Revista Cinema/1963 — 1979/1977/Cinema_1977-1666897506__pages101-150

ig 
A 


Ww 


Sub semnul baladei,"spre gl 


oará — si fericit — adus pe ecran, cu zbuciu- 
matul destin al personajului sáu, Darie, 
oferá cinematografului un amplu panora- 
mic asupra primului război mondial şi al 
conglomeratului de drame individual-natio- 
nale de la această răspintie istorică. Filmul 
lui Andrei Blaier tsi croiegte drum ferm 
prin valurile vastei naratiuni, dislocind idei 
generoase, evoluții de conștiință individuală 
în tumultul istoric; idei majore, idei făcute 
sensibile publicului larg, fără ca. prin 
aceasta să coboare cartea la o vulgarizar: 
a lecturii în imagini. Adolescentul,traversind 
o experiență socială, ajuns la înțelegerea 
sensului activ al existenţei sale, Isi încheie 
odiseea cu acea frază rămasă obsedantă 
pentru noi, declarație de apartenenţă la 
nobila obirgie țărănească «Sint Darie al 
lui Darie, al lui Darie, al lui Darie»... Cine- 
matograful gravează energic efigia natio. 
nală în privirea mindrä a interpretului lui 
Darie, în glasul lui limpede, anuntindu-si 
arborele strămoşilor. 

Liniştita viață a conacelor la început de 
secol în România, recreată în cadre de uimi- 
toare frumusețe plastică, de către Dan Pita 
și colaboratorul său întru imagine poetul 
plastic Nicolae Márgineanu,e treptat dinami- 
tată de-a lungul filmului Tănase Scatiu, 
prin citeva cadre scurte anuntind revoltele 
țăranilor oprimati, revolte culminind cu me- 
morabilul an 1907. Explozia revoluționară e 


n 


doar sugerată in final, dar cauzele ei multiple 
sint amplu disecate, pregrtant deduse din 
intreaga evolutie a tabloului boierimii in 
declin. Trajectele individuale (familia Comă- 
nestenilor, familia Murgulet, Tanase Scatiu, 
etc) sint racordate la o amplă respiraţie 
socială, ceea ce dă filmului armonia si an- 
vergura marilor panoramice artistice asupra 
istoriei. 

Versiunea modernă a «Marei» lui Slavici, 
datorată lui Mircea Veroiu, recreează, în 
secvenţe lucrate cu maximă rigoare pro- 
tesionalá și poezie plastică, ambianța si 
caractere ale romanului clasic ardelenesc 
într-o perspectivă dialectică asupra rapor- 
turilor sociale (Mara, copiii ei şi familia 
Huber, drama acestei «mezaliante» dar 
nu doar în sensul nationalitátii diferite, ci 
— mai ales — al nepotrivirii de avere, pozi- 
tie socială, evoluție deosebită la cei doi 
tineri soţi în funcție de influențele din afară: 
Hans e atras pind aproape de mișcarea 
premergătoare revoluției de la 1848 de către 
personajul Bordea, personaj frumos ima- 
ginat de regizor, Sida decade treptat, su- 
gerează finalul. Se poate așadar moderniza 
fără ostentatie, extrage valori clasice întru 
profit contemporan, cu talent și inteligență, 
rigoare şi fantezie. 

Tot în aceeași perspectivă științifică a 
istoriei reîncadrează Sergiu Nicolaescu si 
colaboratorul său, Anugavan Salamanian, 


Aceeași familie, 
dar nu şi aceeaşi 
mentalitate 
(Mircea Albulescu 
şi Andrei Finti 

in Dincolo de pod) 


O echipă de tineri (scenariul și regia Ada 
Pistiner) si filmul de desen animat Cale 
lungă (scenariul si regia Adrian Petrin- 
genaru). 


0009 Două din realizările de seamă ale 
cinematografiei românești vor putea fi vă- 
zute de spectatorii din îndepărtata Austra- 
lie, ca si de juriul Festivalului international 
al filmului de lung si scurt metraj de la 
Adelaide, care se va desfășura între 6—18 
iunie. E vorba de două prestigioase adap- 
tări cinematografice, una după loan Slavici, 
alta după lon Agârbiceanu: Duhul aurului 
(scenariul şi regia Mircea Veroiu) şi Dan 
Pita) si Dincolo de pod (scenariulgi regia 
Mircea Veroiu). La secţia filmelor de scurt 
metraj vom prezenta filmele de animaţie 


Odă de Sabin Bălașa și Cale Lungă de 
Adrian Petringenaru. Succes! 

000 La Festivalul filmului despre apá- 
rarea mediului înconjurător, EKOFILM '77, 
care se va desfășura în Republica Socialistă 
Cehoslovacia între 13 şi 17 iunie, România 
va prezenta filmele documentare Conser- 
varea apei (scenariul si regia Ladislau 
Karda), Florile Retezatului (scenariul și 
regia Maria Săpătoru) si Se întorc ber- 
zele (scenariul, regia și imaginea lon Bos- 
tan). Anul trecut, la acest festival, filmul 
lui Alexandru Gaspar, Armele naturii, 
a obținut Premiul cel mare. Sperăm, dorim 
ca şi la această ediţie filmele românești sá 
fie în palmaresul festivalului. 

000 Condiţia Penelopei de Luminiţa 
Cazacu şi Sanda Faur, Văzduh de lon 


O terapie fizică, 


dar mai ales 


(Mircea Diaconu 


i 


biografia ţăranului lui Victor lon Popa în- 
tors din închisoare după ispășirea pedepsei 
pentru «vina» de a se fi răsculat în 1907 si 
apoi, antrenat într-un carusel fatal al dra- 
melor, ca pentru a-şi duce mai departe 
«osinda» dea rămine în picioare. Dea 
nu-şi fi plecat capul,nici în fata boierilor, 
nici a justiției nedrepte, nici a destinului 
cu chip de om al stăpinirii. Vigoarea táranu- 
lui roman si forta lui de rezistentá dar nu 
de resemnare, Incápátinarea moralá cu 
care-şi duce «crucea» pind ce cade sub 
ea, răpus dar nu strivit, iată ce sugera finalu! 
filmului și interpretul Amza Pellea la capătul 
unei biografii de intens dramatism. 

Cu Pintea, legenda cinematografică își 
inaugurează un drum cu totul aparte fata 
de alte genuri profesate de cinematograful 
nostru pină acum, reclamind totodată și 
multă rigoare poetică. Spectacolul lui Mir- 
cea Moldovan, pe cit de atrăgător pentru 
marele public mi se pare pe atit de semni- 
ficativ pentru lirismul epic, poezia bala- 
descă a folclorului nostru. Capabil deci 
să vorbească şi altora despre o anume fan- 
tezie creatoare națională, o dată cu trăsă- 
turi specifice ale eroului popular vitejie, 
spirit de dreptate, credință în dragoste, 
tară, prietenie. 

Cu Mere roșii s-a salutat debutul inca 
al unui regizor de teatru în film, Alexandru 
Tatos, și totodată afirmarea unui strălucit 


Mere roşii, 


A conjuga verbul 

istoriei 

la timpul prezent 

(Gheorghe Dinică 

şi Gabriel Oseciuc " 
in Prin cenuşa imperiului) $ 


Truică şi Marin Tarangul, Bälänel și pu- 
iul de Eduard Sasu, Cale lungă de Adrian 
Petringenaru, Geneză de Mihai Bădică și 
Teodor Mihalas si Päträtel pictor de Olimp 
Vărăşteanu si Florin Angelescu sint fil- 
mele românești înscrise la Festivalul inter- 
national al filmului de animaţie de la Annecy 
(14—18 iunie). Un bun prilej să ne amintim, 
la sfirşitul festivalului, că nu cu multă 
vreme în urmă se vorbea cu admiraţie de o 
şcoală românească de animaţie. 


000 La Festivalul international al filme- 
lor de Cruce roșie şi de ocrotire a sănătăţii 
care va avea loc la Varna (16—25 iunie), 
tara noastrá va prezenta filmul artistic de 
lung metraj Mere roșii (scenariul lon Báiesu, 
regia Alexandru Tatos), iar la sectia filme 


Angela Stoenescu ie Bh 


autor de comedie, lon Bäiegu,intr-un gen 
cinematografic oarecum inedit, un fel de 
comedie-dramä, armonizind efectele cura- 
tive ale risului cu observația psihologică 
si socialá gravá dintr-un cadru dramatic, 
unde se duce, odată cu bătălia pentru salva- 
rea vietilor, si-o interesantá actiune de tera- 
pie morala. 

instanța amină pronunțarea e si ea o 
incursiune contemporaná de sustinut dra- 
matism. Sub aparențele unui film polițist 
— un dosar redeschis cu flerul si com- 
petenta juristului ce pune pe banca acuzării 
un delict tot attt de grav ca cel juridic si 
anume carierismul antrenind lipsa de 
scrupule — avem de-a face, în realitate, cu 
o dezbatere polemică ce conduce la revela- 
toare concluzii morale. 

Cuibul salamandrelor preluind «perso- 
naje de succes din Explozia (Salamandră 
si echipa sa) si aducindu-le în situații spec- 
taculoase noi, reafirmă ideea eroismului 
ca factor obișnuit pentru asemenea oameni 
şi — prin extindere — ideea eroismului ca 
stare de spirit a unui întreg popor, asa cum 
s-a dovedit de atitea ori în condiții normale 
ca şi în clipe excepționale. 

În formule, deci, diverse ca spectacol 
filmic, arta românească e aptă să exprime 
tot mai plenar esența unui inspirator profil 
moral contemporan și tradițional. 


Alice MĂNOIU 


ştiinţifice, documentarele medicale de scurt 
metraj: Fermecătorul zîmbet de Mircea 
Popescu, Acţiunea pilot, Fiziologia sis- 
temului limfatic şi Fiziologia rinichiului, 
toate trei de Ladislau Karda. 


000 Trei dintre producțiile studioului 
Animafilm au luat drumul Statelor Unite 
ale Americii, unde vor participa la Festiva- 
lul international al filmului pentru copii de 
la Los Angeles (22—28 iunie). Titlurile: 
Bälänel si puiu de Eduard Sasu, Pátráfel 
si păsările de Olimp Värästeanu și Florin 
Angelescu și Bravo Mihaela! de Nell 
Cobar. Mihaela și prietenii ei ne-au repre- 
zentat întotdeauna cu succes. Să sperăm 
că, la întoarcere, le vom putea spune încă 
odată «bravo !» 


) orchestrație simfonică a temei răscoalei 


( Răscoala de Petre Sălcudeanu 
şi Mircea Mureşan) 


n Cent 
m 1 
i 
Í ni 
um 
ci ul 
ul 
ni 
i Ghi 
n u 1 
ti n 
it». 
nun un 
d 
it 
nt 
min 
i 
Hi 
nt 
| nem 
ul lui 1 
«Bà 
I 
Int 
rai 
o chi: 
I iimu 
] Ci 
matog 
is 
mna 
I 
Uu g 
p nem 
P m 
1 1L 
n Iri D i 
M 
n! 
1 
popular [ 
Oh T d 
ui 1 1j 
rii | 1 
B loc 
mi 
n te 
a. 
n 
1 *] 
m d 
i u fo 
n 
D 
C 
nu 
id U 


rdelenii 


Cai närävasi si pistolari bär- 
bosi, o căruţă cu coviltirul decolo 
rat de ploi gata sä porneascä la 

drum, lingä ea läzi cu haine, cämäsi, 
panglici, mänusi, printre care pictorita 
de costume Doina Levinta scotoceste 
metodic; Ilarion Ciobanu își asorteazá o 
bunditä gri la o cămașă țărănească bleu- 
gri; Ovidiu luliu Moldovan echipat «ca-n 
Vest» își «patineazä» cu sirg cizmele; 
Mircea Diaconu — haine negre de postav, 
cămașă de in — probează rind pe rind un 


A 


Titus Popovici, un scriitor 


incandescent, hotărît «să ardă» 
pentru cinematografie 


clop mic, negru si o șapcă soioasă; 
un bărbat, cu ochi foarte albaștri, înalt, 
subţire, în redingotă, de sub care strălu- 
ceste o cămașă imaculat albă, stă cuminte 
să i se lege un șiret negru sub gulerul alb 
(aflu că-l cheamă Ferencz Bâcs și este 
actor la Teatrul de Stat din Tirgu Mureș); 
un negru zimbitor, căruia în prima clipă 
Imi vine să-i verific machiajul, isi potri- 
veste pe umăr poncho-ul gri — este Ahmed 
Gabani, sudanez si a absolvit IATC-ul la 
noi, secţia de regie — cascadorul Szoby 
Cseh isi verifică oamenii, caii nechează si 
sforăie la fiecare Impuscäturä și, brusc, in 
tot furnicarul ăsta de preocupări răsună vo- 
cea regizorului secund, Jana Dochita: «Gata 
vă rog! Traian, Romi, Johnny, Bob, vă rou, 
poftiti sus», Ilarion Ciobanu, Mircea Dia 
conu, Ovidiu luliu Moldovan si Ahmed 
Gabani se desprind de restul echipei si 
pornim. Sus, adică pe Munţii Măcinului. 
Ajungem pe un mic platou, în fata noastră 
un lant de creste ascuțite pe sub care 
urmează să treacă trei călăreți: Ilarion Cio- 
banu, Mircea Diaconu, Ovidiu luliu Mol- 
dovan. Bate un vint subțire, tăios, cerul e 
plumburiu, amenintator, echipa de imagine 
condusă de Nicolae Mărgineanu si alcă- 
tuită din Caraivan Marian, foarte tinărul 
operator Anghel Deca si masinistii stri- 
gati familiar si cu tandrete: nea Jurca si 
nea Fane, instalează aparatele într-o vi- 
teză incredibilă, asa incit foarte curind ră- 
sună comanda «motor!» și, fără șampanie, 
fără toasturi, fără stringeri de mină, se 
trage primul tur de manivelă la filmul 
Protetul, aurul si ardelenii. Scenariul: 
Titus Popovici. Regia: Dan Pita. Primul tur 
de manivelă al unui film este socotit din 
oficiu moment solemn. Acesta de față este 
de două ori solemn. O dată pentru el însuși 
și o dată pentru că marchează apariţia 
unui nou gen in cinematografia noastră. 
Profetul, aurul și ardelenii este un wes- 
tern. Primul western românesc. 


Pe un teren nedefrisat 


În filmografia regizorului care a facut 
La o nuntă, Lada, Filip cel bun, Tanase 
Scatiu, a unui regizor despre care se 
spune că posedă un acut simţ al realului 
si o mare dragoste pentru realitate, apari- 


8 


Două zile 
pe Munţii Măcinului, 


în primul 
western românesc 


tia unui western, a unui gen cu schema 
fixă şi oarecum «compusă» poate să pară 
ciudată. Cum explică el, regizorul, această 
ciudätenie? Si ce fel de western vrea el 
să facă din Profetul, aurul și ardelenii? 
Si ce șanse de reuşită crede că are acest 
pas pe un teren total necunoscut? Si pe 
ce-şi bazează speranțele, pentru că nu se 
poate să nu aibă, orice regizor speră, cel 
putin la primul tur de manivelă... 


Dan Pita: Nu am mania sau prejude- 
cala unui singur gen de film. lar ten- 
tatia de a-mi verifica posibilitatile pro- 
tesionale într-un gen care nu s-a mai 
lucrat la noi, îşi are si ea rolul ei. 
Spun asta gindindu-mă că cinemato- 
gratia noastră, în puținii ei ani, a incer- 
cat să acopere toate genurile existente 
în lumea filmului. Mi-as dori să iasă un 
western clasic si modern în același 
timp, ceva de la Ford la Peckinpah. 
Lumea asta a westernului despre care 
am citit, am văzut filme, trebuie s-o 
reconstruiesc în peisajul românesc cu 
tot ce are ea, cu cai, cu împușcături, 
cu poker la saloon, cu tot. Un trans- 
plant de viață. Îţi dai seama ce com- 
plicat este pentru actori să simtă a- 
ceastă viață, să-și simtă personajul. 
Deocamdată sint la inceput si mi-e 
greu să spun ce va fi bine si ce va 
fi prost Am un scenariu foarte bun, 
scris de Titus Popovici, care a intuit 
formidabil actualitatea subiectulu:. 
Este un scenariu generos, care oferă 
echipei multiple posibilități de reali- 
zare. Citindu-l, esti tentat să încerci o 
parodie. Să rizi putin de lumea aceea. 
La o a doua, a treia lectură însă, lucru- 
rile devin mai grave și simți că in el 
există materie pentru un film sobru. 
Vreau să fac un film serios. De fapt, 
si asta este o experiență: să încerci 
să transtormi joaca în serios. Dacă 
fiecare personaj crede în existența lui, 
filmul poate să convingă Sanse ar 
exista Sint ajutat de oameni cu un 
bagaj de cunoștințe și de calități cu 
totul încurajatoare pentru mine. Ope- 
ratorul Nicolae Mărgineanu, un mare 
artist și un mare prieten pentru mine, 
o echipă de actori foarte buni și foarte 
serioşi — cu unii dintre ei am mai lucrat 
de altfel și ne cunoaștem. În rest, cu 
excepția echipei mele de regie,condus.: 
de Jana Dochita și Mihai Alexandru 
și a echipei de imagine, ceilalți colabo- 
ratori apropiaţi sint oameni cu care 
n-am mai lucrat — pictorița de costu- 
me Doina Levinta, scenogratul Aureliu 
lonescu — dar au talent, har și pre- 
gătire. Depinde de mine să-i fac să 
dea tot ce au mai bun. Si totuși e 
greu de spus cum va ieși filmul,pentru 
că, practic, cu toată încrederea pe care 
o am în colaboratorii mei, päsim cu 
toţii pe un teren nedefrisat. 


Actiunea se petrece acum un secol, in 
statul Utah din America. Profetul (Victor 
Rebengiuc) este seful unei colonii de 
mormoni si un foarte, dar foarte abil exploa- 
tator. Are 15 soții și un număr impresio- 
nant de copii. Ardelenii sint trei trati emi- 
grati in America, iar aurul, ca de obicei, 
tentatia, mirajul care i-a adus aici la ca- 
pătul pămîntului. În jurul lor o sumedenie 
de personaje, căutători de aur săraci si 
pistolari plătiți să-i tind la respect, doamne 
respectabile si tinere mai mult sau mai 
putin inocente, oameni cumsecade și 
killer-i plătiți să curețe locul de ei, într-un 
cuvint fauna binecunoscută care a făcul 
faima vestului sălbatic. Legea reportajului 
de filmare cere să nu dezvălui decit acele 
secrete ale filmului în stare să stirneasca 
interesul viitorului spectator. O respect s: 
incep cu personajele. Cine sint ei, Traian 
si Romulus si Johnny? Cine este Jefi 
Grogan? 

Marion Ciobanu: Cine-i Traian? E un 
taran Ta puterea virstei, obosit de dru- 
muri, de război — a luptat la Plevna — 
de viata Deși ar fi timpul așezării, el 
a luat-o razna prin lume impreună cu 
fratele său mic in căutarea celui mij- 


lociu, și au ajuns la aracu-n praznic. 
tocmai în America. Ce se va întîmpla 
cu ei în lumea nouă, rămine să vedeti 
dumneavoastră la premiera filmului și 
după Pină atunci, de pe cal, cu dur- 
da-n mină, vă salută Traian, adică lla- 
non Ciobanu. 


ice iaconu: Eu sint Romulus, 
baiatul cel scund de lingá Harion Cio- 
banu, fratele lui mult mai mic care se 
poartá ca si cum ar sti englezá — si 
asta pentru film este un fel de motor 
dramatic — nu-l surprinde nimic din 
America pentru că nu e frumos să te 
miri; se îndrăgostește — ceea ce-i un 
lucru foarte serios, pentru că eu sint un 
tip foarte serios — și, de fapt, trăiește 
in umbra palmelor fratelui său mult mai 
mare, Traian, adică Ilarion Ciobanu. 


Ovidi li | uw: Eu sint 
Johnny, fratele mijlociu, primul dintre 
ei care a trecut oceanul in cáutarea 
unui rost, de fapt, unul din multii emi- 
granti din Ardealul secolului trecut. 
Un contestatar prin structură, una din 
acele naturi răzvrătite impotriva ne- 
dreptății, a ipocriziei, fariseismului, 
minciunii, toate lucruri de care se izbes- 
te, care îl șochează, pe care nu le poa- 
te intelege,nici accepta. Pe acel fundal 
de anomalii sociale în care ordinea 
morală este adinc tulburată, Johnny 
devine un justitiar, dar nu un justitiar 
de profesie, ci de structură. Actele lui 
rezidă în natura echilibrată a omului de 


ghe Visu, Josuah fiul «profetului», Con- 
stantin Popa de la lași — un căutător de 
aur, un cuplu de pistolari alcătuit de Lu- 


Dan Pita şi Nicolae 
două talente de mare tonaj 
în fața unei experiențe noi 


cian lancu de la Constanţa și Mihai Dobre 
de la Teatrul «lon Vasilescu», un bătrin 
minier, Pătru Gheorghe de la Timişoara, 


Ferencz Bacs alias Jeff Grogan, 
un om «drăguţ», dar fără scrupule 


bun simt Sosirea fraților mei má sur- 
prinde în plină campanie de răpunere 
a acelor vicii, campanie care-mi reu- 
seste atit de bine, încit sint scos in 
afara legilor, iar pe capul meu se poate 
obține oricind, frumoasa sumă de 
500 de dolari. 


Ferencz Bács: La prima vedere, Jeff 
Grogan este un tip vesel, prietenos si 
loarte deschis. Un om drăguţ, politicos 
şi binevoitor, gata să sară în ajutorul 


oricui are nevoie de ajutor. Totul pina 


la meseria lui. lar meseria lui este să 
omoare pentru un pret cit mai bun pe 
oricine i se spune că trebuie să moară. 
Jeff Grogan este un killer de profesie. 
Ucide calm, fără scrupule, fara ezitare, 
cu zimbetul pe buze și cu o mare can- 
doare în privire, trage drept la țintă in- 
totdeauna, oricare ar fi ținta aceea. 
Cred că ar fi în stare să tragă si in el 
insuși dacă ar fi bine plătit pentru asta. 
Pină una-alta, ținta lui este Johnny. 


107 personaje pentru un western 


In afara principalilor aici de fata, din 
această distribuție uriașă, dar normală pen 
tru un western, mai fac parte: Clody Ber- 
tola, Carmen Galin, Mariana Mihut, 
Olga Tudorache, Vasile Niţulescu, Vo- 
das Zoltan, Aristide Teică. Fiecare apa 
ritie este acoperită cu maximum de garan 
tie artistică. De altfel, si privindu-i pe cei 
prezenți, dar mai putin principali — Gheor- 


se vede bine că regizorul şi-a cáutal cu 
mare grijă distribuția, drept care filmul 
său va desfășura o mare varietate de tipuri 
umane, ceea ce pentru un western este ne- 
cesar ca aerul. În această distribuţie, un 
rol foarte important îl joacă cascadorii. 
Vreo 20 de oameni bárbosi, supli, făcuți 
una cu calul, una cu pistolul, una cu fil- 
mul de fapt, pentru că ei sint fundalul de 
ıdevär, ei trebuie să dea culoarea locală, 
ılmosfera. Precis că asta nu merge fără 
probleme. Care sint aceste probleme? 


Szoby Cseh (maestru de lupte, condu- 
| cäförul echiper de cascadori): Proble- 


mele noastre sint de fapt problemele 
filmului. lar printre ele, cea mai im- 
portantă este să ocolim imitatia de 
western, să dăm filmului o notă de 
autenticitate. Ceea ce este infiorátor 
de greu. Este o experiență și pentru 
noi. Pentru că westernul nu inseam- 
ná numai acrobatii, sărituri, casca- 
de, ci și o muncă foarte complexă, 
om-cal în acest decor natural foarte 
frumos, cum il vedeţi, dar și foarte 
greu. Echipa de cascadori trebuie cu 
adevărat să arate și să se comporte ca 
niște oameni ai Vestului din secolul 
trecut. Trebuie să aibă comportamen- 
tul firesc al acestor oameni, iar com- 
portamentul era dat de utilitatea, de 
tunctionalitatea fiecărui gest. De pildă, 
mersul crăcănat nu este o poză, ci vine 
din faptul că purtau pinteni lungi, care 
intr-un mers normal s-ar fi agăţat unul 
de altul. Călăritul cu picioarele depăr- 


Mărgineanu 


rid 


tate, tot din cauza pintenilor, ca să nu 
atingă burta calului cu ei. Descăleca- 
tul cu piciorul întins și din mers, așa 
cum descalecă poștașul de pe bicicletă 
la țară este un gest reflex și vine din 
indelunga folosire a calului, din obis- 
nuinta de a încăleca și descăleca din 
mers. Sint foarte multe asemenea de- 
talii care bine cunoscute și înțelese 
sint în stare să dea filmului nota de 
autenticitate dorită. În rest am incre- 
dere că Dan Pita se va descurca foarte 
bine. Trebuie să cred, trebuie să cre- 
er 2" echipa trebuie să fie o sin- 
gu n 


O scenă clasică de western 


Prima zi s-a încheiat cu o ploaie ce pă- 
rea asternutä pe cel putin o lună. A doua 
zi însă e soare, sint şi nori filmati parcă 
de Figueroa, munții Măcinului par si mai 
«Vestici», bintuiti de umbrele lor și pe un 
vint care te ia pe sus, se filmeaza in plin. 
in plin, dar nu fără dificultăţi. Pălăriile nici 
vorbă să stea pe cap nelegate, actorii se 
Invinetesc de frig si machiajul se cere 
mereu refăcut — echipa Aureliei Baciu 
nu someazä o clipă; bătrinul minier Pătru 
Gheorghe nu poate să moară cum trebuie 
fiindcă vintul fi suflă tot praful în ochi, caii 
sint nervoși şi la fiecare Impuscáturá tre- 
sar, ba chiar descoperim că au reflexul 
creat de cuvintul «motor» si cum îl aud 
o iau razna, deși ar trebui să stea pe loc, 
asa incit, finalmente Dan Pita trebuie să 
sopteascá comanda, si totuşi, filmarea 
merge bine, ag spune că miraculos de 
bine în condiţiile date. Punctul ei de maxim 
interes este duelul dintre Johnny și Jeff. 
Este o scenă clasică de western, scena 
pentru care mii de oameni stau cu sufletul 
la gură în sală. Se tace liniște de nu mai 
auzim dech vintul, Dan Pita sopteste să 
nui audă caii «motori», și filmul începe: 
Grogan se îndreaptă spre căruţa cu aur, 
din urmă îl ajunge vocea lui Johnny: «Má 
tem că n-ai să nimic Mister 


E 
S 
> 
à 
3 
- 
g 
© 
u 


y 
í 


uliu Moldovan 
eni în Vestul sălbatic 


Grogan», pistolarii apar călări, în goană, 
din spatele cárutii, Jeff Grogan se intoarce 
surprins, vine spre Johnny, merge putin 
teapän ca o marionetă, în spatele lui după 
o stincă se înalță silueta masivă a lui 
Traian cu o pușcă impresionantă în mină, 
de cealaltă parte apare si Romulus, în 
grupul de pistolari se stirneste panică, 
după fiecare stincă mai pot fi zece oameni, 
nu?, «Te sfătuiesc Jeff Grogan să nu 
mai taci nici o mișcare» — continuă 
calm Johnny și Jeff se opreşte zimbind: 
«O clipă, Johnny, sint dispus să impár- 
tim pe din două», În mijlocul drumului 
cei doi stau față în faţă, o siluetă maronie, 
Johnny, calm si încrincenat, o siluetă bei, 
Jeff, teapän si ușor zimbitor, cu siguranța 
si calmul kilier-ului de profesie, sigur că 
da, asta este scena aceea clasică de wes- 
tem în care, de la o clipă la alta cineva 
trebuie să moară, cineva sau poate amin- 
doi. «Noi nu avem decit un singur lu- 
cru de împărțit» — rostește decis Johnny, 
si tonul este acela care trebuie, si ținuta 
si zimbetul si privirea cu care-i răspunde 
Jeff, de asemenea. Sint formidabili băieţii 
ăștia, parcă toată viaţa lor au stat așa, gata 
să se impuste în mijlocul drumului, dă 
doamne să tragă amindouă pistoalele, că 
prea e frumoasă scena și ar fi păcat să se 
reia. Pistoalele trag amindouä aproape în 
acelaşi timp. Pelicula a înregistrat un cadru 
din ultima secvenţă a filmului Profetul, 
aurul și ardelenii. Pentru echipă însă, 
filmul de-abia a început. Aici, în statul 
Utah, pe munții Măcinului. Eva SIRBU 


Foto: A. Mihailopol! 


larba verde de acasă 


] Casa de filme Patru pare 
sä-si fi propus, In mod delibe- 
rat, să Inlesneascá contactul 
nema cu ecranul unui număr cit 
mai mare de scriitori. Încre- 
deren în capacitatea literatu- 
rii de a oferi cinematografiei 
subiecte inedite sau măcar interesante şi, 
în orice caz, bine scrise, e normală pentru 
o casă producătoare condusă de un scriitor. 
Aşadar, Casa de filme Patru, al cărei direc- 
tor este scriitorul Corneliu Leu, ne propune 
o dată cu viitorul film, larba verde de 
acasă, un nou scenarist în persoana pro- 
zatorului Sorin Titel. 

Subiectul filmului : povestea tinärului ab- 
solvent de facultate care renunţă la como- 
ditatea unui loc de muncă în oraş, acceptind 
«de bună voie și nesilit de nimeni» să plece 
la tara. 

Totodată, larba verde de acasă prile- 
juieste şi debutul regizorului Stere Gulea. 
După ce a lucrat citeva filme în calitate de 
asistent de regie și după un interesant film 
de televiziune, Sub pecetea tainei, reali- 
zat în colaborare cu Andrei Cătălin Băleanu, 
Stere Gulea se află la primul său film artistic 
de lung-metraj destinat marelui ecran. Pri- 
lej cum nu se poate mai nimerit pentru a 
incepe convorbirea punind în discuție, încă 
o dată, condiția debutantului. Numai că 
eliberat de «complexul debutantului», re- 
gizorul ne-a propus să ne rezumăm doar la 
film. Ceea ce si facem. Așadar... 


Viața nu e repartizată pe zone 
geografice 


— Subiecte similare celui pe care il 


Fără compoziții savante 
pentru a cîştiga în adevăr 


(operatorul Valentin Ducaru și 


propune filmul /arba verde de acasă au 
mai fost abordate în filmul românesc. 
Era necesară o revenire? 

— Revenirea de care vorbiti e numai apa- 
rentă. Subiectul a mai fost desigur abordat 
dar, mi s-a părut mie, cu o anumită detaşare 
citadină și, în orice caz, fără o atentă, o 
profundă implicare. larba verde de acasă 
nu-şi propune să ilustreze cinematografic 
«viata la tard». Nici în sensul lirico-idilic al 
lui Depäräteanu, nici în sensul ironico-sati- 
ric al lui Topârceanu. 

— E bine că știm de la bun început ceea 
ce nu vrea să fie acest film. Ce-și pro- 
pune, totuși, să fie? 

— Ambitia filmului, implicit a mea, a 
scenaristului, a operatorului este să încer- 
căm să arătăm că viata nu e repartizată pe 
zone geografice, pe de o parte viata la tara, 
pe de alta viata la oraș. Vrem să demonstrăm 
dacă cuvintul nu ne sperie, că viata curge, e 
vie, plină de neprevăzut și, desigur, de con- 
tradictii şi în mediul rural, un mediu de 
îndelungată tradiție istorică si culturală. 


Eroul filmului, un profesor de matema- 
tică, se întoarce să profeseze în satul din 
care a plecat, nu fără un profund examen de 
conștiință. Are posibilitatea să aleagă, să 
rămină la oras, dar cu prețul dureros al 
unor renunfäri, al unor umilinte, al unor 
compromisuri. $i din fericire își dă seama la 
vreme că viata nu trebuie începută sub sem- 
nul compromisurilor. E o atitudine delibe- 
rată, conştientă, de destin asumat și nu de- 
terminată de ideea unui «sacrificiu», al unui 
«apostolat pedagogic». El se intoarce si din 


La oraş sau la tara? 
Viata e pretutindeni 


si important este sa fii 
cit mai aproape de ea 


dorința legitimă de a vedea cum arată astăzi 
lumea din care a plecat, o lume pe care o 
știa si și-o imagina putin altfel. Perioada în 
care el s-a format ca om gi ca intelectual, 
această scurtă «absență» din lumea în 
care s-a născut, a creat un raport, poate 
chiar un efect de distantare care-i 
demonstrează eroului nostru că timpul a 
schimbat inerent peisajul social ei moral al 
satului românesc contemporan. 

— Ati pomenit mai inainte de unele 
«contradicții» care se fac simţite, totuși, 
în lumea satului. 

— Da. Pe de o parte e vorba de un accele- 
rat proces de urbanizare a satului ca efect 
al unei politici de stat de ridicare a nivelului 
de trai material și spiritual al țărănimii. Pe 
de altă parte, e vorba de dificultatea fixării 
cadrelor intelectuale în mediul rural, în 
sensul de participare efectivă și activă la 
viata satului. sfirşit, încă un fenomen 
real, puternic resimţit, e vorba de atragerea 
unor ţărani către activități de tip industria! 
care se desfășoară, de regulă, la oraș. 

Desigur, toate aceste probleme nu fac 
obiectul filmului nostru, noi nu facem o 


regizorul Stere 
Gulea) 


cercetare sociologică, dar sint prezente in 
țesătura de fapte gi întimplări pe care ne 
propunem să le aducem pe ecran (Sorin 
Titel este cunoscut ca un autor de sugestie 
si fulguratie poetică). În timp ce profesorul 
de matematică se intoarce în sat, tatăl sáu, 
un ţăran autentic, cu adevărat legat si în- 
drăgostit de pămint, pleacă să lucreze pen- 
tru o vreme pe un şantier de construcție. 
«Fuga» tatălui are bineinteles niște motiva- 
tii de ordin intim. 

— Care e problema cea mai dificilă 
căreia a să-i facă față regizorul 
filmului? 

—E adevărat, subiectul nu e din cale 
afară de nou. Ba chiar pare să aibá-un aer 
ușor didactic. De aceea aș vrea ca Intoar- 
cerea eroului In sat să fie Infeleasá ca o 
încercare de regăsire interioară, regăsire 
care nu se poate produce într-un spaţiu 
abstract, fără coordonatele geografice pre- 
cise ale locului unde te-ai născut gi din 
care ai plecat. Mă interesează mai putin 
spectatorii comozi, părerile preconcepute, 
prejudecățile despre cum trebuie să arate 
viața. A fi oriunde, la țară sau la oraș, impor- 
tant e să fii ct mai aproape de viata, de reali- 
eebe rus - viata ca pe o necesitate in- 
— de a fi util societăţii, lumii în care 
ráiesti. 


In acord cu scenaristul, cu scenograful 
si operatorul, am filmat aproape totul In 
satul Malul cu flori, în ambiante ai decoruri 
naturale, privindu-ne în mod deliberat de 
cadre «elaborate», de complicate mişcări 
de aparat, de compozitii savante, pentru a 


dar si de scoalà mai 
Florin Zamfirescu, 
Val Sándulescu si Rodica Mandache) 


x 


cigtiga in concretete, In realism, > 

in adevăr. N 
— În încheiere, pentru mai N 

buna tămurire a cititorilor, să con- 

turăm in citeva cuvinte personajele 

filmului. 

Mai intii, citeva cuvinte despre trei 
dintre colaboratorii mei directi. Am desco- 
perit în Valentin Ducaru, si el debutant, 
un operator foarte talentat și care-și gin- 
degte cu mare seriozitate meseria. După 
ce am filmat 1800 de metri, principalele lui 
calităţi Imi par a fi simțul concretului, capa- 
citatea de a decupa din realitate imaginea 
cea mai elocventă si de a pune forma In 
slujba sensului. Scenogratul Vasile Ro- 
taru e un creator care ştie să confere reali- 
tátil maximum de adevăr cinematografic. 
Apropierea lui de film va fi un real cistig 
pentru cinematografie. În fine, debutantul 
care sint, s-a bucurat de maxima solicitu- 
dine a directorului de film Sidonia Cara- 
cag. lată acum și fişele caracterologice ale 
citorva din personajele principale: 


Deocamdată, şase personaje 


Stefan: un protesor de matematică, oare- 
cum romantic, putin idealist, totugi cu sim- 
tul riscului în sensul bun al cuvintului, capa- 
bil să-și cîştige luciditatea, în interpretarea 
lui Florin Zamfirescu, la primul său ro! 
important, un actor de mare sensibilitate și 
cu mare putere de concentrare. 

Tatăl lui Stefan: tipul clasic al ţăranului 
acreditat de literatura lui Marin Preda, 
tăcut, Incápátinat, cu dorința manifesta de a 
cunoaște și înțelege nemijlocit lucrurile, 
interpretul său, Vasile Niţulescu, ne- 


Un consiliu pedagogic cu pedagogi de scoala nouă, 


«veche» (Ovidiu Schumacher, 
Octavian Cotescu, 


maiavind nevoie de nici o recomandare. 

rectorul şcolii: învățătorul de tara, 
profund legat de locul unde a trăit o viaţă, un 
apostol în sensul frumos al cuvintului, jucat 
de Mihai Pălădescu, un actor cu mari 
resurse, dar insuficient «exploatat» de fil- 
mul românesc. 

Președintele CAP: un ţăran de tip 
nou, om cu simțul realității şi al istoriei, 
profund cinstit, dar nu lipsit de o inteleapta 
şiretenie țărănească, în interpretarea lui 
Paul Lavric, actor extrem de interesant 
ca tipologie. 

Metes: arivist mediocru, simplist şi linear, 
care vrea să fie gi el «măcar un director de 
școală», jucat de lon Caramitru, actor 
iubit de presă si care, de astă dată, sint 
convins, va fi mai puţin eternul Caramitru 
şi mai mult un actor care joacă un anume 
personaj. 

Ghimboașă: personaj sută la sută ne- 
gativ, eminamente mazilian ca tipologie și 
comportament social, jucat de un mare 
actor de comedie acidă, vitriolantă; e vorba, 
desigur, de Octavian Cotescu. 

În film mai apar gi alti actori, foarte buni, 
in roluri de mai mică întindere, al căror aport 
va fi mai evident pe ecran decit aș putea 
să-l descriu eu aici, în citeva cuvinte, prin- 
tre care trebuie aminti: Ernest Maftei, 
Vai Săndulescu, Ovidiu Schumacher, 
Rodica Mandache, Melania Ursu, Costei 
Constantinescu, Dorel Vigan, Diana 
Lupescu și debutanta Mariana Cabanov. 


N.C. MUNTEANU 
9 


lon Caramitru, 


Cea mai 


urmăriţi aceste 


scurt-metraje! 


. Documentarul ` 
istoric nu e numai 
un documentar 


Douá documentare monografice dedicate 
unor reprezentanţi de frunte ai romäniloı 
transilvăneni din secolul XIX și de la înce 
putul secolului nostru, Picu Pátrut si Vasil: 
Lucaciu, ne solicită atenţia atit prin meritele 
lor proprii, cit si prin sugestiile pe care le 
conţin pentru o întreagă serie de filme de 
acest tip, dar nu numai de acest gen. 

Documentarul apare, într-adevăr, ca o 
cale privilegiată de acces spre valorile 
inedite si adesea spectaculoase adäpos- 
tite în muzeele de istorie sau etnografice, 
în colecțiile de manuscrise sau stampe, 
revelatoare pentru multe din paginile nicio- 
dată prea cunoscute ale trecutului nostru. 

lată, de pildă, povestea lui Picu Pätrut, 
această «personalitate unică a geniului 
popular românesc — poet, pictor si compo 
zitor» transilvan de la mijlocul secolulu: 
trecut, din filmul cu același titlu semnat de 
regizorul Alexandru Sirbu, împreună cu 
poetul loan Alexandru și criticul de artă 
Paul Gherasim. «Poveste», fiindcă din ma- 
terialul de arhivă si muzeistic autorii reușesc 
să compună ceea ce se cheamă un film cu 
story, urmărind evoluția în timp și spațiu a 
acestui personaj născut la Săliște — «capi- 
tala țăranilor din mărginimea Sibiului». 
Paginile manuscrise ornamentate cu mii 
de miniaturi în culori, din cele 40 de volume, 
devin, pe fondul muzical al propriilor sale 
compoziții, un spațiu de investigaţie în care 
justifică trimiterile la gratia lui Fra Angelico 
sau Botticelli și mai ales sublinierea comu- 
nitätii de tradiţie și expresie cu opera 
pictorilor populari și culti ai secolelor 
XVIII și XIX din toate țările românești. 

Fără a beneficia de aceeași strălucire 
imagistică, mai bogat în schimb în repere 
biografice şi evenimente de mare rezo- 
nantá naţională, este documentarul Tribu- 
nul, dedicat lui Vasile Lucaciu «autor inte- 
lectual al întregii mișcări» a memorandisti- 
lor transilvăneni de la sfirșitul secolului XIX. 
Comentat cu elocintä de Romulus Zaharia, 
care vădește aici, ca si în Diplome mara- 
mureșene, o cunoaștere intimă a vastei 
arhive a drepturilor noastre istorice, filmul 
semnat de regizorul Doru Chesu este util 
$i prețios nu numai sub raportul informaţiei 
directe, didactice. Este încă o demonstraţie 
a inepuizabilei surse de subiecte, dramatice 
si vibrante pentru sensibilitatea contempo- 
rană, pe care o constituie istoria noastră 
recentă, în speță momentele premergătoare 


filmele 


convingătoare 


marii uniri de la 1918. Este schița unui sce 
nariu pentru un film istoric de anvergur: 
si ea ni se oferă în momentul cind nu n: 
mai putem mulțumi, în filmografia noastră 
de gen, doar cu două-trei repere. 


Pe urmele lui — 
Mihail Sadoveanu 


Evoluţia lui lon Bostan pe firmamentu! 
cinematografiei noastre este una de excep- 
tie, deşi ea n-a fost marcată de prea multe 
Cupe de cristal (una singură, pentru un 
film-comandá — Dracula). Se-ntorc ber- 
zele, film științific de maximă dificultate a 
observaţiei, în același timp metaforă subtilă 
a întoarcerii la matcă, la tárimul originar, 
este ultima dintre șansele pierdute, anul 
trecut, de Cupa de cristal pentru a-și înno- 
bila substanţial palmaresul. Acum, la o 
distanţă de citeva luni, maestrul (iată un 
caz rar, dacă nu unic, în care apelativul 
acesta se justifică In cinematografia noas- 
tra) ne oferă un nou film: În lumea rațelor 
sălbatice. Rațele (peste 30 de specii, unele 
permanente pe meleagurile noastre, altele 
părăsindu-ne iarna sau, dimpotrivă, iernind 
doar la noi) sint descoperite de lon Bostan 
în Delta Dunării. Aici el pășește pe urmele 


poetului 


„Stiu meserie!-Esti sigur?“ 


Cine a scornit 


ideea lamentabilă 


că filmul nu se naşte, ci «se face»? 
Că inspirația 
e numai bucuria poetilor? 


Cu foarte multi ani în urmă,un regizor, 
astăzi ratat, venerabil, cu părul alb, 
mi se lăuda cá «știe meserie», cá «stie 
să facă minuni cu aparatul», etc., etc. 

Desigur, modestia este o floare rară 
în lumea filmului, ca și recunoştinţa în 
alte domenii de activitate. Nu crizele de 
grandomanie ale unor regizori formează 
obiectul acestor însemnări, ci încrede- 
rea prea mare, aproape desäntatä pe 
care unii o au în «meserie», în puterea 
lor de a fabrica miracolul artei. 

S-a înrădăcinat convingerea că filmul 
nu este o vocație, ci o meserie, că filmul 
nu se naște, ci «se face», că inspirația 
e numai bucuria poeţilor. Despre un 
film mediocru, lipsit de orice mişcare 
spontană a vieţii, se spune cu admiraţie 
că e lucrat cu mult meșteșug. Nu neagă 
nimeni faptul că în film poezia se obține 
cu ajutorul tehnicii, că meseria este 
absolut indispensabilă, că îți sint ne- 


cesare cunoştinţe dintre cele mai va- 
riate. Dar orictt ar fi meseria brățară de 
aur, în artă, inclusiv în film, ea nu este 
suficientă, e numai începutul, nu nu- 
mai «strictul necesar». 

Din această convingere puerilă au 
apărut destui demiurgi limfatici care 
sint capabili să facă filme, dar nu să 
creeze filme. Inspirația, socotită de 
obirşie mistică, e cu foarte multă voie 
bună ignorată. Aşa se explică numărul 
destul de mare de filme corecte, plate, 
în care marșul triumfal al monotoniei 
implacabile nu întimpină nici o piedică. 
Nici o surpriză, nici o undă de poezie, 
nici un miracol, totul are claritatea unui 
proces verbal. Regizorii «fabricanți» 
sint ajutaţi cu dragă inimă si aprigă in- 
competenţă de scenariști «fabricanți» si 
vă dati seama ce plictiseală de moarte 
se naște din această monstruoasă «coa- 
litie». Numai tradiționala bonetä ii des- 


lui Mihail Sadoveanu, în compania aceluiasi 
moș Onofrei și, pare-se, cu aceeași tipică 
dezinteresare pentru performanțele spor- 
tive, consemnată atit de moldoveneste de 
marele scriitor într-un caiet din 1938, la 
cabana de pe grindul lupilor: «Am venit în 
locuri grele/ Cu plăcintă și dulceaţă Si 
mă-ntorc la ale mele/ Fără giscă, fără rață». 
Catrenul ocazional, pierdut pentru istoria 
literară odată cu caietul cabanei, prin vreun 
pod insondabil, ar fi fost reținut și recitat 
de lon Bostan, în 1948, în fata lui Sadoveanu 
însuși, pe cind cineastul de azi lucra ca 
secund la documentarul Delta Dunării, 
autorul recunoscindu-si paternitatea, cu 
toată încintarea unei dulci aduceri aminte 
In detașarea sadoveniană față de vinatul si 
pescuitul sportiv, cineastul află o dimen- 
siune spirituală, de tradiție, actualelor mă- 
suri de protecţie a faunei și florei naţionale, 
in racord cu preocupările pe plan mondial 
pentru protecția mediului înconjurător. Re- 
ținem imagini antologice pentru atlasul 
nostru cinematografic (indeosebi cele de 
pe grindul de refugiu pentru iarnă, dintre 
lacul Sinoe și mare), redescoperind sensibi- 
litatea poetică a regizorului în fata scurgerii 
anotimpurilor: «Vor trece lunile de iarnă, 
se vor dezgheta apele și din nou întreaga 
Deltă va fi freamăt de ape». 


Valerian SAVA 


Picu Pätrut 
«personalitate 
unică 

a geniului 
popular 
românesc, 
poet. pictor 
si compozitor». 
Un Botticelli 


născut 
la Sălişte, 
în 


«capitala 
țăranilor 
din 
mărginimea 
Sibiului». 
Un film 
dedicat 

lui 
Picu 
de 
Alexandru Sirbu 


Pătru 


parte pe aceşti scenariști de condiția 
unor experimentați bucătari. Ei sint 
stăpinii unor rețete invincibile, știu să 
drămuiască durerea şi bucuria, ştiu cînd 
personajul trebuie să se Incredinteze 
unor dramatice probleme de serviciu... 

Nenorocirea e că acești regizori și 
scenariști au pretenţia de a vorbi în 
numele publicului, ei, săracii de ei care 
nu știu ce vor, cred că știu ce vor mi- 
lioanele de spectatori, se socot niște 
ambasadori ai dorințelor noastre. Ce se 
naşte din reţetă, rețetă rámine, ea nu 
poate emotiona pe nimeni. Multi ase- 
menea fabricanți, care credeau că sint 
la curent cu toate problemele și neli- 
niştile noastre, s-au trezit răsplătiți cu 
săli goale şi o divină indiferenţă. Con- 
vingerea în puterea miraculoasă a re- 
tetelor e o formă de dispreț față de pu- 
blic, si acest dispreț nu poate sá nu fie, 
mai devreme sau mai tirziu, pedepsit. 

Un artist autentic priveşte realitatea 
cu inocenta şi prospetimea unui copil. 
N-am încredere în regizorii si scenaristii 
care-și agonisesc ideile și scenele «tari» 
ca niște babe, banii de acatist. N-am 
încredere în cei care «merg la sigur» 
și refuză nobilul risc al creaţiei si al 
căutării. N-am încredere în acei alchi- 
misti sleampati care cred, în vanitatea 
lor ridicolă, că pot calcula milimetric 
zimbetele, problemele si lacrimile spec- 
tatorilor. N-am încredere în cei care 
privesc spectatorul ca pe un cobai 
— să le confirme ideile lor trase de 
păr. 

Arta adevărată nu se face, ci se 
creează, şi o creează numai inocentii 
si nelinigtitii, cei care îl consideră pe 
spectator sau pe cititor egalul lor, fra- 
tele lor. 

Teodor MAZILU 


„ficţiune“: documentul 


vorbirea noastră 


cea din toate filmele 


Acolo unde 
se nasc poeții 


Recunoastem, desigur, nu numai stilul 
documentaristilor nostri, al regizorilor, 
vreau să spun, ci și al unor comentatori 
care luptă cu masa infamă a cuvintelor. 
Fraza cu acorduri grave a lui loan Grigo- 
rescu, verbul dulce-acrișor al lui Eugen 
Mandric, piruetele gratioase ale Evei Sirbu 
le simţim de la distanță. lată insă că, in fata 
unui proaspăt scurt-metrai, Acolo unde 
se nasc curcubee, semnat de Eugen 
Gheorghiu, ascult vorbe care-mi merg la 
inimă şi, pentru început, nu ştiu ale cui sint. 

Glasul pare al unui «neprofesionist», al 
unui om care parcă abia și-a suflecat mine- 
cile pentru o altă treabă decit aceea a ros- 
tuirii si rostirii cuvintelor dar care, invitat 
fiind să privească imagini și sá ne spună 
ce se află și dincolo de ele, desteleneste 
teritorii necálcate pind atunci de noi. Dacă 
aș spune că fraza are prospeţime, nu aș 
face decit să comit un «delict de banalitate». 
Nu. Acest om,care nu este altul decit vesti- 
tul țăran Gheorghe Dindere din cimpiile 
Olteniei, priveşte altfel decit noi, nu cuvin- 
tele în care își toarnă dragostea și grija sa 
față de pămînt, ci pămîntul însuși. Din 
gura lui am auzit acest adevăr de toată ziua, 
căruia i-au găsit si alții diferite Inveliguri, 
dar pe care Dindere ni l-a comunicat atit 
de fără de pereche: «pămintul trebuie călcat 
cu talpa sufletului». 

Acolo unde atitia alţii dintre noi am .. 
vorbit despre sorocul recoltelor, despre 
toamnele bogate, etc., acolo unde atitia alţii 
ar fi Inotat Intr-o mie de metafore, maestrul 
intru prospetime ne aduce aminte ca: anu 
este adevărat că pămintul nu vorbeşte, că 
nu are griji; el vorbește însă o singură dată 
pe an, atunci cind se stringe rodul». 

ÎI ştiam pe Gheorghe Dindere din interviu- 
ile lui, în care și cei mai abili reporteri își 
vedeau uneori fraza umilită de întorsătura 
verbului acestui țăran care, din cerdacul 
casei sale, ştie să privească, deopotrivă, 
cerul, pentru a-i ghici gindurile, și jocul 
străveziu al ideilor. Să aplaudăm inițiativa 
regizorului Eugen Gheorghiu de «a-i da 
cuvintul». 

Magda MIHĂILESCU 


Mw lt 


posibilitáti 


intimplarea 


Valeriu P., un cunoscut maistru specialist 
în cazane, se îndrepta cu maşina spre Sighi- 
soara, oras In care locuia fiica lui, Maria. 
Maşina era încărcată de daruri, pentru c 
nu pleca într-o vizită obișnuită: se ducea 
la nunta Mariei. In drum, la cîțiva kilometri 
de C. se afla o mare întreprindere la care 
Valeriu P. instalase, cîndva, unul din caza- 
nele imense din secţia a Il-a. Exact cind să 
treacă prin fata ei cu un zimbet satisfăcut 
pe buze (nu-i putin lucru să lași în urma ta, 
chiar dacă nu-ți semnezi lucrarea, asa cum 
fac pictorii sau sculptorii), Valeriu P. vede 
o imensă jerbă de foc, aude o explozie in- 
grozitoare si îşi dă seama că s-a Intimplat 
o nenorocire. Coteste imediat la stinga, 
intră pe drumul care lega şoseaua națională 
de întreprindere, trece peste poarta pră- 
busitä și pe lingă portarul rănit care tipa 
cu disperare în telefon și deabia oprește 
lingă secție. Era stăpinit de o singură idee: 
dacă întimplarea oarbă a facut ca tocmai 
el să se afle acolo, măcar să izoleze caza- 
nele, pentru că explozia lor ar fi însemnat 
o catastrofă pentru tot ceea ce vietuia la 
multi kilometri în jur. A intrat în secţie 
simbătă pe la ora două și a ieșit luni dimi- 
neata la ora opt. De nunta Mariei și-a adus 
aminte deabia înainte să plece înapoi la 
București. S-a luat cu mîinile de cap si 
i-a dat un telefon la Sighişoara; și-a cerut 
iertare cu umilință, a înghiţit cearta Mer 
(«Mi-a fost rușine, tată, am fost singură la 
nunta mea. Am plins»). Despre gestul lui 
Valeriu P, colegii lui nu au aflat nimic doi 
ani de zile. Cineva a găsit într-un dosar 
prăfuit scrisoarea de mulțumire trimisă de 
directorul din C.şi a început să-l ia pe mes- 
ter la întrabări. Prea multe nu le-a povestit, 
pentru că se grăbea să plece la Sighișoara. 
Cristinel, nepotelul lui, implinea un an. 

Cineva îmi spunea că acesta nu ar fi 
un subiect de film pentru că este vorba 
de o pură Intimplare. Si pura întimplare nu 
poate fi tipică. 


posibile 


Alexandru STARK 


Oberhausen este un fel de 
Resita din bazinul Ruhrului, 
preocupat în primul rind de 
furnalele lui — multe la număr 
și revarsind într-una fum greu 
si colorat, iar, noaptea sfişiind 
cerul cu văpaiele lor. O dată 
pe an însă, primăvara, în aprilie (anul ăsta 
primăvara a fost mai mult simbolică), Ober- 
hausen devine capitala lumii filmului de 
scurt-metraj. Toate continentele, aproape 
toate țările în care se produc filme, îşi au 
reprezentanţi aici. Proiecţii la mai toate 
orele zilei și, tirziu înspre noapte, proiecții 
pe cicluri, proiecții competitive, retrospec- 
tive, programări ad-hoc, ședințe de lucru 
urmate de exemplificări, etc. Două săli în 
aceeași clădire lucrează din greu timp de o 
săptămină. Participare numeroasă, atit din 
partea realizatorilor, cit si a spectatorilor 
(aceștia din urmă foarte cunoscători, în 
majoritate tineri, foarte eigent, nu prea 
ușor de cucerit, dar nici din cale-afară de 
dificili din cine stie ce nonconformism de 
paradă). Un festival în haine de lucru. 
Directorul însuși, criticul de film gi ani- 
matorul acestei manifestări, d-nul W. Ruf 
este selecționerul unui mare număr din fil- 
mele programate. EI este unul din rarii 
directori de festival abordabili și la dispo- 
zitia publicului, dispus, nu numai dispus, 
dar solicitind păreri pe care le ascultă, le 
insuseste (cind este cazul) si face un lucru 
de mare calitate. Pentru că nu întimplător 
Oberhausen este considerat astăzi printre 
primele, dacă nu chiar primul festival inter- 
naţional de scurt-metraj al lumii. Tot direc- 
torului îi aparține $i ideea organizării unei 
extrem de elocvente retrospective a filmului 
sovietic (în care spiritul școlii lui Dziga 
Vertov și al altor maeştri ai filmului sovietic 
este ușor descifrabil). 

Pe clădirea în care se desfăşoară compe- 
titiile și proiecţiile explicative, o lozincá 
mare a festivalului pe care am traduce-o 
cam asa: «Incä o cale pentru buna veci- 
nätate.» 

Filmele inscrise în competiție sint aproa- 
pe o sută. Multe altele se pot vedea în cadrul 
unor proiecții informative şi retrospective. 
Zum să aleagă un juriu sau chiar mai multe 
jurii, asa cum funcționează acest festival? 

Ca de obicei, se alege nu pe placul tuturor 
şi uneori nici chiar pe placul înseși juriilor 
iar uneori rezultatele se întimplă să fie 
doar formele de compromis, propulsin- 
du-se filme la care nu s-ar fi așteptat ni- 
meni. Uneori majoritatea într-un juriu se 
constituie prin afinități excentrice si entu- 
ziasme formaliste. Dar nu din cauza asta le 
iubim noi... 

Să lăsăm deci soartei alegerile făcute de 
jurii şi să încercăm să ne facem propria 
noastră alegere, conducindu-ne după ideea 
că orice film din orice țară poate aborda 
orice problemă. Prima lui îndatorire este 
însă aceea de a convinge ceea ce înseamnă 
a fi bun. Şi legat de asta, îmi si formulez 
prima mirare: de ce un film cum este cel 
columbian, un fel de nou Mondo Cane, 
cu o incontestabilă superioritate conferită 
de adevărul sáu integral față de filmul lui 
Giacopetti (reconsiderat între timp după ce 
cunoscuse un succes fulgurant și după ce 
s-a dovedit că fusese regizat cu bani grei 
pentru a obține exotice dezvăluiri de o ului- 
toare cruzime), de ce, întreb, acest film al 
lui Umberto Coral, Căutătorii prin gu- 
noaie («Escarabajos humanos» sub titlul 
său original), de ce a rămas fără o cuvenită 
atenţie (cu toată menţionarea lui în pal- 
mares), cind el este un document atit de 
autentic? Filmul a fost realizat cu camera 
ascunsă pe un maidan de gunoaie de la 
marginea Bogotei. Familii întregi își dispută 
aici gunoaiele, luptind cu porcii, cu clinii 
si ciorile și, în ultima instanță cu buldozerele 
care stivuiesc ordurile orașului. Toţi acești 
oameni caută aici lucruri care pot fi recu- 
perate — bidoane, sticle, cartoane, coroane 
mortuare, pantofi, etc. — din vinzarea cărora 


JS 
23 


Wat ere Mu 


ACSIA INQSINO,l 


zii mit age 


in toate limbile, 
0 singură acuză: 
decalajul social 


Craiova a fost văzută din 
car si aplaudată si pe malul Rhin-ului 


să-și ciștige un minimum pentru existență. 
Se poate vedea o scenă în care unul din 
nefericitii căutători descoperă o saltea în 
cupa escavatorului, pentru care dă o adevă- 
rată luptă să și-o asigure doar pentru el, 
fericit că are un culcuș. În tabloul apocalip- 
tic, incredibil (au afirmat unii!) al mizeriei, 
obiectivul cinematografic descoperă si 
scene de adevărată gingäsie în mijlocul 
promiscuitatii, mizeriei și murdăriei greu de 
descris. Autorul care se află cu acest film 
la debutul său (Coral n-a împlinit 30 de ani) 
a studiat mai Intli sociologia la universitatea 
din Bogota și Escarabajos humanos este 
în mod evident expresia cunoașterii proble- 


melor şi condiţiilor specifice atit din acea 
țară cit şi din multe altele din America 
Latină. S-a spus, într-o discuție, că filmul 
nu ar aduce nimic nou. Nimic nou față de 
ce? A dispărut oare cauza ca să dispară 
și astfel de filme? 

Acest film a fost un document revelator, 
ba aș spune chiar un avertisment. 

Un alt film, o peliculă de 11 minutea iugos- 
lavulul Aca llic, Puii, este la rindul sáu un 
alt gen de scurt-metraj. O metaforă: într-o 
crescătorie de pui de găină, crescătoarele 
cu mănuși albe scot din clocitoare o promo- 
tie de pui. Cu gesturi sigure, dar nu gingase, 
puii sint scoși din gáoace și puși pe o banda 


rulantă. Unii se tin pe picioare din prima 
clipă, alții nu, și nimeresc la coş împreună 
cu cojile de ouă din care au ieșit. Totul într-o 
mecanică ce pare a nu lua act de viaţa însăși 
care există în «articolele» astfel manipulate. 
Apare și un pui negru Ren toatä evi- 
denta, nu intra In canoanele productiei si 
puiul neașteptat cunoaște tot felul de 
aventuri. 

Sobru gi concis, filmul iugoslav a fost o 
realizare de o anume subtilitate expresivă. 
Dar iarăşi, nu multi (evident, apologetii 
tormulelor zise moderne) nu s-au declarat 
adepţii unui astfel de film, afirmind şi aici 
că «genul» ar fi acum depășit. Depäsit de 
ce anume? 

Excelent, mi s-a părut filmul de animaţie 
produs în Republica Federală a Germaniei. 
Imagini ale orașului de Jörg Drühl (o pro- 
ductie a școlii de film din Munchen), o pri- 
vire satirică asupra posibilităţii și imposibi- 
litátii vieţii ultratehnicizate a orașului (cu 
racursiuri amintind de timpuri mai poetice 
ale vieţii citadine, în contrast cu aspectul 
tot mai de uzină pe care-l capătă urbea 
ultramodernă, din zi în zi mai tehnicizata, 
dar parcă si mai ostilă adevăratei vieţi in 
societatea de consum). Umor, observaţie 
percutantă, o gamă cromatică ce ajută 
plastica filmului la crearea unei atmosfere 
de un modernism agresiv si obsedant — 
Imagini ale orașului a fost pentru mine o 
altă revelaţie, si sper că trecerea acestui 
tilm prin Festivalul de la Oberhausen să fie 
doar o etapă în confirmarea calităţilor lui. 

Realizatorul maghiar Zoltan Huszârik a 
vizitat o serie de cimitire din tara lui, ca și 
din alte tari, ca să constate strădania oame- 
nilor de a lăsa în urma lor o diră, un semn 
cit de mic al existenţei lor pämintesti. Lec- 
tura epitafelor — cînd grave și triste, cind 
senine si detasate, cînd pline de accente 
de umor — conferă acestui eseu cinemato- 
grafic al lui Huszârik dimensiunea unei 
meditații filozofice. 

inedită prezența unor filme spaniole 
(unele din ele realizate în străinătate), ea 
a adus la Oberhausen ecourile unei neliniști 
sociale care-și face auzit glasul, al unei 
impetuozitati care, deocamdată, tine loc si 
de calitate si de profunzime. 

Prezenţa filmelor româneşti — patru la 
număr: Craiova văzută din car de Titus 
Mesaroș (film prezentat cu statutul de invi- 
tat de onoare, deoarece autorul lui era și 
membru al juriului); O echipă de tineri 
de Ada Pistiner, precum şi două filme reali- 
zate de studenti; Labirintul de Sandu 
Păun și Examen de Christina Nichitus — 
toate aceste filme exprimă, prin diversitatea 
lor ca şi prin numărul lor în cadrul selecţiei 
de la Oberhausen, valoarea acestei repre- 
zentări care s-a bucurat de apreciere $i 
interes. Mult așteptată, cu emoție așteptată 
pelicula realizată de televiziunea noastră 
in regia lui Vlad Bitcă și comentariul lui 
loan Grigorescu, despre calamitatile natu- 
rale dela 4 martie 1977 din tara noastră. 

S-au văzut la acest festival filme de pe 
toate continentele, filme tunisiene alături 
de filme australiene (o remarcabilă, între 
altele, anchetă socială despre soarta nes- 
pus de dură şi total necunoscută în lume 
a populaţiei aborigene închisă în rezer- 
vati), filme portoricane, indiene, senega- 
leze, africane, etc., toate acestea deschi- 
zind o paletă largă de manifestări cinema- 
tografice. Lumea, desigur — judecind după 
aceste filme care sint tot atitea oglinzi — 
nu vibrează la unison. Fiecare meridian își 
are problemele lui, decalajele sociale îşi 
spun cuvintul. Un lucru pare însă a se con- 
figura cu limpezime: tocmai dorința de a 
înlătura aceste decalaje. Este, în linii mari, 
însăşi traducerea în termeni generali a 
mesajelor acestor filme, a strigătului lor, 
a însăși prezenței lor la acest festival lipsit 
de prejudecăţi, care încearcă să asigure 
fiecărui film si fiecărei cinematografii drep- 
tu! de a-și spune cuvintul. 

Mircea ALEXANDRESCU 


Munca juriului unui festival ca acela al 
filmului de scurt-metraj de la Oberhausen, 
încheiat recent, este, fără Indoialä, mai grea, 
în multe privințe decit aceea a unui concurs 
de lung-metraje. 

A proiecta la un loc, vreme de cinci zile, 
în fața unui juriu de unsprezece specia- 
lişti din întreaga lume, filme jucate cu actori, 
filme de animație si documentare de toate 
genurile — peste 90 în acest an — înrudite 
între ele doar prin calificativul «scurt-me- 
traj» (acordat și acesta cu labilitate, uneori 
unor pelicule ce depășeau 60 de minute) 
pentru a decide apoi cele 7—8 filme menite 
să alcătuiască palmaresul, iată o opera- 
tiune dificilă, amenințată de spectrul relati- 
vitatii. 

Palmaresul festivalului, la cea de a 23-a 
ediție a sa, dovedeşte încă o dată că ralierea 
la un film sau altul a unui juriu responsabil 
reprezintă în primul rind o problemă de 
opțiune politică. Nu în sensul că virtuțile 
artistice ale filmelor ar fi trecute cu vederea. 
Calitățile artistice ale peliculelor au atras 
atenția membrilor juriului asupra unui film 
sau altul dar numai conținutul înaintat al 
acestor filme a putut reține această atenţie 
asupra lor. Dacă receptarea operelor cine- 


din jurnalul unui membru al juriului 


Cit de scurt este scurt-metrajul... 


matografice incepe — si în cadrul unui 
juriu — prin contactul cu forma filmului, 
judecarea valorii lui pornește aproape în- 
totdeauna cu estimarea conţinutului său 
politic, a ceea ce rămine după vizionare. 
Aceasta cu atit mai mult cu cit festivalul 
de la Oberhausen promovează de multi 
ani filmele progresiste, ideile de stinga, 
mișcarea democratică pe plan politic, eco- 
nomic sau de gindire. 

Marele premiu al festivalului a revenit 
unei pelicule ce se abate prin lungimea sa 
(60 de minute) de la norma impusă de re- 
gulamentul festivalului. Obiectiile asupra 
acestui punct au prilejuit totuşi discuții 
mai puține decit faptul că acest film, Agri- 
pino, ilustrind lupta si zbuciumul unui țăran 
peruvian de a-și recăpăta peticul de pămint 


„uzurpat de un mare proprietar a fost reali- 


zat nu de un regizor localnic, ci de un sue- 
dez. În ce fel stimulează festivalul ridicarea 
unor regizori din «țările în curs de dezvol- 
tare»? — a întrebat cineastul din Senegal 
aflat în juriu. 

După alte discuţii s-a conchis că foarte 
importantă este nu atit afirmarea unui regi- 
zor (care nu trebuie nici ea neglijată) cit 
o mare idee politică. lar dacă acest lucru 
a fost realizat convingător de un regizor 
suedez este cu atit mai bine. Această 
împrejurare scoate de sub incidența ten- 
dentiozitatii, a  subiectivitátii, filmul, 
fácindu-! cu atit mai penetrant. 

De un succes neindoielnic s-a bucurat 
selectia de filme  maghiare, succes 
decurgind din critica socialá constructiva, 
de interes universal pe care o contineau 
majoritatea peliculelor. 


Optiuni unanime a obtinut filmul iranian 
de animatie The mad, mad, mad world 
pentru ironía, umorul, simplitatea si actuali- 
tatea sa politicá, filmul cehoslovac Crabii, 
realizat într-o grafică modernă avertizind 
asupra pericolului dezumanizării pe care-l 
contine exacerbarea tehnică și filmul bulgar 
de animaţie Hipo-teze. 

Pentru măiestria realizării și pentru me- 
sajul lor uman au ajuns în palmares filmul 
sovietic de ficțiune, Van'jka Kaiu, realizat 
după un roman de Salttkov-Scendrin si 
zguduitorul document Escarabajos Hu- 
manos — despre oamenii-gindaci care 
misunä în gunoaiele de pe maidanele de 
la marginea orașului Bogota. 

Alături de aceste filme care s-au impus 
juriului, altele au intrat în palmares cu oare- 
cari dificultăți și, fără a avea adeziunea 
majorității juriului. 

n ansamblu se poate spune că cea dea 
23-a ediție a festivalului de la Oberhausen 
a reprezentat o creştere a varietatii tematice 
a festivalului, a calității peliculelor pre- 
selecționate din toată lumea si un mare 
succes de organizare. 


Titus MESAROS 


Cetatea care nas 


e e judecă iti - 
scriitor. 
privim o 

Sí 


performanță 


. SUC CHIANU | 


>ndus 


tru c 
lor, pe 


Gë — it la 


cul, ch 4 br 
et AN 


An 


- Marina ( CONS 


b), Patsy | 
Sak) Mark Slade 


spectacolului 


ITINESCU 


Cu: Cynthia 
rett 


i d distracţia p iim 
pentru > filmul, mai 


cind roluri 


ly 
-a p putut uita v 
LJ Tin. Ti 


i monia, reunind 


Insean 


uma nficat, 


CA \SSIAN 


Imagini in oglinda 


Un film care demarează incitant (inca 
unul!), un film încărcat de promisiuni (şi el!), 
dar un film — al citelea? — care se oprește 
la ele. Se oprește e un fel de a spune, pen- 
tru că el, evident, continuă şi,ceea ce urmea- 
zá,e complicat, nebulos, prețios e de la un 
punct, chiar iritant. O femeie, vadit dispe- 
rată, vrea să-şi facă bilanțul existenței, 
vrea să-şi privească, in oglinda sufletului, 
viața ei încercată Si atunda tsi rupe toate 
actele care-i dovedesc identitatea şi se 
inchide într-o mutenie totală, mutenie care 
o va duce într-un spital de boli nervoase. 
Unde va întilni o doctorită care-i va deveni 
si prietenă. O prietenie ciudată între două 
femei neobișnuite. Interesantă — deși nu 
nouă — tema confruntării omului cu sine 
însuși, pasionantă poveste a unei femei 
care încearcă să-și analizeze viata Inceputä 
greșit, spre a afla calea cea bună către o 
altă viata, pe care să pornească, acum, co- 
rect Dar toate aceste date, Imagini în 
oglindă, ni le relevă doar ca premize. Și 
atit de tare rămin acolo, în faza de premize, 
inct la sfirșitul filmului o spectatoare nedu- 
merită a rămas tintuitá în scaun, crezind 
că-i o pană de lumină, după care povestea 
„a continua El bine, nu, povestea se sfirsise 


Meciul secolului 


Suporterii jocului cu balonul rotund vor 
fi atraşi de la sine înţeles de un meci «al 
secolului». Surpriza — plăcută — o vor avea 
însă iubitorii de cinema care vor asista la 
o comedie de zile bune, dind consistență 
umorului mai mult prin imagine decit prin 
verb, reușind nu numai acel «zimbiti, vă 
rog», ci invitind, la cunoașterea unor me- 
leaguri, obiceiuri şi — de ce nu? — prin 
comentariul implicit, punind în evidență 
citeva scriituri dictate de condiţiile izolării 
geografice față de bătrinul continent. 

Miza subiectului este înjghebarea ad-hoc, 
de către citiva pionieri în ale sportului, la 
început de secol, a primei echipe de fotbal 
din Gruzia. Eroii povestirii, din vremea 
cind sportivii nu erau purtaţi pe braţe și nu 
erau recompensati cu cupe de aur, sint 
localnicii unui orăşel înecat în colb, dar 
şi port la Marea Neagră, ceea ce le dădea 
privilegiul contactului cu lumea largă. Aşa 
s-a făcut că, într-o zi, din acea lume largă 
ce părea atit de îndepărtată, a venit zvonul 
unui joc minunat în care bărbații, adevărații 
bărbaţi, tsi arătau curajul gonind după 
o minge... 

Povestea este așezată pe pinză de către 
o femeie-regizor. Nana Mcelidze are avanta- 
jul de a privi această prea nobilă patimă de 
la o distanţă care-i permite să o obiectiveze, 
dar si să nu se teamă de candoare, de 
accente tandre, de afecțiune şi de înțelegere 
pentru cei 11 care la nevoie puteau fi doar 
5 sau 7... De înţelegere pentru jocul lor des- 
fágurat pe nisipul cald al plajei, pentru 
costumatia sui-generis destul de apropiată 
de moda șalvarilor, pentru poarta impro- 
vizată, pentru arbitrul care utiliza pistolul! 
Dintre toate momentele filmului, Intllnirea 
dintre vajnicii tnaintasi gruzini gi strămoşii 
lui Bobby Charlton rämine o pagină de anto- 
logie umoristică. Căci sportul ne învaţă sau 
ar trebui să ne înveţe că Inaintea scorului 
contează fair-play-ul. 


————— 
Productie a studiourilor «Gruzia-Film». Un film de: 


Nana Mcelidze. Cu: Dodo Abasidze, Vasiko Nadariia 
lia Ninidze, Gulcina Dadiani 


Cinci detectivi 


la miezul noptii 


După atitea filme polițiste, după atitea 
seriale polițiste, după atiția autori de romane 
polițiste, după atitia eroi ai acestora, vine 
bineinteles o vreme în care toată mitologia 


Nu tot 
ce începe bine 
sfirgeste la fel 


si, mă întreb, dacă si inceputul ei, aşa cum 
l-am interpretat, nu cumva se află mai 
degrabă în capul nostru, dech în cel al 
realizatorilor. Care au avut o idee bună. 
fără îndoială, dar pe care au innábugit-o in 
clişee proprii sau împrumutate. Un exemplu 
lipic, dar nedorit, aceste Imagini..., despre 
arta cu pretenții, mai bine-zis despre pre- 
tentia de a face artă, mizind pe planuri 
lungi gi statice care nu spun nimic, pe tăceri 
lipsite de ginduri, pe un criptic care nu 
ascunde nici otaină. Odată în plus, încercind 
să fie alambicat, un film devine schematic, 
vrind să scotocească printre meandrele 
sufletului omenesc. se rătăceşte în hatisurile 
confuziei si ale sabloanelor estetizante iar 
străduindu-se să fie complex, ni se dez- 
văluie de o naivă simplitate. Este, în general, 
riscul celui care-și crede Intotdeauna se- 
menii mai săraci cu duhul decit el. 

Două excelente actrițe, e drept, isi fac 
datoria cu prisosintä, dar nu reușesc să 
țină si locul lui Rezsö Szoreny, scenarist si 
regizor, ale cărui ambiţii n-au fost pe măsura 
posibilităților. El s-a chinuit sá ne înveţe 
cum să ne uităm în propria noastră oglindă, 
dar pind una alta, pe a lui și-a făcut-o tän- 
dări. Păcat, pentru că cineastii maghiari ne 
obisnuiserá cu o anumită ținută a filmelor lor, 


Rodica LIPATTI 


Producție a studiourilor din R.P.U. Un film de 
Rezsö Szoreny. Cu: Jana Plichtova, Erika Bodn.ur 


asta cam saturä. Pentru cä problemele au 
început să semene între ele, apoi să se 
combine, să se combată, să se anuleze, să 
se completeze ca să apară iarăși un autor, 
un erou, o intrigă, un filon, o poantă şi o 
nouă serie care-și parcurge ciclul la fel de 
stereotip. 

Privirea care ar încerca să «demonteze» 
mașina policier-ului trebuie să fie aceea a 
unui om inteligent si cu haz, un mare distru- 
gător capabil să creeze, şi ea ar trebui să 
reducă la deriziune ceva ce se hrăneşte (si 
se hrănește copios) din pasiunile atitor 
admiratori ai genului. Ea ar trebui (mă refer 
la privire) să trezească pentru luarea în răs- 
păr a mitologiei filmului polițist o pasiune 
cel putin egală cu cea a admiratorilor 
(asupra cărora, eventual, să aibă efectul 
unei terapeutici a dezintoxicării). Dar Crimă 
prin moarte (titlul original) — film amuzant 
la început — isi pierde pe parcurs si elanul 
și argumentul și devine o demascare pro- 
priu-zisă, adică chiar o operație de scoatere 
a mästilor, cu o oarecare surpriză, dar mai 
mult cu un sentiment de ușurare a specta- 
torului că filmul ia sfirsit, iar mitologia la 
care el tine atit de mult rămine parcă nea- 
tinsă. Şi aşa toată lumea e mulțumită. Unii 
pentru că l-au văzut pe Truman Capote în 
carne şi oase (și pe deasupra si în versiune 
facies de nylon), alții pentru că au constatat 
că eroii de parodie nu au vina celor din «edi- 
tiile princeps». In sfirşit unii, pentru că Il 
văd pe Columbo autoparodiindu-se. 

O glumă cu jumătate de acoperire, dar cu 
o durată de proiecţie integrală. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor americane. Un film de: 
Robert Moore. Cu: Truman Capote, Peter Falk. 


Ruslan și Ludmila 


Realizat după poemul epico-liric in care 
Puşkin valorifică bogăţia si frumusețea 
tradiţiilor folclorice, filmul se limitează la 
povestirea propriu-zisă. Trama este simplă. 
Mai multi viteji o doresc pe Ludmila, care il 
preferă dintre toti pe Ruslan. În noaptea 
nunții, Ludmila este răpită. Viteazul Ruslan 
intră în luptă de unul singur cu vrăjitorul cel 
rău gi acolitii lui, îndură trădarea fatarni- 
cilor pretendenți si pind la urmă iese In- 
vingător dintr-o confruntare în care, ca 
intotdeauna In basme, binele triumfă im- 
potriva răului. Urmărind destinul eroului în 
lupta lui cu forțele supranaturale, specta- 
torul este purtat prin decoruri feerice şi este 
incintat de o abundență de trucaje. În cele 
din urmă redescoperă eternele virtuti în- 


Zilele filmului danez 


Douá-trei titluri de filme distribuite de-a 
lungul anilor la noi (Dite, fiica omului, 
după romanul lui Anderson Nexă; o come 
die, Freddy, lovește tu intii) si întîlnirea 
(doar la Cinematecă) cu Karl Dreyer —titan 
care a dominat nu numai arta scandinavă 
dar a influențat multi regizori europeni de 
ieri şi de azi, cam atit cunogteam piná acum 
din cinematograful danez. O cinemato- 
grafie care produce cam 9—10 pelicule 
anual, îndeosebi comedii si filme polițiste 
ca să poată pătrunde cu ele pe piața mondia- 
lă (pentru că cele 5 milioane de locuitori ai 
Danemarcei nu pot acoperi cu «intrările» 
lor cheltuielile de producție; de aici unele 
concesii), dar un cinematograf capabil si 
de mari opere de artă, cum ne-a relevat 
acest fericit prilej al Zilelor filmului danez. 
În deschidere, Mantaua roșie de Gabriel 
Axel, tragică legendă de dragoste, un Ro- 
meo si Julieta al fiordurilor, coboriti dintr-o 
veche Saga nordică. «Doar 12 rinduri cu- 
prindea povestea» — preciza regizorul în 
cadrul conferinţei de presă organizată după 
gală. Concizia epică a lăsat cimp larg fante- 
ziei cinematografice, orchestratiei plastice 
a motivului iubirii şi urii, al urii şi al dugma- 
niei care nasc moarte. Eroii: îndrăgostiţi 
ce încearcă să depăşească rivalitatea fami- 
liilor lor, nobili trăind într-o austeritate a 
cadrului şi a principiilor Indepártatului secol 
doisprezece. Filmul fascineazá printr-un 
fel de «tiranie» plasticá, o liturghie — cere- 
monial al dragostei; autorul imaginii e 
dealtminteri operatorul lui Dreyer la Ger- 
trude, Henning Bondsten. Mina maestrului 
se resimte In grija obsesivá pentru compo- 
zitie, în austeritatea aproape funcţională a 
detaliului devenit simbol, în aura poetică 
ce învăluie portretele $i peisajele: zorii 
cetosi ai fiordurilor, apusurile somptuoase 
şi reci. Tonurile albăstrui-argintii, ori cafe- 
niuri roscate, saturate, creează un ritm dra- 


Revelația unui cinematograf poetic 


matic, cind solemn, cind exuberant, amin- 
tind școala flamandă. Tradiţii plastice bo- 
gate, altoite pe o interesantă concepție 
modern-analitică, urmărind treptata înnebu- 
nire a unei fete despărțită de logodnicul ei, 
întîlnim si la autorul poveștii Cecilia — o 
tragedie a ținutului mlaștinilor. Tot o iu- 
bire zădărnicită de părinţi despotici, tot un 
deznodămint tragic tratat însă cu un plus de 
cruzime realistă, de insistență pe elementul 
macabru. Lenta Innebunire a fetei e urmărită 
atent, în cadre descriptive: ochiul tot mai 
rece la lumea exterioară, tot mai aprins la 
viziunile ei interioare, răceala pindei culmi- 
nată cu omorul năpraznic. Joc interiorizat, 
de cameră, apoi folosirea tăcerii în sprijinul 
notatiei psihologice bogate, ca și rolul 
important acordat subtextului fac din Ce- 
cilia.. o operă originală. 

Mai comună ca influențe (un fel de neo- 
realism ușor neglijent şi desuet), Balada 
lui Kari Henning,plasată în zilele noastre, 
ne-a adus revelaţia unui excelent actor de 
comedie Invecinind ingenuitatea bufă cu 
amărăciunea înțelegerii prea tirzii a absur- 
ditátii vieții. Un vechi motiv muzical anunța 
drama din această comedie, frumoasă ba- 
ladă de moarte cintată de o voce pură caa 
Ofeliei. Chiar în acest film contemporan 
duhul lui Shakespeare plutește peste deco- 
rurile ca din Elsinore. Sugestii interesante 
pentru un studiu: mai amplu al cinemato- 
grafiei ce oscilează între tradiții clasice si 
influențe la zi, unele exterioare. Influențe 
vizibile mai mult în comedia polițistă care a 
încheiat manifestarea: Ultima aventură a 
bandei Olsen. Abundent comic de situaţie, 
cu un trio burlesc ce găsește un larg ecou 
mai ales în rindul tineretului. Dar marca 
artistică a adevăratei cinematografii daneze 
ne-au dat-o celelalte filme amintite. 


Alice MĂNOIU 


Zilele filmului din R.S. Cehoslovacia 


0 frescă socială si o comedie tandrä 


O trupesá si ochioasä fetişcană de la tara 
cade în mrejele unui fercheș și galant ofițer. 
Ea se dăruie fără ezitare acestei neaștep- 
tate şi nävalnice iubiri, cu convingerea că 
sentimentele îi sint împărtășite şi că mult 
visata căsătorie cu cineva din lumea bună 
nu va putea să Intirzie. Dar într-o zi, milita- 
rul cel ferches, sătul de o idilă care nu are 
ce să-i mai ofere, cere detașarea la o altă 
garnizoană și pleacă fără să-și ia rămas bun. 

lată un început care spectatorului con- 
sumator de melodrame în costume de epocă 
nu-i lasă nici o îndoială asupra celor ce vor 
urmar copil nelegitim, oprobriu public, etc. 
Şi cind colo, nimic din toate astea nu se 
întimplă. Fata plinge putin, deși suferă 
foarte mult, și acceptă să se mărite cu un 
bărbat pe care nu-l iubeşte, dar care îi 
inspiră încredere. În el nu va găsi atit un 
pasionat adorator, clt un tovarăș de viata. 
Vor avea copii. Vor Imbátrini împreună. Vor 
înfrunta alături greutăți. Îşi vor încerca no- 
rocul mutindu-se dintr-un oraș în altul. Vor 
participa cu înflăcărare la întemeierea pri- 
melor organizaţii muncitorești. lar, în final, 
vor rămine alături privind în depărtare, cu 
ochii plini de dragoste şi speranță — dra- 
gostea amindorura pentru toţi cei de o sea- 
mă cu ei şi a fiecăruia pentru celălalt, spe- 
ranta că urmașii lor vor înfăptui ceea ce ei 
abia îndrăznesc să viseze. 

Abordind acest subiect cu o largă desfa- 
surare In timp, filmul lui Stanislav Strnad, 
Timpul dragostei si al speranţei, se 
vrea o frescă a societăţii cehe de la sfirsitul 
secolului trecut. Peregrinările Terezei prin 
diverse medii sociale, contactele ei pro- 
fund umilitoare cu cei avuti, sint menite să o 
maturizeze, cultivindu-i anume trăsături 


carnate de dragoste, bravură si abnegatie. 


Producţie a studiourilor sovietice. Un film de 
Aleksandr Ptusko. Cu: Valeri Kozinet, Natalia Pe- 
trovna, Vladimir Fedorov. 


Mica Ondină 


Întreprinzind ecranizarea povestirii lui 
Andersen,autorii filmului s-au străduit să 
recreeze universul fantastic al operei sale. 
Basmul este completat de situații si în- 
timplări noi. Ondine inspiră teamă bur- 
ghezilor superstitiogi si numai interven- 
tia prințului o salvează de ardere pe rug: 
logodnica prințului apare ca o ființă ca- 
pricioasă şi egoistă mintind din plăcere 


de caracter — mindria, spiritul de initia- 
tivä, independenţa, tenacitatea, hărnicia — 
care fac din ea o reprezentantă tipică a cla- 
sei sale. Regizorul însă rămine cu totul tri- 
butar sursei literare care l-a inspirat — 
romanul «Zorii» de Antonin Zapotocky — 
de unde şi caracterul expozitiv al filmului, si 
cele trei-patru finaluri succesive. Nimic din 
toate astea nu poate stirbi însă o calitate 
esenţială a peliculei, aceea de cronică a 
începuturilor mișcării muncitorești din Boe- 


3s Cristina CORCIOVESCU 
9 


Clow-nul plăpind și trist, din Vară ca- 
pricioasă, în echilibru fragil pe sirma sub- 
tire şi instabilă a unei meserii periculoase, 
cu care încearcă să emotioneze cîțiva spec- 
tatori rätäciti, este imaginea care mă urmă- 
reste ori de cite ori mă aflu în fata unui film 
de Jiri Menzel. În «liniștea» pădurii e tot 
un fel de «vară capricioasă». Desigur, alta e 
«vara». Şi «capriciile» sint altele. Mai sim- 
ple, dar mai omenești şi oarecum mai vo- 
ioase. Filmul e o comedie de vacanţă. O 
comedie despre peripetiile unor orășeni 
care vor cu orice chip să aibă o căsuţă la 
țară, o «reședință» de vară. În acest «cu 
orice chip» se află, de astădată, toate surse- 
le comicului si ironiei filmului. Menzel e de 
recunoscut în citeva cadre de mare rafina- 
ment plastic, în clteva mișcări de efect ale 
aparatului, în felul cum pune în relief 
tăcerea viscoasă a unor chipuri coplesite 
de zäduful verii si de neghiobie citadinä. 
În «liniștea» pădurii e ca un suris pe 
fata unui clovn melancolic. Un suris 


lancolic. 
e ay N.C. MUNTEANU 


si obisnuintá, delectindu-se cu spectacole 
de o cruzime feroce; bátrina vrăjitoare pără- 
sește regatul submarin și întruchipează o 
hangité simpatică si condescendentă gata 
să-i fie de ajutor Ondinei la nevoie; prințul 
este şi el diferit: el este într-adevăr orb,căci 
nu vede falsitatea prințesei și nici frumuse- 
tea sufletească a Ondinei, de aceea în 
film el este pedepsit prin singurătate. Bas- 
mul cinematografic înglobează deopotrivă 
o tristețe infinită și o ușoară ironie, motive 
lirice şi bufoneria, jocul burlesc și melo- 
drama, dansul si cintecul. 


lleana PERNES 
—— [2 —— 
Coproductie sovieto-bulgará. Un film de Vladimir 


Bicikov. Cu: Vika Novikova, Valentin Nikulin, Galina 
Artemova, luri Senkevici 


| Omuletul primordial, 

Ge cel dintii erou 
al filmului românesc 

de animaţie 


Gopo după 20 de ani 
de la Marele premiu 
de la Gannes... 


În anul 1957, premiul Palme 
| d'Or al festivalului de la Can- 
nes a fost acordat tinărului 
artist român lon Popescü 
Gopo pentru filmul de dese- 
ne animate intitulat Scurtă 
istorie. 

Au trecut de atunci exact douăzeci de 
ani, timp în care această dată, care a în- 
semnat consacrarea internaţională a unei 
personalități, a ajuns să se identifice tot 
mai mult cu actul de naștere a filmului 
românesc de animaţie. Ceea ce a fost 
înainte a luat, retrospectiv, aspectul unui 
3roces de gestație, devenind un fel de pe- 
rioadă prenatală a celei de a opta arte în 
România. Astfel încit filmul românesc de 
animaţie, dacă nu se sfirseste, în schimb 
începe cu lon Popescu Gopo, care a scos, 
acum douăzeci de ani, într-o zi de mai, 
această artă din anonimat. 

Intti, copilul gigant care este Gopo, s-a 
jucat cu viețuitoare mici, albine, porumbei, 
ratoi şi iepurași, căci ființele enorme au o 
simpatie deosebită pentru tot ceea ce are 
nevoie de ocrotire si tandrete. Aceste vie- 
tuitoare mici erau totuși prea mici pentru 
un părinte atit de mare si atunci copilul 
demiurg a descoperit jucăria cu adevărat 
demnă de el, globul pămintesc, trecînd de 
la aventura rätoiului neascultător direct la 
aventura colosală a Terrei. Luind în miinile 
sale pămîntul, Gopo l-a luat împreună cu 


nen 


ás 
COMEDIAN g^ 


» 


CASCADOR 


COMPOZITOR 
l 


Seege ew 


(2 


sabse aha e... 


trecutul si viitorul lui, l-a luat ca pe un destin 
astronomic şi geologic a cărui supremă 
încununare am fost noi, oamenii fragili, 
imperfecti si cam puerili în jocul nostru 
primejdios de-a viata, de-a tehnica, de-a 
arta. Puterile noastre slabe, trebuintele 
noastre limitate fac din noi niște copii 
eterni, copii ai cosmosului care ne-a dat 
naştere. Munca, efortul, strădania noastră 
neîntreruptă sint jocuri de copii în compara- 
tie cu forțele uriaşe care ne-au aruncat pe 
o planetă provincială, într-o margine de 
univers. Chipul nostru este acela al unui 
omulet naiv, malitios şi inventiv. În raport 
cu universul, sintem acest omulet pueril, 
dar şi răzbătător care a umanizat pămintul, 
flora şi fauna, umanizindu-se pe el însuşi şi 
pregătindu-se să umanizeze cosmosul. Sin- 
tem omuletul lui Gopo, omuletul făurar, 
artist, cosmonaut, omuletul care nu-i decit 
expresia plină de umor și lirism a omului 
total. 


Cu expresia lui mirată de adult copilăros, 

cu pretenţia lui de a cultiva o floare, deși e 
gol și lipsit de adăpost, cu reacțiile lui 
infantile în fata adversitatilor naturale, acest 
omulet parcurge aventura omenirii de la 
caverne la primul cosmonaut. Exactă în 
sensurile ei fundamentale, această aventură 
comică este plină de grandoare si patetism. 
Cu prilejul împlinirii virstei de douăzeci 
de ani, să aducem omagiul nostru emoţionat 


Actrita 
(remarcabil talent) 


e 


COMIC. (autor) 


acestui omulet primordial care este și cel 
dintii erou al filmului românesc de animaţie. 


ANIMATOR 


remember 


„Scurtă istorie” 
in presa vremii 


Palmaresul «micului juriu» a contrastat 
din fericire cu cel al «marelui juriu» acordind 
Palma de aur unui desen animat romă- 
nesc: Scurtă istorie. Nu stim nimic despre 
realizatorul si autorul lon Popescu Gopo, 
care trebuie să fie tinär. Filmul său acumu- 
lează în zece minute idei poetice, într-o 
povestire umoristică plină de ritm şi imagi- 
nație. Este foarte important că filmul său 
nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui 
Disney, nici lui Grimault, nici lui Bosutof, 
nici școlii cehoslovace sau sovietice. 
Acest filmuleţ a fost la Cannes o descope- 
rire care trebuie semnalată prin strălucirea 
unui mare premiu. 


Georges Sadoul 
(«les Lettres françaises» 23—29 mai 1957) 


Diavolul binetăcător al acestui nobil uni- 
vers delicat şi tonic, intercalat în forfota 
timpului si a existenţei agitate, se cheami 
cu numele pămintesc de Gopo, celebru si 
căutat de jur-împrejurul planetei. Filmele 
acestui român, cu numele derivat din Po- 
pescu, a ridicat Popeștii noștri, luaţi pină 
deunăzi în glumă şi răspăr, pină la prestigiu 
mondial. America îi cere Buftei filmele lui, 
pe nevăzute. În activitatea artistică inter- 
națională, Gopo e prezenţă românească, 
fericită pentru faima țării si a poporului 
nostru, al cărui geniu începe să circule 
printre popoare... 


Tudor Arghezi 
(«Contemporanul») 


„Atunci Gopo va zice: vreţi desen ani- 
mat? Adică fabulă? Adică o poveste cu 


COMEDIE 
cinematografică 
(fila care te 
face să rízi) 


NM 


autor 
actor 
regizor 
compozitor 


COMELIE 
cinematografică 


COMEDIE (aceeaşi) 
cinematografică 


animale diverse? Ei bine, am să vă aduc 
eu un personaj cum n-a mai fost încă in 
aceste istorii. Un personaj al cărui pitoresc, 
al cărui comic și a cărui absurditate vă vor 
uimi si Induiosa. Vreti eroi inediti? Vă voi 
aduce: omul. $i fiindcă e prima oară că va 
este prezentat, iar pe de altă parte pentru 
că azi facerea de cunoștință prin metoda 
autobiografiei este tot mai obișnuită, vă voi 
da aci, pe scurt, întreaga lui curioasă scurtă 


»oveste. DL Suchianu 
(«Viața Românească», nr. 8) 


Gopo refuză excesul de candoare, iar 
dacă e vorba să pară copil, preferă să fie 
un copil teribil, care cunoaște nu numai 
prima carte din Pentateuh, ci și teoria Kant- 
Laplace și părerile lui Darwin, și ipotezele 
cu privire la anul geofizic. Jocul naivitatii 
este înlocuit nu cu un spirit doct sau cu 
pedanteria, ci cu un alt joc, jocul eruditiei 
dezinvolte. De aceea Gopo străbate tene- 
brele fara să fie copleșit de spaime. Miliarde 
de ani sint comprimate degajat şi voios în 
opt minute de desen animat, iar omenirea 
ajunge de la matriarhat la zborurile inter- 
planetare în citeva secunde, adică atit cit 
tine urcatul unei scări. Effel voia să pară un 
băiețel care privește în jur cu ochi rotunzi. 
Pe Gopo nu-l miră nimic si nimic nu i se 
pare cu neputinţă. El arată nașterea plane- 
tei noastre ca pe un eveniment clar, pe care 
are aerul că-l poate reproduce oricind în- 
tr-un laborator. Cosmosul îl vede ca un 
mediu familiar, prin care autorul se plimbă 
sigur de el. Dacă e vorba de credulitate, 
atunci credulitatea lui Gopo este creduli- 
tatea celui care are convingerea că într-o 
vară Isi va petrece vacanţa în constelația 
Orion. Ecaterina Oproiu 

(«Scinteia») 

Pe lingă umorul său neobosit, Gopo 
adaugă toate resursele animației: desen 
animat, animarea obiectelor, supraimpre- 
siune, accelerare, desen pe peliculă, cu o 
frumoasă intrepiditate. Spectatorii de asea- 
ră nu i-au precupetit aplauzele care au fost, 
cred, cele mai intense aplauze din seara 


inaugurală. 
Andre Martin 
(Extras din «Tours 1959», 
Revue des Journées du Cinéma) 


CHAPLIN Charles 


CARAGIU Toma 
Actor 


COMEDIE (acecaşi) 
cinematografică 


15 


Filmul, document al epocii 


Cu mila si ferocitate, 
despre emigranti 


Prea putini dintre multii admiratori ai 
acelui film de certă clasă Piine și 
ciocolată — una din comediile cele mai 
puternice din cite s-au realizat despre 
condiţia tragică a emigranților, acești 
«disperados» ai muncii, cum fi numea un 
sociolog — prea puţini chiar dintre 
cinefilii avizaţi ştiu cine era regizorul lui 
Manfredi, prea puţini critici au acordat 
atenţie realizatorului care vădea un ta- 
lent deosebit, «o mină» gi «un ochi» pe 
linia marilor italieni. Acest Franco Bru- 
sati e și scenaristul filmului sáu — și nu e 
deloc «un oarecare»: om la 55 de ani, el a 
fost asistentul lui Castelani, Camerini și 
Rossellini, a scris scenarii pentru Moni- 
celli, Emmer, Lattuada, Rossi, Zurlini si 
Zeffirelli, precum si dialogurile la Marile 
manevre și Cele 400 de lovituri. Pen- 
tru a-l defini și mai bine, iată citeva 
declaraţii din interviul acordat revistei 
«Cinema '77», specificind că la ora 
actuală critica franceză e entuziasmată 
de filmul lui (proiectat în Franţa după ce 
şi-a încheiat cariera la noi): 


«Pentru Piine si ciocolată, am plecat 
de la o anchetă despre emigranți. ŞI de 
la ideea (pentru că o parte din italieni 
pleacă în străinătate să găsească cră- 
pelnitä) că sintem o țară care a renunţat 
de multă vreme la a civiliza o bună parte 
a populației ei... Elveţia este o țară de 
sclavi, aga cum e o țară de bogätasi. Eu 
arăt o Elvetie splendidă dar fără suflet, 
în care condiţiile sociale sint de asa 
natură inclt locuitorii, chiar cei mai gen- 
tili, nu pot să nu fie ostili muncitorilor 
străini... În Italia am fost acuzat că am 
realizat cel mai anti-italian film. Totuşi e 
un film de milă pentru toți italienii care 
sint siliți să emigreze. Asa că din ace- 
leași motive pot fi considerat ca un om 
feroce sau foarte tandru. Îmi plac cei 
care tratează cu o ferocitate lejeră tot 
ceea ce-i face să sufere. Ironia, dispe- 
rarea sint forme ale pudorii, nu ale 
răcelii. Detest strigătele care defor- 
mează fețele, durerea care se urlă ca 
durere, oamenii cu inima în palmă... Nu 
reușesc să povestesc o întîmplare dra- 


filmul 
politic 


Nefericitul consum 
de fericire 


Filmul lui William Klein, Cuplul mar- 
tor, inventează următoarea parabolă de 
science-politique-fiction care nu are 
nevoie de multe chei explicative, fictiu- 
nea și știința fiind suficient de străvezii 
pentru a da politicului ce-i al politicului: 
un minister al viitorului dintr-o capitală 
a Europei Occidentale alege un cuplu 
model, conform tuturor stasurilor so- 
ciale, și-l programează pentru a trăi în 
anul 2000. Bărbatul si femeia sînt instalați 
într-un apartament experimental, în cen- 
trul Noului Oras în plină construcţie. 
Luaţi imediat în observaţie de doi psiho- 
logi, cei doi cobai vor fi reglati după un 
program bine stabilit, supuşi unor teste 
(testul Agresivitátii, testul Fericirii) ai 
analizati gest cu gest, cuvint cu cuvint, 
sărut cu sărut, vis cu vis. El şi ea sint, 
desigur, flatati de importanţa care li se 
acordă, se supun la toate încercările cu 
mare plăcere, într-un paradis artificial 
dar aurit, din care nu le lipseşte nimic. 
Tot ce vor, au. Tot ce au, consumă, o 
lume şi-un popor î vede la televizor, 
reclamă a raiului pe pămint în viziunea 
ordinatoarelor programate să organize- 
ze fericirea, bunăstarea, fără de criză 


Nino Manfredi, emigrantul din Piine si ciocolată. aici 
«monstru la Roma», manipulat de poliția mussolinianä, omul 
inocentelor exasperate, dar hotărit să nu cedeze 


matică fără să-i găsesc partea cara- 
ghioasă, după cum nu izbutesc să Infá- 
tisez o situație comică, fără s-o întorc in 
ultima clipă pe latura ei tragică... Am 
fost constrins să găsesc un actor capabil 


Acesta-i Cuplul martor. cal- 

culat de ordinatoarele socie- 

tatii de consum să trăiască 

fericit în anul 2000, dar in- 

capabil să-și rezolve proble- 
mele în 1977 


să tind pe umeri un film dificil. Manfredi, 
actor extrem de inteligent, mare admi- 
rator al lui Chaplin, era exact «băiatul» 
care-mi trebuia gi el a dat personajului 
tot potențialul lui de comunicativitate». 


economică, fără şomaj, fără revoluţie. 
nsuși ministrul viitorului vine să-i vi- 
ziteze în colivia lor, insotit de-un eminent 
futurolog american. Cercetarea stiinti- 
fică nu-i atit de abstractă pe clt pare. 
Statul vrea să extragă un ce profit 
politic din acest spectacol cu un bărbat 
şi o femeie prea fericiți. Imaginea lor 
trebuie manipulată intens pentru a de- 
turna luptele sociale, pentru a le stinge, 
dovedindu-se prin acest «cuplu-mar- 
tom CH de inutile sint. 


Numai că printre produsele societăţii 
de consum se numără — în mari canti- 
täti — şi violența. Un grup de teroriști 
va năvăli în apartamentul martor și va 
lua ca ostateci cele două exemplare 
privilegiate şi le va folosi, într-o nouă 
manipulare a simbolurilor, pentru $an- 
tajul său. Telespectatorimea, frustrată 
de eroii săi, îngheață de groază, mi- 
nisterul e paralizat, cuplul — din martor 
devine complice cu atacatorii, sperind 
să se elibereze astfel de toate terorile la 
care e supus, totul degenerează într-o 
farsă macabrä al cărei gag final e o bă- 
taie cu tarte de frişcă programată şi ea 
la ordinator! Final derizoriu — explicat 
chiar de producători în chip sintetic ai 
sarcastic: «Experiența se termină ca- 
tastrofal, ca atitea initiative glorioase ale 
societăţii noastre liberal avansate, iar 
computerul este readus la zero»... Final 
exact. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


\ de lucru > 


Un secret al artistului: 
puterea de concentrare 


Dirk Bogarde — straniul Servitor 
al lui Pinter $i Losey, Aschenbach al lui 
Visconti in Moarte la Venefia, ajuns 
acum cu Providența lui Resnais (vezi 
Cinema nr. 1/77) unul din actorii de frun- 
te ai epocii noastre — are 56 de ani, 61 de 
filme, 40 de ani de carieră artistică. 
inteligenţa lui fascinează, omul însă 
vorbește putin, personajul e timid, mo- 
dest și tenace în tainele lui. Din ce i-au 
putut «stoarce» doi ziarişti francezi, 
merită reținute citeva expresii esenţiale 
pentru relația dintre el și marii regizori 
cu care a lucrat. 

Bogarde crede că «puterea sa de a 
intriga» oamenii se datorează faptului 
că pe ecran el nu aduce decit propria lui 
inocentá și gradul exact de adevăr pe 
care-l deţine. El are o încredere deplină 
în propria sa imagine — și pentru aceas- 
tă îndrăzneală, «îmi cer scuze». «Ade- 
vărul meu este întotdeauna în persona- 
jele mele» — precizează actorul. Me- 
seria de actor? «Am învătat-o demult, 
aproape că nici nu mai ştiu cum am 
invátat-o». Această experienţă a ade- 
vărului propriu La făcut să supravie- 
tulascä în timpul războiului — anii cei 
mai interesanti ai vieţii lui, după cum o 


PE | 


Dirk Bogarde: «Nu-mi pot permite 
să spun prin personajele mele decît 


adevărul!» 


susține, «fiindcă acolo am fost perfect 
adevărat, fără a fi un tip prea curajos dar 
spunindu-mi foarte clar: «sint un prost, 
să incerc a fi un soldat». Cei din jur mi-au 
spus, amuzati: «Bine, dacă vrei să In- 
cerci, noi te ajutăm». O extraordinară 
simplitate domină gindurile lui, adinci, 
substantiale, nu odată foarte compli- 
cate. lată cum explică Bogarde lucrul la 
Providența lui Resnais, uimitorul efort 
al concentrării artistice: «12 săptămîni — 
cit au durat filmările — n-am vorbit cu 
nimeni. Nu m-am dus la restaurant. 
N-am citit o carte. Am stat doar cu sce- 
nariul şi cu ideea fixă a liniei rolului». 
Cu Visconti, în Moarte la Veneţia, nu a 
vorbit mai nimic. «Contactul era pur si 
simplu mental». Niciodată Visconti nu 
i-a spus ce-ar avea de făcut. Nici Alain 
Resnais. «Regizorii de geniu nu-ţi vor 
spune niciodată: «fă agal»... Puterea sa 
de a se concentra nu trebuie însă 
luată ca un semn de mizantropie: «Sint 
mai degrabă sociabil. Îmi place să trăiesc 
între oameni. lubesc cinema-ul din pri- 
cina tehnicienilor. Îmi place să fac parte 
dintr-o echipă, ca la fotbal. Nu sufăr de 
singurătate. Dar pe ecran trebuie să 
trezesc curiozitate, să deranjez, lumea 
să se intrebe «cine-i străinul acesta?» 
Formula cea mai fericită dar $i cea mai 
enigmatică pentru a-şi defini arta ar fi 
aceasta: «Dacă Resnais este un Bon- 
nard, dacă Losey este un Manet, eu sint 
canavaua lor. Şi accept pictorul», 


filmele 
vietii noastre 


D 


„Sabia“ satirei 


O comedie paradoxală, manevrind 
inspirat acea exagerare conştientă fara 
de care risul superior nu se poate naște 
în artă, se bucură de un cert succes la 
Budapesta. Ea se numește Sabia si 
povestește cum pleacă într-o călătorie 
turistică, la Viena, un subdirector de 
uzină budapestană; cum descoperă el si 
soţia lui, în capitala Austriei, la o lici- 
tatie, o sabie de mare valoare istorică — 
sabia cu care au fost decapitati, în 1671, 
doi patrioţi maghiari revoltați împotriva 
ocupaţiei habsburgice; cum se entu- 
ziasmează omul nostru la ideea că 
această sabie ar trebui adusă la Buda- 
pesta, la Muzeul Naţional, nicidecum 
lăsată în străinătate, la particulari; cum, 
negăsind sprijinul necesar si imediat la 
forurile de resort, eroul se hotărăște să 
cumpere el sabia, vinzindu-și mașina, 
renuntind la călătoria europeană, riscind 
ca la întoarcere să fie privit de concetă- 
tenii săi ca un «om ciudat»; cum, într-ade 
văr, întors la uzină, lumea — auzind 
ce-a făcut — Il consideră un excentric; 
cum din excentric, el devine cam sus- 


cronica 
telegenică 


Obsedantul viitor 
al omenirii 


Premiul Futura pentru emisiuni de 
televiziune — decernat din doi în doi 
ani— a avut drept temă, în 1977, viitorul 
omenirii. Fără a descoperi realizări ex- 
ceptionale, critica a remarcat filmele 
venite din Nigeria (progresele invátá- 
mintului), China (construcţia canalelor), 
Bulgaria (creșele pentru copii), Olanda 
(o agricultură fără îngrăşăminte chi- 
mice), lugoslavia (culegerea fructelor), 
Uniunea Sovietică (un imn soarelui și 
centralelor termo), Iran (lupta împotriva 
exodului rural). O idee originală — în 
această vreme cind multe voci se ri- 
dică, pe bună dreptate, impotriva tele- 
sedentarismului — a prezentat televi- 
ziunea din R.F. Germania, aducind două 
cupluri de muncitori care hotăriseră 
să trăiască patru săptămini fără micul 
ecran. «Trebuia să-i vedeţi, scrie un 
critic, ce mutre aveau după două săp- 
tămini. Trebuia să-i vedeţi dimineața, 
în atelier, cînd tovarășii lor evocau fil- 
mul de aseară — frustratii erau bolnavi 
de regret». Oamenii, în cele din urmă, 
nu suportă o viață amputată de această 
deschidere spre univers care este tele- 
viziunea. În fond, într-o lume a exce- 
selor, a nu deschide deloc televizorul 
este la fel de periculos pentru public ca 
şi excesul de consum tele... 


Cobaii și victimele lor 


Mai multe sute de telespectatori ame- 


pect social și mintal; cum birocratii de la 
muzeu — insensibili la argumentele 
specialiştilor care consideră piesa o 
relicvă naţională — nu vor să primească 
un obiect adus In asemenea condiţii 
curioase; cum eroul nostru e privit tot 
mai strimb de oameni pentru care pa- 
triotismul e de înțeles în vorbe, dar de 
neinteles în fapte patetice, pe timp de 
pace; cum soția eroului nu «stă» nici ea 
prea bine, luindu-i-se unele răspunderi, 
avindu-se în vedere că s-a putut despărți 
atit de uşor de mașina personală pentru 
a cumpăra «o abstractie»...; cum eroul 
se retrage la tara — în concediu medical 
— si acolo într-un hangar expune sabia, 
sfidind neintelegerea celor din jur; cum, 
deprimat de opacitatea mediului, omul 
aruncă sabia în apă, în ziua cind ziarul 
local dezvăluie incomprehensiunea cu 
care a fost privit gestul patriotic al 
tovarășului Bojti; cum, deodată, sabia 
devine foarte importantă; cum dispariția 
ei intrigă chiar radioul, televiziunea: un 
vas-dragor, scafandrii vin să caute 
nepretuita relicvă si, în sunetele unei 
fanfare triumfătoare, sabia e adusă la 
suprafață, Bojti devine eroul zilei, Im- 
brätisat de toti colegii săi care-i minca- 
seră zilele, şi televiziunea îl asaltează 
pentru a-l da ca exemplu tuturor și 
uite așa, muzica, muzical 

Comedie inspirată de un poem al lui 
Jekely Zoltân, Sabia găsește accentele 
patetice și viguroase în criticarea a tot 
ce-i patriotard, fals si demagogic, mili- 
tind pentru valorile de substanţă ale pa- 
triotismului socialist, fenomen nou care 
in ofensiva lui nu se poate lipsi de sabia 
lăioasă a satirei. 


_ Sabia: o comedie 
= maghiară aspră, 
w: care «taie» adînc 
în demagogie 

şi birocrafie 


ricani sînt plătiți pentru a privi înre- 
gistrările unor emisiuni care urmează 
a fi difuzate. De mlinile lor sînt le- 
gati electrozi capabili să le detecteze 
emoțiile. Cind cobaiul e calm, palmele 
sale rămîn uscate. Dar cînd omul in- 
cearcă o emoție — fie ea din frică, din 
furie, dintr-un sentiment de vinovatie, 
— glandele sudoripare secretează o 
substanță care reduce conductibilitatea 
cimpurilor electrice. In urma acestor 
teste, două duzini de prezentatori au 
fost licentiate la Los Angeles, credi- 
bilitatea si gradul lor de simpatie fiind 
socotite de natură a scădea indicele 
de ascultare. 


Această 
grafie intitulată 
«Copiii mei, ce 
faceți?» a apărut 
în Paris Match din 
30 oct. 1976, în ca- 
drul unui reportaj 
despre luptele cum- 
plite din Liban, 
şi a luat, în aprilie 
1977, Marele pre- 
miu al fotografiei. 
Autoarea: o fe- 
meie, Françoise 
Demulder, foto- 
grafă la Agenția 
Gamma, prima 
femeie laureată a 
acestui premiu în 
ultimii 20 de ani 


foto- 


cronica 
eroului real 


Chaplin la 88 ani 


Viața de zi cu zi a lui Sir Charles 
(cunoscut cam de cind există cinema pe 
lume sub numele de Charlie Chaplin) 
se desfăşoară la Vevey, în Elveţia, cu 
o strictețe care frizează deja documen- 
tul după care rubrica noastră este in- 
setată. Orarul are o rigoare militară — 
susţin vizitatorii, ca trimisa Express-ului 
parizian, de pildă. Doar ora micului 
dejun nu e niciodată sigură, ea tintnd 
de trezirea din somn a bătrinului actor. 
După micul dejun — urmează exerci- 
tiile pentru activizarea circulaţiei san- 


O parte a clanului Chaplin în jurul GER 
tortei patriarhului, pentru care trebuiau ` 


m mai puțin de 88 de luminări 


^ LALA 


Sa filmat 
miine 


Trafic’ 77 


Gag demn de Tati, in New-York 
Times (care, relatind scena, socoteste 
că «acesta ar fi sfirsitul sfirsitului într-o 
societate ca a noastră bazată pe auto- 
mobile»): luxoasele case mortuare,unde 
sint depuse corpurile neinsufletite ale 
bogätasilor grijulii cu înmormintarea lor, 
vor fi dotate cu o fereastră de 2 x 1,5 m. 
care va permite celor veniţi in automo- 
bil să aducă un ultim omagiu deceda- 
tului, fără sá mai coboare din mașină... 
«Trecind încet prin fata ferestrei, cei 
din mașină vor vedea corpul defunctu- 


prim-plan 


secolul XX 


guine. Prinzul la 12,30. Siestă, plimbare 
prin parc. Coctail la ora 18: două pă- 
hărele de Martini. Masa de seară la 
18,45, Sir Charles mănincă bine și încă 
fi mai place să mánince bine. Apropiatii 
casei — puţini, ce-i drept — zic cá ar 
putea digera și plumb... 

Camera sfintä a casei este aceea a 
trofeelor, dominate de cele trei statuete 
ale premiului Oscar. Oscar-ul pentru 
Monsieur Verdoux; Oscarul pentru 
muzica la Luminile rampei (film difuzat 
recent şi la televiziunea franceză, nu 
numai la noi, care a dat naștere acolo, 
la un flux de scrisori entuziasmate); 
Oscarul pentru întreaga sa operă, de- 
cernat în 1972, la Hollywood, în «ceta- 
tea blestemată», acolo unde David Szel- 
nick, celebrul producător, a strigat în 
acea zi, de la înălțimea celor 88 de ani 
ai săi, către prietenul său, aflat la 83: 
«Doamne, cum a mai imbătriniti» Acum, 
ajuns el însuși la 88 — Chaplin nu se 
mai ocupă decit cu muzica. El compune 
cite o melodie pe care nu mai are pu- 
terea decit s-o fredoneze colaborato- 
rului său... De ce zimbiti? 


lui într-un sicriu deschis, vegheat de-o 
cruce conturată în neon albastru. Ple- 
cîndu-se ușor în afară, conductorul va 
putea semna în registrul de condo- 
leante, fără să descindă...» Coplesi- 
toare grijă pentru omul viu si grăbit. 


Disperarea 
fachirului elveţian 


Fachirul Ali Ben Camelia, originar din 
Alpii elveţieni, a cerut poliţiei din Ge- 
neva să-l ajute în a-și găsi sabia pe 
care o inghitea in fiecare seară în ba- 
rurile din jurul gării. O sabie de 48 cm 
lungime, veche de două secole, inghi- 
titä de-a lungul vieții lui de vreo 15 000 
ori. Fachirul e convins cá i s-a furat 
unealta de lucru, cu care-și cistiga 
existența. El e convins că, la ultima 
demonstraţie, a extras obiectul din sto- 
macul său şi l-a pus în servietă. Dar la 
miezul nopții, întors acasă, sabia nu 
mai era... 


ilti 
mess 


i 


E Marile afaceri. Intr-o buná zi, 


nimic nu mai functioneazá cum trebuie 
în sferele inalte ale unei mari societăți 
multinaționale. Unul din directori este 
ucis într-un accident de maşină. Ceilalti 
găsesc pe birouri ameninţări misterioase 
şi bizare. Un soi de nebunie colectivă 
pune stápinire, de sus în jos, pe prospe- 
ra afacere. Încercări de intimidare ale 
concurenței? Manevre ale spionajului 
industrial? Un început al războiului 
economic? Romanul lui René Victor 
Pilhes, Imprecatorul, satiră feroce a 
lumii marelui «bussiness», s-a aflat în 
topul succeselor de librărie franceze, 
luni de-a rindul. Acest succes, calitățile 
pamfletistice ale povestirii au dus gi la 
ecranizarea ei. Regizat de Jean Louis 
Bertucelli, filmul se va bucura de un 
generic de excepţie: Jean-Claude Brialy, 
Jean-Pierre Marielle, Jean Yanne, Mi- 
chel Piccoli gi Marlène Jobert, în rolul 
văduvei directorului de marketing care-și 
atinsese culmile carierei lansind cu 
succes o nouă marcă de cirnati... 


u Spectrul fascismului. Au trecut 
trei mii de ani de la conflictul nuclear 
care a ravajat planeta. Si, din nou, se 
înfruntă două triburi de supraviețuitori, 
două concepții despre lume gi viata: 
Elfii, pașnici umanoizi, și Mutantii, crea- 
turi intorme, minate de vise de distru- 
gere și cucerire. Mutantii instaurează o 
ordine de tip nazist, unde teroarea este 
singura lege. Dar lupta abia începe. 
Creatorul noului val al animației ameri- 
cane, Ralph Bakshi (Fritz cotoiul, Tra- 
fic dificil), şi-a imaginat o alegorie fan- 
tastică asupra primejdiilor fascismului, o 
alegorie unde suprarealismul, colajul, 
montajul alternat de imagini adevărate 
cu imagini animate (una din armele 
mutantilor este o rază care proiectează 
actualități cu mitinguri si parăzi hitle- 
riste) se contopesc într-o frenezie vi- 


zuală unică, unde desenul devine pam- 
flet vitriolant și oroarea are culorile 
sumbre ale cosmarului. Filmul Vräji- 
tori, viziune halucinantă asupra unei 
lumi căzută pradă monstrilor, este după 
părerea majorităţii criticilor, un eveni- 
ment si o dată in istoria animației. 

B Cealaltă fata a medaliei. Toate 
star-urile marei perioade, din 1935 pină 
în anii '60, toti cineastii, toți magnații 
studiourilor, luptele între clanuri nu- 
mite Paramount sau Fox sau Warner, 
toată această lume, David Niven a 
cunoscut-o mai bine ca oricine. A făcut 
parte din ea. A participat la viata ei de 
zi cu zi. În a doua carte a sa despre 
Hollywood, actorul, acum memorialist, 
abandonează orice urmă de nostalgie, 
orice cligeu la indeminä în recrearea 
unei lumi făcută din clișee. Stele cäzä- 
toare este un volum al amintirii obiec- 
tive, al adevărurilor nu tocmai vesele 
despre oamenii uzinei de vise. Portretele 
sale sint caustice, dominate de o rece și 
ironică obiectivitate, fie că este vorba de 
actori, de Hearst, marele «cetățean 
Kane» al presei americane, de Scott 
Fitzgerald sau de producători. Şi evo- 
carea unei imaginare Missie, amestec 
tulburător de Marilyn Monroe, Judy 
Garland si Rita Hayworth, pradă a unei 
frici viscerale de a Imbátrini și de a pier- 
de încrederea producătorilor, pradă 
alcoolului și calmantelor, pradă decă- 
derii și morţii pină la urmă, este semni- 
ficativă pentru tonul cărții. După cum 
scria revista l'Express, «fără să aibă 
aerul că se amestecă, fără să se ia în 
serios, David Niven luminează cu fero- 
citate culisele decorului hollywoodian: 
o lume nemiloasă și reacționară. O 
lume unde, cu tot luxul bătător la ochi al 
petrecerilor uneori reuşite, al perso- 
nalitátilor, citeva de mare calitate, toti 
se plictiseau cumplit în spatele surisu- 
lui de comandă». «De ce-ai lăsat baltă 


cinematograful?» — o întreabă David 
Niven pe Greta Garbo. «Pentru că mă 
săturasem să mă tot scălimbăi» — 
răspunde Divina. 


E Minunata legendă. «Cartea regi- 


lor», epopee poetică vestită în întregul 
orient, adevărată odisee persană sem- 
nată de poetul Firdusi și relatind peripe- 
Hike eroice, morale și in acelaşi timp 
colorate de puterea basmului, a cunos- 
cut mai multe ecranizări, fiecare oprin- 
du-se la anumite capitole si peripeții ale 
cavalerului Rustam, eroul principal al 
epopeii. Drapelul fierarului, Legenda 
lui Rustam, Rustam și Suhrab, au 
fost citeva din titlurile acestor ecrani- 
zări. În prezent regizorul sovietic Boris 
Kimiagarov completează fresca «Cărţii 
regilor» cu o superproductie în două 
serii — Legenda lui Siavuș. O super- 
producție Incercind, dincolo de fastul 
epocii apuse pe care o reinvie, de am- 
ploarea bătăliilor, de cavalcade şi iubiri 
să traducă în imagini sensurile mai 
profunde, filozofice ale vechiului poem 
persan. 

N Pe urmele cinematografului. 


Deși reacția criticii, ca și a publicului de 
altfel, a fost destul de indiferentă la 
prezentarea remakeului S-a născut o 
stea produs, aproape regizat şi inter- 
pretat de Barbra Streisand, actrita-afa- 
cerist s-a hotärlt să pornească finanta- 
rea unui alt remake, mare spectacol. 
Este vorba de Cintáretul de jazz, film 
rămas în istoria cinematografului ca o 
piatră de hotar între două epoci: cu el a 
inceput domnia sonorului. 


@ Fără cale de mijloc. Inspirin- 
du-se (liber) după un roman de Joseph 
Conrad, «inima întunericului», regizorul 
Francis Ford Coppola (Nașul, Con- 
versatia) a realizat o dramă de război, 
plasată în zilele fierbinți ale conflictului 
din Vietnam. Filmul urmărește destinul 
unui comandant dement (Marlon Bran- 
do) care, netinind seama de directivele 
primite, duce războiul așa cum crede el, 
într-o zonă depărtată si muntoasă. Re- 
gizorul a avut de înfruntat foarte mari 
dificultăţi cu filmul sáu: din cauza sce- 
nariului violent antirăzboinic și anti- 
militarist, Pentagonul a refuzat să acor- 
de orice sprijin la facerea filmului și 
Coppola a trebuit să folosească esca- 
drile de elicoptere și elemente ale arma- 
tei filipineze. Figuratia locală se instala 
în jurul echipei de filmare, unde își 
ducea viata ca și cum nimic nu s-ar fi 
intimplat, mesterind, vinind, dind naș- 
tere la copii gi creind o piedicä In calea 
filmării, tot atit de obositoare ca ploile 
nesfirgite şi noroaiele adinci ale junglei 


filipineze. Două taifunuri au suflat de pe 
fata pămintului satele vietnameze re- 
constituite, iar Marlon Brando era atit de 
gras, încit numai a militar în acţiune nu 
arăta: Coppola a trebuit să recurgă, 
atunci cînd 1l filma, fie la prim-planuri, 
fie la lentile speciale de distanță, care 
să-l subtieze în obiectiv. Toate aceste 
impedimente au dus la un buget total de 
vreo 30 milioane de dolari. Va avea filmul 
succes sau nu? «Coppola este pe mar- 
ginea prăpastiei — spunea un executiv 
de la United Artists — ori Isi ia zborul 
ca un vultur, ori se prăbușește ca o 
piatră». 

E Panoramic maghiar 

€ O primă variantă a povestirii cu 
Matei si gisca lui a fost semnalată in 
Asiria,in anul 704 î.e.n. De scris, a fost 
scrisă în versuri pe la jumătatea secolu- 
lui trecut. În urmă cu vreo 25 de ani, 
Matyas giscarul a fost ecranizat în 
studiourile maghiare. Astăzi, povestea 
tinărului ţăran istet, reuşind să răzbune 
toate nedreptätile făcute de boier, a 
fost transpusă într-o versiune animată 
de către regizorul Attila Dargay. 

@ Trei zile din viata unei femei de 
40 de ani. Trei zile de criză, de nefericire, 
de căutări, de întrebări. Un portret dificil 
al unei alunecări spre irațional al femeii 
care reușește totuși, în ultima clipă, să 
revină la normal, să reintre printre 
ceilalți. Asumindu-si destinul. Cea mai 
bună actriță maghiară, Mari Tórócsick, 
dă chip acestei eroine în filmul Tergi- 
versări al regizorului Gyula Maar. 

@ Un roman clasic al scriitorului Mor 
Jokai, povestind într-o structură roman- 
tică soarta unui mic proprietar miner în 
epoca în care tara päsise pe calea dez- 
voltării capitaliste, cunoaște astăzi o 
ecranizare de succes. Frescă socială și 
în acelasi ‘imp poveste de dragoste, 
filmul Diamantele negre este, după 
opinia criticii, un model de ecranizare. 
Regia: Zoltan Varkonyi. 

@ Un meci de fotbal, un concurs in- 
ter-scolar gi în același timp un sondaj 
al ministerului care dovedeşte nivelul 
foarte slab de pregătire a corpului pro- 
fesoral dintr-un liceu. Încep cabalele, 
încep neliniștile. Acestea sint punctele 
de plecare ale dramaturgiei filmului 
lucid, realist, critic, tonic, Gut la pa- 
ianjen de Janos Rozsa. 


În amurg. Eternul cow-boy, John 


reușit se pare, cu ultimul său 
film, Pistolarul, cel mai bun rol al lungii 
sale cariere. Rolul unui «om cu arma» 
sosit la o ultimă răzbunare, la un ultim 
contract de distrugere a răufăcătorilor, 
in vreme ce toți îi ironizează bätrinetea, 
in vreme ce o sticlă de Laudanum este 


singurul lui recurs împotriva unui cancer 
care-l nimiceste cu repeziciune. Poate 
pentru că actorul a suferit — și a reuşi! 
miraculos să scape — de această boală 
cu zece ani în urmă, poate pentru că 
personajul crepuscular pe care-l inter- 
pretează i-a oferit o deosebită gamă 
interpretativă, John Wayne a reușit o 
compoziţie, plasindu-l, după opinia cri- 
ticii, în rîndul celor mai buni actori. 
Regizorul Don Siegel a conceput filmul 
ca pe-un fel de tristă baladă a unui 
vest legendar epuizat deja, la început 
de veac XX, invadat de telefoane, de 
automobile şi de curátátorii mecanice, 
unde eroul tradițional e din ce în ce mai 
singur, unde saloon-urile folclorice sint 
înlocuite de sinistre taverne și de baruri 
maimutárind moda marilor orașe. Aces! 
portret al unui om luptind cu timpul și 
cu timpurile schimbătoare, luptind cu 


propria sa moarte ineluctabilă, face din 
Pistolarul, un western de excepție. 
Alături de Wayne, o vedetă tot de 
altădată: Lauren Bacall. 


B imperiul de lingă Roma. Criza 


economică profundă, care face să tre- 
mure pina în temelii societatea italiană 
contemporană, și-a pus într-o anume 
măsură amprenta şi pe «cinematogra- 
ful-care-s-a-náscut-din-neo-realism». 
Intr-o oarecare másurá, deoarece, desi 
activitatea din faimoasa Cinecittà este 
mult mai slabă, totuși în ultimele luni au 
văzut «lumina rampei» filme ca 1900 
de Bertolucci, Fellini-Casanova, De- 


sertul tátarilor de Valerio Zurlini, Ca- 
davre de lux de Francesco Rosi, pen- 
tru a nu aminti dech titlurile de mare 
răsunet international. In bună parte 
însă, aceste filme, ca gi altele aflate 
acum pe șantier, sint produse cu capita- 
luri venite din afară, ceea ce impune 
cineastilor italieni o mare forţă creatoare 
pentru a rămine nepoluati de mareea 
informá a co-productillor comerciale. 
Următorul Fellini se va face cu capitaluri 
americane, ca și mult așteptatul Calígula, 
după romanul lui Gore Vidal, cu Mal- 
colm McDowell, în regia lui Tinto Brass. 
De altfel, în acest film, romancierul 
american Vidal a reușit să impună ca 
numele său să se afle în titlul filmului, 
care se va chema Caligula lui Gore 
Vidal lar Fellini nu uită că s-a chinui! 
vreme de patru ani pentru a putea duce 
la bun sfirsit acel Casanova, consi- 


derat astăzi o capodoperă. Între puterea 
şi originalitatea creatoare și criza am- 
biantei, cinematograful italian trece prin 
clipe grele. 


B Lupta cu raul Armaguedon, titlul 


ultimului film al lui Alain Jessua, este 
un simbol, un nume si un loc al vechiului 
Testament: Armaguedon reprezintă ma- 
rea Infruntare a celor drepți, cu răul, cu 
diavolul. «Satana» este reprezentat de 
un primejdios criminal, pervertit si de- 
tractat de o lume exaltind violenţa si 
pornografia, și care pe deasupra mai e 
şi inteligent. Minat de o rece si schizo- 


frenică ură față de semenii săi, acest 
individ reușește să scape tuturor bara- 
jelor poliției, semänind în calea sa groa- 
za și moartea. Poliţia recurge, în ultimă 
instanță, la serviciul celui mai mare 
expert european în psihopatologie cri- 
minală. Vinătoarea începe. Duelul se 


încinge. Alain Delon, în rolul doctoru- 
lui-copoi, Jean Yanne în postura 
monstrului asocial, distribuția promite 
într-adevăr. Mai tristă e metafora si 
semnificația poveștii, desfüsurindu-si 
sumbrele peripeții pe fundalul strălucind 
de neon al Parisului, Londrei şi Romei. 


Ty. 


telescopuri 


Un suris 


Scriam la aceastá rubri- 
cá, cu citeva luni in urmá, 
despre orele vesele ale 
televiziunii. Scriam, cum 
se spune, «de bine». Su- 
risul apoi a fost întrerup! 
o clipă. O lungă clipă-ful- 
ger. Comedia, tele-comedia au pierdut 
în cele citeva secunde care au zguduit 
lumea noastră, pe citiva dintre cei mai 
buni ostaşi. Scriam, da, despre Caragiu 
si Bocánet, despre minunatele lor isprăvi 
pe frontul risului. Ei au plecat brusc 
dintre noi. Dar viata și-a reaşezat rostu- 
rile şi surlsurile și iată că astăzi, în prag 
de vară, orele vesele, reintrate în rosturi 
si surisuri, sînt tot mai «ore» si tot mai 
«vesele», spre bucuria multora și spre 
binele cauzei, cauza comediei fiind din- 
tre acelea care nu are nevoie de gesturi 
avocatesti. Micul ecran are acum destui 
de mulți realizatori care și-au pus con- 
deiul si imaginația în slujba cauzei, 
există chiar o emulatie printre autorii 
emisiunilor vesele... Da, Bocänet nu-și 
mai ascute săbiile fanteziei... Dar Octa- 
vian Sava caută mai intens glume și 
găsește, Marin Traian și-a perfecționat 
zimbetul pe 16 mm, zimbind acum în 
sir cite o oră întreagă, Ovidiu Dumitru 
lucrează cu spor la rime, Tudor Mărăscu 
preia ștafeta, Petre Bokor Tei propune 
scenete tot mai ambitioase și asa, din 
fantezie, zimbet, rime, scenete si am- 
bitie, si din altele, ale altora, umorul pe 
micul ecran dobindeste treptat la ve- 
dere, mai mult miez, mai multă adresă, 
mai mult... umor. 

Duminica — pentru că la ea am ajuns, 
şi despre clipele ei de veselie vrem a 
vorbi acum — umorul este (sau trebuie 
să fie) mai acasă ca oricind. Este o 
tehnică... dialectică. Atunci cind unora 
li se întimplă conform unor prejudecăţi 
seculare, să se mai odihnească, după 
o săptămină de muncă, umorul, căruia 
i se mai Intimplá, conform unor preju- 
decati la fel de seculare, să se mai 
odihnească în celelalte zile ale săptă- 
minii, este mai mult ca oricind chemat 
să coloreze clipele de răgaz, să le scoată 
din amorteala, să le Invioreze. Duminica, 
deci, clipele de voie bună, de ris și de 
zimbet, de ironie şi de satiră, sint do- 
rite, așteptate și programate cu o fi- 
rească frecvență mai mare. Simbăta 
este «ziua aventurii»: cind seriful pleca 
din New York în Taosul său natal, ve- 
nea la New York, Tarzan, gi... viceversa; 
cind Kojak se pregătește de un nou act 
justitiar, micuta Shirley (care nu este, 
oare, In sine, o aventură totală?) isi 
trage sufletul după o nouă ispravă: 
aventura conduce tele-săptămina spre 
punctul ei culminant, pregătind, de fapt, 
odihna duminicală. Este și aceasta o 
tehnică... dialectică, şi încă un argu- 
ment (alături de halat, de papuci si 
de ziua de luni) în favoarea risului du- 
minical. 

La obiect deci. Vasilica Tastaman, 
strălucitoare, inspiră adînc din Cara- 
giale. Rodica Tapalagă, într-o formă 
din ce în ce mai palpitantă, toarnă acidul 
dintr-o călimară a lui Marin Sorescu. 
Florin Piersic, vioi, ne demonstrează 
cum este,pe. lingă căruță, la deal, la 
vale si la ses. Sebastian Papaiani gi 
Rodica Mandache se învirt în jurul unei 
roşii de un kilogram, soi Valentin Sil- 
vestru, nevenindu-le să creadă că poate 
să iasă din nisip si dintr-o pätlägicä. 
Cineva vine şi ne întreabă, barangian, 
de ce gazela, domnisoara, se plimbă 
prin junglă seara. O clipă rară apoi, 
fată în față, Giugaru si Gárdescu, due- 
lează cu armele risului, neobositi și 
tineri, cum au fost întotdeauna. În jurul 
lui Zoscenko, feluriti actori, cu Dumitru 
Furdui printre ei, dansează o spumoasă 
feerie acvatică. lar Mazilu, prin repre- 
zentant, nu poate conchide decit hitru: 
dacă-i bal, bal să fie... 

Am extras, pret de doi-trei cuadrati, 
doar citeva din clipele de umor dumi- 
nical dintr-o lună. Firește, aș fi putut 
alege și altele, după cum unele momen- 
te dintre cele de ales nu se prea lasă 
alese, și nici culese, probabil pentru că 
nu se poate altfel, fără momente de 
umplutură, fără cite o uscătură. Dar 
acest lucru mi se pare oarecum normal, 
important este altceva, ca exigenta rea- 
lizatorilor să nu coboare niciodată sub 
limitele bunului gust, ca umorul și muza 


20 


lui să nu tie scutite de finalitate, de... 
tele-scop. Cit despre varietățile dumi- 
nicale, despre care scriam cu ani în 
urmă că sint fără moarte, desi au murit 
de atitea ori, ele își au locul și rolul lor, 
duminica seara, în programe, numai că 
au $i o problemă fără de moarte, sint 
mai greu, iată, de «strins» plauzibil sub 
o idee, cu toate eforturile realizatorilor 
de a le purta pe alei de primăvară sau 
prin arene de circ. Cine știe, poate 
acum, în prag de-ntii iunie, se va naşte 


o des... Cálin CÁLIMAN 


drum de glorii 


Starea de concurs 


S-a terminat concursul 

«Drum de glorii» gi a 

cistigat judeţul Prahova, 

într-o finală dramaticä,in 

care sorții înclinau cind 

de o parte cind de alta. 

A fost în duminica ace- 
ea — care nu Intimplätor era «Ziua tine- 
retului», într-un doi mai triumfal, cu o 
explozie a verii limpede ca un suris 
adevărat — un eveniment pe care spec- 
tatorii şi telespectatorii l-au resimţit 
ca atare, după o atit de lungă vreme în 
care tara întreagă tinără ne-a intrat du- 
minical în casă ca să dea mărturie pe 
văzute și auzite că le știe pe toate. Lu- 
crul cel mai tulburător în acest foarte 
lung concurs are regularitatea cu care 
la sfirsit de săptămină, după amiaza la 
ora șase, priveam chipul frumos al inte- 
ligentei, transfigurat în atitea chipuri, 
atît de multe, de copii, de adolescenți, 
de tineri profesori, muncitori, ingineri, 
atit de multe, încit ne era greu să reti- 
nem unele în mod special, era într-ade- 
văr «chipul tinár al inteligenţei țării» 
iar acesta era un eveniment — cel mai 


teleserial 


Toate pinzele sus 


De trei ori temerară ex- 

peditia lui Anton Lupan 

pe micul ecran. O dată 

pentru că iniţiatorii ei 

și-au asumat ecranizarea 

unui foarte mare succes 

de librărie, romanul 

«Toate pinzele sus» de Radu Tudoran. 
A doua oară, pentru că publicul acestei 
cărţi faimoase este format din tineri şi 
tinerii sint mai putin iertátori. Si a treia 
oară, pentru că în general serialele se 
bucură de o mare popularitate, iar cînd 
e vorba de un serial românesc, nu numai 
curiozitatea e mai atl(atá, dar si exigenta 
sporește. Deci, o carte ultracunoscutä, 
un public format mai ales din tineri si 
un gen pe placul tuturor, iatá trei «pro- 
bleme» nu ușor de rezolvat. Ultimele 
săptămîni au dovedit insă, prin marea 
audiență la copii, că filmul lui Mircea 
Mureșan și-a transformat posibilele 
handicapuri în certe atu-uri. Atu-uri 
pe care am ținut, nu întimplător, să le 
amintesc,pentru că de ele depinde reusi- 
ta esenţială, scopul fundamental al filmu- 
lui: acela de a antrena copiii și tinerii, 
nu numai în călătoria plină de peripeții 
a lui Anton Lupan către Tara de foc, 
dar mai cu seamă în cea mai pasionantă 
dintre aventuri, aventura cunoașterii. 
Nu e ușor să vorbesti despre Darwin, 
să dai lecţii de istorie și de geografie 
în aga fel incit să nu, fii didactic, în asa 
fel încit copiii «să nu te simtă», dar să 
te asculte. Să te asculte si să te urmă- 
rească, să te urmărească si să zică: 
mai vrem! Nu e ușor să creezi un sus- 
pense «pe bune», să-i faci pe micii spec- 


mare, mai autentic și mai fastuos spec- 
tacol. Punctele veneau dintr-o parte 
sau alta, balanţa se înclina într-o parte 
sau alta, cineva, firește, trebuia și să 
ciştige, dar cred că rar s-a potrivit mai 
bine expresia «a cistigat toată lumea» 
ca de data aceasta. Felicitări finalistelor, 
felicitări județului Prahova, ei s-au vădit 
a fi cei mai buni la toate multele și com- 
plicatele probe ale concursului (profe- 
soara aceea frumoasă, cu chipul liniștit 
si putin sever, cu ochelari eleganti si 
ținută tot elegantă, pe care în mod nor- 


. mal, elevii trebuie s-o adore, acolo, in 


deșteptul si veselul Ploiestil), dar să 
ne fie cu iertare, felicitări nouă înşine. 
Felicitări nouă înșine, țară si colectivi- 
tate socialistă, care am putut să crestem 
copii atit de destepti, atit de talentați si 
entuziaşti, ai căror ochi privesc spre 
viitor cu siguranța pe care numai cu- 
noașterea trecutului, înțelegerea și sti- 
ma pentru aceasta, pentru valorile pe- 
rene ale națiunii, pentru marea ei 
lecţie de istorie, pentru marea ei lectie 
de cultură, o poate da. Felicitări televi- 
ziunii române pentru această amplă 
inițiativă, acest fel demonstrativ de a 
sărbători o sută de ani de independen- 
tá — pentru că unul din modurile cele 
mai importante de a-și justifica cuceri- 
rea independenței este demonstraţia de 
inteligență si patriotism a tinerilor pa- 
triei. Felicitări, desigur, echipelor de 
filmare, regizorilor care au asudat în 
culise pregătind marile spectacole, am- 
ple desfäsuräri de forte artistice, care 
chiar dacă nu vădeau de fiecare data 
chipul artei, vădeau ce! puțin entuzias- 
mul pentru ea. Si, în sfirgit, felicitări 
desigur lui lon Simion Pop, în postura 
de examinator în care la început ne-a 
fost greu să-l acceptăm, obișnuiți fiind 
din alt concurs maraton să îl ascultăm 
cu gura căscată cum le ştie absolut 
pe toate — el devenise o vedetă incon- 
testabilă, campion al inteligenţei cul- 
tivate — și era greu să alegi un exami- 
nator mai potrivit pentru un concurs 
la care era chemată practic întreaga 
tară tinără. 


tatori să palpite, dar să palpite, «con- 
structiv», să-i treacă fiorii, dar să nu 
se teamă, să aștepte cu sufletul la gură, 
să vadă «ce-o să se mai întimple», dar 
să fie siguri că pină la urmă o să se 
intimple bine. Ştiu o fetiță care,inainte 
de a se duce să vadă un film, se asigură 
de un final fericit. Ea vrea neapărat ca 
«totul să fie minunat în cea mai bună 
dintre lumi». Speranţa lui Radu Tudo- 
ran şi Mircea Mureșan nu e înșelătoare. 
Ea există aevea, şi copiii nu numai cá 
o văd, dar și cred în ea, cred în supra- 
vietuirea navei, așteaptă ajungerea ei 
la destinație și mizează pe Indeplinirea 
nădejdilor ei care sint şi ale lor. Această 
încredere, filmul o transmite și prin 
liniştea şi calmul realizatorilor săi. O 
liniște si un calm care par să caracteri- 
zeze nu numai pe Anton Lupan si Ghe- 
rasim, dar şi pe lon Besoiu și Ilarion 
Ciobanu impreună cu simpaticul lor 
echipaj. Lupan și Gherasim, sau mai 
degrabă Lupan Gherasim, ca un per- 
sonaj unic, Imbinind știința, calmul, 
ponderea si onestitatea unuia cu pri- 
ceperea, luciditatea, cunoașterea mean- 
drelor firii omeneşti a celuilalt. Un echi- 
paj de marinari echilibrati şi o echipă 
de actori unul şi unul, bine conturati 
ca personaje, fiecare în parte, și excelent 
sudati laolaltă. Pind si polonicul lui 
Ismail (Jean Constantin) «joacă». Totul 


prefațat de un generic inspirat, alert. 


pe o muzică tip șlagăr (Radu Serban). 
Un generic — pilulă de animaţie (Florica 
Vintilă). 


Oricum, cred că ultimul cuvint despre 
Toate pinzele sus ar trebui să-l aibă 
copiii. lar copiii se pare că stau în fiecare 
duminică dimineaţă, la orele 8 şi 50’, la 
post, pe covertă. Ceea ce înseamnă că 
filmul lui Mircea Mureşan are vintul în 


Rodica LIPATTI 


A fost un lung și frumos dar al tele- 
viziunii, acest «Drum de glorii» care 
prin el însuşi certifică drumul de glorii 
parcurs de națiunea română pina la 
acest stadiu în care toate județele pa- 
triei pot prezenta echipe strălucite în 
concurs, care să ştie artă medievală 
românească si arheologie, istorie si 
literatură, economie planificată si dans 
tematic. Nu ne îndoim de altfel că ase- 
menea concursuri vor mai fi. Tineretul 
patriei trăiește ardent în starea de con- 
curs, adică în starea de emulatie crea- 
toare. 


Smaranda JELESCU 
filme pe micul ecran 


W Mastodontul (Virgil Calotescu, 


1975). Un scenariu interesant (loan Gri- 
gorescu), bine valorificat, în general, 
de regie. Exemplu tipic de cinemato- 
graf realist, preocupat în primul rind 
de ce spune și abia apoi de cum spune. 
Nu-i vom căuta, așadar, valori de expre- 
sie ieșite din comun. Un film care, între 
perioada cînd a fost realizat și perioada 
în care l-am revăzut pe micul ecran, a 
avut — vai! — timpul să devină una din 
imaginile-amintire ale acelui geniu acto- 
ricesc numit Toma Caragiu. «Cum te 
cheamă, bă?» — îl întreba în film per- 
sonajul lui Dinică pe Caragiu. «De 
ce?» — întreba la rindul său personajul 
jucat de Caragiu. «Ca să știu ce nume 
să-ți scriu pe cruce» — zicea celălalt. 
«Dar de ce? (continua personajul lui 
Caragiu, sau poate Caragiu însuși — 
nu-mi mai dau seama, totul se amestecă) 
De ce? Eu nu am de gind să mor. Îmi 
place atit de mult viata...» Dacă e ade- 
vărat că realitatea întrece orice ficțiune, 
la fel de adevărat este că, uneori, fic- 
tiunea pare a anunţa realitatea. Masto- 
dontul (ca si alte pelicule avindu-l în 
distribuție) nu mai poate fi înțeles astăzi, 
dintr-un anume punct de vedere, decit 
ca un document despre Toma Caragiu. 

@ Muschetarul roman (Gheorghe 
Vitanidis, 1976). Urmare a Intimplárilor 
din Dimitrie Cantemir. Pe un cu totul 
alt ton însă, de o altă factură. Peliculă 
de larg suflu epic. Aș zice chiar că — 
artisticeste vorbind — altă ambiţie, decit 
a epicului consistent, a succesiunii 
nesfirsite de întîmplări consumate lejer, 
cu o dezinvoltură binevenită uneori, 
frizind superficialitatea sau gratuitul 
alteori, filmul nu are. Ceea ce nu Il 
împiedică să fie agreabil. 

u Stefan cel Mare — Vaslui 1475 
(Mircea Drăgan, 1975). Inca o filă adáu- 
gată de regizor contribuţiei cinemato- 
grafului nostru la realizarea epopeei 
naționale. Rindurile sadoveniene sint 
transpuse după un model bine știut, 
în care-şi fac loc atit reconstituirea de 
tip muzeistic, cit şi sugestia din perspec- 
tivă modernă asupra faptului istoric. 
Din păcate, mai mult cea dintii, dech 
cea de a doua. Oricum, filmul rămine 
un efort meritoriu, reuşit îndeosebi a- 
tunci cînd este găsită, fără retorism sau 
pirotehnie, reala dimensiune eroică, e- 
popeică a faptelor intätisate. 

M Cei mai frumoşi ani al vieții 
noastre (William Wyler, 1946). Un tilm 
«de dicţionar» (Premiul Oscar), care nu 
m-a impresionat însă în chip deosebit. 
Probabil pentru că se întimplă cu el 
același lucru ca și cu atitea alte filme 
despre care nu putem spune totuși că 
nu sint bune: există un dezechilibru 
între caracterul interesant al ideilor și 
modul comun în care sint ele enunțate. 
De la drama care nu a fost doara celor 
trei personaje principale, ci a unei ge- 
neratii (generaţia sacrificată în cel de al 
doilea război mondial), de la drama ama- 
ră a unei treziri la realitate s-a ajuns 
nu odată la inflexiuni de melodramă. 
Asta doar dacă vrem să fim foarte exi- 
genţi în aprecieri. Dar de ce n-am fi? 

@ O atacere (Vittorio de Sica, 1963) 
si Viaţă dificilă (Dino Risi, 1961). 
Două pelicule pe care le leagă mai 
multe lucruri. Să ne mulţumim a con- 
stata doar două din ele. În primul rind 
că și una și alta sint produse ale acelei 
benzi rulante (nimic pejorativ) de pe 
care ies atit de specificele comedii 
amare si satirice italiene. In al doilea 
rind că si una și alta îl au ca protagonist 
pe Alberto Sordi, actor mereu intere- 
sant în ciuda (zic eu) a stereotipiei mij- 
loacelor sale interpretative, jucind ca 
de obicei personajul a cărui paternitate 
și-o poate revendica liniștit: italianul de 
condiţie modestă, simpatic şi voluntar, 
dar inglodat în necazuri, care ia la un 
moment dat sistemul de guler şi îl 
întreabă «de ce?», inchipuindu-si că 
doar atit va fi de ajuns ca sá fi schimbe 


viata. Aurei BĂDESCU 


Centenarul 


«Pe pinza ta aş vrea 
să văd trecutul, 


cu voievozii toți 
venind în şir...» 


O temă: lupta poporului român pentru 
libertate și neatirnare; un gen: epopeea 
istorică şi o vocaţie — cum susțin criticii 
cînd definesc edificiul început cu Dacii 
şi continuat cu Columna, Mihai Vitea- 
zul, Ştefan cel Mare — iată piese de- 
acum antologice, pentru că au ajuns la 
Cinematecă în selecția dedicată aniver- 
sării centenarului independenţei. O voca- 
tle şi totodată o obsesie — sperăm din 
ce In ce mai creatoare — care să se ma- 
terializeze în mai multe opere de refe- 
rintä într-o istorie cinematografică a isto- 
riei naționale. 

Celor patru titluri li s-a adăugat în ziua 
de 9 mai, Războiul pentru Independen- 
tá al lui Grigore Brezeanu, omagiu al 
pionierilor filmului românesc, îndemn 


entuziast la viitoarea epopee, prefațată 
atunci, în 1912, de Victor Eftimiu cu ver- 


profil Jean Harlow 


Independenţei 


surile: «Pe pinza ta aș vrea să văd trecu- 
tu Cu voievozii toți veniţi în șir.» Do- 
rinta pionierilor a fost împlinită în filmele 
zilelor noastre, avind ca eroi cîțiva mari 
luptători pentru gloria patriei: Mihai Vi- 
teazul, Ştefan cel Mare, Cantemir, într-o 
perspectivă Vlad Țepeș și alții. ...«Aş 
vrea să-i văd pe toți trecînd hotarul/ 
Măcar așa, pe-un film rătăcitor/ Căci dacă 
nu ni se cunoaşte limba/ Măcar prin joc 
să fim ai tuturor», visa în acel an — 
1912 — Victor Eftimiu, înțelegind impor- 
tanta rolului de mesager al spiritului roma- 
nesc în lume, prin intermediul artei filmu- 
lui. Sub acest dublu aspect: de operă cu 
pronunțat caracter național prin ideile 
generoase, spiritul care animă eroii, prin 
ambianța epocii și reconstituirea el plas- 
tic-figurativă și, în același timp, de spec- 
taco! universal datorat — printre altele — 
jocului de tot mai înaltă clasă internatio- 
nală al interpretilor noştri, putem aprecia 
cele patru filme oferite în luna mai la 
Cinematecă. 

Dacii consacraseră valoarea unui mare 
actor de film, Amza Pellea, modern ca 
joc, monumental ca forță morală sugerată. 
Tot Dacii impuseseră un regizor care 
avea să-și spună în ultimul deceniu un 
cuvint greu în cinematograful românesc: 
Sergiu Nicolaescu. Columna îl readucea 


Divismul, dar nu numai el 


Numele ei adevărat era Harlean Jean 
Carpenter. Istoriografii ecranului si ai 
divismului o socot unicä, «imposibil de 
inlocuit, desi foarte des, dar zadarnic, 
imitată». Desigur, a fost o bună actriță, 
așa cum toate actrițele acelei epoci la 
Hollywood erau impecabile. Dar faima 
sa divistică depășește meritele ei pro- 
fesionale. De la Valentino încoace,nici o 
«vampă» n-a produs, ca dinsa, un ase- 
menea delir religios. De altfel ea e 
aceea care, oarecum, a lansat cuvintul 
sex-appeal. Tot ea a schimbat culoarea 
vampei. În locul divei cu păr de cărbune 
lucitor, ea aduce mitul blondei platinate 
(Platinum blonde se numea filmul lui 
Kapra care, la virsta de 20 de ani, o făcea 
posesoarea unui contract fabulos; la 
20 de anil). A murit la 26 de ani. La în- 
mormintarea ei, citeva zeci de mii de 


De la Valentino încoace, nici o 
divă n-a mai produs un asemenea 
delir (Jean Harlow cu Wallace 
Beery in Dineu la ora 8 de Cukor) 


oameni plingeau cu hohote pe stradă, în 
timp ce, la orgă, Jeannette MacDonald 
cinta o arie din Rose-Marie. Desigur, 
viața ei particulară, destul de extrava- 
gantă și destul de misterioasă, a con- 
tribuit la marea ei încărcătură divistică. 
Căsătoriile ei țineau citeva clipe. Unul 
din soți se sinucide după trei luni. Se 
pare însă că ea ar fi avut o dragoste mai 
serioasă pentru William Powell. Moartea 
ei a fost învăluită în mister și scandal. 
Se știe că suferea demult de nefritä. Se 
spunea că refuza să se trateze; că s-a 
lăsat, voluntar, să moară. Că era foarte 
religioasă. Totuși, nu se știe nici pînă azi 
adevărata cauză a nefirescului ei sfirsit. 

n ordinea concurenţei și compe- 
titiei divistice, se poate aminti că ea 
începe să strălucească exact cind Mae 
West incerca, fără succes, să debuteze 
în film si cînd faimoasa Clara Bow în- 
cerca O «revenire» soldată cu un ade- 
vărat faliment. 

Deși genul lansat de ea este acela de 
«beast in the city», adică bestie în cetate, 
lighioană excitantă prin amestecul de 
îndrăzneală şi vulgaritate, «ea știa (zice 
criticul Fausto Montexanti) să fie tandra 
şi afectuoasă. tenace si dreaptă, cu o 
indestructibilă credinţă în cele mai au 
tentice valori ale vieţii». 

Cele mai bune roluri ale ei au fost 
două: duetul cu Wallace Berry din Di- 
neu la ora 8 de Cukor, unde ea stie, cu 
autoritate, să pună la punct pe un mito- 
can bogat și înfumurat; iar al doilea rol, 
nu episodic ci principal. a fost acela de 
Femeia cu părul roșu, după scenariul 
creat de faimoasa Anita Loos, autoarea 
celebrului roman: Gentlemenii preferă 
blondele. S-a făcut, ce-i drept și un 
film cu acest titlu; dar adevărata ecrani- 
zare a romanului este acest Redheaded 
Woman, unde blonda platinată devine 
roscovaná, emancipindu-se de fetisis- 
mul culorii (care la dinsa era naturalä, 
nu vopsitä). 


in anul mortii (1937) a turnat trei filme. 
Ultimul numai pe jumätate (Saratoga). 
Dupä moartea ei, filmul a fost lucrat 
mai departe cu o dublurä. Celelalte douä 
au fost Riff-Raff si Personal Pro- 
perty. Partenerul ei preferat era Clark 
Gable. 

Încă o dată, meritat sau nemeritat, di- 
vismul ei dement și mistic nu are nici o 
importanţă. Important e că a fost o 
foarte bună și originală actriță, creatoare 
a unui personaj foarte american. Dease- 
menea, important si foarte trist, e că 
această realmente bună actriță a murit 
la 26 de ani. 

Cinemateca noastră ne-a dat șapte din 
filmele ei. A fost un adevărat regal. 


DL SUCHIANU 


pe Mircea Drăgan în sfera de preocupări 
a spectacolului istoric cu ample scene 
de masă, iscusit conduse, amintind cele 
mai bune realizări ale regizorului: Setea 
şi Lupeni... Reconfirma, de asemenea, 
la dimensiuni poetice, uriaşul talent al 
lui Ştefan Ciobotărașu, aici în rolul unu 
bătrin dac pe umerii căruia se înalță parcă 
întreaga columnă artistică a epopeii na- 
tionale. N-am mai semnalat creaţii acto- 
riceşti de această talie nici în Mihai Vi- 
teazul, nici în Ştefan cel Mare. La 
aceste două filme, un decupaj mai rece, 


Eșecul maeștrilor 


Om al spectacolului, fie el somptuos 
si rafinat (precum în Senso, Ghepardul 
și Moartea la Veneţia), fie auster, 
aparent «sărac», dar păstrind totuși 
atributele spectacolului (precum în Ob- 
sesia sau Pämintul se cutremură), 
Visconti povestește «cinematografic» 
cu extremă acuitate și profunzime acolo 
unde datele exterioare ale subiectului 
(decor, epică, mișcare amplă a persona- 
jelor, construcţie dramatică complexă, 
arborescentă) îi permit o desfășurare de 
mijloace de o inconfundabilă originali- 
tate, constind din acel subtil «joc se- 
cund» al imaginii, care semnifică în- 
totdeauna mai mult decit arată, dincolo 
de ceea ce se vede. 

De aceea, poate, întiinindu-se cu două 
dificile subiecte, precum Nopți albe si 
Sträinul, inspirate din două capodopere 
literare al căror punct de rezistenţă stă 
nu în naraţiune, nu atit în poveste, ci in 


t 


Chiar cind rateazá 
maestrii o fac 
cu o anumită 


grandoare 
(Jean Marais şi Maria Schell 


în Nopți albe 
ecranizare de Visconti 


Forța si demnitatea 
unui popor de 2 000 de ani 
(Ştefan Ciabotăraşu > 

H in Columna) 


LY 


uşor conventional, caracterul teatral al 
unor interpreti scádeau din impactul emo- 

tional al spectacolului 
Promisiuni de valoare certá: premiera 
cu noul Mihai Viteazul, intitulat Buzduga- 
nul cu trei peceti (scenariul Eugen Man- 
dric, regia Constantin Vaeni, interpret 
Victor Rebengiuc) si, în perspectivă, un 
interesant scenariu despre ráscoala de 
la 1907 scris de Alecu lvan Ghilia si re- 
gizat de Mircea Veroiu. Antologia își 
deschide noi pagini. Cinemateca asteapta. 
Alexandra BOGDAN 


ote A 


mişcarea «interioară» a sentimentelor, 
Visconti, «literat» al ecranului, dar, 
înainte de orice, cineast autentic, om al 
imaginii, ratează — acesta e cuvintul — 
ratează două «ecranizări» celebre, exact 
acolo unde, cred eu, era de așteptat să 
se Intimple așa. Căci, despuiat de «spec- 
tacol», constrins la un fel de cinemato- 
graf «intim», Visconti nu se simte deloc 
în largul său, lucru valabil dealtminteri şi 
pentru Ghepardul și Moarte la Ve- 
netia, filme reușite exact acolo unde 
maestrul putea si reușea admirabil să 
facă «spectacol». Butaforia Noptilor 
albe ori decorul natural al Străinului 
lasă, în egală măsură, o impresie de 
pronunţată artificialitate, trădind stin- 
jeneala în fata unui anumit tip de litera- 
tură, total necinematografica 

Eșecul maeștrilor — si Visconti nu e 
singurul mare cineast care ratează o 
ecranizare — demonstrează, dacă mai 
era nevoie. cá — în ciuda interminabi- 
lelor discuții teoretice asupra legitimi- 
tátii ecranizärilor, există opere literare 
care nu cedează nici măcar în fata cineas- 
tilor de excepție, păstrind intactă, cu 
înverșunare, ființa literaturii. 


Petre RADO 


Asociatia cineastilor 


Prezenti la festival 


000 in cadrul preselectiei pentru 
Festivalul «Cintarea României», în ju- 
detele Bacău, Dimbovita, Teleorman, 
Timiș, Tulcea, Vilcea, Mureș, Vrancea, 


Spectatori, nu fiti numai spectatori| 


scrisoarea lunii 


N.R. În acelasisens, al apropierii de Explo- 
zia se remarcă și scrisoarea lui Laurenţiu 
Lancrăm, intr. Antim 3 — București, care 
precizează că «filmul Cuibul salamandre- 
lor continuă acțiunea Exploziei dar nu în 


Ce facem cu filmele pentru tineret? 


Mehedinţi, Caraș-Severin, lucrările ju- 
riilor de selectionare a filmelor de a- 
matori au continuat sub conduce- 
rea unor regizori si a altor membri ai 
Asociaţiei cineastilor: Virgil Calotescu, 
Bob Călinescu, Mihai Constantinescu, 
Alecu Croitoru, Mircea Iva, Lucian Mar- 
dare, Aurel Misch, Adrian Petringenaru, 
Geo Saizescu, llie Stelian. 999 Din 
juriile celor opt sectoare bucureştene 
care au selecționat filmele cineamatori- 
lor pentru faza următoare a Festivalului 
au făcut parte următorii membri ai Aso- 
ciatiei noastre: Tudor Alexe, Andrei 
Blaier, Lucian Bratu, Bob Călinescu, 
Mihai Constantinescu, Alecu Croitoru, 
Mihai Dimitriu, Arcadie Donos, Alex. 
Drăgulescu, Ovidiu Georgescu, Florica 
Holban, Ovidiu lonescu, Octav lonitä, 
Aurel Misch, Gelu Muresan si George 


mod constructiv ci destructiv.» 


e «...Excelent mi s-a părut în «Cuibul 
salamandrelor», Mircea Diaconu; de-a 
lungul întregului film, am așteptat replicile 
lui firești, spuse cu tot «misterul» acela 
aiurit al tinereții inteligente. lată, într-adevăr, 
actorul.» (Natalia Marinescu, str. Branis- 
tei bloc. 29 D. — Ploieşti) 


€ «...Pe cuvint de onoare, din tot filmul 
eu retin doar echipa de români! Despre 
întregul film nu pot spune decit: hm! Intriga 
filmului, confruntarea Binelui si a Răului, 
este copilăroasă. Oriunde ar juca însă acest 
extraordinar actor, Gheorghe Dinică, chiar 
și în inima Saharei, el pare crescut din pă- 
mintul de acolo.» (Stela lorga, bd. Repu- 
blicii 18 Bloc E. ap. 4 — Galaţi). 


«...Nu știu cum să încep această scrisoare. Căci este o scrisoare obişnuită care 
nu se vrea nici publicată, nici comentatä, este o scrisoare nu despre cinematograf 
ci pentru cinematografie, o scrisoare despre filmele noastre, ale adolescenților, 
ale elevilor, despre ei si pentru ei. Citi adolescenţi are tara asta, citi elevi, citi studenți, 
citi oameni tineri care muncesc? Multi, minunat de multi. .. Tovarási regizori, intraţi, 
vă rog, neanunfati într-un liceu, așa, ca simpli cetățeni curiosi, priviți aceste zeci si 
sute de tineri, ginditi-vä că noi avem problemele noastre, greşelile noastre, succesele 
si înfringerile noastre, că iubim, iubim mai frumos si mai sincer decit o credeți, 
că muncim sincer si adevărat. Tovaräsi scenariști, ati deschis vreodată jurnalul unui 
adolescent? Ati asistat vreodată la vreo oră de dirigentie? Ati citit vreodată piesa 
de teatru, scenariul sau măcar o scrisoare a unui adolescent? Tovaräsi regizori, 
ce-ar fi ca pentru o clipă să uitaţi cá sinteti regizori si să deveniți părinţi ai unor 
copii buni, cinstiţi, muncitori, orgoliosi, zäpäciti, timizi, mîndri dar frumoși, foarte 
frumoşi, asa cum sintem noi toţi, cei care credem în voi. Vă mulțumesc, vă multu- 
mim pentru Mere roșii, Filip cel bun, Zidul, Osinda, dar vrem un film adevărat, 
cu noi cei adevăraţi, cu replici frumoase dar și verosimile, și nesacadate, cu noi cei 
de pe stradă si din laboratoare, cu tinerii nostri actori, cu muzica noastră tînără. 
Sint sigură că într-o zi se va face un film adevărat despre noi. Dar aș vrea să mai 


Sibianu. @@@ La «Festivalul Artei 
Studențești» — secţia film şi fotogra- 
fie — care a avut loc la Craiova, preşe- 
dinte al juriului a fost regizorul Geo 
Saizescu. 999 Regizorul lon Popescu 
Gopo, președintele Asociaţiei cineaști- 
lor, a participat la şedinţa Consiliului 
de administrație al Asociaţiei interna- 
tionale a filmului de animaţie si la Festi- 
valul filmului de animaţie polonez care 
au avut loc recent la Varsovia. eee 
Harou Mizuno — critic de film din Japo- 
nia — a fost primit la Asociaţia cineaști- 
lor de către lon Popescu Gopo, prese- 
dinte al Asociaţiei, loan Grigorescu, 
vice-preşedinte, Dumitru Fernoagă, di- 
rector al Casei de filme cinci, Manuela 
Gheorghiu si Ovidiu Georgescu 008 In 
cadrul planului de colaborare dintre 
"ele două uniuni, s-a primit recent vizita 

nei delegaţii de Cineast sovietici tor- 
mată din actorul şi regizorul Vladimir 
Menşov, regizorul Ali Khamraev, se- 
cretar al Asociaţiei cineastilor din R.S.S. 
Uzbekistan si scenograful Kalentarov 
Emanoel. Oaspetii au prezentat citeva 
filme inedite la cercul de documentare 
al Asociaţiei si au fost primiţi la sediul 
ACIN de lon Popescu Gopo, loan Gri- 
gorescu, Mircea Muresan, Savel Stiopul, 
Aurel Miheles, Mircea Moldovan, lla- 
rion Ciobanu, Haralambie Boros, Ovi- 
diu Georgescu si alții. @@@ La solicita- 
rea Consiliului județean Ilfov al culturii 
si educaţiei socialiste, sub auspiciile 
Comisiei de cinecluburi de pe lingă 
ACIN, operatorii cinematografici — 
membri ai Asociaţiei cineastilor — Şte- 
fan Horvath, Grigore lonescu, Gh. Voi- 
cu, lon Dobre, lon Frangopol, Dan 
Niculescu, Mihai Popescu au acordat 
asistență de specialitate, cineamatori- 
lor din Buftea, Giurgiu, Olteniţa, Urzi- 
ceni, Girbovi, Dridu, Izvoarele etc. eee 
Cercul municipal «Prietenii filmului» 
din Pitești a organizat un dialog cu 
publicul la Casa de cultură a sindicate- 
lor și la Clubul elevilor și studenţilor cu 
tema «Educaţia estetică prin film. Inter- 
ferenta cu celelalte arte». A participat 

»gizorul Dinu Cocea. 000 La premiera 

„mului Misterul lui Herodot care a 
avut loc la Pitesti si Timisoara au parti- 
cipat regizoarea Geta Doina Tarnavschi, 
directorul Casei de filme cinci, Dumitru 
Fernoagă, şi copiii — interpreți Anca 
Măzăreanu, Cristian Orăscu, Cătălin 
Evoescu și Alexandru Dănilă. 999 La 
prezentarea filmului Tatăl risipitor care 
a avut loc în comuna Hotarele, județul 
Ilfov, au participat regizorul Adrian Pe- 
tringenaru şi actorul Constantin Guriţă. 


Ovidiu GEORGESCU 


Matty-gag 


— Ti-e clar cam cum fuge 
un popîndău urmărit de-o vulpe? 


fiu încă adolescentă cind îl voi vedea.» 


Filmul românesc 


«...Filmul este o emoţionantă pledoarie 
pentru cei care cu secole în urmă au zidit 
temeliile naţiunii române. Cita dragoste, 
cit patos la aceşti puşti în a cerceta, a 
scormoni, a găsi vechi relicve, urme care 
să ateste vechimea ființei noastre pe aceste 
ținuturi. Pasiunea acestor școlari pentru 
arheologie, pentru investigarea unor pro- 
bleme ale trecutului nostru, elanul copilă- 
resc, devotiunea lor în a stabili si găsi 
probe elocvente, de neclintit, întrecerea lor 
în a descoperi cit mai multe mărturii, sînt 
semne ale imboldului patriotic pornit din 
sufletele acestor copii cu dragoste de tara. 
Silviu Stănculescu joacă sobru si intran- 
sigent, Ernest Maftei e magistral în tot ce 
face, cum vorbește, cum privește, iar copiii 
aceia sînt minunati în dezinvoltura lor (mai 
ales Duţă, față angelică, de-o candoare 
seducătoare). Un decor superb, o imagine 
în tonalități agreabile, vin să întregească 
această reușită a regizoarei Geta Tar- 
navschi care se impune în primul rind prin 
seriozitatea tematicii abordate. Consider 
că acest film trebuia totuși mai bine primit 
de critică, chiar din motivele ce lesne se 
înțeleg citind rîndurile de mai sus. Esen- 
tial mi se pare conținutul filmului, nu aspec- 
tele minore legate de realizarea lui, care 
oricum este notabilă.» (loan Hurgoi, str. 
Crişului 8 — Oradea). 

N.R.: Fili binevenit printre corespondentii 
nostri. Binevenit si cu putinticá răbdare în 
plus! 

O «...Am intrat la Misterul lui Herodot 
pentru a vedea un nou film românesc si a 
revedea cltiva actori cunoscuţi. Filmul se 
anunța bun și s-a dovedit bun. Pentru 
scurt timp mi-am regăsit acolo copilăria. 
Dar as mai putea să pun si întrebarea: citi 
din acești copii vor porni pe numele eroilor 
din film, descoperind trecutul nostru is- 
toric? Sau, cel putin, citi vor visa la acest 
lucru?» (loana Codrescu — Oradea). 


Cuibul salamandrelor 


e «...Un film interesant si important prin 
mesajul uman pe care-l emană, pentru 
marile idei ce se desprind, militind pentru 
curaj, ingeniozitate şi seriozitate. L-am ur- 
mărit cu emoție și dorință ca ai nostri să 
învingă. Totul a fost bine gindit. Spectato- 
rul pleacă de la acest film mai bogat în 
mindria sa că și «noi sîntem cineva». Mi-a 
plăcut scenariul lui loan Grigorescu care 
a colaborat cu Mircea Drăgan, regizor de 
prestigiu, cunoscut bine de public». (Maria 


Anul XV (173) 
Bucureşti 
mai -1977 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


Irina DOBOS 
Str. Rotundă nr. 2 Bucuresti 


Orha, Grupul Școlar «Unio» — Satu Mare). 

@ «...Un film într-adevăr reușit. M-a im- 
presionat foarte mult (si nu numai pe mine) 
grupa de petrolisti care, chemată la mii de 
kilometri departe de țară, reușește în lupta 
cu flăcările să învingă. Pentru noi, filmul se 
termină odată cu stingerea incendiului, lă- 
sind de-o parte afacerile, sabotajul, fali- 
mentele lumii capitaliste. Fiecare din noi 
ar trebui să fie un Salamandră în meseria 
sa. La sfirsitul filmului cineva a spus: «era 
normal să se termine astfel». Da, era nor- 
mal, pentru că românul printre calităţile 
sale o are si pe aceea de a învinge necazul, 
fie de ordin natural, fie creat de semenii lui. 
Filmul mi-a tăiat răsuflarea și nu odată s-a 
aplaudat. S-au aplaudat actorii, regizorul, 
scenaristul — pe merit. Sperăm ca peste 
citva timp Salamandră, devenit erou de se- 
rial, să treacă cu bine prin noi încercări» 
(Adrian Despan, com. Izvoarele — jud. Pra- 
hova) 

O «...lată cuibul unor oameni curajoși, 
fii ai acestui popor, care departe de tara 
nu dau înapoi în fata primejdiei. Un film bun 
care place publicului prin spectaculozitate, 
dar și prin încrederea pe care o exprimă. 
Aceste «salamandre» reprezintă acolo felul 
de a gindi al unui popor.» (Daniela Petre, 
str. Popa Nicolae nr. 1 — București) 

€ «...Consider că spectatorului român 
de film i se cuvine mai mult dech i-a oferit 
cinematografia noastră pină acum, mai 
mult si decit oferă acest Cuib al salaman- 
drelor. Pornit de la premize bune,și anume 
că oamenii, în majoritatea lor, sint oameni, 
asta neînsemnind să nu te pazesti de geniile 
răului, că profesia înseamnă un dialog al 
omului cu materia, că omul de ştiinţă tre- 
buie să trăiască și dincolo de birou, că e 
necesară ajutorarea între tari (premize pe 
care repede le bănuim, căci noi spectatorii 
nu sîntem chiar așa lipsiți de fantezie cum 
ne cred, ofesindu-ne, unii creatori de filme), 
filmul în cauză se reduce la o succesiune 
de planuri desfășurate pe fundalul sondei 
care arde, iar pentru succesul deplin sint 
presărate și citeva scene «sigure la public».) 
Traian Apetrei, Academia Ștefan Gheor- 
ghiu — București) 

ee In Explozia, trăiai momentele de 
tensiune, problema era gravă, şi calitățile 
marelui nostru popor — solidaritatea, voin- 
ta, puterea de luptă — erau frumos ilustrate. 
Aici se uită adesea de catastrofă, sint inse- 
rate secvenţe discrepante, superflue, lip- 
seste tensiunea. Sint intrigat de acest me- 
lanj din care trebuie tu singur sá-ti alegi 
filmul initial, mereu derutat de stráinii care 
vorbesc românește si de românii care se 
rostesc stráineste.» (prof. Alex. Jurcan, 
com Ciucea — jud. Cluj) 


Coperta I 
Mircea Albulescu, Cătălina Pintilie 
și lon Besoiu, trei actori de mare talent 
pe care i-am dori cit mai des si pe 
ecrane, nu numai pe scenele teatrelor 
sau la televiziune. 


Foto:A. MIHAILOPOL 


Aveţi dreptate... 


Au dreptate cînd ne scriu: 

T.L. Timisoara: «Nici în Orașul văzut 
de sus, nici în Mere roșii, nici în Premiera 
sau Singurătatea florilor nu întîlnim un 
personaj capabil să se realizeze atit pe plan 
profesional cft si pe plan afectiv. De ce? 
Omul zilelor noastre se cere a fi realizat pe 
ambele planuri și mulţi contemporani de-ai 
nostri se realizează astfel — atunci filmul 
de ce nu poate zugrăvi acest fenomen?» 
(N.R. Și dacă aveţi dreptate, de ce nu indráz- 
nili să vă scrieţi numele în intregime?) 


Teodor Marfa, sir. Alexandru cel Bun 3, 
laşi: «Aş vrea să mă leg si de afişele filme- 
lor in general, și în special ale celor roma- 
nești. Cind se concep, nu cred că se tine 
cont de adevărul filmului şi al acţiunii. Dacă 
într-un film, un mare actor cunoscut joacă 
într-un rol secundar, uneori chiar episodic, 
pe afiş apare predominant profilul acestuia, 
deși în rolurile principale poate că joacă 
actori mai puţin cunoscuţi sau chiar debu- 
tanti». 


E 
Adelina Visinescu, sir. Prisaca Dornei 8 
— Bucuresti; lon Chivu, Cartier Tei — 


Bucuresti; Gh. Popescu, sír. Pescarilor 
nr. 18 — Pitesti; Heinz Winer, Bd. Repu- 
blicii 102 — Arad; Constantin Nuță, Lic. 
Mihai Viteazul — Bucuresti; Gabriel Sta- 
nescu, sir. G-ral. Tell nr. 50 A — Corabia; 
Gheorghe Naum, str. Unirii nr. 38 — Brăila; 
loan Hurgoi, str. Crișului 8 — Oradea; 
Sanda Tufeanu, str. Alunisului 180 — 
Bucuresti; corespondentul din str. Făgă- 
raş bloc D-3, sc. B, ap. 9 — Piteşti; Toma 
Rotaru, bd. Dinicu Golescu — Bucureşti; 
Eva Catrinescu, str. Rahmaninov nr. 4 — 
Bucureşti; «o simplă iubitoare de film 
din Suceava»; Silvia lordache, sir. St. 
$t. Nicolau 1—3 — Bucuresti; Mariana Par- 
tenie, str. independenței 20 — Galaţi; lulia- 
na Filip, bd. ion Sulea 58, bloc D-6, ap. 13 
— Bucuresti; Paula Pala, str. Ing. Tacu 
nr. 10 — Bucuresti; Gabriela Dima, sir. 
Pictor Grigorescu 8 — Arad; M. loan, str. 
Nekrasov 16 — Timisoara; Carmen Gavri- 
luta, str. Cläbucet nr. 11 — Cluj Napoca; 
Marilena Draghici, Craiova; Molnar Csa- 
ba — str. Pictor Luchian 39 — Brasov; Co- 
lea Cureliuc, /ocalitatea Mariteia Mica — 
Suceava; Stefan Ripaș sir. Arini, nr. 1 — 
Suceava; Doru Georgevici, str. Martirii 
Doftanei 25 — Reșița; Alexandru Jurcan, 
com. Ciucea — jud. Cluj. Rindurile dum- 
neavoastră, atit de simțite, pornite din 
durerea care ne-a incercat pe toti, ne-au 
impresionat adînc și vor rămîne în car- 
toteca redacției noastre, ca semn al 
dragostei care ne leagă pe toti, oameni 
ai acestui pămint. 


Rubrica realizată de 
Radu COSASU 


CINEMA, 
Piata Scintei nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


ee 
Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export. 


Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
Joana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Cu dragoste 
pentru «märunfisurile» 
semnificative 


(Mihai Pälädescu, 
Alexandru Manolescu, 
Jean Constantin) 


Anul XV (174) | $ 


anesc 


Revistá a Consiliului 
| Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti - iunie 1977 
A 


ătoare, 
competiție 
a creaţiei 

și a creatorilor 


filmul rom 


o sărb 
Ei 
Clasa muncitoare 
ca 
erou colectiv 


Clasa muncitoare 
personaj principal 


in 


xd 
— 
= 
o 
c 
e 
E 
E 
® 
2. 
o 
Y 
EH 
e 
UO 


^ 


ri KN ! Cé me 


1 


«Educaţia socialistă, dezvoltarea culturii revoluționare constituie o problema de cea 
mai mare importanță pentru întreaga societate si ea poate fi solutionatä numai cu 
participarea activă a maselor populare, a întregului nostru popor» 


Nicolae CEAUȘESCU 


S-a încheiat, la începutul acestei luni, primul festival național 
«Cintarea României»: cineamatorii au fost, pe parcursul tuturor 
etapelor competiției republicane, o prezenţă activă, dinamică; 
confruntarea lor din acest mare festival al muncii si al creației a 
reprezentat cea mai importantă, cea mai amplă și cea mai reușită 
trecere în revistă a producției de cineclub din întreaga istorie — de 
două decenii — a cinematografului în România. Cuvintul cu care 
am început această introducere ar trebui corectat, pentru că una 
din ideile principale ale Festivalului «Cintarea României» este 


aceasta: sîntem in fata unei competiţii artistice, care nu se poate 
si nu trebuie «să se încheie». Sintem în fata unei competiţii con- 
cepută ca o permanentă stare de emulatie a talentelor creatoare 
ale poporului nostru, în toate domeniile, din toate colțurile țării si 
din toate straturile sociale ale țării. Această încheiere nu este deci 
decit un nou punct de plecare, de competiție care trebuie să maturi- 
zeze talentele descoperite și să scoată în permanență la iveală 
talente noi, proaspete, capabile să ne îmbogăţească viata spirituală 


și tezaurul artei. 


Mişcarea de cineamatori a fost „un vis“! 
Acum este o realitate 


Cindva, cu două decenii în urmă, luau 
naştere — in citeva locuri din țară — pri- 
mele cinecluburi, apariţii răzlețe, prin forta 
lucrurilor timide... Astăzi, peste 400 de cine- 
cluburi fiinteazä eficient în toate zonele 
țării, cineamatorii și-au dobindit o bine- 
meritată platformă civică si artistică, au 
repurtat zeci, sute de premii la festivalurile 


specializate din țară si de peste hotare, 
constituie un front creator larg destășurat, 
cu funcţii cultural-educative majore în an- 
samblul vieţii spirituale contemporane. 
Acest prim festival national «Cintarea 
României» a demonstrat cu argumenie 
solide, convingatoare, toate aceste realitati: 
numai tn etapa finală au participat peste 


Festivalul national „Cintarea României“ 


— Vizita tovarășului 
Nicolae Ceaușescu la 
Huși, cineclubul Casei de 
cultură orășenească Huși, 
jud. Vaslui; 

— Lecţia, cineclubul Casei 
de cultură municipală 
Timişoara, jud. Timiş. 

— Ozi pe arterele Capitalei 
cineclubul 1.7.8. Bucu- 
resti; Reciclarea, cineclu- 
bul «Hermes» al Clubului 
salariaților din comert 
Bucuresti. d 

— Catargul, cineclubul «Un: 
rea» al Casei de cultura 
a sindicatelor Bacău; La 
anii mei, cineclubul Intre 
prinderii «13 Decembrie» 
Sibiu 


File de istorie: Brăila in 
războiul de Independen- 
tá, cineclubul Casei de cul- 
tură municipală Brăila, jud, 
Bräila,..Si Transilvania, 
cineclubul «Atelier 16» al 
Şcolii populare de artă 
Arad. 


Premiul I 


Premiul H 


Premiul Il 


Premiul | 


,Cintarea României", 
o sărbătoare, dar și o permanentă 
competiție a creaţiei şi a creatorilor 


80 de cinecluburi (cu aproape 150 de filme), 
selecționate din sute... Din sute de cine- 
cluburi, din sute de filme... Sint acestea 
primele semne de forță: mișcarea creatori- 
lor a dobindit robustete, este un organism 
puternic, multiplu ramificat, cu ramuri so- 
lide, cu muguri mereu noi. in ultimele săp- 
tämini i-am văzut «la lucru» pe foarte multi 
dintre cineastii amatori: la ei acasă, în dife- 
rite si mereu ospitaliere cinecluburi din 
țară, apoi în etapele interjudetene ale festi- 
valului «Cintarea României», apoi, pe cei 
mai buni dintre cei buni, în etapa republi- 
cană a marei competiții. Şi am văzut, cu 


aceste prilejuri, aproape trei sute de filme 
noi ale cineaștilor amatori, realizate în ulti- 
mii doi ani... Despre aceste filme (firește, 
doar despre citeva dintre ele), despre au- 
torii lor (din păcate, numai despre citiva 
dintre ei), despre cinecluburile care le-au 
călăuzit paşii spre creaţie și cultură, despre 
citeva din problemele actuale și de perspec- 
tivă ale mişcării cineclubiste — despre toate 
acestea, și de fapt, despre amploarea si 
semnificaţiile contemporane ale filmului de 
amatori — aș vrea să astern, în continuare, 
citeva ginduri... 


Premiile nu pot fi un final. 


Ele sînt punctul de plecare al 


unei noi întreceri 


Festivalul a lăsat să se intrevadá exis- 
tenta unei game foarte largi de cinecluburi. 
Unele, după douăzeci (sau aproape două- 
zeci) de ani de activitate neîntreruptă au, 
astăzi, la activ sute de filme, zeci de realiza- 
tori constanti, şi s-au impus ca atare în 
acest festival drept niște colective mature, 
cu o remarcabilă producţie de filme. Cazul 
cineclubului din Oţelul Roșu, de pildă, 
printre amatorii căruia se aflä, ca la în- 
ceputuri, Emil Mateias, alături de Stefania 
Matcovski, de Nicolae Negrutiu, de multi 
alții; ei s-au înfățișat în etapa republicană 
a competiţiei de film amator (ca și în cele- 
lalte faze ale festivalului de altfel) cu cea 
mai omogenă selecţie, atestind seriozitatea 
muncii de creație cinematografică în orașul 
muncitoresc cu atitia sori în cuptoare. 
Timișoara, apoi, este astăzi un centru 


Distinctiile 


— Jurămint, cineclubul Ca- 
sei de culturä a sindicate- 
lor Focsani, jud. Vrancea. 

— Toamna se mäsoarä här- 
nicia, cineclubul Cäminu- 
lui cultural Cräciunel, jud. 
Alba; Florile subteranu- 
lui, cineclubul Exploatarea 
minieră Săsar, jud. Mara- 
mures; Sarja, cineclubul 
«Faur» al Întreprinderii 
«23 August» Bucuresti; 
Drumul lemnului, cine- 
clubul Casei de cultură mu- 
nicipală Tr. Severin, Jud. 
Mehedinți. 


| Tehnico-stiintific | 


— Laboratorul inteligentei, 
cineclubul «Otelul Rosu», 
jud. Caraș-Severin 

— Iniţiative, economie, e- 
ficientá, cineclubul Ca- 
sei de culturä a sindicate- 
lor Tg. Mures, Jud. Mures 

— nu s-a acordal 


| Protectia muncii | 


— Alarmă, cineclubul Com- 
binatului chimic Rm. Vil- 
cea, jud. Vilcea 


Premiul H 


Premiul II 


Premiul i 


Premiul MH 


Premiul II 


Premiul I 


Premiul ll —A fost odată asa cum 
va mai fi, cineclubul «Ly- 
ceum» al Liceului in- 
dustrial «Oţelul roșu», jud 
Caraș-Severin. 


Premiul II —nu s-a acordat 


Etnografie, folclor și turism 
Premiul I — Izvoare, cineclubul Casei 
de cultură a sindicatelor 
Cimpulung Moldovenesc, 
jud. Suceava. 
Monumente istorice bra- 
sovene, cineclubul Insti- 
tutului «Proiect» Braşov 
— Densuș, cineclubul «Ote- 
lul Roşu», jud. Caras-Se- 
verin 


| Portret cinematogratic | 


Premiui!  — Celălalt fiu, cineclubul 
Direcţiei comerciale jud. 


Premiul ll 


Premiul Il 


rges 

Premiul Il Sträduinta anilor, cine 
clubul Casei corpului di 
dactic Galati 

— El n-a făcut nimic să ră- 
sară soarele, cineclubul 
«Oţelul Roșu», jud. Caraş- 
Severin 


Premiul Il 


cineclubist de rezonanţă, a demonstrat-o 
incă o dată în festival, prin producțiile celor 
două cinecluburi «rivale»: C.F.R. Timişoara 
— cel mai vechi cineclub din tara, inițiat 
de Sandu Dragos si animat în continuare 
de același slujitor neobosit al filmului — 
şi «Cineclubul '70». Primul dintre cele două 
colective și-a serbat, nu demult, în cadrul 
traditionalei confruntări «Secvența timisa- 
na», două decenii de activitate, al doilea 
este mult mai tînăr dar a ajuns la rezultate 
artistice de maturitate; în cadrul primului 
cineclub s-au afirmat multi realizatori în- 
zestrati, printre care la loc de frunte Vasile 
Moise (a cărui absenţă din finală am regre- 
tat-o), al doilea cineclub are toate şansele 
să devină la rindu-i o școală, dată fiind 
personalitatea principalului său animator, 


[poem cinematografic | 


— Flăcări, cineclubul Casei 
orășenești de cultură Sin- 
nicolau! Mare, jud. Timis 

— Recviem la Tebea, cine- 
clubul Casei corpului di- 
dactic Arad 
Replică contemporană, 
cineclubul Comitetului ju- 
detean UTC Bihor 


| ilm de animaţie] 


Nu s-a acoıdat 


Premiul I 


Premiul Il 


Premiul Ill 


Premiul I 
Premiul H — Opera prima, cineclubul 
«Progresul» Brăila 


Premiul Ii Nu s-a acordat 


[r itm jucat 


Premiul I — Räsplata, cineclubul Ca 
sei de cultură Huşi, jud 
Vaslui; Fraţii, cineclubul 
C.F.R. Timisoara, jud. Ti- 
mis 

— Nu s-a acordat 

— Neuitatul an, cineclubul 
«Hermes» al Clubului sa 
lariatilor din comert, Bucu- 
resti 


Premiul H 
Premiul fl 


^ 
In Premiul I 


domeniul 
interpretárii 


>. 


Gheorghe Dinică, premiul | pentru rolurile din Prin 
cenușa imperiului și Cuibul salamandrelor. Cu chipul 
acesta făcut din muchii de expresie, cu zimbetul subțire 
ca o lamă de brici, cu aerul distant inscris în arcul sprince- 
nelor, cu tot arsenalul de expresii al unui «antipatic», 
Gheorghe Dinică reuşeşte să fie unul dintre fascinantii 
actori ai filmului nostru. Unul dintre marii profesionişti, de 
asemenea, pentru că la el talentul se sprijină din toate 
puterile și cu toată increderea pe un înalt profesionalism. 
Un aliaj de nepretuit și irezistibil care stirneste de fiecare 
dată aceeaşi profundă admiraţie. 


Maria Ploae și Leopoldina Bälänutä, premiul II gl 
III pentru rolurile din Dincolo de pod. Tinereţea și talentul 
alături de talent şi experiență. Confirmarea într-un rol prin- 
cipal şi reafirmarea — pentru că ce este fiecare apariție a 
Leopoldinei Bălănuţă dacă nu încă o afirmare a unui talent 
inepuizabil? Harul de început si harul mereu îmbogăţit 
de trăire. Tráirea de viata, trăirea de artă. Două actrițe din 
aceeași familie: a talentelor puternice în stare să înfrunte 
nu numai rolurile, dar si timpul. 


\ 


Ernest Maftei, premiul Ill pentru rolul din Osinda. Ort, 
unde ar fi să apară acest actor făcut parcă pentru sute de 
roluri, oricît de scurtă i-ar fi trecerea sau «starea» in cadru, 
centimetrii aceia de peliculă care-i fixează obrazul din ce 
In ce mai brăzdat, privirea din ce in ce mai stiutoare, glasul 
din ce in ce mai plin de nuanțe și sensuri, se încarcă, se 
umplu, se imbibá, stau să pocneascá de viata si adevăr. 
Pentru că, dacă unii actori au simţul scenei sau simţ cine- 
matografic, Ernest Maftei este posesorul celui mai ne- 
prețuit dintre simţuri: al vieții. 


— Gh. Dinică — Prin ce- 
nusa imperiului și Cui- 
bui salamandrelor 

— Victor Rebengiuc — Ta- 
nase Scatiu 


Premiul Il — Maria Ploae — Dincolo 


de pod 


bd 


^ 


Leopoldina Bálánutá— 
Mara 

— Mircea Diaconu — Me- 
re rosii 

—Ernest Maftei — Osin- 
da 

—Florin Piersic — Pin- 
tea 


Premiul tl 


Victor Rebengiuc, premiul | pentru rolul principal din 
Tănase Scatiu. Unii actori izbesc cu nerăbdare în poarta 
gloriei, grăbiţi s-o deschidă larg dintr-o mișcare. Victor 
Rebengiuc a deschis această poartă cu o infinită răbdare, 
centimetru cu centimetru, film cu film, pentru ca acest 
perfectionist neobosit, acest răbdător constructor al pro- 
priei personalităţi actoricești este obsedat de mai binele 
meseriei sale. «Mai bine, și mai bine, mereu mai bine» pare 
să fie deviza unui actor pentru care gloria nu este decit 
numele de împrumut al trudei si al perseverentel. 


Mircea Diaconu, pre- 
mlul Ill pentru rolul din 
Mere roșii. Încă de la 
prima apariție care nu 
este foarte departe, în 
Nunta de piatră, Mircea 
Diaconu era un actor 
foarte special, un actor 
de lingă care pleci pri- 
vind în urmă. Un chip 
făcut din jumătăți asi- 
metrice, din expresii a- 
simetrice — zimbetul cu 
jumătatea plinsului In 
preajmä, privirea tristä 
cu sclipiri neasteptate de 
umor, un aer contradic- 
toriu împărţit între as- 
prime si blindete, între 
suferință si o ciudată 
voioşie, inexplicabilă pe 
un asemenea chip. 
Chipul acesta este mina 
de aur pe care Mircea 
Diaconu o exploatează 
aprig, film cu film, per- 
sonaj cu personaj, ră- 
minind cu incäpäfinare 
şi credinţă in el însuși, 
Mircea Diaconu. 


Florin Piersic, premiul Ill pentru rolul din Pintea. Cu 
zimbetul de Jean Marais, cu privirea deschisă, cu alura 
sportivă si pumnul întins gata să lovească în netrebnici, 
el este actorul care acoperă cu cea mai mare garantie de 
succes rolurile de băieți frumosi şi viteji. de haiduc de 
legendă si de haiduci moderni, orgoliosi si descurcärefi, 
uneori îndrăgostiți, întotdeauna foarte, foarte iubiţi. El este 
un fermecător. Dar un fermecător dublat de un truditor 
fără odihnă pe cimpurile nesfirşite ale artei sale. El este 
actorul pentru care farmecul hu este decit argumentul 
suprem la o pledoarie pentru seriozitate profesională. 


Ki, > 


SÉ AE 


Documentarul 


Premiul | 


@ independenta, näzuinta de 

veacuri a poporului român 

Documentarul istoric îşi vádeste incă o 
dată capacităţile de sinteză, forța evoca- 
toare. Închinat unor evenimente esenţiale 
din istoria poporului nostru, momentului 
de maximă însemnătate al cuceririi indepen- 
dentei de stat a României, filmul studiou- 
lui «Alexandru Sahia», realizat de Petre 
Sirin, oferă totodată o imagine de ansam- 
blu a luptei multiseculare pentru libertate 
naţională si socială, pentru unilatea po- 
porului român. Concizie, o documentatie 
amplă, forță de convingere. 
@ Baladă pentru independenţă 

Aproape fără cuvinte, inspirat din mărtu- 
riile artistice ale vremii care au imortalizat 
aspecte din lupta pentru independență a 
poporului nostru, filmul lui Alecu Croitoru, 
realizat sub auspiciile studioului Armatei, 
se constituie, asa cum o spune si titlul, 
intr-o baladă, într-o frumoasă baladă eroică. 


Premiul Il 


e Eminescu 

Despre Eminescu, da, s-au făcut și, 
neindoios, se vor mai face filme in astepta- 
rea unui Film. Acesta, al Studioului «Ale- 
xandru Sahia», în regia lui Jean Petrovici, 
cu un vibrant comentariu al lui Vasile Nico- 
lescu, Își propune să evoce îndeosebi ființa 
spirituală a Poetului, în epocă și în contem- 
poraneitate. Este un poem cinematografic 
cu certe virtuți imagistice, în care versurile 
eminesciene devin, parcă «nori lungi pe 
șesuri» si de undeva, de departe, privește 
către noi Luceafărul... 


Premiul Ill 


O Baladă pentru un erou contemporan 

O cunoaștem cu toții pe Nadia Comăneci 
din bucuriile noastre, din dorurile noastre, 
din recunostinta noastră, din drumurile 
noastre de vis. Filmul lui Erwin Szekler, 
după scenariul scriitorului loan Grigorescu, 
ne-o readuce în priviri, aşa cum este ea în 
viata de toate zilele, în zilele de concurs 
si în zilele lungi si grele de dinaintea con- 
cursului, zile de pregătire febrilä, de antre- 
namente intense, de prelungă încordare. 


e Si ne-om plimba cu barca 


Un documentar in cel mai profund în- 
teles al noțiunii: cineaștii au filmat la răs- 
timpuri, de-a lungul a aproape trei ani de 
zile, viața unei vechi așezări omenești, 
care-și schimbă rosturile și înfăţişarea și 
destinul. Acolo, la Beliș, oamenii Își iau 
rămas bun, cu gind înlăcrimat, de la vechile 
lor gospodării si o pornesc în sus, pe deal, 
în noul Beliș, care-i așteaptă cu ritmuri de 
viață nouă. Pe lacul de acumulare al hidro- 
centralei de la Märiselu se vor plimba cu 
barca. Regizorul Mirel Ilieșiu, secondat 
fericit de operatorul Doru Segal si de 
talentul reverificat al Evei Sirbu,a con- 
ferit clipelor durată de veșnicie. 


Premiul IV 


€ După 70 de ani 


Cu mai multi ani în urmă, regizorul Virgil 
Calotescu pornea «Pe urmele lui 1907» 
si ne lăsa unul dintre documentarele de 
referință, care l-au consacrat. Acum, cind 
s-au împlinit șapte decenii de la marea 
răscoală ţărănească, regizorul a reparcurs 
drumuri de odinioară, oprindu-se în comuna 
Flăminzi, unul din focarele revoltei de atunci, 
pentru a surprinde destinele contemporane 
ale satului de ieri. 


@ istoria unui cintec 

Regizoarea Liliana Petringenaru evocă 
geneza imnului patriotic «Deşteaptă-te ro- 
manel» de Andrei Mureşan. Imaginile ca- 
selor şi ulitelor Brașovului, de la mijlocul 
veacului trecut, orașul unde a trăit şi a 
lucrat poetul, documentele și mărturiile 
inedite, variantele melodiei sugerate de o 
compoziţie a lui Anton Pan, sint întrunite 
de autoare,cu emoție și minutie, în secven- 
te de o sobră vibraţie patriotică. 


@ Acolo unde se nasc curcubee 
Acolo unde se nasc curcubee, mii de 
curcubee, în jocul sclipitor al artezienelor 
de pe întinse bárágane, era cindva un ținut 
neprietenos. Dar a venit cindva un om. 
Regizorul Eugen Gheorghiu a prins în 
filmul sáu, cu emoție, melodia báráganelor 
* contemporane. 


e O echipă de tineri 

Aparatul de filmat panoramează, pe firul 
lung, nesfirsit, al unui canal de irigație. 
Din loc în loc, o siluetă, un nume: o echipă 
de tineri, şi ceilalți (așa cum o spune și 
filmul în final), cei care şi-au legat numele 
de această construcție contemporană. Me- 
ritul principal al filmului semnat de regi- 
zoarea Ada Pistiner este privirea frusta 
asupra realităţii, sinceritatea gindului crea- 
tor: filmul se apropie de oameni, simplu, 
neceremonios. * 


«Arta trebuie să infatiseze universul spiritual tot mai bogat al 
constructorilor socialismului, efortul lor pentru autodepäsire, să surprindă 
si să redea cu fidelitate diferitele ipostaze în care se manifestă atitudinea 
înaintată fata de muncă și societate, virtuțile și trăsăturile morale ale 


omului nou». 


Nicolae CEAUȘESCU 


Domină ecranul cu silueta lui 
masivă. Are privirea de caldă 
bonomie a lui Stefan Cio- 
botárasu, brusc intunecatá 
cind tovarășii lui de grevă 
sovále să-l urmeze in curtea 
înconjurată de jandarmi. Gla- 
sul lui Ciobotärasu, glasul hotărit si linişti- 
tor cu care în alt film dirija salvarea unui 
tinăr imprudent cätärat pe o sondă să agate 
brädutul victoriei — glasul acela asigura, 
în Lupeni '29: «Fraţilor, nu vă temeti! E 
dreptul nostru să cerem să nu murim de 
foamel» Cu o rafală de gloanţe s-a răspuns 
atunci, vremelnic desigur, dreptului munci- 
torilor de a muri de foame. Ciobotăraşu e 
rănit. Ciobotärasu va cădea în luptă. Dar 


inema 


In prim plan 
in viata. 


In prim plan 
in film. 


alti eroi comuniști asemenea lui: bătrinul 
ceferist din A fost prietenul meu, inter- 
pretat de Nicolae Sireteanu, sau nea Fane 
din Asteptarea (tot creaţia lui Stefan Cio- 
botärasu), mai de curind petrolistul din 
Mastodontul (memorabil personaj realizat 
de Toma Caragiu) ajuns cu munca de lă- 
murire la Ardepămint în vara aceea «de 
foc si de luptă de clasă» vor prelua nobila 
ștafetă. Multi vor ajunge să Infigä steagul 
pe reduta cu atitea jertie cucerită. Supra- 
vietuitorul dramei de la Ardepămint (descr: 
să cu patos sobru de loan Grigorescu si de 
Virgil Calotescu), interpretat de Dan Nuţu 
e, la sfirsitul acţiunii, conducătorul cimpu- 
lui de sonde din regiunea ce asigură cu aur 
negru industria socialistă. Un om cu timple 


cărunte și suflet incercind să cicatrizeze 
rănile crincenelor amintiri. Ce departe de 
imaginea idilică a optimismului «robust- 
muncitoresc». Sintem, slavă artei, în cele 
mai bărbătești filme despre «clasa în atac!» 

Semnalul H dăduse cu două decenii in 
urmă un film extrem de serios, semnat de 
Liviu Ciulei, purtind emblema unui aspru 
peisaj natural si uman: Erupția. Fiecare 
picătură de petrol era căutată cu migală si 
obstinatie de aurar, petrolistul cel bătrin 
pleca urechea la pămint ca să presimtă 
titeiul asa cum presimte țăranul ploaia. 
Dirzenia și forța muncitorului, concentra- 
rea (da, concentrarea, ca într-un fel de ritual 
al pămintului și al sufletului), nu erau doar 
afirmate în vorbe sau grimase exterioare, 


În asemenea situație, conștiința e 
Constantin, Draga Olteanu, 


Muncitorul - personaj principal 


ci prin fapte de film. Prin personaje memo- 
rabile. lon lon, personajul părăsit de familie 
pentru că el de luni întregi se mutase la 
sondă ca la o iubită, acest fanatic al muncii 
devenea pentru spectatori simbolul unei 
credințe, unei pasiuni. Şi totodată intru- 
parea conștiinței că petrolul însemna sal- 
varea întregii regiuni, șansa ei de a recăpăta 
viață nu numai pentru ziua de mline, dar si 
pentru deceniile următoare. Un neprofe- 
sionist (pe atunci), Coste) Constantinescu 
deschidea, cu concursul unui mare regizor, 
drum unui tip de personaj, pierdut prea 
ades din colimatorul cinematografic și re- 
găsit din cind în cind în cele mai interesante 
trasee ale itinerarului nostru artistic. Au 
fost si filme care n-au reuşit, unele nu reu- 


cel mai îndrăzneț cascador (Jean 
Aurel Cioranu în Explozia 


Discuţie în haine de lucru despre 
duminicile sufletului (Dumitra Furdui , 
Mihai Mereufä, ong Constanti- 


nescu 


sesc nici astăzi să reia dech epigonic tema 
pasiunii muncii, fara să ajungă la acel grad 
de fierbere emoțională în care pelicula să 
devină artă nu Insáilare de grăbite procese 
tehnologice. Un proaspăt absolvent cu 
diplomă (dar fara nici o biografie artistică) 
se va incäpätina într-un film mai recent 
(Despre o anume fericire) să realizeze 
la un strung vechi o metodă nouă Eroul 
va sta în fabrică zi si noapte, ajutat de citiva 
muncitori mai virstnici, dar datorită carac- 
terului monoton al filmării tehnicii propriu 
zise, datorită aerului oarecum rigid al celor 
ce asistă parcă detasati la acest proces 
tehnologic, emoția se pulverizeazä în detalii 
de pedanterie tehnică destul de plicticoasă. 


Princ 


ipalul e să viez 


Interesantă pentru actualitatea temei pro- 
puse (dubla calitate de muncitori. și de 
proprietari ai mijloacelor de producţie pe 
care o au azi oamenii muncii) dar, din pă- 
cate, mai puţin prin realizarea ei artistică, 
este dezbaterea din filmul Proprieta:ii. 
Doi mari actori (Amza Pellea si George 
Constantin) reușeau să creeze oameni inte- 


Constantin Stoiciu : 


«A te apropia de realitate» 


nu numai cu pasul, ci şi cu mintea 


Sigur, se poate spune oricind — și s-a 
si spus pe diferite tonuri şi cu tot atitea 
intenţii frumoase şi nobile, și se va spune 
probabil și în ancheta de faţă — cà munci- 
torul de azi al țării şi-a găsit sporadic, dacă 
nu Intimplätor și pitoresc, locul în filmul 
românesc de actualitate. Cu asta, Insă, nu 
s-a rezolvat încă nimic si nu aici sint ṣan- 
sele să se rezolve. Că în primul rind ar tre- 
bui să facem filme de actualitate cu asttel 
de eroi este o poveste veche, care dă din 
cind în cind de gindit si-apol se pierde 
misterios In aceeași zonă de umbră si pe- 
numbră care păstrează cinematograful nos- 
tru de actualitate în räsfätul unor promisiuni 
demne de stimă si interes, dar riscind să 
devină cu timpul nostalgii. Nu este locul 
aici pentru complicate explicaţii. Există 
totuși și explicaţii mai simple și mai accep- 
tabile. cum ar îi de pildă eșecurile unor 
scenariști, eşecul căderii în jurnalism gă- 
lăgios si găunos al unor încercări meritorii 
ca premiza de a defini artistic și cinemato- 
grafic noua condiţie socială și politică a 
muncitorului, profundele schimbări petre- 
cute la nivelul individului și al clasei din 
care face parte. Dar eșecurile se uită tot- 
deauna mai greu si nu Incintä pe nimeni 
Confuzia, rizibilă în ultimă instanţă, între 
importanța sau adevărul unei idei sau teme 
si realizarea ei artistică, cu mijloacele, 


6 


de altfel bogate ale dramaturgiei cinema- 
tografice, a dat și continuă să dea multă 
bătaie de cap producătorilor și creatorilor 
noştri de film. Usurinta sau poate «bine- 
făcătoarea» prudenţă cu care se alunecă 
adeseori In schematic, în tehnicism, în 
artificlos, în conventional, ca și cum de 
tiecare dată ar fi nevoie să i se ofere spec- 
tatorului (care unde trăiește?) acelaşi por- 
tret robot al omului muncii din uzină sau 
de pe șantiere, ar merita o discuţie aparte 
si o sanctionare ch mai grabnică şi eficien- 
tă, nu numai din partea spectatorilor care, 
cum se spune, chemaţi să se recunoască 
cu sentimentele, gindurile si aspiraţiile lor, 
abia dacă au reușit să identifice cerul albas- 
tru al orașului In care s-a filmat!... 

mod normal, ceea ce cinematogratul 
nostru de actualitate caută cu abnegatie 
—c puternice și reale, capabile să 
exprime tensiunea morală, socială și poli- 
ticä a epocii pe care o trăim — se găsesc 
cu prisosintä în viata și munca omului de 
uzină si de pe șantiere, pentru că, inainte 
de toate, arta — atunci cind este chiar si a 
saptea într-o ordine răsturnată a sensibili- 
tatli contemporane — se revendică de la 
om, de la mintea și sufletul lui, de la visurile 
si nelinistile lui, pentru a Indrüzni sá se 
reintoarcă la el purificatoare. Apropierea 
de realitatea omului muncii doar cu senti- 


mente și indemnuri lăudabile de entuziastă 
acceptare sau admiraţie, dar în absenţa 
unei conștiințe artistice incapabilă de dis- 
cernămint (tot într-o ordine artistică), poa 
te, în cel mai fericit caz, să producă, și nu 
doar In cinematograf, așa-zise opere a căror 
substanță se spulberă la cea mai firavă 
adiere a adevărului lumii din care pretind 
că se trag. 


Ce-i drept, cinematograful este o artă cu 
secretele și viclesugurile ei, si, odată tre- 
cute în dreptunghiul de celuloid, aparent 
ciudata prefacere a unor întimplări si cuvin- 
te, în cele din urmă suportabile în scris, 
tine nelndoielnic pentru cei de bună cre- 
dintä, poate nu atit de elementara cunoas- 
tere gi Intelegere a specificitätli unei moda- 


litäti de exprimare artistică, ct de onesti- 
tatea şi responsabilitatea civică a practi- 
cării unei profesiuni în care s-au strecurat 
sau își fac loc multi nechemati. S-ar putea 
crede de aceea că starea incă nesatisfäcä 
toare a filmului nostru de actualitate, ai că- 
rui eroi sint sau ar trebui să fie muncitorii, 
se datorează accesului limitat de impreju- 
rări obiective sau subiective spre scenariul 
cinematonrafic al scriitorilor importanți sau 
trataţi ca atare, dar — ca și în proză — puțini 
dintre aceștia scriu despre azi și acum, 
despre uzine si șantiere, scenarii, fie si 
pentru regizori care se descurcă mai greu 
în lumea trecută și inofensivă și clară din 
multe puncte de vedere a revolverelor și 
automobilelor în flăcări. Discutia rămine 
deschisă, oricum. 


Margareta Pogonat: 
O mare nevoie de a infelege viata 


omului de lingă tine 


Muncitorul ca erou de film e un subiect 
discutat cu multă pasiune de toată lumea 
care se simte responsabilă fatá de desti- 
nele cinematografiei românești. Dar filmele 
care-l și aduc pe ecran pe acest muncitor 
sint, după părerea mea, mai putin pasio- 
nante, In orice caz nu au aceeași tempera- 
tură, aceeaşi ardentá la care se poartă 
discuțiile teoretice. Cantitativ, desigur, lu- 
crurile nu stau chiar așa de rău. Dacă am 
face bilanţul ultimilor ant, am găsi cel putin 


vreo 20 de filme care şi-au plasat acțiunea 
in mediul producătorilor de bunuri mate- 
riale, al problemelor pe care le au acești 
oameni, al sperantelor pe care le nutresc. 
Unele direct legate de viata oamenilor din 
uzine şi de pe şantiere, cum sint Proprie- 
fericire, Un c" 


Trei scrisori secrete, Zile fierbinti, Uni. 
. mele zile ale verii. Altele, indirect, la 
nivelul unui personaj, al unei idei, al unei 


Riul care urcă muntele este 
un film cu trei scenariști: colo 
nel Ladislau Tarco, colonel 
Gheorghe Bejancu si regi- 
zoarea Cristiana Nicolae. Pri- 
mii doi au debutat ca scena- 
risti cu lung-metrajul Para- 
sutistii. Cit despre Cristiana Nicolae, ne 
este încă proaspăt în memorie primul ei 
film, Întoarcerea lui Magellan, încercare 
foarte personală si de aleasă sensibilitale 
poetică de a aduce pe ecran un episod dra- 
matic din lupta comuniștilor aflati în ilega- 
litate. 

Ca tematică, Riul care urcă muntele, 
noua producţie a Casei de filme Unu, s-ar 
putea încadra în categoria mai largă a filme- 
lor de război. Prima schiță, de fapt chiar 
prima variantă de scenariu, aparţine lui 
Ladislau Tarco si Gheorghe Bejancu. 
insă, încă din faza de eJaborare, de lucru la 
primele variante de scenariu, cei doi sce- 
narişti au propus ca regia viitorului film să 
tie încredințată regizoarei Cristiana Nico- 
lae, care, mai apoi, a fost cooptată si în 
calitate de co-scenarista. 


Un film de război despre 
«starea de pace» 


— Ce v-a determinat să incredintati 
scenariul acestui film de război unei 
regizoare și nu unui regizor? 

— Ladislau Tarco: E adevărat, filmul 
Riul care urcă muntele poate fi considerat 
ca un film de război, adică un film prin 
excelenţă bărbătesc, și la propriu și la figu- 
rat. Însă, din capul locului, ne-am propus 
«ceva deosebit», în sensul că nu am vrut 
să repetăm ceea ce au făcut multe pelicule 
de acest gen rezumindu-se la spectacolul 
şi spectaculosul luptelor, al infruntárilor 
armate, filmate cu anumită ostentatie eroică, 
pierzindu-se din vedere tocmai elementul 
uman. Fiind, deci, un film «de bărbati», 
ne-am gindit că tocmai o femeie îi va pu- 
tea privi şi altfel pe aceşti oameni, altfel 
decit sub aspectul războiului. Evident, 
ne-am oprit la Cristiana Nicolae si pentru 
că primul ei film ne-a impresionat printr-o 
anume sobrietate, din care nu lipseau sensi- 
bilitatea si poezia, si mai ales acea 
intelegere a omului in momente decisive, 
cumva mai dinlăuntrul lui. 

— Filmele de război aduc, de obicei, 
pe ecran un mare număr de personaje, 
din care pind la urmă citeva se impun în 
mod special spectatorului... 

— Gh. Bejancu: În ceea ce ne priveşte, 
ne-am concentrat atenția de la bun început 
asupra u ceea ce se cheamă un personai 
principal. Este un adolescent care desco- 
pera viata si se maturizează în împrejurări 
cu totul speciale, în momente cruciale si 
dramatice ale istoriei patriei noastre. la 
parte, nu doar ca martor, ci participă efectiv 
la insurecția armată de la 23 August 1944, 
si mai apoi pleacă pe frontul antihitlerist ca 
voluntar. La începutul filmului, eroul nostru 
are doar 17 ani, iar la sfirgit ceva mai mult de 
18. Dar experiența pe care o trăiește lasă 
urme profunde în sufletul lui si astfel, 
atunci cînd va reintra în viața de pace, el va 
fi un alt om, va intra într-o nouă etapă de 
înțelegere a realităţii. 

— Ladislau Tarco: Acţiunea filmului 
debutează într-un port dunărean. În oras, 
dar si în familia adolescentului care va fi 
eroul filmului își găsesc ecou, cu o anumită 
acuitate, toate frămintările, toate durerile 
țării din preajma întoarcerii armelor. Tatăl, 
un muncitor, se numără printre participanți 
la insurecție. Avind toate datele unui 
tinăr crescut într-un port (o anumită 
nostalgie a plecărilor, un anumit gen de 
curaj si spirit de independenţă), eroul nos- 
tru este un romantic, un romantism al 
virstei care se simte chemată tot timpul la 
acțiune. Într-o măsură asta-1 face sá si 
plece pe front. 

— Gheorghe Bejancu: Dar in ciuda tutu- 
ror vicisitudinilor războiului, a luptelor, a 
morţii care seceră în jurul său, fondul de 
puritate, de romantism al eroului, se păstrea- 
ză. Povestea de dragoste pe care o trăieşte 
în aceste împrejurări este un triumf al fi- 
rescului în noianul de întimplări neobişnuite 
pentru un om, pentru că starea firească a 
omului este «starea de pace». Această 
victorie a firescului dă un sens profund 
luptei, sacriticiilor. 

— Ladislau Tarco: Înainte de a da cuvin- 
tul regizoarei aș vrea să amintesc în înche- 
iere că în toate fazele elaborării scenariului 
ne-am bucurat realmente de sprijinul Casei 
de filme Unu, al directorului lon Bucheru, 
in dorința comună de a izbuti să lacem un 
film bun, care să placă spectatorilor. 


«Mă interesează cantitatea de suflet...» 


Pe Cristiana Nicolae am găsit-o insta- 
lată, impreună cu întreaga echipă de filmare, 
într-un hotel brașovean. Nu filma. Astepta. 


«Existenţa oruului 
devine umană, dacă seamănă cu un 


riu care, izvorind din cîmpie, ar urca 
spre munte, ar urca tot muntele» 


Astepta de trei zile un camion cu recuzită 
care ar fi trebuit să fie la Brașov, dar care se 
rătăcise pe undeva pe drum, sau poate că 
din cine stie ce deficiență organizatorică 
nici nu plecase încă. În așteptare, ce să 
facem altceva, decit să discutăm? Deci... 

— De ce faceți dumneavoastră, Cris- 
tiana Nicolae, acest film? 

— Apreciez «delicatetea» de a nu má fi 
întrebat direct de ce eu, o femeie adică, 
fac un film de război. Iniţial, scenariul propu 
nea o trecere în revistă a unor importante 
actiuni militare. Lucrind pe scenariu ne-am 


Cristiana Nicolae şi o echipă care 
«a înțeles exact ce vreau sá 
transmit cu acest film» 


dat seama că la peste 30 de ani de la sfirsitul 
celui de al doilea război mondial un film de 
pirotehnie e mai putin important. În schimb, 
m-a interesat posibilitatea de a dezvolta o 
idee la care tin foarte mult și pe care sper că 
voi reuși s-o transpun şi în film. E vorba de 
ceea ce «rămine după...», nu de ceea ce 
rămine după război, ci de ceea ce rămine, 
trebuie să rămină în oameni, dincolo de 
experiențele dramatice prin care trec. E 
vorba de ceea ce e bun si frumos în oameni, 
de ceea ce nu trebuie să se piardă pe plan 
uman. Ceea ce mă interesează pe mine este 
cantitatea de suflet si de suflu care poate 
s-o transmită filmul, acesta fiind și motivul 
pentru care m-am apucat să-l fac. Contrar 
uzanțelor cinematografice, eroii mei trä- 
iesc, scapă, pentru că trebuie să scape din 
război cei buni, cei frumoşi, cei puternici. 
Nu întotdeauna realitatea este așa, dar e 
o idee la care tin si pe care trebuie s-o 
spun. 

— Titlul filmului «Riul care urcă mun- 
tele» are desigur un sens metaforic. 
Cum s-ar traduce, cum ar trebui 
explicat? 

— E bine spus sens metaforic si nu doaro 
metaforă. Pentru că ceea ce mă interesează 
e sensul și nu metafora in sine. Titlul este 
un citat din romanul «Înainte de tăcere» de 
Paul Georgescu, citat care a si devenit o 
replică rostită de eroul filmului: «Riul izvo- 
răşte din munte și curge la vale după 
legea pe care geologii o numesc a minimei 
rezistențe. Existența omului devine umană 
abia dacă seamănă cu un rlu care,izvorind 
din cimpie,ar urca spre munte, ar urca tot 
muntele». Un asemenea rlu nu poate exista 
desigur în natură. Existenţa omului mi se 
pare cá este umană doar atunci cind for- 
teazä toate limitele. 

Războiul presupune desigur și multă 
suferință si va lăsa, nu se poate altfel, urme 
adinci în conștiința tinărului erou. Dar 
suferința şi moartea îl îndirjesc, el se încă- 
pätineazä să trăiască, să creadă în oameni, 
în victorie si astfel devine sufletul grupulu: 
de oameni în mijlocul cărora trăieşte si 
luptă. Această indirjire, această putere de a 
trece dincolo de moarte; este sensul pe 
care vreau să-l aibă intreaga odissee pe 


care a parcurs-o Armata română în elibera- 
rea teritoriilor din România, Ungaria și 
Cehoslovacia. 

— În mod necesar războiul presupune 
si acte de eroism... 

— Cum v-am spus, nu vreau să tratez 
războiul ca pe o desfășurare de lupte, deși 
nu vor lipsi nici acţiunile militare precise, 
Da», cred că faptele si întimplările mărunte 
ale vieţii de front, gindurile și atitudinile 
dintre două lupte pot da o idee despre ero 
ism mult mai impresionantă decit orice ac! 
care ar duce la distrugerea fizică a omului 


mp, 
ce za 


Un «suvenirjdin vremuri de pace, 

înainte ca fiul să plece la război 

(Valeria Seciu şi Cristian Met- 
zenrath) 


telex Buftea 


Total 23 


009 incepind cu data de 24 mai 1977, 
se aflá in diferite stadii de productie 
toate cele 23 de filme planificate a ti 
realizate în acest an la Centrul de pro- 
ductie cinematografică «Bucureşti». E 
un succes sau premiza unui succes 
pe care, la sfirgitul anului, spectatorii 
și criticii îl vor saluta probabil cum se 
cuvine. 


@@@ Sintem acum în măsură să stim 
exact numărul si titlurile filmelor care 
constituie producția din acest an a 
celor patru case de film. lată-le: 

Casa de filme Unu Buzduganul 
cu trei peceti (o scıie), Foc în iarbă, 
larna bobocilor, Regăsire, Riul care 
urcă muntele, Doctorul Poenaru. 

Casa de filme Trei Buzduganul 
cu tres peceti (o serie), Profetul, au- 
rul și ardelenii, Liniorii, Pentru pa- 
trie (2 serii). 

Casa de filme Patru: larba verde 
de acasă, Drum cu intoarcere, Cro- 
nica unor împărați desculți (2 serii), 
Alegerea, Urgia. 

il inci 


Viad Tepes 
(2 serii), Aurel Vlaicu, Spaima de 
sub clar de lună, Autobuzul, Eu, tu 
şi Ovidiu. 

Total, 23. 


0900 Volumul «Din viață pentru via- 
ta» de FI.N. Năstase a fost remarcat 
si apreciat de critica literară ca unul! 
dintre cele mai interesante debuturi în 
proză ale anului 1977. Una din poves- 
tirile din această carte, «Urgia», a tost 
transformată în scenariu de film, chiar 
de autor, si încredințată Casei de filme 


Atitudinea mamei care înțelege și acceptă 
primejdia ce planează asupra soțului și 
băiatului, ca participanţi la insurecție, e in 
sine un act de eroism. $i tot un erou îmi 
pare și țăranul care între două lupte se 
gindeste că acasă e vremea pentru tunsul 
oilor sau Își imaginează cum va povesti el, 
peste ani, despre războiul la care participă 
acum, nebănuind, neștiind că peste citeva 
clipe va muri. 

— Scurta poveste de dragoste pe care 
adolescentul o trăiește pe front are o 
astfel de semnificație? 

— Cum stiti, cele mai frumoase filme de 
dragoste nu sînt filmele de tip Love Story, 
ci filmele de război. Amintiti-vá Zboará 
cocorii, Al 41-lea, Balada soldatului. 
Probabil că în situațiile limită — războiul 
fiind una dintre ele —toate trăirile sentimen- 
tale, toate stările afective cresc în intensi- 
tate. Dacă în timpuri normale, de pace, un 
lucru aminat se poate face și a doua zi, 
intr-o situaţie limită a doua zi poate să nu 
mai existe. Senzatia generală că nu au 
timp le impune oamenilor o anumită con- 
duitä. Fata pe care o intlineste pe front re- 
prezintă pentru tinărul personaj o amintire 
din timpuri de pace. Pe de altă parte, fata a 
cunoscut din plin toate ororile războiului 
si a asistat la moartea tatălui ei Intr-o explo- 
zie a slepului pe care îl conducea. Ea nu 
mai vrea nimic si nu mai crede în nimic 
dincolo de umilința, de sentimentul nepu- 
tintei pe care le incearcă in fata forţei brute. 
Cu trenezie juvenilă, cu disperare aproape, 
băiatul încearcă s-o convingă că trebuie să 
creadă în ceva bun, că trebuie să discute și 
să trăiască normal, că trebuie să inceteze cu 
această stare de război a sufletului. 

— Citeva cuvinte despre interpreții 
filmului și despre echipa de filmare. 

— Caporalul Ispas, omul care înțelege cá 
pe front luptă și pentru bucuriile şi speran- 
tele băiatului, este interpretat de Gheorghe 
Cozorici. Părinţii băiatului vor fi Valeria Se- 
chu si Mihai Gingulescu (de la Teatrul 
din Tg. Mureș). Tată! fetei, căpitanul de slep 
Panait, va fi jucat de Emanoil Petrut. 
Sint apoi ostașii de pe front, din regimentul 
din care face parte băiatul, interpretati de 
Ovidiu luliu Moldovan, Mihai Pruteanu, 
lon Jugureanu, Aurel Gruşevski. Ar 
trebui desigur să amintesc in două roluri 
mai scurte, remarcabila actriță Nineta 
Gusti și pe Olga Bucătaru. În fine, doi din- 
tre interpreții principali, Catrinel Dumi- 
trescu si Gheorghe Metzenrath, sint încă 
necunoscuţi publicului, ei fiind studenți la 
1.A.T.C., dar sint convinsă că spectatorii 
isi vor aminti de ei şi după acest debut. 

Cred că am o echipă foarte bună, foarte 
devotată filmului, care m-a Inteles cu exac- 
titate în tot ceea ce vreau să fac și să trans- 
mit cu acest film. E vorba de operatorul 
Costache Dumitru Foni, de arhitectul 
Marcel Bogos (decoruri), de Lidia Luludis 
(costume), de echipa de regie condusă de 
Rodica Nitescu (secund) si Dan Marcoci 
(asistent) si de monteuza Rodica 
Falcoianu. 


Andrei IRIMIA 


Patru. Film psihologic despre aminti- 
rile gi urmările războiului, Urgia va !i 
regizat de losif Demian, in colaborare 
cu Andrei Blaier. 

000 In Cronica unor împărați des- 
culti, film inspirat din tragicele eveni- 
mente de la 1907, după un scenariu de 
Alecu Ivan Ghilia, în regia lui Mircea 
Veroiu, vor juca printre alții Mihai Me- 
reutá, Viorel Comănici, Florin Codrea, 
Mircea Albulescu, Silvia Popovici, Adi- 
na Popescu, Florin Zamfirescu, Mitică 
Popescu, Gh. Nutescu, Alexandru Lun- 
gu. Imaginea va fi semnată de Călin 
Ghibu, decorurile de Nicolae Drăgan, 
iar costumele de Hortensia Georgescu. 


000 A intrat in producție și primul 
dintre filmele anului 1978. E o comedie 
care se numește Nea Mărin miliar- 
darul şi va fi produsă de Casa de filme 
Patru. Evident, pe generic va figura 
Amza Pellea, în calitate de interpret 
principal și de co-autor al scenariului, 
împreună cu Vintilă Corbu, Eugen Bu- 
rada și Sergiu Nicolaescu. Desigur, fil- 
mul va nara multe din peripetiile lui 
Nea Mărin şi ale neamurilor sale, va 
face să strălucească inimitabilele sale 
gaguri verbale, dar va fi plin si de ga- 
guri pur cinematografice, care vor in- 
clude si parodierea unora din ticurile 
filmelor polițiste. Problema va fi cu 
atit mai simplă cu ctt regizorul filmului 
Nea Mărin miliardarul, Sergiu Nico- 
laescu, aflat acum la prima lui come- 
die, e un foarte bun cunoscător al se- 
cretelor genului polițist. 


000 Actorii Maria Ploae si Constan- 
tin Diplan au fost invitaţi la Moscova 
pentru a da probe în vederea distribuirii 
lor în viitorul film al cunoscutului regi- 
zor sovietic Emil Loteanu, film inspirat 
după o nuvelă de Anton Pavlovici Ce- 
hov. Le dorim succes. 


AJ. 


^ a? 


Din nou 
actualitatea 


La Buftea, pe platoul 4, re- 
flectoarele luminează în plin 
interiorul unei cabane de 
munte. Nu lipseşte nimic. 
Nici coarnele de cerb de 
deasupra uşii, nici täblita cu 
meniul zilei (ciorba de sala- 
tă, tocanä de (indescifrabil), fox (?!) cu 
unt) nici Imbietorul «cumpăraţi loz plic» 
emailat savant alb cu albastru. Este unui 
dintre decorurile filmului Liniorii — sce- 
nariul si regia Andrei Blaier, imaginea 
Nicu Stan. Din cabană se vede in bucătărie 
si acolo, printre polonice, cratiti, borcane 
cu murături şi borcănele cu condimente, 
tronează llarion Ciobanu încins cu sort 
alb, dar de neclintit în personalitatea lui 


Liniorii sînt 
contemporanii noştri, 


Mai exact li s-ar 
putea spune zburătorii 


El e cabanierul. Prin cabană circulă în ținută 
de interior Nucu Păunescu, bătrinul Vitcu, 
tată! eroului principal şi Petre Gheorghiu 
care stringe In brațe o servietă burdușită, 
gata să crape. El este tovarășul Buzatu, 
contabilul, iar în servietă sint banii oame- 
nilor. Tovaräsul Buzatu n-a venit însă numai 
cu banii, ci și cu tovaräsa Valeria Sädeanu 
(Silvia Popovici), proiectantul liniei de Inal- 
tă tensiune. Această linie se montează aici 
în creierul munților, pentru că nu încape nici 
o îndoială, ne afläm în creierul munților. 
Oamenii sint «la linie» şi aga se face că 
tovarășul Buzatu, alias Petrică Gheorghiu, 
cind intră In cabană strecurind mai Intli o 
privire prin crăpătura ușii, nu găseşte pe 
nimeni și trebuie să uguie dulce ca porum- 
beii: «u-uu-uuu! nu e nimeni aici?» Fäptura 
masiv-candidă și uguitoare a tovarăşului 
Buzatu este irezistibilă. La o repetiție — 
Petre Gheorghiu nu repetă de două ori la 
fel — Silvia Popovici nu mai rezistă, izbuc- 
neste în hohote, ne molipsim cu toții, sin- 
tem «la teatru», la un nesperat recital actori- 
cesc. Zimbeste chiar si Nicu Stan care 
uită pentru o clipă armata de reflectoare pe 
care şi-o dirijează ca pe o uriaşă orchestră 
luminoasă: «Stinge 8! Aprinde 5! Lasă-l! 
Bagá Sin, zimbeste chiar și regizorul se- 
cund Edith Mandel care zimbește rar — 
un regizor secund conştiincios nu prea are 
timp de zimbete — se filmează în starea 
asta de euforie creatoare gi, la sfirgitul 
cadrului, vocea lui Andrei Blaier anunță 
calm: «Bună. O facem si mai bună!» Per- 
fectionismul ăsta minunat și blestemat, 
pacostea și salvarea oricărui film functio- 
nează din plin. Deci, o facem si mai bună, 
după care Il atac pe Blaier cu o constatare- 
compliment: Va să zică din nou film de 
actualitate, și cu o întrebare: Ce fel de 
film e «Liniorii?» 


Pe ideea de curaj 


Andrei Blaier: Să știi că am mai avut 
două scenarii de actualitate, Rideti tova- 
räsi ca-n viață si Veghea la drumul 
mare, dar a intrat acesta, care era al trei- 
lea... Liniorii- l-am scris captivat de un 
colectiv de muncă pe care l-am cunoscut 
in iarna asta pe munți și care m-a atras 
pentru că îmi contura deplin niște ginduri 
vechi din Diminetile și Legenda, despre 
un anume tip de colectivitate, foarte spe- 
cial, caracteristic nouă, despre integrarea 
In această colectivitate, despre relaţiile 
care fi unesc pe oameni. Gindurile sint 
aceleași, dar ordonate sub alta idee. De 
pildă, care este poziția oamenilor din aceas- 
tă colectivitate faţă de curaj? Pentru cá 
toate personajele acestui film se limpezesc, 
se cristalizează, se determină, în funcţie 
de această valoare etică. Începind de la 
curajul Valeriei Sădeanu de a-și recunoaşte 
o gresalä ei pind la curajul lui Traian — 
interpretat de Dan Nuţu — curajul, specta- 
culos dar nu lipsit de sens, de a renunța. 
Probabil că titlul nu va rămine acesta, 
liniorii sint numiţi de fapt «zburători» iar 
Traian renunţă pentru că-și dă seama că la 
el zborul este fără aripi. Cu aripile astea te 
naşti sau nu. În ce privește cuplul Va- 
leria — Vitcu, i-am ales pe Silvia Popovici 
şi pe Gheorghe Dinică pentru că alcătuiesc 
un cuplu «imposibil». De la premiza asta 
am şi pornit, pentru că demonstraţia fil- 
mului in ceea ce-i privește, trebuie sa ajungă 
la ideea că ei sint nu numai un cuplu impo- 


Silvia Popovici si Petre (Gheorghiu. 


la cabana din filmul numit, deocamdată. | 


sibil, dar din păcate ratat, eșuat, un cuplu 
care putea să fie însă splendid. Îţi dai seama 
ce înseamnă sá dovedesti că cei doi sin! 
făcuţi unul pentru altul! Înseamnă sá des- 
coper: lianti mult mai profunzı, dincolo 
de datele exterioare. În final, spectatorul 
trebuie să aibă revelația eroinei: că a ratat 
o mare relație. Revelatie pe care el, eroul, 
nu o are, pentru că a avut-o de mult șia 
incercat degeaba s-o cicatrizeze. De fapt, 
cei doi se iubesc în continuare şi asta 
dovedeşte că, uneori, dragostea este mai 
presus de înțelegerea simplă. Ca în pilda 
aceea splendidă cu autorii care fiind foarte 
talentaţi, îşi depăşesc în artă convingerile. 


Un foarte posibil cuplu imposibil 


Silvia Popovici: Valeria este o femeie 
foarte obișnuită, dar cu un mare orgoliu 
care însă nu vine din siguranța de sine, ci 
este orgoliul unei profesii recente si cu greu 
obținută. Nu este o forță, nu e o femeie cu 
mare personalitate deşi încearcă, se stră- 
duieşte să fie. Socialmente a cistigat un 


teren, care, crede ea, îi dă dreptul să fie 


autoritară, dar în fapt nu e decit o «biată 
femeie». Nu este o eroină, deși determină 
metabolismul întregii poveşti ca să zic așa. 
Eroul rămine el, Vitcu. El este cel care 
poartă datele unei epoci, ale unei lumi. 
Frumusețea acestui personaj stă în aceea 
că ştie să indrepte greșelile altora cu o mare 
discreție, de fapt cu generozitate. Ceea ce 
nu înseamnă că Valeria nu are farmecul și 
adevărul ei. Aga cum e. Cu calitățile e, cu 
căldura si orgoliul ei. Cu spaimele si ne- 
ştiinţa ei de a spune la timp ceea ce trebuie 
spus, cu vitejiile si autoritarismele ei cu 
tot, e un personaj curat şi adevărat. Si foarte 
cinstit. lar cu Dinică mă înțeleg minunat. 
Nici n-ai crede la asprimea pe care o impras- 


tie în jur de cită căldură este capabil. Un 


partener nemaipomenit. 

Gheorghe Dinică: Maestrul Vitcu nu e 
un personaj schematic cum sint de obicei 
prin filme șefii de echipe. E mai mult ingin- 


durat, dar e şi deschis, vesel, ironia lui 


nu-l ocolește nici pe el însuși. Mi s-a părut 
că vorbește însă prea mult şi am discutat 
cu regizorul să-i mai tai din dialog. Altfel 
ambianța e firească, cred cà o să iasă bine 
Cel mai important e să iasă bine relaţia cu 
Valeria. N-am mai jucat cu Silvia Popovici 
în film. E o actriță excelentă. În filmul acesta 


doi «oaspeti 


de seamă | 


trebuie să fiu necruţător cu ea, rău, si asta 
nu-mi prea vine ușor. Ea o să-mi reproseze 
acest lucru pina la urmă si aga e bine. Inte- 
resant e că n-am fost pus să fac pe indra- 
gostitul, să mă plimb de mină cu Silvia prin 
pajiști cu fiori. Noi reevaluăm o iubire 
trecută care se va dovedi că nu s-a stins. 
La amindoi. Atit. Dar nu e cu așa-zise 
scene de amor. Îmi place echipa gi atmos- 
fera de lucru. 
D 


Dar nu-mi este dat să văd cuplul imposibil 
la lucru. Mai vin odată în platoul nr. 4 si 
găsesc o masă întinsă «ca la cabană» cu 
Valeria Sădeanu în capul ei, pe care tova- 
räsul Buzatu o servește «delicat» cu jumă- 
tate de castron de salată de boeuf. Vin si 
a treia oară pe platoul 4, platoul e plin de 
lume, este chiar și Dan Nutu-Traian, omul 
care, știe sá renuntes‘si, la sfirgitul zilei cei 
doi principali, Gheorghe Dinică şi Silvia 
Popovici, se află in sfirgit fată în fata. 
Nu e «scena cea mare» mult așteptată, 
este chiar o scenă scurtă, fără nici o vorbă, 
dar din ea se desprinde ceea ce mă interesa 
de fapt: atmosfera acestui cuplu. Gheorghe 
Dinică și Silvia Popovici «merg» neașteptat 
de bine unul cu altul, durul blind și blinda 
autoritară fac o pereche minunată, așa cum 
şi-o dorea Andrei Blaier: făcuţi unul pentru 
altul dincolo de toate aparențele. Scena 
este simplă din punctul de vedere al actori- 
lor. Din punctul de vedere al imaginii este 
deosebit de grea. O mișcare complicată 
de aparat urmărește cei citiva pași pe care-i 
au de parcurs interpreții, nu impreună ci 
separat, pentru că acei citiva paşi măsoară 
de fapt,prápastia dintre trecutul și prezentul 
eroilor. Ca un făcut — făcutul oricărei filmări 
grele — cameramanul Mihai Truică îşi 
dă seama că «face umbră». Se stinge 
reflectorul cu pricina. «Adu-mi un 5000 
aici» cere Nicu Stan si cincimii-ul soseşte 
purtat ca un bat de chibrit de maestrul de 
lumină ion Marin. «Cit cintäreste reflec- 
torul ăsta?» mă trezesc intrebind. «Vreo 
25 de kilograme mi se răspunde»... Profit 
de pauză ca să stau de vorbă cu Nicu Stan. 

Nicu Stan: Revin la filmul de actualitate 
după niște ani și o fac cu un apetit deosebit 
pentru tema si imaginea de actualitate. Cu 
un apetit deosebit pentru portretul oameni- 
lor care bintuie filmul nostru. Totul este 
deosebit de interesant, pentru că pe funda- 


Scenariul si regia: Andrei Blaier. Imaginea: Nicu 


Stan. Decoruri: Ștefan Antonescu. Costume: 


Horia Popescu. Muzica: Radu Serban. Sunetul: Nicolae Ciolcá. Machiaj: loana Mocanu. Montaj: Maria 


Neagu. Directorul filmului: Nicolae Codrescu 


Cu: Gheorghe Dinică, Silvia Popovici, llarion Ciobanu, Petre Gheorghiu, Nucu Păunescu, Dan Nuţu, 


Alexandru Boros, Albert Kitzi, Boris Ciornei. 


Post-scriptum 
la un interviu 


Ultima zi de filmare la producția larba 
verde de acasă a avut loc. Ne rein- 
tilnim cu regizorul Stere Gulea, pentru a 
pune un punct (teoretic) panoramicului pe 
această temă, pe care l-aţi citit în numărul 
nostru trecut. 

— Stere Gulea, te afli în plin montaj 
Materialul filmat e în cutii Cum crezi 
că a evoluat această experi 

acum dusă la bun sfirgit 


pictorița de costume Gabriela Lăzărescu, 
a cărei profesionalitate, gust sigur și se- 


riozitate sint argumente şi atu-uri, care, 
dată fiind $i tinerețea ei, sint mai mult dech 
favorabile pentru munca ei viitoare pe 
tărimul celei de a 7-a arte. Se mai impune 
totodată și relevarea cltorva bune surprize 
în întiinirea cu actori aflați la început de 
drum: mă refer la Florin Zamfirescu, Diana 
Lupescu, Dana Dogaru si la eleva Mariana 
Cabanov. Nu au fost cu nimic mai prejos 


Cotescu sau Caramitru. După cum si Cara- 
mitru, mi-a oferit mie, Incepätor la rindul 
meu, exemplul unui profesionist ştiind să 
dea chip tuturor nuantelor compoziţiei unui 
personaj dificil. 

Acum, cind filmările s-au incheiat, o nouă 
etapă a creării filmului mă Intimpiná, o 
etapă în care voi avea de «topit» în struc- 
tura filmului elemente ca muzica lui Radu 
Șerban, coloana sonoră realizată de Gheor- 
ghe Ilarion, montajul Adrianei lonescu. 
Acum trebuie să fiu atent ca filmul să nu 
piardă ceea ce s-a obținut — ceea ce am 
vrut să obțin — la filmare senzația de viata, 
de viaţă fără contrafaceri si artificii de vreun 
fel sau altul. Bl 


Andrei Blaier si Nicu Stan. 


o echipă veche animată de idei noi 


lul unor întimplări de șantier se contruntă 
de fapt caractere formate, cu un fundament 
deosebit de bine conceput ca principii, 
ca mod de a gindi — și în mod special 
vizez personajul Vitcu — oameni care in 
ciuda peisajului aspru s! a condiţiilor foarte 
vitrege de lucru, sint purtătorii unor sens:- 
bilitäti si a unor sentimente demne de 
invidiat. Mărturisesc însă că mă interesează 
mai cu seamă activitatea lor sufletească, 
conflictele, şi mările de sentimente ce se 
desfășoară dincolo de gesturi și mi se 
pare că filmul acesta este un purtător de 
unde ascunse ce nu pot fi conturate cu o 
tusá de cărbune, cu o tentă de grafician. 
De data asta desenul se desprinde în ceea 
ce se găsește în ochii personajelor. Asta 
mă interesează și cred că din acest punct 
de vedere am găsit în Blaier un partener 
subtil. Noi am mai lucrat împreună, dar de 
data asta Blaier mi se pare mai valoros 
decit inainte, pentru că este animat de 
dorinţa unui limbaj foarte modern. Un limbaj 
bazat pe mişcarea continuă, o mişcare 
din care nu te opresti decit atit cit să auzi 
respirația omului, un limbaj foarte dinamic 
deci, pentru că Insusi modul de a gindi si 
exista astăzi este foarte dinamic. Cam 
ăsta este fondul pe care încerc să conturez 
filmul, si cred că, dacă nu am fi dublaţi 
de o echipă excelentă,nu am reuși să facem 
mare lucru. Am o echipă de oameni 
minunati — dacă vrei să scrii despre ei — 
care știu să mă înțeleagă și să mă ajute. 
Este echipa cu care lucrez de foarte multi 
ani. Cu excepția cameramanului Mihai 
Truică, ceilalți îmi sint colegi și prieteni 
de 15—20 de ani: asistentul meu Mihai 
Mihăilescu, maestrul de lumină lon Marin, 
masinistul șef Andrei Joitoiu, machieuza 
Ioana Mocanu, secretara de platou Domnica 
Rădulescu — si lista ar putea continua, dar 
ar fi prea mare. Sint oameni cu care am 
mers din film în film și de care nu concep 
că m-aș putea despărți. 

După care se filmează, In sfirșit, cadrul 
respectiv. Actorii dispar să se demachieze, 
se sting luminile în platou, decorul lui 
Ştefan Antonescu (care, aflu, debutează 
cu acest film) rămine gol si, In penumbra, 
arată ca cea mai autentică cabană din 
munți gata să primească oaspeți, «Oaspe- 
tii» însă vor veni abia mline, miine cind tot 
nu se va filma scena cea mare dintre Vitcu 
si Valeria, pentru că la «scena cea mare», 
în orice film, se ajunge greu. Se ajunge, 
ca la orice lucru mare: cu teamă, cu dragoste 


a. 
fear Eva SIRBU 


Cabanierul Harion Ciobanu 
fiul sau, Alexandru Boros 


E 
"zg: 
m. 


E 


„are devises un mort in plus, 
un martor in minus 


Cine umbiă in aceste rolis-uri 
silentioase? Cine locuiește 
în aceste apartamente super- 
somptuoase? Cine sint aces- 
te femei Imbrácate tot timpul 
ca manechinele înainte de o 
prezentare la Palladium? 
Cine sint acești bărbaţi atit de siguri de ei? 
In fine, cine plăteşte această paradă non- 
stop a elegantei și a vieţii usoare,In timp ce 
criza, şomajul si inflația iși spun din ce in 
ce mai apăsat cuvintul în viața de fiecare zi 
a englezului mediu? 


Producția britanică 1976 care poartă i: 
versiunea originală ca titlu numele unu: 
inspector de la Scotland Yard, Sweeney, 
răspunde acestei serii de întrebări fără me 
najamente. 

Dezvăluirea adevărului este neașteptat 
de dură. La sursa acestor venituri ne con- 
duce un neintrerupt lant al fărădelegii, ini- 
tiat cu escrocherii, șantaj, exploatarea pro- 
stitutiei şi sfirsit prin crimă. 

Din aproape în aproape filmul merge pe 
această filieră aducind la lumină conexiu- 
nile periculoase dintre societățile multi- 
nationale care dirijează si impun politica 
profitului, ignorind interesele nationale ale 
diteritelor ţări, uzind fără nici un fel de 
scrupul de buna credință sau de dezintor- 
marea cetăţenilor, ca si de slăbiciunile poli 
ticienilor. lar vulnerabili sint multi dintre ei 
în acea societate coruptă de drogul cel mai 
răspindit: setea de Inavutire. 


Ca intotdeauna într-o asemenea crucia- 
dá, polițistul cinstit, cel care-și riscă viata 
clipă de clipă în schimbul unui modest 
salariu, se va simți repede angajat într-o 
luptă inegală cind igi va descoperi adver- 
sarii la eșalonul superior al potentatilor 
economiei mondiale şi în sfere politice 


înalte. Sah la rege nu se poate da, dar 
polițistul se lansează pe drumul său justitiar 
neputind crede cá «o ţară întreagă este 
anesteziată». 


Angajindu-se într-o asemenea demon- 
stratie, regizorul David Wickes (debutant 
în filmul de ficțiune, după un deceniu de 
colaborări la B.B.C) conduce acțiunea ti- 
resc pe o tramă polițistă, care se constituie 
ca un portret critic al societăţii capitalului. 
A acelei societăți tutelate de monopolurile 
multinaționale care dețin pind la 30° din 
producția și comerțul țărilor capitaliste. 


Unul dintre momentele îndrăznețe ale 
acestei pledoarii acuzatoare este aborda- 
rea poziţiei si rolului ziaristului într-o ase- 
menea lume. 


Exprimarea liberă a cuvintului, apa'ent 
nestingherită, asigurată de accesul, apa- 
rent total, la informaţie, determină pe ne- 
obositul redactor sel al unui ziar londonez 
să nu renunțe la elucidarea cazului opera- 
tiunii «petrol». 


H caută, cu persistentä, să afle si să dea 
publicitáti? «ce sau cine» se ascunde in 
spatele bursei aurului negru care pune in 
pericol chiar guvernul țării sale. Investiga- 
tiile sale îl fac însă un personaj indezirabil 
si adversarii săi potenţiali încearcă să-l 
reducă la tăcere. Nereușind, ei recurg ca 
si în alte dati la suprimarea fizică. 

Căc! morala lor îi învaţă «un mort în plus, 
un martor in minus». 

A.D, 


Producție a studiourilor engleze. Regia: David 
Wickes. Scenariul: Ranald Graham. Imaginea: 
Dusty Miller. Muzica: Denis King. Cu: John 
Thaw, Dennis Waterman, Barry Foster, lan Bannen, 
Colin Welland, Diane Keen, Michael Coles. 


Larousse-ul pe celuloid 


B - de la Beethoven 


Beethoven, file de viata 


Evocare a acelor ani cind Europa se afla 
sub dominația cotropitoare a lui Napoleon 
si a perioadei imediat următoare înfringe 
rii tiranului la Waterloo (1813—1819). Crea- 
tia beethoveniană din acea perioadă re- 
flectä tumultul revoluționar, aspirația po- 
poarelor către o viață liberă si indepen- 
dentă, încrederea compozitorului în frătia 
oamenilor si în fericirea lor,aici, pe pámint. 
Studiourile DEFA au incercat să abordeze 
personalitatea artistului prezentindu-l ca 
pe un om, un om al timpului său. 


Un film de Horst Seemann. Cu: Donatas Bamonis 
Stefan Lisewski, Hans Teuscher, Renate Richter 


D-de la Dombrowski 


Jaroslaw Dombrowski 


— 
Moment din fratia revolulionarä dintre 
poporul francez și poporul polonez. Jaros- 


lawDombrowski, incercatul insurgent impo- 
triva imperiului țarist asupritor al patriei 
sale, se alătură în urma exilului său în 
Franța, Comunei din Paris. Ajuns unul din- 
tre conducătorii comunarzilor, Dombrowski 
sfirseste prin a-și da viata, conştient de 
necesitatea luptei pentru eliberare socială 
oriunde ar fi dus-o. Infläcärare revolutio- 
nară, patetism autentic, momente lirice, 
puse în imagine de către un regizor experi- 
mentat: Bohdan Poreba. 


Un him de Bohdan Poreba. Cu: Zygmunt Mek 
nowicz, Maigor zata Potocka 


I - de la Ib 


Cum l-a însurat țarul Petru 
pe printul Ibrahim 


Poveste inspirată din evenimente reale, 
frinturi din pitoreasca viaţă a unui ciudat 
personaj, fiul unui print african căzut pri- 
zonier si dat in dar țarului Petru, strămoș 
si al lui Puskin: Ibrahim Hanibal. Devenit 
unul dintre primii ingineri ai țării, biogratia 
sa stă, am spune azi, sub semnul fantasti- 
cului. Filmul se desfăşoară într-un cadru 
surprinzător ce păstrează un abur de le- 
gendă povestită seara la clacă, alternind 


..dar terris sint si ei 
în acțiune. Mai mult. În ofensivă 


Un tandem binecunoscut: 
regizorul John Sturges 
(Uitimul tren din Gun Hill, 
Cei șapte magnifici) si 
John Wayne alias locotenen- 
tul McQ, ajuns la 70 de ani 
In plină forma, conduc ace- 
lasi joc detectiv al locotenentilor Bullitt, 
Kojak sau McCloud. Mobilul: depistarea 
unei alte filiere a drogului in oraşul Seattle. 
Pentru că drogul, care reprezintă pentru 
societatea americană o plagă ce se in- 
tinde vertiginos subminind sănătatea și, în 
ultimă instantä,viata a mii si mii de tineri, 
același drog reprezintă pentru cei ce H 
manipulează o inepuizabilă sursă de venit. 
Filmul lui Sturges adaugă în filmoteca uni- 
versală încă o pagină de acuzare virulență 
la adresa zeului numit dolar pe altarul 
căruia se săvirşesc atitea crime. Crima, 
care — asa cum o spune un personaj în 
replica-cheie a filmului: «Crima în tara 
asta nu e numai organizată, ea a ajuns 
la rang de instituție. Judecătorii iau mită, 
senatorii vind privilegii şi căpătuiala este 
ultimul sport national».Intr-adevär, după 
cum ne arată faptele, și «faptele nu pot fi 
ignorate» după cum spune un vechi dicton 
englez, în concurență cu traficantii intră 
nu odată inalti funcţionari publici. Obser- 
vam din nou că civilizația si comoditätile 
puse la dispozitie de progresul tehnic nu 
au deschis oamenilor calea spre echilibru 
sau mulțumire. Usurinta cu care ei acceptá 
moartea la fiecare colt de stradă, teama 
care-i determină să nu se amestece în con- 
flictele celor din jur, nu-i scuteste nici de 
riscuri, nici de deznodăminte tragice. 
John Sturges, regizorul atitor westernuri, 
se mișcă ca un experimentat copoi în 
această junglă citadină. Specific pentru 
stilul său, ca si pentru întreaga școală 
clasică a filmului american care a creat 


cu elemente reale. Impresionante consti- 
tuiri de epoca, șantierele navale ale țarului 
Petru, peisaje marine amintind de tablou- 
rile lui Aivazovski, alternează cu secvențe 
grotesti de un umor rablaisian, cu perso- 
naje care se mişcă asemeni unor mario- 
nete. O Rusie care se modernizează sub 
sceptrul țarului Petru devenit parcă și el 
o personalitate pe jumătate legendară si 
povestea unei iubiri care învinge preiude- 
catile Marina CONSTANTINESCU 


Un film de Aleksandr Mitta. Cu: Vladimir Visotki, 
Aleksei Petrenko, Ivan Rijov, Irina Mazurkievici. 


de la Turpin 
Dick Turpir 


pem 

Richard Turpin — zis Dick, legendar 
haiduc britanic, care in 32 de ani de viață 
lu început de secol XVIII, și-a făcut o faimă 
si bună si rea prin ținuturile Yorkshire 
Essex şi Lincolnshire. Coproductia anglo- 
spaniolă alege din biografia sa un episod pe 
de-a-ntregul eroic, si anume cind Turpin a 
ajutat țăranii răsculați împotriva contelui 
de Belfort. Asemeni faimosului Zorro, Tur- 
pin este privit ca un erou romantic gata 
oricind să-și pună spada și mintea în slujba 
binelui, fără să uite însă de Intilniri amo- 
roase, de o halbă de bere sau de o glumă 
bună. Film așa-zis de «capá si spadă» in 
compania căruia mai ales tinărul spectator 
va gusta o oră de palpitante aventuri. 


taima vestului sălbatic, este punerea in 
evidență a personajului secundar. Sturges 
se fixează acum asupra portretului uneia 
dintre colaboratoarele accidentale ale de- 
tectivului McQ: o femeie în prag de cinci- 
zeci de ani, o femeie care a fost frumoasă, 
dar în ale cărei riduri se citesc acum nu 
tihna unei vieți implinite, ci deznădăjduita 
oboseală a unei existente irosite In deceptil 
de tot felul. Avem în faţa noastră pe sora 
bună a Alicei din filmul lui Scorsese, per- 
sonaj atit de grăitor pentru larga categorie 
socială a micilor funcționari, gonind mereu 
după iluzia fericirii, dar ajungind mai de- 
grabă la capătul vieții decit la un liman. 
John Wayne este acum un gerif în deplasare 
la Seattle. Același tonus optimist, același 
pistol fără gres care pind nu demult îm- 
pártea dreptatea în ținuturile fără de lege, 
descoperă cá nici viata citadiná nu se află 
mai la adăpost de violenţă. O surpriză pen- 
tru obisnuitii televizorului va fi apariția 
Dianei Muldaur, partenera lui McCloud, 
acum într-un rol plin de capcane. Un film 
de serie foarte bine construit, sfirsind cu 
© grandioasă urmărire pe malul oceanu- 
lui si cu victoria binelui măcar în acest 
episod de serial. Căci ne este foarte greu 
să credem în sfirsiturile fericite propuse 
de scenariștii sutelor de seriale TV si cine- 
matografice, inspirate din dosarele curente 
ale poliției americane. Ne este foarte greu 
să credem în «fericirea» care este de 
fiecare dată atit de costisitoare în viel 
omenești. 

Adina DARIAN 


Producție a studiourilor americane: Regia: John 
Sturges. Scenariul: Lawrence Roman. Imaginea: 
Harry Stradling jr. Muzica: Eimer Bernstein. Cu: 
John Wayne, Eddie Albert, Diana Muldaur, Colleen 
Dewhurst, Clu Gulager, David Muddleston, Al. Let- 
tieri, Julie Adams, Robert E Mosiey. 


Cinci detectivi 


la miezul noptii 


Chiar dacä li s-ar fi adäugat celor 
cinci si Wenceslas Vorobietschik, si 
Ellery Queen, si însuși Holmes — tot 
ar fi lipsit detectivul principal, com- 
binatorul si dezlegátorul filmului, regi- 
zorul. Pentru că Robert Moore pornes- 
te bine, dar se lasă curind copleșit de 
aglomeraţia în care singur s-a virit, de 
inventarul şi de recuzita romanelor 
polițiste în care nu a ştiut să opereze o 
selecție, căreia n-a reușit să-i imprime 
o gradatie, pe care n-a izbutit s-o 
dirijeze spre comicul, subtil sau enorm, 
asa cum pare că a avut intenția. 

Ceea ce Mel Brooks a făcut cu geniu 
în al său Frankenstein — adică paro- 
dia care include semnificația și nu 
exclude surpriza, cere din partea regi- 
zorului o colaborare dinlăuntru cu 
tema aleasă, o participare la crimă, ca 
să zic asa, și „u tratarea «superioară 
(citeşte «superticială») a unui model 
acreditat (căruia, deci, e cazul să i se 
acorde credit). Desigur, orice formulă 


Asteptarea 


ANA 


Douá filme pe fundalul rázboiului. Douá unghiuri 
din care e privitá umanitatea. 


Filmul lui Robert Enrico vine 
la noi pe ecrane cu o anume 
încărcătură de succes obt. 
nută mai ales in fata publi- 
cului francez. Pușca veche 
este într-adevăr un film de 
succes. Ratiunile? Este un 
film făcut de un bun meserias care mizează 
în primul rind, foarte conştient, pe felul 
cum o să povestească spectatorilor sá: 
întimplarea petrecută in cel de al doilea 
război mondial, episod din timpul rezisten- 
tei franceze împotriva naziștilor. Si pentru 
o dată e nevoie să arătăm pe scurt care este 
aria acestei povești, sursă a filmului: un 
doctor foarte convins de importanţa chirur- 
giei lui în orice fel de vremuri, destul de 
cinic în ce privește suferința din jur, tră- 
ieste o viaţă conjugalá al cărei farmec si 
a cărei fragilitate în acelaşi timp, regizorul 
se sträduieste pe orice cale (si mai ales pe 
aceea a flash-back-urilor), să ne-o Infäti- 
seze. Armonia este implinitá de evoluția 
candida a unei fiice la virsta pubertatii si 
a unui personaj discret, de un mutism in- 
trigant uneori, care nu este altul decit un 
prea bun prieten al familiei, martor al feri- 
cirii si apoi al tragediei ei. Cind rigorile 
care in concepția doctorului — Philippe 
Noiret — se pot abate asupra oricui pentru 
că asa sint vremurile, dar nu si asupra sa, 
cind aceste rigori se abat totuşi (naziștii 
N ucid soția şi fiica) toată detașarea de 
ceea ce se poate intimpla în realitate, toată 
euforia fericirii proprii contrastantă fata 
de jalea din jur se transformă în dorință de 
răzbunare pe cont propriu. Şi dorința aceas- 
ta de răzbunare este atit de aprigă, incit sea- 
mănă deruta printre soldaţii germani care 
se cred încercuiți de un întreg detașament 
de partizani. 

Războiul rămine astfel fundajul unei ac- 
tiuni care urmărește, de fapt, odissea unei 
conştiinţe (cea a doctorului Philippe Noi- 
ret) de un egocentrism și chiar cinism la 
început, pe care o realitate tragică le con- 
fruntä si le răstoarnă. 


poate fi demontată, nu dintr-o perversi- 
tate analitică, ci tocmai pentru a re- 
descoperi o savoare originară, dincolo 
de rugină, de manierisme, de inertii si 
de rutine. 

Dar «miezul notii» se transforma 
intr-un «timp mort», singurul asasinat 
consecvent din film, în ciuda faptului 
că textul e foarte spiritual, actorii foar- 
te buni, gag-urile excelente în sine. 

Nu neapărat verva sau suspensul ar 
fi salvat filmul de la plictiseală. Asa 
cum există «cool jazz», există si co- 
medii «reci», impasibile. 

Principalul cusur al autorului mi se 
pare a fi acela de a se fi bazat aproape 
exclusiv pe reunirea senzationala a 
unor capete de afiş actoricești (cusur 
pe care-l au deseori și autorii comedii- 
lor noastre), pe trucurile si retetele 
care «prind». 

Şi, într-adevăr, ne-am bucurat să-i 
vedem, chiar dacă adunaţi cu un sim- 
plu pretext, pe David Niven, Peter 
Sellers, Maggie Smith, Alec Guiness, 
Peter Falk, Elsa Lanchester, și pe ne- 
verosimilul Truman Capote, oaspeți 
de noapte ai unei gazde (regizorul) nu 
prea indatoritoare. 


Nina CASSIAN 


Toată această evoluție se face într-o al- 
ternare de momente lirice și chiar idilice 
cu momente «tari», distrugătoare, cutre- 
murătoare. 

În acest scop, Enrico a mizat pe actori 
de mare priză la public, care știu să obțină 
adeziunea acestuia în mod spontan (Noi- 
ret, de exemplu, dezbracă orice vesmint de 
sacralitate actoricească, neagă aparent 
orice ritualitate interpretativă, îmbrăcind 
pe cel al omului oarecare, surprins parcă 
de obiectivul camerei de filmat). Realizato- 
rul schimbă obiectivele ca sa obtina at 
mosfere irizate, pastorale, atit de con- 
trastante cu realitatea războiului și sufe- 
rintei, dar atit de propice mentalitatii aces- 
tui chirurg pentru care universul propriu 
pare a nu avea nici o contingentá cu restul 
lumii. Regizorul si operatorul său cultivă 
culori estompate, în cadre de o tonalitate 
impresionistă, ce aduc în prim-plan zim- 
bete și lacrimi înduioșătoare, pentru ca 
apoi să-i socheze pe spectatori cu scene 
de cruzime (în care naziștii, de exemplu, 
extermină pe locuitorii unui cătun din su- 
dul Franţei cu mitraliere gi aruncătoare de 
Näcäri, acest tablou al masacrului fiind fil- 
mat cu o predilecție naturalistă). 

Povestea în sine, aşa cum am încercat 
să o sugerăm, este evident că nu evită 
unele clişee din filmele de război. Dar 
măiestria lui Enrico stă în faptul că a filmat 
aceste situaţii, destul de nenuantate si de 
neaprofundate de scenariu — le-a filmat, 
spun, atit de frumos încit aproape le acoperă 
suprapunindu-le o atmosferă creată numai 
de cineast și care pledează cauza scena- 
riului cu mult mai multă dăruire decit a 
făcut-o scenaristul 

Mircea ALEXANDRESCU 


Producție a studiourilor franceze. Regia: Robert 
Enrico. Scenariul: Pascal Jardin sí Robert Enrico. 
imaginea: Etienne Becker. Muzica: Francois de 
Roubaix. Cu: Philippe Noiret, Romy Schneider, 
Jean Bouise, Madeleine Ozeray, Joachim Hansen, 
Robert Hoffmann, Jean-Paul Cisife. 


am mai vazut... 


Ziua sacrificiului 


Undeva, dincolo de strălucirile Bosforu- 
fui, de amestecul insolit între Orient si 
Occident al Istanbulului, undeva, în fundul 
unor mahalale noroioase ale orașului, civi- 
lizatia — nu numai cea materială, ci în pri- 
mul rînd cea spirituală — pare să nu fi 
răzbit deloc. Familiile tsi desfäsoarä aici 
existența după rigide canoane feudale, 
muezinii îşi pling Indelungatele chemări 
din minarete, drame incredibile în plin 
secol XX Isi desfășoară tristele întimplări. 
Drame ca aceea a unei mame si a copila- 
sului ei bolnav, pe care familia refuză cu o 
primitivă si sinistrá obstinatie să-l ducă la 
spital, să-l lase operat, să-l salveze. 

Filmul turc, Ziua sacrificiului, este o 
cronică demascatoare a unor realităţi retro- 
grade, a unei lumi unde indiferența generală 
lasă să se perpetueze o primejdioasă Ina- 
poiere. Stilul sec, neorealist al povestirii, 
ocolește trapele melo-ului care răzbate de 
obicei în atari subiecte. Şi parabola din 
Coran a sacrificiului acceptat al mielului 
(aici insă, din păcate, nu mielul este cel 
sacrificat) pune într-o lumină şi mai crudă 
existența unor oameni avizi de inavutire — 
membrii familiei sint negustorii — şi-n 


Asteptarea este un film de 
| război, mărturisi! - de altfel 
ca atare chiar din insertul 
ce însoțește genericul: «un 
omagiu adus mamelor care 
şi-au pierdut fiii în războiul 
pentru eliberarea Ungariei». 
Este un film de război de o factură aparte 
însă, ieşind şi din cadrul filmului psiholo 
gic de război. Asteptarea isi propune 
mult mai mult, îşi propune ceva mult mai 
greu: tsi propune să fie un film-simbol, 
un film-metaforă despre ideea de război 
și de suferință umană. Acţiunea se petrece 
în 1944, dar este Inväluitä într-un aer retro, 
care te face să te întrebi, uneori, dacă nu 
cumva te afli în 1918 Ca pind la urmă să-ți 
dai seama că, fie că e vorba de primul, 
fie că e vorba de-al doilea război mondial, 
importantă e doar ideea de război, ea este 
cea pe care autorii o incriminează, pe ea 
spectatorii trebuie s-o respingă. Astepta- 
rea își mai propune să fie un film-simbol 
al speranţei. Două femei, o mamă care a 
născut trei băieţi și doica lor, dada care i-a 
alăptat, se Incäpätineazä să-și aștepte fe- 
ciorii, deşi ei nu mai există. «Doar ti s-a spus 
că au căzut pe Don, acum trei ani» îi amin- 
teste cineva mamei. «Vai mititeii, s-or fi 
julit la genunchi», răspunde liniștită femeia. 
O replică la limita intre absurd și sublim, 
limita la care se situează așteptarea acestor 
femei care știu că băieţii lor au murit, știu 
si totuși îi aşteaptă. li aşteaptă pe ei sau pe 
alti trei băieţi, soldati în trecere prin casa 
lor, casă simbol la rîndul ei, în care totul 
pare Incremenit si mai ales timpul, pentru 
că si ea, casa, ca si ele, femeile, rezistă, 
rezistă bombardamentelor, rezistă peregri- 
nărilor de trupe, rezistă, deși se află chiar 
în focul bătăliilor. Cele două femei nu 
numai că sint hotărite să aștepte, dar isi 
iubesc cu patimă așteptarea. Asteptarea 
lor simbolică, așteptarea lor speranţă, as- 
teptarea lor, metaforă a vieții. Asteptarea - 
credință că a spera înseamnă a trăi și in 


pema 


Un obiectiv comun: pacea 


acest fel, cei trei feciori, în conștiința si 
în dragostea «mamelom lor, sint în viata 
și vor rămine mereu așa. Așa cum eroii 
nu mor niciodată. 

Asteptarea Tei propune, deci, să ridice 
realitatea la putere de simbol, să trans- 
forme concretul în metaforă si apoi, din 
nou, să-i redea metaforei sensul ei profund 
realist. Lucrat în tonuri de verde Inchis, 
brun si rogietic, cizelat cadru cu cadru, 
gindit pe «tablouri vivante» de un mare 
rafinament plastic, acest film dezvăluie, 
pe de o parte, o ambitie nemäsuratä de a 
«lucra» numai pe idei majore, iar pe de altă 
parte, o minutie aproape artizanală în a 
arăta, a vizualiza aceste idei. Ca interpretare, 
filmul se sprijină pe două actriţe de excep- 
tie: maghiara Mari Töröcsik (mama) si 
poloneza Maia Komorowska (dada), trans- 
formate, la rindul lor, in două metafore, 
incremenite in această postură grea, 
nespus de grea, obligate să poarte pe 
umeri povara unor personaje-simbol. 

insistența, poate exagerată, a cronicii 
asupra ideii de simbol, este sugerată de 
calitățile acestui film, care devin insă uneori 
și defectele lui: o prea obositoare apăsare, 
o prea vădită insistență pe ceea ce autorii 
nu vor să spună, dar vor să lase să se In- 
teleagä. Pe ceea ce noi spectatorii am in- 
teles. Am înțeles, dar avem totuși o nedu- 
merire: dacă vrei să minuiesti simboluri 
si numai simboluri ca să-ți exprimi ideile, 
atunci trebuie să-i acorzi interlocutorului 
tău încrederea că le va pricepe singur. 
Dacä-ti propui, să zicem, să arăţi că viata 
e complexă, de ce să spui că ea este si 
complicată? Nu toate i-urile au nevoie de 
un punct deasupra. De pildă: majusculele. 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiurilor ungare. Regia: Gyóngyosi 
Imre. Scenariul: Gyöngyösi Imre, Baby Barna. 
Imaginea: Kende Janos. Cu: Töröcsik Mari, Maja 
Komorowska, Bodnar Erika, Balazsovitz Lajos, Juraj 
Durdiak, Jerzy Zeinik. 


acelaşi timp orbiti de nestiintä si superstiții, 
trăindu-si viețile în ritmul sumbru al unor 
versete şi precepte arhaice și lipsite de 


sens. D.N 


Un film de Luft O. Akad. Cu: Hülya Kocyigit, Kerem 
Jilmazer, Ali Sen, Nazan Adali. 


Tereza, 
nu te voi părăsi 


Un hold-up mai putin obișnuit, al cărui 
erou şi el mai putin obișnuit, este o maimuţă 
pe nume Tereza. Autorii loviturii organizate 
in stil mare sint... un grup de copii. Motivul 
este unul dintre cele mai obișnuite la virsta 
copilăriei: mici rivalități între grupuri prie- 
tene ce se închipuie însă adverse. Dialogul 
dintre copii şi animale se dovedește din 
nou inspirat. Nu știm bine dacă copiii 
izbutesc să antreneze puiul de cimpanzeu 
sau viceversa, dar jocurile lor au duiosir 
şi candoare, reciprocitatea sentimentele? 
ne emotioneazä si ne fac să zimbim. O 
poveste despre oameni si animale, o lecţie 
străină de rigiditatea tonului pedagogic 
despre nevoia de afecţiune a tuturor. Prie- 
tenia si iubirea copiilor pot salva, măcar în 
parte, spaima si Insingurarea animalelor 
ce privesc de după gratiile unei grădini 
zoologice. «Binecuvintati animalele $i co- 


piii» pare să fie gindul cineastilor ceho 
slovaci. M.C 


Un film de Josef Pinkava. Cu: Norbert Judt, Ivan 
Polasek, Katka Zatovicová, Roman Cada, Jana 
Hlavócova Ludek Munzar. 


Vacanță la Jakobsfeld 


Cunoastem preocuparea constantă a ci- 
nematografiei iugoslave pentru istoria Re- 
zistentei. Partizanii din cel de-al doilea raz- 
boi mondial s-au constituit de-a lungul ani- 
lor într-o memorabilă galerie de personaje 
filmice. Eroul de acum este un copil care, in 
ciuda virstei fragede, înțelege gravitatea 
misiunii ce i se încredințează și reuşeşte 
să dea compatriotilor săi un preţios ajutor. 
Peripetiile sale, izvorite din rolul său de 
iscoadă într-un sat ocupat de fascisti, îl 
obligă să facă față unor situaţii de mare 
risc care ar fi pus în încurcătură chiar şi pe 
un om în toată firea. Istetimea si tenacitatea 
băiatului se vor dovedi pe măsura încer- 
cărilor. Dar personajul mai are și farmecul 
copilăresc născut din plăcerea jocului, mai 
are și o capacitate de dăruire de o cristalină 
puritate. Filmul ne face să gindim că dra- 
gostea de țară și eroismul nu au și nu au 


avut virstă. 
Dana DUMA 


Un film de Branko Bauer. Cu: Slavko Stimac, 
Svetislav Goncic. 


S A - E E 2% = - s 4 ed 
= 2 = e E = d ] 4 
£ si : = i = = 7 P A 4 
- = = 1 
=} = 3 dE : 1 3 d ] 
y -— Sg = = së J 5 E 4 
A = 7 y 4 z Y 3 ZE: > z ) 
4 3 ; > 4 d 5 - - E £g = > 3 
0) A e - - g j - 3 : 3 
, mA x ^ 1 = 8 3 z d e d 
3 d " $ ` - ^ Oe s " 
- E z 1 - 3 2 = ` ] 
— = z] : = = 00 < 3 
= = - 1 d 
€ I " S - d 
i ) e - - ro d e 2 
AA Nue - - - : = 3 -i 5 
e Iu = T ES - V 
= G e = - 3 - X E » 3 
t = r i 
» > 1 4 7 
= 3 D c == k 1 i 
H- > -4 = L - Ehi #3 5 "A = 1 E wë 4 
» e - A = jJ N - - E L , I 
J - T = - o S > O 3 ! 
- ] - = = b $ 
= > > " 4 BA p 1 ] D M 
= - E A = = d 255 = E EE) 4 
. 7 = , n 4 n 
= cc D 
O 2 d 59389 IR | 
3 o 2 1 E E 
- [ s= = 4 - = Y D 4 3 ; 
- ] j = 
5 i 1 gue o Jo 
> = = 2 3 = 5 E 328 
S = | 2 9 ` d 
2 WM = - 2 E c 3 4 - Le 
- -= 4 = 2 E 24: 
- I E 773 
^ R = = = Ty. 3 5 
; c | o = 4 2.5 
= q = a = = 2E 


Filmul 
unui popor 
trezit la viață 
(Cronica anilor dé 
film algerian 
distins cu Marele 
la Cannes in 1976) 


SIA 


14 


memoriam 


Rossellini, 


un Da Vinci al 
cinematografului 


Din aceeaşi generație cu De 
Sica și Visconti, Rossellini 
A le urmează in eternitatea 
INET unde prea curind i-au chemat 
grabitele Parce. Odată cu 
moartea lui, peste triada de 
aur a Neorealismului cade 
cortina transparentă a istoriei prin care 
vom privi cu emotie destinele unor mari 
maestri care n-au «profesat» cinemato- 
graful, ci l-au «trăit» cu toată ființa lor, arsi 
de patima artei lor, de patima adevărului 
Sub cerul mediteranean al Italiei, ei au 
reeditat la secole distanță prodigiul unei 
alte celebre triade Michelangelo, Leonardo 
şi Rafael. De vreme ce neorealismul a în- 
semnat în epoca post-belică o veritabilă 
renaştere a cinematografului italian, cu 
uriașe repercusiuni pe plan mondial, avem 
tot dreptul să comparăm acest moment- 
cheie din istoria unei arte a veacului XX cu 
acela al Renașterii scientiste în pictură 
Ca si Leonardo, Rossellini ne lasă mai 
puţine opere importante (filme de ficțiune) 
dech crochiuri (filme documentare) si mai 
ales ne lasă amintirea unei exemplare 
consecvente morale și estetice în asumarea 
propriului destin artistic, fie şi cu riscul 
neintelegerii sau chiar oprobiului contem- 
poranilor. De-abia acum, cind nu mai este, 
isi vor aminti exegetii că,fără el, Noul Val, 
ciné-vérité-ul, cinema növo-ul brazilian, un- 
derground-ul american, Satiajit Ray si Paso- 
lini, Bertolucci si Godard n-ar fi rupt zága- 
zurile cinematografului academic In cáuta- 
rea unor alte modalitáti de exprimare. 
De-abia acum cind nu mai este, va înțelege 
critica italiană ct de nedreaptă a fost cu 
Rossellini căruia nu i-a putut înțelege si ier- 
ta părăsirea neorealismului, dar nimeni 
nu-i profet în tara lui. 

Într-adevăr, aclamat pretutindeni ca pă- 
rinte al neorealismului după succesul ful- 
gerător al filmelor Roma, oraș deschis 
(1945) şi Paisa (1946, Leul de aur la Vene- 
tia) confirmat cincisprezece ani mai tirziu 
de Generalul della Rovere (1959, Leul de 
aur la Venetia) sau Era noapte la Roma 
(1960, premiu la Karlovy Vary), pe neastep- 
tate Rossellini a avut tăria unică să renunţe 
la laurii gloriei și, fidel unor principii crista- 
lizate treptat de-a lungul experienţei de 
realizator, a părăsit filmul de ficțiune de 
tip tradițional ca să se consacre în ultimul 
deceniu de viata filmului «didactic», con- 
ceput bineinteles într-o formula foarte per- 
sonală. Convins că «misiunea unui adevă- 
rat cineast este să cerceteze lumea» si că 
«imaginea este în primul rind un instru- 
ment de educare a mulțimilor», el a încercat 
să demonstreze în documentarele de tele- 
viziune că «scopul unui film realist nu tre- 
buie să fie nararea unei povestiri,ci explora- 
rea lumii gi a relaţiilor cotidiene ale omului 
cu aceasta». 

Ca si la Robert Bresson, această asceză 
artistică, acest refuz al spectaculosului 
de tip mercantil, în favoarea unui cinema- 
tograf în care experimentul îi implică deo- 
potrivä pe regizor si pe spectatori, au ca 
rezultat o esentializare a ideilor, exprimate 
într-o structură epurată de artificii formale. 
Asa cum spunea Jean Luc Godard, admira- 
tor şi discipol fervent al cineastului italian, 
in această nouă etapă Rosselini «...porneste 
de la adevăr. Fiecare imagine este frumoasă, 


pentru că are splendoarea adevărului. Ros- 


«Cind nu știi ce cale să alegi, 
alege-o pe cea mai grea» 


Ca să-și dovedească interesul timpuriu 
pentru film, multi cineasti obișnuiesc să 
spună că «au copilărit într-o sală de cinema» 
În cazul lui Rossellini însă, afirmaţia poate 
fi luată aproape la propriu: tatăl său era 
proprietarul celui mai modern și mai luxos 
cinematograf din Roma, celebrul «Corso». 
Debutul sid face totuși tirziu, pe la 30 de ani, 
în mini-studioul amenajat In casa pärin- 
tească din împrejurimile Romei, cu citeva 
scurt-metraje — După amiaza unui faun, 
Fantezie submarină (1937) — realizate 
împreună cu fratele lui, compozitorul și 
criticul muzical Renzo Rossellini si un grup 
de prieteni. În perioada mussollinianá, 
proaspătul regizor slalomeazá inteligent 
printre sloganele ideologiei oficiale adop- 
tind în filmele sale formula sobră, de o 
obiectivitate detașată a documentarului. 
Interesul marcat pentru detaliile realiste 
din existența cotidiană a marinarilor, 
soldaţilor și civililor lăsau să se întrevadă 
germenii viitorului curent neorealist ale 
cărui baze teoretice fuseseră puse deja de 
noua generație de cineasti grupată în jurul 
revistei «Bianco e Nero». $ iată cá dupa 
prăbușirea fascismului, în timp ce în 
peninsulă se poartă încă lupte crincene, 
Rossellini, care avusese de suportat din 
plin experiența teroarei, a existenței duse 
sub semnul spaimei, începe să turneze, 
cu un buget minim — vinzindu-si pina si 
mobilele din casă — un film dedicat eveni- 
mentelor care se petreceau sub ochii lui. 
Aşa se nasc capodoperele, din «fapte reale, 
mai dramatice dech orice clișeu dramatur- 
gic». Filmat în casele si pe străzile dela 


Rossellini la ora filmului Stromboli cu Ingrid 
Bergman si la Cannes ca presedinte al juriului 


sellini a trecut de punctul la care ceilalti 
vor ajunge poate de-abia peste douăzeci 
de ani». 


La o privire atentă, constatăm însă că în 
Luarea puterii de către Ludovic al 
XIV-lea (1967). Epoca fierului (1969) sau 
Socrate (1970), episoade ale unei ambitioa- 
se epopei a umanităţii, Rossellini nu a făcut 
de fapt decit să aplice la altă scară principiile 
care se anunțau încă din epoca debutului, 
în filmele de război Străjerii mărilor (1941) 
sau S-a întors un pilot (1942). Celebra 
sa definiție «neorealismul a însemnat 
înainte de toate o opțiune morală» nu este 
o simplă formulă ci un crez. Crezul unui 
realizator lucid, conştient de imensa res- 
ponsabilitate asumată. Cu numai citeva 
zile înaintea morții, aflindu-se la Festivalul 
de la Cannes în calitate de președinte al 


juriului, cu neobosita lui vitalitate, Rosselli- . 


ni a animat un colocviu pe tema «Angajă- 
rii sociale a cinematografului», propunind 
ca punct de plecare a discuțiilor o veche 
obsesie de-a lui: «este oare filmul oglinda 
in care se reflectă criza unei civilizații sau, 
dimpotrivă, este un element motor al acestei 
crize sinucigase?» 


periferia capitalei, Roma oraș deschis 
poartă pecetea acelui adevăr coplesitor 
ce avea să capete numele de Neorealism. 
O parte a scenariului fusese scris cu cer- 
neală simpatică, aparatura fusese subtili- 
zată de la nemți iar pelicula se cumpăra 
în bobine de 20—30 de metri din prăvăliile 
fotografilor. Nu conta. Fiecare imagine avea 
să apară ca un strigăt, ca un geamăt de 
durere şi victorie, ca un omagiu adus 
poporului italian iar lumea întreagă avea să 
recunoască în Rossellini pe unul din marii 
regizori ai epocii. Același demers critic 
bazat pe exploatarea laturii cotidiene a 
războiului îl găsim în cele şase scheciuri 
din Paisd, amplă cronică a Italiei anilor'43— 
45 care înfăţişează ciocnirea a două lumi: 
a învinşilor si a învingătorilor care se re- 
găsesc In final în aceeaşi Incäpätinatä 
încercare de supravieţuire, în același eroism 
cotidian al omului în război. Filmul fusese 
improvizat în cea mai mare măsură cu 
participarea actorilor neprofesionisti re- 
crutati la locurile de filmare. În timp ce con- 
fraţii din Italia se lansau pe direcţia neo- 
realistă indicată de Rossellini, acesta ta- 
tonează in căutarea unor noi modalități. 
Germania anul zero (1948), apoi lubire, 
cu Anna Magnani interpretind «Vocea u- 


mană» a lui Cocteau, sporeşte nedumerirea 
celor care îl așteaptă să se reintoarcá la 
tiparul binecunoscut. Între timp, Rossellini 
devine un personaj de marcă al cronicii 
mondene prin romanta înfiripată cu o vedetă 
a Hollywoodului, celebra Ingrid Bergman 
care, atrasă de faima lui,a traversat oceanul 
pentru a juca în filmele sale. Presa, avidă 
de scandal, nu-i va cruța. Amindoi sint cásá- 
toriti, divorturile lor vor produce tot atita ru- 
moare cit și legalizarea iubirii lor din care 
se vor naște un fiu și două gemene si citeva 
filme — Stromboli, pămintul lui Dum- 
nezeu (1949), Europa 51, loana pe rug 
(1954), etc. care se izbesc de rezistența, 
publicului şi a criticii din pricina caracteru- 
lui lor tot mai acuzat documentar. Totul 
pare să îl poarte spre documentar. În 1957, 
lung-metrajul documentar India reprezintă 
după propriile sale spuse, «o opțiune». A 
fost prima încercare de a aborda, în modul 
cel mai cinstit cu putință, realitatea în- 
conjurătoare, ceea ce a implicat însă si 
participare, înțelegere și desigur o imensă 
tandrete». Tandrete. lată cuvintul cheie 
pentru atitudinea rossellianá față de lume. 
«Nu cred că putem împlini un fapt artistic 
fără tandrete, fără o poziție morală de in- 
telegere si toleranță». Rossellini și-a găsit 
calea. Ca pentru a-şi lua însă adio de ia 
filmul de ficțiune de factură tradițională, 
ca Picasso care desenează un porumbel 
pentru a demonstra că e un maestru al 
figurativului dar preferă abstractul, Rossel- 
lini reeditează succesul de altădată cu 
magistralul Generalul della Rovere unde, 
în final, personajul escrocului convertit în 
erou lasă ca mesaj urmaşilor această me- 
morabilă frază: «Cind nu știi ce cale sá 
alegi, alege-o pe cea mai grea». 


«Vreau să fiu util» 


Cu zece ani în urmă, în România, Rossel- 
lini mi-a vorbit îndelung si cu extrem? 
modestie despre proiectele sale, despr: 
nemultumirea față de traiectoria pe care 
vedea angajat cinematograful contem- 
poran. «Regizorii nu se gindesc decit la 
propria lor glorie. Eu insă nu mai vreau 
decit să fiu util. Menirea artistului este 
să învingă inertiile, să caute un nou limbaj, 
dar arta epocii noastre nu face etortul să 
înțeleagă și să explice din punct de vedere 


Al doilea film neorealist italian 

îi aparține tot lui Rossellini: Paisa 

(1946), încununat cu Leul de aur 
la Venetia 


moral transformările pe care le trăim. lată 
de ce imi propun ca de aici înainte să nu 
mă mai consider artist ci pedagog, ca să-i 
ajut pe oameni să înțeleagă și să se folo- 
sească de civilizația pe care au construit-o». 
Asa s-a născut serialul de televiziune de 
12 ore Lupta omului pentru supraviețuire 
(1967), filmat partial în România, aşa s-a 
născut Blaise Pascal (1971) sau Epoca 
familiei Medici (1972). În această suită a 
momentelor — cheie din dezvoltarea gin- 
dirii umane, un loc aparte urma să-l ocupe 
filmul didactic dedicat lui Karl Marx. Dar 
Parcele necruțătoare s-au grăbit... 


Manuela GHEORGHIU 


filmul românesc 


Dincolo 
de simplul succes 


In «Ferestre colorate», cule- 
gere de «insemnări si frag- 
mente», scoasă In 1926 la 
Arad, rareori citată azi de 
exegetli lui Blaga, autorul 
«Poemelor luminii» făcea 
următoarea remarcă în legă- 
tură cu o definiţie celebră: «Cind Button 
spunea că stilul e omul însuși, nu avea In 
vedere omul-individualitate, ci tocmai con- 
trariul — si anume omul tipic, idealul clasic 
al omului, omul mai presus de contingente, 
omul măsurat, echilibrat, rațional, limpede, 
retusat, fără asperitäti individuale. Defini- 
tiei lui Buffon fi presimtim, deci, un sens 
deosebit. «Stilul e omul însuși»... adică 
prin «stil» omul e sau devine om adevărat, 
om tipic, ideal... După Button, devii om 
nu prin aceea că iti creezi un stil al tău, 
individual, ci prin acceptarea unui stil 
ideal, care poate fi și al altora». 

Cind critica de cinema evidențiază stilul 
tilmelor lui Mircea Veroiu, inscriindu-l prin- 
tre «stiliști», deseori singularizindu-l, ope- 
rează cu concepte destul de simpliste pen- 
tru a explica ceva real din personalitatea 


Clasa muncitoare 
ca erou colectiv 


/Urmare din pag. 7) 

nu vor decit un trai comod, o muncă ușoară. 
Există și birocrati ca «omul de la minister», 
ce se ascund în spatele unor lozinci ca să-i 
înlăture pe cei incomozi. O sursă de reale 
tensiuni dramatice care a mai alimentat 
filme excelente, ca Filip cel bun, sau altele, 
mai modeste, dar utile discuţiei noastre ca 
Despre o anume fericire, Proprietarii, 
Singurătatea florilor. 


Salamandră și ai săi 


Redea Isi formase o echipă ca o grupă 
de soc. Gata de luptă și viaţă. O luptă cu 
înălțimile, cu colosii de oțel si totodată o 
luptă cu egoismul, cu inertiile, cu dorința 
de căpătuire. Cei care ar fi vrut să dezerteze 
de la datorie aveau de înfruntat mai întii 
acest colectiv unit, oprobiul lui, înainte de a 
da ochii cu meșterul. E isprava cea mai 
frumoasă a acestui meșter zidar de suflete. 
Ispravá care pe șantierele țării se întîmplă 
curent, care în filmele noastre incepe să 
devină și ea fapt,dacă nu un fapt curent. 
în orice caz prezent cu tot mai multă forță” 
de convingere. impresionantă în Zile fier- 
binti era sudura dintre inginer (Sergiu 
Nicolaescu) și grupa de muncitori care 
construiesc elicea proiectată de inginer. 
O relaţie caldă, omenească ce realizează 
"i în sala de spectacol o profundă emoție. 
Cursa lui Daneliuc ne entuziasmase prin 
firescul, sinceritatea comunicării dintre e- 
roii săi, şoferi avind un bogat «gabarit» 
de umanitate, interpretati cu simplitate de- 
sävirsitä de către Mircea Albulescu, Con- 
stantin Diplan și Tora Vasilescu. 

O frumoasă echipă din Subteranul face 
zid în jurul unui tînăr inginer îndrăznind să 
rişte o nouă metodă de foraj. Din acest 


CANNES 77 


(urmare din pag. 24) 


dar mai ales tineri şi foarte tineri — şi o 
pricep şi şi-o Insusesc cu sentimentul că 
au făcut o descoperire cardinală, nu numai 
pentru cariera lor cinematograficä, dar si 
pentru întreaga lor biografie. 


Un asemenea film este acest În definitiv, 
ce-or mai vrea și astea? O oră și jumătate 
fără metafore, fără scenografie, fără ma- 
chiaj. O oră si jumătate de discuţii cu per- 
soane care seamănă foarte puțin cu per- 
sonajele întilnite în filme. O oră si jumătate 
fără dialog scris, fără rol învățat pe din- 
afară, o oră şi jumătate fără dictie, ba uneori 
chiar cu o vorbire cam clămpănită, pentru 
că proteza n-a fost bine fixată de stomato- 
log. O oră și jumătate de adevăr în stare 
pură, discuţie, discuţii, discuţii, nimic alt- 
ceva decit o discuție, discuţii cu oameni, 
cu femei — unele nu prea fotogenice, unele 
toarte ridate — niște femei care vorbesc, 


şi creatorii lui 


celui care a ecranizat Fefeleaga. În defi- 
nitiv, dintre toate ecranizările românești, 
cea mai impregnată de clasicism, în sensul 
aproape sacru al acestui termen, rămine 
această povestire a lui Agârbiceanu (și el 
un clasicist deja clasic), dramă de tip antic, 
in care atit interpreta, Leopoldina Bälänutä, 
cit si regizorul dau măsura remarcabilului 
lor talent. Mircea Veroiu, mai reflexiv decit 
alţii, în pofida alurii sale polisportive, și-a 
însuşit nu numai lecţia clasicilor cinema- 
tografului, dar si pe aceea a clasicilor lite- 
raturii, într-o dimensiune a clasicului care 
se dovedește a fi creatoare tocmai sub 
raportul modernității. Lentoarea filmelor 
acestui regizor, considerată uneori ca lipsă 
de îndeminare, e tocmai urmarea firească a 
nevoii de ginduri pe centimetrul pătrat de 
peliculă, a reflexivitatii ce se propune spre 
descitrare, a efortului ce se vrea înţeles în 
profunzimea lui de tip clasic. Acest «stil» e 
la tel de vizibil şi în Dincolo de pod, 
altă ecranizare, tot după un clasic («Mara» 
lui Slavici), şi tot o dramă de tip antic în 
care eroii par minati de implacabilul destin 
al trecerii spre tărimul umbrelor. Aici, în 
Dincolo de pod, regizorul iși permite să si 
polemizeze niţel cu Slavici (adăugarea unor 
personaje, renunţarea la una dintre laturile 
conflictului, etc.), dar o face cu mijloace 
credibile, necesare nu atit «corectării» lui 
Slavici, cit redimensionării contemporane 


spirit de echipă se detaşează citeva figuri 
autentice de muncitori combativi, printre 
care Stefan Ciobotärasu, Dem. Rădulescu, 
Mircea Basta. In relatia unor personaje ca 
Redea ei grupa sa de ucenici, ori mai recent 
Salamandră din Explozia, din Cuibul 
salamandrelor și grupa sa de entuziaști 
ce sar în foc (la propriu și la figurat) pentru 
meșterul lor, putem spune că înaltul spirit 
de echipă prezent în citeva filme a lăsat 
nişte urme vizibile în conștiința spectatori- 
lor. Ca dovadă, scrisorile primite după pre- 
miera Exploziei, care cereau ca acest sim- 
patic şi ataşant personaj (interpretat cu 
firescul și umorul lui special de Gheorghe 
Dinică) să fie continuat în alt film. Drept 
care Cuibul salamandrelor readuce, spre 
bucuria multora, nu numai farmecul origi- 
nalului stingátor de incendii, ci si virtuțile 
sale pedagogice față de echipa sa, o echipă 
compusă din oameni foarte diferiţi — doi 
tineri träzniti în căutare de soluții ingenioase 
(Mircea Diaconu și Florin Piersic), un așezat 
tată de familie (Vasile Boghita), un pitoresc 
personaj comic (Jean Constantin) si alti 
citiva ce iau cu asalt, într-un elan unic, 
sondele in*flácári. Pentru că muncitor în- 
seamnă în societatea noastră — ai filmul 
românesc începe să susțină tot mai argu- 
mentat in imagini artistice acest adevăr 
contemporan — înseamnă nu numai o 
înaltă calificare, un stat de salarii, o normă 
de conduită, ci și un fel de vocaţie. Vocatia 
și ambiția de a fi om întreg. Om al unei 
societăți care îşi întemeiază puterea pe 
capacitatea maselor de a participa cit mai 
deschis, cu tot mai multă competenţă la 
conducerea politică si economică a țării. 
lată statutul moral si artistic al clasei de 
avangardă, al «clasei în atac». Statut ridicat 
în Puterea și Adevărul la rangul de prin- 
cipiu vital. Puterea şi evărul era 
filmul clasei muncitoare ajunsă lá maturi- 
tatea ei politică prin înfruntarea directă a 
celor mai spinoase probleme pe care le 
ridică procesul dificil al democratizarii 
societăţii, probleme pe care statul si pu- 


vorbesc, vorbesc o oră şi jumătate în fata 
camerei, vorbesc «din capul lor», «pe limba 
lor» — şi uneori limba lor ascuţită si foarte 
vioaie e plină de greșeli gramaticale, dar 
ce contează aici dezacordul unui verb. 
Este uimitor, este uluitor citä tensiune 
putea să conțină acest film lipsit de dra- 
maturgie, cit umor, desi nici un dialoghist 
nu prevăzuse nici o poantă şi nimeni nu 
se baza pe nici un gag, ce fastuoasă imagi- 
nație în aceste decoruri care nu erau decit 
locuințele obișnuite ale unor cetățeni me- 
niti parcă să simbolizeze ideea de «cap de 
locuitor». Si, în sfirsit, clt suspens, ce 
«suflet-la-gurä», citä surpriză, cit ritm în 
acțiunea acestui film fara şerifi, fără bănci 
prădate, fără maşini răsturnate în care 
totul, absolut totul, venea din expresia 
unui obraz, din sinceritatea unei confe- 
siuni si dintr-o punere fatä-n fata. 
Această punere fatä-n față, această con- 
fruntare prin montaj, părea singurul ele- 
ment de regie. Într-un cadru, cu o bandă 
sonoră asurzitoare, într-un du-te-vino ame- 
titor, niște femei, nişte muncitoare vorbeau 
gesticulind, mai exact tipau în microfon ca 
să concureze uruitul mașinilor, vorbeau, 
zic, despre necazurile în fabrică, despre 
sicanele maiștrilor, despre ritmul epuizant 


a unei istorii în care doar scurgerea timpului 
a aşezat drama In termenii ei reali. Acest 
film de o frumuseţe «flamandă», după cum 
s-a spus într-o vizionare de lucru, ca si 
Fefeleaga sau Mirza, consacră nu numai 
stilul lui Veroiu, care e autentic, dar con- 
sacră mai ales un tip remarcabil de reflexie 
cinematografică. Există la acest regizor o 
acuitate a senzatiilor care, dacă ar trebui 
scrisă, s-ar etala pe capitole întregi; chipul 
Fefeleagăi, portretele din Mirza, stările 
dintre vis si viață din Dincolo de pod 
au rezonanţa de cristal a unicatului artistic 
tăcut să treacă dincolo de simplul succes. 

Aceste filme vor avea o viață mai lungă 
decit multe altele, fiindcă au forţa idealului 
clasic al autorilor de la care s-a pornit şi 
acea rotunjime lipsită de stridente proprie 
valorii estetice exemplare. «Omul își for- 
mează stilul, sau omul se lasă format de 
stil?» se întreba Blaga In cartea amintită. 
Privitor la Mircea Veroiu, răspunsul ar 
avea În vedere mai ales al doilea termen al 
interogatiei. El este un stilist format de stilul 
celor care au scris partitura, dovada în 
acest sens fiind tocmai relativul insucces 
al unora dintre filmele sale. De aceea, în 
viitor, evoluția sa artistică va depinde în 
mare măsură de scenariile pe care le va 
avea în față. Fiindcă doar așa, o spune tot 
Blaga, «stilul devine oarecum o forță isto- 
rică, o realitate mai substanțială decit 
omul stingher». 


Marcel PARUS 


vernul le rezolvă astăzi în spiritul cel mai 
inalt al răspunderii comuniste. 


Să lași ceva în urmă 


Care e secretul fericirii, căuta să afle o 
reporteră copilăroasă (Irina Petrescu) in 
Diminetile unui băiat cuminte, de la 
un tinár sudor (Sebastian Papaiani). Băiatul 
ii răspunde la început vesel, în doi peri, 
apoi rămine pe ginduri: «Ştiu eu? Poate să 
fii de folos, să știi cá existi cu adevărat». 
A trăi cu adevărat, aceasta îl främinta pe 
Vive, cel cu nume predestinat (Vive, im- 
perativul de la «vivere»), erou care a făcut 
epocă în filmele noastre, după ce i-au dat 
drumul în viață Constantin Stoiciu, Andrei 
Blaier şi Dan Nuţu. l-au urmat multi altii: 
același Dan Nuţu (din păcate mereu acelasi, 
färä nici o notă în plus) în Meandre si in O 
sută de lei, tinerii din Căldura sau Astep- 
tarea, interpretati cu o neliniște mai mol- 
coma de către Vladimir Găitan (un băiat 
ceva «mai cuminte» decit Dan Nuţu). Apoi 
Filip (Mircea Diaconu),frate bun cu Vive 
si ceilalți. Printre ceilalți, sondorul lui Se- 
bastian Papaiani de care vorbeam, ori 
șoferul, amuzant si generos, plin de idei 
trăznite din Balul de simbătă seara. Son- 
dorul nostru avea o ambiţie: să sudeze 
un munte de țevi sferice, să facă acolo sus, 
pe tevile construcţiei de oțel, un semn al 
trecerii lui prin lume, iar la bätrinete sá 
cutreiere țara și să-şi caute semnul — em- 
blemă a nobilei lui profesii. Papaiani era 
in acest film și în alte citeva Dimineti... 
generoase ale cinematografului nostru 
socialist, un tinăr vesel, simpatic, plin de 
viata. Pentru el zilele nu se duc, ci vin. «Vin, 
copii, și asta-i formidabil, să le aștepți 
cu bucuria că vin și se duc, dar nu se duc 
degeaba, că lași și tu ceva în urmă». Un 
munte de țevi sferice sau o mină de filme 
rezistind uitării. Nu-i oare aceasta adevărata 
lericire si pentru creatori? 


Alice MÄNOIU 


al vieţii lor. Cu glasul calm, cu gesturi 
prevenitoare din celălalt cadru în liniștea 
capitonată a cabinetului său, patronul nu- 
mit eufemistic «l'industriel» demonstra cu 
sinceritate crudă și inconștientă, pe care 
numai bunii reporteri știu s-o surprindă si 
s-o pună în valoare la masa de montaj, 
demonstra că lucrul cel mai important 
pentru el, ca set de întreprindere,este de a 
crea un ritm — zicea el — «care să nu mai 
dea acestor femei timp să gindească». 
Într-un alt cadru,o tinără actriță, cu nod in 
git si lacrimi în glas,«se explică», încearcă, 
adică, să arate determinările sociale și per- 
sonale care au obligat-o să accepte să 
turneze filme pornografice. Era o confe- 
siune de coșmar, cu exemplificari care pro- 
duceau la unii milă, iar la alții silă. Din celá- 
lalt cadru masiv, radios, cu torsul gol im- 
podobit de lanţuri si medalioane avea cu- 
vintul producătorul care incerca si el sá 
ne convingă cu dezinvoltură de om de lume, 
cu limbutie de avocat şi cu multe ha-ha- 
ha-uri, că filmul pornografic este — zicea 
el — «o acțiune culturală de maximă im- 
portanță». Şi uite-asa, într-un foarte ritmat 
joc al contratimpilor sociali, prin fata noas- 
tr treceau femei de seră care-și povesteau 
chinurile de dimineata, pentru că în fiecare 


asociația cineaștilor 


Din prima zi 
a verii 


000 In spiritul indemnurilor 
tovarăşului Nicolae Ceausescu de 
la Conferinţa naţională a scriitori- 
lor, în prima zi a verii a avut loc 
deschiderea atelierului de creaţie 
al secţiei de dramaturgie a Asoci- 
atiei cineastilor, organizat in cola- 
borare cu Uniunea scriitorilor. In- 
tr-un cadru festiv, presedintele aso- 
ciatiei, regizorul lon Popescu Gopo 
a salutat pe cei prezenti, dind apoi 
cuvintul scriitorului loan Grigo- 
rescu, vicepresedinte al Consiliu- 
lui ACIN, responsabil al atelierului. 
Au fost prezenti scriitorii Maia 
Belciu, losif Naghiu, lulian Neacsu, 
loana Popescu, loana Postelnicu, 
Petre Salcudeanu, Alexandru Şi- 
perco, Constantin Toiu. Din partea 
asociatiei noastre au participat re- 
gizorii si criticii de film Mircea Mu- 
resan, vicepresedinte al Consiliu- 
lui ACIN, Ecaterina Oproiu, Ma- 
nuela Gheorghiu, Manole Marcus 
si Geo Saizescu, membri ai Bi- 
roului ACIN. @@@ Din juriul eta- 
pei republicane a concursului cine- 
cluburilor, in cadrul festivalului na- 
tional «Cintarea României», au fă- 
cut parte regizorul lon Popescu 
Gopo, presedinte, ing. Aurel Misca, 
secretar, Călin Căliman, Alecu Cro- 
itoru, Alexandru Intorsureanu si 
Geo Saizescu, membri.@ O 6 Rea- 
lizatorii filmului Puterea și Ade- 
vărul — regizorul Manole Marcus, 
operatorul Nicu Stan și actorii 
Mircea Albulescu și Amza Pellea 
— au purtat un dialog cu publicul 
spectator la cinematograful «Vii- 
torul» din Capitală. @@@ Regi- 
zorul Adrian Petringenaru a răs- 
puns invitatiei cercului «Prietenii 
filmului» din Pitești, conferentiind 
despre «folul și locul filmului în 
civilizația contemporaná.& @ 9 Cri 
ticul Manuela Gheorghiu a partici- 
pat cu o comunicare la simpozio- 
nul internaţional «Filmul şi tinere- 
tul», organizat la Belgrad sub egida 
UNESCO. 999 O delegaţie de 
cineaşti din R.D. Germană, pre- 
zentă în țara noastră în cadrul pro- 
gramului de colaborare bilaterală, 
a avut un fructuos schimb de opinii 
cu creatorii studioului Animafilm. 
Oaspeți au fost regizorul Heinz 
Schulz, scenograful Klaus Schol- 
bach, graficianul Giinter Binder. 
0009 La festivalul filmului sovie- 
tic de la Riga au participat criticii 
Mircea Alexandrescu si D.I. Su- 
chianu și Sidonia Caracas, direc- 
tor de film. 


Ovidiu GEORGESCU 


dimineaţă își examinau — ziceau ele — 
trupul și atunci cind constatau imperfec- 
tiuni, se simțeau diminuate, inhibate, an- 
goasate, iar din celălalt cadru răspundeau 
nu femei de seră, ci femei care lucrau la 
seră și nu numai la seră, ci și la grajd, 
täränci care n-au timp să-și examineze 
trupul pentru că burta le stă mereu la gură. 

Un film ca cel descris mai sus, dar nu 
numai acest film, a arătat anul acesta la 
Cannes fata, pînă acum invizibilă sau foarte 
putin vizibilă,a unei lumi de femei, care, fără 
să semene cu artistele, cu stelele de cine- 
ma, există. Și nu numai că există, dar vrea 
ceva. Vrea o schimbare profundă. O schim- 
bare radicală si a condiţiei femeii, dar si a 
condiţiei lor umane. De aceea tinăra fran- 
tuzoaica și-a intitulat pelicula cu o ironie 
familiară, dar și provocatoare: În definitiv, 
ce mai vor si astea? 


Aceasta a fost Intrebarea-cheie, dar nu 
singura. Rămine ca articolele viitoare să se 
ocupe de celelalte zone ale unui festival 
cu multe si contradictorii fațete, care ar fi 
păcat sá le inghesuim într-un simplu prolog, 
cum este cel de mai sus. 


Ecaterina OPROIU, 


Filmul, document al epocii 


artistii 
vremii noastre 


Filmul risca. Autorul 
e dispus să plătească 


O tăcere ciudată s-a asternut peste 
activitatea unuia dintre cei mai serioşi 
regizori americani, Arthur Penn, au- 
torul a cîtorva filme de răsunet: în ‘67 
celebrul Bonnie si Clyde, in "90 Micul 
om mare (proiectat gi la noi cu succes). 
Penn e un artist cu o impresionantă 
forță a concretului, a realului: «Unul 
din principalele reproșuri făcute lui 
Bonnie și Clyde — precizează Penn, 
judecindu-$i cu o impresionantă gravi- 
tate creația, Intr-o discuţie cu un critic 
francez, Jean Pierre Coursodou — a 
fost tocmai «realismul» violenţei sale. 
Dar există două feluri de a trata vio- 
lenta în film. Estetica violenţei nu anu- 
lează condamnarea ei morală: «de la 
o reprezentare foarte brutală, la inceput, 
am trecut la un lirism poetizat în scena 
finală (celebra impuscare a eroilor, care 
plutesc, insingerati, într-un balet...) pen- 
tru a marca nașterea unui mit». Acest 
mit ține de sociologia unui tineret de- 
busolat, strivit de o orinduire pe cit de 
crudă, pe atit de nedreaptă. Încă si azi, 
în '77, la un deceniu de la premieră, 
Penn nu uită să sublinieze apăsat că: 
«prin Bonnie gi Clyde nu am vrut să 
facem o reconstituire istorică a anilor 
'30, ci un film care vedea spiritul și 
atmosfera unei epoci prin sensibilitatea 
contemporană a anilor '60. Ingmar Berg- 
man a spus că filmul ar fi fost mai po- 
trivit în alb şi negru; l-am făcut în culori 
tocmai pentru a evita latura documen- 
tară; efectul de distantare a fost pre- 
meditat». Or, ce înseamnă distantarea 


tunelul 
timpului 


Marinella, Marinella. . . 


Tino Rossi a implinit 70 de ani. 
Multe mămici de-ale noastre, mătuși 
dragi, bunici scumpe probabil că lăcri- 
mează la această veste bună. Poate că 
si unii unchi venerabili. Tino Rossi a 
fost o epocă, o voce a unui timp, o idee 
de amor pe Mediterană, între Neapole 
sub sărutul focului și Corsica spre 
care se îndrepta cu al său «le bâteau 
des îles, le bateau des amoureux»... 
Ce spun artiştii tineri, in 1977, despre 
Tino Rossi? 

Jean-Cristophe Averty, regizorul de 
televiziune, celebru pentru forta critica 
a «ochiului» sáu, pentru «strugurii acri» 
din fiecare emisiune de divertisment si 
amuzament: «Nu sint un fanatic al lui 
Tino Rossi, dar trebuie sá recunosc cà 
este un foarte bun cintäret natural. 
Cintecele sale nu erau ráu alese. Si-a 
respectat intotdeauna publicul. Sigur, 
textele lui nu fac gaură in cer, dar 
melodia are farmec. Cu el s-a lansat o 
muzicá a strázii. Mitul? Bineinteles cá 
existá un mit Tino Rossi. Omul era 
foarte frumos, ca fizic. Un ideal mascu- 
lin al femeilor din anii '20-'30. Foarte 
comparabil cu Valentino. Farmecul la- 
tin, pe scurt. De 40 de ani, el intruchi- 
peazá sensibilitatea populară. Are mii 
de imitatori — dar reușita sa dovedeşte 
că modelul valorează mai mult decit 
toate copiile. Azi, omul e Incintátor, de 
o mare simplitate si cu un «flair» de 
vulpe»... 


Un Rudolph Valentino al cintecului: 


Tino Rossi 


Citi «leiznasc pantera roz? — 
se întreabă un gagman numit 
Peter Sellers 


carnet 
de lucru 


@ Adios, muchachos se intitulează 
un film bulgar, în regia lui lanko lankov, 
a cărui idee (superbă) e astfel explicată 
de realizatorii săi: «Sintem în primele 
zile după 9 septembrie 1944, ziua elibe- 
rării de sub jugul fascist. Întregul popor 
simte că zboară de fericire, că are aripi, 
entuziasmat de bucuria libertății. Într-o 
asemenea stare de spirit, un om poate 
să zboare? Un om poate să zboare de 
bucurie? Filmul va dovedi că poate...» 

€ Amestecul panterei roz,avind un 
și mai mare succes decit erea 
panterei se lucrează intens la un 
al patrulea episod, tot cu pantera, tot 
cu Peter Sellers, căci unde merge pan- 
tera, vin. si leul gi francul... 


fata de istorie 


@ In timp ce la începutul lunii aprilie 
1977, pe aeroportul La Fayette din statul 
Louisiana, se reconstituia, în cele mai 
mici detalii, atacul japonezilor asupra 
Peari Harbourului din 1941, într-un spec- 
tacol demn de Cecil B. de Mille, în fata 
a 10 000 de americani, a atașatului mili- 
tar japonez și a ministrului marinei 
americane, un mucalit sinistru a Indraz- 
nit să spună celor nemulțumiți de zborul 
în picaj al avioanelor că: «data viitoare, 
o vom face si mai lată si vom reconstitui 
lansarea bombei de la Hiroshima» (ha! 
ha! ha! au ris optimistil)... 

= ... în timp ce prea talentatul și pre 
abilul domn Francis Ford Coppola - 
omul care cu Nașul şi-a găsit destinul 
unui Gatsby... —a angajat deja doi mar: 
specialişti în publicitate, exact pe ce: 
care au condus şi au «vindut» campania 
electorală a lui Jimmy Carter, pentru a-i 
lansa noul său film, Apocalypse now, 
care nu e altceva dech o reconstituire 
la milimetru a pierderii războiului din 
Vietnam, de o să poată sta tot cetätea- 
nul american în fotoliu, frumos, comod 
şi o să vadă pas cu pas cum s-a prăbușit 
trontul la Hue, exact cum a fost... 

@...i acest timp, in Europa, in 
Olanda, la Arnhem, chiar pe locurile 
bătăliei din '44, regizorul englez Sir 
Richard Attenborough încheia filmările 
la cel mai scump film de război din che 
au fost, Un pod prea departe (după 
cartea lui Cornelius Ryan, apărută gi la 
noi cu mare succes), reconstituire «a- 
proape maniacă», în amánunte, a uneia 
dintre cele mai discutabile, dar si mai 
singeroase fapte de arme din ultimul 
război, şi anume: construirea — prin 
parașutare în spatele inamicului a unor 
trupe aeropurtate — a unui pod pe care 
aliaţii să treacă în Germania, cu blin- 
datele lor. Idee îndrăzneață care a dus 
la 17 000 de morti în 9 zile. Regizorul 
are la dispoziție 1500 de figuranti, al 
16-lea regiment de parașutiști ai Ma- 


dacă nu o privire critică, demitizatoare? 

Aceeași inteligență prezidează și ex- 
plicatiile la Micul om mare — film care 
a născut de la premieră reacţiile unor 
critici, chiar foarte buni, sastisiti de 
atitea filme cu indieni masacrați. Penn 
răspunde pe aceeasi linie — a unui ar- 
tist care studiază violenţa ca fenomen 
social, ostil oricăror voluptáti esteti- 
zante: «intenţia n-a fost aceea de a 
$0ca spectatorul printr-o etalare de 
brutalitäti, cum am fi putut s-o facem 
cu uşurinţă. Dacă am fi vrut să ne men- 
ținem la un realism documentar cu 
privire la masacrarea indienilor, rezul- 
tatul ar fi fost îngrozitor si, probabil, 
intolerabil». 

La ora actuală — după o tăcere pe 
care Penn o pune pe seama unor pro- 
bleme familiale, dar si a unui recul al 
ideilor politice pline de avint și genero- 
zitate din anii '68—"70, a unui «climat în 
care e tot mai dificil să faci un cinema 
angajat», actualmente în S.U.A., «mai 
toti cred că publicul s-a întors la filmul 
evazionist»... — la ora actuală, Penn lu- 
crează intens la un film deloc evazionist, 
deloc concesiv cu «gustul modei», ob- 
sedat de problematica lui, «un film stin- 
gheritor, care va displace unora, pe 
care «nu ştiu dacă Paramount-ul va 
avea curajul să-l ducă pină la capăt», 
un film despre celebra răscoală a deti- 
nutilor negri din Inchisoarea Attica, 
revoltă reprimată cu o brutalitate fără 
precedent. Şi aici, Penn, credincios 
convingerilor sale, angajării sale, tine 
să-şi manifeste refuzul fatä de «obiec- 
tivitatea» plată, mediocră, care anulează 
acuitatea punctului de vedere artistic 
si moral: «Nu cred în obiectivitatea 
documentară, eu susțin că întotdeauna 
există, de la bun început, un punct de 
vedere al artistului, iar al meu, în acest 
caz, este că masacrul de la Attica a 
fost o tragedie brutală, inumană, o ab- 
surditate politică inadmisibilă !»... 

— «Credeţi că, dacă veţi face filmul, 
se vor exercita presiuni politice, directe 
sau indirecte?» întreabă criticul. 
Penn, liniștit: 

— Mai mult ca sigur. 


jestăţii Sale şi un corp de elită artistică 
în frunte cu Robert Redford, Ryan 
O'Neal, James Caan, Michael Caine 

Sean Connery, Eliot Gould, Gene Hack 

man, Lawrence Olivier, Liv Ullman — O 
avere de gloanţe, dacă înțelegem prin 
gloanțe ceea ce înțeleg anumite ar- 
gouri, adică bani. Muniția adevărată 
tine tot de o muniţie maniacă Ca şi 
îmbrăcămintea. Ca şi figurantii care nici 
ei nu ştiu să înoate, precum cei din '44 
din jurul lui Redford-Cook, comandan- 
tul batafionului cu cele mai grele pier- 
deri. Actorii joacă supravegheați de 
«dublul» lor, din viață. Generalul Frost, 
la 63 de ani, îi cere lui Anthony Hopkins 
(bărbatul Noreb din recenta capodoperă 
televizată la noi) să alerge mult mai 
repede și cu demnitatea necesară unui 
ofițer, cum alerga el... Attenborough, 
regizorul, precizează: «Nimic mai greu 
decit sá rămii fidel istoriei. Multi prie- 
teni mi-au dispărut la Amhem. Faţă de 
ei, aveam datoria să elimin orice impro- 
vizatie». Redford explică sec rațiunea 
de a juca în acest film: «Am acceptat, 
fiindcă văd aici un eseu despre bravură, 
dar si despre stupiditatea războiului». 


Un chip nou al lui Robert Redford: 
comandant pe frontul antihitlerist, 
in 1944, la răscrucea gloriei şi a 


bravurii 
Am 


7, s 


Documentul,sursä a filmului 


0 maximă atenţie 
pentru tot ce-i obişnuit 


Într-un număr recent (4/77), am relata! 
despre deosebitul interes manifestat de 
critica franceză faţă de creaţia regizoru- 
lui sovietic Gleb Panfilov, autorului ace- 


O actriță excepțională, Inna 

Ciurikova, capabilă să des 

copere in fiecare fată obig- 

nuită, curajul şi demnitatea 
Ioanei d'Arc 


filmul 
politic 
SSS 


Politia patronala: 
un drum spre fascism 


Ascensiunea, grandoarea și decă- 
derea lui Ferdinand Rieche — s-ar 
sintetiza în trei mișcări brechtiene, su- 
biectul ultimului film al lui Alexander 
Kluge, unul dintre cineaștii cei mai 
talentaţi ai R.F. a Germaniei. Regizorul 
și-a intitulat filmul: Puternicul Ferdi- 
nand — dind într-un singur cuvint 
sensul celor trei mișcări mai sus nu- 
mite: Ferdinand R. vrea puterea, o obține 
si o pierde. Ce fel de putere? O putere, 
ca să zicem asa, nouă, mai putin cu- 
noscută în istorie, dar extrem de im- 
portantă, azi, în ţările industrializate ale 
occidentului,unde patronul duce o luptă 
pe cit de dură pe atit de subtilă în apă- 
rarea intereselor sale de clasă: puterea 
de a controla permanent toate mișcările 
muncitorilor şi salariaţilor. A apărut și 
s-a perfecționat o nouă tehnică, o nouă 
specialitate: politienismul patronal. O 
falangá bine articulată — in tapt., o 
poliție patronală — supraveghează pas 
cu pas, riguros, «viața nepublică» (după 
expresia lui Kluge) a muncitorilor. 

Ferdinand R., fost comisar în poliția 
iudiciară, se convertește — din pasiune 
pentru «ordine»... — în sef al unei 
asemenea politii într-o mare întreprin- 
dere, arzind de dorința de a supune sia 
controla, suspectind tot timpul fiecare 


lui admirabil film Început (care ne-a 
entuziasmat la București în '71, nu mai 
putin decit pe confratii parizieni, în '77), 
creatorul acelei extraordinare actriţe, 
Inna Ciurikova. Revenim de astă dată 
pentru a relata un episod dintr-o pasio- 
nantă discuţie purtată în revista «Cine- 
ma '77» între redactorii francezi și Pan- 
filov, alături de care se găsea un alt 
cineast sovietic de clasă, Evgheni Ga- 
brilovici, scenaristul unor filme cu totul 
deosebite (ca 9 zile dintr-un an), o 
personalitate remarcabilă pentru desti- 
nul cinematografiei sovietice contem- 
porane. Gabrilovici dă o explicatie sub- 
stantialá atit artei lui Panfilov, cit si 
generatiei de tineri regizori sovietici, 
polemizind, nu odatá, cu interlocutorii 
săi occidentali si punind citeva accente 
de interpretare care merită toată atenţia: 
— «Înainte de apariția generaţiei lui 
Panfilov, anumite Imprejurári ale vietii 
noastre erau intotdeauna tratate in cine- 
ma Intr-un fel univoc. Aparitia acestui 
«nou val» este legatá de depásirea uni- 
lateralitátii. De pildă, în ultimul sáu film 
(Cer cuvintul, vezi «Cinema» nr. 11/76), 
Panfilov, analizind cazul unui om politic 
incearcă să vadă nu numai activitatea 
obsteascä a acestuia, ci cele mai dife- 
rite manifestări ale vieții sale. În Început, 
noi luam o tinără dintre cele mai obis- 
nuite, dar sensul filmului era acolo cá,in 
oricare fată obișnuită, fie ea oricit de 
«uriticä» (eterna amică de serviciu, cea 
care tine geanta cind frumoasele dan 
sează) se ascunde o loană d'Arc. (Aici, 
o intervenție a lui Gleb Panfilov: «Adică 
o fată obișnuită «pe afarä», nu e deloc 
obișnuită în adincul sufletului ei si poti 
găsi în ea forța, voința, spiritul loanei 
d'Arc, Eroul fiecărui film de-al nostru 
are talent, chiar dacă apare ca un om 
oarecare. Noi vrem să distrugem mitul 
formei. Sá torfám spectatorul la a fi 
cit mai atent in tot ce este obișnuită) 
Gavrilovici: «Dacă Cer cuvintul are o 
asemenea influenţă, este pentru că pre- 
zintă într-un fel cu totul particular eve- 
nimente de care cinemaul a «vorbit» 
si a «răsvorbit». Evenimentul în sine a 
devenit indiferent cineastului, esentia- 
lul este interpretarea lui — aceasta e 
semnificația cea mai adincă a ceea ce a 
adus «noul val» în filmul sovietic». 


In sfirşit, încă o precizare interesantă 
a aceluiași scenarist: «Aş vrea să spun 
că la noi pere că în Franţa se in- 
timplă altfel), problema femeii care mun- 
ceste, a femeii — cap de familie, este 
o chestiune foarte serioasă și vă «pre- 
zic» că arta noastră se va ocupa de 
această problemă foarte serios». 


muncitor, bănuind mereu comploturi 
antipatronale, mereu la pindă, obsedat 
de revoluţia iminentă; portret de mare 
forță pamfletará, a mic-burghezului ger- 
man, filistin si reactionar — cum l-au 
analizat Marx si Engels — Ferdinand cel 
puternic va cádea din postul sáu prin 
excesul sáu de zel, devenind stingheritor 
si stupid pentru propriii lui stápini. 
Solutia artistică a acestui caz nu-l im- 
piedică pe Kluge să vadă traiectoria 
poveștii, «în mare», în real. Poliţia patro 
nală s-a dovedit un drum spre fascism: 
«realitatea este aceea care povestește 
romanele realiste. Realitatea a povestit 
«in mare» romanul lui Ferdinand Rieche. 
Industriasul Hüghenberg, care condu- 
cea în anii '20—30 Partidul national 
german, și cancelarul din acea vreme 
von Papen au cumpărat serviciile unui 
lip numit Adolf Hitler instituind, cu 
ajutorul lui si a bandelor sale, un fel de 


poliție patronală în uzine. Un an mai tir- 


ziu, Hitler a luat puterea chiar dreptei 
politice». 

Kluge și-a lucrat filmul cu tact si pre- 
cautie, tinind seama că, «desi munci- 
torii au experiența poliției patronale. 
această experienţă nu e impartasila de 
tot! spectatorii». Kluge și-a remontat 
filmul de citeva ori, în urma discuțiilor 
avute cu muncitorii din Ruhr, după trei 
proiecţii: «Aceste discuții ar rámine 
academice dacă filmul nu s-ar modifica 
în lumina lor». 

Ironie a artei și a (so)artei, Ferdinand 
cel puternic s-a turnat într-o uzină 
talitá, cu ajutorul unor «capitalişti ne- 
gativi», indatorati pină-n git băncilor... 


Rubrica 

«Filmul, document al epocii — 

Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 

de Radu COSASU 


cronica 


eroului real 


Cine-i „filează“ 
pe detectivi? 


Pentru cei citiva naivi care-și mai 
închipuie că viața detectivului privat se 
desfăşoară doar ca-n Mannix si Stin- 
tul, simpatic, sugubät, deconectant, ma 
rog, cu citiva pumni între două whiskyuri 
si un suspens sfirsit totdeauna cu un 
suris — sá le anuntám că nu-i aga. 
Viața de detectiv privat nu e deloc 
uşoară. Detectivul privat are multe anga- 
rale pe cap. Tine si el şedinţe, are de 
apărat o existenţă, ba chiar redactează 
și un statut al meseriei sale. La 13 și 
14 mai, s-a ţinut, de pildă, adunarea 
generală a Convenţiei naționale a detec- 
tivilor privati francezi care a hotărit să 
supună guvernului un proiect de statut, 
pentru a-și reglementa condiţiile de 
acces şi exercitare a profesiunii. Nu e 
joacă. Autorizatiile de lucru nu vor mai 
fi eliberate decit de prefecti. Publici- 
tatea va fi supusă unui control sever. 
Meserie grea — «mai degrabă a celu- 
lelor cenusii dech a pumnilor», cum a 
spus cineva — ea Isi vede azi mult 
lărgit cimpul de activitate, în afara celor 
două domenii de bază «clasice»: adul- 
terul și căutarea persoanelor dispărute. 
Viaţa morală, economică și socială a 
societății capitaliste, în permanentă de- 
gradare, roasă de crize, cere azi «priva- 
tillor» sá se intereseze de probleme care 
n-au prea fost «reflectate» de Mannix 


) 


ca-n filme 


Asasinii printre ei 


O revistă-magazin americană se nu- 
meste: «Asasin». Ea dă sfaturi cum să 
ucizi mai bine, cum să pui bombe, cum 
să-ți lichidezi dușmanii. De pildă, vecinii 
au o mașină care face prea mult zgomot 
la intrarea în garaj — la pagina cutare a 
«A sasinului» vei găsi rețeta unei bombe 
care va arunca în aer mașina la primul 
icnet. Imaginaţia redactorilor nu ezită 
a pune pe copertă chipul președintelui 
Carter văzut prin lentila unei puşti cu 
lunetă: «Cum l-aţi ucide? Citiţi la pagina 
cutare»... America! America! 


Hold-up în ploaie! 


Pentru a nu se lăsa mai prejos în 
vastul domeniu al reclamei, o fabrică de 
impermeabile din Roubaix publică o 


prim-plan 
secolul XX 


Prima femeie matador. 
Învinsă şi rănită. 

La Madrid. 

«Taurul sau aurul»? 
au înlocuit 

«A fi sau a nu fi»? 


Viața privată 
a detectivului privat 


și Templar, probleme «cenușii», puțin 
spectaculoase, totuși esenţiale: contro- 
lul contractelor «In exclusivitate», su- 
pravegherea personalului de serviciu, 
protecția marilor suprafețe, etc. N-ar fi 
probleme de simbătă seară, dar şi se- 
rialul ăsta al vieții de fiecare zi trebuie 
trăit, nu? 


poză mare care reprezintă galeria de 
8 metri lungime săpată de gangsterii 
care au dat, la Nisa, lovitura secolului, 
spărgind banca Societăţii generale. Tex- 
tul publicitar care însoțește imaginea 
galeriei: «Bărbaţii au fost siliți să mun- 
cească intinsi pe burtă... Pentru a se 
feri de noroi, ei au îmbrăcat și îmbracă 
impermeabile Ixigrec, din nylon fin»... 


Frumoasa si bestia ` 


La 19 ani, Maria Fortes este prima 
femeie autorizată să lupte cu taurii, in 
arenă, ca matador. Vara trecută, ea și-a 
tăcut «mina» în 40 de arene. În această 
primăvară, la Madrid, ea a îmbrăcat, in 
sfirsit, costumul de lumină si a înfruntat 
un taur de 500 de kilograme. După citeva 
«pase» excelente, în momentul adevă- 
rului, cînd să-l omoare adică, taurul 
a deviat si a lovit-o cumplit, gata gata 
s-o omoare. Maria a fost salvată de sub- 
tirimea trupului ei: coarnele monstrului 
au rănit-o ușor, ele infigindu-se deo- 
parte si de alta a femeii, în nisip. Conclu- 
zia matadoarei: «Luna viitoare voi cistiga 
tot aici, la Madrid». Concluzia mătușii 
mele: «Da' la maică-sa nu se gin- 
deste?»... 


Li 


E 


Ka 
A 
H 


AN 


După ce a facut şcoală în genul comediei satirice de moravuri (În numele 

poporului italian, Monştrii, Parfum de damă). Dino Risi abordează 

un capitol nou de creație: drama cu implicații sociologice. Îl abordează, 

cu mare succes de public şi de critică, în filmul Suflete pierdute, cu Cathe- 
rine Deneuve într-un rol principal 


Portret de temeie printre scriitori 


Norvegianca Dagny, cunoscătoare și 
intr-o măsură inspiratoare a operei lui 
Ibsen, vestită pentru viața sa boemă, 
pentru legătura sentimentală, furtunoa- 
să, cu August Strindberg, pentru căsă- 
toria și iubirea cu prozatorul şi drama- 
turgul polonez Stanislaw Przybyszew- 
ski, pentru participarea ei activă la via- 
ta artistică a unei epoci de înflorire a 
modernismului, ca şi pentru moartea ei 
ciudată, rămasă fără explicaţie, la Tbi- 
lisi, In 1901 (ucisă de un student care 
mai apoi s-a sinucis) — Dagny Juel a 
rămas o efigie a unor vremuri cînd artele 
se primeneau sub semnul imaginației 
din ce în ce mai libere, a stilurilor din 
ce în ce mai diverse. Figura ei este re- 
inviaté in coproductia polono-norvegia- 
nă Dagny Haakon Sandoy, cu Lise 
Fjelstadt în rolul principal, cu Daniel 
Olbrychski în rolul lui Stanislaw Przyby- 
szewski şi cu Per Oscarsson în rolul 
lui Strindberg. Un film despre culisele 
istoriei literaturii, culise care de atitea 
ori şi-au lăsat amprenta pe neuitate 
capodopere. 


Ascensiunea unui festival: Teheran 


Marele ciştigător al ultimului Festival 
al filmului de la Teheran a fost Para- 
vanul (regizor Martin Ritt), care a 
rulat și pe ecranele noastre, amară co- 
medie despre epoca neagră a macchart- 
ismului. Versiunea din acest an a fes- 
tivalului s-a remarcat In special prin 
amploarea retrospectivelor prezentate. 
Au rulat astfel bogate cicluri de filme 
pe teme ca «America — un autoportret» 
unde publicul a putut vedea 2001, o 
odisee în spațiu, Pe cheiuri, Cintind 
în ploaie sau Zbor peste un cuib de 
cuci, ceea ce indică diversitatea «cu- 
lorilor» portretului; o retrospectivă Dou- 
glas Fairbanks; o selecție a filmelor 
australiene (unde s-a remarcat filmul 
lui Peter Weir, Pic-nic la Hanging 
Rock, poveste retro-fantastică, cu dis- 
paritia unei fetițe în plină euforie a cri- 
nolinelor anilor 1900); o retrospectivă 
generală Fellini, culminind nu numai cu 
ultimul său film, dar gi cu un documen- 
tar de 70 de minute — $i Casanova 
de Fellini?, incursiune in laboratorul 
de creatie al marelui magician. De alt- 
fel, Italia, cu zece filme în competiție, 
din care Irène, iréne de Peter del 
Monte (povestea unui bărbat părăsit 
de soția sa), a obținut premiul de inter- 
pretare (Alain Cuny si Olimpia Carlisi), 
şi Oh, Serafina de Lattuada (baladă 
de iubire între un bărbat şi o femeie 
ce se cunosc într-o casă de sănătate) 
a primit premiul criticii — prezenţa ita- 
liană deci s-a remarcat din plin la 
Festival. În ceea ce priveşte filmele ira- 
niene, în afara unor melodrame comer- 
ciale ca Raportul, Jocul de șah, Pier- 
dut în vind sau Divina, mai semnifi- 
cativă a apărut criticii co-productia italo- 
iraniană, Deșertul tătarilor, de Valerio 
Zurlini. 


Un om si legendele sale 


Figura lui Isus Hristos a apärut pentru 
prima oarä pe ecrane In 1927, In filmu 
lui Cecil 8. de Mille, Regele regilor. 


Atunci s-a şi deschis seria marilor 
super-productii-antico-martiro-religioa- 
se, din care Ben Hur sau Cämasa lui 
Hristos au rămas clasice. Mai tirziu, 
în Evanghelia după Sfintul Matei de 
Pier Paolo Pasolini, viziunea s-a schim- 
bat: Isus era prezentat ca un revolutio- 
nar într-o epocă retrogradă, ca un apă- 
rător al oprimatilor. Galeria portretelor 
acestui personaj a fost mai apoi revă- 
zută cinematografic într-un musical- 
rock, Jesus Christ Super Star, intr-o 
parodie grotescă — Fascinatia Dom- 
nului, sau într-o demitizare agresivă — 
Complotul morții, unde personajul 
biblic era prezentat ca un şarlatan. 
Nişte producători danezi aveau chiar 
intenţia să scoată la iveală o versiune 
porno a vieţii omului din Galilea. Ulti- 
mul eveniment cinematografic real le- 
gat de Noul Testament este însă un film 
semnat de un mare cineast: Franco 
Zeffirelli (Romeo si Julieta) — Isus 
din Nazaret Cu un buget de super- 
producție, desi destinat televiziunii, fil- 
mul lui Zeffirelli se oferă ca un portret, 
de unde natura divină, misterele şi mi- 
raculosul sint pe cit cu putință evitate. 
Cineastul declara că a voit să istori- 
sească viata unui om obișnuit, bun si 
simplu, în vremuri neobişnuite, la răs- 
crucea istoriei. Scenariul a fost scris 
de un celebru romancier ateist, Anthony 
Burgess (Portocala mecanică), ia: 
filmul este mai Intfi de toate, ca și cele- 
falte opere ale lui Zeffirelli, o reinviere 
picturală (si asta direct prin interme- 
diul marii picturi, atit de bogate In refe- 
rinte la acest capitol) a unor vremuri 
istorice metamortozate prin aureola mi- 
tului în vremurile unei mari legende 
Rolul titular este interpretat de un actor 
englez, mai putin cunoscut, Robert Po- 
well. Distribuţia include de asemenea 
pe Olivia Hussey (Julieta in poves- 
tea shakespeareană) in rolul Fecioarei 
Maria, pe Anne Bancroft, James Ma- 
son, Laurence Olivier, Christopher Plu- 
mmer, Ralph Richardson, Rod Steiger 
(în rolul lui Pilat din Pont) si Peter Us- 
tinov. 


Dali si-a găsit nașul 


Adevărat profet al avangardei tele- 
vizive, al stilului mizanscenä=montaj= 
ritm Indrácit, care a făcut şcoală, Jean 
Cristophe Averty a fost omagiat, ce-i 
drept tardiv, de Festivatul marelui ecran 
de la Cannes, fiind invitat să prezinte o 
emisiune a sa, filmată pe 35 mm, cu 
nu mai putin de zece ani în urmă. Este 
vorba de Gală Dali, portret-interviu al 
marelui pictor, unde cineastul s-a lăsat 
dus pe aripile unei imaginatü vizuale 
maxime, stirnite chiar de replica şi de 
alura maestrului interviat. Comandată 
iniţial de studiourile americane, emisiu- 
nea a fost respinsă de televiziunea de 
peste ocean, unde se dorise un portret 
«mai cuminte» al pictorului. «Prea dur 
și prea sălbatic» — acesta a fost califi- 
cativul adus filmului. În ceea ce-i pri- 
veşte pe Salvador Dali, el a declarat 
că are în față cel mai prost film care i-a 
fost închinat vreodată. «Cum este sin- 
gurul film din această categorie — re- 
plica Averty — comparatia e dificilă». 
De altfel intlinirea dintre pionierul sur- 
prizelor tele-genice si pictorul ultra- 


exhibitionist a fost ea însăși un spec- 
tacol: un spectacol al înfruntării bu- 
fone şi malitioase în acelaşi timp. «L-am 
povätuit să-şi îngrijească dinții — spu- 
nea Dali — are crize de nervi si de furie: 
să-și îngrijească dinții» «Aveam im- 
presia că sint deghizat în toreador, avind 
în față un taur furibund» — spunea 
Averty. Filmul, se pare,neridat după zece 
ani de aşteptare, a fost prezentat în 
cadrul seriei «Les yeux fertiles». 


Otensiva filmului tv. 


In Ungaria, filmul de televiziune a 
reuşit în ultimii ani să se impună ca un 
gen de sine stătător. Doar durata aces- 
tor filme şi bugetele mai restrinse cu 
care sint realizate le dau un anumit 
specific. Citeva titluri din repertoriul 
cinematografiei pe micul ecran: 

O Aniversarea de Gergely Horvath 
recreează atmosfera unei povestiri 
cehoviene, viata monotonă si somno- 
lentă a unui tirg de ţară, în vechea 
Rusie. 

@ Capul de Sandor Szalnay este o 
satiră a birocrației, o satiră, unde ab- 
surdul şi grotescul sint argumentele 
caracterizării. Dintr-o Intimplare, un om 
este zidit în beton, și doar capul îi ră- 
mine la suprafață. Cît va dura?— aceasta 
e întrebarea — pină ce serviciile admi- 
nistrative îşi vor asuma «răspunderea» 
să demoleze zidul pentru a elibera vic- 
tima nevinovatá. 

@ Simeon Stilitul, de Karoly Esz- 
tergalyos reia mitul biblic al căutării 
adevărului într-o versiune contempo- 
rană şi... birocratică. Parodia este aici 
dublată de-o anume intensitate tragică 
a întruntării eroului cu opacitätile admi- 
nistrative. 

@ Un roman vestit, Asediul de la 
Beszterce, a fost ecranizat în trei parti 
de regizoarea Eva Zsurzs. Personajul 
principal este un fel de Don Quijotte 
modern, un conte putin nebun, trăind 
în secolul XIX și comportindu-se ca un 
mare senior medieval. 

@ Două filme fantastice — o adaptare 
a marei epopei a Mesopotamiei antice, 
Ghilgameș, ca și o incursiune în viito- 
rul îndepărtat, Planeta orhideelor, am- 
bele semnate de Andras Rajnay sint 
cotate ca două exemplare reușite ale 
genului stiintifico-fantastic. 

@ Judecata este un film realizat cu 
ocazia a 30 de ani de la procesul de la 
Niirnberg. Echipa de cineasti a reușit 
performanţa de a putea intervia pe unul 
din supraviețuitorii procesului, Albert 
Speer, fost ministru al armamentului 
in cel de al ll-lea Reich, eliberat după 
20 de ani de detenţie, și ajuns un autor 
de succes gratie memoriilor sale, obiec- 
tive şi critice, asupra anilor nazismului 


Moliére, autor subversiv 


Ariane Mnouchkine, o regizoare si 
animatoare de teatru, a pornit împreună 
cu trupa ei, «Theatre du soleil», la o 
experienţă cu totul nouă: realizarea 
unei superproductii cinematografice pe 
un proiect mai vechi, căruia regizoarea 
îi poate da abia acum chip, după ce 
Lelouch (cineastul e si producător) i-a 
procurat capitalul necesar. Este vorba 
de o biografie, deloc romantatä, dar si, 
deloc didacticistă, a marelui Molière. 
Un film care va dura patru ore, un film 
cu sute de figuranti, cu mari decoruri, 
evocind acei agitati ani 1600. Ariane 
Mnouchkine nu pare impresionată de 
uriașa maşinărie pe care trebuie s-o 
conducă. După un spectacol colectiv, 
conceput cinematografic (1789), ea a 
trecut la film fără nici un complex. Mo- 
liére sau vi unui om cinstit este 
departe de a îi conceput ca un album 
de frumoase imagini: turneele drama- 
turgului iluminist îl duceau printr-o 
Frantá a nemincatilor, intr-o lume cu 
spitale si ospicii, cu vraci şi briganzi, 
cu baricadele frondei. O lume unde 
perceptorii își ridicau impozitele poc- 
nind din bice. «Arăt — spunea regi- 
zoarea — un creator faţă în față cu 
statul centralizator, într-un veac de re 
voltă. Un creator care astăzi ar fi eti- 
chetat drept subversiv». 


Un mare comic in fata oglinzli 


În ultimul său film, veritabilă cotitură 
și ruptură în ceea ce părea stabilit a fi 
«stilul comic Woody Allen», realiza- 
torul-scenaristul-actorul Allen şi-a asu- 
mat o extrem de dificilă antrepriză: pri- 
virea în oglindă. Şi căutarea intensă a 
anonimatului. Lăsind la o parte orice 
element extravagant, sau confesiune 
«indiscretán, el incearcă să descrie ci- 
nematografic prietenia, iubirea gi des- 
pärtirea lui de actrița Diane Keaton (ne- 
poata lui Malec cu care a turnat de 
"ifel si cele mai de succes comedii ale 
sale). Pentru a interpreta pe Allen şi pe 
Keaton, el a ales, fireste, pe Allen şi pe 
Keaton. Le-a dat alte nume, și a spus 
o poveste cam tristă, unde gagul și 
risul sint nu explozii de imaginaţie, ci 
explozii de realitate. Personajul este un 
comic al cărui haz reiese dintr-o prea 
conștientă viziune a lumii, gi în primul 
rind a sa însăși, scund, ochelarist, pis- 
truiat cu început de calvitie, la antipo 
dul cuceritorului brun, înalt ei arátos 
care s-ar voi a fi El şi cu Annie Hall 
(acesta este si titlul filmului) se găsesc 
la un moment dat împreună, mai mul! 
dintr-o disperată și comună nesiguranță 
în viaţă, din acea negrăită credinţă că e 
bine să se agate unul de celălalt, atita 
vreme cit nimeni altcineva nu și-ar da 
osteneala să le descopere vreodată vi: 


Patruzeci de ani din viata unui cuplu, patruzeci de ani de frămîntată 
istorie a Italiei, filmul /900 de Bernardo Bertolucci este considerat o 
frescă romantică si politică fără precedent în istoria cinematografului 

(Gerard Departieu şi Dominique Sanda, doi din eroii filmului) 4^ 


tutile ascunse. Curba iubirii lor este 
convențională și tradițională: prima în- 
tilnire, atracţia, gustul comun pentru 
filme bune si cărți de calitate, apoi, fatal, 
descoperirea mutuală a tuturor acelor 
nimicuri plictisitoare ale celuilalt, des- 
coperire care prefigurează inevitabil rup- 
tura ce va să vină. Prin acest autopor- 
tret, prin această poveste simplă, Allen 
a reușit, după cum scria revista «Ti- 
mes», «să creeze tipuri umane contem- 
porane de o mare valabilitate. Cei mai 
mulți dintre noi am trecut prin asta, 
utem împărtăşi personajelor fanteziile 
lor — lumea lor, cit de lunatică, e lumea 
noastră. Allen a croit, tără a-şi părăsi 
stilul bizar care i-a adus stilul comic. 
legături durabile cu publicul său. Para 
doxal, cel mai personal — în sens pro 
priu — film al său. s-ar putea să aiba 
ecoul cel mai mare, cel mai puternic 
în inima publicului». 


Contesiunea unui cineast poet 


Regizorul sovietic Emil Loteanu, autor 
al unuia din cele mai mari succese 
cinematografice ale anului trecut pe 
ecranele noastre — Șatra — incerca sá 


contureze într-un recent interviu portre- 
tul unui anume cinema, să-și mărturi- 
sească, lucid şi avintat totodată, dra- 
gostea sa pentru această artă. «incerc 
să fac filme ce nu pot fi descrise prin 

vinte, așa după cum nu se poate des- 

ie sau povesti o statuie. Acest cinema 
îl iubesc. Dacă nu-l pot face... prefer 
să scriu poeme. Tolstoi spunea că tre- 
buie să scrii läsindu-te în voia gindului. 
Aplicat la cinema, a scrie inseamnă a 


înregistra pe peliculă. Pe de altă parte, 
muzica este cea care dă sens şi explică 
bine psihologia unui film». La Intreba- 
rea, ce filme consideră că l-au marcat, 
sau influentat de-a lungul anilor, Lo- 
teanu răspundea: Bogdan Hmelnițki 
de Igor Savcenko, care a reluat princi- 
piile lui Eisenstein și le-a transformat 
din motive rationale în motive emotio- 
nale; La strada de Fellini, luminat de 
soare, strălucind ca o sculptură după 
ultima $i suprema finisare; Cind zboară 
cocorii de Kalatozov, răspunzind atit de 
bine tuturor tradiţiilor culturii ruse». 
Viitorul film? «O evocare a copilăriei 
mele. O evocare plină de vis și de lu- 
mină». 


Drumurile amintirilor 


@ Yves Montand va interpreta rolul 
principal în viitorul film al lui Joseph 
Losey, Drumurile sudului, după un 
scenariu de Jorge Semprun. E vorba de 
Spania, nu a războiului civil, ci a prezen- 
tului, unde un fost combatant republican 
vine să-şi regăsească amintirile și idea- 
lurile tinereții. 


20 


telefestival 


in imagine: 
„Cintarea României“ 


De citva timp, o rubrică 
fixá, de un profil aparte, 


figureazá aproape zilnic 
in programul micului e- 
cran; este o rubricá de 


actualitate, un anume gen 

de jurnal al manifestári- 
lor din cadrul festivalului creației si 
hárniciei: Cintarea României, un jur- 
nal care adună spicuiri din diverse spec- 
tacole — mai ales ale amatorilor — de 
la cele corale pina la cele ale brigăzilor 
artistice sau ale formatiilor de dansuri 
cu temă. O astfel de emisiune presupu- 
ne o muncă deosebită din partea reali- 
zatorilor care au trebuit să fie prezenți 
în mai toate colțurile ţării spre a memora 
în imagini reprezentative această amplă 
competiție culturală Făcind parte din- 
tr-una din secțiile juriului acestui festi- 
val de anvergură, am putut cunoaşte si 
«in direct», cum zic reporterii televi- 
ziunii, aspectele acestei prestigioase 
manifestări si am înteles poate mai 
bine, dech ca simplu telespectator, cit 
de dificilă este realizarea unei emisiuni 
permanente pe respectiva temă. CH de 
greu este să selectezi, cit de greu este 
să cuprinzi într-un timp limitat de emisie, 
volumul imens de muncă, entuziasmul 
celor ce s-au prezentat pe scenele fes- 
tivalului. Micul ecran și-a asumat rolul 
de «memorator» al manifestărilor, roi 
de care s-a achitat cu onestitate. A 
prezentat zilnic, într-un montaj alert, 
fragmente din cele mai diverse repre- 
zentatii. Am urmărit si evoluţia coru- 
rilor şi a soliștilor de muzică uşoară și 
a formațiilor de teatru si a echipelor de 
dansuri populare — într-un cuvint am 
văzut din toate cite ceva. 

Titlul emisiunii, Cintarea României, 
definea global festivalul şi poate ar fi 
fost de dorit în acest caz să se acorde 
aceeaşi atenţie ca si artiștilor amatori 
şi celor profesioniști, pentru că si ei au 
imaginat numeroase si variate spectaco- 
le. Am fi dorit, poate, să constatăm și 
o prezență mai fermă a punctului de 
vedere al comentatorului. In ultimă in- 
stantá, acest festival înseamnă si o 
strinsă competiţie în numele frumosu- 
lui, originalului, autenticității actului cre- 
ator. Firește, că nu tot ce s-a prezentat 
a fost la acelaşi nivel calitativ. Se va 
spune că aceasta este treaba juriilor, 
ele selectează Da, este adevărat, dar 
în afara lor există marele public care 
are un cuvint greu de spus, pentru că 
el este beneficiarul acestui măreț act 
cultural, pentru ei a fost creat festiva- 
lul, el este realizatorul său principal. 
S-ar fi putut auzi din cind în cind şi 
părerea publicului care a figurat doar 
ca spectator, aplaudind. Am fi vrut, 
după ce îşi manifesta entuziasmul prin 
aplauze, să ne spună cuvintul său des- 
pre cele vizionate. Ar fi fost atunci 
mult mai convingătoare imaginea celor 
ce aplaudă la lași, la Brașov sau la 
Timişoara. 

Am înțeles că această emisiune și-a 
asumat doar rolul de a consemna eve- 
nimentul și trebuie să recunoaştem că 
s-a achitat cu succes de acest rol, 
«cantitatea» celor prezentate fiind co- 
virsitoare, Rámine ca in viitor, în pe- 
rioada concluziilor, să-şi manifeste si 
rolul de comentator activ al «calităţii» 
celor consemnate. Este necesară aceas- 
tă subliniere si prin intermediul micului 
ecran, sublinierea valorilor detașate în 
acest festival al harnicilor creatori. Emi- 
siunea va cîştiga astfel, pe lingă rolul 
său informativ, si rolul său de activ 
îndrumător cultural în sprijinirea valo- 


rilor autentice. lleana LUCACIU 


Bucuria ` 
celor două milioane 


S-a scris mult despre festivalul «Cin- 
tarea României», despre această săr- 
bătoare a celor două milioane de artiști 
amatori care într-o splendidă desfäsu- 
rare de => artistice a demonstrat ca- 
pacitatea de creatie, bucuria de a se 
exprima prin ea idealurile cele mai 


inalte, frumusetea moralä si spiritualä, 
bogätia inestimabilä a valorilor perene 
ale poporului nostru. Televizıunea ne-a 
acordat șansa de a vedea toate acestea, 
seară de seară, «Cintarea României» a 
intrat în casele noastre prin momen- 
tele ei de virf, s-a filmat mult, cu dra- 
goste și discernămint, astfel am fost 
cu toții martori ai faptului cá cei mai 
buni s-au întiinit într-adevăr în finală, 
și-au disputat premiile cu ardoare, adu- 
cind în capitală tot ceea ce aveau mai 
prețios, mai elocvent în arta lor. Am 
putut prefui exceptionalul tezaur al ar- 
tei amatorilor care nu mimează și nu 
inginä arta cultă, ci o completează cu 
spontaneitatea sinceritatii sale, Impli- 
nind astfel panoramicul efervescentei 
creatoare românești. De altfel, toate 
manitestările culturale ale acestei pe- 
rioade särbätoresti au fost aşezate sub 
semnul festivalului «Cintarea Romä- 
niei», ele nu au fost puține si cum 
toate au fost de o valoare ridicată, ne 
e greu să discernem. Totuşi... într-o 
seară am asistat la un spectacol aproape 
«ciudat». Uniunea compozitorilor, în 
colaborare cu Uniunea scriitorilor, a 
organizat un spectacol de muzică u- 
soarä cu melodii în primă audiție, com- 
puse după textele unor poeti consa- 
crati. O seară de muzică și poezie auten- 
tică nu se ştie de ce, poate din pricina 
unicatului, totul avea un aer «experi- 
mental». Dacă e așa, ei bine, ar trebui, 
pur și simplu, să se permanentizeze, de- 
venind o practică curentă, singura vala- 
bilă s-ar părea, în promovarea unei 
muzici ușoare cu adevărat valoroase. 

Nu putem încheia, profitind de şansa 
evenimentului «de la închiderea ediției» 
fără să consemnăm doar — din păcate 
— spectacolul de teatru pus în scenă 
de Cornel Popa după «Constandina» 
lui Zaharia Stancu. Meritul primordial 
al spectacolului este că a pus în valoare 
exceptionala forță dramatică a roman- 
cierului, calitatea înaltă a textului sáu. 
În rolul principal, o actriță căruia li 
prevedem și li dorim o mare carieră: 
Maria Dogaru. 


Smaranda JELESCU 


filme pe micul ecran 


Sint dator, stimati cititori, cu citeva 
vorbe despre unele filme difuzate in 
aprilie pe micul ecran. Sint dator cu 
vorbe (vorbe, vorbe, vorbe...) si despre 
alte citeva filme din mai și din iunie. 
Cum s-ar zice, sint dator vindut. Unii 
dintre dumneavoastră mi-au scris și 
m-au întrebat de ce unor filme le acord 
prea putin spațiu, altor filme mult spațiu 
si altora nici un fel de spaţiu. Există, 
desigur, o explicaţie. Nu vă temeti, în 
orice caz, că eu as face pe Impártitorul 
absolut de dreptate si că aș tăia și spin- 
zura. Nici vorbă (ca să nu spun «Doam- 
ne ferește!»). Pur și simplu selectez 
ca tot omul... Fireşte că mă străduiesc 
să acord mai multă atenție filmelor mai 
puțin cunoscute sau difuzate, iar fil- 
melor arhidifuzate (pe marele sau pe 
micul ecran) le rezerv un tratament mai 
concis (ca să nu mai vorbesc de operele 
nule ca valoare artistică, în cazul cărora 
concizia mea atinge punctul zero...). 
Nu pot uita, de pildă, protestul pe 5-6 
pagini al cititoarei A.S. din Craiova, 


telescopuri 


Răzbunarea 
craiului de ghindă 


«Filmul» acesta — care n-a fost nicio- 
dată film, dar ar putea oricind deveni — 
filmul acesta cu Răzbunarea craiului 
de ghindă este oricum altceva decit 
Răzbunarea serifului din Tennessee 
sau decit Întoarcerea lui Monte Cristo, 
dar un pic de suspens tot are el, si mai 
are niște calități care n-au fost niciodată 
la indemina «modelelor» citate. Este de 
fapt (cum bine știu toti cei care l-au 
văzut într-o seară de iunie) o anchetă, 
o anchetă socială dintre acelea a căror 
prezență pe micile ecrane a devenit o 
obisnuintá si o necesitate, o anchetă 
socială pe o temă foarte actuală, în 
care reporterul Anca Arion (despre 
care ne-a plăcut întotdeauna să scriem, 
dată fiind calitatea umană și profesio- 
nală a investigaţiilor ei civice, dată 
fiind sinceritatea și seriozitatea demer- 
sului critic), merge pe firul unor anacro- 
nisme morale și pune degetul pe rana 
încă deschisă a superstitiilor. Conflictul 
ultimului episod din serialul autoarei 
pornește de la trista realitate că Viorica 
şi Pompiliu, tineri căsătoriți, nu se prea 
înțelegeau, ea nu prea avea «purtäri 
bune» (In sensul că schimba trei rochii 


nedumerită că, lunile trecute, am acor- 
dat doar 2-3 rinduri acelei capodopere 
(cum zice domnia sa) numită Z Numai 
că, un timp în urmă, scrisesem pe larg 
despre acelaşi Z. Deci... Nu pot uita, 
apoi, alt protest, semnat D.V., din Bucu- 
resti, care imi reproșa (acum citez) că 
«Imi bat joc de filme emotionante» pre- 
cum... şi urma o listă de melodrame ivite 
cind şi cind în ultimele luni pe micul 
ecran. Nu, nu mi-am bătut joc, cum aș 
putea face așa ceva? Pur și simplu mă 
exprim ironic, pentru că — zic eu — 
ironia e una din cele mai potrivite forme 
de a face față si de a răspunde cli- 
seelor... Din partea altor cititori am pri- 
mit îndemnuri de-a dreptul nihiliste (pe 
principiul: «Arde-i, domnule, desfiin- 
teazä-i pe toti!») cu care, iarăși, nu pot 
fi de acord — nu de alta, dar eu cred 
că, oriclt de slab, un film rămîne totuși 
un film, dacă Intelegeti ce vreau să 
spun... 

Pe scurt, în încheierea acestei sui- 
generis «Poştă a redacţiei»: principalul 
este că eu, care scriu aceste rinduri, și 
dumneavoastră care le citiți, iubim în 
aceeași măsură (sper!) filmul. Că o 
dată sintem de acord si de zece ori nu 
(sau invers!) — asta e altceva. Măcar 
să vedem împreună cit mai multe filme 
pentru care să ne «certăm», să avem 
a ne «certa» în opinii... lată acum și 
«datoriile» mele din aprilie, mai și iunie 
într-ale filmului pe micul ecran. For- 
mulate pe scurt, fiindcă operele de ex- 
ceptie au lipsit. Așadar... 

O Paradisul (John Huston, 1970). 
Reintilnire cu o creaţie cinematografică 
(văzută nu demult si pe marele ecran) 
avind culoarea tristetii si a luciditátil. 

@ Un rege la New York (Charles 
Chaplin, 1957). Un film «tirziu» al marelui 
cineast. «Gheara leului» nu se mai simte 
decit rareori. 

O Drumul spre înalta societate 
(Jack Clayton, 1958). Simone Signoret 
şi Laurence Harvey, de neuitat, într-un 
film pe care chiar dacă l-am re-re-revá- 
zut, am făcut-o cu plăcere. 

@ Nu iese fum fără foc și Îndră- 
gostitii din Verona (André Cayatte, 
1972, respectiv 1949). Stilui lui Cayatte: 
demonstrativ pind la Impungerea cu 
degetul în ochi... 

@ La strimtoare (Joseph Sargent, 
1975). Film lucrat după toate canoanele 
unui serial. Se pare chiar că serial este. 
Să mai vedem, deci. 

€ Ultimul războinic (Carol Reed, 
1969). Anthony Quinn într-o peliculă 
care pare a fi o comedie. Pare numai... 

@ Dreptul de a iubi (Eric Le Hung, 
1972). Melodramá ar fi prea mult spus. 
Să-i spunem așadar numai melo. 

@ Lord Jim (Richard Brooks, 1965). 
Peter O'Toole într-o ecranizare fără 
strălucire a celebrei proze. 

@ Duel in Pacific (John Boorman, 
1969). Brri Un «brri» cu Toshiro Mifune 
si Lee Marvin. 

@ Recompensa (Serge Bourgui- 
gnon, 1967). Aventuri de privit seara la 
televizor. 

€ Șoimul (Kenneth Loach, 1970). Un 
fleac semnat de un remarcabil regizor 

@ Ce inseamnă să fii onest (An- 
thony Asquith, 1952). Teatru filmat. Dar 
ce teatrul... 

@ Don Juan (J. Beery, 1955). Inubli- 
abilul, inubliabilul, de trei ori inubliabi- 
lul Fernandel... 


pe zi si alte alea), el nu mai stiu ce nu 
prea avea (dar «tácea, tácea, tácea»), 
si atunci ce și-a zis socrul fetei, să-l 
«lege», sau să-l «dezlege», cam așa ceva 
cu ajutorul unui vrăjitor, întiinit Intimplá- 
tor într-o stațiune de odihnă, la Vatra 
Dornei, unde-si îngrijea sănătatea. De 
aici au pornit toate necazurile, că vraji- 
torul, s-a dovedit, pe schemă nu era 
chiar vrăjitor, era cioban, l-am văzut cu 
ochii noștri, stătea si se minuna, cu 
pălăria pe-o ureche, cum pot fi unii 
atit de creduli... Multe dintre firele ac- 
tiunii cam tot așa se legau, de la cite o 
«deochetură» porneau şi la bobi sau 
crai de ghindă ajungeau (mai «negru 
și mai slab» craiu de ghindă, dar «tot 
frumos si ăla», ei, «craiu' dă tobän!...), 
sau la şerpi de plastic în borcane de 
iaurt... Deznodămintul? Pelicanul si ba- 
bita, vorba lui Urmuz, plus citeva mii 
de lei nedescintati, în buzunarele unor 
vrăjitori de felurite sorturi, care nu prea 
cred ei în vrăji (știu ei ce știu), dar au o 
incredere netärmuritä în credulitatea 
oamenilor... 

Anca Arion combate, de ani de zile, 
ignoranta, superstitiile, credulitatea, şar- 
latania — mosteniri ale unui timp apus 
rătăcite într-o lume nouă. O face, mereu, 
cu conştiinţa civică a bunului reporter. 
Telescopul anchetelor ei, dacă ar fi 
să poarte un semn (oricum altul decit 
Semnul lui Zorro, desi...), semnul 
acesta s-ar numi consecvență. 


Călin CĂLIMAN 


@ Serenada din Valea Soarelui 
(H.B. Humberstone, 1941). Ştiu oameni 
pentru care acesta este (din diferite 
motive) filmul vieţii lor. Las ironia în 
culise si-mi amintesc cum un om, fra- 
tele meu (pot să-i dau, cu curaj, și ini- 
tialele: R.C.) mi-a explicat odată, pa- 
tetic, ce-a insemnat pentru el acest 
film atunci cind La văzut prima oară, 
acum mai bine de 30 de ani. Mi-a ex- 
plicat ce a insemnat atunci pentru min- 
tea si sufletul lui acel «desfriu» de mu- 
zică si «love» din Serenada... Mi-a 
explicat toate cu asemenea înverșunare 
încît m-am convins că merită insistat 
asupra faptului că, uneori, un an din 
viața unui om poate rămine pentru el 
anul, epoca în care a văzut Serenada 
din Valea Soarelui... 


Aurel BĂDESCU 


pozitiv 


Trei marine 


Într-o neobișnuit de călduroasă du- 
minică de mai, televiziunea ne-a arătat 
trei filme din viata mărilor si a ocea- 
nelor stăpinite de eroii lor, marinarii. 
Cum sint o fire romantioasä şi n-am 
suferit niciodată de rău de mare (fiindcă 
n-am avut ocazia), duminica aceea m-a 
tulburat, cu filmele și navigatorii ei. 

Serialul Toate pinzele sus place 
spectatorilor, cum a plăcut si romanul 
lui Radu Tudoran. A fost o bună idee — 
și chiar dacă nu toate episoadele au 
suficientă «culoare locală», filmul a 
cistigat prin distribuție: lon Besoiu, 
Ilarion Ciobanu si Jean Constantin, 
protagoniștii «de bază», alcătuiesc un 
trio echilibrat, personal, expresiv. Au 
fost şi multe apariții episodice reușite. 
Episoadele se articulează corect (din 
cind în cind cam lungite, ca la orice 
serial) si regizorul Mircea Muresan tre- 
buie răsplătit cu aplauze pentru reali- 
zarea sa. 

Cousteau, căpitanul acelui vas — 
uzină științifică, este el Insusi un feno- 
men al naturii. Am văzut episoade 
splendide (chiar si în alb-negru), de o 
calitate excepțională a imaginii. Tainele 
mărilor este, cu siguranţă, un film 
model pentru acest tip de cinemato- 
gratie «interdisciplinară» şi însemnă- 
tatea lui în istoria acestei arte mi se pare 
indubitabilă. Măcar dacă oamenii mă- 
rilor vor învăța să respecte natura mi- 
nunată pe care plutesc de milenii. 

În fine, Peter O'Toole: un Lord Jim 
în care privirile acestui fascinant actor 
preţuiesc cit tot restul peliculei. Drept 
este că ele s-au putut mișca în voie pe 
deasupra unei ambiante tropicale per- 
fect construite, izolind o dramă de tip 
faustic, am spune. O'Toole jucind o 
«drama a fricii» — iată un subiect pe 
care l-am mai văzut, dar pe care acest 
unic actor al lumii nu-l poate rata nici- 
odată. 

Au fost deci trei tipuri de filme ale 
mării — şi fiecare ne-a dat altceva, ne-a 
arătat altceva: un sceptic cu privire la 
forta imaginaţiei ar fi fost înfrint privind 
această succesiune intimplátoare dar 
semnificativă și inviorătoare. 


Gelu IONESCU 


posibilități posibile 


Chilipiruri intelectuale 


M-am hotărit să fac un film despre 
cărţi. In două serii. Despre prima am 
scris tot la această rubrică (la librărie, 
o coadă nervoasă și enervată, dar splen- 
didă, în așteptarea poeziilor lui Nichita 
Stănescu). Seria a Il-a este consacrată 
«cărților cu pret redus». La Inceput 
mi-am zis că s-or fi vinzind la pomană 
tratate despre modul de preparare a 
langustelor, cărți scoase în tiraje mai 
mari decit numărul mincătorilor de lan- 
guste sau chiar al langustelor. As, de 
unde! Așa că: plan detaliu pe raftul 
chilipirurilor, de exemplu, «antologia 
de proză populară epică». Aș vrea să 
urmeze un prim plan al celui care a 
hotărit să vindă «Teatrul» lui Hauptman 
ca ridichile, la legătură. Sau, alt plan 
detaliu: studiul «Socuri si vibrații». S-o 
fi numărind și acesta printre lucrările 
«cu viteză rapidă de rotaţie?» (Expresie 
de specialitate). Ultimul cadru al acestui 
film despre cărți: un semn mare de 
întrebare urmat de Intrebarea «cum 
se nasc chilipirurile intelectuale, două 
la leu şi trei la kilogram?» 


Alexandru STARK 


telex Animafilm 


Dinspre 
arta spre realitate 


000 Afinitatea profundă, structura- 
lä, care există între poezie si filmul de 
animaţie a inspirat regizorului lon Truică 
ideea de a căuta scenariul ignorat, sce- 
nariul latent, scenariul ideal care se 
ascunde în opera marilor poeti. În poe- 
ziile de dragoste ale lui Eminescu, de 
exemplu, unde marile dezamăgiri ale 
indrăgostitului și-au modificat sensul 
lor de infringeri omenești, devenind 
file nepieritoare în cartea de aur a poe- 
tului. Căci o linie necruțătoare de ori- 
zont desparte viața poeților de opera 
lor. Ceea ce dedesubtul acestei linii 
este neimplinire, absenţă, pierdere sau 
durere, capătă deasupra ei un sens 
opus, golul din existență devenind pli- 
nul din partea cealaltă. Nu dintr-o ine- 
vitabilă sau necesară ascetizare a ar- 
tistului, dar dintr-o revanşă care sanc- 
tioneazá, în eternitate, renuntárile sau 
bătăliile pierdute în viata 

Mergind pe linia aceasta subțire și 
tăioasă ca o muchie de cuţit, lon Truicä 
va încerca să descopere motivul po- 
trivit care să dea formelor şi culorilor 
putinţa de a deveni nu echivalentul, ci 
poezia poeziei. 

Eminescu, Bacovia, deocamdată... 


000 Războiul de Independenţă a 
cărei glorioasă aniversare a fost sărbă- 
torită cu emoție de întregul nostru 
»opor nu putea rämine neconsemnat 
n analele filmului românesc de ani- 
matte, 

Studiind grafica epocii, schițele de 
pe front ale pictorilor vremii, portretele 
celebre ale lui Nicolae Grigorescu, Fe- 
licia Puran încearcă să vadă în mişcare 
aceste linii, trasate sub presiunea co- 
plesitoare a momentului, de artiștii care 
au fost contemporanii si martorii ocu- 
lari ai războiului din 1877. 

Dorobantul, înainte de a deveni cele- 
brul portret semnat de Nicolae Grigo- 
rescu, a fost un soldat care a luptat 
pentru independența patriei. Filmul în- 
cearcă să-i redescopere biografia, par- 
curgind calea întoarsă dinspre artă spre 
realitate şi să sperăm, spre o nouă 
expresie artistică. 


009 Serialul Bälänel se imbogá- 
teste cu noi aventuri demne de cei doi 
eroi care corectează cu si micile 
neajunsuri ale vieţii de toate zilele obti- 
nind întotdeauna rezultate extraordi- 
nare, dar niciodată pe cele așteptate 

De astă dată în filmul Bälänel si 
soarecii (regizor: Horia Stefänescu) 
indignat de îndrăzneala unui soricel 
care pătrunde prin efractie în cameră, 
Bälänel cere prietenului său Miaunel 
să-și onoreze numele (un derivat de la 

miau»). Mare îi va fi însă mirarea, în 
nal, cînd va descoperi că în loc să 
facă de gardă, pisicul a golit cămara 
servind o masă copioasă numeroasei 
progenituri soricesti. Dar asta-i situa- 
tia de cind aceste mici rozătoare au 
fost reabilitate de Disney. 


ANIMATOR 


Matty-gag 


— Ingrijorator e faptul ca, 
procentual, numărul gag-urilor 
din trimestrul III... 


Spectatori, nu fiţi numai 


scrisoarea lunii 


Cum ,,m-a vindecat“ filmul 


«Accident» 


«...Sint la o răscruce (nu de vinturi) a vieţii mele. Problema mea este liceul spre 
care voi merge; acum trebuie să iau o decizie pentru restul vieţii. Poate să vă pară 
curios, dar aşa e: filmul acesta Accident,de Sergiu Nicolaescu, m-a ajutat. M-a 


«vindecat». M-a liniștit. Calmat 


Sint la o virstă cînd ai nevoie de un exemplu in fata ta pe care să-l urmezi. Acum 
știu ce-am de facut (să nu zimbiti si nici să nu vá formati o părere greșită despre 
mine: o tinárá modelindu-gi viata în timp ce iese din sala de spectaco!...). Şi nu filmul, 
ci esența lui m-a făcut să înțeleg ceea ce nu Intelegeam pina acum: munca este 
esența vieţii, a bucuriei, a demnităţii. Poate sá vi se pară ciudat cá am înţeles asta 
în acest film cind puteam foarte bine să o fac cu altele, unde munca este înfățișată 
în stare brută, între masini, tirnácoape, cu multă sudoare. Din acest film am înţeles 
demnitatea de a fi cetățean al României, am înțeles omul cu tot ce-i este caracteristic, 
şi bune si mai putin bune, l-am înțeles si îndrăgit. În fiecare faptă a maiorului Petria 
m-am regăsit ca într-o oglindă care-mi reflecta gindurile. Întotdeauna acționa cum 
mă aşteptam si, de ce n-aş recunoaste-o, cum aș fi acţionat și eu. Am constatat 
cá e mai bine să descoperi tu singur cheile vieţii decit sá ti le tot dea alții pentru 
că ele sint experiențe ale vieții tale si la nevoie ele te ajută mult mai mult...». 


Filmul românesc 
Misterul lui Herodot 


«...Poate n-as mai fi îndrăznit să vă scriu, 
dar să vă spun pentru ce o fac. (N.R. De ce 
trebuie sá ne explicati pentru ce ne scrieți: 
Scrieţi-ne, si gata!...) Odată, la «Unda veselă» 
— printre altele se spunea despre Misterul 
lui Herodot că ar fi un film plat... plat. Eu 
am avut onoarea să văd acest film și nu 
sint de acord cu această apreciere. Filmul 
acesta este pentru copii, și în afară de 
Veronica, noi nu prea avem filme pentru 
copii. E drept, astăzi, nu avem timp pentru 
multe și nici pentru ei,dar n-ar fi rău dacă 
regizorii noștri și-ar indrepta mai mult 
aparatele de filmat asupra vieţii copiilor. 
Dacă ati ști ce lucruri minunate se petrec 
în lumea asta a lor! E nevoie de suflet de 
artist, de poet, ca să-i poti înțelege, e greu 
dar nu imposibil... Filmul acesta mi-a redat 
citeva imagini din copilărie și acesta e 
meritul lui. Credeţi că-i putin?» (Cora 
CORELIUC — Cartierul Viziru B. Bloc 2. 
ap. 48 — Brăila) 

€ «...Un film foarte agreabil si extrem de 
util In peisajul actual al cinematografiei 
noastre... Priveam cu ochii copiilor din 
film şi din sală peisajele muntoase, cu văi 
adăpostind așezări limpezi; aplecat asupra 
unei imagini interioare, reflectam la ceea 
ce Înseamnă prima vatră strămoșească. 
Desigur că a existat odată momentul sacru 
în care primul om, oprindu-se acolo, a 
hotărit să bată primul tárus... Cine oare a 
crezut, fie oare si o clipă oarbă, că poate 
trăi în afara acestei vetre, că poate pluti 
în afara firului magic? Să uităm comenta- 
riile — justificate — despre rostirea unor 
replici si să recunoaștem că filmul este o 
înaltă lecţie de patriotism» (Alexandru 
Jurcan — localitatea Ciucea, județul Cluj.) 


Oaspeți de seară 


«...Sincer vă spun, filmul — după părerea 
mea — este foarte bun și reușit din multe 
puncte de vedere. Mi-a plăcut,pentru că 
este redată, într-o viziune clară, inteligența 
celor ce-au condus luptele antifasciste. 
Acest film trebuie văzut de toti tinerii si-mi 
permit să-i felicit pe cei care l-au realizat». 
(tonel Greif — str. Tutora nr. 12-bl. I 1. 
sc. A. m 6, laşi) 

@ «...In sfirgit, un film pe care l-am as- 
teptat cu nerăbdare și care, vá mărturisesc 
sincer, nu m-a dezamăgit. Se pare că de 
data aceasta publicitatea făcută la radio 
si televiziune nu a exagerat...» (S.E.N. 
Deva). 


cinema 


Anul XV (174) 


Bucuresti 
lunie-1977 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


Pe 


T. Macarova 
Cartier Viziru, BI 27 
sc. 2 ap. 23 — Braila 


9 «...Unii critici de prestigiu, în goană 
după indulgente (cui ajută așa ceva?) 
vorbesc de «stările psihologice incredi- 
bile» din acest film. Mi se pare însă că prin- 
cipala țară este în primul rind neclaritatea 
care se instalează ca un zid rece între ecran 
si public. Părăsind sala și Incercind sá in- 
cropim un întreg din fragmentele prezen- 
tate, comentate, reprezentate și recomen- 
tate, nu descifräm nimic. Problema îm- 
binării fragmentelor de arhivă cu filmările 
curente rămine nerezolvată; dorința, poate 
lăudabilă, de a evita fonogenia se trans- 
formă într-un text rostit neclar; unele vest- 
minte nu știu dacă sint chiar ale epocii». 
(G. Brucmaier — Calea Unirii 27—31, Su- 
ceava) 

@ «Departe de a-l convinge pe spectator 
de importanța celor ce se petrec pe ecran, 
filmul nu este decit un cocktail de date, 
personaje, costume de gală, automobile 
lucioase, polițiști caraghiosi, scenele de 
arhivă fiind singurele care merită de fapt 
tot interesul nostru. Peliculei li lipsește 
autenticitatea,  fluiditatea, preciziunea». 
(Romeo Popovici — Str. Unirii 7, Botosani) 


Actorii vremii noastre 
Un elogiu lui Stefan lordache 


«..In numărul pe aprilie al revistei 
«Cinema» am citit si interviul acordat de 
Stefan lordache. Nici nu ştiţi cit de 
bucuroasă am fost! Cred că este un mare 
talent. Ar trebui să-l vedem mai mult în 
piesele de teatru de la televiziune.» (lulia 
Tăjan, str. Azuga nr. 9 — Cluj Napoca) 


Admirabila Simone Signoret 


«..Nu ştiu ce m-a făcut să má așez in 
fata televizorului în acea seară, desi aveam 
foarte mult de învăţat, plus că mai văzusem 
«Drumul spre înalta societate». Dar l-am 
revăzut și am rămas extaziată și uimită. 
Extaziată pentru jocul minunat al lui Simone 
Signoret și uimită pentru că o redescoperi- 
sem. De fiecare dată o privesc cu uimire, 
dar aici în acest film ea constituie pentru 
mine marea revelație... Cred că nu există 
plăcere mai mare decit să asculti o muzică 
bună, să citeşti o carte mai bună, să pri- 
vești și să asculti oameni adevăraţi. Eu — 
dacă imi permiteti — o socot pe Simone 
Signoret ca imaginea unui om adevărat. 
Pentru mine, acest lucru reprezintă esen- 
tialul luat în viață.» (Ruxandra Constan- 
tinescu, str. Cameliei nr. 7 Ploieşti). 

N.R. Stavros, din serialul cu Kojak,este in- 
terpretat de George Savallas, fratele, adică... 


Coperta I 
«intrarea lui Mihai-Vodă Viteazul 
în Alba-lulia», o scenă din viitoarea 
premieră a caselor de filme Unu 
si Trei, filmul Buzduganul cu trei 
pecefi. Scenariul: Eugen Mandric. 
Regia: Constantin Vaeni. În rolul 
lui Mihai Viteazul: Victor Re- 
bengiuc. 


Foto:A. MIHAILOPOL 


spectatori | 


5 detectivi la miezul nopții 


«..Am rămas surprins de ce un mare 
scriitor ca Truman Capote a avut ideea să 
joace într-un film slábut, într-un rol tot slá- 
but. Peter Falk a fost departe de Co/umbo, 
păstrind numai trenciul pe care poate nu 
mai vrea să-l dea jos. În afara unui scenariu 
scris într-un stil modern, simplu și atrăgă- 
tor, l-am mai remarcat pe Peter Sellers. 
Intr-un cuvint, un film obișnuit, adică încă 
unul din filmele acelea cu enigme, made 
in U.S.A. la care nu prea ştiu ce să fac:...» 
(Filip Ralu — Bd. N. Titulescu 92, Bi. 13, 
sc. I, Bucuresti). 

N.R.: Și cronica dumneavoastră la filmu 
lui Rosi «Cadavre de lux» are multe calități, 
dar din pacate este si foarte discursiva. Ori- 
cum, fiţi sigur, ati înțeles bine sensul filmu- 
lui şi vă rugăm să reveniti cit mai concis, 
cit mai critic 

O Așii înălțimilor: «Da, dar mai intii 
să spunem că nouă, cinefililor ne plac 
regizorii care-şi prezintă eroii ca pe niște 
oameni vulnerabili» (Manole Dumitru, 
com. Marginea, jud. Suceava) 


€ Dr. M. Schwartzenberg, sir. Vasile 
Lupu 140, lasi: Numele regizorului care a 
realizat filmul Dimitrie Cantemir este 
Gheorghe Vitanidis. Îi puteţi scrie pe adresa 
ACIN, Bd. Gheorghiu Dej 64 — București. 

€ Gheorghe Dinovici, loc. Chesint, jud 
Arad: Elogiile dumneavoastră la adresa 
atitor actori, într-adevăr foarte buni, ni s-au 
părut totuși formulate în termeni mult prea 
generali. Ne-aţi obişnuit cu corespondente 
mai concrete și mai concise. 

€ Dan Mihai Popescu — Ploiești: A- 
dresa studioului «Animafilm» este str. Ol- 
teni 45, Bucureşti. 

€ Florin Molnar, str. Baba Novac nr. 3, 
București: Scrisoarea acelei fete nu este 
chiar atit de tristă, cu perspective atit de 
catastrofice. Aici chiar că ati exagerat 
mult prea conștient... Fiţi ceva mai calm 
in fata naturii umane. 

@ Mariana Frumosu, sir. Cezar Boliac 
nr. 81, Corabia, jud. Olt: dorește să-şi com- 
pleteze colecția «Cinema» cu numerele 
9 din anii'75 şi '76. 

Adrian Cindrea (str. Haşdeu 90, Cămin 
16. Cluj-Napoca): Multă, multă sensibilitate, 
multe idei bune pentru un matematician. 
Reveniti neapărat, fie si mai precis, chiar 
mai geometric. 

Carmen Ștefănescu (Caransebeș): Via- 
dimir Găitan este actor la Teatrul de Co- 
medie din București 

Ulise Vinogradschi (Bd. Republicii 49, 
Galaţi): «Actorul de excepție» Lino Ventura 
trăiește. Vasili Suskin, exceptionalul actor 
sovietic pe care-l indrágiti ca si noi, s-a 
sävirsit din viata, la 45 de ani, în anul 1975. 

lonel Giurca (str. Cetăţii nr. 9-Alba lulia): 
Cu tot regretul, cu tot regretul, Intele- 
gindu-vă foarte bine pasiunea de a ne scrie, 
trebuie să vă spunem că articolul dumnea- 
voastră despre Joan Crawford nu este 
— cum vă Inchipuiti — cel mai bun studiu 
despre regretata artistă. Nu ne-o luați in 
nume de rău, dar nici poemul «Fulminanta 
frumuseţe a merilor» nu ni s-a părut reuşit. 
Vom face tot posibilul să vă publicăm 
corespondentele viitoare, dar fiți si dvs. 
mai Intelegátor si scrieti-ne cu mai putin 
orgoliu, cu mai puțină susceptibilitate, cu 
un dram în plus de modestie şi ceva mai 
concis. 


Tuturor corespondentitor nostri le atragem 
din nou atenția că nu furnizăm, sub nici un 
moliv, adresele actorilor străini $i români 


Rubrică realizată de Radu COSASU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea gralica 
Joana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


Reprosind sau 
lăudind sau —pur si 


istá din istoria festivelulut de 
9 ia Cannes», dar în mod absolut, con- 
iti „ocupat spaţiul unei preocupări 
Inc! festivalul s-a trezit, în 
această privință, obs ` 
Adevărul este 
“dea na la Cannes ur 


cind Gert uit era ee A 
Nd de He 

villand, Ingri 

o asemenea 


în  Rolis-uri 
palat, de gru 
mai bine pázi 


imp eat d de mai MA 


st 
lui de der elei m 
n sto 


3 
nd 
P - 


3 ă de 
— geh, dar sp! dere 
. torii, | numele tl F 

punct de refe En 
lui Visconti, m con 

de lui Ant pe 


ralist 

imorfoze, Fellini a ri mas 
pep i national, singurul titan i M cine 
 tografiei italie „iar pe plan 
Eet 


zech wound des 
t mai degrabă sfi L 
: See de I a = 


Wen Zei şi 
SE pla- 


qeu cmm 
. cu mereu plecata admiratie 
P inue 


y — lui y he 


FILMUL CA SPECTACOL 
FILMUL CA ANCHETA (|) 


ază acest film pe lista celor desti- - 


ıpteze bunăvoința 'egizorilor. 
iu lăsat să fac un film. ca 


, aga se pară crab Re- 
călitura multumindu-se 
liceu : 


rin prium pe 
. Nu lipseste, Y 
u 


cumplită rumoare, pentru că monstrul 
feminin a fost ales la capătul trecerii în 
as iproximativ : 5000 de femei-batoze. 
Pentru Amarcord fuseseră vizionati 10 000 
puşti). Şi iat-o pe selecționată într-o 
„uluitoare scenă, o variantă a 
„băi a zeiței Venus, dar această Venu: 
dimensiuni de hipopotamsi slujitorii ei nu 
amorasi zglobii, ci pitici smochiniti 
legi, iar mamma, | celebra ia mamma 
din. care Cf italian a făcut un mit, apare 
ca un schelet înfăşurat Lee dantele eem? 


"bätrinä ge co- 
chetă, hidoasă. y 


Gimnastică nesuedeză 


Hidosul a fost dealtfei adjectivul sub 
care Fellini şi-a aşezat filmul în mod deli- 
berat şi polemic, mai ales polemic, pole- 
mica reprezentind i în cazul de față rațiunea 

afia acestui film, care initial fusese 

în 


-l, bi 

, aventuri ee <s 
cuceritor. De aceea se Kë fixase 
[ de Rober Redford, 


tri actor d deceniului, , du upă ] 
ellini a citit «Memoriile» şi, după 


ce a citit «Memoriile», nici n-a mai vrut să 
audă de asemenea distribuţie. El a accep- 
tat să tacă un film despre Casanova numai 
dacă finantatorul va Suporta viziunea sa 
fellinianá care se „desfăşoară în räspär, o 

viziune care pune cu capul în jos Ger 
celui mai zelos si mai eficient amorez al 
tuturor timpurilor. Dealtfel în primul minut 
se simte că protagonistul fi inspiră autoru- 


lui o puternică antipatie, în al doilea minut 


se simte cum antipatia se transformă în 
aversiune, apoi în ură, o ură tare ia de-a 
lungul filmului forma și accentele unei uri 
personale. Fellini se poartă ca şi cum între 
el ai Casanova există o veche răfuială per- 
sonală, o răfuială ajunsă la scadenta si sca- 
denta aceasta trebuie să fie nenuioasá, 
exemplară. Prin film, prin acest ultim film, 
Casanova trebuia să-şi răscumpere nu 
numai cei 73 de ani de existență aventuroa- 
sá, pisicherä, scandaloasá, dar și falsul 
mit, inventat, întreţinut, exaltat. de cele 
aproape două secole, scurse de la moartea 
marelui cuceritor al imperiilor de fuste. 
Casanova trebuie să plătească, deci cu o 
dobindă decavatoare pentru naivitatea po- 
steritátii, pentru Ingáduinta admirativá cu 
care a fost descris, flatat, ridicat pe soclu: 
Acest soclu Fellini a vrut, cu o furie care 
i-a jucat multe feste, să-l dărime, dar nu 
demontindu-l piatră cu piatră, ci trecind 
peste el cu buldozerul. Respingindu-l pe 
strălucitorul Robert Redford, Fellini i-a ce- 
rut producătorului să-i dea ca protagonist 
„pe Donald Sutherland, figură cabalinä, 
obraz ingrat, modelat parcä anume sä 
joace rol de trädätori, dar, ca si cum un 
chip ingrat nu ar fi fost suficient, regizorul 
a cerut machiajului sä sporeascä doza de 
antipatie, i-a coroiat nasul si i-a ras fruntea 
pind in vecinătatea pleguviei, i-a agăţat 
peste urechile clăpăuge două buclite desi- 
rate, l-a Imbräcat în indispensabili de pen- 
sionar reumatic ai în pieptáras de copil 
oligofren. Din secvența de generic pină 
la cea de la capătul a două ore şi jumătate 
de proiecție, fiecare cadru este o probă că 
Fellini Isi Infátiseazá eroul într-o stare de 
alergie si de dispreț atlt de feroce Incit la 
un moment dat, ráfuiala cu un mit se trans- 
formă în fastuoasa imprecatie a unui biet 
nevolnic care strábate 150 de minute cine- 
matografice in alcov, mereu în alt alcov, 
alcovul venetian decorat în stil Dali al unei 
fragede şi nu prea pioase călugărițe, al- 
covul unei patriciene intrată în virsta a patra 
şi hotărită să intre, prin amor, si în gratia 
“divină, alcovul dintr-un han din Dresda, 
han care începe să se cutremure, la propriu, 
„cind protagonistul intra sub baldachin, 
pentru a efectua aceeaşi monotonă şi me- 
canică ședință de gimnastică, pentru că 
în lipsa totală a sensibilităţii (pentru el, 
pentru Casanova, nici o femeie nu este 
personalizată, femeia existind pentru cu- 
ceritor — asa cum reiese din Memorii — 


doar ca «gură ca cireaga», «ochi ca prune- 
le», «păr ca pana corbului»), deci în lipsa 
puterii de iubire, amorul este pentru ire- 
zistibilul anti-erou, «un fel de gimnastică 
mitică», practicată asiduu de un sportiv 
cu «o sănătate de cal», sau cum zice Fel- 
lini, amorul e pentru Casanova «o activi- 
tate nevrotică» și — adăugăm noi — exclu- 
sivă, pentru cá Fellini nu doreşte să-si 
privească creatura decit dintr-un unghi 
eminamente falic, ignorind în mod voit o 
serie de realități adiacente, uitind deci că 
triumfätoarea activitate erotică a lui Casa- 
nova de Seingalt n-ar fi fost cu putință 
dacă Don Juanul n-ar fi fost dublat de un 
politician genial la o probă esenţială pen- 
tru timpul lui, proba «intrării pe sub pielea 
potentatilor» (a fost pe rind secretar de 
cardinal, obláduitul papei, rasputinu! se- 
natorului Bagradino, intimul ducelui de 
Choiseul, amicul lui Frederic cel Mare, 
favorit al Caterinei a Ia corespondentul 
lui Voltaire, protejatul contelui de Walde- 
stein). Don Juanul n-a fost numai un 
curtean uns cu toate alifiile. A fost diplomat 
cu farmec incomensurabil, agent secret 
imund, magician al relațiilor publice si 
intime, fanfaron scinteietor, prestidigitator 
fără rival (nu el și-a dat singur titlul de 
cavaler de Seingalt?), un om de ataceri cu 
simt de escroc international si cu idei de 
o ingeniozitate istorică (nu el a inventat o 
loterie de stat care a permis guvernului 
francez să poată termina, In sfirgit, con- 
structia Şcolii Militare?). Toate aceste detalii 
biografice au fost cu dezinvoltură aruncate 
peste bord în film și, deşi știm că nu firescul 
trebuie căutat în fantasticele reprezentări 
ale filmelor lui Fellini privind pelicula, o 
întrebare apare inevitabil, siclitor, firesc, 
atit de firesc Incit e cu neputinţă de esca- 
motat: cum reuşeşte această arătare dizgra- 
tioasä, infatuată pina la, ba chiar dincolo, 
de stupiditate, cum reușește această fan- 
tose in indispensabili sleampáti, să fac" 
prat și pulbere atlta omenire feminin 

La prima rostire, întrebarea rămine fai. 
răspuns, dar la a doua începi să înţelegi 
că, ascuns de luxurianta recuzită a carna- 
valurilor, a circului, a Veneţiei intrate în 
delir erotic şi a Londrei cufundată în pro- 

verbiala-i ceaţă, Fellini dă totuşi un rás- 
puns: «Cum a cucerit lumea acest pierde- 
vară cu urechi clăpăuge? De ce? — Pentru 
că lumea cucerită era gi mai jalnică decit 
persoana cuceritorului». 


B In definitiv, ce-or mai vrea sl astea? 


Pentru Cannes, polemicele iscate in jurul 
acestui film în care autorul distruge mitul 
unui cuceritor «nu pentru a reabilita, ci 
pentru a întări ideea de femeie-obiect» — 
asa cum se exprimă unii comentatori — 
pentru feminismul festivalului, Fellini cu 
al său Casanova a reprezentat un punct 
de referință cu care a trebuit să se confrunte 
«3 femei» filmul unui mare cineast al zile- 
lor noastre Robert Altman (despre acest 
film vom vorbi în numărul viitor). In festival 
a apărut însă si un alt tip de ratero, 
mai putin obignuitá pe Coasta de azur, o 
cinematografie prezentind cealaltă față a 
feminitatii, dar nu a feminitätii decorative 
si decontractante de care era vorba la 
Începutul acestui articol. De pildă, un fi’ 
irancez de lung metraj realizat de Corin 
Serreau şi intitulat In definitiv, ce-or mai 
vrea si astea? Pelicula s-a prezentat 
Intı-una din competiţiile paralele, o selecție 
nouă, numită Air du temps — selectia 
cea mai interesantă sub raport documentar 
şi cea mai angajată sub raport politic. A 
fost o selecție a filmului-manifest militant, 
selecția unor cineagti care ştiau şi voiau să 
demonstreze si celor din jur un adevăr cu- 
noscut de multă vreme — din vremea în 
care a apărut formula «filmul — armă-de- 
luptă», formulă și realitate pe care abia 
acum ajung s-o înțeleagă o serie de artiști 
occidentali tineri sau mai putin tineri — 


(Continuare in pag. 15) 
Ecaterina OPROIU 


Nr. 6 


Anul XV (174) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educației Socialiste 


Bucuresti - iunie 1977 


q 


ton 


yy Cintarea României” 


el mai exigent, 


cel mai drept 
critic 


al 
filmelor noastre: 
opinia publica 


Cluj-Napoca 


Casa de film Unu 


Publicul 
nu este numai «spectatorul nostru». 
El devine 
«interlocutorul nostru» 


În trenul de noapte care mă duce la 
Cluj-Napoca. Cabina vagonului de dor- 
mit o împart cu un maior, figură tînără, 
păr albit înainte de vreme. Conversatia 
se leagă repede, ca-n tren. Îi spun că 
plec la Cluj, pentru o intilnire cu specta- 
torii filmelor din cadrul Festivalului «Cin- 
tarea României». Sinteti cineast? Eu văd 
aproape tot ce se face... Ce film frumos 
e Cursa! Nu? Da... Avem actori exce- 
lenti. Şi vreo cltiva regizori foarte buni. 
Şi operatori. Citiva sint de talie mare. 
Sint. Mă gindesc că-l cunosc de undeva 
pe maior. La scenariu stăm mai slab. 
Stăm. Dumneavoastră cu ce vă ocupați? 
Producător delegat. li explic ce înseam- 
na. li spun cu ce participă casa de filme 
Unu la Festival: Trei zile si trei nopți, 
Mere roșii, Dincolo de pod. Le-a văzut 
pe toate, are pentru fiecare în parte apre- 
cieri, observații. Are și o propunere te- 
matică. Un film despre ostași. Dar un 
film serios, bun, nu așa ca să bifati tema. 

În sala cinematografului Republica din 
Cluj-Napoca, lume multă pentru un spec- 
tacol de ora 16. Foarte multi tineri. Urcăm 
pe scenă. Vom H trei vorbitori... și un 
film. La sfirgit, reprezentantul difuzării in- 
vită pe spectatorii care doresc să parti- 
cipe la o discuţie, să vină peste drum, 
la Casa de cultură. 

După spectacol, în sala care ni s-a pus 
la dispoziție, oameni de toate virstele. 
Trei zile si trei nopți a plăcut. Cei cu 
părul cărunt se arată cei mai mulțumiți. 
Le-a amintit de anii aceia. Filmul a res- 
pectat adevărurile epocii. Apoi încep re- 
gretele. Romanul «Apa» e mai bun decit 
filmul. Încerc să vorbesc despre raportul 
film-literaturä, despre ce se pierde, despre 
ce se ciștigă. Da, dar personajul pe care-l 
interpretează Irina Petrescu e ciuntit. Si 
ce rol va interpreta Irina Petrescu în viitoa- 


2 


rele producții cinematografice? De ce e 
distribuită atit de rar? Dintr-o dată, dis- 
cutia se mută spre teme mai generale. 
Se fac aprecieri despre ansamblul pro- 
ductiei. Se critică sănătos si fără mănuși. 
Da, filme de aventuri, dar de ce atit de 
slabe? Da, comedii, dar sint puţine si, 
vai, unele foarte proaste. Da, filme și 
pentru copii, dar sint puține și anemice 
Actualitatea! Nu orice se filmează în 
decor de azi e actualitate. Se cam expe- 
diază problemele, vreau să spun că pro- 
blemele sint reale, dar cam superficial 
rezolvate. Şi mai sint o mulțime de pro- 
bleme. Toată lumea insistă pentru filmul 
de tineret. Si tinerii si cei mai în vîrstă. 
Filme de dragoste, dar nu așa... O po- 
veste omenească de iubire! Şi ce facem 
cu cei mici? Avem la Cluj-Napoca o mul 
time de grădinițe de copii, ne spune un 
director de sală. Cu aceste grădinițe avem 
contracte pentru organizarea de proiec- 
tii, dar nu avem filme. Trebuie sá repe- 
tăm filmele și copiii le știu aproape pe 
de rost. Încerc să explic: și pe plan mon- 
dial există o criză a filmului pentru copii. 
Omul nu e deloc satisfăcut. El nu vrea să 
știe de criza mondială a filmului pentru 
copii. El are contracte cu grădinițele din 
Cluj-Napoca! 

Un festival în haine de lucru. Nu mai e 
o simplă trecere în revistă a filmelor 
create în ultimul timp. E o analiză com- 
petentă, mai aspră şi mai exigentă dech 
a multor specialişti. O dezbatere respon- 
sabilă, care redimensionează raporturile 
em producátorii si consumatorii de 
ilm. 

În gară, la întoarcere, îl revăd pe maior. 
Avem același vagon, dar cabinele sint 
diferite. Nu e nimic, vom continua discu- 
tia pe culoar. În cabină — un tînăr. Zice 


semnul sub care se desfășoară întreaga noastră creaţie cinematografică 


Publicarea listelor de premii acordate artiștilor 
amatori şi celor profesioniști a încheiat partea 
competitivă a primei ediții a Festivalului national 


«Cintarea României». 


Conceput ca o amplă mișcare politică si 
culturală, de stimulare a muncii și creaţiei întregu- 
lui popor, festivalul s-a desfășurat pe multiple 
planuri, imposibil de rezumat într-o listă de premii, 
oricît de bogată. Ne referim mai ales la numeroase- 
le si sugestivele intilniri pe care el le-a prilejuit 
intre artistii profesionisti si cei amatori, la dez- 
baterile angajate intre creatori si public. 


În acest sens, «Cintarea României» își per- 
petueazá in timp nu numai ecourile, dar si exi- 
gentele. Ea devine o preocupare permanenta, ale 


cărei roade le dorim mai bogate, mai pline de stra- 
lucire, cu fiecare noua ediţie. 


În această perspectivă, am reținut pentru 


că vrea să doarmă, fiindcă miine are 
mult de alergat prin Capitală. Vrea să 
rs cu ce treburi am fost la Cluj-Napoca. 
i spun și, brusc, are o mulțime de în- 
trebări despre cinematografie. Mă scuz, 
ii spun că mă aşteaptă pe culoar un alt 
spectator. Vine după mine si asa zăbovim 
mult discutind despre filme, despre fil- 
mele din Festival. Cine va lua premiul? 


Casa de filme Trei 


numărul de fata al revistei mărturiile producători- 

lor delegati care au însoţit producţiile noastre 

cinematografice pe 
«Cintarea României» 


drumurile festivalului 


Cine va hotărî premiile? Si, pe neastep- 
tate, vine cu o propunere. La următorul 
festival, ar trebui ca pentru filmele care 
vor intra în faza finală să se tipărească 
buletine de vot pentru spectatori. La ieși- 
rea din sală, buletinele se vor introduce 
în urnă și... 


Beno MEIROVICI 


Lungul drum al filmului către viata 


sau «procesul cinematografic» 
susținut în sala «Minierul» 
de un grup de elevi 


Scopul călătoriei: Gală de filme a 
Casei nr. 3, participare în cadrul Festiva- 
lului naţional «Cintarea României». 

Locuri: Mara, Iza si Firizia, cristal tur- 
nat in silabe, parcá numele unor fete de 
voievozi intemeietori de tara, cintec in 
cintec — aurul spălat de ele de-a lungul 
mileniilor ar înconjura Maramureșul de 
trei ori, pletele lor împletite. Baia Mare, 
Desești, Hărnicești, Sugatag, Vadul Iziei, 
Sighet, Sarasău, Säpinta, Remeti, Huta, 
Certeze, Negrești, așezări străvechi, iar 
la Surdesti biserica monument, si lem- 
nul, și sfinții de lemn, și lemnul pictat, 
și pictura unor anonimi amintind de Giotto, 
turla de aproape 60 de metri din șiță 
tăiată cu barda, cu o singură definiţie 
posibilă: Locul geometric al mileniilor 
în care dăinuie un popor și o con- 
știință națională. La Negrești și în cele- 
lalte sate, porți cum nu se mai află în 
lume, noi și vechi, cu simboluri solare, 
codificate de brancusii maramureseni 
după o logică a absolutului, a acelei legi 
a identităţii eterne care se numeşte popor, 
patrie. O poartă din Maramureș este la 
fel de definitivă ca și Acropole, Capela 
Sixtină, sau Ginditorul lui Michelangelo. 
Apoi Sapinta, viata aceea a secolelor tre- 
cutä în secolele de sub glie (lorga spunea 
că prețul unui pămint este acela al mor- 


tilor care s-au coborit sub el), o alegorie 
fără de sfirșit, fiindcă acolo, citind inscrip- 
tiile, mi-am amintit de urna funerară a 
unui centurion de la Pontul Euxin, care 
își sápase singur, cu dalta, epitaful, ru- 
gind pămintul unde se află să fie îngădui- 
tor cu un oștean trimis de marele (raian 
pe acele meleaguri întru cinstirea Cetăţii 
Eterne. La Säpinta, sub pămint, există un 
cer albastru și limpede, in care ochii 
timpului trimit către suprafață păsările 
măiestre pe care le-au visat țăranii, mi- 
nerii, oierii, poporul cel mare și fără de 
număr... În Munţii Gutiiului există o pia- 
tră și un izvor sub care se află Pintea 
Viteazul, cel care nu și-a plecat capul în 
fața nobililor, unul dintre aceia care au 
lăsat maramuresenilor un aur mai scump 
ca aurul, ideea demnităţii unui popor în 
fața tuturor urgiilor. 

Oamenii și filmul: «Maramures, țară 
veche/ Cu oameni fără pereche», isi in- 
cepea un poet, cindva, un foarte lung 
poem. Valoarea metaforică a versului e 
discutabilă, dar valoarea lui existențială, 
de tip sociologic, aparține evidenţei clare. 
Un film al lui Andrei Blaier, Ilustrate cu 
flori de cîmp, şi altul al lui Savel Stiopul, 
Ultimele zile ale verii, s-au bucurat de 
participări nesperate de autori nici măcar 
în marile săli bucureştene. În plus, elevii 


n 


Y 


«in conducerea operei de edificare a societátii socialiste multilateral dezvoltate, partidul 
nostru pune un accent deosebit pe educarea socialistá a maselor, pe insusirea conceptiei revolu- 
tionare despre lume si viatá si lárgirea orizontului de cunoastere si culturá a intregului popor, 
pe formarea atitudinii inaintate fata de munca si societate». 


Liceului de constructii din Baia Mare, 
condusi de profesoara Constanta Filip, 
au montat, dupa spectacolele de gala, 
un adevărat film al filmelor date. Interpre- 
tate de elevi, personajele llustratelor... 
coborau de pe pinză în stal, transformau 
în «proces» cinematografic drama eroi- 
lor. Dacă am fi putut filma acest spec- 
tacol al spectacolului, cinematografia ar 
beneficia de o peliculă mult mai autentică 
decit altele. Sala «Minierul», pentru o 
seară, a fost un platou de filmare de zile 
mari, in care s-a interpretat «ca-n viata», 
invätäceii riglei de calcul și ai structurii 
betonului dovedindu-se interpreți remar- 
cabili. Filmul românesc are zeci de mii 
de iubitori în tot Maramureșul și datorită 
Întreprinderii cinematografice (director 
Gavrilă Bărbuș), dar şi datorită unor ade- 
varati propagandiști ai filmului de felul 
Olgăi Dobrai. Aceștia, nici mai mult nici 
mai putin, ne-au întrebat ce ar trebui 
făcut ca una dintre casele noastre de 
filme să-și aibă sediul și locurile de fil- 


Arad, 


Drobeta-Turnul Severin, 


Nicolae CEAUȘESCU 


(din Expunerea la Congresul Consiliilor oamenilor munci. primul congres al clasei muncitoare — 11 iulie 1977) 


mare chiar acolo în Maramureș. Am răs- 
puns ceva în legătură cu viitorul... 

Minunat e acest Maramureş, minunate 
sint chipurile oamenilor, rostirea veche a 
limbii, exuberanta tinerilor şi virstnicilori 
Ce mari artiști au trăit şi trăiesc acolo, ce 
lumină lină și pură există acolo, cit de 
mare este sufletul oamenilor si locurilor! 
Există o seculară sete de cultură și civi- 
lizatie pe acele meleaguri, fiindcă există 
o civilizaţie și o cultură multiseculare, 
fiindcă există oameni frumoși si demni, 
oameni adevăraţi. Cind un artist simte 
oboseala succesului, nelinistea metafo- 
rei sale interioare, sau cînd, pur şi simplu, 
vrea să afle ceva nemaiväzut, să meargă 
în Maramureş. Va fi primit cu braţele des- 
chise, condus la izvoarele omeniei care 
dăinuie în ființe și lucruri, în izvoare si 
arbori, așa cum au lăsat pentru eternitate 
voievozii cei de demult, ctitorii de fara si 
frumuseţe... 


Marcel PARUS 


Sibiu, 


Petroşani, laşi, Tg. Mureș 


Casa de filme Cinci 


..cind actorii coboară 
de pe pinzä... 
...cind publicul devine 
coautor... 


O data terminat, orice film inmagazı- 
nează in el nu numai mari cantități de 
muncă încordată, dar si sumedenie de 
ginduri, speranţe, neliniști care-l fac pe 
realizator să aștepte cu emoție judecata 
publicului. 

Ultima premieră a Casei de filme Cinci, 
filmul Oaspeți de seară, realizat de re- 
gizorul Gheorghe Turcu, a avut loc în 
cadrul festivităților intitulate «Primăvara 


culturală bucureşteană», sub egida Festi- 
valului national «Cintarea României». În 
acest cadru, s-a născut ideea organizării 
unui spectacol literar-artistic care să in- 
sofeascá premiera de gală a filmului pe 
un itinerar care ne-a purtat de la Arad la 
Drobeta-Turnu Severin, de la Sibiu și 
Tg. Mureș la Petroșani, lași si Pașcani. 
În fapt, a fost vorba de un recital pe care 
au acceptat să-l ofere publicului specta- 


tor actorii-interpreti ai filmului, pe sce- 
nele teatrelor sau Caselor de cultură din 
localitățile respective, înainte sau după 
prezentarea filmului, beneficiile acestor 
recitaluri fiind depuse în contul ome- 
me! 1977. 

Marea noastră satisfacţie a fost însă 
mai ales să constatăm, de fiecare dată, 
la fiecare nouă intilnire între cineasti si 
spectatori, că preferințele publicului si 
cele ale actorilor care participau la reci- 
tal creau un climat de activă participare 
intelectuală si de larg interes cultural. 

Cei care-l cunoșteau pe lon Caramitru 
ca un iscusit tălmăcitor al versurilor și 
prozei eminesciene, au descoperit cu 
această ocazie că se poate tace «compo- 
zitie» si recitindu-i pe Bacovia sau Ar- 
ghezi, asa dupä cum gravitatea si patosul 
ideilor lui Bogza sau Nichita Stănescu 
pot face «spectacol», ca și interpretarea 
unor versuri de Marin Sorescu sau Adrian 
Păunescu. Opțiunile poetice ale lui Ovi- 
diu luliu Moldovan ne-au condus de la 
Naso la Tagore, Radu Stanca și loan 
Alexandru, cu popasuri la Eminescu, Cos- 
buc, Blaga. O variantă pitorească a «Mio- 
riței», alături de interpretarea unor ver- 
suri de Shakespeare, Arghezi sau Labiș, 
ne-a oferit Alexandru D. Lungu. Poezii 
de Ana Blandiana și Kanyadi Sandor au 
fost recitate cu căldură de Marta Balint. 
Versuri de Magda Isanos, Heine sau 
Coșbuc au fost tälmäcite cu sensibilitate 
de Paula Chiuaru. lată citeva nume și 
citeva repere importante pe un itinerar 
cultural-educativ în care valorile autoh- 
tone alternau cu cele universale, cele 
moderne cu cele clasice. Spectatorul care 
a descoperit-o în film pe Tricy Abramo- 
vici ca pe o actriță sobră si cu un simţ 
precis al nuantelor și-a putut face o idee 
mai cuprinzătoare despre paleta mijloa- 
celor sale de expresie urmărind-o într-un 
dans modem (pe muzică de jazz inter- 
pretată de Mahalia Jackson), recitind cu 
umor din versurile lui Sorescu sau ilus- 
trind reflectiile despre viaţă, moarte si 
dragoste cuprinse în robaiurile poetului 
persan Omar Kayam. Greșit l-ar catego- 
risi cineva pe Stefan Radof ca pe un 
actor cerebral, rece, dach s-ar multumi 
cu vizionarea secventelor sale de film, 


fără a lua cunoștință de ipostaza sa de 
actor-poet sau fără a-l urmări în acel mic. 
recital actoricesc care-l constituie mono- 
logul lui Styles din piesa anti-segregatio- 
nistă «Swizwe Banszi a murit» de Athol 
Fugard. Căldura si simplitatea expresiei 
lui Traian Stănescu și-au găsit noi va- 
lente artistice în calitatea sa de recitator 
al unor versuri cu adinci rezonanţe in 
conştiinţa publică. Vocea sa a vibrat cu 
aceeași emoție solemnă rostind strofe de 
Vasile Alecsandri, ca și atunci cind — 
aşa cum ne obisnuise — încheia micul 
nostru recital dind citire unor versuri 
compuse de o fată de 12 ani, Ruxandra 
Bältäretu, predate profesoarei de limba 
română de la Şcoala nr. 19 din București, 
doar cu citeva ore înainte de a-şi pierde 
viata într-unul din blocurile prábusite in 
seara zilei de 4 martie: ...«Visul imi fugise 
pe cine stie ce stea din Calea Laptelui/ 
Nu puteam decit să-mi las pleoapele să 
tresară hipnotic pe un fond surd/ Eram 
singură, încercam să mă caut printre 
antenele de bloc/ Sau mai sus in cer/ Nu 
m-am regăsit nicăieri în afară de inima 
mea». 

Receptivitatea organismelor culturale 
județene (si în primul rind a activiștilor 
întreprinderilor cinematografice) care 
ne-au găzduit au dat măsura, la rindul 
lor, audienței de care s-a bucurat iniția- 
tiva noastră. Atit prezenţa în spectacol a 
unor actori ai teatrelor locale care au 
avut amabilitatea să accepte invitația 
noastră — Liviu Rozorea (Arad), Geral- 
dina şi Radu Basarab (Sibiu), Dumitru 
Petrescu (Petroșani), Cornelia Gheor- 
ghiu (laşi) — cit si înscrierea acţiunii in 
programul unor vaste manifestări cu ca- 
racter local (Zilele culturii mehedintene, 
Festivalul sibian «Cibinium '77», etc.) sau 
în spectacole de amploare la care își dă- 
deau concursul formații profesioniste și 
amatoare de prestigiu (Petroşani, lași, 
Paşcani) — vorbesc de la sine despre 
inițiativele unor organizatori intreprizi care 
nu precupetesc nici un efort pentru a 
obține un coeficient de maximă eficiență 
educativă din orice potenţial creator, în 
stare să onoreze sensurile majore ale 
Festivalului «Cintarea României». 


Cornel CRISTIAN 
3 


Gel mai exigent, cel mai drept critic 


Botosani 


Eroii de pe ecran 
la întilnirea cu eroii din viata 


Că publicul nostru iubeşte filmul românesc ne-o dove- 
deste nu doar vertiginoasa ascensiune a cifrelor de încasări, 
ci și atenţia pasionată cu care spectatorii sînt oricind gata 
să se angajeze într-o dezbatere dedicată destinelor cinema- 
tografiei noastre. Magnetismul «acţiunilor» organizate de 
întreprinderile cinematografice din Capitală sau din judeţe 
nu izvorăște din idolatrie — așa cum pe alte meridiane 
mulțimile minate de simplă curiozitate se mai înghesuie să 
asiste la descinderea vedetelor din limuzine — ci dintr-un 
sentiment infinit mai profund care reflectă un salt uriaș 
al mentalitátii sociale si culturale, sentimentul angajării 
lucide, critice, la viata culturală a naţiunii. Confruntarea 
directă dintre cineagfi și public a încetat demult sá mai fie 
un schimb banal de amabilitäti,ca să devină terenul unor 
verificări, uneori usturătoare, alteori emotionante, ale con- 
centratiei de adevăr și talent oferite de realizatori pe centi- 
metrul pătrat de peliculă. 


Recent, la Botoșani, Comitetul județean de cultură și 
educaţie socialistă în colaborare cu Întreprinderea cinema- 
tografică judeteanä,a inaugurat un ciclu de «Medalioane 
cinematografice». Iniţiativa, prima de acest fel pe țară, ur- 
mărește să ofere periodic botoșănenilor retrospective ale 


creației celor mai Indrágiti interpreți ai filmului românesc, 
si era firesc ca seria să fie deschisă cu un medalion dedicat 
unui fiu al județului, actorul Octavian Cotescu, din a cărui 
filmografie de peste 20 de titluri au rulat succesiv vreme de 
o săptămină Dragoste lungă de o vară (1964), Dimine- 
tile unui băiat cuminte (1967), Bariera (1972), Capcana 
(1974), Operațiunea Monstrul (1976) și Bunicul și doi 
delincventi minori (1976). Cu același prilej, Octavian 
Cotescu, regizoarea Maria Callas Dinescu și istoricul de 
film Manuela Gheorghiu au participat la mai multe întilniri- 
dezbatere cu oameni ai muncii din diferite întreprinderi 
botosänene, cu UTC-isti din liceele cu profil industrial, cu 
marele public. În dulcele grai moldovenesc, pornind desigur 
de la creația invitatului de onoare, acest mare si atit de 
modest actor care de-abia în ultimii ani a găsit partituri pe 
măsura talentului său, discuţiile s-au angajat treptat pe 
făgașul unor probleme de interes general ale cinematogra- 
fiei noastre. 

După ce au vizionat fragmente selectate din filmele ce 
aveau să ruleze în zilele următoare, spectatori cu reală 
vocaţie de filmologi s-au adresat actorului Octavian Cote- 
scu, deputat în Marea Adunare Naţională, nu doar în cali- 
tate de artist, ci și de cetățean. 


Nu efortul A 


za, 
ul artistic 


ci rezult 


Octavian Cotescu: Mă simt de două 
ori emoţionat, pentru căldura cu care m-ati 
primit în urbea unde am copilărit și pentru 
că acum citeva minute, împreună cu dum- 
neavoastră, am revăzut unul din primele 
mele filme, Dragoste lungă de-o seară 
al lui Horea Popescu și această brutală 
confruntare cu propria mea imagine de 
acum 13 ani m-a tulburat nespus. Am sim- 
tit timpul trecind peste mine ca o ploaie 
grăbită de vară. Memoria peliculei e ne- 
crutátoare, dar nu-i mai putin adevărat că, 
in meseria noastră, ea reprezintă și un 
aliat, pentru că ne ajută să ne corectăm 
singuri stingăciile. 

Manuela Gheorghiu: Cu modestia lui 
binecunoscută, Octavian Cotescu pome- 
neste doar de stingăcii si uită să adauge că 
această suită de fragmente din filmele sale 
turnate in epoci diferite ne-a oferit exem- 
plul unei traiectorii artistice cu totul ieșite 
din comun. De la orgoliosul fecior de țăran 
din Dragoste lungă de o seară și pină 
la personajul «Bunicului» sau al maestrului 
din Gloria nu cinta, acest admirabil actor 
al nostru și-a cizelat migălos mijloacele de 
expresie. Şi dacă astăzi lui i se pare că în 
1964 unele gesturi sau priviri erau ingroșate 
este tocmai fiindcă maturizindu-se artisti- 
ceste a ajuns la o atit de subtilă stăpinire 
a mimicii, a privirii şi a inflexiunilor vocale. 
André Malraux spunea că după virsta de 
25 de ani, fiecare om este răspunzător pen- 
tru expresia chipului său. Dar un actor 
proteic, cum este Cotescu,are tot atitea 
expresii cite personaje. Şi mă intreb de ce 
între 1961 si 1970 n-a fost distribuit decit 
in patru filme, de ce în fata talentului său 
uriaş, dovedit in teatru și televiziune, a 
primat criteriul absurd al unor anumite 
cahoane de fotogenie? De ce a stat pe tusa 
cinematografiei noastre un actor care știe 
să fie zguduitor in drame (Diminetile 
unui băiat cuminte, Atunci i-am con- 
damnat pe toti la moarte), irezistibil in 
comedii (de la seria de TV, Tanta și Costel 
la Operaţiunea Monstrul), insinuant în 
personajele negative (Asediul, Puterea 
şi Adevărul, Capcana) si de o coplesi- 
toare umanitate în postura de detectiv 
(Cercul magic, Bunicul și doi delin- 
cventi minori)? 

Octavian Cotescu: E adevărat, succesul 
a venit pe nesimţite datorită generozitátii 
spectatorilor care mi-au răsplătit munca 
acumulată In ani si ani. Cineva m-a întrebat 
adineaori dacă mai am trac. La un actor 
emoția face parte din laboratorul foarte 
intim al pulsului său interior, care nu poate 
fi explicat în cuvinte. Un confrate declara 
odată, la un congres, că ergonomistii au 
calculat modificările fiziologice suferite de 
actori în timpul unui spectacol. Mie mi se 


4 


pare insă cá nu efortul contează, ci rezul- 
tatul artistic pe care nici un aparat din lume 
nu-l poate măsura ci numai spectatorii cu 
aplauzele lor. 

Constantin Bălan, maistru șet de ate- 
lier la fabrica «Confectia»-Botosani: 
Octavian Cotescu e îndrăgit pentru că spre 
deosebire de alții iși trăiește rolurile. Fie- 
care cuvint rostit de el pe ecran îi izvorăște 
parcă din suflet și-l crezi, fie că e vorba de 
un rol principal sau de o scurtă apariție. 
Caracteristic tipurilor create de el este 
omenia, intelegerea pentru semeni. Chiar 
si personajelor negative el stie să le dea 
un licăr de căldură, de umanitate care să 
ne facă să regretăm parcă și mai mult că 
eroul respectiv a luat-o pe un drum greșit 
Simti cá de la Cotescu ai multe de învăţat, 
ca om. 

Costel Aelenei, mecanic de locomo- 
tivă la Remiza CFR-Botosani: Mai toate 
filmele in care Octavian Cotescu a jucat 
eroi contemporani ni se adresează nouă, 
tinerilor. Multe dintre ele au fost pline de 
adevăr, concludente: Diminetile unui bă- 
iat cuminte, Bunicul si doi delincventi 
minori — dar au existat şi unele in care 
truda dv. de a da căldură si viata rolurilor 
nu era sprijinită de ceea ce se petrecea in 
restul filmului. Erati ca o locomotivă puter- 
nică la care s-au atașat vagoane incárcate 
numai pe jumătate. De ce se fac incă filme 
in care viata noastră e prezentată in roz, 
asa cum ar trebui să fie si cum nu e intr-a- 
devăr? 


Noi nu vrem idoli, vrem modele! 


Octavian Cotescu: Arta se bazează pe 
un paradox, acela al echilibrului dintre 
personajele pozitive și negative, cind de 
fapt însăși noțiunea de conflict presupune 
dezechilibru. Actorului îi revine efortul de 
gindire, efortul artistic mai bine spus, de 
a se modela într-un personaj ale cărui 
cuvinte și gesturi sintetizează ideea filmu- 
lui. De fapt, el este un pion pe o mare tablă 
de șah, gata oricind să fie mutat sau să 
dispară pentru ca partida să se poată des- 
făşura conform planului stabilit. Filmul, ca 
orice operă de artă, e de fapt un joc de șah 
îndelung premeditat care insă, în mod obli- 
gatoriu trebuie să apară spontan. În pri- 
vinta nemulțumirii dvs. e adevărat că există 
uneori o teamă a cineaștilor de a zugrăvi 
conflicte reale din viață și tendința de a 
escamota laturile intunecate ale realității, 
desi arta nu mai este eficientă dacă ne in- 
fätiseazä un «bine» puternic si de neinfrint 
în luptă cu un «rău» meschin si neinsemnat. 
O victorie iși are prețul in clipa cind invingi 
un adversar puternic. Trebuie să avem 
curajul să arătăm că în viata, alături de spi- 
cele de griu se incäpätineazä să crească 
si ciulinii şi că datoria noastră este să ne 


cu flori de cîmp, Cursa si Mere roșii au 
plăcut pentru că au abordat teme noi și 
gingase, felul cum destinul unor tineri 
poate fi zdrobit de inconstienta cu care unii 
inteleg să Insele increderea și dragostea 
curată, călcind în picioare sentimente ade- 
vărate. Cinematograful poate să fie de 
foarte mare ajutor in educarea tineretului, 
in condamnarea unor mentalități greșite. 
Filme ca Bunicul..., Diminetile unui băiat 
cuminte și chiar mai vechiul Dragoste 
lungă de-o seară sint binevenite. Am ob- 
servat însă uneori această tendinţă de 
a se acorda mai multă importanţă proble- 
melor de producție, deși filmele ar trebui 
să se preocupe să ne învețe mai ales cum 
să trăim, nu exclusiv cum să muncim. 


Valeria Bălău, muncitoare la «Con- 
fectia»-Botosani: E nevoie de mai multe 
filme dedicate vietii de familie, mai multe 
filme de dragoste. Căsătoriile fulger, făcute 
din interes sau din superficialitate, si eșecul 
lor ar putea să fie subiectul unor drame de 
mare răsunet educativ. Există din păcate 
tineri care consideră că iubirea e ceva care 
se citeste numai în cărți, dar nu poate ti 
trăită aevea. Vrem mai multe filme care să 
trezeascá sensibilitatea, respectul reciproc 
in relaţiile de prietenie si de familie. Tineri 
și tinerele noastre ar vrea să găsească in 
filme modele. Nu idoli, ci modele. Dar 
dacă regizorii nu izbutesc să ne emotio 
neze, să ne convingă, efortul lor e inutil. 
E drept că depinde foarte mult și de felul 
in care se identifică actorii cu rolurile, de 
priza lor la public. De aceea au succes 
filmele cu Cotescu. 


Rodica Bikel, muncitoare la «Con- 
fectia»-Botosani: Există filme pe care le 
uiti a doua zi si altele pe care le tii minte 
o viaţă pentru că te-au zguduit. Nu toti 
regizorii noștri știu să dea dinamism întim- 
plărilor înfățișate. Dialogul e prea încărcat, 
in schimb acţiunea se resfiră fără să se 


Cel mai exigent și cel mai drept critic al filmelor lui Octavian Cotescu: 


spectator 


județului său de baștină, Botoşani. (Criticul Manuela Gheor- 


ghiu, actorul Octavian Cotescu, regizoarea Maria Callas-Dinescu și direc- 
torul întreprinderii cinematografice a județului Botoşani, Vasile Mareci) 


războim pentru a învinge forțele «răului». 
Maria Callas-Dinescu: E foarte important 
ca filmul de actualitate, proba cea mai di- 
ficilă pentru un regizor, să se elibereze de 
o prejudecată care il frinează inca, și anume 
aceea a generalizării. Recent, un regizor 
a vrut să filmeze intr-o intreprindere din 
țară, dar a fost refuzat de directorul ei cind 
acesta a aflat că în scenariu era vorba 
despre un caz negativ, pentru că nu voia 
să se strice reputația intreprinderii... Tot 
astfel, la nivelul scenariilor există teama 
de a duce o intimplare dramatică pină la 
capăt, pentru ca acel caz particular să nu 
capete valoare generalizatoare. Şi pentru 
că această seară este dedicată lui Octavian 
Cotescu, vreau să spun că nu aș fi putut 
concepe Bunicul... fără participarea dom- 
niei-sale si cá sper ca scenariștii să înceapă 
- scrie roluri anume pentru personalitatea 
ui. 

Tudor Visan, elev la liceul agro-in- 
dustrial an IV: In ultimul timp cinemato- 
grafia noastrá a inceput sá-si contureze 
personalitatea si sá-si aducá o substan- 
tialá contributie la acea carte de vizitá pe 
care o reprezintá pentru un popor cultura. 
Cred cá o cale spre maturizarea filmului 
románesc si eliminarea stingáciilor incá 


'vizibile, ar fi o dezbatere mai directá a 


problemelor actuale, nu numai la nivelul 
existentei profesionale, ci si personale a 
oamenilor. 

Constantin Bălan: E adevărat, lustrate 


Recenta trecere in revistă a roadelor 
muncii cinecluburilor, prilejuită de faza 
pe țară a amplului concurs national 
«Cintarea României», ne-a adus în fata 
ochilor impresionanta creaţie a cine- 
amatorilor, cei care, facindu-si frate de 
drum din aparatul de filmat, fixează pe 
celuloid crimpeie semnificative ale reali- 
tätilor înconjurătoare, reflexul, In con- 
stiinte, al Inaltelor idei ce ne ordoneazä 
existența. Atenti — cum se cuvine — 
nu numai la ceea ce se spune, ci si la 
cum se spune, am consemnat cu bucu- 
rie, aläturi de ineditul unor imagini si 
unghiuri tematice aläturi de acuitatea 
problematicii si prospetimea unor co- 
mentarii, a suportului verbal în genere. 
Se dovedeşte incă o dată că, in fata unui 
aparat de filmat minuit cu talent si rivnă, 
cu o pasiune ce implică si puterea dea 
alunga tentatiile facile, cuvintele nu se 
mai prind nici ele în hora unor paşi mult 
ştiuți, lăsindu-se antrenate in jocul 


al filmelor noastre:opinia publica 


petreacă nimic. Zile fierbinti a plăcut asa 
de mult tocmai pentru că acolo personajul 
directorului e arătat si acasă si pe șantier, 
zbătindu-se, suferind, trăind pentru fiecare 
din uzină în parte, totul avea ritm, era capti- 
vant. De altfel, tot ce face Nicolaescu se 
vede că e făcut cu patos, cu pasiune. Viata 
in fabrică nu e plicticoasă, de ce să apară 
așa pe ecran? 


Poti fi mare actor chiar dacă 
n-ai păr alb 


Maria Callas-Dinescu: Atita vreme cit 
scenariștii şi regizorii nu se vor inspira la 
fata locului, scriindu-și scenariul acolo, 
asa cum se intimplă in alte cinematografii, 
nu vom putea obtine rezultatele dorite. O 
documentare de citeva zile nu ajunge, 
subiectele nu trebuiesc scrise la Bucu- 
resti ci la fata locului, pentru o cunoaștere 
nemijlocită a realității. 


Ecaterina Amuräritei, protesoară de 
limba și literatura română: Filmele noas- 
tre de actualitate au tendința de a sublinia 
in mod forțat caracterele, desi acest ma- 
niheism le reduce veridicitatea. Pe de altă 
parte, se observa preocuparea scenaristi- 
lor de a oferi o galerie tipologică exagerat 
de bogată. S-ar putea să fie consecinta 
faptului că majoritatea ecranizează opere 
literare a căror arhitectură inițială obligă. 
De asemenea, am remarcat în ultima vreme 
apariția unor filme fără conflict, în care 
detaliile de atmosferă, de autenticitate ră- 
nin valori in sine, nearticulate pe o struc- 
tură dramatică vizibilă. 


Manuela Gheorghiu: E adevărat că a 
existat cindva o teorie care susținea că in 
cadrul societății socialiste nu există con- 


în filmele „cineamatorului“ 


spontaneitátji. Atunci cind nu-şi pro- 
pun să urmeze, sfielnic, modelele pro- 
fesionistilor — chiar ale celor mai buni 
— cind nu se apropie de blocurile cuvin- 
telor ca de o cetate inexpugnabilă, cine- 
amatorii contribuie la degajarea unor 
energii noi ale limbii. Am intilnit, Intr-un 
număr apreciabil de filme, o sinceritate 
necontrafăcută a expresiei, o apropiere 
pe căi mai putin bătătorite de acele locuri 
unde vorbele se adună în perechi si 
structuri ce devin apoi o coloană de 
susținere a filmului. Mărturisirile comen- 
tatorului care semnează și genericul 
filmului Aurul alb al Siatinei, realizat 
de cineclubul Casei de cultură a sindi- 
catelor din Slatina, sint emotionante 
pentru că nu-și transferă «ticurile» texte- 
lor cu efecte de mult verificate. Eroul 
spune: «...am venit aici, o mină de oame- 
ni, să învingem greul... aluminiumul 
nostru era alb si frumos, și era mai alb 
şi mai frumos decit altele, pentru că a 


flicte. Dar estetica și artele din tara noastră 
au combătut ferm această concepție ero- 
nată, iar documentele de partid au arătat 
că tocmai ignorarea sau subaprecierea fap- 
tului că in societatea socialistă există con- 
tradictii, duce la agravarea acestora. Nu 
trebuie să uităm nici o clipă că puterea unei 
cinematografii nationale stă in adevărul ei. 
Un film ca Puterea și Adevărul (in care 
Cotescu avea de interpretat o partitură 
extrem de dificilă prin ambiguitatea ei) nu 
trebuie să rămină unicat in istoria filmului 
românesc. Astăzi inscriem pe peliculă file 
ale istoriei contemporane care miine vor 
figura ca pagini ale epopeii naționale. 
Avem datoria să lăsăm viitorului mărturia 
epocii noastre asa cum e ea, neschemati- 
zată, nevăduvită de miezul fierbinte al ten- 
siunii cotidiene. 

Ecaterina Amuráritei: Pentru că ati 
vorbit de epopeea națională, din fişa de 
creaţie a actorului Octavian Cotescu reiese 
că nu a jucat in nici un film istoric. E o in- 
timplare? 

Octavian Cotescu: Ca să răspund, tre- 
buie să incerc o delimitare in ceea ce pri- 
veşte stilul in filmele istorice. Ca spectator 
imi plac foarte mult filmele care apelează 
la mijloacele super-productiei, filmul eroic 
cu alte cuvinte, dar ca actor nu cred că 
m-aș putea incadra intr-un asemenea stil, 
nu pentru că mi-ar fi teamă să nu cad de 
pe cal... E o chestiune de temperament, 
de structură interioară. Dacă — și sint sigur 
că cinematografia noastră va ajunge si 
acolo — vom aborda intr-o bună zi istoria 
prin prisma mișcărilor interioare ale celor 
care au creat istoria, prin prisma conflic- 
telor, sfisierilor lor intime, atunci cind apa- 
ratul de filmat va insista mai putin pe sce- 
nele de luptă și mai mult pe chipul eroilor 
ca să le surprindă în ochi frămintarea lăun- 
trică, atunci cind vom arăta tensiunea omu- 
lui pus fata in fată nu cu armatele dușmane, 
ci cu destinele unui popor, atunci voi juca 
si eu. 

Elena Bränisteanu, muncitoare la 
«Contectia»-Botosani: În ultimii ani am 
văzut o serie de filme românești de o deo- 
sebită calitate, tematică și ca realizare. 
Mă bucur să văd că au apărut regizori tineri 
care ni se adresează nouă, tineretului, cu 
filme în care ne putem recunoaște. Cursa, 
Mere roșii (premiat la Festivalul «Cintarea 
României») ne-au plăcut si pentru că au 
folosit actori debutanţi sau actori mai putin 
folosiţi. Știu că maestrul Cotescu pe lingă 
numeroasele lui indeletniciri o are si pe 
aceea de profesor la Institutul de Artă Tea- 
trală şi Cinematografică, de aceea mă in- 
teresează părerea sa despre noua noastră 
generație de actori. 

Octavian Cotescu: Pentru că pedago- 
gia e una din marile mele bucurii, sint fe- 
ricit că o serie de filme pentru și despre 
tineret au lansat mari actori: Mircea Dia- 
conu, Florin Zamfirescu, Tora Vasilescu, 
Horaţiu Mălăele. Termenul de «mare actor» 
nu se potrivește neapărat părului alb. De 
ce nu am fost noi la virsta lor pe cit de mari 
sint ei, rămine o problemă marginală. Esen- 
tial e că cinematografia noastră prin pre- 
zenta unor regizori tineri și a unor actori 
tineri, realmente extraordinari, a venit in 
intimpinarea publicului tinăr si nu numai 
a lui. 


Dialog consemnat de 
Manuela GHEORGHIU 


trebuinta si de podoabă 


fost produs de noi». Nici o vorbă despre 
mindria de a fi pionierii industriei din 
acele părți ale ţării, ci doar acel «si era 
mai alb si mai frumos decit celelalte». 


Am reținut, în același spirit al unei 
sinceritati devenit criteriu riguros, alesul 
comentariu al unui film întru totul izbutit. 


El n-a facut nimic să răsară soarele 
(Cineclubul Oțelul Roșu), portretul 
unui om al cărui drum nu este nici greu, 
nici ușor, este doar «al lui»; ori textul 
Cronicii de lut (Cineclubul Casei de 
cultură a sindicatelor din Cimpulung- 
Moldovenesc) închinate celor «care fac 
blidele cele de trebuintä și de podoabă, 
in care noi am pus toată dragostea». 


Magda MIHĂILESCU 


documentar: artiștii amatori la ei acasă 


O sonata pentru un cămin 


A compune un documentar despre un 
cămin cultural cu rigoarea unei sonate, 
iată pe scurt performanţa Adei Pistiner. 
Despre un cămin cultural, dar mai ales 
despre oamenii săi, văzuți la cămin, dar si 
în casele lor. Cu alte cuvinte un film despre 
artiştii amatori la ei acasă. 

La ei acasă i-au mai suprins însă și alți 
documentaristi, chiar cu prilejul primei 
ediții a Festivalului «Cintarea României». 
De pildă, David Reu, într-un fel de pot- 
puriu intitulat Cintäm viata și munca 
Din păcate, frumoasa declaraţie din titlul 
acelui documentar era contrazisă de gus- 
tul autorului, care recurgea la o colecție 
informa de ciudatenii (cintärefi din mai 
multe fluiere deodatä, dansatori in pozitii 
ostentative) si mai ales la o aglomerare de 
zimbete standard în fiecare cadru, ca ale 
unor vedete răsfățate, improprii acestei 
manifestări a genului popular autentic, 
pentru care simțul măsurii este esențial. 

Ceea ce distinge din capul locului filmul 
Adei Pistiner este tocmai înțelegerea rela- 
Hei intime dintre cintare, viață si muncă, 
în care exuberanta nu este nota unică. 
Filmul său începe cu un «andante»: citeva 
cadre statice se succed lent, topindu-se 
parcă unele în altele. Două färänci stau 
alături pe lavitá și cîntă cu glas scăzut, 
numai pentru ele, repetă de fapt acasă, 
pentru o sezátoare, un cîntec de-al lor. 
O fetiță le ascultă uitindu-se pe geam și, 
cu privirea ei, cintecul pare să răzbată 
afară, în spațiul liniștit al satului. Cîntecul 
învinge distanţa, izolarea. În altă casă, un 
alt cuplu de färänci repetă alt cintec. 
Spontaneitatea lor nu e tulburată de pre- 
zenta aparatului de filmat, dovadă cite o 
privire complice și amuzată îndreptată 
spre noi de cele care se știu s! se măr- 
turisesc filmate. Fiindcă Ada Pistiner nu 
mimează filmarea prin surprindere, nu 
elimină reacțiile stingace ale oamenilor, 
preferă să etaleze convenția, în loc s-o 
camufleze, recuperind-o astfel în folosul 
unei sinceritáti care este a artei. 

Cea mai elocventă în acest sens, în 
altă parte a acestui film-sonată, un «scher- 
zo», este secvenţa unei repetiții de teatru 
la sediul căminului cultural din sat. Nici 
textul, nici interpreții nu sînt celebri, dar 
cel mai important lucru este că nu sint 


Spontaneitatea 
ca 
probă 
a 
sinceritatii 


(Cadru 
din 
filmul 
Un 
cămin 
cultural 
de 
Ada 
Pistiner) 


cabotini. Regizoarea intirzie in a-i urmări 
in stingăcia lor, pentru că a descoperit o 
ratiune superioară a artei amatoare: în 
spațiul scenei, oamenii cîmpului încearcă 
să refacă gesturile vieţii lor de dincolo de 
rampă, măsoară dificultăţile tentativei și 
intuiesc pentru prima dată, dacă nu legile, 
cel putin natura unui miracol pe care l-au 
privit pînă atunci din afară. Nu rezultatul 
este acela care justifică noua preocupare, 
ci exercițiul însuşi, după care şi o renun- 
tare definitivă este prețioasă. Pentru că, 
întors modest în stal, cel care a urcat o 
dată pe scenă, o va privi mai sensibil şi 
mai atent decit înainte. 

Cineast autentic, dăruită cu precizia 
încadraturilor şi unghiulatiei, a duratei si 
racordurilor, a accentelor și ritmului, Ada 
Pistiner știe să se adapteze uimitor noului 
mediu, filmează intilnirile consátenilor la 
poartă si știe să-i privească peste gard, 
în curte, cu aceeași naturaletá cu care se 
miscase în Muzeul Stork, din documen- 
tarul cu acelaşi titlu sau urmărise pe 
constructorii conductei subterane, în O 
echipă de tineri. Dar, dincolo sau poate 
tocmai gratie acestei sigurante în stápini- 
rea mijloacelor, în fluenta lor studiată și 
firească, descoperim mereu cîte o suges- 
tie inedită, un gind propriu. Fiecare sec- 
venta din acest film, care este şi o micro- 
monografie a agezámintului cultural să- 
tesc, depăşeşte ilustrativul. O şedinţă de 
învățămînt sau o dezbatere civică la cămin 
se traduc într-o analiză a condiţiei vorbi- 
torului neobișnuit cu vorbirea, un dans 
folcloric în mediul său originar prilejuieste 
o definiție paradoxală a amatorismului: 
amatorul este adevăratul profesionist cînd 
e vorba de arta populară. 

În fine, chiar dacă am reține din acest 
scurt-metraj intitulat, ca şi celelalte ale 
autoarei, cu o sobrietate programatică, 
Un cămin cultural, doar portretele de 
țărani, femei și bărbați, virstnici si tineri, 
fețele acelea luminate de ingenuitate sau 
lucrate de o înțelepciune milenară, am 
găsi motive însemnate sá evidentiem 
această admirabilă lucrare, consemnind, 
nu numai prin afigele din fundalul scenei 
rurale, valorile angajate în Festivalul na- 
tional «Cintarea României». 

Valerian SAVA 


9 Si à-l 
otdeauna 
má... 


omoa 
| 
inna | Mir 


VV V3 pare 


Wi 


azä fru- 


, 2 e scurt-metraj: 
torul utilitar, fo: : 
rea», «Ala 


A? t 
ntru mini 


«dormitorului» 
cu hirtii, către 
E 
genului: 


Crit 


h M, E T ui 
mai mult umor» Muresan cu lon 


ste un boxer minu 


un 


>, dupa 


trece acum vreo suta de 
american Utah. Profetul 
ngiuc) este seful unei colonii 
im plorator, are 15 soții 
cel din- 

si 


nirajul 


lă pe platourile 
pi se vor in- 
pezi catre pre 


vom urmari ate 


Din prima sa seară, acest 
festival și-a dat măsura ca- 
litatii sale excepţionale. Din- 
tre cele 12 filme prezentate, 
12 ar fi putut fi menţionate 
in palmares. Din această pri- 
mă proiecție au fost, de alt- 
fel şi selecționate primele două Mari premii 
(David de Paul Driessen, Olanda, și Caste- 
lul de nisip de Co Hoedeman, Canada) și 
un premiu special al juriului, al Ill-lea (pen- 
tru că s-au dat trei premii speciale și chiar 
acest fapt demonstrează dificila sarcină a 
juriului, de a alege pe cei mai buni dintre 
foarte buni) acordat filmului Pasărea si 
rima de Zlatko Grgic, un regizor cu vechi 
și admirabile state de serviciu în arta de 
senului animat. Calitatea cu totul de ex 
ceptie a selecției mai probează însă un 
lucru: cantitatea de muncă depusă de or- 
ganizatorii acestui festival și seriozitatea 
simțul de răspundere care i-a caracterizat. 
Aproape 60 de filme în competiţie și cam 
tot atitea în sectia informativă, la care s-au 


inema 


; > 


. Anim 


adáugat retrospectivele unor realizatori si 
ale unor cinematografii nationale, intilnirile 
de lucru, conferintele de presá au fácut ca 
in cele cinci zile ale festivalului, munca sa 
se desfásoare cam 18 ore din 24. O echipa, 
îndelung rodatá, în frunte cu directorul 
festivalului, Raymond Maillet, secondat de 
Annie Maillet și Catherine Nielsen, însufle- 
titi de pasiunea pentru cea mai strins le- 
gată de imagine, poate, artă dintre toate, 
a devenit. pentru cei ce o fac, unul din 
simbolurile afirmării lor pe plan interna- 
tional. Annecy, acest festival unic în felul 
său, care atrage din doi în doi ani mii de 
spectatori, în marea majoritate tineri, iz- 
buteste nu numai să nu aibă oscilaţii de la 
o ediție la alta, dar să evolueze în ritm alert, 
ca si filmul de animaţie, de altfel, care a 
ajuns, din cînd în cînd, să poată condensa, 
în citeva secunde de proiecție, ideea de 
bază a unui întreg sistem filozofic. Un fes- 
tival, deci, care — și propune cea mai am- 
bitioasä dintre ambiţii, aceea de a tine 
pasul, în fond si formă, cu arta pe care o 
slujește, cu o artă deja centenară, care 
vehiculează în primul și în ultimul rind, idei 
de largă respirație. Sună cam pompos 
această afirmaţie despre o artă pe care 
marele public a cunoscut-o prin Mickey 
Mouse, Donald rätoiul si Betty Boop. Dar 
filmul de desen animat al anilor '77 se află 
tot atit de departe de Walt Disney ca pă- 
mintul de lună. Cu precizarea că desenul 
animat «de problemă» a aterizat pe Terra, 
cu adevărat, abia în ultima vreme și cu 
deosebire în acest an de gratie 1977. 


Între deznădejde și exuberantä 


După prima şi excelenta seară in care ni 
s-a tăiat răsuflarea profesională, a doua 7! 


dimineața am întilnit un pictor-regizor vest: 


german, Helmut Zimmermann, care, spre 
deosebire de entuziasmul general al celor 
lalti, isi manifesta dezamăgirea. Intrigatä, 
l-am întrebat ce nu i-a plăcut la acest start 
atit de spectaculos optimist. Mi-a răspuns: 
pesimismul. Şi avea dreptate. Majoritatea 
realizatorilor își puseseră toată măiestria 
și întreaga fantezie la bătaie ca să ne de- 
monstreze că ne aflăm pe ultimii metri, că 
mai avem doar citeva secunde (cadranul 
unui ceas, care-și avea secundarul așeza! 
la un milimetru de cifra 12, a apărut în prim- 
planul mai multor filme), că ultimele noastre 
puteri le vom consuma, le consumăm deja. 
ca să strigăm: S.O.S.! Salvaţi pämintul 
nostru prea încercat, salvati aerul nostru 
mereu mai poluat, salvați apele noastre 
din ce în ce mai înnămolite. Salvaţi sufletele 
noastre deznădăjduite! Salvati-ne? Nu. Sal- 
vati-va! Cum? Soluţii nu-mi amintesc să 
se fi oferit, în schimb am rămas cu certitu- 
dinea că «problema rămine deschisă». 
Deschisä si urgentă: citeva secunde, citiva 
metri, citeva guri de aer. Ni s-a spus și 
am fost convinşi de un adevăr fundamen- 
tal, acela că omenirea trebuie să facă ceva: 
așa nu se mai poate. Sau dacă se mai 
poate, nu o să fie bine. 

B Castelul de nisip. Filmul canadianu- 
lui Co Hoedeman reia, într-un fel, ideea 
trudei, pe cit de amarnică pe atit de zadar- 
nică, a lui Sisif. Un personal tisnit și «in- 
trupat» din nisip, creează, cu puteri extra- 
ordinare, si tot din nisip, alte personaje, le 
animă, le pune să clădească, le face să se 
organizeze, le insuflă speranţa în trăinicia 
existenţei lor, uitind să le avertizeze că 
viața lor se desfășoară între două rafale de 
vint, pe o plajă. Poate că omisiunea lui este 
premeditată: dacă am şti că ducem o exis- 
tentä efemeră — sau nu dacă am sti, pentru 
că stim — dar dacă am trăi obsedati de 
ideea morții, am sfirsi înainte de a începe. 
Nu e mai puțin adevărat, însă, că filmul, de 
o mare forță artistică, dincolo de ineditu! 
mijloacelor tehnice (animația nisipului), 


20 Acht 


de trudă, 
13 minute (excelente) 


un «Mare premiu» 


atia nu mai 


xxm $ 


De la Mickey Mouse si Donald ratoiul 


la satira sociala si filmul politic 


este departe de a fi tonic. Nu știu cit este 
de util să fim convinși că orice efort este 
inutil. Mai cu seamă cind această teorie - 
și aici folosesc datele pe care le-am aflat 
în legătură cu turnarea filmului — ne-o face 
un realizator care s-a incápátinat să tru- 
dească 20 de luni (mulind păpuși din cau- 
ciuc în care a virit fire de plumb flexibile 
spre a fi suple în mișcare, ungindu-le cu 
un lichid special, călindu-le la cuptor, bă- 
gindu-le la frigider, ca, în sfirsit, să le 
treacă prin nisip), ca să prezinte un film 
de 13 minute. El, în primul rind, a trudit 
amarnic ca sá ne convingă că nimic nu e 
zadarnic. Dovadă: Marele Premiu. 


E Pasărea si rima sau lăcomia si pros- 
tia în ofensivă. O zburătoare, pe cit de 
bătrină pe atit de idioată, furioasă că n-o 
mai țin puterile să se înalțe spre cer, se 
răzbună pe o rimă pentru care pămintul 
nu are nici secrete si nici oprelisti. O viata 
trăită sus, foarte sus, chiar pe culmi, de 
către un prost, poate fi perfect inutilă, în 
timp ce o existență dusă pe pămint poate 
fi plină de invätäminte. O fabulă cu morala 
simplă şi clară, dar o fabulă de-a-ndoase- 
lea: nu tot ce pare a fi pasăre simbolizează 
zborul, și nu tot ce este rimă se comportă 
ca un vierme. O satiră cu täisul puternic si 
desenul delicat, care i-a adus autorului ei, 
iugoslavul Zlatko Grgic, un foarte merita! 
Premiu special al juriului. 


B David este tot înfruntarea dintre des- 
teptăciune și prostie. O infruntare care, 
spre consolarea tuturor, în film se termină 
cu Infringerea celui puternic, a celui mare, 
a celui prost. Cu o mică rezervă însă: per- 
sonajul principal nu apare niciodată. Şi 
atunci se naște întrebarea: nu cumva, timp 
de 8 minute si 45 secunde, am fost hräniti 
cu iluzii si viata nu e chiar ca-n filme? 
Filmul olandezului Paul Driessen a luat 
și el Marele premiu. 

Cu David, urmat chiar în aceeași seară 
de Fantabiblical («Fantezie pe teme bibli- 
ce») al italianului Guido Manuli, a început 
seria filmelor pe teme mitologice și biblice. 
Printr-o stranie coincidenţă, un mare nu- 
măr de realizatori și-au ascuțit anul acesta 
simțul critic la adresa contemporanilor, 
conspectind biblia si și-au reimprospátat 
umorul, actualizind legendele mitologice. 


W icar si inteleptii este unul dintre 
cele mai strălucite exemple de asemenea 
interpretări. În zumzetul neintrerupt al dis- 
putelor dintre filozofi, bietul Icar încearcă 
să dea din aripi. Dar bruiajul este atit de 
puternic, încit temerarul zburător nu poate 
străpunge «zidul sunetului» ca să se înalțe. 
Mai ales că zgomotul inteleptilor, care par 
a fi foarte concentrați pe ideile lor abstracte. 
în realitate are ca scop tocmai să-l impie- 
dice pe acest ins oarecare, pe acest ne- 
poftit, pe acest nefilozof să facă altceva 
decit propovăduiesc ei, să gindească altfel 
decit îi indică ei. De pildă, să zboare în 
loc să se tirască. Icar, evident, cade întru 
satisfacția intregului sobor. Consolati, în 
sfirsit liniștiți, inteleptii își reiau meditaţia. 
Cind, ce să vezi, un alt nepoftit, la fel de 
nefilozof ca si primul, tiptil-tiptil se dă de-o 
parte, își potrivește braţele si... lritati, fi- 
lozofii Tei reiau, mai abitir, disputele lo: 
cele mai zgomotoase pe ideile lor cele mai 
inältätoare. Acest minunat imn închina! 


setei de cunoaştere și dorinței de.libertate, 
semnat de sovieticul Feodor Hitruk, a luat 
Premiul filmului pentru tineret. 


Nedreptatiti, apreciați și aplaudati 


Ca in orice festival, au existat si filme 
foarte bune, unele chiar excelente, care nu 


Un pamflet împotri 
violenţei /He, te! 


GEN Rey 
EPIN 
es. 
SOs an = 
O satiră pe teme 
(Fantabiblical) 


biblice 


Un imn inchinat libertátii si 
«Premiul Filmului pentru 
tineret» //car si inteleptii) 


O fabulă de-a-ndoaselea şi 


«Premiul special al juriului» 
( Pasărea si rima) 


¢ 


4 


au fost mentionate In palmares. De data 
asta, mai mult ca alteori, omisiunea poate 
fi oarecum justificată de nivelul general 
foarte ridicat al întregii selecții. Totusi 
patru producții ar fi fost de dorit, după 
părerea mea, să fie recompensate: He, te! 
de Peter Szoboszlay (Ungaria), Poveste 
cu perle de Ishu Patel (Canada), Geneză 
de Mihai Bădică (România) și Manga de 
Yoji Kuri (Japonia). 


m He, te! (sau, într-o traducere adapta- 
tă, «Bă, tu de colo!»). Cineva strigă: He, te! 
Și atunci vedem un om cu umerii căzuți, cu 
capul plecat, care se strecoară pe lingă 
ziduri, intră în casă, baricadează uşa, se 
ghemuieste într-un colt si tremură. Tre- 
mură de frică: se teme de dulapul din dreap- 
ta, de patul din stinga, de masa de la mijloc. 
Pereţii îl înspăimintă, aerul îl sufocă. Pina 
cind, cu ochii țintă la un scaun aflat în 
fata lui, fi vine o idee, Isi îndreaptă umerii, 
isi înalță capul, isi ridică ochii si sopteste: 


He, te! Soapta se transformă în vorbă, 
vorba în strigăt, strigătul în urlet si... scau- 
nul se face mic, se strecoară pe lingă zi- 
duri, se chircește într-un colt, unde începe 
sá tremure. Şi tremură pînă dispare. He, te! 
ţipă din nou omul și dispar, pe rind, toate 
obiectele din jur, dispar pereții, dispare 


casa, strada, lumea. Omul e puternic, 
omul nu se mai teme (se tem alţii), dar 
omul a rămas singur. N-are importanță — 
Isi zice — si mai urlă o dată: He, te! Tero- 
rizatul se transformase în terorist, iar te- 
roristul, minat de patima distrugerii, se 
autodesfiintase. Ultimul cadru a fost o 
pată albă. 

Un zguduitor pamflet împotriva teroarei 
si a violenţei, un cumplit avertisment dat 
celor pentru care a trăi nu înseamnă altceva 
decit a stăpini. Celor care nu realizează 
că doar a domina înseamnă, de fapt, a eșua. 


B Poveste cu perle este, si el, istoria 
unui «supraom». Supravietuirea noastră, 
ca ființe umane, o datorăm instinctului de 
combativitate, luptei veșnice pentru un 
mai bine. Dar, se întreabă autorul filmului, 
nu cumva acest instinct — foarte pozitiv — 
al omului de a se zbate ca să progreseze, 
aceste instinct prost.canalizat, îl va duce pe 
om la autodistrugere? Perlele, animate cu 
măiestria proprie școlii lui McLaren, se 
alcătuiesc, la sfirșit, într-un mare și viu 
colorat semn de întrebare. 


N Geneza. Un omulet rátáceste prin 
pustiu, se apără de vint, construindu-și un 
adăpost, găsește o floare, o îngrijește, o 
apără, dar floarea moare. Şi tot așa, pină 
cînd omuletul nostru va descoperi alti 
omuleti cu care, împreună si cot la cot, vor 
îngriji alte flori si le vor apăra, ca ele să nu 
mai moară niciodată. O idee pe cit de pro- 
funda pe atit de poetică, care a descretit 
putin fruntile si a înseninat atmosfera fes- 
tivalului. Filmul lui Mihai Bădică, lucrat, cu 
multă abilitate, într-o tehnică nouă, cea a 
animației in plastilină, a fost ca o boare 
pentru publicul din sală, care i-a mulțumit 
autorului cu ropote de aplauze. De altfel 
Geneză a fost, pină în ultima clipă, un 
concurent de temut al filmului Metamor- 
foza d-lui Samsa, inspirat de «Metamo: 
foza» lui Kafka, al Carolinei Leaf, S.U.A., 
pentru Premiul criticii. Din păcate însă, 
chiar și la critică au învins deznădejdea și 
cosmarul. 


E Manga. Se pare că acest ingenios film 
alcătuit din scheciuri, avind ca obiect sa- 
tirizarea lumii contemporane si fiind, ca 
realizare artistică si tehnică, pe cele mai 
înalte culmi ale animației, nu a luat premiu 
pentru că aparținea unui veteran (japonezul 
Yoji Kuri) care nu ar mai fi avut nevoie de 
nici o consacrare (!?!) 


Ka 

Un festival de ținută, deci, dedicat unei 
arte preocupate de marile probleme ale 
omenirii, pe teme adinc înfipte în actuali- 
tate, de unde și viziunea foarte sumbră, 
uneori, a multor realizatori de pe străine 
meleaguri. Un festival care, anul acesta, a 
făcut și mai evidente nu numai talentul 
unor animatori, dar și desprinderea unor 
cinematografii din contextul general. Este 
cazul Canadei (care a și luat Premiul 
pentru cea mai bună selecție națională), 
Ungariei, lugoslaviei. Aceste tari reușesc, 
în momentul de faţă, sá dea nu numai 
mari realizatori, dar si mari şcoli. În aceste 
tari există — mă refer la Canada şi la lu- 
goslavia — festivaluri internaționale de ani- 
matie care constituie un stimulent de seamă. 
în primul rind pentru gazde. 

Oare, alături de Ottawa, Zagreb și An- 
necy, nu și-ar putea relua locul și festiva- 
jul international de animaţie de la Mamaia? 


Rodica LIPATTI 


arta, document social 


Succesul 
„Răcdăcinilor* 


sau lupta impotriva sclaviei 
(în ediţii vechi si moderne) 


Un serial de televiziune, Roots, adică Rădăcini, după ro- 
manul cu același nume de Alex Haley, a provocat, în Statele 
Unite si in alte citeva țări occidentale, un interes inexplicabil, 
după unii, care au căutat să-l judece doar după canoane estetice. 
In acest serial, cu multă strădanie, răbdare și pasiune, autorul, 
un scriitor negru american, își caută obirșia africană, mergind 
in urmă pe firul a șapte generaţii. Ce anume ar explica această 
furie cu care a fost imbräfisatä apariţia cărții? Ce poate explica 
această ancestromanie care i-a cuprins pe multi dintre cititorii 
si telespectatorii negri din SUA? De ce această emoție in masa 
care a dat naștere unui adevărat miracol editorial si televiziv? 
— se întreabă comentatorii. 

În primul rind —răspund apărătorii serialului (8 ore de proiec- 
tie) si ai romanului (peste 400 de pagini) — Rădăcini are darul 
de a trezi în spectatorul și cititorul negru (în primul rind) con- 
știința trecutului său, a unei istorii probată de fapte si docu- 
mente, a unor tradiții a căror origină și permanenţă pot fi depis- 
tate coborind din generaţie in generaţie si din kilometru in kilo- 
metru spre locurile de origină. 

Succesul filmului și al romanului — spun fără rezerve apără- 
torii — este conferit mai ales de capacitatea lor de a trezi con- 
știința de sine a unei mari colectivităţi de culoare, considerată 
pină acum «fără identitate de culoare». 

De ce părăsește o bună parte din public exigenta fata de pro- 
ductia literară spre a saluta, fără rezerve, un roman si un serial 
TV care sint, de fapt, o constiincioasá consemnare făcută de 

un sociolog dublat de un etnolog, totul pe fundalul unei dorințe 
personale de a afla cit mai mult cu putință despre propriii lui 


inaintasi, despre condiţia de existenţă a primilor negri aduşi 
ca sclavi în acea lume denumită «nouă», dar atit de anacronică 
in obiceiuri și concepții? 

Un singur răspuns la toate întrebările: 

Publicul cititor și spectator trăiește într-adevăr la ora în care 
se pare că o problemă socială — problema desființării inegali- 
tatii sociale, problema sanselor egale a tuturor oamenilor, in- 
diferent de origină — depășește în ochii lui, ca importanţă, 
orice problemă de ordin estetic. Privit din acest unghi, Rădăcini 
s-ar inscrie ca o dovadă a direcţiei spre care se îndreaptă acum 
interesul marelui public de pe marea planetă. 

Două secole separă deci pe Alex Haley de străbunul său 
Kunta Kinte, un negru din Gambia, vinat de negustorii de sclavi 
pe cînd iesise din satul lui de pe lingă Djuffuré cel de astăzi, ca 
să taie un copac din lemnul căruia miinile lui pricepute ciopleau 
lucruri minunate. S-a trezit legat, apoi pus în lanţuri alături de 
alti tineri vinati ca și el, si azvirliti după aceea in cala navei 
«Lord Liooner». 

Așa s-a născut romanul «Rădăcini» (din care vă oferim citeva 
fragmente), roman care este, de fapt, o reconstituire a vieții 
unor dezradacinati din pămintul Africii spre a fi transferați ca 
sclavi pe pămintul «Noii lumi». 

Lui Alex Haley i-au trebuit aproape zece ani și multe mii de 
kilometri parcurși pe trei continente pentru a scrie această 
odisee a unui tinăr negru de 16 ani, marcat pe viata cu fierul 
roșu cu inițialele «L.L», inițialele navei ce avea să-l ducă pentru 
totdeauna spre alte tärmuri, într-o călătorie a suferințelor de 
nedescris, a umilintelor și disperării. 


Toată America vorbește despre ei: 
Madge Sinclair (Bell) si John 


Amos (Kunta) 


«Să fi înnebunit oare Kunta? Se trezise 
dintr-o dată gol pușcă, cu lanțuri de mit, 
si de picioare, înghesuit între alții, într-o 
atmosferă in care duhorile insuportabile se 
amestecau cu bezna înfricoșătoare in care 
un concert al oamenilor care urlau saw 
suspinau sau spuneau rugăciuni sau vomi- 
tau, era ceva greu de închipuit. Kunta însuși 
era plin pe piept și pe tot trupul de propriile 
lui vomitări, și întregul său trup nu era decit 
mărturia unei suferințe — atitea avusese 
el de îndurat în ultimele patru zile. Dar 
lucrul cel mai dureros era locul dintre umeri 
unde i se implintaserá cu fierul roșu ini- 
tialele ol La 

Simti la un moment dat corpul păros al 
unui sobolan stergindu-i obrazul, în timp 
ce pe lingă buze îi flutura un gindac. Cuprins 
de scirbă, Kunta plezni cu putere din maxi- 
lare și șobolanul fugi. Se Incolaci și mai 
mult, apoi se zbătu în stinga și-n dreapta, 
incercind să scape de fiarele care-i Intepe- 


De unde vine 
şi unde merge 


critica cinematografică? 


(Urmare din pag. ?) 


Așezindu-ne la aceeaşi masă, creatori 
și critici, ag vrea să începem să gindim si 
să ne autogindim si unii si ceilalți, nu în 
spiritul hărțuielilor lui: ba tu! ba tul, ci în 
spiritul celui mai minunat stil de a porni la 
drum, In spiritul lui Pascal care spunea: 
cind má compar sint mulțumit, cind mă 
analizez mă detest! 

In meseria noastră, detestarea apare a- 
desea, dar așa cum se ştie, aproape nicio- 
dată în sensul detestării propriilor defecte. 

În mod intenţionat nu am început această 
captatio benevolentiae, așa cum se face 
îndeobște, arătindu-ne «părțile pozitive», 
«realizările obținute» etc. Colegii mei, cri- 
tici, nu mi-o vor lua în nume de rău și nu 
o vor considera autoflagelare sau «lipsă 
de solidaritate de breaslă». De la dialogul 
cu publicul devenit vital si sfirsind cu re- 
centele volume apărute, aproape toate, de 
bună ținută, critica cinematografică are la 


neau gleznele. Pe dată, se auziră gemetele 
si strigătele de furie ale celor de care se afla 
inläntuit. Giflind si horcáind şi simtindu-si 
vecinul al cărui chip nu- vedea, căzu pina la 
urmă sfirșit de putere. O ameteala î cuprinse 
pe Kunta care nu se putu stăpini să nu vo- 
mite iarăși. Din stomacul lui gol nu mai 
ieșea de astă dată decit un lichid amar care 
se furisa prin colțul gurii. În clipa aceea 
Kunta nu dorea decit să moară. Isi spuse 
totuși că trebuie să-și păstreze puterile și 
mintea limpede. După un timp, dindu-și 
seama că își putea controla mișcările, în- 
cepu să pipăie cu grijă încheietura miinii 
stingi si pe cea a piciorului strivite în fiare, 
dar erau atit de strinse că la cea mai mica 
mișcare îl durea si simțea umărul, brațul sı 
piciorul celui de alături. Căută să se ridice 
putin, dar se lovi cu capul de un tavan de 
lemn. Abia de era loc să stea întins pe spa 
te. Înapoia capului, un alt perete de lemn 
«Sint prins în capcană ca un leopard» — 


această oră un activ remarcabil. Nu împăr- 
tásesc deci ideea masochistá de a ne as- 
cunde meritele, dar în momentul de fata 
mi se pare infinit mai urgent şi mai necesar 
să vorbim nu despre ce am făcut, ci despre 
ceea ce nu am făcut încă sau am făcut 
prost sau nu destul de bine. 

În primul rînd, mi se pare necesar să vor- 
bim despre o anumită aplatizare a judecă- 
tilor noastre de valoare, care bagă în oala 
acelorași adjective inexpresive și talentul 
de mare gabarit și lipsa totală de talent 
(n-am citit — o spun autocritic! — nicio- 
dată, în nici o cronică aceste vorbe cinstite, 
gindite de toti, dar nepuse pe hirtie de nici 
un critic: «tovarășul X nu are talent»). Aici 
nu este numai o problemă de strimbă jus- 
titie individuală. Aici, în acest defect, este 
implicat un interes mai larg. Prin acumulare 
se deformează nu numai judecata asupra 
unui om, ci tabloul general al unei cinema- 
tografii. Dispare scara de valori. Dispare 
relieful. Teama, reticenta (sau poate por- 
nirea) de a nu spune că piscul e pisc, și 
valea-i vale, reduce peisajul cinematogra- 
fiei noastre la un şes vălurit. Ori cronicarul 
nu e numai judecătorul politic, ideologic, 
estetic al unui film, ci și cartograful unei 
arte. 


își zise». 

Kunta Kinte a trecut de la disperare la 
furie, de la dorinţa de a muri la aceea de a 
se răzbuna. Nu mai știa de multe zile cînd 
este noapte și cînd este ziuă. Nu apucase 
incă să desluseascá chipul unuia din cei cu 
care împărțea acest calvar, acest iad al 
descompunerii. 

«Muscäturile si Intepäturile erau de ne- 
indurat. În starea de mizerie și de murdărie 
în care se afla, puricii și păduchii de corp se 
inmultiserä cu miile. Toată hruba asta părea 
năpădită de ei. În locurile de pe trup acope- 
rite de păr se adunau cei mai mulți. Pe burtă 
și la subtiori tinărul simțea parcă jăratic. Se 
incovoia cum putea ca să se scarpine. Din 
cînd în cînd îi treceau prin cap idei de luptă 
sau de evadare, după care îl podideau la- 
crimile, apoi îl cuprindea minia si trebuia să 
lupte cu sine ca să se stăpinească. Lucrul 
cel mai greu de îndurat era imobilitatea 
asta; și-ar fi mușcat cătușele. Trebuia însă 


FP 


i n legáturá cu handicapul pomenit 
la inceputul acestor rinduri, este 
poate necesar de discutat despre un anu- 
mit strat de culturá (in alte meserii, dar 
si la noi, stratul se numeste «pregátire»). 
Fárá sá intre in mod direct In compozitia 
edificiului, pe acest strat se cládeste orice 
lucrare de creatie sau de critica. El fi de- 
terminá eficacitatea discursului si valoa- 
rea stilului. Este cazul, cred, sá discutám 
cu intransigenta si mai ales cu autointransi- 
gentá, cit de culte sint si filmele noastre si 
analizele lor si cind pronunt cuvintul cult, 
má refer, bineinteles, la o idee nouá asupra 
culturii. In trecutul nu prea îndepărtat, 
un cineast se considera cult dacă nu era 
străin de teoria kinoglaz-ului și de opi- 
niile tui Balasz asupra gros-planului. Nu 
spun că zona unor asemenea cunoștințe 
este secundară și că necunoasterea ei nu 
dă autorului sau comentatorului un aer de 
nechemat, un aer cu atit mai jenant cu cit se 
întimplă, adeseori, să fie însoțit nu de 
jena necunoasterii ci, dimpotrivă, de o 
mindrá si prezumtioasä Imbátosare. Cind 
zic cult, má refer însă nu numai la aşa-zisa 
cultură de specialitate, ci la o cultură depă- 
șind elementele stricte ale profesiunii, la 


capacitatea generală a creatorului, capaci- 
tatea filozofică și politică de a înțelege 
lumea din care vine şi în care se întoarce. 
Ajungind aici, critica talentului, a talentului 
în stare pură, devine în continuare sine qua 
non, dar insuficientă. Exceptind ţările abia 
trezite din somnuri milenare, pe toate fe- 
liile efervescente ale planetei, cinemato- 
grafia a incetat aproape brusc, aproape 
spectaculos, să fie numai o problemă de 
talent. Talentul este subinteles. La marile 
festivaluri ale lumii, ca și la marile colocvii 
internaţionale ale criticii, fie că e vorba de 
hieratismul lui Bresson sau de militantis- 
mul lui Rosi, filmul este, în primul rind, 
in al doilea si al treilea rind, «o problemă 
de idei». Ce idei aduce? Ce ideologii vehi- 
culează? Ce realități reflectă? Ce realități 
evită? Ce realități deformează? Ce realități 
impinge înainte sau înapoi? 


Aceasta este perspectiva în care am vrea 
să Incadräm discuția despre critica cine- 
matografică. Spectacolului ciondănelilor 
noastre, mai mult sau mai putin picante, 
am vrea să-i opunem spectacolul ideilor 
noastre (concomitent originale si respon- 
sabile), curajul unei intransigente in care 
necrutarea incepe de la tine și cu tine.