Revista Cinema/1990 — 1998/017-CINEMA-anul-XVII-nr-5-1979

-Cineamatorii s 
îm plină confruntare || 
şi afirmare, > 
sub semnul 
Festivalului 
«Cîntarea României» 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste | 
Bucureşti — mai — 1979 | 


Să fim la înălţimea epocii 


Opinia publică internaționa- 
lă şi-a indreptat atenţia cu 
nespus interes și prețuire 
asupra vizitei întreprinse de 
inalta solie românească, a 


președintelui țării noastre, 
tovarăşul Nicolae Ceaușescu și a tova- 
rășei Elena Ceaușescu, pe pămintul spa- 
niol, la invitația poporului de care, prin 
durabile fire ale istoriei, ne simţim legati 
prin obirșie, limbă și afinități. Ca de obicei. 
această vizită oficială este plină de semni- 
ficaţii, generatoare de contacte și perspec- 
tive fecunde pentru ambele popoare. Ea se 
constituie in același timp, ca un exemplu 
de felul cum poate fi extinsă aria de ințe- 
legere și colaborare multiplă între state și 
popoare, un exemplu de fiecare dată rele- 
vat și salutat cu toată căldura și speranța 
de către cei care îi desprind sensul pro- 
fund și rolul inovator pe care astfel de 
contacte le pot avea în destinul popoarelor. 


Cu legitimă și vibrantă mindrie am urmă- 


Cineamatorii 


pe care 


rit această vizită de stat, eveniment de 
ample semnificaţii, care s-a transformat 
într-o manifestare de caldă preţuire și 
prietenie faţă de solia poporului român, 
văzînd în aceasta expresia înaltei stime de 
care se bucură în conştiinţa lumii contem- 
porane poporul nostru condus de Parti- 
dul Comunist în frunte cu tovarășul 
Nicolae Ceaușescu. Spiritul și sensul 
profund al acestei stime,cu care lumea ne 
privește, au explicaţia în însuși exemplul 
pe care poporul nostru îl oferă prin abne- 
gația cu care își traduce în viaţă țelurile 
și îşi materializează obiectivele pe care 
şi le-a propus în calitate de constructor 
al unei societăți noi ce imbină armonios 
și fecund progresul material cu cel spiri- 
tual asigurind astfel desăvirșirea perso- 
nalităţii umane. Pe unul dintre planuri 
imediate — unul doar dintr-o multitudine 
— in care se poate citi concret această 
împlinire şi demonstrare a calităților și 
însuşirilor omului de astăzi este de-ajuns 
să urmărim amploarea pe care au căpă 


La Vaslui 


Surpriză, confirmare, speranţă 


lată ipostazele cu care s-a întiinit juriu! 
în timpul vizionării filmelor prezentate de 
c'neamatorii din județele lași, Bacău și 
Vaslui. Surpriza a constituit-o cineclubul 
Căminului cultural Bivolari-laşi cu cele 
două filme prezentate: Şi copiii ne judecă 
— o privire proaspătă, focalizată Intr-o satiră 
ascuțită la adresa unor apucături, deprin- 
deri sau năravuri ale oamenilor mari, pe 
care cei mici, de fapt eroii filmului, le co- 
mentează cu ironie şi umor. Se naște o 
profesie, cel de-al doilea film, este un do- 
cumentar, realizat cu un deosebit simţ al 
plasticii imaginii, despre o nouă îndeletni- 
cire ridicată la rangul de profesie: serici- 
cultura Fără îndoială că soţii Bordeianu, 
autorii celor două filme, învățători în co- 
mună — uitați-vă pe hartă şi o veţi găsi cu 
greu — Bivolari-lași, cod 6680, au consti- 
tuit o surprinzătoare revelație. Despre ei 
sintem siguri că vom mai auzi! La reuşita 
selecţiei ieșene și-au adus contribuția fil- 
mul Cuţitul, realizat de ioana Trofim și 
tulburătorul documentar ai lui lon Agapi, 
Ochiul, lumina sufletului. 


Confirmarea a venit din partea cineamato- 
rilor județului Bacău, cu cea mai numeroasă 
şi de calitate selecţie de filme prezentate in 


2 


concurs. Din cele 8 filme,7 au fost distinse 
cu premiul | la diferite genuri, dovadă a 
seriozității, pasiunii. și talentului cu care 
cineclubiștii băcăuani își lucrează filmele. 

La lumina slovei, al cineclubului «Lu- 
mina» îi Întreprinderii poligratice, Diatrag- 
me din beton armat, al cineclubului 
«Constructorul», Sintem fii lacrimilor 
tale, al cineclubului «Ateneu», Nicu Enea, 
Educaţia și Mere, pere, filmele cineclu- 
bului «Unirea» al Casei de cultură a sindi- 
catelor din Bacău, alături de realizările 
cineclubului «Trotuș» din Comăneşti cu 
Subiect de discuții și Timpul nu as- 
așteaptă, două comedii satirice, se vede o 
imagine de marcă a cineamatorilor băcă 
uani. Oameni ca Rucaveţchi, lonaş, Solo- 
monescu, Frecea, realizatori ai filmelor de 
mai sus, sint cunoscuţi și stimaţi în mișca 
rea cineamatorilor din țara noastră pentiu 
perseverența și dragostea cu care se d3- 
ruiesc filmului. 


Speranţa juriului este ca filmul Virstele 
rodului, realizat de Petrică Lascăr, vechi si 
statornic cineamator vasluian, ce ne pre- 
zintă într-o dinamică monografie realiză- 
rile oamenilor muncii din judeţ, în agri- 
cultură, industrie şi cultură împreună cu 


o trăim! 


tat-o în aceste zile manifestările din cadrul 
Festivalului naţional «Cintarea României» 
şi a vedea cite talente, cită inteligenţă. 
cîtă personalitate şi dăruire există la scara 
unui întreg popor. Pe tot cuprinsul țării, 
tineri şi virstnici, bărbaţi și femei demon- 
strează, într-o intilnire fără precedent, nu 
nu numai dăruire artistică, nu numai ima- 
ginație, nu numai spirit și gust, dar ceva 
încă mai prețios: o imensă disponibilitate 
de a se bucura de viaţă, dea imprima 
vieţii sensul bucuriei. Acest festival care 
se apropie de punctul, de momentul săv 
suprem,este nu numai o manifestare a ta 
lentelor și artei poporului nostru ci, în pri- 
mul rind, o stare de spirit, nu este atit o 
atmosferă festivă, cit expresia tonusului 
vital al românului. Reportajele și relatările 
de pe tot cuprinsul ţării, de la cei ce urmă 
resc faza În care cei mai buni dintre cei 
buni se întrec ca să-și ciștige locul pe 
podiumul marei finale, vorbesc despre 
torente de talent,despre surprize încintă- 
toare, despre manifestări inedite și despre 


Competiţia cinecluburilor din juaeţele 
Arad, Bihor şi Satu Mare desfășurată la 
Oradea, a prilejuit o veritabilă trecere în 
revistă a creaţiei într-un domeniu de bază 
al mişcării artistice de amatori. Competiţia 
a reunit pelicule, care, în majoritate, au 
deja sutragiile altor selecţii. S-au remarcat, 
pentru valoarea documentaristică, filmele 
Povestea unui steag, Detașamentul 
Păuliș (ambele din Arad, cineclubul «Ate- 
liern—16, realizator Gheorghe Sabău) și 
Bihor, pămînt românesc (cineclubul 
«Constructorul»-Oradea), inspirate expre- 
sii filmice a ideii permanenţei luptei pentru 
neatirnare şi libertate a poporului român. 
S-au apreciat o serie de pelicule pentru 
actualitatea tematică, ancorarea în preocu- 
pările colectivelor de muncă, în problema- 
tica vieţii citadine: Se naște o uzină (cine- 
clubul «9 Mai»-Carei, jud. Satu-Mare), Pu- 
terea colectivului (cineclubul «Crisia» 
al Comitetului judeţean UTC-Oradea, reali- 
zator Valentin Buzlea), Orașul nostru și 
Navetiștii (Studioul cineaștilor amatori 
din Satu-Mare). Filmele care au rulat pe” 
ecranul festivalului au fost purtătoarel:” 
mesajului confluent al istoriei trecutului și 
prezentului țării. De remarcat, pasiunea și 
seriozitatea cu care iubitorii filmului se 
dedică unei activităţi ce exclude improvi- 
zația. imaginea peisajului patriei şi a bene- 
ficiarilor neasemulitelor ei frumuseți a fost 
prezentă în multe filme ale festivalului, din- 
tre care s-au distins: Temerarii (Cine 
clubul sindicat-invățămint Oradea, realiza- 
tor Csontos Ştefan) şi Culorile orașului 
(cineclub «Didactica», Satu-Mare). O deo- 
sebită impresie au lăsat filmele-portret 


La 


"mplul poem al muncii, bucuria de a crea și 
dorința de pace, am numit filmul «Cintarea 
României» al cineamatorilor din Huşi, reali- 


un irezistibil elan. Chiar și printre cineama- 
torii care nu pretutindeni au beneficiat 
de o îndrumare efectivă și suficientă din 
partea unor specialiștii, mai ales în ce pri- 
vește partea tehnică și de dotare — se 
poate spune totuşi că există de pe acum 
prezențe incurajatoare care atrag apre- 
cierea, dar care accentuează și mai mult 
obligaţia unei și mai atente și mai apro- 
piate călăuziri a activității cineamatorilor. 


Festivalul naţional «Cintarea României» 
este astfel pentru omul de cultură nu nu- 
mai o îndatorire, ci un eveniment politic 
și cultural de inestimabilă valoare, în care 
contactul cu sursele perene ale spirituali- 
tății noastre se pot revigora, se pot veri- 
fica şi se pot redimensiona spre a-și afla 
expresia cea mai potrivită pentru vremu- 
rile de adincă prefacere pe care societa- 
tea noastră le parcurge. 


«CINEMA» 


în plină confruntare și afirmare, 


zat de Emil Pascal, să reprezinte cu 
cinste culorile județulw Vaslui în faza 
finală. 

Mircea IVA 


La Oradea 


Pasiune și seriozitat 


lon Niţă Nicodim (cineclub «Atelier-16» 
Arad, realizator Gheorghe Sabău) și Un 
creator în festival (cineclubul Şcolii popu- 
lare de artă-Oradea). Aș putea spune că 
revelaţia festivalului a fost chipul și arta 
acestui artist popular care se numește lon 
Niţă Nicodim. Meşteșugul acestui bun colo- 
rist, exploatind cu fantezie bogăția peisa- 
gistică, conferă filmului o atmosferă de ex- 
cepție. O menţiune specială se cuvine 
filmului Flori (cineclubul «Didactica», Satu- 
Mare) pentru sensibila apropiere de anii 
puri ai copilăriei, copilărie retrăită cu emoția 
acelor care vor ocroti, la rindu-le, copilăria 
fericită a multor generaţii viitoare. 

Filme ca Omul cu sarcini, Pară mălă- 
iață și Lanţul slăbiciunilor (realizate de 
Zenobiu Domide la Cineclubul Casei de 
cultură a sindicatelor Oradea), inspirate 
din viață, au adus în dezbatere teme etice 
(pregătirea profesională, promovarea şi sti- 
mularea iniţiativelor, fuga de răspundere, 
trindăvia). La o treaptă superioară a expe- 
rienţei artistice de cineamatori, a fost reali- 
zat filmul de protecția muncii, De dimi- 
neaţă.. pină la moarte (cineciubul «Unio», 
Satu Mare). Filmul se remarcă prin valoarea 
dramatică a atmosferei — bine punctată 
de coloana sonoră — și prin modul cum 
sint folosite elementele care intră în sinteza 
cinematografică. Mișcarea cineamatorilor 
din această zonă se afirmă ca o veritabilă 
pepinieră de slujitori ai aparatului de filmat, 
a cărui minuire cere, pe lingă deprindere, un 
ochi proaspăt, atent, deschis spre reali- 
tate și, mai ales, capabil să-i surprindă 
semnificaţiile perene. 


Emilian URSE 


Slobozia 


Revelaţii, dar și... 


La Slobozia, confruntarea cineamatorilor 
din județele Constanţa, Tulcea și Ialomita 


s-a arătat plină de surprize. Revelaţiile, dar 
și decepțiile au fost pe măsura dăruirii 


«Acţionînd 
pentru înfăptuirea 


Programului partidului, 
pentru progresul continuu 


al societăţii socialiste 


şi întărirea independenței 


şi suveranității patriei, 
ne îndeplinim totodată 


şi obligaţiile internaționale, 


ne aducem contribuția 


activă la triumful cauzei 


socialismului în lume, 
la lupta pentru pace, 


destindere şi colaborare, 


pentru 


libertatea şi independența 


tuturor popoarelor, 

la făurirea unei vieți 
mai drepte 

pe planeta noastră». 


celor care au purces la realizarea filmelor 
din reală pasiune sau din obligaţia de a 
«bifa» o acțiune «culturală». Aşa stind 
lucrurile, nu-i de mirare că selecția a fost 
dominată de producţia tinărului cineclub 
«Valul lui Traian» (din comuna cu același 
nume) cu documentarul S-au dus ciulinii 
Dobrogei și filmul satiric Un cartof, alt 
cartof, ambele realizate de Ștefan Pău- 
nescu (imagine şi regie). Omagiind mira- 
colul transformării ținuturilor sterpe ale 
Dobrogei în grinare unduind sub povara 
spicelor, cineamatorul inventă unghiuri de 
filmare inedite chiar pentru un subiect atit 
de tocit ca acesta al muncilor agricole, 
alternează sugestive planuri de ansamblu 
cu o multitudine de superbe planuri-detalii, 
oferind ochilor o permanentă senzaţie de 
prospeţime și poezie vizuală. Din nefericire. 
auzul are a se bucura mai puţin, fiindcă — 
un comentariu în flux continuu debitează 
platitudini, strivind literalmente imaginea 
sub un text amorf, descriptivist. 

Că se poate și altfel a demonstrat același 
Ștefan Păunescu în Un cartof, alt cartof, 
satiră acerbă la adresa risipei și nepăsării 
intr-un C.A.P., unde cultura rotofeelor le- 
gume se face pe un teren neprimitor, prin- 
tre bolovani şi pietre care rămin în dinţii 
prăşitoarelor mecanice. Priza la public este 
asigurată de ritmul dinamic și de ideea 
excelentă de a încredința textul comenta- 
riului (de data asta spontan, la obiect) 
vocilor subțirele şi vehemente a doi copii 
care susțin dialogul imaginar dintre doi 
cartofi de pe nefericita tarla. 

La capitolul decepții, dacă cineclubul 


Nicolae CEAUŞESCU 


«Heraclea» al Casei de cultură din Babadag, 
de-abia întiințat, are scuza că în lipsa unei 
îndrumări de specialitate (de care sperăm 
să beneficieze neintirziat) a făcut doar act de 
prezență în «Cintarea României», în schimb 
cinecluburile din județul Constanta si 
Slobozia se află in regres față de ediția 
precedentă. Idei interesante, utile, ca aceea 
a practicii productive a elevilor în atelierele 
şcolare — Noi învăţăm să muncim (cine- 
clubul Sindicatului învățămîntului din Con- 
stanța, realizator Constantin Negreanu şi 
George Şerbănescu) — sau de acută actua- 
litate socială ca aceea a copiilor neglijați 
de părinţii suprasolicitaţi de multiplele sar- 
cini de productie — Podul de piatră (cine- 
clubul Casei corpului didactic din Slobozia, 
regia Doru Popescu), nu au fost exploatate 
artistic iar forța potenţială a discursului lor 
s-a risipit pe drum. Singur documentarul 
Vestigii getice în Bărăgan, dedicat de 
Şerban Gheorghiu (cineclubul din Slo- 
bozia) aniversării a 2050 de ani de la înteme- 
ierea primului stat centralizat dac de către 
Burebista, a demonstrat o reală cunoaştere 
a tehnicii cinematografice îmbinată cu sen- 
sibilitate în alegerea unghiulaţiei şi rigoare 
în structurarea datelor istorice. Ca ultimă 
constatare, dacă in unele judeţe absența 
îndrumării a dus la consumul inutil de 
peliculă în filme de ficțiune de un nivel 
infantil în altele, asistența profesioniştilor 
a fost confundată cu implicarea lor directă 
în procesul realizării. lată deci că în cine- 
cluburi, ca şi în cinematografie, fără talent 
şi fair play nu se poate. 


Manuela CERNAT 


La Sf. Gheorghe 


Semne de revigorare 


Intr-un orăşel foarte cochet dar... fără 
tradiție cinematografică, Sf. Gheorghe, 
şi-au dat întilnire în cadrul fazei inter- 
județene a Festivalului național «Cintarea 
României», cineamatorii din județele Bra- 
şov, Covasna şi Harghita. N-a fost o selec- 
ție de filme prea puternică, nici din punct 
de vedere cantitativ, nici din punct de vedere 
calitativ, dar am întrezărit semne sigure că 
activitatea de cineciub de prin părţile locu- 
lui poate înregistra, într-un viitor apropiat, 
necesare şi aşteptate salturi valorice. În 
ansamblul județului Braşov, cele mai con- 
vingătoare rezultate - le-au obținut cine- 
amatorii de la «Azotul» din Făgăraş, unde 
se muncește mult şi tot mai bine. Sufletul 
cineclubului este George Ungur. Lui i se 
datorează'teportajul Al treilea opt — per- 
sonală incursiune în zona «timpului liber» 


„al muncitorilor combinatului chimic, me- 
nită să evidenţieze cum pot fi folosite spor- 
nic sau dimpotrivă, cum pot fi pierdute 
orele unei zile — și tot lui îi aparține (ca 
scenarist, regizor şi interpret) scurt-metra- 
jul de ficțiune Epilog, meditație despre 
«pacea noastră cea de toate zilele», film 
alcătuit contrapunctic cu imagini de pre- 
zent şi documente de arhivă cinematogra- 
țică Dintre cineamatorii oraşului de sub 
Timpa s-au remarcat îndeosebi feroviarii 
de la cineclubul «Reflex»: Neatenţia, film 
datorat inginerului Corneliu Vălea, s-a do- 
vedit a fi cel mai interesant dintre filmele 
de protecția muncii, bazindu-și eficiența 
socială pe o idee igenioasă, şi anume 
«personificarea» personajului titular: ne- 
atenţia vorbește la persoana întii, averti- 
zează şi convinge... Printre premiile | (pe 


genuri) ale confruntării cineamatorilor din 
județele Brașov, Covasna și Harghita figu- 
rează — în afara celor trei filme amintite — 
și Fiabilitate, un documentar tehnic întoc- 
mit cu rigoare de Csaszar Ludovic din 
St. Gheorghe, Poezia miinilor tinere (ci- 
neciubul «Muguri» din Covasna), un izbutit 
film didactic — a cărui bandă sonoră tre- 
buie insă revăzută — și Metamorfoza 
adincului, un bun fiim documentar despre 
munca minerilor din Bălan; asupra acestui 


La Tg. Jiu, între Masa tăcerii, Poarta 
sărutului și Coloana infinită — deci într-un 
cadru cum nu se poate mai potrivit unei 
confruntări artistice, s-au întilnit cineama- 
torii din trei județe: Dolj, Gorj și Mehedinţi. 
Județe inegale ca forță şi ca experienţă a 
mişcării de cineamatori. Chiar şi Doljul — 
masiv reprezentat de 9 cinecluburi — este 
vizibil marcat de aceeași lipsă a egalității în 
forte și experiență. «Chimistul» este un 
cineclub «bătrin», de 15 ani, «Cineciubul 
Casei de cultură a sindicatelom are 11 ani, 
«Electroputere-Craiovan, 9 ani, «Rapid» — 
are 5 ani, «ITMA» — (Intreprinderea de 
tractoare şi maşini agricole») — patru, 
«IRA» (Intreprinderea de reparații auto») — 
3 ani, «IMMR» (Întreprinderea mecanică 
de material rulant) — 2 ani, «Cineclubul 
Casei Armatei» din Craiova a fost înființat 
abia acum 1 an. O reprezentare masivă 
creşte firesc şansele de ciştig intr-o com- 
petiție, aşa încit dolienii au obţinut 6 bine- 
meritate locuri |. La categoria film docu- 
mentar cu Calitatea şi Reducerea impor- 
tului ale «Cineclubului Electroputere» (rea- 
lizatori Petre Ganea, Radu Goncearev și 
V. Oprişiu), filme bine realizate în cadrul 
temei inclusă în titluri şi Evoluție în timp 
al Cineclubului «IMMA» (realizator Băcilă 
Simion). La categoria reportaj, filmul Jură- 
mint al Casei Armatei din Craiova, film 
care mai suportă îmbunătățiri, dar benefi- 
ciază de o frumoasă idee cinematografică, 
La categoria: Poem cinematografic — Pă- 
mint străbun (realizat de Mihai Antoci de 
la Cineclubul «Rapid»),o trecere în revistă 
cu adevărat poematică a realizărilor timpu- 
lui nostru şi Clipe, al Cineclubului «Chimis- 
tul» (realizat de Gheorghe Muranevici — 
stilp de rezistenţă în cineamatorismul cra- 
iovean). Clipele muncii într-o turnătorie 
surprinse cu sensibilitate și înțelegere pen- 
tru mediul dat, filmate cu ochi proaspăt și 
mină sigură de «profesionista. Tot din Dolj 


La Tg. Jiu 


sub semnul Festivalului „Cîntarea României“ 


fiim — care a reprezentat judeţul Harghita, 
— simțim nevoia să insistăm: autorul, Ba- 
rabaci Laszi6, a stiut să prindă pulsul coti- 
dianului, cu forță expresivă. Calitățile de 
autenticitate și actualitate ale unui ase- 
menea film, dovedite de un cineclub fără 
tradiții importante cum este acela din Bă- 
lan, sint printre cele dintii «semne sigure», 
de revigorare ale creaţiei cineamatorilor 
din această zonă a țării. 

Călin CĂLIMAN 


a venit şi cel mai interesant film al acestei 
întiiniri — Propagarea luminii (realizat 
de Paul Șarpe în cadrul Cineclubului Cămi- 
nului cultural din comuna Goicea. Film 
didactic — ciştigătorul locului | — Propa- 
garea luminii este în acelaşi timp o de- 
monstrație perfectă de ceea ce se poate 
face dintr-un subiect socotit arid și ingrat, 
atunci cind realizatorul este înzestrat cu 
talent şi inteligență cinematografică. 

Deşi firav reprezentat, Goriul, judeţul 
gazdă (numai cu două cinecluburi, cel al 
Casei de cultură a sindicatelor și «Divertis» 
— de la Casa tineretului) a reușit să supli- 
nească prin calitate lipsa de cantitate. 
ării cit mai mult cărbune, ciștigătorul 
locului | ia Reportaj (realizat de lon Duţică 
de la «Divertis») impresionează prin pros- 
pețimea observaţiei, prin buna folosire a 
aparatului de filmat, printr-o gindire cine- 
matogratică precisă, clară. Dacă ne gindim 
că «Divertis» funcţionează numai de un 
an, calitățile de mai sus capătă valoare 
înzecită «Divertis» nu e un cineclub «care 
promite», ei se afirmă prin acest film ca 
viitoare forță a județului Gorj. 

Prezentat modest, cu un singur film, Să 
vii aici să aduci flori — Cineclubul Casei 
corpului didactic din Drobeta-Tr. Severin, 
cineclub foarte tinăr, abia înființat, Mehedin- 
țiul şi-a oferit o singură şansă, dar ace- 
ea i-a adus un trofeu: locul | la catego- 
ria «film jucat». Tandru, sensibil, simplu 
în mesajul său (să nu ne uităm eroii, să 
venim aici, aici adică în fața locului în care 
se odihnesc și să le aducem o floare), filmul 
mehedinţenilor este şi el o frumoasă pro- 
misiune pentru viitor. : 

Tg. Jiu n-a avut de ce să roşească în chip 
de gazdă a fazei interjudețene a Festivalu- 
lui naţional «Cintarea României». Dar pre- 
cis, foarte precis, şi-ar fi dorit mai mult. 


Eva SÎRBU 
i 3 


— Cum vă mai merge, Geo 
Saizescu? 
— Ciudată întrebare — «cun: 
vă mal merge?»... Ca să-mi 
meargă, nu ştiu ce, ca să 
merg undeva, trebuie să am 
în față un drum, mai multe 
drumuri. Drumuri există, dar cum drumu- 
rile sint nenumărate, unele filozofice, altele 
drepte, nu puține întortocheate și multe 
sinuoase, mie îmi place să cred că merg 
pe calea mea. Să fim mai concreţi. 

— Mai concret: cu ce vă îndeletniciţi 
în momentul de față? 

— Dăscălesc, «pilotez» anul IV, regie 
film. Un student de-al meu, Adrian Sirbu, 
a luat un premiu important, Medalia de aur 
şi titlul de laureat la Faza republicană a 
Festivalului naţional «Cântarea României», 
secțiunea «Film şi artă fotografică», la 
Petroșani, cu un film din anul III, invitaţii 
trebuie onoraţi, și tot un alt student de-al 
meu, chilianul Louis Vera Vargas, a obținut 
medalia de aur cu filmul său În aceste 
vremuri. Paralel cu această muncă am răs- 
puns la solicitările a doi colegi regizori care 
m-au chemat să «tac» două roluri în filmele 
lor. Este vorba de lulan Mihu și Adrian 
Petringenaru. Primul realizează Lumina 


lar al doilea, Rug şi 

acestea sint simultane cu înaintarea sub 
aprobare a unul scenariu de comedie, 
scris în colaborare cu lon Băieșu și Al. 
Struţeanu. Sint în pregătire cu un spectacol 
de teatru tv și cu o montare scenică a unui 
text dramatic. 

— Cum îi merge comediei românești? 

— Starea comediei româneşti nu cred eu 
că — dacă e să punem un diagnostic — ar 
îi alta decit a filmului românesc în general. 
Nu pot să o judec făcînd abstracţie mai ales 
că cei mai îndreptăţiți, cei mai cu har, în 

en, nu fac film sau fac atit de rar: Jean 

eorgescu, Gopo... 

— Care este comedia la care ţineţi 
cel mai mult? (adică filmul preferat al 
lui Geo Saizescu) 

— Cind filmam Balul de simbătă seara 
la Drobeta Turnu Severin, am tăcut o vizită 
într-o duminică, la mine acasă, la Prisă- 
ceaua Mehedinţilor, lar nu în nu ştiu ce 
comună unde scrie în «Dicţionarul cinema- 
togratic» că m-aș îi născut. Deci, am făcut 
o vizită la mine-n sat. Eu am mai mulți frați 
şi unii din colegii mei au întrebat-o pe mama 
care dintre copiii ei îi e mai drag, şi mama 
le-a răspuns cam așa: «Dacă te doare un 
deget de la o mină te doare mina toată, 
toate degetele». Deci... 

— Acum mă să constat cit de 
frumos a fost ceea ce aţi spus. Nu înainte 
însă de a-mi cere scuze. Eu volsem să 
întreb în legătură cu ntele dvs în 
materie de comedie cinematografică, 
ce filme, ce regizori? 

— Plăcere de cineast, de spectator, de 
estetician și de tot ce vreţi: Goana după 
aur, Luminile orașului, Dictatorul de 
Chaplin. Mi se par culmi ale genului comic. 
Ar mai îi și altele, comediile lui Aleksan- 
drov, între care Toată lumea ride, cîntă 
şi dansează și Mon oncle al lui Tati. 
Se poate vorbi aici de arta comediei. 

— Ce este arta comediei? 

— Arta de a-i face pe oameni să se bucure 
de existenţă. 

— Ce tipologii, ce medii sociale con- 
siderați dv. că nu a abordat încă filmul 
românesc de actualitate, în speţă co- 
media? 

— Nimic din realitate nu poate fi exclus 
din unghiul comic al unui creator de gen. 
La noi sint cam excluse funcțiile și protesiile 
importante, deși noi nu satirizăm funcții 
şi profesii, ci metehne, omul deci cu năra- 
vurile lui cărora uneori funcțiile şi profesiile 
le favorizează apariţia. Nu zic deloc că ar îi 
ușor. Frank Capra povestea cum a evoluat 
comicul american spre «mecanic». Explica- 
ţia lui era că, încercînd să realizeze comedii 
satirice  socio-politice, s-au revoltat 
posesorii de funcții și profesii. Pe urmă. 
şi-a ales unii negativi dintre străini, și s-au 
supărat şi ei. Considerente diplomatice! 

— Ce anume mai povestea Frank 


Capra? 

— Ocolind funcţiile şi profesiile au ajuns 
să realizeze un comic în sine. 

— ŞI era bine? 

— Nu era, deși meșteșugul comic a atins 
o cotă maximă atunci, dar comicul pină la 
urmă trebuie să aibă o ţintă. Să vizeze pe 
cineva. 

— Cova! 

— Ceva-cumva. El, aceste «vizărb pun 
probleme. Or, în comedie, ar trebui odată 
şi odată să se înțeleagă lucrul elementar 
că nu funcțiile personajelor contează și 
nici protesia lor, ci altceva. 

ra altceva? 

— O comedie trebuie să asaneze social 
şi spiritual, şi să ia atitudine, în numele 
unui ideal estetic să fie virulentă la nevoie 
dar să fie și capabilă să afirme în acelaș: 
timp. Încărcătura sa socio-educativă să 
tie de prim rang. 

— Este obligatorie colaborarea cu un 
scriitor scenarist sau calitățile filmului 
nu credeți că trebuie puse în legătură 
cu valoarea literară a prozei? De pildă, 


regizorii 
nostri 


Geo Saizescu: 


„Monotonia 
este 
cel mai 
perfid 
adversar 
al comediei“ 


dumneavoastră aţi lucrat foarte mult cu 
D.R. Popescu. Ce ne puteţi spune în 
acest sens? 

— Eu cu D.R. Popescu am lucrat la sce- 
narii care sint şi originale şi au și originali- 
tate. Nu am tăcut scenarii după o anumită 
proză. Am lansat în unele filme chte un 
personaj, de obicei un tip, Făniţă, de pildă, 
din Un suris în plină vară sau Papă- 
Lapte din Balul... Pornind de la colaborarea 
mea cu D.R. Popescu, eu sint convins că 
dintr-o literatură cinematogratică bună — 
dacă are şansa să dea peste ea un creator 
sensibil şi inspirat — va ieși un lucru re- 
marcabil, ca tilm, tără să se rușineze vreuna 
din părți. Dacă e obligatoriu ca autorul 
operei literare să tie și propriul său scena- 
oat Nu cunosc vreo lege într-un sens sau 
altul. 

— Succesul de public al filmelor dvs. 
mă face să cred că știți foarte bine ce 
anume face plăcere spectatorului... 

— Ceea ce cred că tace plăcere publicu- 
lui să vadă în majoritatea film.alor mele — 
o spun cu mindrie, și a fost recunoscută 
de atitea ori — este o anume autenticitate 
a lumii românești reprezentate, tonusul op- 
timist, sănătos, care se degajă din dis- 
cursul filmului (mie-mi place să povestesc 
și publicului îi place întotdeauna să i se 
istorisească ceva), dirijat spre sinceritatea 
jocului actoricesc, spre stilul nesofisticat 
al punerii în scenă. 

— Dar de regretat, nu regretaţi nici- 
odată nimic? 

— Cind pune punct operei sale, regretul 
creatorului de filme pentru unele imper- 
tecțiuni, observate sau nu de critica de 
specialitate, de public sau de e! însuși, post 
factum, este ireversibil. El nu poate ca 
literatul, de exemplu, să scoată o nouă 
ediție revăzută şi adăugită (o montare 
scenică o poți relua în străinătate cu brio, 
după ce-ai experimentat-o în citeva variante 
în țară). Ceea ce-i rămine de făcut cineastu- 
lui este doar ca producțiile ulterioare să 
evite această repetare... regretabilă. Per- 
sonal, deşi mulţi m-au îndemnat să continui 
să povestesc despre Făniţă din Un suris..., 
despre Papă Lapte din Balul..., despre 
escrocii sentimentali din Astă seară..., 
nu regret decit în cazul celor două filme 
care ar fi trebuit să-l continue pe Păcală, 
ale căror scenarii sint scrise de zece ani 
de către D.R. Popescu și care așteaptă... 
producătorii să ia inițiativa. Uriașul succes 
de casă de care s-a bucurat filmul-pilot 
Păcală le-ar îndreptăţi gestul... productiv. 
Deci â propos de acum Imi merge»... căile 
domnului sînt nenumărate. 


— Împărtășiți, se pare, ideea unei cali- 
ficări a regiaorilor, a caselor de filme, 
a scenariștilor întru ale comediei. 


— Dintotdeauna am militat pentru o for- 
mulă organizatorică menită să favorizeze 
prezența celor care într-adevăr pot produce 
lucruri de calitate, a celor realmente in- 
zestrați cu simţul umorului, a celor născuţi 
iar nu.. pretăcuți spirituali! 


— Care ar îi filmul ideal pe care vi 
l-aţi dori?!,.. 

— Filmul ideal? Nemaipomenită glumă 
Arătaţi-mi cineastul care poate declara 
«Aseară la orele 20 și jumătate am terminat 
filmul ideal...» Tovarășe Lazăr, la începutu- 
rile mele creatoare, eram un om binedispus 
să facă pe alții să ridă, m-am manifestat 
după aceea în satiră, apoi în comedia lirică, 
fiind bine apreciat, după cum știți. După 
Dansăm în familile şi Pă (satiră, 
satiră și lirism) mă simt datof să fac un 
tablou al vieții româneşti în citeva comedii 
de moravuri în care aș vrea să pun citeva 
probleme ale contemporaneităţii. În maniere 
comice, comediei cinematografice nu tre- 
buie să-i fie străine problemele care do- 
mină acest agitat sfirșit de secol. Sint 
coapte condiţiile în a rezista, a nu face 
orice. Se impune cu necesitate comedia 
cu idee. 

— Cu ce scriitori ați prefera să lucraţi 
«comediile cu idei»? 

— În primul rind, cu scriitorii cu care am 
colaborat și obținut împreună sufragiul 
public: D.R. Popescu și lon Băieşu. 

— Cu tineri scenariști nu lucraţi? 

— Nu-i cunosc și eu sint un consecvent. 

Imi place să lucrez în aceeași echipă, deși 
unii ar voi să nu lucrez. 
-— Comedia are și ea — nu-i așa? — 
sarcinile ei în a impune filmul românesc 
pe m cinematografice ale 
lumii. 

— Desigur. Eu cred cu tărie în capacitatea 
de penstrație a umorului românesc şi In- 
cerc să găsesc o formulă de comunicare 
care să facă accesibilă pelicula romă 
nească pe ecranele mondiale. Vreau să 
tac un film şi... mut. Ar purta titlul unui 
proverb lung şi greu de acceptat «Ridem 
unu altu’ și dracu ride de noi toţi». 

— Între colegii tineri vedeţi vreunui 
cu adevărat dăruit pentru comedie? 

— N-au prea încercat genul, deși tentaţia 
e mare, mai ales la cei din alte generații. 
Din păcate, unii fac comedii considerind 
că așa pot fi mai ușor acceptaţi de public, 
alții din mercantilism. Totuși nu e rău că 
se încearcă. Dar ar trebui încercat și în 
scurt metraje. Să producem scurt metraje, 
(tv-ul ar fi un excelent consumator în in- 
teresul publici), așa cum au început-o 
marii comedieni ai lumii, Chaplin, Keaton, 
Clair... Să în mai bine cum se face 
comedie. Comediograiii de talent sint, din 
păcate, rari. De aceea ar trebui să avem o 
casă de filme specializată în umor şi diver- 
tisment (lon Băieșu ar putea fi un excelent 
director de casă), să putem cultiva umorul, 
cu talent și în cunoştinţă de cauză, în co- 
media cinematografică. 

— Ce-i lipsește, de fapt, comediei 
noastre? 


— Nouă ne lipseşte tipul memorabil, nu 
tipologia de care m-aţi întrebat mai adi- 
neaori. Lipseşte tipul permanent care să 
semnifice ceva. Vedeţi, asta aș vrea să pot 
lansa: un tip memorabil, cu continuitate. 
Pot să fiu mindru că două-trei tipuri de-ale 


mele au cucerit publicul, iar expresiile lor 
verbale au intrat în circulaţie publică. Asta 
nu e de h at. Nu? 

— Nu. Cum trebuie să se întățișeze 
o idee de film comic? 

— În ceea ce mă priveşte — cite capete, 
atitea idei. Dar întotdeauna comice. Chiar 
şi un titlu îmi poate da cheia filmului. Despre 
lumea sufletească a eroilor din Un suris.. 
am discutat foarte mult cu D.R.P. şi deodată 
„a apărut titlul. Asta mi-a dat, cum spu- 
neam, cheia impactului cu publicul. Era un 
suris, nu un hohot. Şi filmul care l-a lansat 
pe Papaiani, chiar aşa a și fost!... Sint asaltat 
cu fel de fel de propuneri unele chiar in- 
teresante şi realizabile, dacă ar fi lucrate 
într-o «clacă» de comedieni, dar trebuie să 
«cadă» și pe ceea ce vreau eu să realizez. 

— Dv. știți, desigur, cel mai bine ce 
vreți. 

— De aceea nici nu m-am aventurat 
(întotdeauna!) să fac tot ceea ce mi s-a 
propus. Trebuie să crezi în ce faci. 

— Ce este, așadar, esenţial într-o 
comedie? Ce este cel mai greu de 
realizat? 

— Povestirea comică şi personajul cen- 
tral care să susțină povestea, E greu să 
povesteşti în manieră comică. Să fii in- 
teresant în ce spui și lumea să exclame 
«ce păcat că s-a terminati» Ne putem amuza 
tilmînd orice, dar fără un personaj memora- 
bil nu se poate realiza nimic viabil. 

— Auzim adesea reluindu-se observa- 
tia sau co — cum doriți să o 
numim — că avem foarte buni actori 
pentru comedie, dar că niciodată filmele 
cu ei nu sint pe măsură. Aș fi bucuros 
= aflu și părerea unui comediograt ca 

v. 

— Niciodată, e prea mult spus. În citeva 
comedii românești, citiva actori și actrițe 
au susținut adevărate recitaluri. Dar sînt 
și actori excepţionali, care în filmele unora 
sint, lar în ale altora nu mai sint. De ce? 
Şansa unei partituri face ca într-o seară 
să fie formidabili, şi într-o altă seară să fie 
de-a dreptul ridicoli pe scenă, în film sau 
la televiziune. De ce? 

— De ce? 

— Sint de vină făcătorii de filme. Sint 
unii regizori care li se adresează astfel: 
«Băieți, mline filmăm ceva grozav. Să veniţi 
cu gaguril». Adică, dacă n-am eu, dă-mi 
tu! Se poate tace şi așa. S-au văzut cazuri. 
Dar se simte. Se simte actorul descoperit, 
singur şi neajutorat în fața camerei de luat 
vederi. Regizorul de comedie să fie el 
însuși un comedian! 

— Să fie, să fie... dar (uneori) cum sint 
actorii? 

— Unii sint indiferenți, 19} fac numărul 
şi pleacă, fără să se mal gindească la rezulta- 
tul finak alții însă, cei mai mulţi, sînt scrupu- 
loși cu personajul, cu tipul lor. Dar şi în 
cazul lor, se întimplă uneori să pățească 
lucruri nedorite. Fără voia lor, fără voia 
regizorului, unele gaguri apar hodoronc- 
tronc şi distrug organismul filmului. 

— Unde e locul tristeţii într-o poveste 
cu haz? 

— Cea mai splendidă comedie — după 
mine — trebuie să aibă și tristețe. Aici e 
marea încercare a creatorului adevărat. 
În ultimii ani filmele italiene au această 
stare. Vă reamintiţi cred La grande guerra, 
Tutti a casa, Una vita difficile... Izvorul 
unor asttel de comedii e viața. 

— Ce intră în obligativitate în statutul 
estetic al comediei? 

— Stilul. 

— Am putea vorbi de un stii al come- 
diei şi de altul al tragediei? 

— Firesc. 

— Vă ascult. 

— Comedia care nu are stil, piere. Stilul 
trebuie căutat în maniera de a povesti 
a creatorului. 

— Coli mai mare dușman al dvs.? 

— Deci, al comediei? Monotonia. E cel 
mai perfid adversar al comediei. 

— Surpriza este atunci prietena dvs? 
Stilul dv. din ce se compune, prin ce se 
recunoaște? 

— Prin aceea că adevărul meu și adevărul 
eroului sînt recunoscute ca adevăruri şi 
de către spectator. 

— Observ pe fața dv. un fel de gravi- 
tate. Aș vrea să întreb de unde vine? 
(Adevărat să fie că actorii de comedie 
sint cei mai trişti oameni?) 

— Am studiat și filozofie. Probabil că... 
Am aerul de care spuneaţi înainte de a ști 
că toţi comicii lumii ar «părea» că sînt niște 
trişti. Dacă aceasta e masca unui comediant, 
atunci eu asta sint. 

— Vă voi mai întreba doar atit: de unde 
veniți? 

— De acolo de unde fratele meu Călin 
dovedise mare talent la petreceri țărănești, 
travestindu-se şi bucurind lumea cu păcă- 
lelile lui. În satul meu, toți oamenii au po- 
recle. ze olteni ar mai fi în alt fel? 

— ŞI am făcut primul film, prima ecrani- 
zare după Arghezi: Doi vecini. Și Arghezi 
mi-a spus: «Domnule Saizescu, îţi multu- 
mesc că m-ai făcut să iubesc și eu filmul». 


loan LAZĂR 


+ 


ambiția 
documentarului 


Paul Menu, 
automobilismul 
şi virtuțile 
filmului utilitar 


Luna trecută Automob 
Club Român a împlinit şapte 
decenii şi jumătate de exis- 

Nema tenţa. Tot mai numeroșii săi 

membri şi simpatizanți (a- 

proape trei sute de mii de 

«acerişti» sint răspindiți as- 
tăzi în toate județele țării) au ţinut să In- 
timpine cum se cuvine evenimentul, solici- 
tind din timp studioului «Alexandru Sahia» 
un film omagial. Am văzut astfel ACR la 
75 de ani, un scurt metraj Incărcat de tan- 
drețe nostalgică, Infăptuit de o echipă de 
realizatori condusă de regizorul Erwin Szek- 
ler. Evocarea caldă, prin cuvint și imagine, 
a unor pertormanțe de excepție ale sportu- 
lui pe patru roți, de la acei «tormidabili» — 
la vremea lor — 66 kilometri la oră ai primu- 
lui campion George Valentin Bibescu şi 
pină la ciştigarea, de către Petre Cristea a 
superdificilului raliu de la Monte Carlo, 
vădește evidentele afinități ale cineaștilor 
față de subiectul propus; secvențele alb- 
negru extrase dintr-un jurnal! de actualități 
de altădată în care vocea crainicului trepi- 
dează parcă în zumzetul motoarelor par- 
ticipanţilor la «marele premiu a! orașulu 
Braşov», se alătură firesc întrecerilor pline 
de culoare ale prezentului, fie ele con- 
cursuri de karting pentru copii ori ambi- 
țioase competiţii între «Dacii», pentru cei 
mari. Am regretat, totuşi, că In destul de 
minuțioasa trecere În revistă a recordurilor 
de azi şi de ieri din ACR la 75 de ani, 
nu aflăm nimic despre o pertormanţă ine- 
dită, menită să contirme vechea şi constan- 
ta solidaritate dintre cele două epocale 
cuceriri ale tehnicii sfirşitului de veac 
Incă din 1898, cind în București atari mij- 
loace de locomoție se numărau cu ajutorul 
degetelor unei singure miini, Paul Menu, 
«reporterul frenetic» al începuturilor fil- 
mului românesc, obținea o rarissimă «auto- 
rizațiune de a circula pe stradelele Capita- 
lei cu un automobil», cu condiția expresă 
insă, «de a nu împiedica circuiațiunea pu- 
blică!» 

De la automobilism la protecţia muncii și 
de la locomotivele electrice la mobilă sau 
la depozitarea mărturilor,o multitudine de 
«comenzi» cinematografice sînt lansate a- 
nual de către ministere, centrale indus- 
triale, telurite instituții; cele peste 150 tit- 
luri din 1978 (anul acesta ele vor spori cu 
circa un sfert) vorbesc de la sine despre 
ponderea însemnată ocupată de filmul uti- 
litar în producția studioului «Alexandru 
Sahia». Îmbinind armonios necesitățile re- 
clamei cu valențele instructive, operind cu 
modalități de prezentare audio-vizuală di- 
versificate, unele asemenea scurt metraje 
depășesc sfera strictă de audiență a celor 
cărora li se adresează în mod direct, 

La resursele ficţiunii apelează Mirel Ilie- 
şu şi Doru Segal în Paza bună trece pri- 
mejdia rea, film de protecția muncii turnat 
la cererea Ministerului Industriei Chimice; 
necazurile — unele hazlii, altele mai puţin — 
se abat in lanț asupra tinărului muncitor 
pornit în explorarea marelui combinat «Sol- 
ventul», dar el va învăța din accidentele 
proprii, din cascada de arsuri, lovituri sau 
electrocutări simulate, obligindu-ne pe toţi 
la meditaţie și, desigur, la netranspunerea 
în practică a unor astfel de comporta- 
mente 

În invitaţie, Paula și Doru Segal narează, 
cu delicateţe și umor, periplul fericit al 
unui cuplu prin magazine de prezentare 
a mobilei, minunat aprovizionate; proaspe- 
ţii însurăței nu numai că găsesc fără efor- 
turi dormitorul şi sufrageria mult visate, 
dar (curat, ca-n filme!) beneticiază în plus 
şi de serviciile prompte şi absolut irepro- 
șabile ale transportului achizițiilor lor la 
domiciliu. Mai arid, ath prin specificul su- 
biectului cit, mai cu seamă, prin obligația 
de a-l reda pe parcursul a două acte, Pale- 
tizarea mărfurilor în comerț, de Lupu 
Gutman, demonstrează cu lux de amă- 
nunte, cum ar trebui să fie manevrate «pa- 
letizat» și mecanizat, stivele de ambalaje 
încărcate cu bunuri casabile și perisabile 
care, de suficiente ori, zac prost orinduite 
în depozite și nu doar acolo 

Graţie eforturilor documentariștilor de 
a le conferi spectaculozitate şi dinamism 
dincolo de cerinţele precise ale «comenzii», 
anumite «tehnofilme» şi-ar afla cu succes 
locul în rețeaua obișnuită a sălilor de cine- 
ma; distribuitorii dinCentrala România Film, 
pentru care difuzarea peiiculelor cu carac- 
ter utilitar nu constituie deocamdată o 
preocupare, ar putea alege cu ușurință 
deci, dintre zecile de titluri realizate anual 
citeva În măsură să intereseze cu adevărat 
publicul larg 


Olteea VASILESCU 


lată un film 

care se vorbeşte 
puțin şi | 
se «vede» mult 

(cadru din filmul 

Un om în loden 

de Nicolae 
Mărgineanu, 

cu Victor Rebengiuc) 


pornind 
de la o recentă 
premieră 


Cu aproape 15 ani în urmă, 

un tînăr scund şi tirav dădea 

examen de admitere la IATC 

Secţia operatorie. Făceam 

| parte din comisia de exami- 

| nare şi trăiam aceleaşi emo 

ţii cu candidaţii veniţi în nu 

măr mare, mult prea mare, să ia cu asalt 

porțile unei arte misterioase, atrăgătoare, 

fascinante, cinematografia, la acea epo- 

că de mari speranțe și promisiuni pentru 

filmul românesc, cînd Liviu Ciulei ne lăsa 

o moştenire de referinţă, care, de atunci, 

se cheamă invariabil Pădurea spinzura- 
ților. 

Răspunderea examinatorului la un con- 
curs cu 10—12 candidaţi pe un loc este 
de-a dreptul copleșitoare, mai ales la o 
specialitate unde criteriile sint destul de 
labile, iar crisparea paralizantă reduce la 
jumătate capacitatea candidatului în a-și 
demonstra cunoştinţele și bruma aceea de 
reacţii afectivo-nervoase, ce ar trebui să 
însemne promisiunea unui talent. În atari 
situaţii, cuplul examinator-candidat amin- 
tește, într-un fel, de relația medic-pacient. 
Un diagnostic inspirat este cu putință 
numai dacă bolnavul «vrea să colaboreze», 
descoperindu-și laturile cele mai ascunse 
ale suferinței și mai cu seamă ale sufietu- 
lui împovărat de suferință. 

Printre candidaţi figura un nume care nu 
spunea nimic, înmatriculat în ordine alfa- 
betică la litera M, al nu ştiu citelea nume 
ce se perinda prin fața unei comisii puţin 
obosite de concurs într-o vară caniculară, 
puțin plictisită de platitudinea răspunsuri- 
lor multor nechemaţi și, mai ales, vădit 
dezamăgită de propria-i competenţă de a 
investiga cu obiectivitate într-o operaţie 
dificilă, delicată, mai mult intuitivă, cînd 
trebuie să descoperi diamantul din tona 
de steril. 

Atunci s-a nimerit săi am în față pe 
Nicolae Mărgineanu. Trecuse cu bine citeva 
probe obligatorii (compoziția fotografică, 
aranjamentul luminii pe un bust etc.) și 
urma să analizeze din punct de vedere 
piastic reproducerea unei picturi celebre. 
Venise momentul să ia contactul direct, 
uman, cu cel ce urma să dea decizia capi- 
tală. Vorbea precipitat, sugrumat de emo- 
te, oarecum dezordonat, dar în perfectă 
cunoștință de cauză. Atenţia mi-a fost 
atrasă de un amănunt fără importanță, dar 
care peste ani m-a urmărit ca o povară: 
mișcarea miinilor. Ființa aceea zbuciumată 
urmărea conturul reproducerii cu mlini de 
chirurg, desena în aer volute imaginare şi 
minglia hirtia colorată cu sfiala cu care ai 
dezmierda obrazul unui copil. Depășise 
momentul de trac, comenta doct spiritul 
operei de artă şi îşi fringea dureros dege- 
tele, dar într-un fel anume care trăda voință, 
duioșie, încleştare Imbinată cu tandrețe 
Se contesa prin mlini. 

Nu mă sfiesc să mărturisesc după atiția 
ani că mintea mi-a fost străfulgerată de 


simțămintul acela ciudat, indescriptibil, cind 


Lupta pentru o 


nouă calitate... 


„„„pe care Partidul cere să o dăm 
în toate domeniile muncii noastre, 
impune, ca o imperioasă necesitate, 
un dialog mai angajat 
între creator şi critic, între cineast şi spectator. 


Profund convinsă de necesitatea acestui schimb de opinii, 


redacția revistei «Cinema» pune această pagină 
la dispoziția creatorilor, producătorilor, spectatorilor, 
de fapt, a tuturor celor care se simt implicați 
în destinele filmului nostru. 
Sîntem convinşi că un schimb de opinii 
deschis şi principial, competent şi responsabil 
va putea anihila — cel puțin parțial — 
efectul negativ al «discuţiilor de culise». 
Va putea contribui la crearea unui climat de înaltă 
exigență față de propria noastră muncă. 


Filmul cu suspense 
al unui om pașnic 


spiritele se «ating» în zonele lor de adinci- 
me, se identifică, și mi-am zis cu ușurarea 
unei descătuşări: iată un om cu adevărat 
sensibil. Trecuse examenul de simţire su 
perioară, care nu încape în nici o programă 
analitică. 

Nicolae Mărgineanu şi-a dat seama de 
reuşită din complicitatea privirilor noastre, 
s-a înclinat sfios, timid, și s-a îndreptat 
spre ușă Şi, deodată, comandat de acel 
resort lăuntric ce dezamorsează teama, s-a 
intors brusc spre comisie și ne-a pus pe 
masă un album cu fotografii. Examinarea 
fiind terminată, ne-am permis să-i admirăm 
imaginile hors concours, cum s-ar zice, 
așa, pentru «cultura noastră generală». 
Fotografiile erau de o mare frumusețe plas- 
tică, trădind originalitate, un simţ al detaliu- 
lui, o dragoste aproape maladivă pentru 
natură, o natură solitară, tristă, picturală. 
Am rămas surprinși în fața acestui profe- 
sionist dotat, ne-am felicitat pe muteşte de 
a fi descoperit un talent. Dacă ar fi fosi un 
candidat cu tupeu, care știe să-şi joace car- 
tea cu abilitate, ar fi început, poate, cu 
albumul. Dar Mărgineanu cel candid și 
sensibil a trecut prin examen onest, probă 
cu probă, deşi cunoştea fotografia de la 
natura-mamă, o avea în singe, priviri, mlini 
şi simțea lumina așa cum simte ţăranul 
pămintul. Dacă nu-și chinuia mlinile ca 
intr-un ritual secret, puteam să jur că am 
de-a face cu un concurent bine pregătit, 
dar... perfect normal. 

Vremea ce s-a scurs ne-a confirmat spe- 
ranțele. Nicolae Mărgineanu s-a plasat ra- 
pid în plutonul fruntaș al operatorilor de 
talent, de-ar fi să pomenim numai Tănase 
Scatiu, lucrare remarcabilă prin patetis- 
mul imaginii, portrete memorabile, vivaci- 
tatea mişcării şi cromatica, cind învăluitor- 
romantică, cind obsedant-apăsătoare. 

A urmat debutul de regizor, după ce şi-a 
format mina alături de Dan Piţa în Mai 
presus de orice. Și este emoționant să 
constaţi solidaritatea de generaţie la acești 
cineaşti; Pita l-a ajutat pe Mărgineanu, 
Mărgineanu l-a ajutat pe Tarko. Pentru că, 
așa cum spunea un literat, mulţi visători 
nu s-au realizat, căci n-au simţit la început 
pe umerii lor o mină prietenească. «Nu poți 
lua drumul Himerei numai cu scrișnete de 
dinți şi cu amarul singurătăţii tale». 

La ora la care scriu, azi, marţi, 17 aprilie, 
recunosc, sentimental, nu știu atitudinea 
criticii nesentimentale în fața filmului Un 
om în loden. Seara premierei a fost o săr- 
bătoare, însă reacția celor ce influențează 
cu pana gustul public poate fi contradicto- 
rie. Criticii se vor fi ocupat, desigur, de 
intriga filmului cu tentă psihologică, jocul 
actorilor şi contribuţia regizorului la reali- 
zarea noii producţii a Casei Unu_(această 
veritabilă catapultă în promovarea debutu- 
rilor) şi sper să nu le fi scăpat virtuțile in- 
discutabile ale imaginii semnate tot de un 
debutant, care de azi inainte se numeşte 
operatorul şef Gabor Tarko. 

Îmi asum rolul modest de a puncta citeva 


merite «cinematografice» ale filmului, toc 
mai pentru a sublinia aportul artistic al re- 
gizorului cu saltul său spectaculos de la 
operator la regizor. Nicolae Mărgineanu 
nu este primul «director de fotografie» care 
se decide să treacă la cirma filmului (cu 
sau fără diplomă de regizor, cum argu- 
menta lon Bucheru în cuvintul său de des- 
chidere), dar schimbarea lui de statut mi 
se pare cea mai concludentă din toate cele 
experimentate pină acum de cinematogra- 
tia noastră. 

În primul rind, se observă cale de o poştă 
că artistul ştie să privească climatele fosfo- 
rescente ale realității prin aparat și a privi 
micro și macrocosmosul uman prin ocu- 
larul camerei de luat vederi înseamnă a da 
greutate specifică vizualului într-o artă prin 
excelență vizuală. În filmul Un om în loden 
se vorbeşte mai puțin și se «vede» mai 
mult. Lumea eroilor este cercetată prin 
lupa de sticlă, o sticlă rece, deformatoare, 
cu legi optice speculate pină la rafinament. 

Mărgineanu este un om pașnic. Pentru 
èl, pentru noi toți, universul tramei poii- 
tiste și al indivizilor declasaţi, cu teletoane, 
magnetotoane, casetoloane aducătoare de 
moarte este o lume «ireală», ce ia proporții 
de coşmar. lrealul ia forme concrete cu 
mijloace strict cinematografice. Aminti- 
ți-vă scena tentativei de omor din lift, unde 
geometria halucinantă a perspectivei extra- 
terestre (excepțională rezolvare) este mai 
tulburătoare decit crima în sine. Aminti- 
ți-vă de obsesia eroului amenințat de vocea 
feromagnetică. El nu-și manifestă spaima 
numai prin vorbe şi comportament. Scula 
asta modernă li pătrunde ca un fier roșu 
în ochi şi din orbite, în creier,prin imaginea 
proiectată pe ochelari (altă rezolvare vizuală 
ieșită din comun), într-o mişcare lentă de 
apropiere, obsedantă ca obsesia însăşi. 


La Mărgineanu teama se convertește în 
linii fantasmagorice, bunătatea în contu- 
ruri irizate, neliniştea prin angoasa apar 
tului, suspensul din conflictul lumină-int 
neric, caracterul personajelor din inca 
descența culorilor ș.a.m.d. Pe scurt, acesta 
este, după mine, concluzia concluziilor şi 
marea calitate a filmului; sentimentele, at- 
mosfera, tensiunea situaţiilor îşi au ec 
valent şi motivaţie vizuală pe ecran. Cu 
alte cuvinte, regizorul reușește performanța 
de a smulge scenariului, închis ca o stridie, 
mărgăritarul filmic, într-un limbaj modern, 
original, inedit. 


Şi dacă mai sint colegi de breaslă şi cro- 
nicari neînduplecaţi care caută și găsesc 
fireşte unele imperfecțiuni inerente, nu le 
pot spune decit atit: aveţi răbdare, Nicolae 
Mărgineanu a trecut doar proba obligatorie 
de examen, dar nu ne-a arătat încă «albu- 
mul» marei sale disponibilități artistice. Îi 
aşteptăm la viitoarele filme cu pumnii 
strinși. 

Bravo Mărgineanu! 


Constantin PIVNICERU 


După succesul de public și de critică al filmului Profetul. aurul şi ardelenii, Titus Popovici are toate argumentele 
ntoarcerea ardelenilor în regia lui Mircea Veroiu. În rolurile principale, 
actorii Ovidiu luliu Moldovan, Ilarion Ciobanu şi Mircea Diaconu 


pentru un serial. Prin urmare, pe platou: 


O ecranizare care-și propune 
fidelitatea față de Sadoveanu 


Lizuca: «Nu mai sună gre- 
ierul, o tăcut». Patrocle: «O 
făcut foarte bine! cinta tru- 
mos, dar nu mă prea lasă să 
dorm».  Lizuca: «Patrocle, 
DUMNEATA vorbeşti? «Pa- 
trocie: «Of, de ce or îi pu- 
nind copiii atitea întrebări?». 

În nuvela lui Mihail Sadoveanu, Patrocle 
„e înzestrat cu darul vorbirii încă de la început. 
“În scenariul scris de Draga Olteanu- 

Matei şi deci în filmul pe care-l realizează 
la Casa Unu regizorul Gheorghe Naghi, 
îndată ce Patrocle va vorbi, înseamnă că 
Lizuca a intrat în vis. Scorbura se mărește, 
elementele realului prind contururi enor- 


Cu dorința de a-l introduce pe spectator 
în universul viitorului film, ne-am adresat 
mai intti scenaristei Draga Olteanu-Matei: 

— Elementele fantastice ale filmului 
țin de imaginaţia Lizucăi, deci a unui 
copil? 

— Nu. Ele ţin de imaginaţia marelui nos- 
tru scriitor. După cum se știe, rareori copiii 
„au creat basme cu elemente fantastice. Lu- 
cru explicabil, prin cantitatea lor redusă de 
cunoștințe şi observaţii asupra lumii sau a 
mediului înconjurător, Mai degrabă sint 
înclinată să cred că basmele sint acelea 
care stirnesc imaginaţia și, printre altele, 
poate că acesta este şi unul din rolurile lor. 

Cei care am avut fericirea să le ascultăm 
în copilărie din gura bunicilor, a bătrînilor 
ştim că aceste basme — păstrate și trans- 
mise din neam în neam — nu se pot uita 
Niciodată nu se va pierde înțelepciunea şi 
frumuseţea graiului în care sînt ele rostite, 
«dulce ca laptele mamei» — vorba lui 
Creangă. 


— Numai bătrinii spun basme? 

— Mai des ei. Pentru că au avut timp să 
străbată cele nouă mări și nouă ţări, să 
lupte cu greul și să-l învingă, pentru că 
lumea lor e «mai largă». Desigur, cu cit 
imaginaţia e mai bogată, cu atit putem visa 
mai uşor cu ochii deschişi. De aceea, unii 
pot să «vizualizeze», iar alții numai se pre- 
fac. Zina Închipuirii (unul din personajele 
principale ale filmului nostru) nu li se arată 
decit acelora care, «cred în ea», adică celor 
care au o imaginaţie atit de puternică incit 
pot s-o vadă aevea. 

— Cum arată Zina Închipuirii? 


Traian, lon şi Romulus Brad 
Cei trei frați ardeleni din fi! 
mul Profetul, aurul și arde- 
' venii (Casa Trei, scenariul 
Titus Popovici, regia Dan 
Piţa) îşi continuă aventurile 
in seria a doua a filmului, in- 
titulată Întoarcerea ardelenilor. Tot Casa 
Trei. Tot Titus Popovici, autor al scenariu- 
lui. Doar regizorul e altul: Mircea Veroiu. 
interpreţii celor trei fraţi vor fi, cum este și 
liresc, aceiașt: Ilarion Ciobanu, Ovidiu luliu 


| 
Di 


— Sadoveanu ne-o descrie atit de perfect, 
încit ar fi suficient să-i urmăm fraza 
silabă cu silabă pentru a o putea alcătui 
din lumină, soare, sclipiri de apă de izvor... 
gingășii de sufiet și scinteieri de minte. 
Chiar dacă unii ar ride, mie nu mi-e greu 
s-o spun, eu ştiu cum arată, am văzut-o 
şi sint gata oricind să le-o arăt și copiilor. 

— Așadar, o ecranizare? 

— Scrie cu majuscule. Știu că sint la 
modă interpretările, re-inventările, re-scrie- 
rile, dar eu nu cred în ele. Oriai ideile tale 
şi atunci scrii scenarii originale, ori faci 
ecranizări curate, fidele. Ecranizind, ești 
obligat să lucrezi la temă, să nu te abati, 
să nu o iei razna. De la un nasture poţi 
pleca într-un milion de direcţii — imagi- 
nație avem cu toții — dar numai una sin- 
gură e cea bună. În film se întrepătrund 
trei planuri: realitatea, visul şi închipuirea. 

— De ce tocmai «Dumbrava minu- 
nată»? 

— Pentru că am scris o «Capră cu trei 
iezi» care nu s-a făcut. Dar sper să se facă. 
Creangă nu va fi niciodată perimat. 

— «Dumbrava minunată» e deci un 
tilm pentru copii? 

— Va fi un basm cu uriași și pitici, cu 
gize de care aparatul se va apropia mai mult 
decit o poate face ochiui omenesc, dar și 
un film pentru oamenii mari, dintre care unii 


Toamna şi Sora Soarelui, aşa cum au apărut ele mai întii în 


viziunea scenaristei (desenatoare ad-hoc) Draga Olteanu-Vla 


an 
A, 


Moldovan, Mircea Diaconu. La începutul 
filmărilor, în de curind reamenajatul orășel 


„western din Buttea,i-am rugat pe fiecare 


din cei trei actori să vorbească despre ro- 
lurile din noul film. 

— Ce asemănări și ce deosebiri există 
tată de personajele pe care le cunoaștem 
din prima serie? f 

Marion Ciobanu: «Am nevoie de același 
costum doar la începutul și la sfirşitul filmu- 
lui. În rest, o imbrăcăminte adecvată unei 
situaţii inedite, care va dicta și comportarea 
personajului. O situație cu totul neașteptată 
pentru Traian. Nici nu te-ai fi gindit că ăsta 
e în stare de aşa ceva. Bineinţeles că nu 
pot spune pină la premieră despre ce e 
vorba. Ce-a păstrat din prima serie? Mai 
întii dorul de țară. Se știe că el n-ar fi vrut 
să plece de acasă. Dar, pe de o parte sărăcia 
şi pe de altă parte dorinţa de a vedea ce face 
nebunul ăla de frate-său pe-acolo, prin 
America... Acum îi zboară gindul tot la 
Poplaca lui, dar întoarcerea nu e lucru 
uşor, pentru că nu e distanţa de la Titu la 
Poplaca, ci din America la Poplaca. Și între 
ele, drum oblu: oceanul. E tot bun ia suflet şi 


-a rămas fratele mai mare, care el îi pupă, el 


fi pocnește pe ceilalți doi. În seria a doua, 
e desigur mai avizat, ştie în ce lume se află, 
a trecut șocul primului contact. A deprins 
obiceiurile, unele le-a Invăţat chiar prea 
repede ia prea bine... Americănește a in- 
ceput rupă citeva vorbe, dar le spune 
pe legea lui... În rest, se bate, călărește, 
că westernul fără cai şi fără bătăi, e ca 
nunta fără lăutari.» 

Ovidiu luliu Moldovan: «Întoarcerea 
ardelenilor propune ipostaze inedite, Im- 
bogățind astfel universul moral al persona- 
jului pe care l-am interpretat, accentuindu-i 
legitim profilul și trăsăturile caracterologi- 
ce, curajul, onestitatea, devoțiunea, respec- 
tul, spiritul de sacrificiu și dreptate, bunul 
simţ, conturind un erou justițiar de profundă 
și specifică esență românească, chiar dacă 
acţiunea se petrece pe fundalul unui stirșit 
de secol în vestul Americii.» , 

Mircea Diaconu: «Costumul meu e ne- 
schimbat. ȘI personajul la fel. De data a 
ceasta sint obligat să-mi apăr onoarea și 
sint hotărit s-o fac. Romulus e de fapt un 
Traian Brad mai mic, deci un ardelean 
serios. În seria a doua avem treabă și cu 
indienii! Eu sint tot cu June, fata blondă 
(interpretată ca şi în prima serie de Tatiana 
Filip). Deși Romulus a învăţat englezește 
în scenariu, am grijă să știe numai atit cit 
să nu pierdem umorul...» 


cunosc sufletul copilului, nevoia lui de 
înțelegere și de căldură, dar altora trebuie 
să le atragi atenţia, așa cum le-ai spune 
să nu calce pe un răzor de flori. De atitea 
ori omul mare crede că se transpune în 
pielea unui copil şi că l-a înțeles, făcind 
de fapt o sumedenie de greșeli. Chiar dacă 
în ziua de azi copiii sint mai informaţi, . 
senzațiile, modul lor de a simţi lumea, reac- 
tiile lor,țin de un univers al copilăriei care-și 
păstrează liniile lui mari, de la Creangă și 
Sadoveanu pină azi. 

— Interpretaţi un rol în film? j 

— Cucoana Emilia, una din doamnele 
care vin la five-o'clock-ul mamei adoptive 
a Lizucăi. Nu va fi Insă vocea mea. M-am 
gindit şi la alte efecte, pentru că aș vrea 
ca filmul să albă și haz. 

— «Dumbrava minunată» e al doilea 
scenariu după «Patima». Va urma un al 
treilea? 

—E predat la Casa Cinci: Chiriţa — 
după piesa lui Vasile Alecsandri, incluzind 
și vodevilurile și cintecelele comice. Sper 
să se facă curind, pentru că am scris sce- 
nariul gindindu-mă la anumiţi actori. Şi 
cu cit trece timpul, îmbătrinim, nu mai 
putem interpreta aceleași roluri. Actorii 
generaţiei tinere, oricît ar fi de talentaţi, 
n-au încă experiența noastră, oriin «Chiriţa» 
e nevoie de așa ceva. Un regizor poate lăsa 
scenariul să aștepte oricit, el nu se va 
schimba. Dar cu actorii se întîmplă același 
lucru ca şi cu coacerea unui fruct. E un 
moment unic, cînd miezul i s-a împlinit 
şi cind n-apuci bine să rosteşti «e copt», 
pentru că,atunci cind ai spus «...pt», acesta 
e deja începutul răscoacerii. Şi rolurile din 
Dumbrava... le-am gindit în funcție de 
anumiţi actori. Distribuţia e în curs de 
definitivare. Prospecţiile s-au terminat. Sint 
locuri minunate în împrejurimile Ceahlău- 
lui, în judeţul Neamţ, locuri care i-au fost 
dragi şi lui Sadoveanu. Gheorghe Naghi, 
un regizor cu multă experienţă în filmele cu 
copii, cu multă sensibilitate şi cu simţ al 
umorului, e în fierbere, în ultimele zile 
dinaintea primului tur de manivelă, 

— Cum au apărut desenele, din care 
am ales cele două ilustraţii ? 

— N-am nici un fel de talent la desen. 
ȘI nici veleități. Cu desenul e ca şi cu 
poezia. Tot românul face versuri, ceea ce 
nu înseamnă că toată țara e plină de poeţi. 
Am desenat din nevoia de a mă explica. 
Pentru că nu mai aveam răbdare. ŞI pentru 
că cinematograful e în primul rind şi în 
cele din urmă, imagine. 


-un sat, 
în anii primului război mondia 


Lumina palidă a durerii. 

filmul a Patru, scenariui 

nema George Macovescu, regia 

Iulian Mihu, a început til- 

mările cu o lună în urmă în 

județul Buzău. Am stat de 

vorbă cu regizorul lulian Mihu, întors pen- 

tru citeva zile la Buftea, intr-o scurtă pauză 
de pregătire a filmărilor viitoare. 


sau amintită, a omului simplu, care are to! 
dreptul să se vadă pe ecran așa cum este 
el (şi nu cum am vrea noi) complex, doritor 
de a fi perfect — dar păstrind acest ideal 
neatins din cauza limitelor inerente, ome- 
nești. Citeva povestiri biografice din viața 
autorului se află la baza acestui scenariu. 
Nu există propriu-zis un story, sentimentul 
de unitate fiind dat de întrepătrunderea 


cu femei, copii şi bătrîni, toţi bărbaţii fiind 
mobilizați pentru front. Pe acest fundal 
se petrec dramele filmului: o poveste tra- 
gică de dragoste, catastrofele dezlănțuite 


de o molimă şi aşa mai departe. Nu trebuie 


deocamdată povestit totul. 

— Care dintre destinele filmului vi se 
pare mai semnificativ? 

— Toate. 

— Şi totuși, pot fi toate la fel de im- 
portante, cele interpretate de actori 
cunoscuți ca și cele realizate cu ne- 
profesioniști? 

— Nu-mi dau Incă seama care vor im- 
presiona mai mult. Sper ca atenţia specta- 
torului să se concentreze mai mult asupra 
personajelor, asupra psihologiilor, decit 
asupra celor care le interpretează. 

— Aceste destine au suferit modifi- 
cări la filmare? ȘI doar în funcție de 
interpreți? 

— Nu-mi dau încă seama, pină ce fil- 
mul nu va fi gata. E posibil să se fi intimplat 


pentru muite din rolurile filmului? 

— Pentru anumite roluri nu puteam lua 
actori. Copiii nu-i găseşti nici la institut, 
nici în teatru, după cum nici țărani auten- 
tici de 70 sau 85 de ani. Sigur că figurile 
arse de soare și vint, expresiile acestor 
oameni care și-au trăit viața doar în satul 
lor, sint greu de găsit aiurea, în orașe spre 
pi ec 

se pare pină în prezent 
lucrul ri Si dificil de rezolvat la acest 
fim? 

— Echilibrul între povestiri, ritmul și creş- 
terea dramatică. Cam mult, nu? 

— Dar cei mai greu lucru la filmarea 
propriu-zisă? 

— Raportul în cadru dintre interpreţi, 
ambianță şi mișcare. Vreau să spun că 
uneori natura este sau trebuie să fie în 
concordanță cu sentimentul, starea erou- 


lui, alteori în contrast și uneori indiferentă. 


— Puteţi numi un moment de bucurie, 


Primordială - 


N on ze 

-despre cinema 

a regizorului: 

apelul la neprofesionişti 
(Liliana Tudor și 


Gheorghe, Marin) 


— În cadrul acestei rubrici, care-și 
propune să prezinte filmele aflate în 
lucru, ce-aţi vrea să se știe mai intii 
despre acest film? 

— În primul rind,cum a apărut ideea lui. 
Dintr-o conversaţie destul de lungă cu 
George Macovescu, autorul scenariului, 
scriitor care are o părere asemănătoare cu 
a mea, dacă putem spune aşa, în ceea ce 
priveşte cinematograful. Plecam de la ace- 
lași punct de vedere estetic și ne-am hotărît 
să facem împreună un film. 

— Foarte pe scurt, care ar fi această 
părere comună despre cinema? 

— Una, cea mai importantă, foarte banală 
poate, dar stringentă, se poate formula 
astfel: scenariile noastre ar trebui să imite 
mai puţin pe ale altor cinematografii, să se 
inspire mai direct din realitatea imediată 


Umbre şi penumbre dintr-o sală 

a tronului unde s-au văzut multe! 

(în rolul domnitorului Alexandru 
Lăpuşneanu: George Motoi) 


destinelor eroilor. Nu e deloc literatură, « ci un 
scenariu cinematografic. Înseamnă că au- 
torul a fost de data aceasta un cineast. 
N-am mai avut acele mici și mari încurcături, 
ca la alte filme ale mele, cind de fapt pri- 
meam un gen de literatură comprimată și 
nu o partitură destinată filmului. 

— Unde și cind se petrece acțiunea 
filmului? 

— Într-un sat de deal, în județul Buzău. 
între anii 1914—1918. Dedemult, cu rezo- 
nanță la zi. 

— Sat pină ia care ajung ecourile 
războiului? 

— Ajung printr-un singur subofițer ger- 
man, hingher de meserie, care ocupă satul. 

— Numai printr-un personaj? Dar at- 
mosfera? 

— Satul rămîne la un moment dat doar 


acest lucru. În funcţie de inspiraţie, la 
locul filmărilor, în funcţie de stările inter- 
preților, poate de-ale mele, de-ale opera- 
torului, de-ale vremii sau ale peisajului. 
Nu schimbări, ci precizări; fără infatuare, 


| poate și aprofundări, pe care scenariul cu 


siguran le presupunea. 

Față de filmele anterioare, ce cre- 
deti că va aduce nou în filmografia 
dumneavoastră «Lumina palidă a du- 
rerii»? 

— Se apropie mult de filmele mele inspi- 
rate mai direct din realitate, mai apropiate 
de documentar și care făceau mai puțin 
apel la ficțiune: Viața nu iartă, Poveste 

sentimentală. Ce aduce nou? Lumea și 
faptele descrise care sint inedite în cine- 
matografia noastră. 

— De ce aţi apelat la neprofesioniști 


din unghiul operatorului 


Din ceea ce se vedea pe pla- 
tou, la filmare — reflectoare 
puține înlocuite cu mici surse 
de lumină mobile, sau pur. 
şi simplu instalate în «capul 
aparatului» — am înțeles că 
este vorba de un nou proce- 
aeu, de o nyuă experiență a operatorilor 
Gheorghe Fischer și Alexandru Întorsu- 
reanu. În ce constă această experiență, 
ala că numai ei, operatorii, puteau să-mi 
spun 

Takto Fischer: În primul rind vreau 
să spun că avem şansa de a colabora din 
nou cu Malvina Urşianu la realizarea unui 
film de autor. Şansa deci să exprimăm, prin 
imagine, încărcătura dramatică a scenariu- 
lui. Noi ne-am străduit să ne integrăm cit 
mai bine acestui tip de film, să căutăm şi să 
găsim mijloacele de expresie potrivite lui. 
Este un film «de epocă», de ev mediu, cu 
acţiunea desfăşurată mai mult în interioare 
puțin luminate — dacă este să respectăm 
adevărul epocii — ceea ce de la început 
insemna o problemă de rezolvat, 

Alexandru Întorsureanu: Malvina Ur- 
şianu conferă imaginii un rol esenţial! în 
expresia cinematografică, ea cere pină la 
cele mai fine nuanțe ca fiecare imagine să 
exprime sensul, starea, atmostera spe- 
cifică. 


Gheorghe Fischer: După un sir de cău- 
tări şi experimente, ne-am stabilit asupra 
unor procedee inedite pentru noi, dar care 
credem, sperăm,că sint cele mai adecvate 
soluționării problemelor plastice ale fil- 
mului. Pornind de la ideile «Graphis-colo- 
rului» născut la Felix și Otilia și desăvirșit 
ca putere de exprimare artistică în Tre- 
cătoarele iubiri, am încercat să mergem 
mai departe. i 

AL. Întorsureanu: Procedeele de care 
vorbeşte Fischer ne-au permis să folosim 
surse de lumină specifice epocii, luminări, 
facile de palat, torţe, opaițe. Respectind 
forma concepută scenografic, ele sint în 
același timp purtătoare a luminii naturale 
cit și a unor miniproiectoare de randament 
corespunzător, incorporate impreună cu 
sistemul lor de alimentare electrică, în 
interiorul sursei respective. Aşa incit ele 
sint în stare să realizeze, fotografic, efectul 
de lumină pe care-l produc în mod natural. 
De asemenea, am adaptat mici surse de 
lumină cu randament corespunzător, reu- 
şind astfel să ne confecționăm şi să asigu- 
răm o parte din parcul de reflectoare prin 
mijloace proprii. Acum, cind filmările sint 
aproape încheiate, putem indrăzni să cre- 
dem că soluțiile noastre vor da rezultatele 
scontate. 


al dumneavoastră sau al intregii echipe, 
la filmările de pină acum? 

— La filmare, nu-mi dau seama, dacă am 
momente de bucurie sau mai degrabă de 
neliniște. Ştiu doar că acesta trebuie să fie 
un film important pentru mine în etapa 
actuală şi mă comport ca atare. Pe zi ce 
trece mi se pare mai greu și,dacă am avut 
momente de mulțumire în vreo zi sau alta, 
ele sint şterse repede de greutatea celor 
care vin, adică de neliniștea pentru ziua de 
filmare de mline sau de săptămina viitoare. 
Pot deocamdată doar să afirm că, în cele 
mai multe dintre cazuri, operatorul a reu- 
şit ce ne-am propus şi că mulţi dintre 
interpreți îmi sint foarte dragi. 

Rubrica «Panoramic românesc» 
este realizată de Roxana PANĂ 


Foto: Emanuel TÂNJALĂ 


pr im-planul 
rolului secundar 


În noaptea de Anul Nou din Ora 
Zero (filmul Casei Patru; scenariul 
Coman Şova; regia Nicolae Corjos) 
există un personaj, reportera TV, afla- 
tă mereu in căutarea materialului de 
senzaţie. În zadar încearcă operatorul 
s-o convingă să se oprească că a 
filmat destul (și destule!), să mai 
apuce și ei măcar o oră din revelion... 
Reportera frenetică nu contenește a 
opri trecătorii, a-i privi în ochi și a-i 
mitralia cu întrebări. Nu întimplător 
regizorul a distribuit-o în acest rol pe 
Rodica Tăpălagă. A nu-i răspunde la 
întrebări, a te sustrage privirii filtrate 
printre gene, a rămine indiferent, nu 
pare cu putinţă! 


telex Buftea 


La ordinea zilei: 
actualitatea 


0909 Trei filme noi în producție: 

0 Cine mă strigă noaptea? (titlu 
provizoriu). Casa Unu. Scenariul: Ro- 
dica Padina. Regia: Letiţia Popa. Un 
film despre adolescenţă, despre con- 
secințele unui pas greşit, despre aju- 
torul primit la timp de la cei din jur... 

O Zbor planat. Casa Trei. Scena- 
riul: D.R. Popescu, Regia: Lucian Mar- 
dare. Despre tinerii muncitori ai unui 
șantier din zilele noastre. Filmul nu 
are nici o legătură cu aviația. 

@ Înainte de plecare. Casa Patru 
Scenariul: lon Băiaşu. Regia: Manole 
Marcus. Tot șantier, mai bine=zis, din 
șantier în şantier, o familie de munci- 
tori... 

099 Alte trei filme de actualitate 
se află in cabinele de montaj-sonori- 
zare: Ora zero (Casa Patru; scenariul 
Coman Şova , regia Nicolae Corjos) 
Jachetele galbene (Casa Cinci; sce- 
nariul Ovidiu Zotta, regia Dan Miro- 
nescu) și Cumpăna (Casa trei; sce- 
nariul Horia Pătrașcu, regia Cristiana 
Nicolae) 

099 Ín fiimari — la mijlocul sau 

spre sfirşitul lor — filmele «de epocâ» 
ale anului: Întoarcerea lui Vodă (Ca- 
sa Trei, scenariul şi regia: Malvina Ur- 
șianu), Lumina palidă a durerii (Ca- 
sa Patru; scenariul George Macovas- 
cu, regia lulian Mihu), Rug și flacără 
(Casa Cinci; scenariul şi regia Adrian 
Petringenaru, după romanul lul Eugen 
Uricaru) și 1848 și Munţii în flăcări 
(Casa Cinci; scenariul Petre Sălcu- 
deanu, regia Mircea Moldovan) 
099 S-a găsit Mijlocaşul la dəs- 
chidere din filmul cu același titlu 
(Casa Unu; scenariul Mihai Istră- 
tescu, regia. Dinu Tănase). Eroul, un 
muncitor dintr-un șantier naval, elev 
seralist și rugbist pasionat, va fi inter- 
pretat de Ştefan Maitec, pe care spec- 
tatorii l-au mai văzut în rolul lui Nelu 
din Al patrulea stol. 
0 9 9 Se efectuează ultimele operații 
premergătoare copiei standard la loa- 
nide (Casa Patru; scenariul Eugen 
Barbu, după romanele lui George Că- 
linescu; regia Dan Piţa), la Bleste 
mul pămîntului și Blestemul lubirii 
(Casa Cinci; scenariul Titus Popovici 
după romanul «lon» de Liviu Rebrea- 
nu; regia Mircea Mureșan) 

099 Clisura Dunării, așa se nu- 
mește porțiunea cuprinsă între Dren- 
cova și Baziaș, unde face prospecții, 
din sat în sat, echipa filmului Dulos 
Anastasia trecea (Casa Unu; sce 
nariul D.R. Popescu, regia Alexan- 
dru Tatos), Specificul geografic al 
locului, o amprentă necesară și im- 
portantă nu numai în atmosfera, dar 
și în acțiunea filmului. O dată stabilit 
spațiul acțiunii, vor urma amenajările 
care să definească timpul: anii celui 
de al doilea război mondial, Autorul 
decorurilor: Andrei Both, ciştigător 
al bursei Uniunii artiştilor plastici pen- 
tru scenografie, în 1979. Debutant doar 
în cinematografie, pentru că în teatru 
a semnat decorul la opt spectacole 
(ultimele dintre ele «Să îmbrăcăm pe 
cei goi» şi «Nu sint Turnul Eiffel» 
pe scena Teatrului Mic.) 

009 Primul tur de manivelă al fil- 
mului Mireasa din tren (Casa Cinci 
scenariul D.R. Popescu, regia Lucian 
Bratu) s-a tras în București, echipa 
continuind filmările la Reşiţa. lată și 
distribuția: Gheorghe Visu, Radu 
Gheorghe, Radu Vaida, Dorel Vişan, 
Ica Matache, Valentina Bucur, lon 
Igorov, Gil Dobrică şi studenții de la 
IA.T.C.: Aurora Leonte, Răzvan Va- 
silescu, Vasile Morariu, Luminiţa Si- 
coe 

099 «S-au întors ardelenii» şi o 
dată cu ei, a început filmările pe 
platoul din Buftea («orăşelul western»), 
echipa filmului Întoarcerea ardele- 
nilor (Casa Trei; scenariul Titus Po- 
povici, regia Mircea Veroiu). 


R. PANAIT 


prezențe româneşti peste hotare 


Şapte succese cinematografice în Olanda 


Din nou filmul nostru a fost dincolo de 
hotarele țării mesagerul culturii românesti 
de azi. La Amsterdam și la Rotterdam, o 
delegaţie de cineaști, din care făceau parte 
Irina Petrescu, lon Bostan, Doru Năstase 
a prezentat între 19 și 26 aprilie o selecție 
de filme artistice și documentare româ- 
neşti. O asemenea manifestare nu mai 
avusese loc în Olanda din 1971 și cinefilii 
olandezi, așa după cum reiese din cotidia- 
nele olandeze «NRC Handelsblad» și «de 
Volkskrant» s-au arătat «foarte interesaţi 
de posibilitatea de a reinnoi contactul cu 
filmul românesc». Aceleași ziare au publi- 
cat ample recenzii şi comentarii despre 
filmele vizionate. Astfel a fost apreciată 
«estetica sobră» din Nunta de tră; 
«istoria spectaculoasă și realistă a vieții lui 
Vlad Ţepeş care redă adevărul despre 
domnitorul valah, făcind o altă prezentare 
dect ne-au obişnuit autorii americani» 
Ediţie specială este numit de mai multi 
cronicari «un film interesant», «un policier 
cu relief politic, realizat în stilul thriller-ului 
american, dar adaptat specificului istoriei 
românești din anii grei cind Hitler și Musso- 
lini începeau prigoana în Europa», tot 
despre acest film se remarcă «calitatea 
atmosterei, a decorului nostalgic al unui 
Bucureşti de altădată: moda, cofetăriile 
tramvaiele, etc.»; talentul lui Dan Piţa este 
analizat de mai mulți critici după prezen 
tarea filmului Tănase Scatiu. Prin ce- 


nușa imperiului se bucură,de asemenea, 


de aprecieri elogioase, pomenindu-se de 
accentele nostalgice în ciuda temei şi a 
dialogului literar; Septembrie este apre- 
ciat ca «un film modern»; în sfirşit, docu- 
mentarul lui lon Bostan care a surprins pe 
peliculă delta olandeză, realizat ca un ori- 
ginal schimb de experiență cu colegul său 
Jan Wiegel, care a filmat delta Dunării 
(ambele filme au deschis zilele filmului 
olandez la Bucureşti în noiembrie trecut). 
Ziarele olandeze au publicat și ample pu- 
neri în temă despre istoria filmului româ- 
nesc, de la primele proiecții care au avut 
loc în Bucureşti, numai la citeva luni după 
invenţia fraţilor Lumiere și a primului film 
artistic românesc Războiul independen- 
tei pină la Infiintarea studiourilor «Bucu- 
rești», «Sahia», şi «Animafilm» și a Insti- 
tutului de artă teatrală şi cinematografic? 
câre au permis instruirea și lansarea tine- 
nlor generaţii de regizori. Ziarele au relevat 
nu mai puțin personalitatea poetului şi cri- 
ticului de artă Vasile Nicolescu, conducă- 
torul delegaţiei, director în Consiliul Cul- 
turi și Educaţiei Socialiste. 


Filmul lui Andrei Blaier Prin cenușa imperiului şi filmul Seprembrie 
al lui Timotei Ursu au adus în fața spectatorilor olandezi cîteva 
momente de adevăr despre istoria de ieri şi viața de azi a țării noastre 


lumea filmului dintr-un unghi comic 


Ceea ce nu se poate filma 


«Tatăl» ţipă tinărul și căzu imediat 
în dizgrație, murdărindu-și genunchii 

Adelaida era blondă şi purta numele 
fratelui ei, intrucit părinţii lor muriseră 
de mici 

Pierduse un braț în primul război 
mondial și două în al doilea războ' 
mondial. 

Fiindcă avea obiceiul să roșeasca 
des, i se spunea Panseluţa. 

«Nu fi prosti» îi şoptea la ureche 
subconştientul. 


proiecţie 
în trecut cu 


E 


Se oglindea în apa calmă şi limpede 
ca în ochii săi proprii. 

Purta un guturai cronic, în ciuda să- 
nătății sale şubrede. 

Deși subtile, ironiile directorului nu 
erau gustate de toți. Turtureanu chiar 
se supără, cînd directorul îi spuse, des- 
tul de în treacăt, dealtfel: «Eşti un boul!» 

Cind bărbatul o văzu goală, nu-și 
putu stăpini un zîmbet de superioritate 

Caporalul avea întotdeauna trac in 
lata inamicului. 


Întîlnirea 
cinematograful 


Din ființa lui se desprindea un miros 
inefabi de ţuică. 

Văzindu-l cît de tainic conducea trac- 
torul, Florica îl confundă cu Făt Fru 
mos. 

«Te iubesc», rosti Fănică în gind. 
Dar Marieta nu-l auzi. 

La ședință tăcură toţi, cu excepția 
celor absenţi. 

Fu întimpinat de un cline de rasă 
albă 

Luă cuțitul și-l tăie în bucățele. 

Lupta putea începe. Mina lui se în- 
cleștă pe tăișul săbiei. 

Stinca era calcaroasă datorită vintu- 
rilor care o bătuseră mii și mii de ani. 

Privirile lor se încrucișară. Apoi li se 
născu primul copil. 


Dumitru SOLOMON 


«Întii m-am întîlnit cu cinema- 
tograful, şi abia mult mai tir- 
ziu cu filmul...» 


Cind virsta destace contactul unui cineast cu platoul de filmare, cind el începe 
brusc «să aibă timp», timpul acela se umple, firesc, tot cu film. Filmul vieţii sale de 
cineast. Pentru ei începe atunci «intoarcerea în timp». Vă propunem o asemenea 
întoarcere, alături de unul din «pionierii» noștri, regizorul Paul Călinescu, sub 
forma unui «serial» numit Proiecţie în trecut. 


Ca fiecare dintre noi, m-am întiinit mai 
intii cu cinematogratui, și abia mult mai tir- 
ziu cu filmul... Eram în clasele primare cind, 
străbătind agale cu bunul meu prieten 


Riri Cugler, Calea Victoriei, în fața celebrei 
«Terasa Gteteleşeanu», 0 sonerie care 
zbirntia puternic la intrarea unui gang, 
ne-a reținut atenţia. Era noul cinematograf 


sufletul filmului 


7 


ideega e 


acolo, în acei interviu, spu 
tiim, nu m-am întiinit cu rolul visat. 
Poate aici s-a modificat ceva... 

— Dacă raportez la anii care s-au scurs, 
la filmele care s-au făcut, la factura lor, la 
cit și cum am fost eu solicitat ca actor, în 


mai implinit pină acum, fără doar și poate, 
Osman-Paşa. De la el, insă, au trecut iată, 
aproape doi ani, pină să wvin» cu două ro- 
luri, două personaje diametral opuse ca 
structură intelectuală, spirituală, convin- 

ri politice, etc. Primul, Tudor Cernat în 

tipa, un personaj de azi, un om al zilelor 
noastre, căruia sper că am reușit să-i dau, 
cu ajutorul regizorului Gheorghe Vitanidis, 
o viață adevărată. Este tipul «omului nou», 
un comunist în care aş dori să se regăseas- 
că mulți dintre contemporanii mei, un per- 
sonaj care mie mi-a plăcut foarte mult şi 
sper să fie şi pe placul celui care l-a plămă- 
dit — scriitorul Dinu Săraru — și pe placul 
celui care i-a oferit viața cinematografică — 
regizorul Gheorghe Vitanidis — dar şi pe 
placul publicului, dar şi pe placul oameni- 
lor de specialitate. Filmul în sine sper să 
fie pe placul tuturor, pentru că el este ceea 
ce as numi: un film al curajului. 


— Aveaţi și acum șase ani obsesia 
curajului... Că e și asta o obsesie, nu? 
Spuneaţi chiar: «Dacă-aș fi avut mai 
mult curaj, poate aș îi realizat mai mult». 
Ce fei de curaj? Ce numiţi curaj, în artă? 

— Îndrăzneala de a spune lucrurilor pe 
nume. De a nu te abate de la niște principii, 
de a nu renunţa la acele principii, chiar 
dacă pentru asta trebuie să te înfrunți cu 
oameni care se tem pentru scaunul lor... 
Asta apropo de curaj. Sau, cum ar spune 
personajul meu Tudor Cernat din Clipa, 
«Mie nu mi-e frică de scaunul meu». El fiind 
director general... 

— Ce întiinire trumoasă între personaj 
şi interpret! Dar spuneți-mi: credeți că 
scaunul ăsta a devenit așa, un soi de 
obiect magic? 

— Pentru unii. Pentru mine este un obiect 
banal. lar dacă-l judecăm ca simbol, este 
un simbol meschin. Pentru mine, importan- 
te sint principiile. Lucru verificat în timp. 
Lucrurile adevărate se verifică în timp, 
nu-i aşa? 

— Așa-i! Pe de altă parte insă, în me- 
seria dumneavoastră, acest obiect nu 
joacă un rol important. Ca să tim drepți, 
nu joacă nici un fel de rol. 

— Din fericire! Noi ne afirmăm numai 
prin calitățile noastre, calități care acredi- 
tează niște adevăruri, incepind cu cel mai 
simplu dar și cel mai important: eşti sau nu 
eşti un bun actor. Pentru că, așa cum au 
spus şi alți colegi ai mei, e uşor să faci 
unul, două, zece filme și să te crezi pentru 
asta mare actor. E ușor să te afirmi, e greu 
să te menţii. Oamenii de artă nu trebuie să 
se mulțumească cu ce au realizat. Ei trebuie 
să vrea mereu mai mult, mereu mai bine, 
mereu mai frumos. Să fie în pas cu cerin- 
tele societăţii. Altfel rămin — sau rămii — 
în «coada» timpului tău. Arta face parte din 
societate și din timpul acelei societăţi și 
e bine ca noi, artiștii, să fim aceia care dina- 
mizează spiritele. Noi se cade să le formăm, 
să le înnobilăm, să oferim oamenilor mo- 
delele de bine și frumos, practic, modelul 
a ceea ce se cheamă «omul nou al zilelor 
noastre» 

— Vorbeaţi la început și de un al doi- 


«Select» (Sala Teatrului Ţăndărică de azi)... 
Un domn în virstă, cu o impozantă barbă 
albă şi imbrăcat într-un la fel de impozant 


costum negru, cu o puternică voce 
de stentor: «Aici, Aicil Aicil Senzaţional, 
formidabil, extraordinar. «Maciste şi fe- 
cioara», nemaivăzut, nemaipomenit. Pof- 
titi, domnilor, poftiți. Avem și amorel 
«Ne-am oprit, ne-am uitat la el, apoi la 
Maciste, pe urmă la «fecioară» şi, pentru 
că rămăsesem pironiţi cu ochii cit ceapa 
și gura căscată în fața «fecioarei», domnul 
cu barbă ne-a alungat enervat şi cu un pro- 
nunţat accent italian: «Hai, plecaţi acaza, 
la mamaliguți...» Întristaţi, ne-am îndepărtat 
încet, încet cu paşi mărunți şi astfel am 
ratat prima intilnire cu cinematograful. Pu- 
țin după aceea am inceput însă să-l frec- 
ventez impreună cu prietenii mei. Era pe- 
rioada marilor comedii cu Harold Lioyd, 
Zigoto, Mack Sennett, Pat și Patachon, 
Dobitocescu. Prietenii mei au inființat un 


lea personaj, diametral opus lui Tudor 
Cernat ca structură, dar egal pentru 
or serale ta ca valoare interpreta- 

Vă... 

— Körner, din filmul lui Virgil Calotescu, 
Ultima frontieră a morţii. Un maior nazist 
care conduce operaţiile de retragere a tru- 
pelor. Este un «om al ordinelor», dar şi un 
om citit, sensibil la artă, la cultură, la mu- 
zică, fi place Brahms, Bach... 


că mă întrebaţi dacă îmi 
place Brahms... Nu-mi place Bach, imi 
place Beethoven. Şi nu tot... Körner, cum 
vă aspuneam, este un personaj mai com- 
plex, pe de o parte militar, pe de altă parte 
intelectual și om de spirit. Sigur că, în fond, 
el rămine un «negativ» şi factura lui intelec- 
tuală nu scuză, ci acuză acțiunile «milita- 
rului». De altfel, am şi șovăit mult înainte 
de a accepta acest rol. 

— De ce? 

— Contravine prea tare structurii mele, 
dar și principiilor mele de actor. Toată ca- 
riera mea am fugit de «negativi». 

— De ce? 

— Pentru că,structural,eu sint un paşnic, 
ca să nu spun un pozitiv... 

— Dar sinteți actor, și un actor, nu-i 
așa, trebuie să tacă abstracție de struc- 
tura lui. Un actor nu se joacă pe sine, 
ci personajele. 

— De aceea mi-am și permis «aventura» 


mă mir... 
rammen i a a E G 


«A distribui» 
la reflex 


În citeva din articolele mele Imi măr- 
turiseam pasiunea pentru un verb sau 
altul. Săptămina asta m-am tot gindit 
iæ a distribui. Fireşte, eu nu pot folosi 
acest verb decit la modul reflexiv. Dar 
să mă gindesc la ei nu mă poate opri 
nimeni. De aceea mă gindesc că a dis- 
tribui un actor talentat într-o singură 
ipostază la nesfirşit, ar trebui să con- 
stituie un delict și să fie pedepsit. Cind 
colo e chiar o practică. Şi aceasta face 
posibilă stagnarea: unor cariere inter- 
pretative care ar merita o soartă mai 
bună. Sigur, a distribui un actor de 
efect într-o ipostază deja verificată, asi- 
gură teoretic rețeta pe care mimează 
mulţi realizatori și dinșii mizează fără 
milă, dar asta inseamnă comoditate și 
niciodată o performanță artistică n-a 
decurs din așa ceva. 

Pe de altă parte, actorul obligat să-și 


fel de asociaţie a cinefililor: cind nu aveam 
bani pentru toți, făceam chetă, trăgeam la 
sorți iar ciştigătorul intra la film avind, 
bineinţeles, obligația să povestească la 
ieşire, cu lux de amănunte, tot ce văzuse. 
Povestirile trunchiate — cu oricită imagi- 
nație am fi avut noi — nu mă mulțumeau, 
aşa că, în scurt timp, am luat hotărîrea să 
mă retrag din «asociație»... Prietenia mea 
cu Riri Cugler însă a durat şi în timpul 
liceului şi al facultății. Eram în clasa a șaptea 
de liceu cind am văzut impreună cu el 
piesa lui Victor Eftimiu, «Cocoșul negru». 
Nu știu de ce «aveam noi ce aveam» cu 
Victor Eftimiu. Pe vremea aceea el era 
directorul Teatrului Naţional şi nouă ne-a 
venit ideea să-i facem o farsă. l-am trimis, 
pe cale oficială, o piesă scrisă în bătaie 
de joc, convinşi fiind că directorul nu o va 
citi, ci o va trimite comitetului de lectură. 
Piesa era intitulată «Furtuna», dramă isto- 
rică în trei acte. Personaje principale erau 


Actorul 
i e trupul ideii 


— că altfel nu pot s-o numesc, să «atac» și 
un asemenea personaj. În ideea că un actor 
trebuie, este obligat să demonstreze că 
poate juca orice tip uman. Adevărul este 
că, după ce am citit scenariul, am descoperit 
in acest personaj calități care mi-au dat 
curajul să-i interpretez. Adevărul mai este 
și că la acest curaj al meu a pus umărul 
şi regizorul Virgil Calotescu în care am o 
foarte mare încredere ca regizor. Îmi plac 
foarte mulţi regizori, am lucrat cu foarte 
mulți, în cariera mea de 34 de roluri am 
lucrat şi cu regizori străini, americani, fran- 
cezi, maghiari, italieni, dar puţini mi-au 
inspirat această siguranţă și încredere în 
mine pe care a știut să mi-o inspire Calo- 
tescu. Poate pentru că el face parte dintre 
regizorii care știu să lase actorului liberta- 
tea de a fi el insuşși. Poate este la mijloc și 
o doză de subiectivism. Îmi place ca oa- 
menii cu care lucrez să-mi fie prieteni, să 
fie apropiaţi structurii mele, sufletului meu. 
Poate sint un pic sentimental... Oricum, 
rolul acesta înseamnă pentru mine o expe- 
riență foarte interesantă. Şi utilă. Pentru 
că, un actor care în teatru a jucat Othelo 
sau Antonio, de ce n-ar interpreta în film 
și un personaj ca acest Körner? 

— Asta mă gindeam și eu, și incer- 
cam să vă înțeleg ezitarea de la inceput 
V-aţi temut poate de confuzia pe care 
uneori publicul o face intre personaj 
şi actor? 


repete mijloacele, pierde din prospeţi- 
me, din mister, apropiindu-se cu virsta 
de un standard personal. E adevărat că 
pină la urmă tot soarta de maestru îl 
aşteaptă, dar fi va rămine totdeauna 
nostalgia că putea să facă mai mult și 
n-a făcut-o, nu din vina lui, pentru că 
noi conjugăm verbul de mai sus numai 
la modul reflexiv. Cineva zicea că este 
o artă a distribui. Şi mă gindesc că,dacă 
e așa, atunci ea ar trebui să conțină în 
același timp: inedit, inteligenţă, firesc, 
deci deloc comoditate. 

Fireşte, nu sint eu omul chemat să 
arate cu degetul „unei cinematografii 
întregi. Dar de gindit nu mă poate opri 
nimeni s-o fac şi nu sint un romantic 
cind afirm că sint în pericol să rămină 
neexploatate comori, doar din como- 
ditate. Noroc că nu se întimplă mereu 
așa ceva şi poate ar trebui să ne ingri- 
jim şi noi să nu se intimple, chiar dacă 
conjugăm la reflexiv. 

Cite feţe nu s-au lungit cind Victor 
Rebengiuc a fost distribuit în Caliban! 
Sau cit de tare strălucește bijuteria de 
personaj ciudat, tremurător, făcut de 
George Constantin în Un om în loden 
al lui Nicolae Mărgineanu (distribuit și 
el extrem de inspirat în rol de regizor). 

Sint victorii de care nu mă mir, chiar 
dacă ăsta e rostul rubricii mele. 


Mircea DIACONU 


Tudor Vladimirescu, Ştefan cel Mare și 
Mihai Viteazul. Ca să nu existe nici un 
dubiu asupra intenţiilor noastre, am dat 
următoarele indicaţii: ACTUL |. Acţiunea 
se petrece în mormint. La ridicarea cortinei, 
un vierme traversează scena. Tudor Viadi- 
mirescu și Ştefan cel Mare stau de vorbă. 
Un zgomot puternic fi face să sară în pi- 
cioare. Prin zid, apare Mihai Viteazul fără 
cap... Şi toată piesa a fost scrisă la modul 
acesta... În naivitatea noastră eram convinşi 
că ea va fi citită de comitetul de lectură, 
şi ne bucuram nebunește de situația în 
care se va afla directorul care a înaintat 
comitetului o asemenea piesă... După ani 
şi ani, l-am cunoscut pe Victor Eftimiu. 
Mi-era foarte drag, deşi era mult mai în 
virstă ne imprietenisem, dar nu am avut 
niciodată curajul să-i pomenesc de piesa 
«Furtuna»... 


Timpul a trecut apoi și pentru noi tinerii 


— Cred că da. Mie mi s-a creat o faimă 
de «actor simpatic». Nu o dată mi s-a spus: 
«Domnule, şi alţii sint buni dar sint anti- 
patici,pentru că au jucat roluri antipatice...» 
Ce vreți, așa sint oamenii! Nu știți, în Ame- 
rica, interpretului lui Falconetti i s-au spart 
geamurile... În ce mă priveşte, probabil, că 
şi regizorii s-au obișnuit să mă vadă în 
postura asta, gindind pesemne că atita 
pot: să zîimbesc «simpatic» și să spun un 
text mai mult sau mai puţin convingător. 
Dar, mă întorc şi zic, cred eu, cu Osman 
Pașa a început o nouă etapă în cariera 
mea cinematografică, pentru că el mi-a 
dat posibilitatea să demonstrez puterea de 
a interpreta roluri de conținut. lar acum, 
după acest Körner, mi-a sporit credința că 
e momentul să fac și compoziţie, e momen- 
tul să îndrăznesc mai mult. Nu mai am scuza 
tinereţii, a lipsei de experienţă, a lipsei de 
maturitate artistică. 

— «Maturitate artistică» este o expre- 
sie foarte des folosită și știți cum e: 
cind spui de prea multe ori un lucru, 
ei își pierde sensul. Ce sens are pentru 
dumneavoastră? 

— Este o acumulare de ani, de roluri, de 
cultură, de informare, dar și o muncă asiduă, 
continuă. Pentru că degeaba acumulezi 
ani şi roluri,dacă nu-ți storci mintea şi su- 
fletul, dacă nu faci sacrificii, dacă nu ştii 
să renunti la nişte plăceri efemere, la micile 
tentaţii ale vieţii, care nu o dată se întimplă 
să lezeze personalitatea artistică. Este foar- 
te important pentru un actor să știe, să afle 
ce-i face bine şi ce-i face rău. Să ştie să 
se țină de o parte de oamenii care nu numai 
că nu-i folosesc dar li dăunează, și să stea 
în preajma acelora care îl stimulează pro- 
fesional, de la care are ce învăţa. 

— lar aţi folosit o expresie «consa- 
crată»: personalitate artistică... 

— Este adevărat, și este la fel de adevărat 
că mulți o interpretează greșit. Părerea 
mea, a mea şi numai a mea, este că,dincolo 
de rolurile pe care le interpretezi, indife- 
rent de intinderea lor — ele pot fi mari dar 
mici, ele pot fi mici dar mari — important 
este să ai satisfacția morală, spirituală că 
ai contribuit cu ceva la actul de creație. 
Personalitatea se naște din suma de valori 
artistice demonstrate în timp, şi pe care 
nu ţi-o poate lua nimeni. Dar asta se hotă- 
răşte tot în timp. În ce măsură eu, lon Di- 
chiseanu, am ştiut să «demonstrez» în 
acest timp de aproape 20 de ani de carieră 
artistică, nişte valori artistice, în ce măsură 
am dat viață unor roluri fie pe scenă, fie 
pe ecran, las pe alții s-o spună. ŞI timpul 
să decidă, dacă mă Inscriu în această splen- 
didă noțiune de «personalitate artistică». 
Ceea ce știu cu siguranţă este că, numai 
respectindu-te pe tine, stimindu-te pe tine 
ca artist și în același timp pe cei pentru care 
joci, publicul, poți aspira la acest titlu mi- 
nunat. Genialul nostru poet Eminescu spu- 
nea: «E uşor a scrie versuri cind nimic nu 
ai a spune»... 

— Vreţi să paratrazăm? Vreţi să spu- 
neți — sau să spunem — «E ușor a te 
sui pe scenă sau a sta în tața aparatului 
de tiimat cind...» 

— Aş putea. Dar ce rost are? 

— Aveţi dreptate. N-are nici un rost 

— Pot să vă spun şi de ce n-are rost. 
Pentru că atunci cind te sui pe scenă sau 
vii în fața aparatului de filmat, se presupune 
că al citit piesa sau scenariul, cunoşti rolul 
şi ştii dacă ai sau nu ai ceva de spus. 
Dacă accepţi, se presupune că ai avut ceva 
de spus. 

— Nu vi s-a intimplat niciodată să 
acceptați un rol care nu spunea mare 
lucru? 

— Ba da. O singură dată... 

— Presupun că nu vreţi să numiţi 
rolul acela. 

— Nu. Sigur că nu. 

— Văd că ţineţi cu tot dinadinsul să 
nu supăraţi pe nimeni. Țineţi într-ade- 
văr să rămineţi «un simpatic». 

— Cui îi place să fie antipatic?! 


Eva SÎRBU 


şi, prin 19830, după terminarea facultății — 
«Academia de inalte studii comerciale şi 
industriale» — am plecat la Paris pentru 
perfecționare. Aici l-am regăsit pe bunul 
meu prieten Riri Cugler — venit și el în 
acelaşi scop — dar care, nu mai ştiu prin 
ce împrejurare, ajunsese să facă figuraţie 
la studiourile din Joinville. Fermecat de 
noua artă şi de atmosfera de pe platourile 
de filmare, Cugler încerca să mă atragă 
şi pe mine, dar gindul de a face «numai» 
figurație nu-mi suridea nici măcar ca diver- 
tisment. Socoteam că e o preocupare mi- 
noră. Dorința mea ar fi fost să fac eu in- 
sumi filme şi, neîntrezărind această posi- 
bilitate, am preferat să rămin un simplu 
spectator. Refuzind obstinat propunerea 
aicea meu, am ratat prima întiinire cu 
ilmul... 


Paul CĂLINESCU 


După ce — pe pianul practi- 
cii — neorealismul și cine- 
matograful direct au redeş- 
teptat gustul pentru turnările 
in exterior, pentru decorul 
natural, și după ce — pe 
planul teoriei — au fost de- 
păşite atit «miracolismul» aparatului de 
luat vederi, ct şi «fetișizarea» montajului, 
amindouă considerate într-o stare de com- 
pletă indiferență față de conținuturile cadre 
lor și de organizarea lor lăuntrică — foto- 
grama a dobindit, datoriță contribuţiilor 
lui Galvano Della Volpe, Siegfried Kra 
cauer, Rudolf Arnheim și ale altor ginditori 
contemporani, o poziţie proeminentă în 
estetica particulară a filmului, devenind 
nu numai o «celulă sau moleculă a monta- 
jului» (Eisenstein), ci un «semn bază» 
(Della Volpe), o unitate fundamentală (mo- 
nem pentru Pasolini) a filmului ca limbaj 
de artă. Evident, nu în afara, ci înăuntrul 
montajului fotodinamic, de care nu poate fi 
despărțită. Totuși, din obişnuitele raţiuni 
analitice și metodologice, ne permitem să 
ne apropiem aici separat de problemele 
fotogramei, adică ale cadrului (incadratu- 
rii), înainte ca acesta, cadrul, să fie format 
în imagine filmică, mai precis din faza în 
care componentele sale (cinemele) sunt încă 
natură, material nediferenţiat şi, bineln- 
teles, neintegrat (ca să folosim termenii 
matematici propuși de Pudovkin), dar și 
din faza următoare, a organizării aceluiaşi 
material supus turnării. În definitiv, ar 
fi vorba de momentele în care — la su- 
gestia subiectului sau a scenariului elabo- 
rat — regizorul «pipăie» realitatea, prospec- 
tează «terenul», adică intră în contact ne- 
mijlocit cu mediul, cu ambianța, întii gene- 
rică a viitorului său film, apoi specifică (for- 
malizată) printr-o riguroasă operaţie de 
selectare și organizare. 
«Descrierea ambianţei — preciza de mult 
Pudovkin — este, fără îndoială, una din 
le cele mai importante ale creării 
subiectului, iar această muncă nu poate îi 
desigur îndeplinită fără participarea nemij- 
locită a regizorului. Şi peisajul trebuie să 
fie legat; de linia anterioară a dezvoltării 
acțiunii; â propos de aceasta, voi repeta, 
încă o dată, că filmul, în realizarea sa con- 
cretă, trebuie să fie extraordinar de sobru 
şi de precis: nimic nu poate fi de prisos în- 
tr-un film. De aceea, nu există un fundal 
indiferent, ci fiecare lucru trebuie îndreptat 
spre unicul scop de a rezolva cinematogra- 
fic sarcina asumată. Fiecare acţiune, de 
tapt, cit timp se desfășoară în lumea reală, 
e totdeauna determinată de condiții ge- 
nerale, adică de caracterul ambianţei (...) 
acțiunea personajelor e contopită direct cu 
lumea înconjurătoare». lar Pasolini, referin- 
du-se și la faza ulterioară a organizării 
(estetice) a imaginii audiovizuale, a Inca- 
draturii, în montaj fotodinamic, numită de 
el «monem», populat de obiecte care apar- 
ţin realității, numite de el «cineme» (inclusiv 
ființele vii), atrage atenţia: «Ceea ce contea- 
ză nu este raportul dintre încadratură (mo- 
nem) şi obiectele (cineme) din care e alcă 


nema 


Echivalent cinematografic al 
vechii comedii de salon (in- 
clusiv al subproduselor ei 
puse în circulaţie de teatrul 
bulevardier), comedia soțis- 
ticată stă la antipodul burles- 
cului. Chiar şi la cea mai 
grăbită privire, deosebirile apar cu clari- 
tate. Comedia sofisticată abandonează ga- 
gul vizual violent, cu caracter exploziv, 
principala cucerire stilistică a comicului 
sennettian, datorată, cum se știe, tradiției 
circului şi artei mimului. in locul improvi- 
zației poetice cu obiectele, tehnică frecven- 
tă în şcoala lui Sennett, găsim marivaudajul 
grațios și volubil; în locul mişcării frenetice, 
al goanei-urmărire, întilnim gustul pentru 
dialogul scăpărător, paradoxal cu întorsă- 
turi neașteptate, cu vorbe de duh; în locul 
măștii, a tipului, veritabil pivot al univer- 
sului comic burlesc, ne întimpină actorul 
care mizează pe farmecul prezenței lui, 
pe nuanțele şi subtilitatea microfizionomiei, 
pe o anumită dezinvoltură lirică sau ironică 
a gestului (de exemplu, Cary Grant și 
Claudette Colbert sau dintre interpreții 
specializaţi în roluri secundare. Edward 
Everett Horton și Una Merkel). Lipsită de 
vitalitatea burlescului, comedia sofisticată 
pune accentul pe virtuozitatea şi eleganta 
tehnică: exceptind contribuţiile lui Lubitsch 
și Capra, ea rămine produsul artizanilor 
abili (de la Gregory La Cava la Mitchell 
Leisen, de la Leo Mc Carey la Tay Garnett), 
nu al individualităţii creatoare, astfel încit 
Bardăche şi Brasillach nu vor ezita să o 
considere «o industrie a veseliei perfect 
pusă la punct, o bună și solidă birocratie 
a risului». 

Strălucitor şi artiticios, scăldat într-o 
atmosferă de dulceag sentimentalism și de 
mondenitate luxuoasă, acea mondenitate 
care îl făcuse pe Thomas Mann să nu- 


tuită: raport, să-i zicem, logico-semic; după 
cum nu contează nici raportul încadraturii 
cu o altă încadratură: raport, să-i zicem, 
logico-sintactic. Ceea ce contează este 
raportul dintre ordinul încadraturilor și 
ordinul cinemelor, precum și raportul din- 
tre ordinul încadraturilor și ordinul în- 
cadraturilor». Aceste raporturi sunt de 
spaţiu, de timp, de ritm, și duc, toate, la 
delinierea unui stil, ca expresie a unui anu- 
mit mod și proces de cunoaștere (indivi- 
duală sau de grup). 


Adevărul e că aceste consideraţii mi-au 
fost dictate de un eveniment concret: De 
șertul Tătarilor al lui Valerio Zuriini, re- 
ducţie a romanului lui Dino Buzzati, pro- 
gramat, filmul, de Telecinemateca noastră 
la mijlocul lunii aprilie. (Am avut ocazia să 
văd acest film în versiunea originală, adică 
în culori, acestea din urmă jucind un rol 
foarte important,fie în stabilirea relației cu 
textul literar inspirator, fie în privinţa rela- 
tiei intrinsece cu ordinele de Incadraturi 
şi de cineme, puse în discuţie de Pasolini.) 
Cazul e semnificativ,tocmai pentru că Zurlini 
izbutește să recompună atmosfera rarie- 


tată de alegorie, de «fabulă didactică», t» 
aproape desăvirșită armonie cu romanul, 
fără a pierde nici o clipă din vedere realul, 
într-un decor natural găsit, după nenumă- 
rate căutări și excursii, în sud-estul Iranu- 
lui, unde fortăreața Bam (cu strania sa ce- 
tate-moartă, ce i se aşterne la poale) iși 
împrumută arhitectura şi tonurile cromatice 
eforturilor de reconstituire a fortului Bas- 
tiano din film. De bună seamă, factorul de- 
cisiv pentru o asemenea surprinzătoare 
opţiune a fost, credem, culoarea dominantă, 
acel obsesiv galben de argilă atit de prezent 
în naraţiunea lui Buzzati. Dar, în același 
timp, cineastul s-a lăsat atras, pe bună 
dreptate, şi de ineditul, de neprevăzutul 
acestui decor, de posibilitatea declanșării 
în și prin el a unui preţios fior poetic. «Mo- 
mentul descoperirii amănuntului ascuns și 
tipic este adevăratul moment creator, acela 
care dă o valoare exclusivă și singulară 
evenimentului prezentat. A face să se 
vadă un lucru așa cum îl vede oricine nu 
inseamnă nimic, deoarece ceea ce poate fi 
surprins de la prima privire fugară, generic 
şi superficial, nu are importanţă: are impor- 
tanță, în schimb, numai ceea ce se reve- 


dicționar cinematografic 


omedia sofisticată 


Umorul bonom 

şi lirismul delicat 

al lui Frank Capra 
(gag-man-ul 

lui Harry Langdon) 
în Oftat adînc 

(film realizat în 1927, 
în care alături 

de Langdon apare 
Alma Bennet) 


lează unei priviri scrutătoare, care vrea și 
poate să vadă mai profund. Acesta e mo- 
tivul datorită căruia cei mai mari artiști ai 
cinematografului sunt aceia care știu să 
sesizeze cel mai bine amănuntul caracte- 
ristic. Pentru a face aceasta, ei elimină 
toate aspectele generice ale lucrurilor și 
toate momentele de trecere care constituie 
atributul inevitabi! al oricărei realități» — 
nota în legătură cu «caracteristicile mate- 
rialului cinematografic», Vsevolod Pudovy- 
kın. (Fireşte, totul depinde de personalitatea 
artistului: în locul lui Zurlini, pus să reali 
zeze Deșertul Tătarilor, Fellini l-ar fi 
turnat în întregime pe platourile de la 
Cinecittă, și probabil nu fără succes, deși 
în Amarcord, de exemplu, anumite biserici 
şi edificii de mucava deranjau, ca și fulgii 
de nea cernuți artificial peste un Rimini de 
studio: deranjau, bineinţeles, pe cei dedaţi 
cu «verosimilul filmic» şi cu palpitarea cal- 
dă a vieţii pe ecran.) 

Prospecţiune, selecție, organizare a ma- 
terialului cinematografic: sunt tot atitea 
întruchipări ale atitudinii și aptitudinii de 
cineast. Ce se întimplă, din acest punct 
de vedere, al «detectării» şi organizării 
exterioarelor mai ales, în cinematogratul 
nostru? La căutări puține, descoperiri, re- 
velaţii şi mai puţine. Rareori, locurile de 
filmare alese sunt iluminante; rareori pei- 
sajul depăşeşte atributul de fundal generic; 
rareori asistăm la contopirea organică a 
ambianţei cu personajele. Abundă locali- 
tătile «consacrate», embiemauzate, con 
venționalizate, fie în sens turistic, fie în 
sens industrial-economic: litoralul, delta, 
mănăstirile, barajele hidroenergetice, plat- 
formele siderurgice etc. Desigur, nu lip- 
sesc priveliştile «frumoase», dar ele nu 
depășesc cu mult expresivitatea cărților 
poștale ilustrate. 

«Puneri în ambianță» mai puţin banale și 
mai funcţionale? Cite o secvenţă din Moara 
cu noroc sau din Pădurea spinzurațiior, 
cite una din Nunta de piatră sau din 
Filip cel bun, altele din Cursa, din Ultima 
noapte a singurătăţii, din larba verde 
de acasă sau din Clipa. Aproape că ne-ar 
fi imposibil să cităm un film întru totul 
omogen, măcar din limitatul unghi al sce- 
nelor de exterior (în afară, poate, de Re 
constituirea). Adică un film cu un univers 
coerent, unitar, dincolo de distanța în spa- 
țiu dintre locurile «deputate» ale acțiunii. 
E un cusur mai vechi al cineașştilor autohtoni 
şi al peliculelor de la noi, derivat dintr-o 
mereu greșită înțelegere a conceptului de 
«geografie ideală», de imbinare prin mon- 
wa unor scenografii disparate. 

ntrucit, însă, orice discuție despre spa- 
tiu în film nu are rost și valoare decit in 
relatie cu timpul («entitatea amfibie de 
spațiu-timp» care este «ritmemul», după 
Pasolini), va trebui să revenim într-un 
viitor apropiat asupra acestor categorii și a 
raportului dintre ele, cu o privire specială 
acordată filmogratiei naţionale prin lumi- 
natorul acestei angulaţii anume. 


Florian POTRA 


mească comediile lui Cecil B. de Mille 
«cinema de transatlantic», universul co- 
mediei sofisticate rămîne un univers ilu 

zionist, tipic pentru ticțiunile hollywoodiene. 
Nota lui fundamentală e convenționalitatea 
tipologiei (milionarul excentric,dar cu inimă 
bună şi cu suflet candid de copil, moşteni- 
toarea bogată, aventuriera internațională, 
gazetarul în goană după veştile de scandal, 
aristocratul scăpătat sint personaje scoa- 
se din teatrul bulevardier care stă de 
regulă la originea filmelor, teatrul lui 
Alfred Savoir şi Noël Coward, ca să nu 
cităm şi pe autorii bulevardieri din Europa 
centrală, «gustaţi» — coincidenţă semni- 
licativă — şi de cinematograful italian al 
telefoanelor albe). Spiritul comediei sofis- 
ticate a fost surprins exact de către Lubitsch 
într-unul din interviurile sale: «Publicului 
american — public care, după cum știți, 
are mentalitatea unui copil de 12 ani — 
trebuie să i se arate viața așa cum nu e». 
De aici, conformismul viziunii, caracterul 
sentimental al accentului de critică socială, 
optimismul de paradă, nefondat istoriceş- 
te; de aici, rolul narcotizant pe care l-a jucat, 
nu o dată, comedia sofisticată. Numai 
rareori ea a încercat să scape din aceste 
limite. Experienţa fundamentală în sensul 
ciștigării unei anumite autenticități e cea a 
lui Frank Capra: el dă personajelor mai mul- 
tă consistență psihologică, își scoate eroii 
din tradiționalele ambianţe luxoase, intră 
în medii pină atunci ignorate, descrie — 
cu viu simţ al detaliului realist — viața cea 
de toate zilele. Arta lui Capra e arta mi- 
cilor, rapidelor notații psihologice, a umo- 
rului bonom şi a lirismului delicat (Capra 
tusese gag-man-ul lui Harry Langdon), o 
artă în care spontaneitatea se întilnește 
cu grația, o artă remarcabilă prin ușurința 


mișcării de baghetă. 
George LITTERA 


Sondaj in cineunivera 


Teoretic și practic 


0 artă antinaivă 


| Cindva, la cumpăna dintre teles, la filmele autentice și nu la pastişele noscut cea mai neagră, cea mai dezolant 
veacurile al XVIli-lea şi al după producţiile occidentale, asezonat: mizerie înregistrată vreodată, această mi 
men XIX-lea, o mare discuţie s-a | cu puţină culoare locală, pastişe încă des zerie nu apare aproape niciodată, deşi avem lată două momente marcante 
stirnit între oamenii de li- | tul de numeroase, din păcate. de a face cu filme demascatoare, de revo- un «moment teoretic» şi altul 
tere și de idei, cu privire la Să luăm un exemplu mai la îndemina luționară critică socială. Mizeria revoltă- nema «practic», detinitorii pentru ac 
conceptul de literatură mon- spectatorilor noştri. Au putut fi vizionate toare, demascată în aceste producţii e £ tualul climat al vieții de cine- 
dială. Discuția, în fapt, n-a | pe ecranele noastre, în ultimii ani, destule cea de ordin moral, e expresia discre- club: 
luat sfirșit nici azi, flind mereu îmbogăţită producţii ale studiourilor din zona extrem- panţei inadmisibile între calitățile (inclusiv 1) Momentul teoretic e repre- 
cu noi puncte de vedere, cu noi nuanțe, orientală (nu ne oprim aici asupra filmelor cele fizice) oamenilor muncitori şi statutul zentat de o carte. Un cuprins generos: pagini 
cu noi dimensiuni. Devenită astăzi una japoneze care ar merita o tratare deosebită). lor de exploataţi, a nedreptăţii profunde de tehnică cinematografică, pagini de organi 
dintre artele cele mai cuprinzătoare și mai Unele din aceste filme evocă situaţia din care constringe nişte oameni plini de cali- zare a producției, pagini de «experiență Impăr- 
larg răspindite, cinematografia a Inceput perioada  pre-revoluționară, exploatarea tăți, să fie la discreția unor indivizi inferiori tăşită» (cum s-a realizat filmul x, scenariu şi 
şi ea să fie contruntată cu probleme ase- | crincenă la care erau supuși oamenii muncii | lor din toate punctele de vedere. explicații), pagini de filmologie: «Realitate- 
mănătoare. Desigur, ca şi în cazul litera- | (ţăranii, de pildă) de către moșieri, capita- Spectatorul de tip european este dese- comunicare-artă» (despre specificul limbaju- 
turii, noțiunea de cinematografie mondială lişti şi reprezentanții puterilor imperialiste. ori şocat și de amploarea,ca și de caracterul lui filmic, despre cultura cinematografică). 
nu poate fi redusă la simpla însumare arit- Filmele vorbesc despre mizerie şi foamete, oarecum stereotip al gesticii din filmele Un stil percutant cu eleganță. O bibliograție 
metică a cinematografiilor naţionale, deși teroarea în care erau ţinuţi cei ce munceau asiatice. Şi aici trebuie să observăm că documentată, la zi și la obiect. Spicuim citeva 
cinematografiile naţionale — și, din nou | in comparație cu bogăţiile pe care le acu această gestică nu urmărește o exprimare rinduri: «Recomandăm abandonarea acelui tip 
aici se impune analogia cu literatura — | mulau exploatatorii. Or, ce ne este dat să «realistă», ci corespunde unui cod şi în de film care înregistrează pur şi simplu, care 
constituie cadrul esenţial, am putea spune | vedem pe ecran? Personajele, întruchipind acest fel facilitează accesibilitatea, poten- descrie de dragul de a descrie, și nu e condus 
singurul cadru realmente fertil.în care se | pe țăranii exploataţi, infometaţi, terorizați. | țează emoția după legile milenar verificate E EME POP A MTC: LI E 
poate dezvolta şi ajunge la plenitudine | au o întăţișare înfloritoare, sint îndeobşte ale unui ritual străvechi. În aceste filme, struiască o imagine generalizată a preocupări- 
orice fenomen autentic de artă filmică. | corpolenţi (conform idealului oriental de ca şi în alte opere de artă din aceeaşi sor- lor şi aspirațiilor oamenilor epocii noastre» 
Fără a intra aici în analize detailate și fără | frumusețe masculină), zimbesc aproape to! ginte, este vorba de recunoaşterea deschi- sau «pentru film cel mai important este să a 
a aprofunda toate rile unei probleme să a convenției (convenţie există bine- nainte de toate idei creatoare» (...), «tehnica 
deosebit de complexe, e clar că ideea de înţeles și în operele de artă europeane, fără tilmării e un element ajutător» sau «regia 
cinematografie mondială presupune schim- convenție nici nu poate exista artă), de de film nu înseamnă a tipa la interpreți (...) 
bul larg şi rodnic de valori, contribuție r ETa stabilirea netă a unei diferențieri nete între Foarte uşor se cred regizori cei ce lasă fil- 
universal accesibilă a unei varietăţi, practic Filmele afro-asiatice universul operei de artă și universul real mările pe seama «tehnicienilor» și nici nu le 
nelimitate, de teme, stiluri, modalităţi de de recunoașterea faptului că fiecare dintre trece prin cap că alegerea elementelor rele- 
expresie, crescute din speciticitatea spi- aduc aceste universuri işi are limbajul său. vante, compozitia cadrului, mişcarea În cadru 
rituală a tuturor popoarelor lumii. A . . Încă un exemplu ar fi poate util. În til- semniticația finală, prevederea posibilitătilor 
În acest sens, un fenomen simptomatic în circuitul european mele indiene — dar și In filmele arabe sau ae racord, nule aparțin»(...) «Dectteori, cite 
— și de care ne-am mai ocupat în citeva PCE uneori şi în cele turceşti — cîntecele și un «regizor» şi încă «term şi exigent», dar 
rînduri — este cel al afirmării tot mai insis- modalități dansurile sint o prezență obligatorie, care necunoscător al specificului limbajului, nu 
tente pe plan internațional a cinematogra- .. e intervine la intervale mai mari sau, de obi- obligă echipa să Inregistreze pe peliculă erori 
fiilor asiatice, africane, sud-americane, a proprii de exprimare, cei, mai mici în trama acțiunii (indiferent cinematografice... ?» 
cinematografiilor din acele zone care, vre- 3 de natura acestei acţiuni). ŞI această situa- Fragmentele se reteră la filmul de amatori 
me atit de îndelungată și în pofida unui reflexul ție miră iar uneori deranjează. Sintem obiș- Orice asemănare cu «celălalt» este absolut 


trecut de o bogăţie neasemuită, au fost > E sa nuiți cu existența unei granițe bine mar- intimplătoare... Semnalmentele volumului: în 
ținute, nu numai din punct de vedere eco- unor civilizații cate între expresia tradițională — «în proză» jur de 300 pagstitiul — «Imaginea cotidianului»; 
nomic și politic, ci şi cultural, la periferia | [ . Jeges — a dramaturgiei cinematografice și inter- autorul: cineclubistul timişorean Sandu Dra- 
vieţii mondiale. Ca să ne referim numai la ȘI al unor traditii mezzo-urile muzicalo-coregrafice, admisi- goş. Aşadar, o carte scrisă de un cineamator 
domeniul care ne interesează, decenii de-a ere bile doar cînd e vorba de exprimarea unei pentru cineamatori, deci pentru toți (veriticat 
rindul, cinematografia — cel puţin cea de culturale originale stări de paroxism liric sau a condiţiei pro- fiind că în orice cititor zace un cineamator); 

pentru toți, dar tipărită, paradoxal, în «circuit 


calitate — a fost considerată drept o exclu- fesionale a personajelor. Creatorii indieni, 
sivitate a Europei şi a Americii de Nord. în schimb, n-au deloc sentimentul că «par- Inchis» (nu, nu de o editură, ci de UGSR), 
Astăzi, situația este în rapidă și irever- tea de proză» e mai puțin convențională deci absentă din librării. deci la ne-indemina 
sibilă schimbare. (prin subiect, gestică, etc.) decit partea spectatorului dispus să asimileze cite ceva 
Bineinţeles, miile de filme produse as- timpul, sint îmbrăcaţi decent şi trăiesc în | cintată sau dansată. uneor it decit am crede, despre a 7-a 
tăzi în țările în curs de dezvoltare sint des- | locuințe îngrijite, amenajate cu gust, în La o primă vedere, multe din filmele la artă. Dar să asimileze ce? Se ştie că nu plouă 
tinate în primul rind consumului intern, ele | timp ce moșierii şi şefii autorităților reac- | care ne referim,pot să apară drept naive (nici măcar nu picură) cu apariţii editoriale 
avind,cum e şi firesc, mai cu seamă rolul | ţionare sint jigăriți, nerași, murdari, aflaţi | (după canoanele noastre). De fapt această care să-și propună țelul «modest» de a- 
de a afirma şi a consolida personalitatea | parcă în pragul unei crize de oftică, în timp | artă e cea mai anti-naivă, mai construită iniția pe «spectatorul obișnuit», de a-l ajuta 
proprie a naţiunilor care le-au creat. Dar, | ce locuințele lor au un aer delabrat, dezor- | din cite cunoaștem; ea este reflexul unei să facă primii pași de la Fata care vinde 
în același timp, și în tot mai largă măsură, | donat, neprimitor. Tabloul de mai sus este | culturi vechi, îndelung cristalizate care flori, spre, să zicem vorbă mare, spre cultura 
asemenea filme pătrund pe ecranele lumii | numai foarte puţin exagerat; impresia do- | vrea să-l conducă pe spectator spre esențe. cinematografică. lată de ce cantonarea unei 
întregi, intrind în circuitul mondial de va- | minantă este cea pe care am consemnat-o | E absolut ridicol să considerăm «naivită- asemenea cărţi despre film. într-un strimt cir- 
lori, determinind fenomene de intrepătrun- în rîndurile de mai înainte. Spectatorii noș- | tile» pe care le-am evocat drept expresia cuit Inchis, pare a fi (estel) un regretabil non- 
dere și influenţă reciprocă cu produsele | tri, crescuţi în şcoala unui anume realism | unei subdezvoltări spirituale, eventual re- sens 
altor culturi. european, care presupune o anumită con- | mediabile în viitor, sub influența bunelor 2) Momentul practic e datorat Zilelor cul- 
Pentru spectacolul european, contactul | cordanţă între înfăţişarea exterioară și sta- | maniere europene, tot așa după cum e turii băcăuane în Capitală — prilej de proiecţie 
tot mai intens cu filmele celor trei conti- | tutul social-economic, obișnuiți cu un anu- | ridicol să considerăm că pictorii medievali pentru cineclubiştii din Bacău (reprezentați de 
nente, constituie nu numai un prilej dea lua | me mod de reprezentare vizuală a unor | sau bizantini nu ştiau să deseneze bine Vladimir Lucaveţchi) — pe ecranul cineclubului 
cunoştinţă cu o realitate în bună măsură | concepte ca mizeria, exploatarea, puterea, | şi că,dacă ar fi beneficiat de citeva lecții bucureştean «Ecran util». Modestă ca număr 
nouă pentru el, deşi — s-o recunoaştem — bogia — nu mai înţeleg nimic. sănătoase de desen de genul celor care se de filme, selecția reflectă totuși aria de preo- 
nici această informare nu se face fără r, mentalitatea culturală asiatică (mai | predau în unele școli profesionale, ar fi cupări a cineclubiștilor din Bacău. Cantitativ 
dificultăți, pentru că ea presupune înfrin- | precis extrem-orientală) consideră aceste | ajuns să-și elimine «stingăciile». şi calitativ predomină documentarul. Se deta- 
gerea unor obstacole create de prejudecăţi, | corespondențe,care nouă ni se par fireşti, Limbajul filmelor din lumea în curs de şează aici producția cineclubului «Ateneu» 
de persistența, vreme îndelungată,a unei drept superficiale şi nesemnificative. Im- | dezvoltare este sortit, în contact şi con- Sintem fiii lacrimilor tale (de VI. Lucavetchi, 
viziuni exotiste asupra lumii orientale și portant pentru creatorul chinez sau coreean | fruntare cu limbajul european, să îmbogă- Alex. Teodoriu, Radu Gheorghiu) — emoţio 
meridionale, de lipsa unor puncte de refe- | este să înfățişeze esența profundă și au- | țească sensibilitatea generală a umanității. nantă şi emoționată privire «în interior», din- 
rință clare, de propensiunea spre com- tentică a personajului; or, din moment ce | Desigur, nu avem dea face cu o artă osi- colo de aparențe, în miezul de reacție umană 
parații, analogii și asimilări fără sens. exploatatul este, mai presus de toate con- | ficată. Arta asiatică,ca și cea africană sint individuală a oricărei înnoiri exterioare radi- 
Contactul cu filmele venite din răsărit | tingenţele dramatice în care e implicat, | susceptibile de evoluţii, de transformări, cale. Fluierul e acoperit de zgomotul buldoze- 
şi miazăzi înseamnă şi trebuie să insemne | un personaj pozitiv, el trebuia să aibă | poate chiar radicale. Ceea ce s-a întimplat relor, chipul împietrit al bătrinei tresare (re- 
şi ceva mai mult, posibilitatea comunicării | atributele eroului: frumusețe (după canoa- | cu arta japoneză (respectiv cu filmul ja- marcabilă interpreta Lucreția Costin), satul a 
profunde cu valori culturale — unele de | nele locului), sănătate, optimism, forță, | ponez) indică o cale posibilă. Alte căi, dispărut, căsuţa dărăpănată va fi înlocuită 
nivel excepţional — multă vreme obturate | demnitate, gust, mindrie, etc. invers: ex- | substanțial diferite, fără îndoială, vor fi de un baraj; și, printre pămînt şi ape răscolite, 
de ignoranță şi lipsă de comunicare. Pentru | ploatatorul, eroul negativ, este marcat şi în | folosite în țări care, spre deosebire de miinile zbircite, trecute prin atita viaţă, prin 
atingerea acestul obiectiv, o condiţie sine- | înfăţişarea sa exterioară de tarele negati- | Japonia, mare putere capitalistă, trăiesc atita muncă, aruncă semințe puilor «de lingă 
qua-non descifrarea limbajului filmic | vităţii. Ca să folosim nişte termeni «euro- | o profundă experienţă revoluționară. Aces- BEZIET A II a ALEI IN 
specific, limbaj pe alocuri total diferit in | peni», imaginea din filmele extrem-orien- | te căi, aceste transformări vor putea apare inventiv, sobrietatea imaginii susțin filmul (pre- 
cinematografia noastră (europeană şi nord- | tale nu este mai puțin realistă decit cea din | asimilind, bineinteles, contributia culturi- miul | ia recentul festival «Secvența timișo- 
americană) și care limbaj exprimă un anu- | țilmele noastre; este vorba doar de un | Jor străine cu care vin în contact, numai reană»). Alte două documentare, aparținind 
mit mod caracteristic de abordare a reali- | alt realism, care se exprimă printr-un altfel | diniauntru. Pină atunci, orice atitudine de cineclubului «Unirea», fără să atingă nivelul 
tăţii, o anumită cultură și, implicit, un anume | de cod. superioritate şi de refuz este absurdă. filmului amintit, se disting,fie prin dominanta 
sistem de coduri, altele de cit cele cu care E semnificativ şi faptul că în filmele pro- caldă a culorii-creatoare de atmosferă — Jocul 


sintem obișnuiți. Ne referim aici, binein- duse într-o regiune a globului,care a cu- H. DONA (de M. Sorian şi VI. Lucaveţchi) fie prin contra- 
punctul nou-vechi, cu nuanțe istorico-sent 


| mentale — Catargul (de VI. Lucavețchi, Const 


Un cinematograf ce găseşte firesc Intre pozitiv şi negativ, Perianu, Stelian Manianu) 
ij i i mci O şovăială Filmul de animaţie a tost şi el prezent prin 
să dea glas muzical sentimentului pie to i batant două creaţii de viri ale cineclubului «Unirea» 
(filmul indian Ochii Shivanei (filmul coreean Soarta unui combatani Firul (de M. Sorian) — inteligent joc de linii, 


alias joc de idei, și Vecinii (de Gh. Aileni) 
un desen simplu, conturind o parabolă, deloc $ 
simplă, a «poluării» 


Meritoriu în intenția de a descoperi «echi 
valențe» vizuale poeziei lui Bacovia, Baco- 
viene (M. Sorian, Cineclubul pionierilor), 
ratat prin simplismul simbolurilor, ilustrati- 
vismul şi statismul imaginilor, căzute în rolul 


de prozaice pleonasme ale versurilor ce sufocă $ 
coloana sonoră 

Valoarea «documentară» și valenţele def 
«promislune» definesc Brazda (de VI. Luca 
vețchi), primul film de ficțiune cu interpret 
realizat de un cineclub băcăuan. La mai multe 


Eugenia VODĂ 


In 1962, Bo Widerberg, scriitor exersat in 
critica de film, publica, înainte de a deveni 
regizor, un pamflet intitulat «Priviri asupra 
filmului suedez», considerat apoi a fi dat 
tonul creaţiei cinematografice naţionale din 
deceniul 7. Widerberg se făcea avocatul 
unui «realism social», ale cărui rădăcini 
le detecta chiar în literatura suedeză, în 
cadrul căruia cineaştii să redea evenimen- 
tul cotidian așa cum se exprimă el în rela- 
tiile sociale ale clasei de mijloc, adică ale 
oamenilor obișnuiți. Două dintre filmele 
acestei selecții exemplifică această tendin- 
tă O poveste de dragoste de Roy 
Anderson, care mi-a părut înrudit cu unele 
filme cehe, face, prin intermediul cîtorva 
cupluri, portretul colectiv al tinerei gene- 
raţii contrapus celui al virstei de mijloc. 
Candoarea și elanul tineresc stau faţă în 
fată cu alienarea clasei de mijloc într-o 
societate care oferă relativ ușor, dar in 
schimbul multor subordonări, impliniri ma- 
teriale, dar în care oamenii se simt singuri 
și par să fi pierdut echilibrul interior. În 
cel de al doilea film, imaginat oarecum pe 


regăsim aceleași accente interpretate însă 
pe un ton parodic, în obiectivul ironiei stind 
aici fetişizarea fotbalului ca superspectacol 
şi ca «prieten-de-nădejde». 

Două ecranizări inspirate de opera mare- 
lui poet şi dramaturg suedez din secolul 
trecut, August Strindberg, au dat selecţiei 
acea deschidere mai amplă către înțelege- 
rea sufletului suedez. A unui suflet ce se 
complace parcă intr-o zbatere deznădăj- 
duită, a unei simțiri care cultivă situațiile 
conflictuale şi macină puternic personajele 
dinlăuntrul - lor, deşi în afară zbuciumul 
transpare filtrat de o gestică măsurată, 
întreruptă doar cind şi cind de acute iz- 
bucniri. Este vorba de Căsătoriţii, realizat 
de Anders Hendrikson în stilul oarecum 
desuet al anilor '50, cu Mai Zetterling, re- 
gizoarea atit de la modă azi, pe post de 
actriță într-un rol prătuit; şi de filmul lui 
Alf Sjöberg, Tatăl, exemplificare de o ri- 
goare împinsă pină la o perfecțiune de 
gheaţă a școlii teatrale expresioniste sue- 
deze, cu partituri susținute de mari actori: 
Georg Rydeberg, Gunnell Lindblom, Lena 
Nyman. indiscutabil, aceste două filme, 
prin substanța lor- literară, ne înlesnesc 
cunoașterea către psihologia filmelor sue- 
deze de azi şi nu în ultimul rind mă gindesc 
la cele ale lui Ingmar Bergman. Regizor 
prezent în aceste zile d printr-unul din 
filmele sale de început pragul vieții 
(tradus la noi Voi fi mamă) — 1958, în care 
citim în embrion temele lui Bergman de 
mai tirziu, dar fără a fi orchestrate fascinant 
şi hipnotic ca în filmele sale din ultimul 
deceniu. 

Elvira Madigan (1967) rămine, după 12 
ani, în filmografia lui Bo Widerberg, acea 
inspirată poveste de dragoste desfășurată 
într-o poetică îngemănare cu natura, trăind 
şi murind în ritmul anotimpurilor ei. 

În încheierea acestor zile, un policier 
animat, Agaton Sax (regizor Stig Lasseby) 
ne-a dat un eșantion al preocupărilor cine- 
matogratiei suedeze față de filmul pentru 


copii. 
Adina DARIAN 


Șapte tilme (dintre care două 

| cunoscute pubicui nostru, 
nema Elvira Madigan și În pragui 
vieţii) au oferit spectatoru- 

| lui român o imagine a cine- 

| matografului (mai mult de 

ieri decit de azi) suedez. O 

imagine care,prin selecţia dată,mi s-a părut 
a ilustra doar sumar tendinţele complexe 
ale unei cinematografii care pe lîngă exem- 
plele ilustre oferite de un filozof al ecranu- 


Un cinematograf 
care a pătruns 
în circuitul universal 
prin profundele 
sale valențe de 
specific național 


7 


lui, ca Ingmar Bergman, sau de o actriță 
Bop ziare în unicitatea talentului ei, 
ca Liv Ulimann — a cunoscut din anii '60 
un «nou val». Nou val cinematografic re- 
tlectat nu numai în creșterea producției 
de film (de la 14 premiere în 1962, la 34 în 
1969), ci mai ales în diversitatea tematică, 
stilistică, susținută și de numeroase debu- 
turi regizorale. Teoretic, acest nou val se 
reclamă, asemeni celui francez din anii '50 
sau a «iree-cinema»-ului, tot de la critici. 


am mai văzut... 


Piinea copilăriei 


Mai mult dect “imaginea, la acest tilm 
impresionează sufietul. Cred că filmul ar 
putea fi povestit sau rememorat, doar por- 
nind de la coloana lui sonoră. Mai întfi 
toșnetul vintului într-un lan de secară, 
aplecat de prea-plinul spicelor, apoi Katiușa 
cintată de un grup de copii, care, deși flă- 
minzi, aleargă tot timpul prin sat, fac treabă, 
seara odihnindu-se şi ei în jurul unei ba- 
lalaice. Apoi liniștea înmărmurită a copiilor, 
bătrinilor și femeilor, adunaţi în uliţă să-l 
vadă pe cel dintii bărbat — rănit — care 
se întoarce de pe front. Şi țipătul fetiţei: 
«Cind vine tată! meu? Să vină fără o mină, 
fără un picior, da' să vinăl» 

Din nou foșnetul lanului de secară, săge- 
tat de zborul cite unei păsări și îișiitul pi- 
cioarelor desculțe ale unui băiat de 12 ani. 
care se strecoară în lanul minat, ținindu-și 
răsuflarea... 

. Chiuitul lui de bucurie la prima mină deza- 
morsată... Din nou linişte și vintul scutu- 
rind prea-plinul spicelor coapte și la citva 
timp, pocnetul sec al sirmei tăiate, oftatul 
de uşurare că i-a venit și ăsteia de hac. A 
142-a mină,.. de o săptămînă, de cînd s-a 
apucat de treabă, băiatul venit dintr-un sat 
vecin (Îl trimisese maică-sa la tirg cu ouă, 
să le schimbe pe sare, dar putea el să lase 
un sat întreg să flăminzească, uitindu-se la 
boabele care se împrăștiau pe pămint?). 
Cind te aștepți mai puțin, dintr-odată, asur- 
zitor, țiuitul unei mine care explodează și 
oamenii vorbind, gesticulind, ca prin vată... 
lar liniște, și bocetul icnit al femeilor la 
înmormintarea acelui prim bărbat-rănit — 


Soaptă. foșnet, liniște şi strigăt 


Portretul unui cetățean-artist: 
Georg Biichner r 


aceeași linie, Stubby (regia Bo Widerberg), 


ù 


) Ultimul film al lui Visconti a 
j avut în lume o primire deve- 
nită tradițională: încintare 
printre admiratori și sonoră 
dezabuzare în cercurile de- 
tractorilor. S-a spus, de 
exemplu, că inocentul ar fi 
un regal viscontian, o captivantă introdu- 
cere la Proust-ul ce urma să vină. (Ultimele 
proiecte anunţate de Visconti erau «in 
căutarea timpului pierdut» de Proust și 
«Muntele magic» de Thomas Mann.) S-a 
răspuns că fiimul acesta n-ar fi mai mult 
decit triumtul unui spirit de anticar de lux. 
Părerile partizane, după cum se vede, și-au 
ales uneori inspirat și chiar plastic termenii 
încîntării sau decepției lor, iar tradiția cons- 
fințită în fața unui Visconti s-a păstrat ne- 
alterată și în fața ultimului său film. 

Era demult anunțată intenția lui Visconti 
de a se opri la D'Annunzio, în fața căruia 
șovăise ani mulți. Alegerea pe care a 
făcut-o, în sfirşit — unul din romanele 
trilogiei numită a rozei «inocentul» (con- 
siderat de unii comentatori a fi cel mai 
lizibil, dar nu și cel mai bun roman d'annun- 
zian), — i-a permis, cred, realizatorului o 
incursiune spre sursele a ceea ce s-ar 
putea numi «le mal italien» — o stare de 
ciudat amestec, de euforie și autodistrugere 
cu simptome mai învăluite, mai catitelate 
și mai lente la D'Annunzio (nu lipsite însă 
şi de șocul durității), și mai grăbite şi vio- 
lente astăzi. «inocentub i-a oferit lui Vis- 
conti imaginea retro a Italiei, iar filmul — 
ecranizare, desigur, dar nu lectură — este 
în fapt o reconstituire, un itinerariu în care 
prezentă, dincolo de sursă și de expresia 
ei cinem; este o stare de atracție- 
repulsie a autorului însuşi faţă de o operă 
care exprimă, poate involuntar, o frenezie 
dublată de un proces de coroziune, de 
autod Această stare de atracție- 
repulsie la Visconti nu pare să stingă nici 
ea deznodămintul, o tranșare a opiniei, 
răminind cheia întregii naraţiuni cinema- 
togratice. Există într-adevăr o compoziţie 
migăloasă a cadrelor, a interioarelor (Grup 


mema 


de familie într-un interior — care a pre- 
cedat acest inocent, nu fusese nici el un 
accident, ci o continuare a lui Ludwig, a 
Morţii la Veneția, etc.), dar ambianța, cind 
îmbietoare, cind arogantă, cind opulentă, 
cind rafinată, cind indispensabilă, cind în- 
văluitoare, cind inutilă, cînd esenţială, cind 
deșartă, cind îmbibată de personalitatea 


Gabriele D'Annunzio (1863—1938), scrii- 
tor italian. adolescenţă era stăpinit de 
opera lui Carducci, sub influența căruia a 
compus, la virsta de 16 ani, «Primo vero». 
Gust pentru fast, pompă, un elan al sen- 
zualității care a dominat primele poeme. 
Proiectează o grandioasă construcţie ro- 
manescă (neterminată) care ar fi trebuit să 
conţină trei cicluri: ciclul romanelor «Ro- 
zei» — singurul complet: «Copilul voluptă- 
tii» — 1889 — care i-a adus celebritatea; 
«inocentul» — 1892 și «Triumtul morţii» — 
1894; ciclul «Crinului», o evocare a vieţii 
cerebrale al cărui prim şi singur volum este 
«Fecioare pe stinci» — 1896; al treilea ciclu, 
denumit al «Grenadei» își propunea să 
exalte triumful egotismului. În acest ciclu 
a apărut un singur volum «Focul» — 1908. 

Teatrul său era preponderent declamator 
în dauna intrigii. 

Covirșit de datorii și ameninţat cu mchi- 
soarea de către creditorii săi, D'Annunzio 
s-a refugiat pentru citiva ani în Franţa. Intors 
în Italia, a fost în favoarea intrării în război a 
țării sale alături de aliaţi. În 1919, în fruntea 
«arditi»-lor săi intră în Fiume și se pro- 
clamă regent al orașului, fiind cu dificultate 
determinat de autorități să renunţe la em- 
fatica funcție ce-şi asumase. Acoperit de 
onoruri de regimul fascist, dar și suspectat 
de poliția acestuia, el s-a izolat într-un fel de 
viață dominată de o pompă ce friza ridicolul, 
şi de o prețiozitate care a imprimat operei 


întors de pe front, care-l încurajase pe bă 
iatul de 12 ani şi venise împreună cu e! să 
stringă secara, să aibă satul pline. 


Roxana PANA 


Producţie a studiourilor din Odessa. Un film 
de Jàrosia Lupi. Cm Edk Kuporosov, Sașa Veder- 
nikov, E. Stejko, A. Meșceriakova 


Adio, piccola mia 


Eforturile filmului biografic se concen- 
trează în general spre ilustrarea relaţiei 
dintre viața unei personalități artistice și 
opera sa. Romanticul Adio, piccola 
mia, aparține unei pelicule a studiourilor 
DEFA-Berlin care, deși se Incadrează ge- 
nului, se abate de la acest canon. Perso- 
najul central este Georg Büchner, surprin- 


zătorul dramaturg de la începutul secolului 
trecut, autorul încrincenatelor piese «Moar- 
tea lui Danton» şi «Woyczek», dar şi a gra- 
tios ironicei «Leonce și Lena». Amintind 
în treacăt activitatea scriitoricească a erou- 
lui său, filmul insistă asupra biografiei de 
cetățean, medic de profesie. Angajat în 
luptele politice ce urmăreau subminarea 
militarismului prusac, Büchner se dove- 
dește simpatizant cu ideile democratice ale 
secolului. Realizatorii nu insistă asupra 
legăturii dintre acest amănunt biografic și 
opera sa străbătută de suflu revoluționar. 
Reconstituirea vieţii reale, ca și atmosfera 
epocii, este riguroasă și păstrează un ton 
auster,dar pare mai puţin potrivită cu roman- 
tismul vieţii sentimentale a lui Buchner, 
Concentrarea asupra faptelor de bravură 
nedumireşte puţin în cazul unei personali- 
tăți scriitoricești atit de complexe. Poate 
că acestui personaj controversat i s-ar fi 


Visconti: un Thomas Mann al ecranului 


stăpinilor, cind covirşindu-i — joacă per- 
manent alături de lumea ce pare că pere- 
grinează, că se zbuciumă, suferă sau mi- 
mează suferința, că se joacă de-a viața într-o 
alternanță de gesturi pe care le simțim 
uneori atit de departe de prezent și, alteori, 
prin brutalitatea jocului de-a existenţa turtu- 
noasă, avem senzația prezentului italian 


sale o anumită grandilocvenţă. Generaţiile 
care i-au urmat au considerat opera sa 
«depăşită; o curiozitate de muzeu». Unii 
comentatori I! consideră -ca tăcind parte 
din seminţia lui Byron și în genere trece 
drept primul scriitor ne-clasic al Italiei. 


«Neindoielnic, în Visconti, converg şi fiin- 
tează elemente contrastante și contradic- 
torii, antagonice, existente în propria-i na- 
tură nu numai ca artist ci și ca om. Critica, 
chiar cea mai pretențioasă, n-a depistat 
însă decit factori culturali şi stilistici în 
opera lui Visconti, dar mulți nu au putut 
sustrage substanța în analiza operei aces- 
tula şi n-au reușit să pună în lumină semni- 
ficaţiile în funcție de un itinerariu lăuntric al 
regizorului... 

Am susținut adesea că ceea ce mi se 
mie că este esențial şi evident este că 


determinantă, dar şi că acest spirit critic 
oscilează între o «concepție solipsistică — 
p potrivit căreia omul este de-o izolare dis- 
perată — şi o repulsie față de «fatalismul 
pseudo-obiectiv». 


Guido ARISTARCO 


însuși. Inocentul este însă și înainte de 
toate prevalența personajelor — alcătuiri 
surprinzătoare, universuri de mister, de 
clocot, de dorințe mărturisite sau cu grijă 
ascunse, un univers de reacții sau doar de 
intenţii, totul gradat şi nuanţat cu ajutorul 
vorbei, al gestului, al privirii filtrate sau 
piezișe, al șovăielilor pe care le simțim şi al 
nervozităţii care nu se vede, dar se trans- 
mite. Dacă ar îi să căutăm o imagine care 
să însemne o comparație, ne-am referi la 
muzica de cameră. Inocentu presupune 
o asemenea rigoare a ştimelor, o evidentă 
particularitate a trazelof care se integrează 
totuşi şi se dizolvă în ansamblu, păs- 
trindu-și în același timp sonoritățile proprii. 
Din punctul de vedere al evoluţiilor perso- 
najelor și interpreților lor, filmul este iarăși 
pilduitor, și nu cred că lui Giancarlo Gia- 
nnini i-ar fi trecut prin cap vreodată că ar 
putea realiza un asemenea rol și o ase- 
menea depășire de sine, fără călăuzirea 
lui Visconti (așa cum fără ocol o mărturi- 
sesc astăzi și Alain Delon sau Mastroianni), 
sau că Laura Antonelli ar fi găsit acele 
accente de feminitate iezardată, ori Jen- 
nifer O'Neill pe cele de femeie spiritua- 
lizată şi, în sfirșit, Rina Morelli pe cele ale 
unei maternităţi întirziate într-o epocă în 
care sentimentele, afecțiunea coboară mult 
spre simțurile exacerbate, spre senzual: 
tate şi dezlănţuire distrugătoare. Inocentu 
lui D'Annunzio însuși ar fi rămas probabil 
mai aeparte «o piesă de muzeu» (așa cum 
au sancționat generaţiile post-d'annunzi- 
ene întreaga operă a acestuia) fără ochiul 
şi mina acestui maestru, acest Thomas 
Mann al ecranului cum a fost supranumit, 
o amintire și el acum — Luchino Visconti. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producție a studiourilor italiene. Regia: Lu- 
chino Visconti. Scenariul: Suso Cecchi D'Amico, 
Enrico Medioii, Luchino Visconti. imaginea: Pas- 
qualino de Santis. Muzica: Franco Mannino. Cu: 
Giancarlo Giannini, Laura Antonelli, Jennifer O'Neil, 
Marc Porel, Rina Morelli, Massimo Girotti, Marie 
Dubois 


potrivit mai degrabă pasionanta temă «ar- 
tistul şi viața», respectul față de unele 
dintre canoanele filmului biografic ar fi 
fost de data aceasta binevenite. 

Dana DUMA 


Producţie a studiourilor Deta-Beriin. Un film 
de Lothar Warnehe. Cw: Hilmar Eichhorn, Ule 
Lubosch, Christine Schorn, Michaei Gwisdek 


D ul tobelor 


Un exemplu cit se poate de elocvent 
(dacă mai era nevoie) de super-spectacol 
cinematografic în stil indian. O poves- 
te de dragoste imposibilă și totuşi rea- 
lizată, un prinț uzurpat și unul uzurpator, 
o cintăreață-dansatoare cu frumusețe de 
bibelou și inimă de erou, balet tradițional 


şi numere de circ cu acrobati, tigri şi ele- 
fanţi, palate orientale și vegetaţie luxurian- 
tă ca din nopţile unor o mie și una de po- 
vești — în fine, toată recuzita materială și 
afectivă amalgată pe măsura unui gust 
hollywoodian de tip asiatic. 


Producţie a studiourilor din india Un film de 
S.S. Vasan. Cm: T.R. Raj Kumai, M.K. Radha, 
Ranjan Sundribai, Yashodra Katju 


Reintilnirea prietenilor 
de luptă 


Filmul încearcă să ilustreze contruntarea 
dintre pulsul revoluționar (majoritar) şi an- 
chiloza retrogradă (în evidentă minoritate), 
la nivelul unui episod din viața unor contem- 
porani ai noștri dintr-o fabrică (de încălță- 


pe ecrane 


Pină la serialul de televiziune 
«În spatele ușilor închise», 
Cliff Robertson (a cărui fil- 
mografie numără peste 35 de 
titluri, deținătorul unui pre- 
miu Oscar de interpretare, 
în 1969, pentru «Charly») era 
pentru spectatorul român aproape un ne- 
cunoscut. Şi asta nu pentru că nu l-am 
fi văzut (e adevărat, nu prea des, dar ne 
amintim, totuși, de «Un candidat la preşe- 
dinție», de pildă), ci pentru că uităm prea 
repede nonvedetele. Şi Cliff Robertson 
este prototipul antivedetei: un fizic oare- 
care, dublat de o anumită, să nu-i spunem 
placiditate, să-i spunem reținere. Sau și 
mai exact modestie. Totul din chipul și 
jocul său emană modestie. Un om — în 
primul rind, un om — căruia nu-i place să 
dea din coate ca să stea în față Discret, 
stăpinit, inteligent, rafinat, tenace. Ratina- 
mentul și inteligența omului de bine;care 
tace atit cit știe ei că poate să facă. Tenaci- 
tatea luptătorului de cursă lungă care pre- 
feră să piară străpuns de coarnele taurului 
decit să renunțe la ideile lui. Cliff Robertson 
— care semnează scenariul şi regia și 
interpretează rolul principal — s-a gindit 
ani de zile la filmul Rodeo (titlul original: 
«J.W. Coop»), mai precis s-a gindit la 
ideea de a așeza o poveste dramatică în 
lumea rodeo-ului, sportul încă preferat al 
americanului care nu uită că se trage din 
cow-boy. Obsedat, deci, atita vreme de 
această idee, în clipa în care s-a hotărit să o 
tacă film și-a asumat singur toate respon- 
sabilitățile. (Dar ca orice om lucid, care-și 
cunoaște și meseria, n-a omis să se blin- 
deze și de o echipă de mina intii, din care 
ar trebui citată măcar Geraldine Page, 
această actriță de excepţie care în rolul 
mamei izbutește o creaţie ieșită din comun 
chiar şi pentru cariera ei de personaje 
singulare.) Așa s-a născut personajul J.W. 
Coop și povestea vieţii lui de călăreț de 
circuite rodeo. După o condamnare de 
10 ani, odată ieşit din închisoare, J.W. Coop 
nu mai recunoaşte nimic din America pe 
care o- lăsase la porțile temniţei: s-au 
schimbat oamenii, obiceiurile sint și ele 
altele, viața nu mai are nici sensul şi nici 
prețul pe care-l avea înainte cu un deceniu. 
Uimit, dar neclintit în hotărirea sa de a 
ciştiga timpul pierdut şi titlul de campion 
absolut în lupta dreaptă cu caii și cu taurii, 
J.W. Coop va arde etapele, alergind de la 
un concurs preliminar de rodeo la altul, 
adunind puncte pentru victoria finală, dar 
mai ales acumulind cunoștințe şi expe- 
riență despre fațete ale. lumii 
americane de azi, cunoscindu-se pe sine, 
totodată,ca să ajungă la o nouă «prise de 
conscience», o nouă luare de conștiință. 
Sobri și reținuți — de la zimbete abia schi- 
tate la atitudini abia sugerate — personajul 
şi întreg filmul ne așază într-o lume de 
liniște interioară, în ciuda neliniştilor exte- 
rioare. O linişte care pornește din echilibru 
şi dintr-o exactă cunoaștere a ierarhiei 
valorilor. «— Vreau să ciștig. — Bani? — Nu 
Timp» Ambiţia lui J.W. Coop nu are nimic 
de-atace cu deșertăciunea, el nu urmă 
rește nici un fel de altă afirmare decit aceea 


Enema 


minte), cu problemele și tipurile umane de 
rigoare: invenția care întimpină greutăți, 
directorul inițial retractar, dar vizibil recu- 
perabil, ș.a.m.d. Potenţialul documentar 
al unui film de actualitate coreean este ori- 
cînd binevenit. Păcat că pledoaria pentru 
«tinerețea sufletului» şi «depăşirea planu- 
lui» a fost turnată într-un decupaj regizoral 
despre care — ar putea spune, citind chiar 
o replică din film, că «e pasiv, lipsit de ener- 
gie și trage de timp»., 


Producţie a studiourilor din R.P.D. Coreeană 


Inspectorul şi braconierii d 


O voioasă intrigă polițistă, o nu mai puțin 
voloasă intrigă sentimentală, clasicul mo- 
tiv al fraților gemeni, gagurile (conservate 
și proaspete), dar mai ales amploarea sub- 
textului, fac din acest film sovietic «o co- 
medie de văzut». Principalui atu al filmului 
este însă personajul principal — un Figaro 
contemporan, înrudit cu «nebunii fățarnici» 
ai lui Mazilu, flușturatic cu principii solide, 
ciubucar justițiar, jongiind, condescen- 
dent, cu Mozart și cu un şampon englezesc, 
cu J.J. Rousseau şi cu un parfum Dior, 
o idilă şi o vilă...» Personajul capătă pro- 
porții de simbol al unei lumi interlope, pe 
care o veţi recunoaşte (din păcate!) cu ușuw- 
rință — o lume al cărei resort esențial este, 
invariabil, binecunoscutul joc de societate 
«servicii-contra-servicii». Şi (nici măcar 
în film) angelicul Inspector nu poate fi — 
pînă la urmă — salvat. 

Eugenia VODĂ 


Producţie a studiourilor Mostilm. Un fiim de 
Vikior Listopadov. Cu: Leonid Kuraviiov, T. Peltier, 
A. Meşceriakova 


Un om 

şi un actor 

de «ținută» 
Cliff Robertson 


( 


de a-și dovedi sieși că a rămas acelaşi om 
dintr-o bucată dintotdeauna. 

Curgind simplu, ca o apă lină la suprafaţă, 
prin străveziul căreia se pot insă vedea 
bolovanii din albie, filmul lui Cliff Robertson 
este, dincolo de portretul unui ins, portretul 
unei epoci și al unei țări. Ferindu-se — și 
terindu-ne — de orice stridență, nu ni se 
ascunde în sugerarea lor, de fapt, niciuna 
Calm, liniştit, parcă împăcat cu sine, filmul 
însă sigur nu este împăcat cu realitatea pe 
care are aerul că o descoperă odată cu noi. 
Am văzut nu demult un alt remarcabil! film 
american intitulat «Alice nu mai locuiește 
aici». Rodeo este făcut înainte şi poate 
urmat de mai puțină viivă ca «Alice...» De 
fapt, insă, el prefigurează și, în felul său, îl 
inspiră pe acesta Nu numai pentru că în 
ambele filme, vorba lui Steinbeck: «Eu şi cu 
Charlie descoperim America», ci şi pentru 
că atit Clifi Robertson,cit și Martin Scorsese 
au simţit aceeași nevoie — cu sensibilitatea 
şi talentul proprii fiecăruia — de a se des- 
coperi pe si odată cu descoperirea stărilor 
de lucruri ale unei țări și a stărilor de spirit 
ale unor oameni Rodeo, cred eu, este 
un film care poate rămine de referință 
pentru -foarte mulți spectatori sensibili la 
adevăr şi la frumuseţe. Chiar şi la o frumu- 
sete ce uneori se Invecinează cu kitschul, 
dar un kitsch care este de acolo, de lingă 
frumusețe şi din adincul adevărului. Scena 
chefului de după un rodeo amintește faimoa- 
sa secvenţă cu piscina din «La dolce vita». 
Dar vai, cît de departe sintem de aristocrația 
romană şi de extravaganțele «care fac şic». 
În timp ce așa-zisa lume bună a lui Fellini 
se îmbată cu whisky înainte de a se da în 
spectacol, un spectacol de un efect scontat, 
aici cowboy-ii se Imbată cu bere şi ne oferă 
spectacolul pregnant și realist al unei lumi 
(oare nu cu adevărat bune?) care se simte 
bine. Adevărul oamenilor acelora care se 
luptă cu taurii şi-şi spun și azi, ca şi ieri, 
cow-boy. Oameni pe care trebuie să-i cu- 
noșii şi să-i înţelegi, ca să ajungi să-i 
iubeşti cum î iubeşte Cliff Robertson în 
filmul său. În acest att de frumos Rodeo. 


Rodica LIPATTI 
Producție a studiourilor americane. Un film 
de C/iff Robertson. Cu: Cliff Robertson, Geraldine 


Page, Cristina Ferrare, R.D.-Armstrong, R.L. Arms- 
trong, John Crawford 


| Z 
g 


Un Figaro inrudit cu «nebunii 


fătarnici 


Basmul la orele parodiei 


film prezentat ìn cadrul 


Zilelor filmului cehoslovac 


Este o întimplare ce datează precis 
un moment de istorie recentă. Se con- 
sumă în continuarea războiului, cind 
învinșii răzleți ieșeau la lumină în diverse 
puncte ale teritoriilor cindva ocupate. 

Undeva în munţi, un cioban cu in- 
treaga sa familie, apoi un medic sint 
luaţi ostateci de cîțiva hitleriști. Unul 
dintre ei, grav rănit, trebuie operat și 
îngrijit. S-ar părea că totul se va sfirşi 
cu bine odată cu însănătoșirea rănitului. 
Treptat, apare cu limpezime că osta- 
tecii sint de fapt condamnați, că hăi- 
tuitorii nu vor arăta recunoștință și nimic 
nu-i va înturna de la ucidere. Înttinim, 
în chintensenţă, psihologia acelora ce 
au pornit războaie, au ucis fără ezitări, 
au umilit fără spaima pedepsei. Ţinta 
lor, deși povestită nouă de istorie, 
cunoscută din viaţă de cei mai virstnici, 
rămine încă parcă de neconceput, de 
neînțeles. Cu atit pare mai de necon- 
ceput în contextul filmului, în paşnica 
atmosferă de la poala pădurii, între 
oameni drepți și aspri, solari și cu o 
vitalitate parcă nemuritoare. 

Acţiunea e redusă în mod voluntar, 
în timp: citeva zile; în spaţiu: casa cid- 
banului cu împrejmuirile sale, un crim- 
pei de sat montan, în mișcări exterioare: 
citeva salturi conflictuale într-o suită 
calmă de gesturi cotidiene. 

Aparenţa de libertate, dată de conti- 
nuarea vieții obișnuite, va fi permanent 
sfişiată de amenințările primejdiei, iar 
spectatorul alunecă mereu din neli- 
nişte în speranță în aşteptarea gestului 
eliberator. Între luminozitatea spațiului 
și tenebrele spaimei, regizorul Frantisek 
Vlacil face să se desprindă valoarea 
omenescului, ŞI într-o tabără şi în cea- 
laltă, trăirile sint elementare, dar tocmai 
simplitatea lor desprinde sensurile exac- 
te ale înfruntării. 

Surprinzător este aerul poematic care 
imbrățişează această povestire tensio- 
nată puternic şi de finalitate tragică. 


Florica ICHIM 


Prietenii copilăriei mele 


Acţiunea este plasată în anii '30, anı 
crizei economice. Autorii se concentrează 
însă asupra unui aspect aparent marginal: 
existența unui băiat al cărui vis este să 
aibă ctinii lui de vinătoare. Muncind pe la 
vecini, reușește să stringă cincizeci de 
dolari și să-și cumpere doi căţei pe care-i 
botează Ann şi Dan, după numele a doi 
îndrăgostiți, săpate în scoarța unui copac. 
in prietenia cu ființele necuvintătoare, băia- 
tul învață ce este responsabilitatea. ce in- 
seamnă să ai grija cuiva. iar Ann şi Dan vor 
răsplăti dragostea cu care au fost crescuți. 
Filmul emană multă poezie. Este poezia 
naturii și a oamenilor ce trăiesc în sinul ei. 
Pe acest fundal bucolic, eroul ia parte la 
peripeții şi vinători palpitante. Deocamdată, 
el nu a intrat în viața propriu-zisă și nu-i 
pasă că hainele lui sint peticite, că banii 
se cîștigă greu. Va afla curind, foarte curînd, 
căci visările copilăriei sint atit de frumoase 
tocmai pentru că dispar repede în aburul 
amintirii, în depozitul candorii cu care nu 
ne vom mai întiini niciodată. 


Adriana GLIGA 


Producţie a studiourilor din S.U.A., Un tilm de 
Norman Tokar. Cu: James Whitmore, Beverly Gar- 
land, Jack Ging 


Vocea lui Julio Iglesias nu mai are ne- 
voie de prezentare, ea fiind azi familiară 
pentru milioanele de ascultători, chipul 
său ne este însă, acum, adus pe marele 
ecran într-un film ce se vrea inspirat (de- 
sigur, cu licențele inerente) chiar de viața 
acestui popular cintăreț, fost jucător de 
fotbal şi, după cit se vede, actual actor de 
cinema. Deși de trei ori vedetă, Julio 
Iglesias va rămine pentru noi şi după acest 
film (melodramă sentimentală, cintată şi 
inserată cu mini-scheciuri comice) o voce. 
Vocea cîntărețului att de aproape de sim- 
țămintele de fiecare zi ale omului obişnuit, 
vocea spaniolului atit de aproape de sufle- 
tul fierbinte şi pasionat al Spaniei de azi 
şi dintotdeauna. S.D. 


Producție a studiourilor spaniole. Un film de 
Eugenio Martin. Cw: Julio Iglesias, Jean Harrington, 
Charo Lopez, Florinda Chico 


14 


e Umbrele verii fierbinti 


e Cum se trezeste 
o printesă 


Anunţată ca o parodie la un basm 
mult prea cunoscut ca să mai suporte 
remake-urile Eastman-colorului (ultima 
«punţesă adormită» era trezită cu vreo 
doi ani în urmă de un spiritual muzical! 
cu Richard Chamberlain bătind step 
pe mormintele strămoșilor cu blazon), 
noua variantă cehoslovacă avea toate 
șansele unei comedii pentru toate virste- 
le. Biologice şi spirituale. ŞI actori de 
situaţii grotești (grăsanui hrănit cu de- 
junuri copioase, pentru a ţine piept 
trintelor «invincibilul» întli născut şi 
moștenitor al tronului; apoi el însuşi, 
infatuatul care rivneşte la mina frumoa- 
sei prințese adormită prin vraja unei 
mătușe-scorpie; şi mătuşa pizmașă dor- 
mind, în fine, peste o împărăție cutunda- 
tă în nemiscare), si momente de qui- 
pro-quo demne de anii de aur a come- 
diei, şi lupte cu urşi improvizaţi și încă 
multe altele. Nu hazul lipsește, ci ho- 
tărirea de a-l folosi renunțind la feeria 


banală. 
Alice MĂNOIU 


e Nick Carter 
superdetectiv 


Pauusprezece anı după Joe Limo- 
nadă, memorabila parodie a wester- 
nului, colaborarea dintre scenaristul 
Jiri Brdecka şi regizorul Oldrich Lipsky, 
ne oferă o nouă peliculă tratată în aceeași 
manieră și care ne poartă de astă dată 
în atmosfera nostalgică a Pragăi din 
1900. Aici sosește celebrul detectiv 
american, cunoscutul erou al romanelor 
polițiste de acum citeva decenii, pentru 
a elucida o misterioasă dispariție, În- 
fruntindu-se cu vechiul său dușman, 
diabolicul baron, intrepidul detectiv, în- 
armat cu cele mai noi invenții ale epocii, 
va fi atras şi ne va atrage într-o serie de 
aventuri fantastice. Rezultatul: o reu- 
șită comedie, parodiind cu inventivitate 
poncifele filmelor polițiste. 


Eliza ANGHELESCU 


A fost regăsită 
compania a Vil-a 


Regizorul Robert Lamoureux conduce 
mai departe faimoasa companie în același 
război vesel, frontul părindu-ne o glumă 
inofensivă, unde totul se petrece ca în 
desenele animate. Aruncarea unui pod 
în aer, prizonieratul, evadarea devin sursă 
de momente comice. Punctul culminant es- 
te momentul evadării din vechiul castel, 
care aduce mai mult cu o defilare într-o 
secvenţă demnă de zilele de aur ale come- 
diei. Aventuri comico-eroice am mai întiinit 
în filmul de război, mai ales acum cînd au 
trecut citeva decenii de la sfirşitul lui, iar 
practica autoironiei şi a ironiei este în 
bună tradiție a spiritului francez. Sub aceas- 
tă aparență se strecoară, e drept, cam 
subțire, și citeva idei despre adevăratul 
curaj şi adevărata demnitate. 


Marina CONSTANTINESCU 


Producţie a studiourilor franceze. Un film de 
Robert Lamoureux. Gu: Jean Lefebvre, Pierre Mondy, 
Henri Guybert, Pierre Tornade, Jacques Monod 


Furtuna de zăpad 


Localizat la început de secol, intr-un sat 
iugoslav, filmul intersectează viețile unor 
oameni simpli, plecați să caute «aurul» 
Americii şi revenind dezamăgiţi, obosiţi. 
În tonalităţile întunecate, dar calde, ale 
imaginii, într-un cadru apăsător de mo- 
dest, cei întorși acasă povestesc — in 
expresive prim planuri — despre minunile 
Americii, despre saloon-urile Americii, des- 
pre luminile Americii. Totuşi pe buzele ce- 
lor întorși revine o chinuitoare și doar apa- 
rent, absurdă constatare: «muncă istovi- 
toare, pămînt puţin, sărăcie și totuşi te în- 
torci» — într-o lume strimtă, fără orizont, 
în care viaţa impune, ca un contrabalans, 
exaltarea sentimentală, paroxismul stărilor, 
frumusețea relaţiilor. Dar o lume careo 
simti a ta. Sinceritatea și emoția neintrucată 
susțin și transmit pregnant mesajul acestui 


film. 
EV. 


Producție a studiourilor iugoslave. Un fiim de 
Antun Vrdoljak. Cu: Siobodan Perović, Miika Koko- 
tović, Vera Zima, Vinko Kraljević 


Festivaluri cinematogra 


Milano '79 


Sesiunea FIPRESCI din a 
ceastă primăvară şi-a asu 
mat, ca acum un deceniu la 
Lugano, o misiune pe cit de 
utilă pe atit de delicată əş 
zice: să analizeze fenomenul! 
lestivalurilor cinematogran 
ce S-a pornit de la reperele fixate în 1969 
la o primă abordare mai cuprinzătoare 
incercată atunci la întilnirea din Elveţia Un 
optimism irezistibil în 1969, efect evident 
al unei atmosfere care nu era altceva 
dect prelungirea acelui mai incandescent, 
cind festivalurile cinematografice capitulau 
sub ploaia de întrebări şi rechizitorii (ce 
scop, ce direcţie, ce filme promovează, 
pentru cine există, cine le subvenţionează, 
etc.) dusese la constatarea unei tendințe 
de transformare a acestor manifestări inter- 
naționale spre o descomercializare a celor 
mai multe dintre ele. Era In această consta- 
tare de atunci mai mult o dorință decit o 
concretă depistare a unei asemenea ten- 
dinte. 

Cei ce s-au întiinit la Milano în primăvara 
lui 1979 au pornit aşadar de la premizele 
stabilite la Lugano și curind au trebuit să 
recunoască o «poetică înfierbintare» a par- 
ticipanţilor de atunci care luaseră drept 
realități propriile lor doleanțe. fond — 
și asta s-a recunoscut acum — lucrurile 
și soarta festivalurilor şi a tuturor formelor 
de manifestare cinematografică cu mul 
tiplă participare internaţională, s-au schim- 
bat într-o măsură (destul de mică susțin 
unii), dar și aceea nu în spiritul avansurilo: 
constatative de acum zece ani. Situaţia 


|Bergamo XXII 
PE ET NE. 


| Într-o lume a festivalurilor 

de film, în care vedetismul 

și succesul cu orice preț lasă 

men prea puţin loc vocației sociale 
a cinematografului, iată că 

există un festival, nu printre 

cele mari, care urmăreşte a- 

ceastă ignorată latură. 

Cu riscul monotoniei, organizatorii a- 
cestui festival, ce-şi zice de la Bergamo, 
dar se ține la Sanremo, au tăria să urmă- 
rească consecvent țelurile propuse cu 22 
de ani în urmă susținerea filmului angajat 
în realitățile sociale ale epocii, prezenta. 
rea unor cinematografii mai puțin sau deloc 
cunoscute și descoperirea unor cineaș! 
de talent, preocupaţi de problemele epoc: 
pe care o trăiesc. 

În ediţia din acest an, problematica majori- 
tății filmelor s-a axat pe raportul tinerilor 
cu societatea în care trăiesc, multe fiind 
filme de debut și avind un caracter pregnant 
autobiografic. 

Dintre ele s-a distins printr-o rigoare 
stilistică rară, dar lucru şi mai rar pentru 
un cineast preocupat de formă, printr-un 
realism tulburător — trilogia englezului 
Bill Douglas (My childhood — My Ain 
Folk, My Way Home). Juriul a preferat 
însă, din această categorie tematică pentru 
marele și singurul premiu decernat în a- 
ceastă ediţie, filmul norvegian Cine a 
decis? de Petter Vennerood, care a îm- 
părțit laurii cu filmul gruzin al Lanei Gogo- 
beridze, Citeva interviuri despre viaţa pa- 
ticulară, film care a reprezentat o altă ten- 
dință a festivalului: condiția femeii in socie- 


După zece ani... 


economică internaţională care a inceput 
să se deterioreze în ultimul deceniu a fost 
aceea care a influenţat viguros și dureros 
uneori «moda festivalurilor cinematogra- 
ficen (care făcuse ca într-un oraș sau oră- 
şei oarecare, unde exista un interes evi- 
dent comercial, fie al hotelierilor, fie ai 
cavalerilor industriei turistice, etc., să înfiin- 
teze încă un festival, încă o întilnire cine- 
matografică, de cele mai multe ori fără nici 
o idee estetică și fără un scop specific 
cinematografic, ci doar ca un pretext atrac- 
tiv), situaţia aceasta a răsturnat destul de 
multe inițiative și a operat o selecţie aspră 
in calendarul plin pe atunci, filă de filă, de 
festivaluri şi manifestări cinematografice. 
Au dispărut chiar şi întilnirile care aveau 
înapoia lor un lung trecut, creaseră o 
tradiție, şi erau chiar un reper (vezi Ve- 
neţia). Festivalurile — contestate cîndva, 
criticate mereu, intrunind deopotrivă mul- 
țumirea şi nemulțumirea celor care le ur- 
măresc îndeaproape (criticii şi specialiștii), 
dar și a celor care le privesc de la depărtare 
(spectatorii, marea masă a iubitorilor fil- 
mului) — rămîn principala modalitate de 
informare şi de condensare a tendințelor 
mai importante in creaţia artei a șaptea 
Mai însemnat, mult mai însemnat însă din 
punctul de vedere al întilnirii de la Milano 
este faptul mărturisit şi asumat de-a căuta 
influențarea structurii sau poate chiar res- 
tructurarea acestor modalități de comuni- 
care a artei a şaptea cu publicul său, cu 
cineaştii, cu cinefilii, în aşa fel încit ele să 
devină într-adevăr o tribună a tuturor cine- 
matografiilor lumii. 

Mircea ALEXANDRESCU 


Pledoarie pentru un 
cinematograf angajat 


tatea modernă. Film matur, atestind certa 
profesionalitate a regizoarei, dar şi fermi- 
tatea cu care a ştiut să se opună rezolvării 
fericite a unei situații delicate din existența 
oamenilor în societatea socialistă. Cea mai 
așteptată prezenţă în festival a constituit-o 
polonezul Krszystof Zanussi, deja laureat 
cu Marele Premiu, în 1971, pentru Dincolo 
de perete (film prezentat şi de televiziunea 
română) — venit în acest an cu un film în 
premieră mondială. Drum în noapte, reali- 
zat pentru televiziunea vest-germană, film 
prin care declară autorul, a vrut «să spună 
ceva vecinilor săi germani... care, spre 
deosebire de polonezi.. s-au lepădat prea 
repede de istoria lor». Filmul a stirnit vii 
polemici și juriul l-a scos din competiția 
pentru Marele premiu, motivind că autorul 
primise deja un mare premiu la acest festi- 
val. 

Ca mai toate filmele lui Zanussi, filmul 
incită la meditaţie prin capacitatea autoru- 
lui de a problematiza, de a trece dincolo 
de aparența întimplărilor. 

Un film, care cred că a fost programat 
puțin cam tirziu ca să mai poată răsturna 
socotelile deja făcute,a fost filmul iranianu- 
lui Amir Naderi, Recviem, film distins cu 
o mențiune specială, singura de altfel, dar 
care, cred, ar fi meritat împreună cu filmul 
lui Bill Douglas, Marele premiu. Există în 
aceste două creaţii, inconfundabilă, am- 
prenta unor personalități puternice. Din- 
colo de premii, totdeauna controversabile, 
importantă rămine opțiunea festivalului pen- 
tru un cinematograf angajat social... 

Stere GULEA 


Marele Premiu (ex aequo cu un film norvegian) a fost decernat filmului 
eva interviuri despre viața particulară de Lana Gogoberidze 


Omenirea 2 
ca o mare familie 


A revenit Indiei — cea mai 

mare producătoare de film 

din lume: 619 premiere în 

1978, dreptul şi onoarea de a 

da și a ciștiga bătălia orga- 

nizării unui festival interna- 

tional pe pămint asiatic, egal 
în prestigiu cu marile festivaluri europene, 
dar care să stabilească o justă balanţă între 
participarea cinematografiilor cu o veche 
tradiție şi cele mai noi ale lumii a treia. A 
fost într-adevăr o bătălie, întructt Indiei, care 
a organizat primul festival internaţional în 
1952, la numai cinci ani de la proclamarea 
independenţei acestei țări de străveche 
cultură umanistă, nu i s-a recunoscut acest 
drept de către anumite foruri internaţionale 
decit mult mai tirziu. Aşa se explică de ce a 
Il-a ediție a festivalului a avut loc abia după 
nouă ani, în 1961, urmată de o alta în 1965, 
apoi 1969; abia din 1975 festivalul a devenit 
anual. lată cum anul acesta am participat 
la New Delhi la cea de a Vil-a ediție a unui 
festival inițiat în urmă cu 27 de ani. Ţinind 
seama de proporţiile «continentului indian» 
şi de cele citeva școli ale cinematografiei 
indiene exprimate în cele 15 limbi oficiale, 
dintre cele 60 cite se vorbesc aici,festivalul 
este itinerant avind loc în trecut la Bombay, 
Calcutta, Madras şi din nou la New Delhi. 

Prezenta ediţie și-a onorat din plin ambi- 
țiosul țel de a aduce în obiectiv, în egală 
măsură, filmul euro-american și afro-asia- 
tic, țel exprimat și în motto-ul festivalului: 
«intreaga omenire este o familie». 

Mai inti compoziția juriului: preşedinte 
a fost cel mai reputat regizor african, Ous- 
mane Sembene (Senegal), iar cei șapte 
membri reprezentau Belgia, Marea Brita- 
nie, Ungaria, Mexic, Sri Lanka; și doi, 
laa gazdă Apoi selecţia filmelor com- 
pusă din 110 lung-metraje şi 90 documentare 
din 39 de tări de pe cele şase continente, 
Proiecţiile au fost impărțite în patru secţii: 
secția competitivă 24 de filme din 20 de ţări; 
secţia informativă — 85 de filme din 33 de 
țări; panorama indiană — 21 de filme; 23 de 
filme în secția «omagii», dedicate unor re 
gizori: americanul John Ford, francezul 
Claude Chabrol, sovieticul Andrei Tar- 
kovshi, animatorului italian Bruno Bozetto. 
A Vil-a ediţie a Festivalului internatio- 
nal de la New Delhi a fost, desigur, o 
ediție mamut, dar economia spațiului nu 
permite decit citeva notatii. 


Hradec- 


j «Un val urmează altuia, iar 
intre ele se cască un mic ci- 
miti» — spunea marele poe! 
Nerval, adevăr — nu numai 
poetic — ce revine în opi- 
niile unor cineaști ceho 
slovaci despre realitatea şı 

condiţia artei pe care o slujesc. Cu all» 
cuvinte, nu «valurile» dau, neapărat, det: 
niția cinematografului, într-un moment sau 
altul al evoluţiei lui, ci o anumită continu: 
tate de preocupări, de atitudine, de direc 
ție a atacului. Dincolo de diferențele de 
altitudine şi temperatură există o constan 
tă, decelabilă la toate nivelurile filmului rea 
lizat în cele trei studiouri cehe şi slovace 
de la Barrandow, Gotwaldov și Koliba; 
biografia individuală a cineaștilor, cit și 
cea colectivă, mărturisesc că această con- 
stantă se numește actualitatea. Recentul 
Festival al filmului ceh și slovac, găz- 
duit în localitatea Hrâdec-Krâlove a înscris 
în concurs 21 de producţii, dintre care mai 
bine de jumătate îşi au sursa de inspiraţie 
în întimplările vieţii cotidiene. Spun «in- 
timplările», fără nici o intenţie minimaliza- 
toare, ştiute fiind propensiunea și talentul 
aparte al cineaştilor cehoslovaci de a scurta 
ceea ce se află dincolo de pojghița aparen- 
telor, de a nu trece indiferenți pe lingă 
banalui existenţei, de a cerceta viața, atit 
pe cursul ei superior, cit și pe cele infe- 
rioare, cu aceeași încredere în posibilita- 
tea degajării semnificaţiilor. De aceea o 
încercare de a vorbi despre «conflict», în 
sensul obişnuit al înfruntărilor, ciocnirilor 
mai mult sau mai puţin antagonice, est: 
inutilă, evidența conducind spre localiza- 
rea unei confruntări esenţiale, care nu are 
nevole de «parteneri» din afară omul față 
în față cu sine însuşi; cu ceeace a fost, 
ceea ce este, ceea ce ar trebui să fie oi 
va fi. Din suma observaţiilor, ale căror 


Secţia competitivă a acordat Marele Pre- 
miu «Păunul de aur» filmului Maghiarii 
de Zoltan Fabri, epopee din zilele celui de 
al doilea război mondial, demonstraţie a 
indisolubilei legături dintre oameni și isto- 
ria țării lor, ca şi a epocii în care trăiesc 
«Păunul de argint» a revenit la Billy Wilder 
regizorul american, «concurind» sub cu 
lorile Republicii Federale Germania, pen- 
tru filmul său Fedora. Treizeci de ani după 
Sunset Boulevard Wilder se apleacă 
din nou asupra servituților gloriei, asupra 
marilor iluzii şi cumplitelor prăbușiri din 
lumea filmului, Regăsim virtuțile tehnico- 
artistice, supersomptuozitatea cadrului și 
desăvirșirea interpretativă (Marthe Keller, 
William Golden, 
York) din buna tradiţie a filmului american a 
anilor '40—'50. Premiul juriului a fost acor- 
dat regizorului indian Muzaffar Ali, pentru 
filmul său de debut, Gaman. Povestea unui 
tinăr care-şi părăseşte satul, soția şi mama, 
plecind la oraș în căutare de lucru. Tema 
abandonării locului natal revine în filmul 
indian contemporan, ea reprezentind o 
realitate impusă din ce în ce mai muh tine 
rilor, din necesități economice; la scara 
«continentului indian», ruperea de tradiție și 
escaladarea dificultăților sociale și morale 
ale vieţii citadine, îi face pe aceşti tineri să 
se simtă și mai puternic dezrădăcinaţi, ade- 
vărați emigranţi în propria lor ţară. Film 
sobru, reprezentativ pentru noul val din 
cinematograful indian de azi, puternic mar- 
cat de accente sociale ce decurg din con- 
trastul permanent dintre tradiția atit de 
prezentă în toate compartimentele vieţii de 
fiecare zi și înnoirile impuse de progresul 
tehnic și social.Premiul pentru cel mai bun 
actor a fost acordat lui Shankar Nag din 
filmul A fost odată al regizorului Girish 
Karnad. Aventura singeroasă își află o rimă 
de poezie orientală în această istorie despre 
bravură și lasitate, închinată «samurailor 
indieni». Filmul este un original omagiu 
adus pe de o parte westernului clasic ameri- 
can, pe de altă parte filmelor japonezului Ku- 
rosawa. Tot in concu's, fără premii, dar în 
atenţia criticilor, a fost și filmul nostru 
Urgia: «Minunat filmat, cu jocuri de lumină 
şi umbră și în culori demne de pictura fla- 
mandă renascentistă, povestea tragică a 
singularului sacrificiu al unui om în vreme 
de război, devine o amară condamnare im- 
potriva războaielor dintotdeauna și a celora 


Acei oameni minunati 
Kralove'79 | şi aparatele lor de filmat 


nuanțe se confundă, uneori, cu cele ale 
celor mai obișnuite gesturi, se conturează 
portrete psihologice, neincadrabile într-un 
tipar sau altul, se dislocă un fragment de 
timp pentru a înțelege mai limpede sensu- 
rile grave ale apartenenţelor sale la ciclul 
ireversibil al existenţei. Amintesc, în acest 
sens, filmul lui Jaromil Jires, Tînărul și 
balena albă, confruntare delicată a capa- 
cității de visare și de dăruire a două gene- 
rațit între riscul asumat cu exuberanță 
juvenilă şi curajul «potolit» de experien- 
tele maturității, există, desigur, trepte in- 
termediare, dar cineastul decupează, din- 
tr-un decor al realităților contemporane, 
ipostaze la extreme, pentru a oferi specta- 
torului prilej de meditație. Problematica 
morală a devenirii, a construirii, nu fără di- 
ficultăţi, uneori chiar cu sacrificii, a unor 
caractere umane, constituie nucleul vital 
şi al unor filme precum Traseul (regia — 
Anatoli Vechothko și Natalia Torșcenko), 
Orașul speranţelor mele de Jan Kacer, 
Bucurie pină dimineața al lui Antonin 
Kachlik Nostalgicul, poeticul Cintec des- 
pre copac şi trandafir (regia Ladislau 
Richman) oteră actorului oaspete Viaces- 
lav Tihonov, în rolul bărbatului «de o anu- 
mită virstă», imboldit să caute timpul tre- 
cut, ocazia unei creaţii emoţionante. Co- 
mediile, multă vreme punctul forte al cine- 
matogratului cehoslovac, și-au mai pier- 
dut din aciditate, dar exerciţiul observaţiei 
sociale este prezent la datorie, fie că se 
întățișează blindat de zimbete semi-duioa- 
se, fie de cele ma puţin îngăduitoare 
Dacă Fratele meu merită toate paralele 
(continuare a comediei lui S. Strnad, Fra- 
tele meu are un frate formidabil, film 
cunoscut nouă) face haz de mici neca- 
zuri, care sint mai ales ale virstei tinere, o 
altă peliculă Voi fi cuminte, bunicule, 
realizată de Peter Schulhofi, cu concursul 


Henry Fonda, Michaet. 


ce le provoacă», scria despre film «The 
Times of India». În cadrul secţiei intormative 
se poate spune că tinerele cinematografii 
au fost principalul magnet. Cineaștii din 
Indonezia și Filipine, Australia și Argentin. 
Cuba și Noua Zeelandă, Sn Lanka și Ku- 
weit, Egipt şi Turcia, au intâțişat celor 600 de 
invitaţi din care 300 de gazetari, veniţi din 
toate colțurile lumii, realitățile specitice 
țărilor lor. O lume diversă prin tradiţie și 
obiceiuri, dar o lume dornică de progres, 
cu oameni care caută marile ca şi micile 
adevăruri, primind nu o dată lecţia aspră a 
existenţei. 

Dintre filmele euro-americane, la cei doi 
poli ai diferenţelor stilistice, aş nota de pe 
acum celebrele: Arborele cu saboți al lui 
Ermano Olmi, ilustrind parcă într-o stare de 
ndicibilă simplitate versul lui Blaga, «eter- 
nitatea s-a născut la sat», alături de incisivul 
pamflet, portretizind sistemul socio-politic 
+merican de azi din Reţeaua de televi- 
ziune al lui Sidney Lumet 

Panorama indiană a selecționat cele mai 
interesante filme din ultimii 2—3 ani, ale 
unei cinematografii cu o tradiţie de 66 de 
ani. Filmele au oferit o privire caleidosco- 
pică asupra diversităţii celor 24 de state 
indiene, ca și unicităţii caracterului lor na- 
tional. Între” tilmele prezente, pe primele 
locuri: Jucătorul de şah al şefului de 
şcoală al cinematografului indian, Satyajit 
Ray, magistrală ilustrare a eternului joc 
pentru puterea politică față în față cu inac- 
ceptabila poziție a intelectualului retras în 
turnul de fildeș. Timpul acţiunii este secolul 
trecut. Cadrul acţiunii: provincia indiană 
Avadh, înainte de a se îi înclinat în fața 
dominaţiei britanice. Dar zilele libertății 
si independenţei sint numărate. Compania 
East-india face deschiderea în acest joc de 


popularului actor Miloş Kopecki, «mușcă: 
mai adinc, pentru a lecui pe mizantropi: 
de doi bani din viața cotidiană. ŞI, la urmă, 
în ordinea citării nu a opțiunilor, un Jiri 
Mentzel credincios sie însuși, autor şi in- 
terpret al filmului Acei bărbaţi minunăți 
și aparatele lor de filmat, închinat pio- 


sah politic. În toiul acestei tragice dispute 
istorice, care va duce la pierderea inde- 
pendenţei a încă unei provincii indiene 
pentru aproape un secol, doi rafinaţi jucă- 
tori de șah, simbolizind poziția intelectualu- 
lui ce doreşte şi crede că poate viețui în 
afara politicului, surzi şi muţi la tot ce-i 
inconjoară, continuă să mute piesele de 
fildeş pe mica lor tablă de şah. Bogătia 
luxuriantă a interioarelor şi a vestimentatie: 
orientale de acum o sută de ani nu fac sen- 
surile filmului mai putin actuale si nici pozi- 
tia regizorului mai puțin explicită în ceea ce 
priveşte necesitatea angajării intelectualului 
în istoria ţării sale. 

Mirnal Sen cu Vinătoarea regală in- 
chină, la rindul său, printr-o povestire a 
trecutului, un splendid omagiu dorinței de 
libertate şi de dreptate a spiritului omenesc. 
Sint două realizări ce se situează pe pri- 
mele locuri în contextul cinematografului 
mondial. Pe lingă aceste două nume, mulți 
alți regizori, mai tineri sau mai virstnici, 
din diferite părți ale Indiei: S. Aravindan, 
Shyam Benegal, B. Dasgupta, Girish Kar- 
nad, Krishna Shah, Saed Mirza și mulți 
alții nu au încetat să surprindă şi să atragă 
interesul majorităţii criticilor prezenți. Se 
poate spune că,în cadrul festivalului, pro- 
gramul selecționat de P.K. Nair, directorul 
Arhivei naţionale de film de la Poona, în 
cadrul Panoramei Indiene,a fost punctul de 
maxim impact. , 

La capătul celor 15 zile ale maratonului 
cinematografic din capitala Indiei, cu toții — 
gazde şi oaspeţi — ne despărțeam convinsi 
că luasem parte la un eveniment artistic ce 
a corespuns întrutotul nobilei sale embleme 
«Fie ca filmul să amuțească pentru tot- 
deauna sunetul tobelor de război». 


Adina DARIAN 


nierilor cinematografului cehoslovac. A- 
mestecul de tandreţe şi de ironie își păs- 
trează secretele proporţiei de aur, tipic 
mentzeliană, în această creație, omagiu și 
document totodată. 


Magda MIHĂILESCU 


Nostalgicul, poeticul Cintec despre copac şi trandafir de Ladislau 
Richman (cu Jirina Şebestova şi Viaceslav Tihonov) 


viața 
ca-n filme 


Meseria de a povesti 


Rodolfo Sonego s-a născut în anul 1922, 
la Cavarzano, un sătuc al regiunii muntoase 
din nordul Italiei — tatăl său era un ţăran 
care a emigrat în Australia, s-a întors în 
Italia, angajindu-se muncitor la FIAT. Mama 
venea dintr-o familie de artizani în stu- 
caturi de plafoane şi fresce. În satul lor se 
ducea o viaţă grea, în care cultura era ulti- 
ma dintre griji. La 7 ani, omul găseşte în 
hambar «Evoluţia speciilor» de Darwin și 
citeva scrieri ale lui Newton. Mama, care 
făcuse primara, i le citeşte rar. «A fost 
norocul meu de copil»... Măricel, învaţă la 
Padova şi Torino, unde taică-său lucra la 
FIAT. Ca să aibă din ce trăi şi învăţa, începe 
să deseneze pentru revisiele de copii și 
frecventează liceul Academiei de Arte Fru- 
moase; după Academie, e chemat la oaste, 
unde — ca şi în Padre padrone — incepe 
să citească enorm. La 8 septembrie 1943, 
războiul mussolinian se sfirșește şi omul 
intră în mişcarea antifascistă de partizani 
din jurul Veneţiei. «Experienţă formidabilă 
— partizanii erau copii de la 15—18 ani, 
comandanții aveau 20—21... Personaje in- 
credibile — proletari, țărani, munteni în 
contact direct cu pămintul, cu bătrînii care 
ne ajutau, toate acestea m-au umplut de 
o căldură şi de o experiență umană fan- 
tastică». Războiul sfirşindu-se, omul e co- 
pleşit de poveștile sale. «Aveam poftă să 
spun, nu să scriu. Scrisul era împotriva 
naturii şi experienţei mele. Nu scrisesem 
niciodată...» Povestea prin restaurantele 
Veneţiei, pictorilor, ziariştilor, intelectuali- 
lor efervescenți în acea epocă, «povesteam 
nu prea realist, mai degrabă fantast, cu 
puţin umor, fără ironie, povesti foarte uma- 
ne, mai mult fabule», pină cind,intr-o seară, 
de la o masă, un domn distins, elegant, 
deloc genul «artist», îl cheamă și-i spuse: 
«Sint producător cinematografic. Aş vrea 
să-mi scrieţi una din poveştile pe care le-aţi 
relatat.» Şi îi spune care anume. «l-am 


răspuns că nu ştiu să scriu; mi-a explicat 
că a scrie este exact ceea ce făceam eu, 
a scrie e ca și cum ai povesti. Mi-a dat o 
stenogrată și i-am dictat 60 de pagini. 
Citeva zile mai tirziu, am primit de la Rossel- 
lini o telegramă: «Vino urgent la Roma, 
acceptă 250 de mii, realizăm subiectul tău». 
Proiectul cade, omul rămine la Roma «pe 
geantă», doi-trei ani crapă de foame, dar 
nu-şi lasă meseria de povestitor, începe 
să scrie de mină, găseşte o fată, Allegra, 
care bate repede la maşină, se căsătorește 
cu ea și pină azi tot ei îi dictează scenariile 
sale, «scriu de mină, mai ales dialogurile»... 
Într-o trattoria romană — «l fratelli Menghi», 
un restaurant plin de ziarişti, scriitori şi 
cineaști tineri, unde se minca bine şi pe 
credit, o pepinieră a tot ce va fi glorie a 
filmului italian — îl întilneşte pe De Santis 
și așa, de la celebrul Roma, orele 11, 
începe cariera prodigioasă a unuia dintre 
cei mai fertili scenariști italieni, Rodolfo 
Sonego, unul din oamenii care au făcut 
din dramaturgia filmică o meserie — sepa- 
rată de literatură, dar la fel de gravă ca şi 
ea — o meserie superbă a povestitului, a 
subiectului perfect răsucit şi ritmat, omul 
avind azi o bibliografie de vreo 60 de filme, 
lucrate cu toți «marii», creator în primul 
rind pentru Sordi (Polițaiul, Văduva, 
Un italian în America, pentru a numi 
doar citeva bijuterii), Sordi fiindu-i dator 
cu întregul său geniu comic, pentru Risi 
(Fantaronul şi multe scheciuri «de mi- 
lioane»), pentru Lattuada, Monicelli, De 
Sica, Comencini (celebrii Banii bătrinei, 
cu Bette Davis), el însuși devenind unul din 
«marii» comediei italiene, inimitabile prin 
elanul ei comic, prin forța satirei şi adin- 
cimea socială a tipurilor. Rodolfo Sonego 
este unul din constructorii ei principali, 
închizind însă în destinul lui un scenariu 
demn de Age, Scapelli, Zavattini și ceilalți. 
Şi atenţie, tineri și bătrini scenariști: «Înain- 
te de a începe lucrul la scenariul nostru, 
De Santis mă punea să povestesc intim- 
plări — fără nici o legătură cu subiectul, 
doar pentru a încălzi atmosfera» (dintr-un 
interviu în «Positit» nr. 216/1979). 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


jurnalul 
de actualități 


Un cinefil trebuie să știe de toate, 
dacă nu totul. Cum alții au muzeul lor 
imaginar, ei are carnetul său concret, 
de actualități, în care notează tot ce e 
și nu e film, convins că totul e cinema: 

@ Ín R.F.. Germania , profesorii de dans 


întru totul serioşi: ce aruncă femeile în 
capul soților lor, la furie sau ceartă, acasă? 
Rezultatele: 1) Mătura 2) Umbrela 3) Capa- 
cele de cratiţă 4) Pantofii. Pe ultimele locuri 
— farfuriile şi ceștile. Sint prea ușoare — 
explică sociologii — şi descărcarea ener- 
giei fizice e prea mică, pentru un război 
atit de mare. 


e Anchetă în Italia pe marginea morții 
suspecte a baschetbalistului Luciano Ven- 
demini, 2,13 m înălțime, de 44 ori inter- 
naţional, decedat la 25 de ani. Se descoperă 
că omul avea un dublu suflu cardiac, care, 


Un cuplu liniștit de amorezi, într-o comedie amabilă şi roz-bombon: 
Marlene Charell şi Peter Wyngarde în Cerul, şeicul şi furtuna 


sint nemulțumiți. Băieţii preferă fotbalul 
şi învățarea lui — cursurilor de rock și 
tango. Fetele n-au cu cine exersa la cursu- 
rile de dans. 

e În Franţa, s-a creat «Comitetul naţional 
pentru propagarea jocului cu bile» — ceea 
ce noi numeam, cindva, «pălmicica». La 
12 mai 1979, pe dalele catedralei Nâtre- 
Dame, vor avea loc primele campionate 
internaţionale de «biluțe». Secretariatul co- 
mitetului: Paris, strada Evangheliei,21. 

_€ Actorul şi animatorul radiofonic ame- 

rican Ben Lyon, ani de zile directorul de 
producţie al lui «20th Century Fox», a murit 
la virsta de 78 de ani. Într-o croazieră, pe 
bordul lui «Queen Elisabeth Il». 

e Anchetă a unor sociologi americani 


filmele 
Terrei 


Copilul și marea 


Unul dintre cele mai remarcabile filme 
ale festivalului cinematografic australian 
desfășurat recent la Paris a fost Fiul 
furtunii, fabulă ecologică, povestea unui 
copil crescut de tatăl său pe o plajă pus- 
tie, prieten cu un pelican (care va salva 
un vapor de la naufragiu), prieten cu na- 
tura, descoperitor al cruzimilor și fru- 
museţilor ei nepoluate: «E foarte frumos, 
foarte realist și poetic. Simţi vintul și 
gustul sărat al mării, totul trecut prin 
ochiul unui copil sensibil și minios, cău- 
tindu-şi un loc în acest univers străbătut 
de furtuni». (Jacques Siclier în «Le Mon- 
de» — 19 aprilie 1979). 


odată descoperit de medici, niciunul nu 
i-a interzis competiția de mare anvergură. 
7 medici sportivi inculpaţi pentru omuci- 
dere din imprudență şi un conducător 
sportiv urmărit pentru escrocherie, căci 
acesta, cind a afiat adevărul, l-a transferat 
pe Vendemini la un alt club torinez, pentru 
un milion de franci. 

@ Într-un port californian, Michael Toelke, 
tinăr mecanic pe un submarin, se căsăto- 
rește — prin derogare specială — în sala 
maşinilor cu Christina, în plină plonjare. 
Sus, pe cer. la 3000 de metri altitudine, 
Gene și Lynda Ballard semnează actul prin 
care se consfințeşte divorțul lor, în pre- 
zența avocatului — toți trei fiind pasionaţi 
parașutiști. 


cronica \ 
telegenică j) 


„Messieurs les anglais“ 
aceste telepersoane 


La Edimburg, de curind, televiziunea en- 
gleză a organizat tradiționalul ei «tirg» 
internațional consacrat «desfacerii» şi «con- 
tractării» serialelor, adaptărilor și docu- 
mentarelor ei, renumite pentru calitatea 
lor artistică şi profesională. În «Le Monde», 
cronicara de specialitate (Claude Sarraute) 
își manifestă entuziasmul în termeni cum- 
păniţi și exacţi, cu atit mai semnificativi, 
de altfel, cind știm ce dificultăți obișnuiește 
să facă spiritul francez de cite ori aude de 
acești «messieurs les anglais» și produsele 
inteligenţei lor: 

«Ceea ce scriu şi joacă englezii este foarte 
englezesc, foarte tipat, adinc ancorat într-o 
condiţie, într-un mediu, într-o regiune, în- 
tr-o epocă, într-un cartier. Actorii-fabuloşi 
ca adevăr, ca naturalețe, ca putere de in- 
venţie — iau accentul, mutra, mersul, toate 
ticurile personajelor devenind, dintr-odată, 
persoane. Parcurgind anuarul spectaco- 
lelor, văzind defilarea, în alb și negru, a 
acestor eșantioane de umanitate — de 
meserie actori dramatici — ai impresia că 
intri într-o mulțime anonimă, infinit diver- 
sificată, de unde luminile proiectoarelor 
zmulg eroii tără poveste ai unei istorii fără 
de eroi. Ceea ce caracterizează în fond 
această televiziune, «the telly», cum îi zic 
englezii, este simplitatea și rafinamentul 
ei... Nici o urmă de elitism sau de estetism 
în felul cum se adresează publicului. Nici 


Jill Gascoine, una din nenumăratele 
excelente actrițe britanice de televi- 
ziune, admirabilă ca putere de creație, 
capabilă să transforme un personaj 
(Letty din Linia maritimă Onedin) 
într-o persoană apropiată fiecărei tele- 


o umbră de vulgaritate sau de condescen- 
denţă. Se discută la nivelul fiecăruia, nici 
prea sus, nici prea jos, ţi se vorbeşte de la 
egal la egal. Cu încredere, respectuos și — 
de ce nu — cu solicitudine. Ţineţi-vă bine, 
asta-i cheia unei bune televiziuni». 

Dintre realizările prezentate ia tirgul din 
Edimburg, se remarcă îndeosebi primele 
şase piese de Shakespeare — din cele 
37 care vor fi toate filmate pentru tv. — 
«admirabil jucate de actori celebri, turnate 
integral în decoruri naturale și exterioare, 
cumpărate, chiar și în stadiu de proiect, 
de către americani și japonezi».De aseme- 
nea, «un Shakespeare, în fiecare săptămină, 
explicat copiilor»... 


cronica 
imaginii 


Oamenii noii Budapeste 


Această imagine tipic neorealistă, apar 
tine ultimului film al regizorului ungur 
Gábor Olah, inspirat dintr-un subiect nu 
mai puţin neorealist: viața unei brigăzi 
budapestane de cărăuşi, oameni care ajută 
la mutatul atitor şi atitor familii în noile 
blocuri date în folosință. Eroul este un mem- 
bru al unei asemenea echipe care, la rindul 
lui, așteaptă mutarea într-o nouă locuință, 
a sa urmind a fi demolată. Scenariul lui 
Olah pătrunde în relaţiile familiare ale aces- 
tui Laszlo Varro, personaj și el neorealist. 
de om care trece din casă în casă, «tăind» 
mici felii de viață semnificative, precum 
preconiza Zavattini, în «lecţiile» sale... Ris 
cind a fi socotiți anacronici, vom mărturis 
că de fiecare dată cind constatăm o re- 
surecţie a neorealismului, tresărim cu multă 
plăcere. 


A i e 
cronica filmului) 
antifascist 


Cei care s-au ridicat 
împotriva lui Hitler 


Afacerile secrete ale Reichului 
este titlul sub care rulează,in R.F. Ger 
mania, un documentar întrutotul sen- 
zaţionai: procesul, «pe viu», al gene- 
ralilor care au încercat uciderea lui 
Hitler, la 20 iulie 1944. Filmat de servi- 
ciile propagandei hitleriste, materialul a 
fost, o vreme, considerat pierdut, pen- 
tru a fi găsit, peste ani, în Japonia 
Inutil să discutăm despre calitatea este- 
tică a secvenţelor — susțin comenta- 
torii — șocul e extraordinar, în pofida 
unei slabe înregistrări a sunetului şi 
imaginii («Sint situaţii cind umanul o 
ia înaintea oricărei estetici» — gindea 
cindva Thomas Mann, cel care a în- 
drăznit să infrunte hitierismul, autoexi- 
lindu-se din Germania fuhrerului, pur- 
tat de convingerea că «după mine vine 
întreaga cultură germană»). În afară de 
insuficienţele tehnice ale peliculei, auto- 
rii montajului mărturisesc că au fost si- 
liti să se adapteze și la alte probleme 
complicate — cum ar fi aceea a filtrării 
urletelor emise în timpul procesului de 
către judecătorul principal, «judele sin- 
geros», Roland Freisler: «Am fost ne- 
voiți să-i filtrăm urletele, pentru ca 
vocea să-i fie cit de cît comprehensibi- 
lă». De altfel acest Freisler domină — 
prin felul său odios, prin furia sa bar- 
bară — întreaga destășurare a imagini- 
lor, scena cea mare a rolului său fiind 
aceea a confruntării dintre un acuzat 
şi preotul căruia i s-a confesat, pentru 
ca, printr-un abuz îngrozitor, să-i poată 
condamna pe amindoi! Premiera — îi 
fata unui impunător parter de oameni 
politici, diplomaţi şi rude ale condam- 
naţilor — a prilejuit o extraordinară apa- 
riție: filmul a tost prezentat de dr. Fa- 
bian von Schiabrendori, fost judecător 
federal, citat în proces, unul din cei care 
au avut onoarea să participe la rezis- 
tența antihitieristă şi să-i supraviețu- 
iască. De un patetism sobru, reţinut, 
contorm acelei tradiţii care nu face pa- 
radă sentimentală, fostul judecător a 
marcat cuvintul său cu citeva idei pre- 
cise şi inconfortabile pentru morala 
conformistă a zilei el a susținut că 
actul de la 20 iulie 1944 exprimă «sub- 
stanța sănătoasă» a Germaniei de a- 
tunci; el a atras atenţia că masele n-au 
susținut planul conjurațiilor şi aceasta 
«a constituit o greșeală a poporului ger- 
man». Combinat, prin montaj, cu ima- 
gini elocvente de la Stalingrad, din 
ghetoul Varșoviei, din lagărele de exter- 
minare și din debarcarea aliată în Nor- 
mandia — documentarul acesta devine 
o «piesă de bază», în filmografia tra 
gică a secolului nostru. 


Neorealismul lui Gabor Olah: o brigadă de hamali, 
la o «berică», în pauza dintre două mutări 


Mindrie 
şi prejudecată, 
azi, la țară... 


O noapte dintre cele mai frumoase ca- 
racterizează subiectul scenaristului bul- 
gar Nicola Nichiforov, căruia e! i-a dat 
titlul, mai altfel, Din nimic... ceva... 

Fă-ţi idee, neicușorule... Un — cum se 
zice, azi — teleast își încheie misiunea 
într-o capitală de județ, mai repede decit 
prevăzuse, și ce se gindește omul? la 
să mă duc eu în satul apropiat unde lu- 
crează și trăiește prietenul meu, nea cu- 
tare, că tot m-a invitat, ultima oară cînd 
ne-am văzut, la el, vino și vino, ce dracu, 
că am fost colegi de bancă... Bun. Omul 
se duce în satul respectiv, dar amicul 
nu e acasă, e la oraș și nevastă-sa habar 
n-are cind se întoarce. Femeia — care-l 
vedea pentru prima oară — îl invită să ia 
loc, omul așteaptă, așteaptă, pină seara, 
pînă la ora cînd pleacă şi ultimul autobuz. 
Acum ce să facă? Ar trebui să innopteze 
aici, dar femeia — ipohondră moral — 
se sperie de ce va spune satul, auzind, 
ba chiar văzind, că un bărbat a dormit 
în casa ei, altul decit legitimul. ȘI așa 
începe fandacsia acestei nopți furtunoa- 
se, într-un sat, ca omul plin de prejudecăţi 
pe cit de comice pe atit de, vezi bine, 
tragice. Citadinul e instalat în grajd — 
nu prea convins de romantismul acestei 
situaţii rustice, dar asta este. Noaptea, 
o vacă mai bufă, ca toate vacile, îl tre- 
zește și îi ia cămașa. Teleastul dă fuga 
după ea, dar cade — și mai buf — într-o 
groapă ca toate gropile. Cu frigul în oase, 
strigă după ajutor. Vine, îngrozită, femeia, 
din somn greu, abia în zori. Da' cum să-l 
salveze, fără să se compromită? «Noapte 
a sfintului Andrei, ajută-mă!»... se ruga, 
peste Dunăre, Re. Vent. Să se ducă să 
ia scara împrumutată vecinilor? Așa, cu 
noaptea-n cap? Ce va spune satul? În 
panică mare şi de înțeles, femeia dă să-l 
scoată din groapă, cu o greblă, dar bine- 
înțeles că și ea cade în groapă, lingă 
oaspete, unde — după cum murmură, 
copleșită de catastrofă — vor fi omoriți 
amindoi de soțul ei, odată (ba de două 
ori) înapoiat. Sigur că nu-i va masacra 
nimeni — ne asigură Nichitorov, hitru, — 
«dar problema e la ce preţ vor scăpa cu 
viaţă, cei doi terorizaţi ai moralei? Nu vă 


temeți, nici întrebarea asta nu se va pune 
direct. Nu vor fi nici acuzaţii, nici genera- 
lizări moralizatoare» — ne linişteşte au- 
torul, cu perfidia bunului comediograt 
(alt termen, azi, foarte uzitat). Dar ce va 
ti? «Nimicul» acesta, se vede lesne, nu 
e chiar nimic. «Ceva» trebuie să se adune 
și se va aduna din acest gag robust, 
popular, deloc snob; Nichiforov nu accep- 
tă aprecierea unui reportaj de platou care 
îi caracteriza comedia drept «o comedie 
cuminte»: «Asta o poate spune doar un 
ziarist care n-a citit decit 60—70 de pagini 
din scenariu!» 


Că nu-i o comedie doar «cuminte», 
premize pentru a o dovedi există chiar 
din sujet Va fi «wo comedie tandră și 
serioasă — cum crede unul din actori, 
o frază care, sper, nu va zbura în vint»... 


Simpatică, intotdeauna, speranța umo 
ristului ce n-are — prin definiție — nimic 
sfint! 


Un film bulgar aspru, de un patetism 
sobru: Vremea bărbaților (Grigor Vat- 
ul de interpretare masculină 


ŞOV, pri 
la ultimul festival de la Varna) 


în al dâflea război 


În centru acțiunii: 
e ia Loren 


e Academia engleză de filme și-a 
tăcut cunoscute premiile anuale. Nu 
este vorba, bineînţeles, de o intreagă 
listă de titluri şi nume de realizatori,pen- 
tru că academicienii de pe Tamisa sint. 
foarte strinși la mină E au ales două 
filme şi doi realizatori: Julia și Mid- 
night Express cu respectivii realizatori 
Zinnemann şi Alan Parker, iar filmele 
alese au fost distinse fiecare cu mai 
multe premii. Se pare că onoarea de 
a le primi este atit de mare incit nu se 
pomenește o vorbă de vreo acoperire 
pecuniară. 


© Evenimentul sportiv cel mai pro- 


eminent. aflat la orizont, este Olimpia- 


da 1980 care va avea loc la Moscova. 
În pregătirea întiinirii internaționale ce 
se va desfășura în capitala sovietică, se 
află în lucru un film în patru serii, rea- 
lizat în coproducție sovieto-italiană. Ti- 
tiul- lui istoria celor cinci cercuri. 
Scenariul a fost scris de Ghiorghi Mdi- 
viani, împreună cu italianul Romolo Mar- 
cellini. Regia este asigurată în tandem 
de Marcellini şi ilia Gutman. Story-ul 
propriu-zis urmăreşte pregătirile făcute 
de tineri din diferite țări, în vederea par- 
ticipării la Olimpiada de anul viitor, dar 
spectatorii serialului despre Olimpia- 
dă vor avea ocazia să afle nenumărate 
lucruri despre imensa muncă și acti- 
vitate depusă de organizatori, de presa 
şi televiziunea din țara vecină spre a 
răspunde unui mare număr de pro- 
bleme, spre a asigura difuzarea repor- 
tajelor sportive, dar şi despre viața spor- 
tivilor ce vor fi găzduiţi la Moscova și 
în alte locuri, unde se vor desfășura ma- 
nifestările olimpice. Realizatorii şi-au 
propus să arate şi cum se pregătesc 
oamenii de rind, viitorii spectatori, în 
vederea sărbătorii olimpice găzduită de 
Uniunea Sovietică. 


@ Una dintre cele mai cunoscute 


si pretuite realizatoare de film din 
lume, ilalianca Liliana Cavani, a pus 


«Cel mai important rol pentru mine a 
fost cel din filmul Oglinda, pentru că 
o colaborare cu Tarkovski este un pri- 
vilegiu» — ține să declare Margarita 


Tereşkova 


în scenă la Opera din Florenţa, nu un 
Mozart (pe care ea îl consideră com- 
pozitorul cel mai iubit şi căruia i-a de- 
dicat un film de televiziune), ci Wozeck 
de Alban Berg. Cum a ajuns și cum 
a imaginat opera Wozeck? 

«Am ajuns la Wozeck, pentru că mă 
pasionează povestea acestui soldat dis- 
perat, un soldat al oricărei epoci care, 
acum şi aici, vorbeşte italieneşte. Ac- 
țiunea se desfășoară într-un oraș, mai 
degrabă o cetate puternică, imperială 
şi orgolioasă. O metropolă divizată în- 
tre oameni puternici și slabi. Wozeck 
trăieşte și moare in această așezare în 
care nimic nu este pe măsura lui. Ne- 
vastă-sa, Maria, este o femeie sărmană 
care nu știe altceva decit să muncească 
pentru alții și pentru copilul ei. Atmos- 
fera întregului spectacol este aceea a 
sfirşitului secolului trecut, în care tră- 
iește lumea atit de pregnant descrisă 
de Büchner». 

A lucra însă pe o scenă de operă, 
cu actori cintărețţi, cu legile impuse de 
viziunea muzicală a dramei narate i-a 
ridicat regizoarei de film o sumedenie 
de probleme și spaime pe care le măr- 
turiseşte: «E cu totul altceva să abor- 
dezi spectacolul muzical. O operă se 
naste bucăţică cu bucăţică, pas cu 

as şi spectacolul final este imprevizibil. 
n cinema, poți reface un cadru, poti 
folosi efecte care pe scena operei nu 
au ce căuta.» 


e_Uitimul_film_intitulat_Quintet, 
realizat de Robert Altman, este printre 
cele mai preocupante și analizate pro- 
ducții recente de pe platourile ameri- 
cane. Filmul este un fel de poveste fan- 
tastică, a cărei acțiune se situează in- 
tr-o «perioadă glaciară» dintr-un viitor 
incert sau cum preferă să precizeze 
realizatorul «după ce pămîntul va fi 
suferit mari răsturnări şi va fi fost nă- 
pădit de frig. De fapt țin să spun că 
este o metaforă inspirată de o societate 
care moare, pentru că n-a ştiut să se 
schimbe. Așteptarea aceasta a dispa- 
riției răvăşeşte în povestea mea tabu- 
urile morale în care se complăcea lu- 
mea, o lume care se consideră foarte 
civilizată şi pe care vreau s-o reprezint 
într-o reducție prin personajele filmu- 
lui meu. Lumea aceasta nu are decit 
o preocupare, aceea pe care o dă și 
titlul şi care de fapt nu este decit un 
joc Quintet.» 

De fapt,tema primeidiei ameninţătoa- 
re la adresa societății nu este nouă pen- 
tru Altman și aiciprin intermediul erou- 
lui său din film, Essex, el procedează 
iarăşi la o retrospectivă a societății a- 
mericane. (O căsătorie, Trei femei și 
Imagini, precedentele lui filme, încer- 
cau aceeaşi privire spectrală a lumii 
americane). Quintet se înscrie,aşa cum 
3 consideră un comentator — mai de- 
grabă o alegorie despre putere şi am- 
biție. Un film care vrea să fie profetic 
şi straniu și în acelaşi timp să nu lie 
luat drept o fantasmagorie. 


9 Veneţia cinematografică sau mai 


exact manifestarea internațională găz- 
duită la Lido di Venezia (unde se şi 
atlă faimosul palat al festivalurilor pără- 
sit de cinci ani şi descris în iarna asta 
de un reporter ca fiind expresia cea mai 
tristă a unei foste glorii acum ajunsă 
în paragină) s-ar părea că-şi reia rolul 
pe care iJ destinase apariţia lui în 
viața filmelor lumii. Cineastul Carlo Li- 
zzani a acceptat direcția «Mostrei de 
țilme ediţia '79», şi a convocat echipa 
de organizare, a făcut cunoscute ideile 
şi direcţiile pe care și le propune sa 
primul pas concret a fost să plece la 
Cannes în vederea stabilirii de contacte 


cu realizatori şi producători de pe toate 
meridianele, prezenţi în această lună 
la festivalul de pe Croazeta Franţei. 
Lizzani are de pe acum în vedere invita- 
rea unor filme la ediția venețiană (care 
va avea loc spre toamnă): Luna, filmul 
lui Bertolucci, îl prato, realizat de frații 
Taviani, Tunelul de Gillo Pontecorvo, 
Şi acum Apocalipsul! de Coppola, 
Manhatan de Woody Allen, precum și 
ultimele filme realizate de Straub. Ko- 
vacs;Wajda. Apoi o proiecție specială 
cu filmul Que Viva Mexico! al lui 
Eisenstein (reconstituire de Aleksan- 
drov după montajul prevăzut de autor), 
in fine, o serie de filme din Japonia, 
R.P. Chineză, filme de pe continentul 
african, din țările arabe, din lumea a 
treia 

Lizzani își propune să facă din Ve- 
neţia un Festival al tuturor cinematogra- 
fiilor lumii, ceea ce ar insemna într-ade- 
văr o întilnire cinematografică într-un 
alt spirit decit cel tradițional. Rămine 
de văzut insă cum vor putea fi prezente 
atitea cinematografii şi atitea filme cind 
de pe acum primele programări ocupă 
o săptămînă din cele 12 zile fixate ediției. 


@ Ce crede despre cinema un comic 
de talia lu Mell Brooks? «Că este mo- 
dalitatea de exprimare cea mai costisi- 
toare. Goya putea să reprezinte o tra- 
gedie naţională cheltuind pentru culori 
şi pinză 1 dolar și 69 cenți. Pentru un 
film e nevoie de cel puţin un milion». 


9 Recent văzută pe ecranele noas- 
tre in rolul Sarei Bernhardt, actrița en- 
gleză Glenda Jackson nu este deloc 
mulțumită în viața de toate zilele și mai 
ales nu este satisfăcută de rolurile ce 
i se oferă astăzi unei actrițe. «În afara 
acelor roluri care, de fapt,nu sint destina- 
te creierului unei interprete, ci doar 
trupului ei, roluri care pe mine nu mă 
interesează de fel, filmul nu oferă as- 
tăzi roluri feminine şi mă surprinde să 
aud făcindu-se afirmaţii privind abun- 
denţa unor astfel de roluri. Pînă acum 
eu am avut un oarecare noroc, dar sce- 
nariile care mi se oferă de la o vreme 
mă pun pe ginduri și chiar mă întreb 
de ce s-au mai prevăzut în ele și roluri 
teminine?» 


@ Una din personalitățile cele mai 


ciudate din Hollywood esile Sylvester 


Stallone, adică pentru toată lumea Ro- 
cky, cum a fost el cunoscut din filmul 
„de lansare. În Statele Unite i s-a găsit 
“acum şi un diminutiv «Sly». Rocky 
sau Sly Stallone este un cineast care 
ştie ce vrea iar tinărul de ieri cu alură 
de boxer categoria grea, căruia i se 
oferise cindva un rolișor într-un film 
deocheat (pe care astăzi i4 amintesc 
cu răutate toţi «exigenții» care vor să-l 
șicaneze, în timp ce Stallone le răspun- 
de că pe atunci murea de foame şi de 
frig) lucrează neobosit. A scris scena- 
rii, interpretează şi regizează Rocky II, 
nu pe platouri ci în cadru natural, nu 
cu ajutorul unor studiouri foarte sonore 
ca nomenclatură d cu forțe proprii. 


de la o ureche la alta 


hataașă 
Iercaca 


B Ştiri din ce în ce mai numeroase 
vin să evidenţieze o nouă tendinţă în 
cinematograful internaţional: transpu- 
nerea pe ecran a spectacolelor de ope- 
ră Producătorii şi cronicarii sint de 
părere că publicul capătă astfel! acces 
la marele repertoriu a! teatrului liric, 
ajuns în impas din cauza unui conven- 
ționalism desuet. Deși nu se scontează 
pe importante succese de casă, ope- 
rația în sine este considerată «o acţiu- 
ne de prestigiu şi o necesitate cultura- 
lă indiscutabilă», similară cu populari- 
zarea muzicii simfonice pe disc. W 
Ideea nu e nouă. Orictt ar părea de 
curios, prima tentativă datează de pe 
vremea filmului mut, cind Fritz Lang 
realizează, în 1923, Moartea lui Sieg- 
fried Partitura wagneriană era inter- 
pretată de o orchestră simfonică, care 
îşi adapta cadenţa la ritmul imaginii de 
pe ecran. Primul spectacol muto-muzi- 
cal moare Insă o dată cu Siegfried pe 
motive mult mai prozaice ce ţineau de 
dificultăți tehnice şi financiare. W Fil- 
mul sonor reia sporadic şirul «ecrani- 
zărilor muzicale» culminind cu Aida 
anilor '50 a lui Giuseppe Verdi. Croni- 
carii de api reproşează filmelor de ieri 
că nu au depăşit schema spectacolului 
scenic. Transpunerea filmică din Aida 


«M-am născut — spune el, acum 33 
de ani, într-un cartier din New York 
care este atit de îngrozitor încit a fost 
poreclit «bucătăria iadului». Părinţii mei 
de origine italiană o duceau foarte prost, 
cum de altfel o duc mulți italieni la 
New York. Bunicul meu a fost primar 
într-un sat sicilian. Copilăria la New 
York e o tristă amintire, pentru că în- 
treaga familie abia își ducea zilele. Din 
copilărie îmi mai aduc aminte că în loc 
de pernă aveam la căpătii un şobolan. 
Eram tot timpul împins de colo. colo, 
pentru că toți se impiedicau de mine. 
După ce-am făcut filmul Rocky, am 
publicat o nuvelă inspirată de propria 
mea copilărie, o nuvelă care se chema 
«Aleea paradisului». Dealtfel cred că 
datorită succesului pe care l-am avut 
cu Rocky, editorii ar fi tost gata să-mi 
publice pină și biletele de parcare a 
maşinii.» 

Cit despre Rocky li (la care Stallone 
a lucrat 22 de săptămini numai la fil- 
mări, în afara celor şase luni de pregă- 
tir) spune «Sper ca acest film să fie 
foarte bun, deşi în cinematografie nu 
poţi prevedea niciodată rezultatul. Obiș- 
nuiesc să cer părerea oricui îmi iese 
în cale. Sint atit de tipicar că am de- 
venit aproape un maniac și-mi iau toate 
măsurile înconiurindu-i de oameni 
cărora să le pot cere părerea, sfatul, 
clipă de clipă şi pas cu pas. li cer pă- 
rerea şi șoferului care mă duce spre 
platou. E adevărat că aș prefera ca oa- 
menii să fie mereu de acord cu mine, 
dar recunosc că nu așa se face film. 
De aceea m-am inconjurat de oameni 
pe care i-aș stringe de git cu plăcere.» 

Cit despre Hollywood-ul unde tră- 
iește acum, dar în care are un statut 
special, pentru că refuză tocmai ser- 


` viciile marilor platouri şi studiouri, Roc- 


ky Stallone are păreri ne-echivoce: «Hol- 
iywood-ul e un oraș straniu în care 
este mai bine să vii doar în vacanţă. Aici 
este o atmosferă îmbibată de ambiţii, 
visuri, energie, creativitate și negati- 
vism. Nu există colțişor unde să afli 
o clipă de liniște în orașul ăsta. Cred 
că ar trebui ca la intrare să stea mereu 
cineva care să-i avertizeze pe cei ce 
vin aick Atenţie, la Hollywood nimeni 
nu se gindește decit la afaceri!» 


e Cum vi s-a părut Hollywood-ul, 


după ce aţi stat mai mult timp sati 
lucrat acolo? — a fost întrebată actrița 
franceză Dominique Sanda. Răspunsul 
a fost fără menajamente: «Nu e cine 
ştie ce ameţitor. Nu e deloc palpitant, 
e un fel de bidonville imens, unde totul 
vorbește despre cinema, bani și afa- 
ceri (deci Stallone nu e singur în apre- 
cierile sale!). Eu pot spune că am avut 
grijă să dorm bine în timpul acestei 
prime treceri prin Mecca cinematogra- 
fică Nu păstrez o amintire de neșters 
despre ea Tot ce-mi vindin minte acum 
sint nenumăratele cimitire, precum şi 
că pe Sunset Boulevard bintuie moar- 
tea.» (încă puţin şi un scenariu pentru 
Hitchcock ar fi gata!). 


e Povestea unei poloneze,care se 
refugTază în Ungaria, p Tinipul celui de 


al doilea război mondial, se află în 


este vulgarizatoare, Sophia Loren reu- 
şind doar performanţa de a se lamenta 
la umbra palmierilor pe vocea Renatei 
Tebaldi. BI A venit rindul televiziunii să 
transmită direct sau în video mai toate 
spectacolele de operă, fără a schimba 
cu nimic destinul marilor scene lirice 
ale lumii. Camera de televiziune fixă, 
«camera care ascultă» după expresia 
lui Michel Marmin s-a adresat tot me- 
lomanilor, imaginea păcătuind prin ilus- 
trativism și montaj rudimentar. Expe- 
riența a arătat că inconvenientul major 
al acestui procedeu este dea pune sub 
lupă un spectacol conceput a fi văzut 
de departe și a interpreţilor care cîntă 
«in față», gata să cadă în fosa orches- 
trei. $ O dată cu Flautul fermecat de 
Mozart. Ingmar Bergman ridică ștache- 
ta «transcrierii vizuale», făcind din pre- 
miera filmului un eveniment. Numele 
maestrului dă greutate afișului, publicul 
vine la cinema cum n-a fost nicicind 
la Scala din Milano și, pentru prima 
oară, criticii muzicali elogiază serviciul 
pe care cinematograful I| aduce operei. 
Filmul depăşeşte faza unei simple 1n- 
registrări sonore în play-back şi devine 
o «operă» în sine cu exigentele, logica 
şi limbajul unei arte specifice. Ingmar 
Bergman, comentează Maurice Fleuret, 
realizează un film pe un.. «scenariu» 
de Wolfgang Amadeus Mozart. W La 
19 martie 1979, presa pariziană elogiază 
unanim premiera Fidelio de Beetho- 
ven, regia Pierre Jourdan, cu Gandula 
Janowitz (Leonore) şi Jan Vickers (Flo- 
restan) în rolurile principale. Filmul a 
fost turnat în decorul teatrului antic de 


Festivitatea decernării premiilor Oscar '79 a fost dominată de John Wayne care a intrat ca invitat de onoare şi nu a spus decit atit: «Oscar-ul şi 
cu mine am debutat deodată în cinematograf și de atunci şi pînă astăzi nu ne-a fost niciodată ruşine.» (Aici este alături de cîțiva dintre laureații 


centrul preocupărilor regizoarei Marta 
Meszaros. Filmul este realizat în Polo- 
nia, în cadrul unei coproducţii ungaro- 
poloneze. Un film greu, pe cit se pare, 
dar care n-o sperie pe realizatoare, 
pentru că ține să mărturisească ori de 
cite ori este întrebată că, pe nu o 
sperie nici un film, şi nici un fel pro- 
bleme sau dificultăţi de platou. «lmi 
place enorm munca pe platoul de fil- 
mare, ador să filmez. Nu mă simt bine 
decit atunci cînd lucrez, pentru că mun- 
ca este marea și adevărata mea bucu- 
rie. Cind Zurlini m-a întrebat la Locar- 
no, în timpul unui festival, cum pot afir- 
ma că voi face un film în 15 zile şi să 
mă arăt atit de calmă, eu i-am răspuns 
că nu cunosc sentimentul fricii în ma- 
terie de flimări.» 

Marta Meszaros, după cum se ştie, 
a studiat la Moscova și este de reținut 
o precizare a ei în ce priveşte formația 
sa «lubesc literatura rusă, care a avut 

supra mea o mare influență, ca şi ci- 
nematograful lui Eisenstein şi Dziga 
Vertov». 

e Astăzi la virsta de 30 de ani 

tetty (din atit des aminlitul Copiii 
paradisului care a fost și pentru ca 
actriță momentul suprem) trăieşte re- 
trasă într-un modest apartament din Pa- 
ris şi tot timpul şi-l petrece în lectură 
(dar ei i se citește, pentru că abia mai 
poate zări), precum și din evocarea u- 


la Orange, sub bagheta dirijorului Zu- 
bin Mehta. Filmul este considerat un 
subtil compromis între teatru şi cine- 
ma, mai muł spațial decit acustic. De 
notat că, în timpul uverturii la Fidelio, 
Pierre Jourdan montează imagini din 
filmul Napoleon de Abel Gance, pe 
ideea că mesajul de dragoste şi spe- 
ranță al operei izvorăște din decepția 
pe care Beethoven o resimte față de 
era napoleoniană. @ La sugestia di- 
rectorului Operei din Paris, Rolf Lie- 
bermann, patru societăți: Gaumont, Ca- 
mera One, Janus-Film și Opera-Film 
şi-au dat mina în coproductia Don Juan 
de Mozart, în regia lui Joseph Losey 
Filmările au fost terminate în apropiere 
de Veneția, în decorul natural al somptu- 
oasei vile Rotondi, construită în stil ba- 
roc de Palladio. Libretul operei lui Da 
Ponte a fost prelucrat ca un adevărat 
scenariu, care va face ca opera mozar- 
tiană, statică şi convențională. să ca- 
pete dimensiunile unui. adevărat spec- 
tacol cinematografic modern, în care 
«discursul liric» să fie tradus în vorbe 
ică şi imagini proprii limbajului ci- 
ematogratic. Pofta vine mincind 
Gaumont Lyric International şi Radio 
France pregătesc în momentul de față 
Pelléas și Mélisande de Debussy în 
regia lui Pierre Jourdan. iar Franco 
Zeffirelli intenționează să realizeze o 
nouă versiune a operei «Aida» la pi- 
cioarele piramidelor egiptene. Pe cind 
un proiect românesc cu «Oedip» de 
George Enescu? 


C.P. 


din acest an: Jane Fonda, Jon Voight, Dyanne Cannon) 


Se spune 
despre 
Claudia 
Cardinale 
că astăzi 


cunoaşte 
o nouă 
viață 
Ultimele 


afirmația 


nor scumpe amintiri din film și din 
teatru materializate într-un volum de 
mare succes Deși nu dispune decit 
de resurse foarte modeste de existenţă 
(la limită spune Arletty care n-ar soli- 
cita nimănui ceva şi căreia nici nu-şi 


permite nimeni să-i ofere un ajutor), 


fosta actriță preferată a lui Carné şi a 
altor realizatori francezi este vizitată 
mereu de prieteni și foşti colegi mai 
tineri sau mai virstnici, printre care Jean 
Claude Brialy despre care îi place să 
spună că-i este «Foxterrier-ul Vocii 
Stăpinului». 

| se citeşte Câlme, Prèven s ma 
ales Rabelais,care «este o intreagă lume 
atit de vie şi de cuceritoare că te tace 
să uiţi uneori că este și atit de nemi- 
loasă». 

În satul ei natal Courbevoie a luat 
ființă de curind un muzeu, Muzeul 
din Courbevoie și unde, la loc de 
cinste, au fost expuse donațiile actriței 
de film și de teatru Arietty, fiică a aces- 
tui sat, despre care localnicii vorbesc 
considerind-o o constăteană Donaţia 
este alcătuită dintr-o colecţie de tea- 
tru, adică pagini de roluri interpretate 

adnotate de actriță în timpul repe- 

ilor, piecum și fragmente de scena- 
rii din filmele în care a jucat. 
ri 

a n ult 

icul bulgar Hristo 
kov, este apariția eroului cu o persona- 
litate pe deplin afirmată, sigur de sine 
şi manitestind o atitudine critică tată 
de colectivitate, deloc dispus să împăr- 
tășească soluții conformiste. În filmele 


Avantajul, Pantelei, Acoperișul și 


altele, se afirmă prezența unui astiei 
de personaj, ceea ce consfințeşte pre- 


zența mutație ce s-a petrecut în atitu- 
dinea filmelor noastre față de om. Fap- 


tul acesta serveşte ca punct de ple- 


care spre investigarea unui proces pe 
ckt de complex pe atit de interesant.» 


© O afacere ratia i — 
him realza 2 ichei itcme pespla- 


tourile americane are o distributie foar- 


te sonoră şi insolit Monica 


Raf Valone, alături de actorul ameri 
can Keith Carradine. O afacere aproa- 
pe perfectă se referă, bineinteles, in 
intriga lui şi la bussines-ul hollywoo 


dian. Aspectul cel ma mieresani este 


insă ecoul extraordinar pe care î are 


re-apariția în circuit mondial a Monicăi 
Vitti «o revenire triumtală», o caracte- 


rizează  comentatorul săptăminalului 
Newsweek. În filmul mai sus pomenit, 


ea este soția unui producător de filme, 
om extrem de agitat şi de agresiv (in- 


terpretat de Raf Valone şi poate că 
ideea sau imaginea-tip a unui astfel 
de producător a fost sugerată de un 
alt italian, Dino de Laurentiis, trans- 
mutat cu conturi, bagaje și familie în 
Americă). 

«Revelația este desigur — spune a- 
celași comentator — Monica Vitti, actri- 
ță fermecătoare care amintește ca spi- 
rit de Ana Magn dar care rămine 
atit de personală inegalabilă cum 
ne-au făcut-o cunoscută filmele lui An- 
tonioni în care ea a jucat». 


e A apărut la Roma sub pana unei 


Pi a 


actrițe cindva celebră care apoi s-a 
mulțumit să fie doar soţia lui Vittorio 
De Sica, Maria Mercader (vom aminti 
că acum citiva ani l-a însoţit pe marele 
cineast în vizita sa la București), volu- 
mul intitulat «Viața alături de Vittorio 
De Sica». Este vorba de tapt de o măr- 
turie pusă sub semnul unui sentiment 
de infinită dragoste si prețuire de 
un portret al omului De Sica extras 
din angrenajul vieţii oficiale și artistice. 
Ceea ce constituie aspectul inedit al 
acestei cărți este tocmai relatarea unor 
întimplări mărunte şi mai ales a unor 
întiiniri din care aveau să se nască 
apoi momente de film. Autoarea reu- 
şește să comunice acea stare de efer- 
vescenţă a întlinirilor din casa lor cînd 
De Sica și prietenul şi colaboratorul 
său Zavattini («complicele» lui Vittorio 
cum “A numeşte Maria Mercader) își 
confruntau ideile care scăpărau și in- 
a poa să capete conturul unor scene 
m. 


Bolnavul închipuit de Molière 
devine fiim în regia lui Tonino Cervi. 
Cu Alberto Sordi, Laura Antonelli, Sil- 
vana Mangano, Antonella Lualdi și Cris- 
Vian De Sica. «Va fi — spune realizato- 
tul — un Moliere așa cum îi văd italienii». 


Noutatea în filmul de epocă de mai jos, 
aflat în lucru, este că Sean Connery 
şi Donald Sutherland au pus joben și 


bărbi de recuzită 


- ereas 
w Se Pa “ 
f t Y 
r “ re ai 


IÈ 


Grid Modorcea 
Miturile . 
românesti 


si 
filmului 


Neobositui Aurei Petres- 
cu, realizatorul unor filme 
documentare și de anima- 
ţie, dar mai ales un pasio- 
nat operator, nu pierde pri- 
lejul unei drumeții cu apa- 
ratul de filmat prin «me- 
leagurile muntoase moldovenești». lată 
un instantaneu cinematografic la Foc- 
șani: După trei zile de hoinăreală «alpină», 
iată-ne întorşi la Focșaniiintunecoşi... plouă 
cu nemiluita... un cinema care are specia- 
litatea de a se transforma când în berărie, 
când în varieteu, etc. anunță obraznic: 
«iancu Jianu, 12 acte de haiducie». lar 
dedesubt: «În rolurile principale D. Sire- 
teanu şi...» numele Divei, scuzați-mă,... dar 
să nu mai vorbim de ea... Filmul haiducesc 
ne prezintă «absolvenţii unei şcoli din Mi- 
modramă», câţiva cai minusculi și calmi 
afară din cale... orchestra militară atacă 
«Traviata», în timp ce pe ecran lancu Jianu, 
cântă din caval, iar directorul localului pri- 
veşte nostalgic isprăvile arnăuţilor fana- 
rului... lăcrămând... amintiri... desigur. 

Dispute aprinse în această primăvară 
despre viitorul spectacolului cinema- 
tografic. Ce facem cu filmul? Îl tacem 
să vorbească sau îl lăsăm să tacă? 
Corespondentul din Paris al revistei 
«Cinema» se arată foarte îngrijorat de 
efectele «epidemiei filmului acustic» — 
atrăgind atenția asupra invaziei așa-nu- 
mitelor cuvinte magice Cinevox, Me- 
lovox, Vaxovox sau Vaxoton «cari pro- 
mit proprietarilor de cinematograte 
mine de aum. Şi cum să vă prezentăm 
filmul? Singur sau însoțit de acele re- 
viste «cu artiști în carne şi oase după 
care sunt atit de ahtiaţi coana Manda, 
nenea lon și tânăra lor progenitură coa- 
fată à la garson sau cu pantaloni șiar- 
tăstone»? Este filmul un spectacol pen- 
tru vulg? — se întreabă M. Biossoms 
într-un articol intitulat 


Lillian Gish şi Coana M a 


După ce s'a desfăşurat ultima scenă a 
filmului, după ce Lillian Gish, strâns îmbră- 
țișată de Lars Hanson (altă concesie făcu- 
tă Coanei Manda) au dispărut de pe ecran. 
se făcu lumină. O perdea grosolan colo- 
rată acoperi pânza cea albă, iar când se 
destăcu, începu «revista»... Un treamăt de 
satisfacție cuprinse întreaga sală! Acum 
veneau în sfârşit «artiștii»! 

Doamne sfinte! Să fi văzut chipul beat 
de admiraţie al tânărului cu guler cenușiu 
de lângă mine, când o primadonă corpo- 
lentă, acompaniată de sunetul fals al unei 
viori, cânta «Ramona»... O sorbia cu ochii, 
o aspira cu nările, par'că ochii şi urechile 
nu i-ar fi de ajuns! Era desigur în al şapte- 
lea cer... Mai încolo o servitoare căscase 
gura şi rămăsese așa, Incremenită de admi- 
rație... Cântecul dulceag al primadonei și 
formele ei voluminoase acoperite cu solzi 
sclipitori, erau gustate din plin... Apoi o 


cartea 


de film la noi 
SEE SIP E PE 


Miturile 
românești 
și arta 
filmului 


de 
Grid Modorcea 


A fost lansată la Cinematecă, 

unde excelentele gazde au 

asigurat un cadru adecvat 

evenimentului, cartea lui Grid 

Modorcea,operă teoretică pli- 

nă de interes atit prin temă 

cit și prin modalitatea de 
abordare. Să pul alături o realitate atit de 
străveche ca miturile şi o artă a lumii de azi: 
cinematograful, iată o îndrăzneală a cărei 
justificare se găsește însă în cuprinsul 
lucrării, Se încearcă, pentru prima oară la 
noi, radiografierea producţiei naţionale de 
film dintr-un unghi inedit: cel al folclorului. 
În viziunea autorului punerea față în faţă a 
operelor filmice cu tipurile esenţiale ale 
umanităţii românești este un examen menit 
să releve măsura în care cinematograful a 
reușit să-și apropie marile permanente 
culturale ale neamului. Se analizează mo- 
dul în care filmele au reuşit, sau nu, să se 
integreze unor structuri reprezentind spe- 
citicul naţional, obţinînd, sau nu, prin aceas- 
ta, calitatea de opere de referință ale culturii 
româneşti. Observăm deci cum criteriul 


În acel mai 1929 
se filma j 
Gogulică cheferist za. 


A = . 7= 
o comedie, burlesc atli ei € gi e E 
mai 1929 


Să răsfoim revista „Cinema“ 
de acum 50 de ani 


Cu ce se mai ocupă bucureşteanul de acum o jumătate de secol? Pal să 
vedem. lată, face un raid prin magazine să cumpere ultimele noutăţi ale sezo- 
nului, se îngrijește să-și asigure un loc la băi, se înghesuie pentru un bilet la 
operă sau teatru, dar nici nu vrea să-i scape filmul de la «Capitol» sau «Bule- 
vard Palace», da, da, vrea să-l vadă chiar la grădină, e deja cald... La teatrul Na- 
tional, «Hamlet», cu d. Calboreanu în rolul principal... La «Select», Lillian Ghish 
cu Lars Hanson în formidabila dezlănțuire de patimi Vijelia, în regia genialului 
regizor Victor Seastrom.. Ploeşteanu. Mamă iartă-mă, îndură-te, scrie-mi, 
sufăr. Eşti supărată? Ce-i nou? Du-te Nașa. Promisiunea ai uitat-o.. La «Tria- 
non», Amorul meu nu moare cu Norma Shearer și Ralph Forbes... A apărut 
tango «Miss România» și valsul boston «Marilla» de vinzare la toate magazi- 
nele de muzică... Pavilionul din Cișmigiu pentru cura cu ape minerale naturale 
româneşti se va deschide la 10 mai... Ploeşteanu. Primit, pentru liniștea ta și 
fericirea noastră viitoare admit totul sacriticându-mă cât vei voi, vorbele tale. 
Purtarea va masca totul. Acelaș... Furtună și zăpezi în ltalia... Sunteţi sclava 
putului Dv? Folosiţi pudra Tokalon... Regina din Saba ce! mai mare film dela 
Ben Hur.. Jeune chautfeur cherche demoiselle pour mariage. Au journal 
«Jean»... Premieră la «Capitol» Villa Falconieri cu Hans Stūwe în rolul prin- 
cipal.. Premieră senzațională la «Bulevard Palace» Taximetrul nopții 10 acte 
de aventuri cu celebrul Harry Piel... Adevăratul intelectual modern știe ce dato- 
rează nervilor săi: Ovomaltine — putere, bună dispoziție, vigoare... Hai la 
cinema! 


torși la ei acasă, cred că au visat mai cu- 
rând pe Ramona cu glas de limonadă sau 
pe balerina cu trupul gol, decât frumuse- 
tea sălbatecă a filmului şi chipul plăpând 
al blândei Lillian Gish, jucărie fragilă a 
vijeliei... 

Filmul pentru a putea fi ințeles și gustat, 
cere inteligență, multă sensibilitate şi un 
anumit grad de cultură. Pentru spectatorul 
primitiv, care deschide gura mare in fata 
unei Ramone diforme sau care vibrează de 
entuziasm la auzul unor cuplete obscene, 
ecranul rămâne un mister, o problemă 


balerină cu trupul gol, care avea cel puţin 
meritul de a înfățișa o siluetă sveltă, își 
făcu apariția la rampă, evoluând în sune- 
tele «orchestrei» certate cu ritmul şi armo- 
nia. Încă vreo câteva cuplete, dialoguri 
obscene şi uf se termină spectacolul 

Aplauze frenetice... Publicul era mulțumit! 
În definitiv aceasta era principalul. Dacă 
«revista» a plăcut atât de mult mă Indoesc 
dacă şi acel film a avut darul de a stârni 
entuziasmul tânărului cu guler cenușiu de 
lângă mine sau cel al servitoarei care căs- 
case gura de admiraţie. În orice caz rein- 


posibilităţi 
formal de studiu se dovedește în cele din îm: 
urmă unul axiologic. indirect, se pune posibi le 
problema aportului pe care l-a adus filmul 
românesc la dezvoltarea spiritualităţii din 
care face parte. 

Autorul construieşte cu multă risipă de 
erudiție și îndeminare analitică o serie de 
concepte pe care își sprijină mai apoi 
excursia sa ideatică. Își aduce în ajutor 
teme majore cum ar fi: raportul realism- 
artă, relația culturii cu modelele arhetipale, 
impactul mitologiei în conștiința omului 
modern, fiecare din ele putind constitui 
subiectul unei cărți separate. Se operează 
pe spaţii de referință largi dar în viraje bruş- 
te. Se trece nonșalant de la Aristotel la 
Vitanidis, de la Eliade la Gopo, de la Haşdeu 
şi Blaga la Nicolaescu și Mureșan. Se spun 
cu această ocazie citeva adevăruri despre 
cinematograful românesc și, dat fiind con- 
textul, evident ele nu pot fi prea roz. Viitorul 
este privit cu optimism, Grid Modorcea 
ştiind, ca oricine se ocupă de filmul nostru, 
să adauge la oftaturile prezentului un suris 
clipei ce va veni ea odată și odată. Dacă 
se poate reproşa ceva lucrării, aceasta se 
datorează faptului că face act de pionierat 
și este nevoită să plătească tribut acestei 
poziţii. Autorul este obligat să se oprească 
prea mult la generalități, cele două arii de 
comparat: mitul şi filmul fiind ținute uneori 
la distanță. Autoritatea mentorilor se face 
prea mult simțită în dauna originalității și 
îindrăznelii față cu gindurile proprii. 

Meritul ei vine însă mai ales din ambiția 
și intenția de a opera o sinteză teoretică a 
unor probleme care presupun o mare 
profunzime. Lucrarea este serioasă, vă- 
dind metodă şi o cunoaştere reală a subiec- 
tului, o stringenţă a privirii critice şi capaci- 
tatea de pătrundere teoretică. De asemenea 
cărți avem nevoie,nu pentru că ele ar putea 
salva soarta cinematografiei noastre, ci 
pentru că au posibilitatea să-i pună între- 
bări importante, ceea ce nu mai e puțin 


| è 
P Dan STOICA 


Un plan lung 


Era ceea ce se numește în 
limbaj puțin mai tehnic «un plan 
lung»: o cîmpie imensă (în pra- 
gul momentului în care, la un 
singur semn, pămintul acela va 
incepe să fie răscolit de trac- 
toare) şi un om... un om singur, 
de fapt un singur om care mă 
Sura parca acel pāmint cu pasul, 
privindu-l de parcă voia să pă- 
trundă dincolo de învolburarea 
de culori (v-aţi uitat vreodată cu 
atenţie cite culori are pămîntul 
primăvara?) Şi omul mergea... 
mergea... mergea, depărtindu-se 
de aparatul de filmat, instalat 
undeva la mare distanță de el. 
Nu de aparat îi ardea lui în acele 
momente. Era a douăzeci și cin- 
cea oară cind omul acela singur, 
singurul om de pe cimp pășea 
peste păminturile fără limită de 
orizont. Era al douăzeci şi cinci- 
lea an în care agronomul lon 
Ţirlea din Pecica Aradului, tre- 
buia să hotărască momentul în 
care îşi va lua asupră-și marea 
răspundere a plinii. Cum poate 
ti exprimat acest imens moment 
al răspunderii într-un singur plan 
oricit de frumos şi oricit de 
lung ar fi el? 


Alexandru STARK 


complicată şi neinţeleasă, care îl lasă per- 
fect indiferent. Este cazul sălbaticilor Ho- 
tentoţi, cari dacă sunt puşi să numere 
până la zece, adorm... întocmai ca și Va- 
sile, omul de serviciu al revistei noastre, 
când vede cum «se mișcă sfinţii pă părete». 


Ecouri și intormațiuni 


— D.E. Vasilescu, cunoscutul nostru 
operator, a suferit un grav accident în timp 
ce lucra noaptea în laborator. Vrând să 
stingă focul care a luat naștere subit din 
cauza unei bucăţi de film în atingere cu 
un bec electric, s'a ales cu arsuri foarte 
grave pe cap, mâini şi bust. În stare dispe- 
rată, a fost internat în spitalul Brâncove- 
nesc, din fericire este însă afară de orice 
pericol. 

— Ştiţi că Elizza la Porta, drăgălașa noas- 
tră compatrioată, care până acum este sin- 
gura româncă din lumea întreagă cu titlul 
de stea internaţională, şi-a făcut apariția 
şi pe ecranele americane în filmul Studen- 
tui din Praga (The Man Who Cheated 
Liie) al lui Conrad Veidt? 

— Se realizează actualmente o comedie 
românească de scurt metraj cu titlul pro- 
vizoriu Gogulică șef de gară. Mai multe 
din laureatele actualului nostru concurs 
de nuduri joacă în acest film. 

— În ediţia sa săptăminală din 13 apri- 
lie a.c. «Licht Bild Bühne» işi informează 
cititorii că într-una din ultimile comedii ro- 
mâneşti Ginere fără voie, rolul principal 
este jucat de comicul lonescu-Lache «un 
fel de Chaplin al Românie» (Unde ești 
nene lonescule, să citești ce au tăcut 
gazetele străine din dta? N.R.) 

— În ultimul timp, filmele sonore au luat 
o răspândire mare, nu numai în America, 
ci chiar în alte continente. Din totalul de 
1427 de cinematografe cu aparate cu filme 
acustice, 1383 aparţin Statelor Unite, 18-Ca- 
nadei, 15-Britaniei, 5-Australiei, 3-Franţei, 
2-Indiei, 1-Americii Centrale. 

— Călidurile verii manifestindu-se subit 
cu o neobișnuită intensitate, s'a redeschis, 
complet renovată, admirabila grădină de 
vară a cinematografului «Capitol». 

Să amintim că pe frontispiciul revis- 
tei «Cinema» de-acum jumătate de veac, 
tilmul mut își mai apăra încă ultimele 
șanse de supraviețuire: «Filmul acustic 
a revoluţionat întreaga industrie cine- 
matogratică Cu toate acestea nu va 
ucide niciodată filmul tăcut, după cum 
nici cinematogratul cu tot succesul lui 
formidabil n-a distrus teatrul. Filmul 
tăcut va continua să existe alături de 
cel acustic, continuând să pășească pe 
propria lui cale». Nu ştii niciodată,dacă 
naivitatea, sau entuziasmul, sau pur și 
simplu puterea de-a visa ifi dă la un 
moment dat credința că implacabilui 
poate fi evitat Teatrul a rezistat, cit 
despre filmul mut... 


Cornel CRISTIAN 


difuzarea filmului 


Felicitări colegiale 
Întreprinderii 
cinematografice 
a municipiului 
București 


În cadrul întrecerii socialiste între 
întreprinderile cinematografice din toa- 
tă țara pe anul 1978, Întreprinderea 
cinematografică a municipiului 
București a obținut «steagul de frun- 
taş» şi «diploma de onoare» acor- 
date de Uniunea Sindicatelor din 
vățămint, ştiinţă şi cultură şi de Con- 
siliul Culturii și Educaţiei Socialiste, 

upind locul | in întrecere. Aceste 
distincții au încununat munca între- 
gului colectiv depusă în activitatea cul- 
tural-educativă și tehnico-economică, 
datorită căreia anul trecut numărul de 
spectatori a crescut față de anul pre- 
cedent cu 1121000. Din ansamblul 
de acțiuni notăm în mod deosebit cele 
2 970 de proiecții speciale, organizate 
în prezența realizatorilor, în deosebi 
pentru publicul de copii şi tineret, a 
cărui cifră s-a ridicat la 1 000000 de 
spectatori. Revista «Cinema» felicită 
colegii din rețeaua de difuzare a fil 
mului asigurindu-i că bucuriile lor 
sint şi ale noastre. usi 


E 


mari dispăruţi 


ca fiind o valoare de excepţie nu numai 
pentru regie, imagine, artă interpretativă, 
dar şi pentru cadrul scenogratic general, 
de deosebită autenticitate, dar plin de ima- 
ginaţie aplicată creator. Colegii lui Giulio 
Tincu știu că acesta ne-a lăsat în urmă 
numai o carieră scenogratică încununată 
de reușite. 

Giulio Tincu a format în decursul activi- 
tăţii sale cadre medii, asistenţi, muncitori 
calificaţi, a determinat metode — le putem 
zice științifice — de abordare a filmului din 
punctul de vedere al scenogratiei. 

S-a ocupat de tehnologii noi, proprii fil- 
mului, de trucaje, de patină, lăsindu-ne 
acele «tinculisme», le ziceam noi, care azi 
sint aproape normative în tehnologia fini- 
sării decorurilor de film. De fapt, a minuţiei 
și conştiinciozităţii. 

Şi dacă ar fi numai pentru atita, cred că e 
deajuns să zicem că, de fapt, Giulio Tincu 
n-a plecat, că e încă printre noi pentru 
mult timp, poate mereu. 


Fantezie și rigoare: 
Giulio Tincu 


Lipsește dintre noi de un an, 
Giulio Tincu, scenograf de 
tim şi de teatru, artist ci- 
neast. Ă 

De aproape treizeci de ani - 
virsta cinematografului nos- 
tru socialist — prezent in 
peisajul filmului, Tincu debutează cu deco- 
rurile la scurt-metrajul La un punct de 
agitație (1952). 

Elaborează pe rînd decoruri pentru film, 
lăsindu-ne spectacole scenografice remar- 
cabile: Două lozuri, Valurile Dunării, 
Porto-Franco și culminind cu neuitatu! 
Pădurea spinzuraților. Film de referință 
în cinematograful nostru, cu un palmares 
răsunător, va fi considerat și peste deceni: 


Premiul maturității regizorale — la Cannes, în 1965 — pentru o ti- 
nără cinematografie (Pădurea spinzuraților de Liviu Ciulei, cu Liviu 
Ciulei şi Victor Rebengiuc) 


Arh. Aurelian IONESCU 


x. mare (Jeremy de Arthur Barron în 1973). 

retros pect Iva Dar asemenea exemple trebuie căutate cu 

luminarea, pentru că, în marea majori- 

tate a cazurilor, juriile Cannes-ului şi-au 

Cannes tăcut bine datoria și toate sint la locul lor: 

l ți d 3, + á pre perene e anii ir lia Ra z 

mari premii (Roma, eschis, Miraco 

0 lectie de istorie |; milano; De doi Pan speranţă maroa 

i i descoperire a cinematografului japonez de 

Puia statistică, ch de Su- | ia începutul anilor '50 (Poarta infernului); 

tări de amploarea celei de la | Noul val francez a cărui respirație scurtă se 

Cannes oferă date surprin. | reflectă într-o singură distincție (1959 — 

zătoare. Cele 31 de ediţii | Truffaut pentru Cele 400 de lovituri); 

] consumate pînă acum în- | “fee cinema-ul», ce e drept cam slab 

scamnă mii de filme vizionate, sute pre- | reprezentat prin două premii de interpre- 

miate (dintre care 49 mari premii, numitele | tare (Gustul mierii — 1962 și Viaţă spor- 
Palme d'Or), zeci de membri în jurii pre 
zidate de nume celebre ca Jean Cocteau, 
Fritz Lang, Luchino Visconti, Tennessee 

Williams, Ingrid Bergman, Jeanne Moreau. 


tivă — pr i precum şi un Palme d'Or 
Festivalul de la Cannes este o lume care se 


(Spilui, 1985); explozia cinematogratiilor 
din țările socialiste care, începînd din 1957 
zămisleşte, viețuieşte şi moare în răstimp 
de două săptămini, pentru a renaşte în 


(Premiul special al juriului pentru Canalul 

lui Wajda), și-au adjudecat pe rind diferite 

trofee (a nu se uita că în 1965 a fost rindul 

României cu Pacuion taie î. 

rmător mereu alta și totuşi aceeași. | Titia unui nou gen — filmul politic — a cărui 

sinea că . tară y niini, confirmare supremă a reprezentat-o dublul 

un microcosmos reflectind omenirea așa | mare premiu din 1972, pentru Clasa mun: 

cum ar trebui să fie ea, dacă oamenii ar | citoare merge în paradis și Cazul Mattei; 

stabili între ei contacte directe şi ar vorbi | Si. în sfirşit, nașterea unei noi generații de 
aceeaşi limbă». 

Evoluţia acestui esperanto numit cine- 
matograi este condiționată de o seamă de 
tactori foarte diferiți, de la evenimente 


cineaşti americani care a dominat indiscu- 
istorice și plină la modă Felul în care un 


tabil palmaresurile anilor '70 (patru mari 
premii, MASH, Sperietoarea, Conver- 
festival știe să discearnă perenul de con- 
junctural se oglindește în palmaresurile 


sația, Şofer de taxi, șapte premii pentru 
interpretare, un premiu pentru regie şi 
anuale şi dă măsura valorii manitestării 
respective. 


unul pentru scenariu). 
Pe acest fundal al curentelor, şcolilor și 
Puse cap la cap palmaresurile Cannes-u- 
lui oglindesc evoluţia cinematogratului mon- 


cu pasiunile ori visurile sale se mai află 
incă strîns legat de grupul uman în care 
s-a format pînă la a-și confunda năzu- 
ințele cu ale acestuia, în care comuni- 
tatea socială mai păstrează, prin tradiţie 
și necesități economice, o cosmicitate 
aparte, aparţinind parcă unor vremuri 
demult apuse, cinematograful nu poate 
pătrunde decit spunînd adevărurile şi 
punind întrebările care preocupă in- 
tr-adevăr acest univers. Foamea şi cru- 
zimea sint cele două coordonate pe 
care creatorii din «Nuovo cinema» le-au 
ales pentru filmele lor. Glauber Rocha, 
Ruy Guerra, Saraceni, Hirszman ori 
Gustavo Dahl iau cinematogratul de 
la capăt. Ei suferă influența neorealis- 
mului, a lui Eisenstein şi Kurosawa, dar 
în mod programatic o refuză. Sursa cine- 
matogratului pe care îl tac trebuie cău- 
tată în realitățile pe care vor să le înțăţi- 
șeze, în conştiinţa că la un nou conţinut, 
trebuie să corespundă şi o nouă formă. 
Temele trec din legendă în realitate și 
înapoi cu o uşurinţă imposibilă în ori- 
care alt loc. Este în toate aceste filme 
un soi de forță a vieţii, de claritate a 
gestului şi faptei pe care sintem încli- 
nati să o numim violenţă, deşi corect ar 
fi să-i spunem vitalitate. O extraordinară 
vitalitate. 

Astăzi, «noul cinematograf» este mai 
mult o frumoasă și ispititoare realitate 
de cinematecă. Retluxul general care a 
urmat anilor frămiîntaţi din arta filmului 
n-a ocolit nici continentul latino-ame- 
rican. «El nuovo cinema» rămîne însă 
un bun ciștigat de care de acum încolo 
este imposibil să nu se țină seamă. 
Este un reper, mai mult, o existenţă, 
gata oricind să renască, să țişnească 
din fiecare cadru, tăietură de montaj, 
poate mai strălucitor, mai profund, cu 
acea vitalitate interioară pe care arta 
acestei lumi «tinere» și-o înstăpinește 
peste fiecare operă memorabilă pe care 


o scoate la iveală. Virgil TOMA 


În deceniul al şaptelea, 
cinematografului sud-a- 
merican i-a fost dat să 
trăiască una din cele mai 
extraordinare experiențe 
de la nașterea sa: «El 
nuovo cinema». 
Antonio das mortes, Diavolul și 
bunul dumnezeu pe pămintul soare- 
lui ori Puştile vin dintr-o lume care 
încă se mai naște, încă își mai numeşte 
obiectele înconjurătoare, ia cunoştinţă 
de propria istorie și existență. Într-o 


genurilor se desprind personalităţile care 
dial din ultimele trei decenii, stabilind în 


nu se lasă înglobate în vreo clasificare în- 
gust-limitativă Numele lor sint Luchino 
același timp trăsăturile distinctive ale aces- 
tui festival. Una dintre ele și poate cea 


Visconti (Ghepardul, 1963, Moarte la Ve- 
mai importantă se numește capacitatea 


neția, 1971), Federico Fellini (La dolce 
vita, 1960), Michelangelo Antonioni (Eclip- 
de a evolua corect în perspectivele viitorului. 
Puţini sint laureaţii a căror valoare timpul 


sa, 1962, Blow-up, 1967), Ingmar Berg- 
man (Voi fi mamă, 1958; A şaptea pecete, 
1957), Louis Buñuel (Los Olvidados, 1951; 

nu a confirmat-o. Poate un Orteo negro, 

al cărui Mare premiu a fost considerat și 

la vremea lui (1959) drept inexplicabil. 


Nazarin — 1959, Viridiana, 1960). 
Poate niște interpreți ca John Kitzmiller 


Simpla înşiruire a acestor nume și titluri 

constituie o invitaţie la o lecție de istorie 
(1957) sau Odded Kotler (1967) pe care un 
succes întimplător i-a adus pe podiumul 


a cinematografului, invitaţie pe care Cine- 
laureaţilor. Poate cħe un debut fără ur- 


răi A mateca o lansează prin programarea retro- 
al speranței», aşa numesc autorii lui y Un francez la Hollywood 


spectivei premiilor Festivalului de la Cannes 
_acest «nuovo cinema» (Antonio Das 


Cristina CORCIOVESCU 
Mortes de Glauber Rocha) 


într-un spital de boli nervoase, alături de 
Claudette Colibert, doctoriță, trăieşte com- 
licate și complexe situații psihologice. 
n Lumină de gaz (1944),el e nu numai 
doctor în, dar și profesor de nebunie. 
Cu o cunoaștere, cu o abilitate diabolică, 
e! o face încet, ştiinţific, pe Ingrid Bergman, 
să-și piardă minţile, să devină, din bună 
zdravănă, medical dementă! 

Tot în ordinea particularităţilor, semna- 
läm filmul Poarta de aur, unde eroul e un 
român, cavaler de industrie, pre nume 
Iscovescu, avind ca victimă pe Olivia de 
Havilland. În cursul a aproape 60 de ani de 
carieră, el a avut ca partenere pe cele mai 
celebre vedete: Garbo, Marlene Dietrich, 
Joan Fontaine, Danielle Darrieux, lrene 
Dune, Claudette Colbert, Ingrid Bergman, 
Jean Parker, Bette Davis, Falconetti, Harry 
Baur, Rita Hayward, Barbara Stanwich, 
Olivia de Havilland, Vittorio De Sica. 

Arhiva noastră posedă 14 filme unde ele 
protagonist: Liliom (1933), Bătălia (1934), 
Caravana (1934), Contesa Walevska 
(1937), Poarta de aur (1941), Veninul 
(1937), Manhattan (1942), Flesh and Fan- 
tasy (1943), Tessa, Constant Nymph 
(1943), Din nou împreună (1944), Lu- 
mina de gaz (1944), Arcul de Triumi <ë 
(19000 The a ar: ELA scrisoare) Singurul actor 
í r par as cE : de cinema licențiat 

D.I. SUCHIANU „la Sorbona “ 


+ (în Contesa 
f Walevska — 1937) 
cu Greta Garbo) 


d a 


A murit anul trecut, la 80 de 
ani. A fost singurul actor de 
cinema cu cultură sorbonia- 
nă (licenţiat în litere la Sor- 
bona). Această cultură el o 
transmitea și altora. Aşa de 
mult se ocupa de cultura compatrioților, 
incita fondat în S.U.A. o societate intitulată 
French Research, adică «Cercetări fran- 
ceze». Tot în ordinea patriotică, amintesc 
că el a păstrat cu evlavie în grai, un enorm 
accent francez. Vorbea o englezească per- 
tectă fără cel mai mic accent francez, dar 
cind juca (atit teatru cit şi film) avea dina- 
dins un accent francez cit toate zilele. 
Şi asta, de altfel, plăcea publicului. A avu! 
cea mai catifelată voce din tot Hollywoodu! 

Cu ea s-a impus în primul său rol mai mă- 
ricel, ce al șoferului din Red Headed 
Wooman (Femeia cu părul roșu), cel mai 
bun film al lui Jean Harlow. 

Filmele care l-au impus pe Boyer în 
Franţa au fost La Bataille, după celebrul 
roman al lui Claude Farăse, regia Farkas, 
apoi L'Orage (sau Veninul) după Pierre 
Volt, regia Yv. Allâgret, cu Michâle Morgan.. 
în Statele Unite cu Caravana (1934) de 
E. Chareli, unde alături de Loretta Young 
şi Jean Parker, el este un chipeș voievod 
țigan nomad şi violonist. Filmu: care i-a 
catapultat definitiv a fost Private Worlds 
de La Cava (1935), unde dinsul, medic 


lume aflată la marginea dintre miracol 
şi necunoscut, în care rafinamentul 
iberic înveșmintează emoţionalitatea pri | 
mară a unei preistorii aruncată în plin 
secol XX, filmul trăiește experienţa unui 
spațiu și mentalități mult diferite de cele 
în care s-a format. «El nuovo cinema» 
reuşeşte să facă din cinematograf ex- 
presia unei alte civilizaţii decit cea 
occidentală. 

Avem în tată cinematograful unei lumi 
care încearcă lucid și trust să se înfăţi- 
şeze așa cum este. Realitatea exotică, 
şi prin aceasta superficială și înșelă- 
toare, este depășită în favoarea unei 
priviri «dinlăuntru». În aceste condiții, 
alternativa filmului politic vine aproape 
firesc ca singura modalitate logică 
de a face artă, adică acel fel de artă 
care să implice atit pe cei care o pro- 
duc cit și pe cei care o privesc și în- 
cearcă să o înțeleagă. Personajele sint 
mai puţin individualități, ctt simboluri şi 
tipuri, avem de-a face nu cu destine 
ci cu Destinul unei comunităţi, al une: 
istorii. Într-o societate aflată în plină 
fierbere, plină de contraste, cînd stră- 
lucitoare, cind obscure, în care individul 


i => 


Reintiinirea cu regizorul Ale- 
xandru Tatos — care a ecra- 
nizat pentru televiziune ro- 
manul lai Corneliu Leu, «Pre- 
tui dragostei, al credinței şi 
al urii», propunindu-ne la sfir- 
şitul lunii trecute filmul Casa 
dintre cimpuri — a constituit o bucurie ar- 
tistică. Poate că termenul «bucurie» nu este 
dintre cele mai fericit alese, filmul are o pro- 
blematică gravă, rosteşte nu numai ade- 
văruri plăcute ci şi «adevăruri neplăcute», 
pătrunde în zone etice de superior interes 
cetățenesc; nu se mulțumește cu investi- 
gații de suprafaţă, trece de crusta aparen- 
telor, încearcă să dea de urma unor neca- 
zuri morale şi sociale care mai stinjenesc 
încă — nu în filme, ci în viaţă — mersul 


_ nostru spre mai bine, spre mai frumos, 


spre mai binele și mai frumosul din noi 
înşine. Dar tocmai de aceea, bucuria rein- 
tilnirii cu regizorul Alexandru Tatos este 
mare, întreagă, pentru că filmul acesta de 
televiziune A reprezintă, fi confirmă inte- 
resul major pentru problematica actualită- 
ţii (manifestat în filmele sale pentru marile 
ecrane, Mere roșii şi Rătăcire), îi confir- 
mă pasiunea pentru adevăr, dezvoltatul 
simț civic, luciditatea, profesionalismul 


exemplar. Conflictul filmului Casa dintre | 


cimpuri nu este, poate, dintre cele mai 
originale: un tinăr inginer, capabil şi avin- 
tat, se înfruntă cu un preşedinte de coope- 
rativă agricolă nepriceput și retrograd, care 
și-a ciştigat însă o mare popularitate în 
comună (poate că nu întimplător a fost 
distribuit în acest rol tocmai... «nea Mă- 
rin»), date fiind însuşirile sale «de a lua 
ochii», de a-și ascunde nepriceperea și 
tarele de caracter sub masca unui com- 


Mii 


10n popescu gopo (25) 


POPA, Liviu, 
scenograf, 


"D-ale 


portament altruist și simpatic. Din înfrun- 
tarea asta nu ies scintei, dar se întimplă 
lucruri mult mai importante, cărora auto- 
rii știu să le sublinieze, fără ostentație, pon- 
derea socială: adevărul este, temporar, ră- 
nit omului capabil şi entuziast i se pune 
în circă povara unor scripte măsluite (cu... 
consecinţele de rigoare)... Tot temporar, 
fireşte... Dar filmul avertizează. Pentru ca 
accesul imposturii, al măsluirilor, al nepri- 
ceperii în contextul vieţii sociale să fie 
frinat, cum se spune, «din fașă». Pentru 
ca adevărurile celor capabili şi demni, cu 
gind şi faptă innoitoare, să nu fie nici o 
clipă periclitate. Cam aceasta ar fi miza 
filmului, și ea nu mi se pare deloc mică, 
deloc neimportantă, ba dimpotrivă. Dar 
Casa dintre cimpuri (nu ştiu de ce îmi 
vine mereu să-i spun «casa dintre gre- 
ieri», ca Tomozei) are incă multe clipe de 
frumos şi de adevăr. Are garanţia de fi- 
resc și de sinceritate a unui cuplu (să-i 
zicem actoricesc?) minunat, Tora Vasi- 
lescu şi Mircea Daneliuc: personajul unei 
fete simple, adică o tehniciană crescută la 
scoala unei vieţi cu «hai, pal» şi bibelouri, 
cu flori din plastic — chiar, ce culoare ori 
ti avut ele? — şi gesturi studiate, care 
descoperă, pe parcursul acţiunii, rosturile 
adevărate ale vieţii, care rostuieşte în casa 
dintre cimpuri temeliile trainice ale incre- 
derii în om, ale credinţei în dreptate, ale 
speranţei şi ale surisului bun; şi persona- 
jul tinărului inginer Radu, adică «omul care 
sfințește locul», chiar și atunci cind mă- 
nincă seminţe de dovleac, pentru că locu- 
rile se sfințesc cu mintea, cu forța de gind 
si de faptă, nu cu tămiie de vorbe mie- 
roase şi nici cu recamier-uri şi sertăraşe, 
omul care ştie ce vrea în viață şi care știe 
că viața noastră cea nouă, cea adevărată, 


POLANSKI, Roman 


B 


în apă, 


POPESCU, 
actriță. 


carnavalului, 


Ciulinii 


Bărăganului," 


(filme) 


relaţie ce se exclude 
şi se condiţionează 


"Orizontul 
pierdut, .." 


POPOVICI, 
Eugenia, 
actriţă, 


mare carieră 
cinematografică 
cu un cuțit 


(film inimitabil) 


cea trainică merge Inainte In ciuda impos- 


turii. Filmul mai are remarcabile creații ac- 
toricești, aceea a lui Mircea Diaconu, de 
pildă, care portretizează cu farmec inega- 
labi o lichea prin care se vede totul, ca la 
radiografie, acelea ale lui Amza Pellea și 
Corado Negreanu, fiecare în felul lui con- 
vingător, ale lui Dorel Vişan (un miliţian... 

simpatic) şi Mihai Pălădescu (un Grigore 
care ştie ce nu ştiu chiar toți, că fără arme 
nu se poate ciştiga o bătălie...). Filmul mai 
are seva de firesc a replicilor «de plan doi». 
care întrețin permanent senzația de viaţă, 
mai are cite un cățeluş de porțelan sau 
cite un «l-am văzut la crişma Stanii», o 
savuroasă repetiție de teatru la «Piatra din 
casă» şi un zbor de călușei, cite un semnal 
liric (de un tip special, anti-pseudo-poetic) 
şi cite un semnal avertizant, grav, ca un 
ceas deșteptător, în miez de noapte. Din- 
colo de toți şi de toate îl simţim pe Alexan- 
dru Tatos, îi simţim pulsul, pasiunea pen- 
tru adevăr, gindul matur şi responsabil. Ar 


e Deşertul tătarilor (Valerio Zurii- 


ni, 1977). O zguduitoare parabolă lite- 
rară (romanul omonim al lui Dino Buzza- 
ti), exemplar «tradusă» filmic. Adică 
urmind întocmai trama cărții, adică ne- 
vrind altceva decit a transpune în ima- 

gini ceea ce ochiul a văzut pină atunci 
sub formă de literă tipărită. Din fericire, 
filmul «sare» peste tentaţia acestei sim- 
ple echivalențe, încercind și izbutind 
nu o dată să arate şi ceea ce poate 
vedea ochiul minţii în această bizară, 
neliniștitoare poveste. Fără a fi o capo- 
doperă, pelicula «aterizează» foarte 
exact la punct fix, la punctele fixe mai 
bine-zis, acolo unde, uneori, «parașuta» 
nici unei idei şi a nici unei sfişieri in- 
terioare nu mai poate fi de folos; acolo' 
unde cuvintul «deşert» trebuie luat şi 
altfel decit în accepţia sa geografică; 
acolo unde înttinirea mai multor oameni 
nu înseamnă întiinirea a tot atitea luci- 
dități; acolo unde aterizarea pe pămînt, 
oricit de lină, poate fractura picioarele; 
acolo unde plină şi minţile însele 
pot fi fracturate; acolo unde expresia 
«regulament de ordine interioară» se 
referă doar la interiorul unei fortărețe, 


“nu şi la acela al unui om. Acolo... 


Acolo — unde? Nu acest lucru e impor- 
tant, cit timp — cum spuneam — ne 
aflăm în fața unei parabole. Deșertul 
tătarilor mi se pare evenimentul cine- 
matografic al ultimelor săptămini în 
programul de filme prezentat pe micul 
ecran. El poate să placă sau nu, dar 
cred că nimeni nu poate nega faptul 
că aici «toșnesc» citeva idei ce pot duce 
un om pină la acea stare, nu întotdea- 
una comodă, dar mereu fertilă numită 
căderea pe ginduri. 

© Două săptămini în alt oraş (Vin- 
cente Minnelii, 1962). Kirk ep aa 
Charisse, Edward G. Robinson, Claire 
Trevor şi alţii, oameni avind cinemato- ` 
graful în singe, într-un film despre lu- 


film cu subiect înctlcit, 
greu de dezlegat, 

(stil specific unor filme 
chiar nepoliţiste) 


POPESCU, 


Constantin, 
regizor, 


forţă latentă- ce 


POLIGLOT, 
care vorbeşte mai 


mai fi de spus multe, poate că nu numai... 
de bine, dar mă opresc aici, cu o ultimă 
constatare: acţiunea Casei dintre cimpuri 
se destăşoară tocmai cind la un televizor 
din acest simplu şi adevărat film de televi- 
ziune se anunţă cu pompă o nouă premie- 
ră cinematografică românească a marilor 
ecrane, un film — nici nu se putea altfel- 
«emoţionant, captivant şi duios»... 


Călin CĂLIMAN 


Scenarist Corneliu Leu. Regia: Alexandru Tals 
Imaginea: Nicu Stan. Decoruri: Dorina Sartan. 
Costume: irina Katz. Muzica: Lucian Meţianu. 
rece Horea Murgu. Montajul: Yolanda Min- 
tulescu. 

Cu: Amza Pellea, Mircea Daneliuc, Tora Vasi- 
escu, Mircea Diaconu, Corado Negreanu, Dorel 
Vişan și alții. 

Producător delegat: Nadina Boiculesei. Direc- 
tor fiim: Sideriu Aurian. Filim realizat de Tele- 
viziunea română în Studiourile Centrului de 
producție cinematografică «Bucureşti». 


mea filmului. Ce greu este să-ți joci 
viața de actor. Ciudat... 

@ Ride Vaquero (Stephen Ames, 
1952). Şi aici găsim multă «lume bună»: 
Ava Gardner, Robert Taylor, Anthony 
Quinn. Ceea ce nu înseamnă că nu ne 
aflăm în prezența unui film destul de 
oarecare. Plăcut la vedere, dar oarecare. 

@ Rembrandt (Alexander Korda, 
1936). Exemplu tipic de operă trăind 
aproape exclusiv datorită protagonistu- 
lui — Charles Laughton, în cazul de 
față. Inchipuiţi-vă ce se întimpla dacă 
filmul mă avea pe mine în rolul princi- 
pal Asta ca să ne mai  descrețim puțin 
frunţile. 

© Comoara rechinilor (Cornel Wil- 
de, 1974). Divertisment cu rechini, ori- 
cit de paradoxală ar părea această sin- 
tagmă 


© Surpriză ia Yonkers (Joseph An- 
thony, 1964). Un cuplu irezistibil (şi 
cumva insolit) — Shirley MacLaine şi 
Anthony Perkins — într-o peliculă ba- 
nală (artisticeşte vorbind), dar «hazoa- 
să», dacă pot să mă exprim aşa. 

s Biocada (Mihail Erşov, 1975). Isto- 
ria văzută de aproape, atit de aproape, 
încit poate cutremura și acum. Epo- 
peea dramatică a unui oraș şi a unul 
popor. Film de largă respiraţie epică, 
fapte imposibil de uitat, o idee cheie: 
omul nu poate fi aneantizat de neom. 

© Mindrie udecată (Robert Z. 
Leonard, 1940). larăși și iarăşi actori de 
excepţie, în stare de a te face «orb» 
la banalitatea estetică a peliculei. Nu- 
mele lor, de data aceasta: Laurence Oli- 
vier, Maureen O'Sullivan, Greer Garson. 

© Cintec de dragoste (Clarence 


Brown, 1947). Schumann, Liszt, Brahms, 
Clara Schumann și alții — iată tot atiția 
oameni serioşi care ne stirnesc în a- 
ceastă melodramă zimbete cind voioa- 
se, cînd stinjenite, depinde cum vrea să 
ne «lucreze» filmul. 


4 Aurei BĂDESCU 


textelor şi 
| desenelor dir 


nu se manifestă 
în acţiune, 


"Răsună valea" 
(film) - 


spadasin al condeiului 
excelent scenarist, 


cronica animației 
ac Da e e DT PESE T 


„Blindeţe 
și prejudecată 


Cu greu ne-am obişnuit 
j ca filmul de animaţie 
sâ-și abandoneze une- 
| ori ritmul jucăuș sau ga- 
leria de nostime perso- 
naje pentru a se dedica 
unor probleme serioase, Acceptind 
alt registru decit al seninei veselii, 
am văzut cum animatorii noştri s-au 
consacrat temei ecologice (lon Po- 
pescu Gopo), istorice (lon Truică) sau 
meditației filozofice (Adrian Petrin- 
genaru). Puţini s-au așteptat însă ca 
genul comicelor metamorfoze să dis- 
cute o problemă atit de spinoasă ca 
aceea a condiției femeii. 
Consecventă preocupărilor sale, Lumi- 
nița Cazacu a făcut din Penelopa — 
personaj întruchipind feminitatea blin- 
dă şi răbdătoare, constanţa Iubirii şi 
armonia casnică — deci din emblema- 
tica eroină, protagonista unui serial 
ce glosează mai mult sau mai puțin 
polemic pe marginea amintitei teme. 

Ignorind disprețuitorul epitet «femi- 
nistă», adresat de unele comentarii 
orale sau tipărite, regizoarea și-a pre- 
lungit demonstraţia începută în Con- 
diția Penelopei prin filmele După 
amiezele Penelopei și Penelopa și 
cele nouă muze, pregătind acum un 
nou episod, Dacă Penelopa s-ar 
certa cu Ulişii. Decorul din corăbii, 
temple și capiteluri înlesnesc în aceste 
pelicule circulația unor idei despre 
femeia epocii noastre trepidante, per- 
sonaj sfișiat între datorie şi pasiune, 
de alegere între planşetă și coafor, 
între televizor și cratiţă, între şedinţă 
și clar de lună. Mai toate aspectele 
crizei de timp a femeii moderne sint 
enunțate în filmele Luminiței Cazacu 
pe un ton umoristic nelipsit de o undă 
de amărăciune. Elementul amărui este 
furnizat mai ales de comentariul sem- 
nat în primele două titluri de Sanda 
Faur, iar în Penelopa și cele nouă 
muze de Nina Cassian. Spiritualele 
cuvinte ce însoțesc imaginile au un 
efect deopotrivă benefic și dezavanta- 
jos. Pe de o parte, inteligența îinglobării 
referinței culturale innobilează dis- 
cursul umoristic, dar pe de alta, gagul 
vizual este văduvit de fluență. Salva- 
toare este ideea citirii acestui comen- 
tariu de voci bărbătești, deci neparti- 
zane, și mai ales alegerea actorilor 
cărora li s-a încredințat Puţini ar fi 
reușit să frazeze atit de sublim insi- 
nuant ca neuitatul Toma Caragiu sau 
să comunice atitea subtexte ca Octa- 
vian Cotescu. Binecunoscutele as- 
pecte din viața femeii suprasolicitate 
şi prea puțin menajate sint transfigu- 
rate in metaforă comică întemeiată 
pe anacronism. Antica Penelopă dra- 
pată de falduri folosește aspiratorul, 
Calul Troian are multe din însușirile 
autobuzelor cu numărul 31, iar băr- 
baţii cu espadrile vorbesc pasionat 
despre fotbal. Născocind gaguri de 
acest tip, regizoarea incepe să acorde 
umorului o mai mare expresivitate 
vizuală, 

Intuind necesitatea concentrării asu- 
pra desenului, ea nu se lipsește cu 
totul de ajutorul cuvîntului în filmul 
pe care îl pregăteşte acum. Comenta- 
riul va fi înlocuit de inserturi amintind 
filmul mut, efectele comice vizind une- 
ori moda «retro». Ar fi de dorit ca 
noua formulă să nuanţțeze și ideile 
temei, Observațiile critice din primele 
filme sint prea constatativ formulate, 
ironia apare adeseori prea amabilă, 
Condiţia femeii este bineînțeles o pro- 
blemă serioasă, dar cred că nimeni nu 
se impotrivește ca ea să fie discutată 
În registrul umoristic Atitudinea ex- 
primată in aceste filme cere ajutorul 
unei metafore de mai mare vigoare 
polemică și satirică. Luminiţa Cazacu 
nu și-a dovedit prin acest serial numai 
personalitatea stilului, ci ironizind deo- 
potrivă cusururile bărbaților și femeilor 
lipsa de prejudecăţi feministe. Mersul 
Inainte pe această cale mai are de 
rezolvat doar o problemă de intensi- 
tate. 

Dana DUMA 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


Filmul românesc 
Între oglinzi paralele 


0 «Fiecare secvență este o petală din 
viaţă, din uritul, frumosul şi mediocrul ei 
Personajele sint deplin conturate, jocul este 
realist, sensibil, adecvat cadrului, mesaju- 
lui. Decorurile, lumina, muzica curg plin... 
Superlativele ar părea seci pentru acest 
poem». (lone! Teahă, Bu/. Armata Roşie 
23—25, Arad) 

e «Un film bun, ba poate că ar fi fost un 
film extraordinar dacă, în final, n-ar îi dat — 
vorba românului — «cu mămăliga în geam».. 
Ce pot spune despre imaginea lui Că- 
lin Ghibu decit că e extraordinară...? Între 
oglinzi paralele e un film de referință, un 
film de zile mari, un film pentru spectatorii 
loiali ai celei de a 7-a arte, un film bun, dar — 
atenţie! — nu un film pentru televiziune...» 
(Vasile Birsan — Aleea Străduinței 9, BI. 
D-3, sc. 3, ap. 39, București) 

@ «Romanul lui Camil Petrescu e în primul 
rînd o dramă psihologică. Ce e filmul? Un 
amestet de situaţii imagistice din care 
cine nu a citit romanul iese absolut ne- 
lămurit, iar cine l-a citit iese indignat. Că 
are anume imagini interesante, cum zicea 
cineva, la ce bun dacă acestea nu fac corp 
comun cu drama propriu-zisă? Multă vorbă- 
rie care nu demonstrează mai nimic, mult 
zgomot într-o coloană sonoră prost rea- 
lizată, Cînd o să înveţe cu adevărat regizorii 
noștri că literatura e una și filmul alta? 
Şi că o adaptare după o mare operă literară 
trebuie făcută cu artă cinematografică? 
Cind o să înveţe regizorii noștri, la cursurile 
IATC-ului, cum se face un scenariu de 
ri (F. Palaloga — str. Bradului 17, 
ași). 

e «..Acest tiim al regizorului Mircea 
Veroiu nu este tăcut după Camil Petrescu, 
ci după ureche... În generic putea să apară 
scris în caractere clare un micro-rezumat 
al romanului «Ultima noapte...» precum și 
a celorlalte surse de informare a autorului 
scenariului, pentru a ne familiariza puțin 
memoria şi-a ne reaminti cam ce-a scris 
Camil Petrescu, lectură pe care noi am 
efectuat-o în anii de studii şi despre care 
avem impresia noastră fixă şi bine con- 
solidată (cu cît e mai fixă cu atit e mai sigură), 
atit prin virstă cit şi prin faptul că, dacă nu 
ne pricepem noi, cine să se priceapă și 
implicit să priceapă ceva din acest film? 
Camil Petrescu scrie în «Patul lui Procust» 
că ce-l interesează mai mult este ambianța, 
atmostera, cadrul, iar filmul lui Veroiu, 
deși are atmosteră, ea este altă atmosteră 
decit cea a lui Camil Petrescu...» (Lena 
Manole — București. N.R.: De ce nu vă 
daţi adresa?) 

© «Veroiu atirmă că filmul său este in- 
spirat din opera lui Camil Petrescu. Nu. 
fiorul camilpetrescian n-a fost descoperit. 
totu! e intenţie, intenţie lăudabilă desigur. 
cind Veroiu imortalizează cinematogratio 
cîteva destine romanești, grație unor acton 
de primă mărime, cînd Călin Ghibu dă o 
lecție de operatorie — rareori am văzut o 
mai mare mobilitate a imaginii... Numai că 
«tocmai acum, tocmai acum» (cum a 
spune Nichita Stănescu) tocmai atunc: 
cind reverberația împlinirii apare în citeva 
secvențe, Veroiu împinge accentul pe un 
plan subsidiar universului lui Camil Pe- 
trescu.» (prot. Alexandru Jurcan, com. 
Ciucea — jud. Cluj). 

@ «iubesc mult romanul lui Camil Pe- 
trescu, și in special pe acest erou, Ştetan 
Ghiorghidiu. Cred că acest personaj ar 
ti avut multe de transmis tineretului de azi. 
dacă lon Caramitru, foarte bine ales, ar 
ți fost şi bine condus de către regizor. 
Cît timp va mai trebui să treacă, cîtă peliculă 
se va mai irosi, pentru ca regizorii noştri să 
înțeleagă că ideile pe care vor să ni le im- 


cinema 


Anul XVII (197) 


Bucureşti 
Mai 1979 


Ecaterina Oproiu 


pună prin filmul lor, nu trebuie puse în gura 
actorului, nu trebuie trimbiţate peste tot, în 
orice situaţie? Multe filme ale noastre arată 
ca nişte cadre separate, rupte unul de altul, 
filmul fiind, de fapt, nişte frinturi puse cap 
la cap, în care actori debitează tot timpul 
idei, lecţii, fac filozofie. Cred că în curind 
aceşti foarte buni actori pe care-i avem, se 
vor califica la locul de muncă (platoul de 
filmare), devenind, fără voia lor, desigur. 
specialişti în filozofie...» (M. Liviu, eco- 
nomist — București) 

9 «Asemeni majorităţii filmelor lui Mircea 
Veroiu, ecranizarea sa după Cami! Petrescu 
este o realizare de certă valoare stilistică. 

i, tot ca cele mai multe dintre filmele sale. 
ntre oglinzi paralele se distinge printr-o 
vizibilă stingăcie a elaborării dramatice.» 
(M.S. Columbeanu — Bd. Păcii nr, 116— 
126, Bucureşti) 


Pentru cei care S-ar mira că in acest număr 
nu găsesc «Scrisoarea lunii», iat-o pe a 
ceasta, care deschide dosarul filmului lui 
Timotei Ursu, cu certe calități ie opinie pentru 
a-i ține locul, fie şi aici: 

@ «Cine s-a dus la filmul Al patrulea 
stol cu intenţia de a face analogii cu piesa 
lui Sebastian, a pornit-o de la început pe-un 
drum greşit care-l va arunca din eroare în 
eroare, împiedicind o justă apreciere. Nu 
vreau să exagerez căzind într-o extremă 
sau alta. De aceea n-am să spun «este un 
film extraordinar», nici «este un fiasco». 
ci doar «este un film». S-a spus despre 
regizor că se lasă furat de joc. Tocmai aici, 
cred eu, este cheia acestui film. Îmi place 
mult Sebastian, însă cred că el este cel 
care s-a lăsat furat de joc. Timotei Ursu 
reuşeşte să-l recreeze, lărgindu-i sfera. 
îmbogățindu-! cu noi semnificaţii. În genera! 
filmul românesc a ciştigat mult în ultima 
vreme. Cred că ci ce-i lipsește insă e 
un mai mare curaj. Recunosc legătura 
de netăgăduit a filmillui cu literatura. Mi 
se pare însă copilăresc să fugi de tine 
însuți. Ştiu că ne regăsim adesea în operele 
literare. Nu există totuși nimeni care să 
îndrăznească (lăsînd la o parte prejudecățile 
literare) a porni un film «de la zero»? Cind 
filmele noastre vor lăsa la o parte toiagul 
solid și comod al literaturii, atunci, cred eu, 
vor fi ele însele» (Daniela Bondoc — 
str. Paleologu nr. 5 A, București). 

@ «Filmul acesta reușește să mai iasă din 
tipare, să aducă noul, adică o măsură de 
imprevizibilitate. Şi dacă aceasta este cali- 
tatea principală, mă simt obligat (şi regret, 
pentru a cita oară?) să folosesc pluralul 
pentru ceea ce în film există la plurat 
păcatele profesionale. «Păcatele» sint de 
această dată, filmice... Cadrele sint mult 
prea căutate în culoare și desen. Ele fac 
un film în film... Operatorii români, şi ai 
filmului în cauză, se cuvin apreciaţi pentru 
virtuozitățile tehnice şi plastice. Dar ei se 
cuvin și admonestaţi pentru lipsa de ştiinţă 
a măsurii în economia unui film. Regia și 
montajul își au părţile lor de vină, dar, cu 
siguranţă, sint incitate de arta pentru artă 
practicată de operatori. Un anume pitoresc 
a fost căutat cu atita ardoare încit, găsit, el 
a devenit prețiozitate. Multe, nepermis de 
multe replici se rostesc într-o vădită in- 
comoditate față de spațiu»... (Traian A- 


petrei — Bd. Armata Poporului nr. 1—3. 
București). 

@ «Pentru mine e al patrulea film bun 
al acestui an, poate cel mai bun și asta-i 
un progres, căci înainte aveam parcă la 
trei luni unul bun — acum, în fiecare lună, 
unul: Din nou împreună, Viad Țepeș, 
Între oglinzi paralele. Nu pot să-i acord 
note sau aplauze. M-aş îndepărta de el. 
Filmul acesta trebuie păstrat în suflet». 
(lonei Teahă — Arad) 

9 «Foarte bune replicile. Pline de umor, 
deloc lungi sau plictisitoare. Imaginea filmu- 
lui a fost extraordinară. Singurul lucru 
supărător din film: fragmentarea lui (pro- 
blemă de montaj) prin acele imagini cu 
valurile mării ce se tot sparg sau cu zborul 
pescărușilor care prea erau acelaşi». (Mi 
lena C. — Baia Mare) 

9 «Cu acest tilm, Timotei Ursu deza- 
măgește. Extrapolările lui, dincolo de baza 
literară a filmului, nu aduc originalitate, ci 
banal şi mediocritate. Notă aparte, imaginea ` 
— uneori superbă — şi Violeta Andrei, 
mereu o surpriză plăcută». (Filip Ralu — 
Bd. N. Titulescu nr. 92, Bucureşti) 

e «Timotei Ursu a trecut de la un sep- 
tembrie gri la un septembrie ruginiu. Aş 
spune la un film mai bun decit primul». 
(Mariana Munteanu — str. 77 Octombrie 
nr. 28, Baia Mare) 

e «Totuși, ultima parte, așa transtigurată 
cum e, Într-un happy-end care nu convinge 
pe nimeni, aduce și ceva de mare valoare: 
personajul lui Dan. Interpretarea lui Mircea 
Daneliuc e memorabilă: realismul întregii 
compoziţii îl recomandă ca pe un mare 
actor». (M.S. Columbeanu — Bucureşti). 


Am zimbit la 
Obsedantul Faiconetti 


e «Cel mai îndrăgit personaj al serialu- 
lui «Om bogat, om sărac» a fost, pentru 
mine, Falconetti. Ştiu că mulți nu prea il 
au pe plac, pe motivul că este un personaj 
negativ, si totuși are un sol foarte im- 
portant în ftim, Fâră prezența lui in hecare 
episod, filmul ar fi fost lipsit de acţiune. 
Alţii susțin, pur și simplu, că nu joacă bine. 
Eu am părerea că a jucat cel mai bine. Mai 
bine chiar decit Rudy, Wesley şi Billy. 
Este un actor excelent. atit ca talent cit și 
ca fizic: înalt, voinic, puternic...» (Viroi 
lordan, str. Metalurgiei nr. 17 — București) 

Oe «Părerea mea: Falconetti și-a atras 
de partea sa o ură imensă dar să nu uităm 
că a avut un rol greu, de care s-a achitat 
magistral» (Cristi Dumitru, str. Cavaleru- 
lui nr. 168 — Piteşti) 

Trebuie să mai speciticăm că — spre 
uimirea noastră amuzată — am remarcat, 
în «cererea de totogratii» trimisă nouă de 
un grup de fete de la Liceul sanitar din 
Bacău (in numele cărora semnează Ceză- 
rica Gălușcă), că Falconetti este cerut în 
egală măsură (8 bucăţi) ca şi Rudy, Tom, 
Billy şi Wesley... Numai asta n-o mai cre- 
deam! Ne vedem însă încă o dată siliți să 
anunțăm că nu trimitem pozele (și nici adre- 
sele) nici unor actori români sau străin.. 


Rubrica «Spectatori. nu 
titi numai spectatori» 
esie realizală de Radu COSAȘU 


Pentru o și mai bună certificare a autenticității scrisorilor pri- 
mite, pentru a stimula spiritul de răspundere al celor ce ne scriu, 
pentru a reduce cît mai mult gradul de anonimat care ispiteşte încă 
pe mulți, reamintim cititorilor noștri că nu vom mai publica în 
viitor decit acele scrisori care au alături de numele coresponden- 


tului și adresa sa exactă. 


Coperta ! 


Lucia Mara şi lon Besoiu, doi exce- 
lenți actori pe care am vrea să-i vedem 
cît mai des şi pe marele ecran. 


Fotografie de Emanuel! TÂ NJALA 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Depariamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 


Prezentarea artistică: 
Joana Moise 


Anamaria Smigelschi 


E 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Dafa Vultur, 
Franz Liszt 

şi Nicu Vernescu 
sau dragostea 

şi ale ei căi 
necunoscute 
(Gabriela Cuc, 
Marcel lureș, 
Gelu Niţu) 


Vis de ianuarie 


Mărturisesc, aşteptam — şi 

cred că n-am fost singură în 

aşteptare — cu un mare in- 

Inema teres dublat de o speranță 
corespunzătoare, intrarea ti- 

| nărului regizor Nicolae Opri- 

tescu în arena filmului de 

lung-metraj. Dacă speranța obişnuieşte să 
funcţioneze nu numai în absența dar uneori 
chiar împotriva explicaţiilor logice, intere- 
sul se cere justificat. În cazul nostru, chiar 
este. Nicolae Opriţescu este un tinăr re- 
gizor cu o soartă specială. Absolvent al 
IATC-ului în 1969, redevine student în 
1970, în Franța, mai exact la Paris, şi mai 
exact, la IDHEC. În primul rind era deci 
interesant de aflat, ce rezultate poate da o 
dublă şcolire în regia de film. Ceea ce se 
simţea din scris sau din scrisul cu aparatul 
de filmat de 16 mm. pentru televiziune — 
interviurile luate unor celebri regizori fran- 
cezi — era prospețime, minte ageră, talent 
de cineast, meserie de reporter, știință de 
a scormoni cu vorba sau cu aparatul de 
filmat sau cu amindouă, personalitatea 
interlocutorului. Un scurt metraj despre 
festivalul de la Cannes — 1973 numit Vină- 
toarea de lei și mai apoi filmul de televi- 
ziune, Nadia Comăneci, nașterea unui 
miracol (cuceritor a două premii, al publi- 
cului la Monte Carlo, al Asociaţiei cineaşti- 
lor în țară), făceau să crească gradul de 
interes dar și de incredere față de tinărul 
regizor, o incredere care «trăgea» spre spe 
ranță. Aşteptarea debutului în filmul de 
lung-metraj căpăta acoperire. Dar şi un 
dram de periclitate. Nicolae Opriţescu Ince- 
pea să semene prea bine cu un «pom lău- 
dat», iar soarta pomilor lăudaţi, se ştie, nu 
este dintre cele mai fericite. În fața lor sı 
naşte lăcomia, fiecare înştacă sacul cel mai 
mare, iar dacă el, sacul, nu se umple, de 
vină e, fireşte, numai pomul. Cazul nostru. 
Ce să facem? Asta e: Vis de ianuarie 
nu umple sacul, iar de vină pare să fie numai 
el, Nicolae Opriţescu. Spun pare și sub- 
liniez pare, pentru că la această «părere» 
va trebui să ne întoarcem la un moment 
dat. Și-acum să ieşim din proverbe şi să 
intrăm în verbe. Ce face tînărul regizor pus, 
în sfirșit, în situaţia de a debuta? El primește 
în primul rînd un scenariu. Un scenariu în 
care este vorba despre: Bălcescu, despre 
pregătirea revoluției din 1848, despre dom- 
nia urttă a lui Mihail Sturza și împotrivirea 
tinerilor pașoptiști — pe scurt despre seco- 
lul trecut cu trei zeci de ani peste sută, 
prins într-un moment pe cit de frămintat pe 
atit de romantic. Sigur, totul este țesut pe 
firul unei povești de iubire — o imposibilă 
poveste de iubire, ca toate iubirile mari, 
nu-i aşa? — cu atit mai imposibilă cu cit 
este dublă. O duducuţă frumoasă, fiică de 
clucer şi el revoluționar, promisă cu sufle- 
tul unui tinăr — și el revoluționar — dar 
cucerită pe un timp scurt — timpul unui 
vis de ianuarie — de farmecul binecunoscut 
ca irezistibil al marelui compozitor și — 
cuceritor — Franz Liszt. Scenariul Andei 
Boldur nu abuzează — deci nici nu uzează — 
ci doar folosește filonul şi fiorul dragostei, 
ca fir conducător într-o seamă de eveni- 
mente cunoscute drept grave. Documentat, 
și bine sprijinit pe datele istorice, scenariul 
pune atmosfera poetică în slujba con- 
textului social-politic şi transformă acel 
context în cadru ideal pentru romantica 
poveste de dragoste și luptă, şi una și alta 
patetice și patetic condiţionate de vre- 
muri. Vremuri care se cereau bine cunos- 
cute și bine înțelese nu numai de către 
scenaristă dar şi de către regizor. Cunoaş- 


de înțelegere a ceva ce nu-i este «la înde- 
mină», apare ca o chinuitoare muncă de 
restaurare a unei fresce care nu-şi regă- 
seşte culorile. Începind cu ceea ce trebuia 
să fie scurtă dar pregnantă prezenţă a 
Bălcescului (aici foarte departe, nu numai 
de portretul spiritual, dar şi de cel fizic), 
trecînd prin tabloul asupritorilor în cap cu 
domnitorul Sturza (mai degrabă penibil 
decit odios), trecind prin «tabloul» pa- 
şoptiștilor, membri a! «Asociaţiei patrioți- 
lor» şi stirşind cu «tabloul» asupriţilor — 
nici el realizat, în ciuda unui apel călduros la 
figurația locală, cu rezultate bune în ce 
priveşte fizionomiile, dar mai puţin bune pe 
linia a ceea ce trebuia să exprime şi să re- 
prezinte ele — totul se aşază sub semnul 
obsesiei de a reprezenta fiecare categorie 
socială, «ca la carte». Lucrurile stau mai 
bine în tabăra tinerilor şi aici există chiar o 
surpriză: tinărul actor Gelu Niţu, şi el la 
debut, în rolul Nicu Vernescu, personaj 
dificil, amestec de romantism și fanatism 
revoluționar, de forţă și vulnerabilitate, de 
adolescenţă întirziată şi maturitate precoce, 
înțeles și comunicat de actor cu farmec 
şi precizie. Pe aceeași linie de înţelegere 
a personajului, dar ușor stinjenită de un 
mic adaos de slăbiciune pe care regizo- 
rul l-a considerat probabil umanizant, Ta- 
mara Creţulescu în rolul Hermionei Asachi 
Bine îndrumată regizoral, dar numai pină 
la un punct — punctul acela numindu-se o 


Pe fundalul evenimentelor fierbinți 
pregătitoare ale revoluţiei de la 1848, 
o romantică poveste de dragoste 
tulburată pentru scurt timp, 
timpul unui «vis de ianuarie», 
de cuceritoarea personalitate numită 
Franz Liszt 


terea, se ştie, are două căi de acces: trăi- 
rea directă — ceea ce nu e cazul — sau in- 
formarea, documentarea serioasă, solidă, 
decantată pină la esență. O asemenea docu- 
mentare însă presupune un interes inițial, 
aderenţa la temă. Contactul spiritual cu 
acea temă. Mirosirea — ca să evit un bar- 
barism — parfumului unei epoci, pînă la 
imbibare. Aderenţa scenaristei față de 
tema aleasă este vizibilă. Neaderenţa 
regizorului, de asemenea. Regizorul nu 
are acces — probabil din structură, şi asta 
nu e o crimă — la «parfumul secolului tre- 
cut». Romantismul revoluționar al tinerilor 
pașoptiști I stinjeneşte. Tabloul social- 
politic al epocii îl depășește. Așa încit, 
incercarea lui lucidă, rațională, de apropiere, 


«prea și pre-fabricată expresivitate» a pri- 
virilor, Gabriela Cuc, în rolul Dafinei. Inspi- 
rat distribuită, Rodica Tapalagă (dacă tot 
am intrat în distribuție), în rolul Anuţei 
Balş, deşi n-am înţeles de ce ea și numai ea 
trebuia să vorbească «dulşele» grai moldo- 
venesc. Fermecătoare — dar cit de putin 
exploatată, Tinca,Tamarei Buciuceanu. Im- 
presionantă prin simplitate, scurta pre- 
zență a lui Mihai Mereuţă în rolul lui Moş 
lon Roată. Pitorească, dacă nu prea pito- 
rească, apariția lui Tudor Gheorghe în 
chip de Barbu Lăutaru. Ceea ce nu reușește 
pe planul contextului social-politic, regizo- 
rul încearcă, şi uneori chiar reușește cu 
ucces, să suplinească pe firul dubiei po- 
vești de dragoste. ŞI aici reuşita este o 


În premieră: Falansterul. Scenariul: Florian Avramescu şi Nicolae 
Dragoş. Regia: Savel Stiopul. Cu Elena Albu şi Adrian Pintea. 
O producție a Casei de filme Unu. Director: Ion Bucheru 


performanță, pentru că ea se realizează 
în prezența unei erori de distribuţie. Mar- 
cel lureş (Franz Liszt) la concurenţă cu 
Gelu Niţu (Nicu Vernescu) în prea fru- 
moșii ochi ai Gabriele! Cuc (Dafina Vultur) 
devine o imposibilitate posibilă. Incredibil, 
dar această tripletă funcționează totuși! 
lubirea furtunoasă a iinărului şi frumosului 
Vernescu şi iubirea «fluturească» a prea 
obositului şi prea bogatului în grimase 
suferinde — Liszt, se așază cu adevărat în 
balanță în ochii Dafinei Vultur, Aici regi- 
zorul este la el acasă, aici înțelege limba, 
limbajul, semnele şi semniticaţiile, gestu- 
rile și privirile — măruntele gesturi și 
priviri trădătoare — aici nu mai trebuie să 
«muncească» întru obținerea adevărului, 
pentru că adevărul vine de la sine. Dragos- 
tea şi ale ei căi necunoscute i sint mai aproa- 
pe tinărului regizor decit «parfumul secolu- 
lui trecut înesența lui revoluționară», și 
nimic nu mi se pare mai firesc decit această 
apropiere. Dacă la capitolul distribuţie in-“ 
tuiția regizorală a funcţionat cu pauze de 
inspiraţie, în ce privește alegerea colabora- 
torilor apropiaţi, ea este perfectă. Deco- 
rurile semnate de arh. Traian Niţescu și 
Mircea Onişor diferențiază cu stil, mediile. 
Costumele Lidiei Luludis subliniază discret 
romantismul epocii. Muzica lui Lucian Me- 
tianu se insinuează subtil printre mini- 
recitalurile Liszt. Dar piesa de rezistență în 
tabăra colaboratorilor este fără îndoială 
operatorul Doru Mitran. Stăpin pe lumini, 
ca şi pe compoziția cadrului, el construiește 
cu acelaşi talent și pricepere atmosfera) 
intimă a unei scene de dragoste, atmosfera 
unui prim-plan, atmosfera unei săli de bal. 
Fără îndoială, Vis de ianuarie iși datorează 
realele momente de fior imaginii semnate 
cu atita apăsat talent de către Doru Mitran." 
Remarcabil finalul filmului — și aici,sigur, 
operator și regizor sînt deopotrivă «vino- 
vaţi» — fina! în care, tinărul Vernescu îşi 
primejduieşte libertatea pentru un dans cu 
«aleasa inimii», dans încheiat cu un gest 
splendid în gratuitatea lui  patetică: 
împrăștierea discursului lui Bălcescu, în 
chiar «groapa cu lei». Ei, dacă tot filmul ar 
fi stat măcar în preajma acelui moment de 
înfruntare şi contruntare adevărate! Dacă 
măcar jumătate... Dacă măcar... Dar nu, 
să nu lăsăm din preț. Nu cred că trebuie 
să lăsăm din preț. Un regizor, în stare să 
realizeze în primul său film o asemenea 
secvenţă, nu are nevoie să fie tratat cu 
mănuși. Mai mult, nu cred că trebuie să fie 
tratat cu mănuși. Aşa încit, să spunem ceea 
ce trebue spus de-a dreptul: e bine că 
Nicolae Opriţescu a debutat, în fine, în 
filmul de lung-metraj. Nu este bine că a 
debutat cu un film care nu i se potrivea 
structural. Şi acum a venit şi momentul să 
ne întoarcem la proverbe, la pom, la sac şi 
la «a cui îi e vina» că sacul nostru nu se 
umple cu Vis de ianuarie. Spuneam că 
vina pare să fie numai şi numai a regizoru- 
lui. Pare. Pentru că, dacă nu sintem în 
stare să oferim unui debutant șansa lui, 
atunci trebuie să impărțim vina. 


Eva SÎRBU 


Scenariul: Anda Boldur. Regia: Nicolae Opri- 
escu. Imagines: Doru Mitran. Decoruri: arh. 
Traian Niţescu și Mircea Onișor. Costume: Lidia 
Luiudis, Muzica: Lucian Meţianu. M Maria 
Neagu. Cu: Gabriela Cuc, Marcel lures, Nitu, 
Gelu Colceag, Rodica Tăpălagă, Teofil Viicu, Tamara 
Crețulescu, Tudor Gheorghe, Tamara Buciuceanu, 
Dumitru Onofrei, lon Viicu, Dionisie Vitcu, Andrei 
Finţi. 

Producţie a Casei de filme Cinci Director: 
Dumitru Fernoagă. Film realizat în studiourile 
Centrului de producție cinematografică 


Nr. 5 


Anul XVII(197) 


Revistă a Consiliului 


Csdturii si Educaţiei Socialiste 
Bucureşti — mai — 1979