Revista Cinema/1990 — 1998/015-CINEMA-anul-XV-nr-1-1977

Filmul românesc în Festivalul 
«Cîntarea României» 


® 
Documentarul: realitatea 


unei epoci și demnitatea 
„unei arte însetate 
Ă de adevăr 

A (J 

«1907», filmul răscoalei 


E Poti 


Bi 3030 aer RESEINA Sie Deta căii tei 


Filmul românesc 
__ în Festivalul 
„Gintarea României“ 


Toate genurile şi sectoarele filmului românesc își fac intrarea în marele Festival național al muncii și creației 
«Cintarea României». A fost mai întîi, în etapa de masă a festivalului, ampla desfășurare a concursurilor regionale 
şi specializate ale cinecluburilor, la care ne-am referit în numărul trecut al revistei noastre. Este acum rîndul fil- 
melor profesioniştilor, începind cu genurile cele mai operative: documentarul și filmul științific. 

Fără a se limita la suite de proiecții și distribuiri de premii, participarea cineaștilor și cineamatorilor la 
această originală manifestare politico-culturală este marcată îndeosebi prin ciștigurile ideologice, prin întilni- 
rile de lucru şi dezbaterile de creație prilejuite de festival. 

Premierele filmelor românești de lung metraj, succedate într-un ritm mult mai bine sustinut în perioada 
de cind a început etapa de masă a «Cintării României» — nu mai puțin de șase filme noi în decurs de trei 
luni — amplifică şi aprofundează la rindul lor dialogul creatorilor cu beneficiarii actului artistic, îndemnind la 
o analiză exigentă a rezultatelor, la precizarea obligațiilor care ne revin în toate zonele cinematografiei noastre. 

Sint fapte care atestă atașamentul cineaştilor noștri la ideile care orientează acest festival, în egală măsură 


al muncii și al creați 
ale omului 


concepute intr-un profund spirit marxist, ca expresie a celor mai înalte virtuti și bucurii 
liber al societății socialiste. i 


Decernarea premiilor la Concursul de calitate al filmelor documentare și științifice, dotat cu «Cupa de cristal», 
ne prilejuiește, în acest număr, două colocvii de lucru, în domenii diferite ale cinematografiei noastre, dar inspirate 


din aceleași existențe și răspunderi. 


Așezăm astfel întreaga noastră activitate sub semnul îndemnurilor pe care secretarul genera! al partidului 
președintele Nicolae Ceaușescu ni le adresa de la tribuna Congresului educației politice și culturii socialist 
«se impune să manifestăm toată exigența față de calitatea filmelor artistice românești, acordind în acelaşi timp atenția 
corespunzătoare producţiei de filme documentare și de popularizare a ştiinţei», 


Colocviul revistei „Cinema“ cu membri ai 
concursului „Cupa de cristal“ 


Documentarul: realitatea 
unei epoci şi demnitatea 


«CINEMA» 


juriilor 


unei arte însetate de adevăr 


Cinema: Multă vreme concurs intem al studioului, «Cupa de cristal» 
se vede ridicată, în ediția din acest an, la rangul unei manifestări publice 
de interes naționali, prin însăși încadrarea sa în etapa inițială a Festivalului 
«Cintarea României». Ca membri ai juriului, sînteți cei mai în măsură să 


apreciaţi: 


1. Ceaintervenit calitativ nou în ediția din acest an a «Cupei de cristal»? 

2. Cum se prezintă documentarul românesc la orizontul anului 1977? 

3. Ce priorități credeți că se impun pentru dezvoltarea acestei specii 
al cărei interes și a cărei eficienţă educativă sint binecunoscute? 


Aristide Moldovan, director al stu- 
dioului: inspirați de Programul de măsuri 
care orientează Festivalul «Cintarea Româ- 
niei», la ediția din acest an, a 8-a, a con- 
cursului «Cupa de cristal», am precizat 
mal bine categoriile sale tematice și am 
realizat o preselecție, în așa fel încît, îna- 
inte de a intra în funcţie exigenţele juriilor, 
s-a exercitat propria noastră exigenţă. Cre- 
dem că documentarul și filmul ştiinţific 
românesc și-au pus astfel mai bine în lu- 
mină opțiunile şi calitățile, atit prin cele 65 
de filme prezentate în concurs, din totalul 
de peste 200 produse în acest an, cit şi 
prin palmaresul stabilit de cele două jurii. 
Pentru că la această ediţie, în primul an 
al cincinalului revoluţiei tehnico-ştiinţifice, 
avind o producție însemnată atit numeric 
cit și prin diversitatea ei tematică, au func- 
ționat două jurii și au fost desemnate două 
filme ciștigătoare ale «Cupei de cristal» 
pentru documentarul propriu-zis şi pentru 
filmul ştiinţific. Este vorba, respectiv, de 
Şi ne-om plimba cu barca de Mirel! 
Ilieșiu şi Diatomeele — bijuterii ale na- 
turii de Dona Barta. Primul prezentat in 
concurs la categoria «investigarea și re- 
flectarea vieții și activității oamenilor mun- 
cii de la orașe și de la sate», iar al doilea 
la gruparea intitulată poate cam prolix, 
«Probleme generale ale cunoaşterii uni- 
versului, materiei, vieții, societății şi omului» 


O cale privilegiată 
spre actualitate 


Valerian Sava: Important este că, din- 
colo de prolixitatea acestor formulări, gra- 


2 


tunzime și producţiile sale au căpătat o 
anumită dimensiune a duratei. Cred chiar 
că mulți autori de filme de ficțiune pot să 
invidieze cel puţin unele fragmente din 
filmele pe care le-am văzut în acest con- 
curs. În documentarul O echipă de tineri 
de Ada Pistiner, distins cu unul dintre 
premii, am avut uneori senzația că nu ne 
aflăm, în orice caz, în fața unui simplu 
reportaj, admirind scene de viață surprin- 
se în toată bogăţia lor de nuanţe, de suges- 
tii, de subtext. Acei tineri sudori ai con- 
ductei subterane, filmaţi în timpul lor liber, 


O casă care nu mai există decît în memoria peliculei. Locatarii 
s-au mutat pe deal, în satul nou (Și ne-om plimba cu barca; 


ție citorva dintre filmele prezentate anul 
acesta în concurs, documentarul romă- 
nesc se manifestă acum, mai mult decit în 
alți ani, ca o cale privilegiată de detrişare 
a tematicii actualității. Cred că acest ciștig 
este legat și de acea degrevare de sarcinile 
informaţiei curente și ale reportajului ac- 
tualității imediate, preluate de televiziune. 
În acest mod, genul a putut ciştiga în pro- 


lingă barăcile din cimp sau în curtea mo- 
destelor lor gazde temporare, spun mult 
mai mult decit orice gesturi sau cuvinte 
spectaculoase despre eroii şantierelor în- 
depărtate, despre spiritul lor de sacrificiu, 
despre aspiraţiile în perspectiva cărora ei 
muncesc, nu fără a se priva de unele sa- 
tisfacții imediate. Filme documentare de 
acest tip, atit de elocvente în angajarea şi în 


realismul lor, cum este și filmul Incununul 
cu «Cupa de cristal», realizat pe un alt tip de 
șantier, apar totuşi rar în productia 
studioului, 


Multe filme bu 
puține filme de excepție 


Aristide Moldovan: Nu vă contrazic, 
filmele de excepţie sint puţine, deși în 
1976 s-a simţit o creștere indiscutabilă a 
calităţii și avem un număr de producții 
bune și foarte bune mai mare decit în anul 
precedent. Aș cita citeva titluri dintr-o se- 
lecţie subiectivă, strict personală, care nu 
angajează direcția studioului şi nici nu 
coincide în toate punctele cu palmaresul. 
Consider film de excepție Eminescu — 
scenariul Vasile Nicolescu, regia Jean 
Petrovici. Consider film de excepție Istoria 
unui cîntec, în care scenarista loana Po- 
pescu și regizoarea Liliana Petringenaru 
redescoperă emoționant şi într-o elocventă 
perspectivă contemporană geneza marșului 
«Deşteaptă-te române». Consider film de 
excepție documentarul de artă Spirala, 
în care regizorul Pompiliu Gilmeanu, sus- 
ținut de comentariul scriitorului Paul An- 
ghel, încearcă să analizeze unele reprezen- 
tări plastice ale artei românești, dintr-un 
unghi inedit, deși poate supralicitind propria 
lor descoperire. De excepție este, cum aţi 
arătat, O echipă de tineri de Ada Pistiner 
Și cam atit. 

Lucian Bratu: Mie mi se pare normal ca 
filmele de excepție să fie puţine. Asupra 
mea au făcut o impresie excelentă acele 
filme în care s-au intilnit două coordonate: 
o mare aderență la material, la adevărul 
de viaţă descoperit și o mare încredere în 
film, în mijloacele sale de expresie. Din 
acest punct de vedere, m-aş referi în primul 
rind la filmul distins pe drept cu «Cupa de 
cristal» Şi ne-om plimba cu barca. Ca și 
în documentarul O echipă de tineri... 
despre care s-a vorbit, oamenii reali devin 
aici personaje memorabile. Sătenii care se 
mută din Belișul vechi, pe deal, în Belişul 
nou, în timp ce valea lor străbună urmează 
să fie inundată de apele hidrocentralei, 
aceşti oameni strămutați brusc cu mai 
multe trepte de civilizație în sus trăiesc în 
fața aparatului de filmat o experienţă atit 
de semnificativă, de înălțătoare şi de dra- 
matică în același timp, încit, ca autor de 
filme de ficțiune, pot într-adevăr să contirm 
că încerc un sentiment de invidie pentru 
ceea ce autorii documentarelor noastre 
reuşesc uneori să extragă din contactul 
lor cu viața contemporanilor noștri. Odată 
cu virtuțile regiei și imaginii, nu pot să nu 
remarc comentariul excelent al, Evei Sirbu, 
care face osmoză cu filmul, în aşa fel încit 
nu mai distingi ce se aude de ce se vede 
pe ecran, fiindcă totul se transmite armonic 
si totul te convinge. Alături de aceste două 
filme, aş mai cita un al treilea, inclus și el 
in palmares, deși nu se situează chiar la 
nivelul primelor. Este vorba de Examene, 
al soţilor Segal, în care intrăm în contaci, 
pe calea unei persuasiuni de mare 
autenticitate şi fineţe, cu un întreg univers 
de evenimente și relaţii umane contem- 
porane, sugerate limpede și de titlul filmu- 
lui. 


i pierdute 
confuzii de adresă 


Documentarele de excepţie sint Insă pu- 
ține nu numai prin definiţie, ci şi cu con- 
cursul unora dintre realizatori. Pentru ca 
întîlnirea despre care vorbeam între ade- 
vărul de viaţă şi increderea mijloacelor de 
expresie ale documentarului este uneori 
pierdută. Sint citeva filme meritorii dar 
eterogene, în care realizatorii par să fi 
găsit o formulă interesantă, de care sint 
atit de încintaţi înctt nu mai ajung să-şi 
structureze materialul care li se oferea. 
Spirala, mi se pare că forțează incer- 
„area de a demonstra cit de cuprinzător 
şi caracteristic ar fi pentru manitestările 
noastre artistice şi vitale un singur tipar 
al formei. Se caută puncte coincidenţiale 
din universul nostru înconjurător, genera- 
lizindu-se In pripă, deși pe alocuri sugestiile 
sint într-adevăr frapante, mai ales prin 
calitățile comentariului poetic al lui Paul 
Anghel. Foarte complezent cu propria sa 
formulă, contrar cu ceea ce ne obișnuise 
valorosul său autor, mi s-a părut şi filmul 
lui Titus Mesaroș în care Anton Pan 
coboară de pe soclu, printre contempo- 
“anii noştri, cu chipul actorului Alexandru 
Repan și se plimbă pe lingă un pom sub 
care doarme un leneș sau pe terasa unei 
cofetării unde se comit mici indiscipline. 
În fine, filmul Nu- văzurăţi pe Sucă do- 
vedește că nu întotdeauna comperajul ve- 
sel, susținut de un bun actor ca Amza 
Pellea, poate compensa gustul îndoielnic 
al compoziției, cu actorul intercalat între 
ramele unei cutii de televizor sau urcat pe 
balconul cofetăriei «Scala», de unde se 
adresează consătenilor săi din Băileşti. 
Sigur, e vorba de un simplu film utilitar, 
de popularizare a regulilor de circulație. 
Dar el este pretenţios, în dublu sens, atit 


«Se impune 
să manifestăm 
toată 
exigența 
față de 
calitatea 
filmelor 
artistice 
româneşti, 
acordînd 
în acelaşi timp 
atenția 
corespunzătoare 
producției de filme 
documentare 
şi 
de popularizare 
a ştiinţei». 


Nicolae CEAUŞESCU 


prin faptul că angajază prestigiul unui autor 
intrat în conștiința publicului la un alt 
nivel de consideraţie, cit şi prin faptul că 
studioul Sahia a reuşit să impună și în 
domeniul filmului utilitar o înaltă stachetă 
a exigenței prin peliculele semnate de 
mulți regizori de frunte. 


Dan Hăulică: Primul ciştig al întilnirii 
noastre este faptul că ea marchează inte- 
regul revistei «Cinema» pentru acest sec- 
tor al cinematografiei româneşti, interes 
care sper să fie un semn stimulator pentru 
întregul presei noastre. La noi există, sem- 
naiata de altfel demult, o tradiţie a filmului 
documentar care îndrăzneşte să-și propună 
obiective culturale, politice și artistice, su- 
perioare, în timp ce în unele părți, de multe 
ori, documentarul este o simplă alternativă 
a reclamei comerciale. Or, dacă avem acest 
avantaj, este normal ca el să se repercuteze 
şi în sistemul de informaţie şi educaţie al 
presei, fără a mai vorbi de modul de difu- 
zare a filmului. Un minus de comunicare 
în acest sens se răsfringe negativ în însăşi 
problematica documentarelor noastre şi se 
traduce în lipsa unei anume cristalizări şi 
decantări a materialului şi a expresiei. De 
pildă, sint prea multe filme care vor să 
spună totul, ca nişte articole. Sub raportul 
acesta, eu nu cred că profunzimea — pe 
care o ciștigăm mereu și am ciștigat-o şi 
în această ediţie a concursului — este în 
raport direct cu degrevarea de unele sar- 
cini privind informarea la zi. Firesc este, 
dimpotrivă, ca documentarul — cinemato- 
graful responsabilităţii celei mai directe, 
în termeni zavattinieni — să se Impărtă- 
şească din circuitul nemijlocit de informaţii 
al actualități, care-i poate conferi mai 
multă acuitate şi franchețe. Pentru că une- 
ori literaturizăm tocmai prin faptul că nu 
mai sintem puși în fața acelor dificultăți 
inerente și în acelaşi timp exaltante ale 
actualitătii celei mai vii 


lată deci că atingem rînd pe rînd, din 
perspective diferite, problema aceasta a 
încrederii filmului documentar în puterile 
sale, "Intr-o epocă în care galaxia Guten- 
berg cedează din autoritate. Filmul docu- 
mentar se așează în curentul de interes al 
contemporanilor, cu mult mai mult decit 
sintem noi obișnuiți să credem. Malraux 
spunea că istoria artei este istoria a ceea 
ce este fotografiabil, eu încep să cred că 
este istoria a ceea ce e filmabil, ecranizabil. 
În sensul acesta, interesul ilustrat în actuala 
ediție a concursului «Cupa de cristal» 
pentru subiectele «de artă», pentru docu- 
mentarul consacrat artelor plastice, este 
mai mult decit legitim, este o verificare su- 
premă a acuității speciei, a puterii sale de 


penetraţie în zonele culturii, luată în accep- 
ţia ei cea mai largă, de la creaţiile clasice 
la contribuţiile moderne cu implicaţii so- 
ciale directe și imediate. Lungul drum al 
muncii către artă al lui Mirel llieşiu se 
referă, de pildă, la experiențele pe care le 
desfăşoară la Timișoara echipa de tineri 
artiști conduşi de arhitectul Flondor, por- 
nind de la elemente de gramatică a formei, 
dar menţinind mereu o legătură profund 
funcțională şi educativă între artă şi viaţă, 
în aşa fel încit artistul apare ca un lucrător 
care are curajul să-şi asume, în sinul so- 
cietății noastre, sarcini dificile de organi- 
zare a vieţii, mergind pină la preocupări de 
urbanism, pină la micile structuri sociale 
și de ambianţă, cum sint grădinițele pentru 
copii. Opţiunea însăşi de a realiza un astfel 
de film mi se pare caracteristică, chiar dacă 
modalitățile folosite nu au fost totdeauna 
la fel de bine definite ca în acel film cu o 
încărcătură poetică mult mai gravă, pe care 
l-am premiat în chip unanim cu «Cupa de 
cristal». Caracteristic de asemenea pentru 
anvergura ideatică a documentarului ro- 
mânesc, .în acest moment, ni se pare faptul 
că ne preocupăm în sfirşit-de problema 
unui dialog inextricabil între arte, între 


alături de cadre în care se recurge la o 
solarizare expresionistă a imagini sau, 
dimpotrivă, se preferă inocența vegetală 
a unor meri înfloriți. Cred că, paradoxal 
spus şi poate ca o impietate într-o casă a 
cineaştilor, într-un asemenea caz, imagi- 
nea trebuie să asculte mai mult de verb. 
Filmul despre Antim Ivireanu al lui Slavo- 
mir Popovici, Carte cu învățătură, aflat 
de altfel printre cele premiate, deşi părea 
mult mai modest, mai didactic în intenţie, 
este mai creator sub acest raport. Pentru că 
el valorifică textul original al marelui mo- 
ralist și patriot, realizind în acelaşi timp 
treptat încorporarea omogenă în imagine 
a spaţiului, a arhitecturii, a frescelor şi a 
ornamentațiilor autentice din ctitoriile vre- 
mii. Un singur regret major aș tormula 
totuşi la acest capitol al documentarului 
de artă: faptul că mărturia marelui artist 
contemporan, consemnată în atit de bine- 
venitul film premiat, Corneliu Baba de 
Florica Holban, apare singulară în produc- 
ţia studioului «Alexandru Sahia». Cred 
că trebuie să ne propunem, poate printr-o 
colaborare cu Uniunea artiștilor plastici, 
o preocupare sistematică pentru consem- 
narea pe peliculă a mărturiilor marilor per- 


Palmaresul concursului „Cupa de cristal“ 


Juriile celei de a 8-a ediţii a Con- 
cursului anual de calitate pentru filmul 
documentar și filmul științific au hotă- 
rit să decerneze 

Marele premiu «Cupa de cristal» 
filmelor: 

Si ne-om plimba cu barca de 
Mirel lieșiu (imaginea Doru Segal) 

Diatomeele, bijuterii ale naturii 
de Dona Barta (imaginea Adrian Rei- 
ner). 

Au fost de asemenea premiate 

la categoriile filmului documen- 
tar difuzat în cinematografe sau la 
televiziune: 

O echipă de tineri de Ada Pistiner 
(imaginea Sorin Constantinescu) 

Cuviînt cu învățătură de Slavomir 
Popovici (imaginea lon Birsan) 

Istoria unui cîntec de Liliana Pe- 
tringenaru (imaginea Victor Popescu) 

Examene de Paula și Doru Segal 

Corneliu Baba de Florica Holban 
(imaginea lon Birsan) 


literatură și film, între verb şi imagine, rapor- 
tindu-ne chiar la nivelul suprem și de maxi- 
mă dificultate al poeziei naţionale, în filmul 
Eminescu. Cu foarte frumoase formulări 
poetice, în comentariul semnat de Vasile 
Nicolescu, filmul-a fost din păcate cu totul 
inegal servit, cred eu, de imagine, prin acel 
amestec de maniere, în care trimiterile 
inventive, pline de exuberanţă vizuală stau 


la categoriile filmului științific 
difuzat în cinematografe sau la tele- 
viziune: 

Spre alte planete de lon Bostan 
(imaginea lon Bostan și Liviu Geor- 
gescu) 

Străvechi vestigii de la Valea 
Seacă de Petre Sirin (imaginea Du- 
mitru Predeanu) 

Unitatea materială a lumii de O- 
limpia Robu (imaginea Francisc Toth) 

La temperaturi solare de Doru 
Cheșu (imaginea Victor Popescu) 

Juriile au hotărit să acorde un Pre- 
miu special poetului Vasile Nicolescu 
pentru comentariul scris și rostit în 
fiimul Cetatea soarelui de Pantelie 
Tuţuleasa. 


A mai fost acordată o menţiune 
pentru montajul muzical realizat de 
Radu Zamfirescu în filmele Dimine- 
tile oțelului şi Şcoala de la baraj 
de Nicolae Cabel. 


sonalități contemporane, prin aceasta do- 
cumentarul putindu-și aduce o contribuţie 
specifică la crearea unei epopei naționale 
a prezentului, 

În această ordine de idei, un drum de 
mare viitor al documentarului nostru ar fi 
explorarea mai creatoare a elementului 
arheologic. Am văzut însă filme cu temă 
de arheologie realizate după cele mai fasti- 


dioase clișee. Este bine că avem la muzeu 
o copie a Columnei lui Traian, dar cred că 
un documentar despre Columnă ar trebui 
să meargă la mărturia arheologică auten- 
tică. Se preferă Insă filmarea și refilmarea 
acelorași plăci de ipsos, intercalate peste 
tot, fie că se potrivesc, fie că nu. 

Lucian Bratu: În aceeași manieră, în 
documentarul Decebal filmările combinate 
sint excelent executate, dar foarte discuta- 
bile ca sens şi gust, cu mereu aceeași 
statuie a regelui proiectată cind pe stinci, 
cind pe ape, fără o minimă intuiţie a gravi- 
tății care s-ar fi impus. 

Dan Hăulică: Este acest mare risc al 
clișeului, cum o dovedeşte, de pildă, în 
alte specii, frecvența imaginilor cu peşteri — 
peșterile cu frumuseţea lor tulbure, inter- 
calate neconcludent în discursul unor filme 
extrem de diferite. Apoi vine năvala cailor 
în ape, şi ea frumoasă în sine... 

Aristide Moldovan: ...readusă, cu titlu 
de noutate, în documentarul nostru de 
Constantin Vaeni și alți tineri regizori. 


Un gen al debutur 
din care lipsesc debut 


Cinema: În acest prim colocviu pe 
care-l dedicăm documentarului, sintem 
nevoiți să ne limităm la înregistrarea 
extrem de laconică a citorva dintre 
numeroasele aspecte care se oferă dis- 
cuției. Discuţie pe care va trebui proba- 
bil s-o continuăm, în viitor, cu laureații 
şi cu participanții la concurs. Să mai 
punctăm totuși, tot atit de laconic, în 
loc de concluzie și de perspectivă, un 
aspect pe care-l su ză referința 
dumneav tră, tovarășe director, la 
regizorii relativ tineri. Astăzi, oricind 
am încerca o discuție despre filmul de 
ficțiune românesc va trebui să cităm 
nume de realizatori debutanţi şi tineri. 
La acest capitol, tocmai documentarul, 
gen care a prilejuit atitea debuturi de 
mari regizori, nu strălucește. Mai precis, 
din ediţia din acest an și nu numai din 
acest an a Cupei de cristal, au lipsit 
debutanții, au fost toarte rari tinerii. 

Aristide Moldovan: Printre considera- 
tiile demne de toată atenţia care s-au for- 
mulat în discuția noastră, trebuie Intr-ade- 
văr să o reținem și pe aceasta și cred căe 
bine să încheiem tocmai cu ea. S-ar părea 
că absolvenții secției de regie de film de la 
LA.T.C. evită studioul «Alexandru Sahia», 
găsind în schimb angajări ferme la Buftea, 
unde realizează ani în şir filme dedicate 
protecţiei muncii sau preferă să aștepte 
decenii în șir, ca asistenți, șansa unică a 
filmului de lung metraj. În ceea ce ne pri- 
vește, am insistat asupra necesității înnoirii 
efectivului de regizori ai filmului documen- 
tar şi ştiinţific, propunind să se adopte o 
reglementare prin care absolvenţii secției 
de regie de la I.A.T.C., să facă un stadiu 
obligatoriu în producţia de documentare. 
Aceasta înseamnă a vorbi despre perspec- 
tivele genului în termeni concreti. 


3 


Filmul românesc în Festivalul „Cîntarea Român 


Acad. Stefan Milcu: Fpymusetea care 


. tee 


el 


instruiește sau despre filmele 
ştiinţifice care ne lipsesc 


— Stimate tovarășe acade- 
mician Ştefan Milicu, din 
mărturisirile făcute în tim- 
pul vizionării, ca membru 
al juriului concursului «Cu- 
pa de cristal», rezultă că 
sinteti un vechi partizan 
al filmului științific. 

— În ce mă privește, nu consider că se 
poate vorbi despre filmul științific ca de 
o singură categorie. Disting mai intii un 
film ştiinţific propriu-zis, care din neferi- 
cire este foarte puţin folosit de oamenii 
de știință. Deşi, în munca de investigare, 
de experimentare sau de observare a feno- 
menelor, filmul poate să fie folosit ca şi 
microscopul, ca și tehnica chimică sau 
biofizică, ca oricare alt procedeu. A urmări 
într-un documentar științific comportamen- 
tul uman, din lumea copiilor de pildă, este 
foarte interesant din toate punctele de ve- 
dere, nu numai pentru studierea fiziologiei 
omului în general, dar şi pentru pedagogie, 
pediatrie, pedologie ș.a.m.d. Personal — 
ca să vă fac o mărturisire — am încercat eu 
insumi să fac filme de acest tip, am posedat 
chiar un Paillard, un aparat de filmat pe 
16 mm., căutînd acum 25—30 de ani să fixez 
pe peliculă anumite imagini ale bolnavilor, 
în static și în mişcare, aspecte de fiziono- 
mie şi dinamice. Am întimpinat însă atit 
de multe dificultăţi, pentru că nu stăpineam 
tehnica filmării şi nici mijloacele de prelu- 
crare, încit am sfirșit prin a mă lăsa descu- 
rajat, am renunțat şi am folosit numai foto- 
grafia în scopuri ştiinţifice, cu avantajele 
si dezavantaiele ei. 

— Imaginea unui savant cine-amator 
este impresionantă, iar mărturisirea difi- 
cultăților pe care le-aţi întimpinat ar tre- 
bui să pună în alertă și mai ales în acțiu- 
ne cel puțin comisia de cinecluburi a 
Asociaţiei cineastilor. 

— Dacă am renuntat la tilmul de cerce- 
tare științifică, n-am renunţat însă la o altă 
varietate a genului, filmul ştiinţific didactic. 
Dovadă că, în Institutul nostru de endocri- 
nologie, avem un aparat de proiecţie pe 


mema 


filmul românesc 
în cifre 


16 mm. Din păcate însă şi acest tip de film 
este relativ puțin folosit în învățămîntul 
superior care se desfășoară în institut, 
deşi în epoca noastră se vorbește foarte 
mult de tehnica audio-vizuală. Ea se reduce 
de obicei la diapozitive și epidiascoape. 
Am folosit însă, uneori, în lecţiile pe care 
le predam studenților, unele filme știinţi- 
fice din circuitul internaţional, care prezintă 
maladiile în toată simptomatologia lor. O 
lecţie orală sau scrisă, un caz clinic pre- 
zentat direct nu pot niciodată înfățișa stu- 
denţilor un material de studiu atit de expre- 
siv, cum o face un documentar științific, 
într-o succesiune atit de bine controlată. 

— Din punctul de vedere al acestor 


Pentru a fi cu adevărat bun 
să emoționeze (Diatomeel 
excepționalul film al regretate 


O viitoare istorie a cinematografiei româ- 
neşti socialiste îl va include probabil pe 
Mircea Veroiu (ca și pe colegul său Dan 
Pita cu care a realizat primele filme) în a 
doua generație de regizori, generație care 
a avut ambiția și a reușit să adauge produc- 
tiei noastre de filme un plus de vigoare 
artistică și profesională. 

© Apa ca un bivol negru este opera 
unui colectiv de tineri absolvenți ai |.A.T.C.: 
regizori (intre care şi Mircea Veroiu), ope- 
ratori, filmologi, film căruia Asociaţia cine- 
aştilor i-a acordat premiul său «Opera 
prima» pe anul 1971. 

e Nunta de piatră (episodul Fefeleaga) 
si Duhul aurului (episodul Vilva băilor). 
realizate după nuvelele lui lon Agârbiceanu 
au fost salutate de critica de specialitate, 
ca reușite de excepţie în producția noas- 
tră cinematogratică. Au fost remarcate 
talentul și stăpinirea sigură a limbajului 
cinematografic dovedite de autori în «re- 
crearea» pentru ecran a literaturii noastre 
clasice. De altfel Premiul tinărului creator 
al Asociaţiei cineaștilor pe anul 1973 a 
revenit filmului Nunta de piatră, iar pre- 
miul de regie pe anul următor celui de al 
doilea film, Duhul aurului. Cele două filme 
s-au bucurat de o bună primire şi pe plan 
internațional. Nunta de piatră a tost 
selecționat în Secţia «La semaine de la 
critique» a Festivalului de la Cannes, 1973, 
iar Duhul aurului a primit Premiul special 
al juriului la Festivalul de la Bergamo,1975 

© Cu Șapte zile, Mircea Veroiu a trecut, 
oarecum surprinzător, la genul polițist, 
solicitindu-l însă pe spectator să-i «desci- 
freze» filmul mai mult prin psihologia perso- 
najelor decit prin acțiunile lor. 


două categorii, filmul de cercetare și 
filmul didactic pentru învățămîntul su- 
perior, cum se prezintă producția noas- 
tră specializată? 


— Filmele românești de acest tip par să 
fie puţine, eu nu le-am folosit în institut, 
dar am văzut unele, în diverse prilejuri, 
ultimele chiar în cadrul concursului «Cupa 
de cristal». Ele aparțin însă în mare parte 
unei a treia categorii. Regretatul meu coleg, 
academicianul Benetato, cunoscut fiziolog, 
a realizat el însuși, cu ani în urmă, un film 
ştiinţific care avea mai multe elemente din 
prima categorie dar şi unele virtuți didac- 
tice. Era vorba de punerea în circuit încru- 


, un film ştiinţific trebuie 
e, bijuterii ale naturii). 
i noastre colege Dona Barta 


@ În Hyperion. regizorul, schimbind 
iarăşi direcţia discursului său cinemato- 
gratic, şi-a propus să găsească echivalen- 
tul cinematografic al unei povestiri filo- 
sofice. 

Se poate observa că de la Nunta de 
piatră la Hyperion numărul de spectatori 
este cam același la fiecare film, deci Mircea 
Veroiu a atras atenția nu publicului în gene- 
ral, ci unei părți din public. 

Aceasta poate in mod deliberat sau mai 
curind datorită faptului că regizorul se afla 
într-un stadiu inițial al formaţiei sale 
Un argument in favoarea acestei ultime 
presupuneri este faptul că Mircea Veroiu 
se îndreaptă cu cea mai recentă dintre 
creaţiile sale spre un cinematograf mai 
«de public». 

© Dincolo de pod e construit mai dina- 
mic, avind o mai largă deschidere spre 
spectatori. În perioada de după premieră, 
Dincolo de pod n-a înregistrat o cifră 
mare de spectatori, dar după 7 luni de 


Anul 


Titlul filmului premierei 


Apa ca un bivol 


negru (coautor) 1971 


Nunta de piatră 
(coregie) 


Şapte zile 


1973 


1973 


Duhul aurului 1974 


(coregie) 


cişat a capetelor a doi clini, pentru a urmări 
anumite fenomene fiziologice sau acțiunea 
diferitelor substanțe care acționează asu- 
pra sistemului. nervos central și asupra 
organismului. În ultimul timp, n-am mai 
văzut astfel de filme românești. 

— Înseamnă că se produc prea puține. 

— Fără nici o îndoială, poate și pen- 
tru că se cer prea puţin. Deși există 
specialişti în țara noastră care ar putea să 
concure la realizarea unor filme științifice 
de cercetare și didactice. Prin aceasta 
nu vreau să subapreciez deloc cea de a 
treia categorie pe care o văd eu în acest 
domeniu, şi anume filmul de popularizare 
a ştiinţei. i concursul «Cupa de cristal» 
s-au prezentat numeroase astfel de filme, 
unele excelent realizate, nu puține cu rigu- 
roase elemente transferate din filmul de 
cercetare şi didactic. Filmul de popularizare 
a ştiinţei face accesibile fenomenele stu- 
diate de ştiinţele naturii sau de cele sociale, 
solicitind și susținind interesul unui public 
divers care pretinde inainte de toate ca 
filmul să nu fie plicticos. De altfel oricare 
dintre cele trei categorii ale filmului ştiinţi- 
fic trebuie să includă în structura lor ele- 
mente artistice, elemente de frumos. Pen- 
tru că şi fenomenul științific ca atare relevă 
în cercetarea lui premize de interes estetic, 
pe care operatorul şi regizorul trebuie să 
ştie să le valorifice. În acest sens, am fost 
impresionat, ca membru al juriului «Cupa 
de cristal», de calitatea artistică deosebită 
a filmelor lui lon Bostan. De exemplu, 
Se întorc berzele este un film instructiv, 
prin modul cum surprinde comportamentul 
acestor păsări, dar şi emoționant, prin ele- 
mentele sale poetice, De asemenea, filmul 
Diatomeele, bijuterii ale naturii de Dona 
Barta, distins cu «Cupa de cristal», se adre- 
sează cu multă putere de convingere inte- 
ligenţei noastre, componentei logice din 
structura noastră mentală, dar şi disponi- 
bilităților noastre emoționale. Fiindcă se 
crede în mod greșit că un savant este mai 
puțin sensibil la artă. Savantul creator, 
spre deosebire de acela doar erudit, este 
apropiat prin structura sa de poet, el este 
un imaginativ, un emoțional, actul său de 
creaţie are elemente comune cu ale artistu- 
lui. Eu am avut șansa deosebită de a trăi 
alături de un mare om de știință şi de a fi 
elevul lui: profesorul Parhon. Acest mare 
învătat era un afectiv, se emoţiona în fața 
unei flori frumoase sau a unei gize, se 
oprea asupra ei şi-i admira coloritul, nu 
numai întrebindu-se de ce este așa și cum 
este, ci fiind  extaziat pur și simplu de 
frumusețea creației naturale. Pentru a fi 
reușit, un film științific trebuie neapărat 
să aibă o componentă artistică, emoțio- 
nală — acea frumuseţe care instruiește. 
Altminteri, este nu numai plicticos, dar şi 
superficial, neadevărat, fiindcă armonia for- 
melor care se mișcă sau par fixate odată 
pentru totdeauna ține şi ea de legile care 
guvernează lumea. 


Colocviu realizat de Valerian SAVA 


difuzare (cind alte filme cu start mai bun 
scad în atenţia publicului), ultimul film al lui 
Veroiu își sporeşte încasările. Dacă în luna 
octombrie 1976, a realizat 49 000 spectatori, 
iar în noiembrie 63000, avem motive să 
apreciem ca prin acumulări crescînde, Din- 
colo de va ajunge să se numere printre 
filmele cu succes complet, 


© Este de remarcat că Mircea Veroiu se 
«produce» și ca actor: a realizat roluri 
episodice în Conspirație, Actorul și săl- 
baticii, Șapte zile, iar în filmul sovietic 
inarmat și foarte periculos, produs in 
vara anului 1976 la studioul «Gorki», inter- 
pretează unul din rolurile principale. 

@ in prezent, Mircea Veroiu este gata cu 
două proiecte de filme: o adaptare proprie 
pentru ecran a romanului lui Camil Petrescu 
Ultima noapte de dragoste, intiia noapte 
de război și 1907, după un scenariu de 


Alecu Ivan Ghilia. 
Mihai DUȚĂ 


Autorul scenariului 


Scenariul și regia: un colectiv 
de realizatori 


Mircea Veroiu şi Dan Pita 
după lon Agârbiceanu 


Nicolae Ştefănescu 


Mircea Veroiu şi Dan Piţa 
după |. Agârbiceanu 


Hyperion 1975 


1976 


Dincolo de pod 


Mihnea Gheorghiu 


Mircea Veroiu după romanul 
«Mara» de |. Slavici 


De data asta propun o 
statuie cinematografică 
în masă, colectivă și nu 
de individ. Un film despre 
vintul de martie de atunci, 
aprig și justițiar ca un 
chiot haiducesc. 

Un film despre marea mișcare înspre 
Adevăr şi Bunăstare a sute de mii de 
țărani români dintre care 11 000 au și 
plătit cu viața gestul lor de alegere po- 
litică: răscoala. 

Desigur despre «acea primăvară la 
care nu se aştepta nimeni» (din punc- 
tul de vedere al Slătinenilor, Mavrocor- 
daţilor, Cantacuzinilor) s-au scris pa- 
gini  patetice: Caragiale, Vlahuţă, 
N.D. Cocea, Cezar Petrescu, s-au pic- 
tat tablouri (să ne gindim la Băncilă, 


1907, un film cu 11 000 
de „protagonişti“ care au plătit cu viaţa 


de pildă) în care bietul, funcționalui 
roșu de gavanzza al culorii, a țipat, a 
visat, a plins şi a suferit asemeni țăra- 
nilor din satele bătute ca-ntr-un coşmar 
colosal, ca-ntr-un cataclism de grin- 
dină oarbă şi ordonată a tunurilor. 

Un film-statuie despre 1907 ar putea 
avea ca punct de origo, ca nucleu, nu 
romanul solid, dar arhicunoscut, «cu 
zidirea lui posomorită, de casă tătară» 
al lui Liviu Rebreanu, nici pe cel edul- 
corat, cam idilizant al lui Cezar Pe- 
trescu ci, mai de grabă, enormul bles- 
tem, strivitoarea imprecație, cit o pal- 
mă de uriaș, a versului acelui extra- 
ordinar alchimist de vorbe care a fost 
Tudor Arghezi. Un film «1907» după 
textul (prelucrat și neevaluat desigur) 
arghezian ar fi o mare şansă a cinema- 


tograției noastre. De ce ni s-ar părea 
oare imposibil un asemenea film, dacă 
am văzut ce lacrimă de cuarţ a ieșit, 
pe ecran, dintr-un poem de Nicolae 
Labiş? Îmi place să cred că un 1907 
emanind din infernul moralizator al ver- 
sului arghezian ar putea fi In același 
timp un act de educaţie, un poem, o 
meditație, o pildă, o frescă. Şi dacă e 
să mergem în sus pe firul sugestiilor 
să scriem: 1907 ar fi un film pe un sce- 
nariu de Tudor Arghezi şi ...In regia lui 
Dan Piţa, pe muzica lui Doru Popovici 
şi avind în distribuție pe Olga Tudo- 
rache, Vasile Niţulescu, George Con- 
stantin etc. 


Dan MUTASCU 


Filmul 


telex Buftea 


1907, 
filmul răscoalei 


— 999 Centrul de pro- 
ducție cinematogra- 
fică de la Buftea a ra- 
portat, în penultima 
zi a anului trecut, ter- 

- minarea tuturor fil- 
melor planificate a fi produse în 
anul 1976. În total 22 de titluri, plus 
un serial de televiziune de 12 epl- 
soade, echivalent cu alte 6 filme 
artistice de lung metraj. Pentru 
marile eforturi depuse, Intregul co- 
lectiv al studioului merită toate fe- 
licitările. Ale noastre și, evident, 
ale spectatorilor 

999 Cele mai multe filme le-a 
produs în anul trecut Casa de 
filme 5, și anume 8. Casele 1 şi 4 au 
realizat cîte 5, iar Casa 3— 4. 
Total 22. 

099 Jumătate din filmele pro- 
duse În anul trecut au fost ecrani- 
zări sau au fost realizate după 
scenarii de sugestie literară. Încă 
o dovadă că literatura rămine o 
importantă sursă de inspiraţie pen- 
tru cineaștii noştri. 

999 1976 a fost un an bun și 
pentru debutanţi. Cinci noi nume 
de regizori pe genericele filmelor 
turnate anul trecut la Buftea: A- 
lexandru Tatos (Mere roşii), Dinu 
Tănase (Trei zile şi trei nopți), 
Carol Corfanta (Serenadă pen- 
tru etajul XII), Petre Bokor (Tufă 
de Veneţia) și Alexandru Bocă- 
net (Gloria nu cîntă). 

999 Au trecut 70 de ani de la 
răscoala țărănească din 1907. 1907 
va fi titlul filmului la care lucrează 


o orînduire 

/ Răscoala de 

Mircea Mureșan 
după Liviu Rebreanu) 


scenaristul Alecu Ivan Ghilia şi 
regizorul Mircea Veroiu pentru 
Casa de filme 5. 

999 Pianu! studioului pe 1977 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


„0 lume care îi înţelege pe oameni nu atunci 
cînd mor, ci atunci cînd trăiesc“ 


Citeva dintre ultimele 

noastre producţii cine- 

matografice fiind adap- 

tări ale unor opere literare 

(Tănase Scatiu, Pre- 

miera), am mai avut pri- 

lejul, în spațiul acestei 
rubrici, să căutăm «amintirea cuvinte- 
lor» între o imagine şi alta. Uneori, aştep- 
tăm să găsim duhul unei fraze şștiute 
din școală, alteori implacabila explozie 
comică trăită cindva într-o sală de teatru. 
Şi iată, parcă întru întregirea aproape 
didactică a nevoii noastre de exempli- 
ticare, o recentă creație răsărită din pagi- 
nile unui roman contemporan — este 
vorba de Trei zile și trei nopți realizat 
după «Apa», cartea lui Al. lvasiuc — ne 
aduce în fața unui tip aparte de ecrani- 
zare. Filmele din această familie nu ne 
pot îndemna la obișnuitele vinători (mai 
mult sau mai puţin deghizate) de «stil, 
stări, parfumuri» etc. inevitabile în cazul 
clasicilor. Proza, cu un timbru și o 
structură atit de particulară a lui Ivasiuc, 
ca şi alte creaţii ale literaturii noastre 
de azi, în al cărei univers ne simţim 
implicaţi, transformă în inutilitate intre- 
barea noastră cea de toate zilele: «Face 
sau nu cartea X casă bună cu ecranul?» 
Doar datoria scriitorilor noștri nu este 
să-şi alcătuiască romanele cu gindul 
la un eventual film, ci doar, în momen- 
tul în care au acceptat colaborarea 
cu cinematografia, să aibă puterea de 
a-și rescrie cărţile, de a avea în vedere 
nu numai destinul cuvintelor, ci și cel 
al imaginilor. În cazul filmului realizat 
de Dinu Tănase,după scenariul semnat 
de Al. lvasiuc impreună cu Roxana 
Pană, nu interesează dacă pe ecran 
se aude sau nu neapărat «fraza lui 
Ivasiuc»; ținem însă ca ideile să aibă 
rigoarea, percutanța cu care ne-a obiș- 
nuit scrisul său și trebuie să spunem, 


că, mai mult decit atit, prozatorul-scena- 
rist nu lasă nici un moment impresia 
că, supunindu-se cerințelor imaginii, 
îi face acesteia concesii mărinimoase 
Chiar dacă uneori «se vorbește mult», 
spre disperarea celor care nu pot re- 
nunța la prejudecata laconismului cu 
orice preţ, inspiratele intervenţii ale 
regizorului stabilesc un echilibru fericit 
între aceea ce se spune și ceea ce se 
vede. Fluxul verbal este potenţat de 
sugestia imaginii care işi ia asupră-i 
sarcina unui mesaj dublu, aş spune: 
într-o frumoasă scenă în care protago- 
nistul, secretarul de partid Dăncuș pie- 
dează «să facem o lume care să-i in- 
țeleagă pe oameni nu atunci cind mor, 
ci atunci cind trăiesc», prin fereastra 
camerei în care vorbeşte eroul, se vede 
strada, se văd trecind, radioși, cei doi 


tineri logodnici (interpretaţi de Gabriel 
şi Cornelia Oseciuc), ca o certitudine 
a preluării ștafetei. După cum, într-o 
altă secvenţă, Piticul iși regretă neştiința 
sa de multă carte («Dacă știam eu 
carte, alta era situația Ajungeam de- 
parte. Dar n-am avut carte») aşezat — 
ironia soartei! — în fața unei somptuoase 
şi inutile, pentru el, biblioteci. Cind ima- 
ginea nu poate ajuta cuvintul, este solici- 
tată coloana sonoră, cum se întimplă 
în timpul perfidului discurs ţinut în 
stradă de personajul magistral inter- 
pretat de György Kovacs: larma unor 
oameni care se întorc de la un chel, 
un croncănit de „ciori acompaniază, 
zeflemitor, cuvintele in care nu poţi și 
nici nu trebuie să ai Incredere. 


Magda MIHĂILESCU 


aDacă tiat eu cite, 
\ alta era situația»... 
(George Constantin 

şi Ton Caramitru în 
Trei zile şi trei nopţi) 


prevede producerea a 23 de filme, 
deci cu unul mai mult decit în 1976, 
la care se adaugă şi 8 episoade 
dintr-un serial destinat televiziunii. 

999 Au intrat in producţie și 
primele filme ale anului 1977. Cu 
trei titluri aflate în lucru, Casa de 
filme 1 se dovedește a fi cea mai 
harnică în lansarea producției anu- 
lui curent. Cristiana Nicolae lu- 
crează la Rîul care urcă muntele, 
după un scenariu de Ladislau 
Tarco, Gheorghe Bejancu şi Cris- 
tiana Nicolae, film care are ca erou 
un adolescent maturizat în zilele 
fierbinți ale lui August 1944, parti- 
cipant la luptele pentru eliberarea 
Transilvaniei şi la bătăliile de pe 
fronturile antihitleriste din Ungaria 
și Cehoslovacia. Al doilea film va 
fi larna bobocilor, o continuare 
a peripeţiilor eroilor din Toamna 
bobocilor, avind pe generic 
același cuplu de realizatori, Petre 
Sălcudeanu (scenariul) şi Mircea 
Moldovan (regia). În sfirşit, Ştefan 
Traian Roman lucrează la decupa- 
jul filmului Regăsire, după un 
scenariu de Anca Arion, Gheorghe 
Robu şi Dorel Dorian, un film de 
actualitate, un film despre respon- 
sabilitatea de a fi părinte 

999 Westernul care va avea pe 
generic numele scenaristului Titus 
Popovici, al regizorului Dan Pita, 
Profetul, aurul și ardelenii (Casa 
de filme 3), aflat de asemenea în 
lucru, se preconizează a fi realizat 
în coproducție cu DEFA-Berlin. 

999 Primul film intrat în produc- 
ție la Casa de filme 4 se intitulează 
larba verde de acasă, și va prile- 
jui un dublu debut, al scriitorului 
Sorin Titel, în calitate de scenarist, 
şi al regizorului Stere Gulea. Va fi 
un film de actualitate despre viața 
și rolul intelectualului în viața satu- 
lui contemporan 


Andrei IRIMIA 


Lungul drum al personajului către viață? 
Eu l-aș numi lungul drum al vieţii către per 
sonaj. Tinăr fiind, te arunci în artă ca într-o 
primă iubire, cu totul, fără să gindești 
Abia cu timpul, însumind toată experiența 
trăită, ajungi să constaţi că pe scenă se 
realizează acordul perfect între rol și exis- 
tență. Că abia acolo, sub numele de Impru- 
mut al personajelor, poți să te mărturi- 
sești pe tine, fără pudoare, să fi tu sub 
masca, sub măștile acelea. Nu, în artă nu 
joci, abia acolo trăieşti cu adevărat, te 
regăsești, te împlinești. Voiam atit de tare 
la 16 ani să fac teatru, încît am părăsit o 
școală de chimie, am obținut dispensă de 
virstă, de studii, am intrat la Institut, la 
clasa Aurei Buzescu, și apoi direct pe 
scenă, la Galaţi, unde jucam imens. Orice 
fel de roluri, oricite, nu aveam ezitări, o 
dulce inconştienţă a tinereții! Totul mi se 
părea atit de simplu! 


Filmul? Mi-e mai greu să vă vorbesc de 
el, e o experiență ocazională, nu depinde 
de mine, de ce-aș dori eu să fac. Cu multi 
ani în urmă, Liviu Ciulei m-a chemat de 
la Galaţi să joc rolul Rozei din Pădurea 
spinzuraților. Totul mi se părea imposi- 
bil. Tot ce deprinsesem în opt ani de tea- 


tru nu mai insemna nimic. Regizorul îmi 
reconsidera total optica asupra meseriei 
Abia atunci, filmind, am înţeles ce înseam- 
nă cu adevărat teatrul. Ceea ce sint astăzi 
i-o datorez lui Liviu Ciulei. Regizorul e 
totul, El face actorul. ÎI ajută să-și găsească 
personalitatea. Poate că Anthony Quinn 
nu mai are nevoie la ora asta de regizor 
Dar a avut, cu siguranţă. Giulietta Masina 
în schimb, e în întregime creaţia lui Fellini 
ŞI ce creaţie! Pentru mine, cel mai bun ro! 


de acord? 


Din cind in cind vedem pe ecrane 
filme străine înduioșătoare, care după 
ce-ţi rup inima pe parcurs, în final ţi-o 
lipesc la loc, dindu-ţi satisfacția nemăr- 
ginită că după vizionare ai rămas to- 
tuși întreg. lată, de pildă, Mereu alături 
de tine: în el e un flăcău copt care 
cîntă pe un şantier unde în timpul nopții 
doarme, păzind astfel automobilele ga- 
rate. El se dezlănţuie vocal la orice oră 
şi în orice împrejurare, ca trăgătorii de 
elită care, treziţi din somn, întii descarcă 
pistolul în toate direcţiile şi pe urmă 
întreabă despre ce-a fost vorba. Era, 
desigur, fatal ca flăcăul să-şi încruci- 
şeze biografia cu aceea a unei fetișcane 
sărmane care cîntă la un local fiind in- 
firmă provizoriu de un picior, Băiatul 
înamorat se pune pe hoţii ca s-o sal- 
veze pe inocentă. Tinăra e salvată, în 
sensul că și al doilea picior e redat 
societăţii, numai că în timp ce ea, bi- 
zuindu-se acum pe toate resursele pe- 
destre face carieră, el, care s-a bizuit 
numai pe resursele manuale şi anume 
pină la coate, face pușcărie. Amindoi 
îşi cîntă aleanul, fireşte, fiecare în cir- 
cumstanța statornicită de lege: el sub 
inocenţa legii penale, ea sub cea a 
cererii, și ofertei. În noua situaţie, tinăra 
il cundaşte pe bogătașul adult ce fusese 


Gina _Patrichi: 
Acordul perfect între rol şi existență 
sau lungul drum al vieții către personaj 


in film rămine Roza, pentru că e cel mai 
bine pus în valoare de către regizor, cu 
toate că nu avea decit patru secvente 
Bine scris era și personajul din Procesul 
alb, dar în film răminea doar o apariție 
Recitesc și astăzi cu nostalgie rolul atit de 
frumos scris de Titus Popovici pentru 
Nemuritorii: o femeie reinviată prin dra- 
goste, trăind-o intens și apoi prăbușin- 
du-se iar, după ce sub ochii ei îi este ucis 
iubitul. Ce a mai rămas pe film, cunoaș- 
teți. Păcat! O experienţă interesantă am 
avut-o cu Malvina Urșianu la Trecătoa- 
rele iubiri. O regizoare care nu-ţi dă in- 
dicaţii, tii creează o stare de spirit care să 
te conducă spre personaj. Te înnobilează 
lucrul cu Malvina Urșianu. Are stil şi în 
scenariu şi în munca propriu-zisă cu acto- 
rul. Fericită continuitate, pentru că, de fapt, 
de la partitură pornește totul. Dacă autorul 
își gindeşte bine scenariul, dacă îşi cu- 
noaşște bine interpreții — şi ideal ar fi să 
scrie pentru ei textul — totul devine sim- 
plu. Dar ce să vorbim de roluri anume 
scrise pentru actori, noi nu avem nici mă- 
car roluri bine scrise în generel... Şi abia 
poi de cite depinzi; de regizor, desigur, 
dar și de machior, de operator, de felul 
cum îți aşează el lumina. Am înregistrat 


de curind la televiziune o piesă: în cinci 
cadre arătam ca mine, dar în alte cinci, din 
cauza luminii, arătam ca bunica persona- 
iului. Degeaba aveam ceva arzător de spus, 
eu rosteam textul cu aceeaşi convingere. 
dar, ce, parcă mai eram eul... În film in 
trăm într-un angrenaj complicat, în care 
talentul pare a fi ultimul lucru care con 
tează. Nu, nu, prefer să vorbesc despre 
teatru, e mult mai simplu: Ibsen, Hedda 
Gabler, Elisabeta... 


Marafeturi 


prădat de către tinăr. Bogătașul ascultă 
înlăcrimat trista poveste și se îndrăgos- 
teşte atit de crincen de solista restabi- 
lită incit îl scoate pe hoţ din închisoare, 
Ti dă propriul lui automobil decapotabil, 
Ti dăruieşte şi fata, ba chiar îl pricop- 
seşte și cu doi minori, care se dovedesc 
a fi frățiorii artistei orfane, generosul 
mecena dispărind discret după o pompă 
de benzină ieșită întimplător în cale. 
Ce le mai rămine de făcut celor doi, 
rămași zimbitori în soare? Nu le rămine 
altceva decit să intoneze la unison o 
partitură, din care reiese că și el, care 
o pornise aiurea, spre cimpul natal, o 
va cirmi acum pe drumul gloriei, talo- 
nind-o pe draga lui. Elementul moral 
rezultat e următorul: apucindu-te de 
tilhării în scopuri de binefacere, nu se 
poate să nu izbindeşti și într-o direcţie şi 
în cealaltă 

Cum actorii joacă toţi peste măsură 
de prost, spectatorul e eliberat de po- 
vara privirii neapărate şi poate deci 
asculta liniştit melodiile, dintre care 
una e mai frumoasă decit piscina din 
film, care, la rindul ei, nu e întrecută în 
splendoare decit de fata din casă, de 
origine incert creolă. 


Valentin SILVESTRU 


Ne întrebăm ades, dacă avem un teatru 
atit de bun, cum se face că,atunci cind 
ajungem la Buftea, parcă ne pierdem talen- 
tul? După 22 de kilometri, nu mai sintem 
tot noi? Părerea mea e că cinematogratul 
şi-a confecționat o viaţă a lui, artificială, în 
care nici actorul și nici spectatorul nu se 
pot recunoaște. Cred că lumea aceasta 
confecționată pe platou decurge dintr-o 
greșită Intelegere a fenomenelor. Societa- 
tea noastră iși propune, e drept, crearea 
unui om nou sau îmbunătăţirea lui, dar 
plecind de la o realitate dată, care nu-i atit 
de roză cum o arătăm noi în multe filme 
cu oameni din capul locului buni. Ce să mai 
facă apoi bietul personaj pină la sfirșitul 
acţiunii, decit să aştepte să-i crească aripi? 
Mai putem vorbi de caractere Intr-un ase- 
menea paradis plicticos? Pină și în basme, 
lui Făt Frumos îi e frică puţin înainte de a 
scoate paloșul și a infrunta balaurul. De 
aici se nasc incordarea, tensiunea. La noi 
nu cască nimeni pe ecran, ca nu cumva să 
se creadă că lenevim. Or că facem poftă de 
somn spectatorului. Cind are unul o criză 
de lumbago, ajunge personaj de comedie 
Dacă filmăm un zid, trebuie neapărat să-l 
zugrăvim proaspăt ca să «dea» bine în 
cadru. Dacă filmăm un sat, ne ducem inain- 
te să reparăm gardurile. Asta seamănă a 
operetă, a «Contesa Maritza», nu a viață. 
Cu asemenea detalii false publicul nu te 
mai crede, oricite cuvinte frumoase te-ai 
apuca să Inșiri. Dacă într-o secvenţă în 
drăgostitul aruncă pe hirtie trei vorbe și în 
scena următoare logodnica citește trei pa 
gini, publicul ride de noi,nu cu noi. Indite 
rent că-i dramă ori comedie, dacă el vede 
protagonista coborind din înghesuiala tro 
leibuzului, solemnă ca o statuie,şi impeca 
bilă ca ieșită de la coafor, cum să nu ridă 
Desigur, avem şi noi, interpreții, partea 
noastră de vină. Prea vrem să arătăm fru 
moşi ca Adonis și spirituali ca Bernard 
Shaw. Şi ne îngrijim tot timpul de unghiul! 
cel mai avantajos, de lumina cea mai fla- 
tantă. Am văzut un interpret filmind ieșirea 
dintr-o băltoacă şi-apoi, scoțindu-și repede 
oglinda să controleze dacă nu i s-a clintit 
vreun fir de păr şi chemind machioza să-l 
retuşeze de parcă se plimba pe Corso și 
nu ieşea din noroi. Pe stradă, o asemenea 
vedetă merge ţanțoșă să fie văzută de toată 
lumea; or actorul modem e azi un om ca 
toți oamenii. Pe marele Mordvinov nu l-am 
recunoscut pe scenă dintr-un grup de figu- 
ranţi că e Othello, decit cind întindea mina 
s-o oprească pe Desdemona. Nici o osten 
taţie, niciun prim plan studiat. Mai multă 
modestie nu ne-ar strica nici în film, prea 
apărem cu toții ca niște baloane umflate. 

Lungul drum al personajului către viață 
sfirşește cu interpretul. dar începe de la 
scenarist. Dacă el nu-mi dă un personai 
în care să cred şi eu am timp să mă uit in 


asociaţia cineaștilor 


Dem Rădulescu: 
Actorul, un om ca toți oamenii sau 
de la scenarist începe «lungul drum...» 


Retrospectivă 
şi perspectivă 


9909 La sfirşitul lunii decembrie 1976 a 
avut loc şedinţa Consiliului de conducere 
al Asociației  cineaștilor. Principalele 
puncte de la ordinea de zi le-au constituit 
activitatea asociaţiei în perioada iulie-de- 
cembrie 1976, planul de activitate pentru 
primul semestru al anului 1977, componența 
juriilor pentru acordarea premiilor A.C.I.N. 
şi rezolvarea unor probleme privind condiţia 
socială a cineașştilor. 999 Raportul asupra 
activităţii şi sarcinilor Asociaţiei, în lumina 
Programului de măsuri pentru îndeplinirea 
hotăririlor Congresului al XI-lea al parti- 
dului și ale Congresului educaţiei politice 
şi culturii socialiste In domeniul muncii 
politico-ideologice şi cultural-educative, a 
fost prezentat de către regizorul lon Po- 
pescu Gopo, preşedinte al Asociaţiei. 
999 La discuţii au luat cuvintul Ştefan 
Horvath, loan Grigorescu, Gheorghe Vita- 
nidis, Manuela Gheorghiu, Virgil Calo- 
tescu, Mircea Mureşan, Mirel Ilieșiu, Titus 
Mesaroş, Dumitru Fernoagă, Sergiu Nico- 
laescu, lon Besoiu, Dumitru Carabăţ, Giulio 
Tincu, Amza Pellea. Ilarion Ciobanu, Ma- 


oglindă, atunci încep acrobatiile ca să pot 
atrage atenția în alt fel. Apar exagerările, 
sarja. Desigur, în comedie, exagerarea e 
conştientă. Dar iși are şi ea marja de rea- 
lism, de credibil. Oricit de specială ar fti 
situația în care eşti adus,trebuie să reacţio- 
nezi firesc. De aici vine efectul comic şi nu 
din exagerare. De ce să ne sfiim de realitate 
așa cum este ea? Nu ocolind gropile, vom 
asfalta şoseaua. Ce n-aş da să văd și eu, 
odată, în filmele noastre o femeie care stă la 
coadă la măsline sau una care tocmai iese 
din baie. Ce e indecent în asta? Dacă parti- 
tura literară e adevărată, dacă situaţiile sint 
credibile, dacă poţi discuta cu regizorul noi 
soluții (şi eu am avut plăcerea să lucrez și cu 
regizori cu care m-am înțeles foarte bine ca 
Mircea Drăgan, Geo Saizescu, Mircea Mure- 
șan);atunci da, rezultatele sint bune. Pentru 


à 


Dem Rădulescu sau umorul inteligent 
în acțiune 


(În «duo» cu Aurel Giurumia) 


că el, regizorul, mă poate face pe peliculă 
actor mare şi tot el mă poate nimici prin 
montaj, post-sincron și cite și mai cite. 
El e primul meu spectator, e primul si 
ultimul control artistic. Dacă în teatru îti 
poți verifica momentul cind ai captat sala, 
cînd ai găsit lungimea de undă cu specta- 
torul, în film doar el îţi dă bunul de imprimat 
și apoi, adio. Orice efort ulterior e zadarnic 

Roluri mari, roluri mici, eu nu cred decit 
in actori mari şi actori mici. Dacă am 
aborda și rolurile mari cu modestia celor 
mici şi invers,am face din fiecare rol mic o 
mare sărbătoare şi ce bine ar fi! Interpre- 
tul din Moartea unui preşedinte moare 
în film după trei minute. Dar îmi rămîne în 
minte luni întregi. Să tot dispari după o 
asemenea trăire artistică. Se cheamă că 
n-ai murit nici pe ecran degeaba. 


nole Marcus, |. Moscu, Nicu Stan, Liviu 
Ciulei, Lucian Bratu, Doru Segal, Marcel 
Bogos, Malvina Urşianu. 999 În cadrul 
acțiunilor dedicate centenarului indepen- 
denţei de stat a României, un colectiv de 
prieteni ai filmului din Piteşti a efectuat o 
excursie documentară, în Capitală și în 
țară. Participanții la excursie au fost primiţi 
la sediul A.C.I.N. de către președintele 
asociaţiei, regizorul lon Popescu Gopo, și 
au purtat un dialog pe tema «Filmul istoric 
şi actualitatea». La primire şi la discuţii au 
fost de față lon Bucheru, director al Casei 
de filme 1, Dumitru Fernoagă, director al 
Casei de filme 5, actorii Eugenia Bosin- 
ceanu, Margareta Pislaru și Cornel Coman, 
regizorii George Cornea și Cezar Grigoriu, 
criticul Manuela Gheorghiu şi micii inter- 
preți Costel Băloiu şi Lulu Mihăescu. 000 
La Casa filmului 'a avut loc deschiderea 
Cercului de documentare și pertecționare 
profesională de pe lingă A.C.I.N., la care 
au luat parte colaboratori ai realizatorilor de 
filme, creatori și tehnicieni din toate sec- 
toarele cinematografiei. eee În cadrul 
Festivalului filmului la sate, regizorul Mircea 
Moldovan a prezentat în comuna Domnești- 
Argeș, filmul Toamna bobocilor. eee O 
delegație de realizatori de la studioul Ani- 
mafilm, formată din Victor Antonescu, Lu- 
minita Cazacu şi George Sibianu, a parti- 
cipat la deschiderea Festivalului filmului 
la sate In comuna Chiajna. 999 La sărbă- 
torirea majoratului elevilor de la Şcoala 


Vladimir Găitan 
personajele de contra 


dau culoarea şi 


adevărul vieţii 


aut 


generală din București, attorii irina Petres- 
cu şi Ilarion Ciobanu s-au afiat în mijlocul 
sărbătoriților şi au răspuns întrebărilor lor 
privind arta cinematografică 999 O con- 
sfătuire a reprezentanţilor uniunilor de cine- 
aşti din unele țări socialiste a avut loc la 
Moscova între 13 și 17 decembrie 1976. 
Asociaţia cineaştilor din țara noastră a 
fost reprezentată de Mircea Mureșan, vice- 
preşedinte și Nicu Stan, secretar al Consi- 
liului A.C.I.N. Cu această ocazie a fost 
semnat și planul de colaborare între 
A.C.I.N. şi Uniunea cineaștilor din U.R.S.S. 
pe anul 1977—1978. 999 În cadrul planului 
de colaborare dintre cele două uniuni, au 
sosit în țara noastră realizatorii de filme de 
animaţie Ivan Ivanov, Natalia Bodiul, Ro- 
bert Saakianț și Eduard Nazarov. 999 Din 
R.P. Ungară ne-au vizitat țara, pentru 
schimb de experienţă şi documentare, regi- 
zorul Tigan Tamas, dramaturgul Kiss Mi- 
haly, directorul cinematografelor din depar- 
tamentul Heves, Pok Lajos, ṣefa serviciului 
de relații externe al Uniunii cineaștilor din 
țara vecină și prietenă, Rado Kristina, 
998 Recent, au fost oaspeţi ai A.C.I.N.- 
ului, pentru schimb de experienţă, şi cine- 
aşti din R.P. Bulgaria: Viadislau lkonomov 
regizor, Emil Wagenstein operator, C-tin 
Rusakov scenograf şi A. Todorov, re- 
dactor. 


Ovidiu GEORGESCU 


prezențe românești 
peste hotare 


099 Le cel de al V-lea festival inter- 
național de cinema de la Santarem 
(Portugalia), filmul Tatăl risipitor,după 
scenariul lui Eugen Barbu, în regia lui 
Adrian Petringenaru,a fost distins cu 
«Marele premiu». Trofeul acesta, acor- 
dat la categoria filmelor de lung metraj, 
este cu atit mai prețios cu cit la această 
prestigioasă competiţie internaţională 
au concurat realizatori ca Peter Bogda- 
novich (S.U.A.), Karoly Makk (Ungaria), 
J. Pedro de Andrade (Brazilia), iar, în 
edițiile precedente, Ingmar Bergman, 
Roberto Santos, Jacques Tati, Bernardo 
Bertolucci şi alții. 

9909 Anul 1977 a inceput bine pentru 
afirmarea filmului românesc peste 
hotare. Unul din admirabilele filme de 
animaţie din seria «organigramelor» lui 
Matty Aslan, D'ale organigramei 
obţinut premiul Ii la Festivalul intern 
tional al filmelor de scurt metraj de la 
Bilbao (Spania). Să fie într-un ceas bun. 

9.0 Documentarul românesc Con- 
servarea apei (regia — Ladislau Karda, 
imaginea — Francisc Toth) a primit 
premiul «Ciorchinele de aur», secția 
protecția mediului înconjurător, la Fes- 
tivalul internațional al filmului cu te- 
matică agrară și rurală de la Santarem 
(Portugalia). 


giunea i 

ea; se 

litic ca desp 

După mine, c 

un film 

tema lui, cît atitudin 


autorului ă de temă 


carcă filmu 
Dar un 


c prin 


ideile co 


fi mesaju 


prin 
gini concr: 
fletul omului, 


trei colțuri de , 
al cinematog 


acestei far 
publicul | 


podul dispare 

a mamei, 

De pe a 

sinucide fata Păunei, 


999 Centrala Muncitorilor din Cuba 
a acordat Steagul «Eroii Moncadei» 
colectivului de realizatori ai filmului 
românesc de protecția muncii Gazele 
toxice nu iartă. Pelicula românească 
a obţinut cel mai mare punctaj dintre 
toate filmele prezentate la cel de al 
VIll-lea Festival cinematografic al țărilor 
socialiste de la Havana. 

990 Între 4 și 12 februarie se va desfă- 
şura Festivalul internaţional! al filmului 
artistic de luna metrai de la Belgra 


«Marele 
Premiu»: 
Tată! risipitor 
(Scenariul: 
Eugen Barbu, 


ariţiei mame 
f & 
cînd inç 


importante 
cum fi manife 


r în ajunul n 


sentințe mora 
tal 


nu exprima- 
în cuvi în imagini, 


ini care 


În concurs a tost inscris și filmul romă- 
nesc Cursa (regia Mircea Daneliuc). 
Să sperăm că va ajunge printre primele 
la... premii. 

999 Filmul de animaţie Cale lungă 
(regia Adrian Petringenaru) și filmul 
experimental Ecou vizual (regia Mihai 
Popescu) au fost înscrise la Festivalul 
internațional al filmului de scurt metraj 
de la Tampere (Finlanda), care se va 
desfășura între 17 și 20 februarie. 
Succes! 


sata 
fapt E. 3 


p 


th 


Picturile lui Rubliov sînt cunoscute de citeva zeci de mii 


de amatori de artă. Filmul despre Rubliov și epoca sa dramatică 


devine un bun spiritual al milioanelor de spectatori 


Despre caracterul 
democratic popu- 
lar de masă al ar- 
tei cinematograti- 
ce s-au scris bi- 
blioteci întregi şi 
sublinierea aces- 
tui caracter a devenit un loc co- 
mun în orice discuţie despre 
film. Faptul că opera de artă 
cinematografică nu se prezintă 
de la început — cum e cazul cu 
celelalte arte — drept un «ori- 
ginal» după care se pot executa, 
eventual, copii, ci drept un «mul- 
tiplu» existent ab initio în mai 
multe exemplare («copia stan- 
dard» are doar o semnificaţie 
tehnică şi nu una estetică) mar- 
chează semnificativ specificul 
«de masă» al filmului. Difuzarea 
cvasi-simultană în fața a sute 
de mii sau milioane de specta- 
tori răspindiţi în mii şi mii de 
localităţi din interiorul țării de 
origine dar și, deseori, din zone 
mai mult sau mai puțin depăr- 
tate, accesibilitatea materială a 
spectacolului cinematografic (a- 
paratură nu prea costisitoare 
și nu prea complicată, preţul 
biletelor — cu toate ravagiile 
inflației în unele ţări — încă 
destul de modest), ponderea în- 
semnată a proceselor industriale 
în creația artistică filmică, toate 
acestea şi alte elemente caracte- 
ristice producției și difuzării ci- 
nematograftice acționează în sen- 
sul  accentuării caracterului 
popular al filmului. Creaţie de 
grup (cu tot rolul uneori determi- 
nant al regizorului-autor), avind 
Inscrisă accesibilitatea printre 
coordonatele sale fundamentale 
și obligatorii, chiar dacă această 
accesibilitate nu exclude «lec- 
turi» mai de adincime şi, evident, 
mai dificile, impermeabilă la ex- 
cesele ezoterismului şi ermetis- 
mului, opera cinematografică a 
devenit în zilele noastre, mode- 
lul unei arte destinate publicului 
larg şi aflată într-un contact ne- 
mijlocit cu acest public (ceea 
ce provoacă nu puține strimbă- 
turi de nas din partea criticilor 
estetizanți), 

Cu aceste date, incontesta- 
bile, s-ar părea că filmul se în- 
scrie fără probleme în fruntea 
procesului de democratizare a 
cunoașterii artistice în toate do- 
meniile de creație, proces atit 
de caracteristic ultimelor de- 
cenii. 

Observatorii lucizi ai destine- 
lor contemporane ale artei — şi 
printre ei, în primul rind Andre 
Malraux — au subliniat cu in- 
sistență revoluția intervenită în 
răspindirea, cunoașterea şi fa- 


miliarizarea cu arta datorită mu- 
tațiilor esenţiale ale mijloacelor 
de prezentare, reproducere şi 
difuzare. Pină acum citeva de- 
ceni — şi cu excepția iteratuni, 
beneficiind de condiţiile create 
de existența tiparului dar frina- 
tă în răspindirea ei de cota nu 
pină de mult foarte ridicată a 
analfabetismului și semi-analfa- 
betismului — artiştii lucrau, în- 
deobște, pentru o clientelă res- 
trinsă și bogată, în timp ce imen- 
sa majoritate a oamenilor era 
lipsită de orice posibilitate de 
a lua cunoștință de comorile 
creaţiei artistice universale. Pen- 
tru a vedea «Gioconda» trebuia 
să te deplasezi la Paris şi să 
vizitezi Luvrul, pentru alte opere 
de artă erau necesare deplasări 
la Prado din Madrid sau la 
Uffizzi din Florența. Dar cum 
puteai ajunge sau, mai bine zis, 
ciți puteau ajunge la operele 
răspindite prin colecţii particu- 
lare sau prin cine ştie ce biseri- 
cuță de țară, ca să nu mai vor- 
bim de posibilitatea rarissimă — 
chiar pentru amatorii cei mai 
bogați şi mai întreprinzători — 
de a contempla frumusețile unice 
de la Angkor sau de la Ajanta? 
La fel, pentru a asculta o simfo- 
nie de Beethoven sau o operă 
de Mozart era cel puțin necesar 
ca în localitatea în care te afli 
să existe o orchestră simfonică 
sau o operă, fără a mai sublinia 
că, pentru a te bucura de o inter- 
pretare de cea mai înaltă calitate, 
o deplasare la Paris, la Viena, 
la Milano sau în alt mare centru 
muzical era o condiţie sine-qua- 
non. Să nu uităm, de asemeni, 
că, după ce te-ai deplasat la Vie- 
na și ai admirat tablourile lui 
Brueghel în sălile din Kunst- 
historisches Museum şi ai ascul- 
tat «Flautul fermecat» la operă, 
singurul element de referință ră- 
minea amintirea; pentru a-ţi con- 
frunta sau reconfirma impresiile 
era necesară o nouă deplasare. 
Nu exagerăm afirmind că în a- 
ceste condiții istoria artei era 
apanajul citorva mii de privile- 
giați. 


Deocamdată nu 
«albu 


În ceva mai mult de un sfert 
de secol, situaţia s-a schimbat 
radical. Pentru un preț accesibil, 
oricine poate să-și procure as- 
tăzi albume de artă sau repro- 
duceri după toate operele de 
artă importante ale omenirii (ati 
examinat vreodată atent stan- 
durile editurii Meridiane?) sau 


: înd 


sondaj 
în cineunivers 


La 


tuturor 
şi 
totuşi... 


Arta cea mai 
accesibilă 
nu e şi arta 
cea mai temeinic 
cunoscută. 
Şi iată de ce 


Cinematograful la vîrsta 
conştiinţei de sine: & //2 


emina 


-- 


ab 


Rashomon sau adevărul subiectiv al fiecăruia, 
în căutarea unui adevăr obiectiv al tuturor 
(Tashiro Mifunc într-o scenă din filmul lui Kurosawa) 


discuri în care toata creația mu- 
zicală retrăieşte în cele mai pres- 
ligioase interpretări. Marile ope- 
re de artă pătrund zilnic în case- 
le noastre prin intermediul ra- 
dioului, al televizorului și al celor- 
lalte miosa de comunicare de 
masă În comparație cu acest 
«bombardament», însutirea vizi- 
tatorilor marilor muzee şi mo- 
numente datorită dezvoltării tu- 
rismului, apare doar ca un fe- 
nomen secundar. S-a modificat 
esenţial şi calitatea recepției ar- 
tistice. Înregistrarea pe disc ste- 
reofonic a unui concert ne redă 
mai amplu toate subtilităţile și 
nuanțele universului sonor decit 
audierea directă într-o sală spe- 
cializată. Tot aşa după cum re- 
producerea de artă ne relevă 
detalii şi lumini ale — să zicem — 
picturilor de la Voroneț sau vi- 
traliilor de la Chartres pe care 
niciodată nu le-am putea sesiza 
«la fața locului». În același timp, 
reproducerea mecanică ne per- 
mite să insistăm, să revenim 
mereu și mereu asupra unei 

ere, s-o «citim» de nenumă- 

te ori şi în nenumărate feluri. 

S-ar părea că pentru cinema- 
tografie toate aceste uriașe ciști- 
guri realizate de celelalte arte 
nu reprezintă nici o problemă 
şi nici o noutate. Cele amintite 
la începutul acestor însemnări 
ne-ar îndemna să constatăm că 
nu există in această privință 
nici o îndoială. Şi totuşi lucrurile 
nu stau chiar așa. 

Adevărul este că cinematogra- 
fia a atins parametri înalți în ce 
privește democratizarea mai ales 
în sensul pe care acest concept 
îl are în domeniul comunicării 
(datorită difuzării de masă, mul- 
tiplicată în ultimii ani şi prin 
intermediul televiziunii, datorită 
nivelului mai ridicat de accesi- 
bilitate, în comparaţie cu cele- 
lalte arte, datorită marelui său 
impact asupra publicului, dato- 
rită funcţiei sale mitogene, crea- 
toare de mituri cu mari ecouri 
în mase). Dar tot adevărat este 
că se află abia la inceput de 
drum în ce privește democrati- 
zarea pe planul culturii. 


Cea mai popu 
n-are «biblio 


» 


Şi aceasta, deoarece răspin- 
direa în mase a artei cinemato- 
grafice — orici de amplă ar fi 
ca din punct de vedere cantita- 
tiv —este, totuși, limitată de anu- 
mite condiţii tehnice şi econo- 
mice. Difuzarea cinematografică 


este — cu cieva puţin impor- 
tante excepții — reluări, specta- 
cole de cinematecă, etc. — în 
fond, o difuzare a creaţiei de 
moment, fără adincime în trecut, 
fără coexistența și compararea 
atit de fertile a operelor de azi 
cu cele de ieri, fără posibilitatea 
de raportare la referințe clasice 
sau măcar exemplare, fără insu- 
marea creaţiei de azi în fluxul 
unei arte constituite. În timp 
ce toate comorile literaturii se 
găsesc pe piață — inclusiv în 
ediții ieftine «de buzunar» — 
cele ale artelor plastice şi deco- 
rative şi ale arhitecturii în albu- 
me de artă și reproduceri, cele 
ale muzicii în discuri și benzi 
de magnetofon, toate creațiile 
reprezentătive ale artei cinema- 
togratice, nu numai cele de acum 
șaizeci sau cincizeci de ani, ci 
și cele vechi de numai zece ani 
sint, practic, inabordabile pen- 
tru publicul larg. Recepţia unor 
opere izolate — chiar dacă unele 
de mare valoare — nu poate 
duce la formarea unei veritabile 
conștiințe artistice care se cons- 
truieşte în contactul cu struc- 
turi mai ample, mai cuprinzătoa- 
re, în cazul nostru, de pildă, 
opera unui regizor, creaţiile unei 
școli naționale, ale unui curent. 
Lipsit de adîncimea perspecti- 
vei istorice, lipsit de permanenta 
confruntare cu creaţiile exem- 
plare, lipsit de posibilitatea con- 
tactului coerent cu marile struc- 
turi, spectatorul de cinema este 
lipsit și de o prea largă posibili- 
tate de selecție, ei putind să 
aleagă numai dintre operele — 
puține — programate la un anu- 
mit moment, din afara lui. 

Problemele culturii cinemato- 
grafice sau mai exact problemele 
transtormării culturii cinemato- 
grafice în cultură de masă îşi 
așteaptă abia rezolvarea cores- 
punzătoare. Mutaţii substanțiale 
în tehnica răspindirii artei cine- 
matografice (poate video-case- 
tele, poate posibilitatea selec- 
tării dintre nenumărate progra- 
me transmise prin cablu, poate 
alte soluţii) ca şi schimbări de 
optică în ce privește conținutul 
spectacolului cinematografic (un 
teatru se consideră onorat pro- 
gramind «Antigona» sau «Ham- 
ilet», un cinematograf care se 
respectă n-ar programa azi «Ra- 
pacitate»), vor crea, miine, fără 
îndoială, condițiile eliminării pa- 
radoxului care subsistă în pro- 
cesul democratizării artei cine- 
matogratice. 


H. DONA 


Vise şi coşmare 


Acum mai multe zeci de ani în urmă s-a 
spus despre cinematograf că este «o uzină 
de vise». Era adevărat şi, pentru o parte a 
producţiei mondiale de filme, mai este 


incă; probabil că va mai fi, pentru că, se 
stie, omul are nevoie de vise, de altele decit 
cele pe care le produce somnul său. Nu e 
mai puțin adevărat că recuzita, decorurile 
şi chiar subiectele «viselor» s-au schim- 


bat, au evoluat, s-au pliat după necesităţile 
lumii mai noi. Dar, în ultimul deceniu (cel 
puţin)ycinematogratul occidental a pus pe 
picioare și o altă industrie care s-a dovedit 
a fi nu mai puțin rentabilă: «uzina de coș- 
mare». 

Nu mă refer la filmele de groază — specie 
toarte veche, de fapt — ci la acele producții 
în care se destată un mod de viaţă aflat la 
marginea legalității, cu eroi interlopi gata să 
ucidă sau să jefuiască, dacă nu, gata să 
trăiască din mizere expediente, Intr-o semi- 
delincvență acoperită de un subțire strat 
de «eroism». S-au pus în slujba acestor 
realizări multe mijloace de expresie ce au 
un grad de autenticitate incontestabil — 
şi poate de aceea multe din ele sint reali- 


zări superioare idilismului. De asemeni, e 
limpede pentru spectator că cele mai bune 
producţii ale acestei serii conțin o viziune 
tragică asupra vieții și lumii din care provin, 
lume arătată în culorile sumbre ale rava- 
giilor produse de «consumaţie». Dincolo 
de această valoare a criticii sau a sarcas- 
mului, se poate observa (la nivelul de jos 
al acestei serii) un mod... idilic de a contepe 
coşmarul. Nu e un paradox: criminalii sau 
delincvenţii îmbracă hainele și recuzita 
idilic-luxoasă, conflictul se desprinde de 
realitate instalindu-se în super-automobile, 
super-vile, super-decoruri ce deghizează 
coșmarul, producind şocuri și efecte de 
gust îndoielnic. 

Gustul pentru aventură, altădată canto- 


nat mai cu seamă în western-urile patriar- 
hale, s-a mutat în metropole şi mafii; naivul 
erou de altădată apare azi singeros, cinic, 
«specialist» al rapt-ului și toată vinzoleala 
aventurii lasă un gust greu, amar —cao 
dezabuzare, ca o mașinărie ce te împiedică 
să gindeşti, te impiedică să pui probleme 
morale. 

Va trece şi moda lor, cum a trecut și 
cea a idilelor mic-burgheze și cea a pro- 
ducţiilor grandomane. Cu cit trece timpul, 
cu atit îmi devine mai evident că industria 
capitalistă face tot ce e posibil să oprească 
cinematograful de a deveni definitiv o artă. 


Gelu IONESCU 


documente afective 


Un muzicant român 

în gala Cinematecii 

naţionale franceze 
din 1933 


In spectacolul de gală al Cinematecii 
naționale franceze din seara zilei de 31 
martie 1933 de la Circul Medrano din Paris 
printre artiştii «de cinema, circ, jazz, muzic- 
hall și teatru» — după cum anunţă progra- 
mul de sală — a figurat și un muzician ro- 
mân cu cei 17 virtuozi de nai, țambal, scrip- 
că, chitară, contrabas: violonistul și diri- 
jorul Dimitrie Dingu-Sprinceană. 

Numele său l-am intilnit adeseori — ca 
pianist de astă dată — pe afişele cinemato- 
grafului mut din Bucureşti, între anii 1926— 
1928. Este greu de precizat deocamdată 
care au fost filmele unde fundalul muzical 
era asigurat de Dimitrie Sprinceană, dar 
experiența sa artistică în domeniul muzicii 
populare ne îndreptățește să presupunem 
că nu a lipsit de pe afişele primelor filme 
românești. 

Un program al Teatrului Gaumont-Aubert 
din 13 septembrie 1932 ne semnalează pre- 
zenta muzicianului român la Paris în spec- 
tacolul Gaumont-Palace care incepe cu 
«reportajul cinematografic din întreaga lu- 
me» intitulat Les actualites du Gaumont 
Palace. În suita de șapte spectacole, Di- 
mitrie Sprinceană conducea o formaţie 
populară. 


Gloria cîntă uneori 
cu întîrziere. i cine i 
Dar cîntă! LU “amplă a con apar brusc în obiectiv. Sa S îi micul 


ei), 
filmul lu 


În anul următor, într-un program ce-l n 
avea ca protagonist pe Ramon Novarro, p Í iti r a i de p o- í 
formația lui Dimitrie Sprinceană obținea 4 J b te, a e 7 ntul Piers E ? 7 a dat iu îşi 
seară de seară (21—27 aprilie 1933) un stră- oa: i-aş îngăd: ? a E $ 1 btilele se ac 
lucit succes pe scena vestitului music-hall- ; , ? n jerei şti, c a ridiculiza 
cinema Alhambra din Paris. O fotografie ă d imat | J s i [ f 
din acea epocă ni-l prezintă pe violonistul | | n i, i ai ns 
romån înconjurat de 17 instrumentiști din 
miinile cărora nu lipseau naiul și tambalul Í i ji d n 
românesc. s t t H. după r pisodul 
În sfirşit, la 1 martie 1935,un alt mare spec- a fi F 3 năsura n i timp diri 
tacol la Teatrul Olympia din capitala Fran- c è 4 y 
ței îl avea din nou ca protagonist pe Dimi- 
trie Sprinceană cu orchestra sa. Programul 
de sală anunța la început «reportajul cine- 
matografic din lumea întreagă», Les actua- 
lités de l'Olympia. Cine mai știe azi, prin 
cite săli de cinematograf de peste hotare nu 
a trecut virtuozul român? Dar cine a fost 
acest Dimitrie Sprinceană al cărui nume 
a «scăpat» din cercetările muzicologilor Și East 
noștri? i r bet k ia ag > y 
Născut la 14 decembrie 1900 in Tulcea T 7 f rază ja 
dintr-o familie de lăutari ce se înrudea cu 
vestiții Boulanger, Dimitrie Dingu (poreclit 
«Sprinceană» din pricina unei tăieturi a 
sprincenii tatălui său, Costache) a făcut 
parte de timpuriu din orchestrele Boulanger 
și Gabeac, ce au colindat Rusia ţaristă. 
În 1922 a devenit pianistul orchestrei lui 
Georges Boulanger (văr al mamei sale). 
În 1925 s-a stabilit în Capitală cu dorința 
de a urma Conservatorul, paralel cintind 
în orchestra lui Grigoraș Dinicu. O dată cu 
plecarea acestuia la Londra, Dimitrie Sprin- 
ceană l-a însoțit, a urmat ca audient cursu- 
rile Conservatorului din capitala Franţei. 
În timpul războiului a compus muzică 
în stil popular românesc și piese de muzică 
ușoară, devenind membru la Société des 
auteurs, compositeurs et editeurs de mu- 
sique din Paris. Deşi în virstă de 50 de ani, 
totuşi ambiția de a deveni dirijor de operă 
l-a îndreptat din nou spre studii de perfec- 
ționare. O diplomă de studii «pour la Direc- 
tion d'orchestre avec mention «très bien» 
i-a fost eliberată de Conservatorul din 
Paris la 13 iulie 1951. 
În 1958, Dimitrie Sprinceană a trecut 
pentru prima oară Oceanul, fiind numit 
profesor şi dirijor de operă franceză la 
Los Angeles Conservatory of Music and 
Arts. Presa americană ne confirmă că a 
dirijat opera «Manon» de J. Massenet în 
cadrul companiei lirice din Los Angeles. 
După doi ani a revenit la Paris, s-a căsătorit 
cu Josette Blachelard, a continuat să com- 
pună muzică ușoară, fiind invitat protesor 
la Conservatorul din Omaha (Calitornia). 
La 30 iulie 1968 a murit subit. 
Aceasta a fost cariera muzicianului ro- 
mân al cărui nume nu va putea fi despărțit 
de perioada trecerii de la filmul mut la-cel r it ie 
sonor, atit in România, cit și în Franţa. e altul în 


Viorel COSMA ; i 


zi 
it b 


vterprețilo 


stăzi, rămine 


irtualitate 


tografică la locul de 


Da! Se poate 


Cineforum-ul de la Timişoara, 
sau despre entuziasmul cinefil 
în ofensivă 


La Timișoara, sub egida În- 
treprinderii cinematografice 
județene și a Casei de cul- 
tură a municipiului, funcţio- 
nează un cenaclu de cultură 
cinematografică: Cinefo- 
rum. Primul şi singurul din 
țară. Spun: «funcționează» și nu: «s-a In- 
fiinţat», pentru că momentul solemn al în- 
ființării nu numai că este depășit — Cine- 
torum s-a născut, oficial, în iunie 1976 — 
dar s-a şi petrecut într-o discreție totală. 
El a pornit sub forma unui experiment — 
experimentul unor oameni cu pasiune pen- 
tru film şi pentru ideea de cultură cinema- 
togratică, alunor oameni numiţi Vasile Tu- 
dosie, directorul Întreprinderii cinemato- 
grafice judeţene, losit Costinaș, instruc- 
tor la Casa de cultură a municipiului şi 
totodată vechi și împătimit cineamator, 
medicul Sergiu Levin, cinefil de nădeide 
ziariştii Cornel Ungureanu, Adriana Simlo- 
vici şi Alexandru Vaida, juristul Paul Ste- 
rescu, secretarul literar al teatrului Ma- 
ghiar, Gheorghe Koczka — o mină de 
oameni, plus prietenii şi prietenii priete- 
nilor lor, care, În putinul timp liber lăsat de 
ocupațiile fiecăruia, se adunau să vadă și 
să discute filme. A fost prima fază a expe- 
rienței. A fost pregătirea pentru. «ieșirea 
în lume». În lume, adică în fabrici, în uzi- 
ne, în întreprinderi. Cu filme românești, cu 
filme străine, cu filme «dificile». O adevă- 
rată muncă de activiști culturali pe tărimul 
cinematografiei, o muncă dusă în timpul 
liber al tuturor, pentru că întilnirile se orga- 
nizează de obicei la «ora schimbului». În 
sala clubului, într-o hală, într-o secţie, 
într-un culoar, oriunde se poate, oriunde 
încape dreptunghiul mai mic sau mai mare 
al ecranului. Cultură cinematografică la 
locul de muncă. Printre maşini. Printre ba- 
loturi de materii prime. Printre valuri de 
sirmă sau de fibre sintetice. Printre pălării. 
După specific. Cu 100, cu 200, cu 50 de 
oameni. Cu ciți sint dispuşi să discute 
film, în loc să plece la masă, legea de bază 
a cenaclului fiind participarea «de bună 
vole și pe proprie răspundere». La data la 
care cenaclul primea botezul oficial, el era 
gata cunoscut şi așteptat într-un număr 
bun de fabrici și întreprinderi. După numai 
citeva luni de la înfiinţare şi 35 de acțiuni, 
Cineforum este un cenaclu cu activitate 
așezată, sistematică, o activitate nu numai 


(de film) (film) 


ADAPTARE ! 
(cinematografic 


10 


ACTUALITAȚI 


cu prezent, dar și cu viitor. Pentru acest 
viitor membrii lui visează concret, concret 
şi cu creionul pe hirtie, cursuri de iniţiere 
în arta filmului, cursuri în școli și univer- 
sități, cicluri pe genuri, actori, şcoli cine- 
matogratice, visează romantic dar precis 
şi calculează exact numărul celor care ar 
putea să li se alăture (de altfel știu și acum, 
în fiecare întreprindere pe citi oameni pot 
conta), visează logic şi matematic la «posi- 
bilități posibile» de întinderea cercului lor. 
chiar dacă nu peste toate 120 de întreprin- 
deri cite are Timișoara, dar peste cit mai 
multe, visează cu înverșunare la înmulţi- 
rea speciei pe care tocmai au scos-o la 
lumină, specia «muncitorilor cu filmul la 
locul de muncă». l-am văzut «la lucru» 
întt-o întiinire cu muncitorii de la I.M.A.I.A. 
(Întreprinderea pentru mecanizarea agri- 
culturii şi industriei alimentare) și am pri- 
ceput de ce sint așteptați, de ce sint 


«Cineforum» în acțiune la I.M.A 


chemaţi, de ce experimentul lor care putea 
să pară imposibil a reușit atit de repede și 
cu atita succes. Prezenţa lor, caldă, vie, 
incitantă, obligă, obligă într-un sens cun: 
nu se poate mai pozitiv, la replică, la gin- 
dire, obligă, aş spune, la creșterea tempe- 
raturii intelectuale pe cap de participant. 
Prezența lor este mobilizatoare, magneti- 
zantă, electrizantă. Entuziasmul lor este 
contaminat. Sinceritatea de opinii, sedu- 
cătoare. Încrederea în interlocutor, în po- 
sibilitatea stabilirii unui dialog în orice con- 
diții, irezistibilă. Ei toți sint luptători pe bari- 
cada lui «se poate», impotriva lui «nu se 
poate», ei toți se luptă cu îndirijire să de- 
monstreze că se poate forma acel public 
avizat, receptiv, inteligent, activ, acel pu- 
blic-partener de creaţie, publicul ideal, pu- 
blicul de care are nevoie orice cinemato- 
gratie şi tot cinematograful. Este o luptă 
nobilă, a unor oameni nobili, nobili în sen- 
sul cel mai puţin aristocrat al cuvintului, 
al unor nobili hotăriți să salahorească în 
tăcere, dar cu toate forțele pentru edificiul 
aflat încă la «roşu», care se cheamă «cul- 
tura cinematografică de masă». Acest edi- 
ficiu, de ce să ne minţim, de ce să ne in- 
selăm, nu se poate ridica nici în doi, nici 
în trei, nici măcar în zece, ci numai în 
mulți, în foarte mulți. Timișorenii iată, cu 
vocația lor de pionieri de desțelenitori 
neobosiţi, au pus umărul zdravăn și saltă 
cu nădejde primele cărămizi. În fața acestui 
gest simplu și concret, devin patetică și 
simt nevoia să lansez un apel nu mai puțin 
patetic: să nu-i lăsăm singuri. Ne-ar mai 
trebui ceva oameni. Ne-ar mai trebui așa, 
citeva sute, citeva mii de oameni. 

Ne-ar mai trebui citeva mii de timişoreni. 


Eva SÎRBU 


A. (Dr. Sergiu Levin, Gheorghe 


Koczka, Vasile Tudosie și, dintre gazde, inginerul-șef Gheorghe Sandor) 


ALBULESCU 
Mircea 


lector) d) 
Y 


ANIMATIE 
\locuri rezervate) 


AMORSA 
(elenant compozitiona 


tactrită) X V 


ANIMATOR 3 
(actor care degendază 


ANDREWS 
Julie. 


ANAMORPOZA 


pionierii filmului 
nostru 


Dorin Sireteanu 


În paginile unei istorii a filmului nostru 
işi va găsi, desigur, loc o evocarea 
unui pătimaș al afirmării filmului romă- 
nesc, actorul Dorin Sireteanu. 


După ce a urmat în anii 1923—1924 
cursurile Academiei de mimodramă a 
Asociaţiei «Clipa-Film» și cursurile ci- 
nematogratice ale lui D. Laporta, Dorin 
Sireteanu apare pentru prima oară, ca 
actor de film, în anul 1926,în ladeș (regia 
Horia Igiroșanu), alături de elevii Aca- 
demiei la care ajunsese profesor. În 
același an, apare și în filmul lui Aurel 
Petrescu, Dinu și Rodica. Legat, în 
continuare, de activitatea cinematogra- 
fică de la «Clipa-Film», Dorin Sireteanu 
participă la difuzarea în țară și străină- 
tate a filmului lancu Jianu (regia Horia 
Igiroșanu-1928). În 1930 apare în versiu- 
nea românească a filmului Ciuleandra 
(regia M. Berger) după romanul lui 
Liviu Rebreanu. În același an colaborază 
la realizarea filmelor documentare so- 
nore realizate de casa UFA în România 
(contribuie la realizarea versiunii 
sonore). 

După Eliberare, ca și în perioada pio- 
nieratului cinematografiei românești, 
Dorin Sireteanu, același modest și pa- 
sionat iubitor al filmului, interpretează 
numeroase roluri de întinderi diferite, 
în numeroase filme românești, de la 
Viaţa învinge pină la foarte recentele 
Ştefan cel Mare și Tată! Risipitor etc. 

Îi urăm veteranului nostru ani multi 
nulte tilme. 


ARHIVA 
(cinematecă) 


ASISTENT 
ajutorul regizorului, 


i 


Decembrie '76 


Jurnalul unui 


Dacă nu mi s-ar fi rătăcit 
valiza undeva pe aeroport 
la Roma, dacă la Cannes 
n-ar fi fost atit de primăva- 
ră, dacă nu mi-aş fi adus 
aminte atit de exact cum 
şi-a pierdut un regizor de-al 
nostru, tot la Roma, acum zece ani o va- 
liză, și cum la Mar-del-Plata In continuare 
a rămas două săptămini îmbrăcat în ace- 
laşi costum — un festival cu vedete, cu 
ziariști, cu negustori şi producători... 

„mi-ar fi trebuit mai puţin de trei zile 
(timp în care ALITALIA mi-a găsit valiza) 
ca să realizez că micul Cannes nu are 
nimic comun cu un obișnuit Festival in- 
ternaţional de cinema, şi că n-avea nici o 
însemnătate cum și cit de des işi schimbă 
invitații ținuta... 

«RIFuy — (Rencontres Internationales 
Film et Jeunesse) au ceva cu mult mai rar 
şi mai pretios decit orice simplu Festival — 
spunea criticul Marcel Martin (Ecran) $i 
originalitatea și personalitatea acestor in- 
tilniri fiind din ce în ce mai uşor de păstrat 
pentru locul pe care tinerii ştiu să și-l 
apere, pentru atenția pe care tinerii știu să 
o atragă asupra lor fără eforturi de curtoa- 
zie şi de «savoir-faire». 

Lăsind la o parte vedetele și paietele, 
alergătura după interviuri-șoc şi poze-șoc, 
RIFJ pune în dezbatere filmul politic. 
Gianni Minelli (autorul italian al filmului 
«Nel Cerchio») spunea că «orice film este 
un film politic. Filmul militant este un lucru 
aparte, dar din momentul în care un film 
îşi propune o problemă socială, el devine 
ipso facto un film politic». Fiecare din 
cele aproape treizeci de filme prezentate 
sint formule originale de discuţie angajată 
asupra modului nostru de viață asupra cui 
poartă răspunderea și în ultimă instanță 
a misiunii creatorului, a raportului dintre 
asimilarea faptului de viață şi selecţia lui 
în opera de artă. 

Prezența la festival a realizatoarei sene- 
galeze Saphy Faye nu a fost la Cannes 
acea notă exotică pe care se străduiește 
orice întlinire internaţională să și-o asigu- 
re... Cind am întrebat-o pe Saphy Faye de 
ce face film, mi-a răspuns simplu că fil- 
mul nu este pentru ea o profesie. «Am ve- 
nit în Franţa pentru a-mi da teza de doc- 
torat în etnografie africană. Am urmat şi 
doi ani școala de la Vaugirard, dar pe mine 
filmul nu mă interesează decit ca posibi- 
litate de a fi de folos oamenilor din care 
mă trag. Am dedicat filmul Lettre pay- 
sanne (Scrisoare țărănească) bunicului 
meu. Actorii mei sint mama și tatăl meu, 
bunica şi sora mea, vecinii noștri din sat. 
Nu am tras duble. Am lăsat aparatul să 
meargă și i-am ascultat cum vorbesc. Me- 


Can 


membru al juriului 


În decembrie, la Cannes, e primăvară. 
Sînt tinerii cu filmele lor la un festival 
care nu seamănă cu altele 


Menţiune specială pentru «Darie al lui Darie, al lui Darie»... al lui 
Andrei Blaier (Gabriel Oseciuc şi Cornel Coman în Prin cenuşa imperiului; 


reu despre același lucru. Despre cultuiu 
de arahide, secetă şi pămint. Aș fi putut 
la fel de bine să scriu o carte, dar cartea 
ajunge la ei mai greu. Cind am terminat 
filmul, bunicul meu murise». 

În Iracema — (premiul special al ju- 
riului), o tinără prostituată de 15 ani rătă- 
ceşte la intimplare pe autostrada Trans- 
amazoniană în curs de construcție. Fără 
explicaţii inutile, Jorge Bodanski demon- 
strează că în Amazonia construcția acestui 
drum reprezintă o cale sigură către bogă- 
ție şi progres. În compania lracemei e! 
descoperă o Brazilie a săracilor, a celor 
vinduţi ca nişte animale, a celor angajaţi 
mizerabil de falsele promisiuni si propa- 


ganda otrăvitoare făcută de radio,religie și 
armată. 


Pleasantville (S.U.A.), Brusca sin- 
gurătate a lui Konrad Steiner (Elveţia), 
Le soleil n-a pas de chance (Soarele 
are ghinion, Canada) au aceeaşi temă 
comună. Capitalismul în dezvoltare acce- 
lerată pe ruinele micii proprietăți, a marii 
mizerii şi a umanității dezrădăcinate. 

O altă temă destul de frecventă este 
aceea a muncitorilor imigranți alergind dis- 
perat după un statut de existență ome- 
nească, egal cu al celorlalți muncitori (Am- 
basadorii — filmul unui regizor tunisian 
Autobuzul de Bay Okan — distins cu 


un premiu la Taormina, Cu capul sus 
(R.F.G.). 

Filmul francez Juliette ou l'air du temps 
(Julietta sau aşa-s vremurile) — a treia 
menţiune specială, abordează intr-o tormă 
simplă, curgătoare, problema tineretului 
debusolat, un tineret aflat în afara oricărei 
activități sociale, înghițit de o existență 
citadină periferică şi grav tarată, o exis- 
tență care, pină la urmă, pulverizează în- 
săși personalitatea. Filmul acesta (realiza- 
tor René Gilson) s-a impus mai mult decit 
alte pelicule pe aceeaşi temă ca Ragazzo 
di Borgata, Cin-Cin (Mexic), Nel Cer- 
chio (Italia), Jesus von Ottakring (Aus- 
tria), Dacă aş avea o prietenă (Ceho- 
slovacia). 

Selecţia celor 30 de filme a urmărit anul 
acesta alegerea acelor filme care să dez- 
volte teme generale de umanism şi să pună 
în discuție probleme de importanţă acută 
ale societății contemporane. Tineri, pro- 
tesori, iubitori de cinema, amatori sau pro- 
fesionişti ai artei filmului au avut posibili- 
tatea timp de zece zile să participe atit la 
vizionarea unor filme de bună calitate cit 
mai ales, aspect care-l face să nu semene 
cu nici o altă întilnire internaţională de 
cinema — să dezbată cu pasiune filmul, 
intenţiile realizatorilor, calitatea estetică a 
produsului artistic, autenticitatea mesaju- 
lui, interpretarea şi orientarea creatorilor. 

Filmul lui Andrei Blaier,distins cu prima 
mențiune specială, a reținut atenţia pu- 
blicului și a juriului pentru «modalitatea 
artistică deosebit de originală în care 
prezentindu-și eroul în formare; se pro- 
nunță pentru ideea necesității acumu- 
lării şi parcurgerii unor experiențe per- 
sonale unice. În situaţii excepționale, 
confruntarea dramatică a eroului cu 
viața îl îndreaptă încetul cu încetul că- 
tre dobindirea unei conștiințe politice. 
Strigătu! din final al lui Darie — «Sint 
Darie al lui Darie, al lui Darie...» repetă 
în spirală începutul filmului în care 
eroul se mulțumise să-și spună — «Da- 
rie, și-atit». 

Nu întimplător, palmaresul juriului şi al 
publicului au coincis anul acesta reținind 
pentru primul loc, din cele 29 de producții 
aflate în concurs, filmul regizorului german 
Max Willutski, reprezentant al şcolii de 
cinema berlineze. Filmul său atacă un feno- 
men care în R.F.G. se aseamănă astăzi 
prea bine cu maccarthysmul, Un tiim care 
demonstrează cu forță și tandreţe In ace- 
laşi timp raportul dintre individ și putere. 
Vera Romeyke nu se încadrează în 
norme inseamnă — declara autorul — de 
fapt că ea nu face casă bună cu sistemul, 
în speţă cu sistemul de învățămint ger- 
man. Dacă ne gindim la titlu — spunea 
Willutski — acel «ist nicht tragbar» (tra- 
gen-a duce) se poate traduce că Vera nu 
poate fi dusă, luată, înregimentată de tre- 
nul birocraţiei. Vera nu poate pur și simplu 
să prindă acest tren... 

Un film sever și tenace. Un film politic 
realizat impecabil fără nici o concesie de 
gust şi de măiestrie. 


Irina PETRESCU 


Tinerețea la Cannes! 


Palais-ul vizoanelor și super-starurilor, 
blazării și deziluziilor, palais-ul super-pro- 
ducțiilor şi a celor descinşi din Rolis- 
Royce-uri, cunoscutul «Palais» al Festiva- 
lului de la Cannes, și-a deschis porţile, între 
26 decembrie şi 4 ianuarie, tinereții, blue- 
jeans-urilor, entuziasmului, dorințelor fi- 
rești de afirmare, spontaneităţii creatoare 
şi... viselor. 

Institutul nostru, invitat de onoare după 
succesul repurtat în iunie 1976, la Grenoble, 
şi-a făcut intrarea la «Micul Cannes» cu o 
selecţie de filme ale căror particularități: 
varietatea tematică, conciziunea expresiei, 
claritatea mesaiului, profesionalismul reali- 


aventura scenariului 


Șoapte de iubire 


«Te iubesc, şopteşte Eugen, parcă spe- 
riat de propriile sale cuvinte». Aşa scria 
în scenariu. 

La filmare, Eugen şopteşte parcă speriat 
de propriile sale cuvinte: «Te iubesc». 
Regizorul, aflat undeva în spatele aparatu- 
lui, scutură nervos ţigara pe șapca opera- 
torului şi strigă: «Stop» Apoi, pe un ton 
blind, părintesc, îi explică tinărului inter- 
pret: 

— Dacă mormăi, aşa ca un dobitoc, ea 
n-o să ştie niciodată-ce- în sufletul tău, că 
în ta, d se vede că nu-i nimic. 

— În scenariu scrie «şopteşte», se apără, 
fără viagă, actorul. 

— Bravo! Mă-nveţi tu pe mine ce scrie în 


zărilor, sint caracteristice tuturor produc- 
țiilor şcolii. Din acest punct de vedere, inte- 
resul cu care au fost primite filmele noastre 
este legitim; în contextul unor pelicule cu 
vădite carențe de ordin tehnic şi profesional, 
multe înscrise în perimetrul unui ermetism 
desuet, studenţii români au adus la Cannes 
prospețimea unor căutări de surprindere a 
elementului uman în plenitudinea manifestă- 
rilor sale, expresia imaginaţiei meditative şi 
fluxul liber al fanteziei. 

Filmul absolventului Sandu Păun, de 
pildă, Undeva, odată un om, incercind o 
incursiune atentă, emoţionantă în universul 
interior al unul bătrin, a obținut aprecieri 
deosebite; laconismul construcției drama- 


scenariul Vorbește mai tare, băiatule, că 
nu-i nici o ruşine să ai sentimente! 

Filmarea se reia. «Te iubesc!» rosteşte 
cu putere Eugen. «Stop!» ţipă regizorul. 
Operatorul îl privește ca Brutus pe Cezar 
în ziua idelor lui Marte. 

— Eşti cirpă sau bărbat? Gindește-te la 
sentimentele tale și vorbeşte ca un îndră- 
gostit, nu ca un boul 

Actorul se gindi mai mult la contract decit 
la sentimente și urlă ca un Indrăgostit au- 
tentic: «Te iubesc!» În loc să se sperie el 
de propriile sale cuvinte, se sperie fata. 
În acelaşi timp, un perete de mucava al 
decorului fiifii uşor, lovit de forța senti- 
mentelor lui Eugen. 

— Aşa! se bucură din suflet regizorul, 
vezi că se poate? 

La post-sincron, actorul încearcă să re- 
pete performanţa de la filmare și reuşi să 
răcnească destul de puternic. 

— Nu așa, domnule! se supără inginerul 
de sunet. Spectatorul dă bani să audă ce 
se spune pe ecran, nu să ghicească. Mai 
cu forță! 


tice a interesat și emoționat, poate şi pen- 
tru că rigorile temei au fost perfect servite 
de mijloacele de expresie plastică folosite 
de autor. 

Filmul delegatei noastre la Cannes, stu- 
denta Cristina Nichituş, anul IV-regie de 
film, clasa prof. univ. Mircea Drăgan, intitu- 
lat simplu 1873 s-a înscris, de asemenea, 
ca un succes al şcolii noastre; «un profe- 
sionalism de bună calitate şi o maturitate 
impresionantă pentru un tinăr realizator», 
caracterizează filmul Cristinei, ne spunea 
Jean Bittor, libanez, absolvent al Şcolii 
superioare cinematografice sovietice. Se 
ştie că producţiile studenţeşti nu participă 
în competiție, dar, în general, filmele noas- 
tre s-au bucurat de preţuire și interes major 
în cadrul dezbaterilor, meselor rotunde, 
proiecţiilor «carte blanche», specifice aces- 
tei manifestări. 


Actorul urlă cu toată forța un «te iubesc» 
în stare să pună pe goană o turmă de bi- 
voli (surzi) şi aceasta deveni varianta de- 
finitivă a şoaptei de dragoste din scenariu. 

La premieră, spectatorii, zguduiţi de tă- 
ria sentimentelor lui Eugen, scăpară din 
vedere filflirea unei părți din decor, ca și 
faptul că eroina, deşi speriată de moarte, 
răspundea pe același ton: «De ce nu vor- 
beşti mai tare, Eugen? De cine ţi-e teamă?» 


Dumitru SOLOMON 


posibilităţi posibile 


Din aproape 
în aproape 


e «Spre ştirea tuturor spunem că bă- 
garea literelor în forme după ideea onora- 


ŞI dacă adăugăm la toate acestea faptul 
că delegația noastră a fost în centrul aten- 
tiei, că studenta Cristina Nichituş a fost 
solicitată să conducă un grup de tineri 
realizatori cu care a produs, în timpul fes- 
tivalului, un film de 16 mm., că pentru urmă- 
toarea ediție sintem chemaţi să facem parte 
din Comitetul de organizare a festivalului, 
înțelegem dimensiunile exacte ale prezen- 
tei noastre la Cannes, valoarea cărții de 
vizită pe care institutul a prezentat-o aici. 

Înţeles ca o treaptă spre MARELE festival 
de la Cannes, «Micul Cannes» şi-a primit 
oaspeţii români cu interes şi, confirmind 
speranţe și visuri, le-a indicat drumul spre” 
consacrare; un drum care trebuie pavat, 
însă, cu muncă, cu dăruire, cu înțelegerea 
deplină a nobilelor idealuri ale cinemato- 
grafiei noastre naționale! 

Conf. univ. Mihai DIMITRIU 


bilului Gutenberg va înfăptui ca omul să 
fie mai aproape de seamănul său». (Ex- 
tras dintr-un posibil manuscris al vre- 
mii) e «Descoperirea domnului Bell, nu- 
mită telefon, va apropia oamenii». (Extras 
dintr-un probabil articol apărut în pre- 
sa vremii) e «Micile aparate electronice 
din casele noastre sint o lume adusă în 
casă, un mijloc ideal de a apropia oame- 
nii». (Începutul eventual al uneia din 
primele cronici r.tv.) e «Oamenii sint 
din ce în ce mai însinguraţi, se izolează, 
trăiesc în comun dar nu-şi cunosc vecinii, 
nu-şi cunosc poştașul, se ascund în spa- 
tele ziarelor şi radioului, privesc fix tele- 
vizorul». (Din raportul” posibil al unui 
viitorolog) e ...ŞI ce trebuie să facem 
noi? Să desființăm tiparul, telefonul, tele- 
graful, radioul şi televizorul pentru a re- 
deveni oameni? Nu cumva credeţi asta? 
(Întrebare sigură, pusă de un tinăr — 
viltorologului care a prezentat raportul). 


Alexandru STARK 


11 


„Ultima jertfă 


Există, incontestabil, o timiditate a ci- 
neaștilor aflați în fața literaturii pe care tre- 
buie s-o transpună în imagini. Mă gindesc 
la un Bondarciuk, în faţa lui Tolstoi, sau 
chiar la un Visconti,în fața lui Lampedusa. 
O stială care nu este decit un mare res- 
pect, respectul întru spirit, dar și întru 
literă. De fapt, o stare de pioșenie. De 
aceea istoria cinematogratului numără - 
se știe — prea puţine capodopere care să 
fi pornit din capodopere ale istoriei lite- 
raturii. 

Ultima jertfă a regizorului sovietic To- 
dorovski este o ecranizare ad litteram după | 

~ clasicul rus Ostrovski. O ecranizare, deci, 
și nu un film inspirat de... cum cred că ar 
fi fost de preferat. Cineastul este paralizat, 
blocat pină la anihilare aproape, de stima 
față de scriitor. Grija lui vădită de a nu 
scăpa o iotă nici din ideea, dar nici din 
atmosfera operei literare, face ca filmul să 
dea impresia — din păcate nemărturisită — 
a unui teatru filmat, în care actorii evo- 


Vinovaţii «fără vină» 
ai unei epoci 


luează oarecum stinjeniţi, copleșiți de sar- 
cina extrem de dificilă care le revine și de 
care, tot atit de vădit, sint permanent con- 
ştienţi. Ei păşesc în loc să meargă, ei cu- 
vintă în loc să vorbească, ei interpretează 
în loc să trăiască. Și aceşti actori, atit de 
altfel decit ştim noi bine că pot ei fi, sint 
excelenţii Margarita Volodina și Oleg Stri- 
jenov. Ce trece cu adevărat în film din 
Ostrovski este însă «parfumul de epocă», 
datorat In cea mai bună măsură scenoara- 
tiei și costumelor. Ele, în primul rind, ne 
întorc cu un secol îndărăt, nu numai ca 
aparenţă, dar și ca esență romantică. Ideea, 
obsesivă în opera lui Ostrovski, aceea a 
puterii de distrugere a banului în fața că- 
“rula nu rezistă nici un sentiment și, cel 
mai puțin, cel al dragostei, în filmul lui To- 
dorovski este exprimată mai ales verbal. 
Totul se învirte în jurul banului, toată lu- 
mea are cuvintul ban pe buze. Mitul «banu- 
lui» îşi dobindeşte astfel, ce-i drept, «drep- 
turile» sale, drepturi pe care noi însă le-am 
fi dorit mai degrabă strecurate, sugerate, 
insinuate în conştiinţa noastră, decit de- 
clarate. Există un moment totuşi, finalul, 
în care regizorul redevine el însuşi şi rea- 
lizează o scenă antologică care ne dă di- 
mensiunea a ceea ce ar fi putut să fie în- 
treg filmul. O scenă, în care «fetele cu sau 
tără zestre», ca şi băieţii care le vinează 
sau le ocolesc,cam toți, într-un fel, «ino- 
vaţi fără vină», defilează prin fața noastră, 
după ce s-au zbuciumat să cucerească to- 
tul ca să se mulțumească cu ce pică, în- 
tr-un carusel al prostiei și venalităţii. În 
ultimă instanţă, un carusel al neştiinței de 
a trăi. Este un final de comedie umană de 
tip balzacian, este finalul unei _comâdii 
umane într-adevăr demne de Ostrovski. 
lar pentru acest final, de dragul lui, am 
parcurs drumul în sens invers și am revă- 
zut, în minte, o altă Ultimă jertfă Exce- 


lentă. 
Rodica LIPATTI 


Producţie a studioului «Mosfilm». Regia: Pet 
Todorovski. Scenariul: V/adimir Zuev, Petr Todo- 
rovski după motivele piesei lui A.N. Ostrovski. 
Imaginea: Leonid Kalasnikov. Cu: Margarita Volodi- 
na, Oleg Strijenov, Mihail Gluzski, Leonid Kuravlev, 
Olga Naumenko. 


Africa—Express 


Băiat frumos, cu păr buclat și dinţi albi, 
decontractat și surizător, pe nume Giuliano 
Gemma, avind ca parteneră o luptătoare de 
jiu-jitsu, cu talie trasă prin inel, plete aurii 
şi profil de camee, pe nume Ursula Andress. 
Un duo de zile bune, zile bune pentru aven- 
turi cu happy-end, pentru peripeții mai 
mult sau mai puțin acrobatice, mai mult 


Un băiat cu farmec, 


o fată frumoasă şi 
o maimuță inteligentă 


sau mai puţin drăgăstoase. Un duo care 
ar fi asigurat, singur şi de la sine, un bun 
succes. Dar iată că autorii au dorit să 
sporească atractivitatea filmului adăugind 
un al treilea personaj principal. Cel menit 
să formeze trio-ul nu are însă nici dinţii 
strălucitori ai lui Gemma, nici unduirile de 
farmec ale Ursulei Andress. Dimpotrivă, 
e mic de stat și cam ghebos, ştirb şi cam 
chel, pe nume Biba-maimuţa. Dar nu o 
“maimuţă ca oricare, ci o adevărată vedetă 
vorbitoare, care știe să citească cărțile 
adversarilor la poker, să bată tam-tam-ul 
făcînd din el telegraful savanei, iar pentru 
numerele de cascadorie, se vede cu ochiul 


Adolescențţi 
în cosmos 


În continuarea unei serii de filme ştiin- 
țitico-fantastice, putem urmări o dată cu 
tinerii spectatori cărora le e destinată pe- 
licula, avatarurile unui echipaj de cosmo- 
nauți sovietici, aflaţi la virsta cutezătorilor 
noștri. Recepţionind semnalele S.O.S. ale 
planetei Alfa din alt sistem solar, echipajul 
alege,după dezbateri furtunoase,primii me- 
“sageri ai Terrei care vor poposi pe planeta 
necunoscută. Temerara acţiune se va sfirși 

„cu bine. O spunem dinainte, pentru că în- 
 tilnirea cu locuitorii acestei planete este 
mai mult decit neliniştitoare. Singurii su- 
pravieţuitori... sint lipsiţi de viață. Regizorul 


liber, nu a avut nevoie nici de antrenamente. 
nici de dublură. O vedetă care, s-o spunem 
deschis, concurează cu ciștig de cauză 
pe celelalte două, aducind filmului, da — 
oricit s-ar părea de ciudat — inteligență, 
umor şi fantezie. 4 

Africa-Express, vă asigur, nu are nici o 
legătură cu Orient-Express-ul; îi parodiază 
doar numele și în special eleganța vestite- 
lor vagoane, fiind o camionetă rablagită 
ce afişează orgollos firma unei societăți 

de import-export.Ne dăm seama repede 
-că unicii societari sint camionagiul şi mai- 
muţa sa. Ei străbat savana — express — 
de la un trib la altul, de la o așezare la alta, 
transportind corespondența, livrind măr- 
furi și depunind ciştigul la o bancă sui- 
generis. Dar savana rămine savană, cu lei, 
hipopotami, gazele, zebre și tot felul de 
alte viețuitoare rivnite de parcurile zoolo- 
gice, care se plimbă slobode, participind 
cind la acțiune, cind numai la decor. 

Tot în savană are loc şi intilnirea dintre 
cei doi, gelozită intens de maimuţă, care 
ştie, în final, să-și impună punctul ei foarte 
personal de vedere. 

Dacă trecem peste unele lungimi, dacă 
facem abstracție de unele replici mai ieftine, 
dacă nu ne obosesc trintele, dacă nu ţinem 
neapărat la verosimil, vom putea participa 
la această aume in imagini propusă de 
regizorul Michéle Lupo, apreciind chiar 
minusculul simbure de seriozitate în jurul 
căruia se învirteşte intriga. 


Adina DARIAN 


Coproductie a studiourilor din R.F.G. și Italia. 
Regia: Michèle Lupo. Scenariul: Amendolè şi 
Corbucci. Imaginea: Roberto Gerardi. Cu: Giu- 
liano Gemma. Ursula Andress, Jack Palance. 


Richard Viktorov ştie cá regula jocului 
este ca,o dată creat universul imaginar, 
trebuie să-l iei în serios, să te implici în el 
cu gravitate, cu candoare, cu firească emo- | 
ție... ca și pe păminti e 

Nu e prima tentativă a cineaștilor sovie- | 
tici (printre ei autorul acelui tulburător 
«Solaris») de sondare a spațiului visului, 
ca mediu fecund pentru afirmarea posibi- 
lităților nelimitate de cunoaştere ale omu- 
lui. În secolul călătoriilor spaţiale, astfel 
de filme pot deveni oricind puncte de refe- 
rință, iar arhiva le va păstra, poate, ca pre- 
moniţii ale unor virste revolute. 


Roxana PANĂ 


Un film de Richard Viktorov. Cu: Misa Ersov, ) 
Sasa Grigoriev, Volodia Savin e 


_A treia 
încercare 


În zona atit de discutată a filmului de 
actualitate, regizorul maghiar Péter Bacsó 
se lansează într-un dialog de-o franchețe 
împinsă pină la muchia durității. Persona- 
jul menit să pună în discuţie noile raporturi 
de conviețuire socială și familială este di- 
rectorul unei mari întreprinderi industriale. 
Intrat în dispută cu colectivul său asupra 
metodelor și concepțiilor de lucru, decide 
să demisioneze şi să se întoarcă acolo de 
unde plecase: la strung. Hotărlrea sa, în 
pofida unei aparențe oarecum sfidătoare, 
este onestă și corespunde convingerilor 
sale intime. Neputind să uite anii cind tînăr 
muncitor avusese tăria să reziste constrin- „ 
gerilor, el refuză azi să facă concesii de 
dragul de a-și păstra noul rang social şi 


A şti să trăieşti: 
a reuşi 
la cel mai greu examen 


condiţiile de viaţă avantajoase. Gestul său 
se răsfringe însă asupra echilibrului întregii 
sale familii — o soție învățată cu luxul, 
un fecior si o fiică crescu i în privilegii pe 
care le socotesc atotcuvenite. i 
Regizorul îşi urmăreşte eroul în noul său 
drum, la noul loc de muncă, printre munci- 
torii din mijlocul cărora plecase cu peste 
20 de ani în urmă. Dar și aici adaptarea nu 
e lipsită de dificultăți. Aceasta va fi a doua 
încercare. Titlul filmului sugerează implici 
şi eșecul acestela,lăsind să se întrevadă 
posibilitatea unei a treia opțiuni... 


plin de sinceritate deschide drum medi- 
_ taţiei. > A 


Zsombolyai. 4 
Szur, Istvan Török 


A dispărut o fată 


O fată dispare de la un hotel din vîrful 
muntelui și nimeni nu se sinchisește de 
dispariția ei. Doar o prietenă cam ciudată, 
nu prea demnă de Incredere, pentru că vine 
de la o şcoală de reeducare unde avusese 
şi un şoc nervos în urma căruia... Ea aler- 
tează miliția, începe ancheta, dar răspun- 
surile celor din cabană sint evazive: tinăra 
obişnuia să dispară cu cite cineva pentru 
cite o scurtă vacanţă, se pare că a trecut 
chiar granița, dovada, o ilustrată trimisă 


Un accident prea banal 
pentru o coincidență 
atit de stranie 


colegilor, o să se întoarcă ea... Senzaţia 
de solidaritate şi confortabilă bonomie a 
colectivului în care a lucrat dispăruta se 
destramă pe parcurs. Azi un accident, 
miine o coincidență cam stranie — prie- 
tena e cit pe-aci să dispară şi ea, curentată 
prosteşte la aparatul de spălat, nu se pri- 
cepea sau poate cineva anume... De ce-urile 
se adună, rețeaua misterelor se îndeseşte, 


Pe aripile vintului 


În adolescența mea, cind noțiunea de 
best seller» încă nu-mi era cunoscută 
am asistat la uriasul succes şi in rindul 
cititorilor (mai ales al cititoarelor) din 
țara noastră, înregistrat de cartea «Pe 
aripile vintului», Am citit-o și eu, cu pa- 
siune, ascultind indignată comentariile 
ușor disprețuitoare ale unor adulți cu 
criterii culturale care acuzau de superfi- 
cialitate, de idilism, iar, pe plan literar, de 
facilitate. 

Ceea ce nu inseamnă că n-am jinduit 


nu Întotdeauna foarte abil; în schimb, at- 
mosfera, cazul fetei nr. 2 începe să ne in- 
tereseze în principal. Pentru că victima 
(în perspectivă) incepe să trăiască 'concre! 
în fața noastră, originală și proaspătă ca 
reacții, derutantă pentru un psihiatru, miş- 
cindu-se cînd ca un animal perfect sănă- 
tos — cu cită poftă știe ea să înghită în- 
ghețatele de smeură sub ochii medicului 
ce-și urmărește «cazul» — cind ca o vie- 
tate speriată de ceva, nici ea nu știe bine 
de ce. Încetul cu încetul ceața se risipește, 
adevărul iese la lumina ecranului. Şi aşa 
se face că nu rezolvarea primei dispariții 
ne interesează ci relaţiile fetei-detectiv, 
stiomatizată de boală, de școala de unde 
vine, de aparențele acuzatoare, deci rela- 
tiile ei cu lumea cabanei, cu noile prietenii 
şi noile adversități, cu medicul psihiatru, 
trec în prim-planul povestirii. Cît şi cum 
poate fi recuperat un caz așa-zis social, 
sau care e granița între psihoza reală şi 
disimulare, iată numai citeva din sugestiile 
pe care ni le oferă acest film cu alură poli- 
țistă. Inedit personajul proaspetei și In 
același timp alienatei tinere. Şi de-a dreptul 
senzațională interpreta lui, actrița Dasa 
Veskrnova. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor din Barrandov. Regi 
Juraj Herz. Scenariul: Josef Silhavy. Imagin: 
Andrej Baria. Cu: Dasa Vesărnova, ‘Ilja Prachar, 
Va Olmer, Josef Abrham 


fierbinte să văd filmul inspirat de romanul 
Margaretei Mitchell, jind la care contri- 
buia prezența unor actori de mare strălu- 
cire ca Leslie Howard, Clark Gable, Olivia 
de Havilland plus o nouă stea, Vivien 
Leigh, in rolul generos şi complex al 
personajului celui mai izbutit din carte 
Scarlett O'Hara 

A trebuit să treacă războiul (altul decit 
cel de Sacesiune) şi încă decenii după 
aceea ca, în stirșit, să pot să contemplu, 
cu o dezamăgire firească, o destul de 
sărăcăcioasă «operă monumentală» (in- 
tre timp, tehnica cinematografică s-a im- 
păunat cu atitea gigantice superproduc 
ţii), să regăsesc un Ashley mult mai palid 
decit cel pe care-l iubisem în carte, in 
schimb o Melanie mult mai viguroasă 
decit cea pe care o neglijasem la lectură, 


Parada Chaplin 


Chaplin, se ştie, a făcut primii paşi în 
film la şcoala lui Mack Sennett, la Keystone. 
Debutul a fost de fapt dramatic, un duel cu 
un comic foarte la modă pe atunci, Ford 
Sterling, un omuleț capabil de un umor 
mecanic care-i asigurase ușor succesul, 
Chaplin l-a pulverizat în citeva minute, 
chiar pe terenul lui. | se ceruse doar să-l 
imite. Dar Chaplin nu s-a putut opri la 
atit şi a mai improvizat un suspin (mut) 
de toată grandoarea şi un mic accident în 
care-și pierdea pantalonii pe drum fără 
să-şi dea seama. 

Sennett l-a inițiat deci pe Chaplin în 
genul «slapstick» — o evoluție înscrisă pe 
de-a-ntregul în aria situaţiilor absurde rit- 
mate diabolic. Filmele acestea se mai văd 
Există. Ceea ce se vede foarte rar, deşi și 
aceasta există, este o improvizație a lui 
Chaplin (o raritate de arhivă) realizată tot la 
cererea lui Sennett (un filmuleţ de citeva 
minute, revelat de o retrospectivă Chaplin 
acum destul de mulţi ani la festivalul vene- 
tian): pe o plajă de lingă Los Angeles se 
organizase o cursă de automobile-jucărie 
pentru copii. Chaplin împreună cu un regi- 
zor și un operator fuseseră expediaţi acolo 
de Sennett ca să improvizeze clteva scene 
comice folosind destăşurarea cursei auten- 
tice. Un fel de comedie ciné-vérité cum s-ar 
spune. Chaplin a improvizat un personaj, un 
tel de spectator-Incurcă-lume, un insupor- 
tabil de fapt, care se plasa tot timpul pe 
pista de alergare în fața mașinii oficialilor 
și presei ce nu putea astfel să ia startul în 
urmărirea alergării, spre furia tuturor celor 
din jur. Gagul acesta, amintind de fapt de 
«inoportunele» intrări şi leşiri ale clovnilor 
în arena circului,avea să-l reia Chaplin de 
multe ori de atunci. Așa s-a născut de fapt 
personajul Charlot. Dar Chaplin, cred, nu 
l-ar fi tăcut pe Charlot genial dacă s-ar fi 
oprit doar la jocul de artificii al slapstick-ului 
El a depăşit comedia-balet intrind pe panta 
satirei sociale. Ar fi de semnalat, printre 
altele, acel film de imensă sugestie şi sensi- 
bilitate Imigrantul — film-școală pentru 

. Aşa cum sint de reținut şi 
cele trei filme oferite acum în reluare de 
repertoriul nostru cinematografic: O viaţă 
de ciine, Chaplin soldat (realizat chiar în 
timpul primului război mondial) și Peleri- 
nul, film despre un neînțeles, în care Chaplin 
avansează un comic hrănit cu durere și 
tristețe. Trei filme care sint trepte ale afir- 
mării lui Charlot ca personaj universal, 
care a Induioșat multe milioane de specta- 
tori cu umanitatea lui (și, aş adăuga, cu 
disprețul lui pentru vulgaritate, de multe 
ori tentația imediată a multor comici din 
lume). Filme care nu mor şi nici nu se 


Invechesc. mircea ALEXANDRESCU 


O viată de ciine, Chariot soldat, Pelerinul. 
Producie a studiourilor americane. Cu: Charlie 
Chaplin, Edna Purviance, Sydney Chaplin 


dar — summa summarum — totuşi, un 
film de referință, colorat şi romantic, ba 
chiar dramatic, mai ales prin participarea 
activă a memoriei noastre. 

Pentru că ce! puţin trei morți iluștri, în 
diferite etape ale profesiei şi existenței 
lor, se înfățișează cu ochii lor neșştiutori 
de ceea ce le rezervă destinul, ochilor 
noştri știutori, ochilor noștri care aveau 
să le urmărească apogeul sau declinul, 
ridurile, nefericirile sau tragicul sfirșit, 

Pentru că, vii sau fictivi, hrăniţi de me 
moria noastră, ei continuă să populeze 
ecranul timpului, prelungind evenimente 
și sentimente, îmbogățindu-se și îmbo- 
gățindu-ne, marcind un vibrant punct de 
interferență contemporană, făcindu-și adi- 
că datoria 

Nina CASSIAN 


Purtaţi pe aripile timpului... de Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland şi Leslie Howard 


Partizanii 
în cîmpie 


După Ne vom întoarce cind azaleele 
înfloresc şi Misiune pe lanţi,noua pro- 
ducție a studiourilor din R.P. Chineză, 
Partizanii în cîmpie, intregește cu un 
alt episod eroica epopee a poporului chi- 
nez închinată eliberării naționale și sociale, 
luptei împotriva ocupanților japonezi şi a 
dominaţiei gomindaniste, 

Cineaştii chinezi urmăresc acum, ca și 
în filmele.precedente, destinul citorva eroi 
a căror misiune reprezintă doar o singură 
verigă din lanţul faptelor vitejești; o singură 
verigă,dar care a însemnat şi ea o contri- 
buţie la victoria finală: proclamarea repu- 
blicii populare. 


Dimensiunea umană 
a istoriei 


Am observat din nou delicateţea şi aten- 
ţia cu care cineaștii chinezi fac din fapta 
fiecărui ostaș sau ţăran, a fiecărui bătrin 
sau copil, parte din lupta întregului popor 
reuşind să dea istoriei dimensiunea ome- 
nescului. 

Detașamentului de partizani acţionind 
în cimpie, îi revenea atunci, în toamna 
anului 1943, sarcina să aplice tactica de 
hărțuire pentru a deruta adversarul în pri- 
vința numărului și poziției armatei populare 
de eliberare. Bucurindu-se pretutindeni de 
sprijinul activ al sătenilor, grupul de parti- 
zani, devotați pină la sacrificiul suprem 
câuzei poporului, reușește spectaculoase 
fapte de arme investind acţiunea filmului 
cu tonus alert şi cu neprevăzut. 

Am observat din nou delicatețea și aten- 
ţia cu care cineaștii chinezi admiră natura, 
pentru noi însolită, cu orizonturi fără de 
sfirşit, cu păminturile brun-roșietice, cu 
pinteni stincoși țişnind din ape. 

Suflul eroic și patetismul revoluţionar 
nu exclud momentele de lirism făcindu-ne 
să întrezărim în cea mai nouă dintre arte 
rezonanţele milenarelor arte surori. 


Simona DARIE 
Producţie a studiourilor din R.P. Chineză. Regia: 


Wu Chao-li, Chang Chen-hua. Cu: Li Tieh-chun, 
Ku Yzu 


Recviemul roșu 


Recviemul roșu, un titlu pe care l-am 
fi putut întiini în oricare din filmogratiile 
țărilor socialiste. Recviem, pentru cei care 
au murit în zorii revoluţiei cintind Interna- 
ționala, recviem pentru acei nenumărați 
Danko, ale căror inimi, mistuindu-se în 
torță, au iluminat drumul celor mulți spre 
fericire. În cinematografia noastră li se mai 
spun «filme de ilegalitate». Eroii lor sint de 
obicei revoluționari de profesie, cei care au 
făcut să se audă cuvintul Partidului Co- 
munist în anii grei ai activității ilegale. În 
filmul lui Ferenc Grunvalski — producţie a 
studiourilor maghiare 197%6 — un revolu- 
ționar de profesie, cu funcții de răspun- 
dere în timpul Republicii din 1919, emi- 
grează după căderea acesteia în U.R.S.S. 
Revenit în patrie ca unul din organizatorii 
Partidului Comunist In ilegalitate, este ares- 
tat în 1934, condamnat la moarte și execu- 


tat. Povestirea este discontinuă, urmind 
un posibil flux al memoriei condamnatului 
la moarte, sau poate mai curind intenţia 
narativă a autorului, în scopul realizării 
acelei «implicabilități tragice» de care vor- 
bea Eisenstein. 


Indemn la demnitate 
şi cutezanță 


Nedreptatea şi sărăcia privite în faţă, cu 
ochii larg deschişi ai unui copil, devin in 
mod firesc, iminent, îndemn la demnitate 
cutezanţă şi eroism în anii de maturitate a; 
eroului, cind istoria e zguduită de frămin- 
tări justițiare. Copilăria și scurta perioadă 
a Republicii din 1919 sint depozitarele ima- 
ginilor «semnal» ale eroului. Regizorul se 
dovedește a fi un remarcabil portretist, 


tirul poveștii înaintind mai mult din pri- 
virile în contrapunct ale unor chipuri deo 
sebit de expresive, decit prin evenimente. 
Aparatul întirzie pe prim-planuri studiate 
îndelung. Tristeţe, spaimă, umilință, revol- 
tă și speranţă, toate concentrate într-o pri- 
vire, sau o mișcare a feței mai revelatorii 
decit orice explicaţie sau confruntare. Fețe 
de copii, de femei, de țărani, de soldați, 
de comuniști. O epocă sugerată nu prin 
ambianța cadrului scenogratic, nu prin de- 
talii de recuzită sau printr-o reconstituire 
riguroasă a evenimentului, ci prin expre- 
siile unor prim-planuri de neuitat. O istorie 
citită în priviri, o istorie mocnită, conținută. 
Se vorbește puţin, aproape ritualic. Nu 
este important ce-și spun niște oameni 
care asistă la arestarea unui dezertor. Nu 
se insistă nici măcar asupra faptului că ei 
l-au denunțat, pentru că nu mai aveau cu 
ce-l hrăni. Aparatul de filmat într-un cadru 
de o frumusețe stranie, solemnă, surprinde 
esențialul scenei: expresia copilului care 
înregistrează totul la dimensiunea tragică 
a întrebărilor fără răspuns. După cum nu 
mai este nimic de comentat atunci cind 
relația judecător-condamnat la moarte se 
dovedește reversibilă. Tribunalul revoluțio- 
nar din 1919 din care făcuse parte eroul 
filmului grațiase un grup de ofițeri con- 
damnaţi la moarte ai vechiului regim. Acum, 
în momentul condamnării eroului comunist 
la moarte, în 1934, printre acuzatori şi călăi 
se află cei graţiaţi atunci. De data aceasta 
nu se acordă nici o grațiere. Execuţia are 
loc sub ochii noştri. 

Profetic, şi în acelaşi timp străbătut de 
un patetism mobilizator, de conştiinţe rå 
mine prim-planul copilului din finalul aces- 
tui film ca un îndemn de a nu uita. 


M 
Roxana PANĂ 


Producție a studiourilor ungare. Regia: Ferenc 
Grunwalsky. Scenariul: Gyula Hernadi. Cu: Peter 
Andorai, Miklos Lantay, Laszlo Szacsvay, Gyorgy 
Petri 

a 


c 


Să nu lipsi 
de la întîlnire 


O poveste de dragoste, cu o fată 
săracă și un băiat şi mai sărac, cu o 
căsătorie din interes şi cu o fugă în 
noaptea nunții, o poveste ca atitea altele, 
dar o poveste spusă cu duioşie, cu tan- 
drețe și cu foarte, foarte multă puritate. 
Un story romantic, care se petrece cu 
ani în urmă, în decorul seducător al 
unul Vietnam răscolit de contraste, în 
cungunle și sub ramurile înflorite ale 
unei țări în pragul unei invazii, celei ja 
poneze, și în fața unei revoluții elibo- 
ratoare. 

Un film care cucerește nu numai 
printr-o minunată sinceritate, nu numai 
prin neasemulte frumuseți plastice, dar 
şi prin semnificaţiile profunde ale unei 
filozofii a eternității pe care, ca s-o poți 
adopta, trebuie să faci dovada celei 
mai puternice,poate,dintre trăsăturile de 
caracter ale omului: seninătatea. Cu alte 
cuvinte, increderea în viață pină la 
moarte și chiar dincolo de ea. Cu alte 
cuvinte, credința în viitor. Numai așa, 
devotamentul pentru o cauză capătă un 
sens. Numai așa, sacrificiul de sine işi 
află justificarea. Cred că cineaștii viet- 
namezi au dreptate: a nu lipsi de la 
această întilnire cu seninătatea este a 
pune la încercare capacitatea noastră 
de oameni prea stressați de timpurile 
moderne, de a ne emoţiona (incă) în 
fața simplităţii. Adică, cred eu, în fața 
a tot ce este, de fapt, esențial. Şi cind 
spun esențial nu mă gindesc doar la 
film. Dimpotrivă. 


Anca MICLESCU 


Un film de Tran Vu. Cu: Nhu Dinh, Vu Tu tan 


Același western în diferite versiuni revăzute și adăugite 


Pentru un pumn de ceapă 


Franco Nero s-a plictisit să tot fie frumos și elegant, 
frumos și cultivat, frumos și sobru în hainele sale de 
om al legii fără prihană, ori de temerar justițiar al preriei 
A găsit o soluţie pe cit de excentrică,pe att de rentabilă: 
să-şi zeflemisească imaginea de impecabil june prim 
(cind latin, cind american, la cerere) şi pentru un pumn, 
dar nu de dolari, ci de cepe în plus, stivuite sub covil- 
tirul singeroasei istorii a Oil-Company-ului, a înlocuit 
coltul fostelor western-spaghetti cu un casnic cuțit made 
in Italy. A îmbrăcat un cămeşoi rustic netrecut vreodată 
pe la «Nufărul» și a inceput să ciuruiască inamici cu un 
necruţător tir de înțepător miros de ceapă local. Faţă 
de acest agent publicitar al binefacerilor sănătoasei 
legume, Joe cu a sa limonadă suavă era un dulce copil 
lipsit de vigoare. Dar cu ceva mai multă inteligenţă co- 
mică şi rafinament satiric. 

Parodia începe bine, chiar foarte amuzant: în faţa sa- 
loon-ului unde se pun la cale nelegiuirile faţă de fer- 
mierii ce nu cedează terenurile lor Oil-Company-ului, 
sosește căruța cu mirabolanta sămință de ceapă Şi de 
scandal. Pentru că inocentul cultivator cu ochii cei mai 
albaștri nu vrea să renunţe în ruptul capului la plantarea 
legumei care-ţi dă atita energie incit poţi lupta de unul 
singur cu toți înarmații deodată. Într-un galop comic 
continuu, cavalerul Cipolla rezistă, atacă, suprimă, în- 
nebunește de-a dreptul un sat întreg'cu judecător cu tot, 
districtele vecine, ba chiar şi capitale internaționale in- 
teresate în petrol şi nu în ceapă. Finalmente Franco- 
Cipolla triumfă ca un sfint cu aureolă inmiresmată mus- 


cînd virtos din «fructul» salvator. Galop comic, cum spu- 
neam, dar antrenind atitea glume groase, atitea farse 
de-un grotesc de-a dreptul sinistru (cum ar fi magnatul 
Oil-Companv-ului cu mina lui de fier — la propriu nu 
doar la figurat — cu niaşinăria lui complicată ce se de- 
fectează de cite ori regele petrolului îşi iese din fire și 
erupe violent ca o sondă, incit gustul şi parfumul cepei 
ajung să ţi se pară delicate, pe lingă gustul producătorului. 
Dar vorba strămoșului nostru comun: de gustibus non... 
«discutandum», Pentru că «disputandum» avem, slavă 
domnului, atitea prilejuri. A.M 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Enzo G. Castellari. Sce- 
nariuk L Vincenzoni, S. Donati. Muzica: Guido și Maurizio de 
Angelis. Cu: Franco Nero, Sterling Hayden, Martin Balsam, 


Legenda șerifului 
din Tennessee 


Filmul lui Phil Karlson, realizat conform unei reţete in- 
failibile, menite să-i asigure succesul de public, are un 
scop mai adinc și anume să denunțe violenţa și corupția 
existente la un anumit nivel al societăţii americane. Vă 
mai amintiţi probabil de filmul Corupţie pe autostradă. 
Ei bine, filmul de față trebuie privit în acelaşi fel. 

Are toate calităţile și toate defectele unui film de aven- 
turi de factură polițistă în care avem de-a face cu un jus- 
tițiar (în cazul de faţă șeriful Buford Pusser) erijat în apă- 
rător al celor ce nu au curajul să cirtească impotriva unui 
«gang» ce terorizează orașul și întreține o întreagă rețea 
de baruri, distilerii clandestine de whisky şi o industrie 
a prostituţiei. Şi astfel, un om așezat și paşnic, reintors 
în orașul natal pentru a-și face aici un rost, ajunge să se 
înarmeze cu o bită şi, incoronat cu titlul de șerif, să facă 
dreptate și să-și facă dreptate. Aşa s-a născut legenda. 
Căci Pusser, nu numai că ştie să administreze lovituri 
ce nu-și greşesc ținta, dar asemeni păsării Phoenix, 
renaște de vreo trei ori din propria-i cenușă. Căci cei 
din bandă nu-l privesc ca pe un erou ci ca pe un duș- 
man de care caută să scape în orice fel și chip şi, dacă 
nu reușesc să-l omoare pe el, îi ucid soţia. În fond, con- 
form legilor din jungla lumii interlope, cineva trebuie să 
plătească oalele sparte și afacerile eșuate. 

Păcat însă că această poveste, inspirată din eveni- 
mente reale, insistă prea mult asupra mijloacelor vio- 
lente ale iustitiarului. prezentindu-ne un erou care isi 
face cam des dreptate lui şi nu celorlalți, cu bita. În fond 
există şi tribunale... Poate că autorii nu le-au considerat 
la fel de spectaculoase ca o bătaie. Şi pe urmă regizorul 
scapă de sub control o anumită dozare, căci adaugă 
puțin prea multe ingrediente speculative acolo unde ar 
fi putut să pună mai mult din ceea ce reprezintă ome- 
nescul. Filmul are un ritm susținut și reuşeşte să capti- 
veze, iar Joe Don Baker, intruchipindu-l pe Buford Pusser, 
realizează un rol pe măsura forțelor sale, uneori compen- 
sind chiar unele deficiențe ale regiei. 

Succesul de care s-a bucurat acest film, a cărui idee 


fundamentală este generoasă și considerăm salutară, 
tendința realizatorilor americani, de a denunța racilele 
societăţii în care trăiesc, i-a determinat pe producători 
să continue, pină la capăt, ecranizarea legendei șeritului 
din Tennessee așa incit în lunile următoare, dacă v-a 
plăcut acest film, veți avea prilejul să-i vedeţi urmarea. 


Adriana GLIGA 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Phi! Karlson. Scena- 
riul: Mort Briskin. Imaginea: Jack Maria. Cu: Joe Don Baker, 
Elisabeth Kartman, Gene Evans, Noah Beery 


Adevăratul curaj 


Un şerif aprig și neindurător, o bandă de răufăcători, o 
reprezentantă tare a sexului slab, un peisaj cu stinci 
ameţitoare, suspens, victoria binelui din final — deci 
personajele, sentimentele și decorul clasic ce compun 
jocul numit western. O schemă cunoscută dar mereu 
revitalizată de inventivitatea regizorilor. De astădată șe- 
riful are de înfruntat o bandă de desperados intrată prin 
jat în posesia unei mari cantităţi de nitroglicerină cu care 
intenționează să... 

Dacă însă în acest joc este inclus cow-boy-ul legendar 
John Wayne, iar partenera sa este Katharine Hepburn, 
obișnuita confruntare va căpăta o altă valoare în ochii 
şi în inimile noastre. Un exemplu cum doi actori septua- 
genari pot reinvia tinerețea bătrinului western. 


Luminiţa COMȘA 


Un fiim de Stuart Miller: Cu: John Wayne, Katharine Hepburn 


sala de cinema 


Ce filme se văd 
și cum se văd ele 
într-un sat? 


Putfești. O comună mare din județul 
Vrancea, alcătuită din patru sate: Ciorani, 
Domnești-sat, Domneşti-tirg şi, evident, 
Putești. O comună frumoasă, cu oameni 
gospodari și harnici. Marea majoritate a 
locuitorilor sint membri activi ai cooperati- 
vei agricole de producție, dar sint şi mulți 
navetiști, angajaţi în întreprinderile și ṣan- 
tierele din orășelele apropiate: Adjud, Mă- 
răşeşti, Focșani. 

n lipsa responsabilului căminului cul- 
tural, plecat la un curs de specializare de 
șase zile, despre activitatea culturală din 
sat am stat de vorbă cu tovarășul lonel 
Barbu, primarul comunei, om de-al satu 
lui, cunoscut și apreciat de toată lumea 
E primar doar de un an de zile, dar realiză- 


Ah! Sonorul! 

La Pufeşti, înţelegi 
ce zice Jean Marais, 
dar nu şi ce zice 
Toma Caragiu 


rile sale sint dintre cele mai concrete, ceea 
ce i-a şi atras stima şi prețuirea consăteni- 
lor. Şcoala din comună avea nevoie de 
multă vreme de un acoperiş nou și acum 
îl are. Căminul cultural avea nevoie de o 
foarte costisitoare reparaţie care, iată, s-a 
şi etectuat. La Ciorani e nevoie de o mică 
sală pentru activități culturale, inclusiv 
pentru film, sar ın primăvară se va și in- 
cepe construcția ei. Tot în anul acesta, in 
centrul comunei se va incepe construcția 
unui important centru civic, cuprinzind 
mai multe clădiri de utilitate publică, inclu 
siv o școală nouă. Dar realizarea cea mai 
importantă e că, după mulți ani, C.A.P.-ui 
din localitate și-a indeplinit, ba chiar și-a 
depășit planul la toți indicatorii de cimp, 
adică la griu, porumb, sfeclă şi struguri. 
Sigur toate astea primarul nu le-a făcut 
şi nu le va face singur. Se bucură desigur 
de sprijinul Biroului executiv al Consiliului 
popular, al organizației de partid, al pre- 
sedintelui C.A.P.-ului, tovarășa Elvira Ola- 
ru, al tuturor locuitorilor satului. Dar toată 
lumea e de acord că principalul factor mo- 
bilizator a fost şi este primarul. 

Şi cu activitățile culturale, cu cinemato- 
gratul, cum stăm tovarășe primar? 

Aici problema e ceva mai nuanţată şi ar 
fi preferabil să discutăm mai degrabă des- 
pre ce vom face, decit despre ceea ce am 
făcut. 

La Domnești există o sală de vreo sută 
de locuri amenajată într-o sală de clasă a 
şcolii. La Pufești există o foarte frumoasă 
sală de festivități, cu 350 locuri, la căminul 


in memoriam 


Dona Barta 


Purta printre noi un zimbet 

o privire și un mod dea f 

care s-au fixat in conștiința 

ceior ce au cunoscut-o tot 

atit de puternic ca nesfirşi- 

ta tandrețe, gravă şi elevată, 
din filmele sale. Chipul ei avea puritatea 
de crez și expresie care ne-a plăcut sā 
credem a fi emblemă a unei generaţii, 
în ce are aceasta mai autentic. Crezul viu al 
unei adeziuni prea înalte pentru a fi ex- 
teriorizată altfel decit prin calitatea de 
excepție a faptelor și lucrului fiecăruia, 
prin preocuparea neimpăcată de a discer- 
ne intre ce e bun și ce e fals, intre unic şi 
banal, cu dăruire totală pentru primele şi 
o suverană det e interioară față de 
celelalte. 

Această dăruire şi acest discernămint 
măsură neștiută a adevărului şi frumosu- 
lui, Dona Barta le-a vrut manifestate cu 
precizia observației la microscop, dar şi 


cultural. Dar care nu funcționează decit 
de vreo trei luni. Trei ani a stat închisă sau 
a funcționat doar cind și cînd şi nu tocmai 
legal. Acum trei ani o zăpadă grozavă a 
scos la iveală a defecțiune de construcție, 
sala s-a crăpat, nu chiar în două, dar s-a 
crăpat și, în consecinţă, a fost închisă. În 
vara lui '76 s-a investit o sumă destul de 
importantă în reparații şi acum sala e din 
nou în stare de funcționare. Dar... 

În biroul primarului și-auatăcut apariția 
lonel Adam, șef de sector la Întreprinderea 
cinematografică județeană Vrancea, și Va- 
sile Dragu, proiecționistul cinematogratu- 
lui din comună. Să zicem că n-au venit cu 
reclamaţii, ci să se sfătuiască cu primarul. 
Odată cu luna decembrie a inceput Festi- 
valul filmului la sate, dar interesul specta- 
torilor nu e deloc pe măsura aşteptărilor 
şi eforturilor organizatorilor. Nu sînt lemne 
pentru încălzit și primarul se cam supără 
pentru că nimeni pină acum nu i-a spus 
acest lucru și se hotărăște pe loc caa 
doua zi un camion cu lemne va fi pus la 
dispoziția celor două săli. Oamenii nu știu 
ce film rulează decit dacă vin la cămin, 
pentru că în tot satul nu există niciun loc 
de afişaj. Se hotărăște pe loc că a doua zi 
vor fi nu unul, ci trei locuri de afişaj. A 
început Festivalul filmului la sate și şcolile 
nu şi-au prea dat concursul pentru «mobi- 
lizarea» elevilor la matineele speciale orga- 
nizate pentru ei. Operativ şi concret se 
discută cu directorii celor două școli si 
se stabilesc zilele şi filmele la care vor veni 
elevi 

Da, e adevărat, sătenii nu prea vin la 
cinematograf. Dincolo de măruntele și re- 
mediabilele deficiențe organizatorice, prin- 
cipalii vinovaţi sînt vremea şi... televizorul. 
O ploaie mocănească, așezată, de vreo două 
săptămini, a desfundat ulițele satului. in 
consecinţă, seara oamenii nu prea mai ies 
din casă, se mulțumesc cu ceea ce le oferă 
televizorul, pentru că fiecare a patra fami- 
lie are un televizor. 

Totuşi sint și filme care stirnesc in mai 
mare măsură interesul sătenilor. Care sint 
acestea? În primul rind filmele istorice 
românești Neamul Şoimăreştilor, Mihai 
Viteazul, Ştefan cel Mare — Vaslui 1475, 
Nemuritorii s-au bucurat de un succes 
extraordinar. Apoi vin filmele făcute după 
cărți foarte cunoscute (Contele de Monte 
Cristo de exemplu) şi filmele indiene. 
La Vandana, la O floare și doi grădinari 
la Ochii Shivanei, la Prietenii mei ele- 
fanţii a fost omor. 

In alară de programarea curentă pe luna 
decembrie, în care figurează între altele, 
filmele românești Întoarcerea lui Magel- 
lan, Tată de duminică, dar și Piedone 
comisarul fără armă, și Un gentlemen în 
vestul sălbatic, în Festivalul filmului la 
sate figurau şase filme: Tănase Scatiu, 
Premiera, Călărețul cu eșartă albă, Doi 
bărbați la raport, Oameni respectabili 
şi Contele de Monte Cristo. 

Însă cu filmele românești «e o problemă». 
Nu se prea înțelege ce se vorbește. Se 
face totul pentru buna funcţionare a apa- 
ratelor de proiecție, s-au adăugat difuzoare 
suplimentare, s-a îmbunătăţit acustica să- 
lilor, dar continuă să nu se înțeleagă ceea 
ce se vorbește românește. lată o problemă! 

Soluţia ar trebui, poate, căutală si găsită 
la laboratorul care execută copiile pe 16 mm 
(destinate cu precădere proiectiilor la sate). 

De la Pufesti am plecat cu constatarea 
că activitatea cinematografică va fi în viito- 
rul apropiat la înălțimea așteptărilor. 


N.C. MUNTEANU 


“Palmaresul 
producătorilor 
pe anul 1976 


În aşteptarea premiilor ACIN (care... vin 
în miezul verii; de ce?) și ale cronicarilor 
de specialitate (care... nu vin deloc, nicio- 
dată; de ce?), producătorii și-au stabilit 
prin vot universal, egal, direct și secret 
«virturile» producţiei pe 1976. “ 

lată-le: 

© cel mai bun film: Tănase Scatiu 

© cel mai bun scenariu original: nu se 

acordă 

© cea mai bună adaptare: — Horia Stan- 

cu, la filmul Prin cenușa imperiului, 
după «Jocul cu moartea» de Zaharia 
Stancu; 
— Mircea Veroiu, la Dincolo de pod 
«după «Mara» de |. Slavici. 
0 cea mai bună regie: Dan Pita, la filmul 
Tănase Scatiu 
© cel mai bun debut: Al. Tatos, cu filmul 
Mere roși 

9 cea mai bună muzică: Adrian Enescu, 

la Tănase Scatiu 

© cel mai bun decor: A. Stürmer, la fil- 

mul Tănase Scatiu 

e cele mai bune costume: Lidia Luludis, 

la Tănase Scatiu 

e cea mai bună imagine: N. Mărgineanu. 

la Tănase Scatiu 

e cea ma! bună coloană sonoră: A. Salı 

manian, la Osinda 

9 cei mai bun machiaj; Aurena Baciu, lu 

filmul Tănase Scatiu 

e cel mai bun montaj: lolanda Mintu- 

lescu, la Dincolo de pod 

0 cea mai bună interpretare feminină: 

Draga Olteanu-Matei în filmul Patima 

e cea mai bună interpretare masculină: 

Victor Rebengiuc în filmul Tănase 
Scatiu 

Ce ne spune palmaresul? 

În primul rind, că producătorii nu se joacă 
de-a calificativele, ci privesc cu exigenţă 
şi cu spirit autocritic anul cinematografic 
1976; aşa trebuie interpretată neacordarea 
premiului pentru scenariu original. Apoi, 
că literatura continuă să fie sursa princi- 
palelor valori pentru filmul românesc; cel 
mai bun film al anului a fost o adaptare, iar 
premiul acordat anume adaptărilor n-a 
putut alege intre două opere solide, cu 
reale virtuți, consacrindu-le pe amindouă 
ŞI, în sfirșit, că — în domeniul regiei — 
marile promisiuni ale lui '74 și '75, Dan 
Pița, Mircea Veroiu şi Andrei Blaier, au 
confirmat așteptările, adăugindu-li-se un 
talent autentic despre al cărui «suflu» ne 
va vorbi palmaresul anului viitor: Alexan- 
dru Tatos. Ar mai fi de remarcat că Draga 
Olteanu-Matei nu place doar «marelui 
public» și că principiul «rar, dar bine», 
aplicat de Victor Rebengiuc în relaţiile 
cu filmul, s-a dovedit înțelept. 

Pentru palmaresul lui 1977, citeva suges- 
tii. De ce să nu cunoaștem cel mai bun 
film de actualitate al anului? De ce să nu 
alegem (pe baza calculării punctelor primi- 
lor trei clasaţi la toate capitolele) casa de 
filme cu cea mai valoroasă (omogen va- 
loroasă) producţie? Şi de ce n-am acorda, 
în mod public, «tinicheaua de aur» celei 
mai slabe (ne)realizări cinematografice a 
anului? 


lon BUCHERU 


cu înțelegerea tacită a tainelor existențe 
cu încîntarea inefabilă în fața miracolelor 
ei, numai de ochiul liber şi de sufletul ase- 
meni înlesnite. De aceea și-a purtat cu 
cutezanţă şi delicateţe paşii şi privirea 
ătre teme şi subiecte greu accesibile şi 
neincercate, asumindu-și in această ge- 
nerație de cineaşti ai începuturilor privile- 
giul mărturiei unice din lumea ființelor şi 
organismelor infinitesimale, aduse cu 
maximă rigoare și cu o secretă vibrație 
în lumina nebănuită a ecranului, în toată 
varietatea şi cu toate adaptările lor atit de 
versatile, cu fragilitatea lor lipsită de apă 
rare sau cu cruzimea lor inconștientă 
strălucitoare sau ciudate, în frumuseți 
sau urițenii, cu zbaterile lor —vai —atit de 
«umane»! 

Cele mai multe dintre multele sale zeci 
de documentare, filme ştiinţifice şi su- 
biecte de jurnal, ne spun Povestiri din 
lumea Mării Negre, Prin codrii de sub 
apă, ne vorbesc despre Efemerele vie- 
tuind între un răsărit şi un apus de soare 
ne familiarizează cu Leul furnicilor, cu 
Gizele Deltei, cu Fluturele de mătase, 
ru Diatomeele, bijuterii ale naturii. 
Toate — metafore implicite descoperite la 
graniţa dintre ştiinţă și poezie, mitologii ş 


Draga Olteanu. Premiul pentru cea 

mai bună interpretare feminină în- 

tr-un film, Parima, care a afirmat-o 

în mod fericit şi ca excelentă (co)sce- 
naristă. 


Victor Rebengiuc. Premiul pentru 

cea mai bună interpretare masculină 

într-un film care a luat 8 din cele 13 
emii: Tănase Scatriu. 


miniaturi din universul în care facem să 
se retragă mereu în urmă necunoscutul 
Aproape simetrice, in filmografia sa, sint 
titlurile premiilor obținute: Leul de Argint, 
a Veneția in 1962, Pelicanul Alb la 
Mamaia în 1965, Perla de Argint la 
Milano în 1972 și multe altele, pină la 
Marele Premiu, «Cupa de cristal», din 
ltima lună de viaţă. Sint distincţii pentru 
eea ce este emine filmele sale, dar 
şi pentru ceea ce apare exemplar in des 
nul său, pentru eroismul dăruirii sale pr 
fesionale, pentru jul cu care a înfru 
tat suferința şi spectrul propriului stirșit, 
după dispariția, tot atit de prematură, a 
celui alături de care a stat în viaţă şi stă 
în Dicţionarul nostru cinematografic, Ga- 
briel Barta 

Ultimul său film a fost un documentar 

tiv și tandru dedicat tinerelor care 

învață să respire şi să nască. Se intitula 
Si barza a venit! Un ultim gest care ne 
readuce in memorie zimbetul său mereu 
uitat pe buze, ca eșarta transparentă a 
unui steag, la locul lui şi atunci cind 
nu-l desfăşoară vintul 


Valerian SAVA 


actorii 
vremii noastre 


Un „foarte mare; 
care spune 


că altul e și mai mare 


În contextul atitor declaraţii și interviuri 
grandomane și cochete, vulgare și nese- 
rioase ale unor vedete care-şi poartă ego- 
latria pină la stupiditate, ideile lui Gregory 
Peck impresionează prin bun-simţ, echili- 
bru şi inteligenţă. La 60 de ani, actorul se 
privește lucid și priveşte lumea calm și 
fratern. Nici o blazare, nici un plictis. Ma- 
turitatea — susține Peck — nu e deloc o 
tristă consecință a pierderii tinereții, ci 
epoca în care ești conştient de ceea ce 
într-adevăr e important și profiți de această 
conştiinţă. «Sint mai degrabă fascinat de 
îmbătrinirea mea» — de unde și superio- 
ritatea cu care se gindeşte la ceea ce i se 
părea important pină la disperare, în urmă 
cu 30 de ani. Acum acele disperări exagerate 
sint tratate cu un suris: «Am avut sumbre 
perioade de disperare, gata să renunţ la 
totul, dar azi știu că nu e foarte grav să 
suferi un eșec, căci experiența următoare 
se poate dovedi reușită». În orice caz — 
Peck ține să sublinieze că, dacă a ajuns 
cumva la un liman, aceasta se datorește 
fără îndoială şi puterii sale de a ride. De- 
altfel unul din marile sale regrete este nu- 
mărul mic de comedii din cariera sa — cinci 


cronica 
anchetelor 


Obişnuiți să discutați 


un film? Cu cine? 


Revista «Filmul bulgar» (nr. 4/1976) pu- 
blică rezultatele extrem de semnificative 
ale unei anchete sociale: «Cinematograful 
şi spectatorii» — punind în lumină ceea ce 
sociologia modernă numește «efectul post- 
comunicativ» al artei. Acest «efect» apare 
după ce omul a văzut, în cazul nostru, un 
film și se poate defini, mai pe româneşte 
așa: după ce ai ieșit de la film — comunici 
sau nu impresiile tale? Dacă da — cui? 
Deşi întrebarea pare elementară — socio- 
logia extrage din ea cifre şi concluzii pline 
de miez asupra felului cum se formează 
o opinie publică, cum se organizează sen- 
timentul de cultură, cum funcţionează me- 
canismele unei estetici colective, toate 
acestea răsfringind un anume nivel al 
puterii de comunicare sociale. 

Prima intrebare — «după ce vedeți un 
film, împărtășiți impresiile dumnea- 
voastră altor oameni?» — a dat următoa- 
rele procente: 

1. De cele mai multe ori 

2. Totdeauna 

3. Rareori 

4. Niciodată 

5. N-au răspuns — A 

Se vede bine că trei sferturi din «subiecți» 
obișnuiesc să discute un film, creînd astfel 
acea «publicitate orală» atit de importantă 
în circulația și succesul unei opere. Dar 
aceste categorii de răspunsuri permit la 
rindul lor diferențieri: printre spectatorii lui 
«totdeauna», femeile sint preponderente 
(34%, față de 29% bărbaţi) — ceea ce, ca să 
spunem așa, dă anchetei un plus de ade- 
văr, dacă ne gindim la experienţa fiecăruia 
dintre noi... Dimpotrivă, în grupa lui «rare- 
ori» predomină bărbaţii (28,5% față de 
20,1%). Între cei 40,4%, din prima categorie 
— ca să fie bună pace! — procentele de 
bărbaţi și femei sint egale. Nivelul de in- 
struire are o pondere serioasă (mai mult 
de jumătate dintre cei care discută «rare- 
ori» un film au doar o instrucţie elementară), 
după cum meseriile dau și ele o coloratură 
specială tabloului de mai sus. O a doua în- 
trebare — «dacă discutaţi după ce aţi 
văzut un film, cui împărtășiți aceste 
impresii?» — a „permis degajarea urmă- 
toarelor date (suma procentelor e mai 


Gregory Peck: «Eroul meu e omul vulnerabil» 


filme vesele din cincizeci. El admite că 
producătorii n-au avut încredere în calită- 
țile sale de fantezist comic. «Totuşi — of- 
tează Peck — după Vacanţele romane 
cu Audrey Hepburn, am sperat că voi fi 
asaltat de scenarii comice, dar n-a fost așa». 


Nevena Kokanova: 
actrița mai 
îndrăgită a cinefililor bulgari 


mare de 100, căci subiecții au avut dreptul 
la mai multe răspunsuri): 1) celor din fa- 
milie, 64,0%; 2) prietenilor — 50,6%; 3) cole- 
gilor — 36,2%; 4) în cursul unor dezbateri 
— 5,5% 5) fără răspuns — 2,9%, Din nou 
femeile constituie «elementul-motor» în 
primul grup, al celor din cadrul familial 
(69% tată de 59% bărbaţi). Bărbaţii sint 
primii în categoria a doua a «discuțiilor cu 
prietenii» (56% față de 45% femei). Din 
punctul de vedere al virstei, tinerii au ca 
parteneri preferați prietenii: de la 15 la 
18 ani, 90%; de la 19—24 ani — 75%; între 
30—50 ani — «colegii» vin înaintea «prie- 
tenilo» ca preferință. Pentru ca,o dată cu 
imbătrinirea, comunicarea cu prietenii să 
descrească, permițind familiei .să-și mă- 
rească ponderea. 


Privindu-şi cariera mai cuprinzător, Peck 
ajunge la citeva concluzii de cert interes 
artistic, deci şi politic şi social. Talentul 
său s-a impus în condiţiile unor anumite 
mutații ale gustului și înțelegerii publicului 
(deşi actorul mărturiseşte că nu are o 


cronica 
eroului real 


Un copilaş cu care 
vezi pe dracul... 


Acest băiețaş, drăgălaș și îngeraş, 
încă în pantalonaşi, e numit de colegii 
săi «monstrul». Mama lui nu neagă: 
«Toţi copiii sint nişte mici monştri». 
(Ei pe dracu' am spune, dar mai bine 
ne muşcăm limba...) «Al meu nu face 
excepție. Cu singura deosebire că el 
joacă în filme»... Dacă mămica și tăticu 
— un obscur fierar de la marginea 
Londrei — sint mulțumiți, de ce ne-am 
da noi de ceasul morţii? Uite de ce: noi 
trebuie să ne speriem! Milioane de spec- 
tatori trebuie să iasă îngroziţi de la 
film, după ce-au văzut ce-i în stare, 
copilaşu'... Copilașul nu e doar un 
monstru, el e însuși diavolul, satana. 
Harvey Stephens — cum îi zice — e 
eroul principal şi cit se poate de negativ 
al filmului american de uriaș succes, 
— dragă doamne, am spune, dar iar ne 
mușcăm limba — intitulat pe șleau 
«Blestemul». Nu drăcuşor — ci dracul 
în persoană, Harvey seamănă pe ori- 


Așa arată 


ucigă-l toaca» în filmul de groa 


încredere oarbă în reacţiile publicului). 
Aceste schimbări se datoresc indeosebi 
războiului care a modificat optica asupra 
eroului invulnerabil, fermecător și strălucit, 
à la Clark Gable, Gary Cooper sau John 
Wayne. «Supraoamenii» şi-au pierdut cre- 
dibilitatea: «Omul — spune pertinent Peck 
— a devenit mai fragil, mai vulnerabil, iar 
publicul simte obscur nevoia de a vedea 
pe ecran personaje reprezentative ale aces- 
tei vulnerabilități. Probabil că în mine se 
recunoaște tocmai un asemenea erou vul- 
nerabil», anti-eroul. În mod semnificativ, 
Peck leagă succesele sale (de anti-erou) 
de reușita lui Burt Lancaster, un om tot 
din generația sa, care s-a impus prin ima- 
ginea «uriașului învins», relevind astfel 
«celălalt chip al Americii». 

Nu-i mai puțin adevărat că și această 
imagine a Americii s-a schimbat, dat fiind 
că «America rurală, aceea a cow-boy-lor 
şi a pionierilor, cea care a produs atitea 
personaje foarte marcate şi foarte tipizate 
adoptate de cinema, acea Americă nu mai 
există». Peck observă: «Actualul chip al 
Americii este cel al unei țări urbanizate, 
un chip mai intunecat, mai chinuit, ceva 
mai bolnav, nu mai puțin autentic decit 
America de ieri». Cu o minunată generozi- 
tate — de loc uimitoare la un om atit de 
echilibrat şi pătrunzător pentru care pro- 
tesia de actor se caracterizează nu prin 
mofturile și capriciile ei ci prin demnitatea 
eil — Peck aduce un omagiu noilor tipuri 
artistice produse de această nouă Americă: 
«Priviţi-i pe Dustin Horman, pe Al. Pacino, 
priviți-le fețele extraordinare, priviţi talentui 
nu mai puțin extraordinar al acestor chi- 
puri! Generaţia mea, la aceeași virstă, nu 
avea talentul lor și sint convins că atunci 
cind noi vom fi de mult uitaţi, de ei încă se 
va mai vorbi...». 


unde trece teroarea, singele, lacrimile 
şi ce-o mai fi de semănat ca lumea să 
devină în sfirșit un infern și tot produ- 
cătorul să prospere, căci de la binele 
infernului depinde azi soarta multor 
filme americane. N-a fost uşor să nime- 
reşti o asemenea idee — dracul sub 
chipul unui îngeraș! 500 de candid-can- 
didaţi (cuvintele ni se împleticesc...) 
au fost chemaţi în paradisul regizoral 
şi niciunul nu a corespuns — fie că 
erau prea drăguţi și tandri, fie că erau 
prea turbulenți. Harvey era tocmai ceea 
ce trebuia pentru a fi diavolul-care-ride- 
în-cimitire: nici prea bon-bon, nici prea 
bu-bu! Regizorul l-a ochit şi i-a zis: 
«Vino cu mine să ne jucăm. Te iau într-o 
mașină, tu te faci că nu vrei și strigi: 
«Tată, nu mă ucide!» Harvey — cu o 
scurtă experiență a unor reclame de 
televiziune în care recomanda alimen- 
tarea cu fulgi de cereale! — a jucat 
perfect: maturul regizor s-a ales cu 
buza ruptă şi băiatu' cu contractul. 
Lumea fuge ca nebună să vadă «Bles- 
temul», să dirdiie, să se defuleze, ba 
chiar să se deconecteze, conform noii 
strigături: «Nimenea nu mai dansează, 
toată lumea delirează»... «Monstru» con- 
secvent, Harvey a văzut filmul fără urmă 
de groază. Angelic, puştiul a declarat 
foarte inteligent «Nu mi-e frică decit 
cind rămin singur în întuneric». Dar în 
surioara sa se adună forțe obscure, 
infernale: ea e geloasă că în loc să se 
ducă la şcoală, frățioru' se duce să 
filmeze! Asta conflict modern, copiii 
moșului! 


Blestemul 


„Şi aşa arată în viață micuțul artist. Mînca-l-ar mama! 


j S 


m 


filmul 
politic 


Roșul, 
culoarea memoriei 


Într-o producţie nu odată criticată pentru 
caracterul ei apolitic, superficial, intimist 
şi vulgar* — Afișul roșu al tinărului regi- 
zor francez Frank Cassenti a adus o vibra- 
ție adincă la care critica serioasă a reacţio- 
nat generos. E un film angajat deschis pe 
poziţiile Rezistenței, «cintind» original unul 
din cele mai eroice episoade ale luptei 
antihitleriste: împuşcarea celebrului grup 
de emigranţi revoluționari, grupul «Manou- 
chian», format din 22 de bărbaţi — italieni, 
spanioli, români, armeni — asupra cărora 
regizorul se întreabă: «Cine ar putea crede 
azi că străini care abia invățaseră franceza, 
au murit cîntind Marseilleza ?». Singura fe- 
meie a grupului — o româncă, Olga Bancic, 
— a fost executată cu securea la închisoa- 
rea din Stuttgart. Ocupanţii naziști au dat 
o mare amploare procesului pentru a sti- 
mula instinctele xenofobe și a vehicula 
ideea că Rezistenţa franceză e în mlinile 
unor «străini de neam»... Cassenti a găsit 
cițiva martori supraviețuitori, urme esen- 
țiale, dar a dezvoltat ancheta dindu-i o 
estetică de mare sugestie, combinind in- 
terviul cu commedia dell'arte, «jocul» acto- 
ricesc cu documentul, permiţind astfel un 
flux continuu al emoției și al lucidităţii 
între trecut, azi și miine. Sinopsisul filmu- 
lui ne redă cei mai clar «mecanismul» liric 
şi dramatic al acestei opere consacrate 
«poporului de umbre», cum a numit pentru 
totdeauna Malraux, Rezistenţa. 

În întunericul ecranului, voci dialoghează: 
«Ascultati, nu uitaţi ceea ce s-a intimplat 
în urmă cu 30 de ani, cînd cei mai mulți 
dintre noi nu se născuseră... 30 de ani 
nu-s atit de departe. Nu poate fi uitat de 
ce au trăit şi au murit ei... — Nu, însă mă 
întreb cum să vorbim despre ei cind nu 
ştim mai nimic despre ei... — Vom porni 
de la fapte istorice şi povestea lor va fi a 
noastră». Filmul începe în dimineaţa zilei 
de 21 februarie 1944. Un grup de bărbaţi 
înaintează spre plutonul de execuţie insta- 
lat pe muntele Valerian: e grupul Manou- 
chian. Azi, în decorul teatrului Cartușeriei 
de la Vincennes, o trupă de artiști se pre- 
gătește să primească vizita unor supra- 
vieţuitori din Rezistență. O femeie, Melina 
Manouchian, le vorbește despre lupta ei, 
a soțului ei în timpul ocupaţiei: «— În Franţa 
noi am fost primii care am luat armele, deşi 
nu eram francezi... Dar cuvintul «libertate» 
nu are patrie»... Invitaţii continuă să so- 
sească. De-a lungul unei zile în care oa- 
menii vor minca, vor bea, vor ride şi vor 
dansa, memoria istoriei se va trezi și va 
lega trecutul cu prezentul. Actorii, îimbogă- 
titi de mărturiile şi faptele istorice ale Re- 
zistenței, îşi propun să pună în scenă 
această memorie a supraviețuitorilor. Ei 
«devin» cei 23 din «grupul Manouchian» 
şi reconstituie, pentru publicul lor, acțiu- 
nile cele mai semnificative ale luptei lui. 
Se instaurează astfel un traiect neintrerupt 
între trecut și prezent, între istorie şi amin- 
tire, un parcurs care ne duce de la războiul 
civil din Spania la Chile de azi. Se lasă 
noaptea. Se aprind proiectoarele. Specta- 
colul începe... 

— Ce sensuri atribuiți titlului: Afișul 
roșu? —a fost întrebat Cassenti de «L'Hu- 
manité». 

— Cel puţin două. Unul istoric: cind hitle- 
riştii au pus pe ziduri afișul care anunța 
condamnarea, francezii l-au numit «afișul 
roşu». Al doilea ține de faptul că această 
culoare roșie vehiculează elanul revoluţio- 
nar pe care am vrut să-l pun în evidență». 


*) Statisticile au inregistrat in 1976 o scădere 
in frecventarea sălilor de cinema din Franţa. 
Cineaştii francezi sint foarte îngrijorați pen- 
tru 1977. Ei eu refuzat de două ori să ia parte 
la lucrările comisiei oficiale care examinează 
proiectele viitoarelor filme şi bugetele lor. 
Majoritatea dosarelor prezentate aparțineau 
unor producții pornografice de mic deviz 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 


realizată de Radu COSAȘU 


ronica 
succeselor 


Dansind la 65 de ani 


Mare succes la Las Vegas: Ginger 
Rogers a reapărut pe scenă într-un show 
fastuos, sărbătorindu-și 50 de ani de la 
debutul artistic. Presa entuziasmată, 
spectatorii de asemenea, producătorii 
fericiți şi ei — toată lumea era convinsă 
că acest triumf va fi încoronat de o altă 
veste minunată, vestea așteptată de ani 
şi ani de zile... Nu. Dezamăgire, deza- 
buzare, evenimentul nu va avea loc! 
Fred Astaire — căci evident despre el 
e vorba în «enigmă» — a refuzat miro- 
bolantele propuneri de a reface cuplul, 
altfel nemuritor, chiar după acest succes 
al fostei sale partenere. Nimic nu-l poate 
convinge pe Astaire (azi la 77 de ani) 
să revină asupra hotăririi sale: «Nu voi 
mai dansa niciodată în publici». 


depoziții 


„Șatra“ şi „credo-ul'“ 
autorului ei 


Satra a constituit — fără Indoială — 
unul dintre cele mai mari succese de 
public ale stagiunii cinematografice 
bucureştene. Filmul lui Emil Loteanu 
a ținut afișul la «Patria» citeva luni 
impunindu-se prin poezia sa vigu- 
+oasă, printr-un romantism excepțio- 
nal al culorii, printr-o vitalitate rar 
întilnită. Sint, de altfel, citeva dintre 
«ideile fixe» ale acestui tinăr regizor 
sovietic (născut în 1936), mărturisite 
pe larg într-o discuţie cu unul dintre 
redactorii revistei «Le film sovietique» 
(nr. 11/1976). 


Încă un Oscar pentru 
„logodnica lumii“ 


Pină la Gladys Smith, nici o actriță 
de film nu şi-a văzut numele înscris pe 
un generic. Cu Giadys Smith, această 
stare de lucruri — incredibilă pentru noi, 
azi —a luat sfirșit. Gladys Smith a impus 
numele primei vedete feminine în cine- 
ma; acest nume e Mary Pickford. Sosită 
și rătăcită în Hollywood, fată de om 
sărac din Toronto, ea face citva timp o 
clasică «dublură», pentru ca — exact 
«ca-n filme» — să ajungă rapid, condusă 
de un geniu ca Griffith — «micuța 
logodnică a Americii», adulată de toți 
producătorii, pornind o carieră prodi- 
gioasă, întreruptă în plină glorie (ca 
Garbo), după 1930. Va fonda în 1919 — 
cu Griffith, Douglas Fairbanks şi Chaplin 
— celebra firmă «Artiştii asociați» la 
care va fi acționară pină în 1960. Voiajul 
ei de nuntă cu Fairbanks, în 1920, va 
intrerupe circulația la Londra. pat 
ore... Înnebunindu-ne bunicii intr-o vre- 
me cind talentul era superior tehni- 
cilor publicitare, Mary Pickford primea 
cite 18 000 de scrisori pe săptămină, în 
12 cutii poștale deservite de 7 secretare! 
Se va retrage majestuos,nu ca «micuță 
logodnică», precum pornise, ci ca «im- 
părăteasă a filmului»... La 82 de ani, ea 


Un show cu Ginger Rogers, 
la aniversarea a 50 de ani 
de la începutul 

carierei dansante 

şi muzicale: 

«Moi, je ne regrette 

rien !» 


În primul rind, extrem de semnifica- 
tiv pentru opțiunile sale artistice sint 
“filmele care au lăsat o urmă adincă 
m viaţa mea» Strada lui Fellini — «film 
care pare iluminat în întregime de ra- 
zele soarelui»; Zboară cocorii — «ope- 
ră uimitor de naţională, tocmai de aceea 
pricepută de întreaga lume»; Bogdan 
Hmelnițki al lui Igor Savcenko, care 
«a reluat principiile lui Eisenstein, din- 
du-le un caracter inainte de toate emo- 
tional și nu rațional». Pentru a defini 
si mai bine personalitatea lui Loteanu, 
trebuie citați maeștrii săi direcţi, de la 
Institut regizorul Grigori Roşal, «in- 
truchiparea bunătăţii, artist care ne-a 
dat o dragoste imensă de viață, de fru- 
mos, de oameni» şi operatorul Anatoli 
Golovnia, secundul fidel al lui Pudovkin, 
cel care în citeva fraze simple «ne-a 
dezvăluit misterele cinema-ului»; lozin- 
ca lui, atit de dragă artei lui Loteanu era: 
«Faceţi un cinema poetic!» 

În lumina acestor mărturisiri şi pa- 
siuni, «credo»-ul regizorului sună con- 
vingător şi plin: 

— «Mă atrage frumusețea de spirit 
a omului simplu. Fiinţele dotate cu o 
mare bogăție spirituală sint adeseori 


superioare mediulul și epocii lor. Visele 
lor, elanul lor către lumină nu sint, 
desigur, capabile întotdeauna să le adu- 
că ceea ce doresc. Dar viaţa trăită de 
ele devine o experienţă socială, un ca- 
pital moral pentru umanitate. În filmele 
mele am căutat să dezvălui forța unor 
asemenea experiențe». 

Foarte interesantă este opoziţia lui 
Loteanu la imixtiunea literaturii în film, 
refuz de cel mai bun augur pentru desti- 
nul unui cineast tinăr: 

— «incerc să fac filme care nu pot 
fi descrise prin cuvinte, așa cum, de 
pildă, nu poţi descrie o statuie. Acest 
cinema antiliterar mi-e drag. Altfel... 
aș scrie poeme. Tolstoi spunea că tre- 
buie scris aşa cum gindeşti. Aplicat 
la cinema «a scrie» inseamnă «a filma». 
De ce se introduc, deseori, în film, sche- 
me ale literaturii, construcții, forme, rit- 
muri de-ale ei? De ce, de pildă, un film 
nu ar putea fi creat după un principiu 
muzical? Melodia exprimă totuși mai 
bine psihologia, sonoritatea şi sensul 
Unui film...» 

Proiectul — încă vag — al lui Emil 
Loteanu este o evocare cinematogra- 
tică a copilăriei sale. 


La 21 de ani, Mary Pickford, fetița inocentă 
în luptă cu viața, săracă și curajoasă, înveselind o Americă... 
6l de ani mai tirziu: o doamnă demnă, elegantă, 


în fața căreia lumea mai dă o lac 


va primi un Oscar de onoare la locuinţa 
ei din Beverly Hilis. (Primul ei «Oscar», 
in 1929, pentru «Cocheta»), motivin- 
du-se sobru și rece:... «pentru contri- 


nă melancolică „un Oscar 


buţia unică la dezvoltarea filmului mo- 
dem și a industriei cinematografice». 
Un suris extraordinar luminează o clipă 
tunelul timpului şi ariditatea formulelor. 


Diana Ri 


shakespe 1, 


super-detectivul James Bond 
și s-a reîntors la teatru şi la piesele lu 


de a reuşi este, printre altele, arts 


m O pagină de istorie. În cursul 
unei singure zile —31 decembrie 1917 — 
în ajunul unui an și al unei ere noi din 
istoria Rusiei postrevoluționare, Marele 
Principat al Finlandei, anexat arbitrar de 
mai bine de 100 de ani la imperiul ta- 
rist, a primit independenţa din partea 
noului guvern al comisarilor poporului. 
Nu trecuseră două luni de la înfăptuirea 
Marii revoluţii şi Lenin decidea să facă 
din acest act un simbol al viitoarei po- 
litici externe a U.R.S.S. Filmul regizo- 
rilor Viktor Tregubovici și Edwin Linne, 
Încrederea, este o producţie sovieto- 
finlandeză ce urmăreşte evenimentele 
acelei zile. Personajul central al filmului 
este însuși V.I. Lenin, și dificila sarcină 
de a-l interpreta a revenit renumitului 
actor Kiril Lavrov. 

W Undeva, în lrianda. Așa după 
cum «Cartea de la San-Michele» era o 
cintare a insulei Capri, romanul de mare 
succes al scriitorului Michel Deon, Ta- 
xiul mov, este un prilej de evocare a 
Irlandei. O irlandă cu pajiști proaspete, 
cu ape repezi şi reci, cu primăveri vin- 
toase şi pline de parfumul și de chema- 
rea oceanului, unde acţiunea și ficțiu- 


Robert De Niro, a debutat sfidind 
toate tiparele şi tipurile hollywoodiene 
El se află astăzi la Hollywood pen- 
tru a juca într-un film despre miturile 
şi oglinzile de ale Holly- 
woodului de Într-o com- 
panie mai mult decit prestigioasă. 
Filmul, o ecranizare a romanului 
«Ultimul nabab» de Scott Fitzge- 
rald, poartă pe generic semnăturile 
scenaristului Harold Pinter şi ale 
regizorului F Kazan 


N A 
p 


FIN aa 


g, o actriță care s-a lansat pe sce! 
după care a gustat din glo 


şi cinematografului (într-unul din 


le londoneze în repertoriul 
meră a televiziunii 
aimoasele episoade cu 
nu star-systemului 


ine a spus că 


l să spur 
ikespeare. 
de a renunța? 


T 
are tatăl său, fost 
vede sub fo 


Un inginer (șomer) 


or 


de cinem 
rbanks, O t 
terpreteze pe Alice în 
de dra 


nea, cu întflnirile, iubirile ṣi regretele ei 
sint, după cum spunea chiar scriitorul, 
«o viață inexistentă, ca un copil ce-şi 
spune singur povești cu indieni şi cow- 
boys în fundul unei grădini pașnice». 
Şi totuşi această viaţă iluzorie, desfă- 
şurată în cimpia de unde linia mării şi 
a cerului se contopește în umbra vio- 
letă a norilor, prinde acum viaţă «reală» 
în filmul lui Yves Boisset. Pentru a-i 
întruchipa pe eroii lui Deon, cineastul 
a alcătuit o distribuție insolită, alătu- 
rindu-i pe Fred Astaire, pe Charlotte 
Rampling, pe Philippe Noiret, pe Agos- 
tina Belli. Pe Fred Astaire, pentru care 
dansul şi mitul dansatorului sint acum 
doar nişte ecouri, oarecum indiferente, 
venite din altă viaţă, pe Charlotte 
Rampling pentru că pune în fiecare rol 
toate visele și fantasmele ei (acum se 
pregăteşte să o reinvie pe ecran pe 
faimoasa Coco Chanel), pe Philippe 
Noiret pentru că s-a declarat fascinat 
să-i dea replica lui Astaire, care i-a 
fost idol, cîndva, în tinerețe. Ce i-ar 
putea mai bine reuni, pe acest scriitor 
francez visind la irlanda, pe actrița en- 
glezoaică poposită după lungi escapade 
în Afganistan, pe fostul rege al step- 


mă de Douglas | 

ră artistă amatoare care s-o in- | cè 

țara minunilor. Şi o poveste | 

oste, pe fundalul unei nu prea vesele socie- | poposeşte împreună cu fami 

tăți de consum (Patrick Dewaere şi Miou-Miou în | C 
F de | cs de Maurice Dugowson) 


ului de la M.G.M.. pe regizorul preocupat 
pină acum de filme politice, decit taxiul 
mov din titlul poveștii, mov ca lavanda 
landelor irlandeze, cind se lasă serile 
mov? 
În obiectiv 

e Un roman clasic al genului şștiin- 
țifico-fantastic, insula doctorului Mo- 
reau de H.G. Wells va fi ecranizat în 
regia lui Don Taylor. În rolurile princi- 
pale, Burt Lancaster şi Michael York. 

@ Cuplul care nu o dată a adus suc- 
ces comediilor italiene dulci-amărui, à 
la Eduardo de Filippo — Sophia Loren 
și Marcello Mastroianni — revine într-o 
satiră social-politică semnată Ettore 
Scola, numită Sărbătoare națională. 

e Amintindu-și de succesul uluitor 
al adaptării romanului lui Fielding, Tom 
Jones, regizorul Tony Richardson s-a 
gindit să curme lunga perioadă de uitare 
şi multele sale filme «anonime», ecra- 
nizind un alt roman, tot de Fielding, şi 
tot în maniera sarcastică şi plină de 
vervă caricaturală a primei adaptări. 
Este vorba de filmul Joseph Andrews 
cu Ann Margret şi Peter Firth. Nenoro- 
cirea este că filmul va avea de Infruntat 
prezența pe ecrane a unei capodopere 
povestind tot secolul XVIII și tot un 
roman picaresc: Barry Lyndon de Stan- 
ley Kubrick. 

E Destinul unui carierist. Un tren, 


într-o dimineaţă de vară, Un om care se 
prăbușește sub roți. Sinucidere? Ac- 
cident? Crimă? Filmul regizorului so- 
vietic Aleksandr Surin, Ameţeala, re- 
constituie, din meandrele unei anchete 


proiec- fi 
c 


polițiste, portretul unui om. Incet-incet, 
ca-ntr-un mozaic, se recompun cariera, 
iubirile, aspiraţiile unui om: încet-incet 
filmul încetează de a mai fi un tradițio- 
nal «căutaţi criminalul», pentru a ajunge 
la punerea în discuţie a unui caracter. 
A unui caracter minat de ambiţii, de 
egoisme, de lipsă de scrupule față de 
cei care l-au iubit. Amețeala este ame- 
teala reuşitei cu orice preţ, a arivismului 
şi carierismului. Rezolvarea cazului în 
sine devine un pretext. Şi căderea din 
tren a personajului, o metaforă a ceea 
ce procurorul defineşte într-un tirziu: 
«Căderea lui precedase demult. mo- 
mentul morții». Anatoli Papanov, Irina 
Mironişcenko, Jana Prohorenko apar 
în rolurile principale. 

N Cărările iubirii. Ea, o tinără infir- 
mieră. El, un tinăr inginer. Se iubesc. 
Nimic mai simplu. Nimic mai complicat 
totuşi. Pentru că viaţa, obligațiile mo- 
rale, profesionale, familiale ale fiecăru- 
ia îi țin departe unul de altul. Dar ei se 
străduiesc să nu renunţe unul la celă- 
lalt. Chiar atunci cînd s-ar părea că 
sentimentele lor dau semne de obo- 
seală, capătă riduri şi îşi pierd străluci- 
rea. Regizorul polonez Leon Jeannot a 


imul iugoslav m 
Șatra, iată 
a pitorescului, f 
Intr-o zi, o brună şi patetică 


Californie, unde trăieşte eternul şi simpaticul bur 
Lemmon. Şi... şi-am încălecat pe-o şa. Filmul se intitulea 


încercat cu filmul Sentimente com- 
plicate, să descrie toate acele meandre, 
toate acele stări sufleteşti, indecizii și 
impulsuri care aduc cu ele maturizarea 
şi împlinirea unei dragoste adevărate. 
O temă cit se poate de complicată, 
după cum se vede. 

E Foto-film. Louis Daguerre a fost 
inventatorul fotografiei și al plăcii foto- 
grafice. Al instantaneului, al portretului 
de familie într-un interior cu pereţi de 
carton pictat, unde personajele strinse 
în grup privesc intens acel loc miste- 
rios de unde urmează să zboare «păsă- 
rica», Deasupra obiectivului aparatului 
cu trepied şi mantie neagră, în faldurile 
căreia se ascunde fotograful. Louis 
Daguerre a inventat cu o sută și mai 
bine de ani în urmă amintirea colectivă, 
în cartoane cafenii, de unde ne privesc 
personaje, cu un vag aer de familie, 
costumate parcă pentru a face figurație 
într-un film de epocă. Există la Paris 
într-un cartier popular, o stradă numită 
Daguerre. Şi ce omagiu putea fi mai po- 
trivit amintirii fotografului, decit o suită 
de instantanee de pe strada ce-i poartă 
numele? E o idee minunată pe care re- 
gizoarea Agnès Varda (Clăo de la 5 
ia 7) a materializat-o într-o emisiune de 
televiziune, Daguerréotypes. Bistro- 
uri, băcănii, mercerii, ghicitoarea din 
colț și iluzionistul din piaţă, o întreagă 
lume se dezvăluie lumea străzii și a 
figurilor anonime, transfigurate în amin- 
tiri fără virstă. Documentarul nu e docu- 
mentar în viziunea lui Agnès Varda, ci 
o privire insolită și nostalgică asupra 


întîlnit si tio 
întîlnit şi fig 


acum şi studiourile < 
armecului şi frumu 
frumusețe, Gene 


c 


x şi vrăjitoarea 


unui prezent transtormindu-se neobosit, 
neiertător în trecut. 

E Cannes pe Sena. Două văduve 
ilustre — doamnele Harry Langdon și 
Buster Keaton, nouăzeci de ghizi, patru 
săli de proiecție, douăzeci şi opt de 
filme: rivalul festivalului de la Cannes a 
apărut. Este vorba de festivalul cinema- 
tografic de la Paris, dominat în ultima 
sa ediție nu de selecţia franceză, ci de 
cea vest-germană. Mina de sticlă de 
Werner Herzog, Ruleta japoneză de 
Rainer-Werner Fassbinder, Lovitura de 
grație de Volker Schloendorii sint ca- 
petele de afiș, pe tematici unde domină 
preocuparea pentru problemele sociale 
şi politice a unor cineaști care și-au făcut 
un renume din virulența demascatoare 
a unor aspecte ale lumii în care trăiesc. 
În rest, o selecţie franceză destul de 
ştearsă, exceptind ultimul film al lui 
Jacques Rivette, Noroit, şi o mulțime 
de titluri şi nume, fie americane, fie 
braziliene sau italiene, în mare parte 
inedite. De altfel organizatorii nici nu 
pretind să concureze Cannes-ul: «Pa- 
risul nu urmăreşte să se substituie 
Cannes-ului, ci să înlocuiască Veneţia 
dispărută». E vorba de Veneţia Mostrei 


după fi 


iln 
ne sint 
i... vieții nomai 
vieve Bujo! 
a ei într-un orăşel din însori 


Į] 
Ja 


oana 


O 


cinematogratice, atit de celebră pe vre- 
muri. Rămine de văzut dacă va putea 
festivalul parizian să aspire la faima 
falnicei Veneţii de odinioară. 


N Patru cineaști. In tabelul noilor 


filme cehoslovace, fie în premieră, fie 
încă pe platouri, atenţia este atrasă de 
citeva nume de cineaşti cărora le da- 


TAD 


fructuoasă colaborare cinemato- 


grafică s-a stabilit între studiourile 


în 
de 
K) 
În 
Ku 


sovietice şi cele japoneze. Se lucrează 


prezent la o coproducție, o pov 
dragoste, intitulată Leni» 
to, în regia lui Serghei Soloviov. 
rolurile principal Komaki 
irihara, Iuri Solomin şi Aleksandr 
Zburevy 


torăm amintiri cinefile de calitate. Ast- 
fel, Karel Kachyna a realizat o adaptare 

ică a vestitului basm de Ander- 
sen, ca sirenă Jaroslav Papousek 
(autorul serialului cu familia Homolka) 
a realizat din nou o comedie, Pină la 
urmă ne înțelegem, în centrul căreia 
se află un puști de 16 ani, faţă în față 
cu problemele dragostei. Otakar Vavra 
(Zilele trădării) lucrează la un docu- 
mentar artistic în două serii numit Eli- 
berarea orașului Praga, evocind eve- 
nimentele anilor 1944-45. Jaromir Jires 
a încheiat şi el o poveste a cărei ac- 
tiune se petrece după sfirșitul primului 
război mondial. Titlul filmului: Insula 
egretelor argintii. 


N Un film pentru o actriță. Pariul, 
foarte dificil, ținut de André Cayatte 
(Nu iese fum fără foc) cu filmul 
Autopsia unui monstru este de a abor- 
da o temă, extrem de actuală în realita- 
tea occidentală — răpirea de copii și 
cererea de răscumpărare — fără a folosi 
nici una din metodele filmului de sus- 
pens poliţist, fără a folosi trucurile dra- 
maturgice inerente cre atmosterei 
unui astfel de film. Regizorul a încercat 
să substituie toate elementele de mon- 
tare, evoluţiei personajului principal: o 
mamă căreia i-a fost răpit copilul. «Ce 
m-a pasionat — spune Cayatte — este 
ideea confruntării acestei femei cu ră- 
pirea fiicei sale, și a intruziunii inevita- 
bile a presei, justiției și poliției, care, 
într-un fel, o deposedează de propria 
ei tragedie. În momentul în care apare 
la televiziune implorind răpitorii necu- 
noscuți, ea devine victimă nu numai a 
lor, dar a tuturor acelora care vor s-o 
ajute și s-o consoleze: zile în şir ea este 
victima agresiunii actului criminal dar şi 
a agresiunii binefăcătorilor. Filmul este 
un fel de poveste dramatică intimistă, 
petrecută în public. Pe de aită parte 
spectatorii nu vor vedea, auzi sau şti 
decit ceea ce femeia aude, vede și ştie. 
Nu există nici o scenă în care ea să nu 
fie în cadru. Ceea ce a pus serioase 
probleme de construcţie a scenariului.» 


Ceea ce fără îndoială a insemnat şi 
pentru actriță o foarte dificilă pertor- 
manţă. Dar actrița se numeşte Annie 
Girardot și cineastul a știut ce face 
atunci cind i-a lăsat tot filmul pe umeri. 


N Un erou romantic. A fost odată 
un paj al regelui Cazimir care a ajuns 
hatman al cazacilor zaporojeni și a dat 
mult de furcă atit țarului Petru cel Mare 
cit şi regelui Carol al XII-lea al Suediei. 
A fost odată un erou polonez numit 
Mazepa care, deşi a sfirșit părăsit de 
toţi, în Turcia imperială de la începutul 
secolului XVIII, a stirnit imaginaţia eu- 
ropeană în cel mai înalt grad: Voltaire, 
Byron, Victor Hugo și Pușkin l-au evo- 
cat în operele lor. Epopeea acestui erou 
este astăzi povestită cinematogratic de 
regizorul Gustav Holoubek, nu însă 
după un scenariu obișnuit evocarea 
porneşte de la tragedia scenică Ma- 
zepa de lulius Slowacki, scrisă în plină 
epocă romantică, la Paris, în 1839. Di- 
namismul situaţiilor, ca și noblețea fi- 
gurii eroului principal l-au convins pe 
cineast să întreprindă dificila operație 
de transpunere teatru-film, romantism- 
naraţiune epică. 


ranii. Dacă ar fi să găsim un 


echivalent în literatura bulgară al ro- 
manului «lon» de Liviu Rebreanu, aces- 
ta ar fi Nora de Gheorghi Karaslavov. 
Un roman al pămintului, al setei de pă- 
mint, care devine o tragedie. Un roman- 
portret al satului bulgar din primii ani 
ai secolului XX. Nora va fi ecranizat 
de regizorul Vasili Mircev în forma unei 
fresce a unei lumi astăzi dispărute: 
satul chiaburilor și arendașului, satul 
nesfirşitelor drame ale avuţiei şi sără- 
ciei. Satul de dinaintea instaurării so- 
cialismului 

E Peisaj inainte de bătălie. Cit. ar 
părea de ciudat, Amendament adus 
legii pentru salvgardarea statului 
este un titlu de film. Un titlu pentru o 
vastă evocare istorică a unor momente 
cruciale din viața politică a Bulgariei. 
Regizorul Ludmil Stoikov s-a oprit asu- 
pra confruntărilor parlamentare ale ani- 
lor 1925, cind s-au opus, pentru prima 
oară cu o coerență semnificativă, cu o 
claritate definitivă, forțele stingii, şi în 
primul rind comuniștii, cu reprezentanții 
ideologiei fasciste sau fascizante care 
l-au adus în fruntea statului pe Ţankov 
şi dictatura sa militaro-represivă. Ade- 
vărat document istoric, filmul nu evită 
numărul mare de personaje și de ac- 
țiuni paralele, necesare redării cit mai 
exacte a atmosferei acelor zile. 


Rubrică redactată de Dan COMŞA 


În așteptarea filmului în care va 


nel, C lotte 
filmul lui Yves Boisset, 
Tot o poveste de 
lă de altădat 
știlor verzi, pașnică, 
departe de lumea dezlănțuită. 


F, 
nema 


Momentul cheie 
al filmului: King-Kong 


nează supersonicele ca pe muşte “ 


t i cu f 
Turnul infe 


e publicitară de multe milioane 


pregătea: 
cu ochii p 


lui din 1 


buni s 


telescopuri 


Noaptea 
cea mai lungă... 


Intrăm în tebruarie, da, 
anul cel nou s-a așezat 
de mult pe roate, și timpul 
trece repede, lumea a 
inceput să se gindească 
la... revelioanele viitoare, 
dar rubrica aceasta nu 

poate merge mai departe, în pas cu 
(tele) viața, fără a se reintoarce o clipă 
cu gindul la noaptea dintre ani, la 
noaptea aceea cea mai lungă din toate 
(tele) nopțile anului, în care ne-am 
aşezat în (tele) fotolii la sfirşit de '76 şi 
ne-am ridicat în '77, la capătul a (le-am 
numărat, dar nu le-am simţit) 532 de 
minute de (tele) revelion, la capătul — 
deci — a vreo șase filme de lung-metraj, 
şase!, care au strins în ele citeva bune 
mii de ore muncă, de talent, de fantezie 
Telerevelionul a fost și va fi un tele- 
scop dintre cele mai importante, și nu 
putem merge, cum spuneam, mai de- 
parte, spre alte telescopuri, fără a mărtu- 
risi — în consens, cred, cu milioanele de 
telespectatori — sentimentul de recu- 
nostință pentru toți cei care au vrut, au 
trudit si au Reușit (mă lăsaţi să scriu 
acest cuvint cu literă mare?), cu talent 
și fantezie, să ne aducă, în noaptea 
dintre ani, veselia, gindul bun, Anul Nou, 
cu adevărat nou, în case... 

Pină la momentul solemn, emotio- 
nant, al hotarului dintre ani, și apoi 
pină în fapt de ziuă, telerevelionul 
acesta, ca un maraton alergat cu zim- 
betul pe buze, a fost, sigur, printre cele 
mai izbutite, mai antrenante, realizate 
vreodată. Meritele sint, la fel de sigur, 
colective. Nişte distincţii speciale, to- 
tuși, poate că se impun. În primul și 
în primul rînd, programul cu «de trei ori 
zimbet şi deloc tristețe» ne-a condus 
spre noul an într-o vervă «de nopți 
mari»: da, Marius (Ţeicu), Olimpia (Pan- 
ciu) şi Mihai (Constantinescu), am pe- 
trecu! cu voi, aşa cum ne-aţi invitat, o 
seară de lumină, de puritate, de ritm, 
de voie bună; am simţit, dincolo de 
toţi şi toate, de «cu mască el, cu mască 
ea», de clovnul cu lacrima pe faţă, de 
tlăcăul pe nume Făt-Frumos, de «noap- 
tea adevărului», de miss-a cu marga- 
rete-n plete, am simţit mina unui al! 
trio-maestru, cu Alexandru (Bocănet). 
Ovidiu (Dumitru), și Titus (Munteanu). 
şi mai erau pe-acolo Doina (Levinţa) și 
Cornel (Patrichi), am simtit preocuparea 
tuturor de-a primi Anul Nou aşa cum se 
cuvine, cu rime pline, cu priviri senine, 
cu dorința de mai bine... 

Dar cite alte telebucurii nu ne-a 
prilejuit noaptea dintre ani? Căţelusul 
din vitrină, de pildă, al Margaretei Pislaru 
transformat |n suavă balerină, din cel 
mai frumos porțelan... Toma Caragiu. 
cu şarpele Costică (sss!), sau fără 
sarpele Costică (sss!) un recital satiric, 
de asemenea, de nopți mari... Au fost de 
toate, și romanțe pentru mai devreme, 
şi romanțe pentru mai tirziu, și trucul 
(deloc uzat) cu convorbirile adiționale, 
şi saluturi tonice de Anul Nou (printre 
zeci, unul, de pace și prietenie, sosit 
tocmai din Australia), şi Gică Petrescu, 
la rindu-i în formă de noapte mare, şi 
neveste cicălitoare (vai, săracul Spi- 
rache!), şi lalele negre, şi un dinte din 
gura leului, şi cel mai amuzant moment 
sportiv al anului 1976 (ce gag admirabil, 
oferit de realitate!), şi cintece de petre- 
cere a anului vechi, a Anului Nou, sau 
de petrecere, așa, pur și simplu... Ne-am 
recunoscut pe stradă, în tramvaie, «pri- 
mii pe listă» de cinci ani, a fost un tele- 
revelion cu bibani, cu «cine era în li- 
ghean ?», cu... Dida Drăgan (nu numai 
în catren, ci şi cu catran) și cu mulţi, și 
frumoși, «la mulți ani»... 

Şi a mai fost un moment care va de- 
veni, sigur, antologic, acea «telecine- 
matecă» a Revelioanelor, întocmită cu 
haz şi cu multă prospeţime, chiar dacă 
şi-a extras «spuma» din arhive. Da, 
l-am revăzut pe Birlic, rișnind cafea cu 
nudul (nudul?) Afroditei, pe Stela (Po- 
pescu) și Vasilica (Tastaman) le-am 
surprins în postură de «fete cucuiete» 
de acum 13 ani, în timp ce Toma Caragiu, 
în drum spre șarpele Costică umbla 


20 


încă cu șopirlițe... Telecinematecă pe 
cinste, cu şarja amicală a loanei Cră- 
ciunescu cu tot, cu actorii de azi în 
dialog cu ei înşişi, aşa cum erau odi- 
nioară, cu prezentatorii de azi în dialog 
cu ei înşişi, aşa cum vor arăta ei miine... 
Cum trece timpul, domnule! — iertat 
tie-mi rapelul la o glumă clasică, dar 
aducerile aminte, atit de necesare ma: 
ales în nopțile dintre ani, predispun 
la... meditaţie. 

Încheierea-urare, adresată tuturor 
realizatorilor excelentului revelion, mi-a 
fost sugerată de o emisiune (care sper 
că n-a trecut neobservată) din prima zi 
a anului. «De ce strănută omul?» in- 
treabă reporterul. «Ca să iasă mai re- 
pede răceala din el» răspunde copilul- 
fantezie. Deci... hapciu, noroc şi (chiar 
cu întirziere) la mulți ani! 


Călin CĂLIMAN 


Omniprezent şi în cea mai 
bună formă: Toma Caragiu 


telereporteri 


Semne bune 


Semne bune anul are — 
urare veche pe care s-o 

recităm ca pe un vers 

emblematic. Nu ne mai 

culcăm la zece jumătate 

pe sistemul pavlovian, 

odată cu dulcele zimbet 
al Sandei Țăranu. Mai stăm, cit să 
doarmă și omul pe lumea asta, viața-i 
scurtă. La prima cronică tv. de început 
de an ar trebui să sorcovim pe toată 
lumea. Dar cum sărbătorile trec — ba, 
sint destui care pretind că se simt mai 
bine în regim firesc — decit să sorcovim, 
mai bine discutăm. Lunoirea programu- 
lui este direct proporțională cu etortul 
spre variație și interes sesizabil la multe 
compartimente ale televiziunii. Pentru 
că sintem tineri cu toţii, de o uimitoare 
tinerețe, să incepem cu emisiunile pen- 
tru tineret. Scriitorul Neagu Udroiu — 
şefii redactori au atit de puţin şansa 
publicităţii, s-o facem măcar la început 
de an remarcind vioiciunea pe care a 
imprimat-o emisiunilor. Anchetele lui 


Vartan Arachelian, specialist în pro- 
blemele tineretului în partea lor cea mai 
delicată, morală, atestă nu numai o 
excelentă stăpinire a domeniului ci şi 
acea participare fără de care nici o 
specialitate nu face doi bani. Mai «in 
față» şi pe merit s-a arătat în ultima vreme 
şi Lucia Postelnicu, gazdă vioaie şi 
detașată care ştie să pună întrebări 
fără să se aşeze la catedră cu ochelarii 
pe nas. Desigur, emisiunile pentru tine- 
ret trebuie să fie mai alerte, nu mai 
zglobii, căci chiar dacă o să cinte for- 
mația Y pătrat, nu rezolvăm numai cu 
asta problema. Stăruie uneori un aer de 
gazetă de perete, în sensul rău al 
cuvîntului, gazetă cu numere neschim 
bate de astă vară. Or tineretul se schim- 
bă într-un ritm nemaipomenit. Cine nu 
crede să-i privească mai atent pe acești 
juni impetuoşi. Mai departe. Gazetarul 
de elită Sorin Pamfil, să ne ierte, de 
cind emisiunea pe care o patronează, 
«Viața economică», s-a întins pe o oră, 
are şi multe momente de plictiseală şi 
banalitate — mă rog, ca orice viaţă, fie 
ea și economică. Pentru că sintem la 
capitolul «excelențe», să notăm că re- 
porterul Rodica Rarău ar trebui să nu 
cedeze cine ştie ce înclinaţiei tot mai 
evidente spre o duioșie și un patetism 
care amintesc bunele reviste «Mariana» 
de altădată. După cum tentaţia spre 
eseul melancolic al lui Aristide Buhoiu 
îi tale ceva din curiozitatea de reporter 
scormonitor care ne aduce pe tapet 
lucruri de senzație. Pe urmă, dacă anul 
tot are semne bune, că așa e obiceiul, 
poate primul semn ar fi să-i vedem 
mai des pe Anca Arion și Alexandru 
Starck, ale căror emisiuni sint cu mult 
prea rare față de cartea lor de vizită. 
Dacă mai adăugăm consecvența în 
sobrietate și tratarea «temei» a Corneliei 
Rădulescu, ca şi speranța să vedem (ca 
să nu mai vorbim de marii, cu M mare, 
reporteri pe care nu-i mai vedem deloc, 
doar glasul ce-l mai auzim sau semnă- 
tura pe emisiunile cele mai populare) să 
încheiem cu o maximă, care sperăm că 
va rămine în istorie: televiziunea dă filme, 
dă spectacole, dă meciuri, dar dacă 
nu dă reporteri reportaje şi anchete 
«tari», degeaba. Avem nevoie de re- 
porteri tv. ca de sarea-n bucate; cit mai 
diferiți, personali, simpatici, antipatici 
(serios, este şi acesta un stil), uscați, 
baroci, lirici, dar oricum, fiecare altfel. 
Ca și noi, ceilalți, care sintem materia 
primă a emisiunilor. Asta sintem, ma- 
terie primă şi nu ne supărăm. 


Smaranda JELESCU 


teleserial . 


Bunul 
nostru Cousteau 


L-am adoptat pe Cous- 
teau așa cum l-am adop- 
lat odinioară pe Bern- 
stein, cel cu adevăratele 
«bucurii ale muzicii» sau 
pe Bronovski, cel cu «As- 
censiunea omului». Ne-a 

devenit familiar «bătrinelub» care, de 
aproape 30 de ani, se scufundă sub 
spumele apelor în căutarea unor prie- 
teni tăcuți, cu dorința de a dezvălui cite 
ceva... «Din tainele mărilor». Coman- 
dantul lui Calypso este cel care a reuşit 
să impace lumea tăcerii cu vacarmul 
publicităţii, demonstrind că prietenii lui, 
monştri legendari, nu sint decit nişte 
biete ființe, nicidecum mizantropice, 
ades blinde, în continuu pericol de dis- 
pariție, mai ales dacă au carnea dulce 
sau blana folositoare. Şi ne-a mai arătat 
prietenul nostru Cousteau citeva lu- 
cruri: că spiritul ştiinţific poate foarte 
bine să se împace pină și cu un senti- 
mental iubitor de animale; că cei tăcuți 
pot fi la fel de interesanți ca şi cei gă- 
lăgioși, că toată lumea poate fi imobi 
zată în faţa televizorului, chiar duminica 
la orele plăcutului somn de după-amia- 
ză, dacă ai ce să-i arăţi şi, mai ales, dacă 
ştii cum să o faci; cu alte cuvinte, dacă 
ai... oxigen! 

Cousteau și prietenii săi de pe Ca- 
lypso, vasul cu care a cutreierat în lung 
şi-n lat mările, ne-au ținut poate cea 
mai plăcută şi instructivă lecţie de 
zoologie pe care, cu mic cu mare, am 
urmărit-o și înțeles-o perfect, o lecţie 
din care n-a lipsit factorul ştiinţific, 
intormaţia, dar n-a lipsit nici poezia. 

Nu ne mai rămine decit să-i urăm 
«Vint bun!» lui Calypso, comandantu- 
lui său, cit şi celor ce ne-au selecționat 
serialul pentru duminică după-amiază; 
se pare că această formulă a serialului 
instructiv este foarte bine venită în 


programul zilei de odihnă şi are mai 
mult succes decit vreun nemuritor ur- 
mărit de muritori sau de alte basme de 
adormit copiii. 


Heana LUCACIU 


P.S. Un ultim cuvint de laudă pentru 
călăuzele din «otf», actorul Virgil Po- 
povici şi binecunoscutul crainic Victor 
Dogaru (care de 25 de ani se achită 
încintător de meseria sa) s-au integrat 
atmosferei serialului, devenind şi ei 
prietenii noştri. i 

LL. 


filme pe micul ecran 


e Orașul văzut de sus (Lucian Bratu, 
1974). Peliculă care se cuvine privită 
cu atenţie, căci interesul, adevăratul 
interes al filmului — zic eu — nu vine 
atit din ceea ce se vede şi se spune în 
prim plan (scenariul fiind suficient şi 
tradiţional de schematic), nu din ceea 
ce «umple» ecranul, ci din ceea ce apa- 
ratul «fură» într-un plan doi sau trei 
sau zece. Altfel spus, dintr-o mulțime 
de detalii de cel mai sănătos realism 
(un colț de stradă, cizmele unui om, o 
vorbă molfăită de un bătrin — memora- 
bilul bătrin din Felix și Otilia — o 
enervare de o secundă, poteca de pe 
un șantier etc.) care, ele, dau «carnea» 
acestui film inegal, avind însă o semnă- 
tură serioasă: Lucian Bratu. 

© Strada preriilor (Denis de la Pa- 
tellière, 1958). Să definim scurt acest 
film: Jean Gabin, Jean Gabin şi Jean 
Gabin. 

e Luminile rampei (Charles Chaplin 


1952). Ultima mare operă a cineastului, 
melodrama dusă la perfecțiune. Un Cha- 
plin încărunţit și sfătos, gag-uri liniştite 
(dacă se poate spune aşa) și un memo- 
rabil «duet» de zece minute cu marele 
Buster Keaton, apariție tulburătoare a- 
cesta, chip bătrin şi macerat, coborit 
tirziu, încă o dată, din lumea unde singur 
el a avut acces. 

@ Start la moștenire (Duncan Wood, 
1970). Destulă plictiseală orchestrată 
pe un subiect în principiu irezistibil. 

e Rio Lobo (Howard Hawks, 1970), 
Operă rotundă dar fără strălucire, ac- 
țiune. și psihologie în dozele necesare. 

@ În fiecare seară la ora 11 (Sam- 
son Samsonov, 1972). Delicată, originală 
poveste de dragoste. 

© Corupţie la palatul de justiție 
(Marcello Aliprandi, 1972). intenţii cri- 
tice și satirice materializate într-un film 
care, din păcate, păstrează structura 
teatrală a textului ecranizat. 

e Darling Lily (Blake Edwards, 1969) 
Cind mister, cind muzică, cind nimic. 
La alegere. 

€ instigare (Damiano Damiani, 1974). 
Film cu o cuprinzătoare deschidere so- 
cială. Nici nu aşteptam altceva din par- 
tea lui Damiani. 

@ Șapte păcate (T. Garnett, 1940). 
Memorabil recital Marlene Dietrich. 

© 39 de trepte (Ralph Thomas, 1971). 
Dar unde-i Hitchkock de-altădat'?,.. 

e Aeroportul (George Seaton, 1969). 
Multe vedete pentru, pentru, pentru... 
Chiar: pentru ce? 

€ Filiera italiană (Enzo G. Castellari, 
1973). La umbra deasă a ilustrului mo- 
del (Filiera franceză)... 

@ Unde este compania a 7-a? (Ro- 


bert Lamoureux, 1974). Comedie cam 
simpluță şi oarecare. 


-si 


e Substituire de persoană. Filmul 


cu acest nume se joacă (În momentul 
cind scriu aceste rînduri) la «Virstele 
peliculei»: de la o vreme emisiunea e 
realizată cind de T. Caranfil (ca pină 
acum), cind de E. Atanasiu. Idee total 
neinspirată, care strică o tradiție: în 
conștiința telespectatorilor, îndrăgita 
«Virstele peliculei», remarcabilă emi- 
siune de cultură cinematografică, avind 
bogate valențe educative şi informative, 
s-a încetățenit ca o emisiune «de autor», 
o emisiune creată și realizată, ani în 
şir, de T. Caranfil. «Substituirea» sa 
periodică cu E. Atanasiu (care ar putea 
face, dacă e nevoie, o altă emisiune) 
nu dă nici un rezultat folositor, calitatea 
şi atractivitatea emisiunilor ultimului 
fiind inferioară față de ale celui dintii. 
Necunoscindu-i personal pe niciunul, 
vorbesc cu detaşare și tot ce am spus 
reprezintă, de altfel, o părere strict per- 
sonală. Dar — cine ştie? — poate că 
vor fi şi alții de acord cu ea... 


Aurel BĂDESCU 


edalio 


Doi luceferi plus unul 


Pe Joseph Losey și Carol 
Reed, prezentaţi în aceeași 
lună, i-aş numi doi luceferi 
ai artei; ai artei de a pricepe 
de a pricepe orice. lată Pen- 
tru rege și țară de Losey. 
Un soldat, angajat în războiul 
din 1914 (Tom Courtney) comite o seamă 
de vitejii. Apoi, într-o bună zi, dezertează. 
Așa se numește asta în termeni militari. 
Dar el, în realitate, făcuse altceva: pricepuse 
absurditatea războiului şi, ca o urmare 
firească, pleca acasă. Ofiţerul care îl va 
apăra în proces (Dirk Bogarde) a înțeles 
şi el. Nu va pleda nici nebunia, nici lașitatea, 
ci numai... nevinovăția. lată acum filmul 
celuilalt (Reed): Urmărește-mă. La prima 
vedere pare o poveste trăznită. În realitate 
este o înțeleaptă și metafizică tragedie. 
Un nobil englez, tobă de carte și de bune 
scrobite maniere, face cunoștință cu c 


Mesagerul 

sau o scînteie 
dintr-un foc sacru 
numit Losey 


chelneriță, care e inocenţa însăși. Se in- 
soară cu ea. În tot cursul lunii de miere, 
el o învaţă carte și cultură, ea îl învață adevăr 
şi sinceritate. Dar luna de miere se sfir- 
șește și el reintră în lumea lui țeapănă şi 
falsă în care ea apare ca un căţel într-un 
joc de popice. lar el, care apucase, grație 
ei, să se deztimpească, acum se va retimpi 
la loc. Norocul lui e că e gelos. Asta îl va 
purta noroc, căci comerțul intim cu acea 
ființă pură (Mia Farrow) îl va dezimbeciliza 
pentru a doua (și poate, ultima) oară. 
lată-l acum pe același sir Carol Reed com- 
punind cea mai shakespeariană dramă din 
zilele noastre. În Viena din anii '45, în acea 
lume de stirșit de lume, un monstru (Orson 
Welles), un monstru genial, comite apoca- 
liptice ignominii; iar o femeie (Alida Valli) 
iubește. lubește pe acel monstru. Ştie 
totul despre el. Dar amorul nu e tirg. Nu-l 
iubește deși, îl iubeşte pur și simplu. 
Nu se tirguiește. Amorul nu e tirg. Cind 
Reed i-a oferit lui Welles acel rol, acesta 
era dispus să refuze. Încet-incet s-a în- 
drăgostit de rol, iar partitura lui avea să 
însutească valoarea filmului numit Al trei- 
lea om. Losey, şi el, va zugrăvi un monstru: 
pe Eva (după romanul vestitului Harlley 
Chase); interpretă Jeanne Moreau. O fe- 
meie care, pur și simplu, întrupează ladul. 
Tot Losey va compune un poliţist care nu 
e parodie, ci doar băşcălie (Modesty 
Biase), un film în care Monica Vitti desfă- 
şoară cel mai formidabil rol de umor în 
adincime. Losey a fost victima, ca să zic 
așa, preferată a maccarthysmului. Lungi 
ani de zile a hoinărit el, exilat, în Italia, 
în Anglia, în Franţa. Înainte de a pleca din 
SUA, compune două filme antrasiste ce- 
lebre: Omul din afara legii şi Băiatul cu 
părul verde. Acesta din urmă arată cum 
toată ura rasiștilor se bazează pe culoare 
(a pielii, a părului, a pantalonilor dar și a 
ideilor politice). 

Am indicat doar citeva filme pentru a 
arăta diversitatea şi strălucita lor origin:t 
litate. Lor trebuie adăugate de Losey: 
Accidentul (cu Dirk Bogarde), care se 
petrece în mediul universitar; sau Servito- 
rul (odiosul valet devenit stăpin al stăpînu- 
lui său, tot cu Dirk Bogarde), sau Mesa- 
gerul; sau Domnul Klein (cu Delon, 
film care a făcut anul acesta furori la Cannes, 
In care Losey a zugrăvit ocupantul nazist 
la Paris. Dintre filmele lui Reed: Trapez, 
(Burt Lancaster, Tony Curtis şi Gina Lollo- 
brigida), Agonie și extaz, duelul dintre 
Michelangelo (Charlton Heston) și papă 
(Rex Harrison), Fugarul recent prezentat 
la tv. cu Laurence Harvey, Alan Bates și 
încîntătoarea Lee Remyck. 

. 

John Huston prezent in medalionul 

lunii ianuarie — este fiu de mare actor și 


chiar dramaturg (Walter Huston). A fost 
mai întii militar în cavaleria mexicană; încă 
de la 22 de ani a început să joace teatru; 
cinci ani de zile a făcut gazetărie; a scris 
nu numai multe zeci de scenarii, dar și 
nuvele, ba chiar şi piese de teatru. Ceea 
ce explică multe. În volumul meu «Meta- 
morfoze» (scris împreună cu Constantin 
Popescu) i-am consacrat filmului lui Hus- 


ton,Noaptea Iguanei,cincisprezece pagini, 


demonstrind cu fapte de ecran şi citate 
din cartea lui Tenneesse Williams, cum că 
tot ce în carte fusesa neverosimil, de prost 
gust, șablonard, în filmul lui Huston devine 
originalitate, poezie, fantezie și realism de 
nivel shakespearian. 

Să nu uităm, pe aita parte, că Șoimul 
maltez este capul de filă al polițistelor de 
«serie neagră». lar Comoara din Sierra 
Madre e cea mai sfișietoare poveste de 
aventuri, căci este urmărirea imposibilului 


de-a lungul inutilului, asta nu într-o țesă- 
tură de peripeții extraordinare și extrava- 
gante, ci străbătind evenimente banale. 

Cinemateca noastră poseda, ain fericire, 
destul de multe capodopere hustoniene, 
ca de pildă: Șoimul maltez, Key Largo, 
Moulin Rouge, Regina africană, Comoa- 
ra din Sierra Madre, Noaptea iguanei, 
Adio, arme! Moby Dick, Inadaptații. 


D.I. SUCHIANU 


Medalioanele lunii: 
Olbrychski 


Continuă ciclurile 


materialist-științifice despre lume și viață»... 
modernă a României. 


aveniment memorabil în istoria 


Cu filmul lui 
Mircea Mureşan 
după romanul 

lui Liviu Rebreanu, 
Cinemateca 


(Ilarion 
C iobanu 


în 
Răscoala) 


Vincente Minnelli, 


II 


O savantă orchestrație 
de ritmuri 

pentru un concert 
arhitectural 

(Anul trecut 

la Marienbad) 


vă recomandăm: 


Ciclul: 


Arhitectura și filmul 


Strălucit acest ciclu ce 
ilustrează pe de o parte: 
A arhitectura ca subiect de 
NEMA fim (Unchiul meu, A- 
| ventura, Cabinetul doc- 
| torului Caligari, Proce- 
sul), iar pe de alta: arhi- 
tectura ca obiect filmat, ca somptuos 
plan doi (Cabiria, Ghepardul, Doam- 
na din Şanhai, Felix şi Otilia). O 
a treia dimensiune — mai restrins exem- 
plificată, dar mai importantă pentru 
cine-estetică — e filmul privit ca o 
construcție în spațiu şi timp, artă a sa 
vantelor etajări, ornamentări stilistice 
subtile armonii de volume în mişcare 
(Ivan cel Groaznic, Anul trecut la 
Marienbad). 
e Cabiria (Giovanni Pastrone, 1914) 
Unul din primele monumente ale or- 
goliului scenogratic, anticipind coloşii 
Intoleranței hollywoodiene. Opera in- 
ginerului devenit regizor de film: Gio- 
vanni Pastrone. Tehnica în slujba crea- 
t Inginerul descoperă acum proce- 
deul care va revoluţiona cinematogratul: 
travelling-ul. Doar că pe atunci se che- 
ma simplu «carello» (cărucior) şi purta 


Jean Gabin, Daniel 


“Rolul artei filmului în răspindirea concepției 


şi Răscoala din 1907 — 


aparatul de filmat pe lingă decorurile- 
mamut construite pentru prima oară 
din lemn şi stuc, nu din pinză pictată. 


e Cabinetul doctorului Caligari 
(Robert Wiene, 1919) 

Vasul-amiral al flotei numită expre- 
sionism. A spart valurile separaţiei din- 
tre arte, translind curentul din pictură 
în cinema. Imense, înfricoşătoare, fil- 
mate din unghiuri ce deformau perspec- 
tiva, creind atmosfera hipnotic-obsesio- 
nală, pinzele pictorilor Walter Râhrig, 
Walter Reimann și Hermann Warm, ră- 
min decoruri de referință în istoria til- 
mului. 


e ivan cei Groaznic (Eisenstein, 
1944—46) 

Apoteoza căutărilor estetice eisen- 
steiniene privind sinteza tuturor artelor 
în imaginea de film. «Nici pictură, nici 
muzică, nici dramă — ci toate la un loc 
vorbind o limbă nouă...» Desăvirsit con- 
trapunct audio-vizual. Tema puterii sa- 
vant orchestrată pentru toate vocile 
cinematografice: privire, gestică, cu- 
vint, linii compoziționale, volume, ra- 
cord de planuri. Motivele plastice sus- 
țin motivele muzicii lui Procofiev. O 
liturghie, un ceremonial plastic, cum îl 
numeşte Mitry «transfigurare exaltind 
grandoarea imperială, într-o atmosferă 
de sufocare, de angoasă a boerilor, 
tradusă prin cupole joase, culoare în- 
guste, unghere intortocheate, in con- 
trast cu spațiul solemn al arcadelor, 

al sălilor imense în care sunetul se re- 
percutează. din ecou în ecou. Mistica 
puterii înfruntind mistica urii şi a tră- 
dării.» 


9 Procesul (Orson Welles, 1962) 

Kafka citit de Welles. Dar după ce 
Welles îl citise atent pe Eisenstein. 
Căutările lui Eisenstein pentru Ivan cel 
Groaznic sint implinite aici pe o uriaşă 
sursă literară. De la fanatismul puterii 
exercitată de un singur om (Ivan) la 
fanatismul puterii unui întreg sistem 
oprimator. Ideea universului obiectelor 
copleşind omul modem este completa- 
rea lui Welles. Scena virtejului de hirtii- 
dosare îngropind jalnica zbatere amo- 
roasă, aparţine antologiei. Însecuritate, 
necomunicare, resemnare în fața im- 
placabilului. Şi totuşi Welles se opune 
destinului: domnul K moare în picioare, 
sfidind plutonul, ca un erou. 


e Anul trecut la Marienbad (Alain 
Resnais, 1961) 

Prezentată nu în acest ciclu, ci in 
Medalionul-Resnais, opera e de fapt 
încununarea relaţiei arhitectură-film. 
Straniile coridoare descrise de Robbe- 
Grillet închid un univers-capcană, im- 
posibil de străpuns, ca și cel kafkian. 
Nu i te poți sustrage nici prin iubire, 
nici prin revoltă, Mirific labirint de oglinzi 
reflectind un singur chip: cel al morții 
acestei lumi fără ieșire. Niciodată cine- 
matogratul nu a exprimat mai limpede 
și totodată mai complicat această idee 
printr-un semn plastic, ori un sistem 
de semne structurat. Arhitectura operei 
e de o rigoare geometrizantă, fantastică 
precizie a demonstrației impasului, prin 
repetiţii, reluări de planuri fixe, echi- 
libru fragil între mobil şi imobil. intre 
real şi oniric, spre slava amindorura. 


Alice MĂNOIU 


Principalul erou: 


Principala acţiune: 


«Cum apare munca în filmele noastre? Este ea expresia plenară a cultului 
muncii, a unei adevărate culturi a muncii, așa cum o privește societatea 


noastră?» 


Cu opiniile unui regizor și ale unui scenarist, încheiem aici ancheta noas- 
tră despre munca în filmele românești, fără a considera epuizată dezba- 
terea unei teme atît de importante. Aşteptăm în continuare și opiniile 
altor cineaști și, desigur, pe cele ale dumneavoastră stimați cititori. 


] 
Calotescu 


Avem nevoie de filme 


care să aducă 
în prim plan 
tul şi rolul muncii 


Literele și celelalte arte, direct sau indirect 
de pe o poziţie sau alta, mai expresiv sau mai 
palid, au abordat intotdeauna aspectele 
muncii — peisajul principal în care omul 
îşi desfășoară activitatea cotidiană. Astăzi, 
acum şi aici, în România, problema reflec- 
tării acesteia capătă alte dimensiuni, căci 
munca se identifică cu însăşi existența 
societății noastre socialiste. 

Personal, consider că cinematografia a 
răspuns în bună măsură primei sale Inda- 
toriri patriotice — filmul fiind şi el rodul 
muncii — de a contribui la educarea spec- 
tatorilor, îndeosebi a celor tineri — în spi- 
ritul participării active la opera de îmbogă- 
țire a vieţii materiale şi spirituale a naţiunii 
noastre socialiste. Cronica datelor memo- 
rabile din istoria muncii poporului, etapă 
cu etapă, este consemnată cu virtuțile re- 
flectării autentice de către filmele docu- 
mentare și de știință popularizată. Prompti- 
tudinea, ținuta şi sinceritatea partinică a 
scurt-metrajelor noastre contribuie activ 
la mobilizarea imediată a colectivelor de 
muncă din toate domeniile de activitate, 
la conştientizarea spectatorilor prin exem- 
ple concrete, indiscutabil demne de urmat. 
Filmul de lung metraj jucat, mai timid cu ani 
în urmă, abordează astăzi din ce în ce mai 
multe teme, subiecte inspirate din realita- 
tea contemporană, investighează felurite 
fațete ale complexului proces al muncii 
socialiste. 


filmele poetului 


Ca scriitor sint atent la bă- 
taia fiecărei inimi omenesti, 
la toate schimbările surveni- 
te în peisajul- moral și social. 
A iubi şi a înţelege sint senti- 
mentele cu care mă trezesc 
în fiecare dimineată. A fi 
scriitor e mai mult decit o profesie, e un 
destin pe care trebuie să-l duci loial, fără 
șovăire, pină la capăt. Cu acest sentiment 
privesc și filmele noastre şi încerc să înțe- 
leg legătura dintre ele și viața mea, a tu- 
turora. 

Faţă de filme, şi nu numai ale noastre, 
vin cu pretenții modeste; pentru o scenă 
plină de firesc, pentru o locomotivă filmată 
cu naturalețe, pentru o cină pusă cu sfintă 
evlavie «in cadru» sint gata să iert totul. 

Nu înțeleg însă de ce filmele de actuali- 
tate nu țin pasul cu schimbările survenite 
în psihologia noastră. Şi nici măcar nu mă 
refer la acele schimbări ascunse, mai sub- 
tile, ci la cele care bat la ochi, sint la Inde- 
mina oricui, Dar, după cum se vede, unii 
au și talentul diavolesc de a nega evidenţa... 

Independența economică și egalitatea 
politică au creat nu numai o altă psiho- 
logie a femeii, ci și alte raporturi, mult mai 
complicate şi mai pline de vrajă între băr- 
bat şi femeie. Şi asta, vă rog să mă credeți, 
nu o spun din cărți. Înainte, şi asta tot din 
experiență o știu, de multe ori fidelitatea 
temeii era expresia dependenţei econo- 
mice. Ea nu putea să-și permită luxul in- 
fidelității, era condamnată economic la 
iubire veșnică. Noile noastre condiţii eco- 
nomice, sociale, morale au redat şi rela- 
ţiilor dintre bărbat și femeie nu numai ega- 
litatea, ci şi absolutul, sensul metafizic 
dacă mă pot exprima așa. Femeia nu mai 
depinde economic de bărbat. ci numai di 


Amintindu-ne_de filme ca Dragostea 
începe vineri, Despre o anume fericire, 
Proprietarii, Un zimbet pentru mai tir- 
ziu, Ultimele zile ale verii, Trei scrisori 
secrete, Zile fierbinți, Fraţii, Ultima noap- 
te a singurătăţii și altele, constatăm o 
îmbucurătoare prezență a cineașştilor în 
mijlocul muncitorilor de la orașe și sate, 
dar... dar există și o mare întrebare: în ce 
măsură aceste lucrări reuşesc să influen- 
teze spectatorul în sensul atracției pentru 
muncă, pentru participarea conştientă, cu 
inventivitate şi abnegaţie la producerea 
bunurilor materiale și spirituale? Răspunsul 
este doar parțial pozitiv. Slăbiciunile de 
cele mai multe ori işi găsesc explicaţia în 
abordarea descriptiv-superficială a proble- 
melor ce stau în fața colectivelor de muncă, 
în «folosirea faptelor de muncă» doar ca 
simplu fundal al unor conflicte sau situaţii 
periferice în raport cu scopul educativ 
urmărit de opera de artă. 

Munca, acea nobilă parte a existenței 


omul muncii | 
munca omului 


noastre, este redusă de cele mai multe 
ori la imaginea gestului fizic, mecanic, re- 
petat și repetabil. Ea nu și-a găsit Incă 
imaginea artistică capabilă să confrunte 
opinia de azi cu cea de ieri a aceluiași 
muncitor sau colectiv, să adincească efor- 
turile, frămintările, să înregistreze satisfac- 
tiile sau eșecurile, să stigmatizeze rutina 
și inerția şi să ridice soclu durabil pentru 
statuia pasiunii şi a vocației celor care cu 
mintea, cu mina şi sutietul o produc. 

Unde este filmul care să ne electrizeze 
pentru că omul adaugă metalului, focului, 
apei sau lemnului gingășia, gindirea şi 
sufletul lui? 

Unde este filmul care,dialogind cu tinărul 
absolvent de liceu, îi atrage atenţia că și 
munca fizică înseamnă gindire, asimilarea 
datelor progresului universal? 

Unde este filmul în care muncitorii virst- 
nici sint puși în situația de a lucra pe ma- 
şini ce aparţin ultimului «răcnet» al tehnicii, 
de a intra în conflict cu ei inșiși și cu cei- 
lalţi, de a greşi ca nişte copii în timpul adap- 
tării din mers? 

Unde este filmul repausului şi al liniștei 
binemeritate de după muncă, de după o 
izbutire? 


Filmele următoare, sint convins, vor ataca 
frontal acele probleme care pot contribui 
prioritar la demonstrarea nobleţii muncii, 
pot prin intermediul artei canaliza toate 
energiile creatoare capabile să acționeze 
la unison — indiferent de domeniu sau 


mul trebuie să se intereseze de marile probleme şi de marile 
adevăruri ale omului, privindu-l nu doar ca o anexă a procesului 
de producție (Un zîmbet pentru mai tirziu) 


propria-i conştiinţă, ceea ce uneori e foarte 
dificil 
Asta înseamnă, după convingerea mea, o 


schimbare revoluționară în istoria aparent 
eternă a iubirii şi îmi pare rău că prietenii 
mei (regizorii) nu-mi țin de urit în această 


«Pentru o scenă firească sînt gata să iert orice» 
(Tora Vasilescu în Cursa) 


virstă — pentru realizarea idealurilor so- 
cialiste şi comuniste. 


Horia Pătr 


Să nu socotim munca 
doar o ilustrare 


a unui mod de a trăi, 
ci însăşi condiția de a fi 
a omului nou 


Vrind-nevrind, răspunsul pleacă de la 
filmele — mai bine-zis de la filmul în cauză: 
dacă el e bun (fără a fi neapărat o capo- 
doperă!),dacă trece limitele ecranului, dacă 
pătrunde într-o formă sau alta fondul afec- 
tiv al spectatorului. Dacă vorbim de muncă, 
este firesc să ne referim, mai ales, la filmul 
de actualitate, la filmul cu subiect con- 
temporan (mi s-ar putea reproşa că și în 
Zidul, de pildă, e vorba tot despre muncă, 
despre o muncă titanică, cumplită chiar; 
este exact, numai că în acest caz — fiind 
vorba de ilegalitate — ceea ce primează 
sint noțiunile de tragic și eroism, acestea 
nasc sensul educativ al peliculei). Din pă- 
cate, filmul contemporan — strict contem- 
poran! — de ce să nu o recunoaştem?, în 
foarte puţine cazuri a reușit să transmită 
ceva din tumultul, din eroismul, din pasiu- 
nea muncii ce caracterizează oamenii aces- 
tei țări. In film, am impresia, ne-am obiș- 
nuit a socoti că, arătind un colectiv (cum 
ar fi cel al unui şantier, de pildă, șantierul 
ăsta devenind un fel de modă sui-generis 
în a aborda realitatea), gata, automat 
s-au născut și eroii! Este complet gre- 
şit. Oare de ce nu avem încă nici un 
fiim despre familia unui om care mun- 
ceşte pe un șantier? Oaie de ce nu încer 
căm să înfățișăm cinematografic un șan- 
tier fără a introduce nici măcar un singur 
cadru cu macarale, buldozere sau acci- 
dente de muncă — acestea din urmă neapă- 
rat pentru a sublinia un dramatism 
anume?!? lată, în Mere roșii este vorba 
de un medic. intenționat, autorii au trecut 
spitalul pe planul doi, filmul ocupindu-se 
insistent de personalitatea eroului, acasă 
sau aiurea, în împrejurări dintre cele mai 
obișnuite: iubește un cline, îşi face ceaiul, 
se plimbă prin piaţă, etc.; şi totuşi acest 
film vorbește despre viața medicilor mai 
mult decit cincizeci de pelicule care ar în- 
fățişa cincizeci de spitale unul peste altul! 
A cultiva pulsul, cultura muncii prin film, 
înseamnă a crea acel film pornind de la 
premiza că tu însuţi, autor al filmului în 
cauză, trebuie să dovedeşti că munca, 
respectul față de muncă, nu iţi este străin; 
că nu socoteşti munca o ilustrare a unui, 
mod de viaţă ci, dimpotrivă, munca asta 
este însăși condiția ta de a fi. lar în acest 
din urmă caz, este imposibil ca spectatorul 
să nu te creadă! 


idee. Ce vedem în filmele noastre care în- 
cearcă să descrie, cu chiu cu vai, relaţiile 
dintre bărbat și femeie? Bărbatul-leafă și 
femeia neajutorată, fanatic-casnică, sint 
din fericire doar nişte vestigii care mai su- 
praviețuiesc numai în filme. 

Un foarte tinăr și foarte, foarte talentat 
poet, Mircea Dinescu, redă cu strălucire 
«starea de grație», absolutul, inefabilul 
născut din sfinta egalitate. 

«Mai știi cum te strigam pe atunci 

icoană cu picioare lungi»... 

Egalitatea amplifică misterul şi citeodată 
pling în ceasuri tirzii văzind cum regizorii 
noştri se războiesc cu acest adevăr ele- 
mentar în loc să înțeleagă. 

Am văzut un film extrem de premiat care, 
deși trata tema gingașă a unei iubiri în 
crepuscul — foarte contemporană dealt- 
minteri — era de o artificialitate dusă pină 
la sadism. Femeia, în etate și abandonată, 
îi cerea iubitului o fotografie la despărțire. 
EI, în loc să ducă mina în buzunar, să scoa- 
tă o fotografie cum am făcut cu toţii de 
atitea ori, îi atrage atenţia nefericitei că 
chipul lui poate fi deslușit în toate obiec- 
tele de artizanat, atit e de legat dumnealui 
de public... Ce urită scenăl... Ce putere 
tristă de a falsifica noutatea relaţiilor dintre 
bărbat şi femeie! 

Imi plac filmele făcute după scenariile 
lui Constantin Stoiciu, tocmai fiindcă văd 
efortul nobil și talentat de a prezenta chipul 
nou al muncitorului. Muncitorul de astăzi 
e un stăpin, un om care are o răspundere 

filozofică şi individuală față de 
ceastă înaltă dimensiune vrem s-o 
vedem în filmele noastre. 

Regizorul talentat trebuie să fie și un so- 
ciolog la fel de talentat — să fie la curent şi 
cu ultimele filme ale lui Antonioni, dar, 
poate în primul rind, cu .ultimele trans- 
formări intervenite în viața şi psihologia 
oamenilor. Căci, pînă la urmă, şi a fi re- 
gizor e mai mult, decit o profesie, e un 
destin care trebuie dus loial pină la capăt. 


Teodor MAZILU 


telex Animafilm 


Anul adulților 


Filmele de animaţie sint 
foarte Indrăgite de copii. 
Regăsind aici atmosfera 
unui univers infantil al 
jucăriilor şi miraculosu- 
lui, copili sînt tentaţi să 
creadă că filmul de ani- 
matie le aparţine în exclusivitate. Ade- 
vărul este insă altul. Oameni foarte 
serioşi, oameni în toată firea,au pus 
mina pe condei ca să ceară expressis 
verbis filme de animaţie pentru publicul 
trecut de cea mai fragedă virstă. Dind 
copiilor ceea ce este al copiilor, filmul 
de animaţie trebuie să dea, așadar, sa- 
tisfacție şi spectatorilor aflaţi în floarea 
virstei, care mai pot să învețe și ei cite 
ceva din pățaniile unor fantoşe pentru 
că, așa cum se ştie, omul cit trăiește 
învață, și mai ales în timpurile noastre, 
cind reciclarea a devenit o necesitate. 

9 9 ein cursul acestui an, specta- 
torii care au revendicat cu hotărire 
drepturile legitime ale filmului de ani- 
matie, vor putea învăța multe lucruri 
utile şi de cultură generală. Cum a fost 
descoperită dimensiunea? După cum 
se știe, toate lucrurile de pe lumea asta 
sint de două feluri: mari și mici. Totuși 
este necesar să se știe cît sint de mari 
şi cit sint de mici. Omuleţul lui Gopo. 
cunoscut pentru istețimea lui, este doar 
strămoșul nostru, va măsura pămintul 
dind peste cap un pom smuls din rădă- 
cină: și va zice, o lungime de un pom, 
o lungime de doi pomi, cum zicem noi 
un metru, doi metri. Filmul se va intitula 
Homo metricus și va fi cu siguranță 
interzis copiilor sub trei ani şi în spe- 
cial sugarilor, 

0 99Un alt film beneficiind de In- 
țelepciunea strămoșilor noştri romani, 
Minte sănătoasă în corp sănătos, va 
fi realizat de regizorul Liviu Ghigorţ 
după un scenariu cu care lon Popescu 
Gopo inițiază serialul intitulat Scurtă 
istorie a medicinii. Aici vom afla că 
omul este și el o maşină, adică un fel 
de automobil care trebuie să respecte 
regulile de circulaţie, altfel... Altfel, nu 
e sigur că se poate întotdeauna'repara, 
că doar omul nu e mașină. 

© 9 E tHoria Ștefănescu, după buna 
pre pe care publicul a rezervat-o 
ilmului său, realizat în cursul anului 
trecut, Statuetă, va continua să se 
ocupe de aventurile celor doi vecini, 
oameni de mare rafinament intelectual, 
pe nume Cristofor și Teofil. De unde 
în Statueta aveau de rezolvat probleme 
de ordin estetic — este sau nu piatra 
pe care a spart-o Cristofor operă de 
artă? — acum vor avea de înfruntat 
probleme mai serioase, de producție, 
Dar, firește, pentru ei nimic nu va fi 
prea greu... de ocolit. 

9 9 9 Regizorii Olimp Vărășteanu și 
Florin Anghelescu, nedespărțiți de la 
o vreme, autorii ciclurilor pentru copii 
Pic și Poc și Pătrățel vor trece și ei 
în tabăra adulților, inițiind un seria! 
de desen animat care va purta amprenta 
lor temperamentală. Maliţia și ironia 
lor atrag atenţia că oameni sintem si 
mai greșim, dar rizind ne indreptăm. 

Aşa că, să nu le spuneți și copiilor, 
ca să nu creăm probleme inutile, dar 
anul în curs nu va fi numai pentru cei 
mici, dar şi pentru cei mari. 


ANIMATOR 


Matty-gag 


Spe 


scrisoarea lunii 


ctatori, nu fiţi numai spectatori! 


Prima „cronică“ a lui 1977! 


Ne face plăcere să publicăm prima scrisoare primită in anul 1977. Nu ascundem 
că ne bucură gindul că în ziua de 1 ianuarie cineva s-a gindit să-i scrie revistei «Cinema»: 

«La mulți ani! Vă spune din Brăila, Cora Kureliuk! Tuturor celor care fac ca 
revista Cinema să apară lună de lună, vă urez sănătate și numai bucurie în anul 
în care am pășit. Sint att de multe de spus și atitea de urat dar eu, oricum, vreau 
să vă scriu tot despre filmele văzute în ultimul timp, n-are nici un rost să vă scriu 
şi despre mine. (N.R. De ce n-ar avea rost?) Să încep deci cu premiera românească 


Roșcovanul» 


N-a fost prima dată cind am stat la un film bun românesc în picioare. Faima 
Pistruiatului este foarte mare aici la noi. (Un restaurant îi poartă chiar numele.) 
Roșcovanul este un film cu un substrat fin, ca o săgeată care, deşi nevăzută, işi 
ştie precis ținta, un film colorat cu un vocabular «pistruiat», sau cum vreţi să-i 
spuneți. Se observă uneori o anume șovăială, ceva care trebuia atins și de care 
doar s-a apropiat; personajele parcă s-ar mişca după nişte paravane, în niște haine 
care-i string, iar Roșcovanul nu este singurul exemplu. Totuși, repet, filmul are 
substanță, pune probleme și asta nu e puţin. Costel Băloiu trebuia să fie mai «el», 
credeam că experiența serialului a fost o piatră de încercare pentru el, deși nici 
aici n-a fost rău. Sebastian Papaiani însă a jucat formidabil în rolul pușlamalei de 
bani gata. lar Corina Chiriac ne-a demonstrat că ştie nu numai să cinte ci să și 
joace în filme. Stimaţi regizori, sper s-o mai vedem pe Corina Chiriac nu numai 
în roluri ca acelea din Roșcovanul Încolo filmul are umor dar este şi serios, în- 
tr-un cuvint place și celor mari și celor mici. La casele de bilete se fac mari cozi 
şi se aude melodia: «N-aveţi un bilet în plus?. Un an rodnic și să auzim de bine!» 


Imul românesc 


e «Nouă ne place Intlinirea cu marii 
noștri actori. De asemenea mesajul, între- 
bările ce ni se pun subtil și obsedant. Ce 
trebuie luat din viață? Ce trebuie uitat în 
teatru? În care culise ne pierdem noi 
înşine? De ce ne temem uneori de duioşie, 
de căldura umană? «Sint ca o premieră 
eșuată». Dar de ce? Ea este singura vino- 
vată? O premieră este rezultanta atitor 
fapte. Ea nu aparține unui singur ins. Şi 
ea este posibilă numai prin comunicare. 
Comunicăm? Nu comunicăm perfect? De 
ce nu comunicâm? De ce uneori cabotinis- 
mul, rutina, obtuzitatea...? Poate doar su- 
tleurul ne va șopti răspunsurile. El care 


crede că ar trebui să moară în cuşca sa cu - 


sentimentul misiunii îndeplinite. El este 
adevărul, pasiunea muncii. Botta creează 
din citeva scene un rol antologic, profund 
uman.» (Alexandru Jurcan, /ocalitatea 
Ciucea — jud. Cluj). 

9 «...Această peliculă seamănă mai mult 
cu o piesă de teatru tv. decit cu un film și 
are după părerea mea două neajunsuri: 
distribuția prea ideală (N.R.:?) aleasă de 
regizorul Mihai Constantinescu şi densi- 
tatea prea mare a mijloacelor teatrale folo- 
site în film». (Romeo Popovici, str. Unirii 
7 — Botoşani). 


zile și trei nopți 


@ «...Consacrat în fața publicului şi spe- 
cialiştilor ca un excepțional operator (nu 
se poate uita Apa ca un bivol negru, 
Întoarcerea lui Magellan, sau Ilustrate 
cu flori de cimp și aportul imaginii la crea- 
rea atmosferei acestor filme) iată-l pe Dinu 
Tănase semnind regia unul film, o adaptare 
a cunoscutului roman al lui Alexandru 
Ivasiuc, «Apa». Dacă «Apa» ca roman 
este mai degrabă o scriere de analiză, 
Trei zile și trei nopți, ca film, pune accent 
mai ales pe ceea ce fac personajele și pe 
ce spun. Filmul capătă un plus de dinamism 
devenind un film bun de acţiune... Amza 
Pellea interpretează cu dăruire și talent 
rolul activistului care ştie să ciştige imediat 
încrederea celor din jur, omul de acţiune, 
filozoful realist pentru care oamenii sint 
și scopuri şi mijloace. Păcat Insă că Gri- 
gorescu, seriozitatea în persoană, mal păs- 
trează cite ceva din modul de-a se exprima 


c ——— 
Anul XV (169) 


Bucureşti 


ianuarie 1977 
(iii at ai ali 


Ecaterina Oproiu 


Cora Kureliuk 
cartier Viziru A. Bl. 2. Ap. 48 — Brăila 


al lui nea Mărin din Băileşti. În ceea ce 
privește restul interpreților, după părerea 
mea,nu există nici o voce falsă şi asta este 
semnificativ (avem deci actori excepţio- 
nali) şi imbucurător. O mare calitate a 
regizorului ar fi, cred, imaginea realistă a 
scenelor de masă; oamenii acționează fi- 
resc, sub impulsul unei sfinte minii, iar 
în final, sint cuprinși de o mare hotărtre 
și încredere căci au înțeles cum vor fi 
viitorii lor conducători. Personal n-am găsit 
filmului niciun defect zdrobitor și cred că va 
avea săli pline —ţinind seama și de succesul 
romanului lui lvasiuc. Filmul mi se pare un 
debut convingător în regie, debutul unuia 
din cei mai cunoscuți reprezentanți ai 
«noului val» cinematografic românesc. 
(Adrian C. 78 ani, Bucureşti) 

N.R.: Numai faptul că ne-aţi scris pentru 
prima oară o cronică deajuns de consistentă 
(fie și cu unele stingăcii de expresie) ne face 
să vă publicăm fără adresa completă, aşa cum 
o pretindem tuturor corespondenților noştri 


Filmul st n 


@ «...ntr-un eventual clasament al celor 
mai bune filme prezentate în 1976 pe ecra- 
nele noastre, aș pune, fără a socoti mult, 
Sclava iubirii pe unul din primele trei 
locuri, dacă nu chiar pe primul. Filmul 
acesta se apropie, ca arie tematică, de un 
alt film care a rulat de curind la noi — 
Noapte americană a lui François Trutfaut. 
Tema raportului dintre arta din viaţă și 
viața din artă l-a ispitit atit pe cineastul 
francez laureat al Oscar-ului pentru cel 
mai bun film străin,cit și pe Nikita Mihalkov. 
Dar dacă Truffaut a zăbovit asupra ei ca 
un estet pur, rafinat și cult, superficial nu 
odată, regizorul sovietic ne-a impărtășit 
nişte tlicuri mai profunde şi mult mai sem- 
nificative. Filmul lui Mihalkov ne arată că 
numai un anume tip de artă, cea care are 
la obirşie adevărul, deci arta adevărată, se 
incorporează în viaţă; dacă arta este falsă 
(așa cum sint filmele turnate de Olga Niko- 
laevna şi regizorul cel gras), atunci ea, 
arta, nu face decit să te indepărteze de 
viaţă, ba mai mult şi mai dăunător, să te 
opună vieţii. Demonstrația lui Mihalkov 
este fără cusur. De la interpretarea magis- 
trală pe care Elena Solovei o dă actriței din 
film şi pină la imaginea fermecătoare și 


Coperta |! i 


Premierele lunii, două comedii: Po- 
vestea dragostei și Tufă de Veneţia 
A treia, Gloria nu cîntă, se pregătește 
să ia startul. Revista noastră, după ce 
a închinat un întreg almanah comediei 
cinematografice, începe noul an tot 
cu zimbetul pe buze. Mesageri: Stela 
Popescu, Vasilica Tastaman şi Ştefan 
Bănică. 


Foto: A. Mihailopol 


miraculos de bine aleasă, filmul scris de 
Andrei Mihalkov Koncealovski și F. Go- 
renstein este lucrat cu o știință a măsurii 
extraordinară. Filmul este la inceput un 
joc şăgalnic al unei actrițe-copil, înconju- 
rată de o grupă de butoni ingenui, apoi 
pare a se transforma într-o poetică dar 
banală poveste de dragoste, pentru ca me- 
tamorfoza din a doua parte să ne arate 
adevărata substanţă a filmului: o medita- 
ție — întemeiată pe conştientizarea unor 
evenimente tragice — asupra posibilității 
ca arta să pătrundă In viaţă și invers. Scena 
finală, cu tramvaiul galben şi ireal zburind 
pe şine urmărit de ceata halucinantă (de 
coșmar real) a soldaţilor contrarevoluţio- 
nari, închide și conchide conflictul întregii 
povești. Mult timp îmi va răsuna în minte 
tonul inocent cu care actrița rostește de 
pe platforma tramvaiului-tantomă către ur- 
măritorii el: «Dar, domnilor, sinteți nişte 
fiare»... (Alexandru Marcovici, Bd. ilie 
Pintilie 37, Bucureşti). 


Am zimbit la... 


Pentru umorul ei sincer, pentru plăcerea 
cu care nu odată încearcă să integreze clte- 
va probleme acute ale filmului nostru între 
problemele «mondiale», pentru satirizarea 
reușită a acelei «culturi de televizor», cu 
care mulți se amăgesc, într-un cuvint pen- 
tru hazul sănătos și nu lipsit de semnifica- 
ție în cele din urmă, publicăm scrisoarea 
unei corespondente care ni se recomandă 
astfel: «Am 15 ani, o medie de 6 ia mate- 
matică, 1,64 m»... și care recunoaște că 
ne scrie «o schiță umoristică în gen Du- 
mitru Solomon» cum apare şi în revista 
noastră: 

« — E! și ea stau pe fotoliu și, respectiv, 
pa masă. Croşetează și, respectiv, citesc. 
Da! E/ croșetează o pereche de mănuși de 
box; ea citeşte (mai bine zis răstolește), 
«revista Cinema». Ea nu știe franțuzește. 
El: — Cred că voi fi campion de scară anul 
acesta. ÎI innebunesc pe Vasilescu, de la 
etajul 2! (tocmai termină o mănușă). Ce 
zici? Frumoasă mănușă, așa-i? Ea (inginer 
zootehnist la ferma zootehnică de la Adin- 
cata de sus): Îht! El: Ce thi? la ascultă, de 
ce te uiţi în «Cinema»? Tot nu înţelegi 
nimic! Ea: — Cum nu înțeleg nimic? Ce, 
numai tu Intelegi! Crezi că dacă mă uit 
la poze nu înțeleg? (induioșată): la uite la 
Robert Redford! Ah, are un copil în braţe! 
O fi însurat? El: — Nu, draga mea, joacă 
într-un nou film. O are parteneră pe Mahalia 
Jackson. Scenariul este semnat de Truman 
Capote și muzica, draga mea, aparține lui 
Jolt Kerestey. lar regia este semnată de 
Mihai Constantinescu. Ea: — Ăla cu «Şi el 
şi ea»? El: — Nu, dragă! Ala cu «Beligan 
și florile». la te uită la figura copilului pe 
care-l ţine în brațe Redford! Ei, cu cine sea- 
mănă? Ea: Horia Căciulescul! hai, că l-am 
ghicit! El: Mă dezamăgeșşti! E Puiu Căli- 
nescu, a primit premiul Oscar, (el și Tatum 
O'Neal) şi tot zice că, în continuare, aşteap- 
tă un rol mare de la cinematograf? Ce-o 
mai fi vrind? Pe ecranul televizorului apare 
chipul Deliei Balaban care anunţă: «Stimaţi 
telespectatori, vă invităm la film. Astă- 
seară ecranizarea operei abatelui Prăvost: 
«Manon Lescaut». Regia: Roman Polanski. 
În rolurile principale: Isabelle Adjani și 
Alberto Juantorena, campionul olimpic la 
400 și 800 metri. Vă dorim vizionare plăcută». 

Corespondenta noastră semnează astfel: 
Sir. Făgăraş, bloc D-3, scara B., ap. 9, Pitești. 
Ea motivează această semnătură astfel: 
«Nu semnez din cauză că profesorul meu 
de matematică consultă curent revista dvs. 
Nu pentru metodele de predare, ci pentru 
plăcerea personală, așa cum fac majorita- 
tea cititorilor dvs.» 

N.R.: Ne-aţi cerut imperios un răspuns 
lată-l: vă rugăm foarte mult să vă măriţi 
media la matematică! În rest, nu e râu! 


Rubrică realizată de Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


aaas 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentu! Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 


Prezentarea grafică: 
Anamaria Smigelschi y 


ioana Moise 


Tiparul executa! la 
Combinatul poligrafic 


«Casa Scinteii» — București 


>= 


Gopo repovestind copiilor, 
sau cum citește un hitru din 
secolul XX «Povestea por- 
ului» de Creangă — aș pre- 
fața și eu, ca lon Popescu, 
` versiunea _ cinematografică 
made in Buftea 1976. Din 
capul locului sintem puşi în temă: un basm 
pentru copii între 7 și 70 de ani. Drept 
care mi-am luat ca vecin întru delectare un 
spectator din prima generaţie (dacă ultima 
nu mai are în familia mea nici un reprezen- 
tant). După un demaraj cam greoi, de ope- 
retă rurală, aud lingă mine un hohot de 
sapte ani, la scena cu moșul care scoate 
sticla din fintină, trage discret cu paiul 
nectarul rubiniu, iar baba, tot discretă, îi 
taie cu foarfeca improvizatul furtun. Cu- 
noaşte bătrina trucurile moşneagului... O 
ciondăneală tandră între uncheșii cu suta 
de ani în spate, dar cu adolescenţa in pri- 
viri. Eugenia Popovici lansează, pe note, 
ideia filmului: De ai de viață parte, dă-o 
mai departe. «Miine cind s-o miji de 
ziuă, să apuci încotro oi vedea cu ochii 
şi ce ti-o ieşi înainte, întii şi-n-tii, dar' a 
fi om, dar' a fi şerpe, dar' a fi orice altă 
jivină, pune-o în traistă și ad-o acasă». 
Copiii recunosc fraza glumeţului Creangă. 
Nu-i intrigă deloc înlocuirea pielei de porc 
cu costumul cosmonautului. Dimpotrivă, 
se amuză. Dar adulții? Unii cîrtesc. Vor să 
tie respectat marele scriitor, unde e atmoste- 
ra lui neaoșă, tonul lui mustos-stătos? 
Gopo încearcă să-l traducă în termeni 
plastici, în volume caraghioase, două bu- 
toiașe pe picioare; moşii cei dornici de 
copii; o îmbracă pe Eugenia Popovici cu 
un cămeșoi ca un nor de vată, îi pune lui 
Mircea Bogdan nişte uriași cioareci de bla- 
nă, cite o oaie la fiecare picior, și-o cușmă 
roşie de Eulenspiegel. Uneori efectele de 
“acest gen li reuşesc, alteori apar scene 
dizgrațioase ca spălatul (în prim plan) 
„moşneagului de 100 kg, nasul lui pătlăgică 
roşie şi altele. După un chef la botul butoiu- 
lui de ţuică, cu clondirul ameţit și el, iată 
o situaţie la care rîd cu înțelegere, recunos- 
cind o snoavă celebră și adulții: moşul 
pleacă să pețească fata impăratului, pentru 
feciorul său. Şi-a făcut curaj cu drojdia 
vecinului. li promite generos că-l va face 
om, iar acesta îi cere să dea o pravilă ca 
numai el să aibă drept să facă ţuică. «Ba 
nu — se răzgindeşte cumătrul — mai bine 
să dai pravilă să-i spargă cazanul lui Azi- 
mioară». 

La curte, pețitul cu alai, ca la țară, e mai 
puțin autentic în formă (costumele sint 
amestecate, de carnaval) şi mai autentic 
în conţinut: moşul e țăranul care nu se lasă 
intimidat, el cere impăratului să vadă inainte 
tata, să afle dacă ştie să gătească cum îi 
place lui, altfel poate că nici feciorul nu va 
mai vrea să facă podul. Şiretenie, haz 
popular au și cronicarii ahtiaţi de specific, 
satisfacția lor în aceste momente. De acum 
încolo Gopo Incepe să-și ia avint pe teren 
cunoscut: comicul anacronismelor (cu an- 
tecedente celebre în propria-i filmografie): 


Repovestind un basm de Creangă 
copiilor secolului 20 


şi Victoria = e, 


Puiul de marțian nu-şi scoate masca pentru 
că pămintul e poluat, conduce căruța lui 
tătine-său folosind un volan de tractor, 
îşi comunica pe o tăbliță şcolărească voința 
lui de a face podul; împăratul, în armură 
din cap pină-n picioare, cintă la pian, 
împărăteasa învață pe un primus să 
fiarbă ouă «nici prea tari nici prea moi», 
cum le cere unchieșul; prințesa își pregă- 
teşte un mini-jungher legat cu panglici 
roze de picior, un jungher care s-o salveze 
de asalturile porcești, ca Tosca în actul doi. 
Vocea comentatorului (Radu Beligan) ur- 
mează cu haz,cind firul poveștii lui Creangă, 
cind firul poveștii lui Gopo. De la Popescu- 
citire, despre nerăbdarea domniţei de a se 
mărita: «lar în pieptul ei răsare ...ce răsa- 
re?V la, un dor scinteietor...» Spiritual şi 
la obiect. Ca și intreg episodul extraterestru, 
cind Gopo se zbenguie prin galaxii ca la 
ei acasă, zglobiu şi dezinvolt, înzecindu-şi 
poantele: podul de aur e «împuşcat» cu 


lasere, prin văzduh, de constructorii din 
alte planete; fata și ciocirianul Cici (simpa- 
tic personaj de desen animat, introdus cu 
graţie şi haz în scenă) Inaintează spre 
mănăstirea de ceară cu o scară volantă, 
ironizată de povestitor: «Foloseau mijloace 
primitive. Zburau în trepte», și pac, dispare 
o treaptă din racheta avant la lettre. Crăiasa 
crăieselor, zina zinelor, e o ciocirlănită 
vioaie, cu minijupă şi fundă roşie, ce dan- 
sează mai îndrăcit decit pinguinii Mary-ei 
Poppins. Partea de muzical e antrenantă 
(excelentă melodia lui Cici pe versurile in- 
spirate ale Flaviei Buref), sejurul pe planeta 
albinelor e plin de haz. Aici şi fantezia sce- 
nografică devine mai generoasă, ea împo- 
dobeşte pe frumoasele extraterestre cind cu 
peruci din beteală de aur și salbe zornăitoa- 
re, cind cu colante de culori vii, sirene mo- 


- derne răsărind lascive din abur de ceară și 


praf de nectar. Gopo n-a mai urmat aici bas- 
mul și bine a făcut. Pentru că a putut să-şi 


exercite din plin fantezia regizorală. Moder- 
nizarea lui generează haz: marțienele sînt 
ființe evoluate, trăind într-o republică de 
sex feminin, conduse de regina-mamă 
(Carmen Stănescu) cu sirg şi nobilă dă- 
ruire. Spectatorii-copii nu mai participă 
în acest episod decit ca simpli | admiratori 


nouă, adulţilor, ne vine rindul să ridem în 
hohote cind intră în scenă, cu dulceaţa ei 
prefăcută de trandafiraş ascuzindu-și spi- 
nii, cu umorul ei inimitabil extraterestra 
Rodica Mandache. Curioasă ca o pămin- 
teană, perfid-acidă ca o albinuţă care va 
declanşa revolta în stup, ea e unul din per- 
sonajele cele mai izbutite nu numai din 
filmul lui Gopo dar din toată comedia cine- 
matografică românească. Suratele mai virst- 
nice o urmează cu haz, fără a-i atinge 
performanța. Dialogul capătă şi el stră- 
lucire, vervă satirică, culoare. Aici, la capi- 
tolul parodie și nerv polemic, aluzie sub- 
tire și mai puţin subțire, dar foarte la obiect, 
pe adresa «moravuri pâmintene», expediate 
de nişte «extra» cu sediul pe Sirius (le dă 
mina!), stă originalitatea lui Gopo. O pu- 
tere de invenţie comică risipită în zeci de 
secvențe din atitea filme, fără tendința 
aceea convergentă care le-ar da mai multă 
eficiență satirică. ȘI totodată un spor ar- 
țistic. Fantezia lui comică — o dovedesc 
toate desenele lui animate şi toate sec- 
vențele din filmul jucat, lucrate în stilul 
animației — devine prolifică, atunci cînd se 
exercită pe «o bază literară», cum susținea 
cineva. Şi totuşi aici basmul clasic i-a dat 
doar plecarea în cursă, jumătatea de film 
îi aparține cu succes. Dar idei de acelea 
generoase ca în Faust XX sau unele scene 
antologice, ca în Călătorie fantastică nu 
mai apar. Gopo nu și-a întîlnit încă scena- 
ristul. Creangă i-a oferit o treaptă. Cine 
îi va urma? 

Cu o dorință copilărească de a încerca 
toate casetele umorului, Gopo deschide, 
cînd cutiuța muzical- lirică (şi melodia pare 
că se dizolvă într-un pahar de sirop), cind 
caseta anacronismelor (și aici descoperă 


pietrele strălucitoare dar nu prea consis- 


tente), cind satira (și iată-l lansat printre 
umoriştii noștri de prima mină). Se mai 
amuză, scriind impreună cu alt Popescu — 
Cornel — muzica filmului, sau oferind citeva 
roluri unor persoane dragi (ing. Dan lo- 
nescu, strălucitor împărat sumbru, sau 
Ana Maria Popescu, sfioasă soață impe- 
rială). Descoperă în treacăt și o nouă spe- 
ranță a filmului românesc, studenta Diana 
Lupeș pe post de domniță răsfăţată. Far- 
mec, prospețime, haz, sinceritate, iată cite- 
va calități ce o recomandă frumos încă de 
la debut. 

Din decoruri unele, carton vizibil, au hazul 
lor (coliba sau exteriorul palatului), altele 
sint ceva mai originale (interiorul castelului 
iatacul Indrăgostiților, decor fericit comple- 
tat de rafinatele picturi ale Luciei loan, 
din păcate atit de fugar mingliate de apara- 
tul de filmat). Ce loc ocupă în filmografia 
lui Gopo această nouă poveste? Greu de 
spus. Pentru că regizorul e mereu altul, 
dar cu aceleași «fixuri» de la film la fiim. 
Or, în artă evoluţie ar însemna revoluţie de 
fiecare dată. 


Alice MĂNOIU 
PESTE IEI ERE IER ED 


Scenariul şi regia: /on Popescu Gopo, după un 
busm de lon Creangă. Imaginea: Grigore lo- 
nescu—Ștefan Horvath. Decoruri şi costume: 
arh. Adriana Păun. Muzica: Cornel Popescu—lon 
Popescu Gopo. 

Cu: Eugenia Popovici, Mircea Bogdan, Nicolae 
Ifrim, Marian Stanciu, Dan lonescu, Ana Maria 
Popescu, Victoria Mierlescu, Diana Lupes, Carmen 
Stânescu. 

Producție a Casei de filme nr. 4. Director: 
Corneliu Leu. Film realizat în studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucuresti». 


nr. 1 
Anul XV (169) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educatiei Socialiste 


București-ianuarie 1977