Revista Cinema/1990 — 1998/013-CINEMA-anul-XIII-nr-7-1975

CS 


P 


"a 
N 


1965-1975 


DECENIUL 
CERTITUDINILOR 


Sint zece ani de cînd, în miezul unei veri lucide, avea loc, 

la 19 iulie 1965, deschiderea Congresului al IX-lea al 

Partidului Comunist Român. 

Moment istoric în dezvoltarea României socialiste, expre- 

sie a spiritului înnoitor, revoluționar al partidului, congre- 
sul de acum zece ani a marcat ridicarea pe o treaptă mai înaltă a întregii 
vieţi sociale şi spirituale din țara noastră, afirmarea dinamică, limpede, 
îndrăzneață, a principiilor marxiste, a contribuției proprii a partidului 
şi poporului nostru la cauza socialismului și comunismului. 

Însemnele deceniului care a urmat s-au fixat definitiv în istorie, 
prin cifre şi date precise, prin fapte pilduitoare, ilustrînd dezvoltarea 
fără precedent a ţării noastre, participarea activă a maselor şi a spe- 
cialiștilor la elaborarea şi înfăptuirea politicii partidului, încurajarea 
talentului şi originalității, pe marile coordonate spirituale ale națiunii, 
unitatea deplină a cetăţenilor, indiferent de naționalitate, în lupta pentru 
progresul rapid al României socialiste, independente și suverane, în 
cadrul marii familii a tuturor națiunilor. 

Pentru noi toți și pentru urmași, acești zece ani, cu tot ce am realizat 
şi proiectat, pentru prezent și pentru deceniile viitoare, se leagă de 
imaginea omului pe care, în prima transmisie directă de la un congres 
al partidului, l-am urmărit pe ecranele televizoarelor, metodic şi ri- 
guros, captind adeziunea vibrantă a audienței, la acel congres deschi- 
zător de epocă: tovarășul Nicolae Ceaușescu. Ideile pe care secre- 
tarul general al partidului le-a exprimat acum zece ani au fost confir- 
mate în mod strălucit de întreaga evoluție a vieţii interne şi externe, 
de congresele al X-lea și al XI-lea, de conferințele naționale. Ele ne 
călăuzesc și azi în înfăptuirea Programului partidului, în realizarea mi- 
siunii cetățenești, profesionale și a vocației fiecăruia dintre noi. 

1965—1975 este deceniul în care cinematografia românească a bene- 
ficiat direct de indicațiile date de către conducătorul partidului şi sta- 
tului la repetatele sale întîlniri cu cineaştii, în cadrul dialogului continuu 
cu toate categoriile de cetățeni, de pe întreg cuprinsul țării. Sînt indi- 
cații concretizate în triplarea volumului producției de filme, în orga- 
nizarea pe baze noi a producției cinematografice, în perspectiva stimu- 
lării valorilor, pentru legarea și mai strinsă a artei de idealurile po- 
porului muncitor, de marile probleme ale istoriei României de ieri, 
de azi și de miine. 

Înfrîngînd dificultățile şi luptînd pentru a traduce în practică indica- 
tiile conducerii de partid, împotrivindu-ne cu tărie rutinei și anchilo- 
zei, participind cu toate forțele creatoare la vasta operă de edificare 
a țării noastre, avem drept deviză permanentă cuvintele pe care tova- 
răşul Nicolae Ceaușescu le-a rostit la inchiderea Congresului al 
XI-lea al partidului: 

«Dorim să spunem deschis, dragi tovarăși și prieteni, că nu 
pornim la plimbare, pornim la un drum de muncă! În această 
ascensiune vom avea și greutăți de învins, va trebui să trecem 
și obstacole, Dar, așa cum în milenara sa istorie poporul nostru 
a știut să meargă victorios înainte, avem toată garanția că, în 
frunte cu comuniștii, vom înfrînge toate greutățile, că națiunea 
noastră va merge tot mai ferm înainte spre comunism.» 


1975.Un record: 


pînă-n vară,12 premiere româneşti 


Ştefan cel Mare — Vaslui 1475 Nu filmăm să ne-amuzăm 


Zidul § Tată de duminică 
Actorul și sălbaticii Pe aici nu se trece 
Ilustrate cu flori de cîmp § Comedie fantastică 
Filip cel bun Toamna bobocilor 
Muntele ascuns $ Hyperion 


Solidaritate și 


În istoria năvălirilor şi in- 
vaziilor cărora poporul ro- 
mân a trebuit să le facă 
faţă, în milenara sa exis- 
tenţă pe acest pămînt, al 
său dintotdeauna, inunda- 
iile din acest an, ca şi cele din 1970, au 
locul și semnificația lor aparte. 
E Ca și războaiele care s-au perindat fără 
incetare, de-a lungul secolelor, din toate 
punctele cardinale, ploile torentiale fără 
precedent, năvălirea uriașă a apelor pe 
cei doi versanți ai Carpaţilor, către Dunăre 
și Mare, n-au cruțat așezările umane, n-au 
ocolit construcțiile înălțate cu trudă, nu 
s-au oprit în marginea lanurilor de griu 
copt, n-au lăsat netulburată liniștea gin- 
ditorului sau artistului. 

Ne-au găsit, aceste calamități ale ceru- 
lui, într-o perioadă de virt a rodniciei pă- 
mintului, într-un moment de spor fără 
seamăn al muncii noastre libere, apărate 
cu nădejde impotriva amenințărilor 
de altădată. În 30 de ani de etort con- 
structiv, desfășurat sub conducerea 
partidului clasei muncitoare, am făcut 
să crească de 30 de ori putereă fa- 
bricilor noastre, am reușit să ne demon- 
străm nouă înșine și să arătăm lumii în- 
tregi că, pe acest pămint se înalță, din ho- 
tar în hotar, zidiri trainice, case omenești 
şi uzine falnice, în stare să dureze şi să 
strălucească în veac, asemenea cu cele 
din țările civilizate care n-au cunoscut 
vitregiile acestui loc de răscruce, dăruit 
cu bogății şi frumuseți nespuse, dar și cu 
ceea ce aduc «vinturile, valurile». Pierde- 
rile au fost și sint mari, dureroase. Încă 
din prima seară, venind de pe frontul 
luptei cu apele revărsate, în haină de 
lucru, secretarul general al Partidului 
Comunist Român, președintele Republicii, 
tovarășul Nicolae Ceauşescu, în impresio- 
nanta sa apariţie pe ecranele televizoare- 
lor, anunțind instituirea stării de necesi- 
tate pe intregul teritoriu, a prezentat cu 
toată forța proporțiile catastrofei: «S-au 
produs situații grave în multe județe 
ale patriei; au fost inundate zeci de 
localități — comune și orașe — unități 
industriale și agricole. Au avut de su- 
ferit grav căile de comunicaţie — 
drumuri, căi ferate — liniile de teleco- 
municații, precum și liniile electrice. 
Au fost afectate de inundații mari 
suprafețe agricole». 

Pe măsură ce inundațiile s-au extins 
şi agravat, marea incercare a apelor a 
reactualizat cu o putere incomparabilă, 
în cugetul poporului nostru, sentimentele 
și puterile care l-au făcut să reziste și 
să se înalțe deasupra tuturor valurilor 
istoriei. Avind o dată în plus evidența 
supremă a destinului său eroic, legat in- 


A 


Cinematografia 
noastră 
intr-un moment 


disolubil de soarta acestui pămînt, de 
«tot ce mișcă-n tara asta», națiuneă noas- 
tră socialistă a răspuns ca un singur 
om la chemarea pateticà a primului celă- 
tean și preşedinte al țării, a celui căruia îi 
revine greaua și înalta misiune de a ne 
conduce în acest moment de maximă în- 
cordare constructivă și de apărare: «Îmi 
exprim convingerea —spunea tovarășul 
Nicolae Ceaușescu În aceeași seară me- 
morabilă — că toate organizațiile de 
partid, toți comuniștii, toți cetățenii 
patriei noastre, toate unitățile militare 
şi toate organele de partid și de stat 
își vor îndeplini în cele mai bune con- 
diții răspunderile ce le revin, că, în- 
tr-o strinsă unitate, întregul partid, 
întregul nostru popor vor acționa cu 
simț de răspundere, cu toată fermi- 
tatea și hotărîrea pentru lichidarea ur- 
mărilor acestor inundații catastrofale». 


Aducindu-ne contribuţia, la locul nos- 
tru de muncă și peste tot unde este ne- 
voie, pentru depășirea acestui moment 
greu, am urmărit, în clipele de maximă 
încordare, pe ecranele televizoarelor, pre- 
zenţa în locurile cele mai critice a con- 
ducătorului partidului și ţării, în care 
poporul nostru a învestit toată încrederea 
și dorința sa de mai bine, crezul său pro- 
fund de libertate și fericire. Pe riurile 
revărsate ale Argeșului, lalomiţei și Dîm- 
boviţei; în lanurile de griu ale Bărăganu- 
lui, luînd în mînă secera, dind exemplu 
cum trebuie culese din ape firele de griu 
copt; la porțile Capitalei amenințate, prin- 
tre sinistraţi, în mijlocul ostașilor şi mun- 
citorilor care înălțau şi consolidau zidu- 
rile de apărare, tirziu după miezul nopții, 
înainte de zori și în tot cursul zilei; pe 
urmele apelor Oltului, Mureşului și Tir- 
navelor, atit de mult iubite în cîntecele 
noastre și atit de devastatoare, în cele 
7 judeţe transilvănene parcurse într-o sin- 
gură zi, tovarășul Nicolae Ceauşescu, ală- 
turi de care s-au aflat tovarășa Elena 
Ceaușescu și alţi conducători ai partidului 
şi statului, a înscris cu simplitate și efi- 
ciență comunistă, o dată cu poporul și 
în fruntea lui, noi pagini pilduitoare in 
epopeea marilor bătălii ale neamului. 


Documentarul și filmul de televiziune 
au consemnat pentru noi și pentru eterni- 
tate, ca un monument al solidarității naţio- 
nale, imaginea muncitorilor care, renun- 
tind noapte după noapte la somn, au de- 
montat, curățat, verificat şi repus la locul 
lor miile de piese ale mașinilor de înaltă 
tehnicitate, cufundate în nămol, imaginea 
țărăncilor secerind desculțe, acolo unde 
combinele nu mai puteau pătrunde, cu 
apa pînă la genunchi, în lanurile de griu 
transformate în orezării, imaginea osta- 


important 


— Ce părere aveți 


DI  * 


12 filme într-o jumătate de stagiune. 12! Unele foarte bune, 
altele bune. Citeodată, mai puțin bune. 12 filme care au stat 
în atenția publicului, pe care le-am discutat în cronicele, 
articolele, anchetele și dezbaterile iniţiate de revista noastră. 

De astă dată au cuvîntul cineaștii, creatori și realizatori, 


despre calităţile, 
despre slăbiciunile lui? 
— Ce trebuie să facem 
pentru a grăbi afirmarea 
filmului românesc? 


pe care i-am rugat să privească cu ochi colegiali dar critici 
și, dacă se poate, autocritici, filmele. Considerăm luările de 
cuvînt de mai jos drept un început. Vom fi bucuroși să facem 
loc în paginile numerelor viitoare şi altor opinii, opiniile 
cineaștilor, ca şi opiniile publicului, adică ale dumneavoastră, 
stimate cititor. 


eroism 


şilor și tinerilor voluntari cufundați pină 
la umeri în torente pentru a destunda 
canalele de scurgere, imaginea unui în- 
treg popor care, aşa cum știe să se bucure 
și să creeze inspirat, ştie să privească 
orice nenorocire în față şi s-o învingă. 

Pentru toţi cei chemaţi, prin harul ta- 


lentului și lumina conștiinței lor, să sin- 
tetizeze artistic sensurile și valorile, ac- 
tuale și permanente, ale experienţei po- 
porului nostru, este limpede că pierderile, 
imense, ar fi devenit incalculabile dacă, 


acum, ca în toate momentele dramatice 


din ultima jumătate de veac, soarta noas- 
tră n-ar fi fost salvgardată de gindirea 
ştiinţifică, patriotică și umanistă a parti- 
dului comunist. Adaptate cu o spontanei- 
tate uimitoare noii situaţii, strategia și 
tactica partidului, capacitatea sa de a fixa 
rapid și echitabil priorităţile s-au făcut 
simţite pretutindeni: la stăvilarul Ciurel, 
unde tovarășul Nicolae Ceauşescu a in- 
dicat soluții de deviere a apelor şi inun- 
darea unor terenuri de interes minim, 
cerind «să facem totul pentru a stă- 
pîni și reține apele în această zonă, 
pentru a nu da voie viiturii să pătrun- 
dă cu violență în București», la Sibiu, 
unde preşedintele Republicii a recomandat 
conducerilor întreprinderilor să organi- 
zeze munca în așa fel încit femeile să nu 
mai lucreze în schimburi prelungite, pen- 
tru a se putea ocupa și de familiile lor, în 
ședințele repetate ale Comitetului Politic 
Executiv al C.C. al P.C.R. în care s-a pre- 
figurat transformarea înfringerilor momen- 
tane în victorii de perspectivă — un ade- 
vărat Program complex de sistematizare 
și amenajare în viitorul imediat a tuturor 
cursurilor de apă și zonelor limitrofe, prin 
construirea de mari diguri, baraje, lacuri 
de acumulare, sisteme moderne de iri- 
gații și canalizări, care «să constituie 
soluții definitive», să creeze noi spații 
sigure pentru culturi, ca și pentru cultură 
şi civilizaţie. 
Din această incercare, cetatea noastră 
va ieși înaltă și unită. Această înălțare 
trebuie să o reflecte cugetul nostru, arta 
noastră, filmele noastre. Fără a se limita 
să prezinte metaforic «apa ca un bivol 
negru» sau doar «decolarea» unor bune 
intenţii, o dată in plus, cu argumente 
limită, filmele noastre documentare sau de 
ficțiune sînt chemate să fie mărturii ade- 
vărate, esenţiale, unice, ale acestui mod 
de a fi al poporului român, ale aspirații- 
lor sale întruchipate în Carta crezurilor 
noastre, Programul Partidului Comunist 
Român de construire a societății socialiste 
multilateral dezvoltate și înaintare a Româ- 

niei spre comunism. 
«CINEMA» 


Marin Stanciu: (director general, Centrala România-film) 
MI A crescut numărul de filme. BI Se poate 
vorbi şi de un salt calitativ. Œ Publicul iubeşte 


filmul românesc. Cifrele sînt grăitoare. 
W Întîlniri fericite între opiniile spectatorilor 
şi ale criticilor 


Prima jumătate a anului cinematogratic 
1975 se constituie într-un bilanț care mı se 
pare rodnic din toate punctele de vedere, 
atit în ceea ce priveşte cantitatea și calitatea 
filmelor, cit şi în ceea ce privește frecvenţa, 
ritmicitatea premierelor şi, mai ales, im- 
pactul pe care l-au produs asupra spec- 
tatorilor. 

Pe ecranele cinematografelor au fost 
prezentate în premieră 12 filme româneşti. 
Dacă producătorii, casele de filme, cineaştii 
vor menţine acest ritm, vom aiunge ia acele 
24—25 de filme pe care ni le-am propus, 
pe care avem datoria să le realizăm. Ritmici- 
tatea producţiei este un fapt pozitiv, dar nu 
mai puţin imbucurătoare mi se pare ritmici- 
tatea premierelor, cam două pe lună, lucru 
deosebit de important pentru impactul cu 
publicul, atit calitativ cit şi cantitativ. E 
nevoie ca intre o premieră şi aita să existe 


o anume perioadă de timp, astte! ca fiecare 
film să-și dezvăluie, să-şi impună noutatea, 
să-şi realizeze propria sa reclamă sau auto- 
reclamă, adică ceea ce am putea numi 
cronica spectatorului, acea cronică orală, 
adeseori independentă de opiniile specia- 
liştilor. 

Producția cinematografică românească 
s-a diversificat în acest an, mai mult decit 
altădată, oferind publicului o remarcabilă 
diversitate de genuri şi de teme. Creşterea 
numărului de filme produse anuai, a pre- 
supus sau a adus cu sine o adevărată 
ofensivă a filmului de actualitate. Cinci din 
cele 12 producţii care au văzut lumina 
ecranului în această stagiune sint fiime 
de actualitate. Într-un fel şi cele două 
fiime de ficțiune ştiinţifică, gen sporadic 
cultivat la noi, sint tot de actualitate. lată 
dar, că jumătate din premierele stagiunii 


` doritul sait calit 


sint filme de actualitate, realizări în care 
orice cinematografie îşi dă măsura valorii, 
calităţii și seriozităţii. Filmul istoric, mereu 
aflat în centrul preferințelor publicului nos- 
tru a fost reprezentat de Ștefan cel Mare 
— Vaslui 1475, cel despre lupta antifascistă 
de Pe aici nu se trece, iar filmul despre 
lupta comuniştilor în ilegalitate este cu 
strălucire reprezentat de Zidul. În fine, după 
ani mai secetoşi în ceea ce privește comed: 
în această stagiune am oferit publicului 
nu mai puţin de 3 comedii, între care una, 
Actorul și sălbaticii, este un film mai 
complex, îmbinind cu subtilitate și inteli- 
genţă calităţile filmului de epocă, musica! 
și polițist cu meditaţia politică. În fine, la 
acest inventar tematic nu lipseşte filmul de 
aventuri pentru copii şi tineret. 

Stagiunea actuală a impus şi citeva reale 
performanțe artistice, creşterea cantitativă, 
numerică, a filmelor, aducind cu sine mult 
iv, Aş menţiona aici Ac- 
torul şi sălbaticii,Zidul, Mustrate cu flori 
de cimp, Filip cel bun, Toamna boboci- 
lor, etc. Avem un public foarte bun, susțină- 
tor real al filmelor românești, iar situația 
încasărilor la citeva dintre acestea e un 
argument infailibil. Dacă un fiim ca Ștetan 
cel Mare iși are un public numeros şi 
constant, dacă valoarea filmului Actorul 
şi sălbaticii este in afară de discuţie, iată 
că acelaşi public se dovedește deosebit de 
interesat de filmele de actualitate, de pro- 
blemele pe care le ridică, de adresa şi de 
fermitatea dezbaterilor pe care şi le propun. 
Publicul a devenit mai exigent și mai sensi- 


bil la valoarea artistică a pelicuielor noastre 
şi a ideilor pe care le vehiculează și, în 
citeva cazuri, opiniile spectatorilor s-au 
întîlnit fericit cu cele ale criticilor. 

Dacă aș incerca să desprind o trăsătură 
caracteristică, detinitorie, pentru actuala 
stagiune, cred că aceasta stă sub semnul 
transpunerii în practică a prețioaselor indi- 
caţii date cineaștilor de secretarul general 
al Partidului Comunist Român, tovarăşul 
Nicolae Ceauşescu, în cuvintarea rostită 
la intilnirea cu conducerea Asociaţiei 
cineaştilor din aprilie 1974 În spiritul 
aceloraşi indicaţii ale conducătorului par- 
tidului și statului, trebuie «să considerăm 
că filmele bune, această orientare bună, 
constituie jalonul pe baza căruia trebuie să 
se acționeze în continuare pentru ridicarea 
cinematografiei româneşti la nivelul reali- 
zărilor generale obținute de poporul român 
în dezvoltarea  economico-socială, în 
făurirea societăţii socialiste multilateral dez~ 
voltate, la nivelul exigenţelor spectatori- 
lor, al cerințelor partidului nostru. Avem, 
cred, toate condiţiunile pentru a ne pro- 
pune o dezvoltare mai accentuată a activi- 
tății cinematografiei, atit în privința conţinu- 
tului cit şi a calităţii artistice — deosebit 
de importantă pentru atractivitatea oricărui 
film». 

În fața noastră, a tuturor celor care răs- 
pundem de destinele filmului românesc 
stau sarcini complexe, de mare râspundere. 
Am dovedit că putem mai mult. Am dovedit 
că putem mai repede. Trebuie să dovedim 
că putem şi mai bine. > 


3 


—— e. 


Ce trebuie să facem?... 


Urşianu 


N Un cîştig este numărul 


filmelor de actualitate. Dar un pas pe loc e 
răminerea la o povestire cinematografică sumar 
N Modele şi caracterul lor nefast. De la moda 
«în roz» la moda «în sordid». BM Din păcate 
nu avem eroi. Avem doar personaje 


Opinia publică cinematografică trăieşte 
din cînd în cind momente de exaltare pe o 
idee. Ultima este «noutatea» filmelor din 
actuala stagiune '75. 

Recolta unei stagiuni ar trebui analizată 
serios si cuviincios. fără preiudecăti de 
nici un ordin. Critica noastră cinematogra- 
fică oscilează nu odată între pro şi contra, 
în funcție de... nici nu s-ar putea stabili de 
ce. De o umoare mai bună sau mai proastă 
sau de ultimul festival?... 

În realitate, stagiunea'75 marchează ciști- 
guri — firești — în unele domenii, bateri pe 
loc în altele, și insuficiențe în alte citeva. 
Un cîştig este numărul filmelor de actuali- 
tate. Dar un pas pe loc este răminerea la o 
povestire încă sumară, cu puţine nuanțe 
cinematografice. Excepţie, citeva secvențe 
din Mustrate cu flori de cimp. 

Un cîştig al acestei stagiuni este și 
tendința către o povestire cu un grad mai 
mare de dificultate — as cita Zidul. Un cistig 
este de asemenea descoperirea de actori 
noi. Uneori s-a reușit, alteori nu. 


Reprobabilă mi se pare deplasarea modei 
către un alt gen de pitoresc decit cel de 
pină acum. De fapt, trecerea pe plan pur 
scenografic, de la viața «în roz» la viața 
«în sordid», nu reprezintă o culoare nouă a 
unei dramaturgii noi, ci numai reversul ve- 
chiului formalism. «Ca la cinematograf» 
însemna mai înainte înfrumusețarea reali- 
tății așa cum o cerea moda epocii. «Ca la 
cinematograf» tinde să însemne acum o 
sluțire cu orice preț a realităților aşa cum 
o cere o altă modă. Este un pitoresc de tip 
invers decit «telefonul alb». menit tot să 
epateze dar cu alte mijloace. Ciţiva cineaști 
au adoptat o nouă modă de «stil baroc», 
cu murdărie care ar trebui riciită cu cuțitul 
și cu prostul gust ridicat drept monument. 

Monument a ce? 

Monument al cui? 

Al «omului simplu» probabil, pe care 
această modă îl concepe neaaaptar ia civii: 
erial pe care socialismul i-o pune la dispo- 
ziție. 

lar frigider? lar aragaz? lar maşină? Da, 
stimaţi tovarăși! Aragaz, frigider, maşină! 
Ce aţi dori? Mașina de călcat cu cărbuni? 
Primus? Maşină de gătit cu petrol? Lampă 
de gaz? De unde? Sint de neprocurat 
chiar pentru filmele de epocă. Au ajuns un 
suprem lux la îndemina citorva amatori de 
lucruri iesite din uz. Ce să facem, societatea 
noastră a trecut la electricitate, la aragaz, 


ndrei 


la automobil. care nu mai inseamnă demult 
un atribut de clasă. 

«Omul simplu» care a construit Portile 
de Fier, Galaţi, Lotrul, precum şi sutele de 
mii de apartamente moderne folosește 
toate aceste «recuzite» (aragaz, frigider, 
mașină) cu dezinvoltura cu care într-o 
singură aeneratie a trecut de la aaricultură 
si păstorit la industria de înaltă calilicare 
Le toloseste cu dreptul pe care i-l dă morala 
noastră socialistă care are la bază ideia 
ridicării continue a nivelului de viață, spiri- 
tuală şi materială, a acestui «om simplu»... 

— care este inteligent (lucru recunoscut 
şi de dușmani) 

— care este industrios (lucru probat de 
economia noastră naţională) 

— care are vocaţia civilizației (lucru pro- 
bat de întreaga lui istorie şi care este evi- 
dent pentru oricine vrea să vadă) 

Ca urmare a aceleeaşi teorii a «omului 
simplu», în tilmele ultimilor an nu mai 
avem eroi — ultimii eroi i-am văzut în Pu- 
terea și Adevărul. Acum avem doar per- 
sonaje. Unele interesante, dar nu avem 
eroi. 

Ne este teamă de galeria din jur să nu 
cumva să avem patos, ne este teamă să 
nu cumva să ne emoționăm cind pledăm 
pentru o cauză (se poartă umoarea placidă) 
Ne e frică să nu cumva să emoționăm spec 
tatorul. Acesta ar fi din punct de vedere 
estetic un păcat mortal, se poartă detașarea, 
scepticismul snob. Ce dumnezeu, n-aţi 
văzut ultimele filme occidentale? Nici prin- 
tesa Hangerliu n-a fost mai puţin scirbită 
de faptul că țărăncile nu purtau bine «cos- 
tumul naţional». Cu scenarii în care realiza- 
torii cred mai mult sau mai puțin (arareori 
total), cu quasi-excluderea regizorilor din 
munca la scenariu, este mai greu ca per- 
sonajele filmelor noastre să dobindească 
tensiunea, vibrația, iumperatura care să-i 
transforme din personaje în eroi. 

O ploaie de elogii vărsate peste nişte 
realizatori care, sperăm, sint departe de a 
fi atins cu aceste filme cota maximă a 
talentului lor, nu este bună nici pentru stabi- 
lirea climatului de seriozitate din cinemato- 
grafia noastră, nici pentru realizatorii în 
cauză. În ce mă privește, felicitindu-i pentru 
ceea ce au realizat bine în filmele lor, le 
acord supremul omagiu al unei ștachete 
așezată undeva mult mai sus, ştachetă pe 
care o vor trece cu siguranţă cindva, într-un 
elan colectiv al întregii noastre cinema- 
togratii, al întregii noastre culturi. 


Blaier: BI Un criteriu esențial: talentul. 


m În sfîrşit, în prim-plan: filmul de actualitate 
© inegalitatea peliculelor şi tendința egalizării 


Actuala stagiune cinematografică mar- 
chează întilnirea fructuoasă a regizorilor 
de diferite virste, autori ai celor mai repre- 
zentative producții ale anului. Această 
«coaliție», într-un anume sens simbolică, 
conține adevărul despre așa zisele generații 
din cinematografia noastră, de fapt o sin- 
gură familie fără acte de naştere, sprijinită 
pe solidaritatea talentului. 

Consider importantă această demonstra- 
ție pe care o fac cele mai bune filme prezen- 
tate pină acum, pentru că se mai fac auzite 
glasuri care încearcă să scoată talentul 
din competiție pe temeiuri de virstă. Insi- 
nuind o luptă între generaţii pe platourile 
de filmare, proprietarii acestor păreri vor 
să-și apere nişte privilegii călduţe, ciștigate 
deseori cu merite discutabile, impiedicind 
confruntarea firească și necesară cu cei 
mai tineri care vin și care trebuie să-şi 
afirme chemarea. Pe de altă parte însă, 
pasă-mi-te în apărarea tinerilor năpăstuiţi 
(nu cred că există vreo cinematografie 
în lume cu un procent anual de debutanti 
în filmul de lung-metraj mai mare ca la noi), 
se incearcă dimpotrivă un soi de segregatie 
tmerească, un exclusivism al tinerilor, intro- 
dus și cultivat, paradoxal, de virstnici meş- 
teșugari, care n-au adus niciodată vreun 
tolos notabil filmului românesc (dacă au 
avut cumva de-a face cu filmul pină acum...) 
şi care, chinuindu-se să mimeze dansuri 
moderne, aciuiţi în rîndurile tinerilor, urmă- 


4 


resc să-și ascundă răgușeala glasului pro- 
priu. Pe care tinăr talentat l-ar supăra dacă 
ar lucra pe un platou alături de Ciulei sau 
Pintilie, iată o întrebare la care adevărații 
apărători ai tineretului ar trebui să încerce 
să răspundă? E limpede că cinematografia 
noastră trebuie să asigure în continuare 
talentului dreptul de a se manifesta şi, de 
alttel, anul cinematografic pune în dreptu- 
rile sale legitime autoritatea acestuia şi 
obligația noastră de a împiedica strecurarea 
prin uşi dosnice a imposturii de orice vîrstă 
la pupitrul aparatelor de filmat. 
Caracteristic acestei stagiuni care a 
trecut mi se pare, de asemeni, faptul că eroi 
actualității, pentru prima oară, n-au mai 
fost timoraţi de personalitatea personajelor 
istorice. Polemizind cu propria lor condiţie 
veche și sfielnică, de învinşi dinaintea 
luptei, unii din aceşti eroi îndrăzneți ai pre- 
zentului şi-au luat și nume cu rezonanțe 
istorice, aruncind mănușa (provocării) cu 
îndrăzneală. Şi, după părerea mea, unii 
dintre ei au învins. Fără mari scene de 
luptă, fără butatorie, fără sticle de singe, 
machiaj și lacrimi de glicerină. Argumentul 
acestei realinieri de mult aşteprată, a filmu- 
lui de actualitate, se găsește, cred, în 
modalitatea fățișă, fără menajamente, a 
abordării actualității. Am înțeles în sfirşit, 
cu toții, că această abordare deschisă si 
gravă nu exclude nuanțarea în dramatism 
ci, dimpotrivă, o presupune, iar sfirşitul 


combativ și subtilitatea artistică nu sint 
incompatibile. 

Important mi se pare acest sezon cinema- 
tografic şi pentru demonstraţia profesio- 
nală pe care o fac o mulțime de actori pe 
umerii cărora se sprijină filmul românesc 
de multă vreme. Desigur, această caracte- 
ristică nu aparține exclusiv acestui an, dar 
se pare că în ultima vreme şi regizorii au 
reușit să folosească mai eficient eforturile 
creatoare ale colegilor lor, actorii. 

Ceea ce rămine asemănător altor stagiuni 
(dar asemănător și tuturor cinematogratii- 
lor din lume) este inegalitatea peliculelor. 


«profesionalism» a fost nec 


Poate că totuşi, diferenţa calitativă între 
filme e o șansă pentru evidenţa creșterii 
valorice, prin comparație, a celor mai bune 
filme, pentru că o egalizare chiar la nivel 
superior creează impresia platonării. Desi- 
gur, sper, că nu va înţelege nimeni că pro- 
pun un angajament colectiv cinematogra- 
fiei în sensul păstrării acestei condiții, 
«binefăcătoare», cu care am încercat să 
cochetez doar. Important mi se pare că, din 
păcate, filmele mai puțin reușite aparțin 
tuturor, și tinerilor şi mai puțin tinerilor, 
iarăşi ca un simbol al frăției dintre generații. 


N Filmul de actualitate 
nu-i numai prezent. El se impune. W Faza de 


ară, dar ea 


trebuie depăşită 


Nu este deloc uşor să emiti păreri despre 
filmele colegilor tăi, pentru că te paşte la 
tot pasul pericolul de a fi subiectiv, Am 
primit să răspund la ancheta revistei 
«Cinema», pentru că cele 12 filme apărute 
în prima jumătate a acestui an constituie 
fără putință de tăgadă un act de creaţie 
în fața căruia nu poți să stai indiferent. 
Ceea ce s-a ciștigat în această perioadă 
în filmul românesc se știe. Eu aș vrea să mă 
opresc asupra filmului de actualitate în 
special şi asupra realizării artistice în ge- 


faza de «profesionalism» trebuie depășită, 
că spectatorul nu se mai mulțumește numai 
cu mișcări savante de aparat şi cu compozi- 
tii de cadru căutate. El caută în filme fiorul 
artistic, emoția, adevărul. Tocmai aceste 
deziderate au încercat să le împlinească 
creatorii și în filmul de actualitate şi, după 
părerea mea, în mare măsură au reuşit. 
Reușita este atestată nu numai de creșterea 
numărului de spectatori, ci și de dragostea 
cu care aceștia s-au apropiat de această 
iubită și mult discutată artă. Dacă filmele 


Încă o dovadă că dialogul între generații e necesar 
și posibil («Filip cel bun») 


neral. 

Deşi producția cinematogratică din 
această primă jumătate de an a reușit să 
cuprindă şi să dezbată teme din cele mai 
felurite, ponderea a avut-o filmul de actuali- 
tate sı acesta este meritul tuturor celor care 
lucrează în cinematografie. Dar mai presus 
de datele statistice legate de filmul de actua 
litate stă ținuta artistică în care au fost 
prezentate. Asta a făcut ca şi filmul de actua- 
litate să se impună. Creatorii au înțeles că 


apărute pînă acum sin! diferențiate prin 
tema aleasă, prin dezbaterea propusă ori 
prin stilul regizorului, toate au o trăsătură 
comună: umanismul. 


Ca să nu pierdem ceea ce am cîştigat și 
pentru ca filmul de actualitate să capete 
„ noi valenţe, în aceeași măsură va trebui să 
crească atit exigenta față de el, cit şi grija 
pentru promovarea cu precădere a acestui 
gen. 


Timotei Ursu: W Apar modalități artistice 
diferite în filmul de actualitate. 


al remarcat maturitatea acestor debuturi. 
N Un film şoc: «Actorul şi sălbaticii» 


Ştefan cel Mare, sau mai exact, fresca 
«Vaslui 1475», filmul de la care pleacă 
această rememorare, mi se pare o verigă 
firească a lanțului numit «epopeea naţio- 
nală» şi semnificantă, în primul rind, ca 
produs al unui foarte mare efort Cu un 
deviz foarte modest în raport cu cimpul 
cinematografic atacat, această nouă «super- 
producție» românească ascunde, dincolo 
de coperţile sale, precum odinioară venera- 
bilele letopisețe de la Bistrița și Putna, 
viață concentrată pină la esenţial, adică 
pină la faptă, reînviind filmat, cu patos pa- 
triotic, chipul binecunoscut din cuvinte 
al acelui mare bărbat român numit Ştefan 
cel Mare. Sint convins că la subiectele 
generoase pe care ni le oferă istoria, cine- 
matografic vorbind, s-ar putea ajunge și 
alttei decit pe poarta superproducției, dar 
filmul românesc iubeşte, vădit, monumen- 
talul — şi prin urmare nu-și poate ignora 
propria opțiune, e o chestiune de sens. 
Nu sint, oare, iubirile trainice, o dovadă de 
maturitate ?... Tot un astfel de sens al 
filmului românesc de azi îl indică faptul 
că, din cele 12 filme la care se referă între- 


Ni iii ci EOS 


bările dvs., șapte sint subiecte ale actuali- 
tății; iar dincolo de datele simplei statistici. 
faptul că se succed Ilustrate cu flori de 
cimp şi Filip cel bun — producții care vor 
rămine fără îndoială momente de referință 
în istoria filmului românesc de actuali- 
tate, demonstrind simultaneitatea unor di- 
recții diferite in modalitatea de lucru, dar 
aceeași pasiune a dialogului cu contem- 
poranii — asta mi se pare cu totul și cu totul 
îmbucurător. Rafinamentul expresiei epice 
la Pita şi impresionanta precizie a con- 
strucției dramatice la Blaier sint însemne 
evidente ale maturizării filmului românesc 
de actualitate pe care, în treacăt fie spus, 
în urmă cu ani, tot Blaier l-a scos din ser- 
tare cu vibrantele «dimineţi» ale acelui 
de neuitat Vive... 

Trei dintre filmele perioadei acesteia sint 
debuturi, definind încă un sens al cinemato- 
grafiei noastre: nevoia de a crește și capaci- 
tatea de a o face fără pierderi; pentru că, 
referindu-ne la promoţiile mai recente de 
regizori şi operatori absolvenţi ai IATC; 
se impune atenției unanimitatea de reușită. 
absolut toate filmele semnate de această 


categorie de debutanţi situindu-se în jumă- 
tatea cea bună a filmului românesc! Faptul 
că recentul debut în lung-metraj al lui 
Vaeni, «Zidul», a fost pe drept cuvint 
înregistrat de presa de specialitate drept 
un succes deosebit, faptul că un debutant, 
Doru Năstase, pășește în arenă atacind 
viguros, de la prima silabă, filmul dificil 
din punct de vedere al producţiei (Pe aici 
nu se trece), ca și registrul special, de 
fină notație psihologică, în care iși pronunță 
numele un nou regizor, Andrei Cătălin 
Băleanu (Muntele ascuns) pledează con- 
vingător, încă odată, pentru amplul registru 
stilistic cu care secțiile de cinematografie 
ale IATC îsi înarmează absolvenții. Cred că 
semnificantă pentru maturitatea unei cine- 
matogratii este — nu în ultimul rind — 
maturitatea debuturilor sale. 

Aproape simultan, Comedia fantastică 
si Hyperion își încearcă plutirea în văz- 
duhul meditației filozotice. Şi o cinema- 


Ser 


tografie care tinde să transforme gindul 
în personaj principal este, fără indoială, o 
cinematografie care a depăşit definitiv virsta 
la care se mulțumea doar să vadă. 

Oricum, pentru mine momentul-șoc al 
acestei midi-stagiuni cinematografice a fost 
un film în faţa căruia Imi mărturisesc bucu- 
roasa uluire: «Actorul si sălbaticii». film 
de mare densitate interioară și căruia, în alte 
părţi, i s-ar decerna, cred, tot felul de Oscar- 
uri pentru exactitatea de ceasornic a tinu- 
tei sale artistice exterioare. Activitatea lui 
Manole Marcus punctează, de altfel, eta- 
pele intregii tinereţi (mă refer la cea utilă) 
a filmului românesc, şi iată-l, tot pe el, 
marcind cu un evident salt profesional 
trecerea în autentica maturitate. Şi mi s-ar 
părea o mult prea frecventată anomalie 
«uitarea» notării, cu majuscule, în aceeasi 
ordine de idei, a unui nume căruia filmul 
românesc îi datorează mult mai mult decit 
pare a ști: Titus Popovici! 


iu Nicolaescu: N-avem nevoie de filme 


de cameră, ci filme de for. N Ce fel de eroi 


ni se propun! 


I din 3 regizori e debutant. 


N Frinarea debuturilor? La noi 


E o performan 


mondială 


Ni se propune un schimb de opinii asupra 
stagiunii — de fapt a unei jumătăţi de sta- 
giune dacă e să ne referim la filmele anului 
în curs. Eu unul nu cred, de la bun început, 
că se pot face foarte multe și fertile obser- 
vaţii pe o perioadă atit de scurtă. Poate că 
ar fi preferabil să procedăm la o incursiune 
pe o perioadă mai amplă — de 5 sau 10 ani 
— care ar putea oferi ocazia considerării 
unor procese evolutive ale cinematografiei 
noastre, procese continui sau, dimpotrivă, 
intermitente. S-ar putea astfel identifica 
temele ei de preferință, direcțiile ei de inves- 
tigație, vocaţiile ei, chiar puterile ei reale. 

Nu contest că în această stagiune, sau 
mai exact In lista filmelor de pină acum ale 
acestui an, sint unele pelicule (și cînd spun 
unele, înțeleg destul de puține totuşi) care 
au merite (și cind spun merite, nu înțeleg 
că sint realizări «de excepție»): «Filip cel 
bun», «Zidul» «ilustrate cu flori de cimp». 
«Actorul și saibaticu» întrunesc cel ma 
mare număr de adeziuni. 

Pe de altă parte, filmul de actualitate a 
cunoscut pină acum, în contextul acestei 
părți din stagiune, o preponderență. Ceea 
ce este într-adevăr un fapt semnificativ 
şi constituie o necesitate vitală pentru o 
cinematografie. Dar nu o depistare de 
merite, ici și colo (pentru a împărți coroniţe 
de premii unor realizatori acum cînd sintem 
la epoca premiilor școlare) mă preocupă, 


dacă este să particip efectiv la această * 


discuție. Un aspect anume mă interesează 
în mod special şi am să încerc să demons- 
trez că este un aspect determinant pentru 
valoarea educativă a filmelor noastre: ce 
fel de eroi (sau personaje, ca să fiu mai la 
obiect, adică mai în spiritul a ceea ce ni se 
arată) propun filmele de actualitate din 


filmul românesc 
în cifre 


e Actor de teatru mai întii și scenograf, 
apoi actor de film și regizor de teatru, 
asistentul lui Victor lliu la «Moara cu 
noroc» și, în fine, debut strălucit în regia de 
film cu «Erupția». 1957, 

e Artist de înaltă cultură, spirit fin, fin 
cunoscător al artei și legăturilor ei inextri- 
cabile cu viața umanității și a ideilor deo- 
potrivă; explorator pasionat pe tărimul artei, 
fie ea teatrală, scenografică sau cinema- 
tografică; interpret subtil și inteligent şi 
inspirat, descoperitor de talente (lui îi 
datorează cinematogratul, de pildă, o actriță 
pe nume Irina Petrescu, consacrarea Anei 
Széles și a lui Victor Rebengiuc); pre- 


lista de pelicule de pină acum? 

Este, consider, un aspect de primă 
importanță pentru că personajele filmelor 
trebuie să fie capabile să ni se ofere ca 
modele, să aibă forța de a se impune şi de 
a impune un fel, un mod dea trăi, dea 
gindi, de a acționa, de a fi. Trebuie, cu 
alte cuvinte, să aibă forța de a modela, de 
a inspira pe ceilalți să le urmeze. Acesta 
este de fapt caracterul educativ al unei 
opere de artă și este dimensiunea vitală a 
oricărei manifestări artistice. 

Or fie că este vorba de «Filip» sau de 
«llustrate» (filme care au merite, cum spu- 
neam — narațiunea are aici într-adevăr 
o densitate a observaţiei, a succesiunii 
planurilor dramatice, o anume finețe a 
amănuntului psihologic, o autenticitate a 
cadrului și a ambianţei, o bună cunoaştere 
a profesiunii de regizor şi mai ales la 
«Filip»... ele ne propun personaje care, 
deşi posibile, reale, deci putind a fi depis- 
tate, recunoscute în viața de toate zilele, 
îmi par a fi private tocmai de exemplaritate, 
sint caractere moi, echivoce, chiar slabe. 
Nu au,cum s-ar spune, o trimitere, o supra- 
structură psihologică și filozofică. Par a 
fi surprinse pe stradă şi trec prin film tot 
ca pe stradă. Nu lasă în urma lor o imagine 
puternică, poate cel mult o amintire. Nu 
sint, cum s-ar spune, folosind o noţiune 
foarte curentă astăzi, — nu sint personaje 
cu impact social. Eu însă sint partizanul 
filmelor nu cu personaje cu un oarecare 
pitoresc, de un oarecare farmec, de un 
oarecare inedit, chiar de o oarecare autenti- 
citate, ci sint partizanul filmului cu eroi. 
Pe spirala evoluției sociale pe care ne 
aflăm, filmul nostru nu poate cultiva mici 
universuri, nu poate exploata mici parcele 


Regizorii 
nostri 


zenţă permanentă în viața culturală şi figură 
proeminentă a artei noastre de 20 de ani 
incoace, Calităţi de care cinematograful 
n-a profitat decit sporadic, în doar trei 
momente ale existenței sale. Un moment 
numit «Erupția». 1957. Un moment numit 
«Valurile Dunării». 1960. Un moment nu- 
mit «Pădurea spinzuraților». 1964 

O Trei filme, trei universuri. Cel al căută- 
torilor de petrol — «Erupția», film de actua- 
litate al anilor cincizeci şi...; cel al luptei 
pentru eliberarea țării — «Valurile Dună- 
rii cel al unui început de secol zbuciumat, 
univers de război sau de războaie purtate 
pe cîmpul de luptă sau în sufletele oameni- 


de observaţie, nu poate ridica probleme 
mici, nu poate exploata «climate» de sub- 
sol. Nu cred că ne putem permite să prac- 
ticăm o cinematografie a micilor univer- 
suri, a intimizării observaţiilor şi dezba- 
terii: Avem nevoie nu de filme de cameră, 
ci de filme de for. Nu personaje de dimensiu- 
nea bibelourilor, ci a statuilor. Mă grăbesc 
să precizez insă: nu personaje-mamut, sta- 
tui imense și goale, ci personaje credibile, 
la scară umană. Aș vrea să se înțeleagă că 
noțiunea de om simplu nu este sinonimă 
cu om mic, de o valoare imperceptibilă. 
Eroii mari, puternici, de o dimensiune. 
repet, umană, determină mutații în con- 
știința spectatorilor. Personajele mărunte 
— cu oricită gingășie descrise, cu oricit 
farmec şi atracţie înzestrate, cu oricit inedit 
al comportamentului și al replicii — nu 
determină în spectator decit poate consta- 
tări încîntate dar pasive, oricum o senzație 
fie chiar plăcută, dar numai de moment. 
Ele nu vor deveni niciodată o forță modela- 
toare a conștiinței spectatorului. 

Sint convins că o societate care parcurge 
un proces revoluționar de transformare 
are în primul rînd nevoie de exemple, de 
dinamism, are nevoie de modele umane, 
are nevoie de eroi. O artă care nu propune 
omului o modalitate de autodepăşire, de 
fapt nu rămine decit un mod de divertis- 
ment. Ea nu devine un mod de a face educa- 
ție cetățenească. 

În ultima vreme, ca să revin la atmosfera 
din cinematografie şi la stagiunea la care 
ne referim, se aud cu o sporită frecvență 
păreri despre o pretinsă dispută între gene- 
rațiile de creatori, se fac afirmații că ar 
exista tendința unei categorii de regizori 
mai «in virstă» de a ridica obstacole în 
calea afirmării tinerilor regizori, de a frina 
de fapt debutul în cinematografie. Aş vrea 
să_mă opresc asupra acestor lucruri, 

După unele păreri, ar fi vorba de o dispută 
între generația mai «veche» (40—50 de ani) 
şi cea «tinără» (30—40 de ani). Poate 
dintr-o deformaţie profesională m-am adre- 
sat în primul rînd cifrelor şi am constatat 
că o diferență de 10—15 ani nu poate con- 
stitui o împărțire pe generaţii cu vederi şi 
concepții diferite. Pe de altă parte, ce fel 
de piedică ar putea să existe, cînd ritmul 
debuturilor în cinematografia noastră cu- 
noaște o creștere? Dau o cifră. Din 1971 
pină anul acesta au debutat 16 regizori. 
Dacă este să amintesc din urmă situația 
de fapt a debuturilor, ar trebui să arăt că 
între 1955—1960 au debutat 11 regizori, 
între 1961—1965 au debutat 13 regizori, 
între 1966—1970 au debutat 10 regizori, 
Acestea sint citrele reale. Şi atunci, dacă 
face cineva comparația, trebuie să formu 
leze imediat și întrebarea: ce fel de încercare 
de frinare a debuturilor ar putea să se pe- 
treacă? 

Este adevărat că în cadrul unor şedinţe 
ale secției noastre de regie de la ACIN 
au apărut propuneri pentru o dezbatere 
legată de problema debuturilor, dar aceasta 
s-a petrecut după ce noi procedasem la 
o analiză a producției anului 1974, fără ca 
realizatorii debutanţi care făceau obiectul 
discuţiei să se arate în vreun fel scandali- 
zaţi. Este normal, deci, să încercăm în mod 
obiectiv să analizăm rezultatele unei poli- 
tici a debuturilor după o experiență de trei 
ani. Ţin să fac o precizare de o mare utili- 


lor, univers desprins din romanul-univers 
semnat Liviu Rebreanu. În scurta sa in- 
tiinire cu cinematograful — trei filme în 
9 ani — Liviu Ciulei nu și-a demonstrat 
niciodată fixitatea tematică, ci doar o mare 
consecvență stilistică. O consecvență ma- 
leabilă, adaptabilă de la temă la temă, de 
la univers la univers, cu maturitate şi per- 
severență credincioasă sie însăși. 

e Două din aceste trei filme i-au adus — 
şi ne-au adus — satisfacţii şi recompense 
prestigioase. 

e «Valurile Dunării» — Marele premiu 
«Globul de cristal» la Karlovy Vary în 
1960. 

© «Pădurea spinzuraților»: Premiul de 
excelență «UNIATEC» — Milano 1964; 
Premiul pentru cea mai bună regie la 
Festivalul de la Cannes — 1965 (cea mai 


«Pădurea 
spinzurațilo» 


tate pentru cei dispuși să determine o 
asemenea discuție: în cinematografia 
noastră, în ultimii ani, raportul debuturilor 
este de 1 la 3 regizori, şi această situatie 
este foarte rar întilnită dacă nu neintilnită 
în cinematografia mondială. 

Analizind în continuare cifrele, trebuie să 
constat cu regret că din regizorii secunzi 
de la Buftea, și unii dintre ei au dovedit în 
nenumărate rînduri maturitate şi profesiona 
lism — în ultimii trei ani doar trei sau patru 
au reuşit să debuteze. 

De asemenea, în rindul celor care au 
debutat din 1971 pină astăzi, sint doar doi 
sub 35 de ani, ceea ce înseamnă că în- 
curajarea «tineretului» nu este tocmai bine 
înțeleasă. De ce, pe bună dreptate, n-ar 
putea debuta și un regizor sub 35 de ani? 

lată de ce ne-am propus să analizăm 
împreună debuturile ultimilor ani, dorind 
ca pentru viitor șansele să fie egale pentru 
toți cei care au dovedit calitatea și capaci- 
tatea lor regizorală. Ne este oare teamă ca 
puși în fața unor rezultate să fim obligați să 
recunoaștem adevărul? 

Un coleg de virstă, dar cu rezultate regizo- 
rale încă de începător, susținea că totuși 
există o frinare pe care unii regizori ar 
efectua-o asupra altora mai tineri. Poziţia 
lui mi s-a părut cel puțin rău voitoare din 
următoarele motive: în prezent,cinematogra- 
fia noastră realizează 25 de filme pe an, la 
care putem să adăugăm și serialele de 
televiziune. În ultimii 3 ani de la reorganiza- 
rea cinematografiei au apărut nume noi de 
regizori care s-au afirmat încă de la debutul 
lor, de pildă Mircea Veroiu și Dan Piţa. 
În fața reușitei lor cu filmul «Nunta de 
piatră» se poate vorbi de o frinare, din 
moment ce acești tineri au continuat să 
facă filme și încă bune? Fiecare dintre ei 
a realizat anual un film, ceea ce este absolut 
rezonabil pentru o viteză ce ține în primul 
rind de regizor. De asemenea, proiectele 
lor de viitor sint sigure și garantate, tocmai 
datorită calităților pe care le-au demons- 
trat. Nu pot spune același lucru despre mai 
«bătrinul» Lucian Bratu, care nu_reușeşte 
să facă decit un film la trei ani. Înseamnă 
că aplicind teoria frinării, Lucian Bratu 
ar trebui să se plingă de «tineri»? Am ales 
exemplul celor doi, dar aş putea adăuga 
pe Mihai Constantinescu și pe Doru Năs- 
tase. Aș putea continua exemplele pozitive 
citindu-l pe Constantin Vaeni ce face o 
remarcabilă carieră în scurt metraj, apoi 
secund în Buftea și un remarcabil debut. 

Faptul că Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie 
nu au mai făcut film este motivat de numărul 
mare ae aebutanț a ultimilor ani? Sigur nu! 
Resping ideea a două generații in creatia 
cinematografică. Încă nu am văzut acel 
fiim care să ne creeze complexe, nouă, 
celor mai vechi. 

Am văzut filme bune ca «Filip cel bun» 
sau «Zidul», care demonstrează calitățile 
unor adevăraţi regizori. Îmi face plăcere să 
pot afirma acest lucru. Asta nu înseamnă 
însă că filmele lui Lucian Bratu sint 
inferioare acestora. 

Stimindu-ne și respectind personalitatea 
fiecăruia după merite ce nu pot ti contestate, 
vom reuși ca, împreună, prin stimulentul 
întrecerii, să devenim mai buni, să ridicăm 
cinematografia noastră pe un plan mondial, 
atit de mult dorit 

Ancnetă realizată de N.C. MUNTEANU 


mare distincţie internațională obținută de 
un lung-metraj românesc) și tot în 1965, 
Marele Premiu «Pelicanul Alb» la festiva- 
lul national de la Mamaia. 

e Film de referință în istoria cinemato- 
grafului românesc, operă de mare frumu- 
sețe structurală şi plastică (Liviu Ciulei 
și-a găsit pentru acest film colaboratorul 
ideal în persoana operatorului Ovidiu Golo- 
gan), moment de meditaţie filozofică des- 
prins cu ochi de cineast din opera și ea 
meditativ-filozofică a lui Liviu Rebreanu 
şi desăvirșită intilnire între regizorul Liviu 
Ciulei și scenaristul Titus Popovici, «Pădu- 
rea spinzuraților» este, din păcate, şi ulti- 
mul film din neinchipuit de scurta filmo- 
grafie a regizorului Liviu Ciulei. Să sperăm 
că ultimul, doar pină la această dată 

Eva SÎRBU 


Scenariul interpreții principali 


Petre Luscalov | Lucia Mara, Dorin Dron, 
Benedict Dabija, 


Ştefan Ciobotărașu 


Lazăr Vrabie, Liviu 
Ciulei, Irina Petrescu, 
Ştefan Ciobotărașu, 
Benedict Dabija 


Francisc 
Munteanu, 
Titus Popovici 


Victor Rebengiuc, Gina 
Patrichi, Liviu Ciulei, 
Ana Szeles, György 
Kovacs, Ştefan 
Ciobotăraşu 


Titus Popovici 


Romanele lui Duiliu Zamfirescu 


EÉ din ciclul «Neamul Comăneştenilor», 
punct de plecare 
pentru un scenariu de Mihnea Gheorghiu 


şi un film de Dan Piţa 


Un film de 


cere o măiestrie ca 
a sculptorului în ivoriu 


— Filmul de epoca e o prezenţă pe cit 
de dorită, pe atit de necesara n cimpul 
cinematografiei noastre. 

— Nu ducem lipsă de filme în care istoria 
societății noastre să se reflecte cu destula 
cuart de «epocă». Anul acesta, cind vom 
implini opt decenu de cimematogratie roma 
neasca, gasesc ca este pniejul de ao 
remarca, odată cu alte reale succese ale 
unor pelicule prezente încă în memoria 
cinefililor. Poate că, în cele mai multe cazuri, 
evocarea s-a tradus doar in reuşite parțiale, 
citeva acte sau secvenţe excelente, într-un 
film artistic de mediu sau lung metraj. 
Acolo unde nu s-a reușit, nu-i cazul să-i 
blamăm pe autori în bloc. Filmul e o chestiu- 
ne de talent și aptitudine, desigur, însă 
«povestea timpului» nu-i o întreprindere 
ușoară pentru nimeni, pentru că ea solicită 
și o pregătire teoretică (filosofică, istorică, 
etc.) mai așezată, precum şi o experiență 
personală bogată, în raport cu viața socială, 
cu dialectica ei. De-acolo încep lipsurile, 
diticultațile inereme, «şecurile. Este vorha 
in cele am urmă, de o problemă de cultură, 
cu premisele şi consecinţele ei specifice. 
Perspectiva materialismului istoric nu vine 
de la sine, chiar dacă cineva primește niște 
sfaturi bune. Se învaţă, se învaţă din greu. 
Pe urmă merge mai ușor. Dar cind? Trebuie 
să existe climatul și terenul propice; iar 
cind există, te pomenești că autorul n-are 
talent sau crede că are prea mult şi croiește, 
dar nu are răbdare să pună ața-n ac și coase 
totul anapoda. Un film de epocă, intocmai 
ca o toaletă de epocă, cere o măiestrie supe- 
rioară, ca a dantelăresei din Bruges și a 
sculptorului în ivoriu. 

— Am realizat filme meritorii despre 
mari personalități. despre importante 
acta istorica, lilme cu bătălii, tilme spec- 
taculare sau chiar eseistice dar—excep- 
tind «Nunta de piatră» și «Duhul aurului» 
de Dan Piţa și Mircea Veroiu — filme de 
epocă propriu-zise, cu accent asupra 
tabloului și atmosferei epocii, ar fi greu 
de citat. 

— Au fost și alte filme frumoase. Fiecare 
în genul său. Nu-mi plac criteriile catego- 
rice, care aduc pe departe cu ideile fixe. 
Contextul psiho-social sau cultural al fik 
mului trebuie să apară o dată cu ştiinţa 
spectacolului; dar să nu uităm că disprețul 
față de auditorul său e păcatul capital al 
oricărui artist infatuat. Cultura spectaco- 
lului cinematografic se prezintă azi ca o 
noțiune foarte complexă şi nu toți criticii 
de artă pot sau vor să înțeleagă asta. Există 
convenții ale căror însușiri «revoluționare» 
se dovedesc fragile şi pasagere. Un film 
de epocă se prăfuieşte la fel de repede ca 
oricare altul dacă nu valorifică din adinc 
încărcătura lui umană durabilă. Mi-ar fi 
greu să citez niște «filme de epocă propriu- 
zise». Orice epocă are diferenţele ei speci- 
fice, în toate privințele, și în primul rind 
istorice. E ca și cum ai zice «mobilă de stil». 
Dar ce fel de «stil»? Tot astfel vorbim des- 
pre «rolul personalității în istorie». După 
«Tudor» și «Cantemir», am mai învățat 
cite ceva despre asta. Miezul chestiunii stă 
în interesul pe care-l prezintă omului și 
istoriei sale de azi, personalitatea aceea și 
istoria ei. Nu ne interesează orice și oricine, 
oricind. 

— Noul dumneavoastră scenariu, 
numit «Zodia leului», atrage atenţia 
asupra unui timp istoric prin excelență 
generos pentru filmul de epocă — sfirși- 
tul secolului XIX și începutul seco- 
lului XX. 

— Nu pot fi de acord cu cei ce snobează 
filmul istoric, E trist că unii o fac, după ce 
și-au cîştigat prestigiul și drepturile de autor 
tocmai din genul acesta. Poate că s-a 
abuzat, prin repetirea metodei şi stilului 
unora dintre asemenea filme bune. Vina 
este a producătorilor ce fac concesii «lan- 
tului slăbiciunilor». Ar fi păcat să stricăm 
gustul publicului, saturindu-l cu confecții 
fără duh creator. Dar ar fi şi mai rău să 
abandonăm această inepuizabilă sursă de 
inspiraţie și interes, care e istoria poporului 
român. 

Nu m-am legat de epoca «sfirșitului de 
veac» din nu știu ce interes pentru ineditul 


6 


Mihnea Gheorghiu: 
«Miezul chestiunii s în 
interesul pe care-l prezintă 
omului istoriei sale de azi, 


personalitatea aceea şi istoria 
e 


său «tematic», fiindcă vă pot cita cel puţin 
două alte filme românești din acea perioadă. 
Eu am pornit la realizarea unei idei ce moc- 
nea mai demult în planul meu personal de 
lucru: ideea unui «Forsyte Saga» romă 
nesc. După o matură chibzuinţă, am conve- 
nit cu mine-insumi că materialul trebuie 
aflat în literatura noastră clasică, despre 
istoria societății româneşti dintre deca 
denţa ideilor paşoptismului (1866) şi realiza- 
rea statului național unitar, în 1918, ca o 
«ante-biografie» a propriei mele generații 
postbelice. Așa am ajuns la ciclul epic 
«Neamul Comănestenilon al lui Duiliu Zam- 
tirescu. ca un fundal verosimil, tără a împăr- 
tăși Intru totul concepțiile autorului şi târă 
a-i respecta cronologia. Nici Shakespeare 
n-a disprețuit anacronismul. Apoi am avut 
în vedere absenţa din filmografia noastră a 
unor momente importante din acea vreme, 
cum ar fi emanciparea claselor mijlocii și 
soarta țărănimii, progresul ideilor socialiste, 
lupta pentru independența națională etc. 
«Zodia leului» deschide trilogia printr-o 
ecranizare liberă a romanelor «Viaţa la țară» 
şi «Tănase Scatiu», în care accentul cade 
pe aspectele sociale ale perioadei premer- 
gatoare anului 1877. Cred că regizorul fil- 


mului, Dan Piţa, înţelege exact ce vrem să 
facem. Filmul următor va insista asupra 
Independenţei, păstrind numai ideea și 
citeva personaje din «În război» şi obser- 
vind firul evoluției acţiunii din punctul de 
vedere al istoriei autentice. Această grijă 
pentru autenticitate presupune desigur și 
renunțarea la ambele modalități cărora un 
scriitor dornic de spectacol ar fi dispus să 
le cedeze: «demitizarea» polemică a clasi- 
cului patriarhal şi semănătorismului, farme- 
cul paseist al aristocrației române de altă- 
dată. Vreau să preluăm trecutul fără preju- 
decăţi şi inhibiţii, cu «luminile și umbrele 
lui», în virtutea concepției noastre filozotice 
şi politice asupra istoriei. Prevăd că n-are 
să fie ușor nici așa. 

— Pe plan stilistic, apare asttel șansa 
unei alternative la filmul monumental- 
oratoric sau «de acțiune» — mai mult 
sau mai puțin standardizat, propunin- 
du-se un tip original de analiză a atmos- 
ferei, a tipurilor caracteristice societății 
românești moderne. 

— Intocmai. 


Dan Piţ: 
Să ie 


contact 
direct 
cu realitatea 


— Cum aţi ajuns aici? 

— Ca să găsim conacul ăsta, am bătut tot 
Bărăganul, toată lunca Dunării, Brăila, am 
mers pină dincolo de Focşani, sus, în Mol- 
dova, ne-am întors pe la Ploieşti, pe Valea 
Prahovei, pe urmă am luat din nou Oltenia. 
Am fost la Direcţia muzeelor și monumen- 
telor istorice, care ne-a dat tot felul de 
adrese, am văzut conacele și nu ne-au 
plăcut. Pe urmă am început să căutăm prin 
cunoștințe și așa am ajuns aici, la Coţofenii 
din față. Coţofenii din dos sint dincolo de 
Jiu, vedeți? Jiul este pentru noi Ialomiţa din 
romanul lui Duiliu Zamfirescu. lar conacul 
acesta, care datează de mai multe secole 
şi nu mai avea nici o întrebuințare, este 
pentru noi, după amenajările pe care 
le-am făcut, conacul lui Dinu Murguleț. 
Cea mai mare parte a acțiunii se va desfă- 
şura în acest decor, în camerele şi pe co- 
ridoarele acestea, care au găzduit poate 
cindva scene similare cu cele din film. 
Veniţi, vedeţi, de la această fereastră se 
poate observa curtea. cu acea hulubărie 
pe care am construit-o noi, dar care va ti 
putut fi acolo şi va fi putut fi privită de la 
această fereastră, cum se întimplă în film, 
în timpul unei acțiuni de demult. Cind am 


blematică modernă. costumaţic de epocă 
(Regizorul Dan Piţa, operatorul 
Nicolaie Mărgineanu, actorii Cătălina Pintilie şi Vasile Niţulescu) 


conceput filmările din aceste interioare 
am avut mereu în vedere spaţiul înconjură- 
tor: în aceeaşi secvenţă vom filma cînd aici, 
cind afară. La fel vom folosi cele două 
terase, aceea cu perspectivă spre lunca 
riului și cealaltă, spre curte, de unde se 
vede chioșcul construit de noi și se observă 
şi celelalte dependinţe, fiecare legată de 
episoadele filmului. Relaţia interior-exterior 
va fi ca o pastă invizibilă, înconjurind perso- 
najele, o pastă extinsă, care cuprinde totul, 
satul, cimpul, lunca prin care circulă perso- 
najele, țărani, boieri, ciocoi... 

— Cit timp ați pregătit filmările? 

—6 luni pentru decupaj și încă 3 — în 
total 9 luni. 

—E un film care se naște normal. 
În alte cazuri, pregătirile par să fie 
de obicei mai scurte. 

— În alte cazuri, pregătirile nu se fac sau 
ele constau în a aștepta construirea decoru- 
rilor pe platou. 

— Nu vă plac filmările pe platou. 

— N-aș putea să filmez pe platou, numai 
pe platou. Marea plăcere este să iei contact 
direct cu realitatea, fie ea construită — și în 
această privință ne rămine încă să desco- 
perim cu adevărat țara, fie spațiul natural 
propriu zis. 

— Şi cum veţi filma... propriu zis? 

— În filmele pe care le-am realizat pină 
acum, am gindit și construit secvențele 
pornind de la imaginea de ansamblu și ajun- 
gind abia ulterior la detalii. Se poate însă 
porni și invers. Cînd unul dintre eroii noştri 
intră în curtea acestui conac, sigur că putem 
observa de la început întregul decor, în 
speță pe acesta dezolant, în paragină: ne 
aflăm într-un moment istoric-social de 
crepuscul. Dar e greu de transmis aceasta 
printr-un cadru general. În orice caz, aceas- 
tă cale am mai folosit-o, iar în filmul de față 
aş vrea să urmez altă cale. Cind boierul 
întors de la Paris intră în curte, înainte de 
orice plan general, vedem o suită de detalii: 
cineva care doarme sub un şopron, niște 
găini ciugulind dintr-un sac de porumb 
spart, altcineva care dă cu toporul într-o 
buturugă atit de mare că și azi ar mai trebui 
sa sparga ia ea. Urmează, de-abia apoi, un 
plan al celui care a intrat în curte şi un cadru 
cu femeia care i-a supravegheat intrarea. 
Cind Tănase Scatiu pleacă la conac, în 
petit, scena trebuie să înceapă tot cu detalii: 
omul îşi pune o manşetă la cămaşă, își 
încheie nasturii, își pune o vestă, își leagă 
cravata, își dă cu parfum pe faţă, pe sub 
braț, mai ia un inel și-l încearcă în deget, 
apoi observăm o privire a maică-si care 
e şi ea de faţă. 

— De fapt, cred eu, n-ar fi o suită de 
detalii «de atmosferă», ci o analiză mai 
aplicată, o intrare mai lucidă în dramă, 
altceva decit filmul în care primează 
acțiunea și jocul. 

— Cinematograful este în primul rind 
revelația realului 

In acest film cu importante parti- 
tun masculine, suspnute de Victor 
Rebengiuc, Vasile Niţulescu, Csiky An- 
drás, Dan Nuțu și alții, ceea ce mi se 
pare frapant este că, în sfirșit, avem un 
adevărat «evantai» de roluri feminine. 


Rolurile feminine. 


în general, 
cam rare 


— Sint cîțiva ani de cind nu v-am 
văzut într-un film. 

— Vreo 15, de la «Politică cu delica- 
tese». Am jucat mult teatru... 

—E de mirare totuși că n-aţi jucat 
şi-n filme. 

— Mă gindesc că rolurile feminine sint 
în genere cam rare. Şi poate nu am eu 
anumite calităţi aparte pentru film, deşi fac 
multă televiziune. 

— Aţi făcut probe, între timp, la unele 
filme? 

— Nu, nu am făcut. 

— Pur şi simplu, regizorii nu v-au 
solicitat! 

— De fapt, n-am avut timp să mă gindesc 
prea mult la asta și, să vă spun sincer, nici 
nu m-am chinuit foarte tare din această 
pricină. Pentru că eu socot totdeauna că 
şansa este foarte... individuală. E mai bine 
să-ţi zici că n-ai şansă, nu pentru că aș fi eu 
fatalistă, ci pentru că prefer să nu-mi pierd 


- linistea, punindu-mi întrebări-inutile. 


' — Cred că lucrurile ar putea fi privite 
şi invers: cinematografia are acum o 
şansă în plus, prin reapariția dumnea- 
voastră. 

— O! Ceea ce știu e că am în acest film 
un rol nu prea întins, dar interesant Aglae, 
soţia lui Nae Eftimiu, care are în grijă moşia 
lui Matei cit timp boierul este plecat în 
străinătate. Un personaj cu aură, fiți atent, 
blestemată, nu foarte simpatic, dar care 
colorează puternic, prin prezenţa sa, rela- 
tiile dintre stăpinii locului şi cei care-i ser- 


— Frică? 

— Da, de aceea refuz la început rolurile. 
Regizorii au prins însă mişcarea, Imi tele- 
fonează de două-trei ori, şi pină la urmă 
intervine lulian Mihu, care mi-e prieten, şi 
mă convinae. Vin cu mare emotie la fiecare 
film, deși lumea crede că nu am emoții 


De fiecare dată îmi spun că ăsta va fi ultimul, 


priviri, din zimbete, din mişcări. Fața mea 
şi cînd îl termin. vreau altul. 


vorbește mai mult decit cuvintele, ochii 
mei spun mai mult decit vorba. Înţelegi 
dintr-o privire ce-ar spune o pagină întreagă. 
— Acceptaţi greu un rol? 
aa mofturi la început, pentru că am 
o Mica.. 


ălina Pintilie: 


Despre 


o anume 


Sfirşit de veac şi de lume 
(Cristina Nuţu şi Victor Rebengiuc) 


slăbiciune 


vesc sau vor să le ia locul. 


kliza Petrăchescu; 


dată 


De fiec 


— Este primul dumneavoastră rol de 
anvergură, în film. 

— Primul. N-am tăcut film de cind am 
terminat facultatea, de... mă rog, un număr 


= 
de ani. ala mioa: aia deita pare 
= s oarte rău. Dar, de cind am văzut «Du! 
spun că e ultimul rol. aurului» — îmi plăcuse și «Nunta de 
> pă piatră» foarte tare — mi-am spus că, orictt 
Pe urmă vreau altul nu ard eu să fac film, mi-aş dori foarte mult 
= să lucrez cu reng a. pwi 7 iasă sepia 
3 s-ajung s-o și fac. Am un rol foarte frumos 
— După «Nunta de piatră», după în «Zodia leului», care ar putea fi şi foarte 
«Duhul aurului», colaborarea dumnea- modern, deși cu aparenţe clasice: o tinără 
voastră cu Dan Piţa se perpetuează in femeie foarte răbdătoare și credincioasă. 
modul cel mai fericit. 4 De altfel, toată lumea rămine în minte cu 
— Fac film de 20 de ani şi am lucrat cu personajul Saşei, din roman, fiindcă ea 
mulţi regizori, dar eu nu mă acomodez decit corespunde în general idealurilor noastre. 
cu aceia care nu se apucă să-mi dea into- E puţin prea perfectă chiar, şi noi încercăm 
naţii sau să mă oblige să învăţ rolul pe dina- poate să o privim mai îndeaproape, nu ca 
fară. Eu citesc scenariul, întreg, de zece ori, să-i descoperim nişte defecte propriu zise, 
tot, tot: şi aparatul cum se mișcă, și cadrul ci ca să descoperim, în umanitatea ei se 
cum e, tot. Pe urmă îmi gindesc persona- cretă dar luminoasă, o anume slăbiciune. 
jul, care merge cu mine mereu, și în mașină, — E insușirea pe care Marx o aprecia 
și în tramvai, peste tot. Din momentul cind mult la femei. 
am citit scenariul, atita mă obsedează per- 
sonajul, încit nici măcar mincarea nu-mi Valerian SAVA 
priește, mă și plictisesc de acea femeie pe EP Er re 
care va trebui o joc, uneori nu pot dori 
din cauza ei, mă trezesc noaptea, iar, cu Regia: Dan azi Scenariul: Mihnea S/ieoryhlu 
aceeaşi femeie în gind. Vă puteţi da seama ce Doli Zamfirescu. Imaginea: Nicole Märgi. 
că vin pe platou cu personajul făcut. Mai neanu. Scenografia: Helmut Störmer. Costu- 
rămine doar să mi se citească o dată sau ee : Lidia Luludis. Muzica: Adrian lonestu. 
de două ori replicile. Nu Iè incă de-acasā RT O a 
fiindcă dai ştii pe de rost, totul se meca- ră jaoi. > 
nizează. Vedeți, personajele mele sînt foar- oraa anni Aristide DN fii Ceh, Andres 
te complicate, şi cel mai important e să Producţie a Casei de filme Patru. Director: Cor- 
știu ce gindesc, ce privesc ele, să pătrund neliu Leu. Producător delegat: Marin Theodo- 
omul dincolo de intimplare şi de replică. rescu. Directorul filmului: Sanda Mănescu. Pe- 
De altfel eu Imi fac rolurile mai mult din liculă Eastman color. Metraj planificat: 2700 metri 
«Ultimele zile ale verii», pe un scena- Monica  Ghiuţă, Mircea Albulescu. 
telex Buftea riu al unui consacrat în filmul de actuali- Petrică Gheorghiu, lon Caramitru, Casa de filme Cinci 
tate: Constantin Stoiciu. Să fie oare etc.) încadrind ui cuplu de tineri $ 
Apa o simplă coincidență că titlul viitorului Maria Ploae și debutantul Alexandru 
liim al lui SaYel Stiopul aminteşte de Finţi — student la I.A.T.C. eee O nou- = 
ca un bivol ne ru două succese durabile din filmografia tate pentru pasionaţii filmului de Aşteptăm 
S regizorului: «Anotimpuri» şi «Ultima aventuri: comisarul Moldovan, răpus de .' ss I 
7 noapte a copilăriei»? 999 Cinci de aloanţele legionarilor în finalul filmului opiniile dvs.! 
099 În noaptea de 3 spre 4 iulie apele buturi în filmele aflate actualmente la de succes «Un comisar acuza», are toate 
lacului Buftea au început să se reverse Buftea: Teodora Vasilescu («Cursa»), sansele să «învie», readus pe ecran (ca eee Cu 5 luni inainte de sfirșitul 
peste dig, amenințind şi clădirile stu- Cristina Nuţu («Zodia leului»), Rozina interpret şi regizor) de Sergiu Nico- anului, Casa de filme Cinci raportează 
dioului. Ritmul normal de lucru s-a în- Cambos («Cercul magic»), Michaela laescu. 998 La orizontul lui '76, un indeplinirea planului său de producție 
trerupt şi toți cei care se aflau in pla- Caracaş («Singurătatea florilor»), Ma- nou debut regizoral: Dinu Tănase. pe 1975. Să recapitulăm: aţi văzut deja 
touri, studiouri, cabine de montaj, labo- riana Buruiană («Cine ride la urmă»). Vestea bucură și îngrijorează (în funcţie «Comedie fantastică» și «Pe aici nu 
ratoare sau birouri au ieșit, alături de Cinci debuturi şi numai fete, toate încă de poziția «pro» sau «contra» debu- se trece». Veti mai viziona în toamnă 
militarii forțelor noastre armate, de cei- studente la |.A.T.C. eee schimb, turilor) dar, asa cum Moş Teacă n-a «Mastodontul», «Cantemir» și «Mus- 
lalți locuitori din Buftea, pentru a stăvili interpreții cei mai solicitați sint numai reuşit în ruptoi capului să recruteze chetarul român» (Celor care ti petrec 
apele dezlănțuite. În lupta cu apa ca un bărbaţi: Zephy Alşec va apare în patru militari decit dintre civili, nu ştiu cum în aceste zile concediul pe litoral li s-a 
bivol negru oamenii cinematografiei au filme româneşti și într-o producție DE- putem ajunge la «virturile» şi «consacra- rezervat surpriza prezentării în avan- 
ieşit din nou învingători. 990 Pe adresa FA, iar Toma Caragiu în trei filme (al ți» zilei de miine fără debuturi azi... premieră a ultimelor două productii), 
Centrului de producţie cinematogratică patrulea rol l-a refuzat). Tot în cite trei lon BUCHERU Opiniile d iti ~ 
«București» de la Buftea sosesc scri- țiime vor apare şi actorii Octavian pede e piine dt sit risti k 
sori tocmai din Republica Federală a Cotescu şi Emanoil Petrut. € d f | P Lea Cadru rA urna š iul a, ni = 
Germaniei cu aprecieri elogioase la asa e filme ratr p i i a ea —ä à 
adresa filmului Spit, ri Sopii N.C. MUNTEANU A înce ut după rela colorare cea notată 
rie», difuzat recent pe unul din canale dă 
televiziunii vest-germane. 909 Dacă C d fi | U p pega Pag makas pri metil de 
i văzu izbi feo re pri AS Ezme nu anul 1976 tia». Primul «moto al regizorului Pe- 
l at nu zu u A d 
aţi remarcat desigur printre alte calităţi Î i li o. Producţie 1975 In această Dr AOR R A ză aug hc der 
şi un generic ingenios și plin de fantezie. n iulie, lună ies în copie standard Elixirul tine- poti: A cusca be ella zi SA productia 
Autoarea, Florica Vintilă, absolventă . reții (scenariul: Al. Andriţoiu, N. Şte- în perioada imediat entire cu un 
UL a Institutului de arte plastice «Nicolae de revelion fănescu, B. Meirovici, regia: Gheorghe film-baladă despre viața şi moartea hai- 


Grigorescu», a semnat mai multe filme 
de animaţie cu care a cucerit, la diferite 
testivaluri internaționale, premii pentru 
desene, regie şi animaţie. Există indicii 
sigure că acest prim generic animat rea- 
lizat la Buftea nu va rămine un unicat, 
alte echipe de filmare manifestindu-și 
interesul pentru acest gen de generice. 
eee În afară de «Tele-Mânchen» 
(R.F.G.), care va realiza pină în noiem- 
brie filmul «Căutătorii de aur», în 
România se află $i două echipe de la 
Studioul DEFA-Berlin (R.D.G.) pentru 
a turna filmele «Tem-4» şi «Spre maren 
De unde și cintecul «Pe litoral mi-a 
rămas inima». @@@ În timp ce Casa de 
filme Patru anunţă terminarea filmărilor 
la «Casa de la miezul nopții», Casa de 
filme Cinci anunţă intrarea în producţie 
a filmului «Spaima de la miezul nop- 
ţii». Nu s-ar putea spune că noaptea 
nu inspiră scenariștii. eee În pregătire 
o nouă comedie cinematografică pe ge- 
nericul căreia se vor atla două semnături 
prestigioase: Titus Popovici (scena- 
riu) şi Manole Marcus (regie), tandem 
verificat în multe și ciștigate bătălii 
cinematogratice. Locul de acțiune pro- 
babi: Delta Dunării. eee După ne 
concludentele aventuri în perimetrul co- 
mediei polițiste, regizorul Savel Stio- 
pul va reveni la actualitate cu filmul 


0009 «Producţia» anului 1975 se 
apropie de sfirşit: «Cursa» şi-a încheiat 
țilmările, iar «Dincolo de pod» a tras 
primul tur de manivelă în primele zile 
ale lui iulie. 999 Ce este «Cursa»? 
U poveste despre doi şoferi şi o fată — 
altfel spus, despre oameni simpli, obiș- 
nuiți, care ascund însă resurse imense 
de sensibilitate, de generozitate şi fru- 
musețe sufletească. Nu, nu e o poveste 
de dragoste, ci mai degrabă o parabolă 
despre dragoste, despre viața şi 
fără lumina caldă a acestui sentiment. 
Remarcind contribuţia a două din avede- 
tele» filmului — Mircea Albulescu şi 
Constantin Diplan — vă rog să rețineți 
două nume despre care veţi auzi multe: 
autorul filmului, regizorul Mircea Dane- 
liuc, şi «descoperirea» lui, studenta 
Teodora Vasilescu. l-am recomandat 
cu tot atita căldură și la inceputul filmă- 
rilor, dar acum o fac «pe văzute»! 999 
Ce este «Dincolo de »? Rezultatul 
(îndrăznesc să spun: fericit) întilnirii 
între substanţa unui roman clasic, solid, 
perfect închegat — «Mara» de lon 
Slavici — şi sensibilitatea de cu totul 
altă factură a unui creator tinăr, cu o 
viziune foarte modernă: Mircea Vero- 
iu. În distributie. actori de prim rang 
(Leopoldina Bălănuţă, Irina Petrescu, 


Naghi) şi Alexandra și infernul (după 
un roman de Laurenţiu Fulga; scenariul 
şi regia lulian Mihu). Casa de la miezul 
nopții (scenariul: Fănuș Neagu, regia: 
Gh. Vitanidis). S-au terminat filmările, 
echipa efectuează lucrări de finisaj în 
așa fel incit la stirșitul lunii să poată fi 
vizionat la două benzi. Cercul magic 
(scenariul: N. Mărgeanu, Cora Vulcă- 
nescu, regia: David Reu). Cu ultimele 
secvenţe ce vor fi trase la Timişoara şi pe 
litoral, echipa va încheia filmările, ur- 
mind să înceapă tot în această lună lu- 
crările de finisaj. Zodia leului (scena- 
riul: Mihnea Gheorghiu, regia: Dan Piţa) 
filmează — interioare şi exterioare — la 
Craiova. Echipa a avut mari dificultăți 
pină a găsit o... batoză din secolul trecut. 
(cum se ştie, filmul evocă, folosind lite- 
ratura lui Al. Duiliu Zamfirescu, «Viata 
la țară» de la sfirsitul sec. XIX) 

@ 9 e Producţie 1976 Preconizâm 
intrarea în producţie în această lună a 
filmelor: Bietul loanide (ecranizare: 
Eugen Barbu, regie: Doru Năstase). În 
lucru, decupajele: Castelul dragostei 
(scenariul Marin Preda, regia lulian 
Mihu), Răscruce (scenariul lon Brad, 
regia Virgil Calotescu) şi o nouă come- 
die, Urmărirea (scenariul Mihai și Şer 
ban Creangă, regia Şerban Creangă) 

Corneliu LEU 


ducului maramureşan Pintea (scenariul: 
Vasile Chiriţă, D. Mureșan, Mircea 
Moldovan; regia: Mircea Moldovan). 
009 «Spaima de la miezul nopții» 
este titlul unui nou film ce-și va propune 
să oglindească luptele desfășurate în 
tara noastră, în primii ani ai colectivi- 
zării, pentru lichidarea bandelor tero- 
riste și legionare. Scenariul — scris de 
Petre Sălcudeanu — va oferi regizoru- 
lui Doru Năstase prilejul de a folosi 
Intregul arsenal al filmului de aventuri: 
urmăriri, suspens, suprapuneri de situa- 
ţii, bătăi, lupte, etc. 999 Sergiu Nico- 
laescu va colabora din nou cu Casa 
noastră de filme. După un scenariu 
literar scris în colaborare cu Anușavan 
Salamanian (inspirat după romanul 
lui Victor lon Popa, «Velerim și Veler 
Doamne»), regizorul a realizat un decu- 
paj care urmărește destinul lui Manlache 
Pleşa — unul din supraviețuitorii neui- 
tatului an 1907 — într-un sat românesc, 
cu rănile încă singerinde de pe urma 
primului război mondial. Povestea lui 
Manlache Pleşa va fi — ne asigură 
Sergiu Nicolaescu — «povestea unui 
Jean Valjean al cinematografiei noas- 
tre». Vom avea și noi... Valjanii noştri! 


Dumitru FERNOAGĂ 


25 aprilie 1974: Lisabona eliberată de sub dictatura salazaristă, 


filmul 
politic 


Un american 
neliniștit 


Robert Kramer face parte din genera- 
tia tinerilor intelectuali americani de 
stinga pentru care războiul din Vietnam 
«a fost cea mai gravă problemă de con- 
știință». Filmul său «Milestones» («Bor- 
ne kilometrice») intitulat astfel după un 
poem al lui Ho-Şi-Minh lucrat timp de 
trei ani, între 1972 şi 1975, e jurnalul de 
bord al unor chinuitoare întrebări: cum 
să ne definim ca americani, ca tineri 
revoluționari, ca oameni politici ai unor 
valori umaniste cit mai profunde, cit mai 
stabile, rupind cercul contormismelor 
mic-burgheze, rezistind tuturor tenta- 
țiilor de «pace socială» cu capitalismul? 


Pentru Kramer, filmul e insă şi un 
instrument de investigaţie socială al 
cărei orizont trebuie, e obligatoriu, să 
fie lărgit. lată-l deci acum în Portugalia, 
— despre care «noi, în Statele Unite, 
nu aveam prea ample informaţii...» — 
Portugalia eliberată de odioasa dicta- 
tură salazaristă, Portugalia unei efer- 
vescenţe politice fascinante pentru ochii 
săi de «intelectual izolat, lucrător de- 
seori într-un vacuum social»: 


«Am fost uimit... nu credeam să 
descopăr 0 revoluţie populară de ase- 
menea proporţii, am sentimentul că 
viața clocoteşte în jurul meu, plină de 
întrebări, în jurul aceluiasi tel comun, 
am sentimentul că într-adevăr viaţa e in 
stradă... Sint în tata unei experienţe 
formidabile: să incerc a face filme pen- 
tru popor și despre popor... Tot ce am 
făcut pină acum mi se pare derizoriu în 
comparaţie cu ceea ce aş putea găsi 
impărtășind lupta pentru socialism a 
portughezilor... Mi se pare o experiență 
capitală pentru viața mea»... 


poporul în stradă, poporul în sărbătoare 


cronica 
eroului real 


Îi 


Polițistul adevărat 
despre polițistul 
de pe pinză 


Polițistul nr. 1 al Statelor Unite — 
«băiatul» care a fost avansat direct 
sergent la doar 25 de ani — se numește 
Steven Dubinski. Omul nu a ajuns Incă 
«foileton», «Ness» sau alt erou de sim- 
bătă seara. El e doar cel mai celebru 
polițist, în real... Un teleast l-a chemat 
deci în studiourile de specialitate şi, 
timp de citeva zile, i-a desfășurat prin 
fața ochilor toate serialele cu toți poli- 
țiștii lor, cerindu-i opinia asupra credi- 
bilităţii personajelor şi scenariilor. 

Părerile lui Dubinski pe șleau: «Toţi 
eroii acestor seriale sint ridiculi». Ko- 
jak? Complet fals. Mannix? O aiureală. 
Să fim serioși.... Toţi, domnule, cu surl- 
sul lor, cu costumele lor impecabile, 
sint inadmisibili. în ochii sergentului. 

Totuşi, un serial a găsit Indurarea 
competentului critic, un serial — după 
opinia lui Dubinski — cu anchete corec- 
te, cu un personaj perfect plauzibil, cu 
dialoguri care sună adevărat. Care? 
Aici e suspensul. Stupoare generală. 
Pentru un polițist adevărat, eroul vero- 
simil e Madigan. Madigan-ul lui Richard 


Widmark. (Columbofilii pot fi liniștiți 
Dubinski n-a scos nici o vorbă despre 
Falk.).... 

Mai rămîne să vedem peste cîțiva 
ani marele serial «Dubinski».... Cu Mike 
Connors şi Telly Savalas — critici! 


cronica 
sportivă 


Un scenariu 
pentru Trumbo 


Fotbalişti și înotători 


wOscar»ul pentru cel mai bun sce- 
nariu al anului 1956 a fost acordat unui 
anume Robert Rich pentru «The Brave 
One» — povestea unui puşti din Mexic 
care creștea un taur frumos, bun pentru 
corride. Robert Rich nu s-a prezentat 
să-și ia premiul. Nimeni nu știa cine-i 
Rich. Cei care știau n-au divulgat nimic. 
Au trecut ani și s-a aflat cine-i Robert 
Rich: nimeni altul decit Dalton Trumbo 
— excelent scenarist american, om de 
stinga, care și-a plătit convingerile cu 
10 luni de închisoare, pe vremea «vină- 
torii de vrăjitoare» dirijate de sinistrul 
McCarthy (vezi şi rubrica «Filmul poli- 
tic»). Ani de zile producătorii americani 
n-au vrut să aibă de-a face cu acest 
«blestemat». Omul a lucrat sub pseudo- 
nim (printre altele, scenarist la «Sparta- 
cus») pină cind — laureat și la Cannes 
în 1973 — adevărul a răzbit, ba chiar a 
triumfat: pe baza unei atestări eliberate 
de asociaţia producătorilor de film care 
adeverea că Rich e Trumbo, Academia 
de film i-a acordat în 1975, după 19 ani, 
premiul «Oscar» din 1956. Trumbo n-a 
manifestat nici o surpriză, nici o emoție. 
Şi-a luat statueta, mulțumindu-se doar 
să murmure: «E o poveste veche...» 


9 Mare comedie mare a studiourilor 
maghiare, cu titlu dulce, care merge 
la inima multora: «Acea vreme minu- 
nată a fotbalului....» Evocare a anilor , 
20—'30, cind băieţii săraci ai cartierelor 
se adunau de unde de neunde într-o 
echipă, «Strugurele dulce», din care 
cind fugea portarul, cînd dispărea hal 
tul, înnebunind managerul, un microbist 
cu prea mult sutlet, Minarik, altfel mic 
prăvăliaș căruia lumea- zicea, din cauza 
pasiunii pentru balon, «țăcănitul»..... 
Omul ajunge să-și piardă negoțul din 
pricina fotbalului. Ceea ce n-ar fi cel mai 
grav — dar in meciul decisiv portarul 
dispare și «nebunul» intră-n poartă, 
unde încasează patru goluri și cade 
trint. Multă veselie dar şi tristețe, ironie 
și mizerie, social şi politică, muzică, 
antren și cite şi mai cite se pot lega în 
jurul unei mingi. 


e O ştire veriticată, sigură: Mark 
Spitz, socotit și azi cel mai mare înotă- 
tor al tuturor timpurilor, a acceptat să 
joace, după nenumărate oferte inspiti- 
toare, într-un film de ficțiune. În sfirşit! 
Ni s-a mai luat o piatră de pe inimă. 


scurt — 
metraje 


«scurt-metraj»: 
Festivalul s izat in scu et aje 
de la Cracovia a pus în evidență 
după părerea specialiştilor — trei tră- 
sături remarcabile: bogăția filmelor de 
animaţie; originalitatea unor filme ve- 
nite de pe «tărimul unor noi continente 
cinematografice» (admirabile desene a- 
nimate iraniene, un puternic reportaj 
critic din Venezuela); dezvoltarea cine- 
matografului — direct în producția tă- 
rilor socialiste (un foarte bun film so- 
vietic — vérité despre învățarea meseriei 
de actor, «o confesiune» tot în direct a 
unui muncitor din R.D. Germană, po- 
vestindu-și trecutul...) 

e idei audio-video: Super-realizare 
în pregātire la Palatul Sporturilor din 
Paris: «Prodigioasa aventură a crucișă- 


«Cea de a treia vîrstă» în creştere 


la bursa valorilor artistice. 
(«Eu şi iubitele mele mătuşi») 


torului Potemkin». Pe scenă 200 de 
actori și cascadori, o enormă machetă 
a navei revoluționare, o «regie sonoră» 
folosind kilometri de bandă magnetică, 
zeci de difuzoare. Robert Hossein — re- 
gizorul realizării scenice. Alain Decaux 
(scenaristul lui Stellio Lorenzi la «Afa- 
cerea Rosenberg» — vezi rubrica «Fil- 
mul politic») — responsabilul informa- 
ției istorice. 

e idei Ken Russell: Regizorul care 
accepla cu placere sa lie socotit «ne- 
bun» — in sensul unor imagini frenetice, 
socante, care au adus gloria filmelor 
sale de înaltă calitate despre Gustav 
Mahler şi Ceaikovski — «improvizează» 
în ultima sa realizare, plecind de la 
reala luxare a piciorului unui actor căzut 
de pe o lampă cu care se balansa... 
După ce i s-a pus piciorul în gips, 
Russell a cerut actorului să reia scena 
încălțindu-i gipsul cu un pantof de 


Visconti şi 
credințele lui 


Întrebăre fundamentală adresată 
lui Luchino Visconti: 

— Nu credeți că ar fi fost mult mai 
interesant să perseveraţi pe calea pe 
care v-aţi angajat filmind «La terra 
trema» și «Rocco...2? 

Răspunsul lui Visconti: 

— Probabil, dar drama cinematogra- 
fului de azi este prețul său de cost 
foarte ridicat. Cheltuielile sint enorme... 
Credeţi că vreun producător va accepta 
să-şi riște reputația cu un film politic 
care l-ar putea costa cariera? Sint prea 
mulți bani în joc iar cinematograful e 
mai mult ca niciodată o industrie, o 
industrie colosală. Producătorii vor să 
ciștige bani şi nu se bat pentru filmele 
angajate care nu au șanse să facă rețetă! 
Totul trebuie să fie cit mai depravat și 


Documentul. sursă a fil 


clown: «Sint sigur că mult critici vor 
găsi o explicaţie simbolică în această 
ă 


» a organizat o «se- 
siune» de cinema, destinată celei de a 
«treia virste». La loc de cinste, în reper- 
toriu: «Bătrina doamnă nedemnă» a lui 
René Allio, «Bătrinul şi copilul» al lui 
Claude Berry (capodoperă de interpre- 
tare a regretatului Michel Simon), «Harry 
sı Tonto» al americanului Mazurski. 
Simultan, în Cehoslovacia, mare succes 
cu un film tot al «celei de a treia virste»: 
«Eu și iubitele mele mătuşi», comedie 
semnată de Zdenek Podskalsky, po- 


Idei contemporane: Fotogra- 
ful a surprins acest scafandru 
ieșit nu chiar ca Afrodita din apa 
mării, ci acoperit de deșeurile 


de celuloză inghițite de ocean. 
Poză care poate deveni oricind un 
afiș mondial împotriva poluării. 
Pentru o eventuală explicație — 
titlul celebrei  cărți-manifest: 
«N-avem decit o singură Terră». 


5 1 PAET La m 
f. AT 
a fa 


nF 


E 
* 


“4 


Michelangelo Antonioni. Profesiunea: 
artist al timpului său 


veste cu cintec şi cintece a două femei 
în virstă, energice, distrate, vesele, în 
viața cărora «cad» din senin, o tinără 
nepoată cu al ei logodnic — cam «sus- 
pect», cum se mai întimplă și în alte 
tamilii, celor două mătuși. 

@ idci-Folon: Marele premiu al de- 
senului în presă a tost decernat în 1975 
lui Jean-Michel Folon. Folon are la activ 
citeva coperţi celebre ale săptăminalului 
francez «L'Express» — imagini acute ale 
contradicțiilor lumii moderne, sintetiza- 
te cu umor, sarcasm și, nu o dată, pate- 
tism. Reproducem la «Cronica fără co- 
mentarii» — coperta lui Folon la un 
număr din 1972, consacrat unei mari 
dezbateri: «Cum vreți să trăiți?». 


Jdei contemporane: Poate min- 
ca omul mai bine? Mai sănătos? 
E posibilă o soluție științifică la 
această obsesie a omului modern? 
Viziunea unui grafician francez 
— care închide sintetic şi umo- 
ristic într-o conservă acest pei- 
saj bucolic, idilic, vegetarian dar 
şi carnivor cu măsură — pare a 

spune un rezonabil da. 


să treacă prin erotic. Eu rămin cre 
dincios modului meu de a face cinema. 
Totuşi nu mi se pare prea grav să dai 
importanța cuvenită trecutului căci is- 
toria ne învaţă că multe evenimente se 
repetă... 

Şi o ultimă precizare extra-ordinară, 
cu privire la situația actuală a filmului 
occidental: 

— „Singurul care mai e capabil să 
spună ceva nou și interesant este Buñu- 
el. Regizor imens. 


Antonioni și Soarele 


O foarte interesantă idee, tipică pentru 
caracterul programatic al creaţiei sale, 
pentru neliniștea sa atit de fertilă, dez- 
voltă Michelangelo Antonioni într-unul 
din interviurile acordate în zilele cînd 
«Profesiunea: reportem l-a readus în 
actualitatea imediată de care, de obicei, 
regizorul se teme. 

Antonioni susține că au loc în mintea 
şi în viața omului modern mari mutații, 
o acumulare de experienţe noi, necunos- 
cute în trecut, de care trebuie să se țină 
seamă, avind în vedere consecinţele 
lor asupra puterii noastre de a simţi și 
gindi. Fără a fi «disperat» sau pesimist, 
Antonioni atrage atenţia în direcția mo- 


Pei 


O scenă istorică 

în jurnalul de actualități 

al secolului nostru: 

intrarea triumfală în Saigon 
a forțelor populare şi patriotice 


„Vo 


Insula Paulo Condor a constituit ani 
de zile simbolul cel mai sinistru al regi- 
mului inchizitorial instituit de Thieu în 
Vietnamul de Sud. Nenumărate comisii 
internaționale de anchetă nu au fost 
lăsate să investigheze viata detinutilor 
politici de aici — insula câpătind renu- 
mele unui infern, al unei «insule a dia- 
volului» cu ale ei celule denumite «mor- 
mintele de piatră». 

Scene extraordinare — demne de an- 
tologia marilor filme ce cintă libertatea 
— s-au petrecut în orele victoriei popu- 
lare, scene care depăşesc jurnalul de 
actualități al epocii noastre, intrind în 
scenariul fără de moarte al vieții omului 
pe pămînt. În noaptea de 30 aprilie, un 
preot care aducea de obicei multe infor- 
maţii deținuților. anunta colonelului viet- 
cong Le Cau că Saigonul a fost eliberat. 
Le Cau vrea imediat să spargă ușa celu- 


lei, alții se opun — convinşi că «nu-i 


Rubrica «Filmul, document al epocii. 
documentul, sursă a filmului» 
este redactată de Radu COSAŞU 


dificărilor petrecute în sensibilitatea 
noastră, educată din ce în ce mai aspru 
şi mai riguros de descoperirile şi certi- 
tudinile științifice: «..anumite împre- 
jurări care inainte vreme ne puteau 
apare senine, azi le vedem mult mai dra- 
matice». Exemplul obsedant e Soarele. 
Ştim prea multe despre el — şi aceste 
noţiuni științifice, după părerea regizo- 
rului, ne-au modificat raporturile cu 
însuși Izvorul-vie e-pămint.... Nu mai 
putem avea aceleași relaţii, relațiile tra- 
diționale, cu Soarele — ceea ce nu 
înseamnă, firește, că nu ne putem 
bucura de o zi cu soare. Dar «anumite 
noțiuni cu caracter ştiinţific au pus în 
mişcare un proces de transformare care 
va schimba psihologia umană și meca- 
nismele ei». 

Prudent, echilibrat, modest — Anto- 
nioni acceptă că se poate Inşela pe plan 
general dar, în ceea ce priveşte propria 
sa experienţă artistică, el nu poate să 
mai lucreze ignorindu-și această convin- 
gere: «trebuie să văd lumea cu alți 
ochi, aceasta schimbă totul, subiectul 
poveștii din capul meu, materia ei, 
finalitatea». 

Încă o dată Antonioni se afirmă ca 
unul din puternicele spirite creatoare 
ale lumii cinematografice. prin întrebă- 
rile şi răspunsurile sale lucide, esenția- 
le, gata oricind pentru o înnoire. 


pentru o mare dezbatere în «L! 
pe tema: «Cum vreți să trăiţi mîine?» 


adevărat»... Le Cau stărimă ușa și, a- 
iuns cu oamenii săi pe coridor, se găseș- 
te tată în tată cu directorul închisorii 
însoțit de soldaţi înarmati. Vor trage? 
Nu, directorul ı se adresează lui Le Ca 
«Colonele, sint la ordinele dumne: 
voastră. Ce am de făcut?» — «Să aduci 
un aparat de radio». Ordinul e executat, 
Radio Hanoi anunță răspicat: «Saigonul 
a fost eliberat. Vietnamul de Sud e 
liberi». În orele care urmează, înarmaţi 
cu armele opresorilor lor, foştii deținuți 
— 5300 de «politici» — stabilesc puterea 
revolutionară în orașul Con Son (2000 de 
locuitori, formind familiile militarilor sai- 
gonezi). Prima sarcină: a pune capăt 
jafurilor la care se dedau cei 2000 de 
deținuți de drept comun care, profitind 
de confuzia clipei, sparg case, fură, 
violează. Puterea revoluționară îi ares- 
tează. Secvenţă zguduitoare: 

«Stau și scriu la noul meu birou — 
povestește Le Quang Vinh, unul dintre 
revoluționarii care conduc noua admi- 
nistratie a insulei — cind pe ușă intră 
Bai Dung, «călăul», care se prezintă 
pentru a se înregistra în fata comitetu- 
lui. Trecind pe lingă mine, îmi spune: 
«Ai un un chip cam palid»... Mă întorc 
brusc spre el, plin de minie. Vreau sa 
sar pe el. Dar Imi aduc aminte de ceea ce 
am învățat, de politica revoluționară. 
Rămin pe scaun, calm, mut. Trebuie să 
fi tost foarte palid...» 


Cronica fără comentarii: 
Coperta lui Folon 
xpress) 


lupta 
cu șabloanele 


Strada, troleibuzul, auto- 
buzul — dar oamenii mai 
stau şi pe-acasă. Mănin- 
că. Dorm. Se trezesc in- 
tr-un pat. Se spală într-o 
baie. În acel scenariu al 
vieţii cotidiene — fără de 
care e imposibil să ajungi la oniric, 
abisal şi multe alte respectabile grozăvii 
— casa e totuşi de neevitat. Între două 
scene de uzină şi birou, între 14 ma- 
carale şi 14 excursii (trebuie să ana- 
lizăm cît de curind şi natura în fil- 
mele zilelor noastre), între două săru- 
tări și două tirade elocvente, omul nostru 
trebuie să facă, în orice decupaj, un duș, 
o omletă, ca să nu mai spunem că une- 
ori îşi mai tace și patul. Toate astea nu 
tin de nici un curent, de nici o tendință, 
aceste scene aparțin celei mai normale 
regii în care omul — erou şi regizor 
totodată — se naște, trăiește și moare. 
Nu trebuie să discutăm mult, pe larg 
și sub toate aspectele, dacă arta este 
realitate sau o realitate. dacă e viață sau 
ca viața, nu trebuie să cădem în dificile 
probleme teoretice. ca să acceptăm cu 
inima uşoară că un film fără case (sau 
cu ceva care să țină cit de cit de case...) 
e mai rău la gust decit un aşa-zis film 
fără idei. Şi fiindcă — așa cum se intim- 
plă de multe ori — nu înfruntarea teore- 
tică ne mănincă spațiul articolelor și 
zilişoarelor-muncă, toată lumea fiind 
de acord cu ideea abstractă de mai sus, 
să trecem cu grabă la un scurt istoric 
al felului cum au trăit casele în viața 
eroilor noștri și eroii noștri în casele lor 
- de-a lungul timpului nostru cinema- 
tografic. 

Sint citeva etape, citeva epoci, fiecare 
cu importanța ei pentru cauza progresu- 
lui nostru scenografic și nu numai 
scenografic. Căci ar fi trist să se inte- 
leagă că problema oglindirii casei în film 
e o chestiune care tine de decorator 
cind există celebrul pat din planul doi al 
plecării tatălui lui Marcello în «La dolce 
vita», patul pe care bătrinul il araniează 
cu un gest pudic care spune totul despre 
un om, o viaţă șio noapte. Nici un sceno- 
graf nu-i poate spune lui Fellini ce să 
facă cu un pat, lui Bresson cum să 
aranjeze un cearceaf (e cunoscută ziua 
aceea de filmare cind Bresson a plecat 
de pe platou fiindcă nu-i plăcea cum 
«sună» un dulap în cadru...). lui Ciulei — 
cum să se zbată o perdea. lui Pita — 
cum să «cinte» o ușă. 

Aş împărți, grosso-modo, epocile ca- 
sei in filmul nostru de lungmetrai artis- 
tic și «la zi» în două mari perioade: 
epoca mobilei lustruite și epoca mobilei 
nelustruite. În prima — apusă şi nu prea 
— se ştie că tot ce era masă, bufet,ușă, 
pervaz, fereastră, scaun, birou, lampă, 
fotoliu, pat, clanţă, bibliotecă, frigider, 
oglindă, cuier, scrumieră şi,umai departe, 
farfurie, cuțit, furculiță, solnită, linoleum. 
parchet, ciment, față de masă, colțișor 
de bucătărie, de baie nu mai vorbim, 
nici de pod. nici de pivniță, casele zilelor 
noastre neavînd aşa ceva din p.d.v. cine- 


În istoria 
filmelor noastre, 
putem descifra 
«epoca» mobilei 

lustruite 
şi «epoca» mobilei 

nelustruite. 
Pe cînd epoca 
obiectului viu, 
exact 
şi dramatic? 


matogratic (pentru a nu mai trece in 
de-amănunt la sate, unde, atitea cite 
erau, căsuțele acelea, ale epocii lustrui- 
te, păreau că vin din perioada ștergerii 
oricăror diferențe dintre sat și oraş), 
totul, dar absolut tot interiorul căminu- 
lui strălucea atit de ireal, încit poate 
pentru prima oară se realiza plastic 
ideea, altfel dificilă, a «irealității imedia- 
te». În epoca mobilei lustruite — casa 
n-avea absolut nici un rost în viața 
eroului. Eroul nu găsea nici un punct 
de reper în casa lui. Han să fi fost, și 
tot ar fi găsit ceva de care să se agate. 
Dar în casa lui nu găsea, şi nici nu căuta. 
Nu se poate cita un singur film al acelei 
epoci în care cineva să fi pierdut şi deci 
să fi căutat ceva în odăile sale. Nici un 
ac. Nici un pahar. Nici o zi. din viată 
Într-o abuzivă confuzie, noul vieții se 
identitica pertect cu un nou mobilier 
(sau cu unul vechi, dar de la Consigna- 
ţia). 

Epoca mobilei nelustruite reprezintă, 
fireşte, o oarecare pozitivă rupere de 
idealizare, un pas înainte spre acel 
minimum de veridicitate necesar vieții 
în sala de cinema. Mai puţin lucitoare, 
mai puțin încruntate în sfidarea lor față 
de realitate, ceva mai omenești în aspec- 
tul lor, evitind cit de cît sidolul și glass- 
papier-ul — obiectele casnice din metal, 
lemn sau carton, dar nelustruite,au dat 
o lumină mai acceptabilă nu numai 
interioarelor, dar și interiorului sufle- 
tesc. Un inginer care stă cit de cit 
într-o baracă și ea cit de cit baracă, e un 
erou cit de cit inginer, fie el ascuns 
într-un munte. Nu e vorba, desigur, ca 
nelustruind să urițești sau să sărăcești 
ilustratele de florile lor de cimp (Blaier 
a găsit citeva accente juste și noi în 
casele lui, ca şi prin cîteva săli dintr-un 


orăşel) — ochiul nostru vrea doar ca 
dulapul de baracă să fie dulap de baracă, 
ușa de bloc să fie ușă de bloc, casa 
casă, masa masă, așa cum filozotul 
nu-şi poate începe o demonstrație dacă 
nu numește întii şi-ntii pisica — pisică. 
Rişcind o ironie pe un teren alunecos 
— aş cuteza să scriu că trecerea de la 
mobila Consignaţia la mobilierul Com- 
lemn cu ale lui studiouri Cătălina, bucă- 
tării Rodica, sufragerii Cireşica şi biblio- 
teci X-25 a avut totuși în filmul nostru un 
rol progresist: față de casele florentine 
sı irealitatea Biedermayer, un interior 
Comlemn parcă-parcă dă eroului şi 
caracterului său o altă fibră nervoasă 
și lemnoasă. 

Cu excepţii ca acelea din filmele lui 
Piţa, Blaier şi Bratu, adevărul este că 
relația dintre tapiterie, parchet, lampă 
şi simpla replică a unui erou care intră 
în casa respectivă nu e suficient studia- 
tă, E acolo un determinism obscur dar 
esențial — între replică şi obiect casnic 
— care poate decide soarta unei scene, 
poate a unui film. Ţin minte o scenă 
esențială dintr-un film contemporan cu 
noi. o scenă de dragoste, în care nimic 
nu se lega, deși ar îi trebun nesmintit să 
se lege, din cauza unui afurist de frigi- 
der Fram care atit de tare strălucea în 
planul doi că-ți lua puterea de concen- 
trare de la sfișietoarea ruptură dintre 
eroi. Dar — şi aici e problema probleme- 
lor, și nu o problemă de statistică* — 
trebuie să admiţi că așa prost cum cădea 
frigiderul acela în cadru, el totuși exista, 
în timp ce în numeroase alte realizări, 
chiar consistente, nici un obiect domes- 
tic nu joacă, nu trăiește, nu are vreun 
sens, o pondere, vreun haz, vreun chi- 
chirez. Titus Popovici avea un titlu su- 
perb pentru un roman al său: «Moartea 
obiectelor fericite». În filmele noastre 
se poate spune că obiectele, inainte de 
a fi nefericite, sint cam decedate. 

Trebuie să aşteptăm — cu încredere 
mare — ziua cind un regizor va simți 
necesitatea stringentă (ca să n-o numim 
inspirație) de a filma o scenă tare în 
fata unui dulap măcar întredeschis ne 
gliient Sau aparitia unui pat nefăcut 
tie şi în planul doi, dar care să aibă rolul 
lui mut și dramatic. Sau o odaie a cărei 
curățenie ireproşabilă să mai însemne 
și altceva decit o scrupuloasă muncă a 
secretarului de platou. Există case tragic 
de bine orinduite. Există perdele de o 
melancolică durere (amintire: perdeaua 
finală din «Marile manevre»). Există 
mese de taină. Există dulapuri de un 
comic irezistibil. Nu mai discut de bucă- 
tărie. Ziua cind filmul nostru va face din 
bucătărie un element nu de decor, ci un 
spațiu de viaţă, va fi, cel puțin pentru 
mine, o zi mai fantastică decit cea a 


peștelui-banană. Radu COSAȘU 


* de curind mi s-a atras atenţia cu haz, 
cao replică la articolele noastre precedente, 
că a apărut un film in care eroina trece 
strada, ba chiar merge la piață... Bravo! 


Asociaţia cineaștilor 


Semestrul 
a început 
la 1 iulie 


999 Secţia de regie a Asociaţiei 
noastre, întrunită în plen, cu numeroși 
și prestigioși invitați, a audiat și dis- 
cutat referatele prezentate de Malvina 
Urșianu și lulian Mihu privind pro- 
fesiunea regizorului și statutul său 
social-politic. Secretarul secției, 
Virgil Calotescu, subliniind că e 
vorba de prima reuniune de acest tip 
a regizorilor cineaşti, a prezentat și 
unele propuneri pentru ca această 
reuniune să aibă și urmări. 999 Ce- 
naclul tinerilor cineaști «Victor Iliu» 
a organizat o seară consacrată filmu- 
lui experimental și didactic cana- 
dian. Au luat cuvintul regizorii Timotei 
Ursu şi lon Truică, operatorii Ştefan 
Fay și Florin Paraschiv, criticii Viorica 
Bucur şi Radu Cimponeriu. 999 Bi- 
rourile secțiilor de regie, producție 
și economie a filmului au ținut şedinţe 
separate, în care au analizat activitatea 
secţiilor în cauză pe semestrul | şi 
au întocmit planuri de muncă pentru 
semestrul IL Se pare că birourile 
altor secţii au uitat că noul semestru 
a început la 1 iulie. O99 La 4 iunie, la 
Casa Filmului a avut loc o gală a 
filmului vietnamez. Au participat 
cineaști, critici și un numeros public. 
999 in holul Casei filmului s-a organi- 
zat o expozitie de afise ale unor filme 
artistice sovietice. 999 Președintele 
Asociaţiei cineașştilor, lon Popescu 
Gopo și criticul dr. lon Cantacuzino, 
membru al Consiliului ACIN,au primit 
la sediul asociației pe domnul Mi- 
chael Jan Stoil, lector la Uni- 
versitatea din Washington, consi- 
lier la American Film Institute. Dis- 
cuția s-a purtat în perspectiva unei 
lucrări pe care oaspetele urmează să 
o dedice cinematografiei din țările 
balcanice. 999 Secţia română din 
cadrul Asociaţiei Internaţionale a Fil- 
mului de Animaţie (ASIFA) a ținut 
o şedinţă în care au fost dezbătute 
probleme de creație şi organizatorice 
ale celei de a opta arte. Cu acest pri- 
lej a fost adoptat un plan de lucru 
și a fost ales un nou birou de condu- 
cere. 999 La festivalul Internaţional 
al filmului de animaţie de la Annecy 
a participat o delegaţie de cineaşti 
români formată din lon Popescu Gopo, 
vicepreşedinte al ASIFA, Lucia Ol- 
teanu, directoare a studioului «Anima- 
film», lon Truică, regizor, și Rodica 
Lipatti, secretar general de redacție 
la revista «Cinema». 999 Realiza- 


„torii filmului «Pe aici nu se trece» 


au continuat întilnirile cu pionieri, 
militari și muncitori din Capitală și 
din alte localităţi. În cadrul «Lunii cul- 
turii tulcene», filmul a fost prezentat 
cooperatorilor -din Niculiţel și Sari- 
chioiu. Au participat regizorul Doru 
Năstase și actorii Silviu Stăncu- 
lescu, Ştefan Velniciuc, Mihai Me- 
reuță, Vladimir Găitan, Vlad Ră- 
descu, Victor Mavrodineanu 999 
În municipiul Pitești, la Casa de cul- 
tură a sindicatelor și la cinematograful 
«Arta», a fost prezentat filmul «Co- 
medie fantastică» în prezenţa regi- 
zorului lon Popescu Gopo, a opera- 
torului Grigore Ionescu și actorilor 
Cornel Coman și Jorj Voicu, vizio- 
narea fiind urmată de o discuţie între 
cineaști şi spectatori. 998 În cadrul 
festivalului tineretului «Primăvara 
artistică vilceană», filmul «Tată de 
duminică» s-a bucurat de o primire 
călduroasă. Au participat regizorul 
Mihai Constantinescu și operatorul- 
şef Costache Dumitru Foni. e88 În 
cadrul planului de colaborare dintre 
Asociaţia cineastilor din tara noas- 
tră şi Asociaţia similară din R.D. 
Germană, operatorul de sunet Nico- 
lae Ciolca și monteuza Adina Geor- 
gescu au făcut o vizită la studiourile 


Defa-Berlin. 
Marin PÎRIIANU 


Înfrîngerea 
lui L. Wilkison 


Cow-boy-ul solitar — ţinind 
dreptatea în țeava pistolului, 
măsurind din şaua calului 
orizontul infinit în drumul său 
mereu spre vest, un vest 
sălbatic şi necruţător — a 
străbătut din 1903 (an care 
marchează primul western),sigur pe desti- 
nul său, aproape opt decenii de istoria 
filmului american. Nu i-a părăsit niciodată 
dibăcia și calmul cu care țintea în vrăjmași, 
mereu încrezător în cauza sa. Decorul 
preriilor arse de soare, al stincoaselor 
canioane, uşile batante ale saloon-ului sau 
piaţa întruntării finale treceau dintr-un film 
într-altul, mereu aceleaşi; dar chiar daci 
înfățișarea westernului avea o imobilitate 
care a fixat un gen cinematografic mai 
precis decit oricare altul, structura story- 
ului şi mai ales raportul dintre personaje — 
dintre tradiţionalii buni şi răi — a cunoscut 
de-a lungul anilor diverse mutații. 
Întilnim acum pe ecran două westernuri 
din an — Legea Preriei (1956) şi Înfrin- 
gerea lui Wilkisor(1954) — a caror pro- 
pramare siiullană ne permite să citim 
dincolo de datele comune genului, «am- 
prenta», «schema» deceniului sase din 


Întringerea lui L. Wilkison 
Producție i studiourilor americane: Un film de: 
Rudolf Mate. Cu: Glenn Ford, Barbara Stanwyck 
Edward G. Robinson, Dianne Foster, Brian Keith 
May Wynn, Basil Ruysdael. 


Strălucirea 


soarelui 


Strălucirea soarelui este 
ecoul tirziu al unei romanțe 
cinematografice care, acum 
cițiva ani, a făcut ravagii prin- 
tre inimile sensibile de pe 
toate meridianele şi parale- 
lele pămîntului: Love Story. 
Producătorii, sensibilizaţi şi ei la culme, nu 
de lacrimi, ci de succes, adică de parale, 
nu erau ei oamenii care să piardă ocazia 
şi s-au pus pe făcut apel la mila publică. 
Sub ploaia binefăcătoare de laude şi inju- 
rături, de lacrimi şi paraie, iovestory-urile 
au apărut ca ciupercile. Reţetă unică şi 
infailibilă: se ia o pereche de tineri la virsta 
primei iubiri şi, cind se iubesc ei mai tare, 
tocmai asupra lor se abate năpasta, care 
de regulă ia forma unui cancer, cancerul 
fiind o boală care nu iartă. Tot de regulă 
moare ea, el scapă pentru că moartea lui 
n-ar avea același impact lacrimogen ca 
moartea ei. În schimb, el suferă. Restul 
sint ingrediente, amestecate după gust 

Între filmul americanului Arthur Hiller și 
cel al americanului Joseph Sargent trapan- 
tele asemănări sint puse în evidenţă tocmai 
de neinsemnatele deosebiri. În Love Story 
era vorba de o leucemie, în Strălucirea 
soarelui în cauză e un cancer osos; el nu 
mai e băiatul de familie bună care-și repu- 
diază tată! și nici nu joacă atit de spectacu- 
los hochei. El e un cintăreț fără noroc, a 


nema 


$ Ai 


Westernul: 
o prerie pentru un pepsi 


Două personaje tipice pentru 


e 
LA mk 


cunoscut-o pe ea în spital (bolnavă incu- 
rabil şi în așteptarea unui copil), unde a şi 
cerut-o de soție. În cele din urmă ea refuză 
tratamentul și tot ce-i mai rămîne de făcut 
pînă în clipa fatală este să-şi înregistreze 
pe magnetofon povestea vieții ei, ca o lungă 
scrisoare de dragoste pe adresa fetiţei. În 
această imagine a lumii văzută cu ochii 
unei tinere femei care moare nefiresc şi 
absurd, exista o speranţă de originalitate. 
Regizorul o refuză în favoarea schemei. 
Încolo, mici întimplări, multă tandrete, mul- 
tă muzică (frumoasă) şi oarecari încercări 
de a îndulci tragedia. Dar tragedia a exis- 
tat cu adevărat. Filmul lui Joseph Sargent 
este inspirat dintr-un caz real. A existat în 
Statele Unite o tinără mamă care a avut 
luciditatea, stăpinirea de sine şi imensul 
curaj de a se privi pe ea însăşi și pe ceilalți 
înainte de implacabila despărţire, înregis- 
trindu-și ultimile ginduri pe magnetofon. 
Fără disperare, fără văicăreli, fără lacrimi. 
Cu o imensă dragoste pentru cei ce-i vor 
supraviețui, pentru viața care va merge 
înainte fără ea. Faptul e dincolo de lacrimi 
şi de artă. E profund omenesc 


N.C. MUNTEANU 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Jo- 
seph Sargent. Scenariul: Caro! Sobieski: Cu: 
Cristina Raines, Cliff Deyoung. Meg Foster, Brenda 
Vaccaro, Bill Mumy. 


Două filme de serie B 
pe o idee de serie A 


două westernuri tip 
(Edward G. Robinson şi James Cagney) 


Despre lupta cu drogul s-a 
vorbit în fel şi chip, se poate 
încă vorbi în fel şi chip. Chi- 
pul și felul ales de regizorul 
italian care semnează cu or- 
goliu pur şi simplu: Steno, 
este un amestec de policier 
tranțuzesc şi neo-neorealism italian filtrat 
prin şcoala americană. În aceste condiții 
«Piedone, comisarul fără armà» nu strălu- 
cește prin puritate stiisuca. Nu este — nu 
are cum ft — un film de mare ținută. Dar 
grație tocmai acestui amestec bine dozat 
şi bine filtrat, el este un film de mare acce- 
sibilitate. Printre replici de umor subțire și 
pumni grei, printre tandrețuri dulci-acrişoa- 
re specific italieneşti, printre urmăriri spec- 
taculoase şi complicate războaie psiholo- 
gice, pe umerii la propriu şi la figurat ai 
unui excelent actor — Bud Spencer — fil- 
mul găsește tot atitea căi de acces spre 
publicul său. 

Sigur că nu în toată clipa umorul de re- 
plici sau de situaţii este de cea mai bună 
calitate. Sigur că nu toate bătăile sint scu- 
tite de acel aer fantast ce se creează clar 
şi fără putință de tăgadă în clipa în care 
un om ca toți oamenii încasează zeci de 
lovituri din partea unui colos şi mai are 
încă puterea să se adune de pe jos și să 
pocnească şi el. Sigur că nu intotdeauna 
iuioşta dulce-acrişoară îşi păstrează com- 


Fără armă, dar nu dezarmat 


Legea. 
preriei 


istoria westernului — adică noua lor dimen- 
siune psihologică. Dimensiunea unor con- 
flicte care nu se mai limitează la duelul 
dintre «cel bun» și «cel rău», binele şi răul 
se amestecă, căile drepte nu se deslușesc 
cu atita ușurință de cele nedrepte, eroii 
au păstrat înfățișarea aspră, dar simțămin- 
tele lor nu le corespund întrutotul. 

În ambele filme acțiunea se petrece într-o 
vale de crescători de vite, departe de orice 
aşezare omenească, deci departe de pavăza 
legii. James Caaney în «Leaea Preriei» și 
Edward G. Robinson în Wilkison (frapantă 
asemanarea de stil între cei doi mari 
actori) sint interpreţii celor doi potentaţi 
cărora o neinduplecată cruzime le-a asigu- 
rat avuţia, puterea prin fără-de-lege. Ei vor 
primi lecţia omeniei de la cow-boys-i tineri 
(noua generație de atunci în interpretarea 
lui Gienn Fora și Steve Miller). 

Ei refuză să folosească pistolul chiar 
dacă știu a-l minui tot atit de bine şi se fac 
apărătorii legalităţii. Şi chiar dacă happy- 
end-ul rămine previzibil, meandrele care 
conduc către el sint adesea imprevizibile. 

Două spectacole cinematografice care 
merită să fie văzute. Adina DARIAN 


Legea preriei 
Producţie a studiourilor americane. Un film de: 
Robert Wise. Cu: James Cagney, Don Dubbins, 
Iréne Papas, Stephen Mac Nally, Vic Morrow, 
James Griffith. 


Piedone, comisarul 
fără armă 


poziția, uneori ea este doar dulce, da, nu 
avem de-a face cu un film de seria A, ci cu 
un bun film de seria B. Dar: dacă la capătul 
acelui ceas şi jumătate de film seria B ni 
se aşterne clară in minte o idee gravă, o 
idee mare de film seria A, inseamnă că fil- 
mul acela și-a depășit condiţia. lar ideea 
există — o idee întiinită în multe filme nu 
neapărat despre drog și lupta cu el, nu 
neapărat italo-franceze, nu neapărat spec- 
taculoase — fiime despre lege și dreptate 
şi cum se implinesc ele — corect ar fi cum 
nu se împlinesc ele. Ideea potrivit căreia, 
intr-un sistem anume, legea funcţionează 
strictă şi severă doar pentru micii găinari 
ai societăţii, în timp ce marii gangsteri, 
marii răufăcători, marii ticăloşi zimbesc pe 
sub mustață la adăpostul ei. O idee tristă 
pentru şi despre o lume tristă. O lume în 
care, de pildă, milioanele «se scot» din 
viitoare epave omenești, din victime încă 
tinere, încă vii, ale drogului. 


Eva SÎRBU 


Producţie ilalo-franceză. Regia: Steno. Scena- 
riul: Lucio De Caro, după o povestire de Luciano 
Vincenzoni-Nicola Badalucco. Cu: Bud Spencer, 
Adalberto Maria Merli, Raymond Pellegrin, Juliette 
Mayniel, Mario Pilar, Angelo Infanti. 


calomnia ca mijloc 


Calomniază! Calomnia- 
ză! Tot o să rămină ceva. 
Un atforism? Nu, din pă- 
inema cate nu-i numai un afo- 
rism istoric. Este un 
foarte ascuţit șiș de lovit 
pe la spate, de lovit sub 
centură. Nu iese fum fără foc — spune 
o zicală şi îndoiala prinde chiag in 
mintea oamenilor. Disecţia caiomniei, 
autopsia santajului, analiza crimei, pla- 
sate in contextul unor lupte politice din 
Franţa, fac obiectul şi subiectul filmului 
lui Cayatte. Birfeşte cuceritor, denigrea- 
ză interesant, colportează cu haz, a- 
runcă o vorbă ici, aruncă una dincolo, 
zimbeşte malițios, înțeapă grațios și nu 
se poate «să nu se prindă». Există o 
scenă în «Nu iese fum fără foc» revela- 
toare în acest sens. Se invocă mărturia 
unei slujnice date afară pentru că — la 
propriu și la figurat — se uita pe gaura 
cheii. «— Minte!» se indignează cel 
acuzat. « — Da, dar minte frumos» vine 
răspunsul cinic. Frumos, într-adevăr. 
Poate chiar literar. Poate chiar cu talent. 
In tond, de ce n-ar avea talent și un 
calomniator? 

Primarul asasin are talent oratoric. 
Mina lui dreaptă are talent diplomauc. 
Spionii lor au talentul de a-i observa pe 
ceilalți. Cayatte; atacind o problemă 
politică, alegerile municipale dintr-un 
sistem permeabil la corupție, atacă și 
această plagă care nu e numai a politi- 
cianismului: calomnia. Şi,pornind de la 
ea, şantajul. Metoda regizorului este 
cea a disecției psihologice, nu numai 
epice. Furat de interesul pentru analiză 
sı de incercarea ae a se obiectiviza pen- 
tru a intelege, ei meiege, insa, uneori 
prea mult. Filmul începe cu un asasinat: 
un tinăr care mizgălise afişele reprezen- 
tind pe cel propus ia alegerile municipaie 
din orăşelul Chavigny, adică pe prima- 
rul Boussard, este călcat de o mașină. 
Va fi primul asasinat dintr-o serie care 
va sta la baza cariemi noului candidat 
Opinia publică din oraş, în deosebi 
muncitorii, începe să înțeleagă că aici 
e ceva necurat și reacționează. Reacţio- 
nează propunind un contra-candidat, 


Filmul biografic: 
Ernst Thălmann 


un militant matur 
hael Hundrieser) 


Nu iese fum 
fără foc 


pe medicul Peyrac. «Nu iese fum fără 
foc» va fi de aici înainte lupta dintre cei 
doi adversari. Primul, primarul Boussard 
interesat de putere, şi celălalt, dr. 
Peyrac, insetat de dreptate. Puterea ca 
scop, asasinatul şi șantajul ca mijloace, 
pe de o parte, dreptatea ca țel, adevărul 
și cinstea ca metode, pe de altă parte. 

Cit de stinjenitor a fost filmul lui 
Cayatte o dovedeşte cenzura franceză 
care l-a oprit la 10 zile după Inceperea 
filmărilor. «Nu iese fum fără foc» 
devenise atunci, în 1973, «Afacerea 
Cayatte». O «atacere» într-adevăr foarte 
jenantă. Alegerile municipale ca subiect 
primari, bancheri, femei din lumea bună 
ca personaje negative, intelectuali de 
stinga şi muncitori ca personaje pozi- 
tive, nu puteau fi argumente în favoarea 
filmului. Campaniile de presă, opinia 
publică au avut însă ciştig de cauză şi 
Cayatte şi-a făcut filmul. 

Ne aflăm, deci, în faţa unui film emi- 
namente politic, dar un film politic fran- 
cez din care nu lipsesc nici ironia spe- 
citică, nici înclinația spre spiritual cu 
orice chip, ceea ce duce adeseori la 
atenuarea laturii vitriolante. Concluzia 
filmului este însă pronunţată răspicat. 
În final, candidatul-primar renunţă (ca 
urmare a scandalului) să participe la 
alegeri în favoarea... ajutorului său. 
Eminenţa oficială face loc eminenţei 
cenuşii care, «stimaţi cetățeni, este un 
politician de înaltă clasă ce vă va repre- 
zenta cu cinste, sub semnul ordinei și 
demnităţii». Doctorul însetat de drep- 
tate, contra-candidatul, desi declarat 
nevinovat de toate tara-ae-iegile de care 
fusese acuzat calomnios, se retrage 
și el din alegeri. Calomnia şi-a făcut 
efectul. De pe urma ei a rămas ceva... A 
rămas bănuiala. Justiţia a spus că e 
nevinovat. Dar dacă totuşi... 


Rodica LIPATTI 


Producție a studiourilor franceze. Regia: 
André Cayalle. Scenariul: André Cayatie, 
Pierre Dumayel. Imaginea: Maurice Fellous. 
Cu: Annie Girardot, Mireille Darc, Bernard 
Fresson, Michel Bouquet, Mathieu Carrière. 


Din copilăria 


Filmul, realizat după notele autobio- 
grafice ale lui Ernst Thälmann — pre- 
şedintele Partidului comunist german, 
asasinat de fasciști în 1944 — datind din 
1903 cînd Thălmann avea doar 17 ani 
— retlecta acumularea treptata a ex- 
perienței de viață care a contribuit la 
formarea personalității viitorului con- 
ducător al clasei muncitoare germane. 
Unul dintre acele filme document despre 
omul devenit erou al epocii sale. Una 
dintre acele emoţionante mărturii ale 
istoriei. «Am vrut să pun în lumină că 
acest tinăr a ştiut să vadă mai mult și 
mai departe decit majoritatea celor de 
virsta lui, spune regizorul Bernhardt 
Stephan, această particularitate bio- 
grafică a eroului meu a determinat şi 
stilul narativ al filmului compus dintr-o 
multitudine de mici evenimente dispuse 
ca intr-un mozaic». 

Eliza ANGHELESCU 


A ——————————————— 


Producţie a studiourilor DEF A-Berlin. Un tilm 
de: Bernhard Stephan. Cu: Michael Hundrie- 
ser, Norbert Christian, Barbara Adolph, Torsten 
Borawski. 


Un jurnal de război, 
o pagină de istorie 


Cornelius Ryan evita 
jenat uneori să-și con- 
sidere cărțile sale despre 
cel de-al doilea război 
mondial drept literatură, 
şi încă o literatură de 
mare succes de public, 
best-seller. Cum spunea el cu puțin 
înainte să ne părăsească (acum citeva 
luni, cind n-a mai apucat să vadă apă 
rindu-i «Podul de la Arnhem»): «Eu am 
trăit toate întimplările pe care le-am 
descris. Le-am trăit în mijlocul soldați- 
lor şi pentru mine ele n-au fost subiecte 
literare. Şi tocmai pentru că n-am vrut 
să invent nimic, acolo unde n-am putut 
să cunosc totul, m-am documentat luni 
şi chiar ani de zile ca să stabilesc cu 
exactitate faptele, întimplările, dramele 
și destinele viitoarelor personaje pe 
care nu le-am inventat eu, ci care au 
existat». 

Ziua cea mai lungă a debarcării aliate 
din vara lui 1944, Ryan a trăit-o și apoi a 
relatat-o. El a debarcat cu trupele, a 
stat sub tirul năpraznic al bateriilor de 
coastă germane, a fost prins într-o 
pungă unde moartea venea de pretutin- 
deni, din aer, din cazemate și din pămint 
(pentru că unitatea pe care o însoțea 
nimerise într-un cimp minat); a văzut 
cum unii oameni se depășesc pe ei 
înșiși în fața primeidiei de moarte şi 
apar intr-o postură în care nu i-ai 
fi putut intilni niciodată în viața; i-a 
văzut pe alții care, dimpotrivă, păreau a 
fi expresia temerităţii, cuprinși de o 
frică dizolvantă; s-a întilnit cu oameni 
chinuiți doar de vanitatea laurilor; a 
trăit alături de soldați distrugătoarea 
măcinare a nervilor în așteptarea orei 
H; a văzut curajul superb în plină 
acţiune, a văzut lașitatea, a văzut frica 
schimonosind figurile cele mai cuteză- 
toare; a văzut morţi, mulți morţi, mulți 
schilodiți, mulți cuprinşi de demenţă 
în fața morții. A trăit imensa încleştare, 
a asistat la declanşarea acțiunii acestei 
Armada modernă, organizată ca un 
mecanism de precizie, pustiitor în dez- 
lănțuirea lui, dar mai presus de toate a 
putut urmări pe acei oameni curajoși 
care sint mai presus de perfecțiunea 
unui mecanism. Pe Cornelius Ryan l-a 
interesat cu precădere acest factor 


uman și sentimentul care anima o umani- 


tate în luptă: pacea eliberatoare. Darryl 
Zanuck, regizorul filmului,s-a documen- 


Stop cadru pe: 


Cei mai . 
frumoși ani 


Un film 
bune intenții și dis- 
Mema rinscud premii 


(pentri rtitura 


este de idilism, 
deși sint atinse («tr: e» ar fi 
prea mult spus) t ioase 
şi de es general 
nea politică față de 
solidaritatea d 
deschiderea spre lum 
țiilor şi a artei, etc. Ce ar fi putut 
i pasionant decit istoria 


ape de 
opţiune a conştiințelor, 
maticele ezitări 
cu profund 
] implicat? Cu atit ma 
i emaţi să întru- 
rsonajele sint două pe 


Robert 
reisand ! 


Mai presus de orice: 
dimensiunea umană 


tat la rîndul său foarte minuțios, a re- 
constituit după hărțile strategice situa- 
tiile filmului său. Preluind ideea domi- 
nantă a lui Ryan, Zanuck a urmărit și el 
dimensiunea umană a eroilor săi. Aşa 
a conceput şi realizat el un film care se 
înscrie ca o pagină de istorie a imensei 
lupte angajate de aliaţi în cel de-al doilea 
război mondial impotriva Germaniei na 
ziste. Pe linaă secvenţe de o prodigioasă 
mișcare și de un suspens continuu 
«Ziua cea mai lungă» intercaleaza, cu 
o precizie matematică, observaţii de 
amănunt şi de finețe psihologică în 
portretizarea unui număr atit de mare de 
personaje de prim ordin. În sfirșit, este 
de reținut ca o semnificaţie civică faptul 
că pentru cele aproximativ 60 de per- 


Testamentul 
unui combatant 


«Aş dori ca spectatorii acestui film 
— tinerii mai ales — să admire enormul 
eroism al acestor luptători și să trezea- 
scă în ei cel mainobil dintre sentimente: 
acela de a vedea pacea domnind peste 
lume ca şi peste sufletele oamenilor» 


Cornelius Ryan 


sonaje centrale, o seamă de mari acton 
ai ecranului — americani, englezi, tran- 
cezi, germani — de la Richard Burton ia 
John Wayne, Henry Fonda, Jean-Louis 
Barrault, Curd Jurgens și mulţi alții 
de aceeași factură cu ei — s-au oferit 
să joace benevol în acest film. 

Ca montare, ca rigoare a documenta- 
tiei, ca realizare în planul actoricesc, 
ca atmosferă şi pledoarie, «Ziua cea 
mai lungă» este considerat drept unul 
din marile filme de război din istoria 
cinematografului şi îşi merită prețuirea 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor americane. Regia: 
Darryl F. Zanuck, Ken Annakin, Andrew Marton, 
Bernard Wicki. Scenariul: Cornelius Ryan — 
după cartea sa cu acelaşi litlu. Imaginea: Jean 
Bourgoin, Henri Persin, Walter Wottitz, Guy 
Tabary. Muzica: Maurice Jarre. Cu: Richard 
Burton, Kenneth More, Peter Lawford, Richard 
Todd, Leo Genn Parker, Michael Medwin, Tre- 
vor Reid, John Wayne, Robert Mitchum, Henry 
Fonda, Robert Ryan, Richard Beymer, Mel 
Ferrer, Jeffrey Hunter, Roddy McDowall, Sa! 
Mineo, Eddie Albert, Edmond O'Brien, Red 
Buttons, Henry Grace, Stuart Whitman, Ro- 
bert Wagner, Bourvil, irina Demick, Jean-Louis 
Barrault, Christian Marquand, Arletiy, Made- 
leine Renaud, Georges Wilson, Fernand Le- 
doux, Curë Jürgens, Werner Heinz, Paul Hart- 
mann, Hans Christian Blech, Wolfgang Preiss, 
Peter van Eyck. 


Ştim cu toții cit de greu 
se realizează un musical. 
Şi mai ales cit a crescut 
ema exigenta spectatorilor ra- 
portată mereu la exemple 
celebre ca «Sunetul mu- 
zicii» sau «Mary Pop- 
pins». Cu atit mai mun ne bucurăm să 
semnalăm publicului o estivală comedie 
muzicală în buna tradiție a genului. 
«Marele circ» (circul e doar un pre- 
text) este o încintătoare fantezie pe 
note, plină de vervă, haz și ingenuitate 
— calităţi care sint în primul rind ale 
protagonistei — Natalia Varlei. Cunoaș- 
tem din musicalul american citeva ac- 
trite totale — cintărete. dansatoare. in- 
terprete, supervedete ale ecranului mon- 
dial. Să spunem însă, fără să ne temem. 
că tinăra Natalia Varlei poate susține 
cu succes orice concurenţă oricit de 
celebră. Actrită de o mare spontanei- 
tate şi invenție scenica, cunoaşte parcă 
și ea formula magică a lui Mary Pop- 


O altă Mary Poppins | Logodnicii Gruziei 


totuşi... Deși clară, teza p 
abstract peste naraţiur 
atit adeziunea socială 
cit și filistinismu 
ul eroulu rămînînd 
schiţ al 
puțin convingătoare p 
luția cuplului sau 
în parte. T 
a prezentăr 
studenţilor, a tipog 


a poveștii senti- 
xcepția unor n 


ilnirii petre 


durer 
onul de 
ărăsite) 


nu-i 
filme de 


laşi autor 
m înco 


Nina CASSIAN 


Musical-ul: 
cine cîntă cîștigă 


pins «supercalitragilisticexpiali...», prin 
care totul se transformă în joc și voie 
bună. 

Cupola circului este doar cadrul, un 
cadru multicolor și decorativ care adă- 
postește bătălia curaiului, a riscului dar 
și a perseverenţei, a muncii și a talen- 
tului. Bătălia pe care fiecare slujitor al 
circului o dă seară de seară sub lumi- 
nile rampei. Intriga — o tinără fascinată 
de reprezentațiile circului din Moscova 
înfruntă nenumărate obstacole pentru 
a aiunge și ea printre artiștii arenei — 
deschide larg porțile fanteziei. Sintem 
undeva între basm și glumă, între real 
și ireal, dar regizorul Victor Gheorghiev 
nu uită să ne convingă și cum visele pot 


deveni realități. Monica STANCIU 


Producţie a studioului «Mosfilm». Regia: 
Viktor Gheorghiev. Scenariul: Aleksandr Ba- 
sarghin, Viktor Gheorghiev. Cu: Natalia Varlei, 
Gunar Tilinski, M. Menglet, G. Vitin, S. Mar 
tinson, S. Morgunov S Kramarov, T. Peltter 


Al patrulea 
mire 


Ca să îmbrace în tinal 

straiele de nuntă, doi ti- 

inema neri au de luptat cu nein- 

duplecarea unui bunic ce 

| trage mînios cu pușca în 

aer ori de cite ori sint 

pe cale să se sărute. Ca 

să-i înșele vigilența, îndrăgostiții esca- 

ladează ferestre, se ascund, se traves- 

tesc si... cîntă. Cintă împreună prin li- 

vezi, la umbra copacilor. Norocul lor că 

bunicul e meloman. În cele din urmă, 

văzindu-i pe ecranul televizorului, el 

lasă flinta să stea paşnic pe genunchi. 

se înduplecă şi spune «da» logodnici- 

lor care, din punctul nostru de vedere, 
au cam abuzat de arma cintecului. 


Dana DUMA 


Producţie a studioului Gruzia-film. Un film 
de: Nikolai Şanişvili. Cu: T. Vardanaşvi!i, G. 
Kavlaradze, K. Dauşvili, D. Terodze, B. Begalis- 


vili. 


Copilăria: 
în roz şi în bleu 


Nu te voi iubi 


Regizorul polonez lanusz Nasfeter 
a ajuns un virtuoz al filmului de copii. 
Temele sale din «Abel, fratele tău», 
«Singur», «Fluturii», etc, etc. vizează 
fie conflictele dintre generația adultă 
și copii, fie direct pe cele nu mai puţin 
delicate dintre copii şi copii. El pătrunde 
cu abilitate în intimitatea micilor săi 
eroi și le ascultă șoapta sufletului. 
Avind de aproape două decenii un 
colaborator prețios în soția sa, scena- 
rista Teresa Nasfeter, ei redescoperă, 
mereu şi neobosit, lumea copilăriei. 
Această lume nu este pentru el cituși 
de puțin idilică. Dimpotrivă. În universul 
micilor prinți se dau aprige bătălii 
Bătălii ale sufletului. Lacrima e ustură- 
toare, deziluziile sint mistuitoare, pa- 
siunile nestăvilite. Cei mici nu cunosc 
surdina. E virsta arderilor totale. 

«Nu te voi iubi» — replicactitiu plu- 
teşte grav ca o permanentă ameninţare 
adresată mai adesea nerostit, de mica 
eroină, părinţilor ei. «Nu te voi iubi» — pe 
tine,tatăl meu, dacă nu vei ști să-ți înfri- 
nezi setea de băutură, spune ea din pri- 
viri. «Nu te voi iubi» — pe tine, mama 
mea, dacă nu vei avea forța să te rupi din 
inerția supusei, umilitoarei acceptări 
— spune ea prin gestul de deliberată 
însingurare. Dar puritatea copilei nu 
se poate măsura cu autoritatea paternă 
Zilele trec, conflictul devine din ce în 
ce mai aprig, iar sfirşitul — pentru că 
fetita nu poate ciștiga de una singură 
această luptă pentru regenerare mo- 
rală propusă adulților — nu poate n 
decit tragic. Nu mai e cazul să întrebăm 
a cu e vina. 


O lectie? Nu, desigur nu. Regizorul 
nu ne vorbeşte ex-cathedra. El reține 
doar argumente dintr-un modest ritual 
cotidian, observă reacțiile mediului, se 
insinuează în intimitatea eroilor săi. 
Este demonstraţia discretă a unui poet 
care cunoaște rolul artei în modelarea 
tinerilor ca şi mai virstnicilor, roui ar- 
tei în asanarea morală a societății. 

Adina DARIAN 


Producție a studiourilor poloneze. Regia: 
Janusz Nasfeter. Scenariul: Teresa și Janusz 
Nasfeler. imaginea: Krzystof Winiewicz. Cu: 
Grazyna Michalaska, Henryka Dobosz, Tadeusz 
Janczar, Bogdan Izdebski, Bozena Fedorczyk. 


Un salt 
spre marea 


performanță 


Un tilm moral-sportiv despre un 
copil ce-și începe cariera de per- 
formanţă într-unul din sporturile cele 
mai spectaculoase: săritura la tram- 
bulină pe schiuri. 

Film de operator într-un peisaj de 
iarnă aproape continuu, dominat de un 
complex sportiv spectaculos. O ciudă- 
tenie: eroul e interpretat — se arată pe 
generic la sfirşit, de... doi frați gemeni. 
Copiii sint întotdeauna actori buni 
Filmul are o sănătate sportivă agreabilă. 


Producție a studiourilor sovietice. Un film 
de: Leonid Martiniuk. Cu: Sașa și Andriusa 
Budiho. Emanoil Wittorgan, Larisa Leonova. 


aventura scenariului 


V-aţi hotărît, deci, să deveniți regizor... 


— V-am adus ieri un sce- 
nariu. 

— Şi doriţi un răspuns? 

— Nu. Un operator, 

— În ce scop? 

— Ca să încep prospecțiile 
pentru filmare. 

— Ce să căutați dumneavoastră, scriitor, 
în prospecție? 

— Înainte de a face decupaiul, se efectu- 
ează o prospecție pe teren, din cite am 
aflat. Sau nu se procedează așa? 

— Ba da, insă asta este treaba regizoru- 
lui. 

— Regizor? Nu, tovarășe, n-am nevoie 
de regizor! Îmi fac singur filmul. 

— Aţi mai făcut filme? 

— O dată tot trebuia să încep. 

— V-aţi hotărît deci să deveniți regizor... 

— M-am hotărit să mă dispensez de 
regizor. Ăștia nu fac decit să strice scena- 
riile. La urma urmei, ce mare filozofie e 
să zici «moto şi «stop»? 

— Între «motor» şi «stop» ar mai fi totuși 
de zis niște lucruri. Și chiar de făcut. 

— Vax! lau actorii, le dau scenariul, îl 
pun pe operator să-i filmeze... Am fost și 


| T.) 


inema 


filmul şi literatura 


Pelicula și verbul 
„a conserva“ 


Mirel Ilieşiu, unui din cei 
mai entuziaşti și prodigioși 
documentariști ai noştri, 
căuta într-un film despre ora- 
șele dunărene semnele pe 
care le-au lăsat unii dintre 
scriitorii noștri de frunte prin 

locurile în care s-au născut sau au copilărit. 
Giurgiu, de pildă — unde Tudor Vianu, 
lon Barbu şi lon Vinea şi-au petrecut o 
parte din viaţa începuturilor lor. 

Mă gindesc cit de sugestivă și necesară 
artisticeşte e memoria peliculei. Ciţi dintre 
scriitorii sau artiștii noștri n-ar putea realiza 
frumoase pelicule «arătindu-și» locurile 
de unde, într-un fel sau altul, inspirația 


travelling avant 


Etica și filmul (II) 


În iurul mesei rotunde. nouă 

scaune iși așteaptă vremel- 

nicii posesori: un scenarist. 

un regizor, un operator, un 

actor, un compozitor, un sce- 

nograf, un costumier, o mon- 

teuză, un critic. O asemenea 
echipă de invitati a prileiuit, pentru prima 
oară în istoria conferințelor, necesitatea 
nașterii mesei rotunde. Întiia discuție dintre 
ei decursese astfel. Scenaristul: — Tova- 
răşi, sint fericit că pot lucra cu dv. și mai 
ales cu experimentatul regizor... Regizo- 
rul: — Mărturisesc că declaratia antevorbi- 
torului mă onorează, cu toate că eu rămin 
la părerea mea că regizorul este primul și 
adevăratul autor al filmului. Mie mi s-ar 
fi cuvenit deci scaunul din capul mesei... 
Actorul: — Tovarăși, stati puțin. Nu e roiul 
meu să stabilesc cine e adevăratul tată al 
filmului, dar mi se pare că trebuie să se 
recunoască muncii mele caracterul ei de 
creatie, fecundă și determinantă... Opera- 
torul: — Eu am învățat să spun lucrurilor 
pe nume. Cei care au vorbit pină acum au. 
fără îndoială, dreptate. Dar fără calitatea 
de excepție a imaginii. munca |or ar mai fi 
ea la fel de apreciată? Scenaristul: — 
Tovarăși, am impresia că nu ne înțelegem. 
Pentru a evita asemenea discuții în viitor. 
cred că ar trebui să fiu și regizorul scena- 
riilor mele... Regizorul: — Tovarășul a 
pus punctul pe i. Vreau să spun că menirea 


Examen -dezbatere 


Faza finală a reciclării operatorilor de la 
Centrul de producţie Buftea s-a desfășurat 
în fața unei comisii condusă de prof. univ. 
Constantin Pivniceru, director general ad- 
junct al Centralei România-film. Examinarea 
s-a transformat într-o adevărată dezbatere 
pe marginea problemelor actuale, ideolo- 
gice şi estetice. ale cinematografiei națio- 
nale, în special ale artei operatorului. 

Eminentul operator Ovidiu Gologan a 
analizat imaginea filmelor «Moara cu noroc» 
şi «Pădurea spinzuraţilor», în raport cu 
concepția regizorală şi materialului drama- 


eu la o filmare și cunosc problema. 

— Totuşi, nu vă supăraţi, asta e o meserie. 

— Ce meserie? Nu mă învăța dumneata 
pe mine. Ştiu şi singur: prim-plan, gros- 
plan... 

— Aeroplan. 

— Asta ce mai e? 

— Monoplan sau biplan. 

— ți baţi joc de mine? 

— Deloc. Ar mai fi şi Diplan. 

— Diplan? 

— Da. Actor. 

— Actorii mi-i aleg singur. Dă-mi scena- 
riul. În două zile ai decupajul. 

— Care scenariu? 

— Care ți l-am dat ieri. 

— Vi-l dau cu plăcere. 

— L-aţi aprobat? 

— Nu. 

— De ce? 

— Între altele, fiindcă-i prost. 

— Vrei să insinuezi că și asta e o 
meserie? 

— Nu vreau să insinuez nimic. Dar dacă 
tot v-aţi hotărit să faceti regie de film, v-aș 
putea oferi un scenariu mai bun 

Dumitru SOLOMON 


lor a pornit. Un interesant dialog între 
mijloacele artelor ar putea fi astfel realizat 
într-o serie de filme ce-ar rămine patri- 
moniul unei culturi. O formă filmată a me- 
morialisticei, de fapt — un fel de arhivă 
prețioasă ce, dincolo de valoarea în sine, 
ar putea constitui pînă la urmă și un vast 
manual «serial» de privire a celor înconjură- 
toare. 

Cît ne lipsește azi o astfel de peliculă 
despre Sadoveanu și cu Sadoveanu în 
locurile sale, despre Pătrașcu şi Luchian 
în peregrinările lor cu şevaletul! Unele 
încercări s-au făcut. Dar cred că ar fi nece- 
sar un «plan tematic» strict şi operant pen- 
tru a nu mai pierde ocazii și a întregi vizual 
spaţiul cultural (a cărei funcţie educativă 
nu mai trebuie demonstrată). O acţiune 
documentată și grabnică, căci, aşa cum 
știm, peisajul se schimbă zilnic şi nimic din 
ceea ce e prețios nu trebuie pierdut. Poate 
că această sugestie va mobiliza talentul 
unora dintre regizorii noștri 

Gelu IONESCU 


regizorului este să fie un autor total. În 
viitor, pentru a evita asemenea discutii, 
îmi voi scrie singur scenariile... Compozi- 
torul: — Dragii mei, nu vă certati, este 
absolut inutil. Vă rog să nu vă faceți nici un 
fel de griii. În ceea ce mă privește, vă asigur 
că nu mă gindesc să devin nici scenarist, 
nici regizor. Pentru asta e nevoie de calități 
pe care eu nu le am. În schimb declar cu 
toată răspunderea că de cite ori veți face 
vreun film, voi fi gata să vă aiut, compunind 
muzica necesară... Scenogratul: — N-am 
de spus decit un singur lucru. Critica tre- 
buie să fie mai atentă cînd laudă imaginea, 
trebuie să ştie că reușita acesteia se dato- 
rează de multe ori scenografului, pe urmă 
operatorului şi la urmă regizorului... Costu- 
mierul: — Antevorbitorul a spus exact 
ceea ce aveam de gind și eu. Atit. Monte- 
uza: — Eu n-am nimic cu regizorul, că habar 
n-are de montai, nici cu operatorul care nu 
numai că nu știe ce-i aia montai, dar nici nu 
se gindesște la filmări, la necesitatea planu- 
rilor de legătură. Eu vreau să spun numai că 
presa trebuie să recunoască monteuza ca 
făcînd parte măcar dintre autorii principali 
ai filmului... Criticul: — Tovarăși, dragii mei 
tovarăși, în primul rînd: la discuția viitoare 
vom avea o masă rotundă, vom desființa 
scaunul din capul mesei, astfel încît scau- 
nele să se bucure de acelaşi avantai în mod 
democratic. În al doilea rind: scaunul sub- 
semnatului nu va mai exista. Vă promit să 
stau respectuos în picioare, respectuos şi 
entuziasmat. Cu o conditie: să nu știu 
căruia dintre voi i se datorează succesul. 
Vă mulțumesc pentru participare. 


Radu GEORGESCU 


turgic, losif Demian a expus concepția 
plastică a filmului «Nunta de piatră», alți 
colegi s-au referit la particularitățile de 
viziune şi stil ale filmelor «Mihai Viteazul» 
și «Atunci i-am condamnat pe toţi la moar- 
te», subliniind cu toții legătura indisolubilă 
dintre modul de a gindi al autorului şi dife- 
ritele- compartimente de creaţie şi execuţie 
ale filmului. 

La rindul lor, observaţiile și concluziile 
formulate de comisie ne-au solicitat tuturor 
atenţia, atit prin interesul lor teoretic, cît 
şi prin contribuţia lor practică la orientarea 
activităţii noastre artistice şi cetățenești. 

George CRISTEA 
operator de imagine 


Ciurel, 


+ 


condiţia actorului 


La film. 


În teatru. 


i! Un actor 


trebuie, trebuie neapărat 
să se concentreze 


Una din întrebările care 
apar cu regularitate în 
discuţiile pe care le pur- 
tăm cu spectatorii sau, 
mai bine zis, cu o parte 
din ei și, şi mai precis, 
cu cei cîțiva care se dove- 
desc activi în cadrul discuţiilor, real 
interesaţi să afle ceva din munca noas- 
tră, este: ce e mai greu să faci, teatru 
sau film? 

Răspunsurile sint felurite, de la ac- 
tor la actor, în funcţie de factori la 
tel de teluriţi. De alttel, un răspuns clar 
și ferm nu se poate da. Dar, aş încerca 
să aduc în discuţie un anumit aspect al 
muncii la film, în raport cu munca în 
teatru care, cred, poate jalona, într-o 
anumită măsură, calea pe care trebuie 
căutat răspunsul la întrebarea cu pri- 
cina. Este vorba de condiția de muncă 
a actorului, în sensul cel mai propriu al 
cuvintului. Dacă în teatru actorul este 
protejat în întreaga sa activitate de scena 
pe care repetă sau joacă, ca de o matrice, 
aceasta — scena — fiind mediul cons- 
tant, cunoscut, familiar, care facilitează 
capacitatea de concentrare şi starea de 
spirit proprie dezvoltării imaginaţiei 
creatoare, căutării rezolvărilor artistice 
celor mai fericite, la film acest loc este 
mai întotdeauna aiurea. Orice colț de 
stradă, pe cîmp, într-o mică bucătărioară 


Sirba la Paris 


Recent, două filme franceze de mare 
succes — comediile polițiste «Marele 
blond cu un pantof negru» și «În- 
toarcerea marelui blond», cu Pierre 
Richard («Distratul») — s-au remarcat 
prin calitatea deosebită a muzicii lor. 
Or, această muzică, devenită între timp 


iulie 1975 


sau sub bolta impunătoare a unui palat, 
oriunde se instalează aparatul, locul 
acela devine platou de filmare, devine 
mediul în care actorul trebuie să se 
concentreze, să aibă imaginaţie, să se 
gindească la tot ce are de făcut în sec- 
vența respectivă. Fără îndoială, este o 
condiţie precară. Curioșii, binefăcătorii, 
sfătuitorii, interesaţii și dezinteresații 
îl pot interpela în orice moment, pentru 
oricîtă vreme, pe actor. Noţiunea de 
concentrare se poate traduce prin acea 
stare pe care actorul trebuie să şi-o 
păstreze, să și-o conserve, dacă se 
poate spune așa, cit durează ziua de 
filmare. Factor determinant al condiţiei 
sale de muncă, liniștea, chiar o anumită, 
izolare, dacă actorul simte nevoia, tre- 
buie să-i fie asigurate de către echipa 
de filmare. Este necesar ca în organiza- 
rea procesului de producție să se acorde 
o mai mare atenţie atit locului, cît și 
modului în care actorul îşi petrece 
timpul, între turnarea cadrelor propriu 
zise. E necesar ca actorul să tie apărat 
in sensul cel mai propriu al cuvintului 
în efortul său de concentrare. Această 
grijă trebuie să devină constanta cunos- 
cută, familiară, care determină condiția 
creatoare a actorului. Altminteri, da, 
este mult mai greu la film, decit în 
teatru. 

Mircea ALBULESCU 


şi un succes de disc, este o temă popu- 
lară românească interpretată de Gheor- 
ghe Zamfir și de taraful său. Este in- 
teresant că mai multe secvenţe ale filme- 
lor se desfăşoară la Rio de Janeiro, 
dar muzica rămine aceeași: atit doar că 
sirba este cintată în ritm de samba. 
Această muzică, cu nai şi țambal, este 
fredonată de tot Parisul și a contribuit 
în bună parte (spun criticii) la succesul 
filmelor. 


fotografia lunii 


Susţinem comedia! 


sala de cinema 


genului atit de lăsat să aștepte în ultima 
vreme. Doar patru titluri în doi ani, cam pu- 
tin. pentru un public hrănit cu piesele lui 
Mazilu şi Solomon, cu schiţele lui 
Băieşu (care mai nou s-a apucat să 
facă dramă cinematografică, bună si 
asta, dar noi cu hazul o ducem mai greu !). 
Dar se face, cine știe?, puțină lumină în 
dilemele noastre, chiar în cele teoretice, 
poate în primul rînd teoretice, cu privire la 


Splendida normalitate 0 necomedie 


spirituală 
Cind se încheie stagiunea cinematogra- 
fică, fiecare se gindeşte la bilanţ dintr-un 
punct al său de vedere. Eu caut să-mi 


amintesc care a fost cel mai spiritual film 
românesc al anului și am sentimentul că 


Să ştiţi că 
la olteni 


cererea de com 


În pauza dintre spectaco- 
le, în holul cinematogra- 
tului Central din Craio- 
va, discutăm cu tovară- 
şul lon Rădulescu, ope- 
rator proiecționist. 

— Sînt absolut impresio- 
nat de curăţenia, de ordinea, de atmo- 
stera foarte plăcută din holurile dumnea- 
voastră. E liniște, nu miroase a petrosin, 
nu este praf, decorația și afişele sint 
realizate cu gust, există în hol și obiecte 
de oarecare vechime — de pildă această 
oglindă înrămată — dar fără a fi nici 
zgiriate, nici pătate. Care este secretul 
acestei normalităţi? 

— Ştiu eu? Dimineaţa, de exemplu, 
la ora 6, cînd vin femeile de serviciu, 
începe curăţenia care se repetă de mai 
multe ori pe zi, de cite ori e necesar, 
atit în holuri, după ce spectatorii intră 
în sală, cit și în sală, între spectacole, 
femeile de serviciu fiind ajutate și de 
către plasatoare. 

— Aceste lambriuri par recent mon- 
tate. 

— Nu, au vreo zece ani, dar sint 
întreținute cu grijă. Praful sau petele se 
şterg ușor, fără a se folosi substanțe 
tari, în aşa fel incit nici suprafața obiecte- 
lor nu este atacată, nici mirosul nu per- 
sistă după curăţenie. 

— Totuși, e ca şi cum pe aici n-ar 
trece zilnic sute și mii de spectatori, 
parcă am fi într-o farmacie. Poate că 
nu prea aveţi spectatori, dacă e asa 
liniște şi curăţenie. 


— Să ştiţi că şi atunci cînd sint filme 
de mare priză, e aceeași curățenie. 
Acum rulează Ziua deltinului, care 
nu prea merge... 

— Cu planul de încasări cum staţi? 

— Normal. Dar avem și greutăţi, unele 
filme ne omoară. 


— Cum vă omoară? 

— Sint multe filme care au cite ceva 
bun în ele, în schimb, spectatorii noștri 
parcă au devenit și mai pretenţioşi. Stai 
de vorbă cu cite unul dintre ei şi-ţi spune 
asa: — Într-adevăr, zice, face România- 
tilm multe tilme, unele bune, dar destule 
prea puțin atrăgătoare, prea puţin con- 
vingătoare. De exemplu, la noi s-au cam 
exclus filmele de comedie. Să știți că 
la olteni, cererea de comedie e foarte 
mare. 

— În ultimul timp am avut însă și 
unele comedii. 

— Am avut și n-am prea avut. Come- 
die fantastică n-a prea fost comedie. 
Spectatorii au plecat de la acest film 
foarte, foarte nemulțumiți. Adică se 
aşteptau la o comedie și n-au ris deloc, 
dar ar fi fost mulțumiți şi cu un film de 
fantezie, cu o călătorie cosmică sau cu 
extratereștri, dar nici această latură n-a 


ie e foarte mare 


fost luată în serios de autori. Oamenii 
plecau și aproape că ne luau pe noi la 
întrebări. 

— Cum adică? 

— Adică, pur şi simplu, ziceau: — De 
ce aduceți filme din astea, tovarășe? 
Pur şi simplu ne spuneau în față: 
— Avem atiția actori de comedie, zice, 
avem atitea posibilităţi să se facă filme 
de comedie și în schimb comedie e 

numai în titlu! 

— Asta înseamnă că unele filme trag 
în jos şi planul de încasări? 

— L-ar trage ele, dacă nu ne-am duce 
noi pe teren, cu bilete, pe la școli, pe 
la întreprinderi. 

— Mergeţi și dumneavoastră, ca pro- 
iecționist? 

— Sigur, tot colectivul. 

— Cine este responsabilul cinemato- 
grafului? 

— Tovarăşul lon Negru, care răspun- 
de și de cinematograful «Patria», unde 
se si află în acest moment. 

— ar dumneavoastră, ca proiecționist, 
în afară de faptul că uneori mergeţi cu 
bilete în întreprinderi, vă aflați acum la 
intrarea În cinematograf, pe post de 
controlor de bilete. 

— Facem ce e nevoie. Am coborit 
din cabină, lăsindu-l acolo pe tovarășul 
meu de schimb, fiindcă tovarăşa plasa- 
toare a plecat să moditice orașul de pe 
afiş. Poate vreţi să vedeți sala, s-a termi- 
nat spectacolul. Dumneaei este tovarăsa 
plasatoare, Dumitrescu Agapia. 


— Plasatoare, dar văd că măturati. 

Agapia Dumitrescu: — În lipsa fe- 
meii de serviciu, dacă e învoită, măturăm 
noi. Dar ajutăm la curățenie şi cind e 
prezentă femeia de serviciu, dacă sala-i 
supraaglomerată. 

lon Rădulescu: lar odată pe lună 
face tot colectivul curățenie generală, 
toată lumea, de la responsabil la calori- 
ferist. 

— Sala arată și ea foarte bine, scaune- 
le sint comode, îmbrăcate în pluş, solide, 
nu scirțiie, totul este curat, culoarea 
pereților e agreabilă, sala pare recent 
renovată de un decorator talentat. 

LR: E renovată de vreo opt ani. 


— Şi am impresia că aveți şi aer 
condiționat: aici este o răcoare foarte 
plăcută, în timp ce afară sint plus 
30 grade. 

LR: Nu, n-avem instalație de aer 
condiționat, folosim insă aerisirea natu- 
rală, prin deschiderile din dreapta și din 
stinga care asigură tirajul aerului. 

— Dumneavoastră puteți rezolva chiar 
totul cu mijloace locale? 

LR.: Numai filmele nu le putem face 
noi. 


Val. S. DELEANU 


scrisoare din Galaţi 


„luminare“ pe întuneric 


Urmăresc cu un real interes şi cele 
scrise de dvs. în revista «Cinema» la 
rubrica «Sala de cinema» și, ca gălă- 
tean, mă simt și eu dator a vă aduce la 
cunoştinţă unele lucruri. 

Sălile de cinematograf sint în general 
bine gospodărite la noi în oraş, dar, 
după cum consider eu, există o pro- 
gramare deticitară a filmelor. Se insistă 
mai ales asupra filmelor comerciale 
(gen «Vandana», «Apașii» etc.), unele 
rulînd de 8—10 ori într-un an. Pe lingă 
această frecvență anuală, nu știu dacă 
astfel de filme justifică rularea lor două 
săptămini la rind în acelasi cinematograt 
In schimb, unele filme de calitate par 
programate numai de formă, la matineu, 
de fapt din cele 7 zile ale săptăminii 
fiind proiectate numai într-o singură 
zi şi anume duminica, concurate de 
programarea în cursul după-amiezii a 
unui film comercial. Un astfel de exem- 
plu de prejudiciere a filmului de artă îl 
constituie programarea filmelor romă- 
nești «Nunta de piatră» şi «Duhul 


aurului». De asemenea, filmul «llu- 
minare» a rulat numai două zile la ora 
15, după care a fost înlocuit, fără nici o 
prevenire a publicului. 

Aş mai ridica și problema omiterii 
«intimplătoare» a prezentării completă- 
rilor (documentarelor) la majoritatea 
cinematografelor, exceptind cinema 
«Central», unde de altfel se simte în 
general o atmosferă mai propice vizio- 
nării unui spectacol de calitate. 

Cu mulțumiri, etc. 

Mihai Boruzescu 
str. 1 Mai nr. 40 — Galati 


N.R. Multumim şi noi corespondentu- 
lui nostru, rugind Intreprinderea cine- 
matografică județeană Galaţi să ne ajute 
a formula un răspuns la cele de mai sus, 
precum și asupra motivelor care au dus 
ia transformarea cinematografului «Via- 
huță» in depozit de fructe al Aprozaru- 
lui, inainte de a deveni expoziție de mobilă. 
Aşteptăm cu incredere scrisoarea intre- 
prinderii. 


putem califica astfel producția numită «Tată 
de duminică». Nu era o comedie, ci o dramă, 
cu propensiune spre melodramă, autorii 
nu voiau în primul rind să glumească, ci 
să predice cu gravitate, chiar patetic. To- 
tuşi aici s-au rostit cele mai umoristice 
replici, în iscusite caramboluri verbale, 
cu un schimb acid de ironii, pe o subtilă 
ortografie a vocabularului ilar. A avut, 
desigur, însemnătate și faptul că sanctio- 
narea  sarcastică a  inautenticităţilor, 
sursă perpetuă a hazului modern, a fost 
susținută mai cu seamă de Radu Beligan 
şi Amza Pellea, care stăpinesc, prin ex- 
celență, arta sincopei comice. Dar era şi 
o cadențare calmă a glumelor, avind între 
ele silabe de linişte, amintindu-ți de măr- 
turia lui Buster Keaton precum că în ritmul 
comediilor sale a existat întotdeauna o 
matematică precisă. Fie că scenaristul a 
elaborat-o astfel, fie că regizorul a izbutit-o, 
poanta cădea, în filmul nostru, exact și 
implacabil, corodind falsa responsabilitate, 
sau falsa morgă, sau chiar falsa jovialitate. 

Poate că nu ș-a ris foarte des, dar s-a 
ris foarte bine. Încă odată: nu este vorba 
de o comedie, ci de un film spiritual. De 
aceea el evocă doar diagonal — dar evocă 
— enormele potenţe actuale ale comediei 
românești. Ele au, deocamdată, destinul 
bogățiilor submarine: sint în cea mai mare 
parte identificate, nu urmează decit a fi 
puse în exploatare. 


Valentin SILVESTRU 


0 șansă 


E drept, cu o singură comedie — «Toamna 


bobocilom — nu se face încă dreptate 


scepticul «se poate» și ce se poate și cum 
se poate să ne amuzăm fără să filmăm 
neapărat drojdia, ca să filmăm fără să 


amuzăm doar galeria, ca să și filmăm și 


să ne și amuzăm fără rancună, aşa, cu toții 
impreună, nu doar pe socoteala chelneri- 


lor pișicheri și a escrocilor sentimentalo- 


poligloți. Adică da, se poate tace cu succes 


comedie socială după ce s-a ratat cu succes 
galeria de tipuri antisociale, se poate chiar 
comedie de actualitate, 
actualitate că aici ne doare, că asta vrem 
cu toţii să recunoaștem, să ne cunoaştem 
adică mai bine privind oglinda chiar dacă 
exagerează comic. Se poate așadar ride 
si copios și cu folos, pe adresă directă, la 
«adrisant» cu acte în reaulă, ca să putem 


mai ales de 


semna depeșa, că nu ne sperie pe no! 
bobocii ce vin și pleacă, cu atit mai 
puțin cînd stau pe loc şi asmut prejudecata, 
dărimă raportul și rapoartele mai puțin 
tipice, bilanțurile și statisticile, voturile pro 
sau voturile contra filfiite cu fanioane de 
la ferestre ce nu se abțin. Adresa exactă, 
umorul sănătos, reavăn nu doar că-i de la 
țară, pe la cîntat de cocoși, cînd cîntă 
cocoşul (ce-i drept doar la ședințe, că-n 
ogradă se mai schimbă situația), dar sănă- 
tos că-i sincer și hitru de la mama de-acasă, 
nu înrăit pe căi piezișe, cu ochiade complice 
și birfe de bar autohton. 

E vesel, filmul lui Sălcudeanu (ce surpriză, 
el care părea atit de iremediabil dramatic 
în povestirile de dinainte), e vesel filmul lui 
Moldovan cel neorealist prin vocaţie, nu 
prin asimilare, ce sădește neorealismul 
la țară și comedia în plină actualitate, dar 
nu din raţiuni de calendar, ci de inimă. 
De inimă ce bate cu azi pe aceeaşi lungime 
de undă. De secundă. 


Alice MĂNOIU 


Scrise pentru el ori nu, rolurile li se potrivesc 
ca o mănuşă («Toamna bobocilor») 


„Secolul 20“ pasionat de cinema 


«Secolul 20» — excelenta revistă de 
cultură universală, bogată în atitea eve- 
nimente pentru pasionaţii tuturor arte- 
lor — ne oferă nouă, cinefililor, în ulti- 
mul său număr (1, 2/1975) o frumoasă 
sărbătoare de suflet un dosar Şukșin 
— intitulat foarte exact: «Vocaţia mora- 
lismului pateţic» — consacrat unuia 
dintre cei mai reprezentativi regizori şi 
scriitori sovietici ai ultimului deceniu 
Dacă pentru marele public acest 
dosar e doar un prim şi necesar 
contact cu opera artistului sovietic, 
pentru cei avizaţi şi pasionaţi de 
fertila interferență film-literatură. tex- 
tele din «Secolul 20» constituie o intensă 
bucurie intelectuală, sint pline de su- 
gestii și melodie. 


«Dosarul» cuprinde scenariul Călinei 
roșii — numită aici «povestire cinemato- 
grafică» şi plastic tradus de Tatiana Ni- 
colescu căreia-i datorăm inalta calitate a 
intregului grupaj de texte; aouă schite 
excepționale, de o simplitate şi frăge- 
zime a sentimentului rar întilnite în 
lit-filmele epocii noastre atit de contor- 
sionate; o cuvintare binefăcătoare a 
regizorului către localnicii din Belozersk, 
cărora li se explică tocmai «Călina 
roșie» care urma să fie turnat aici, idei 


din care desprindem aceste cuvinte 
deplin caracteristice pentru arta lui Şuk- 
şin: «Nu trebuie să existe nici o clipă, 
nu trebuie să vină nicicind clipa în care 
să facem un gest de lehamite și să 
zicem «ăsta-i un om sfirşit». Întotdea- 
una se mai poate face ceva»; numeroase 
mărturii ale celor apropiaţi de actorul- 
scriitor, dintre care cea mai viguroasă 
ni se pare cea a lui Bondarciuk, regizo- 
rul care a lucrat cu Şukșin în ultimul 
său film, Ei au luptat pentru patrie, 
descriindu-ni-l cu o dragoste copleși- 
toare: «Pămintul nu este prea darnic 
cu noi, Ni l-a dăruit pe Vasili Şukșin 
şi cu totul nedrept ni l-a răpit atit de 
devreme. N-o să apară curînd un altul 
care să imbine atitea calităţi, o personali- 
tate care să cuprindă atitea talente... 
Aș îndrăzni să fac o proorocire — cu 
cit ne vom depărta mai mult de moartea 
lui, cu atit va crește mai mult această 
dragoste...» 

Apreciind cu o căldură confra- 
ternă pasiunea «Secolului 20» pentru 
cinema, îi urăm (şi ne urăm) să-şi con- 
tinue la fel de inspirat preocupările pen- 
tru valorificarea frumuseţilor artei fil- 
mului în contextul estetic contemporan. 


RC 


E un adevăr banal că in- 
deobşte caracteristicile unui 
curent sau ale unei școli, re- 
flexul imediat și vizibil al 
unei epoci pot fi mai bine 
sesizate in operele de serie, 
în producţiile care nu bene- 
ficiază de o excepțională valoare artistică, 
în creaţiile fără mari pretenţii. Operele ma- 
rilor creatori sint prea personale, au prea 
evident un caracter de unicat şi în conse- 
cință nu ne dezvăluie cu prea multă uşu- 
rință nici intenţiile, nici țesătura procedee- 
lor și ticurilor proprii unui curent sau unei 
poziţii. Ca să regăsim, de pildă, trăsăturile 
specifice ale simbolismului literar, aşa cum 
sint ele catalogate prin manuale, trebuie să 
ne adresăm în primul rind nu operei unui 
Verlaine, Mallarmé sau Bacovia ci, mai de- 
grabă, simboliştilor de rind în care curen- 
tul domină scriitorul și nu invers, ca în ca- 
zul marilor poeți. 

Desigur, pentru analiza de adincime a 
unei epoci, pentru regăsirea a ceea ce e 
fundamental, esenţial, tot la marile opere 
trebuie să mergem. Dar să nu uităm, foto- 
grafiile de identitate nu sint făcute de Car- 
tier Bresson, Brassai sau Mihailopol. Pen- 
tru fotografii de identitate, trebuie să ne a- 
dresăm contecției rapide și eficiente. Să 
procedăm în consecință. După cum se 
ştie, dintre toate mijloacele de comunicare 
de masă, televiziunea are (în Occident, mai 
ales) impactul cel mai mare, reflectă cel 
mai evident gusturile, cerințele, iluziile şi 
idiosincraziile spectatorului mediu. Con- 
statarea e deosebit de evidentă dacă ne 
referim. de pildă, la un tip de emisiune spe- 
cific televiziunii, cum e serialul. În lumea 
intreagă, serialele adună în jurul televizoa- 
relor sute și sute de milioane de spectatori, 
începînd cu Ingmar Bergman care poves- 
tea într-un interviu că este gata să întrerupă 
turnările la un film propriu pentru a nu 
pierde un episod cu Mannix sau Columbo 
şi pînă la acei deţinuţi ai unei pușcării tran- 
ceze care au amenințat că se răscoală dacă 
sint privaţi de vizionarea serialelor polițiste. 

Ținind seama de acest răsunet colosal, 
e foarte interesant să examinăm, de exem- 
plu, raporturile dintre serialele polițiste pro- 
duse în S.U.A. şi criza profundă pe care o 
străbate actualmente societatea americană. 


Sfintul 
și boom-ul 


Primele seriale cu răspinaire mondială 
vehiculau o ideologie asemănătoare litera- 
turii polițiste clasice. În lumina unei filozo- 
fii maniheiste, aceste filme («Sfintuh e un 
exemplar caracteristic) împleteau moderni- 
tatea exterioară (vestimentaţie, mijloace de 
transport, arme, aparate sofisticate, gad- 
aet-uri de tot felul) cu respectul strict al 
valorilor burgheze tradiționale. troui era, 
de obicei, un detectiv particular, sau un 
amator bogat (și lipsit adesea de scrupule). 
Poliţia, In afara cltorva apariții mai degrabă 
ridicole, intervenea de regulă, la stirșit, 
pentru a face treabă de rutină (arestări. iden- 
tificări, birocraţie judiciară, etc.). Poliţiştii, 
oameni de origine socială modestă și stig- 
matizați de condiţia lor de «salariați», nu 
puteau pretinde activități mai nobile. Aces- 
tea erau rezervate numai eroului indepen- 
dent şi fermecător care, chiar dacă mai căl- 
ca legea, mai comitea cite o crimă sau o 
escrocherie, respecta în schimb cu stric- 
tete regulile cu adevărat importante (pen- 
tru nimic în lume n-ar fi apărut seara în lo- 
cal fără smoching sau n-ar fi pus cuburi 
de gheaţă într-un whisky irlandez). Seria- 
lele acestea corespundeau perioadei de 
«boom» a societății de consum, conștiin- 
tei satisfăcute de sine a burgheziei ameri- 
cane (și occidentale, în general). 


Apariţiei primilor nori la orizont, reac- 
tiilor violente ale cercurilor reacționare 1m- 
potriva mișcărilor protestatare ale negrilor, 
partizanilor păcii şi studenților le-au cores- 
puns imediat serialele orientate spre dreap- 
ta sau spre extrema dreaptă, concepule sub 
semnul lozincii Wallace-iene a «legii şi or- 
dinei». Caracterul xenotob: «să te terești, 
americane, de cui străin în casă»; extra- 
terestrii trebuie ucişi nu pentru că ar 
comite cine știe ce acţiuni malefice, 
ci pentru că sint «străini» şi (în citeva 
episoade ) vorbesc de prietenie şi coexis- 
tență pașnică, renunţarea la intermediari şi 
preluarea conducerii operațiunilor de către 
virturile societăţii — excedate de neputința 
poliţiei şi a celorlalte autorităţi, recursul la 
ucidere ca singură formă eficace de luptă 
impotriva adversarilor, iată citeva din carac- 
teristicile retrograde ale unor asemenea 
producţii. 


Columbo» s 
majoritatea tăcut 


Un alt mare curent din societatea ameri- 
cană este reflectat în așa-zisele seriale de 
stinga, dintre care cel mai caracteristic este 
«Columbo». Aici «eroul» este un polițist 


16 


Serialele tv. 
ca materie primă 
pentru sociologi și psihologi 


salariat. un anti-erou tipic. imoovărat de 
griji tamiliale («renumeraţie mică, după 
buget»), Imbrăcat într-un trenci pono- 
sit, circulind (scandalos pentru mentalita- 
tea americană!) într-o masină pricăjită, 
consumind nu homar și Burbon, ci sandvi- 
şuri obosite, un erou lipsit de «glamour» 
și de revolver. Mare analist, Columbo are 
totuși o idee fixă (de stinga, ce-i drept): 
criminalii nu pot fi decit bogătanii (mari 
avocaţi, proprietari de magazine, psihiatri 
cu clientelă de lux, latifundiari, directori de 
companii, etc.). Niciodată, absolut nici- 


odată Columbo nu se gindeşte că vinova- 
tul ar putea fi un om de condiție modestă 
sau măcar un infractor profesionist. 


Pol 


ni 


Serialul, prezentat astăzi cu mare succes 
de către numeroase televiziuni de pe toate 
continentele, exprimă filozofia şi incearcă 
să satisfacă gusturile a ceea ce a fost nu- 
mită în Statele Unite «majoritatea tăcută» 


adică a marii mase a oamenilor de rind fără 
opțiuni politice şi ideologice tranșante. Ca 
şi foarte numeroase filme produse în ulti- 
mul timp (să ne gindim la «Filiera franceză», 
la «Serpico», la «Superpolițiștii», etc.) «Ko- 
jak» face apologia polițistului profesionist 
care nu este un erou aventuros, ci un pro- 
fesionist serios, muncitor, capabil să utili- 
zeze resursele tehnicii moderne, atent la 
activitățile nespectaculoase, ignorate de 
«sfinții» de altădată (filaje, studierea catas- 
trofelor, expertize balistice şi medicale, etc.), 
obişnuit cu munca în colectiv, E interesant 
că lauda poliţiştilor vine nu numai din par- 
tea cercurilor de dreapta, ci şi a unor cercuri 
de stinga (în unele filme italiene sau în ves- 
tita odă a lui Pier Paolo Pasolini — «Tu, 
polițist, fecior de spălătoreasă sau de tà- 
ran sărac din Campania, loveşte- pe stin- 
gistul pletos; el e feciorul patronului»). În 
serialele de felul lui Kojak se încearcă rea- 
bilitarea vieţii de familie liniştite şi oneste 
(poliţiştii se gindesc la nevestele lor gos- 
podine şi nu la cine ştie ce blonde explo- 
zive), după cum se exaltă amestecul natio- 


nal, molinn: pptum caracteristic poporu- 
lui american. În echipa lui Kojak sînt doi 
greci, doi ar un italian, un negru, doi 
islandezi, etc. Încă în «Mannix» — serial 
de tranziție — secretara detectivului și 
mulți prieteni ai săi sint negri; In «Misiune 
imposibilă», serial orientat mai mult spre 
dreapta (episoadele prezentate la televi- 
ziunea noastră nu sint caracteristice pen- 
tru spiritul întregului serial), echipa cu- 
prinde de asemenea un italian, un negru, 
un evreu. Dar, în «Kojak», această trăsă- 
tură are o semnificatie mai deosebită. 


Polițistul 
nostalgic 


După cum, în «Un șerif la New York» se 
observă o altă atitudine a «majorităţii tă- 
cute»: nostalgia după valorile umane ale 
mediului rural, nepoluat fizic și moral. 

O întreagă istorie a preocupărilor și mi- 
turilor societății americane contemporane 
ar putea fi scrisă pe baza analizei serialelor 
de televiziune. Însemnările de mai sus nu 
prezintă decit citeva din observaţiile posi- 
bile în urma unui asemenea pasionant stu- 


stai H. DONA 


Stan și Bran la Paris 


În septembrie se vor comemora zece 
ani de la moartea unui «nemuritor» 
Stan Laurel. Parisul va folosi prilejul 
pentru a organiza o serie de manifestări 
cinematografice dedicate celui mai 
minunat cuplu de actori comici din ciți au 
existat vreodată în istoria filmului. A și 
apărut o carte, «Laurel și Hardy», despre 
viața inseparabilului cuplu, prefațată, ca 
să zicem așa, de un desen original de 
Pierre Etaix, iar în pregătire se află un al- 
bum consacrat în exclusivitate creaţiei 
lor. În sfirșit, la 10 septembrie, sub titlul 
«Laurel şi Hardy sau copilăria artei» 
se va deschise o expoziţie cuprinzind 
imagini şi documente legate de viața 
şi activitatea veșnic tinerilor Stan şi 
Bran. Şi, firește, vor mai fi şi filmele lor. 
Nemuritoare. 


Wajda, 
după 20 de ani 


Inocenții fermecători era un film 
modern al anilor '60; reiuind în construc- 
tia sa conceptul dedramatizării, de tip 
antonionian, marca — pentru prima 
oară — o voită despărţire a autorului 
tragediei generaţiei războiului (Gene- 
rație, Canal, Cenușă și diamant) de 
universul creaţiei sale anterioare, o eli- 
berare de obsesiile și structurile trecute, 
pentru renașterea maiestuoasă din 
Lady Macbeth siberiană sau din 
Cenușa. Aceeaşi senzaţie de purificare 
a sensibilităţii, de aparentă renegare a 
automatismelor procesului propriu de 
invenţie artistică, se conturează cind 
privim și pelicula Totul de vinzare sau 
Vinătoarea de muște. Cineastul re- 
vine mereu către sine (Peisaj după 
bătălie), cucerind apoi senin, claritatea 
și simplitatea aproape clasică, prin Pă- 
durea de mesteceni. 

Dar dinamica spirituală a regizorului 
se orinduiește neliniştită, căci niciodată 
nu e fixată complet în termenii propriei 
evoluţii. Excesiv îndrăzneață, fantezia 
lui Wajda imaginează, în filmul Pilat şi 
ceilalți, cele mai şocante asociaţii. 
(E suficient să notăm discuţia repor- 
terului, interpretat de regizorul însuşi, 
cu un berbec, discuţie destășurată în 
fața abatorului). El işi apropie acum 
modalități expresive, considerate de teo- 
reticieni ca neadecvate cinematogratu- 
lui şi utilizate de-a lungul timpului de 
cineaști doar ca procedee comice: re- 
compune, astfel, costumele antice, inter- 
calindu-le cu cele contemporane; peisa- 
jul real, actual, al orașelor germane 
devine fundalul dramaticei înfruntări 
dintre Pilat şi ceilalţi. Ecranizind patru 
din capitolele romanului lui Mihail Bul- 
gakov Maestrul si margareta, An- 
dızej Wajda îsi dinamitează arta sa 
poetică, fragmentind complexa ţesă- 
tură dramaturgică în trei portrete care 
centrează, la rindul lor, cele trei episoa- 
de ale filmului; îşi aneantisează obișnu- 
ințele estetice, alcătuind, prin montajul 
vizual sau sonor, metafore abstracte 
(Pilat își rostește discursul acuzator în 
fața naziștilor, surprinşi pe peliculă- 
document în timp ce-l ascultau pe Hitler; 
iar blestemul adresat cerului de către 
Levi Matei-Daniel Olbrychski e rostit 
în poloneză, tot restul filmului realizat 
pentru televiziunea din R.F.G. fiind, 
desigur, dublat în germană; peste impre- 
cația sa se suprapune muzica lui Bach 
şi strigătul răstignirii, dar şi zgomoteie 
clacsoanelor de mașini). 

Exploziv și strălucitor, Wajda pano- 
ramează in Nunta asupra zbuciumului 
societăţii din Cracovia anului 1900; visul 
de libertate măcinat de coșmarul infrin- 
gerii alătură pe peliculă multele şi ori- 
ginalele tipuri din piesa lui Stanislaw 
Wyspianski. Realizind din nou şi o 
performanţă stilistică (eroii păstrează 
firesc pe ecran limbajul liric, versurile 
poetului polonez), creatorul se depă- 
șește pe sine, se îmbogățește cu virtuții 
și virtuozităţi necunoscute. 

Wajda Își părăsește mereu capriciile 
geniale, dar fără a le neglija total, ci 
incorporindu-le lin universului său fil- 
mic; opera sa se împlinește, se diver- 
sifică radical, întotdeauna conformă cu 
sine, mereu revitalizată de tentative 
surprinzătoare. Si totusi. ultimul film 
realizat, Pămintul făgăduințelor, pare 
a se situa în prelungirea celui anterior. 
Elementul neprevăzut se relevă în ale- 
gerea sursei de inspiraţie, căci romanul 
de la care porneşte era aproape uitat, 
înecat în scurgerea timpului. Epoca e 
aceeași ca şi în Nunta, doar perspec- 
tiva e alta. În orașul Lodz, la răscrucea 
dintre secolele X!X și XX, supremația 
banului dezlănțu'e patimile, ambițiile, 
setea de avere și putere. Mediul se schim 
bă, dar în ambele filme circulă personaje 
cu tipologii asemănătoare. Dincolo de 
tabloul atotcuprinzător al contrastelor 
sociale generate de apariția formelor 
industriale, de introducerea mașinilor 
cu aburi și a electricității, structura are 
tonalitatea unui reportaj liric, ce gra- 
vează emoţional ororile. descrise de 
romancierul Wladyslaw Reymont. Aşa- 
dar, cineastul scrutează incă o dată 
istoria Poloniei (de altfel dintre cele 
16 filme realizate pină acum, doar trei 
nu se referă la realitățile ţării sale), 
Ca orice film de Wajda și acesta poartă 
amprenta unei întrebări obsedante şi 
fără răspuns prompt. 


loana CREANGĂ 


Un pas 


inainte 


şi doi... 


După doi ani, la Annecy, 
la Festivalul internaţional al 
filmului de animaţie. După 
doi ani, 22 țări cu 63 filme 
în concurs, 65 filme în ala- 
ra concursului, la care s-au 
adăugat retrospectivele, por- 
tretele de realizatori, portretele de şcoli, 
țilmele publicitare și, evident, conferințele 
de presă. 5 zile arhipline în activități, 
5 zile nu la fel de pline ca rezultate protesio- 
nale. Cum arată animația mondială? Din 
păcate, nu mai bine ca acum doi ani. 
De ce? Greu de spus. Ca impresie ge- 
nerală, un sentiment de detaşare, de co- 
moditate, de cultivare a amănuntului ne 
semnificativ, Sintem destul de departe d 
filmele anului 1973, de problemele din 
acele filme, de ideile cu care acele filme 
ne-au tulburat atunci. De ce? Greu k 


A\nimatia 


ar putea deveni 


spus. Întrebaţi la conferintele de presă, 
realizatorii din țările occidentale, au invocat 
— şi cred că pe bună dreptate — condiţiile 
materiale dificile în care se fac aceste filme 
Nu găsesc producători, deci bani, iar dacă-i 
găsesc, nu găsesc apoi distribuitori, deci 
nu recuperează banii investiţi. S-a demons- 
trat în schimb valabilitatea școlilor de ani- 
maţie. Şcoala de la Zagreb, canadienii 
americanii, de pildă, au venit în pluton cu 
filme de toate calibrele, de la experimentul 
cel mai neașteptat pină la animația de tip 
Disney (de altfel, Statele Unite au și luat 
un premiu pentru cea mai bună selecție 
natională). Una peste alta, insă, repet, a 
plutit anul, acesta peste Annecy senti- 
mentul că s-au tăcut doi paşi înainte și unul 
înapoi. Poate chiar că s-au făcut doi pași 
înapoi și doar unul singur înainte. Oricum, 
acele filme de animaţie, «de idei», iar uneori 
de profunde idei, nu s-au făcut remarcate. 
S-au făcut reproșuri comisiei de selecție 
franceze, s-au făcut reproşuri organizato- 
rilor festivalului, s-au făcut reproșuri comi- 
siei de pre-selecție din ţările care n-ar fi 
trimis spre alegere ce-au avut mai repre- 
zentativ. Oricum, chiar dacă ar fi cite ceva 
adevărat din tot ce s-a reproşat, e greu de 
conceput ca tocmai filmele cele mai bune 
să fi fost ocolite tocmai de cei interesati. 


Cameleonii 


Un film cel puţin interesant, dar care nu a 
fost reținut de juriu,este cel al realizatorului 
iugoslav Branko Ranitovic, intitulat Came- 
leonul. Un pamflet virulent împotriva de- 
magogiei. Un orator, un pupitru, un întreg 
arsenal de microfoane. ọ voce care-și 
modifică timbrul după modelele de demago- 
gi celebri. Mereu același discurs. Întrerupt, 
totuşi, de unica spaimă. se pare, a orato- 
rului: acea ca nu cumva, la un moment dat, 
discursul său să nu mai fie «pe plac». lar 
această spaimă apare atunci cind pe po- 
dium, prin spatele vorbitorului,trece, nonșa- 
lant, un bărbat în uniformă. O uniformă 
perfect indiferentă, de altfel, la toată vorbă- 
ria din microfoane. Finalul? Oratorul îmbă- 
tat de propria-i vorbărie devine prea eloc- 
vent şi eșafodajul de microfoane se dere- 
glează. Din prea multă pasiune, oratorul 


hate prea mult în pupitru şi-l zdrobește. 
lar de prea mare revoltă, podiumul, exaspe- 
rat, îl absoarbe. După care, omul în uni- 
formă adună resturile și le aruncă la gunoi. 
Impasibil. 


Marele premiu al Festivalului i-a revenit 
francezului Piotr Kamler pentru filmul 
Pasul. Un cub imens din foi de hirtie. Mii, 
sute de mii, milioane de foi de hirtie. Albe. 
imaculat de albe și cuminţi. Aparent multu- 
mite de situația lor de top. Pină cînd una. 
una singură, mai năbădăioasă, se desprinde 
din mulțime. Se joacă puțin mirată că e 
liberă, apoi neștiind ce să mai facă se aşează 
iar cuminte, dar... alături de topul mumă. 
După ea, se desprind alte si alte foi care 
plutesc, se hirjonesc şi stirsesc prin a se 


românească 
«0 şcoală», dacă 


depune și ele alături, începind să formeze 
un nou top. Doar două file întirzie mai 
indelung în libertate, într-un gingaș joc 
aerian de o mare puritate, un joc al dragostei 
și al întimplării. Un joc al întimplării, pentru 
că filele albe, imaculate și doar pentru o 
clipă necuminţi, se reașează într-un nou 
top, identic cu cel vechi. Fusese doar o 
turtună într-un cub de hirtie. 


Romanticii 


Un pas înainte, un pas înapoi, o declaratie 
de dragoste, o ceartă de îndrăgostiţi, o vară 
caldă, o toamnă desfrunzită. Un perpetuum 
mobile între un da și un nu, între un zimbet 
şi un oltat o romantică pov: de dragoste 
fără stirşit, o dragoste fără ieșire, poate cea 
mai frumoasă poveste de dragoste văzută 
pină acum în desen animat, în peniță de 
tapt, în ac de filigran. Un basm popular 
rusesc realizat de |. Norștein și istorisit de 
vocea lui Smoktunovski. Premiul special 
al juriului pentru cei mai romantici îndră- 
gostiți ai festivalului, pentru eroii filmului 
sovietic Cocostircul și barza. 


Publicul din sala Cazinoului de la Annecy 
se împărțise în două: parterul și galeria. 
Fotoliile şi strapontinele. Calmul și agitația. 
«Bătrinii» și tinerii. Carnetele pentru notițe 
şi avioanele de hirtie. Aplauzele și fluieră- 
turile. Nu discutăm aplauzele, dacă au fost 
meritate sau nu, entuziaste sau politicoase. 
Fluierăturile, însă, au fost clare. Protestau 
împotriva oricărui film care încerca să-și 
exprime ideile decent, normal, cu grijă 
pentru ce spune și cum spune. Refuzau 
totul. Refuzau normalul, refuzau decentul. 
Refuzau înțelegerea. Refuzau ca să refuze. 
Protestau ca să protesteze. Anihilau ca să 
anihileze. ŞI totuși, au aplaudat. Au aplau- 
dat o singură dată, un singur film. Ce vroia 

i spună acest film intitulat Ziua mortilor? 
Citez din caietul-program al festivalului 
«O tentativă de evaziune cu totul neobiș- 
nuită». Într-adevăr, a fost o tentativă neobiş- 
nuită. De evaziune? Depinde din ce. lată 
filmul: un hoit de găină (totul este real, 
nu avem de-aface cu niciun fel de desen 
animat, ci chiar cu o găină foarte neanimată) 


este înzestrat cu. doi ochi hidoși luaţi de 

ta un alt stiv și plasați pe copanele găinii. 

Care găină, foarte moartă, coboară, tirin- 

du-se o scară, ca să evadeze. Să evadeze 

din condiţia ei de găină cu gitul su pro- 

babil (simbolul a fost foarte gustat de 

tinerii furioşi de la galerie). Numai că posibi- 

litățile ei de evadare sint doar două (evident. 

tertium non datur): o gaură în spatele căreia ` 
o pindește o mită foarte carnivoră și o uşă 

după care o aşteaptă un satir foarte ascuţit. 

Ciștigă satirul. Un film crud, hidos, grotesc, 

care s-a vrut «o tentativă de evaziune». 

Singura întrebare pusă realizatorului cana- 

dian Ken Wallace, la conferinţa de presă, 

în legătură cu filmul său, a fost următoarea: 

«După ce aţi terminat filmările, ați con- 

sumat și hoitul?» Ziua morților a circulat 

printre festivalisti sub titlul «puiul». Acest 

puișor a luat o menţiune, iar această men- 
țiune a fost trecută în palmares sub premiul 
criticilor, dar fără știința acestora. Drept 
care, În seara închiderii, pentru a evita o 
penibilă explicaţie, puiul a fost citat ca fiind 
preferatul publicului. lată într-adevăr un 
exemplu (netipic) de neconcordanţă între 
public şi critică. 


România a fost prezentă în concurs cu 
două filme: Intermezzo pentru o dragoste 
eternă de lon Popescu Gopo și Marea 
zidire de lon Truică. Filmul lui Gopo, avin- 
du-i pe cunoscutul omuleț ca personaj, 
este o declaraţie de amor veșnic făcută 
mamei noastre Terra, dar și un avertisment 
dat celor care nu știu să aprecieze un dar 
decit după ce l-au pierdut. Pămintul este 
un dar făcut oamenilor și Gopo, ca să-i 
aprecieze toate binefacerile, ne arată cum 
ar fi dacă pămintul n-ar mai fi. Dacă l-am 
pierde, dacă l-am distruge, dacă l-am ucide. 
Dacă ne-am sinucide. Intermezzo pentru 
o dragoste eternă a fost unul din bunele 
filme ale festivalului. 

Marea zidire este legenda Meşterului 
Manole şi a Curţii sale de Argeş, în viziunea 
foarte personală a lui lon Truică. Un desen 
de o mare gingășşie, un colorit delicat, o 
miscare sugestivă au făcut ca acest film, 
peste care plutește partumul artei bizan- 
tine, să lie apreciat in cotidianul «Le 
Monde» cu aceste binemeritate cuvinte! 
«...din fericire, mai rămine puţin loc şi pen- 
film pur estetic, ca poeticul «Marea 
'e» a românului lon Truică». (Articolul 
este intitulat «Animaţia morbidă» și este 
semnat de Jean-Marie Dunoyer.) Dar poate 
că o mai clară descitrare a subiectului ar fi 
ciștigat si juriul. Legenda propriu zisă, insă, 
sacriticiul Meșterului Manole, simbolul a- 
cestei jertfe, au rămas destul de criptice 
pentru înțelegerea spectatorilor. Oricum, 
lon Truică merită felicitat nu atit pentru 
aplauzele de la parter, cit pentru fluierătu- 
rile de la galerie. Aceste fluierături l-au 
înscris în seria realizatorilor filmelor bune, 
țilmelor de conţinut, filmelor cu idei majore 
care n-au putut trece bariera de incultură 
şi boicot a «conleslatarilor», 


Riguros în organizarea sa, sobru in pro- 
tesionalismul său, ospitalier în atitudinea 
lui, Festivalul de la Annecy incearcă de ani 
de zile (acum s-a aflat la a X-a sa ediţie) să 
impună filmul de animatie în circuitul nor- 
mal (şi mondial) al artei cinematografice. Cu 
fonduri puţine, dar cu multă dăruire de sine, 
organizatorii francezi tac ce pot. Conferințe- 
le de presă au dezvăluit imensele dificultăți 
prin care trece acest gen de film în lumea 
întreagă. Cu excepția țărilor în care există 
studiouri specializate, finanțate de stat, 
«animatorii» se descurcă cum pot ca să 
supraviețuiască. Să supraviețuiască nu ei, 
ci filmele lor. Producătorii se decid greu, 
pentru că distribuitorii nu se hotărăsc 
deloc. Un film de desen animat riscă să 
moară într-o sală de festival în cel mai bun 
caz, pentru că poate muri și în casetele în 
care a fost așezat, odată terminat. Nu este 
o situație menită să stimuleze talentul, ci 
cel mult sacrificiul talentului. Din fericire, 
noi facem parte din acele ţări privilegiate 
care-şi pot permite un studiou de animaţie 
finanțat de stat. Un privilegiu care obligă 
insă. Obligă nu numai la cantitate (35 de 
filme pe an) ci mai ales la calitate. Ca sà 
putem ieși în lumea mare trebuie să purtăm 
cu noi idei mari. Filmele pentru copii, bas- 
mele, fabulele sint necesare, îşi au publicul 
lor. Copiii le vor, copiii le cer (deși, atenţie! 
copiii sînt foarte exigenţi și înțeleg lucruri 
mult mai grele decit morala expusă sche- 
natie de o punaulită cu doi bani), copiilor le 
plac aceste filme. Dar... Acum doi ani, tot 
la Annecy, a fost prezentat, în afara con- 
cursului, filmul lui Sabin Bălașa (aflat 
atunci în juriu): «Galaxia». Ne-am simţit 
minunat, noi românii. Anul acesta, în afară 
de concurs, s-a văzut Organigrama de 
Matty Aslan. Ne-am simţit bine, noi românii. 
Cum să facem să prelungim şi să adincim 
această stare de bine? Cum să facem să 
se vorbească şi despre noi ca despre «o 
scoală»? Un film făcut «într-o şcoală» 
poartă, pe lingă pecetea realizatorului, şi 
pecetea şcolii. A unui anumit tip de a 
face animaţie. A acelui tip de animatie 


inconfundabil. Rodica LIPATTI 


17 


m Acum 3 de ani. Evocarea zilelor 
războiului stă la baza a două copro- 
ducţii a studiourilor sovietice cu stu- 
diourile iugoslave şi norvegiene. Este 
vorba de filmele «Singurul drum» 
(Mosfilm-Filmski-Studio) al regizorului 
iugoslav Vladimir Pavlović, cu Anatoli 
Kuzneţov, Dușan Janiceević și Irina 
Miroşnicenko, și «Sub un cer de pia- 
tră» (Lenfilm-Timfilm Oslo) al regizori- 
lor Knut Anderson şi Igor Maslenikov, 
cu Evgheni Leonov, Kore Tannvik, Elena 
Solovei. Primul film povesteşte acţiu- 
nile partizanilor iugoslavi de blocare a 
singurului drum, de-a lungul munților, 
pe care armata germană putea trans- 
porta combustibil spre frontul occiden- 
tal, iar cel de al doilea, eliberarea de 
către trupele sovietice a portului norve- 
gian Kirkenes. 


N Yves Boisset («Atentatul») conti- 

nuă seria filmelor sale politice demasca- 
toare. După «R.A.S.» (iniţiale folosite în 
armata franceză pentru expresia «nimic 
de semnalat»), evocare amară a războiu- 
lui colonialist din Algeria, cineastul fran- 
cez semnează cu filmul «Dupont La- 
joie» un pamflet acuzator al rasismului 
şi xenofobiei manifestate de unele 
cercuri franceze, amintind de o ideologie 
care a tăcut ravagii. Dupont Lajoie pare 
un francez oarecare plecat în vacanţă. 
ntr-un camping, aflat în apropierea 
unui șantier, el încearcă să violeze o 
tinără și, luptindu-se cu ea,o ucide din 
imprudență. Apoi, pentru a-și salva 
pielea, profită de prezența muncitorilor 
algerieni pe șantier și ațiță lumea, in- 
clusiv poliția, împotriva lor. Cine putea 
să comită un viol și o crimă? Doar nu 
respectabilul Dupont Lajoie, om cu fa- 
milie și stare. Ei sint de vină, «metecii», 
«barbarii». Şi aşa se ajunge la linşai. 
Aşa se ajunge — ne spune Boisset — 
şi la fascism. 


N Pe aripile aventurii. După mai 
bine de trei ani de pregătiri și filmări, 
celebrul roman al lui Sienkiewicz, «Po- 
topul», a prins viață cinematografică. 
Regizorul polonez Jerzy Hoffman a con- 
ceput acest fiim mamut (două serii to- 
talizind 5 ore de proiecţie), ca pe o 
frescă a destinului istoric al Poloniei 


in secolul XVII, frescă din care se deta- 
șează siluetele romantice ale aventu- 
rierilor imaginati de scriitor. Epoca «po- 
topului» se situează in momentul in- 
vaziei Poloniei de către suedezi, în 
vreme ce oastea poloneză lupta cu 
turcii şi hatmanii Ucrainei. Cineastul a 
încercat să surprindă atmosfera crudă, 
sălbatică a acelor vremi, respectind pe 
cît posibil desfășurarea acţiunii roma- 
nului. În rolul principal, al cavalerului 
brigand Kmicic, este actorul Daniel 
Olbrychski 

N De spadă și anti-spadă. Secolul 
XIX. Harry Flashman este căpitan de 
husari în armată britanică. Nenumăra- 


tele lui aventuri şi peripețiile lui stau, 


toate, sub semnul disprețului faţă de 
normele convenționale şi ipocrite. Aro- 
gant pînă la insolență, «original» pină 
la anti-cavalerism, Flashman este un 
amestec exploziv de Tom Jones (nu 
cîntărețul, eroul literar) și James Bond, 
revăzut de un Humphrey Bogart. Ac- 
torul Malcolm McDowell («Portocala 
mecanică», «O, lucky man», «Luna mi- 
nioasă») întruchipează acest erou anti- 
erou în filmul «Chinta regală» (Royal 
Flash»! al reaizorului Richard Lester 
(«Teroare pe Britanic»), ecranizare a 
unui roman de mare succes de George 
Mac Donald Fraser. În distribuție mai 
apar Florinda Bolkan, Britt Ekland, Oli- 
ver Reed, Alan Bates. Judecind după 
uriașul succes literar al năstrușnicelor 
aventuri ale lui Flashman (scriitorul a 
început un serial de romane cu acest 
personaj) și după «bogăția» distribu- 
tiei, realizatorii speră o reușită-bombă. 
N O vacanţă în doi. István şi Mari 
au plecat în vacanță, pe o mică plută, 
de-a lungul unei ape, hotăriţi să gă- 
sească un loc retras, pentru a se bucura 
în linişte de vară și natură. Sint opriţi 
Insă din drum: mai departe apele sint 
poluate. Rămin pe o insulă, unde, cred 
ei, vor fi singuri. Apar însă mai întii 
un profesor de științele naturii, apoi 
un grup de tineri, apoi un grup de fa- 
miliști, apoi un personaj decis să orga- 
nizeze viața micii comunităţi formate in- 
timplător. El se simte capabil să-i re- 
prezinte pe toți, să-i muştruluiască pe 
toți. De aici și contiictul, şi conflictele 


Un cavaler brigand sub potopul războaielor secolului XVII 
(Daniel Olbrychski în «Potopul») 


şi hazul, şi materialul oferit de cineaști 
spre meditație. Filmul se cheamă «Pen- 
tru miine la masă, fazani» çi este 
realizat de maghiarul Sandor Sara. 

m Adio Marilyn! În anii '40a existat 
o fată pe nume Norma Jean Baker, cu 
o tinerețe zbuciumată; singuratică si 
tristă. Norma voia cu disperare să ajun- 
gă actriță, dar întilnea în cale doar usi 
închise, refuzuri şi umilinte. A incercat 
(ca atitea alte fete singure de care vor- 
beşte și recenta revelație de la Cannes, 
«Ziua lăcustei») să se sinucidă la porţile 
cetăţii Hollywood. a incercat să 
renunțe la visul ei dar, într-o zi, un 
producător i-a dat o șansă într-un mic 
rol. Și un nume mai sonor: Marilyn 
Monroe. Filmul scris și regizat de Larry 
Buchanan, «la revedere, Norma- 
Jean», povestește anii cind Marilyn se 
chema Norma-Jean. Anii în care Norma- 
Jean repeta sinuciderea reușită mai 
tirziu de Marilyn. 150 de candidate s-au 
prezentat pentru rolul Normei-Jean. 
Niciuna nu a fost aleasă. În ultimul mo- 
ment, regizorul privind un serial tv. a 
observat (și a ales) o actriță de 20 de 
ani, Misty Rowe, avind exact aerul să- 
nătos şi nesofisticat al tinerei din anii 
'40, care nu-și închipuia că va ajunge 
un simbol al. Americii. 


Cosmetică și gelozie, 
într-o perspectivă 
sociologică 

(Julie Christie 


în « Shampvo»—Șampon) 


© Festivalul ursuleților berlinezi 
Palmaresul Festivalului filmului din Ber- 
linul occidental cuprinde: Marele premiu 
«Ursul de aur» tiimului maghiar «Adop- 
țiunea», semnat de reputata regizoare 
Marta Meszaros. Un «urs de argint» a 
fost acordat filmului sovietic «O sută 
de zile după copilărie», alți doi «urși 
de argint» revenind filmelor «Dupont 
Lajoie» (Franţa) şi «Overlord» (Marea 
Britanie). Cu premii pentru interpretare 
au fost distinși actorul cehoslovac Vlas- 
timil Brodsky și actrița japoneză Kinuyo 
Tanaka. 


E Un șampon, două șampoane. 
In ajunul alegerilor prezidențiale din 
noiembrie '68, un cosmetician califor- 
nian (Warren Beatty) în căutare de fon- 
duri pentru a-și deschide un salon de 
coafură are o întilnire de afaceri cu un 
bogat bancher. Soţia bancherului (Julie 
Christie) este o veche cunoștință a cos- 
meticianului. Intervine și iubita acestuia 
(Goldie Hawn) și incepe un carusel al 
geloziilor, mai aproape însă de dramă 
decit de vodevilul de salon. Și în tot 
acest timp se desfăşoară «parada» ale- 
gerilor, care — se pare — nu interesează 
pe nimeni. Filmul se cheamă «Sham- 
poo» și este regizat de Hal Ashby. 


E Act de curaj. După «Structura 
cristalului», «Viaţă de familie» şi «llu- 
minare», filme care i-au adus consa- 
crarea mondială, regizorul polonez 
Krzysztof Zanussi a debutat într-un gen 
absolut neaşteptat: el a adaptat în Sta- 
tele Unite un clasic al romanului poli- 
tist — «Act de violență» de James 
Hadley Chase. Filmul n-a avut încă pre- 
miera, și Zanussi, reîntors în Polonia, a 
şi inceput filmările la o cronică a vieții 
cotidiene: povestea unui divorț şi toate 
sentimentele complexe, responsabili- 
tățile morale legate de destrămarea unei 
familii, 

N 1320 de zile. La 7 iulie 1941, unul 
din cei mai renumiţi generali ai armatei 
sovietice, Dimitri Karbișev, a căzut pri- 
zonier în miinile naziștilor. Comanda- 
mentul german a încercat să se folo- 
sească de competenţa generalului în 
domeniul fortificațiilor. Gestapo-ul i-a 
propus să colaboreze, să participe la 
organizarea fantomaticei «armate a lui 
Vlasov». Alternativa era moartea. Ge- 
neralul Karbișev a cunoscut 1320 zile 
de prizonierat, dar Gestapo-ul n-a reușit 
în nici un chip să-i distrugă puterea de 
rezistență: a fost Impușcat fără să fi 
cedat. Regizorul luri Sulukin evocă în 
filmul «Soldatul patriei» figura deve- 
nită legendară a generalului Karbişev. 
Actorul Vladimir Sedov este interpre- 
tul principal al acestui film. 

N O poveste neagră Pe trama unui 
complicat conflict polițist, presărat cu 
nenumărate lovituri de teatru, regizorul 
Arthur Penn («Micul om mare», «Ur- 
mărirea») zugrăvește în filmul «Evoluții 
nocturne» «o lume unde toți se gră- 
besc fără țintă, unde toți caută schim- 
bări fără a şti de fapt ce-ar voi să se 
schimbe și în ce anume sens» (afir- 
maţia aparține regizorului). Punctul de 
plecare este aproape clasic pentru fil- 
mul thriller: un fost campion de base- 
ball, ajuns detectiv particular (Gene 
Hackman) este angajat de o actriță de 
mina a zecea pentru a-i găsi fiica dis- 
părută de acasă. Din aproape în aproape, 
interogind prietenii fetei, detectivul ajun- 
ge să descopere că însăși soția lui este 
implicată în această afacere. Cu cit con- 
flictul acumulează personaje (și ca- 
davre), cu atit adevărul pare să se de- 
părteze, ca o iluzie. Cu cit aceste per- 
sonaie se explică, se mint, se trădează, 
cu atit crește senzația incomunicabili- 
tății dintre ele. Și incomunicabilitatea 
duce la o imagine dezolantă a Americii. 

m Goool! O echipă naţională de 
fotbal, cu performanţe la nivel mondial, 
poate fi un deziderat de proporții naţio- 
nale. Realizarea unei astiel de echipe 
nu e însă un lucru simplu. Datele im- 
plinirii lui? Integrarea individului in- 
tr-un colectiv, sincronizarea activităţii 
tuturor pentru realizarea unui scop im- 
portant, depășind nivelul ambițiilor per- 
sonale. Aceasta este tema filmului «Zi- 
ua de newitat» al regizorului bulgar 
Petre Donev. Personajul principali este 
antrenorul, ale cărui probleme indivi- 
duale (sentimentale, cit şi profesionale) 
sint ridicate la nivelul dezbaterii ideo- 
logice asupra diferitelor modalități de 
conducere. Filmul se va incheia (fi- 
reşte) cu un palpitant meci, un meci 
căruia li cunoaștem toate culisele. 

E Un film bine coafat. Unul din 
marile succese hollywoodiene ale ani- 
lor '30, filmul lui George Cukor «S-a 
născut o stea» cu Janet Gaynor și 
Fredric March, va cunoaște un remake, 
pare-se musical, dat fiind distribuția 
anunţată: Barbra Streisand şi Elvis Pres- 
ley. Ajunsă pe culmile succesului (ar- 
tistic dar şi financiar), Barbra Streisand 
a decis că se poate lipsi de un regizor 


profesionist. Filmul va fi semnat de 
Jon Peters, coafor și logodnic al actri- 
țel. lată ce declara ea in această pri- 
vință; «Dacă ai inteligență, bun gust şi o 
echipă tehnică perfectă, a face film nu 
e nici un mister». Rămine de văzut dacă 
inteligenţa și bunul gust al actriţei își 
vor spune cuvintul în această opțiune. 

E Reconstituire. «Subsemnatul 
Pierre Rivière, recunosc a-mi fi ucis 
mama, sora, fratele...», iată un titlu 
cel puțin ciudat. Aparține ultimului film 
al lui Ren€ Allio («Bătrina doamnă ne- 
demnă»), film inspirat dintr-un dosar 
penal autentic asupra unei triple crime 
comise în... 1835. Personalitatea asasi- 
nului nu a fost clarificată nici în cursul 
anchetei, nici mai tirziu. Rostul acestei 
tardive reconstituiri este Insă dublu: pe 
de o parte ilustrarea momentului cind 
prima oară medicina psihiatrică a ținut 
piept justiției, şi pe de altă parte evo- 
carea mediului țărănesc normand într-o 
epocă de început a ascensiunii capita- 
liste. Toţi actorii filmului vor fi nepro- 
fesioniști 

MB Musical vine de la Music-hall? 
Yves Montand și Isabelle Adjani (marea 
revelație a scenei şi ecranului francez) 
vor interpreta rolurile principale într-un 
musical francez semnat de Jacques 
Demy («Umbrelele din Cherbourg»). 
Muzica va fi semnată de Michel Legrand, 
și Yves Montand va colabora la finisa- 
rea scenariului, în calitatea lui de ex- 
pert în materie de music-hall. 

E istorie și film. Guvernul american 
va produce un film închinat bicentena- 
rului Statelor Unite. John Huston va fi 
regizorul şi interpretul rolului lui Ben- 
jamin Franklin. George C. Scott îl va 
întruchipa pe Washington. 

N Amintirea unei bătălii. În filmul 
lui Jack Smight, «Midway», reconsti- 
tuire (bineînțeles romanţată) a vestitei 
bătălii din Pacific în anii celui de al doi- 
lea război mondial, au fost aleși ca in- 
terpreți principali un grup de vajnici re- 
prezentanți ai Holywoodului de ieri: 
Glenn Ford, Henry Fonda, Charlton 
Heston, Robert Mitchum. Nume menite 
să dea greutate spectacolului plin de 
flăcări și bubuituri. 

E Zeița happy-end-ului. Dezsă și 
Rezsă, autori de operete, imaginează 
un libret cu patru băieți și patru fete, cu 
un funcționar corupt de la spațiul loca- 
tiv şi o ghicitoare în palmă. Pe măsură 
ce alcătuiesc desfășurarea intrigii, nefe- 
riciţii autori se lovesc de un aspect in- 
solit: personajele nu sint de acord cu 
soarta prevăzută pentru ele, nu sint de 
acord să se Indrăgostească de cine vor 
Dezsă și Rezsö, să locuiască unde vor 
ei, să cinte ce vor ei. Doar zeița operetei 
îi va salva pe autorii noștri, punind lu- 
crurile la punct. Adică făcindu-i pe toți 
fericiți. Această fantezie cinematogra- 
tică este regizată (fără nici o revoltă a 
personajelor) de maghiarul Gyula Gaz- 
dag. lar în rolul lui Dezsă este un au- 
tentic (şi valoros) regizor: cehul Ewald 
Schorm, rilmul se cheamă «Aleea Bas- 
tionului, 74». 

a rechin contra un oraș O 
pasnică așezare de pe malul Atlanticu- 
lui,. atrăgind turiştii cu frumoasele sale 
plăii însorite, este «asediată» dinspre 
ocean de un nemilos duşman: un urias 
rechin alb care sfirtecă cu o cruzime 
inimaginabilă toți înotătorii, tără a-i min- 
ca, doar din plăcerea masacrului. Este 
neobişnuită prezenţa atit de aproape de 
coastă a acestui soi de rechin și inex- 
plicabilă fixația lui asasină împotriva 
plăjilor orășelului. Dar realitatea e reali- 
tate, şi locuitorii trebuie să pornească 
lupta primejdioasă și absurdă cu mon- 
strul pindind din adinc. Roy Scheider. 


Robert Shaw și Richard Dreytuss sin! 
protagoniștii cruciadei împotriva rechi- 
nului maniac. O cruciadă de altfel se- 
cretă, pentru că orășelul se fereşte să 
facă publică pacostea abătută asupra 
sa, din teama de a-și pierde vizitatorii. 
Acesta e subiectul filmului «Fălci» de 
Steven Spielberg. Un subiect insolit, 
dar pe măsura cineastului: în «Duel pe 
autostradă», ne amintim, un camion 
vina cu ginduri ucigașe o mașină mică. 

E Satul de la porțile orașului. Re- 
gizorul bulgar Ludmi! Kirkov işi pro- 
pune în filmul său, «Țăranul pe bici- 
cletă», să fixeze într-un portret cinema- 
tografic un tip social nou şi în același 
timp tranzitoriu: țăranul lucriînd la oraș, 
care nu mai e țăran, şi nici orăşean nu 
a devenit încă. Se simte străin la oraş 
şi înstrăinat cind se duce acasă, la 
țară, simbăta, călare pe bicicletă. Un 
specimen uman neliniștit, de care în- 
trebi: se întoarce acasă de dragul live- 
zilor verzi şi locurilor familiare, sau 
pentru că în oraș, o dată munca sfirșită, 
se simte singur și nelalocul lui? Perso- 
najul principal al filmului, lordan, (ac- 
torul Gheorghi Gheorghiev Ghetz) tră- 
iește cu sobrietate și în tăcere acest 
nou proces de adaptare. Drama lui 
devine acută atunc! cind se îndrăgos- 
teste de o fată din sat, mai «orăsancâ» 
în concepții decit el. Regizorul Kirkov 
nu caută soluții imediate, el analizează 
doar, în filigranul unei ficțiuni, o pro- 
blemă a actualității. 

a mea lui Liszt. După succesul 
filmului-operă-rock «Tommy», regizorul 
Ken Russell şi-a reluat incursiunea cine- 
matografică (barocă) în biografiile unor 
mari compozitori: lui Ceaikovski şi Mah- 
ler îi urmează punerea în scenă si în 
muzică a vieții lui Liszt. «Lisztoman'a» 
se intitulează filmul și distribuția sa este 
semnificativă pentru modul de abor- 
dare al cineastului: Liszt este interpre- 
tat de Roger Daltrey din grupul «The 
Who» (care a fost și Tommy), Ringo 
Starr joacă rolul Papei şi Paul Nicholas 
(fostul Jesus Christ Superstar) este 
Richard Wagner. Argo-ul pop-cochkney 
folosit de Daltrey nu-l incomodează pe 
Ken Russell: «Liszt a călătorit atit de 
mult incit a ajuns să vorbească o fran- 
ceză «de baltă», după ce mai intii şi-a 
uitat cu desăvirșire limba maternă, ma- 
ghiara, aşa incit citeva expresii și accen- 
tul de mahala londoneză al interpretului 
contribuie la imaginea pe care mi-o fac 
despre compozitor» — spune cineastul. 
«Rapsodiile ungare» vor întovărăși (du- 
pă cum se pare) un adevărat cortegiu 
de fantasme. 

E Soarta unor tineri. Moscova, in 
zilele războiului. Doi tineri se reintii- 
nesc într-un vremelnic răgaz: el este 


corespondent de război, ea. pilot mili- 
tar. Îşi amintesc de satul natal, de legă- 
mintele făcute cindva, se privesc, se 
iubesc. lubirile de război se află însă 
sub semnul desoărțirii. Şi despărțirile 
sint începutul necunoscutului. «Scurtă 
intilnire într-un lung război» al regi- 
zorilor Abdusalom Rahimov și Stanislav 
Chaplin, turnat în studiourile Tadiik- 
tilm, este o poveste de dragoste unde 


Gina Lollobrigida s-a recalificat. Noua ei profesiune: reporter (fotografic). 

Albumul «Italia țara mea» a fost unul dintre marile succese de librărie ale 

anului. Trebuie menționat insă că fotografiile au fost mult mai realiste 
decit ceea ce vedeți aici. 


războiul nu este un fundal ci un per- 
sonaj determinant. Tamara Sakirova și 
Akit Magheramov sint interpreții prin- 
cipali. 


Rubrică redactată de 
Dan COMŞA 


o vedem întemnițată în 


ale va fi întemnițat 


minti 
Tracy, mari 


re, ch 


int 


C 


i 


@ 10 iulie 1920, bucureştenii urmăres 
in sala «Palace» unul din primele seriale 
franceze celebre: «Judex» de Feuillade, 
iar la 15 iulie 1922, al doilea serial Feuillade 
«Parisette». Era epoca de aur a «cine- 
foiletonului», cînd spectatorii aşteptau 
cu sufletul la gură următorul episod. 

@8 iulie 1923, publicul Capitalei are 
în sfirșit ocazia să cunoască «de visu» 
prima mare operă a expresionismului 
german, «Cabinetul doctorului Caligari». 
Un act de mare curaj din partea anonimu- 
lui care a importat filmul, ținind seama că 
publicul serialelor părea nepregătit pentru 
acest examen. Dar, în mod surprinzător, 
«Cabinetul...» ţine totuși afişul în premieră 
timp de 16 zile. O săptămină mai tirziu, 
pe ecranele bucureştene, prima ecrani- 
zare postbelică a romanului lui Dos- 
toievski, «ldiotul», în regia lui Car! Froelich 
interpretată de Asta Nielsen și Walter, 
Janssen. La 14 iulie 1925 spectatorii 


bucureşteni aveau să urmărească un alt 
film de avangardă, de astă dată francez 
«L'Inhumaine» (Inimă de piatră) de Marcel 
«Caligari» deschisese dr 


L'Herbier. 


umul 


Primul pla back din istoria 
filmului: aria lui Don Juan 
înregistrată la gramofon 


cadrul unei 


@ iulie 1926, în gale 
«Comédie des Champs-Elysėes», întreg 
Parisul artelor şi literelor aplaudă filmul 
Lottei Reininger, «Aventurile prințului Ah- 
med), film în «umbre chinezești» la care 
regizoarea germană a lucrat timp de 3 ani 
Un alt experiment cinematografic a fost 
prezentat la Paris în iulie: «Le vertige» 
(pretext pentru îndrăzneţe și rafinate cău 
tări de expresie) de Marcel L'Herbier ș 
drama istorică a lui Ernst Lubitsch: «Anne 
Boleyn» cu Henny Porten și Jannings. La 
3 iulie 1926, Parisul face o sărbătorească 
primire celei de a doua serii a «Nibelungi- 
lor» lui Fritz Lang: «Răzbunarea Krim- 
hildei». 16 iulie 1926: premiera filmului care 
inaugura moda peliculelor exotice despre 
Mările Sudului: «Moana», realizat de Ro 
bert Flaherty. 8 iulie 1927: avanpren 
comediei «Pălăria florentină» de René 
Clair, după Labiche. Publicul ales (ș 
restrins) invitat la această seară memora 
bilă face filmului primire entuziastă 

@ iulie 1927: alte trei premiere pariziene 
marcante: «Cavalerul rozelor» de Robert 
Wiene după Richard Strauss şi două filme 
ale celebrului John Barrymore: «Manon 
Lescaut» (cu soția sa, frumoasa Dolores 
Costello) şi «Don Juan», film mut, dar cu 
muzică imprimată după sistemul Vita- 
phone. În iulie 1928, alte două filme de 
prestigiu: «Madame Recamier» de Gaston 
Ravel, cu Marie Bell în rolul titular şi 
Francoise Rosay în cel al Doan de 
Staël și «Căderea casei Ushen:,opera de 
mari îndrăzneli formale a lui Jean Epstein 
inspirată din Edgar Allan Poe 

@ 1 iulie 1929, premiera pariziană a pri- 


20 


AN: 


Luna iulie este considerată pretutindeni «sezon mort», luna cînd orice 
casă de producție și distribuție evită cu grijă să-și lanseze filmele. Şi totuși, 
descoperim de-a lungul anilor un număr apreciabil de premiere marcante, 
dovedind că apetența pentru cinematograf a spectatorilor de pretutindeni 
nu este întotdeauna condiționată de sezoane. 


micului ecran a fost întotdeauna, și va fi, 


activizarea participării. 

—2 «Reportajul T», «Ancheta T» 
sint alte programe periodice destinate ti- 
neretului, cu un tele-scop foarte limpede, 
ce! puțin in intenţie: acela de a contribui 
la pertecționarea morală a unui cit mai 
mare număr de telespectatori. Despre 
diferite anchete și reportaje T., în- 
deobşte interesante, am scris adesea, 
chiar şi în numărul trecut. Acum aş 
aduce în discuţie doar un fapt: exemplele 
morale propuse de realizatori sint de 
cele mai multe ori exemple-limită, în- 
tr-un sens sau altul. Firește, forța exem- 
plului pozitiv ca şi capacitatea educativă 
pe care o conține analizarea unor com 
portamente aflate în dezacord cu nor- 
mele eticii şi echităţii socialiste sint 

an indişcutabile. Dar există nenumărate 
«cazuri» de viață aflate, cum spune 
poetul, «între bun și rău», care ar putea 
constitui tot atitea prilejuri de temeinică 
meditație pentru telespectatorii tineri. 
Sint atitea drumuri de viaţă ale tinere- 
tului contemporan dintre care doar unul, 
cum frumos se spunea într-o anchetă T, 
«drumul spre nemuncă și necinste e un 
drum închis». 


calendar 


cinematografic 


T—3 Tinerii au și o tele-enciclopedie 
a lor, și ea cu rosturi formative specifice, 
numită «Algoritm». Pină nu demult, o 
emisiune de rutină, neinteresantă, atem- 
porală. De la un timp, însă, se simte o 
revigorare a acestui program; cineva, 
parcă, din redacția de tineret, a «aruncat 
mănușa» tele-enciclopediei... 

T—4. S-ar putea ajunge, desigur, la 
T 1001: programele pentru tineret ridică, 
în mod firesc, probleme multiple. M-aș 
opri, o clipă doar, la un fapt aparent 
fără nici o legătură... Am participat. nu 
demult, la spectacolele promotiei de 
absolvenţi IATC (unii dintre absolvenţi, 
în paranteză fie spus, avind de pe acum 
un «trecut» cinematografic: Romeo Pop, 
Horaţiu Mălăele, Maria Ploae, Ileana 
lurciuc). O nouă promoție de actori, 
deci, care se va risipi spre patru puncte 
cardinale, a făcut dovada unor calități 
interpretative sigure; alături de Horaţiu 
Mălăele și Tatiana Olier, care și-au 
dominat. prin virtuozitate, seria, s-au 
impus multe alte talente și citeva spec- 
tacole absolut remarcabile. Aici am 
vrut s-ajung: nimeni de la televiziune 
nu s-a gindit, din păcate, să preia astfel 
de montări tinere spre folosul sigur al 
nostru, al tuturora. Miine, aceste spec- 


York premiera 


Regizorul Titi Acs. inspirat de un scenariu 

propus de Nicuşor Constantinescu, 

în decorul imaginat de Teodora Dinulescu, 

ne-a dat «întîlnire cu opereta», 

k de fapt o întîlnire cu personajele ei 
de-a lungul timpului, 

să lon Dacian, Nae Roman, Bimbo Mărculescu, 
Cleopatra Melidoneanu sint doar cîțiva 

dintre cei ce ne vor fi 

prezentați de către 

«doamna operetă», 

adică de Rodica Tapalagă 


mului film american al lui Maurice Cheva- Ti -T2-T3-T4 
lier, filmul vorbitor «Romanţa Parisului», 
in care Maurice cinta pentru prima oară Tä, Jumătate de 
pe ecran (intr-o foarte aproximativă şi şi citeva zile: aceasta este 
amuzantă engleză) spre marea bucurie a irsta uneia dintre tele- 
emisiunile pentru tineret, 
reviste muzicale și «talkies-uri», ultimele vV 
două filme mute ale lui Sternberg, «Cazul care şi-a propus, încă de 
Lena Smith» şi «Razia», mult apreciate de la inceput, să fie un prin- 
critică, au trecut aproape neobservate. tipal spatiu de întiinire între micul ecran 
La Moscova au avut -de ABOMENI AGE și spectatorii tineri. O emisiune cultural- 
educativă de largă audiență: aceasta a 
La 12 iulie 1924 este prezentat «Lăcătuș rată a realizatorilor. Programat într-o 
şi cancelar» de Vladimir Gardin şi Olga zi şi la o oră, într-adevăr de largă audien- 
Preobrajenskaia, pe un scenariu scris de tă, tele-clubul tineretului a reuşit, în 
ei în colaborare cu Pudovkin, după piesa bună măsură, să reunească, în minutele 
lui Lunacearski, dramă psihologică pe săptăminal rezervate, secvenţe capabile 
mlr drept. Citeva instructive întilniri cu per- 
Germania anului 1918; 24 iunie 1927: sonalităti sau persoane pur și itzi 
premiera ecranizării povestirii lui Gogol, ale căror experienţe de viată au putut 
«Tirgul din Sorocinshu realizată de Gricer- constitui subiect de meditație pentru 
Cerikover; la 13 iulie 1931: «Funcţionarul interlocutori, fragmente din manifestări 
de stat», film care impune talentul regizo- : = 
«ședințe» de cenaclu ale revistei «A mfi- 
1932, filmele altor cineaști care se afirmă: aut) E E cei croate 
«Pentru Dvs. se va găsi de lucru» de brică de teste psihologice (susținută cu 
llia Trauberg și «Femeia» de Efim Dzigan. tact și imaginaţie de Radu Cimponeriu, 
Şi pentru că ne găsim la capitolul filme 
sovietice, semnalâm în iulie 1930 prezen- Gopo şi de alte personaje celebre pe 
post de «cobai») și muzică, destul de 
a două producţii 1929: «Linia generală» multă muzică, în ritmuri tinereşti, doar 
(Vechiul şi noul) de Eisenstein și «Turksib citeodată cam prea gălăgioasă... Am 
4 numit doar unele inițiative ale clubului 
documentarul lui V. Turin 
© 6 iulie 1921, la New şi de «in direct») conferă programelor 
filmului «The Conquering Power», ecra- o atractivitate suplimentară; tinerii parti- 
cipanţi la «Clubul T» (participanţi uneori 
rin participare, nu doar prin prezenţă) 
film care-l promova ca star pe Rudolph ah legātu cu publicul Piin ai pa 
Valentino, primul «latin lover» al ecranului. 
Tot în iulie, dar 1926, el va termina, în 
culmea gloriei, «Fiul şeicului», film pe 
care n-avea să-l mai vadă în premieră, 
punea capăt carierei legendare. În iulie 
1922 și iulie 1923, două premiere new- 
yorkeze ale lui Buster Keaton: «Malec 
fierar» și «Dragostea de-a lungul veacu- 
rilor» (în care Keaton traversa impasibil 
@ iulie 1926. Charlie Chaplin termină 
«Circul». Odată cu el, Joseph von Stern- 
berg, angajatul său, termină şi el «Pescă- 
de vedeta lui, Edna Purviance. Se ştie că 
din ordinul lui Chaplin filmul avea să fie 
închis în safe-ul studioului său și n-avea 
să vadă niciodată lumina ecranului. Nu se 
unoaște însă nici pină în ziua de azi 
@ În iulie 192% ia ființă la Berlin prima 
Cinematecă germană: «Die Kamera». 
O premieră newyorkeză a anilor '30 
Păzeşte-ţi bărbatul» de Sam Wood, lansa 
un cuplu celebru: Jean Harlow — Clark 
pentru ultima oară în «Saratoga». (Jean 
Harlow, moartă în condiţii tragice, n-a mai 
apucat să-și vadă filmul) 
9 iulie 1942: Cercurile progresiste şi 
democratice din SUA cer ieşirea din 
il doilea frontin Europa La uriașul meeting 
de la «Madison Square Garden» din New 
York iau parte o serie de personalități din 
lumea filmului. Printre ele Orson Welles 
şi Charlie Chaplin care, reținut la Holly 
la telefon un discurs redat prin amplifi- 
catoare. 
9 23 iulie 1948: Se stinge uitat de toți, 
intr-o stare vecină cu mizeria, cel care a 
dat cinematografului titlurile sale de no- 
Griffith. În jungla Hollywoodului, lucrul 
pare aproape firesc 
9 14 iulie 1957: Este prezentat la festi- 
valul de la Locarno, «ll grido» («Strigă- 
tul»), primul film care definea personali- 


telescopuri 
publicului (nu şi a criticii). În noianul de 
Club T, lansată în 1975, 
în iulie o serie de premiere interesante. fost, încă de la inceput, intenția decla- 
fundalul războiului imperialist, situată în să activizeze interesul beneficiarilor de 
artistice de ținută (printre care citeva 
ral al lui Piriiev; în sfirșit, la 1 şi 24 iulie 
ajutat de rățoiul Donald, de omulețul lui 
tarea cu un deosebit succes la New York 
T. Senzaţia de «pe viu» (chiar dacă nu 
nizare după «Eugenie Grandet» de Balzac, 
vizioarelor. Un telescop principal al 
căci o lună mai tirziu o moarte tragică 
toate erele, urmărit de un escadron de 
rușul», produs de Chaplin şi interpretat 
motivul 
Gable. La 23 iulie 1937 cuplul revenea 
pacifismul izolaționist» şi crearea unu 
wood, se adresează asistenței pronunțind 
blețe, patriarhul filmului american: D.W. 
tatea și stilul lų 


Constantin POPESCU 


tacole care ne-ar fi putut incinta mereu, 
se vor «topi», ca păpădiile 


Călin CĂLIMAN 


telereporterul 


Moralitatea 
meseriei 


Adevărul este că se 
poate, desigur, să te în- 
trebi: adică, vii dumneata 
reporter, însoţit de o in- 
treagă echipă tehnică, se 
pun lumini, sfiriie apara- 
tul de filmat, prin fata lui 

se plimbă o tinără care spune — «La 
început l-am iubit, credeam că vom fi 
fericiți» — și acțiunea nu se petrece 
într-un scenariu, ci acțiunea se petrece 
de-adevăratelea, și vrei să te cred. Vrei 
să-mi imaginez cu toată buna credință 
că subiecţii dumitale sînt de bună cre- 
dință. Că ei se confesează așa, unei 
țări întregi. Intră în cadru și se confe- 
sează, fără să-și imagineze că devin 
eroi de serial. Că dumneata, reporter 
plecat într-o anchetă de morală, exem- 
plifici viata cu fapte expuse cu sinceri- 
tate și trustețe acolo, la fata locului. Ei 
bine, nu, va spune înrăitul mizantrop. 
Ei bine, da, va spune nu optimismul, ci 
omul care îţi ia treaba în serios, cind 
vede că știi cu adevărat să ţi-o iei și 
dumneata, reporterul, în serios. Firește, 
nu există reporter plecat în anchetă 
morală care să nu creadă că face o trea- 
bă serioasă, dar iarăși, fireşte, propria 
lui convingere nu ajunge. Uitaţi-vă la 
Vartan Arachelian cind face o anchetă 
«delicată», cum a fost cea cu căsni- 
cia pripită si ratată. E.un perfor- 
ner. Stă acolo. vis-a-vis de usubiect», 
de parcă l-ar cunoaște de cind lumea. 
coboară glasul sau îl ridică, e plictisit, 
agasat sau e numai ochi şi urechi de 
interes; în sfirşit, face tot ce este ome- 
neşte posibil ca numitul subiect să uite 
de sfiriitul aparatului de filmat. Uitaţi-vă 
la Stark cum devine sub ochii noştri 
cel mai bun prieten al celui care are 
dreptate. Asta nu se cheamă ipocrizie, 
ci simțul moral al meseriei. Poţi să 
ai talent cu carul, să pui întrebări de o 
subtilitate nebună, poti să fii ferm, ve- 
hement, tribun, dacă omul de vis-à-vis 
simte că există un scenariu și el e 
«subiect», s-a terminat, începe să spună 
replici. Ancheta de morală este un 
tur de forță, pentru că ea reprezintă evi- 
dențierea acelei respirații a socialului. 
climatul în care se muncește, se con- 
struiește o colectivitate umană. Din 
acest punct de vedere, răspunderea 
reporterului Tv este imensă. El se ocupă 
de partea nevăzută a lunii, el trebuie să 
obțină argumentaţia ideii. E uşor să 
obţii argumentația unui succes de pro- 
ducție în cifre, te duci, constati, întrebi 
vioi, «cotrobăi» peste tot. E mai greu 
să obţii argumentaţia atunci cind vrei 
să demonstrezi că succesul profesional 
nu vine dinspre existente pătate. E 
greu să stabileşti în imagini şi vorbe, 
într-un sfert de ceas, raportul dintre 
cifra de plan, ultima lectură şi viața 
personală. Dar n-a spus nimeni vreo- 
dată că meseria de reporter TV e ușoară. 
N-a avut nimeni vreodată dreptate cind 
a spus că e vorba de un talent minor. În 
fine, nu-i trece nimănui prin cap că 
poti întreprinde o astfel de anchetă fără 
să fii tu însuți un om care posedă în 
cel mai înalt grad moralitatea meseriei. 
În cele mai multe cazuri, lucrul este de- 
monstrat, dovadă excepționala audiență 
de care se bucură ancheta TV de mo- 
rală. Dovadă faptul că ea acționează nu 
numai intormind, dar realmente educind. 
Ceea ce ne dorim în continuare. 


Smaranda JELESCU 


filme pe micul ecran 


e Marea hoinăreală (Gerard Oury, 
1966). Bourvil şi Louis de Funès în pe 
licula unui abil meseriaş, omul care 
umple de bani pe orice producător, 
incit e de mirare că nu se decide defini- 
tiv să-şi producă singur toate filmele. 
De ce fac încasări fără precedent «crea- 
tiile» lui Oury? S-a văzut încă o dată şi 
cu prilejul acestui «Marea hoinăreală»: 
deoarece umorul e bine «intins», ase- 
menea gemului. pe toată felia de piine 
(Oury se poate mindri că a nascut un 
fel de fel de «gen» nou: superproducția 
comică). Şi mai e acest umor simplu, 
vag picant, vag burlesc, vag... 


e Bratul nedrept al legii (Cliff 
Owen, 1962) Peter Sellers practicind, 
alături de ceilalți interpreţi şi odată cu 
regizorul, un umor englezesc, adică 
mai special: comedia nu e atit a situații- 
lor cit a caracterelor, replica şi reacţiile 
sint serioase și seci în plină atmosferă 
ilariantă. Fără a fi citabil, filmul dă o 
idee asupra acestui gen de umor. 


e M-am căsătorit cu o vrăjitoare 
(René Clair, 1942) E Veronica Lake 
si Fredric March într-o pelicula pur- 
tind «marca René Clair»: fantezie lirică, 
profund livrescă, ceea ce nu o impie- 
dică să fie (adesea) spumoasă. Film 
usor și grizant ca o cupă cu şampanie 


e Medalion Alberto Sordi. Desi 
prezentatorul emisiunii a încercat de 
citeva ori să ne convingă de faptul că 
binecunoscutul comic italian ar avea 
mai multe «chipuri», unele chiar ne- 
cunoscute, nu a izbutit. Personalitatea 
lui Sordi nu e «mișcătoare», el nu a 
arătat şi nu poate arăta nimic nou fată 
de ceea ce a apucat să arate odată 
(lucrul s-a văzut, de altfel, în emisiune) 
Nimic peiorativ în această apreciere 
Vreau doar să spun că Sordi are un 
arsenal atit de fix de mijloace interpreta- 
tive, încît el a devent pe drept cuvint 
un comic extrem de popular. Se ştie 
— ca fapt de sociologie — că un inter- 
pret comic e cu atit mai ferm «consacrat» 
şi «asimilat» de publicul larg cu cit 
prezintă (ca actor) mai multe «fixuri». 


e Alerg după o stea (R. Asher, 
1960). Norman Wisdom, protagonistul 
acestei destul de populare pelicule, a 
fost şi este apreciat drept un practicant 
al comicului «cretin», «stupid». Evident, 
epitetele nu se referă la om care, 
bănuiesc, e întrutotul stimabil, de 
vreme ce reușește cu brio intr-un aseme 
nea gen (amintiţi-vă «Veșnicul intirziat», 
«Pasărea timpurie»). «Alerg după o 
stea» se dovedește de un amuzament 
ceva mai decent, suportabil. Probabil 
pentru că actorul se afla cu acest film 
pe la începuturile «carierei» cinemato- 
grafice. Păcatele tinereţelor... 


e Viaţa la castel (Jean Paul Rap- 
peneau, 1965). Catherine Deneuve, Phi- 
lippe Noiret și Pierre Brasseur într-un 
film care — ținind seama de anul cînd 
zalizat — tace parte, printre primele 
dintr-un șir ce va deveni tot mai con- 
sistent în anii următori: comedia pe 
fundal de război. De ce pe fundal de 
război? — ne putem întreba în legătură 
cu acest gen de comedie destul de 
curios. Poate pentru a demonstra (fie 
şi așa...) că în chip straniu, aproape de 
neînțeles și totuși adevărat, uneori nici 
cea mai! aramatică situaţie nu poate răpi 
vieții stropul ei de umor. 


e Antologie de comedie mută. Re- 
întilnire cu oameni care se numesc Stan 
şi Bran, Chaplin, Harry Langdon, Lu- 
pino Lane sau Zigotto şi cu nemuri 
toarele lor întimplări. Ceea ce m-a fra- 
pat încă o dată (şi poate mai puternic 
decit pînă acum) a fost aerul caragia 
lean al acestei lumi (a comediei mute). 
Ea foiește de Mitici șmecheri și Pam- 
poni vindicativi (nu lipsesc nici Didi- 
nele), oamenii intră rapid într-o relaţie 
socială pe care o rup însă imediat 
dintr-un nu ştiu ce, avind pină la urmă 
mereu de împărțit ceva. lzbește apoi, 
tot ca în Caragiale, prăpastia dintre 
cauza minoră (mottul!) și efectul colosal. 
În sfirșit, una peste alta, lumea aceasta 
veselă aflată într-o aiurită vinzoleală, 
posedată de demonul nevinovat al ta- 
chinării («Şi am să tachinez astă- 
searăl... da, am să tachinez!... pe toate 
am să le tachinezi») este eminamente 
simpatică. Dar și foarte nervoasă 
Tuturor le sare țandăra din nimic, nervii 
sint foarte sensibili și cedează mereu 
(«Omul, bunioară, de par egzamplu, 
dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e 
nevricos, de curiozitate, intră la o idee; 
a intrat la o idee? fandacsia e gata 
ei, și după aia, din fandacsie cade în 
ipohondrie. Pe urmă, firește, şi nimica 
mișcă»). Acest subteran dar sesizabi 
fond nevrotic generează cel mai des, 
precum la nenea lancu, comedie curată 
(comedia nervilor). Dar tot ca la nenea 
lancu există în comedia mută și citeva 
«piese» fundamentale atinse, sub apa- 
rența comicului, de aripa rece a nevro- 
zei. scutundindu-se în cutele mai putin 
sau deloc vesele ale sufletului. Privite 
cu atenție, cele vreo zece minute ale 
vinzării bradului de către Stan şi Bran 
pot pune pe ginduri. O secvenţă precum 
aceasta este, în raport cu majoritatea 
celorlalte, ceea ce este «Grand Hotel 
Victoria Română» față de «Domnul 
Goe». 


Aurel BĂDESCU 


Gala filmului grec 


Selecţia de filme din Grecia 
găzduită la Cinemateca 
hema bucureşteană continuă «Zi- 
| lele filmului românesc» de 
| | la Atena, p jind o mai 
bună cunoaștere între cele 

două cinematografii 

Pornit în 1912 de la un stadiu rudimentar 
filmul grec ajunge în ultimii ani la citeva 
opere remarcabile ce impun, pe plan 
mondial, numele unui  Cacoyannis, 
Coundouros sau Tzavellas, ori din 
generaţia mai tinără, George Stamboulo- 
poulos, prezent in selecția noastră cu 
«Scrisoare deschisă», Costas Angelo- 
poulos,—autorul rafinatei viziuni plastice 
în peisaj grec asupra «Patimilor după 
Matei», Alexis-Damianos, premiat la 
festivalul de la Hyères în 1971 pentru drama 
socială «Evdochia» (un fel de «A-ţi trăi 
viața» grecesc) sau Nicos Panagio- 
topoulos (studii la Paris, influențe godar- 
diene vizibile în comedia fantastico-satiri- 
cà «Culorile irisului»). 

Inedită «Scrisoarea deschisă» pre- 
miată în 1968 la Locarno pentru alternanța 
tonului liric, confesiv (un tinăr intelectual 
ce caută de lucru și iși povesteşte eşe 
rile), cu critica socială, tabloul obiectiv, 
lucid al realităților grecești post-belice 
(şomaj, emigrație, conflicte intre generații). 
Discreție, fineţe a interpretării sint calități 
mai rare intr-un cinematograf al trăirilor 
patetice, paroxistice,cu care ne-au deprins 
dramele lui Cacoyannis. Şi melodramele 
sale de inceput, ca această «Stela» (1955) 
oferită de Arhiva noastră in completarea 
selecției. Cam desuetă ca cinema, dar 
interesantă pentru crochiul femeii cu multă 
personalitate, pe care-l propune regizorul, 
deschizind calea unei strălucite portre- 
țistici feminine în cinematograful contem- 
poran. O interpretă explozivă: Melina 
Mercouri 

Mai apropiată de sensibilitatea noastră 
neorealista dramă de moravuri din pro 
vincia insulară, «Fata în negru» (1956) 
care, alături de «Electra» (1962),0 originală 
transpunere a piesei lui Euripide, cu preo- 


lumea filmului în film 


Sie 


Sint multe, prea multe secvențe memo- 


rabile în acest «8,» al lui Fellini — film 
etalon, cred, al excelentului ciclu început la 
Cinematecă: «Lumea filmului în film» — 
prea multe momente de mare artă cine- 
atografică pentru a putea fi enumerate 
aici, fie şi numai constatativ. Dintre toate, 
mărturisesc că mă tulbură de fiecare dată 
una anume, secvenţa _ivită, precum altele 
asemenea, din imaginaţia fabuloasă a 
or invadat de ob ii, amin- 
aje, dorințe, vise şi coşmaruri, 
n film este Mastroianni, copie 
jelă — in vestimentație și gestică 
eluia care în viaţa de toate zilele 
ini. Secvența este aceea in care, 
rizat de un amic «te 
critic de cinema ad-h 


tesie, regizorul din film 
sec, spinzurarea 

de pr 
venta 
breaslă» 


a fi indră c 
film, mă revolt, mă gindesc —c 

aşa ne văd confrații nostri regizori, că —te 
pomeni — undev visele lor, a 

lui Mastroianni, ei i 
de tortură avindu-ne drept protagonisti 
pe noi, criticii de film. Noroc i 
secvența aceasta ce ne dă 


continuă dizertațiile 


fie şi în forma lor def 


PA á 
O Electră modernă 
în peisaj untic (Irene Papas) 


upări orientate şi spre 

oloanei sonoretpentru c Cacoyannis 
primește premiul tehnicienilor francezi la 
Cannes), completeată tabloul unei perso- 
nalităţi regizorale bine definite. Și totodată 
tabloul unei cinematografii ce-și caută 
uneori cu mai puțin succes (ca in comedia 
prezentată in selecție «Ce ai făcut in 
război, Thanassi?»), alteori cu succesele 
amintite, propria personalitate. 


Alice MĂNOIU 


Drama femeii care ştie ce vrea 
Î tela») 


donă n gest 
ție. Cind ştiu că u C- 

aceasta în care un «coleg de 

ănă atirnat de o fringhie, 

ondamnat 

a nu fi 


imaginează secvențe 


ă, în 48'4» 
ori durează 


prietenul său, criticul, îşi 

le savante, ce-i drept 

m în afara filmului. Cine spune că visele, 

mată, alegorică, 
rimă intotdeauna un ad 


Petre RADO 
21 


| 


t 


Documentar 


Jurnalul Floricăi $ 


Am subliniat de fiecare dată contributia 
scriitorilor în domeniul scurt metrajului, nu 
ca «scenariști», ci pe postul mult mai tunc- 
țional de autori ai comentariului (loan Gri- 
gorescu, Paul Anghel, iar recent Eugen 
Barbu). Am făcut-o nu din considerente 
protocolare şi nici din solidaritate de breas- 
là, ci fiindcă ni se pare că emanciparea 
acestui gen e condiționată astăzi de depă- 
sirea unui stadiu ilustrativ în care imagi- 
nea «ca atare» amenință să devină un fetis. 
Documentarul «tără nici un text», pe care 
unii îl consideră ideal, poate ti un antido! 
la comentariile de serviciu, dar această to: 
mulă riscă să devină cu timpul o modă . 
renunțării, cu nimic mai bună decit impro- 
vizaţiile verbale la care recurg alții. Eugenia 
Gutu se alătură acum acelor regizori de la 
studioul Sahia care au găsit o cale de co- 
laborare cu scriitorii mai fericită decit alte 
«case». Ea nu şi-a luat un tutore, dimpo- 
trivă, şi-a păstrat calitatea de autor al sce- 
nariului, ei aparţinindu-i însăși inițiativa a- 
cestei deplasări la Slobozia, pe urmele unu; 
jurnal semnat de o necunoscută (pe aceeași 
linie a bunelor intuiții tematice, de acut in- 
teres social, Eugenia Gutu a realizat ante- 
rior un film despre cartierul Floreasca și 
altul despre nevestele de marinari). Regi- 
zoarea a apelat însă la aportul calificat al 
unui dialoghist. Am zis dialoghist, pentru 


telex Sahia 


100 filme în 6 luni 


999 La 30 iunie, cu filmul «Calciu, 
elementul 20» al regizorului Mircea 
Popescu și al operatorului Victor 
Popescu, Studioul Sahia realizează 
al 100-lea film din anul acesta. Acest 
număr de filme reprezintă realizarea și 
depăşirea planului semestrial al 
studioului. ®@@@® Tot la 30 iunie, la Bi- 
blioteca Centrală Universitară, regizoa- 
rea Silvia Armașu a inchis o reușită 
expoziție de grafică Pentru regizorii, 
scenariștii, operatorii și artiştii noștri 
plastici, a fost un prilej «să ne ascun- 
dem şi invidia care, vrind, nevrind, parcă 
încolțeşte». 999 Dintre cele 100 de filme, 
la 82 comentariile au fost scrise (a 
două și citite) de regizorii studioului. 


Grafică de carte 
sau cadru de film? 
(«Punguţa cu doi bani») 


«De artă», 
dar şi 
«cu artă» 


ca Ecaterina Oproiu, care e şi crainica pro- 
priului său comentariu, ne invită să asis 
tăm tocmai la un dialog purtat prin inter 
mediul imaginii cu fetele de la Slobozia 
foste țărănci, astăzi muncitoare textilist: 
și chiar fotbaliste. 


Regia şi scenariul: Eugenia Gutu. Comenta- 
riul: Ecaterina Oproiu. imaginea: Romeo Chiriac. 


Un oraş 
in oglinda timpului 


Dumitru Done încearcă o evadare din 
pluton pe calea unei evadări în timp. Avind 
a realiza un fel de monografie a orașului 
Alexandria, dar nemulțumit de mijloacele 
consacrate ale documentarului, el apelează 
la fantezia realistă numită anticipatie. Drent 
care iși datează filmul «Aiexanana. 1994» si 
prezintă materialul tilmat astăzi sau cu de- 
cenii în urmă drept o retrospectivă din 
pragul mileniului următor. Primul avantai 
al acestui artificiu e că autorul ciştigă drep- 
tul de a fi succint, de a reduce secvențele 
ilustrative la cadre de o clipă. Prin această 
detaşare în timp, dispar opozițiile simpliste 
şi apare şansa unei tratări spirituale a tre- 
cerii de la cele 2 mori şi 80 de circiumi la 
industriile electronice și la cele 30 de ma- 
gazine într-unul singur. Nevrind să se lase 


Faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, 
cifra prezintă o uşoară scădere a numă- 
rului textierilor interni. 999 Luna iunie 
a fost luna filmelor de educaţie: filmul 
«Cineva ține la mine» de Paul Orza 
— educaţie socială; «Concerte educa- 
tive» de Mircea Săucan — educaţie 
muzicală; la fel și filmul lui Titus Mesa- 
ros, «Si trombonul face muzica». 
filmul lui Ervin Szekler, «Micii meșteri 
mari», educaţie prin muncă şi Invăță- 
tură; «Calciu, elementul 20» — educa- 
tie științifică. eee În lucru filmele: 
«Emoțiile au crescut» de Paula Segai 
(după «Marile emoţii mici» de Doru 
Segal), «Eminescu» de Jean Petro- 
vici, «Lovitura de grație» (e vorba de 
lovitura de la 11 m.) de Ervin Szekler. 
ee După ce proiectul său de film a 
trecut prin trei planuri tematice anuale, 
Virgil Calotescu a ajuns, în sfirșit, la 
capătul Transtăgărășanului. 
Aristide MOLDOVAN 


dezvantajat prea mult de imaginea «la zi» 
el recurge la un racursi alert al montaiului, 
la efecte sonore de tilm ştiințitico-fantastic, 
acordă mai mult credit cuvintului şi chiar 
jocului de cuvinte. rostit de crainic sau în- 


scris pe peliculă «în perioada 1965—1975 
a avul loc saltul sau mai bine zis asaltui» 


Punguţa cu doi bani 


Grafica Lianei Petruțiu. traducind fantas- 
ucul in grotesc și caricatural. este dintre 
cele mai originale care se afirmă in filmele 
noastre de animaţie. Dar genul proxim al 
unei pelicule ca aceea de față nu e filmul 
de animaţie propriu-zis, ci grafica de carte. 
Planșele care ilustrează diferite momente 
din textul cunoscutului basm se multiplică 
pină la a epuiza episoadele. Ne-am fi 
resemnat, totuși, cu o astfel de ilustra- 
re — pentru plăcerea plastică în sine — 
dacă filmul de fată n-ar confunda şi apa- 
remțeie: ca tratare scenaristică a subiectu- 
lui, filmul ne plasează în zona povestioa- 
relor pentru copii, în timp ce expresia plas- 
tică uzează de tehnici eliptice şi de distor- 
siuni acuzat moderne. Interzicindu-si ori- 
ce inovație In narațiunea ca atare, exact 
cu sentimentul ilustratorului de carte, care 
nu se poate apuca să schimbe textul, au- 
toarea lasă povestirea să curgă în pace, 
paralel, ca un simplu pretext pentru creația 
sa autonomă. Disiuncţia se practică uneori 
în gratica de carte. Dar operația e impo- 
sibilă în film. 


Regia, scenariul, grafica, animația: Liana 
Petrutiu. 


Cimpia soarelui 


În suita de monografii dedicate de centru! 
de la Buftea judetelor tării, filmul de tată 
are toate calităţile tematice previzibile. Are 
acea poezie tradițională și folclorico-mito- 
logică a Cimpiei romane, are sugestia is- 
toriei, cu mărturii de la Mihai Bravul, Vlad 
Ţepeş, Bălcescu şi chiar de la Argedava, 
Comana și Cernica. Are imagini luate din 
documentare, jurnale de epocă şi chiar din 
filme cu actori, ilustrind eroismul unor pe- 
rioade mai recente ale istoriei naţionale. În 
fine, şi mai ales, filmul are multe cadre tur- 
nate în uzine şi pe ogoare, pe șantierele si 
laboratoarele zilelor noastre, ca într-o mo- 
nografie care se ia foarte în serios. Din 
păcate Insă, pe parcursul celor opt acte 
în care-și prelungesc demersul, autorii 
ajung să confunde monografia. Filmul în 
cetează astfel treptat de a fi film și devine 
un simplu material de arhivă. Cit despre 
propensiunea poetico-patetică, același vi- 
ciu o face să ajungă a se concretiza m 
metatore mult prea baroce 


Regia: /lie Stenan. Scenariul: Valentin Olteanu. 
Imaginea: Corne! Diaconu. 


telex Animafilm 


099 Regizorul Horia Ştetanescu a 
început să schițeze primele secvențe 
din noul său film,«Arca lui Noe», care 
va interpreta şi reactualiza legenda bi- 
blică, li va amuza — sperăm — pe spec- 
tatori şi-i va îndemna să mediteze asupra 
faptului că pe pămint — bătrina şi primi- 
toarea navă cu care călătorim prin viaţă 
— este loc destul pentru toată lumea. 
099 Mihai Bădică modelează plasti- 
lina sub reflectoare şi filmează. Pe uşa 
platoului său scrie: «Geneze». Dar lu- 
crurile mari, ca să se nască, pretind 
concentrare și deci linişte. Bădică a 
suspendat deasupra ușii şi o măciucă, 
concretă, ca o sperietoare pentru musa- 
firii nepoftiți care l-ar putea tulbura. 


E primăvară, Mihaela 


Ne-am înșelat: Neli Cobar (care a realiza: 
recent un film satiric, «Ziz-zag», comentat 
într-un articol anterior), n-a părăsit-o pe 
Mihaela. Serialul continuă. Mai precis, totul 
pare să fie luat de la capăt, cu un inepuiza- 
bi! sentiment primăvăratic. Prezentă din 
titiu, primăvara respiră în culorile decoru- 
lui — verde crud, citron, albastru mangan — 
în grația desenului și a animației, făcina 
din Mihaela o simpatie a tuturor copiilor: 
conturul creionat din unduirea fragilă a 
unei singure linii, cu ochi şi articulaţii de 
efemeridă transparentă, ea imprumută ceva 
din mişcarea aeriană a mingei şi a fluture- 
lui. Cum experiența autorului în acest gen 
numără ea însăși mai multe primăveri, epi- 
sodul de față capătă o anvergură aproape 
spectaculară, concurind basmul clasic, 
chiar dacă numai prin desfășurarea spaţială 
a aventurii: Mihaela caută polenul spulbe- 
rat de pe aripile fluturelui, polenul zboari 
prin aer și colorează ploaia care coloreaz:i 
cimpiile, pentru ca în cele din urmă culo- 
rile curcubeului aduse de fetiță pe pămînt, 
în palmă, să servească la revopsirea ari- 
pilor. 


Regia, scenariul, desenele: Nel? Cobar. 


Cine 


este 
beneficiarul? 


Noaptea pe șosea 


La cererea inspectoratului generai ai m 
liţiei, Mirel llieșiu, laureat la Cannes cu :# 
Palme d'Or pentru «madrigalurile» sale, ne 
vorbeşte de data aceasta, in numele altei 
«solidarităţii umane, aceea dintre oamenii 
de ia volan». Obiectui interesului său sint, 
in acest film, semnalizatoarele de poziţie ia 
autovehicule, clasice sau improvizate, pre- 
cum un foc de vreascuri întreținut toată 
noaptea în spatele maşinii rămase în pană. 
Exemplara mobilitate a documentaristului 
este dublată de nu mai puţin pilduitoarea 
sa rigoare. Se vede că în acest film utilitar 
realizatorul s-a socotit primul dintre benefi- 
ciari şi a făcut ca acest film «de circulatie», 
så fie și un fiim «de Mirel llieşiu». Care 
e diferența dintre un asemenea «utilitar» și 
documentarul propriu-zis? De ce nu ar 
putea porni de la asemenea «cazuri» sce- 
nariul unui film de lung metraj? 


Regia şi scenariul: Mire! /lieșiu. Comenta- 
riul: Eva Sirbu. imaginea: Doru Sega! 


Val. S. DELEANU 


099 După «Robinson Crusoe», echipa 
condusă de Victor Antonescu por- 
neşte într-o cursă lungă: va realiza filmul 
de desen animat «Kim» după Kiolina 
Animaţia de complexitate maximă 
va ti încredinţată «bătrinilom exersap 
în cursele de fond (Eduard Sasu, 
Zaharia Buzea și Artin Badea), dar și 
unui grup de tineri care abia au primit 
botezul graficii dinamice. eee Că to- 
varășa Elena Micloş, responsabila ci- 
nematografului «Pitic» din Tg. Mureş, 
este de profesie educatoare, deduci 
după felul în care folosește desenele 
copiilor pentru înfrumusețarea «tumoa- 
rului», dar şi prin jocurile şi discuţiile 
în care li atrage pe copii după proiecție. 
Numirea unei educatoare în functie de 
responsabil al cinematografului pentru 
copii, ne reamintește ceea ce uităm 
uneori, că difuzarea filmului este un 
act de educaţie, un act de cultură. 


Lucia OLTEANU 


filmul românesc 
peste hotare 


Drumul filmelor 
în miez de vară 


Un mesaj la Tropice 


Cu prilejul vizitei tovarășului Nicolae 
Ceaușescu in Mexic, în marile orașe 
ale țării au avut loc, printre alte mani- 
festări închinate culturii noastre, și 
«Zile ale filmului românesc». Au fost 
prezentate, cu un deosebit succes, 
filmele «Zidul de Constantin Vaeni, 
«Filip cel bun» de Dan Piţa, «Nemu- 
ritorii» și «Mihai Viteazul» de Sergiu 
Nicolaescu, «Pe aici nu se trece» de 
Doru Năstase, «Duhul aurului» de 
Dan Piţa și Mircea Veroiu. Filmele au 
fost însoțite de un program de scurt- 
metraje: «Simfonie în Re-major» de 
lon Visu, «Curtea Veche» de Cons- 
tantin Budişteanu, «Casele, priete- 
nele noastre» de Mirel Ilieşiu. 


Moscova '76 


Festivalul internaţional al filmului de 
la Moscova (10—23 iulie) este una din 
cele mai ample manifestări cinemato- 
grafice ale anului. Ţara noastră este 
prezentă cu lung-metraiul «Actorul și 
sălbaticii» de Manole Marcus, cu 
documentarul «Apoi s-a născut ora- 
şul» de Constantin Vaeni și cu filmul 
de animaţie «Clopoţelul de argint» 
de Laurenţiu Sirbu. După cum se vede, 
cele trei studiouri — «București», 
«Sahia», și «Anima» participă la cursa 
premiilor. 


Ca omagiu 


La Festivalul internaţional al filmului 
de la Berlin (27 iulie — 10 august), 
juriul a decis, în semn de prețuire pen- 
tru întreaga activitate a cineastului 
român lon Popescu Gopo, ca filmul 
său, «Comedie fantastică», să fie 
prezentat în deschiderea festivalului. 
Este un omagiu deosebit, pentru că 
totdeauna serile inaugurale ale festi- 
valurilor sînt consacrate celor mai 
prestigioase filme şi nume de cineașşti. 


Un scenarist pe nume Andersen 


Între 27 iulie și 10 august are loc la 
Odense, în Danemarca, un festival al 
filmelor de animaţie și păpuși, închinat 
memoriei lui Hans-Christian Andersen 
Sub acest semn al basmului, ţara 
noastră a trimis ca participante la 
festival filmele artistice «Fetiţa cu 
chibrituri» și «Prinţul fericit» de 
Aurel Miheles, și desenul animat «Car- 
navalul» de lon Truică. 


Florile filmului românesc 


În luna iulie a avut loc în Ungaria, la 
Bacs-Kisum, un festival al filmului de 
folclor. Trei filme au reprezentat valo- 
rile artei noastre populare: «Bun ca 
ziua» de Slavomir Popovici, «Coli- 
baba» de Titus Mesaroș și «Flori ale 
portului românesc» de Paula Popes- 
cu-Doreanu. 


În premieră 


La Lisabona a avut loc de curind o 
«Săptămină a filmului românesc». Ma- 
nifestarea s-a bucurat de un mare 
succes la public, pentru care filmul 
românesc este o noutate. Au fost selec- 
ționate citeva dintre cele mai repre- 
zentative filme artistice din ultimii ani 
(«Mihai Viteazul», «Atunci i-am 
condamnat pe toți la moarte» și 
«Ultimul cartuș» de Sergiu Nico- 
laescu, «Explozia» de Mircea Drăgan, 
«Felix şi Otilia» de lulian Mihu), ca 
şi un bogat program de filme de 
animaţie. 

lulian GEORGESCU 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Se intelege că nu po! l: 
străine, indiferente de 
soarta unei comedii ci- 
nematografice tocmai ele. 
cuvintele. Chiar dacă așa 
numitul comic de limbai 
este o realitate care nu 

poate fi transplantată în întregime pe 
teritoriul filmului, care nu poate da, ea 
singură, însufleţire și noțiune de exis- 
tentă materiei de pe peliculă, chiar dacă 
vorba cea mai inspirată poate fi umilită 
de un modest gag cinematografic, cu 
toate acestea, cuvintele bunului simt, 
cele care își cunosc exact puterile și 
rolul, pot fi părtașe la succesul unei 
comedii. După cum, cele care tirăsc cu 
ele amintirea scenei, a replicilor de tea- 
tru sau — vai, s-a întimplat de atitea ori 
— a duelurilor verbale revuistice nu fac 
decit să ponosească şi mai mult preten- 
tiile peliculei. lată de ce m-am bucurat 
cind autorii recentei «Toamne a bobo- 
cilom (scenarist Petre Sălcudeanu, re- 
gia — Mircea Moidovan) după un prim 
si — din fericire — neexersat slalom 
printre cîteva replici de un umor estra- 


distic au plonjat pe cu totul alte terenuri. 
Nu credem că o eventuală consecvență 
intre replici de genul «Sinteţi de la 
centru?», «Chiar din centru... Calea 
Victoriei, blocul Romarta» sau «A zis 
moașa că-i cu picioarele înainte, al 
meu s-a născut de-a latul şi-i sănătos 
tun», spun. nu cred că astfel de schim- 
buri de cuvinte ar fi izbutit să smulgă 
risul curat şi cinstit al spectatorilor. 
Autorii s-au redresat însă repede şi, 
după primele secvenţe, facem cuno- 
ștință cu autenticul tip de limbaj comic 
preferat de scenarist și regizor: împere- 
cherile neașteptate de cuvinte, cele care 
fac parte din arsenalul profesional şi 
cele veșnic gingaşe, («să te duci la 
Baia şi să-ți cumperi de patru-zile- 
muncă partum şi de alte douăzeci 
materiale de fuste și bluze...» îi spune 
apriga Varvara tinerei nepoate); ironi- 
zarea șabloanelor din limbajul de toată 
ziua («Dar vin aici să ridic agricultura 
pe trepte ştiințifice...»); ridiculizarea u- 
nui personaj prin surprinderea unei 
anumite gindiri ingenue («Pe aceste 
locuri, porumbul trebuie să dea 500 kg 


Spectatori, nu fiţi numai 


tă de duminică 


„„&«Consider că filmul acesta este extrem 
de bine venit. Scenariul lui Octav Pancu 
laşi este foarte bun. Copiii-actori mi s-au 
părut perfect integrați în roluri şi au jucat 
cu dezinvoltură. În mod deosebit mi-au plă- 
cut Radu Beligan și Amza Pellea care, prin 
jocul lor magistral, au reuşit să facă din 
acest film un mesaj transmis tuturor celor 
care, din atitea și atitea motive, sint «tati 
de duminică»! As dori să văd cit mai multe 
time care tratează asemenea teme de ac 
tualitate. Rog Direcţia difuzării filmelor să 
facă multe copii după filmele românești 
pentru a ajunge cit mai repede în toate 
judeţele ţării. Totuși filmul mi-a lăsat citeva 
întrebări: cum s-a terminat ultima cursă de 
cart-uri? Ce s-a intimplat cu inginerul auto? 
Ce s-a întimplat cu Simona, personaj atit 
de bine conturat, părăsit parcă în final? 
De ce-urile ar mai putea continua». (Colea 
Cureliuc, Mărițeia Mică — Jud. Suceava). 


Comedie fantastică 


«Gopo a realizat un film modern, piin de 
lumina unui înalt ideal. Ginduri curate, pu 
ternice. Un vis cu ochi deschişi, explicin- 
du-ne clar cit de frumos poate fi, în galaxia 


cinema 


Coperta |! 

În curind, în premieră: «Muşchetarul 
român» şi «Dimitrie Cantemir». Două 
filme de Mihnea Gheorghiu și Gheorghe 
Vitanidis 


Ecaterina Oproiu 


noastră, viitorul...» (Nicolae Cimpoi, str. 
Karl Marx nr. 63 — Braşov) 


oamna bobocilor 


e ...«Mie personal «mai mult și mai mult» 
mi-a plăcut din această «Toamnă a bobo- 
cilom» genericul, și dacă filmul ar fi mers 
în spiritul acestuia cred că ar fi fost exce 
lent... Dar nu, filmul acesta este doar un 
porțelan vulnerabil, spart-lipit, spart-lipi! 
din nou, lucru care se vede. Şi e păcat, e 
păcat pentru că acest debut în viață, aceasti 
muncă — «doamnă a bobocilor» — meritau 
să fie tratate altfel. Mai sincer, mai realist, 
mai profund. La o parte cu efectele ieftine, 
de varieteu, în cinematografia românească, 
la o parte cu tot ce este «tăcut». Nu ireal, 
ci făcut». (Aurora Inoan, str. Valeriu Bra- 
nişte nr. 56 — Bucureşti). 

© ...«M-a surprins foarte plăcut numărul! 
mare de spectatori care au venit să vizio- 
neze acest film. Nici eu n-am avut ce regreta 
pentru că a fost unul dintre cele mai bune 
filme românești din ultimul timp. Umorul 
filmului a smuls ropote de aplauze în sala 
cinematografului. Doresc să văd cit mai 
multe asemenea filme la care să merg pur 
și simplu cu mare plăcere». (Doru George- 
vici, str. Martirii Doftanei 25 — Reșița). 


Anul XH (15%) 
cureşti 


iulie 1975 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 
Exemplarul 5 lei 


pot face abonamente adresindu-se întreprinderii 
Rompresfilatelia — Serviciu/ import-export presă 
Bucureşti, Calea Griviței nr. 64—66 P.O.B.-Box 2201 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


«Casa Scinteii» — Bucureşti 


la hectar... asta vreau eu... în America, 
în Franța și în Tanganica inginerii 
români. sint respectați. Văd că numai 
în Viişoara nu sintem»). 

Un capitol aparte — de o deosebită 
savoare — al efectelor comice din 
“Toamna bobocilor» îl constituie insi- 
nuarea graiului ardelenesc în țesătura 
verbală a filmului. Nu am în vedere aici 
episodul cu «copirșeul» (episod trasat 
în linii cam groase, după părerea au- 
toarei acestor rinduri), ci strecurarea 
subtilă a unor blinde ticuri verbale ale 
celor de peste munți, într-o structură 
lexicală ce se ferește însă de o regio- 
nalizare excesivă. Spre deosebire de 
un alt film al cuplului Petre Sălcudeanu- 
Mircea Moldovan, «Vitornița», în care 
ardelenismele erau intens exploatate 
(să ne amintim personajul bătrinei ma- 
me), în «Toamna bobocilor» ne apar 
doar în întorsătura unei fraze, în insoli- 
lul unui cuvint, în insolitul plasării lui 
în frază (insolit, desigur, pentru cei ne- 
familiarizați cu vorbirea ardeleană). 

lată, după efortul de a-l pune la punct 
pe inginerul agronom, de a-l convinge 
că acolo, la Viișoara, nu a dat peste 
niște oameni de nimic, tinărul Pompei 
îsi construiește argumentul peremp- 
toriu în jurul cuvintului «oricine»: «Nu 
sint prost și nici nu-ți nu-ți permit, 
de ce mă jigneşti? Veniţi la ţară şi 
credeţi că aveţi de-a face cu nișta... 
oarecine... Eu am făcut liceul și trei 
ani la școala tehnică...» 

Cuvintele  «scumpule», «scumpo», 
«dragii mei», «fătul meu» care, din fe- 
ricire, în satele ardeleneşti nu sînt vorbe 
păstrate pentru zile mari, ci de continuă 
circulație, sînt plasate abil, într-un con- 
text aparte: «Atunci, de ce judeci, to- 
varăşe, de parcă ai fi Varvara, scumpa 
de ea, că stă în pat și suferă»,se adre- 
sează președintele C.A.P.-ului unui tì- 
năr. «Adică, așa. Toderaş, ai ajuns 
să-mi furi votul negativ, no, lasă că-ţi 
arăt eu, scumpule»... îi va răspunde, 
mai tirziu, aceeași Varvară. Există un 
umor verbal care face ochi dulci tan- 
dreței, un umor cu care, să recunoaş 
tem, nu ne-au prea obișnuit comediile 
noastre. Demersul, în acest sens, al lui 
Petre Sălcudeanu şi Mircea Moldovan. 
este realmente notabil. 


Magda MIHĂILESCU 


spectatori! 


«...Ciorile nu se mai tem de sperietoare. 
Sperietoarea le face că ridă. Cind văd spe- 
rietoarea, ciorile își spun că stăpinul cim- 
pului nu-i om rău de vreme ce a pus spe- 
rietoarea acolo ca să le facă să ridă. Şi ele 
pleacă, dar nu de frică, ci pentru că au fost 
făcute să ridă. Cam asta îi spune Lion 
prietenului său Max. Lion este o fire veselă, 
este cioara care nu se mai teme de sperie- 
tori şi nu le mai ia în serios. 


Max a învăţat de la prietenul său să ridă 
și va face totul ca să-l salveze. Pentru că 
nu uită că undeva, pe o şosea, a avut poftă 
de o țigară, dar nu a avut chibrit și Lion, 
necunoscutul, i-a dat ultimul băț pe care-l 
mai avea. Max nu-l va părăsi pe Lion. Lion 
nu poate fi răpus. «Nu se poate! Nu se 
poate!» — pare să spună Max, bătind in 
masă cu gheata din care scosese ultimii 
iui bani. Acesta este filmul despre prie- 
tenie al lui Jerry Schatzberg, o prietenie 
cu un aer ușor zăpăuc, o prietenie care se 
arată a fi în fapt frumoasă și de mare pro- 
tunzime. lar drumul celor doi prieteni a 
ştiut să fie punctat în film de o muzică 
asemenea lui Lion şi lui Max». (Alexandru 
Danga, sir. Ţepeş Vodă 24 — București). 


41017 


Cititorii din străinătate 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


B. 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 


23 


Mi se pare o „nedreptate, 
dar pentru că ea există, 
ema începutul îndreptării ar fi 
, tocmai recunoaşterea ei. 
De cîte ori scînteiază 
Tos de cîte ori începe serba- 
rea, de cite ori se aud ropotele 
aplauzelor de premieră, de cîte 
ori la «Patria» se lipește afisul nou 
şi actorii urcă pe scenă imbrăcati în 
haine negre cu revere lucioase și actri- 
ţele urcă pe podium fluturind delicat 
volanul, de cite ori e seară de gală, cu 
neon, cu garoafe- pe buzele tuturor 
este ea,strălucitoarea vedetă, el, capul 
„de afiş, ea, marea noastră speranţă, el, 
copilul minune, ea, fermecătoarea tînă- 
ră, el, marele actor, ea, celebra cîntă- 
reață, el, reputatul regizor. Ei lipsesc 
sau poate nu lipsesc. Dar unde sînt ei? 

De cîte ori neonul nu mai funcțio- 
nează şi luminile se sting din prevedere 
— ca să nu se facă scurt-circuit — sau 
pentru că pe fir s-a întîmplat ceva. de 
cite ori este vorba de $motru sau de 
ceva infinit mai grav, ceva care cere şi 
muncă brută şi suflet delicat, ceva care 
transformă datoria în abnegație și ab- 
negația în fel de a fi firesc, firesc ca un 
bună-ziua, firesc ca un bună-seara, deși 
ziua nu mai e bună, deşi seara e foarte 
rea, deși o noapte mare cum a fost 
noaptea acestor puhoaie se apropie, 
vrea să muște, vrea să acopere totul, 
satul și cîmpul şi plopii de lingă poartă 
şi ceasornicele Sighişoarei şi şoselele 
devenite canale și holdele devenite 
lacuri şi malurile devenite fără maluri, 
de cite ori traversăm un moment de 
încleştare, gindul virează brusc spre ei. 
Numele lor ni se par mai întotdeauna 
greu de reţinut. Pronumele lor se 
încurcă. Se interșanjează. Numele în- 
treg se trece adesea la «şi alții» sau 
printre gloriile etcaetera-ului. De obi- 
cei, ca să-i desemnăm, folosim un nume 
generic. Ei sînt operatorii. 

În aceste zile grave, în aceste nopți 2 
dramatice, ei, colegii noștri pe care îi 
numim deavalma operatori — ei,opera- = 
torii noştri, au alergat în fața apelor, * 
de-a lungul viiturilor, de-a lungul digu- € | 
rilor, de-a lungul apeductelor sub ploaia o 
care s-a întețit, sub ploaia care n-a al 
contenit,sub ploaia torențială. = 

Aparatele lor au înregistrat pentru S 
azi şi pentru posteritate fața durerii: 
stihia, furia neagră dezlănțuită, apa f 3 
apropiindu-se de cite o casă din cără- 
midă nearsă — și casa de cărămidă 
nearsă se topea în puhoi ca o bomboană 
în cerul gurii, un cer ai gurii tenebros 
si rău. 

Aparatele lor au înregistrat pentru 
azi și pentru posteritate fața dirzeniei 


In aceste zile grave, 
în aceste nopți dramatice, 
ei, operatorii... 


și nu numai fața ei, dar și mîinile ei 
mîinile de femeie muncită, miini nodu- 
roase de septuagenar, miini rotunde și 


Arhiva a fost salvată! 


- Acolo, în casa aceea de pe bulevar- 
dul Gh. Gheorghiu Dej nr. 65— pe care 
ne place să o ştim a noastră — ne în- 
tilnim în zilele noastre cu soare. tie 
la o conferință de presa, tie ia un cotro- 
băit profesional prin biblioteca Arhivei 
“Naţionale de tilm ori cu te miri ce rugă- 
minte — tot profesională, şi cite nu 
sint?! — pe lingă redactorii sau condu- 
cătorii A.N.F.-ului. Acolo, în casa 
aceea cu .nr. 65 de pe bulevardul ştiut, 

„ar fi trebuit să ne întilnim, măcar unii 
dintre noi, cronicarii de film, în după- 
amiaza sau în seara zilei de 5 iulie, zi 
în care Piaţa Kogălniceanu nu putea 
fi străbătută de nici un om decit intrind 
în apa cu păcură pină la genunchi. O 
baltă netrebnică, nedemnă de nici o 


peliculă — deși am văzut-o cu toţii la 
televizor — izvodită perfid din burţile 
subsolurilor Pieţii Mihai Koaălniceanu. 
intr-unul din ele se afla depozitată o 
parte din munca de ani a colegilor 
noştri de la Arhiva Natională de film: 
dosarele cu biografia tuturor filmelor 
românești, fişele de montaj, scenarii, 
schițe scenografice, partituri muzicale, 
pagini de preț din istoria cinematogra- 
fiei noastre, fişele şi dosarele tuturor 
filmelor străine care au rulat pe ecra- 
nele noastre. 

Le-au salvat, să fim liniștiți, colegele 
şi colegii noştri, cărind ore în şir tot 
acest material inestimabil, pe scara 
aceea binecunoscută nouă, în biblio- 
teca binecunoscută nouă. Acum, dacă 


mici de copil de școală, miini printre 
tanurile de grîu, stringind secera, ti- 
nînd firul, ocrotind spicul, îmbrăţişînd 


avem nevoie de ele, le putem consulta 
în voie, sint la locul lor, după cum 
subsolul — devenit laş și murdar în 
ziua de 5 iulie — este din nou curat 
Tot ei, colegele şi colegii noștri 
— istorici și critici de film — l-au eli- 
berat de apă şi păcură, cu găleata și 
mătura în mină. Cind am ajuns pe 
acolo, tirziu în noapte, minată de un 
ziarist iubitor şi el de film, colegul meu 
de la «Flacăra», Nicolae Cristache, 
totul era acum la liman, Aura Puran 
era ceva mai slabă iar Bujor Ripeanu 
— mult mai neras. Poate de aceea mi 
s-a părut nu știu cum să Spun «mulțu- 
mim» şi am plecat mai departe, să 
întîlnesc băieții din redacție, pinditori 
cu condeiul în mină pe malurile Dim- 

boviţei. 
M.M. 


snopul, zeci şi zeci de miini și zeci și 

sute de picioare încălțate în cizme de 
cauciuc, în bocanci, fără cizme de 

cauciuc, fără bocanci, intrînd în nămol. 

intrînd în apă pînă la glezne, pînă la 

genunchi, pînă la șold, pînă la briu, 

adeseori pină la git... nu, nu se poate 

uita, spectacolul acelor oameni pe care 

alți oameni îi legaseră cu frînghii de 

briu și ei înaintau pînă la bărbie în apa 

ca un bivol negru, și peste valurile 
acelea tulburi şi nebune nu se vedeau 
decît capetele lor, ochii lor și mîinile 

lor care nu se mișcau dezordonat, care 

nu transmiteau S.O,S.-uri, dimpotrivă, 

în mijlocul puhoaielor erau mîini calme, 

cu mișcări precise, repezi, raţionale, 

raționale în mijlocul torentului demen- 

ial, curajoase în mijlocul torentului 
descurajant, omenești acolo unde nimic 

nu mai era omenesc. Totul era furie şi 

absurditate și sate, sate care au avut 
bărbaţii lor și femeile lor şi copiii lor 

care mergeau la școală și bătrinii lor 

care şedeau pe la porți — un sat, două 

sate care dispăreau de pe hartă. 

Uneori aparatele lor au surprins 
lenea de a fi om. Apele urcau pe o parte 
a străzii, apa se înălța pînă la prag și 
pînă sub ferestre, iar vis-à-vis la coafor 
se punea părul pe bigudiuri, se făceau 
frizuri permanente și şampoane și se 
sta — se sta picior peste picior, cu 
miinile în poală, se sta «sub cască». 
Spinările cărau traversele, spinările că- 
rau sacii cu pămînt, pentru că apa venea 
repede, cei doi iepuri surprinși de 
obiectiv fugeau iepurește, dar apa fugea 
chiar mai repede decit iepurii, îi ajun- 
gea, îi întrecea, îi pierdea şi apele 
veneau și spinările cărau traverse și 
spinările cărau saci cu pămînt, iar 
grupuşorul acela de bărbați zurbagii 
organiza un concurs de prins plătica. 

Asta era o față, cealaltă față, celelalte 
zeci, celelalte mii, celelalte sute de mii 
de fețe erau fețele datoriei transfor- 
mată în abnegație și a abnegației care 
se transformă în fel de a fi firesc, firesc 
ca un bună-ziua, firesc ca un mulțu- 
mesc spus acestor bravi, modeşti, ade- 
seori anonimi operatori de la Sahia, 
de la Buftea, de la Televiziune. Ei pot 
dormi în seara premierelor. Ei pot lipsi 
de la galele filmului. Cînd apare la ori- 
zont momentul greu ei nu pot lipsi. 
Nu lipsesc niciodată. Ei aleargă acolo 
unde se dă bătălia. Aleargă strîngînd 
la piept aparatul. 

Aparatul este denumirea tehnică a 
acelei înfrigurări cînd țara e înfrigurată. 
Aparatul e denumirea tehnică a acelei 
imposibilități de a pune pleoapă peste 
pleoapă. 

A Ecaterina OPROIU 


nr.7 
Anul XIII (151) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educaţiei Socialiste 
= București iulie 1975