Revista Cinema/1977 — 1989/015-CINEMA-anul-XV-nr-5-1977

i Nr. 5 

i Anuli XV (173) ji 
; | 
ž 


Revistă a Consiliului 
| Culturii şi Educaţiei Socialiste | 
Bucureşti-mai 1977 


În lumina 
independenței 
centenare 
e 
Cineaștii profesioniști 
și 
cineamatorii 
sub semnul 
Festivalului 
«Cîntarea României» 


În lumina independenţei centenare 


Să ne angajăm solemn, la indemnul 
partidului, că vom da artei noastre _ 
un sens mai înalt, o formă mai durabilă 


Sărbătorirea centenarului independenţei 
statului român modem s-a constituit ea 
însăşi într-un eveniment de mari proporții. 
Ecourile și semnificaţiile acestui eveniment, 
intrarea României în al doilea secol al 
independenţei sale recucerite şi recunoscu- 
te este firesc să fie bine marcate în con- 
ştiinţa noastră, cu claritatea și strălucirea 
unui moment definitoriu pentru toate gene- 
rațiile prezente. 

Resimţim în mod deosebit această datorie 
în calitate de creatori şi iubitori ai unei arte 
intim legate de milioanele de spectatori, 
care și-au dovedit şi-şi dovedesc continuu 
interesul excepţional pentru tot ceea ce 
ține de istoria veche şi nouă a ţării. Destinul 
nostru ca popor, conduita şi filozofia noas- 
tră distinctă în lumea de azi, strategia dez- 
voltării şi criteriile umanismului nostru, 
în lumina politicii elaborate de Partidul 
Comunist Român, toate acestea s-au pro- 
iectat cu putere, în momentul pe care-l 
trăim, pe ecranul conştiinţei noastre co- 
lective și individuale. Sint repere pe care 
le-am înregistrat cu o adincă satisfacție 
spirituală, urmărind noile și revelatoarele 
consideraţii istorice, de interes ştiinţific 
şi moral, politic şi patriotic din Expunerea 
tovarăşului Nicolae Ceaușescu la sesiunea 
solemnă comună din 9 mai a Comitetului 
Central al Partidului Comunist Român, 
Marii Adunări Naţionale și activului central 
de partid şi de stat. 


Evocind, într-un racursiu de mare con- 
centrare și cu acuitatea proprie unei gîndiri 
marxiste creatoare, experienţa celor 2050 
de ani care au trecut de la constituirea celui 
dintii stat dac centralizat și independent, 
tovarășul Nicolae Ceauşescu a evidenţiat 
acele «împrejurări istorice și geografice 
particulare» care ne-au definit drumul, 
ne-au conturat obligaţiile, ne-au determi- 
nat caracterul: «Nenumăratele bătălii pe 
care poporul român a fost nevoit să le 
poarte de-a lungul timpului, ca și jatu- 
rile şi agresiunile distrugătoare ia care 
a fost supus, eforturile de refacere, biru- 
rile pe care a trebuit să le plătească au 
avut repercursiuni negative asupra dez- 
voltării sale, au îngreunat și încetinit 
evoluția sa economică și socială, au 
determinat rămînerea lui în urmă. În 
același timp, toate aceste suferințe și 
lupte l-au oțelit, i-au călit voința și dîr- 
zenia, i-au sporit dragostea de țară, i-au 
întărit hotărirea de a nu ceda în fata 
nici unei greutăți, de a nu pregeta în fața 
nici unei jertfe pentru apărarea patriei.» 

Adevărurile istoriei îndepărtate sau prea 
apropiate, exprimate altădată de poet în 
versurile nemuritoare «Împărați pe care 
lumea nu putea să-i mai încapă Au venit 
şi-n ţara noastră de-au cerut pămint şi 
apă», experiența uneori amară, dar tot- 
deauna eroică a luptei pentru neatirnare, 
pentru demnitatea prețuirii reciproce a po- 


Gineaștii amatori şi filmele lor 
Un maraton al talentului, 


poarelor, într-o lume mai dreaptă şi mai 
bună, şi-au găsit o memorabilă formulare 
în termenii precişi ai celei mai înaintate 
ideologii, ai celei mai curate intransigente 
revoluționare: «experienţa istorică a po- 
porului nostru, ca și întreaga experiență 
socială mondială, confirmă adevărul 
de necontestat potrivit căruia orice stat 
care promovează o politică de domina- 
ție și asuprire, care nesocotește și în- 
calcă drepturile elementare ale altor 
popoare, oricît de puternic ar îi la un 
moment dat, de oricită forță militară ar 
dispune el, este sortit, pînă la urmă, 
înfrîngerii, prăbușirii, dispariției». 

Concepută din perspectiva vie a actuali- 
tăţii, celebrarea independenţei centenare a 
pus încă o dată în lumină rațiunile 
superioare ale politicii interne și externe a 
Partidului Comunist Român, singura cale 
prin care poporul nostru își poate asigura 
ridicarea potenţialului productiv şi a stan- 
dardului de viaţă, îşi poate vedea re- 
cunoscute şi prețuite valorile și performan- 
tele. 

Într-un moment în care alții ne vedeau 
aruncați în urmă de crunta stihie, cu încă 
zece ani, hotărirea forurilor superioare de 
partid şi de stat de a spori retribuţia tuturor 
categoriilor de oameni ai muncii cu aproape 
dublul celor stabilite în cincinal, vorbește 
de la sine, tot așa de concludent cum au 
vorbit întregii lumi, în orice împrejurare. 


al hărniciei și al pasiunii 


Între 2 şi 22 mai s-a desfășurat — cuvîntul mi se pare propriu unei 
manifestări care a cuprins o țară întreagă — faza interjudețeană a 


festivalului «Cintarea României». 


Trei jurii intinerante alcătuite din regizori, operatori, activiști cul- 
turali, critici de film,au cuprins în acest răstimp zece din cele mai 
importante centre de cineamatorism din țară și au selecționat 
filmele cu destinaţia: finala festivalului. Rîndurile de mai jos sînt 
un eşantion al acestui pasionant maraton cineamatorist care se va 
încheia la Bucureşti, în luna iunie. 


Tîrgu-Mureş, 2 mai; Cluj-Napoca, 8 mai: 
Baia-Mare, 15 mai 

Juriul. Preşedinte: Geo Saizescu 

Membri: Bob Călinescu, George Cornea, 
Alexandru Întorsureanu, Eva Sirbu 


2 mai, la Tîrgu-Mureş 


Cu inventivitate creatoare 


Tîrgu-Mureş a fost locul de întilnire a 
trei județe: Mureş, Harghita, Bistriţa-Nă- 
săud. O selecţie ultrariguroasă a făcut 
ca în fața juriului să ajungă un număr 
relativ mic de filme, 9 cu totul, dintre care 
4 au rezistat pînă la capăt, pînă în selecţia 
pentru faza finală. Voi începe cu gazdele, 
nu numai dintr-o elementară politeţe, ci 
şi pentru că selecţia lor s-a dovedit a fi, 
practic, cea mai variată tematic și cea mai 
unitară din punct de vedere artistic. Între 
Inventivitate, eficiență, economie reali 
zat de Erwin Schnedarek și Szalyes Fran- 
cisc la Cineclubul Casei de cultură a sin- 
dicatelor din Tg. Mureș, un film care s-ar 
încadra la categoria «de producţie», dar 
lucrat cu o vizibilă preocupare pentru latura 
sa artistică, un film pe cit de util pe atit de 
plăcut ochiului și Prietenie al Cineclubu- 


2 


lui Azomureș, un reportaj impresionant 
în special prin candoarea observaţiei, 
între aceste două filme deosebirile ţin 
doar de experienţă nu și de inspirație sau 
inventivitate creatoare. Un film de protecția 
muncii Fiţi atenți! realizat de Cineclubul 
C.F.R. din Sighişoara — o încercare reuşită 
de a trata cu puţin umor o temă gravă — și 
Teracota de la Bistrița — Cineclubul 
Casei de cultură din Bistrița, Judeţul Bis- 
trița-Năsăud deci — film-omagiu adus celor 
optzeci de ani ai fabricii, surprinzător de si- 
gur debut al cineamatorului Fritsch Victor, 
surprinzător numai pînă în momentul în care 
am aflat că debutantul este vechi şi pasionat 
fotograf amator, au întregit frumos tabloul 
scurt, dar cuprinzător al acestei semifinale 
din Tg. Mureş. O organizare gindită, cu egal 
respect pentru manifestarea în sine şi pen- 
tru participanţi, a făcut ca Tirgu-Mureș, 2 
mai 1977, să fie cu adevărat o sărbătoare. 


8 mai, la Cluj-Napoca 


Poezia muncii șia vie 


Tot trei judeţe s-au întilnit şi confruntat 
la Cluj-Napoca: Cluj, Bihor şi Alba. Judeţul 
gazdă a reținut atenţia în special prin 
filmul Inovația,  Cineclubul  Căminu- 
lui cultural din Florești, un film el însuşi 
inovaţie ca subiect şi idee (ideea fiind că 


adulţii trec cel mai adesea nepăsători pe 
lingă «inovaţii» pe care numai ochiul pur 
al copilăriei le vede în perspectivă) . 
Mai larg în selecţie, judetul Alba a venit 
cu un număr de 5 filme, aproape în exclusivi- 
tate pe teme folclorice, dintre care au biruit 
firesc cele mai bune: Istorie și contem- 
poraneitate — Cineclubul Şcolii populare 
de artă Alba-lulia, Toamna se măsoară 
hărnicia — Cineclubul Casei de cultură 
din Crăciunel, unul dintre cele mai tinere 
cinecluburi, inființat în 1975, un foarte proas- 
păt raport de activitate a comunei încheiat 
neaşteptat cu farmec, cu un frumos dans 
popular în aer liber şi Țurca — Cineclubul 
Muzeului Unirii din Alba-lulia, film curat 
folcloric despre obiceiul cu acelaşi nume. 
În sfirșit, judeţul Bihor din filmele căruia 
aş cita, mai ales pentru efortul realizării, 
filmul de animaţie 1907 al cunoscutului 
cineamator Zenobiu Domide, un film care-şi 
merită pe deplin locul într-o fază finală. 
Cineclubul Casei de cultură din Marghita 
a învins cu două foarte frumoase filme, 
incandescență și Cintecul virstelor (au- 
tor Babi Valeriu), două documentare în- 
cărcate de poezie, poezia muncii — primul, 
poezia vieţii — cel de al doilea. Cu Omagiu 
1877 al Cineclubului Alfa din Oradea, Poem 
pentru constructori de Szalsberger Bella 
de la Cineclubul Constructorul — Oradea, 
Replică contemporană de Buzlea Valen- 
tin, Cineclubul Comitetului judeţean U.T.C.- 
Oradea (o paralelă între vechile şi noile 
ctitorii ale ţării) şi Pe dealurile Oradiei, 
documentar poetic, filmat cu multă sensi- 
bilitate și mare tandrete de către Cohn 
losif, bihorenii şi-au cîştigat pe drept pasul 
următor spre finala festivalului. 


15 mai, la Baia-Mare 


Între experienţă şi har 


Dată și loc care au marcat ultima întîlnire 
a juriului nostru în fata selecţiei judeţelor 


https://biblioteca-digitala.ro 


demnitatea exemplară a poporului nostru, 
puterea geniului său constructiv, a gindu- 
lui său creator. 

Cît de concludente sînt, în peisajul mani- 
festărilor reprezentative ale poporului nos- 
tru, filmele noastre? — iată o întrebare coro- 
lar care se naşte şi se impune în acest mo- 
ment mai acută decît oricind. Care este 
tensiunea ideilor şi credinţei învestite în 
filmele noastre, care este gradul de com- 
petenţă și de răspundere al actelor noastre 
de fiecare zi, în difuzarea educativă a valori- 
lor artei noastre către toate categoriile de 
spectatori, în judecăţile critice de care pro- 
ducţiile curente au nevoie pentru a se sedi- 
menta în acea dimensiune a existenţei 
naționale pe care o numim cultură? 

«Să ne angajăm solemn», la îndemnul 
secretarului general al partidului, pre- 
şedintele Nicolae Ceauşescu, că nu vom 
lăsa să treacă peste noi, fără a le fructifica, 
marile înțelesuri și înaltele frumuseți mo- 
rale şi de faptă ale poporului nostru, în 
acest moment de încercare şi împlinire. 
Că în profesia noastră, numită cinematogra- 
fia românească şi în casa noastră, România 
socialistă, independentă şi suverană, vom 
găsi mai exact și mai expresiv măsura con- 
vingerilor şi ataşamentului nostru, că vom 
da un sens mai înalt și o formă mai durabilă 
cuvîntului şi imaginilor noastre. 


*CINENA» 


Maramureş, Suceava, Satu-Mare. Mara- 
mureșul, judeţul gazdă, părintele unui vechi 
cineclub la exploatarea minieră Săsar din 
Baia-Mare, dar și al unor foarte noi venit: 
din lumea cineamatorilor, cum ar fi cine- 
clubul «Icarus» al Casei de cultură a sin- 
dicatelor Baia-Mare, înființat în 1975, de 
fapt o secţie cine-foto şi «Minerul» al 
Clubului sindicatelor din Borşa, Ma- 
ramureşul deci a pregătit o selecţie 
in majoritatea ei «pe specific». Dintre filmele 
prezentate, Roadele muncii noastre și 
Florile subteranului, ambele realizate la 
Cineclubul de la exploatarea mineră Săsar, 
filme care poartă clar marca experienţei 
autorilor ei şi Eroii adîncurilor, datorat 
tînărului cineclub «Minerul» din Borşa, 
un film care suplinește prin pasiune şi o 
mare strădanie de a se perfecționa din 
mers, lipsa de experienţă, au reușit nu nu- 
mai să pătrundă în selecţia finală, dar şi 
să creeze o imagine despre posibilităţile 
acestui județ în materie de cineamatorism. 
Posibilităţile sint mari, dragostea pentru 
film de asemenea, ceea ce lipsește, este, 
după părerea mea, o îndrumare mai sub- 
stanțială, un umăr mai solid la strădania 
maramureșenilor. Un umăr care, nu numai 
că le este necesar, dar îl şi merită cu pri- 
sosinţă. Tot un tînăr cineclub, clubul «Tine- 
retului» din județul Satu-Mare de astă- 
dată, înfiinţat în 1976, ne-a prilejuit o în- 
tilnire surprinzătoare cu un film surprinză- 
tor. Surisul Film jucat, film de ilegalitate, 
pe o temă gravă deci, Surisui are nu numai 
ambiţii, dar și sclipiri de cinematograf 
adevărat. Autorii lui: loan Gavrilaș, loan 
Vădan, Peter Demko. Trei nume despre 
care precis vom mai auzi. Alte două nume, 
de astădată cunoscute, Bella Geza şi Tu- 
kacs Tiberiu, membri ai Cineclubului «23 
August» din Satu-Mare, au semnat un 
film de animaţie — mai precis de obiecte 
animate — numit Conștiinţa îmbuteliată. 
Genul este greu şi pentru profesionişti, 
cineamatorii au biruit greutățile mai uşor 
cele de ordin tehnic, mai dificil pe cele care 
ţin de gindirea cinematografică. Cu un mic 
efort de concentrare, filmul ar fi cîştigat sub- 
stanţial la încărcătura de idei. 

Am lăsat laurmă filmele județului Sucea- 
va. Două dintre ele aparţin unui încercat 
şi foarte înzestrat cineamator, Ferdinand 
Michitovici: Izvoare şi Cronică în lut, 
două mici bijuterii de cineamator, două 
minipoeme cinematografice despre creaţia 
populară devenită tradiție. De reținut, de 
asemenea, concizia şi precizia unui film 
de ilegalitate — film jucat, intitulat Ultima 
întîlnire al Cineclubului Casei de cultură 
a sindicatelor din Cimpu-Lung .Moldove- 


în Festivalul 


| 77 pr 


«La această 
mare sărbătoare 
a istoriei noastre 

naționale 
să facem 
angajament solemn 


că vom acționa neabătut 


pentru 
întărirea continuă 
a unităţii 


şi forţei partidului nostru, 


că nu vom precupeți 


nimic pentru înfăptuirea 


programului său 
de construcție 
a socialismului 
şi comunismului, 
pentru îndeplinirea 
cu cinste 
a măreţei misiuni 
ce-i revine 


în făurirea destinului nou, 


liber 
al patriei noastre.» 


Nicolae CEAUŞESCU 


„Cintarea României" 


«Marele Festival național «Cîntarea României» constituie cel mai larg cadru de intensificare a activității 
cultural-educative, a participării maselor largi populare la dezvoltarea valorilor spirituale noi ale patriei — o 
formă nouă de afirmare a talentului, sensibilităţii şi geniului creator al poporului nostru.» 


Nicolae CEAUŞESCU 


nesc. De reținut,de asemenea,Culori pen- 
patru strune, Cineclubul Căminului 
cultural din Pojorita şi Rapsodul de la 
Botuș, Căminul cultural Fundu-Moldovei, 
de reținut pentru buna cunoaştere a teme- 
lor şi marea prospețime a notației cinema- 
tografice. În general, selecţia suceveană 
a fost pe cit de riguroasă pe atit de egală 
din punct de vedere calitativ. Un fapt îm- 
bucurător cu condiţia ca această egalitate 
la punctele calităţii să fie sensibilă la ideea 
de autodepăşire. Condiţie pe care, am con- 
vingerea, cinecluburile sucevenilor, şi cînd 
spun sucevenilor înțeleg tot județul, sint 
foarte dispuse s-o împlinească. 


Eva SÎRBU 


E 


lași, 2 mai Brașov, 8 mai; Timișoara 
15 mai 


Juriul. Preşedinte: Alecu Croitoru 
Membri: Călin Căliman, lon Cosma, Con- 
stantin Crăciun, Aurel Mişcă 


7—8 mai, la Brașov 


La Brașov şi-au dat întîlnire patru județe: 
Braşov, Sibiu, Covasna şi Prahova. Cindva, 
Brașovul a fost un centru solid, puternic 
al mișcării de amatori; anii au trecut şi 
munca îndrăgostiţilor de film din orașul de 
sub Timpa n-a dat roade pe măsura 
așteptărilor, a promisiunilor inițiale. Cred, 
însă, că în emulaţia creatoare a festivalu- 
lui naţionali «Cintarea României», recenta 
confruntare de la Brașov va constitui cel 
puțin un îndemn pentru o mai susținută 
(şi mai valoroasă) activitate de cineclub, 
Surpriza cea mai plăcută au constituit-o, la 
Braşov, cineamatorii sibieni: ei, fără o tra- 
diție marcantă, au găsit, în filmele lor, tonul 
unei comunicări vii, directe, cu spectatorii, 
în tentativa de a vorbi prin intermediul ecra- 
nului despre munca și aspiraţiile lor. An- 


cheta-reportaj, de pildă, La anii mei (reali- 
zată de cineclubul întreprinderii «13 Decem- 
brie») a avut un aer tineresc, multă forță de 
convingere; am reținut numele celor doi 
cineamatori — încă «fără nume» — care s-au 
priceput să înfăţişeze aspecte reprezenta- 
tive din munca de fiecare zi a întreprinderii 
lor. Emilia Burnete și loan Cercel. Diversifi- 
cată ca gen, producția sibienilor a eviden- 
țiat multe nuclee de cineclub cu frumoase 
perspective: cineclubul «Flacăra Roşie» — 
care, printre altele, a realizat un docu- 
mentar-artistic, Ritmuri, cu calităţi eseis- 
tice — şi Cineclubul Casei de cultură a sin- 
dicatelor care a destins asistenţa (nu prea 
numeroasă!) cu un amuzant film jucat, 
Romică și Julieta, crochiuri satirice cu 
reală funcţie educativă, etică. Din judeţul 
Braşov, cea mai frumoasă impresie au 
lăsat-o cineamatorii de la Combinatul Chi- 
mic din Făgăraș (și principalul lor animator, 
Gheorghe Ungur): documentarul Anonimii 
sau frumosul film etnografic Fiii satului 
(realizat într-o comună de dincolo de Olt, 
Boholţ, cu străvechi și spectaculoase obi- 
ceiuri populare) au lăsat să se întrevadă 
calităţi mature, pricepere şi talent. Şi din 
municipiul Braşov au participat la con- 
truntarea interjudețeană filme realmente 
valoroase — Prieteni.. al cineclubului «Re- 
flex» de la Complexul CFR şi Monumente 
istorice al cineclubului de la Institutul de 
proiectări; dar, cum spuneam, pe ansam- 
blul lor, rezultatele artistice ale cineamatori- 
lor braşoveni sint sub posibilităţi, ar fi 
neapărat necesară o revigorare a activității. 
Nu m-au convins — de data aceasta — nici 
cineamatorii prahoveni cineclubul «Mun- 
tenia» al Casei de cultură a sindicatelor 
(instructor: Nicolae Rusnac) lucrează, pare- 
se, intens, experimentează în domeniile 
filmului de animaţie (Omul potrivit la 
locul potrivit), dar nu întotdeauna finali- 
tățile creaţiei sînt limpezi. Un plus de ri- 
goare se cere și din partea cineamatorilor 
județului Covasna, care au reținut atenţia 
prin calităţile civice ale demersului cine- 
matogratic (Calitatea, film realizat sub 


auspiciile Şcolii populare de artă din 
Sf. Gheorghe), dar lasă încă de dorit la 
capitolul finisări. 


14—15 mai, la Timișoara 


„Dăruire și perseverență 


Trei cinecluburi dintre acelea care stau 
la baza întregii mişcări cineamatoare din 
România s-au întiinit pe ecranul confruntă- 
rii interjudeţene din oraşul de pe Bega: 
cineclubul CFR Timişoara, cel din Oţelul 
Roşu și cel din Sinicolaul Mare. Era firesc, 
în asemenea conditii, ca filmul să deţină 
un rol primordial în această semifinală a 
«Cintării României», care a reunit, vreme de 
două zile, cineamatori din patru județe 
(din Timiș şi Caraș Severin, din Hunedoara 
și Arad) în ospitaliera sală a clubului CFR. 
ncă odată s-a confirmat faptul că Timi- 
şoara reprezintă, azi, unut din cele mai 
puternice centre cineclubiste din ţară. Ar- 
gumentele sint multiple și, dincolo de toate 
acelea «de moment», există un argument 
decisiv, de permanenţă: douăzeci de ani 
de activitate continuă pe teritoriile creaţiei 
şi culturii cinematografice, sărbătoriți re- 
cent, «în haine de lucru», la a treia ediţie 
a «secvenţei timișene». Dar să ne referim, 
concret, la argumentele evidențiate în faza 
interjudețeană a festivalului naţional «Ciînta- 
rea României». O producție foarte diversă, 
de calitate, răspunzind principalelor im- 
perative ale mişcării de cineclub: de la re- 
portajul-anchetă (remarcabil: Hainele ora- 
șului) pină la documentarul-etnografic (re- 
marcabil: Valea lui Liman), genuri cine- 
matografice variate au ilustrat preocupările 
multilaterale, substanţiale ale cineamatori- 
lor de la C.F.R. Timişoara. Alt argument 
ar fi acela al personalităţilor — formate, 
crescute şi consacrate aici: filme jucate. ca 
Fraţii de Sandu Dragoş, sau ca Bună- 
ziua, ochi albaștri de Vasile Moise sint 
reprezentative în acest sens pentru gradul 
de maturitate artistică al cineclubului de 


https://biblioteca-digitala.ro 


veche și frumoasă tradiție; să notăm şi 
faptul că în emulativa atmosferă a creaţiei 
de cineclub din Timișoara s-au maturizat 
şi alte cinecluburi (pornite, cîndva, din 
aceeași rădăcină), cel mai bun exemplu 
fiind constituit de «Cineclubul '70», animat 
de losit Costinaş, prezent în etapa inter- 
judeţeană cu pelicule remarcabile, Oameni 
în primăvară, Lecţia, Punct de vedere, 
Vocaţie. O selecție realmente pasionantă 
de filme mai vechi şi mai noi au prezentat 
la Timişoara cinecluburile din Oţelul Roşu 
şi Reşiţa. Un sincer «bravo» pentru Emil 
Mateiaş, sufletul activității din aceste cen- 
tre deasemenea cu veche tradiție cineama- 
toare, şi pentru colaboratorii săi apropiați, 
Ştefania Matcovski sau Nicolae Negruţiu; 
cred că toate filmele lor şi-ar fi binemeritat 
un loc în finala pe țară a «Cintării României», 
aici, prin forţa lucrurilor, noi fiind nevoiţi 
să selectăm doar cîteva titluri: El n-a făcut 
nimic să răsară soarele, Viaţa cere viaţă, 
A fost odată așa cum va mai fi, Labora- 
torul inteligenţei, Densuș. Alături de 
cinecluburi cu tradiție (Ludovic Dama, din 
Sinicolau Mare, a fost prezent cu un frumos 
eseu istorico-patriotic Flăcări, iar cineclu- 
biştii de- la Siderurgistul Hunedoara au 
reținut atenţia cu un film simplu și direct 
despre ei înșiși, Oameni și flăcări) s-au 
afirmat la interjudeţeană — fapt îndeosebi 
îmbucurători — cinecluburi relativ noi, Şcoa- 
la populară de artă din Arad (Transilva: 
nia, Kitsch, Anotimpurile naivilor), Casa 
corpului didactic din aceeași localitate (Rec- 
viem din Țebea) etc; aș mai aminti, în 
sfirşit, un nume, acela al Elisabetei Perja 
de la cineclubul din Nădiac: în Mărturii 
care se pierd, documentul autentic, rar 
şi preţios, este «ia el acasă». Fireşte, nu 
toate filmele au fost de valoare artistică 
notabilă, au existat inegalităţi. Dar, în an- 
samblu, se poate afirma că cineamatorii 
reuniți la Timişoara şi-au făcut din plin 
datoria civică şi artistică. Mai puţin specta- 
torii, care au rămas datori în cele două zile 
de film amator din orașul de pe Bega. 
Călin CĂLIMAN 


3 


o 
.— 


filmul artistic de lung-metraj 


sub 


semnul Festivalului „Cîntarea României“ 
A w 
Cintăm 
a a 
România 


Nouă filme reprezentative: 
nouă contribuții 
la o şcoală naţională de film 


Prolog — aici; idilic, mai târziu violent 


prezențe româneşti peste hotare 


999 Recent,la Milano, în cadrul 
Adunării Generale, a avut loc re- 
alegerea organelor conducătoare 
ale Federaţiei Internaţionale a Pre- 
sei Cinematografice (FIPRESCI). 
Cu unanimitate de voturi, Ecate- 
rina Oproiu a fost realeasă în 
calitate de vicepreşedinte. 


099 Anul acesta,colocviul care s-a ținut 
cu prilejul Adunării: Generale a Federaţiei 
Internaționale a Presei Cinematografice 
(FIPRESCI) a pus în discuţie o problemă, 
des abordată de teoreticienii și criticii de 
film, aceea a schimbărilor intervenite în 
lumea filmului (şi implicit în problematica 
lui). «Răsturnarea mitologiilor în cinemato- 
graful actual», cum a fost formulată tema, 
a făcut obiectul unei ample dezbateri. Co- 
municările principale au fost susţinute de 
prof. Lino Micicche (Italia), Ecaterina 
Oproiu (România) şi Marcel Martin (Franţa). 


Spiritul de 
nu se dezminte nici 
«în deplasare». 
Mai ales acolo! 
(Gheorghe Dinică, 
Jean Constantin, 
Vasile Boghiţă 

9 în Cuibul salamandrelor) 


echipă 


Unindu-și glasul în ampla 

cîntare a patriei, cinemato- 

grafia română e prezentă în 

cadrul Festivalului «Cintarea 

României» cu citeva realizări 

importante din ultima vreme: 

Prin cenușa imperiului 
(de Andrei Blaier, după un roman de 
Zaharia Stancu), Tănase Scatiu. (regia 
Dan Pita, scenariul Mihnea Gheorghiu după 
romanele lui Duiliu Zamfirescu), Dincolo 
de pod (de Mircea Veroiu după «Mara» de 
Slavici), Osînda (de Sergiu Nicolaescu 
pornind de la o idee de Victor lon Popa), 
Mere roșii (regizor Alexandru Tatos, sce 
nariul lon Băieşu), Trei zile și trei nopți 
(Dinu Tănase după romanul «Apa» de 
Alexandru Ivasiuc), Cuibul salamandre- 
lor (regia Mircea Drăgan după scenariul 
lui loan Grigorescu), Instanţa amînă pro- 
nunțarea (regia Dinu Cocea) și Pintea 
(regia Mircea Moldovan). O selecţie repre- 
zentativă ca varietate de genuri și stiluri 
regizorale, omogenă ca preocupare de a 
adăuga tabloului cinematografic de pînă 
acum, noi trăsături ce detinesc portretul 
spiritual şi moral complex al poporului 
nostru. Şi în raport cu aceste bogate, parti- 
cularizante note de psihologie individuală 
şi colectivă expresiv însufleţite pe ecran 
cinematografia se definește tot mai energic 
pe sine ca emanaţie a unei culturi şi tradiţii 


naţionale bogate şi originale. Se poate 
afirma cu certitudine artistică nu numai 
declarativă: e ora la care cineaștii români 
pot fi recunoscuţi acasă și în lume, după 
anumite repere politice şi morale, filozofice 
și estetice care le jalonează operele. Purtind 
emblema unei tradiții fertile care îi ajută 
să construiască astăzi o școală modernă 
de film. 

Titlurile înmănuncheate în gală, desigur 
nu toate de aceeaşi greutate artistică — 
printre altele — au comună ambiția de a 
se demarca de realizările altor cinemato- 
grafii prin tonalități specifice. Unele filme 
apelează la clasice valori literare (Zaharia 
Stancu, Slavici, Victor lon Popa), sau 
la eroi populari de baladă intrati în focloru 
naţional (Pintea); altele la personaje con- 
temporane în care seriozitatea și generozi- 
tatea sint completate cu succes de un ire- 
zistibil umor autohton (medicul din Mere 
roşii in interpretarea lui Mircea Diaconu, 
ori simpaticul membru al echipei de stingă- 
tori din Cuibul salamandrelor, căruia îi 
dă viaţă și farmec acelaşi Mircea Diaconu). 

Ca gen, predomină drama socială (fresca, 
tabloul de moravuri, biografia unor familii). 
Am căpătat mai multă siguranţă în vastele 
generalizări pornind de la cazuri particulare, 
personaje cu o puternică individualitate 
exprimată cinematografic. Un mare proza- 
tor român, Zaharia Stancu, pentru prima 


Trei zile şi trei nopți H. A ; 
care au zguduit conștiința i : E 
şi inconştiența $ 


(Ovidiu Iuliu Moldovan 

> şi Constantin Codrescu 
= în ecranizarea romanului 
k «Apa» al regretatului 
Alexandru Ivasiuc) 


099 Din juriul Festivalului înternațional 
de scurt-metraj de la Oberhausen a făcut 
parte documentaristul român Titus Mesa- 
roș, al cărui film, Craiova văzută din car, 
a fost dealtfel prezentat cu succes, în afara 
concursului, pe ecranul festivalului. 

Tot la invitația conducerii festivalului, 
din juriul criticii a făcut parte Mircea A- 
lexandrescu,redactor șet adjunct al revistei 
«Cinema». 

O bună parte din lucrările acestei întilniri 
vor fi de altfel publicate într-unul din 
almanahurile «Cinema» ce vor apare în 
acest an. 

În încheierea lucrărilor Adunării FIP- 
RESCI din 1977 s-a mai stabilit ca tema 
viitoarei întîlniri să fie: «Filmul pe micul e- 
cran» — temă pentru care se vor afla la 


https://biblioteca-digitala.ro 


de mină provocat 


(George Motoi 
în Instanța 
i amină pronunţarea) 


dispoziția FIPRESCI o serie de documentări 
ale UNESCO. 

099 Un grupaj important de documen- 
tare românești, selectate dintre cele mai 
bune realizări din ultima vreme a studioului 
«Alexandru Sahia», au fost înscrise la 
Festivalul internaţional al filmului de scurt- 
metraj de la Cracovia (31 mai — 5 iunie 
1977), una dintre cele mai prestigioase ma- 
nifestări de acest gen din lume. Astfel în 
competiție vor intra filmele documentare 
Picu Pătruţ (scenariul lon Alexandru și 
Paul Gherasim, regia Alexandru Sîrbu), 
Avanpremiera (scenariul și regia Jean 
Petrovici), Și ne-om plimba cu barca 
(scenariul şi regia Mirel Ilieșiu), La poarta 
albastră a ţării (scenariul Viorel Bindea 
şi Eugenia Gutu, regia Eugenia Gutu), 


A-şi croi soarta 

în luptă cu 

un destin potrivni 
(Amza Pelles 

şi Ioana Pavelesce 
în Osinda 


de un «accident» moral i 


oară — şi fericit — adus pe ecran, cu zbuciu- 
matul destin al personajului său, Darie, 
oferă cinematogratului un amplu panora- 
mic asupra primului război mondial şi al 
conglomeratului de drame individual-națio- 
nale de la această răspintie istorică. Filmul 
lui Andrei Blaier îşi croieşte drum ferm 
prin valurile vastei narațiuni, dislocînd idei 
generoase, evoluții de conștiință individuală 
în tumultul istoric; idei majore, idei făcute 
sensibile publicului larg, fără ca. prin 
aceasta să coboare cartea la o vulgarizare 
a lecturii în imagini. Adolescentul,traversind 
o experiență socială, ajuns la înțelegerea 
sensului activ al existenţei sale, îşi încheie 
odiseea cu acea frază rămasă obsedantă 
pentru noi, declarație de apartenenţă la 
nobila -obirşie ţărănească «Sînt Darie al 
lui Darie, al lui Darie, al lui Darie»... Cine- 
matograful gravează energic efigia naţio- 
nală în privirea mîndră a interpretului lui 
Darie, în glasul lui limpede, anunţindu-şi 
arborele strămoşilor. 

Liniştita viaţă a conacelor la început de 
secol în România, recreată în cadre de uimi- 
foare frumuseţe plastică, de către Dan Pita 
şi colaboratorul său întru imagine poetul 
plastic Nicolae Mărgineanu,e treptat dinami- 
tată de-a lungul filmului Tănase Scatiu, 
prin citeva cadre scurte anunţind revoltele 
ţăranilor oprimaţi, revolte culminind cu me- 
morabilul an 1907. Explozia revoluționară e 


doar sugerată în final, dar cauzele ei multiple 
sînt amplu disecate, pregriant deduse din 
întreaga evoluţie a tabloului boierimii în 
declin. Trajectele individuale (familia Comă- 
neştenilor, familia Murguleț, Tănase Scatiu, 
etc) sint racordate la o amplă respiraţie 
socială, ceea ce dă filmului armonia și an- 
vergura marilor panoramice artistice asupra 
istoriei. 

Versiunea modernă a «Marei» lui Slavici, 
datorată lui Mircea Veroiu, recreează, în 
secvenţe lucrate cu maximă rigoare pro- 
fesională şi poezie plastică, ambianța și 
caractere ale romanului clasic ardelenesc 
într-o perspectivă dialectică asupra rapor- 
turilor sociale (Mara, copiii ei şi familia 
Huber, drama acestei «mezalianțe» dar 
nu doar în sensul -naţionalității diferite, ci 
— mai ales — al nepotrivirii de avere, pozi- 
ție socială, evoluţie deosebită la cei doi 
tineri soţi în funcţie de influenţele din afară: 
Hans e atras pină aproape de mişcarea 
premergătoare revoluției de la 1848 de către 
personajul Bordea, personaj frumos ima- 
ginat de regizor, Sida decade treptat, su- 
gerează finalul. Se poate aşadar moderniza 
fără ostentaţie, extrage valori clasice întru 
profit contemporan, cu talent și inteligență, 
rigoare şi fantezie. 

Tot în aceeași perspectivă ştiinţifică a 
istoriei reîncadrează Sergiu Nicolaescu și 
colaboratorul său, Anușavan Salamanian, 


Aceeaşi familie, 


O terapie fizică, 


dar mai ales 


o terapie morală 


(Mircea Diaconu 
şi Angela Stoenescu 


în Mere roşii) 


biografia ţăranului lui Victor lon Popa în- 
tors din închisoare după ispăşirea pedepsei 
pentru «vina» de a se fi răsculat în 1907 şi 
apoi, antrenat într-un carusel fatal al dra- 
melor, ca pentru a-şi duce mai departe 
«osînda» dea rămine în picioare. Dea 
nu-şi fi plecat capul,nici în fața boierilor, 
nici a justiţiei nedrepte, nici a destinului 
cu chip de om al stăpinirii. Vigoarea țăranu- 
lui român şi forța lui de rezistență dar nu 
de resemnare, încăpăținarea morală cu 
care-şi duce «crucea» pină ce cade sub 
ea, răpus dar nu strivit, iată ce sugera finalul 
filmului și interpretul Amza Pellea la capătul 
unei biograții de intens dramatism. 

Cu Pintea, legenda cinematografică își 
inaugurează un drum cu totul aparte față 
de alte genuri -profesate -de cinematograful 
nostru pînă acum, reclamind totodată și 
multă rigoare poetică. Spectacolul lui Mir- 
cea Moldovan, pe cit de atrăgător pentru 
înarele public mi se pare pe atit de semni- 
ficativ pentru lirismul epic, poezia bala- 
descă a folclorului nostru. Capabil deci 
să vorbească și altora despre o anume fan- 
tezie creatoare națională, o dată cu trăsă- 
turi specifice ale eroului popular: vitejie, 
spirit de dreptate, credință în dragoste, 
tară, prietenie. 

Cu Mere roșii s-a salutat debutul încă 
al unui regizor de teatru în film, Alexandru 
Tatos, și totodată afirmarea unui strălucit 


A conjuga verbul 


autor de comedie, lon Băieşu,într-un gen 
cinematografic oarecum inedit, un fel de 
comedie-dramă, armonizind efectele cura- 
tive ale risului cu observaţia psihologică 
şi socială gravă dintr-un cadru dramatic, 
unde se duce, odată cu bătălia pentru salva- 
rea vieților, şi-o interesantă acțiune de tera- 
pie morală. 

instanța amină pronunțarea e şi ea o 
incursiune contemporană de susținut dra- 
matism. Sub aparențele unui film poliţist 
— un dosar redeschis cu flerul și com- 
petențţa juristului ce pune pe banca acuzării 
un delict tot atit de grav ca cel juridic şi 
anume  carierismul antrenînd lipsa de 
scrupule — avem de-a face, în realitate, cu 
o dezbatere polemică ce conduce la revela- 
toare concluzii morale. 

Cuibul salamandrelor preluind :perso- 
naje de succes din Explozia (Salamandră 
şi echipa sa) și aducîndu-le în situaţii spec- 
taculoase noi, reafirmă ideea eroismului 
ca factor obişnuit pentru asemenea oameni 
şi — prin extindere — ideea eroismului ca 
stare de spirit a unui întreg popor, aşa cum 
s-a dovedit de atitea ori în condiţii normale 
ca şi în clipe excepționale. 

În formule, deci, diverse ca spectacol 
tilmic, arta românească e aptă să exprime 
tot mai plenar esența unui inspirator profi! 
moral contemporan și tradițional. 


Alice MĂNOIU 


dar nu şi aceeaşi 
mentalitate 
(Mircea Albulescu 
şi Andrei Finți 

în Dincolo de pod) 


istoriei 

la timpul prezent 
(Gheorghe Dinică 
şi Gabriel Oseciuc 


O echipă de tineri (scenariul și regia Ada 
Pistiner) și filmul de desen animat Cale 
lungă (scenariul şi regia Adrian Petrin- 
genaru). 


999 Două din realizările de seamă ale 
cinematografiei românești vor putea fi vă- 
zute de spectatorii din îndepărtata Austra- 
lie, ca şi de juriul Festivalului internaţional 
al filmului de lung și scurt metraj de la 
Adelaide, care se va desfăşura între 6—18 
iunie. E vorba de două prestigioase adap- 
tări cinematografice, una după loan Slavici, 
alta după lon Agârbiceanu: Duhul aurului 
(scenariul şi regia Mircea Veroiu) şi Dan 
Piţa) şi Dincolo de pod (scenariulși regia 
Mircea Veroiu). La secţia filmelor de scurt 
metraj vom prezenta filmele de animaţie 


Odă de Sabin Bălaşa şi Cale Lungă de 
Adrian Petringenaru. Succes! 

9909 La Festivalul filmului despre apă- 
rarea mediului înconjurător, EKOFILM '77, 
care se va desfăşura în Republica Socialistă 
Cehoslovacia între 13 şi 17 iunie, România 
va prezenta filmele documentare Conser- 
varea apei (scenariul şi regia Ladislau 
Karda), Florile Retezatului (scenariul şi 
regia Maria Săpătoru) și Se întorc ber- 
zele (scenariul, regia și imaginea lon Bos- 
tan). Anul trecut, la acest festival, filmul 
lui Alexandru Gaspar, Armele naturii, 
a obținut Premiul cel mare. Sperăm, dorim 
ca şi la această ediţie filmele românești să 
fie în palmaresul festivalului. 

099 Condiţia Penelopei de Luminiţa 
Cazacu şi Sanda Faur, Văzduh de lon 


în Prin cenuşa imperiului) 


Truică şi Marin Tarangul, Bălănel și pu- 
iul de Eduard Sasu, Cale lungă de Adrian 
Petringenaru, Geneză de Mihai Bădică și 
Teodor Mihalaş şi Pătrăţei pictor de Olimp 
Vărăşteanu şi Florin Angelescu sint fil- 
mele românești înscrise la Festivalul inter- 
național al filmului de animaţie de la Annecy 
(14—18 iunie). Un bun prilej să ne amintim, 
la sfîrşitul festivalului, că nu cu multă 
vreme în urmă se vorbea cu admiraţie de o 
şcoală românească de animaţie. 


099 La Festivalul internaţional al filme- 
lor de Cruce roșie și de ocrotire a sănătății 
care va avea loc la Varna (16—25 iunie), 
tara noastră va prezenta filmul artistic de 
lung metraj Mere roșii (scenariul lon Băieșu, 
regia Alexandru Tatos), iar la secţia filme 


https://biblioteca-digitala.ro 


ştiinţifice, documentarele medicale de scurt 
metraj: Fermecătorul zîmbet de Mircea 
Popescu, Acţiunea pilot, Fiziologia sis- 
temului limfatic și Fiziologia rinichiului, 
toate trei de Ladislau Karda. 


009 Trei dintre producțiile studioului 
Animafilm au luat drumul Statelor Unite 
ale Americii, unde vor participa la Festiva- 
lul internațional al filmului pentru copii de 
la Los Angeles (22—28 iunie). Titlurile: 
Bălănel și puiu de Eduard Sasu, Pătrăţei 
şi păsările de Olimp Vărășteanu şi Florin 
Angelescu şi Bravo Mihaela! de Nell 
Cobar. Mihaela și prietenii ei ne-au repre- 
zentat întotdeauna cu succes. Să sperăm 
că, la întoarcere, le vom putea spune încă 
odată «bravo !» 


Răstfolesc o recentă anto- 

logie de literatură inspirată 

„din răscoala de la 1907. O 

răsfoiesc cu admiraţie și cu 

o ușoară invidie, pentru că 

îmi amintesc ce greu a reușit 

Cinemateca noastră să: adu- 

ne într-un ciclu omagial citeva filme pe 
tema atit de fertilă în alte arte. Analizindu-le 
doar pe ele, aceste filme puţine dar esen- 
tiale pentru o cineantologie românească a 
satului de ieri, am avea temeiuri să fim 
mulțumiți. Pe pi însă cu operele 
țișnite cu patimă și geniu din pana poeţilor 
sau romancierilor, de sub penelul pictori- 
lor, al compozitorilor, apare întrebarea: 
oare nu fiecare artă îşi are destinul ei? 
Al nostru, al cinematografiei, contrar unor 
păreri curente, îmi pare strins. legat de 
cel al literaturii, al marii literaturi existente, 
ori scrise special pentru film, dar tot de 
oameni ai condeiului hrăniţi cu sevele so- 
lului literar bogat. Dar și al celui plastic 
sau muzical. Practica artistică ne dove- 
dește că operele fundamentale ale cinema- 
tografului românesc au avut ca punct de 
pornire izvoare literare care au asigurat 
tinerei arte cinetice un solid fundament de 
idei, conflicte, personaje, lăsînd regizorului 
o mai mare libertate de inventivitate, crea- 
tivitate strict cinematografică. Desigur că, 
într-o perspectivă a maturizării condeielor 


filmul românesc 


«El nu s-a oprit din mers. 
Păşeşte, mereu înainte 
cu simplitate, gospodăreşte, 
cu țara pe urmele lui...» 


specializate în film, am putea recurge mai 
rar la tezaurul literar, clasic ori contempo- 
ran, ajungind poate la acea formulă ideală 
a specificității de care vorbeşte Marlaux, 
deziluzionat de eșecurile multor adaptări 
literare. Pină atunci însă, consider că nu 
ne putem forma ca oameni de film decit 
în umbra (luminată) a marilor edificii lite- 
rar-plastice. Îndeosebi filmul vieții la ţară, 
al psihologiei celei mai bogate, mai origi- 
nale din care s-a plămădit de secole însăși 
ființa acestui neam, mai ales acest film 
trebuie să se afirme într-o relație perma- 
nentă dinamică cu artele vecine, cu cîștigul 
investigaţiei lor de atitea secole. Pentru 
că; lărgind sfera, momentul tematic 1907, 
a cărui fructificare abia începe în cinema- 
tograf, își are rădăcini fireşti în literatura 
celorlalte răscoale țărănești care explică 
geneza, rațiunile, semnificația spiritului de 


El știe „să vadă“ 


Cind Lessing spunea în ce- 
| lebrul său «Laokoon» că 
nema pictorii ar trebui să picteze 
à direct cu ochii, se referea, 
desigur, la o imposibilitate 
iscată din granițele simțu- 
: rilor omeneşti, fără ca măcar 
să bănuiască relativa consistenţă sau in- 
consistență a barierelor, faptul că o artă 
încă neivită în acea epocă avea să-şi facă 
din însăși această «imposi 
nul de recunoaştere în marele templu al 
sensibilităţii. umane. Fiindcă filmul — ne 
referim la creaţiile lui care-l înscriu ca artă 
între celelalte arte — este tocmai trecerea 
în domeniul posibilului a unei imposibili- 
tăţi condiționată istoric, la fel ca zborurile 
în Lună, sau ca producerea în laborator a 
fenomenelor din soare. Ochiul camerei de 
luat vederi este mai aproape de ochiul 
omului decit penelul, pelicula este uneori 
ma M sei decit retina geie a vedea 


fi 
rind omului un nou drum întru atingerea 
menirii sale. 


Discut cu losif Demian aceste puncte 
de vedere mai vechi şi mai noi, încerc să 
aflu secretele privirii lui şi mă tulbură 
modestia acestui artist pe umerii căruia 
cade misiunea de a fi — uneori în mai 
mare măsură decit regizorul — ochiul în- 
tregului film, constructorul de lumini şi 
umbre al unicatului artistic. Cînd vezi o 
scenă filmată de el — să ne reamintim doar 
chipurile, ambianţele, griurile înspăimin- 
tătoare din Nunta de piatră, cadrajele și 
naturile vii sau moarte, portretele magistrale 
din Duhul aurului — eşti surprins de ceea 
ce, în ultimă instanță, se dovedește a fi, 
cu un termen poate impropriu, filozofia 
privirii acestui Iosif Demian. El vede pentru 
a transmite, simte pentru a se face înţeles, 
ne împrumută ochii lui pentru întreaga 
parcurgere a unui film, e ca şi cînd ne-ar 
dărui un simț | pe care nu l-am avut nicio- 
dată. Miracolul îl înfăptuieşte fără a lăsa 
să se întrevadă ceva din efortul pe care-l 
face (unghiulații, transfocări, plan unu, 
doi şi trei, etc., etc.), de parcă te-ar lua de 
mină şi te-ar plimba prin propria lui privire, 
modest, infinit de modest, „demonstrindu-ți, 
zimbind că lumea este aşa cum o vezi şi 


dreptate, a setei de libertate, de idee na- 
țională şi independenţă atit de scumpe 
nouă și azi. Filmul dedicat răsculaților 
din acea fierbinte primăvară, început re- 
cent de Mircea Veroiu pe baza unui sce- 
nariu al prozatorului — foarte bun cunoscă- 
tor al psihologiei ţăranului — Alecu Ivan 
Ghilia,va fi desigur omagiul cinematografiei 
de azi adus celor 11 000 de ţărani ucisi în 
acea tragică primăvară. Dar — aşa cum 
sună frumoasa închinare în versuri sem- 
nată de poetul Nicolae Dragoş — nu numai 
lor, ci şi înaintaşilor ori urmașilor acestora 
le sîntem datori. Într-un cuvînt, eroilor în- 
tregii epopei pr eee de ieri şi 'de azi. 
„.«Nu, nu-l căutaţi în ziarele vremii 
Plumbul literei nu i-a cunoscut numele 
„„Pină şi acolo, în marginea ierbii, 
Unde pămîntul se spală de veacuri 
cu singe, 


J Ti i z5 
z a v " 


Pi, 


În lumină şi umbră, ochiul ope- 
ratorului descoperă mii de trepte 
ale înțelegerii: Iosif Demian 


https://biblioteca-digitala.ro 


El nu s-a oprit din mers. 

Păşeşte mereu înainte 

Cu simplitate, reactia 

-Cu ţara pe urmele lui... 

Dacă vom concepe filmul i țăranului român 
pe această generoasă idee de continuitate 
spirituală, de înfrățire în gind şi acţiune 


"cu celelalte forțe sociale ale României mo- 
derne: clasa muncitoare, intelectualitatea. 


atunci vom ajunge treptat la imaginea com- 
pletă, contemporană, a ceea ce numea 
Rebreanu acum citeva decenii, «marea pro- 
blemă țărănească». 


Noi vrem păminti 


Cu vorbele lui luga la întrebarea lui Titu 
Herdelea «şi pămînturile oamenilor, unde 
sînt?» se deschide, într-un vast panoramic 
sintezind tabloul inechităţii sociale de 
atunci, filmul-cap de serie al temei, Răscoa- 
la. Marele roman al satului românesc de 
la începutul secolului a devenit, printr-o 
preluare cinematografică, clasicul nostru 
tiim (deocamdată) despre ace! martie de 
foc şi sînge. Film clasic prin raportarea 
serioasă la sursa literară (scenariul Petre 
Sălcudeanu, regia Mircea Mureşan); film 
clasic şi prin limbajul sobru, la obiect, 
descinzînd din familia Morii cu noroc a 
lui Miu, cu narația liniștit gradată, dezvoi- 
tind firele epice într-o simfonică mișcare 
dramatică spre final; prin grija fată de deta- 
liul de psihologie individuală, bine ritmat cu 
cel de psihologie a maselor (intrarea tã- 
ranilor pe moșia de la Amara și Babaroaga, 
reacţiile lor variate, apoi, tot mai unitară. 
înfruntarea din cimp cu armata, secvență 
finală memorabilă). Film clasic, în sfirşit, 
ca valoare ce rezistă timpului cu forța și 
expresivitatea marilor opere, după cum o 
dovedeşte reiuarea, cu succes pe ecrane, 
la 11 ani de la premieră. 

Ciulinii Bărâganului — alt argument 
artistic important, prezentat în cadrul an- 
tologiei de la Cinematecă, ne-a făcut să 
regretăm că șansa ecranizări marelui pro- 
zator-poet -al satului românesc în clocotul 
marilor frămintări sociale, Panait Istrati, 
a fost încredințată unui regizor francez 
(ulterior, Codin avea să aibă aceeaşi soar- 
tă, a coproducţiei). Un fel de epilog la 
"907, Osinda — inspirat lui Sergiu Nico- 
laescu de «Velerim şi Veler-Doamne» — 
ne interesează îndeosebi pentru pre- 
luarea, într-o accepție mai actuală, a lite- 
raturii lui Victor lon Popa, scoaterea ei 
dintr-un determinism de nuanţă mistică 
spre o realistă, amplă determinare socială. 
În cadrul dramaticelor întîmplări prin care 
trece fostul răzvrătit eliberat după mulți 
ani, dar supus de aparatul represiv al sta- 
tului burghez unei continue ispăşiri a «cri- 
mei» de a fi cerut pămînt, regizorul urmărea 
şi o dospire lentă a conştiinţei sociale a 
ţăranului începind să deschidă ochii şi 
asupra altor clase asuprite cu ia să poată 
fraterniza (omul de la canton, de pildă, 
ceferistul admirabil interpretat de Ernest 
Maftei). Pe lingă spectaculosul — uneori 
excesiv — finalul Osindei polemizează e- 
nergic cu acea literatură (ades valoroasă) 
care acredita imaginea resemnării, fatalis- 
mului ţăranului împăcat cu viața sa amară 
și cu moartea sa dulce-mioritică. Cade în 
cele din urmă victimă a repetatelor inius- 
titii sociale şi acest Manlache din filmul 
nostru, dar numai după o acerbă înfruntare 
a «osîndei», strivind sub buze o sudalmă la 
adresa destinului parșiv. Potrivnic nu cu 
omul în general, cum lăsa să se înțeleagă 
«Velerim şi Veler-Doamne», ci mai ales cu 
cei săraci, de o cerbicie asemenea perso- 


că o vezi astfel fiindcă în lumină şi umbră 
se află mii şi mii de trepte ale înțelegerii. 
Imaginea unui film semnată de Demian 
nu poate fi niciodată previzibilă din sce- 
nariu, fiindcă el (fără a împuţina meritul 
scenariştilor) adaugă discursului filmic o 
dimensiune proprie privirii lui, fiecare o- 
biect filmat vorbește, amplifică ideea, o 
demonstrează din interior, ca şi cînd ochiul 
care priveşte și-ar face propriul lui proces 
de conştiinţă. Or, din acest punct de ve- 
dere, Demian se dovedeşte a fi conștiința 
bună a scenaristului, complementarul im- 
perios necesar transformării unor scheme, 
dialoguri şi problematici de viață scrise, 
cu mai multă sau mai puțină acurateţă în 
autentice creaţii de film. 

ÎI cunosc de la începuturile debutului său 
în filmul românesc, îl număr printre puținii 
artişti care spun ceva esenţial pentru filmul 
nostru şi de aceea mă bucur ori de cite ori 
îl ştiu lingă aparatul de filmat. Critica de 
film, realizatorii, colegii lui de breaslă îl 
consideră nu atit un «caz» de excepție, 
cît un om de excepţie, o conștiință artistică 
exemplară. Desigur, trecînd peste sche- 
mele rigide ale încadrărilor în statele de 
funcțiuni, cinematografia noastră ar trebui 
să-i încredinţeze lui Iosif Demian ceva mai 
mult decit imaginea unui film. Ca regizor, 
ochiul lui ne-ar spune infinit mai mult și 
mai consistent despre noi înşine, ne-ar 


prilejui satisfacţii artistice de rară elevaţie 


spirituală. 
Marcel PÄRUŞ 


a a 


Un epilog 
la 

1907, 
Osinda, 

de 


ANU șavan 
Salamanian 
şi 

Sergiu 
Nicolaescu 
(Cu 


Amza Pellea 


şi 
Gheorghe 
Dinică) 


najului interpretat de Amza Pellea, cu 
forța lui artistică binecunoscută. O «re- 
paraţie» morală,a așa-zisei psihologii tă- 
rănești a resemnării, încercase cîndva şi 
Baltagul (adaptarea lui Mircea Mureşan 
după Sadoveanu), dar pe un fundament li- 
terar ce-i oferea un mai bun prilej. 


; Aparentul paradox 


` O reconsiderare de subtilă şi totodată 
de protundă reevaluare a tetraiogiei lui Dul- 
liu Zamfirescu reușește strălucita echipă 
a filmului Tănase Scatiu (scenariul Mih- 
nea Gheorghiu, regia Dan Piţa, imaginea 
Nicolae Mărgineanu). Atmosfera de dulce 
tihnă a conacelor româneşti descrisă în 
admirabile tablouri de gen de către autorii 


atu, idilica versiune  duiliu-zamfires- 


ciană a nostalgiei vieții la țară se modifică 


treptat, cu inteligenţă, dinlăuntrul tabloului 


și datorită forței pe care o degajă persona- 
jul Tănase Scatiu. Desigur şi desăvirşita 
interpretare dată de Victor Rebengiuc a- 


rendaşului dinamic şi cinic, ros de jambi, 
. farmecul şi personalitatea actorului, 


împins în prim planul atenției Die, 
acest profil de o vigoare rară în portretistica 


noastră cinematografică. Performanţa a 


fost posibilă şi pentru faptul că interpretul 
n-a mai trebuit (ca în atitea ocazii) să su- 
plinească el,prin talent şi tehnică, inconsis- 
tenţele personajului şi a putut găsi, cu 
concursul regizorului, desigur, și tonalități 
cinematografice rafinate dar ridicate pe o 
armătură literară solidă. lată avantajul bunei 
dramaturgii de film dedusă, în acest caz 
tot de către un scriitor experimentat, Mihnea 


O orchestrație simfonică a temei răscoalei 


( Răscoala de Petre Sălcudeanu 
şi Mircea Mureşan) 


filmul românesc 
în cifre 


Mircea 
Moldovan 


@@ Ajuns la film prin filiera actoriei —3 ani 
la Teatrul Național din Craiova, 1 an la 
Teatrul de Stat din Sibiu, apoi din nou la 
I.A.T.C. ca student la facultatea de regie — 


Mircea Moldovan a avut un debut «liniștit», 


dar a lucrat în mod ritmic, realizind mai 
multe filme decit alți regizori în aceeaşi 
perioadă. 


99 Se poate observa că, indiferent dacă e 
vorba de dramă (Fraţii, Vitorniţa), come- 
die (Toamna bobocilor) sau de baladă de 
inspiraţie istorică (Pintea), filmografia lui 
Mircea Moldovan are o trăsătură comună: 
eroii filmelor sale evoluează în mediul rural. 


09 Fără să fi beneficiat de ample comenta- 
rii de presă, critica a remarcat de la început 
că, în filmele lui Mircea Moldovan, mediui 
satului are o | notă pregnantă de realism și de 
firesc, personajele sînt «de acolo», degajind 


„https://biblioteca-digitala.ro 


Gronica 
unor împărați desculți 


Pe la sfirşitul toamnei, 

Corneliu Leu, directorul 

Casei de filme 4, mi-a 

| spus: «Ne revine sarcina 

de a realiza filmul consa- 

crat răscoalelor ţărăneşti 

de la 1907... Vei fi produ- 

cător delegat... ai trei zile pentru a schița 
un subiect și a alcătui o listă de even- 
tuali autori... cit mai mare, să avem de 


unde alege...» Am recitit în stil maraton 


literatura inspirată de eveniment... Re- 
breanu, Cezar Petrescu, o povestire a 
lui George Călinescu, aproape un sce- 
nariu de scurt metraj cu o excelentă 
atmosferă şi cu interesante caractere în 
ambele tabere. Propunerea mea viza 
amplificarea povestirii călinesciene, că- 
reia urma să i se adauge întîmplări şi 
eroi din literatura lui Rebreanu, Cezar 
Petrescu, din documentele epocii. În 
plus, vedeam filmul străbătut metaforic 
de două trenuri: un tren al fricii și lași- 


tăţii boierimii fugare, alergind zănatec 


prin spațiul răscoalelor; celălalt, trenul 
represiunii, cu vagoanele încărcate de 
arestați evoluind în teritoriile unde tu- 
nurile transformau satele în cimitire, 
tren pe care în cele din urmă muncitorii 
ceferişti îl opreau, eliberindu-i pe captivi. 

Proiectul e adjudecat în planul Casei, 
iar alegerea se oprește asupra scriito- 
rului Alecu Ivan Ghilia care, pe lingă 
sensibilitatea şi autenticitatea literaturii 
sale de sorginte țărănească, are avan- 
tajul de a fi originar din zona moldoveană 
de unde a pornit răscoala. Proiectul 
nostru era, fireşte, doar un pretext pen- 
tru o bază de discuţie. După o săptă- 
mină de lucru cu Ghilea, stabilim de 
comun acord o nouă formulă a scena- 


Gheorghiu, dintr-o literatură vastă, origina- 
lă ca atmosferă, tipologie, contiicte şi capa- 

bilă să genereze un film original. O atare 
categorie socială ca Tănase Scatiu, expri- 

mată cinematografic atit de consistent re- 
clama însă o replică dramatică pe măsură. 
“Tăranii cu care-și încrucișază drumul acest 
capitalist în formare, țărani inexistenţi în 
roman, nu sînt suficient de individualizați 
pe ecran (drama rămîne distrugerea nea- 
mului Comăneștenilor prin dinamita nu- 
mită Scatiu), totuşi în acţiune, descărcările 
de minie ale oprimaţilor sint. bine punc- 
tate cinematografic. Ele culminează cu o 
scenă de mare vigoare şi anume încolțirea 
tiranului de către țărani şi uciderea lui cu 
furci, în grajd, sub privirile îngrozite ale 
mutei (Carmen Galin). La lumina fulgere- 
lor, siluetele răzvrătiţilor se profilează ame- 
nințător și aprig, gata de răzbunare, ca-n 
tabloul lui Băncilă. Aici filmul face apel 
deschis la plastică şi rezultatul e surprin- 


un aer de autenticitate şi nu de «făcătură». 


E adevărat că reuşita regizorului se sprijină 
şi pe «prospețimea observaţiei» scriitorului 
Petre Sălcudeanu (căruia îi aparține scena- 
riile a trei dintre filmele sale). 

ee Cu fiecare film, Mircea Moldovan şi-a 
mărit audiența. Trecind de un milion jumă- 
tate de spectatori pînă la 31 decembrie 1976, 
Toamna bobocilor (transmis între timp 
şi pe micul ecran) continuă să fie programat 
în cinematografe, astfel că popularitatea sa 
continuă să crească. 

09 Succesul cel mai mare îl înregistrează 
Pintea, care se apropie de două milioane și 
jumătate de spectatori. În Bucureşti, unde 
«prima difuzare» a filmului s-a încheiat — 
deocamdată — Pintea a întrunit 273 260 de 
spectatori, situindu-se, prin această cifră, 
pe un loc de frunte. În țară, filmul este încă 
în plină desfășurare și, de vreme ce conti- 
nuă să atragă lunar cite 200 000 de noi spec- 
tatori, este posibil să se înscrie printre 
filmele românesti cu un box-office mare. 


Data premierei 


Fraţii (co-regie 
Gică Gheorghe) 


Vifornița 
.| Toamna bobocilor 


Pintea 


larna bobocilor 


premieră în 1977 | 


riului. Povestea are acum în centru o 
familie de ţărani opusă moşieriţei lo- 
cale, o amazoană fermecătoare, dar fe- 
roce. Filmul va fi o suită de întîmplări 
de familie, cu personaje şi situaţii bine 
individualizate cuprinzînd nu numai ca- 
tegorii psihologice de ţărani, ci şi mun- 
citori care se alătură răsculaților, mi- 
litanți socialişti ce poartă flacăra re- 
voluției în spiritualitatea vremii. 

Timp de trei săptămîni citesc în fie- 
care dimineață împreună cu Corneliu 
Leu paginile scrise noaptea de Ghilea, 
le discutăm, la imbogățim prin sugestii, 
hotărim de comun acord cum să se 
continue povestea. Şi iată că, în fine, 
căpătăm și fila pe care scrie «sfirșit». 

Recitim manuscrisul. E nu numai un 
scenariu de film, ci şi un excelent roman. 
Un roman pe care însă, spre deosebire 
de alte proze, îl vezi. 

Este o emoţionantă cronică a ulti- 
melor zile ale răscoalei. motiv pentru 
care «trenul fricii» din primul proiect ` 
nu mai poate apare. Rămine însă cel 
al arestaţilor. Scenariul freamătă de 
viață, de veridic. 

` Secvenţele asaltării de către răsculați 
a oraşului Botoșani, ocuparea oraşului 
de către țărani, înmormintarea victime- 
lor represiunii, cuvintarea patetică a lui 
lorga, constituie adevărate momente de 
antologie pentru dramaturgia cinema- 
tografică. După ce a citit textul lui Ghilia, 
regizorul Mircea Veroiu mi-a spus: «Bă- 
trine, e un scenariu senzaţional... eroii 
sint adevăraţi, situaţiile fireşti, are at- 
mosferă, are ritm... dialogurile, deși cam 
lungi (lasă că le mai scurtez eu), sînt 
vorbite... Va fi un FILM» 


Atanasie TOMA 


zător de... cinematografic. Cinematograful 
nu pierde, dimpotrivă, are de cîştigat chiar 
„în specificitatea sa. Scurta istorie a filmu- 
lui românesc ne aminteşte că și Iliu, şi Ciu- 
lei,și Mureşan, și Drăgan, Săucan, Blaier ori 
Sergiu Nicolaescu, şi mai recent Pita, 
Veroiu — adică cei mai cinematografici 
dintre autorii noştri de film — au dat va- 
lori consistente în cea de a 7-a artă, fo- 
losind creator surse literare purtind semnă- 
turile lui Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, 
Agârbiceanu, Zaharia Stancu, Titus Po- 
povici, Horia Lovinescu şi alţii. Desigur, 
nu toate valorile literaturii noastre au dus 
sau duc automat la reuşite specific cinema- 
tografice, dar sigur, mai toate filmele româ- 
neşti de referință includ pe generic numele 
unor reputați scriitori. Dar despre acest ` 


(aparent) paradox, într-un articol viitor. 


Alice MĂNOIU 


Este încă o dovadă că filmele de inspirație 
istorică, avind în prim-plan eroi populari (în 
cazul de față un erou istoric şi de legendă în 
acelaşi timp, se bucură de o participare de 
masă din partea publicului. La Vatra Dornei, 
într-una din zile, țapinarii maramureşeni 
- au «coborit» la cinematograf şi au cumpărat 
spectacolele pe toată ziua, zi în care local- 
nicii n-au mai putut merge la cinema. 


9 Pintea a fost achiziționat de mai multe 


tări socialiste —printre care U.R.S.S., Unga- 
ria, Polonia — fiind «vizat» pentru selectie 
şi în alte ţări. 

90 Filmul pe care Mircea Moldovan l-a 
terminat recent, larna bobocilor, este o 
continuare — evident tot comedie — la 
Toamna bobocilor, cu aceleași personaje, 
în aceeași ambianţă. Filmările au fost reali- 
zate în același sat ardelenesc, Purcăreni. 
Astfel că, spre toamnă, larna bobocilor 
(titlu provizoriu) va ieşi în premieră. 


Mihai DUȚĂ 


Autori scenariu 


N r. de spectatori 


1.099.000 Nicolae Ţic 


C-tin Bordeianu 
1.156.000 | Petre Sălcudeanu 
Petre Sălcudeanu 


V. Chiriţă 
D. Mureșan 


Petre Sălcudeanu 


Cai nărăvași şi pistolari băr- 
boşi, o căruţă cu coviltirul decolo- 
rat de ploi gata să pornească la 
drum, lingă ea lăzi cu haine, cămăși, 
panglici, mănuși, printre care pictorița 
de costume Doina Levinţa scotocește 
metodic; Ilarion Ciobanu își asortează o 
bundiță gri la o cămaşă ţărănească bleu- 
gri; Ovidiu luliu Moldovan echipat «ca-n 
Vest» își «patinează» cu sirg cizmele; 
Mircea Diaconu — haine negre de postav, 
cămaşă de in — probează rînd pe rind un 


Titus Popovici, un scriitor 
incandescent, hotărît «să ardă» 
pentru cinematografie 


clop mic, negru şi o şapcă soioasă; 
un bărbat, cu ochi foarte albaștri, înalt, 
subţire, în redingotă, de sub care strălu- 
ceşte o cămașă imaculat albă, stă cuminte 
să i se lege un şiret negru sub gulerul alb 
(aflu că-l cheamă Ferencz Bâcs și este 
actor la Teatrul de Stat din Tirgu Mureș); 
un negru zimbitor, căruia în prima clipă 
îmi vine să-i verific machiajul, îşi potri- 
veşte pe umăr poncho-ul gri — este Ahmed 
Gabani, sudanez şi a absolvit IATC-ul la 
noi, secția de regie — cascadorul Szoby 
Cseh îşi verifică oamenii, caii nechează și 
sforăie la fiecare împușcătură şi, brusc, în 
tot furnicarul ăsta de preocupări răsună vo- 
cea regizorului secund, Jana Dochiţa: «Gata 
vă rog! Traian, Romi, Johnny, Bob, vă rog, 
poftiți sus», Ilarion Ciobanu, Mircea Dia- 
conu, Ovidiu luliu Moldovan şi Ahmed 
Gabani se desprind de restul echipei si 
pornim. Sus, adică pe Munţii Măcinului. 
Ajungem pe un mic platou, în fața noastră 
un lanț de creste ascuţite pe sub care 
urmează să treacă trei călăreți: Ilarion Cio- 
banu, Mircea Diaconu, Ovidiu luliu Mol- 
dovan. Bate un vînt subțire, tăios, cerul e 
plumburiu, ameninţător, echipa de imagine 
condusă de Nicolae Mărgineanu şi alcă- 
tuită din Caraivan Marian, foarte tinărul 
operator Anghel Deca şi maşiniștii stri- 
gaţi familiar și cu tandreţe: nea Jurcă și 
nea Fane, instalează aparatele într-o vi- 
teză incredibilă, așa încît foarte curind ră- 
sună comanda «motor!» și, fără șampanie, 
fără toasturi, fără strîngeri de mină, se 
trage primul tur de manivelă la filmul 
Profetul, aurul și ardelenii. Scenariul: 
Titus Popovici. Regia: Dan Piţa. Primul tur 
de manivelă al unui film este socotit din 
oficiu moment solemn. Acesta de faţă este 
“de două ori solemn. O dată pentru el însuși 
şi o dată pentru că marchează apariția 
unui nou gen în cinematografia noastră. 
Profetul, aurul și ardelenii este un wes- 
tern. Primul western românesc. 


Pe un teren nedetrișat 


În filmografia regizorului care a făcut 
La o nuntă, Lada, Filip cel bun, Tănase 
Scatiu, a unui regizor despre care se 
spune că posedă un acut simţ al realului 
și o mare dragoste pentru realitate, apari- 


8 


Două zile 
pe Munţii Măcinului, 


în primul 
western românesc 


ţia unui western, a unui gen cu schemă 
fixă şi oarecum «compusă» poate să pară 
ciudată. Cum explică el, regizorul, această 
ciudățenie? Şi ce fel de western vrea el 
să facă din Profetul, aurul și ardelenii? 
Și ce șanse de reușită crede că are acest 
pas pe un teren total necunoscut? Şi pe 
ce-și bazează speranțele, pentru că nu se 
poate să nu aibă, orice regizor speră, cel 
puţin la primul tur de manivelă... 


Dan Pita: Nu am mania sau prejude- 
cata unui singur gen de film. lar ten- 
tația de a-mi verifica posibilitățile pro- 
tesionale într-un gen care nu s-a mai 
lucrat la noi, își are și ea rolul ei. 
Spun asta gindindu-mă că cinemato- 
grafia noastră, în puținii ei ani, a încer- 
cat să acopere toate genurile existente 
în lumea filmului. Mi-aș dori să iasă un 
western clasic și modern în același 
timp, ceva de la Ford la Peckinpah. 
Lumea asta a westernului despre care 
am citit, am văzut filme, trebuie s-o 
reconstruiesc în peisajul românesc cu 
tot ce are ea, cu cai, cu împușcături, 
cu poker la saloon, cu tot. Un trans- 
plant de viaţă. Îţi dai seama ce com- 
plicat este pentru actori să simtă a- 
ceastă viaţă, să-și simtă personajul. 
Deocamdată sînt la început și mi-e 
greu să spun ce va fi bine și ce va 
fi prost. Am un scenariu foarte bun, 
scris de Titus Popovici, care a intuit 
formidabil actualitatea subiectului. 
Este un scenariu generos, care oferă 
echipei multiple posibilități de reali- 
zare. Citindu-l, ești tentat să încerci o 
parodie. Să rizi puțin de lumea aceea. 
La o a doua, a treia lectură însă, lucru- 
rile devin mai grave și simți că în el 
există materie pentru un film sobru. 
Vreau să fac un film serios. De fapt, 
și asta este o experiență: să încerci 
să transformi joaca în serios. Dacă 
fiecare personaj crede în existența lui, 
filmul poate să convingă. Şanse ar 
exista. Sint ajutat de oameni cu un 
bagaj de cunoștințe și de calități cu 
totul încurajatoare pentru mine. Ope- 
ratorul Nicolae Mărgineanu, un mare 
artist și un mare prieten pentru mine, 
o echipă de actori foarte buni și foarte 
serioşi — cu unii dintre ei am mai lucrat 
de altfel şi ne cunoaștem. În rest, cu 
excepția echipei mele de regie,condusă 
de Jana Dochiţa și Mihai Alexandru 
și a echipei de imagine, ceilalți colabo- 
ratori apropiaţi sînt oameni cu care 
n-am mai lucrat — pictorița de costu- 
me Doina Levinţa, scenograful Aureliu 
ionescu — dar au talent, har și pre- 
gătire. Depinde de mine să-i fac să 
dea tot ce au mai bun. Şi totuși e 
greu de spus cum va ieși filmul, pentru 
că, practic, cu toată încrederea pe care 
o am în colaboratorii mei, pășim cu 
toţii pe un teren nedetrișat. 


Acţiunea se petrece acum un secol, in 
statul Utah din America. Profetul (Victor 
Rebengiuc) este șeful unei colonii de 
mormoni și un foarte, dar foarte abil exploa- 
tator. Are 15 soţii și un număr impresio- 
nant de copii. Ardelenii sint trei frați emi- 
graţi în America, iar aurul, ca de obicei, 
tentaţia, mirajul care i-a adus aici la ca- 
pătul pămîntului. În jurul lor o sumedenie 
de personaje, căutători de aur săraci și 
pistolari plătiţi să-i ţină la respect, doamne 
respectabile și tinere mai mult sau mai 
puțin inocente, oameni cumsecade şi 
killer-i plătiți să curețe locul de ei, într-un 
cuvînt fauna binecunoscută care a făcul 
faima vestului sălbatic. Legea reportajului 
de filmare cere să nu dezvălui decit acele 
secrete ale filmului în stare să stîrnească 
interesul viitorului spectator. O respect și 
încep cu personajele. Cine sînt ei, Traian 
și Romulus și Johnny? Cine este Jefi 
Grogan? 

Marion Ciobanu: Cine-i Traian? E un 
taran in puterea virstei, obosit de dru- 
muri, de război — a luptat la Plevna — 
de viață. Deși ar fi timpul așezării, el 
a luat-o razna prin lume impreună cu 
fratele său mic în căutarea celui mij- 


rofetul, aurul și ardelenii ; 


lociu, și au ajuns la aracu-n praznic, 
în America. Ce se va întimpla 
cu ei în lumea nouă, rămîne să vedeți 
dumneavoastră la premiera filmului și 
după. Pînă atunci, de pe cal, cu dur- 
da-n mînă, vă salută Traian, adică lIla- 
rion Ciobanu. 


iaconu: Eu sînt Romulus, 

băiatul cel scund de lîngă Ilarion Cio- 
banu, fratele lui mult mai mic care se 
poartă ca și cum ar ști engleză — și 
asta pentru film este un fel de motor 
dramatic — nu-l surprinde nimic din 
America pentru că nu e frumos să te 
miri; se îndrăgostește — ceea ce-i un 
lucru foarte serios, pentru că eu sint un 
tip foarte serios — și, de fapt, trăiește 
în umbra palmelor fratelui său mult mai 
mare, Traian, adică Ilarion Ciobanu. 
Ovidiu _luliu _Moldovin; Eu sînt 
Johnny, fratele mijlociu, primul dintre 
ei care a trecut oceanul în căutarea 
unui rost, de fapt, unul din mulții emi- 
granți din Ardealul secolului trecut. 
Un contestatar prin structură, una din 
acele naturi răzvrătite împotriva ne- 
dreptății, a ipocriziei, fariseismului, 
minciunii, toate lucruri de care se izbes- 
te, care îl șochează, pe care nu le poa- 
te înțelege, nici accepta. Pe acel fundal 
de anomalii sociale în care ordinea 
morală este adînc tulburată, Johnny 
devine un justiţiar, dar nu un justițiar 
de profesie, ci de structură. Actele lui 
rezidă în natura echilibrată a omului de 


N 


ghe Visu, Josuah fiul «profetului», Con- 
stantin Popa de la laşi — un căutător de 
aur, un cuplu de pistolari alcătuit de Lu- 


Dan Piţa şi Nicolae Mărginean 


două talente de mare tonaj 
în fața unei experiențe noi 


cian lancu de la Constanţa și Mihai Dobre 
de la Teatrul «lon Vasilescu», un bătrin 
minier, Pătru Gheorghe de la Timişoara 


Ferencz Bacs alias Jeff Grogan, 
un om «drăguţ», dar fără scrupule 


bun simt Sosirea fraților mei mă sur- 
prinde în plină campanie de răpunere 
a acelor vicii, campanie care-mi reu- 
sește atit de bine, încit sînt scos in 
afara legilor, iar pe capul meu se poate 
obține oricind, frumoasa sumă de 
500 de dolari. 


Ferencz Bács: La prima vedere, Jeff 
Grogan este un tip vesel, prietenos si 
toarte deschis. Un om drăguţ, politicos 
şi binevoitor, gata să sară în ajutorul 
oricui are nevoie de ajutor. Totul pină 
la meseria lui. lar meseria lui este să 
omoare pentru un preț cit mai bun pe 
oricine i se spune că trebuie să moară. 
Jeff Grogan este un killer de profesie. 
Ucide calm, fără scrupule, fără ezitare, 
cu zimbetul pe buze și cu o mare can- 
doare în privire, trage drept la țintă în- 
totdeauna, oricare ar fi ținta aceea. 
Cred că ar fi în stare să tragă și în el 
insuși dacă ar fi bine plătit pentru asta. 
Pînă una-alta, ţinta lui este Johnny. 


107 personaje pentru un western 


In afara principalilor aici de față, din 
această distribuţie uriaşă, dar normală pen- 
tru un western, mai fac parte: Clody Ber- 
tola, Carmen Galin, Mariana Mihut, 
Olga Tudorache, Vasile Niţulescu, Vo- 
das Zoltan, Aristide Teică. Fiecare apa 
riție este acoperită cu maximum de garan- 
tie artistică. De altfel, și privindu-i pe cei 
prezenți, dar mai puţin principali — Gheor- 


https://biblioteca-digitala.ro 


se vede bine că regizorul şi-a căutat cu 
mare grijă distribuția, drept care filmul 
său va desfășura o mare varietate de tipuri 
umane, ceea ce pentru un western este ne- 
cesar ca aerul. În această distribuţie, un 
rol foarte important îl joacă cascadorii 
Vreo 20 de oameni bărboși, supli, făcut: 
una cu calul, una cu pistolul, una cu fil- 
mul de fapt, pentru că ei sînt fundalul de 
adevăr, ei trebuie să dea culoarea locală, 
itmosfera. Precis că asta nu merge fără 
probleme. Care sînt aceste probleme? 


Szoby Cseh (maestru de lupte, condu- 


| câtoruf echipe! de cascadori): Proble- 


mele noastre sînt de fapt problemele 
filmului. lar printre ele, cea mai im- 
portantă este să ocolim imitația de 
western, să dăm filmului o notă de 
autenticitate. Ceea ce este întiorător 
de greu. Este o experienţă și pentru 
noi. Pentru că westernul nu înseam- 
nă numai acrobații, sărituri, casca- 
de, ci și o muncă foarte complexă, 
om-cal în acest decor natural foarte 
trumos, cum îl vedeți, dar și foarte 
greu. Echipa de cascadori trebuie cu 
adevărat să arate și să se comporte ca 
niște oameni ai Vestului din secolul 
trecut. Trebuie să aibă comportamen- 
tul firesc al acestor oameni, iar com- 
portamentul era dat de utilitatea, de 
functionalitatea fiecărui gest. De pildă, 
mersul crăcănat nu este o poză, ci vine 
din faptul că purtau pinteni lungi, care 
într-un mers normal s-ar fi agăţat unul 
de altul. Călăritul cu picioarele depăr- 


tate, tot din cauza pintenilor, ca să nu 
atingă burta calului cu ei. Descăleca- 
tul cu piciorul întins și din mers, așa 
cum descalecă poștașul de pe bicicletă 
la țară este un gest reflex şi vine din 
îndelunga folosire a calului, din obiş- 
nuința de a încăleca și descăleca din 
mers. Sînt foarte multe asemenea de- 
talii care bine cunoscute și înțelese 
sint în stare să dea filmului nota de 
autenticitate dorită. În rest am încre- 
dere că Dan Piţa se va descurca foarte 
bine. Trebuie să cred, trebuie să cre- 
dem. Toată echipa trebuie să fie o sin- 
gură fiini 


O scenă clasică de western 


Prima zi s-a încheiat cu o ploaie ce pă- 
rea aşternută pe cel puţin o lună. A doua 
zi însă e soare, sint şi nori filmaţi parcă 
de Figueroa, munţii Măcinului par și mai 
«Vestici», bîntuiți de umbrele lor şi pe un 
vînt care te ia pe sus, se filmează în plin. 
in plin, dar nu fără dificultăți. Pălăriile nici 
vorbă să stea pe cap nelegate, actorii se 
învineţesc de frig și machiajul se cere 
mereu refăcut — echipa Aureliei Baciu 
nu şomează o clipă; bătrinul minier Pătru 
Gheorghe nu poate să moară cum trebuie 
fiindcă vintul îi suflă tot praful în ochi, caii 
sînt nervoși şi la fiecare împușcătură tre- 
sar, ba chiar descoperim că au reflexul 
creat de cuvintul «motor» și cum îl aud 
o iau razna, deşi ar trebui să stea pe loc, 
aşa încît, finalmente Dan Piţa trebuie să 
şoptească comanda, şi totuși, filmarea 
merge bine, aș spune că miraculos de 
bine în condiţiile date. Punctul ei de maxim 
interes este duelul dintre Johnny şi Jeff. 
Este o scenă clasică de western, scena 
pentru care mii de oameni stau cu sufletul 
la gură în sală. Se face linişte de nu mai 
auzim decit vintul, Dan Piţa şopteşte să 
nu-l audă caii «motori», și filmul începe: 
Grogan se îndreaptă spre căruţa cu aur, 
din urmă Îl ajunge vocea lui Johnny: «Mă 
tem că n-ai să descarci nimic Mister 


Casa de filme Patru pare 
să-şi fi propus, în mod delibe- 
rat, să înlesnească contactul 
cu ecranul unui număr cit 
mai mare de scriitori. Încre- 
derea în capacitatea literatu- 
rii de a oferi cinematografiei 
subiecte inedite sau măcar interesante şi, 
în orice caz, bine scrise, e normală pentru 
o casă producătoare condusă de un scriitor. 
Aşadar, Casa de filme Patru, al cărei direc- 
tor este scriitorul Corneliu Leu, ne propune 
o dată cu viitorul film, larba verde de 
acasă, un nou scenarist în persoana pro- 
zatorului Sorin Titel. 

Subiectul filmului : povestea tinărului ab- 
solvent de facultate care renunţă la como- 
ditatea unui loc de muncă în oraş, acceptind 
go n voile şi nesilit de nimeni» să plece 

țari 

Totodată, larba verde de acasă prile- 
juiește și debutul regizorului Stere Gulea. 
După ce a lucrat citeva filme în calitate de 
asistent de regie și după un interesant film 
de televiziune, Sub pecetea tainei, reali- 
zat în colaborare cu Andrei Cătălin Băleanu, 
Stere Gulea se află la primul său film artistic 
de lung-metraj destinat marelui ecran. Pri- 
lej cum nu se poate mai nimerit pentru a 
începe convorbirea punînd în discuţie, încă 
o dată, condiția debutantului. Numai că 
eliberat de «complexul debutantului», re- 
gizorul ne-a propus să ne rezumăm doar la 
film. Ceea ce şi facem. Aşadar... 


Viața nu e repartizată pe zone 
geografice 


— Subiecte similare celui pe care il 


inema 


La oraş sau la ţară? 
Viaţă e pretutindeni 


şi important este să fii 
cît mai aproape de ea 


dorința legitimă de a vedea cum arată astăzi 
lumea din care a plecat, o lume pe care o 
știa şi și-o imagina puțin altfel. Perioada în 
care el s-a format ca om şi ca intelectual, 
această scurtă «absență» din lumea în 
care s-a născut, a creat un raport, poate 
chiar un efect de distanțare care-i 
demonstrează eroului nostru că timpul a 
schimbat inerent peisajul social şi moral. al 
satului românesc contemporan. 

— Aţi pomenit mai înainte de unele 
«contradicții» care se fac simțite, totuși, 
în lumea satului. 

— Da. Pe de o parte e vorba de un accele- 
rat proces de urbanizare a satului ca efect 
al unei politici de stat de ridicare a nivelului 
de trai material şi spiritual al țărănimii. Pe 
de altă parte, e vorba de dificultatea fixării 
cadrelor intelectuale în mediul rural, în 
sensul de participare efectivă şi activă la 
viața satului. În sfirșit, încă un fenomen 
real, puternic resimţit, e vorba de atragerea 
unor ţărani către activități de tip industria! 
care se desfășoară, de regulă, la oraş. 

Desigur, toate aceste probleme nu fac 
obiectul filmului nostru, noi nu facem o 


cîştiga în concretețe, în realism, 
în adevăr. 

— |n încheiere, pentru mai 
buna tămurire a cititorilor, să con- ~^ 
turăm în citeva cuvinte personajele ` 
filmului. 

Mai intii, citeva cuvinte despre trei 
dintre colaboratorii mei direcţi. Am desco- 
perit în Valentin Ducaru, şi el debutant, 
un operator foarte talentat şi care-și gîn- 
deşte cu mare seriozitate meseria. După 
ce am filmat 1800 de metri, principalele lui 
calități îmi par a fi simțul concretului, capa- 
citatea de a decupa din realitate imaginea 
cea mai elocventă și de a pune forma în 
slujba sensului. Scenograful Vasile Ro- 
taru e un creator care ştie să confere reali- 
tăţii maximum de adevăr cinematografic. 
Apropierea lui de film va fi un real ciștig 
pentru cinematografie. În fine, debutantul 
care sint, s-a bucurat de maxima solicitu- 
dine a directorului de film Sidonia Cara- 
caș. lată acum şi fişele caracterologice ale 
cîtorva din personajele principale: 


Deocamdată, şase personaje 


Ştefan: un protesor ae matematică, oare- 
cum romantic, puțin idealist, totuşi cu sim- 
tul riscului în sensul bun al cuvîntului, capa- 
bil să-şi cîştige luciditatea, în interpretarea 
lui Florin Zamfirescu, la primul său rol 
important, un actor de mare sensibilitate şi 
cu mare putere de concentrare. 

Tatăl lui Ştefan: tipul clasic al ţăranului 
acreditat de literatura lui Marin Preda, 
tăcut, încăpăţinat, cu dorința manifestă de a 
cunoaşte şi înțelege nemijlocit lucrurile, 
interpretul său, Vasile Niţulescu, ne- 


Foto: A. Mihailopol! 


3 
“a 
> 
à 
3 
H 
g 
[=] 
“u 


Un consiliu pedagogic cu pedagogi de școală nouă, 

dar și de şcoală mai «veche» (Ovidiu Schumacher, 
Florin Zamfirescu, Octavian Cotescu, lon Caramitru, 
Val Săndulescu și Rodica Mandache) 


Fără compoziții savante 

pentru a cîştiga în adevăr 

(operatorul Valentin Ducaru şi regizorul Stere 
Gulea) 


Ovidiu Iuliu Moldovan 
trei ardeleni în Vestul sălbatic 


Grogan», pistolarii apar călări, în goană, 
din spatele căruţii, Jeff Grogan se întoarce 
surprins, vine spre Johnny, merge puțin 
țeapăn ca o marionetă, în spatele lui după 
o stincă se înalță silueta masivă a lui 
Traian cu o pușcă impresionantă în mină, 
de cealaltă parte apare şi Romulus, în 
grupul de pistolari se stirnește panică, 
după fiecare stincă mai pot fi zece oameni, 
nu?, «Te sfătuiesc Jeff Grogan să nu 
mai faci nici o mișcare» — continuă 
calm Johnny și Jeff se oprește zimbind: 
«O clipă, Johnny, sînt dispus să împăr- 
ftim pe din două». În mijlocul drumului 
cei doi stau față în faţă, o siluetă maronie, 
Johnny, calm și încrîncenat, o siluetă bej, 
Jeff, teapăn şi ușor zimbitor, cu siguranța 
şi calmul killer-ului de profesie, sigur că 
da, asta este scena aceea clasică de wes- 
tem în care, de la o clipă la alta cineva 
„ trebuie să moară, cineva sau poate amin- 
doi. «Noi nu avem decit un singur lu- 
cru de împărțit» — rosteşte decis Johnny, 
şi tonul este acela care trebuie, şi ținuta 
şi zimbetul şi privirea cu care-i răspunde 
deff, de asemenea. Sint formidabili băieții 
ăştia, parcă toată viaţa lor au stat așa, gata 
să se împuşte în mijlocul drumului, dă 
doamne să tragă amindouă pistoalele, că 
prea e frumoasă scena şi ar fi păcat să se 
reia. Pistoalele trag amindouă aproape în 
acelaşi timp. Pelicula a înregistrat un cadru 
din ultima secvenţă a filmului Profetul, 
aurul și ardelenii. Pentru echipă însă, 
mul de-abia a început. Aici, în statul 

tah, pe munții Măcinului. Eva SÎRBU 


propune filmul /arba verde de acasă au 
mai fost abordate în filmul românesc. 
Era necesară o revenire? 

— Revenirea de care vorbiţi e numai apa- 
rentă. Subiectul a mai fost desigur abordat 
dar, mi s-a părut mie, cu o anumită detaşare 
citadină şi, în orice caz, fără o atentă, o 
profundă implicare. larba verde de acasă 
nu-și propune să ilustreze cinematografic 
«viaţa la țară». Nici în sensul lirico-idilic al 
lui Depărățeanu, nici în sensul ironico-sati- 
ric al lui Topârceanu. 

—E bine că știm de la bun început ceea 
ce nu vrea să fie acest film. Ce-și pro- 
pune, totuși, să fie? 

— Ambiţia filmului, implicit a mea, a 
scenaristului, a operatorului este să incer- 
căm să arătăm că viaţa nu e repartizată pe 
zone geografice, pe de o parte viața la ţară, 
pe de alta viaţa la oraș. Vrem să demonstrăm 
dacă cuvintul nu ne sperie, că viața curge, e 
vie, plină de neprevăzut şi, desigur, de con- 
tradicţii şi în mediul rural, un mediu de 
îndelungată tradiţie istorică si culturală. 


Eroul filmului, un profesor de matema- 
tică, se întoarce să proteseze în satul din 
care a plecat, nu fără un profund examen de 
conştiinţă. Are posibilitatea să aleagă, să 
rămină la oraș, dar cu prețul dureros al 
unor renunţări, al unor umilințe, al unor 
compromisuri. Şi din fericire iși dă seama la 
vreme că viața nu trebuie începută sub sem- 
nul compromisurilor. E o atitudine delibe- 
rată, conştientă, de destin asumat şi nu de- 
terminată de ideea unui «sacrificiu», al unui 
«apostolat pedagogic». El se întoarce şi din 


cercetare sociologică, dar sînt prezente in 
țesătura de fapte şi întimplări pe care ne 
propunem să le aducem pe ecran (Sorin 
Titel este cunoscut ca un autor de sugestie 
şi fulguraţie poetică). În timp ce profesorul 
de matematică se întoarce în sat, tatăl său, 
un ţăran autentic, cu adevărat legat și în- 
drăgostit de pămint, pleacă să lucreze pen- 
tru o vreme pe un șantier de construcţie. 
«Fuga» tatălui are bineînţeles nişte motiva- 
ţii de ordin intim. 

— Care e probiema cea mai dificilă 
căreia trebuie să-i facă față regizorul 
filmului? 

—E adevărat, subiectul nu e din cale 
afară de nou. Ba chiar pare să aibă-un aer 
uşor didactic. De aceea. aș vrea ca întoar- 
cerea eroului în sat să fie înțeleasă ca o 
încercare de regăsire interioară, regăsire 
care nu se poate produce într-un spațiu 
abstract, fără coordonatele geografice pre- 
cise ale locului unde te-ai născut și din 
care ai plecat. Mă interesează mai puţin 
spectatorii comozi, părerile preconcepute, 
prejudecățile despre cum trebuie să arate 
viaţa. A îi oriunde, la ţară sau la oraș, impor- 
tant e să fii cit mai aproape de viață, de reali- 


tate, să înţelegi viaţa ca pe o necesitate in- 
terioară de a îi util societății, lumii în care 
trăieşti. 


În acord cu scenaristul, cu scenogratul 
şi operatorul, am filmat aproape totul în 
satul Malul cu flori, în ambianţe și decoruri 
naturale, privindu-ne în mod deliberat de 
cadre «elaborate», de complicate mişcări 
de aparat, de compoziţii savante, pentru a 


https://biblioteca-digitala.ro 


maiavind nevoie de nici o recomandare. 

Directorul școlii: învățătorul de ţară, 
profund legat de locul unde a trăit o viaţă, un 
apostol în sensul frumos al cuvintului,-jucat 
de Mihai Pălădescu, un actor cu mari 
resurse, dar insuficient «exploatat» de fil- 
mul românesc. 

Președintele C.A.P.: un ţăran de tip 
nou, om cu simțul realităţii şi al istoriei, 
profund cinstit, dar nu lipsit de o înțeleaptă 
şiretenie țărănească, în interpretarea lui 
Paul Lavric, actor extrem de interesant 
ca tipologie. 

Meteș: arivist mediocru, simplist şi linear, 
care vrea să fie şi el «măcar un director de 
școală», jucat de lon Caramitru, actor 
iubit de presă și care, de astă dată, sint 
convins, va fi mai puţin eternul Caramitru 
şi mai mult un actor care joacă un anume 
personaj. . 

Ghimboașă: personaj sută la sută ne- 
gativ, eminamente mazilian ca tipologie și 
comportament social, jucat de un mare 
actor de comedie acidă, vitriolantă; e vorba, 
desigur, de Octavian Cotescu. 

În film mai apar şi alţi actori, foarte buni, 
în roluri de mai mică întindere, al căror aport 
va fi mai evident pe ecran decit aș putea 
să-l descriu eu aici, în cîteva cuvinte, prin- 
tre care trebuie aminți: Ernest Maftei, 
Val Săndulescu, Ovidiu Schumacher, 
Rodica Mandache, Melania Ursu, Costei 
Constantinescu, Dorel Vișan, Diana 
Lupescu și debutanta Mariana Cabanov. 


N.C. MUNTEANU 
9 


Cea mai convingătoare „ficțiune“: documentul 


urmăriţi aceste 


scurt-metraje! 


__ Documentarul . 
istoric nu e numai 


un documentar 


Două documentare monografice dedicate 
unor reprezentanţi de frunte ai românilor. 
transilvăneni din secolul XIX și de la înce- 
putul secolului nostru, Picu Pătruţ şi Vasile 
Lucaciu, ne solicită atenţia atit prin meritele 
lor proprii, cît și prin sugestiile pe care le 
conţin pentru o întreagă serie de filme de 
acest tip, dar nu numai de acest gen. 

Documentarul apare, într-adevăr, ca o 
cale privilegiată de acces spre valorile 
inedite şi adesea spectaculoase adăpos- 
tite în muzeele de istorie sau etnografice, 
în colecţiile de manuscrise sau stampe, 
revelatoare pentru multe din paginile nicio- 
dată prea cunoscute ale trecutului nostru. 

lată, de pildă, povestea lui Picu Pătruţ, 
această «personalitate unică a geniului 
popular românesc — poet, pictor şi compo- 
zitor» transilvan de la mijlocul secolului 
trecut, din filmul cu acelaşi titlu semnat de 
regizorul Alexandru Sîrbu, împreună cu 
poetul loan Alexandru şi criticul de artă 
Paul Gherasim. «Poveste», fiindcă din ma- 
terialul de arhivă și muzeistic autorii reuşesc 
să compună ceea ce se cheamă un film cu 
story, urmărind evoluția în timp și spațiu a 
acestui personaj născut la Sălişte — «capi- 
tala țăranilor din mărginimea Sibiului». 
Paginile manuscrise ornamentate cu mii 
de miniaturi în culori, din cele 40 de volume, 
devin, pe fondul muzical al propriilor sale 
compoziţii, un spaţiu de investigaţie în care 
justifică trimiterile la grația lui Fra Angelico 
sau Botticelli și mai ales sublinierea comu- 
nităţii de tradiție și expresie cu opera 
pictorilor populari și culţi ai secolelor 
XVIII şi XIX din toate țările românești. 

Fără a beneficia de aceeași strălucire 
imagistică, mai bogat în schimb în repere 
biografice şi evenimente de mare rezo- 
nanţă națională, este documentarul Tribu- 
nul, dedicat lui Vasile Lucaciu «autor inte- 
lectual al întregii mişcări» a memorandişti- 
lor transilvăneni de la sfîrșitul secolului XIX. 
Comentat cu elocință de Romulus Zaharia, 
care vădește aici, ca şi în Diplome mara- 
mureșene, o cunoaştere intimă a vastei 
arhive a drepturilor noastre istorice, filmul 
semnat de regizorul Doru Cheșu este util 
şi preţios nu numai sub raportul informaţiei 
directe, didactice. Este încă o demonstrație 
a inepuizabilei surse de subiecte, dramatice 
și vibrante pentru sensibilitatea contempo- 
rană, pe care o constituie istoria noastră 
recentă, în speță momentele premergătoare 


filmele 


Cine a scornit 


că filmul nu se naşte, ci «se face»? 


marii uniri de la 1918. Este schiţa unui sce- 
nariu pentru un film istoric de anvergură 
și ea ni se oferă în momentul cînd nu ne 
mai putem mulțumi, în filmografia noastră 
de gen, doar cu două-trei repere. 


Pe urmele lui 
Mihail Sadoveanu 


Evoluţia lui lon Bostan pe firmamentul 
cinematografiei noastre este una de excep- 
ție, deși ea n-a fost marcată de prea multe 
Cupe de cristal (una singură, pentru un 
fiim-comandă — Dracula). Se-ntorc ber- 
zele, film ştiinţific de maximă dificultate a 
observaţiei, în același timp metaforă subtilă 
a întoarcerii la matcă, la tărimul originar, 
este ultima dintre şansele pierdute, anul 
trecut, de Cupa de cristal pentru a-și înno- 
bila substanţial palmaresul. Acum, la o 
distanță de cîteva luni, maestrul (iată un 
caz rar, dacă nu unic, în care apelativul 
acesta se justifică în cinematografia noas- 
tră) ne oferă un nou film: În lumea rațelor 
sălbatice. Rațele (peste 30 de specii, unele 
permanente pe meleagurile noastre, altele 
părăsindu-ne iarna sau, dimpotrivă, iernînd 
doar la noi) sînt descoperite de lon Bostan 
în Delta Dunării. Aici el pășește pe urmele 


ideea lamentabilă 
9 


Că inspiratia 
e numai bucuria poetilor? 


Cu foarte mulţi ani în urmă un regizor, 
astăzi ratat, venerabil, cu părul alb, 
mi se lăuda că «ştie meserie», că «ştie 
să facă minuni cu aparatul», etc., etc. 

Desigur, modestia este o floare rară 
în lumea filmului, ca şi recunoştinţa în 
alte domenii de activitate. Nu crizele de 
grandomanie ale unor regizori formează 
obiectul acestor însemnări, ci încrede- 
rea prea mare, aproape deșănţată pe 
care unii o au în «meserie», în puterea 
lor de a fabrica miracolul artei. 

S-a înrădăcinat convingerea că filmul 
nu este o vocaţie, ci o meserie, că filmul 
nu se naşte, ci «se face», că inspiraţia 
e numai bucuria poeţilor. Despre un 
film mediocru, lipsit de orice mişcare 
spontană a vieții, se spune cu admiraţie 
că e lucrat cu mult meșteșug. Nu neagă 
nimeni faptul că în film poezia se obține 
cu ajutorul tehnicii, că meseria este 
absolut indispensabilă, că îţi sînt ne- 


cesare cunoştinţe dintre cele mai va- 
riate. Dar oricît ar fi meseria brățară de 
aur, în artă, inclusiv în film, ea nu este 
suficientă, e numai începutul, nu nu- 
mai «strictul necesar». 

Din această convingere puerilă au 
apărut destui demiurgi limfatici care 
sînt capabili să facă filme, dar nu să 
creeze filme. Inspirația, socotită de 
obirșie mistică, e cu foarte multă voie 
bună ignorată. Aşa se explică numărul 
destul de mare de filme corecte, plate, 
în care marșul triumfal al monotoniei 
implacabile nu întimpină nici o piedică. 
Nici o surpriză, nici o undă de poezie, 
nici un miracol, totul are claritatea unui 
proces verbal. Regizorii «fabricanți» 
sînt ajutaţi cu dragă inimă şi aprigă in- 
competenţă de scenariști «fabricanți» şi 
vă dați seama ce plictiseală de moarte 
se naşte din această monstruoasă «coa- 
liție». Numai tradiționala bonetă îi des- 


lu: Mihail Sadoveanu, în compania aceluiasi 
moș Onofrei și, pare-se, cu aceeași tipică 
dezinteresare pentru performanțele spor- 
tive, consemnată atit de moldovenește de 
marele scriitor într-un caiet din 1938, la 
cabana de pe grindul lupilor: «Am venit în 
locuri grele/ Cu plăcintă şi dulceață/ Şi 
mă-ntorc la ale mele/ Fără giscă, fără rață». 
Catrenul ocazional, pierdut pentru istoria 
literară odată cu caietul cabanei, prin vreun 
pod insondabil, ar fi fost reţinut şi recitat 
de lon Bostan, în 1948, în faţa lui Sadoveanu 
însuși, pe cînd cineastul de azi lucra ca 
secund la documentarul Delta Dunării, 
autorul recunoscîndu-și paternitatea, cu 
toată încîntarea unei dulci aduceri aminte. 
Ìn detașarea sadoveniană față de vinatul şi 
pescuitul sportiv, cineastul află o dimen- 
siune spirituală, de tradiție, actualelor mă- 
suri de protecţie a faunei şi florei naţionale, 
în racord cu preocupările pe plan mondial 
pentru protecţia mediului înconjurător. Re- 
ținem imagini antologice pentru atlasul 
nostru cinematografic (îndeosebi cele de 
pe grindul de refugiu pentru iarnă, dintre 
lacul Sinoe și mare), redescoperind sensibi- 
litatea poetică a regizorului în faţa scurgerii 
anotimpurilor: «Vor trece lunile de iarnă, 
se vor dezgheța apele și din nou întreaga 
Deltă va fi freamăt de ape». 


Valerian SAVA 


Picu Pătruţ 
«personalitate 
unică 

a geniului 
popular 
românesc, 
poet, pictor 
şi compozitor». 
Un Botticelli 
născut 

la Sălişte, 

în 

«capitala 
țăranilor 

din 
mărginimea 
Sibiului». 

Un film 
dedicat 

lui 

Picu Pătruţ 
de 

Alexandru Sîrbu 


parte pe acești scenariști de condiția 
unor experimentați bucătari. Ei sint 
stăpinii unor reţete invincibile, ştiu să 
drămuiască durerea şi bucuria, știu cînd 
personajul trebuie să se încredinţeze 
unor dramatice probleme de serviciu... 

Nenorocirea e că aceşti regizori şi 
scenariști au pretenţia de a vorbi în 
numele publicului, ei, săracii de ei care 
nu știu ce vor, cred că știu ce vor mi- 
lioanele de spectatori, se socot nişte 
ambasadori ai dorințelor noastre. Ce se 
naşte din reţetă, rețetă rămîne, ea nu 
poate emoţiona pe nimeni. Mulţi ase- 
menea fabricanți, care credeau că sînt 
la curent cu toate problemele și neli- 
niştile noastre, s-au trezit răsplătiți cu 
săli goale şi o divină indiferenţă. Con- 
vingerea în puterea miraculoasă a re- 
țetelor e o formă de dispreţ față de pu- 
blic, şi acest dispreț nu poate să nu fie, 
mai devreme sau mai tirziu, pedepsit. 

Un artist autentic privește realitatea 
cu inocenţa şi prospeţimea unui copil. 
N-am încredere în regizorii şi scenariștii 
care-şi agonisesc ideile și scenele «tari» 
ca nişte babe, banii de acatist. N-am 
încredere în cei care «merg la sigur» 
şi refuză nobilul risc al creaţiei şi al 
căutării. N-am încredere în acei alchi- 
mişti șleampăţi care cred, în vanitatea 
lor ridicolă, că pot calcula milimetric 
zîmbetele, problemele şi lacrimile spec- 
tatorilor. N-am încredere în cei care 
privesc spectatorul ca pe un cobai 
moni să le confirme ideile lor trase de 
păr. 

Arta adevărată nu se face, ci se 
creează, și o creează numai inocenții 
şi neliniştiţii, cei care îl consideră pe 
spectator sau pe cititor egalul lor, fra- 
tele lor. 

Teodor MAZILU 


https://biblioteca-digitala.ro 


vorbirea noastră 


cea din toate filmele 


Acolo unde 
se nasc poeţii 


Recunoaştem, desigur, nu numai stilul 
documentariștilor noștri, al regizorilor, 
vreau să spun, ci și al unor comentatori 
care luptă cu masa infamă a cuvintelor. 
Fraza cu acorduri grave a lui loan Grigo- 
rescu, verbul dulce-acrişor al lui Eugen 
Mandric, piruetele graţioase ale Evei Sîrbu 
le simțim de la distanţă. lată însă că, în fața 
unui proaspăt scurt-metrai, Acolo unde 
se nasc curcubee, semnat de Eugen 
Gheorghiu, ascult vorbe care-mi merg la 
inimă și, pentru început, nu știu ale cui sint. 

Glasul pare al unui «neprofesionist», al 
unui om care parcă abia şi-a suflecat mine- 
cile pentru o altă treabă decit aceea a ros- 
tuirii şi rostirii cuvintelor dar care, invitat 
fiind să privească imagini şi să ne spună 
ce se află și dincolo de ele, desţeleneşte 
teritorii necălcate pînă atunci de noi. Dacă 
aș spune că fraza are prospeţime, nu aş 
face decit să comit un «delict de banalitate». 
Nu. Acest om,care nu este altul decit vesti- 
tul țăran Gheorghe Dindere din cimpiile 
Olteniei, priveşte altfel decît noi, nu cuvin- 
tele în care îşi toarnă dragostea și grija sa 
față de pămînt, ci pămîntul însuși. Din 
gura lui am auzit acest adevăr de toată ziua, 
căruia i-au găsit și alţii diferite învelişuri, 
dar pe care Dindere ni l-a comunicat atit 
de fără de pereche: «pămîntul trebuie călcat 
cu talpa sufletului». 

Acolo unde atiția alţii dintre noi am îi 
vorbit despre sorocul recoltelor, despre 
toamnele bogate, etc., acolo unde atiția alții 
ar fi înotat într-o mie de metafore, maestrul 
întru prospeţime ne aduce aminte că: «nu 
este adevărat că pămîntul nu vorbeşte, că 
nu are griji; el vorbeşte însă o singură dată 
pe an, atunci cînd se strînge rodul». 

Îl ştiam pe Gheorghe Dindere din interviu- 
iile lui, în care şi cei mai abili reporteri îşi 
vedeau uneori fraza umilită de întorsătura 
verbului acestui ţăran care, din cerdacu' 
casei sale, știe să privească, deopotrivă. 
cerul, pentru a-i ghici gîndurile, şi jocu! 
străveziu al ideilor. Să aplaudăm iniţiativa 
regizorului Eugen Gheorghiu de «a-i da 


cuvîntul». 
Magda MIHĂILESCU 


posibilități posibile 
Întimplarea 


Valeriu P., un cunoscut maistru specialist 
în cazane, se îndrepta cu mașina spre Sighi- 
șoara, oraş în care locuia fiica lui, Maria 
Maşina era încărcată de daruri, pentru că 
nu pleca într-o vizită obișnuită: se ducea 
la nunta Mariei. În drum, la cîțiva kilometri 
de C. se afla o mare întreprindere la care 
Valeriu P. instalase, cîndva, unul din caza- 
nele imense din secţia a Il-a. Exact cînd să 
treacă prin fața ei cu un zîmbet satisfăcut 
pe buze (nu-i puţin lucru să laşi în urma ta, 
chiar dacă nu-ți semnezi lucrarea, aşa cum 
fac pictorii sau sculptorii), Valeriu P. vede 
o imensă jerbă de foc, aude o explozie în- 
grozitoare și îşi dă seama că s-a întimplat 
o nenorocire. Cotește imediat la stinga, 
intră pe drumul care lega şoseaua națională 
de întreprindere, trece peste poarta pră- 
buşită şi pe lîngă portarul rănit care tipa 
cu disperare în telefon și deabia oprește 
lingă secție. Era stăpînit de o singură idee: 
dacă întîmplarea oarbă a făcut ca tocmai 
el să se afle acolo, măcar să izoleze caza- 
nele, pentru că explozia lor ar fi însemnat 
o catastrofă pentru tot ceea ce vieţuia la 
mulţi kilometri în jur. A intrat în secţie 
sîmbătă pe la ora două şi a ieşit luni dimi- 
neaţa la ora opt. De nunta Mariei şi-a adus 
aminte deabia înainte să plece înapoi la 
Bucureşti. S-a luat cu miinile de cap şi 
i-a dat un telefon la Sighişoara; şi-a cerut 
iertare cu umilință, a înghiţit cearta Mariai 
(«Mi-a fost ruşine, tată, am fost singură la 
nunta mea. Am plins»). Despre gestul lui 
Valeriu P, colegii lui nu au aflat nimic doi 
ani de zile. Cineva a găsit într-un dosar 
prăfuit scrisoarea de mulțumire trimisă de 
directorul din C.și a început să-l ia pe meş- 
ter la întrebări. Prea multe nu le-a povestit, 
pentru că se grăbea să plece la Sighişoara. 
Cristinel, nepoţelul lui, împlinea un an. 

Cineva îmi spunea că acesta nu ar fi 
un subiect de film pentru că este vorba 
de o pură întîmplare. Şi pura întîmplare nu 
poate fi tipică. 


Alexandru STARK 


+ 


j 


il 


-e 


Oberhausen este un fel de 
Resita din bazinul Ruhrului, 
preocupat în primul rînd de 
furnalele lui — multe la număr 
şi revărsînd într-una fum greu 
şi colorat, iar, noaptea sfișiind 
cerul cu văpaiele lor. O dată 
pe an însă, primăvara, în aprilie (anul ăsta 
primăvara a fost mai mult simbolică), Ober- 
hausen devine capitala lumii filmului de 
scurt-metraj. Toate continentele, aproape 
toate țările în care se produc filme, îşi au 
reprezentanţi aici. Proiecţii la mai toate 
orele zilei şi, tirziu înspre noapte, proiecții 
pe cicluri, proiecții competitive, retrospec- 
tive, programări ad-hoc, şedinţe de lucru 
urmate de exemplificări, etc. Două săli în 
aceeași clădire lucrează din greu timp de o 
săptămînă. Participare numeroasă, atît din 
partea realizatorilor, cit şi a spectatorilor 
(aceștia din urmă foarte cunoscători, în 
majoritate tineri, foarte exigenţi, nu prea 
uşor de cucerit, dar nici din cale-afară de 
dificili din cine ştie ce nonconformism de 
paradă). Un festival în haine de lucru. 
Directorul însuși, criticul de film şi ani- 
matorul acestei manifestări, d-nul W. Rut 
este selecţionerul unui mare număr din fil- 
mele programate. El este unul din rarii 
directori de festival abordabili și la dispo- 
ziția publicului, dispus, nu numai dispus, 
dar solicitind păreri pe care le ascultă, le 
însuşește (cînd este cazul) şi face un lucru 
de mare calitate. Pentru că nu întîmplător 
Oberhausen este considerat astăzi printre 
primele, dacă nu chiar primul festival inter- 
naţional de scurt-metraj al lumii. Tot direc- 
torului îi aparține şi ideea organizării unei 
extrem de elocvente retrospective a filmului 
sovietic (în care spiritul școlii lui Dziga 
Vertov şi al altor maeștri ai filmului sovietic 
este uşor descifrabil). 

Pe clădirea în care se desfăşoară compe- 
tițiile şi proiecţiile explicative, o lozincă 
mare a festivalului pe care am traduce-o 
cam aşa: «incă o cale pentru buna veci- 
nătate.» 

Filmele înscrise în competiţie sînt aproa- 
pe o sută. Multe altele se pot vedea în cadrul 
unor proiecții informative şi retrospective. 
Cum să aleagă un juriu sau chiar mai multe 
jurii, aşa cum funcţionează acest festival? 

Ca de obicei, se alege nu pe placul tuturor 
şi uneori nici chiar pe placul înseși juriilor 
iar uneori rezultatele se întîmplă să fie 
doar formele de compromis, propulsin- 
du-se filme la care nu s-ar fi așteptat ni- 
meni. Uneori majoritatea într-un juriu se 
constituie prin afinități excentrice și entu- 
ziasme formaliste. Dar nu din cauza asta le _ 
iubim noi... 

Să lăsăm deci soartei alegerile făcute de 
jurii şi să încercăm să ne facem propria 
noastră alegere, conducîndu-ne după ideea 
că orice film din orice țară poate aborda 
orice problemă. Prima lui îndatorire este 
însă aceea de a convinge ceea ce înseamnă 
a fi bun. Şi legat de asta, îmi și formulez 
prima mirare: de ce un film cum este cel 
columbian, un fel de nou Mondo Cane, 
cu o incontestabilă superioritate conferită 
de adevărul său integral față de filmul lui 
Giacopetti (reconsiderat între timp după ce 
cunoscuse un succes fulgurant şi după ce 
s-a dovedit că fusese regizat cu bani grei 
pentru a obține exotice dezvăluiri de o ului- 
toare cruzime), de ce, întreb, acest film al 
lui Umberto Coral, Căutătorii prin gu- 
noaie («Escarabajos humanos» sub titlul 
său original), de ce a rămas fără o cuvenită 
atenţie (cu toată menţionarea lui în pal- 
mares), cînd el este un document atit de 
autentic? Filmul a fost realizat cu camera 
ascunsă pe un maidan de gunoaie de la 
marginea Bogotei. Familii întregi își dispută 
aici gunoaiele, luptind cu porcii, cu ctinii 
și ciorile şi,în ultimă instanţă, cu buldozerele 
care stivuiesc ordurile orașului. Toţi acești 
oameni caută aici lucruri care pot fi recu- 
perate — bidoane, sticle, cartoane, coroane 
mortuare, pantofi, etc. — din vînzarea cărora 


V 


a. 


29 e stele te nelKUezli|miteteje 


În toate limbile, 
o singură acuză: 
decalajul social 


Craiova a fost văzută din 
car şi aplaudată şi pe malul Rhin-ului 


să-şi cîştige un minimum pentru existenţă. 
Se poate vedea o scenă în care unul din 
nefericiţii căutători descoperă o saltea în 
cupa escavatorului, pentru care dă o adevă- 
rată luptă să și-o asigure doar pentru el, 
fericit că are un culcuș. În tabloul apocalip- 
tic, incredibil (au afirmat unii!) al mizeriei, 
obiectivul cinematografic descoperă și 
scene de adevărată gingășie în mijlocul 
promiscuității, mizeriei şi murdăriei greu de 
descris. Autorul care se află cu acest film 
la debutul său (Coral n-a împlinit 30 de ani) 
a studiat mai întîi sociologia la universitatea 
din Bogota și Escarabajos humanos este 
în mod evident expresia cunoașterii proble- 


melor şi condiţiilor specifice atît din acea 
tară cit şi din multe altele din America 
Latină. S-a spus, într-o discuție, că filmul 
nu ar aduce nimic nou. Nimic nou față de 
ce? A dispărut oare cauza ca să dispară 
şi astfel de filme? 

Acest film a fost un document revelator, 
ba aș spune chiar un avertisment. 

Un alt film, o peliculă de 11 minute a iugos- 
lavului Aca Ilić, Puii, este la rîndul său un 
alt gen de scurt-metraj. O metaforă: într-o 
crescătorie de pui de găină, crescătoarele 
cu mănuși albe scot din clocitoare o promo- 
ție de pui. Cu gesturi sigure, dar nu gingaşe, 
puii sînt scoși din găoace și puși pe o bandă 


rulantă, Unii se țin pe picioare din prima 
clipă, alţii nu, și nimeresc la coş împreună 
cu cojile de ouă din care au ieşit. Totul într-o 
mecanică ce pare a nu lua act de viața însăși 
care există în «articolele» astfel manipulate. 
Apare şi un pui negru care, după toată evi- 
denţa, nu intră în canoanele producţiei și 
puiul neaşteptat cunoaşte tot felul de 
aventuri. 

Sobru şi concis, filmul iugoslav a fost o 
realizare de o anume subtilitate expresivă. 
Dar iarăşi, nu mulţi (evident, apologeții 
lormulelor zise moderne) nu s-au declarat 
adepţii unui astfel de film, afirmînd şi aici 
că «genul» ar fi acum depăşit. Depăşit de 
ce anume? 

Excelent, mi s-a părut filmul de animaţie 
produs în Republica Federală a Germaniei. 
Imagini ale orașului de Jörg Drühl (o pro- 
ductie a şcolii de film din Munchen), o pri- 
vire satirică asupra posibilității şi imposibi- 
lităţii vieţii ultratehnicizate a oraşului (cu 
racursiuri amintind de timpuri mai poetice 
ale vieții citadine, în contrast cu aspectul 
tot mai de uzină pe care-l capătă urbea 
ultramodernă, din zi în zi mai tehnicizată, 
dar parcă şi mai ostilă adevăratei vieţi în 
societatea de consum). Umor, observaţie 
percutantă, o gamă cromatică ce ajută 
plastica filmului la crearea unei atmosfere 
de un modernism agresiv şi obsedant — 
Imagini ale orașului a fost pentru mine o 
altă revelaţie, şi sper că irecerea acestui 
film prin Festivalul de la Oberhausen să fie 
doar o etapă în confirmarea calităţilor lui. 

Realizatorul maghiar Zoltan Huszârik a 
vizitat o serie de cimitire din ţara lui, ca și 
din alte ţări, ca să constate strădania oame- 
nilor de a lăsa în urma lor o diră, un semn 
cît de mic al existenţei lor pămintești. Lec- 
tura epitafelor — cînd grave şi triste, cînd 
senine și detașate, cînd pline de accente 
de umor — conferă acestui eseu cinemato- 
grafic al lui Huszârik dimensiunea unei 
meditații filozofice. 

inedită prezența unor filme spaniole 
(unele din ele realizate în străinătate), ea 
a adus la Oberhausen ecourile unei neliniști 
sociale care-și face auzit glasul, al unei 
impetuozități care, deocamdată, ţine loc și 
de calitate și de profunzime. 

Prezenţa filmelor româneşti — patru la 
număr: Craiova văzută din car de Titus 
Mesaroș (film prezentat cu statutul de invi- 
tat de onoare, deoarece autorul lui era și 
membru al juriului); O echipă de tineri 
de Ada Pistiner, precum și două filme reali- 
zate de studenţi; Labirintul de Sandu 
Păun şi Examen de Christina Nichituş — 
toate aceste filme exprimă, prin diversitatea 
lor ca şi prin numărul lor în cadrul selecției 
de la Oberhausen, valoarea acestei repre- 
zentări care s-a bucurat de apreciere și 
interes. Mult așteptată, cu emoție aşteptată 
pelicula realizată de televiziunea noastră 
în regia lui Viad Bitcă şi comentariul lui 
loan Grigorescu, despre calamităţile natu- 
rale dela 4 martie 1977 din ţara noastră. 

S-au văzut la acest festival filme de pe 
toate continentele, filme tunisiene alături 
de filme australiene (o remarcabilă, între 
altele, anchetă socială despre soarta nes- 
pus de dură şi total necunoscută în lume 
a populaţiei aborigene închisă în rezer- 
vații), filme portoricane, indiene, senega- 
leze, africane, etc., toate acestea deschi- 
zind o paletă largă de manifestări cinema- 
togratice. Lumea, desigur — judecînd după 
aceste filme care sint tot atitea oglinzi — 
nu vibrează la unison. Fiecare meridian își 
are problemele lui, decalajele sociale își 
spun cuvintul. Un lucru pare însă a se con- 
figura cu limpezime: tocmai dorința de a 
înlătura aceste decalaje. Este, în linii mari, 
însăşi traducerea în termeni generali a 
mesajelor acestor filme, a strigătului lor, 
a însăși prezenţei lor la acest festival lipsit 
de prejudecăţi, care încearcă să asigure 
fiecărui film şi fiecărei cinematografții drep- 
tul de a-şi spune cuvintul. 

Mircea ALEXANDRESCU 


Munca juriului unui festival ca acela al 
filmului de scurt-metraj de la Oberhausen, 
încheiat recent, este, fără îndoială, mai grea. 
în multe privințe decit aceea a unui concurs 
de lung-metraje. 

A proiecta la un loc, vreme de cinci zile, 
în fața unui juriu de unsprezece specia- 
liști din întreaga lume, filme jucate cu actori, 
filme de animaţie și documentare de toate 
genurile — peste 90 în acest an — înrudite 
între ele doar prin calificativul «scurt-me- 
traj» (acordat şi acesta cu labilitate, uneori 
unor pelicule ce depăşeau 60 de minute) 
pentru a decide apoi cele 7—8 filme menite 
să alcătuiască palmaresul, iată o opera- 
țiune dificilă, amenințată de spectrul relati- 
vității. 

Palmaresul festivalului, la cea de a 23-a 
ediție a sa, dovedește încă o dată că ralierea 
la un film sau altul a unui juriu responsabil 
reprezintă în primul rînd o problemă de 
opțiune politică. Nu în sensul că virtuțile 
artistice ale filmelor ar fi trecute cu vederea. 
Calitățile artistice ale peliculelor au atras 
atenția membrilor juriului asupra unui film 
sau altul dar numai conținutul înaintat al 
acestor filme a putut reține această atenție 
asupra lor. Dacă receptarea operelor cine- 


din jurnalul unui membru al juriului 


Cit de scurt este scurt-metrajul... 


matografice începe — și în cadrul unui 
juriu — prin contactul cu forma filmului, 
judecarea valorii lui pornește aproape în- 
totdeauna cu estimarea conținutului său 
politic, a ceea ce rămîne după vizionare. 
Aceasta cu atit mai mult cu cît festivalul 
de la Oberhausen promovează de mulți 
ani filmele progresiste, ideile de stinga, 
mişcarea democratică pe plan politic, eco- 
nomic sau de gindire. 

Marele premiu al festivalului a revenit 
unei pelicule ce se abate prin lungimea sa 
(60 de minute) de la norma impusă de re- 
gulamentul festivalului. Obiecţiile asupra 
acestui punct au prilejuit totuşi discutii 
mai puţine decit faptul că acest film, Agri- 
pino, ilustrînd lupta şi zbuciumul unui țăran 
peruvian de a-şi recăpăta peticul de pămînt 


„uzurpat de un mare proprietar a fost reali- 


zat nu de un regizor localnic, ci de un sue- 
dez. În ce fel stimulează festivalul ridicarea 
unor regizori din «ţările în curs de dezvol- 
tare»? — a întrebat cineastul din Senegal 
aflat în juriu. 

După alte discuţii s-a conchis că foarte 
importantă este nu atit afirmarea unui regi- 
zor (care nu trebuie nici ea neglijată) cît 
o mare idee politică. lar dacă acest lucru 
a fost realizat convingător de un regizor 
suedez este cu atit mai bine. Această 
împrejurare scoate de sub incidenţa ten- 
dențiozității a  subiectivităţii, filmul, 
făcîndu-l cu atît mai penetrant. 

De un succes neîndoielnic s-a bucurat 
selecţia de filme maghiare, succes 
decurgînd din critica socială constructivă, 
de interes universal pe care o conțineau 
majoritatea peliculelor. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Opțiuni unanime a obținut filmul iranian 
de animaţie The mad, mad, mad world 
pentru ironia, umorul, simplitatea şi actuali- 
tatea sa politică, filmul cehoslovac Crabii, 
realizat într-o grafică modernă avertizind 
asupra pericolului dezumanizării pe care-l 
conține exacerbarea tehnică şi filmul bulgar 
de animaţie Hipo-teze. 

Pentru măiestria realizării şi pentru me- 
sajul lor uman au ajuns în palmares filmul 
sovietic de ficțiune, Van'jka Kaiu, realizat 
după un roman de Salttkov-Scendrin şi 
zguduitorul document Escarabajos Hu- 
manos — despre oamenii-gindaci care 
mișună în gunoaiele de pe maidanele de 
la marginea oraşului Bogota. 

Alături de aceste filme care s-au impus 
juriului, altele au intrat în palmares cu oare- 
cari dificultăţi și, fără a avea adeziunea 
majorității juriului. 

În ansamblu se poate spune că cea de a 
23-a ediție a festivalului de la Oberhausen 
a reprezentat o creștere a varietății tematice 
a festivalului, a calității peliculelor pre- 
selecționate din toată lumea şi un mare 
succes de organizare. 


Titus MESAROS 


11 


Un orășel în Texas 


Ingredientele, toate ingredientele filmu- 
lui polițist de mare serie sint aliniate ca la 
paradă, aventurile se succed în ritm sus- 
ținut, nimic nu e nou sub soarele serialelor, 
seriilor negre și altor fapte diverse trans- 
formate în enigme și suspensuri. 

Tînărul condamnat pe nedrept se în- 
toarce pentru a-l pedepsi pe şeriiul corupt 
și venal, care şerii, mai vinează pe deasupra 
și inima iubitei tinărului. Vendeta se pro- 
filează însă pe fundalul unor alegeri. Şi 
alegerile decurg după «norme» proprii și 
particulare meleagurilor americane: can- 
didaţii asasinați, comploturi politice. şi, 
multă, foarte multă zarvă publicitară în 
jurul a tot ceea ce se întîmplă. Ne amintim, 


12 


Societatea 
de consum 
își consumă 

gloriile 


şi Dallas este tot un oraș din Texas, e drept, 
mai mare, care şi-a legat o tristă faimă de 
soarta unui președinte numit John Ken- 
nedy. Peripeţiile filmului alunecă deci de 
la înfruntări particulare la complicate maşi- 
naţii politice. Ceea ce primează însă, pen- 
tru cineast, este aventura, adică urmărirea, 
bătaia, fuga, iar bătaia. În acest hățiş de 
rătuieli violente, întrezărim, dincolo de 
schemă și de scheme, marele spectru al 
violenţei, nu numai texane, adevărata ra- 
țiune de a fi a unei anumite lumi. 

Din punct de vedere artistic, filmul nu 
depășește limitele medii ale genului: el 
însăilează cu încăpăţinare situații şi sec- 
vente deja văzute de o sută de ori, şi nou 
în această reţetă mult încercată este poate 
doar titlul, de n-o fi fost şi el folosit altădată, 
în alte asemenea istorii. Dar, exact această 
absență a «particularului» creator, exact 


Cu mîna 
pe volan 


și degetul 
pe trăgaci 


această întățişare de mare anonim al filme- 
lor de acţiune, dau filmului o altă di- 

mensiune, la care realizatorii nu s-au gindit 

dar care impune unei priviri mai atente: 
produsul de mare consum devine semnifica - 
tiv pentru o întreagă categorie. Pentru un 
întreg climat. Netransfigurată de vreo am- 
biție creatoare, de vreo viziune metaforică, 
radiografia social-morală este fără echivoc. 
Oamenii minuiesc — sau sînt gata să mî- 
nuiască — revolvere, fiind la rîndul lor 
minuiți de banii după care tinjesc. De la 
politician pină la poliţist, corupţia este cheia 
mai tuturor conștiințelor. Naivii, la o parte 


https://biblioteca-digitala.ro 


Hollywood, 


Hollywood 


Titlul original: That's entertainment, 
adică Asta zic și eu spectacol! (sau pe- 
trecere! sau distracţie!) Tot timpul, doi prinți 
ai spectacolului cinematografic prezintă 
diversele numere, ba le și judecă. Adesea 
cîntind și chiar dansind. Cei doi prezenta- 
tori sînt Gene Kelly și Fred Astaire (primul e 
şi regizorul filmului). Comentariile lor (ca 
și dialogurile vedetelor) au uneori haz şi 
chiar atunci, un haz destul de simpluţ. La 
sfîrşit (şi este secvența cea mai lungă) 
are loc o conversaţie sentimentală, cu 
reminiscenţe autobiografice, între cei doi 
bătrîni şi iluştri îndrăgostiţi: Spencer Tracy 
și Katharine Hepburn. Cu vorbe galante ca: 
dinsa n-are cine ştie ce carne pe ea, dar ce 
are e de soi!» În genere secvențele fac aluzie 
la scene celebre din cariera respectivei stele 
sau chiar din viaţa ei privată. De pildă, Greta 
Garbo apare pentru a repeta binecunoscuta 
sa replică: «Nu vreau să fiu singură, vreau să 
fiu lăsată în pace». În total mare, imensă 
bogăţie de numere de mina întii. Patruzeci și 
două de vedete: Judy Garland, Leslie Caron, 
Greta Garbo, Bob Taylor, Doris Day, Bing 
Crosby, Mickey Rooney, Eleonor Powell, 
Nanetta Fabrag, Clark Gable, Melvyn Dou- 
glas, Robert Montgomery, John Barrymore, 
Hermiona Gingold, Frank Sinatra, Dinah 
Shore, Franchot Tone, Greer Garson, Katha- 
rine Hepburn, Spencer Tracy, Roddy McDo- 
well, William Powell, Mirna Loy, Jeanette 
MacDonald, Eddy Nelson, Debbie Rey- 
nolds, Elizabeth Taylor, Jimmy Durante 
Gower Champion, Marge Champion, Ann 
Miller, Cary Grant, Ann Sothern, Louis 
Armstrong, Bobby Van, Jean Harlow, Cyd 
Charisse, Joan Crawford, Vivien Leigh, 
Johny Weissmüller. Nu lipseşte nici fru- 
mosul număr de ski nautic al frumoasei 
Esther Williams. Actriţa, bătrină și gravă, 
Mary Dressler are o conversaţie cu frivola 
Jean Harlow care îi anunţase vestea senza- 
țională că a citit (închipuiţi-vă!) o carte! 
Care conţinea veşti curioase! De pildă că 
toate profesiunile vor fi înlocuite cu roboți şi 
maşini. La care bătrina, privind cu stimă la 
curbele corporale ale platinatei blonde, ti 
spune: «Dumneata, în tot cazul, n-ai de ce 
să fii îngrijorată!» 

Filmul este așa de dansant şi cantant, în 
cît pînă și genericul e cintat. Uneori chiar îr 
versuri. De Kelly și Astair, pe rind. 


Morala, triumfătoare în final, nu estom- 
pează duritatea schiţei umane, fie ea s 
superficial şi neinteresant surprinsă. Vio- 
lenţa și corupția, corupția şi alienarea, ia!3 
un spectru adumbrind paleta tehnicoloru- 
lui şi voinţa realizatorului de-a oferi un spec- 
tacol cît mai atrăgător cu putință. 

De la incidentul de Larry Pearce la 
Piraţii din metrou de Joseph Sargent, de 
la În arșița nopții de Norman Jewison la 
Urmărirea de Arthur Penn, fără a mai 
pune la socoteală voluminoasele dosare 
ale serialelor polițiste (unele demascind 
violenţa, altele folosind-o, cu aerul că fa: 
artă), peisajul societății contemporane ame- 
ricane este evident marcat de prezența 
acestor raporturi umane neiertătoare, mani- 
festate fizic sau psihic, direct sau prin 
filierele viciate ale tuturor posibilităților 
de a încălca legea, de-a cumpăra conştiin- 
tele sau tăcerile «celorlalți». Filme comer- 
ciale, speculind aceste leit-motive în gama 
spectacolelor «cu nerv», sau pamflete de- 
mascatoare; filme realizate de artizani mai 
mult sau mai puțin recunoscuţi (cum e 
cazul cu autorul filmului de față), sau de 
personalităţi de mare notorietate ca Elia 
Kazan, Sidney Pollack, John Huston și 
mulți alții — intensitatea artistică, forța 
mesajului, puterea demascării diferă pro- 
fund, ceea ce rămine însă prezent este cli- 
matul societăţii pe care, într-un fel sau altul, 
aceste pelicule îl reflectă. 

Despre Un orășel în Texas s-ar mai 
putea spune, în altă ordine de idei, că doi 
actori destul de bine cotaţi, Timothy Bot- 
toms şi Susan George întruchipează eroii 


(buni) ai filmului. 
Dan NESTOR 


Producţie a studiourilor americane. Un film de 
Jack Starrett. Cu: Timothy Bottoms, Susan George. 
Bo Hopkins, Art Hindle, John Karlen 


şcă şi fugi 


După un «divorţ în stil italian», după «o 
căsătorie în stil italian» (ciudată ordine!), 
era cum nu se poate mai normal să urmeze 
şi o «răpire în stil italian». Problema e, ca 
să spunem așa, la ordinea zilei. Răpirile 
de persoane au trecut de la rubrica ştirilor 
senzaţionale la rubrica faptelor diverse. 
Ziarele şi revistele occidentale anunţă zilnic 
răpiri de oameni, răpiri adevărate de astă- 


Cetatea care naște umbre 


Aceste mobilizări generale de vedete 
nu-s o invenţie americană. Ele au strămoși 
europeni: Folies Bergère. din Paris, extra- 
ordinarele teatre de varietăți de la Viena 
(Ronacher și Apollo), dar mai ales ilustrul 
«Music-hali» londonez. Aceste lăcașuri 
erau adevărate academii, care nu tolerau 
mediocritatea, înțelegind prin mediocritate 
tot ce nu era perfect, tot ce nu era sută la 
sută original. Totuşi americanii au adus 
chiar și aici ceva nou. Au adus un curios 
amestec de misticism artistic și negustorie 
cinstită. Divism, desigur, a existat și în 
teatrul din Europa. Actorii și actrițele erau, 
şi aici, divinizați; dar aceste entuziasme 
nu luau niciodată forma dementă şi pros- 
tească a acelor deliruri colective de tip 
totemist, cum au fost exploziile idolatre 
de la moartea unor Valentino, James Dean 
sau Jean Harlow. Ceea ce la aceşti semi- 
zei apărea ca nişte calități dumnezeiești, 
'nu era talentul, ci succesul, marele lor o. 
ces comercial. Nu calitatea de genii, 
calitatea de marfă preferată le dădea a 
loare religioasă, valoare de fetiş, putere de 
talisman. Şi Hollywoodul a fost templul 
unde se sfinţea divismul-inventar. Vedetele 
erau obligate să fie perfecte, neintrecute, 
intailibile, pentru că numai aşa deveneau 
ele marfă. Se numește marfă ceva care e 
exact la fel cu mii de alte exemplare asemă- 
nătoare. Vedetele americane, oricît ar fi 
de diferite, sînt toate exact la fel în sensul 
că-s la fel de perfecte, la tel de neintrecute, 
egal de inegalabile. Toate sint deopotrivă 
culminaţie, deopotrivă record. Cuvintele 
«cel mai», «cea mai», care exprimă cali- 
tate, la Hollywood devine pură cantitate, 
cam în felul cum un negustor cinstit nu 
admite în pivnița lui decit mărturi care 
toate și fiecare să fie la fel de «cea mai». 
Această calitate maximă a produsului o 
vom întîlni. şi în apriga uzină de sen- 
timente, în fabrica de stări sutietești care 
se numeşte Hollywood. În toate sectoarele: 
al sexualității, al groazei, al' violenţei, al 
coregrafiei, al putregaiului, al urei, al cin- 
tecului, al răzbunării, al gimnasticii, al 
cruzimii, al perversității, al luxului, al porno- 
grafiei — pretutindeni marfa trebuie să 
prezinte o uniformă calitate maximă, bătind 
toate recordurile, toate concurenţele. Cu- 
rioasă mentalitate, şi amestec de cinste 
profesională şi sacrilegiu; de conştiinciozi- 
tate și profanare. Negustorească prefacere 
in bun de consum a tot ce este sutietesc. 


dată, cu răscumpărări fabuloase, care, dacă 
nu sint achitate, sînt plătite cu viața ostati- 
cilor. Scenariștilor nu le trebuie cine știe 
ce fantezie. Realitatea e mai plină de fan- 
tastic decit orice plăsmuire literară. Trebuie 
să ştii doar ce vrei să spui, cind aduci pe 
ecran un astfel de «fapt divers». Să înfierezi 
sau să scoţi maximum de profit! Dino Risi 
e un cineast care, într-o cinematografie 
din ce în ce mai afirmat politică, ştie ce vrea 
atunci cînd aduce pe ecran o întîmplare cu 
«hoţi şi vardişti». Pentru el importanţi nu 
sînt nici hoţii, nici vardiştii. Important este 
sistemul care-i secretează și pe unii, şi pe 
alții. Recuzita binecunoscută a banditismu- 
lui e prezentă şi în Mușcă și fugi: kidna- 
ping, ostatici, șantaj, răscumpărări fabu- 


loase, urmăriri senzaţionale, etc., etc. Dar | 


detaliile tehnice au trecut pe planul al 
doilea. 

«Muşcă şi fugi» e numele unei organizaţii 
extremiste. Membrii ei se consideră «radi- 


cali», Într-o «mărturisire» completă, o ade- | 


vărată profesiune de credinţă, ei îşi spun 
anarhiști. Vor să schimbe lumea încep 
prin a ataca o bancă de unde fură 7 milioane 
de lire. Italiene. Așadar, eroii noștri «muş- 
că» în pregeneric şi «fug» nebunește de-a 
lungul unui film întreg. Urmăriţi cu sufle- 
tul la gură de o gloată de oameni alcă- 
tuită din polițiști, ziarişti, teleaști şi o 
mulțime de gură cască dornică de senzaţii 
tari. Nescăpind nici o clipă din mînă urmă- 
rirea, regizorul alege din această galerie 
pestriță fel de fel de tipuri şi chipuri pe care 
le fixează în tuşe mai ușoare sau mai apă- 
sate, uneori pînă la caricatură, cu intenția 
de a se amuza şi mai ales de a evidenția 
tarele și păcatele unei lumi. 

Şi astfel paşnica escapadă extraconju- 
gală de sfirşit de săptămină a unui indus- 
triaș (el şi «ragazza» lui sînt ostatecii ni- 


__meriţi întimplător în afacere) se continuă 


cu o lungă urmărire pe străzi, pe şosele, 
pe drumuri de țară. În această ni năucă, 
regizorul găseşte admirabile prilejuri de a 
pune sub semnul întrebării medii sociale, 
instituții politice şi administrative într-o 
vitriolantă dezlănţuire critică. Neputinţa po- 
liției, pasivitatea unor anumite Sera 
sociale, goana după știri de senzaţie, a 

presei şi a televiziunii (întreaga afacere e 
relatată de ziare cu lux de amănunte și 
transmisă aproape în direct pe micile ecra- 
ne), falsa respectabilitate a familiei bur- 
gheze (cei de acasă refuză să plătească 
suma care ar salva viața galantului şi onora- 
bilului industriaș şi tată de familie), cupidi- 


Să nu credeţi că toate aceste judecăţi ~ 
sînt doar figuri de stil, metafore de scriitor. 
Să privim drept în țintă: să mai privim o 
dată acea omenire hollywoodiană care se 
cheamă star, vedetă, divă. Într-o carte de 
reportaje tradusă în aproape toate limbile 
şi purtînd titlul: «Hollywood», un mare 
cineast american (care mai era şi drama- 
turg), trăia în intimitatea tuturor secretelor 
hollywoodiene: Garson Kanin, ne spune 
cum, pe vremea cind toate stelele califor- 
niene erau în plină tinerețe şi apogeu de 
succes comercial, a existat un club condus 
de Mae West. Adică, mai exact, de o doamnă 
care semăna perfect cu Mae West. «Per- 
fect», adică la toate. Nu numai la înfățișare 
trupească, dar şi la reacţiile sufleteşti bine 
cunoscute de onor public. În acel club, 
contra unei taxe foarte scumpe (cinci mii 
de dolari) puteai obține o întrevedere cu 
Mirna Loy sau Greta Garbo, Loretta Young, 
Carole Lombard şi alte mari stele. Adică 
cu copia fidelă a acestora. O fată care nu 
numai că semăna leit cu modelul, dar ştia 
pe dinafară (şi pe dinăuntru) toată biografia 
respectivei, toate întimplările vieţii sale, 
toate rolurile jucate, toate trăsăturile de 
caracter, gesturile, gusturile, inflexiunile 
vocii, vorbele preferate, în sfirşit, tot. Şi 
cum viața omului curge, biografiile acestea 
se îmbogățeau necontenit cu fapte noi. 
Prin reporteri specialişti și bine plătiţi, 
adevăraţi cercetători ştiinţifici, Instituţia afla 
noile detalii şi, la rindu-i, le transmitea 
titularei rolului respectiv care îşi completa 
partitura pentru a face față exigenţelor 
clientelei. Şi nu ştiu zău, dacă pentru acest 
gen de teatru, dublura nu desfășura un 
talent actoricesc mai complex decit titulara. 
Merituoasă combinaţie de elev silitor, școlar 
premiant, actor genial şi dumnezeu atot- 
ştiutor. Uneori romancierii imaginează 
«sosii», dubluri, cu suflet de «alter ego». 
Civilizaţia hollywoodiană nu inventează. Fa- 
brică. Confecţionează. Ea naşte gemeni. 
Duplicatele acestea nu-s roboți, ci ființe 
de două ori vii, compuse nu cu mijloace 
mecanice, ci ca să zicem așa, culturale. 
E cea mai curioasă performanţă realizată 
de mintea capitalistă în filozofia ei de pre- 
facere a sufletului în marfă. O performanță 
totodată admirabilă şi reprobabilă; totodată 
senzaţională şi scandaloasă. 

Ar mai fi şi o altă față a Hollywoodului: 
rolul său de salvator al artei ecranului care 
fusese gata să moară. Dar asta, cum zice 
Kipling, este o altă poveste. 


D. |. SUCHIANU 


Benji 


Primă realizare a unei tinere Case de filme 
din Dallas profilată pe filme-divertisment 
pentru întreaga familie, Benji reprezintă o 
plăcută surpriză, întrecînd în privința box- 
office-ului, chiar şi aşteptările cele mai 
- optimiste ale producătorilor. Lansată de un 
text publicitar care face apel la cunoscute 
nume de star-uri şi la sloganuri- simbol: «un 
nou love-story», «un actor mai frumos decit 
Robert Redford, mai înțelegător decit Paul 
Newman, mai puternic decit Steve McQueen 


tatea marilor afacerişti (consiliul de admi- 
nistrație discută îndelung dacă n-ar putea 
transtorma răpirea într-o acţiune publici- 
tară), industria farmaceutică care lansează 
medicamente ce nu folosesc la nimic, publi- 
citatea, clerul, fanfaronada patriotardă, ni- 
mic nu scapă privirii critice a regizorului. 
Dino Rosi e cineastul capabil să transforme 
un film polițist, foarte inteligent și pe alocuri 
de un haz nebun, într-o minuțioasă și 
mușcătoare satiră socială. Cei drept, s-a 
bucurat şi de complicitatea lui Marcello 
Mastroianni, nu întimplător protagonistul 
tuturor istoriilor «în stil italian», și a lui 
Oliver Reed, un excelent actor englez, 
care știe să joace la perfecţie «italieneşte». 
ltalienesc este şi stilul comediei, unde o 
undă de deriziune, un dram de nebunie şi 
spiritul acut al grotescului, ridicolului, 
absurdului, vin să «coloreze» cu hohote de. 
ris, cu caricaturi groase, o realitate destul 
de amară şi de sumbră. De la De Sica la 
Germi, de la Bolognini la Comencini; de la | 
Scola la Lattuada, nu odată a fost adoptat 
acest stil. lar Risi este un maestru în minui- 
rea lui. Amintiţi-vă doar Viaţă dificilă sau 

n numele poporului italian. 

Fireşte, filmul Muşcă și fugi, dincolo 
de orice consideraţii , poate fi privit şi ca o 
comedie. Dar o comedie care, fără să fie 
greoaie, refuză să fie ușoară. Pe scurt, o 
comedie care are ceva de zis. Şi le zice bine. 


N.C. MUNTEANU 


vedetă, cățeluşul pe nume Benji, face față 
cît se poate de bine oricăror promisiuni. 
Recurgind la elemente arhicunoscute din 
filmele cu tramă polițistă — inspirate din 
realităţi curente în lumea occidentală: ră- 
pirea unor copii în vederea răscumpărării cu 
sume mari de bani — filmul tratează «po- 
vestea» în cu totul alt registru decît în cel 
obișnuit. Deşi planează suspensul și în 
subteran se menţine permanent o amenin- 
tare surdă, deși jocul şanselor pare adesea 
inegal şi gluma poate deveni cu uşurinţă 
dramă, filmul nu atinge nici o clipă zona de 
violență. «Justițiarul» «cavalerul fără pată şi 
__reproș», este inteligentul căţeluş Benji, 
credincios prieten al copiilor răpiți şi galant 
logodnic al unei cochete căţeluşe pe nume 
Tiffany. Într-adevăr asistăm la un romantic 
«love-story» canin, o jucăuşă goană prin- 
tre flori şi frunze, o reconfortantă privelişte a 
bucuriei fără umbre, a hirjoanei cu copiii 
într-o natură umanizată «à la Disney». 
Trecuţi și pe generic, soţii Frank Inn, autorii 
dresurii, au realizat adevărate performanţe 
de inventivitate, duioşie și umor; Benji (de 
altfel cunoscut erou şi al unui serial t.v.) e a 
fel de expresiv ca orice mare actor. Priviți-I 
în momentul în care prima tentativă de a 
salva copiii eșuează. La el totul «vorbește», 
de la ochii amăriți şi rugători, mijiţi printre 
franjuri, pînă la coadă și urechile care, 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Dino Risi. 
Scenariul: Ruggero Maccari, Dino Risi, Bernardino 
Zapponi. Imaginea: Romano Albani. Muzica: 
Ruccgelli. Cu: Marcello Mastroianni, Oliver Recd, 
Carol Andre, Nicoletta Machiavelli, Lionel Stander. 


stop cadru P e: tionant de discret al lui Woody Allen. O 


surpriză, nu pentru că nu i-aş fi constatat 
în atitea alte producţii, unele în care figura 
ca autor și actor total, calităţile de come- 


Paravanul 


şi mai curajos decit Burt Reynolds» — noua. 


Critica de film, unanimă şi concord 
cu aprecierea spectatorilor, a salutat fil 
Paravanul, demascare sobră şi exa 4 
unei situaţii istorice, dar mult mai mult, 
a unor malformații de mentalitate și a unor 
psihoze care instalează zone sumbre în 
lungul, infinitul drum al perfecționării 
umane. 

Implicit şi explicit, el este o pledoarie pen- 
tru curajul opiniei, pentru demnitatea idei- 
lor, pentru drepturile omului. 

O surpriză a fost pentru mine jocul emo- 


diant şi inteligența satirică, nu rareori 
vizionară, ci pentru că m-a deranjat înclina- 
tia lui, destul de frecventă, spre comicul 
gros chiar cu nuanță scabroasă 
Dealtminteri, o anumită tendință spre 
excesiv se observă şi la alți comici actuali. 
Antecesorii lor nu par a fi Chaplin, Langdon, 
Lloyd, Keaton, Laurel şi Hardy, ci, mai 
degrabă, fraţii Ritz, a căror carieră, nu 
foarte lungă, se baza pe o artă actoricească 
de şocuri, cu accente funambulești și deli- 
rante, adesea în perimetrul absurdului. 


https://biblioteca-digitala.ro 


umilite și abătute, s-au prăbușit la pămînt. 

Un film «expediat» pe adresa întregii 
familii, un spectacol la care participă cu 
zimbet şi emoție atit bunicul, cit și nepoții. 


Marina CONSTANTINESCU 


Producţie a studiourilor americane. Regia şi sce- 
nariul: Joe Camp. imaginea: Don Reddy. Animale 
dresale de d-nul și d-na Frank Inn. Cu: Cynthia 
Smith (Daisy), Allen Fiuzat (Bob), Patsy Garrett 
(Marie), Peler Breck (Dr. Chapman), Mark Slade 


| (Mitch), Deborah Walley (Linda). 


Ora spectacolului 


Dacă pentru romani distracţia principaţă 
însemna «circens», pentru noi filmul, mai 
ales cînd este un «show», înseamnă la fel 
de mult. În special atunci 'cînd rolurile sint 
împărțite, în egală măsură, între oameni și 
animale. Animale ajunse pe culmile mă- 
iestriei, animale-staruri, căci ce ar fi însem- 
nat oare John Wayne fără calul său Duke şi 
cine l-a putut uita vreodată pe fidelul, cura- 
josul Rin Tin Tin? Ora spectacolului 
ne oferă o paradă a eroilor-animale din filme 
vechi și noi, prieteni fideli ce ne-au impresio- 
nat și ne-au delectat de atitea ori. lată-i deci 
pe minunații actori care au fost ciinii Lessie 
şi Daisy, caii western-urilor — uneori mai 
faimoşi decit cei care îi călăreau, maimuţeie 
ghidușe, leii care ne speriau şi în filmele 
mute, fără să le auzim răgetul, delfinui 
Flipper cel inteligent şi mulţi, foarte mulți 
alții. Deci, în sfirşit, vedetele necuvintătoare 
au şi ele mica lor enciclopedie în imagini. 

Alături de ei, pentru ca show-ul să fie 
complet, îi vom vedea și pe: John Wayne, 
Liz Taylor, Mickey Rooney, etc. 


Adriana GLIGA 


Producţie americană. Un film de montaj reunind 
«staruri» celebre din lumea animalelor. 


Mimica enormă, virtuozităţile transformiste, 
momentele demenţiale ale unor Jerry Lewis, 
Norman Wisdom, Peter Sellers şi alţii par 
să ateste propensiunea spre efecte exage- 
rate căreia, cum spuneam, li este atașat 
şi Woody Allen. 

De aceea satisfacția mea a fost cu atit 
mai mare cina am urmărit în Paravanul 
jocul atît de fin și de revelator, de o atit de 
exemplară ținută. 

Şi încă o dată: cinste artei și artiştilor 
care ştiu să transforme clipa trecătoare 
în durată şi evenimentul, în semnificaţie, 
îmbogățind zestrea și memoria umanității. 


Nina CASSIAN 


13 


Imagini în oglindă 


Un film care demarează incitant (încă 
unul!), un film încărcat de promisiuni (şi el!), 
dar un film — al citelea? — care se oprește 
la ele. Se opreşte e un fel de a spune, pen- 
tru că el, evident, continuă și,ceea ce urmea- 
ză complicat, nebulos, preţios şi, de la un 
punct, chiar iritant. O femeie, vădit dispe- 
rată, vrea să-și facă bilanţul existenţei, 
vrea să-și privească, în oglinda sufletului, 
viața ei. încercată. Şi. atunci își rupe toate 
actele care-i dovedesc identitatea şi se 
închide într-o muţenie totală, muţenie care 
o va duce într-un spital de boli nervoase. 
Unde va întîlni o doctorită care-i va deveni 
şi prietenă. O prietenie ciudată între două 
temei neobişnuite. Interesantă — deși nu 


nouă — tema confruntării omului cu sine : 


însuși, pasionantă poveste a unei femei 
care încearcă să-și analizeze viața începută 
greșit, spre a afla calea cea bună către o 
altă viaţă, pe care să pornească, acum, co- 
rect „Dar toate aceste date, Imagini în 
oglindă, ni le relevă doar ca premize. Şi 
atît de tare rămîn acolo, în faza de premize, 
încit la sfîrșitul filmului o spectatoare nedu- 
merită a rămas ţintuită în scaun, crezind 
că-i o pană de lumină, după care povestea 
“a continua. Ei bine, nu, povestea se sfirșise 


Meciui secoiuiui 


Suporterii jocului cu balonul rotund vor 
fi atrași de la sine înţeles de un meci «al 
secolului». Surpriza — plăcută —o vor avea 
însă iubitorii de cinema care vor asista la 
o comedie de zile bune, dînd consistență 
umorului mai mult prin imagine decit prin 
verb, reușind nu numai acel «zimbiţi, vă 
rog», ci invitind, la cunoașterea unor me- 
leaguri, obiceiuri şi — de ce nu? — prin 
comentariul implicit, punind în evidență 
cîteva scriituri dictate de condiţiile izolării 
geografice faţă de bătrinul continent. 

Miza subiectului este înjghebarea ad-hoc, 
de către cîțiva pionieri în ale sportului, la 
început de secol, a primei echipe de fotbal 
din Gruzia. Eroii povestirii, din vremea 
cînd sportivii nu erau purtaţi pe braţe şi nu 
erau recompensaţi cu cupe de aur, sînt 
localnicii unui orășel înecat în colb, dar 
şi port la Marea Neagră, ceea ce le dădea 
privilegiul contactului cu lumea largă. Aşa 
s-a făcut că, într-o zi, din acea lume largă 
ce părea atît de îndepărtată, a venit zvonul 
unui joc minunat în care bărbaţii, adevărații 
bărbaţi, își arătau curajul gonind după 
o minge... 

Povestea este aşezată pe pinză de către 
o femeie-regizor. Nana Mcelidze are avanta- 
jul de a privi această prea nobilă patimă de 
la o distanță care-i permite să o obiectiveze, 
dar și să nu se teamă de candoare, de 
accente tandre, de afecţiune şi de înțelegere 
pentru cei 11 care la nevoie puteau fi doar 
5 sau 7... De înțelegere pentru jocul lor des- 
făşurat pe nisipul cald al plajei, pentru 
costumația sui-generis destul de apropiată 
de moda şalvarilor, pentru poarta impro- 
vizată, pentru arbitrul care utiliza pistolul! 
Dintre toate momentele filmului, întîlnirea 
dintre vajnicii înaintaşi gruzini şi strămoşii 
lui Bobby Charlton rămîne o pagină de anto- 
logie umoristică. Căci sportul ne învaţă sau 
ar trebui să ne înveţe că înaintea scorului 
contează fair-play-ul. 


Productie a studiourilor «Gruzia-Film». Un film de: 


Nana Mcelidze. Cu: Dodo Abașidze, Vasiko Nadariia 
lia Ninidze, Gulcina Dadiani 


Cinci detectivi 


la miezul nopții 


După atitea filme polițiste, după atitea 
seriale polițiste, după atiţia autori de romane 
polițiste, după atiţia eroi ai acestora, vine 
bineînţeles o vreme în care toată mitologia 


Nu tot 
ce începe bine 
sfirşeşte la fel 


și, mă întreb, dacă şi inceputul ei, aşa cum 
[l-am interpretat, nu cumva se află mai 
degrabă în capul nostru, decit în cel al 
realizatorilor. Care au avut o idee bună, 
fără îndoială, dar pe care au înnăbuşit-o în 
clișee proprii sau împrumutate. Un exemplu 
tipic, dar nedorit, aceste Imagini..., despre 
arta cu pretenții, mai bine-zis despre pre- 
tenția de a face artă, mizind pe planuri 
lungi şi statice care nu spun nimic, pe tăceri 
lipsite de ginduri, pe un criptic care nu 
ascunde nici o taină. Odată în plus, încercînd 
să fie alambicat, un film devine schematic, 
vrind să scotocească printre meandrele 
sufletului omenesc. se rătăcește în hătișurile 
confuziei şi ale şablioanelor estetizante iar 
străduindu-se să fie complex, ni se dez- 
văluie de o naivă simplitate. Este, în general, 
riscul celui care-şi crede întotdeauna se- 
menii mai săraci cu duhul decit el. 
Două excelente actrițe, e drept, își fac 
datoria cu prisosință, dar nu reuşesc să 
țină şi locul lui Rezsö Szoreny, scenarist şi 
regizor, ale cărui ambiţii n-au fost pe măsura 
posibilităților. E s-a chinuit să ne învețe 
cum să ne uităm în propria noastră oglindă, 
dar pînă una alta, pe a lui și-a făcut-o tăn- 
dări. Păcat, pentru că cineaștii maghiari ne 
obișnuiseră cu o anumită ținută a filmelor lor, 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor din R.P.U. Un tilm de 
Rezsö Szoreny. Cu: Jana Plichtova, Erika Bodnar 


asta cam satură. Pentru că problemele au 
început să semene între ele, apoi să se 
combine, să se combată, să se anuleze, să 
se completeze ca să apară iarăşi un autor, 
un erou, o intrigă, un filon, o poantă și o 
nouă serie care-și parcurge ciclul la fel de 
stereotip. 

Privirea care ar încerca să «demonteze» 
maşina policier-ului trebuie să fie aceea a 
unui om inteligent și cu haz, un mare distru- 
gător capabil să creeze, și ea ar trebui să 
reducă la deriziune ceva ce se hrăneşte (şi 
se hrănește copios) din pasiunile atitor 
admiratori ai genului. Ea ar trebui (mă refer 
la privire) să trezească pentru luarea în răs- 
păr a mitologiei filmului polițist o pasiune 
cel puţin egală cu cea a admiratorilor 
(asupra cărora, eventual, să aibă efectul 
unei terapeutici a dezintoxicării). Dar Crimă 
prin moarte (titlul original) — film amuzant 
la început — își pierde pe parcurs şi elanul 
şi argumentul şi devine o demascare pro- 
priu-zisă, adică chiar o operaţie de scoatere 
a măştilor, cu o oarecare surpriză, dar mai 
mult cu un sentiment de uşurare a specta- 
torului că filmul ia sfîrşit, iar mitologia la 
care el ţine atit de mult rămîne parcă nea- 
tinsă. Şi aşa toată lumea e mulțumită. Unii 
pentru că l-au văzut pe Truman Capote în 
carne şi oase (și pe deasupra și în versiune 
facies de nylon), alții pentru că au constatat 
că eroii de parodie nu au vina celor din «edi- 
tiile princeps». În sfirşit unii, pentru că îl 
văd pe Columbo autoparodiindu-se. 

O glumă cu jumătate de acoperire, dar cu 
o durată de proiecţie integrală. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor americane. Un film de: 
Robert Moore. Cu: Truman Capole, Peter Falk. 


Ruslan și Ludmila 


Realizat după poemul epico-liric in care 
Puşkin valorifică bogăţia și frumusețea 
tradiţiilor folclorice, filmul se limitează la 
povestirea propriu-zisă. Trama este simplă. 
Mai mulți viteji o doresc pe Ludmila, care il 
preferă dintre toţi pe Ruslan. În noaptea 
nunții, Ludmila este răpită. Viteazul Ruslan 
intră în luptă de unul singur cu vrăjitorul cel 
rău şi acoliții lui, îndură trădarea făţarni- 
cilor pretendenți şi pînă la urmă iese în- 
vingător dintr-o confruntare în care, ca 
întotdeauna în basme, binele triumfă îm- 
potriva răului. Urmărind destinul eroului în 
lupta lui cu forțele supranaturale, specta- 
torul este purtat prin decoruri feerice și este 
încîntat de o abundență de trucaje. În cele 
din urmă redescoperă eternele virtuți în- 


Zilele filmului danez 


Revelația unui cinematograf poetic 


Două-trei titluri de filme distribuite de-a 
lungul anilor la noi (Dite, fiica omului, 
după romanul lui Anderson Nexă; o come 
die, Freddy, lovește tu întîi) şi întilnirea 
(doar la Cinematecă) cu Karl Dreyer —titan 
care a dominat nu numai arta scandinavă 
dar a influenţat mulți regizori europeni de 
ieri şi de azi, cam atit cunoşteam pînă acum 
din cinematograful danez. O cinemato- 
grafie care produce cam 9—10 pelicule 
anual, îndeosebi comedii şi filme polițiste 
ca să poată pătrunde cu ele pe piața mondia- 
lă (pentru că cele 5 milioane de locuitori ai 
Danemarcei nu pot acoperi cu «intrările» 
lor cheltuielile de producție; de aici unele 
concesii), dar un cinematograf capabil și 
de mari opere de artă, cum ne-a relevat 
acest fericit prilej al Zilelor filmului danez. 
În deschidere, Mantaua roșie de Gabriel 
Axel, tragică legendă de dragoste, un Ro- 
meo și Julieta al fiordurilor, coboriţi dintr-o 
veche Saga nordică. «Doar 12 rînduri cu- 
prindea povestea» — preciza regizorul în 
cadrul conferinţei de presă organizată după 
gală. Concizia epică a lăsat cîmp larg fante- 
ziei cinematografice, orchestraţiei plastice 
a motivului iubirii şi urii, al urii şi al duşmă- 
niei care nasc moarte. Eroii: îndrăgostiţi 
ce încearcă să depăşească rivalitatea fami- 
liilor lor, nobili trăind într-o austeritate a 
cadrului şi a principiilor îndepărtatului secol 
doisprezece. Filmul fascinează printr-un 
fel de «tiranie» plastică, o liturghie — cere- 
monial al dragostei; autorul imaginii e 
dealtminteri operatorul lui Dreyer la Ger- 
trude, Henning Bondsten. Mina maestrului 
se resimte în grija obsesivă pentru compo- 
ziție, în austeritatea aproape funcțională a 
detaliului devenit simbol, în aura poetică 
ce învăluie portretele și peisajele: zorii 
cetoşi ai fiordurilor, apusurile somptuoase 
şi reci. Tonurile albăstrui-argintii, ori cafe- 
niuri roşcate, saturate, creează un ritm dra- 


matic, cînd solemn, cînd exuberant, amin- 
tind şcoala flamandă. Tradiţii plastice bo- 
gate, altoite pe o interesantă concepție 
modern-analitică, urmărind treptata înnebu- 
nire a unei fete despărțită de logodnicul ei, 
întîlnim şi la autorul poveştii Cecilia — o 
tragedie a ținutului mlaștinilor. Tot o iu- 
bire zădărnicită de părinţi despotici, tot un 
deznodămint tragic tratat însă cu un plus de 
cruzime realistă, de insistenţă pe elementul 
macabru. Lenta înnebunire a fetei e urmărită 
atent, în cadre descriptive: ochiul tot mai 
rece la lumea exterioară, tot mai aprins la 
viziunile ei interioare, răceala pîndei culmi- 
nată cu omorul năpraznic. Joc interiorizat, 
de cameră, apoi folosirea tăcerii în sprijinul 
notației psihologice bogate, ca și rolul 
important acordat subtextului fac din Ce- 
cilia.. o operă originală. 

Mai comună ca influenţe (un fel de neo- 
realism uşor neglijent și desuet), Balada 
lui Kari Henning, plasată în zilele noastre, 
ne-a adus revelaţia unui excelent actor de 
comedie învecinind ingenuitatea bufă cu 
amărăciunea înțelegerii prea tirzii a absur- 
dităţii vieţii. Un vechi motiv muzical anunţa 
drama din această comedie, frumoasă ba- 
ladă de moarte cîntată de o voce pură ca a 
Ofeliei. Chiar în acest film contemporan 
duhul lui Shakespeare pluteşte peste deco- 
rurile ca din Elsinore. Sugestii interesante 
pentru un studiu mai amplu al cinemato- 
grafiei ce oscilează între tradiţii clasice şi 
influenţe la zi, unele exterioare. influențe 
vizibile mai mult în comedia polițistă care a 
încheiat manifestarea: Ultima aventură a 
bandei Oisen. Abundent comic de situaţie, 
cu un trio burlesc ce găsește un larg ecou 
mai ales în rîndul tineretului. Dar marca 
artistică a adevăratei cinematografii daneze 
ne-au dat-o celelalte filme amintite. 


Alice MĂNOIU 


Zilele filmului din R.S. Cehoslovacia 


0 frescă socială și o comedie tandră 


O trupeșă şi ochioasă fetişcană de la ţară 
cade în mrejele unui fercheș şi galant ofiţer. 
Ea se dăruie fără ezitare acestei neaștep- 
tate şi năvalnice iubiri, cu convingerea că 
sentimentele îi sint împărtășite şi că mult 
visata căsătorie cu cineva din lumea bună 
nu va putea să întirzie. Dar într-o zi, milita- 
rul cel fercheș, sătul de o idilă care nu are 
ce să-i mai ofere, cere detașarea la o altă 
garnizoană și pleacă fără să-şi ia rămas bun. 

lată un început care spectatorului con- 
sumator de melodrame în costume de epocă 
nu-i lasă nici o îndoială asupra celor ce vor 
urmar copil nelegitim, oprobriu public, etc. 
Şi cind colo, nimic din toate astea nu se 
întîmplă. Fata plinge puțin, deși suferă 
foarte mult, şi acceptă să se mărite cu un 
bărbat pe care nu-l iubeşte, dar care îi 
inspiră încredere. În el nu va găsi atit un 
pasionat adorator, cît un tovarăș de viaţă. 
Vor avea copii. Vor îmbătrini împreună. Vor 
înfrunta alături greutăţi. Îşi vor încerca no- 
rocul mutindu-se dintr-un oraş în altul. Vor 
participa cu înflăcărare la întemeierea pri- 
melor organizaţii muncitorești. lar, în final, 
vor rămîne alături privind în depărtare, cu 
ochii plini de dragoste și speranță — dra- 
gostea amîndorura pentru toţi cei de o sea- 
mă cu ei şi a fiecăruia pentru celălalt, spe- 
ranţa că urmaşii lor vor înfăptui ceea ce ei 
abia îndrăznesc să viseze. 

Abordind acest subiect cu o largă destă- 
şurare în timp, filmul lui Stanislav Strnad, 
Timpul dragostei şi al speranței, se 
vrea o frescă a societății cehe de la sfîrșitul 
secolului trecut. Peregrinările Terezei prin 
diverse medii sociale, contactele ei pro- 
fund umilitoare cu cei avuti, sînt menite să o 
maturizeze, cultivindu-i anume trăsături 


carnate de dragoste, bravură şi abnegaţie. 


Producţie a studiourilor sovietice. Un fiim de 
Aleksandr Ptușko. Cu: Valeri Kozineţ, Natalia Pe- 
trovna, Vladimir Fedorov. 


Mica Ondină 


Intreprinzind ecranizarea povestirii lui 
Andersen,autorii filmului s-au străduit să 
recreeze universul fantastic al operei sale. 
Basmul este completat de situaţii şi în- 
timplări noi. Ondine inspiră teamă bur- 
ghezilor superstițioși şi numai interven- 
tia prinţului o salvează de ardere pe rug: 
logodnica prințului apare ca o fiinţă ca- 
pricioasă şi egoistă minţind din plăcere 


https://biblioteca-digitala.ro 


de caracter — mindria, spiritul de initia 
tivă, independenţa, tenacitatea, hărnicia — 
care fac din ea o reprezentantă tipică a cla- 
sei sale. Regizorul însă rămine cu totul tri- 
butar sursei literare care l-a inspirat — 
romanul «Zorii» de Antonin Zapotocky — 
de unde şi caracterul expozitiv al filmului, și 
cele trei-patru finaluri succesive. Nimic din 
toate astea nu poate ştirbi însă o calitate 
esenţială a peliculei, aceea de cronică a 
începuturilor mişcării muncitorești din Boe- 


ulei Cristina CORCIOVESCU 
(J 


Clow-nul plăpînd şi trist, din Vară ca- 
pricioasă, în echilibru fragil pe sîrma sub- 
tire şi instabilă a unei meserii periculoase, 
cu care încearcă să emoţioneze cîțiva spec- 
tatori rătăciţi, este imaginea care mă urmă- 
reşte ori de cite ori mă aflu în fața unui film 
de Jiri Menzel. În «liniştea» pădurii e to! 
un fel de «vară capricioasă». Desigur, alta e 
«vara». Şi «capriciile» sînt altele. Mai sim- 
ple, dar mai omeneşti şi oarecum mai vo- 
ioase. Filmul e o comedie de vacanță. O 
comedie despre peripeţiile unor orăşeni 
care vor cu orice chip să aibă o căsuţă la 
țară, o «reşedinţă» de vară. În acest «cu 
orice chip» se află, de astădată, toate surse- 
le comicului și ironiei filmului. Menzel e de 
recunoscut în citeva cadre de mare rafina- 
ment plastic, în citeva mișcări de efect ale 
aparatului, în felul cum pune în relief 
tăcerea viscoasă a unor chipuri copleşite 
de zădutul verii şi de neghiobie citadină. 
În «liniștea» pădurii e ca un suris pe 
fața unui clovn melancolic. Un suris 


lancolic. 
pila ie N.C. MUNTEANU 


şi obișnuinţă, delectindu-se cu spectacole 
de o cruzime feroce; bătrina vrăjitoare pără- 
seşte regatul submarin şi întruchipează o 
hangiţă simpatică şi condescendentă gata 
să-i fie de ajutor Ondinei la nevoie; prințul 
este şi el diferit: el este într-adevăr orb,căci 
nu vede falsitatea prințesei şi nici frumuse- 
tea sufletească a Ondinei, de aceea în 
film el este pedepsit prin singurătate. Bas- 
mul cinematografic înglobează deopotrivă 
o tristețe infinită și o ușoară ironie, motive 
lirice şi bufoneria, jocul burlesc şi melo- 
drama, dansul şi cintecul. 


Heana PERNEȘ 
PN 
Coproductie sovieto-bulgară. Un film de Vladimir 


Bicikov. Cu: Vika Novikova, Valentin Nikulin, Galina 
Artemova, luri Senkevici 


Á.. 


Omulețul primordial, 
cel dintîi erou 

al filmului românesc 
de animație 


Gopo după 20 de ani 
de la Marele premiu 
de la Cannes... 


in anul 1957, premiul Palme 
| d’Or al festivalului de la Can- 

i nes a fost acordat tînărului 

nema artist român lon Popescù 

Gopo pentru filmul de dese- 
ne animate intitulat Scurtă 
istorie. 

Au trecut de atunci exact douăzeci de 
ani, timp în care această dată, care a în- 
semnat consacrarea internațională a unei 
personalități, a ajuns să se identifice tot 
mai mult cu actul de naştere a filmului 
românesc de animație. Ceea ce a fost 
înainte a luat, retrospectiv, aspectul unui 
əroces de gestație, devenind un fel de pe- 
rioadă prenatală a celei de a opta arte în 
România. Astfel încit filmul românesc de 
animaţie, dacă nu se sfirșește, în schimb 
începe cu lon Popescu Gopo, care a scos, 
acum douăzeci de ani, într-o zi de mai, 
această artă din anonimat. 

Întii, copilul gigant care este Gopo, s-a 
jucat cu vieţuitoare mici, albine, porumbei, 
rățoi şi iepuraşi, căci ființele enorme au o 
simpatie deosebită pentru tot ceea ce are 
nevoie de ocrotire și tandreţe. Aceste vie- 
țuitoare mici erau totuşi prea mici pentru 
un părinte atit de mare şi atunci copilul 
demiurg a descoperit jucăria cu adevărat 
demnă de el, globul pămîntesc, trecînd de 
la aventura răţoiului neascultător direct la 
aventura colosală a Terrei. Luind în mîinile 
sale pămîntul, Gopo l-a luat împreună cu 


COMEDIAN 


COMPOZITOR 


autorul s 
ipartiturii, 
muzicale 


trecutul şi viitorul lui, l-a luat ca pe un destin 
astronomic şi geologic a cărui supremă 
încununare am fost noi, oamenii fragili, 
imperfecţi şi cam puerili în jocul nostru 
primejdios de-a viaţa, de-a tehnica, de-a 
arta. Puterile noastre slabe, trebuinţele 
noastre limitate fac din noi nişte copii 
eterni, copii ai cosmosului care ne-a dat 
naştere. Munca, efortul, strădania noastră 
neîntreruptă sînt jocuri de copii în compara- 
ție cu forțele uriaşe care ne-au aruncat pe 
o planetă provincială, într-o margine de 
univers. Chipul nostru este acela al unui 
omuleț naiv, malitios şi inventiv. În raport 
cu universul, sîntem acest omuleț pueril, 
dar şi răzbătător care a umanizat pămîntul, 
flora şi fauna, umanizîndu-se pe el însuşi și 
pregătindu-se să umanizeze cosmosul. Sîn- 
tem omulețul lui Gopo, omuleţul făurar, 
artist, cosmonaut, omulețul care nu-i decît 
expresia plină de umor și lirism a omului 
total. 


Cu expresia lui mirată de adult copilăros, 

cu pretenţia lui de a cultiva o floare, deși e 
gol şi lipsit de adăpost, cu reacţiile lui 
infantile în faţa adversităților naturale, acest 
omuleț parcurge aventura omenirii de la 
caverne la primul cosmonaut. Exactă în 
sensurile ei fundamentale, această aventură 
comică este plină de grandoare și patetism. 
Cu prilejul împlinirii vîrstei de douăzeci 
de ani, să aducem omagiul nostru emoționat 


$h 


la litera B. 


Actriţă 
(remarcabil talent) 


acestui omuleţ primordial care este și cel 
dintii erou al filmului românesc de animaţie. 


ANIMATOR 


remember 


„Scurtă istorie” 
in presa vremii 


Palmaresul «micului juriu» a contrastat 
din fericire cu cel al «marelui juriu» acordînd 
Palma de aur unui desen animat româ- 
nesc: Scurtă istorie. Nu stim nimic despre 
realizatorul şi autorul lon Popescu Gopo, 
care trebuie să fie tînăr. Filmul său acumu- 
lează în zece minute idei poetice, într-o 
povestire umoristică plină de ritm și imagi- 
nație. Este foarte important că filmul său 
nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui 
Disney, nici lui Grimaut, nici lui Bosutot, 
nici școlii cehoslovace sau sovietice. 
Acest filmuleţ a fost la Cannes o descope- 
rire care trebuie semnalată prin strălucirea 
unui mare premiu. 


Georges Sadoui 
(«Les Lettres françaises» 23—29 mai 1957) 


Diavolul binefăcător al acestui nobil uni- 
vers delicat şi tonic, intercalat în forfota 
timpului și a existenţei agitate, se cheamă 
cu numele pămintesc de Gopo, celebru si 
căutat de jur-împrejurul planetei. Filmele 
acestui român, cu numele derivat din Po- 
pescu, a ridicat Popeștii noștri, luaţi pînă 
deunăzi în glumă și răspăr, pină la prestigiu 
mondial. America îi cere Buftei filmele lui, 
pe nevăzute. În activitatea artistică inter- 
naţională, Gopo e prezență românească, 
fericită pentru faima ţării și a poporului 
nostru, al cărui geniu începe să circule 
printre popoare... 


Tudor Arghezi 
(«Contemporanul») 


„„„Atunci Gopo va zice: vreţi desen ani- 
mat? Adică fabulă? Adică o poveste cu 


COMEDIE 
cinematografică 
(film care te 
face să rîzi) 


autor 
actor 
regizor 
compozitor 


08, 


COMEDIE (aceeaşi) 
cinematografică 


https://biblioteca-digitala.ro 


animale diverse? Ei bine, am să vă aduc 
eu un personaj cum n-a mai fost încă în 
aceste istorii. Un personaj al cărui pitoresc, 
al cărui comic și a cărui absurditate vă vor 
uimi și înduioşa. Vreţi eroi inediți? Vă voi 
aduce: omul, Şi fiindcă e prima oară că vă 
este prezentat, iar pe de altă parte pentru 
că azi facerea de cunoștință prin metoda 
autobiografiei este tot mai obişnuită, vă voi 
da aci, pe scurt, întreaga lui curioasă scurtă 
poveste. D.I. Suchianu 

(«Viata Românească», nr. 8) 


Gopo refuză excesul de candoare, iar 
dacă e vorba să pară copil, preferă să fie 
un copil teribil, care cunoaște nu numai 
prima carte din Pentateuh, ci şi teoria Kant- 
Laplace şi părerile lui Darwin, şi ipotezele 
cu privire la anul geofizic. Jocul naivității 
este înlocuit nu cu un spirit doct sau cu 
pedanteria, ci cu un alt joc, jocul erudiţiei 
dezinvolte. De aceea Gopo străbate tene- 
brele fără să fie copleșit de spaime. Miliarde 
de ani sînt comprimate degajat și voios în 
opt minute de desen animat, iar omenirea 
ajunge de la matriarhat la zborurile inter- 
planetare în cîteva secunde, adică atit cit 
ține urcatul unei scări. Effel voia să pară un 
băieţel care privește în jur cu ochi rotunzi. 
Pe Gopo nu-l miră nimic şi nimic nu i se 
pare cu neputinţă. El arată nașterea plane- 
tei noastre ca pe un eveniment clar, pe care 
are aerul că-l poate reproduce oricînd în- 
tr-un laborator. Cosmosul îl vede ca un 
mediu familiar, prin care autorul se plimbă 
sigur de el. Dacă e vorba de credulitate, 
atunci credulitatea lui Gopo este creduli- 
tatea celui care are convingerea că într-o 
vară își va petrece vacanța în constelația 
Orion. Ecaterina Oproiu 

(«Scinteia») 


Pe lîngă umorul său neobosit, Gopo 
adaugă toate resursele animației: desen 
animat, animarea obiectelor, supraimpre- 
siune, accelerare, desen pe peliculă, cu o 
frumoasă intrepiditate. Spectatorii de asea- 
ră nu i-au precupețit aplauzele care au fost, 
cred, cele mai intense aplauze din seara 


inaugurală. 
André Martin 
(Extras din «Tours 1959», 
Revue des Journées du Cinema) 


CHAPLIN Charles 


CARAGIU Toma 
Actor 


COMEDIE (aceeaşi) 
cinematografică 


i a a i a i 


Cu milă și ferocitate, 
despre emigranți 


Prea puțini dintre mulții admiratori ai 
acelui film de certă clasă Piine și 
ciocolată — una din comediile cele mai 
puternice din cite s-au realizat despre 
condiţia tragică a emigranților, aceşti 
«disperados» ai muncii, cum îi numea un 
sociolog — prea puţini chiar dintre 
cinefilii avizaţi ştiu cine era regizorul lui 
Manfredi, prea puţini critici au acordat 
atenţie realizatorului care vădea un ta- 
lent deosebit, «o mină» şi «un ochi» pe 
linia marilor italieni. Acest Franco Bru- 
sati e și scenaristul filmului său — şi nue 
deloc «un oarecare»: om la 55 de ani, ei a 
fost asistentul lui Castelani, Camerini şi 
Rossellini, a scris scenarii pentru Moni- 
celli, Emmer, Lattuada, Rossi, Zurlini şi 
Zeffirelli, precum şi dialogurile la Marile 
manevre şi Cele 400 de lovituri. Pen- 
tru a-l defini şi mai bine, iată citeva 
declaraţii din interviul acordat revistei 
«Cinema '77», specificind că la ora 
actuală critica franceză e entuziasmată 
de filmul lui (proiectat în Franţa după ce 
şi-a încheiat cariera la noi): 


«Pentru Piine și ciocolată, am plecat 
de la o anchetă despre emigranți. Şi de 
la ideea (pentru că o parte din italieni 
pleacă în străinătate să găsească cră- 
pelniţă) că sîntem o țară care a renunțat 
de multă vreme la a civiliza o bună parte 
a populaţiei ei... Elveţia este o țară de 
sclavi, aşa cum e o ţară de bogătași. Eu 
arăt o Elveţie splendidă dar fără suflet, 
în care condiţiile sociale sint de așa 
natură încit locuitorii, chiar cei mai gen- 
tili, nu pot să nu fie ostili muncitorilor 
străini... În italia am fost acuzat că am 
realizat cel mai anti-italian film. Totuşi e 
un film de milă pentru toți italienii care 
sînt siliți să emigreze. Aşa că din ace- 
teași motive pot fi considerat ca un om 
feroce sau foarte tandru. Îmi plac cei 
care tratează cu o ferocitate lejeră tot 
ceea ce-i face să sufere. Ironia, dispe- 
rarea sint forme ale pudorii, nu ale 
răcelii. Detest strigătele care detor- 
mează fețele, durerea care se urlă ca 
durere, oamenii cu inima în palmă... Nu 
reuşesc să povestesc o întîmplare dra- 


filmul 
politic 
NN 


Nefericitul consum 
de fericire 


Filmul lui William Klein, Cuplul mar- 
tor, inventează următoarea parabolă de 
science-politique-tiction care nu are 
nevoie de multe chei explicative, ficțiu- 
nea şi știința fiind suficient de străvezii 
pentru a da politicului ce-i al politicului: 
un minister al viitorului dintr-o capitală 
a Europei Occidentale alege un cuplu 
model, conform tuturor stasurilor so- 
ciale, şi-l programează pentru a trăi în 
anul 2000. Bărbatul și femeia sint instalaţi 
într-un apartament experimental, în cen- 
trul Noului Oraş în plină construcție. 
Luaţi imediat în observaţie de doi psiho- 
logi, cei doi cobai vor fi reglaţi după un 
program bine stabilit, supuşi unor teste 
(testul Agresivităţii, testul Fericirii) şi 
analizaţi gest cu gest, cuvint cu cuvint, 
sărut cu sărut, vis cu vis. El şi ea sint, 
desigur, fiatați de importanţa care li se 
acordă, se supun la toate încercările cu 
mare plăcere, într-un paradis artificial 
dar aurit, din care nu le lipseşte nimic. 
Tot ce vor, au. Tot ce au, consumă, o 
lume şi-un popor îi vede la televizor, 
reclamă a raiului pe pămint în viziunea 
ordinatoarelor programate să organize- 
ze fericirea, bunăstarea, fără de criză 


Nino Manfredi, emigrantul din Piine şi ciocolată, aici 
«monstru la Roma». manipulat de poliția mussoliniană. omul 
inocențelor exasperate, dar hotărît să nu cedeze 


matică fără să-i găsesc partea. cara- 
ghioasă, după cum nu izbutesc să înfă- 
țişez o situație comică, fără s-o întorc în 
ultima clipă pe latura ei tragică... Am 
fost constrins să găsesc un actor capabil 


Acesta-i Cuplul martor, cal- 

culat de ordinatoarele socie- 

tăţii de consum să trăiască 

fericit în anul 2000, dar in- 

capabil să-şi rezolve proble- 
mele în 1977 


să țină pe umeri un film dificil. Manfredi, 
actor extrem de inteligent, mare admi- 
rator al lui Chaplin, era exact «băiatul» 
care-mi trebuia şi el a dat personajului 
tot potenţialul lui de comunicativitate». 


economică, fără şomaj, fără revoluție. 
Însuși ministrul viitorului vine să-i vi- 
ziteze în colivia lor, însoțit de-un eminent 
futurolog american. Cercetarea ştiinți- 
fică nu-i atit de abstractă pe cit pare. 
Statul vrea să extragă un ce profit 
politic din acest spectacol cu un bărbat 
şi o femeie prea fericiţi. Imaginea lor 
trebuie manipulată intens pentru a de- 
turna luptele sociale, pentru a le stinge, 
dovedindu-se prin acest «cuplu-mar- 
tor» cit de inutile sint. 


Numai că printre produsele societăţii 
de consum se numără — în mari canti- 
tăţi — și violența. Un grup de teroriști 
va năvăli în apartamentul martor și va 
lua ca ostateci cele două exemplare 
privilegiate și le va folosi, într-o nouă 
manipulare a simbolurilor, pentru $an- 
tajul său. Telespectatorimea, frustrată 
de eroii săi, îngheaţă de groază, mi- 
nisterul e paralizat, cuplul — din martor 
devine complice cu atacatorii, sperind 
să se elibereze astfel de toate terorile la 
care e supus, totul degenerează într-o 
farsă macabră al cărei gag final e o bă- 
taie cu tarte de frişcă programată şi ea 
la ordinator! Final derizoriu — explicat 
chiar de producători în chip sintetic şi 
sarcastic: «Experienţa se termină ca- 
tastrofal, ca atitea iniţiative glorioase ale 
societății noastre liberal avansate, iar 
computerul este readus la zero»... Final 
exact. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


https://biblioteca-digitala.ro 


carnet 
de lucru 


Un secret al artistului: 
puterea de concentrare 


Dirk Bogarde — straniul Servitor 
al lui Pinter şi Losey, Aschenbach al lui 
Visconti în Moarte la Veneţia, ajuns 
acum cu Providența lui Resnais (vezi 
Cinema nr. 1/77) unul din actorii de frun- 
te ai epocii noastre — are 56 de ani, 61 de 
filme, 40 de ani de carieră artistică. 
Inteligența lui fascinează, omul însă 
vorbește puţin, personajul e timid, mo- 
dest şi tenace în tainele lui. Din ce i-au 
putut «stoarce» doi ziariști francezi, 
merită reținute cîteva expresii esenţiale 
pentru relația dintre el şi marii regizori 
cu care a lucrat. 

Bogarde crede că «puterea sa de a 
intriga» oamenii se datorează faptului 
că pe ecran el nu aduce decit propria lui 
inocenţă şi gradul exact de adevăr pe 
care-l deține. El are o încredere deplină 
în propria sa imagine — și pentru aceas- 
tă îndrăzneală, «imi cer scuze». «Ade- 
vărul meu este întotdeauna în persona- 
jele mele» — precizează actorul. Me- 
seria de actor? «Am învătat-o demult, 
aproape că nici nu mai ştiu cum am 
învățat-o». Această experienţă a ade- 
vărului propriu l-a făcut să supravie- 
țuiască în timpul războiului — anii cei 
mai interesanţi ai vieţii lui, după cum o 


3 


Dirk Bogarde: «Nu-mi pot permite 
să spun prin personajele mele decît 
adevărul!» 


susține, «fiindcă acolo am fost perfect 
adevărat, fără a fi un tip prea curajos dar 
spunindu-mi foarte clar: «sint un prost, 
să încerca fi un soldat». Cei din jur mi-au 
spus, amuzaţi: «Bine, dacă vrei să în- 
cerci, noi te ajutăm». O extraordinară 
simplitate domină gindurile lui, adinci, 
substanţiale. nu odată foarte comnli- 
cate. lată cum explică Bogarde lucrul la 
Providența lui Resnais, uimitorul efort 
al concentrării artistice: «12 săptămîni — 
cit au durat filmările — n-am vorbit cu 
nimeni. Nu m-am dus la restaurant. 
N-am citit o carte. Am stat doar cu sce- 
nariul şi cu ideea fixă a liniei rolului». 
Cu Visconti, în Moarte la Veneţia, nu a 
vorbit mai nimic. «Contactul era pur și 
simplu mental». Niciodată Visconti nu 
i-a spus ce-ar avea de făcut. Nici Alain 
Resnais. «Regizorii de geniu nu-ţi vor 
spune niciodată: «fă aşal»... Puterea sa 
a se concentra nu trebuie însă 
luată ca un semn de mizantropie: «Sint 
mai degrabă sociabil. Îmi place să trăiesc 
între oameni. lubesc cinema-ul din pri- 
cina tehnicienilor, Îmi place să fac parte 
dintr-o echipă, ca la fotbal. Nu sufăr de 
singurătate. Dar pe ecran trebuie să 
trezesc curiozitate, să deranjez, lumea 
să se întrebe: «cine-i străinul acesta?» 
Formula cea mai fericită dar şi cea mai 
enigmatică pentru a-şi defini arta ar fi 
aceasta: «Dacă Resnais este un Bon- 
nard, dacă Losey este un Manet, eu sint 
canavaua lor. Şi accept pictorul». 


filmele 
vietii noastre 


„Sabia“ satirei 


O comedie paradoxală, manevrind 
inspirat acea exagerare conștientă fără 
de care risul superior nu se poate naște 
în artă, se bucură de un cert succes la 
Budapesta. Ea se numește Sabia și 
povestește cum pleacă într-o călătorie 
turistică, la Viena, un subdirector de 
uzină budapestană; cum descoperă el şi 
soţia lui, în capitala Austriei, la o lici- 
tatie, o sabie de mare valoare istorică — 
sabia cu care au fost decapitaţi, în 1671, 
doi patrioţi maghiari revoltați împotriva 
ocupației habsburgice; cum se entu- 
ziasmează omul nostru la ideea că 
această sabie ar trebui adusă la Buda- 
pesta, la Muzeul Naţional, nicidecum 
lăsată în străinătate, la particulari; cum, 
negăsind sprijinul necesar şi imediat la 
forurile de resort, eroul se hotărăşte să 
cumpere el sabia, vinzindu-și mașina, 
renunţind la călătoria europeană, riscînd 
ca la întoarcere să fie privit de concetă- 
țenii săi ca un «om ciudat» cum, într-ade 
văr, întors la uzină, lumea — auzind 
ce-a făcut — îl consideră un excentric; 
cum din excentric, el devine cam sus- 


cronica 
telegenică 


Obsedantul viitor 
al omenirii 


Premiul Futura pentru emisiuni de 
televiziune — decernat din doi în doi 
ani— a avut drept temă, în 1977, viitorul 
omenirii. Fără a descoperi realizări ex- 
cepționale, critica a remarcat filmele 
venite din Nigeria (progresele învăţă- 
miîntului), China (construcţia canalelor), 
Bulgaria (creșele pentru copii), Olanda 
(o agricultură fără îngrăşăminte chi- 
mice), lugoslavia (culegerea fructelor), 
Uniunea Sovietică (un imn soarelui şi 
centralelor termo), Iran (lupta împotriva 
exodului rural). O idee originală — în 
această vreme cînd multe voci se ri- 
dică, pe bună dreptate, împotriva tele- 
sedentarismului — a prezentat televi- 
ziunea din R.F. Germania, aducind două 
cupluri de muncitori care hotăriseră 
să trăiască patru săptămîni fără micul 
ecran. «Trebuia să-i vedeţi, scrie un 
critic, ce mutre aveau după două săp- 
tămiîni. Trebuia să-i vedeți dimineața, 
în atelier, cînd tovarășii lor evocau fil- 
mul de aseară — frustraţii erau bolnavi 
de regret». Oamenii, în cele din urmă, 
nu suportă o viață amputată de această 
deschidere spre univers care este tele- 
viziunea. În fond, într-o lume a exce- 
selor, a nu deschide deloc televizorul 
este la fel de periculos pentru public ca 
şi excesul de consum tele... 


Cobaii şi victimele lor 


Mai multe sute de telespectatori ame- 


pect social şi mintal; cum birocraţii de la 
muzeu — insensibili la argumentele 
specialiştilor care consideră piesa o 
relicvă naţională — nu vor să primească 
un obiect adus în asemenea condiţii 
curioase; cum eroul nostru e privit tot 
mai strîmb de oameni pentru care pa- 
triotismul e de înţeles în vorbe, dar de 
neînțeles în fapte patetice, pe timp de 
pace; cum soția eroului nu «stă» nici ea 
prea bine, luindu-i-se unele răspunderi, 
avîndu-se în vedere că s-a putut despărți 
atit de ușor de mașina personală pentru 
a cumpăra «o abstracţie»...; cum eroul 
se retrage la țară — în concediu medical 
— şi acolo într-un hangar expune sabia, 
sfidind neinţelegerea celor din jur; cum, 
deprimat de opacitatea mediului, omul 
aruncă sabia în apă, în ziua cînd ziarul 
local dezvăluie incomprehensiunea cu 
care a fost privit gestul patriotic al 
tovarăşului Boiti; cum, deodată, sabia 
devine foarte importantă; cum dispariţia 
ei intrigă chiar radioul, televiziunea; un 
vas-dragor, scafandrii vin să caute 
neprețuita relicvă și, în sunetele unei 
fanfare triumfătoare, sabia e adusă la 
suprafață, Bojti devine eroul zilei, îm- 
brățișat de toți colegii săi care-i mînca- 
seră zilele, și televiziunea îl asaltează 
pentru a-l da ca exemplu tuturor și 
uite așa, muzica, muzica! 

Comedie inspirată de un poem al lui 
Jekely Zoltân, Sabia găsește accentele 
patetice şi viguroase în criticarea a tot 
ce-i patriotard, fals și demagogic, mili- 
tînd pentru valorile de substanţă ale pa- 
triotismului socialist, fenomen nou care 
în ofensiva lui nu se poate lipsi de sabia 
tăioasă a satirei. 


Sabia: o comedie 

~ maghiară aspră, 
care «taie» adînc 
în demagogie 


ricani sînt plătiți pentru a privi înre- 
gistrările unor emisiuni care urmează 
a fi difuzate. De mîinile lor sînt le- 
gati electrozi capabili să le detecteze 
emoțiile. Cînd cobaiul e calm, palmele 
sale rămîn uscate. Dar cînd omul în- 
cearcă o emoție — fie ea din frică, din 
furie, dintr-un sentiment de vinovăție, 
— glandele sudoripare secretează o 
substanţă care reduce conductibilitatea 
cimpurilor electrice. În urma acestor 
teste, două duzini de prezentatori au 
fost licenţiate la Los Angeles, credi- 
bilitatea şi gradul lor de simpatie fiind 
socotite de natură a scădea indicele 
de ascultare. 


Această foto- 
grafie intitulată 
«Copiii mei, ce 
faceți?» a apărut 
în Paris Match din 
30 oct. 1976, în ca- 
drul unui reportaj 
despre luptele cum- 
plite din Liban, 
şi a luat, în aprilie 
1977, Marele pre- 
miu al fotografiei. 
Autoarea: o fe- 
meie, Françoise 
Demulder, foto- 
grafă la Agenția 
Gamma, prima 
femeie laureată a 
acestui premiu în 
ultimii 20 de ani 


cronica 
eroului real 


Chaplin la 88 ani 


Viaţa de zi cu zi a lui Sir Charles 
(cunoscut cam de cînd există cinema pe 
lume sub numele de Charlie Chaplin) 
se desfăşoară la Vevey, în Elveția, cu 
o strictețe care frizează deja documen- 
tul după care rubrica noastră este in- 
setată. Orarul are o rigoare militară — 
susțin vizitatorii, ca trimisa Express-ului 
parizian, de pildă. Doar ora micului 
dejun nu e niciodată sigură, ea ţinind 
de trezirea din somn a bătrinului actor. 
După micul dejun — urmează exerci- 
tiile pentru activizarea circulaţiei san- 


O parte a clanului Chaplin în jurul F 
tortei patriarhului, pentru care trebuiau 


m mai puțin de 88 de luminări 


Trafic’ 77 


Gag demn de Tati, în New-York 
Times (care, relatind scena, socotește 
că «acesta ar fi sfîrșitul sfirșitului într-o 
societate ca a noastră bazată pe auto- 
mobile»): luxoasele case mortuare,unde 
sînt depuse corpurile neînsufleţite ale 
bogătaşilor grijulii cu înmormiîntarea lor, 
vor fi dotate cu o fereastră de 2 x 1,5 m. 
care va permite celor veniți în automo- 
bil să aducă un ultim omagiu deceda- 
tului, fără să mai coboare din mașină... 
«Trecind încet prin fața ferestrei, cei 
din maşină vor vedea corpul defunctu- 


prim-plan 
secolul XX 


guine. Prînzul la 12,30. Siestă, plimbare 
prin parc. Coctail la ora 18: două pă- 
hărele de Martini. Masa de seară la 
18,45. Sir Charles mănincă bine şi încă 
îi mai place să măniînce bine. Apropiaţii 
casei — puţini, ce-i drept — zic că ar 
putea digera și plumb... 

Camera sfintă a casei este aceea a 
trofeelor, dominate de cele trei statuete 
ale premiului Oscar. Oscar-ul pentru 
Monsieur Verdoux; Oscarul pentru 
muzica la Luminile rampei (film difuzat 
recent şi la televiziunea franceză, nu 
numai la noi, care a dat naștere acolo, 
la un flux de scrisori entuziasmate); 
Oscarul pentru întreaga sa operă, de- 
cernat în 1972, la Hollywood, în «ceta- 
tea blestemată», acolo unde David Szel- 
nick, celebrul producător, a strigat în 
acea zi, de la înălţimea celor 88 de ani 
ai săi, către prietenul său, aflat la 83: 
«Doamne, cum a mai îmbătriîniti» Acum, 
ajuns el însuşi la 88 — Chaplin nu se 
mai ocupă decit cu muzica. El compune 
cite o melodie pe care nu mai are pu- 
terea decit s-o fredoneze colaborato- 
rului său... De ce zîmbiți? 


lui într-un sicriu deschis, vegheat de-o 
cruce conturată în neon albastru. Ple- 
cîndu-se uşor în afară, conductorul va 
putea semna în registrul de condo- 
leanțe, fără să descindă...» Copleși- 
toare grijă pentru omul viu și grăbit. 


Disperarea 
fachirului elvețian 


Fachirul Ali Ben Camelia, originar din 
Alpii elveţieni, a cerut poliției din Ge- 
neva să-l ajute în a-și găsi sabia pe 
care o înghițea în fiecare seară în ba- 
rurile din jurul gării. O sabie de 48 cm 
lungime, veche de două secole, înghi- 
țită de-a lungul vieţii lui de vreo 15 000 
ori. Fachirul e convins că i s-a furat 
unealta de lucru, cu care-și cîştiga 
existenţa. El e convins că, la ultima 
demonstraţie, a extras obiectul din sto- 
macul său şi l-a pus în servietă. Dar la 
miezul nopții, întors acasă, sabia nu 
mai era... 


W Marile afaceri. Într-o bună zi, 


nimic nu mai funcționează cum trebuie 
în sferele înalte ale unei mari societăți 
multinaționale. Unul din directori este 
ucis într-un accident de maşină. Ceilalți 
găsesc pe birouri ameninţări misterioase 
şi bizare. Un soi de nebunie colectivă 
pune stăpinire, de sus în jos, pe prospe- 
ra afacere. Încercări de intimidare ale 
concurenţei? Manevre ale spionajului 
industrial? Un început al războiului 
economic? Romanul lui René Victor 
Pilhes, Imprecatorul, satiră feroce a 
lumii marelui «bussiness», s-a aflat în 
topul succeselor de librărie franceze, 
luni de-a rîndul. Acest succes, calitățile 
pamfletistice ale povestirii au dus și la 
ecranizarea ei. Regizat de Jean Louis 
Bertucelli, filmul se va bucura de un 
generic de excepție: Jean-Claude Brialy, 
Jean-Pierre Marielle, Jean Yanne, Mi- 
chel Piccoli şi Marlène Jobert, în rolul 
văduvei directorului de marketing care-şi 
atinsese culmile carierei lansind cu 
succes o nouă marcă de ciîrnați... 


E Spectrul fascismului. Au trecut 


trei mii de ani de la conflictul nuclear 
care a ravajat planeta. Și, din nou, se 
înfruntă două triburi de supraviețuitori, 
două concepții despre lume și viaţă: 
Elfii, paşnici umanoizi, şi Mutanţii, crea- 
turi informe, minate de vise de distru- 
gere şi cucerire. Mutanţii instaurează o 
ordine de tip nazist, unde teroarea este 
singura lege. Dar lupta abia începe. 
Creatorul noului val al animației ameri- 
cane, Ralph Bakshi (Fritz cotoiul, Tra- 
tic dificil), şi-a imaginat o alegorie fan- 
tastică asupra primejdiilor fascismului, o 
alegorie unde suprarealismul, colajul, 
montajul alternat de imagini adevărate 
cu imagini animate (una din armele 
mutanţilor este o rază care proiectează 
actualități cu mitinguri şi parăzi hitle- 
riste) se contopesc într-o frenezie vi- 


Trăiască musicalul! 
cu Şoferul de taxi, i-a repartizat din cei 


hollywoodieni, Robert De Niro şi Liza Minnelli 


marele premiu la ( 


mai populari 


fi eroii unei poveşti a jazz-ului: New York — 


zuală unică, unde desenul devine pam- 
flet vitriolant şi oroarea are culorile 
sumbre ale coșmarului. Filmul Vrăji- 
tori, viziune halucinantă asupra unei 
lumi căzută pradă monştrilor, este după 
părerea majorității criticilor, un eveni- 
ment și o dată în istoria animației. 

E Cealaltă faţă a medaliei. Toate 


star-urile marei perioade, din 1935 pină 
în anii '60, toți cineaștii, toți magnații 
studiourilor, luptele între clanuri nu- 
mite Paramount sau Fox sau Warner, 
toată această. lume, David Niven a 
cunoscut-o mai bine ca oricine. A făcut 
parte din ea. A participat la viața ei de 
zi cu zi. În a doua carte a sa despre 
Hollywood, actorul, acum memorialist, 
abandonează orice urmă de nostalgie, 
orice clișeu la îndemină în recrearea 
unei lumi făcută din clişee. Stele căză- 
toare este un volum al amintirii obiec- 
tive, al adevărurilor nu tocmai vesele 
despre oamenii uzinei de vise. Portretele 
sale sînt caustice, dominate de o rece şi 
ironică obiectivitate, fie că este vorba de 
actori, de Hearst, marele «cetăţean 
Kane» al presei americane, de Scott 
Fitzgerald sau de producători. Şi evo- 
carea unei imaginare Missie, amestec 
tulburător de Marilyn Monroe, Judy 
Garland și Rita Hayworth, pradă a unei 
frici viscerale de a îmbătrini și de a pier- 
de încrederea producătorilor, pradă 
alcoolului şi calmantelor, pradă decă- 
derii şi morții pină la urmă, este semni- 
ficativă pentru tonul cărții. După cum 
scria revista l'Express, «fără să aibă 
aerul că se amestecă, fără să se ia în 
serios, David Niven luminează cu fero- 
citate culisele decorului hollywoodian: 
o lume nemiloasă şi reacționară. O 
lume unde, cu tot luxul bătător la ochi al 
petrecerilor uneori reuşite, al perso- 
nalităţilor, cîteva de mare calitate, toți 
se plictiseau cumplit în spatele surisu- 
lui de comandă». «De ce-ai lăsat baltă 


Scorsese, 


New York 


cinematograful?» — o întreabă David 
Niven pe Greta Garbo. «Pentru că mă 
săturasem să mă tot scălimbăi» — 
răspunde Divina. 


E Minunata legendă. «Cartea regi- 


lor», epopee poetică vestită în întregul 
orient, adevărată odisee persană sem- 
nată de poetul Firdusi şi relatînd peripe- 
țiile eroice, morale şi în acelaşi timp 
colorate de puterea basmului, a cunos- 
cut mai multe ecranizări, fiecare oprin- 
du-se la anumite capitole și peripeții ale 
cavalerului Rustam, eroul principal al 
epopeii. Drapelul fierarului, Legenda 
lui Rustam, Rustam și Suhrab, au 
fost citeva din titlurile acestor ecrani- 
zări. În prezent regizorul sovietic Boris 
Kimiagarov completează fresca «Cărții 
regilor» cu o superproducţie în două 
serii — Legenda lui Siavuș. O super- 
producţie încercînd, dincolo de fastul 
epocii apuse pe care o reînvie, de am- 
ploarea bătăliilor, de cavalcade şi iubiri 
să traducă în imagini sensurile mai 
profunde, filozofice ale vechiului poem 
persan. 

E Pe urme cinematografului, 
Deși reacția criticii, ca și a publicului de 
altfel, a fost destul de indiferentă la 
prezentarea remakeului S-a născut o 
stea produs, aproape regizat și inter- 
pretat de Barbra Streisand, actrița-afa- 
cerist s-a hotărit să pornească finanța- 
rea. unui alt remake, mare spectacol. 
Este vorba de Cintărețul de jazz, film 
rămas în istoria cinematografului ca o 
piatră de hotar între două epoci: cu el a 
inceput domnia sonorului. 


E Fără cale de mijloc. Inspirin- 


du-se (liber) după un roman de Joseph 
Conrad, «inima întunericului», regizorul 
Francis Ford Coppola (Nașul, Con- 
versaţia) a realizat o dramă de război, 
plasată în zilele fierbinţi ale conflictului 
din Vietnam. Filmul urmăreşte destinul 
unui comandant dement (Marlon Bran- 
do) care, neținînd seama de directivele 
primite, duce războiul aşa cum crede el, 
într-o zonă depărtată şi muntoasă. Re- 
gizorui a avut de înfruntat foarte mari 
dificultăţi cu filmul său: din cauza sce- 
nariului violent antirăzboinic şi anti- 
militarist, Pentagonul a refuzat să acor- 
de orice sprijin la facerea filmului şi 
Coppola a trebuit să folosească esca- 
drile de elicoptere și elemente ale arma- 
tei filipineze. Figuraţia locală se instala 
în jurul echipei de filmare, unde își 
ducea viața ca și cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat, meşterind, vinind, dind naş- 
tere la copii și creînd o piedică în calea 
filmării, tot atît de obositoare ca ploile 
nestirşite şi noroaiele adinci ale junglei 


a-digitala.ro 


filipineze. Două taifunuri au suflat de pe 
fața pămîntului satele vietnameze re- 
constituite, iar Marlon Brando era atit de 
gras, încît numai a militar în acțiune nu 
arăta: Coppola a trebuit să recurgă, 
atunci cînd îl filma, fie la prim-planuri, 
fie la lentile speciale de distanță, care 
să-l subţieze în obiectiv. Toate aceste 
impedimente au dus la un buget total de 
vreo 30 milioane de dolari. Va avea filmul 
succes sau nu? «Coppola este pe mar- 
ginea prăpastiei — spunea un executiv 
de la United Artists — ori îşi ia zborul 
ca un vultur, ori se prăbușește ca o 
piatră». 

N Panoramic maghiar 

e O primă variantă a povestirii cu 
Matei și gisca lui a fost semnalată în 
Asiria,în anul 704 î.e.n. De scris, a fost 
scrisă în versuri pe la jumătatea secolu- 
lui trecut. În urmă cu vreo 25 de ani, 
Matyas giscarul a fost ecranizat în 
studiourile maghiare. Astăzi, povestea 
tinărului ţăran isteţ, reuşind să răzbune 
toate nedreptăţile făcute de boier, a 
fost transpusă într-o versiune animată 
de către regizorul Attila Dargay. 

e Trei zile din viaţa unei femei de 
40 de ani. Trei zile de criză, de nefericire, 
de căutări, de întrebări. Un portret dificil 
al unei alunecări spre irațional al femeii 
care reuşeşte totuși, în ultima clipă, să 
revină la normal, să reintre printre 
ceilalți. Asumindu-și destinul. Cea mai 
bună actriță maghiară, Mari Töröcsick, 
dă chip acestei eroine în filmul Tergi- 
versări al regizorului Gyula Maar. 

@ Un roman clasic al scriitorului Mor 
Jokai, povestind într-o structură roman- 
tică soarta unui mic proprietar miner în 
epoca în care ţara păşise pe calea dez- 
voltării capitaliste, cunoaște astăzi o 
ecranizare de succes. Frescă socială și 
în acelasi timp poveste de dragoste, 
filmul Diamantele negre este, după 
opinia criticii, un model de ecranizare. 
Regia: Zoltan Varkonyi. 

e Un meci de fotbal, un concurs in- 
ter-şcolar şi în acelaşi timp un sondaj 
al ministerului care dovedeşte nivelul 
foarte slab de pregătire a corpului pro- 
fesoral dintr-un liceu. Încep cabalele, 
încep neliniştile. Acestea sînt punctele 
de plecare ale dramaturgiei filmului 
lucid, realist, critic, tonic, Șut la pă- 
ianjen de Janos Rozsa. 

a În amurg. Eternul cow-boy, John 


Wayne, a reușit se pare, cu ultimul său 
film, Pistolarul, cel mai bun rol al lungii 
sale cariere. Rolul unui «om cu arma» 
sosit la o ultimă răzbunare, la un ultim 
contract de distrugere a răufăcătorilor, 
în vreme ce toți îi ironizează bătrinețea, 
in vreme ce o sticlă de Laudanum este 


singurul lui recurs împotriva unui cancer 
care-l nimiceşte cu repeziciune. Poate 
pentru că actorul a suferit — și a reușit 
miraculos să scape — de această boală 
cu zece ani în urmă, poate pentru că 
personajul crepuscular pe care-l inter- 
pretează i-a oferit o deosebită gamă 
interpretativă, John Wayne a reușit o 
compoziție, plasindu-l, după opinia cri- 
ticii, în rindul celor mai buni actori. 
Regizorul Don Siegel a conceput filmul 
ca pe-un fel de tristă baladă a unui 
vest legendar epuizat deja, la început 
de veac XX, invadat de telefoane, de 
automobile și de curățătorii mecanice, 
unde eroul tradițional e din ce în ce mai 
singur, unde saloon-urile folclorice sînt 
înlocuite de sinistre taverne și de baruri 
maimuţărind moda marilor orașe. Acest 
portret al unui om luptind cu timpul şi 
cu timpurile schimbătoare, luptind cu 


propria sa moarte ineluctabilă, face din 
Pistolarul, un western de excepţie. 
Alături de Wayne, o vedetă tot de 
altădată: Lauren Bacall. 


E imperiul de lingă Roma. Criza 
economică profundă, care face să tre- 
mure pînă în temelii societatea italiană 
contemporană, şi-a pus într-o anume 
măsură amprenta și pe «cinematogra- 
tul-care-s-a-născut-din-neo-realism». 
Într-o oarecare măsură, deoarece, deşi 
activitatea din faimoasa Cinecittă este 
mult mai slabă, totuși în ultimele luni au 
văzut «lumina rampei» filme ca 1900 
de Bertolucci, Fellini-Casanova, De- 


șertul tătarilor de Valerio Zurlini, Ca- 
davre de lux de Francesco Rosi, pen- 
tru a nu aminti decit titlurile de mare 
răsunet internaţional. În bună parte 
însă, aceste filme, ca și altele aflate 
acum pe şantier, sînt produse cu capita- 
luri venite din afară, ceea ce impune 
cineaștilor italieni o mare forţă creatoare 
pentru a rămine nepoluați de mareea 
informă a co-producțţiilor comerciale. 
Următorul Fellini se va face cu capitaluri 
americane, ca şi mult așteptatul Ca/igula, 
după romanul lui Gore Vidal, cu Mal- 
colm McDowell, în regia lui Tinto Brass. 
De altfel, în acest film, romancierul 
american Vidal a reușit să impună ca 
numele său să se afle în titlul filmului, 
care se va chema Caligula lui Gore 
Vidal far Fellini nu uită că s-a chinuit 
vreme de patru ani pentru a putea duce 
la bun sfirşit acel Casanova, consi- 


derat astăzi o capodoperă. Între puterea 
şi originalitatea creatoare şi criza am- 
bianţei, cinematograful italian trece prin 
clipe grele. 


B Lupta cu răul Armaguedon, titlul 
ultimului film al lui Alain Jessua, este 
un simbol, un nume şi un loc al vechiului 
Testament: Armaguedon reprezintă ma- 
rea înfruntare a celor drepți, cu răul, cu 
diavolul. «Satana» este reprezentat de 
un primejdios criminal, pervertit şi de- 
tractat de o lume exaltind violența și 
pornogratia, şi care pe deasupra mai e 
şi inteligent. Minat de o rece și schizo- 


frenică ură față de semenii săi, acest 
individ reuşeşte să scape tuturor bara- 
jelor poliției, semăniînd în calea sa groa- 
za şi moartea. Poliţia recurge, în ultimă 
instanță, la serviciul celui mai mare 
expert european în psihopatologie cri- 
minală. Vinătoarea începe. Duelul se 


https://biblioteca-digitala.ro 


încinge. Alain Delon, în rolul doctoru- 
lui-copoi, Jean Yanne în postura 
monstrului asocial, distribuţia promite 
într-adevăr. Mai tristă e metafora şi 
semnificaţia poveștii, destășurindu-și 
sumbrele peripeții pe fundalul strălucind 
de neon al Parisului, Londrei şi Romei. 


o 


Ve 


telescopuri 


Un suris 


Scriam la această rubri- 
că, cu cîteva luni în urmă, 
despre orele vesele ale 
televiziunii. Scriam, cum 
se spune, «de bine». Su- 
risul. apoi a fost întrerupt 
o clipă. O lungă clipă-ful- 
ger. Comedia, tele-comedia au pierdut 
în cele cîteva secunde care au zguduit 
lumea noastră, pe cîțiva dintre cei mai 
buni ostaşi. Scriam, da, despre Caragiu 
şi Bocănet, despre minunatele lor isprăvi 
pe frontul rîsului. Ei au plecat brusc 
dintre noi. Dar viaţa și-a reașezat rostu- 
rile şi surisurile şi iată că astăzi, în prag 
de vară, orele vesele, reintrate în rosturi 
şi surisuri, sint tot mai «ore» și tot mai 
«vesele», spre bucuria multora şi spre 
binele cauzei, cauza comediei fiind din- 
tre acelea care nu are nevoie de gesturi 
avocățeşti. Micul ecran are acum destui 
de mulți realizatori care şi-au pus con- 
deiul şi imaginaţia în slujba cauzei, 
există chiar o emulaţie printre autorii 
emisiunilor vesele... Da, Bocăneț nu-și 
mai ascute săbiile fanteziei... Dar Octa- 
vian Sava caută mai intens glume și 
găseşte, Marin Traian şi-a perfecționat 
zîmbetul pe 16 mm, zimbind acum în 
şir cîte o oră întreagă, Ovidiu Dumitru 
lucrează cu-spor la rime, Tudor Mărăscu 
preia ștafeta, Petre Bokor îşi propune 
scenete tot mai ambiţioase şi aşa, din 
fantezie, zîmbet, rime, scenete și am- 
biție, și din altele, ale altora, umorul pe 
micul ecran dobîndeşte treptat la ve- 
dere, mai mult miez, mai multă adresă, 
mai mult... umor. 

Duminica — pentru că la ea am ajuns, 
şi despre clipele ei de veselie vrem a 
vorbi acum — umorul este (sau trebuie 
să fie) mai acasă ca oricînd. Este o 
tehnică... dialectică. Atunci cînd unora 
li se întîmplă conform unor prejudecăţi 
seculare, să se mai odihnească, după 
o săptămină de muncă, umorul, căruia 
i se mai întîmplă, conform unor preju- 
decăţi la fel de seculare, să se mai 
odihnească în celelalte zile ale săptă- 
mînii, este mai mult ca oricind chemat 
să coloreze clipele de răgaz, să le scoată 
din amorțeală, să le învioreze. Duminica, 
deci, clipele de voie bună, de ris și de 
zîmbet, de ironie şi de satiră, sînt do- 
rite, așteptate și programate cu o fi- 
rească frecvență mai mare. Simbăta 
este «ziua aventurii»: cînd şeriful pleca 
din New York în Taosul său natal, ve- 
nea la New York, Tarzan, și... viceversa; 
cînd Kojak se pregătește de un nou act 
justițiar, micuța Shirley (care nu este, 
oare, în sine, o aventură totală?) își 
trage sufletul după o nouă ispravă: 
aventura conduce tele-săptămiîna spre 
punctul ei culminant, pregătind, de fapt, 
odihna duminicală. Este și aceasta o 
tehnică... dialectică, şi încă un argu- 
ment (alături de halat, de papuci şi 
de ziua de luni) în favoarea rîsului du- 
minical, 

La obiect deci. Vasilica Tastaman, 
strălucitoare, inspiră adînc din Cara- 
giale. Rodica Tapalagă, într-o formă 
din ce în ce mai palpitantă, toarnă acidu! 
dintr-o călimară a lui Marin Sorescu. 
Florin Piersic, vioi, ne demonstrează 
cum este,pe. lingă căruţă, la deal, la 
vale şi la şes. Sebastian Papaiani și 
Rodica Mandache se învirt în jurul unei 
roşii de un kilogram, soi Valentin Sil- 
vestru, nevenindu-le să creadă că poate 
să iasă din nisip şi dintr-o pătlăgică. 
Cineva vine şi ne întreabă, barangian, 
de ce gazela, domnișoara, se plimbă 
prin junglă seara. O clipă rară apoi, 
față în față, Giugaru și Gărdescu, due- 
lează cu armele risului, neobosiţi și 
tineri, cum au fost întotdeauna. În jurul 
lui Zoscenko, feluriți actori, cu Dumitru 
Furdui printre ei, dansează o spumoasă 
feerie acvatică. lar Mazilu, prin repre- 
zentant, nu poate conchide decit hitru: 
dacă-i bal, bal să fie... 

Am extras, preț de doi-trei cuadrați, 
doar cîteva din clipele de umor dumi- 
nical dintr-o lună. Firește, aș fi putut 
alege şi altele, după cum unele momen- 
te dintre cele de ales nu se prea lasă 
alese, şi nici culese, probabil pentru că 
nu se poate altfel, fără momente de 
umplutură, fără cîte o uscătură. Dar 
acest lucru mi se pare oarecum normal, 
important este altceva, ca exigenţa rea- 
lizatorilor să nu coboare niciodată sub 
limitele bunului gust, ca umorul şi muza 


20 


lui să nu tie scutite de finalitate, de... 
tele-scop. Cît despre varietățile dumi- 
nicale, despre care scriam cu ani în 
urmă că sînt fără moarte, deși au murit 
de atitea ori, ele își au locul și rolul lor, 
duminica seara, în programe, numai că 
au şi o problemă fără de moarte, sînt 
mai greu, iată, de «strîns» plauzibil sub 
o idee, cu toate eforturile realizatorilor 
de a le purta pe alei de primăvară sau 
prin arene de circ. Cine ştie, poate 
acum, în prag de-ntii iunie, se va naşte 


adeg: Călin CĂLIMAN 


drum de glorii 


Starea de concurs 


S-a terminat concursul 
«Drum de glorii» şi a 
cîştigat județul Prahova, 

într-o finală dramatică,în 

care sorții înclinau cînd 

de o parte cînd de alta. 

A fost în duminica ace- 
ea — care nu întimplător era «Ziua tine- 
retului», într-un doi mai triumfal, cu o 
explozie a verii limpede ca un suris 
adevărat — un eveniment pe care spec- 
tatorii şi telespectatorii l-au resimțit 
ca atare, după o atit de lungă vreme în 
care țara întreagă tinără ne-a intrat du- 
minical în casă ca să dea mărturie pe 
văzute şi auzite că le ştie pe toate. Lu- 
crul cel mai tulburător în acest foarte 
lung concurs are regularitatea cu care 
la sfîrşit de săptămînă, după amiaza la 
ora şase, priveam chipul frumos al inte- 
ligenţei, transfigurat în atitea chipuri, 
atit de multe, de copii, de adolescenți, 
de tineri profesori, muncitori, ingineri, 
atit de multe, încit ne era greu să reți- 
nem unele în mod special, era într-ade- 
văr «chipul tînăr al inteligenţei ţării» 
iar acesta era un eveniment — cel mai 


teleserial 


Toate pinzele sus 


De trei ori temerară ex- 

pediția lui Anton Lupan 

pe micul ecran. O dată 

pentru că inițiatorii ei 

şi-au asumat ecranizarea 

unui foarte mare succes 

de librărie, romanul 

«Toate pinzele sus» de Radu Tudoran. 
A doua oară, pentru că publicul acestei 
cărți faimoase este format din tineri și 
tinerii sînt mai puţin iertători. Şi a treia 
oară, pentru că în general serialele se 
bucură de o mare popularitate, iar cînd 
e vorba de un serial românesc, nu numai 
curiozitatea e mai ațițată, dar şi exigenta 
sporeşte. Deci, o carte ultracunoscută, 
un public format mai ales din tineri și 
un gen pe placul tuturor, iată trei «pro- 
bleme» nu uşor de rezolvat. Ultimele 
săptămîni au dovedit însă, prin marea 
audiență la copii, că filmul lui Mircea 
Mureşan şi-a transformat posibilele 
handicapuri în certe atu-uri. Atu-uri 
pe care am ţinut, nu întîmplător, să le 
amintesc,pentru că de ele depinde reuși- 
ta esenţială, scopul fundamental al filmu- 
lui: acela de a antrena copiii și tinerii, 
nu numai în călătoria plină de peripeții 
a lui Anton Lupan către Țara de foc, 
dar mai cu seamă în cea mai pasionantă 
dintre aventuri, aventura cunoașterii. 
Nu e ușor să vorbeşti despre Darwin, 
să dai lecţii de istorie și de geografie 
în aşa fel încît să nu, fii didactic, în aşa 
fel încît copiii «să nu te simtă», dar să 
te asculte. Să te asculte şi să te urmă- 
rească, să te urmărească și să zică: 
mai vrem! Nu e uşor să creezi un sus- 
pense «pe bune», să-i faci pe micii spec- 


mare, mai autentic şi mai fastuos spec- 
tacol. Punctele veneau dintr-o parte 
sau alta, balanţa se înclina într-o parte 
sau alta, cineva, firește, trebuia și să 
cîştige, dar cred că rar s-a potrivit mai 
bine expresia «a cîştigat toată lumea» 
ca de data aceasta. Felicitări finalistelor, 
felicitări judeţului Prahova, ei s-au vădit 
a fi cei mai buni la toate multele şi com- 
plicatele probe ale concursului (profe- 
soara aceea frumoasă, cu chipul liniştit 
şi puţin sever, cu ochelari eleganţi și 
ținută tot elegantă, pe care în mod nor- 
mal, elevii trebuie s-o adore, acolo, în 
deșteptul şi veselul Ploieşti!), dar să 
ne fie cu iertare, felicitări nouă înşine. 
Felicitări nouă înşine, țară şi colectivi- 
tate socialistă, care am putut să creştem 
copii atît de deştepţi, atît de talentați şi 
entuziaști, ai căror ochi privesc spre 
viitor cu siguranța pe care numai cu- 
noaşterea trecutului, înțelegerea și sti- 
ma pentru aceasta, pentru valorile pe- 
rene ale naţiunii, pentru marea ei 
lecție de istorie, pentru marea ei lecție 
de cultură, o poate da. Felicitări televi- 
ziunii române pentru această amplă 
inițiativă, acest fel demonstrativ de a 
sărbători o sută de ani de independen- 
tă — pentru că unul din modurile cele 
mai importante de a-şi justifica cuceri- 
rea independenţei este demonstraţia de 
inteligenţă și patriotism a tinerilor pa- 
triei. Felicitări, desigur, echipelor de 
filmare, regizorilor care au asudat în 
culise pregătind marile spectacole, am- 
ple destășurări de forţe artistice, care 
chiar dacă nu vădeau de fiecare dată 
chipul artei, vădeau ce! puţin entuzias- 
mul pentru ea. Și, în sfîrșit, felicitări 
desigur lui lon Simion Pop, în postura 
de examinator în care la început ne-a 
fost greu să-l acceptăm, obişnuiţi fiind 
din alt concurs maraton să îl ascultăm 
cu gura căscată cum le ştie absolut 
pe toate — el devenise o vedetă incon- 
testabilă, campion al inteligenţei cul- 
tivate — şi era greu să alegi un exami- 
nator mai potrivit pentru un concurs 
la care era chemată practic întreaga 
țară tînără. 


tatori să palpite, dar să palpite, «con- 
structiv», să-i treacă fiorii, dar să nu 
se teamă, să aştepte cu sufletul la gură, 
să vadă «ce-o să se mai întimple», dar 
să fie siguri că pînă la urmă o să se 
întîmple bine. Ştiu o fetiţă care,inainte 
de a se duce să vadă un film, se asigură 
de un final fericit. Ea vrea neapărat ca 
«totul să fie minunat în cea mai bună 
dintre lumi». Speranţa lui Radu Tudo- 
ran şi Mircea Mureşan nu e înşelătoare. 
Ea există aevea, şi copiii nu numai că 
o văd, dar şi cred în ea, cred în supra- 
vieţuirea navei, așteaptă ajungerea ei 
la destinaţie și mizează pe îndeplinirea 
nădejdilor ei care sînt şi ale lor. Această 
încredere, filmul o transmite şi prin 
liniștea şi calmul realizatorilor săi. O 
linişte şi un calm care par să caracteri- 
zeze nu numai pe Anton Lupan și Ghe- 
rasim, dar şi pe lon Besoiu şi Ilarion 
Ciobanu împreună cu simpaticul lor 
echipaj. Lupan și Gherasim, sau mai 
degrabă Lupan Gherasim, ca un per- 
sonaj unic, îmbinînd ştiinţa, calmul, 
ponderea și onestitatea unuia cu pri- 
ceperea, luciditatea, cunoașterea mean- 
drelor firii omeneşti a celuilalt. Un echi- 
paj de marinari echilibraţi și o echipă 
de actori unul şi unul, bine conturaţi 
ca personaje, fiecare în parte, şi excelent 
sudaţi laolaltă. Pînă şi polonicul lui 
Ismail (Jean Constantin) «joacă». Totul 


prefaţat de un generic inspirat, alert, 


pe o muzică tip șlagăr (Radu Serban). 
Un generic — pilulă de animaţie (Florica 
Vintilă). 


Oricum, cred că ultimui cuvînt despre 
Toate pinzele sus ar trebui să-l aibă 
copiii. lar copiii se pare că stau în fiecare 
duminică dimineaţă, la orele 8 şi 50', la 
post, pe covertă. Ceea ce înseamnă că 
filmul lui Mircea Mureşan are vintul în 
pinze. 


Rodica LIPATTI 


A fost un lung și frumos dar al tele- 
viziunii, acest «Drum de glorii» care 
prin el însuşi certifică drumul de glorii 
parcurs de națiunea română pină la 
acest stadiu în care toate județele pa- 
triei pot prezenta echipe strălucite în 
concurs, care să ştie artă medievală 
românească şi arheologie, istorie și 
literatură, economie planificată şi dans 
tematic. Nu ne îndoim de altfel că ase- 
menea concursuri vor mai fi. Tineretul 
patriei trăieşte ardent în starea de con- 
curs, adică în starea de emulaţie crea- 
toare. 


Smaranda JELESCU 


filme pe micul ecran 


E Mastodontul (Virgil Calotescu, 


1975). Un scenariu interesant (loan Gri- 
gorescu), bine valorificat, în general, 
de regie. Exemplu tipic de cinemato- 
graf realist, preocupat în primul rînd 
de ce spune şi abia apoi de cum spune. 
Nu-i vom căuta, așadar, valori de expre- 
sie ieşite din comun. Un film care, între 
perioada cînd a fost realizat şi perioada 
în care l-am revăzut pe micul ecran, a 
avut — vai! — timpul să devină una din 
imaginile-amintire ale acelui geniu acto- 
ricesc numit Toma Caragiu. «Cum te 
cheamă, bă?» — îl întreba în film per- 
sonajul lui Dinică pe Caragiu. «De 
ce?» — întreba la rindul său personajul 
jucat de-Caragiu. «Ca să ştiu ce nume 
să-ți scriu pe cruce» — zicea celălalt. 
«Dar de ce? (continua personajul lui 
Caragiu, sau poate Caragiu însuşi — 
nu-mi mai dau seama, totul se amestecă) 
De ce? Eu nu am de gind-să mor. Îmi 
place atît de mult viaţa...» Dacă e ade- 
vărat că realitatea întrece orice ficţiune, 
la fel de adevărat este că, uneori, fic- 
iunea pare a anunța realitatea. Masto- 
dontul (ca și alte pelicule avindu-l în 
distribuţie) nu mai poate fi înțeles astăzi, 
dintr-un anume punct de vedere, decit 
ca un document despre Toma Caragiu. 

E Mușchetarul român (Gheorghe 


Vitanidis, 1976). Urmare a întimplărilor 
din Dimitrie Cantemir. Pe un cu totul 
alt ton însă, de o altă factură. Peliculă 
de larg suflu epic. Aș zice chiar că — 
artisticeşte vorbind — altă ambiţie, decit 
a epicului consistent, a succesiunii 
nesfirșite de întîmplări consumate lejer, 
cu o dezinvoltură binevenită uneori, 
frizind superficialitatea sau gratuitul 
alteori, filmul nu are. Ceea ce nu îl 
împiedică să fie agreabil. 

E Ştefan cel Mare— Vaslui 1475 
(Mircea Drăgan, 1975). Încă o filă adău- 
gată de regizor contribuţiei cinemato- 
grafului nostru la realizarea epopeei 
naționale. Rindurile sadoveniene sînt 
transpuse după un model bine ştiut, 
în care-şi fac loc atit reconstituirea de 
tip muzeistic, cit și sugestia din perspec- 
tivă modernă asupra faptului istoric. 
Din păcate, mai mult cea dintii, decit 
cea de a doua. Oricum, filmul rămine 
un efort meritoriu, reușit îndeosebi a- 
tunci cînd este găsită, fără retorism sau 
pirotehnie, reala dimensiune eroică, e- 
popeică a faptelor întățişate. 

N Cei mai trumoşi ani ai vieţii _ 
noastre (William Wyler, 1946). Un film 


«de dicționar» (Premiul Oscar), care nu 


m-a impresionat însă în chip deosebit. 
Probabil pentru că se întimplă cu el 
acelaşi lucru ca și cu atitea alte filme 
despre care nu putem spune totuşi că 
nu sînt bune: există un dezechilibru 
între caracterul interesant al ideilor și 
modul comun în care sînt ele enunțate. 
De la drama care nu a fost doar a celor 
trei personaje principale, ci a unei ge- 
nerații (generaţia sacrificată în cel de al 
doilea război mondial), de la drama ama- 
ră a unei treziri la realitate s-a ajuns 
nu odată la inflexiuni de melodramă. 
Asta doar dacă vrem să fim foarte exi- 
genţi în aprecieri. Dar de ce n-am fi? 

m O atacere (Vittorio de Sica, 1963) 
şi Viaţă diticilă (Dino Risi, 1961). 
Două pelicule pe care le leagă mai 
multe lucruri. Să ne mulțumim a con- 
stata doar două din ele. În primul rind 
că şi una şi alta sint produse ale acelei 
benzi rulante (nimic pejorativ) de pe 
care ies atit de specificele comedii 
amare şi satirice italiene. În al doilea 
rînd că şi una și alta îl au ca protagonist 
pe Alberto Sordi, actor mereu intere- 
sant în ciuda (zic eu) a stereotipiei mij- 
loacelor sale interpretative, jucind ca 
de obicei personajul a cărui paternitate 
şi-o poate revendica liniştit: italianul de 
condiţie modestă, simpatic și voluntar, 
dar înglodat în necazuri, care ia la un 
moment dat sistemul de guler şi îl 
întreabă «de ce?», închipuindu-şi că 
doar atit va fi de ajuns ca să îi schimbe 


viața. Aurel BĂDESCU 


Centenarul 


«Pe pinza ta aş vrea 
să văd trecutul, 


cu voievozii toţi 
venind în şir...» 


O temă: lupta poporului român pentru 
libertate şi neatirnare; un gen: epopeea 
istorică şi o vocaţie — cum susţin criticii 
cînd definesc edificiul început cu Dacii 
și continuat cu Columna, Mihai Vitea- 
zul, Ştefan cel Mare — iată piese de- 
acum antologice, pentru că au ajuns la 
Cinematecă în selecția dedicată aniver- 
sării centenarului independenţei. O voca- 
ție şi totodată o obsesie — sperăm din 
ce în ce mai creatoare — care să se ma- 
terializeze în mai multe opere de refe- 
rință într-o istorie cinematografică a isto- 
riei naționale. 

Celor patru titluri li s-a adăugat în ziua 
de 9 mai, Războiul pentru Independen- 
ță al lui Grigore Brezeanu, omagiu al 
pionierilor filmului românesc, îndemn 
entuziast la viitoarea epopee, prefațată 
atunci, în 1912, de Victor Eftimiu cu ver- 


Numele ei adevărat era Harlean Jean 
Carpenter. Istoriograții ecranului şi ai 
divismului o socot unică, «imposibil de 
înlocuit, deși foarte des, dar zadarnic, 
imitată». Desigur, a fost o bună actriță, 
aşa cum toate actrițele acelei epoci la 
Hollywood erau impecabile. Dar faima 
sa divistică depășește meritele ei pro- 
fesionale. De la Valentino încoace,nici o 
«vampă» n-a produs, ca dinsa, un ase- 
menea delir religios. De altfel ea e 
aceea care, oarecum, a lansat cuvintul 
sex-appeal. Tot ea a schimbat culoarea 
vampei. În locul divei cu păr de cărbune 
lucitor, ea aduce mitul blondei platinate 
(Platinum blonde se numea filmul lui 
Kapra care, la virsta de 20 de ani, o făcea 
posesoarea unui contract fabulos; la 
20 de ani!). A murit la 26 de ani. La în- 
mormintarea ei, citeva zeci de mii de 


De la Valentino încoace, nici o 
divă n-a mai produs un asemenea 
delir (Jean Harlow cu Wallace 
Beery în Dineu la ora 8 de Cukor) 


profil Jean Harlow 


Divismul, dar nu numai el 


Independenţei 


surile: «Pe pinza ta aş vrea să văd trecu- 
tul/ Cu voievozii toți veniţi în şir.» Do- 
rința pionierilor a fost împlinită în filmele 
zilelor noastre, avind ca eroi cîțiva mari 
luptători pentru gloria patriei: Mihai Vi- 
teazul, Ştefan cel Mare, Cantemir, într-o 
perspectivă Vlad Ţepeş și alții. ...cAș 
vrea să-i văd pe toți trecînd hotarul/ 
Măcar așa, pe-un film rătăcitor/ Căci dacă 
nu ni se cunoaște limba/ Măcar prin joc 
să fim ai tuturor», visa în acel an — 
1912 — Victor Eftimiu, înțelegind impor- 
tanţa rolului de mesager al spiritului româ- 
nesc în lume, prin intermediul artei filmu- 
lui. Sub acest dublu aspect: de operă cu 
pronunțat caracter naţional prin ideile 
generoase, spiritul care animă eroii, prin 
ambianța epocii și reconstituirea ei plas- 
tic-figurativă și, în acelaşi timp, de spec- 
tacol universal datorat — printre altele — 
jocului de tot mai înaltă clasă internațio- 
nală al interpreţilor noştri, putem aprecia 
cele patru filme oferite în luna mai la 
Cinematecă. 

Dacii consacraseră valoarea unui mare 
actor de film, Amza Pellea, modern ca 
joc, monumental ca forță morală sugerată. 
Tot Dacii impuseseră un regizor care 
avea să-şi spună în ultimul deceniu un 
cuvint greu în cinematograful românesc: 
Sergiu Nicolaescu. Columna îl readucea 


oameni plîngeau cu hohote pe stradă, în 
timp ce, la orgă, Jeannette MacDonald 
cînta o arie din Rose-Marie. Desigur, 
viața ei particulară, destul de extrava- 
gantă și destul de misterioasă, a con- 
tribuit la marea ei încărcătură divistică. 
Căsătoriile ei țineau citeva clipe. Unul 
din soţi se sinucide după trei luni. Se 
pare însă că ea ar fi avut o dragoste mai 
serioasă pentru William Powell. Moartea 
ei a fost învăluită în mister și scandal. 
Se ştie că suferea demult de nefrită. Se 
spunea că refuza să se trateze; că s-a 
lăsat, voluntar, să moară. Că era foarte 
religioasă. Totuşi, nu se ştie nici pînă azi 
adevărata cauză a nefirescului ei sfirşit. 

În ordinea concurenţei şi compe- 
tiției divistice, se poate aminti că ea 
începe să strălucească exact cind Mae 
West încerca, fără succes, să debuteze 
în film şi cînd faimoasa Clara Bow în- 
cerca o «revenire» soldată cu un ade- 
vărat faliment, 

Deși genul lansat de ea este acela de 
«beast in the city», adică bestie în cetate, 
lighioană excitantă prin amestecul de 
îndrăzneală și vulgaritate, «ea știa (zice 
criticul Fausto Montexanti) să fie tandră 
şi afectuoasă. tenace și dreaptă, cu o 
indestructibilă credinţă în cele mai au- 
tentice valori ale vieţii». 

Cele mai bune roluri ale ei au fost 
două: duetul cu Wallace Berry din Di- 
neu la ora 8 de Cukor, unde ea știe, cu 
autoritate, să pună la punct pe un mito- 
can bogat și înfumurat; iar al doilea rol, 
nu episodic ci principal. a fost acela de 
Femeia cu părul roşu, după scenariul 
creat de faimoasa Anita Loos, autoarea 
celebrului roman: Gentlemenii preferă 
blondele. S-a făcut, ce-i drept și un 
film cu acest titlu; dar adevărata ecrani- 
zare a romanului este acest Redheaded 
Woman, unde blonda platinată devine 
roşcovană, emancipindu-se de fetișis- 
mul culorii (care la dînsa era naturală, 
nu vopsită). 


În anul morţii (1937) a turnat trei filme. 
Ultimul numai pe jumătate (Saratoga). 
După moartea ei, filmul a fost lucrat 
mai departe cu o dublură. Celelalte două 
au fost Riff-Rafi şi Personal Pro- 
perty. Partenerul ei preferat era Clark 
Gable. 

Încă o dată, meritat sau nemeritat, di- 
vismul ei dement şi mistic nu are nici o 
importanţă. Important e că a fost o 
foarte bună și originală actriță, creatoare 


pe Mircea Drăgan în sfera de preocupări 
a spectacolului istoric cu ample scene 
de masă,iscusit conduse, amintind cele 
mai bune realizări ale regizorului: Setea 
şi Lupeni... Reconfirma, de asemenea, 
la dimensiuni poetice, uriașul talent al 
lui Ştefan Ciobotărașu, aici în rolul unui 
bătrîn dac pe umerii căruia se înalță parcă 
întreaga columnă artistică a epopeii na- 
tionale. N-am mai semnalat creaţii acto- 
riceşti de această talie nici în Mihai Vi- 
teazul, nici în Ștefan cel Mare. La 
aceste două filme, un decupaj mai rece, 


din nou Visconti 


Eșecul maeștrilor . 


Om al spectacolului, fie el somptuos 
și rafinat (precum în Senso, Ghepardul 
și Moartea la Veneţia), fie auster, 
aparent «sărac», dar păstrind totuși 
atributele spectacolului (precum în Ob- 
sesia sau Pămiîntul se cutremură), 
Visconti povestește «cinematografic» 
cu extremă acuitate şi profunzime acolo 
unde datele exterioare ale subiectului 
(decor, epică, mişcare amplă a persona- 
jelor, construcție dramatică complexă, 
arborescentă) îi permit o desfășurare de 
mijloace de o inconfundabilă originali- 
tate, constînd din acel subtil «joc se- 
cund» al imaginii, care semnifică în- 
totdeauna mai mult decît arată, dincolo 
de ceea ce se vede. 

De aceea, poate, întilnindu-se cu două 
dificile subiecte, precum Nopți albe şi 
Străinul, inspirate din două capodopere 
literare al căror punct de rezistență stă 
nu în narațiune, nu atit în poveste, ci în 


Peat 

AAN å Forța şi demnitatea | 
fat unui popor de 2 000 de ani 
g (Ştefan Ciabotăraşu 

f i în Columna) 


uşor convențional, caracterul teatral al 
unor interpreţi scădeau din impactul emo- 
țional al spectacolului. 

Promisiuni de valoare certă: premiera 
cu noul Mihai Viteazul, intitulat Buzduga- 
nul cu trei peceți (scenariul Eugen Man- 
dric, regia Constantin Vaeni, interpret 
Victor Rebengiuc) şi, în perspectivă, un 
interesant scenariu despre răscoala de 
la 1907 scris de Alecu Ivan Ghilia și re- 
gizat de Mircea Veroiu. Antologia își 
deschide noi pagini. Cinemateca așteaptă. 

Alexandra BOGDAN 


mişcarea «interioară» a sentimentelor, 
Visconti, «literat» al ecranului, dar, 
înainte de orice, cineast autentic, om al 
imaginii, ratează — acesta e cuvintul — 
ratează două «ecranizări» celebre, exact 
acolo unde, cred eu, era de aşteptat să 
se întimple așa. Căci, despuiat de «spec- 
tacol», constrîns la un fel de cinemato- 
graf «intim», Visconti nu se simte deloc 
în largul său, lucru valabil dealtminteri şi 
pentru Ghepardul și Moarte la Ve- 
neția, filme reuşite exact acolo unde 
maestrul putea și reușea admirabil să 
facă «spectacol». Butaforia Nopţilor 
albe ori decorul natural al Străinului 
lasă, în egală măsură, o impresie de 
pronunţată artițicialitate, trădînd stîn- 
jeneala în faţa unui anumit tip de litera- 
tură, total necinematogratică. 

Eșecul maeștrilor — și Visconti nu e 
singurul mare cineast care ratează o 
ecranizare — demonstrează, dacă mai 
era nevoie. că — în ciuda interminabi- 
lelor discuţii teoretice asupra legitimi- 
tăţii ecranizărilor, există opere literare 
care nu cedează nici măcar în faţa cineaş- 
tilor de excepţie, păstrînd intactă, cu 
înverșunare, ființa literaturii. 


Petre RADO 


Chiar cînd ratează 


a unui personaj foarte american. Dease- is 
maeştrii o fac 


menea, important şi foarte trist, e că 


această realmente bună actriță a murit cu o anumită î 37. 
la 26 de ani. Tia > P 
Cinemateca noastră ne-a dat şapte din grandoare j g 2 


(Jean Marais şi Maria Schell pci, 2a 
în Nopți albe ia tag 
ecranizare de Visconti A 


filmele ei. A fost un adevărat regal. 


D.I. SUCHIANU 


— Mai întîi, stimată Maria- 
na Mihuţ, vreau „să știți 
că noi două inaugurăm în 
clipa asta o rubrică nouă: rubrica 
dedicată actorilor noștri de teatru 
care au jucat mai puțin sau deloc în 
film, dar pe care noi îi considerăm 
tot «ai noștri» și oricind posibil actori 
şi de film. Dumneavoastră din- 
tre actrițele care cit de cît au mai jucat 
în film. Îmi aduc aminte, de pildă, fata 
din «Diminețile unui băiat cuminte», 
fata care nu pricepea nimic și doar tre- 
cea dulce, drăgălașă și opacă, prin viața 
lui Vive... 

— Mă mir că o ţineţi minte. Nu era un 
personaj de reținut. Şi nici logodnica lui 
Bologa din Pădurea spinzuraților, cu care 
am debutat, nu era... N-am jucat nici un 
personaj important în film. Dar nu mă pling. 
Şi nu mă pling pentru că în teatru am avut 
norocul să joc de la bun început şi mult și 
foarte diferit și roluri principale. Am lucrat 
cu regizori mari, cu cei mai mari. Şi am avut 
foarte mari satisfacţii. Aşa încit nu sînt o 
nemulțumită. Nu am de ce să fiu. Sigur, 
povestea asta cu filmul mă pune şi pe mine 
pe ginduri, dar nu într-atit încît să intru în 
panică şi să vreau să-l fac cu orice preţ. 
Mai bine aştept. Am timp. N-am decit 34 de 
ani. S-ar putea spune că sint o «tînără 
speranţă», nu? 

— ii fi putut fi o tînără certitudine... 

— Să ştiţi că nu e vina nimănui. Aşa s-a 
întîmplat. Am dat și probe — pe timpul 
cînd mai credeam în probe — le dădeam și 
nu le luam. Pot să vă spun şi de ce. Odată 
mi-a lipsit un dinte, altădată eram «prea 
plinuță», altădată n-am fost fotogenică... 
Probabil că figura mea nu spune nimic, 
în orice caz nu spune mare lucru, din mo- 
ment ce oamenii s-au împiedicat de ase- 
menea detalii. Pe urmă am început să refuz 
să mai dau probe. Asta nu înseamnă că 
îmi zbirnlie toată ziua telefonul şi eu spun: 
nu, nul, dar am refuzat, oricit de rar eram 
solicitată. Chiar și la radio, unde în general 
nu se refuză. Nu pot să spun exact de ce 
am făcut-o. Din instinct, poate. 

— De ce spuneți că la radio «nu se 
refuză»? 

— Pentru că nu te vezi. Dar să nu înţele- 
geți din asta că sînt o complexată. Să ştiţi 
că actorilor în general nu prea le place «să 
se vadă». Pe scenă nu te vezi. Te simți 
doar că arăţi într-un fel anume și speri că 
este exact felul acela în care trebuie să 
arăţi. În film e altceva. Te afli pus în fața 
unei imagini concrete şi nu întotdeauna 
este aceea pe care ţi-o închipuiai. E compli 

nu ştiu cum să vă explic... 

— Cred că înţeleg. Dar știți ce aș vrea 
să aflu? Cum v-aţi schimbat cum 
ați ajuns de la fetișcana ușor 
din «Dimineţile...» la actrița de forță, 
bună pentru toate rolurile, care sînteți 
azi. Cine v-a «lucrat» așa? Presupun că 
rolurile. Dar care? 

— V-am spus că în teatru mi s-au oferit 
roluri foarte variate. Între «Pădurea împie- 
trită» şi «Bună seara, domnule Wilde» este 
o diferență nu? şi le-am făcut pe amin- 
două. Niciodată n-am fost limitată la un 
gen anume. Şi nici acum nu pot să-mi pun 
o etichetă. Nici nu vreau. Nici nu cred în 
personaje «cu etichetă». Orice ingenuă are 
momentul ei de gravitate. Orice femeie 
gravă are momentul ei de naivitate, de inge- 
nuitate. Viaţa e complexă, oamenii dease- 
menea... Dar ca să mă întorc la întrebarea 
dumneavoastră, sigur că m-am schimbat 
foarte mult. Toţi ne schimbăm, chiar dacă 
nu ne dăm seama. Dar nu cred că te poți 
schimba pe ceea ce nu ai. Şi, de fapt, nici 
nu ştiu cit e schimbare. Este mai degrabă o 
trezire. Poate că la mine s-a întîmplat mai 
tirziu decit la alţii. Oricum, la ea «au lucrat», 
cum spuneaţi, spectacole ca «Meşterul 
Manole», «Nunta lui Figaro», «Valentin și 
Valentina», «Bună seara domnule Wilde», 
«Aceşti îngeri trişti», «idioata»... 


telex Buftea 


Mai presus de orice 


090 La Casa de filme Trei se află în 
producţie filmul Mai presus de orice, 
după un scenariu de Dan Mutaşcu, Dan 
Piţa, lon Mărgineanu și losif Demian, în 
regia lui Dan Piţa. Filmările s-au terminat 
deja, fiind efectuate în orele, zilele şi nopțile 
dramatice care au urmat serii de 4 martie 
1977. Va fi un film nu despre proporțiile și 
tragismul dezastrului, ci mai ales despre 
solidaritatea, curajul, abnegația şi demni- 
tatea de care a dat dovadă întregul popor 
în acele clipe, cit şi despre uriașul efort 
de reconstrucție în care ne aflăm angajați 
în prezent. 

099 Primul tur de manivelă la filmul 


Sint o „tinără 
speranță“. Nu? 


Povestea unei mari actrițe care în film 
joacă (deocamdată) «pete de culoare» 


— Cum e și firesc, nici un film... 

— “ldioata» era un spectacol tv. Pe a 
proape de film, nu? 

— Nu trebuie să fiți politicoasă. 

— Nu sint. Sint obiectivă. 

— N-aș putea să vă spun de ce, dar 
îmi daţi senzația unui om împlinit, mul- 
tumit, realizat. Din ce vi se trage? 

— Foarte mult din meserie. Este, cred, 
cea mai sigură şi cea mai sinceră manifes- 
tare a mea. Este forma mea de a exista. 

igur că aş fi putut face o mie de iucruri în 
viaţă, dar ăsta este, sînt convinsă, cel pe 
care pot să-l fac cel mai bine. Am spus bine, 
nu uşor. Dimpotrivă. 

— Vorbiți-mi despre greul meseriei 
dumneavoastră. Căci mai există ideea 
că ea ar fi foarte ușoară și la îndemina 
oricui. 

— Nu e. Ştiţi bine că nu. E greu mai ales 
cînd rămii tu cu tine și te dai cu capul de 
toți pereții ca să iasă clipa aceea de adevăr 
pentru care, de fapt, faci meseria asta. E 
greu, pentru că nu depinde numai de tine. 
E o meserie colectivă. Alţii depind de tine, 
tu depinzi de alții. Şi e greu, pentru că pe 
scenă, seară de seară, trebuie s-o iei de la 
început. 

— Atunci credeți că v-ar fi mai ușor 
la film? Vedeţi, trag spuza pe turta 
m 


— Nu ştiu dacă e o calitate sau un defect, 
dar eu sînt un actor spontan. Cred că un 
rol bun mi-ar fi mai uşor de făcut în film. 
Bineînţeles, repetat, studiat, pregătit dinain- 


Aurel Vlaicu (regizor Mircea Drăgan) este 
precedat de o muncă minuțioasă și extrem 
de dificilă din punct de vedere tehnic. 
După studii şi cercetări amănunțite asupra 
începuturilor aviaţiei în lume, domeniu în 
care românii au avut un cuvînt important 
de spus, se vor construi machete la scara 
1/1 ale avionului și planorului lui Aurel 
Vlaicu, precum şi ale altor două tipuri de 
avioane din epocă, Farman şi Blériot. Între 
altele, se va reconstitui zborul demonstra- 
tiv al celebrului aviator francez Blé”: < de la 
hipodromul Băneasa (pe locul unde se 
află astăzi complexul expoziţional),precum 
şi în mitingul aviatic de la Aspern (un aero- 
port de lîngă Viena), unde Aurel Vlaicu 
a concurat şi a făcut demonstraţii cu avionul 
construit de el şi care s-a dovedit unul dintre 
pa mai bune aparate de zbor din ace! 
imp. 

099 O bună parte din exterioarele filmu- 


te. Pentru că spontaneitate nu înseamnă 
improvizație. Mi-ar place foarte mult — e 
stupid spus, dar e adevărat — mi-ar place 
să fac film, simt că pot să-l fac. Dar n-aș 
vrea să discutăm despre asta. Nu-mi place 
să vorbesc despre mine în condiţiile astea. 

— Bine. Atunci să vorbim despre film. 
Credeţi în posibilitatea lui de a fi bun, 
Prea au viu, cel puţin cit un spectacol 

un 

— Sigur că da! lar pe deasupra filmul are 
marele avantaj că Un 
se mai poate toci, cu adevărul lui cu tot. 
Dar dacă ai reușit să găseşti clipa aceea de 
adevăr în film, ea rămîne. 

— Şi ce credeţi că i-ar trebui filmului 
pentru ca să ajungă la clipa aceea de 
adevăr? 

— Probabil că un efort colectiv. Un spec- 
tacol bun se naşte dintr-o colaborare perfec- 
tă. Dintr-un perfect spirit de echipă. Poate 
că şi filmul ar trebui gîndit, pregătit, lucrat 
ca un spectacol. Sigur că e greu. În teatru 
există un colectiv permanent. Oamenii se 
cunosc, își cunosc posibilităţile, limitele. 
La film, echipa se schimbă mereu. În film 
foarte puţini actori reușesc să-și impună 
personalitatea, pentru că acea personali- 
tate nu le este cunoscută. De obicei te lași 
pe mina unui regizor care nu te cunoaşte, 
și deci nu știe ce să scoată de la tine. Îţi 
cunoaște doar carapacea, nu miezul. Dar 
dacă vrei să ajungi la momentul acela de 
adevăr, trebuie să scormoneșşti în sufletul 
actorului, să-i afli toate cutele, tot ce poate 


lui Autobuzul (scenariul loan Grigorescu, 
regia Virgil Calotescu) se vor realiza în 
pitorescul peisaj al Cheilor Dimbovicioarei. 

999 Regizorul Andrei Blaier a început 
filmarea propriului său scenariu de actuali- 
tate, intitulat Liniorii. Primul tur de manivelă 
s-a dat la Nehoiu, lingă Buzău. În distribu- 
ție, preponderent masculină: Gheorghe Di- 
nică, Petre Gheorghiu, Nucu Păunescu, 
Ilarion Ciobanu, Dan Nuţu, Boris Ciornei 
şi alţii. Un singur rol feminin interpretat de 
Silvia Popovici. 

099 Cei mai cunoscut şi mai constant 
realizator de comedii, regizorul Geo 
Saizescu revine pe platouri după o oarecare 
absenţă. ŞI, evident, revine cu o nouă 
comedie (la Casa de filme 5) intitulată 
Eu, tu și... Ovidiu, la care este şi co-autor 
al scenariului, împreună cu Beno Merovici 
şi Alexandru Struțeanu. În distribuţie, mari 
comici ai micului și marelui ecran româ- 


https://biblioteca-digitala.ro 


da. Dar cum să ajungi la această cunoaş- 
tere, dacă-l distribui pentru că l-ai văzut 
într-o poză care poate spune cel mult că el 
corespunde tipului uman de care ai nevoie. 
Cum? Cind greul începe abia de la tipul 
uman încolo? 

— Dar ce e de făcut cu o actriță ca 
dumneavoastră care nu se lasă închisă 
într-un tip anume? 

— Nu ştiu. Probabil s-ar pune problema 
de încredere reciprocă. Din moment ce 
crezi în mine ca actor, şi eu cred în dum- 
neata ca regizor, se poate colabora, şi e 
bine. Fără încredere nu pot lucra. Ne- 
increderea mă inhibă îngrozitor. Sigur, dacă 
mă arunci în apă înot, nu mă înec. Vreau 
să spun, scot eu rolul acela la capăt, dar 
rezultatul este cu totul altceva decit ar fi 
putut să fie... Cel mai frumos lucru care s-a 
spus despre mine a fost într-o cronică. 
Era cam aşa: «o dansatoare fără picioare, o 
cîntăreață fără glas, şi totuși pe scenă 
cîntă şi dansează...» Mi-a plăcut teribil 
acel: şi totuşi. Şi să ştiţi că așa e. Dacă 
trebuie, pot fi oricum. Face parte din mese- 
rie să pot fi oricum. Pot chiar să mă con- 
struiesc, să mă coafez, să-mi pun gene 
false, să mă retuşez, dar nu asta mă re- 
prezintă pe mine! Pot fi şi frumoasă dacă 
trebuie, dar nu asta... 

— Acum ați vorbit ca primărița din 
«interviu»... 

— Normal. Este personajul care «mă 
lucrează» acum foarte tare. Şi-mi place. 
E un om adevărat, viu, am crezut și cred în 
vorbele pe care le spune. Ştiţi că am cu- 
noscut-o. A venit la mine. Eram amindouă 
foarte emoționate. Eu cel puţin tremuram 
toată. 

— Dumneavoastră emoționată? Nu a- 
veți deloc aerul... 

— Dar sint foarte emotivă. Pentru că sînt 
timidă. De altfel. nici nu pot să joc decit pe 
mare emoție. Cind intru în scenă, îmi creşte 
tensiunea. Dar nu scrieți asta. Pe cine 
interesează dacă unui actor îi crește sau nu 
tensiunea în scenă. Asta-i treaba lui. Ade- 
vărul este însă că fără emoția asta care 
face să-mi sară tensiunea, am senzaţia că 
trişez. 

— Spuneţi-mi care este preocuparea 
dumneavoastră de bază la ora actuală. 

— Nue interesant. Sînt lucrurile mărunte, 
de viaţă de zi cu zi. Cum o să joc miine în 
dopiinaró; cum o să fac rolul din filmul lui 

ița... 

Vorbiți de Profetul, aurul şi ardelenii. 
Ce rol jucaţi? 

— Un personaj colectiv. 

— Un ce?! 

— Este expresia regizorului. El mi-a spus: 
«o să joci un personaj colectiv», şi mie 
mi-a plăcut ideea. Sintem 5 din cele 15 
neveste ale profetului. Un fel de Armata 
salvării. Am și o tobiţă... Cred că pentru 
tobiţa asta fac eu rolul... Pe «şantier» mai 
am un rol într-un scenariu foarte interesant. 
Eu sînt «o pată de culoare». Dar nu vă pot 
spune mai mult, filmul e foarte la început... 

— Personaj colectiv, pată de culoare, 
Mariana Mihuţ! 

— Ştiţi cum e cu petele astea de culoare? 
E ca atunci cind ştii că poți să sari 1,90 și 
eşti pus să sari pirleazul. Dar e bine. Între- 


ține. 
— Atita mă dezarmează. 


înțelegere 
Dar îmi dă și curaj. Curajul, de pildă, 
să vă rog, Mariana Mihuţ, ajutați-mă să 
fac un final frumos. 
— «Noi cu braţe ca oţelul, vom culege 
aeriana De Fănuş Neagu. Şi mi se pare 
oart Ş 
abe sL Tacem? Cineva trebuie să 
culeagă și muşețelul. Chiar dacă cu 
gîndul la o plantă mai zdravănă. Pentru 
că, dacă v-aș întreba acum ce vă doriți 
mai tare și mai tare pe lume, precis mi-ati 
răspunde: un roi adevărat. 
— Există ceva peste adevăr? 
— Eu cred că nu. 
Eva SÎRBU 


nesc: Florin Piersic, Sebastian Papaiani, 
Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Ştefan 
Mihăilescu-Brăila, Stela Popescu, Vasilica 
Tastaman, lleana Stana lonescu. Despre 
film regizorul ne-a spus doar că va fi o 
comedie de actualitate cu accente satirice, 
cu mult haz şi cu muzică bună semnată de 
Temistocle Popa. 

990 Constantin Stoiciu, scenaristul care 
a abordat cu predilecție problemele actuali- 
tății și mai ales problemele tinerei generații 
pe fundalul edificării societăţii socialiste, 
a scris un scenariu de_actualitate numit 
Alegere. Eroii filmului sînt studenți aflați 
la practică într-o mare uzină. Filmul va fi 
realizat pentru Casa de filme Patru de către 
tinărul regizor Andrei Cătălin Băleanu. Un 
excelent prilej pentru regizor de a-şi con- 
firma posibilitățile arătate în filmul de debut 


Muntele ascuns. 
Andrei IRIMIA 


Asociaţia cineaștilor 


Prezenti la festival 


eee În cadrul preselectiei pentru 
Festivalul «Cîntarea României», în ju- 
dețele Bacău, Dimboviţa, Teleorman, 
Timiş, Tulcea, Vilcea, Mureș, Vrancea, 
Mehedinţi, Caraş-Severin, lucrările ju- 
riilor de selecţionare a filmelor de a- 
matori au continuat sub conduce- 
rea unor regizori şi a altor membri ai 
Asociaţiei cineaştilor: Virgil Calotescu, 
Bob Călinescu, Mihai Constantinescu, 
Alecu Croitoru, Mircea Iva, Lucian Mar- 
dare, Aurel Mişcă, Adrian Petringenaru, 
Geo Saizescu, llie Stelian. eee Din 
juriile celor opt sectoare bucureştene 
care au selecționat filmele cineamatori- 
lor pentru faza următoare a Festivalului 
au făcut parte următorii membri ai Aso- 
ciaţiei noastre: Tudor Alexe, Andrei 
Blaier, Lucian Bratu, Bob Călinescu, 
Mihai Constantinescu, Alecu Croitoru, 
Mihai Dimitriu, Arcadie Dohos, Alex. 
Drăgulescu, Ovidiu Georgescu, Florica 
Holban, Ovidiu lonescu, Octav Ioniţă, 
Aurel Mişcă, Gelu Mureşan şi George 
Sibianu. 990 La «Festivalul Artei 
Studențești» — secția film și fotogra- 
fie — care a avut loc la Craiova, preşe- 
dinte al juriului a fost regizorul Geo 
Saizescu. 999 Regizorul lon Popescu 
Gopo, președintele Asociaţiei cineaşti- 
lor, a participat la şedinţa Consiliului 
de: administraţie al Asociaţiei interna- 
tionale a filmului de animaţie şi la Festi- 
valul filmului de animaţie polonez care 
au avut loc recent la Varşovia. 900 
Harou Mizuno — critic de film din Japo- 
nia — a fost primit la Asociaţia cineaşti- 
lor de către lon Popescu Gopo, preşe- 
dinte al Asociaţiei, loan Grigorescu, 
vice-preşedinte, Dumitru Fernoagă, di- 
rector al Casei de filme cinci, Manuela 
Gheorghiu şi Ovidiu Georgescu 999 În 
cadrul planului de colaborare dintre 
cele două uniuni, s-a primit recent vizita 
unei delegaţii de cineaști sovietici for- 
mată din actorul şi regizorul Vladimir 
Menşov, regizorul Ali Khamraev, se- 
cretar al Asociaţiei cineaștilor din R.S.S. 
Uzbekistan şi scenogratul Kalentarov 
Emanoel. Oaspeţii au prezentat citeva 
filme inedite la cercul de documentare 
al Asociaţiei şi au fost primiţi la sediul 
ACIN de lon Popescu Gopo, loan Gri- 
gorescu, Mircea Mureșan, Savel Stiopul, 
Aurel Miheles, Mircea Moldovan, lla- 
rion Ciobanu, Haralambie Boroş, Ovi- 
diu Georgescu şi alții. 99e La solicita- 
rea Consiliului județean Ilfov al culturii 
şi educaţiei socialiste, sub auspiciile 
Comisiei de cinecluburi de pe lingă 
ACIN, operatorii cinematografici — 
membri ai Asociaţiei cineaștilor — Şte- 
tan Horvath, Grigore Ionescu, Gh. Voi- 
cu, lon Dobre, lon Frangopol, Dan 
~ Niculescu, Mihai Popescu au acordat 
asistență de specialitate, cineamatori- 
lor din Buftea, Giurgiu, Olteniţa, Urzi- 
ceni, Gîrbovi, Dridu, Izvoarele etc. eee 
Cercul municipal «Prietenii filmului» 
din Piteşti a organizat un dialog cu 
publicul la Casa de cultură a sindicate- 
lor şi la Clubul elevilor şi studenţilor cu 
tema «Educaţia estetică prin film. Inter- 
ferenţa cu celelalte arte». A participat 
regizorul Dinu Cocea. 999 La premiera 
filmului Misterul lui Herodot care a 
avut loc la Pitești și Timişoara au parti- 
cipat regizoarea Geta Doina Tarnavschi, 
directorul Casei de filme cinci, Dumitru 
Fernoagă, şi copiii — interpreți Anca 
Măzăreanu, Cristian Orăscu, Cătălin 
Evoescu şi Alexandru Dănilă. 99e La 
prezentarea filmului Tatăl risipitor care 
a avut loc în comuna Hotarele, județul 
Ilfov, au participat regizorul Adrian Pe- 
tringenaru şi actorul Constantin Guriţă. 


Ovidiu GEORGESCU 


Matty-gag 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


Ce facem cu filmele pentru tineret? 


«...Nu știu cum să încep această scrisoare. Căci este o scrisoare obişnuită care 
nu se vrea nici publicată, nici comentată, este o scrisoare nu despre cinematogra! 
ci pentru cinematografie, o scrisoare despre filmele noastre, ale adolescenților, 
ale elevilor, despre ei şi pentru ei. Cîţi adolescenţi are ţara asta, ciţi elevi, cîţi studenți, 
cîţi oameni tineri care muncesc? Mulţi, minunat de mulți. .. Tovarăşi regizori, intraţi, 
vă rog, neanunţaţi într-un liceu, așa, ca simpli cetăţeni curioși, priviţi aceste zeci şi 
sute de tineri, gîndiţi-vă că noi avem problemele noastre, greșelile noastre, succesele 
şi înfrîngerile noastre, că iubim, iubim mai frumos și mai sincer decit o credeți, 
că muncim sincer şi adevărat. Tovarăşi scenariști, aţi deschis vreodată jurnalul unui 
adolescent? Aţi asistat vreodată la vreo oră de dirigenţie? Aţi citit vreodată piesa 
de teatru, scenariul sau măcar o scrisoare a unui adolescent? Tovarăşi regizori, 
ce-ar fi ca pentru o clipă să uitaţi că sînteți regizori și să deveniți părinţi ai unor 
copii buni, cinstiți, muncitori, orgolioşi, zăpăciţi, timizi, mîndri dar frumoşi, foarte 
frumoşi, aşa cum sîntem noi toți, cei care credem în voi. Vă mulţumesc, vă mulțu- 
mim pentru Mere roșii, Filip cel bun, Zidul, Osînda, dar vrem un film adevărat, 


cu noi cei adevăraţi, 


cu replici frumoase dar şi verosimile, şi nesacadate, cu noi cei 


de pe stradă şi din laboratoare, cu tinerii noştri actori, cu muzica noastră tînără. 
Sînt sigură că într-o zi se va face un film adevărat despre noi. Dar aş vrea să mai 


fiu încă adolescentă cînd îl voi vedea.» 


Misterul lui Herodot 


Filmul românesc 


«...Filmul este o emoţionantă pledoarie 
pentru cei care cu secole în urmă au zidit 
temeliile naţiunii române. Cită dragoste, 
cît patos la aceşti puşti în a cerceta, a 
scormoni, a găsi vechi relicve, urme care 
să ateste vechimea fiinţei noastre pe aceste 
ținuturi. Pasiunea acestor şcolari pentru 
arheologie, pentru investigarea unor pro- 
bleme ale trecutului nostru, elanul copilă- 
resc, devoţiunea lor în a stabili şi găsi 
probe elocvente, de neclintit, întrecerea lor 
în a descoperi cît mai multe mărturii, sînt 
semne ale imboldului patriotic pornit din 
sufletele acestor copii cu dragoste de ţară. 
Silviu Stănculescu joacă sobru şi intran- 
sigent, Ernest Maftei e magistral în tot ce 
face, cum vorbeşte, cum priveşte, iar copiii 
aceia sînt minunaţi în dezinvoltura lor (mai 
ales Duţă, faţă angelică, de-o candoare 
seducătoare). Un decor superb, o imagine 
în tonalități agreabile, vin să întregească 
această reușită a regizoarei Geta Tar- 
navschi care se impune în primul rînd prin 
seriozitatea tematicii abordate. Consider 
că acest film trebuia totuși mai bine primit 
de critică, chiar din motivele ce lesne se 
înțeleg citind rîndurile de mai sus. Esen- 
tial mi se pare conţinutul filmului, nu aspec- 
tele minore legate de realizarea lui, care, 
oricum este notabilă.» (loan Hurgoi, str. 
Crişului 8 — Oradea). 

N.R.: Fiţi binevenit printre corespondenții 
rută Binevenit și cu puțintică răbdare în 
plus! 

e «...Am intrat la Misterul lui Herodot 
pentru a vedea un nou film românesc şi a 
revedea cîțiva actori cunoscuţi. Filmul se 
anunţa bun şi s-a dovedit bun. Pentru 
scurt timp mi-am regăsit acolo copilăria. 
Dar aș mai putea să pun şi întrebarea: cîți 
din acești copii vor porni pe numele eroilor 
din film, descoperind trecutul nostru is- 
toric? Sau, cel puţin, ciţi vor visa la acest 
lucru?» (loana Codrescu — Oradea). 


e «...Un film interesant şi important prin 
mesajul uman pe care-l emană, pentru 
marile idei ce se desprind, militind pentru 
curaj, ingeniozitate şi seriozitate. L-am ur- 
mărit cu emoție şi dorinţă ca ai noştri să 
învingă. Totul a fost bine gîndit. Spectato- 
rul pleacă de la acest film mai bogat în 
mîndria sa că şi «noi sîntem cineva». Mi-a 
plăcut scenariul lui loan Grigorescu care 
a colaborat cu Mircea Drăgan, regizor de 
prestigiu, cunoscut bine de public». (Maria 


cinema 


irina DOBOȘ 
Str. Rotundă nr. 2 Bucuresti 


Orha, Grupul Şcolar «Unio» — Satu Mare). 

e «...Un film într-adevăr reușit. M-a im- 
presionat foarte mult (și nu numai pe mine) 
grupa de petrolişti care, chemată la mii de 
kilometri departe de ţară, reușește în lupta 
cu flăcările să învingă. Pentru noi, filmul se 
termină odată cu stingerea incendiului, lă- 
sînd de-o parte afacerile, sabotajul, fali- 
mentele lumii capitaliste. Fiecare din noi 
ar trebui să fie un Salamandră în meseria 
sa. La sfîrșitul filmului cineva a spus: «era 
normal să se termine astfel». Da, era nor- 
mal, pentru că românul printre calităţile 
sale o are şi pe aceea de a învinge necazul, 
fie de ordin natural, fie creat de semenii lui. 
Filmul mi-a tăiat răsuflarea și nu odată s-a 
aplaudat. S-au aplaudat actorii, regizorul, 
scenaristul — pe merit. Sperăm ca peste 
cîtva timp Salamandră, devenit erou de se- 
rial, să treacă cu bine prin noi încercări» 
(Adrian Despan, com. Izvoarele — jud. Pra- 
hova) 

e «...lată cuibul unor oameni curajoşi, 
fii ai acestui popor, care departe de țară 
nu dau înapoi în fața primejdiei. Un film bun 
care place publicului prin spectaculozitate, 
dar şi prin încrederea pe care o exprimă. 
Aceste «salamandre» reprezintă acolo felul 
de a gîndi al unui popor.» (Daniela Petre, 
str. Popa Nicolae nr. 1 — Bucureşti) 

e «...Consider că spectatorului român 
de film i se cuvine mai mult decit i-a oferit 
cinematografia noastră pină acum, mai 
mult şi decît oferă acest Cuib al salaman- 
drelor. Pornit de la premize bune,şi anume 
că oamenii, în majoritatea lor, sînt oameni, 
asta neînsemniînd să nu te păzești de geniile 
răului, că profesia înseamnă un dialog al 
omului cu materia, că omul de ştiinţă tre- 
buie să trăiască și dincolo de birou, că e 
necesară ajutorarea între țări (premize pe 
care repede le bănuim, căci noi spectatorii 
nu sîntem chiar aşa lipsiţi de fantezie cum 
ne cred, ofesîndu-ne, unii creatori de filme), 
filmul în cauză se reduce la o succesiune 
de planuri desfăşurate pe fundalul sondei 
care arde, iar pentru succesul deplin sînt 
presărate și cîteva scene «sigure la public».) 
Traian Apetrei, Academia Ștefan Gheor- 
ghiu — Bucureşti) 

e «...În Explozia, trăiai momentele de 
tensiune, problema era gravă, şi calitățile 
marelui nostru popor — solidaritatea, voin- 
ta, puterea de luptă — erau frumos ilustrate. 
Aici se uită adesea de catastrofă, sînt inse- 
rate secvenţe discrepante, superflue, lip- 
seşte tensiunea. Sint intrigat de acest me- 
lanj din care trebuie tu singur să-ți alegi 
filmul iniţial, mereu derutat de străinii care 
vorbesc româneşte și de românii care se 
rostesc străinește.» (prof. Alex. Jurcan, 
com Ciucea — iud. Cluj) 


N.R. În ace/așisens, al apropierii de Explo- 
zia se remarcă şi scrisoarea lui Laurenţiu 
Lancrăm, intr. Antim 3 — București, care 
precizează că «filmul Cuibul salamandre- 
lor continuă acțiunea Exploziei dar nu în 
mod constructiv ci destructiv.» 


e «...Excelent mi s-a părut în «Cuibul 
salamandrelor», Mircea Diaconu; de-a 
lungul întregului film, am așteptat replicile 
lui fireşti, spuse cu tot «misterul» acela 
aiurit al tinereții inteligente. lată, într-adevăr, 
actorul.» (Natalia Marinescu, str. Braniș- 
tei bloc. 29 D. — Ploieşti) 


e «...Pe cuvint de onoare, din tot filmul 
eu rețin doar echipa de români! Despre 
întregul film nu pot spune decît: hm! intriga 
filmului, confruntarea Binelui şi a Răului, 
este copilăroasă. Oriunde ar juca însă acest 
extraordinar actor, Gheorghe Dinică, chiar 
și în inima Saharei, el pare crescut din pă- 
mîntul de acolo.» (Stela lorga, bd. Repu- 
blicii 18 Bloc E. ap. 4 — Galaţi). 


Aveţi dreptate... 


Au dreptate cînd ne scriu: 

T.L. Timișoara: «Nici în Orașul văzut 
de sus, nici în Mere roșii, nici în Premiera 
sau Singurătatea florilor nu întîlnim un 
personaj capabil să se realizeze atit pe plan 
profesional cît şi pe plan afectiv. De ce? 
Omul zilelor noastre se cere a fi realizat pe 
ambele planuri și mulţi contemporani de-ai 
noştri se realizează astfel — atunci filmul 
de ce nu poate zugrăvi acest fenomen?» 
(N.R. Și dacă aveți dreptate, de ce nu îndrăz- 
niți să vă scrieți numele în întregime?) 


Teodor Marfă, str. Alexandru cel Bun 3, 
laşi: «Aş vrea să mă leg şi de afişele filme- 
lor în general, şi în special ale celor româ- 
nești. Cînd se concep, nu cred că se ţine 
cont de adevărul filmului şi al! acţiunii. Dacă 
într-un film, un mare actor cunoscut joacă 
într-un rol secundar, uneori chiar episodic, 
pe afiș apare predominant profilul acestuia, 
deşi în rolurile principale poate că joacă 
actori mai puțin cunoscuţi sau chiar debu- 
tanţi», 


8 
Adelina Vişinescu, str. Prisaca Dornei 8 
— București; lon Chivu, Cartier Tei — 


Bucureşti; Gh. Popescu, str. Pescarilor 
nr. 18 — Pitești; Heinz Winer, Bd. Repu- 
blicii 102 — Arad; Constantin Nuță, Lic. 
Mihai Viteazul — Bucureşti; Gabriel Stă- 
nescu, str. G-ral. Tell nr. 50 A — Corabia; 
Gheorghe Naum, str. Unirii nr. 38 — Brăila; 
loan Hurgoi, str. Crişului 8 — Oradea; 
Sanda Tufeanu, str. A/unişului 180 — 
București; corespondentul din str. Făgă- 
raş bloc D-3, sc. B, ap. 9 — Pitești; Toma 
Rotaru, bd. Dinicu Golescu — București; 
Eva Catrinescu, sir. Rahmaninov nr. 4 — 
Bucureşti; «o simplă iubitoare de film 
din Suceava»; Silvia lordache, str. St. 
Șt. Nicolau 1—3 — Bucureşti; Mariana Par- 
tenie, str. independenţei 20 — Galaţi; lulia- 
na Filip, bd. lon Șulea 58, bloc D-6, ap. 13 
— București; Paula Pală, str. ing. Tacu 
nr. 10 — București; Gabriela Dima, str. 
Pictor Grigorescu 8 — Arad; M. loan, str. 
Nekrasov 16 — Timişoara; Carmen Gavri- 
luță, str. Clăbucet nr. 11 — Cluj Napoca; 
Marilena Drăghici, Craiova; Molnar Csa- 
ba — str. Pictor Luchian 39 — Braşov; Co- 
lea Cureliuc, /ocalitatea Mărițeia Mică — 
Suceava; Ştefan Ripaș str. Arini, nr. 1 — 
Suceava; Doru Georgevici, str. Martirii 
Doftanei 25 — Reşiţa; Alexandru Jurcan, 
com. Ciucea — jud. Cluj. Rîndurile dum- 
neavoastră, atit de simțite, pornite din 
durerea care ne-a încercat pe toți, ne-au 
impresionat adînc și vor rămîne în car- 
toteca redacției noastre, ca semn al 
dragostei care ne leagă pe toți, oameni 
ai acestui pămînt. 


Rubrica realizată de 
Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piara Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 


sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Anul XV (173) 
București 


mai -1977 Coperta I 


Mircea Albulescu, Cătălina Pintilie 
şi lon Besoiu, trei actori de mare talent 
pe care i-am dori cît mai des şi pe 
ecrane, nu numai pe scenele teatrelor 
sau la televiziune. 


Foto:A. MIHAILOPOL 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


E 


Prezentarea graficà: 
loana Moise 


— Ți-e clar cam cum fuge Redactor şef 


un popîndău urmărit de-o vulpe? 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Ecaterina Oproiu 


https://biblioteca-digitala.ro 


P Senzaţia principală pe c 
lasă primul : şi, din 


şi dintr-o mare nedreptate, 
izorului 


şi ultimul film alr 
Alexandru Bocăneţ, « 
ntact univers pur, 

3 E Taen artiştilor privilegiați 
rămină. A aa e preajma 


ste de 


ție to erele ra sat “reconfor- 
tantă. Tiroezal senzație acum şi din ea 


ez z eoat 
făcut uşor, din virf e uşor fără nici 
umbra unui efort. Trebuie să te uiţi foarte 


bine şi foarte de aproape ca să vezi cită 


muncă grea se află sub joacă, cîtă strădanie 


ascunde copilăreala, cit consum de inteli- 


. gență a alimentat fantezia, cită meserie, 
bine per a sprij Aey Linia 


de ie ea el ştia exact ce înseamnă o 
echipă şi ce rol mare joacă ea în această 
meserie : imposibil c făcut de «unul singur». 
Ca orice artist adevărat, el nu avea orgoliul 


deplasat spre sine, ci „concentrat, focalizat 


pe scopul muncii lui. lar scopul era filmul. 
Este o lecţie, o lecţie involuntară, dar nu 
mai puțin i „aloroasă, pentru că rezultatul ei 
a rămas. Gloria nu cintă este ceea ce se 
cheamă un film «de echipă», o echipă ta- 
tentată, rodată, care răspunde. prompt ce- 
rințelor regizorului. Cu excepția operato- 
rilor Stefan Fay Stefan şi Florin Paraschiv, 
restul colaboratorilor principali sint cei cu 
care Alexandru Picinet: a somnat zeci de 
Levința, coregraful , mon- 
teurul Dan Nanoveanu, | ai 
osmoză creată şi ea în timp, a eşti trei 
«principali» poartă | binecunoscuta marcă 
Alexandru Bocăneţ. Profe 
de fantezie, fantezie sprijinită pe nyat 
„o inventivitate niciodată e 


ct cîștigat pentru binele 
Regi. rul. i-a îm într-o cutu 
impecabilă. Ts 7 a 
care ne lasă aici cu ui t de 
generozitate, imaginea s sa în dublă 
actor şi om de ştiinţă, în p 


cu ali ata 
“acel Caragiu care nu dădea niciodată o 
singură față personajului său, în acel actor 


„minunat care ştia să încarce, ca nimeni 


u o mie de sensuri un simplu «de ce 
. Alături de el, Tora Vasilescu, o 


râzi’ 
Gloria plăcută, spontană, pronese și 


[i 


nalism € dublat 


în petre si în 


Cu prospețime, 
tel cu fantezie 


(Tora Vasilescu, 


O comedie dulce-amăruie dominată 
de : zimbetul N e al mei pie 


Horaţiu “Mălăele, vizibil înzestrat pentru 
comedie, într-o perfectă imagine a cuplului 
imposibil; Octavian ase post de 
ru şi vajnic duși al dansului, 

un personaj cu contur Tabu, din care actorul 
stoarce tot | hazul posibil; Margareta Pogo- 
nat, mai puțin pusă în valoare de scenariu, 
dar cu măiestrie ea însăși în chip de “tinără 
ioarte emancipată mamă; Ovidiu Schu- 
er, somn dar cuprinzătoare apariție, 


-o rol de sei de orchestră persecutat; Jean 


> zistibil, perseverent «artist 

», irezistibilă prezență în lumea 
Constantin Diplan, constructor de 
 cîntătoare, perfect echilibrat ! între 

oltură şi | o ușoară tristețe; Ileana 

Stana Sona o tovarășă Minodora cu 
aplomb “şi savoare obtuză; Margareta 
Pislaru, pentru o „clipă frizeriță, dar o clipă 


„acoperită de o mare cantitate de farmec 


personal : şi, în sfirşit, copilul “Cătălin Horia 
Pantu, degajat, firesc, fără probleme în 
fața aparatului de filmat. Descoperirea lui 
A lexandru Bocăneţ. O descoperire «în aur» 
pentru filmul de față, pentru că el îi dă di- 


Cu dragoste 

pentru «mărunțişurile » 

semnificative 

(Mihai Pălădescu, 

Alexandru Manolescu, 
Jean Constantin) f 


mensiunea candorii,el este filtrul prin care 
trece lumina filmului. El este, de fapt, vocea 
și gîndul autorului. Prin el, copilul Alexan- 


dru Bocăneţ îşi stringe orașul în valiză şi 
scrie strimb,. incorect, dar cu convingere 


peste zimbetul trist al Gloriei, peste ultima 


imagine a filmului stișit. 


cameră plină da uși care se deschid și se 
închid scirțiind enervant, o cameră prin 
care se circulă într-una, în | timp ce Octavian 


_Sotescu încearcă să sé inițieze în arta dan- 


“ului cu un «pas de deux» culisele specta- 
Eul TV cu inevitabilele surprize şi în- 
„curcături («de ce nu mi-ai spus că așa e 
numărul, , Puiule?»); culisele scenei, în care 
- contabilul işi numără banii în timp ce maes- 
trul mimează cu talent în fața publicului; 
fetele așezate în primul rînd nu atit să vadă 

„cit să le vadă maestrul. În viața asta «de- 
adevăratelea», Bocăneţ şi-a plantat, cu 
talent şi adevăr, momentele de convenţie 
cinematografică, momentele de spectacol, 
minunatele momente. coregrafice conduse 
de Cornel Patrichi. Şi aici, în partea spec- 
taculoasă a filmului, se află cea mai mare 
investiție de fantezie şi inventivitate. Aici, 
şi pentru ca spectacolul să fie, dacă nu 
„mare, cel puțin plăcut ochiului, s-a muncit 
pe brinci. Costumele și decorurile Doinei 
Levinţa, în general nota de bun gust a 
filmului — suplinesc prin fantezie. ceea ce 
ar fi trebuit să fie la un asemenea film, 
dacă nu belşug. cel „puţin confort de mij- 
loace. Operatorii Ştetan Fay Ştefan şi Florin 
Paraschiv, perfect asimilați echipei, au 
filmat într-o la fel de perfectă înțelegere 
a cerințelor genului cu tandrețe sau cu 
“umor, cu nerv sau cu duioșie, oricind şi 
oricum cu mare abilitate. Ei au «strins» 
-cadrul pe scenele prea puțin populate din 
motive obiective, au filmat în «medalion», 
în «plonjon», în «racursi», într-un cuvint au 
făcut tot ce este operatoriceşte posibil 
„pentru ca filmul să pară ceea ce trebuia 
să fie: un spectacol. Monteurul Dan Nano- 


„_veanu a ritmat toată această trudă colectivă 


ină sigură, ie ei nu numai la ritm 

rima de gest, de mișcare, de cu- 

loare, atent la suflul filmului care trebuia 

să Fe aai doct cu famila lui şi lui Bocăneţ. 

Muzica lui Radu Şerban s-a aliat întregului 

cu multă bunăvoință şi. cu mici excepții, a 
intrat în rezonanţa filmului. 

„Dacă Gloria nu cîntă ar fi văzut lumina 
-ecranului -cu citeva luni în urmă, „aș fi-scris 
cu mare plăcere: s-a născut un nou gen de 
„comedie. O falsă comedie, cum spuneam, 

dulce-amărule, tandră şi caustică, duioasă 


şi ironică, departe de orice îngroșare de 
- linii, departe, foarte departe, la o distanță 
-astronomică de orice urmă de vulgaritate, 


o comedie “civilizată şi modernă, dominată 
de zimbetul subțire al inteligenței. O come- 
die foarte bine venită în peisajul nostru 
cinematografic. Dacă Gloria nu cîntă ar 
fi fost doar primul nu şi ultimul film semnat 
de Alexandru Bocăneț, am fi putut discuta 
despre ce-ar mai fi de tăcut pentru ca 
genul . acesta r ou să meargă mai departe 
şi să se aşeze într-o matcă solidă, durabilă. 
Dacă Gloria nu cîntă s-ar fi văzut «înainte», 
aș fi putut spune cu o imensă bucurie: s-a 
născut un regizor de film. Ceea ce rămine 
dincolo de amărăciunea subiectivă a acestui 
«dacă» este un adevăr obiectiv: un strălucit 
om de televiziune a demonstrat că poate 
fi cu egală strălucire un om de cinema. 


Eva SÎRBU 


O producţie a Casei de filme Unu. Director: 
Jon Bucheru 

Regia: A/exanaru Bocănel. Scenariul: Dumitru. 
“Solomon. Imaginea: Stefan Fay Stefan și Florin 
Paraschiv. Decoruri şi costume: Doina Levinja. 
Muzica: Radu Șerban. Coregratia: Cornel Patrichi. 
“Montajul: Dan Nanoveanu. 
“Cu: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Tora Vasi- 
lescu, Horaţiu Mălăele, Cornel Patrichi, Mihai Pălă- 
descu, Margareta Pogonat, Jean Constantin, Con- 
stantin Diplan, Constantin Fugașin, leana Stana 
Ionescu şi copilul Cătălin Horia Pantu. 

„Film realizat In studiourile Centrului de Produc- 
ție Cinematografică «București». 


Nr, 


Anul XV (173) 


Dacă ar trebui să pun o etichetă acestui 


tilm, aş spune că Gloria nu cîntă este o 
falsă comedie, dulce-amăruie. Hazul ei stă 


în formă. Dulceata este numai coaja unui 
miez de amar. De amar mic, neesential, 
 amarui unui şef de orchestră n 


cîntăret cu voce de aur, care priveşte din 


` culise cum incasează «maestrul» fără voce 


aplauzele cuvenite lui, amarul îndrăgosti- 


rimit în 
sărbătoarea oraşului, de pildă, : amarul unui 


tului fără şanse şi fără speranțe. Amarul 


nu e mare, repet, e mic, obiectiv vorbind e 
foarte mic, dar unde oare există în viață un 
amar obiectiv? lar aici, pe partea carosabilă 
a vieții, filmul lui Alexandru Bocăneţ circulă 
în deplină legalitate, încărcat cu mărunțişuri 
semnificative, cu amănunte specifice şi 
specific importante în viaţă ca şi în film: o 


https://biblioteca-digitala.ro 


Revistă a Consiliului i 
Culturii și Educaţiei Socialiste 


București-mal 1977