Revista Cinema/1963 — 1979/1976/Cinema_1976-1666897506__pages51-100

«Noi privim cinematogra- 
fia ca un mijloc important de 
educare şi elevare spirituală 
a omului, în contextul multi- 
plelor mijloace de ridicare şi 
formare spirituală de care 
dispune societatea noastră de 
astăzi. Dar, pentru ca cine- 
matografia să-şi îndeplineas- 
că acest rol important în so- 
cietatea noastră socialistă, 
trebuie să se apropie mai 
mult de preocupările de as- 
tăzi ale poporului, să trăias- 
că viata tumultuoasă a con- 
structorilor socialismului şi 
să o redea în forme diverse, în 
adevărata ei măreție». 


Nicolae CEAUŞESCU 


În satul nostru, țăranul vede filme. 


Le vede. Le discută. 


Raid-anchetă 


la Ulpia Traiana Augusta Dacica 
Sarmizegetusa 


Am parcurs 500 de kilometri pe teritoriul 

detului Hunedoara — de la Deva la Sar 

zegetusa, de la Deva la Brad, de la Deva 
ra Petroşani și Lupeni, cu opriri în comunele 
Sintămăria Orlea şi Baru Mare, în care se 
desfăşura, ca în toată tara, Festivalul filmu- 
lui la sate. 

Cit de departe pătrunde filmul pe teri- 
toriul unui judeţ și în conștiința oamenilor 
din cele mai Indepärtate localități? 

Care sint cerințele acestor spectatori 
fată de filmul românesc? 

Ce metode pot fi evidenţiate, în difuzarea 
filmelor, pentru a sprijini educarea politică 
şi cetáteneascá a publicului cel mai larg? 

lată temele discuţiilor pe care le-am 
purtat, timp de două zile, în compania și cu 
sprijinul tovarăşului Emeric Horovitz, di- 
rector al Întreprinderii cinematografice ju- 
detene Hunedoara. În coloanele alăturate, 
reproducem citeva dintre mărturiile cine- 
file de la Sarmizegetusa. 


Filmele româneşti sînt 


pentru noi o bază de discu- 
tie a problemelor noastre 


Valeria Ştefan, directoarea Căminu- 
lui cultural din Sarmizegetusa: Eu fiind 
profesoară de fizică şi chimie, aș spune că 
pentru noi filmul are, în ordinea de idei 
care vă interesează, mai ales un rol de catali- 
zator. La film, aici, la Sarmizegetusa, unde 
dispunem de o sală cuprinzătoare, dotată 
cu cabină și aparate de proiecţie pe bandă 
îngustă, cu arc voltaic și obiective pentru 
cinemascop, se adună cei mai multi dintre 
locuitorii satului. De aceea, aproape tot 
programul de educaţie politică al Căminu- 
lui nostru cultural este axat pe activitatea 
cinematografului sătesc. Înainte de a dis- 
cuta despre importanța si calitatea filme- 


lor ca atare, despre ecoul pe care ele il 
stirnesc în cugetul oamenilor, vreau să và 
spun că noi legăm în modul cel mai direct 
organizarea proiectiilor cinematografice de 
expunerile, simpozioanele și conferințele 
pe teme politice, cetăţeneşti si profesionale, 
inițiate de organizaţia de partid, în colabo- 
rare cu organizațiile de masă din comună. 
Îmi amintesc că, drept prefatá la filmul 
românesc Proprietarii, noi am făcut spec- 
tatorilor o expunere pe tema «Avutul obș- 
tesc, necesitatea apărării si dezvoltării lui» 
— temă care se lega de ideea filmului pro- 
gramat și In același timp se potrivea cu 
preocupările concrete ale cooperativei agri- 
cole de producţie. La începutul acestei 
ierni, la deschiderea Festivalului filmu- 
lui la sate, am ținut o conferință des- 
pre politica externa a partidului si statului 
nostru. În sfirgit, ca ultim exemplu, chiar 
miine, dezbaterea dedicată activității ideo- 
logice din comună, în pregătirea Congre- 
sului educaţiei politice și culturii socialiste, 
are loc la cămin, înainte de proiecția cine- 
matograficá, programată pentru orele 18 


În primul rînd, 
actualitatea Si, 
dacă se poate, un film 


despre cei care nu respectă 
locul de muncă si 
obligaţiile fata de părinți 


lozica Zgircea. secretară a Comitetu- 
lui comunal UTC: Eu aș vrea să má reter 
propriu-zis la filmele pe care le vedem aic: 
şi pe care am dori să le vedem. Ultimul, 
care a trezit un interes deosebit, a fost 
Ilustrate cu flori de cimp, un film foarte 
bun după părerea mea. Eu personal prefer 


filmele de actualitate si cele din epoca 
modernă, de după 1900, pentru cá în acest 
timp s-a desfășurat tinereţea părinţilor nos- 
tri si s-au produs fapte decisive pentru 
prezent: unirea cea mare de la 1918, in- 
surectia naţională de la 1944 si victoria 
socialismului. Poate de aceea au succes, 
de pildă, printre tineri, cărțile lui Zaharia 
Stancu, dintre care am citit în revista «Ci- 
nema» cá una a fost, în sfirgit, ecranizată: 
Jocul cu moartea. Așteptăm să vedem 
filmul şi cred că și alte romane din epoca 
modernă ar fi bine să fie transpuse pe 
ecran. M-ar interesa apoi mult să văd filme 
care ar trata viața tineretului de azi, a unor 
tineri repartizaţi in producție, cum erau 
aceia din Toamna bobocilor. film de ase- 
menea destul de bun, după părerea mea. 
Cel mai mun as aștepta un film care să 
critice mai ascuţit, dacă se poate, pe cei 
care nu-și respectă locul de muncă şi nu-şi 
onorează obligaţiile față de părinţii care 
i-au crescut, față de statul care i-a educat. 
Poate vă surprinde că o locuitoare a unui 
sat istoric insistă asupra acestei tematici 
de strictă actualitate. Ea se află însă zi de 
zi sub ochii noștri, sub forma unei multi- 
tudini de aspecte sociale, pentru care mie, 
filmul, fie cu actori, fie documentar, mi se 
pare special dotat. De pildă, la noi în comu- 
nă, în organizaţia UTC, din cei 116 membri, 
aproape 100 sint fete și femei căsătorite, 
bărbaţii din sat fiind mai toti navetisti. Din 
cei 11 membri ai Comitetului UTC al co- 
munei, doar unul este báiat. Vá dati seama, 
chiar din aceste cifre, cite aspecte sociale 
si etice apar in activitatea noastră politică 
si culturală. De aceea am avea nevoie, in 
primul rind,de ajutorul unor filme de actuali- 
tate, atente la tot ce se întimplă astăzi in 
viata noastră. 


Ce caut pe ecran? Lumea 


cum e azi, lumea cum 
a fost in timpul strámosilor 


— Mă numesc Zgircea loan. 

— Ce profesie aveti? 

— Lucrez la C.A.P., aici la Sarmizegetusa. 

— De cite ori pe lună veniți la cămin? 

— De patru ori, la noi cam așa vin filmele. 
— 10 fiecare săptămină unul, și le văd pe 
toate. 

— Ce lucraţi la C.A.P.? 

— Cioban. 

— Aveţi timp să veniţi la film? 


Le judecă. 


— Avem timp să scriem si poezii. Sintem 
mai multi ciobani In sat, vreo cinci,si venim 
pe rind, pe rind... 

— Ce vă atrage mai mult la film? 

— Lumea, ne atrage satul care stim cà 
se aduná la cámin. 

— Dar din ce vedeti pe ecran? 

— Tot lumea, cea din afara satului, lu- 
mea pe care o vedem ca si cum ar fi aici. 
Lumea cum e astăzi și lumea cum a fost 
în timpul strămoșilor. 

— De care filme românești vă amintiți 
mai bine? 

— Am văzut foarte multe filme româneşti. 
Mihai Viteazul a fost tare bun. Am văzut 
Dacii si multe, multe altele. 

— Dacă nu ati fi văzut deloc filme, 
ati fi pierdut mult, sau ce credeți că ati 
ciștigat văzindu-le? 

— Nu cred că aș fi stat fără să le văd. 
Poate că m-aş fi dus în altă parte, în alt 
sat sau la oraș, chiar fără să știu ce caut. 
Dar cum v-am spus, dacă lumea vine la 
noi, prin filme și la televizor, e mai bine, 
te întorci altfel la stină decit pleci, duminica. 
De fapt, cel mai mult Imi plac filmele care 
te ajută să vezi că semeni altora, dar că te 
şi deosebesti de ei. Noi, care trăim în munţi 
tot așa de frumoşi ca aceia din vestul săl- 
batic şi totuși trăim altfel, ar fi oare prea 
mult dacă am cere ca filmele noastre să ne 
arate cum sintem? 

lozica Zgircea: Aş vrea eu să mai spun 
ceva, pentru că nu v-am vorbit decit despre 
filmele de actualitate. Atunci cind se vor 
mai face și alte filme ca Dacii sau Columna 
vom ti foarte bucuroşi. Acestea au fost 
filme reușite, dar cred că ar fi bine dacă 
partea documentará ar fi dezvoltatá mai 
atent in viitor. Pentru ۇ noi, tinerii, sintem 
cuceriti de istoria noastră atit de bogată, 
mai ales cind dăm de urmele ei în prezent. 
De ce să se desfășoare acțiunea filmelor 
istorice în locuri necunoscute sau în de- 
coruri inventate, cind le avem pe cele ade- 
vărate, uneori bine păstrate, cum sint cele 
dacice de la Grădiştea Muncelului? Noi sin- 
tem mindri de satul nostru istoric si atunci 
cind sintem întrebaţi de unde sintem, spu- 
nem din toată inima că sintem din Sarmi- 
zegetusa, că sintem urmașii lui Decebal si 
ai lui Traian si cá, aşa cum scria lorga, aici, 
la Sarmizegetusa, s-au hotărit acum două 
mii de ani limba pe care o vom vorbi si sufle- 
tul care va säläslui In trupul nostru tracic. 


Anchetă realizată de 
Valerian SAVA 


3 


Ee 


Numai via 


ta tárii 


poate da viata artei 


Cea mai importantă sarcină care stă astăzi in fata cinematografiei noastre este de a reflecta ceea ce e mai caracte- 
ristic în realitatea acestor ani. Și nu numai de a reflecta, ci de a aduce un punct de vedere capabil să stimuleze tot ceea ce 


este propice mersului nostru inainte. 


Rubrica «Dinspre viață spre film» isi propune să contribuie la întărirea legăturii dintre cineast și eroul său. Acest 
erou trebuie să fie în primul rind clasa muncitoare, văzută ca o uriașă forță colectivă, dar și ca expresie a unor individua- 
litáti viguroase și exemplare. Acest erou trebuie să fie țărănimea muncitoare. Acest erou trebuie să fie intelectualul revolu- 
tionar, adică acel intelectual care nu mai crede demult în ideea turnului de fildeș si aflindu-se în mijlocul vieții celei mai 
fierbinţi nu are sentimentul că «a coborit în popor» ci, dimpotrivă, că s-a ridicat pe sine la singura condiție posibilă pentru 


un ginditor al acestui timp. 


Rubrica «Dinspre viata spre film» isi propune, deci, să suyereze consecvent subiecte si personaje, fapte si eroi din 
viata țării. Pentru că numai viata țării poate da viață Artei. 
Am adresat cîtorva colegi reporteri neosteniti aflați mereu in contact cu realitatea imediată, următoarea întrebare: 


«Aţi întîlnit în drumurile dumneavoastră prin ţară oameni pe 
care i-ati putea propune ca eroi de film?» 
lată primele răspunsuri: 


Ei păşesc 


spre țelul propus 


Timofte Bucsa devine absolvent al facul- 
tatii de agronomie, exact în ziua in care 
unchiul sáu Anton, un bărbat înalt cu ochi 
cenusii, îl anunţă următoarele: «Fabrica de 
somiere din orașul nostru a început să 
producă la capacitatea maximă. Mizilenii 
sint fericiţi si speră ca in curind trenul 
accelerat nr. 24 să oprească și în gara lor. 
Du-te în locul unde vei fi repartizat și atunci 
cind voi citi despre tine un articol pozitiv 
în vreun ziar județean, iti voi trimite un ceas 
de mină si pastramă de porc mistreţ. Cit 
despre salată, sper că ai să te descurci 
acolo, în mijlocul naturii». 

Timofte Bucsa este repartizat într-un sat 
de cimpie, mărginit de alte sate de cimpie. 
Se declară nemulțumit de lipsa distractii- 
lor, de faptul că, seara, tintarii sug singele 
său si al vecinilor, că telefonul de la con- 
siliu are manivelă si că țăranii nu mai sint 
romantici: fiii lor, de pildă, nu se mai nasc 
sub căruțe. O singură rază de lumină: doc- 
torita Luminiţa Vasilescu de la dispensarul 
comunal. Ei li place foarte mult viata rurală 
şi din camera unde stă pot fi auzite în fiecare 
seară cimilituri, strigături și glume din lumea 
satului. 

E seară. În halatul ei alb, Luminiţa Vasi- 
lescu pare a fi promisă industriilor textile 
de la orașe, în sensul că seamănă cu o 


floare de bumbac. Timofte li spune asta, 


dar ea 1l ia peste picior și sugerează să se 
dea mai bine pe brazdă. Vei primi ca și 
mine un lot individual de 6 ari şi vei 
smulge pámintului cele mai bogate roade. 
Cu banii obținuți iți vei putea cumpăra 
cărți din editura «Meridiane» si-ti vei 
deschide un cont curent la CEC. Timofte 
o sărută lacom pe gură. dar ea fuge la dis- 


4 


pensar. Trebuie să dea urgent un telefon 
surorii sale. 

În aceeași noapte Timofte fuge în orașul 
Lipova si se angajează lift-boy la cel mai 
mare hotel, avind 14 locuri. Se imprieteneste 
cu Matei, activist la sindicat. În pauze, 


ii povestește lui Matei întregul adevăr 
al existenței sale. Acesta scrie de ur- 
gentá conducerii satului Arcani, locul 


de unde a fugit Timofte. Peste citeva zile 


Foto: Emanuel TANJALA 


ae vni 
a ets 


Timofte primeşte două scrisori: una din 
partea președintelui CAP Arcani, Vasile 
Popa, si alta din partea doctoritei Luminita 
Vasilescu. Cum, ne-cum, dar ambele se 
încheiau cu următoarele cuvinte: «Timofte, 
lanurile noastre de porumb fosnesc a tris- 
tete si dezertare». 

In fata liftului deschis, Timofte discută cu 
Matei. Timofte: Da, asa a fost finalul celor 
două scrisori primite. Matei: Ce vorbeşti! 


Timofte: Şi n-am terminat (vrea să urce în 
lift fără să observe că acesta a urcat deja 
la etajul doi). Se aud trei tipete: douà ii 
apartin lui Matei si unul lui Timofte. Matei 
il salveazá de la pieire cu ajutorul ascen- 
sorului, dar, dezechilibrat, cade el in gol. 

Dupá opt luni de spitalizare, Matei se face 
bine. Rámine cu un singur defect: nu se 
poate apleca în fata. În ziua iesirii din spi- 
tal, cei doi discută apropiat. Matei: Am 
văzut foarte multe seringi în spitalul unde 
am fost internat, dar m-am gindit în per- 
manentá la cariera ta. Eminentii agricultori 
ai acelor locuri au nevoie de tine si tu ai 
datoria să nu-i uiti. Timofte: Matei, pot să-ţi 
spun Mateias? Matei: Nu incă. Am planuri 
mari cu tine. Timofte: Poftim! (îi arată 
strinse în pumn, biletul de tren și tichetul 
pînă la stația Arcani). 

Matei: Imbrätiseazä-mä tu, eu nu mă pot 
apleca în ۰ 

Timofte: lartă-mă, uitasem. 

Matei: Tu nu uita cá în viata fiecărui 
cetátean există gări terminus 

Timofte: Ştiu, Arcani... 

Matei: Şi nu uita... 

Timofte: Da, Luminiţa Vasilescu... 

Matei: Exact. lubește-o ca pe profesiunea 
însăşi. Timofte pleacă, lăsindu-l pe Matei 
mai mult pe spate. 

Mi-ar place foarte mult ca în filmele ro- 
mänesti, in a căror șansă cred, 98 ۲ 
asemenea personaje. Om de teren fiind, 
avind deci șansa să beau un ceai la Baia 
Mare, să măninc o ciorbă la Carei și să-mi 
inchei seara la Orăștie, întilnesc tot felul 
de oameni. Unul dintre ei, sinteza mai mul- 
tora, se numește Timofte Bucsa, este ingi- 
ner agronom și poate că, la această oră, 
după ce a fost personaj de comedie, ex- 
pediază o scrisoare unchiului său Anton 
din Mizil: «Dragă unchiule, aștept cu ne- 
răbdare ca somierele din Mizil să ia locul 
vechilor paturi țărănești. La noi, floarea 
soarelui dá un rod bogat si deja lumea se 
salută cu pumnul strins. Nimeni nu vrea 
să scape semințele printre degete. Ast 
ceasul si pastrama». 


Eugen SECELEANU 


Un fapt 


„din Maglavit 


De multă vreme voisem să ajung la Ma- 
glavit. De cind citisem un interviu cu 
Gheorghe Dindere, care la capitolul «oa- 
meni incomozi» il cita pe Florea Fintină 
din Maglavit. Acest Florea Fintină folosise 
acordul global ca să cultive lubenite acolo 
unde nisipurile nu rodiseră nimic de sute 
de ani. «Erezia» lui nu rămăsese necunos- 
cută și desigur nici nepedepsită. Multe, 
spunea președintele UJCAP Dolj, avusese 
de pătimit acest Florea Fintină din cauza 
nesupunerii sale. Şi nu numai din pricina 
Băncii. Şi totuși, Gheorghe Dindere vor- 
bea cu căldură de țăranul din Maglavit. 

La Maglavit n-am ajuns însă decit acum 
citeva zile. Florea Fintină murise. Constan- 
tin Dumitru, primarul comunei si coleg d^ 
generație cu Florea Fintină,îl regreta ast 
«unul din marii revoluționari pe care i-a. 
cunoscut în ultimul sfert de secol.» Nu-i 
fusese teamă de nimeni lui Florea Fintinä, 
nici chiar, cum aveam să aflu mai tirziu, 
de el însuși. Ascultam cu plăcere poves- 


Se recunosc ei în personajele de pe ecran? Se regăsesc ei în filmele noastre? 


lată întrebările pe care trebuie să si le pună, consecvent, orice cineast 


tirile despre el și nesupunerile lui. Le cău- 
tam chiar. Pină am dat de imaginea inver- 
sată a lui Florea Fintină de care citisem eu. 
Un Florea Fintină rău, brutal, hain, dogma- 
tic, arivist, nesocotind legile si ordinea im- 
pusă de ele. Cel ce-mi povestea toate astea, 
unul din tinerii ingineri agronomi din co- 
muna, nu-l mai apucase în viata, in orice 
caz nu-l mai apucase în Maglavit, și ce-mi 
povestea erau aduceri aminte înainte de 
plecarea lui la școli, asa cum vedea el lu- 
crurile pe atunci sau i se povestiseră. 

Cu fiecare nou întrebat, figura lui Florea 
Fintmá se innegura, vechile contururi dis- 


ca să spun aşa, spre deosebire de toţi 
ceilalţi, îi intiinesc in «interes de serviciu». 
Un asemenea «interes» m-a făcut și pe 
mine să-l caut si să-l cunosc pe Victor 
Naghi, ajuns datorită firii sale puternice un 
fel de «personaj de presă». Or, odată ajuns 
un asemenea personaj, în presă, de ce? 
mă întreb eu pe mine si pe d-voastră, oa- 
menii de film, Victor Naghi să nu sară în 
cadru, ajungind și personaj de film. Nu 
exact Victor Naghi cu toate amănuntele 
vieţii lui, pentru că nu despre un film docu- 
mentar vorbesc, ci un victornaghi substan- 
tiv comun mai multor destine de muncitori 


Prima şi cea mai generoasă muză: 
viata 


păreau, reapáreau, se suprapuneau. «li 
plăcea să facă pe grozavul, tovarășe, îi 
întorcea vorba chiar tovarășului «prim» 
de-atunci». «Nu spuneţi?» «Da, era din 
cale afară de orgolios». «Cine era pe-atunci 
«prim»?» «Nu știu». «Acum unde e?» 
«Nu mai e. A fost prins cu ilegalitáti si 
nu mai e nicăieri». În confruntarea cu eve- 
nimentele ce i-au urmat, eroul meu ieşea 
adesea învingător, numai că oamenii n-avu- 
seseră vreme să corecteze faptele de-atunci 
sau să le confrunte cu cele ce s-au intim- 
plat ulterior. Rămăseseră în gind cu ima- 
ginile necorectate de viață, cele ce tre- 
buiau să fie corectate, deoarece Florea 
Fintină se implicase și fusese implicat în 
istoria acelor locuri așa cum era atunci: 
aprins și fără simţul conservării, ignorant 
şi încrezător, bánuitor si eroic — şi aga cum 
devenea pe măsura schimbării vremurilor. 
a, faptele de atunci rămăseseră necorec- 
ate și ajunsesem să le folosesc ca pe un 
tipar cu ajutorul căruia măsuram, nu eve- 
nimentele de odinioară, de-acum limpezite, 
ci oamenii de astăzi aga cum au rămas si 
au fost si atunci. Unul din foștii primari, 
pe vremea cind Florea Fintină era preşedin- 
tele CAP-ului, spunea, de pildă: «Era ne- 
disciplinat, avea încurcături cu Banca și 
neregulile lui au fost pină la urmă desco- 
perite şi pedepsite. Şi chestia asta cu lu- 
benitele: n-a fost cine stie ce». «Astăzi 
ce se cultivá pe nisipurile acelea?» «As- 
tázi, nimic!». 

În cîmp, Florea Fintină a construit refugii 
pentru oameni, să le fie bine și umbră în 
clipele de răgaz, lăsate azi în paragină, 
fintinile au fost amenajate și apărate, pe 
şosele a plantat pomi și dacă azi oamenii 
trăiesc, după cum afirmă, mai bine ca nici- 
odată, asta și fiindcă au învăţat să trăiască 
bine împreună cu Florea Fintină. Pe multi 
a incomodat Florea Fintină. El a murit, cei 
incomodati de el trăiesc incă. Mersul nos- 
tru înainte ar fi fost poate mai lent fără oa- 
meni ca Florea Fintină. Un erou, chiar de 
film, nu e adulat întotdeauna în viaţă. Un 
erou, chiar de film, este un incomod. Unul 
dintre cei mai bătrini oameni din comună, 
Gheorghe Mirică, spunea: «Soarele de e 
soare şi nu încălzește dintr-o dată tot 
pămintul». 

Nicolae CRISTACHE 


Directorul 


nostru 


Adevărul este că nu numai reporterii 
intilnesc oameni care ar merita interesul 
unui scenarist sau regizor de film. Ei insă, 


care, imediat după naționalizare, au trebuit 
(incă o dată spun au trebuit,ca sá nu se 
înțeleagă că așa au vrut ei) să-i înlocuiască 
pe patroni fără să aibă nimic comun cu 
«funcţia» asta, nici mentalitatea patronilor, 
desigur, dar nici deprinderile acestora,prin- 
tre care a şti să ţii un receptor de telefon, 
ori o evidenţă contabilă, ori o listă «la zi» 
de furnizori nu erau de ici de colo. Pe urmă, 
să nu uităm, oamenii aceștia au trebuit să 
învețe totul din mers, cu «hei rup» si nu 
cu specializare la Cepeca sau «afară», di- 
plomele lor erau de maiștri sau pur și simplu 
de muncitori, ori un proces tehnologic, 
chiar și în 1948, nu e cel mai simplu lucru 
din lume, cum simplu nu e nici modul în 
care te porti ca director cu foștii tăi colegi 
de strung și invers. Şi pentru că atunci 
nimic nu a fost simplu, multi nu au «rezistat» 
în fata si au reintrat în pluton, de bunăvoie 
sau siliți, iar cei puţini care au rămas au 
fost plimbaţi prin locurile grele, párásin- 
du-și casele lor, din București mai ales, 
pentru 10-20 ani. Despre Victor Naghi, 
despre viata acestui om care reușește să 
preia o fabrică (asa-i spuneau numai cei 


Aștept un film 
despre Brâncuși 


Îmi place să mă gindesc adeseori, 
cum va arăta un film despre Brâncuși 
făcut de noi, sau mai bine-zis de vreu- 
nul dintre talentatii nostri cineasti de 
acum. Si de cite ori má gindesc la asta, 
sper cá nu va fi un film solemn si rece, 
de mucava, teatral, in care din douá-n 
două secvențe interpretul genialului 
sculptor din Gorj și din toată lumea, 
care va fi un bărbat frumos, masiv, cu 
o barbă albă si deasă si cu dinți impe- 
cabili, va rosti, cu mina stingă sau 
dreapta la timplă, vreun aforism din 
cele pe care Reformatorul sculpturii 
moderne le-a lăsat, precum: «Michel- 
angelo Buonarotti nu a reușit să se eli- 
bereze de turmentele intime; eu îi re- 
proşez dinamismul demonic, ori «Ve- 
nus din Milo... este, vai, insuportabil 
de bătrină», etc., oricit de sclipitoare şi 
definitive, mai ales în paradoxul lor, ar 
fi atari aforisme. 

Cum ziceam, imi place sá má gindesc 
la un film despre Brâncuși, adevărat si 
emotionant, chiar ca o poartă sculptată 


foto. Emanuel TÂNJALĂ 


propuneri pentru statui 


din Cimpulung Musce!) de blacheuri, pom- 
pe și alte fleacuri pentru a face din ea marea 
uzină de autoturism ARO, am scris și eu 
și alţii, Victor Naghi este luat sau dat, cum 
vreți, de exemplu in şedinţe, după el se 
modelează multi tineri care îl cunosc așa 
cum este, cu vorba colorată și ris din Tei, 
unde a copilărit. Şi atunci de ce nu s-ar 
putea face și un film care să-i semene, un 
film adevărat ca și șapca directorului de 
aproape 30 de ani în funcţie, un film în care 
nu ar fi nevoie de salopeta lui, cit de modul 
lui de a gindi lumea așa cum este? Şi 
pentru cá tot văd că ne intrebám, mai adaug 
așa, o întrebare, nu, mai bine zis răspund 
la întrebarea d-voastră tot printr-o între- 
bare: oare de ce un reporter nu ar spune 
că unul dintre cei după care s-ar putea 
face filme este reporterul însuși? 


lulian NEACSU 


Tînărul primar 


din Tomești 


..Sau «Moara lui Chicinaş», sau «Cabana 
lui Chicinas», Astfel s-au obișnuit a le 
spune cei din Tomești — comună din ju- 
detul Timiș, așezată între munți, intre Mar- 
gina نو‎ Rusca Montana — ultimelor înfăp- 
tuiri de aici. Un primar tinár, Teodor Chi- 
cinas — realmente personaj de film — a 
fost numit aici primar numai din 1968, a 
venit pe aceste locuri doar cu soția si un 
geamantan, lumea s-a uitat mai intli la el 
chioriș, nu era de-a! locurilor, coborise 
tocmai de prin nordul Moldovei... Tinăr, cu 
părul veşnic vilvoi, a devenit, într-un timp 
relativ scurt, un personaj cunoscut în în- 
treg Banatul. 

A avut o copilărie cumplit de grea, apoi, 
din fragedă tinerețe, muncind ca miner, s-a 
Incoltit cu mai-marii săi — de atunci şi-a 
căpătat renumele de incápátinat, de inse- 
tat de adevăr şi dreptate: s-a bătut nu pentru 
el, cit pentru colegii săi persecutați în di- 
verse feluri prin anii '950, si nu s-a lăsat 
pină ce nu a fost îndepărtat de la mina din 
Caransebeș un mare sef: el, Chicinas, a 
plecat la Resita, la studii, si in acelasi 
tren a fost urcat si «șeful» acela, dar cu 
cătușe la miini... 

Tomestiul cuprinde șase sate, risipite 
peste creste: şase sate de muncitori fo- 
restieri şi de sticlari, pentru Fabrica de 
sticlă din Tomești — fabrică de veche tra- 
ditie, la fel ca si lemnăritul (peste 50%, din 
productia de lemn a judetului o dá Tomes- 
tiull) — fabrică unde Chicinas se simte ca 
la el acasá, chiar si atunci cind sticlarii 
impacheteazä candelabre din sticlă pe care 
le exportă in Italia... 

«Cabana lui Chicinaş» este un veritabil 
motel ultramodern, «Drumul» — o panglicá 
de sosea asfaltatá, in comuná s-au ridicat 
blocuri de locuințe, e un oras în toată 
regula, cu teatru de vará — arená dispusá 
splendid, in jurul unui lac artificial, ampli- 
ficind in oglinda sa máretia coplesitoare a 
peisajului din jur. Oamenii il iubesc pe 
Chicinas ca pe un părinte — desi multi 
i-ar putea fi tatá, ca virstá — il stiu aprig, 
îl ştiu cá atunci cind Isi pune ceva in cap 
face, cá pune mina la cot cu ei (a stat odată 
în apă pină la git, 24 ore pe frig, s-a ales cu 
o puternică sciaticá, dar ride — e drept 
cam strimb, dar ride cind își amintește de 
asta, se lucra la un pod, celorlalti le fusese 
frică la început să intre în viltoare, apoi au 


de el emotionant, nu la unul profesoral 
și făcut la modul «le-știu-pe-toate», 
din care să nu lipsească absolut su- 
perbele şi în alt context utilele citate 
din Petru Comarnescu, Mircea Elia- 
de, Henry Moore, lonel Jianu, Pe- 
ter Neagoe, Carl Sandburg si nesfir- 
sit de multi alţii, un film cu staif si poli- 
ticos, nesárat si de tot rece. 

Má gindesc la un film despre Bràn- 
cusi din care sá-ntelegem cu toţii că, 
de fapt, el a fost un fel de Hegel cu 
cobilita-n spate, tinind lumea-n echi- 
libru, pe-o idee; pe-o idee de zbor a 
păsării, pe-o idee de incoltire a eroilor, 
pe-o idee de nesfirsit mister genetic, 
citit in oul nu de closcá, ordinar, ci 
tocmai in oul-originar, vázut, fárá expli- 
catii, în mod hindic, mai bine zis etern, 
ca-n Cartea legii lui Mann. 

Si, totusi, insist sá cred cá Bráncusi 
din acest film nu va avea ticuri univer- 
sitare, nici schime de actor fárá con- 
tract, ci se va mișca, va iubi, va dispera 
uneori, va iubi citeodatá. Se va îngriji 
mereu și va crede cu furie si tandrete 
(ascunsă) că omul poate și trebuie să 
fie inteles نو‎ iubit de lumea căreia li 
este dat, că el poate, adică, vorbi, cind 
are har orfeic, în limba pietrelor, a in- 
sectelor, a morţilor, a copiilor, a ideilor. 

Ar fi, acesta, un film despre un Brân- 
cusi viu. Îl aştept. 


Dan MUTAȘCU 


intrat după el). Anul trecut, cind urmau să 
se sărbătorească 150 de ani de sticlărie 
tomesteaná, Chicinas a venit cu o teorie 
de au rămas toți cu gura căscată: fiind la 
Bucuresti, la nişte cursuri, isi făcuse timp 
să cutreiere prin biblioteci; descoperise 
astfel un volum intitulat «Călătorind prin 
Banat», de istoricul Glicerini, prin care aces- 
ta spunea cá Tomestenii «...cunosc toarte 
de timpuriu activitatea de sticlárie», ori 
asta era in 1775! lată de ce Chicinas crede 
cá este vorba nu de 150 de ani vechime, 
ci de cca. 250! 

Comunist înfocat si veșnic aflat in cáu- 
tarea noului, tînărul primar din Tomești 
se află permanent în mijlocul oamenilor, al 
tinerilor în marea lor majoritate lucrători 
cu sticla sau lemnul, propunindu-si si rea- 
lizind-impreună cu tomestenii săi — pro- 
iecte dintre cele mai ambitioase. Încă deloc 
lunga, dar agitata sa viata, este o originală 
oglindă a unui destin ieșit din comun: un 
autodidact perseverent, a cărui primă amin- 
tire e aceea a unui copil descult, suit cu 
tălpile goale pe sapa infiptá în zăpadă, să 
nu degere, păzind vacile patronului — iar 
ultima, sint absolut convins, e cea a ultimei 
nopţi de somn dinaintea zilei acesteia in 
care trebuie să mai rezolve ceva în aşezarea 
pe care o conduce. 


Horia PĂTRAȘCU 


Cîţi oameni, 


atitea filme ! 


Momentul probelor la prima turbină de 
330 MW fabricată în România, la ۰ 
(cînd pe parcursul a două zile s-au consu- 
mat drame, s-au verificat prietenii si carac- 
tere) sau biografia inginerului Gheorghe 
Cocos, care a străbătut,pină la funcţia ac- 
tuală de ministru, cimpul de luptă a 12 ani 
de șantier, totdeauna in miezul de foc al 
celei mai frenetice vieţi, la construcţia a 
două mari hidrocentrale. Povestea prima- 
rului Carp dintr-un sat dobrogean (omul s-a 
aflat o clipă pe marginea prăpastiei din 
pricina unor slăbiciuni proprii, speculate 
fără scrupule de citeva persoane cărora 
primarul le-a stricat «liniștea» mănoasă 
pentru ele, dar păgubitoare pentru obște). 
Sau povestea incárcatá de frămintări dar 
şi de farmec a unei grupe de studenti care 
s-au decis sá meargă toti să lucreze ca oro- 
fesori într-un singur sat. Dar nu toti au 
rámas acolo si acesta a fost momentul de 
cumpáná, de decantare,tocmai bun pentru 
un subiect de film... 


latá doar citeva intimplári ce mi-au iesit 
in cale doar în ultimele citeva luni. Ele sint 
şi posibile subiecte de film, după cum un 
posibil subiect de film este viața oricărui 
om (dacă «viata mea e un roman», de ce 
n-ar fi şi un film?). De asemenea întimplări 
nu ducem lipsă. Citiţi taptul divers din 
«Scinteia» și veţi găsi, în fiecare zi, cel pu- 
tin un subiect de film. Mă refer la acel 
simbure al faptului real din care poate să 
crească arborele falnic și colorat al unui 
film. Cu condiția să nu-i pretindem bietului 
arbore să producă dovleci, dar să miroasă 
a micsunele... 


Mihai CARANFIL 
posibilitáti posibile 


Un munte 
si un copac 


ÎI cunosc toti oamenii din «S»: si 
copiii, și bátrinii, si femeile, si membrii 
clubului de jazz din orășel. Omul se 
agită mult, ar vrea să activeze voluntar 
(are timp, e pensionar), numai că nu 
și-a găsit încă domeniul exact. Toată 
lumea îl cunoaște, dar nimeni nu vrea 
să aibă de-a face cu el. Cauza? Un 
munte. Orășelul nu-l iubește pe acest 
om, care a fost o vreme ceva responsa- 
bil peste pădurile din jur; cu nişte ani 
în urmă — ca să se evidentieze — a 
dat ordin să se taie toată pădurea de 
pe muntele ce sprijină așezarea. Pină 
să vină specialiștii de la București, ca 
să ia măsuri, a rămas muntele cu un 
singur copac. De atunci nu-l mai iu- 
besc oamenii, de atunci în poveștile 
pentru copii a apărut omul-cel-rău-care- 
a-tăiat-pădurea. Oráselul nu-i va ierta 
niciodată muntele cu un singur copac. 

Am vrut să fac un documentar despre 
acest munte cu unicul lui pom. Nu m-a 
lăsat inima. Şi totuși, cindva, Il voi face. 
Cind vor mai crește copiii din «S». 


Alexandru STARK 


filmul contemporan 
şi literatura clasică 


2 


le p de Mircea V eroiu 
Mara» de loan Slavici 
ecranizare creatoare, 

iar nu o ilustrare 


Zestrea literaturii noastre clasice 
e imensă! S-o folosim din plin! 


Transpusă pe ecran, o operă 
literară clasică nu dă neapă- 
rat un film bun, chiar şi atunci 
cînd talentul regizorului e în 
afară de discuţie. Avem de-a- 
face cu două limbaje diferite 
care, oricit s-ar inrudi, isi 
păstrează particularitátile ireductibile. Ad- 
mitem usor cá multe versuri strálucite nu 
pot fi traduse, cu atit mai mult ar trebui să 
înțelegem pentru ce mari romane, drame 
celebre sau poeme epice ilustre rămin ne- 
ecranizabile. După Odiseea, de pildă, s-au 
făcut nu ştiu cite filme catastrofice si o 
soartă asemănătoare a avut-o Divina Co- 
medie a lui Dante. Reciproca e la rindul ei 
adevărată: multe filme care au marcat is- 
toria cinematografiei au provenit din scrieri 
literare obscure sau de o valoare literară 
precară. Ca să dăm un exemplu mai recent, 
intre alte nenumărate istorioare: «Păsă- 
rile» lui Hitchcock au la bază o nuvelă 
prătuită a uitatului autor francez, Daphne 
du Maurier. Şi totuși... 

Fiindu-ne cunoscute aceste lucruri, frec- 
ventarea marei literaturi îi rămine de un 
folos inestimabil cinematografului, din ci- 
teva motive care sar in ochi. 

Întii, dacă există opere celebre neecrani- 


zabile, foarte multe altele furnizeazá sce- 
narii aproape gata scrise pentru virtuale 
filme excelente. La noi, prima realizare cine- 
matograficá de o incontestabilá valoare ar- 
tisticá a fost Moara cu noroc a lui Victor 
lliu. Se pare cá Slavici are mină bună. lată 
cá tinárul regizor Mircea Veroiu dá acum, 
după Mara, unul dintre cele mai reușite 
filme româneşti din ultimii ani, Dincolo de 
pod. Realizări remarcabile am obținut, cum 
stim prea bine, si cu I.L. Caragiale, O noap- 
te furtunoasă (Jean Georgescu} lon Crean 
yá, Harap alb (Ion Popescu Gopo); Liviu 
Rebreanu, Pădurea Spinzuratilor (Liviu 
Ciulei) si Răscoala (Mircea Mureșan); 
George Călinescu, Enigma Otiliei (lulian 
Mihu). larási, printre filmele care eviden- 
tiau, în ultima vreme, o autentică perso- 
nalitate artistică regizorală, mi s-a impus 
Concert din muzică de Bach, după H.P. 
Bengescu (Dinu Tănase) — realizat de 
emisiunea B.P.T. a televiziunii. Mai rămin 
încă multe alte texte literare incitante pentru 
cinematograf: «Tiganiada», «Istoria unui 
galbăn şi a unei parale», «Ciocoii vechi și 
noi», «Alexandru Lăpuşneanu», «Sărmanul 
Dionis» sau «Geniu Pustiu», «Zodia Can- 
cerului», ca să amintesc doar citeva. 

O operă clasică, atunci cind e ecraniza- 


Epopeea naţională în documente 


„Ca un cuvint pentru viteji“ 


Filmoteca noastră documentară cuprinde astăzi un număr impresionant de 
pe» care completeazá epopeea cinematograficá nationalá sau pot sá o inspire. 

nregistrarea mărturiilor materiale ale civilizației noastre vechi și noi, imaginea 
cetăților si frescelor, reconstituirea după documente de arhivă a proceselor comu- 
niştilor, imaginile autentice ale insurecției si anilor socialismului reprezintă o 
zestre imagistică inestimabilă care așteaptă cineasti de talent să o pună în valoare. 
lată pe doi dintre ei, emotionindu-ne prin două documentare, capabile să stimu- 
leze interesul spectatorului contemporan pentru tradiţiile culturii românești. Infor- 
mindu-l, aceste documentare refuză condiția unui document rece. Felul în care 
sint comentate cinematografic, trezește o stare de emoție pe care o pot invidia 


şi peliculele de ficţiune. 


Trei neamuri 


Ca in toate filmele lor etnografice, Sla- 
vomir Popovici si Gabriela lonescu ne 
poartá din nou cu mult dincolo de limitele 
unei monografii folclorice ilustrative. Ceea 
ce li interesează pe autori sint racordurile 


şi rimele ivite între datini si cintece, intre 
chipuri şi podoabe, acel univers uman viu 
şi omogen in care folclorul a fost creat. 
De data aceasta, inspiratul tandem de docu- 
mentariști a pornit de la tablourile votive 
ale unor tárani-ctitori din secolul al XIX-lea 
şi de la cîntecele bătrinești care le-au per- 
petuat amintirea. E vorba de trei familii de 
păstori din nordul Olteniei care, prin însăși 


bilă, oferă în primul rind o atmosferă pro- 
prie, universul. ei specific neconfundabil, 
psihologii umane fin observate, primare, 
figuri puternic conturate, eroi care nu se 
uit& Regizorul gáseste aici si dialoguri fi- 
resti, de o rará autenticitate si in másurá 
sá realizeze viu reactii morale, atitudini, 
situatii dramatice. Mai mult, scrierile clasice 
sint pline de substantá, deci oferá premize 
solide pentru filme care vor spune, în- 
tr-adevăr, ceva. 

Avantajul principal rezidă însă, după 
opinia mea, cu deosebire în următorul lu- 
cru: a realiza o adevărată transpunere pe 


ecran a unei opere literare vestite înseamnă, 


înainte de orice, a surprinde nota stilistică 
originală care a făcut neconfundabilă scrie- 
rea respectivă. De aici obligaţia elementară 
a regizorului să găsească un limbaj cinema- 
tografic corespunzător si practic, nerezu- 
mabil la cel comun, strict «profesional». 
E, vá dati îndată seama, lucrul de care are 
mai mult ca orice nevoie a saptea artá astázi, 
la noi. O scoalá románeascá cinematogra- 
ficá are şansa serioasă sá se inchege din 
asemenea experiente dificile si reusite. Cla- 
sicii nostri, pástrindu-si fiecare personali- 
tatea puternicá, au si aceastá notá de spi- 
ritualitate comună, adică o pronunţată spe- 


durata amintirii lor de peste un secol, stau 
alături de «ctitorii spațiului spiritual al nea- 
mului». Pentru fiecare dintre cele trei spite 
sint reținute mărturiile unei virste, .In asa 
fel, încit, în final, se recompune triada pe 
care Slavomir Popovici și Gabriela lonescu 
o urmăresc în toate filmele lor: naştere, 
nuntă, moarte. Filmate în compoziţii și 
cadente, pe cit de expresive pe atit de firești, 
interioarele ţărăneşti autentice și obiectele 
de uz casnic sau personal, funcţionale cind- 
va şi decorative mereu («Obiectul poartă 
povara nemuririi colective». spune comen- 
tariul de aleasă ținută literară), întregesc 
sugestiile tablourilor naive și ale textului 
cintat, în nota ingenuă sau gravă a filozo- 
fiei populare. Sint mărturii peste veac ale 
unor ritualuri şi permanente caracteristice 
poporului nostru In «marea trecere» — cin- 
tece de leagăn, de petrecere la nuntă sau 
de aminare a clipei ultime («Zorilor, voi 
surorilor/ Să nu mi-l zoriti...»). 


Despina doamna 
si Floarea lui Toma 


În același ciclu etnografic intitulat | «Chi- 
puri şi icoane», Slavomir Popovici şi Ga- 
briela lonescu ne dau în această lună incă 
o producţie construită pe ideea cá «prin- 


cificitate naţională. Transpuse cum se cu- 
vine în limbajul aparatului de tilmat, operele 
or o vor aduce și pe ecran. 

Unora li se pare lucrul foarte ușor, ca 
bătutul din palme. Ei confundă însă trans- 
punerea cinematografică a scrierilor lite- 
rare, act de creație, fiindcă presupune 
refacerea marilor opere în alt cimp estetic 
şi pe căi diterite, confundă, zic, cu banala 
ilustrare. Imprumutám subiectul, figurile, 
citeva episoade din «Fraţii Jderi» şi ne în- 
chipuim cá am izbutit să transmitem im- 
pletirea de realitate și mit, respiraţia epică 
grandioasă, farmecul inimitabil al limbii lui 
Sadoveanu. M-a dezamăgit, o mărturisesc 
franc, și versiunea cinematografică a «Bal- 
tagului». N-a avut prea mult noroc pe ecran 
nici Mihail Sebastian. Cit despre Cezar 
Petrescu, ce să mai vorbesc! Dar de ce să 
vorbim de fapte atit de îndepărtate? 

Mai important este, cred eu, să înțelegem 
limpede un lucru: 

O ecranizare creatoare, și nu o ilustrare, 
propune, de fapt, o nouă lectură, inedită, 
a operei. Regizorul ne invită să recitim Im- 
preună cu el o scriere arhicunoscută, dar 
să descoperim astfel sensuri si frumuseți 
pe care abia filmul ni le poate face sensibile. 
E vorba, așadar, de o reinterpretare; regi- 
zorul îndeplineşte, în cazul ecranizării cla- 
sicilor, o treabă analoagă cu a criticului 
talentat, numai că folosește nu stiloul, ci 
camera de filmat. 

Într-un atare demers inteligent si inspi- 
rat văd originea reușitei lui Mircea Veroiu. 
El ne-a dat o lectură proaspătă, in spiritul 
cărții si totodată inventivá, a «Marei». Ne-a 
chemat să observăm, cum au notat și 
exegetii mai noi ai scriitorului, că eroina 
adevărată a romanului e Persida și nu 
mama ei. A indreptat atenţia noastră către 
indecizia, humorile schimbătoare, trecătoa- 
rea inadaptabilitate a lui Natl si a explicat 
slăbiciunile si violențele sale comprimate 
printr-o renunțare impusă și dureroasă la 
niște idealuri socio-morale. A legat, sim- 
bolic, destinul Persidei de al Reghine 
dăruind o greutate specială avertismen- 
telor pe care ea le primește initial și gestului 
final cind cade îngrozită in scaunul neferi- 
citei oloage. Toate acestea sint în spiritul 
operei lui Slavici, parcursă într-un mod 
personal de lectură. 

O lectură inedită permite regizorului să-şi 
afirme personalitatea. Universul propriu al 
scriitorului apare «stilizat» în spiritul inter- 
pretării originale, deci într-o viziune care 
poartă marca ei. 

Aici e loc chiar pentru o dezvoltare posi- 
bilă a operei clasice, în sensuri conținute 
latent de ea. Pe linia Burdea si acţiunea lui 
revolutionará reprimatá, Mircea Veroiu se 
îndepărtează de subiectul strict al romanului 
«Mara», dar Slavici nu iese trádat. Aici 
asistám la o proiectie a intimplárilor din 
carte pe fundalul istoric sugerat. Mici de- 
talii sint exploatate discret piná devin un 
intreg episod distinct si foarte dramatic. 
Arta e de a-l fi Intretesut exact cu acţiunea 
propriu-zisá a romanului, fárá stridente si 
«actualizări» ۰ 

Sá folosim, prin urmare, din plin, zestrea 
literaturii noastre clasice pentru transpu- 
neri cinematografice fidele in spirit si In- 
dráznet tratate ca expresie artisticá origi- 
nală. Sá avem apoi față de asemenea lu- 
crări un respect netraumatizant, dar real 
Să nu uităm că orice film ratat, pe o cart. 
mare, e o impietate. Şi dimpotrivă, uriaşa 
putere de difuziune a ecranului constituie 
o cale a revitalizării operelor clasice, fără 
pereche, formă originală prin care ne va- 
lorificăm moștenirea literară. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU 


cipii noștri din vremea Renaşterii sau oa- 
menii de rind ne apar deopotrivă ca perso- 
naje ale unor cronici pictate de-a lungul 
secolelor». Filmul prezintă două figuri de 
femei din această «epopee a dáinuirii»: 
doamna Despina, soția lui Neagoe Basarab, 
și Floarea lui Toma, păstorul din Ciunget, 
prezentate drept «chipuri strămoşeşti, em- 
bleme aie conștiinței de sine a poporului 
român». Imaginea se sprijină pe tablourile 
votive în care apar cele două femei exem- 
plare, iar comentariul si întreaga coloană 
sonoră se constituie ca o suită de dialoguri- 
recitative, exprimind sentimentele femeilor 
față de soţii lor, «ca un cuvint către viteji», 
şi cugetările bărbaţilor, drept răspuns. Tex- 
tul, si pentru unele si pentru celelalte, este 
luat din «Cartea de învățătură a lui Neagoe 
Basarab către fiul sáu Theodosie». Operă 
de investiție culturală și sinteză artistică 
inedită, filmul are două părți, ca două ta- 
blouri dintr-o lucrare dramatică, primul 
situat în secolul al XVI-lea, al doilea în seco- 
lul al XIX-lea. Construcţia oarecum difi- 

cultuoasă și tenta funerară a unor pasaje 
sint echilibrate prin înțelepciunea textului 
original: «Noi nu sintem pentru război, 
nici să muiem miinile noastre în singe ome- 
nesc nu vrem, dar cind prin blindetea 
noastră n-am izbutit să-l Imblinzim pe 
domnul vrájmas, cinstea noastră nu c 
dăm lui, ci iesim vitejeste Impotrivá-i». 


Val. S. DELEANU 


i 


Promisesem să revenim, 
atunci cînd am discutat des- 
pre prietenii din filmele noas- 
tre de actualitate, la ideea 
visătorului în aceleași filme 
(«Cinema» nr. 1/1976). Scri- 
am că avem pe ecran tot 
atitia visátori citi prieteni apar... Socoteala 
ar fi deci simplá cu acesti eroi. Numárin- 
du-i pe degetele miinii, cred cá un index 
ar fi suficient — si acela parcá ar fi inginerul 
lui Nicolaescu din «Zile fierbinţi», directo- 
rul sáu care — în pofida multor poncife, 
nisipisuri, naivitäti şi galopuri caligrafice 
la marginea márii — nu se ferea de o anume 
capacitate vizionará, nu se rușina să vadă 
in spatiu dincolo de real, nu-i era teamá sá 
viseze la realizarea unui gind din capul lui. 
Turbárile lui, furiile si cuvintele grele mi 
s-au párut mai romantice decit cavalcadele 
discutabile prin spuma mării. 

Rămin la părerea cá cel mai romantic si 
mai visátor personaj din ultimul deceniu 


nema 


filmul romanesc 
in cifre 


Francisc 
Munteanu 


Trecerea scriitorului Francisc Munteanu 
în tabăra celei de a 7-a arte — caz intilnit 


۹ 


Unde ne sînt visătorii? 


este eroul utecist din Zidul, dacă acest 
film din ilegalitate poate fi trecut pentru o 
clipă între filmele prezentului. Eroul lui 
Vaeni avea — cum demonstra Călinescu, 
rästurnind simbolurile, si lăudind roman- 
tismul si puterea de a visa a páianjenului — 
tocmai aceastá vrajá a omului care, redus 
aparent la proportiile acestei insecte tipic 
romantice, tesea tenace la proiectul lui, 
transformind tumultul luptei in tácerea tran- 
seii, incordat la fiecare mișcare a străzii de 
sub ochii sái, dar vázind departe, suspicios 
cu fiecare umbrá si trágind din fiecare 
suspiciune puterea de a crede intr-o vic- 
torie. Eroul lui Vaeni vorbea puţin si visa 
intens. În cinema, eu visez la visători 
expresivi, nu vorbáreti. 

n estetica noastrá cinematograficá — 
atit a publicului cit si a scenaristilor — se 
sterg deajuns de greu cliseele si sabloanele 
«visárii», Ea nu se mai identificá, totusi, 
rudimentar, cu valurile márii, cu izvoarele 
in susur, cu vorbe dulci, cu o romantiozi- 


si in cinematografiile altor tári — dovedeste, 
printre altele, cá de la literaturá la cinema- 
tograf calea nu este chiar atit de lungă. 


€ Dupá ce a scris scenariul la filmul 
Mingea, in colaborare cu Andrei Blaier. 
apoi la Valurile Dunării si Furtuna, im- 
preună cu Titus Popovici, Francisc Mun 
teanu a inceput să fie regizorul propriilor 
sale scenarii, rescriindu-şi astfel o bună 
parte din producţiile literare in limbajul 
specific ecranului. 


O Ca realizator de filme, Francisc Mun- 
teanu s-a remarcat printr-o productivitate 
de performanţă, atit prin numărul realizări- 
lor — 9 titluri in 11 ani — cit si prin timpul 
de turnare a fiecárui film in parte: Dincolo 
de barierá a fost filmat In 28 de zile, ceea 
ce a însemnat, pentru multi ani, un record 
in productia noastrá de lung-metraje. De 
altfel, la fiecare film al lui Frencisc Munteanu, 
s-a putut constata cá între decupajul regi- 
zoral si copia standard n-au fost diferente 
notabile, n-au trebuit efectuate refilmári 
sau filmári de completare, n-au fost de- 
päsiri de devizuri, într-un cuvint, cineastul- 
scriitor a demonstrat o bună stăpinire a 
tehnicii cinematografice, condiție esențială 
pentru ۰ artă care este și industrie. 

€ Pe plan artistic, Francisc Munteanu 
a captat adesea simpatia unui public nu- 
meros. Majoritatea filmelor sale au înre- 
gistrat, fiecare, peste 2 milioane spectatori. 
Tunelul, Cintecele mării, Sfinta Tereza 
si diavolii sint încă cerute în difuzare si 
box-office-ul lor e în creștere. 

O Filmele lui Francisc Munteanu au fost 


lupta 
cu sabloanele 


e uman. 
A visa 
e revolutionar. 
A visa 
e «cinematografic» 


unui 


tate naivă, cu pletele despletite și rochii 
albastre, cu galopuri în noapte puse pe 
soapte. Viaţa si deci visul au evoluat, este- 
tica lor — de asemenea (de unde și acea 
noutate a calului, de pildă, de la Paris, 
cal de curse dopat științific cu tranchili- 
zante. lată un vis care ar trebui să ne pună 
pe ginduri: a cistiga un derby cu un armăsar 
care în loc de jăratic ia valium!) 

Pentru a nu vorbi cu păcat, să observăm 
că cele mai bune filme de actualitate au 
luciditatea de a evita falsul romantism, nu 
mai plutesc în vorbe mari, dar de o poezie 
stearpă, nici pe apele inutile și lăcrămoase 
care slujesc dintotdeauna drept decor și 
recuzită a visului; hotărit, onirismul nu le 
pindeste; evazionismul nu le periclitează 
ideile. Eroii le sint în general sobri și echi- 
librati. Gindurile lor — cind se ciocnesc — 
au o certă claritate. Dramele au si ele o 
ținută a lor, demnă, curată (ca in Filip..., 
ca în Hustrate..., ca în Drum în penumbră.) 
Chiar melodramele lui Mihai Constanti- 


difuzate si in alte tari. În 1964, La patru 
paşi de intinit a reprezentat cinematogra- 
fia română la Festivalul international de la 
Mar del Piata, unde a obținut Premiul 
Crucea Sudului pentru cea mai bună regie, 
după care a fost distribuit în rețeaua de 
cinematografie din Argentina. Tunelul a 
primit Premiul special al Asociaţiei cineasti- 
lor din România la Festivalul naţional de la 
Mamaia, 1966. În regia lui Francisc 
Munteanu s-au realizat primele noastre 
coproductii cu studiourile sovietice — Tu- 
nelul si Cintecele Mării. 

€ in afara celor mentionate in tabelul 
alăturat, Francisc Munteanu, a scris, in 
colaborare cu Petre Sălcudeanu, scenariul 
pentru Partea ta de vină (reaia Mircea 


premierei 
. | Soldaţi fără uniformă CUR 1902 


. | Cerul n-are gratii 


La virsta dragostei | 1063 | 
LI. 


mmus 


mn La patru pasi de infinit 


Dincolo de barierá 


6. | Tunelul 


Cerul începe la etajul III 


Cintecele mării 


Sfinta Tereza și diavolii 


nescu au un ușor tremur al unor adevăruri 
comune care le face sensibile. Filmele 
acestea se tin și merg binisor pe pămint, 
dar ceea ce le lipsește este acel tip definit 
odată de Marx, uriașul capabil să páseascá 
prin iarbă și noroaie cu capul pină la cer, 
acel om pe care-l mai numim cu multă 
simpatie «omul cu capul în nori» — dar 
păstrind permanent contactul cu Terra. 
Realismul acestor filme, salutar prin rupe- 
rea de citeva scheme primitive (printre care 
aceea a visării cu ochii deschişi, în duete 
operetistice, ă la «două inimi într-un vis», 
unde viitorul mai bun era enunțat și lipit 
la prezentul prea roz în contrast puternic 
cu trecutul tot atit de negru) nu se deschide 
însă suficient spre acel patos al simtirii 
care li permitea poetului revoluționar, in 
plin război, în cea mai cenușie și mizeră 
realitate, să alerge la întilnirea cu iubita sa, 
tinind în mină, prometeic, în locul unui 
trandafir, un morcov care să-i mai aline 
foamea. Echilibrate, rezonabile, multora din- 
tre filmele noastre le lipsește totuși acel 
suflu adinc si tainic al artei — capabil să 
dea unui vis, trup și trupului, puterea unui 
vis, mișcare pe care cinema-ul, socotit 
deloc pejorativ de Malraux drept «o uzină 
de vise», e deosebit de capabil s-o sinte- 
tizeze. 

Scenariile noastre n-o prea sintetizează. 
Eroii sint cum sint, buni — răi, dar nu ard; 
le lipseşte ceea ce Călinescu imputa memo- 
rabil cindva, prin '60, unor tineri poeti de 
calitate, cá nu au dat pe git o duscá de 
járatic. Ei nu au himere, nu cad in utopii — 
dar nici nu viseazá grandios, temindu-se, 
fireste, de grandilocventá; ferindu-se salu- 
tar de grandilocventá, ei nu folosesc cuvinte 
mari, dar nici cuvinte prea inflácárate, 
infricosati, fireste, de ridicol; ferindu-se de 
ridicol, ei au grijá sá nu fie care cumva 
idilici; antiidilici, ei forteazá cenusiul, fe- 
rindu-se de roz si aleg sobrietatea; dar se 
constatá cá din gest sobru in gest sobru, 
din cuvint mai rece in cuvint si mai rece 
cercul acesta vicios inchide o flacárá car 
nu ma are oxigen, care se stinge in cenuşă, 
si din cenușa aceea nu răsar nici un vis 
și nici un diamant. Sobrietatea e de multe 
ori lumina oarecare a pietrelor fără de vrajă. 
Se realizează planul de producţie — nu se 
vede suficient planul interior al individului, 
plan numit mai pe scurt «vis». Se realizează 
proiecte — nu descoperim simultan pro- 
iectul acela de taină, dinăuntru, pe care de 
mic, din primară, omul îl definește cu in- 
trebarea, totdeauna revoluţionară: «Ce vrei 
tu să fii?». Vedem deajuns de clar cine 
sint eroii prezentului nostru — mai putin 
ce vor să devină. Ei există, dar nu prea 
sint, cu alte cuvinte nu devin în funcţie 
de o idee extraordinară, căreia nu-i pasă 
nici de ridicol, nici de sublim, o idee pe care 
o văd zi și noapte, de cele mai multe ori 
tăcută, dar care,o dată izbucnită,dă naștere 
filmului, dramei, dansului și poetul strigă: 
«Băieți, aceasta este arta!» 


Radu COSASU 


Mureșan). După scenariile lui Francisc 
Munteanu, cinematografia noastră a produs 
filmele Dragostea incepe vineri (regia 
Virgil Calotescu), Evadarea (regia Trai: 
Stefan Roman) și Zile fierbinţi (regi. 
Sergiu Nicolaescu). A elaborat, de ase- 
menea, scenariul pentru versiunea romă- 
nească la filmele Piraţii din Pacific și 
Insula comorilor. 

O Pentru televiziunea română, a realizat, 
după un scenariu propriu, serialul Pistru- 
iatul — 10 episoade a cite 40 minute fiecare. 
In prezent, la Casa de filme 5, este gata 
pentru intrarea in productie un nou film, 
cu titlul Plecarea din rai. Scenariul si regia: 
Francisc Munteanu. 

Mihai DUTĂ 


Numărul de 
spectatori 


Autorii 
scenariului 


Francisc Munteanu 


1 423 600 | Francisc Munteanu 


II. 
De | rare Mona | 


2 386 Francisc Munteanu (după 
«Domnișoara Nastasia» 
de G.M. Zamfirescu) 


2 860 100 | Francisc Munteanu, 


Gheorghi Vladimov 
Francisc Munteanu 


Francisc Munteanu, 
Boris Laskin 


Francisc Munteanu 


propaganda rutieră 


0 problemă 


„de viata si de moarte“ 


Anul trecut au fost înregis- 
trate 2 495 de decese provo- 
cate de accidente de circula- 
tie si circa 6 000 de persoane 
grav rănite. Prin comparaţie 
cu anii precedenti, cifra re- 
prezintă o creștere de 10%, 
care işi are explicaţia în primul rind în creş- 
terea parcului de mașini, explicaţie stiintifi- 
că, desigur, dar neconsolatoare. Peste 2 000 
de oameni morti, aproape 6 000 de răniţi grav. 
Chiar dacă n-ar avea trei zero-uri, numărul 
poate să zguduie, fie numai pentru motivul 
egoist că unul dintre cei 2000 ar fi putut 
foarte bine să fie unul din noi doi: dumneata, 
care citeşti aceste rînduri, sau eu, care le 
scriu. Zeița norocului, ca si cea a justiţiei, 
este legată la ochi. Sintem amindoi doi 
pietoni disciplinati, nu traversăm pe roșu 
şi nu tignim prin fata autobuzului oprit in 
stație, dar iată că, într-un film intitulat, 
uscat, «Dispută sau colaborare», zărim 
printr-o privire care nu poate rămine uscată 
că si clasa pietoná merge în paradis. Bu- 
nica avea 46 ani si bunicul 49. Au ieșit la 
plimbare să-și aeriseascä nepotica. Trac- 
toristul avea 19 ani. A luat-o în pantă, pe 
urmă s-a intimplat ceva la bara de direcţie, 
pe urmă s-a urcat pe trotuar. Căruciorul 
cu nepotica a fugit la vale, singur, ca si 
celálalt faimos cárucior, dintr-o altá pe- 
liculă, din cea mai celebră peliculă din 
'storia cinematografiei, imitind deci landoul 

n filmul lui Eisenstein. Bunica de 46 de 
ani, bunicul de 49 ani dispar din raza noas- 
tră vizuală, de pe listele pedeștrilor și în 
general de pe orice listă. Anul trecut s-au 
înregistrat 2 195 decese provocate de acci- 
dente de circulaţie. 

Acum vreo zece ani, Inspectoratul ge- 
neral al miliției din M.I. a ajuns la concluzia 
că munca de la om la om și sancțiunile 
de la om la militian, adică blinda ۵۵ 
şi usturătoarea amendare nu sint suficiente 
si, printre alte măsuri, a luat inițiativa să 
producă, anual, un număr — la inceput re- 
strins, apoi din ce în ce mai important! — 
de filme despre arta de a merge pe patru 
roți sau pe două picioare, filme de popu- 
larizare a științei de a circula după alte 
metode decit cele «prin porumbi», filme- 
lecţii si filme-consultatii pentru profesio- 
nistii şi amatorii volanului şi chiar pentru 
muschetarii lui. Filme extrem de variate ca 
ton, pornite însă toate, fără excepţie, din 
aceeași idee primordială, unică, repetată 
obsesiv în diferite variante: «vă rugăm, vă 
somăm să nu muritil» 

În primul rind, ar fi de reținut rigoarea, 
într-adevăr militară, şi tenacitatea, tinind tot 
de uniformă, dar şi de o anumită calitate a 
materiei umane aflată sub chipiu, încăpă- 
tinarea, zic, în urmărirea salvării vieții sau 

integrităţii corporale a tuturor acelora 

„re cred că «ceasul rău» poate suna 
numai pentru alții, că numai alţii se pot 
întilni pe şosea cu un călăreț pe tractor, 


afumat de palincă și de prostie. În fiecare an, 
inainte de echinoxul de primăvară, si cu 
punctualitate de echinox. «forurile în drept» 
si, în primul rind, «Direcţia circulației in 
colaborare cu «Centrala România film», 
organizează Gala filmelor de circulație. 
E o gală de lucru, încheiată cu discuţii 
amănunțite si începută cu înminarea ches- 
tionarelor, căci spectatorii primesc la in- 
trare o foaie anume. Ei trebuie să noteze 
fiecare film: 1 — pentru «foarte bun» şi 
4 pentru «nesatisfăcător». Ei trebuie să 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Neirosirea cuvintelor 


Unul din păcatele mai vechi ale fil- 
melor noastre este și o anumită ten- 
dintá de a capta semnificaţia unor scene 
într-o frază cu iz aforistic, de a sublinia 
tensiunea unor momente printr-o maxi- 
mă moralizatoare, de a-și impinge eroii 
la adevărate competiţii întru străluciri 
verbale. Rar, mult prea rar, cineastii 
au curajul de a se lansa într-o investi- 
gatie profundă, fără a se adăposti sub 
platosa frazelor fundamentale, de a 
vorbi despre dragoste, fără cohorta 
declaraţiilor, despre despärtiri, fără in- 
termediul explicatiilor lacriminde, des- 
pre erori, fárá apelul la mustruluiala 
sprijinită pe autoritatea clasicilor. 

Filmele care reuşesc să scape din 
capcana vorbelor definitive sint cele 
care, în fapt, descoperă una din auten- 
ticele surse cinematografice de frumu- 
sete si adevár: puterea cuvintului care 
nu semnalizeazá emotia, ci o provoacá 
atunci, numai în acel moment, datorită 
raporturilor aparte ce se stabilesc între 
ceea ce fac şi ceea ce spun persona- 
jele, datorită aparentei discrepanțe din- 
tre ritmul psihologic și tonalitatea verba- 
lá. O reuşită, din acest punct de ve- 
dere, este Cursa, film tandru, film al 
prieteniei şi al solidaritătii, în care nu 
se folosește, însă, niciunul din seria 


cuvintelor calde, tandre, afectuoase, etc. 
Filmul lui Timotei Ursu si Mircea Da- 
neliuc execută adevărate slalomuri prin- 
tre replici aruncate scurt, în treacăt, 
printre cuvinte, fie prea sfioase, fie prea 
colturoase, si unele și altele menite 
însă să protejeze relaţiile fragile injghe- 
bate între cei trei oameni aflați la drum. 
Într-o poveste care, privită dintr-un 
anumit unghi, închide în ea şi un elo- 
giu adus unei meserii aspre, niciunul 
dintre eroi nu se bate cu pumnii în 
piept pe seama bravurii profesionale. 
Panait se recomandă astfel: «Si eu că- 
lătoresc. Foarte mult călătoresc. Cu 
mașina. Nu a mea, personală, nu...! 
Şofer la întreprindere». «Aveţi o via- 
tá..». «Noi, șoferii? Destul de grea, 
lumea nu stiel» «Eh, mai sint și alţii 
..Mai greu e miner, nu crezi?» 
«Ursuzul» Savu, cel care nu ezită să 
i se adreseze fetei care-i Intoväräseste: 
«la nu te mai fitli acolo, că nu ne dăm 
în bărci aici! Numai o dată dacă smin- 
tesc volanul... Am 80 de tone», un 
astfel de personaj, după secvenţa de 
mare tensiune a primejdioasei încercări 
de redresare a mașinii, prima întrebare 
ce-i stă pe buze este «Unde-i fata?» 
Cu o aleasă intuiție psihologică, autorii 
filmului nu investesc niciodată schim- 


spună «in ce alte ocazii consideră utilă 
folosirea filmelor de propagandă rutieră». 
Ei sint stăruitor rugați să răspundă la 
intrebarea; «Ce alte aspecte din circulaţie 
apreciaţi cá ar putea constitui subiecte 
pentru asemenea filme?» O treabă temei- 
nică, făcută de oameni parolisti ca un ceas 
cu cuarț si pätimasi ca niște adevăraţi 
oameni care înțeleg că această propagandă 
rutieră vă prelucrează pentru ca să bine- 
voiti să nu vă lăsaţi soţia văduvă şi pustii 
orfani. Salvamarul poate întocmi rapoarte 


burile de replici dintre cei doi eroi cu 
funcţia de «care pe care»; dialogul nu 
este un joc de ping-pong, ci unul din 
instrumentele care susțin atmosfera; 
după citeva cuvinte imbufnate: «Cam 
mare viteza», «N-am alta», Savu se în- 
duioseazä la gindul trecerii pe lingă 
satul său: «la uite mă, acolo este Nea- 
gra». Fata întreabă: «Satul lui, unde?» 
| se răspunde «fără chef»; «Dincolo 
de munte, acolo», pentru ca, imediat, 
eroul să mute discuţia pe un amănunt 
oarecare, legat de roţile mașinii: «l-auzi 
cum bate!» 


Ani de zile am tunat si fulgerat impo- 
triva filmelor in care «se vorbeste mult», 
am trăit cu prejudecata economiilor 
verbale. Cursa, film în care se rulea- 
ză — contabiliceşte socotind — o can- 
titate apreciabilă de vorbe, lasă insă, 
mult mai mult decit peliculele cu «mari 
momente de tăceri», sentimentul linis- 
tii, al pudorii, al neirosirii cuvintelor, 
tocmai datoritá perfectei cunoasteri a 
rolului lor intr-o astfel de poveste; ele 
ştiu să ocroteascá, nu să întărite: «Ei, 
de ce plingi așa, de ce plingi... îi spune 
Savu fetei, după amara descoperire a 
poltroneriei celui pe care îl considera 
sot. E o porcărie, n-are rost. Dă-l dra- 
cului! Ai spus cá mincám ceva. Mi-e 
o foame de innebunesc!» 


Magda MIHĂILESCU 


precise. El poate indica exact cite ființe 
a smuls mării și le-a readus în circulaţie 
pe materia solidă. Din păcate, nu s-a inven- 
tat nici un computer care să ne spună 
cite vieți omenești salvează aceasta «pro- 
pagandă» care previne infarctul rutier. 

n lipsa unui asemenea aparat, o esti- 
mare ochiometrică a acestei admirabile 
«gale de film» sugerează că cifra poate să 
ne intepe cu un ghimpe pe care scrie: nu-i 
adevărat! Moartea nu este ceva care se 
intimplá numai altora. 

Ca realizare artistică, filmele galei se 
așază, firesc, la etape diferite. Excelente 
sint filmele-foileton cu un Nea Mărin sofór, 
mucalit si moralist la ferma «Baby-beef». 
Cutremurátoare sint filmele-document: fo- 
tografii, zeci de fotografii si márturii, zeci 
de márturii extrase parcá din «filme-catas- 
trofá», dar acele filme-desaster sint ima- 
ginate in studiouri si cu ajutorul casca 
dorilor, in timp ce aceste secvente co- 
pleştioare contin fapte reale. Tot ce e arătat 
aevea e de-adevárat. Tinárul ásta a fost car- 
bonizat de-adevărat, fetița asta frumoasă 
care era «sufletul nostru» a murit la dreapta 
tatălui ei, pe banchetă, căruţa cu coviltir si 
plină cu veseli nuntași a fost de-adevărat 
stilcitá de zurbagiul cu foarte puţină minte 
şi cu foarte multi cai putere. 

Multe din aceste filme, ar zice un estet, 
«frizează melodrama». lată un domeniu în 
care melodrama nu jenează si nu compro- 
mite. Dimpotrivă, aş spune că ea este dezi- 
rabilă. Autorii vor să-și facă spectatorii să 
plingă in fata fotografiei unui bărbat voinic 
si frumos care a murit stupid, pentru cá 
era ceaţă, pentru cá un coleg criminal de 
fluşturatec și-a lăsat turismul noaptea, pe 
negură, fără semnale, în mijlocul șoselei. 
Demult n-am mai plins la cinema cum am 
plins la această gală de filme de propa- 
gandă rutieră. Nu era un plins estetic. Era 
un plins pedagogic, moral, umanitar și 
piná la urmă umanist si foarte bine au tăcut 
cei care s-au gindit să treacă această pro- 
pagandă rutieră nu numai prin rațiune 
umană, ci si prin inimă, căci inima retine 
adeseori mai iute și pentru mai multă 
vreme. 

Cea mai importantă problemă care se 
pune în legătură cu acest stoc de filme, sem- 
nate de documentaristi de primă mină de la 
«Sahia» este următoarea: cum le vom 
scoate din argintiile lor cutii $i cum le vom 
face sá ajungá la adresanti, la cei care merg 
pe sus sau la cei care merg pe jos, adicá la 
intreaga populatie a tárii, cu exceptia suga- 
rilor si a celor care se deplasează inca 
de-a busilea? 

Cred cá difuzarea acestor filme meritá 
un zel cel putin la fel de mare ca si reali- 
zarea lor. Multe din filmele de mai sus me- 
ritá să intre in marea rețea cinematografică, 
intovárásind filme de gradul intti, întovără- 
șindu-le nu numai o săptămină, ci în lunga 
călătorie a unei pelicule de la Patria pină 
la cel mai modest cămin cultural. Toate 
aceste filme pot să fie incluse în programele 
televiziunii, pentru că televiziunea este cel 
mai mare cinematograf din tara şi apelul 
trebuie auzit de cit mai multi. Dacă se poate, 
chiar de toţi: vă rugăm să nu muriti! Adică 
vă rugăm, adică vă recomandăm, adică vă 
pretindem să circulati civilizat. Civilizat in 
cazul acesta însemnind respect pentru 
ideea nu numai de a convietui frumos, ci 
de a vietui pur si simplu. De a fi sau a nu fi! 


Ecaterina OPROIU 


Crochiurile lui Iliu 


Sub înfăţişarea lui potolită, senină, 
putin nostalgică, străbătută din cînd în 
cind de un zimbet deopotrivă ironic şi 
duios, Victor lliu era, de fapt, o fire 
vibrantă, participativă, explozivă chiar, 
o structură de o combustie interioară de 
o rară intensitate. Convorbirile cu el 
începeau obișnuit. Nimic nu prevestea 
dilatarea lor spre zone adiacente, spre 
acele neașteptate invocări de planuri 
aparent netangentiale subiectelor abor- 
date. Trimiterile acestea făceau tot far- 
mecul schimbului de ginduri de la om 
la om cu lliu. Filmul, pentru el, fiind o 
pasiunea de maturitate, nu se trezea 
vorbind de el cu arborate entuziasme 
de neofit. Privea, cintárea, isi insemna 
citeva lucruri, chiar pe parcursul vizio- 
nării. Așa am văzut împreună o capo- 
doperă de 23 de minute, «Film», după 
Samuel Beckett, cu Buster Keaton ca 
interpret. Mi-am aruncat ochii pe carne- 
țelul lui: trei vorbe și citeva desene, 
citeva crochiuri, citeva gesturi ale inter- 
pretului. Cind și le retinuse oare? 

Expoziţia desenelor sale de la «Casa 
filmului» este o călătorie în lumea de 
ginduri a unui cineast lucid, uman și 
profund. Şi mai ales care vedea tot. 


Mircea ALEXANDRESCU 


În limbajul cinematografic in- 
ternational a început să-și 
facă loc, acum aproape două- 
zeci de ani, un termen pină 
atunci deloc sau foarte putin 
folosit: coproductia. Terme- 
nul nou corespundea, bine- 
înțeles, si unei realități noi. În a doua jumá- 
tate a anilor '50 si după aceea, de-a lungul 
anilor '60 si următorii, coproductiile au 
cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, mai 
intii în cadrul industriei cinematografice 
occidentale, mai tirziu și în alte zone. 
E deajuns să amintim că în Franţa, de pildă, 
în 1960, jumătate din filmele produse erau 


inema 


coproductii (79 din 158) pentru ca, in 1962, 


numárul coproductiilor sá ajungá la 95 din 
140, iar in 1965 la 117 dintr-un total de 151. 
În acelaşi an, 1965, 76% din filmele realizate 
în Italia erau coproductii, în timp ce in 
RFG și Spania cota coproductiilor se apro- 
pia de 90%. 

Ratiunile care au determinat acest feno- 
men — pe care multi il considerau ireversi- 
bil, proorocind amurgul cinematografiilor 
nationale — au fost, de la inceput, in exclu- 
Sivitate economice. O coproductie bilate- 
ralá sau trilateralá permitea dublarea sau 
triplarea cel putin a pietii de desfacere. 
Astfel, de exemplu, o coproductie franco- 
italo-spaniolá (au existat sute si sute de 
asemenea filme) isi avea asigurat de la 
inceput accesul, fárá dificultátile opera- 
tiunilor de export-import, la retelele de 
difuzare de pe trei piete foarte mari: cea fran- 
cezá, cea italianá si cea spaniolá, ca si 
facilități deosebite în zone de implantare 
traditionalá (Maghrebul arab, Siria si Liba- 
nul, Africa francezá, Belgia pentru distri- 
buitorii francezi, Balcanii, o parte din lumea 
arabă si, într-o măsură, Elveţia și RFG 
pentru distribuitorii italieni, America latină 
pentru cei spanioli). În condiţiile în care 
marile trusturi cinematografice isi cedau 
poziţiile — in domeniul producţiei — produ- 
cătorilor individuali lipsiți de o bază finan- 
ciară prea solidă si handicapati de servi- 
tutile concurentei cu televiziunea, posibili- 
tátile create de coproductii in materie de 
expansiune erau nu numai bine venite ci 
de-a dreptul salvatoare. În plus, coproduc- 
tiile constituiau mijlocul principal prin care 
se realiza exportul de capital american, 
export din ce în ce mai intens în perioada 
analizată, datorită, intre altele, si scumpirii 
continue a costurilor de producție în in- 
dustria filmului din S.U.A. 


Principalul argument: economicul 


Coproductiile permiteau și folosirea in 
comun a cadrelor (regizorale, actoricești, 
tehnice),a instalaţiilor tehnice şi a dreptu- 
rilor asupra unor opere literare și scenarii, 
ceea ce din punct de vedere financiar — 
cel putin — era de asemeni rentabil. Folo- 
sirea dolarului ca valută internațională, 
reglementările comunitare ale Pietii Comu- 
ne, politica neocolonialistă care încuraja 
colaborarea cu tinerele și firavele cinema- 
tografii naţionale din țările de curind eli- 
berate, determinau cadrul în care se puteau 
dezvolta ۰ 

Desigur, au apărut cu timpul și teorii care 
încercau să dea o bază «filozofică» sau 
«estetică» fenomenului de proliferare a 
coproductiilor, dar trebuie să recunoaștem 
că nimeni n-a sustinut cu seriozitate vreo- 


Filmul ca arta - filmul ca marfă 


sondaj în cine-univers 


Filmul occidental 
intre rentabilitate si 
nevoia de identitate 


dată că asemenea motivații ar explica ge- 
neza și desfășurarea procesului de care 
ne ocupăm. Caracterul determinant al con- 
siderentelor economice a fost, de la început, 
evident pentru toată lumea. 


Nu e încă timpul şi e și dificil să facem o 
apreciere globală asupra valorii copro- 
ductiilor realizate de-a lungul a 15—20 de 
ani. Pentru o serie de realizatori autentici, 
coproductiile n-au putut constitui un obsta- 


col de netrecut în cadrul afirmării persona- 
litátii lor şi a specificului national pe care-l 
exprimă. Un film ca «Ghepardul», finanțat 
in prioritate de capitalul american, inter- 
pretat în rolurile principale de americanul 
Burt Lancaster și francezul Alain Delon, 
este si rámine pină in cele mai intime fibre 
ale sale un film profund italian si aceasta, 
in primul rind, datoritá geniului lui Vis- 
conti (fárá a uita, bineinteles, nici romanul 
lui Lampedusa din care s-a inspirat scena- 


Ín ciuda numelui sáu recent americanizat, Francisc (Francesco) Ford Coppola, 
autorul faimosului film Nasul,rámine un italian la Hollywood care-si trage seva 
enormului sáu succes din respectarea cit mai fidelà a tabloului de un realism zgu- 


duitor int: 


isind istoria unei mari familii de emigranti sicilieni in Statele Unite. 


Pentru seria a doua a Nasului. regizorul a folosit masiv peisajele siciliene şi new- 
yorkeze cele mai caracteristice, reuşind, din punct de vedere al climatului dramatic, 
al transplantärii, secvențe apreciate a fi superioare primei serii. In noul film, 
urmaşul bătrinului şef de Mafie siciliană (interpretat de Marlon Brando) este 
fiul sáu, Michelle, devenit şeful «dinastiei» Corleone (rol incredintat actorului, 
de origină italiană, Al Pacino — foto). Acţiunea se petrece după 1958, cind 
noul «nas» isi plasează fabuloasa avere într-o afacere care-l va ruina: cazinou- 
rile cubaneze în ajunul revoluției si nationalizärilor de către puterea populară. 
Însuși Senatul american începe să se intereseze, în film, de afacerile dubioase ale 
familiei Corleone şi ultima secvență — chemarea lui Michelle să dea socoteală 


in fata legii — pune sub semnul sfirsitu 


itiar un întreg imperiu al mafiotilor, 


bazat pe crime si fărădelegi. 


Apusul la apus 


Ultima modă: 


După cutremure, incendii de zgirie-nori 
si pirjoliri de oraşe întregi, care se succed 
si se consumă in moda cinematografului 
comercial, uneori cu nedorită viteză pentru 
producători, ultima și cea mai neașteptată 
vogă a lansat un star, starul anului care 
nici n-ar putea fi propus la un Oscar, pentru 
că nu s-ar putea prezenta la ceremonie: 
un rechin. 

Autorul acestui «eveniment» în viata fil- 
mului se cheamă «Fălci». 

Istoricul acestui film, cel mai vindut în 
ultimii trei ani, este el insusi plin de o serie 
de suspensuri. Doi producátori, dintre care 
unul fiul unui nabab hollywoodian, Richard 
Zanuck, aflat la mare strimtoare financiará 
si-n foarte proaste relatii cu tatál sáu, Darryl 
Zanuck, se asociazá cu David Brown (com- 
plexat de succesul sotiei sale in domeniul 
publicaţiilor porno-sexuale) si cumpără 
dreptul de ecranizare a unui best seller 
apartinind lui Peter Benchley, «Fálci» (in 
englezá «Jaws»). Achizitie fácutá cu dolari 
grei si cu o imensă îndoială în suflet. 

— Prima problemă greu de rezolvat: de 


rechinomania 


unde să se ia «vedeta»? (căci un regizor 
convenabil se găsea ușor. Tinărul Steven 
Spielberg, deşi după două filme de succes 
internaţional «Duel pe autostradă» şi «Su- 
garland-Express», nu avea nimic in perspec- 
tivă si nu se bucura de o «prestantá mate- 
rială». Deci nu regizorul era un handicap). 

— O alegere: să fie chemat un imblin- 
zitor de rechini care să-și pregătească «un 
elev-rechin» si să se filmeze cu el. Impe- 
dimente: un rechin dresat nu mai e fioros, 
iar dacă nu e dresat devine prea fioros, 
deci periculos. Proiectul se abandonează. 

— Altă alegere: să se confectioneze un 
rechin. Dificultăţile sint imense, de ordin 
tehnic: cum să manevrezi sub apă un 
mamut de peste 8 metri si o tonă si jumá- 
tate, ca evoluţia lui să pară verosimilă si in 
acelaşi timp să-l poti conduce după voie. 
Unul dintre cei mai mari specialiști ai 
Hollywoodului în materie de incendii, cu- 
tremure și efecte speciale se dă bătut. Se 
mai face o încercare prin invitarea unui 
«clasic» al meseriei, septuagenarul Bob 
Mattew (are la activ un crocodil radioghidat 


riul, nici muzica lui Nino Rota, nici deco- 
rurile lui Mario Garbuglio, nici interpretarea 
solurilor secundare de către Paolo Stoppa, 
Claudia Cardinale, Romolo Valli, Lucilla 
Morlacchi. etc). Nu mai putin italian este si 
un alt film al lui Visconti «Rocco si fratii 
sái» interpretat de francezii Alain Delon, 
Annie Girardot, Roger Hanin, Suzy Delair, 
de grecii Katina Paxinou si Spiro Focas, 
şi desigur si de citiva actori italieni: Renato 
Salvatori, Paolo Stoppa, Claudia Cardinale, 
etc. 

La celálalt capát al evantaiului gásim zeci 
si zeci de filme, fárá cap si fárá coadá, in 
care actiunea este siluitá pentru a permite 
introducerea unor personaje de diferite 
nationalitáti, corespunzátoare nu vreunei 
necesitáti dramaturgice, ci cotelor-párti ale 
diferitilor participanti la coproductie. Intre 
aceste douá extreme se situeazá,la diferite 
nivele, realizári mai bune sau mai slabe. 
Un loc aparte trebuie acordat coproductiilor 
determinate de alte considerente decit cele 
ale rentabilitátii imediate, colaborării dintre 
cinematografiile socialiste (deşi, nici în 
acest caz,reușitele nu sint prea abundente). 


Nu în decoruri trebuie să căutăm 
o realitate națională 


Treptat, o concluzie s-a impus: un film 
(ca și orice altă operă de artă) pentru a trăi 
are nevoie de o identitate clară, identitate 
dată atit de personalitatea autorului, cit și 
de ancorarea profundă într-o realitate na- 
tionalä şi sociajá determinată. O asemenea 
ancorare presupune nu atit existenţa unui 
cadru exterior reperabil cit mai ales pre- 
zenta unui anume spirit inefabil de necon- 
fundat. Un film de Ingmar Bergman por 
să aibă orice temă si să se petreacă in ori 
colt al pămintului, el va avea totdeauna 
un aer suedez care nu poate fi estompat. 
Tot așa, prin orice cadru dintr-un film al lui 
John Ford vorbește răspicat, fără echivoc, 
America. 

În ultimii ani, care au marcat în atitea 
privințe un reviriment al artei si al indus- 
triei cinematografice, asistăm și la o răs- 
turnare spectaculoasă a tendinței in ce 
privește coproductiile. Raportindu-ne la 
statisticile amintite la începutul acestor 
însemnări, să relevăm că în 1974 (pentru 
1975 cifrele nu sint încă definitivate dar 
direcția e si mai accentuată) din 234 filme 
produse in Franţa, 137 sint integral fran- 
ceze, 45 sint franceze cu o micá participare 
de capital străin, si doar 52 sint coproductii. 
In R.F.G., in aceeasi perioadá au fost reali- 
zate 44 de filme nationale si doar 14 copro- 
ductii. In Spania, tara clasică a coproductii- 
lor, au fost produse 73 filme nationale (fata 
de 55 in anul precedent). Pare-se cá si 
patronii industriei cinematografice au inte- 
les cá, dacá o coproductie are multe avan- 
taje economice, filmele nationale sint totusi 
o marfá mai cáutatá, un produs mai apro- 
piat de cerintele publicului spectator. 

Dincolo de inregistrarea unor fenomene 
social-economice, este reconfortant sá con- 
statám cá si in lumea occidentalá, intr 
perioadá in care se intinde pecinginea S. 
cietátilor mixte multi si supra-nationale, 
operele de artă (in speţă, filmele) isi afirmă 
trăsăturile lor perene, legătura lor cu per- 
manentele sufletului omenesc, cu sufletul 
unui popor. 

H. DONA 


Steven Spielberg zimbeste, Bruce cască şi lumea tremură. 
Diviziunea spleen-ului ! 


Filmul ca artă - filmul ca marfă 


sociologia filmului 


Noțiunea de „public“ nu spune 
nimic, dacă nu știm 
din cine e format acest public 


Dacă-i adevărat ce spune 
Marton Morse, după care 
«matematica este sora si au- 
xiliara artelor si este atinsă 
de geniu și de nebunie», nu 
mă mai mir de ce filmul de 
astăzi stă, din ce în ce mai 
mult, sub semnul cifrelor. 

Epoca de aur a cinematografului, cind 
producătorii se lansau în aventuri fabuloase 
numai pe fler sau intuiție, mizind totul pe un 
subiect și o vedetă, a trecut, așa cum a 
trecut voga filmului hollywoodian. Un ver- 
sat producător englez din garda veche îmi 
povestea cu ani în urmă, mai în glumă mai 
în serios, cum se lansa odinioară într-o 
afacere: «imi alegeam cel mai bun scenarist, 
angajam cel mai cotat regizor, incheiam 
contracte cu cele mai scumpe vedete. 
Şi pe urmă? Pe urmă,mă duceam la biserică 
si mă rugam să iasă un film bun!» 

Vremurile s-au schimbat, s-au schimbat 
;i oamenii, s-a schimbat și filmul; biserica 
producătorului englez a cedat locul unei 
alte instituții la fel de solide, ce incepe tot 
cu «b», dar care se chiamă Bancă cu «B» 
mare. În metropolele filmului capitalist, pro- 
ducătorii contemporani au nevoie de cer- 
titudine, o certitudine a investiţiilor, o cer- 


Criticii consideră de pe acum că acest nou film, în care M isconti tr 


o melodramă de la 


la sfirşitul secolului trecut într-o trage 


Una din ultimele imagini de platou ale lui Luchino Visconti în timpul realizării 


celui de al 15-lea film al său, Intrusul, după romanul «Inocen 


» de Gabriele 


D'Annunzio, pe care marele cineast (de curind dispărut) isi propunea să-l 


preia, criticindu-l: «Justiţia oa 
unul din personajele cărții. 


nilor pe mine nu mă poate atinge», spune 
«Această frază abjectă», comenta Visconti, «nu 


va apare in filmul meu». 


nsformä 
modernä, va avea 


mare räsunet si in presä si la public. (În fotografie, «scena sărutului» — Laura 
Antonelli si Giancarlo Giannini) 


folosit in «Tarzanul» cu Johny Weismüller. 
Piesa inventată de Mattew a avut mare 
succes pentru că a devenit jucărie si a fost 
reprodusă în serie). Se realizează un acord, 
Urmează un an de pregătiri, trei specimene 
rechinoide sint confecţionate după ample 
studii. În devizul filmului aparesub denu- 
mirea Bruce, care a devenit si numele 
personajului din film. Pentru nevoile de 
filmare se confecționează, cu multă chel- 
tuială, trei versiuni Bruce: una pentru fil- 
mările din stinga, cealaltă pentru filmările 
din dreapta, iar a treia pentru filmările la 
adincime. O serie de motoare electrice ac- 
tioneazá aripile, coada, fălcile, iar matahala 
albă poate fi condusă prin radio. 

— Devizul iniţial al filmului este obișnuit. 
Loc de filmare —o plajă care să amintească 
acea Amity din romanul lui Benchley. Se 
optează pentru Martha's Vineyard pe coasta 
estică a Statelor Unite la nord de New York 
(tocmai pentru a nu se risca o reală întil- 
nire cu rechini, despre care e greu de pre- 


supus că s-ar aventura la această latitudine). 


— Filmul începe cu o scenă in care o 
tinără blondă se scaldă in voie in apele 
liniştite ale oceanului, iar prietenii ei de 
pe mal se scaldă în razeie soarelui, totul 
într-o linişte infinită, într-un calm celest, 
in nepăsare. Deodată, in larg, se intimplá 
-ceva... si fata dispare. Cind cei de pe plajă 
îşi dau seama și se alarmează, știrea se 
propagă cu iuteala fulgerului: rechinul! 


Întreaga plajă e cuprinsă de groază, panica 
se răspindește și devine atotprezentă, de- 
mentă, cotropitoare. Un apocalips. 

— Apocalips a fost și pentru realizatori 
lunga perioadă de filmare care de la o lună 
s-a prelungit la peste şase. Ghemuiti într-o 
ambarcatiune strimtă in largul Atlanticului, 
pe frig, vint, într-o proastă dispoziţie pe 
care lungile ceasuri de la șapte dimineaţa 
la șapte seara nu făceau decit s-o spo- 
rească clip e clipă, avind de înfruntat 
rafalele nemiloase ale vintului dinspre nord, 
iar pe tárm tot felul de obstructii ale auto- 
ritátilor locale (echipa avea nevoie de o 
baracă pe plajă pentru nevoile filmării, dar 
dispoziţiile locale prevedeau pentru orice 
construcţie implinirea anumitor parametri 
edilitari, de unde nevoia de a demonstra 
că baraca nu era făcută decit pentru citeva 
săptămini, etc., etc.,), ivindu-se tot felul 
de dificultăţi, filmul devine la un moment 
dat irealizabil din motive tehnico-adminis- 
trativo-psiho-materiale. 


Reluat cu multá cazná, filmul «s-a lansat», 


pentru cá cei doi producátori contau pe 
șocul pe care-l va produce și erau convinşi 
că moda pe care o asigură tot ceea ce 
provoacă un soc (într-o lume din ce in ce 
mai socatá si mai nevrozatá), nu poate sá 
nu izbutească. Urmează dezläntuirea «Fál- 


cilor» pe piaţa occidentală. În numai 2 luni, 


la sfirsitul anului 1974 filmul depășea inca- 
sările a trei filme de mare succes: «Nașul», 


titudine a succesului, o certitudine măcar 
a recuperării banilor, dacă nu si a ciștigu- 
lui. Esecurile cinematografului au înlocuit 
riscul cu prudenta. 

Acţionarii si consiliile de administraţie 
nu se mai lasă imbátati de vorbe, ci vor 
fapte, fapte exprimate in cifre si previziuni. 
În fata unui film de amploare, a unui proiect 
ambițios, ei cer ca inefabilul să fie dominat 
de explicabil. Cifre şi previziuni. Deviza? 
Creaţia stă sub semnul vrajei, previziunea 
sub semnul luciditátii Asa au apărut, 
printre multe alte, testarea gustului și ati- 
tudinii publicului fata de film. 

Într-o recentă vizită la Paris, am aflat că 
Centrul National al Cinematografiei (CNC) 
organizează anual sondaje referitoare la 
«audiența cinematografului» cu sprijinul 
a două mari organizaţii specializate CESP 
(Centrul de studii al suporturilor de publi- 
citate) și IFOP (Institutul francez al opi- 
niei publice). Scopul acestor studii, dealtfel 
laborioase si costisitoare, este de a cu- 
noaste cit mai analitic «natura si compoziţia 
publicului cinematografic, factorii ce deter- 
miná frecventa intrárilor in sala de spectacol 
si de a másura obstacolele care-i frineazá 
dezvoltarea». Pentru cá, ne place sau nu, 
piatra unghiulará a filmului rámine popu- 


«Exorcistul» si «Cacialmaua». 

De acum înainte moda isi desfășoară 
intregul aparat: 

— apar bijuterii si talismane cu rechini 
(pe lingá brosele Tiffany se arboreazá cu 
toantá mindrie colti de rechin sau fálci 
incrustate); 


— efigia filmului, capul de rechin cu fál- 
cile larg cáscate, apare pe maiouri, pro- 
soape, port-chei, coliere, cercei, badges- 
uri fosforescente, devine jucárie, devine 
poster. Un fabricant din Venezuela a lansat 
pe piață «chiloti brodati cu ,moaca” lui 
Bruce». 


— Monstrul e peste tot: se dau «Jaws 
parties» adicá «receptii-rechin», se fac 
glume, bancuri proaste: pe cite o plajá un 
inotátor se strecoará in apá ascunzind o 
aripá de rechin confectionatá din plastic, 
pe care, odatá ajuns in larg, si-o leagá pe 
spinare şi sperie lumea (lume care e pre- 
dispusá acum la orice spaimá); 


— un antreprenor australian de «spec- 
tacole tari» a angajat un gladiator modern 
care sá dea o luptá cu un rechin adevárat, 
inchisi amindoi intr-o imensá cuscá meta- 
lică cufundatá in apele unei lagune din 
insulele Samoa. Afisul manifestatiei sună 
astfel: «În martie, in Samoa, maciul seco- 
lului: om contra rechin». 


laritatea lui, chiar dacă superestetii strimbă 
din nas si realizatorii nerealizati se consi- 
derá neintelesi si iesiti din epocă. 

Dintr-un dosar impresionant de date am 
ales citeva, semnificative pentru definirea 
unui public de tip nou, adaptat condiţiilor 
social-economice și ritmului vieții moderne. 
lată situația pe 1974. Bărbaţii (50%) merg la 
cinema mai des decit femeile (39%). Sala- 
riate, mame şi soţii ocupate cu cumpără- 
turile, treburile domestice si educaţia copii- 
lor, femeile dispun de mai puţin timp liber 
pentru distracţie. Interesant de remarcat 
evoluția sexului feminin după virstă: 58% 
dintre femeile ce frecventează cinemato- 
graful sint tinere între 15—19 ani, ajungind 
la 16% pentru virsta de 65 de ani. Marea 
majoritate a publicului este determinată 
de însăși condiţia biologică a individului. 
Statisticile arată că 4/5 din numărul total al 
spectatorilor, mai exact 82,9%, din populația 
cinematograficá este reprezentată de virsta 
pină la 50 de ani. 

O constatare deloc nouă confirmă pozi- 
tia dominantă a tineretului care formează 
grosul susținătorilor filmului: 51% dintre 
spectatori sint tineri între 15—24 de ani. 
Numărul lor creşte sensibil între 21—24 
ani si scade brusc odată cu intrarea în viața 
activă, căsătoria, apariția primului copil în 
familie. Ei vin la cinema în doi (54%) mai 
mult de doi (36%) și individual (10%). 

Demnă de luat în seamă este evoluţia 
gustului public in functie re gradul de 
instrucție școlară. La spectuiorir cu studii 
inferioare preferințele de gen se înscriu în 
ordinea: comedii, filme cu suspens, filme 
de dragoste, istorice, relaţii între indivizi. 
Spectatorii ce posedă liceul sau studii 
superioare iși deplasează preferințele spre 
filme cu tematică, relaţiile dintre indivizi şi 
societate, comedii, marile probleme eco- 
nomice și sociale, suspens, filme fantastice. 

În comparaţie cu alte genuri de spectaco- 
le, cinematograful rămine atracţia nr. 1: 
51,7% dintre spectatori merg la cinema, 
23,4%, la spectacole sportive si abia 12,1%, 
la teatru. Surprinzător, marii consumatori 
de film (88,7%) sint și cei mai fideli tele- 
spectatori. Să fi încetat televiziunea de a 
mai concura cu cinematogratul? Greu de 
spus. 

* 

Paris, seara, Champs Elysées. La ieșirea 
din metrou, în stația George al V-lea, trec 
pe lingă un biet orb, care cintă trist la o 
armonică dezacordată implorind mila tre- 
cătorilor. Vărs o lacrimă de compasiune 
pentru destinul lui tragic și trec mai departe. 
S-au aprins luminile şi panouri uriașe cu 
reclame stridente atrag spectatorii ca flu- 
turii la lampă. Este ora de virf, cind televi- 
ziunea în alb-negru sau color — prezintă 
filme la domiciliu. 

n fata unui cinematograf cu patru săli, 
coadă. Sint proiectate patru filme «deo- 
chiate», unul francez — un, unul west- 
german — zwei, unul danez — drei si unul 
american — four. Studiez coada sá-mi dau 
seama dacá corespunde cu statistica: multi 
tineri, evident peste 18 ani (buná statistica), 
parcă mai multi bărbaţi decit femei (In or- 
dine), majoritatea perechi-perechi (ca la 
carte), citiva bărbaţi solitari (burlaci, îmi zic, 
conform statisticii). 

Deodatá, rámin tráznit: la coadá desco- 
pár «orbul» meu, venit sá «vadá» filmul cu 
femei goale. Ce ti-e si cu statistica asta! 


Constantin PIVNICERU 


Bilanţul rechinomaniei este fantastic: 
cei doi producători și-au împărțit piná acum 
beneficii fabuloase. Şi vinzarea abia a 
început. Veniturile negustorilor de modă- 
rechin nu sint cunoscute, dar judecind după 
inventivitatea lor nesecată afacerea pros- 
peră. 


O nouă serie de filme de aceeași factură 
sint în lucru: primul dintre ele se va chema 
«Pirhana». Pirhana este, asa cum vá aş- 
teptati, un «peste-canibal» care evadeazá 
dintr-un imens rezervor in care se zvircolea 
captiv si strábate... piscinele unei statiuni 
ultra-sic ca să-și potolească foamea (con- 
sumind, bänuiti desigur, nenumărate «bai- 
gneuses» mai mult sau mai puţin «strip»). 


«Te intrebi — mărturisea un profesor din 
New York — ce poate atrage pe toti oamenii 
ăștia la un astfel de film, la care se duc să 
stea două ore (prima apariție a rechinului 
în film se produce abia în minutul 80, restul 
fiind suspens), așteptind ca fălcile să de- 
vore ființe umane fără apărare. Poate d 
ideea că ai putea să incerci o comparat 
cu lumea în care trăim. Cred totuși cá e 
prea... de oaie. Trăim într-un adevarat an 
al rechinilor. Între King-Kong și Bruce. Ce 
fiare ne mai așteaptă»? 


Mircea ALEXANDRESCU 


11 


Părinţi teribili, 
copii înţelepţi 


Hotel „Pacific“ 


Dupä marile sperante, 
marile deziluzii 


Un film trist, in tonalitäti al- 
bastre-cenusii de nocturnä 
chopinianä. Un film frumos 
si trist, pe care poate doar 
Visconti, cu stiinta lui de a 
colora uritul relatiilor dintre 
oameni, de a le picta sufle- 
tele tot mai sterse, tot mai uzate de viatä... 
Sitotusi regizorul polonez Janusz Majewski 
— un nume pe care cinematograful nu l-a 
scris cu majuscule incä, dar o va face de 
bunä seamä — nareazä intr-un fel pro- 
priu, in perioade lungi, cu fluenta romanu- 
lui ce nu se gräbeste sä tragä concluzii, 
asteaptä ca ambianta sä fie saturatä cu de- 
talii, ca personajele sä pluteascä aseme- 
nea particulelor într-o dispersie socială 
bogată, pregătește lent disoluția caracte- 
relor, ca o saga a mediului, a unei familii 
numite breasla chelnerilor de la marile 
hoteluri, la început de secol. «Sectoare 
blestemate» se subintitula romanul care a 
furnizat sugestiva pictură a scării de ser- 
viciu, a mediului atit de umil și umilit incit 
ai crede că numai el n-ar putea deveni 
obiectul unei opere atit de frumoase, o 
poezie a prozaicului, cum e acest «Hotel 
Pacific». Sint multe momentele care te 
urmăresc: sosirea tinărului țăran la Varso- 
via şi primul lui contact cu sordida cămă- 
rutá a ucenicilor; prima palmă primită; 
petrecerea de revelion a «lumii bune» — 
o lume nebună, nebună, nebună, ce se 


Filmul are o miză ambițioasă, 
propunindu-si să angajeze 
spiritul interogativ al specta- 
torului asupra răspunderii 
individului, atit faţă de pro- 
pria condiție umană, cit şi 
fată de familie si societate. 
Elemente de viatá incluse in demonstra- 


Dragoste lungá 
de-o vară 


14 


Un țăran pe bicicletă 


dezlántuie în ajunul războiului; prima întil- 
nire de dragoste cu fata care va fi conce- 
diată din hotel, pentru că patronul nu 
admite relaţii între salariaţi... și multe alte 
«prime» care au o prospețime si o can- 
doare a gestului, uimitoare în această lume 
a uzurii fizice și morale. Desigur, e și ochiul 
eroului care înregistrează totul la început 
foarte avid de noutate, apoi din ce în ce 
mai scirbit de culisele marii lumi la care 
visase, mai resemnat, aproape adaptin- 
du-se, gata să alunece in obisnuinta și 
inumanitatea comportării cu subalternii 
cind va ajunge și el chelner șef. Dar inter- 
vine o răsucire bruscă (admirabila scenă 
a betiei cu fostul coleg de cameră, tratată 
în tonuri tandre-grotești) și plecarea erou- 
lui apare ca un gest salutar în final. Un 
aer în sfirșit proaspăt pătrunde într-o lume 
închisă, capitonată cu capcane de tot felul. 

Din același unghi strimt de curte interi- 
oară a hotelului din care fusese filmat la 
inceput tinărul Roman, e înregistrat acum 
un alt băiat de la tara, venit la oras cu ace- 
leași mari speranțe, simbolizind probabil 
același destin, greu de evitat într-o socie- 
tate în care căile se inchid celor ce refuză 
regula jocului. 

O imagine de un dramatism subtil, su- 
gerind cu graţie sordidul, o distribuţie ce 
nu mizează pe nume de prestigiu, ci pe 
talente ce se vor impune de acum încolo, o 
regie discretă, perfect colată pe subiect, 
fac din acest film o întilnire tericită cu cine- 
matograful polonez de bună tradiţie. 


Alice MĂNOIU 


Coproductie polono-cehoslovacá. Regia: Janusz 
Majewski. Scenariul: Pave! Hajny, după romanul 
lui Henryk Worcell. Imaginea: Miroslav Ondricek 
Cu: Marek Kondrat, Roman Wilhelmi. 


tie sint de ordinul cotidianului, dar optiu- 
nile comportamentale isi găsesc, în ultimă 
instanţă, o explicație socială. 

Un muncitor de virstă mijlocie, căsăto 
rit, tatăl unui băiat, proprietar de aparta- 
ment în bloc nou, ducind o existenţă alcă- 
tuită din modeste impliniri, se indrăgos- 
tește de o tinără farmacistă, legătura lor 


Cerul e cu mine 


Filmul este o cronică de familie traditio- 
nalá, unde prezentul se intretaie mereu 
cu trecutul, unde trecutul explicá prezentul 
Trecutul, adi războiul cu zilele de restriște 
care au adus cu ele despärtiri si plecări 
pentru totdeauna, care au decis soarta 
unor iubiri şi soarta unor oameni. ۷ 


Au visat aripi 
(Larisa Lujina si Igor Ledogorov) 


de atunci sint párintii tinerilor de acum, 
amintirile inseamná regrete. si nostalgii, 
si ele au in film o altá culoare, sau mai bine 
zis o lipsá de culoare, sint «sepia», ca o 
mărturie a timpului ce s-a dus. O cronică 
de familie, unde din tată 10 fiu toţi au fost 
si sint aviatori. Pentru ei zborul nu e o 
meserie, ci o pasiune, si mai mult, o che- 
mare si un crez. Dincolo de povestea sa, 
Cerul e cu mine este un omagiu adus 
acestei pasiuni. DC 


Un film de Valeri Lonskoi. Cu: Igor Ledogorov, 
Larisa Lujina, Vladimir Zamanski, Natalia Bondarciuk, 
Zinaida Kirienko, Uldis Lieldidj, luri Dudko. 


Linia 
de inaltá tensiune 


Cineastii coreeni isi propun sá ne dea 
imaginea intelectualului revoluționar. În ráz - 
boiul ce-n urmă cu aproape trei decenii a 
impártit pămintul coreean în două, un sat 
este evacuat în pripă. Inginerul rămine 
în urmă să demonteze instalaţia energe- 
tică pentru a nu folosi cotropitorilor. Se vor 
găsi însă trădători infiltrati in rindurile 
armatei populare care să-l acuze de cola- 
borationism. «Doar a făcut universitatea 
in Japonia», aduceau ei ca argument. Dar 
ziua victoriei, cind fiecare va sta la locul 
cuvenit, nu este departe. Partidul va ști să 
răsplătească pe cei ce au luptat pentru 
Republica Populară Democrată Coreeană. 


S.D. 


Producție a studiourilor din R.P.D. Coreeană. 


desfásurindu-se sub semnul idilicului, in 
plein-air. La prima vedere, eroul cedeazá 
unei porniri pasionale, descoperind in ti- 
nára farmacistá omul pe care l-a visat o 
viață întreagă si l-a găsit abia la capătul 
unor numeroase compromisuri. În viata 
fetei însă, el nu reprezintă decit o aven- 
tură de scurtă durată și fără urmări, iar 
eroul spásit se intoarce acasă fără ca 
această experienţă să-l fi îmbogățit sufle- 
tește. 

Adoptind o discretă distantare fata de 
protagonist, realizatorii introduc in con- 
structia filmului o explicaţie mai profundă, 
de ordin social: eroul, în a cărui 8 
subsistă latent dorința redefinirii umane, 
vede in această aventură posibilitatea eli- 
berării de inertiile unei vieți mediocre, con- 
sumată într-un orizont limitat, egocentric. 
Este un moment de criză al unui om cu o 
fizionomie interioară sumară, care n-a des- 
coperit incă valorile complexe ale umanis- 
mului şi, neavind posibilitatea unei reale 
innobilări spirituale, recurge la paleative. 
În ambiguitatea sentimentelor eroului — 
aparatul insistă asupra momentelor ae me- 
ditatie. Fără sá se constituie o excepție, 
filmul rámine un document de viata, ceea ce 
fără îndoială, nu e puţin. 


Oana MĂCIUCĂ 


{m aaaaaaaaaaaaaaaaassssssssusiÃħiI 


Producție a studiourilor bulgare. Regia: Liudmi! 
Kirkov, Scenariul: Gheorghi Misev. imaginea: 
Gheorghi Rusinov. Muzica: Boris Karadimcek. Cu: 
Gheorghi Gheorghiev-Ghet, Diana Celebieva, Gheor- 
ghi Rusev, Lilia Eneva, Zlatina Daimbasova, luri 
lakovlev (Premiul de interpretare, Moscova 1975). 


asociatia cineastilor 


Creație 
si 
ráspundere 


In cadrul dezbateri- 

lor care au loc în 

mem întreaga tara în pre- 

gătirea Congresului 

educaţiei politice şi 

culturii socialiste se 

inscrie şi recenta ședință deschisă 

a organizaţiei de partid a Asociaţiei 
cineastilor. 


La ședință a fost prezentată si 
supusă discuţiei o expunere asupra 
activității organizației de partid si 
a Asociației in ansamblul său, 
legată de înfăptuirea programului 
ideologic al partidului si a hotă- 
ririlor Congres: lui al XI-lea in do- 
meniul munc ‚Jdeologice. n expu- 
nere, citită de regizorul Sergiu 
Nicolaescu, secretarul organizaţiei 
de bază, s-a accentuat nece- 
sitatea de a se valorifica la un 
nivel calitativ superior posibilitățile 
create prin sporirea numărului a- 
nual de filme, în spiritul indicatiilor 
date de tovarăşul Nicolae 
Ceauşescu la intilnirile sale cu 
cineastii din 1971 si 1974, S-au făcut 
propuneri privind intensificarea 
preocupărilor ideologice ale Aso- 
ciatiei, activizarea cenaclurilor, a 
dezbaterilor critice pe marginea 
filmelor românești, întărirea cola- 
borării dintre factorii de răspun- 
dere şi creaţie din cinematografie, 
pentru instaurarea unui climat de 
înaltă exigentá creatoare. 


La discuții au luat cuvintul Fran- 

sc Munteanu, Adina Darian, Ma- 
nn Theodorescu, lon Popescu 
Gopo, Manole Marcus, Adrian Pe- 
tringenaru, lulian Mihu, Manuela 
Gheorghiu, David Reu, Haralambie 
Boroș, lon Doru Năstase. Discu- 
tiile au demonstrat adeziunea pro- 
fundă a cineaștilor la programul 
ideologic al partidului, la întreaga 
sa politică internă și externă, hotă- 
rirea cadrelor de creație și a tuturor 
lucrătorilor din cinematografie de a 
milita pentru traducerea în practică 
a indicatiilor secretarului general al 
partidului, presedintele Nicolae 
Ceausescu. 


Vorbitorii au făcut numeroase 
propuneri— sintetizate într-un plan 
de măsuri — pentru organizarea 
mai sistematică a intilnirilor si dez- 
baterilor cu publicul, orientarea 
prioritară către temele actualitátii 
socialiste si în primul rind către 
munca și viața clasei muncitoare, 
dezvoltarea în forme evoluate a 
epopeii cinematografice nationale, 
sporirea eficienței educative si a 
audienței filmului românesc în rîn- 
durile publicului de toate virstele şi 
din toate categoriile sociale, tra- 
tarea în cadrul invátámintului de 
partid a unei tematici de maxim 
interes, solicitind concursul unor 
vechi militanti ai partidului, al unor 
personalitáti de frunte ale vietii 
noastre politice si culturale, conlu- 
crarea dintre Asociatia cineastilor, 
Casele de filme si Centrul de pro- 
ductie de la Buftea, in sensul unei 
atentii sporite acordată continu- 
tului ide ologic si calității artistice 
a filmelur. 


Marin PIRIIANU 


sala de cinema 


Gală la un cinema 
de cartier 


De la 
primul spectacol 
ştii dacă filmul 
«merge» sau «cade» 
Trebuie 
sá asculti doar 
«cronica oralá» 


Desi nu e prea departe de centru, 
«Feroviar» n-a fost considerat nicioda- 
tá un cinematograf central. Dintotdeau- 
na a trecut drept un cinematograf 
modest, fárá pretentii de confort exa- 
gerat, un cinematograf de cartier la 
care un bilet de intrare costá numai 
2,50 lei. E totusi un cinematograf im- 
portant in reteaua Municipiului Bucu- 
resti. Pentru cá are o salá mare, 800 
locuri, si pentru cá se aflá situat intr-un 
cartier foarte populat, pe o arterá de 
mare circulatie. latá de ce filmele im- 
portante si de succes la public sint 
programate cu regularitate la «Ferovia- 
rul», la numai 2-3 săptămini de la pre- 
miera din «centru». Ce filme au succes 
la «Feroviarul»? Ne ráspunde tovarásul 
Gheorghe Anica, responsabilul cine- 
matografului. 

— Ca peste tot, cred, pe primul loc 


de acord? 


Vorbe 
care n-au ce povesti 


E o replică tulburătoare în Noaptea 
regilor: nimic nu e mai rău decit o 
jumătate de adevăr, și eu am senzaţia 
că mai toate conversațiile din filmul 
Singurătatea florilor sint alcătuite din 
jumătăţi de adevăruri. Nobile, lente și 
plate, dialogurile nu pornesc de nică- 
ieri si nu duc nicăieri, arátindu-ne doar 
o fata a lucrurilor si aceea tocitä. Cri- 
tica a judecat sever monotonia pelicu- 
lei si fadoarea ei, dar expresia cenusie 
e totdeauna consecinta unui vid inte- 
rior. Radu Beligan ar fi, aici, un om 
insingurat si meschin, dar actorul rá- 
mine el insusi și.nu realizează nici un 
personaj, deoarece ceea ce spune e 
anodin, iar faptele nu aduc nici un argu- 
ment in sprijinul intentiei declarate a 
realizatorilor. Toma Caragiu ar fi un om 
bun, generos, dar interpretul e, iarási, 
el insusi, parcá inainte de a intra in rol, 
asteptind sá apará de undeva perso- 
najul — care nu vine la intilnire — ráb- 
dind, stoic, sá se intimple ceva, sá 


in preferintele spectatorilor din cartie- 
rul nostru, se aflá comediile si filmele 
«de acţiune», dar nu prea vechi. În 
general, cind filmele sint programate 
la noi, spectatorii știu deja despre ce 
este vorba și la ce se pot aștepta. Cro- 
nica spectatorilor, cu alte cuvinte cro- 
nica rudelor, colegilor, prietenilor, func- 
tioneazá din plin. 

— Filmele românești cum sint pri- 
mite? 

— În general sint bine primite. În 
ianuarie și februarie am avut trei filme 
românești: «Cursa», «Patima» si «Zile 
fierbinți». Cel mai bine a mers «Pati- 
ma», dar cu filmul acesta am avut și o 
surpriză. 

— Ce surpriză? 

— Ştiţi, la noi nu se organizează 
spectacole de gală. Nici nu prea avem 
condiții pentru asa ceva. Insă la filmul 
«Patima», chiar în prima zi de rulare, 
la spectacolul de la ora 18, ne-am trezit 
cu actrița Draga Olteanu însoțită de o 
parte din realizatori. A venit din proprie 
inițiativă, ne-a spus că e o surpriză, că 
vrea să se intilneascá si cu spectatorii 
din cartierul nostru. Totul a fost spon- 
tan, toarte frumos si oamenii au 
fost fericiţi, iar in sală s-au aflat 884 spec- 
tatori, desi noi n-avem decit 800 de 
locuri; dar asta să n-o scrieți pentru că 
a lost ceva exceptional, altfel nu e voie 
să vindem bilete peste capacitatea sălii. 
(Ba nu, tovarășe Anica, dati-ne voie 
s-o scriem, pentru o asemenea bucu- 
rie, credem noi, cá se poate face o 
«excepție sufletească»). Încolo, să 
știți, noi ne dăm seama din prima zi 
dacă filmal o să meargă sau nu la cine- 
matograful nostru, dacă o să ne facem 
sau nu planul. Se zice că ziua bună se 
cunoaște de dimineaţă. La cinemato- 
graf, săptămina bună se cunoaște de 
luni. 


N.C. MUNTEANU 


poată spune ceva, să apară o fisură în 
bunătatea sa samariteană (niște bădă- 
rani îl înjură și el îi ajută cu un fel de 
evlavie franciscană) pentru ca să in- 
ceapă a juca și crea. George Constan- 
tin umple ecranul o dată ca medic, de 
o blajinătate mieroasă, și a doua oară 
ca antrenor, de o resemnare pocăită, 
vorbind atit de caramelat despre intim- 
plări de-ale sale, incit pare a relata 
despre străbunici din veacul optspre- 
zece, anihilindu-se pe sine. 

Așadar, în filmul vorbit, cuvintele au 
o pondere atit de zdrobitoare incit pot 
tescui sub povara nulitátii lor chiar si 
trei artisti foarte mari si foarte puter- 
nici pe care zeci de piese bolovánoase 
jucate de ei, prin ani, in teatre, nu i-au 
putut nici mácar incovoia. Totul e de 
o asemenea smerenie, incit, cînd o ti- 
nără e pălmuită de mama ei, rămii sur- 
prins că nu întoarce si obrazul celălalt. 
Nu-l întoarce și totuși îi spune, suri- 
zind: vezi ca nu cumva să se mai in- 
timple... E ca. și cum regizorul i-ar fi 
infásurat, imediat, capul întreg in vată 
termogenă cu parfum de fistic. Cuvin- 
tele au, în orice caz, gustul fisticului. 

La revedere, pe data viitoare, stimate 
regizor, cind veţi avea a ne comunica 
si ceva personal. Sau pe-aproape... 


Valentin SILVESTRU 


În competiţie cu Zorro 


La o recentă consfătuire pe proble- 
mele lansării publicitare a producției 
naţionale, regizorul Lucian Bratu con- 
stata cu amărăciune (tardivă) că filmul 
său mai vechi, Drum în penumbră, 
fusese scos de la Patria numai la ci- 
teva zile de la premieră, exact cind in- 
cepea să-și facă singur reclama de ca- 
litate; mai recent, Orașul văzut de sus 
era programat la Scala in concurentă 
cu Marele Gatsby. Desigur că oricite 
măsuri de stimulare a producției natio- 
nale ar fi luate (și nu se poate 
spune că de cele mai multe ori Ditu- 
zarea nu ia astfel de măsuri), în ultimă 


instanță decide calitatea filmului. Şi to- 
tusi... Nu putem trece cu vederea cá, 
de pildá, un spectacol de valoarea fil- 
mului lui Mircea Veroiu, Dincolo de 
Pod,a intrat intr-o concurentá nu toc- 
mai sportivá cu Zorro, in viziunea pano- 
ramicá a lui Alain Delon. Dar — ni se 
poate obiecta si chiar de cátre unii re- 
gizori — filmele noastre sint suficient 
de adulte ca să poată rezista concuren- 
tei comerciale, mai ales cind sint atit 
de diferite ca gen, ca stil, ca valbare, 
si se adresează unei alte categorii de 
spectatori. Şi totuși... Şi totuși... 


Alice MĂNOIU 


Repetitia nu e întotdeauna mater studiorum 


Intreprinderea cinematograficá a mu- 
nicipiului Bucuresti anuntá sáptáminal 
printr-un afis tip de 120/80 cm programul 
cinematografelor din Capitalá, premie- 
rele, eventualele matinee speciale pen- 
tru copii si tineret. Se indică: cinemato- 
graful, strada si numărul de telefon 
respective, titlul filmului și titlul comple- 
tării. Foarte bine, dar se poate și mai 


bine! În dreptul titlului completării — 
care nimeni nu ar putea crede că este 
un lung metraj, se repetă de fiecare 
dată între paranteze: scurt metraj, scurt 
metraj, scurt metraj... Reproșul nostru 
colegial contine implicit o sugestie: 
indicati în dreptul titlului evident al 
unui scurt metraj, genul său — anima- 
tie, documentar, film de artă etc. 


aventura scenariului 


Gablonturi, nu „perle“ 


6 Casa are o formă dreptunghiulară, 
cele cinci laturi fiind tot atitea ziduri 
inexpugnabile. a 

O isi impátureste atit banii de hirtie, 
cit si pe cei de metal, pentru a-i putea 
ascunde mai bine de eventualii hoţi de cai. 

€ In inválmáseala creată, generalul pune 
mina pe cal și dă șah. 

O Acuzatul se află in fata tribunalului. 
Asteaptá sentința. O maşină trece în viteză 
stropindu-l cu noroi. 

@ Omul cu banda neagră pe ochiul sting 
privește unilateral problema, exprimind un 
punct de vedere ingust. 

€ Cei două sute de cai și călăreți trec 
prin momente de adincă frămintare sufle- 
tească. 

O Se vede în planul doi clădirea unei 
policlinici cu plată în rate. 

€ Călăul poartă o glugă neagră, care-i 
acoperă în întregime fata. În timp ce ridică 
securea, are o expresie de nepăsare totală. 

€ Catapeteasma era intens ionizată. 


travelling-avant 


Ce crește: 
blindetea sau nivelul? 


lată cá am ajuns să cunosc intimplári 
pe care (acum nu multi ani) nu le-ar fi 
crezut nimeni posibile; nici subsemnatul, 
care doar spera in ele. Cel puţin o dată la 
douá zile, unul sau altul dintre prietenii 
mei (in cele mai multe cazuri — regizori), 
má priveste lung si se mirá: — «Ce e cu 
tine, dragul meu? Esti de nerecunoscut...» 
Prima oará, de ce sá mint, m-am speriat: 
mi-s ochii galbeni, vreo hepatită cumva, 
sau... Dar nu. — «Esti cam blind, de la o 
vreme...» (Aha!) — «...de vreun an incoace 
esti prea blind, nu mai stii sá fii bátáios? 
Ce naiba, uite ce film prost a fácut X!» Azi 
asa, miine asa, blindetea asta care mi se 
tot reproseazá, a inceput sá má ingrijoreze 
mai ráu decit o hepatitá sau un cancer. 
In asemenea situatie nu existá decit o cale 
de salvare: un tratament eficace, adecvat, 
stiintific. Dar pentru un tratament e nevoie 
de un diagnostic, trebuie sá se descopere 
cauzele cumplitei boli. Si cum poti desco- 
peri cauzele decit recurgind la verificata, 
prestigioasa, miraculoasa acupuncturá a 


Timişoara spune: prezent! 


„Să punem umărul“ 


«Filmul de artă si rolul sáu în dezvoltarea 
conștiinței socialiste» a fost tema unei 
discuții purtată între publicul timişorean 
și reprezentanți ai criticii de specialitate, 
organizată sub auspiciile Casei de Cultură 
a municipiului Timișoara și «Cineclub '70». 


casa filmului 


invitată de onoare: 
dezbaterea 


Numele: Casa Filmului. Semnalmente: o 
sală modernă, în al cărei hol se succed 
expoziții de afișe de film, de grafică, de 
pictură pe teme de film, de schiţe de decoru- 
ri, etc, etc. O sală unde, de multe ori, pro- 
iectia filmelor este însoțită de prelegeri si 
discuţii, fie între membrii Asociaţiei Cineas- 
tilor, fie de intilniri între public şi creatorii 
unor filme românești în premieră. O sală 
care esta casa filmului şi pentru cineaști 


afisul 


0 floare 
si doi solitari 


Afis de film: o destul de greu identifica- 
bilá imagine botanicá, un bulb ca o ceapá 


€ Marga si Andrei se opresc la inter- 
sectia celor douá bulevarde principale. 

— leşi afară! strigă ea. 

Andrei ar vrea să riposteze, dar isi dă 
seama că e inutil. Femeia este intranzitivä. 
Si, resemnat, iese. 

O Pe o insulă, descoperi o colonie de 
pescárusi. Probabil rámásita unui imperiu 
colonial mai vechi. 

€ Omul citește citeva rinduri si se opres- 
te. Intelegem că e analfabet. 

e Culoarul e mai mult lat decit lung. Mai 
ales în partea îngustă. 

® in bibliotecă zărim cărţi de Rembrandt, 
Rafael, Cézanne, Picasso, Van Gogh, cu 
coperţile frumos colorate. 

@ in cadru intră un cal alb (dacă filmul 
va fi alb-negru). Dacă filmul va fi colorat, 
calul poate fi şi el colorat. 

€ imensa minge de cauciuc era ruptă 
la colţul sting. 

@ De la stinga la dreapta, din doi in doi, 
numárá! — suná ordinul. 

— 24! strigă unul mic. Cei dinainte sint 
la infirmerie. Cu gripá. 

€ Convorbirea telefonicá se apropie de 
sfirsit, cind telefonul suná din nou in- 
sistent. 


Dumitru SOLOMON 


autocriticii? (evident, o autocriticá secretă, 
practicată in taină...) Urmarea? Nu domnu- 
le, nu sint bolnav deloc, n-am nimic, nici pe 
dracu', dar s-au schimbat vremurile (si s-a 
schimbat si bietul om)... Sá luăm citeva 
exemple, trecute în condica anului trecut: 
Nu filmám sá ne amuzám si Alexandra 
și infernul. Dacă lăsăm la o parte faptul cá 
autorul, unul și același, lulian Mihu, rămîne 
un regizor foarte talentat, va trebui să 
recunoaștem totuși că aceste două filme 
au fost cele mai slabe din 1975. Am fost 
prea blind cu ele? Nu cred; ele au fost slabe 
în 1975, dar, dacă ar fi apărut pe ecrane cu 
mai multi ani înainte, ni s-ar fi părut la 
fel de submediocre? Nu cred; cred cá stache- 
ta asta ciudatá a calitátii a fost ridicatá pe 
nesimtite in ultima vreme, cá un film prost 
azi, in nici un caz nu e la fel de prost ca ieri 
sau alaltáieri; un film mediocru acum, nu e 
la fel de mediocru ca 3018۲1... Si, o dată 
ajunsi la acest punct, n-o sá-i mai spunem 
bolii «blindete», ci recunoastere a unui fapt: 
am inceput sá vorbim mai bine, mai coerent, 
mai corect gramatical, mai cinstit si mai 
pasionat limba asta a cinematografiei; am 
inceput sá fim si mai exigenti fatá de filme 
și față de cineastii nostri si, implicit, sá 
recunoaştem și adevărata valoarea cineasti- 
lor, valoare care ne obligă să așteptăm de la 
ei și mai mult... 


Radu GEORGESCU 


articipantii, în majoritate cineamatori. Din- 
re multele și variatele probleme puse în 
discuţie s-a desprins, cu claritate și con- 
cretete, aceea a educării publicului specta- 
tor. Problemă familiară cineamatorilor, în- 
trucit ei nu sint numai creatori de artă, 
ci și factori de răspindire a artei. După cum 
cinecluburile nu sint numai «case ale 
filmului pe 16 mm», ci și adevărate cămine 
ale culturii cinematografice. 

Una din probe a fost și discuția la care 
am participat într-o duminică însorită, la 
Timisoara, sub acoperișul Cineclubului '70. 


Eva SÎRBU 


şi pentru cinefili. Activitate practică: o 
seară închinată filmului istoric românesc, 
«condusă» de criticul Florian Potra, o seară 
a comediei cinematografice, deschisă de 
o prelegere a criticului Valerian Sava, 
urmată de proiecția a trei filme românești 
aflate în discuție, o seară «Limbaj si stil», 
prezentată de George Littera. Întilniri ale 
publicului cu realizatorii filmelor «Cursa», 
«Patima», «Dincolo de pod», «Prin cenușa 
imperiului». Întilniri, adică dialog. Cel mai 
util dialog: între creatori si spectatorul 
căruia se adresează. 

Nemărginindu-se să proiecteze filme la 
ore fixe, Casa Filmului poate fi (ar trebui să 
fie) un model pentru alte cinematografe 
care vor să se ridice la statutul de adevărate 
case ale filmului. 


de apă dintre foile căreia ies spre lumină — 
unul zimbitor, altul îngindurat — chipurile 
a doi mari actori. Două stele. 

O «viziune», mi-am zis,nu numai anti- 
poetică, dar în primul rînd anti-Singurăta- 
tea florilor. 

Sigur, nu vrem afiş doar cu titlul filmului 
scris cu cerneală neagră pe hirtia albă, dar 
nici reclamă pentru seminţe selecționate. 
Afişul e semnat G.S. Iscălirea doar cu 
inițiale o luăm drept autocritica (perfect 
indreptätitä) a autorului. 


Filmul, document al epocii 


A filmul 
politic 

lubirea la dimensiunea 
revoluției 


Critica de specialitate bulgară se 
exprimă în termeni superlativi despre 
ultimul film al lui Vilo Radev — «inimi 
condamnate» — ecranizare a unui ori- 
ginal roman scris în 1945 de Dimitrie 
Dimov. Forţa poveștii — al cărei su- 
biect insolit este dragostea dintre o 
femeie bogată și un preot iezuit, în 
'36, în plin război civil spaniol — se bi- 
zuie pe două elemente a căror fuziune 
dă o dimensiune adincă oricăror desti- 
ne prinse în virtejul secolului nostru: 
iubirea si revoluţia. Preotul este un 
fanatic al «ordinului său», un «sfint» 
inuman, crud, pe care femeia, urmin- 
du-l pas cu pas prin război, prin spi- 
tale, printre bolnavi de tifos, printre 
strigătele muribunzilor şi ale eroilor 
mindri şi liberi, într-un univers contor- 
sionat, goyesc, îl «demască», pe acele 
drumuri spinoase ale iubirii îngrozite 
de nedreptate şi minciună. Femeia va 
ajunge să-și ucidă iubitul, trecind de 
partea poporului revoluționar. E una 
din acele poveşti în care politicul de- 
cide destinul unui «love story» — pe 
linia atitor opere esenţiale pentru liris- 
mul vremii noastre, de la «Condiţia 
umană» la «Al 41-lea...» Cu totul excep- 
tional e apreciată soluția regizorală care 
permite, prin supletea ei, ca regizorul, 
autorul comunist, să-și dezvăluie pozi- 
tia față de eroii săi, să-și afirme optiu- 
nile politice نو‎ sentimentale, devenind 
un al treilea personaj pe care esteticia- 
nul Todor Monov îl numeşte «comu- 
nistul din spatele ecranului», cel care 
găseşte în fiecare clipă a «poveştii» 
argumentele cele mai convingătoare în 
sprijinul cauzei sale, a partidului său. 
Monov sustine că «inimi condamna- 
te» e străbătut de «acel suflu de eter- 
nitate, propriu capodoperei». 


Un film dur, pe măsura 
unei realități cumplite 


Sosit la Paris în '66 din Mauritania 
sa natală, Sidney Sokhona impártá- 
seste imediat soarta acelei populaţii a 
cărei naționalitate e precizată aspru si 
dispretuitor: emigrant. Africanul visea- 
ză să creeze — dar pentru a crea tre- 
buie mai întii să existi: şase luni va face 
o şcoală de telefonisti care-i va da o 
patalama si dreptul de a repara — 
ziua — aparatele particularilor, pentru 
ca seara si noaptea sá invete meseria 


de cineast, asistent acceptat benevol 
de maestri ai documentarului ca Jean 
Rouche si cei din grupul «Dziga Ver- 
tov». Sokhona vrea să facă un cinema 
al realului, acel «film documentar de 
ficţiune» In care povestea, invenţia, 
story-ul jucat se dezvoltă numai și nu- 
mai din observaţia exactă, directă, a 
cotidianului, fără «literatură», didacti- 
cism, folosind la maximum aparatul, 
«pe viu», și lăsind interpretul să se 
miște liber pe stradă, în biografia sa 
și a regizorului. Așa se naște — în trei 
ani — un film, despre condiţia «emi- 
grantului de culoare» în Franţa, în care 
scenariul se identifică cu toate tribula- 
tiile lui Sokhona la Paris — de la sosi- 
rea sa, ascuns în capota unei mașini, 
trecind prin căutarea unei slujbe, cu 
ploconelile, umilintele, disperárile si 
sperantele grele ale acestei odisei, piná 
la scenele de zi cu zi in cocioabele ne- 
norocite unde stăpinii albi şi chiar ne- 
gri manipuleazá si dominá emigrantii 
negri si chiar albi... Regizorul e propriul 
sáu interpret — muncitorul aruncat de 
la un birou la altul, intr-o realitate crin- 
cená, in care nimeni nu dăruiește nimic 
altuia decit generozitatea unei sinuci- 
deri. «Nationalitatea: emigrant» — 
titlu la fel de logic și pătrunzător ca la 
alții «Profesiunea: reporter» — e înco- 
ronat la sfirşitul anului 1975 cu premiul 
«Georges Sadoul», cucerind aplauzele 
presei de specialitate, care socotește că 
«acest film sincer și documentat, viu, 
direct, lipsit de orice sectarism şi lo- 
zincărie, departe de orice mizerabilism, 
ar merita să fie difuzat şi la televiziune, 
într-o seară de «virf», în cazul cá nu 
trăim în universul lui Walt Disney»... 
(Louis Marcorelles, în «Le Monde»). 


„Trenul roşu“, trenul 
şomerilor italieni 


Intr-un stil asemănător, al regiei eli- 
berată de «mizanscená», lucrind in 
direct, degajind semnificatia socialá din 
observaţia aceluiaşi mediu — obsedant 
in Occident — al masei de șomeri emi- 
grind spre alte orizonturi, se impune 
Peter Ammann cu al sáu: «Tren roşu». 
De data aceasta, subiectul îl consti- 
tuie muncitorii italieni plecați sá cisti- 
ge un ban în Elveţia... «Trenul roşu» e 
un fel de «agora» unde proletarii își 
discută viața de nomazi, pe bază de 
cifre și impresii trăite în condiţiile eco- 
nomice și politice ale celor două tari 
intre care fac «naveta». Între cifre şi 
angoase, între plins si ris, între «eco- 
nomie» și nostalgie, între discuţii se- 
rioase și anecdote, oamenii beau 
«chianti», împart cirnatii, mánincá, se 
salutá familiar cu vamesii si «amicii» 
si izbucnesc din cind în cind in «Ban- 
diera rossa», cintecul Italiei muncitoa- 
re, fluturind steagurile roşii la ferestrele 
«trenului» lor care-i duce «acasă», in 
ajun de alegeri generale — «un excelent 
film politic». (Albert Cervoni în «L'Huma- 
nité»). 


«Inimi condamnate» (regia: Vilo Radev) — un film 
are decide destinul unei pasiuni 


16 


cronica ۱ 


eroului real 


Agatha Christie 
sau romanul polițist 
al familiei Forsyte 


1976 n-ar trebui socotit doar anul 
săvirşirii din viață a Agathei Christie 
(născută la 1891), ci al 50-lea de la 
consacrarea ei literară într-un gen în 
care nici o femeie nu a uimit vreodată 
omenirea. În 1926 apare «Crima lui 
Roger Ackroyd» şi specialiștii în ro- 
man polițist rămîn uimiti: asasinul este 
chiar povestitorul! Nimeni nu s-a gin- 
dit la asta... Tinăra doamnă —căci 
Agatha Christie a fost, totuși, cindva, 
si tinără, ba chiar a visat, fecioară, să 
devină artistă de operă, a studiat 
canto la Opera din Paris, si doar o 
nervozitate extremă, formă a unei ti- 
midități excesive, a impiedicat-o sá 
devină soprană! —tinára doamnă a 
dat «lovitura», lánsind formula acelui 
«detective novel», in care crima e 
«curată», misterul e adinc si învăluit 


inventatori ai genului, Conan Doyle și 
Simenon. Printre «recordurile» ei se 
înscrie «Cursa de șoareci», piesă a 
cărei premieră a avut loc la 20 noiem- 
brie 1952, ajunsă în același teatru 
londonez la a 9620-a reprezentaţie, 
după 23 de ani neintrerupti de carieră. 
Fiecare spectator e rugat, la plecare, 
să nu dezvăluie nimănui finalul... 


1926, 
literar... 


Agatha Christie in 
anul primului succes 


Si la 85 de ani, in culmea gloriei, «bătrină doamnă demnă», prima femeie 
în galeria marilor creatori de enigme. suspensuri și detectivi 


în ceața si aburii ceaiului englezesc, 
stilul e liniștit, lumea e «lumea bună» 
a societăţii post-victoriene — pe scurt 
Agatha Christie a inventat romanul 
polițist al familiei Forsyte. «Mulțumită 
Agathei Christie — susţin marii spe- 
cialiști francezi ai genului, Boileau și 
Narcejac —crima a primit drept de 
acces in saloane». Sociologii aplecati 
asupra acestui fenomen (77 de titluri, 
300 milioane de exemplare traduse in 
108 limbi, locul 4 in lectura mondială 
după Marx, Lenin și Tolstoi...) sint 
de acord cá «bătrina doamnă» a exploa- 
tat cu inteligenţă și un talent «la locul 
lui» farmecul discret, stereotip şi fanat 
al  conservatorismului britanic. 
Churchill — mai putin științific, dar 
ceva mai misogin și mai crud în expre- 
sie —a apreciat că, de la Lucretia 
Borgia incoace, nici o femeie nu s-a 
bucurat de foloasele crimei ca Agatha 
Christie... În pofida tuturor «vorbelor» 
și analizelor critice, cert este că «stea- 
ua» şi averea ei rămin impenetrabile, 
chiar pentru un Hercule Poirot —cele- 
brul ei detectiv, prin care «doamna» 
rămine, demnă, şi in galeria marilor 


Finalul scriitoarei nu e mai putin 
«legendar» decit atitea alte evenimente 
ale vieţii ei aparent «calme» și «bine 
crescute»: în 1940, ea scrie romanul 
morţii lui Poirot, eroul ei nemuritor, 
si incuie manuscrisul într-un cufăr... 
Hotäräste ca acest roman să apară 
numai după moartea ei. Abilă ca de 
obicei, «doamna la 50 de ani» nu vroia 
să aibă durerile de cap ale lui Conan 
Doyle, care-și permisese să-l omoare 
pe Holmes și —sub presiunea cititori- 
lor — fusese silit să-l reinvie... Marele 
succes al filmului «Crima din Orient 
Express» o împinge la eroarea, se pare, 
fatală: se decide să publice romanul 
decesului lui Poirot (tromboză coro- 
nariană) în '75 si, imediat, el devine 
la Londra și New York un «best-seller». 
La citeva săptămini după apariţie, Aga- 
tha Christie moare și ea, ca si cum n-ar 
fi putut supraviețui după dispariția 
eroului ei, lăsindu-ne această stranie 
poveste a încălcării pactului dintre 
erou şi creatorul lui. 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSASU 


Documentul. sursă a filmului 


s-a filmat... 
mîine 


- 


árintii (ne)teribili 


Un tinár psihiatru francez, Pierre 
Tuffet, a lansat vara trecutá experienta 
«familiilor terapeutice», după o idee 
canadiană, veche de 10 ani, idee sim- 
plă, uimitoare și frumoasă: copii psiho- 
tici, agitati, nedezvoltati, violenti — a 
cáror «boalá» se datoreste unei vieti 
familiale dezechilibrate sá fie dati 
in grija, asumatá voluntar, a unor cu 
pluri tinere, dispuse, fie si plátite, sà 
trăiască cu ei sub același acoperiș. 
Logica sistemului cere ca acesti noi 
tati si mame sá nu fie «specialisti» In 


cronica 
telegenicá 


Cintecul, 
0 imagine a istoriei 


Asa cum a promis («calitatea mea 
principalá este incápátinarea...»), Jean 
Christophe Averty și-a dus la capăt 
opera de «istorician al sansonetei» si 
emisiunea lui de mare originalitate, prin 
care intreaga perioadá antebelicá e re- 
fácutá si revázutá prin cintecele ei, a 
ajuns la al 10-lea episod, adicá la anul 
1939 — «anul de decrepitudine al capita- 
lismului occidental, prin abandonarea 
Spaniei si Poloniei in fata ofensivei 
fasciste». Aceștia sint termenii in care 
discută «istoricul» nostru care are, în 
colecţia sa, textele a 15 000 de șansonete 
dintre anii 1900—1965. Un colaborator 
apropiat al teleastului este directorul 
Societăţii autorilor și editorilor muzicali, 
care-i furnizează scrupulos lista «top»- 
urilor fiecărui an, de la 1900 încoace. 
Averty este un pasionat al acestei cerce- 
tări de mare semnificaţie social-artistică 
— confruntarea dintre mica şansonetă, 
efemeră, și marea, crunta istorie: «Este 
de necrezut cit pot fi de revelatoare cin- 
tecele din acest punct de vedere. Aleg 
întotdeauna, pentru fiecare emisiune, 
zece cintece — denuntátoare, profetice 
sau pur si simplu ridicole — și toate 
imi dau pulsul țării, al epocii...» 

Non-conformist, pătimaş al meseriei, 
Averty nu se sfieste să declare deschis 
credința sa in caracterul educativ al 
televiziunii: «O televiziune bine făcută 
trebuie să fie didactică: să te imbogă- 
168568, bucurindu-te. Un cintec, scos 
din contextul sáu social si istoric, nu 
mai spune nimic»... Cá emisiunea sa are 
un inalt indice de ascultare? Cu atit 
mai bine. Dar nu aceasta il preocupá, 
în primul rind — ci «aprobarea oameni- 
lor de obicei zgirciti în elogii». 


«Räzbunätorul» Patrick Mc Nee, neclintit la datorie pentru Steed, 
si «trădătoarele» sale: Honour Blackman, Diana Rigg și Linda Thorson 


psihoterapie, sá nu incerce a-i «vin- 
deca» pe cei mici si bolnavi, ci doar 
sá fie disponibili a le da permanenta 
unei afectiuni, sá le dea cáldura unui 
cámin echilibrat, sá fie capabili a (se) 
dárui fárá prejudecáti si fárá indicatii 
prestabilite de doctor: «Nu le cer să 
facá din «a fi párinti» o meserie, ci — 
chiar contra plată — să transforme 
această experienţă într-o etapă a pro- 
priei lor vieţi». Experiența nu permi- 
te — deocamdată — să se tragă conclu- 
zii, dar printre «părinții terapeutici» se 
numără deja oameni simpli, chiar so- 
meri, a căror formatie psihologică nu 
depășește clasica «școală a vieții»: «Noi 
trăim această experiență — declară o 
«mamă terapeutică» de 18 ani — nu ca 
o muncă, ci ca o viaţă. În care trebuie 
să te implici total»... 


Hoţii de... mantale! 


La Stampa din Torino relatează go- 
goliana dar deloc gogonata intimplare 
de pe via Cibrario unde, in doar o jumă- 
tate de oră, trei trecători au fost atacati 
în plină zi, furindu-li-se ceasurile, por 
tofelele si... mantalele! Articolul e in 
sotit de scrisoarea unei cititoare: «Nu 


«Repede. avem un western 
astă seară la televizor!» 


0 lume nebună, nebună... 


„Tarta de frişcă n-a dispărut chiar 
cu totul; dacă marii comici mai visează 
la ea, nostalgici, dar nu mai îndrăznesc 
s-o aducă pe ecran de teama spectato- 
rilor prea «evoluati» și prea «serioşi» — 
s-a găsit totuși un domn deștept gata 
s-o aducă în viata si in comerciu. In 
S.U.A., domnul Rex Weiner a fost strá- 
bátut de ideea constituirii unui grup de 
«aruncátori cu tarte de friscá» — vreo 
12! — care stau la dispozitia oricáror 
amfitrioni îngrijorați cá adunările lor ar 
fi prea sobre, prea scortoase. Intr-o 
lume snobá — nici orea multá seriozi- 


sintem bogaţi și am făcut un greu sa 
crificiu pentru a-i cumpăra fiului meu 
un loden de care era mindru, un tricou 
și un ceas — acesta drept cadou pen- 
tru că a trecut într-o clasă superioară 
In cinci minute, trei hoți i-au luat aceste 
obiecte. Ceea ce mă doare mai mult ca 
orice este că băiatul meu a descoperit 
astfel răutatea»... 


Se caută 
o nouă Emma Peel... 


Mari pregătiri, febrile căutări (deo- 
camdată fără succese decisive) pentru 
a se începe, chiar de miine, o nouă se- 
rie a «Răzbunătorilor», celebrul serial 
al lui John Steed si Emma Peel. Dom- 
nul Patrick Mc.Nee e gata să plece la 
luptă, cu umbrela-i clasică şi pălăria 
cea neagră si cea tare. Nici scenariile 
noilor episoade nu lipsesc. Lipseste 
doar femeia care să spună: «Emma 
(Peel) sint eu!» Atit Diana Rigg cit si 
Linda Thorson, precum şi predecesoa- 
rea lor, Honour Blackman (Emma 
Peel l-a), au declarat cá nu mai sint 
dispuse sá reintre in celebrele cizmulite 
de piele, fárá de care pálária tare nu are 
nici haz si nici spor. 


tate la nuntă, botezuri sau alte festivi- 
täti intime, nu e bună. Contra unei 
sume — care depinde si de risc! — in 
cea mai mare discretie, domnul Weiner 
trimite la domiciliu «aruncátorii» săi 
care, cu o precizie garantată în contract, 
vor lovi in față, conform gag-ului clasic, 
persoanele desemnate de gazde. Sur- 
priza e totalá. Hazul — enorm. Frisca — 
foarte bună. În 50 de sindrofii — nu s-a 
inregistrat nici o plingere! Atunci, de 
ce i-am deplinge noi? 


Ciné-humor 


«Ciné-revue» are o rubricá abunden- 
tá de fotografii din filme cárora cititorii 
le dau explicatii si replici proprii. Cele 
mai spirituale «creaţii» sint premiate. 
Chiar dacă umorul nu e intotdeauna de 
cea mai bună calitate — se găsesc to- 
tusi si unele replici spirituale, trezind 
o voioşie care sperăm să fie si pe gustul 
cititorilor noștri. 

Pentru început — James Coburn în 
«Cavalcada sălbatică». 


Dino Risi: 
antiestetizantul 


Dino Risi este, la ora actuală, come- 
diograful numărul 1 al filmului italian — 
realizárile lui au atins acel nivel de cali- 
tate in care succesul la public este 
perfect compatibil cu succesul de cri- 
ticá. «Comedia de moravuri» practicată 
de Risi are «o ghiará» rea, un haz ire 
zistibil, o inteligentá dráceascá, o sá- 
nátate antiestetizantá si o vigoare inte- 
lectualá pe care opiniile de mai jos 
(dintr-un interviu admirabil acordat re- 
vistei franceze «Cinéma '76») credem 
cá le vor pune foarte bine in valoare: 

«Arta moderná i-a autorizat pe unii 
artişti să spunäs«Fac o capodoperă»... 
Altădată nimeni nu îndrăznea să gin- 
dească in asemenea termeni: se scria, 
se picta și asta era totul. Nu sint atit 
de îndrăgostit de cinema incit să gin- 
desc doar cinematografic, cum fac unii 
eremiti ai «camerei». Eu nu pot gindi- 
asa, fiindcă socotesc că viața este un 
ecran cu mult mai interesant decit ba- 
tista pe care defilează imaginile noastre, 
totdeauna limitate si prea putin nume- 
roase. A privi viața este un mare spec- 
tacol. Niciodată n-am avut cultul foto- 
grafiei, al «incadraturii» sau al «mobi- 
lárii!» 

«Nu existá tehnicá. Regizorii care-mi 
spun: «Eu scriu cu dolly» — má fac sá 
rid. Asta poate place criticilor. Lor le 
place ca regizorii sá aibá un aer de 
scriitori, fiindcá altfel au intotdeauna 
un complex de inferioritate tatá de ei». 

«A vedea latura comicá a lucrurilor 
nu e dat oricui. Mi se intimplá să rid 
in situatii tragice. Caut amánuntul care 
m-a fácut sá rid. Páziti-vá de mine, cind 
nu má amuz! Orice as face, oricit de 
greu ar fi, incerc sá má amuz. Altfel, 
n-as suporta. Am oroare sá filmez o 
scenă care nu má amuză!» 

«Nu-mi place sá má condamn la a 
fi genial. Nu sint capabil sá «pictez» 
toatá viata sticle si furculite, chiar dacá 
astfel mi-ar fi mai usor si critica mi-ar 
asigura un loc in istoria artei». 

«Cred cá niciodată nu trebuie să se 
vadă sau să se simtă prezența «came- 
rei»... Cind simţi prea mult «camera», 
înseamnă că regizorul nu are prea mul- 
te de spus... La Bergman nu-ți dai sea- 
ma de existența aparatului, fiindcă are 
de exprimat multe idei personale. Pe 
Bergman il interesează să spună ceea 
ce are de spus. După părerea mea, 
Fellini este cel mai bun regizor, fiindcă 
a ajuns să spună clar și bine ceea ce 
gindeste, si asta e totul... De cite ori 
un film povestește bine o idee dreaptă, 
imi place!» 


«A privi viata: un mare spectacol» 
(Vittorio Gassman si Laura Antonelli 
în «Parfum de femeie») 


| 


Soarecele si pisica. Bărbatul este polițist, iar femeia e bäguitä de crimă. În- 
fruntarea dintre ei se desfăşoară pe fundalul unei afaceri din lumea marii 
burghezii. O lume cu pretenţii de respectabilitate. Respecfabilitatea propriu- 
zisă nu prea există. (Serge Reggiani şi Michèle Morgan infr-o scenă din film) 


® Despre revoluție. Unul din cele 


mai populare romane maghiare, Răs- 
puns, de Tibor Dery, a fost adaptat 
pentru televiziune, într-un film cu o du- 
rată de 8 ore. Este o frescă a luptelor 
clasei muncitoare din Ungaria anilor '30, 
in perioada de fascizare a ţării. Un 
muncitor revoluţionar si un intelectual 
incapabil de opţiune politică sint urmă- 
riti paralel, destinele lor fiind o picá- 
tură în destinul și drama colectivă. Re- 
gizoarea Eva Zsurzs mărturisea că a 
incercat, dincolo de evocarea istorică 
şi de relatarea dramatică, să-și struc- 
tureze filmul ca pe o meditație politică 
despre responsabilitate, despre luptă 
şi sacrificiu. Despre revoluţie. 

W Box si cinema. Muhammad Ali 
«cel mare», alias Cassius Clay, s-a ho- 
tărit să înfrunte un adversar mai primej- 
dios decit orice as al «directelor» şi 
«upper-cut»-urilor din ring: Hollywood- 
ul. Ali va fi interpretul propriei sale vieți 
într-o versiune cinematografică a cărții 
tot de el scrisă: «Povestea mea». Fil- 
mul va fi semnat de regizorul Tom Gries 
(«100 de puști», «Evadatul»). Boxerul 
abordează cinematograful ca pe o nouă 
partidă în 16 reprize. Pregătindu-se să-și 
inceapă cariera de vedetă, el declară cu 
obișnuita lui «modestie»: «Voi fi cel 
mai mare star al Americii. Mai mare ca 
John Wayne, sau ca Sidney Poitier, 
sau ca Elisabeth Taylor. Filmul meu va 
fi cel mai mare film al tuturor timpuri- 
lor. Mai grandios decit «Pe aripile vin- 
tului» sau «Cleopatra». Voi face apoi 
o carieră extraordinară. Toţi vor dori 
să-mi vadă numele pe generice. Pentru 
că In orice întreprind, sint cel mai bun. 
Sint învingătorul. Cel mai bun în ring, 
cel mai bun pe ecran». Clay uită, cu 
mărinimie, să-şi amintească de prima 
lui întîlnire cu arta: o piesă pe Broadway, 
cu şapte ani în urmă, unde el avea 
rolul principal, şi care a fost scoasă de 
pe afiş după patru reprezentații. Din 
lipsă de spectatori. 

@ O frescă rurală. După o muncă 


care a durat citiva ani, regizorul Ber- 
nardo Bertolucci a terminat filmările la 
prima parte a unui adevărat film-roman, 
1900. Este povestea a doi copii născuţi 
In aceeași zi a anului 1900, unul dintr-o 
familie de moșieri, celălalt dintr-o fami- 
lie de țărani săraci. Destinul lor, legat 
de destinul Italiei si al țărănimii italiene, 
este urmărit de-a lungul a şapte decade. 
Dar totul se structurează în jurul unei 
zite anume: 25 aprilie 1945, zi a secolu- 
lui, zi a eliberării de război si de fascisti, 
cind țăranii se unesc In mod spontan 
într-un fel de republică comunistă. În 
jurul ideii de rezistenţă și luptă. Filmul 
a fost conceput de cineasti ca argu- 
ment contemporan al unei dezbateri 
asupra istoriei şi politicii. In Italia de 
azi, unde forțele democratice de stinga 
joacă un rol predominant in viata poli- 
ticá şi unde există cel mai puternic 
partid comunist din Europa occidenta- 
lá. În Italia de azi, unde mai există zone 
rurale —acel Mezzogiorno — mai aproa- 
pe, prin Inapoierea si anacronismul re- 
latiilor sociale, de un timp feudal, decit 
de ultimele decenii ale secolului XX. 
În acest sens, Bertolucci afirma că 1900 
va fi un film revoluționar în esența sa 
și un film popular ca formă şi conţinut. 

® istorie si istorii. «Nu voi mai po- 
vesti decit lucruri interesante, cu actori 
buni, si în filmele mele voi avea grijă 


latura documentară, 
de informaţie, să fie nepărtinitor distri- 
buite» — această ideală promisiune li 
aparţine lui Claude Lelouch, care în 
cearcă s-o respecte în ultimul său film, 
Cei buni şi cei răi. O cronică unde 
hoţii şi vardistii se urmăresc fără in 
cetare, in Franţa, într-un deceniu «in 
cárcat»: 1935 — 1945. La Paris si la Vichy, 
citiva escroci si citiva copoi vor 
rázboiul, ocupata, momentul colabo- 
rării, momentul -ezistentei și apoi eli- 
berarea, intr-o poveste unde drama si 
farsa, emoția si ¡sul se amestecă. Do- 


ca spectacolul $ 


este unul dintre cei 


Feodor Hitru 


porani de filmd de animaţie. O atestă, 
între altele, ijumeroasele premii la 
internaționale, 
care și un mâre premiu la Cannes 
la, parabolă cu şi 
odern. Cel mai 
său, premiat de ase- 
menea la Canhes, si din care vă pre- 
zentăm o imagine, se intitulează [ti 


festivalurile 


pentru filmul | 
despre un ۵ 
recent film a 


national al femeii 


cumentindu-mă asupra mediului pun 
gaşilor si gangsterilor pentru un alt 
film, spune Lalouch, am observat că 
multi «profesionisti» In retragere isi 
amintesc epoca ocupatiei naziste ca pe 
un paradis. Nu e nimic de mirare, pen- 
tru că viata era ușoară atunci pentru 
«marginali» şi 
ducea războiu! din Frania ca un adevă- 
rat sef al Mafiei. Dealtfel, Gestapoul a 
și eliberat pe marii caizi ai epocii, in- 
clusiv pe celebrul Pierrot le Fou, cu 
condiția să lucreze şi pentru Germa- 
nia, Jumätate-jumätate». Hoţii lui Le- 
însă doar niște mărunți 
de valul evenimentelor. 
Jacques Dutronc, Jacques Villeret, Mar- 
léne Jobert si Brigitte Fossey sint eroii 
acestei povesti demascatoare asupra 
unei epoci ait de sumbre: Ocupaţia. 
următor? Bărbaţi, 
O coproducție franco-ameri- 
un film unde apare 


toria: sfirgitul Comunei din Paris si 
emigrarea unor francezi în Ame- 
rica. In distribuţie, Lelouch speră să-i 
obţină pe Al Pacino, Dustin Hoffman si 
Gene Hackman. O speranţă care se 
bazează pe amintirea celor două premii 
Oscar cistigate de el pentru «Un băr- 
bat si o femeie». 

E Mama India. Fiica unui Mahara- 


jah exilat in Anglia isi petrece timpul 
in apartamentul ei friguros din Ken- 
sington, privind filme pe 16 mm., cu 
amintiri de acasá, de altádatá. De pe 
vremea privilegiilor nelimitate ale unei 
caste feudale care-și împodobea pina 
si elefanții cu drugi grosi de aur, într-o 
tară a foametei și sărăciei fără margini. 
Dar a intervenit «spolierea spoliatori- 
lor», în urma alegerilor din 1972, care 
a dus la exilul nababilor Indiei, la con- 
fiscarea în folos obștesc a unor fabu- 
loase averi. Regizorul britanic James 
Ivory și-a propus în filmul său Auto- 
biografia unei prințese nu numai un 
portret al unei clase sociale pe cale de 
dispariţie, dar, în oglinda amintirilor şi 
nostalgiilor ei, un studiu asupra Indiei 
Imperiale, «elegie despre o lume dis- 
părută» — cum singur și cu oarecare 
ironie Isi definește regizorul filmul. 
Ecranul — din interiorul filmului — 
unde pilpiie imaginile anodine si mis- 
terioase în acelaşi timp ale «fericirii» 
coloniale, ale acelui amalgam de temple 
străvechi şi de arhitectură edwardiană, 
de divinităţi şi de busturi ale reginei 
Victoria, de terenuri de polo și palate 
baroce, de ceremonii în care adevărata 
Indie rámine o taină, si de petreceri si 
aniversări exotice, acest ecran al amin- 
tirii este, ca şi scrinul negru al lui Că 
linescu, mărturia unui trecut fără in- 
toarcere. 

@ Legendă și adevăr. Moda «retro» 
a devenit un bun prilej pentru filmul 
american de a călători în propriul său 
trecut. Un trecut privit de multe ori cu 
luciditate amară, care exclude nostal- 
gia. Așa a fost «Ziua lăcustei» de John 
Schlesinger, evocare a culiselor glo- 
riei, şi «insert» de John Byrum, poves- 
tea eșecului și iluziilor pierdute cind 
cinematograful era la graniţa dintre mut 
şi sonor. Un alt film, Inimile vestului, 
reconstituie atmosfera unei străzi fai- 
moase: Gower street, unde se aflau 
prin 1920-'30, «fabricile» de cow-boy şi 
de westernuri categoria B. Acolo se 
turnau 5 filme pe săptămină, acolo se 
ingrámádeau văcarii mai mult sau mai 
putin autentici, acolo eșuau toti somerii 
studiourilor, gata să se prăvălească în 
táriná, gata să primească pumni, gata 
să se vopsească ca indienii, pentru un 
dolar şi o supă la cantină. Sinceritatea 
amintirilor nu exclude însă un calcul 
foarte precis al studiourilor: fiecare 
evocare a unui trecut făcut din afaceri 
sordide este o bună afacere şi fiecare 
dezvăluire a unui adevăr prea putin 
lăudabil este o investiţie de la care se 
aşteaptă profituri maxime. Inimile wes- 
tului nu băteau și nu bat pe degeaba... 

@ Un tinár. O știre din ziar a deter- 
minat pe doi tineri cineasti sovietici, 
Igor Grigoriev și Leonid Goncearov, să 
pornească la realizarea, dificilă în sine, 
a unui lung metraj documentar. Despre 
ce e vorba? Despre Aleksandr ۰ 
care la numai 21 de ani a fost numit 
președinte de colhoz. Un record. Cei 
doi regizori au mers in colhoz, au trăit 
un timp acolo, l-au urmărit pe tinărul 
președinte, la muncă, acasă, în mo- 
mente de criză, în clipe de sărbătoare 
Şi au realizat un film-portret. Un film 
despre avintul tinereții, intitulat Drep- 
tul la încredere. 

u Amintirea unui erou. Imre Sallai 
a fost unul din protagoniștii republicii 
comuniste din Ungaria din 1919, apoi 
organizator al Partidului Comunist ma- 
ghiar, de la înfiinţarea acestuia. El a fost 
executat de către fascişti în 1932. Fil- 
mul regizorului Ferenc Grundwalsky, 
Recviem pentru un revolutionar,este 
nu numai o biografie și un omagiu adus 
revoluționarului martir, dar şi un poem 
închinat luptei şi sacrificiului pentru un 
ideal. Mai mult decit un act politic, fil- 
mul este — după spusele criticii ma- 
ghiare — o lirică si dureroasă evocare 
a unui erou și a timpului său. 

® Pe sleau. Cu ocazia încheierii fil- 


mărilor la Complot familial, al 53-lea 
titlu al carierei sale, Hitchcock, într-o 
dispoziţie comunicativă, şi-a amintit 
despre citeva dintre actrițele filmelor 
sale: 

— Julie Andrews — «N-ar fi trebuit 
s-o distribui niciodată în vreun film. 
Am făcut-o doar pentru că avea «cotă» 
mare la studiou și pentru că s-au făcut 
presiuni asupra mea. Necazul cu ea e 
că publicul nu mai e atent la film; as- 
teaptă tot timpui ca ea să Inceapá să 
cinte»; 


— Ingrid Bergman — «Pe platou la 
«Notorious», Ingrid nu înțelegea moti- 
vatia dramaturgicá a unei scene. l-am 
spus cá nu trebuie să înțeleagă nimic. 
La urma urmelor e actriță, nu? Să se 
prefacă, doar asta li e meseria. Mai 
tirziu a mărturisit că a fost cel mai 
grozav sfat primit în cariera ei»; 

— Joan Fontaine — «În timpul fil- 
mărilor la «Rebecca», într-o scenă la- 
crimogenă la care se trăgeau multe 
duble, a declarat că nu mai poate să 
plingă. Am întrebat ce-ar fi de făcut ca 
să poată. A spus — «Nu știu, poate 
dacă m-ati pálmui, as plinge». Am 
plesnit-o, şi imediat a inceput să bo- 
cească de mai mare dragul». 

@ Marea tradiție. Stanley Donen 


(«Cintind in ploaie») a acumulat In sce- 
nariul musicalului Lucky Lady cam 
toate elementele (si clişeele) filmului 
traditional hollywoodian. Liza Minnelli 
este patroana unui vapor care servește 
la contrabanda de whisky, între Mexic 
şi Florida, prin 1930, în plină prohibitie. 
Acolitii ei sint Gene Hackman si Burt 
Reynolds. Gangsterii din mai multe 
bande vor marfa. O vor si vamesii 
mexicani. O vor si «incoruptibilii» F.B.l.- 
ului. O vrea si Mafia. Transporturile au 
de infruntat cumplite furtuni. Si rechini. 
Si atacuri piraterești. Totul povestit pe 
ton de comedie. Ce poate mai bine 
reinvia — s-a gindit Donen — fastul si 
verva comediilor de altădată, decit un 
film facut ca altădată? Toate datele 
filmului amintesc de «Bulevardul ro- 
mului». În versiune super-spectacol. În 
versiune super-star. Şi, mai ales, într-o 
versiune semnată de un cineast al cărui 
nume se află în istoria cinematografului. 


de i 
Liza Minnelli, stăpina unui vapor 
care face contrabandá cu whisky in 
vremurile prohibitiei. Asadar incá 
un film retro, muzical de astădată, 
in care sint antrenati un maestru al 
genului, Stanley Donen («Cintind 
in ploaie») si doi actori foarte bine 
cotati in lumea succesului: Gene 
Hackman si Burt Reynolds 


m Între viață si moarte. «Ce este 


omul in fata forței covirsitoare a unor 
circumstanțe inumane? De ce este el 
capabil atunci cind posibilităţile de a-și 
apăra viața sint epuizate și moartea este 
iminentă ?». Aceste două întrebări con- 
stituie tema, principiul motor al filmu- 
lui sovietic Haita de lupi de Boris 
Stepanov, după o nuvelă de Vasili 
Bikov. Un mic grup de partizani bieloruși 
este încercuit în niște mlaștini de arma- 
ta germană. Împreună cu ei, o radiofo- 
nistă care trebuie să nască. Situaţii li- 
mită deci şi lupta disperată a unor 
oameni care isi dau viata tocmai pentru 
ca speranţa să nu se stingă. Speranţa 
in ziua de miine. 

B Musical pe scenă. Două mari ve- 


dete ale ecranului, Shirley McLaine si 
Raquel Welch, au poposit in carne si 
oase pe marea scená a Palatului Con- 
greselor din Paris, in douá spectacole 


c» 


Welch, fata despre care multi critici de cinema au spus cá «e expre- 

Mont Blanc», si-a gásit incá un rost in «templul artei», rost care se 

show business. In virtejul. dansului si cintecului,criticii au acceptat-o. 
Mai mult, i-au acordat laurii. 


1 evenimente de publicul si de 

anceză. lată cum o prezintă 

i! ziarului «Le Monde» pe Shir- 

ine: «Cu aerul ei de báietoi, 

| ei de a clipi, de a-și ridica 

hirley McLaine debordeazá de 

și de entuziasm, ca si cum 

1 într-o comedie muzicală. 

ei frapează prin puritatea me- 

mişcării și totodată iti dă 

ung... comediilor de pe vremea cind 

Minnelli,Donen, Kelly inventau acel echi 

libru între poveste, muzică, cintec și 

dans». Acelaşi cronicar scria, după ce 

a văzut-o pe Raquel Welch: «Ea nu are 

mijloacele, farmecul şi clasa lui Shirley 

McLaine. E mai intii de toate un trup 

cu superbe picioare lungi, este de o 

sensualitate liberá, destinsá, unul din 

ultimele «argumente» ale filmului ame- 

rican. Show-ul ei este perfect lucrat, 

cu o muncă de scenă remarcabilă. 

Actriţa stie să se miste, să evolueze, 

să danseze, are o voce agreabilă care 

stie să dea mingiiere unei romanțe sau 

să treacă la ritmul sincopat în tradiţia 
anilor '50». 

B Războiul s-a sfirgit.«Revolutia nu 
are semnificatia unei serii de inciden- 
te; ea are semnificatia dáruirii unei 
vieti Intregi». — spune unul din nenu- 
máratele personaje ale unui lung film- 
mozaic, Pietre de hotar, de Robert 
Kramer si John Douglas. Moment de 
hotar in radicalizarea constiintei poli- 
tice a Americii, filmul este un reportaj- 
fictiune-document al momentului post- 
Vietnam. Al momentului, în mod para- 
doxal, nu de liniste, ci de vid. Nu de 
sfirsit, ci de început. Un început dificil: 
acești combatanți antimilitaristi, acești 
revoluționari au cunoscut, au trăit ma- 
rea exaltare a luptei politice. Ce va urma 
victoriei lor, care vor fi direcţiile luptei? 
— Filmul surprinde acest moment de 
imponderabilitate. «Pentru noi — spun 
cineaștii — însuși filmul a fost prilejul 
unei noi mobilizări, mobilizare în sen- 
sul precizării sensului vieţii, al luptelor 
pe care le avem de dus».«Protestul im- 
potriva războiului din Vietnam — spune 
un personaj — victoria acestei opoziții 
a conştiinţei populare nu poate fi decit 
prologul unei lupte mai vaste, totale, 
împotriva sistemului care a rămas în 
picioare». 

W A fost odată un Hollywood... 
Emblema tradiţională a firmei «Colum- 
bia», imaginea statuară a unei femei în 
alb, tinind într-o mină o tortá stráluci- 
toare, a fost creată prin anii '20. «Doam- 
na de la Columbia» era leitá, se spunea, 
cu actrița Evelyn Kayes, pe atunci în 
grațiile conducerii firmei. Cert este că, 
implinind 50 de ani de «serviciu» pe 
frontispiciul filmelor «Columbia», la 
hotărîrea actualei conduceri a studiou- 
lui, «doamna» a trebuit să dispară pen- 


simple نو‎ mai rapide. În fostele mari 
decoruri-tip se plimbă astăzi trenulete 
electrice încărcate cu turiști. S-a re- 
nuntat apoi la specializarea pe genuri: 
M.G.M. şi comediile trandafirii, Warner 
și westernurile, Paramount şi super- 
producțiile, Universal او‎ ۰ 
S-a renunțat la contractele exorbitante. 
S-a renuntat la mitologie. Acum se re- 
nuntá si la vechile coperti. Hollywoodul 
redevine un cartier din Los Angeles, cu 
un bulevard numit Crepuscul. 

B Jungla. Un realizator sovietic, o 
poveste Rudyard Kipling, o cálátorie in 
India — acesta e itinerariul fiimului 
Rikki — Tikki — Tawi. Un film despre 
prietenia dintre un băiețel și o man- 
gusta. Care, într-o luptă pe viata si pe 
moarte cu un şarpe,va salva viața copi- 
lului. Ceilalţi protagonisti: maimuțe, pă- 
sări, tigri, elefanţi și crocodili. Anima- 
lele din film vorbesc, si iată o problemă 
dificilă: «dublajul» lor. Un rol în acest 
film, inspirat de un capitol din «Cartea 
junglei», i-a fost distribuit si actorului 
Aleksei Batalov. 

@ Cronica a trei decenii. Trei regi- 
zori polonezi, Andrzej Konic, Ryszard 
Ber și Sylvester Szyszko au colaborat 
la realizarea unui film de o structură 
mai putin obișnuită: Ziua cea mai 
importantă a vieții lor. Este o evo- 
care a 30 de ani postbelici, in Poionia, 
prin intermediul a nouă povestiri, le- 
gate între ele doar de prezenţa unui 
reporter. Reportajele sint ficțiuni, po- 
vestirile au însă toate datele reportaju- 
lui. «O impuscáturá» relatează aminti- 
rile unui director despre reforma agra- 
ră. «Aurul» povestește luarea puterii de 
către polonezi într-un oraş, după ce 
l-au eliberat de sub naziști. «Tufisul» 
este istoria unei anchete în epoca luptei 
cu chiaburii. «Manejul» este portretul 
unui tinär țăran visind la viata citadiná 
«Garnitura» și «Catastrofa» au drept 
decor mari întreprinderi industriale 


Un western unde Marlon Brando se deghizează în japonez, în femeie si în... 

irlandez, pentru a putea captura un brigand primejdios. Un brigand care îi 

este şi prieten. Pe Jack Nicholson... (Marlon Brando si Jack Nicholson în 
Missouri Breaks) 


tru totdeauna. Locul îi va fi luat de un 
desen abstract, stilizind o tortá. Inova- 
rea «emblemicá» i-a contaminat si pe 
cei de la «20-th Century Fox». Ei au 
eliminat spectaculoasa fanfară care în- 
sotea reflectoarele plimbindu-se pe li- 
terele uriaşe. Se aşteaptă ca și ۰ 
să renunţe la leu și la răgetul lui. Încet, 
incet, marile studiouri au renunțat la 
platouri. Filmele se turnează în deco- 
ruri naturale, se «prepară» în labora- 
toare volante — cinemobile — după 
tehnici şi procedee din ce în ce mai 


«Telefonul» pune în scenă mediile uni- 
versitare, iar «Marele joc» este cronica 
peripetiilor unei bunicute care vrea să 
ia parte la un concurs «cine stie cistigá». 
În sfirsit, «Barba» are în centrul actiu- 
nii un profesor cu învechite metode de 
predare. Filmul destinat atit televiziunii, 
cit și marelui ecran, este un vast foile- 
ton al realităţii. 


Rubrică realizată de Dan COMSA 


telex Buftea 


Luna 
actorilor 


eoo Pină la sfirsi- 

ni februarie 

s 12020 m. din 

m. cit vor 

numára cele 12 epi- 

soade ale serialului 

TV Toate pinzele sus. Mult a 
fost, puțin mai este 


000 Primul tur de manivelă la 
filmul Trei zile si trei nopți, de 
butul regizoral al operatorului Dinu 
Tănase, s-a dat la Sibiu. Ziua 


000 Pe post de bunic, Octavian 
Cotescu s-a lansat in acţiunea de 
recuperare a celor doi delincvenfi 
minori din filmul scenaristului Pe- 
tre Sălcudeanu și al regizoarei 
Maria Callas-Dinescu, intitulat Bu- 
nicul și cei doi delincventi mi- 
nori. Evident, ca orice bunic, Co- 
tescu va fi bun, blind şi pensionar 


6 6 9 Studentă, debutantä in 
Cursa, Tora Vasilescu are prilejul 
să-şi confirme talen în filmul 
muzical Gloria nu cîntă, unde, 
fireşte, va și cînta. Va fi acompania- 
tă de o echipă de actori de comedie, 
mai mult sau mai putin ۵, 
alcătuită din Octavian Cotescu, 
Toma Caragiu, Jean Constantin, 
Ileana Stana lonescu, Horaţiu Mă- 
lăiele şi de cei doi tovarăşi de drum 
și de succes din primul ei film, 
Mircea Albulescu și Constantin 
Diplan 


000 Operatorul Marian Stan- 
ciu, care a debutat j 
alitate de coautor al 
filmul Mastodontul, tr C 
tia unui nou debut. De actor, de 
astá datá. El va interpreta rolul 
prințului in noul film al lui lon 
Popescu Gopo, Povestea dra- 
gostei. Nu: va fi singurul actor 
neprofesionist. Alături de el vor 
mai juca sculptorul Mircea Bogdan 
(Moșul) şi inginerul de sunet Dan 
lonescu (Împăratul). Printre inter- 
preti se află si Eugenia Popovici 
rectorul l.A.T.C., alături de care ¡si 
va face debutul în film Diana Lu- 
pescu, studentă la I. A.T.C. Fata in 


fatá, rectorul si studenta, la acelasi 
examen 


6 0 6 Cu personajul jucat in 
filmul Alarmă în Deltă, Ema- 
noil Petrut a ajuns la al 50-lea rol 
cinematografic. li dorim la mai 
multe şi sperăm să-şi ia revanșa la 
al 100-lea. 


000 Se ştiu lucruri precise 
despre distribuţia la filmul Mama, 
noul film al Elisabetei Bostan. Va- 
silica Tastaman va fi Mama, Lulu 
Miháiescu, din Veronica, va fi 
unul dintre iezi, Risul va fi George 
Miháitá, Florian Pitis va fi un papa- 
gal, iar Violeta Andrei o veveritä. 
Perucile la filmul Mama poartă 
semnătura unui coafor-stilist ce- 
lebru la Paris: Alexandre. Capete 
de afiş din lumea filmului (Liz Tay 
lor, Richard Burton, Brigitte Bardot 
etc.) au fost stilizate şi coafate de 
acest artist 


000 Nicolae Moromete, fiul 
cel mic al lui  lurie Moro- 
mete, eroul filmului Marele singu- 
ratic, după romanul lui Marin Preda, 
va fi interpretat de actorul George 

Un rol pe care actorul si l-a 
multă vreme și pe care, în 
izorul lulian Mihu 


Andrei IRIMIA 


ty: 


telescopuri 


Micul ecran 


Y 


si marea artá 


Faptul de educatie, de 
educaţie politică și mo- 
rală, ca și faptul de cul- 
tură sint două dintre prin- 
cipalele tele-scopuri ale 
micului ecran care do- 
bindesc în acest... fapt 
de primăvară (sintem, dincolo de ano- 
timpuri, în anotimpul permanent al fap- 
telor) semnificaţii noi, în consens cu 
preocupările dominante ale vieţii so- 
cial-politice si culturale. Minunat de 
adevărat spunea cindva Miron Costin, 
cá «nu este alta și mai frumoasă si mai 
de folos in toatá viata omului zábavá 
decit cetitul cărților». Astăzi, cind te- 
leviziunea a început să aibă o oarecare 
vechime în ascensiunea omului, cind 
viata modernă ne-a obișnuit și cu cărți 
în imagini şi cind zăbava noastră parcă 
(sau má insel?) cea mai frecventă este 
«cetitul» pe micile ecrane si nu cetitul 
cărţilor, ar fi de adăugat, deci, că mi- 
cul ecran ar trebui să-și propună mai 
des decit pină acum, să devină, în viața 
omului, una dintre cele mai frumoase 
și mai de folos zábave. 

Dar cum «fapte de artă» nu se pot 
ivi la tot pasul (în nici o artă nu se în- 
timplă aceasta), să păstrăm discuţia 
în perimetrul preocupării curente pen- 
tru cultură şi educaţie a micului nostru 
ecran, specificind doar că numai prin- 
tr-o preocupare susținută se poate ajun- 
ge la manifestări cu caracter de eveni- 
ment. În ultimele săptămini, preocupa- 
rea pentru educaţie și cultură a micu- 
lui ecran s-a substantializat, si există 
premize ca ea să devină si mai consis- 
tentă în pregătirea Congresului educa- 
tiei politice si culturii socialiste. Un rol 
important il au, fireste, dezbaterile. Foaia 
pentru minte, inimá si literaturá a mi- 
cului ecran a cuprins in sáptáminile 
din urmă (de la, să zicem, discuţia 
despre cele două romane-etalon ale 
anului trecut, «Delirul» şi «Incognito», 
pină la cele mai recente dialoguri puse 
sub semnul dezbaterii unor probleme 
de fond ale culturii si spiritualității ro- 
mânești contemporane) citeva astfel de 
confruntări de opinii; ele sint bineveni- 
te, mereu binevenite, cu condiţia să nu 
se oprească la generalitáti sau să se 
invirtá in cercul inchis al unor «discuţii 
gata discutate»... Un rol important il au, 
fireste, si anchetele. Dintre cele pe 
teme de educatie, de educatie patrio- 
ticá, din nou Anca Arion, cu aceeasi 
participare lucidá si responsabilà, a dat 
glas vocilor din adinc ale iubirii de tará 
intr-o emisiune rezonantá, intitulatá nu 
numai frumos, ci si foarte adevárat: 
«Patria este numai in patrie»... 

Dacá faptele culturale de anvergurá 
sint — inerent — mai greu de realizat, 
mult, foarte mult, poate face televiziu- 
nea pentru facilitarea drumurilor spre 
marea artá. Nu demult, reluind o ru- 
bricá prea multá vreme párásitá, «Un 
film vázut de...» (din pácate, o altá ru- 
bricá necesará, «Virstele peliculei» a 
fost, recent, uitatá din programe), mi- 
cul ecran a prezentat una dintre capo- 
doperele neorealismului italian, viscon- 
tianul «Se cutremurá pámintul». Puse 
cap la cap, filmele telecinematecii din 
ultimii ani — nu toate, dar multe dintre 
ele — alcátuiesc un palmares solid de 
culturá cinematograficá. Spre teatru se 
poate merge, cred, pe drumuri mai 
drepte: atit spre piesa de inspiratie 
contemporaná (dintre lucrárile ultimu- 
lui timp s-a detasat, cred, Interviul lui 
Daniel Drágan printr-o subtilá investi- 
gare a unor portrete contemporane), cit 
şi spre marele repertoriu românesc si 
universal, care ar putea deveni și ar 
trebui să devină axul programelor tea- 
trale. 

Capodopere, nu, nu se fac la tot 
pasul. Dar micul ecran poate da noi re- 
2008۳716 capodoperelor artei mondiale. 
Si isi poate propune, cum spuneam, 
mai multe contribuţii personale care să 
poată invinge timpul. Vedeam säptä- 
minile trecute un medalion teatral, «La 
o artistă»,de o tulburătoare frumuseţe 
tristă, consacrat unei mari actrițe de 
ieri, Marioara Voiculescu, pe care timpul 
prezent o aduce, parcă, din legendă. 


20 


à ۱ | ۴ 
EM 


irina Petrescu si Cornel Coman, 
interpreti inteligenţi si sensibili — 
asa cum îi stim — ai unui spectacol 
de cameră, «Appassionata», în regia 
lui Leonard Popovici (debut). O regie 
echilibrată şi discretă, aşa cum se 
potrivea scenariului scris de Mircea 
Enescu (scenariu distins cu Mentiune 
la concursul tv. 1975) 


Astfel de clipe de artă, da, au toate 
șansele să învingă timpul. Ca şi clipele 
de artă dintr-un tele-eveniment cultu- 
ral de asemenea remarcabil al săptă- 
minilor trecute: 


Momentul Brâncuși 


in sfirşitul de săptămină care a mar- 
cat o sută de ani de la nașterea lui 
Brâncuși, redacţia culturală si redacţia 
de film ale televiziunii(aceasta din urmă 
a început să lase in urmă creații tot 
mai substanţiale, meritind, cindva, o 
analiză aparte) au propus spectatorilor 
două filme de certă valoare artistică, 
două ofrande cu adevărat reprezenta- 
tive pe «masa tăcerii». Unul, poetic, 
eseistic, elaborat cu remarcabilă dis- 
cretie a sentimentelor și cu farmec de 
poetul lon Lotreanu. Altul meditativ, 
filozofic, susținut de personalitatea scri- 
itorului Marin Sorescu și de fascinan- 
tele imagini ale operatorului Boris Cio- 
banu, produs în colaborare cu televi- 
ziunea franceză. Două clipe de reverie 
şi vis, în care aparatul de filmat, por- 
nind de la mărturiile geniului brâncu- 
şian ajungea departe, pe culmea spi- 
ritualitátii româneşti. Două clipe de 
mare artă... 

Călin CĂLIMAN 


teleserial 


Lumea într-un 
grăunte de nisip 


Pornită pe drumul elevă- 
rii programelor sale, te- 
leviziunea a renunțat timp 
de zece săptămini la se- 
rialul duminical obișnuit, 
cel al aventurilor intilnite 
sau nemaiintilnite si a 
propus un alt gen de «aventură», cea 
mai adevărată aventură a Omului, cea 
a ascensiunii sale. Difuzarea filmului 
«Ascensiunea omului», semnat de 
J. Bronowski, matematician, fizician și 
biolog cunoscut, serial realizat în 1972 
de B.B.C.,a insemnat un tele-eveniment, 
un pas inainte pe mult spinoasa cale a 
prioritátilor calitative, sá spunem cá a 
insemnat un autentic act cultural. 

Pentru multi, serialul s-a dovedit a fi 
o surpriză. Era poate așteptat un film 
de cronologii incadrat fermecátoarelor 
lectii de stiintá popularizatá, dar ne-a 
fost datá confruntarea cu un punct 
de vedere personal asupra cunoaste- 
rii, exprimat prin zece minunate eseuri 
cinematografice. Bronowski, dispunind 
de o imensá documentare, avind un spi- 
rit asociativ deosebit si totodatá o dia- 
bolică inteligenţă, a realizat o originală 
demonstraţie a evoluţiei, respectind spi- 
ritul stiintific, aducind însă noi si posi- 
bile ipoteze in atenţia telespectatorului. 

Expunerea personală a lui Bronowski 
şochează uneori si invită intotdeauna 
la completarea cunoştinţelor noastre, 
la recitirea unor cărți fundamentale, 
provoacă discuţia. Această provocare 
a fost înțeleasă de cei ce au vegheat 
la transmiterea serialului, prin necesita- 
tea introducerii după transmitere a unor 
mese rotunde. 

S-au vehiculat în acest serial multe 
din noțiunile cunoscute din obișnuita 
cultură liceală și universitară, exploa- 
tată conform punctului de vedere per- 
sonal si original al autorului, imaginea 
metaforic lucrată, dublată de un expre- 
siv comentariu sonor, sustinindu-i acest 
punct de vedere. Bronowski, cel dispă- 


rut la sfirsitul anului trecut din această ۰ 


lume pe care a încercat să o explice în 
toată complexitatea ei evolutivă, a dat 
poate unul din cele mai reușite exemple 
de film-eseu despre raportul dintre om 
si natura; în fiecare episod a pus fata 
in fată Omul și universul natural, dez- 
văluind multitudinea legăturilor dintre 
aceste indiscutabile forte. 

«Am sondat lumea cunoașterii», măr- 
turisea autorul în ultimul episod al ciclu- 
lui şi, într-adevăr, n-a existat în nici un 
moment pretenţia absolutizării, s-a pro- 
pus un discurs personal despre marea 
cale a evoluţiei, s-a propus o temă de 
meditaţie cu privire la viata de pe acest 
Pămint al oamenilor, sub admirabila 
formulă a eseului în care metafora și-a 
avut rolul său principal. Desigur că 
uneori prezența îndelungată în imagine 
a lui Bronowski a obosit, chiar şi Richard 
Burton dacă ar fi fost în locul său, tot 
aceeaşi senzaţie se crea. Cele spuse 
insă de el captau atenţia, prin informa- 
tia sa — din cele mai variate domenii — 
prelucratá si reluatá in imagini docu- 
ment, descifrau in mod original alfabe- 
tul genetic, treceau prin teritoriile ma- 
rilor descoperiri ale geniului uman uni- 
versal, propuneau... să vedem lumea 
într-un grăunte de nisip. 


lleana LUCACIU 


pozitiv 


Locotenenti 
si eruditi 


Nu pare a exista nici o 
legáturá intre locotenen- 


tul Columbo si eruditul 
Bronowski decit farme- 
cul personal al acestor 


eroi de seriale, imbrácati 

in hainele de lucru ale 
săptăminii. Si totuși, cred cá există 
una — si incá foarte de luat in seamá: 
cele douá seriale sint, in fond, incadra- 
bile in genul atit de discutat al eseului. 
«Tainele», pe care fiecare le iau in 
antreprizá, sint frumos asezate pe tavá 
dinaintea spectatorului — şi apoi despi- 
cate cu dibăcie și volubilitate în lame 
ideatice, fine, supuse probelor docto- 
rale, disecate cu bisturiul inteligenţei, 
probate in argumente surprinzătoare, 
calm spectaculoase. Argumentele vin 
din știința, dar şi din analize clădite pe 
șansele fanteziei, paradoxul joacă un 
rol frumos, demn, uman. Stai și pri- 
vești cu spiritul critic atitat — si chiar 
dacă nu ești pe deplin convins, ești 
fermecat de jocul minţii, de talentul 
asociativ, de construcția speculatiei, 
cel mai adesea impecabile. Ce sint 
toate acestea decit virtuțile eseului? 
Hotărit lucru, spectatorul de azi este — 
așa cum eram convins de multă vre- 
me — mult mai complex decit se crede. 


Dacă aceste argumente «culte» nu 
ajung, atunci să ne mai gindim și la 
locotenentul Kojak. Cine, acum 20 de 
ani, ar fi dat acest rol solicitantului 
Telly Savalas, purtător al acestei fizio- 
nomii sofisticate? Cu siguranţă produ- 
cătorii ar fi izbucnit In ris, vázindu-i 
mutra sa de producátor si, totusi, bine 
dispusi, i-ar fi dat sá joace rolul unui 
băcan, unui profesor de geografie sau, 
cel mult, rolul lui «Crooocár»! — cel 
strigat cind echipa se pune în ۰ 
Dar citadela «frumosilor» a fost, între 
timp, grav avariată de citeva școli cine- 
matografice ale străzii, ale fizionomiilor 
străzii. 

Care erou detectiv, acum 20 de ani, 
şi-ar fi permis să prindă criminalul — 
punindu-si sergentul să miorlăie la usa 
ticălosului, ușă ce se va deschide (din 
milă!) spre a face auzită acea replică 
de antologie: «Miau baby!». Zimbetul 


După versiunea scenică, după viziunea 

cinematografică, iată acum o «tele- 

viziune» a mereu tinărului «Sef al 

sectorului suflete», piesă de Al. Miro- 

dan. Din distribuţie: Rodica Tapalagă 
şi lon Caramitru 


unsuros și dubios al locotenentului, 
costumele sale de fante bătriior, aerul 
său copilăros-ridicol — toate acestea 
puteau aduna cel mult fluieráturi: acum 
20 de ani, insă! 

Hotărit, publicul e, prin urmare, mai 
elevat chiar decit crede — și această 
constatare trebuie să ne bucure: și ca 
spectatori, si ca cineasti, si ca:eseisti. 


Gelu IONESCU 


filme pe micul ecran 


6 Pámintul se cutremur& (Luchino 


Visconti, 1948). A doua contributie ma- 
jorá a regizorului la estetica neorealis- 
mului, dupá acel Obsesie din 1942, con 
siderat drept capul de serie al curen- 
tului. Pámintul se cutremurá (prezen- 
tat la t.v. in premierá pe tará) are mereu 
respirația unui documentar, fără a apar- 
tine totuși genului. Aici stă toată forța 
filmului: în modul în care, fără a-l trans- 
figura propriu-zis, fără efort de inven- 
tie si comentariu, regia a prelucrat 
expresiv, aproape numai prin selecţie 
şi dozare a accentelor, un material 
brut de viaţă. Este, în fond, condiția 
superioară a neorealismului. În 1948, 
Pämintul se cutremură reprezenta al 
doilea film (realizat independent) de 
Visconti. Regizorul a lăsat în urma lui o 
operă și, revăzut în contextul acestei 
opere, Pámintul... nu mai poate fi 
numit decit o etapă. Etapa în care fas- 
cinatia realului era încă mai puternică 
decit fascinația creației. 

€ Procesul maimutelor (Stanley 
Kramer, 1960). Piesá de rezistentá a 
unei admirabile opere didactice — cum 
cred cá trebuie numitá filmografia lui 
Stanley Kramer. Filmul este prea cu- 
noscut pentru a mai insista asupra lui. 
Sá spun totusi cá, revázindu-l, senzatia 
a fost aceeasi dintotdeauna: peliculá 
gravá, de rará tensiune a ideilor, excep- 
tional finisatá in toate detaliile. Spec- 
tacolul, fascinant, este al inteligentei in 
luptá nu cu prostia pur si simplu (acesta 
e, se pare, un rázboi ceva mai usor de 
cistigat) ci cu ignoranta agresivă, cu 
ignoranta «documentatá» si avind cárti 
pe masá. De reamintit cá povestea din 
film e doar o reconstituire artisticá: ea 
s-a petrecut in realitate... 

€ Colina (Sidney Lumet, 1965). Un 
zguduitor eseu cinematografic despre 
constringere si violentá, asa cum se 
nasc si cum pot fi ele exercitate in anu- 
me conditii sociale. Povestea e clará, 
ostentativ de clará, ceea ce, paradoxal, 
face dintr-odatá ca posibilele interpre- 
tári sá se aglomereze. Cadrul e intelept 
ales pentru demonstratia urmáritá: un 
lagăr. Spaţiu închis, in care se intra 
«uşor» dar nu se iese la fel. O masa 
de oameni manevrată după voie, bru- 
tal, și un transfocator spre viata si 
ideile cîtorva din ei, astfel aleşi incit sá 
contureze tipuri fundamentale, speci- 
fice vieţii și situației «de lagăr: cel 
slab, care cedează rapid din punct de 
vedere psihic; oportunistul care supra- 
vietuieste; cel care evoluează de la in- 
diferenţă la atitudine; cel ce știe dintru 
început că — aşa cum zice fila cărții — 
«conştiinţa si revolta sint refuzuri con- 
trarii renunţării. Dimpotrivă, le insufle- 
teste tot ce-i ireductibil si pasionat 
într-o inimă omenească». 

În fond, Colina este pamfletul, sec 
si precis in ton, la adresa ideii cá unui 
om li ajunge o portie de brinzä de vaci 
la masá (vezi scena in care comandan- 
tul lagárului anuntá acest regal culinar), 
pentru a uita cá ore in sir a trebuit sá 
urce inutil, pină la epuizare, în urma 
unui absurd ordin, o nu mai putin 
absurdá coliná. Un film dur, aspru, 
despre drama pe care o nasc intot- 
deauna abuzul si rigiditatea. 

si 

€ Marile sperante (David Lean, 1946) 
si Climate (Stellio Lorenzi, 1961). Bune 
ecranizári ale stiutelor cárti. 

€ Misterioasa prăbușire (Ralph Nel- 
son, 1969). Un avion se poate prábusi 
din cauza unei cafele. E necesară, deci, 
foarte multă atenţie... 

€ Omul de dincolo (luri Egorov, 
1974). Un sobru film de actiune. 

€ Oamenii amurgului (Fred Zinne- 
man, 1960).Regizor si distributie de in- 
credere, peliculá nu mai mult decit 
corectá. 

€ Vera Cruz (Robert Aldrich, 1954). 
Bátrinul western... 

€ Cintecul Norvegiei (Andrew L. 
Stone, 1962). Viata romantatá a unui 
compozitor. Accente involuntar umo- 
ristice. Avantaj considerabil: partitura 
muzicalá e asiguratá de «client». Bi- 
bliografie: Marele vals, Giuseppe Ver- 
di (in ultimele luni, tot pe micul ecran...) 


Aurel BÁDESCU 


14 ani de Cinematecă în România 


Evenimentul lunii a fost sărbătorirea a 
14 ani de la primul spectacol de Cinematecă 
din tara noastră. La 24 februarie 1962 a 
avut loc prima proiecţie la sala Capitol cu 
un «medalion Gopo». Scurtele sale istorii 
animate — cite existau la acea vreme — 
erau deja încununate de lauri internaţionali. 
Succes imens. Exact la 14 ani, adică la 
24 februarie 1976, s-a reprogramat tot «me- 
dalion Gopo», de data aceasta ediție adáu- 
gită cu ultimele sale desene animate, inclu- 
siv «Clepsidra». Dintre filmele cu actori, 
unul singur: «De dragul prințesei». De 
dragul Cinematecii — izvoritä din entuzias- 
mul unor prieteni ai filmului si devenită 
astăzi o instituţie de mare prestigiu cultural 
in țară si peste hotare, ridicăm paharul 
urindu-i «la multi anil».«La tot mai multe 
succesel» 

Dintre numeroasele opere prezentate de-a 
lungul a 14 ani — unele dintre ele reluate cu 
ocaziaaniversárii — retinem in aceastá sáp- 
tămină festivă: 

m 8'/ (Federico Fellini, 1963) 

Cea mai felliniană dintre capodoperele 
marelui magician. Pentru că poartă în sine 
o amară autocritică a artistului. Radiografia 
impasului la care poate ajunge la un moment 
dat creaţia, încercind să evadeze dintr-o 
realitate care nu o satisface. Guido, regizo- 
rul, trăiește un moment de derută, în timpul 
căruia încearcă să-și facă bil artei si 
bilanțul vieţii sale. Un examen de conștiință, 


în care prezentul apásátor, în care amintirile- 
refugiu, în care visele-cosmar se inlántuie 
fastuos într-un cortegiu fantastic si coplesi- 
tor. «8 1/2» e filmul unui film care nu se va 
face poate niciodată — creatorul fiind me- 
reu räväsit de obsesiile, spaimele, nehotä- 
ririle sale; e istoria unor stári sufletesti con- 
fuze, a incapacitátii unor ferme optiuni. 
«La capătul lungii somnolente licáreste un 
fel de modestá reconciliere cu viata profe- 
sionalá si personalá, in perspectiva unui 
statut care se ameliorează...» conclude, 
optimist, unul din monografii lui Fellini. 
Dar am vázut din filmele ulterioare («Roma», 
«Clovnii») cá statutul moral al creatorului 
in lumea capitalistá nu numai cá nu s-a 
ameliorat. Dimpotrivá... 

B Vinátoarea de 
Wajda, 1969) 

Foarte putin Wajda si totusi foarte polo- 
nez acest strálucit film-farsá. Farsá a mitului 
Eros strecurat in familia linistitá a unui bi- 
bliotecar fárá ambitii. Capcana e mai putin 
o Venus devoratoare, cit o Pygmalion mo- 
derná cu plete blonde si aere de psiholoagá 
pedantá ce-și pune în cap să resuscite 
voința obosită a fostului filolog eșuat într-o 
bibliotecă. Cursă feroce și bizară. Un mara- 
ton în care grotescul stinge suflul tragic, 
gata sá se instaleze în neasteptata relație. 
Poate doar o miniatură, numită «Mozaic» 
și prezentată de Telecinemateca noastră, 
mai fusese lucrată de Wajda în aceleași tuse 


muște (Andrzej 


Romantismul anilor 1915. «Fata din Westul de aur». Fata era însăşi logodnica 

Americii, Mary Pickford (în acest film alături de Allen Corliss). Fotografia 

este un document cinematografic oferit Cinematecii noastre de Muzeul filmului 
din New York 


Omagiu unor cineasti dispăruți în 1975 


Un mare entuziast: lon Cantacuzino 


Fiu al marei actrițe Maria Filotti, el a 
trăit toată viata în lumea teatrului. Meseria 
lui era de medic neurolog, dar alături de ea 
făcea, pentru plăcerea lui, și asistență de 
regie la teatrul condus de maică-sa. lar cind 
cinematograful începuse să se afirme ca 
artă, Cantacuzino se îndrăgostește de a- 
ceastă a noua (sau mai exact a zecea) 
Muză. Cronicile şi scrierile lui despre filme 
sint mărturia acestei pasiuni. Dar mai ales 
mărturie a fost activitatea lui la producția 
primelor două (şi ultime) filme românești 
bune din epoca preistorică a ecranului 
românesc: «Noaptea furtunoasă» si «Vi- 
sul unei nopți de iarnă». 

Intr-o lungă conversatie, pe care am avut-o 
cu el, în 1939, imi spunea că avea gata un 
scenariu pentru Noaptea furtunoasă și că 
ar vrea să-l aducă, pentru asta, in România, 
pe René Clair. Căci, zicea el, nici un regizor 
din lume nu are mai multe afinități pentru 
lumea lui Caragiale, pentru acea «belle 
époque», zisă si epoca 1900. Cantacuzino 
îmi spunea cá René Clair ar putea compune 
un întreg balet de portrete caraghioase, 
aşa cum făcuse cu teatrul lui Labiche. 

Dar, în 1941, pe René Clair nu-l mai putea 
aduce. Războiul începuse. Şi iată că, într-o 
dimineaţă, se prezintă la el un regizor 
român care lucrase în Franţa. Se numea 
Jean Georgescu și, de cum intră pe ușă, 
anunță domnul director general (Canta- 
cuzino 'conducea Oficiul Cinematografic) 


că are un scenariu pentru Noaptea furtu- 
noasă. Cantacuzino îi spune cá are şi el 
unul, cu același subiect, făcut de domnia-sa 
personal, Georgescu, drept răspuns, se 
așază pe scaun; vestea unei asemenea 
concurente ii tăiase picioarele. Dar Canta- 
cuzino îl rugă pe regizor să-i aducă manu- 
scrisul lucrării. După ce îl citi, îl chemă pe 
Georgescu şi-i spuse, simplu: «scenariul 
dumitale e mai bun decit al meu. Să incepem 
deci să discutăm». Admirabilă mărturie nu 
numai de colegialitate, dar şi de profundă 
onestitate profesională! Cum cunoștea bine 
cercurile teatrale, Cantacuzino porni im- 
preună cu Jean Georgescu prin toate tea- 
trele din București şi provincie, ca să recru- 
teze un buchet ideal de interpreţi, printre 
care și un neprofesionist în rolul lui Spiridon. 

După ce a plecat de la Direcţia cinemato- 
grafiei, doctorul Cantacuzino a realizat, 
într-o coproducție cu italienii (si tot cu Jean 
Georgescu ca regizor), al doilea mare film 
românesc: Visul unei nopți de iarnă. 

Mai tirziu părăseşte definitiv medicina si 
înființează secţia cinematografului romä- 
nesc de pe lingă Academia Republicii 
noastre. alegindu-si doi colaboratori pre- 
tiosi, pe Manuela Gheorghiu si Olteea Vasi- 
lescu și punind ordine în sursele posibile 
ale unei istorii a cinematografului românesc. 


D.I. SUCHIANU 


energice, cu o incisivitate de laser ce fulgeră 
materia amorfă a existenţei. 

B Colectionarul (William Wyler, 1965) 

Un tinár straniu, căruia frumosul nu-i poa- 
te fi accesibil decit captiv, mort, de admirat 
sub sticla unei colecţii de fluturi. Ori de 
temei superbe, pe care le inchide într-un 
castel părăsit. O maladie provocată de un 
complex social ori fizic? Cam așa ceva 
lasă să se intrevadá înspre finalul poveștii 
sale de groază cu accente hitchcock- 
loseyene, acest Wyler toarte deosebit de tot 
ce cunoaștem noi din opera marelui regizor 
american. În rolul acestui Caligari modern, 
cu înclinații blajin-perverse, un Terence 
Stamp tinăr, cam monoton-diabolic în pati- 
ma sa. Vitală, frumoasă și timorată, victima 
sa din film, interpretată de Samantha Eggar 

@ Documentarul la Cinematecä 

În cadrul unor colaborări tot mai intense 
cu arhivele de filme din alte tari, Cinemateca 
noastră a organizat împreună cu National 
Film Archive — London, o amplă retrospec- 
tivă a documentarului britanic. Cea mai 
importantă retrospectivă de acest gen pre- 
zentată in ultimii ani în Europa — susţin 
specialiştii. Selectiile au cuprins cele mai 
semnificative realizări ale documentarului 
britanic,incepind cu contribuţiile «primitive» 
(1900—1911),prin titluri ca O zi din viața 
unui minér sau Londra lui Dickens — 
titluri ce dovedesc o stráveche orientare 
a scolii engleze spre temele sociale) trecind 
prin operele clasice ale genului (Pesca- 
doarele de Grierson, Britania industrialà 
de Flaherty, Posta de noapte de Basil 
Wright sau Minerul de Cavalcanti), 

Dintre filmele postbelice 

mentionám frumosul poem Lumea e bo- 


Scurtele istorii animate într-o perspectivă.. 


istorică (remake Gopo după 14 ani) 


gatá de Paul Rotha si indeosebi interesante- 
le documentare ale anilor '55—'59, devenite 
sursa faimosului curent «Free cinema». 
Curent artistic, care de la neorealism incoa- 
ce a constituit evenimentul cel mai impor- 
tant al cinematografului de după război. 
Pe genericele acestor filme-deschizátoare 
de drumuri, numele de prestigiu ale lui 
Lindsay Anderson, Tony Richardson si 
Karel Reisz, cu celebrele titluri Zilnic cu 
exceptia Cráciunului, Mama nu dá voie, 
si Lambeth Boys. Atit pentru cercetătorii 
istoriei filmului cit si pentru iubitorii genului 
documentar, retrospectiva englezá a consti- 
tuit un adevárat regal. $ 

Alice MANOIU 


Marile antologii 


Ghici cine ride la cinematograf + 


Cind comedia era rege și publicul trăia 
adevărate «zile de fior și ris», lumea nu era 
nici mai veselă, nici mai bună, nici mai 
frumoasă decit astăzi. Abia ieșită din primul 
război mondial, intrind într-un deceniu al 
asa-zisilor «ani de nebunie», marcată de o 
fabuloasă criză economică, omenirea găsea 
totuşi puterea de a se amuza copios pe 
seama isprăvilor enorme ale unor Keaton, 
Chaplin, Langdon, Lloyd, Stan și Bran... 
Sălile de cinema răsunau de hohote de ris 
sănătos, puternic, molipsitor. Nu întimplă- 
tor, inspiratii realizatori ai antologiilor co- 
mice de odinioará isi insotesc comentariul 
cu o extrem de sugestivá coloaná sonorá, 
pe care se aud nu numai celebrele bufnituri, 
pocnete si sunete de mare efect comic, 
dar si cascadele de ris ale spectatorilor din 
alte timpuri. 

Si iată că, la interval de o jumătate de 
secol, aceleasi filme stirnesc adesea un fel 
de superioară si detașată strimbáturá de 
dispreț și compasiune. Am văzut nu o dată 
la Cinematecă chipul imobil al lui Keaton, 
însă nu pe ecran, ci în sală. Am auzit nu o 
dată expresii gen «Chaplin mă plictiseste 
îngrozitor» sau «M-am săturat de Stan si 
Bran». 


Ce să fie? S-a săturat publicul de come- 
die? S-a schimbat sensibilitatea estetică 
a spectatorului «modern»? Nu mai e loc 
pentru comedie in timpurile noastre? Nu 
cred. Cred însă că risul e o chestiune de 
virstă. La cinematecă, astăzi, la proiectarea 
comediilor de odinioară, încă se ride. Dar, 
să fiți atenţi, cei care rid sint, în proporție 
de 90*;, tineri. Între acest public si comedia 
burlescă e o secretă complicitate, un fel 
de comunicare intimă, ca intre doi vechi 
şi buni prieteni. Copiii îi înțeleg pe Stan și 
Bran, copiilor le place Chaplin, copiii știu 
încă să ridă. 


Nu știu dacă intre multele teorii ale 
comicului există vreuna care să fi studiat 
acest extraestetic raport intre virstá si 
predispoziția la ris. Nu știu nici măcar dacă 
această presupusă relaţie este cu adevărat 
semnificativă pentru un estetician. 


Ca sociolog, ca psiholog, dar mai cu 
seamă ca spectator contemporan de lilm, 
mi-as pune această întrebare: «Ghici, cine 
ride la cinematograf?» 


Petre RADO 


In timp ce pe ecranele cinematografelor bucureştene rulează cu succes 

«Zorro»-ul lui Alain Delon, la Cinematecă se prezintă, în cadrul unei inte- 

resante antologii a suspensului, intitulată «urmărirea cea mare», fragmente 

din primul «Semn al lui Zorro», faimosul film care a deschis era spectaculosului 
gen de aventuri (în fotografie Douglas Fairbanks senior) 


actualitate: 
filmul 


actualitate 


Scriam cu ocazia premierei 
Patimei că, deși conceput 
ca istoria unui personaj de 
către o  actritá-scenaristá 
care avea tot interesul sá-si 
— facă auzită cit mai bine ca- 
denta în cadrul concertului cinematografic, 
filmul n-a ieșit doar biografia Păunei. Doar 
recitalul virtuozului interpret, ci o lucrare ro- 
tundă, echilibrată ca dialog între erou și 
ambianța ce-l plámádeste. Între erou şi cele- 
laite destine-personaje. Şi, într-o măsură 
mai mică, între erou și epoca istorică. Pri 
mele două relaţii dramatice se bazau pe o 
bună cunoaștere și absorbtie cinematogra- 
fică a elementului de viață concret, singurul 
ce dă ideii pregnantá si forță de convingere 
Păuna era exact acea negustoritá din 
orăşelul bănăţean al anilor '40-'48,cu ener 
gia proprie acestui tip de femeie, priceputà 
in afaceri, sigurá pe puterea ei cind sc 
mişcă pe un teren cunoscut, într-un mediu 
social pe care și-l asimilează repede. Şi pe 
care autorii filmului l-au reprodus creator, 
Teama ei de inceput,cind páseste in curtea 
negustorului pe care vrea să-l ia de bărbat, 
se transformă într-o autoritate despotică 
atunci cind ia în mină frinele negotului 

In aceste secvențe raportul solist-orches- 
tră, individual-social e concret, pregnant 
De aici incolo însă trimiterile la tabloul 
istoric general devin prea generale, sfirșind 
cu secvenţa în care muncitorii-pielari vin 
și-i declară Päunei  despletite, fugitä 
din ospiciu, că fabrica s-a naționalizat. 
Scena e schematică și tace să scadă in- 
teresul pentru un destin pină atunci atit 
de concret si totodată semnificativ pentru o 
întreagă categorie socială. Tocmai acest 
moment-cheie e filmat în planuri neutre, 
cu o figuratie monotonă ca expresie, ce 
nu se ridică la semnificația evenimentului. 


Pianul doi in prim-plan 


Nu e atit vorba de o neglijare a planului 
doi (pentru că, așa cum am văzut, chiar 
în acest film există exemple reușite). ci 
mai mult de o inabilă situare a personaju 
lui într-o perspectivă social-istorică mai 
amplă. Asa cum reușește să o facă Dincolo 
de pod al lui Veroiu prin portretele Marei, 
Persidei sau al lui Hans, ridicindu-se la o 
generalizare artistică plină de forță, la o 
subtilă condiţionare a dramelor individuale 
de contextul social-istoric. Într-un film de 
valoarea lui Filip cel bun însă nu s-a 
găsit o imagine finală care să sugereze 
deschiderea spre «marele univers», o ima- 
gine la înălțimea întregii opere, ci doar o 
lungă tiradă despre necesitatea angajării 
tinărului în societate. Din cauza acestui 
gen de trimiteri stingace spre «social», 
insuficient deduse din intreaga acţiune, 
unele din filmele noastre dau impresia de 
conventionalitate. De rezolvare exterioară 
a conflictelor. Rezolvare uneori idilică. Ca 
în Tată de duminică. Şi nu numai în el 
Alteori, printr-o evaziune poetică, frumoasă 
in sine, dar deloc în stilul sobru al intregu- 


esi m-am născut si am copilărit 
D in mahalalele Bucureștiului, amin- 
tirea satului reprezintă pentru mine, 
ca si pentru oricare scriitor, o per- 
manentă obsesie, o sursă de bucurii şi 
certitudini. «Viaţa la tara» dezvăluie nu 
numai miracolele si frumusețile naturii, ci 
şi inalte criterii etice, bolta înstelată a 
cerului şi legea morală interioară. În arbi- 
trariul ei, memoria senzatiilor isi are tärä 
indoialá intelepciunea ei secretá; mi-au 
rámas intipárite pentru totdeauna piná si 
culorile si miresmele zilelor petrecute im- 
preuná cu taicá-meu la Redea — comuná 
bogatá, asezatá fericit intre Caracal si 
Corabia. Má fascina cu deosebire multimea 
de rude, de unchi, mátusi, veri, verigoare — 
la orice uşă as fi bätut,as fi fost primit cu 
bratele deschise. Acceptarea legilor na- 
turii fără ridicolá Impotrivire intelectualistä 
— bucuriile dragostei si demnitatea in fata 
suferinței — de la aceşti oameni am învă- 
t-o. 
yA articol din Scinteia, Călin Căliman 
atrage atenţia asupra unei carente a cine- 
matografiei noastre; prea puţine filme des- 
pre țărani, şi mai ales prea puţine filme 
despre viata satului contemporan. Da. Are 
perfectă dreptate. Si noi, si scenariștii, si 
regizorii am făcut prea puţin. 
mi stăruie si acum în memoria senzatiilor 


i 


fi implicat! ` 
Acum! Aici! 


Eroul nu poate avea o existenţă de sine 
stătătoare. Deci: 
Cum arată, pe ecran, 

viata insului în contextul vieţii colective? 


O competiţie frumos cistigatä: Cursa 


lui film. Ca Zile fierbinți. Semnificația 
operei páleste in atari situații. Dramatismul 
ansamblului suferá. Forta de convingere 
scade. Legăm încă insuficient, cum scria 
cineva, istoria de viata personală. Uitind 
că istoria sintem noi, cei care o înfăptuim 
zilnic, chiar cind nu ne place s-o declarăm 
reporterilor. Ca în admirabila — prin puterea 
ei de convertire a generalului în și numai 
prin particular: Cursa. 


Orașul şi primarul 


Un fenomen oarecum contrar Patimei, 
diminuind însă in aceeași măsură fibra 
emoțională a filmului, ne-o oferá Orașul 
văzut de sus. În ciuda aparentelor, in 
acest film-portret, tocmai solistul avea paru- 


tura mai limitată, pentru că i se oferea rolul 
de element pasiv al dramei, ce nu actio- 
neazá, ci doar re-actioneazá, ca să se apere 
pe el și pe ceilalți de ofensiva «durilor», în 
genul inginerului Topolnitá. Ori de santajul 
sentimental exercitat de cei slabi, ca fostul 
primar cu nostalgii marine. Si aceasta nu 
numai pentru cá Maria Sorescu, spre de- 
osebire de Páuna,nu avea conturatá o bio- 
grafie mai substantialá, ci mai ales pentru 
cá raportul intre personaj si ambiantá párea 
uşor inversat. Sigur cá nu poti trece la 
ofensivá din primele zile de lucru intr-o 
functie nouá (si mai ales una de asemenea 
ráspundere), sigur cá la inceput trebuie sà 
inveti sá parezi si sá repari din mers greseli- 
le celor dinainte. Sigur cá autorii ne pot 
ráspunde: noi tocmai dramatismul unui 
asemenea moment am dorit să infátisám, 


filmele poetului 


O comedie care ne-a redeschis gustul pentru «viata la tz 
(«Toamna bobocilor») 


tocmai greutăţile pe care le are de învins 
o femeie pusă in situația de a infrunta de 
una singurá, prejudecata curentá. Dar ra- 
portul dramatic de forte in conflict e lucrat 
artistic cam prea în alb-negru. Prea se luptă 
de una singură, donchijoteste, această 
biată femeie tare şi, în asemenea inegală 
confruntare cu adversarul, ea nu poate 
apărea decit rigidă, dură, fără nuanţe. Însăși 
situația dramatică împinge personajul spre 
o: anume linearitate. schemauzare. 
«Dozajul», echilibrul de forte nu e o 
cerere din afara operei, ci o problemá a 
ei vitală, de substanţă, de profunzime a 
viziunii artistice. Cind în sprijinul dreptății 
personajului tău — să-l numim «pozitiv» — 
nu aduci ca «simpatizanți» decit o secre- 
tară speriată si o ingrijitoare mută, fatal- 
mente devotată, atunci ești silit să lași 
totul pe umerii unui singur om. Vrind-ne- 
vrind, chipul lui se aspreste, conduita lui 
devine demonstrativă, omul capătă valoarea 
ideii de primar și nu imaginea unui pri- 
mar concret, cu date particulare, cu o 
viață a lui marcată de experientele an- 
terioare. De imprejurări obiective sau pre- 
siuni subiective ce-l condiționează per- 
manent. Aceste date sint necesare nu pen- 
tru cá asa pretind criticii, ci pentru că numai 
astfel se justifică acțiunile, comportamen- 
tul personajului care nu trăiește sub un 
clopot de sticlă, ci pe principiul activ al 
vaselor comunicante. Sint incă puţine fil- 
mele noastre în care aceste vase comuni- 
cante, stimulative, din existența noastră 
reală, işi găsesc o expresie artistică viabilă 


Anonimul spectaculos 


Un frate mai bine justificat prin date 
personale, un frate al primarului, este in 
ginerul din Zile fierbinți. Aici nu ati! 
tunctia creează personajul, ci personalitatea 
acestui lup de mare pe uscat (care putea 
fi la fel de bine comandant de navă sau de 
stat major), pare că îl duce în mod firesc, 
logic, la situația de a răspunde de un mare 
santier. Asprimea lui e convingătoare pen- 
tru cá pare reacţia unei firi anume, in- 
fluentatá desigur de împrejurările vieţii, 
deci de un datum psiho-social mai complet. 
Spre deosebire de oraşul cu pricina, san- 
tierul naval apare diferențiat ca reacţii ale 
oamenilor ce pot fi si cu, dar și împotriva 
inginerului-sef, atunci cind el se pripeste, 
ia hotăriri de unul singur. 

Cu mare economie de mijloace și fineţe 
analitică descifrează Cursa aceste con- 
ditionári. Şoferul Savu e marcat puternic 
de experiențele sale de familie (o căsnicie 
nefericită despre care aflăm in treacăt, 
dar suficient ca să ne explice caracterul 
ursuz şi neincrezător al omului). Reușita 
portretului psihologic e dată de incárcá- 
tura lui sugerată prin tăceri, gesturi per- 
manent raportate la drama anterioară. O 
suită de elemente concrete demonstrind 
prea plinul amărăciunii, un fel de subtil 
semnal de alarmă artisticá,«atentie, gabarit 
depășit». Toate acestea la un loc creează 
bogăţia, suspensul unui personaj de o 
spectaculozitate interioară. «Anonimul 
spectaculos» îl numea interpretul lui, Mircea 
Albulescu, și formularea îmi pare definiția 
însăși a tipului de erou și de dramaturgie 
spre care putem tinde. Pentru că el trimite 
la marele om simplu al zilelor noastre 
imagine a forței de a depăși obstacolele, 
imagine a hărniciei unei societăţi în plină 
evoluție. «Anonimul spectaculos», adică 
emanatia concretă a unei epoci foarte con 
crete: epoca de construcţie a socialismului 
acum si aici. 


Alice MĂNOIU 


tilmul realizat cu multi ani în urmă dup: 
«Desfăşurarea» lui Marin Preda sau ce! 
inspirat de o nuvelă de Sutto Andras 

Cinematografia noastră n-a ţinut însă 
pasul cu schimbările survenite în realitatea 
satului. A preferat să se dedice trecutului, 
operele lui Slavici, Sadoveanu, Agârbicea- 
nu, Rebreanu au stat la baza unor remarca- 
bile reusite... 

E imbucurător să constati că tocmai regi- 
zori tineri, dintre cei mai talentați, se în- 
dreaptă spre această temă fundamentală. 

Şi totuşi s-a făcut foarte putin, schim- 
bările survenite în psihologia ţăranului, in 
felul lui nou de a vedea lumea, n-au căpătat 
nimbul unei opere autentice. 

Ţăranii au un extraordinar rafinament si 
discernămint estetic, îmi amintesc şi acum 
cu ce înțelegere au privit locuitorii unui 
cătun de munte drama nefericitului prinţ 
al Danemarcei. Prin gravitatea și ome- 
nescul lor, suferinţele tinărului Hamlet le 
erau mai apropiate decit acele dileme naive 
şi sfátoase puse arbitrar pe seama lor. A 
fost o bucurie pentru mine să văd cit de 
aproape e geniul lui Shakespeare de sufle- 
tul țăranilor. Idealizarea e impotriva firii lor, 
de aceea filmele despre ţărani trebuie să 
aibă neapărat aureola poetică a realis- 
mului. 

Teodor MAZILU 


5 


| A SERE." 
pectatori, nu fiti numai spectatori! j 


Scrisoarea lunii 


Consider extrem de binevenit un film inspirat 
din activitatea membrilor de partid 


«... Ţin să-mi manifest marea emoție cu care am vizionat tilmul «Capcana», 
în seara zilei de 6 februarie 1976. Filmul lui Titus Popovici și al lui Manole Marcus 
mi-a trezit în memorie toate cele trăite acum aproape trei decenii, în acele mo- 
mente istorice de luptă şi sacrificiu. Mi-am dat seama că acele momente de 
teroare,provocate de rămășițele fasciste si profasciste într-o regiune a Transil- 
vaniei, aveau un conținut asemănător cu acelea petrecute în alte părţi ale țării. 
O asemenea teroare am avut-o în județul Teleorman, in perioada primelor ale- 
geri din '46. Eram activist județean al partidului în fostele plăşi Roșiori de Vede 
si Slávesti- Virtoapele. După ce o bandă de legionari a atacat sediul plásii Virtoa- 
pele cu arme automate, trădătorul de prim-pretor și seful secţiei de jandarmi 
au venit să ne asigure că este liniște și ne-au luat la secţia de votare. Sigur că 
nici n-am intrat bine în comună cá am și fost încercuiți de alte bande, loviți pe 
drum cu furci si cu patul armelor și aruncaţi într-o cameră a primăriei Virtoapele, 
unde au continuat să ne tortureze pină la sosirea forțelor democratice. Ase- 
menea momente am mai trăit în acea perioadă și în comuna Smirdioasa, unde 
bandele fasciste au impuscat activiști de-ai noștri. Consider extrem de bine- 
venit un film inspirat din activitatea membrilor de partid din acea perioadă a 
luptei împotriva forțelor reacționare. Mult aș da să mai am ocazia să trec prin 
acele meleaguri unde odinioară umblam pe jos, şi dacă mincam odată pe zi la 
cite un activist sărac, era încă bine, iar a doua zi venea să-mi dea înapoi legitima- 
tia, fiindcă li era frică de neamuri... Acest film mi-a răscolit trecutul şi-mi va stárui 


multă vreme în memorie». 


Zile fierbinţi 


«Am văzut «Zile fierbinţi» și «Singură- 
tatea florilor» -in aceeași zi. Sincer să fiu, 
nu mă așteptam să mă entuziasmez de două 
ori într-o zi, dar iată că a fost posibil. În- 
drăznesc să spun că oricui nu-i e străină 
realitatea contemporană, va aprecia ca și 
mine că avem de-a face cu două din cele 
mai bune filme românești. Şi ca scenariu, 
şi ca regie, dar mai ales din punctul de 
vedere al interpretării. Două partituri grele, 
fără nici un falset, dar absolut niciunul. 
O interpretare pe care eu cel putin as dori 
s-o văd la aceeaşi înălțime in toate filmele 
românești. «Zile fierbinţi» poartă girul per- 
sonalitátii lui Sergiu Nicolaescu, omul de 
exceptie al cinematografiei noastre.» (Ste- 
fänel Mihut — Calea Mosilor 201, Bucuresti) 


Un regizor foarte bun 


«... Acest film dovedeste că Sergiu Nico- 
laescu, chiar după o oarecare absenţă, a 
rămas acelaşi actor bun si mai ales același 
regizor foarte bun; că talentul actriței Marga 
Barbu este același, indiferent de felul și 
mărimea rolului; cá avem actori excelenți 
ca lleana Popovici, Vladimir Găitan, Mircea 
Albulescu, Papaiani, Jean Constantin. La 
toate acestea trebuie să adăugăm imaginea 
lui Girardi care ne-a dovedit o dată mai 
mult ce înseamnă imagine bună într-un 
film. Da, aceste «Zile fierbinţi» sint un film 
bun.» Sanda Tufeanu — Str. Alunisului 
180, Bucuresti) 


Un personaj convingátor ' 


«...Filmul nu m-a uimit, dar nici nu mi-a 
înșelat așteptările. Mihai Coman, aşa cum 
l-a creat Nicolaescu, e omul energiilor clo- 
cotitoare. Desi nu o dată infrint, tăria morală 
îl susține într-o luptă din care va ieşi în- 
vingător. Un om minunat care isi consumă, 
închis în el, dramele personale. Un personaj 
convingător, pe care dărnicia îl caracteri- 
zează în toate situaţiile. Deşi episodice, 
sint de remarcat rolurile interpretate de 
uimitoarea Draga Olteanu, de Mircea Albu- 
lescu, de Ernest Maftei, de Colea Răutu. 
Mai ales acesta din urmă ne este drag prin 
chipul vechiului comunist intelegátor pe 
care il realizează în multe dintre filmele sale. 
Rolul llenei Popovici mi s-a părut mai dificil. 
As fi dorit-o mai vie, mai apropiată de sufle- 
tul nostru, al celor tineri. Timbrul vocii ei 
mi s-a părut prea monoton. Sint convinsă 
că actrița va ajunge la un stil personal, cit 
de curind.» (Aurelia Petroiu — B-dul 1 Mai 
158, București) 


«...Dacá as fi fost în locul lui Nicolaescu, 
as fi renunţat la actorii profesioniști si aș 
fi filmat cu adevărații oameni ai santieru- 
lui, as fi filmat acțiuni veridice, şedinţe si 
probleme autentice. Dacă as fi fost Nicola- 
escu, as fi renunțat la pancarde sugestive, 
la adunări-model, în care directorul, băiat 
bun şi maleabil, este foarte criticat. L-as 
fi făcut mai «rău», mai ambițios, nu numai 
în ceea ce priveşte elicea... Dacă aș fi fost 
Nicolaescu, as fi eliminat gratuitátile au 


(prof. pensionar Alexandru Bálásoiu, 
str. Gh. Gheorghiu-Dej 51, Sighişoara) 


ralenti, aș fi făcut un film din imagini com- 
binate color-alb/negru, şi deși poate ar fi 
ieşit în final un soi de reportaj, nu literar 
ci artistic, eu dacă aș fi fost Nicolaescu, 
așa l-aș fi făcut. De ce? Pentru că abia 
atunci, cred eu, ar fi avut într-adevăr priză 
în unanimitate la public, nu numai prin 
vorbe grăite ca la mama acasă, abia atunci 
ar fi avut priză nu numai la un public mediu. 
Publicul este desigur receptiv la realitate. 
De aceea se ride la o replică de genul «ma 
doare-n suflet». Dar, desi se spune cá risul 
este o atitudine socială, poate că nu tre- 
buie să ne limităm doar la educaţia prin 
ilaritate. Omul este singura ființă pe care 
chiar că o doare în suflet...» (Aurora 
Inoan — Sir. Valeriu Branişte 56, Bucu- 
resti.) 


O temperaturá doar a termometrului 


«...La «Zile fierbinti» m-am dus din dorinta 
de a nu pierde un film al cárui regizor 
urmáreste cu consecventá transpunerea 
pe ecran a ideii cá «natura omului este is- 
toria». Genericul filmului, coborit parcá din- 
tr-un incendiu solar, incitá, prevestind un 
sir de zile care se vor consuma la o tem- 
peraturá înaltă. Contrar așteptărilor, tem- 
peratura acestor zile este înregistrată cu 
fidelitate doar de termometru, pentru că în 
acel «du-te, vino» al directorului Coman, 
căldura se rarefiazá, se consumă in scene 
care se repetă excesiv (ca de pildă în cele 
referitoare la alergia directorului față de 
bărbaţii care poartă plete), se consumă 
în acele detalii poetice care nu au forța să 
depăşească funcția unor imagini publici- 
tare (galopul pe malul mării și amintirea 
zilelor petrecute în doi), se consumă în 
replici fără semnificaţie, banale, nu simple, 
pentru că in cele simple este incifrat un 
caracter, iar în acest film caracterele create 
nu se impun plenar». (Mihaela Boldeanu 
— Sir. Lupeni 3, Galaţi) 


Un regal actoricesc 


«...Páuna Varlam, face parte din familia 
spirituală a Marei dar si a lui Ghiţă 
din «Moara cu noroc». Draga Olteanu se 
numără printre puținii actori români capa- 


Anul XIV (159) 
București 


martie — 1976 


£ 


Redactor se 


Ecaterina Oproiu 


bili să stringá, ca într-un pumn, o idee fun- 
damentalá a unui film asa cum cereau, ca 
o conditie a reusitei, Pudovkin si Umberto 
Barbaro... Cursul vietii in acest film e dur, 
cu meandre dificile, conditionate de istorie, 
cu contorsionári tragice: tragice pentru 
destinul Sabinei, dar si pentru cel al Páunei, 
incapabilá (cu tot spiritul ei comercial!) 
sá realizeze adeváratul drum al istoriei, 
sá inteleagá cá dacá «lumea nu se trans- 
formá dintr-odatá», totusi in cele din urmá 
se-transformá. De aici si trecerea de la o 
dramă a imposibilității de a cunoaște si 
păstra adevărul la o dramă plauzibilă: drama 
trezirii la realitate, drama vidului interior, 
cînd se oscilează între «nimeni si nimic»... 
Draga Olteanu face din rolul Păunei un 
regal actoricesc, trăind o comedie tragică. 
Umorul, dincolo de cuvinte, cuprinde 
întotdeauna tragismul existenţei, dimen- 
siunea ei gravă. Cred însă că filmul putea 
să ne dea o imagine a victoriei muncitorești 
nu numai la dimensiunile unui crochiu, ci 
ale unui tablou mai larg. Reușita se dato- 
rează și excelentei imagini a lui George 
Cornea, în tripla sa postură de regizor, 
scenarist și operator. Retin imaginea func- 
tionalá, dar nu lipsită de poezie, a soarelui 
galben-rosu semnificind patima pentru 
bani, apusă în moarte,prábusire.» (Mihaela 
Sláveanu — str. Nicopole 16, Brașov). 


«...Am väzut«Patima». Am ieşit din sală 
zăpăcit de atita cruzime la o femeie. Şi ce 
era mai interesant — personajul trăia. Vă 
jur cá am uitat de Draga Olteanu-Matei, 
pe ecran; în fața mea evolua nu marea noas- 
tra actriţă ci însăşi Páuna Varlam. Acest 
personaj e mai deștept decit Hagi Tudose, 
mai viclean decit celebrul avar al lui Molière. 
Hagi Tudose, într-o scenă grotescă, îşi 
înghite galbenii. Păuna, cu gesturi de felină 
rănită, rupe salteaua, imprástiind deznádáj- 
duitá hirtiile devalorizate. «Patima» este 
un film bun, fácut cu patimá.» (Petre Don 
— canton CFR 628, Arad). 


Dialog intre cititori 


Grupul de eleve ráspunde 


«...Am citit în nr. 1/76 al revistei «Cinema» 
scrisorile pro si contra punctului nostru 
de vedere si trebuie sá recunoastem cá 
nu ne aşteptam să stirnim reacţii contra- 
dictorii în critica adusă «Mastodontului». 
Este ciudat că unii oameni nu înţeleg ade- 
văratul sens al cuvintelor şi se comportă 
asemenea unor copii cărora dacă le spui: 
«nu face asta», ei vin cu eternul: «de ce?» 
Ce ne cáláuzeste să facem asemenea 
afirmaţii? Nevoia noastră de frumos, de 
util, de original. Nu credeţi că toți oamenii 
au nevoie de aceste lucruri? Sintem în- 
trebate: «Din ce unghi si de la ce înălțime 
ati văzut acest film?» Ei bine, l-am văzut 
putin din colțul inimii si mai mult din cel 
al rațiunii; şi pentru acest lucru nimeni nu 
ne poate acuza...» (în numele aceluiași grup 
de eleve, semnează Sanda Tufeanu — 
str. Alunisului nr. 180, București) 


În sprijinul punctului de vedere ex- 
primat de lrina Crăciunescu, în numele 
acelor eleve, se exprimă și G. Bruc- 
maier (Calea Unirii 27-31 Suceava): «Le 
sint îndatorat acestor tinere pentru inter- 
ventia lor din Cinema 11/75 în legătură cu 
unele inadvertente de limbaj din filmul 
«Mastodontul». Demonstrația e relativ sim- 
plă: realitatea nu trebuie s-o preluăm natu- 
ralist, ci s-o filtrăm artistic. Jargonul re- 
probabil al unui personaj, util poate pentru 


Coperta | 

Irina Petrescu, Maria Ploae și Gheorghe 
Dinică, interpreti principali în filmele 
«Prin cenușa imperiului» de Andrei 
Blaier și «Dincolo de pod» de Mircea 


Veroiu. 
eroiu (Foto: A. MIHAILOPOL) 


co: area acestuia, în loc să fie etalat cu 
lu amănunte, ar putea fi doar sugerat» 


“Sint de acord cu prietenul meu ară- 
dean, Justin Purza, în elogiul adus Tele- 
cinematecii (Cinema nr. 1/76). Ca şi dinsul, 
ca si ceilalți, și eu am putut lăcrima în voie 
vizionind «Vandana» sau «Verdi», fără 
riscul de a mi se ride in nas de eventualii 
boemi, veniți să facă haz de necaz, pretinsi 
«civilizati», dar care n-ar sări să ajute o 
bătrină să treacă strada. M-as bucura mult 
ca Televiziunea să se gindească mai de- 
parte la multele sate care n-au încă săli de 
cinema, să programeze filme bune, să pro- 
grameze mai ales filme românești, chiar și 
de început: «Valurile Dunării», «Ciulinii 
Bărăganului», «Codin». (lonel Teaha — 
str. Libertăţii 26, Vascáu, jud. Bihor) 


Din întrebările cititorilor 


De ce nu și «o ținută» de cinema? 


«...Poate mă lámuriti si dvs. de ce la noi 
în oras, în Galati adică, rulează de cite 
sapte ori «Ochii Shivanei», «Vandana», 
«J. D. Cahill» si alte filme de acest gen 
(foarte consumat de unii spectatori, am 
constatat eu),pe cind «Orasul vázut de sus», 
doar trei zile? Unele filme sint chiar reluate, 
dar filme ca «Sperietoarea» si nu numai 
ea — nu. Oare de ce la un film nu te mai poti 
duce decit insotitá de párinti sau de cel 
puțin 2—3 colege, altfel fiind silită să te 
ridici şi să pleci din sală pe la jumătatea 
filmului? Am încercat si eu odată să fac 
pe curajoasa, dar de atunci m-am lecuit. 
Nu înțeleg de ce există atita lipsă de con- 
sideratie pentru un locas al culturii. Cind 
pleci la teatru sau la operá ai grijá sá te 
speli, sá te imbraci cit mai corect, eventual 
chiar sá te parfumezi, pe cînd la cinemato- 
graf...! «Las' cá merge si așa!» Asa, aditá 
cu o ţinută de «lasă-mă sá te las», Si even- 
tual cu o pungá de bomboane in miná al 
cărei ambalaj ai grijă să-l desfaci exact in 
timpul filmului (altfel fosnetul celofanului 
n-ar mai avea sens). De ce nu s-ar intro- 
duce si «o ţinută» de cinema?» (Stela 
lorga — bd. Republicii nr. 18, Galaţi) 


In două vorbe 


Mircea Fati — str. Romul nr. 5, Craiova: 
Aveţi perfectă dreptate. Vă așteptăm scri- 
iindu-ne la fel de pătimaş și despre filmele 
care v-au plăcut. 

lonescu Teodor — str. Vulcan 79, Bra- 
sov; Dorina Partenie — str. Visinilor nr. 564 
com. Liesti, jud. Galati: Incá o datà si incá 
o dată: nu dám adresele actorilor străini si 
români, chiar dacă aceștia se bucură de 
atita preţuire ca Sergiu Nicolaescu sau 
Draga Olteanu. 

Delia F. Constantinescu — Aleea Car- 
patilor, bloc. 43 Tg. Mureş: Mai aveţi multe 
de citit și de înțeles pentru a face cronică 
cinematografică de calitate. Perseverat' 
totuși. A 


lon ۴۱۳۵ (Str. S. Bărnuţiu, nr. 61 — Blaj): 
Ne face plácere sá citám finalul justei dvs. 
scrisori: «Noi, spectatorii, dorim ceva 
superior, cult, civilizat, sá ráminem cu 
ceva nobil, dupá ce vedem un film. 
Tindem spre mai bine». 

Tohatan Radu (Miresu/ Mare 145 — jud. 
Maramures): Ce ráspuns sá dàm, ce rás- 
puns asteptati la aceastá chemare a dum- 
neavoastrá? O citám: «In sat la noi, intil- 
nim tot felul de oameni si-ar trebui sá vor- 
bim de viata lor in filmele noastre; sá punem 
cit mai multă bază pe film care te învaţă ce 
să faci în orice împrejurare te găsești». 
Cel mai bun răspuns, sperăm să-l găsiţi, 
în filmele noastre. 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 
Exemplarul 5 lei 41017 


Cititorii din străinătate se pot abona prin 
ILEXIM — serviciul export-import presă — 
Calea Griviței nr. 64-66, P.O.B. 2001, telex 
011226 — Bucuresti. 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


M 


سے 


Prezentarea graficã: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


> e 
T Stew. 
"*- v". m ۰ 


A 


«A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un cutezător 
vizionar al zilei de miine pornind de ia realitățile şi cerinţele 
arzătoare 


ale 


zilei 


de azi, 


precum 


şi de la concluziile, 


generalizate pe plan teoretic, ale experienţei de ieri şi de azi». 


Aniversăm cincizeci și cinci 
de ani de la crearea Partidu- 
lui Comunist Român. 
Scenariști sau regizori, ati 
oglindit acești ani în filmele 
dumneavoastră? 

În ce fel? Cu ce sentimente? 
Ce marcă au pus ei asupra 
creaţiei dumneavoastră, asu- 
pra dumneavoastră ca oa- 
meni, ca cetățeni, ca artisti? 


Epoca noastră dă 
cineastului şansa de a fi 
nu numai martor, 


ci şi parte 
într-un uriaş 
proces istoric 


În general eu sint cam moralist și, din 
acest punct de vedere, mă interesează 
tipurile care se construiesc, care optează 
în raport cu ele însele si cu imprejurárile 
şi care, utilizind faptele și propria lor ființă 
se automodelează. În scenariile pe care 
le-am scris (intotdeauna în colaborare cu 
cineva), personajele par a fi puse într-un 
soi de dilemă, în funcție de principiul optiu- 
nii: ori ne construim ca personaje, ori 
devenim pe totdeauna cenușii; ori determi- 
năm ceva şi ne determinăm astfel în același 
timp, ori sintem inghititi de anonimat; ori 
sintem la cirma faptelor, ori ne lăsăm inghi- 
titi de ele. Din acest punct de vedere,singura 
filozofie (în sens de filozofie sistematică 
şi practică, aceea care dă posibilitatea unei 
ființe umane să opteze în mod real și deci 
să se construiască în mod real) este cea 
comunistă. Generalizarea de tip estetic 
implicată în faptul de viata ar fi deci urmä- 
toarea: numai un sistem de gindire în stare 
să modifice cursul istoriei și prin aceasta 
al vieţii unui popor, al unei naţiuni, cum 
era cel oferit de mișcarea comunistă ile- 
gală putea să ofere sansa de a opta unui 
popor întreg. În această ordine de idei mi 
se pare că și meseria de scenarist este 
cuprinsă în această opţiune. Pentru că 
scenaristul construind astfel de eroi se 
construiește pe sine, isi acordă acea fru 
moasă libertate de a se utiliza pe sine ca 
instrument al istoriei. 

Am scris scenarii oarecum notabile în 
care eroii sint comuniști: Cind primăvara 


Secolul fierbinte al 


Epopeea națională concentrează, cu de- 
plină indreptátire, eforturile cinematogra- 
fiei noastre, polarizind — prin reflex — și 
dezbaterile pe marginea sarcinilor filmului 
artistic românesc. Rindurile de mai jos 
îşi propun să sublinieze doar una din 
ideile importante ale acestui necesar, 
cuprinzător și fructuos colocviu, anume 


importanța, ponderea deosebită de care se 
bucură — în cadrul larg al epopeii — 
istoria ideilor, a luptei socialiste și 
comuniste din România. 


Un secol incandescent 8 
istoria de două milenii din care s-a născut, 
prin densitatea momentelor cruciale, a 
faptelor de excepție, a personalităților 
proeminente si mai ales prin telurile cali- 
tativ noi ale luptei; un secol care a schim- 
bat cursul devenirii noastre, punind teme- 
lia prezentului si a orizonturilor viitorului, 


e fierbinte (impreuná cu Mircea Sáucan 
si Beno Merovici) A fost prietenul meu 
(cu Mircea Mohor), si Zidul pe care l-am 
lucrat cu Costache Ciubotaru. Filme in 
care, gindirea autorilor este modelatá in 
spiritul unei gindiri comuniste si astfel 
se räsfringe și asupra personajelor. În 
Cind primăvara e fierbinte. eroii, care 
nici măcar nu erau comuniști în sens orga- 
nizatoric dar gindeau în epocă, o dată cu 
epoca, oameni întorși de pe front și care 
puteau foarte bine să-și vadă de treburile 
lor mărunte, optează pentru implicarea în 
procesul de transformare a lumii lor; Matei 
din A fost prietenul meu, om bätrin, 
bolnav, cu un trecut revoluționar bogat, 
om care «isi făcuse datoria» continuă 
să-și facă această datorie, continuă în mod 
logic pentru că o dată clădit într-un fel, 
el trebuia să meargă pină la capăt; trebuia 
să-și fie credincios sie însuși, pină la 
moarte, trebuia poate, ca și moartea lui 
să fie o chestiune de opțiune; Victor din 
Zidul, intră de bună voie în acțiunea dată, 
de bună voie si din proprie convingere si 
cu acest gest el alege între a fi așa cum 
îl știm din film, un erou, sau nimic. 

Cred că cel mai important lucru în legă- 
tură cu ideea de reprezentare a eroului, 
contemporan, decurge din această șansă 
unică a opțiunii pe care istoria o acordă 
oamenilor si deci, implicit, celor ce medi- 
tează asupra destinelor omenești (şi ci- 
neasti fac din cînd în cînd acest lucru), 
șansă ce apare doar în anumite epoci, cele 
de transformare radicală a societăţii, a 
structurii individului. Şi, exact în aceste 
epoci poate apare o bază obiectiv-istoricá 
pentru marea artă. Pentru că, numai o ase- 
menea epocă acordă artei șansa de a co- 
labora la această transformare radicală, 
şansa de a fi nu numai oglindă a ei, ci dea 
face parte din procesul de transformare. 
De a fi un pasionat și pasionant «proces 
în proces». Exact şansa pe care ne-o oferă 
epoca în care trăim. 


Dumitru ۲ 


Epopeea națională 
nu poate fi înălțată 


din opere de butaforie, 
ci numai 
din granitul adevărului 


A face din eroul comunist personaul 


dindu-ne dreptul să vorbim cu mindrie 
patriotică despre generaţiile luptelor pro- 
letare din România. Într-adevăr, puţine 
istorii naționale pot începe cronica încer- 
cărilor de organizare socialistă, fie ea și 
utopică, cu aproape două decenii inaintea 
anului revoluționar 1848. La fel, puține 
mișcări socialiste din lume aveau un 
partid politic constituit la începutul ulti- 
mului deceniu al secolului XIX şi care să 
fi transformat în program principiile fun- 
damentale ale teoriei marxiste. lată numai 
două elemente ale trecutului nostru revo- 
lutionar care vor căpăta expresie artistică 
în peliculele consacrate lui Theodor Dia- 
mant (Santa Cetate) si înființării, la 1893, 
a Partidului social-democrat al muncito- 
rilor din România (Începutul). Scena- 
ristii, regizorii si producătorii se pregä- 
tesc sá infáfiseze publicului momentul 


Nicolae CEAUŞESCU 


central al filmelor noastre inspirate din 
actualitate sau al celor închinate luptei 
dusă de clasa muncitoare românească in 
tre cele două războaie mondiale, nu imi 
apare decit ca o firească însușire a talen 
tului de a intui esentialul, de a-l detasa 
de pe un fundal social și a-l reliefa la pu- 
terea emotiei si a convingerii. Trilogia pe 
care am scris-o pentru ecran incredintin- 
du-i-o spre transpunere pe peliculă talen- 
tatului regizor Manole Marcus — Străzile 
au amintiri, Cartierul Veseliei, Canarul 
şi viscolul mi s-a impus între preocupările 
literare ca o nevoie de mărturisire a gene- 
ratiei mele si a părinţilor ei, ca o firească 
restituire de suflet, ca un modest omagiu 
adus celor ce, in copilăria noastră, desi 
erau foarte tineri,iși ocupaseră deja locurile 
pe baricade. Cred in astfel de filme, si 
perenitatea lor atunci cind sint făcute cu 
talent şi dăruire este asigurată cred din mai 
multe motive. Mai intii, ele oferă posibili- 
tatea unor judecăţi de valoare; apoi, actiu- 
nea lor comportă tot ce este specific sus- 
pense-ului cinematografic, limbaiului aces- 
tei arte ca spectacol-conflict, dinamism, 
inteligenţă, patetism. Nu cel din urmă mo- 
tiv îmi apare convingerea că, prin astfel de 
filme,realizăm operă de educație patriotică, 
de intransigentá, de eroism, de etică si 
echitate. 

Epopeea noastră naţională va trebui să 
cuprindă negreșit ample și profunde filme 
care să infätiseze etapele unui secol de 
lupte ale mișcării muncitorești din tara 
noastră. De la «utopicii» lui Teodor Dia 
mant, la cercurile «României muncitoare», 
şi de la crearea primului partid al prole- 
tariatului român — P.S.D.M.R. — pină la 
transformarea Partidului Social-Democrat 
in Partid Comunist. Această esențială etapă 
comportă în sine, prin datele pe care le 
deține, o întreagă serie de uluitoare subiec- 
te, cu adevărat senzaţionale in sensul cel 
mai bun al cuvintului, capabile să ofere 
celor ce s-ar apleca asupra lor cu dragoste 
si putere de studiu, scenarii aproape gata 
scrise de viata. N-ar fi insă suficientă numai 
transcrierea lor documentaristică. Ci inter 
pretarea faptelor, actualizarea spiritului, 
demonstrarea specificitátii caracteristice 
nouă, sublinierea contribuţiei pline de ori- 
ginalitate pe care comunismul român a 
adus-o si o aduce in tezaurul gindirii pro- 
gresiste mondiale. 

lată de ce, după recentul film realizat de 
Virgil Calotescu după scenariul meu care 
evocă o zi din toamna anului 1946 povestită 
cinematografic sub titlul Mastodontul, mă 
simt tentat să reiau tenacitatea de rezis 
tentá si luptă din anii de ilegalitate a parti 
dului si din primii ani de luptà dupá elibe- 


Comuniștii: eroii 


rare. Etapele legate de 1921 — extraordinar 
spectacol al timpului în care însăși istoria 
devenea interpret; cele legate de 1933 — 
in contextul luptelor proletare din Valea 
Prahovei; si, in deosebi, cele legate de 
cucerirea puterii de cátre comunisti in tara 
noastrá, má atrag intr-un mod fascinant. 
Simt insá cá aceste filme-proiect trebuie 
sá fie «altfel» decit cele din amintita trilogie. 
Mai profund, mai putin schematic, mai 
emotionant si, deci, mai convingátor. Cáci 
«Epopeea nationalá» din care etapele aces- 
tea fac parte intrinsecă, nu poate fi inältatä 
din butaforie, ci numai din granitul ade 


várului. 
loan GRIGORESCU 


Eroii comunisti 
m-au ajutat 


sá intru la scoala asprá, 
dar neinchipuit de frumoasá 
a realismului 


1961... Mogosoaia. 

intr-o fermecátoare necunostintá de cau- 
ză, împreună cu loan Grigorescu si Dimos 
Rendis, «compunem» Strázile au amintiri. 
Primul meu film, cu eroi comuniști si luptă 
ilegală. Căutări de ritm, de atmosferă, de 
stil. Mici şi elegante «imprumuturi» de la 
neorealisti. Vizionare de material, cu su- 
fletul in git. Apoi vizionare cu activisti, 
cu oameni care au participat direct la ceea 
ce încercam să arătăm noi in film. Si lumina 
care se aprinde, după cuvintul sfirsit si 
tăcerea lungă si grea si tigärile care se 
aprind şi... Un film cu eroi comuniști, în 
care imi reuşeşte în mod paradoxal inspec- 
torul de poliție burghez, interpretat cu stră 
lucire de C-tin Dinulescu. Apoi filmul in 
cinematograf si publicul leleloane, senor 
premieră in provincie si, bineinteles, nelip- 
sitii snobi ai anului 1961 — foarte asemá- 
nátori cu snobii lui 1976. Pauzá. Ceva mai 
in cunostintá de cauzá, si cu citeva ade- 
váruri cistigate. Cartierul veseliei, lumea 
copiláriei lui Grigorescu; apoi Canarul 
si viscolul. Tematica neschimbată, eroi 
comunişti, primele eforturi serioase de 
nuantare. Două premii mari la Festivalul 
de la Mamaia Besow m tolul ۱ 
comunist Alexandru Sahia, ia premiul de 
interpretare masculiná. Toma Caragiu, Tan- 
ti Cocea. Ilarion Ciobanu si Clara Sebóck 


itu 


epopeii nationale 


crucial al cre&rii Partidului Comunist Ro- 
man, apoi epoca frămintată a mişcărilor 
greviste din anii 1929-1933, citeva din 
episoadele deosebit de semnificative ale 
ilegalitatii (dintre care citez aci 1 mai 1939 
în filmul Ediţie specială), contribuția 
utecistilor la acțiunile organizate de co- 
munisti pentru răsturnarea dictaturii anto- 
nesciene. Actul revoluționar de la 23 Au- 
gust va inspira, în continuare, pe creatorii 
de film, ca și lupta armatei române pentru 
eliberarea teritoriului patriei, al Ungariei 
şi Cehoslovaciei de sub ocupaţia hitle- 
ristă (cel mai «avansat» proiect pe această 
temă: Balada Eroilor), ca și puternicele 
bătălii de clasă desfășurate după elibe- 
rare pentru cucerirea puterii politice de 
către clasa muncitoare condusă de Par- 
tidul Comunist (în plină filmare... Trei 
zile si trei nopți). 


Si dacă epopee națională inseamnă si 
istoria deceniilor noastre, șiragul eveni- 
mentelor de virf, a opţiunilor fundamen- 
tale prin care schimbăm, literalmente, 
fata României, apoi se poate afirma, cred, 
că niciodată în istoria artei și industriei 
cinematografice românești, un obiectiv, 
o comandă socială nu a focalizat atit de 
puternic forțele de creaţie și de producție. 
Este modul prin care cineastii omagiazá 
Partidul Comunist Român, mai tinăr si 
mai puternic la fiecare aniversare, cinstind 
— si subliniind prin arta lor — adevărul 
că istoria socialistă și comunistă a ţării, 
veche de un secol, tisneste din douăzeci 
de secole, innobilatá de lupta, suferința, 
jertfele si aspiraţiile a zeci și zeci de gene- 
ratii. 


lon BUCHERU 


«Nu trebuie uitat că felul de a trăi şi gîndi al poporului a 


noastre revoluționare». 


constituit şi va constitui întotdeauna temelia dezvoltării culturii 
cu adevărat înaintate. Trebuie să adăugăm de aceea, la creatia 
prezentului, creația trecutului, dînd prețuirea cuvenită marilor 
înfăptuiri ale înaintaşilor noştri, moştenirii înaintate a mişcării 


Nicolae CEAUŞESCU 


filmelor noastre 


aduc pe ecran o familie proletară de neuitat. 
Eu iau premiul de regie... Dar filmul e prea 
lung. Am vrut să «spunem» prea multe. 
Uneori prolix, alteori sofisticat, acolo unde 
trebuia acea «simplitate de aur care se 
cîştigă cu greu, si după multi ani de expe- 
rientä — la școala aspră dar neinchipuit 
de frumoasá a realismului, a adevárului 
mic sau mare, fárá defulári, autoexprimári si 
felurite «prezente» regizorale. O nouá expe 
rientá cu Titus Popovici si un film cu comu 
nisti despre comunisti. Un film greu, anga- 
jat, cu profunde implicaţii politice... Un 
film. Poate primul: Puterea si Adevărul. 


Manole MARCUS 


Aceşti oameni ideali, 
dar neidealizati, 


acesti comunisti 
sint eroii filmelor 
pe care le visez 


Riul care urcă muntele. Este ideea ro- 
manului lui Paul Georgescu, «inainte de 
tăcere». Mi-ar place să fie titlul filmului 
meu, la care lucrez acum. «Riul izvo- 
räste din munte și curge la vale după 
ideea pe care geologii o numesc a 
minimei rezistențe; existența omului 
devine umană abia dacă seamănă cu 
un riu care,izvorind din cimpie,ar urca 
spre munte, ar urca tot muntele; un 
asemenea riu nu poate exista în natură, 
dar natura umană este antinatură». A- 
cești oameni care pot urca muntele sint 
comuniştii. Şi acesta este rostul meu, atit 
cit pot cuprinde cu sufletul, gindul, cu pu- 
terea de exprimare — scriitoricească si 
cinematografică — să fac filme despre ei. 
Mă instalez cu bună știință și bucurie în 
această — recunosc! incomodă și patetică 
— stare de autodepásire pe care o am co- 
mună cu cei pe care-i fac să viseze pe 
ecran. Cind gindesc un film, cresc si mă 
bucur prin sufletul lor. Chiar atunci cind 
pe parcursul orei și jumătate de viitoare 
existență pe ecran viata lor nu este incu- 
nunată de succese imediate. Îmi vine să 
rid, sau nu-i cred pe acei eroi exemplari, 
veșnic ingindurati, gravi, pătrunși de im 
portanta lor. Luaţi de exemplu numărul 
trecut al revistei (nr. 3) si dati-mi sá fac 
film dupá eroii exemplari ai lui Seceleanu.. 
Dar sigur voi face un film despre Florea 
Fintiná, «omul incomod». Acestia sint oa- 
menii despre care pot vorbi: Există afinități 
elective. Există credința mea, de exemplu, 
că acești oameni sint minunati, nefiind 
întru totul realisti. «Realist» în sensul in- 
vocat de comozi, leneși, lași, defetiști. 
«Fii realist, omule! Ce crezi că ţi se ridică 
statuie?» lubesc acest fel de nerealiști, 
oameni ai trăirilor depline, cei care n-au 
nevoie să enunte, să clameze «ideea» la 
fiecare pas sau imbucuráturá, acești oameni 
eroi ideali dar neidealizati ai filmelor pe 
care le visez: comunistii. 

Si aceasta e bucurie. Bucuria mea de a 
intelege, crede, crea. Bucuria de a da sens 
(riul care...) existenței filmului, bucuria de 
a trái. 

Cristiana NICOLAE 


Proiectele mele de viitor 
se leagá mereu si mereu 


de un mediu 
cu traditie revolutionará 


Spuneam adesea, de fapt in acord cu un 


adevár de necontestat, cá existá intilniri, 
intimplári care pot să aibă un efecr salutar 
in formarea noastrá ca oameni, deschi- 
zindu-ne in acelasi timp drumuri noi, ne- 
bănuite in profesie. Mă incumet să susţin 
această afirmaţie cu argumente în ceea ce 
mă priveşte. Aveam 20 de ani, absolvisem 
un liceu teoretic, ezitam, în orice caz nu mă 
hotărisem pentru meseria de reporter, de 
scriitor, cind m-a căutat acasă, la sat, un 
bărbat tinăr pe care nu-l mai văzusem pină 
atunci. Era redactorul-sef al ziarului «Stea- 
gul roşu» din Petroşani. Două zile mai tir- 
ziu mă aflam în Valea Jiului. Atunci am cu- 
noscut prima oară un mediu cu veche 
tradiție revoluţionară; atunci am cunoscut 
militanti ai mișcării comuniste si muncito- 
resti. Se implineau 20 de ani de la marea 
grevá a minerilor de la Lupeni, din august 
1929. Prima mea sarciná de reporter a fost 
sá discut cu participantii la grevá si apoi 
să scriu o amplă evocare. Astfel, reconsti- 
tuind, cu mărturia a zeci de oameni, fapte 
și întimplări ale trecutului, am cunoscut 
una din paginile de luptă glorioasă din 
istoria Partidului Comunist Român. Atunci 
m-am hotărit să scriu despre mediul munci- 
toresc. Mă născusem, copilărisem la sat, 


altă carte despre Lupenii anilor 1970— 1975. 
Proiectele mele de viitor se leagă mbreu de 
un mediu cu tradiţie revoluționară în spiri- 
tul căreia se formează azi mii de tineri în 
Valea Jiului, din întreaga țară. Acesta este 
argumentul meu de om al scrisului, în spri- 
jinul afirmației că există intilniri hotáritoare 
in formarea noastră ca oameni, ca artiști. 


Nicolae TIC 


Epopeea nationalá 
este pentru noi proba 
de foc a unei constiinte in 
care politicul si esteticul 
sint notiuni inseparabile 


Aniversárile inseamná pentru noi nu 
numai aducere aminte, nu numai trecerea 
prin sufletul unui timp tráit de noi sau de 
cei de dinainte, nu numai implicarea mintii 


À 


Un moment al revoluției sau lecţia conducerii învățată „din mers” 
Trei zile şi trei nopți după romanul «Apa» de Alexandru Ivasiuc, 
în regia lui Dinu Tănase) 


dar am scris despre viata satului o singură 
povestire... În 1951 am revenit în Valea Jiu- 
lui pentru citeva luni, din nevoia dea mă 
încadra într-un mediu pe care-l socoteam 
prielnic dezvoltării mele. Zece ani mai 
tirziu, împreună cu Eugen Mandric si Mircea 
Drágan, am reconstituit din nou acel august 
1929 de la Lupeni, iar rezultatul a fost sce- 
nariul si filmul Lupeni '29 in regia lui Mircea 
Drăgan. Istoria acelor locuri, istoria a mii 
de oameni ce infruntaserá gloantele pentru 
dreptate, libertate نو‎ un trai demn ne oferea 
mult mai mult. În colaborare cu Mircea 
Drăgan am realizat Golgota. Întimplarea 
ne-a fost povestită de văduvele eroilor de la 
Lupeni. Aproape două săptămini ele au 
fost purtate de jandarmi, pe jos, din post în 
post, drept pedeapsă pentru că îndrăzniseră 
să pretindă pensii. «Nu mai e loc pentru voi 
in România-Mare» — li s-a spus atunci... 

Şi iată, după atitia ani, m-am aplecat din 
nou asupra grevei de la Lupeni într-un 
roman pe care sper să-l pot încredința 
tiparului în vara acestui an. Intentionez si o 


și a palmelor în zidurile de piatră sau de 
vise, ci si pioasă întoarcere în lucruri si 
în noi, cei care am trăit conștient ultimii 
treizeci de ani din cei cincizeci si cinci citi 
se implinesc de la crearea Partidului Comu- 


nist Român. Si cei treizeci si ceva de ani, 


subliniez ai țării, n-ar fi fost ceea ce sint, 
fără ceilalți in care s-au formulat printr-o 
luptă aprigă tiparele de gind în care s-a 
topit ulterior tot ceea ce s-a durat în noi 
și în jurul nostru. Şi poate toti anii aceștia, 
cincizeci și cinci la un loc, n-ar fi intrat 
în istorie dacă nu şi-ar fi tras continuu apa 
izvoarelor dátátoare de forță din izvorul 
permanent limpede al acestui popor a cărui 
istorie a îndemnat si a insufletit pe urmaşi 
la ctitorii. Ne-a așezat destinul la încruci- 
sarea marilor si frămintatelor drumuri ale 
istoriei si toată vietuirea acestui popor 
a fost o uriașă sbatere pentru păstrarea 
ființei sale naţionale în lupta cu umbrele 
vremurilor și această ființă a căpătat ade- 
vărata materializare în acești ani socotiți 
nu în timp biologic ci în dăruire şi, dimen- 


sionati la valoarea reală a infáptuirilor acești 
ani, în balanţa vremii, par cu mult mai multi 
si poate din această cauză si virsta noastră 
trebuie judecată altfel, în raport cu această 
dăruire. Sintem mai bătrini decit anii pe 
care îi avem și nu-i de mirare. La cite eve- 
nimente n-am fost martori activi, la cite 
prefaceri n-am participat cu gindul sau cu 
fapta, cite bucurii nu ne-au trecut prin 
fibra sensibilă a vieţii şi cite străfulgerări 
de amărăciune n-au adăugat virstei reale 
o altă virstă în plus. 

Epopeea națională, trudnică operă de 
devenire artistică din care numeroase peli- 
cule au intrat de pe acum în conștiința publi- 
cului spectator, se află in atenţia generală 
a cineastilor și neindoios, nu va fi departe 
vremea cind vom constata că tocmai reali- 
zările pe aceste teme fundamentale ale 
istoriei trecute sau mai recente, vor da 
mult asteptatul profil al cinematografiei 
naţionale. Înscris în acest perimetru al 
preocupărilor unui timp nu prea îndepărtat, 
filmul Vifornita și-a propus să selecteze 
un moment din importantele schimbări 
sociale survenite în anii socialismului, un 
aspect al colectivitätii, să surprindă acti- 
vitatea deloc simplă a unor activităţi de 
partid în procesul mutatiilor sociale. 

Autorii acestui film, pornind dela premiza 
că forţa recunoașterii unor realități rezultă 
din capacitatea de autodepăşire, atit de 
necesară mersului înainte, s-au străduit 
să scoată în evidenţă marile disponibilitáti 
umane, în de loc simplul proces al auto- 
devenirii, figuri de eroi confirmaţi de reali- 
tatea satului. Desigur, un început ce se 
cere continuat, viata satului mereu in mis- 
care dind posibilitatea cineastilor sá sur- 
prindă permanent noi fațete ale unui uni- 
vers de o netăgăduită frumusețe morală. 


Petre SĂLCUDEANU 


Să realizeze artiştii 
din afara societăţii noastre 
opere «obiective», reci, 
distantate. 


Noi sintem profund 
implicati in istoria 
societátii noastre socialiste 


Sansa unui artist de a fi implicat intr-un 
eveniment istoric este mare. 

Cei din generatia mea au fost treziti la 
viatá, scosi din incertitudinile adolescentei, 
de acea vară de neuitat a lui '44. 23 August 
nu a însemnat doar o zi, a însemnat un com- 
plex sentiment al acelui timp istoric, senti- 
ment care a cuprins prelung citeva luni de 
viatá. Nu mai eram atit de copii sá nu 
realizăm echivalentul; nu eram încă atit 
de maturi să-l înțelegem în toată bogăția 
lui. Eram exact la punctul de viață care ne 
dădea doar marele sentiment al acelui timp. 
Sub sentimentul acesta grav de trăire a 
unui timp istoric, s-a petrecut maturizarea 
generaţiei mele. Intram în viață pe poarta 
mare a istoriei, iar în jurul nostru sunau 
bronzurile unui început de lume. 

Anii în război, ca ماو‎ cei in revoluţie, se 
socotesc dublu. Noi, generaţia celor care 
am început viata sub semnul revoluţiei 
neintrerupte a societății noastre, ne sim- 
tim mai maturi, mai incárcati de experiență 
decit artiștii altor societăţi, lipsiți de am- 
prenta unei biografii atit de grave ca aceea 
a societăţii noastre, ca aceea a fiecăruia 
dintre noi. 

Să reaiizeze artiştii din afara societăţii 
noastre, opere obiective, reci, distantate 
fatá de fenomenul revoluției socialiste. Sá 
realizeze cei care vor trăi peste un secol 
asemenea filme! Noi, cei de azi, de aici, din 
interiorul acestei revoluții, fáuritori ai ei, 
am scris şi vom scrie, am realizat și vom 
realiza opere subiective, profund subiec- 
tive, profund implicate în istoria societăţii 
noastre socialiste, așa cum a fost viața 
noastră aga cum va fi ea mereu. 


Malvina URSIANU 


۰ 


Numai viata 


țării poate da 
viata artei 


În fata cinematografiei noastre stă sarcina de mare răspundere de a reflecta 
tot ceea ce are mai caracteristic realitatea noastră socialistă, de a propune puncte 
de vedere capabile să stimuleze tot ceea ce se dovedește propice mersului nostru 
înainte. Eroii filmelor noastre trebuie să aparțină clasei muncitoare, țărănimii 
muncitoare, intelectualitätii revoluţionare, adică uriasei forțe colective creatoare 
de bunuri materiale și spirituale din România socialistă. 

Rubrica «Dinspre viata spre film» şi-a propus să sugereze subiecte și perso- 
naje, fapte si eroi din viata țării. Pentru că numai viata țării poate da viata artei. 

Publicăm în continuare răspunsurile unor reporteri la întrebarea: 


Aţi întîlnit în drumurile dumneavoastră 
prin ţară oameni pe care i-ati putea propune 


ca eroi de film? 


Într-o dimineaţă, în primăvara lui 1968, 
la ora şase, crainica postului de radio 
anunţa cu voce calmă: «vremea se inráutá- 
teste ușor, vint în rafale, cu intensificări 
în sud-estul țării». 

La Satu Mare era o zi ca vara, bărbaţii 
plecau la lucru în cămăși, la Hunedoara, 
furnalistii elaborau o nouă șarjă de fontă 
şi prognoza meteorologică nu-i interesa, 
la laşi, zidarii urcați la ultimul etaj al blo- 
cului turn din Piaţa Unirii abia dacă simțeau 
aerul ceva mai rece, în București oamenii 
care aşteptau în staţiile de autobuz نوا‎ 
ridicaseră gulerele pardesiilor... dar eu mă 
aflam la Galaţi și «vintul care bătea în 
rafale» mătura străzile, izbea obloanele, 
răsucea dureros cite un bătrin ieșit după 
lapte, copiii din clasa intli erau duși la 
școală în brațe. Pe dealul Smirdanului, pe 
șantierul unde se ridica noua 0۱۵۱8۲16, 
pulberea stirnită de vint făcea ca un nor 
galben, în veşnice virtejuri, să plutească 
peste tot și toate, suierind cu limbă subţire 
şi rece, ca în miez de iarnă. Oamenii își 
legaseră batiste peste gură — praful mă- 
runt le scrisnea în másele — isi imbrácase- 
rá pufoaice si, privind cu invidie pe cei din 
schimbul de noapte care plecau spre casá, 
preluau «din mers» punctele cheie ale 
santierului. Primul furnal de 1700 m.c. 
producea de acum fontá si otelária urma, 
curind, să intre siea «in foc». Dar, deocam- 
dată, aici era încă un furnica! de camioane, 
de montori care instalau utilaje, de dispe- 
ceri rágusiti și nervoși. Şi vintul ridica 
virtejuri de praf. Şi claxoane se auzeau, 
şi uruit de buldozere... 


z 


pe soare 


Cine a observat primul? Cum de a auzit, 
cu tot zgomotul acesta, loviturile infundate 
care veneau de undeva, de sus, dintr-un 
colt al halei, acolo unde, doar cu o zi înainte, 
se ridicaseră stilpii metalici? Smulsă de 
vint, o grindă de otel — care se mai tinea 
prin cine știe ce minune, într-un bulon — 
devenise un fel de berbece şi lovea cu 
putere în celelalte grinzi, amenintind, într-o 
clipă într-alta să se prăbușească, antrenind 
în cădere si alti piloni. 

Unul cite unul camioanele s-au oprit, 
sudorii au stins flăcările aparatelor, şefii 
de echipă au scos oamenii din locul peri- 
culos. Acum, pe șantier se așternuse 
liniștea, doar vintul era stăpin, vintul care 
suera și ridica trimbe de colb... și loviturile 
grinzii se auzeau, geamătul oțelului lovit 
mereu $i mereu. 

..Cind l-au văzut, omul era de acum la 
jumătatea stilpului. Oare cind a plecat, 
cînd s-a echipat, cum de a cutezat să facă 
acest lucru, fără a cere aprobare? Cu casca 
pe cap, cu palmare pe miini, încins cu 
centura de siguranță, omul urca reglemen- 
tar si cei de jos n-aveau acum ce să-i mai 
facă. Un dispecer a alergat la un telefon cu 
manivelă, vintul părea că turbase, grinda 
ruptă se rotea besmetică, omul urca, părea 
acum una cu stilpul, telefoanele zbirniiau, 
in directiune, la comitetul de partid si în 
biroul primului secretar: «Un om urcă pe 
stilp...» 

Un om... si cei rămaşi jos, care-l urmăreau 
cu sufletul la gură, știau că greul abia 
acum urmează: pentru a ajunge la grinda 
smulsă, el trebuia să traverseze o altă 


«Bunicul şi doi delincventi minori» scenariul: Petre Salcudeanu, regia: 
Maria Callas Dinescu. Sub aparenta unei intrigi polițiste, un film 
despre viata de toate zilele, despre problemele şi îndatoririle noastre 


(cu Octavian Cotescu, Silviu Stănculescu şi Elisabeta 


rr 


Jar Rozorea) 


"m 


Congresul educatiei politice 


grindá latá doar de treizeci de centimetri. 
Si acolo, centura de sigurantá nu-i mai 
putea fi de nici un folos. 

Un om... cind toate s-au terminat, cind 
camioanele au pornit din nou, cind sudorii 
si-au aprins, de la tigará, gurile fláminde ale 
aparatelor, cînd inginerul cu protecția mun- 
cii, cu fruntea imbrobonită de sudoare, 
muncea la nesfirsit un fel de proces- 
verbal In care nu știa ce să scrie, m-am 
apropiat de omul acela cu gindul să-i aflu 
numele. 

Sorbea îndelung dintr-o cană de tablă 
si mereu lua alta din găleata plină, de 
credeam că vrea s-o golească cu orice 
chip. Părea a avea o sete teribilă, pe care 
nimic nu v-o mai putea stinge vreodată. 
M-a privit, cu o ușoară ironie: «Tot de la 
protecția muncii?» m-a întrebat «Vedeţi, 
am urcat cu centură, așa cum scrie la 
carte, nimic nu se putea intimpla. Si daca 
trebuie, plătesc amendă, si gata!» 


Unde ești acum, Alexandru Dirman, pe 
care şantier? L-am mai văzut doar citeva 
luni mai tirziu, la 8 iunie 1968, în ceasurile 
de febră cind se pregătea elaborarea primei 
sarje de oţel. Firește, oţelul produs la 
Galaţi avea să mărească puterea economică 
a României. Dar aici, în acele ceasuri se 
nástea nu numai o nouă otelárie, ci si o 
nouă industrie a oțelului. Locul clasicelor 
cuptoare era luat de convertizoare uriașe, 
timpul de elaborare al unei sarje de 150 
tone avea să dureze aici numai 50 minute, 
fată de 8—10 ore, cit dura prin procedeul 
clasic. 

L-am văzut deci pe Alexandru Dirman. 
Şi atunci cind oţelul încins a pornit să 
curgă în jgheab, în marea oală de turnare, 
o scinteie din cele un milion de scintei i-a 
atins, probabil, obrazul... altfel de ce și-ar 
fi trecut bărbatul acesta palma grea, peste 
ochii aprinsi parcă de febră? 


Nicolae HOLBAN 


Povara unui succes 


Foto: A. MIHAILOPOL 


Primejdia cea mai mare, care ne pindeste 
pe noi cei chemati sá oglindim prin munca 
noastrá — viata, este prezentarea si repre- 
zentarea ei in culoarea lipsei de curaj, 
a lipsei de răspundere, culoarea roz. Rozul 
numitorului comun la care mai aducem 
condiţiile de muncă şi de trai care, uneori, 
nu sint chiar asa de roz; rozul usurintei cu 
care ne obtinem victoriile, pe care uneori 
nu le obtinem usor deloc, sau rozul estom- 
pat in care ne inváluim esecurile si greselile, 
destul de grave uneori. Culoarea roz e o 
culoare periculoasá. Viata noastrá e asa 
cum ne-o facem: mai uşoară uneori, mai 
grea uneori. Sá nu ne ferchezuim eroii. 
Socialismul se construieste in haine de 
lucru. Pe santiere nu cintá nici un taraf, 
nici o fanfară, nici o orchestră simfonică. 
Pe șantiere se muncește. 

Dintre toti oamenii intilniti în profesia mea 
de reporter, cei mai apropiaţi sufletului 
meu au fost si au rămas cei care și-au obti- 
nut victoriile cu mai multă greutate, cei care 
s-au zbătut mai mult pentru ele. Victoriile 
lor mi se par mult mai valoroase,pentru că au 
înfrint uneori minciuna protectoare sau 
invidia îmbrăcată în haina prieteniei, alte- 
ori au demascat «bonomia» spaimei de a 
pierde un scaun sau «fermitatea», total 
neprincipială, care uneori decide, hotă- 
ráste, croieste, taie, ráscroieste, dar din 
pácate nu haine. 

Dintre toate cazurile intilnite in munca 
mea de reporter, spre a exemplifica cele 
spuse, as alege unul: cazul unei femei 
Numele i-l păstrez sub tăcere. Dezvăluirea 
lui i-ar aduce un imens rău la ora actuală 
De 17 ani lucrează împreună cu soțul ei la 
aceeași instituție. Au pornit alături, in 
mod egal, într-o muncă pe care au luat-o 
aproape de la început. Pe drum însă, calită 
tile ei deosebite și rezultatele muncii i-au 


adus promovarea în funcţia de conducător 
al instituției respective. La inceput nu i-a 
fost deloc uşor. Si nu i-a fost începind cu 
familia. Soțul a trebuit să fie convins cà 
acasă, echilibrul tradițional nu se schimbă 
cu nimic. chiar dacă în instituţie ea va fi 
șeful si chiar dacă nu se va mai putea ocupa 
de gospodărie ca înainte. Şi soțul, un om 
minunat, de altfel, a înțeles si a avut încre- 
dere în ea. Copilul lor a trebuit convins și 
el că alţi o mie de copii au nevoie de ea tot 
ca de o mamá. Şi copilul a înțeles și s-a 
mulțumit să n-o vadă decit seara si in 
vacante. 

Greu i-a mai fost si piná cind a reusit sá 
facă ordine in instituție — să îmbunătă- 
teascá activitatea, să sprijine si să pună in 
practică iniţiativele care s-au înmulțit sub 
conducerea ei. Mai ales i-a fost greu să facă 
dintr-o instituţie acceptată iniţial ca nepro- 
ductivă, o instituție productivá. l-a fost greu, 
dar a reușit. Principială si foarte dreaptă, 
intransigentă cu ea si cu cei din subordine, 
cu tenacitate și cu o putere excepțională de 
muncă, această femeie a reușit să dove- 
dească pe toate planurile că încrederea 
care i-a fost acordată, i-a fost acordată pe 
drept. 

Numai că stilul ei de a conduce nu putea 
să mulțumească, cum era şi normal, pe 
absolut toată lumea. Şi dacă celor de pe 
poziții superioare în ierarhia locală nu le 
crea nici un fel de probleme — decit poate 
unele legate de o viitoare promovare — 
celor din subordine, intereselor necinstite 
ale unor oameni mici la suflet, nu le putea 
conveni o asemenea conducere. Şi atunci, 
echilibrul pentru care a muncit 17 ani a fost 
răsturnat cu arma cea mai perfidă cu care 
poate fi minată încrederea: calomnia. Astfel 
i-au fost puse la grea încercare cinstea, 
munca, realizările. Au urmat controale. 


propuneri pentru statui 


Un film despre lorga 
de a trăi paralel 


Cineva, cu spirit si cu puţină dreptate 
probabil, spunea cindva că scriitorii 
clasici sint acei scriitori despre care 
toată lumea scrie bine, dar pe care 
foarte puţini îi citesc. 

Poate tocmai de aceea, deși de regulă 
nu-mi plac actele artistice «in replică», 
mă gindesc că un film despre marele 
savant și cetățeanul Nicolae lorga ar 
fi un excepţional act de restituire pa- 
triotică. 

Visez, aşadar, un film despre lorga 
făcut cu tact al informaţiei spre a nu 
cădea în simplă peliculă monografică 
şi care, cum ziceam și cu alt prilej, să 
propună o statuie pentru spaţiul nos- 
tru spiritual. Ar fi parcă un film cu un 
lorga viu, uimind comisiile de examen 
ca student, fascinind ca un mare mag 
de Capadocia miile de studenţi, gazetar 
cu mitralii în virful penitei, teoretician 
vizionar — neinfirmat pind azi — al 
«romaniilor», conferenţiar cu har de 
saman ce hipnotizează in masă, cer- 
cetátor de efort gigantesc, scormoni- 
tor aj celor mai necercetate biblioteci 
şi sursier neintrecut, adevărată mină 
de platină pentru contemporani, dar 
mai ales pentru urmașii săi, 

Vasăzică ar fi un lorga exemplar și 
simbolic, dar în acelaşi timp omenesc; 


sau despre ۵ 
cu timpul tau 


un lorga uimind lumea științifică prin 
viziunea sintezei sale bizantine, dar tot- 
odată un lorga care se entuziasmează 
de pastrama de batal si vinul de Pie- 
troasele, care se intristeazá cind alt 
istoric mai tinăr și marcat de har refuză 
să-i ia în căsătorie o fată, aşa după 
cum imi place să-mi imaginez că va fi 
un lorga eroic, murind ca-n Shakes- 
peare, chinuit și cu barba smulsă, la o 
margine de drum, oripilind şi intristind 
cincizeci de universităţi ale lumii care, 
aflind despre dispariția profesorului, au 
coborit, ca-ntr-o ingenunchere plingá- 
toare de meridiane drapelele în bernă 
pentru cel găsit, atit de nedrept de 
singur întru moarte, la marginea pocită 
si fatală a unei miristi din latura șoselei 
Ploiesti-Strejnic. 

Un film despre lorga, așa cum îmi 
permit să-l văd eu, ar fi un film (nu-i 
pretentios spus) despre condiția uma- 
ná, adică despre ceea ce o definește 
pe aceasta: demnitatea, ea însăși, dem- 
nitatea neputindu-se, am aflat-o, defini 
altfel decit ca «opusul umilintei». 

Prin urmare, un film despre lorga ar 
fi un strigăt despre oamenii ce nu 
pot trăi paralel cu timpul, ci numai 


în ti 
oe Dan MUTASCU 


şi culturii socialiste: o tribună a conștiinței ۵ 


revizii, anchete. Din toate a ieșit curată ca 
lacrima. Din punct de vedere material, dar 
sufletește zdruncinată, mihnită, profund 
jignită. 

Zdruncinată în încrederea ei în cei- 
lalti oameni. A abandonat. A demi- 
sionat. Condamnabil, da, la prima vedere 
si necunoscind toate amănuntele. A rä- 
mas impreuná cu sotul ei in continuare, 
in aceeași instituţie. A rămas să vadă cu 
durere cum se duce de ripă toată strădania 


ei si a celor care au inteles-o în aceşti ani. 

Aici ar urma cuvintul «sfirșit». Acum 
Cazul n-a ajuns la deznodămint. Nu aceasta 
poate şi trebuie să-i fie sfirșitul. Pe planul 
realității nu știu ce se va mai intimpla, dar 
transpus într-un scenariu de film, cazul 
acestei femei ar putea da naștere la multe, 
multe invátáminte. E cazul unui om care n-a 
acceptat rozul în viața lui și a celorlalţi. 


Rodica RARĂU 


«Pintea» regia Mircea Moldovan. Un erou de legendă, un film 
despre trecutul nostru, despre aspirațiile noastre de dreptate socială 
(Cu Florin Piersic si Colea Răutu) 


În primăvara lui '73 mă aflam într-un oraş 
din țară pentru a urmări (obligaţie profesio- 
nală) citeva spectacole ale teatrului din 
localitate. În pauza unuia din ele,secretarul 


filmul românesc 
în cifre 


Mircea 


În comparație cu colegii săi de generaţie, 
Mircea Mureşan a început să realizeze 
filme de lung-metraj cu oarecare intirziere, 
dar diversitatea lor tematică şi de gen 
denotă indelunga căutare care le-a precedat 
si permanentul efort al autorului de a gási 
acele subiecte care, transpuse pe ecran, 
să exprime plenar crezul său artistic. 

Începutul căutărilor l-a marcat, in 1960, 
filmul de scurt-metraj, în trei acte, Toamna 
se numără... — o satiră a vechilor moravuri 
din lumea satului. 

Intiiul său lung-metraj, Partea ta de 
vină, a fost unul dintre primele noastre 
filme de actualitate în care au apărut in 
prim-plan tineri contemporani si in care 
se analiza un caz de răspundere morală 


literar al teatrului mi-a atras atenţia asupra 
unui tinăr, oferindu-se să ne prezinte unul 
altuia şi asigurindu-mă că eu, în calitate de 
cronicar de teatru, voi avea o surpriză, iar 


Mureşan 


pe un şantier. În acest film, sensibil şi aspru 
in acelaşi timp, și-a făcut debutul pe ecran 
popularul actor Sebastian Papaiani. 

Răscoala a imbogátit cinematografia 
românească cu un film de înaltă ţinută 
artistică. Este filmul care reprezintă, poate, 
cel mai fidel personalitatea cineastului. 
Răscoala rămine o ecranizare de referință 
din literatura noastră clasică, valoarea sa 
fiind atestată si de două premii de prestigiu: 
Premiul pentru regie la Festivalul de la 
Mamaia-1966, alături de unul dintre premiile 
de la Cannes, din același an. 

După o încercare in domeniul comediei 
de actualitate, Knock-out si un film de 
montaj pentru arhivă, Lunga noapte de 
6 ani, dedicat luptei împotriva fascismului, 


el, tinărul, o bucurie. Am acceptat imediat, 
mai mult pentru a scurta atmosfera de 
mister (în spatele căreia, recunosc, am 
bănuit o clipă o farsă a secretarului literar, 
bun amic, de altfel, cu mine). Așa l-am 
cunoscut pe Sandu B. (veti înțelege mai 
tirziu de ce nu ii precizez numele in între- 
gime). Am stat de vorbă în seara aceea 
pret de două pauze. Am stat de vorbă si in 
seara următoare, tot în foaierul teatrului, 
unde, spectator conştiincios. (după cum 
începuse să mi se pară mie), tinărul se afla 
din nou, desi nu ne dádusem intilnire. 
Discutiile s-au legat usor si firesc, incit in 
seara urmátoare (ultima in acel oras pentru 
mine) m-a invitat la el acasá, la o «tuicá 
bätrinän. Am stat de vorbä pinä noaptea 
tirziu, eu trecind într-adevăr din surpriză 
in surprizä, exact asa cum fusesem pre- 
venit. 

Omul avea 24 de ani, însurat, o fetiță de 
2 ani (soția și copilul erau plecaţi in acel 
moment din localitate, la părinţii ei). Beto- 
nist de meserie, numai că aceasta e doar 
una din meseriile lui. Fiindcă el crede că 
mai are una, chiar dacă nu o practică încă 
(sublinierea îi aparţinea, In voce) «oficial»: 
teatrul. Da, să nu mă uit așa la el, teatrul... 
E «microbul» lui. Istoria e scurtă și are 
contururile clare ale unei ficțiuni ușor melo- 
dramatice, ceea ce nu o împiedică să fie cit 
se poate de adevărată: după terminarea 
liceului, dind curs unei mai vechi si nemártu- 
risite idei, încearcă în Bucureşti la Institutul 
de teatru. Cade la probele eliminatorii, 
își retrage actele si se repede la filologie 
unde îl încurcă analiza gramaticală (la 
literatură scris a luat 8). Se intoarce acasă 
unde o familie foarte autoritară li pretinde 
(pe bună dreptate, recunoaște el) să aducă 
un ban în casă, să muncească. Mai mult 
dintr-un acces de bravură, pune degetul 
la intimplare pe un anunţ din ziar. Cind 
ridică degetul vede că va trebui să se califice 
la locul de muncă în specialitatea de beto- 
nist. Tot un fel de gust al aventurii (zice el) 
îl face să meargă mai departe, adică să se 
ducă «acolo» si să încerce. La început nu 
înțelege nimic si încă e convins cá nu e 
vorba decit de un joc pe care îl poate oricind 
abandona. Treptat însă începe să înțeleagă 
și iși dă seama (la început cu un fel de ciudă) 
că «jocul» l-a prins, că li place si că nu-l 
va abandona, cel puţin pentru o bucată de 
vreme. Oricum, are acum o meserie cinstită, 
cistigä binisor. Ceea ce nu Il împiedică să se 
gindească mereu și la celălalt «joc», la 
teatru. Continuă să se pregătească în acest 


Mircea Mureșan se întoarce la literatura 
clasică, ecranizind Baltagul. Filmul, reali- 
zat în coproducție cu societatea italiană 
۱۵۱ Cinematografica-Roma, atrage cel mai 
mare număr de spectatori din intreaga listă 
de realizări a regizorului. 

Ultimele sale producții (Asediul, Bariera 
Porţile albastre ale orașului) circulă încă 
in rețeaua cinematografică. Numai în ultima 
lună, Porţile albastre ale orașului (Pre- 
miul Asociaţiei cineaștilor pentru scenariul 
lui Marin Preda) a înregistrat încă 30 000 
de spectatori. 

Regizorul Răscoalei s-a dovedit a fi si 
un bun judecător al fenomenului cinemato- 
grafic, de la noi si din lume. Articolele si 
interviurile sale, publicate indeosebi in re- 
vista «Cinema», exprimá opinii avizate des- 
pre curentele, ideile si modalitátile filmului 
contemporan. Mircea Muresan este cunos- 
cut, de asemenea, ca actor, gratie rolurilor 
interpretate in Knock-out, Astă-seară 
dansám in familie (regia Geo Saizescu) 


Titlul filmului 


Partea ta de viná m 1584 


AG 
Mircea Muresan 
Eugen ۵ 


Adaptare de Mircea 
Muresan dupá Mihail 
Sadoveanu 


Anul 
premierei 


sens, fără profesori sau sfătuitori, după 
capul lui. Citește mult teatru, citește despre 
teatru și, mai ales, merge la teatrul din 
localitate. Aproape în fiecare seară. Sint 
spectacole pe care le-a văzut de cite zece 
ori, ceea ce nu l-a deranjat de fel, dimpotrivă. 

Cu o incápátinare despre care, márturi- 
sesc, nici acum nu stiu sá spun dacá e 
naivă sau tulburătoare, duce de citiva ani 
aceastá «viatá dublá»: ziua munceste cu 
mina, munceşte corect și (din cite am aflat 
$i din alte părţi) cu folos; seara muncește cu 
gindul, cu privirea. Mai mult decit cu băieţii 
de pe șantierele din oraș s-a imprietenit cu 
oamenii din teatrul orașului. De la director 
pină la ultimul masinist — toti îl cunosc. 
Vorbesc despre el cu un zimbet intelegátor, 
ca despre o curiozitate, ceea ce, intr-un fel, 
m-a intristat putin. Atunci cind poate si 
cind i se dá voie vine si asistă la repetiții. 
Ba, odată, Intr-o duminică dimineața, la un 
matineu pentru elevi, acestui ciudat musa- 
fir al sălii şi culiselor teatrului, acestei 
familiare figuri, i s-a făcut o nevinovată 
concesie și astfel Sandu B. a trecut citeva 
secunde prin scenă, fiind unul din cei 18 
oșteni care, grup mut, apăreau în fundal, 
cu o clipă înainte de a cădea cortina. 

De ce spun că Sandu B. e un musafir 
ciudat al teatrului? Poate pentru cá el nu e 
numai un iubitor al teatrului, ci si un tinár 
care vrea sá practice teatrul. Poate fiindcá 
nu reusesc nici azi sá imi dau seama bine 
dacă el are însușiri in acest sens sau e 
victima unei iluzii. Poate deoarece un om 
ca Sandu B. îmi arată în felul luif*prin viata 
lui, citá a fost pină acum, cá nu există 
prăpastie, ci o neașteptată, patetică și 
secretă trecere de la orele vieţii de betonist 
la orele vieţii de artist, fie el și imaginat, 
dorit doar, deocamdată. 

Nu știu dacă Sandu B. își va schimba 
rostul, dacă asemenea unui erou de basm 
va reuși să se dea nu de trei ori, ci măcar 
odată peste cap și să devină altceva decit 
ceea ce este acum, cu toate că nici ceea ce 
este acum nu îl nemultumeste. Ştiu însă că 
Sandu B., care are și momente cînd bra- 
vează, și clipe cind exagerează, și secunde 
cînd, totuși, e prea categoric în afirmaţia 
că va ajunge în cele din urmă pe scindura 
scenei (ca profesionist, nu ca amator), a 
avut — si din cite ştiu are in continuare 
— bunul simt si înțelepciunea de a fi păti- 
mas intr-ale teatrului și de a visa numai 
după opt ore cinstite de muncă... 


Aurel BĂDESCU 


și Aventuri la Marea Neagră (regia Savel 
Stiopul). 

Este co-autor al scenariilor unor filme 
documentare realizate de Al. Boiangiu, la 
studioul «Al. Sahia: Cetățile chimiei 
(1959) Pietonul (1960), Liniste (1963). 

În prezent, Mircea Mureşan se află în 
plin lucru cu un serial de televiziune, Toate 
pinzele sus — scenariul Al. Struteanu si 
Mircea Mureşan, după romanul lui Radu 
Tudoran. Serialul va avea 12 episoade a 
cite 52 minute fiecare, echivalind cu 7 filme 
de lung-metraj. De remarcat că toate filmă- 
rile pe mare sint realizate în decor natural, 
adică fără nici un trucaj în studio. Printre 
interpreţii principali: lon Besoiu, Ilarion 
Ciobanu, Sebastian Papaiani, Jean Con- 
stantin, George Paul Avram, Jean Lorin 
Florescu, Julieta Szónny, Cristian Sofron, 
Colea Răutu. Primele episoade, pe micul 
ecran, la sfirsitul acestui an. 


Mihai DUTÁ 


Petre Sálcudeanu 
Francisc Munteanu 


Nr. de 
spect. 


Petre Sálcudeanu dupá 
romanul lui Liviu 
Rebreanu 


Ws 


3 y 
T | 


PI. s EJ 77 +? oF + 
hi q - 


— و‎ CITE o. nm 


rmm o n9 


air T 


Congresul educaţiei politice și culturii socialiste: 


Eroismul ca stare de spirit. 


Eroismul ca fapt cinematografic 


Eroism și firesc. lată la o 
privire superticială termeni 
ce par că se exclud. Nu poate 
apărea ca firească, simplă, 
obișnuită o valoare morală 
ce nu se manifestă decit in 
împrejurări excepționale, în 
momente decisive pentru destinul individu- 
lui si al colectivitátii sale. Cu eroismul nu 
te naşti, el e sentimentul pe care îl insufii 
cu răbdare si exemple copiilor, îl educi o 
viață pentru a se putea afirma o dată. Cind 
va fi cazul. Dacă va fi cazul. Dar iată că 
noţiunea se îmbogățește în zilele noastre 
cu acceptii mai putin festive. Intr-o societate 
al cărui tel ultim e construirea fericirii 
tuturor, de către fiecare, eroismul nu mai 
presupune o clipă de exaltare, un elan oca- 
zional, ci o stare de avint continuu, bună 
conducătoare de fapte ale muncii, pe drept 
cuvint numite, eroice. Mobilizarea de forțe 
paşnice capătă un sens civil și civic, ofen- 
siva impunind aceeași rigoare. Disciplină 
Dáruire. Abnegatie. 


Íntre romantism si realism 


Cea mai răspindită într-o perioadă in fil- 
mele noastre a fost lumina romanticá arun- 
cată generos asupra personajului eroic, os 
tas ori civil antrenat in viltoarea războiului, a 
eliberării si a reconstrucției țării. In impre 
jurările de un real dramatism in care actio- 
nau, ei isi scriau parcă singuri partitura 
eroismului cu majusculă, în gesturi uneori 
patetice, cu elanuri prea manifeste, subli- 
niate de o interpretare cam teatrală. (Nu 
spun că viziunea tine de un timp istoric si 
estetic revolut — e cunoscut că, în istoria 
artelor, etapele pot reveni, mișcarea nu se 
înregistrează doar într-o singură direcţie). 

O viziune modernă asupra unui erou 
romantic a demonstrat-o de curînd adapta- 
torul «Marei» fata de revolutionarul Burdea. 
Regizorul a integrat personajul lui Slavici 
unei perspective istorice adecvate, păstrin- 
du-i tot fiorul liric, crezul său ۰ 
noblețea gestului său suprem dar într-o 
acceptie a zilelor noastre. Jertfa lui Burdea 
realizată în imagini de o mare frumusete 
plastică: peisaj, portret psihologic, lumină 
intensă, o percepem ca un moment dureros, 
dar necesar istoric. Finalizată în timp — 
ni se sugerează subtil. Fără retorică cine- 


filmele poetului 


Căldură 
umană 


Una din cele mai triste între- 
prinderi financiaro-sufletesti 
din occident este bizara a- 
gentie menită să asigure, 
contra unei sume, o fericire 
de maximum o lună de zile 
Dacă plătești un supliment 
substantial, experimentatii funcţionari iti 
promit pină si imperceptibilul. Cu alte cu- 
vinte, conform tarifului, i se repartizeazá 
zbuciumatului client o altá fiintá omeneas- 
cá, pliná de bunávointá, capabilá sá-i as- 
culte povestea vietii si sá-i ofere in mod 
spontan un buchet de flori. 

Cită tristețe, cită singurătate, citá auto- 
amăgire! Această imensă şi vastă singură- 
tate a individului, cinematografia occiden- 
talä a redat-o cu măiestrie si pregnantä. 
Dar capodoperele nu schimbă soarta indi- 
vidului, singurătatea rămine la fel de im- 
placabilă. 

Dacă există ceva extraordinar de tonic 
în filmele româneşti, si în cele bune si in 
cele mai putin bune, este tocmai căldura 
umană care se degajă din ele, refuzul vita! 
al singurătăţii și pustiului, o căldură umană 
care răzbate din ambiantá, din natura ra 
portului dintre personaje, și chiar din na- 
tura nelinistilor de care oamenii sint bin- 


Eroismul nu mai poate fi înțeles 
azi doar ca un imperativ exterior. 
El trebuie 


să fie o stare 


tuiti. Acest sentiment tonic a fost toarte 
pregnant dezvăluit în Cursa sau, în conditii 
grele, dramatice, ca cele din Puterea și 
Adevărul. Căldura umană ia forma nobilei 
intransigente, a necrutárii fatá de birocra 
tizarea sufletului si in Filip cel bun, sau in 
Mere rosii. 

«Recuperarea» nu e o expresie prea poe- 
ticá, prea fericit aleasá, insá ascunde o 
realitate pliná de gingásie, bátália pentru 
fiecare om, pentru ca nici o viatá sá nu fie 
irosită. Ultimele ecranizări după Agârbi 
ceanu şi Slavici sint interesante și fiindcă 
demonstrează convingător tristețea impla- 
cabilă a unor personaje silite să trăiască 
într-o lume a indiferentei. 

Căldura umană nu este incompatibilă cu 
ironia, nu inseamnă nici o veșnică iertare 


de necesitate vitală a fiecăruia 


sau dădăceală didactică. Individul capabil 
să trăiască numai pentru sine, mindru de 
vidul lui interior, ar merita o mai aprigă 
condamnare în filmele noastre. Cele citeva 
tentative care s-au făcut mi s-au părut ex- 
cesiv de politicoase și de timide. Egoistul 
poate să înțeleagă pină la urmă că cine 
insealá pe alţii se înșală în primul rind pe 
el însuși. Ironia care își propune să lumi- 
neze individul face si ea parte din spectrul 
solar al căldurii umane. 

În această bătălie nobilă s-a angajat cine- 
matografia noastră si de la înălțimea aces- 
tor generoase idealuri, posibilitățile de ex- 
plorare a sufletului omenesc sint inepuiza- 
bile... Rămine numai ca și puterea noastră 
de creaţie să fie la fel de inepuizabilă. 

Teodor MAZILU 


Un sentiment tonic al filmelor noastre: refuzul singurătăţii (Cursa) 


matografică. Un exemplu de felul în care 
poti păstra optica realistă, rigoarea psiho- 
logiei si a tabloului social, chiar în cazul 
unui erou și alunei stări de spirit prin exce- 
lentá romantică. Nu e desigur o lege obliga- 
torie pentru toate filmele. Depinde de tem- 
peramentul artistului, de puterea lui de 
concretizare în imagine, de opțiunile lui 
estetice. Depinde, mai ales, de conceptia 
sa asupra operei respective și asupra ra- 
portului ei cu sensibilitatea spectatorului 
contemporan. De ceea ce înțelege el astăzi 
prin noţiuni ca eroic si eroism. Un dat 
«extraestetic» (cunoașterea psihologiei ce- 
lui căruia te adresezi în anui de gratie 1976), 
ce influențează uneori hotăritor rezultatul 
artistic. 


Duminicile noastre obișnuite 


Tot o perspectivă romantică, un roman- 
tism al unei epoci apropiate impunind o 
imagine evoluată a eroismului, ne-au ofe- 
rit-o filme ca Zidul si Întoarcerea lui 
Magellan. Ambele realizau portrete com- 
plexe, de mare penetratie psihologică, ale 
unor tineri comuniști ce şi-au dat viata 
pentru cauza revoluționară. Lirismul lor 
aspru, poezia uneori dură, lucidă, adecvată 
momentului, tandretea lor implicată, făceau 
aceste personaje credibile, le dădea o 
aură nu de viitori martiri, ci de oameni 
în carne și oase, cu individualitáti distincte 
şi prin aceasta cu o forță de atracție, rar 
intilnitá în filmul nostru după Duminică 
la ora 6. Datele exterioare şi interioare ale 
portretelor erau adunate cu grijă pe par- 
cursul acţiunii, uneori chiar din detalii 
banale, deloc încărcate cu aluzii la ceea ce 
vor face eroii, de un realism precis și minu- 
tios (biografia fetei numită Magellan, uni- 
versul sentimental al eroului din Zidul 
compus din fotografii de familie, de prieteni). 
Toate pregăteau în timp, dar neostentativ 
actul eroic, care survenea ca o concluzie 
firească a oamenilor pe care i-am văzut 
evoluind logic spre acest punct culminant. 
Eroii nu mai păreau, ca în alte ocazii cine- 
matografice, să aibă din primele cadre de 
film conștiința eroismului lor. Nici nu puteau 
s-o aibă: ei acționau firesc, pină la capăt, 
consecventi unei credințe intime, nu atit 
rostite cît asimilate interior. Abia ulterior 
gestul lor se încărca de semnificație, ne 
apărea nouă, spectatorilor, sublim tocmai 
prin simplitatea si naturaletea lui. Firesc si 
tragic. Eroic și obișnuit. lată cum termenii 
se pot întilni într-o imagine unică, iată cum 
duminicile noastre solemne, scrise cu roșu 
in calendarul istoriei, devin fapte posibile 
in orice împrejurare care reclamă spirit 
de abnegatie si sacrificiu. lată cum arta 
găsește calea simplă, chiar cind reface un 
gest sublim. 


Eroismul zilelor de pace 


Filmul-document Apa ca un bivol 
negru demonstrase strălucit, la vremea lui, 
generalizarea acestei dispoziţii eroice la 
virste si categorii sociale foarte diverse, 
in momente de cumpănă, de necesitate 
națională. În timpuri normale însă prolifera- 
rea efervescentei patriotice, incordarea crea 
toare generală începe să fie înțeleasă nu 
numai ca un impuls exterior, ci ca o 
necesitate vitală. Nu ca o obligaţie contra- 
actuală, legată de plan, de depășirea lui, 
ci ca o obligație morală, ca o autodepășire, 
insemn al nobletei socialiste. Aceste date 
morale incep să completeze accepţia erois- 
mului ca elan izvorit dintr-un imperativ 
exterior, eroismul începe să se confunde 
tot mai mult cu regula, nu cu ۰ 

Eroul Zilelor fierbinți aduce în discuţie 
un interesant aspect al acestei etici a erois- 
mului paşnic: confundarea sarcinii de cons- 
tructie cu pasiunea muncii însăși. ۵ 
dăruirii. Sarcina asumată din proprie initia- 
tivă care implică si un anume risc, riscul 
eșecului. Dar cînd miza e atit de nobilă, 
gestul are acoperire. Din stofa aceasta 
aleasă se croiesc eroii. Un neoromantic 
am putea numi personajul directorului in- 
terpretat de Sergiu Nicolaescu. Dar cine- 
matograful nostru demonstrează cá nu 
atit stofa cit țelul creează eroii. Scopul 
major cheamă sub armele pașnice, ostașii. 
lată-i pe şoferii Cursei, de pildă. Oameni 
dintre cei mai obișnuiți, șoferi pe camioane 
uriașe ajunşi să-și dovedească spiritul de 
sacrificiu, curajul si forța morală, pe care, 
sub aparențele lor modeste nici nu le-o 
bănuiai. Dacă Explozia impusese un 
anume spirit de abnegatie colectiv, dovedit 
intr-o situatie-limitá, Cursa si de curind 
Mere roșii reiau discursul despre eroismul 
muncii în condiţii obisnuite,particularizeazá 
formula eroismului cotidian, a «anonimu- 
lui spectaculos». Sintem cu siguranță pe 
un drum bun. Cam în această zonă de 
maximă iradiatie spirituală trebuie forat 
artistic mai adinc. Cu răbdare și încredere. 
Cu răbdare și metodă. Cu răbdare si talent. 


Alice MĂNOIU 


o tribună a conștiinței revoluționare 


cinematograful ca funcţie socială 


Focarul trebuie să fie 
filmul cetăţii 


Tratind mereu cinemato- 
graful ca pe o artă inferioară, 
snobii au încercat să ne îm- 
piedice să vedem o funcțiune 
a lui socială de o exceptio- 
nală Insemnátate. Fiindcă sin 
tem în preajma Congresului 
educației politice si culturi socialiste, n-ar 
strica deloc să o reliefäm putin. 

E bine, cred, din capul locului să cădem 1 -— 
de acord asupra unui lucru. Creaţia artistică 
are nevoie doar de insii înzestrați care să o 
realizeze. Se poate imagina, la rigoare 
— deși foarte rareori se întimplă aşa ceva 
— o operă genială rămasă fără nici un ecou 
la ivirea ei. E o sticlă aruncată în ocean cu 
mesajul autorului naufragiat pe o insulă 
pustie. Viitorul va pescui, poate, apelul 
încredințat valurilor, nu e exclus ca să fie 
mișcat profund de el şi opera genială ig- 
norată să-și găsească meritata prețuire. 
Oricum însă, ca să devină fenomen de cul- 
tură îi trebuie neapărat un public. Lucrul 
e foarte clar. Tot ce nu intră în conștiința 
socială nu capătă o dimensiune de masă, 
nu ajunge să fie cultură. 

Ajunşi aici mai merită să băgăm de 
seamă încă ceva: marile culturi au avut 
invariabil un focar. Ce înseamnă aceasta? 
Că principalele creaţii care au definit res 
pectivele culturi au stat in centrul atenţiei 
publice. Aşa s-a întimplat cu tragediile 
lui Eschil, Sofocle sau Euripide in polis-ul 
grec. O funcție similară de concertare a 
preocupărilor cetăţii au avut-o catedralele 
în Evul mediu. 

Situarea într-un focar dă operelor artis- 
tice iradiatia culturală. Ele sint obiect de 
referință permanentă, fiindcă oricine le 
stie. Între creator si public se naște un dia- 
log autentic; artistul poate spera ca mesajul 
său să fie receptat cu sensurile și nuanțele 
pe care le cuprinde, fiindcă există o limbă 
comună, a culturii. 

Spun toate acestea cu gindul la primeidia 
pe care, o dată cu incontestabilele ei avan 
taje, o conţine înmulțirea imensă a pro- 
ductiei artistice. 

În vremea noastră se tipăresc anual în 
lume milioane de cărți. Au loc vernisaje 
de nenumărate expoziţii, apar munți de 


Un film nu e o plachet |} 
“ch tiraj minim. El e văz 
41 E de toată lumea. 
۰ Ce rezultă de aici? 


inema 


Eroul la o răscruce a conştiinţei. Mircea Albulescu în Puntea (ecranizare 
după «Întoarcerea familiei» de lon Brad. Regizor: Virgil Calotescu) 


Nu stă în căderea aceste: 


albume artistice; vrafuri cu discuri muzicale 
inundă piața; la radio și televizor auzim 
zilnic tot alte cintece. Nu degeaba spunem 
că trăim în epoca exploziei informative. 

Dar cultura lumii noastre e amenințată 
din aceste motive să nu mai aibă focar. 
Eu citesc niște cărți, tu ai apucat să parcurgi 
altele, nouă sau lor le-au căzut în mină 
volume cu titluri complet diferite. Cum se 
va inchega între noi o discuţie literară 
serioasă? Termenii comuni de referință 
lipsesc, s-au imprástiat. Același lucru se 
petrece și în pictură sau muzică. Varietatea 
uriaşă a producției culturale ne poartă 
intr-un virtej centrifugal. Intilnirea spiri- 
tualá pe tárimuri principale, caracteristica 
proprie epocii si umanitátii contemporane 
riscă să fie tot mai rară. 


Aici apare marele rol cultural cu care 
vremea noastrá a investit cinematograful. 
Nici o artá nu are azi o atit de intinsá si 
fulgerătoare difuziune în masă. Un film 
mare e văzut de mai toată lumea, ca o tra- 
gedie în antichitate. Puterea de liant spiri- 
tual a cinematografului întrece oricare alta 
şi nici nu observăm că ecranul poate să 
restabilească focarul culturii moderne. 
Fireste,scos din rețeaua intereselor comer- 
ciale rapace a trusturilor capitaliste, ceea 
ce numai socialismul e în stare s-o facă. 

Filmele mari sint discutate spontan în 
public, furnizează baza celei mai naturale 
comunicări spirituale între oamenii vremii 
noastre cu ocupații atit de diferite. Un in- 
giner, o doctoritá cineva care lucrează 
în transporturi, o gospodină, scriitorul X 
și filozoful Y, pot să aibă o conversaţie 
intelectuală neartificială, pasionantă,despre 
să zicem filmul Actorul și sălbaticii.Să 
mai notăm ceva: filmele bune, dacă au la 
origine romane sau piese de teatru, le 
imping imediat, energic, în atenția publică. 
Sint sigur că o ediţie populară din «Mara» 
scoasă după premiera filmului Dincolo 
de pod, ar atinge tiraje nebănuite. Colecţia 
frantuzeascá «Livre de poche» Isi ilustrează 
adesea copertile cu cadre ale filmelor pe 
care le-au inspirat respectivele cárti. 

Dacă lucrurile stau așa, se cuvine să 
intelegem ce importanță are să realizám 
creații cinematografice reușite, într-adevăr 
reprezentative pentru gindirea și sensibili- 
tatea României socialiste de astăzi. Cu 
comedioare usurele sau povești siropoase, 
sentimentale, nu-i vom da ecranului posibi- 
litatea să-și îndeplinească rolul major de 
focar cultural. Bineinteles că producția 
cinematografică trebuie să răspundă și 
nevoii de divertisment, să acopere gama 
diverselor genuri. Dar filmele mari în care 
ne punem speranţele, am vrea să exprime, 
cu o acuitate sporită si o forță de convingere 
artistică superioară, preocupările cele mai 
arzătoare ale lumii noastre, să atragă efectiv 
interesul public către ele. 


Şi puterea spirituală formativă a unei 
culturi tine de această focalizare. Acolo 
unde se concentrează toate razele există 
si ardenta maximă, deci șansa ca sufletele 
să fie topite și remodelate sub focul purifica- 
tor al artei. Cinematograful e chemat să-și 
spună un cuvint greu aici. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


rubrici să se angajeze in 
discuţia — otioasä de alttel 
— despre fidelitatea trans- 
crierii cinematografice a 
unei opere literare, despre 
adaptarea mult discutatului 
spirit al cărții, ori să urmărească contabili- 
ceste cantitatea de replici mutate cu riguro- 
zitate, din paginile scrise, pe pinză. Este 
insă un privilegiu al acestui colt de revistă 
să constate puterea bine strunită a cinema- 
tografului de a folosi, uneori, forta evoca- 
toare a cuvintului cu o intensitate care, 
ruptă din literatură, se integrează perfect 
fluxului cinematografic. Filmul Prin 
cenușa imperiului, realizat de Andrei 
Blaier după romanul lui Zaharia Stancu, 
«Jocul cu moartea», este, din punct de 
vedere al învelișului sonor, încadrat între 
două paranteze verbale cu deosebire su- 
gestive și emotionante care ordonează si 
luminează în final unele din sensurile 
fundamentale ale povestirii. Printre primele 
dialoguri ale filmului, spectatorul inregis- 
tează schimbul rapid ae replici dintre Darie 
si Spelb (muncitorul interpretat de Cornel 
Coman); «Te doare piciorul, mă?» — «Nu 
mă doare!» — «Al aracului om ești». — 
«Al dracului». — «Cum te cheamă?» — 
«Darie». — «Darie si mai cum?» — «Darie, 
ce, nu-ți ajunge?». Băiatul nu are chef de 
vorbă, de spovedanie şi, ni se sugerează, 
poate că nici nu consideră importantă 
existența unui alt nume. Finalul reia, din- 
tr-un alt unghi, întrebarea adresată lui 
Darie: «Cum te cheamă?» — «Darie». 
— «Ai dreptate, pentru oameni ca noi 
ajunge un singur nume». Dar replica báiatu- 
lui este cu totul alta: «Sint Darie, al lui Darie, 
Darie al lui Darie al lui Darie», strigá el 
tot mai inversunat si filmul se termină, 
practic, pe aceastá evocare sonorá a unei 


«Sint Darie, 

al lui Darie, 

Darie al lui 

Darie al lui Darie» 


lungi serii de Inaintasi. Semnificaţia este 
limpede, percutant& eroul care a indurat 
calvarul drumului «prin cenuşa imperiu- 
lui» s-a maturizat, s-a Infiripat in el con- 
ştiinţa apartenenţei unei colectivităţi umane 
cu nume si rostun precise, care vine de 
departe şi in a cărei fortá crede. În arhitec- 
tura filmului, greutatea a căzut în acest 
final de povestire pe materia verbală şi 
ni se pare de domeniul evidenţei că op- 
tiunea lui Blaier de a acorda ultimul cuvint 
tot cuvintului, este un mod inspirat nu numai 
de a omagia literatura, ci și de a o supune 
canoanelor cinematografice. 

Am ales un singur exemplu, cel mai 
concludent, dar pe parcursul filmului există 
numeroase alte momente care atestă un 
real discernămint în acordarea votului de 
încredere cuvintelor. Tensiunea unor sce- 
ne este potentatá printr-o abilă Intorsá- 
tură de frază Jucindu-se amenintätor cu 
cuțitul, Diplomatul îl informează ostenta- 
tiv unde a deprins tehnica minuirii lui: «Am 
10۷121 într-un bar de noapte la Nisa». 
Întrebarea lui Darie taie însă orice elan al 
partenerului de a-și continua atit confesiu- 
nea cit si «jocul cu moartea». Băiatul sfi- 
dează teama, ceea ce vrea să afle aşa, într-o 
doara, dá peste cap intenţiile Diplomatu- 
lui: «Ai stat mult la Nisa aia a dumitale?» 
Multe din secvențele cu o deosebită in- 
cărcătură emoţionantă ale filmului Prin ce- 
nușa imperiului coincid tocmai cu acelea 
in care autorul nu vádeste ambiția de a 
dubla imaginile cu o lectură fidelă a unor 
pasaje de carte rostite din off, ci marchează, 
cu ajutorul frazelor, stări, sentimente: «Si 
cum o să fie atunci cînd nu vor mai fi im- 
perii?». Întrebării candide a lui Darie i se 
răspunde scurt «Mai bine». — «Şi atunci 
o să fim şi noi liberi?» — «Da, şi noi». 


Magda MIHĂILESCU 


Acum, după ce am depășit 
momentul surprizei, după ce 
ne-am obișnuit cu ideea că 
Titus Popovici, scenaristul 
nr. 1 al «filmelor trecutului 
nostru» a aruncat ancora în 
prezent si încă la malul co- 
mediei, că Manole Marcus, regizorul iubitor 
de gravitate s-a lăsat sedus de aceeași 
seducătoare comedie, acum, după ce s-au 
consumat toate semnele de exclamare si au 
ostenit toate mirárile, trebuie sá recunoas- 
tem: ne aflám totusi in fata unui film de 
Titus Popovici si Manole Marcus. Un film 
care e departe de Puterea si Adevárul, 
departe si de Actorul si sălbaticii, dar 
este aproape si apropiat celor ce l-au fácut 
Si ii reprezintá li reprezintá, pentru cá 
aceastá comedie mai mult sau mai putin 
«cu pescari», mai mult sau mai putin 
comedie, este un film de atitudine. lar 
atitudinea, mai exact spus curajul ei, este 
semnul sub care functioneazá colaborarea 
Titus Popovici — Manole Marcus. În mod 
vizibil și pus în evidenţă și subliniat de 
autori, aici miza nu este nemaipomenită. 
Relele «infierate» nu sint nici noi, nici 
capitale. Curajul nu se manifestă deci fata 
de tigri, ci faţă de citiva motani, unii sme- 
cheri, alții tonti Care motani însă, după 
cum ni se demonstreazá, nu au nevoie 
decit de o micá, o foarte micá sansá pentru 
ca să devină tigri. Aproape o fabulă. O 
fabulă, jucată in multe travesti-uri: travesti 
de film politist, la inceput; de moment vesel 
mai apoi; de şarjă oarecum prietenească 
de satiră rea, de comedie duioasă, tra- 
vesti, chiar la urma-urmelor de film rea- 
list. Un film realist despre niște oameni, 
acolo, care se întorc din concediu 
discutind despre neveste și obligații, in 
timp ce un pescar fanfaron povesteşte cum 
à prins el monstrul. Si totul incremeneste 
în jurul unui cuvint venit parcă dintr-un 
prea cunoscut banc: calm, calm, calm. 


Calm. Aceasta este și atmosfera filmului. 
Calm si o nesfirsitä răbdare care reclamă 
calmul şi răbdarea spectatorului. A spec 
tatorului de comedie, obișnuit să se lase 
mitraliat cu plăcere de gaguri, poante, 
situaţii, replici de haz. Dispus la «hohotul 
de ris» oricum ar fi sá fie el provocat. 
Ceea ce nu e cazul. Cu putine, citeva mo- 
mente-exceptie, Operatiunea Monstrul nu 
e o comedie de hohot, ci de zimbet, si nici 
acela intotdeauna foarte vesel, ci mai cu- 
rind închis, mai curind cu buzele strinse, 
căci, vorba cuiva foarte intelept «De cine 
rideti...» 


Asa stind lucrurile, si constient de starea 
lor, Manole Marcus si-a concentrat toatá 
atentia asupra interpretilor si lor le-a in- 
credintat în mod vizibil sarcina de a tine 
treaz interesul spectatorului. Astfel filmul 
a devenit un prilej de microrecitaluri pentru 
citiva actori minunati. Stimulati probabil 
de partiturile scrise pentru ei anume, «cei 
patru», Toma Caragiu, Octavian Cotescu, 
Marin Moraru şi Ovidiu Schumacher, s-au 
lansat într-o adevărată joacă de-a plictisul, 
de-a prostia, de-a demagogia, de-a demni- 
tatea, de-a sinceritatea — o joacă la care, 
participant din umbră, se simte un al cin- 
cilea: regizorul. Între ei toti se creează o 
complicitate «de scenă», favorizată și de 
secvențele lungi ce aduc a tablouri în 
cadrul unui act, si de contrastul dintre 
lungimea secventelor si dialogurile scurte, 
făcute din cuvinte lăsate în suspensie, 
completate cu tăceri şi «joc de mimică», 
o complicitate la care e invitat şi specta- 
torul cu un fel de «haideţi să ne amuzăm 
impreună». Procedeul este bun și el chiar 
funcționează un timp atit, cit nu s-a tocit 
prin repetare. În momentul acela e nevoie 


10 


iunea Mons 


de altceva, și acel altceva chiar apare. Sub 
forma unei scene magistrale între Toma 
Caragiu și Marin Moraru (Marin Moraru 
pierdut sub sacul de dormit, povestind 
«p-aia cu bicicleta galbenă», năuc si imple- 
ticit, peltic şi chior de somn, rămine o 
pagină de candoare comică unică), sau 
sub forma unei scene între Toma Caragiu 
şi Octavian Cotescu pupindu-se clătinat 
în barcă, induiosati de momentul sinceri- 
tátii; sau, din nou Toma Caragiu cázind 
în apă şi începind pe dată, ca-n transă, să 
pledeze impotriva poluării sonore; sau, 
Octavian Cotescu strecurind, cu gesturi 
de contrabandist de stupefiante, caseta cu 


actorii noștri 


Muzica 
lui Caragiu 


Actorul acesta e un 
sălbatic. Un sălbatic în 
jungla cuvintelor. Oa- 
menii evoluati au pre 
judecăți în privința sáb 
baticilor, identificindu-i 
permanent si reducin- 
du-i sistematic la antropofagie. Alţii 
— şi mai discriminanti — contundă săl- 
băticia cu ticăloșia si inumanul. El e un 
sálbatic profund uman si cind e canibal 
cu cuvintele ticálosiei, o face doar pen- 
tru a mări cantitatea de omenie de pe 
pămint. Sálbáticia lui Caragiu are la 
bazá naturaletea, enorma vitalitate — 
netrucată în maniere «civilizate» si ar- 
tificiale — fantasticul instinct al risului 
(risul, susține un umanist de talia lui 
Canetti, este «ultima formă de caniba- 
lism rămasă in om»), agresivitatea 
feroce față de tot ce se opune vieții lui 
plenare, libere și profund inteligente, 
plăcerea voluptuoasă, fără de protocol, 
de a sări din liană în liană şi a adormi 
sub stelele unui cer fără de copie. 

Ceea ce poate face Caragiu dintr-un 
cuvint, dintr-o propozitiune, cu o frază, 
este incredibil. Actor de concepție largă 
si încordată, actor total — care-ţi poate 
dansa pe sirmă la circ, azi, dar mline 
îți poate incremeni într-o mumie de 
faraon lovit de apoplexie — el știe prea 
bine că în toate artele dramatice, nici 
un conflict si nici un zbor nu se pot 
realiza, dacá nu pui la bazá, ca in orice 
facere a lumii, cuvintul. Toatá arta lui 
cuprinzátoare ca un cosmos porneste 
de la acest atom — al cuvintului. Toate 
marile si memorabilele lui explozii tin 
de aceastá fortá atomicá a cuvintului, 
de fuziunea lui in lant, în fraze, in mască, 
în gesturi, în cîntec și strigăt. În ultimele 
decenii, nici un actor român nu a reabili 
tat si nu a reinstaurat domnia apásátoa:: 
a cuvintului, piná la ultimele lui con- 
secinte asupra mișcării ochilor si gin 
durilor în cap, ca acest sălbatic înzestrat 
ca un paradis. 


O fabulă 


jucată 
în multe travestiuri 


Perinita în casetofon; sau... S-ar părea că 
ajunge. Nu cred. Nu cred,poate și din «vina» 
actorilor care, în cele citeva secvențe nu- 


Cuvîntul: 
iată „forța sa atomică“ 


mite, demonstrează prea bine ce-ar fi putut 
ei daca... Insuficient exploatat mi s-a părut 
a fi mai ales Ovidiu Schumacher, redus cu 
incetul la o schemă, din personaj principal 
ce se afla la început. Există apoi o ruptură 
vizibilă între ponderea celor patru si restul 
distribuției principale (Alexandru Mano- 
lescu, Cristina Hofman), un gol de tensiune 
care, într-un film cu acţiune vie și personaje 
multe ar fi trecut poate neobservat. Aici nu. 
Si, în fine, imaginea. Surprinzătoare pentru 
ceea ce știm că pot da acești doi foarte buni 
operatori, Alexandru Intorsureanu si Gheor- 
ghe Fischer. Regizorul a ocolit decupajul 
alert, strins, varietatea de unghiuri, misca- 
rea in cadru, ca si cum si-ar fi dorit o ima- 
gine amortitá de cáldurá si de plictiseala 
gesturilor repetate identic, de zece ani, in 
concedii identice. Este ca si cind ar fi 
dorit să se vadă căldura si molesala si mo- 
notonia repetárii, nu în imagini, ci pe 
fiecare imagine. Ceea ce, recunosc, a și 
reuşit. Alexandru Întorsureanu și Gheorghe 
Fischer au redat cu fidelitate acest lucru, 
însă, din nou, nu am impresia că este spre 
binele filmului. 

În rest. film cu decoruri puține, semnate 
corect Virgil Moise, cu costume sieleputine, 
semnate, ca de obicei, scurt: Tomina, cu 
muzicá de George Grigoriu, plácutá, mu- 
zică gindită asa încît să meargă la fel de 
bine unui film de aventuri ca si unei comedii, 
pentru că Manole Marcus tinea foarte mult 
la aceste două fete ale filmului sáu, in rest 
deci, Operațiunea Monstrul, asa cum si 
l-au dorit autorii lui: nesclipicios în formă, 
tepos in ۰ 

Asa cum si l-au dorit si asa cum este, 
el si-a gásit spectatorii. 

Ceea ce, fireste, conteazá. 

Eva SÎRBU 


Scenariul: Titus Popovici. Regia: Manole Mar- 
cus. Imaginea: Alexandru Intorsureanu, Gheorghe 
Fischer. Muzica: George Grigoriu. Decoruri: Virgil 
Moise. Costume: Tomina. Sunetul: ing. Bujor 
Suru. Montajul: Mioara lonescu. Cu: Toma Caragiu 
Octavian Cotescu, Marin Moraru, Ovidiu Schuma- 
cher, Alexandru Manolescu, Cristina Hofman. 

O producție a Casei de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. 


Contactul lui cu vorba — într-o țară 
prea fericită dinspre partea muzicii orale 
unde poemul se naște dintr-o glumă a 
două silabe, și gluma caută drama din 
căderea unei vocale lingă o consoană, 
în acea litanie: «de ce, de ce, nene 
Anghelache ?» — contactul acela e fizic, 
sensual și esențial. Fără de prejudecăți 
— din pricina unei incontestabile culturi 
sufletești, suprema cultură — fără mena- 
jamente, fără scheme, Caragiu știe a 
minglia un cuvint pînă acesta dá in ris 
si, de acolo, cale de o secundă/lumină, 
în clocot și plins; de la mingiiere — 
știind să suceascá gitul oricărei retorici 
— actorul, printr-o brutalitate firească, 
numai de el cunoscută, poate despica 
vorba în două, în patru, pina în mă 
runtaie, pină în resorturile ei secrete și, 
după aceea, cum fac multi civilizati 
cu atitea oase gustoase, li poate suge 
îndelung măduva, pină la ultimul sunet, 
piná la articulaţia cea mai tragedă, piná 
la tăcerea نو‎ fiorul de apoi, fără de ris 
sau plins, fiorul marii revelații. Artă 
mare, românească — aceea de a suge 
măduva cuvîntului pind la deliciul si 
marea inspirație care transfigurează lu- 
mea de afară, însorind umbrele și dind 
curcubeului — un mister. Sunetele lui 
Caragiu, înălțate din atitea si atitea 
vorbe, vorbe, vorbe, sint unice, ca ale 
marilor solişti. «Zoe, Zoe,»... al lui din 
«O scrisoare pierdută» nu are pereche, 
şi-l tin minte ca «Traviata», toată, căci 
o operă întreagă era acolo în acele citeva 
silabe, operă secretă, «Coțofana hoata» 
combinată cu «Forța destinului». Muzica 
orală a lui Caragiu e și ea totală, intra- 
ductibilă — in buna tradiţie caragialeană. 
De la cupletul de caracatitá feerică a 
lui Caratase pină la scherzzo-ul diabolic 
gogolian, de la simpla expresie «ton- 
ton-semiton-ton», la gravitatea «Tată- 
lui risipitor», de la umorul măreț de 
amploaiat minor la enorma imbecilitate 
a Ciripoiului din «Augustul în flăcări», 
de la truculenta unui șofer oarecare 
din Bucureștiul iubit al acelor flori prea 
firave si singuratice la ultima sa operație 
de «curat monstru, coane' Fănică» — 
Caragiu (şi trebuie spus că filmul nostru 
încă nu i-a oferit marea sa partitură) 
cîntă tot, pe toate tonurile si semi- 
tonurile, cu o ureche perfectă, cu un 
ritm unic, tandru ca un tango, violent 
ca un taifun, tragic ca un secol 20, acel 
secol pe care poetul îl întreba de la 
bun început: «Secol al meu, sálbaticule, 
cine te va putea privi în ochi?» 

Acest actor e dintre aceia miruiti să 
nu plece privirea după ce s-a uitat ne- 
rusinat în ochii timpului sáu. 


Radu COSAȘU 


sala de cinema 


Cinematograful de 
la intrarea în mină 


Înainte de 
intrarea în schimb, 
un film 
de protecția muncii 


De două-trei ori pe săptămină seara, 
responsabila celor două cinematograle 
din Lupeni, tovarása luliana Zamfir, 
nu poate fi găsită acolo unde-și are 
locul de muncă. Pentru că se află pe 
teren. Adică la locul de muncă al spec- 
tatorilor. Într-una din seri, am aflat-o în 
sala de apel a Exploatării Miniere din 
Lupeni, unde organizase proiecția unor 
documentare și a unui film cu probleme 
de protecţia muncii în minerit. Specta- 
tori erau citeva sute de mineri, care la 
sfirgitul proiecției intrau în mină în 
schimbul de noapte. 

— E o practică statornicitä de citiva 
ani, precizează responsabila celor două 
cinematografe. Organizăm în mod cu- 
rent asemenea spectacole pentru mineri 
şi pentru alte categorii de oameni ai 
muncii. Ceea ce ati văzut în această 
seară se repetă și pentru minerii din 
schimburile | si Il, iar în zilele următoare 
vom organiza astfel de spectacole și la 
mina Bărbăteni, de lîngă Lupeni. 

— Aceste manifestări sint axate doar 
pe filme documentare și de protecția 
muncii? 

— La fabrica Viscoza, de pildă, unde 
există o majoritate feminină, am invitat 
muncitoarele să vadă filmul Ilustrate cu 


de acord? 


Unde e cenaclul 
„Victor Iliu“? 


În genere se știe cum se naște un 
cenaclu. Se ştie și cum piere. De ce 
intră în agonie şi pleacă spre tărimul 
amintirii, nu se cunoaşte cu precizie 
mai niciodată. Ştim, de pildă, căvreme de 
doi ani, sau aproape, cenaclul tinerilor 
cineasti numit «Victor Ihu» a functionat, 
propagind creatia valoroasá, punind in 
dezbatere cu energie chestiuni de reală 
actualitate, asezind sub semnul culturii 
cinematografice veritabile intreaga-i ac- 
tivitate. Ştim, apoi, că în acest an or- 


aventura scenariului 


Film în două serii 


Seria | 


Cuvintul scenaristului W.W. la se- 
dinta sectiei de dramaturgie cinemato- 
grafică a Asociaţiei cineastilor, sau la 
şedinţa secției de dramaturgie a Aso- 
ciatiei scriitorilor, sau la o intilnire cu 
spectatorii, sau la nunta unei nepoate, 
sau la o premierá la «Scala» sau... 

— Asa nu mai merge! Astea nu-s 
filme. Trebuie fácute filme despre pro- 
blemele majore, trebuie sá aprofundám, 
să nuantäm, să diversificám! Unde sint 
problemele reale? Unde sint oamenii 
adevárati? Unde sint dramele? Unde 
sint comediile? Unde sint, vorba lui 
Cosbuc, visátorii? (Vorba e a lui Vla- 
hutá — n.n.). Unde e curajul? Unde e 
indrázneala, cum ar fi spus bátrinul 


Forspan? 


Forspanul — aláturare de secvente 
din diferite momente ale unui film care 
anunţă o viitoare premieră — are două 
scopuri precise: să informeze și să 
atragă spectatorii. Pentru filmul romä- 
nesc, televiziunea este cea mai nimeritá 
gazdă pentru acest tip de reclamă. Dar 
cum arată ea? Dau doar un singur 
exemplu, din mai multe posibile. În 


flori de cimp. Apoi am organizat, în 
sala de festivități, un «complet de jude- 
cată», «cu martori», «acuzare» şi «apă- 
rare» — din care făceau parte chiar 
spectatoarele. Acţiunea a stirnit un 
mare interes. 

Nu demult, am organizat la Grupul 
scolar profesional minier, impreună cu 
conducerea acestei instituţii, prezenta- 
rea documentarelor Cartea de vizită și 
Iscusinta nu așteaptă virsta. Ginditá 
ca o contribuţie la educaţia prin muncă 
si pentru muncă a tineretului, acțiunea 
a avut un deosebit ecou în rindul celor 
cărora le era destinată. Si iată de ce: 
pentru a preda «ștafeta» tradiţiilor mun- 
citoresti, am solicitat pe minierul pen- 
sionar William Suder, care a străbătut 
trepte însemnate ale ierarhiei profesio- 
nale si sociale în anii de după 23 August 
1944, să vorbească tinerilor despre fru- 
musetea profesiei de minier, să ilustreze 
cele spuse cu fapte de viata, cu experien- 
ta proprie. 

— De citi ani vá ocupati de difuzarea 
filmului? 

— De zece ani. 

— Mi s-a spus că aveţi si sarcini 
obşteşti. 

— Sint secretară a unei organizații 
de partid, dintr-un cartier, membră in 
Comitetul orăşenesc de partid, deputată 
în Consiliul popular al orașului, vice- 
președintă a Comitetului orășenesc al 
femeilor, membră în Comisia orășeneas- 
că de repartizare a forțelor de muncă, 
etc. 

— Cum reusiti să vă împărţiţi între 
atitea sarcini şi responsabilități? 

— Reușesc! Acasă am deplină inte- 
legere pentru ceea ce fac, pentru ceea 
ce trebuie să fac. La cele două cinema- 
tografe mă bucur de sprijinul colective- 
lor cu care lucrez, colective care mun- 
cesc cu o totală dăruire. Reusesc pentru 
că am o mare pasiune pentru film. Reu- 
sesc, mai bine-zis încerc să reușesc, 
pentru că am convingerea că fac o 
muncă utilă şi necesară. 


Emeric HOROVITZ 


ganizatorii săi nu s-au mai întilnit, n-au 
mai colaborat, n-au mai făcut planuri de 
lucru; deci cenaclul a răposat. 

La întrebările privind cauzele dece- 
sului, unul sau altul dintre foştii anima- 
tori ridică din umeri, formulează răs- 
punsuri în doi peri, suspină adinc, cu 
ochii mijiti spre un orizont imprecis. 
Nimeni nu l-a împiedicat să trăiască. 
Tinerii cineasti nu l-au părăsit, ba chiar 
există semne că le-ar fi în continuare, 
necesar. Totuși cenaclul s-a evaporat. 
Dintr-o cauză rămasă enigmatică. Ma- 
ladia care a dus la deces nu poate fi 
identificată. Păcat. Fiindcă astfel e greu 
a se acţiona în direcţia unei eventuale 
reanimări. 

„N-ar fi deci un punct potrivit in or- 
dinea de zi a vreunei ședințe a condu- 
cerii Asociaţiei cineastilor? - 


Valentin SILVESTRU 


Wolfgang? (Încă nu s-a stabilit dacă 
se referă la Goethe, la Mozart, sau la 
alt bátrin — n.n.). Trebuie să luăm taurul 
de piept! (N.B. Altcineva încercase o 
formulă mai originală: «Să luăm taurul 
de miini si de picioarel») Asa nu mai 
merge! 


Cuvintul scenaristului W.W. la Casa 
de filme 1, sau 3, sau 4, sau... 

— V-am scris un scenariu de forță. 
Doi tineri se iubesc. El pleacă pentru 
trei săptămini la o școală de calificare 
într-un oras apropiat, dar, în ciuda 
despărțirii, ea continuă să-l iubească. 
El învață. Ea așteaptă. La intoarcere, 
cu toate că nimic nu s-a intimplat, ei 
se căsătoresc. 


Dumitru SOLOMON 


P.S. Cercetarile ulterioare au stabilit că 
bätrinul Wolfgang ar fi un personaj care 
a murit. 


timp ce imaginea depána diferite peri- 
petii ale eroilor din deosebit de intere- 
santul Prin cenușa imperiului, o voce 
din off anunţa cit mai declamativ cu 
putință numele realizatorului şi distri- 
butia. Într-un cuvint: genericul. Atit. 
Dar despre ce cenușă, ce imperiu, ce 
fel de film e vorba — nimic. Nici măcar 
o propoziţie. Sugestia noastră ar fi: 
spune-mi, unde, cind si cum! 


A.D. 


realitatea fanteziei 


Scenaristi 
aproape ignorati 


Filmul trebuie sá aspire a fi numai 
imagine. Scenariul trebuie sá arate nu 
ca un manuscris de prozá, ci ca o 
partiturá muzicalá, ca proiectul unui 
oras fictiv sau ca o formulá a unei 
matematici încă neinventate. Să ad- 
mitem, în mod provizoriu, ca scenariul 
să arate ca un poem. 

lată, mă gindesc la un film istoric, 
la un film de luptă, la un film eroic, 
la un film epopeic. Pregenericul acestui 
film poate «traduce» nostalgia lui Di- 
mitrie Cantemir: se ştie că principele- 
filozof tinjea după gloria Moldovei din 
vremea lui Ştefan cel Mare. Scepticis- 
mul pur al unui suveran, frumoasa lui 
umilință — iată ideea pe care aparatul 
de proiecţie va trebui s-o menţină o 
clipă pe ecran. Spectatorul poate «ve- 
dea» în felul acesta imaginea versului 
eminescian care lui Cantemir i-ar fi 
plăcut atit de mult: «De-asa vremi se- 
nvrednicirá cronicarii si rapsozii». 

Unul dintre poetii nostri care au avut 
intuitii cinematografice a fost Dimitrie 
Bolintineanu. Faptul e sugerat de G. 
Călinescu în Istoria literaturii... Marele 
critic scrie: «În afară de simțul acustic, 
Bolintineanu posedă plastica dinamică, 
însuşirea de a stringe într-o linie rásu- 
cită toată virtualitatea unei mișcări. Tă- 
iate, unele versuri apar ca niște mo- 
mente in perpetuă desfășurare cu cape- 
tele infinite». Ultima propoziţie sună 
ca o indicație de regie, cu trimiterea 
expresă la montaj. Din distihurile lui 
Bolintineanu, un cineast ar scoate citeva 
sute de metri de peliculă: «Intră printre 
rinduri pe un cal nebun / Ce vărsa pe 
nasuri flacárá si fum». Autorul Legen- 
delor istorice ne oferá versuri ce ar 
pune probleme destul de delicate opera- 
torilor. Cum pot fi trecute pe peliculă, 
de pildá, asemenea imagini poetice: 
«Pe un cal ce muscá spuma in zábale/ 
printre zi şi noapte el Isi face cale» sau 
«Si in umbra noptii armásaru-i sboará/ 
Ca o-nchipuire albá si usoará»? Cineas- 
tul va fi tentat la o miscare a cailor 
(trecerea «printre zi si noapte»), dar 
mai ales la comportarea oamenilor. 
Plastica luptei este cinematograficá. 

Un strálucit fragment de scenariu 
ne oferá Mihai Eminescu in Scrisoarea 
Ill. Secvența poate incepe chiar asa: 
«Şi abia plecă bătrinul... Ce mai freamăt, 
ce mai zbucium?» Urmează ostilitățile. 
Din fragmentul eminescian se poate 
realiza o capodoperă a filmului de luptă, 
a filmului istoric în genere. Imaginea 
lirică este cinetică, poetul trebuie urmat 
pină la amănunt: «Cáláretii umplu cim- 
pul și roiesc după un semn/ Si în caii lor 
sălbatici bat cu scările de lemn/ Pe 
copite iau în fugă fata negrului pămint,/ 
Lănci scinteie lungi în soare, arcuri se 
întind în vint». Tehnica acumulării se 
potrivește bine cu arta a șaptea: «Mircea 
însuși mină-n luptă vijelia-ngrozitoare,/ 
Care vine, vine, vine, calcă totul în 
picioare». 

Filmul istoric are nevoie de un con- 
sultant ştiinţific, priceput în cavalcade, 
pirotehnie, bătălii. Am descoperit unul 
care stie mult mai mult decit atit. Il trec 
fără ezitare între întemeietorii artei a 
șaptea. El le arată clar cineastilor «cum 
trebuie înfățișată o bătălie». lată distri- 
buirea fumului și a prafului: «Fumul 
amestecat cu aerul prăfuit cînd urcă 
la o oarecare înălțime va părea asemeni 
norilor intunecati; iar în partea de sus 
se va vedea mai degrabá fumul decit 
praful». Despre alergarea pe ecran a 
cailor, consultantul ii atrage atentia 
regizorului: «să faci nourasi de- praf 
indepártati unul de altul atit pe cit se 
poate sá sará un cal; si acesti nourasi 
sá se vadá cu atit mai putin cu cit sint 
mai îndepărtați de cal». Următoarea 
indicație s-ar părea că are în vedere 
chiar un vers eminescian citat de noi 
mai sus: «Văzduhul să fie plin de tot 
felul de săgeți care se îndreaptă în 
sus sau cad, iar altele o iau drept înainte» 
Versului «lar în urma lor se-ntinde 
falnic armia română» i se potrivește ur- 
mătoarea indicație regizorală: «Vei în- 
fățişa învingătorii alergind cu pletele 
si cu alte lucruri ușoare desfăşurate în 
vint», Eminescu scrisese; «Peste-un 
ceas păginătatea e ca pleava vinturata». 
În textul consultatiei găsim citeva note 
despre felul cum trebuie filmati cei 
învinși: «Pe cei învinşi si pe cei Infrinti 
li vei face sá fie palizi, cu sprincenele 
ridicate. Carnea sá le fie zbircitá de 
durere in nenumárate locuri». 

Plină de amănunte, consultatia «stiin- 
tificá» din care am extras cite ceva a fost 


scrisá acum aproape o jumátate de 
mileniu de.. Leonardo da Vinci, autor 
al tabloului «Bátália de la Anghiari» si 
al unui Tratat despre pictură. Leo- 
nardo nu merge totuşi cu amănuntele 
pind la indicarea mlinii (dreapta sau 
stinga) în care un comandant de oști 
tine spada. Însă un cineast inteligent 
poate afla aceasta trecînd prin piețele 
orașelor și contemplind statuile ecves- 
tre cu mari voievozi în sei... 


lon LOTREANU 
pozitiv 


Strigătul 


Ar fi nedrept să judecăm cu asprime 
filmul lui Mircea Veroiu, Dincolo de 
pod, a cărui ținută artistică este remar- 
cabilă şi in care pulsează un mod dea 
gindi și a face cinematograful demn nu 
numai de elogii, dar și de o analiză 
foarte atentă. Ar fi nedrept, pentru că 
el nu suferă comparaţie cu cel puţin 
trei pelicule din ultima vreme — mă re- 
fer la Cercul magic, la Singurătatea 
florilor si la Elixirul tinereţii. 

Ar fi nedrept să judecăm numai cu 
dulceaţă pe buze filmul unui artist ade- 
vărat ca Mircea Veroiu — gi el însuși 
nu-și poate dori numai elogii; putem fi 
siguri că el nu confundă criteriile, ne- 
fiind deloc siguri că se poate spune 
același lucru despre toti confrații săi. 

E limpede că autorului îi convin filme 
pentru care îşi face scenariul singur — 
se poate vedea că scenariile sale sint 
excelente construcţii. Din chiar acest 
fapt se poate retine şi o anumită insu- 
ficientá — si anume aceea a simplificárii, 
prin filmul rezultat, a unora din suges- 
tiile aflate în scenariu. Veroiu excelează 
(la noi) în părţile de expoziţie, de aștep- 
tare, în lungi, frumoase, atente, sensi- 
bile pregătiri. Momentele dramatice că- 
tre care orice film evoluează firesc au 
însă un minus, fie de ritm, fie de forță, 
fie de patetic. E probabil o tehnică pe 
care încă nu a deprins-o suficient si 
care va trebui dobindită. Cred că Ve- 
roiu, în aceste momente (sau la aceste 
răscruci), priveşte prea mult si astfel 
stinge, răceşte ceea ce ar fi trebuit să 
izbucnească; astfel, efectul e cu sigu- 
rantá frumos, are stil, are fineţe, se 
impleteste in întreg, dar nu te face să 
uiti constructia. Mi se pare cá cel mai 
calofil dintre maestri nu se poate sá 
nu aibá in filmul sáu o clipá sau mai 
multe in care sá suspende intreaga 
operă numai de emoția rábufnitá, stri- 
gătul (care e anestetic) nu poate lipsi 
dintr-o operă esteticește dorit perfectă. 

Dincolo de pod este unul din pri- 
mele trei filme ce s-au născut în școala 
naţională. E deci un eveniment de care 
ne bucurăm cu adevărat. 


Gelu IONESCU 
posibilități posibile 


Un film inexistent 


Secvența 1. Comuna N... Doctorul I.V., 
aude la 11 noaptea bătăi disperate în 
uşă. Bolnav rău de vreo trei zile, medi- 
cul n-avea somn. Cu greu se tirăște 
pină la intrare (soţia frintă de oboseală 
— îl veghease de 30 de ore — nu aude 
nimic). — Dom' doctor, hai la mine! 
Imi moare omu-Ce are? — Păi un junghi 
la inimă. Dom' doctor, care de patru 
zeci de ani nu refuzase nici un bolnav, 
se imbracá încet, să nu-l audă «doc- 
toreasa», se duce la om, îi face o in- 
jectie să-l linisteascá, se duce la pri- 
márie sá cheme la telefon salvarea, se 
ceartá cu dispecerul somnoros, se duce 
inapoi la bolnav. Peste o orá vine ma- 
sina. Soferul ia doi pacienti: pádurarul 
cu junghi la inimă si doctorul I.V., care 
fácuse un infarct. 

Secvența 2. La spitalul P. din Bucu- 
resti, asistenta de la serviciul de noapte 
isi fácea plictisitá unghiile. Pe la miezul 
nopţii vine un om gifiind la ghiseu: 
— Treceam cu masina pe bulevard si 
văd un om sprijinit de pom. li era rău. 
L-am adus aici. — Unde locuieşte? 
— Nu ştiu. — Păi intrebaţi-l. Omul fuge 
la mașină și revine: — Stă în intrarea 
S.. escu. — Nu-i din raza noastră! 
Duceţi-l la spitalul S! Si trinteste fe- 
restruica ghişeului. Pe drum, omul pe 
care șoferul nu-l cunoştea, face un 
infarct. Cercetările continuă. 


Alexandru STARK 


| Hotárit, cineuniversul bucu- 
| riilor noastre nu va mai fi 
nen ceea cea fost inainte, acum 
dupá moartea lui Luchino 
| Visconti. Autori tot atit de 
mari sau poate si mai mari 
— toate gusturile sint res- 
pectabile, de la Eisenstein la Keaton și 
de la Griffith la Sternberg si la Ford 
au părăsit miraculoasa lume a visuriior 
derulate pe pinzá supunindu-se legii impla- 
cabile dupá care orice film, mut sau vorbi- 
tor, comedie sau western, melodramá sau 
supraproductie trebuie să ajungă pină la 
urmă la fotograma pe care scrie: sfirșit. 
Dispariţia lor a umplut sufletele de jale și 
cinematecile de public, dar arta filmului a 
mers mai departe, noii creatori și specta- 
torii uitindu-i uneori pentru o vreme, regă 
sindu-i alteori cu frenezie, contestindu-i, 
idolatrizindu-i, într-un cuvint integrindu-i în 
marea conştiinţă atotcuprinzätoare a omu 
lui despre el, despre lume, despre umbre. 


Aşa va fi, fără îndoială, și cu Visconti. 
Asa si, totuși, oarecum altfel, pentru că 
maestrul milanez n-a fost la fel cu ceilalți. 
Unicitatea lui Visconti constă nu numai 
în geniul său profund și somptuos, de un 
baroc temperat de luciditate, ci mai ales 
in aceea că, în cea mai mare si mai zgudui- 
toare răscruce a istoriei a știut nu numai să 
aleagă (aceasta au făcut-o toti marii crea- 
tori) ci şi să transforme această răscruce 
insäsi într-o prezenţă tulburătoare, in care 
se împletesc, fără a obtura opțiunea, fac- 
torii fundamentali ai înfruntării. Parcă sfi- 
dind toate legile naturii, în opera lui Vis- 
conti strălucesc în același timp amurgul 
şi aurora, degajind o lumină ciudată și 
unică care marchează parcă un moment 
privilegiat din istoria artei. 


Artistul însuşi a fost un personaj prin 
excelență viscontian. Descendent al uneia 
dintre cele mai ilustre familii aristocratice 
ale Europei, contele Luchino, cum îi spu- 
neau tovarășii săi, işi putea număra stră- 
moşii, fără întreruperi şi ezitări genea- 
logice, piná la regii longobarzi de dinaintea 
lui Carol Magnul. Familia Visconti era stá 
piná pe Milan pe vremea lui Dragos si a 
lui Negru Vodă; despre ea au scris S! 
Dante şi Machiavelli si Montaigne. Crescut 
in minunate palate renascentiste, printre 
admirabile colectii de artá, intr-un univers 
al rafinamentului si splendorii, Luchino 
Visconti si-a inceput existenta ca un tinár 
aristocrat, aflat prin nastere si prin avere 
departe de clocotul vietii celor multi. Cinci 
ani de tinerete si i-a consacrat, dupá o 
traditie nobiliará, creşterii cailor de rasă. 


Abia la treizeci de ani, tinărul aristocrat se 
hotărăște să aleagă un alt drum în viaţă. 
Sosit la Paris, devine asistentul lui Jean 
Renoir la filmele Azilul de noapte (după 
piesa lui Maxim Gorki) نو‎ O plimbare la 
tara. E perioada de efervescenţă a Fron- 
tului Popular, perioada în care Renoir 
realizează , pentru Partidul Comunist Fran- 
cez, filmul de propagandă politică Viaţa 
ne aparține. Semniticativ pentru un destin 
în atitea privințe paradoxal, cunoaşterea 
lui Renoir şi. apoi începutul angajării în 
luptele stingii militante, 


O perioadă de studii la Hollywood, rein- 
toarcerea in Italia, încadrarea sa în grupul 
cineastilor antifascisti de la revista «Cine- 
ma», prietenia cu unul din conducátorii 
comunistilor italieni, Mario Alicata si, in 
1942, realizarea filmului Obsesia. Acest 
film care, înfringind rigorile cenzurii fas- 
ciste (a fost însă interzis după scurt timp), 
a însemnat începutul neorealismului, ex- 
plodind ca o bombă în universul meschin 
şi mincinos al artei oficiale fasciste. Printre 
toate peliculele cu telefoane albe, peisaje 
pieptănate, tirade grandilocvente, eroism 
de carton şi optimism de paradă a apărut 
deodată un film în care oamenii, nici frumoși, 
nici pomädati, nici eroi, nici exponenti ai 
«Italiei eterne», نوا‎ trăiesc existenţa dificilă, 
cu mici şi derizorii bucurii, si mari si nespec- 
taculoase suferințe, un film al unei Italii 
mizerabile, pe ale cărei drumuri práfoase 
rătăcesc vagabonzi şi necăjiţi, un film in 


sondaj în cineunivers 


Speranţa de dincolo 
de crepuscul 


Portret de familie: 
portretul unei clase 

Jeare moare fastuos si lent 
(Silvana Mangano 

si Helmut Berger 

in Grup de familie) 


Visconti a fost intr-adevár un personaj 
viscontian. 
«Contele Luchino» luptă în rezistență, 
e condamnat la moarte de naziști, 
face filme despre revolta proletarilor sicilieni, 
denunță neo-fascismul 
ca pe cea mai periculoasă ameninţare a lumii. 
La moartea lui, cuvîntul de adio 
e rostit de 
secretarul general al Partidului Comunist Italian. 


prezenţe româneşti peste hotare 


„Hidalgo“ la Cannes 


000 Pe adresa studioului «Alexandru Sahia» a sosit o scrisoare Insotitá 
de o medalie de aur, binemeritată recompensă pentru filmul maestrului lon Bos- 
tan, Sturionii se pescuiesc pe furtună, care a participat la Festivalul cinema- 
tografiilor înfrăţite de la Odesa, cu tema «Omul și marea», desfășurat la sfirsitul 


anului trecut. Felicitări! 


999 La Festivalul international al fil- 
mului de la Cannes,care va avea loc între 


13 şi 29 mai a.c., România va fi reprezen 
tată de filmul lui lon Truică, Hidalgo, 


acceptat în urma unei severe selecții la 
secția «Scurt-metraje». Succes! 

© 9 6 Documentarele Iscusinta nu as- 
teaptá virsta de Titus Mesaros, Silicasol 
de Lupu Guttman, productii ale studioului 
«Alexandru Sahia», si SICAP —U 71, 
film realizat de Ministerul Industriei Usoa- 
re, vor reprezenta România la Festivalul 
internațional al filmului pentru organiza- 
rea şi automatizarea producției de la So- 
fia, care se va desfășura între 14 și 20 mai 
a.c. 


009 Reprezentanţii întreprinderilor si 
organizaţiilor de difuzare a filmelor din 


ba 


care marile drame se petrec in 

sordide, printre vase nespálate. ^ 

polițistă (inspirată după un roman americ.. 
conteazá, ci sentimentul sufocárii intr-o 
lume nedreaptá, cláditá pe minciuná si 
solitudine, cáutarea nelinistitá a «altceva» 
pentru care să merite să trăieşti (cum se 
exprimá unul dintre personajele filmului). 
In acest prim film, Visconti exprimă una 
dintre notele dominante ale intregii sale 
opere: orice tragedie este in fond politicá, 
pentru cá pune problema ratiunii de a trái, 
problema raportului dintre om si destinul 
sáu social. 

Filmul acesta a insemnat si angajarea 
totalá, neconditionatá a lui Visconti in 
rindurile luptátorilor revolutionari. Se alá- 
turá activitátii rezistentei, face parte din 
G.A.P. (grupurile de acţiune partizanä), 
este arestat de fasciști, torturat, condamnat 
la moarte, reușește o senzationalá evadare 
din închisoarea de la Celio şi în primele 
zile de după eliberare se încadrează in 
rîndurile documentaristilor care inregis- 
treazá, pentru istorie, eroismul si victoria 
partizanilor, pedepsirea cáláilor fascisti. 

Nu e locul aici sá evocám opera ulterioará 
a lui Visconti, operá care l-a situat, fárá 
discutie, printre marii maestrii ai artei cine- 
matografice mondiale (si printre marii regi- 
zori de teatru si operá). 

Cel pe care multi l-au considerat drept 
prototipul estetului rafinat a abordat cu o 
fortá inegalabilá problemele sociale cele 
mai acute ale Italiei contemporane, ca de 
pildă cea a revoltei proletarilor din Sicilia 
împotriva unor nedreptáti milenare, impotri- 
va unor structuri vetuste (in Pámintul se 
cutremură) — operă egală prin spirit și 
profunzime marilor tragedii elene, sau cea 
a dificilei incadrári a emigranților veniţi 
din Sudul înapoiat în Nordul industrial 
(în Rocco și frații săi, in care trei ani după 
Nopțile albe Visconti regăseşte suflul 
marilor întrebări esențiale ale lui Dos- 
toievski). 

Nu mai puţin politice sint, în fond, și 
filmele ultimei perioade, drame ale morţii 
$i ale «amurgului ineluctabil al trecutului» 
(Ghepardul, Moarte la Venetia, Cre- 
pusculul zeilor, Ludwig, Grup de familie 
într-un interior). În toate, în esenţă, tema 
e aceeași: mersul înainte al istoriei, revolu- 
tia este inevitabilă, dar vechiul nu poate fi 
lichidat pur şi simplu printr-o intervenţie 
brutală. Există o moștenire de frumusețe, 
de eleganţă, de rafinament artistic, a cărei 
distrugere indurereazá pe intelectualul iu- 
bitor al măsurii, armoniei artei, dar care 
moștenire este totuși legată indisociabil 
de o clasă sortită pieirii, a cărei pieire 
este necesară și dorită. Cum poate fi 
rezolvată această inextricabilă dilemă? Pen- 
tru comunistul Visconti, ca si pentru prinţul 
Visconti, duşmanul este capitalismul cu 
setea lui de arginti, care, cum spunea Marx, 
murdărește totul. Capitalismul si excres- 
centa lui monstruoasă, fascismul. Ei, bur- 
ghezii feroci și lacomi sint cei care uritesc 
şi vulgarizeazá lumea în Ghepardul, în 
Crepusculul zeilor, in Ludwig (bunul 
simt burghez îl duce la moarte pe regele 
romantic, îndrăgostit de artă), în Grup de 
familie. 

În filmele sale mai recente, Visconti nu 
mai prezenta lumea pe care a iubit-r cu 
pasiune, lumea pescarilor sicilieni, a mărgi- 
nasilor romani (din Bellissima), a prole- 
tarilor milanezi sau a sicilienilor săraci. 
Eroii nu mai mánincá în bucătărie, imbrácati 
în maiou (ca în scena despre care a scris 
citeva lucruri esențiale unul din cei mai 
avizaţi viscontofili români, prietenul nostru 
Radu Cosaşu) ci în sufragerii somptuoase, 
printre cristaluri si argintărie. Dar intre- 
barea rámine aceeași: «cum putem salva 
frumusetea lumii, cum putem gási altceva». 

În ultima scenă a ultimului film viscontian, 
bătrinul intelectual aristocrat stă întins in 
pat, suferind, după o criză cardiacă. Şi în 
tăcerea grea a camerei de suferinţă se aud 
deodată, la etaj, paşii unui oaspete necu- 
noscut. Sint pașii morţii venită la inelucta- 
bila întîlnire. Pe ecran, apare cuvintul 
«sfirsit». Visconti a intrat în programele de 
Cinematecă. Adică în nemurire. 


H. DONA 


șapte tari socialiste europene, au vizionat, 
nu demult, un mare număr de filme ro- 
mánesti in vederea achiziţionării lor. 
Cursa, filmul regizorului Mircea Danieluc, 
s-a bucurat de cele mai multe aprecieri 
si in consecinţă va fi văzut de spectatorii 
din cinci tari. Cite patru tari au cumpărat 
filmele Dincolo de pod, Elixirul tine- 
retii si Cercul magic. Puntea și Evada- 
rea au fost cumpărate de către trei tari, 
iar Alarmă în Deltă de către două ţări. 
Au mai fost cumpărate pentru a fi dituzate 
la televiziune, filmele Dincolo de pod, 
Patima, Elixirul tinereții și Alarmă în 
Deltă. 


Oscar 1976 


cel mai bun 
film str 


— 


iin 


d 


st. 6 . 6 ۰ ۰ - 


Un film 


Mai în glumă mai în serios, cineva a 
încercat să demonstreze odată că Chaplin 
a făcut Dictatorul, pentru că Hitler l-a ener- 
vat copiindu-i celebra mustață. Läsind 
butada deoparte, Chaplin rămine într-ade- 
văr printre primii cineasti «enervati», 
enervati în timp util, enervati pină la o explo- 
zie pamfletará fără precedent în filmul 
american. Spun în timp util, pentru că 
Dictatorul a fost început în 1938 şi terminat 
abia in 1940, cînd America adoptase o 
poziție de neutralitate, iar Europa se pre- 
gătea de război. Cu atît mai lucidă devine 
atitudinea lui Chaplin și mai curajoasă, cu 
cit a avut de suferit si personal: naziștii au 
protestat aflind de filmul ce se pregătește, 
protestele lor au fost ascultate, iar Chaplin 
a compărut pentru prima dată, în 1939, în 
fata Comisiei de activități antiamericane 
unde a fost acuzat de «lipsă de patriotism»! 
Din acest motiv și din multe altele, Dicta- 
torul rămine un film care poate fi revăzut 
— şi trebuie chiar revăzut! — spre aducere 
aminte. Dovada cea mai clară a faptului 
că Chaplin a avut «bătaia lungă» este că 
a reapărut după război in fata aceleiași 
Comisii ca o consecință întirziată a Dicta- 
torului, dar şi ca o reacție mai promptă 
la tenacitatea cu .care cineastul și-a con- 
tinuat opera de demascarea tot ce înseamnă 
constringere de tip fascist în viata individu- 
lui şi a colectivitátii. Altfel, de ce ar fi putut 


Viaţă _ 
personală 


Viaţa unei uzine este suma energiilor 
unor oameni, dar este și suma biografiilor 
lor. Filmul care prezintă imaginea uzinei, 
pe fundalul problemelor de producție, sau 
ale politicii industrializării, se interesează, 
de fapt, de relațiile umane, Personajul prin- 
cipal, directorul unei mari uzine, se află 
într-un moment special al vieţii sale: este 
foarte îndrăgostit. Bărbat energic, încă ti- 
năr, directorul este un om în criză de timp. 
lată si pricina eșecului primei sale căsnicii. 
Acum însă, printre telefoanele importante 
de la minister, printre drumuri făcute în 
secţii, printre ședințe si audiente, el are 


«total» 
Pe Sw Z > & 


oare să-l deranjeze atit de tare Monsieur 
Verdoux pe Mister MacCarty în 1952? 
Sigur, bibliografia noastră de contem- 
porani ai acestui secol este mult prea 
bogată ca să nu ne induioseze nu numai 
curajul, dar si candoarea cu care un ameri- 
can, chiar si foarte nelinistit cum era Cha- 
plin in 1938, isi imagina o descindere SS 
intr-un getto. Pentru cá nu numai tentatia 
gagului l-a făcut pe Charlot să pună roșii 
(chiar dacă tari, chiar dacă proaspete) în 
miinile SS-istilor atunci cînd o huiduiesc 
pe Hannah! Acest personai Hannah (in- 
terpretat de Paulette Goddard) rámine, dacá 
ne gindim bine, singura luptátoare din 
Dictatorul Ea, femeia, este aceea care, 
minuind cratita ca pe o ghiulea, izbutește 
sá le viná de hac fascistilor. Ea este aceea 
care, spre disperarea complotistilor, stre- 
coará cite un ban in toate budincile, desi 
numai una singurá urma sá-l indice pe cel 
ales să-l ucidă pe tiran, jertfindu-se. Si tot 
ea, femeia, este desemnatá, in final, spre 
a transmite mai departe «flacăra nădejdii». 
Imaginea e generoasá, dar cum ziceam, nu 
lipsită de o ingenuitate Induiosátoare. 
Poate cá Dictatorul nu este capodopera 
lui Chaplin, dar sigur el poate fi considerat 
filmul sáu cel mai «total». Atitudinea poli- 
ticá a cineastului, crezul lui uman, in slujba 
cárora si-a pus tot talentul sáu de «cel 
mai mare comic al tuturor timpurilor», con- 
ferá acestei opere o bogăție de idei si de 
rezolvári artistice rar intilnite in istoria 
cinematografului. Si dacá astfel de opere 
apar atit de rar, ar fi bine ca mácar noi sá 


le vedem cit mai des. Rodica LIPATTI 


Producție a studiourilor americane. Scenariul 
şi regia: Charles Chaplin. imaginea: R. Totheroh, 
Karl Struss. Muzica: Charles Chaplin — orchestra 
tă de Meredith Wilson. Cu: Charles Chaplin, Jack 
Oakie, Henry Danielle, Paulette Goddard. 


Criza de timp 
şi criza sentimentală 


totuși timp să se emotioneze la vederea 
chipului subţire al femeii iubite, are uneori 
răgazul să se bucure împreună cu ea de 
aerul pur al pădurii. Şi totuși noua dragoste 
ar avea nevoie de mai mult timp pentru a 
rupe obsesiile trecutului, pentru a intra pe 
fágasul normal. 

Va găsi el in cele din urmă înțelegerea 
pentru propria sa viatá personalá, pentru 
propria-i spaimá de «a o lua de la capát»? 
«Viata personalá» este un foarte frumos 
film de dragoste, un film cu un bárbat si 
o femeie, firesc plasat pe fundalul actua- 


litátii. Dana DUMA 


Productie a studiourilor sovietice «Al. Dovjenko». 
Scenariul: /osif Gherasimov. Regia: Vladimir Dov- 
gan. imaginea: Vladimir Davidov. Muzica: Miros- 
lav Skorik. Cu: Irina Lavrentieva, Nikolai Muraviov, 
Aleksandr lanvarev, Stanislav Landgraf. 


Gloria si 
povara talentului 


Joacă propriul rol: rolul unei 


mari actrițe (Mari Töröcsik) 


Stofe cafenii, uși capitonate, canapele 
moi, draperii grele, oglinzi ovale, oglinzi 
indiscrete, pentru că ele rásfring nu numai 
încăperi ocrotitoare, ci si neliniști ascuţite, 
virste ce nu au dreptul să se arate la lumină 
crudă, pentru că ele sint menite să dea în 
continuare, să dea mereu, iluzia tinereţii, si a 
prospetimii Julietei, și a primei nopţi de 
dragoste, și a ciocirliei ce ar trebui să anunţe 
zorii, nu crepusculul unei cariere, al unei 
vieți. Amară si grea lumina pe care o în- 
dreaptă regizorul asupra eroinei sale — 
o actriţă care ar trebui să se retragă în plină 
glorie ca să nu devină ridicolă în roluri de 
ingenuă. 

Un cuplu perfect regizor-operator urmă- 
rește ambianța de camere în travellinguri 
lungi, printre mobile vechi şi sentimente 
amortite, în oglinzi incetosate de melancolia 
timpului ireversibil. 

E un film de atmosferă înainte de toate, 
de febră obosită, de neliniște cindva crea- 
toare a unor emoţii în sală, azi numai pe 
scenă, mai exact dincolo de ea, acolo în 
fata oglinzii unde rămii singur, fără ma- 
chiaj si reflectoare flatante, fără euforia 
pe care ti-o dă succesul și siguranța talen- 
tului-vrăjitor, povara talentului-vrăjitor, ce 
nu te mai lasă să tráiesti în realitate ci in 
permanentă sugestie, autosugestie că nu- 
mai arta... Că tu fără ea, că ea fără tine... 
Şi totuși vine ziua confruntării lucide, a 
opțiunii amare, a plecării inevitabile. 

Există o secvenţă de geniu în acest film 
al oglinzilor, secvență demnă de Bergman 
sau de Fellini: visul actriței înainte de a 
hotări retragerea, vis-cosmar în care într-o 
singură scenă Julieta — la început o si- 
luetă fragilă, copleșită de dragoste —e 
adusă din ce în ce mai în prim-plan, din 
unghiuri tot mai crude, o femeie tot mai 
bătrină, un fel de mască a morţii progresive, 
cintindu-si disperarea într-un cárut de para- 
litic. Lovitură de maestru, pe care regizorul 
o dă cu ajutorul celei mai sensibile și 
totodată mai rezistente forte actoricești a 
ecranului maghiar: Mari Tórócsik. După 
acest rol, nu ştiu ce ne-ar putea spune mai 
zguduitor. 


Alice MĂNOIU 


Producție a studiourilor maghiare. Scenariul 
$i regia: Gyula Madr, după jurnalul actriței Dery si 
extrase din scrierile lui Janos Pilinszky. imaginea: 
Lajos Koltai. Cu: Mari Tórócsik, Ferenk Kállai 
Măria Sulyok, Tamas Major. 


Prin tara 
lui Tupac Amaru 


Trecut si prezent, subdezvoltare si 
avint economic, represiune violent exer- 
citată de-a lungul veacurilor împotriva 
luptătorilor pentru dreptate si transfor- 
mări sociale paşnice survenite în ultimul 
deceniu — iată coordonatele între care 
pendulează acest interesant documen- 
tar de lungmetraj, oglindă a contradic- 
۱۱۱۱۵۲ caracteristice lumii a treia și a 
căilor pentru soluţionarea lor. 

Peru, acest leagăn al civilizaţiei pre- 
columbiene, acest martor al înfloririi si 
dispariției imperiului incaș cu minuna- 
tele lui ansambluri arhitectonice, acest 
izvor de bogății naturale nepretuite care 
au ۵۱۱۱۵۶ lăcomia invadatorilor, această 
patrie a unor neinfricati revoluționari, 
se străduie astăzi să devină dintr-o tara 
a contrastelor și a violenței (manifestată 
nu numai sub forma coridelor şi a lup- 
telor de cocoși) într-o ţară a prosperi- 
tátii. Resursele umane si materiale exis- 
tă. Peruvienii de azi sint doar descen- 
dentii acelor constructori anonimi care 
au cládit terasele de lingá Nazca sau 
cetatea Manchu Picchu, în vinele lor 
curge singele clocotitor al lui Tupac 
Amaru si Simon Bolivar. 

Un film frumos care ne dá prilejul sá 
cunoaştem o tara, un popor. 


Cristina CORCIOVESCU 


Un film de V/aden Troskin (documentar 
Peru) 


Pástrind proporțiile, un alt mic print 


(«Icar») 


Fiecare copil are povestea lui prefe- 
rată. Micutul erou al acestui film iu- 
beşte nespus povestea zburătorului Icar 
pentru că i-a fost spusă de tatăl său 
într-unul din puţinele momente în care 
au stat împreună. Absenta tatălui, ple- 
cat într-un moment de cumpănă al căs- 
niciei, este dureros resimțită de băiatul 
ale cărui vise sint legănate de imaginea 
zborurilor peste orașe, lacuri și livezi. 
Unul din aceste zboruri îl poartă alături 
de tatăl său deasupra Berlinului — o 
promisiune uitată a părintelui, mult prea 
ocupat cu meseria lui de reporter. Cine 
este vinovat de lacrima din ochii copi- 
lului lipsit de afecțiune? Cum poate fi 
răscumpărată bucuria pierdută a vir- 
stei candorii? lată citeva întrebări pe 
care le propune, cu destulă gravitate, 
un film despre părinţii care fug de acasă. 


Alexandru DAN 


Un film de Heiner Carow. Cu: Peter Weiz 
Karin Gregorek, Peter Aust, Günter Junghans, 
Rolf Hoppe. 


Cursă grea 


Altă diligentá, 
acelaşi Far-West 


Grea da, pentru că miza dramatică e 
impresionantă: 86 000 dolari pe care trebuie 
să-i transporte peste munţii atacați de 
bandiți, doi oameni, un alb si un negru, 
apoi numai un negru, căruia i se alătură din 
interes un altul, apoi din disperare o albă 
si un indian mut, si asa mai departe... 

Grea da, pentru cá in acest perimetru 
bătut de gloanţe și cavalcade, de către 
mari regizori, de la Ford la Peckinpah, 
dar si de alții mai mici pare că s-a spus totul, 
dar absolut totul, ca gest eroic și onoare a 
cuvintului dat, ca trădare si lasitate si 
solidaritate, si asa mai departe... 

Ce era de tácut pentru ca totuși interesul, 
ca totusi spectacolul, iluzia neprevázutului 
sá se pástreze chiar in aceste limite date, 
in limitele stricte ale jocului cu toate regulile 
lui- perfect cunoscute de la Diligenta in- 


coace? Tehnică numai, tehnica surprizei, 
tehnica creării încordării, pe toate corzile, 
la toate diapazoanele, în toate cheile cine- 
matogratului modem de acţiune, de la 
calmul prefăcut al eroilor la angajarea 
spectatorului pe piste false, creindu-i im- 
presia greșită a unui gest (fuga fetei cu 
tolba mult vinată), pină la tatonári perfide, 
intentii confuze, apoi clarificári violente de 
sentimente neprevázute, de resentimente, 
relatii de foc sau tácere pe intinsuri de foc 
şi tăcere. Frumos făcut acest western 
violent și tandru, tandru cu peisajul dur, 
cu munții rosi de milenii, cu oamenii rosi de 
patimi, dar si de ambiţii nobile, ambiția de a 
rămîne cinstiți într-o cursă vicleană a banu- 
lui și destinului. 

Tipologie bogată, inteligent diversificată, 
portrete — unele memorabile ca bătrinul 
lumpen cu ochi de viezure, ca negrul ۲ 
cu străluciri de şarpe, ca pastorul cu tunul 
lui aducător de moarte, ca, în sfirsit, un 
E! generos,delicat interpretat de Jim Brown 
si o Ea disperată,găsind, in line drumul cel 
drept, cáláuzitá de gratia Catherinei Spaak. 
Alexandra BOGDAN 


Productie a studiourilor americane. Scenariul: 
Eric Bercovici, Jerry Ludwig. Regia: Anthony M 
Dawson. Imaginea: Riccardo Pallotini. Muzica: 
Jerry Goldsmith. Cu: Jim Brown, Lee Van Cleef, 
Fred Williamson, Catherine Spaak, Jim Kelly, Barry 
Sullivan, Dana Andrews. 


Timpul sterge totul 


Filmul debuteazá prin a fi comedie — cu 
o nuntă in mediul rural. Ea e o fată frumoasă, 
iar el un tinár ostaș căruia gindul îi este 
mai mult acasă, la tinăra nevastă, decit la 
instrucţie. Filmul continuă printr-o neas- 
teptată dramă: moartea stupidă a ostașului, 
relativa tristețe a fetei, remușcările unui 
camarad pentru care disciplina cazoná fu- 
sese mai presus de sentimente. Pelicula 
sfirseste incert, cînd sentimental, cînd gro- 
tesco-satiric. Titlul e şi el derutant. Pe 
drept cuvint te poti întreba ce avea de 
șters timpul? O dragoste care seamănă mai 
degrabă cu un joc de copii? Remuscári a 
căror temeinicie este mai mult decit în- 
doielnică? Conflicte familiale abia schi- 
tate? Poate spectatorul va reuși să rás- 
pundă, fiecare în felul său. 


loana CRISTIAN 


Un film de Oto Krivánek. Cu: Darina Simanska, 
Jan Gresso, Martin Hornak, Elena Romnakova. 


Revársarea 


Undeva, la frontiera dintre Rusia și Mon- 
golia, într-un moment in care în istoria ome- 
nirii îşi face apariţia primul stat al munci- 
torilor si țăranilor, un rus şi un mongol se 
intilnesc în focul luptelor împotriva ban- 
delor rătăcitoare de alb-gardisti. Asprimea 
luptelor, curajul, spiritul de sacrificiu și 
mai ales credinţa în triumful cauzei revo- 
lutionare dau un sens adinc acestei prie- 
tenii dintre doi bărbaţi. Scenele de luptă, 
numeroase, sint fotografiate cu un anume 
patetism, caracteristic cinematografiilor ti- 


nere. N.C. MUNTEANU 


Un film de D. Jigjid. Cu: N.A. Kriucikov, Ghenden 
B. Damciaa, 5. ۰ 


Acolo unde pri- 
mávara vine tirziu 


Nu se poate ști cum ar fi arătat acest film 
într-o copie mai bună și, mai ales, color. 
Poate că unele secvențe — plecarea fami- 
liei din oras, despărțirea de prieteni, călă- 
toria cu vaporul și cu trenul, stabilirea în 
acea regiune semipustie, legarea unor noi 
prietenii — ar fi avut mai multă poezie și 
farmec; poate că altele — peregrinările prin 
marile oraşe ale Japoniei, expoziţia de la 
Osaka, nenumăratele gări prin care trec 
cele patru personaje — ar fi fost mai spec- 
taculoase. Asa, asistăm la o îmbinare de 
neorealism cu film turistic (ratat). O suvitá 
de emoție autentică reușește, totuşi, sá ne 
sugereze contrastul dintre miracolul teh- 
nic japonez şi viața modestă a omului de 
rind din tara de la soare răsare, dintre tre- 
pidatia vieții citadine si severitatea patriar- 
hală a vieții campestre. Acestui patriarha- 
lism filmul îi aduce un sincer, dar cam ne- 
indeminatic, omagiu. 


Cristina CORCIOVESCU 


Un film de Yoji Yamada. Cu: Chieko Baisho, 
Hisashi Igawa, Chishu Ryu. 


Simon Blanco 


Dupá uciderea lui Emiliano Zapata, con- 
ducátorul revolutiei burghezo-democratice 
si antifeudale mexicane (1910—1917), po- 
porul a aflat intr-un alt personaj intrat apoi 
din istorie In legendá — Simon Blanco — 
pe apárátorul názuintelor sale pentru drep- 
tate socialá. Viata si lupta acestui erou au 
inspirat filmul de fatá din care nu lipsesc 
tonul romantios, Imbietoarele ritmuri ale 
muzicii sud-americane și patosul marilor 
cauze. S.D 


Un film de Mario Hernandez. Cu: Antonio Aguilar, 
Jacqueline Andrere, Mario Almada, Valentin Trujillo. 


Cannes 76 


O Cannes: 13—28 mai. Ca de obicei 
in ultimii ani, festivalul international 
de pe Coasta de Azur deschide seria 
marilor evenimente cinematografice a- 
le anului. Selecţia încă incompletă 
anunță si pentru cea de a 30-a ediţie, 
o ediție jubiliară precum se vede, 
prezențe impresionante. Din Italia, de 
exemplu: ultimul film al lui Visconti, 
Inocentul (după D'Annunzio) A- 
poi Minunatele Cadavre al lui Fran- 
cesco Rosi, 800 al lui Bernardo Ber- 
tolucci, Orlando furioso al lui Luca 
Ronconi (de fapt o transpunere cine- 
matografică a unui faimos spectacol 
teatral de mare rezonanță internatio- 
nală) si, in sfirsit, Pe orice cale, 
filmul realizat de Elio Petri. 

La trecuta ediție a festivalului luase 
ființă o secţiune numită «Les yeux 
fertils» care a însemnat o plăcută 
surpriză şi un prilej de a spori numărul 
participanţilor la această întîlnire inter- 
națională. După datele de piná acum, 
se vor putea vedea aici Orestiada lui 
Pasolini, Mutter Courage și Som- 
mergăste (Oaspeți estivali) — filme 
realizate de Peter Stein, si el regizor de 
teatru ca si Ronconi. 

Masivă s-ar părea cá va fi și prezența 
americană: după acel A fost odată 
un Hollywood de Gene Kelly (o 
continuare a filmului vázut pe ecranele 
noastre)si care a fost ales pentru gala 
inaugurală vor lua parte în competiţie: 
Soferul de taxi, film realizat de Martin 
Scorsese, Viitoarea stație: Green- 
wich-Village al lui Paul Mazursky, 
Toti soldatii americani al lui Jerry 
Schatzberg, ultimul film realizat de 
Arthur Penn, Meandrele riului Mis- 
souri; Náscut pentru glorie al lui 
Hal Ashby, Toti oamenii presedin- 
telui al lui Alan Pakula; ultima reali- 
zare a lui John Cassavetes, Uciderea 
servitorului chinez; si un film de 
Louis-John Carlino, Fuga marinaru- 
lui. 

În afara competiţiei vor fi proiectate, 


de asemenea între multe alte filme, 
Fatá-n față al lui Ingmar Bergman, 
Complot de familie al lui Hitchcock, 
Buffalo Bill și indienii a! lui Altman. 
Se preconizează înființarea a încă 
unei secțiuni, în cadrul manifestării, 
care se va numi «L'air du temps», 
pentru care a si fost reținut deocam- 
dată filmul fraților David și Albert 
Maysless, Grădinile cenușii. 


Candidat la Premiul de inter- 

pretare masculină (Lino Ven- 

tura în filmul Minunatele ca- 
davre 


S-a fixat și «O zi americană» închi- 
nată bicentenarului Statelor Unite. 
Henri Langlois, directorul Cinematecii 
pariziene,a dedicat acestei zile un film 
realizat de el însuşi si care schiteazá o 
istorie a Statelor Unite văzută prin 
cinematograful american. 

Desigur, este vorba doar de o parte 
din agenda viitoarei ediţii jubiliare de 
la Cannes. Selectiile nu au fost încă 
definitivate, și în primul rînd selecția 
franceză nu se cunoaște în întregime. 
Dar, judecind după datele preliminare, 
Cannes 1976 se anunţă ca un adevărat 
maraton. 


Se scontează că acest film va fi o surpriză a Cannes-ului 76. 
Un film despre doi ziariști pentru care investigația politică 
este o problemă de conştiinţă 
(Robert Redford si Dustin Hoffman in Tofi oamenii preşedintelui) 


mul, document al epocii 


Wee 
vremii noastre | 


Poeta si savantul 


Un subiect pasionant, o temá gene- 
roasă — tisnitä din cea mai stringentă 
actualitate, să-i zicem «științifică», a 
secolului nostru, dar tratată la școala 
deloc anacronică a pateticii literaturii 
ruse din secolul 19 — şi-au găsit expre- 
sie în filmul lui Daniil Hrabovitki, «Po- 
veste despre inima omenească». E o 
poveste de ştiinţă «la zi» si de amor 
etern. O poetă — soţia unui pilot de 
încercare — e grav bolnavă de inimă. 
Se preconizează un transplant,dar apare 
imediat problema etică inextricabilă e 
moral să salvezi viața unui om, folosind 
inima altui om în agonie? -Un chirurg 
celebru e adus la căpătiiul bolnavei 
si aici are loc un fenomen în fata căruia 
nici o ştiinţă nu e capabilă să dea un 
răspuns clar: chirurgul se îndrăgosteşte 
de poetă, femeia se îndrăgostește de 


acest bărbat. Cu un curaj miraculos 
doctorul îndrăzneşte o operaţie excep- 
۱۱۵0۵۱8, reușind să înlocuiască valvele 
bolnave cu lame artificiale. Moartea 
e învinsă. Numai că din această clipă, 
a vieții triumfátoare, cei doi au de rás- 
puns unei probleme mai chinuitoare — 
susțin «specialiştii», în frunte cu Shake- 
speare și Tolstoi — decit orice boli ale 
lumii: cum va trăi dragostea lor? Căci 
pentru ea, aceasta e marea dragoste a 
vieții, un sentiment devorator, esențial, 
la care nu există alternativă, ocol sau 
«măsură». Ea dorește o împlinire totală, 
pură și imediată. Intensitatea pasiunii 
ei poartă în adînc o forță distrugătoare. 
O indreptätitä ezitare a savantului — 
venită din pudoare, tact, delicateţe și 
rațiune — se dovedește fatală. Ea nu 
poate suporta ideea unei rupturi și 
cu acel dor al femeii cehoviene (critica 
a observat repede decorul Yaltei din 
«Doamna cu cățelul» pentru momentul 
declarației de dragoste, filmat chiar 
în fața casei lui Cehov...) găseşte acea 
putere unică de a se prăpădi de durere. 
Care e sensul acestei povești «pe viata 
si pe moarte»? Realizatorii si critica 
susțin că marea reușită a filmului este 
«ideea percutantä a necesității unei 
armonii depline între gindurile și senti- 
mentele omului modern». 


cronica 
premiilor 


Obsedantele clasamente 


tura — în anul 1974 pe locul 6, sált de 
două locuri într-un clasament care are 
او‎ o latură sportivă, că de-aia e clasa- 


Ancheta anuală a revistei «Cine-re- 
vue» printre cititorii săi cu privire la 
actorii şı actrițele preterate în anul 1975 
a dat următoarele rezultate (atragem 
din nou atenția — ca si în cazul «Uria- 
silor risului», ancheta aceleiaşi reviste 
referitoare la marii comici — vezi «Cine- 
ma» nr. 1/76 — că aceste clasamente 
n-au decit un caracter informativ, n-au 
putere de lege, dar au un pronunţat 
gust franțuzesc, căci de aceea «Ciné- 
revue» apare la Paris si nu în Groen- 

landa..): 
La «masculin», nr.1 este Alain Delon, 
inima omenească «pe bune» cum s-ar zice la noi, la peluză, 
j A avind în vedere admirabila sa creație 
o poveste la Moscova, din «Flic Story». Nr. 2 — Belmondo, 
in revenit în grațiile marelui public, după 
tii o mică concesie comercial-artistică, ac- 
ur știința torul reluindu-si în '75 rolurile sale de 
«la zi» dă hotoman simpatic. Nr. 3: Paul Newman 
o dimensiune — multumitá «Turnului infernal» (filmul 
۰ catastrofic despre care am informat 

patetică 

amorului etern 


Poveste despre 


cititorii la timp) si «ochilor săi albastri 
divini» — zice revista. Nr. 4: Lino Ven- 


16 


filmul 
politic 


Martorul marilor revo- 
lutii ale secolului 20: 
Joris 5 


Joris Ivens s-a născut in același an cu 
Eisenstein — 1898. El și-a străbătut se- 
colul în chip eisensteinian, adică vije- 
lios, patetic, ca un posedat al cinemato- 
grafului. Filmele lui Ivens — celebrele 
sale reportaje «la fata locului» — con- 
teazá de aproape jumătate de secol 
printre márturiile esentiale ale timpului 
nostru. Nimic din ceea ce a fost si este 
revolutionar nu i-a rámas stráin acestui 
talent de exceptie aflat dintotdeauna 
la «stinga», pe pozitiile unui marxism 
generos, capabil sá transfigureze fun- 
damentalele mișcări ale omului — 
munca şi lupta — în poezie și dragoste. 
Reporter fascinat nu de ficțiune, ci de 
document, hotărit să lase urmă nu prin 
invenţie, ci doar prin captarea realului, 
înnebunit după un chip de om — fai- 
moasele sale «gros-planuri» — clt dupá 
un răsărit de soare. Ivens e unul din 
primii maestri ai cinematografului di- 
rect (aláturi de un Leacock, Rouch, 


Perrault). Artist care-si poate privi vea- 
cul cu fruntea sus, tocmai pentru cá 
l-a privit atit de adînc în ochi, filmografia 
lui cuprinde principalele puncte de foc 
ale lumii, de la Magnitogorsk-ul sovietic 
al anilor '30 la Spania eroică a anilor 
'36—'37, pentru a trece în '38 în China 
invadată de japonezi, continuind în Sta- 
tele Unite, în '42—'44, cu «Pentru ce ne 
batem» împotriva hitlerismului, ca după 
război să dea seamă de victoriile mari- 
lor forțe populare antiimperialiste din 
Cuba pină în Vietnam («Paralela 17») 
$i Laos... Probabil cá nu există martori 
— în cinema — mai «cuprinzători» de- 
cit Ivens, mai «competenti» in proble- 
mele secolului 20. 

Ultima sa creatie, la 78 de ani, este un 
ciclu de 12 reportaje despre China 
populară, intitulat «Cum a mișcat Yu- 
kong muntii», primit cu un extraordinar 
interes de opinia publică si critică. 
Împreună cu o altă specialistă a «direc- 
tului», Marceline Loridan, Ivens lucrat 
la acest ciclu, timp de un an si jumátate, 
în China — «o documentare» serioasă 
care cuprinde, de pildă, patru luni de 
viaţă într-o uzină din Sanghai sau chiar 
munca fizică în fabrica «7 noembrie»; 
Ivens explică limpede că echipa lui — 
operator Li Tse-hsiang,cu o «cameră» 
de o mobilitate exemplară —a evitat 
riguros impresionismul, exotismul, re- 
portajul-foto si mai cu seamă, «enciclo- 
pedia» imagistică (încercare de orgoliu, 
orgoliu inutil în artă de a spune totul, 
prin care nu obţii decit nimicul). «Un 


proverb chinez — spune Ivens — te în- 
vata că, dacă te plimbi pe cal, nu poti 
vedea locurile clar. Pentru a descoperi 
florile în iarbă, trebuie să descaleci. 
Noi am pus piciorul pe pămint». Titlu- 
rile celor 12 filme sint suficient de suges- 
tive pentru a da o imagine a «metodei» 
lui Ivens în captarea semnificativului: 
«Farmacia», «O femeie, o familie», «Uzi- 
na de generatoare», «Povestea unei 
mingi», «O cazarmă», «Un sat de pes- 
cari», «Antrenamentul la circul din Pe- 
kin», «În jurul sondei de petrol», «Repe- 
titie la opera din Pekin»... 

Un critic marxist prestigios — Maria- 
Antonietta Macciocchi — apreciazá e- 
logios opera lui Ivens, dindu-i o dimen- 
siune esenţială în istoria cinematogra- 


“tului: «Pină acum, China era un spec- 


tacol mut, oferit de mandarinii occiden- 
tali, aflaţi față de ea într-un raport 
exterior. O Chină-obiect de consum, 
în nemișcata concepţie livrescă reali- 
zată în eprubeta greco-latină. O Chină 
fără chinezi. Acum, această regie ne 
oferă țesătura concretă a uneia, a o 
mie, a opt sute de milioane de vieți... 
Nu ni se prezintă o masă de oameni 
care risca să se transforme într-un 
cor, ci indivizi, subiectivitáti revolutio- 
nare, cu nume, prenume, povești per- 
sonale»... Pentru critic, filmul lui Ivens 
— «ducind la bun sfirgit o încercare 
atit de dificilă ca dezvăluirea unei Chine 
cotidiene» — constituie un fel de testa- 
ment artistico-politic al celui care a 
filmat toate revoluțiile secolului 20. 


N cronica surisului 
Domnilor, «O noapte 
pe muntele plesuv» 


Yul Brynner în filmul /ubito, reincepem 


4 


cumentul. sursă a filmului 


Vechea puşcă) 


Clasament feminin pe anul 1975: 1. Romy Schneider — (în filmul nr. 1 
al aceluiaşi clasament: 


2. Annie Girardot 3. Marlene 


Jobert 4. Mireille Darc. Cine va promova la toamnă? 


ment si nu tramvai.. Nr. 5: Charles 
Bronson — actor pe care un regizor 
de talia lui Ingmar Bergman il considerá 
«scandalos de subapreciat». Pe locurile 
următoare, piná la 10; Steve McQueen, 
Robert Redford, Louis de Funes, Yves 
Montand si Jean-Louis Trintignant. 


«La «feminin» (unde ne permitem 
a fi mai concisi nu numai din motive 
de spatiu, dar si pentru cá In acest do- 


meniu, gusturile chiar cá nu se dis- 
cutá...). Nr. 1: Romy Schneider, după 
care nu mai putin de patru vedete 
tipic-franceze Annie Girardot, Mar- 
lene Jobert, Mireille Darc, Cathe- 
rine Deneuve. Pe locurile 7—8: Mi- 
chele Morgan si Brigitte Bardot (to- 
tusi.. Abia pe locul 10 — Elisabeth 
Taylor, ceea ce nu înseamnă, fireşte, 
ultimul loc într-un clasament ce s-ar 
vrea mai putin absolutist... 


Clasamentul masculin pe 1975: 1. Alain Delon (în fotografia alăturată: 
in «Tiganul») 2. J.P. Belmondo. 3. Paul Newman. 4. Lino Ventura. 


Cine va retrograda la anul? 


cronica 
eroului real 


„Cu singe rece“ 
(partea l-a ) 


Prin '43, o fetiscanà americană 
Anne Eden — o domnisoará care vi- 
seazá la ce altceva decit la avere, iz- 
buteste — dupá citeva incercári in teatru 
— să dea lovitura și să se căsătorească 
fericit cu un miliardar. Domnișoara de- 
vine d-na William Woodward și în anii 
de după război duce o viață normală 
de miliardará, ce altă viata? Pina in 
'55, cind o apucă o teamă fantastică, 
binecunoscută în întreaga «lume bună»: 
d-na Woodward intră la ideea neagră că, 
într-o bună zi, ea și soțul ei vor fi prádati! 
Fandacsia e atit de mare că nici un paz- 
nic nu i se pare suficient și doamna nu 
poate adormi fără pușcă la indeminá. 
Dar, ce să vezi? Intorcindu-se într-o 
noapte de la un dineu unde sustinuse 
nesmintită că un necunoscut dă tircoale 
casei ei, doamna aude într-adevăr pași 
în locuinta-i somptuoasá și pune mina 
pe armă; coboară si vede în hol o umbră 
mișcindu-se. Trage — ce altceva să 
facă? Era domnul Woodward — soțul, 
în drum spre baie. Domnul Woodward 
moare pe loc, împușcat. Urmează o 
mică anchetă. Un Columbo emite citeva 
dubii cu privire la accident, dar un juriu 
— după o deliberare de 30 de minute — 
conchide cá doamnei nu i se poate 
imputa nimic altceva decit o nervozitate 
excesivă. Fine del primo tempo. 
Secondo tempo. 


Rubrica «Filmul, document a! epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 


realizată de Radu COSASU 


„Cu sînge rece“ 
(partea a Il-a) 


Trec douăzeci de ani, timp în care 
miliardara, după ce depășește starea 
lirească de doliu și tristeţe, devine ca; 
de afiş al vieţii mondene, o văduva 
veselă, liberă de angoase, «liberă sint, 
belă sint, de nimeni nu depand» cum ar 
zice un clasic. În 1975, un scriitor mai 
putin clasic dar foarte celebru, plătit 
în aur de editorul său, ca avans lao 
carte care ar trebui să se numească «Sce 
ne din viata new-yorkezá», ce face, fiind 
el în pană de subiecte dar și presat 
zilnic de editorul său? la masa într-un 
restaurant francez de pe a 55-a stradă 
din Manhattan (el devenise celebru prin- 
tr-un «Dejun la Tiffanny»!), în compania 
a două doamne extrem de bine docu- 
mentate în cancanurile și legendele 
vieții — ce coincidenţă! — new-york -eze. 
Ele ii povestesc, ce? Viaţa si (man)opera 
doamnei Woodward. Cu acel singe rece 
prea bine cunoscut în intreaga lume 
chiar din cartea sa cu acest titlu, scrii- 
torul le ascultă atent și, la desert, e 
stăpin pe subiectul căutat de atita timp. 
În citeva luni, cartea e gata. Revista 
literară «Esquire» anunță pentru nu- 
mărul din octombrie publicarea citorva 
fragmente din noua carte a lui Truman 
Capote (acesta e numele scriitorului, 
care altul?). Foarte scrupulos, cu același 
singe rece, autorul inmineazá din timp 
avocaţilor doamnei Woodward manus- 
crisul, pentru a-l citi şi a fi avizaţi asupra 
romanului său de «ficțiune» bine docu- 
mentată. Nici o obiectie din partea 
avocaților. Totul e O.K. Cu o săptămină 
înainte de apariţia primelor fragmente 
din noul roman al lui Truman Capote, 
d-na Woodward înghite o pastilă de 
cianură şi moare. Nimeni nu va sti de 
ce. Nu se face nici o anchetă. De ce 
s-ar face? Cine să fie criminalul? Şi de 
ce ar fi un criminal? De ce să apară 
totdeauna un Columbo? 


s-a filmat... 
mîine 


„Faptul divers“ 
ia 2001... 


Filozofi si sociologi, jurişti şi psihiatri, 
economişti si criminologi, ۰ 5 
lume de ginditori se apleacă incordatä 
si gravă asupra unuia dintre cele mai 
semnificative fenomene sociale ale lumii 
capitaliste: înmulţirea actelor de vio- 
lentá în forme pe cit de sălbatice si 
singeroase, pe atit de absurde. Doar 
prețurile înregistrează o creștere com- 
parabilă cu aceea a violenței — remarcă 
scriitorul francez Jacques Sternberg 
în «Le Monde», si tot el, cu un simt al 
umorului salutar pentru o igienă men- 
talá,cind totul din jur isi iese din titini, 
profeteste cîteva din faptele diverse 
ale presei viitorului, in cazul cind esca- 
lada violentelor va continua: 

€ Londra: Continuă să fie căutată 
tinára care, abandonată de amantul ei, 
dealtminteri căsătorit, înjunghie siste- 
matic toate femeile blonde și căsătorite 


0 criză a 
„musicalului‘‘? 


American la Paris, situatie privilegia- 
tä a clasicei comedii muzicale holly- 
woodiene, printre ai cärei fäuritori se 
numără la loc de cinste, Stanley Donen 
a făcut citeva consideraţii amare cu 
privire la destinul «musicalului», azi: 

«Comedia muzicală supraviețuiește 
cum poate, fără forta de altădată. To- 
tul s-a schimbat din raţiuni economice. 
Pentru a monta azi un «musical», iti 
trebuie citeva milioane de dolari, intre 
şase si opt... Cind eram tinár, mă im- 
presionau comediile Broadway-ului. 
Azi, puţine mai sint bune, cu adevărat 
bune. Aproape nimeni nu mai ştie să 
scrie un libret, un cintec nostim, o me- 
lodie pentru o situaţie. S-a pierdut «me- 
seria». Talente există, dar echipele se 
formează greu și rar... Sigur, găsești 
dansatori extraordinari ca negrul ame- 
rican Ben Vereen, însă comedia muzi- 
cală este excesiv de scumpă, compor- 
tind prea multe riscuri, prea multe te- 
meri. Nu mai e posibil să faci vreo ex- 
perientá, să indráznesti o eroare. Anul 
trecut, Glower Champion a montat pe 
Broadway un «musical» la care a lucrat 
un an. Spectacolul a durat doar o 


intilnite în cale. Se evaluează la mai 
mult de 120 numărul victimelor ei. 

€ Marsilia: Constatind cu turbare 
cá masina sa nu vrea sá porneascá, 
înnebunit la gindul cá nu va putea folosi 
maşina toată ziua, un negustor de vinuri 
a împușcat un alt automobilist, pentru 
a-i fura acestuia mașina. Demarind în 
trombă, el a «măturat» în trecere un 
grup de copii, pentru ca peste 200 de 
metri să pocnească un autobuz cu care 
a spart vitrina unui mare magazin. Bi- 
lant: 80 de morti, cu totul... 

O Paris: Pentru a se răzbuna pe 
inspectorii fiscali care vroiau să cu- 
noască veniturile lor exacte, doi direc- 
tori ai unei societăți dau foc, în plină zi, 
percepției din arondismentul lor. Pom- 
pierii au scos de sub zidurile sinistru- 
lui 30 de cadavre. 

O Bruxelles: O ingrijitoare de toaletă 
tine închis, de 4 zile, în subsolul unui 
mare restaurant, un important ۰ 
(președinte-director general de socie- 
tate). Ea cere suma de 10 milioane 
pentru a-i deschide ușa și a-i da drumul. 

O Lille: Somer de aproape 10 ani, 
un arhitect de avangardá, ingrozit de 
uritenia noilor ansamble, aruncá in aer 
un cartier de blocuri noi-tip. Citiva supra- 
vietuitori. 

Aceste mici scenarii infernale sint 
publicate sub titlul: «Doamne,izbáveste- 
ne de bine»... 


seară. Prin această schimbare a datelor 
economice, nu mai există decit un sin- 
gur stil în «musical», capabil «să mear- 
gă» bine comercial: ceva foarte mare, 
foarte simplu, cu un conținut intelec- 
tual infim»... 

Şi această splendidă definiţie a mu- 
sicalului, din punctul său de vedere: 

«ldeea mea de «musical» este aceea 
de a schimba calitatea unei zile din 
viata spectatorului, a-i dezvălui o reali- 
tate a sentimentelor, ceva mai bogată 
decit ۰ 


Criza marilor actrițe 


Un punct de vedere autorizat — cel 
al lui Francois Truffaut, regizor atit de 
pasionat de «sufletul feminin» — asupra 
acelei crize a marilor roluri feminine in 
cinematografia occidentalá (vezi si «Ci- 
nema» nr. 12/75): 

«...Intr-adevár, azi actritele trebuie a- 
proape sá cadá in genunchi pentru a 
obtine un rol bun. Eu cred cá actritele 
au partea lor de ráspundere in aceastá 
situație. Ele comit o mare greșală refu- 
zind sistematic sá interpreteze perso- 
naje antipatice. E o naivitate sá confunzi 
lupta socialá pentru demnitatea femeii 
cu lupta pentru «mari roluri feminine» 
— sint douá actiuni cu totul diferite. 
Unde este Bette Davis de azi? Eric von 
Stroheim a fácut o carierá extraordinará, 
jucind personaje «rele». Priviţi — com- 
parativ — ce a devenit Greer Garson 
care nu a interpretat decit roluri drá- 
gute si simpatice, dar in tilme fără 
nici un interes»... 


if’ si Karen Black 
(cunoscutá la noi 
din Marele Gatsby) 


4 
: N | care pentru alții se anunță 


«o nouă Bette Davis» | 


47 


Doi mari actori italieni care refuză statutul de star: Mon 


Vitti si 


Giancarlo Gianini (într-o scenă din filmul La miezul nopții începe 
ronda plăcerii de Marcello Fondato) 


N Lege și dreptate, dreptate şi 
adevăr. Cineastul bulgar Ranghel Vil- 


ceanov («Voci în insulă», «Soare si 
umbră») s-a afirmat totdeauna ca un 
pasionat apărător al cinematografului- 
dezbatere, al cinematografului-mărtu- 
rie, care să îndemne spectatorul la me- 
ditatie si la opțiune morală. Acest mi- 
litantism este prezent și în Judecăto- 
rul de instrucție și pădurea, unde 
enigma polițistă contează mai putin 
şi în valoare este pus dialogul dintre 
două caractere. Tentativa judecătorului 
de a o cunoaște pe fata învinuită de 
omor, si care repede, prea repede și-a 
recunoscut vina. Dialogul dintre cei 
doi începe ca o luptă: fata refuză orice 
contact cu societatea. Aspiră la închi- 
soare, pentru a putea fi singură. Jude- 
cătorul înfruntă această mentalitate a 
disperării, vrind să-i dovedească că 
«ceilalți nu sint, neapărat, iadul». Va 
reuși acest lucru, pentru că nu întot- 
deauna pădurea rămine ascunsă din 
cauza copacilor. 

N Rapsodie in Re — de la Revo- 


la scară națională, în Spania, a revendi- 
cărilor sociale și politice, a apărut filmul 
dramaturgului și poetului Fernando Ar- 
۲۵۵۵۱, Arborele din Guernica. A apă 


Labirintul 
umbrelor .._ 


rut pe ecranele franceze, dar nu și în 
Spania. «Arborele» lui Arrabal este — 
într-o viziune care amintește constant 
de Goya și de Picasso — un simbol al 
supraviețuirii, o pasăre Phoenix a li- 
bertátii, în orașul martir, care a fost 
distrus in 1936 de aviația nazistă. Filmul 
este un poem vizual liric, unde se a- 
mestecă pagini de documentar (un 
discurs al Passionariei — Dolores Ibar- 
ruri, un moment de reculegere înainte 
de bătălie, mii de oameni cintind Interna- 
tionala), dramaturgia unei balade exal- 
tind lupta eroică si disperată pentru 
Republică, într-o fortáreatá-oras ase- 
diată, un cintec funebru evocind marti- 
riul unui popor peste care se lasă greu- 
tatea tăcerii călușului, a închisorilor şi 
garoului. Într-un moment de răscruce 
în istoria Spaniei, ca cel prezent, Arra- 
bal a scris un poem cinematografic, 
metaforic, care este un rechizitoriu fără 
milă la adresa ordinei morale a unui 
regim al marii burghezii antidemocrati- 
ce. În rolul unei Passionaria imaginare, 
a rezistenței de neinfrint, Mariangela 
Melato. 

@ O lume în ralenti. Regizorul Fré- 


déric Rossif a filmat, s-ar putea spune, 
timp de o viață întreagă, «viata anima- 
lelor», singurătatea, vinătoarea, dragos- 
tea si moartea lor într-un balet lent, 


După cum scrie autorul cărții (apărută 
recent în editura «Meridiane») — în intro- 
ducere, — «la nici măcar un sfert de veac 
de la apariţie, o artă aflată încă în faza 
incertă a prospectiunilor de limbaj,tráieste 
o aventură estetică de mari proporții, alături 
de arte cu tradiții milenare, ca literatura, 
pictura, muzica și teatrul, în cadrul unei 
mișcări culturale de o asemenea amploare 
cum este expresionismul». Această aven- 
tură estetică — şi nu numai estetică, pen- 
tru că în frenezia expresionistă cinemato- 
graful și-a făurit un limbaj politic — este 
subiectul cărţii lui Petre Rado. Un limbaj 
politic în sensul exprimării unei stări de 
spirit colective, într-o Germanie pentru 
care ieşirea din primul război mondial in- 
semna începutul unei epoci de haos eco 
nomic, de ascutire a contradictiilor pe plan 
social, de accentuare a instabilității și inca- 
pacitátii de conducere a acelei efeme- 
re «Republici de la Weimar». Colapsul 
emoción burgheze şi ascensiunea nazis- 
mului se reflectă in imaginile deprimante, 
pesimiste, prevestitoare de rău și de moarte, 
ale cineaștilor expresioniști. Coşmarul oni- 
ric şi starea de veghe sint modalități de 
naraţiune prin care, în filigran, se citește o 
epocă istorică. Vis sau realism sordid, 
Kammerspiel sau «noua obiectivitate» — 
expresionismul este o aventură. O aven- 
tură presărată de capodopere și de acea 
misterioasă penumbră, de acel perpetuu 


ireal, care transformă documentarul în 
poezie. O poezie a ralenti-ului, prin care 
realitatea este transfiguratá si piná la 
urmă esentializatá. «In Sărbătoarea 
sálbaticá — spunea regizorul despre 
ultimul sáu film — animalele sint ade- 
várate elemente de fascinatie. De fapt 
nu e un film despre ele ci despre aminti- 
rea omului. Tovarásii nostri (partenerii 
nostri, cum ar gpune Bachelard) erau 
animalele. Le urmáream si ne urmáreau. 
Erau hrana si erau zeii. Tipetele lor au 
inventat muzica. Privindu-le, am învățat 
să vorbim. Graţie acestei sărbători, a 
acestei explozii de forță, putem mai 
bine cunoaşte reacția tuturor impulsuri- 
lor noastre care ascultă de legea funda- 
mentală a instinctului. Cu toate virtu- 
tile sale: răbdare, curaj, acceptarea 
bucuriei și a morții, și mai ales acea 
certitudine extraordinară pe care o ci- 
tești în ochiul albastru al tigrului; ea 
iti spune că moartea e ușoară. O dată 
înțeles acest adevăr, e mult mai simplu 
să treci prin problemele vieții». 

B Filme de rodaj. Televiziunea ma- 


ghiară lasă tineri realizatori să «se 
rodeze» în filme lungi de o oră, în filme- 
punti de legătură între specificul micului 
și marelui ecran. Sint semnificative în 
acest sens filme ca În ultima bancă 
de Marta Kende, poveste a integrării 
într-o școală din Budapesta a unei 
micute ţigănci sosite de la tara sau 
Dragostea vinovată a pictorului de 
icoane Zaharia de Janos ۰, 
evocare a vieții unui Rubliov bulgar, 
care, rupind cu tradiţiile bizantine, a 
introdus în icoanele și frescele sale 
momente ale vieţii laice și profane. 
Cineastul maghiar a filmat la fața locu- 
lui, în bisericile si minăstirile din Bulga- 
ria, unde se află, ca într-un muzeu na- 
tural, opera pictorului medieval. 


@ Mult zgomot pentru nimic. La 


Avoriaz, în localitatea alpină la modă, 
a avut loc al patrulea Festival al filmului 
fantastic. Un tren special încărcat cu 
personalități si vedete a plecat noaptea 
de la Paris: ținuta de rigoare — roșu si 
negru. Într-unul din vagoane era orga- 
nizat un café-concert. Într-altul erau 
proiectate filme de groază. Ultimul 
vagon era un adevărat muzeu pe roate: 
a fost construit în 1930 pentru deplasă- 
rile oficiale ale sefilor de stat. Pre- 
sedintele juriului — însuși marele An- 
tonioni. În juriu — Serghei Bondar- 
ciuk, compozitorul Jannis Xenakis, Les- 
lie Caron, Jacques Tati, Agnés Varda, 
Jean Seberg, Jacqueline Bisset. Sin- 
gurul element modest în această pa- 
radá de nume a fost selectia de filme. 
O selecţie deloc fantastică. De altfel 
juriul a renunțat să acorde «marele pre- 
miu» și s-a mulțumit, ca să salveze 
onoarea festivalului, să atribuie premii 
speciale, la două filme engleze, care de 
altfel au și fost copios fluierate de pu- 
blic. 

@ Arta ca pasiune. In primul ei 


film, ca regizoare, Jeanne Moreau po- 
vestește destinul a patru actrițe. Titlul 
Lumina. Abia sfirșite filmările, Moreau 
a început repetițiile la o foarte dificilă 
piesă a dramaturgului german Frank 
Wedekind — Lulu, piesă scrisă în 1895. 
Este un portret aproape fantastic al 
unei femei cu 21 de chipuri, si cu tot 
atitea nume, un portret-mozaic al Fe- 
meii, făcut din întruchipări ale tuturor 
femeilor. Un rol-cheie în palmaresul 
oricărei actrițe. Şi un rol care comple- 


crepuscul al stărilor de veghe care fac 
posibile orice surprize și unde cele mai 
neasteptate intilniri sint la locul lor, prinse 
10 logica indestructibilă a visului. Expresio- 
nismul este o arta nocturna, un treaniat 
nelinistitor de apă în intunericul pădurii, 
și autorul a ştiut să se afunde pe aceste 
cărări de umbre, să ne ducă spre sursele 
cu străluciri sumbre ale acestui atit de ciu- 
dat, de unic, si în același timp de important 
moment din viața unei arte. Cind spun 
că a ştiut, nu mă refer la o știință didactică 
sau la bogăţia informației și analizei: aceas- 
tă ştiinţă și această bogăţie există, dar ele 
sint abia punctul de plecare al cărţii şi al 
călătoriei. Petre Rado a ținut seama — din- 
colo de meticuloasa și precisa organizare 
a materialului, dincolo de dificila sinte/4 
care face din filme arhetipuri, de acea deli 

nine data de Blaga expresionismulul şi pe 
care el o citează in cartea sa: «De cite ori 
un lucru e astfel redat incit puterea, tensiu- 
nea sa interioară il întrece, il transcendează, 
trădind relatiuni cu cosmicul, cu absolutul, 
cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs 
artistic expresionist». A tine seama de o 
asemenea definitie inseamná a nu vorbi 
despre obiectul unei arte, ci despre subiec- 
tul ei; a trece de la analizá la poem, de la 
istorie, biografie, filmografie si exegeză, 
la acele cuvinte care spun despre tăcerea 
unde se aud bătăile inimii si inimilor trăind 
arta ca pe-o inefabilă durere. Marele merit 


tează din interior, şi ca din intimplare, 
preocuparea de regizoare a Jeannei 
Moreau. Căci un film făcut de o actriță 
despre patru actrițe este tot un portret: 
al unei femei si al pasiunii ei pentru artă. 

@ Film in film. După «8,1/2» de 


Fellini, după «Totul de vinzare» de 
Andrzej Wajda, după «Noaptea ameri- 
cană» de Truffaut, filmul maghiar La- 
birint de Andras Kovaks isi alege ca 
subiect realizarea unui film si ca perso- 
naj principal, un regizor. Această vi- 
ziune în oglindă a cinematografului, 
această dublare si dedublare a filmului 
în film, nu are însă în concepția lui 
Kovaks — după cum nu avea nici în 
celebrele sale modele — o dimensiune 
narcisistă. Si cu atit mai putin senza- 
tionalá, de dezvăluire a culiselor unei 
arte şi a trucurilor unei meserii. «Labi- 
rint» se oprește asupra unui moment 
al turnării unui film, cînd regizorul își dă 
seama că viziunea sa asupra poveștii, 
asupra destinului personajului, asupra 
mesajului său, este cu totul diferită de 
cea a scenaristului, care nu e de acord 
cu autorul povestirii ecranizate, care nu 
e de acord cu concepția actorului prin- 
cipal, care-și vede personajul cu totul 
altfel decit îl vede regizorul s.a.m.d. Un 
labirint al punctelor de vedere diver- 
gente, care sub bagheta cineastului 
trebuie să se transforme într-un coloc- 
viu creator. 

B Dans si drama Regizorul so- 


vietic Anatoli Efros lucrează la o adap- 
tare (pentru televiziune) a romanului lui 
Ivan Turgheniev «Ape de primăvară», 
într-o formulă neobișnuită. El încearcă 
să îmbine acțiunea dramatică si baletul 
clasic. Filmul se va chema Fantezie 
نو‎ va fi interpretat. atit ca actriță cît și ca 
balerină, de Maia Plisetkaia. Ea il va avea 
ca partener pe Innokenti Smoktunov- 
ski. Care va fi «dublat» in secventele de 
dans de balerinul Anatoli Berdusev. 
Totul pe muzicá de Ceaikovski. 

N Scott si Zelda. Actriţa Tuesday 
Weld (inocenta fetișcană din filmul «Am 
încălcat legea» cu Gregory Peck) a 
interpretat într-un film de televiziune 
rolul Zeldei, soția nevrotică a roman- 
cierului Scott Fitzgerald. Ea l-a avut 
partener pe Jason Miller, care pentru 
a-l interpreta pe Fitzgerald a întreprins 
o fantastică muncă de documentare în 
puzderia de biografii și eseuri scrise 
despre celebrul romancier. Munca ce 
nu a fost inutilă, deoarece presa de 
specialitate din America consideră fil- 
mul Scott Fitzgerald la Hollywood 
ca una din cele mai interesante, mai 
autentice, mai serioase si mai bine 
interpretate dramatizări asupra vieții 
scriitorului si a soției sale. 

B După ® de ani. Regizorul ameri- 
can Roger Corman intenționează să 
realizeze o nouă versiune a unui «mo- 
nument» al istoriei cinematografului: 
Nașterea unei națiuni. În 1915, sem- 
nind acest film, Griffith inventa practic 
narațiunea filmicá, montajul si incadra- 
tura: filmul sáu a fost — după multi 
comentatori — o adevărată «naștere a 
cinematografului». În anul bicentena- 
rului Americii, Corman ar voi să aducă 
în felul acesta un omagiu marelui pio- 
nier al epopeii pe celuloid, dar să si 
modifice în remake-ul său viziunea se- 
gregationistá si rasistă pe care o avea 
Griffith asupra Rázboiului de Secesiune. 
Capodopera va fi evocată si repovestită 
intr-o perspectivă progresistă. 


al acestei amplu documentate cărți de 
cinema este in primul rind valoarea ei lite- 
rară. Dincolo de emoția artistică او‎ 8 
(opusă unei obiectivitáti reci, de comen- 
tariu enciclopedic) cu care Petre Rado 
discută filmele, este mereu prezentă luci- 
ditatea critică care plasează filmele în 
context, visele in ambianța care le-a dat 
naştere. Nosferatu sau Caligari si chinui- 
toarele lor fantasme lasă să se delușească 
nelinistile Germaniei si presimtirile singerii 
si indoliate ale nazismului. «Sentimentul 
nocturnului» — scrie Rado despre Nos- 
feratu — se instaureazá definitiv in spatiul 
psihic al filmului, omniprezenta vampirului 
născut din tenebre e sugerată prin obscu- 
ritatea universului citadin, in oras si in afara 
lui e mereu noapte, lumina zilei dispare, 
alungatá de presentimentul mortii care se 
insinueazá pas cu pas în pasnicul burg de 
provincie». Asa e scrisă cartea. sugerind 
filmele prin cuvinte-imagine, analizindu le 
structura si stilul chiar din interiorul lor, 
filme vii si nu documente de arhivá, intilniri 
pe drumurile labirintului. 

O addendă care cuprinde texte alese din 
literatura critică a expresionismului, ca şi 
interesantul dicționar de personalități ale 
filmului expresionist, realizate de Cristina 
Corciovescu, completează cu autoritate 
acest eseu, care este o dovadă că despre o 
artă nu se poate scrie decit cu artă. 


Dan ۸ 


@ Polanski, Adjani și balul cine- 
fililor. După «Cutitul în apă», poveste 


cu vitriol spusă pe un ton de farsă, 
după «Balul vampirilor», fals film de 
groază, parodie și în același timp lividă 
poveste stiintifico-fantasticá, după «Chi 
natown», unde romanul politist ă la 
Chandler era spus pe ton de tragedie 
antică, Roman Polanski lucrează la o 
adaptare a unei cărți despre dedublare 
si frică — Locatarul. În rolul principal, 
chiar Polanski. Şi-a acordat rolul fără 
niciun complex. «Ca Charles Chaplin, 
Harold Lloyd, Buster Keaton si Orson 
Welles. Exemplele de regizori-actori nu 
lipsesc in istoria cinematografului. Si 
atunci eu de ce nu?» Polanski a dat un 
rol în acest film Isabellei Adjani. Un 
rol departe de personajul Adélei H, 
eroina purá si romanticá a lui Truffaut. 
Adjani este acum o fatá fardatá cam 
violent si fárá grijá arátind asa cum 
aratá obisnuitele discotecilor. Un rol de 


ros al istoriei Angliei revine pe ecran 
in filmul lui Waris Hussein, Toate 
femeile regelui. Charlotte Rampling 
și Keith Mitchell sint protagoniștii. 

e Un roman contestatar a! societății 
de consum — Contextul de Sciascia, 
a tost ecranizat de un regizor pentru 
care cinematograful a fost totdeauna 
o armă politică: Francesco Rosi («Mii- 
nile pe oras», «Salvatore Giuliano»). 
Filmul (în competiţie la Cannes '76) se 
cheamă Cadavre excelente și este 
interpretat de Lino Ventura, Alain Cuny, 
Charles Vanel si Fernando Rey. 


€ Monica Vitti si Ugo Tognazzi sint 
interpreții ultimului film al lui Luciano 
Salce, Ratá cu portocale. Este o co- 
medie despre o criză matrimonială al 
cărei final ar trebui să fie despărțirea. 
Şi despărțirea va fi precedată de o masă 
organizată de bărbatul (virtual) părăsit, 
care va şti ce trebuie să facă pentru a 
nu-și pierde soția. 


Asociaţia criticilor din New York a desemnat-o ca cea mai bună actriță 
a anului 1975 pe Isabelle Adjani, pentru rolul titular din filmul Povestea 


AA 


compoziție în aşteptarea Piraților, pe 
care tot Polanski îl va regiza în această 
primăvară si unde Adjani, va fi nepoată 
de amiral spaniol iar Jack Nicholson, 
corsar. Intre timp, actrita a primit o 
triolá confirmare a talentului ei: la New 
York i-au fost acordate: Premiul criticii 
străine, Premiul criticii new-yorkeze și 
Premiul pentru cea mai bună actriță 
a anului (în filmul lui Truffaut). Premiile 
i-au fost remise de octogenara Lillian 
Gish. Si totuși, tinăra Adjani a refuzat 
propunerea unui rol principal într-un 
film star-system. Poate pentru că, așa 
cum o caracterizează un cineast, «este 
în căutarea permanentă a perfecțiunii». 


M in avanpremierä, în premieră 


€ Regizorul Giorgio Capitani va po- 
vesti pe tonul comediei amärui scurte- 
le intiiniri dintre două cupluri de nave- 
tisti ai Pietii Comune: doi bárbati si 
douá femei care locuiesc la periferia 
Parisului și lucrează la Milano, petre- 
cindu-si mare parte din timp în du-te 
vino cu trenul. Titlul — Consumati de 
o constientá pasiune. Interpreti: Jane 
Birkin, Catherine Spaak, Aldo Maccione 
si Cochi. 

€ Vittorio Gassman va reveni la re- 
gie după citeva experienţe In teatru 
si film care au fost putin concludente. 
Actorul lucrează la o dificilă adaptare a 
unui text scris de Kirkegaard: Jurnalul 
unui seducător. 

O Figura regelui Henric al Vill-lea a 
fost cîndva întruchipată pe ecran de un 
«monstru sacru» al istoriei cinemato- 
grafului — Charles Laughton. Merle 
Oberon o interpreta pe Ann Boleyn. 
Mai tirziu, în filmul «Ana celor 1 000 de 
zile», Richard Burton interpreta pe re- 
gele care-și masacra soțiile, şi Gene- 
۷۱۵۷۶ Bujold pe cea care reușise să 
reziste aproape trei ani maniei destruc- 
tive a monarhului. Acest episod singe- 


Adelei H. Un record al generației. (Actrița tocmai a împlinit 20 de ani). 


X 


prima oară din anul 1933, cînd un ase- 
menea eveniment i s-a întimplat filmu- 
lui «S-a întîmplat într-o noapte» de 
Frank Capra, cu Claudette Colbert și 
Clark Gable, cele mai importante cinci 
premii Oscar au fost atribuite în 1976 
filmului lui Milos Forman Zbor peste 
un cuib de cuci (cel mai bun film al 
anului; Milos Forman — cel mai bun 
regizor al anului; Jack Nicholson, cel 
mai bun actor al anului; Louise Fletcher 
— cea mai bună actriță a anului; cel 
mai bun scenariu al anului). La decerna- 
rea premiilor, Jack Nicholson, care in- 
terpretează în film rolul unui pacient 
(perfect sănătos de altfel) internat în- 
tr-un azil psihiatric, declara: «Premiul 
meu este o dovadă că în Academia de 
artă cinematografică sint tot atitia ne- 
buni citi poti găsi și aiurea». Alte «sta- 
tuete» au fost acordate pentru cel mai 
bun rol secundar masculin, lui George 
Burns, în filmul Băieții soarelui. 
Acest actor apare pentru prima oară 
pe ecran după o pauză de... 37 de ani. 
Ceea ce l-a făcut sá declare că va reveni 
la cinematograf (și eventual la un alt 
Oscar) peste alti 37 de ani... Cel mai bun 
rol secundar feminin a fost atribuit 
actriței Lee Grant (pe care am văzut-o 
pe marele ecran în «inspectorul Co- 
lumbo») — pentru filmul Shampoo. 
Mary Pickford, «logodnica Americii» 
de pe vremea marelui mut, a primit un 
Oscar omagial. Premiul i-a fost remis 
în vila ei, actrița neputindu-se deplasa 
la festivitate. 


Gelozie 1976 sau o poveste de cînd e lumea. O poveste cu un cuplu 

care se iubește dar nu știe s-o dovedească. De aceea, în timp ce se 

iubeşte, se sfisie. Scenarist si regizor — Nadine Trintignant. Protago- 
nisti — Jean Louis Trintignant si Stefania Sandrelli. 


B Epopee spaghetti. Părintele wes- 


ternului spaghetti, Sergio Leone, a ajuns 
producátor si-i lasá pe altii sá realizeze 
pe contul lui singeroase imitații ale 
poveștilor cu cow-boys. Cu banii cisti- 
gati de pe urma unor filme produse de 
el ca «Numele meu e nimeni» și «Un 
geniu, doi asociaţi și o cerșetoare». 
Leone visează la un superfilm — A 
fost odată America. O «saga» a 
Statelor Unite din 1918 pină astăzi, 
văzută prin ochii unui... gangster. El 
a propus rolul principal lui James Cag- 
ney, dar deocamdată se lovește de re- 
fuzul net al actorului. Un alt «dur » — și 
acesta în retragere — prevăzut în dis- 
tributie, este Jean Gabin. Leone este 
convins cá va sfirsi prin a-i convinge 
pe cel putin unul din cei doi sá joace in 
filmul sáu. 


B Corabia fără nebuni. 937 de evrei 


Germani primesc in mai 1939 autorizația 
de a părăsi Germania nazistă. Ei se 
îmbarcă pe pachebotul «St. Louis», cu 
direcția America Latină. Totul nu este 
însă dect o operaţie de propagandă 
semnată Goebbels: refugiații nu vor 
primi drept de azil în țări care se află 
fie sub “ameninţarea Reichului, fie evită 
orice act politic cu aer de provocare 
față de Berlin. Pornind de la acest 
incident politic, si-a construit regizorul 
Stuart Rosenberg («Bani de buzunar») 
ultimul sáu film — Călătoria. Un inci- 
dent politic care este si o parabolă 
asupra fascismului. Faye Dunaway, Os- 
kar Werner, Orson Welles, James Ma- 
son, Maria Schell sint interpretii cu 
nume celebre ale personajelor anonime 
care au existat In realitate. 


Zbor peste un cuib de cuci — filmul cel mai bun al anului. Filmul cu 
cinci premii Oscar. Filmul care demonstreazá intr-o parabolá falimen- 
tul visului american. Jack Nicholson devine cu aceeasi ocazie cel mai 
bun actor al anului (dar nu numai pentru motivul cá a primit Oscarul). 


10 


Ve 


telescopuri 


Scriam, cu o luná in 
urmá, aici, despre un re- 


viriment (mult asteptat) 
petrecut pe teritoriile 
producției de filme a stu- 


diourilor de televiziune. 
in afara  tele-filmului 

de ficțiune — care continuă încă să 
rămină o cenușăreasă sau se află încă 
pe platouri, așteptind să demareze cu 
«toate pinzele sus» — în afara acestuia, 
deci, ultimele săptămini au lăsat să se 
întrevadă destul de multe creaţii cine- 
matografice interesante care atestă un 
efort de consolidare a acestui sector 
deosebit de important pentru relația 
micului ecran cu telespectatorii. Aș 
alege, dintre multe posibile, doar două 
argumente... 

€ Nașterea unui miracol 

Era într-o duminică după-amiază, cind 
am văzut filmul despre Nadia Comăneci, 
intitulat simplu (da, simplu!) Nașterea 
unui miracol. Pe fata aceasta, cu miră- 
rile încă intacte in fata miracolelor vieții, 
ea însăși un miracol al vieții, o stie de 
la un timp încoace o lume întreagă, pen- 
tru că o lume întreagă a fost uimită de 
zborurile și volutele ei, de caligrafiile 
ei aeriene, pentru care cuvintul «per- 
fect» ar fi doar o palidă, foarte palidă 
caracterizare. De ce ni se pare deosebit 
filmul lui Nicolae Opritescu, realizat 
după scenariul Manuelei Gheorghiu și 
cu contribuţia operatorului Tiberiu Vătă- 
sescu? Poate pentru că izbutește să 
vorbească fără cuvinte «mari», dar cu 
imagini «tari», ca aerul de munte, des- 
pre omenescul performanţei — numai 
sportive? — realizate de fetița aceasta 
atit de la început de viata... Poate pen- 
tru că izbutește să dea — si ce lucru greu 
este acesta! — o definiție a miracolu- 
lui... Sau, poate, pur si simplu, pentru 
că face tot ceea ce face cu sprijinul 
substanțial al cinematografului. Cine 
matograful, adică, nu este doar imagine 
cuprinsă pe un şarpe de celuloid, este 
idee, este forță, este viață... 

Îndeosebi printr-un montaj de mare 
rigoare demonstrativă, si cu o funcție 
pregnant artistică (să notăm, cu plus, 
şi numele monteurului, Dan Nanoveanu), 
Nașterea unui miracol surprinde per- 
formanta în haine de lucru. Pentru toate 
fetitele acelea care uimesc astăzi lumea 
întreagă, copilăria înseamnă, înainte de 
orice, muncă şi iar muncă, într-o sală 
de gimnastică de la poale de Carpaţi. 
Antrenamentele si concursurile dia- 
loghează, se cheamă, isi răspund, se 
condiționează, se suprapun. Familia în- 
seamnă multi, foarte multi prieteni si 
muncă, şcoala înseamnă multi, foarte 
mulți prieteni și muncă, copilăria și 
viata înseamnă la fel... si muncă. Marile 
satisfacţii dobindesc în film dimensiuni 
şi semnificaţii de eveniment planetar. 
Dar nu este acesta un lucru omenesc, 
teribil de omenesc? «Documentul unic», 
comentat de cineaşti — acea primă notă 
de 10 din istoria gimnasticii — reface, 
parcă, pe ecran ambianța primului pas 
al omului pe lună. Dar nu aceasta este, 
oare, realitatea cea mai adevărată și 
cea mai omenească a micutului univers 
numit Nadia Cománeci, lingá pátutul 
căreia niște îndrăgite personaje dis- 
neyene fi spun în fiecare dimineaţă 
«bun venit, paradisule»?... 

O Spectacolul lumii 

Al doilea argument este... o serie 
întreagă de argumente. «Spectacolul 
lumii», infätisat cu febrilitate si emoție 
neostenitá de cátre reporterul-cineast 
loan Grigorescu, continuá sá ne ofere, 
säptäminal, mărturii dintre cele mai 
semnificative despre oamenii şi timpul 
pe care îl trăim. În noua serie de «spec- 
tacole ale lumii» pe care o vedem încă 
pe micile noastre ecrane, «zig-zag»-ul 
pe mapamond al celui pentru care apa- 
ratul de filmat a devenit mai mult decit 
un prieten nedespártit, a devenit crez 
de viață, a devenit conștiință, nu in- 
cetează să ne acapareze, să ne facă 
pártasi la tezaurul civilizației mondiale. 
Am intirziat fascinati, împreună cu re- 
porterul, în fața semnelor tulburătoare 
ale unei civilizații îndepărtate, durate 
în piatră de Buhara și Samarkand. Am 


20 


receptat, împreună cu reporterul, glasu- 
rile vii ale timpului în Belgradul con- 
temporan sau în Angola populară. Şi am 
rămas o clipă cu respirația tăiată pri- 
vind, împreună cu reporterul, la ceas 
de Acropole, privirea de acum optspre- 
zece veacuri a prizonierului dac, acolo, 
la poalele unui imperator din care timpul 
n-a păstrat decit sandalele de piatră. 
Era un prețios semn al timpului, încărcat 
de semnificaţii, vorbind peste secole 
despre demnitate, despre neostenita 
sete de adevăr și de dreptate a poporu- 
lui nostru. 

Cele mai importante virtuți ale 
«spectacolului lumii» tin, sigur, de 
capacitatea reporterului de a surprinde 
semnele timpului. Ale unui ieri care a 
trimis spre viitor mesaje nepieritoare 
de gind și inspiraţie... Ale unui azi în 
care aparatul de filmat urmărește, cu 
frenezie si cu emoție, chipul și drumurile 
oamenilor. Poate că aici stă cheia inter- 
ventiei publicistice de calitate a repor- 
terului: în modul de a surprinde pe ecran, 
în ipostazele lor curente de viata, oa- 
menii. 

Da, a cuprinde in imagini semnele 
timpului este un telescop dintre cele 


esenţiale... Călin CĂLIMAN 


telereportaj 


La temperaturi 
înalte 


Ancheta Rodicăi Rarău 
— «Fierbinte, cáldut, re- 

ce» nu avea nimic neo- 

bisnuit în ea, tema este 

cotidianá — sint oameni 

care tráiesc la cea mai 

inaltă temperatură, alții 
care o scaldă, alții care n-au auzit nici 
de frisoane nici de temperaturi morale. 
Tot cotidiană era și ofensiva reporteru- 
lui, pentru că prin asta de fapt se deose- 
beste un reporter «fierbinte» de unul 
«cáldut», prin puterea de a lua tempera- 
tura timpului său și a se implica în ea, 
ilustrind-o. Nimic mai simplu decit să 
găseşti subiecti care să ilustreze o 
astfel de temă, important este cum li «pui 
în pagină» si cum faci ca acest «simplu» 
să devină eveniment, să aibă forță de 
convingere și valoare de simbol. Rodica 
Rarău are priceperea și talentul de a-și 
exprima propriile convingeri subsumate 
celor ale noastre, ale tuturor. Ea cu- 
noaște valoarea amănuntului semnifica- 
tiv, ştie să scoată tot ce se poate scoate 
dintr-o tăcere, un prim plan, un gest 
de acoperire a ochilor mai acuzator decit 
orice cuvinte, o privire limpede și o plasă 
de riduri calde mai elocvente decit orice 
mărturisire. A sti să faci biografii din 
portrete tine de arta teleastului. lată de 
ce emisiunea ei a fost receptată la 
«cald» și a fost comentată în tramvaie, 
pe stradă sau în sedinte,la o ceascá de 
cafea. Timpului nostru li este caracteris- 
ticá conştiinţa trează, dar la fel de carac- 
teristicá analiza permanentá a acestei 
constiinte, fárá false pudori, fárá conce- 
sii făcute unei așa-zise discretii. Avem 
nevoie de exemple pozitive și de exemple 
negative pentru a ne autodepăși. De fapt 
omenirea a avut întotdeauna nevoie de 
astfel de exemple pentru a se autodepási, 
dar niciodatá aceastá nevoie n-a fost 
trecută într-un program social organizat. 
Sintem sensibili la autentic şi la pate- 
tismul unei demonstraţii, la forța ei de 
convingere, tocmai pentru că toti năzuim 


Un spectacol de ținută: Nunta 
insingeratä de Federico Garcia 
Lorca (in regia lui Timotei Ursu), 
sustinut cu  patetism de Olga 
Tudorache si cu o caldá sensibi- 
litate de Violeta Andrei 


sá tráim «fierbinte». Sigur cá intr-o 
ordine idealá aria de investigatie poate 
fi lărgită. Oameni minunati, comuniști 
adevăraţi, constructori ai vieții noi se 
găsesc pretutindeni. Dar sint aduși in 
aceste anchete de profundă morală, 
marii constructori ai satului contempo- 
ran — personal am 10111011 atitea perso- 
nalitáti autentice! — din familia «docto- 
ritei» minunate, investigatá de Rodica 
Raráu, portret exemplar care deja a 
devenit anonim, ideal, si acesta e cel 
mai mare compliment care se poate 
face reporterului si subiectului său. 
Am vrea mai des să auzim vocile perso- 
nalitátilor culturale românești a căror 
viață dăruită patriei și artei sale este 
întotdeauna emoţionantă. Si... poate ar 
trebui să căutăm printre «stressatii» din 
lene, paradox aparent, spulberat cu 
liniște de somitáti medicale într-o fre- 
netică emisiune «Mai aveți o întrebare» 
făcută de Andrei Bacalu, omul acesta 
care le ştie absolut pe toate și mai vrea 
să stie exact încă pe atit, stare de spirit 
si de viatá pe care tine cu orice pret sá 
ne-o transmită și nouă si bineinteles reu- 
seste, lucru cunoscut de la Carpaţi la 
Marea Neagră de toată suflarea tele- 


fagului român. Smaranda JELESCU 


teledocumentar 


Esenţial e „contactul 


cu lumea“ 


Nu s-ar mai discuta atit 
despre televiziune, des- 


pre concurenţa ei pericu- 
loasă în rindul artelor, 
despre imensa ei audien- 


tá, dacă ea, televiziunea, 

nu ar satisface setea de 
cunoaștere a omului prin mijloace di- 
recte și totodată comode. Televiziune 
nu înseamnă doar informaţie curentă, 
serialele cu zimbitori cavaleri ai dreptății 
coboriti din ultimul tip de mașină sau 
fete frumoase cintind despre dragoste. 
Televiziunea a demonstrat devenirea 
ei ca forță în formarea culturală a indi- 
vidului. O coordonată care conduce la 
această concluzie este și aceea a docu- 
mentului pe care micul ecran îl räspin- 
deste pe toate canalele sale sub o serie 
de formulări de largă accesibilitate. 
Este vorba de documentul politic, docu- 
mentul social sau istoric asimilate în 
diferite emisiuni prin care publicul se 
informează și își lărgește universul cul- 
tural. Vom restringe voit aria de referință 
doar la filmul documentar geografic si 
istoric, acel film ce ne prezintă lumea în 
care trăim, lumea pe care avem datoria 
să o cunoaştem. 

De ani de zile Teleenciclopedia con- 
stituie un punct forte de existență a 
programului; la rîndul lor, reportajele 
de la 24 de ore sau de la File de istorie, 
sau emisiunile Meridiane, Itinerarii, 
Teleglob, Spectacolul lumii consti- 
tuie, de asemenea, momente de atracție 
maximă pentru telespectator De ce? 
Pentru că aici se satisface plăcerea cu- 
noasterii prin intermediul documenta- 
rului ce dezvăluie fața, necunoscută 
unora, a lumii, mărturiile civilizaţiei 
noastre, ne privim semenii de pretutin- 
deni, luăm contact cu rezonantele actua- 
litätii. Aceste documentare si reportaje 
se constituie într-una din minunatele 
lecţii de cultură ale televiziunii. În virtu- 
tea faptului că astăzi sintem o tara 
afirmată pe plan extern si mindria aceas- 
ta o are fiecare din noi, venim in contact 
cu Lumea si trebuie sá o cunoastem 
așa cum este ea, cu istoria ei, cu civiliza- 
tia ei, si trebuie să ne cunoască si Ea 
asa cum sintem noi, cu istoria noastră, 
civilizatia noastrá, nu dupá eronatele in- 
formatii ale unora pentru care civilizatie 
inseamná ultimul tip de Mercedes. Pen- 
tru aceasta fiecare documentar este 
privit cu interes, oferind bogate infor- 
matii despre oameni, obiceiuri, istorii pe 
care zeci de cárti le citeazá, dar de cele 
mai multe ori publicul nu le parcurge 
dintr-o serie de motive stabilite de 
sociologi. Si apoi televiziunea oferá cel 
mai convingátor argument — imaginea! 

Operatorul sau operatorul-reporter, 
comentator al acestor itinerarii, renunță, 
în cazul documentarului, la jocurile și 
exhibitiile imaginii, oferă imaginea de 
informare care poate nu întotdeauna 
este cea artistică. Surprinde esentialul, 
tipologicul, chintesenta informației. 
Cindva la Teleenciclopedie s-a transmis 
un scurt documentar despre Acropole; 
comentatorul, Octavian Paler, selectase 
datele principale ale informării îmbră- 
cate în frumoasa haină a eseului poetic, 
care nu dăuna însă în nici un moment 
receptării informaţiei; imaginea exem- 
plifica cu exactitatea cronometrului fie- 
care cuvint. Astfel de documentare nu 
pot fi uitate. 


Şi trebuie să recunoaștem că mai 
întotdeauna la televiziune acest gen 
de filme este servit de maeștri ai genu- 
lui. Telespectatorul de cele mai multe 
ori nu reține ca în cazul unei anchete, 
semnăturile de pe generic, dar retine 
informatia. latá un lucru foarte important, 
munca aparent anonimá se manifestá 
ca un autentic act cultural, pe care 
oamenii nu-l uită! 


lleana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


€ Portret Luchino Visconti O e- 


misiune-omagiu, dedicată aceluia care 
a fost unul din cei mai mari creatori din- 
totdeauna ai cinematografului. Obsesie, 
Pămintul se cutremură, Senso, Roc- 
co si fratii sái, Ghepardul, Tremurá- 
toarele stele ale Ursei, Cáderea zei- 
lor, Moarte la Venetia, Ludwig, Grup 
de familie in interior — iatá opera 
in reperele ei fundamentale, iatá bio- 
grafia artistică a regizorului. S-a vorbit 
nu o dată despre Visconti ca despre un 
aristocrat al cinematografului și, dacă 
prin aceasta se înțelege nobleţe a gindi- 
rii si superb rafinament al formei, ele- 
gantá si spirit — atunci într-adevăr el 
a fost un aristocrat. A vedea acum 
unul după altul filmele lui Visconti 
sau, în orice caz, momentele lor semni- 
ficative, înseamnă în primul rînd a con- 
stata că ele sint (fiecare în felul său, 
dincolo de diversitatea formulelor si 
a surselor de inspiratie) filme politice, 
creații ale unui intelectual angajat. Des- 
chiderea lor socială este clară, la fel 
și substanţa realistă. Atita doar că 
nimeni nu a izbutit ca Visconti să dea 
politicului, socialului şi realismului scli- 
pirea unui diamant care, stim, nu e 
numai tăios, ci si superb, fascinant in 
strălucirea lui. 

e Singurătatea alergătorului de 


cursă lungă 


(Tony Richardon, 1962). Memorabilă 
creaţie cinematografică peste care anii 
trec fără a lăsa vreun rid. Memorabilă 
— adică se ține minte, dar de ce, de ce 
oare? Poate pentru limpezimea și ro- 
tuniimea construcției; poate pentru ad- 
mirabilul Tom Courtenay în rolul princi- 
pal. Sau, poate, nu atit pentru asemenea 
motive de ordin artistic, cit pentru o 
serie de alte argumente. Filmul acesta 
are pe fiecare centimetru de peliculă 
pulsul și încărcătura nervoasă a unor 
clipe de viață, el e mereu firesc ase- 
menea unei respiratii, sau unei lacrimi, 
sau unei prostii de tinerețe... Un film 
care protestează, care e «furios», dar 
o face tot timpul cu secretă căldură și 
subtil patetism. Operă inegalabilă a 
«free-cinema»-ului, Singurătatea a- 
lergătorului de cursă lungă e, in 
fond, o poveste cu tilc. Ea spune așa: 
e suficient să știi cá poti cîştiga in mod 
sigur o cursă pentru a-ți deveni indife- 
rent cine se clasează primul. 

O Pescärusul 


(Sidney Lumet, 1974) Multă lume 
buná (regizorul, Simone Signoret, Va- 
nessa Redgrave, James Mason etc.), 
dar prea putin Cehov. Un film (mai 
exact un teatru filmat) instructiv insá 
in felul sáu si tocmai de aceea men- 
tionabil. Nu ajung numai vorbele piesei, 
nici excelenta interpretare actoricească 
pentru a ajunge la acel Cehov care stă 
în spatele cuvintelor. Căile sint mai în- 
tortochiate, iar cea mai scurtă nu e în 
acest caz si cea mai bună. Nefiind o 
peliculă slabă ci doar corectă, acest 
Pescärusul (ca și cel de acum citiva 
ani, semnat de regizorul luri Karasik) 
dovedeste incá o datá cá, pentru cine- 
matograf, opera lui Cehov rámine incá 
(exceptind fireste Doamna cu cátelul 
si Unchiul Vania) un teritoriu ne- 
cucerit. Ceea ce, în treacăt fie spus, nu 
e de mirare... 

e Pinocchio 


(Luigi Comencini, 1972). 6 
adaptare pentru ecran a faimoasei po- 
vești. Curios este faptul că miraculosul 
vine aici din cele mai firești imprejurári, 
ceea ce prilejuieste filmului adevărate 
performante: decorul este cit se poate 
de realist, dar are un mister al lui, un 
aer straniu (antologică este permanenta 
prezentare a ulitei si a caselor într-un 
vint uscat de început de iarnă); per- 
sonajele şi psihologiile la rindul lor 
sint cit se poate de firești, dar inconjura- 
te de un insesizabil halo de ireal. In- 
sertia neobisnuitului în cotidian este 
exemplar rezolvată în această peliculă 
care nu este nici pentru copii în exclusi- 
vitate, nici pentru adulţi — ci pentru 
toti. Modern, cu ingeniozitate si farmec, 
Pinocchio nu mai constituie (în viziu- 
nea lui Comencini) un basm cu elemente 
realiste, ci o realitate de basm 


Aurel BĂDESCU 


un ciclu 


ocazional: 


„Condiţia femeii 


în filmul 


Nu e tema care a stimulat cel mai mult 
inspiraţia cineastilor nostri, dar, oricum, 
dintr-un tablou nu prea generos au fost 
alese citeva filme-itinerar pentru ceea ce 
întelegem să numim «condiţia femeii», con- 
ditia ei umană, socială, sentimentală, la un 
moment dat. 


Sărutul (Lucian Bratu, 1964) 


Film al lui Lucian Bratu mai vechi, dar cu 
aceeași pasiune a cercetării minutioase, a 
scotocirii tandre, plină de solicitudine cînd 
e vorba de sufletul omenesc. O întimplare 
marchează dramatic existența unei femei 
de la tară, violată în timpul războiului. 
Trauma suferită o face neincrezátoare si 
singuraticá, piná cind un om va reusi cu 
rábdare si dragoste sá topeascá inghetul. 
Poveste tristă si optimistă in felul ei, rein- 
inviere lentá, discret sugeratà cinemato- 
grafic. 


Duminicá la ora 6 
(Lucian Pintilie, 1965) 


O ipostazá majorá, major realizatá cine- 


Omagiu unor 
actori dispáruti 


M Susan Hayward 


De la 27 de ani este stea de prima mă- 
rime. Se distinge in roluri amare. De 
două ori interpretează disperările unei ac- 
trite alcoolizate. Şi capătă un Oscar 
pentru Voi plinge miine. Un alt Oscar 
il va obține la 39 de ani in filmul lui 
Wise: Vreau să trăiesc. Poveste sinistră, 
căci reproduce un fapt autentic, o întim- 
plare de «serie neagrá»,care cu un an înainte 
zguduise opinia publică americană. In Ne- 
vastă-mea vrăjitoarea, ea este logodnica 
părăsită și personifică aici un gen curios 
de frumusețe: este frumusețea zadarnică. 
Asta se întimplă ades în dragoste: o urită 
care are un «nu știu ce» și care elimină 
cele mai splendide concurente. Am văzut-o 
si într-un «remake» al faimosului Nu vreau 
să mor (o veche pertormantä a Bettei 
Davis), unde eroina, lovită de o maladie 
incurabilă, orbește si moare tinără. Adică: 
se închide in casă, singură, si așteaptă 
moartea. Sinistrá poveste, mai ales ca 
Susan Hayward ea însăși avea să moară 


@ Pierre Fresnay 


Incä de cind era elev la conservator fäcea 
cite un «bout de róle», cite o bucăţică de rol, 
la Comedia Franceză; iar la 27 de ani era 
secretar al acestei prestigioase companii 
teatrale. Finetea, delicatetea, spiritualitatea 
jocului său îl făcea un mare specialist în pie- 
sele lui Musset, in teatrul poetic. Dar, la un 
moment dat, pleacă de la Comedia France- 
ză si bătrina casă îl condamnă la două sute 
de mii de franci despăgubire. După aceea 
joacă în aproape toate teatrele din Paris, 
si mai ales la acela condus de soția sa, 
Yvonne Printemps. Acolo regizează toate 
piesele. Fără plată, fără iscáliturá In sfirsit, 
anul 1931 îl consfinteste actor de cinema 
prin celebrul Marius, filmul lui Korda. Apoi 
joacă in filme de M. Allegret, Gance, Pag- 
nol, Pabst. Dar rolul sàu cel mai apreciat 
a fost acela al ofiterului de cavalerie si 
conte din ۱۱۸21۵ cea mare al lui Renoir 


Susan Hayward: Zimbetul 


acesta i-a adus un Oscar 
(Vreau să trăiesc) 


F^ 


Pierre Fresnay: 
Q A strălucit in filme 
negre (Corbul de Clouzot) 


romänesc“ 


matografic: eroismul unei tinere comuniste 
în timpul războiului. Sacrificiul simplu si 
firesc, ca și sentimentele care o aduc pe 
fată pe baricadele luptătorilor antifascisti: 
dragostea de tara si dragostea fata de un 
tinăr revoluţionar. Nu două sentimente, 
ci unul singur, plenar, vital, în ciuda dezno- 
dămintului tragic. 


Moartea Ancăi — zvicnet de pasăre frin- 
tá, scincet de copil suprins de ceea ce i se 
intimplä şi totodată geamát de om ce-și 
implineşte conștient destinul — o scenă 
antologică în care lrina Petrescu și-a dat 
toată măsura talentului și inteligenței ei 
interpretative. 


Gioconda fără suris 
(Malvina Ursianu, 1968) 


Primul film din ciclul închinat de regizoa- 
reanoastră preocupărilor femeii vremii noas- 
tre. Cistigätoare in competiția socială si pro- 
tesionalá, eroina Malvinei e o infrintá pe 
planul vietii intime. O infrintá nu datorità 


imprejurárilor istorico-biografice cit a unor 
personale «erori de calcul»: arhitecta in- 
cearcá in urma unei deceptii sá-si ste- 
rilizeze emoțiile, să-și facă ordine în suflet, 
interzicindu-si dreptul la fericire, din teama 
de suferință. Co-autoare ideală, a autoarei 
totale a filmului: Silvia Popovici. Actriţa 
pentru care deviza artistică; «cită luciditate, 
atita dramă», poate suna și astfel: «cită 
dramă, atita luciditate». 


Zestrea 
(Letitia Popa, 1973) 


Piesa lui Paul Everac, filmată de Letiţia 
Popa, reușește portretele convingătoare a 
două femei. Două feluri de a concepe 
existența, fericirea. Formula femeii-bibelou, 
fragilă si perfidá, egoistă si acaparatoare, 
strálucit nuantatá de Sanda Toma. Opusul 
ei, numai rigoare si intransigentá, genero- 
zitate si lipsá de cochetárie piná la detemini- 
zare, eroina Margaretei Pogonat. Personaj 
exemplar din pácate cam apásat descris. 
Si totuși înfruntarea femeilor e pasionantă, 
mai ales cînd intervine elementul disputat: 
bărbatul. Pentru a doua oară în filmul 
românesc, după Gioconda.., personajul 
masculin apare în postura în care se 
situează de obicei femeia: simplă amorsă 
a conflictului. Pretext al dramelor. Şi drama- 
turgiilor. 


Alice MĂNOIU 


În stagiunea aceasta, una din surprizele oferite de Cinemateca noastră 

l-a constituit Domnișoara şi huliganul, valoare si document cinemato- 

grafic, film scris, regizat și interpretat în 1918 de poetul Vladimir 

Maiakovski. Pentru prima dată aici, actor de film, pentru prima si 

ultima dată autor (cinematografic) total. Iatä-l într-un cadru din film, 

alături de actrița (profesionistă) A. Rebrikova, interpreta invätätoarei 
îndrăgostită de «huligan». 


(1937). A strălucit în filme sinistre: Mina 
dracului, Corbul, Ultimul din cei şase, 
Fata diavolului; dar si polițiste (un fel 
de serial în genul celui turnat de William 
Powell și Mirna Loy). Mute și vorbitoare, 
el are peste 50 de filme bune la activul său 


B Liubov Orlova 
Studiază la Conservatorul din Moscova in 
tre 1919-1922; o găsim apoi elevă a Şcolii de 
dans din Moscova (1922-1925). In anii dintre 
1926-1933 joacă la teatrul muzical «Nemiro- 
vici Dancenko». Începe să lucreze in film din 
1926. Jocul ei se distinge printr-o extraordi- 
nară simplitate realistă. Activitatea ei con- 
tribuie substanțial la dezvoltarea filmului 


Liubov Orlova: 
O primăvară pentru Q ui n-a mai putut fi reeditată 
toată cariera (Primăvaru J 


muzical sovietic. Declarată Actrità a po- 
porului în U.R.S.S. pentru interpretările 
sale din Circul, Volga-Volga, Intilnire 
pe Elba A fost căsătorită cu Grigori 
Aleksandrov. Moare la 73 de ani. Despre 
ea, cineastii italieni susțin că este cores- 
pondentul sovietic al «stelei occidentale» 
Într-adevăr, ea era egal de perfectă ca bal 
riná, ca actriță (Nora de Ibsen, Tirfa 
respectuoasă de Sartre, Somov de Gorki) 
acrobatá (Circul de Aleksandrov), cin- 
táreatá de un haz inimitabil (Băieţii veseli, 
Volga-Volga, tot de Aleksandrov) toate 
cu muzică de Dunaev. In sfirsit a dat si 
performanțe de rol dublu, ca in Primăvara, 


Fredric March: «Bestia » 


Dr. Jeckil şi Mr. Hyde 


Lee Marvin și o cruntă parteneră 
numită Criză 


Împăratul nordului, 


vă propunem din 


filmele „in premieră“: 


Împăratul 
nordului 


În programul Cinematecii din ultimele 
săptămini, Împăratul Nordului poate 
fi semnalat ca un eveniment. În primul 
rind, pentru că este semnat de un «nume» 
clasic al Hollywoodului: Robert Aldrich 
— autor printre altele al unor filme ca 
Zborul păsării Phoenix si Ce s-a 
intimplat cu Baby Jane? In al doilea 
rind, pentru cá interpretii sint douá 
vedete ale rolurilor de compozitie, douá 
staruri pe profil anti-star: Lee Marvin 
si Ernest Borgnine. «Fisa» este intere- 
santá, dar mai interesant e insusi filmul. 
Aldrich povesteste un moment sumbru 
din istoria Americii — criza din 1929— 
1933. Aparent, acest personaj principal 
— criza — este doar un fundal; mizeria, 
un decor. Disperarea generalá a oame- 
nilor, dezorientarea si exodul rámasilor 
pe drumuri si rámasilor in afara siste- 
mului par un exotic prilej al tuturor 
exceselor si intimplárilor ciudate (cu 
care cineastul ne-a obisnuit si din cele- 
lalte filme ale sale). Ce se poate preta 
mai bine aventurii si baladei tragice 
decit evocarea unei lumi unde mizeria 
îi transformă pe cei mai liniștiți gospo- 
dari în vagabonzi, unde nesiguranța si 
teama fac din cei mai cumsecade tirgo- 
veti, briganzi ai foametei absolute? In- 
fruntarea inutilă, pe viaţă si pe moarte, 
dintre un conductor de vagon marfar, 
dușman al călătorilor clandestini şi un 
emigrant al mizeriei, plecat spre nici- 
unde — nu este decit o parabolă asupra 
dezumanizării și catastrofei morale pro- 
duse de un sistem falimentar. Persona- 
jele lui Aldrich nu sint aventurieri de 
dragul aventurii, bátáusi de dragul bă 
tăii, nomazi de dragul drumurilor. Ei sint 
nişte victime, ilustrind la nivel individual 
dezordinea si boala organismului so- 


cial. 
Dan COMSA 


unde e rind pe rind o savantă rigidă, aspră, 
seacă (Nikitina) si o cintáreatá plină de 
vioiciune si umor (Satrova)/ 


@ Fredric March 


Abia la 30 de ani e angajat la Para- 
mount. Trei ani după asta a şi reușit 
să capete un Oscar pentru celebrul 


Dr. Jekill si Mr. Hyde (Bestia) de 
Mamoulian. Fredric March era trumos, 
foarte frumos. Dar nu avea frumusetea 
de play-boy sau de Don Juan, sau de aris- 
tocrat distins si distant, ci avea frumusetea 
gravă, tragică, a inteligenţei, a ginditorului. 

Toate acestea nu l-au împiedicat pe 
March să joace, cu strălucire, absolut 
toate genurile de rol, chiar cele de erou 
de legendă: Benvenuto Cellini, Cristofor 
Columb, Alexandru cel Mare, Bothwell 
(regele neincoronat al Mariei Stuart). În 
sfirsit, chiar si roluri comice. (Trei si una 
de Lubitsch) 

A tost Moartea (Moartea în vacanță 
de Leisen). Nu-i vorba de personajul de 
spaimă, ci de Moartea care se simte prieten 
al omului și vrea să afle de ce e hulită. În 
acest rol March are o creație care nu sea 
mănă cu niciuna din toată istoria drama- 
turgiei. Sinistru si profund a tost și perso- 
najul magnatului nazist din filmul lui De 
Sica, Sechestratul din Altona. 

Frumusețea lui March aliată cu o aplicare 
către fantastic, l-a făcut pe René Clair să-l 
aleagă în acel film (Nevastă-mea, vrăji- 
toarea), unde arată cum puterea dragostei 
e mai tare decit toate forțele vrájitoriei. 


D.I. SUCHIANU 


, ا‎ a EB: ^ 


2” 


Fusese o zi pliná. Pliná cu de toate: 
cu soare, cu o mare calmă, cu multe 
sute de metri de peliculă trecute prin 
«risnita» aparatului si mai ales cu o 
freneticá dispoziție de muncă a întregi! 
echipe de filmare, Acum, cînd soarele 
se rostogolea grabnic către dincolo de 
orizont, dornic parcă să se arunce în 
hamacul lui de valuri, oamenii păreau 
putin obosiţi, se miscau mai domol, iar 
goeleta «Speranţa», eroina principală 
a serialului Toate pinzele sus, înce 
puse să se legene ușor în fuiorul unui 
vint iscat din larguri. Mai era de «tras» 
un cadru. Un cadru in care un porumbel 
își lua zborul de pe corabie și ducea 
un mesaj unor pirați pe o insulă, care... 
dar nu am de gind să povestesc mai 
mult din cele ce se vor întimpla. După 
pregătirile obişnuite, cuvintul «motor» 
fu rostit și un recuziter dădu drumul 
primului porumbel-actor. Alţi doi se 
foiau nervoși în cusca de sirmă. Porum- 
belul, un pui de fapt, și-a înălțat albul 
penelor, s-a rotit de citeva ori în jurul 
catargelor, apoi s-a îndreptat către larg. 

— Foarte bine, se aude vocea regizo- 
rului. Valentine, ai grijă să nu-l scapi din 
rază. 

— Nici o teamă, maestre, răspunse 
tinárul cameraman, care cu apafatul 
în mină urmărea zborul păsării către 
zare. 

Mai către prova, un mașinist, om de la 
țară si care probabil cá a avut multi 
porumbei în copilărie, se adresează unui 
electrician de lingă el 

— Măi băiete, ce neam de porumbei! 
e ăsta? 


cineamatori 


Gala filmului 
de amatori 


Spre sfirsitul lunii trecute, in Bucu- 
resti, a avut loc o gală a filmului de 
amatori ale cărei semnificaţii depășesc 
pe cele ale obisnuitelor confruntări 
cineclubiste. Dintr-un motiv simplu și 
benefic: gala de la Casa filmului s-a 
desfășurat în fața unui public foarte 
numeros, fapt — din păcate — încă rar 
în practica activităţii cineamatorilor, ale 
căror manifestări, în bună parte, au 
avut pină acum loc mai mult în «cercuri 
închise». «Dificultatea» principală a ga- 
lei a constat — după cum o mărturisea 
si lon Popescu Gopo în cuvintul său 
introductiv — în alegerea, din sutele de 
filme capabile să reprezinte creația cine- 
amatorilor, a numai 20 de pelicule pentru 


0 zi din viaţa unui film văzută de 


Hulubasu' sau: 
din amintirile 


unui marinar 
de celuloid 


— Păi cred că-i călător, așa zice la 
scenariu. 

— O fi el călător, dar eu te-ntreb ce 
neam e; român, turc? 

— Adicá cum ce neam? 

— Păi uite-asa. Tu nu vezi încotro 
zboară el? Că malu' nostru e-n partea 
astalaltá.. Intelegi ce zic? 

Celălalt privea ginditor la pasărea 
care Inota prin vázduhul roşiatic al 
înserării. Deodată un gind sugubat 1 
făcu să zimbească. 

— Auzi bre, eu zic că ăsta și-a pierdut 
busola... 


Dar puiul de pasăre, parcă voind să 
contrazică ideea din scenariu, începu să 
coboare către suprafața mării, acum mai 
agitată sub mantaua vintului care se 
intetise. Încetă să mai bată din aripi 
Plană un timp cu aripile tremurinde, 
se roti de citeva ori de parcă voia să-şi 
aleagă un val, apoi, ca un pescăruș, 
se asezá pe apă. Toti am rămas locului 
de uimire, nu se auzea decit vintul care 
șuiera printre sarturile și scotele navei. 


acest prim contact de anvergură cu 
publicul larg. Dificultate reală. Selecţia a 
izbutit, totuși, să ofere un «eșantion» 
reprezentativ, manifestarea pusă sub 
semnul Congresului educaţiei politice 
si culturii socialiste infátisind preocu- 
pările principale ale cineamatorilor în 
exercitarea functiei lor sociale si edu- 
cativ-culturale. Au fost reprezentaţi prin 
filme mai vechi sau mai noi cineamatorii 
din toată tara, din Timişoara, Bucureşti, 
Reșița, Cimpulung Moldovenesc, Huşi, 
Petroșani, Galaţi, cineamatori de dife- 
rite condiţii, de la incercatii cineclubisti 
din orășelul muncitoresc Oţelul Roșu, 
pină la cineamatorii din comuna dol- 
jeană Birca si piná la elevii băcăoani. 
Tendința dominantă a mișcării de ama- 
tori azi, asa cum au dovedit-o și filmele 
galei, este ancorarea tot mai vie în 
problematica actualitätii, abordată cu 
pasiune socială si spirit cetátenesc. 
Despre munca siderurgistilor, cei atit 
de aproape de soarele cuptoarelor, a 
vorbit cu elocintá poetică documentarul 
Milionarii (Ion Matto si Emil Mateias — 
Resita), un film precum Citadela sti- 
clei (losif Costinas — Timisoara) s-a 


— Má, voi ati adus porumbei sau 
pescárusi? 

— Porumbei,maestre, pácatele noas- 
tre, porumbei cálátori, se grábi cu rás- 
punsul recuziterul. Uitati-vá la ástia din 
cușcă. 

— Păi ăia-i văd eu, dar ăla? Ăla ce soi 
de porumbel,e că se lasă pe mare ca pe-o 
magazie? 

— Păi ştiu si eu?... o fi.. 

Omul cu recuzita renunță la explicații, 
fiindcă nu avea ce să spună. Cine mai 
văzuse sau auzise de porumbei plutind 
pe ape? 

Priveam cu toții către acolo, unde, 
printre valurile acum înspumate, din 
cînd în cînd apărea puiul ca un punct 
alb pe mocheta verde si mototolită a 
mării. De citeva ori a încercat să se-nalte, 
bătind puternic cu aripile ude apa care-l 
înconjura și care-l inlántuise. Zadarnic, 
marea-l stăpinea. 

Mihu, personaj din film, interpretat 
de un elev, care a fost nevoit să-şi lase 
chică pentru rol si pentru care chică avea 
probleme la școală, privea largul printr- 
un binoclu-strămoș, instrument înseriat 
în listele de recuzită ale filmului. Eram 
lingă el. 

— Nene Gherasime, mi se adresă el 
pe numele personajului pe care 1l inter- 
pretam, nu mai vrea sá zboare, a renun- 
tat Are ochii tristi si s-a lásat in voia 
valurilor. 

— Cine are ochii tristi ticá, întreb eu, 
porumbelu'? 

— Da, el säracu... 

— Si cum, vrei sá-mi spui cá-i vezi 
si ochii? 

— Nu stiu dacá-i vád, dar asa mi se 
pare mie. 

Toti priveau la noi si ascultau. Táce- 
rea se lungea, iar vintul crescuse si ne 
impingea cátre mal. 

— Ce facem maestre, nu dám drumu' 
la altu'? Că soarele e de-acu pe ducă. 

Regizorul, parcă trezit şi adus de 
departe, privi către soare, către aparat, 
către toti, apoi din nou către larg. 

— Păi știu si eu, mă gindesc că... 

— Si cu hulubasu' ce facem? 

Mi-am intors privirea cátre cel care a 
pus întrebarea. Era un marinar tinär, 
din echipajul adevărat al navei. 

— li lăsăm asa?... Eu mă duc înot și-l 
aduc. 

Si urmindu-si gindul, își scoase re- 
pede pantalonii de doc albaștri si decolo- 
rati. 

— Stai má, cá nu-i atit de simplu, 
se aude vocea comandantului; tu nu 
vezi cit de tare ne derivă vintu câtre 
mare? Ar trebui să... 


— Bine, porniţi motorul, cadrul rămine 
pe miine, spuse simplu regizorul și se 
rezemă de copastie, cu ochii către 
punctul alb care abia se mai ghicea 
printre valuri. 

— Eu plec către el, pină porniţi voi 
hirbu' ăsta de motor, pind ۵, 
eu sint acolo. Mi-e teamă că se duce la 
fund amăritu'. 

Şi fără să mai aștepte vreun răspuns, 
tinărul bronzat de-o vară, se aruncă în 
mare şi porni către puiul de pasăre, 
căruia el îi spusese hulubaşu'. 


apropiat de universul muncii cotidiene 
al unor creatori de frumuseți; Culorile 
pămîntului (Paul Şarpe, comuna Bir- 
ca) evocă pe ecran cu vigoare picturile 
de o savoare deosebită ale creatorului 
popular Ghită Mitráchitá; in Hora la 
Prislop si Comori pe coajă de ou 
(G. Michitovici — Cimpulung Moldove- 
nesc) sint aduse în prim plan comori 
de artă populară. Şi aşa mai departe... 
Filme cu un pronuntat spirit civic (Uzina 
noastră, casa noastră, Audienţe, O zi 
pe arterele Capitalei), desene animate 
cu idei limpezi și concise (Firul, De- 
sign, Sincronizare) sau cu transparen- 
te poetice (Un copil, un pom, o floare), 
filme de ficțiune dintre care unul, din- 
tr-un ansamblu, totuși nu prea convin- 
gător, a impus cu precadere Sandu 
Dragoș (Säminta), cineastul amator 
care în urmă cu două decenii a sădit 
«sáminta» cineamatorismului... Gala a 
reprezentat într-adevăr un rod, un rod 
frumos și plin, care deschide noi porti 
pe drumul filmelor de amatori spre 
marele public. 


Călin CĂLIMAN 


asociaţia cineastilor 


Discuţii vii 

000 La rugămintea conducerii Aso- 
ciatiei cineastilor, tovarășul George Ma- 
covescu, ministru al afacerilor externe, 
s-a Intilnit, la Casa filmului, cu regizori, 
scenariști, critici de film si alti membri 
ai Asociaţiei. Salutat, în deschiderea 
intilnirii. de către scriitorul loan Grigo- 
rescu, vicepreşedinte ai Consiliului 
ACIN, tovarășul George ۷۵۶ 
cu a răspuns la întrebările celor pre 
zenti, vorbind despre unele aspecte 
ale politicii externe a partidului și statu- 
lui nostru, despre contribuția cinema- 
tografiei și culturii noastre socialiste 
la traducerea în viață a acestei politici. 
000 La vernisajul expoziției de desene 
ale lui Victor Iliu, în holul Casei filmu- 
lui, au luat cuvintul: prof. dr. docent 
Mihnea Gheorghiu, președinte al Aca- 
demiei de stiinte social-politice si prof. 
dr. lon. Savu-Nanu, critic de artă 
plastică. @@@ In cadrul dezbaterilor 
ideologice și profesionale de la Cena- 
clul Asociaţiei cineaștilor, criticul Geor- 
ge Littera a prezentat un referat despre 
«limbaj și stil în filmul românesc». Au 
luat cuvintul: Manuela Gheorghiu, Ti- 
tus Mesaros, Tudor Caranfil, Ernest 
Maftei, Marin Tarangul, Malvina Ur- 
sianu si Valerian Sava 000 In suita 
acţiunilor dedicate pregătirilor pentru 
Congresul educației politice și culturii 
socialiste, la Casa filmului au avut loc 
Intilniri între autorii unor noi producții 
românești si tinerii spectatori. La aceste 
manifestări, organizate de Asociaţia 
cineaștilor în colaborare cu comitetele 
UTC din întreprinderile Capitalei, au 
fost prezenți și au luat cuvintul, pentru 
filmul Cursa: lon Bucheru, director al 
Casei de filme Unu, regizorul Mircea 
Danieluc, actorii Mircea Albulescu, To- 
ra Vasilescu și Constantin Diplan; pen- 
tru filmul Patima: Dumitru Fernoagă, 
director al Casei de filme Cinci, regi- 
zorul George Cornea și alți membri ai 
echipei de filmare; pentru filmul Sin- 
gurătatea florilor: actorii Radu Beligan 
si Toma Caragiu si regizorul Mihai Con- 
stantinescu; pentru filmul Dincolo de 
pod: lon Bucheru, director al Casei de 
filme Unu, regizorul Mircea Veroiu, ac- 
torii Maria Ploae si Mircea Albulescu, 
si alti membri ai echipei de filmare; pen- 
tru filmul Prin cenusa imperiului, re- 
aizorul Andrei Blaier, actorul Ernest 
Maftei si alti membri ai echipei de til- 
mare. Realizatorii filmelor si colabora- 
torii lor au ráspuns la Intrebárile spec- 
tatorilor si au ascultat cu interes opiniile 
acestora. 999 Regizorul Sergiu Nicola- 
escu, scenaristul Francisc Munteanu, 
actorii Ileana Popovici și Zephi Alsec, 
criticul Mircea Alexandrescu si producă 
torul delegat Dumitru Solomon au fost, 
în aceeași ordine de idei, oaspeții munci- 
torilor de la uzina «1 Mai» din Ploiești, 
cu prilejul unei proiecții speciale cu fil- 
mul politic de actualitate, Zile fierbinți. 
000 La Pitesti, la Scoala de ofițeri si 
la Casa de cultură a sindicatelor, s-au 
desfăşurat simpozioane cu tema «Fil- 
mul documentar, sprijin prețios în pro- 
cesul instructiv-educativ». Au participat 
regizorii Virgil Calotescu, Dumitru Do- 
ne, Doru Chesu si Eugen Gheorghiu. 
000 Comisia de cinecluburi din ca- 
drul Asociatiei cineastilor, condusá de 
regizorul Geo Saizescu, a ținut o con- 
sfátuire cu tema «Sarcinile cinecluburi- 
lor in lumina apropiatului Congres al 
educatiei politice si culturii socialiste». 
Aláturi de membrii comisiei, la con- 
sfătuire au participat invitati din partea 
Uniunii Generale a Sindicatelor, Con- 
siliului National al Organizatiei Pio- 
nierilor, sectorului de cinecluburi din 
cadrul Institutului de cercetări etno- 
logice si dialectologice. 666 La festi- 
valul zonal al filmului de amatori de la 
Brăila, premiul ACIN a fost acordat 
cineclubului «Dunărea» din Galati,eee 
Apropiatului Congres al educaţiei politi- 
ce și culturii socialiste i-a fost dedicată, 
de asemenea, la Casa filmului, o gală a 
filmului de amatori. 669 Mircea Mure- 
san, vicepresedinte al Consiliului ACIN 
si Miroslav Kijowicz, vicepresedinte al 
Asociaţiei cineastilor polonezi, au sem- 
nat, la București, Planul de colaborare 
dintre Asociaţia cineaștilor din Repu- 
blica Socialistă România şi Asociaţia 
cineastilor polonezi. 999 lon Popescu 
Gopo, preşedintele Asociaţiei cineaști- 
lor — împreună cu Titus Mesaros, se- 
cretar al Consiliului ACIN si Marin 
Piriianu, director al Casei tilmului — au 
primit, la sediul Asociaţiei, pe dl. Wolf- 
gang Ruf, directorul Festivalului de la 


berhausen. Marin PIRIIANU 


i" 


| 


سس سس 
5 3 


e fierbinţi» 


Filmul românesc 


6 «...Sint una dintre spectatoarele căreia 
nu-i scapă niciun film românesc. Nu fac 
asta, ca să fiu sinceră, fiindcă as considera 
filmele românești, toate. ca foarte, foarte 
bune, dar vieau să văd cum evoluează 
producţia noastră naţională. Trebuie să 
spun că avem filme din ce în ce mai bune. 
E drept, mai apare cite un film mai slab, 
mai puţin închegat, căruia regizorul nu 
i-a dat atenţia cuvenită, ocupindu-se mai 
mult de jocul actorilor sau, furat de tema 
filmului, a neglijat amănunte importante, 
exagerind în schimb redarea unor si 
tuatii care stirnesc nemulțumirea sau hila 
ritatea... De fapt, as vrea sá vá scriu despre 
Zile fierbinti si regizorul Sergiu Nicolaes- 
cu. Filmul mi-a plácut foarte mult, dar ce 
m-a impresionat in mod deosebit, a fost 
grija, atenţia cu care s-a lucrat fiecare 
scenă si fiecare amähunt. Cu toate cá fil- 
mul a fost făcut în mai putin de o lună, 
după cum o declară chiar regizorul, nu s-a 
neglijat nimic şi s-a ţinut seama de toate 
amănuntele realiste, chiar mai putin im- 
portante. Se vede pină si fumul care iese 
dintr-o mincare arsă... Aspectul camerei 
tinărului inginer e într-adevăr al unei camere 
de tinár neinsurat... Toate acestea ne do- 
vedesc că, în afară de talentul său, marele 
său talent aș putea spune, Nicolaescu 
pune o adevărată pasiune la făurirea filme 
lor sale. Şi aceasta face mai mult decit 
orice». (Elena Lazăr, str. Dianei 13 — 
București). 


6 «...M-am dus la Zile fierbinți cu spe- 
rante, dar si cu oarecari rezerve rămase 
de la Nemuritorii care nu m-a satisfăcut 
pe deplin, tocmai pentru că sint foarte 
pretentios față de Sergiu Nicolaescu, asa 
cum sint pretentios față de toti cineastii 
pe care-i respect, admir si iubesc. Zile 
fierbinti mi-a confirmat sperantele si mi-a 
alungat rezervele. Nu sustin cá e un film 
perfect (desi as fi in stare să-l apăr împotriva 
oricui). Nu e poate nici capodopera mul! 
așteptată. Dar e unul din acele filme de care 
avem multă nevoie acum: filme calde, chiar 
si fierbinţi, cinstite și făcute cu pasiune 
de artişti care să fie buni meșteșugari și 
de meșteșugari care să fie buni artiști 
(iertati-mi jocul de cuvinte ca și numeroa- 
sele paranteze; din fericire nu sint scriitor). 
Cind am ieșit din sală,m-am simţit ۰ 
Mindru că speranțele pe care mi le-am pus 
în filmul românesc sint pe deplin îndreptă 
tite. Cu fiecare film bun, acest sentiment 
creste. Cursa lui Mircea Daneliuc a fost 
pentru mine o revelatie ca si Zidul lui 
Vaeni, ca de altfel si Hustrate.. Actorul 
si sálbaticii, Nunta de piatrá si Duhul 
aurului. Mi-am spus, dupá Zile fierbinti: 
«latá cá putem face si noi filme pasionante, 
simple si firesti, filme fárá emfazá si aere 
didactice, filme despre ceea ce ne doare 
si ne bucurá»... (Dan lordache, str. Negoi 
76 C — Sibiu). 


® «...Mi-au plăcut foarte mult Drum in 
penumbrá, Cursa, Zile fierbinți, adică 
filmele de actualitate ale vieţii noastre 
cotidiene. atit pentru temele abordate cit 
si pentru jocul actorilor. In Zile fierbinţi 
mi-au plăcul secvențele munci pe ۷ 
in care directorul general e exemplar pentru 
telul cum trebuie să-și desfăşoare activi 
tatea un comunist al zilelor noastre, fie 
că acesta este director, maestru de schimb, 
sau simplu muncitor... 


P.S. Mi-a plăcut nota lui Alexandru Stark 
«13 sticle cu şampanie» din Cinema ۰ 
2/76. Pe cind un film cu asemenea eroi ?» 
(ilie lonescu, str. Tribunei 13 — Sibiu). 


Prin cenușa imperiului 


€ «...Diplomatul — personaj negativ sau 
pozitiv? se întreabă unii critici. Cred cá e 
vorba de o simplificare a situatiilor. El este 
escroc, falsificator. nu odatà, dar de foarte 
multe ori si om. Si-apoi, nu Diplomatul 
ıl rage pe Dare dupa cl, ci invers «Nevon 
de patrie» a lui Darie se transfera la ۰ 
plomat in nevoia de om, de intoväräsire. 
Omul care nu are pe nimeni acolo in patrie 
si nici altundeva, are alături de el, in sfirsit, 
un alt om cu un tel precis. Omul fără niciun 
tel suferă astfel o transformare — chiar 
dacă nu radicală — dar are in sfirsit o 
directie precisá, spre care-| duce perso 
nalitatea tovarásului sáu din lungul joc cu 
moartea. Si-ar mai fi ceva. Nu sint de acord 
cu afirmatia cá succesul filmului se dato- 
reste doar lui Gheorghe Dinicá. Dacá inter- 
pretarea acestui mare actor e strálucitoare, 
ea nu pune in umbrá si as spune cá eviden- 


tiazá jocul natural al tinárului bálai care e 
Darie, cel cunoscut nouá de demult. Darie 
din film e al nostru, cum al nostru e dorul 
de patrie, de pámintul ce ne-a náscut si 
ne va tine si dincolo de moarte. Gabriel 
Oseciuc e într-adevăr Darie al lui Zaharia 
Stancu... E poate chiar Zaharia Stancu, la 
virsta întrebărilor, privind clipa ce-o tră 
ieste cu o intensitate unică... » (Svetlana 
Ivanov, str. Cosmonautilor 31 — Bucuresti). 


6 «..Dacă miine ar trebui să părăsesc 
toti oamenii cunoscuţi și necunoscuţi, n-as 
ezita să iau cu mine Cursa, pentru a mă 
putea simţi permanent alături de ei si de 
lucrurile lor şi de natura în care ei trăiesc 
Si asta pentru că Anghel, Maria si lon 
sint neinchipuit de adevăraţi; ei vorbesc 
ca noi, rid, aleargă, mánincá, se spală, 
poartă aceleaşi haine ca نو‎ noi; au tris- 
tetile si ploile lor, pentru că «numai morții 
si prostii nu sint tristi»; au-acele gesturi care 
le dezvăluie poezia (de pildă, scena în care 
Maria isi lipește pe obraz abtibilduri) si ai 
căror posesori, cu sau fără bună știință, 
sintem fiecare dintre noi... Apoi aș lua cu 
mine filmul acesta pentru peisajele sale, 
care nu se limitează să aibă o funcție 
decorativă, care nu vin dinafară, ci dinăun- 
tru, din înfruntările oamenilor cu ei înşişi, 
din efortul lor de a se inventa zilnic. Filmul 
acesta este de la un capăt la altul (de fapt 
nu are niciun început și nici sfirșit, căci 
vine din viaţă și se continuă tot în ea) atit 
de onest, atit de frumos si fără de farduri, 
incit ar fi păcat să-l lăsăm să treacă pe ling. 
noi fără să-i spunem vreo vorbă buni 
ca unui vechi prieten care se arată rar» 
(Mihaela Boldeanu, Sir. Lupeni nr. 3 - 
Galaţi). 


€ «...Tocmai iesisem de la film si cum 
două femei discutau despre el, am tras cu 
urechea; spuneau: «am ştiut că va muri, 
deoarece nu s-a dus la copiii ei». Rar film 
românesc la care să fi văzut spectatorii cu 
ochii umeziti. Draga Olteanu este o mare 
actriță, o actriţă care nu are nevoie să se 
forțeze pentru a arăta cit mai natural. 
Distribuţia e de zile mari. Atmosfera anilor 
postbelici este bine redată. Povestea une: 
femei care a vrut ca familiei ei să nu-i lip- 
sească nimic? Nu. Este un film în care se 
înfruntă două lumi, două concepții. Un film 
al nașterii unei lumi noi.» (Colea Cureliuc, 
Máriteia Mică — jud. Suceava). 


Dincolo de pod 


e «...Preluind tema, motivele si substan! 
epică a «Marei» lui Slavici, ultima ۰ 
a lui Mircea Veroiu cred că poate fi cons: 
derată o originală reconstituire cinemato- 
grafică a romanului, nu atit în litera cit în 
spiritul lui. Chiar dacă construcția drama- 
turgică — densă și echilibrată — păstrează 
schema literară clasică, viziunea regizo- 
rală s-a oprit însă asupra celor mai esen- 
tiale aspecte, dezvoltindu-le semnificaţia, 
ımaginea cinematografică a revelat, prin- 
tr-o interesantă reformulare a universului 
problematic, stări de spirit și caractere, 
atitudini si situaţii ale mediului social tran- 
‚ılvänean aflat în preajma revoluţiei. Filmul 
nu rămine însă total tributar romanului 
ci creează un spațiu uman autentic, puternic 
luminat de sensibilitatea și intuiţia cineas- 
tului. Efortul de concepţie se îndreaptă spre 
configurarea unor noi portrete psihologice, 
morale. Acest concentrat spectacol al ci- 
torva existente, in care realismul cotidian 
se îmbină cu permanenta unor idei si pa 
siuni hotăritoare, într-un tragic joc al des 
tinului din care nu lipsesc accentele lirice, 
tribulatiile conștiinței — se distinge mai ale: 
in planul modalitátilor de expresie: imag: 
nea, cromatica, mişcarea, lumina, compo- 


cinema 
Anul XIV (160) 
București 


aprilie — 1976 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


pectatori, nu fiti numai spectatori! 


zitia in cadru, la care se adaugă evoluţia 
interpretativă remarcabilă. Nu vom greși 
dacă vom spune că frumuseţea acestui 
film trimite la ultimele creaţii ale lui Wajda, 
în sensul stilistic, Mircea Veroiu fiind unul 
dintre regizorii nostri artisti care posedă 
din plin ceea ce se cheamă «arta expri- 
mării». Poate că filmul ar putea fi acuzat de 
o excesivă stilizare a limbajului. Cred însă 
că forța expresiei artistice nu anihilează 
structura dramaturgică ci, dimpotrivă, o 
accentuează, dar şi depășind-o nu o dată. 
Mai degrabă as reprosa inconsistenta unor 
pasaje cu ornamente retorice — de pildă 
replicile sententioase și prea filozofice ale 
maicii Aegidia — sau acelea in care core- 
latia între enunţ si stările de fapt nu este 
organic articulată. Trecind peste acestea, 
rămine clară certitudinea că filmul lui Ve- 
roiu înseamnă un pas înainte nu numai în 
creaţia sa ci, îndrăznesc s-o spun, chiar 
in cinematografia noastră». (Corina loan 
— Str. Hristo Botev 15 A — București). 


@«...Dacä ținem seama de faptul cá ro- 
manul lui Slavici este mult prea bine cu- 
noscut de publicul românesc, ne putem 
gindi la filmul lui Veroiu ca la un act de cu- 
raj. Mai corect — de risc. Pentru că nu avem 
dreptul să nu ținem cont de realitatea care 
ne demonstrează că filmul se privește nu 
numai vizavi de ecran, ci şi de romanul 
'ui Slavici. Motiv pentru care filmul, chiar 
dacă poate fi situat pe un loc fruntaș 0 
ierarhia valorilor cinematografice, se află 
totuși în situaţia de a-și vedea diluate posi- 
bilitátile de a intra în conștiința publicului 
drept ceea ce l-a dorit autorul, adică un film 
de epocă. Realist. De ce? Regizorul, ne- 
stiind ori nevoind — poate dintr-o pornire 
sentimentală — să renunțe la roman drept 
sursă si mai cu seamă ca fundal, a ajuns 
să spună prea multe dintr-o suflare si prea 
altfel de cum le știm din carte. Astfel Mara 
nu mai este Mara, dura, crincena, ci un soi 
de prea blindă, obscură si lipsită de perso- 
nalitate negustoreasă. Sub semnul aces- 
tei vitalitáti stinse de la bun început stau si 
copiii ei. Persida e oarecum Persida, trintită 
in cáruciorul infirmei sufletești; din Hans, ali- 
as Natl, a mai rămas parcă ceva, din fratele 
Persidei persistă o urmă vagă de «bocio- 
cam şi în general filmul plutește într-o 
voită atmosferă garibaldistä dar neimplinitä 
nici aceasta. As mai spune că toată pelicula 
este oarecum Slavici si oarecum Veroiu... 
Rezumind, dacă Veroiu ar fi depășit con- 
secvent din Slavici nu numai titlul ci și 
personajele, dacă ar fi păstrat doar atmo- 
sfera, dacă ar fi evitat aglomerarea de eve- 
nimente dramatice, ar fi făcut un cu totul 
alt film. Evident. După cum tot atit de evi- 
dent mi se pare faptul că, dacă ar fi păstrat 
pe Slavici, dacă ar fi ecranizat fidel, ar fi 
facut un film admirabil. O realizare, o cred 
cu convingere». (Aurora Inoan, Sir. Va- 
leriu Braniște 56 — Bucureşti) 


Filmul străin 


«Spre bucuria acelora care percep cu 
seninătate «remiza» de stat la coadă, pe 
ecrane rulează Zorro cu chipesul Alain 
Delon, personaj pozitiv pus pe dreptate 
Punctul culminant al filmului este duelul 
final, în care sint scoase în evidenţă exce- 
lentele calități tehnico-tactice ale celor doi 
combatanți, buna lor orientare în cimp. 
Aiunsi pe nişte birne cam subtiri. ce-i 
drept, dar la o înălţime apreciată de toli 
spectatorii, Zorro se dezechilibreaza (cu 
contribuţia adversarului) şi se prăbușește, 
sfisiind în cădere o imensă perdea, ieșind 
din cadru printr-un superb vitraliu circular 
si lateral dreapta, făcut tändäri. Adversarul 
bucuros că a învins, în timp ce noi ne 
intrebám ce e cu Zorro. Dar in aplauzele 
spectatorilor, Zorro reapare urcind scárile, 


Coperta | 
Carmen Stănescu, Toma Caragiu si 
Dem. Rădulescu, principalii interpreti 
ai filmului în pregătire: Premiera. Sce- 
nariul: Aurel Baranga. Regia: Mihai 
Constantinescu. 

Foto: Aurel Mihailopol 


mai proaspăt ca înainte, lansind propu- 
nerea de continuare a luptei, si noi care ne 
speriasem.. Cu o lovitură bine ginditä, 
Zorro își străpunge adversarul care se 
prábuseste (unu la unu la prábusiri) si 
moare in uralele celor prezenti. Ráminind 
in legendá, Zorro pleacá, iar odatá cu el si 
spectatorii care nu mai contenesc să-l 
admire («superb tip, dragäl», «ce pumn 
avea gagiu»), insotiti de traditionala stri- 
gare: «lesirea prin Sárindar! Nu aprindeti 
tigárile în sala de spectacol» (Victor 
Constantinescu, Str. Gării de Nord nr. 2 b 
— Bucuresti.) 


Din bucuriile 


si necazurile cinefililor 


«...M-a impresionat plácut initiativa dvs. 
de a da posibilitate cititorilor să vadă 
«O zi din viata unui film», cu ajutorul unuia 
dintre actorii preferaţi. Cred că această 
rubrică ar merita să aibă o viață lungă». 
(R. Mariana, Lic. Real-umanist — Ludus) 


Multumiri 
unui director de cinematograf 


€ «Este pentru prima dată cind vá scriu 


| si o fac rugindu-vá sá publicati in revistá 


cele mai sincere multumiri venite din partea 
membrilor cercului «Prietenii filmului din 
Pitesti» cátre tovarásul director al cinema- 
tografului «Dacia», V. Petrescu, pentru 
munca deosebitá desfásuratá de dinsul in 
domeniul cultivárii in rindurile tinerilor a 
tuturor frumuseţilor filmului românesc.» 
(Gheorghe Popescu, str. Exercitiului 206 — 
Piteşti). 


Dar ce se intimplá la cinema «Victoria 
din Tirgovişte? 


€ «La noi la Tirgoviste, la cinema «Vic- 
toria», in timpul filmelor, mai ales ale celor 
de dragoste, cînd cei doi se sărută pe ecran, 
în sală începe să se fluiere si să se strige. 
Din filmele româneşti e greu să înţelegi 
ceva pentru că scaunele scirtlie rău de tot. 
Pentru proasta vizionare a filmului nu sint 
de vină numai cei din sală, sint de vină 
și cei din conducerea cinema-ului care lasă 
în incinta sălii oameni cu sticle de băutură 
la ei, după cum la alte filme nu sint atenți 
si ingáduie ruperea peliculei sau stricarea 
sonorului». (Ivașcu Petre, Lic. mecanic 1 — 
Tirgoviste). 


N.R.: O scrisoare foarte critică cu privire 
la cinematografele «Arta» și «Popular» din 
Vaslui ne-a trimis si cititorul Luca Vin- 
cencea, nemulțumit de aceleaşi «fenomene» 
ruperea peliculei in timpul proiecției, sonori- 
zarea defectuoasă si mai ales indisciplina 
publicului, față de care nimeni nu ia atitu- 
dine. 


In douá vorbe 


Adrian Minis — Tg. Jiu: Am inteles la 
cine «bateti», sintem de acord cu elogiile 
dvs. la adresa celor doi prestigiosi critici 
dupá cum ne-au plácut si rindurile dvs 
cu privire la atitudinea spectatorilor fata de 
cele două filme, Crimă și pedeapsă și 
Joe Limonadă Vă așteptăm cu noi ob- 
servatii privitoare la probleme de-un interes 
cit mai larg. Aveţi talent. 

Viorel Crăciun — str. Dogăriei 42, Galaţi 
Admirabilă parodia dvs., la adresa acelor 
filme atit de lacrimogene care — să recu- 
noastem — au publicul lor și succesul lor 
Mărturisim însă că așteptăm să vă exersati 
spiritul polemic și incisiv şi asupra unor 
probleme mai spinoase, mai adinci. 

Dan Braniște, str. Victoriei Bloc A-5, 
Pitesti: E vorba de același film remarcabil, 
«Mireasa lui Zandy», in regia lui Jan 
Troell, cu Liv Ulman si Gene Hackman. 


CINEMA, Piaţa: Scinteii nr. 1,' Bucuresti 
Exemplarul 5 lei 41017 


Cititorii din străinătate se pot abona prin 
ILEXIM — serviciul export-import presă — 
Calea Griviței nr. 64-66, 6.۵.8. 2001, telex 
011226 — București. 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul execul.t la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


» TE 
“> "22 


> 


"ep" 6°, 


vr. 


, 
۰ 
d "cea 


. 4 AL pem € 


= 
N 


Eveniment 


Ne aflăm în ajunul unui eveniment cu 
un relief exceptional in istoria manifestări- 
lor publice din tara noastră: Congresul 
educaţiei politice și culturii socialiste. 
Pentru prima dată creatorii și beneficiarii 
operelor de artă instructiv-educative, ac- 
tiviştii frontului ideologic si pedagogii, 
toate categoriile de muncitori care fáuresc 
cu braţele și minţile lor civilizația materială 
și spirituală a României contemporane 
se află intruniti sub aceeași cupolă, cu 
sgopul de a analiza şi prefigura evoluția, 
în continuare, a unui factor esenţial pen- 
tru prezentul și viitorul nostru: conștiința, 
personalitatea omului nou. 

Initiat de conducerea partidului, de 
secretarul său general, presedintele 
Nicolae Ceaușescu, Congresul este, sub 
egida Frontului Unităţii Socialiste, o eloc- 
ventă expresie a însuși conceptului nostru 
marxist despre societatea socialistă multi- 
lateral dezvoltată, care așează în centrul 
preocupărilor omul, afirmarea sa liberă și 
plenară, în strinsä relaţie cu viata socială, 
cu comandamentele superioare ale desti- 
nului national, in lupta pentru o lume mai 
bună si mai dreaptă pe planeta noastră. 

Congresul a fost precedat de o amplă 
dezbatere, la toate nivelurile sistemului 
nostru profesional și obstesc, pregătirile 
pentru acest forum fără precedent al 
culturii românești transformindu-se in- 
tr-o demonstrație atotcuprinzátoare a uni- 
tátii militante a cetățenilor României 
socialiste. indiferent de naţionalitate, in 


In pregătirea Congresului educaţiei politice si culturii socialiste 


al spiritualităţii socialiste românești 


jurul stindardului patriotic si internatio- 
nalist al Partidului Comunist Român, în 
jurul secretarului său general, pre- 
ședintele Nicolae Ceaușescu, in care ce: 
21 de milioane de români văd garanţia 
progresului și demnităţii patriei, în marea 
familie a popoarelor libere, stăpine pe 
destinul lor. 

Analizele și dezbaterile temeinice, des- 


fășurate la fata locului —inclusiv la Asocia- 


tia cineastilor — cu participarea directă a 
celor în cauză, au arătat cu toată puterea 
de convingere că perioada care a trecut 
de la elaborarea programului ideologic al 
partidului reprezintă, așa cum se declara 
în telegrama adresată tovarășului Nicolae 
Ceaușescu de către plenara Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste, «o etapă 
esențială in dezvoltarea economico- 
socială a României si, totodată, în inflori- 
rea culturii noi, socialiste». Printr-o sem- 
nificativă coincidenţă, cei cinci ani care 
au trecut de la importantele teze ideologice 
marxist-leniniste, prezentate de tovarășul 
Nicolae Ceaușescu în vara anului 1971 și 
de la hotăririle plenarei Comitetului Cen- 
tral al Partidului din toamna aceluiași an, 
înseamnă pentru noi tot atitia ani parcurși 
în creaţia și producţia de filme, de la in- 
tilnirea tovarăşului Nicolae Ceausescu cu 
cineastii, in martie 1971. Dublarea în acest 
scurt rástimp a numárului de premiere 
românești si mai ales triplarea numáru- 
lui de spectatori la filmele din productie 
proprie, in condiţiile unei continue im- 


bunätäfiri si diversificári a întregului re- 
pertoriu cinematografic, sint date incon- 
testabile, a cáror valoare nu trebuie sà 
scape nimánui, de nicáieri. Ele aratá cá 
atit creatorii cit și spectatorii filmului romà- 
nesc și-au făcut din Programul partidu- 
lui, din îndrumările conducătorului iubit 
al întregii natiuni propriul lor program si 
cea mai nobilă obligaţie, angajindu-se pe 
calea pe care cultura socialistă şi uma- 
nismul nostru revoluționar se dezvoltă 
cu succes. $ 

Dincolo de cifrele cit se poate de con- 
cludente ale producției şi difuzării filme- 
lor, în urma orientărilor ideologice, ferm 
precizate acum cinci ani, a institutionali- 
zării, într-o formă specifică, a producă- 
torului de filme, prin crearea mai multor 
case de film, prin alte îmbunătățiri struc- 
turale și de climat, s-a produs o reală 
emulatie a talentelor din toate generațiile, 
o diversificare tematică și de gen a pro- 
ductiei, un sensibil spor calitativ. 


Pentru prima dată, cinematografia noas- 
tră a oferit publicului din tara și străinătate 
grupări si suite omogene de filme, solida- 
re prin tematica si formula lor, prin acui- 
tatea cu care prezintă tabloul social si 
moral al actualitäfii. Ca expresie a unei 
angajări politico-estetice superioare a ci- 
neaștilor fata de «tot ce miscä-n fara asta», 
filmul politic si de dezbatere etică s-a 
afirmat ca una dintre cele mai consistente 
experiențe creatoare parcurse de cine- 


matografia noastră. Pe baza experienţei 
acumulate, a reușitelor care au ciștigat 
adeziunea cea mai largă a publicului, a 
fost întocmit un amplu program al epopeii 
cinematografice naţionale, dedicate luptei 
noastre necurmate pentru apărarea ființei 
proprii, pentru neatirnare si unitate 
naţională, pentru dreptate socială și liberă 
afirmare a virtuților pe care le avem. 

lată de ce, în preziua Congresului educa- 
tiei politice si culturii socialiste, creatorii, 
criticii, tehnicienii, toti lucrătorii din cine- 
matografie, indiferent de naţionalitate, 
subscriu cu toată ființa și convingerea 
lor intimă la angajamentul luat în numele 
tuturor oamenilor de cultură, de către 
plenara C.C.E.S., in fata conducătorului 
patriei şi poporului: «Vom depune eforturi 
neobosite pentru înfăptuirea în sfera vieții 
culturale a principiilor fundamentale ale 
partidului nostru, vom milita neabătut pen- 
tru aplicarea politicii sale interne si ex- 
terne. Vom acţiona ca arta si cultura să 
devină si mai mult mesageri ai spirituali- 
tátii socialiste românești în întreaga lume, 
ai solidarității noastre internationaliste, 
un factor activ în lupta pentru pace și 
progres, pentru dezvoltarea liberă, in- 
dependentă și suverană a tuturor popoare- 
lor, pentru întărirea prieteniei și colabo- 
rárii între naţiuni, pentru ca fiecare dintre 
ele să-și poată aduce contribuţia specifică 
la patrimoniul culturii universale.» 


CINEMA 


Dezbateri in Uniunile de creaţie 


La Asociaţia cineastilor 


La 11 mai au avut loc lucrările plenarei 
lărgite a Consiliului de conducere al 
Asociaţiei cineaștilor, în cadrul căreia 
a fost analizat modul în care se înfăp- 
tuiesc sarcinile izvorite din Programul 
ideologic al partidului în domeniul 
creaţiei şi producției cinematografice. 
Reunind reprezentanți de frunte ai 
cinematografiei — regizori, scenariști, 
critici de film, actori şi alte categorii 
de creatori din domeniul filmului artis- 
tic de lung metraj, de televiziune, de 
animaţie, al filmului documentar si de 
știință popularizată — plenara a exa- 
minat, în lumina documentelor Congre- 
sului al XI-lea al partidului, a îndrumă- 
rilor formulate la intilnirile cu cineastii 
de către secretarul general al partidu- 
lui, tovarășul Nicolae Ceaușescu, con- 
tributia specifică pe care o aduce creația 
cinematografică la formarea omului 
nou, la dezvoltarea conștiinței socia- 
liste a maselor. 


La lucrările plenarei au participat, 
ca reprezentanti ai conducerii de partid 
şi de stat, tovarășii Emil Drăgănescu, 
Dumitru Popescu si lon lonitä. 


În darea de seamă a biroului asocia- 
tiei, prezentată de regizorul lon Popes- 
cu Gopo, preşedintele ACIN, a fost 
relevat modul cum creatorii au transpus 
în practică indicatia secretarului general 
al partidului de a dezvolta cantitativ și 
calitativ întreaga activitate de producţie 
cinematografică, așezarea ei pe baza 
unui program corespunzător atit sub 
raport tematic, cit si ca diversitate de 
genuri artistice. 


Ca urmare a unei sustinute munci 
organizatorice, a cresterii productivi- 
titii muncii, a unei discipline mai 
ferme in intreaga activitate, productia 
naţională de filme a crescut din 1970 
pînă în 1975 de la 12 la 25 filme artistice 
de lung metraj, anual, de la 159 la 228 
filme documentare si de știință popu- 
larizatá, de la 25 la 32 filme de animatie. 
Cresterea calitativá sub raport ideolo- 
gic si artistic a filmelor, ancorarea lor 
mai profundá ín zona de interes a 
publicului larg au fácut ca numárul de 
spectatori la filmele românești să spo- 
rească an de an, ajungind de la 20 de 
milioane în 1970 la 58 de milioane 
în 1975. 


Darea de seamă a relevat, în conti- 
nuare, contribuția cinematografiei la 
crearea epopeii artistice naţionale, la 
creșterea valorică a unor filme dedicate 
luptei comuniştilor în ilegalitate, insu- 
rectiei nationale antifasciste si anti- 
imperialiste, precum și primilor ani 
ai revoluției socialiste, la sporirea fil- 
melor dedicate contemporaneitátii in 
planurile creaţiei cinematografice. Au 
fost analizati critic și autocritic factorii 
care-și mai pun amprenta negativă 
asupra creației cinematografice: calita- 
tea scăzută a unor scenarii, slaba exi- 
gentá dovedită de realizatori, nivelul 
insuficient de ridicat al teoriei filmului 
și al criticii de specialitate. Proiectînd 
spre activitatea de viitor fasciculul 
de lumină al acestei analize, s-a arătat, 
în încheiere. că adeziunea fermă și 
entuziastă a cineastilor la politica par- 


tidului trebuie să se manifeste, in 
primul rînd si în modul cel mai defini- 
toriu, prin valoarea operelor realizate. 


O contributie substantialá la con- 
turarea direcțiilor principale ale an- 
gajării prezente si de viitor a cinema- 
tografiei româneşti, la împlinirea Pro- 
gramului ideologic al partidului și-au 
adus în cadrul dezbaterilor ce au urmat 
cineastii Mircea Mureșan, Sergiu Ni- 
colaescu, Gheorghe Vitanidis. Amza 
Pellea, loan Grigorescu, Ecaterina 
Oproiu, Mihnea Gheorghiu, Mircea 
Veroiu, Ştefan Horvath, Virgil Calo- 
tescu, Adrian Petringenaru, David Reu. 
Vorbitorii s-au referit la modalităţile 
de realizare superioară a filmelor din 
epopeea națională în cadrul transpunerii 
artistice a planului cincinal 1976-80 
al cinematografiei, la priorităţile crea- 
tiei de filme cu tematică inspirată din 
realitățile contemporaneitátii socialiste 
— elaborarea unor conflicte autentice 
ale societății noastre, detașarea unor 
figuri autentice de eroi ai construcţiei 
socialiste, eliminarea oricăror manifes- 
tări de schematism în elaborarea subiec- 
telor și personajelor contemporane. 


S-a relevat contribuţia specifică a 
publicisticii cinematografice în sfera 
de educare patriotică $i revoluționară 
a oamenilor muncii, cerințele actuale 
ale producţiei de filme pentru televi- 
ziune și ale situării în contemporanei- 
tatea artistică a filmului de animație. 
Judicioase puncte de vedere si pro- 
puneri au fost formulate cu privire la 


perfecționarea pregătirii profesionale 
şi politico-ideologice a creatorilor din 
domeniul cinematografiei. pentru în- 
scrierea mai pregnantă a tilmuluı 
românesc în competiția mondială a 
valorilor celei de a 7-a arte, la sprijinirea 
debuturilor în cinematografie și la 
promovarea tinerilor creatori în aces 
domeniu. 

Participanţii la dezbatere au dat 
mandat celor care-i vor reprezenta la 
Congresul educației politice și culturii 
socialiste să exprime adeziunea tuturor 
creatorilor din cinematografie la poli- 
tica internă și externă a partidului, la 
ridicarea calitativă a creaţiei la nivelul 
marilor sarcini încredințate de partid. 


Vorbitorii şi-au exprimat hotărirea 
de a realiza filme pătrunse de principiile 
eticii si echităţii socialiste, de patos 
revoluţionar, de elanul constructiv care 
animă întregul popor în îndeplinirea 
Programului partidului. Totodată, par- 
ticipantil la dezbateri au subliniat că 
prezentarea, în creații valoroase, a 
mărturiilor privind existența milenară 
a poporului nostru, continuitatea sa 
pe acest pămînt, luptele sale eroice 
pentru libertate si independenţă vor 
alcătui pagini nemuritoare ale epopeii 
naționale, contribuție de seamă la edu- 
carea patriotică a maselor de spectatori. 


În încheierea lucrărilor plenarei a 
luat cuvîntul tovarășul Dumitru Po- 
pescu, membru al Comitetului Politic 
Executiv, secretar al C.C. al P.C.R. 
președintele Consiliului Culturii şi Edu- 
catiei Socialiste. 


M ———‏ ا للل ل ل ل ل ا ا ل 


2 


^ «O sarcină esenţială N 


patriotismului socialist, 


a României socialiste». 
Nicolae CEAUȘESCU 


a muncii 
politico-educative 
desfășurată 
de partidul nostru 
este educarea 
tuturor 
celor ce muncesc 


- da تن‎ 


al dragostei 
si devotamentului 
netármurit 
fatá de patrie, 
al hotáririi 
de a nu precupefi 
nimic 
pentru apárarea 
cuceririlor noastre 
revoluționare, | 
a independenţei 
si suveranității 
tării, 
pentru întărirea 
si înflorirea 
continuă 


Vid P e BERN 


Intr-o atmosferä de puternic entuziasm, a fost adoptat textul urmätoarei 
telegrame adresate Comitetului Central al Partidului Comunist Romän, 
tovaräsului Nicolae Ceausescu: 


Mult stimate şi iubite tovarășe Nicolae Ceausescu, 


Realizatorii filmului românesc, intruniti în plenara lărgită a Consiliului de 
conducere al Asociaţiei cineaștilor pentru a dezbate problemele creației si 
culturii cinematografice în lumina Programului adoptat de Congresul al XI-lea 
al partidului, îşi exprimă cele mai alese sentimente de înaltă prețuire şi profundă 
recunoștință fata de întreaga politică a Partidului Comunist Român, hotărîrea 
lor nesträmutatä de a participa prin arta filmului la construirea vieții spirituale 
a României socialiste multilateral dezvoltate, la educarea și formarea omului 
nou, constructor al socialismului. 

Ne afirmăm şi cu acest prilej adeziunea fierbinte la istoricele hotăriri ale 
Plenarei din noiembrie 1971 a Comitetului Central al partidului, care au stabilit 
cu claritate rolul deosebit ce revine creatorilor, tuturor oamenilor de cultură 
si de artă în procesul complex al formării conștiinței socialiste. În activitatea 
noastră de fiecare zi ne-au fost îndreptar prețios, iubite tovarășe Ceaușescu, 
îndrumările pe care dumneavoastră personal ni le-aţi dat la intilnirile de lucru 
cu cineastii. Vă sîntem profund recunoscători pentru înţelegerea pe care ati 
avut-o fata de problemele celei de-a șaptea arte, pentru grija permanentă si 
condiţiile materiale şi morale create dezvoltării cinematografiei româneşti. 
Dumneavoastră vă datorăm orientarea $i aşezarea cinematografiei pe baze 
trainice, faptul că munca noastră se desfășoară într-un climat sănătos și plin de 
emulatie, care a unit toate forțele într-un efort comun îndreptat spre obtine- 
rea unor succese de prestigiu, de ridicare pe o treaptă calitativă superioară a 
întregii producții cinematografice. 

Este o bucurie pentru noi să vă putem raporta că indicatia dumneavoastră 
de a spori numărul de filme artistice de lung metraj de la 12 la 25 a fost îndepli- 
nită încă din anul 1975. În cincinalul 1971—1975, încadrindu-se în efortul general 
al întregii noastre societăţi, cineaștii au realizat 108 filme artistice de lung 
metraj, 379 scurt-metraje documentare si de ştiinţă popularizată, 146 de filme 
de animaţie si te 1 100 filme-comenzi solicitate de diferite instituții din 
patria noastră. În această perioadă au fost create și primele seriale de televi- 
ziune, punindu-se bazele unei producţii românești destinate micului ecran. 
Preocupati de a da viata sarcinilor de creştere a productivității muncii si de 
reducere a preţurilor de cost, ca urmare a folosirii mai judicioase a mijloacelor 
de care dispune cinematografia si a îmbunătăţirii ritmicitátii producţiei, costul 
mediu al filmelor de lung metraj a fost redus cu circa 1,5 milioane lei. 


Telegramă adresată 6.6. al P.C.R., 
tovarășului Nicolae Ceaușescu 


Imbogätirea modalitätilor de expresie artistică, tematica diversă avind 
drept scop educarea milioanelor de spectatori, afirmarea unor personalități 
creatoare au apropiat filmul românesc de public, astfel încît în perioada 1971— 
1975 putem raporta că 227 708 000 de spectatori au vizionat filmele românești. 
Ne mindrim cu faptul că în perioada respectivă filmul românesc a fost mesagerul 

culturii noastre pe ecranele a 83 de țări. 

Avînd conştiinţa limpede a neimplinirilor din munca noastră, sîntem ferm 
hotáriti, iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, să lichidăm neajunsurile existente, 
să depunem toate eforturile, întreaga noastră capacitate de creație în scopul 
ridicării calităţii artistice a cinematografiei printr-un efort de transfigurare 
artistică superioară a eroismului maselor largi de constructori, a patosului 
revoluționar ce animă întregul popor pentru îndeplinirea Programului partidu- 
lui. Vrem ca epopeea national cinematografică să fie mărturia dreaptă și de ne- 
tăgăduit a continuității poporului nostru pe acest pámínt, a luptei sale eroice 
pentru a-și urma neabătut drumul spre mari înfăptuiri ale socialismului si comu- 
nismului, de a trăi liber, suveran și independent, în bună înţelegere cu toate 
popoarele lumii iubitoare de pace și progres. Noi, cineaștii, nu urmăm și nu 
vom urma o altă cale decit aceea indicată de Programul partidului adoptat de 
Congresul al XI-lea. 


Ne angajăm să facem totul pentru a fáuri, așa cum ne arată partidul, opere 
revoluţionare care să îmbogăţească patrimoniul culturii noastre socialiste si 
tezaurul culturii universale, să contribuim la formarea și educarea omului nou 
în spiritul înaltei responsabilități politice si sociale, al eticii și echităţii socialiste, 
la continua înflorire a vieții spirituale a poporului nostru. 

Íncredintind acest mandat lucrătorilor din cinematografie care vor parti- 
cipa la lucrările Congresului educaţiei politice și culturii socialiste, participanţii 
la plenara lărgită a Consiliului Asociaţiei cineastilor și-au exprimat adeziunea 
lor deplină la politica internă si externă a partidului, la promovarea pe arena 
vieţii internaţionale a principiilor menite să asigure pacea și progresul, indepen- 
denta și suveranitatea tuturor popoarelor, dreptul fiecărei națiuni de a decide 
asupra destinului său potrivit cu voința și interesele sale. 

Ne angajám ca adeziunea noastră fermă sí entuziastă la politica internă si 
externă a partidului si statului nostru să ne-o exprimăm, înainte de toate, prin 
operele pe care le creăm. Ne angajăm să facem din filmele noastre adevărate 
valori artistice și morale, capabile să contribuie la ridicarea pe o treaptă mai 
înaltă a muncii politico-ideologice şi cultural-educative, să facem tot ce ne stă 
în putere pentru a înfăptui hotäririle Congresului al XI-lea al partidului, ale 
Programului de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate si înain- 
tare a României spre comunism. 


Congresul educației 


politice și culturii socialiste: 


Programul partidului, izvorul de 
idei al filmelor noastre 


«Arta se dezvoltă în strinsá legătură cu evoluția socială 
și națională a societății, corespunzător condițiilor specifice 
ale fiecărei epoci si națiuni. Purtătorii celor mai înaintate 
aspirații de progres ale umanității, adevărații fáuritori ai 
civilizației materiale si spirituale a lumii au fost întotdeauna 
masele populare. Literatura si arta nu sint creația unor aleși 
aflați deasupra vieții, trăind si gindind în afara relațiilor 
sociale; ele exprimă transformările care au loc neîncetat 
în societate, cuceririle forțelor revoluționare progresiste, 
gindirea înaintată a fiecărei epoci. Literatura si arta sînt 
rodul forței creatoare a soeietátii, expresia geniului si a 
sensibilităţii poporului însuși — pe care adevăratele ta- 
lente le întruchipează în lucrările lor». 


Programul Partidului Comunist Român de 
fäurirea societății socialiste multilateral dez- 
voltate si inaintarea României spre comunism. 


Trebuie să privim 
creația noastră 
cinematografică 


în perspectiva imbogatirii 
patrimoniului cultural 
nafional si universal 


Noi, cineastii din România, am tăcut pină 
acum multe filme bune. Am fi putut si ar 
fi trebuit ca, pe unele dintre aceste filme 
bune, sá le fi fácut si mai bune. Dar, ma: 
ales, avem datoria, mereu mai mare, sà 
facem altele, mult mai bune, in viitor 
Pentru implinirea acestui deziderat, atit dc 
firesc in orice suflet de artist care caută 
desävirsirea, găsim în Programul Partidu- 
lui Comunist Român de fáurire a societăţii 
socialiste multilateral dezvoltate şi inain- 
tare a României spre comunism cea mai 
luminoasă călăuză, cea mai deplină In- 
telegere a vocației şi artei noastre. 

In Program se spune: «Creatorii din do- 
meniul literaturii, muzicii, artelor plastice, 
teatrului, cinematografiei sint chemaţi să 
fáureascá noi opere valoroase, care să 
imbogäteascä patrimoniul culturii noastre 
socialiste şi tezaurul culturii universale, 
să contribuie la continua înflorire a vieţii 
spirituale a poporului nostru». Socotesc 
că această așezare a creaţiei noastre în 
perspectiva imbogätirii patrimoniului cul- 
tural national si a tezaurului universal de 
valori este cea mai stimulatoare pentru 
talentele adevărate, este cea mai justă 
pentru cinematografia noastră, care se 
află într-un susținut efort de autodepäsire. 
Această perspectivă ne atrage atenţia asu- 
pra competiţiei ideilor şi valorilor, în care, 
cu voia noastră sau prin firea lucrurilor, 
sintem angajaţi, o competiţie în care nu 
putem să nu ne sprijinim pe tot ce s-a 
creat și se creează mai original în cele- 
talte arte românești, o competiţie în care 
nu putem să nu ne conducem după cerin- 
tele actuale ale vieții spirituale, sociale si 
politice a milioanelor de spectatori, cárora 
filmele noastre li se adreseazá. Spun aceas- 
ta gindindu-má si la o anumită auto-multu- 
mire pe care trebuie s-o combatem. Vedem 
încă, destul de des, filme sub nivelul posi- 
bilitátilor, departe de exigenţele contextu- 
lui cultural în care trăim. Persistă, pe ici 
pe colo, la unii dintre noi, unele Intirzieri 
în urmărirea atentă a evoluției literaturii 
şi artei contemporane. Este deseori vădită, 
în filmele noastre, lipsa ambitiei maxime. 
Curajul de a te raporta lucid la marile va- 
lori, de azi și de ieri, de la noi în primul 
rind, dar si pe plan mondial, poate să pară 
unora orgoliu, poate să coplegeascä, poate 
să descurajeze pe cei mai slabi. Dar — fie 
că o declarăm sau nu — această ambiţie 
maximă, acest curaj trebuie să ne inso- 
teascá în tot ceea ce facem, dacă vrem să 
realizăm ceva durabil pentru poporul nostru, 
pentru tara noastră, pentru arta noastră 


3 


socialistă. Acest curaj de a ști cu cine 
semeni si cu cine-ti másori fortele, nu se 
numeste orgoliu, ci responsabilitate. Res 
ponsabilitatea adeváratá, bazatá pe talent, 
găsește totdeauna în critică si autocritică. 
un sprijin eficient. In această formatie ۰ 
luptă si cu acest crez pe care ni-l insutlä 
Programul partidului, vom ajunge să avem 
o cinematogratie mare, dind poporului nos- 
tru, aşa cum spunea tovarășul Nicolae 
Ceauşescu în 1971, «filmele pe care le 
așteaptă şi le merită». 

lon Popescu GOPO 


Mă preocupă să redau 


personalitatea omului 
între oameni 


«În mijlocul maselor largi populare — 
spune Programul partidului — personalita- 
tatea nu se pierde, ci se afirmă tot mai 
puternic, odată cu afirmarea întregii naţiuni» 

Conceptul acesta este de-o importanţă 
cardinală pentru noi care aducem pe ecran 
oameni ai zilelor noastre. Şi cărora nu 
întotdeauna izbutim să le conferim acea 
personalitate plenară, acea bogăţie lăuntri- 
că, proprie oricărei personalități adevărate, 
pentru care fiecare zi înseamnă o treaptă 
spre autodesăvirșire, o cucerire. Desigur 
drumul nostru este ascendent ca sens, ceea 
ce nu înseamnă că fiecare zi adaugă meca- 
nic o cucerire unei biografii, în mod lin, 
fără efort, fără imprevizibile handicapuri. 
Frumusețea desävirsirii provine din depási- 
rea piedicilor, din confruntare si luptă. 
Nu cred că cineva Isi poate închipui opera 
de construcție a unei lumi noi si mai bune 
disociată de ideea de permanent efort, de 
luptă cu ceea ce a fost, de strádanie pentru 
a instaura ceea ce va fi. Bátália aceasta o dá 
acum întregul popor, dar în cadrul ei perso- 
nalitatea fiecărui membru al colectivitatii 
se afirmă, se vede, se distinge. 

Spuneam într-o altă intervenţie făcută 
tot în paginile acestei reviste, vorbind des- 
pre personajele filmelor noastre, că nu avem 
nevoie de personaje-statui, ci de personaje 
cu putere de exemplu, personaje nu de 
dimensiuni statuare dar goale pe dinăuntru, 
ci personaje-oameni, al căror univers și 
combustie interioară spectatorul să le per- 
ceapă, să le poată identifica, să le poată 
accepta și urma. Or, o deficiență destul de 
des întilnită si pe care Imi permit s-o mentio- 
nez din nou este că atunci cind un personaj 
al unui film de actualitate începe să se 
contureze într-adevăr ca om real, se estom- 
pează contextul uman în care el evoluează. 
Personajul devine astfel un Insingurat fără 
voia lui, iar relaţia dintre el și mediu se 
dezechilibrează. Am încercat în Zile fier- 
binti să dau tocmai acestui context uman 
expresia lui de personaj-masă, am încercat 
să reduc distanța dintre personajul central 
$i ceea ce se înțelege prin figuratie (sinonim 
cu inexpresivitate). Nu știu exact si cit am 
reușit, dar intenţia mea a fost declarată. 


Si cred că, atunci cind vom reuși sá imagi- 
năm în filmele noastre naratiuni In care să 
evolueze personaje într-adevăr integrate 
mediilor umane credibile și ample, vom 
stabili într-adevăr coordonatele proprii rea- 
litátii noastre şi expresia ei convingătoare 


pe ecran. Sergiu NICOLAESCU 


Visind 
la marile permanente 
ale pămîntului nostru, 
pietre de hotar 


ale devenirii noastre, 
îmi imaginez 
un film de actualitate 
numit : 
«Miracolul românesc» 


Fac parte din generaţia care a deschis 
ochii la viață în anii cind tara se afla la 


Porumbescu, scris în prima lui formă încă 
din anii studenţiei mele. Şi s-a putut realiza 
abia în anii cind noi am ridicat sus flamura 
demnităţii noastre naționale. Au urmat apoi 
Cantemir si Muschetarul român scrise de 
Mihnea Gheorghiu. 


Filmele acestea, deşi istorice, poartă în 
ele protunde semnificaţii contemporane, 
dealuri gi názuinte perene ale românului, 
lupta sa de veacuri pentru dreptate socială, 
libertate și neatirnare. 


Am pe masa de lucru, deasemeni, un 
film dedicat tragicelor evenimente de la 
Moisei — «Colind însingerat» — scris de 
Tiberiu Utan cu un tulburător fior poetic. 
Timpul de gestație al acestui film s-a Im- 
plinit şi aştept cu emoție Inceperea filmări- 
lor în iarna acestui an. 


Visăm în ritm cu tara. Visăm să muncim 
în ritm cu tara. 


Si visînd la marile permanente ale pámin- 
tului nostru, purtind în suflet marile perso- 
nalitäti ale trecutului nostru, pietre de 
hotar ale afirmării si devenirii noastre, depán 


Pintea si haiducu iu: justifiari, un film despre setea de dreptate a poporu- 
lui român (Regia: Mircea Moldovan, în rolul titular Florin Piersic) 


răscruce de drumuri. Şi drumul țării a fost 
drumul angajării noastre. Primele noastre 
filme poartă acel sublim romantism al 
începuturilor. Cu fiecare film stăpineam 
mai bine mijloacele de expresie, ambitio- 
nam mai mult. Așa s-a impus cinematogra- 
fia anilor construcţiei socialiste din tara 
noastrá. 


Primele mele filme au fos! inspirate din 
viata tineretului. Treptat, tinerii mei s-au 
maturizat, și am urmărit eroii din Gau- 
deamus... la virsta lor din Răutăciosul 
adolescent și apoi In Casa de la miezul 
nopții. În filmele mele de actualitate m-am 
străduit să prezint tara în evoluţia ei firească. 
De aceea, cind realizam Post-restant, adău- 
gam orașului Oneşti, aflat abia la începu- 
turi, centrul orașului Galaţi si cartiere ale 
Bucureştiului în plină construcție. Privind 
Onestiul de azi, sigur că arată mult mai 
frumos, mai bogat decit orașul compus de 
mine în film. Sint fericit atunci cînd, aflin- 
du-mă în străinătate sau prezentind filmul 
unor străini, spectatorii admiră, alături de 
elevația social umană a eroilor $i bunásta- 
rea lor materială, bunul gust și rafinamentul 
românului contemporan; sint valente care 
se adaugă celorlalte dimensiuni spirituale, 
politice şi ideologice ale României de azi. 
Sigur că altfel se cere prezentat mediul 
social uman, chiar cadrul plastic concret, 
atunci cînd condiția materială și existența 
concretă a eroilor sint elemente conflic- 
— direct implicate In dramaturgia fil- 
mului. 


Procesul apropierii mele de filmul istoric, 
preocupare constantă In creaţia mea, incepe 
cu un film numit Facerea lumii, scris de 
Eugen Barbu. S-a concretizat apoi pe 
peliculă un ideal foarte vechi, Ciprian 


In minte, în clipele mele de nesomn, un film 
de actualitate avind drept temă «Miracolul 
românesc», «Coloana infinită», un film 
dedicat naşterii si afirmării României mo- 
derne. 


Cu cit cunosc mai profund trecutul, răsar 
în jurul meu gigantice și fascinante ștafete, 
pe care mă strădui să le port si care mă 
înalță în prezent, reazăm și coloană infinită 
in strădania de a demonstra că acest 
«miracol românesc» dăinuie de milenii, 
numindu-se, pe rind, Dacia, Daco-Romä- 
nia, România, și că tot ce facem și dobin- 
mwg noi astăzi se numeşte umanism socia- 
ist. 


Gheorghe VITANIDIS 


Să-i dăm publicului 


eroii exemplari 
pe care-i merită! 


Dintre toate artele chemate prin Progra- 
mul ideologic al Partidului să-și sporească 
forta de inrlurire asupra conştiinţei maselor, 
filmul are cele mai largi resurse de a în- 
deplini un vechi, dar mereu actual deziderat 
al oricărui proces educativ-formativ: edu- 
catia prin modele. Eroul memorabil, exem- 
plar, care să dăltuiască — prin puterea 
exemplului — un mod de a fi, să determine 
reacţii, atitudini, aspirații, iată ce Incercám 
să oferim publicului o dată cu filmele viitoa- 
re. Eroul acesta vine din istoria veche și 
mai nouă a patriei $i se numeşte Mihai Vodă