Revista Cinema/1963 — 1979/1977/Cinema_1977-1666897506__pages1-50

Filmul românesc 
_ în Festivalul _ 
„Gintarea României“ 


Toate genurile si sectoarele filmului românesc isi fac intrarea în marele Festival national al muncii și creației 
«Cintarea României». A fost mai întii, în etapa de masă a festivalului, ampla desfășurare a concursurilor regionale 
si specializate ale cinecluburilor, la care ne-am referit în numărul trecut al revistei noastre. Este acum rîndul fil- 
melor profesioniştilor, începînd cu genurile cele mai operative: documentarul și filmul științific. 

Fără a se limita la suite de proiecții și distribuiri de premii, participarea cineastilor si cineamatorilor la 
această originală manifestare politico-culturalá este marcată îndeosebi prin cistigurile ideologice, prin intilni- 
rile de lucru și dezbaterile de creație prilejuite de festival. 

Premierele filmelor românești de lung metraj, succedate într-un ritm mult mai bine susținut în perioada 
de cind a început etapa de masă a «Cintării României» — nu mai putin de șase filme noi în decurs de trei 
luni — amplifică si aprofundează la rindul lor dialogul creatorilor cu beneficiarii actului artistic, indemnind la 
o analiză exigentă a rezultatelor, la precizarea obligațiilor care ne revin în toate zonele cinematografiei noastre. 

Sint fapte care atestă atașamentul cineaștilor noștri la ideile care orientează acest festival, în egală măsură 
al muncii și al creației, concepute într-un profund spirit marxist, ca expresie a celor mai înalte virtuți și bucurii 
ale omului liber al societății socialiste. 


Decernarea premiilor la Concursul de calitate al filmelor documentare și științifice, dotat cu «Cupa de cristal», 
ne prilejuiește, în acest număr, două colocvii de lucru, în domenii diferite ale cinematografiei noastre, dar inspirate 


din aceleași existente și răspunderi. 


Asezám astfel întreaga noastră activitate sub semnul îndemnurilor pe care secretarul general al partidului, 
președintele Nicolae Ceausescu ni le adresa de la tribuna Congresului educației politice si culturii socialiste: 
«se impune sá manifestăm toată exigenta față de calitatea filmelor artistice românești, acordind în același timp atenția 
corespunzătoare producţiei de filme documentare si de popularizare a științei». 


Colocviul revistei „Cinema“ cu membri ai 


«CINEMA» 


juriilor 


concursului ,,Cupa de cristal“ 


Documentarul: realitatea 
unei epoci si demnitatea 


unei arte insetate de adevar 


Cinema: Multă vreme concurs intern al studioului, «Cupa de cristal» 
se vede ridicată, în ediția din acest an, la rangul unei manifestări publice 
de interes național, prin însăși încadrarea sa în etapa inițială a Festivalului 
«Cintarea României». Ca membri ai juriului, sinteti cei mai in măsură să 


apreciaţi: 


1. Cea intervenit calitativ nou în ediția din acest an a «Cupei de cristal»? 

2. Cum se prezintă documentarul românesc la orizontul anului 1977? 

3. Ce priorități credeți că se impun pentru dezvoltarea acestei specii 
al cărei interes și a cărei eficiență educativă sint binecunoscute? 


Aristide Moldovan, director al stu- 
dioului: inspirați de Programul de măsuri 
care orientează Festivalul «Cintarea Romä- 
niei», la ediția din acest an, a 8-a, a con- 
cursului «Cupa de cristal», am precizat 
mai bine categoriile sale tematice și am 
realizat o preselecție, în asa fel încit, îna- 
inte de a intra în funcţie exigenţele juriilor, 
s-a exercitat propria noastră exigentá. Cre- 
dem că documentarul și filmul științific 
românesc și-au pus astfel mai bine în lu- 
mină opțiunile și calitățile, atit prin cele 65 
de filme prezentate în concurs, din totalul 
de peste 200 produse în acest an, cit si 
prin palmaresul stabilit de cele două jurii. 
Pentru că la această ediție, în primul an 
al cincinalului revoluției tehnico-stiintifice, 
avind o producție însemnată atit numeric 
cit si prin diversitatea ei tematică, au func- 
tionat două jurii si au fost desemnate două 
filme cistigátoare ale «Cupei de cristal» 
pentru documentarul propriu-zis şi pentru 
filmul stiintitic. Este vorba, respectiv, de 
Si ne-om plimba cu barca de Mire! 
lliesiu si Diatomeele — bijuterii ale na- 
turii de Dona Barta. Primul prezentat in 
concurs la categoria «investigarea și re 
flectarea vieții și activității oamenilor mun- 
cii de la orașe si de la sate», iar al doilea 
la gruparea intitulată poate cam prolix, 
«Probleme generale ale cunoașterii uni- 
versului, materiei, vieții, societății si omului» 


O cale privilegiată 
spre actualitate 


Valerian Sava: Important este că, din- 
colo de prolixitatea acestor formulări, gra- 


2 


tunzime si producțiile sale au căpătat o 
anumită dimensiune a duratei. Cred chiar 
că multi autori de filme de ficțiune pot să 
invidieze cel puţin unele fragmente din 
filmele pe care le-am văzut în acest con- 
curs. În documentarul O echipă de tineri 
de Ada Pistiner, distins cu unul dintre 
premii, am avut uneori senzația că nu ne 
aflăm, în orice caz, în fața unui simplu 
reportaj, admirind scene de viață surprin- 
se în toată bogăţia lor de nuanţe, de suges 
tii, de subtext. Acei tineri sudori ai con- 
ductei subterane, filmati în timpul lor liber, 


O casă care nu mai există decit în memoria peliculei. Locatarii 
s-au mutat pe deal, în satul nou (Si ne-om plimba cu barca) 


tie citorva dintre filmele prezentate anul 
acesta In concurs, documentarul roma- 
nesc se manifestă acum, mai mult decit în 
alti ani, ca o cale privilegiată de defrişare 
a tematicii actualitátii. Cred că acest cistig 
este legat și de acea degrevare de sarcinile 
informației curente si ale reportajului ac- 
tualitätii imediate, preluate de televiziune. 
În acest mod, genul a putut cistiga în pro- 


lingă barăcile din cîmp sau în curtea mo- 
destelor lor gazde temporare, spun mult 
mai mult decit orice gesturi sau cuvinte 
spectaculoase despre eroii santierelor în- 
depărtate, despre spiritul lor de sacrificiu, 
despre aspirațiile în perspectiva cărora ei 
muncesc, nu fără a se priva de unele sa- 
tisfactii imediate. Filme documentare de 
acest tip, atit de elocvente în angajarea si in 


realismul lor, cum este si filmul încununat 
cu «Cupa de cristal», realizat pe un alt tip de 
șantier, apar totuși rar în producția 
studioului. 


Multe filme bune, 
puține filme de excepție 


Aristide Moldovan: Nu vă contrazic, 
filmele de excepție sint puține, desi in 
1976 s-a simţit o creștere indiscutabilă a 
calității și avem un număr de producții 
bune și foarte bune mai mare decit în anul 
precedent. Aș cita citeva titluri dintr-o se- 
lecție subiectivă, strict personală, care nu 
angajează direcția studioului şi nici nu 
coincide în toate punctele cu palmaresul. 
Consider film de excepție Eminescu — 
scenariul Vasile Nicolescu, regia Jean 
Petrovici. Consider film de exceptie Istoria 
unui cîntec, în care scenarista loana Po- 
pescu și regizoarea Liliana Petringenaru 
redescoperă emotionant si într-o elocventă 
perspectivă contemporană geneza marșului 
«Deşteaptă-te române». Consider film de 
excepție documentarul de artă Spirala, 
în care regizorul Pompiliu Gilmeanu, sus- 
ținut de comentariul scriitorului Paul An- 
ghel, încearcă să analizeze unele reprezen- 
tări plastice ale artei românești, dintr-un 
unghi inedit, deși poate supralicitind propria 
lor descoperire. De excepţie este, cum ati 
arătat, O echipă de tineri de Ada Pistiner 
Și cam atit. 

Lucian Bratu: Mie mi se pare normal ca 
filmele de excepţie să fie puţine. Asupra 
mea au făcut o impresie excelentă acele 
filme în care s-au intilnit două coordonate: 
o mare aderentá la material, la adevărul 
de viață descoperit si o mare încredere în 
film, în mijloacele sale de expresie. Din 
acest punct de vedere, m-aș referi în primul 
rind la filmul distins pe drept cu «Cupa de 
cristal» Si ne-om plimba cu barca. Ca și 
in documentarul O echipă de tineri... 
despre care s-a vorbit, oamenii reali devin 
aici personaje memorabile. Sătenii care se 
mută din Belişul vechi, pe deal, in Belisul 
nou, în timp ce valea lor străbună urmează 
să fie inundată de apele hidrocentralei, 
acești oameni strămutați brusc cu mai 
multe trepte de civilizație în sus trăiesc în 
fata aparatului de filmat o experienţă atit 
de semnificativă, de ináltátoare si de dra- 
maticá în același timp, încit, ca autor de 
filme de ficțiune, pot într-adevăr să confirm 
că încerc un sentiment de invidie pentru 
ceea ce autorii documentarelor noastre 
reuşesc uneori să extragă din contactul 
lor cu viata contemporanilor noștri. Odată 
cu virtuțile regiei și imaginii, nu pot să nu 
remarc comentariul excelent al, Evei Sirbu, 
care face osmozá cu filmul, în asa fel încit 
nu mai distingi ce se aude de ce se vede 
pe ecran, fiindcă totul se transmite armonic 
si totul te convinge. Alături de aceste două 
filme, ag mai cita un al treilea, inclus şi el 
in palmares, desi nu se situează chiar la 
nivelul primelor. Este vorba de Examene, 
al soților Segal, în care intrăm în contact, 
pe calea unei persuasiuni de mare 
autenticitate și finete, cu un întreg univers 
de evenimente și relații umane contem- 


porane, sugerate limpede și de titlul filmu- 
lui. 


iniri pierdute 
confuzii de adresă 


Documentarele de excepție sînt însă pu- 
tine nu numai prin definiţie, ci si cu con- 
cursul unora dintre realizatori. Pentru ca 
întîlnirea despre care vorbeam între ade- 
vărul de viață și încrederea mijloacelor de 
expresie ale documentarului este uneori 
pierdută. Sint citeva filme meritorii dar 
eterogene, în care realizatorii par să fi 
găsit o formulă interesantă, de care sint 
atit de incintati inct nu mai ajung să-și 
structureze materialul care li se oferea. 
Spirala, mi se pare că forțează încer- 
zarea de a demonstra cit de cuprinzător 
si caracteristic ar fi pentru manifestarile 
noastre artistice si vitale un singur tipar 
al formei. Se caută puncte coincidentiale 
din universul nostru înconjurător, genera- 
lizîndu-se în pripă, deși pe alocuri sugestiile 
sint într-adevăr frapante, mai ales prin 
calitățile comentariului poetic al lui Paul 
Anghel. Foarte complezent cu propria sa 
formulă, contrar cu ceea ce ne obisnuise 
valorosul său autor, mi s-a părut și filmul 
lui Titus Mesaros in care Anton Pan 
coboară de pe soclu, printre contempo- 
ranii nostri, cu chipul actorului Alexandru 
Repan si se plimbă pe lingă un pom sub 
care doarme un lenes sau pe terasa unei 
cofetării unde se comit mici indiscipline. 
in fine, filmul Nu-l vázuráti pe Sucă do- 
vedeste că nu întotdeauna comperajul ve- 
sel, susținut de un bun actor ca Amza 
Pellea, poate compensa gustul îndoielnic 
al compoziţiei, cu actorul intercalat între 
ramele unei cutii de televizor sau urcat pe 
balconul cofetăriei «Scala», de unde se 
adresează consătenilor săi din Băileşti. 
Sigur, e vorba de un simplu film utilitar, 
de popularizare a regulilor de circulaţie 
Dar el este pretentios, în dublu sens, atit 


«Se impune 
să manifestam 
toata 
exigenta 
fata de 
calitatea 
filmelor 
artistice 
romanesti, 
acordind 
in acelasi timp 
atentia 
corespunzatoare 
productiei de filme 
documentare 


ŞI 
de popularizare 


a ştiinţei». 
Nicolae CEAUŞESCU 


prin faptul că angajază prestigiul unui autor 
intrat în conștiința publicului la un alt 
nivel de consideraţie, cit si prin faptul că 
studioul Sahia a reușit să impună și în 
domeniul filmului utilitar o înaltă stachetă 
a exigentei prin peliculele semnate de 
multi regizori de frunte. 


© contribuţie originală 
la epopeea națională 


Dan Hăulică: Primul cîştig al întilnirii 
noastre este faptul că ea marchează inte- 
resul revistei «Cinema» pentru acest sec- 
tor al cinematografiei românești, interes 
care sper să fie un semn stimulator pentru 
întregul presei noastre. La noi există, sem- 
naiata de altfel demult, o tradiție a filmului 
documentar care îndrăzneşte să-și propună 
obiective culturale, politice și artistice, su- 
perioare, în timp ce în unele parti, de multe 
ori, documentarul este o simplă alternativă 
a reclamei comerciale. Or, dacă avem acest 
avantaj, este normal ca el să se repercuteze 
si în sistemul de informatie si educaţie ai 
presei, fără a mai vorbi de modul de difu- 
zare a filmului. Un minus de comunicare 
în acest sens se răsfringe negativ în însăşi 
problematica documentarelor noastre şi se 
traduce în lipsa unei anume cristalizări și 
decantări a materialului si a expresiei. De 
pildă, sint prea multe filme care vor să 
spună totul, ca niște articole. Sub raportul 
acesta, eu nu cred că profunzimea — pe 
care o cistigám mereu și am ciștigat-o şi 
în această ediție a concursului — este în 
raport direct cu degrevarea de unele sar- 
cini privind informarea la zi. Firesc este, 
dimpotrivă, ca documentarul — cinemato- 
graful responsabilitatii celei mai directe, 
în termeni zavattinieni — să se împărtă- 
şească din circuitul nemijlocit de informaţii 
al actualităţii, care-i poate conferi mai 
multă acuitate si franchete. Pentru că une- 
ori literaturizăm tocmai prin faptul că nu 
mai sintem puşi in fata acelor dificultăți 
inerente și în acelaşi timp exaltante ale 
actualitătii celei mai vii. 


lată deci că atingem rind pe rind, din 
perspective diferite, problema aceasta a 
increderii filmului documentar in puterile 
sale, într-o epocă in care galaxia Guten- 
berg cedează din autoritate. Filmul docu- 
mentar se așează în curentul de interes al 
contemporanilor, cu mult mai mult decit 
sintem noi obișnuiți să credem. Malraux 
spunea că istoria artei este istoria a ceea 
ce este fotografiabil, eu încep să cred că 
este istoria a ceea ce e filmabil, ecranizabil. 
În sensul acesta, interesul ilustrat în actuala 
ediție a concursului «Cupa de cristal» 
pentru subiectele «de artă», pentru docu- 
mentarul consacrat artelor plastice, este 
mai mult decit legitim, este o verificare su- 
prema a acuitatii speciei, a puterii sale de 


(+ A 


penetratie în zonele culturii, luată in accep- 
tia ei cea mai largă, de la creaţiile clasice 
la contribuţiile moderne cu implicații so- 
ciale directe și imediate. Lungul drum al 
muncii către artă al lui Mirel lliegiu se 
referă, de pildă, la experiențele pe care le 
desfășoară la Timişoara echipa de tineri 
artişti conduşi de arhitectul Flondor, por- 
nind de la elemente de gramatică a formei, 
dar mentinind mereu o legătură profund 
funcțională şi educativă între artă si viata, 
în așa fel încit artistul apare ca un lucrător 
care are curajul să-și asume, în sînul so- 
cietatii noastre, sarcini dificile de organi- 
zare a vieții, mergind pind la preocupări de 
urbanism, pină la micile structuri sociale 
şi de ambiantá, cum sînt grădinițele pentru 
copii. Opţiunea însăși de a realiza un astfel 
de film mi se pare caracteristică, chiar dacă 
modalitățile folosite nu au fost totdeauna 
la fel de bine definite ca în acel film cu o 
încărcătură poetică mult mai gravă, pe care 
lam premiat în chip unanim cu «Cupa de 
cristal». Caracteristic de asemenea pentru 
anvergura ideatică a documentarului ro- 
mánesc, -în acest moment, ni se pare faptul 
că ne preocupám în sfirsit de problema 
unui dialog inextricabil între arte, între 


alături de cadre in care se recurge la o 
solarizare expresionistă a imaginii sau, 
dimpotrivă, se preferă inocenta vegetală 
a unor meri înfloriți. Cred că, paradoxal 
spus şi poate ca o împietate într-o casă a 
cineastilor, într-un asemenea caz, imagi- 
nea trebuie să asculte mai mult de verb. 
Filmul despre Antim Ivireanu al lui Slavo- 
mir Popovici, Carte cu învățătură, aflat 
de altfel printre cele premiate, deşi părea 
mult mai modest, mai didactic în intenţie, 
este mai creator sub acest raport. Pentru că 
el valorifică textul original al marelui mo- 
ralist şi patriot, realizind în acelaşi timp 
treptat încorporarea omogenă în imagine 
a spaţiului, a arhitecturii, a frescelor și a 
ornamentatiilor autentice din ctitoriile vre- 
mii. Un singur regret major aș tormula 
totuşi la acest capitol al documentarului 
de artă: faptul că mărturia marelui artist 
contemporan, consemnată în atit de bine- 
venitul film premiat, Corneliu Baba de 
Florica Holban, apare singulară în produc- 
tia studioului «Alexandru Sahia». Cred 
că trebuie să ne propunem, poate printr-o 
colaborare cu Uniunea artiștilor plastici, 
o preocupare sistematică pentru consem- 
narea pe peliculă a mărturiilor marilor per- 


Palmaresul concursului ,,Cupa de cristal“ 


Juriile celei de a 8-a ediții a Con- 
cursului anual de calitate pentru filmul 
documentar si filmul stiintific au hota- 
rit să decerneze 

Marele premiu «Cupa de cristal» 
filmelor: 

Si ne-om plimba cu barca de 
Mirel lieşiu (imaginea Doru Segal) 

Diatomeele, bijuterii ale naturii 
de Dona Barta (imaginea Adrian Rei- 
ner). 

Au fost de asemenea premiate 

la categoriile filmului documen- 
tar difuzat în cinematografe sau la 
televiziune: 

O echipă de tineri de Ada Pistiner 
(imaginea Sorin Constantinescu) 

Cuvint cu învățătură de Slavomir 
Popovici (imaginea lon Birsan) 

Istoria unui cîntec de Liliana Pe- 
tringenaru (imaginea Victor Popescu) 

Examene de Paula şi Doru Segal 

Corneliu Baba de Florica Holban 
(imaginea lon Birsan) 


literatură si film, între verb și imagine, rapor- 
tindu-ne chiar la nivelul suprem şi de maxi- 
mă dificultate al poeziei nationale, în filmui 
Eminescu. Cu foarte frumoase formulări 
poetice, în comentariul semnat de Vasile 
Nicolescu, filmul a fost din păcate cu totul 
inegal servit, cred eu, de imagine, prin acel 
amestec de maniere, în care trimiterile 
inventive, pline de exuberantá vizuală stau 


f 


la categoriile filmului științific 
difuzat în cinematografe sau la tele- 
viziune: 

Spre alte planete de lon Bostan 
(imaginea lon Bostan și Liviu Geor- 
gescu) 

Străvechi vestigii de la Valea 
Seacă de Petre Sirin (imaginea Du- 
mitru Predeanu) 

Unitatea materială a lumii de O- 
limpia Robu (imaginea Francisc Toth) 

La temperaturi solare de Doru 
Cheşu (imaginea Victor Popescu) 

Juriile au hotárit să acorde un Pre- 
miu special poetului Vasile Nicolescu 
pentru comentariul scris gi rostit in 
filmul Cetatea soarelui de Pantelie 
Tutuleasa. 


A mai fost acordată o menţiune 
pentru montajul muzical realizat de 
Radu Zamfirescu in filmele Dimine- 
tile otelului si Scoala de la baraj 
de Nicolae Cabel. 


sonalitati contemporane, prin aceasta do- 
cumentarul putindu-si aduce o contribuție 
specifică la crearea unei epopei naţionale 
a prezentului. 

În această ordine de idei, un drum de 
mare viitor al documentarului nostru ar fi 
explorarea mai creatoare a elementului 
arheologic. Am văzut însă filme cu temă 
de arheologie realizate după cele mai fasti- 


dioase clișee. Este bine că avem la muzeu 
o copie a Columnei lui Traian, dar cred că 
un documentar despre Columnă ar trebui 
să meargă la mărturia arheologică auten- 
ticä. Se preferă însă filmarea si refilmarea 
aceloraşi plăci de ipsos, intercalate peste 
tot, fie că se potrivesc, fie că nu. 

Lucian Bratu: În aceeaşi manieră, în 
documentarul Decebal filmările combinate 
sint excelent executate, dar foarte discuta- 
bile ca sens și gust, cu mereu aceeaşi 
statuie a regelui proiectată cind pe stinci, 
cind pe ape, fără o minimă intuiție a gravi- 
tatii care s-ar fi impus. 

Dan Hăulică: Este acest mare risc al 
cligeului, cum o dovedește, de pildă, în 
alte specii, frecvența imaginilor cu peşteri — 
peșterile cu frumuseţea lor tulbure, inter- 
calate neconcludent în discursul unor filme 
extrem de diferite. Apoi vine năvala cailor 
în ape, și ea frumoasă în sine... 

Aristide Moldovan: ...readusă, cu titlu 
de noutate, in documentarul nostru de 
Constantin Vaeni și alti tineri regizori. 


Un gen al debuturilo» 
din care lipsesc debutantii 


Cinema: In acest prim colocviu pe 
care-l dedicăm documentarului, sintem 
nevoiți să ne limităm la înregistrarea 
extrem de laconică a citorva dintre 
numeroasele aspecte care se oferă dis- 
cutiei. Discuţie pe care va trebui proba- 
bil s-o continuăm, în viitor, cu taureatii 
si cu participanții la concurs. Sá mai 
punctăm totuși, tot atit de laconic, în 
loc de concluzie și de perspectivă, un 
aspect pe care-l sugerează referința 
dumneavoastră, tovaräse director, la 
regizorii relativ tineri. Astăzi, oricind 
am încerca o discuție despre filmul de 
ficțiune românesc va trebui să cităm 
nume de realizatori debutanţi si-tineri. 
La acest capitol, tocmai documentarul, 
gen care a prilejuit atitea debuturi de 
mari regizori, nu strălucește. Mai precis, 
din ediția din acest an și nu numai din 
acest an a Cupei de cristal, au lipsit 
debutantii, au fost toarte rari tinerii. 

Aristide Moldovan: Printre considera- 
tiile demne de toată atenţia care s-au for- 
mulat în discuția noastră, trebuie într-ade- 
văr să o reținem si pe aceasta și cred că e 
bine să încheiem tocmai cu ea. S-ar părea 
că absolvenţii secţiei de regie de film de la 
1.A.T.C. evită studioul «Alexandru Sahia», 
găsind în schimb angajări ferme la Buftea, 
unde realizează ani în sir filme dedicate 
protecției muncii sau preferă să aștepte 
decenii in sir, ca asistenți, sansa unică a 
filmului de lung metraj. În ceea ce ne pri- 
veste, am insistat asupra necesității innoirii 
efectivului de regizori ai filmului documen- 
tar si științific, propunind sá se adopte o 
reglementare prin care absolvenţii secției 
de regie de la 1.A.T.C., să facă un stadiu 
obligatoriu în producţia de documentare. 
Aceasta înseamnă a vorbi despre perspec- 
tivele genului în termeni concreti. 


3 


Filmul românesc în Festivalul „Cintarea României“ 


Frumuseţea care 


Acad. Stefan Milcu: 


instruiește sau despre filmele 
ştiinţifice care ne lipsesc 


— Stimate tovaräse acade- 
mician Ștefan Milcu, din 
mărturisirile făcute in tim- 
pul vizionării, ca membru 
al juriului concursului «Cu- 
pa de cristal», rezultă că 
sinteti un vechi partizan 
al filmului științific. 

— În ce mă priveşte, nu consider că se 
poate vorbi despre filmul științific ca de 
o singură categorie. Disting mai intfi un 
film ştiinţific propriu-zis, care din neferi- 
cire este foarte putin folosit de oamenii 
de ştiinţă. Desi, în munca de investigare, 
de experimentare sau de observare a feno- 
menelor, filmul poate să fie folosit ca și 
microscopul, ca și tehnica chimică sau 
biofizică, ca oricare alt procedeu. A urmări 
într-un documentar ştiinţific comportamen- 
tul uman, din lumea copiilor de pildă, este 
foarte interesant din toate punctele de ve- 
dere, nu numai pentru studierea fiziologiei 
omului în general, dar si pentru pedagogie, 
pediatrie, pedologie $.a.m.d. Personal — 
ca să vă fac o mărturisire — am încercat eu 
însumi să fac filme de acest tip, am posedat 
chiar un Paillard, un aparat de filmat pe 
16 mm., căutind acum 25—30 de ani să fixez 
pe peliculă anumite imagini ale bolnavilor, 
în static și în mișcare, aspecte de fiziono- 
mie si dinamice. Am întimpinat însă atit 
de multe dificultăți, pentru că nu stăpineam 
tehnica filmării si nici mijloacele de prelu- 
crare, Incit am sfirsit prin a mă lăsa descu- 
rajat, am renunţat și am folosit numai foto- 
grafia în scopuri ştiinţifice, cu avantajele 
si dezavantaiele ei. 

— Imaginea unui savant cine-amator 
este impresionantă, iar mărturisirea difi- 
cultatilor pe care le-aţi intimpinat ar tre- 
bui să pună în alertă si mai ales in actiu- 
ne cel putin comisia de cinecluburi a 
Asociatiei cineastilor. 

— Dacă am renunțat la filmul de cerce- 
tare științifică, n-am renunţat însă la o alla 
varietate a genului, filmul științific didactic. 
Dovadă că, în Institutul nostru de endocri- 
nologie, avem un aparat de proiecţie pe 


nema 


filmul românesc 
în cifre 


Mircea 


16 mm. Din păcate însă și acest tip de film 
este relativ putin folosit în învățămîntul 
superior care se desfăşoară în institut, 
deși în epoca noastră se vorbește foarte 
mult de tehnica audio-vizuală. Ea se reduce 
de obicei la diapozitive și epidiascoape. 
Am folosit însă, uneori, în lecţiile pe care 
le predam studenților, unele filme stiinti- 
fice din circuitul internaţional, care prezintă 
maladiile în toată simptomatologia lor. O 
lecție orală sau scrisă, un caz clinic pre- 
zentat direct nu pot niciodată înfățișa stu- 
dentilor un material de studiu atit de expre- 
siv, cum o face un documentar ştiinţific, 
într-o succesiune atit de bine controlată. 

— Din punctul de vedere al acestor 


Pentru evărat bun, un ne 


douá categorii, filmul de cercetare si 
filmul didactic pentru invätämintul su- 
perior, cum se prezintá productia noas- 
trá specializatá? 


— Filmele románesti de acest tip par sá 
fie putine, eu nu le-am folosit in institut, 
dar am vázut unele, in diverse prilejuri, 
ultimele chiar in cadrul concursului «Cupa 
de cristal». Ele apartin insá in mare parte 
unei a treia categorii. Regretatul meu coleg, 
academicianul Benetato, cunoscut fiziolog, 
a realizat el însuşi, cu ani în urmă, un film 
științific care avea mai multe elemente din 
prima categorie dar și unele virtuți didac- 
tice. Era vorba de punerea în circuit încru- 


să emotioneze (Diatomeele, bijuterii ale naturii). 
exceptionalul film al regretatei noastre colege Dona Barta 


Regizorii 
nostri 


O viitoare istorie a cinematografiei romá- 
nesti socialiste îl va include probabil pe 
Mircea Veroiu (ca și pe colegul său Dan 
Pita cu care a realizat primele filme) în a 
doua generație de regizori, generație care 
a avut ambiția și a reușit să adauge produc- 
tiei noastre de filme un plus de vigoare 
artistică si profesională. 

@ Apa ca un bivol negru este opera 
unui colectiv de tineri absolvenţi ai 1.A.T.C.: 
regizori (între care si Mircea Veroiu), ope- 
ratori, filmologi, film căruia Asociaţia cine- 
aştilor i-a acordat premiul său «Opera 
prima» pe anul 1971. 

O Nunta de piatră (episodul Fefeleaga) 
si Duhul aurului (episodul Vilva băilor). 
realizate dupa nuvelele lui lon Agârbiceanu 
au fost salutate de critica de specialitate, 
ca reușite de excepţie în producția noas- 
tră cinematografică. Au fost remarcate 
talentul si stăpinirea sigură a limbajului 
cinematografic dovedite de autori în «re- 
crearea» pentru ecran a literaturii noastre 
clasice. De altfel Premiul tinărului creator 
al Asociaţiei cineaștilor pe anul 1973 a 
revenit filmului Nunta de piatră, iar pre- 
miul de regie pe anul următor celui de al 
doilea film, Duhul aurului. Cele două filme 
s-au bucurat de o bună primire şi pe plan 
internaţional. Nunta de piatră a tost 
selecționat în Secţia «La semaine de la 
critique» a Festivalului de la Cannes, 1973, 
iar Duhul aurului a primit Premiul special 
al juriului la Festivalul de la Bergamo,1975. 

@ Cu Sapte zile, Mircea Veroiu a trecut, 
oarecum surprinzător, la genul polițist, 
solicitindu-l însă pe spectator să-i «desci- 
freze» filmul mai mult prin psihologia perso- 
najelor decit prin acțiunile lor. 


@ În Hyperion. regizorul, schimbind 
iarăși direcția discursului său cinemato- 
grafic, şi-a propus să găsească echivalen- 
tul cinematografic al unei povestiri filo- 
sofice. 

Se poate observa că de la Nunta de 
piatră la Hyperion numărul de spectatori 
este cam acalaşi la fiecare film, deci Mircea 
Veroiu a atras atenția nu publicului în gene- 
ral, ci unei părți din public. 

Aceasta poate în mod deliberat sau mai 
curind datorită faptului că regizorul se afla 
într-un stadiu initial al formației sale. 
Un argument în favoarea acestei ultime 
presupuneri este faptul că Mircea Veroiu 
se îndreaptă cu cea mai recentă dintre 
creațiile sale spre un cinematograf mai 
«de public». 

@ Dincolo de pod e construit mai dina- 
mic, avind o mai largă deschidere spre 
spectatori. În perioada de după premieră, 
Dincolo de pod n-a înregistrat o cifră 
mare de spectatori, dar după 7 luni de 


Anul 


Titlul filmului Pi 


Apa ca un bivol 


negru (coautor) 1971 


Nunta de piaträ 
(coregie) 


1973 


Sapte zile 1973 


Duhul aurului 1974 
(coregie) 


Hyperion 1975 


Dincolo de pod 1976 


spectatori 
140 500 
671 500 


825 500 


640 000 


630 000 
826 000 


cisat a capetelor a doi clini, pentru a urmäri 
anumite fenomene tiziologice sau actiunea 
diferitelor substante care actioneazä asu- 
pra sistemului nervos central si asupra 
organismului. In ultimul timp, n-am mai 
văzut astfel de filme românești. 

— Înseamnă că se produc prea puține. 

— Fără nici o îndoială, poate și pen- 
tru că se cer prea putin. Deși există 
specialişti în fara noastră care ar putea sa 
concure la realizarea unor filme științifice 
de cercetare și didactice. Prin aceasta 
nu vreau să subapreciez deloc cea de a 
treia categorie pe care o văd eu în acest 
domeniu, y anume filmul de popularizare 
a ştiinţei. In concursul «Cupa de cristal» 
s-au prezentat numeroase astfel de filme, 
unele excelent realizate, nu putine cu rigu- 
roase elemente transferate din filmul de 
cercetare si didactic. Filmul de popularizare 
a stiintei face accesibile fenomenele stu- 
diate de stiintele naturii sau de cele sociale, 
solicitind si sustinind interesul unui public 
divers care pretinde înainte de toate ca 
filmul să nu fie plicticos. De altfel oricare 
dintre cele trei categorii ale filmului stiinti- 
fic trebuie să includă în structura lor ele- 
mente artistice, elemente de frumos. Pen- 
tru că și fenomenul ştiinţific ca atare relevă 
în cercetarea lui premize de interes estetic, 
pe care operatorul Și regizorul trebuie să 
ştie să le valorifice. In acest sens, am fost 
impresionat, ca membru al juriului «Cupa 
de cristal», de calitatea artistică deosebită 
a filmelor lui lon Bostan. De exemplu, 
Se întorc berzele este un film instructiv, 
prin modul cum surprinde comportamentul 
acestor păsări, dar si emotionant, prin ele- 
mentele sale poetice. De asemenea, filmul 
Diatomeele, bijuterii ale naturii de Dona 
Barta, distins cu «Cupa de cristal», se adre- 
sează cu multă putere de convingere inte- 
ligentei noastre, componentei logice din 
structura noastră mentală, dar şi disponi- 
bilitátilor noastre emoționale. Fiindcă se 
crede in mod greşit că un savant este mai 
putin sensibil la artă. Savantul creator, 
spre deosebire de acela doar erudit, este 
apropiat prin structura sa de poet, el este 
un imaginativ, un emotional, actul său de 
creație are elemente comune cu ale artistu- 
lui. Eu am avut șansa deosebită de a trăi 
alături de un mare om de ştiinţă si de a fi 
elevul lui: profesorul Parhon. Acest mare 
învătat era un afectiv, se emotiona în fata 
unei flor frumoase sau a unei gize, se 
oprea asupra ei și-i admira coloritul, nu 
numai întrebindu-se de ce este asa si cum 
este, ci fiind  extaziat pur si simplu de 
frumusețea creaţiei naturale. Pentru a fi 
reușit, un film ştiinţific trebuie neapărat 
să aibă o componentă artistică, emotio- 
nală — acea frumusețe care instruieste. 
Altminteri, este nu numai plicticos, dar şi 
superficial, neadevărat, flindcă armonia for- 
melor care se mișcă sau par fixate odată 
pentru totdeauna tine și ea de legile care 
guvernează lumea. 


Colocviu realizat de Valerian SAVA 


difuzare (cind alte filme cu start mai bun 
scad în atenţia publicului), ultimul film al lui 
Veroiu își sporește încasările. Dacă în luna 
octombrie 1976, a realizat 49 000 spectatori, 
iar în noiembrie 63 000, avem motive să 
apreciem caprin acumulări crescinde, Din- 
colo de pod va ajunge să se numere printre 
filmele cu succes complet. 


@ Este de remarcat că Mircea Veroiu se 
«produce» și ca actor: a realizat roluri 
episodice în Conspiratie, Actorul si sál- 
baticii, Șapte zile, iar în filmul sovietic 
inarmat si foarte periculos, produs in 
vara anului 1976 la studioul «Gorki», inter- 
pretează unul din rolurile principale. 

@ in prezent, Mircea Veroiu este gata cu 
două proiecte de filme: o adaptare proprie 
pentru ecran a romanului lui Camil Petrescu 
Ultima noapte de dragoste, intiia noapte 
de război și 1907, după un scenariu de 


Alecu Ivan Ghilia. 
Mihai DUTA 


Nr. de Autorul scenariului 


Scenariul și regia: un colectiv 
de realizatori 


Mircea Veroiu şi Dan Pita 
după lon Agârbiceanu 


Nicolae Ştefănescu 


Mircea Veroiu si Dan Pita 
după |. Agârbiceanu 


Mihnea Gheorghiu 


Mircea Veroiu după romanul 
«Mara» de |. Slavici 


propuneri pentru statui 


De data asta propun o 
statuie cinematograficä 
in masă, colectivă si nu 
de individ. Un film despre 
vintul de martie de atunci, 
aprig si justitiar ca un 
chiot haiducesc. 

Un film despre marea mișcare înspre 
Adevăr si Bunăstare a sute de mii de 
țărani români dintre care 11 000 au și 
plătit cu viata gestul lor de alegere po- 
litică: răscoala. 

Desigur despre «acea primăvară la 
care nu se aştepta nimeni» (din punc- 
tul de vedere al Slătinenilor, Mavrocor- 
datilor, Cantacuzinilor) s-au scris pa- 
gini patetice: Caragiale, Viahuta, 
N.D. Cocea, Cezar Petrescu, s-au pic- 
tat tablouri (să ne gindim la Băncilă, 


de pildă) în care bietul, functionaiul 
roșu de gavanzza al culorii, a tipat, a 
visat, a plins și a suferit asemeni tára- 
nilor din satele bătute ca-ntr-un coșmar 
colosal, ca-ntr-un cataclism de grin- 
dină oarbă şi ordonată a tunurilor. 

Un film-statuie despre 1907 ar putea 
avea ca punct de origo, ca nucleu, nu 
romanul solid, dar arhicunoscut, «cu 
zidirea lui posomorită, de casă tătară» 
al lui Liviu Rebreanu, nici pe cel edul- 
corat, cam idilizant al lui Cezar Pe- 
trescu ci, mai de grabă, enormul bles- 
tem, strivitoarea imprecatie, cit o pal- 
má de uriaș, a versului acelui extra- 
ordinar alchimist de vorbe care a fost 
Tudor Arghezi. Un film «1907» după 
textul (prelucrat și neevaluat desigur) 
arghezian ar fi o mare șansă a cinema- 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


„0 lume care îi înțelege pe oameni nu atunci 
cînd mor, ci atunci cînd trăiesc“ 


Citeva dintre ultimele 
noastre producţii cine- 
matografice fiind adap- 
tări ale unor opere literare 
(Tănase Scatiu, Pre- 
miera), am mai avut pri- 
lejul, în spațiul acestei 
rubrici, să căutăm «amintirea cuvinte- 
lor» între o imagine si alta. Uneori, astep- 
tam să găsim duhul unei fraze stiute 
din școală, alteori implacabila explozie 
comică trăită cindva într-o sală de teatru. 
Şi iată, parcă întru întregirea aproape 
didactică a nevoii noastre de exempli- 
ticare, o recentă creație räsäritä din pagi- 
nile unui roman contemporan — este 
vorba de Trei zile și trei nopți realizat 
după «Apa», cartea lui Al. Ivasiuc — ne 
aduce în fața unui tip aparte de ecrani- 
zare. Filmele din această familie nu ne 
pot îndemna la obișnuitele vinători (mai 
mult sau mai putin deghizate) de «stil, 
stări, parfumuri» etc. inevitabile în cazul 
clasicilor. Proza, cu un timbru și o 
structură atit de particulară a lui Ivasiuc, 
ca si alte creaţii ale literaturii noastre 
de azi, în al cărei univers ne simţim 
implicaţi, transformă în inutilitate între- 
barea noastră cea de toate zilele: «Face 
sau nu cartea X casă bună cu ecranul?» 
Doar datoria scriitorilor noştri nu este 
să-și alcătuiască romanele cu gindul 
la un eventual film, ci doar, în momen- 
tul în care au acceptat colaborarea 
cu cinematografia, să aibă puterea de 
a-și rescrie cărțile, de a avea în vedere 
nu numai destinul cuvintelor, ci și cel 
al imaginilor. În cazul filmului realizat 
de Dinu Tănase,după scenariul semnat 
de Al. Ivasiuc împreună cu Roxana 
Pană, nu interesează dacă pe ecran 
se aude sau nu neapărat «fraza lui 
Ivasiuc»; ținem însă ca ideile să aibă 
rigoarea, percutanta cu care ne-a obis- 
nuit scrisul său gi trebuie să spunem, 


nena 


ca, mai mult decit atit, prozatorul-scena- 
rist nu lasă nici un moment impresia 
că, supunindu-se cerințelor imaginii, 
ii face acesteia concesii mărinimoase. 
Chiar dacă uneori «se vorbește mult», 
spre disperarea celor care nu pot re- 
nunta la prejudecata laconismului cu 
orice pret, inspiratele intervenţii ale 
regizorului stabilesc un echilibru fericit 
între aceea ce se spune şi ceea ce se 
vede. Fluxul verbal este potentat de 
sugestia imaginii care îşi ia asupră-i 
sarcina unui mesaj dublu, aș spune: 
într-o frumoasă scenă în care protago- 
nistul, secretarul de partid Dăncuș ple- 
dează «să facem o lume care să-i in- 
teleagá pe oameni nu atunci cind mor, 
ci atunci cînd trăiesc», prin fereastra 
camerei în care vorbește eroul, se vede 
strada, se văd trecind, radioși, cei doi 


1907, un film cu 11 000 
de „protagonişti“ care au plătit cu viata 


tografiei noastre. De ce ni s-ar părea 
oare imposibil un asemenea film, dacă 
am văzut ce lacrimă de cuarț a ieșit, 
pe ecran, dintr-un poem de Nicolae 
Labis? Îmi place să cred că un 1907 
emanind din infernul moralizator al ver- 
sului arghezian ar putea fi în același 
timp un act de educaţie, un poem, o 
meditaţie, o pildă, o frescă. Si dacă e 
să mergem in sus pe firul sugestiilor 
să scriem: 1907 ar fi un film pe un sce- 
nariu de Tudor Arghezi si ...in regia lui 
Dan Pita, pe muzica lui Doru Popovici 
şi avind în distribuție pe Olga Tudo- 
rache, Vasile Niţulescu, George Con- 
stantin etc. 


Dan MUTASCU 


© orinduire 
í Răscoala de 
Mircea Mureşan 


după Liviu Rebreanu) 


tineri logodnici (interpretati de Gabriel 
si Cornelia Oseciuc), ca o certitudine 
a preluării ştafetei. După cum, într-o 
altă secvenţă, Piticul îşi regretă nestiinta 
sa de multă carte («Dacă știam eu 
carte, alta era situația. Ajungeam de- 
parte. Dar n-am avut carte») aşezat — 
ironia soartei! — în fata unei somptuoase 
si inutile, pentru el, biblioteci. Cind ima- 
ginea nu poate ajuta cuvintul, este solici- 
tată coloana sonoră, cum se întimplă 
în timpul perfidului discurs ținut în 
stradă de personajul magistral inter- 
pretat de Gyórgy Kovacs: larma unor 
oameni care se întorc de la un chef, 
un croncánit de „ciori acompaniază, 
zeflemitor, cuvintele în care nu poți si 
nici nu trebuie să ai încredere. 


Magda MIHĂILESCU 


/ i 
«Dacă ştiam eu carte, 
Malta era situa apia». 
(George Constantin 
şi Ion Caramitru in 


Trei zile şi trei nopți) 


Filmul 


politic 


telex Buftea 


1907, 


filmul răscoalei 


000 Centrul de pro- 

ductie cinematogra- 

ficä de la Buftea a ra- 

portat, In penultima 

zi a anului trecut, ter- 

= minarea tuturor fil- 

melor planificate a fi produse în 

anul 1976. În total 22 de titluri, plus 

un serial de televiziune de 12 epi- 

soade, echivalent cu alte 6 filme 

artistice de lung metraj. Pentru 

marile eforturi depuse, întregul co- 

lectiv al studioului merită toate fe- 

licitárile. Ale noastre și, evident, 
ale spectatorilor, 

000 Cele mai multe filme le-a 
produs în anul trecut Casa de 
filme 5, și anume 8. Casele 1 și 4 au 
realizat cite 5, iar Casa 3— 4. 
Total 22. 

000 Jumătate din filmele pro- 
duse în anul trecut au fost ecrani- 
zări sau au fost realizate după 
scenarii de sugestie literară. Încă 
o dovadă că literatura rámine o 
importantă sursă de inspiraţie pen- 
tru cineaștii noştri. 

0009 1976 a fost un an bun şi 
pentru debutanţi. Cinci noi nume 
de regizori pe genericele filmelor 
turnate anul trecut la Buftea: A- 
lexandru Tatos (Mere roșii), Dinu 
Tănase (Trei zile și trei nopți), 
Carol Corfanta (Serenadă pen- 
tru etajul XII), Petre Bokor (Tufä 
de Venetia) si Alexandru Boca- 
net (Gloria nu cinta). 

000 Au trecut 70 de ani de la 
răscoala țărănească din 1907. 1907 
va fi titlul filmului la care lucrează 
scenaristul Alecu lvan Ghilia și 
regizorul Mircea Veroiu pentru 
Casa de filme 5. 

000 Pianu! studioului pe 1977 
prevede producerea a 23 de filme, 
deci cu unul mai mult decit în 1976, 
la care se adaugă și 8 episoade 
dintr-un serial destinat televiziunii. 

000 Au intrat in producție și 
primele filme ale anului 1977. Cu 
trei titluri aflate în lucru, Casa de 
filme 1 se dovedește a fi cea mai 
harnică în lansarea producției anu- 
lui curent. Cristiana Nicolae lu- 
crează la Riul care urcă muntele, 
după un scenariu de Ladislau 
Tarco, Gheorghe Bejancu și Cris- 
tiana Nicolae, film care are ca erou 
un adolescent maturizat în zilele 
fierbinți ale lui August 1944, parti- 
cipant la luptele pentru eliberarea 
Transilvaniei si la bătăliile de pe 
fronturile antihitleriste din Ungaria 
si Cehoslovacia. A! doilea film va 
fi larna bobocilor, o continuare 
a peripetiilor eroilor din Toamna 
bobocilor, avind pe generic 
acelaşi cuplu de realizatori, Petre 
Sălcudeanu (scenariul) si Mircea 
Moldovan (regia). În sfirsit, Stefan 
Traian Roman lucrează la decupa- 
jul filmului Regásire, după un 
scenariu de Anca Arion, Gheorghe 
Robu şi Dorel Dorian, un film de 
actualitate, un film despre respon- 
sabilitatea de a fi părinte. 

000 Westernul care va avea pe 
generic numele scenaristului Titus 
Popovici, al regizorului Dan Pita, 
Profetul, aurul si ardelenii (Casa 
de filme 3), aflat de asemenea in 
lucru, se preconizeazá a fi realizat 
în coproducție cu DEFA-Berlin. 

000 Primul film intrat in produc- 
tie la Casa de filme 4 se intitulează 
larba verde de acasá, si va prile- 
jui un dublu debut, al scriitorului 
Sorin Titel, în calitate de scenarist, 
şi al regizorului Stere Gulea. Va fi 
un film de actualitate despre viata 
și rolul intelectualului în viața satu- 
lui contemporan. 


Andrei IRIMIA 


Gina Patrichi: 
Acordul perfect intre rol si existenta 


sau lungul drum al vieții către 


personaj 


Dem Rădulescu: 
Actorul, un om ca toti oamenii sau 
de la scenarist íncepe «lungul drum...» 


Lungul drum al personajului cátre viata? 
Eu l-as numi lungul drum al vieţii către pe: 
sonaj. Tinár fiind, te arunci In artă ca într-o 
primă iubire, cu totul, fără să gindesti 
Abia-cu timpul, însumind toată experienta 
trăită, ajungi să constati că pe scenă se 
realizează acordul perfect între rol şi exis- 
tentá. Că abia acolo, sub numele de impru- 
mut al personajelor, poți sá te märturi- 
sesti pe tine, fără pudoare, sá fil tu sub 
masca, sub mástile acelea. Nu, în artă nu 
joci, abia acolo trăieşti cu adevărat, te 
regäsesti, te împlineşti. Voiam atit de tare 
la 16 ani să fac teatru, încit am părăsit o 
şcoală de chimie, am obținut dispensă de 
vîrstă, de studii, am intrat la Institut, la 
clasa Aurei Buzescu, si apoi direct pe 
scenă, la Galaţi, unde jucam imens. Orice 
fel de roluri, oricite, nu aveam ezitări, o 
dulce inconstientá a tinereții! Totul mi se 
părea atit de simplu! 


Filmul? Mi-e mai greu să vă vorbesc de 
el, e o experiență ocazională, nu depinde 
de mine, de ce-as dori eu să fac. Cu multi 
ani în urmă, Liviu Ciulei m-a chemat de 
la Galaţi să joc rolul Rozei din Pădurea 
spinzuratilor. Totul mi se părea imposi- 
bil. Tot ce deprinsesem în opt ani de tea- 


tru nu mai însemna nimic. Regizorul îmi 
reconsidera total optica asupra meseriei 
Abia atunci, filmind, am înţeles ce Insearn- 
nă cu adevărat teatrul. Ceea ce sint astăzi 
i-o datorez lui Liviu Ciulei. Regizorul e 
totul. El face actorul. Il ajută să-și găsească 
personalitatea. Poate că Anthony Quinn 
nu mai are nevoie la ora asta de regizor 
Dar a avut, cu siguranță. Giulietta Masina 
în schimb, e în întregime creaţia lui Fellini 
Si ce creație! Pentru mine, cel mai bun ro! 


de acord? 


in film rămine Roza, pentru că e cel mai 
bine pus în valoare de către regizor, cu 
toate că nu avea decit patru secvente 
Bine scris era și personajul din Procesul 
alb, dar în film răminea doar o apariție. 
Recitesc si astăzi cu nostalgie rolul atit de 
frumos scris de Titus Popovici pentru 
Nemuritorii: o femeie reinviatá prin dra- 
goste, trăind-o intens și apoi prábusin- 
du-se iar, după ce sub ochii ei îi este ucis 
iubitul. Ce a mai rămas pe film, cunoaș- 
teti. Păcat! O experienţă interesantă am 
avut-o cu Malvina Ursianu la Trecătoa- 
rele iubiri. O regizoare care nu-ți dä in- 
dicatii, i creează o stare de spirit care sá 
te conducă spre personaj. Te înnobilează 
lucrul cu Malvina Ursianu. Are stil și în 
scenariu si în munca propriu-zisă cu acto- 
rul. Fericită continuitate, pentru că, de fapt, 
de la partitură porneşte totul. Dacă autorul 
isi gindeste bine scenariul, dacă își cu- 
noaşte bine interpreții — şi ideal ar fi să 
scrie pentru ei textul — totul devine sim- 
plu. Dar ce să vorbim de roluri anume 
scrise pentru actori, noi nu avem nici mă- 
car roluri bine scrise în generel... Si abia 
apoi de cite depinzi; de regizor, desigur, 
dar şi de machior, de operator. de felu! 
cum îți aşează el lumina. Am înregistra! 


O actriță de duminică 
_ într-un film 

‘de toate zilele 

+ (Gina Patrichi 


in Tätä de duminică) 


de curind la televiziune o piesă: în cinci 
cadre arătam ca mine, dar în alte cinci, din 
cauza luminii, arătam ca bunica persona- 
jului. Degeaba aveam ceva arzător de spus, 
eu rosteam textul cu aceeași convingere, 
dar, ce, parcă mai eram eul... În film in 


tram într-un angrenaj complicat, în care 
talentul pare a fi ultimul lucru care con 
tează. Nu, nu, prefer să vorbesc despre 
teatru, e mult mai simplu; Ibsen, Hedda 
Gabler, Elisabeta... 


Marafeturi 


Ne întrebăm ades, dacă avem un teatru 
atit de bun, cum se face că,atunci cind 
ajungem la Duet sé ne pierdem talen- 


tul? După 22 de kilometri, nu mai sintem 
tot noi? Părerea mea e că cinematogratul 
și-a confecţionat o viata a lui, artificială, in 
care nici actorul și nici spectatorul nu se 
pot recunoaște. Cred că lumea aceasta 
confecționată pe platou decurge dintr-o 
greșită înțelegere a fenomenelor. Societa- 
tea noastră işi propune, e drept, crearea 
unui om nou sau îmbunătățirea lui, dar 
plecind de la o realitate data, care nu-i atit 
de roză cum o arătăm noi în multe filme, 
cu oameni din capul locului buni. Ce să mai 
tacă apoi bietul personaj pînă la sfirsitul 
acțiunii, decit să aștepte să-i crească aripi?. 
Mai putem vorbi de caractere într-un ase- 
menea paradis plicticos? Pina si în basme, 
lui Făt Frumos îi e frică putin înainte de a 
scoate palosul si a înfrunta balaurul. De 
aici se nasc Incordarea, tensiunea. La noi 
nu cască nimeni pe ecran, ca nu cumva să 
se creadă că lenevim. Or că facem poftă de 
somn spectatorului. Cind are unul o criză 
de lumbago, ajunge personaj de comedie 
Dacă filmăm un zid, trebuie neapărat să-l 
zugrăvim proaspăt ca să «dea» bine în 
„cadru. Dacă filmăm un sat, ne ducem înain- 
te să reparăm gardurile. Asta seamănă a 
operetă, a «Contesa Maritza», nu a viata 
Cu asemenea detalii false publicul nu te 
mai crede, oricite cuvinte frumoase te-ai 
apuca sá înșiri. Dacă într-o secvenţă in- 
drăgostitul aruncă pe hirtie trei vorbe şi în 
scena următoare logodnica citește trei pa 
gini, publicul ride de noi,nu cu noi. Indife 
rent că-i dramă ori comedie, dacă el vede 
protagonista coborind din înghesuiala tro 
leibuzului, solemnă ca o statuie,si impeca 
bilă ca ieșită de la coafor, cum să nu ridă 
Desigur, avem si noi, interpreții, parte: 
noastră de vină. Prea vrem să arătăm fru 
moși ca Adonis și spirituali ca Bernaru 
Shaw. Şi ne ingrijim tot timpul de unghiul 
cel mai avantajos, de lumina cea mai fia 
tanta. Am văzut un interpret filmind ieşirea 
dintr-o băltoacă si-apoi, scotindu-si repede 
oglinda să controleze dacă nu i s-a clintit 
vreun fir de păr si chemind machioza să-l 
retuseze de parcă se plimba pe Corso si 
nu ieșea din noroi. Pe stradă, o asemenea 
vedetă merge tantosa să fie văzută de toată 
lumea; or actorul modern e azi un om ca 
toți oamenii. Pe marele Mordvinov nu l-am 
recunoscut pe scenă dintr-un grup de figu 
ranti că e Othello, decit cînd întindea mina 
s-o oprească pe Desdemona. Nici o osten 
tatie, niciun prim plan studiat. Mai multă 
modestie nu ne-ar strica nici în film, prea 
apärem cu toții ca niște baloane umflate. 
Lungul drum al personajului către viata 
sfirseste cu interpretul, dar începe de la 
scenarist. Dacă el nu-mi dă un persona) 
în care să cred și eu am timp să mă uit în 


asociaţia cineastilor 


oglindă, atunci încep acrobatiile ca să pot 
atrage atenția in alt fel. Apar exagerárile, 
sarja. Desigur, în comedie, exagerarea e 
conştientă. Dar tsi are si ea marja de rea- 
lism, de credibil. Oricit de specială ar fi 
situaţia In care eşti adus,trebuie să reactio- 
nezi firesc. De aici vine efectul comic şi nu 
din exagerare. De ce să ne sfiim de realitate 
așa cum este ea? Nu ocolind gropile, vom 
asfalta şoseaua. Ce n-aș da să văd și eu, 
odată, în filmele noastre o femeie care stă la 
coadă la măsline sau una care tocmai iese 
din baie. Ce e indecent în asta? Daca parti- 
tura literară e adevărată, dacă situaţiile sint 
credibile, dacă poţi discuta cu regizorul noi 
soluții (și eu am avut plăcerea să lucrez si cu 
regizori cu care m-am înţeles foarte bine ca 
Mircea Drăgan, Geo Saizescu, Mircea Mure- 
san),atunci da, rezultatele sint bune. Pentru 


2 


Dem Rădulescu sau umorul 
în 
(În «duo» cu Aurel Giurumia) 


că el, regizorul, mă poate face pe peliculă 
actor mare și tot el mă poate nimici prin 
montaj, post-sincron și cite si mai cite. 
El e primul meu spectator, e primul si 
ultimul control artistic. Dacă în teatru iti 
poți verifica momentul cînd ai captat sala, 
cînd ai găsit lungimea de undă cu specta- 
torul, în film doar el Iti dă bunul de imprimat 
și apoi, adio. Orice efort ulterior e zadarnic 

Roluri mari, roluri mici, eu nu cred decit 
in actori mari şi actori mici. Dacă am 
aborda și rolurile mari cu modestia celor 
mici şi invers,am face din fiecare rol mic o 
mare sărbătoare şi ce bine ar fi! Interpre- 
tul din Moartea unui președinte moare 
in film după frei minute. Dar îmi rámine în 
minte luni întregi. Să tot dispari după o 
asemenea trăire artistică. Se cheamă că 
n-ai murit nici pe ecran degeaba. 


nole Marcus, |. Moscu, Nicu Stan, Liviu 


inteligent 


Ciulei, Lucian Bratu, Doru Segal, Marcel 
Bogos, Malvina Ursianu. 99 În cadrul 


Din cind in cind vedem pe ecrane 
filme străine induiosätoare, care dupa 
ce-ţi rup inima pe parcurs, în final ţi-o 
lipesc la loc, dindu-ti satisfacția nemăr- 
ginită că după vizionare ai rămas to- 
tusi întreg. lată, de pildă, Mereu alături 
de tine: în ei e un flăcău copt care 
cîntă pe un șantier unde în timpul nopții 
doarme, păzind astfel automobilele ga- 
rate. El se dezlántuie vocal la orice oră 
şi în orice împrejurare, ca trăgătorii de 
elită care, treziti din somn, intii descarcă 
pistolul în toate direcţiile și pe urmă 
întreabă despre ce-a fost vorba. Era, 
desigur, fatal ca flăcăul să-și încruci- 
seze biografia cu aceea a unei fetigcane 
sărmane care cinta la un local fiind in- 
firmă provizoriu de un picior. Băiatul 
înamorat se pune pe hoţii ca s-o sal- 
veze pe inocentă. Tinăra e salvată, în 
sensul că și al doilea picior e redat 
societății, numai că în timp ce ea, bi- 
zuindu-se acum pe toate resursele pe- 
destre face carieră, el, care s-a bizuit 
numai pe resursele manuale și anume 
pină la coate, face pușcărie. Amindoi 
işi cîntă aleanul, firește, fiecare în cir- 
cumstanta statornicită de lege: el sub 
inocenta legii penale, ea sub cea a 
cererii și ofertei. În noua situaţie, tinára 
îl cunoaște pe bogătașul adult ce fusese 


prădat de către tinăr. Bogătașul ascultă 
înlăcrimat trista poveste și se îndrăgos- 
teste atît de crincen de solista restabi- 
lita încit îl scoate pe hot din închisoare, 
îi dă propriul lui automobil decapotabil, 
îi dăruiește și fata, ba chiar îl pricop- 
seste si cu doi minori, care se dovedesc 
a fi fratiorii artistei orfane, generosul 
mecena dispărind discret după o pompă 
de benzină ieșită Intimplator în cale. 
Ce le mai rămine de făcut celor doi, 
rămaşi zimbitori în soare? Nu le rămine 
altceva decit să intoneze la unison o 
partitură, din care reiese că şi el, care 
o pornise aiurea, spre cimpul natal, o 
va cirmi acum pe drumul gloriei, talo- 
nind-o pe draga lui. Elementul moral 
rezultat e următorul: apucindu-te de 
tilhării în scopuri de binefacere, nu se 
poate să nu izbindesti și într-o direcție si 
în cealaltă. 

Cum actorii joacă toți peste măsură 
de prost, spectatorul e eliberat de po- 
vara privirii neapărate și poate deci 
asculta liniștit melodiile, dintre care 
una e mai frumoasă decit piscina din 
film, care, la rindul ei, nu e întrecută în 
splendoare decit de fata din casă, de 
origine incert creolă. 


Valentin SILVESTRU 


Retrospectivă 
si perspectivă 


000 La sfirsitul lunii decembrie 1976 a 
avut loc şedinţa Consiliului de conducere 
al Asociaţiei cineastilor. Principalele 
puncte de la ordinea de zi le-au constituit 
activitatea asociaţiei în perioada iulie-de- 
cembrie 1976, planul de activitate pentru 
primul semestru al anului 1977, componența 
juriilor pentru acordarea premiilor A.C.I.N. 
şi rezolvarea unor probleme privind condiția 
socială a cineastilor. 999 Raportul asupra 
activităţii și sarcinilor Asociaţiei, în lumina 
Programului de măsuri pentru îndeplinirea 
hotáririlor Congresului al XI-lea al parti- 
dului și ale Congresului educaţiei politice 
si culturii socialiste în domeniul muncii 
politico-ideologice și cultural-educative, a 
fost prezentat de către regizorul lon Po- 
pescu Gopo, președinte al Asociaţiei. 
999 La discuţii au luat cuvintul Stefan 
Horvath, loan Grigorescu, Gheorghe Vita- 
nidis, Manuela Gheorghiu, Virgil Calo- 
tescu, Mircea Mureșan, Mirel lliegiu, Titus 
Mesaroș, Dumitru Fernoagă, Sergiu Nico- 
laescu, lon Besoiu, Dumitru Carabat, Giulio 
Tincu, Amza Pellea. Ilarion Ciobanu, Ma- 


acțiunilor dedicate centenarului indepen- 
dentei de stat a României, un colectiv de 
prieteni ai filmului din Pitești a efectuat o 
excursie documentară, în Capitală și în 
tara. Participanţii la excursie au fost primiți 
la sediul A.C.I.N. de către preşedintele 
asociației, regizorul lon Popescu Gopo, si 
au purtat un dialog pe tema «Filmul istoric 
şi actualitatea». La primire și la discuţii au 
fost de față lon Bucheru, director al Casei 
de filme 1, Dumitru Fernoagă, director al 
Casei de filme 5, actorii Eugenia Bosin- 
ceanu, Margareta Pislaru si Cornel Coman, 
regizorii George Cornea și Cezar Grigoriu, 
criticul Manuela Gheorghiu și micii inter- 
preti Costel Băloiu si Lulu Mihăescu. @@@ 
La Casa filmului a avut loc deschiderea 
Cercului de documentare și perfecționare 
profesională de pe lingă A.C.I.N., la care 
au luat parte colaboratori ai realizatorilor de 


filme, creatori şi tehnicieni din toate sec- 
toarele cinematografiei. @@@ In cadrul 
Festivalului filmului la sate, regizorul Mircea 
Moldovan a prezentat în comuna Domnesti- 
Argeș, filmul Toamna bobocilor. 000 O 
delegaţie de realizatori de la studioul Ani- 
mafilm, formată din Victor Antonescu, Lu- 
minita Cazacu şi George Sibianu, a parti- 
cipat la deschiderea Festivalului filmului 
la sate In comuna Chiajna. 999 La sărbă- 
torirea majoratului elevilor de la Şcoala 


La «ordinele» artistice 
ale regizorului œ ` 
Sergiu Nicolaescu 
(Vladimir Gäitan a 
şi Sergiu Nicolaescu 
în 4 ccident) a 


generală din Bucuresti, attorii Irina Petres- 
cu şi Ilarion Ciobanu s-au aflat In mijlocui 
särbätoritilor si au răspuns întrebărilor lor 
privind arta cinematografică. 006 O con- 
sfătuire a reprezentanților uniunilor de cine- 
asti din unele țări socialiste a avut loc la 
Moscova între 13 și 17 decembrie 1976. 
Asociaţia cineastilor din tara noastră a 
fost reprezentată de Mircea Muresan, vice- 
preşedinte si Nicu Stan, secretar al Consi- 
liului A.C.I.N. Cu această ocazie a fost 
semnat si planul de colaborare între 
A.C.I.N. si Uniunea cineastilor din U.R.S.S. 
pe anul 1977—1978. 999 In cadrul planului 
de colaborare dintre cele două uniuni, au 
sosit în țara noastră realizatorii de filme de 
animaţie Ivan Ivanov, Natalia Bodiul , Ro- 
bert Saakiant si Eduard Nazarov. @@@ Din 
R.P. Ungară ne-au vizitat tara, pentru 
schimb de experienţă și documentare, regi- 
zorul Tigan Tamas, dramaturgul Kiss Mi- 
haly, directorul cinematografelor din depar- 
tamentul Heves, Pok Lajos, șefa serviciului 
de relaţii externe al Uniunii cineastilor din 
tara vecină și prietenă, Rado Kristina, 
900 Recent, au fost oaspeţi ai A.C.I.N.- 
ului, pentru schimb de experienţă, si cine- 
aşti din R.P. Bulgaria: Vladislau Ikonomov 
regizor, Emil Wagenstein operator, C-tin 
Rusakov scenograf si A. Todorov, re- 
dactor. 


Ovidiu GEORGESCU 


prezențe românesti 
peste hotare 


000 Le cel de al V-lea festival inter- 
naţional de cinema de la Santarem 
(Portugalia), filmul Tatăl risipitor,după 
scenariul lui Eugen Barbu, în regia lui 
Adrian Petringenaru,a fost distins cu 
«Marele premiu». Trofeul acesta, acor- 
dat la categoria filmelor de lung metraj, 
este cu atit mai prețios cu cit la aceasta 
prestigioasă competiţie internaţională 
au concurat realizatori ca Peter Bogda- 
novich (S.U.A.), Karoly Makk (Ungaria), 
J. Pedro de Andrade (Brazilia), iar, in 
ediţiile precedente, Ingmar Bergman, 
Roberto Santos, Jacques Tati, Bernardo 
Bertolucci si altii. 

000 Anu! 1977 a început bine pentru 
afirmarea filmului românesc peste 
hotare. Unul din admirabilele filme de 
animaţie din seria «organigramelor» lui 
Matty Aslan, D'ale organigramei, a 
obținut premiul Ill la Festivalul interna- 
tional al filmelor de scurt metraj de la 
Bilbao (Spania). Să fie într-un ceas bun. 

000 Documentarul românesc Con- 
servarea apei (regia — Ladislau Karda, 
imaginea — Francisc Toth) a primit 
premiul «Ciorchinele de aur», secția 
protecția mediului înconjurător, la Fes- 
tivalul internaţional al filmului cu te- 
matică agrară și rurală de la Santarem 
(Portugalia). 


000 Centrala Muncitorilor din Cuba 
a acordat Steagul «Eroii Moncadei» 
colectivului de realizatori ai filmului 
românesc de protecția muncii Gazele 
toxice nu iartă. Pelicula românească 
a obţinut cel mai mare punctaj dintre 
toate filmele prezentate la cel de al 
Vill-lea Festival cinematografic al țărilor 
socialiste de la Havana. 

000 intre 4 si 12 februarie se va desfä- 
sura Festivalul international al filmului 
artistic de luna metraj de la Belgrad. 


«Marele 
Premiu»: 


In concurs a fost inscris si filmul romá- 
nesc Cursa (regia Mircea Daneliuc). 
Sá sperám cá va ajunge printre primele 
la... premii. 

999 Filmul de animaţie Cale lungă 
(regia Adrian Petringenaru) și filmul 
experimental Ecou vizual (regia Mihai 
Popescu) au fost înscrise la Festivalul 
internațional al filmului de scurt metraj 
de la Tampere (Finlanda), care se va 
desfăşura între 17 si 20 februarie. 
Succes! 


Tatăl risipitor Regia: 
(Scenariul: Adrian 


Eugen Barbu, 


Petringenaru) 


Picturile lui Rubliov sînt cunoscute de cîteva zeci de mii 


de amatori de artă. Filmul despre Rubliov şi epoca sa dramatică 


devine un bun spiritual al milioanelor de spectatori 


Despre caracterul 
democratic popu- 
lar de masă al ar- 
tei cinematografti- 
ce s-au scris bi- 
| blioteci întregi si 
sublinierea aces- 
tui caracter a devenit un loc co- 
mun in orice discuţie despre 
film. Faptul că opera de artă 
cinematografică nu se prezintă 
de la început — cum e cazul cu 
celelalte arte — drept un «ori- 
ginal» după care se pot executa, 
eventual, copii, ci drept un «mul- 
tiplu» existent ab initio în mai 
multe exemplare («copia stan- 
dard» are doar o semnificație 
tehnică şi nu una estetică) mar- 
chează semnificativ specificul 
«de masă» al filmului. Difuzarea 
cvasi-simultană în faţa a sute 
de mii sau milioane de specta- 
tori ráspinditi in mii si mii de 
localități din interiorul ţării de 
origine dar si, deseori, din zone 
mai mult sau mai putin depăr- 
tate, accesibilitatea materială a 
spectacolului cinematografic (a- 
paratură nu prea costisitoare 
şi nu prea complicată, prețul 
biletelor — cu toate ravagiile 
inflației în unele tari — încă 
destul de modest), ponderea în- 
semnată a proceselor industriale 
în creația artistică filmică, toate 
acestea și alte elemente caracte- 
ristice producției și difuzării ci- 
nematografice acționează în sen- 
sul  accentuării caracterului 
popular al filmului. Creaţie de 
grup (cu tot rolul uneori determi- 
nant al regizorului-autor), avind 
înscrisă accesibilitatea printre 
coordonatele sale fundamentale 
și obligatorii, chiar dacă această 
accesibilitate nu exclude «lec- 
turi» mai de adincime si, evident, 
mai dificile, impermeabilă la ex- 
cesele ezoterismului si ermetis- 
mului, opera cinematografică a 
devenit în zilele noastre, mode- 
lul unei arte destinate publicului 
larg şi aflată într-un contact ne- 
mijlocit cu acest public (ceea 
ce provoacă nu puţine strimbä- 
turi de nas din partea criticilor 
estetizanti). 

Cu aceste date, incontesta- 
bile, s-ar părea că filmul se în- 
scrie fără probleme în fruntea 
procesului de democratizare a 
cunoașterii artistice în toate do- 
meniile de creaţie, proces atit 
de caracteristic ultimelor de- 
cenii. 

Observatorii lucizi ai destine- 
lor contemporane ale artei — si 
printre ei, în primul rînd Andre 
Malraux — au subliniat cu in- 
sistentá revoluția intervenitä in 
răspindirea, cunoașterea si fa 


Nema 


miliarizarea cu arta datorită mu- 
tatiilor esențiale ale mijloacelor 
de prezentare, reproducere și 
difuzare. Pina acum citeva de- 
ceni — și cu excepția Irteratunii, 
beneficiind de condițiile create 
de existența tiparului dar frina- 
tă în răspindirea ei de cota nu 
pină de mult foarte ridicată a 
analfabetismului și semi-analfa- 
betismului — artiștii lucrau, In- 
deobste, pentru o clientelă res- 
trinsá si bogată, în timp ce imen- 
sa majoritate a oamenilor era 
lipsită de orice posibilitate de 
a lua cunoștință de comorile 
creației artistice universale. Pen- 
tru a vedea «Gioconda» trebuia 
să te deplasezi la Paris si să 
vizitezi Luvrul, pentru alte opere 
de artă erau necesare deplasări 
la Prado din Madrid sau la 
Uffizzi din Florența. Dar cum 
puteai ajunge sau, mai bine zis, 
citi puteau ajunge la operele 
ráspindite prin colecţii particu- 
lare sau prin cine știe ce biseri- 
cutá de țară, ca sá nu mai vor- 
bim de posibilitatea rarissimá — 
chiar pentru amatorii cei mai 
bogati si mai intreprinzátori — 
de a contempla frumusetile unice 
de la Angkor sau de la Ajanta? 
La fel, pentru a asculta o simfo- 
nie de Beethoven sau o operă 
de Mozart era cel putin necesar 
ca în localitatea în care te afli 
să existe o orchestră simfonică 
sau o operă, fără a mai sublinia 
că, pentru a te bucura de o inter- 
pretare de cea mai înaltă calitate, 
o deplasare la Paris, la Viena, 
la Milano sau în alt mare centru 
muzical era o condiție sine-qua- 
non. Să nu uităm, de asemeni, 
că, după ce te-ai deplasat la Vie- 
na și ai admirat tablourile lui 
Brueghel în sălile din Kunst- 
historisches Museum şi ai ascul- 
tat «Flautul fermecat» la operă, 
singurul element de referință ră- 
minea amintirea; pentru a-ţi con- 
frunta sau reconfirma impresiile 
era necesară o nouă deplasare. 
Nu exagerăm afirmind că în a- 
ceste condiții istoria artei era 
apanajul cîtorva mii de privile- 
giati. 


Deocamdată nu există 
«albume de filme» 


In ceva mai mult de un sfert 
de secol, situația s-a schimbat 
radical. Pentru un pret accesibil, 
oricine poate să-și procure as- 
tăzi albume de artă sau repro- 
duceri după toate operele de 
urtă importante ale omenirii (ati 
examinat vreodată atent stan- 
durile editurii Meridiane?) sau 


sondaj 
in cineunivers 


La 


tuturor 
ȘI . 
totuşi... 


Arta cea mai 
accesibilă 
nu e şi arta 
cea mai temeinic 
cunoscută. 
Şi iată de ce 


Cinematograful la virsta 
conștiinței de sine: & //2 


o 
4 
~~ 


we 


Rashomon sau adevărul subiectiv al fiecăruia, 


N 


in cäutarea unui adevär obiectiv al tuturor 


(Tashiro Mifune intr-o scenä din filmul lui Kurosawa) 


discuri in care toata creatia mu- 
zicalä retráleste în cele mai pres- 
tigioase interpretäri. Marile ope- 
re de artä pätrund zilnic in case- 
le noastre prin intermediul ra- 
dioului, altelevizorului si al celor- 
lalte mijloace de comunicare de 
masă. În comparație cu acest 
«bombardament», însutirea vizi- 
tatorilor marilor muzee şi mo- 
numente datorită dezvoltării tu- 
rismului, apare doar ca un fe- 
nomen secundar. S-a modificat 
esențial si calitatea receptiei ar- 
tistice. Inregistrarea pe disc ste- 
reofonic a unui concert ne redă 
mai amplu toate subtilitátile si 
nuanțele universului sonor decit 
audierea directă într-o sală spe- 
cializată. Tot aşa după cum re- 
producerea de artă ne relevă 
detalii și lumini ale — să zicem — 
picturilor de la Voroneț sau vi- 
traliilor de la Chartres pe care 
niciodată nu le-am putea sesiza 
«la fata locului». În același timp, 
reproducerea mecanică ne per- 
mite să insistăm, să revenim 
mereu si mereu asupra unei 
opere, s-o «citim» de nenumă- 
rate ori si în nenumărate feluri. 

S-ar părea că pentru cinema- 
tografie toate aceste uriașe ciști- 
guri realizate de celelalte arte 
nu reprezintă nici o problemă 
si nici o noutate. Cele amintite 
la începutul acestor Insemnäri 
ne-ar îndemna să constatăm că 
nu există In această privință 
nici o îndoială. Şi totuși lucrurile 
nu stau chiar aşa. 

Adevărul este că cinematogra- 
fia a atins parametri înalți în ce 
priveşte democratizarea mai ales 
în sensul pe care acest concept 
îl are în domeniul comunicării 
(datorită difuzării de masă, mul- 
tiplicată in ultimii ani si prin 
intermediul televiziunii, datorită 
nivelului mai ridicat de accesi- 
bilitate, în comparaţie cu cele- 
lalte arte, datorită marelui său 
impact asupra publicului, dato- 
rită funcției sale mitogene, crea- 
toare de mituri cu mari ecouri 
în mase). Dar tot adevărat este 
că se află abia la început de 
drum în ce privește democrati- 
zarea pe planul culturii. 


Şi aceasta, deoarece răspin- 
direa în mase a artei cinemato- 
grafice — oricît de amplă ar fi 
ca din punct de vedere cantita- 
tiv —este, totuși, limitată de anu- 
mite condiţii tehnice și econo- 
mice. Difuzarea cinematografică 


este — cu citeva putin impor- 
tante excepții — reluări, specta- 
cole de cinematecă, etc. — în 
fond, o difuzare a creaţiei de 
moment, fără adincime în trecut, 
fără coexistenta si compararea 
att de fertile a operelor de azi 
cu cele de ieri, fără posibilitatea 
de raportare la referințe clasice 
sau măcar exemplare, fără însu- 
marea creației de azi în fluxul 
unei arte constituite. În timp 
ce toate comorile literaturii se 
găsesc pe piață — inclusiv în 
ediții ieftine «de buzunar» — 
cele ale artelor plastice si deco- 
rative si ale arhitecturii în albu- 
me de artă și reproduceri, cele 
ale muzicii în discuri și benzi 
de magnetofon, toate creațiile 
reprezentative ale artei cinema- 
tografice, nu numai cele de acum 
şaizeci sau cincizeci de ani, ci 
şi cele vechi de numai zece ani 
sint, practic, inabordabile pen- 
tru publicul larg. Recepţia unor 
opere izolate — chiar dacă unele 
de mare valoare — nu poate 
duce la formarea unei veritabile 
conştiinţe artistice care se cons- 
truieste în contactul cu struc- 
turi mai ample, mai cuprinzătoa- 
re, în cazul nostru, de pildă, 
opera unui regizor, creațiile unei 
şcoli nationale, ale unui curent. 
Lipsit de adincimea perspecti- 
vei istorice, lipsit de permanenta 
confruntare cu creaţiile exem- 
plare, lipsit de posibilitatea con- 
tactului coerent cu marile struc- 
turi, spectatorul de cinema este 
lipsit și de o prea largă posibili- 
tate de selecție, el putind să 
aleagă numai dintre operele — 
puține — programate la un anu- 
mit moment, din afara lui. 

Problemele culturii cinemato- 
grafice sau mai exact problemele 
transformării culturii cinemato- 
grafice în cultură de masă își 
așteaptă abia rezolvarea cores- 
punzătoare. Mutatii substanţiale 
în tehnica răspindirii artei cine- 
matografice (poate video-case- 
tele, poate posibilitatea selec- 
tării dintre nenumărate progra- 
me transmise prin cablu, poate 
alte soluții) ca si schimbări de 
optică în ce privește conținutul 
spectacolului cinematografic (un 
teatru se consideră onorat pro- 
gramind «Antigona» sau «Ham- 
let», un cinematograf care se 
respectă n-ar programa azi «Ra- 
pacitate»), vor crea, miine, fără 
îndoială, condiţiile eliminării pa- 
radoxului care subsistă în pro- 
cesul democratizării artei cine- 
matografice. 


H. DONA 


pozitiv 


Vise si cosmare 


Acum mai multe zeci de ani in urmä s-a 
spus despre cinematograf că este «o uzină 
de vise». Era adevărat şi, pentru o parte a 
producţiei mondiale de filme, mai este 
incă; probabil că va mai fi, pentru că, se 
ştie, omul are nevoie de vise, de altele decit 
cele pe care le produce somnul sau. Nu e 
mai putin adevărat că recuzita, decorurile 
si chiar subiectele «viselor» s-au schim- 


bat, au evoluat, s-au pliat după necesitățile 
lumii mai noi. Dar, în ultimul deceniu (cel 
puțin), cinematograful occidental a pus pe 
picioare si o altă industrie care s-a dovedit 
a fi nu mai putin rentabilă: «uzina de cos- 
mare». 

Nu mă refer la filmele de groază — specie 
foarte veche, de fapt — ci la acele producții 
în care se desfată un mod de viata aflat la 
marginea legalităţii, cu eroi interlopi gata să 
ucidă sau să jefuiască, dacă nu, gata să 
trăiască din mizere expediente, într-o semi- 
delincventá acoperită de un subțire strat 
de «eroism». S-au pus în slujba acestor 
realizări multe mijloace de expresie ce au 
un grad de autenticitate incontestabil — 
si poate de aceea multe din ele sint reali- 


zări superioare idilismului. De asemeni, e 
limpede pentru spectator ca cele mai bune 
producții ale acestei serii contin o viziune 
tragică asupra vieții și lumii din care provin, 
lume arătată în culorile sumbre ale rava- 
giilor produse de «consumatie». Dincolo 
de această valoare a criticii sau a sarcas- 
mului, se poate observa (la nivelul de jos 
al acestei serii) un mod... idilic de a contepe 
cosmarul. Nu e un paradox: criminalii sau 
delincventii îmbracă hainele si recuzita 
idilic-luxoasă, conflictul se desprinde de 
realitate instalindu-se în super-automobile, 
super-vile, super-decoruri ce deghizează 
cosmarul, producind şocuri şi efecte de 
gust indoielnic. 

Gustul pentru aventură, altădată canto- 


nat mai cu seamă în western-urile patriar- 
hale, s-a mutat în metropole și mafii; naivul 
erou de altădată apare azi singeros, cinic, 
«specialist» al rapt-ului și toată vinzoleala 
aventurii lasă un gust greu, amar —cao 
dezabuzare, ca o mașinărie ce te Impiedicá 
sá gindesti, te impiedicá sá pui probleme 
morale. 

Va trece si moda lor, cum a trecut si 
cea a idilelor mic-burgheze si cea a pro- 
ductiilor grandomane. Cu cit trece timpul, 
cu atît îmi devine mai evident că industria 
capitalistă face tot ce e posibil să oprească 
cinematogratul de a deveni definitiv o artă. 


Gelu IONESCU 


documente afective 


Un muzicant roman 

in gala Cinematecii 

nationale franceze 
din 1933 


in spectacolul de gală al Cinematecii 
nationale franceze din seara zilei de 31 
martie 1933 de la Circul Medrano din Paris, 
printre artiștii «de cinema, circ, jazz, muzic- 
hall şi teatru» — după cum anunţă progra- 
mul de sală — a figurat și un muzician ro- 
man cu cei 17 virtuozi de nai, țambal, scrip- 
că, chitară, contrabas: violonistul si diri- 
jorul Dimitrie Dingu-Sprinceană. 

Numele său l-am intilnit adeseori — ca 
pianist de astă dată — pe afişele cinemato- 
grafului mut din Bucuresti, între anii 1926— 
1928. Este greu de precizat deocamdată 
care au fost filmele unde fundalul muzical 
era asigurat de Dimitrie Sprinceană, dar 
experienţa sa artistică în domeniul muzicii 
populare ne îndreptățește să presupunem 
că nu a lipsit de pe afişele primelor filme 
româneşti. 

Un program al Teatruiui Gaumont-A ubert 
din 13 septembrie 1932 ne semnalează pre- 
zenta muzicianului român la Paris in spec- 
tacolul Gaumont-Palace care începe cu 
«reportajul cinematografic din întreaga lu- 
me» intitulat Les actualites du Gaumont 
Palace. În suita de șapte spectacole, Di- 
mitrie Sprinceană conducea o formaţie 
populară. 


Gloria cîntă uneori 
cu intirziere. 
Dar cîntă! 


În anul următor, într-un program ce-l 
avea ca protagonist pe Ramon Novarro, 
formaţia lui Dimitrie Sprinceană obținea 
seară de seară (21—27 aprilie 1933) un stră- 
lucit succes pe scena vestitului music-hall- 
cinema Alhambra din Paris. O fotografie 
din acea epocă ni-l prezintă pe violonistul 
român înconjurat de 17 instrumentiști din 
miinile cărora nu lipseau naiul si tambalul 
românesc. 

În sfirșit, la 1 martie 1935,un alt mare spec- 
tacol la Teatrul Olympia din capitala Fran- 
tei îl avea din nou ca protagonist pe Dimi- 
trie Sprinceaná cu orchestra sa. Programul 
de sală anunța la început «reportajul cine- 
matografic din lumea întreagă», Les actua- 
lités de l'Olympia. Cine mai ştie azi, prin 
cite săli de cinematograf de peste hotare nu 
a trecut virtuozul român? Dar cine a fost 
acest Dimitrie Sprinceană al cărui nume 
a «scăpat» din cercetările muzicologilor 
noștri? 

Născut la 14 decembrie 1900 în Tulcea 
dintr-o familie de lăutari ce se înrudea cu 
vestitii Boulanger, Dimitrie Dingu (poreclit 
«Sprinceană» din pricina unei tăieturi a 
sprincenii tatălui său, Costache) a făcut 
parte de timpuriu din orchestrele Boulanger 
şi Gabeac, ce au colindat Rusia ţaristă. 

În 1922 a devenit pianistul orchestrei lui 
Georges Boulanger (văr al mamei sale). 
În 1925 s-a stabilit în Capitală cu dorința 
de a urma Conservatorul, paralel cintind 
în orchestra lui Grigoraş Dinicu. O dată cu 
plecarea acestuia la Londra, Dimitrie Sprin- 
ceană l-a însoţit, a urmat ca audient cursu- 
rile Conservatorului din capitala Franţei. 

În timpul războiului a compus muzică 
în stil popular românesc și piese de muzică 
ușoară, devenind membru la Société des 
auteurs, compositeurs et editeurs de mu- 
sique din Paris. Deşi în virstă de 50 de ani, 
totuși ambiția de a deveni dirijor de opera 
l-a îndreptat din nou spre studii de perfec- 
tionare. O diplomă de studii «pour la Direc- 
tion d'orchestre avec mention «très bien» 
i-a fost eliberată de Conservatorul din 
Paris la 13 iulie 1951. 

În 1958, Dimitrie Sprinceană a trecut 
pentru prima oară Oceanul, fiind numit 
profesor şi dirijor de operă franceză la 
Los Angeles Conservatory of Music and 
Arts. Presa americană ne confirmă că a 
dirijat opera «Manon» de J. Massenet în 
cadrul companiei lirice din Los Angeles. 
După doi ani a revenit la Paris, s-a căsătorit 
cu Josette Blachelard, a continuat să com- 
pună muzică ușoară, fiind invitat profesor 
la Conservatorul din Omaha (California). 
La 30 iulie 1968 a murit subit. 

Aceasta a fost cariera muzicianului ro- 
man al cărui nume nu va putea fi despărțit 
de perioada trecerii de la filmul mut la cel 
sonor, atit în România, cit si în Franţa. 


Viorel COSMA 


cultură cinematografică la locul de munca 


Da! Se poate 


Cineforum-ul de la Timişoara, 
sau despre 'entuziasmul cinefil 
în ofensivă 


La Timișoara, sub egida In- 
treprinderii cinematografice 
județene si a Casei de cul- 
tură a municipiului, functio- 
nează un cenaclu de cultură 
cinematografică: Cineto- 
rum. Primul si singurul din 
țară. Spun: «funcționează» si nu: «s-a In- 
fiintat», pentru că momentul solemn al în- 
fiinfärli nu numai că este depășit — Cine- 
forum s-a născut, oficial, în iunie 1976 — 
dar s-a și petrecut într-o discreție totală. 
El a pornit sub forma unui experiment — 
experimentul unor oameni cu pasiune pen- 
tru film gi pentru ideea de cultură cinema- 
tograficá, alunor oameni numiţi Vasile Tu- 
dosie, directorul Întreprinderii cinemato- 
grafice județene, losif Costinas, instruc- 
tor la Casa de cultură a municipiului si 
totodată vechi și împătimit cineamator, 
medicul Sergiu Levin, cinefil de nădeide 
ziariștii Cornel Ungureanu, Adriana Simlo- 
vici şi Alexandru Vaida, juristul Paul Ste- 
rescu, secretarul literar al teatrului Ma- 
ghiar, Gheorghe Koczka — o mină de 
oameni, plus prietenii și prietenii priete- 
nilor lor, care, în putinul timp liber lăsat de 
ocupațiile fiecăruia, se adunau să vadă și 
să discute filme. A fost prima fază a expe- 
rientei, A fost pregătirea pentru. «ieșirea 
în lume». În lume, adică în fabrici, în uzi- 
ne, în întreprinderi. Cu filme românești, cu 
filme străine, cu filme «dificile». O adevă- 
rată muncă de activişti culturali pe tárimul 
cinematografiei, o muncă dusă în timpul 
liber al tuturor, pentru că întilnirile se orga- 
nizează de obicei la «ora schimbului». În 
sala clubului, într-o hală, într-o secţie, 
într-un culoar, oriunde se poate, oriunde 
încape dreptunghiul mai mic sau mai mare 
al ecranului. Cultură cinematografică la 
locul de muncă. Printre mașini. Printre ba- 
loturi de materii prime. Printre valuri de 
sirmă sau de fibre sintetice. Printre pălării. 
După specific. Cu 100, cu 200, cu 50 de 
oameni. Cu citi sint dispuşi să discute 
film, în loc să plece la masă, legea de bază 
a cenaclului fiind participarea «de bună 
vole și pe proprie răspundere». La data la 
care cenaclul primea botezul oficial, el era 
gata cunoscut şi așteptat într-un număr 
bun de fabrici si întreprinderi. După numai 
citeva luni de la Infiintare si 35 de acțiuni, 
Cineforum este un cenaclu cu activitate 
așezată, sistematică, o activitate nu numai 


nema 


yc 


cu prezent, dar și cu viitor. Pentru acest 
viitor membrii lui visează concret, concret 
si cu creionul pe hirtie, cursuri de iniţiere 
în arta filmului, cursuri în școli si univer- 
sitati, cicluri pe genuri, actori, școli cine- 
matografice, visează romantic dar precis 
și calculează exact numărul celor care ar 
putea sá li se alăture (de altfel știu si acum, 
în fiecare întreprindere pe citi oameni pot 
conta), visează logic și matematic la «posi- 
bilitáti posibile» de întinderea cercului lor, 
chiar dacă nu peste toate 120 de întreprin- 
deri cite are Timișoara, dar peste cit mai 
multe, visează cu înverșunare la inmulti- 
rea speciei pe care tocmai au scos-o la 
lumină, specia «muncitorilor cu filmul la 
locul de muncă». l-am văzut «la lucru» 
într-o întiinire cu muncitorii de la 1.M.A.l.A. 
(Intreprinderea pentru mecanizarea agri- 
culturii $i industriei alimentare) si am pri- 
ceput de ce sint așteptați, de ce sint 


chemaţi, de ce experimentul lor care putea 
să pară imposibil a reușit atit de repede și 
cu atita succes. Prezenţa lor, caldă, vie, 
incitantă, obligă, obligă într-un sens cum 
nu se poate mai pozitiv, la replică, la gin- 
dire, obligă, aş spune, la creşterea tempe- 
raturii intelectuale pe cap de participant. 
Prezenţa lor este mobilizatoare, magneti- 
zantă, electrizantă. Entuziasmul lor este 
contaminat. Sinceritatea de opinii, sedu- 
cătoare. increderea în interlocutor, în po- 
sibilitatea stabilirii unui dialog în orice con- 
ditii, irezistibilă. Ei toți sint luptători pe bari- 
cada lui «se poate», împotriva lui «nu se 
poate», ei toți se luptă cu indirjire sá de- 
monstreze că se poate forma acel public 
avizat, receptiv, inteligent, activ, acel pu- 
blic-partener de creație, publicul ideal, pu- 
blicul de care are nevoie orice cinemato- 
grafie şi tot cinematogratul. Este o luptă 
nobilă, a unor oameni nobili, nobili în sen- 
sul cel mai putin aristocrat al cuvintului, 
al unor nobili hotáriti să salahoreascá în 
tăcere, dar cu toate forțele pentru edificiul 
aflat încă la «roșu», care se cheamă «cul- 
tura cinematografică de masă». Acest edi- 
ficiu, de ce să ne mintim, de ce să ne în- 
șelăm, nu se poate ridica nici în doi, nici 
în trei, nici măcar în zece, ci numai în 
multi, in foarte multi. Timisorenii iată, cu 
vocatia lor de pionieri de destelenitori 
neobositi, au pus umărul zdravăn si salta 
cu nădejde primele cărămizi. In fata acestui 
gest simplu și concret, devin patetică și 
simt nevoia să lansez un apel nu mai puţin 
patetic: să nu-i lăsăm singuri. Ne-ar mai 
trebui ceva oameni. Ne-ar mai trebui așa, 
citeva sute, citeva mii de oameni. 

Ne-ar mai trebui citeva mii de timisoreni. 


Eva SÎRBU 


«Cineforum» in acțiune la I.M.A.L.A. (Dr. Sergiu Levin, Gheorghe 
Koczka, Vasile Tudosie si, dintre gazde, inginerul-sef Gheorghe Sandor) 


ALBULESCU 
Mircea, 
factor) 


Ion Popescu GOPO 


ACTUALITATI 


(film 


a 


ADAPTARE | 
\cinematograficä) 


CA 


= 


ALBA CA ZAPADA 
film de Walt Disney) 


= 
N 
AI 
> > 


ANIMATIE 
\locuri rezervate) 


AMORSA 
(elemant compozitiona 


ANDREWS ANAMORFOZA 
Julie. 
(actrită) 


ANIMATOR 
(actor care desenează 
Vry 


(operație optică) 


pionierii filmului 
nostru 


Dorin Sireteanu 


În paginile unei istorii a filmului nostru 
isi va găsi, desigur, loc o evocare a 
unui pătimaș al afirmării filmului romă- 
nesc, actorul Dorin Sireteanu. 


După ce a urmat în anii 1923—1924 
cursurile Academiei de mimodramă a 
Asociaţiei «Clipa-Film» şi cursurile ci- 
nematografice ale lui D. Laporta, Dorin 
Sireteanu apare pentru prima oară, ca 
actor de film, în anul 1926,in lades (regia 
Horia Igirosanu), alături de elevii Aca- 
demiei la care ajunsese profesor. În 
același an, apare si în filmul lui Aurel 
Petrescu, Dinu și Rodica. Legat, în 
continuare, de activitatea cinematogra- 
fică de la «Clipa-Film», Dorin Sireteanu 
participă la difuzarea în țară și străină- 
tate a filmului lancu Jianu (regia Horia 
Igiroganu-1928). În 1930 apare în versiu- 
nea românească a filmului Ciuleandra 
(regia M. Berger) după romanul lui 
Liviu Rebreanu. În același an colaborazä 
la realizarea filmelor documentare so- 
nore realizate de casa UFA în România 
(contribuie la realizarea versiunii 
sonore). 

După Eliberare, ca și în perioada pio- 
nieratului cinematografiei românești, 
Dorin Sireteanu, același modest și pa- 
sionat iubitor al filmului, interpretează 
numeroase roluri de întinderi diferite, 
în numeroase filme românești, de la 
Viaţa învinge pind la foarte recentele 
Stefan col Mare și Tată! Risipitor etc. 

Îi urăm veteranului nostru ani multi 
si multe tilme. 


ARHIVA 
(cinematecă) 


ASISTENT 
ajutorul regizorului e 


f 


Decembrie 76 


Jurnalul unui membru al juriului 


Dacă nu mi s-ar fi rătăcit 
valiza undeva pe aeroport 
la Roma, dacă la Cannes 
n-ar fi fost atit de primäva- 
ră, dacă nu mi-aș fi adus 
aminte atit de exact cum 
şi-a pierdut un regizor de-al 
nostru, tot la Roma, acum zece ani o va- 
liză, si cum la Mar-del-Plata în continuare 
a rămas două săptămini îmbrăcat în ace- 
lași costum — un festival cu vedete, cu 
ziarişti, cu negustori si producători... 

„„mi-ar fi trebuit mai putin de trei zile 
(timp în care ALITALIA mi-a găsit valiza) 
ca să realizez că micul Cannes nu are 
nimic comun cu un obișnuit Festival in- 
ternational de cinema, si că n-avea nici o 
însemnătate cum și cit de des îşi schimbă 
invitații ținuta... 

«RiFJ» — (Rencontres Internationales 
Film et Jeunesse) au ceva cu mult mai rar 
si mai pretios decît orice simplu Festival = 
spunea criticul Marcel Martin (Ecran) $i 
originalitatea și personalitatea acestor în- 
tilniri fiind din ce în ce mai ușor de păstrat 
pentru locul pe care tinerii știu să și-l 
apere, pentru atenția pe care tinerii știu să 
o atragă asupra lor fără eforturi de curtoa- 
zie si de «savoir-faire», 

Lăsind la o parte vedetele și paietele, 
alergătura după interviuri-șoc şi poze-soc, 
RIFJ pune în dezbatere filmul politic. 
Gianni Minelli (autorul italian al filmului 
«Nel Cerchio») spunea că «orice film este 
un film politic. Filmul militant este un lucru 
aparte, dar din momentul în care un film 
işi propune o problemă socială, el devine 
ipso facto un film politic». Fiecare din 
cele aproape treizeci de filme prezentate 
sint formule originale de discuţie angajată 
asupra modului nostru de viaţă asupra cui 
poartă răspunderea si în ultimă instanță 
a misiunii creatorului, a raportului dintre 
asimilarea faptului de viață si selecţia lui 
în opera de artă. ° 

Prezența la festival a realizatoarei sene- 
galeze Saphy Faye nu a fost la Cannes 
acea notă exotică pe care se străduiește 
orice intiinire internațională să şi-o asigu- 
re... Cind am întrebat-o pe Saphy Faye de 
ce face film, mi-a răspuns simplu că fil- 
mul nu este pentru ea o profesie. «Am ve- 
nit în Franța pentru a-mi da teza de doc- 
torat în etnografie africană. Am urmat si 
doi ani scoala de la Vaugirard, dar pe mine 
filmul nu mă interesează decit ca posibi- 
litate de a fi de folos oamenilor din care 
mă trag. Am dedicat filmul Lettre pay- 
sanne (Scrisoare țărănească) bunicului 
meu. Actorii mei sint mama și tata! meu, 
bunica si sora mea, vecinii noștri din sat. 
Nu am tras duble. Am lăsat aparatul să 
meargă și i-am ascultat cum vorbesc. Me- 


Cannes. Tineret 


În decembrie, la Cannes, e primăvară. 
Sint tinerii cu filmele lor la un festival 
care nu seamănă cu altele 


Mentiune specială pentru «Darie al lui Darie, al lui Darie»... al lui 
Andrei Blaier (Gabriel Oseciuc şi Cornel Coman în Prin cenuşa imperiului) 


reu despre același lucru. Despre cultura 
de arahide, secetă şi pămint. As fi putut 
la fel de bine să scriu o carte, dar cartea 
ajunge la ei mai greu. Cind am terminat 
filmul, bunicul meu murise». 

În tracema — (premiul special al ju- 
riului), o tinără prostituată de 15 ani rătă- 
ceste la întimplare pe autostrada Trans- 
amazoniană în curs de construcție. Fără 
explicaţii inutile, Jorge Bodanski demon- 
strează că în Amazonia construcţia acestui 
drum reprezintă o cale sigură către bogă- 
tie si progres. În compania lracemei el 
descoperá o Brazilie a sáracilor, a celor 
vinduti ca niste animale, a celor angajati 
mizerabil de falsele promisiuni si propa- 


ganda otrăvitoare făcută de radio,religie si 
armată. 


Pleasantville (S.U.A.), Brusca sin- 
gurătate a lui Konrad Steiner (Elveţia), 
Le soleil n-a pas de chance (Soarele 
are ghinion, Canada) au aceeaşi temă 
comună. Capitalismul în dezvoltare acce- 
lerată pe ruinele micii proprietăți, a marii 
mizerii şi a umanității dezrădăcinate. 

O altă temă destul de frecventă este 
aceea a muncitorilor imigranţi alergind dis- 
perat după un statut de existență ome- 
nească, egal cu al celorlalți muncitori (Am- 
basadorii — filmul unui regizor tunisian 
Autobuzul de Bay Okan — distins cu 


un premiu la Taormina, Cu capul sus 
(R.F.G.). 

Filmul francez Juliette ou l'air du temps 
(Julietta sau asa-s vremurile) — a treia 
mențiune specială, abordează intr-o tormä 
simpla, curgâtoare, problema tineretului 
debusolat, un tineret aflat în afara oricărei 
activități sociale, înghiţit de o existență 
citadină periferică si grav tarată, o exis- 
tentá care, pind la urmă, pulverizează In- 
săși personalitatea. Filmul acesta (realiza- 
tor René Gilson) s-a impus mai mult decit 
alte pelicule pe aceeaşi temă ca Ragazzo 
di Borgata, Cin-Cin (Mexic), Nel Cer- 
chio (Italia), Jesus von Ottakring (Aus- 
tria), Dacă aș avea o prietenă (Ceho- 
slovacia). 

Selecţia celor 30 de filme a urmărit anul 
acesta alegerea acelor filme care să dez- 
volte teme generale de umanism și să pună 
în discuție probleme de importanță acută 
ale societății contemporane. Tineri, pro- 
fesori, iubitori de cinema, amatori sau pro- 
fesionisti ai artei filmului au avut posibili- 
tatea timp de zece zile să participe atit la 
vizionarea unor filme de bună calitate cit 
mai ales, aspect care-l face să nu semene 
cu nici o altă întîlnire internațională de 
cinema — să dezbată cu pasiune filmul, 
intenţiile realizatorilor, calitatea estetică a 
produsului artistic, autenticitatea mesaju- 
lui, interpretarea si orientarea creatorilor. 

Filmul lui Andrei Blaier,distins cu prima 
mențiune specială, a reținut atenția pu- 
blicului și a juriului pentru «modalitatea 
artistică deosebit de originală în care 
prezentindu-si eroul în formare; se pro- 
nuntá pentru ideea necesității acumu- 
lării şi parcurgerii unor experiențe per- 
sonale unice. În situații excepționale, 
confruntarea dramatică a eroului cu 
viata il îndreaptă încetul cu încetul că- 
tre dobindirea unei conștiințe politice. 
Strigätul din final al lui Darie — «Sint 
Darie al lui Darie, al lui Darie...» repetă 
în spirală începutul filmului în care 
eroul se multumise să-și spună — «Da- 
rie, si-atit». 

Nu întimplător, palmaresul juriului si al 
publicului au coincis anul acesta retinind 
pentru primul loc, din cele 29 de producții 
aflate în concurs, filmul regizorului german 
Max Willutski, reprezentant al şcolii de 
cinema berlineze. Filmul său atacă un feno- 
men care în R.F.G. se aseamănă astăzi 
prea bine cu maccarthysmul. Un tilm care 
demonstrează cu fortä si tandrete în ace- 
laşi timp raportul dintre individ și putere. 
Vera Romeyke nu se încadrează în 
norme înseamnă — declara autorul — de 
fapt că ea nu face casă bună cu sistemul, 
în speță cu sistemul de Invätämint ger- 
man. Dacă ne gindim la titlu — spunea 
Willutski — acel «ist nicht tragbar» (tra- 
gen-a duce) se poate traduce cá Vera nu 
poate fi dusă, luată, înregimentată de tre- 
nul birocratiei. Vera nu poate pur si simplu 
sá prindá acest tren... 

Un film sever si tenace. Un film politic 
realizat impecabil fără nici o concesie de 
gust si de măiestrie. 


trina PETRESCU 


Tinereţea la Cannes! 


Palais-ul vizoanelor și super-starurilor, 
blazärii si deziluziilor, palais-ul super-pro- 
ductiilor și a celor descingi din Rolls- 
Royce-uri, cunoscutul «Palais» al Festiva- 
lului de la Cannes, și-a deschis porțile, între 
26 decembrie și 4 ianuarie, tinereții, blue- 
jeans-urilor, entuziasmului, dorințelor fi- 
resti de afirmare, spontaneitatii creatoare 
şi... viselor. 

Institutul nostru, invitat de onoare după 
succesul repurtat în iunie 1976, la Grenoble, 
și-a făcut intrarea la «Micul Cannes» cu o 
selecție de filme ale căror particularități: 
varietatea tematică, conciziunea expresiei, 
claritatea mesajului, profesionalismul reali- 


aventura scenariului 


Soapte de iubire 


«Te iubesc, sopteste Eugen, parcă spe- 
riat de propriile sale cuvinte». Aga scria 
în scenariu. 

La filmare, Eugen sopteste parcă speriat 
de propriile sale cuvinte: «Te iubesc». 
Regizorul, aflat undeva în spatele aparatu- 
lui, scutură nervos ţigara pe șapca opera- 
torului şi strigă: «Stop!» Apoi, pe un ton 
blind, părintesc, li explică tinărului inter- 
pret: 

— Dacă mormăi, aga ca un dobitoc, ea 
n-o să știe niciodatä-ce-i în sufletul tău, că 
în ar se vede că nu-i nimic. 

— In scenariu scrie «sopteste», se apără, 
fără viagă, actorul. 

— Bravo! Má-nveti tu pe mine ce scrie în 


zărilor, sint caracteristice tuturor produc- 
țiilor școlii. Din acest punct de vedere, inte- 
resul cu care au fost primite filmele noastre 
este legitim; în contextul unor pelicule cu 
vádite carente de ordin tehnic și profesional, 
multe înscrise în perimetrul unui ermetism 
desuet, studenţii români au adus la Cannes 
prospetimea unor căutări de surprindere a 
elementului uman în plenitudinea manifestă- 
rilor sale, expresia imaginaţiei meditative și 
fluxul liber al fanteziei. 

Filmul absolventului Sandu Păun, de 
pildă, Undeva, odată un om, încercind o 
incursiune atentă, emoţionantă în universul 
interior al unui bătrin, a obținut aprecieri 
deosebite; laconismul construcției drama- 


scenariu! Vorbeşte mai tare, băiatule, că 
nu-i nici o ruşine să ai sentimente! 

Filmarea se reia. «Te iubesc!» rosteste 
cu putere Eugen. «Stop!» ţipă regizorul. 
Operatorul îl priveşte ca Brutus pe Cezar 
în ziua idelor lui Marte. 

— Esti cirpă sau bărbat? Gindeste-te la 
sentimentele tale și vorbeşte ca un Indra- 
gostit, nu ca un bou! 

Actorul se gindi mai mult la contract decit 
la sentimente şi urlă ca un îndrăgostit au- 
tentic: «Te iubesc!» În loc să se sperie el 
de propriile sale cuvinte, se sperie fata. 
În același timp, un perete de mucava al 
decorului filfii uşor, lovit de forța senti- 
mentelor lui Eugen. 

— Așa! se bucură din suflet regizorul, 
vezi că se poate? 

La post-sincron, actorul încearcă să re- 
pete performanța de la filmare şi reuși să 
răcnească destul de puternic. 

— Nu așa, domnule! se supără inginerul 
de sunet. Spectatorul dă bani să audă ce 
se spune pe ecran, nu să ghicească. Mai 
cu forță! 


tice a interesat și emoționat, poate și pen- 
tru că rigorile temei au fost perfect servite 
de mijloacele de expresie plastică folosite 
de autor. 

Filmu! delegatei noastre la Cannes, stu- 
denta Cristina Nichitus, anul IV-regie de 
film, clasa prof. univ. Mircea Drăgan, intitu- 
lat simplu 1873 s-a înscris, de asemenea, 
ca un succes al școlii noastre; «un profe- 
sionalism de bună calitate şi o maturitate 
impresionantă pentru un tinár realizator», 
caracterizează filmul Cristinei, ne spunea 
Jean Bittor, libanez, absolvent al Şcolii 
superioare cinematografice sovietice. Se 
ştie că producţiile studențești nu participă 
în competiție, dar, în general, filmele noas- 
tre s-au bucurat de prețuire și interes major 
în cadrul dezbaterilor, meselor rotunde, 
proiectiilor «carte blanche», specifice aces- 
tei manifestări. 


Actorul urlă cu toată forța un «te iubesc» 
în stare să pună pe goană o turmă de bi- 
voli (surzi) şi aceasta deveni varianta de- 
finitivă a soaptei de dragoste din scenariu. 

La premieră, spectatorii, zguduiti de tă- 
ria sentimentelor lui Eugen, scăpară din 
vedere filfiirea unei parti din decor, ca si 
faptul că eroina, deși speriată de moarte, 
răspundea pe același ton: «De ce nu vor- 
besti mai tare, Eugen? De cine ţi-e teamă?» 


Dumitru SOLOMON 
posibilități posibile 


Din aproape 
în aproape 


O «Spre știrea tuturor spunem că bă- 
garea literelor în forme după ideea onora- 


Şi dacă adăugăm la toate acestea faptul 
că delegaţia noastră a fost în centrul aten- 
tiei, că studenta Cristina Nichituș a fost 
solicitată să conducă un grup de tineri 
realizatori cu care a produs, în timpul fes- 
tivalului, un film de 16 mm., că pentru urmă- 
toarea ediție sîntem chemați să facem parte 
din Comitetul de organizare a festivalului, 
înțelegem dimensiunile exacte ale prezen- 
tei noastre la Cannes, valoarea cărții de 
vizită pe care institutul a prezentat-o aici. 

Inteles ca o treaptă spre MARELE festival 
de la Cannes, «Micul Cannes» și-a primit 
oaspeții români cu interes si, confirmind 
speranțe și visuri, le-a indicat drumul spre 
consacrare; un drum care trebuie pavat, 
insă, cu muncă, cu dăruire, cu înțelegerea 
deplină a nobilelor idealuri ale cinemato- 
grafiei noastre naționale! 

Conf. univ. Mihai DIMITRIU 


bilului Gutenberg va înfăptui ca omul sá 
fie mai aproape de seamănul său». (Ex- 
tras dintr-un posibil manuscris al vre- 
mii) O «Descoperirea domnului Bell, nu- 
mită telefon, va apropia oamenii». (Extras 
dintr-un probabil articol apărut în pre- 
sa vremii) @ «Micile aparate electronice 
din casele noastre sint o lume adusă în 
casă, un mijloc ideal de a apropia oame- 
nii». (Începutul eventual al uneia din 
primele cronici r.tv.) e «Oamenii sint 
din ce în ce mai Insingurati, se izolează, 
trăiesc în comun dar nu-și cunosc vecinii, 
nu-şi cunosc postasul, se ascund în spa- 
tele ziarelor şi radioului, privesc fix tele- 
vizorul». (Din raportul" posibil al unui 
viitorolog) O ...Si ce trebuie să facem 
noi? Să desfiintäm tiparul, telefonul, tele- 
graful, radioul şi televizorul pentru a re- 
deveni oameni? Nu cumva credeţi asta? 
(Întrebare sigură, pusă de un tinăr — 
viitorologului care a prezentat raportul). 


Alexandru STARK 


11 


Oe, «See pp > 


qe” 


EA 


Recviemul rosu 


Recviemul roșu, un titlu pe care l-am 
fi putut întilni în oricare din filmografiile 
țărilor socialiste. Recviem, pentru cei care 
au murit în zorii revoluției cintind Interna- 
tionala, recviem pentru acei nenumărați 
Danko, ale căror inimi, mistuindu-se în 
tortá, au iluminat drumul celor multi spre 
fericire. În cinematografia noastră li se mai 
spun «filme de ilegalitate». Eroii lor sint de 
obicei revoluționari de profesie,cei care au 
făcut să se audă cuvintul Partidului Co- 
munist în anii grei ai activităţii ilegale. În 
filmul lui Ferenc Grunvalski — producţie a 
studiourilor maghiare 1976 — un revolu- 
tionar de profesie, cu funcții de răspun- 
dere în timpul Republicii din 1919, emi- 
grează după căderea acesteia în U.R.S.S. 
Revenit în patrie ca unul din organizatorii 
Partidului Comunist în ilegalitate, este ares- 
tat în 1934, condamnat la moarte și execu- 


tat. Povestirea este discontinuă, urmind 
un posibil flux al memoriei condamnatului 
la moarte, sau poate mai curind intenția 
narativă a autorului, în scopul realizării 
acelei «implicabilitati tragice» de care vor- 
bea Eisenstein. 


Indemn la demnitate 


şi cutezanta 


Nedreptatea şi sărăcia privite în faţă, cu 
ochii larg deschişi ai unui copil, devin in 
mod firesc, iminent, îndemn la demnitate. 
cutezantá şi eroism în anii de maturitate a: 
eroului, cînd istoria e zguduită de frămin- 
tări justitiare. Copilăria și scurta perioadă 
a Republicii din 1919 sint depozitarele ima- 
ginilor «semnal» ale eroului. Regizorul se 
dovedește a fi un remarcabil portretist, 


tirul poveștii Inaintind mai mult din pri- 
virile în contrapunct ale unor chipuri deo- 
sebit de expresive, decit prin evenimente. 
Aparatul întirzie pe prim-planuri studiate 
îndelung. Tristete, spaimă, umilinţă, revol- 
tă şi speranţă, toate concentrate Intr-o pri- 
vire, sau o mişcare a feței mai revelatorii 
decit orice explicație sau confruntare. Fete 
de copii, de femei, de ţărani, de soldați, 
de comunişti. O epocă sugerată nu prin 
ambianța cadrului scenografic, nu prin de- 
talii de recuzită sau printr-o reconstituire 
riguroasă a evenimentului, ci prin expre- 
siile unor prim-planuri de neuitat. O istorie 
citită în priviri, o istorie mocnită, conținută. 
Se vorbește putin, aproape ritualic. Nu 
este important ce-și spun niște oameni 
care asistă la arestarea unui dezertor. Nu 
se insistă nici măcar asupra faptului că ei 
l-au denunţat, pentru că nu mai aveau cu 
ce-l hrăni. Aparatul de filmat într-un cadru 
de o frumusețe stranie, solemnă, surprinde 
esentialul scenei: expresia copilului care 
înregistrează totul la dimensiunea tragică 
a întrebărilor fără răspuns. După cum nu 
mai este nimic de comentat atunci cind 
relația judecător-condamnat la moarte se 
dovedește reversibilă. Tribunalul revolutio- 
nar din 1919 din care făcuse parte eroul 
filmului gratiase un grup de ofițeri con- 
damnati la moarte ai vechiului regim. Acum, 
în momentul condamnării eroului comunist 
la moarte, în 1934, printre acuzatori și călăi 
se află cei gratiati atunci. De data aceasta 
nu se acordă nici o grațiere. Execuţia are 
loc sub ochii noștri. 

Profetic, si în acelaşi timp străbătut de 
un patetism mobilizator, de conștiințe ră- 
mine prim-planul copilului din finalul aces- 
tui film ca un îndemn dea nu uita. 

k] 
Roxana PANĂ 


Producție a studiourilor ungare. Regia: Ferenc 
Grunwalsky. Scenariul: Gyula Hernadi. Cu: Peter 
Andorai, Miklos Lantay, Laszlo Szacsvay, Gyorgy 
Petri à 


—m m  _ _ AA 


Sá nu lipsiti 


de la intilnire 


O poveste de dragoste, cu o fata 
săracă şi un băiat si mai sărac, cu o 
căsătorie din interes si cu o fugă In 
noaptea nunții, o poveste ca atitea altele, 
dar o poveste spusă cu duioșie, cu tan- 
drete si cu foarte, foarte multă puritate. 
Un story romantic, care se petrece cu 
ani In urmă, în decorul seducător al 
unui Vietnam răscolit de contraste, în 
comgurile si sub ramurile înflorite ale 
unei tari în pragul unei invazii, celei ja- 
poneze, și în fata unei revoluții elibe- 
ratoare. 

Un film care cucereşte nu numai 
printr-o minunată sinceritate, nu numai 
prin neasemuite frumuseți plastice, dar 
şi prin semnificaţiile profunde ale unei 
filozofii a eternității pe care, ca s-o poți 
adopta, trebuie să faci dovada celei 
mai puternice,poate,dintre trăsăturile de 
caracter ale omului: seninătatea. Cu alte 
cuvinte, încrederea în viață pind la 
moarte și chiar dincolo de ea. Cu alte 
cuvinte, credința în viitor. Numai asa, 
devotamentul pentru o cauză capătă un 
sens. Numai aga, sacrificiul de sine isi 
află justificarea. Cred că cineastii viet- 
namezi au dreptate: a nu lipsi de la 
această întlinire cu seninátatea este a 
pune la încercare capacitatea noastră 
de oameni prea stressati de timpurile 
moderne, de a ne emotiona (încă) in 
fata simplităţii. Adică, cred eu, în fata 
a tot ce este, de fapt, esential. Si cind 
spun esenţial nu mă gindesc doar la 
film. Dimpotrivă. 


Anca MICLESCU 


Un film de Tran Vu. Cu: Nhu Dinh, Vu Tu Lan 


Acelasi western in diferite versiuni revazute si adaugite 


z a 


Pentru un pumn de ceapă 


Franco Nero s-a plictisit să tot fie frumos şi elegant, 
frumos si cultivat, frumos si sobru în hainele sale de 
om al legii fără prihană, ori de temerar justitiar al preriei. 
A găsit o soluţie pe cit de excentrică, pe att de rentabilă: 
să-şi zeflemisească imaginea de impecabil june prim 
(cînd latin, cind american, la cerere) si pentru un pumn, 
dar nu de dolari, ci de cepe în plus, stivuite sub covil- 
tirul singeroasei istorii a Oil-Company-ului, a înlocuit 
coltul fostelor western-spaghetti cu un casnic cuțit made 
in Italy. A îmbrăcat un cámesol rustic netrecut vreodată 
pe la «Nufărul» si a început să ciuruiască inamici cu un 
necruţător tir de Intepátor miros de ceapă local. Față 
de acest agent publicitar al binefacerilor sănătoasei 
legume, Joe cu a sa limonadă suavă era un dulce copil 
lipsit de vigoare. Dar cu ceva mai multă inteligenţă co- 
mică şi rafinament satiric. 

Parodia începe bine, chiar foarte amuzant: în fata sa- 
loon-ului unde se pun la cale nelegiuirile față de fer- 
mierii ce nu cedează terenurile lor Oil-Company-ului, 
soseşte căruța cu mirabolanta sámintá de ceapă. Şi de 
scandal. Pentru că inocentul cultivator cu ochii cei mai 
albaștri nu vrea să renunțe în ruptul capului la plantarea 
legumei care-ţi dă atita energie înctt poți lupta de unul 
singur cu toți înarmaţii deodată. Într-un galop comic 
continuu, cavalerul Cipolla rezistă, atacă, suprimă, in- 
nebunește de-a dreptul un sat Intreg*cu judecător cu tot, 
districtele vecine, ba chiar si capitale internationale in- 
teresate în petrol si nu in ceapă. Finalmente Franco- 
Cipolla triumfă ca un sfint cu aureolá inmiresmatá mus- 


cind virtos din «fructul» salvator. Galop comic, cum spu- 
neam, dar antrenind atitea glume groase, atitea farse 
de-un grotesc de-a dreptul sinistru (cum ar fi magnatul 
Oil-Companv-ului cu mina lui de fier — la propriu hu 
doar la figurat — cu maşinăria lui complicată ce se de- 
fecteazá de cite ori regele petrolului își iese din fire si 
erupe violent ca o sondă, încît gustul si parfumul cepei 
ajung să ti se pară delicate, pe lingă gustul producătorului. 
Dar vorba strămoșului nostru comun: de gustibus non... 
«discutandum». Pentru că «disputandum» avem, slavă 
domnului, atitea prilejuri. A.M 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Enzo G. Castelları. Sce- 
nariul: L Vincenzoni, S. Donati. Muzica: Guido si Maurizio de 
Angelis. Cu: Franco Nero, Sterling Hayden, Martin Balsam, 


Legenda serifului 
din Tennessee 


Filmul lui Phil Karlson, realizat conform unei reţete in- 
failibile, menite să-i asigure succesul de public, are un 
scop mai adinc si anume să denunțe violenta si corupția 
existente la un anumit nivel al societății americane. Vă 
mai amintiți probabil de filmul Coruptie pe autostradă. 
Ei bine, filmul de faţă trebuie privit în același fel. 

Are toate calitățile şi toate defectele unui film de aven- 
turi de factură polițistă în care avem de-a face cu un jus- 
titiar (în cazul de față seriful Buford Pusser) erijat in apă- 
rător al celor ce nu au curajul să cirtească împotriva unui 
«gang» ce terorizează orașul şi întreţine o întreagă rețea 
de baruri, distilerii clandestine de whisky și o industrie 
a prostituţiei. Şi astfel, un om așezat și pașnic, reintors 
în orașul natal pentru a-și face aici un rost, ajunge să se 
inarmeze cu o bitá și, încoronat cu titlul de serif, să facă 
dreptate și să-și facă dreptate. Așa s-a născut legenda. 
Căci Pusser, nu numai că știe să administreze lovituri 
ce nu-și greşesc ținta, dar asemeni păsării Phoenix, 
renaşte de vreo trei ori din propria-i cenușă. Căci cei 
din bandă nu-l privesc ca pe un erou ci ca pe un dus- 
man de care caută să scape în orice fel si chip și, dacă 
nu reușesc să-l omoare pe el, îi ucid soţia. În fond, con- 
form legilor din jungla lumii interlope, cineva trebuie să 
plătească oalele sparte și afacerile eșuate. 

Păcat însă că această poveste, inspirată din eveni- 
mente reale, insistă prea mult asupra mijloacelor vio- 
lente ale iustitiarului. orezentindu-ne un erou care isi 
face cam des dreptate lui si nu celorlalți, cu bita. In fond 
există si tribunale... Poate că autorii nu le-au considerat 
la fel de spectaculoase ca o bătaie. Şi pe urmă regizorul 
scapă de sub control o anumită dozare, căci adaugă 
putin prea multe ingrediente speculative acolo unde ar 
fi putut să pună mai mult din ceea ce reprezintă ome- 
nescul. Filmul are un ritm susținut și reușește să capti- 
veze, iar Joe Don Baker, intruchipindu-l pe Buford Pusser, 
realizează un rol pe măsura forțelor sale, uneori compen- 
sind chiar unele deficiente ale regiei. 

Succesul de care s-a bucurat acest film, a cărui idee 


fundamentală este generoasă gi considerăm salutarä, 
tendința realizatorilor americani, de a denunța racilele 
societăţii în care trăiesc, i-a determinat pe producători 
să continue, pind la capăt, ecranizarea legendei serifului 
din Tennessee aga încît în lunile următoare, dacă v-a 
plăcut acest film, veţi avea prilejul să-i vedeți urmarea. 


Adriana GLIGA 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Phil Karlson. Scena- 
riul: Mort Briskin. Imaginea: Jack Marta. Cu: Joe Don Baker, 
Elisabeth Kartman, Gene Evans, Noah Beery 


Adevaratul curaj 


Un serif aprig si neindurátor, o bandă de răufăcători, o 
reprezentantă tare a sexului slab, un peisaj cu stinci 
ameţitoare, suspens, victoria binelui din final — deci 
personajele, sentimentele și decorul clasic ce compun 
jocul numit western. O schemă cunoscută dar mereu 
revitalizată de inventivitatea regizorilor. De astădată se- 
riful are de înfruntat o bandă de desperados intrată prin 
jaf în posesia unei mari cantități de nitroglicerină cu care 
intenționează să... 

Dacă însă în acest joc este inclus cow-boy-ul legendar 
John Wayne, iar partenera sa este Katharine Hepburn, 
obișnuita confruntare va căpăta o altă valoare în ochii 
si In inimile noastre. Un exemplu cum doi actori septua- 
genari pot reinvia tinerețea bătrinului western. 


Luminiţa COMȘA 


Un film de Stuart Miller: Cu: John Wayne, Katharine Hepburn 


sala de cinema 


Ce filme se vad 
si cum se vad ele 
intr-un sat? 


Pufeşti. O comună mare din județul 
Vrancea, alcătuită din patru sate: Ciorani, 
Domnesti-sat, Domnesti-tirg și, evident, 
Pufesti. O comună frumoasă, cu oameni 
gospodari și harnici. Marea majoritate a 
locuitorilor sint membri activi ai cooperati- 
vei agricole de producție, dar sint și multi 
navetisti, angajaţi în întreprinderile și san- 
tierele din oraselele apropiate: Adjud, Mă- 
rasesti, Focșani. 

n lipsa responsabilului căminului cul- 
tural, plecat la un curs de specializare de 
sase zile, despre activitatea culturală din 
sat am stat de vorbă cu tovarășul lone! 
Barbu, primarul comunei, om de-al satu- 
lui, cunoscut și apreciat de toată lumea 
E primar doar de un an de zile, dar realiză- 


Ah! Sonorul! 
La Pufesti, intelegi 
ce zice Jean Marais. 
dar nu si ce zice 


Toma Caragiu 


rile sale sint dintre cele mai concrete, ceea 
ce i-a şi atras stima si prețuirea consăteni- 
lor. Şcoala din comună avea nevoie de 
multă vreme de un acoperiş nou și acum 
il are. Căminul cultural avea nevoie de o 
foarte costisitoare reparaţie care, iată, s-a 
si efectuat. La Ciorani e nevoie de o mică 
sală pentru activități culturale, inclusiv 
pentru film, sar in primăvară se va și in- 
cepe construcția ei. Tot în anul acesta, in 
centrul comunei se va începe construcția 
unui important certru civic, cuprinzind 
mai multe clădiri de utilitate publică, inclu- 
siv o şcoală nouă. Dar realizarea cea mai 
importantă e că, după multi ani, C.A.P.-ui 
din localitate și-a indeplinit, ba chiar și-a 
depășit planul la toţi indicatorii de cimp, 
adică la grîu, porumb, sfeclă și struguri. 
Sigur toate astea primarul nu le-a făcut 
și nu le va face singur. Se bucură desigur 
de sprijinul Biroului executiv al Consiliului 
popular, al organizaţiei de partid, al pre- 
sedintelui C.A.P.-ului, tovarása Elvira Ola- 
ru, al tuturor locuitorilor satului. Dar toatá 
lumea e de acord cá principalul factor mo- 
bilizator a fost și este primarul. 

Si cu -activitățile culturale, cu cinemato- 
graful, cum stăm tovaráse primar? 

Aici problema e ceva mai nuantata si ar 
fi preferabil să discutăm mai degrabă des- 
pre ce vom face, decit despre ceea ce am 
făcut. 

La Domnești există o sală de vreo sută 
de locuri amenajată într-o sală de clasă a 
școlii. La Pufesti există o foarte frumoasă 
sală de festivități, cu 350 locuri, la căminul 


in memoriam 


Dona Barta 
` Purta printre noi un zimbet 
o privire şi un mod de a fi 
inema care s-au fixat în conștiința 
celor ce au cunoscut-o tot 
atit de puternic ca nesfirsi- 
ta tandrete, gravă şi elevată, 
din filmele sale. Chipul ei avea puritatea 
de crez si expresie care ne-a plăcut să 
credem a fi emblemă a unei generații, 
în ce are aceasta mai autentic. Crezul viu al 
unei adeziuni prea inalte pentru a fi ex- 
teriorizată altfel decit prin calitatea de 
excepţie a faptelor și lucrului fiecăruia, 
prin preocuparea neimpăcată de a discer- 
ne intre ce e bun și ce e fals, între unic și 
banal, cu dăruire totală pentru primele si 
o suverană detasäre interioară față de 
celelalte. 

Această dăruire și acest discernămint, 
măsură nestiutá a adevărului și frumosu- 
lui, Dona Barta le-a vrut manifestate cu 
precizia observaţiei la microscop, dar şi 


cultural. Dar care nu funcționează decit 
de vreo trei luni. Trei ani a stat închisă sau 
a funcţionat doar cînd și cind şi nu tocmai 
legal. Acum trei ani o zăpadă grozavă a 
scos la iveală a defectiune de construcție, 
sala s-a crăpat, nu chiar în două, dar s-a 
crăpat şi, în consecinţă, a fost închisă. În 
vara lui '76 s-a investit o sumă destul de 
importantă în reparaţii si acum sala e din 
nou în stare de funcționare. Dar... 

În biroul primarului si-au,facut apariţia 
lonel Adam, șef de sector la Întreprinderea 
cinematografică județeană Vrancea, si Va- 
sile Dragu, proiectionistul cinematografu- 
lui din comună. Să zicem că n-au venit cu 
reclamaţii, ci să se sfătuiască cu primarul. 
Odată cu luna decembrie a început Festi- 
valul filmului la sate, dar interesul specta- 
torilor nu e deloc pe măsura așteptărilor 
si eforturilor organizatorilor. Nu sint lemne 
pentru încălzit și primarul se cam supără 
pentru că nimeni pină acum nu i-a spus 
acest lucru si se hotărăște pe loc ca a 
doua zi un camion cu lemne va fi pus la 
dispoziția celor două săli. Oamenii nu ştiu 
ce film rulează decit dacă vin la cămin, 
pentru că în tot satul nu există niciun loc 
de afişaj. Se hotărăște pe loc că a doua zi 
vor fi nu unul, ci trei locuri de afişaj. A 
început Festivalul filmului la sate si școlile 
nu și-au prea dat concursul pentru «mobi- 
lizarea» elevilor la matineele speciale orga- 
nizate pentru ei. Operativ si concret se 
discută cu directorii celor două școli si 
se stabilesc zilele și filmele la care vor veni 
elevi 

Da, e adevărat, sătenii nu prea vin la 
cinematograf. Dincolo de măruntele și re- 
mediabilele deficiente organizatorice, prin- 
cipalii vinovaţi sint vremea și... televizorul. 
O ploaie mocáneascá, așezată, de vreo două 
săptămini, a desfundat ulițele satului. In 
consecinţă, seara oamenii nu prea mai ies 
din casă, se mulțumesc cu ceea ce le oferă 
televizorul, pentru că fiecare a patra fami- 
lie are un televizor. 

Totuși sint si filme care stirnesc în mai 
mare măsură interesul sătenilor. Care sint 
acestea? In primul rind filmele istorice 
românești Neamul imárestilor, Mihai 
Viteazul, Ştefan cel Mare — Vaslui 1475, 
Nemuritorii s-au bucurat de un succes 
extraordinar. Apoi vin filmele facute dupa 
carti foarte cunoscute (Contele de Monte 
Cristo de exemplu) si filmele indiene. 
La Vandana, la O floare si doi grădinari. 
la Ochii Shivanei, la Prietenii mei ele- 
fantii a fost omor. 

In atará de programarea curentă pe luna 
decembrie, în care fiaurează între altele, 
filmele româneşti Întoarcerea lui Magei- 
lan, Tată de duminică, dar si Piedone 
comisarul fără armă, si Un gentlemen in 
vestul sălbatic, în Festivalul filmului la 
sate figurau şase filme: Tănase Scatiu, 
Premiera, Călărețul cu esaríá albă, Doi 
bărbați la raport, Oameni respectabili 
si Contele de Monte Cristo. 

Însă cu filmele românești «e o problemă». 
Nu se prea înțelege ce se vorbeşte. Se 
tace totul pentru buna funcţionare a apa- 
ratelor de proiecție, s-au adăugat difuzoare 
suplimentare, s-a îmbunătăţit acustica să- 
litor, dar continuă să nu se înțeleagă ceea 
ce se vorbeşte româneste. lată o problemă! 

Solutia ar trebui, poate, câutală si găsită 
la laboratorul care execută copiile pe 16 min 
(destinate cu precădere proiectiilor la sate). 

De la Pufesti am plecat cu constatarea 
că activitatea cinematografica va fi in viito- 
rul apropiat la înălțimea așteptărilor. 


N.C. MUNTEANU 


“Palmaresul» 
producătorilor 
pe anul 1976 


În aşteptarea premiilor ACIN (care... vin 
în miezul verii; de ce?) și ale cronicarilor 
de specialitate (care... nu vin deloc, nicio- 
dată; de ce?), producătorii și-au stabilit 
prin vot universal, egal, direct și secret 
«virfurile» producţiei pe 1976. 

lată-le: 

© cel mai bun film: Tanase Scatiu 

@ cel mai bun scenariu original: nu se 

acorda 

@ cea mai bună adaptare: — Horia Stan- 

cu, la filmul Prin cenușa imperiului, 
după «Jocul cu moartea» de Zaharia 
Stancu; 

— Mircea Veroiu, la Dincolo de pod 
«după «Mara» de |. Slavici. 

O cea mai bună regie: Dan Pita, la filmul 
Tănase Scatiu 
cel mai bun debut: Al. Tatos, cu filmul 
Mere roșii 
cea mai bună muzică: Adrian Enescu, 
la Tănase Scatiu 
cel mai bun decor: A. Stürmer, la fil- 
mul Tănase Scatiu 
cele mai bune costume: Lidia Luludis, 
la Tănase Scatiu 
cea mai bună imagine: N. Mărgineanu, 
la Tănase Scatiu 
cea mai bună coloană sonoră: A. Sal. 
manian, la Osinda 
cel mai bun machiaj; Aurena Baciu, lu 
filmul Tănase Scatiu 
cel mai bun montaj: Iolanda Mintu- 
lescu, la Dincolo de pod 
cea mai bună interpretare feminină: 
Draga Olteanu-Matei în filmul Patima 
cea mai bună interpretare masculină: 
Victor Rebengiuc în filmul Tănase 
Scatiu 

Ce ne spune palmaresul? 

In primul rind, că producătorii nu se joacă 
de-a calificativele, ci privesc cu exigentá 
și cu spirit autocritic anul cinematografic 
1976; așa trebuie interpretată neacordarea 
premiului pentru scenariu original. Apoi, 
că literatura continuă să fie sursa princi- 
palelor valori pentru filmul românesc; cel 
mai bun film al anului a fost o adaptare, iar 
premiul acordat anume adaptărilor n-a 
putut alege între două opere solide, cu 
reale virtuți, consacrindu-le pe amindouă. 
Si, în sfirgit, că — în domeniul regiei — 
marile promisiuni ale lui '74 și '75, Dan 
Pita, Mircea Veroiu si Andrei Blaier, au 
confirmat așteptările, adäugindu-li-se un 
talent autentic despre al cărui «suflu» ne 
va vorbi palmaresul anului viitor: Alexan- 
dru Tatos. Ar mai fi de remarcat că Draga 
Olteanu-Matei nu place doar «marelui 
public» si că principiul «rar, dar bine», 
aplicat de Victor Rebengiuc în relaţiile 
cu filmul, s-a dovedit înțelept. 

Pentru palmaresul lui 1977, citeva suges- 
tii. De ce să nu cunoaştem cel mai bun 
film de actualitate al anului? De ce să nu 
alegem (pe baza calculării punctelor primi- 
lor trei clasati la toate capitolele) casa de 
filme cu cea mai valoroasă (omogen va- 
loroasă) producţie? Şi de ce n-am acorda, 
în mod public, «tinicheaua de aur» celei 
mai slabe (ne)realizări cinematografice a 
anului? 


jon BUCHERU 


cu înțelegerea tacită a tainelor existenţei 
cu incintarea inefabilä in fata miracolelor 
ei, numai de ochiul liber si de sufletul ase- 
meni inlesnite. De aceea si-a purtat cu 
cutezantá si delicatete pașii si privirea 
catre teme si subiecte greu accesibile si 
neincercate, asumindu-si in aceasta ge- 
neratie de cineasti ai inceputurilor privile- 
giul mărturiei unice din lumea ființelor si 
organismelor infinitesimale, aduse cu 
maximă rigoare și cu o secretă vibrație 
în lumina nebănuită a ecranului, în toată 
varietatea și cu toate adaptările lor atit de 
versatile, cu fragilitatea lor lipsită de apă- 
rare sau cu cruzimea lor inconştientă, 
strălucitoare sau ciudate, în frumuseți 
sau uritenii, cu zbaterile lor —vai —atit de 
«umane»! 

Cele mai multe dintre multele sale zeci 
de documentare, filme ştiinţifice si su- 
biecte de jurnal, ne spun Povestiri din 
lumea Mării Negre, Prin codrii de sub 
apă, ne vorbesc despre Efemerele vie- 
tuind între un răsărit şi un apus de soare 
ne familiarizează cu Leul furnicilor, cu 
Gizele Deltei, cu Fluturele de mătase, 
cu Diatomeele, bijuterii ale naturii. 
Toate —metafore implicite descoperite la 
granița dintre știință și poezie, mitologii si 


Draga Olteanu. Premiul pentru cea 
mai bună interpretare feminină în- 
tr-un film, Patima, care a afirmat-o 


în mod fericit și ca excelentă (co)sce- 
naristă. 


Victor Rebengiuc. Premiul pentru 

cea mai bună interpretare masculină 

într-un film care a luat 8 din cele 13 
premii: Tănase Scatiu. 


miniaturi din universul în care facem să 
se retragă mereu in urmă necunoscutul. 
Aproape simetrice, in filmografia sa, sint 
titlurile premiilor obținute: Leul de Argint, 
ia Venetia in 1962, Pelicanul Alb la 
Mamaia in 1965, Perla de Argint la 
Milano în 1972 si multe altele, pina la 
Marele Premiu, «Cupa de cristal», din 
ultima lună de viață. Sint distincții pentru 
ceea ce este eminent în filmele sale, dar 
și pentru ceea ce apare exemplar in desti- 
nul său, pentru eroismul dăruirii sale pro- 
fesionale, pentru curajul cu care a infrun- 
tat suferința si spectrui propriului sfirsit, 
după dispariția, tot atit de prematură, a 
celui alături de care a stat in viață si stă 
in Dicţionarul nostru cinematografic, Ga- 
briel Barta. 

Ultimul său film a fost un documentar 
instructiv și tandru dedicat tinerelor care 
învață să respire și să nască. Se intitula 
Si barza a venit! Un ultim gest care ne 
readuce în memorie zimbetul său mereu 
uitat pe buze, ca esarfa transparentă a 
unui steag, la locul lui și atunci cind 
nu-l desfăşoară vintul 


Valerian SAVA 


Filmul, document al epocii 


actorii 
vremii noastre 


Un „foarte mare; 
care spune 


că altul e și mai mare 


În contextul atitor declaraţii și interviuri 
grandomane și cochete, vulgare și nese- 
rioase ale unor vedete care-și poartă ego- 
latria pină la stupiditate, ideile lui Gregory 
Peck impresionează prin bun-simt, echili- 
bru şi inteligență. La 60 de ani, actorul se 
priveşte lucid şi privește lumea calm și 
fratern. Nici o blazare, nici un plictis. Ma- 
turitatea — susține Peck — nu e deloc o 
tristă consecință a pierderii tinereţii, ci 
epoca In care esti conștient de ceea ce 
într-adevăr e important şi profiti de această 
conștiință. «Sint mai degrabă fascinat de 
imbătrinirea mea» — de unde si superio- 
ritatea cu care se gindeste la ceea ce i se 
părea important pina la disperare, în urmă 
cu 30 de ani. Acum acele disperări exagerate 
sint tratate cu un surls: «Am avut sumbre 
perioade de disperare, gata să renunţ la 
totul, dar azi ştiu că nu e foarte grav să 
suferi un eşec, căci experiența următoare 
se poate dovedi reușită». În orice caz — 
Peck tine să sublinieze că, dacă a ajuns 
cumva la un liman, aceasta se datorește 
fără îndoială și puterii sale de a ride. De- 
altfel unul din marile sale regrete este nu- 
mărul mic de comedii din cariera sa — cinci 


crónica N 


anchetelor 


Obisnuiti sá discutati 
un film? Cu cine? 


Revista «Filmul bulgar» (nr. 4/1976) pu- 
blicá rezultatele extrem de semnificative 
ale unei anchete sociale: «Cinematograful 
şi spectatorii» — punind în lumină ceea ce 
sociologia modernă numeşte «efectul post- 
comunicativ» al artei. Acest «efect» apare 
după ce omul a văzut, în cazul nostru, un 
film si se poate defini, mai pe româneşte 
aşa: după ce ai ieșit de la film — comunici 
sau nu impresiile tale? Dacă da — cui? 
Deși întrebarea pare elementară — socio- 
logia extrage din ea cifre și concluzii pline 
de miez asupra felului cum se formează 
o opinie publică, cum se organizează sen- 
timentul de cultură, cum funcționează me- 
canismele unei estetici colective, toate 
acestea rástringind un anume nivel al 
puterii de comunicare sociale. 

Prima întrebare — «după ce vedeți un 
film, împărtășiți impresiile dumnea- 
voastră altor oameni?» — a dat următoa- 
rele procente: 

1. De cele mai multe ori 

2. Totdeauna 

3. Rareori 

4. Niciodată 8%, 

5. N-au răspuns — 1,0% 

Se vede bine cá trei sferturi din «subiecti» 
obişnuiesc sá discute un film, creind astfel 
acea «publicitate orală» atit de importantă 
în circulația și succesul unei opere. Dar 
aceste categorii de răspunsuri permit la 
rindul lor diferențieri: printre spectatorii lui 
«totdeauna», femeile sint preponderente 
(34%, față de 29% bărbați) — ceea ce, ca sá 
spunem așa, dă anchetei un plus de ade- 
văr, dacă ne gindim la experienţa fiecăruia 
dintre noi... Dimpotrivă, în grupa lui «rare- 
ori» predomină bărbaţii (28,5% față de 
20,1%). Între cei 40,4% din prima categorie 
— ca să fie bună pace! — procentele de 
bărbați si femei sint egale. Nivelul de in- 
struire are o pondere serioasă (mai mult 
de jumătate dintre cei care discută «rare- 
ori» un film au doar o instrucție elementară), 
după cum meseriile dau și ele o coloratură 
specială tabloului de mai sus. O a doua în- 
trebare — «dacă discutati după ce ati 
văzut un film, cui impärtäsiti aceste 
impresii?» — a permis degajarea urmă- 
toarelor date (suma procentelor e mai 


— 404% 


Gregory Peck: «Eroul meu e omul vulnerabil» 


filme vesele din cincizeci. El admite că 
producătorii n-au avut încredere în calită- 
tile sale de fantezist comic. «Totuşi — of- 
tează Peck — după Vacantele romane 
cu Audrey Hepburn, am sperat că voi fi 
asaltat de scenarii comice, dar n-a fost așa». 


Nevena Kokanova: 
actrița cea mai 
indrágitá a cinefililor bulgari 


mare de 100, cáci subiectii au avut dreptul 
la mai multe ráspunsuri): 1) celor din fa- 
milie, 64,0%; 2) prietenilor — 50,6%; 3) cole- 
gilor — 36,2%; 4) în cursul unor dezbateri 
— 5,5% 5) fără răspuns — 2,9%. Din nou 
femeile constituie «elementul-motor» în 
primul grup, al celor din cadrul familial 
(69% tatá de 59% bărbaţi). Bărbaţii sint 
primii în categoria a doua a «discuțiilor cu 
prietenii» (56% faţă de 45% femei). Din 
punctul de vedere al virstei, tinerii au ca 
parteneri preferați prietenii: de la 15 la 
18 ani, 90%; de la 19—24 ani — 75%; între 
30—50 ani — «colegii» vin înaintea «prie- 
tenilor» ca preferință. Pentru ca,o dată cu 
imbátrinirea, comunicarea cu prietenii sá 
descrească, permitind familiei să-și mă- 
rească ponderea. 


Privindu-si cariera mai cuprinzător, Peck 
ajunge la citeva concluzii de cert interes 
artistic, deci şi politic şi social. Talentul 
său s-a impus în condiţiile unor anumite 
mutații ale gustului și înțelegerii publicului 
(deși actorul mărturisește că nu are o 


cronica 
eroului real 


Un copilas cu care 
vezi pe dracul... 


Acest báietas, drágálas si ingeras, 
incá in pantalonasi, e numit de colegii 
săi «monstrul». Mama lui nu neagă: 
«Toţi copiii sint niște mici monştri». 
(Ei pe dracu' am spune, dar mai bine 
ne mușcăm limba...) «Al meu nu face 
excepție. Cu singura deosebire că el 
joacă în filme»... Dacă mămica și tăticu 
— un obscur fierar de la marginea 
Londrei — sint mulțumiți, de ce ne-am 
da noi de ceasul morţii? Uite de ce: noi 
trebuie să ne speriem! Milioane de spec- 
tatori trebuie să iasă ingroziti de la 
film, după ce-au văzut ce-i în stare, 
copilaşu'... Copilaşul nu e doar un 
monstru, el e însuși diavolul, satana. 
Harvey Stephens — cum îi zice — e 
eroul principal și cit se poate de negativ 
al filmului american de uriaş succes, 
— dragă doamne, am spune, dar iar ne 
muscam limba — intitulat pe sleau 
«Blestemul». Nu dräcusor — ci dracul 
in persoană, Harvey seamănă pe ori- 


încredere oarbă în reacţiile publicului). 
Aceste schimbări se datoresc îndeosebi 
războiului care a modificat optica asupra 
eroului invulnerabil, fermecător și strălucit, 
á la Clark Gable, Gary Cooper sau John 
Wayne. «Supraoamenii» şi-au pierdut cre- 
dibilitatea: «Omul — spune pertinent Peck 
— a devenit mai fragil, mai vulnerabil, iar 
publicul simte obscur nevoia de a vedea 
pe ecran personaje reprezentative ale aces- 
tei vulnerabilitäti. Probabil că în mine se 
recunoaşte tocmai un asemenea erou vul- 
nerabil», anti-eroul. În mod semnificativ, 
Peck leagă succesele sale (de anti-erou) 
de reușita lui Burt Lancaster, un om tot 
din generaţia sa, care s-a impus prin ima- 
ginea «uriasului Invins», relevind astfel 
«celălalt chip al Americii». 

Nu-i mai putin adevărat că şi această 
imagine a Americii s-a schimbat, dat fiind 
că «America rurală, aceea a cow-boy-lor 
si a pionierilor, cea care a produs atitea 
personaje foarte marcate și foarte tipizate 
adoptate de cinema, acea Americă nu mai 
există». Peck observă: «Actualul chip al 
Americii este cel al unei ţări urbanizate, 
un chip mai intunecat, mai chinuit, ceva 
mai bolnav, nu mai putin autentic decit 
America de ieri». Cu o minunată generozi- 
tate — de loc uimitoare la un om atit de 
echilibrat si pătrunzător pentru care pro- 
fesia de actor se caracterizează nu prin 
mofturile si capriciile ei ci prin demnitatea 
ei! — Peck aduce un omagiu noilor tipuri 
artistice produse de această nouă Americă: 
«Priviti-i pe Dustin Hotmman, pe Al. Pacino, 
priviti-le fețele extraordinare, priviți talentui 
nu mai putin extraordinar al acestor chi- 
puri! Generaţia mea, la aceeaşi virstă, nu 
avea talentul lor și sînt convins că atunci 
cind noi vom fi de mult uitaţi, de ei încă se 
va mai vorbi...». 


unde trece teroarea, singele, lacrimile 
si ce-o mai fi de semănat ca lumea să 
devină în sfirsit un infern și tot produ- 
cătorul să prospere, căci de la bineie 
infernului depinde azi soarta multor 
filme americane. N-a fost uşor să nime- 
resti o asemenea idee — dracul sub 
chipul unui îngeraş! 500 de candid-can- 
didati (cuvintele ni se impleticesc...) 
au fost chemaţi în paradisul regizoral 
si niciunul nu a corespuns — fie că 
erau prea dráguti si tandri, fie că erau 
prea turbulenti. Harvey era tocmai ceea 
ce trebuia pentru a fi diavolul-care-ride- 
în-cimitire: nici prea bon-bon, nici prea 
bu-bu! Regizorul l-a ochit si i-a zis: 
«Vino cu mine să ne jucăm. Te iau într-o 
mașină, tu te faci că nu vrei şi strigi: 
«Tată, nu mă ucide!» Harvey — cu o 
scurtă experiență a unor reclame de 
televiziune în care recomanda alimen- 
tarea cu fulgi de cereale! — a jucat 
perfect: maturul regizor s-a ales cu 
buza ruptă și băiatu' cu contractul. 
Lumea fuge ca nebună să vadă «Bles- 
temul», să dirdiie, să se defuleze, ba 
chiar să se deconecteze, conform noii 
strigături: «Nimenea nu mai dansează, 
toată lumea delirează»... «Monstru» con- 
secvent, Harvey a văzut filmul fără urmă 
de groază. Angelic, puștiul a declarat 
foarte inteligent: «Nu mi-e frică decit 
cînd rămin singur în întuneric». Dar în 
surioara sa se adună forte obscure, 
infernale: ea e geloasă că în loc să se 
ducă la şcoală, frätioru' se duce să 
filmeze! Asta conflict modern, copiii 
mogului! 


Asa arată «ucigă-l toaca» in filmul de groază Blestemul 
...§i aşa arată în viață micuțul artist. Minca-l-ar mama! 


Documentul,sursä a filmului 


filmul 
politic 


Roșul, 
culoarea memoriei 


Într-o producţie nu odată criticată pentru 
caracterul ei apolitic, superficial, intimist 
si vulgar* — Afisul roșu al tinärului regi- 
zor francez Frank Cassenti a adus o vibra- 
tie adincă la care critica serioasă a reactio- 
nat generos. E un film angajat deschis pe 
poziţiile Rezistentei, «cintind» original unul 
din cele mai eroice episoade ale luptei 
antihitleriste: impuscarea celebrului grup 
de emigranţi revoluționari, grupul «Manou- 
chian», format din 22 de bărbaţi — italieni, 
spanioli, români, armeni — asupra cărora 
regizorul se întreabă: «Cine ar putea crede 
azi că străini care abia invátaserá franceza, 
au murit cintind Marseilleza ?». Singura fe- 
meie a grupului — o româncă, Olga Bancic, 
— a fost executată cu securea la închisoa- 
rea din Stuttgart. Ocupantii naziști au dat 
o mare amploare procesului pentru a sti- 
mula instinctele xenofobe si a vehicula 
ideea că Rezistenţa franceză e in miinile 
unor «străini de neam»... Cassenti a găsit 
citiva martori supraviețuitori, urme esen- 
tiale, dar a dezvoltat ancheta dindu-i o 
estetică de mare sugestie, combinind in- 
terviul cu commedia dell'arte, «jocul» acto- 
ricesc cu documentul, permitind astfel un 
flux continuu al emotiei si al luciditatii 
între trecut, azi și miine. Sinopsisul filmu- 
lui ne redă cel mai clar «mecanismul» liric 
și dramatic al acestei opere consacrate 
«poporului de umbre», cum a numit pentru 
totdeauna Malraux, Rezistenţa. 

În întunericul ecranului, voci dialoghează: 
«Ascultati, nu uitaţi ceea ce s-a intimplat 
în urmă cu 30 de ani, cînd cei mai multi 
dintre noi nu se născuseră... — 30 de ani 
nu-s atit de departe. Nu poate fi uitat de 
ce au trăit şi au murit ei... — Nu, însă mă 
întreb cum să vorbim despre ei cind nu 
stim mai nimic despre ei... — Vom porni 
de la fapte istorice si povestea lor va fi a 
noastră». Filmul începe în dimineaţa zilei 
de 21 februarie 1944. Un grup de bărbaţi 
înaintează spre plutonul de execuţie insta- 
lat pe muntele Valerian: e grupul Manou- 
chian. Azi, în decorul teatrului Cartuşeriei 
de la Vincennes, o trupă de artiști se pre- 
gáteste să primească vizita unor supra- 
vieţuitori din Rezistență. O femeie, Melina 
Manouchian, le vorbește despre lupta ei, 
a soțului ei în timpul ocupaţiei: «— In Franța 
noi am fost primii care am luat armele, deși 
nu eram francezi... Dar cuvintul «libertate» 
nu are patrie»... Invitaţii continuă să so- 
sească. De-a lungul unei zile în care oa- 
menii vor mînca, vor bea, vor ride şi vor 
dansa, memoria istoriei se va trezi şi va 
lega trecutul cu prezentul. Actorii, îmbogă- 
titi de mărturiile si faptele istorice ale Re- 
zistentei, îşi propun să pună în scenă 
această memorie a supravietuitorilor. Ei 
«devin» cei 23 din «grupul Manouchian» 
şi reconstituie, pentru publicul lor, actiu- 
nile cele mai semnificative ale luptei lui. 
Se instaurează astfel un traiect neintrerupt 
între trecut şi prezent, între istorie si amin- 
tire, un parcurs care ne duce de la războiul 
civil din Spania la Chile de azi. Se lasă 
noaptea. Se aprind proiectoarele. Specta- 
colul începe... 

— Ce sensuri atribuiti titlului: Afisul 
roșu? —a fost întrebat Cassenti de «L'Hu- 
manité». 

— Cel putin două. Unul istoric: cînd hitle- 
riştii au pus pe ziduri afisul care anunța 
condamnarea, francezii l-au numit «afisul 
roşu». Al doilea tine de faptul că aceasta 
culoare rosie vehiculează elanul revolutio- 
nar pe care am vrut să-l pun în evidenţă». 


*) Statisticile au inregistrat in 1976 o scădere 
in frecventarea sălilor de cinema din Franța. 
Cineaştii francezi sint foarte îngrijorați pen- 
tru 1977. Ei eu refuzat de două ori sa ia parte 
la lucrările comisiei oficiale care examinează 
proiectele viitoarelor filme şi bugetele lor. 
Majoritatea dosarelor prezentate aparțineau 
unor producţii pornografice de mic deviz 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 


realizată de Radu COSASU 


cronica 
succeselor 


Dansind la 65 de ani 


Mare succes la Las Vegas: Ginger 
Rogers a reapărut pe scenă într-un show 
fastuos, särbätorindu-si 50 de ani de la 
debutul artistic. Presa entuziasmatá, 
spectatorii de asemenea, producátorii 
fericiți si ei — toată lumea era convinsă 
că acest triumf va fi încoronat de o altă 
veste minunată, vestea așteptată de ani 
si ani de zile... Nu. Dezamăgire, deza- 
buzare, evenimentul nu va avea loc! 
Fred Astaire — căci evident despre el 
e vorba în «enigmă» — a refuzat miro- 
bolantele propuneri de a retace cuplul, 
altfel nemuritor, chiar după acest succes 
al fostei sale partenere. Nimic nu-l poate 
convinge pe Astaire (azi la 77 de ani) 
să revină asupra hotäririi sale: «Nu voi 
mai dansa niciodată în publici». 


„Șatra“ şi „credo-ul“ 
autorului ei 


Satra a constituit — fără îndoială - 
unul dintre cele mai mari succese de 
public ale stagiunii cinematografice 
bucureștene. Filmul lui Emil Loteanu 
a ţinut afisul la «Patria» citeva luni 
impunindu-se prin poezia sa vigu- 
roasă, printr-un romantism exceptio 
nal al culorii, printr-o vitalitate rar 
intilnitä, Sint, de altfel, cîteva dintre 
«ideile fixe» ale acestui tinăr regizor 
sovietic (născut în 1936), mărturisite 
pe larg într-o discuție cu unul dintre 
redactorii revistei «Le film sovietique» 
(nr. 11/1976). 


Încă un Oscar pentru 
„logodnica lumii‘ 


Pină la Gladys Smith, nici o actriță 
de film nu și-a văzut numele înscris pe 
un generic. Cu Gladys Smith, această 
stare de lucruri — incredibilă pentru noi, 
azi —a luat sfirșit. Gladys Smith a impus 
numele primei vedete feminine în cine- 
ma; acest nume e Mary Pickford. Sosită 
și rătăcită în Hollywood, fată de om 
sărac din Toronto, ea face citva timp o 
clasică «dublură», pentru ca — exact 
«ca-n filme» — să ajungă rapid, condusă 
de un geniu ca Griffith — «micuța 
logodnică a Americii», adulatá de toți 
producătorii, pornind o carieră prodi- 
gioasă, întreruptă în plină glorie (ca 
Garbo), după 1930. Va fonda în 1919 — 
cu Griffith, Douglas Fairbanks si Chaplin 
— celebra firmă «Artistii asociați» la 
care va fi actionará pina în 1960. Voiajul 
ei de nuntă cu Fairbanks, în 1920, va 
intrerupe circulația la Londra, patu 
ore... Înnebunindu-ne bunicii intr-o vre- 
me cind talentul era superior tehni- 
cilor publicitare, Mary Pickford primea 
cite 18 000 de scrisori pe săptămină, in 
12 cutii poştale deservite de 7 secretare ! 
Se va retrage majestuos, nu ca «micuța 
logodnică», precum pornise, ci ca «im- 
părăteasă a filmului»... La 82 de ani, ea 


Un show cu Ginger Rogers. 
la aniversarea a 50 de ani 
de la începutul 

carierei dansante 

şi muzicale: 

«Moi, je ne regrette 

rien!» 


in primul rind, extrem de semnifica- 
tiv pentru optiunile sale artistice sint 
«filmele care au lăsat o urmă adincă 
viaţa mea» Strada lui Fellini — «film 
care pare iluminat în întregime de ra- 
zele soarelui» Zboará cocorii — «ope- 
rá uimitor de nationalá, tocmai de aceea 
pricepută de întreaga lume»; Bogdan 
Hmelnițki al lui Igor Savcenko, care 
«a reluat principiile lui Eisenstein, din- 
du-le un caracter înainte de toate emo- 
tional si nu rational». Pentru a defini 
si mai bine personalitatea lui Loteanu, 
trebuie citați maeștrii săi direcţi, de la 
Institut regizorul Grigori Rosal, «in- 
truchiparea bunátátii, artist care ne-a 
dat o dragoste imensá de viatá, de fru- 
mos, de oameni» si operatorul Anatoli 
Golovnia, secundul fidel al lui Pudovkin, 
cel care in citeva fraze simple «ne-a 
dezváluit misterele cinema-ului»; lozin- 
ca lui, atît de dragă artei lui Loteanu era: 
«Faceţi un cinema poetic!» 

În lumina acestor mărturisiri si pa- 
siuni, «credo»-ul regizorului sună con- 
vingător și plin: 

— «Mă atrage frumusețea de spirit 
a omului simplu. Fiintele dotate cu o 
mare bogăție spirituală sint adeseori 


superioare mediului și epocii lor. Visele 
lor, elanul lor către lumină nu sint, 
desigur, capabile întotdeauna să le adu- 
că ceea ce doresc. Dar viata trăită de 
ele devine o experienţă socială, un ca- 
pital moral pentru umanitate. În filmele 
mele am căutat să dezvălui forța unor 
asemenea experiențe». 

Foarte interesantă este opoziția lui 
Loteanu la imixtiunea literaturii în film, 
refuz de cel mai bun augur pentru desti- 
nul unui cineast tinăr: 

— «incerc să fac filme care nu pot 
fi descrise prin cuvinte, aga cum, de 
pildă, nu poți descrie o statuie. Acest 
cinema antiliterar mi-e drag. Altfel... 
aș scrie poeme. Tolstoi spunea că tre- 
buie scris aşa cum gindești. Aplicat 
la cinema «a scrie» înseamnă «a filma». 
De ce se introduc, deseori, în film, sche- 
me ale literaturii, construcții, forme, rit- 
muri de-ale ei? De ce, de pildă, un film 
nu ar putea fi creat după un principiu 
muzical? Melodia exprimă totuși mai 
bine psihologia, sonoritatea și sensul 
Unui film...» 

Proiectul — încă vag — al lui Emil 
Loteanu este o evocare cinematogra- 
ficá a copilăriei sale. 


La 21 de ani, Mary Pickford, fetița inocentă 

în luptă cu viata, săracă si curajoasă, înveselind o Americă... 
61 de ani mai tirziu: o doamnă demnă, elegantă, 

în fața căreia lumea mai dă o lacrimă melancolică şi... un Oscar 


va primi un Oscar de onoare la locuința 
ei din Beverly Hills. (Primul ei «Oscar», 
in 1929, pentru «Cocheta»), motivin- 
du-se sobru și rece:... «pentru contri- 


butia unică la dezvoltarea filmului mo- 
dern si a industriei cinematogratice». 
Un suris extraordinar luminează o clipă 
tunelul timpului si ariditatea formulelor. 


Diana Rigg, o actriță care s-a lansat pe scenele londoneze in repertoriul 
shakespearean, după care a gustat din gloria efemeră a televiziunii 


Răzbunători 


şi cinematografului (într-unul din faimoasele episoade cu 


super-detectivul James Bond) a avut curajul să spună nu star-systemului 
si s-a reîntors la teatru şi la piesele lui Shakespeare. Cine a spus că arta 
de a reuşi este, printre altele, arta de a renunța? 


m O pagină de istorie. În cursul 


unei singure zile — 31 decembrie 1917 — 
în ajunul unui an și al unei ere noi din 
istoria Rusiei postrevolutionare, Marele 
Principat al Finlandei, anexat arbitrar de 
mai bine de 100 de ani la imperiul ta 
rist, a primit independenţa din partea 
noului guvern al comisarilor poporului. 
Nu trecuseră două luni de la înfăptuirea 
Marii revoluții și Lenin decidea să facă 
din acest act un simbol al viitoarei po- 
litici externe a U.R.S.S. Filmul regizo- 
rilor Viktor Tregubovici gi Edwin Linne, 
Încrederea, este o producţie sovieto- 
finlandeză ce urmăreşte evenimentele 
acelei zile. Personajul central al filmului 
este însuși V.I. Lenin, si dificila sarcină 
de a-l interpreta a revenit renumitului 
actor Kiril Lavrov. 

N Undeva, in Irlanda. Asa dupa 


cum «Cartea de la San-Michele» era o 
cintare a insulei Capri, romanul de mare 
succes al scriitorului Michel Déon, Ta- 
xiul mov, este un prilej de evocare a 
Irlandei. O Irlandä cu pajiști proaspete, 
cu ape repezi si reci, cu primăveri vin- 
toase si pline de parfumul și de chema- 
rea oceanului, unde acțiunea și fictiu- 


ului de la M.G.M., pe regizorul preocupat 
pină acum de filme politice, decit taxiul 
mov din titlul poveştii, mov ca lavanda 
landelor irlandeze, cind se lasă serile 
mov? 

N În obiectiv 


@ Un roman clasic al genului stiin- 
tifico-fantastic, Insula doctorului Mo- 
reau de H.G. Wells va fi ecranizat in 
regia lui Don Taylor. În rolurile princi- 
pale, Burt Lancaster si Michael York. 

O Cuplul care nu o dată a adus suc- 
ces comediilor italiene dulci-amărui, a 
la Eduardo de Filippo — Sophia Loren 
și Marcello Mastroianni — revine într-o 
satiră social-politică semnată Ettore 
Scola, numită Sărbătoare naţională. 

@ Amintindu-si de succesul uluitor 
al adaptării romanului lui Fielding, Tom 
Jones, regizorul Tony Richardson s-a 
gindit să curme lunga perioadă de uitare 
și multele sale filme «anonime», ecra- 
nizind un alt roman, tot de Fielding, si 
tot în maniera sarcastică si plină de 
vervă caricaturală a primei adaptări. 
Este vorba de filmul Joseph Andrews 
cu Ann Margret și Peter Firth. Nenoro- 
cirea este că filmul va avea de înfruntat 
prezența pe ecrane a unei capodopere 
povestind tot secolul XVIII si tot un 
roman picaresc: Barry Lyndon de Stan- 
ley Kubrick. 

E Destinul unui carierist Un tren, 


intr-o dimineață de vară, Un om care se 
prăbușește sub roti. Sinucidere? Ac- 
cident? Crimă? Filmul regizorului so- 
vietic Aleksandr Surin, Ameteala, re- 
constituie, din meandrele unei anchete 


încercat cu filmul Sentimente com- 
plicate, să descrie toate acele meandre, 
toate acele stări sufletești, indecizii şi 
impulsuri care aduc cu ele maturizarea 
și împlinirea unei dragoste adevărate. 
O temă cit se poate de complicată, 
după cum se vede. 

@ Foto-film. Louis Daguerre a fost 
inventatorul fotografiei şi al plăcii foto- 
grafice. Al instantaneului, al portretului 
de familie într-un interior cu pereți de 
carton pictat, unde personajele strinse 
în grup privesc intens acel loc miste- 
rios de unde urmează să zboare «păsă- 
rica». Deasupra obiectivului aparatului 
cu trepied și mantie neagră, în faldurile 
căreia se ascunde fotograful. Louis 
Daguerre a inventat cu o sută și mai 
bine de ani în urmă amintirea colectivă, 
în cartoane cafenii, de unde ne privesc 
personaje, cu un vag aer de familie, 
costumate parcă pentru a face figuratie 
într-un film de epocă. Există la Paris 
într-un cartier popular, o stradă numită 
Daguerre. Şi ce omagiu putea fi mai po- 
trivit amintirii fotografului, decit o suită 
de instantanee de pe strada ce-i poartă 
numele? E o idee minunată pe care re- 
gizoarea Agnès Varda (Cléo de la 5 
la 7) a materializat-o într-o emisiune de 
televiziune, Daguerréotypes. Bistro- 
uri, băcănii, mercerii, ghicitoarea din 
colt si iluzionistul din piaţă, o întreagă 
lume se dezvăluie lumea străzii și a 
figurilor anonime, transfigurate în amin- 
tiri fără virstă. Documentarul nu e docu- 
mentar în viziunea lui Agnés Varda, ci 
o privire insolită și nostalgică asupra 


Robert De Niro, a debutat sfidind 
toate tiparele si tipurile hollywoodiene. 
El se află astăzi la Hollywood pen- 
tru a juca într-un film despre miturile 
$i oglinzile deformante ale Holly- 
woodului de altădată. Într-o com- 
panie mai mult decit prestigioasă. 
Filmul, o ecranizare a romanului 
«Ultimul nabab» de Scott Fitzge- 
rald, poartă pe generic semnăturile 
scenaristului Harold Pinter şi ale 
regizorului Elia Kazan 


Un inginer (șomer) pe care tatăl său, fost proiec- 

tionist de cinema,il vede sub formă de Douglas 

Fairbanks. O tînără artistă âniatoare care s-o in- 

terpreteze pe Alice în țara minunilor. Şi o poveste 

de dragoste, pe fundalul unei nu prea vesele socie- 

táfi de consum (Patrick Dewaere si Miou-Miou in 
+ de la Fairbanks de Maurice Dugowson) 


După filmul iugoslav Am întîlnit şi țigani fericiți, după filmul 
sovietic Satra, iată că acum si studiourile americane sînt in 
căutarea pitorescului, farmecului şi frumuseții... vieții nomade. 
Într-o zi, o brună si patetică frumusețe, Genevieve Bujold. 
poposeşte împreună cu familia ei într-un orăşel din insorita 
Californie, unde trăieşte eternul si simpaticul burlac Jack 
Lemmon. Şi... şi-am încălecat pe-o şa. Filmul se intitulează 
Alex şi vrăjitoarea 


nea, cu Intilnirile, iubirile și regretele el 
sint, după cum spunea chiar scriitorul, 
«o viață inexistentă, ca un copil ce-și 
spune singur poveşti cu indieni şi cow- 
boys în fundul unei grădini pașnice». 
Şi totuşi această viață iluzorie, desfă- 
suratä in cimpia de unde linia mării si 
a cerului se contopește în umbra vio- 
letá a norilor, prinde acum viata «reală» 
în filmul lui Yves Boisset. Pentru a-i 
intruchipa pe eroii lui Don, cineastul 
a alcătuit o distribuție insolită, alătu- 
rindu-i pe Fred Astaire, pe Charlotte 
Rampling, pe Philippe Noiret, pe Agos- 
tina Belli. Pe Fred Astaire, pentru care 
dansul si mitul dansatorului sint acum 
doar niște ecouri, oarecum indiferente, 
venite din altă viaţă, pe Charlotte 
Rampling pentru că pune în fiecare rol 
toate visele și fantasmele ei (acum se 
pregătește să o reinvie pe ecran pe 
faimoasa Coco Chanel), pe Philippe 
Noiret pentru că s-a declarat fascinat 
să-i dea replica lui Astaire, care i-a 
fost idol, cîndva, în tinerețe. Ce i-ar 
putea mai bine reuni, pe acest scriitor 
francez visind la Irlanda, pe actrița en- 
glez oaică poposită după lungi escapade 
în Afganistan, pe fostul rege al step- 


polițiste, portretul unui om. Incet-incet, 
ca-ntr-un mozaic, se recompun cariera, 
iubirile, aspiraţiile unui om: încet-încet 
filmul încetează de a mai fi un traditio- 
nal «căutaţi criminalul», pentru a ajunge 
la punerea în discuţie a unui caracter. 
A unui caracter minat de ambiţii, de 
egoisme, de lipsă de scrupule față de 
cei care l-au iubit. Ameteala este ame- 
teala reuşitei cu orice pret, a arivismului 
si carierismului. Rezolvarea cazului în 
sine devine un pretext. Şi căderea din 
tren a personajului, o metatoră a ceea 
ce procurorul definește într-un tirziu: 
«Căderea lui precedase demult. mo- 
mentul morţii». Anatoli Papanov, Irina 
Mironişcenko, Jana Prohorenko apar 
în rolurile principale. 

@ Cărările iubirii Ea, o tinärä infir- 


mieră. El, un tinăr inginer. Se iubesc. 
Nimic mai simplu. Nimic mai complicat 
totuși. Pentru că viata, obligaţiile mo- 
rale, profesionale, familiale ale fiecáru- 
ia îi tin departe unul de altul. Dar ei se 
străduiesc să nu renunțe unul la celă- 
lait. Chiar atunci cind s-ar părea că 
sentimentele lor dau semne de obo- 
seală, capătă riduri si își pierd străluci- 
rea. Regizorul polonez Leon Jeannot a 


unui prezenttranstormindu-se neobosit, 
neiertător în trecut. 

E Cannes pe Sena. Două văduve 
ilustre — doamnele Harry Langdon si 
Buster Keaton, nouăzeci de ghizi, patru 
săli de proiecție, douăzeci și opt de 
filme: rivalul festivalului de la Cannes a 
apărut. Este vorba de festivalul cinema- 
tografic de la Paris, dominat în ultima 
sa ediţie nu de selecţia franceză, ci de 
cea vest-germană. Mina de sticlă de 
Werner Herzog, Ruleta japoneză de 
Rainer-Werner Fassbinder, Lovitura de 
grație de Volker Schloendorff sint ca- 
petele de afiş, pe tematici unde domină 
preocuparea pentru problemele sociale 
și politice a unor cineaști care şi-au făcut 
un renume din virulenta demascatoare 
a unor aspecte ale lumii în care trăiesc. 
n rest, o selecţie franceză destul de 
ştearsă, exceptind ultimul film al lui 
Jacques Rivette, Noroit, si o mulțime 
de titluri si nume, fie americane, fie 
braziliene sau italiene, în mare parte 
inedite. De altfel organizatorii nici nu 
pretind să concureze Cannes-ul: «Pa- 
risul nu urmărește să se substituie 
Cannes-ului, ci să înlocuiască Veneţia 
dispărută». E vorba de Veneţia Mostrei 


cinematografice, atit de celebra pe vre- 
muri. Rámine de văzut dacă va putea 
festivalul parizian să aspire la faima 
falnicei Venetii de odinioară. 


@ Patru cineaști. in tabelul noilor 
filme cehoslovace, fie în premieră, fie 
încă pe platouri, atenţia este atrasă de 
citeva nume de cineaști cărora le da- 


torăm amintiri cinefile de calitate. Ast- 
fel, Karel Kachyna a realizat o adaptare 
romantică a vestitului basm de Ander- 
sen, Mica sirenă. Jaroslav Papousek 
(autorul serialului cu familia Homolka) 
a realizat din nou o comedie, Pină la 
urmă ne înțelegem, în centrul căreia 
se află un puşti de 16 ani, fata în fata 
cu problemele dragostei. Otakar Vavra 
(Zilele trădării) lucrează la un docu- 
mentar artistic în două serii numit Eli- 
berarea orașului Praga, evocind eve- 
nimentele anilor 1944-45. Jaromir Jires 
a încheiat si el o poveste a cărei ac- 
tiune se petrece după sfirsitul primului 
război mondial. Titlul filmului: insula 
egretelor argintii. 


@ Un fiim pentru o actriță. Pariul, 
foarte dificil, ţinut de Andre Cayatte 
(Nu iese fum fără foc) cu filmul 
Autopsia unui monstru este dea abor- 
da o temă, extrem de actuală în realita- 
tea occidentală — răpirea de copii si 
cererea de răscumpărare — fără a folosi 
nici una din metodele filmului de sus- 
pens polițist, fără a folosi trucurile dra- 
maturgice inerente creării atmosferei 
unui astfel de film. Regizorul a încercat 
să substituie toate elementele de mon- 
tare, evoluției personajului principal: o 
mamă căreia i-a fost răpit copilul. «Ce 
m-a pasionat — spune Cayatte — este 
ideea confruntării acestei femei cu ră- 
pirea fiicei sale, şi a intruziunii inevita- 
bile a presei, justiției și poliției, care, 
într-un fel, o deposedează de propria 
ei tragedie. În momentul în care apare 
la televiziune implorind răpitorii necu- 
noscuti, ea devine victimă nu numai a 
lor, dar a tuturor acelora care vor s-o 
ajute și s-o consoleze: zile In sir ea este 
victima agresiunii actului criminal dar si 
a agresiunii binefăcătorilor. Filmul este 
un fel de poveste dramatică intimistă, 
petrecută în public. Pe de altă parte 
spectatorii nu vor vedea, auzi sau ști 
decit ceea ce femeia aude, vede și ştie. 
Nu există nici o scenă în care ea să nu 
fie în cadru. Ceea ce a pus serioase 
probleme de construcţie a scenariului.» 


Ceea ce fără îndoială a insemnat si 
pentru actriță o foarte dificilă perfor- 
manta. Dar actrița se numește Annie 
Girardot și cineastul a ştiut ce face 
atunci cind i-a lăsat tot filmul pe umeri 


@ Un erou romantic. A fost odată 
un paj al regelui Cazimir care a ajuns 
hatman al cazacilor zaporojeni și a dat 
mult de furcă atit țarului Petru cel Mare 
cit si regelui Carol al XII-lea al Suediei. 
A fost odată un erou polonez numit 
Mazepa care, desi a sfirgit părăsit de 
toţi, în Turcia imperială de la începutul 
secolului XVIII, a stirnit imaginaţia eu- 
ropeană în cel mai înalt grad: Voltaire, 
Byron, Victor Hugo și Pușkin l-au evo- 
cat în operele lor. Epopeea acestui erou 
este astăzi povestită cinematografic de 
regizorul Gustav Holoubek, nu însă 
după un scenariu obișnuit evocarea 
porneşte de la tragedia scenică Ma- 
zepa de lulius Slowacki, scrisă în plină 
epocă romantică, la Paris, în 1839. Di- 
namismul situaţiilor, ca şi noblețea fi- 
gurii eroului principal l-au convins pe 
cineast să întreprindă dificila operație 
de transpunere teatru-film, romantism- 
narațiune epică. 


N Țăranii. Dacă ar fi să găsim un 
echivalent în literatura bulgară al ro- 
manului «lon» de Liviu Rebreanu, aces- 
ta ar fi Nora de Gheorghi Karaslavov. 
Un roman al pămîntului, al setei de pă- 
mint, care devine o tragedie. Un roman- 
portret al satului bulgar din primii ani 
ai secolului XX. Nora va fi ecranizat 
de regizorul Vasili Mircev în forma unei 
fresce a unei lumi astăzi dispărute: 
satul chiaburilor si arendasului, satul 
nesfirsitelor drame ale avutiei si sără- 
ciei. Satul de dinaintea instaurării so- 
cialismului. 

N Peisaj inainte de bătălie. Cit ar 
părea de ciudat, Amendament adus 
legii pentru salvgardarea statului 
este un titlu de film. Un titlu pentru o 
vastă evocare istorică a unor momente 
cruciale din viața politică a Bulgariei. 
Regizorul Ludmil Stoikov s-a oprit asu- 
pra confruntărilor parlamentare ale ani- 
lor 1925, cînd s-au opus, pentru prima 
oară cu o coerență semnificativă, cu o 
claritate definitivă, forțele stingii, si în 
primul rînd comuniştii, cu reprezentanții 
ideologiei fasciste sau fascizante care 
l-au adus în fruntea statului pe Tankov 
şi dictatura sa militaro-represivă. Ade 
vărat document istoric, filmul nu evită 
numărul mare de personaje și de ac- 
tiuni paralele, necesare redării cit mai 
exacte a atmosferei acelor zile. 


Rubrică redactată de Dan COMSA 


al filmului: King-Kong 
á supersonicele ca pe 


muste ~ 


«Ty. 


telescopuri 


Noaptea 
cea mai lungá... 


intrăm in tebruarie, da, 
anul cel nou s-a asezat 
de mult pe roate, si timpul 
trece repede, lumea a 
inceput să se gindească 
la... revelioanele viitoare, 
dar rubrica aceasta nu 
poate merge mai departe, în pas cu 
(tele) viata, fără a se reintoarce o clipă 
cu gindul la noaptea dintre ani, la 
noaptea aceea cea mai lungă din toate 
(tele) nopțile anului, in care ne-am 
așezat in (tele) fotolii la sfirsit de '76 si 
ne-am ridicat în '77, la capătul a (le-am 
numărat, dar nu le-am simțit) 532 de 
minute de (tele) revelion, la capătul — 
deci — a vreo șase filme de lung-metraj, 
sase!, care au strins în ele citeva bune 
mii de ore muncă, de talent, de fantezie 
Telerevelionul a fost si va fi un tele- 
scop dintre cele mai importante, și nu 
putem merge, cum spuneam, mai de- 
parte, spre alte telescopuri, fără a mărtu- 
risi — în consens, cred, cu milioanele de 
telespectatori — sentimentul de recu- 
nostintá pentru toti cei care au vrut, au 
trudit si au Reusit (mă lăsați să scriu 
acest cuvint cu literă mare?), cu talent 
şi fantezie, să ne aducă, în noaptea 
dintre ani, veselia, gindul bun, Anul Nou, 
cu adevărat nou, în case... 

Pina la momentul solemn, emotio- 
nant, al hotarului dintre ani, si apoi 
pind în fapt de ziuă, telerevelionul 
acesta, ca un maraton alergat cu zim- 
betul pe buze, a fost, sigur, printre cele 
mai izbutite, mai antrenante, realizate 
vreodată. Meritele sint, la fel de sigur, 
colective. Nişte distincţii speciale, to- 
tusi, poate că se impun. In primul și 
în primul rind, programul cu «de trei ori 
zimbet si deloc tristețe» ne-a condus 
spre noul an într-o vervă «de nopți 
mari»: da, Marius (Teicu), Olimpia (Pan- 
ciu) si Mihai (Constantinescu), am pe- 
trecu! cu voi, asa cum ne-ati invitat, o 
seară de lumină, de puritate, de ritm, 
de voie bună; am simţit, dincolo de 
toți si toate, de «cu mască el, cu mască 
ea», de clovnul cu lacrima pe față, de 
flăcăul pe nume Făt-Frumos, de «noap- 
tea adevărului», de miss-a cu marga- 
rete-n plete, am simțit mina unui alt 
trio-maestru, cu Alexandru (Bocänet), 
Ovidiu (Dumitru), si Titus (Munteanu), 
şi mai erau pe-acolo Doina (Levinta) și 
Cornel (Patrichi), am simţit preocuparea 
tuturor de-a primi Anul Nou asa cum se 
cuvine, cu rime pline, cu priviri senine, 
cu dorința de mai bine... 

Dar cite alte telebucurii nu ne-a 
prilejuit noaptea dintre ani? Cátelusul 
din vitrină, de pildă, al Margaretei Pislaru 
transformat în suavă balerină, din cel 
mai frumos porțelan... Toma Caragiu. 
cu şarpele Costică (sss!), sau fără 
sarpele Costică (sss!) un recital satiric, 
de asemenea, de nopți mari... Au fost de 
toate, şi romanțe pentru mai devreme, 
şi romanțe pentru mai tirziu, şi trucul 
(deloc uzat) cu convorbirile adiționale. 
şi saluturi tonice de Anul Nou (printre 
zeci, unul, de pace și prietenie, sosit 
tocmai din Australia), si Gică Petrescu, 
la rindu-i în formă de noapte mare, si 
neveste cicălitoare (vai, săracul Spi- 
rache!), si lalele negre, si un dinte din 
gura leului, și cel mai amuzant moment 
sportiv al anului 1976 (ce gag admirabil, 
oferit de realitate!), si cintece de petre- 
cere a anului vechi, a Anului Nou, sau 
de petrecere, așa, pur și simplu... Ne-am 
recunoscut pe stradă, în tramvaie, «pri- 
mii pe listă» de cinci ani, a fost un tele- 
revelion cu bibani, cu «cine era in li- 
ghean ?», cu... Dida Drăgan (nu numai 
în catren, ci şi cu catran) și cu multi, şi 
frumoşi, «la multi ani»... 

Şi a mai fost un moment care va de- 
veni, sigur, antologic, acea «telecine- 
matecă» a Revelioanelor, întocmită cu 
haz si cu multă prospețime, chiar dacă 
și-a extras «spuma» din arhive. Da, 
l-am revăzut pe Birlic, rişnind catea cu 
nudul (nudul?) Afroditei, pe Stela (Po- 
pescu) si Vasilica (Tastaman) le-am 
surprins în postură de «fete cucuiete» 
de acum 13 ani, în timp ce Toma Caragiu, 
în drum spre șarpele Costică umbla 


20 


încă cu sopirlite... Telecinematecă pe 
cinste, cu sarja amicală a loanei Cra- 
ciunescu cu tot, cu actorii de azi în 
dialog cu ei înșiși, asa cum erau odi- 
nioară, cu prezentatorii de azi în dialog 
cu ei Inșiși, asa cum vor arăta ei miine... 
Cum trece timpul, domnule! — iertat 
fie-mi rapelul la o glumă clasică, dar 
aducerile aminte, atît de necesare mai 
ales în nopţile dintre ani, predispun 
la... meditaţie. 

Încheierea-urare, adresată tuturor 
realizatorilor excelentului revelion, mi-a 
fost sugerată de o emisiune (care sper 
că n-a trecut neobservată) din prima zi 
a anului. «De ce strănută omul?» in- 
treabă reporterul. «Ca să iasă mai re- 
pede răceala din el» răspunde copilul- 
fantezie. Deci... hapciu, noroc și (chiar 
cu întirziere) la multi ani! 


Călin CĂLIMAN 


Omniprezent şi în cea mai 
bună formă: Toma Caragiu 


telereporteri 


Semne bune 


Semne bune anul are — 
urare veche pe care s-o 
recităm ca pe un vers 
emblematic. Nu ne mai 
culcăm la zece jumătate 
pe sistemul pavlovian, 
odată cu dulcele zimbet 

al Sandei Täranu. Mai stăm, cit să 

doarmă și omul pe lumea asta, viata-i 
scurtă. La prima cronică tv. de început 
de an ar trebui să sorcovim pe toată 
lumea. Dar cum sărbătorile trec — ba, 
sint destui care pretind că se simt mai 
bine în regim firesc — decit să sorcovim, 
mai bine discutăm. Lungirea programu- 
lui este direct proporțională cu etortul 
spre variaţie și interes sesizabil la multe 
compartimente ale televiziunii. Pentru 
că sintem tineri cu toţii, de o uimitoare 
tinerețe, să incepem cu emisiunile pen- 
tru tineret. Scriitorul Neagu Udroiu — 
şefii redactori au atit de putin șansa 
publicității, s-o facem măcar la început 

de an remarcind vioiciunea pe care a 

imprimat-o emisiunilor. Anchetele lui 


Vartan Arachelian, specialist în pro- 
blemele tineretului în partea lor cea mai 
delicată, morală, atestă nu numai o 
excelentă stăpinire a domeniului ci și 
acea participare fără de care nici o 
specialitate nu face doi bani. Mai «în 
față» si pe merit s-a arătat în ultima vreme 
si Lucia Postelnicu, gazdă vioaie si 
detașată care știe să pună întrebări 
fără să se aşeze la catedră cu ochelarii 
pe nas. Desigur, emisiunile pentru tine- 
ret trebuie să fie mai alerte, nu mai 
zglobii, căci chiar dacă o să cinte for- 
matia Y pătrat, nu rezolvăm numai cu 
asta problema. Stăruie uneori un aer de 
gazetă de perete, în sensul rău al 
cuvîntului, gazetă cu numere neschim- 
bate de astă vară. Or tineretul se schim- 
bă într-un ritm nemaipomenit. Cine nu 
crede să-i privească mai atent pe aceşti 
juni impetuosi. Mai departe. Gazetarul 
de elită Sorin Pamfil, să ne ierte, de 
cind emisiunea pe care o patronează, 
«Viaţa economică», s-a întins pe o oră, 
are şi multe momente de plictiseală si 
banalitate — mă rog, ca orice viata, fie 
ea și economică. Pentru că sintem la 
capitolul «excelente», să notăm că re- 
porterul Rodica Rarău ar trebui să nu 
cedeze cine știe ce Inclinatiei tot mai 
evidente spre o duiosie și un patetism 
care amintesc bunele reviste «Mariana» 
de altădată. După cum tentatia spre 
eseul melancolic al lui Aristide Buhoiu 
îi taie ceva din curiozitatea de reporter 
scormonitor care ne aduce pe tapet 
lucruri de senzație. Pe urmă, dacă anul 
tot are semne bune, că așa e obiceiul, 
poate primul semn ar fi să-i vedem 
mai des pe Anca Arion şi Alexandru 
Starck, ale căror emisiuni sint cu mult 
prea rare față de cartea lor de vizită. 
Dacă mai adăugăm consecventa în 
sobrietate și tratarea «temei» a Cornelie: 
Rădulescu, ca și speranța să vedem (ca 
să nu mai vorbim de marii, cu M mare, 
reporteri pe care nu-i mai vedem deloc, 
doar glasul ce-l mai auzim sau semnă- 
tura pe emisiunile cele mai populare) să 
încheiem cu o maximă, care sperăm că 
va rămine în istorie: televiziunea dă filme, 
dă spectacole, dă meciuri, dar dacă 
nu dă reporteri reportaje și anchete 
«tari», degeaba. Avem nevoie de re- 
porteri tv. ca de sarea-n bucate; cit mai 
diferiți, personali, simpatici, antipatici 
(serios, este și acesta un stil), uscați, 
baroci, lirici, dar oricum, fiecare altfel. 
Ca și noi, ceilalți, care sintem materia 
primă a emisiunilor. Asta sintem, ma- 
terie primă și nu ne supărăm. 


Smaranda JELESCU 


teleserial — 


Bunul 
nostru Cousteau 


L-am adoptat pe Cous- 
teau așa cum l-am adop- 
tat odinioară pe Bern- 
stein, cel cu adevăratele 
«bucurii ale muzicii» sau 
pe Bronovski, cel cu «As- 
censiunea omului». Ne-a 

devenit familiar «bátrinelul» care, de 
aproape 30 de ani, se scufundá sub 
spumele apelor in cáutarea unor prie- 
teni tacuti, cu dorinta de a dezválui cite 
ceva... «Din tainele mărilor». Coman- 
dantul lui Calypso este cel care a reusit 
să împace lumea tăcerii cu vacarmul 
publicităţii, demonstrind că prietenii lui, 
monștri legendari, nu sint decit niște 
biete ființe, nicidecum mizantropice, 
ades blinde, în continuu pericol de dis- 
paritie, mai ales dacă au carnea dulce 
sau blana folositoare. Şi ne-a mai arătat 
prietenul nostru Cousteau citeva lu- 
cruri: că spiritul științific poate foarte 
bine să se impace pind si cu un senti- 
mental iubitor de animale; că cei tácuti 
pot fi la fel de interesanti ca si cei gă- 
lăgioși, că toată lumea poate fi imobili- 
zată în fata televizorului, chiar duminica 
la orele plăcutului somn de după-amia- 
ză, dacă ai ce să-i arăţi și, mai ales, dacă 
ştii cum să o faci; cu alte cuvinte, dacă 
ai... oxigen! 

Cousteau și prietenii săi de pe Ca- 
lypso, vasul cu care a cutreierat în lung 
și-n lat mările, ne-au ținut poate cea 
mai plăcută si instructivă lecţie de 
zoologie pe care, cu mic cu mare, am 
urmărit-o și Inteles-o perfect, o lecţie 
din care n-a lipsit factorul ştiinţific, 
informaţia, dar n-a lipsit nici poezia. 

Nu ne mai rămine decit să-i urăm 
«Vint buni» lui Calypso, comandantu- 
lui său, cit şi celor ce ne-au selecționat 
serialul pentru duminică după-amiază; 
se pare că această formulă a serialului 
instructiv este foarte bine venită în 


programul zilei de odihnă și are mai 
mult succes decit vreun nemuritor ur- 
mărit de muritori sau de alte basme de 
adormit copiii. 


lleana LUCACIU 


P.S. Un ultim cuvint de laudă pentru 
călăuzele din «off», actorul Virgil Po- 
povici şi binecunoscutul crainic Victor 
Dogaru (care de 25 de ani se achită 
incintátor de meseria sa) s-au integrat 
atmosferei serialului, devenind si ei 
prietenii noștri. E 

LL. 


filme pe micul ecran 


O Orașul văzut de sus (Lucian Bratu, 
1974). Peliculă care se cuvine privită 
cu atenție, căci interesul, adevăratul 
interes al filmului — zic eu — nu vine 
atit din ceea ce se vede și se spune în 
prim plan (scenariul fiind suficient și 
tradițional de schematic), nu din ceea 
ce «umple» ecranul, ci din ceea ce apa- 
ratul «fură» într-un plan doi sau trei 
sau zece. Altfel spus, dintr-o mulțime 
de detalii de cel mai sănătos realism 
(un colt de stradă, cizmele unui om, o 
vorbă molfăită de un bătrin — memora- 
bilul bátrin din Felix și Otilia — o 
enervare de o secundă, poteca de pe 
un șantier etc.) care, ele, dau «carnea» 
acestui film inegal, avind însă o semnă- 
tură serioasă: Lucian Bratu. 

e Strada preriilor (Denis de la Pa- 
telliére, 1958). Să definim scurt acest 
film: Jean Gabin, Jean Gabin si Jean 
Gabin. 

@ Luminile rampei (Charles Chaplin 


1952). Ultima mare operă a cineastului, 
melodrama dusă la perfecţiune. Un Cha- 
plin incáruntit gi sfätos, gag-uri liniștite 
(dacă se poate spune așa) și un memo- 
rabil «duet» de zece minute cu marele 
Buster Keaton, apariţie tulburătoare a- 
cesta, chip bătrin şi macerat, coborit 
tirziu, încă o dată, din lumea unde singur 
el a avut acces. 

O Start la moștenire (Duncan Wood, 


1970), Destulă plictiseală orchestrată 
pe un subiect în principiu irezistibil. 

@ Rio Lobo (Howard Hawks, 1970). 
Operă rotundă dar fără strălucire, ac- 
tiune si psihologie în dozele necesare. 

O În fiecare seară la ora 11 (Sam- 
son Samsonov, 1972). Delicata, originală 
poveste de dragoste. 

O Coruptie la palatul de justiție 


(Marcello Aliprandi, 1972). Intentii cri- 
tice şi satirice materializate într-un film 
care, din păcate, păstrează structura 
teatrală a textului ecranizat. 

O Darling Lily (Blake Edwards, 1969) 
Cind mister, cînd muzică, cind nimic. 
La alegere. 

O instigare (Damiano Damiani, 1974). 


Film cu o cuprinzătoare deschidere so- 
cială. Nici nu așteptam altceva din par- 
tea lui Damiani. 

O Sapte păcate (T. Garnett, 1940). 
Memorabil recital Marlene Dietrich. 

O 39 de trepte (Ralph Thomas, 1971). 
Dar unde-i Hitchkock de-altádat' ?... 

O Aeroportul (George Seaton, 1969). 
Multe vedete pentru, pentru, pentru... 
Chiar: pentru ce? 

O Filiera italianá (Enzo G. Castellari, 


1973). La umbra deasá a ilustrului mo- 
del (Filiera francezá)... 

@ Unde este compania a 1-a? (Ro- 
bert Lamoureux, 1974). Comedie cam 
simplutá si oarecare. 


e Substituire de persoană. Filmul 


cu acest nume se joacă (in momentul 
cînd scriu aceste rînduri) la «Virstele 
peliculei»: de la o vreme emisiunea e 
realizată cind de T. Caranfil (ca pina 
acum), cînd de E. Atanasiu. idee total 
neinspirată, care strică o tradiţie: în 
conştiinţa telespectatorilor, indrágita 
«Virstele peliculei», remarcabilă emi- 
siune de cultură cinematografică, avind 
bogate valenţe educative si informative, 
s-a încetățenit ca o emisiune «de autor», 
o emisiune creată și realizată, ani în 
şir, de T. Caranfil. «Substituirea» sa 
periodică cu E. Atanasiu (care ar putea 
face, dacă e nevoie, o altă emisiune) 
nu dă nici un rezultat folositor, calitatea 
si atractivitatea emisiunilor ultimului 
fiind inferioară faţă de ale celui dintii. 
Necunoscindu-i personal pe niciunul. 
vorbesc cu detaşare si tot ce am spus 
reprezintă, de altfel, o părere strict per- 
sonală. Dar — cine ştie? — poate că 
vor fi si alții de acord cu ea... 


Aurel BĂDESCU 


edalion 


Doi luceferi plus unul 


Pe Joseph Losey si Carol 
Reed, prezentați în aceeași 
lună, i-as numi doi luceferi 
ai artei; ai artei de a pricepe: 
de a pricepe orice. lată Pen- 
tru rege și țară de Losey. 
Un soldat, angajat în războiul 
din 1914 (Tom Courtney) comite o seamă 
de vitejii. Apoi, într-o bună zi, dezertează. 
Asa se numește asta în termeni militari. 
Dar el, în realitate făcuse altceva: pricepuse 
absurditatea războiului și, ca o urmare 
firească, pleca acasă. Ofiţerul care îl va 
apăra în proces (Dirk Bogarde) a înțeles 
si el. Nu va pleda nici nebunia, nici lasitatea, 
ci numai... nevinovăția. lată acum filmul 
celuilalt (Reed): Urmáreste-má. La prima 
vedere pare o poveste trăznită. În realitate 
este o inteleaptä și metafizică tragedie. 
Un nobil englez, tobă de carte și de bune 
scrobite maniere, face cunoştinţă cu o 


Mesagerul 

sau o scânteie s 
dintr-un foc sacru h 
numit Losey n 


chelneritá, care e inocenta însăși. Se în- 
soară cu ea. În tot cursul lunii de miere, 
el o învaţă carte și cultură, ea îl învață adevăr 
si sinceritate. Dar luna de miere se sfir- 
seste si el reintră în lumea lui teapáná si 
falsă în care ea apare ca un căţel într-un 
joc de popice. lar el, care apucase, grație 
ei, să se deztimpească, acum se va retimpi 
la loc. Norocul lui e că e gelos. Asta îi va 
purta noroc, căci comerţul intim cu acea 
ființă pură (Mia Farrow) îl va dezimbeciliza 
pentru a doua (și poate, ultima) oară. 
lată-l acum pe același sir Carol Reed com- 
punind cea mai shakespeariană dramă din 
zilele noastre. În Viena din anii '45, în acea 
lume de sfirşit de lume, un monstru (Orson 
Welles), un monstru genial, comite apoca- 
liptice ignominii; iar o femeie (Alida Valli) 
iubește. lubeste pe acel monstru. Ştie 
totul despre el. Dar amorul nu e tirg. Nu-l 
iubește deși, îl iubește pur și simplu. 
Nu se tirguieste. Amorul nu e tirg. Cind 
Reed i-a oferit lui Welles acel rol, acesta 
era dispus să refuze. Incet-incet s-a în- 
drăgostit de rol, iar partitura lui avea să 
însutească valoarea filmului numit Al trei- 
lea om. Losey, și el, va zugrăvi un monstru: 
pe Eva (după romanul vestitului Harlley 
Chase); interpretă Jeanne Moreau. O fe- 
meie care, pur si simplu, întrupează ladul. 
Tot Losey va compune un poliţist care nu 
e parodie, ci doar bäscälie (Modesty 
Blase), un film în care Monica Vitti desfa- 
şoară cel mai formidabil rol de umor în 
adincime. Losey a fost victima, ca să zic 
așa, preferată a maccarthysmului. Lungi 
ani de zile a hoinărit el, exilat, în Italia, 
în Anglia, în Franţa. Înainte de a pleca din 
SUA, compune două filme antirasiste ce- 
lebre: Omul din afara legii și Băiatul cu 
părul verde. Acesta din urmă arată cum 
toată ura rasistilor se bazează pe culoare 
(a pielii, a părului, a pantalonilor dar si a 
ideilor politice). 

Am indicat doar citeva filme pentru a 
arăta diversitatea si strălucita lor origina 
litate. Lor trebuie adăugate de Losey: 
Accidentul (cu Dirk Bogarde), care se 
petrece în mediul universitar; sau Servito- 
rul (odiosul valet devenit stápin al stápinu- 
lui său, tot cu Dirk Bogarde), sau Mesa- 
gerul; sau Domnul Klein (cu Delon, 
film care a făcut anul acesta furori la Cannes, 
în care Losey a zugrăvit ocupantul nazist 
la Paris. Dintre filmele lui Reed: Trapez, 
(Burt Lancaster, Tony Curtis și Gina Lollo- 
brigida), Agonie și extaz, duelul dintre 
Michelangelo (Charlton Heston) și papă 
(Rex Harrison), Fugarul recent prezentat 
la tv. cu Laurence Harvey, Alan Bates si 
incintátoarea Lee Remyck. 

* 

John Huston prezent în medalionul 

lunii ianuarie — este fiu de mare actor și 


chiar dramaturg (Walter Huston). A fost 
mai ntti militar în cavaleria mexicană; încă 
de la 22 de ani a început să joace teatru; 
cinci ani de zile a făcut gazetărie; a scris 
nu numai multe zeci de scenarii, dar şi 
nuvele, ba chiar şi piese de teatru. Ceea 
ce explică multe. În volumul meu «Meta- 
morfoze» (scris împreună cu Constantin 
Popescu) i-am consacrat filmului lui Hus- 
ton,Noaptea iguanei,cincisprezece pagini, 
demonstrind cu fapte de ecran și citate 
din cartea lui Tenneesse Williams, cum că 
tot ce în carte fusesa neverosimil, de prost 
gust, sablonard, în filmul lui Huston devine 
originalitate, poezie, fantezie si realism de 
nivel shakespearian. 

Să nu uităm, pe alta parte, că Soimul 
maltez este capul de filă al politistelor de 
«serie neagrá», lar Comoara din Sierra 
Madre e cea mai sfisietoare poveste de 
aventuri, căci este urmărirea imposibilului 


de-a lungul inutilului, asta nu într-o tesá- 
tură de peripeții extraordinare si extrava- 
gante, ci străbătind evenimente banale. 

Cinemateca noastră poseda, ain tericire, 
destul de multe capodopere hustoniene, 
ca de pildă: Șoimul maltez, Key Largo, 
Moulin Rouge, Regina africană, Comoa- 
ra din Sierra Madre, Noaptea Iguanei, 
Adio, arme! Moby Dick, Inadaptatii. 


D.I. SUCHIANU 


lunii: 


Medalioanele 
Olbrychski. 


Vincente Minnelli, 


O savantă orchestrație 
de ritmuri 


( Anul trecut 
la Marienbad) 


vă recomandăm: 


Strălucit acest ciclu ce 
ilustrează pe de o parte: 
arhitectura ca subiect de 
film (Unchiul meu, A- 
ventura, Cabinetul doc- 
torului Caligari, Proce- 
sul), iar pe de alta: arhi- 
tectura ca obiect filmat, ca somptuos 
plan doi (Cabiria, Ghepardul, Doam- 
na din Sanhai, Felix si Otilia). O 
a treia dimensiune — mai restrins exem- 
plificată, dar mai importantă pentru 
cine-estetică — e filmul privit ca o 
construcţie în spațiu si timp, artă a sa- 
vantelor etajări, ornamentări stilistice, 
subtile armonii de volume în mișcare 
(ivan cel Groaznic, Anul trecut la 
Marienbad). 

@ Cabiria (Giovanni Pastrone, 1914) 

Unul din primele monumente ale or- 
goliului scenografic, anticipind colosii 
Intolerantei hollywoodiene. Opera in- 
ginerului devenit regizor de film: Gio- 
vanni Pastrone. Tehnica în slujba crea- 
tisi Inginerul descoperă acum proce- 
deul care va revoluţiona cinematogratul: 
travelling-ul. Doar că pe atunci se che- 
ma simplu «carello» (cărucior) si purta 


Jean Gabin, Daniel 


Continuă ciclurile «Rolul artei filmului în răspindirea concepției 
materialist-stiintifice despre lume și viata»... si Răscoala din 1907 — 
»veniment memorabil în istoria modernă a României. 


Cu filmul lui 
Mircea Mureşan 
după romanul 

lui Liviu Rebreanu, 
Cinemateca 
inaugurează 

noul ciclu al lunii: 
«Răscoala 

de la 1907 — 
eveniment 
memorabil 

în istoria 

modernă 

a României» 
(Ilarion 

Cc iobanu 


in 
Răscoala) 


Ciclul: 


Arhitectura și filmul 


aparatul de filmat pe lingă decorurile- 
mamut construite pentru prima oară 
din lemn şi stuc, nu din pinză pictată 


O Cabinetul doctorului Caligari 
(Robert Wiene, 1919) 

Vasul-amiral ai flotei numită expre- 
sionism. A spart valurile separaţiei din- 
tre arte, translind curentul din pictură 
în cinema. Imense, infricogátoare, fil- 
mate din unghiuri ce deformau perspec- 
tiva, creind atmosfera hipnotic-obsesio- 
nală, pinzele pictorilor Walter Róhrig, 
Walter Reimann și Hermann Warm, ră- 
min decoruri de referință în istoria fil 
mului. 


@ ivan cel Groaznic (Eisenstein, 
1944—46) 

Apoteoza căutărilor estetice eisen- 
steiniene privind sinteza tuturor artelor 
în imaginea de film. «Nici pictură, nici 
muzică, nici dramă — ci toate la un loc 
vorbind o limbă noua...» Desăvirşit con- 
trapunct audio-vizual. Tema puterii sa- 
vant orchestrată pentru toate vocile 
cinematografice: privire, gestică, cu- 
vint, linii compoziționale, volume, ra- 
cord de planuri. Motivele plastice sus- 
tin motivele muzicii lui Procofiev. O 
liturghie, un ceremonial plastic, cum îl 
numește Mitry «transfigurare exaltind 
grandoarea imperială, într-o atmosferă 
de sufocare, de angoasă a boerilor, 
tradusă prin cupole joase, culoare în- 
guste, unghere intortocheate, în con- 
trast cu spațiul solemn al arcadelor, 


“al sălilor imense în care sunetul se re- 


percutează. din ecou în ecou. Mistica 
puterii înfruntind mistica urii şi a tră- 
dării.» 


O Procesul (Orson Welles, 1962) 

Kafka citit de Welles. Dar după ce 
Welles îl citise atent pe Eisenstein. 
Căutările lui Eisenstein pentru Ivan cel 
Groaznic sint implinite aici pe o uriaşă 
sursă literară. De la fanatismul puterii 
exercitată de un singur om (Ivan) la 
fanatismul puterii unui întreg sistem 
oprimator. Ideea universului obiectelor 
coplesind omul modern este completa- 
rea lui Welles. Scena virtejului de hirtii- 
dosare îngropind jalnica zbatere amo- 
roasă, aparţine antologiei. Insecuritate, 
necomunicare, resemnare în fața im- 
placabilului. Şi totuși Welles se opune 
destinului: domnul K moare în picioare, 
sfidind plutonul, ca un erou. 


© Anul trecut la Marienbad (Alain 
Resnais, 1961) 

Prezentată nu în acest ciclu, ci in 
Medalionul-Resnais, opera e de fapt 
încununarea relației arhitecturä-film. 
Straniile coridoare descrise de Robbe- 
Grillet închid un univers-capcană, im- 
posibil de străpuns, ca si cel kafkian. 
Nu i te poți sustrage nici prin iubire, 
nici prin revoltă. Mirific labirint de oglinzi 
reflectind un singur chip: cel al morţii 
acestei lumi fără ieșire. Niciodată cine- 
matograful nu a exprimat mai limpede 
și totodată mai complicat această idee 
printr-un semn plastic, ori un sistem 
de semne structurat. Arhitectura operei 
e de o rigoare geometrizantă, fantastică 
precizie a demonstrației impasului, prin 
repetiţii, reluări de planuri fixe, echi- 
libru fragil intre mobil şi imobil. intre 
real şi oniric, spre slava amindorura. 


Alice MĂNOIU 


22 


Principalul erou: omul muncii 


Principala actiune: munca omului 


«Cum apare munca în filmele noastre? Este ea expresia plenară a cultului 
muncii, a unei adevărate culturi a muncii, așa cum o privește societatea 


noastră?» 


Cu opiniile unui regizor și ale unui scenarist, încheiem aici ancheta noas- 
tră despre munca în filmele românești, fără a considera epuizată dezba- 
terea unei teme atit de importante. Așteptăm în continuare și opiniile 
altor cineaști și, desigur, pe cele ale dumneavoastră stimati cititori. 


Virgil Calotescu: 


Avem nevoie de filme 


care să aducă 
în prim plan 
rostul şi rolul muncii 


Literele şi celelalte arte, direct sau indirect 
de pe o poziție sau alta, mai expresiv sau mai 
paiid, au abordat întotdeauna aspectele 
muncii — peisajul principal în care omul 
isi desfășoară activitatea cotidiană. Astăzi, 
acum si aici, in România, problema reflec- 
tării acesteia capătă alte dimensiuni, căci 
munca se identifică cu însăși existența 
societății noastre socialiste. 

Personal, consider că cinematografia a 
răspuns In bună măsură primei sale înda- 
toriri patriotice — filmul fiind si el rodul 
muncii — de a contribui la educarea spec- 
tatorilor, îndeosebi a celor tineri — în spi- 
ritul participării active la opera de îmbogă- 
tire a vieţii materiale și spirituale a națiunii 
noastre socialiste. Cronica datelor memo- 
rabile din istoria muncii poporului, etapă 
cu etapă, este consemnată cu virtuțile re- 
flectării autentice de către filmele docu 
mentare si de ştiinţă popularizată. Prompti- 
tudinea, ținuta si sinceritatea partinicä a 
scurt-metrajelor noastre contribuie activ 
la mobilizarea imediată a colectivelor de 
muncă din toate domeniile de activitate, 
la conştientizarea spectatorilor prin exem- 
ple concrete, indiscutabil demne de urmat. 
Filmul de lung metraj jucat, mai timid cu ani 
în urmă, abordează astăzi din ce în ce mai 
multe teme, subiecte inspirate din realita- 
tea contemporană, investighează felurite 
fațete ale complexului proces al muncii 
socialiste. 


filmele poetului 


t 

Ca scriitor sînt atent la bă- 
taia fiecărei inimi omenesti, 
la toate schimbările surveni- 
te în peisajul moral si social. 
A iubi și a înțelege sint senti- 
mentele cu care ma trezesc 
in fiecare dimineatá. A fi 
scriitor e mai mult decit o profesie, e un 
destin pe care trebuie să-l duci loial, fara 
sováire, pind la capăt. Cu acest sentiment 
privesc si filmele noastre şi încerc sá Inte- 
leg legătura dintre ele si viata mea, a tu- 
turora. 

Faţă de filme, si nu numai ale noastre, 
vin cu pretenții modeste; pentru o scenă 
plină de firesc, pentru o locomotivă filmată 
cu naturalete, pentru o cină pusă cu sfintá 
evlavie «in cadru» sint gata să iert totul. 

Nu înțeleg însă de ce filmele de actuali- 
tate nu tin pasul cu schimbările survenite 
în psihologia noastră. Şi nici măcar nu mă 
refer la acele schimbări ascunse, mai sub- 
tile, ci la cele care bat la ochi, sint la inde- 
mina oricui. Dar, după cum se vede, unii 
au și talentul diavolesc de a nega evidenţa... 

Independenţa economică şi egalitatea 
politică au creat nu numai o altă psiho- 
logie a femeii, ci și alte raporturi, mult mai 
complicate si mai pline de vrajă între băr- 
bat și femeie. Şi asta, vă rog să mă credeți, 
nu o spun din cărți. Înainte, si asta tot din 
experiență o ştiu, de multe ori fidelitatea 
femeii era expresia dependenţei econo- 
mice. Ea nu putea să-și permită luxul in- 
fidelității, era condamnată economic la 
iubire veşnică. Noile noastre condiţii eco 
nomice, sociale, morale au redat si rela- 
tiilor dintre bărbat si femeie nu numai ega- 
litatea, ci si absolutul, sensul metafizic 
dacă mă pot exprima așa. Femeia nu ma 
depinde economic de bărbat. ci numai d: 


nema 


Amintindu-ne de filme ca Dragostea 
incepe vineri, Despre o anume fericire, 
Proprietarii, Un zimbet pentru mai tir- 
ziu, Ultimele zile ale verii, Trei scrisori 
secrete, Zile fierbinți, Fraţii, Ultima noap- 
te a singurătăţii și altele, constatăm o 
imbucurătoare prezență a cineastilor in 
mijlocul muncitorilor de la oraşe și sate, 
dar... dar există și o mare întrebare: în ce 
măsură aceste lucrări reușesc să influen- 
teze spectatorul în sensul atracției pentru 
muncă, pentru participarea conștientă, cu 
inventivitate și abnegatie la producerea 
bunurilor materiale si spirituale? Răspunsul 
este doar parțial pozitiv. Slăbiciunile de 
cele mai multe ori își găsesc explicaţia în 
abordarea descriptiv-superficialä a proble- 
melor ce stau în fata colectivelor de munca, 
in «folosirea faptelor de muncă» doar ca 
simplu fundal al unor conflicte sau situatii 
periferice in raport cu scopul educativ 
urmărit de opera de artă. 

Munca, acea nobilă parte a existente: 


noastre, este redusă de cele mai multe 
ori la imaginea gestului fizic, mecanic, re- 
petat și repetabil. Ea nu și-a găsit încă 
imaginea artistică capabilă să confrunte 
opinia de azi cu cea de ieri a aceluiași 
muncitor sau colectiv, să adinceasca efor- 
turile, frămintările, să înregistreze satisfac- 
tiile sau eșecurile, sá stigmatizeze rutina 
si inertia si să ridice soclu durabil pentru 
statuia pasiunii și a vocației celor care cu 
mintea, cu mina și sutietul o produc. 

Unde este filmul care să ne electrizeze 
pentru că omul adaugă metalului, focului, 
apei sau lemnului gingășia, gindirea și 
sufletul lui? 

Unde este filmul care,dialogind cu tînărul 
absolvent de liceu, îi atrage atenţia că și 
munca fizică înseamnă gindire, asimilarea 
datelor progresului universal? 

Unde este filmul în care muncitorii virs! 
nici sint puși în situația de a lucra pe ma- 
sini ce aparțin ultimului «rácnet» al tehnicii, 
de a intra în conflict cu ei înşişi si cu cei- 
lalti, de a greși ca niște copii în timpul adap- 
tării din mers? 

Unde este filmul repausului și al linistei 
binemeritate de după muncă, de după o 
izbutire? 


Filmele următoare, sint convins, vor ataca 
frontal acele probleme care pot contribui 
prioritar la demonstrarea nobletii muncii, 
pot prin intermediul artei canaliza toate 
energiile creatoare capabile să acționeze 
la unison — indiferent de domeniu sau 


Filmul trebuie să se intereseze de marile probleme şi de marile 
adevăruri ale omului, privindu-l nu doar ca o anexă a procesului 
de producție (Un zimbet pentru mai tirziu) 


propria-i conştiinţă, ceea ce uneori e foarte 
dificil. 
Asta înseamnă, după convingerea mea, o 


schimbare revoluționară în istoria aparent 
eternă a iubirii şi imi pare rau că prietenii 
mei (regizorii) nu-mi tin de urit in această 


«Pentru o scenă firească sînt gata să iert orice» 
(Tora Vasilescu în Cursa) 


virstă — pentru realizarea idealurilor so- 
cialiste şi comuniste. 


Horia Pătraşcu: 


Să nu socotim munca 
doar o ilustrare 
a unui mod de a trăi, 
ci însăşi condiția dea fi 
a omului nou 


Vrind-nevrind, răspunsul pleacă de la 
filmele — mai bine-zis de la filmul în cauză: 
dacă el e bun (fără a fi neapărat o capo- 
doperá!),dacá trece limitele ecranului, dacă 
pătrunde într-o formă sau alta fondul afec 
tiv al spectatorului. Dacă vorbim de muncă, 
este firesc să ne referim, mai ales, la filmul 
de actualitate, la filmul cu subiect con- 
temporan (mi s-ar putea reproșa că și în 
Zidul, de pildă, e vorba tot despre muncă, 
despre o muncă titanică, cumplită chiar; 
este exact, numai că în acest caz — fiind 
vorba de ilegalitate — ceea ce primează 
sint noțiunile de tragic și eroism, acestea 
nasc sensul educativ al peliculei). Din pă- 
cate, filmul contemporan — strict contem- 
poran! — de ce să nu o recunoastem?, in 
foarte puține cazuri a reușit să transmită 
ceva din tumultul, din eroismul, din pasiu- 
nea muncii ce caracterizează oamenii aces- 
tei ţări. In film, am impresia, ne-am obis- 
nuit a socoti că, arătind un colectiv (cum 
ar fi cel al unui șantier, de pildă, șantierul 
ăsta devenind un fel de modă sui-generis 
in a aborda realitatea), gata, automat 
s-au născut si eroii! Este complet gre- 
sit. Oare de ce nu avem încă nici un 
film despre familia unui om care mun- 
ceste pe un santier? Oare de ce nu înce! 
cam să infätisäm cinematografic un san- 
tier fără a introduce nici măcar un singur 
cadru cu macarale, buldozere sau acci- 
dente de muncă — acestea din urmă neapă- 
rat pentru a sublinia un dramatism 
anume?!? lată, în Mere roșii este vorba 
de un medic. intenţionat, autorii au trecut 
spitalul pe planul doi, filmul ocupindu-se 
insistent de personalitatea eroului, acasă 
sau aiurea, în împrejurări dintre cele mai 
obișnuite: iubește un cline, isi face ceaiul, 
se plimbă prin piaţă, etc.; si totuși acest 
film vorbește despre viața medicilor mai 
mult decit cincizeci de pelicule care ar în- 
fätisa cincizeci de spitale unul peste altul! 
A cultiva pulsul, cultura muncii prin film, 
înseamnă a crea acel film pornind de la 
premiza că tu însuţi, autor al filmului în 
cauză, trebuie să dovedesti că munca, 
respectul faţă de muncă, nu îți este străin; 
că nu socotesti munca o ilustrare a unui 
mod de viață ci, dimpotrivă, munca asta 
este însăși condiția ta de a fi. lar în acest 
din urmă caz, este imposibil ca spectatorul 
să nu te creadă! 


idee. Ce vedem în filmele noastre care în- 
cearcă să descrie, cu chiu cu vai, relațiile 
dintre bărbat si femeie? Bärbatul-leafä si 
temeia neajutoratá, fanatic-casnică, sint 
din fericire doar nişte vestigii care mai su- 
pravietuiesc numai în filme. 

Un foarte tinăr și foarte, foarte talentat 
poet, Mircea Dinescu, redă cu strălucire 
«starea de grație», absolutul, inefabilul 
născut din sfinta egalitate. 

«Mai știi cum te strigam pe atunci 

icoană cu picioare lungi»... 

Egalitatea amplifică misterul și clteodata 
pling în ceasuri tirzii văzînd cum regizorii 
noștri se războiesc cu acest adevăr ele- 
mentar în loc să înțeleagă. 

Am văzut un film extrem de premiat care, 
desi trata tema gingasá a unei iubiri în 
crepuscul — foarte contemporană dealt- 
minteri — era de o artificialitate dusă pina 
la sadism. Femeia, în etate și abandonată, 
îi cerea iubitului o fotografie la despărțire. 
El, în loc să ducă mina în buzunar, să scoa- 
tá o fotografie cum am făcut cu toţii de 
atitea ori, îi atrage atenția nefericitei că 
chipul lui poate fi deslușit în toate obiec- 
tele de artizanat, atit e de legat dumnealui 
de public... Ce urltä scenäl.. Ce putere 
tristă de a falsifica noutatea relaţiilor dintre 
bărbat şi femeie! 

Imi plac filmele făcute după scenariile 
lui Constantin Stoiciu, tocmai fiindcă văd 
efortul nobil si talentat de a prezenta chipul 
nou al muncitorului. Muncitorul de astăzi 
e un stăpin, un om care are o răspundere 
morală, filozofică si individuală fata de 
lume; această înaltă dimensiune vrem s-o 
vedem în filmele noastre. 

Regizorul talentat trebuie să fie şi un so- 
ciolog la fel de talentat — să fie la curent şi 
cu ultimele filme ale lui Antonioni, dar, 
poate în primul rind, cu ultimele trans- 
formări intervenite în viata si psihologia 
oamenilor. Căci, pind la urmă, si a fi re- 
gizor e mai mult, decit o profesie, e un 
destin care trebuie dus loial pînă la capăt. 


Teodor MAZILU 


telex Animafilm 


Anul adultilor 


Filmele de animaţie sint 
foarte îndrăgite de copii. 
Regăsind aici atmosfera 
unui univers infantil al 
jucăriilor și miraculosu- 
lui, copiii sînt tentaţi să 
creadă că filmul de ani- 
matie le aparține în exclusivitate. Ade- 
vărul este însă altul. Oameni foarte 
serioşi, oameni în toată firea,au pus 
mina pe condei ca să ceară expressis 
verbis filme de animaţie pentru publicul 
trecut de cea mai fragedă virstă. Dind 
copiilor ceea ce este al copiilor, filmul 
de animaţie trebuie să dea, așadar, sa- 
tisfactie și spectatorilor aflați în floarea 
vîrstei, care mai pot să învețe si ei cite 
ceva din pätaniile unor fantose pentru 
că, așa cum se știe, omul cit trăiește 
învaţă, și mai ales în timpurile noastre, 
cînd reciclarea a devenit o necesitate. 

9 9 ein cursul acestui an, specta- 
torii care au revendicat cu hotárire 
drepturile legitime ale filmului de ani- 
matie, vor putea învăța multe lucruri 
utile și de cultură generală. Cum a fost 
descoperită dimensiunea? După cum 
se știe, toate lucrurile de pe lumea asta 
sint de două feluri: mari și mici. Totuși 
este necesar să se ştie cit sint de mari 
si cit sint de mici. Omuletul lui Gopo. 
cunoscut pentru istetimea lui, este doar 
strămoșul nostru, va măsura pămintul 
dind peste cap un pom smuls din rădă- 
cină: și va zice, o lungime de un pom, 
o lungime de doi pomi, cum zicem noi 
un metru, doi metri. Filmul se va intitula 
Homo metricus si va fi cu siguranță 
interzis copiilor sub trei ani și în spe- 
cial sugarilor. 

@@@ Un alt film beneficiind de în- 
telepciunea strămoșilor noştri romani, 
Minte sănătoasă în corp sănătos, va 
fi realizat de regizorul Liviu Ghigort 
după un scenariu cu care lon Popescu 
Gopo inițiază serialul intitulat Scurtă 
istorie a medicinii. Aici vom afla că 
omul este şi el o maşină, adică un fel 
de automobil care trebuie sá respecte 
regulile de circulație, altfel... Altfel, nu 
e sigur că se poate întotdeauna'repara, 
că doar omul nu e maşină. 

00 9 Horia Ştefănescu, după buna 
primire pe care publicul a rezervat-o 
ilmului său, realizat în cursul anului 
trecut, Statuetă, va continua să se 
ocupe de aventurile celor doi vecini, 
oameni de mare rafinament intelectual, 
pe nume Cristofor și Teofil. De unde 
în Statueta aveau de rezolvat probleme 
de ordin estetic — este sau nu piatra 
pe care a spart-o Cristofor operă de 
artă? — acum vor avea de înfruntat 
probleme mai serioase, de producţie. 
Dar, firește, pentru ei nimic nu va fi 
prea greu... de ocolit. 

@ @ 9 Regizorii Olimp Värästeanu si 
Florin Anghelescu, nedespärfiti de la 
o vreme, autorii ciclurilor pentru copii 
Pic și Poc și Päträtel vor trece și ei 
în tabăra adulților, inițiind un serial 
de desen animat care va purta amprenta 
lor temperamentală. Malitia și ironia 
lor atrag atenția că oameni sintem si 
mai gresim, dar rizind ne îndreptăm. 

Aşa că, să nu le spuneți și copiilor, 
ca să nu creâm probleme inutile, dar 
anul în curs nu va fi numai pentru cei 
mici, dar si pentru cei mari. 


ANIMATOR 


Matty-gag 


Disney!!! 


Spe 


scrisoarea lunii 


ctatori, nu fiți numai spectatori! 


Prima „cronică“ a lui 1977! 


Ne face plăcere să publicăm prima scrisoare primită în anul 1977. Nu ascundem 
că ne bucură gindul că in ziua de 1 ianuarie cineva s-a gindit să-i scrie revistei «Cinema»: 

«La multi ani! Vă spune din Brăila, Cora Kureliuk! Tuturor celor care fac ca 
revista Cinema să apară lună de lună, vă urez sănătate și numai bucurie în anul 
în care am pășit. Sint atit de multe de spus si atitea de urat dar eu, oricum, vreau 
să vă scriu tot despre filmele văzute în ultimul timp, n-are nici un rost să vă scriu 
si despre mine. (N.R. De ce n-ar avea rost?) Să încep deci cu premiera românească 


Roscovanul». 


N-a fost prima dată cind am stat la un film bun românesc în picioare. Faima 
Pistruiatului este foarte mare aici la noi. (Un restaurant îi poartă chiar numele.) 
Roșcovanul este un film cu un substrat fin, ca o săgeată care, deşi nevăzută, îşi 
ştie precis tinta, un film colorat cu un vocabular «pistruiat», sau cum vreți să-i 
spuneţi. Se observă uneori o anume șovăială, ceva care trebuia atins și de care 
doar s-a apropiat; personajele parcă s-ar mişca după niște paravane, în niște haine 
care-i string, iar Roscovanul nu este singurul exemplu. Totuși, repet, filmul are 
substanţă, pune probleme si asta nu e putin. Costel Băloiu trebuia să fie mai «el», 
credeam că experiența serialului a fost o piatră de încercare pentru el, deși nici 
aici n-a fost rău. Sebastian Papaiani însă a jucat formidabil! în rolul puslamalei de 
bani gata. lar Corina Chiriac ne-a demonstrat că știe nu numai să cinte ci să și 
joace în filme. Stimaţi regizori, sper s-o mai vedem pe Corina Chiriac nu numai 
în roluri ca acelea din Roșcovanul Incolo filmul are umor dar este si serios, în- 
tr-un cuvint place și celor mari si celor mici. La casele de bilete se fac mari cozi 
si se aude melodia: «N-aveti un bilet în plus?». Un an rodnic și să auzim de bine!» 


filmul românesc 


Premiera 


O «Nouă ne place întiinirea cu marii 
noştri actori. De asemenea mesajul, între- 
bările ce ni se pun subtil și obsedant. Ce 
trebuie luat din viață? Ce trebuie uitat in 
teatru? În care culise ne pierdem noi 
înşine? De ce ne temem uneori de duiosie, 
de căldura umană? «Sint ca o premieră 
eșuată». Dar de ce? Ea este singura vino- 
vată? O premieră este rezultanta atltor 
fapte. Ea nu aparține unui singur ins. $i 
ea este posibilă numai prin comunicare. 
Comunicăm? Nu comunicăm perfect? De 
ce nu comunicám? De ce uneori cabotinis- 
mul, rutina, obtuzitatea...? Poate doar su- 
fleurul ne va sopti răspunsurile. El care 
crede că ar trebui să moară în cuşca sa cu 
sentimentul misiunii îndeplinite. El este 
adevărul, pasiunea muncii. Botta creează 
din cîteva scene un rol antologic, profund 
uman.» (Alexandru Jurcan, /ocalitatea 
Ciucea — jud. Cluj). 

@ «...Această peliculă seamănă mai mult 
cu o piesă de teatru tv. decit cu un film și 
are după părerea mea două neajunsuri: 
distribuția prea ideală (N.R.:?) aleasă de 
regizorul Mihai Constantinescu și densi- 
tatea prea mare a mijloacelor teatrale folo- 
site în film». (Romeo Popovici, str. Unirii 
7 — Botoșani). 


Trei zile şi trei nopți 


@ «...Consacrat în fata publicului si spe- 
cialistilor ca un exceptional operator (nu 
se poate uita Apa ca un bivol negru, 
ntoarcerea lui Magellan, sau Ilustrate 
cu flori de cimp si aportul imaginii la crea- 
rea atmosferei acestor filme), iată-l pe Dinu 
Tănase semnind regia unui film, o adaptare 
a cunoscutului roman al lui. Alexandru 
Ivasiuc, «Apa». Dacă «Apa» ca roman 
este mai degrabă o scriere de analiză, 
Trei zile și trei nopți, ca film, pune accent 
mai ales pe ceea ce fac personajele si pe 
ce spun. Filmul capătă un plus de dinamism 
devenind un film bun de acţiune... Amza 
Pellea interpretează cu dăruire și talent 
rolul activistului care ştie să cîştige imediat 
increderea celor din jur, omul de acțiune, 
filozoful realist pentru care oamenii sint 
și scopuri și mijloace. Păcat însă că Gri- 
gorescu, seriozitatea în persoană, mai păs- 
trează cite ceva din modul de-a se exprima 


cinema 


Anul XV (169) 


București 
ianuarie 1977 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


Cora Kureliuk 
cartier Viziru A. Bl. 2. Ap. 48 — Brăila 


al lui nea Mărin din Băilești. În ceca ce 


privește restul interpretilor, după părerea 
mea,nu există nici o voce falsă și asta este 
semnificativ (avem deci actori exceptio- 
nali) şi îmbucurător. O mare calitate a 
regizorului ar fi, cred, imaginea realistă a 
scenelor de masă; oamenii acţionează fi- 
resc, sub impulsul unei sfinte minii, iar 
in final, sint cuprinși de o mare hotárire 
și încredere căci au înțeles cum vor fi 
viitorii lor conducători. Personal n-am găsit 
filmului niciun defect zdrobitor şi cred că va 
avea săli pline —tinind seama si de succesul 
romanului lui Ivasiuc. Filmul mi se pare un 
debut convingător în regie. debutul unuia 
din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai 
«noului val» cinematografic românesc. 
(Adrian C. 78 ani, București) 

N.R.: Numai faptul că ne-afi scris pentru 
prima oară o cronică deajuns de consistentă 
(fie si cu unele stingăcii de expresie) ne face 
să vă publicăm fără adresa completă, așa cum 
o pretindem tuturor corespondentilor nostr: 


Filmul străin 


Sclava iubirii 


O «...Intr-un eventual clasament al celor 
mai bune filme prezentate în 1976 pe ecra- 
nele noastre, aș pune, fără a socoti mult, 
Sclava iubirii pe unul din primele trei 
locuri, dacă nu chiar pe primul. Filmul 
acesta se apropie, ca arie tematică, de un 
alt film care a rulat de curind la noi — 
Noapte americană a lui Francois Truffaut. 
Tema raportului dintre arta din viata și 
viata din artă l-a ispitit atit pe cineastul 
francez laureat al Oscar-ului pentru cel 
mai bun film străin,cit si pe Nikita Mihalkov. 
Dar dacă Truffaut a zăbovit asupra ei ca 
un estet pur, rafinat și cult, superficial nu 
odată, regizorul sovietic ne-a împărtășit 
niște tilcuri mai profunde si mult mai sem- 
nificative. Filmul lui Mihalkov ne arată că 
numai un anume tip de artă, cea care are 
la obirsie adevărul, deci arta adevărată, se 
incorporează în viață; dacă arta este falsă 
(așa cum sint filmele turnate de Olga Niko- 
laevna şi regizorul cel gras), atunci ea, 
arta, nu face decit să te îndepărteze de 
viață, ba mai mult și mai dăunător, să te 
opună vieții. Demonstrația lui Mihalkov 
este fără cusur. De la interpretarea magis- 
trală pe care Elena Solovei o dă actriței din 
film şi pînă la imaginea fermecătoare și 


Premierele lunii, două comedii: Po- 
vestea dragostei și Tufă de Veneţia 
A treia, Gloria nu cîntă, se pregăteşte 
să ia startul. Revista noastră, după ce 
a închinat un întreg almanah comediei 
cinematografice, începe noul an tot 
cu zimbetul pe buze. Mesageri: Stela 
Popescu, Vasilica Tastaman și Ştefan 
Bănică. 


Foto: A. Mihailopol 


miraculos de bine aleasă, filmul scris de 
Andrei Mihalkov Koncealovski și F. Go- 
renstein este lucrat cu o știință a măsurii 
extraordinară. Filmul este la început un 
joc sägalnic al unei actrite-copil, înconju- 
rată de o grupă de bufoni ingenui, apoi 
pare a se transforma într-o poetică dar 
banală poveste de dragoste, pentru ca me- 
tamorfoza din a doua parte să ne arate 
adevărata substanţă a filmului: o medita- 
tie — întemeiată pe conştientizarea unor 
evenimente tragice — asupra posibilității 
ca arta să pătrundă în viata și invers. Scena 
finală, cu tramvaiul galben si ireal zburind 
pe şine urmărit de ceata halucinantă (de 
coșmar real) a soldaţilor contrarevolutio- 
nari, închide și conchide conflictul întregii 
povești. Mult timp îmi va răsuna în minte 
tonul inocent cu care actrița rostește de 
pe platforma tramvaiului-tantomă către ur- 
măritorii ei: «Dar, domnilor, sinteti niște 
fiare»... (Alexandru Marcovici, Bd. llie 
Pintilie 37, Bucureşti). 


Pentru umorul ei sincer, pentru plăcerea 
cu care nu odată încearcă să integreze cite- 
va probleme acute ale filmului nostru între 
problemele «mondiale», pentru satirizarea 
reușită a acelei «culturi de televizor», cu 
care mulți se amăgesc, într-un cuvint pen- 
tru hazul sănătos și nu lipsit de semnifica- 
tie în cele din urmă, publicăm scrisoarea 
unei corespondente care ni se recomandă 
astfel: «Am 15 ani, o medie de 6 la mate- 
matică, 1,64 m»... și care recunoaște că 
ne scrie «o schiță umoristică în gen Du- 
mitru Solomon» cum apare și în revista 
noastră: 

« — E! şi ea stau pe fotoliu și, respectiv, 
pa masă. Croșetează și, respectiv, citesc. 
Dal El crogeteazá o pereche de mănuși de 
box; ea citește (mai bine zis rásfoleste), 
«revista Cinema». Ea nu știe frantuzeste. 
El: — Cred că voi fi campion de scară anul 
acesta. Îl innebunesc pe Vasilescu, de la 
etajul 2! (tocmai termină o mänusä). Ce 
zici? Frumoasă mănuşă, așa-i? Ea (inginer 
zootehnist la ferma zootehnică de la Adin- 
cata de sus): Ihi! El: Ce thi? la ascultă, de 
ce te uiţi în «Cinema»? Tot nu înţelegi 
nimic! Ea: — Cum nu înțeleg nimic? Ce, 
numai tu întelegi? Crezi că dacă mă uit 
la poze nu înțeleg? (induiosatá): la uite la 
Robert Redford! Ah, are un copil în braţe! 
O fi însurat? El: — Nu, draga mea, joacă 
într-un nou film. O are parteneră pe Mahalia 
Jackson. Scenariul este semnat de Truman 
Capote și muzica, draga mea, aparține lui 
Jolt Kerestey. lar regia este semnată de 
Mihai Constantinescu. Ea: — Ala cu «Si el 
si ea»? El: — Nu, dragă! Ala cu «Beligan 
si florile». la te uită la figura copilului pe 
care-l tine în braţe Redford! Ei, cu cine sea- 
mănă? Ea: Horia Cäciulescul hai, că l-am 
ghicit! El: Mă dezamăgești! E Puiu Căli- 
nescu, a primit premiul Oscar, (el şi Tatum 
O'Neal) și tot zice că, în continuare, așteap- 
tă un rol mare de la cinematograf? Ce-o 
mai fi vrind? Pe ecranul televizorului apare 
chipul Deliei Balaban care anunţă: «Stimaţi 
telespectatori, vă invităm la film. Astă- 
seară ecranizarea operei abatelui Prévost: 
«Manon Lescaut». Regia: Roman Polanski. 
În rolurile principale: Isabelle Adjani și 
Alberto Juantorena, campionul olimpic la 
400 și 800 metri. Vă dorim vizionare plăcută». 

Corespondenta noastră semnează astfel: 
Str. Făgăraș, bloc D-3, scara B., ap. 9, Pitesti. 
Ea motivează această semnătură astfel: 
«Nu semnez din cauză că profesorul meu 
de matematică consultă curent revista dvs. 
Nu pentru metodele de predare, ci pentru 
plăcerea personală, așa cum fac majorita- 
tea cititorilor dvs.» 

N.R.: Ne-aţi cerut imperios un ráspuns 
latá-l: vă rugăm foarte mult să vă máriti 
media la matematică! În rest, nu e rău! 


Rubrică realizată de Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


— —_ 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 


Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


aS e 
a 


rá 


{itor 


studenta Diana L 


promi 


Maria Popescu 
ictoria Mierléscu 


transfigurată de Dan; 


Ana 
dv 


"Un debut mal mul 
la «curtea regală” 


decit 


f 
j 


> 
. 
y 


Pe 


. 


isnui 
vici, 


> 


Mann 
Kam, 


eni 
sium martian -~ 
adoptat de Terra 


| Bogdan, . 


( 


O familie neob 
(Eugenia. Popo 
Mircea 

atian 


doi pămînt 


N 


= 
E 


it kin EN 


a 


Cinematograful, un alia: 
in 1912, filmu 


«Incununare a unor nazuinte şi lupte de veacuri ale poporului român, cucerirea 
independenţei, al cărei glorios centenar îl vom aniversa, a avut o profundă inriurire 


asupra întregii dezvoltări a societății româneşti pe calea progresului economic şi social, 


deschizind largi orizonturi naţiunii noastre spre afirmarea liberă, de sine stătătoare.» 


Nicolae CEAUŞESCU 


La 1 septembrie 1912, pe ecranele Bucu- 
reștiului apărea în premieră cel dintii 
lung-metraj din istoria filmului românesc, 
Independența României (Războiul ro- 
mâno-ruso — turc 1877—1878), produs de 
Leon Popescu și realizat de tinărul actor 
si realizator de film Grigore Brezeanu, cu 
concursul trupei de actori ai Teatrului Na- 
tional din Bucuresti și cu participarea 
unei figuratii de 80 000 de soldați puși la 
dispoziție de către Ministerul de Război. 
Această super-productie, de nepretuit 
pentru cinematograful romanesc si pen- 
tru cel sud-est european, isi păstrează si 
astăzi intactă valoarea, de tulburătoare 
mărturie asupra unei pagini de istorie, 
dovedindu-se în același timp un reper 
marcant în filmografia mondială. 


Într-adevăr, Independența României 
face parte din acele puține realizări de 
pionierat care, în vremea cind cinemato- 
grafului i se contesta încă statutul de 
artă, au demonstrat opiniei publice că 
aveau tot dreptul să aspire la o recu- 
noastere de ordin cultural. «lată cum 
astăzi — scria in iunie 1912 un cronicar 
al revistei franceze «Ciné-Journal» anun- 
tind prezentarea filmului românesc pe 
ecranele Parisului — cinematograful (...) 
intră în istorie în adevăratul sens al cu- 
vintului, de vreme ce a izbutit să inregis- 
treze, spre a ni le restitui în plenitudinea 
adevărului lor, evenimentele cele mai im- 
portante din istoria naţiunilor. Cel mai 
frumos exemplu -al nobilelor sale virtuți 
se afirmă cu o operă prodigioasă reali- 
zată în România de artiștii și regizorii 
«Societăţii Filmelor de artă din Bucu- 
resti». 


Cineastii români porniseră de la bun 
inceput cu ideea de a nu stirbi cu nimic 
adevărul istoric, propunindu-si să repro- 
ducă în succesiunea lor reală episoa- 
dele-cheie din desfășurarea războiului ce 
adusese neatirnarea țării. Dar ca acest 
caracter strict documentar să nu dea 
spectacolului de pe pinză un aer prea 
sec, scenariștii Petre Liciu, Constantin 
Nottara si Aristide Demetriade, in co- 
laborare cu Grigore Brezeanu şi scriito- 
rul Corneliu Moldovan, au împletit în 
țesătura acțiunii și citeva elemente de 
ficțiune împrumutate din celebrul ciclu 
de poeme compuse de Vasile Alecsan- 
dri pe marginea campaniei de la 1877. 


În distribuţie, alături de Nottara, Deme- 
triade şi lon Brezeanu aveau să joace 
aproape toți actorii Nationalului, de la 
decana de virstă Aristizza Romanescu 
(într-o apariţie simbolică), la — pe atunci 
tinerii — Elvira Popescu și Gheorghe 
Ciprian, cu toţii pe deplin convinși că 
luau parte la crearea unei opere cu de- 
osebite semnificaţii culturale si patrio- 
tice. Primul tur de manivelă s-a dat către 
sfirşitul iernii, în primele luni ale lui 1912. 


2 


80 000 figuranti într-un film istoric, o «superproductie» care si astăzi, nu numai acum 65 de ani, ar pate 
concura alături de marile cinematografii ale lumii: /ndependenja României 


Cum cineastii nu dispuneau de un studio, 
s-a filmat mai mult sub cerul liber, dar 
acest «plein-aim impus de imprejurán a 
conferit filmului un neasteptat stil robust 
si sobru. Operatorul Franck Daniau a 
speculat abil prezența in cadru a pamin- 
tului plesnit de uscăciune și a cerului 
plumburiu. Peisajul devenea astfel per- 
sonaj dramatic și adeseori compoziția 
planurilor amintește de desenele de front 
ale lui Nicolae Grigorescu. 


Ingemánind sinceritatea tonului cu rea- 
lismul robust al expresiei cinematogra- 
fice, autorii Independenţei României 
găsiseră cheia cea mai sigură spre sufle- 
tul spectatorilor. Nu e de mirare că fil- 
mul a fost primit pretutindeni cu adevă- 
rate explozii de entuziasm. «Am convin- 
gerea — nota un cronicar de la «Adevă- 
rul» — că filmul independenţei va sluji 
României făcind lumii un curs emotio- 
nant al istoriei Renașterii noastre la viata 


Independența, näzuinfä 
de veacuri a poporului român 


Asa se intitulează unui din docu- 
mentarele, recent terminate, pe care 
studioul «Alexandru Sahia» le dedi- 
că aniversării a o sută de ani de la 
eroicele bătălii în urma cărora Romá- 
nia şi-a cîştigat independenţa de stat. 
La realizarea filmului, regizorul Petre 
Sirin si operatorul Dumitru Predeanu 
şi-au asigurat colaborarea a două per- 
sonalitäti ştiinţifice: profesor doctor 
Nichita Adăniloae, în calitate de sce- 
narist, și academician Constantin C. 
Giurescu, în calitate de consultant 
științific. Documentarul trece in re- 
vistá toate marile momente ale isto- 
riei nationale pentru cucerirea inde- 
pendentei, culminind cu războiul 
din 1877. 


534.115 


de stat liber si de factor insemnat in po- 
litica din Balcani». Intenţia realizatorilor 
de a conjuga planul istoriei cu cel al rea- 
lității politice imediate a fost sesizată 
prompt şi în Transilvania unde populația, 
aflată sub ocupaţie austro-ungară a vi- 
brat înfiorată la chemarea patriotică a 
imaginilor. S-a intimplat chiar ca elanul 
transilvánenilor sá se transforme la iesi- 
rea din sălile de cinema în adevărate ma- 
nifestatii de stradă. lată cum, cu acest 
prilej, cinematografia română aducea, pen- 
tru intiia dată, o contribuţie efectivă la 
pregătirea spirituală a maselor în vede- 
rea înfăptuirii unui act de importanţă na- 
tionala: unirea Transilvaniei cu România. 
Cinematograful devenise un aliat al isto- 
riei. 


Tradiția deschisă cu atita strălucire de 
pionierii filmului românesc avea să fie 
reluată după al doilea război mondial în 
imprejurări fundamental distincte din 


Glasuri din Războiul 
de independenţă 


Aceeași echipă de realizatori (re- 
gizorul Petre Sirin, totodată și scena- 
rist, și operatorul Dumitru Predeanu) 
semnează și filmul Glasuri din răz- 
boiul de independenţă, consultant 
ştiinţific fiind conf. dr. Nicolae Ceachir. 
Documentarul are ca punct de por- 
nire numeroasele mărturii existente 
în arhive, biblioteci si muzee despre 
participarea întregului popor la luptele 
pentru ciștigarea independenţei: dis- 
cursuri ale unor importante persona- 
litati politice ale vremii, articole şi co- 
respondente de război, jurnale de 
front, scrisori, mărturii ale unor parti- 
cipanti la lupte. 


Caietele de front ale 
lui Nicolae Grigorescu 


Foarte bogatul material legat de 


impreună cu Constantin Nottara, Aristide Demetriad, Grigore Bre- 

zeanu aveau să joace, in acest film, toți actorii Nationalului de pe 

atunci, de la decana de vîrstă, Aristizza Romanescu, pina la foarte 
tinerii Elvira Popescu şi Gheorghe Ciprian 


anul 1877 a inspirat lui Petre Sirin şi 
Dumitru Predeanu un al treilea docu 
mentar: Caietele de front ale lui 
Nicolae Grigorescu. Scenariul apar 
tine lui Radu lonescu. Filmul aduce 
pe ecran numeroasele crochiuri, de- 
sene, schițe realizate pe front de ma- 
rele pictor și care, mai tirziu, au con- 
stituit punctul de pornire pentru ci- 
teva dintre cunoscutele sale tablouri. 


Si s-a Intimplat 


in zi de martie 


Autorul documentarului Pe urmele 


punct de vedere al posibilităților mate- 
riale. Tudor, Dacii, Columna, Mihai Vi- 
teazul, Cantemir, Pădurea. spinzura- 
tilor, Zidul, Portile albastre ale ora- 
sului, pentru a nu cita decit citeva din 
succesele cinematografiei socialiste, au 
înscris pe peliculă momente cruciale din 
epopeea noastră naţională, afirmind con- 
tinuitatea unui destin naţional de sine 
stătător, cu marcată originalitate între 
popoarele europene. 


Astăzi cînd cineaștilor le revine misiu- 
nea de a continua, la cote tot mai înalte, 
bătălia pentru calitate în domeniul filmu- 
lui istoric, cuvintele lui Leon Popescu, 
producătorul Independenței României, 
par să răsune ca un memento: «Cunoas- 
terea unui neam de către fiii lui e tăria 
acelui neam. Din faptele trecutului se 
trag marile invätäminte si pe descernerea 
lor se cládesc simtámintele sufletului. 
Cartea neamului nostru e plină de ase- 
menea invátáminte. Arta cinematografică 
poate învia scene ináltátoare din trecut». 


Manuela GHEORGHIU 


lui 1907, Virgil Calotescu, a pornit din 
nou pe urmele dramaticelor eveni- 
mente de acum șapte decenii și a 
inceput să filmeze, la Flăminzi, biogra- 
fia satului de unde a izbucnit flacăra 
răscoalei. Filmul se va intitula după 
un vers al lui Arghezi Şi s-a intim- 
plat în zi de martie, și va avea drept 
comentariu poezii din Goga, Coşbuc, 
Arghezi. 

Citeva din opririle în imagini pe care 
ni le anunță filmul: nașterea satului, 
părinţii și actul de naștere dat la 1601 
de leremia Movilă, apoi capitolele «Fla- 
minzii si tara», «Tara si Flăminzii» 
(ultimul va evoca episodul 1907), apoi 
capitolul intitulat dupa lucrarea isto- 
rică «40 de ani de domnie, sărăcie și 
robie» si, în sfirgit, un salt peste de- 
cenii: mărturiile filmate la înființarea 
gospodăriei colective din Flăminzi. Un 
spectaculos drum în istorie, un spec- 
taculos racourci cinematografic, înre- 
gistrind trecutul şi prezentul satului 
românesc. 


despre filmele anului 1976. 


În decembrie anul trecut, revista noastră făcea o primă incursiune 
în problematica stagiunii cinematografice. Continuăm această 
investigare intrebindu-i pe regizori, dar si pe spectatori, ce cred 


Cineastii au cuvîntul: 


Andrei Blaier : 


Anul unor confirmări. 
Unii şi-au confirmat 


impasul. 
, vocația 
(mai ales prin 
ecranizări) 


Anul 1976 mi se pare anul unor confir- 
mări. Unii autori şi-au confirmat vocaţia, 
alții impasul în creaţie. 

Caracteristic anului mi se pare reafir- 
marea valorii unor regizori prin ecranizări 
consistente, durabile, ceea ce dovedește 
că cineastii au deprins posibilitatea unor 
lecturi personale fără să atenteze prea mult 
la calitatea operelor literare. Valorificind 
excelenta noastră literatură, regizorii și-au 
cristalizat limbajul, și-au limpezit stilul. 
Se pare însă că interesul sporit pentru 
ecranizări, faptul că ne-am bazat pe ele, 
a scăzut din valoarea filmelor de actuali- 
tate; direcția trebuie totuși impusă în prim 
plan. Cu excepția unuia sau a două filme, 
temele vieții contemporane au fost intáti- 
sate mai firav, fără gravitate și forță artis- 
tică, chiar dacă în abordarea actualitátii 
a existat o anume diversitate de genuri 
şi subiecte. 

Nu pot trece peste convingătoarele de 
buturi ale anului, chiar dacă impunerea 
regizorilor-debutanti nu mai e demult o 
trăsătură specifică unui an anume. 

Ca și profesionalismul dealtfel, în con- 
tinuá creștere la majoritatea factorilor de 
răspundere în realizarea filmului, de la un 
an la altul. 

Mi-e teamă însă că aceleași lucruri (cu 
excepția prezenței ecranizărilor) le-am re- 
marcat şi pentru anul trecut și nu știu încă 
dacă nu reuşesc eu să disting trăsături 
caracteristice ale anilor cinematografici sau 
dacă nu cumva anii aceștia seamănă prea 
mult între ei. 


Dan Pita: 


Afirmarea 
unor debutanti 


de clasa si 

reafirmarea 
unor talente 
de anvergura 


Rindurile de față nu au pretenţia dea 
clasifica productia anului si nici de a impune 
ierarhii valorice pe care critica de speciali- 
tate, cu măsurătorile ei riguroase e chemată 
să le facă. Doresc să-mi exprim opinia asu- 
pra citorva din filmele realizate în 1976 care 
mi-au produs un sentiment de mindrie 
reală si mi-au atras atenția prin ambiția lor 
de a ieși din tiparele comode cu care ne 
obisnuisem. Nu întimplător ele sint reali- 
zate de un grup de colegi de generaţie: 
talentaţi regizori si operatori, veniţi din rin- 
durile absolvenților mai vechi sau mai noi 
ai 1.A.T.C.-ului (Andrei Blaier, Mircea Ve- 
roiu, Constantin Vaeni, Mircea Daneliuc, 
Alexandru Tatos, Dinu Tănase, losif De- 
mian, Florin Mihăilescu, Călin Ghibu) şi 
acoperă o gamă largă de teme și preocupări: 
de la trecutul de luptă al P.C.R.-ului, cu eroi 
comunisti ai clasei muncitoare (Zidul, Trei 
zile şi trei nopți). la problemele de zi cu zi 
ale vieţii de astăzi (Cursa si Mere roșii) 
pină la ecranizările mature după literatura 
clasică, tratate cu vigoare și cu un punct de 
vedere personal, actualizind povestirile lite- 
rare în spiritul epocii noastre (Prin cenusa 
imperiului, Dincolo de pod). Mă voi 
referí pe scurt la patru din filmele ultimului 


4 


an, care creează o imagine de ansamblu a 
realității sociale românești de ieri și de azi, 
și la cei patru realizatori ale lor. 

Pe măsură ce se maturizează, Andrei 
Biaier își purifică stilul, reușind prin natura 
subiectelor propuse și prin modalitatea 
artistică aleasă să se mențină în avangarda 
filmului nostru. Dezbătind cu talent și cu 
responsabilitate film după film, probleme 
majore ale vieţii noastre sociale, el reușește 


Tatos e un regizor stăpin pe mijloacele de 
expresie ale filmului (asa cum se dovedise 
și Mircea Daneliuc, cu interesantul său 
debut Cursa). De la ambii aştept cu nerăb- 
dare următoarele lor filme. 


Dinu Tănase atinge performanţa de a 
realiza imaginea și regia unui film ambi- 
tios, ce se referă la o epocă cu mari framin- 
tări social-politice. Tema ar fi intimidat şi un 
artist cu mai multă experiență decit Dinu 
Tănase. Meritul lui constă într-o bună 
manevrare a potențialului tehnico-artistic, 
filmind cu o dezinvoltiră uneori excesivă, 
periculoasă, In evoluția artistică a unui 
tinár regizor. 


Nu întimplător ultimii regizori pe care 
i-am pomenit sint debutanţi. Ei au reușit 
de-a lungul anilor să-și pregătească debu- 
tul cu minutiozitate, făcind ucenicie pe pla- 
tourile de la Buftea. Pe bună dreptate 
critica de specialitate le-a comentat filmele 


«Jocul cu moartea» de Zaharia Stancu, o carte importantă a 


literaturii noastre, într-o ecranizare exemplară, care con- 
firmă talentul şi profesionalismul regizorului Andrei Blaier 
(Prin cenuşa imperiului, cu Gabriel Oseciuc şi Gheorghe 


Dinică) 


poate cu cea mai mare consecvență — 
să răspundă cerințelor actuale ale cinema- 
tografiei. Cu filmul Prin cenușa imperiului, 
ecranizarea romanului lui Zaharia Stancu, 
«Jocul cu moartea» (imaginea Dinu Tá- 
nase), Blaier face primul film de epocă din 
cariera sa, etalind virtuți profesionale rar 
întilnite în filmele noastre, dovedind o 
bună cunoaștere a legilor dramaturgiei de 
film, impunindu-se ca unul dintre cei mai 
importanţi regizori ai școlii românești de 
film. Evoluţia acestui regizor mi se pare cea 
mai constant ascendentă din întreaga gene- 
ratie pe care o reprezintă, impunind în 
clipa de faţă o atentă analiză a întregii sale 
activități. Îl consider pe Andrei Blaier un 
adevărat șef de școală al cinematografiei 
noastre. 


Cu Dincolo de pod, Mircea Veroiu 
aduce producției noastre rigoare și clari- 
tate artistică, o elevată profesionalitate. 
M-a fascinat la acest ultim film al lui preocu- 
parea pentru expresia artistică, puritatea, 
profunzimea sugestiilor devenite imagine 
cinematografică. Împreună cu operatorul 
Călin Ghibu, regizorul ne-a dat secvențe 
rar întilnite în cinematograful românesc, 
secvențe demne de o antologie universală, 
cum ar fi plecarea lui Hans la Viena, căsă- 
toria Sidei, tăietura de «maistru» etc. Desi 
controversat — mai bine spus tocmai 
pentru că e controversat — ca orice artist 
cu multă personalitate, il consider pe Mircea 
Veroiu un creator capabil să impună un 
stil profund original, absolut necesar unei 
școli naționale de film. 


Alexandru Tatos, realizatorul filmului 
Mere roșii (imaginea Florin Mihăilescu), 
venit din regia de teatru, unde a realizat 
spectacole foarte mature ca artă teatrală, 
ne arată de la primul său film că e si un bun 
cunoscător al cinematografului. Realismul 
imaginii, jocul inteligent al actorilor și sim- 
plitatea povestirii (remarcabil e faptul că 
nu a impus în film modalităţile pe care le 
foloseşte în teatru, dar nici nu s-a lăsat, 
ca orice începător, tentat de exhibitii for- 
mal-cinematografice), toate dovedesc că 


ca pe cele mai izbutite din acest an. Am 
dori si în 1977 debuturi, dar tot atit de remar 
cabile, de serioase si de bine pregátite 
adică așa cum au fost cele mai semnificative 
debuturi ale lui'76, 


Alexandru Tatos: 


Mai multe filme bune 
ca oricind. 


Dar să nu ne culcăm 
pe lauri, pentru că 
narcisismul 
e o boală periculoasă 


Mărturisesc că bilanturile mă sperie: ca 
tot ceea ce mă face să mă gindesc la trecut; 
ca tot ce mă obligă să-mi contabilizez rea- 
lizările, pentru că întotdeauna sint nemultu- 
mit că am făcut mai putin decit puteam 
face. De altfel, în amintire, supărările si 
bucuriile rámin cu aceeaşi undă de tristețe: 
primele, pentru că... te-au supărat, cele- 
lalte, de teamă că nu se vor repeta. Dar bi- 
lanțurile nu le poți evita: numai analizind 
profund și realist trecutul, reușind să te 
obiectivezi, să desparti realizările de ne- 
împliniri, să-ți depistezi erorile, știi ce ai de 
făcut pentru ca să poți merge înainte. 


Anul '76 mi-a adus bucuria debutului în 
cinematografie. Desigur, nici acum nu înce- 
tez sá reflectez la filmul meu, incercind să-i 
descopăr toate defectele, pentru ca, în- 
tr-adevăr, această primă experienţă să-mi 
folosească. N-am să mă confesez aici, sint 
ginduri prea intime ca să le rostesc cu voce 
tare, și apoi s-ar putea să nu intereseze pe 
nimeni. Am să arunc însă o privire asupra 


Un an al maturității cinematograf 


contextului cinematogratic in care am debu- 
tat, mai ales cá am sesizat citeva probleme 
care má preocupă si pe care îmi iau permi- 
siunea sá le discut cu toatá sinceritatea 
A fost un an cu multe filme bune: mai multe, 
poate, ca oricind. Dar sá nu ne culcám pe 
lauri, pentru că în profesia noastră «narci- 
sismul» e cea mai periculoasă boală — fie 
el individual sau colectiv. Astfel, vom consta 
ta că alături de aceste filme bune, sint altele 
tare proaste; inadmisibil de proaste. Poate 
că aici este unul dintre punctele nevralgice 
ale cinematografiei noastre: acest decalaj 
între filmele bune, care sint pe an ce trece 
tot mai bune, şi acele filme proaste care 
apar mereu și rămîn mereu la aceeași cotă 
inferioară. Gindindu-mă la viitor, un progres 
substantial nu cred că va veni numai ináltind 
«virfurile», ci ridicind media: cu alte cuvin- 
te, atunci cind limita inferioară a filmelor 
noastre nu va mai fi nepermis de scăzută 
Dintr-o medie bună, inerent, vor apare și 
filmele de excepție. 


Un film cu un erou al vieții si problemelor de 
fiecare zi. Un debut la înălțime: Alexandru 
Tatos (Mere roşii, cu Mircea Diaconu 


Angela 
Stroescu) 


Avem acum 10—12, poate 15 regizori 
solid pregătiți profesional, foarte diversi 
ca stil, care pot asigura ca, cel putin, ju- 
mătatea unui an să fie bună, ceea ce in- 
seamnă un procentaj foarte bun, cu care 
puţine cinematografii s-ar putea mind 
Numai cu condiția ca toți acești regiz 
buni să lucreze curent. Am impresia — 
şi tare as vrea să greşesc — că la unii 
există mai mult preocuparea să se acopere 
numeric filmele din plan, fără să se pună 
problema cine face aceste filme. Numai 
aşa îmi explic eu «luxul» că o serie de 
regizori buni rămin inactivi cite un an, doi 
sau mai mult. Să privim, de pildă, producția 
anului acesta — un an, repet, cu rezultate 
foarte bune. Dar tot anul acesta s-au pregă- 
tit şi premierele anului viitor. Vom vedea că 
unii regizori dintre cei mai buni nu lucrează 
nimic pină la ora actuală. Deci la anul nu ne 
vom bucura de filmele lor. Mi se pare o 
risipă cam mare. Dar n-am văzut o foarte 
mare îngrijorare în legătură cu această 
situație. Desigur, se poate intimpla oricărui 
cineast să aibă pauze, mai mari sau mai 
mici, în activitatea sa; dar cind fenomenul 
se repetă prea des, asta ar trebui să dea de 
gindit. S-ar mai putea răspunde că au in- 
tervenit diverse accidente întimplătoare sau 
că unele dintre propunerile făcute de acești 
regizori nu s-au putut încadra în planul te- 
matic. Se poate. Dar se impune și o altă 
întrebare: cu ce alte propuneri i-au întimpi- 
nat casele de film, ce efort s-a depus ca ei 
să nu «stea»? Atunci cînd se alcătuiește 
un plan de producție, în afară de fireasca 
acoperire a necesităţilor tematice, se ia in 
discuţie, măcar contabiliceste, numele re- 
gizorilor care au fost cuprinși în plan și 
mai ales, ale celor care au rămas pe dinafa- 
ră? Pentru că orice s-ar face, filmele au 
ca realizator principal pe regizor, iar cali- 
ficativul general obținut de o casă de 
filme pe producția unui an își găsește reu- 
sita sau nereusita în suma regizorilor care 
au lucrat pentru ea în acest an. Cred că 
merită măcar să medităm la aceste 
chestiuni... 


Anchetă realizată de 
Alice MANOIU 


Si 


citeva saptamini de juvenile naivitati 


ectatorii 


au 


Eugen Bätrinu: 
economist, Fabrica de bere Timisoara: 
in stagiunea trecută, 
creatorii ne-au rămas 
datori la capitolul 
filme de actualitate 


Cu o singură excepţie, Mere roșii ṣi 
partial cu Zile fierbinţi, Instanta amină 
pronunțarea și Ultimele zile ale verii, 
cineastii nostri ne-au rămas datori în ceea 


Filmul unui regizor cu multă personalitate, 
capabil să impună un stil profund original: 


Mircea Veroiu 


(Dincolo de pod, cu Mircea Albulescu şi 


Alexandru Finti) 


ce priveste investigarea actualitatii. Sin- 
gurătatea florilor și Premiera aveau toa- 
te premizele să ne spună cite ceva despre 
oamenii zilelor noastre, despre gindurile 
si främintärile lor, despre atitudinea lor in 
fata problemelor realitatii, dar s-au multu- 
nit doar cu enuntarea acelor premize si 
cu citeva schite de portret. 

Cel mai convingător, cel mai apropiat de 
realitate, a fost filmul Mere roșii. El ne-a 
propus un erou cu adevărat interesant, 
convingător, în interpretarea foarte bună 
a actorului Mircea Diaconu. Acestui per- 
sonaj bătăios, om cinstit cu el insusi si cu 
ceilalți, permanent în ofensivă, mereu în 
dispută cu lașitatea, cu ranchiuna, cu ne- 
putinţa lui si mai ales a celorlalți, acestui 
personaj i se poate găsi un corespondent 
in realitate. Şi mai mult ca sigur că nu 
numai unu. Filmul se impune cu discreție, 
fără ostentatie, cu gesturile și adevărurile 
lui simple, iar autenticitatea străzilor, a 
orasului, a locurilor unde se desfășoară 
acțiunea, firescul replicilor, sint un cîştig 
real pentru filmul nostru. Un interesant 
portret de comunist ne-a propus și Sergiu 
Nicolaescu în Zile fierbinţi. De obicei 
unor astfel de personaje li se reprosau 
biografiile cam lineare, de regulă ascen- 
dente, cu un trecut mai mult relatat și 
fără prea multe probleme și complicații 
personale. De astădată nu s-a întimplat 
asa, dar cred că s-a exagerat în sens in- 
vers. Elicei, în care nu au încredere cei de 
la minister, i s-au adăugat moartea sotiei 
şi o boală de inimă, grijei fata de bunul 
mers al treburilor de pe șantier i s-au adău- 
gat grija pentru butelia aproapelui, grija 
pentru grădinița de copii, grija pentru tinu- 
ta tinerilor, etc. De același exces de fapte 
şi întimplări «care umanizează», se abu- 
zează și într-un alt film nu lipsit de interes. 
Ultimele zile ale verii. În sfirsit un film 
intr-o formulă de obicei de succes, Instan- 
ta amină pronunțarea, pácátuieste, dupa 
părerea mea, prin excesul de vorbe şi de 
explicații. 

Filmele care mi-au plăcut cel mai mult, 
filme cu mari calitäli si cu puține defecte, 
filme care excelează atit prin scenariu cit 
si prin regie, atit prin interpretare cit și 


prin imagine și decor sint Dincolo de 
pod, Prin cenusa imperiului și Tănase 
Scatiu. 

ae 


Constantin Cristian: 


controlor de calitate, [ntreprinderea 
«Victoria» Bucuresti: 


Un an 
extraordinar pentru 
excelenfii nostri actori 


Anul trecut a fost un an extraordinar 


sic are farmec, citeva scene sint impresio- 
nante, cum este aceea cu țăranii care se 
strămută cu biserica după ei sau cea cu 
ospátul țăranilor, totuși filmul nu mi-a prea 
plăcut în întregime pentru că sint în el 
multe lucruri copilăroase, cea mai copilă- 
roasă fiind, cred eu, scena în care haiducii 
se salvează de la moarte, sărind de pe un 
munte. În Ultimele zile ale verii sint prea 
multe lucruri «potrivite», puse «cu mina», 
doar aşa, ca să facă frumos în film. Fără 
să potrivească nimic, filmind strada, piața, 
spitalul, oamenii chiar așa cum sint sau 
aproape asa cum sint de îi poţi recunoaşte 
si tu ca spectator, filmul Mere roșii mi s-a 
părut mult mai reușit si nu trebuie sá má 
bánuiti de patriotism local, numai asa, 
pentru că o parte din filmări s-au făcut la 
Rimnicu Vilcea. Filmul Instanta amină 
pronunțarea pornește de la o idee foarte 
interesantă, dar pină la urmă nu reuşeşte 
să ţină pasul cu propriile sale intenţii, si 
apoi cei răi, «eroii negativi» sint foarte ne- 


at 1 


O frescă a «vieţii la țară» care prevesteşte evenimentele 
anului 1907, într-o ecranizare ce a reuşit să fie mai mult 


decît o simplă transpunere pe ecran a unei cărți clasice. 


(Tănase Scatiu de Dan Pita, cu Cătălina Pintilie, Victor 


Strengaru si Andrei Csiky) 


pentru actori. Foarte bunii nostri actori de 
teatru si de film continuă să-și puna ta- 
lentul în slujba filmului românesc chiar 
atunci cînd acesta nu este pe de-a-ntregul 
reușit. Draga Olteanu Matei în Patima, 
Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc în 
Prin cenușa imperiului, Mircea Diaconu 
în Mere roșii, Sergiu Nicolaescu în Zile 
fierbinți si în Osinda, Victor Rebengiuc, 
Eliza Petrăchescu și Vasile Niţulescu in 
Tănase Scatiu, Mircea Albulescu în Ulti- 
ma noapte a singurătăţii, toți acești in- 
terpreti si desigur mai sint si alții, dove- 
desc din ce în ce mai mult că ei sint nu 
numai foarte buni actori de teatru, ci şi 
foarte buni actori de film. Totuşi nu prea 
înțeleg de ce o foarte bună echipă de 
actori fruntași ai teatrului românesc, din 
care au făcut parte Carmen Stănescu, 
Radu Beligan, Toma Caragiu, Dem Rădu- 
lescu, n-a reușit să fie prea convingătoare 
în filmul Premiera. Piesa «Travesti» de 
Aurel Baranga, după care s-a făcut filmul, 
mi-a plăcut mai mult la teatru decit la 
cinema. De unde se vede că filmul nu în- 
seamnă numai actori, chiar foarte buni, e 
nevoie si de regizori foarte buni. Un re- 
gizor bun a fost cel care a făcut filmul 
Tănase Scatiu. El a știut să adauge unor 
interpretări strălucite, unui scenariu foarte 
bun, ginduri și idei regizorale foarte intere- 
sante. Imaginea de asemenea e foarte fru- 
moasă, iar uneori plastica filmului are fru- 
musetea si eleganța unui film englezesc. 


Alexandru Dimitriu : 
tehnician instalator, T.J.A.B., 
Șantierul Govora, Rimnicu Vilcea: 


Filmele de actualitate 


nu prea reușesc să fie la 
înălțimea bunelor intenții 
de la care pornesc 


Pintea e un film cu o imagine foarte fru- 
moasă, cu peisaje splendide. Florin Pier- 


gativi, iar cei buni sint foarte buni si nu 
prea știu nimic despre oamenii cu care lu- 
crează pina în momentul cînd se întimplă 
un accident de muncă. Mi-a rămas în me- 
morie extraordinarul recital actoricesc al 
interpretilor Gheorghe Dinică și Gabriel 
Oseciuc din filmul Prin cenușa imperiu- 
lui și rafinamentul cehovian al unor scene 
din Tănase Scatiu. Aș fi vrut să-mi placă 
mai mult filmul Osinda, care pornește de 
la o carte foarte apreciată la epoca ei. 
Desigur am înțeles că regizorul a operat 
schimbări importante față de ceea ce se 
întimplă în carte, dar în film sint prea 
multe neconcordante, prea multe scăpări 
din vedere față de epoca în care se pla- 
sează acțiunea. 


Pope Enache 


profesor, Liceul Mecanic nr. 16, 
Bucureşti: 


Cele mai bune filme 


din 1976 
trebuie căutate 
printre ecranizări 


N-am văzut toate premierele româneşti 
ale anului 1976, cred însă că nu mi-au scă- 
pat citeva din cele mai importante: Din- 
colo de pod, Prin cenușa imperiului, 
Mere roșii, Tănase Scatiu, Osinda, Pa- 
tima, plus alte citeva mai greu de trecut 
in categoria celor «importante». Altceva 
mi se pare interesant. Făcind o statistică — 
deformatie profesională! — de la Zile fier- 
binti la Roscovanul, sint șaptesprezece 
filme. Dintre acestea, opt sint ecranizări 
declarate. Spun declarate, pentru că alte 
două, Patima și,cred, Mere roșii autoto 
sursă literară. Şi dacă mai adăugăm si 
Povestea dragostei, ecranizare după lon 


Creangă, putem trage concluzia că anul 
1976 a stat sub semnul ecranizărilor, a fost 
anul ecranizărilor. 


Dată fiind proporţia ecranizărilor, mi se 
pare firesc ca între acestea să se afle și 
cele mai bune filme ale anului 1976. Între 
acestea aș numi fără ezitare Dincolo de, 
pod, Prin cenușa imperiului, Tănase 
Scatiu și Mere roșii. Mi-au plăcut în mod 
deosebit primele trei, pentru că nu sint 
doar o simplă ilustrare a unor opere cla- 
sice. Sint filme de sine stătătoare, adese- 
ori dezvoltind simplele sugestii literare, 
fără a trăda spiritul cărților, si probabil că 
aceasta e calea cea mai profitabilă pentru 
o ecranizare. Aceste trei filme s-au impus 
nu numai prin modul de abordare a unor 
opere literare, dar și prin extraordinara lor 
interpretare. Cu o menţiune specială pen- 
tru Gheorghe Dinică în Prin cenușa im- 
periului şi Victor Rebengiuc în Tănase 
Scatiu. Dealtfel, cu aceste filme, doi re- 
gizori care promiteau, Dan Pita si Mircea 
Veroiu, au devenit nişte «certitudini», iar 
un altul, Andrei Blaier, binecunoscut pen- 
tru seriozitatea și profesionalismul cu care 
și-a lucrat mai toate filmele, şi-a reconfir- 
mat talentul şi seriozitatea. Şi pentru că 
vorbim despre regizori, mi-a plăcut foarte 
mult Alexandru Tatos și ale sale Mere 
roșii, pentru felul în care stie să extragă 
semnificativul din cotidian, pentru lirismul 
si, citeodatá, pentru ironia cu care abor- 
dează realitatea. Patru filme bune, chiar 
foarte bune, din douăzeci, nu-i un bilant 
rău. Nu? 


Toma Stănescu: 


inginer, Uzina de utilaj chimic, 
Bucureşti: 


Scriitori de spirit avem, | 


actori de comedie avem, 


comedii bune 
nu prea avem 


Nefiind specialist, nu pot să trag o con- 
cluzie care să definească anul cinemato- 
grafic 1976. Nu merg la film ca să caut şi 
să găsesc ceva anume şi în funcție de 
acest «ceva anume» să fiu mulțumit sau 
dezamăgit. Pentru mine filmul este doar o 
modalitate, printre altele, de a-mi petrece 
interesant o parte din putinul timp liber. 
Totuşi, aș remarca o preocupare mai sus- 
ținută pentru comedie, gen oarecum defi- 
citar, poate și dificil, deși nu prea înțeleg 
de ce, pentru că scriitori de spirit avem, 
actori de comedie avem si încă foarte buni, 
comedii cinematografice avem încă puţine 
si nu întru totul reușite. Am văzut, in urmă 
cu putin timp, filmele Premiera, Serena- 
dă pentru etajul XII si Tufá de Venetia. 
Scenaristii a două dintre ele, Aurel Ba- 
ranga și Valentin Silvestru sint oameni de 
spirit, faptul e în afară de discuție. Totuși, 
filmele lor, în ciuda unor extraordinare 
desfásurári de forte actoricești, aproape 
tot ce are mai bun teatrul românesc, nu 
sint la înălțimea reputației scenaristilor si 
a indiscutabilului talent al interpretilor. 
Oricum, important e cá existá o preocu- 
pare mai accentuatá pentru comedie, e 
probabil necesar sá se persevereze si, 
piná la urmá, prin acumulare de experien- 
tá, se va ajunge la filmele comice reusite. 
Oricum ar fi pácat sá se renunte. 

Dincolo de cele zise, trei filme mi s-au 
impus cu adevárat: Prin cenusa impe- 
riului, Dincolo de pod si Tánase Scatiu. 
Acestea sint filme in care toate comparti- 
mentele au functionat perfect, adicá sce- 
nariul, regia, scenografia, imaginea si in- 
terpretarea au fost foarte bune, ceea ce 
fără îndoială au contribuit la reuşita de 
ansamblu a fiecăruia din filmele amintite. 


Anchetă realizată de 
N.C. MUNTEANU 


Acestor prime opinii despre anul 
cinematografic 1976 le vom adăuga, 
în numărul viitor, și alte păreri ale 
unor scenariști, regizori, actori şi, de- 
sigur, cit mai multor spectatori. 


Asadar,creatori și spectatori, pa- 
ginile revistei noastre vă stau la 
dispoziție. Aveţi cuvîntul! 


panoramic 


romanesc 


Casa de filmé nr.1 


Ce vom vedea in’77P 


@ Un Mihai Viteazul 
dintr-un unghi inedit 
@ Un ziarist 
cinstit in 1939 


(film «retro-politic») 
@ O drama sentimentala 
(si morala) 

O O comedie 
de actualitate 
și de... bărbaţi 


O Primul film pe care Casa de filme 1 il va 
prezenta publicului in anul 1977 va fi Buz- 
duganul cu trei peceti, in regia lui Con- 
stantin Vaeni, după un scenariu de Eugen 
Mandric, de fapt un punct de rezistență i: 
programul a două case de filme: nr. 1 si 
nr. 3. Filmul va fi o încercare de portre 
tizare a unei personalități care a dominat 
secole de istorie românească și, deopo- 
trivă, portretizarea momentului 1600, mo- 
mentul istoric al primei uniri politice a celo: 
trei tari române. În consecinţă, partea cea 
mai importantă a filmului, aş spune atit 
cantitativ cit și calitativ, o constituie sec- 
ventele care-l înfăţişează pe Mihai Viteazul 
ca om politic, ginditor, conducător de oști 
și de destine, conducător de mase. Desi 
comparatia cu filmui anterior al scriitorului 
Titus Popovici și al regizorului Sergiu 
Nicolaescu se va tace inevitabil, credem că 
Buzduganul cu trei peceti va propune 
un alt punct de vedere asupra vieții si luptei 
acestei covirşitoare personalități care a fost 
Mihai Viteazul, în interpretarea, de excepţie, 
credem, a actorului Victor Rebengiuc. 

e Al doilea tiim din programul nostru si, 
totodată, al doilea film al regizorului Mircea 
Daneliuc, creatorul remarcabilei pelicule 
Cursa, va fi Foc în iarbă, după un scenariu 
scris de Beno Meirovici în colaborare cu 
regizorul. Si în acest caz credem că vom 
izbuti să propunem publicului un film de 
aleasă ținută artistică care va contirma cu 
brio debutul regizorului. Filmul tsi desfä- 
soará acţiunea in anul 1939, infätisind 
clarificarea unei conştiinţe sub influenta 
luptătorilor comuniști aflaţi în ilegalitate. 


prezențe românești peste 


a Los Angeles 


Unul din cele mai interesante filme romä- 
nesti produse in ultimii ani, foarte bine pri- 
mit de critica de la noi, apreciat de specta- 
tori, elogiat adeseori peste hotare, film 
care a contribuit la consacrarea a doi dintre 
cei mai talentaţi regizori din generația ti- 
nara, Dan Pita și Mircea Veroiu, Duhul 
aurului,a fost înscris la Festivalul interna- 
tional al filmului de lung metraj de la Los 
Angeles, care se va desfășura între 15 și 
31 martie. Sperăm ca filmul să reprezinte 
cu cinste cinematografia românească si 
să placă spectatorilor de acolo cel putin 


O Al treilea film, aflat deja în producție 
«ste Riul care urcă muntele, după un sce- 


nariu de Ladislau Tarco, Gheorghe Bejancu 
si Cristiana Nicolae, în regia Cristianei Nico 


secole de istorie, Mihai Viteazul, Tabloul unui moment care a însemnat 
unirea politică a Ţărilor române (Victor Rebengiuc și Olga Bucătaru) 


Foc în iarbă: clarificarea conştiinţei unui gazetar în anii de răscruce 
1939—40, sub influența luptătorilor comunişti din ilegalitate 
(Ioana Crăciunescu şi Ştefan. Iordache) 


hotare 


la fel de mult cum ne-a plăcut şi noua. 
Succes! 


Vienala 


La tradiționala manifestare artistică de la 
Viena, care va avea loc anul acesta între 
21 martie si 1 aprilie, tara noastră va fi 
reprezentată de un grupaj de filme din toate 
genurile: artistic, documentar şi de anima- 
tie. La categoria film artistic a fost Inscris 
Dincolo de pod, adaptare cinematografică 
după romanul «Mara» de lon Slavici, în 
regia lui Mircea Veroiu. La secția documen- 
tare vom prezenta Avanpremiera, scena 


AR 


Incä o posibilitate de consacrare internafionalä pentru un foarte bun film 
românesc: Duhul aurului de Mircea Veroiu şi Dan Pita la Los Angeles 


Hidalgo-ul Don Quijote (de Ion Truică şi Cale lungă ( 


lae, autoarea atit de sensibilului film In- 
toarcerea lui Magellan. Riul care urca 
muntele este povestea maturizării politice 
și civice a unui adolescent care intră în 
viaţă în momentul insurecției de la 23 august 
1944. Participá la insurecție cu tot pate- 
tismul virstei, descoperă ideile tundamen- 
tale şi noblețea cauzei pentru care luptă 
si vrea să se facă util acestei lupte. Vrea să 
intre voluntar în trupele care pleacă pe 
frontul antifascist, dar nu are virsta. Totuși 
reușește să se integreze unui batalion 
căruia, mai tirziu, îi va deveni indispen- 
sabil. Astfel filmul va urmări peripetiile 
acestui tînăr pe frontul antihitlerist, pina 
departe în Munţii Tatrei, unde trăiește 
experienţa fundamentală, care-l defineşte 
ca luptător, fiind totodată și eroul unei 
emotionante poveşti de dragoste. 

inca un film aflat în producție: Regäsire, 
scenariul de Anca Arion, Gheorghe Robu 
si Dorel Dorian, în regia lui Stefan Traian 
Roman. Va fi un film de dezbatere etică. Pe 
acest teren tematic, referitor la realizarea 
socială, la împlinire si fericire, se vor înfrun- 
ta două mentalități, o mentalitate socialistă, 
altruistă, responsabilă și o alta de tip mic- 
burghez, îngustă, filistină. Filmul se va 
desfäsura ca o anchetă asupra unei mai 
vechi poveşti de dragoste. In film, însă, 
interesează mai putin ce s-a intimplat 
atunci. Importantá este atitudinea de astăzi 
1 celor doi față de cele ce s-au întimplat in 
urmă cu ani, problemele de conştiinţă pe 
care le declansează rememorarea faptelor. 

In sfirsit, un ultim film din programul 
nostru pe anul 1977 şi acesta aflat în pro- 
ductie este larna bărbaților. Într-un fel, 
va fi o continuare a filmului Toamna 
bobocilor, dar în timp ce acolo veneam în 
contact cu peripetiile unor proaspeți absol- 
venti repartizați la țară, în larna bărbaţilor 
ne vom afla în fata unui nou peisaj al satu- 
lui contemporan, In care s-au integrat 
tinerii absolvenţi de acum citiva ani. Va fi, 
deci, o comedie de actualitate, o comedie 
de caractere pe teme etice, o comedie în 
notă tandră. Filmul este realizat de același 
tandem de succes verificat: scenaristul 
Petre Sălcudeanu și regizorul Mircea Mol- 


dovan. 
Tot cu titlu informativ, putem anunţa că 


în preocupările noastre se mai află citeva 
filme în diverse stadii de elaborare, printre 
care un film de actualitate despre dăruirea 
şi eroismul în muncă al omului contempo- 
ran şi, de asemeni, avem în vedere două 
ecranizări a romanului «Doctorul Poenaru» 
de Paul Georgescu si a nuvelei lui Cara 
giale «În vreme de război». 


ton BUCHERU 


Florin Pucă 


şi Adrian Petringenaru) vor reprezenta animația românească la V 


riul si regia Jean Petrovici, povestea in 
imagini a unei importante premiere indus- 
triale româneşti, prima platformă de foraj 
marin. În sfirgit, la categoria filme de ani- 
matie, două din producţiile studioului Ani- 
ma film: Hidalgo, amuzantă parafrază după 
Don Quijote de lon Truicá si Cale lungă 
de Adrian Petringenaru. 


Atenţie copii! 


Balada de Laurenţiu Sirbu si Clătite 
cu surprize de Eduard Sasu vor fi surpri- 
zele românești oferite spectatorilor mici 
dar și celor mari, de la Festivalul interna- 
tional al filmelor pentru copii de la Avellino 
(Italia), care va avea loc între 22—28 martie. 


Organizatorii Festivalului filmului de autor 
de la Bergamo (25—31 martie) au invitat 
în mod special la această manifestare filmul 
românesc Cursa (scenariul Timotei Ursu, 
regia Mircea Daneliuc), deşi nu se înscrie 
cu exactitate în titulatura «film de autor», 
Mircea Daneliuc fiind numai regizor și 
interpret al unuia din rolurile secundare 
Oricum, invitația onorează cinematografia 
noastră si, evident, pe autorii filmului. 
Filmul fiind realmente foarte bun, sperăm 
că va obține, deopotrivă, aprecierile juriu- 
lui, ale publicului și ale criticilor. 


Casa de filme nr. 5 


Ce vom vedea in’77? 
O Vlad Tepes, film-portret 
al unui mare conducátor 
de osti 
10 Aurel Vlaicu, un omagiu 
adus geniului inventiv 
al românilor 
@ Activistul de partid, 

eroul unui film 
de actualitate. 

9 O comedie de succes 
verificat într-o adaptare 
reactualizată 
O Märäsesti: epopeea unei 
bătălii care a intrat 
în istorie 


Judecind după titlurile filmelor reali- 
zate pină in prezent, Casa de filme 5 s-ar 
părea că și-a creat un anume profil. O 
bună parte din producția noastră stă 


e 
» 


actoril nostri me 
Să joci bine int 


a 3 3 


sub semnul epopeii nationale. Primele 
filme din producția anului 1977 vin să 
adauge trăsături noi acestui profil de care 
aminteam. 

Astfel unul din filme îl are ca protago- 
nist pe un domnitor controversat din isto- 
ria noastră, despre care s-a scris mult 
si adeseori în speculații aflate la granița 
unei fantezii care vizează fantasticul. Este 
vorba despre Vlad Țepeș. Filmul, în două 
serii, pe care-l va face regizorul Doru Năs- 
tase, după un scenariu de Mircea Mohor, 
care se va intitula chiar Vlad Tepes va 
fi un film-portret al domnitorului care l-a 
învins pe Mohamed al II-lea, puternicul 
şi orgoliosul cuceritor al Constantinopo- 
lului,si totodată o frescă a luptelor duse 
de poporul român pentru independenţă 
sub conducerea unuia dintre cei mai ves- 
titi conducători de osti ai epocii. 

Tot un film oarecum istoric, inspirat 
din istoria noastră mai recentă, va fi și 
filmul Aurel Vlaicu. Un omagiu adus 
românului care s-a numărat printre p'o- 
nierii aviaţiei mondiale și, in același timp, 
un omagiu adus geniului inventiv al 
poporului nostru. Aflat deja în produc- 
tie, acest film va fi semnat de regizorul 
Mircea Drăgan, după un scenariu de 
Eugenia Busuioceanu. 


In pregătire, mai bine zis intr-o fază 
avansată de definitivare, se află alte trei 


Talentul 
este mereu 
perfectabil. 
ideea asta 
mă framinta 


i AMDIO: 
i asta mă roade 


E 
r-un film prost, 


nici o satisfactie!... 


— Stimate Victor Re 
bengiuc, va márturi- 
sesc că mă aflu inca 
sub impresia lui Tăna- 
se Scatiu, presupun că 
nici dumneavoastră nu 
l-ați uitat, un succes 
mare nu se uită ușor, așa încit avem 
un subiect și comun, și plăcut... 

— Eu l-am uitat. În general mă căz- 
nesc să uit un succes. 

— De ce? 

— Nu cred că e bine să «sugi» asa 
la nesfirsit, biberonul unui succes. Asti 
nu te poate duce mai departe, în ce! 
mai bun caz te tine pe loc. lar eu știu 
că mai am mult de mers si mult de 
muncit, pină să ajung acolo unde au 
ajuns alţii. 

— Care alţii? 

— Aura Buzescu, de pildă, sau Bäl- 
táteanu, sau... Sint multi. Am acoperi 
tot spațiul numai cu numele lor. Si în 
general mă gindesc mai mult la lucru- 
rile nereușite decit la cele reușite, sı 
chiar la Tănase Scatiu eu am citeva 
obiecții, sint citeva locuri, citeva mo 
mente în care se putea face mai mul! 
decit am făcut. Dar știți cum e la film 
nu se mai poate îndrepta nimic. In 
teatru pot, și chiar încerc să mai lu 
crez rolul pe parcurs, să-l perfectio- 


nez. Pentru că nu sint de acord cu leo 
na «mecanicizării» unui rol. Un rol se 
«mecanicizează» doar atunci cind nu 
te mai gindești la el. Cind nu intri in 
personaj ci rámii în afara lui şi-l joc: 
de-acolo, de la suprafață. Dacă est: 
preocupat de el la fiecare spectacol. 
dacă-l simţi și-l gindesti la fiecare spec- 
tacol, el poate fi îmbunătăţit, imbogá- 
tit, i descoperi noi si noi valențe. E 
un lucru ştiut, de care unu tin seama 
si alții, nu... Dar am impresia că nu e 
bine ce spun. lar am să supăr niște 
oameni. Specialitatea mea! 

— Nu-i nimic. O dată în plus, nu 
mai contează Dar vă rog să ne in- 
toarcem la Tănase Scatiu. Vă rog, 
pentru că e un rol de zile mari Dupa 
mine, cel mai bun din cite ati rea- 
lizat pind acum în film. Merită sa 
vorbim despre el. 

— A fost o Intimplare fericită. O in- 
tilnire formidabilă între mine și rol, 
între rol si regizor si asa se face că a 
ieşit un lucru bun. Eu apreciez însă 
foarte mult calitatea artistică a intregu- 
lui film. De fapt, fericirea mare a fost 
să joc, în sfirşit, într-un film bun, ală- 
turi de parteneri buni. Pentru că să 
joci bine într-un film prost nu aduce 
mari satisfacţii nimănui. Mie, în nici 
un caz. 


scenarii care, de asemenea, vor intra în 
producție în cursul acestui an. Primul 
este o adaptare după recentul roman al 
lui Dinu Săraru, «Clipa», la care lucrează 
actualmente scriitorul, în colaborare cu 
regizorul Mircea Daneliuc. Romanul, cum 
se stie, bine primit de critica literară. 
este un elogiu adus activiştilor de partid, 
spiritului de democrație instaurat din ce 
in ce mai ferm în societatea noastră de 
către Partidul Comunist Român. 

Al doilea scenariu este tot o adaptare, 
o adaptare după una dintre cele mai 
bune piese de teatru din dramaturgia 
românească a ultimelor trei decenii. Este 
vorba de «Mielul turbat» de Aurel Ba- 
ranga. La o re-lectură atentă, am consta- 
tat că piesa este viabilă, că direcțiile sale 
satirice işi păstrează încă actualitatea. 
Dealtfel, în acest sens, al reactualizării, 
își concepe adaptarea, cu concursul auto- 
rului, regizorul Geo Saizescu, specialis- 
tul nostru în comedii, care revine pe pla- 
tourile de filmare după o oarecare absenţă. 

Anul acesta se vor aniversa 60 de ani 
de la luptele de la Mărășești, una din 
cele mai mari și mai aspre bătălii care 
s-au dat în timpul primului război mondial. 
Filmul care va purta numele localităţii in 
imprejurimile căreia a avut loc lupta, Mă 
rășești, este dedicat eroismului ostasi- 
lor noștri, spiritului de sacrificiu al poporu- 
lui român. Autorii scenariului sint Vintilă 


— Recunoasteti insă că ati aco- 
perit șansa acestei intilniri formida- 
bile cu o mare cantitate de muncă 
Tănase Scatiu este unul dintre per- 
sonajele cele mai «lucrate» din cite 
am văzut. Lucrat la nuanțe de 
nuanțe... 

— Sä- fi tăcut negativ, pur si simplu, 
era mai ușor, probabil, dar asta ar fi 
dus la schematism. Deci la superficia- 
litate. Superticialitatea nu e genul meu 
Strădania — și plăcerea mea, recu 
nosc — este să pătrund adinc în mie 
zul unui personaj. Nu pot să mă apro 
pii de un rol tragindut spre mine, ci 
eu mă duc către el, caut să-i inteleo 
mișcările sufletești profunde care-i ge 
nerează reacţiile exterioare, caut sá 
«intru» în el, în ce are bun si în ce ar 
rău. Nimeni nu e numai bun, nimeni 
nu e numai rău. Spun lucruri arhicu 
noscute, dar nu tin să fiu original, ci 
să mă explic. Eu am văzut în Tănase 
Scatiu un om cu «de toate», într-o 
anume proporție, firește, dar cu «de 
toate». De altfel, si cind am avut de 
cat personaje pozitive, m-am străduit 
sā găsesc și să redau în joc si cite o 

peritate de caracter, un detaliu de 
‘einteles în limitele unui caracter bun 
Adică, să fac personajul cit mai com- 
plex, cum bine se spune 

— Cu ani in urma, tin minte ca va 
lipsea foarte tare un rol ca Tanase 
Scatiu. Faptul că l-ați realizat, in 
fine, vă face mai senin, mai încreză- 
tor în viitorul dumneavoastră cine- 
matografic, ca să zic asa? 

— Nu. Un actor poate să fie bun nu 
mai într-un rol bun. Acum am avut 
sansa unui rol bun. Şi șansa să lucrez 
cu un regizor care înțelege importanța 
muncii actorului în film. Există putini 
asemenea reaizori. Dintre cei cu care 
am lucrat ev Manole Marcus, Mircea 
Veroiu, Dan Pita, Constantin Vaen sin! 
regizori care nu numai că o înțeleg, da: 
o și îndrumă cum se cuvine. Ei înțeleg că 
personajele nu pot exista independent, 
plutitoare prin film, ci sînt într-o strinsă 
corelație, există viață între ele, există 
comunicare, înțelegere și, finalmente, 
o acțiune comună care le leagă, le duce 
spre ceea ce are de spus filmul. În fil- 
mele lor personajele sint vii si credibile, 
deci actorul are sansa să fie viu, cre- 
dibil, nu o «recuzită» vorbitoare. 

— Nu credeți că ne întoarcem la 
«un timp al actorului»? În lume, nu 
numai la noi, din ce în ce mai mult 
regizorii au nevoie de interpreti-co- 
laboratori și nu de «recuzită vorbi- 
toare», cum spuneati. 

— Nu cred. Pur şi simplu, actoru! 
este lăsat să-şi facă munca. Si de alt 
fel, vremea aceea a regizorilor genial: 
si tirani, un Reinhardt în teatru, un 
Orson Welles sau Eisenstein sau An 


dar 
oferit. 
repet. 
două ori același 
pe-aproape. La noi se practică acest 
tip de distribuţie: cutare e bun pentru 
polițist, cutare pentru contabil, să zi- 
cem («cum faci tu un contabil mai 
rar»...). Sincer — nu mă interesează sá 
joc pentru ca să joc. 


Corbu, Eugen Burada si Sergiu Nico- 
laescu, iar regia va fi asigurată de Ser- 
giu Nicolaescu. 


În curs de elaborare avem alte două 
scenarii de acțiune mai spectaculoasă, 
dar cu o tematică gravă, filme dedicate 
eroismului celor care au apărat cuceri- 
rile poporului nostru în perioada de con- 
solidare a puterii populare. Ele se intitu- 
lează, deocamdată, Un autobuz pentru 
moarte (scenariul loan Grigorescu, regia 
Virgil Calotescu) si Spaima de la mie- 
zul noptii (scenariul Petre Salcudeanu, 
regia Mircea Muresan.) 


În preocupările noastre prezente si de 
perspectivă, aș vrea sá mentionez că sin- 
tem în continuare in căutarea unor autori 
pentru scrierea scenariilor unor filme de 
actualitate, valoroase sub raport artistic, 
care să aducă pe ecran cele mai impo' 
tante probleme pe care Partidul Comu- 
nist Român le pune in fata poporului 
nostru. Sintem de asemenea preocupați 
de realizarea unui număr mai mare de 
comedii de bună calitate și, nu în ultimul 
rind, a unor filme pentru copii. Acesta 
este programul nostru pentru 1977. Ne 
rámine să-l concretizăm. 


Dumitru FERNOAGĂ 


tonioni în cinema, nu era lipsită de in- 
teres, nici chiar pentru actori. Să te 
supui unui geniu este ceva, nu? Desi, 
în ce mă priveşte, sint pentru colabo 
rarea cu regizorul... Nenorocirea a in- 
ceput din momentul în care regizori 
fără geniu au avut aceleaşi pretentii 
față de actori, au cerut adică aceeasi 
supunere orbească, ca si regizorii ge- 
niali. Pentru că, atunci cind un regizor 
iși impune o autoritate acoperită doar 
de funcție, nu si de genialitate, e nor- 
mal că actorul să reflecte exact această 
situație. 


— Fata de posibilitățile dv. nu aveți 


o filmografie prea bogată. De ce? 


— Nici nu mi s-a oferit foarte mult, 
nici n-am primit tot ce mi s-a 
Pe urmă, caut să nu mă 
Nu mă interesează să joc de 
personaj sau ceva 


— Sinteti un actor care se cunoas- 


te bine, și are curajul, chiar dacă nu 
şi plăcerea, să vorbească despre si- 
ne. Pe ce anume, credeți că ar tre- 
bui să mizeze un regizor de film 
cind vă distribuie? 


— Pe nimic ieșit din comun. E vorba 


de un tot, ceva, ca o sferă. O sferă în 
care intră talentul mereu pasibil de per- 
fectionare — că asta mă frămintă, ambi- 
tia asta mă roade! — pasiunea pentru 
meserie, sinceritatea față de această 
meserie, 
trisa niciodată in profesie, pe scenă 
sau în fața aparatului de filmat, convin- 
gerea că nu sint superficial. Pe datele 
mele principale adică... 


autoconstringerea de a nu 


— Faceţi parte dintre actorii care 


se pot lăuda că n-au acceptat nici- 
odată un rol slab. Din orgoliu profe- 
sional? 


— Se poate spune și așa. Dar mai 


ales din teama mea de ridicol, de pe- 
nibil, 
mare! 


care este foarte mare. Foarte 


— Nu v-aţi schimbat prea mult, 


Victor Rebengiuc. Sinteti la tel de 
retinut, la fel de sceptic, la fel de 
zgircit in declarații ca acum patru 
ani cînd am stat de vorbă. 


— De ce sá má schimb? Nu a fost 


nevoie. Dar am mai progresat. Sper. 


— Cred cá cel putin de asta ati 


putea fi sigur. 


- Credeti? 
— Cred. 


Eva SIRBU 


Pentru ce sint láudati cu 
precădere regizorii nostri 
chiar cînd, in ansamblu, ul- 
timul lor film șchioapătă? Și 
în vremurile grele de bejenie 
și neinspiratie, de două lu 
cruri ei sint siguri: li se va 


nema 


lăuda imaginea splendidă realizată de ve- 
chiul si talentatul operator «X» si faptul 
cA au reușit să arunce în luptă o distributie 
Wcătuită în exclusivitate din mari vedete 

Fiecare perioadă in dezvollarea unel arl 
isi are erorile ei specifice, intr-un fel se 
călca în străchini acum zece ani si în cu 
totul alt fel, acum, în zilele noastre. Lumea 
evoluează, nimeni şi nimic nu stă pe loc 
Acum asistăm la moda distributiilor-gigant, 
a genericelor supraincărcate de vedete, a 
aglomerării pină la saturație a capetelor de 
afiş. Chiar şi rolurile secundare revin acum 
nor actori de primă mărime. Sintem mar- 
torii unei evidente aglomerări de stele, 
monștri sacri se înghesuie unul în altul, 
o zápusealá de celebrități. 

Calculul regizorului e foarte simplu. El 


filmele poetului 


Cauzele, motivele si pretextele 
distributiilor gigant 


merge la sigur cu Toma Caragiu sau Radu 
Beligan, nu se teme nici de critica de spe- 
cialitate cînd îi are pe generic pe Dinică, 
Moraru, Draga Olteanu, Cotescu, Dem 
Rădulescu, Vasilica Tastaman etc., etc. El 
ia ca argument și dorințele legitime ale 
publicului, căci nu există regizor mediocru 


le vin ca o mănușă. Şi apoi cu acești actori 
regizorul nici nu prea se omoară cu munca, 
ii lasă să zburde pe propria lor răspundere. 


Dar riscurile unor asemenea distribuții 
burdușite de celebrități, așa cum au fost 
cele din Tufă de Veneţia sau Serenadă 


nu mai bate teatre de provincie, nu mai 
colindă străzile orașului, el apelează la 
ceea ce cunoaște, la monştri sacri, cáliti in 
atitea bătălii. Așa s-a ajuns la o distributic- 
tandard, valabilă aproape pentru toale 
filmele. Amza Pellea, de pildă, se dá jos 
de pe calul filmului istoric şi se instalează 
la volanul filmului psihologic. Formaţia 
«standard» e binevenită în fotbal, dar în 
cinematografie mult mai putin. Distribuţia 
alcătuită de Dan Pita la Tanase Scatiu 
și-a dovedit eficacitatea si strălucirea toc- 
mai pentru că nu a fost una «standard», a 
scos-o la lumină pe Rodica Tapalagă, cea 
ignorată de regizori și l-a redescoperit pe 
Victor Rebengiuc. Distribuţia a fost în 
acest caz un act de creaţie nu un stat de 
plată. 

Distribuţia «standard» nu e indicată nici 
pentru actori. Ei se transformă, vrind-ne- 
vrind, într-un singur personaj care se mută 
dintr-un film în altul, actorii devenind nişte 
navetiști cărora li se refuză spontaneitatea, 


Minunafii nostri actori. și eforturile lor de a da viaţă unor personaje «ca-n viață» 
(Toma Caragiu, Carmen Stănescu, Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman, Octavian Cotescu, Constantin Rautki) 


O teribilă aglomerare de stele... 
O zápusealá de celebrități... 


are să nu se laude că el știe «ce vrea 
spectatorul». Ştiu, publicul vrea să-l vadă 
cit mai des pe Dem Rădulescu. Si eu mă 
bucur de cite ori il văd, dar nu știu dacă 
argumentul ăsta e din cale afară de artistic. 

Care este avantajul acestei aglomerări 
de stele, acestei zápuseli de monştri sacri? 
E unul și bun. Se asigură, chiar în cazul 
unui naufragiu estetic, o sursă de salvare, 
un minimum succes de public. Ti-e oricum 
greu să te desparti de Cotescu sau de 
Vasilica Tastaman chiar dacă rolurile nu 


pentru etajul XII sint și ele destul de mari 
In primul rind «distributia-gigant» trădează 
din partea regizorului o prea evidenta in- 
clinare spre solutia «minimei rezistente». 
El nu crede nici in scenariu, el nu crede nici 
in propriul talent, singura lui speranță e o 
distribuție de zile mari. Alcătuind o ase- 
menea distribuție, el crede că a şi găsit 
ideea artistică, si a încheiat pregătirile si 
poate să treacă liniștit la «primul tur de 
manivelă», Regizorul a renunţat să mai 
caute expresia ideală cerută de scenariu, 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Creangă si Gopo, dincolo de cuvint 


Desi multi dintre noi stim 

pe dinafară lecţia, minu- 

nata lecţie a lui Călinescu 

li ema despre spectacolul «spu- 

| nerii» la Creangă, despre 

importanta pe care o are 

nu ce zice, ci cum zice, 

din cite mi-aduc aminte, nimeni nu a 
sărit ca ars ori de cite ori în fata unei 
ecranizări sau adaptări a operei marelui 
humulestean nu a regăsit, întreagă, 
vorba lui cu întorsături unice. Să în- 
semne asta oare o abdicare de la da- 
torie a celor care și-au făcut un crez din 
apărarea «spiritului literaturii», o ne- 
glijentá pur si simplu sau cumva o 
tacită recunoaștere a faptului că ima- 
ginea poate învinge, pina la urmă, cu- 
vintul, oricît de măiestru ar fi sta? 
Greu de spus, cu atit mai mult cu cit 
este imposibil de imaginat un cititor 
«intidel» care, devenit spectator, poate 
uita acel «nu știu alții cum sint, dar eu, 
cind mă gindesc la casa părintească...» 
Mai degrabă cred că ne aflăm in fata 
unui interesant caz de ingáduintá din 
partea spectatorului conștient că dorul 
de Creangă nu si-! poate astimpära 
decit cu cartea în mină, de la ecran 
asteptind altceva, întruparea unuia din 
adevărurile aflate dincolo de cuvinte. 
Asa se explică, bănuiesc, cumintenia 
cu care au fost privite filmele Amintiri 
din copilărie sau cele două fantezii 
ale lui Gopo, De-aș fi Harap Alb și, 


«Zău, tu?» în inimitabila 
intonatie a Rodicăi Mandache 
(Povestea dragostei) 


de curind, Povestea dragostei. Re- 
progurile aduse filmului acestuia din 
urmă veneau din alte direcţii decit din 
aceea a «trădării» textului lui Creangă, 
ceea ce în mod paradoxal poate in- 
semna că tipul de fantezie propusă de 
cineast are darul de a ne face să scăpăm, 
pe parcurs, de tirania cuvintelor. Ceea 
ce se și întimplă, ba, mai mult, unele 
intervenţii verbale ale regizorului, deși 
departe de a descinde din lumea po- 
vestitorului, sint savurate cu nedisimu- 
lată incintare. Mă gindesc în mod spe- 
cial la acel episod din împărăţia albi- 
nelor, episod susținut cu inteligenţă si 
farmec dintre cele mai alese, de actriţa 
Rodica Mandache, toată numai can- 
doare prefăcută cînd pornește să dez- 
läntuie seria de uimiri în fata preaferi- 
citului destin pămintean al bărbaţilor 
care, chiar şi după virsta pensionării, 
nu sint aruncaţi peste bord. Acel «zău, 
tu?» al nostru, de toate zilele, spus cu 
sprinceana ridicată, pe un ton inimi- 
tabil, poate face K.O. si pe cel mai în- 
versunat apărător al respectului pentru 
litera cărţii. Numai că, pentru a dobindi 
această seninătate, trebuie să ne fi în 
susit, în prealabil, lecţia personajului 
ibsenian care cerea «sau totul, sau 

imic». Dar s-a născut cinematogratul 
care să-l poată restitui pe Creangă 
«cu totul»? 


Magda MIHĂILESCU 


creația. Manierismul e — se știe de tot- 
deauna — piinea săracului artistic. Si, in 
materie de distribuţie, unii dintre regizonii 
nostri au căzut in manierism. Cind au 
nevoie de un tinár cu oarecare finețe sufle- 
lvascá apelează fara sováire la Dan Nuţu, 
cind trebuie interpretat un personaj cu 
oarecare greutate, de obicei George Con- 
stantin îi scoate din impas. Valentele noi 
ale actorilor sint îngropate prin metoda 
distributiilor feerice. 

O descongestionare a distributiilor filme- 
lor noastre se impune cu necesitate. Mai 
mult spațiu pentru actorul încă necunoscut 
sau pentru latura inedită a unui actor 
cunoscut si în orice caz mai puţine capete 
de afiș. 

Teodor MAZILU 


posibilități posibile 


Coada 


Era tare cald. Lumea se înghesuia la 
coadă tocmai la tejgheaua din fund, 
unde nu ajunge pic de aer. Un bărbat 
cu eșarfă strigă enervat: «Alo, tovarășu , 
mata, cel cu cipilică, esti cumva mai 
grăbit decit noi?». Cel cu cipilică răs- 
punde: «Păi eu vreau doar să mă uit...». 
La care intervine o doamnă agitată: 
«Las' că stim noi... Se uită si pe urmă 
te trezesti cu ei în fata si tie nu-ți mai 
rămine nimici». Cineva strigă: «Să vină 
responsabilul!» Responsabilul — și el 
transpirat — vorbeşte politicos: «Vă 
rugăm. păstrați-vă calmul! Am telefonat 
la bază! Maşina trebuie să sosească 
din moment în moment! N-a putut pleca 
pentru că a avut frinele defecte». Re- 
plica o dă bărbatul cu esarfä: «Şi pe 
urmă, cind vine mașina, constatati că 
jumătate s-a rătăcit pe drum!». Respon- 
sabilul (tot politicos) răspunde: «Eu zic 
mereu la bază! Mă cert la fiecare se- 
dintá... Dac-ati sti dumneavoastră, cite 
telefoane vin, cite interventii se fac. Eu 
sint nimic! Faceti dumneavoastra scan- 
dal la bază». Era tare cald... zgomot... 
záduf... Pasiunile se stirneau tot mai 
mult la coada care aștepta nerábdá- 
toare în incinta Librăriei nr. 1 din orașul 
X... sosirea unui supliment de tiraj la 
placheta de versuri a lui Nichita Stă- 
nescu, 


Alexandru STARK 


„Scrisorii 


pierdute: 


— V-am ruga, mult pretui- 
te Jean Georgescu, să va 
amintiti pentru noi de ace- 
le fericite intilniri cu Cara- 
giale incepind cu Noaptea 
furtunoasă. 

— Despre ea am tot vorbit. 
V-aș povesti mai bine cum aș face eu mu- 
sical-ul S-a găsit scrisoarea Pentru că la 
Caragiale scrisoarea se găsește și de aici 
intorsătura amuzantă din final. Astăzi pu- 
blicul vrea să vadă ceva nou față de spec- 
tacolul binecunoscut și filmul ar aduce în 
cadru ceea ce nu se vede in piesă, se po- 
vestește numai, cu haz nebun: cafeneaua. 
maidanul și popa Pripici, alegerile, plim 
barea coanei Joitica si numărătoarea stea 
gurilor alături de un Tipătescu frumos, cu 
Florin Piersic; un Pristanda servil pina la 
a-i duce tucalul prefectului, cu Mereuta in 
rolul lui Pristanda, cu un Dandanache ză- 
păcit de patru poste de drum, dar nu dobitoc 
cum se crede, ci un grec smecher cum imi 
povestea regizorul Gusti că-și amintea des- 
pre Caragiale care nu găsea finalul «Scri 
sorii», și într-o zi vine la cafenea fericit 
«Ural Am găsit! Aduc în scenă un grecaln 
rolul ăsta eu il vedeam pe săracul Dendrino 

— Pentru o Noapte furtunoasă ati avut 
in vedere anumiţi interpreți? 

— Nu, acolo am făcut multe probe, ac- 
torii nu erau consacrați, abia după film s-au 
lansat. Pe Maria Maximilian am descope- 
rit-o la «Marna» în trupa lui Titi Mihăilescu 
cind a intrat ea pe scenă cu mina în sold 
mi-am zis: asta-i Veta mea! Doar că Maria 
avea un logodnic gelos, cind a văzut-o la 
filmare în brațele lui Demetru a rupt lo- 
godna. Fata însă a făcut o carieră strălucită, 
n-a mai jucat revistă, a jucat un mare re- 
pertoriu de dramă. Şi lordănescu-Bruno, 
doamne ce actor de comedie! Pentru Rică 
Venturiano, fácusem întii probe lui Birlic, 
nu mergea. Cu el aveam să lucrez mai tir- 
ziu în Bubico, în Directorul nostru. Tre- 
buia ținut din scurt să nu-și dea drumul 
prea tare. 

— Cu dumneavoastră a realizat cele 
mai bune roluri de film. 

— Pentru că si lui, ca și altora, eu le 
jucam înainte întreaga scenă, pină în cele 
mai mici detalii. Ştiu pe de rost toate ro- 
lurile lui Caragiale, l-am jucat în Conser- 
vator si pe Crácánel (ce aplauze culegeam!) 
si Catindatul, si Brinzovenescu, şi cetă 
teanul cu măseaua. Regizorul trebuie să 
cunoască partitura fiecăruia, altminteri ori- 


ema 


cine poate pune aparatul să tragă. La noi 
comediile se cam fac fără regizor, doar cu 
operatorul, si ies cum ies. 

— Cind ati scris scenariul Noptii v-ati 
intilnit în intenții cu lon Cantacuzino. 

— A tost formidabil. Abia venisem de la 
Paris, n-aveam ce lucra, mă gindeam să 
fac ceva foarte de-al nostru, am scris sce- 
nariul, cineva i l-a arătat lui Cantacuzino. 
Intr-o zi, ne întilnim la «Café de la Paix» 
si-mi spune: «Stii, scrisesem si eu un sce- 
nariu după «Noaptea furtunoasă». Dar al 
dumitale e cel bun. De ce ai nevoie ca să-l 
turnezi?» A comandat lămpi speciale, a 
chemat un operator din Franța, un machior 
din Berlin, eu l-am găsit pe Norris refugiat 
din Polonia, am construit un travelling, 
ne-am apucat de lucru. Filmam într-un 
decor si apoi aşteptam pina îl dărimau si-i 
construiau pe celălalt. La exterioare a tre- 
buit să renunţ. Cum să filmez tirgul ilumi- 
nat cu gaz în Bucuresti, în olin camuflaj? 
Lucram cu toţi foarte insufletiti, dar foart: 
disciplinati. Filmările n-au durat mai mul! 
de 64 de zile. Şi în ce condiţii! Pe Caragiale 
trebuie să-l simţi tot timpul, nu numai pe 
cenă. Pe cind mă documentam pentru 
Noaptea, am dat peste ceva foarte în sti 
lul lui, o indicație oficială găsită la Muzeul 


BALAZS Bela. 
(teoretician- 
montaj de film) 


Convorbire 
cu Jean Georgescu, 
părintele 


celui mai «caragialesc» 
film al nostru: 
O noapte furtunoasă 


descoperitor 
de talente: 


Militar care suna: «Soldatul din guards: 
civilă să aibă grijă cind scoate vergeaua 
de la pușcă să nu scoată ochiul camara 
dului». Comedia. ori o ai in singe. on te-apuc: 
de altceva. Eu sint numai ochi si urechi la 
cei ce povestesc despre Gambrinusul de 
altădată, cu lumea lui pestriță, de moftan- 
gii cu pălării de pai si bătrini cu degetele 
îngălbenite de nicotină. Pentru Mofturi 
am scotocit case vechi. am dat de lămpi 
1900, de manșete cu cauciuc, de mănuși 
fără degete. Azi nu mai găsești nimic la 
Buftea; păcat, că eu propusesem atunci 
studioului să fac Scrisoarea și D-ale car- 
navalului într-un singur deviz. Mi-au zis 
că-i scump. Pină la urmă i-a costat mult 
mai mult și rezultatul artistic îl stiti, 

— Căutările dumneavoastră le-aţi rea- 
lizat după o documentare riguroasă? 

— Am studiat cu înverșunare la Acade- 
mie ziarele vremii, manuscrise, fotografii 
Lam pus în brațe lui Jiquidi fotografiile si 
i-am zis: «fá-mi schițele de costume». Am 
discutat cu Emil Bobescu si am găsit mu- 
zica si cupletele pentru «lunion». Acel 
«Tara-bum-Bara» avea un sens: o com- 
panie franceză lansase sampania Bara, 
nemţii preluind brevetul, au dat lui Paul 
Milke să facă cupletul-reclamă care suna 


BANDA 
(ghid-călăuzitoare) 


BANDA 


(post-sincronizare) 


«Tara-tara-bum! Bara!» nu asa cum l-au 
cintat apoi fără noimă in unele spectacole 
«Tara-ra-bimbi-riri». Caragiale urmărește 
in piesele sale efectul scenic: butoiul cu 
var în care cade Rică; dar te întrebi cum 
ajungea butoiul la etaj? Eu trebuia în film 
să fac verosimil amănuntul de aceea am 
inventat o întreagă instalație de schele la 
depozitul chiristigiului. Apoi cu numărul 
casei întors si de aici confuzia, trebuia gă- 
sită o explicație mai plauzibilă, un truc de 
care în piesă n-ar fi fost nevoie, filmul însă 
oricit de comic, trebuie să fie realist, un 
adevărat document de viață. Acum come- 
diile nu mai tin seamă de asta si ies cum 
ies. Tirgul din «Scrisoarea...» eu l-as fi 
filmat cu băltoace în mijlocul cărora se 
bălăceau rațele, ca si în vremea Bucurestiu- 
lui cînd s-a instalat Carol | și în fata Pala- 
tului era o baltă de toată frumusețea. 

— In general, dumneavoastră reali- 
zati multe din exterioare tot pe platou... 
Berăriile din Mofturi şi Schițe, de exem- 
plu. 

— Într-adevăr nu-mi place să lucrez în 
decor natural. Ce e natural, în artă apare 
prea crud. Hazul Nopţii... e că miroase a 
carton. Dacă filmezi intr-o cofetărie auten- 
tică esti obligat să termini cit mai repede 
ca să nu deranjezi prea mult producția 
cofetăriei. Şi atunci decorul te tine, te 
duce de nas. Reconstituindu-l pe platou, dai 
întregii echipe iluzia unei ambiante de 
epocă, filmezi mai ușor, mai «la tine acasă». 

— Dintre toate ecranizárile dumnea- 
voastră pe care o iubiți cel mai mult? 

— Cel mai bun imi pare Mofturi 1900. 
Cum să vă spun? E mai comedie. Si-apoi 
la filmare m-am simţit «în epocă», am lucrat 
cu toții foarte entuziaști. Reusite sînt si 
Vizita, și Lanţul slăbiciunilor pentru care 
am primit și premiul de Stat. Dar pe mine 
mă preocupă mai mult filmele pe care n-am 
apucat să le fac. Două lozuri, de pildă. 
Scrisesem un scenariu foarte bun, vroiam 
să-l filmez toamna, cînd e tum, ceaţă, 
minetile sint umede, chivutele zgribulite, + 
imaginati ce atmosferă. Dar studioul vroia 
să-l facă primăvara ca să trimită filmul la 
Edinburg. Pe mine nu mă interesa decit să 
iasă bine, asa cum îl gindisem, cu Florica 
Demion în rolul nevestei lui Birlic, cu zarva 
din mahala cind se află de loz, cu oamenii 
ce promit dotă fetelor și dau petreceri în 
contul cistigului. Studioul a oferit scenariul 
lui Boros. El a refuzat: ăsta-i un film pentru 
Jean Georgescu. S-au găsit alții să-l facă, 
cunoasteti. Pentru D-ale carnavalului, ce 
să vă spun, as fi venit cu lucruri inedite. 
Nu din ceea ce se vedea pe scenă ci se 
povestea numai. E colosal Caragiale cit iti 
poate sugera. Numai istoria cu biletele spi- 
terului, ce putea să iasă pe film, să mori 
de ris. Un document de moravuri, o epocă 
întreagă puteau fi reconstituite pentru ca 
lumea nu numai să se amuze, să afle și 
cum eram pe atunci. Eu aș face bucuros 
Scrisoarea... pe gratis, numai să avem 
un document artistic pentru posteritate. 

Mi-a cerut, nu demult, pentru televiziune 
Geo Saizescu (băiatul ăsta simte comedia) 
o suită de schițe după mari umoristi romani. 
Am turnat Amicitie a lui Dumitru Teleor, 
la Călărași, în şase zile. Să-l vedeți neapá- 
rat, dar știți, Caragiale e cu totul altceva. 
Doamne ce Scrisoare... aș filma! 


Alice MĂNOIU 


BANDA 
(internatională) 


BOGART 
Humphrey 
(actor) 


BLENDĂ. 
(suprafată 
reflectanta) 


BARBU. Eugen 
\ (scenarist) 


AT ZT 


DANDU 


BELIGAN. Radu. 


Marga ` 
> (actor-Pasi pe luna) 


(actritá-Haiducii) 
STAN BOX-OFFICE 
(bursá artistica) 


5 BOSTAN Ion» 
(regizor- 


documentar) 


BRANDO Marlon 


Elisabeta 
= (actor-Tango la Paris) 


A ep e `$ 
\Tegizoare-Veronica) 


BONDARCIUK 
Serghei 
(actor-Război si Pace) 


es 


cpu 


„Sentimentul“ 


Caragiale 


Nu se poate zice cá literatura 
lui Caragiale nu s-a bucurat 
de atentia cineastilor nostri 
Pe lingá multele schite care 
au fost reunite in filmul Mof- 
turi 1900, trebuie sá mai men- 
tionám încă unsprezece. Ba 
chiar doudsprezece, cáci in filmul D-ale 
carnavalului, autorii (Gh. Naghi si A. Mi- 
heles) au amestecat si momente din Conu 
Leonida față cu reacţiunea Procedeul 
e admisibil, dacă e facut cu abilitatea si 
bunul gust cu care de pildă un Orson Welles 
a făcut asta in Falstaff. 

Mai intii a fost Noaptea furtunoasă. La 
drept vorbind, ar trebui să pomenim si 
filmul Leiba Zibal, inspirat după Făclia 
de Paști Casa producătoare era o casă 
românească, «Soremafilm» 1930. Lucru rar, 
căci majoritatea covirsitoare din cele 84 
de filme făcute pină în 1948, erau produse de 
case străine (Transfilm, olandeză; Iris, fran- 
ceză; Kovacs Faludi, maghiară; Paramount, 
Joinville, franceză; Metro Goldwin, ameri- 
cană; Hunia, maghiară; Barrandov, cehoslo- 
vacă; OSSO, franceză). 

Aşadar, pină în 1942, un singur film, vag 
aspirat după Caragiale (regia ing. A. Ște- 
anescu); un film slab, scurt si foarte putin 

comic. Dar în 1942, vine Jean Georgescu 
cu Noaptea furtunoasă Si, cum zic fran- 
cezii, «d'un coup d'essai, il fit un coup de 
maitre». lată interesantul istoric al acestui 
film. 

lon Cantacuzino, medic psihiatru si pio- 
nier în critica cinematografică, fiu al marei 
actrițe Maria Filotti, de mult se gindise la 
o ecranizare după Caragiale. În 1939, într-o 
lungă conversaţie pe care o avusesem cu 
el, imi spunea că, pentru o asemenea lu- 
crare, nu poate fi alt regizor dect René 
Clair. Aducerea lui în România nu era de 
domeniul  imposibilului. Cinematografia 
noastră naţională se cuvenea (zicea el) 
să-și facă apariţia în chip strălucit si René 
Clair era parcă făcut pentru a-l «trata» pe 
Caragiale. Clair a avut întotdeauna o mare 
slăbiciune pentru acel curios 1900, epocă 
lungă, care începe prin 1880 și se termină 
în 1914; vremuri caracterizate prin viata 
uşoară si oameni urlti, dramă a micului 
burghez care vrea să pătrundă în burghezia 
mare. Cantacuzino se gindea la arta lui 
Clair de a compune un întreg balet de figuri 
caraghioase. De aici amorul acelui regizor 
pentru teatrul lui Labiche. Cantacuzino se 
gindea la hora de personaje caragealești, 
frați buni cu eroii din Un chapeau en 
»aille d'italie, sau Les deux timides. 


O inteligentă fidelitate 


Studioul de Stat O.N.C. ar fi putut ușor 
obține fonduri pentru realizarea unui ase- 
menea proiect. Din nefericire, războiul în- 
cepe si aducerea lui René Clair devine 
imposibilă. Între timp, Cantacuzino devine, 
în locul meu, director general al cinemato- 
grafiei nationale si, în ciuda războiului 
planul său de a ecraniza Noaptea furtu- 
noasă rămăsese intact. Şi iată că, într-o 
dimineaţă, se prezintă la el un regizor cu 
experienţă, care avea la activul său mai 
multe filme făcute în Franţa. Se numea Jean 
Georgescu și scrisese un scenariu pentru 
Noaptea furtunoasă. 

Meritul celor doi autori (producătorul și 
regizorul) a fost mai ales o inteligentă fide- 
litate fată de Caragiale. Era greu de folosit 
întregul text, căci în acea piesă aproape 
totul este povestit oral. lar pe de altă parte, 
autorii nu voiau să facă «film-spectacol», 
cum greşit avea să se intimple mai tirziu 
(Sică Alexandrescu cu Scrisoarea pier- 
dută )Georgescu si Cantacuzino vroiau să 
dea un film realmente cinematografic, un 
film de artă care să recompună «sentimen- 
tul Caragiale». A fost o inițiativă meritu- 
oasă, care avea să aibă involuntari imitatori 
în Laurence Olivier și în Orson Welles cu 
privire la evocarea «sentimentului Shakes- 
peare» pe ecran. Deci, înaintea acestor doi 
titani, noi am pus în gura personajelor nu 
numai fraze luate din piesa ecranizată, ci 
din întreaga operă a autorului clasic tratat. 
În acea lungă conversaţie din 1939, îi amin- 
team lui Cantacuzino ideea lui Ibrăileanu, 
anume că literatura română, așa de săracă 
in romane, are totuși un roman-fluviu: 
opera lui Caragiale luată ca un tot, toti 
miticii, popeștii, protopopestii, lachii si 
machii, toți catavencii și ipingestii formind 
o lume unitară, cam ca aceea din «Război 
si pace». Fiecare nuvelă e un «moment» 


In fata 
cineastilor nostri, 
o datorie de onoare 
numită opera 
lui Caragiale 


dintr-un roman unic si vast (si in fond 
foarte trist). Astfel ecranizarea lui Cara- 
giale avea să fie alegerea uneia din piese, 
dar amplificată cu trăsături și cuvinte luate 
din întreaga operă. 

Filmul acesta a fost o lucrare serioasă, 
constiincioasá — după devizul direcției ci- 
nematografice s-au folosit 471 actori si 
figuranti; construirea decorurilor a cerut 
16 000 ore de lucru; s-au executat în cursul 
filmării 247 fotografii de platou; s-au intre- 
buintat 29 402 metri de peliculă (cu 26 055 
negativ sunet), adică s-a lucrat foarte spor 
nic, cu un procent onorabil de mai puţin 
ca 10 la sută; și intr-un timp destul de rapid: 
64 de zile (la Hollywood, unde fiecare clipă 
de turnare e drămuită sever, un film de 
categoria A reclama pe atunci cam două 
luni). 

Constiincios a fost filmul si sub raportul 
documentării. S-au cercetat arhivele Aca- 
demiei, precum și arhivele Muzeului Arma- 
tei. Au fost întrebaţi oameni care trăiseră 
epoca lui Caragiale. Mai existau asemenea 
supraviețuitori (40 de ani nu e un răstimp 
prea mare). Unul din ei era marele regizor 
Paul Gusti de la Naţional, care a ajutat 


t 


Roşiorul în acțiune... 
sau o Vizită în versiune cinematografică 


mult, cu amintirile și cunoștințele sale, la 
compunerea filmului. lată, în această pri- 
vintá un detaliu savuros. Cercetind arhi- 
vele, s-a constatat că ani de-a rindul se in- 
șelaseră specialiștii de la Teatrul National 
cu privire la uniforma «gardei civice» în 
care cu atita ifos se fudulea jupin Dumi- 
trache. Costumul din film, care coincide ca 
cel real, era cu totul altul decit cel consa- 
crat de tradiția Nationalului. 


«Problema stricătorilor de limbă» 


În general, o piesă de teatru e cea mai 
proastă și săracă sursă de film. În teatru, 
aproape totul se rezolvă prin conversaţie 
ceea ce e departe de a fi cazul în viata 
reală. lar in Noaptea furtunoasă, aceasta 
particularitate e deosebit de accentuată 
Desigur, asta nu scade valoarea literară a 
pieselor lui Caragiale, mai ales că toată 
opera lui e bazată pe ridicolul verbal. in 
acest comic de vorbire e oglindită psiholo- 
gia acelei societăți. Numai două mari genii 
Moliére și Caragiale, au aprofundat arti: 


În prim-plan obiectul compromitátor: cravata lui Chiriac. Numai 

cinematograful putea valorifica detaliul (lordánescu-Bruno, Al. Giu- 

garu, Maria Maximilian, G. Demetru, Florica Demion, Radu Beligan 
în Noaptea furtunoasă ) 


Eu nu pot refuza nimic gratioasei 

mele prietene, care nu poate re- 

fuza nimic... (Eugenia Bădulescu 

şi Radu Beligan în Lanţul slá- 
biciunilor ) 


ticeste problema «stricătorilor de limbă», 
desi obiectul satirei lor fusese foarte dife- 
rit. La Caragiale, era vorba de micul bur- 
ghez care vrea să facă pe marele, abordind 
limbajul hipercult inaccesibil nivelului său. 
La Moliăre, din contra, cusurul acelor ca- 
raghiosi era că vorbeau nu prost, ci prea 
bine, mai îngrijit decit trebuie, mai distins 
decit bunul gust o permite. Cu toată această 
deosebire, la amindouă aceste genii, găsim 
comedie, unde tonul cade pe comicul de 
limbă. Stilul miticilor aparține întregii epoci, 
iar frazele dintr-o piesă sau schiță aparţin 
tuturor schițelor şi «momentelor». Autorii 
filmului au aplicat acest adevăr. lar Geor- 
gescu avea să-l mai aplice odată în admi- 
rabila lui ecranizare Mofturi 1900. Ba chiar 
faptul că acțiunea, în piesă, e adeseori mai 
mult povestită decit intimplatá, a fost nu o 
piedică, ci tocmai un stimulent. Imaginile 
evocate de confidentele pline de artag ale 
lui Titircă Inimä-Rea, filmul le prefăcea in 
imagini vizuale. O mare atenție s-a dat 
evocării seratelor de la Union Suisse («lu- 
nion»), combinaţie de Grinzig și Moulin 
Rouge. A fost o strălucită idee a lui Jean 
Georgescu. lar cadrul material al acelui 
local de varieteu era excelent pentru a 


«cadra» personajele care aveau să prepare 
«furtunoasa noapte». Deosebit de asta, 
«numerele» de dans, muzică, cuplete au 
fost compuse cu o grijă desávirsitá, asa 
de desávirsitá incit întreaga secvență a 
fos! ulterior prezentată, tale-quale, pe scena 
Teatrului Naţional, ca «lever de rideau» 


Furtunoasa distribuţie 


Actorii filmului au fost bine aleși. Toate 
teatrele și-au dat obolul. Nationalul din 
Bucuresti l-a dat pe G. Demetru (în Chiriac) 
si pe G. Ciprian (Tircădău, soțul Zitei) 
Teatrul Muncă si Lumină l-a dat pe Al. Giu 
garu (jupin Dumitrache), Teatrul Sărindar 
pe Rică Venturiano si pe Ipingescu (Radu 
Beligan, lordanescu Bruno); Teatrul de 
revistă a dat-o pe Florica Demion (Zita). 
lar Teatrul de cartier pe Maria Maximilian 
(Veta); Teatrul National l-a dat pe Milutä 
Gheorghiu (în rolul faimosului dizeur D. 
lonescu). Cit despre «musiu Spiridon». 
in loc să se procedeze, ca la teatru, cu o 
femeie in «travesti», s-a luat un băiețas 
din oraș, un adolescent veritabil, un elev 
de 13 ani, Ştefan Baroi. 

Tin minte că a fost o oarecare discuţie 
cu privire la acest Spiridon. Cercurilor gu- 
vernamentale din acea vreme li s-a părut 
că Georgescu prin personajul Spiridon, 
arunca oarecare săgeți socialiste impo- 
triva felului inuman cum se exploata mun- 
ca copiilor de către «jupinii» care, pe dea- 
supra, se mai și lăudau cu filantropii. 
Georgescu, care trăise la Paris în cartie- 
rele muncitorești, era sensibil la aceste 
probleme. 

Pe atunci, Beligan era foarte june. Si 
rolul din Noaptea furtunoasă (apoi, un 
an mai tirziu, acela din Visul unei nopți 
de iarnă făcut tot de Georgescu) aveau 
să facă din acel tînăr primul nostru bun 
actor de cinema. 

Filmul lui Georgescu are și o valoare na- 
tionalá. Căci Caragiale (ca si Eminescu) 
nu-i numai un autor de literatura, ci este 
un episod din biografia oricărui roman. 
Orice cititor din această țară posedă, unde- 
va, în sufletul lui, un colț de sensibilitate 
Caragiale, precum si un colt de sensibili- 
tate Eminescu. Doi mari regizori: Cukor 
(1936) și Castellani (1957) au pictat pe 
ecran «sentimentul Shakespeare». Filmul 
lui Georgescu reușește, In 1942, să re- 
trezească in noi ceva familiar și prețios, 
starea sufletească, sentimentul Caragiale. 
Un sentiment peste măsură de onorabil 
si de grav. Sentimentul de indignare si 
scirbă in fata neseriozitatii si superficiali- 
tatii unor fantose care își dau importanță. 
Această atitudine, Georgescu a evocat-o 
strălucit in Mofturi 1900 unde regăsim 
toate calitățile si originalitatea din filmul 
său anterior. 

Ce putem spune despre celelalte ecra- 
nizări Caragiale? Pe cit fuseseră ele de 
puține în perioada 1898—1942, pe atit de 
multe aveau să fie în anii de după 1942. 

Despre remarcabila operă Mofturi am 
vorbit deja în numărul din decembrie al 
revistei noastre. Cit despre celelalte, nu- 
mai două din ele au oarecare valoare. lată 
pe cele slabe: Vizita, Arendașul, Lanţul 
slăbiciunilor, Două lozuri; apoi D-ale 
carnavalului (care conţine si elemente 
din Conu Leonida); Scrisoarea pierdută 
simplu «film-spectacol», de Sică Alexan- 
drescu si Victor Iliu. lată si cele două lu- 
crări cu adevărat merituoase. Fiindcă sint 
originale. Una este realizată de H. Boroș, 
o parodie a lui Caragiale si se numește 
Politică cu delicatese. Este o zeflemea 
bufă a lumii caragialești. Si cum tot asa 
ceva a fost și Tren de plăcere, desen ani- 
mat plin de haz (autor loana Sturdza). 


D.I. SUCHIANU 
11 


unul din 
ema-ului 
ntá sti- 


o-urilor 


Pianul in aer 


Un tinăr cu figură adolescen- 
tina, cu ochi albastri candizi 

~ si foarte adesea mirati, cu 
inema nasul cam de Tändäricä si 
trupul cam firav, un tinár de 
20 de ani care stie sa guste 
cele mai mici daruri ale vie- 
tii — fie că este vorba de bătutul mingii cu 
băieții din cartier, de avansurile unei admi- 
ratoare cam trecute, de admiraţia fetei de 
la parter sau de alergatul prin parc cu 
prietenii — un tinăr pentru care vorba «în 


Prostul dacă nu-i fudul, 


nu e prost destul 


cetează» este lipsită de sens, mai ales cind 
se reteră la marea si unica sa pasiune - 
muzica, acesta este Daniel Kis, eroul fil- 
mului Pianul în aer. 

Personaj fără biografie (nu ştim nimic 
despre el în afară de faptul că a fost copil 
minune și că este un pianist de celebritate 
mondială), Daniel pare să se fi născut 
pentru a demonstra că se poate trăi și 
altfel decit în prejudecăți învechite. 

Soarta l-a azvirlit, însă printre cei care 
consideră asemenea atitudine drept o 
adevărată sfidare si care se străduiesc 
sá scape de el prin orice mijloc — de la 


denunturi si pina la incendiu — desi pe 
urmă le pare rău și încearcă să dreagă lu 
crurile. 

N-ar fi ei oameni răi dacă prostia nu 


i-ar face atit de opaci laoperele de artă. 
N-ar fi ei oameni răi, daca n-ar considera 
adevărul drept o ofensă personală şi sis- 
temul jalbei în protap drept modalitate 
unică şi cea mai eficientă pentru aducerea 
pe calea «cea bună». 

Ei sint activi în încercarea de reprimare 
a elanului creator al lui Daniel, iar tinărul 
recepționează uimit și pasiv toate stră- 
daniile lor sterile. 

Dar în spatele acestei pasivitati se simte 
tenacitatea omului stăpinit de «o idee fixă», 
cum spune regizorul Peter Bacso, a «omu- 
lui apartinind acelei categorii umane care 
refuză să accepte abuzurile sau compro- 
misurile», 

Revenind mereu la aceastá temá care 
reprezintá un laitmotiv al operei sale, re- 
gizorul maghiar creeazá, de data aceasta, 
o comedie agreabilă in care autopersifla- 
rea, neverosimilul si grotescul se imbiná 
cu candoarea, emotia si lirismul. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor ungare. Regia și sce- 
nariul: Peter Bacsó. Imaginea: Janos Zsombolyai. 
Cu: Juraj Durdiak, Lajos Oze, Nador Tomanek, 
Ferenc Kallai, lidiko Pecsi, Eva Ujvari. 


Zilele filmului din R.F. Germania 


Povestirile cinematografice — prezentate 
in cadrul «Zilelor filmului din R.F. Germa- 
nia» — se derulează agreabil, cu știința 
propulsării emotiei, a coboririi directe, ca- 
tre sală, a imaginilor înregistrate pe peliculă. 
Jocul dragostei si, mai ales, al întimplării, 
supus de farmecul actorului Heinz Ruh- 
mann, conferă o blindă savoare comică fil- 
mului Oh, Johnathan — Oh, Johnathan! 
Încurcăturile nostime, construite dupa 
tipicurile vodevilului se insiruie lejer in 
filmul realizat de Peter Wirth, reanimate de 
tandretea si dezinvoltura, de căldura si 
umorul septuagenarului Heinz Rühmann. 

Acelaşi joc al dragostei și al intimplarii se 
reconstruieste în pelicula Şi ploaia șterge 
orice urmă; zimbetul impietreste însă de 
această dată, căci succesiunea de fericite 
coincidente se încheie mereu sub pecetea 
morții; o senină iubire, întreruptă brutal 
printr-un spectaculos accident de maşină, 
declanşează începutul altei povești de dra- 
goste, curmate apoi, tot atit de dur, de un 
alt accident, de avion, acesta fiind premedi- 
tat, ca o expiatiune? Firul epic, imaginat de 
prolificul Alfred Vohrer se țese cu ușurință, 
în decorurile elegante, rafinat somptuoase, 
printre buchetele de flori şi toaletele colo- 
rate ale eroinelor, care-și inäbusä cu grație 
în lacrimi, suferințele. 

O tonalitate de roman popular, cu accen- 
te vizibil sociale, prezidează evocarea plas- 
ticá si sobră a începutului de secol din 
filmul Ferma Sternstein; colinele Bava- 
riei îşi schimbă veșmintele anotimpurilor 
— narațiunea se desfăşoară amplu în timp 
— iar situaţiile dramatice se acumulează 
într-un sir continuu. Moartea coboritorului 
de bușteni are parcă similitudini cu aceea 
a naivului táran-sculptor, în timp ce dispa- 
ritia proprietarilor fermei Sternstein se cx 


14 


Reinnoind tradiția brechtiană 


munică auster: cuplurile simetrice, perso- 
najele perechi, întruchipări ale nobletei si 
purității sau, dimpotrivă, ale vicleniei și urii, 
se orinduiesc lent în ecranizarea (inspirată 
de romanul lui Ludwig Anzengruber), re- 
gizată de Hans W. Geissendörfer. 

Solidelor productii curente vest-germane 
li s-a alăturat un film de Volker Schlöndorff, 
autor de puternică vocație, initiator — alä- 
turi de Alexander Kluge ori J.M. Straub — 
al mișcării denumite «tinărul cinemato- 
graf». Consecvent cu sine, V. Schléndorff 
îşi păstrează şi în pelicula Foc de paie, 
luciditatea aspră a analizei, obiectivitatea 
transcrierii cinematografice, forța si eloc- 
venta meditatiilor sale. Netulburat de senti- 
mente nici acum, cind premisa scenariului 
izvorăște din notatiile autobiografice ale 
actritei Margaretha von Trotta (sotia sa, 
co-scenarista si interpreta a rolului prin- 
cipal), cineastul alcătuieşte o structură 
modernă, refacind glacial itinerariul sovái- 
tor al eroinei pornite abia la maturitate, in 
căutarea propriei identitati, a independenţei 
şi emancipării. Cu ironie — în secvența de 
music-hall, fragment în egală măsură ple- 
doarie si satiră asupra condiției femeii in 
lumea contemporană — sau cu obstinatie 
teoretică — în episodul de la muzeu, ce 
reliefează în capodoperele picturii destinul 
femeii de-a lungul veacurilor — aparatul de 
filmat (în spatele căruia se află operatorul 
Sven Nykvist, celebrul colaborator al lui 
Ingmar Bergman) reface «epidermic», «fără 
aureolă» asa cum îşi dorea autorul — reali- 
tatea, un document de viata, în fata căruia 
Schlöndorff obligă publicul să gindeascä, 
reinviind astfel, prin cinematograf, indrágita 
tradiție brechtiană. 


loana CREANGĂ 


0 vară 
cu un cowboy 


Sună vesel, sună deconectant, a co- 
medie estivală, ceea ce și este. Ea, stu- 
dentá la psihologie, se îndrăgostește in 
vacanţă de un tinár tractorist trimis, dupa 
o pozná, «la munca de jos». Adicá pazi- 
tor de vaci in satul cu pricina. Ea cind 
gravă, cind spirituală, cu ochelari si 
reflexe psiho-analitice, el zănatec si 
pierde vara, dar prompt in intentii ma- 
trimoniale, pereche ideală de comedie 
trăznit-lirică. Ceea ce este, spre delec- 
tarea spectatorilor mai putin preten- 
tiosi. Dar si cei cu standing-ul intelec- 
tual mai ridicat găsesc cite ceva, pentru 

3 filmul este citeodatá amuzant, cîte- 
odată proaspăt, dar întotdeauna foarte 
bine jucat pe linia lui amárui-reflexivá, 
sugerind, îndărătul zimbetului de mo- 
ment si al situaţiilor de viață mai putin 
roze, adrese critice mai putin pitoreşti 


decit vila-cabană ce găzduiește vacanța 
cu pricina. De pildă, singurătatea stu- 
dentei sau mijloacele ei cam precare 
obligind-o să însoțească pe post de 
ingrijitoare un prieten din copilărie, cam 
neisprăvit de felul lui si rástátat de o 
mamá cu «relaţii», capabilă să aranjeze 
nu numai cariera odraslei, dar și viitorul 
lui matrimonial; cu o fecioară de bani 
gata, însăși fiica decanului facultăţii 
la care restantierul etc., etc. 

Situatii de haz ca: intilnirea «logodni- 
cilor» în grădină, aerul de gisculitá in- 
tatuatá al puberei emancipate, ironiile 
spirituale ale psiholoagei pe post de 
doică, reprezintă o direcţie satirică mai 
consistentă decit amuzanta pasiune a 
cow-boy-ului pentru distinsa intelec- 
tuală care-l citează doct pe Freud, dar 
ştie sá guste din plin și farmecele unei 
nopți de vară la tara. Cind e vorba de 
amor nu există incompatibilitáti decit 
intre oameni cu principii de viata dife- 
rite, afirma vesel filmul, altminteri pina 
si graniţele intelectuale se pot depăşi în 
pas de dans, iar gesturile se pot ar- 
moniza si ele; cit priveşte diferenţa între 
sat și oraș, sugerează filmul ceh cu 
subtilitate, ea incepe să devină un basm 
cu a fost odată... lată da, că si comedia 
poate fi de actualitate nu doar ca formă 
ci mai ales ca fond. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Regia: 
Ivo Novak. Scenariul: Jaromir Kolarov. Ima- 
ginea: Rudolf Milic. Cu: Daniela Kolarova, 
Jaromir Hanzlik, Oldrich Vizner, Marie Rosul- 
kova. 


Furtuna pe uscat 


Un port insorit pe țărmul Mării Negre 
Promenada localnicilor se desfășoară 
in cadenta fanfarelor adăpostite in 
chioșcuri, urmată de ritmul umbrelelor 
dantelate ce răspund cu eleganță la 
salutul pălăriilor înalte... O lume de 
început de secol părind a duce o foarte 
dulce existență și care nu a pierdut 
încă nimic din spectaculozitatea ei ex- 
terioară. Dar valurile înspumate ale 
mării și clocotul cuptoarelor de pe nave 
vestesc parcă în freamătul lor neobosit 
apropiatele seisme sociale. Pentru că 
furtuna nu va fi doar pe uscat sau doar 
pe mare, ci si în sufletele si relațiile 
dintre oameni. 

Momentul istoric și conflictele socia- 
le se lasă descoperite din unghiul de 
vedere și prin copilăreasca experiență 
a unui băiat de doisprezece ani. El este 


ry 


cel ales să sfideze lumea generatoare 
de nedreptate. O face mai întii fără sá 
știe, din dorința de a spune adevărul. 
Adevărul despre moartea unor mari- 
nari. Şi tocmai acest adevăr va declansa 
conflictul în povestire, dar si pe cel din 
destinul eroului, pregătindu-i un viitor 
care să-l alăture revoluției. 


Producție a studioului Maxim Gorki. Regia: 
Eduard Bociarov. Scenariul E. Bociarov, A. Ga- 
liev, după motivele unor povestiri de Boris 
Jitkov. Cu: Sasa Makartev, Sasa Silin, tha 
Ermolaev, Gheorghi lumatov, Nina Mensikova. 


invingatorul 


Un cîmp fumegind de exploziile pro- 
iectilelor; trupurile celor ucişi de o 
parte si de alta a baricadei zac într-o 
postumă și nedorită înfrățire, care este 
totuşi una de singe. «Noi sintem pentru 
dreptate, ei sint pentru dreptate și peste 
tot curge singe» — se aude strigătul 
sfisiat de durere al unei mame, concen- 
trind în el tot tragismul războaielor ci- 
vile și în special drama celor ce trăiau 
evenimentele fără să poată desluși pers- 
pectiva istoriei. Sintem în zilele singe- 
roase, cind tinăra republică a Sovietelor 
trebuia să-și impună cu arma în mină 
dreptul la existență. Autorii se opresc 
însă cu precădere asupra înfruntărilor 
de idei păstrind conflictul armat doar 
atit cit e nevoie să dea filmului dina- 
mism. Cei doi eroi ai acţiunii — coman- 
dantul detașamentului armatei roşii şi 
cel al unei grupări alb-gardiste își încru- 
ciseazä mai degrabă tăișul credințelor 
decit al spadei. Prin atitudinea lor, fil- 
mul pune în discuţie conflictul dintre 
idealul în pas cu istoria și idealul greșit 
ales care face din acele fapte care oricit 
de vitejesti ar părea ele devin pina la 
urmă «fapte vinovate fata de popor». 

O temă tratată de atitea ori de cineas- 
tii sovietici găsește si acum în regia lui 
Ladinin si Hadjikian tonul patetic con- 
vingător si rezonanţe poetice. 


A.D. 


Producţie a studioului Mosfilm. Regia: Anore: 
Ladinin, Edgar Hodjikian. Scenariul: Anatoli 
Stepanov. Cu: Aleksandr Zbruev, Gheorghi 
Taratorkin, Valentina Kareva, Mihail Lobanov, 
Evgheni Sutov 


Deşi se folosesc pistoalele, 
duelul este între două crezuri 
(Aleksandr Zbruey 

şi Gheorghi Taratorkin) 


Zbuciumata 
lună septembrie 


Zile de război. Zile grele pentru cei 
de pe front, dar si pentru cei rămași 
acasă să lupte cu foamea si cu bandiții 
ce profitau de incercuirea fascistă incer- 
cind să răstoarne ordinea poporului. 
Într-un sat ca atitea altele din Ucraina 
sosește un soldat investit cu puteri 
depline si inarmat cu o pușcă, pentru 
a restabili ordinea. Dar bandiții sint 
mulți, bine înarmați și au iscoade în sat. 
Acestui singur soldat îi revine misiunea 
să organizeze rezistenţa și să trezească 
conștiința consătenilor speriați de atita 
moarte și mizerie Un erou pe frontul 
de acasă, un erou ca multi alţii, care va 
avea bucuria misiunii împlinite. 


Simona DARIE 


Un film de: Leonid Osik. Cu: Viktor Fokin, 
Borislav Brondukov, Antonina Lefti, Irina Bu- 
nina, Fedor Panasenko, Aleksei lan. 


O Mari cineasti scoşi din uitare. 
@ Capodopere reinviate. 
O Tinere cinematografii 
impuse atentiei. 
O Noi generații descopegind 


arta filmului, 
toate 
prin pasiunea unui singur om, 
sufletul Cinematecii franceze: 
Henri Langlois 


La moartea unui cinefil 


Conceptul de cinematecă, apărut doar cu 
puține decenii în urmă în cercurile restrinse 
ale unor cinefili pátimasi si avizaţi, a intrat 
astăzi, deplin, în conștiința publicului larg. 
Cinemateca este, în zilele noastre, nu nu 
mai un element obligatoriu în sistemul in- 
stitutiilor culturale ale oricărei tari care se 
respecta ci, mai ales, o expresie vie, materializata, a 
statutului de arta al cinematografiei, o expresie a proiec- 
tarii creatiei cinematografice in durata, in istorie, o re- 
plică a perenitatii în fata valului tulbure al confecțiilor 
comerciale care pentru atitia obturează dimensiunile 
majore ale filmului. 

Pentru toți adevărații iubitori de cinema, ideea de cine- 
matecă este legată de numele lui Henri Langlois, crea- 
torul Cinematecii franceze, recent dispărut dintre noi. 
Desigur, cercetătorii eruditi vor putea demonstra oricind 
că în unele tari au existat începuturi de arhive de film cu 
citiva ani înainte ca Langlois să se fi apucat să adune 
în cada unei garsoniere pariziene pelicule salvate de la 
fabricantii de piepteni ieftini. Desigur, se poate demon- 
stra, pe bază de cifre și tabele comparative că există în 
lume arhive și mai bogate decit cea căreia Langlois i-a 
dedicat toată viata sa, toată energia sa, pina în ultima 
clipă. Dar asemenea observaţii și completări — de altfel 
riguros exacte — interesează doar lucrările de istorie si 
statistică. În măsura în care dragostea pentru operele 
de artă cinematografică este nu numai o chestiune de 
temperatură, umiditate și evidenţă, ci și o chestiune de 
suflet, Langlois a ocupat si va ocupa în inimile cinefililor 
o poziție pe care nu i-o va putea contesta nimeni. 

Acum citiva ani, pentru prima dată în istorie (și cine 
ştie dacă fenomenul se va mai repeta), un Oscar a fost 
acordat în entuziasmul întregii Americi (și al întregii 
lumi) cinematografice lui Langlois, pentru opera sa în 
fruntea Cinematecii franceze. Era acesta omagiul vechilor 
maeștri, regizori, actori, scenariști, operatori, oameni cu 
frica lui dumnezeu si a patronului, care și-au făcut tot- 
deauna meseria cu aplicație si elicienţă si care au desco- 
perit, datorită lui Langlois, spre amurgul vieții, că de fapt 
sint niște mari artiști, egali marilor scriitori, pictori sau 
muzicieni despre care uneori făceau filme biografice, că 
despre roadele muncii lor se pot scrie cărți, se pot or- 
ganiza simpozioane, se pot susține teze de doctorat. 
Era acesta și omagiul tinerilor maeștri, imbátati de minu- 
nile descoperite în Cinemateci și care parcă nu mai pot 
face filme — să ne gindim la Woody Allen, la Mel Brooks, 
la Altman, la Scorsese, la Mazursky si la atitia alții — 
fără să citeze mereu, fără să se refere mereu la acele 
opere nemuritoare pe care primul, Langlois, le-a impus 
în conștiința artistului contemporan. 

Cinematograful își are legile lui și cine se identifică 
cu el trebuie să-i accepte toate servitutile. Nu-i de mi- 
rare, deci, că în lumea filmului, Langlois devenise un fel 
de vedetă si incă o vedetă de prim rang. «Vedeta» obezá, 
îmbrăcată în haine parcă atunci scoase din etuvá, n-a 
apărut, desigur, niciodată, în nici un film, nici măcar 
în spatele aparatului de filmat. Dar Langlois reușise să 
adune în jurul său atitea fidelitati fanatice, cum n-a reușit 
niciodată vreo «stea» autentică. Sub aripa lui s-a format 
«noul val» francez, ai cărui protagoniști au creat în jurul 
maestrului. In sala de la Chaillot şi-au descoperit vocaţia 
și drumul cele mai multe dintre personalităţile reprezen- 
tative ale tinerei cinematografii occidentale, ca și atitia 


» | 


astfel drum liber tuturor descoperirilor si reconsiderári- 
lor viitoare. Credinta lui Langlois in film era atit de mare, 
incit Cinemateca sa nu acorda aproape nici o atenţie 
activităţilor ajutătoare care formează gloria atitor altor 
instituții similare: prezentări, dezbateri, pliante, reviste, 
lucrări informative sau savante. Filmul, credea el, trebuie 
să se impună numai prin film. Teza e, desigur, discuta- 
bilă, dar reușita de la Chaillot nu poate să nu dea de gindit. 

Personalitatea si opera lui Langlois au depăşit, cum e 
şi firesc, cadrele celei de-a șaptea arte. Sociologi si 
psihologi exigenti si meticuloși au stabilit demult ca 
evenimentele din mai 1968, acea incandescentă punere 
în discuţie a tuturor valorilor societăţii franceze contem- 
porane, acel unic «happening» și-au avut prologul în 
ceea ce istoria a înregistrat drept «Afacerea Langlois». 
incercarea lui Malraux, pe atunci ministru al culturii, 
de a-l înlătura în primăvara anului 1968 pe Langlois de la 
conducerea absolută a Cinematecii (adică limitarea lui 
yumai la conducerea artistică) pe motivul (din păcate 
n bună parte întemeiat) că la Cinematecă domnea un 
mare haos organizatoric, că nu exista o evidenţă sistema- 
ticá (toată evidența se găsea în capul lui Langlois), că 
erau neglijate măsurile elementare de conservare a peli- 
culelor, că filmele flamabile nu erau transpuse pe peliculă 
non-flam, etc.; această încercare s-a lovit de riposta 
imediată si vehementă a intelectualitatii Parisului și apoi 
a întregii Frante. Mii de oameni — și printre ei, în primele 
rînduri, toți tinerii cineasti de seamă ai Franţei — au ieșit 


a Rapacitatea lui Stroheim a reintrat, grație lui 


Langlois, în circuitul mondial al capodoperelor 


Cinematograful de artă pus la dispoziţia publicului 


larg prin programele Cinematecii franceze 


dintre pionierii cinematografului lumii a treia, cinemato- 
grafia pe care tot primul, Langlois,a impus-o în concertul 
artistic mondial. Cei mai mari regizori și producători 
din lume, atit de feroci de obicei în apărarea drepturilor 
lor de proprietate, îi dăruiau lui Langlois filmele lor, fără 
drepturi de licenţă, fără interdicții de reprezentare, cál- 
cindu-si în picioare asprele dogme comerciale, parcă 
insufletiti de speranță că, în felul acesta, isi vor salva 
sufletele. Dar Langlois nu era numai steaua marilor per- 
sonalitati cinematografice ci, mai ales, animatorul a zeci 
şi zeci de mii de tineri care descoperiseră, datorită lui, 
arta. Cine va putea uita spectacolul patetic al cozilor ne- 
sfirşite care se întindeau în parcul din jurul sălii de la 
Chaillot, asteptind intrarea în templu? Cine va putea uita 
atmosfera ardentă din sală, fervoarea unică a miilor de 
tineri veniți de pe toate meridianele la marea comuniune 
cu filmul? 

La o privire distrată, programele lui Langlois (fiindcă 
el făcea singur selecția) nu se deosebeau radical de cele 
ale altor cinemateci. Dar magul a reușit să impună în 
conştiinţa publicului regizorii, actorii, genurile, curentele, 
experimentele care definesc astăzi pentru cineaști și 
cinefilii de pretutindeni, orizontul sensibilităţii cinemato- 
grafice contemporane. Paradoxul constă în aceea că 
Langlois a reușit să devină cel mai ascultat orientator 
de gusturi, pornind de la principiul aparent contrariu, 
după care într-o arhivă trebuie să-și găsească locul 
toate filmele, fără nici un fel de selecție prealabilă, lăsind 


în stradă, manifestind zgomotos, au ocupat sălile de pro- 
iectie ale Cinematecii, au organizat zeci de mitinguri. 
Conflictul care, dincolo de aspectele sale tehnice-orga- 
nizatorice, reflecta ciocnirea dintre două personalități 
de excepţie, a luat repede o turnură politică: pe străzile 
Parisului s-a realizat, în apărarea lui Langlois, unitatea 
diferitelor curente ale stingii, în jurul cărora s-au grupat 
mii şi mii de intelectuali și studenţi, pînă atunci neanga- 
jati politic. Pentru prima dată după zece ani, guvernul 
generalului de Gaule si Malraux însuși au fost nevoiţi 
să bată în retragere. Langlois a rămas la Cinematecă... 
Cîteva săptămîni mai tirziu, toate universitățile Franţei 
intrau în grevă, baricadele împinzeau străzile Parisului, 
Sorbona și Odeonul erau ocupate de manifestanți, un- 
sprezece milioane de muncitori părăseau lucrul, ocupind 
uzinele, magazinele, instituţiile. 

Destinul a făcut ca Langlois şi Malraux să moară la 
periei timp unul după altul. Istoria îi va împăca, indiscu- 
tabil. 

Cinemateca franceză va merge înainte. Probabil se va 
realiza unificarea celor șase arhive de filme care există 
în Franţa (unificare pe care numai personalitatea cople- 
șitoare a lui Langlois a impiedicat-o pind acum); se va 
intraduce ordine în cartoteci, temperatura şi umiditatea 
vor fi asigurate la nivel optim. Ce se va întimpla însă cu 
sufletul Cinematecii? 


H. DONA 


asociaţia cineastilor 


@ La început de an, cineastii au pornit 
o serie de acţiuni pe linia indrumárii si 
sprijinirii cinecluburilor, a căror activitate 

e află într-o efervescentä specială, legată 
de participarea lor la festivalul national 
«Cintarea României». Astfel un număr de 
operatori-imagine, membri activi ai ACIN, 
au participat la un instructaj în cinecluburi 
din diverse localități ale județului Ilfov. 
Operatorul Dan Niculescu a fost prezent 
în comuna Dridu, Popescu Mihai în comuna 
Izvoarele, Horvath Ştefan, lonescu Grigore 
în orașele Giurgiu și Buftea și lon Frangopol 
în Urziceni și Girbovi. Operatorii amatori 
au putut astfel să se confrunte cu adevărați 
profesioniști ai imaginilor pe peliculă. 

@ «Pregătirea filmelor ce vor intra în 
concurs în etapa județeană a festivalului 
national «Cintarea României» — aceasta a 


fost tema consfatuirii cinecluburilor bu- 
cureștene, care a avut loc în sala numită 
sugestiv «Ecran-Util». O masivă participare 
de cineaști din partea ACIN subliniază 
importanța acordată acestei consfatuiri. 
Au fost prezenți regizorii Geo Saizescu, 
Andrei Blaier, Lucian Bratu, Alecu Croitoru, 
Bob Călinescu, Lucian Mardare, ca și acto- 
rul Arcadie Donos. 

@ Cenaclul ACIN a avut loc în ziua de 
19 ianuarie si discuțiile s-au axat în jurul 
referatului prezentat de Dumitru Carabat 
și intitulat «Tematica cinematografiei 
noastre — vocație și comandă socială». 

@ ion Popescu Gogo,realizatorul fiimu- 
lui Povestea dragostei,a participat la o 
serie de întilniri cu publicul la Pitesti, Foc- 
sani, Bacău si în comuna Corbu, județul 
Argeş. La aceste diverse intilniri au mai 
participat şi Dan lonescu, Ana-Maria Po- 
pescu, Valeria Rădulescu, Diana Lupeș şi 
Mircea Bogdan — actori ai filmului, ca și 
redactorul Atanasie Toma. 


@ in cursul lunii ianuarie au avut loc mai 
multe ședințe de lucru ale birourilor si 
secţiilor regie, imagine, critică, scenografie 
şi actori din cadrul ACIN. 


Ovidiu GEORGESCU 


telex Buftea 


000 Pent cele douăzeci și două de 
filme artistice de lung-metraj produse în 
anul 1976 la Buftea s-au înregistrat 30 de 
ore de muzică originală, cu concursul a 
numeroşi compozitori, dirijori, instrumen- 
tisti si ingineri de sunet. S-a cîntat ceva în 
filmele românești! 008 Cunoscuta revistă 
americană «Variety» a publicat pe o pagină 
întreagă o reclamă la coproductia româno- 
sovieto-franceză Ma-ma, realizată de Eli- 
sabeta Bostan, cu o fotografie care-l în- 
fätiseazä, dansind pe sirmá, pe celebrul 
comic de circ Popov, unul din protagonis- 


tii filmului. 000 Sergiu Nicolaescu va fi 
co-regizor — împreună cu Wolfgang 
Staudte — la filmul Omul de aur, după o 
povestire de Jack London, producție a 
studiourilor Tele-München care va fi rea- 
lizată pe platourile de la Buftea. 999 La 
«ultima oră» aflăm că în comuna Purcă- 
reni, din județul Brașov, s-a dat primul 
tur de manivelă la primul film al anu- 
lui 1977. E vorba de larna bărbaţilor (nor- 
mal, dacă e iarnă) un fel de continuare la 
succesul care s-a chemat Toamna bobo- 
cilor, datorat aceluiași tandem de reali- 
zatori: scenaristul Petre Sălcudeanu și re- 
gizorul Mircea Moldovan. Pe genericul vi- 
itoarei comedii, la care sperăm că vom şi 
ride, figurează următorii interpreţi: Draga 
Olteanu-Matei, Marin Moraru, Constantin 
Diplan, Monica Ghiutá, Emil Hossu, Vir- 
gil Ogásanu, Sebastian Papaiani, Nae Gh 
Mazilu, Carmen Galin şi alții. Sá fie într-un 
ceas bun! 

Andrei IRIMIA 


Filmul, document al epocii 


COBETCHUN 


Pentru a spune «La mulfi ani» milioanelor säi de cititori, «Sovetski 
Ekran» a gäsit cea mai romanticä expresie: chipul Svetlanei Orlova 


actorii 
vremii noastre 


A räsärit o stea ? 


O simplă coincidență — cum zic dra- 
maturgii încercaţi — ne-a frapat, citind 
revistele de cinema ale lumii, la inceput 
de an. Două reviste sovietice — «Le 
film soviétique», în ultimul număr pe 
'76 si «Sovetski Ekran» în primul său 
număr pe '77 — și-au consacrat coper- 
tile unei aceleiași actrițe mai putin cu- 
noscute dar într-adevăr deosebit de 
frumoase: e ceea ce Orson Welles nu- 
mea «frumusețea ideală», adică a tutu- 
ror rolurilor si a tuturor virstelor. Se 
numește Svetlana Orlova și ascensiu- 
nea ei este marcată tocmai de diversi- 
tatea unor roluri de toate genurile, de 
toate calibrele. Fata nu are studii de 
artă cinematografică Părinţii sînt mun- 
citori — mama e zidáritá, tatăl — elec- 
trician. Timp de șapte ani, Orlova a 
studiat baletul la Şcoala coregratică 
din Moscova, unde se puneau mari spe- 
rante în talentul ei. Cu un ansamblu de 
dansuri a străbătut Uniunea Sovietică, 
oräsel cu orășel, dansind, dansind, dan- 
sind. În '70 — la 13 ani deci — regizo- 
rul Bunaev o remarcă și o distribuie 
într-un film pentru copii și tineret. Ca 
în șapte ani, Orlova să interpreteze tot 
ce vreți, de la comedii la dramă, de la 
rolurile de partizană eroică la veseli 
contemporani. Rolul din Ultima întil- 
nire (1974) spune ceea ce trebuie despre 
arta matură a tinerei actrițe: 

— «Rolul Aniei parcurge virste dife- 
rite: fetiță de 13 ani Intr-un orfelinat, ca 
brusc să ajung la o tinără de 22 de ani. 
Eu «personal nu aveam mai mult de 
17... lar rolul aproape că nu avea text. 
Totul era construit pe o psihologie a 
detaliilor»... 

Ultimele ei creații aparțin unor basme 
filmate. Regizorii genului n-o scapă din 
ochi. Şi aici — roluri contrastante: cind 
o puștoaică modestă și drăguță, cind 
prințesa capricioasă și răsfăţată dintr-o 
poveste de Andersen. 

Ce crede Orlova în fata acestui explo- 
ziv succes? 

- «Cu cht joc mai mult, cu atit resimt 


mai acut lipsa măiestriei, a experienței, 
a cunoștințelor. Abia acum vreau să 
intru la Institutul cinematografic, să 
învăţ». 

E o concluzie care definește nu o dată 
talentul 


cronica 
ecranizărilor 


Ofiterii 
din 
«Deșertul tătarilor» 


Ora distribuţiilor somptuoase n-a tre 
cut. Pentru a ecraniza celebrul roman 


viata 
ca-n filme 
C 
Vesela poveste 
a unui actor amarit... 


Într-o zi a anului 1975, Sylvester Stallo 
ne se uita la televizor, la televizor se 
transmitea meciul de box dintre Muham 
mad Ali și Chuck Wepner; Muhammad 
Ali era cine e; Chuck Wepner era un 
nimeni; Sylvester Stallone era un actor 
amărit, la 30 de ani, privire de ciine 
bătut și fizic de hamal; figurant, rătă- 
citor pe platourile Hollywoodului, nume 
mărunt sau chiar ignorat de genericele 
unor superproductii de «science-fic- 
tion»; fiu de emigranți italieni; pentru 
a-și tine nevasta și fetița, Stallone a 
spălat mașini, a fost sufleur de teatru, 
vinzător ambulant, a jucat în viata, 
de-adevăratelea, pentru citiva dolari in 
plus. 

Din adincul acestei mizerii, el se uita 
la Muhammad Ali şi Chuck Wepner. O 
idee apăru in mintea sa şi in Irei zile 
si trei nopţi, el făcu din această idee 
ceea ce se face din multe idei și multă 
viată — un scenariu de film. Scenariul 
se numește «Rocky» și el povestește 
cum trăia în Philadelphia un boxer 
amărit, Rocky Balboa, la care nimeni 
nu se uita, angajat în gale de mina a 
doua, pentru clțiva dolari in plus. Dar 
într-o zi, adversarul lui Appolo Creed, 
campionul mondial al «greilor», se ră- 
neste si nu poate susține meciul. A- 
tunci, ce se întimplă? Se întimplă ca-n 
toate filmele cu un boxer, Rocky, cind 
cineva acolo sus îl iubeste. Finantato- 
rii meciului ii aleg lui Creed un adver- 
sar necunoscut, un nimeni: Rocky Bal- 
boa. Lumea întreagă va tace ochii mari 
si va veni puhoi să vadă cum îl masa- 
crează Appolo Creed pe Rocky Balboa 
Nu, Rocky Balboa va lupta sublim, nu 
se va da bătut și-l va sili pe campionul 
campionilor la un meci nul. Lumea in- 
treagă îl va privi cu alti ochi pe Rocky 
Balboa. 

O dată sfirsitä povestea, Stallone se 


al lui Dino Buzatti, «Deșertul tătarilor» 
(care s-a bucurat şi la noi, de un cert 
succes de public), Jacques Perrin, fo- 
tograful din Z, ajuns producător inde- 
pendent de filme și încă de bună cali- 
tate politică — a strîns în jurul cunos- 
cutului regizor italian Valerio Zurlini, 
citeva chipuri prestigioase ale ecranu- 
lui internațional. 

Pină la proba cu propriii noştri ochi, 
a regiei și scenariului, putem aprecia 
extraordinara artă a machiajului care 
nu poate să nu dea — chiar celor care 
nu cunosc acel roman al așteptării 
unui inamic care nu apare, dar tin min- 
te acești actori din alte roluri —o nouă 
dimensiune a talentului lor: Jacques 
Perrin (1) în rolul unui locotenent 


duce cu marfa sa la tirg. Producătorii 
sint entuziaști. Ei n-au mai citit un 
astfel de scenariu. Rocky va fi sau 
Burt Reynolds, sau James Caan, sau 
Ryan O'Neil. Nu. Stallone zice că el nu 
le dă scenariul decit dacă în rolul prin- 
cipal va juca — fie si pe gratis — el, 
Sylvester Stallone. «E o nebunie» — 
Îşi spun în gind producătorii. Bun. O 
acceptăm. Filmul se face, iese pe piaţă, 
succesul e uriaș, «Rocky» e conside- 
rat filmul-soc al sezonului în Statele 
Unite. Stallone a dat lovitura, lumea Il 
privește altfel, fotografii se înghesuie, 
ziariştii se bat pentru un interviu, Syl- 
vester declară frumos că «Rocky e un 
film autobiografic», criticii comentează 
in transă că realitatea s-a confundat 
incă o dată cu ficțiunea, etc., etc. 

Doar cite un copil al secolului, ajuns 
la bátrinete printre atitea cinemateci, 
se întreabă în barbă: Unde am mai auzi! 
povestea asta? 


Cineva acolo sus se pare că iu- 
beste un nou boxer, un nou Rocky- 
Rocky al lui Sylvester Stallone, 
filmul-soc al sezonului in S.U.A. 


care se lasá vrájit de pustiu; Vitto- 
rio Gassman (2) un colonel care în 
numele amintirilor refuză răspunde- 
rea; Giuliano Gemma (3) — un co- 
mandant realist, brutal și atit; Max 
von Sydow (4) — un căpitan tot mai 
amar, tot mai bătrin; Laurent Ter- 
ziefi (5) — cel pentru care eleganța 
e mai presus de orice; Fernando 
Rey (6) — singurul ofițer care s-a 
bătut cu inamicul; Jean-Louis Trin- 
tignant (7) — medicul care în plin 
deșert e obsedat de microb; Phi- 
lippe Noiret (8) — generalul care 
fuge din cind în cind la oraș pentru 
puțină viata și sport! Cite chipuri — 
atitea poveşti... 


Documentul,sursä a filmului 


science- 
fiction 


„Infernul“ lui Dante 
nu ne mai spune 
nimic:.. 


Cititorii nostri au fost ținuți la curent 
cu «nebunia» filmelor-catastrofa prin 
care multe case de filme americane spe- 
ră să dea «lovitura secolului» sau mă- 
car să rămină în viata. Un fel de frenezie 
a monstruosului, hotărită să catapul- 
teze spectatorul din lumea spaimelor 
cotidiene într-o lume și mai groaznică, 
a pus stăpinire pe mintea și ochii multor 
«căutători de aum pe perimetrul «uzinei 
de vise». Uzinele de vise au ajuns uzine 
de coşmar. «O lume nebună, nebună, 
nebună!» pare titlul unui cintecel de 
grădiniță fata de lumile nebune care 
s-au deschis ca fălcile unui rechin în 
care misunä viermi inteligenți si devora- 
tori de om (filmul se numește Viermi, 
am scris despre el si a apărut pe piata...), 
nori negri de albine, urși gigantici, mai- 


bun... 
Paramount-ul «bagă» 5 milioane de 
dolari într-o «operă spațială» — adică 


o epopee interplanetară — care va 


«cinta» faptele unui comando pornit să 
exploreze planete necunoscute, pen- 
tru a impune pe oriunde trece civilizația 
și ideologia producătorilor americani. 
Metro Goldwin vine cu 7 milioane pen- 
tru o «contra-utopie» descriind un vii- 
tor mai negru decit Infernul lui Dante 
(despre care un regizor al genului afir- 
ma că «nu-i mai spune nimic infricosá- 
tor»...) Warner Bross — ca la licitație! 
— apare cu 10 milioane pentru a monta 
cum o farfurie zburătoare va perturba 
viaţa şi politica pămintenilor, căci toate 
«chestiile» astea au «politichia» lor. 
Universal-ul și Paramount-ul se aso- 
ciază — la suma de 20 milioane! — pen- 
tru Un sfirsit al lumii conceput ca un 
spectacol «a la Cecil B. de Mille». Tele- 
viziunea se pare însă că-i taie pe toți cu 
Spaţiu 1999 un serial, zice presa, «la 
fel de infantil ca opera spațială de 5 mili- 
oane a lui Paramount, dar cu o imagine 
ceva mai îngrijită. Spaţiu 1999 ascultă 
de regula de aur a tele-science-fiction- 
ului: a evita orice inovaţie, a te mărgini 
la cel mai evident conformism». Se 
mai anunţă: un film despre o campanie 
prezidențială în S.U.A., la anul 2020 în 
care succesiunea la inalta funcţie e 
asigurată printr-un programator de asa- 
sinate; un desen animat, dragutu’, în 
care un vrăjitor recreează tancuri hitle- 


Calitatea reproducerii nu afectează prea mult sensul fotografiei, căci 

masa informă şi neagră care domină poza alăturată este formată din 

actorii principali și chiar titulari ai filmului de groază numit (logic) 

Viermi. Viermi «inteligenți» și devoratori de om. Viermi — unul 

din recentele filme de groază care îngrozește într-adevăr și Hollywood-ul 
si împrejurimile. 


O moarte bună, dar deloc ieftină — șapte milioane de dolari — în 
contra-utopia, contra-optimista, ba chiar foarte neagra Fuga lui 
Logan. O fugă deloc sănătoasă... la cap 


mute, monștrii preistorici si tot felul de 
animale care n-au citit în viata lor o ta- 
bulă... 

Acum se anunță un nou val de orori 
filmate, luindu-se ca alibi «science- 
fiction»-ul. Teroarea nu mai tisneste -- 
ca să zicem așa, dar nu eronat — din 
niște subiecte aiurite luate din prezent. 
Acum se cere viitorului să facă și el 
pe «nebunu», să pună si el osul la «mun- 
ca» asta silnică de a inspáiminta cit 
mai adinc pe tata, mama și copiii. Lite- 
ratura «science-fiction» are un cert pres- 
tigiu, cu clasici care i-au dat o înaltă 
calitate artistică și intelectuală. Subiec- 
tele filmelor care se anunţă la orizont 
nu par însă să-și pună asemenea pro- 
bleme de calitate. Criticii serioşi si res- 
ponsabili nu pregetă a sublinia carac- 
terul minor, stupid, ba chiar imbecil, al 
acestor producții în care obsesia ma- 
joră este bugetul nebun, nebun, ne- 


riste pentru a înfrunta spiridusi slab 
dezvoltați din p.d.v. tehnic.; un film 
despre America lui 2277 cind oamenii 
care împlinesc 30 de ani fix, sint uciși 
pentru a se menține un bun indice de 
creștere demografică: «un război al 
stelelor» unde va avea loc — în concep- 
tia regizorului — «un masacru cu raze- 
dezintegrante, aproape la fel de serios 
ca un western-spaghetti». 

Ce să vă mai spunem, dacă nu ati 
murit încă de frică? Autorului acestei 
rubrici îi vine să pună punct și să cinte: 
«Hai la groapa cu furnici». Şi să urle, 
în semn de protest, cunoscuta urare: 
«Să fim sănătoși»! 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 


realizată de Radu COSASU 


filmul 
politic 


Mistuitoarele întrebări 


ale eroului comunist 


O idee extrem de interesantă - - rela- 
tia dintre acțiunea revoluționară si mo- 
delarea personalității — stă la baza ul- 
timului film al regizorului maghiar Pal 
Sandor, Un rol straniu. Scenariul con- 
ține într-adevăr o situație stranie. cu 
totul neobișnuită, care — o data inte- 
leasă — ne permite să percepem acea 
«capacitate infinită a politicului de a 
sintetiza conflictele epocii noastre», 
după cum afirmă memorabil György 
Lukacs. Subiectul se desfăşoară in anul 
1920, imediat după căderea eroicei re- 
publici roşii maghiare, în plină teroare 
albă a contrarevolutiei care háituieste, 
nas cu pas, fiecare comunist rämas in 
viata. E o vreme crudä, sälbaticä, in 
care nepreväzutul intilneste extraordi- 
narul: un tinär comunist pe «capul» 
căruia s-a pus un premiu, trebuie să 
treacă frontiera, spre Europa, cu o mi- 
siune specială, nu singur, ci cu încă un 
tovarăș pe care-l așteaptă lingă fron- 
lieră. Pentru a nu fi recunoscut, eroul 
circulă deghizat în femeie. Filiera sa 
trece printr-un mediu insolit — un sa- 
natoriu de lux pentru tratarea reuma 
tismului. Sugestia contrastului dintre 


Mărturiile unei 
supravietuitoare 


Mai gros decit romanul si incärcal 
cu mai multe legende decit povestea 
însăși, voluminosul «dosar», niciodată 
suficient în ochii marelui public, al 
ecranizării romanului lui Margaret Mit- 
chell, «Pe aripile vintului», merită imbo- 
gatit cu două mărturii venite de la Olivia 
de Havilland, «singura actriță rămasă 
in viață din distribuția celui mai mare 
film din toate timpurile», dupa cum o 
prezintă, inflexibilă la trecerea vremii, 
presa. 

Prima mărturie tine de vremea cind 
«piramida» abia se ridica: Cukor, pri- 
mul regizor, alegea distribuţia si o «ve- 
dea» pe Joan Fontaine, sora Oliviei de 
Havilland, în rolul lui Scarlett. Într-o zi, 
îi veni ideea s-o încerce și în rolul Me- 
laniei. A, nu, lui Joan Fontaine nu-i 
prea plăcea Melanie: «Dacă aveți ne- 
voie de o Melanie, luati-o mai degrabă 
pe sora mea». Cukor o chemă la telefon 
pe Olivia de Havilland, îi propuse o 
audiție si rămase într-adevăr incintat, 
după o primă încercare. Apoi fixă o 
vizionare cu David Szelnick, producă- 
torul-sef, in care replica lui Scarlett ii 
fu dată Oliviei de Havilland de însuşi 
Cukor! Numai că actrița era sub con- 
tract la Warner și Jack — magnatul 
spuse: nu, nu i-o dau lui Szelnick! Tir- 
gul se făcu numai printr-un schimb cu 
James Stewart. Actorul trecu la War- 
ner pentru o comedie cu Rosalind Rus- 
sell, de mult uitată, si Olivia de Havil- 
land intră în nemurire pe platourile lui 
Szelnick. «Poanta» finală a poveștii: 
Olivia de Havilland va juca pentru prima 
oară în viață, alături de James Stewart, 
peste treizeci și ceva de ani, în Aero- 
port '77. 

A doua mărturie e mai putin «drăgă- 
lașă» si pitorească. Ea tine de secolul 
nostru ceva mai sarcastic cu suveniru- 
rile. Televiziunea americană a prezentat 
intr-o versiune «specială» (si cu un 
enorm succes) filmul-piramidă. Oliviei 
de Havilland i s-a propus, în condiții 
financiare atrăgătoare, să vină în fata 
telespectatorilor și să spună cuvintele 
de cuviință. Actriţa a refuzat. De ce? 

— «Am aflat că filmul va fi prezentat 
în două parti. Mi s-a părut logic. Dar 
ceca ce mi s-a părut mai putin atrăgător 


revoluție și «pacea oarbă a fiecărui in- 
divid» e evidentă. Omul de legătură e 
o infirmierä care, după ce-i descrie 
drumul spre graniță, va fi ucisă de po- 
litie. Din această clipă — cum explică 
regizorul — începe infernalul joc al 
deciziilor pentru tînărul revoluționar as- 
cuns în straie de femeie: sau pleacă 
singur sau rămine în așteptarea celui- 
lalt, luînd locul infirmierei asasinate. 
El alege a doua situație si va rămîne o 
vreme între burghezii bolnavi sub nu- 
mele feminin de Sarolta. Pină va trece 
granița şi va fi împușcat... 

Desigur, nu subiectul cu peripetiile 
sale tragice interesează în primul rind, 
ci ideile care se nasc trepidant din 
acest conflict plin de forță realistă și 
parabolică. Regizorul explică sintetic 
si convingător: «Ştiu că am ales ca 
temă acestui film o situaţie ieșită din 
comun. Ceea ce mă interesează la 
maximum în această poveste extraordi- 
nară este felul în care o personalitate 
suportă o «adaptare», în numele unei 
idei superioare. Eroului îi trebuie foarte 
puțin pentru a nu-și pierde personali- 
tatea. Dar tot ce face vine dintr-o con- 
vingere mai puternică decit orice și ale 
cărei consecințe el si le asumă liber. 
Pină unde poate însă ajunge această 
adaptare necesară menținerii unui ideal, 
fără să ne pierdem personalitatea, ră- 
minind noi înșine? Aceasta e intreba- 
rea mea fundamentală...» — si, merită 
s-o recunoaștem, aceasta e una din 
întrebările pline de sens şi rod pentru 
orice film care își pune deschis sarcina 
de a oglindi și interpreta epoca noastră 
incarcata de sufletul greu al forțelor re- 
volutionare. E o întrebare cu un răs- 
puns — spre binele ei — cu mult mai 
complicat decit cele mai «stranii» roluri. 


Trecerea timpului, trecerea 
vîntului peste chipul 
Oliviei de Havilland 


a fost faptul că prima parte urma sá 
‚c întreruptă de 9 ori pentru a se face 
loc reclamelor! lar a doua parte, de 6 
ori!... Mi s-a părut absurd, Şi lipsit de 
demnitate. Indignarea mea a fost atit 
de mare incit n-am vrut cu nici un chip 
să fiu implicată în acest masacrul» 


Un trio infernal al unei infernale comedii cu hoți si vardisti. Cine scapă, 
scapă. Cine nu, ride. La urmă! (Gérard Depardieu, Michel Piccoli şi Silvia 
Kristel în Roger la Canne) 


@ «Eroii» unor vremuri grele. Ci. 


nematogralul francez cunoaște o ade 
váratá inflatie a subiectelor politiste 
Retro sau de actualitate, dramatice sau 
parodice, tanteziste sau inspirate de 
elemente reale, titlurile acoperind rela- 
tari de hold-up-uri, urmáriri in auto 
mobile si dueluri do pistoale automate 
se succ cu o viteză care pe majorita- 
tea acestor pelicule le condamnă la o 
tot atit de rapidă dispariţie din amintir le 
spectatorilor ca și din circuitele co 
merciale. Oarecare excepție în acest 
fluviu de «serii negre» o constituie două 
filme, reconstituind nu numai eveni- 
mente absolut reale, dar si momente 
mai particulare ale istoriei contempo- 
rane franceze. Este vorba de Banda lui 
Jacques Deray si Roger la Canne de 
Francis Girod. Actiunea primului film 
se petrece in perioada agitată care a 
urmat eliberării Parisului, după cinci 
ani de ocupaţie nazistă. Se pregătește 
procesul lui Pétain. Viaţa încearcă sá 
revină la normal. Cei imbogátiti în afa- 
cerile bursei negre își ascund cu grijă 
«agoniseala». E momentul propice ales 
de cinci descurcáreti pentru a-și asi- 
gura bátrinetile. Jetuind. Spargeri după 
spargeri, atacuri înarmate și «banda» 
ajunge în scurtă vreme de la faptul 
divers la articolul de prima pagină a 
ziarelor. Al doilea film povestește in- 
tilnirea într-un azil psihiatric din vre- 
mea ocupației, dintre un bandit simu- 
lind nebunia si un polițist nevropat, 
expedierea lor în Germania, într-o co- 
lonie de muncă, evadarea si reintilni- 
rea la Paris, unde polițistul încearcă 
fără prea mult zel să-l înfunde pe spăr- 
gător. Dincolo de exactitatea recon- 
stituirii şi de adaptarea în ambele filme 
a unui ton mai aproape de comedia 
bufă decit de relatarea de suspensuri, 
un atu de bază îl constituie distribuția 
filmelor. Alain Delon este seful «ban- 
dei». Gérard Depardieu, Roger la Canne 
iar Michel Piccoli, polițistul slab de 
înger, Silvia Kristel (hotáritá să uite de 
Emmanuelle si să devină actriță), prie- 
tena brigandului. Consultant de altfel 
la Roger la Canne a fost însuși Roger 
la Canne, astăzi negutátor retras din 
afaceri care-și aminteşte cu nostalgie, 
cu modestie, fără multe regrete, dar cu 
mare lux de amănunte de peripetiile 
de altădată. Şi morala acestor filme? 
Morala lor stă în caricatura lumii tulburi 
de după război, sau anilor ocupaţiei, 
cind, în timpul și-n preajma atitor mir- 
săvii si crime, briaanzli si hoţii făceau 
tigură de simpatici Robin Hood-zi. Alt- 
ceva nimic. Pentru că filmul francez 
pare că vrea să ia de la început cu «si- 
tabisirea» 

B Comoara. Timp de nouă sute de 
zile a rezistat Leningradul asediului na 
ziştilor. Timp de nouă sute de zile, sub 
bombardamente cumplite, prin ierni po- 
lare si veri toride, aducătoare de molimi, 
populația orașului încercuit a ținut piept 
invadatorului. Timp de nouă sute de 
zile soarta orașului se juca, în fiecare 
zi. Şi în tot acest timp, un mic grup de 
oameni ducea o luptă, în interiorul ora- 
sului, o luptă specială: voiau să salveze 


comorile unuia dintre cele mai prest- 
gioase muzee din lume. Ermitage-ul. 
Intr-o vreme cind moartea si distruge- 
rea erau prezente clipă de clipă, la fie- 
care colt de stradă, în fiecare intrind de 
casă, pe fiecare metru de pavaj. Trebuia 
multă pasiune, putere de sacrificiu și 
renunțare de sine pentru a te gindi la 
viața unor tablouri, cind se curmau vie- 
tile atitor oameni. Aceasta este tema 
filmului sovietic Salvarea de Solomon 
Suster. Alla Demidova, Alisa Freund- 
lich gi Ivan Soloviev sint printre inter- 
pretii filmului. 


@ Citeva cifre... După tranzacții care 
au durat ani de zile, societatea ameri- 
cana de televiziune N.B.C. a reușit să 
aibă ciștig de cauză: Pe aripile vin- 
tului a fost prezentat pe micul ecran, 
pe parcursul a două seri consecutive. 
Mai mult de 110 milioane de telespecta- 
tori (cam jumătate deci din populaţia 
Statelor Unite) au retrăit marea epope: 
sudistă, care a fost si punctul culminant 
al marii epopei hollywoodiene. Fiind 
nevoiţi, din păcate, sá participe și la o 
adevărată operaţie publicitará-mamut: 
la fiecare 60 de minute de proiecţie, 
erau intercalate pe ecran, 9 minute şi 
jumătate de reclame, la tariful de 235 000 
dolari minutul. Dreptul de difuzare pe 
micul ecran costase 5 milioane de dolari, 
iar încasările pe reclame s-au ridicat la 
12 milioane de dolari. Peste treizeci de 
comercianți joviali si de manechine zim- 
bitoare au fárimitat povestea lui Scarlett 
O'Hara, cu ofertele lor de tigári, pizze 
apetisante, sutiene, paste de dinti, apa- 
rate de stors portocale sau masini de 
tuns iarba. Acest multicolor bazar pre- 
sărat de-a lungul întregului film a în- 
semnat un mare succes comercial pen- 
tru N.B.C. (O declaraţie a Oliviei de 
Havilland faţă de acest «eveniment» 
telegenic puteţi citi la rubrica «Filmul, 
document al epocii — Documentul, 
sursă a filmului, în pag. 17). 


@ Portret al filozofului la maturi- 


tate. Sartre a facul din Țilozoție. nera 


tură, scriind «Greata». Sub condeiul 
sáu angoasa kirkegaardianá a prins 
contururi materiale, vii, apásátor de 
reale. Sartre a fácut din teatrul unor 
experimente avangardiste, tribuna an- 
gajării politice. Sartre a dus marea po- 
lemicá ideologicá a anilor '50, cu Albert 
Camus, omul care-si pusese Intrebarea: 
«Solitar sau solidar?». Sartre a compus 
în «Drumurile libertăţii», fresca anilor 
de restriște, cind Franța dispăruse sub 
viitura nazistă. Sartre a fost omul care 
a început prin a refuza premiul Con- 
court şi a sfirsi prin a nu accepta pre- 
miul Nobel. Într-un film-portret, într-un 
interviu-fluviu, de mai bine de trei ore, 
intitulat Sartre văzut de sine însusi, 
doi cineaști francezi, Alexandre și Mi- 
chel Contat și-au ales un singur decor 
— camera scriitorului, un singur plan — 
prim-planul acestuia, lăsindu-se furati 
de vraja inteligenței unui om care-și 
amintește. Şi Sartre, împreună cu Si 
mone de Beauvoir, care-l ghida prin 


bogățiile unui trecut atit de bogat, a 
știut să umple ecranul cu epopeea sa 
de om al unei conștiințe neadormită de 
glorie. Fără spectacol, fără figuranti, 
fără staruri, fără trucaje senzaţionale, 
oglindind chipul unui virstnic, aproape 
orb, Sartre văzut de sine însuși este 
o adevărată superproductie a inteligen- 
tei. E o concluzie care reiese din însesi 
datele filmului. 


E Andrisantul... cunoscut Să li 
fost popularitatea cintărelului, sau min- 
dria de adevarati copoi ai postasilor, 
cert este că, aflat în trecere printr-un 
cazinou californian, Frank Sinatra 
primit chiar acolo, în sala aglomerată 
de jucători, un colet pe care stătea 
scris doar: «Frank Sinatra, Statele Uni- 
te». O adevărată performanță poștală 
Nimeni nu s-a întrebat însă cine să ! 
fost expeditorul pachetului. Poate vre 
unul din numeroșii «nasi» ai lui Sinatra, 
din Las Vegas sau Miami, pentru care 
a expedia un pachet este mai multo 
chestiune de filier decit de bună func 
tionare a oficiilor postale. 


E Cind tace iubirea. Un bărbat si o 
femeie. Un cuplu. Poale nimeni nu a 
stiut mai bine ca Antonioni să zugră- 
veasca — așa cum a făcut-o în Aven- 
tura sau în Noaptea — echilibrul fragil 
și primejdiile care pindesc și erodează 
această comuniune și această compli- 
itate: un cuplu. Aceeași temă și-a 
tles-o și regizorul polonez Witold Lesz- 
czynski în filmul său În inima verii. 


Pe aripile a două comedii de succes 
— Un pas inainte şi Au! — s-a 


consacrat o nouă stea a filmului 


sovietic: Valentina Titova 


Povestea unui bărbat şi a soției sale 
care se refugiază pe timpul unei lungi 
vacante, departe de orașul, de prieteni, 
de preocupările care par a fi într-un fel 
vinovate de înstrăinarea instalată în 
tre ei. 


@ Balada. Sintem in 1837. Prin ma- 


rea pustă maghiară se sapă un canal 
de irigație. Vechiul mod de viata al 
pastorilor din cimpie va fi perturbat 
Un vestit haiduc, purtător de cuvint al 
nomazilor, se va împotrivi construcției 
canalului, tot așa cum în vestul sălba- 
tic, cine ştie ce desperado s-ar fi opus 
construcției drumurilor de cale ferată 
Paralela e posibilă, deoarece filmul ti- 
nărului regizor maghiar Gyórgy Szom 
jas, Vintul le șuieră sub picioare, 
este construit ca un adevărat western, 
cu cavalcade și spinzurátori, cu hanuri 


unde pindesc primejdiile. Un «western» 
și-n același timp o baladă populară. 

E Dulcea pasare a tineretii. Paul 
Newman a terminal filmările la Slap 
Shot, povestea unui jucâtor protesio- 
nist de hochei, aflat în declin: în declin 
pe gheaţă, în declin sentimental, în 
declin financiar. Este vorba de un film 
foarte dur, dar nu de o duritate inutilă, 
forțată, cu care actorul nu e niciodată 
de acord, ci — cum spune el însuși — 
«de duritatea si violența hocheiului. Si 
violența hocheiului înseamnă coaste 
rupte, singe și dinți pierduţi fără sá 
ştii». Cum acest personaj, care a în- 
ceput să-și piardă dexteritatea în mi- 
nuirea crosei sau în cucerirea femei- 
lor i-a neliniștit pe unii producători, te- 
mători ca imaginea să nu se transfere 
asupra lui Newman însuși, actorul a 
ținut să le dea acestora o replică: «Am 
51 de ani, ce naiba! Nu găsiți c-ar fi 
stupid din partea mea să incerc să joc 
un bătrin de 25 de ani?» 


Walt Disney a reinventat cu fiecare 
film copilăria. El nu mai este, dar 
personajele sale au devenit legende 


in istoria filmului (creatorul şi o 
creație a sa: Donald-Räfoiul) 


@ Un tárim numit Disney. S-au im 
plintt de curind zece am de Ta disparitia 
lui Walt Disney. Dar se poate folosi 
acest cuvint, dispariție, atunci cînd ne 
referim la un vrăjitor? Dispar oare bas- 
mele? Dispar oare minunile copilăriei? 
Mickey Mouse s-a născut din penita lui 
Disney în 1928. Are oare Mickey Mouse 
50 de ani? Se pot aşterne oare riduri 
pe chipul Albei ca Zăpada, poate fi 
Donald-Ratoiul, acum și oricind altă- 
dată, altceva decit Donald-Rätoiul? Ei- 
senstein îl plasa pe Disney ca cineast, 
alături de Chaplin si Griffith. În rindul 
inovatorilor și creatorilor de geniu. Dar 
lumea inventată de Disney a depășit 
demult hotarele lumii filmului. Bambi şi 
dalmatienii, Alice și Pinocchio, Pluto 
si Mowgli, doamna si vagabondul, sînt 
eroii unui tărim al inocentei si fericirii, 
spre care privim mereu cu aceeași tai- 
nică dorință: de a fi ca ei. De a fi copii. 
Peste 30 de premii Oscar a primit Dis- 
ney, dar ce sint treizeci de premii Oscar 
în marea sărbătoare de veselie si incin- 
tare stirnită de desenele sale? Şi poate 
nici desen nu e cuvintul potrivit: nu 
desene a creat Disney, ci destine. Des- 
tinele imposibile, şi cu atit mai fru- 
moase, ale unor copii trăindu-şi veșnic 
copilăria. 

E Un produs al intolerantei. Regi 
zorul vest-aerman Alexander Kluge.por 
nind de la o povestire intitulata «Proce- 
deu de Invátare cu deznodámint mortal» 
a realizat un tel de comedie tragicá 
despre un om care vede, în semenii săi 
și chiar în sine însuşi, un pericol pentru 
«organismul social», pericol care tre- 
buie, pină una-alta, anihilat. Acest per- 
sonaj fanatic, al unei rațiuni pustiite 
de orice urmă de umanitate, stirneste 
în conștiința Germaniei un ecou al vre- 
murilor intolerantei şi negurii de acum 
vreo trei decenii și mai bine. Eroul este 


angajat al unei uzine, însărcinat cu pro- 
bleme de pază și siguranţa instituţiei. 
«Idealul lui de viaţă — spune regizorul 
— este fabrica goală, neproductivă, fa- 
brica-muzeu, unde portarul se mişcă 
într-o ideală oră a închiderii porților». 
Fanatismul duce rapid la deriziune. Si 
Ferdinand cel tare — asa se intitu- 
lează tilmul — devine eroul unei meta- 
fore jalnice despre dezumanizare. Si 
poate si un simbol al unei primejdii 
totdeauna posibile: fanatismul orb. 


Spioana care ma iubea, Roger Moore 
a si dat gata un alt film, aflat la anti- 
podul extravagantelor cu gadget-uri stil 
N.A.S.A. si cu desfäsuräri stiintifico- 
fanteziste tipice serialului cu Bond, 
poposind în farmecul retro al unei po- 
veşti cu alt mare «agent special»: Sher- 
lock Holmes. Un Holmes anchetind la 
New York, în primele zile ale secolului 
XX, secondat de faimosul Watson — 
întrupat de nu mai putin faimosul getle- 
man «răzbunător», Patrick McNee (vă 
amintiţi serialul cu melon şi umor bri- 
tanic?) si înfruntind pe un primejdios 
savant criminal — regizorul John Hus- 
ton este actorul, în apărarea unei fru- 


moase si misterioase actrițe — Char- 
lotte Rampling. «Garnitura» actorıceas- 
că este mai mult decit solidă, dar regi- 
zorul Boris Sagal a mizat mult pe re- 
constituirea minuțioasă a epocii, ca si 
pe parodierea (cu simpatie) a tuturor 
cligeelor care au făcut din personajul 
lui Conan Doyle un adevărat erou de 
bandă ilustrată. Ca Tarzan, de pildă. 
Sau ca James Bond. 


E «Serie neagră» în costume. O 
anchetă polițistă, false monede de aur 
în circulație, două familii unite prin le 
gături cel putin bizare, un detectiv care 
nu renunţă ușor la supozitiile sale, un 
personaj «mort mai demult», dar care 
de fapt, trăieşte încă. Ceea ce este spe- 
cial în acest suspens polonez este 
epoca în care se petrece: secolul XVIII. 
Regizorul Robert Ban (care este ma- 
ghiar) şi-a realizat — dacă ţinem seama 
de opinia criticilor — pariul de a semna 
un film polițist al anilor 1700. Titlul: 
Stafia de la Lublo. 


@ Ecran francez 

e Regizorul Philippe de Broca (Omul 
din Rio) a pornit filmările la o nouă 
comedie.unde aventura și fantezia trăz- 
nită sint din plin folosite. Este vorba de 


Julie-sticluta-de-pap, cu Marlène Jo- 
bert si Jean-Claude Brialy. Ce va face 
onorabilul bancher Brialy, partas fara 
voia lui la uciderea de către Julie-Jobert 
a soțului ei (ucidere involuntară)? Şi 
nefäcind nimic (în sensul alertárii po- 
litiei), ce necazuri se vor abate pe capul 
său? Răspunsul intenţionează să-l dea 
cu maximum de surprize si poante 
de Broca. 


@ Brigitte Fossey a fost «convocată» 
de Francois Truffaut pentru a inter- 
preta rolul principal din viitorul sáu 
film. 


@ Gérard Oury (Marea urmărire, Ma- 
nia grandorii) a pus la punct împreună 
cu David si Leslie Newman, care au 
scris cîndva Bonnie și Clyde, scena- 
riul ultimului său film, Încurcătura. 
Comedia va fi deci condimentată cu 
unele scene mai dure. Interpret princi- 


pal, Lino Ventura, a cărui mamă, în 
film. va fi Madeleine Renaud. Rămine 
de yasit partea americană a distribu- 
tiei: acțiunea se petrece integral in 
Statele Unite. 

e Două scenarii, simetrice intr-un 
fel, semnate de Pascal Jardin, vor in- 
tra în producție. Este vorba de lubire 
nebună, regizat de Robert Enrico, cu 
Philippe Noiret și Catherine Deneuve, 
avind drept cadru zilele primului război 
mondial, și Armonie și orori ale răz- 
boiului de Pierre Granier-Deferre, po- 
vestind iubirea dintre un medic şi o 
infirmieră în timpul războiului de astă- 
dată din 1940. 

O Exclusivitatea lui Ken Russell în 
capitolul biografii ale compozitorilor 
(Ceaikovski, Mahler, Liszt) va lua sfir- 
sit. Televiziunea francezá a pornit rea- 
lizarea unei serii de filme artistice in- 
chinată marilor nume ale muzicii. Claude 
Chabrol va semna un Prokofiev, Edou- 
ard Molinaro, Offenbach, Jacques De- 
my, Stravinski, Roger Hanin, Saint- 
Saâns. 


m O comedie (bufă) despre 


nic innoroiate, clini rahitici, copii zdren- 
tärosi, oameni vietuind in cea mai de- 
sávirsitá mizerie: peisajul este al unui 
bidonville aflat la porţile Romei și în 
centrul acţiunii unei comedii grotesti și 
sarcastice semnate Ettore Scola (Dra- 
ma geloziei, Ne iubisem atita) — 
Uriti, murdari și răi. Cineastul poves- 
teste despre această societate aflată la 
marginea societăţii, această lume a cer- 
setorilor şi vagabonzilor păduchioși si 
pägubosi — o adevărată epopee a mi- 
zerabilismului urban — ingrosind la 
maximum liniile desenului într-o vitrio- 
lantă caricatură, pe negativ, a societăţii 
de consum. Pentru că tot despre con- 
sum este vorba și aici. Giacinto (Nino 
Manfredi) și-a scos singur un ochi, 
pentru a încasa o asigurare pe care, 
acum, o îngroapă, o doseste, o ascun 
de zilnic în altă parte, de frica neamu- 
rilor, care doresc cu nesat banii. 


M Prima victorie. Avind la bază me- 
moriile unui poet partizan, Veselin An- 
dreev, filmul regizorului bulgar Zako 
Heskia, Ultima luptă, este o baladă 
eroică despre rezistența antifascistă 
în zilele războiului, rezistență care a 
ajuns să se transtorme, lună după lună, 
an după an, într-o uriașă luptă colec- 
tivă a întregului popor împotriva inva- 
datorilor naziști. «As vrea — spune 
regizorul — să topesc masa de eveni- 
mente, mulțimea de chipuri şi destine 
în acel tot unic al unei tragedii opti- 
miste care să ne amintească, odată 
mai mult, că de-ar fi să se repete tre- 
cutul, noi trebuie să fim la înălțimea 
celor care au pierit pentru noi». 


ty. 


telescopuri 


Orele vesele 


De la o vreme incoace, 
programele micului ecran 
acordă o mai mare aten- 
tie  veseliei. Duminica, 
înainte de «ora» magică a 
Samanthei, albumul de- 
venit tradițional a încetă- 
tenit o oră veselă (0 oră întreagă!), meni- 
tă să însenineze, să coloreze, să dina- 
mizeze după amiezele zilei de virf a 
tele-săptăminii. Obiceiul mi se pare 
foarte bun, el are, de altfel, o veche tra- 
ditie... radiofonică, pe vremea în care 
televizorul era doar o idee «în eprubetă», 
iar Stroe și Vasilache iși anunțau sosi- 
rea cu un refren melodios rămas în amin- 
tirea multora ca un semnal al bunei 
dispoziţii şi al poeziei. Obicei bun, 
după cum binevenite sint teleserile 
muzical-distractive de simbătă, cind din 
decorul cu detectivi si zgirie nori, si 
mafioți şi caramele, cu stavrosi (vorba 
unui confrate, buni «de pus la butonie- 
re») si cu simpatice meditatii colombo- 
file, din decorul cu tarzani contempo- 
rani (tarzanii de ieri consumindu-se la 
ore mai mititele), se trece, aproape fără 
excepție, în decorul destins, felurit, al 
unor felurite «intilniri cu satira şi umo- 
rul», menite să redea telesfirsiturilor 
de săptămină răsuflarea intretáiatá de 
enigmele cu şerifi, trenciuri sifonate, 
crime, planuri diabolice, răpiri, masi- 
natii subterane ale suspensurilor — si 
ele necesare — de simbătă seara. Du- 
minica apoi, tot pe seară, umorul nu 
este lăsat să se odihnească, este chemat 
la ora «varietátilor», si nici acest obicei 
nu este rău, pentru că — nu-i aşa? — 
de miine începe o săptămină nouă și... 
nici un şofer nu pornește în cursă cu 
rezervorul gol, chiar dacă ar vrea n-ar 
putea, nu i-ar merge maşina, decit, cel 
mult, împinsă... 

S-au instituit, așadar, la televiziune, 
niște obiceiuri noi in acest «sector» 
al divertismentului. Destul de multă 
vreme s-a cam ocolit subiectul comic, 
desi cu toți stim că risul poate prinde 
bine la atitea și atitea, pe post de tortă 
cu frişcă (da, risul si îngrașă) sau pe 
post de piine prăjită (da, risul şi slă- 
beste), pe post de curs universitar (da, 
risul si învaţă) sau pe post de meclo- 
fenoxat (da, risul şi vindecă)... Nu tot 
ceea ce se produce, acum, pe teritoriile 
teleumorului este toarte izbutit, cite- 
odată risul mai șchioapătă, unele sche- 
ciuri au bătăi de aripi mai scurte, altele 
— gen... «tangoul pătrunjel» — pun în 
circulație glume de un gust mai discu- 
tabil. Dar ofensiva risului, neindoios, 
are șanse — date fiind eforturile concer- 
tate ale realizatorilor — să ofere tot mai 
multe momente viabile, pentru că — se 
simte! — este în ofensivă si exigenta, 
sint în ofensivă ambițiile autorilor. 

Apelul permanent la piese din umorul 
clasic, românesc și universal, reprezintă 
principalul cistig de prestigiu al orelor 
vesele. Caragiale, firește, deține recor- 
dul prioritátilor, cu schiţe si momente de 
largă circulaţie, cu schițe și momente 
mai putin răspindite, si mai este mult 
loc încă, desigur, pentru alte şi alte 
bijuterii de spirit caragialene. Sint şi 
alti umoristi clasici români care revin 
în atenția realizatorilor, după cum se 
apelează tot mai des la pagini de umor 
universal. Într-o oră veselă de acum 
citeva săptămini, o pagină reprezenta- 
tivă din creaţia spumoasá a scriitorului 
turc Aziz Nesin, de pildă, ne-a produs 
o bucurie specială, mai ales pentru că 
erau acolo, printre zimbete, niște ade- 
văruri flagrante pe ideea complicată a 
lui «cum se face un film». Filonul clasic 
este un tezaur practic inepuizabil, după 
cum si mai inepuizabil este filonul con- 
temporan, acesta avind avantajul de a 
fi în permanentă mișcare și acumulare, 
dar avind si dezavantajul de a nu fi 
totdeauna... clasic. Oricum, micul ecran 
şi-a creat un cerc de colaboratori veseli 
destul de larg (există oare şi cercuri 
înguste ?) si, cu periodicitati mai mici 
sau mai mari, multi umoriști contem- 
porani — care mai au și avantajul de a 
putea cuprinde în «obiectiv» tipuri şi 
situații comice din realitatea imediată, 
avantaj nu fără dezavantaje — multi u- 
morişti contemporani, zic, îşi regăsesc 
cite o pagină pe micile ecrane. 

Ar mai fi de spus cite ceva despre 


20 


modul în care sînt alcătuite emisiunile 
vesele, adică despre «rețeta» lor (să 
excludem pentru moment, din acest 
cuvint, toate sensurile peiorative): schi- 
ta face casă bună cu monologul, mono- 
logul cu cupletul, cupletul cu pilula, 
şi asa mai departe, există o preocupare 
vizibilă de evitare a monotoniei. Sigur, 
pentru asta trebuie ca, la rindul lor 
(deci... în primul rind), schițele, mono- 
loagele, cupletele, pilulele să nu fie ele 
însele monotone, cum se mai intimpla 
citeodată... Si ar mai fi de spus cite 
ceva despre actori. N-are nici un rost, 
știu, să insistăm abuziv pe ideea minu- 
natilor nostri actori de comedie (despre 
care se mai vorbește și în alte coloane 
ale acestei reviste, toată lumea fiind de 
acord că avem, efectiv, cu ce ne mindri, 
dar că rolurile pe măsură sint rare). 
De la Toma Caragiu, Octavian Cotescu 
și Dem Rădulescu, de la Carmen Stă- 
nescu, lleana Stana lonescu, Vasilica 
Tastaman pina la atitia și atitia actori 
de comedie care stiu sa ne inveseleasca 
uneori numai cu un gest, alteori numa: 
cu o privire, forțele sint sigure. Tele- 
viziunea ştie aceasta și ne-o dovedește 
la rindu-i. Numai că, uneori, excelenți 
actori de comedie apar la intervale 
foarte mari, sînt uitaţi cu lunile, si alții 
— dau numai trei nume: Rodica Man- 
dache, Tatiana Olier, Horaţiu Mălăiele 
— sint uitaţi aproape cu desávirsire, 
deși au făcut nu odată proba unor ta- 
lente captivante... 


Călin CĂLIMAN 


teleexemple 


Tainele operatorilor 


Am mai scris și sperăm că vom mai 
avea prilejul să scriem despre măies- 
tria artistică a operatorilor noștri. Ope- 
ratorul Dinu Tănase ne-a uimit prin 
serialul după Hortensia Papadat-Ben- 
gescu în calitate de operator și regizor, 
ca apoi să dea pe marele ecran un alt 
examen. lată deci un exemplul Am 
urmărit, într-o discretă transmisie pe 
programul Il, un film al unui alt opera- 
tor, Constantin Chelba la rubrica TV 
«Pagini literare în transpunere cinema- 
tografică»: Nimeni nu moare de Ernest 
Hemingway. Un alt exemplu! 

Filmul lui Chelba a sugerat prin ima- 
gine valoarea acțiunii si a cuvintelor. 
Istoria celor doi tineri care discutau 
despre eroism, moarte, împlinire a unor 
idealuri despre libertate se transpune 
cadru cu cadru într-o imagine deosebi- 
tă, urmărită asiduu de ochiul din spa- 
tele aparatului de filmat ca în nici un 
moment cadrul vizual să nu dezmintă 
dramaticul dezbaterii ideii. Actorii Va- 
leria Seciu și Ovidiu luliu Moldovan şi 
Vasile Niţulescu au fost «exploataţi» (!), 
acesta-i cuvintul, în așa fel încît fie- 
care tresărire a feței cadrată de jocul 


teleserial 


0 sărbătoare 
de familie: Heidi 


Heidi plutește între văi, 
munți si coliba bunicului. 
Este prietena mieilor şi a 
micului păstor. Sufletul 
ei e curat ca izvorul, cîn- 
tecul ei e vesel şi limpe- 
de, iar spaimele sint spai- 
mele ancestrale ale omului în fata trăz- 
netelor și tunetelor. Se scaldă în soare 
și în ploaie cu ris cristalin de copil. 
lubeste tot ce este în jurul ei, pe bunic, 
pe micul păstor, turma și munții din jur. 
Ghiceste dintr-o privire dacă cei din jur 
sint necăjiti sau veseli. 

Heidi nu este un personaj, ci o per- 
soană. Proaspătă, nealterată. Prin rama 
televizorului intră în viața noastră şi ne 
aminteşte tot ce are omul mai omenesc 
în el. E tulburător! Această Heidi de 
carton, cu un număr limitat de mimici 
(aceleași mimici care se repetă după 
circumstanţe) reușește să ne transmită 
uimirea, durerea și bucuria. 

Ea nu cunoaște teama, n-are preju- 
decatile speriatilor. Închisă în pivniță, 
drept pedeapsă, își găsește prieteni 
nişte șoareci. Adusă în oraș, visează 
mai departe munții. Se urcă în turnul 
oraşului pe o scară nesfirsitä dar, dez- 
nădejde! — din virful turnului se văd 
case şi numai case. Nu se văd munții 
«ein. 

E ascultätoare si supusä cu guver- 
nanta cerber care o împunge cu privi- 


Istoria poporului nostru văzută de 

Luceafărul poeziei române. Piesa 

Bogdan-Dragos de Mihail Emines- 

cu. În rolurile principale: Romeo 

Stavăr şi Gheorghe Tomescu. Regia: 
Cornel Todea 

Foto: P. Dinescu 


luminilor să capete valoare, să vorbeas- 
că spectatorului despre starea interioa- 
ră a personajului. Replica a rămas pe 
planul doi. Ea explica parcă didactic 
niște situaţii. Operatorul a înlocuit, poa- 
te în mod prea evident uneori, replica 
prin imagine. 

Nimeni nu moare a fost un scurt 
film pe care memoria celor ce l-au 
urmărit îl va reține prin cadre; putem 
povesti despre acel interior părăsit în 
care obloanele lăsau în lumina serii 
umbre de gratii pe pereți; putem po- 
vesti despre jocul ploii în imagine. Ori- 
cînd aceste imagini pot reveni în aten- 
tia celui dornic de comparații filmice, 
dovadă puterea lor sugestivă. Se pare 
că unii operatori au început să dezlege 
tainele regiei. Drum liber lor 


lleana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


O Zile fierbinți (Sergiu Nicolaescu, 


1976). Un film de actualitate care putea 
fi foarte bun dacă profesionalismul regi- 
zorului s-ar fi întilnit cu un scenariu 
de o calitate superioară. Întilnirea ne- 
avind loc (după opinia mea), filmul are 
destule momente schematice, necon- 
vingătoare. Ciudat lucru (dar nu foarte 
greu de explicat), în Zile fierbinţi viata 


rile din dosul pince-nez-ului. Este tan- 
dra cu «domnisoara Clara», fetița imo- 
bilizaté pe scaunul cu rotile, ceva mai 
măricică decit ea, care descoperă viata, 
viața animalelor, a păsărilor şi a altor 
copii — datorită ei, datorită fetitii de 
carton. 

Deşi supusă, cind guvernanta îi alun- 
gă pisoiul, se hotărăște să evadeze, să 
fugă în munții ei. Bineînțeles că eșuează. 
Bineinteles că guvernanta domnisoarei 
Clara o readuce la ordine. În fata nepu- 
tintei ei, bucática asta de carton suferă 
cumplit și noi oamenii «mari» care nu 
sintem — sau cel putin, aşa credem — 
de carton, suferim alături de ea. Pupi- 
lele ochilor ei se aseamănă cu ochii 
copiilor lui Tonitza. Două rotocoale 
negre, mobile, în care arde un foc ne- 
gru. 

Toate personajele trăiesc atit de ade- 
vărat, încît te întrebi oare nu sînt aevea? 
Pina si päläriuta, dăruită de bunic, inter- 
zisă de guvernantă, pitită de Sebastian, 
cu care Heidi evadase să-și caute mun- 
tii, devine un personaj viu. 

Niciodată — am eu impresia — dese- 
nul animat n-a creat sentimente mai 
pure, n-a zguduit participarea noastră 
de la cei mici pină la cei bătrini ca acest 
film pe care îl adoptăm în fiecare săptă- 
mină, ca pe o sărbătoare de familie. 
Deocamdată nici nu vrem să ne gindim 
că într-o bună zi serialul se va impot- 
moli în cuvintul «sfirșit». Deocamdată 
Heidi e a noastră. O iubim pe ea şi pe 
cei pe care-i iubește. O iubim pentru 
multe motive si în primul rind pentru 
candoarea cu care știe să ne spună: 
aici e adevăr și aici e minciună! 


Dorina RĂDULESCU 


pare «așa cum este ea», pare pînă la a 
da iluzia desávirsitului realism, dar pare 
numai... 

e Toamna bobocilor (Mircea Mol- 
dovan, 1975). Comedie ceva mai izbu- 
titá în acest context nu tocmai vesel 
care se numeşte comedia noastră cine- 
matografică. Observaţie destul de con- 
vingătoare asupra unor aspecte ale 
cotidianului, umor fără pretenţii de sub- 
tilitate, dar de bun simţ, cu adresă sati- 
rică exactă. 

O Salariul groazei (Henri Georges 
Clouzot, 1953). Omagiu firesc adus re- 
gizorului de curind dispărut, regizor 
care, chiar dacă nu a semnat capodo- 
pere, rămine autorul citorva filme solide, 
de remarcabil meșteșug. Între ele — 
acest cunoscut Salariul groazei: o- 
peră bine articulată, de reală tensiune 
psihologică, pe gustul tuturor. Şi pe 
gustul celor care stau cu sufletul la 
gură pentru a afla «dacă explodează sau 
nu», și pe gustul celor care, înainte de 
a-şi propune să ghicească încheierea 
unei situaţii limită, se întreabă de ce 
s-a ajuns totuși la acea situaţie limită. 
Yves Montand «d'antan». 

@ Omul din înalta societate (Mike 


Vardy, 1965). Ecranizarea corectă a unei 
proze de observaţie socială, adoptind 
—ca și opera literară — un ton cind 
strict expozitiv, cînd tăios, cind sarcas- 
tic. 

@ Apel urgent (Henry Hathaway, 
1947). Film neinteresant al unui regizor 
reputat.  Obișnuitul profesionalism, 
chiar şi atunci cind e vorba de o creaţie 
minoră. 

O Frumos, onest, emigrat în Aus- 


tralia (Luigi Zampa, 1971). «Demontare» 


sugestivă a mecanismelor unei drama- 
tice iluzii: emigrarea. Exemplu de co- 
medie amară, cu o relevabilă deschidere 
socială. Onesta — artisticeste vorbind. 

O Martorul trebuia sá tacă (Giu- 


seppe Rosati, 1974). Film-pamflet în ce 
priveşte conținutul, film-comun în ce 
privește calitatea artistică. Oricum, încă 
o piesă la dosarul filmului italian de 
neabătută critică a unor aspecte şi 
structuri ale sistemului. 

@ Tora! Tora! Tora! (Richard Fleis- 


cher, Toshio Masuda si Kenji Tukasaku, 
1969). Bun film de război. Excelente 
reconstituiri de fapte, plauzibile (cu ine- 
vitabilul coeficient de eroare) reconsti- 
tuiri de psihologii. 

@ Appalosa (Sidney J. Furie, 1971). 
Filmul a rulat în oras cu titlul «Omul 
din Sierra». Micul ecran ni l-a restituit 
cu titlul real: «Appalosa». De obicei se 
întimpla invers... Sincer să fiu, altceva 
nu simt nevoia să consemnez despre 
această peliculă. Să nu uit totuși: cu 
Marlon Brando. 

O Motanul afurisit (Robert Steven- 
son, 1969). «Pisicutá, pis, pis, pis/ Te-am 
visat azi noapte-n vis» — vorba lui Mi- 
hai Constantinescu (cintáretul de mu- 
zică ușoară, nu regizorul). Şlagăr fil- 
mat. 

@ Tarzan, omul junglei (C. Giblons, 


1934). Amuzant, în continuare. 
@ Lady Hamilton (Alexander Kor- 


da, 1949). Vivien Leigh și Laurence 
Olivier de neuitat. 
O Simfonia fantastică (Christian 


Jaque, 1942). Spune o vorbă că lucrul 
rău nu piere. Unul din aceste lucruri 
fără moarte pare a fi biografia cinema- 
tograficá romantatá a marilor compozi- 
tori. Am avut parte anul trecut de cea a 
lui Verdi, de cea a lui Mozart, de cea a 
lui Grieg, de cea a lui Beethoven — 
iat-o acum gi pe cea a lui Berlioz. Ridico- 
lul este de fiecare datá consistent si 
stinjenitor, iar un tip abulic- aparind 
pentru o secundá in tot filmul, stringind 
mina lui Berlioz, zicindu-i «Te felicit! 
Ai talent! Numele meu este Paganini!» 
si trágind apoi pentru totdeauna usa 
dupá el mi se pare ca secventá, asa 
cum aráta ea, nu doar un moment expre- 
siv pentru tinuta artisticá a acestor 
productii, ci si un numár pe care Stan 
si Bran l-ar fi invidiat cu siguranță. Nu 
ştiu de ce, dar cind văd, să zicem, cite 
un individ căruia i s-a compus masca 
lui Beethoven, așezat pe o pajiște sub 
un copac, cind mai văd apoi cum se 
adună norii si începe să plouă torențial 
si cînd, în sfirsit, văd cum omul scoate 
din buzunar creion si hirtie cu portative, 
începînd, ud pina la piele, să compună 
transfigurat sub copac — vezi bine — 
momentul furtunii din Simfonia Pasto- 
rală, mă enervez. Dar ştii cum? Rău de 
tot — vorba lui nenea lancu. Enervarea 
nefiind starea cea mai favorabilă pentru 
un cronicar, mă opresc aici şi zic — 
lăsind gluma la o parte — că, totuși, 
cusururile sint compensate: căpătăm 
o imagine infantilă și amuzantă asupra 
marilor compozitori, e drept, dar măcar 
ascultăm citeva minute bune de mare 
muzică... 


Aurel BĂDESCU 


Vincente Minnelli 


sau visul ca realitate 


Din peste treizeci de film: 
ale lui Vincente Minnelli, ju 
mătate sint comedii muzi 
cale. Desigur, nu el e «pă 
rintele» acestui gen, dar nu-i 
mai putin adevărat că el a 
introdus aici un punct de ve- 
dere personal. 

Strămoşul comediei muzicale a fost vo- 
devilul, adică acele scene de sfirsit de act 
din piesele bulevardiere, povești cu intrigă 
îndrăcită, unde personajele tot timpul dau 
din colt în colt. Cu alte cuvinte, se iutesc. 
Această iutire, la fiecare lăsare de cortină, 
se descarcă intruchipindu-se în cuplete 
dansante, unde fiecare personaj se reco- 
mandă, își prezintă buletinul de identitate 
dramatic prin scurte izbucniri de vers, mu 
zică si coregrafie. Mai tirziu, aceste scen: 
de fine de act au fost generalizate si presă 
rate de-a lungul întregului act. Astfel s 
născut opereta. Etapa a treia: scenele iuti 
te ale operetei au început să fie introdus: 
uneori cam netam-nesam, în drame ser: 
oase, sub formă de evenimente dansanto 


4 


ıspiratii si deceptii. Ca o a doua ziná Me 
isandă, ea va întruchipa toate acest: 
chemări, se va impielita în toate persona 
jele cerute de altii si va semana prin lume 
fericire, împlinire. Uşor. Lesne. lute ca 
gindul. Lesne ca visul. În Un american la 
Paris, Gene Kelly visează. Visează o nouă 
compoziție muzicală, în care este totodata 
spectator, autor, dirijor, capelmaistru si 
executant instrumentist. În chipul acesta 
așa de cinematografic, aşa de «comedie- 
muzicală» prezintă Minnelli o splendidă bu- 
cată de Gershwin. În Brigadoom, ne aflăm 
într-un sat din Scotia. Astăzi. Dar, @upa 
marele calendar al stelelor, la anumite so 
rocuri, renaşte, se trezește din somn, st 
trezește în vis satul de odinioară, satul din 
veacul al optsprezecelea. În intiinire la 
St. Louis, Judy Garland și familia ei tre 
buie să plece, să se mute la New York 
Impacheteazä. Fiecare obiect scos din loc 
‚arc-ar vrea să mai rămină, să continue 
simţim cum rezistă, cum se incordea 
i-si facă mai departe funcţiile, rosturile 
Ulcurile. Toate astea exprimate prin cinte! 


Un cuplu celebru: Gene Kelly şi Leslie Caron în muzicalul de succes 


al lui Minnelli, reprogramat la Cinematecă: Un american la Paris 


cantante. Se numesc «lyrics» în jargonu 
Broadway-Hollywood. Aceste mici «Kuns! 
stucke» s-au generalizat și au devenii 
revistă, show (o serie lungă de Broadway 
Melodies). În sfirsit, în ultima etapă, «mu 
sical»-ul s-a înnobilat: în loc ca «iutirea de 
sine» să provină din încurcăturile de su- 
biect, din complicațiile de intrigă, va pro- 
veni din complicațiile si profunzimea te- 
mei. Exemple tipice: My Fair Lady de 
Cukor si Don Quijote de Hiller. 

Dar pe tot parcursul acestui drum, gă 
sim o esență constantă: iutirea, iutirea 
trupului si a minţii, care obligă, în mod fi 
resc, pe omul cel mai normal să cinte s 
să joace. Ca să înțelegem originalitatea lu 
Vincente Minnelli, să ne gindim la curiosul 
cuvint iute. Nu e vorba numai de iuteala 
execuţiei, de ritmul accelerat al miscári- 
lor, ci dimpotrivă, de iuteala demarajului, 
de felul cvasi-instantaneu cu care reusim 
să trecem din lumea placidă cotidiană în 
lumea festivă a emotiei. lute inseamnă în 
primul rînd lesne. Cuvintul ușor e tare 
curios. El înseamnă si lejer, si facil. «lute 
ca gindul» înseamnă imponderabil ca gin- 
direa, si lesne ca tot ce facem in minte, In 
inchipuire, In acea gindire hipertrofiatá 
care este visul. In rezumat: iutire Inseam- 
na laolalta viteza, plutire, facilitate; inseam- 
ná acea ușurință în toate cele, unde lucru 
rile îşi pierd ponderea și încetineala, is: 
pierd totodată greutatea, gravitatea si gra 
vitatia universală. Visul, căderea pe gin- 
duri exprimă această lume a spectacolu- 
lui, a unei reprezentații pe care ne-o dam 
nouă înşine, un «show», intim in care sin 
tem si autor, și regizor, și textier, și actor 
şi spectator. 

Mă opresc. Căci am ajuns. Am dat toc- 
mai peste arta lui Vincente Minnelli. S-a 
zis că lumea pictată de el e lumea risului. 
E prea putin spus. Căci nu-i vorba de o 
evadare în imaginar. Lumea gindului și a 
visării e o lume tot atit de legitimă, tot 
atit de reală ca si cea zisă (fudul) «reală». 
Personajele lui Minnelli sînt de pildă acel 
Skelton care, la început spectator amore- 
zat de teatru, trăiește în fotoliu fiecare per- 
sonaj de pe scenă. Pe urmă devine actor 
si trece prin toate portretele posibile. De 
vine atitia oameni Incit pina la urmă îi est 
greu să-și mai regăsească personalitatea 
legală. Sau în Clopotele sună. Clopotel: 
sînt un modern tablou de fire telefonice 
Centralista primeşte mii de apeluri, apeluri 
de spaimă sau de dor, temeri și vointi, 


si dans, prin muzică, culoare, eleganţă in 
cea mai mică mişcare. În filmul urmáto: 
Judy ajunge la New York. Noua existenti 
e exact inversul risului. Totul e The Clock 
adică Ceasul, ornicul. Totul în marile me 
tropole merge ceasornic. În acest film nu 
există decoruri. Numai pavaje -urbane na 
turale. Căci aici nu sintem «în» New York 
Aici New York este el «cu» noi. Ca un 
personaj care nu ne dá pace. Dar tot Judy 
va învinge. Căci va iubi, se va scălda in 
marele izvor de iutire si vis care este dra 
gostea. Va trai intens si scurt. Numai ci- 
teva zile. Intens, frumos, patetic ca visul, 
ca dragostea. În Un american la Paris, 
Gene Kelly află de existența unei fiinte 


Unul din pionierii documentarului politic, autorul zguduitorului 
Noapte şi ceaţă, astăzi premiat şi... acuzat: Alain Resnais. 
(alături de Yves Montand filmînd Războiul s-a sfirsit) 


ninunate de care își propune să se îndră 
josteascá. In acest scop vrea să ştie cun 
e această fiinţă «viitoare». Se recurge |. 
miliardara sursă de cad > care e visul 
gindul, imaginaţia, ipoteza. Incepe să și-o 
inchipuie pe gratioasa Leslie Caron in- 
ir-un număr variat de caractere, costume, 
ulori, atitudini... 

Chiar în filmele ca să zicem așa realiste, 
cum e biografia Doamnei Bovary sau 
aceea a lui Van Gogh, subiectul, amarnic 
de realist, este iarăși visul. Visul Emmei 
Bovary, fidelitatea ei față de acel univers 
nr. 2 al supletei, al usurintei; al sentimen- 
tului, al indrágostirii, acel univers unde 
toate cîntă, totul dansează, zboară, plu 
teste. O fidelitate care o va duce la moarte 
Sau visul lui Van Gogh, care îl va duce la 
o amară izbindă, la un succes postum, la 
creaţie şi la nebunie. Sau acea tragedie de 
ısemenea foarte realistă: Uritul și frumo- 
sul, visul de nebun al unui regizor genial, 

are calcă peste cadavre pentru a-și îm- 
plini nebunia, strivind visul altuia, viitorul 
'rumoasei care se indrágostise nebunește 
de el, şi pe care el o va lăsa să-l iubească 
numai pentru ca, in cutare film, actrita sá 
joace bine. Un film care, probabil, va fi si 
ultimul al nefericitei eroine de film (Kirk 
Douglas si Lana Turner). 

Acesta e Vincente Minnelli, care a des- 
coperit cá arta este vis. Dar nu pentru cá 
ne aruncá intr-o lume mai frumoasá, ci 
pentru cá vis inseamná gind; si pentru ca 
tot ce facem in gind, in inchipuire, e mai 
rapid, mai bine, mai complet, mai scurt. 
Pentru toate aceste motive, tot ce e men- 
tal este, prin definitie, stilizat, adicá in- 
trat, încă de la primul pas, în tara artei 

Aceastá identitate intre gind, dragoste 
vis si artá a fost marele aport estetic al lui 
Vincente Minnelli. 


D.I. SUCHIANU 


Prolog 

la marile 
evenimente 

dramatice: 
Osinda 


mari regizori 


Anul acesta... 
Resnais 


Discretia comportamentului social și 
echilibrul prudent, temperat, nespec- 
taculos, dar ferm, al «programului este- 
tic» — reprezintă pentru unii artiști, 
puţini la număr, un fel de bumerang 
perpetuu, o armă care se întoarce me- 
reu împotrivă-le, cu o agresivitate cres- 
cută, însă niciodată provocată cu bună 
știință. Alain Resnais e dintre aceștia, 
cineast «sobru», «serios», «grav», de o 
anumită «condamnabilă» placiditate a 
temperamentului, om discret şi liniștit, 
artist tenace și foarte sigur pe ce ştie 
si ce poate. Dar lucru curios, acest ci- 
neast cu aparenţă pașnică, unul dintre 
cei mai angajaţi cineaști francezi de 
astăzi, se află — de mai multă vreme — 
in centrul atenției criticii de specialitate 
(nu numai franceze), în postura de, să 
zicem, «acuzat», suportind vina, ima- 
ginară, a unui manifest dezinteres, a 
unei pretinse neimplicări în propria o- 
peră, «subtilă», «estetizantă», dar, vai, 
neutră și indiferentă fata de propriile 
teme favorite. Aşa să fie? 

Camus fusese și el, cîndva, victima 
unei asemenea paradoxale interpretări 
critice a operei sale. Autorul «Scriso- 
rilor către un prieten german», al atitor 
articole, pamflete și eseuri de netă an- 
gajare politică, s-a văzut şi încă de 
cine? — de un Roland Barthes — acuzat 
de apolitism, tocmai el, luptătorul din 
Rezistență și autorul «Ciumeil» Tot asa, 
Alain Resnais, documentaristul care 
semna, acum mai bine de două decenii, 
scurt-metraje de evidentă angajare po- 
litică, precum Guernica sau Noapte și 
ceață. cineastul care a realizat mai 
tirziu Hirogima, dragostea mea sau 
Războiul s-a sfîrşit, pelicule si ele 
si nu numai ele — de limpede partici 
pare politică, Alain Resnais deci, este, 
acum, acuzat de placiditate şi indife- 
rentism. 

Alain Resnais — se concede — face 
cinema politic, «dar nu pentru asta îl 
iubim». Dar pentru ce? Numai pentru 
marea artă a montajului, împinsă la o 
virtuozitate care l-ar fi făcut probabil 
și pe Eisenstein să-l invidieze? Numai 
pentru «proustianismul» acestui cine- 
matograf de extraordinară echivalare 
filmică a unor senzaţii greu traductibile 
într-un limbaj coerent? Numai pentru 
acea fascinantă «muzică a ochilor» care 
este Anul trecut la Marienbad, «sim- 
fonie vizuală» care ar fi făcut deliciul 
avangardei si al doamnei Germaine 
Dulac? 

Dacă aș fi Alain Resnais, le-aş răs- 
punde tuturor acelora care il acuză de 
«lirism» (?) si dezangajare, cu replica 
aceea obsedantă a japonezului: «Non, 
tu n'as rien vu, a Hirosima». Nu, nimic 
n-ai văzut la Hirosima». 

Recentul premiu al Academiei Fran- 
ceze nu face decit să demonstreze că 
opera lui Resnais nu este, cum s-a 
pus, un lung «travelling» înspre nică- 
leri, ci un «plonjeu» profund, adînc în 
;ctualitate. 


Petre RADO 


l o Se 

- Ee te 
e . i A Hua N pr 
festivaluri 77: Y 

Nev 
Bei 
a 
r 


filme provenind 


S N - e > 
cea mai bo 


„einer 


~ Aici au putut fi vă 


prestigio 


tul fă 
vac 


fac: 
zul (Se 
> Sane 


ȘI, 

I 1 c 
A Yan iur 
lew Delhi 
lui 6: 


vi 
1 


au fost organi 
mari cineasti: 


a E e 
i „mai număr, 
y vest ye v6 

fost p ANNO LULUTO! . 

lor eu mulți cineasti 

Ameri ca a E 


itimii ani în rindul specta 
şti s-a mai scris chiar în 

'oastre „Într-o vreme, ci- 

«cinema de artă» 

e». Ce îns 
= voia all 


% D: re, 


o! 
pag 


> 
». 
¿ 


in ultimi ani, pu- 


ntre b ye poetul lor 
natografului. 7 

97 n lect b 107 

a în 1973 

'ulțumiţii. 


important: 


f + la 
ARITA Aves tăia 
Bares e de s 
n 


tatorii ca pe | 


ES DO y n 
= sie pe ine 


fata so- 


Sey 


E r 
de tiime MINAS 


SE ST a a, ewe 
| Cea mai mare producătoare 
: DCI een: "m-ar fi apărut ui 
să judecăm doar format in 
e au pătruns în Eur “lism 
Jăm premiile ol 


P: 


ajit Ray) am fi departe 


India: 
țara cu cea ma 
producție cinema 
din lume (450 f 


New Delhi: un fes 
tatur: 
= 
fi sas ER 
> Hime romanest 
P. P + . „lt 
rogramate simultan 


< M + g, 
cinematografe 


Filmul Atunci i-am condamnat pe toți la moarte 
printre cei mai importanți concurenți . 
la Marele Premiu. Alături de Complot familial de Hitchcock 


y anual. 
și gustul tru filr ub 
a productia 
de «ente: 


natograflei românești | f 
i 
} mira nci i ddd 
ectatori din 


> Seca at y 
Kapoor este 
t Alai 1 Delon 


a lami- Qhaeh Ka 
a lui ii, Sh A 
$ 


cunoscut 


y 


“sala de cinem 

ie ai Mocis Seaia. ir Er. 
ee re a 
anului « : 


E SR Pi 
la ecut. 


are a 
ede 


‘se implice cu m 
esponsabilita 
eusitelor, a v 

și u 


tr! 


dezba 
gului d 
3 


ete: P - rop marile er- ee 
zori, rum aluminiu, luminată sau cind sta e 
4 ar , la Piaţa aces a E r ta I. Tocm j 'ea 


Ini 


leter | un nur 
h — Y 


telex Animafilm 


. 
Pentru mari, 
mici si mijlocii 

000 Filmul românesc de animație 
este pus actualmente în situația de 
a-și încerca puterile într-un gen care 
părea impropriu subiectelor cu ca- 
racter tragic sau eroic, scenelor de 
masă si costumelor de epocă: genu! 
istoric. Primele filme care isi propun 
să spargă gheața, deschizind calea 
unui epos national în cineanimatie, 
au și intrat în lucru. 

Abordind un subiect istoric — răs- 
coala lui Horia, Cloșca și Crișan — 
lon Truică nu a ales calea unei mon- 
tări fastuoase, de superproductie, asa 
cum a procedat, de pildă, Adrian Pe- 
tringenaru, pregătind Legenda Do- 
chiei, despre care a mai fost vorba 
la această rubrică. Temperament poe- 
tic pînă la un fel de asceză, după care 
linia sa plastică este foarte ușor de 
recunoscut, lon Truică încearcă să 
ramina fidel faptului istoric exfoliin- 
du-l, adică îndepărtind invelisurile lui 
concrete pentru a păstra numai sen- 
sul profund și forța lui exemplară. 
Pentru fiecare episod al tragicelor 
evenimente de la 1784, regizorul a 
căutat un corespondent care să fie 
expresia plastică și simbolică a fap- 
tului istoric, nu ilustrarea lui. Vizio- 
nind filmul, spectatorii — si mai ales 
tineretul căruia i se adresează cu 
f precădere — nu trebuie să aibă im- 
* presia că participă la o nouă forma 
de invätämint ci la drama afectivă a 
unui artist care reconstituie cu durere 
si emoție un moment tragic, plin de mă- 
retie si eroism, din istoria poporului 
nostru 999 Luminiţa Cazacu, încuraja 
tă de succesul filmului Condiţia Pene- 

lopei, speră să dovedească într-un 

nou film intitulat După amiezile Pe- 
nelopei că faimosul autor al calului 
troian nu s-a ilustrat prin siretenie 
numai sub zidurile cetății llionului în 
care voia să pătrundă, ci și în incinta 
domiciliului conjugal, din care voia să 
iasă și tocmai la ore în care prea cre- 
dincioasa lui soţie ar fi avut mai multă 
nevoie de ajutorul lui. Scenariul, ela- 
borat de regizoare în colaborare cu 
Sanda Faur, prevede intervenţia ener- 
gică a unui comentator care va avea 
grijă să tempereze excesele autoare- 
lor, deseori tentate să demitizeze pe 
Odiseu, cel mai modern dintre eroii an- 
tici... 999 Laurenţiu Sirbu, maestru al 
feeriei si al decorurilor fastuoase, lu- 
crează în prezent la filmul pentru co- 
pii Fereastra. Desigur, o fereastră, 
și încă o fereastră deschisă, este, prin 
ea însăși, un început de poezie. Prin 
cadrul ferestrei trec norii, soarele şi 
luna, păsările și astfel se incheagá 
întreg spectacolul lumii. De astă dată, 
spectacolul va fi încălzit de suflul ge- 
neros al unor copii care vor să redea 
unui prieten bolnav bucuria jocului 
intrerupt, culorile și farmecul vieții. 
Împreună cu autorul filmului, vom pri- 

vi printr-o fereastră magică lumea in- 

fantilă, plină de poezie si tandrete. 


ANIMATOR 


Matty-gag 


— Lucrez la un scenariu... 
Ideea e atît de veche, încît sînt 
convins că toată lumea a uitat-o... 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


Cinefilul în adincul vieţii 


«Ca să vă scriu, am intrat în cofetäria «Opera». Alături de mine, doi tineri au 
descoperit iubirea si ea îi spune lui «fiară mică»! (poate într-o zi o să-i spună «fiarä 
mijlocie»!). Pe geam văd tremurind afișul premierei «Woyzeck». În calitate de 
recenzor, am colindat citeva cătune, insolite în curajul cu care s-au cátárat pe 
dealuri îndepărtate. Am fost plăcut impresionat de faptul că acolo, sus, oamenii 
aşteptau recensămîntul cu datele personale copiate pe hirtie, avizaţi fiind de ra- 
dio-urile lor. Efectele civilizației erau frapante. Am trăit sute de filme, am surprins 
aspecte, priviri, am scris în minte scenarii atitátoare. Lumea de acolo n-a pătruns 
încă în filmul românesc. Însă marii noştri actori aşteptau pe aproape. O femeie 
lingă o sanie cu cai era Leopoldina Bálánutá, un om sfătos era Mereutá sau Pellea. 
Dar cine era bătrina aceea descinsă din Shakespeare, din Schiller, înrudită cu 
bătrinul Mohr din «Hoţii»? Condiţia ei este paradoxală în tara noastră. Incompa- 
tibilá cu realizările noastre. E un caz obsedant. Casa ei e o colibă rece. Bátrina e 
legată peste mijloc cu o sfoară. E seară, dar îi observ privirea vie, plină de speranţă. 
Nu știe nimic despre recensămint, vede doar că a sosit un «domn»: «— Domnule, 
oricine ai fi dumneata, spune-i feciorului meu că n-am ce minca... De patru ani 


nu mi-a trimis un ban, n-a venit acasă.. 


. Noroc cu vecinii... 


De ruşine caut puritatea zăpezilor. Aflu cum ea s-a sacriticat pentru băiat, cum 
l-a întreținut. Singură, văduvă. El a ajuns bine, frumos si ingrat, are casă mare, 
are familie în Gilău. De patru ani n-a dat nici un semn. Un subiect de o anchetă 
TV. Bătrina a rămas în casa ei, abandonată, claustrată în depărtări, frustrată de 
afecțiunea filială, iar eu am devenit mesager. O parte din suflet mi-a rămas acolo. 
Am promis că o s-o ajut. Eu devenisem pentru ea marea speranţă. Imaginea ei 
mă obsedează, promisiunea mă tine treaz, fiul ingrat mai există, foarte rar, dar 
există. Nu, povestea aceasta nu poate constitui un film. Un caz nu poate fi generali- 
zat de o arta Dar ce frumos film se țese pe marginea subiectului in care fiii plecaţi 
se reintorc din cînd în cînd la casele copilăriei, unde mamele iubitoare doinesc 
încă trăinicia legăturii de singe fără de care nici un popor n-ar fi ieşit la lumină... 
V-am scris tot felul de lucruri, dintr-o răsuflare — uneori simt nevoia să scriu despre 


cele văzute si trăite.» 


Filmul românesc 
Serenadă pentru etajul XII 


@ «Nu prin comic, de alttel exagerat si 
uneori uşor ridicol, respiră Serenada a- 
ceasta... Şi nici prin actori ca Puiu Călinescu 
ori Dem Rădulescu. Ceea ce într-adevăr 
trăiește în acest film este atmosfera de 
tamilie. Normală, firească, cotidiană. Ceea 
ce impresionează este căldura și simpli- 
tatea acelui cuplu central interpretat de 
lleana-Stana lonescu si Toma Caragiu. 
Aici cred că am văzut cea mai naturală at 
mosterá de familie, nu viata «casnică», ci 
viata viață. Dar sint cam multe lucruri 
forțate ca să le putem ierta pe toate. Cred 
că regizorul Carol Corfanta ar fi reușit mai 
mult dacă ar fi încercat să facă o comedie 
«de zimbete» și nu de risete, ráminind adică 
la ceea ce cred că s-ar putea numi duiosia 
lucrurilor cotidiene. Cu atit mai mult cu 
cit în roluri de oameni de toate zilele, Toma 
Caragiu și lleana Stana lonescu au reușit 
două excelente realizări» (Liana Dima, 
Suceava) 

@ «Am mers la acest film fără nici o pre- 
judecată, mai ales că nici nu s-a prea făcut 
vilvá în jurul lui cum s-a făcut cu Premiera. 
Nu am mers la acest film sub atracţia listei 
vedetelor, că am mai luat «plasă» la anumite 
«operaţiuni». La acest film al lui Carol 
Corfanta, orice necunoscător își dă seama 
că e filmul unui debutant. Aceasta prin fap- 
tul că fiecare actor își etalează talentul în 
direcţia în care-i convine, actorii neprinci- 
pali trec prin cadru, spun o replică, revin în 
cadru şi mai spun ceva în legătură cu firul 
acţiunii. Sint stingăciile inerente oricărui 
debut. Dincolo de ele trebuie să vedem 
intenţiile lăudabile ale realizatorilor de a 
prezenta realitatea vieţii noastre de azi 
în care construim într-un ritm uimitor. 
Acest film aduce un element nou, de ab- 
senta căruia se plingea cineva în această 
revistă și anume că în filmele noastre nu 
se citește. Şi iată că acest film aduce în 
lumină acest aspect într-un mod de două 
ori lăudabil: nu numai că se citește, dar 
la noi citesc toate virstele. În orice caz acest 
debut într-un domeniu atit de spinos ca 


cinema 
Anul XV (170) 


Bucureşti 
februarie 1977 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


prof. ALEXANDRU JURCAN 
localitatea Ciucea. 
Județul Cluj-NAPOCA 


acel al comediei (dar nu numai pentru a- 
cesta mi-am permis să fiu mai indulgent) 
lasă sá se intrevadá un regizor curajos 
(o comedie e, mai mult decit orice, un act 
de curaj) care, sint sigur, va da spectatori- 
lor ceea ce ei așteaptă.» (Constantin Mar- 
cu, Liceul industrial C.F.R.-Brasov) 


Bunicul si doi delincventi minori 


O «...Filmul prin valoarea sa educativă 
lansează un semnal de piarma la adresa 
părinților dar în sala în care am fost, am 
vazut foarte pulini părinti persoane adulte 
Oare de ce? m-am întrebat. Le-a fost teamă 
că au să roşească, sau că se vor regăsi pe ei 
insisi? E păcat că au ignorat lucruri atit de 
importante, fapte zguduitoare care te fac 
să suferi cind le întilnești în viață. Copii 
fugiţi de acasă, copii dormind prin gări si 
parcuri, copii furind ca să trăiască, si iarăşi 
copii care aud din gura părinților lor: 
«n-am timp să mă ocup de tine». De ce să 
fugim din fața acestor drame reale, a răs- 
punderilor ce apasă umerii noștri? Dacă 
nu v-am plictisit, aș lansa un apel la adresa 
părinţilor sau a viitorilor părinţi. Incercati 
să obţineţi doar o oră şi jumătate liberă 
din timpul dumneavoastră. Mergeţi să ve- 
deti acest film si n-o să regretati. De veți 
rosi sau lacrimile vă vor curge, să nu vă fie 
teamă, n-o să știți decit dumneavoastră. 
Dar dacă rezistati de-a lungul acestei ore 
de educaţie dată de înșiși copiii nostri, fiți 
mîndri că vă puteți numi părinți si oameni ai 
societăţii noastre». (Burdusel Rodica, /i- 
ceul Alex. loan Cuza — Galati) 

@ «Am intrat în cinema cu convingerea 
formată că voi asista la prezentarea unei 
complexe probleme de educație dintr-un 
punct de vedere specific realitátilor noastre. 
Am găsit însă din capul locului o familie 
în pragul destrămării, fără să ştim măcar 
una din cauzele hotăritoare care au provo- 
cat-o. O analiză pe care o așteptam cu 
sufletul la gură era aceea a faptelor care din 
punctul de vedere al copilului să-l decidă 
la actul disperat de a părăsi casa părinteas- 
că. Asteptárile însă n-au fost onorate, 
palma primită de băiat pentru 4-ul luat la 
scoală (in treacăt fie spus, deosebit de 
teatral administrată), fiind departe de a 


Coperta |! 


Gina Patrichi, o mare actriță prea în- 
delung absentă pe ecrane; Amza Pel- 
lea, un actor de care publicul are mereu 
nevoie; Sergiu Nicolaescu, un regi- 
zor-actor, un actor-scenarist, un ci- 
neast total. 


Foto: A. MIHAILOPOL 


convinge... Nu pot înţelege deloc de ce 
pentru dezbaterea acestei probleme s-a 
ales o ambiantá scenograficá asa de putin 
caracteristicá nauá (o locuintá insalubrá, 
la subsol, undeva,dupá marginea Bucuresti- 
lor)» (G. Brucmaier, Calea Unirii 27—31, 
Suceava). 


Dialog intre cititori 


O altă privire asupra «Premierei» 


«Este 12,30 noaptea și mi-am îngăduit 
o clipă de răgaz ca să pot citi revista «Ci- 
nema» și pentru prima dată m-am hotărit 
să vă scriu. În numărul 12/1976 aţi publicat 
la loc de cinste, ca «scrisoare a lunii», 
părerea tovaräsului Nicolae Pavalache des- 
pre filmul Premiera. Dinsul a ris, s-a 
amuzat, dar a constatat că umorul rezidă 
numai în text si a fost descurajat de in- 
tentiile prea evident moralizatoare. După 
părerea mea, pe domnia-sa nu l-a deranjat 
«rostirea fără echivoc a moralei filmului», 
ci discrepanta dintre intenţia de comedie a 
textului și tristeţea situației dramatice. Nu- 
mai o femeie poate sesiza întreaga amără- 
ciune a filmului. Pentru că este foarte greu 
(dacă nu chiar imposibil, după cum ne 
spune filmul) pentru o femeie să fie soție, 
mamă si să se realizeze deplin si pe plan 
profesional. Situaţia unei femei-director 
este prezentată cu tot dramatismul real. 
Este ușor să enunti principii în fata unei 
ziariste tinere și credule, ce te privește ca 
pe un fenomen, dar este greu, foarte greu 
să le aplici. Din punct de vedere social, 
eu cred că răspunderile femeii sint mult 
mai mari decit ale bărbaților și filmul arată 
tocmai unde poate duce absența sufle- 
tească a femeii in cadrul familiei. Idealul 
bărbătesc al «femeii fără idei, dar de casă», 
mai este dureros de real... Simtim într-ade- 
văr nevoia de comedii fără «probleme» 
care să ne relaxeze, dar Premiera nu 
este o asemenea comedie, cu excepția 
citorva momente bine realizate. Desigur, 
au fost anumite «fineturi» care mi-au plăcut, 
dar şi scene siabe; totuși nu regret că am 
văzut filmul, ceea ce la timpul scurt de care 
dispun, contează foarte mult. Avem actori 
de comedie excelenți, dar de mult nu am 
mai văzut o adevărată comedie reușită 
de la un cap la altul, Aici are dreptate 
tovarășul Pavalache. Nu-mi permit să dau 
sugestii dar am incredere în producţiile vi- 
itoare. Cred că ar trebui să se tind seama 
și de eforturile muncii noastre cotidiene 
care ne fac foarte pretentiosi și zgirciti cu 
risul.» (Paula Pală, Bucuresti) 

N.R.: Ne cereti «scuze» (?) pentru ca 
ne-ati răpit timpul, ceea ce nu e deloc cazul, 
scrisoarea fiind extrem de interesantă. In 
schimb nu vă cereti scuze pentru faptul — 
care ne supără foarte mult cind primim 
asemenea corespondențe deosebite — de a 
nu vă fi trecut adresa. 


Filmul străin 


O «Un film formidabil, un film cu o 
actriță care face dintr-un rol aparent banal, 
un rol de forță si inteligenţă, actrița cu un 
«Oscar '74» pentru acest rol, Ellen Burstyn. 
Mi-a plăcut la nebunie acest personaj 
decis să ia viata în piept, decis să-și gă- 
sească fericirea lui și a copilului lui (slăbă- 
nogul ăla limbut si enervant, dar simpatic), 
hotărit să meargă pină-n pinzele albe ca 
fiul să nu-și piardă prima zi de școală, 
eroină nefericită și totuşi plină de optimism 
și vigoare. Apoi m-am întrebat unde au 
găsit realizatorii «chifteaua» aia cu ochelari, 
visător și moralist, răutăcios și profund, 
mindru de costumul lui de cow-boy. Alice 
va locui mult timp în inima mea». (Surlea 
Cornel-Crinu, str. Presei nr. 1, București) 


Rubrică realizata de Radu COSASU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


L 


Prezentarea grafica: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


«Este adevarat ca in acest an — mai precis in luna mai — sarba- 


torim implinirea a 100 de ani de la cistigarea, prin lupta, a inde- 
pendentei. Cutremurul, cred, va face să dam chiar o mai mare 
subliniere acestei sarbatori.» 


Unul din răspunsurile tovarăşului 


Nicolae CEAUŞESCU 


la conferința de presă cu ziariștii străini 
si români din 10 martie 1977 


_ . Tema 
independentei 
sau singurul mod 


de a respira 
in artă 


Ca SI 


Este mai mult decit semnifica 
tiv, este tulburător ca o pro- 
fetie adeverită, faptul că pri 
mul lung-metraj al unei cine- 
matografii care se nástea 
într-o mare, foarte mare 
modestie, dar si dintr-un elan 
cel putin la fel de mare, a fost Independenta 
României, superproductie într-o epocă 
în care cinematograful privea acest tip de 
film ca un fel de gigant de natură mitologică, 
film eminamente politic într-o epocă în care 
foarte puţini își închipuiau că celuloidul 
cu umbre mișcătoare poate fi și altceva 
decit un amuzament ușor, ba chiar usuratic, 
film al conștiinței treze, al conștiinței mili- 
tante nu numai al unei bresle de entuziasti, 


in viata 


ci al unui întreg popor, pentru că niciodată 
pina atunci si de destul de puline ori dupa 
aceea, o peliculă avea să însemne ceea ce 
a însemnat, ceea ce inseamnă Indepen- 
denja României, film «jucat», mai bine. 
zis reconstituire făculă cu floarea teatrului 
românesc si a Teatrului National — să nu 
uităm, sintem într-o epocă in care marii 
actori ai lumii, actorii de bon-ton, refuzau 
dispretuitori să participe la realizările unei 
întreprinderi care peste citeva decenii se 
va numi arta a șaptea, dar acum (sintem în 
1912!) îndeletnicirea era foarte departe, 
nu numai de ideea de arta, dar si de ideea 
unei lucrări serioase — acest film a fost însă 
mai mult decit o nobilă ambiţie, a fost marele 
pariu al actorilor români, al tinărului Grigore 


Brezeanu, regizorul care avea să devină 
peste ani marele actor român Grigore Bre- 
zeanu, al primei stele a scenei româneşti, 
Aristizza Romanescu, al lui Nottara, Deme- 
triade, lon Brezeanu, Gheorghe Ciprian, 
al foarte junei Elvira Popescu și al multor, 
al foarte multor slujitori si animatori ai 
teatrului românesc, ai culturii românești 
care, atunci, în 1912, voiau să facă din ani- 
versarea a 35 de ani de la Războiul indepen- 
dentei, mai mult dect o sărbătoare gran- 
dioasă, voiau o sărbătoare-manitest, o săr- 
bătoare păstrată în containerul unui film 
care să vorbească atunci, în 1912, dar şi 
peste alti 1912 ani cea a însemnat si ce în- 
seamnă pentru poporul român indepen- 
denta ca ıdeee si, mai ales, independența 
ca fapt. 

Povestea acestui film, povestea războiu- 
lui independenţei, asa cum se ştie, nu mai 
este demult doar o dată a dezvoltării artei 
cinematografice românești. Ea-povestea, el- 
filmul, un film la realizarea căruia participa- 
será 80 000 de soldaţi, un film care a provo- 
cat entuziaste manifestări de stradă în 
toată România, dar în special în Transilvania 
aflată încă sub stăpinirea austro-ungară, 
această poveste și acest film, zic, au de- 
venit un moment al conștiinței naționale. 

Printr-un joc al întimplării, dar mai ales 
al necesităţii, iată deci filmul românesc 
aducind încă din clipa nașterii sale un suflu 
de maturitate care ne apare și acum, lao 
distanţă de peste șaizeci de ani, impozant 
si exemplar. 

Este firesc ca o temă de asemenea calibru, 
de asemenea forță, o temă care într-o epocă 
atit de puţin propice a răscolit sufletele cu 
atita intensitate, să răsune în anii noştri 
cu forță înzecită. Cind spun tema indepen- 
dentei,schematizez fără îndoială, diminuez, 
reduc, pentru că în cinematografia ultimilor 
trei decenii independența nu a fost numai 
o temă, fie ea și o temă majoră, din care 
s-au născut filme ca Tudor, Dacii, Co- 
lumna, Mihai Viteazul, Cantemir, Ste- 
fan cel Mare-Vaslui 1475, Pădurea spin- 
zuratilor, Zidul, Porţile albastre ale ora- 


sului, Stejar, extremă urgență, Nemuri- 
torii ş.a., adică filme în care — pe diferite 
trepte ale expresivitatii artistice — indepen- 
denta întruchipată în persoane sau persona- 
litáti, în fapte individuale sau colective, 
apare, ca un motiv explicit. În filmul roma- 
nesc — şi aceasta se știe, se vede, se simte 
foarte clar, independenţa nu se evocă nu- 
mai în filme cu tematică explicită numai în 
scene — unele admirabile, citeva demne 
de o antologie națională: scena intrării 
lui Mihai Vodă Viteazul în Alba lulia — 
amintiti-vá profilul de o semetie vulturească 
al lui Amza Pellea si mantia albă fluturindu-i 
pe umeri, cu o cusătură roșie, un roșu de 
culoare singerie, un singeriu rău prevesti- 
tor. Independenţa nu s-a evocat numai în 
amploarea și praful bătăliei de la Vaslui, 
în mlaștinile Cálugárenilor — scena acelui 
ostaș care se ridica din noroi, ridica miinile 
spre cer strigind cu o forță care nu mai 
era forța unui om, ci forța unui întreg neam: 
victorie! pentru ca în clipa următoare două 
sulițe vrájmase venite din două direcții 
diferite să străpungă trupul ostașului în- 
crucișindu-se pe pieptul lui sub formă de 
V. V-ul de la o victorie care nu putea veni 
decit cu prețul vieții. 


Cum spuneam însă, independenţa n-a 
fost niciodată pentru cinematografia noas- 
tră doar tema unor filme. Ea a fost, ea 
rămine fundalul spiritual, cerul pe care se 
proiectează toată gindirea noastră cinema- 
tograficä, toţi eroii de ieri si de azi ai reali 
tátil românești, toate subiectele filmelo 
noastre, fie că le spunem filme de actuali- 
tate. sau comedii lirice, sau documentare 
ştiinţifice, sau desene animate. Pentru că 
independența este pentru arta a șaptea, 
ca și pentru toate celelalte arte — infinit 
mai mult decit o temă. Este un climat. Este 
un mod de a respira. Nu un mod, ci singurul 
mod de a respira în artă, ca și în viata. 


Ecaterina OPROIU 


Secvente din marele fil 


Secvenia în care datoria Secvența in care nimeni n-are vole Secvența cu ghiocei și truse 
e mai presus de orice să tremure medicale 


„„„Birlad, 4 martie, ora 21,05. Trei sute de 
copii, elevi ai școlilor din localitate, 
părăsesc — prin ceea ce ulterior aveam să 
numim o minune — sala Casei de Cultură 
a oraşului. În hol mai răminem să comentăm 
evoluţia pionierilor — artiști amatori, o 
mină de oameni. Afară pămintul urlă și se 
válureste. E 21,22. Clopotul străvechii bi- 
serici a lui Vasile Lupu bate singur, cu glas 
de moarte, în bezna de afară, în care — 
după «stop-cadrul» primelor secunde, prin 
valul uriaș de praf negru, aleargă siluete, 
se întretaie strigăte, gemete de moarte. 
faruri de masini, mogildete zburátácind 
straniu — vrăbii și porumbei plutind orbește, 
lovindu-se de oameni, de mașini, de zidurile 
caselor vechi, prăbușite, fierbinți... 


Pe trei oameni ne așteaptă autoturismul 
cu care am venit de la Vaslui, autoturismul 
de la «judeteana de pionieri», dar noi sintem 
acum la hotelul Minerva, căci unul din cei 
trei, ziaristul George Stoian are soția aici, 
la hotel, a scăpat, a scăpat miraculos din 
hotelul pe jumătate ruină... 


Ne adunám In stirșit minţile, repede spre 
Vaslui, ce-o fi acolo? dar cu ce, că mașina 
a plecat, ba nu, n-a plecat, e aci în fata 
Casei de cultură, ne așteaptă de o oră și 
mai bine. Şoferul pornește motorul grăbit; 
soferul e un foarte tinăr bunic, înțeleg 
din replicile întrerupte, giffite, că acolo la 
Vaslui, acasă, la el, e pericol mare judecind 
după ce s-a întimplat aici, acolo e soția 
care suferă de inimă, fetița, casa care... 
ll întreb nedumerit cum de ne-a așteptat, 
cum de n-a plecat îndată într-acolo, acum 
ar fi fost acolo... 

- Păi asta e misia mea, cum era să plec, 
să n-aștept? 


Două zile după aceea în mijlocul Bucu- 
restiului. 

— Ai dreptate, acolo locuiesc și ai mei, 
peste drum de Athenée-Palace. Tot norocul 
e c-au ieșit in balcon, de necrezut, restul 

casa, lucrurile de-o viatá — nu mai sint, 
bine c-au scápat cu viatá! 


Flácául acesta ca un brad trage masina 
pe dreapta, se scuză si, cu miini care nu-si 
pot ascunde tremurul, montează caseta la 
aparatul de filmat Sintem în mijlocul halu- 
cinant al Bucureștiului. Pe parbrizul mașinii, 
cele două permise speciale și o banderolă 
pe care scrie «TELEVIZIUNEA». Un mili- 
tian se apropie, flăcăul se prezintă scurt: 


— Alexandru Moraru, de la Televiziune. 


— In regulă, poftiti. 


Aparatul vibrează. Moraru urcă apoi re- 
pede în mașină, porneşte, «mergem din- 
colo, s-au anunțat supraviețuitori»... 


Apoi — s-a făcut ora 15 — mașina se 
îndreaptă ocolit, spre nord, spre Televiziune 
Știu acum că Moraru n-a dormit practic, 
de două zile si două nopți. «Du-te sá te 
culci, e timpul să dormi, omule, tremuri 
toti» 

— Da’ de unde — răspunde el inveselit, 
sau poate chinuindu-se să zimbească 
— trebuie să mai iau niște peliculă, peste o 
oră plec «in tară», prin Ploieşti. Şi în restul. 
Te las aici sau mergi la Studio?» 

Mergem — tăcind acum — înspre Tele- 
viziune, şi știu că dacă miinile și genunchii 
si sufletul îi tremură, îi tremură de epuizare 
si efort imaginile pe care le voi vedea di- 
seară «pe post», imaginile tipărite de acești 
anonimi si bravi ochi ai inimilor noastre, 
nu vor tremura... N-au voie să tremure. 


insoritä dimineaţă de 8 Martie, Bucuresti, 
undeva în spatele Operetei, unde mormanul 
de ziduri în care cupa excavatorului apuca 
cu infinită grijă, pipăind parcă posibila 
viaţă, este denumit în limbajul salvatorilor, 
«Blocul Apolodor». Colonelul s-a așezat 
pe banca acelui loc care a fost un párculet 
la colt de stradă, își lasă capul pe spate si 
închide ochii sub cinica blindete a soarelui. 

— Le-am dat dimineaţă, noi, soldaţii, 
fetelor ástora, surorilor medicale, vreo cinct 
buchete mici de ghiocei și viorele, asa, 
fleacuri. Glumeau băieţii că le dau flori 
pentru că fetele le-au adus ceai cald... 
Da’ de unde? Ei nu știau că surorile or sá 
le aducă ceai, da'astázi, má-ntelegeti este 
8 martie. Ma-ntelegeti 7!... 

Înţeleg, asa cum înțelege oricine priveşte 
în jur, în jurul acesta care pare desprins 
dintr-un încă nefäcut, înspăimintător film 
Hitchcock, că s-au dărimat blocuri, s-au 
dărimat vieți, dar nu ni s-au dárimat crezurile 
de vreme ce, dintr-o mină de ostași strivit! 
de oboseală a trei zile și trei nopți încheiate, 
unul — în această dimineață cu soare — 
aleargă pină la un al treilea colț, unde mai 
sint citeva buchetele de ghiocei. Fetele au 
primit buchetelele, nimeni n-a ținut nici o 
cuvintare, n-au fost numite «harnicele noas- 
tre tovaräse de viață», nu au primit — sur- 
prinse! — buchetelele, le-au așezat alături 
pe trusele cu bandaje, și au turnat tăcute 
în cești, ceai cald... 


Secvența in care eroul e un tinár 
actor îmbrăcat in haine ostasesti 


9 martie, ora 12,00. De trei zile, cadrele 
didactice și studenţii mută IATC-ul in 
Calea Rahovei, la Studioul de mijloace 


audio-vizuale. Pe dinafară clădirea pare 
întreagă. Cind intri în ea, vezi cerul, norii. 
Dacă cumva nu te clatini prea tare pe 
mormanele de moloz... 

Un tranzistor deschis: interviu-fulger cu 
un proaspăt absolvent al Institutului, acum 
în perioada stagiului militar. Reporterul se 
miră că absolventul n-a dormit trei zile si 
trei nopți, lucrind la ruinele fostului *"% 
din strada Ghica. Absolventul nu se a 
deloc. Vocea lui sună limpede, clar, pátran- 
zátor Jo, doamne! cite după amieze de 
«vorbire scenică» intensivă, la etajul Ill../ 
— el povesteşte că, sub dărimături a văzut 
ceva miscind, acel ceva era o fetiță, a luat-o 
— doar martorii oculari știu cum a luat-o 
— n-a aplaudat nimeni, a însoţit fetița la 
spitalul militar, fetița e în afară de orice 
pericol: 

— Sigur că trec, sigur că trec pe-acolo, 
este... este, cum să zic, este fetița mea, 
este... singele meu... 

Aci frumoasa voce impostată a viitorului 
actor se gituie și tace, iar reporterul în- 
trerupe reportajul exact cind o ţară întreagă 
înțelege despre ce fel de singe e vorba. 

Şi atunci sufletele aplaudă. 


Secvența cu vitejii flăcăi care nu 
apar pe generic 


Presa, radioul, televiziunea repetă mereu: 
grupa de cascadori de la Buftea... cascadorii 
de la Buftea... Au trecut cinci zile de cind 
acești oameni a căror meserie e jocul cu 
moartea, se intrec în a salva vieți. Radioul 
deschis prinde vocea lui Sobycek, el explică 
cum s-au urcat, cum... Apoi cind reporterul. 
teribil de emoționat, se apropie de targa 
cu cel salvat, șoptind «L-a salvat un cas- 
cador de la Buftea, pe nume Aurel Popescu, 
și încă unul... numele dumneavoastră?!» 
i se răspunde cu un fel de uimire, uimire că 
oamenii mai au timp de asa ceva: — Mureal...