naște un dia- 
log autentic; artistul poate spera ca mesajul 
său să fie receptat cu sensurile și nuanțele 
pe care le cuprinde, fiindcă există o limbă 
comună, a culturii. 

Spun toate acestea cu gindul la primejdia 
pe care, o dată cu incontestabilele ei avan 074 
taje, o conține înmulțirea imensă a pro- 
ducției artistice. 

În vremea noastră se tipăresc anual in 
lume milioane de cărți. Au loc vernisaje 
de nenumărate expoziţii, apar munţi de 


Şi puterea spirituală formativă a unei 
culturi ține de această focalizare. Acolo 
unde se concentrează toate razele există 
și ardența maximă, deci șansa ca sufletele 
să fie topite și remodelate sub focul purifica- 
tor al artei. Cinematograful e chemat să-și 
spună un cuvint greu aici. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


AA 
Lin ei 
Eroul la o răscruce a conştiinţei. 
după «Întoarcerea familiei» de Ion Brad. Regizor: Virgil Calotescu) 


Nu stă în căderea acestei 
rubrici să se angajeze in 
discuţia — oţioasă de altfel 
— despre fidelitatea trans- 
crierii cinematografice a 
unei opere literare, despre 
adaptarea mult discutatului 


lungi serii de Inaintași. Semnificaţia este 
limpede, percutantă: eroul care a indurat 
calvarul drumului «prin cenuşa imperiu- 
lui» s-a maturizat, s-a înfiripat în el con- 
ştiinţa apartenenţei unei colectivităţi umane 
cu nume şi rosturi precise, care vine ge 
departe şi în a cărei forță crede. În arhitec- 


spirit al cărţii, ori să urmărească contabili- 
cește cantitatea de replici mutate cu riguro- 
zitate, din paginile scrise, pe pinză. Este 
însă un privilegiu al acestui colț de revistă 
să constate puterea bine strunită a cinema- 
togratfului de a folosi, uneori, forța evoca- 
toare a cuvintului cu o intensitate care, 
ruptă din literatură, se integrează pertect 
fluxului cinematografic. Filmul Prin 
cenușa imperiului, realizat de Andrei 
Blaier după romanul lui Zaharia Stancu, 
«Jocul cu moartea», este, din punct de 
vedere al învelișului sonor, încadrat între 
două paranteze verbale cu deosebire su- 
gestive şi emoționante care ordonează şi 
luminează în final unele din sensurile 
tundamentale ale povestirii. Printre primele 
dialoguri ale filmului, spectatorul înregis- 
tează schimbul rapia ae replici dintre Darie 
și Spelb (muncitorul interpretat de Cornel 
Coman); «Te doare piciorul, mă?» — «Nu 
mă doare!» — «Al aracului om eşti». — 
«Al dracului». — «Cum te cheamă?» — 
«Darie». — «Darie și mai cum?» — «Darie, 
ce, nu-ţi ajunge?». Băiatul nu are chef de 
vorbă, de spovedanie și, ni se sugerează, 
poate că nici nu consideră importantă 
existența unui alt nume. Finalul reia, din- 
tr-un alt unghi, întrebarea adresată lui 
Darie: «Cum te cheamă?» — «Darie» 
— «Ai dreptate, pentru oameni ca noi 
ajunge un singur nume». Dar replica băiatu- 
lui este cu totul alta: «Sint Darie, al lui Darie, 
Darie al lui Darie al lui Darie», strigă el 
tot mai înverșunat şi filmul se termină, 
practic, pe această evocare sonoră a unei 


«Sînt Darie, 

al lui Darie, 

Darie al lui 

Darie al lui Darie» 


tura filmului, greutatea a căzut in acest 
final de povestire pe materia verbală şi 
ni se pare de domeniul evidenţei că op- 
țiunea lui Blaier de a acorda ultimul cuvint 
tot cuvintului, este un mod inspirat nu numai 
de a omagia literatura, ci și de a o supune 
canoanelor cinematografice. 

Am ales un singur exemplu, cel mai 
concludent, dar pe parcursul filmului există 
numeroase alte momente care atestă un 
real discernămint în acordarea votului de 
încredere cuvintelor. Tensiunea unor sce- 
ne este potenţată printr-o abilă întorsă- 
tură de frază. Jucindu-se ameninţător cu 
cuțitul, Diplomatul îl informează ostenta- 
tiv unde a deprins tehnica minuirii lui: «Am 
învățat într-un bar de noapte la Nisa». 
Întrebarea lui Darie taie Insă orice elan al 
partenerului de a-şi continua atit confesiu- 
nea cit şi «jocul cu moartea». Băiatul sfi- 
dează teama, ceea ce vrea să afle așa, intr-o 
doara, dă peste cap intenţiile Diplomatu- 
lui: «Ai stat mult la Nisa aia a dumitale?» 
Multe din secvențele cu o deosebită în- 
cărcătură emoţionantă ale filmului Prin ce- 
nușa imperiului coincid tocmai cu acelea 
în care autorul nu vădește ambiția de a 
dubla imaginile cu o lectură fidelă a unor 
pasaje de carte rostite din off, ci marchează, 
cu ajutorul frazelor, stări, sentimente: «Şi 
cum o să fie atunci cind nu vor mai fi im- 
perii?». Întrebării candide a lui Darie i se 
răspunde scurt «Mai bine». — «Şi atunci 
o să fim şi noi liberi?» — «Da, şi noi». 


Magda MIHĂILESCU 


`~ 


E 


Operaţiunea Monstrul 


P. Acum, după ce am depăşit 
momentul surprizei, după ce 

A ne-am obișnuit cu ideea că 
INCMA Titus Popovici, scenaristul 
nr. 1 al «filmelor trecutului 

nostru» a aruncat ancora în 

prezent și incă la malul co- 

mediei, că Manole Marcus, regizorul iubitor 
de gravitate s-a lăsat sedus de aceeași 
seducătoare comedie, acum, după ce s-au 
consumat toate semnele de exclamare și au 
ostenit toate mirările, trebuie să recunoaș- 
tem: ne aflăm totuși în fața unui film de 
Titus Popovici și Manole Marcus. Un film 
care e departe de Puterea și Adevărul, 
departe şi de Actorul și sălbaticii, dar 
este aproape şi apropiat celor ce l-au făcut 
Şi îi reprezintă li reprezintă, pentru că 
aceaştă comedie mai mult sau mai puţin 
«cu pescari», mai mult sau mai puţin 
comedie, este un film de atitudine. lar 
atitudinea, mai exact spus curajul ei, este 
semnul sub care funcționează colaborarea 
Titus Popovici — Manole Marcus. În mod 
vizibil și pus în evidenţă și subliniat de 
autori, aici miza nu este nemaipomenită. 
Relele «infierate» nu sint nici noi, nici 
capitale. Curajul nu se manifestă deci față 
de tigri, ci față de cîțiva motani, unii şme- 
cheri, alţii tonţi. Care motani însă, după 
cum ni se demonstrează, nu au nevoie 
decit de o mică, o foarte mică șansă pentru 
ca să devină tigri. Aproape o fabulă. O 
fabulă, jucată în multe travesti-uri: travesti 
de film polițist, la început; de moment vesel 
mai apoi; de şarjă oarecum prietenească, 
de satiră rea, de comedie duioasă, tra- 
vesti, chiar la urma-urmelor de film rea- 
list. Un film realist despre niște oameni, 
acolo, care se intorc din concediu 
discutind despre neveste și obligaţii, în 
timp ce un pescar fantaron povesteşte cum 
a prins el monstrul. Și totul încremenește 
în jurul unui cuvint venit parcă dintr-un 
prea cunoscut banc: calm, calm, calm. 


Calm. Aceasta este și atmosfera filmului. 
Calm şi o nesfirșită răbdare care reclamă 
calmul şi răbdarea spectatorului. A spec- 
tatorului de comedie, obişnuit să se lase 
mitraliat cu plăcere de gaguri, poante, 
situaţii, replici de haz. Dispus la «hohotul 
de ris» oricum ar fi să fie el provocat. 
Ceea ce nu e cazul. Cu puţine, citeva mo- 
mente-excepţie, Operaţiunea Monstrul nu 
e o comedie de hohot, ci de zimbet, și nici 
acela întotdeauna foarte vesel, ci mai cu- 
rind închis, mai curind cu buzele strinse, 
căci, vorba cuiva foarte înțelept «De cine 
rideţi...» 


Așa stind lucrurile, şi conştient de starea 
lor, Manole Marcus şi-a concentrat toată 
atenția asupra interpreţilor şi lor le-a in- 
credinţat în mod vizibil sarcina de a ține 
treaz interesul spectatorului. Astfel filmul 
a devenit un prilej de microrecitaluri pentru 
cițiva actori minunaţi. Stimulaţi probabil 
de partiturile scrise pentru ei anume, «cei 
patru», Toma Caragiu, Octavian Cotescu, 
Marin Moraru şi Ovidiu Schumacher, s-au 
lansat într-o adevărată joacă de-a plictisul, 
de-a prostia, de-a demagogia, de-a demni- 
tatea, de-a sinceritatea — o joacă la care, 
participant din umbră, se simte un al cin- 
cilea: regizorul. Între ei toţi se creează o 
complicitate «de scenă», favorizată și de 
secvențele lungi ce aduc a tablouri în 
cadrul unui act, și de contrastul dintre 
lungimea secvenţelor și dialogurile scurte, 
făcute din cuvinte lăsate în suspensie, 
completate cu tăceri şi «joc de mimică», 
o complicitate la care e invitat şi specta- 
torul cu un fel de «haideţi să ne amuzăm 
impreună». Procedeul este bun şi el chiar 
funcţionează un timp atit, cit nu s-a tocit 
prin repetare. În momentul acela e nevoie 


10 


de altceva, și acel altceva chiar apare. Sub 
forma unei scene magistrale între Toma 
Caragiu și Marin Moraru (Marin Moraru 
pierdut sub sacul de dormit, povestind 
«p-aia cu bicicleta galbenă», năuc și împle- 
ticit, peltic şi chior de somn, rămine o 
pagină de candoare comică unică), sau 
sub forma unei scene între Toma Caragiu 
şi Octavian Cotescu pupindu-se clătinat 
în barcă, înduioșaţi de momentul sinceri- 
tăţii; sau, din nou Toma Caragiu căzind 
în apă și începind pe dată, ca-n transă, să 
pledeze impotriva poluării sonore; sau, 
Octavian Cotescu strecurind, cu gesturi 
de contrabandist de stupefiante, caseta cu 


actorii noștri 


Muzica 
lui Caragiu 


Actorul acesta e un 
sălbatic. Un sălbatic în 
jungla cuvintelor. Oa- 
menii evoluaţi au pre 
judecăţi în privința săl- 
baticilor,  identificindu-i 
permanent și reducin- 
du-i sistematic la antropofagie. Alții 
— şi mai discriminanti — confundă săl- 
băticia cu ticăloşia și inumanul. El e un 
sălbatic profund uman și cind e canibal 
cu cuvintele ticăloşiei, o face doar pen- 
tru a mări cantitatea de omenie de pe 
pămînt. Sălbăticia lui Caragiu are la 
bază naturalețea, enorma vitalitate — 
netrucată în maniere «civilizate» şi ar- 
tificiale — fantasticul instinct al risului 
(risul, susține un umanist de talia lui 
Canetti, este «ultima formă de caniba- 
lism rămasă în om»), agresivitatea 
feroce faţă de tot ce se opune vieții lui 
plenare, libere și profund inteligente, 
plăcerea voluptuoasă, fără de protocol, 
de a sări din liană în liană și a adormi 
sub stelele unui cer fără de copie. 

Ceea ce poate face Caragiu dintr-un 
cuvint, dintr-o propoziţiune, cu o frază, 
este incredibil. Actor de concepție largă 
şi încordată, actor total — care-ţi poate 
dansa pe sirmă la circ, azi, dar miine 
îţi poate încremeni într-o mumie de 
faraon lovit de apoplexie — el știe prea 
bine că în toate artele dramatice, nici 
un conflict şi nici un zbor nu se pot 
realiza, dacă nu pui la bază, ca în orice 
facere a lumii, cuvîntul. Toată arta lui 
cuprinzătoare ca un cosmos pornește 
de la acest atom — al cuvintului, Toate 
marile și memorabilele lui explozii ţin 
de această forță atomică a cuvîntului, 
de fuziunea lui în lanţ, în fraze, în mască, 
în gesturi, în cîntec şi strigăt. În ultimele 
decenii, nici un actor român nu a reabili 
tat și nu a reinstaurat domnia apăsătoare 
a cuvintului, pină la ultimele lui con- 
secințe asupra mișcării ochilor și gin 
durilor în cap, ca acest sălbatic înzestrat 
ca un paradis. 


O fabulă 


jucată 
în multe travestiuri 


Perinița in casetofon; sau... S-ar părea că 
ajunge. Nu cred. Nu cred,poate și din «vina» 
actorilor care, în cele citeva secvențe nu- 


Cuvintul: 


iată „forța sa atomică“ 


mite, demonstrează prea bine ce-ar fi putut 
ei dacă... Insuticient exploatat mi s-a părut 
a fi mai ales Ovidiu Schumacher, redus cu 
incetul la o schemă, din personaj principa! 
ce se afla la început. Există apoi o ruptură 
vizibilă între ponderea celor patru şi restul 
distribuției principale (Alexandru Mano- 
lescu, Cristina Hofman), un gol de tensiune 
care, într-un film cu acţiune vie și personaje 
multe ar fi trecut poate neobservat. Aici nu. 
Şi, în fine, imaginea. Surprinzătoare pentru 
ceea ce știm că pot da acești doi foarte buni 
operatori, Alexandru Întorsureanu şi Gheor- 
ghe Fischer. Regizorul a ocolit decupajul 
alert, strîns, varietatea de unghiuri, mişca- 
rea în cadru, ca și cum şi-ar fi dorit o ima- 
gine amorţită de căldură şi de plictiseala 
gesturilor repetate identic, de zece ani, în 
concedii identice. Este ca și cind ar fi 
dorit să se vadă căldura şi moleșala şi mo- 
notonia repetării, nu în imagini, ci pe 
fiecare imagine. Ceea ce, recunosc, a și 
reușit. Alexandru Întorsureanu și Gheorghe 
Fischer au redat cu fidelitate acest lucru, 
însă, din nou, nu am impresia că este spre 
binele filmului. 

În rest. film cu decoruri puţine, semnate 
corect VirgilMoise, cu costume ṣiele puține, 
semnate, ca de obicei, scurt Tomina, cu 
muzică de George Grigoriu, plăcută, mu- 
zică gindită aşa incit să meargă la fel de 
bine unui film de aventuri ca şi unei comedii, 
pentru că Manole Marcus ţinea foarte mult 
la aceste două fețe ale filmului său, în rest 
deci, Operațiunea Monstrul, așa cum şi 
l-au dorit autorii lui: nesclipicios în formă, 
tepos in conținut. 

Aşa cum şi l-au dorit şi aşa cum este, 
el și-a găsit spectatorii. 

Ceea ce, firește, contează. 

Eva SÎRBU 


—— 


Scenariul: Titus Popovici. Regia: Manole Mar- 
Alexandru Întorsureanu, Gheorghe 
Fischer. Muzica: George Grigoriu. Decoruri: Virgil 
Moise. Costume: Tomina. Sunetul: ing. Bujor 
Suru. Montajul: Mioara Ionescu. Cu: Toma Caragiu 
Octavian Cotescu, Marin Moraru, Ovidiu Schuma- 
cher, Alexandru Manolescu, Cristina Hofman. 

O producție a Casei de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. 


Contactul lui cu vorba — într-o țară 
prea fericită dinspre partea muzicii orale, 
unde poemul se naște dintr-o glumă a 
două silabe, și gluma caută drama din 
căderea unei vocale lingă o consoană, 
în acea litanie: «de ce, de ce, nene 
Anghelache?» — contactul acela e fizic, 
sensual și esențial. Fără de prejudecăţi 
— din pricina unei incontestabile culturi 
sufletești, suprema cultură — fără mena- 
jamente, fără scheme, Caragiu știe a 
mingiia un cuvint pină acesta dă în ris 
și, de acolo, cale de o secundă /lumină, 
în clocot și plins; de la mingiiere — 
ştiind să sucească gitul oricărei retorici 
— actorul, printr-o brutalitate firească, 
numai de el cunoscută, poate despica 
vorba în două, în patru, pină în mă 
runtaie, pină în resorturile ei secrete și, 
după aceea, cum fac mulți civilizaţi 
cu atitea oase gustoase, îi poate suge 
îndelung măduva, pină la ultimul sunet, 
pină la articulaţia cea mai tragedă, pînă 
la tăcerea şi fiorul de apoi, fără de ris 
sau plins, fiorul marii revelații. Artă 
mare, românească — aceea de a suge 
măduva cuvintului pînă la deliciul şi 
marea inspirație care transfigurează lu- 
mea de afară, însorind umbrele și dind 
curcubeului — un mister. Sunetele lui 
Caragiu, înălțate din atitea și atitea 
vorbe, vorbe, vorbe, sint unice, ca ale 
marilor solişti. «Zoe, Zoe»... al lui din 
«O scrisoare pierdută» nu are pereche, 
şi-l ţin minte ca «Traviata», toată, căci 
o operă întreagă era acolo în acele citeva 
silabe, operă secretă, «Coțofana hoață» 
combinată cu «Forța destinului». Muzica 
orală a lui Caragiu e și ea totală, intra- 
ductibilă —în buna tradiție caragialeană. 
De la cupletul de caracatiță feerică a 
lui Caratase pină la scherzzo-ul diabolic 
gogolian, de la simpla expresie «ton- 
ton-semiton-ton», la gravitatea «Tată- 
lui risipitor», de la umorul măreț de 
amoloaiat minor la enorma imbecilitate 
a Ciripoiului din «Augustul în flăcări», 
de la truculența unui şoter oarecare 
din Bucureștiul iubit al acelor flori prea 
firave şi singuratice la ultima sa operație 
de «curat monstru, coane' Fănică» — 
Caragiu (şi trebuie spus că filmul nostru 
încă nu i-a oferit marea sa partitură) 
cîntă tot, pe toate tonurile și semi- 
tonurile, cu o ureche perfectă, cu un 
ritm unic, tandru ca un tango, violent 
ca un taifun, tragic ca un secol 20, acel 
secol pe care poetul îl întreba de la 
bun început: «Secol al meu, sălbaticule, 
cine te va putea privi în ochi?» 

Acest actor e dintre aceia miruiţi să 
nu plece privirea după ce s-a uitat ne- 
ruşinat în ochii timpului său. 


Radu COSAȘU 


sala de cinema 


Cinematograful de 
la intrarea în mină 


Înainte de 
ea în schimb, 
un film 
de protecția muncii 


De două-trei ori pe săptămină, seara, 
responsabila celor două cinematograle 
din Lupeni, tovarășa luliana Zamfir, 
nu poate fi găsită acolo unde-și are 
locul de muncă. Pentru că se află pe 
teren. Adică la locul de muncă al spec- 
tatorilor. Într-una din seri, am aflat-o în 
sala de apel a Exploatării Miniere din 
Lupeni, unde organizase proiecția unor 
documentare și a unui film cu probleme 
de protecţia muncii în minerit. Specta- 
tori erau clteva sute de mineri, care la 
sfirşitul proiecției intrau în mină în 
schimbul de noapte. 

— E o practică statornicită de clțiva 
ani, precizează responsabila celor două 
cinematografe. Organizăm în mod cu- 
rent asemenea spectacole pentru mineri 
şi pentru alte categorii de oameni ai 
muncii. Ceea ce aţi văzut în această 
seară se repetă şi pentru minerii din 
schimburile | și II, iar în zilele următoare 
vom organiza astfel de spectacole și la 
mina Bărbăteni, de lingă Lupeni. 

— Aceste manifestări sint axate doar 
pe filme documentare şi de protecţia 
muncii? 

— La fabrica Viscoza, de pildă, unde 
există o majoritate feminină, am invitat 
muncitoarele să vadă filmul Ilustrate cu 


de acord? 


Unde e cenaclul 
„Victor Iliu“? 


În genere se ştie cum se naște un 
cenaclu. Se știe și cum piere. De ce 
intră în agonie și pleacă spre tărimul 
amintirii, nu se cunoaște cu precizie 
ma! niciodată. Ştim, de pildă, căvreme de 
doi ani, sau aproape, cenaclul tinerilor 
cineaşti numit «Victor Iliu» a funcționat, 
propagind creaţia valoroasă, punind în 
dezbatere cu energie chestiuni de reală 
actualitate, aşezind sub semnul culturii 
cinematografice veritabile intreaga-i ac- 
tivitate. Ştim, apoi, că în acest an or- 


aventura scenariului 


Film în două serii 


Seria | 


Cuvintul scenaristului W.W. la ṣe 
dința secţiei de dramaturgie cinemato 
grafică a Asociaţiei cineaştilor, sau la 
şedinţa secţiei de dramaturgie a Aso- 
ciaţiei scriitorilor, sau la o intilnire cu 
spectatorii, sau la nunta unei nepoate, 
sau la o premieră la «Scala» sau... 

— Aşa nu mai merge! Astea nu-s 
filme. Trebuie făcute filme despre pro- 
blemele majore, trebuie să aprofundăm, 
să nuanţăm, să diversiticăm! Unde sint 
problemele reale? Unde sint oamenii 
adevăraţi? Unde sint dramele? Unde 
sint comediile? Unde sint, vorba lui 
Coșbuc, visătorii? (Vorba e a lui Vla- 
huță — n.n.). Unde e curajul? Unde e 
îndrăzneala, cum ar fi spus bătrinul 


Forșpan? 


Forşpanul — alăturare ae secvenţe 
din diferite momente ale unui film care 
anunţă o viitoare premieră — are două 
scopuri precise: să informeze şi să 
atragă spectatorii. Pentru filmul româ- 
nesc, televiziunea este cea mai nimerită 
gazdă pentru acest tip de reclamă. Dar 
cum arată ea? Dau doar un singur 
exemplu, din mai multe posibile. În 


flori de cîmp. Apoi am organizat, in 
sala de festivități, un «complet de jude- 
cată», «cu martori», «acuzare» şi «apă- 
rare» — din care făceau parte chiar 
spectatoarele. Acţiunea a stirnit un 
mare interes. 

Nu demult, am organizat la Grupul 
școlar profesional minier, împreună cu 
conducerea acestei instituţii, prezenta- 
rea documentarelor Cartea de vizită și 
Iscusința nu așteaptă virsta. Gindită 
ca o contribuţie la educaţia prin muncă 
şi pentru muncă a tineretului, acţiunea 
a avut un deosebit ecou în rindul celor 
cărora le era destinată. Şi iată de ce: 
pentru a preda «ștafeta» tradiţiilor mun- 
citorești, am solicitat pe minierul pen- 
sionar William Suder, care a străbătut 
trepte însemnate ale ierarhiei profesio- 
nale şi sociale în anii de după 23 August 
1944, să vorbească tinerilor despre fru- 
museţea profesiei de minier, să ilustreze 
cele spuse cu fapte de viaţă, cu experien- 
ţa proprie. 

— De ciţi ani vă ocupați de difuzarea 
filmului? 

— De zece ani. 

—Mi s-a spus că aveţi și sarcini 
obștești. 

— Sint secretară a unei organizaţii 
de partid, dintr-un cartier, membră în 
Comitetul orășenesc de partid, deputată 
în Consiliul popular al orașului, vice- 
președintă a Comitetului orășenesc al 
femeilor, membră în Comisia orășeneas- 
că de repartizare a forţelor de muncă, 
etc. 

— Cum reușiţi să vă Impărțiți între 
atitea sarcini şi responsabilităţi? 

— Reușescl Acasă am deplină înţe- 
legere pentru ceea ce fac, pentru ceea 
ce trebuie să fac. La cele două cinema- 
tografe mă bucur de sprijinul colective- 
lor cu care lucrez, colective care mun- 
cesc cu o totală dăruire. Reușesc pentru 
că am o mare pasiune pentru film. Reu- 
şesc, mai bine-zis încerc să reușesc, 
pentru că am convingerea că fac o 
muncă utilă şi necesară. 


Emeric HOROVITZ 


ganizatorii săi nu s-au mai întilnit, n-au 
mai colaborat, n-au mai făcut planuri de 
lucru; deci cenaclul a răposat, 

La întrebările privind cauzele dece- 
sului, unul sau altul dintre foştii anima- 
tori ridică din umeri, formulează răs- 
punsuri în doi peri, suspină adinc, cu 
ochii mijiţi spre un orizont imprecis. 
Nimeni nu l-a impiedicat să trăiască, 
Tinerii cineaşti nu l-au părăsit, ba chiar 
există semne că le-ar fi în continuare, 
necesar. Totuşi cenaclul s-a evaporat. 
Dintr-o cauză rămasă enigmatică. Ma- 
ladia care a dus la deces nu poate fi 
identificată. Păcat. Fiindcă astfel e greu 
a se acţiona în direcţia unei eventuale 
reanimări. 

„N-ar fi deci un punct potrivit în or- 
dinea de zi a vreunei ședințe a condu- 
cerii Asociaţiei cineaştilor? 


Valentin SILVESTRU 


Wolfgang? (Încă nu s-a stabilit dacă 
se referă la Goethe, la Mozart, sau la 
alt bătrin — n.n.). Trebuie să luăm taurul 
de piept! (N.B. Altcineva incercase o 
formulă mai originală: «Să luăm taurul 
de mlini și de picioare!») Așa nu mai 
merge! 


Seria a Il-a 


Cuvintul scenaristului W.W. la Casa 
de filme 1, sau 3, sau 4, sau... 

— V-am scris un scenariu de forță. 
Doi tineri se iubesc. El pleacă pentru 
trei săptămini la o școală de calificare 
într-un oraș apropiat, dar, în ciuda 
despărțirii, ea continuă să-l iubească. 
El învaţă. Ea așteaptă. La intoarcere, 
cu toate că nimic nu s-a intimplat, ei 
se căsătoresc. 


Dumitru SOLOMON 


P.S. Cercetările ulterioare au stabilit că 
bătrinul Wolfgang ar fi un personaj care 
a murit. 


timp ce imaginea depăna diferite peri- 
peţii ale eroilor din deosebit de intere- 
santul Prin cenușa imperiului, o voce 
din otf anunţa cit mai declamativ cu 
putință numele realizatorului şi distri- 
buţia. Într-un cuvint genericul. Atit. 
Dar despre ce cenuşă, ce imperiu, ce 
fel de film e vorba — nimic. Nici măcar 
o propoziţie. Sugestia noastră ar fi: 
spune-mi, unde, cind și cum! 


AD. 


realitatea fanteziei 


Scenariști 
aproape ignoraţi 


Filmul trebuie să aspire a fi numai 
imagine. Scenariul trebuie să arate nu 
ca un manuscris de proză, ci ca o 
partitură muzicală, ca proiectul unui 
oraș fictiv sau ca o formulă a unei 
matematici încă neinventate. Să ad- 
mitem, în mod provizoriu, ca scenariul 
să arate ca un poem. 

lată, mă gindesc la un film istoric, 
la un film de luptă, la un film eroic, 
la un film epopeic. Pregenericul acestui 
film poate «traduce» nostalgia lui Di- 
mitrie Cantemir: se ştie că principele- 
filozof tinjea după gloria Moldovei din 
vremea lui Ștefan cel Mare. Scepticis- 
mul pur al unui suveran, frumoasa lui 
umilinţă — iată ideea pe care aparatul 
de proiecţie va trebui s-o menţină o 
clipă pe ecran, Spectatorul poate «ve- 
dea» în felul acesta imaginea versului 
eminescian care lui Cantemir i-ar fi 
plăcut atit de mult: «De-așa vremi se- 
nvredniciră cronicarii şi rapsozii». 

Unul dintre poeţii noștri care au avut 
intuiții cinematogratice a fost Dimitrie 
Bolintineanu. Faptul e sugerat de G. 
Călinescu în Istoria literaturii... Marele 
critic scrie: «În afară de simțul acustic, 
Bolintineanu posedă plastica dinamică, 
însuşirea de a stringe într-o linie răsu- 
cită toată virtualitatea unei mişcări. Tă- 
iate, unele versuri apar ca niște mo- 
mente în perpetuă desfăşurare cu cape- 
tele infinite». Ultima propoziție sună 
ca o indicație de regie, cu trimiterea 
expresă la montaj. Din distihurile lui 
Bolintineanu, un cineast ar scoate citeva 
sute de metri de peliculă: «Intră printre 
rinduri pe un cal nebun/Ce vărsa pe 
nasuri flacără și fum». Autorul Legen- 
delor istorice ne oferă versuri ce ar 
pune probleme destul de delicate opera- 
torilor. Cum pot fi trecute pe peliculă, 
de pildă, asemenea imagini poetice: 
«Pe un cal ce mușcă spuma în zăbale/ 
printre zi şi noapte el Iși face cale» sau 
«Şi în umbra nopții armăsaru-i sboară/ 
Ca o-nchipuire albă și ușoară»? Cineas- 
tul va fi tentat la o mişcare a cailor 
(trecerea «printre zi şi noapte»), dar 
mai ales la comportarea oamenilor. 
Plastica luptei este cinematografică. 

Un strălucit fragment de scenariu 
ne oferă Mihai Eminescu în Scrisoarea 
ML. Secvența poate incepe chiar așa: 
«Şi abia plecă bătrinul... Ce mai freamăt, 
ce mai zbucium?» Urmează ostilitățile. 
Din fragmentul eminescian se poate 
realiza o capodoperă a filmului de luptă, 
a filmului istoric în genere. Imaginea 
lirică este cinetică, poetul trebuie urmat 
pină la amănunt: «Călăreţii umplu cim- 
pul și roiesc după un semn/ Şi în caii lor 
sălbatici bat cu scările de lemn/ Pe 
copite iau în fugă fața negrului pămint/ 
Lănci scinteie lungi în soare, arcuri se 
întind în vînt». Tehnica acumulării se 
potriveşte bine cu arta a șaptea: «Mircea 
însuși mină-n luptă vijelia-ngrozitoare,/ 
Care vine, vine, vine, calcă totul în 
picioare». 

Filmul istoric are nevoie de un con- 
sultant ştiinţific, priceput în cavalcade, 
pirotehnie, bătălii. Am descoperit unul 
care știe mult mai mult decit atît. ÎI trec 
fără ezitare între întemeietorii artei a 
șaptea. El le arată clar cineaştilor «cum 
trebuie înfățișată o bătălie». lată distri- 
buirea fumului şi a prafului: «Fumul 
amestecat cu aerul prățuit cînd urcă 
la o oarecare înălțime va părea asemeni 
norilor întunecaţi; iar în partea de sus 
se va vedea mai degrabă fumul decit 
praful». Despre alergarea pe ecran a 
cailor, consultantul li atrage atenţia 
regizorului: «să faci nourași de-prat 
îndepărtați unul de altul atit pe cit se 
poate să sară un cal; şi acești nourași 
să se vadă cu atit mai puțin cu cit sint 
mai îndepărtați de cal». Următoarea 
indicație s-ar părea că are în vedere 
chiar un vers eminescian citat de noi 
mai sus: «Văzduhul să fie plin de tot 
felul de săgeți care se îndreaptă în 
Sus sau cad, iar altele o iau drept înainte» 
Versului «lar în urma lor se-ntinde 
falnic armia română» i se potriveşte ur- 
mătoarea indicație regizorală: «Vei In- 
fățișa învingătorii alergind cu pletele 
şi cu alte lucruri ușoare desfăşurate în 
vint». Eminescu scrisese: «Peste-un 
ceas păginătatea e ca pleava vinturată». 
În textul consultaţiei găsim citeva note 
despre felul cum trebuie filmaţi cei 
învinşi: «Pe cei învinși şi pe cei întrinți 
îi vei face să fie palizi, cu sprincenele 
ridicate. Carnea să le fie zbircită de 
durere în nenumărate locuri». 

Plină de amănunte, consultația «ştiin- 
țitică» din care am extras cîte ceva a fost 


scrisă acum aproape o jumătate de 
mileniu de... Leonardo da Vinci, autor 
al tabloului «Bătălia de la Anghiari» și 
al unui Tratat despre pictură. Leo- 
nardo nu merge totuși cu amănuntele 
pînă la indicarea mlinii (dreapta sau 
stinga) în care un comandant de oști 
ține spada. Însă un cineast inteligent 
poate afla aceasta trecînd prin pieţele 
orașelor și contemplind statuile ecves- 
tre cu mari voievozi în şei... 


lon LOTREANU 
pozitiv 


Strigătul 


Ar fi nedrept să judecăm cu asprime 
filmul lui Mircea Veroiu, Dincolo de 
pod, a cărui ținută artistică este remar- 
cabilă și în care pulsează un mod de a 
gindi și a face cinematograful demn nu 
numai de elogii, dar şi de o analiză 
foarte atentă. Ar fi nedrept, pentru că 
el nu suferă comparaţie cu cel puţin 
trei pelicule din ultima vreme — mă re- 
fer la Cercul magic, la Singurătatea 
florilor şi la Elixirul tinereții. 

Ar fi nedrept să judecăm numai cu 
dulceaţă pe buze filmul unui artist ade- 
vărat ca Mircea Veroiu — și el însuşi 
nu-şi poate dori numai elogii; putem fi 
siguri că el nu confundă criteriile, ne- 
fiind deloc siguri că se poate spune 
același lucru despre toţi confrații săi. 

E limpede că autorului îi convin filme 
pentru care îşi face scenariul singur — 
se poate vedea că scenariile sale sint 
excelente construcţii. Din chiar acest 
fapt se poate reţine și o anumită insu- 
ficienţă — şi anume aceea a simplificării, 
prin filmul rezultat, a unora din suges- 
tiile aflate în scenariu. Veroiu excelează 
(la noi) în părţile de expoziție, de aștep- 
tare, in lungi, frumoase, atente, sensi- 
bile pregătiri. Momentele dramatice că- 
tre care orice film evoluează firesc au 
însă un minus, fie de ritm, fie de forță, 
fie de patetic. E probabil o tehnică pe 
care încă nu a deprins-o suficient și 
care va trebui dobindită. Cred că Ve- 
roiu, în aceste momente (sau la aceste 
răscruci), privește prea mult şi astfel 
stinge, răceşte ceea ce ar fi trebuit să 
izbucnească; astfel, efectul e cu sigu- 
ranță frumos, are stil, are fineţe, se 
impleteşte în întreg, dar nu te face să 
uiţi construcţia. Mi se pare că cel mai 
calofil dintre maeștri nu se poate să 
nu aibă în filmul său o clipă sau mai 
multe in care să suspende întreaga 
operă numai de emoția răbufnită, stri- 
gătul (care e anestetic) nu poate lipsi 
dintr-o operă esteticește dorit perfectă. 

Dincolo de pod este unul din pri- 
mele trei filme ce s-au născut în şcoala 
naţională. E deci un eveniment de care 
ne bucurăm cu adevărat. 


Gelu IONESCU 
posibilități posibile 


Un film inexistent 


Secvența 1. Comuna N... Doctorul I.V., 
aude la 11 noaptea bătăi disperate în 
ușă. Bolnav rău de vreo trei zile, medi- 
cul n-avea somn. Cu greu se tirăște 
pină la intrare (soţia frintă de oboseală 
— il veghease de 30 de ore — nu aude 
nimic). — Dom’ doctor, hai la mine! 
Imi moare omu-Ce are? — Păi un junghi 
la inimă. Dom' doctor, care de patru 
zeci de ani nu refuzase nici un bolnav, 
se imbracă incet, să nu-l audă «doc- 
toreasa», se duce la om, îi face o in- 
jecţie să-l liniștească, se duce la pri- 
mărie să cheme la telefon salvarea, se 
ceartă cu dispecerul somnoros, se duce 
inapoi la bolnav. Peste o oră vine ma- 
şina. Şoferul ia doi pacienţi: pădurarul 
cu junghi la inimă şi doctorul I.V., care 
făcuse un infarct. 

Secvența 2. La spitalul P. din Bucu- 
reşti, asistenta de la serviciul de noapte 
îşi făcea plictisită unghiile. Pe la miezul 
nopţii vine un om gifiind la ghişeu: 
— Treceam cu mașina pe bulevard și 


ntrebaţi-l. Omul fuge 
— Stă în intrarea 
— Nu-i din raza noastră! 
Duceţi-l la spitalul SI Şi trintește fe- 
restruica ghişeului. Pe drum, omul pe 
cunoştea, face un 

infarct. Cercetările continuă. 


Alexandru STARK 


| | Hotărit, cineuniversul bucu- 
| riilor noastre nu va mai fi 
nenw ceea ce a fost inainte, acum 
după moartea lui Luchino 

| Visconti. Autori tot atit de 

mari sau poate și mai mari 

— toate gusturile sint res- 

pectabile, de la Eisenstein la Keaton şi 
de la Griffith la Sternberg si la Ford — 
au părăsit miraculoasa lume a visurilor 
derulate pe pinză supunindu-se legii impla- 
cabile după care orice film, mut sau vorbi- 
tor, comedie sau western, melodramă sau 
supraproducţie trebuie să ajungă pină la 
urmă la fotograma pe care scrie: sfirșit. 
Dispariția lor a umplut sufletele de jale și 
cinematecile de public, dar arta filmului a 
mers mai departe, noii creatori și specta- 
torii uitindu-i uneori pentru o vreme, regă 
sindu-i alteori cu frenezie, contestindu-i, 
idolatrizindu-i, într-un cuvint integrindu-i în 
marea conştiinţă atotcuprinzătoare a omu- 
lui despre el, despre lume, despre umbre. 


Aşa va fi, tără îndoială, şi cu Visconti, 
Aşa și, totuși, oarecum altfel, pentru că 
maestrul milanez n-a fost la fel cu ceilalți. 
Unicitatea lui Visconti constă nu numai 
în geniul său profund şi somptuos, de un 
baroc temperat de luciditate, ci mai ales 
în aceea că, în cea mai mare și mai zgudui- 
toare răscruce a istoriei a știut nu numai să 
aleagă (aceasta au făcut-o toţi marii crea- 
tori) ci şi să transforme această răscruce 
însăși într-o prezenţă tulburătoare, în care 
se Impletesc, fără a obtura opțiunea, fac- 
torii fundamentali ai înfruntării. Parcă sti- 
dind toate legile naturii, în opera lui Vis- 
conti strălucesc în același timp amurgul 
și aurora, degajind o lumină ciudată și 
unică care marchează parcă un moment 
privilegiat din istoria artei. 


Artistul însuşi a fost un personaj prin 
excelenţă viscontian. Descendent al uneia 
dintre cele mai ilustre familii aristocratice 
ale Europei, contele Luchino, cum îi spu- 
neau tovarășii săi, iși putea număra stră- 
moşii, fără întreruperi și ezitări genea- 
logice, pină la regii longobarzi de dinaintea 
lui Carol Magnul. Familia Visconti era stă- 
pină pe Milan pe vremea lui Dragoş șia 
lui Negru Vodă; despre ea au scris si 
Dante şi Machiavelli şi Montaigne. Crescut 
în minunate palate renascentiste, printre 
admirabile colecţii de artă, într-un univers 
al rafinamentului și splendorii, Luchino 
Visconti şi-a început existența ca un tinăr 
aristocrat, aflat prin naștere şi prin avere 
departe de clocotul vieţii celor mulţi. Cinci 
ani de tinereţe şi i-a consacrat, după o 
tradiție nobiliară, creşterii cailor de rasă. 


Abia la treizeci de ani, tinărul aristocrat se 
hotărăşte să aleagă un alt drum în viaţă. 
Sosit la Paris, devine asistentul lui Jean 
Renoir la filmele Azilul de noapte (după 
piesa lui Maxim Gorki) şi O plimbare la 
țară. E perioada de efervescenţă a Fron- 
tului Popular, perioada în care Renoir 
realizează,pentru Partidul Comunist Fran- 
cez, filmul de propagandă politică Viaţa 
ne aparține. Semnificativ pentru un destin 
în atitea privințe paradoxal, cunoaşterea 
lui Renoir şi. apoi începutul angajării în 
luptele stingii militante, 


O perioadă de studii la Hollywood, rein- 
toarcerea în Italia, Incadrarea sa în grupul 
cineaștilor antifasciști de la revista «Cine- 
ma», prietenia cu unul din conducătorii 
comuniștilor italieni, Mario Alicata și, în 
1942, realizarea filmului Obsesia. Acest 
film care, înfringind rigorile cenzurii fas- 
ciste (a fost însă interzis după scurt timp), 
a însemnat inceputul neorealismului, ex- 
plodind ca o bombă în universul meschin 
şi mincinos al artei oficiale fasciste. Printre 
toate peliculele cu telefoane albe, peisaje 
pieptănate, tirade grandilocvente, eroism 
de carton şi optimism de paradă a apărut 
deodată un film în care oamenii nici frumoși, 
nici pomădaţi, nici eroi, nici exponențţi ai 
«Italiei eterne», iși trăiesc existenţa dificilă, 
cu mici şi derizorii bucurii, şi mari și nespec- 
taculoase suferințe, un film al unei Italii 
mizerabile, pe ale cărei drumuri prătoase 
rătăcesc vagabonzi și necăjiţi, un film în 


sondaj în cineunivers 


Speranţa de dincolo 
de crepuscul 


ie tamiti 
rul anei chase 
Temos și lent 
Manga 


Visconti a fost într-adevăr un personaj 


viscontian. 


«Contele Luchino» luptă în rezisten 
e condamnat la moarte de naziști, 
face filme despre revolta proletarilor sicilieni, 
denunță neo-fascismul 


ca pe cea mai periculo 


să amenințare a lum 


La moartea lui, cuvîntul de adio 
e rostit de 
secretarul general al Partidului Comunist Italian. 


prezenţe româneşti peste hotare 


„Hidalgo“ la Cannes 


999 Pe adresa studioului «Alexandru Sahia» a sosit o scrisoare Însoțită 
de o medalie de aur, binemeritată recompensă pentru filmul maestrului lon Bos- 
tan, Sturionii se pescuiesc pe furtună, care a participat la Festivalul cinema 
tografiilor înfrățite de la Odesa, cu tema «Omul şi marea», desfășurat la sfirşitul 


anului trecut. Felicitări! 


99 9 La Festivalul internaţional al fil- 
mului de la Cannes, care va avea loc între 


13 şi 29 mai a.c., România va fi reprezen- 
tată de filmul lui lon Truică, Hidalgo, 


acceptat în urma unei severe selecţii la 
secția «Scurt-metraje». Succes! 

9 9 9 Documentarele Iscusința nu aṣ- 
teaptă virsta de Titus Mesaroș, Silicasol 
de Lupu Guttman, producţii ale studioului 
«Alexandru Sahia», şi SICAP —U 1, 
tilm realizat de Ministerul Industriei Ușoa- 
re, vor reprezenta România la Festivalul 
internațional al filmului pentru organiza- 
rea și automatizarea producţiei de la So- 
fia, care se va desfășura între 14 și 20 mai 
a.c. 


9 9 9 Reprezentanții întreprinderilor şi 
organizaţiilor de difuzare a filmelor din 


care marile drame se petrec în bucătării 
sordide, printre vase nespălate. Nu intriga 
polițistă (inspirată după un roman american) 
contează, ci sentimentul sufocării într-o 
lume nedreaptă, clădită pe minciună şi 
solitudine, căutarea neliniștită a «altceva» 
pentru care să merite să trăieşti (cum se 
exprimă unul dintre personajele filmului). 
În acest prim film, Visconti exprimă una 
dintre notele dominante ale întregii sale 
opere: orice tragedie este în fond politică, 
pentru că pune problema raţiunii de a trăi, 
problema raportului dintre om și destinul 
său social. 

Filmul acesta a însemnat și angajarea 
totală, necondiționată a lui Visconti în 
rindurile luptătorilor revoluționari. Se ală- 
tură activităţii rezistenţei, face parte din 
G.A.P. (grupurile de acțiune partizană), 
este arestat de fasciști, torturat, condamnat 
la moarte, reuşeşte o senzaţională evadare 
din închisoarea de la Celio și în primele 
zile “de după eliberare se încadrează în 
rîndurile documentariștilor care înregis- 
trează, pentru istorie, eroismul și victoria 
partizanilor, pedepsirea călăilor fasciști. 

Nu e locul aici să evocăm opera ulterioară 
a lui Visconti, operă care l-a situat, fără 
discuție, printre marii maeștrii ai artei cine- 
matografice mondiale (și printre marii regi- 
zori de teatru și operă), 

Cel pe care mulți l-au considerat drept 
prototipul estetului rafinat a abordat cu o 
forță inegalabilă problemele sociale cele 
mai acute ale Italiei contemporane, ca de 
pildă cea a revoltei proletarilor din Sicilia 
Împotriva unor nedreptăți milenare, Impotri- 
va unor structuri vetuste (în Pămintul se 
cutremură) — operă egală prin spirit și 
profunzime marilor tragedii elene, sau cea 
a dificilei încadrări a emigranților veniţi 
din Sudul înapoiat în Nordul industrial 
(în Rocco și frații săi în care trei ani după 
Nopțile albe Visconti regăsește suflul 
marilor întrebări esenţiale ale lui Dos- 
toievski). 

Nu mai puţin politice sint, în fond, şi 
filmele ultimei perioade, drame ale morţii 
şi ale «amurgului ineluctabil al trecutului» 
(Ghepardul, Moarte la Veneţia, Cre- 
puscului zeilor, Ludwig, Grup de familie 
într-un interior). În toate, în esenţă, tema 
e aceeași: mersul înainte al istoriei, revolu- 
tia este inevitabilă, dar vechiul nu poate fi 
lichidat pur şi simplu printr-o intervenţie 
brutală. Există o moştenire de frumusețe, 
de eleganţă, de rafinament artistic, a cărei 
distrugere îndurerează pe intelectualul iu- 
bitor al măsurii, armoniei artei, dar care 
moştenire este totuşi legată indisociabil 
de o clasă sortită pieirii, a cărei pieire 
este necesară și dorită Cum poate fi 
rezolvată această inextricabilă dilemă? Pen- 
tru comunistul Visconti, ca şi pentru prinţul 
Visconti, dușmanul este capitalismul cu 
setea lui de arginţi, care, cum spunea Marx, 
murdăreşte totul. Capitalismul și excres- 
cența lui monstruoasă, fascismul. Ei, bur- 
ghezii feroci și lacomi sint cei care uriţesc 
şi vulgarizează lumea în Ghepardul, în 
Crepuscului zeilor, în Ludwig (bunul 
simț burghez îl duce la moarte pe regele 
romantic, îndrăgostit de artă), în Grup de 
familie. 

În filmele sale mai recente, Visconti nu 
mai prezenta lumea pe care a iubit cu 
pasiune, lumea pescarilor sicilieni, a mărgi- 
nasilor romani (din Bellissima), a prole- 
tarilor milanezi sau a sicilienilor săraci. 
Eroii nu mai mănincă în bucătărie, îmbrăcaţi 
în maiou (ca în scena despre care a scris 
citeva lucruri esenţiale unul din cei mai 
avizaţi viscontofili români, prietenul nostru 
Radu Cosașu) ci în sufragerii somptuoase, 
printre cristaluri și argintărie. Dar între- 
barea rămine aceeași: «cum putem salva 
frumusețea lumii, cum putem găsi altceva». 

În ultima scenă a ultimului film viscontian, 
bătrinul intelectual aristocrat stă întins în 
pat, suferind, după o criză cardiacă. ȘI In 
tăcerea grea a camerei de suferință se aud 
deodată, la etaj, paşii unui oaspete necu- 
noscut. Sint paşii morţii venită la inelucta- 
bila întilnire. Pe ecran, apare cuvintul 
«sfirsit». Visconti a intrat în programele de 
Cinematecă. Adică în nemurire. 


H. DONA 


șapte țări socialiste europene, au vizionat, 
nu demult, un mare număr de filme ro- 
mânești în vederea achiziţionării lor. 
Cursa, filmul regizorului Mircea Danieluc, 
s-a bucurat de cele mai multe aprecieri 
și în consecinţă va fi văzut de spectatorii 
din cinci țări. Cite patru țări au cumpărat 
filmele Dincolo de pod, Elixirul tine- 
reții și Cercul magic. Puntea și Evada- 
rea au fost cumpărate de către trei țări, 
iar Alarmă în Deltă de către două ţări. 
Au mai fost cumpărate pentru a fi difuzate 
la televiziune, filmele Dincolo de pod, 
Patima, Elixirul tinereții şi Alarmă în 
Deltă. 


Vulpea nu iese 


niciodată la pensie 


Ultimul dintre cele patru 
anotimpuri ale virstei omu- 
lui a inspirat citeva din- 
tre marile filme, prin- 
tre care inegalabilu! «Um- 
berto D». Tema, de- 
licată prin multiplele ei 
implicații umane și sociale, rămine şi 
intr-o permanentă actualitate. Regizorul 
bulgar Hristo Hristov o abordează acum 
cu reinnoite resurse, asociind ideii de 
bătrinețte și ideia de dezrădăcinare. 
După o viață întreagă trăită la țară, 
un bătrin e adus de fiul său ajuns 
inginer, să locuiască la oraș. Intenţia 
este desigur lăudabilă. Dintr-odată îi 
este oterit confortul citadin, vis al 
atitora. Dar nu și al său, al bătrinului 
țăran învățat să trăiască nestingherit 
sub cupola nemărginită a cerului, obiş- 
nuit să străbată fără oprelişti întinderile 
şi să prevadă vremea după mirosul 
ămintului sau după florile sălbatice. 
n schimb,orașul, cu orizontul sugrumat 
între case, îi pare o pușcărie. «Mă simt 
ca în ilegalitate», mărturiseşte el unui 
prieten de ocazie, tinjind după libertatea 
vulpii care, cum o spune, «nu iese 


Vinătorul 
din Taiga 
E'xpediţie spre tainele 


naturii și ale omului 


Filmul acestei temerare ex- 
pediții în Extremul Orient 
este în primul rind o operă 
cinematografică semnată de 
Akira Kurosawa. Fără samu- 
rai şi fără lupte încrincenate, 
filmul acesta este un poem 
dedicat omului victorios în lupta cu natura 
dezlănțuită, dar și un poem evocind măreția 
naturii și miraculoasa ei putere de a for- 
tifica ființa umană. 

Figura legendară a lui Dersu Uzaia, vină- 
tor din neamul cu ochi bridaţi al golzilor. 
este desprinsă din paginile jurnalului lu: 
Arseniev, omul alb, conducător al unei 
expediţii în taigaua siberiană. Desfăşurat 
în cadente lente şi ample, filmul recompune 
jurnalul în imagini cinematografice ca o 
tandră evocare. Întilnirea lui Arseniev cu 
Dersu Uzala şi prietenia care se leagă între ei 
în cursul peregrinărilor prin meleagurile 
sălbatice sînt evocate din perspectiva unei 
înțelepte înțelegeri a relației omului cu 
natura. Kurosawa ne înfățișează un univers 
plin de vitalitate, dezlănțuit în furtuni și 
puhoaie, locuit de copaci majestuoşi şi 
de animale miraculoase. 

Lecţia de viață primită de Arseniev în 
cursul acestei expediţii este de nepretuit. 
El învață de la destoinicul vinător nu numai 
tainele pădurii, dar și etica acestor meleaguri 
Există o scenă esențială pentru înțelegerea 
filmului: bătrinul repară o colibă părăsită 
în desişuri și pune în ea merinde, sare și 
chibrituri, explicind că toate acestea vor 
folosi într-o zi unui alt vinător. Este legea 
taigalei, dar este, trebuie să fie și legea 
vieţii: trebuie să ne gindim la cei care vin 
după noi, la generaţiile viitoare. Generozi- 
tatea acestui mesaj atit de expresiv inclus 
în subtextul imaginii face ca acest film să 
poată sta alături de marile creaţii ale lui 
Kurosawa: «A trăi», «Sanjuro», «Cei șapte 
samurai», «Barbă roșie». Juriul Festivalu- 
lui de la Moscova i-a acordat, în 1975, Marele 
Premiu şi cu o lună în urmă i-a fost atribuit 
Oscarul '76 pentru cel mai bun film străin. 


Dana DUMA 
————————————————————— 


Producţie a studiourilor «Mosfiim». Scenariul: 
Akira Kurosawa, luri Naghibin, după V.K. Arseniev. 
Regia: Akira Kurosawa. Imaginea: Asakadzu Na- 
kai, luri Gantman. Cu: luri Solomin, Maksim Mun- 
zuk, V. Kremena, A. Piatkov, S. Danilcenko. Marele 
Premiu — Medalia de aur (ex aequo) la Moscova, 
1975; Premiul juriului FIPRESCI. 


Aş putea să mă opresc la scena 
asasinării pepenilor (majoritatea croni- 
carilor a făcut-o — și bine a făcut!), 
acea «tăiere în carne vie», căci cine 
ar mai putea pretinde că granița dintre 
vegetal și animal scutește de durere?!.. 

Aş putea, de asemenea, semnala 
teza din acest film, ca şi din multe 
altele, că orice abuz (de putere, de 
lașitate, de lăcomie, de cruzime) stir- 
nește o reacție abuzivă, uneori însoțită 
de succes... 

Sau aș putea pomeni, încă o dată, 
despre farmecul și expresivitatea eroi- 
lor «uriț nu «uriti de cineva», ci 
pur și simplu, contrazicind tipologia 
multi-tradițională a «amanţilor cele- 
bri» (Charles Bronson, cu mutra lui 
de motan bătrin și încercat, fiind, ori- 
cum, o altfel de felină decit cele din 
fotografiile de concurs); ba l-aș men- 
ționa și pe Al Lettieri, originală com- 
binaţie de Oliver Reed și Salvador 
Dali, de orgoliu, forță şi demenţă... 

Dar conform titlului rubricii, am să 
mă opresc la un personaj mai şters, 
dar foarte semnificativ, detectiv-lieu- 
tenant-ul McNeil (nici măcar n-am 


Copacii trebuie să 
(Nevena Kokanova 


niciodată la pensie», sau după cel din 
urmă zbor al vulturului, care se pră- 
bușește la pămint cînd aripile nu-l mai 
pot duce, după o ultimă majestuoasă 
rotire, fără să îi fost răpus de vreun 
glonte. Îi mai mihnește ceva pe bătrin 
în viața orașului: apucăturile brutale, 
aspre, meschine, egoiste, ariviste. Mo- 
rală doar a unora, desigur, dar de care, 
ge copară el, nu este străin nici propriu-i 

u. 

Hristo Hristov ne propune de fapt 
o antiteză poate cam brutală ca diag- 
nostic obiectiv, dar reală şi profundă 
privită din experienţa aceluia transferat 
dintr-un mediu în altul la o virstă tirzie. 
Orașul, filmat tot din unghiul de vedere 
al bătrinului, apare într-adevăr mono- 
ton, cenușiu, trist, cu antenele de tele- 
viziune ca o rece pădure metalică con- 
trastind puternic cu arborii vii, cu cimpul 
nemărginit, cu orizontul deschis. Filmul 
nu face o imposibilă și idilică invitație 
la o intoarcere la viata la țară, cit o senti- 
mentală și discretă pledoarie pentru ca 
noile valuri de migratori citadini să nu 
uite locurile de unde au plecat; să nu 
uite, mai ales, respectul tradiției. 


Adina DARIAN 
——————————————————— 
Productie « studiourilor bulgare. Scenariul: 
Histo Hristov si Pantelei Pantelev. Regia: 
Hristo Hristov. Imaginea: Atanas Tassev. Cu: 
Nikola Dadov, Nevena Kokanova, Marin lanev. 
Nikolai Kedev, Pavel Popandov. 


|n par. 


moară în pădure 
şi Nikola Dadov) 


reținut numele actorului), cu, aproxi- 
mativ, aceleaşi atribuții ca şi cunoscu- 
tul «lieutenant Kojak» și care, ca şi 
Kojak, este obligat, datorită unor legi- 
ferări depășite (legiterări născute din- 
tr-un alt «timp» al sacisiăi, care socie- 
tate între timp, s-a modificat, nemodi- 
ficind însă cu aceeași viteză și în 


mod corespunzător şi suprastructura), 


să îngăd neputincios, perpetrarea 
delictelor și a crimelor, pînă în clipa 
în care va putea aplica «procedura». 
Sistemul instaurat într-o se pare, pe- 
rioadă mai Idilică a societății america- 
ne, se dovedește neincăpător şi parțial 
ineficace în climatul actual, situație 
pe care, cu lux de amănunte, o ilustrea- 
ză atitea filme, seriale sau nu, de peste 
ocean. 

Voi prefera, de aceea, flegmaticului 
McNeil, a cărui «umanitate» e (a- 
proape) invizibilă, pe activul locotenent 
Kojak. pentru care, atit litera, cit mai 
ales spiritul legii au un singur scop: 
stirpirea agresivității, a rapacității, a 
lipsei de scrupule, a violenței şi apă- 
rarea (pe cit posibil!) a cetățeanului 
onest, pașnic, dornic de muncă şi 
dragoste. 3 

Şi atunci, Mr. Majestyk n-ar mai fi 
atit de teribil şi de singur, sau poate 


ar rămine teribil de singur — dar in- 


tr-un alt film... 


Nina CASSIAN 


if 
« Evadatuly: 
din urmărit, 
în urmăritor 
j 5 


Aviator prin profesie, 
detectiv priu vocaţie 


Sintem la graniţa dintre fil- 
mal hengat şi westernul mo- 
ry ern, deși„s-ar putea ca şi 
nema alte genuri cinematografice 
să-și incrucişeze aici fron- 
tierele. Astfel Păsări de 
pradă poate fi privit și ca 
filmul unui actor. David Janssen, protago- 
nistul serialuiui «Evadatul», după cum poate 
fi tratat ca filmul tandemului om-maşină 
care înlocuieşte in aventurile contemporane 
imaginea omului-ecvestru. În fine, şi-ar 
putea revendica unele drepturi ceea ce 
numim filmul psihologic, inspirat de remi- 
niscențele morale ale războiului, eroul fiind 
un fost aviator, combatant pe frontul anti- 
hitlerist, actualmente ziarist, reporter cu 
faimă, care și-a făcut din elicopter un hobby. 
Întimplarea face ca ziaristul-aviator, numit 
totuși Henry Walker, să observe, în timpul 
unui zbor de agrement, o operaţie de furt 
și răpire. Pornit singur în urmărirea răufă- 
cătorilor, Walker are prilejul să realizeze, cu 
elicopterul, performanţe de zbor tot atit de 
grele ca acelea din timpul războiului, ceea 
ce-i reanimă nu numai nostalgia, dar şi un 
suprem sentiment justițiar, spiritul de sa- 
crificiu uitat. 

La prima vedere, filmul nu este altceva 
decit o cursă trepidantă între elicopter şi 
mașina fugarilor, pe străzile orașului, prin- 
tre zgirie nori și pe sub poduri, apoi dis- 
puta aeriană dintre două elicoptere (fiindcă 
şi răpitorii au elicopterul lor), în peisajele 
spectaculoase ale Munţilor Stincoși. Dar 
regizorul William A. Graham transformă 
o partitură oarecare, mai întii într-o de- 
monstrație de suspens şi dexteritate, pentru 
ca apoi să ne captiveze, nu atit prin dansul 
fantast al mașinilor zburătoare, cit prin 
minunaţii lor oameni. Pentru că, alături 
de Henry, în elicopter ia loc, la un moment 
dat, însăși fata răpită. Cursa continuă ast- 

fel în lumina tandră a crepusculului şi sub 

ploaia binetăcătoare a noptii, angajind cu 
discreţie virtuțile unor noi genuri, cum ar 
fi drama sentimentală, drama prieteniei sau 
ironia amară la adresa poliției neputin- 
cioase, 

Păsări de pradă ne face astfel să ne 
amintim că și Duel pe autostradă putea 
părea la prima vedere o simplă cursă meca- 
nică între două autovehicule, chiar dacă 
realizarea de față nu atinge gradul de ten- 
siune şi viziune cosmică asupra Terrei 
pe care o avea filmul lui Steven Spielberg. 


Valerian SAVA 


Producţie a studiourilor americane. Scenariul: i 
Robert Boris. Regia: Wiiliam Graham. Imaginea: 
Jorden Cronenweth. Muzica: Jack Elliot, Allyn 
irina Cu: David Janssen, Ralph Meeker, Elayne 
Heivei i 


= 


Un film 
ca o carte de căpătii 


Mai în glumă mai în serios, cineva a 
încercat să demonstreze odată că Chaplin 
a făcut Dictatorul, pentru că Hitler l-a ener- 
vat, copiindu-i celebra mustață. Lăsind 
butada deoparte, Chaplin rămîne într-ade- 
văr printre primii cineaști  «enervaţi», 
enervați în timp util, enervaţi pînă la o explo- 
zie pamțletară fără precedent în filmul 
american. Spun în timp util, pentru că 
Dictatorul a fost început în 1938 și terminat 
abia în 1940, cînd America adoptase o 
poziție de neutralitate, iar Europa se pre- 
gătea de război. Cu atit mai lucidă devine 
atitudinea lui Chaplin și mai curajoasă, cu 
cit a avut de suferit și personal: naziștii au 
protestat aflind de filmul ce se pregătește, 
protestele lor au fost ascultate, iar Chaplin 
a compărut pentru prima dată, în 1939, în 
fața Comisiei de activități antiamericane 
unde a fost acuzat de «lipsă de patriotism»! 
Din acest motiv și din multe altele, Dicta- 
torul rămine un film care poate fi revăzut 
— și trebuie chiar revăzut! — spre aducere 
aminte. Dovada cea mai clară a faptului 
că Chaplin a avut «bătaia lungă» este că 
a reapărut după război în fața aceleiași 
Comisii ca o consecință întirziată a Dicta- 
torului, dar și ca o reacţie mai promptă 
la tenacitatea cu care cineastul și-a con- 
tinuat opera de demascarea tot ce inseamnă 
constringere de tip fascist în viata individu- 
lui şi a colectivității. Altfel, de ce ar fi putut 


Viață _ 
personală 


Viaţa unei uzine este suma energiilor 
unor oameni, dar este şi suma biografiilor 
lor. Filmul care prezintă imaginea uzinei, 
pe fundalul problemelor de producţie, sau 
ale politicii industrializării, se interesează, 
de fapt, de relaţiile umane, Personajul prin- 
cipal, directorul unei mari uzine, se află 
într-un moment special al vieţii sale: este 
foarte îndrăgostit. Bărbat energic, încă ti- 
năr, directorul este un om în criză de timp. 
lată şi pricina eşecului primei sale căsnicii. 
Acum însă, printre telefoanele importante 
de la minister, printre drumuri făcute în 
secţii, printre şedinţe şi audiente, el are 


«total» T A 
seg fe (pe 


oare să-l deranjeze atit de tare Monsieur 
Verdoux pe Mister MacCarty în 1952? 
Sigur, bibliografia noastră de contem- 
porani ai acestui secol este mult prea 
bogată ca să nu ne înduioșeze nu numai 
curajul, dar şi candoarea cu care un ameri 
can, chiar şi foarte neliniștit cum era Cha- 
plin în 1938, iși imagina o descindere SS 
într-un getto. Pentru că nu numai tentaţia 
gagului l-a făcut pe Charlot să pună roșii 
(chiar dacă tari, chiar dacă proaspete) în 
miinile SS-iștilor atunci cind o huiduiesc 
pe Hannah! Acest personai Hannah (in- 
terpretat de Paulette Goddard) rămîne, dacă 
ne gindim bine, singura luptătoare din 
Dictatorul. Ea, femeia, este aceea care, 
minuind cratita ca pe o ghiulea, izbutește 
să le vină de hac fasciștilor. Ea este aceea 
care, spre disperarea complotiştilor, stre- 
coară cite un ban în toate budincile, deși 
numai una singură urma să-l indice pe cel 
ales să-l ucidă pe tiran, jertfindu-se. Şi tot 
ea, femeia, este desemnată, în final, spre 
a transmite mai departe «flacăra nădejdii». 
Imaginea e generoasă, dar cum ziceam, nu 
lipsită de o îngenuitate induioșşătoare. 
Poate că Dictatorul nu este capodopera 
lui Chaplin, dar sigur el poate fi considerat 
filmul său cel mai «total». Atitudinea poli- 
tică a cineastului, crezul lui uman, în slujba 
cărora şi-a pus tot talentul său de «cel 
mai mare comic al tuturor timpurilor», con- 
feră acestei opere o bogăție de idei şi de 
rezolvări artistice rar întilnite în istoria 
cinematografului. Şi dacă astfel de opere 
apar atit de rar, ar fi bine ca măcar noi să 


l i ` 
e vedem cit mai des Rodica LIPATTI 


a studiourilor americ: Scenariul 
şi regia: Charles Chaplin. Imaginea: R. Totheroh 
Karl Struss. Muzica: Charles Chaplin — orchestra 
tă de Meredith Wilson. Cu: Charles Chaplin, Jack 
Oakie, Henry Danielle, Paulette Goddard. 


totuși timp să se emoționeze la vederea 
chipului subțire al femeii iubite, are uneori 
răgazul să se bucure împreună cu ea de 
aerul pur al pădurii. Şi totuşi noua dragoste 
ar avea nevoie de mai mult timp pentru a 
rupe obsesiile trecutului, pentru a intra pe 
făgașul normal. 

Va găsi el în cele din urmă înţelegerea 
pentru propria sa viață personală, pentru 
propria-i spaimă de «a o lua de la capăt»? 
«Viaţa personală» este un foarte frumos 
film de dragoste, un film cu un bărbat şi 
o femeie, firesc plasat pe fundalul actua- 


lității. Dana DUMA 


Producţie a studiourilor sovietice «Al. Dovjenko» 
Scenariul: /osif Gherasimov. Regia: Vladimir Dov- 
gan. imaginea: V/adimir Davidov. Muzica: Miros- 
lav Skorik. Cu: Irina Lavrentieva, Nikolai Muraviov, 
Aleksandr lanvarev, Stanislav Landgraf. 


Gloria şi 
povara talentului 


Stofe cafenii, uşi capitonate, canapele 
moi, draperii grele, oglinzi ovale, oglinzi 
indiscrete, pentru că ele răsfring nu numai 
încăperi ocrotitoare, ci și neliniști ascuţite, 
virste ce nu au dreptul să se arate la lumină 
crudă, pentru că ele sint menite să dea în 
continuare, să dea mereu, iluzia tinereţii, şi a 
prospețimii Julietei, şi a primei nopți de 
dragoste, şi a ciocirliei ce ar trebui să anunțe 
zorii, nu crepusculul unei cariere, al unei 
vieţi. Amară şi grea lumina pe care o în- 
dreaptă regizorul asupra eroinei sale — 
o actriță care ar trebui să se retragă în plină 
glorie ca să nu devină ridicolă în roluri de 
ingenuă. 

Un cuplu perfect regizor-operator urmă- 
reşte ambianța de camere în travellinguri 
lungi, printre mobile vechi și sentimente 
amorțite, în oglinzi încețoșate de melancolia 
timpului ireversibil. 

E un film de atmosferă înainte de toate, 
de febră obosită, de neliniște cindva crea- 
toare a unor emoții în sală, azi numai pe 
scenă, mai exact dincolo de ea, acolo în 
fața oglinzii unde rămii singur, fără ma- 
chiaj și reflectoare flatante, fără euforia 
pe care ţi-o dă succesul și siguranţa talen- 
tului-vrăjitor, povara talentului-vrăjitor, ce 
nu te mai lasă să trăieşti în realitate ci în 
permanentă sugestie, autosugestie că nu- 
mai arta... Că tu fără ea, că ea fără tine... 
Şi totuși vine ziua confruntării lucide, a 
opțiunii amare, a plecării inevitabile. 

Există o secvenţă de geniu în acest film 
al oglinzilor, secvență demnă de Bergman 
sau de Fellini: visul actriței inainte de a 
hotări retragerea, vis-coșmar în care într-o 
singură scenă Julieta — la inceput o si- 
luetă fragilă, copleșită de dragoste —e 
adusă din ce în ce mai în prim-plan, din 
unghiuri tot mai crude, o femeie tot mai 
bătrină, un fel de mască a morţii progresive, 
cintindu-și disperarea într-un căruţ de para- 
litic. Lovitură de maestru, pe care regizorul 
o dă cu ajutorul celei mai sensibile și 
totodată mai rezistente forțe actoricești a 
ecranului maghiar: Mari Töröcsik. După 
acest rol, nu știu ce ne-ar putea spune mai 
zguduitor. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor maghiare. Scenariul 
şi regia: Gyula Madr, după jurnalul actriței Déry şi 
extrase din scrierile lui János Pilinszky. Imaginea: 
Lajos Koltai. Cu: Mari Torăcsik, Ferenk Kallai 
Măria Sulyok, Tamas Major. 


Prin ţara 
lui Tupac Amaru 


Trecut şi prezent, subdezvoltare și 
avint economic, represiune violent exer- 
citată de-a lungul veacurilor împotriva 
luptătorilor pentru dreptate și transfor- 
mări sociale paşnice survenite în ultimul 
deceniu — iată coordonatele între care 
pendulează acest interesant documen- 
tar de lungmetraj, oglindă a contradic- 
ţiilor caracteristice lumii a treia şi a 
căilor pentru soluţionarea lor. 

Peru, acest leagăn al civilizației pre- 
columbiene, acest martor al înfloririi şi 
dispariției imperiului incaş cu minuna- 
tele lui ansambluri arhitectonice, acest 
izvor de bogății naturale nepreţuite care 
au aţițat lăcomia invadatorilor, această 
patrie a unor neinfricaţi revoluționari, 
se străduie astăzi să devină dintr-o țară 
a contrastelor şi a violenţei (manifestată 
nu numai sub forma coridelor şi a lup- 
telor de cocoși) într-o țară a prosperi- 
tăţii. Resursele umane și materiale exis- 
tă. Peruvienii de azi sint doar descen- 
denţii acelor constructori anonimi care 
au clădit terasele de lingă Nazca sau 
cetatea Manchu Picchu, în vinele lor 
curge singele clocotitor al lui Tupac 
Amaru și Simon Bolivar. 

Un film frumos care ne dă prilejul să 
cunoaștem o tară, un popor. 


Cristina CORCIOVESCU 


Un film de Vaden Troskin (documentar — 
Peru) 


ba | i i 
Păstrînd proporțiile, un alt mic prinț 
(«Icar») 


Fiecare copil are povestea lui prefe- 
rată. Micuțul erou al acestui film iu- 
beşte nespus povestea zburătorului Icar 
pentru că i-a fost spusă de tatăl său 
într-unul din puţinele momente în care 
au stat impreună. Absența tatălui, ple- 
cat intr-un moment de cumpănă al căs- 
niciei, este dureros resimțită de atul 
ale cărui vise sint legănate de imaginea 
zborurilor peste orașe, lacuri şi livezi. 
Unul din aceste zboruri îl poartă alături 
de tatăl său deasupra Berlinului — o 
promisiune uitată a părintelui, mult prea 
ocupat cu meseria lui de reporter. Cine 
este vinovat de lacrima din ochii copi- 
lului lipsit de afecțiune? Cum poate fi 
răscumpărată bucuria pierdută a vir- 
stei candorii? lată citeva întrebări pe 
care le propune, cu destulă gravitate, 
un film despre părinţii care fug deacasă. 


Alexandru DAN 
Un tilm de Heiner Carow. Cu: Peter Welz, 


Karin Gregorek, Peter Aust, Günter Junghans, 
Rolf Hoppe. 


Cursă grea 


Altă diligență, 
același Far-West 


Grea da, pentru că miza dramatică e 
impresionantă: 86 000 dolari pe care trebuie 
să-i transporte peste munţii atacați de 
bandiți, doi oameni, un alb şi un negru, 
apoi numai un negru, căruia i se alătură din 
interes un altul, apoi din disperare o albă 
și un indian mut, și așa mai departe... 

Grea da, pentru că în acest perimetru 
bătut de gloanţe și cavalcade, de către 
mari regizori, de la Ford la Peckinpah, 
dar și de alții mai mici, pare că s-a spus totul 
dar absolut totul, ca gest eroic şi onoare a 
cuvintului dat, ca trădare și lașitate și 
solidaritate, şi așa mai departe... 

Ce era de făcut, pentru ca totuşi interesul, 
ca totuși spectacolul, iluzia neprevăzutului 
să se păstreze chiar în aceste limite date, 
în limitele stricte ale jocului cu toate regulile 
lui pertect cunoscute de la Diligenţa in- 


coace? Tehnică numai, tehnica surprizei, 
tehnica creării încordării, pe toate corzile, 
la toate diapazoanele, în toate cheile cine- 
matogratului modern de acţiune, de la 
calmul prefăcut al eroilor la angajarea 
spectatorului pe piste false, creindu-i im- 
presia greșită a unui gest (fuga fetei cu 
tolba mult vinată), pină la tatonări perfide, 
intenţii confuze, apoi clarificări violente de 
sentimente neprevăzute, de resentimente, 
relaţii de foc sau tăcere pe întinsuri de foc 
şi tăcere. Frumos făcut acest western 
violent şi tandru, tandru cu peisajul dur, 
cu munții roşi de milenii, cu oamenii roşi de 
patimi, dar și de ambiţii nobile, ambiția de a 
rămine cinstiţi intr-o cursă vicleană a banu- 
lui şi destinului. 

Tipologie bogată, inteligent diversificată, 
portrete — unele memorabile ca bătrinul 
lumpen cu ochi de viezure, ca negrul trişor 
cu străluciri de şarpe, ca pastorul cu tunul 
lui aducător de moarte, ca, în sfirşit, un 
El generos,delicat interpretat de Jim Brown 
şi o Ea disperată,găsind, în line drumul cel 
drept, călăuzită de graţia Catherinei Spaak. 
Alexandra BOGDAN 


Producţie a studiourilor americane. Scenariul: 
Eric Bercovici, Jerry Ludwig. Regia: Anthony M. 
Dawson. Imaginea: Riccardo Pallotini. Muzica: 
Jerry Goldsmith. Cu: Jim Brown, Lee Van Cleef, 
Fred Williamson, Catherine Spaak, Jim Kelly, Barry 
Sullivan, Dana Andrews. 


Timpul șterge totul 


Filmul debutează prin a fi comedie — cu 
o nuntă în mediul rural. Ea e o fată frumoasă, 
iar el un tînăr ostaş căruia gindul li este 
mai mult acasă, la tinăra nevastă, decit la 
instrucţie. Filmul continuă printr-o neaş- 
teptată dramă: moartea stupidă a ostașului, 
relativa tristețe a fetei, remușcările unui 
camarad pentru care disciplina cazonă fu- 
sese mai presus de sentimente. Pelicula 
sfirşeşte incert, cind sentimental, cind gro- 
tesco-satiric. Titlul e și el derutant. Pe 
drept cuvint te poţi întreba ce avea de 
şters timpul? O dragoste care seamănă mai 
degrabă cu un joc de copii? Remușcări a 
căror temeinicie este mai mult decit în- 
doielnică? Conflicte familiale abia schi- 
tate? Poate spectatorul va reuși să răs- 
pundă, fiecare în felul său. 


loana CRISTIAN 


Un tilm de Oto Krivânek. Cu: Darina Simanska 
Jan Gresso, Martin Hornak, Elena Romnakova. 


Revărsarea 


Undeva, la frontiera dintre Rusia și Mon- 
golia, într-un moment in care în istoria ome- 
nirii îşi face apariția primul stat al munci- 
torilor şi ţăranilor, un rus şi un mongol se 
întîlnesc în focul luptelor Impotriva ban- 
delor rătăcitoare de alb-gardiști. Asprimea 
luptelor, curajul, spiritul de sacrificiu şi 
mai ales credința în triumful cauzei revo- 
luționare dau un sens adînc acestei prie- 
tenii dintre doi bărbaţi. Scenele de luptă, 
numeroase, sint fotografiate cu un anume 
patetism, caracteristic cinematografiilor ti- 


ingka N.C. MUNTEANU 


Un film de D. Jigjid. Cu: N.A. Kriucikov, Ghenden 
B. Damciaa, S. lamaahai. 


ii me Na 


Acolo unde pri- 
măvara vine tirziu 


Nu se poate ști cum ar fi arătat acest film 
într-o copie mai bună și, mai ales, color. 
Poate că unele secvențe — plecarea fami- 
liei din oraș, despărțirea de prieteni, călă- 
toria cu vaporul și cu trenul, stabilirea în 
acea regiune semipustie, legarea unor noi 
prietenii — ar fi avut mai multă poezie şi 
farmec; poate că altele — peregrinările prin 
marile oraşe ale Japoniei, expoziţia de la 
Osaka, nenumăratele gări prin care trec 
cele patru personaje — ar fi fost mai spec- 
taculoase. Așa, asistăm la o îmbinare de 
neorealism cu film turistic (ratat). O șuviţă 
de emoție autentică reușește, totuși, să ne 
sugereze contrastul dintre miracolul teh- 
nic japonez şi viața modestă a omului de 
rind din țara de la soare răsare, dintre tre- 
pidaţia vieţii citadine şi severitatea patriar- 
hală a vieţii campestre. Acestui patriarha- 
lism filmul îi aduce un sincer, dar cam ne- 
îndeminatic, omagiu. 


Cristina CORCIOVESCU 


Un film de Yoji Yamada. Cu: Chieko Baisho, 
Hisashi Igawa, Chishu Ryu. 


Simon Blanco 


După uciderea lui Emiliano Zapata, con- 
ducătorul revoluții i 
şi antifeudale mexicane (1910—1917), po- 


porul a aflat într-un alt personaj intrat apoi 
din istorie în legendă — Simon Blanco — 
pe apărătorul năzuințelor sale pentru drep- 
tate socială. Viața și lupta acestui erou au 
inspirat filmul de față din care nu lipsesc 
tonul romanțios, îmbietoarele ritmuri ale 
muzicii sud-americane şi patosul marilor 


cauze. S.D. 


Un film de Mario Hernandez. Cu: Antonio Aguilar, 
Jacqueline Andrere, Mario Almada, Valentin Trujillo. 


Cannes '7G 


@ Cannes: 13—238 mai. Ca de obicei 
în ultimii ani, festivalul internațional 
de pe Coasta de Azur deschide seria 
marilor evenimente cinematografice a- 
le anului. Selecţia încă incompletă 
anunţă și pentru cea de a 30-a ediţie, 
o ediție jubiliară precum se vede, 
prezenţe impresionante. Din Italia, de 
exemplu: ultimul fil | lui Visconti, 
Inocentul (după nnunzio). A- 
poi Minunatele Cadavre al lui Fran- 
cesco Rosi, 800 al lui Bernardo Ber- 
tolucci, Orlando furioso al lui Luca 
Ronconi (de fapt o transpunere cine- 
matografică a unui faimos spectacol 
teatral de mare rezonanţă internațio- 
nală) și, în sfirșit, Pe orice cale, 
filmul realizat de Elio Petri. 

La trecuta ediție a festivalului luase 
ființă o secțiune numită «Les yeux 
fertils» care a însemnat o plăcută 
surpriză şi un prilej de a spori numărul 
participanților la această intilnire inter- 
națională. După datele de pină acum, 
se vor putea vedea aici Orestiada lui 
Pasolini, Mutter Courage și Som- 
mergăste (Oaspeți estivali) — filme 
realizate de Peter Stein, și el regizor de 
teatru ca și Ronconi. 

Masivă s-ar părea că va fi și prezența 
americană: după acel A fost odată 
un Hollywood de Gene Kelly (o 
continuare a filmului văzut pe ecranele 
noastre)și care a fost ales pentru gala 
inaugurală vor lua parte în competiție: 
Şoferul de taxi, film realizat de Martin 
Scorsese, Viitoarea stație: Green- 
wich-Village al lui Paul Mazursky, 
Toti soldații americani al lui Jerry 
Schatzberg, ultimul film realizat de 
Arthur Penn, Meandrele riului Mis- 
souri; Născut pentru glorie al lui 
Hal Ashby, Toți oamenii președin- 
telui al lui Alan Pakula; ultima reali- 
zare a lui John Cassavetes, Uciderea 
servitorului chinez; și un film de 
Louis-John Carlino, Fuga marinaru- 
lui. 

În afara competiţiei vor fi proiectate, 


de asemenea între multe alte filme, 
Față-n față al lui Ingmar Bergman, 
Complot de familie al lui Hitchcock, 
Buffalo Bill și indienii al lui Altman. 
Se preconizează înființarea a încă 
unei secțiuni, în cadrul manifestării, 
care se va numi «L'air du temps», 
pentru care a și fost reținut deocam- 
dată filmul fraților David şi Albert 
Maysless, Grădinile cenușii. 


Candidat la Premiul de inter- 

pretare masculină (Lino Ven- 

tura în filmul Minunatele ca- 
davre 


S-a fixat şi «O zi americană» închi- 
nată bicentenarului Statelor Unite. 
Henri Langlois, directorul Cinematecii 
pariziene,a dedicat acestei zile un film 
realizat de el însuși şi care schițează o 
istorie a Statelor Unite văzută prin 
cinematograful american. 

Desigur, este vorba doar de o parte 
din agenda viitoarei ediţii jubiliare de 
la Cannes. Selecţiile nu au fost încă 
definitivate, şi în primul rind selecția 
franceză nu se cunoaște în întregime 
Dar, judecind după datele preliminare, 
Cannes 1976 se anunţă ca un adevărat 
maraton. 


Se scontează că acest film va fi o surpriză a Cannes-ului '76. 
Un film despre doi ziariști pentru care investigația politică 
este o problemă de conștiință 
(Robert Redford și Dustin Hoffman în Toţi oamenii preşedintelui) 


15 


filmele 


vremii noastre 


Poeta și savantul 


Un subiect pasionant, o temă gene- 
roasă — țișnită din cea mai stringentă 
actualitate, să-i zicem «ştiinţifică», a 
secolului nostru, dar tratată la școala 
deloc anacronică a pateticii literaturii 
ruse din secolul 19 — şi-au găsit expre- 
sie în filmul lui Daniil Hraboviţki, «Po- 
veste despre inima omenească». E o 
poveste de știință «la zi» și de amor 
etern. O poetă — soţia unui pilot de 
încercare —e grav bolnavă de inimă. 
Se preconizează un transplant,dar apare 
imediat problema etică inextricabilă e 
moral să salvezi viața unui om, folosind 
inima altui om în agonie? Un chirurg 
celebru e adus la căpătiiul bolnavei 
şi aici are loc un fenomen în fața căruia 
nici o ştiinţă nu e capabilă să dea un 
răspuns clar: chirurgul se îndrăgostește 
de poetă, femeia se îndrăgostește de 


acest bărbat. Cu un curaj miraculos. 
doctorul îndrăznește o operație excep- 
țională, reușind să înlocuiască valvele 
bolnave cu lame artificiale. Moartea 
e învinsă. Numai că din această clipă. 
a vieţii triumfătoare, cei doi au de răs- 
puns unei probleme mai chinuitoare — 
susțin «specialiștii», în frunte cu Shake- 
speare și Tolstoi — decit orice boli ale 
lumii: cum va trăi dragostea lor? Căci 
pentru ea, aceasta e marea dragoste a 
vieţii, un sentiment devorator, esenţial, 
la care nu există alternativă, ocol sau 
«măsură». Ea dorește o împlinire totală, 
pură şi imediată. Intensitatea pasiunii 
ei poartă în adinc o forță distrugătoare. 
O îndreptăţită ezitare a savantului — 
venită din pudoare, tact, delicateţe și 
rațiune — se dovedește fatală. Ea nu 
poate suporta ideea unei rupturi și 
cu acel dor al femeii cehoviene (critica 
a observat repede decorul Yaltei din 
«Doamna cu cățelul» pentru momentul 
declaraţiei de dragoste, filmat chiar 
în fața casei lui Cehov...) găseşte acea 
putere unică de a se prăpădi de durere. 
Care e sensul acestei poveşti «pe viață 
și pe moarte»? Realizatorii şi critica 
susțin că marea reușită a filmului este 
«ideea percutantă a necesităţii unei 
armonii depline între gindurile și senti- 
mentele omului modern». 


cronica 
premiilor 


tura — în anul 1974 pe locul 6, sâlt de 
două locuri într-un clasament care are 
și o latură sportivă, că de-aia e clasa 


Obsedantele clasamente 


Ancheta anuală a revistei «Cine-re- 
vue» printre cititorii săi cu privire la 
actorii şi actrițele preterate în anul 1975 
a dat următoarele rezultate (atragem 
din nou atenția — ca şi în cazul «Uria- 
silor risului», ancheta aceleiași reviste 
referitoare la marii comici — vezi «Cine- 
ma» nr. 1/76 — că aceste clasamente 
n-au decit un caracter informativ, n-au 
putere de lege, dar au un pronunţat 
gust franțuzesc, căci de aceea «Cin& 
revue» apare la Paris și nu în Groen- 
landa..): 
La «masculin», nr. 1 este Alain Delon, 
«pe bune» cum s-ar zice la noi, la peluză, 
avind în vedere admirabila sa creaţie 
o poveste la Moscova, din «Flic Story». Nr. 2 — Belmondo, 
în revenit în grațiile marelui public, după 
ii o mică concesie comercial-artistică, ac- 
pee praep in torul reluindu-şi în '75 rolurile sale de 
«la zi» dă hoțoman simpatic. Nr. 3 Paul Newman 
o dimensiune — mulțumită «Turnului infernal» (filmul 
: catastrofic despre care am informat 
patetică cititorii la timp) şi «ochilor săi albaștri 
amorului etern divini» — zice revista. Nr. 4: Lino Ven- 


Martorul marilor revo- 
luţii ale secolului 20: 
Joris Ivens 


Joris Ivens s-a născut în acelaşi an cu 
Eisenstein — 1898. El şi-a străbătut se- 
colul în chip eisensteinian, adică vije- 
lios, patetic, ca un posedat al cinemato- 
grafului. Filmele lui Ivens — celebrele 
sale reportaje «la fața locului» — con- 
tează de aproape jumătate de secol 
printre mărturiile esențiale ale timpului 
nostru. Nimic din ceea ce a fost și este 
revoluționar nu i-a rămas străin acestui 
talent de excepție aflat dintotdeauna 
la «stinga», pe poziţiile unui marxism 
generos, capabil să transfigureze fun- 
damentalele mișcări ale omului — 
munca și lupta — In poezie şi dragoste, 
Reporter fascinat nu de ficţiune, ci de 
document, hotărit să lase urmă nu prin 
invenţie, ci doar prin captarea realului, 
înnebunit după un chip de om — fai- 
moasele sale «gros-planuri» — cit după 
un răsărit de soare. Ivens e unul din 
primii maeştri ai cinematografului di- 
rect (alături de un Leacock, Rouch, 


Perrault). Artist care-şi poate privi vea- 
cul cu fruntea sus, tocmai pentru că 
l-a privit atit de adinc în ochi, filmografia 
lui cuprinde principalele puncte de foc 
ale lumii, de la Magnitogorsk-ul sovietic 
al anilor '30 la Spania eroică a anilor 
'36—'37, pentru a trece în '38 în China 
invadată de japonezi, continulind în Sta- 
tele Unite, în '42—'44, cu «Pentru ce ne 
batem» împotriva hitlerismului, ca după 
război să dea seamă de victoriile mari- 
lor forțe populare antiimperialiste din 
Cuba pină în Vietnam («Paralela 17») 
și Laos... Probabil că nu există martori 
— în cinema — mai «cuprinzători» de- 
cit Ivens, mai «competenţi» în proble- 
mele secolului 20, 

Ultima sa creaţie, la 78 de ani, este un 
ciclu de 12 reportaje despre China 
populară, intitulat «Cum a mişcat Yu- 
kong munţii», primit cu un extraordinar 
interes de opinia publică şi critică. 
Împreună cu o altă specialistă a «direc- 
tului», Marceline Loridan, Ivens a lucrat 
la acest ciclu, timp de un an şi jumătate, 
în China — «o documentare» serioasă 
care cuprinde, de pildă, patru luni de 
viață într-o uzină din Şanghai sau chiar 
munca fizică în fabrica «7 noembrie»; 
Ivens explică limpede că echipa lui — 
operator Li Tse-hsiang,cu o «cameră» 
de o mobilitate exemplară —a evitat 
riguros impresionismul, exotismul, re- 
portajul-foto şi mai cu seamă, «enciclo- 
pedia» imagistică (Incercare de orgoliu, 
orgoliu inutil în artă de a spune totul, 
prin care nu obţii decit nimicul). «Un 


proverb chinez — spune Ivens — te in- 
vață că, dacă te plimbi pe cal, nu poţi 
vedea locurile clar. Pentru a descoperi 
florile în iarbă, trebuie să descaleci. 
Noi am pus piciorul pe pămint». Titlu- 
rile celor 12 filme sint suficient de suges- 
tive pentru a da o imagine a «metodei» 
lui Ivens în captarea semnificativului: 
«Farmacia», «O femeie, o familie», «Uzi- 
na de generatoare», «Povestea unei 
mingi», «O cazarmă», «Un sat de pes- 
cari», «Antrenamentul la circul din Pe- 
kin», «În jurul sondei de petrol», «Repe- 
titie la opera din Pekin»... 

Un critic marxist prestigios — Maria- 
Antonietta Macciocchi — apreciază e- 
logios opera lui Ivens, dindu-i o dimen- 
siune esenţială în istoria cinematogra- 


“tului: «Pină acum, China era un spec- 


tacol mut, oferit de mandarinii occiden- 
tali, aflați față de ea într-un raport 
exterior. O Chină-obiect de consum, 
în nemişcata concepție livrescă reali- 
zată în eprubeta greco-latină. O Chină 
fără chinezi. Acum, această regie ne 
oferă țesătura concretă a uneia, a o 
mie, a opt sute de milioane de vieți... 
Nu ni se prezintă o masă de oameni 
care risca să se transtorme într-un 
cor, ci indivizi, subiectivități revoluţio- 
nare, cu nume, prenume, poveşti per- 
sonale»... Pentru critic, filmul lui Ivens 
— «ducind la bun sfirşit o încercare 
atit de dificilă ca dezvăluirea unei Chine 
cotidiene» — constituie un fel de testa- 
ment artistico-politic al celui care a 
filmat toate revoluțiile secolului 20. 


| 


cronica surîsului 


Yul Brynner în filmul Jubito, reîncepem 


4 


Clasament feminin pe anul 1975: 1. Romy Schneider — (în filmul nr. 1 


al 


aceluiaşi clasament: 


Vechea puşcă) 


2. Annie Girardot 3. Marlène 


Jobert 4. Mireille Darc. Cine va promova la toamnă? 


ment şi nu tramvai... Nr. 5 Charles 
Bronson — actor pe care un regizor 
de talia lui Ingmar Bergman îl consideră 
«scandalos de subapreciat». Pe locurile 
următoare, pină la 10: Steve McQueen, 
Robert Redford, Louis de Funes, Yves 
Montand şi Jean-Louis Trintignant. 


«La «feminin» (unde ne permitem 
a fi mai conciși nu numai din motive 
de spațiu, dar și pentru că în acest do- 


Clasamentul masculin pe 1975 


meniu, gusturile chiar că nu se dis- 
cută...). Nr. 1: Romy Schneider, după 
care nu mai puțin de patru vedete 
tipic-franceze: Annie Girardot, Mar- 
lene Jobert, Mireille Darc, Cathe- 
rine Deneuve. Pe locurile 7—8: Mi- 
chele Morgan şi Brigitte Bardot (to- 
tuşi...) Abia pe locul 10 — Elisabeth 
Taylor, ceea ce nu înseamnă, firește, 
ultimul loc într-un clasament ce s-ar 
vrea mai puțin absolutist... 


: 1. Alain Delon (în fotografia alăturată: 


în «Țiganul») 2. J.P. Belmondo. 3. Paul Newman. 4. Lino Ventura. 
Cine va retrograda la anul? 


cronica 
eroului real 


„Cu singe rece“ 
(partea l-a ) 


Prin '43, o fetişcanā americană 
Anne Eden — o domnişoară care vi 
sează la ce altceva decit la avere, iz- 
butește — după citeva încercări în teatru 
— să dea lovitura și să se căsătorească 
fericit cu un miliardar. Domnişoara de- 
vine d-na William Woodward şi în anii 
de după război duce o viață normală 
de miliardară, ce altă viață? Pină în 
'55, cind o apucă o teamă fantastică, 
binecunoscută în întreaga «lume bună»: 
d-na Woodward intră la ideea neagră că, 
într-o bună zi, ea și soțul ei vor fi prădaţi! 
Fandacsia e atit de mare că nici un paz- 
nic nu i se pare suficient şi doamna nu 
poate adormi fără puşcă la indemină. 
Dar, ce să vezi? Întorcindu-se într-o 
noapte de la un dineu unde susținuse 
nesmintită că un necunoscut dă tircoale 
casei ei, doamna aude într-adevăr pași 
în locuința-i somptuoasă şi pune mina 
pe armă; coboară și vede în hol o umbră 
mișcindu-se. Trage — ce altceva să 
facă? Era domnul Woodward — soţul, 
în drum spre baie. Domnul Woodward 
moare pe loc, împuşcat. Urmează o 
mică anchetă. Un Columbo emite citeva 
dubii cu privire la accident, dar un juriu 
— după o deliberare de 30 de minute — 
conchide că doamnei nu i se poate 
imputa nimic altceva decit o nervozitate 
excesivă. Fine del primo tempo. 
Secondo tempo. 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSAŞU 


„Cu sînge rece“ 
(partea a II-a) 


Trec douăzeci de ani, timp în care 
miliardara, după ce depășește starea 
lirească de doliu şi tristeţe, devine cap 
de afiş al vieții mondene, o văduva 
veselă, liberă de angoase, «liberă sint, 
belă sint, de nimeni nu depand cum ar 
zice un clasic. În 1975, un scriitor mai 
puţin clasic dar foarte celebru, plătit 
în aur de editorul său, ca avans/la o 
carte care ar trebui să se numească «Sce 
ne din viata new-yorkeză», ce face, fiind 
el în pană de subiecte dar și presat 
zilnic de editorul său? la masa într-un 
restaurant francez de pe a 55-a stradă 
din Manhattan (el devenise celebru prin- 
tr-un «Dejun la Tiffanny»!), în compania 
a două doamne extrem de bine docu- 
mentate în cancanurile şi legendele 
vieţii — ce coincidenţă! — new-york -eze. 
Ele îi povestesc, ce? Viaţa și (man)opera 
doamnei Woodward. Cu acel singe rece 
prea bine cunoscut In întreaga lume 
chiar din cartea sa cu acest titlu, scrii- 
torul le ascultă atent și, la desert, e 
stăpin pe subiectul căutat de atita timp. 
În citeva luni, cartea e gata. Revista 
literară «Esquire» anunță pentru nu- 
mărul din octombrie publicarea citorva 
fragmente din noua carte a lui Truman 
Capote (acesta e numele scriitorului. 
care altul?). Foarte scrupulos, cu acelaşi 
singe rece, autorul înminează din timp 
avocaţilor doamnei Woodward manus- 
crisul, pentru a-l citi și a fi avizaţi asupra 
romanului său de «ficțiune» bine docu- 
mentată. Nici o obiecţie din partea 
avocaţilor. Totul e O.K. Cu o săptămină 
înainte de apariția primelor fragmente 
din noul roman al lui Truman Capote, 
d-na Woodward inghite o pastilă de 
cianură şi moare. Nimeni nu va şti de 
ce. Nu se face nici o anchetă. De ce 
s-ar face? Cine să fie criminalul? Şi de 
ce ar fi un criminal? De ce să apară 
totdeauna un Columbo? 


s-a filmat... 
mîine 


„Faptul divers“ 
la 2001... 


Filozofi și sociologi, juriști și psihiatri, 
economişti şi criminologi, o întreagă 
lume de ginditori se apleacă incordată 
și gravă asupra unuia dintre cele mai 
semnificative fenomene sociale ale lumii 
capitaliste: înmulțirea actelor de vio- 
lență în forme pe cit de sălbatice şi 
singeroase, pe atit de absurde. Doar 
prețurile înregistrează o creștere com- 
parabilă cu aceea a violenței — remarcă 
scriitorul francez Jacques Sternberg 
în «Le Monde», și tot el, cu un simț al 
umorului salutar pentru o igienă men- 
tală,cind totul din jur își iese din țițini, 
profețeşte citeva din faptele diverse 
ale presei viitorului, în cazul cind esca- 
lada violenţelor va continua: 

@ Londra: Continuă să fie căutată 
tinăra care, abandonată de amantul ei, 
dealtminteri căsătorit, înjunghie siste- 
matic toate femeile blonde şi căsătorite 


0 criză a 
„musicalului“? 


American la Paris, situaţie privilegia- 
tă a clasicei comedii muzicale holly- 
woodiene, printre ai cărei făuritori se 
numără la loc de cinste, Stanley Donen 
a făcut citeva consideraţii amare cu 
privire la destinul «musicalului», azi: 

«Comedia muzicală supravieţuieşte 
cum poate, fără forța de altădată. To- 
tul s-a schimbat din raţiuni economice. 
Pentru a monta azi un «musical», îţi 
trebuie citeva milioane de dolari, între 
șase și opt... Cind eram tinăr, mă im- 
presionau comediile  Broadway-ului. 
Azi, puţine mai sint bune, cu adevărat 
bune. Aproape nimeni nu mai ştie să 
scrie un libret, un cintec nostim, o me- 
lodie pentru o situaţie. S-a pierdut «me- 
seria». Talente există, dar echipele se 
formează greu și rar... Sigur, găsești 
dansatori extraordinari ca negrul ame- 
rican Ben Vereen, însă comedia muzi- 
cală este excesiv de scumpă, compor- 
tind prea multe riscuri, prea multe te- 
meri. Nu mai e posibil să faci vreo ex- 
perienţă, să îndrăzneşti o eroare. Anul 
trecut, Glower Champion a montat pe 
Broadway un «musical» la care a lucrat 
un an. Spectacolul a durat doar o 


întiinite în cale. Se evaluează la mai 
mult de 120 numărul victimelor ei. 
e Marsilia: Constatind cu turbare 


că mașina sa nu vrea să pornească, 
înnebunit la gindul că nu va putea folosi 
maşina toată ziua, un negustor de vinuri 
a împuşcat un alt automobilist, pentru 
a-i fura acestuia mașina. Demarind în 
trombă, el a «măturat» în trecere un 
grup de copii, pentru ca peste 200 de 
metri să pocnească un autobuz cu care 
a spart vitrina unui mare magazin. Bi- 
lanț: 80 de morţi, cu totul... 

P: Pentru a se răzbuna pe 
inspectorii fiscali care vroiau să cu- 
noască veniturile lor exacte, doi direc- 
tori ai unei societăți dau foc, în plină zi, 
percepţiei din arondismentul lor. Pom- 
pierii au scos de sub zidurile sinistru- 
lui 30 de cadavre. 

e Bruxelles: O îngrijitoare de toaletă 
ține închis, de 4 zile, în subsolul unui 
mare restaurant, un important P.D.G. 
(președinte-director general de socie- 
tate). Ea cere suma de 10 milioane 
pentru a-i deschide ușa și a-i da drumul. 

@ Lille: Şomer de aproape 10 ani, 
un arhitect de avangardă, îngrozit de 
urițenia noilor ansamble, aruncă în aer 
un cartier de blocuri noi-tip. Ciţiva supra- 
vieţuitori. 

Aceste mici scenarii infernale sint 
publicate sub titlul: «Doamne. izbăvește- 
ne de bine»... 


seară. Prin această schimbare a datelor 
economice, nu mai există decit un sin- 
gur stil în «musical», capabil «să mear- 
gă» bine comercial: ceva foarte mare, 
foarte simplu, cu un conţinut intelec- 
tual infim»... 

Şi această splendidă definiție a mu- 
sicalului, din punctul său de vedere: 

«ldeea mea de «musical» este aceea 
de a schimba calitatea unei zile din 
viața spectatorului, a-i dezvălui o reali- 
tate a sentimentelor, ceva mai bogată 
decit viața». 


Criza marilor actriţe 


Un punct de vedere autorizat — cel 
al lui Francois Truffaut, regizor atit de 
pasionat de «sufletul feminin» — asupra 
acelei crize a marilor roluri feminine în 
cinematografia occidentală (vezi şi «Ci- 
nema» nr. 12/75): 

«...Într-adevăr, azi actrițele trebuie a- 
proape să cadă în genunchi pentru a 
obţine un rol bun. Eu cred că actrițele 
au partea lor de răspundere în această 
situație. Ele comit o mare greșală refu- 
zînd sistematic să interpreteze perso- 
naje antipatice. E o naivitate să confunzi 
lupta socială pentru demnitatea femeii 
cu lupta pentru «mari roluri teminine» 
— sint două acţiuni cu totul diferite, 
Unde este Bette Davis de azi? Eric von 
Stroheim a făcut o carieră extraordinară, 
jucind personaje «rele». Priviţi — com- 
parativ — ce a devenit Greer Garson 
care nu a interpretat decit roluri dră- 
gute și simpatice, dar în tiime fără 
nici un interes»... 


„Două generații 
Davis, 

tru mulți — 
ît”'3i Karen Black 


(cunoscută la noi » 


X din Marele Gatsby) 
$Å care pentru alții se anunță 
A «o nouă Bette Davis» | 


Doi mari actori italieni care refuză statutul de star: Monica Vitti și 
Giancarlo Gianini (într-o scenă din filmul La miezul nopții 
ronda plăcerii de Marcello Fondato) 


m Lege și dreptate, dreptate și 


adevăr. Cineastul bulgar Ranghel Vil- 
ceanov («Voci în insulă», «Soare şi 
umbră») s-a afirmat totdeauna ca un 
pasionat apărător al cinematografului- 
dezbatere, al cinematografului-mărtu- 
rie, care să Indemne spectatorul la me- 
ditație și la opțiune morală. Acest mi- 
litantism este prezent și în Judecăto- 
rul de instrucție și pădurea, unde 
enigma polițistă contează mai puțin 
și în valoare este pus dialogul dintre 
două caractere. Tentativa judecătorului 
de a o cunoaște pe fata învinuită de 
omor, şi care repede, prea repede și-a 
recunoscut vina. Dialogul dintre cei 
doi începe ca o luptă: fata refuză orice 
contact cu societatea. Aspiră la închi- 
soare, pentru a putea fi singură. Jude- 
cătorul înfruntă această mentalitate a 
disperării, vrind să-i dovedească că 
«ceilalți nu sint, neapărat, iadul». Va 
reuşi acest lucru, pentru că nu întot- 
deauna pădurea rămine ascunsă din 
cauza copacilor. 

N Rapsodie în Re — de la Revo- 


luți 

la scară naţională, în Spania,a revendi- 
cărilor sociale și politice, a apărut filmul 
dramaturgului şi poetului Fernando Ar- 


rabal, Arborele din Guernica. A apă 


Labirintul 
umbrelor 


rut pe ecranele franceze, dar nu și în 
Spania. «Arborele» lui Arrabal este — 
într-o viziune care amintește constant 
de Goya şi de Picasso — un simbol al 
supravieţuirii, o pasăre Phoenix a li- 
bertăţii, în orașul martir, care a fost 
distrus în 1936 de aviația nazistă. Filmul 
este un poem vizual liric, unde se a- 
mestecă pagini de documentar (un 
discurs al Passionariei — Dolores Ibar- 
ruri, un moment de reculegere înainte 
de bătălie, mii de oameni cintînd Interna- 
ționala), dramaturgia unei balade exal- 
tind lupta eroică și disperată pentru 
Republică, într-o fortăreață-oraș ase- 
diată, un cintec funebru evocind marti- 
riul unui popor peste care se lasă greu- 
tatea tăcerii călușului, a Inchisorilor și 
garoului. Într-un moment de răscruce 
în istoria Spaniei, ca cel prezent, Arra- 
bal a scris un poem cinematografic, 
metaforic, care este un rechizitoriu fără 
milă la adresa ordinei morale a unui 
regim al marii burghezii antidemocrati- 
ce. În rolul unei Passionaria imaginare, 
a rezistenței de nelnfrînt, Mariangela 


ti. Regizorul Fré- 


dâric Rossif a filmat, s-ar putea spune, 
timp de o viață intreagă, «viața anima- 
lelor», singurătatea, vinătoarea, dragos- 
tea și moartea lor într-un balet lent, 


După cum scrie autorul cărții (apărută 
recent în editura «Meridiane») — în intro- 
ducere, — «la nici măcar un sfert de veac 
de la apariţie, o artă aflată incă în faza 
incertă a prospecțiunilor de limbaj, trăiește 
o aventură estetică de mari proporții, alături 
de arte cu tradiţii milenare, ca literatura, 
pictura, muzica și teatrul, în cadrul unei 
mișcări culturale de o asemenea amploare 
cum este expresionismul». Această aven- 
tură estetică — și nu numai estetică, pen- 
tru că în frenezia expresionistă cinemato- 
gratul şi-a făurit un limbaj politic — este 
subiectul cărții lui Petre Rado. Un limbaj 
politic în sensul exprimării unei stări de 
spirit colective, într-o Germanie pentru 
care ieşirea din primul război mondial in- 
semna începutul unei epoci de haos eco 
nomic, de ascuţire a contradicţiilor pe plan 
social, de accentuare a instabilității si inca- 
pacităţii de conducere a acelei efeme- 
re «Republici de la Weimar». Colapsul 
lemociäpe burgheze şi ascensiunea nazis- 
mului se reflectă in imaginile deprimante, 
pesimiste, prevestitoare de rău și de moarte, 
ale cineaştilor expresioniști. Coşmarul oni- 
ric şi starea de veghe sint modalităţi de 
naraţiune prin care, în filigran, se citește o 
epocă istorică. Vis sau realism sordid, 
Kammerspiel sau «noua obiectivitate» — 
expresionismul este o aventură. O aven- 
tură presărată de capodopere și de acea 
misterioasă penumbră, de acel perpetuu 


ireal, care transformă documentarul în 
poezie. O poezie a ralenti-ului, prin care 
realitatea este transtigurată şi pină la 
urmă esențializată. «in Sărbătoarea 
sălbatică — spunea regizorul despre 
ultimul său film — animalele sint ade- 
vărate elemente de fascinație. De fapt 
nu e un film despre ele ci despre aminti- 
rea omului. Tovarăşii noștri (partenerii 
noștri, cum ar şpune Bachelard) erau 
animalele. Le urmăream și ne urmăreau. 
Erau hrana şi erau zeii. Ţipetele lor au 
inventat muzica. Privindu-le, am învăţat 
să vorbim. Graţie acestei sărbători, a 
acestei explozii de forță, putem mai 
bine cunoaşte reacția tuturor impulsuri- 
lor noastre care ascultă de legea funda- 
mentală a instinctului. Cu toate virtu- 
țile sale: răbdare, curaj, acceptarea 
bucuriei şi a morţii, și mai ales acea 
certitudine extraordinară pe care o ci- 
teşti în ochiul albastru al tigrului; ea 
Iti spune că moartea e ușoară. O dată 
înțeles acest adevăr, e mult mai simplu 
să treci prin problemele vieţii». 

E Filme de rodaj. Televiziunea ma- 
ghiară lasă tineri realizatori să «se 
rodeze» în filme lungi de o oră, în filme- 
punți de legătură între specificul micului 
şi marelui ecran. Sint semnificative în 
acest sens filme ca În ultima bancă 
de Marta Kende, poveste a integrării 
într-o şcoală din Budapesta a unei 
micuțe ţigănci sosite de la țară sau 
Dragostea vinovată a pictorului de 
icoane Zaharia de Janos Dâmălky, 
evocare a vieţii unui Rubliov bulgar, 
care, rupind cu tradițiile bizantine, a 
introdus în icoanele și frescele sale 
momente ale vieţii laice și profane. 
Cineastul maghiar a filmat la faţa locu- 
lui, în bisericile şi minăstirile din Bulga- 
ria, unde se află, ca într-un muzeu na- 
tural, opera pictorului medieval. 


m Mult zgomot pentru nimic. La 


Avoriaz, în localitatea alpină la modă, 
a avut loc al patrulea Festival al filmului 
fantastic. Un tren special încărcat cu 
personalități şi vedete a plecat noaptea 
de la Paris: ținuta de rigoare — roșu şi 
negru. Într-unul din vagoane era orga- 
nizat un caf6-concert. Într-altul erau 
proiectate filme de groază. Ultimul 
vagon era un adevărat muzeu pe roate: 
a fost construit în 1930 pentru deplasă- 
rile oficiale ale şefilor de stat. Pre- 
şedintele juriului — însuşi marele An- 
tonioni. În juriu — Serghei Bondar- 
ciuk, compozitorul Jannis Xenakis, Les- 
lie Caron, Jacques Tati, Agnăs Varda, 
Jean Seberg, Jacqueline Bisset. Sin- 
gurul element modest în această pa- 
radă de nume a fost selecția de filme. 
O selecţie deloc fantastică. De altfel 
juriul a renunţat să acorde «marele pre- 
miu» şi s-a mulțumit, ca să salveze 
onoarea festivalului, să atribuie premii 
speciale, la două filme engleze, care de 
altfel au şi fost copios fluierate de pu- 
blic. 

N Arta ca pasiune. În primul ei 
film, ca regizoare, Jeanne Moreau po- 
vestește destinul a patru actrițe. Titlul 
Lumina. Abia sfirșite filmările, Moreau 
a început repetițiile la o foarte dificilă 
piesă a dramaturgului german Frank 
Wedekind — Lulu, piesă scrisă în 1895. 
Este un portret aproape fantastic al 
unei femei cu 21 de chipuri, și cu tot 
atitea nume, un portret-mozaic al Fe- 
meil, făcut din întruchipări ale tuturor 
femeilor. Un rol-cheie în palmaresul 
oricărei actrițe. Şi un rol care comple- 


crepuscul al stărilor de veghe care fac 
posibile orice surprize și unde cele mai 
neasteptate întilniri sint la locul lor, prinse 
în logica indestructibilă a visului. Expresio- 
nismul este o artă nocturnă, un hewnat 
neliniștitor de apă în intunericul pădurii, 
și autorul a ştiut să se afunde pe aceste 
cărări de umbre, să ne ducă spre sursele 
cu străluciri sumbre ale acestui atit de ciu- 
dat, de unic, şi în același timp de important 
moment din viața unei arte. Cind spun 
că a știut, nu mă refer la o știință didactică 
sau la bogăţia informaţiei și analizei: aceas- 
tă ştiinţă şi această bogăţie există, dar ele 
sint abia punctul de plecare al cărţii și al 
călătoriei. Petre Rado a ținut seama — din- 
colo de meticuloasa și precisa organizare 
a materialului, dincolo de dificila sinte/4 
care tace din filme arhetipuri, de acea deli- 
niţie dată de Blaga expresionismului şi pe 
care el o citează in cartea sa: «De cite ori 
un lucru e astfel redat incit puterea, tensiu- 
nea sa interioară îl întrece, îl transcendează, 
trădind relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, 
cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs 
artistic expresionist». A ține seama de o 
asemenea definiţie înseamnă a nu vorbi 
despre obiectul unei arte, ci despre subiec- 
tul ei; a trece de la analiză la poem, de la 
istorie, biografie, filmografie şi exegeză, 
la acele cuvinte care spun despre tăcerea 
unde se aud bătăile inimii şi inimilor trăind 
arta ca pe-o inefabilă durere. Marele merit 


tează din interior, și ca din intimplare, 
preocuparea de regizoare a jJeannei 
Moreau. Căci un film făcut de o actriță 
despre patru actrițe este tot un portret: 
al unei femei şi al pasiunii el pentru artă. 

N Film în film. După «8,1/2» de 
Fellini, după «Totul de vinzare» de 
Andrzej Wajda, după «Noaptea ameri- 
cană» de Truffaut, filmul maghiar La- 
birint de Andras Kovaks îşi alege ca 
subiect realizarea unui film şi ca perso- 
naj principal, un regizor. Această vi- 
ziune în oglindă a cinematografului, 
această dublare şi dedublare a filmului 
în film, nu are însă în concepția lui 
Kovaks — după cum nu avea nici în 
celebrele sale modele — o dimensiune 
narcisistă. Şi cu atit mai puțin senza- 
țională, de dezvăluire a culiselor unei 
arte și a trucurilor unei meserii. «Labi- 
rint» se oprește asupra unui moment 
al turnării unui film, cînd regizorul işi dă 
seama că viziunea sa asupra poveștii, 
asupra destinului personajului, asupra 
mesajului său, este cu totul diferită de 
cea a scenaristului, care nu e de acord 
cu autorul povestirii ecranizate, care nu 
e de acord cu concepția actorului prin- 
cipal, care-şi vede personajul cu totul 
altfel decit îl vede regizorul ș.a.m.d. Un 
labirint al punctelor de vedere diver- 
gente, care sub bagheta cineastului 
trebuie să se transforme într-un coloc- 
viu creator. 

N Dans și dramă. Regizorul so- 
vietic Anatoli Efros lucrează la o adap- 
tare (pentru televiziune) a romanului lui 
ivan Turgheniev «Ape de primăvară», 
într-o formulă neobişnuită, El încearcă 
să îmbine acțiunea dramatică şi baletul 
clasic. Filmul se va chema Fantezie 
și va fi interpretat. atit ca actriță. cit și ca 
balerină, de Maia Plisețkaia. Ea îl va avea 
ca partener pe Innokenti Smoktunov- 
ski. Care va fi «dublat» în secvențele de 
dans de balerinul Anatoli Berdușev, 
Totul pe muzică de Ceaikovski. 

E Scott și Zelda. Actriţa Tuesday 


Weld (inocenta fetișcană din filmul «Am 
încălcat legea» cu Gregory Peck) a 
interpretat într-un film de televiziune 
rolul Zeldei, soția nevrotică a roman- 
cierului Scott Fitzgerald. Ea l-a avut 
partener pe Jason Miller, care pentru 
a-l interpreta pe Fitzgerald a întreprins 
o fantastică muncă de documentare în 
puzderia de biografii și eseuri scrise 
despre celebrul romancier. Munca ce 
nu a fost inutilă, deoarece presa de 
specialitate din America consideră fil- 
mul Scott Fitzgerald la Hollywood 
ca una din cele mai interesante, mai 
autentice, mai serioase și mai bine 
interpretate dramatizări asupra vieții 
scriitorului şi a soției sale. 

E După 80 de ani. Regizorul ameri- 
can Roger Corman intenționează să 
realizeze o nouă versiune a unui «mo- 
nument» al istoriei cinematografului: 
Nașterea unei națiuni. În 1915, sem- 
nind acest film, Griffith inventa practic 
narațiunea filmică, montajul și încadra- 
tura: filmul său a fost — după mulţi 
comentatori — o adevărată «naștere a 
cinematografului». În anul bicentena- 
rului Americii, Corman ar voi să aducă 
în felul acesta un omagiu marelui pio- 
nier al epopeii pe celuloid, dar să şi 
modifice în remake-ul său viziunea se- 
gregaţionistă şi rasistă pe care o avea 
Griffith asupra Războiului de Secesiune. 
Capodopera va fi evocată şi repovestită 
într-o perspectivă progresistă. 


al acestei amplu documentate cărți de 
cinema este în primul rind valoarea ei lite- 
rară. Dincolo de emoția artistică și cinefilă 
(opusă unei obiectivităţi reci, de comen- 
tariu enciclopedic) cu care Petre Rado 
discută filmele, este mereu prezentă luci- 
ditatea critică care plasează filmele în 
context, visele în ambianța care le-a dat 
naștere. Nosferatu sau Caligari și chinui- 
toarele lor fantasme lasă să se delușească 
neliniştile Germaniei şi presimţirile singerii 
şi îndoliate ale nazismului. «Sentimentul 
nocturnului» — scrie Rado despre Nos- 
feratu — se instaurează definitiv în spațiul 
psihic al filmului, omniprezența vampirului 
născut din tenebre e sugerată prin obscu- 
ritatea universului citadin, în oraş şi in afara 
lui e mereu noapte, lumina zilei dispare, 
alungată de presentimentul morţii care se 
insinuează pas cu pas în pasnicul burg de 
provincie». Așa e scrisă cartea. sugerind 
filmele prin cuvinte-imagine, analizindu-le 
structura și stilul chiar din interiorul lor, 
filme vii şi nu documente de arhivă, intilniri 
pe drumurile labirintului. 

O addendă care cuprinde texte alese din 
literatura critică a expresionismului, ca şi 
interesantul dicționar de personalităţi ale 
filmului expresionist, realizate de Cristina 
Corciovescu, completează cu autoritate 
acest eseu, care este o dovadă că despre o 
artă nu se poate scrie decit cu artă: 


Dan COMŞA 


N Polanski, Adjani și balul cine- 


fililor. După «Cuţitul în apă», poveste 
cu vitrio! spusă pe un ton de farsă, 
după «Balul vampirilor», fals film de 
groază, parodie și în acelaşi timp lividă 
poveste științitico-tantastică, după «Chi 
natown», unde romanul politist ă la 
Chandler era spus pe ton de tragedie 
antică, Roman Polanski lucrează la o 
adaptare a unei cărți despre dedublare 
şi frică — Locatarul. În rolul principal, 
chiar Polanski. Şi-a acordat rolul fără 
niciun complex. «Ca Charles Chaplin, 
Harold Lloyd, Buster Keaton și Orson 
Welles. Exemplele de regizori-actori nu 
lipsesc în istoria cinematografului. Şi 
atunci eu de ce nu?» Polanski a dat un 
rol în acest film Isabellei Adjani. Un 
rol departe de personajul Adèlei H, 
eroina pură și romantică a lui Truffaut. 
Adjani este acum o fată, fardată cam 
violent şi fără grijă, arătind așa cum 
arată obişnuitele discotecilor. Un rol de 


ros al istoriei Angliei revine pe ecran 
în filmul lui Waris Hussein, Toate 
temeile regelui Charlotte Rampling 
şi Keith Mitchell sînt protagoniștii. 

e Un roman contestatar a! societății 
de consum — Contextul de Sciascia, 
a tost ecranizat de un regizor pentru 
care cinematograful a fost totdeauna 
o armă politică: Francesco Rosi («Mii- 
nile pe oraș», «Salvatore Giuliano»). 
Filmul (în competiție la Cannes '76) se 
cheamă Cadavre excelente şi este 
interpretat de Lino Ventura, Alain Cuny, 
Charles Vanel şi Fernando Rey. 


e Monica Vitti și Ugo Tognazzi sint 
interpreţii ultimului film al lui Luciano 
Salce, Raţă cu portocale. Este o co- 
medie despre o criză matrimonială al 
cărei final ar trebui să fie despărțirea. 
Şi despărțirea va fi precedată de o masă 
organizată de bărbatul (virtual) părăsit, 
care va ști ce trebuie să facă pentru a 
nu-și pierde soția. 


Asociaţia criticilor din New York a desemnat-o ca cea mai bună actriță 
a anului 1975 pe Isabelle Adjani, pentru rolul titular din filmul Povestea 
Adelei H. Un record al generației. (Actrița tocmai a împlinit 20 de ani). 


compoziție în așteptarea Piraților, pe 
care tot Polanski îl va regiza în această 
primăvară și unde Adjani, va fi nepoată 
de amiral spaniol iar Jack Nicholson, 
corsar. Între timp, actrița a primit o 
triolă confirmare a talentului ei: la New 
York i-au fost acordate: Premiul criticii 
străine, Premiul criticii new-yorkeze și 
Premiul pentru cea mai bună actriță 
a anului (în filmul lui Truffaut). Premiile 
i-au fost remise de octogenara Lillian 
Gish. ŞI totuși, tinăra Adjani a refuzat 
propunerea unui rol principal într-un 
film star-system. Poate pentru că, aşa 
cum o caracterizează un cineast, «este 
în căutarea permanentă a perfecțiunii». 


N În avanpremieră, în premieră 


© Regizorul Giorgio Capitani va po- 
vesti pe tonul comediei amărui scurte- 
le întiiniri dintre două cupluri de nave- 
tiști ai Pieţii Comune doi bărbați și 
două femei care locuiesc la periferia 
Parisului și lucrează la Milano, petre- 
cindu-şi mare parte din timp în du-te 
vino cu trenul. Titlul — Consumaţi de 
o conștientă pasiune. Interpreţi: Jane 
Birkin, Catherine Spaak, Aldo Maccione 
şi Cochi. 

© Vittorio Gassman va reveni la re- 
gie după citeva experienţe în teatru 
și film care au fost puţin concludente. 
Actorul lucrează la o dificilă adaptare a 
unui text scris de Kirkegaard: Jurnalul 
unui seducător. 

9 Figura regelui Henric al VIili-lea a 
fost cîndva întruchipată pe ecran de un 
«monstru sacru» al istoriei cinemato- 
grafului — Charles Laughton. Merle 
Oberon o interpreta pe Ann Boleyn. 
Mai tirziu, în filmul «Ana celor 1 000 de 
zile», Richard Burton interpreta pe re- 
gele care-și masacra soțiile, şi Gene 
viève Bujold pe cea care reușise să 
reziste aproape trei ani maniei destruc- 
tive a monarhului. Acest episod singe- 


m 


E Oscar şi cuibul de cuci. Pentru 
prima oară din anul 1933, cind un ase- 
menea eveniment | s-a întimplat filmu- 
lui «S-a întîmplat într-o noapte» de 
Frank Capra, cu Claudette Colbert şi 
Clark Gable, cele mai importante cinci 
premii Oscar au fost atribuite în 1976 
filmului lui Milos Forman Zbor peste 
un cuib de cuci (cel mai bun film al 
anului; Milos Forman — cel mai bun 
regizor al anului; Jack Nicholson, cel 
mai bun actor al anului; Louise Fletcher 
— cea mai bună actriță a anului; cel 
mai bun scenariu al anului). La decerna- 
rea premiilor, Jack Nicholson, care in- 
terpretează în film rolul unui pacient 
(perfect sănătos de altfel) internat în- 
tr-un azil psihiatric, declara: «Premiul 
meu este o dovadă că în Academia de 
artă cinematografică sînt tot atiția ne- 
buni ciți poţi găsi şi aiurea». Alte «sta- 
tuete» au fost acordate pentru cel mai 
bun rol secundar masculin, lui George 
Burns, în filmul Băieţii soarelui. 
Acest actor apare pentru prima oară 
pe ecran după o pauză de... 37 de ani. 
Ceea ce l-a făcut să declare că va reveni 
la cinematograf (și eventual la un alt 
Oscar) peste alți 37 de ani... Cel mai bun 
rol secundar feminin a fost atribuit 
actriței Lee Grant (pe care am văzut-o 
pe marele ecran în «inspectorul Co- 
lumbo») — pentru filmul Shampoo. 
Mary Pickford, «logodnica Americii» 
de pe vremea marelui mut, a primit un 
Oscar omagial. Premiul i-a fost remis 
în vila ei, actrița neputindu-se deplasa 
la festivitate. 


Gelozie 1976 sau o poveste de cînd e lumea. O poveste cu un cuplu 
care se iubește dar nu știe s-o dovedească. De aceea, în timp ce se 


iubește, se sfiş 


narist și regizor — Nadine Trintignant. Protago- 


niști — Jean Louis Trintignant şi Stefania Sandrelli. 


E Epopee spaghetti. Părintele wes- 


ternului spaghetti, Sergio Leone, a ajuns 
producător și-i lasă pe alţii să realizeze 
pe contul lui, singeroase imitații ale 
poveștilor cu cow-boys. Cu banii ciști- 
gaţi de pe urma unor filme produse de 
el ca «Numele meu e nimeni» și «Un 
geniu, doi asociaţi şi o cerşetoare». 
Leone visează la un supertiim — A 
fost odată America. O «saga» a 
Statelor Unite din 1918 pină astăzi, 
văzută prin ochii unui... gangster. El 
a propus rolul principal lui James Cag- 
ney, dar deocamdată se lovește de re- 
fuzul net al actorului. Un alt «dur » — și 
acesta în retragere — prevăzut în dis- 
tribuție, este Jean Gabin. Leone este 
convins că va sfirși prin a-i convinge 
pe cel puțin unul din cei doi să joace în 
filmul său. 


m Corabia fără nebuni. 937 de evrei 


germani primesc în mai 1939 autorizaţia 
de a părăsi Germania nazistă. Ei se 
îmbarcă pe pachebotul «St. Louis», cu 
direcția America Latină. Totul nu este 
insă decit o operație de propagandă 
semnată Goebbels: refugiații nu vor 
primi drept de azil în țări care se află 
fie sub “ameninţarea Reichului, fie evită 
orice act politic cu aer de provocare 
față de Berlin. Pornind de la acest 
incident politic, și-a construit regizorul 
Stuart Rosenberg («Bani de buzunar») 
ultimul său fiim — Călătoria. Un inci- 
dent politic care este și o parabolă 
asupra fascismului. Faye Dunaway, Os- 
kar Werner, Orson Welles, James Ma- 
son, Maria Schell sint interpreții cu 
nume celebre ale personajelor anonime 
care au existat în realitate. 


Zbor peste un cuib de cuci — filmul cel mai bun al anului. Filmul cu 


cinci premii Oscar. 


tul visului american. Jack Nicholson devine cu a 
bun actor al anului (dar nu numai pentru motivul 


mul care demonstrează într-o parabo 


falimen- 
i ocazie cel mai 
a primit Oscarul). 


iVe 


telescopuri 


Sentimentul timpului 


Scriam, cu o lună în 
urmă, aici, despre un re- 
viriment (mult așteptat) 
petrecut pe teritoriile 
producției de filme a stu- 
diourilor de televiziune. 
În afara  tele-filmului 

de ficțiune — care continuă încă să 
rămînă o cenușăreasă sau se află încă 
pe platouri, așteptind să demareze cu 
«toate pinzele sus» — în afara acestuia, 
deci, ultimele săptămini au lăsat să se 
întrevadă destul de multe creaţii cine- 
matografice interesante care atestă un 
efort de consolidare a acestui sector 
deosebit de important pentru relația 
micului ecran cu telespectatorii. Aș 
alege, dintre multe posibile, doar două 
argumente... 

@ Naşterea unui miracol 

Era într-o duminică după-amiază, cind 
am văzut filmul despre Nadia Comăneci, 
intitulat simplu (da, simplu!) Nașterea 
unui miracol. Pe fata aceasta, cu miră- 
rile încă intacte în fața miracolelor vieții, 
ea însăşi un miracol al vieţii, o ştie de 
la un timp încoace o lume întreagă, pen- 
tru că o lume întreagă a fost uimită de 
zborurile şi volutele ei, de caligrafiile 
ei aeriene, pentru care cuvintul «per- 
fect» ar fi doar o palidă, foarte palidă 
caracterizare. De ce ni se pare deosebit 
filmul lui Nicolae Oprițescu, realizat 
după scenariul Manuelei Gheorghiu şi 
cu contribuţia operatorului Tiberiu Vătă- 
şescu? Poate pentru că izbutește să 
vorbească fără cuvinte «mari», dar cu 
imagini «tari», ca aerul de munte, des- 
pre omenescul performanţei — numai 
sportive? — realizate de fetița aceasta 
atit de la început de viață... Poate pen- 
tru că izbutește să dea — şi ce lucru greu 
este acesta! — o definiţie a miracolu- 
lui... Sau, poate, pur şi simplu, pentru 
că face tot ceea ce face cu sprijinul 
substanțial al cinematografului. Cine 
matograful, adică, nu este doar imagine 
cuprinsă pe un șarpe de celuloid, este 
idee, este forță, este viață... 

Îndeosebi printr-un montaj de mare 
rigoare demonstrativă, și cu o funcţie 
pregnant artistică (să notăm, cu plus, 
şi numele monteurului, Dan Nanoveanu), 
Nașterea unui miracol surprinde per- 
tormanța în haine de lucru. Pentru toate 
fetitele acelea care uimesc astăzi lumea 
întreagă, copilăria inseamnă, înainte de 
orice, muncă şi iar muncă, într-o sală 
de gimnastică de la poale de Carpaţi. 
Antrenamentele și concursurile dia- 
loghează, se cheamă, îşi răspund, se 
condiţionează, se suprapun. Familia în- 
seamnă mulţi, foarte mulți prieteni și 
muncă, școala înseamnă mulți, foarte 
mulți prieteni și muncă, copilăria și 
viața înseamnă la fel... și muncă. Marile 
satisfacţii dobindesc în film dimensiuni 
și semnificaţii de eveniment planetar. 
Dar nu este acesta un lucru omenesc, 
teribil de omenesc? «Documentul unic», 
comentat de cineaști — acea primă notă 
de 10 din istoria gimnasticii — reface, 
parcă, pe ecran ambianța primului pas 
al omului pe lună. Dar nu aceasta este, 
oare, realitatea cea mai adevărată și 
cea mai omenească a micuţului univers 
numit Nadia Comăneci, lingă pătuţul 
căreia nişte îndrăgite personaje dis- 
neyene îi spun în fiecare dimineaţă 
«bun venit, paradisule»?... 

e Spectacolul lumii 

Al doilea argument este... o serie 
întreagă de argumente. «Spectacolul 
lumii», înfățișat cu febrilitate şi emoție 
neostenită de către reporterul-cineast 
loan Grigorescu, continuă să ne ofere, 
săptăminal, mărturii dintre cele mai 
semnificative despre oamenii şi timpul 
pe care îl trăim. În noua serie de «spec- 
tacole ale lumii» pe care o vedem încă 
pe micile noastre ecrane, «zig-zag»-ul 
pe mapamond al celui pentru care apa- 
ratul de filmat a devenit mai mult decit 
un prieten nedespărțit, a devenit crez 
de viață, a devenit conștiință, nu in- 
cetează să ne acapareze, să ne facă 
părtaşi la tezaurul civilizaţiei mondiale. 
Am întirziat fascinaţi, împreună cu re- 
porterul, în fața semnelor tulburătoare 
ale unei civilizaţii îndepărtate, durate 
în piatră de Buhara şi Samarkand. Am 


20 


receptat, impreună cu reporterul, glasu- 
rile vii ale timpului în Belgradul con- 
temporan sau în Angola populară. Şi am 
rămas o clipă cu respirația tăiată pri- 
vind, împreună cu reporterul, la ceas 
de Acropole, privirea de acum optspre- 
zece veacuri a prizonierului dac, acolo, 
la poalele unui imperator din care timpul 
n-a păstrat decit sandalele de piatră. 
Era un prețios semn al timpului, încărcat 
de semnificaţii, vorbind peste secole 
despre demnitate, despre neostenita 
sete de adevăr și de dreptate a poporu- 
lui_nostru. 

Cele mai importante virtuţi ale 
«spectacolului lumii» ţin, sigur, de 
capacitatea reporterului de a surprinde 
semnele timpului. Ale unui ieri care a 
trimis spre viitor mesaje nepieritoare 
de gind şi inspiraţie... Ale unui azi în 
care aparatul de filmat urmărește, cu 
frenezie și cu emoție, chipul și drumurile 
oamenilor. Poate că aici stă cheia inter- 
venţiei publicistice de calitate a repor- 
terului: în modul de a surprinde pe ecran, 
în ipostazele lor curente de viaţă, oa- 
menii. 

Da, a cuprinde în imagini semnele 
timpului este un telescop dintre cele 


esenţiale... Călin CĂLIMAN 


telereportaj 


La temperaturi 
înalte 


Ancheta Rodicăi Rarău 
— «Fierbinte, călduț, re- 

ce» nu avea nimic neo- 

bișnuit în ea, tema este 

cotidiană — sint oameni 

care trăiesc la cea mai 

înaltă temperatură, alții 
care o scaldă, alții care n-au auzit nici 
de frisoane nici de temperaturi morale. 
Tot cotidiană era şi ofensiva reporteru- 
lui, pentru că prin asta de fapt se deose- 
beşte un reporter «fierbinte» de unul 
«călduț», prin puterea de a lua tempera- 
tura timpului său și a se implica în ea, 
ilustrind-o. Nimic mai simplu decit să 
găseşti subiecți care să ilustreze o 
astfel de temă, important este cum ĵi «pui 
în pagină» și cum faci ca acest «simplu» 
să devină eveniment, să aibă forță de 
convingere și valoare de simbol. Rodica 
Rarău are priceperea și talentul de a-și 
exprima propriile convingeri subsumate 
celor ale noastre, ale tuturor. Ea cu- 
noaşte valoarea amănuntului semnifica- 
tiv, ştie să scoată tot ce se poate scoate 
dintr-o tăcere, un prim plan, un gest 
de acoperire a ochilor mai acuzator decit 
orice cuvinte, o privire limpede și o plasă 
de riduri calde mai elocvente decit orice 
mărturisire. A şti să taci biografii din 
portrete ține de arta teleastului. lată de 
ce emisiunea ei a fost receptată la 
«cald» și a fost comentată în tramvaie, 
pe stradă sau în ședințe,la o ceașcă de 
cafea. Timpului nostru îi este caracteris- 
tică conştiinţa trează, dar la fe! de carac- 
teristică analiza permanentă a acestei 
conştiinţe, fără false pudori, fără conce- 
sii făcute unei așa-zise discreții. Avem 
nevoie de exemple pozitive și de exemple 
negative pentru a ne autodepăşi. De fapt 
omenirea a avut Intotdeauna nevoie de 
astfel de exemple pentru a se autodepăși, 
dar niciodată această nevoie n-a fost 
trecută într-un program social organizat. 
Sintem sensibili la autentic şi la pate- 
tismul unei demonstrații, la forţa ei de 
convingere, tocmai pentru că toți năzuim 


Un spectacol de ţinută: Nunta 
însingerară de Federico Garcia 
Lorca (în regia lui Timotei Ursu), 
susținut cu  patetism de Olga 
Tudorache şi cu o caldă sensibi- 
litate de Violeta Andrei 


să trăim «fierbinte». Sigur că într-o 
ordine ideală aria de investigaţie poate 
fi lărgită. Oameni minunați, comunişti 
adevărați, constructori ai vieții noi se 
găsesc pretutindeni. Dar sint aduși în 
aceste anchete de profundă morală, 
marii constructori ai satului contempo- 
ran — personal am întilnit atitea perso- 
nalități autentice! — din familia «docto- 
riței» minunate, investigată de Rodica 
Rarău, portret exemplar care deja a 
devenit anonim, ideal, și acesta e cel 
mai mare compliment care se poate 
tace reporterului și subiectului său. 
Am vrea mai des să auzim vocile perso- 
nalităților culturale românești a căror 
viață dăruită patriei şi artei sale este 
întotdeauna emoţionantă. Şi... poate ar 
trebui să căutăm printre «stressaţii» din 
lene, paradox aparent, spulberat cu 
linişte de somităţi medicale într-o fre- 
netică emisiune «Mai aveţi o întrebare» 
făcută de Andrei Bacalu, omul acesta 
care le știe absolut pe toate și mai vrea 
să știe exact încă pe atit, stare de spirit 
şi de viață pe care ține cu orice preț să 
ne-o transmită și nouă și bineînțeles reu- 
şește, lucru cunoscut de la Carpaţi la 
Marea Neagră de toată suflarea tele- 


fagului român. Smaranda JELESCU 


teledocumentar 


Esenţial e „contactul 


cu lumea' 


Nu s-ar mai discuta atit 
despre televiziune, des- 
pre concurenţa ei pericu- 
loasă în rindul artelor, 
despre imensa ei audien- 
tă, dacă ea, televiziunea, 
nu ar satisface setea de 

cunoaștere a omului prin mijloace di- 
recte și totodată comode. Televiziune 
nu înseamnă doar informaţie curentă, 
serialele cu zimbitori cavaleri ai dreptății 
coboriți din ultimul tip de maşină sau 
fete frumoase cîntind despre dragoste. 
Televiziunea a demonstrat devenirea 
ei ca forță în formarea culturală a indi- 
vidului. O coordonată care conduce la 
această concluzie este și aceea a docu- 
mentului pe care micul ecran îl răspin- 
deşte pe toate canalele sale sub o serie 
de formulări de largă accesibilitate. 
Este vorba de documentul politic, docu- 
mentul social sau istoric asimilate în 
diferite emisiuni prin care publicul se 
informează și îşi lărgește universul cul- 
tural. Vom restringe voit aria de referință 
doar la filmul documentar geografic şi 
istoric, acel film ce ne prezintă lumea în 
care trăim, lumea pe care avem datoria 
să o cunoaştem. 

De ani de zile Teleenciclopedia con- 
stituie un punct forte de existență a 
programului; la rindul lor, reportajele 
de la 24 de ore sau de la File de istorie, 
sau emisiunile Meridiane, Itinerarii, 
Teleglob, Spectacolul lumii consti- 
tuie, de asemenea, momente de atractie 
maximă pentru telespectator De ce? 
Pentru că aici se satisface plăcerea cu- 
noașterii prin intermediul documenta- 
rului ce dezvăluie fața, necunoscută 
unora, a lumii, mărturiile civilizaţiei 
noastre, ne privim semenii de pretutin- 
deni, luăm contact cu rezonanţele actua- 
lității. Aceste documentare și reportaje 
se constituie într-una din minunatele 
lecţii de cultură ale televiziunii. În virtu- 
tea faptului că astăzi sintem o ţară 
afirmată pe plan extern și mindria aceas- 
ta o are fiecare din noi, venim în contact 
cu Lumea şi trebuie să o cunoaștem 
aşa cum este ea, cu istoria ei, cu civiliza- 
ţia ei, şi trebuie să ne cunoască și Ea 
aşa cum sintem noi, cu istoria noastră, 
civilizația noastră, nu după eronatele in- 
formații ale unora pentru care civilizație 
înseamnă ultimul tip de Mercedes. Pen- 
tru aceasta fiecare documentar este 
privit cu interes, oferind bogate infor- 
maţii despre oameni, obiceiuri, istorii pe 
care zeci de cărţi le citează, dar de cele 
mai multe ori publicul nu le parcurge 
dintr-o serie de motive stabilite de 
sociologi. Şi apoi televiziunea oferă cel 
mai convingător argument — imaginea! 

Operatorul sau operatorul-reporter, 
comentator al acestor itinerarii, renunţă, 
în cazul documentarului, la jocurile şi 
exhibiţiile imaginii, oferă imaginea de 
informare care poate nu întotdeauna 
este cea artistică. Surprinde esenţialul, 
tipologicul,  chintesența informației. 
Cindva la Teleenciclopedie s-a transmis 
un scurt documentar despre Acropole; 
comentatorul, Octavian Paler, selectase 
datele principale ale informării îmbră- 
cate în frumoasa haină a eseului poetic, 
care nu dăuna însă în nici un moment 
receptării informaţiei; imaginea exem- 
plifica cu exactitatea cronometrului fie- 

care cuvint. Astfel de documentare nu 

pot fi uitate. 


Şi trebuie să recunoaștem că mai 
întotdeauna la televiziune acest gen 
de filme este servit de maeștri ai genu- 
lui. Telespectatorul de cele mai multe 
ori nu reține ca in cazul unei anchete, 
semnăturile de pe generic, dar reține 
informaţia. lată un lucru foarte important, 
munca aparent anonimă se manifestă 
ca un autentic act cultural, pe care 
oamenii nu-l uită! 


Heana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


e Portret Luchino Visconti O e 


misiune-omagiu, dedicată aceluia care 
a fost unul din cei mai mari creatori din- 
totdeauna ai cinematografului. Obsesie, 
Pămintul se cutremură, Senso, Roc- 
co și frații săi, Ghepardul, Tremură- 
toarele stele ale Ursei, Căderea zei- 
lor, Moarte la Veneţia, Ludwig, Grup 
de familie in interior — iată opera 
în reperele ei fundamentale, iată bio- 
grafia artistică a regizorului. S-a vorbit 
nu o dată despre Visconti ca despre un 
aristocrat al cinematografului și, dacă 
prin aceasta se înțelege nobleţe a gîndi- 
rii şi superb rafinament al formei, ele- 
ganţă și spirit — atunci într-adevăr el 
a fost un aristocrat. A vedea acum 
unul după altul filmele lui Visconti 
sau, în orice caz, momentele lor semni- 
ticative, înseamnă în primul rind a con- 
stata că ele sint (fiecare în felul său, 
dincolo de diversitatea formulelor şi 
a surselor de inspiratie) filme politice, 
creaţii ale unui intelectual angajat. Des- 
chiderea lor socială este clară, la fel 
şi substanţa realistă. Atita doar că 
nimeni nu a izbutit ca Visconti să dea 
politicului, socialului și realismului scli- 
pirea unui diamant care, știm, nu e 
numai tăios, ci și superb, fascinant în 
strălucirea lui. 
e Singurătatea alergătorului de 

cursă lungă 

(Tony Richardon, 1962). Memorabilă 
creaţie cinematografică peste care anii 
trec fără a lăsa vreun rid. Memorabilă 
— adică se ține minte, dar de ce, de ce 
oare? Poate pentru limpezimea şi ro- 
tuniimea construcţiei; poate pentru ad- 
mirabilul Tom Courtenay în rolul princi- 
pal. Sau, poate, nu atit pentru asemenea 
motive de ordin artistic, cit pentru o 
serie de alte argumente. Filmul acesta 
are pe fiecare centimetru de peliculă 
pulsul și încărcătura nervoasă a unor 
clipe de viață, el e mereu firesc ase- 
menea unei respirații, sau unei lacrimi, 
sau unei prostii de tinerețe... Un film 
care protestează, care e «furios», dar 
o face tot timpul cu secretă căldură și 
subtil patetism. Operă inegalabilă a 
«tree-cinema»-ului, Singurătatea a- 
lergătorului de cursă lungă e în 
fond, o poveste cu tilc. Ea spune aşa: 
e suficient să știi că poţi cîştiga în mod 
sigur o cursă pentru a-ţi deveni indife- 
rent cine se clasează primul. 

e Pescăruşul 

(Sidney Lumet, 1974). Multă lume 
bună (regizorul, Simone Signoret, Va- 
nessa Redgrave, James Mason etc.), 
dar prea puțin Cehov. Un film (mai 
exact un teatru filmat) instructiv însă 
în felul său şi tocmai de aceea men- 
ționabil. Nu ajung numai vorbele piesei, 
nici excelenta interpretare actoricească 
pentru a ajunge la acel Cehov care stă 
în spatele cuvintelor. Căile sint mai în- 
tortochiate, iar cea mai scurtă nu e în 
acest caz și cea mai bună. Nefiind o 
peliculă slabă ci doar corectă, acest 
Pescărușul (ca şi cel de acum cîțiva 
ani, semnat de regizorul luri Karasik) 
dovedește încă o dată că, pentru cine- 
matograf, opera lui Cehov rămîne încă 
(exceptind firește Doamna cu cățelul 
şi Unchiul Vania) un teritoriu ne- 
cucerit. Ceea ce, în treacăt fie spus, nu 
e de mirare... 

@ Pinocchio 

(Luigi Comencini, 1972). Excepțională 
adaptare pentru ecran a faimoasei po- 
veşti. Curios este faptul că miraculosul 
vine aici din cele mai firești impreiurări, 
ceea ce prilejuieşte filmului adevărate 
performanțe: decorul este cit se poate 
de realist, dar are un mister al lui, un 
aer straniu (antologică este permanenta 
prezentare a uliței și a caselor într-un 
vint uscat de început de iarnă); per- 
sonajele şi psihologiile la rindul lor 
sint cit se poate de firești, dar inconjura- 
te de un insesizabil halo de ireal. In- 
serția neobișnuitului în cotidian este 
exemplar rezolvată în această peliculă 
care nu este nici pentru copii în exclusi- 
vitate, nici pentru adulți — ci pentru 
toţi. Modern, cu ingeniozitate și farmec, 
Pinocchio nu mai constituie (în viziu- 
nea lui Comencini) un basm cu elemente 
realiste, ci o realitate de basm 


Aurei BĂDESCU 


un ciclu ocaziona 


„Condiţia femei 


în filmul 


Nu e tema care a stimulat cel mai mult 
inspiraţia cineaștilor noștri, dar, oricum, 
dintr-un tablou nu prea generos au fost 
alese citeva filme-itinerar pentru ceea ce 
înțelegem să numim «condiția femeii», con 
diția ei umană, socială, sentimentală, la un 
moment dat. 


Sărutul (Lucian Bratu, 1964) 


Film al lui Lucian Bratu mai vechi, dar cu 
aceeaşi pasiune a cercetării minuțioase, a 
scotocirii tandre, plină de solicitudine cind 
e vorba de sufletul omenesc. O întimplare 
marchează dramatic existența unei femei 
de la tară, violată în timpul războiului. 
Trauma suferită o tace neincrezătoare și 
singuratică, pină cind un om va reuși cu 
răbdare și dragoste să topească inghelul. 
Poveste tristă şi optimistă în felul ei, rein- 
înviere lentă, discret sugerată cinemato- 
grafic. 


Duminică la ora 6 
(Lucian Pintilie, 1965) 


O ipostază majoră, major realizată cine- 


Omagiu unor 
actori dispăruţi 


N Susan Hayward 


De la 27 de ani este stea de prima mă- 
rime. Se distinge in roluri amare. De 
două ori interpretează disperările unei ac- 
trite alcoolizate. Şi capătă un Oscar 
pentru Voi plinge miine. Un alt Oscar 
îl va obţine la 39 ani în filmul lui 
Wise: Vreau să trăiesc. Poveste sinistră, 
căci reproduce un fapt autentic, o întim- 
plare de «serie neagră» care cu un an înainte 
zguduise opinia publică americană. În Ne- 
vastă-mea vrăjitoarea, ea este logodnica 
părăsită și personifică aici un gen curios 
de frumusețe: este frumusețea zadarnică. 
Asta se întîmplă ades în dragoste: o urită 
care are un «nu știu ce» și care elimină 
cele mai splendide concurente. Am văzut-o 
şi intr-un «remake» al faimosului Nu vreau 
să mor (o veche pertormanţă a Bettei 
Davis), unde eroina, lovită de o maladie 
incurabilă, orbește și moare tinără. Adică: 
se închide în casă, singură, și așteaptă 
moartea. Sinistră poveste, mai ales ci 
Susan Hayward ea însăși avea să moară 


E Pierre Fresnay 


Incă de cind era la conservator făcea 
cite un «boul de rôle», cite o bucăţică de rol, 
la Comedia Franceză; iar la 27 de ani era 
secretar al acestei prestigioase companii 
teatrale. Fineţea, delicatețea, spiritualitatea 
jocului său il făcea un mare specialist în pie- 
sele lui Musset, în teatrul poetic. Dar, la un 
moment dat, pleacă de la Comedia France- 
ză și bătrina casă îl condamnă la două sute 
de mii de franci despăgubire. După aceea 
joacă în aproape toate teatrele din Paris. 
și mai ales la acela condus de soția sa, 
Yvonne Printemps. Acolo regizează toate 
piesele. Fără plată, fără iscălitură. În sfirșit. 
anul 1931 îl consfințește actor de cinema 
prin celebrul Marius, filmul lui Korda. Apoi 
joacă în filme de M. Allegret, Gance, Pag- 
nol, Pabst. Dar rolul său cel mai apreciat 
a fost acela al ofițerului de cavalerie si 
conte din luzia cea mare al lui Renoir 


Susan Hayward: Zimbetui 
acesta i-a adus un Oscar A: 
(Vreau să trăiesc) 


Pierre Fresnay: 
rălucit în filme 
negre (Corbul de Clouzot) 


românesc“ 


matogratic: eroismul unei tinere comuniste 
în timpul războiului. Sacrificiul simplu și 
firesc, ca şi sentimentele care o aduc pe 
tată pe baricadele luptătorilor antifasciști: 
dragostea de țară şi dragostea față de un 
tinăr revoluționar. Nu două sentimente, 
ci unul singur, plenar, vital,în ciuda dezno- 
dămintului tragic. 


Moartea Ancăi — zvicnet de pasăre frin- 
tă, scincet de copil suprins de ceea ce i se 
întîmplă și totodată geamăt de om ce-și 
implinește conştient destinul —o scenă 
antologică în care Irina Petrescu și-a dat 
toată măsura talentului și inteligenţei ei 
interpretative. 


Gioconda f suris 
(Malvina Urşianu, 1968) 


Primul film din ciclul închinat de regizoa- 
rea noastră preocupărilor femeii vremii noas- 
tre. Ciştigătoare în competiţia socială şi pro 
tesională. eroina Malvinei e o întrintă pe 
planul vieţii intime. O întrintă nu datorită 


împrejurărilor istorico-biografice cit a unor 
personale «erori de calcul» arhitecta în- 
cearcă in urma unei decepții să-și ste- 
rilizeze emoţiile, să-şi facă ordine în suflet, 
interzicindu-și dreptul la fericire, din teama 
de suferință. Co-autoare ideală, a autoarei 
totale a filmului: Silvia Popovici. Actriţa 
pentru care deviza artistică, «cită luciditate, 
atita dramă», poate suna și astfel: «cită 
dramă, atita luciditate». 


Zestrea 
(Letitia Popa, 197: 


Piesa lui Paul Everac, filmată de Letiţia 
Popa. reuşeşte portretele convingătoare a 
două femei. Două feluri de a concepe 
existenţa, fericirea. Formula femeii-bibelou, 
fragilă şi perfidă, egoistă şi acaparatoare, 
strălucit nuanţată de Sanda Toma. Opusul 
ei. numai rigoare și intransigență, genero- 
zitate şi lipsă de cochetărie pină la detemini 
zare, eroina Margaretei Pogonat. Personaj 
exemplar din păcate cam apăsat descris. 
Şi totuși înfruntarea femeilor e pasionantă, 
mai ales cind intervine elementul disputat: 
bărbatul. Pentru a doua oară în filmul 
românesc, după Gioconda..., personajul 
masculin apare în postura în care se 
situează de obicei femeia: simplă amorsă 
a conflictului. Pretext al dramelor. Şi drama- 
turgiilor. 


Alice MĂNOIU 


În stagiunea aceasta, una din surprizele oferite de Cinemateca noastră 
l-a constituit Domnișoara şi huliganul, valoare şi document cinemato- 
grafic, film scris, regizat și interpretat în 1918 de poetul Vladimi 


Maiakovski 


Pentru prima dată ai 


actor de film, pentru prima și 


ultima dată autor (cinematografic) total. Iată-l într-un cadru din film, 
alături de actrița (profesionistă) A. Rebrikova, interpreta învățătoarei 
îndrăgostită de «huligan». 


(1937). A strălucit în filme sinistre: Mina 
dracului, Corbul, Ultimul din cei șase, 
Fata diavolului; dar și polițiste (un fel 
de serial în genul celui turnat de William 
Powell și Mirna Loy). Mute si vorbitoare, 
el are peste 50 de filme bune la activul său. 
E Liubov Orlova 
Studiazā la Conservatorul din Moscova in 
tre 1919-1922; o găsim apoi elevă a Şcolii de 
dans din Moscova (1922-1925). În anii dintre 
1926-1933 joacă la teatrul muzical «Nemiro- 
vici Dancenko». Începe să lucreze în film din 
1926. Jocul ei se distinge printr-o extraordi- 
nară simplitate realistă. Activitatea ei con- 
tribuie substanțial la dezvoltarea filmului 


Liubov Orlova: 


O primăvară pentru 
toată cariera (Primăvaru 


muzical sovietic. Declarată Actriţă a po- 
porului în U.R.S.S. pentru interpretările 
sale din Circul, Volga-Volga, Întilnire 
pe Elba A fost căsătorită cu Grigori 
Aleksandrov. Moare la 73 de ani. Despre 
ea, cineastii italieni susțin că este cores- 
ondentul sovietic al «stelei occidentale» 
ntr-adevăr, ea era egal de perfectă ca bale 
rină, ca actriță (Nora de Ibsen, Tirfa 
respectuoasă de Sartre, Somov de Gorki), 
acrobată (Circul de Aleksandrov), cin- 
tăreaţă de un haz inimitabi! (Băieţii veseli, 
Volga-Voiga, tot de Aleksandrov) toate 
cu muzică de Dunaev. În sfirşit a dat şi 
performanţe de rol dublu, ca în Primăvara, 


Fredric March: «Bestia» 
lui n-a mai putut fi reeditată 
Dr. Jeckil şi Mr. Hyde 


Lee Marvin și o cruntă parteneră 
numită Criză ; Împăratul nordului) 


vă propunem din 
filmele „în premieră": 


Împăratul 
nordului 


În programul Cinematecii din ultimele 
săptămini, Împăratul Nordului poate 
fi semnalat ca un eveniment. În primul 
rind, pentru că este semnat de un «nume» 
clasic al Hollywoodului: Robert Aldrich 
— autor printre altele al unor filme ca 
Zborul păsării Phoenix și Ce s-a 
intimplat cu Baby Jane? În al doilea 
rind, pentru că interpreții sint două 
vedete ale rolurilor de compoziție, două 
staruri pe profil anti-star: Lee Marvin 
și Ernest Borgnine. «Fişa» este intere- 
santă, dar mai interesant e însuși filmul, 
Aldrich povesteşte un moment sumbru 
din istoria Americii — criza din 1929— 
1933, Aparent, acest personaj principal 
— criza — este doar un fundal; mizeria, 
un decor. Disperarea generală a oame 
nilor, dezorientarea și exodul rămaşilor 
pe drumuri și rămaşilor în afara siste- 
mului par un exotic prilej al tuturor 
exceselor şi intimplărilor ciudate (cu 
care cineastul ne-a obișnuit şi din cele 
lalte filme ale sale). Ce se poate preta 
mai bine aventurii și baladei tragice 
decit evocarea unei lumi unde mizeria 
îi transformă pe cei mai liniștiți gospo- 
dari în vagabonzi, unde nesiguranța și 
teama fac din cei mai cumsecade tirgo- 
veţi, briganzi ai foametei absolute? În- 
fruntarea inutilă, pe viaţă și pe moarte, 
dintre un conductor de vagon marfar, 
dușman al călătorilor clandestini și un 
emigrant al mizeriei, plecat spre nici- 
unde — nu este decito parabolă asupra 
dezumanizării şi catastrofei morale pro- 
duse de un sistem falimentar. Persona- 
jele lui Aldrich nu sînt aventurieri de 
dragul aventurii, bătăuși de dragul bă 
tăii, nomazi de dragul drumurilor. E sînt 
nişte victime, ilustrind la nivel individual 
dezordinea și boala organismului so- 


cial. 
Dan COMȘA 


unde e rind pe rind o savantă rigidă, aspră, 
seacă (Nikitina) și o ciîntăreață plină de 
vioiciune și umor (Satrova); 


E Fredric March 
Abia la 30 de ani e angajat la Para- 
mount. Trei ani după asta a şi reușit 
să capete un Oscar pentru celebrul 
Dr. Jekili şi Mr. Hyde (Bestia) de 
Mamoulian. Fredric March era trumos, 
foarte frumos. Dar nu avea frumusețea 
de play-boy sau de Don Juan, sau de aris- 
tocrat distins şi distant, ci avea frumusețea 
gravă, tragică, a inteligenței, a ginditorului. 

Toate acestea nu l-au împiedicat pe 
March să joace, cu strălucire, absolut 
toate genurile de rol, chiar cele de erou 
de legendă: Benvenuto Cellini, Cristofor 
Columb, Alexandru cel Mare, Bothwell 
(regele neîncoronat al Mariei Stuart). În 
sfirșit, chiar si roluri comice. (Trei și una 
de Lubitsch) 

A lost Moartea (Moartea în vacanță 
de Leisen). Nu-i vorba de personajul de 
spaimă, ci de Moartea care se simte prieten 
al omului și vrea să afle de ce e hulită. În 
acest rol March are o creaţie care nu sea- 
mănă cu niciuna din toată istoria drama- 
turgiei. Sinistru şi profund a tost și perso- 
najul magnatului nazist din filmul lui De 
Sica, Sechestratul din Altona. 

Frumusețea lui March aliată cu o aplicare 
către fantastic, l-a făcut pe Rene Clair să-l 
aleagă în acel film (Nevastă-mea, vrăji- 
toarea), unde arată cum puterea dragostei 
e mai tare decit toate forțele vrăjitoriei. 


D.I. SUCHIANU 


Fusese o zi plină. Plină cu de toate: 
cu soare, cu o mare calmă, cu multe 
sute de metri de peliculă trecute prin 
«rișnița» aparatului şi mai ales cu o 
frenetică dispoziție de muncă a întregi 
echipe de filmare, Acum, cînd soarele 
se rostogolea grabnic către dincolo de 
orizont, dornic parcă să se arunce in 
hamacul lui de valuri, oamenii păreau 
puţin obosiţi, se mişcau mai domol, iar 
goeleta «Speranţa», eroina principală 
a serialului Toate pinzele sus, ince- 
puse să se legene uşor în fuiorul unui 
vint iscat din larguri. Mai era de «tras» 
un cadru. Un cadru in care un porumbel 
1şi lua zborul de pe corabie și ducea 
un mesaj unor pirați pe o insulă, care... 
dar nu am de gind să povestesc mai 
mult din cele ce se vor întimpla. După 
pregătirile obișnuite, cuvintul «motor» 
fu rostit şi un recuziter dădu drumul 
primului porumbel-actor. Alţi doi se 
foiau nervoși în cușca de sirmă. Porum- 
belul, un pui de fapt, şi-a înălțat albul 
penelor, s-a rotit de citeva ori în jurul 
catargelor, apoi s-a îndreptat către larg. 

— Foarte bine, se aude vocea regizo- 
rului, Valentine, ai grijă să nu-l scapi din 
rază, 

— Nici o teamă, maestre, răspunse 
tinărul cameraman, care cu apa?ătul 
în mină urmărea zborul păsării către 
zare. 

Mai către prova, un maşinist, om de la 
tară şi care probabil că a avut mulți 
porumbei în copilărie, se adresează unui 
electrician de lingă et: 

— Măi băiete, ce neam de porumbei 
e ăsta? 


cineamatori 


Gala filmului 
de amatori 


Spre sfirșitul lunii trecute, în Bucu- 
rești, a avut loc o gală a filmului de 
amatori ale cărei semnificaţii depășesc 
pe cele ale obișnuitelor confruntări 
cineclubiste. Dintr-un motiv simplu și 
benefic: gala de la Casa filmului s-a 
desfășurat în fața unui public foarte 
numeros, fapt — din păcate — încă rar 
în practica activității cineamatorilor, ale 
căror manifestări, în bună parte, au 
avut pină acum loc mai mult în «cercuri 
închise». «Dificultatea» principală a ga- 
lei a constat — după cum o mărturisea 
şi lon Popescu Gopo în cuvintul său 
introductiv — în alegerea, din sutele de 
filme capabile să reprezinte creaţia cine- 
amatorilor, a numai 20 de pelicule pentru 


0 zi din viaţa unui film văzută de 


Hulubașu' sau: 
din amintirile 


unui marinar 
de celuloid 


— Păi cred că-i călător, aşa zice la 
scenariu. 

— O fi el călător, dar eu te-ntreb ce 
neam e; român, turc? 

— Adică cum ce neam? 

— Păi uite-așa. Tu nu vezi încotro 
zboară el? Că malu' nostru e-n partea 
astalaltă.. înţelegi ce zic? 

Celălalt privea ginditor la pasărea 
care înota prin văzduhul roșiatic al 
înserării. Deodată un gind şugubăţ îl 
făcu să zimbească. 

— Auzi bre, eu zic că ăsta şi-a pierdut 
busola... 


Dar puiul de pasăre, parcă voind să 
contrazică ideea din scenariu, începu să 
coboare către suprafața mării, acum mai 
agitată sub mantaua vintului care se 
întețise. Încetă să mai bată din aripi 
Plană un timp cu aripile tremurinde, 
se roti de citeva ori de parcă voia să-și 
aleagă un val, apoi, ca un pescăruş, 
se aşeză pe apă. Toţi am rămas locului 
de uimire, nu se auzea decit vintul care 
șuiera printre sarturile și scotele navei. 


acest prim contact de anvergură cu 
publicul larg. Dificultate reală. Selecţia a 
izbutit, totuși, să ofere un «eșantion» 
reprezentativ, manifestarea pusă sub 
semnul Congresului educaţiei politice 
şi culturii socialiste înfăţișind preocu- 
pările principale ale cineamatorilor în 
exercitarea funcţiei lor sociale şi edu- 
cativ-culturale. Au fost reprezentaţi prin 
filme mai vechi sau mai noi cineamatorii 
din toată țara, din Timișoara, București, 
Reşiţa, Cimpulung Moldovenesc, Huși, 
Petroșani, Galaţi, cineamatori de dife- 
rite condiţii, de la încercaţii cineclubiști 
din orăşelul muncitoresc Oţelul Roșu, 
pină la cineamatorii din comuna dol- 
jeană Birca și pînă la elevii băcăoani. 
Tendinţa dominantă a mișcării de ama- 
tori azi, aşa cum au dovedit-o şi filmele 
galei, este ancorarea tot mai vie în 
problematica actualități, abordată cu 
pasiune socială şi spirit cetățenesc. 
Despre munca siderurgiștilor, cei atit 
de aproape de soarele cuptoarelor, a 
vorbit cu elocinţă poetică documentarul 
Milionarii (lon Matto și Emil Mateiaş — 
Reşiţa), un film precum Citadela sti- 
clei (losif Costinaş — Timişoara) s-a 


— Mă, voi aţi adus porumbei sau 
pescăruși? 

— Porumbei, maestre, păcatele noas- 
tre, porumbei călători, se grăbi cu răs- 
punsul recuziterul. Uitaţi-vă la ăștia din 
cușcă. 

— Păi ăia-i văd eu, dar ăla? Ăla ce soi 
de porumbej,e că se lasă pe mare ca pe-o 
magazie? 

— Păi ştiu și eu?... o fi.. 

Omul cu recuzita renunţă la explicații, 
fiindcă nu avea ce să spună, Cine mai 
văzuse sau auzise de porumbei plutind 
pe ape? 


Priveam cu toții către acolo, unde, 


printre valurile acum înspumate, din 
cînd în cind apărea puiul ca un punct 
alb pe mocheta verde și mototolită a 
mării. De citeva ori a incercat să se-nalțe, 
bătind puternic cu aripile ude apa carei 
înconjura și care-l înlănțuise. Zadarnic, 
marea-l stăpinea. 

Mihu, personaj din film, interpretat 
de un elev, care a fost nevoit să-și lase 
chică pentru rol și pentru care chică avea 
probleme la școală, privea largul printr- 
un binoclu-strămoș, instrument înseriat 
în listele de recuzită ale filmului. Eram 
lîngă el. 

— Nene Gherasime, mi se adresă el 
pe numele personajului pe care îl inter- 
pretam, nu mai vrea să zboare, a renun- 
tat. Are ochii trişti şi s-a lăsat în voia 
valurilor. 

— Cine are ochii trişti țică, întreb eu, 
porumbelu'? 

— Da, el săracu... 

— ŞI cum, vrei să-mi spui că-i vezi 
şi ochii? 

— Nu știu dacă-i văd, dar așa mi se 
pare mie. 

Toţi priveau la noi şi ascultau. Tăce- 
rea se lungea, iar vintul crescuse și ne 
împingea către mal. 

— Ce facem maestre, nu dăm drumu' 
la altu'? Că soarele e de-acu pe ducă. 

Regizorul, parcă trezit şi adus de 
departe, privi către soare, către aparat, 
către toţi, apoi din nou către larg. 

— Păi știu şi eu, mă gindesc că... 

— Şi cu hulubașu' ce facem? 

Mi-am întors privirea către cel care a 
pus întrebarea. Era un marinar tinăr, 
din echipajul adevărat al navei. 

— ÎI lăsăm așa?... Eu mă duc înot şi-l 
aduc. 

ŞI urmindu-și gindul, işi scoase re- 
pede pantalonii de doc albaștri și decolo- 
rați. 

— Stai mă, că nu-i atit de simplu, 
se aude vocea comandantului: tu nu 
vezi cit de tare ne derivă vintu către 
mare? Ar trebui să... 


— Bine, porniţi motorul, cadrul rămine 
pe miine, spuse simplu regizorul și se 
rezemă de copastie, cu ochii către 
punctul alb care abia se mai ghicea 
printre valuri, 

— Eu plec către el, pină porniţi voi 
hirbu' ăsta de motor, pînă întoarceți, 
eu sint acolo. Mi-e teamă că se duce la 
fund amăritu', 

Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, 
tinărul bronzat de-o vară, se aruncă în 
mare și porni către puiul de pasăre, 
căruia el îi spusese hulubașu'. 


apropiat de universul muncii cotidiene 
al unor creatori de frumuseți; Culorile 
pămîntului (Paul Şarpe, comuna Bir- 
ca) evocă pe ecran cu vigoare picturile 
de o savoare deosebită ale creatorului 
popular Ghiţă Mitrăchiţă; în Hora la 
Prislop şi Comori pe coajă de ou 
(G. Michitovici — Cimpulung Moldove- 
nesc) sint aduse în prim plan comori 
de artă populară. Și așa mai departe... 
Filme cu un pronuntat spirit civic (Uzina 
noastră, casa noastră, Audienţe, O zi 
pe arterele Capitalei), desene animate 
cu idei limpezi și concise (Firul, De- 
sign, Sincronizare) sau cu transparen- 
te poetice (Un copil, un pom, o floare), 
filme de ficțiune dintre care unul, din- 
tr-un ansamblu, totuși nu prea convin- 
gător, a impus cu precadere Sandu 
Dragoș (Săminţa), cineastul amator 
care in urmă cu două decenii a sădit 
«sămința» cineamatorismului... Gala a 


reprezentat într-adevăr un rod, un rod 


frumos şi plin, care deschide noi porți 
pe drumul filmelor de amatori spre 
marele public. 


Călin CĂLIMAN 


asociaţia cineaștilor 


Discuţii vii 

999 La rugămintea conducerii Aso- 
ciaţiei cineaştilor, tovarășul George Ma- 
covescu, ministru al afacerilor externe, 
s-a întiinit, la Casa filmului, cu regizori, 
scenariști, critici de film şi alți membri 
ai Asociaţiei. Salutat, în deschiderea 
întiinirii. de către scriitorul loan Grigo- 
rescu, vicepreşedinte al Consiliului 
ACIN, tovarășul George  Macoves 
cu a răspuns la întrebările celor pre- 
zenti, vorbind despre unele aspecte 
ale politicii externe a partidului și statu- 
lui nostru, despre contribuția cinema- 
tografiei și culturii noastre socialiste 
la traducerea în viață a acestei politici. 
999 La vernisajul expoziţiei de desene 
ale lui Victor Iliu, în holul Casei filmu- 
lui, au luat cuvintul: prof. dr. docent 
Mihnea Gheorghiu, președinte al Aca- 
demiei de stiinte social-politice și prof. 
dr. lon Savu-Nanu, critic de artă 
plastică. eee În cadrul dezbaterilor 
ideologice şi profesionale de la Cena- 
clul Asociaţiei cineaștilor, criticul Geor- 
ge Littera a prezentat un referat despre 
«limbaj și stil în filmul românesc». Au 
luat cuvintul: Manuela Gheorghiu, Ti- 
tus Mesaroș, Tudor Caranfil, Ernest 
Mattei, Marin Tarangul, Malvina Ur- 
șianu şi Valerian Sava. 909 În suita 
acțiunilor dedicate pregătirilor pentru 
Congresul educației politice şi culturii 
socialiste, la Casa filmului au avut loc 
intilniri între autorii unor noi producții 
românești şi tinerii spectatori. La aceste 
manifestări, organizate de Asociaţia 
cineaștilor în colaborare cu comitetele 
UTC din întreprinderile Capitalei, au 
fost prezenți și au luat cuvintul, pentru 
filmul Cursa: lon Bucheru, director al 
Casei de filme Unu, regizorul Mircea 
Danieluc, actorii Mircea Albulescu, To- 
ra Vasilescu și Constantin Diplan; pen- 
tru filmul Patima: Dumitru Fernoagă, 
director al Casei de filme Cinci, regi- 
zorul George Cornea și alți membri ai 
echipei de filmare; pentru filmul Sin- 
gurătatea florilor: actorii Radu Beligan 
și Toma Caragiu şi regizorul Mihai Con- 
stantinescu; pentru filmul Dincolo de 
pod: lon Bucheru, director al Casei de 
filme Unu, regizorul Mircea Veroiu, ac- 
torii Maria Ploae şi Mircea Albulescu, 
și alți membri ai echipei de filmare; pen- 
tru filmul Prin cenușa imperiului, re- 
aizorul Andrei Blaier, actorul Ernest 
Maftei și alți membri ai echipei de til 
mare. Realizatorii filmelor și colabora- 
torii lor au răspuns la întrebările spec- 
tatorilor și au ascultat cu interes opiniile 
acestora. 999 Regizorul Sergiu Nicola- 
escu, scenaristul Francisc Munteanu, 
actorii Ileana Popovici și Zephi Alșec, 
criticul Mircea Alexandrescu şi producă 
torul delegat Dumitru Solomon au fost, 
în aceeași ordine de idei, oaspeţii munci- 
torilor de la uzina «i Mai» din Ploieşti, 
cu prilejul unei proiecţii speciale cu fil- 
mul politic de actualitate, Zile fierbinți. 
099 La Pitești, la Școala de ofițeri şi 
la Casa de cultură a sindicatelor, s-au 
desfășurat simpozioane cu tema «Fil- 
mul documentar, sprijin preţios în pro- 
cesul instructiv-educativ». Au participat 
regizorii Virgil Calotescu, Dumitru Do- 
ne, Doru Cheșu şi Eugen Gheorghiu. 
ee Comisia de cinecluburi din ca- 
drul Asociaţiei cineaștilor, condusă de 
regizorul Geo Saizescu, a ținut o con- 
sfătuire cu tema «Sarcinile cinecluburi- 
lor în lumina apropiatului Congres al 
educației politice și culturii socialiste». 
Alături de membrii comisiei, la con- 
sfătuire au participat invitați din partea 
Uniunii Generale a Sindicatelor, Con- 
siliului Naţional al Organizaţiei Pio- 
nierilor, sectorului de cinecluburi din 
cadrul Institutului de cercetări etno- 
logice și dialectologice. 999 La festi- 
valul zonal al filmului de amatori de la 
Brăila, premiul ACIN a fost acordat 
cineclubului «Dunărea» din Galaţi.0ee 
Apropiatului Congres al educaţiei politi- 
ce şi culturii socialiste i-a fost dedicată, 
de asemenea, la Casa filmului, o gală a 
filmului de amatori. 999 Mircea Mure- 
şan, vicepreşedinte al Consiliului ACIN 
şi Miroslav Kijowicz, vicepreședinte al 
Asociaţiei cineaștilor polonezi, au sem- 
nat, la Bucureşti, Planul de colaborare 
dintre Asociaţia cineaștilor din Repu- 
blica Socialistă România și Asociaţia 
cineaștilor polonezi. 999 lon Popescu 
Gopo, președintele Asociaţiei cineaşti- 
lor — împreună cu Titus Mesaroş, se- 
cretar al Consiliului ACIN şi Marin 
Piriianu, director al Casei filmului — au 
primit, la sediul Asociaţiei, pe di. Wolf- 
gang Rut, directorul Festivalului de la 


Oberhausen. Marin PÎRIIANU 


Spectatori, nu fiţi num 2] 


Filmul românesc 


ile fierbinți 


@ «...Sint una dintre spectatoarele căreia 
nu-i scapă niciun film românesc. Nu fac 
asta, ca să fiu sinceră, fiindcă as considera 
filmele românești, toate, ca foarte, foarte 
bune, dar vieau să văd cum evoluează 
producţia noastră naţională. Trebuie să 
spun că avem filme din ce în ce mai bune. 
E drept, mai apare cite un film mai slab, 
mai puțin închegat, căruia regizorul nu 
i-a dat atenţia cuvenită, ocupindu-se mai 
mult de jocul actorilor sau, furat de temi 
filmului, a neglijat amănunte importante. 
exagerind în schimb redarea unor si 
tuaţii care stirnesc nemulțumirea sau hila 
ritatea... De fapt, aș vrea să vă scriu despre 
Zile fierbinţi şi regizorul Sergiu Nicolaes- 
cu. Filmul mi-a plăcut foarte mult, dar ce 
m-a impresionat în mod deosebit, a fost 
grija, atenția cu care s-a lucrat fiecare 
scenă și fiecare amănunt. Cu toate că fil- 
mul a fost făcut în mai puţin de o lună, 
după cum o declară chiar regizorul, nu s-a 
neglijat nimic și s-a ținut seama de toate 
amănuntele realiste, chiar mai puţin im- 
portante. Se vede pină și fumul care iese 
dintr-o mincare arsă... Aspectul camerei 
tinărului inginer e într-adevăr al unei camere 
de tinăr neinsurat... Toate acestea ne do- 
vedesc că, în afară de talentul său, marele 
său talent aș putea spune, Nicolaescu 
pune o adevărată pasiune la făurirea film: 
lor sale. Şi aceasta face mai mult decit 
orice». (Elena Lazăr, str. Dianei 13 — 
București). 


e «...M-am dus la Zile fierbinţi cu spe- 
ranțe, dar și cu oarecari rezerve rămase 
de la Nemuritorii care nu m-a satisfăcut 
pe deplin, tocmai pentru că sint foarte 
pretenţios faţă de Sergiu Nicolaescu, așa 
cum sint pretenţios faţă de toţi cineaștii 
pe care-i respect, admir şi iubesc. Zile 
fierbinți mi-a confirmat speranţele şi mi-a 
alungat rezervele. Nu susţin că e un film 
perfect (deşi aş fi în stare să-l apăr impotriva 
oricui). Nu e poate nici capodopera mult 
așteptată. Dar e unul din acele filme de care 
avem multă nevoie acum: filme calde, chiar 
şi fierbinţi, cinstite și făcute cu pasiune 
de artiști care să fie buni meșteșugari şi 
de meșteșugari care să fie buni artişti 
(iertaţi-mi jocul de cuvinte ca și numeroa- 
sele paranteze; din fericire nu sint scriitor). 
Cind am ieşit din sală,m-am simţit mindru. 
Mindru că speranţele pe care mi le-am pus 
în filmul românesc sint pe deplin îndreptă 
tite. Cu fiecare film bun, acest sentiment 
crește. Cursa lui Mircea Daneliuc a fost 
pentru mine o revelaţie ca şi Zidul lui 
Vaeni, ca de altfel și Ilustrate... Actorul 
şi sălbaticii, Nunta de piatră și Duhul 
aurului. Mi-am spus, după Zile fierbinţi: 
«lată că putem face și noi filme pasionante, 
simple şi fireşti, filme fără emfază și aere 
didactice, filme despre ceea ce ne doare 
şi ne bucură»... (Dan Iordache, sir. Negoi 
76 C — Sibiu). 


e «...Mi-au plăcut foarte mult Drum în 
penumbră, Cursa, Zile fierbinți, adică 
filmele de actualitate ale vieţii noastr 
cotidiene. atit pentru temele abordate cií 
şi pentru jocul actorilor. În Zile fierbinţi 
mi-au plăcut secvențele munci pe şantier 
in care directorul general e exemplar pentru 
felul cum trebuie să-și desfășoare activi 
tatea un comunist al zilelor noastre, fie 
că acesta este director, maestru de schimb, 
sau simplu muncitor... 


P.S. Mi-a plăcut nota lui Alexandru Stark 
«13 sticle cu șampanie» din Cinema m 
2/76. Pe cind un film cu asemenea eroi?» 
(Mie Ionescu, str. Tribunei 13 — Sibiu). 


Prin cenușa imp lul 


© «...Diplomatul — personaj negativ sau 
pozitiv? se întreabă unii critici. Cred că e 
vorba de o simplificare a situaţiilor. El este 
escroc, falsificator, nu odată, dar de foarte 
multe ori şi om. Şi-apoi, nu Diplomatul 
il tage pe Dane după el, ci vers, «Nevoi 
de patrie» a lui Darie se transferă la Di- 
plomat în nevoia de om, de intovărăşire. 
Omul care nu are pe nimeni acolo în patrie 
şi nici altundeva, are alături de el, în sfîrşit, 
un alt om cu un țel precis. Omul fără niciun 
țel suferă astfel o transformare — chiar 
dacă nu radicală — dar are în sfirşit o 
direcţie precisă, spre care-l duce perso- 
nalitatea tovarăşului său din lungul joc cu 
moartea. Şi-ar mai fi ceva. Nu sint de acord 
cu afirmaţia că succesul filmului se dato- 
reşte doar lui Gheorghe Dinică. Dacă inter- 
pretarea acestui mare actor e strălucitoare, 
ea nu pune în umbră și aș spune că eviden- 


țiază jocul natural al tinărului bălai care e 
Darie, cel cunoscut nouă de demult. Darie 
din film e al nostru, cum al nostru e dorul 
de patrie, de pămintul ce ne-a născut și 
ne va ține şi dincolo de moarte. Gabriel 
Oseciuc e într-adevăr Darie al lui Zaharia 
Stancu... E poate chiar Zaharia Stancu, la 
virsta întrebărilor, privind clipa ce-o tră 
ieşte cu o intensitate unică... » (Svetlana 
Ivanov, sir. Cosmonautilor 31 — Bucuresti). 


e «...Dacă miine ar trebui să părăsesc 
toți oamenii cunoscuți şi necunoscuți, n-aş 
ezita să iau cu mine Cursa, pentru a mă 
putea simţi permanent alături de ei și de 
lucrurile lor şi de natura în care ei trăiesc. 
Și asta pentru că Anghel, Maria și lon 
sint neinchipuit de adevăraţi; ei vorbesc 
ca noi, rid, aleargă, mănincă, se spală, 
poartă aceleași haine ca şi noi; au tris- 
teţile şi ploile lor, pentru că «numai morţii 
și proștii nu sint trişti} au-acele gesturi care 
le dezvăluie poezia (de pildă, scena în care 
Maria Își lipește pe obraz abțibilduri) şi ai 
căror posesori, cu sau fără bună știință, 
sintem fiecare dintre noi... Apoi aș lua cu 
mine filmul acesta pentru peisajele sale, 
care nu se limitează să aibă o funcţie 
decorativă, care nu vin dinafară, ci dinăun- 
tru, din înfruntările oamenilor cu ei înșiși, 
din efortul lor de a se inventa zilnic. Filmul 
acesta este de la un capăt la altul (de fapt 
nu are niciun început și nici sfirşit, căci 
vine din viaţă și se continuă tot în ea) atit 
de onest, atit de frumos și fără de farduri, 
incit ar fi păcat să-l lăsăm să treacă pe lingi 
noi fără să-i spunem vreo vorbă buni 
ca unui vechi prieten care se arată rar» 
(Mihaela Boldeanu, Sir. Lupeni nr. 3 - 
Galaţi). 


e «...Tocmai ieşisem de la film și cum 
două femei discutau despre el, am tras cu 
urechea; spuneau: tam știut că va muri, 
deoarece nu s-a dus la copiii ei». Rar film 
românesc la care să fi văzut spectatorii cu 
ochii umeziți. Draga Olteanu este o mare 
actriță, o actriţă care nu are nevoie să se 
forțeze pentru a arăta cit mai natural. 
Distribuţia e de zile mari. Atmosfera anilor 
postbelici este bine redată. Povestea unei 
femei care a vrut ca familiei ei să nu-i lip- 
sească nimic? Nu. Este un film în care se 
întruntă două lumi, două concepții. Un film 
al naşterii unei lumi noi.» (Colea Cureliuc, 
Mărițeia Mică — jud. Suceava). 


e «...Preluind tema, motivele și substani. 
epică a «Marei» lui Slavici, ultima creatie 
a lui Mircea Veroiu cred că poate fi cons: 
derată o originală reconstituire cinemato- 
grafică a romanului, nu atit în litera cit în 
spiritul lui. Chiar dacă construcția drama- 
turgică — densă şi echilibrată — păstrează 
schema literară clasică, viziunea regizo- 
rală s-a oprit Insă asupra celor mai esen- 
tiale aspecte, dezvoltindu-le semnificaţia, 
'maginea cinematografică a revelat, prin- 
tr-o interesantă reformulare a universului 
problematic, stări de spirit și caractere, 
atitudini și situaţii ale mediului social tran- 
“ilvănean aflat în preajma revoluției. Filmul 
nu rămine insă total tributar romanului 
ci creează un spațiu uman autentic, puternic 
luminat de sensibilitatea și intuiţia cineas- 
tului. Efortul de concepție se îndreaptă spre 
configurarea unor noi portrete psihologice, 
morale. Acest concentrat spectacol al ci- 
torva existenţe, în care realismul cotidian 
se îmbină cu permanența unor idei şi pa 
siuni hotărltoare, într-un tragic joc al des 
tnului din care nu lipsesc accentele liric: 
tribulaţiile conștiinței — se distinge mai ales 
în planul modalităţilor de expresie; imag: 
nea, cromatica, mișcarea, lumina, compo- 


Anul XIV!160) 
București 
aprilie —1976 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


ziția în cadru, la care se adaugă evoluția 
interpretativă remarcabilă. Nu vom greși 
dacă vom spune că frumusețea acestui 
film trimite la ultimele creaţii ale lui Wajda, 
in sensul stilistic, Mircea Veroiu fiind unul 
dintre regizorii noştri artişti care posedă 
din plin ceea ce se cheamă «arta expri- 
mării». Poate că filmul ar putea fi acuzat de 
o excesivă stilizare a limbajului. Cred însă 
că forța expresiei artistice nu anihilează 
structura dramaturgică ci, dimpotrivă, o 
accentuează, dar și depășind-o nu o dată. 
Mai degrabă aș reproşa inconsistența unor 
pasaje cu ornamente retorice — de pildă 
replicile sentențioase și prea filozofice ale 
maicii Aegidia — sau acelea în care core- 
laţia între enunţ și stările de fapt nu este 
organic articulată. Trecind peste acestea, 
rămine clară certitudinea că filmul lui Ve 
roiu înseamnă un pas inainte nu numai în 
creația sa ci, îndrăznesc s-o spun, chiar 
în cinematografia noastră». (Corina loan 
— Str. Hristo Botev 15 A — Bucureşti). 


@«...Dacă ținem seama de faptul că ro- 
manul lui Slavici este mult prea bine cu- 
noscut de publicul românesc, ne putem 
gindi la filmul lui Veroiu ca la un act de cu- 
raj. Mai corect — de risc. Pentru că nu avem 
dreptul să nu ținem cont de realitatea care 
ne demonstrează că filmul se privește nu 
numai vizavi de ecran, ci și de romanul 
tui Slavici. Motiv pentru care filmul, chiar 
dacă poate fi situat pe un loc fruntaș in 
ierarhia valorilor cinematografice, se află 
totuși în situația de a-și vedea diluate posi- 
bilităţile de a intra în conștiința publicului 
drept ceea ce l-a dorit autorul, adică un film 
de epocă. Realist. De ce? Regizorul, ne- 
ştiind ori nevoind — poate dintr-o pornire 
sentimentală — să renunţe la roman drept 
sursă și mai cu seamă ca fundal, a ajuns 
să spună prea multe dintr-o suflare şi prea 
altfel de cum le știm din carte. Astfel Mara 
nu mai este Mara, dura, crincena, ci un soi 
de prea blindă, obscură şi lipsită de perso- 
nalitate negustoreasă. Sub semnul aces- 
tei vitalităţi stinse de la bun început stau şi 
copiii ei. Persida e oarecum Persida, trintită 
în căruciorul infirmei sufletești; din Hans, ali- 
as Naţi, a mai rămas parcă ceva, din fratele 
Persidei persistă o urmă vagă de «bocio- 
cam şi în general filmul plutește într-o 
voită atmosferă garibaldistă dar neimplinită 
nici aceasta. Aș mai spune că toată pelicula 
este oarecum Slavici și oarecum Veroiu... 
Rezumind, dacă Veroiu ar fi depășit con- 
secvent din Slavici nu numai titlul ci și 
personajele, dacă ar fi păstrat doar atmo- 
sfera, dacă ar fi evitat aglomerarea de eve- 
nimente dramatice, ar fi făcut un cu totul 
alt film. Evident. După cum tot &it de evi 
dent mi se pare faptul că, dacă ar fi păstrat 
pe Slavici, dacă ar fi ecranizat fidel, ar fi 
făcut un film admirabil. O realizare, o cred 
cu convingere». (Aurora Inoan, Sir. Va- 
leriu Branişte 56 — București) 


Filmul străin 


«Spre bucuria acelora care percep cu 
seninătate «remiza» de stat la coadă, pe 
ecrane rulează Zorro cu chipeșul Alain 
Delon, personaj pozitiv pus pe dreptate. 
Punctul culminant al filmului este duelul 
final, în care sint scoase în evidenţă exce- 
lentele calități tehnico-tactice ale celor doi 
combatanți, buna lor orientare în cimp. 
Aiunsi pe niște birne cam subțiri, ce-i 
drept, dar la o înălțime apreciată de toţi 
spectatori, Zorro se dezechilbreaza (cu 
contribuția adversarului) şi se prăbușește, 
sfişiind în cădere o imensă perdea, ieșind 
din cadru printr-un superb vitraliu circular 
si lateral dreapta, făcut țăndări. Adversarul 
e bucuros că a invins, în timp ce noi ne 
întrebăm ce e cu Zorro. Dar în aplauzele 
spectatorilor, Zorro reapare urcind scările, 


Coperta | 
Carmen Stănescu, Toma Caragiu si 
Dem. Rădulescu, principalii ii 
ai filmului în pregătire: Premi: 
nariul: Aurel Baranga. Regia: Mihai 
Constantinescu. 

Foto: Aurel Mihailopol 


mai proaspăt ca Înainte, lansind propu- 
nerea de continuare a luptei, și noi care ne 
speriasem... Cu o lovitură bine gindită, 
Zorro işi străpunge adversarul care se 
prăbușește (unu la unu la prăbușiri) si 
moare în uralele celor prezenţi. Răminind 
în legendă, Zorro pleacă, iar odată cu el și 
spectatorii care nu mai contenesc să-l 
admire («superb tip, dragăl», «ce pumn 
avea gagiu»), însoţiţi de tradiționala stri- 
gare: «leşirea prin Sărindar! Nu aprindeți 
țigările în sala de spectacol» (Victor 
Constantinescu, Sir. Gării de Nord nr. 2 b 
— Bucureşti.) 


Din bucuriile 


si necazurile cinefililor 


«...M-a impresionat plăcut inițiativa dvs. 
de a da posibilitate cititorilor să vadă 
«O zi din viața unui film», cu ajutorul unuia 
dintre actorii preferați. Cred că această 
rubrică ar merita să aibă o viață lungă». 
(R. Mariana, Lic. Rea/-umanist — Ludus) 


Multumiri 


unui director de c matograft 


e «Este pentru prima dată cind vă scriu 
și o fac rugindu-vă să publicaţi în revistă 
cele mai sincere mulțumiri venite din partea 
membrilor cercului «Prietenii filmului din 
Pitești» către tovarășul director al cinema- 
tografului «Dacia», V. Petrescu, pentru 
munca deosebită desfășurată de dinsul în 
domeniul cultivării în rîndurile tinerilor a 
tuturor frumuseţilor filmului românesc.» 
(Gheorghe Popescu, str. Exercițiului 206 — 
Piteşti). 


Dar ce se intimplă la cinema «Victoria 
din Tirgoviște? 


@ «la noi la Tirgoviște, la cinema «Vic- 
toria», în timpul filmelor, mai ales ale celor 
de dragoste, cind cei doi se sărută pe ecran, 
în sală începe să se fluiere şi să se strige. 
Din filmele românești e greu să înţelegi 
ceva pentru că scaunele scirțiie rău de tot. 
Pentru proasta vizionare a filmului nu sint 
de vină numai cei din sală, sint de vină 
şi cei din conducerea cinema-ului care lasă 
în incinta sălii oameni cu sticle de băutură 
la ei, după cum la alte filme nu sint atenţi 
și îngăduie ruperea peliculei sau stricarea 
sonorului». (Ivașcu Petre, Lic. mecanic 1 — 
Tirgovişte). 


N.R.: O scrisoare foarte critică cu privire 
la cinematografele «Arta» şi «Popular» din 
Vaslui ne-a trimis și cititorul Luca Vin- 
cencea, nemulțumit de aceleași «fenomene»: 
ruperea peliculei în timpul proiecției, sonori- 
zarea defectuoasă şi mai ales indisciplina 
publicului, faţă de care nimeni nu ia atitu- 
dine. 


În două vorbe 


Adrian Miniş — Tg. Jiu: Am înţeles là 
cine «bateți», sintem de acord cu elogiile 
dvs. la adresa celor doi prestigioși critici 
după cum ne-au plăcut și rindurile dvs 
cu privire la atitudinea spectatorilor faţă de 
cele două filme, Crimă și pedeapsă și 
Joe Limonadă Vă așteptăm cu noi ob- 
servaţii privitoare la probleme de-un interes 
cit mai larg. Aveţi talent. 

Viorel Crăciun — str. Dogăriei 42, Galaţi 
Admirabilă parodia dvs., la adresa acelor 
filme atit de lacrimogene care — să recu- 
noaștem — au publicul lor și succesul lor 
Mărturisim însă că așteptăm să vă exersați 
spiritul polemic și incisiv și asupra unor 
probleme mai spinoase, mai adinci, 

Dan Braniște, sir. Victoriei Bloc A-5, 
Piteşti: E vorba de același film remarcabil, 
«Mireasa lui Zandy», în regia lui Jan 
Troell, cu Liv Ulman şi Gene Hackman. 


CINEMA, Piaţa: Scinteii nr. 1,' București 
Exemplarul 5 lei 41017 


Cititorii din străinătate se pot abona prin 
ILEXIM — serviciul export-import presă — 
Calea Griviței nr. 64-66, P.O.B. 2001, telex 
011226 — București. 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


M 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteli» — Bucureşti 


A 


| a povestită de lion Băieșu în 
scenariul său pare un reportaj de teren: 
observaţie vie, spontaneitate, veridicitate. 
Totul centrat pe o relaţie: aceea dintre un 
doctor tinăr, un chirurg şi directorul adjunct 
al spitalului, medic şi el, dar mai mult 
«şef», 

Aceeaşi profesie, două feluri de a o 
înțelege: unul, ca pe o obsedantă pre- 
ocupare, o pasiune devoratoare; celălat, 
ca pe un mijloc de cățărare socială. Con- 
flictul inevitabil este acela dintre talent, 
dăruire, pasiune şi oportunism, invidie, 
suspiciune. Este inevitabilă ciocnirea dintre 
un om, care crede cu toată fiinţa lui că «dacă 
există o șansă dintr-o mie, dacă există o 
singură speranță să salvezi un om, merită 
să încerci» și celălalt, care nu face altceva 
decit «să nu-și complice existenţa». Desi- 
gur, în Mere roșii angajarea aceasta nu ia 
forme și amploare tragice, nu devine un 
curs irezistibil al unui destin implacabil. 
Povestea lui lon Băieșu este, a vrut el să 
fie așa, «un fapt divers». Un fapt relatat, 
cînd cu vioiciune şi sarcasm, cînd cu duioșie 
și căldură. 

Un personaj care a avut șansa să fie 
interpretat de unul dintre cei mai înzestrați 
actori ai noştri la ora actuală, Mircea Dia- 
conu, captează și transmite interesul, verva, 
farmecul. Tonul povestirii este preluat de 
regizorul Alexandru Tatos ca un excelent 
ghid într-o incursiune în lumea faptului 
divers care a generat povestirea cinemato- 
grafică. Cadrul filmului lui Tatos este in- 
vadat de viața reală, dar ea nu se înghesuie 
haotic pe peliculă căci amănuntele, pină la 
cele mai mici, capătă o funcţie dramatică, 
devin parte — subiect şi predicat, adjectiv 
sau complement — în propoziția-imagine; 
narațiunea devine fluidă, surprinzătoare, 
scăpată parcă de încantările frazeologiei 
«cinematografice», cuvintul intervine în- 
tr-adevăr acolo unde incheie o buclă a în- 
timplărilor şi deschide o alta. Căci in aceeaşi 
măsură în care cadrul este scos de sub 
imperiul confecţiei cinematografice și adus 
sub acela al autenticității, al realităţii, de-a 
lungul filmului dialogul este scos de sub 
pecetea confecţiei scenaristice spre a se 
adapta la ambiția veridicului. 

Există in Mere roșii o permanentă grijă 
(surprinzătoare maturitate la un debutant 
în regie) de a păstra expresivitatea aceasta 
adevărată atit în prim plan, cit și în fundal, 
de a nu decupa momente, aparte-uri și 
mizanscene, ci de a lăsa tot timpul senti- 
mentul că aparatul de filmat vede tot, 
urmăreşte şi inregistrează — fapte, oameni, 
amănunte, gesturi — şi ceea ce n-ar face 
un reporter, ci numai un poet al imaginii 
cum este Florin Mihăilescu — le înscrie 
într-o atmosferă, expresie a unei vibrații 
a artistului în faţa vieţii reale în care-și 
descoperă arta de povestitor în imagini. 

În acest univers — la granița dintre ce a 
fost şi ce va fi în acest loc nenumit în film 
(un orășel, cu un spital destul de modest, 
deloc machiat pentru filmare) apar, parcă 
imperceptibil (fără intrări, fără apariţii, fără 
efecte scontate) eroii povestirii lui Băieşu: 
tinărul doctor — mă întreb ce ar fi devenit 
filmul fără acest cuceritor Mircea Diaconu 


Primul sentiment pe care-l trezește acest 
film este de imensă şi copleşitor de sinceră 
pudoare. «De obicei nu primesc în atelier», 
mărturiseşte artistul, şi privirea lui stin- 
jenită de prezenţa aparatului de filmat, 
stinjenită poate şi de faptul că iată, și-a 
ieșit din obicei, ne fixează o clipă dincolo 
de ramele ochelarilor. O clipă scurtă, pen 
tru că autoarea preia această pudoare ca 
pe o foarte prețioasă ștafetă şi o poartă 
astfel de-a lungul intregului film. Cu grijă, 
să nu rănească acea sensibilitate de «mare 
singuratic», cu grijă respectuoasă, cu o 
blindeţe feminină aș spune, Florica Holban 
ocoleşte acele soluţii cinematografice care 
ar fi solicitat prezența artistului altfel decit 
așa: martor stinjenit al operei sale. Nu ni 
se arată «cum lucrează maestrul». Nu ni 
se arată cum obține el acea «prețiozitate 
a materiei», obsesie de-o viaţă transmisă, 
din nou, după propria-i mărturisire, genera- 
țiilor de invăţăcei. Nu ni se arată «cum dă 
el viaţă unei pinze», ni se arată pur şi simplu 
pinzele multe şi cunoscute nouă, pinzele 
prin care un pictor a devenit maestru şi 
reprezentant al unei culturi naţionale. Pin- 
zele din atelierul în care «nu obişnuiesc să 
primesc». Sau din muzee. Din atelierul 
în care, monstru sacru al penelului care 
spune despre sine «pictez cum știu și mai 
ales cum pot», comite un gest de excepţie 
acceptind vizita unei echipe de filmare. 

Al doilea sentiment degajat de film este 
sinceritatea. Ea vine din modul simplu, 
direct, omenesc, în care ni se înfăţişează 
acest senior al picturii românești, din simpli 
tatea cu care este privit, dar şi din simpli- 
tatea cu care se priveşte şi ne priveşte pe 
noi, beneficiarii şi adnimatoru artei sale 
Din generozitatea şi ea simplă, deschisă, 
cu care se confesează. Prin opera sa și prin 
viu arai. Prin viu grai acum în faţa aparatu- 
lui de filmat, cu vorbe $utiate de tiecare 
respirație, sau cu vorbe desprinse din 


Fermecător, credibil şi de neuitat acest tînăr, 
atit de firesc, 
atît de inteligent «pozitiv» 


— care boxează o pernă agăţată de perete 
«pentru că, știți, nu v-aş sfătui să vă atingeţi 
de mine, că fac box»; doctorul — Diaconu 
se duce la spital nespilcuit și parcă puţin 
zăpăcit, cu o bicicletă demodată, coboară 
in grabă strada care, ca și spitalul, n-a 
intrat încă în renovare și e pietruită cu bolo- 
vani; tinărul erou iși tratează bolnavii cu 
gesturi aproape de intimitate, le ia țigările 
şi le dă în loc, mere; nu are o diplomaţie 
a exprimării, nu-și învăluie vorbele, el le 
uboxează» în fața celuilalt, pur și simplu 
pentru că nu are timp pentru «jocul de 
societate». «Aş vrea — spune el — să-i 
salvez pe toți și nu pot, nu poti» Pentru 
asta și-a transformat odaia de locuit în 
laborator improvizat; pentru asta zăbovește 
la căpătiiul bolnavului zeci de ore în sir, 
pentru asta işi permite «luxul» de a nu băga 


de seamă nemulțumirea celui ce se crede 
uzurpat în demnitatea sa de şef, de glorie 
medicală a oraşului. Demult n-am mai 
văzut pe ecranele noastre un protagonist 
atit de neconfecţionat pozitiv, atit de ferme- 
cător, de credibil și de inteligent în pornirile 
sale generoase, ca acest personaj insuflețit 
de Mircea Diaconu. 

«Gloria» aceasta medicală (foarte con 
vingător interpretată de Ion Cojar) vine la 
spital, la volanul unui Fiat 1500, ține ședințe 
şi trage stori. Poate, am spune noi, că n-a 
ajuns acolo decit prin asemenea mici sau 
ceva mai mari, manevre. 

Există și un personaj foarte emoţionant, 
un oarecare Ghe Ghe lon — un bătrin 
adus la camera de gardă în stare gravă 
un bătrin care a crescut copilul lăsat de 


fiul său, plecat fără adresă, undeva în țară 


Corneliu Baba şi „lumina care cade 
ca pe timpul lui Rembrandt“ 


Xutoportret 


paginile însemnărilor sale de o viaţă. Ex- 
celentă ideea Floricăi Holban să pună să 
vorbească acele pagini de jurnal. Excelentă, 
pentru că nimeni nu-l putea traduce mai 
bine pe Corneliu Baba decit însuși Corneliu 
Baba. «Fac parte dintr-o epocă a picturii 
ce nu mai este a mea», mărturiseşte artistul 
şi pinzele, binecunoscutele, iubitele pinze 
defilează cuminţi prin fața ochilor noștri 
Pinze din care ne privesc grav ochi de copii, 
de femei, de bătrini, ochii acelor anonimi 
pe care «ii doresc demni». Femeia din 
«Odihnă la cimp», cu privirea pierdută în 
ea insăși și mlinile impreunate în poale 
(«două mlini care trebuie să aparţină în 
întregime portretului»); miinile, fragile sau 
umflate de muncă, puternice sau trufaşe, 
intotdeauna de o splendidă expresivitate, 
miinile portretelor semnate de Corneliu 
Baba. Portretele, multe celebre, şi mai 
multe anonime, şi «lumina care cade ca pe 
timpul lui Rembrandt» şi prezența obse- 
dantă a «Arlechinului» de pe şevaletul 
din atelier, şi portretul soţiei, un portret în- 
călzit dinafară și dinăuntru de o nobleţe care 
aparține deopotrivă modelului și autoru- 
lui,şi momentele simple, de viaţă de familie, 
şi aceleași trepte urcate zilnic spre același 
atelier, trecind pe lingă peretele împodobit 
de elevi cu desene fantastice. 

Un film despre pictorul Corneliu Baba 
se cerea făcut de multă vreme. Era datoria 
noastră față de noi şi față de pictura româ- 
nească în care seniorul (nu în sensul de 
virstă ci, repet, în sensul nobleţei inimii) 
ocupă un binemeritat loc pe înălţimi. În- 
timplător sau nu, ne onorăm această datorie 


Bătrinul Ghe Ghe poartă în suflet toată 
omenia şi durerea lumii. Are un singur of, 
nu pentru că ar simţi că moare, ci pentru că 
nu ştie ce se va intimpla cu copilul. O dată 
mai mult, Ernest Maftei ne dovedeşte emo- 
ționanta lui artă de bijutier de suflete. 
Există şi o asistentă de spital, Suzi, pe care 
tinărul doctor o iubeşte, în timp ce ea «il 
respectă». Dar asistenta nu este un perso- 
naj de figuraţie, este o prezenţă a cărei apari- 
ție tensionează momentele, gesturile ei 
au expresivitatea unei incărcâturi atective 
şi participative, jocul interpretei — Angela 
Stoenescu;este reţinut, adincit, bine dozat. 
Si ne mai oprim privirea asupra altui bolnav, 
Gică, un tinăr care «trebuie să intre la 
cuţit», care-și bravează boala, are încredere 
in doctor, fumează pe furiș şi mănincă 
merele demonstrativ — excelent interpretat 
de asemeneq:de Florin Zamfirescu. 

Există şi o Folesoară de psihologie care 
are «niște cop senzaţionali, suprainzestraţi, 
nişte genii», o protesoară care-l întilnește 
pe tinărul nostru medic la piaţă şi-l invită 
la o conferinţă cu părinţii copiilor. Un per- 
sonaj care face parte din aceeași familie 
cu a doctorului şi pe care Carmen Galin 
il interpretează într-o manieră inedită, cu 
discreţie şi cu înțelegere subtilă a nuanțe- 
lor. 

Mai există şi alte personaje care intră 
în canavaua întimplărilor din Mere roșii, 
dar ele parcă au fost mai neglijate şi de 
autor si de realizator. 

S-au intilnit în acest film trei sensibilităţi 
artistice pe aceeași lungime de unaa: re- 
gizorul, operatorul de care am pomenit, 
cărora li se adaugă un decorator, Vitorio 
Holtier, care a ştiut să dizolve contribuția 
lui plastică în preocuparea pentru amănun- 
tul autentic și pentru atmosfera reală. 

Am sentimentul că în această stagiune, 
alături de alte două-trei pelicule și în pofida 
menţinerii unor scheme mai vechi şi bine- 
cunoscute, prea binecunoscute nouă, Mere 
roșii este un film care contribuie la maturi- 
zarea filmului nostru de actualitate. O face 
cu foarte mult tact, fără nici o emfază, cu 
modestie. Pentru că Tatos este un realiza- 
tor care ştie că viața despre care vorbește 
este întotdeauna atit de bogată şi că noi 
de obicei reușim să desprindem prea puțin 
din ea. Şi în special, nu vedem decit arareori 
acele amănunte, multe și atit de variate, 
care intregesc peisajul vieții de toate zilele. 
Regizorul s-a priceput să le vadă și meritul 
strădaniei lui este în favoarea filmului pe 
care-l semnează 

Mircea ALEXANDRESCU 
RETR ED Be os 

Scenariul: /on Bâieșu. Regia: Alexandru Tatos 
Imaginea: Florin Mihăilescu. Muzica: Cornel 
Țăranu. Decoruri: Vitorio Holtier. Costume: Ga- 
briela Lăzărescu. Sunet: Horea Murgu. Montaj: 
Yolanda Mintulescu și Dan Naum. Cu: Mircea 
Diaconu, Angela Stoenescu, lon Cojar, Carmen 
Galin, Emilia Dobrin, Florin Zamfirescu, Ernest 
Maftei, Mitică Popescu, Vasile Cosma, Constantin 
Petrescu, G.M. Nulescu şi Melania Ursu. 

Producţie a Casei de filme unu. Director 
lon Bucheru. Film realizat în studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucureşti». 


in anul în care pictorul Corneliu Baba atinge 
cu o minunată prospețime de spirit, o fasci- 
nantă prezenţă artistică, acel deceniu, nu- 
merotat — incredibil! e poate o greşeală 
de calendar — cu citra 7. Filmul devine, 
astfel, un dar pe care maestrul ni-l oferă 
pentru aniversarea sa. Să-i mulțumim echi- 
pei care ni l-a adus. Să-i mulțumim celui 
care, Învingindu-și temerile de anahoret, 
care fuge nu de oameni, ci de rumorile și 
deșertăciunile gloriei, să-i mulțumim pentru 
că ne-a deschis larg ușa spre geniul său 
și spre o ființă atit de rară, încit — stimate 
maestre, iertaţi-mi familiaritatea exprimării! 
— dacă mi-ar fi cu putință v-aș declara 
«monument al naturii» (umane). 


Ecaterina OPROIU 


nr. 4 
Anul XIV (160) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educatiei Socialiste 
Bucureşti — aprilie 1978