Revista Cinema/1963 — 1979/1979/Cinema_1979-1666898837__pages1-50

$ 
> 
х 
3 
Е 
< 


Educatiei Socialiste 


Revistă a Consiliului 
rii şi 


Cultu 


A 


i in cuget 


ti 


-n sim 


„Уп 


66 


Iri ... 


t 


si 


Bucuresti —ianuarie 1979 


La început de lună ianuarie, un omagiu 
vibrant adus de întreg poporul nostru tova- 
rásei Elena Ceaușescu, la aniversarea 
zilei sale de naștere. Un omagiu adus vieţii 
de luptă și dăruire a unei personalități 
excepționale ce a întruchipat plenar în ființa 
sa virtuțile femeii române dintotdeauna, 
potenjate de valorile sccialismului, la victoria căruia și-a 
adus remarcabila sa contribuţie. 

Pentru îndelungata și rodnica activitate în mișcarea 
muncitorească revoluţionară, pentru exceptionala contri- 
butie la orientarea și dezvoltarea cercetării ştiinţifice din 
tara noastră si la afirmarea acesteia pe plan mondial, 
pentru neostenitul și pretiosul aport la transpunerea în 
faptă a politicii partidului şi statului de făurire a societății 
socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, tova- 
rásei Elena Ceausescu, membru al Comitetului Politic 
Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist 
Român, academician doctor inginer, i-a fost conferit la 
6 ianuarie prin decret prezidențial Ordinul «Steaua Re- 
publicii Socialiste România, clasa I». La solemnitatea 
desfășurată într-o atmosferă caldă, emoţionantă au parti- 
cipat tovarășul Nicolae Ceausescu, conducătorul parti- 
ди si statului, numerosi alti tovarăşi din conducerea 
de partid și de stat. 

Omagiul fierbinte al partidului, al poporului, este prile- 
juit și de aniversarea a peste 40 de ani de activitate revolu- 
tionará, desfăşurată de tovarășa Elena Ceausescu cu 
un devotament neprecupetit, cu o abnegatie exemplară, 
pentru victoria deplină a idealurilor de dreptate socială 
si națională ale poporului nostru. «Insusindu-vá din 
fragedă tinerețe ideile socialismului, — se spune т 
Scrisoarea Comitetului Politic Executiv al Comitetu- 
lui Central al P.C.R. adresată tovarășei Elena 
Ceausescu — ati participat la marile bătălii purtate de 
clasa muncitoare, a cărei fiică sinteti de masele 
largi populare impotriva exploatării burghezo-mo- 
sieresti, а fascismului si a războiului hitlerist, pentru 
democrație si socialism, ati contribuit activ ta lupta 
Partidului Comunist Român — in rindurile căruia 
v-aţi angajat ca tinără utecistă — oterind un remarca- 
bi! exemplu de militant comunist pentru libertatea și 
independența patriei». 

Paralel cu activitatea politică, tovarășa Elena 
Ceaușescu s-a dedicat unei prodigioase activități știin- 
tifice. Personalitate proeminentă a lumii științifice mon- 
diale, tovarása academician doctor inginer Elena 
Ceaușescu și-a adus o contribuție hotăritoare la dez- 
voltarea întregii munci de creaţie științifică din tara noas- 
tră si cu precădere în dezvoltarea unuia dintre cele mai 
importante sectoare ale economiei nationale. chimia — 
la creşterea eficienței cercetării și la integrarea organică 
a acesteia în procesul de producție. Pentru activitatea 


arbatorirea tovarásei 
Elena Ceausescu 


sa excepțională pe tărimul științei, pentru contribuţii si 
studii originale — o recentă lucrare «Cercetări asupra 
sintezei și caracterizării compușilor moleculari», 
apărută la Editura «Aimos» din Atena, s-a bucurat de 
un deosebit interes, fiind considerată o operă de refe- 
rintá In literatura de specialitate — pentru competența 
cu care conduce, Inca de la înființare, Institutul central 
de chimie (decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste 
si pentru a noua oară consecutiv deținător al primului 
loc în întrecerea socialistă) tovarășei Elena Ceausescu 
i-au fost conferite titlurile de doctor în științe, de membru 
al Academiei Republicii Socialiste România, cărora li 
s-au adăugat an de an, numeroase alte distincții, titluri 
de «Doctor Honoris Causa», de «membru de onoare» 
a prestigioase institute superioare si academii din întreaga 
lume. 

Odată cu înalta apreciere dată contribuției deosebit ae 
însemnate a tovarășei Elena Ceaușescu la promovarea 
şi înfăptuirea politicii interne si externe a Partidului Comu- 
nist Român, la propașirea României Socialiste, odată cu 
evidentierea aportului preţios In dezvoltarea științei ro- 
mâne, felicitărilor și urărilor adresate în cadrul solemn al 
zilei de 6 ianuarie li se adaugă numeroasele mesaje primite 
de la oameni ai muncii din toate colțurile țării, mărturii de 
profundă stimă si prețuire, de dragoste,admiratie și recu- 
nostintá față de exceptionala personalitate ştiinţifică si 
social politică a tovarásei Elena Ceausescu. 

«Programul adoptat de Congresul al Xl-lea, pri- 
vind fáurirea societatii socialiste multilateral dezvol- 
tate si inaintarea Romániei spre comunism deschide 
perspective minunate in fata intregului nostru po- 
por — a spus tovarása Elena Ceausescu in cuvintul 
sáu de ráspuns la scrisoarea Comitetului Politic 
Executiv al C.C. al P.C.R. Vreau sá và asigur, sti- 
mati tovarási, sá asigur Comitetul nostru Central, 
intregul partid cá si in continuare ma voi strádui 
să fac totul pentru a-mi aduce, împreună cu ceilalți 
tovarăși, contributia la înfăptuirea acestui măreț 
program, că voi munci întotdeauna cu abnegatie 
şi energie pentru înfăptuirea neabătută a politicii 
partidului — politică pe care o slujesc cu întreaga 
mea ființă din cei mai tineri ani ai vieții mele si care 
nu cunoaște (el mai înalt decit bunăstarea și ferici- 
rea poporului, libertatea și demnitatea națiunii noas- 
tre socialiste». 

Femeia-savant, femeia-luptátor, femeia-mamă, tova» 
газа de viață si de luptă a iubitului conducător al țării 
constituie un exemplu minunat pentru toate femeile din 
tara noastră, pentru toti cetățenii patriei,un exemplu de 
dăruire,de umanism, de contopire cu cele mai nobile 
idealuri ale poporului nostru. 


«CINEMA» 


«Un rol 
deosebit de important 
în mersul înainte 
al societăţii 
socialiste românești 
îl au 
dezvoltarea științei 
si tehnicii, 
cultivarea spiritului 
de creaţie propriu, 
a mindriei 
de a aduce 
LU 
contributie originalá 
pretioasá 
la progresul rapid 
al patriei noastre 
si la patrimoniul 
cunoasterii 

universale > 


Nicolae CEAUSESCU 


sarbatoare 


Sărbătorim la 24 ianuarie 1979, 120 de ani 
de la întiia zi a României moderne, ziua 
Unirii Principatelor Romane, «sub un sin- 
gur domn», intr-un singur stat. Visul Uni- 
rii, «intr-un cuget si o gindire» — cum 
susțineau participanții la marile adunări 
muntene și moldovene din 1859, manifes- 
tind «pentru Unirea Principatelor și numai pentru Unirea 
Principatelor» — este una din ideile cele mai adinci care 
au străbătut ființa acestui popor al nostru. Una dintre 
cele mai tenace, una dintre cele mai radicale în caracterul 
ei progresist. Nimic important nu s-a putut construi în 
istoria si cultura noastră fárá ideea de unire si neatirnare. 


Cuvintele tovarășului Nicolae Ceausescu: «Istoria, 
viața pun în evidență tot mai pregnant adevărul 
fundamental cá nu există în lume o forță în stare 
să împiedice popoarele să-și afirme ființa naţională» 
— aceste cuvinte fac parte din convingerile noastre cele 
mai intime si le-am învăţat prin lupte dureroase, după 
sacrificii enorme, pe un drum lung, admirabil exprimat 
de tovarășul Nicolae Ceaușescu în expunerea sa la 
Centenarul Independenţei: «Păstrind de 1а daci setea 
nestinsă de libertate, voința de a nu-și pleca fruntea 
sub jug străin, hotărirea de a rămine mereu el însuși, 
unic stăpin pe viata și soarta sa, și continuind spi- 
ritul rational, judecata și pasiunea creatoare a ro- 
manilor, poporul român, nou apărut pe lume, avea 
să împlinească într-o existență de aproape două 
milenii, un eroic, zbuciumat si măreț destin istoric, 
dezvoltindu-se continuu și afirmindu-se cu putere 
în rîndul popoarelor si, astăzi, al natiunilor lumii». 


In conştiinţa noastră se înscrie са un adevăr esențial 
faptul că dinamismul si consecventa cu care președintele 
României luptă pentru acest ideal al Unirii si neatirnării, 
au dat poporului nostru o statură morală incomparabilă, 
de neconfundat. România modernă nu a cunoscut ac- 
tivitate mai prodigioasă ca aceea a Președintelui ei în 
realizarea acestei uniri a întregului popor, «în cuget și 
în simtiri», cintatá în imnurile ei vechi de luptă si libertate. 


Zi de zi, cu o tenacitate extraordinară, cunoscută de toti 
cei care trăiesc și făuresc istoria acestei lumi, secretarul 
general al Partidului nostru a izbutit să dea Unirii întruchi- 
parea reală, concretă a unui popor ce-și măsoară demni- 
tatea în forța cu care-și apără independența de naţiune 
liberă, stăpină pe soarta sa. Neatirnarea — acea idee 
de foc a făuritorilor Unirii în urmă cu 120 de ani — este 
azi o caracteristică a poziției României în lumea inter- 
panona, respectată si pretuitá în toate forurile natiu- 
nilor. 


Aniversarea de la 24 ianuarie este o sărbătoare de su- 
flet a filmului nostru. Tema unirii este una dintre cele mai 


uarie, 
de suflet 


intime idei care au impulsionat realizări majore ale cine- 
matografiei românești, de la асе! Tudor de început a! 
filei, la Mihai Viteazul, de la Dacii la Buzduganul 
cu trei peceti si Pentru Patrie, pentru a numi doar 
citeva din operele ce se anunță durabile. Chiar dacă pina 
azi nu s-a produs un film consacrat legendarei figuri a 
lui Vodă Cuza — avem toate motivele să spunem că 
Unirea a obsedat creator inspirația cineastilor, Incordati 
să ridice acea «epopee națională» capabilă să dea o 
imagine artistică a luptelor care au guvernat nașterea și 
dezvoltarea națiunii române. 


În toate îndemnurile și chemările memorabile pe care 
tovarășul Nicolae Ceaușescu le-a adresat creatorilor 
noștri de film, luptele populare și politica partidului nos- 
tru pentru apărarea unității naționale au fost consacrate 
drept cele mai fertile surse de inspirație ale filmului is- 
toric, în misiunea sa de a oferi tineretului un tip de eroism 
lucid, străin de idilizare, un sentiment patriotic generos, 
patetic, călit în acele multe drame care au armonizat, 
datoria, pasiunile și credințele unui popor aflat adeseori 
la atitea răscruci. Luptind impotriva actualizărilor forțate, 
a retoricii care vláguieste conținutul ciocnirilor adevá- 
rate, a anacronismelor artistice, a arhaismelor neputin- 
cioase, luptind cu tendința superproductiilor gongorice, 
filmul nostru de inspiraţie istorică — maturizat prin citeva 
realizări izbutite, apreciate de un public extrem de exi- 
gent si în acest domeniu de artă — are toate condiţiile 
să se ridice la înălțimea evenimentelor care ne modelează 
constiintele. 


În întimpinarea celui de al XII-lea Congres al Partidu- 
lui care mobilizează de pe acum toate energiile oamenilor 
muncii — așteptăm, o dată cu milioanele de spectatori, 
ca realizările forțelor noastre cinematogratice pe acest 
tărim de inspirație al epopeii naționale să înregistreze 
izbinzi artistice trainice. Ele vor mărturisi adincul ecou 
pe care l-a avut în sensibilitatea creatorilor nostri, che- 
marea adresată de tovarășul Nicolae Ceaușescu în 
vibrantul mesaj al începutului de an: «Făcind totul 
pentru satisfacerea cerințelor de viață materiale si 
spirituale ale maselor, să actionam pentru îmbogăți- 
rea continuă a orizontului de cultură al oamenilor 
muncii, pentru ridicarea conștiinței socialiste, reali- 
zind în viata politica partidului — al cărui tel suprem 
este omul, tăurirea unei vieți libere, demne și feri- 
cite pentru toti fiii Patriei». 


«CINEMA» 


Sărbătorim în fiecare ianuarie ziua de naste- 
re a tovarăşului Nicolae Ceausescu, 
avind sentimentul firesc al oamenilor la 
început de an, un sentiment de împlinire 
si de încredere. 

Tocmai am făcut bilanțul anului trecut 
și implicit al anilor pe care i-am parcurs. 
Un bilanț care nu poate fi numai unul statistic, ci unul 
care devine examenul înțelepciunii noastre, un moment 
al conștiinței fiecăruia în fata propriului destin. Evident, 
luciditatea ne îndeamnă să nu ignorăm cifrele. În şirul 
de ani pe care-i numărăm pe drumul revoluției și construc- 
tiei socialiste, am depăşit în 1978 de peste 40 de ori nivelul 
de dezvoltare economică a țării din 1938. In 40 de ani, de 
40 de ori mai sus — iată, într-adevăr, un temei solid pentru 
sentimentul de încredere al unui întreg popor. Mai ales 
cînd, în acești ani se include perioada grea a luptei îm- 
potriva fascismului si orinduirii burghezo-mosieresti, im- 
potriva războiului, pentru organizarea insurecției naționale 
antifasciste și antiimperialiste, pentru refacerea econo- 
miei nationale si instaurarea puterii celor ce muncesc, 
luptă în care Partidul Comunist Român s-a dovedit con- 
tinuatorul demn al celor mai înalte tradiții patriotice și 
democratice ale poporului român. 

Este un adevăr de mult atestat că cea mai mare parte 
din saltul realizat în sénsul civilizației moderne, a! in- 
scrierii României pe orbita unui nou destin, în concertul 
popoarelor europene și ale întregii lumi, se datoreste 
noului ritm și noului spirit imprimat creșterii noastre pe 
toate planurile, după Congresul al IX-lea al partidului 
de cind la conducerea destinelor țării se află nemijlocit 
tovarășul Nicolae Ceaușescu, Multe din cotele acestei 
creşteri nu pot fi exprimate în cifre: creșterea sentimentu- 
lui de demnitate al poporului. liber şi stápin în tara sa, 
afirmarea incomparabilă a cc "științei de sine a naţiunii 
noastre, regăsirea pe un plan superior a permanentelor 
sale spirituale și morale, punerea în valoare a originali- 
tatii geniului său creator. În același timp si în acelaşi 
sens, acești ani determinaţi de contribuția decisivă a 
tovarăşului Nicolae Ceaușescu, în fruntea partidului 
și a țării, mereu în mijlocul celor care creează bunurile 
materiale si spirituale, înseamnă dobindirea unui pres- 
tigiu de excepţie în familia popoarelor lumii, prin lupta 
dreaptă pentru o nouă ordine nu numai economică, ci 
si etică în relațiile dintre naţiuni si state. 

Omagiul pe care-l aducem secretarului general а! 
partidului şi preşedintelui țării, la aniversarea zilei sale 
de naștere, constă mai ales în conștiința pe care o avem 
că aceste creșteri și acest prestigiu reprezintă o premiză 
pentru continua depășire a nivelului pe care l-am atins, 
pentru împlinirea vocației celei mai înalte care пе repre- 
zintă. Acest spirit revoluționar constructiv, armonios 
afirmat pe toate planurile, în spiritul autentic a! socialis- 


Omagiu Președ 
Nicolae Ceaușescu 


intelui 


mului științific, este trăsătura definitorie cu care to- 
varășul Nicolae Ceaușescu se înscrie în istoria vie a 
prezentului, în sentimentele noastre intime, ca o certi- 
tudine a sperantelor noastre cele mai luminoase. 

Pentru cinematografia românească, acest spirit revo- 
lutionar, întruchipat de președintele Nicolae Ceausescu, 
a însemnat si înseamnă în primul rînd angajarea tuturor 
cineastilor în realizarea unei producții nationale de an- 
vergură. După întiinirile pe care conducătorul partidului 
si al statului le-a avut cu cineastii, în 1971 si 1974, noul 
curs imprimat dezvoltării producției si creaţiei cinemato- 
grafice a însemnat însă mai mult decit saltul de la 9 la 
25 filme de lung metraj anual. El a însemnat mai ales un 
spor major de exigentá si răspundere, maturizarea spi- 
ritului critic, stabilirea unor criterii superioare de apre- 
ciere a tuturor realizărilor cinematografiei noastre. Acest 
nou curs este ilustrat prin afirmarea concludentă a unor 
noi serii de realizatori, prin noi deschideri tematice şi 
de gen. Are loc un dialog mai consistent între creatori 
și critici, între profesioniști si amatori, stimulat de marea 
mişcare creatoare pe care o reprezintă Festivalul naţional 
«Cintarea României», inițiat de președintele Nicolae 
Ceaușescu. 

Este tocmai climatul de care cinematografia noastră 
are nevoie, pentru a transforma ea însăși sporurile can- 
titative într-o afirmare calitativă superioară, în spiritul 
devizei lansate de secretarul general la Conferința na- 
tionalá a partidului. 

Născut odată cu România tuturor românilor, în anul 
marii uniri din 1918, tovarășu! Nicolae Ceaușescu ne 
oferă mereu, prin exemplul său strălucit, măsura întreagă 
a adevăratului patriotism. Aceasta presupune a investi 
în lucrările noastre de toate genurile întreaga încărcătură 
de talent si crez, necesară pentru ca ele «să corespundă 
întru totul» intereselor și aspirațiilor celor mai înalte ale 
poporului român. Unitatea de măsură a producţiilor cine- 
matografice nu poate fi alta decit aceea a realizărilor de 
virf ale artei românești clasice și contemporane, verifi- 
cate de un spirit critic evoluat. Omul care subliniază de 
fiecare dată legătura intimă dintre programul național şi 
cel international а! partidului, ne îndeamnă implicit să 
concepem. programul de afirmare deplină a unei școli 
nationale de film în aceeaşi perspectivă generoasă. 

Omagiul nostru de ziua președintelui este astfel nu 
numai expresia unei recunostinte și a unei adeziuni, dar 
și afirmarea unei hotăriri, a voinței de a face totul pentru 
ca filmele noastre să corespundă întru totul concepției 
despre bine şi frumos a poporului român, în spiritul 
unității indestructibile dintre noblețea conținutului de 
idei și calitatea de excepție a întruchipării sale artistice, 
în perspectiva duratei si universalitatii. 


«CINEMA» 


regizorii 


- Hotăriti 
pu valoaréa 
. unui film! 
ni se pare 
"adevărul 


— Stimate tovaráse pro- 

fesor de măiestria regizoru- 

lui de film, nu sinteti la 

prima ecranizare după ro- 

manul unui scriitor con- 

temporan. «Clipa» de Dinu 
Ч к Săraru are un precedent 
intr-o carte de Eugen Barbu, «Facerea 
lumii». Ati colaborat,de asemenea, cu 
Mihnea Gheorghiu, Fanus Neagu, Nico- 
tae Breban, Paul Anghel, Vasile Re- 
breanu. Destul spre a vă cere să-mi 
spuneți, dacă importanța ре care o acor- 
dati bazei literare a unui film are pentru 
dumneavoastră funcția unui stimulent 
ori pe aceea a unei certitudini? Un ro- 
man bun dă si un film meritoriu? 

— S-ar putea vorbi despre certitudine 
numai atunci cînd opera literară de la care 

. pornesti cuprinde propriile tale aspirații 
umane şi artistice. Reputația de autor din 
domeniul literar la care v-aţi referit a deter- 
minat multe filme în cinematografia noa- 
stră, chiar pentru regizori cu opțiuni stilisti- 
ce diferite, iar dacă ne-am imagina o masă, 
fie ea și rotundă, la care să fiu onorat de 
prezența tuturor — mă refer bineinteles 
la cei cu care am colaborat — sint sigur 
că ar ieși scintei, determinate de diferenţele 
de stiluri și genuri din operele acestora. 

— Se pare că «argumentul de autori- 
tate» e decisiv în opțiunile dumnea- 
voastră. 

— Am pornit întotdeauna de la un crez 
intim, după care filmul, în afara condiţiei 
lui primordiale, trebuie să fie și un act de 
cultură. 

— Nu în afara condiţiei lui, ci în însăși 
з= ды lui de existență, dacă-mi dati 
voie... 

— lar regizorul se cuvine să fie o 
personalitate profund angajată In promo- 
varea şi afirmarea virtuţilor fundamentale 
ale contemporaneitatii, şi acest lucru m-a 
preocupat chiar atunci cind filmele mele 
erau de inspiraţie istorică, pentru a nu mai 
vorbi de acelea inspirate din activitatea 
noastră imediată. În toate am văzut spiritua- 
litatea contemporană. 

— În ce direcţie trebuie, așadar, căuta- 
tă libertatea de a crea «regizoral»? 

— Există un moment fundamental al a- 
cestei libertăți, clipa opțiunii pentru un 
autor și pentru o anumită operă a lui. 
Poate în primul rind pentru opera acestui 
autor care, aşa cum vă spuneam mai de- 
vreme, răspunde unor căutări absolut per- 
sonale. 

— Să o numim, totuși «clipa autoru- 
lui», după care urmează?... 

— Clipa cineastului. Ne revine acum, de 
acum înainte, datoria elementară de a de- 
pune o strădanie creatoare, si anume de 
găsi limbajul specific filmului, prin care să 
exprimi conținutul, dar nu numai atit, chiar 
detaliile referitoare la caractere, la atmos- 
ега, la starea estetică pe care ţi-o sugerează 
opera literară. 

— Se poate spune că din această 
clipă cineastul e stăpin pe sine? 

— Doar dacă nu apar divergentele între 
autorul cărții si regizor. Dacă acestea nu 
se soluţionează — acolo unde e posibil 
prin colaborarea între cei doi autori de 
bază ai filmului, asistăm la denaturarea 
sensurilor fundamentale ale operei de bază 
care duce pina la con'!icte între noi si spec- 
tatori, nemutumiti de sensul ecranizării. 

— «Denaturarea» poate avea si un 
sens creator... Dar ce anume vi se pare 


~ 


hotăritor în dramaturgia unui film? 

— Hotăritor pentru valoarea unui film 
mi se pare adevărul. Adevărul ce se cere 
exprimat prin conflict, apoi prin eroi, care 
sint purtători ai sentimentelor, ai ideilor, 
deci aceia care sint implicaţi în starea con- 
flictuală. Mergind mai departe, fundamen- 
tală mi se pare fiecare etapă: mă interesează 
adevărul relaţiilor dintre personaje, ade- 
vărul dialogului, adevărul atmosterei plas- 
tice în care evoluează; mă preocupă, de 
asemenea, îngemănarea tuturor acestor 
factori de bază ai filmului. Pentru că marile 
idei, marile momente artistice se nasc în 
ultimă instanţă din detalii care, luate izolat, 
ar părea nesemnificative, ori aceste detalii 
trebuie să existe în mediul ambiental res- 
pectiv. De fapt, trebuie să știi să le sur- 
prinzi cu aparatul, dindu-le funcționalitate 
dramatică si emoțională. 

— Regia de film se învaţă sau — ierta- 
ti-má că adopt o terminologie învechită 
— use fură»? 

— Depinde de cel care te păstorește, de 
cel la care te afli. Eu personal am si invatat-o, 
am şi «furat-o». 

— Ce e de tăcut ca în producție să 
nu mai ajungă oameni fara talent? Unde 
trebuie să li se spună stop? La institut? 

— Căile de a soluţiona această problema 
sint complexe şi ele nu vizează numai 
institutul, ci chiar si producătorii. Noi scoa- 
tem din școală atitea talente cite au intrat 
Cu o indreptatita satisfacţie a școlii noastre, 
aceea că, după patru ani de studii, acestia 
cunosc profesia de cineast. Însă, așa cum 
nu toti absolvenţii facultăţii de literatură 
devin scriitori... 

— Două lucruri aș dori să clarificam 
în continuare; întii, în ce constă degra- 
darea virtuților profesionale si apoi ce 
e totuși de tăcut pentru ca în producție 
să intre numai și numai talente? (In 
producție, nu în institut!) 

— Degradarea vine din lipsa conservării 
si respectiv promovării novatoare a virtuti- 
lor limbajului cinematogratic. 


— Nu înţeleg, iertati-má. Virtutile de 
care vorbiti,in ce fel ar putea fi ele con- 
servate si respectiv promovate? 

— Prin cultivarea talentelor, si cu aceasta 
ajungem la a doua problemă. Progresul 
artei cinematografice tine de talent, dar si 
de dotarea si de progresul tehnic fără ae 
care nu se pot realiza mai multe şi mai 
bune filme de artă, iar pentru împlinirea 
acestui deziderat se cere regruparea forte- 
lor care determină şi realizează filmele ro- 
mâneşti. Mă refer la breasla regizorilor, la 
relaţiile lor cu breasla extrem de necesară 
a scriitorilor, si mă gindesc la relaţii stator- 
nicite, după părerea mea, pe un nou fagas 
al colaborării între producători și autori. 
Cind spun producători, mă refer la relaţiile 
cu casele de filme şi, bineinteles, la criteriile 
de selecție, de promovare a regizorilor. 
Aici, de foarte multe ori, acționează factori 
subiectivi, care prolifereazá mediocritatea 
si filmele comode. 


— Care e primul lucru pe care l-ati 
spus studenţilor dumneavoastră din a- 
nul intii?.. Am putea bànu! care va fi 
ultimul? 

— Primul lucru pe care l-am spus, pen- 
tru cá întimplător nu i-am cunoscut decit 
in prima zi de curs, neparticipind la con- 
cursul de admitere, a fost cam în felul ăsta: 
Admiterea, le-am spus, a început în această 
primă oră de curs și se va sfirsi în anul al 
patrulea, cu ultimul examen, iar apoi cu 
obținerea diplomei. Admiterea lor т circui- 
tul marilor valori culturale și artistice ale 
cinematografului va dura pe toată existența 
lor biologică. 

— Trebuie să recunosc faptul evident 
că le-aţi spus lucruri care să-i imbarba- 
teze. Ultimul? 

— Ultimul, nu ştiu. Mai e încă timp. Pot 
să repet ceea ce am spus colegilor dumi- 
tale de anul trecut: «Obtineti o diplomă 
саге are acoperirea cunoaşterii profesiei. 
Aştept clipa cind veţi demonstra și impune 
talentul vostru». 

— Vă solicit o indiscretie... Ati spus 
vreodată nu unei propuneri a caselor 
de filme? 

— Da. Am spus de mai multe ori si din 
considerente diferenţiate. Am spus, de 
pildă, nu, cind mi s-a propus să fac un film 
despre Eminescu. Nu pentru că nu l-as 
cunoaște si nu l-aş simţi. 

— Bineintetes că nu din acest motiv. 

— Mai degrabă — pentru că m-aș angaja 
oricind cu toată experiența mea spre a 
susține opera, creaţia, viața lui Eminescu 
— trebuie să recunosc că am făcut-o toc- 
mai pentru că nu mă simt capabil să gă- 
sesc, de pildă, corespondentul cinema!: 
grafic al Luceafărului, pentru că nu vid 
interpretul capabil să-l! reîncarneze pe Emi 
nescu pe ecran, pentru că geniul lui Em: 
nescu reclamă virtuti care să se сиргіпал 
in ansamblul unei echipe, de la operato: 
la pictor scenograf, de la machior la co: 
согог. Apoi, reclamă un scriitor care să-l 
cunoascá si Inteleagá pe Eminescu In cele 
mai intime lucruri, sá poatá egala, In sce- 
nariu, geniul lui. 

— Mă tem că atita exigenta, pina la 
un punct firească. ar tace imposibilă 
realizarea acestui proiect. lar dacă ar 
ti ca scenaristul să-l egaleze ре Emi- 
nescu, n-ar avea cum. așa cred eu 
pentru simplu! motiv că în competiție 
ar intra două arte cu mijloace specitice 
diterite. Aţi spus și altădată nu? 

— Am spus nu foarte multor scenarii 
care mie mi s-au părut neadevărate sau 
contraziceau tentativele tematice ori cău- 
tările mele stilistice, pe care mi le pot totuși 
ingádui. 

— Obisnuiti sá comentati cu studen- 
tii lucrurile mai putin bune din propria 
titmogratie? 

— Împărtăşesc întotdeauna studenților 
mei căutările mele, idealurile și neimplini- 
rile acestora. Sint regizorul cu ușile des- 
chise. De foarte multe ori îi iau la filmările 
mele mai grele. Nu numai pentru a-i fami- 


rubrica unui regizor 


Răspuns la prima întrebare (11) 


Oare ceea ce rămine 
retine semnalele, cifrul 
informaţional a ceea ce 
piere? Şi imaginaţia, atit 
de fecundă, la o virstă 

| mai tinără, este înlocuită 

de rigoare, economie de 

mijloace, profunzime filozofică la crea- 
torul matur? Să luăm exemplul lui 
Jean Vigo, alături de cel al lui Вйпие! 
și vom putea avea o confirmare, sau 
chiar evoluția lui Buñuel însuși de la 
Virsta de aur la Belle de jour sau 
Viridiana... Deci, am să contrazic aici 
intervenția din revista «Cinema», care 
diminuează rolul imaginaţiei și exage- 
rează pe cel al experienței, profesiona- 
lismului, talentului literar și al dialogu- 
lui ca atare, propunind scenariului ro- 
lul unei hărți exacte, care să-l ducă ре 
explorator spre culmile Everestului. Fă- 
ră să vrea, poate, semnătura interven- 
tiei diminuează chiar valoarea a ceea 
ce crede domnia sa mai important în 
cinematografie, scenariul, dindu-i doar 
atribuţiile unei scheme științifice, dar 
rigide şi, deci, dogmatice. Înseamnă că 
pe toti cei care ajung să cunoască cu 
exactitate harta îi vom si vedea cu 
steagul înfipt în creștetul Everestului? 
Asta ar înseamna să subestimăm li- 
mitele inerente si neprevăzute ale ființei 
umane, oricit ar fi ea de cutezătoare. 
Sigur că nu vreau să iau comparatia 
pe care o facem decit ca atare, adică 
discutabilă, dar consider că nici măcar 
atit nu este, ci e o exprimare destul de 
eronată, ca să nu spun periculoasă. 
Eu cred că este mai bine să vorbim 
despre un scenariu. cu un respect mai 
adinc și mai sincer, ca despre ceva 
mai misterios, de inteles sau de ne- 
înțeles pentru ceilalţi, curios, straniu, 


Pema 


pentru majoritate sau comun acestei 
majorități să nu-l încadrăm in tipare 
sau comparații prea restrictive. 

Dar scenariul este cu adevărat gata 
doar cind filmul este încheiat. Gata in 
sens cinematografic. Pina atunci el 
poate fi foarte bun sau prost ca scri- 
itură si atita tot, pentru specialiști, pen- 
tru cei care au intuiție, un «miros» fin, 
dacă avem acești specialiști... Dar a- 
tunci cind filmul este complet realizat 
tehnic, scenariul poate fi citit pe ecran 
ca ceva mai bun sau mai prost și, în 
unele cazuri, de nerecunoscut, in bine 
sau in rău, față de aspectul lui initial, 
hai să-i zicem literar, ca să nu jignim 
pe nimeni. Ceea ce ne lipsește nouă, 
în cinematografie, in marea, foarte ma- 
rea majoritate a scenariștilor, este ori- 
ginalitatea. Şi eu cred că această ori- 
ginalitate dacă apare, scenariul e dat 
de o parte. Originalitatea trebuie să fie, 
în primul rind, de ordin ideatic. Formula, 
exprimarea poate fi clasică, obișnuită, 
dar sfera ideilor este absolut necesar 
să poarte amprenta originalității. De 
aici şi ideea că un scenariu mediocru 
poate fi de multe ori mai echilibrat 
decit unul nou, care poate contine 
mai multe erori stilistice, dar care are 
semnificații mai corespunzătoare, mai 
novatoare. Scenariul filmului Noste- 
ratu al lui Murnau este mai învechit, 
chiar «ridicol», în unele momente ale 
sale, dar el rămine o capodoperă de 
necontestat ca și cel al Cabinetului 
doctorului Caligari, т comparație cu 
cel al Balului vampirilor al lui Polanski, 
mult mai echilibrat, dar mult mai medio- 
cru, fiindcă este lipsit de umanism, e 
rece si gol din punct de vedere filozofic. 


lulian MIHU 


liariza cu greutățile profesiei, ci mai ales 
pentru a-i învăța unde, cind si cum să 
spună stop, pentru a-i face să înțeleagă 
ce înseamnă să înveţi din greșeli. 

— Care este stilul tilmelor dv.? 

— E foarte greu să vorbesti de un stil 
unitar, cind diversitatea tematică și a ge- 
nurilor e atit de mare. Am început prin a 
face film documentar și visurile mele de 
început le vedeam continuate pe durata 
unui deceniu (cel putin) cutreierind printre 
oamenii vii, înregistrind pe peliculă mo- 
mente din existenţa lor intimă. Sortii re- 
partizărilor mi-au barat această intenție. 
După un film documentar despre festiva- 
lul international al tineretului am fost ab- 
sorbit de primul film de ficțiune. Tot în 
virtutea disponibilitatilor tematice ale stu- 
dentiei nu am făcut ceea ce visam la început. 
Altfel, mi-aș fi început cariera cu Ciprian 
Porumbescu. Visam, în paralel cu filmul 
documentar, să-mi dedic existența adu- 
cerii pe ecran a unor personalități din do- 
meniul culturii naționale și universale. 

— Si nu v-aţi dedicat-o. 

— Am debutat, în schimb, cu Băieţii 
noștri, Post-restant. Treptat, am izbutit 
să determin un film din viata tineretului, 
Gaudeamus igitur. Apoi, pe fundalul unor 
căutări de limbaj în cinematograful mon- 
dial, preluasem un scenariu abandonat de 
mai multă vreme, si care zăcea prin redac- 
tiile studiourilor, Ráutáciosul adolescent. 
Acolo mi-am pus pentru prima dată pro- 
bleme mai clare de stil, și cred că pentru 
cinematograful national acest film con- 
struia о treapta. 

— Ce construia, ce treapta? 

— Cum să spun eu, e vorba de căutări 
de limbaj, de modalitatea de a povesti, de 
structura de ansamblu a filmului, iar apoi 
de a motiva, în desfășurarea întregii nara- 
tiuni cinematografice, modalitatea de ex- 
presie pentru care am optat. Era un film 
de introspectie. Cu scurgerea anilor, eroul 
realiza că momentele accidentale din exis- 
tenta sa rámineau cele mai curate, cele mai 
profunde. Evocarea subiectiv-afectivá re- 
clama elemente de limbaj, de contrapunc- 
tare care au condus cátre ceea ce và este 
cunoscut. De fapt, m-as bucura ca nu eu, 
ci confratii din breasla din care faci parte 
sá observe toate acestea. 

— Primul critic al operei este chiar 
autorul ei si dumneavoastră aveți tot 
dreptul să vă judecați cu voce tare. 

— Atunci n-avem decit să mergem mai 
departe... Cu totul alte probleme mi-a pus 
Facerea lumii. Filmul demara din actuali- 
tate şi reconstituia drama eroilor principali 
pina în clipa cind începe filmul propriu- 
zis. De aceea, paradoxal, deși imaginea 
este mai dură prin volumul de «actuali- 
tate», procesul narativ şi structura intimă 
a secventelor păstrează intenţia de a po- 
vesti un timp mai îndelungat în interiorul 
aceluiași cadru, conjugind mișcările eroi- 
lor cu mișcarea aparatului. 

— Ce deosebește acest film de «Rău- 
táciosul adolescent»? 

— Ceea ce deosebeste fundamental a- 
cest film de Răutăciosul... este preocupa- 
rea de a reconstitui fidel, adevárat si dra- 
matic relatiile dintre categoriile sociale si 
indivizii apartinind unor ideologii opuse. 
lată că se poate vorbi foarte mult despre 
toate acestea. 

— Nimic mai adevărat Vă si întreb 
în sensul sugestiei dumneavoastră pen- 
tru care vă mulțumesc. De-ar fi să vor- 
bim, deci, despre căutări stilistice la 
Gheorghe Vitanidis, unde ne trimite 
regizorul? 

— Căutări stilistice la Vitanidis? Cred că 
în structura narațiunii. În ciuda tentatiei de 
a prezenta spectacular, un mare fundal — 
războiul de la Stănilești din Cantemir. de 
pildă — unde aș fi putut realiza o mare 
montare, dinamică, vă rog să revedeti sec- 
venta situată către finalul filmului despre 
Cantemir. Am operat acolo cu elemente 
de metaforă si de simbol. În Războiul 
independenţei, unde aveam paleta per- 
sonalitatilor istorice și pe aceea a eroilor 
deveniți populari, am încercat să-i inserez 
pe toti aceștia în actul fundamental al In- 
dependenței ca «momente» ce sugerau tot 
atitea filme, meritate de fiecare în parte. 

— Nu vă preocupă în nici un fel co- 
laborarea cu un scenarist tindr, debu- 
tant,pe care să-l duceti de mină, pre- 
supunind că el o merită? 

— Mă preocupă. Cu primul scenarist de- 
butant de talent. Nu pretind elaborarea 
riguros cinematografică a subiectului, ci 
doar sugestia filmică, marcată de opțiunea 
sa pentru его! și adevăr al vieții. 

~~ Gen doriti cinematogratiei in noul 
an? 

— Filme bune, străbătute de căutări no- 
vatoare. 

— Care sint «căutările» dv de... viitor? 

— Sper ca foarte curind, dupá Clipa — 
despre care nu vreau sá vorbesc aici, fiind 
un film mai complex — sá pot relua o cola- 
borare de referintá cu Eugen Barbu. Scrii- 
torul termina їп aceste zile scenariul unui 
film gindit de noi cu mai multi ani in urma, 
un film de imediată actualitate, care se va 
chema Treptele mării. 

loan LAZĂR 


Sub semnul festivalului national „Cintarea României“ 


Cineclub: Pitesti' 78, „Hermes-Film“, edit 


Et in Arcadia ego! 

Dacă Poussin și-a ales a 
cest adagio latin ca epitaf 
în celebrul său tablou «Păs- 
torii din Arcadia», a făcut-o 
pentru a ne reaminti durata 
efemeră a fericirii. 

Şi eu am fost la Pitești! (mai precis, 
la a 1-а ediție a festivalului де cineama- 
tori «Hermes-Film») 

Dacă am comis această parafrază facilă 
e doar pentru a-mi exprima regretul că 
bucuria reîntilnirii cu mișcarea de cine- 
amatori a fost atît de scurtă și după atit 
de multă vreme. Participarea mea la lu- 
crările juriului mi-a prilejuit citeva re- 
flectii sumare pe care, la rugămintea re- 
dactiei revistei «Cinema», le-am așternut 
pe hirtie. 

Festivalul «Hermes-Film» e un festival 
cu profil tematic. Organizat de Uniunea 
Sindicatelor de ramură, el și-a propus să 
reunească filmele cineamatorilor care re- 
flectă viaţa, problemele şi preocupările 
lucrătorilor din comerț si cooperatie si 
trebuie precizat de la început că organi- 
zatorii au reuşit pe deplin să înfăptuiască 
ceea ce și-au propus. Pentru demonstra- 


пепла 


Ы 


tie, folosind doar titlurile filmelor prezente 
în festival, voi reuși să relatez un «Scurt 
istoric» despre acest «Concurs» la care 
au participat Fetele noastre din Bri- 
gada noastră care Dincolo de buna 
servire ne-au oferit cu Politete, Un 
buchet de flori și o Invitaţie să răspun- 
dem la întrebare. 

Dar pentru că invitația era, de fapt, o 
Invitaţie la politețe, n-am putut răs- 
punde la întrebarea Reclama sufletul... 
umorului? cu răspunsul Realizări din 
comerțul bucureștean și am, preferat 
să răspundem, fără echivoc, la marfa 
de la oltean! chiar și numai Mere-pere 


la a 


Il-a: 


de la O expoziție cu vinzare sau de la 
alte Verigi comerciale cum ar fi Mosii 
sau Tirgul de toamnă stimulati, binein- 
teles, si de Ferestrele străzii (vitrine 
aflate în concurs pe litoral). 


Intr-un chenar de zi (5 ore de pro- 
iectie) am încercat, și sperăm că am 
reuşit, să realizăm Raidul necesar ana- 
lizării Picătură cu picătură și cu o 
Optică exigentă fiecare din plusurile sau 
scăderile muncii cineaștilor amatori din 
comerț. Concluziile, în ciuda celor 10° 
Celsius au fost foarte calde si s-au con- 
cretizat în următorul palmares: 


Premiul |: Un buchet de flori (Cineclubul «Alfa», Casa de cultură a Sindicatelor- 


lași) 


Premiul Il: Raidul (Cineclubul «Hermes»-Bucuresti) 
Premiul 111: Mere-pere (Cineclubul «Unirea» — Casa de cultură a sindicatelor 


— Bacău) 


Premiul Centrocoop: Dincolo de buna servire (Cineclubul Casei de cultură a 


sindicatelor-Galati) 


Premiul ACIN: Mosii (Cineclubul «Fortuna»-Pitesti) 
Premiul revistei «Cinema»: Ferestrele străzii (Cineclubul Direcţiei comerciale 


a județului Satu-Mare) 


Premiul special al juriului: Cineclubul 


Mare pentru selecția prezentată 


Direcţiei Comerciale a Județului Satu- 


Două mențiuni pentru imagine: Gheorghe Muranovici și Anton Rogoz. 


Cineclub: Bucureşti '78, „Pelicula de aur“ ediția а Vl-a 


În alb, negru şi color 


Pentru cineamatorii bucu- 
resteni, «Pelicula de aur» — 
competiție intrată în tradiția 
fiecărui decembrie si desfa- 
șurată in cadrul stimulator 
al Festivalului national «Cin- 
tarea României» — este cea 
mai importantă confruntare a filmelor rea- 
lizate pe parcursul unui an. Ediţia a Vl-a 
a acestei competitii-concurs a fost, cred, 
$i cea mai bogată în semnificaţii. Aproape 
70 de scurt-metraje, realizate de aproape 
40 de cinecluburi bucureștene s-au ali- 
niat la startul «Peliculei de aur», filme de 
genuri diferite — de la reportaj la eseu, 
de la filmul portret la documentarul satiric, 
de la filmul-anchetá la filmul de animaţie, 
— un micro-univers cinematografic care 
merită să fie mai bine cunoscut, de cit mai 
multi spectatori. 

Ш Revelația «Peliculei de aur» '78 a fost 
cineclubul «A», al Academiei «Ştefan 
Gheorghiu», un colectiv de creaţie relativ 
паг, ai cărui principali realizatori sint 
Ovidiu Dinescu, Traian Apetrei si Elena 
lonescu. Pină la această ediție văzusem 
doar citeva (trei-patru) filme ale acestui 
cineclub, destul de subtirele ca idee, de 
fapt niște versuri ilustrate, și cam atit. 
Prezent cu un număr mare de filme în con- 
curs, cineclubul «A» a atras atenţia, acum, 
prin efortul de concepție. Preocupári va- 
riate: un foarte frumos poem cinemato- 
grafic, Gorunul, un eseu poetic cu imagini 
color de bună calitate, Trandatirii inflo- 
resc si din pricina mea, care a izbutit 
parcă să «prindă» în petalele rozelor și 
cite ceva din sufletul omenesc; un sigur 
gest cultural, Eminescu, consacrat dru- 
murilor bucureștene ale poetului; un «flash» 
satiric Si totuși..., indreptat impotriva pre- 
tiozılãtilor din critica de artă; un raid-an- 
chetă ironic (usturător citeodată) prin că- 
minele studențești, Bolduri cu imbolduri; 
un reportaj social-politic de actualitate, 
despre Noua calitate.. Cu inclinatii pre- 
ponderent poetice, cineastii de la «A» au 
făcut un pas mare înainte, chiar dacă n-au 
cucerit, încă, înălțimi... 

@ Marele eveniment а! festivalului 
bucureștean de cineamatori a fost filmul 
lui Cornel Dimitriu Om cu strung, reali- 
zat sub auspiciile «Studioului mişcării ar- 
tistice de masă». Despre inginerul Corne! 
Dimitriu am mai avut prilejul, adesea, să 
scriu, este un cineast în toată puterea cu- 
vintului, filmele sale de pină acum, printre 
care Plantă firavá, Cafeaua de dimi- 
neatà, Solară, Bătrina și fata constituind 
indiscutabile argumente. În filmografia sa, 
Om cu strung inseamnă, cred, un moment 
de maturitate creatoare. Cineastul filmea- 
ză un strungar de la Uzinele «Semănătoa- 
геа». О face astfel incit Om cu strung 
este, depopotrivă, poem al muncii, eseu 
filozofic, pictură in mișcare. Nu má tem 
de «vorbe mari» Cornel Dimitriu este un 
artist al imaginii, are cinematogratul «in 
singe», si mai are capacitatea rară de a 
face să vorbească tăcerile, de a extrage 
semnificaţii din fiecare detaliu al filmelor 
sale. 


@ Un cistig net al filmelor de amatori 
este apropierea de oameni. Remarcabil 
in acest sens este scurt-metrajul O mun- 
citoare și cîntecele sale, realizat de loan 
Petcu de la cineclubul «Casa Scinteii»; 
un film portret al rapsodului popular loana 
Mănăilă, dar mai mult si altceva, de fapt, 
decit un film-portret, o tentativă reușită de 
a «materializa» în imagini firele văzute si 
nevăzute care leagă munca de creație. Nu 
este aceasta o generoasă idee de film? 
După cum nu este generoasă ideea unui 
film precum Condiţia omului din linia 
întii de Gh. Eftimescu («Cinestudio 8») 
care isi propune sá sintetizeze in imagini 
esența condiției muncitorești? 

Ш «De urmărit» talentul unui cineamator 
bucureștean afirmat relativ recent în mis- 
carea de amatori, loan Nădrag, care s-a 
impus convingător la ediția precedentă a 
«Pelicule: de aur». Celor trei filme pre- 
zentate acum — Zbucium, Plimbare si 
«experimentul de montaj» Interferente — 
— le lipseste fiecáruia, cite ceva, dar sim- 
tim in toate freamátul de gind al autorului, 
o tot mai bună stápinire a mijloacelor de 
expresie. 

® Sint la ora actuală in Bucuresti citeva 
cinecluburi în evident progres. Se munces- 
te bine, cred, la «Ecran-util», unde pe lingă 
nume stiute ca Paul, Mantu au apárut nume 


noi ca Ondina Cristine. Dintre filmele aces- 
tora, am retinut Pastel (cu imagini color), 
Indeosebi pentru timbrul sáu poetic. Sub 
«pavilionul» aceluiași cineclub a stat si 
un bun desen animat, Circul lumii (dese- 
nat si animat cu mult talent si cu personali- 
tate de Octavian Frecea), desi unele dintre 
«jocurile» asociative ale acestui film sint 
discutabile. Sub asteptári, un colectiv frun- 
tas, cineclubul «Hermes», chiar dacă Pică- 
tură cu picătură de pildă (un desen ani- 
mat satiric cu adrese de mare actualitate) 
si Raidul (reportaj-anchetă deasemenea 
cu adresă) s-au impus atenţiei; altădată, 
animatorii acestui cineclub — printre care 
Gelu Mureșan, Anton Rogoz, Gabi Miro- 
nescu, Dumitrescu — au arătat că vor şi 
că pot mai mult. 

№ inventivitate: Energia, șocul prezen- 
tului de Dan Zlatanovici («Icemenerg»); 
spirit civic: In obiectiv risipa de Mircea 
Vilcu si Gh. Eftimescu («Cinestudio 8»); 
calitáti reportericesti: Pe urmele Nadiei 
de V. Colonelu (cineclubul «Faur); bune 
filme-lectie: Verificarea tehnicá la Dacia 
1300 de Liviu Groza si Dumitru Cojocaru 
(cineclubul I. T.B.); preocupări eficiente pen- 
tru «protecția muncii»: Din lumea tăcerii 
de lon Petcu («Casa Scinteii»)... Sint a- 
cestea, si altele, argumente care atestă le- 
garea tot mai strinsă a filmului de cerin- 
tele procesului productiv. 


Călin CĂLIMAN 


Expresul de Buftea e singurul tren care oprește la cerere. Schimbările de vi- 
teză, de macaz și chiar de sens au fost stabilite de scenarist (Matty Aslan) si de 
regizor (Haralambie Boroș) împreună cu Casa de filme 4. Ca-ntotdeauna în tren, 
călătorii mai schimbă o vorbă, două, mai glumesc... «Dumitale îţi place comedia?». 
«Să fim serioși, cui nu-i place?» lar cînd controlorul de bilete — Jean Constantin — 
sau inspectorul C.F.R. — Dem Rădulescu — încearcă să-şi aducă aminte numele 
actorului preferat, nimic mai simplu! Urmărim o dată cu ei secvențele din filme mai 
vechi sau mai noi... Pentru că Expresul de Buftea e — deocamdată — singurul 
tren în care se poate urmări o antologie a comediei cinematografice româneşti. 
În locul «suplimentului de viteză», suplimentul de umor... Imaginea: Alexandru 
David. Montajul: Iolanda Mântulescu si Cristina lonescu. 

In fotografie doi dintre călători: Coca Andronescu și Nae Roman 


Un remarcabil cistig de calitate 


Și pentru că, aşa cum am subliniat 
mai sus, întreaga selecție prezentată în 
festival marchează un remarcabil ciștig 
tematic (în sensul apropierii cineamato- 
rilor față de propriile lor probleme), pal- 
maresul a căutat și cred că a și reușit, 
să stimuleze pasiunea şi strădaniile pen- 
tru realizarea unei exprimări cinemato- 
grafice independente. 

S-ar cuveni deci să mentionez folosi- 
rea inteligentă a detaliilor încărcate de 
semnificaţii și uneori chiar de poezie 
adevărată în filmul Un buchet de flori, 
intuiţia cu care autorul filmului Mosii a 
recreat numai cu ajutorul imaginii at- 
mosfera ambiguă a bilciului pendulind 
între tonic si nostalgic. Stiinta cu care 
autorii Raid-ului au folosit plusul de 
autenticitate percutantă pe care-l oferă 
un aparat de filmat, atunci cind e folosit 
fără complexe. 

Juriul şi-a făcut un punct de onoare 
din a stimula — prin opțiunile lui — în- 
crederea pe care cineamatorii ar trebui 
să o aibă in posibilitățile de exprimare a 
limbajului pe care ei înșiși, nesiliti de 
nimeni, și l-au ales. 

Mirel ILIESIU 


cineasti si cinefili 


Doua intilniri 
la Slobozia 


: In vechiul centru de prieteni 
ai filmului şi noua capitală 
a Judeţului lalomita — orașul 
Slobozia — au avut loc la 
19 decembrie 1978 două în- 
tilniri cinematografice. 
Decanul criticii românești de 
film, D.I. Suchianu, si cea care semnează 
aceste rinduri, împreună cu tineretul mun- 
citor al Combinatului chimic al Fabricii de 
ulei, al Filaturii de bumbac şi cu elevi ai 
celor patru licee locale au dezbătut pasionat 
tema: «Prietenie, dragoste, familie şi so- 
cietate în filmul românesc». 

În sala primitoarei Case de cultură — Ate- 
neul tineretului — unde se pot discerne 
după táblitele indicatoare de pe uşi nume- 
roasele si variatele probleme care preocupă 
băieții și fetele din Slobozia, oaspeții si 
gazdele au discutat cu competenţă şi sin- 
ceritate — ca între prieteni vechi — despre 
film, despre viață, despre dragoste... 

În ce măsură si cu citá fidelitate reflectă 
filmele noastre aspectele de viaţă referitoa- 
re la tema propusă? Cite cazuri tipice sau 
izolate de destrămare a familiei, de ratare 
a căsniciei ar putea constitui încă subiectul 
filmelor românești? etc., etc., rămin pro- 
bleme permanent deschise pentru cinema- 
tografie. 

Filmul Singurătatea florilor a fost ales 
să ilustreze preocuparea actuală a cineas- 
tilor pentru acest aspect esențial de viata. 


ега 


в 

Schimbind amfitrionul — de data aceasta 
sediul Întreprinderii cinematografice jude- 
lene laiomitfa — am urcat scarile unei ım- 
punătoare clădiri patrunzind într-o intima 
sală de proiecție. 

Pe cele citeva rînduri de scaune capito- 
nate, aşezate în fata unui ecran lat, cinefilii 
ialomiteni așteptau cu animaţie evenimen- 
tul: inaugurarea Cercului cinefilului din 
Slobozia. 

Documentata privire generală asupra fil- 
mului și proiecția filmului Pamintul faga- 
duintei de Andrzej Wajda au fost cei doi 
stilpi de susținere pe care s-a așezat solid 
cercul cinefilului — cercul acelor oameni 
pasionaţi de arta filmului care vor face la 
rindul lor cultura cinematografică а publi- 
cului din Slobozia, alături de ceva mai 
avansatii lor colegi de la cercul de arte 
plastice, cenaclul de literatură, cenaclul 
de dramaturgie, etc. 

Ei au determinat înfiinţarea acestui cerc, 
a cărui lipsă o resimteau acut, conștienți 
că cea mai imediată, cea mai fidelă redare 
a tumultoasei vieţi actuale este а 7-a artă — 
această artă pe care doresc fierbinte s-o 
cunoască In toată profunzimea. 

Aceşti oameni care simțeau demult că 
au depășit calitatea de spectatori de film — 
ne-au chemat călduros — pe noi si pe alti 
slujitori ai filmului românesc — să finem 
o permanentă legătură prietenească cu 
Cercul cinefilului din Slobozia. 

Invitatia rămine deschisă... 


Angela CHIUARU 


Talente a 


actorului 


unor mi 


diurnă. 


рч 


volume 


iri tactice. 


ui gen, e 


Din doi în doi ani, Varna gàz- 
duieste Festivalul filmului bul- 
gar dedicat lung-metrajului 
de fictiune, aga cum docu- 
mentarul are propriul său 
festival national la Plovdiv, 
iar animatia la Tolbuhin. Or- 
ganizată functional, fără pseudograndori, 
dar si fără falsă modestie, cea de-a XV-a 
ediţie a festivalului a prilejuit bilanturi, con- 
fruntári colegiale și un dialog cu critici, re- 
gizori, producători de peste hotare (75 de 
oaspeti din 15 tari). 


Trei trăsături distinctive 


Dincolo de predilectii si stiluri personale 
orice școală naţională de film constituită 
poartă o marcă comună. Trei mi s-au părut 
a fi semnele particulare ale filmelor cineaști- 
lor bulgari realizate în ultimii doi ani: 

1. Apetenta pentru un cinema de reflec- 
tie care nu se mulțumește să înregistreze 
fapte, ci invită spectatorul să le judece, 
oferindu-se ca un intermediar activ între 
spectator și societate; 

2. Fictiunea este aproape întotdeauna 
complementară unui document de viata, 
fie că este vorba de un film istoric sau con- 
temporan. Dealtfel în cele citeva zile petre- 
cute de-a lungul litoralului bulgar ca şi în 
capitala țării, am recunoscut în stradă si 
în oamenii ei sursa directă de inspirație a 
filmelor ce se doreau o cit mai fidelă oglin- 
dă a realităţii; 

3. Accentul cade pe rolurile feminine. 
Mi-a fost greu să lămuresc clasica dilemă, 
dacă marile disponibilitati ale actritelor 
bulgare au obligat cineaștii și scenariștii 
să scrie şi să le Incredinteze roluri de o 
mare complexitate dramatică sau existen- 
ta acestor roluri a determinat apariția unei 
adevărate pepiniere de talente. Să numesc 
dintre ele pe Nevena Kokanova, Katia Paska 
leva, Svetlana Eneva, Pepa Nikolova, Tve- 
tana Maneva, Helena Kaneva, Mariana Di- 
mitrova, Maria Statulova. 


Trecutul, redescoperit prin experiența 
prezentului, și-a spus cuvintul mai ales 
în filmul istoric. Pe urmele dispárutilor 
(regia Margarit Nikolov, Marele premiu 
Trandafirul de aur) reconstituie evenimen- 
tele anului 1925, cînd intelectualii progre- 
sisti bulgari au fost supuşi unei campanii 
de exterminare din partea grupărilor fas- 
ciste. Filmul este gindit ca un monumental 
proces, deschis după eliberare, la care 
putem spune că ia parte întreaga naţiune 
bulgară. lulia Vrevska (coproducție cu 
Studiourile Mosfilm în regia lui Nicolas 
Korabov, Premiul distribuitorilor bulgari) 
porneşte de la destinul unei aristocrate 
ruse care și-a pus viața în slujba luptei de 
eliberare a poporului bulgar, pentru a ajun- 
ge la războiul ruso-româno-bulgar Impotri- 
va imperiului otoman din 1877—78 (un semn 
de nedumerire față de estomparea prezen- 
tei române la lupta de eliberare a poporului 
vecin, prezență omagiată de istoria bulga- 
ră 


Trecutul apropiat, un trecut de luptă Im- 
potriva fascismului a fost prezent în trei 
filme. În Adios Muchiacios, lanko lankov 
priveşte trecutul rezistenței antifasciste cu 
un aer de melancolie nostalgică; Todor 
Dinov reia în Alfabetul prafului de pușcă 
aceleaşi evenimente în lumea satului, iar 
Gheorghi Stoianov optează deschis pentru 
partitura comediei, alegind în Pantelei, un 
erou stingaci si naiv, dar nu mai putin in- 
+iBcarat patriot. si reușind să redea prin 
atitudinea acestui tinăr învățător de tara, 
sosit la oras «in plină ocupaţie fascistă, 
starea de spirit a celor care fără să știe 
prea multă politică, respingeau firesc cru- 


Confruntări 
colegiale 


zimea și fărădelegea nazistă. (Filmul Pan- 
telei, foarte apreciat de public, a obținut 
Premiul organizaţiei de tineret). 


La timpul prezent 


O simplă socoteală aritmetică indică pre- 
ferinta cineastilor bulgari pentru Нити! de 
actualitate: 10 din cele 18 filme prezentate 
au tinut sá dea acest exigent examen al 
creatorului fatá de contemporani. Munca 
femeii în satul de azi împărțită, ca si altădată, 
între cimp, ogradă, casă, copii, este arătată 
în termenii unei realități necruțătoare de 
regizorul Ludmil Kirkov în Matriarhat, 
film de o mare intensitate dramatică căruia 
juriul i-a acordat Premiul special. Un sat 
care se urbanizează treptat, preluind o dată 
cu confortul și multe dintre apucăturile mai 
puțin dorite ale orășeanului, este ilustrat cu 
tandrete și umor dar si cu incisivitate de 
Ivan Andonov în Acoperișul. 

Relaţiile de muncă din mediul intelectual 
sint așezate sub lentila aparatului de filmat 
de către Ivanka Grabceva în Chirurgii si 
de Borislav Puncev în Tot anul e luni. 
Mărunte rivalități generează mari conflicte, 
iar consecințele lor lasă în sufletele oame- 
nilor amprente de neinláturat, căci dacă o 
reabilitare oficială poate repune în drep- 
turile sociale si profesionale pe cel în pripă 
acuzat, ea nu poate vindeca si rănile se- 
crete ale sufletului. Un alt film interesant 
prin temeritatea temei și onestitatea reali- 
zării, Fii binecuvintată de Aleksandr Obre- 
cikov, se întreabă dacă maternitatea este 
într-adevăr privită ca o binecuvintare atunci 
cînd mamele au virsta adolescenţei. 


Trei stiluri regizorale 


Ranghel Vilceanov cel de mult consacrat 
si ale cărui filme au introdus cinematogra- 
fia bulgară în circuitul internațional încă 
din anii '50, Binka Jeliaskova, cea mai 
reputată regizoare bulgară si Ghiorghi Dul- 
gherov, în debut — au adus în programul 
festivalului filmele cele mai controversate. 

În Avantaj, Dulgherov Isi alege, ca pro- 
tagonist, un personaj negativ, un hot de 
buzunare. Deschis în maniera filmului de 
gangsteri «retro», discursul cinematogra- 
fic continuă pe un ton ironic la adresa unei 
iubiri cit se poate de romantică, dar care 
încălca «normele» anilor '50; în fine, un 
al treilea episod realizat în manieră neorea- 
listă despre a treia dragoste a eroului, me- 
пиа să devină casnică, dar esutnd din pri- 
cina mereu reinnoitei sale culpabilitati; si 
finalul — tratat în stil de exercițiu fellinian, 
sfirșit printr-o spectaculoasă reabilitare 
morală — sint episoade care recomandă 
talentul unui regizor și al unui interpret, 
Rusi Cianev, totodată și coscenarist. Binka 
Jeliaskova face din debutul vieții unei ab- 
solvente de liceu, pretext pentru o sarada 
vizuală în Piscina, care ne reamintește 
ceva de stilul Verei Chytilova din Marga- 
retele. În sfirşit. Vilceanov se apleacă din 
nou asupra unui subiect cu implicaţii 
sociale si filozolice. Cu dragoste și cu 
tandrete este titlul filmului sáu și tot asa 
cercetează regizorul raportul dintre artist 
şi societate, dintre artist și opera sa, dintre 
artist si comercianții de artă. Cu dragoste, 
cu tandrete, dar și cu incisivă ironie, amin- 
tindu-ne pe alocuri și de proza lui He- 
mingway, ilustrată în tonuri antonioniene 
(а nu se înțelege imită) povestea fiind bine 
ancorată într-un specific national incon- 
fundabil. 

Confruntarea de idei și stiluri cinemato- 
yrafice de la Varna ne-a convins că cineas- 
tii bulgari şi-au cîştigat prin opera lor drep- 
tul la tribuna unui festival. 

Adina DARIAN 


jurnal japonez 


Cum am cunoscut-o 
ое Heidi 


Scrisoare către Akiko 


Nu știu Încă prin ce poartă si care a fost clipa aceea fermecată 

cind am pătruns eu spre voi spre Asia, draga mea Akiko — dacă 

minunea s-a petrecut privind cu ani în urmă nişte vechi stampe 

japoneze, sau citind din Haiku-uri — sau o dată cu parfumurile 

caldei nopţi din aeroportul Karaci unde am văzut înainte de răsăritul 

soarelui, musulmani dezbrăcindu-se în linişte și înfăşurindu-se în 
cearceafuri albe, pentru a se închina — ca și cum ar fi fost singuri și nevázuti de 
nimeni, sau poate peisajul acela lunar cu piscuri înzăpezite ce se numeşte lanțul 
munților Himalaya, acest Tibet misterios — sau poate însuşi sentimentul de 
capăt de lume pe care l-am încercat la Marea Japoniei, într-o zi cu nori și pescă- 
ruși, cu acel miros sărat care-mi stăruie si acuma în nări. 


Cu adevărat Iti spun, nu ştiu. 


„Dar voi scrie acest mic jurnal despre tara ta, atita timp cit în nări si în veşminte 
Imi mai stăruie parfumul fumului sacru de santal şi cit nopțile îmi sint încă bintuite 
de isprăvile netnfricatului cavaler Shiotoku Taișki, de dragoni si armate de zeițe 
şi de amintirea unei flori misterioase, «Donghe», care înfloreşte o dată la trei mii 
de ani. Această floare Donghe mă face să visez. 


30-31 octombrie. Tokio 


Aterizare într-o mare de lumini. Traver- 
săm un oraș fantastic, cu clădiri inegale 
foarte viu în forfota lui, dar nu zgomotos 
totuși. Șosele suprapuse, trenuri electrice 
traversează orașul, care, de fapt, înseamnă 
mai multe oraşe cu 20 milioane de locuitori 
la ora actuală. Palatul Imperial cu intrări de 
pagoda, ziduri străvechi si santuri cu apă in 
jur — bază calmă a orașului, aduce un par- 
fum istoric. Clădirea Parlamentului mi se 
pare ciudată са un templu din Babilon. La 
Asociaţia Japonia, di. Murada ne face o 
primire foarte călduroasă, unde ni se tra- 
sează programul zilnic, dur dar foarte inte- 
resant. Pe străzi mirosuri necunoscute imi 
violentează nările. 


Pentru a ne intilni cu traditionala Japonie, 
în minunata după amiază, vizităm templul 
Asakusa. Trecem de poarta înaltă, străjuită 
de doi cavaleri războinici, aşezată lingă o 
strádutá comercială cu zeci de magazine 
pline cu marfă multicoloră și pătrundem pe 
aleea cu crizanteme uriașe și copaci pitici, 
tunsi ca un păr de fată, bătuţi de vinturile 
oceanului. În penumbra templului, miros 
puternic de santal, sunetul misterios al unui 
gong si preoți budhisti, газ! în cap, care 
oficiază in fata unui Budha impasibil. 


Cu numai 30 de yeni, invirti o roată de lemn 
si iti poti afla viitorul. Pe un bilet alb, cu 
hieroglife «Kanji» îţi suride norocul. Cei 
nenorocoși leagă biletele de ramurile copa- 
ceilor din jur; ele rámin acolo, fluturi albi si 
desi si nefasti, înflorind In fata templului ca 
o ciudată primăvară a nesanselor spulbe- 
rate. 


= 

1 noiembrie, dimineata. Într-o încăpere 
răcoroasă (aerul condiționat e rege la Tokio 
ca şi în S.U.A.) plină de flori şi rămurele în 
clădirea școlii OHara asistăm la cursurile 
practice de Ikebana — arta aranjării florilor. 
Ni se vorbește de începuturile ei milenare, 
de diferite stiluri Ikebana, «Moribana» ni 
se arată o adevărată geometrie cu care se 
pun florile pe suporturile lor. Între eleve!» 
de față, multe englezoaice. Stilurile au dite- 
rite numiri: stil «cascadă», «ceresc», «са- 
zut», «sec», «contrast» iar scopul final e 
crearea de frumuseţe, de armonie în căminul 
nostru. 


Acolo am aflat pentru prima oară că 
Ikebana serveşte si de inceput de discuţie 
mai ales într-o societate de femei. «How do 
you do»-ul ar părea o nepolitete gravă, pe 
cind aşezindu-se lingă Tokonoma, acel colt 
tradiţional cu versuri scrise pe sulul de 
mătase, o japoneză va întreba întotdeauna 
pe gazdă: «Ce stil ati folosit la aranjarea 
florilor?» încercind să ghicească subtili- 
tatea aranjării lor si felicitind-o pentru 
gustul ei. 


Seara, la restaurantul japonez Katzura, 
plăcută intilnire cu Akiko, prietenă a ţării 
noastre și prima acomodare cu mincarea 
japoneză. E vorba de excelentul «Shabu- 
shabu, Sa-ké-ul» cald, băutura japoneză 
i adițională si nelipsitele betisoare cu care 
mă descurc bine. 


La întoarcere, aceeași circulație intensă, 
dar nezgomotoasă. Nu claxonează nimeni, 
soferii nu se ceartă, au răbdare. Dar și cînd 
se ceartă, îmi spune insotitoarea noastră 

Tamiko — atunci se omoară. Toţi se 
grăbesc, toti au treabă si văd foarte multi 
oameni în treninguri alergind pe trotuare 


Sayoonara, pe curind M. 


pentru a face mișcare. Exact ca la Los 
Angeles. Trăiască Jookyng. 

Mă întreb, unde mai e loc pentru contem 
platia budhistá, sintoistă sau contemplatia 
pur si simplu. Poate provincia imi va dez- 
lega misterul. 

2 noiembrie. Vizităm la Kawasaki unul 
din oraşele satelit ale Tokio-ului, celebra 
fabrică de aparate fotografice: «Canon». 
Într-un documentar де 25 de minute ni se 
arată tot procesul savant al fabricaţiei si toti 
vizitatorii celebri din ultimii ani. Foarte 
multă muncă mecanizată, dar slefuirea mi- 
găloasă a lentilelor se face totuși cu mina 
omului, fiind nevoie de fineţe. Peste tot, 
tabele cu numele celor mai buni, pentru a fi 
stimulati, iar pentru inovaţii, premii în bani. 
În acest orășel văd căsuțe tradiționale 
foarte îngrămădite. unele lingă altele, cu 
curți minuscule in care japonezul plan- 
tează arbuști. El nu pierde nici o palmă 
de loc. Întreb: «Totuşi, copiii vostri unde 
se joacă?» Tamiko îmi răspunde gindi- 
toare: «Copii noștri nu au timp de joacă, 
ei încep să învețe semnele alfabetului foar- 
te devreme, la 3 ani, ca să știe cind ter- 
mină scoala, cel putin 2500». Mi se pare 
foarte crud. În schimb, scolile au toate 
terenuri de sport si acolo se dă o mare 
importanță mișcării. Există și o zi pe an 
dedicată sportului. 

3 noiembrie. Cu trenul electric ultrarapid 
Hikati (Lumină) ne trezim în patru ore la 
Osaka. În muzeul etnologic foarte intere- 
sant, obiecte de cult japoneze sau din 
insulele polineziene, din Oceania, primele 
unelte de lucru, ingenioase, costume, po- 
doabe străvechi. 

Vizităm castelul cavalerului Shiotoku Tai- 
shi, celebru de la 7 ani pentru isprăvile sale. 
Ele sint ilustrate In desene fine pe suluri de 
mătase sau cintate de poeţi. Castelul are 
sapte etaje inalte în formă de pagoda. De pe 
terasa de sus, orașul imens se întinde la 
picioarele noastre, într-un roșu apus de 
soare. Osaka e al doilea oraș ca mărime, 
după Tokio. În jurul nostru foarte multi 
vizitatori japonezi, foarte puțini străini. Ne 
privim cu curiozitate nedisimulată. 

Seara ne rătăcim prin subteranele orașu- 
lui care sint la două si trei nivele sub pă- 
mint. Acest nou Osaka, plin de forfotá, mă 
uimeste si mă duce си gindul la secolul 
XXI. Marfa multă, dar prețuri foarte ridicate 
«Nu stiati că Japonia e cea mai scumpă {агл 
din lume?» mi se spune. Nu, nu stiam. 

Profit de fiecare clipă să-mi Imbogátesc 
vocabularul cu cuvinte japoneze. Studiul 
meu de astă vară dà roade bune desi e un 
elot considerabil. 

Seara, în camera de la hotel, la «Terebi» 
(televizor) pe șase canale color, programe 
variate, întrerupte în stilul american, de 
reclame. Un film de groază (american) cu 
o haită de clini asasini, ce împroașcă de 
singe ecranul cu colții lor de lup, îmi dă 
coşmaruri. Dar de ce mă mir? Se poartă 
violența. Pe alte canale, concerte de muzică 
uşoară, cu cintáreti foarte tineri, filme cu 
păpuși, foarte reușite și mult mai umane 
decit filmele pentru cei mari. 

4 noiembrie. O zi aurie de toamnă ca un 
dar al zeilor. Vizităm templele de la Nara, 
celebra si sacra Nara care a dat numele ei 
unei întregi epoci de glorie artistică japo- 
neză ca si orașul Kamakura. Patru temple 
se ridică în aerul pur, inconjurate de pini. 
Pe jos, pietrișul alb e greblat savant avind 
tot felul de arabescuri, iar la fintinile cu apa 
de izvor, femeile isi clátesc gura inainte de 


rugăciune, pentru purificare. Într-unul din 
temple, un Budha, uriaș cit un munte, pri- 
meste ofrande: fructe portocalii de «kaki», 
mandarine și sticle cu «saké». Japonezul, 
spirit practic prin excelenţă, se roagă numai 
la nevoie, cerind ajutorul zeilor in afaceri ,— 
așa mi se relatează. Lingă noi, grupuri de 
elevi si eleve, vizitează templele. Sint fru- 
mosi tinerii aceştia, cu priviri sclipind de 
inteligenţă. Seara coboară incet peste ora- 
sul parfumat cu fumul albastru de santal. 
«Oyasumi Nasai» oraș străvechi — adică 
noapte bună! 

Kyoto. Un oraș frumos cu multe temple 
vechi, grădini imperiale de vară — oraşul 
e o veche capitală a Japoniei — cu copaci 
singerii de «momitzi». Aici se află si «Hatzàá- 
rarichiu» grădina împărătească din secolul 
17, cu case de ceai, simple, nemobilate. ca 
toale interioarele traditionale japoneze doar 
ca acele «tatami», rogojini din pai de orez 
un cuptoras pentru apa fierbinte si «tokono- 
ma», locul aproape sacru unde domnesc 
poezia si frumusetea Acolo vei gàsí intot- 
deauna un sul de mătase pictat cu versuri 
si vasul cu flori aranjate în stil «lkebana» 

La templul Byodoin, cu celebra emblemă 
«Cocoșul Но-о», o sculptură extrem de 
modernă, expresivă, simplificată la maxi- 
mum — culeg flori pe furis pentru a le presa. 
Duc cu mine astfel o parte din dulcele și 
necunoscutul lor parfum, o parte din seva 
pămintului pe care calc. 

Dar iată și minunea numită «Sengiu- 
Canon», templul cu 1001 zeițe, care au 
toate 25 de braţe. O uluială sacră a pus 
stăpinire pe mine. Am senzaţia că aces! 
lung templu cu zeițe incremenite, nu se 
termină nicăieri. 

Alături, în templul unei zeițe cu chipul 
negru, cu suris celebru (al 3-lea pe lume 
după Mona Lisa), ne surprind sunetele de 
gonguri ce se aud de peste tot. E ora 1? 
miezul zilei, ora mesei de prinz: Tempur 
(tructe de mare) cu сайо! şı frunze de cri- 
zantemă, Oyako domburi (orez cu carne 
de pasăre si ou) si Misosim (supa neagră 
de soia cu care nu mă pot obişnui) iată me- 
nu-ul nostru. Pe lingă noi trec femei japone- 
ze cu copii purtați pe spate într-un fel de 
marsupiu dorsal; copiii, frumoşi, cu fete 
sănătoase si ochi negri ca murele 

Peşti aurii și portocalii sparg oglinda 
incremenită a lacurilor din jur. 

Kyoto. Azi e sărbătoarea Sici-go-san 
(adică 3-5-7). Fetite şi băieţi îmbrăcat т 
kimonouri multicolore (de 3-5-7 ani), sin! 
duşi de către părinţi la templu. E o sárbátoa- 


Heid a fost 


si rămîne unul 
din cele mai tul- 
burătoare seriale 
pentru copii (si 
părinții lor) pro- 
duse în lume (sus, 
in stînga, Osughi 
Kumiko, interpre- 
ta cintecelor fai- 
moasei Heidi) 


actiunea, mă simt si eu furată de ciudata 
convenție, de straniul joc а! pápusii. Сто 
eroul, după hara-kiri se zbuciumă in ghea- 
rele morţii, o doamnă în spatele nostru, 
izbucnește în hohote de plins. Bravo, bravo 
pentru arta pápusáreascá! 

Fundaţia Urasenko — Ceremonia cea 
iului. Niciodată nu am bănuit că pentru a 
pregăti un ceai № trebuie o adevărată filo- 
zofie si atita imaginaţie. De fapt, ceaiul 
acela nu e numai băutura spumoasă verde, 
ci e o stare pentru care te pregătești prin- 
tr-un întreg ceremonial. O floare privită 
indelung, o grădină cu arbuşti si cascade 
unde contempli frumusețea, o alee intor- 
tocheată unde № aduni gindurile, o pictură 


În tara diminetilor liniștite... intilniri, dialoguri, confruntări (Akiko 
Ikeda, Osughi Kumiko, Marga Barbu, Sughiamo Kazuko si Claudia 
Scumpieru) 


re pentru ochi să privesti aceste fetițe 
îmbrăcate traditional ca niște păpuși, pline 
de importanța momentului, care se lasă 
fotografiate şi filmate ca niște vedete. 
Teatrul No, de cea mai veche tradiţie, 
imi lasă o impresie deosebită. Muzica ciu- 
dată de melopee, sunetul surd al tobei, 
dialogul static într-o limbă veche pe care 
nimeni nu o mai vorbește, dau impresia 
unui ritual străvechi tăcut pentru initiati. 
Seara, un adevărat regal la teatrul de 
păpuși — Bunraku. Deși biletele costă o 
avere, sala e arhiplină. Patru pápusari poartă 
păpuşa mare cit un copil, iar un actor, numai 
unul singur, aşezat pe un podium în fata 
noastră interpretează pină la epuizare toate 
rolurile pe rind. E o performanţă fantastică, 
si publicul aplaudă la scenă deschisă sce- 
nele «tari». Limba їп care sint interpretate 
rolurile, e de asemenea necunoscută pentru 
spectatorii de azi. Acţiunea e din perioada 
Edo (un ev mediu japonez) si drama are in 
ea ceva shakespearian. Eroul trebuie să-si 
facă hara-kiri (sepuku) ca să salveze onoa 
rea familiei. Publicul urmăreşte cu emoție 


veche pe care o priveşti multă vreme ir 
sunetul ascuţit al unui clopoțel, dacă afară 


e noapte sau a unui gong cu glas adinc, 


dacă afară e ziuă, apa ce tierbe in fata unui 
altar al lui Budha, totul într-o penumbra 
dulce, obligatorie, o lumină incertă ce ster- 
ge contururile precise si te face să visezi, să 
te aduni; iată drumul pe care trebuie să 
mergi pentru a bea ceaiul în acest locaș 
vechi de sute de ani, cu 12 încăperi, ca in 
poveste. 

Totul e purificat printr-o ștergere imagi- 
nara, solemnă ceagca, lingurita, totul se 
face în totală linişte şi concentrare interioa- 
ră, căci spiritul în care se pregăteşte o 
băutură sau o hrană se transmite, cred ei - 
celui ce o consumă 

Seară specială № Teatrul de gheise 
«Kamogawa Odori». Înainte de a ocupa 
loc în sală, publicul urcă la etajul IV unde 
participăm astfel la ceremonia ceaiului, 
după care ni se fac cadou farfurioarele 
mici, verzi, pe care au stat ceștile de ceai. 

Drama e scurtă, cu tonuri de cap, lungite 
intr-un mod special; aşa e stilul, mi se spu- 


ne. Machiate cu pudră foarte albă pe obraz 
si roșu în jurul ochilor, fetele apar în mi- 
nunate kimonouri, dansează pline de gra- 
tie sau cintă la tot telul de instrumente cu 
forme şi nume ciudate. E un înalt profesio- 
nalism In ceea ce fac ele și spectacolul 
acestor tinere «Maiko» te ciștigă. 

8 noiembrie Kanâzawa. Orașul copa 
cilor legati cu sfori, parcă ar fi nişte pira 
mide. Asta arată dragostea și răbdarea 
japonezului cind e vorba de natură. Ei 
apără astfel ramurile de zăpada ce cade 
de doi metri pe aceste meleaguri. În acest 
orășel aproape de munte cu străzi întor- 
tocheate, am vizitat templul cel mai miste- 
rios, cel mai ciudat construit pe care l-am 
văzut vreodată. Un templu ca-n filmele de 
groază din anii '30. Numai trape, scări as- 
cunse, podete ce maschează fintini adinci 
unde trebuia să cadă dușmanul, scinduri 
ce ascund grote, pereți dubli, camere си 
5 ieșiri, ca în filme, ce mai! 

9 noiembrie. Excursie la Marea Japoniei. 
Mă simt undeva la un capăt al lumii, pescă- 
rușii ţipă ciudat, parcă cu totul altfel ca la 
noi. Pe plaja pustie ni se pregătesc stridii 
la grătar, peste uscat. În jur, păduri de 
bambusi cu un sat din perioada Edo. Un 
alt templu cu ciudatenii. Podelele sint 
astfel făcute ca atunci cind calci pe ele 
să ciripească ca nişte păsărele. Înăuntru 
decoraţii cu floarea «Donghe» care inflo- 
regte la 3 000 de ani odată. 

0 noiembrie. Din nou Tokio. În cartie- 
rul modern «Singyucu». De la etajul 52, 
vedem panorama imensului oraş. Seara 
стат la un local de veche tradiție «grádi- 
na cu 8 comori», Bineinteles, 
stind pe jos, după moda japoneză. 

12 noiembrie. Intlinirea cu imensul Bu- 
dha de la Kamakura, așezat intr-un parc, 
în aer liber. Urcăm pe o scară în interiorul 
lui. Acesta e Budha căreia o poetă i-a de- 
dicat nişte versuri de dragoste, Cu gindul 
la Kyoto și Hara, scriu şi eu un vers în 
japoneză: 

«Kyoto, kyoto io 
Momidji no miako 
Kyoto, anato — aisiril» 

(Kyoto, oraș străvechi, oraș al pădurilor 
de Momidji, Kyoto, te iubesc!»). 

13 noiembrie. Akiko cea dulce mi-a 
aranjat pentru azi intiinirea cu Heidji (cum 
o numesc ei pe Heidi), fetița munţilor. 
Si cu cintdreata care asigură partea mu- 
zicală a filmului. Am în fatá mea două fete 
foarte tinere, ce par nişte eleve de școală, 
ca să aflu st tă sint femei căsăto- 
rite, în virstă de 25—30 de ani. Sint dragute 
amindouă, cu un surts deschis. Le vorbesc 
de succesul filmului Heidi la noi, fapt care 
le bucură mult. Sughiamo Kazuko, cea 
care că pe Heidi e actriță de teatru și 
film. Îmi povesteşte cá in Japonia se fac 
multe filme pentru copii, cel putin trei 
seriale pe an, pentru cele trei vacanțe ale 
copiilor. Asta în afara filmelor de copii 
pentru TV., cu păpuși. Imi dau seama că 
i-am auzit vocea cu o seară înainte într-un 
frumos basm transmis la 7 seara. O in- 
treb dacă copiii o cunosc. Îmi spune că 
personal e mai putin cunoscută, de cind 
asigură dubiajul. Dar vocea i-o recunosc 
toti. Îmi spune că are nostalgia unui rol 
bun de teatru. A jucat în «Casa păpușilor» 
de Ibsen, teatru de Shakespeare $i speră 
să mai joace ceva deosebit. «Ai timp să 
te imparti între căsnicia ta si meserie?» 
o întreb indiscretă. Imi răspunde multu- 


mită că da, deoarece soțul e grafician și 
o înţelege perfect. Kazuko ar dori să joace 
în filme străine, de bună calitate. Îmi spune 
cu părere de rău, că asta nu depinde de 
actor, ci mai ales de regizori sau de spon- 
sori care răspund de calitatea filmelor și 
aceia, de cele mai multe ori, nu sint oameni 
de gust. Numărul filmelor se Imputineazá 
tot mai mult și calitatea lor a scăzut, de 
aceea poate si spectatorii. Sau poate TV 
concurează prea nemilos? 

Inainte se făceau 600 de filme anual, 
acum se fac 300 şi nu de cea mai bună cali- 
tate. Filmele în serie, polițiste, au mare 
succes. Reviste de specialitate au doar 5. 

Cintáreata Osughi Kumiko e în schimb 
foarte populară in lumea copiilof. După 
cite mi s-a relatat, aici tineretul isi alege 
cintdretii si nu numai după criterii de cali- 
tate. Prima condiţie e ca ei să fie cit mai 
aproape de virsta lorde aceea virsta celor 
ce cintă a coborit de la 25—20 de ani la 
16—14 ani. Cei maturi nu cumpără discuri, 
nu au timp să asculte muzică modernă, 
nu au timp să meargă nici la teatru — îmi 
spune Kazuko. Acolo veţi intilni doar doam- 
ne trecute mult de 45—50 de ani. Ku- 
miko a debutat la 8 ani cu succes și de 
atunci cîntă mereu, la aproape toate show- 
urile ce se organizează pentru copii. Îmi 
vorbeşte și ea de criza In care se află ci- 
nematogratul. Televiziunea dă filme color 
pe toate canalele si ele pot fi vizionate 
acasă, comod. 

Mă gindesc la deplasarea care № fură 
ore întregi în acest oraș monstru și parcă 
î înțeleg pe aceşti oameni atit de ocupati 
tot timpul. Producţia de filme de groază, 
chiar cea de «filme sexy», nu poate face 
faţă concurenţei. O întreb în ce film ar 
dori să joace. «Un muzical reușit» — imi 
răspunde. Admiră filmele străine de mare 
montare pe care le preferă celor japoneze. 
Serialele de la TV durează 20 de minute si 
tin cite șase luni imi spune ea. 

' Le-am vorbit si eu de filmele noastre, de 

cele in care am jucat si am pomenit si de 
Tănase Scatiu care rulează la Tokio chiar 
acum sub numele de Honoano Icizoa 
(O familie pasionată). Amindouă se arată 
doritoare să-l vadă, să afle cite ceva si 
despre filmele noastre si despre România. 
Din pácate,filmul nostru nu se bucură de 
nid o reclamă, nicăieri Ele nici nu știau 
că rulează Cum să- faci cunoscut азНе! 
într-o lume așa de ocupată? Am vorbit 
de maeștri lor în regie: Kurosawa Akira, 
lamoda loog. Imi pare rău că nu pot ur- 
mări un film, timpul nu-mi permite, aș dori 
un film din care să străbată realmente 
sufletul japonez, arta lor subtilă si forta 
lor de a munci, de a persevera, care e 
covirsitoare. 

О voi face la Bucuresti, unde din feri- 
cire putem vedea adesea filme japoneze, 
pe ecranele cinematografelor sau la TV. 
mi dau seama, cu claritate, că le voi privi 
cu ali ochi acum, după această vizită 
ia Japonia. Le împărtășesc actritelor pă- 
rerea mea și ele imi dau- dreptate. 

E o seară plăcută, în care ne facem mici 
daruri. Seară care s-a prelungit pină tirziu 
în primitorul şi elegantul salon al Amba- 
sadei noastre de la Tokio. 

Miine plecarea spre Peking. 


Marga BARBU 


repere si modele 


бит 
vorbim 
cinematografic 


Cunoscuta fiind disjunctia 
cinematograf-limba (langue) 
$! filme-cuvinte (paroles), 
propusă semiologic de Pa- 
solini —trebuie să precizez 
imediat cá nu cinelimba si 
nici limbajul filmic constituie obiectul 
discuţiei noastre, de data aceasta. Feno- 
menul luat în considerare e aparent mult 
mai modest, dar în același timp cit se poate 
de important, prin ampla sa difuziune. Si 
anume: cum vorbim despre cinematogra! 
(şi filme) în limba noastră cea de toat: 
zilele, care sint termenii «tehnici» specifici, 
intraţi în practica noastră conversativu, 
pe scurt, care e capacitatea noastră de 
exprimare in privința cinematografului si 
a filmelor, tinind seama de faptul că o 
asemenea capacitate reprezintă însăși 
«gindirea» sau, poate mai exact, «menta- 
litatea» şi, în ultimă instanţă, «nivelul cul- 
turii» noastre cinematografice. Problema 
e reală și deloc neglijabilă, deoarece nu 
trebuie să fii prea subtil pentru a înțelege 
că starea și treapta acestei mentalități 
generale, massificate, condiționează — 
oricit de ocolit, dar condiționează —chiar 
calitatea producției nationale de film. 
De fapt, aș vrea să semnalez aici anu- 
mite moduri verbale,mai mult ori mai putin 
discutabile, pregnant intrate în conștiința 
vorbitorilor. Las la o parte «moftul» foarte 
ráspindit dealtfel, in numele căruia multă 
lume nu mai vede — románeste — filme, 
ci le «vizioneazá», neologistic ifosativ 
(asa cum alții nu mai mănîncă, ci «ser- 
vesc dejunul», sau beneficiazá de «tra- 
taţii») — şi trec imediat la un clișeu, 
preluat, dacă nu chiar lansat, de mass- 
media: un film străin este întotdeauna 
«o producție a studiourilor»... şi urmează 
proveniența: engleze, sovietice, franceze, 
americane, italiene etc. Formula e inexac- 
tă, pentru că în marea majoritate a cazuri- 
lor, producţia naţională е diferențiată, 
nu e neapărat omogenă. Ce înseamnă, de 
pildă, «o producție a studiourilor ameri- 
cane»? Care studiouri, care monopoluri 
sau case producătoare sau, astăzi, care 


dicționar 
cinematografic 


incronism 


Formulată în anii primelor 

experienţe întreprinse de ci 

nematogratul sonor, repede 

dogmatizată, indicind non- 

coincidenta dintre imagine 

si sunet ca fundamentala, 

dacă nu unica, resursă ex- 
presivă a limbajului audio-vizual, teoria 
asincronismului ne apare, înainte de toate, 
ca o reacţie polemică la erorile practicii 
cinematografice a momentului: retransfor- 
marea filmului într-o simplă sucursală a 
teatrului (începuturile cinematografului so- 
nor sint dominate masiv de teatrul filmat), 
irosirea principalului cîştig estetic obținut 
pînă atunci — montajul (distrugerea mon 
tajului echivalează, In ochii multor teoret: 
cieni si cineasti din epocă, cu anularea 
«specificului filmic»). Capabil să instituie 
o nouă dialectică a raportului vizual-sonor, 
asincronismul va fi considerat soluția salu- 
tară, mai mult chiar, singura soluție menită 
să aducă recinematografizarea cinemato- 
grafului, plasarea lui pe o altă orbita 
Viitorul filmului sonor, manifestul sem- 
nat în 1928 de Eisenstein, Pudovkin si Alek 


Teoria filmului 


Informația asupra filmului trebuie si cuprindă trei elemente esențiale: 

naționalitatea, autorul, protagoniștii. De pildă: scenă din Corabia nebu- 

nilor, film american de Stanley Kramer, cu Simone Signoret şi Oscar 
Werner 


producători «independenţi»? inseamnă, 
oare, «producție a studiourilor americane» 
garantia unor anumite calități, a unei 
anumite expresivitati specifice? Mai mult 
nu, decit da, calitatea amestecindu-se cu 
reteta-standard, opera de artă cu produsul 
de duzină. Sau chiar în privința cinemato- 
grafiei sovietice: există studiourile «Mos- 
film» şi «Lenfilm», există — viguroase și 
cu personalități distincte — studiourile 
republicilor unionale, de la Tașkent la 
Riga și la Tbilisi. Ce sens are prezentarea 
sub aceeaşi etichetă a unor emanatii atit 
de diverse? Odinioară, prioritatea publici- 
tară o aveau actorii, vedetele, un film cu 
Greta Garbo, cu Laurence Olivier, cu 
Gérard Philipe, cu Cerkasov, cu Timică... 
Pentru cinecluburi si cinemateci, se stie, 
intiietatea o- au, acum, regizorii, autorii. 

Corect și riguros, cred, ar fi să se spună 
şi să se scrie (incepind cu afişele «Кота- 
niei-film»): film, să zicem, francez, de 
Jean Renoir, cu Jean Gabin și Simone 
Simon. Sau: film american de Stanley 
Kramer, cu Spencer Tracy, s.a.m.d. Infor- 
matia, astfel alcătuită, pe lingă că ar fi mai 
precisă, mai putin vagă, ar oferi trei ele- 
mente esentiale: nationalitatea, autorul 
(regizorul), protagonistii (vedetele). Evi- 


sandrov proclamă: «Numai utilizarea con- 
trapunctică a sunetului în raport cu o bucată 
de montaj vizual poate oferi noi posibilități 
de dezvoltare și de perfectionare a monta- 
jului. Primele experiențe cu sunetul trebuie 
deci îndreptate spre «necoincidenta» netă 
cu imaginile vizuale. Numai un astfel de 
asalt creează senzaţia necesară care va 
duce cu timpul la crearea unui contrapunct 
orchestral nou, al imaginilor vizuale si al 
celor sonore». În Viitorul filmului vorbi- 


dent, un astfel de modul nu e rigid, ci 
variabil de la caz la caz, constantă rămi- 
nind proveniența națională (eventual, a- 
dăugindu-i-se anul publicării). Celelalte 
elemente pot lipsi, rind pe rind, sau li se pot 
alătura altele noi, cum ar fi—ca în ipostaza 
unor ecranizări ilustre — indicatia: dupa 
romanul (cartea, piesa, poemul, etc.) lui X 
sau Y. 

Apropo de după. Cronicarii noștri, cei 
mai numeroși, scriu si spun: filmul lui 
Cutare (regizat de Cutare), după scenariul 
lui Cutărică. Este şi inexact, și păgubitor 
pentru «mentalitatea» despre care pome- 
neam la început, fiindcă se scoate in 
relief vechea infeudare, poziția de vasali- 
tate a criticii de cinema în raport cu spiritul 
şi practica teatrală. Să ne înțelegem o dată 
pentru totdeauna: filmul (pelicula impre- 
sionată) nu se face după un scenariu 
(decit, cel mult, în ordinea cronologică) 
din simplul motiv că scenariul este fil- 
mul, firește, in faza sa scrisă. Scenariul nu 
reprezintă, cum cred încă unii, un text care 
se «pune în imagine», ci este însăși ima- 
ginea filmului în pagina scrisă. Să-l mai 
cităm, din nou, pe Arnheim? Repetitia 
ramine încă mama învățăturii, deci: «In 
realitate, nu există loc în cinematografie 


tor, eseul din 1929 al lui René Clair, citim: 
«Folosirea alternată a imaginii unui subiect 
și a sunetului produs de acest subiect — 
si nu folosirea lor simultană — naște cele 
mai bune efecte ale cinematografului sonor 
si vorbitor. S-ar putea ca această primă 
regulă care se degajă din haosul tehnicii 
náscinde să devină una din legile tehnicii 
de miine». Absolutizind, într-un elan pe cit 
de spontan pe atit de nejustificat, principiul 
asincronismului, cei mai multi dintre teore- 


Un film \ 

în lucru: | 
Comuna din Scăieni., 
< Scenariul: 
Nicolae Dragoș 
şi Florian Avramescu. 


Regia: Savel Stiopul. 


În rolul 
(și în fotografie) | 
Adrian Pintea , 


pentru o muncă necinematografica. Însăși 
ideea originală a filmului, celula germinală 
trebuie să fie de natură cinematografică... 
Prima idee nu e așadar literară, ci cinema- 
tograficá, chiar dacă nu e improvizată in 
studio, ci elaborată în creierul unui om 
sau la masa de scris. Subiectul e dezvoltat 
aici în toate amănuntele sale și cu precă- 
dere într-o formă literară; totuși nu e vorba 
de o povestire, ci de punctajul unui film 
pe care scenaristul trebuie să-l aibă dinain- 
tea lui cu toate amănuntele, deoarece nu se 
poate rezuma decit ceea ce există, iar 
scenariul nu e decit un rezumat». În con 
secinta, ar fi mai corect să se scrie nu 
«după», ci cu, scenariul scris de Cutare 
sau pur şi simplu, dacă vine vorba, bine- 
inteles: scenariu de Cutărică. 

Dar cind auzim și citim, intrată în inter- 
comunicarea noastră verbală cu putere 
de prejudecată (iar prejudecățile, spunea 
Einstein, sint mai greu de sfărimat decit 
atomii!) formula: film artistic!? De unde 
știm noi dacă filmul e cu adevărat artistic, 
adică «de artă», «operă de artă»? Numai 
pentru a deosebi filmul de lung metraj de 
documentar si de animaţie, este neapărat 
să recurgem la o asemenea zicere? Încă 
o dată, mai corect ar fi să spunem «film de 
ficțiune» sau «cu subiect». De fapt, mult 
mai bine ar fi să spunem si să scriem pur 
şi simplu film, lăsind pe seama altora să 
precizeze, atunci cind se impune, că e 
vorba de documentare sau de desene 
animate. Oricum, însă, un film «artistic» 
care încurcă foarte multe ite din toate 
punctele de vedere: estetic, social, organi- 
zativ, administrativ, financiar, etc. Sau 
termenul de «creator», foarte răspindit: 
despre acesta vom mai avea ocazia să 
discutăm în viitor, 

O elementară putere de observaţie ne 
arată că publicul larg preia și folosește 
locuţiuni, expresii și clișee din critica de 
specialitate (fenomen extrem de transpa- 
rent pentru raportul cronică sportivă — 
spectator sportiv: de exemplu, o echipă 
de fotbal nu mai joacă, ea «se exprimă», 
ca în artă etc., etc.). Nu pentru a «vina» cu 
tot dinadinsul improprietati și inadvertente, 
dar din cind în cînd ar fi bine să ne ocupăm, 
in această rubrică, și de limbajul (argoul) 
pus în circulație de producători, difuzori si 
critici, în folosul (sau, dimpotrivă, în ne- 
folosul) publicului celui mai larg, al spec- 
tatorilor dornici nu numai să știe să «ci- 
tească» și eventual să «judece» un film 
în forul lor interior, ci și să poarte discuții 
(polemici) în dialog, deschise, în propriul 
lor grup social, despre același film sau 
despre o problematică pertinentă, de inte- 
res general, a cinematografului, ca artă 
sau ca spectacol. 


Florian POTRA 


ticienii epocii ajung la negarea violentă a 
sincronismului (coincidenta, relația directă 
dintre imagine și sunet), refuz motivat de 
pretinsa primejdie a naturalismului pe care 
l-ar instaura sonorul. Béla Balazs spune 
fără ocol: «Folosirea asincronă a sunetului 
este cel mai eficace mijloc de expresie al 
filmului Sonor. În cazul sincronismului, 
sunetul nu e de fapt decit o completare 
naturalistă a imaginii». Asa-zisul natura- 
lism despre care vorbește teoreticianul 
maghiar ar consta în redundantá, în dezvol- 
tarea pleonasmului. Meritul de a spulbera 
acest echivoc îi revine lui Rudolf Arnheim. 
Filmul ca artă, tratatul scris în 1932, sub- 
liniază apăsat valoarea creatoare a sincro- 
nismului («paralelism», în terminologia pe 
care o propune Arnheim), recunoscind în 
el soluția cea mai firească aflată la dispo- 
zitia cineastului, o soluție dictată de însuși 
realismul congenital al imaginii cinemato- 
grafice. Paralelismul nu constituie un pleo- 
nasm: personajul de film poate transmite 
în același moment două serii de informații 
diferite, o serie de informații prin ceea ce 
spune (banda-sunet) si alta, prin expresia 
chipului său (banda-imagine). 

incapabil, cum era şi firesc, să înlocuiască 
sincronismul, ducind uneori la efecte ai! 
ficioase, contrapunctul sonor rămine totusi 
o achiziție prețioasă a limbajului audio-vi- 
гиа! cristalizat la începutul anilor '30. Din a- 
ceastă frenetică experimentare a procedeu- 
lui, cinematograful cistigă o conștiință mai 
clară a posibilităților lui expresive, cel 
putin în două mari direcții: contrapunctul 
extinde atit resursele gagului (Lubitsch, 
Clair), cît şi capacitatea structurilor. cine- 
matografice de a produce sensul simbolic 


(Sternbera. Dupont). 
George LITTERA 


Sondaj in cineunivers 


Fără a cunoaște salturi spec 
taculoase, prezenţa filmelor 
din aşa-zisa lume a treia con 
nua să progreseze lent, да! 
indiscutabil pe ecranele noa 
stre. În anul care a trecut 
ne-am Inttinit cu citeva re- 
marcabile producții algeriene, au fost pro 
iectate, cu succes la public, mai multe 
filme turcești, a continuat seria reprezen 

tatiilor cu pelicule indiene (o oarecare scá- 
dere a frecventării acestor filme se dato- 
reste, сит am arătat într-o însemnare tre- 
cută, mai de grabă unor erori de selecţie și 
programare decit unei dezabuzări esențiale 
a spectatorilor); au putut fi văzute, ca si in 
anii precedenti, realizări latino-americane 
(ce-i drept. provenite aproape exclusiv din 
Cuba și Mexic). Alte filme din alte tari ale 
Asiei, Africii şi Americii latine își așteaptă 
rindul la difuzare. De citiva ani, repertoriul 
cinematografic nu mai poate fi conceput 
fără prezența acestor producții care şi-au 
găsit drum spre public, chiar dacă nu se 
situează încă pe primele locuri ale prefe 
rintelor și încasărilor. 

Schimbind ceea ce trebuie schimba! 
cam aceeași este situația si in celelalte 
tari ale Europei. În unele tari occidentale 
prezența unui mare număr de imigranți 
proveniţi mai cu seamă din țările arabe, 


nema 


Primul val al interesului pentru 
filmele lumii a treia a început mai 
demult, cu exotice tablouri ale 
patimilor mexicane ( /ndrágostita 
cu Maria Felix si Pedro 
Armendariz) 


din Africa neagră, din Turcia, Pakistan 
sau din Caraibe asigură un public supli 
mentar pentru filme în care aceşti noi spec 
tatori găsesc ceva din atmosfera patriilo: 
lor îndepărtate; Aceasta e situația în Franța, 
R.F.G., Anglia, țările scandinave; dincolo 
de Ocean, în SUA, importul de filme sud- 
americane Încearcă să satisfacă şi cerin- 
tele unei numeroase populații de origine 
portoricană sau mexicană. 


Tentația insolitului 


Pătrunderea filmelor din lumea a treia 
este facilitată de o serie întreagă de cauze 
dezvoltarea considerabilă în ultimii ani a 
legăturilor de tot felul (economice, politice, 
culturale) dintre această lume si țările 
«lumii vechi», calitatea artistică a unora 
dintre aceste opere (recent, la Paris, a 
înregistrat un mare succes filmul Insiang 
al filipinezului L. Brocka, film remarcat și 
la precedentul festival de la Cannes), o 
anumită tentatie a insolitului, sau — în ce 
privește anumite cercuri mai evoluate, re- 
duse numericește, dar influente — o cu- 
riozitate binevoitoare evoluind chiar spre 
solidaritate militantă față de mesajele artis- 
tice ale unor popoare care trăiesc azi o 
perioadă de renaștere și afirmare excep- 
tionalá. Chiar dacă unii intelectuali occiden- 
tali, animati de cele mai bune sentimente, 


În 
aşteptarea 


recoltelor 
viitoare 


Filmele 
lumii a treia 
au devenit 
o dimensiune 
a oricărui 
repertoriu serios 


proiectează asupra acestor filme propriile 
lor fantasme, atribuindu-le un conţinut di- 
namitard pe care în genere nu-l posedă 
rămine faptul că un important curent de 
simpatie favorizează pătrunderea unei noi 

snsibilitati în universul cinematografic. 


Ambitia temelor proprii 


Deseori, în Occident, interesul cineasti 
lor şi cinefililor progresiști față de lumea а 
treia se manifestă si prin abordarea in fil 
mele proprii a tematicii raporturilor dintr: 
țările In curs de dezvoltare și vechile tà 
industrializate, a luptei pentru independe: 
ta si afirmare naţională a popoarelor alta 
dată (sau acum) asuprite, a schimbulu 
de valori (uneori conflictual) între culturii: 
occidentale și cele orientale sau meridio 
nale, a condiţiilor alienante în care trăiesc 
milioane de imigranţi veniţi din țările sărac: 
(fragmente din remarcabilul film al regizo 
rului vest-german R.W. Fassbinder, Toti 
ceilalți mă numesc Ali, au putut fi vizio 
nate si la televiziunea noastră, iar mai de 
mult pe ecranele românești a rulat filmu 
american Sarea pămintului despre viata 

intilor mexicani in SUA) Se constat 
in general o tratare realistá, umanà, dese- 
ori dramaticá. O evolutie asemánátoare — 
dar asta ar putea constitui tema unui alt 
comentariu — cunoaste, de altfel, si repre 
zentarea negrilor in filmele americane. 
in acest context general, ceea ce contea 
га, însă, în primul rind, este producţia pro 
prie a ţărilor lumii a treia si posibilitate. 
acestei producţii de a se impune pe scar.: 
mondială. În actuala conjunctură, aceasta 
producţie este încă puternic confruntat. 
i realități deosebit de dificile. 


Concurența, un handicap 


Se fac simţite, mai presus de toate, com 
plicatele probleme economice: lipsa de 
fonduri, lipsa de instalaţii de producție $ 
de instalaţii de difuzare, lipsa de cadre 
calificate, structurile înapoiate ale viet: 
economice, prezența încă foarte puternic 
1 filmelor străine. În {ап cu un procent 
considerabil de analfabeți, cu posibilită!' 
de comunicaţie restrinse, în care, deseori 
pe acelaș! teritoriu se vorbesc multe limbi 
și dialecte diferite si în care începuturile 
dezvoltării economice se concentrează mai 
ales asupra agriculturii și industriei extrac- 
tive, sectorul cel mai rămas în urmă fiind 
cel al serviciilor, e aproape firesc ca o in 
dustrie ca cea cinematografică să se zbata 
în lipsuri si greutăţi (inclusiv în țările in 
care se produc un mare număr de filme) 

Acestor dificultăţi li se adaugă și altele 
de ordin politic (legate de caracterul încă 
instabil al instituțiilor din state relativ tine 
re) sau de ordin cultural (de pildă, în țările 
islamice lipsa de tradiţie sau chiar rezerva 
față de folosirea In artă a imaginii figura 
tive). 

În fine — lucru uneori uitat — lumea a 
treia poate fi privită unitar numai din punc 
tul de vedere al unor condiţii politice con- 
temporane, dar ea cuprinde, în fapt, o diver 
sitate excepţională de culturi, o mare varie 
tate de tradiții și situaţii concrete. 


Filme pentru consum intern 


Şi totuși, în porida tuturor dificultăților 
si disparitátilor, în aceste țări se produc 
foarte numeroase filme. Am putea cita pe 
primele locuri India, Hong-Kong-ul, Fili- 
pinele, Egiptul, Turcia, dar şi — în proportii 
ceva mai reduse — Mexic, Argentina, Pa- 
kistan, Indonezia, Brazilia, Singapore, Al- 
geria etc. Imensa majoritate a acestor 


filme sint destinate însă, în exclusivitate, 
pietii interne sau, cel mult, regionale. E 
vorba în cea mai mare parte de produse de 
«consum» popular, confecționate după ci- 
teva scheme simple, pe baza unei mixturi 
de melodramă si aventură căreia i se adaugă 
citeva ingrediente «specifice»: muzică, dans, 
costume, mai mult sau mai putin folclorice, 
evocarea unor rituri tradiționale, și eventual 
citeva elemente de peisaj. Mai toate aceste 
filme sint construite în jurul cite unei sin- 
gure vedete — modalitate tipică pentru o 
cinematografie slab dezvoltată. 

La o cercetare mai atentă, apare evident 
că aceste filme atit de «specifice», rezervate 
spectatorilor autohtoni si folosind din plin 
elemente tradiționale, sint, de fapt, extrem 
de putin reprezentative pentru spiritul na- 
tional al țărilor în care se produc, cá sint, 
în fond, niște imitații deghizate ale celor 
mai rudimentare confecții sub-hollywood- 
iene (mai ales ale celor din anii '20, '30). 
Specificul lor e un specific de suprafață, 
de decor si tocmai de aceea ele sint ne- 
exportabile. Realitatea ne arată că numai 
arta autentică poate să exprime specificul 
național și să se ridice astfel la universa- 
litate. Filmele lui Kurosawa, inspirate dupa 
«Idiotul» lui Dostoievski (HaKuchi) sau 
după «Macbeth» de Shakespeare (Kumo- 
nosu Djo) sint japoneze pină-n ultima lor 


tibra, de la ritm si construcţie si рта la 
vestică si ilustraţii muzicale, dar ele sint 
recepționate de spectatorii de pretutindeni 
drept expresii sublime ale spiritului nipon. 

Peste puzderia de filme de serie, au în- 
ceput să se ridice, în ultimii ani, în unele 
tari, producții de un nivel superior, consa- 
crate mai cu seamă evocării istoriei natio- 
nale (fie a perioadelor de glorie și eroism 
din trecutul mai îndepărtat, fie a luptelor de 
eliberare din trecutul apropiat). Deși, în 
această directie s-au înregistrat unele reu- 
site, nu se poate, totuși, să nu remarcăm 
că în modul în care sint construite şi expuse, 
multe din aceste filme se inspiră din mo- 
dele americane sau sovietice. Filmele cu 
adevărat reprezentative, atit prin temă cit 
şi prin expresie sint încă puţine, chiar dacă 
încă de acum 10—15 ani pe lista marilor 
creatori cinematografici au putut fi trecute 
numele unor Satyajit Ray (India) sau Glau- 
ber Rocha (Brazilia). Deocamdată, cinema- 
tografia lumii a treia trăiește o perioadă a 
acumulărilor cantitative, cineaștii învață să 
construiască un subiect, să realizeze o 
metaforă, să dirijeze actorii, să depășească 
funcţiile strict tehnice ale camerei. Indiscu- 
tabil mffne, pe ecranele lumii vor înflori 
capodoperele venite din continentele pină 
acum rămase (din punct de vedere cinema- 
tografic) în umbră. 


H. DONA 


ambiția 
documentarului 


Onesta 
valoare 


medie 


Evocarea momentului de virf din istoria 
scurt-metrajelor produse de studioul «A- 
lexandru Sahia», acea,scoalf"a documen- 
tarului românesc care, acum mai bine de 
un deceniu, stirnise admirația unor Sa- 
doul şi Grierson, a devenit aproape un loc 
comun al comentariilor consacrate genu- 
lui. Şi totuși, atari referiri nu reprezintă 
neapărat un formal gest de complezenta; 
un buchet de recente producții de nonfic- 
tiune ne readuce In memorie, uneori sur- 
prinzător de viu, succesele de odinioară, 
confirmind că peliculele cineastilor de la 
«Sahia» păstrează incă parte din zestrea 
de calități ce le-a făcut cindva reputația 
internaţională: «claritate si echilibru» în 
tratarea temelor, diversitate a speciilor si 
categoriilor, inspirație poetică... ŞI atunci, 
de ce oare — ne întrebăm — atitea din do- 
cumentarele prezentului, indiferent de sti- 
lul adoptat ori de experienţa autorilor, ne 
trezesc, şi nu arareori, un sentiment nos- 
talgic? 

În impresii din Delta Dunării, lon Bos- 
tan «simfonizeazá» ruttmannian, remon- 
tind cu finețe imagini dintr-un teritoriu mi- 
rific, pe care și-l apropiase odată ca nimeni 
altul; lebedele și pelicanii săi se mișcă și 
acum In ritmuri alternante, cind lent si 
majestuos, cînd repede si sincopat, în 
elaborate corelaţii audio-vizuale, dar fără 
ca «frumusețea în sine» a cadrelor sau 
muzica lui Ceaikovski să ajungă a produce 
dorita emoție estetică. 

La un pol opus, din multe puncte de ve- 
dere — de la generația căreia ЇЇ aparține 
autoarea, pind la specia căreia li aparține 
filmul — se situează ancheta despre ama- 
torii (pe ecran, devin exclusiv amatoare- 
le ?!) de concedii medicale fără boală. Pre- 
lulnd un subiect la ordinea zilei, tinăra 
regizoare Tereza Barta îl prelucrează cu 
seriozitate si dezinvoltură; reportajul ei 
are nerv, vádeste simt al realului și (ceea 
ce e cu osebire prețios) simt al umorului. 
Din păcate, în V-as ruga dacă se poate, 
unilateralitatea modalitatilor de investigație 
diminuează eficiența satirică a peliculei. 
Aparatul ascuns funcţionează impecabil 
atunci cind descoperă gesturile si reacțiile 
«bolnavelor tnchipuite»; mai putin inspi- 
rată se dovedește ideea transmiterii mesa- 
jului prin intermediul unui element de cvasi 
ficțiune, acel «personaj» egal și moraliza- 
tor, «interpretat» de un medic autentic, 
dar vai, atit de vizibil stinjenit de scenariu. 

O anchetă socială, întreprinsă de astă 
dată printre copiii abandonaţi, 
case şi grădinițe speciale, înfăptuieşte şi 
Eugenia Gutu, ce abordează astfel o temă 
cu tradiţie în documentarul autohton. Avem 
nevoie să iubim se remarcă nu atit prin 
perspicacitatea surprinderii unor atitudini 
rebarbative (comparativ modestă), clit prin 
sensibilitatea necontrafücutá, prin ştiinţa 
rară în a descoperi prospetimea unui chip 
de copil. 

La rindul său, lon Moscu atacă pieptis 
în Scoala de inventatori un subiect In 
aparenţă arid: triada Invát&mint-cercetare- 
producție; avindu-i ca protagoniști pe stu- 
dentii Facultăţii ieșene de mecanică, ar- 
denti căutători ai «noului în esența lui», 
realizatorul descifrează — nu fără un sur- 
plus de digresiuni lirice însă— resorturile 
subtile ale creativității și inventivitatii. 

Într-o tonalitate stilistică diferită, Jean 
Petrovici deslușește poezia faptelor simple 
în patosul clocotitor al unei munci neo- 
bisnuite, înscriindu-se, ca atare, pe linia 
unor vechi și constante preocupări; oa- 
menii izolaţi pe platforma de foraj marin 
susțin o Premieră în largul mării nu nu- 
mai din punctul de vedere al tehnicii, ci şi 
din cel al capacității de a-și păstra nealte- 
rate gindurile si bucuriile fireşti ale vieții 
de zi cu zi. 

Filmele menţionate — şi altele asupra 
cărora vom mai poposi în acest colt de pa- 
gină — ne oferă cu obiectivitate un certi 
ficat despre «starea» prezentă a documen- 
tarului, despre posibilitățile latente ale rea- 
lizatorilor săi. De o onestă valoare medie 
astăzi, cu un plus de curaj în ceea ce Paul 
Rotha numea «dramatizarea creatoare а 
actualitatii şi exprimarea analizei sociale» 
şi cu un spor — de sănătoasă ambiţie pro- 
fesională, scurt metrajul românesc s-ar 
putea ridica din nou, miine, la cotele la 
care are dreptul și datoria să aspire. 


Olteea VASILESCU 
11 


а o temperatură dramatică su- 


compli 


d 
—^ 
ikKlunnai 


тоа 


ubstante 


minoului, e 


Ce se mai 
poate spune 
despre iubire 
de la «Tristan 
si Isolda» 
încoace? 

( Poveste 

de draga 

я de o 


he 


Cinematograful de altădată а lanuarie 1929 


Să răsfoim revista „Cinema“ 


de-acum... 50 de ani 


De ce această Intoarcere la trecut? De ce, adică, să răsfoim o revistă de-acum 
50 de ani? Ce să căutăm acolo? Şi în ce măsură o revistă «Cinema» a anului 1979 
Îşi poate propune, cu Indreptatire, să insereze în paginile sale articole, reportaje, 
ştiri, cronici din «actualitatea» psiho-cinematograficá de acum jumătate de secol? 

Îmi asum riscul de a răspunde la aceste întrebări descoperind treptat, odată 
cu dv. stimati cititori, temeiurile — hai să le zicem istoriografice — ale unei ase- 
menea confruntări cu trecutul publicisticii noastre cinematografice. 

Cum arată, deci, acel ianuarie 1929 din perspectiva revistei «Cinema»? 

lată cu ce ginduri pásea într-un nou an de apariție redacţia unui bilunar de spe- 
cialitate acum 50 de ani. Să citim printre rînduri şi eroismul acestor redactori pen- 
tru care «apariția regulată» a unei reviste cinematografice, însemna, cu adevărat, 


«o minune». 


«Odată cu apariția numărului de fata, re 
vista noastră intră în al șaselea an de exi: 
tentá. O existenţă zbuciumată, căci a edi! 
o revistă, mai ales una cinematografic.: 
in tara noastră unde lumea citește puti: 
si se interesează mai putin încă de chest: 
uni de specialitate, este o luptă grea, da: 
în același timp și o victorie... 

Suntem încă departe de normal, însă 
speranțele pentru viitor sun dintre cele 
mai promițătoare. Apoi mă intreb, oare 
ce merge actualmente normal în tara noas- 
tră? Vântul năpraznic al crizei suflă mai 
vijelios ca oricând... falimentele se tin lant, 
iar teatrele, cinematografele sunt de obi- 
ceiu goale. Lumea de abia isi poate casti- 
ga banii strict necesari existenţei zilnice... 

Față de această tristă situație este о 
adevărată minune apariția regulată a unei 
reviste cinematografice, care nu se bucură 
de nicio subvenție, ci trăieşte numai prin 
propriile ei puteri, prin publicul cititor ama- 
tor de cinema.» 

Un Шт de mare succes in epocă 
rulat la noi sub titlul «Epopeea aerului 
(cu Clara Bow). Şi cită fantezie se mai 
folosea pe atunci pentru a tipări pe 
celuloid «grozăvia fidelă» a războiului 
Astăzi... 


Cum a tost realizat filmul «Wings» 


«.. Toti artiştii erau și piloti de rezervă 
Accidentele au fost realizate de specia 
listi în sfărâmarea avioanelor, formati inc 
de multă vreme din dorinţa de spectacul 
a publicului american. Dintre toate sce 
nele este reuşită în particular scena bom 
bardamentului, care, cu toată grozăvia fi- 
delă cu care e redată, pentru cunoscători 
pare un joc de copii pe lângă ce va fi bom- 
bardamentul aerian în viitor. 

La luarea acestui film au participat 100 de 
avioane de tipul celor care au fost în război, 
numeroase baloane de observaţie și sce- 
nele au fost cinematografiate de 11 opera- 
tori în timp de 18 luni, Intrebuintándu-se 
două sute de mii de metri de film.» 

Una-i pretenția și alta realitatea. Un- 
de-i gustul publicului pentru artă — se 
întreabă îndurerat — redactorul sef al 
«celei mai vechi publicații cinemato- 
grafice din țară». 


Prin obiectiv 


«Micul Paris?... Belgia Orientului... Unde 
este entuziasmul Românului pentru artă? 
Sau poate că mititeii, tuslamaua regală și 
rachiul fiert, este artă, după cum ne-ar 
spune un străin care ar trăi lângă noi? 

Să fim oare Intr'adevár atât de lipsiţi de 


gust, de sentimentul frumosului? 

Am căzut definitiv robi pântecului?... 

Au fost doar vremuri când ştiam să apre- 
ciem arta, să sărbătorim pe Tita Rufo, 
Tetrazini, Sarah Bernhard — pe scena tea- 
trului, iar pe Francesca Bertini, Psilander 
sau Lida Borelli, pe ecran... Oare războiul 
ne-a transformat în bestii?... Nu putem 
reveni la normal?... 

Trebuie sá ne trezim din amortire, din 
indiferenta noastrá crasá, cáci ne facem 
de rásul lumii, noi care avem pretentia de 
a fi un post inaintat al culturii occidentale, 
in Orientul indepártat..3 N. Cassvan 


Condeiul tui P. Constantin cáláuzea 
cu mină sigură atenţia cinefilului in la- 
birintul de «productiuni» ce asaitau 
ecranele Bucurestiului de-acum jumá- 
tate de veac. Cititorul de azi nu va 
omite sá retina gratia cu care consem- 
neazá cronicarul o nouă realizare ro- 
máneascá — «cea mai frumoasá paginá 
cinegraficá a tinerei noastre literaturi 
de luminá. 


Cronica filmelor 


€ «in această stagiune, publicul a avut 
să se pronunţe asupra unei noi realizări 
intrunind elemente și capital românesc: 
Simtonia dragostei (Soremar), opera lui 
lon Şahighian, cuprinzând în cadrul său o 
acţiune frământată de un dramatism aprig. 
Această încercare în care nădejdile noas- 
tre au fost în bună parte implinite, vádeste 
la acest animator, o mare sensibilitate care 
apare tulburătoare, punând un nu ştiu ce 
le emoție în fiecare imagine; dimineața 

ploaie la mânăstire, ne pare astfel, a 
fi cea mai frumoasă pagină cinegra- 
fica a tinerei noastre literaturi de lumină, 
comercialitatea bandei odată asigurată prin 
numele Vivian Gibson, marea vedetă a 
ecranului german, lon Sahighian a putut 
încredința rolul prim inteligentului artist 
teatral Critico, sub a cărui sfiicioasá Infá- 
fisare s-au întrezărit reale daruri pentru 
film, cum si lui lon Livescu apreciatul co- 
median al primei noastre scene. Realiza- 
rea insufletitá de dorul izbandei si susti- 
nutá de o remarcabilá pérsonalitate, ne-a 
fost infátisatá cu o frumoasá publicitate 
la «Trianon», unde obisnuitii sálii i-au 


fácut un succes cinstit acestui remarcabil 
film românesc». 


€ «Hotul de inimi (film de Nilso Olaf 
Chrisander, prezentat de Gaumont la Ca- 
pitol), este Joseph Schildkraut, brunul in- 
terpret american cu ochii de foc iar inima 
in chestie, Lya de Putti cáreia realizatorul 
i-a Indulcit genul de vampá printr'o perucá 
bălaie... O intrigă savant combinată im- 
preună aceste două temperamente pe care 
le urmărim cu interes si plăcere. O scenă 
bine mânuită este serbarea viilor; are în 
ea multă mișcare si autenticitate.) 

Să adăugăm ta toate acestea citeva 
intormatii despre afișul spectacolelor 
in acest ianuarie 1929. lată la Capitol, 
Gaucho cu Douglas Fairbanks. La Se- 
lect — Femeia divină, cu Greta Garbo, 
la Lux — Pat și Patachon în Sport și 
frumusețe, la cinema Terra — Cam- 
ballero cu Richard Dix și compania de 
revistă Lică Rădulescu, la Marconi Ur- 
mașul lui Casanova cu Elisa la Porta 
si trupa Titi Mihăilescu, la Marna Roșu 
si Negru cu Ivan Mosjoukine si Lil Do- 
gover... Dar la teatru ce se putea ve- 
dea? Vraja de Bataille sau Papagalii de 
Const Raulet la National, comedia Tata 
sá tot fii cu G. Timicá, Al. Ghibericon, 
Maria Wauvrina la Mic. In ziare citim 
despre venirea lui Liviu Rebreanu la 
directia Teatrului National, despre crea- 
rea unui nou teatru de cátre lon lanco- 
vescu, despre disparitia «printului ope- 
retei» N. Leonard «animatorul care cu 
o romantá umezia ochii si cu o strofá 
săltăreață descrefea fruntile»; despre 
succesul concertelor dirijate de lonel 
Perlea, despre anul de secetă literară 
1928 (T. Teodorescu Braniște), despre... 


Cornel CRISTIAN 


Cinci minute înainte de filmare 


“din 1848 şi 
Munţi în flăcări, 
Vlad Rădescu 


hd 


Rug și flacárá (scenariul: Adrian Petringenaru, Eugen Uricaru. Regia: Adrian 
Petringenaru); 1848 şi Munţii in tlăcări (scenariul Petre Sálcudeanu, regia Mircea 
Moldovan) sint primele echipe care, sub auspiciile Casei 5 încep filmările o dată 
cu noul an. О muncă deloc ușoară, fiird vorba de filme istorice, care presupun 
intotdeauna un efort mai mare pentru toate sectoarele. În aceste ultime zile de 
pregătire, cind se numără trăsurile și caii, cind se fac ultimele probe de redin- 
gote si mundire, in răstimpul în care actorilor le cresc mustatile și favoriţii, 
am stat de vorbă cu cei care au imaginat filmul pe vremea cind el nu era decit 
gind si cuvint. Aşadar cu Petre Sălcudeanu — autorul scenariilor 1848 și 
Munții în flăcări si Eugen Uricaru, autor al romanului «Rug și flacără» (dis- 
tins cu Premiul | la festivalul «Cintarea României» 1977), roman care a stat la 


baza scenariului cu acelaşi titlu. 


` 1848 și Munţii în flăcări 


Filmul istoric, este după ра 
гегеа mea, se un «film de 
ino actualitate». In absenţa re- 
| nema zonantei sale їп actualitate 
| filmul de reconstituire isto- 
| rica mi se pare un act gra 
tuit. Ilustrarea pură е o foto- 
gratie pe care istoricii o pot face oricind și 
mult mai bine. Dar cind spun rezonanţă 
în actualitate nu mă gindesc la o potrivire 
conjuncturală. Actualitatea nu trebuie gin- 
dită în funcţie de moment, de modă sau de 
conjunctură. Dacă nu s-ar realiza acum, 
acest scenariu despre 1848 ar putea să mai 
aștepte încă zece ani în sertar, răminind 
acelaşi Aceasta și pentru că istoria e 
respectată în datele ei esenţiale. Mai mult 
de 90% din scenariu tine de adevărul istoric. 
As fi dorit să acord un spațiu mai larg 
fantazării pe marginea documentelor, dar 
nu-mi puteam permite. E primul film care 
abordează această zonă, asa încit pentru 
spectatori era important să regăsească 
momentul 1848 cu informaţia cit mai com- 
pletă, nu în amănunt, desigur, ci în liniile 
mari de forță. Sint în scenariu nişte destine 
umane, niște semne de întrebare, pe care 
spectatorii filmului le pot oricind confrunta, 
aprofunda în cărţile de istorie. Bălcescu, 
Avram lancu, lon Eliade Rădulescu, Mihai! 
Kogălniceanu sînt figuri de prim plan ale 
scenariului. 
Încercarea de prezentare a celor trei 


revoluții din 1848 din Moldova, Tara Roma- 
nească si Transilvania, într-un film care, 
cesi în două părți, trebuie să fie unitar, e о 
intreprindere foarte dificilă. Se știe că cele 
trei revoluţii n-au avut această unitate. 
Si cu toate acestea, studiindu-le cronologic. 
am observat un sincronism (distanță de 
2—3 zile uneori între evenimente similare) 
care ne-a ajutat mult. Deşi nu a existat o 
coordonare a celor trei mișcări, legăturile 
dintre ele sint evidente. Şi indiscutabil, unul 
din factorii principali de legătură 1-а consti- 
tuit cultura. Ea a fost de fapt statul major 
al revoluției. «Albina», «Transilvania», «Cu- 
rierul», «Bucovina», «Popolul suveran», 
sint doar citeva din zecile de reviste care 
apăreau atunci şi care, odată trecute peste 
graniţă, țineau la curent cu ce se întimpla 
în fiecare din cele trei tari. 

Deși structurate pentru a putea ființa 
şi independent, cele două filme: 1848 (titlu 
provizoriu) si Munţii în flăcări nu prezintă 
evenimentele în paralel, ci pe mai multe 
planuri, care se interferează firesc. E o 
pagină de istorie dificilă şi sper că specta- 
torul va pleca de la film cu o privire mai clară 
asupra ei. 

Oricum, consider filmul doar un început 
pentru cei ce vor veni şi care, eliberaţi de 
scrupulul informaţiei exacte si al cuprin- 
derii exhaustive, vor putea fantaza mai mult 
si, poate, mai inspira! 


Petre SALCUDEANU 


flacárá 


Cind má asez la masa de 

scris, povestesc de fapt fil- 

mul pe care-l am în cap 
nema Filmul acesta, cu un singur 

spectator, e faza penultimā 

care precede scrierea unui 

roman. Rug și tlacără nu e 
un roman istoric, ci un roman cu pretext 
istoric. S-a scris despre el ca despre un 
roman documentar, biografic. E inexact 
98% din roman e ficțiune. Cei 2% care mai 
rámin tin de un documentar necesar pentru 
a face prielnică atmosfera, сшита, deco- 
rul, costumele. Punctul de plecare, cel care 
mi-a permis să fantazez,a fost un document 
de arhivă asupra căruia mi-a atras atenția 
istoricul Liviu Maior: о revistă care a apărut 
în secolul trecut la Roma, in limbile italiana 
franceză si română, revistă scrisă si edi- 
tată de un singur om — românul Alexandru 
Bujor. Nu există decit un singur număr 
al revistei si foarte puţine date concrete 
despre om. Am pornit de fapt de la o pro- 
blemă teoretică. Mă interesa destinul indi- 
vidului într-un proces revoluționar care 
implică o colectivitate. Am ales destinul 
unui om în Principatele române, într-o 
perioadă in care evenimentele și conștiința 
erau puternic marcate de ecoul revoluției 
din 1848. 

Regizorul Adrian Petringenaru a găsit 
că romanul poate fi baza unui scenariu 
de film. S-a renunțat, cum era şi firesc, la 
idei, evenimente si personaje din carte. 
Dar sint sigur că s-a cîştigat altceva. 


Ecranizările nu sint opere de popularizare 
a cărţilor. Fidelitatea în cazul unei ecrani- 
zări e cu siguranță neavenită. Ar semăna cu 
povestirea unei poezii, sau cu inventarierea 
elementelor unui tablou. Filmul are un limbaj 
specific, care transmite în felul său ceea 
ce cartea a încercat să transmită la rîndul 
ei. Criteriile filmului impun însă alte nece- 
sitati. Realizind o comunicare mult mai 
directă, filmul are altă eficiență, asa incit 
probleme care în carte rămineau la lati- 
tudinea cititorului, păstrindu-și ambigui- 
tatea, aici au trebuit clarificate, limpezite. 
S-au petrecut niște mici (dacă sint mici, 
nu înseamnă că sint și neimportante) mo- 
dificări, mutații de accent. Dar cred că ele 
sint în favoarea filmului. S-a accentuat, 
de pildă, figura lui Alexandru loan Cuza, 
nu atit ca amploare a personajului, cit ca 
pregnantá a ideilor sale în contextul epocii. 
Nici acest lucru nu e uşor. Pentru că în 
carte poti explica, în film trebuie numai să 
arăţi, iar filmele cu dialog mult nu-mi plac. 
Dialogul e o cirjă, necesară, dar totuși 
o cirjá. Р 

Respectind «mesajul», intentiile autoru- 
lui, convingerile sale politice, chiar si pe 
cele estetice, о ecranizare se constituie 
într-o operă autonomă, un corp viu, de sine 
stătător, o altă imagine artistică. 

Cred, oricum, că e mai bine să avem două 
creaţii artistice, în loc de una. Să le dăm 
şanse egale . 


Eugen URICARU 


În rolul lui 


Avram Iancu 


Ultima frontieră a morții 


Omagiu adus acelor țărani maramureseni, 
căzuți eroic în ultimele zile ale războiului 


In tăcerea brazilor, spre уши! 
colinei, urcă trepte ale dure 
rii. Ca într-un sanctuar da: 
aici la Moisei, sculpturii: 
crestate în lemn ale lui Vida 
Gheza transfigurează in ima 
gini, suferinţa, revolta, puriti- 
catea, dragostea si ura. viata si moartea, 
sacrificiul țăranilor n aramureseni în lupta 
cotropitorilor fascisti și horthysti, îndrep- 
tindu-ti gindurile cu p'oșenie spre cei care 
«eroi au fost, eroi sint пса, vor fi cit neamul 
românesc». 


În spiritul si atmostera acelor zile de 
octombrie 


— După cum am aflat, Virgil Calc- 
tescu, filmul la care lucraţi în prezent 


este un proiect mai vechi... 

— О pasiune iscată acum zece апі, сіла 
am realizat documentarul «Eroii nu mor 
niciodată» — film care am credința că a 
atras atenția si altor slujitori ai artei: poeti, 
pictori, sculptori, scriitori. 

— Un confrate de breaslă rebusa «jo- 
cul» titlurilor unor filme în lucru. De 
tapt, care este adevărul în cazul dum- 
neavoastră? 

— S-a intitulat de la început si se va inti- 
tula în continuare Ultima frontieră a 
mortii. Dacă circulă si cel de-al doilea titlu 
de Moisei, bănuiesc că din foarte multe 
motive: istorice, administrative sau... tele- 
grafice. in octombrie 1944 în această co- 
mună s-a întimplat o dramă zguduitoare: 
Impuscarea a 29 de patrioți si incendierea 
a peste 400 de case, atrocitate comisă de 
armatele fasciste. O bestialitate care poate 
fi asemuită cu Lidice, Oradour... l-am spus 
filmului însă Ultima frontieră a morții, 
pentru că între Vişeu si Tisa, armatele 
fasciste au construit o linie puternică de 
fortificaţii, de fapt ultima pe teritoriul Romă- 
niei, linie de rezistenţă ridicată cu scopul 
de a tine în loc trupele eliberatoare ce tre- 
ceau spre Ungaria. Patriotii din Munţii 
Pietrosu, muncitori-mineri, forestieri, ta- 
rani, intelectuali ai satelor din zonă, orga- 
прай de cîțiva comuniști, au reușit cu pre- 
tul unor lupte exemplare și chiar cu prețul 
vieţii să o arunce în aer. 

— De fapt, ce isi propune filmul? 

— În primul rind să redea patriotismul si 
jertfa grupului de luptători organizat de 
partid în munți, dragostea si devotamentul 
lor, înfruntarea plină de abnegatie la care 
au participat patrioți români şi maghiari 
de pe valea Mureșului, din zonele Cluju- 
lui, de pe Someș. 

— Luind în consideraţie că scenariul 
scris de Nicolae Jianu pornește de la 
o dramă binecunoscută istoricește, care 
există încă in memoria unor contem- 
porani, ce veti păstra din spiritul si 
atmosfera reală a acelor clipe? 

— Începutul şi sfirsitul se desfăşoară pe 
filieră de documentar: Moiseiul de azi, în 
rememorarea celor ce privesc cu ochii 
prezentului acţiunea din octombrie 1944 
Fondul principal al evenimentelor însă, al 
acțiunii reale, are o dezvoltare pe mai multe 
cimpuri dramatice: cel al luptei ilegale а 
patriotilor din sat, cimpul taberei din munți 
şi cimpul ocupanților fascisti... Optez pen- 
tru autenticitatea faptelor și a locurilor — 
critica îmi amintește doar de fiecare dată 
de formația mea de documentarist — bine- 
inteles In másura in care ele pot sluji 
creatiei artistice. Satul maramuresan este 
cel care te obligá mai Inainte de toate prin 
arhitectura sa specifica, nealterata, fascinan- 
ta: Moisei, leud, Săcel, Bogdan Voda (aces- 
ta din urma fund locul de plecare al descale- 
cătorului Moldovei)... Am filmat casa tvá- 
tátorului într-o casă de învățător, cea a lem- 
narului într-o casă de lemnar, de ţărani, 
mineri, etc., fără a modifica realitatea exis- 
tentă interioară sau exterioară decit atunci 
cind plastica imaginii de film cerea o 
schimbare. În ansamblul filmului, și-au 
găsit locul și unele tradiții — obiceiuri ma- 
ramuresene ca: dansul măștilor sau boce- 
tul femeilor pentru un nou-născut al сати! 
tată e plecat pe front, precum și alte «punc- 
tări» specifice. In ceea ce privește rolurile 
şi interpreții, în afara celor prezenţi astăzi 
pe platoul de filmare, pe generic vor mai 
apărea: Mariana Mihut, lon Dichiseanu, 
Vadasz Zoltan, Florin Piersic, lon Săsă- 
ran, Stefan Radof. Muzica va fi semnata 
de Gheorghe Zamfir. Montajul: Mioara lo- 
nescu. Directorul filmului Nicolae Mitican. 
Regizor secund: Mariana Calotescu. 


În «Tabăra patriotilor» 


Pe o pantă de munte, printre molizi, nu 
mai un ochi ager și avizat poate descoperi 
in pămint bordeiele ce compun «Tabăra 
patriotilor». 

Regizorul Virgil Calotescu, împreună cu 
scenograful Mircea Ribinski au chibzut 
si au ales bine aceste locuri din care -à 
reiasă pe de o parte acele aspecte de «n: 
bănuit», «neumblat», de aparentă absen!.: 
a omului, iar pe de alta, de marcarea une 


Vatra strámoseascá trebuie apărată 


(Emanoil Petrut, Gheorghe Novac, Dumitru Dimitrie si Romulus Bărbulescu) 


Nu numai «un minut de adevăr» 
(Vadrasz Zoltan, Mariana Mihuf si Ion Dichiseanu) 


existente aspre a celor ce trăiesc în aceste 
bordeie. Cum arată interiorul unei astfel 
de așezări? Desigur simplul și rudimenta- 
rul își spun, de la prima privire, cuvintul: un 
pat încheiat din traverse de lemn acoperite 
cu crengi și frunze uscate, o masă cu trun- 
chiuri de copac în loc de scaune, desage cu 
piine, rucsacuri cu îmbrăcăminte, strachini, 
ulcele, puști. Un felinar cu două тисий In 
mustață este singurul care luminează un 
astfel de interior pînă la instalarea undeva 
sub acoperis a proiectorului de 2 000 W. 
Aparatul de filmat si alături operatorul 
Vasile Vivi Drăgan (devenit colaborator al 
regizorului la ultimele sale realizări), împreu- 
па cu formaţia sa — Dobre lon, cameraman, 
maistrul de lumini Gheorghe Valeriu, asis- 
tentii de imagine lon Glomnicu, Sandor 
Marian si masinistul Ilinca Isidor așteaptă 
sosirea actorilor pentru repetiție: Mihai 
Mereutá, Stancu Stelian, Török Stefan, 
Alexandru Lungu, Vlad Rădescu, Bărbu 


telex Buftea | 


ator 


inceput de ап! 


6 filme noi intrate in productie in 
luna ianuarie. Să le luăm pe rind, adică 
in ordinea Caselor producătoare: 

099 Duios Anastasia trecea 
(Casa 1. Scenariul: D.R. Popescu 
Regia: Alexandru Tatos. Imaginea 
Florin Mihăilescu). Ecranizarea nuvelei 
despre care nu o dată s-a spus că are 
certe calități cinematografice. 


999 intoarcerea ardelenilor (Casa 
3. Scenariul: Titus Popovici. Regia: 
Mircea Veroiu. Imaginea: Călin Ghibu). 
Alături de binecunoscutii ardeleni: 
Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu, Ovi- 
diu luliu Moldovan, vor apare si cifiva... 


lescu Romulus. Dar mai їпіїї se face o 
trecere in revistă a costumelor (semnat 
de Oltea lonescu) și a machiajului (Maricica 
Anton), de către regizor care, atent la de- 
talii, cere actorilor să se murdărească 
bine, să dispară culoarea «miinilor curate». 

Se filmează intrarea patriotilor în bordei, 
cu casete de dinamită, apoi cadre interioare 
la care participă și locotenentul Coman, 
alias Emanoil Petrut. În spațiul bordeiului 
nu a rămas decit o microechipă, ceilalți 
așteaptă afară, la ușă, în tăcere. 

După ce s-au tras si ultimele cadre ce au 
aparținut «taberei» (aceasta fiind ultima 
zi), echipa se îmbarcă în mașini si coboară 
la o altitudine mai mică, tot pe un platou 
natural. 


Partituri artistice personale 


Emanoil Petrut: «Locotenentul Coman 
a fost învățător în comună pina la plecarea 


ne-ardeleni. Printre noii veniți: Rodica 
Tapalagă şi Mircea Albulescu. 


999 Labirintul (Casa 3. Scenariul: 
lon Pavelescu, Mihai Creangă, Ser- 
ban Creangă. Regia: Şerban Creangă). 
Subiectul se inscrie in aceeași zonă 
de idei și într-o perioadă de timp 
(1910) apropiată de recentul Speranța 
al acelorasi autori. 


099 Lumina palidă a durerii (Casa 
4 Scenariul: George Macovescu. 
Regia. lulian Mihu). Destine dramatice 
într-un sat ardelean din anul 1918... 


@@@ Ora zero (Casa 4. Scenariul: 
Coman Sova. Regia: Nicolae Corjos). 
Primul tur de manivelă s-a tras în 
noaptea de Anul nou: ambiantá de 
revelion filmata pe viu. Se intelege cà 
e vorba de un film cu subiect din 
actualitate! Echipa va relua filmárile 
in luna februarie, dupà terminarea 
perioadei de pregátire. 


@@@ Jachetele galbene (Casa 5. 
Scenariul: Ovidiu Zotta. Regia: Dan 
Mironescu). Un film pentru copii si 
tineret. S-au Incheiat prospectiile in 


in armatá. Dezerteazá din armata horthysta 
si intră în rîndurile partizanilor, Incercind 
sá apere Moiseiul pentru care isi dá viata. 
Chiar si din această mică poveste a vietii 
lui, se vede că e un personaj filmic intere- 
sant, sau, mai exact spus, impresionant. 
Atunci cind se predă fascistilor pentru a 
încerca să-i salveze pe cei 20 de ostateci 
el le spune: «Altfel m-ar blestema și copiii 
lor cărora eu le-am fost dascăl». 

Török Stefan: «Consider că nu trebuie 
să vorbesc eu, ci personajul. Teoriile pre- 
mergátoare sint dificile si nu totdeauna își 
găsesc acoperirea în practică. Teoretizăm 
deseori în profesia noastră, dar ceea ce in- 
teresează este creația finită. Kovacs, perso- 
najul pe care îl interpretez, este un țăran 
cinstit, luptind alături de consătenii săi 
pentru cauza dreaptă a vieţii. «Dar eu unde 
mi-s născut, domnule învățător? Nu tatăl, 
bătrinul dumitale mi-a pus cartea în mină? 
Toţi sintem de unde ne-am născut». Prin 
aceste replici consider că personajul se 
autocaracterizează şi ca valoare morală şi 
ca cetățean. Deocamdată atit. Cu speranța 
că se va ivi un nou personaj care să-mi pre- 
lungească emoțiile cinematografice»... 

Stelian Stancu: «La șapte ani de la 
absolvirea 1.A.T.C.-ului, as putea spune 
despre rolul de aici că e un debut cinema- 
tografic (desi in biografia mea filmicá au 
mai fost citeva rolisoare).. La început am 
avut o teamă care persistă datorită dimen- 
siunilor rolului şi problematicii sale. Cu 
părul albit de tinăr, pentru cá soția i-a fost 
ucisă de fascisti, Simedrea își începe via- 
ta cu greu: lucrează ziua la muncă for- 
tată, la fortificații, iar noaptea la partizani. 
Cum pot fi rezolvate atari situaţii, de joc 
dublu, în contextul unei drame, începută 
cu altă dramă, aceea de familie? Desigur, 
sper să-mi înving reacțiile emotive și să 
conving  abordind un optimism ре care 
personajul îl are cert.» 

Alexandru Lungu: «Prima zi de filmare 
în mină alături de minerii maramureșeni 
mi-a dezvăluit adevărata înfăţişare interioa- 
ră a lui Gavrilă, iar faptelor existente in 
scenariu am încercat să le adaug acea 
inimă de miner care scoate lumină din 
intuneric și ajunge la jertfa supremă. Mă 
frămintă totuși gindul dacă am reușit să 
creez un adevărat om si patriot.» 


Stefan GEORGESCU 
Fotografii de Gh. EUGEN 


zona Brașovului şi se caută viitorii 
purtători ai jachetelor galbene, inter- 
pretii copii. Filmările vor începe curind 
acțiunea filmului avind nevoie de ză- 
padă. 


099 Două echipe despre care am 
mai scris, continuă să filmeze pe pla- 
tourile din Buftea: Întoarcerea lui 
Vodă Lăpușneanu și Ultimii Musa- 
tini (Casa 3. Scenariul si regia: Mal- 
vina Ursianu) și Blestemul pamintu- 
lui și al iubirii (Casa 5. Scenariul: 
Titus Popovici, după romanul «lon» 
al lui Liviu Rebreanu. Regia: Mircea 
Mureşan). 


999 Au terminat filmările şi se află 
la montaj sau în sălile de post-sincron 
loanide (Casa 4. Scenariul: Eugen 
Barbu, după romanul lui George Са!- 
nescu. Regia: Dan Pita), Ultima fron- 
tierá а morții (Casa 4. Scenariul: 
Nicolae Jianu. Regia: Virgil Calotescu) 
și Mihail (coproducție a Casei 5 cu 
Tele-Munchen. Scenariul: Dumitru 
Carabat, după romanul lui Jack. Lon- 
don. Regia: Sergiu Nicolaescu) 


R. PANAIT 


Filmul, document al epocii 


carnet 


de lucru 


Pauza pentru ris, 
la Spartacus 


Peter Ustinov povesteste In cartea sa de 
amintiri o scenă de lucru din filmările la 
Spartacus: într-o zi, în care Kirk Douglas 
juca mai intens şi mai sufletist ca niciodată 
— se ştie că Douglas e unul dintre cei mai 
«capsati» actori în timpul turnării — Usti- 
nov se întinse alături de el, luă un aer pro- 
fund chinuit, un amestec de sentimente 
violente care se băteau cap In cap si pe 
chip si, cu o voce sinuoasă, ca a negativi- 
lor din melodrame, îi sopti: «Esti chemat la 
telefon!»... Două ore nu s-a mai putut filma 
din cauza hohotelor de ris, la care — fair 
play — Douglas și-a dat voios consimtá- 
mintul 


Misterul misterelor 


«Nu ne putem permite să dezvăluim nici 
© singură idee din toate cite le avem. Prea 
multi caută să ne fure secretele de fabrica- 
tie. Toată lumea încearcă să facă același 
gen de filme şi să ne fure din succese. 
lată de ce misterul nostru trebuie să rămină 
intreg». Aceasta e declaraţia de extremă 
seriozitate a domnului Cubby Broccoli, 
producătorul ultimului James Bond, cu 
Roger Moore în rolul principal. Nu e de 
glumă. Se ştie doar că în secvența de 
început, eroul va fi aruncat din avion, în 
plin zbor, fără parasutá si se va salva cum 
nu s-a mai văzut vreodată în filme. Din zvo- 
nurile care mai circulă fără a dezlega mis- 
terul — o urmărire între gondole la Veneţia, 
о luptă în clopotnița din San Marco (cu 
distrugerea orologiului) si demolarea unei 
manufacturi tot în regiunea aceea a cărei 
fală, demult, cei avizaţi ziceau că s-a dus... 
Mai avem secvențe în jungia americană, la 
carnavalul din Rio şi în Guatemala. Restul 
e taină mai adincă decit la Ingmar Berg- 
man. La ce bun? Asta să se întrebe filo- 
zofii, cronicarii si rapsozii 


Mimică 
La un restaurant din Hollywood, se poate 


citi pe masa reținută de mimul francez 
Marcel Marceau, o carte de vizită astiel 


«Îl vedeţi? Producătorul se uită la noi... 
N-am voie să desconspir nici un secret din 
filmul nostru»... — cam asta ne spune 
Roger Moore, venind să filmeze la Ve- 
netia, ultimul său James Bond 


cronica 
eroului 


Antoine Doinel-scriitor 


Dacă lăsăm de o parte eroii desenelor 
animate, s-ar putea spune că, in ultimele 
decenii de cinema, singur Francois Truffaut 
a izbutit să dea operei sale un erou cu o 
stare artistică demnă de personajele care 
fac concurenţă stării civile. Toţi marii re- 
gizori ai veacului și-au părăsit eroii după 
filmul care i-a consacrat. Fellini n-a mai 
revenit la Marcello din La Dolce Vitta, 
Monica Vitti (aceea din Aventura) a fost 
abandonatá de Antonioni. Sint douá exem- 
ple pentru a incita memoria cinefilá si 
pentru a da o anume dimensiune extraor- 
dinarei tenacitáti a lui Truffaut în urmărirea 
lui Antoine Doinei al sáu. Personajul din 
Cele 400 de lovituri, pustiul acela de 
neuitat, a devenit un personaj autonom, 
refuzind identificarea cu regizorul sau cu 
interpretul, deşi acest Léaud ne oferă un 
alt fenomen unic In cinematografia veacu- 
lui, acela al actorului tirit de personaj; 
Doinel 1-а tras pe Léaud după el, un puști 
debutant devine actor în toată accepţia 
cuvintului, mulțumită unei ficțiuni, unui 
erou inventat care inventează un actor; 
Doinel — eroul unui film care avea ca sub- 
titlu: «Cronica unei adolescente conside- 


pulsul 
cinematografic 


1978 e Anul femeii 
la Hollywoodd? 


Observatori atenţi, specialiști care iau 
tot timpul pulsul vieţii cinematografice, au 
sesizat în 1978, un fenomen de semnificație 
în tematica filmelor produse la Hollywood: 
în urmă cu doi-trei ani: afisul era ținut de 
cuplurile masculine, subiectele se centrau 
pe înfruntarea dintre doi bărbaţi, stáplnii 
filmului erau marile vedete ale virilitatii — 
Dustin Hoffman şi Robert Redford in Oa- 
menii președintelui, Robert de Niro si Al 
Pacino în a doua parte a Nașului, Robert 
Redford si Paul Newman în Cacialmaua, 
Paul Newman si Steve Mc Queen în Turnul 
infernal, Burt Reynolds si Jon Voight în 
Eliberare. Distributiile — si orientarea lor 
financiară, bineinteles — instaurau ceea ce 
teoreticienii mişcărilor feministe numeau 
cu vehementá dar nu fără miez «un cine- 
imperialism al masculului»... În 1978, cele 
mai bune şi mai importante filme ale Holly- 
woodului au ca protagoniste principale fe- 
meile, subiectele aparțin problematicii fe- 
minine, impunind arta unor actrițe admira- 
bile şi ideile unei certe evoluţii interioare 
spre independenţă si demnitate ale acestei 
«foste colonii», dacă menţinem limbajul 
superpolitizat de mai sus. Jane Fonda și 
Vanessa Redgrave susțin Julia antinazistă 
a lui Zinemann; Shirley Mac Laine și Ann 
Bancroft domină Cotitura vieții, Diane 
Keaton e personajul principal din cău- 
tarea domnului Goodbar, precum Jill 
Clayburgh în O femeie liberă În alte 
filme de succes, vechiul «cuplu» este tratat 
de la egal la egal, femeia nu este nicicum 
în planul doi, ea a încetat a mai fi asistentă 
în înfruntările bărbaţilor tari şi mari: Jane 
Fonda e tot atit de importantă ca Jon Voight 
în Întoarcere (film al vieţii post-Vietnam!) 
Diane Keaton e esențială în povestea lui 
Woody Allen despre iubita sa Annie Hall, 
Liza Minnelli si Robert de Niro împart in 
părți egale găina gloriei în New York- 
New York, ca şi Richard Dreyfus şi Mar- 
sha Mason în Adio, eu rămîn. Desigur, 
se observă cu un anumit haz discret că 
scenariile celor mai importante filme ale 
anului, toate trei marcind această nouă evo- 
lutie pro-feministá (Julia, O femeie li- 

Cotitura vieții) au fost scrise de 
bărbaţi, dar aceasta nu schimbă datele 


şi strigătul său 
de bacalaureat flaubertian: 
«Antoine Doinel sint eu!» 

(ultimul Truffaut: 


( а dragostea e 


rate ca un moment greu de tráit».. — e o 
creaţie epică întinsă pe citeva momente 
nodale şi numai acea cunoscută antipatie 
fata de balzacianism, hrănită din snob sm 
și prejudecată fadă, îl împiedică pe Truffaut 
să ajungă la a-și organiza opera in jurul 
lui Doinel, intr-o mică şi umană comedie, 


Cele două rivale pentru titlul holly- 
woodian de «femeie a anului 1979»; 
Diane Keaton — frumuseţea natu- 


rală, inteligentă, fără artificii... 


problemei: Hollywoodul și-a moditicat men- 
talitatea față de problemele femeii de azi, 
descoperind avantajele unei priviri mai puţin 
conservatoare, Inláturind o seamă de pre- 
judecăți care mergeau de la «femeia-zeita» 
pind la femeia ignorată. Jill Clayburgh (pre- 
miul principal de interpretare la Cannes) 
observa că în O femeie liberă este pentru 


unică în cinematograful lumii. Oricum — 
balzacian sau nu — Truffaut nu-și pără- 
sește personajul; după Cele 400 de lovi- 
turi, Doinel-Léaud a fost protagonistul u- 
nui scheci încintător din filmul internatio- 
nal Dragoste la 20 de ani; magazioner la 
o casă de discuri, el se Indrágostea la un 


... Farrah Fawcett-Majors, «detina- 
toarea titlului in 1978» — plasticul 


superb, dar fără operă! 


prima oară cind un film hollywoodian ac- 
ceptă în «the end»-ul său ca o femeie să 
rămină independentă, demnă, nesupusă de 
amor, dar și fericită. Agnes Varda, regi- 
zoare franceză care a dat cindva un mare 
impuls în normalizarea unei noi imagini a 
femeii, se declară foarte mulțumită de a- 
ceastă mişcare a «таге cinema» de 


Documentul,sursá a filmului 


concert al «Tinerimii Muzicale» de Colette 
(Marie France Pisier, la prima apariţie pe 
ecran); în Sărutări furate, Doinel e după 
lăsarea la vatră în căutare de lucru, încer- 
cînd citeva meserii printre care aceea de 
detectiv privat, misterul inimii sale fiind 
opțiunea între o femeie căsătorită (Delphy- 
ne Seyrig) si Christine, o violonistă la în- 
ceputul carierei (Claude Jade — debutantă 
în cinema, conform altei tradiţii dragi per- 
sonajului şi regizorului). În Domiciliu con- 
jugal, Antoine si Christine se căsătoresc 
si se despart, imbogátind dosarul Doinel 
cu o nouă situaţie. În 1978, Doinel — la 30 
de ani, o, nostalgia femeii balzaciene la 
aceeaşi virstă — e corector într-o imprime- 
rie pariziană, autor al unui roman la editura 
Flammarion: «Salatele amorului» care, chiar 
fără a fi un best-seller, i-a permis să scrie 
un al doilea: «Manuscrisul găsit de o hai- 
mana». El rámine — se poate si asa, de ce 
nu? — prieten cu Christine, ilustratoare 
de cărți pentru copii, se reintiineste cu 
Colette, azi avocatá, din «Amorul la 20 de 
ani», cu Liliane din Noaptea americana, 
ceea ce este un gag scenaristic superb 
fiindcá «intinde» ciclul Doinel peste gra- 
nitele lui, căutind de astădată actorul Léaud 
care, acolo, nu era Doinel! Din ce în ce 
mai dens, ciclul include întîlnirea cu un 
domn care a fost multă vreme iubitul ma- 
mei lui Doinel, decedată la 55 ani, uitată 
de noi, de Truffaut; în sfirsit, va apare 
Sabine, vinzătoare într-un magazin, ah, 
de discuri, ce bizar, ce coincidenţă, în 
rolul ei, o debutantă desigur, numită scurt 
Dorothée, cu D de la Dani, artista care juca 
rolul Lilianei în Noaptea americană de 
care Truffaut nu poate scăpa... 


peste ocean: «Julia (prietenia patetică din- 
tre două femei prinse în viltoarea luptelor 
antifasciste — N.R.) a dat un sentiment 
foarte puternic, profund, durabil și pozitiv. 
Prietenia dintre două femei a fost deobicei, 
în cinema, rodul unei boli. Azi, oamenii 
par că ar accepta și ideea că între un bărbat 
si o femeie pot exista sentimente nealte- 
rate de erotism». 

Desigur că acest fenomen a avut con- 
secinte nu numai pur artistice ci si admi- 
nistrative, ca să zicem așa. Remunerarea 
vedetelor feminine s-a ridicat la nivelul 
Brando-Newman-Redford, «unul din cele 
mai senzaţionale argumente la Hollywood, 
în acest an, fiind: la muncă egală, salariu 
еда!» — cum remarca un om de finanţe. 
Nu e mai putin importantă consecinţa aces- 
tui an feminist și pe planul publicității. 
Specialiştii acestui domeniu fără de care 
arta, acolo, și-ar pierde uzul raţiunii de 
bussines, sint în alertă: în lumina acestei 
evoluții, cine va fi artista anului 1979, cea 
pentru care se vor bate atit producătorii 
cit si mulțimile? Aici trebuie ascultat glasul 
înțelept al croitorilor si al coaforilor, al 
machiorilor si cosmeticienelor. Ei știu mul! 
mai multe decit marii boss-i ai finantelor 
care investesc «In cinema», ca în alumi- 
nium, gata să accepte un nou curs al ac- 
tiunii pe ecran dacă acesta e rentabil 
pentru cursul acțiunilor la bursă. Un direc- 
tor al firmei «Elisabeth Arden» «merge» 
mai departe cu Farrah Fawcett-Majors, In- 
truchiparea frumuseţii perfecte (prezentată 
în rubrica noastră din «Cinema» nr. 6/1978), 
femeia anului 1978, superbă dar fără operă! 
«Ea va dura mai mult decit vă imaginati, 
publicul nu se va plictisi de ea»... Coaforul 
Vidal Sassoon susține că va învinge un 
tip mai putin oxigenat, mai realist, mai co- 
tidian: Diane Keaton! «Ea are chipul cel 
mai expresiv şi surisul cel mai incintator. 
Ea reprezintă un nou tip de farmec... Cind 
o vezi, se întimplă ceva — devii fericit. Cu 
ea sintem departe de privirea sadomachista 
a anumitor vedete. Ea e noul chip al lui 
1979. Toate artificiile machiajului produc o 
personalitate adevărată». Croitorul Black- 
well — celebru prin terorizantele sale liste 
ale artistelor care nu ştiu să se îmbrace — 
este şi mai tăios, dar, naiba ştie, dacă nu e 
mai aproape de adevăr: «Oamenii sint 
obosiţi de fețele manechinelor care nu sint 
decit imagini din plastic. Táiati citiva centi- 
metri din părul lui Fawcett Majors si nu 
va mai rámine cine stie ce din frumusetea 
ei. Astázi, se cere femeilor sá aibá gratie 
si suflet»... 

Dacă asa stau lucrurile, de ce-am mai 
tăia si noi firul în patru? 


Rubrica 

«Filmul, document al epocii — 

Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 

de Radu COSASU 


depozitii 


— 


Vilceanov 
in fata copilariei 


Ranghel Уйсеапоу, regizorul bulgar 
{ага de care n-am putea concepe crea- 
tia cinematografică a confratilor nos 
tri, e azi în fata unui film esenţial pen- 
tru destinul său artistic, unul din acele 
filme în care un regizor încearcă să 
pună tot ce știe, tot ce a acumulat. Se 
va numi Pantotii de lac ai soldatu- 
lui necunoscut si va fi o sintezá a 
douá forte care ne miscá din copilárie 
pina la adInci batrineti: puterea de a ne 
dărui şi puterea de a ne închipui. Amin- 
douá se vor sintetiza In chipul unui co- 
pil «cáci mai ales copiii stiu sá inven- 
teze, iar a inventa este, dupá párerea 
mea, cel mai adinc talent al omului». 
Într-o lume a autobiografiei lui, Vilcea- 
nov creează evenimente întru totul ima- 
ginare, «avind în vedere că nu doar su- 
biectul poate asigura o poveste, ci și 
imaginația spectatorului». Pe un su- 
biect liber, apropiat de hiperbolă, prin- 
tr-o proliferare a flasch-back-ului care 
permite fiecărui eveniment să nască 
un altul — Vilceanov aduce în prim 
plan un copil de la țară (eroul ca şi 
celelalte personaie sint toti oameni ai 
locului, profesionişti ai agriculturii nu 
și ai filmului — vezi alăturat si experien- 
ta lui Olmi care ne deschide o largă pers- 
pectivă asupra circulației europene a 
motivelor de inspirație în cinema, azi) 
care încearcă, prin puterea sa de a simți 
si a visa, crearea unui echilibru social, 
în numele acelor simboluri care domină 
personalitatea sa frumusețea, puritatea, 
poezia. El va distribui, de pildă, haine 
si încălțări tuturor celor în nevoie si el 
se va vedea posesor al unei perechi de 
pantofi minunati, de lac. Sau un alt 
exemplu, pentru a intelege mecanis- 
mele filmului: «Vedem o nuntá, oame- 
nii rid, cintă și dansează; deodată totul 
se oprește (vă mai amintiţi Soare și 
umbră al aceluiași Vilceanov, aflat in- 
tr-o copilărie a artei sale? — n.n.) fi- 
indcă eroul nostru a observat o rátuscá 
chiar în mijlocul. drumului. În aceeași 
clipă, în adincul cadrului, se vede tre- 
cînd un cortegiu funebru. Dar nunta 
se reia cu mai mult foc...» 


Ranghel Vilceanov: «Cel mai a- 

dînc talent al omului este puterea 

sa de a inventa — nimeni nu știe să 
inventeze ca un copil...» 


Ermanno.Olmj ^ 
filmind in satul sáu 
pentru Arborele 


cu sabofi: 
«Mai presus de oric 


pămîntul rămîne 


ama noastră» 


cronica 


inspirației 


Ermanno Olmi 
$i viata sa la tara 


Premiul Louis Moussinac 1978 al Asocia- 
tiei criticii franceze de cinema — încoronind 
anual cel mai bun film străin — a fost aco: 
dat aceluiași Arbore cu sabofi а! lui Er 
manno Olmi, laureatul de la Cannes. Ra- 
reori se întimplă ca selecția juriului de acolo 
— privită îndeobşte de cronicari cu multe 
suspiciuni — să coincidă cu aceea a criti- 
cilor, și ei, nu o dată, suspectați de aceleași 
snobisme, teribilisme şi nonconformisme. 
Dar filmul lui Olmi — cel ce a debutat cu 
W porto care ne pasionase cîndva prin vi- 
goarea onestitatii sale neorealiste — se 
pare са are о forță de seductie extraordina 
ră, cu atit mai stranie în actualul climat 
cinematografic predispus la sofisticării cu 
mare buget, în lumi ireale, fantastice, fri- 
vole, «travolt-iste» și îngrozitoare. Olmi 
descrie о viată la țară în chiar satul sáu, 
cu buget mic, cu țărani veritabili, cu sărăcie, 
cu fete tănăcite de muncă s! necazuri, cu 
legende, cu dureri și superstiții. Olmi mar 
turiseste cá a fost si el uimit de premiul 
de la Cannes. Si el a încercat să înțeleagă 
cauza acestui succes, și dintre explicațiile 
sale, cea mai valabilă ar fi aceea că «fiecare 
lintre noi are in adincul lui o parcelă din 


` 


E Senî din filmil 


cronica 


imaginii 


Fata în fata 


Această imagine puternică și expresivă 
ne poate da o, sugestie mai bogată decit 
un sir de informații statice, asupra forței si 
inspiraţiei cu care regizorul cehoslovac 


această lume, a satului, toti simțim ca 
apartinem pămîntului, în ciuda sentime: 
tului prezumtios că am cucerit o tehnologie 
extraordinară. Avem de dat socoteală aces- 
tui pămint care nu admite nici trădarea, 
nici ambiguitatile. Mai presus decit comer- 
cializarea tuturor lucrurilor, a oricărui eve- 
niment cultural, pámintul rámine, într-un 
fel, mama noastrá. Probabil cá prin aceasta 
legáturá cu solul matern. filmul a emotio- 
nat»... 

Ar mai trebui spus cá Olmi si-a lucrat 
filmul în satul sáu, рта la montaj. El și-a 
organizat în sat un mic studio, cu masă de 
montaj, cu un grup electrogen, în mijlocul 
unei ogrăzi cu clini si găini, ascultind mu- 
zică de Bach si Vivaldi pentru a găsi sec- 
ventelor un ritm just. În timpul montajului, 
pentru a se destinde, îngrijea animalele, 
se plimba, găsind în aceasta o respiraţie a 
inspiraţiei. Uneori îi lipsea lumina, alteori 
cite un fulger tăia curentul electric, «ca la 
tara»... Olmi a legat tot filmul si toată munca 
sa la acest film, de locul natal, de ferma sa, 
de fapt o «fermă a memoriei mele», reală, 
intactă, printre ultimele care mai dăinuie 
în regiune, neschimbată de timp. Există «o 
biologie a memoriei» — susține, superb, 
Olmi, într-un interviu dat tot în satul său. 
Memoria secretă, cind ai nevoie, anumiţi 
corpi și anticorpi, forța regizorului este să-i 
detecteze într-o realitate fraternă cu me- 
moria. «Țăranii де azi, să nu uităm, şi-au 
trăit copilăria cu țăranii de ieri, iată de ce 
si ei au o memorie a lor» care stimulează o 
atitudine tipică, esenţială pentru cineast, 
aceea de a nu arunca nimic și a păstra 
totul, obiecte, haine, unelte, «lucruri secu- 
lare care nu datează doar de la sfirsitul 
secolului XIX. Astăzi, o mașină te face să 
simţi în spaţiul a cinci ani, vechimea ei — 
o unealtă țărănească, nu, ea e seculară...» 


Ctibor Kovac a lucrat filmul său intitulat 
Nu! E o baladă a tenacitatii, a rezistenței 
populare în lupta împotriva exploatării, des- 
fásurate în anii 1930, în regiunea industrială 
a Horehroniei. O mare otelárie Isi închide 
furnalele, atelierele din cauza crizei capi- 
taliste. Muncitorii nu vor accepta somajul 
dictat de patronat, vor înfrunta armata si-si 
vor impune solidaritatea împotriva pierde- 
rilor, Infringind durerile si cosmarurile re- 
presiunii. Fapte autentice, riguros docu- 
mentate stau la baza scenariului lui Palo 
Bielik, încredințat unui «ochi» și unei 
«mini» dintre cele mai semnificative: Ctibor 
Kovac s-a afirmat ріпа acum în arta docu- 
mentarului; el este un om chiar al acestei 
regiuni. 


filmu 


O femeie stranie , ] 
emonstrează din nou 


tul ei recunoscut 


N x 9.1" ^ ni 
(Uu ma grabesc ni 
> en. А 

го. Citesc mai 


uie să-mi conviná 


icipári eroase, 


— 


au Insci 


aln 


in | 

0 din 

а-а lungul lui 
pasă, în fa- 
4 


i ипо! lano: 


^u 


«Nu orice 


Ion Fintesteanu: «la colful 
străzii mele e o Погӣгіе»... 


Margareta Pislaru: «eu nu rup 
margarete ca alți băieți si fete»... 


Г 
IB" aie 
D 


у 


» 
ы] 


Dem Radulescu: 
«acesta... a fost televizorul...» 


Peter Gilmore Puiu Călinescu: 


«Linia maritimă... Puiu Onedin». 
Epilog cu Băbească... 


Un maraton 
in imagini 


Sute de realizatori si in- 
terpreti au colaborat cu 
spor la întocmirea unui 
teleprogram de Revelion 
divers și atractiv, înso- 
tindu-ne în noaptea din- 
tre ani cu bucuria cinte- 

сини, a zimpetului, cu florile dalbe, ură- 

rile si oratiile traditionalului plugusor. 

De la micuțul colindător din Izbiceni 

si pină la coordonatorii întregului pro- 

gram, de peste opt ore — Tudor Vor- 
nicu si Octavian Sava — realizatorii si 
interpreții au adus în casele noastre 

Anul Nou pe raze de voie bună și lu- 

mină. Tuturora, deci, actorilor și cin- 

táretilor, masinistilor si scenografilor, 
celor care au stat la pupitrele regiei 
tehnice, de studio sau de montaj, celo! 
care s-au ocupat de inregistrárile mag- 
netice, de etalonaj, de machiaj, de su- 
nete si lumini, operatorilor de imagine 
redactorilor de text si de muzicá, tex- 
tierilor insisi, graficienilor, producáto- 
rilor, tuturor celor care au colaborat 
intr-un fel sau altul cu grupul masiv al 
regizorilor artistici — printre care Tu- 
dor Máráscu, Carmen Dobrescu, Cor- 
nel Todea, Titi Acs, Sergiu lonescu, 

Vlad Bitcă, Dan Mihăescu, Marin Tra- 

ian, Paul Urmuzescu, Corneliu Dalu, 

Bitu Falticeanu si Matei Alexandru — 

cuvint de multumire pentru efortul de- 

pus In realizarea programului de An 

Nou. 

Pentru toti, chiar si pentru telespec- 
tatori, revelionul micilor ecrane a fost 
un «tur de forță». Sigur, in acest ma- 
raton de imagini pentru toate gusturile, 
nu toate numerele programului au pu- 
tut multumi pe toată lumea, dar acest 
fapt mi se pare mai putin important, 
important este că fiecare dintre cei 
care și-au petrecut noaptea dintre ani 
«la gura televizorului» a avut ce alege 
pentru sine din caleidoscopul non-stop 
care a prefaţat și a continuat momen 
tele festive si solemne ale trecerii din- 
tre ani. Au fost de toate în bradul cu 
globuri sclipitoare al tele-revelionului; 
scenete si cuplete, valsuri si romanțe, 
refrene si catrene, hore și cantilene... 
De toate, pentru toti. Au fost si «cinta 
iar lăutare ca atunci demult», si «Zică 
lumea orisice, dragostea-i tot dragos- 
te», si «tot mai sfintă văd icoana unui 
car cu patru boi», loana Radu a fost 
vocea romantei însăși, intr-un decor de 
romanta, iar Dorina Drăghici si Gică 
Petrescu ne-au amintit nostalgic tine- 
retile... Au fost cintece din bătrini si 
cintece tinere, au fost glume mai vechi 
si glume mai noi, Intr-un serial placut 
de duete cu Dem Rădulescu si Florin 
Piersic, cu Rodica Mandache si Mihai 
Fotino, cu !ипе Darie si Coca Andro- 
nescu, cu Puiu Călinescu si Н. Nico- 
laide, cu atitia altii prinsi in ronda ve- 
seliei... Miez satiric şi adresă au avut 
brigăzile artistice de agitaţie de la I.T.B. 
(ar fi mare păcat ca demersul lor civic 
să n-aibă nici o eficienţă) si de la 1.А.$. 
Ograda (cu interpreți talentaţi și fete 
frumoase), de la «Vulcan» și de la 
«A.S.E.» cu replici, «iuți», adevărate si 
binevenite... 

Scenetele și cupletele, la rindu-le, cu 
interpreții lor, și-au găsit, desigur, audi- 
entá specifică. Draga Olteanu (intr-o 
compoziție insolită) și Costel Constan- 
tin au servit cu haz «leacurile pentru 
dureri de cap» ale lui Valentin Silves- 
tru, Amza Pellea a mai adus o dată 
zaibărul lui Nea Mărin si s-o mai fi 
găsit — nu mă indoiesc — cineva să-l 
guste. Pentru gusturi mai lirice şi nos- 
talgice, lon Fintesteanu împreună cu 
Margareta Pisiaru, Angela Similea, Mi- 
haela Mija au gásit (nu stiu unde) «un 
buchet de flori», un buchet de «pan- 
selute albástrele», de «firicel de floare 
albastrá» si de.. «eu nu rup marga- 
reta ca alti báieti si fete», si ni le-au 
oferit cu căldură. «Nebunele din 
Chaillot» (ce formidabile prezenţe sce- 
nice Olga Tudorache, Leopoldina Bă- 
lánutá, Rodica Tapalagă si Tatiana le- 

kel!) au trecut repede peste dificulta- 
tile unui text cam ingrat, dindu-ne ne- 
cesara intilnire la Teatrul Mic. «Moa- 
tele» (tripletă verificată pe scena revis- 
tei, Margareta Pislaru, Vasilica Tasta- 
man, Stela Popescu) au transmis zim- 
bete calde pe adresa «motilor». Am mai 


aflat cite ceva despre «metoda falsei 
ipoteze», am mai văzut citeva din greu- 
tátile care apasă pe umerii unui ono- 
rabil director la «Avintul liftuletului», 
dar dintre toate momentele vesele ale 
nopții, dintre ani am ales acea foarte 
plăcută șarjă autoironică numită «A- 
cesta e televizorul» cu Tamara Buciu- 
ceanu si Dem Rădulescu într-o suită 
de situații mai mult sau mai putin hazlii, 
care au definit cum nu se poate mai 
frumos (intr-o noapte de An Nou) con- 
ditia telespectatorului. Si am mai ales 
ceva, minunata nedumerire a lui Marin 
Moraru (din scheciul cu «un film realist 
şi plin de inventivitate», un scenariu- 
povestit cu haz de Octavian Cotescu, 
care nu ştiu cum se făcea dar semăna 
amarnic, vai, cu filme reale), minunata 
nedumerire zic si apoi minunata dumi- 
rire, menită să intre în istoria risului 
cu «lotca săracului care n-avea barca 

Au mai fost, în telerevelion, frumoa- 
se mesaje muzicale şi de bună voie de 
peste hotare, cu personaje desprinse 
din «Rondul de noapte» rembrandt-ian, 
cu Yves Montand pe străzile Parisului 
si Claudia Cardinale într-un studio ita- 
lian, cu senatorul Rudy pe post de Fal- 
conetti, cu Dona Summer în ritmuri 
diabolice, au fost glumele plăcute ale 
lui Dave Allen, și către dimineaţă a 
apărut pină și James Onedin (nu nu- 
mai cu Baines ci și cu Puiu Călinescu), 
și merita poate o soartă mai bună, dar 
la ora aceea eram de vreo cinci ore 
in Anul Nou si toate arătau putin altfel, 
pină şi noaptea dintre ani dădea semne 
de dimineaţă... 


Călin CĂLIMAN 


Mai avem o 


întrebare... 


In general există o dorinţă firească 
de cunoaștere din partea telespectatori- 
lor pe care micul ecran încearcă să o 
satisfacă conform posibilităților sale si 
talentului realizatorilor. 


Şi în anul ce trecu, emisiunile cu 
profil ştiinţific şi reportajele şi-au avut 
în program un important loc pe care 
l-au onorat cu o prezenţă aproape cople- 
sitoare, imbucurătoare pentru ochii nos- 
tri, alteori aducindu-l pe Moș Ene în 
preajmă. Firește, au fost subiecte foarte 
bune și subiecte mai plictisitoare. 


Cunoașterea implică atit știința popu- 
larizată, cit şi informarea asupra unor 
fapte ieşite din comun, asupra unor 
oameni si lucruri care merită a fi cu- 
noscuti, subiecte ce revin în majoritatea 
cazurilor reportajelor. Rămine în conti- 
nuare cea mai reprezentativă emisiune 
pentru popularizarea științei «Mai aveţi 
o întrebare ?». Andrei Bacalu s-a speci- 
анга! in realizarea acestei emisiuni, i-a 
dat personalitate și popularitate. Au 
fost ediţii excepționale și unele mai putin 
realizate. Emisiunea ne bucură și, pen- 
tru că este urmărită de Marele Public, se 
iveşte și dorința de mai bine. Adică? 
Poate ar fi de dorit ca aria invitaţilor 
si chiar a subiectelor să fie mai largă. 
Avem toată stima pentru invitaţii per- 
manenti ai emisiunii, dar alături de ei mai 
este loc și pentru alții. Şi ar mai fi ceva 
de adăugat la intrebarea,.. «Mai aveti 
о Intrebare?», cind publicul în direct 
să poată să anunțe: Mai avem o între- 
bare?! 


S-ar putea încadra, mai ales datorită 
ultimelor ediții și Teleenciclopedia 
domeniului de emisiune cu profil stiinti- 
fic. Rezistă de ani de zile această rubrică 
a programului și mai întotdeauna su- 
biectele oferite sînt deosebite şi sumarul 
întotdeauna oferă o noutate. 


Există o serie de transmisiuni cu 
profil social, mai des întilnite în cadrul 
rubricii Noi femeile sau în cadrul fix al 
Anchetelor. Aici subiectele sint de- 
osebit de variate, atacate însă în ultima 
perioadă cu mai putin curaj, lipsite de 
spiritul incisiv, critic al anchetelor pe 
care le urmăream cindva. Sperăm în 
remedierea atitudinii reporterilor față de 
subiectele abordate, în intervenţia lor cu 
mai multă siguranță atunci cind tratează 
diferitele subiecte. 


O rubrică permanentă este cea dedi- 
cata Festivalului national «Cintarea Ro- 
mâniei». De o atenţie deosebită si de o 
realizare aparte se bucură ediţiile dedi- 
cate folclorului, unde ni se dă Intilnire 
cu adevăratul folclor de calitate. Mani- 
festările sint surprinse variat și ne infor- 
mează la zi de desfășurarea acestui 
mare festival al creației. 


La capitolul reportaje, problema este 
mai dificilă. Există o aglomeratie de 


reportaje în programe și nu întotdeauna 
toate sint de cea mai bună calitate. 
Reporterii cu personalitate se impun şi ei 
sint binecunoscuti telespectatorilor. Nu 
mesc în primul rind pe Aristide Buhoiu, 
Alexandru Stark, Carmen Dumitrescu 
sau Victor Teodoru. Apar si unele 
reportaje-de-scriitor interesante cum ar 
fi cele semnate de George Tárnea. 


Dorinţa unanimă ar fi însă ca acest gen 
al reportajului să nu cuprindă şi o an- 
chetă și un prim-plan, ci să i se respecte 
specificul. Acestea presupun alt profit, 
iar transformarea lor tot în reportaje 
uniformizează conținutul programelor. 


A privi reportajul ca o problemă de 
serviciu este o mare greșeală care se 
răsfringe asupra audienței la public. 


Am dori ca reportajul să însemne cu 
adevărat un eveniment, un moment im- 
portant de informare si nu doar o rubrică 
abundent folosită spre bifarea unor 
subiecte. Poate pe această temă micul 
ecran ar putea să sondeze în mai mare 
măsură opinia publică printr-un dialog 
deschis cu beneficiarii noștri: telespec- 
tatorii. 


Неапа LUCACIU 


Filme pe micul ecran 


e Brutarul din Valorgue (Henri Ver- 
neuil, 1952). Fernandel a tost si este in 
continuare (o spun fără complexe) unul 
din «oamenii mei» intr-ale comediei. 
Ştiu, cine mai stă astăzi să privească 
serios și cu răbdare un film cu Fernan- 
del atunci cînd teoria ne trimite la Woody 
(Allen vreau să zic)? Numai că practica 
imi spune şi acum că genul de comedie 
cultivat de Fernandel în atitea si atitea 
filme (vai, prea multe din ele slabe însă, 
ca filme), oricit de «depăşit» ar părea 
unora, oricit de «vieux jeu», a triumfat 
finalmente într-un stil ce nu poate fi 
nici astăzi clintit de pe soclul său. 


e Întruntind prejudecătile (Cla- 
rence Brown, 1958). Pelicula in genere 
bine tăcută (minus citeva accente os- 
tentativ «didactice»), agreabila, 
«curgind» placut. Dar nu aceasta con- 
tează aici, ci faptul că filmul se pretinde 
ecranizarea unui roman de Faulkner. 
Dacă a ecraniza un roman Înseamnă 
doar a-i povesti epicul, punct cu punct, 
scoláreste — atunci acest «Înfruntind 
prejudecățile» va fi fiind o ecranizare. 
Mă îndoiesc însă. De altfel nu e prima 
oară cind cinematograful «dă tircoale» 
prozei lui Faulkner și trebuie să se re- 
tragă cu coada între picioare... e О altă 
ecranizare, de data aceasta după Ber- 
nard Shaw, a fost Dilema doctorului 
(Anthony Asquith, 1959). Pelicula in- 
structivă în felul ei, cit timp confirma 
ideea că si Homer mai atipeste din 
cind în cînd: într-adevăr — o piesă mino- 
ră a marelui dramaturg, o melodramă 
absolut oarecare, devenită un film si mai 
oarecare @ Ecranizare (se vede că alca- 
tuitorii programelor de filme traversează 
zona ecranizărilor) era si Notre Dame 
de Paris (Jean Delannoy, 1956). Aici 
naivitatea punerii în scenă, candoarea 
fiecărui centimetru de peliculă ating 
sublimul, opera devenind de-a dreptul 
o capodoperă de inocentá, demnă de a fi 
studiată cu toată atenţia @ În sfirsit, 
pentru a încheia acest capitol al ecra- 
nizărilor, să mai amintesc de Ivanhoe 
(Richard Torpe, 1952). Cu Liz Taylor 
şi Robert Taylor, «pasabil» — cum am 
auzit pe cineva zicind — și cavaleresc... 


Ф Zădărnicia orgoliului (Howard 


Hawks si William Wyler, 1936). Film 
corect (dar nu mai mult) in concreti- 
zarea intentiilor psihologice. Oricum, 
sub valoarea fiecăruia din cei doi regi- 
zori. 


@ Georg Heissler (Fred Zinnemann, 


1944). Spencer Tracy într-o peliculă de 
acțiune Suficient de palpitanta. 


€ Cei şapte frati Cervi (Gianni Puc- 
cini, 1967). Multe vedele — Gian Maria 
Volonte, Serge Reggiani, Ricardo Cuc- 
ciolla — într-o operă inspirată din rezis- 
tenta antifascistă. Stufozitatea filmului 
e compensată (în parte) de dramatismul 
substanței sale. 


@ Gemenele din Kyoto (Noboru 
Nakamura, 1973). Buna transpunere (iar 
nu simpla «ecranizare») a unei proze 
de Yasunari Kawabata. Cinematograf 
de bună calitate, fineţe psihologică. 


Aurel BĂDESCU 


vă recomandăm ciclul „Operatori romani“ 


Graphis-color-ul sau al treilea autor 


În urmă cu citiva ani, la Ma- 
laga, Săptămina internatio 
nală a filmului de autor pre- 
zenta si Felix și Otilia, a- 
daptare de loan Grigorescu 
= —-! după romanul lui Călinescu, 
in regia lui lulian Mihu. Ati- 

tea nume și totuși «un film de autor»? Se 
pare că ceea ce i-a determinat pe criticii 
de pe Costa del Sol să-l selectioneze a 
fost «unitatea» determinată în cea mai 
mare măsură de creatorul imaginii. De fapt 
creatorul erau doi: operatorii Gheorghe 
Fischer si Alexandru Intorsureanu care 
prezentau în acel an, în premieră mondială, 
procedeul lor — ulterior brevetat interna- 
tional — procedeu tehnic ce deschidea 
creaţiei noi posibilități artistice. S-a scris 
atunci elogios despre «splendoarea si fas- 
cinatia vizuală», despre «fericitul acord a! 


Mema 


decorul în film 


Un experiment declarat, a- 
nuntat ca experiment si pri- 
mit ca atare, cu un amestec 
de circumspectie si binevoi- 
toare curiozitate, are darul 
de a Impiedica adesea о a- 
preciere lucida, ea fiind mai 
întotdeauna tulburată tocmai de cuvintul, 
«experiment». De obicei, experimentul e o 
stare momentană, tranzitorie, de circum- 
stantá. Un experiment validat devine o 
experiență asumată, un bun artistic (sau 
științific) confirmat tsi pierde automat va- 
loarea experimentală, eseistică. Infirmat, 
experimentul intră in seria — atit de nece- 


nema 


remember: noul val 


Acesti regizori 
minunati... 


Privit acum, la un deceniu 
si jumătate de cind și-a 
risipit spuma în noianul 
filmelor comerciale, «noul 
val» francez stirneste în- 
că sentimente contrare. 

Sigur, noul val a avut multe slăbiciuni. 
Nu s-a putut dezbăra niciodată de un soi 
de teribilism de multe ori însoțit de spec- 
trul superficialității. Rásfátul l-a dus 
în capcana frumos colorată a modei. 
A încercat să tind pasul cu ea, să-și 
imite propriul chip construit de publici- 
tate. Urmărirea acestui succes «de pres- 
tigiu și nume», indirect comercial, a dus 
la îndepărtarea de sursele primordiale 
din care îşi trăgea seva, și într-un sens, 
valoarea. Revolta sinceră, chiar dacă 
uneori naivă,a fost înlocuită cu un soi de 
dogmă a nonconformismului care s-a 
dovedit stearpă, lipsită de orizont. «Ca- 
mera stilou», formulá-pretext pentru a da 
friu liber imaginatiei, se metamorfozeazá 
într-un mecanism de truvaiuri. Nu-ul 
sincer, spus unei societăți alienate, asa 
cum îl întilnim in Cele patru sute de 
lovituri ori în Carabinierii sp erodează 
lent, înlocuit fiind cu un ratinament а! 
tabloului social de vădită tendinţă narci- 
siacă. Şi iată cum, încercind să urmă- 
rească gloria si mai putin să se regă- 
sească pe sine, «noul val» se auto- 
desființează spre bucuria aceleiași pu 
blicitáti care găsea în dispariția obiectu 
lui рша cu o clipă înainte adulat, un 
subiect «gras», bun de disecat. Să nu 
aruncăm totuși întreaga vină pe această 
nemiloasă Gorgonă care este moda. 
«Noul val» a trăit soarta logică a oricărei 
mișcări culturale — cu un punct de ple- 
care, cu un crescendo, e adevărat verti- 
ginos — aducind după sine momentul 
culminant extrem de rapid, astfel că 
descresterea, cu toate eforturile con- 
trare, s-a dovedit un proces ireversibil. 

Ce nu se poate nega cu nici un chip 
lui Godard, Truffaut, Malle si Resnais, 
este farmecul. Ei fac cinema cu entuzi- 
asm și eleganță, cu spirit de frondă 
dublat де multă ştiinţă intr-ale meseriei 
filmice. 5 

În fiecare metru de peliculă stă ascun- 
să o profesiune de credinţă. fiecare 
cadru e o privire tandră și curată arun- 
cată împărăției minunate a filmului. 
Corifeii acestei școli apar dintre cei 
care s-au apropiat de film dintr-o în- 
delung nutrită pasiune. Ucenicia s-a 
făcut mai putin pe platou, pe drumul unei 
profesii rutiniere şi mai ales în sala 
cinematecii printr-o continuă și lacomă 
acumulare culturală. Ei sint gazetari, 
oameni care gindesc cinema-ul. 


enna 


vocilor plastice» realizat de Felix si Otilia, 
fara sa se yue prea pine că succesul si 
datora si ingeniosului procedeu descope 
rit de operatorii români. Datorită estompe: 
delicate pe care graphis-ul o punea colo 
rului prea intens, eliminind contrastele nete 
se realiza o armonie de nuanțe rafinate, d: 
efecte vizuale trimitind la pictura impresio 
nistă. А uimit la Felix si Otilia tablou! 
lumii descrise de Călinescu urmărit aten! 
în treptata sa degradare, imprimată pe 
chipurile ca de panopticum ale bătrinilor 
chipuri atinse de aripa morții — sau in 
interioarele în lentă năruire realizate in 
degradeuri savante, de o rară sugestivitate. 
Prezentarea filmului în ciclul «Operatori 
români» ne bucură dar ne si întristează, 
pentru că ne amintește că în toti acești ani 
numai două filme au beneficiat de străluci- 
tele posibilități pe care le oferă graphis- 


sară totuşi — a nereușitelor. 

Cu Deșertul Roşu (1964) al lui Antonio- 
ni, primit el însuși la vremea lui cu prea 
puțină luciditate,pentru că «experimentele» 
dela filmare îl făcuseră notoriu cu mult 
înaintea premierei, se întimplă un lucru 
curios. Revăzut la aproape un deceniu si 
jumătate de la turnare, filmul fără a se ri- 
dica, în mod evident, la nivelul «trilogiei» 
(Aventura, Noaptea, Eclipsa) își pástrea- 
ză intactă, în mod neobişnuit, tocmai va- 
loarea obținerii unor efecte psihologice 
speciale prin culoare, prin însolitul peisa- 
jelor şi prin stranietatea căutată a ambian- 
tei scenografice, reușind, în ciuda perfectei 


Mai apoi, acești regizori și scenariști 
ascund sub crusta de cineasti «stricti», 
filmind după poetici cinematografice 
fundamentale o nesecată disponibilitate 
spre sentiment, spre sufletul omului 
simplu, nesofisticat. Pe cit de prețioase 
și complicate sint căile de expresie, pe 
atit de simple sint poveștile. lubirea este 
tema centrală. Omul singur, izolat într-o 
societate care li este străină, caută sau 
încearcă să-și găsească o cale de comu- 
nicare, de manifestare a propriei umani- 
táti prin apropierea de alt semen, de o 
ea sau de un el care să-i poată oferi acea 
clipă ori veșnicie a fericirii. În Hiroşima, 
dragostea mea, iubirea străbate dezo- 
lantele deșerturi ale sufletelor pustiite 
de război și catastrofele sale. La Truffaut, 
lirismul se compune în delicate și grati- 
oase desene narative, lirism a cărui ne- 
contestată capodoperă rămine Jules si 
Jim. La Godard, sarcasmul trece in 
primul plan fără însă a putea înăbuși, 
mai ales în infrastructura dramaturgiei 
sale, același sentiment primordial liric. 

Poate că suflul cineastilor n-a fost 
să fie unul de lungă durată. În numai 
cinci ani (1959—1964) asistăm la această 
uimitoare inflorescenta de opere şi crea- 
tori care mai apoi se împrăștie lăsînd 
în urmă ca un parfum vag, dar plin de 
misterios rafinament, umbra unor filme 
în floare. 


Dan STOICA 


Noul val și o veche istorie: iubirea 
(Hiroşima, dragostea mea, cu 
Emmanuelle Riva si Eiji Okada) 


strategie scenografica: „Deșertul roşu“ 


Un somptuos care ^ 4* 
«joacá»,o dinamică 

a culorilor 

creatoare de dramatisni 
(Felix si Otilia 

cu Julieta Szony ) 


celorul (mai că i-as fi zis «felix-color», daca 
aplicarea lui ar fi fost mai rodnică): in 
Trecătoarele iubiri procedeul vibra liric în 
mina Malvinei Ursianu, reușind să sugereze 
printr-un «unghi cromatic» subiectiv, nos- 
talgic, sentimentul inefabil al dorului de 
țară. În Alexandra și internul, peisajul 


sale adaptări la intenţiile autorului, să trans- 
mită numai partial senzaţia de răceală si 
înstrăinare pe care filmul o caută cu prea 
evidentă obstinatie. Practic, pustietatea i 

nei străzi cu copaci vopsiți în alb, ori tara 
ba vinzătorului de fructe cu merele gri 
metalice — nu sint mai sugestive decit 
peisajul natural, de extremă plasticitate din 
Eclipsa sau Noaptea Multicolora uzini 
modernă, cu labirintul ei de tevi policrome 
rămine o curiozitate arhitecturală si atit, 
un fel de copil straniu al industriei moderne, 
fără a reusi să isi transceadă imaginea 
printr-o mai profundă semnilicatie. Strate- 
gia scenograficá a lui Antonioni, specta- 


dupá 25 de ani 


Ín cáutarea 
__ filmului pierdut 


Ideea de a alcătui un ciclu 
de filme care au rulat pe 
ecranele noastre acum 25 de 
ani este interesantă. Cinema- 
teca, prin unul din anima- 
torii ei, Mihai Tolu, a trecut 
din nou în revistă o serie în- 
treagă de filme. Alături de citeva capodo- 
pere sint de urmărit citeva filme medii, de 
succes la public pe atunci. Oare şi acum? 
Confruntarea merită toată atenția. Citeva 


Nema 


Un fomantic printre 
p romantici 
N (Gérard Philipe 
N si Maria Casares 
în М indigtiredy din Parma) 


lintre aceste foste succese sint filme poli- 
tuste sau pseudopolitiste (comedii ca Ina- 
micul public nr. 1); nu lipsesc din ciclul 
retrospectivei nici dramele (Domnul Ri- 
pois) nici melodramele (lartă-mă, produc- 
tie a studiourilor italiene), nici westernurile 
de bona calitate (vezi Ferma lui Cameron 
sau Vera Cruz), nici investigatia socială 
1 Vitelloni. Să zăbovim putin la Domnul 
Ripois, atit pentru performanța actorului 
de neuitat care a fost Gérard Philipe cit și 
pentru regia subtilă a lui René Clément. 
interpretul de neuitat al personajelor stend- 
haliene (Roșu și negru, Minăstirea din 
Parma) atinge aici, în rolul lui Ripois, cea 
mai înaltă expresie a artei sale. Să existe 
oare un secret al lui Gérard Philipe? Poate 
melancolia cu care-şi compune personajul, 
poate seriozitatea cu care-i tratează aven- 
turile, poate toate la un loc plus o ardere 
proprie a acestui romantic interpret, crea- 
tor de personaje prin excelență romantice 

О altă întilnire sentimentală a publicului 
de azi cu un vechi idol de ieri este aceea 


cosmaresc, halucinant realizat in graphis- 
color înălța filmul cu mult deasupra drama- 
turgiei sale. Si cite scenarii româneşti n-ar 
fi putut, n-ar putea să se sprijine pe acest 
umăr generos! 


Alice MĂNOIU 


culoasă, fără a fi o reușită integrală, pare 
să se mențină la un nivel strict experimen- 
tal. Fuziunea dintre stările psihice ale per- 
sonajelor si decor se realizează doar par- 
tial, divorțul fiind mai acut tocmai acolo 
unde omul, căutind să se insereze în decor, 
nu face decit să «dubleze» decorul printr-o 
«repetiție» a senzatiilor, nu prea fericită. 
Convenţia plastică a scenografiei cerea 
probabil o corespunzătoare conventiona- 
litate a tuturor elementelor care compun 
filmul. Altminteri, senzaţia finală e aceea 
a unui transplant reușit partial, punind sub 
semnul întrebării longevitatea supravietui- 
rii pacientului. Deocamdată Deșertul roșu 
supraviețuiește. Pentru cit timp încă? 


Petre RADO 


cu Fernandel în Inamicul public nr. 1. 
E drept că în film apare și Zsa-Zsa Gabor, 
dar Fernandel o eclipsează în această pa- 
rodie de film cu gangsteri, făcută cu umor 
fin, franțuzesc. Comedia aceasta a însem- 
nat un remarcabil succes de casă pretu- 
tindeni si, bineînțeles, și la noi. Astăzi, 
după 25 de ani, Inamicul public..., filmul, 
nu ni se pare, desigur, o capodoperă. Dar 
Fernandel, actorul, inegalabilul (pe care 
televiziunea română ni 1-а mai prezentat si 
cu Brutarul din Valorgue) rămine un 
preferat al publicului, chiar si astăzi cînd 
a trecut în amintire. 

Cel de-al treilea titlu la care ne-am opri 
este | Vitelloni. Film trist, amar, nostalgic 
Cu el Fellini abordează lumea străzii altfel 
decit o făceau primele filme neorealiste 
ale lui De Sica. Alberto Sordi, pe atunci 
abia la începutul carierei, arată, pentru 


prima oară, dimensiunea talentului, a mij- 
loacelor sale interpretative atit de ample 
si chia) subtile. Este de remarcat acel 
Sordi care se plimbă cu «băieții de viata» 
din orașul de provincie, noaptea, tirziu, pe 
străzile pustii, bintuite de clini vagabonzi, 
acel Sordi cind vede sora în brațele unui 
derbedeu, sau cind împreună cu Fabrizzi 
îşi împărtăşesc suferinţele. Federico Fellini 
face într-adevăr cinema cu majusculă. 
Pentru Gary Cooper, Vera Cruz a fost 
cintecul său de lebădă, dar interpretarea 
lui, şi aici, este memorabilă. Burt Lancaster 
li dá o replică de înaltă ținută artistică. Si 
dacă Gary Cooper cobora pe scara vieţii 
încheindu-și cu acest rol cariera, Burt 
Lancaster urca aceeaşi scară. 
Reintilnirea noastră cu filmele anului '53 
ni se pare mai mult o reintiinire sentimen- 
tala. Pentru că aceste filme ne-au adus 
nostalgia tinereţii noastre ca şi nostalgia 
tinereţii lor 


Al. RACOVICEANU 


Р.5. Dragă Piersic, in numărul viitor, cu urs cu tot. 


Viad Tepes 


Spectatori, nu fiti numai spectatori! 


(Urmare din pag. 24) 


stai jos! Ce vrea Mahomed?» Dialogul care 
urmează, desi linear urmărit de regizor, dar 
cu o benefică pacientá de astădată, se 
bizuie pe o ipoteză perfect plauzibilă, atit 
istoric si strategic, cit si psihologic: un 
demers secret pe care padisahul l-ar fi facut 
pe lingă temerarul voievod, de a ingádui 
ostirilor otomane să treacă spre Ungaria, 
în schimbul anulării tributului moștenit de la 
Murad. Este secvenţa din film în care demna 
politică românească de neatirnare, în nu- 
mele libertăţii proprii şi a tuturor neamurilor. 
este ilustrată cu aplicație și făcută să vi- 
breze actual, cu concursul unui actor de 
rafinamentul lui Constantin Codrescu, în 
rolul solului, și al lui Ştefan Sileanu, dăruit 
cu un chip și un temperament apropiate 
de ceea ce exprimă celebrul portret al 
voievoduiui nostru, descoperit in castelul 
de la Ambras. 

Aceeaşi funcţionalitate este hărăzită, în 
economia filmului, scenei dintre Vlad Tepes 
și viitorul Ştefan cel Mare al Moldovei. 
domnul muntean fiind binecunoscut, prin 
numeroase atestări documentare, ca unul 
care a prefigurat, prin amploarea relatiilo: 
sale, unirea celor trei principate ale români- 
lor. Aici, însă, o vădită eroare de distribuție 
lasă să transpară celelalte minusuri ale 
regizorului, care nu ştie să dea cadrului și 
secventei respirația de care ele au nevoie, 
care nu sesizează accentele apte să pună 
în valoare cele două personalități, transfor- 
mindu-i pe cei doi în niște anonimi conver- 
sind pe fundalul apropiat al unor perdele, 
obligindu-i în extremis pe actori, ca si în 
alte scene, să treacă pe rînd, prin dreapta 
sau prin stinga, în spatele aparatului, după 
ce şi-au rostit replicile. 

Nu-i însă mai putin adevărat că scena- 
ristul însuși obține din nou contrariul celor 
dorite, atunci cînd confundă ipoteza vero- 
similă cu prezumtia precară, atribuind, de 
pildă, lui Ştefan o stratagemă naivă, menită 
a prezenta într-o lumină convenabilă ciocni- 
rea dintre cei doi pentru Chilia: «— Să 
pindim o împrejurare prielnică. Să facem 
în asa fel încit toti să creadă cá ne batem 
noi doi. Asa n-o să se supere nimeni, ba 
dimpotrivă». Acelaşi tip de prezumție 
intilnim cînd scenaristul doteazá perso- 
najul titular cu o chibzuială demonstrativă, 
nedecis în fata pedepsei unice pe care s-o 
legifereze — tăierea capului, spinzurátoa- 
sau trasul în t «Care? Cum? 
Toate au acelaşi cusur. Desteaptá cruzi- 
mea, nu cinstea în oameni. O pedeapsă 
care nu întruchipează izbinda binelui, pe 
care n-o aflá toti şi nu învaţă ce-i de învățat 
dintrinsa, nu-și are rostul». Grija atribuită 
voievodului de a se duce personal sa-i 

coată din hanul care va fi incendiat pe 

etorii neprefácuti, de teamă ca nu 
ct a eroul sã poatã altfel fi suspectat de 
vreo cruzime, se înscrie în aceeaşi dilema- 
ticá otioasa. 

Formulări ca «meterezele rezistențe 
noastre sint lăuntrice», denumirea exclusiv 
românească de Stambul, în loc de Istanbul, 
în chiar gura sultanului, dealurile in per- 
manenta și în întregime golase pe care 
mársáluiesc trupele, cînd se presupune că 
în Evul Mediu ele erau acoperite de păduri 
și oștile mergeau pe văi, fac parte dintr-o 
lungă suită de detalii imposibil de epui- 
zat. Aceasta handicapează evidențierea vir- 
tutilor profesionale ale unor colaboratori, 
cum e cazul operatorului Aurel Kostra- 
kievici — care-și afirmă totuși virtuozita- 
tea într-o secvenţă ca atacul nocturn — 
sau ale eminentului compozitor Tiberiu 
Olah, dezavantajat prin aceea cá a com- 
pus muzica post factum, pentru prima 
dată în situația de a nu i se mai recunoaste 
si de a nu i se retine sonurile. 


Regizoral, sintem evident departe de orice 
formulă inedită, de care am fi vrut să ne 
lăsăm fascinati, gindindu-ne la unicitatea 
personajului, atit de atasat, prin unele laturi 
ale sale de permanentele spiritualității noas- 
tre, de ideea de neatirnare si justiţie, și 
att de controversat. Tehnica sub protesio- 
nală a aşa-zisului «scenariu literar», tot- 
deauna cu autor unic, trimis ca atare spre 
«decupare» regizorului, și-a reafirmat, la 
rindul său, insuficientele. 

Ne mai rămine să spunem doar că, în 
efortul de producţie al unui film de o ase- 
menea amploare, în două serii şi de peste 
două ore de proiecţie, se confirmă, odată în 
plus, o capacitate organizatorică și tehnică 
echivalentă cu a unei cinematografii evo- 
luate. Este unul dintre motivele care ne 
inspiră încrederea că spectatorii, care au 
mers şi vor merge să vizioneze acest Viad 
Tepes, vor fi onorati în viitor printr-un efort 
de autodepășire. în planul superior al unor 
realizări de reală și durabilă valoare artistică 


Val. S. 


scrisoarea lunii 


Filmul românesc 


La capătul unei scrisori foarte severe, care 
incepe cu afirmaţia: «In 1978, cinematografia 
noastră a rămas tributară cinefililor», găsim 
totuşi această urare nu mai putin seve: 1, 
dar nu lipsită de căldură: «Aşteptăm ca noul 
an să aducă un climat sănătos cinemato 
grafiei noastre, regizori fie și mai putini, 
dar buni, iar pe cei răi să-i recalifice în 
alte profesii mai putin pretentioase, critici 
buni şi fără aghiazmă și busuioc în clondir, 
dramaturgi care să nu fie numai producători 
de filme, regizori fără prea multe rude femi- 
nine — așa, poate, vom avea șanse să 
asaltăm sălile de cinematograf cind vom 
vedea afisul unui nou film românesc». 

Emilia Russe 
Luduş — Jud. Mures 


Înainte de tăcere 


Fără a ne părăsi obiectivitatea in desfasu- 
rarea «Curierului» nostru, ne permilem sa 
subliniem buna primire de care s-a bucura! 


posibilități posibila 


Filmele documentare sint — vrem, nu 
vrem — amintiri ale epocii lor. Cred că un 
documentar ca «Memoria trandafirului» 

este la fel de actual azi ca și atunci cind 
a fost realizat. Mi-aș permite să spun că 
această peliculă ilustrează o idee căreia 
i-au fost consacrate multe filme la noi 
si în lume: Dacă omenirea ar cheltui 
tot atita fantezie pentru pace cit 
cheltuiește pentru război, atunci 
bomba atomică ar putea sta la muzeu 
alături de Gioconda 

Şi cite asemenea filme-document stau 
cumintele In arhivă, pentru cá, de multe 
ori, ni se întimplă să ne uităm amintirile. 
Au apărut însă noi generații de specta- 
tori. Oare pe ei nu i-ar interesa frumoa- 
sele amintiri ale înaintaşilor de virstă 
medie? 

E doar o propunere! 


Alexandru STARK 


Anul XVI (193) 
București 
ianuarie 
1979 


Redactor sef 


Ecaterina Oproiu 


Împotriva „kitch“-urilor 


«...Cred că ar trebui acceptată existența mai multor nivele de înțelegere a artei 
în general, deci și a cinematografiei. De la omul lipsit de înalte studii pină la cel 
mai rafinat estetician, fiecare privește creația artistică conform gustului și pregătirii 
sale. Ceea ce ar trebui însă ar fi ca opera de artă (filmul în cazul nostru) să se lase 
înțeleasă, să fie «respirabilă», dacă vreți, la toate nivelele, in aşa fel incit si publicul 
larg, oamenii apartintnd tuturor categoriilor si gradelor de pregătire, să poată fi 
satisfácuti. Numai asa arta adevărată nu va mai ceda teren, nu va mai face concesii 
antitalentelor și acelor «capodopere» care frizează kitch-ul. (Vezi Vandana, Ochii 
Shilvanei, etc., etc.) În același timp, nimănui nu îi este indiferent despre ce se 
«vorbeşte» într-un film, cu alte cuvinte, ce subiect tratează pelicula respectivă 
Aici cred că ar trebui discutată tendinţa, prea des vădită, de a face «morală» си 
orice pret spectatorului, atit în unele filme românești cit și străine, programate pe 
ecranele noastre. Ideile cu caracter educativ pot fi mult mai lesne asimilate de 
tineri, în primul rind, atunci cind ele capăta un contur de discreție, neostentativ, 
venit din însăşi evoluţia firească a faptelor si fenomenelor inspirate de viaţă. As 
mai adăuga — chiar dacă aprecierea nu este originală dar merită repetată — că 
tema filmului, oricit de generoasă ar fi ea, nu poate salva calitatea acestuia si nu 
poate justifica superficialitatea, schematismul, după cum un model frumos nu 
duce neapărat, oricind şi oricum, la realizarea unui tablou de valoare». 


Dan Enescu 
str. Galaţi nr. 8, București 


la cititorii nostri un film considerat de multi 
ca greu accesibil la public, prea ascetic, prea 
«de artă»: Înainte de tăcere, debutu! in 
film al regizorului Alexa Visarion. 

€ «Alexa Visarion a intrat în cetatea 1il- 
mului pe poarta cea mare... Pentru се! car 
n-au văzut acest film, nu le doresc altceva 
decit să se ducă să-l vadă, dar cu o conditie 
să fie foarte atenți! Din punctul meu de 
vedere, îl declar filmul anului». (Vasile 
Bârsan — Aleia Stráduinfei nr. 9, bloc 
D-3 — Bucuresti) 

€ «De la Nunta de piatrá nu am mai 
vázut un film asa de reusit.» (Doru Geor- 
gevici — Firliug 188, jud. Caras-Severin) 

€ «Visarion se alinieazá, matur si res- 
ponsabil, in rindul celor care au creat 
Moara cu noroc, Pádurea spinzuratilor, 
Nunta de piatră. Profund românesc, fil- 
mul sáu este un film social. Scenele de 
interior sint recitaluri actoricești de înaltă 
vibrație. Toţi actorii frapează prin jocul 
cinematogratic. Filmul este lucrat laborios, 
gindit secvenţă cu secvență. Totul este 
privire, unghi de filmare, metaforă cinema- 
tografică. Înainte de tăcere este unu! 
dintre marile filme românesti și e minunat 
să ştii că, în sfirsit, Caragiale a pătruns în 
a 7-а artă sub semnul valorii, alături de 
Slavici, Rebreanu și Agârbiceanu». (prot. 
Alex. Jurcan — com. Ciucea, jud. Cluj). 


Las la шта ceea ce mi-a раси 
mult (N.R.: а capitolul «ce nu mi-a placut», 
corespondentul nostru consemnează prin- 
tre altele, că «aparatul se mişcă uneori 
prea incet peste lucruri... filmul n-are uneori 
vlagă... acțiunea pare impinsă de la spate»), 
acel ceva care mă face să mai văd filmul 
de citeva ori. E vorba de secvenţa cu hora 
de sub mal, cu carusel, muzică și tămbălău... 
cu salutul militar adus de nebun unui infirm. 
Scena te cutremură. În sala de cinemato- 
graf din Arad au amuţit pină și derbedeii 
care comentau pină atunci cu voce tare. 
Mărturisesc că în acele momente am uitat 
de mine». (Petre Doneanu — sir. Aure/ 
Viaicu, bl. C-2, Arad). 

e «Mi-a plăcut filmul, deoarece este sim- 
plu, nesofisticat, mi-a plăcut pentru că este 
sincer, cursiv si îl poti înțelege» (Corina 
Semenescu — str. Rossini 2, Bucuresti) 

e «Pelicula se balanseazá între un super- 
ficial naiv (sint de vină actorii, cadrul limi- 
tat, scenariul?) și culori fantastice, prinse 
de operator — adevărate capodopere pic- 
turale... Mircea Diaconu excelează, desigur, 
desi are amprente puține. Trebuia exclus 
(? —N.R.) FI. Zamfirescu care, în haina 
veșnică de timid la extreme nu şi-a trăit 
rolul. Valeria Seciu a vorbit puţin, din nou 
o mare gresalá la noi: dacă dorim un film 
psihologic, nu inseamnă să-l mutilăm de 


In lucru, filmul Rug și flacără (scena- 
riul Adrian Petringenaru si Eugen Uri- 
caru, regia Adrian Petringenaru) cu 
Florin Piersic în rolul domnitorului Uni- 
rii, Alexandru loan Cuza. 


Fotografie de Emanuel TANJALA 


vorbe» (lon Teahà — Bd. Armata Roşie - 
23—25, Arad). ; 

Ф «As vrea să remarc «ochiul» acestui ` 
regizor care a hotărit să scoată din umbia ` 
figuratiei două talente de excepție ale ulti- 
mei promoții 1.А.Т.С.: studenții Adriana 
Trandafir si Răzvan Vasilescu». (Florin 
Octavian Molnar — str. Baba Novac nr. 3, 
București) 

e «Nota filmului: 7. Jocul actorilor a fost 
excelent, el а salvat filmul» (Milena С. 
Baia-Mare) 

@ «iată tilmul bun românesc. Principala 
sa calitate e aceea a științei de a vorbi tă- 
ста». (Mihnea Sergiu Columbeanu, Bd. 
Păcii 116—126 — București). 


Cronica telegenică 


Din bogata și elogioasa corespondență 
pe marginea serialelor Linia maritimă 
Onedin și Om bogat, om sărac (atragem 
atenţia corespondentei noastre Alina Po- 
povici din București că în «Almanahul 
Cinema '79» au apărut chiar pozele lui Rudy 
si Wesley, exact cele cerute de dinsa) 
extragem o scurtă observație de bun simt 
si de anume haz: 

€ «in neconcordantá cu celebrul titlu 
Om bogat, om sărac, se pare că în ultima 
vreme din acest serial au cam dispărut 
săracii.» (Colea Rusu — str. Avintului 84, 
Vaslui) 

e 

Ne face plácere sá descoperim in cores- 
pondenta telegenicá, acele scrísori care se 
bucurá de aparitia pe micul ecran a citorva 
filme de înaltă calitate ca: 

Ф Harry si Tonto: «Ceea ce m-a impre- 
sionat (si cred cá nu numai pe mine) a fost 
simplitatea (calitate nu numai a marilor 
adeváruri ci si a reusitelor cinematografice) 
si finetea (piná la identificarea cu bunul 
simt) care, dublate de o adincă si subtilă 
analizá psihologicá, au modelat intreaga 
realizare». (Gheorghe lonescu — sos. 
Panduri nr. 90, Bucuresti). Harry si Tonto 
e o capodoperá, o ireprosabilá baladá a 
bátrinetii si o intilnire cu un actor pe cit de 
necunoscut la noi, pe atit de mare: Art. 
Carney, nume pe care multi spectatori 
români nu-l vor uita niciodată». (M.S. Co- 
lumbeanu — Bd. Păcii 116—126, Bucuresti). 

€ Fatá-n fata de Vincente Minnelli: 
«Pentru a cunoaste acest om, acest regizor, 
pentru a-i descoperi inspiratia ar trebui 
să-i urmărim acele filme care-l reflectă 
cel mai bine, care-i pun în valoare deosebi- 
tul simt în alegerea actorilor. În acest film 
totul primeşte o valoare expresivă, fiecare 
obiect, fiecare gest, fiecare cuvint» (Inge 
Schuld — str. Văliuc 4, Timisoara) 

e Piesă neterminată... de Nikita Mihal- 
kov: «Programarea unui astfel de film la 
televiziune, după o serie de filme foarte 
bune oferite publicului, mi se pare o reinnoi- 
re a unei vechi promisiuni: aceea de a oferi 
publicului larg, bucuria vizionării unor rea- 
lizări remarcabile, dar cu o soartă mai 
dificilă pe marele ecran» (Cristian Moi- 
sescu — Arad). (N.R.: Astfel a primit răs- 
puns sí scrisoarea Stelei Lie din str. Cernei 
33, Lugoj, care, intr-o pledoarie pentru filmu! 
de arta si de inalta calitate, ne intreba: «Se 
va da la ТУ Piesă neterminată pentru 
pianină mecanică in viitorii cinci ani? 
Nu!» lată că da. Adevaratii cinefili nu dispera 
niciodata). 

Corneliu Popi (str. Ulmului 28, Arad) 
propune Telecinematecii pentru anul 1979, 
ca în ciclul «mari actori» să figureze Zbig- 
nyew Cybulski, Greta Garbo, Jean Gabin, 
Toma Caragiu. 


Rubrică realizata de 
Radu Cosasu 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


M 


oe 


Праги! executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


Pa 


EC IE 6 Жал ы инен» 


Filme de calitate, 
filme competitive! 


Se vorbeste adesea despre 
circulația internațională a f:! 
melor, despre faptul că fac- 
tura însăși a acestei arte o 
destinează rapidei comunt- 
^^ сап a valorilor, пи numai în 
rîndurile spectatorilor din tara, ci si peste 
hotare. De aici şi severitatea competitiei 
calitative între producțiile destinate ecra 
nului, competiție care nu are loc doar la 
festivaluri si tirguri internationale, ci se 
produce săptămină de săptămină, zi de 
zi, în propria noastră rețea cinematogra 
ficá, in care sint difuzate, uneori cu opera- 
tivitate, alături de producțiile autohtone, 
un număr considerabil de realizări ale 
multor şcoli de film străine, inclusiv ale 
celor cu cea mai bogată tradiție, uneori 
prin ceea ce au ele mai reprezentativ. 

Este o realitate binecunoscută, de mult 
ridicată la rangul de teorie şi atestată 
prin cercetări socio-psihologice, o reali- 
tate de care spectatorii înșiși tin seama 
si, am putea spune, beneficiază. Benef: 
ciază exercitindu-si dreptul de a alege si, 
oricum, de a compara, de a emite judecăți 
si aprecieri în cunoștință de cauză. 

Ne întrebăm, deci, în ce măsură recep 
tează si tructifică această realitate a com- 
petitiei deschise ceilalți factori ai vietii 
noastre cinematografice: critica — pentru 
a începe cu noi înşine, autorii de filme si 
— nu în ultimul rind — producătorii? In 


concluzii 
la un colocviu 


ce măsură, comentarea producţiilor noas 
tre, de către cronicari și critici, ia act de 
această stare de fapt si de spirit? În ce 
măsură, analizind «textul» filmelor noas- 
tre, ținem seama și de contextul cu care 
ele se confruntă, în ce măsură, cercetind 
atent dialectica evoluției filmului roma- 
nesc, o raportăm la perspectiva afirmării 
sale depline ca școală de artă proprie, 
matură, competitivă? 

incă de la întilnirea sa cu cineastii din 
1974, punind In prim-plan preocuparea 
pentru calitate, «necesitatea de a realiza 
opere valoroase», «filme cu adevărat bu 
ne», «filme de mare valoare», tovarășul 
Nicolae Ceaușescu a indicat în mod 
expres că regizorii, scenariștii și ceilalți 
creatori din cinematografie se adresează 
«prin intermediul filmului, opiniei publice, 
maselor populare din România și din 
străinătate». 

Multiple sint implicaţiile competiției des 
chise a ecranului, pe care o cercetare me 
todică a acestei realități le-ar pune în lu 
mină. Ar fi de așteptat, astfel, ca orga- 
nismele cinematografiei să-şi facă din 
cercetarea tendințelor și performanţelor 
cinematografiei contemporane un capitol 
sistematic de studiu. Un studiu care să 
nu rămînă în faza enuntiativa, ci să ser- 
vească drept punct de plecare pentru 
dezbateri angajante, implicind atit facto- 
rii de creatie, cit si pe cei de stimulare a ei. 


Este cit se poate de clar са, asemeni 
comparativismului din literatura, raporta- 
rea continua la experienta cinematogra- 
fiei mondiale are un sens profund creator, 
tinzind nu la imitatia facilă, ci la autode- 
finire. A avea mereu în vedere varietatea 
și evoluția genurilor, speciilor și curente- 
lor din alte şcoli este una dintre căile prin 
care ne putem preciza mai bine propria 
noastră vocație, propriile noastre virtua- 
litati, propriile noastre șanse de excep- 
tie. Sansele reale si nu cele închipuite. 
Şanse depășind cu mult suficiența celui 
care isi închipuie că simpla afirmare sau 
ilustrare a unor adevăruri bine cunoscute 
aduce de la sine atestarea artistică a unui 
crez si a unei vocatii. 

După un an în care lucrările cinemato- 
grafice deasupra mediei au lipsit sau 
s-au prezentat cu totul inegale, un an 
care, în suita evoluţiilor filmului românesc, 
ne-a atras atenția asupra unor involutii, 
este necesar să ne punem în termeni mult 
mai lucizi şi mai decisi problema luptei 
pentru calitate. Apropo de comparati- 
vism, n-ar fi deloc lipsit de utilitate ca 
acești termeni să fie precizati începind cu 
studierea genericelor — să zicem — ao 
sută de filme ale diferitelor școli cinema- 
tografice, pentru a vedea, de pildă, cite 
dintre ele au o singură semnătură la așa- 
numitul capitol al «scenariului» (subiect, 
adaptare, scenarizare, dialoguri). Aceasta 


In cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului national «Cintarea României», 


edactia noastră și-a dat recent concursul 


la organizarea unei Retrospective a 


filmului istoric românesc, a unei întilniri cu spectatorii si a unui colocviu pe aceeaşi 


Galaţi 
inclus prezentarea 


temă în municipiul 
Retrospectiva a 


grafe din oras, a film 


in cursul une 
lor Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Buzduganul cu trei 


sáptámini, la douá cinemato- 


peceti, Cantemir, Muschetarul român, Pentru Patrie, Valurile Dunării, Pe 


aici nu se trece. Cum la un а! trell 


cinematograf din localitate rula în premioră, 


producția Casei de tiime Unu. Ecaterina Teodoroiu, s-au putut astfel viziona 
intr-o singură săptămină, nu mai putin de zece producții ale genului, realizate de 


studiourile tre in ultimele decenii 


care, fapt se 


Un adevărat festival al filmului istoric la 
ficativ, participarea spectatorilor a fost masivă, deși filmele mal 


rulaseră în repetate rinduri, unele recent, pe aceleași ecrane. 


Un gen 


Paralel cu proiecţiile, la Clubul tineretu- 
lui din Galaţi, la uzina «Laminorul» și la 
Uzina mecanică navală, au fost progra- 
mate In cursul aceleiași săptămini Intilniri 
cu realizatorii si producătorii filmului pre- 
zentat în premieră, precum și expuneri și 
discuții pe marginea tuturor producţiilor 
vizionate. Temele enunțate de afisul difuzat 
în oraș au fost cit se poate de concludente: 
«Retrospectivă și perspectivă în filmul is- 
toric românesc», «Lupta poporului român 
pentru independenţă si libertate oglindite 
în film», «Valorile educative ale filmului 
istoric românesc», «Pagini de evocare din 
istoria mișcării muncitorești — medalion 
cinematografic». 

In incheierea acestor manifestári, au avut 
loc o intiinire la Şantierul naval, denumită 
in afis cu urmátorii termeni: «Creatorii fi! 
mului románesc — regizori, actori si critici 
de artá — in mijlocul constructorilor de 
nave» si un colocviu la universitate, pus 
sub egida revistei «Cinema» si avind ca 
temá «Actualitatea si calitatea filmului nos- 
tru istoric». La Intfinire si la colocviu au fost 
de fatá si au luat cuvintul, spre satisfactia 
participantilor din localitate, care au um- 
plut piná la refuz sálile respective, actorul 
lon Besoiu, actrița Florina Cercel si re- 
gizorul Doru Nástase. 

Antetul afisului indica riguros organiza- 
torii acestor actiuni: Consiliul municipal 
pentru educatie politicá si culturá socia- 


2 


listă, Comitetul municipal pentru cultură 
şi educaţie socialistă, Consiliul municipal 
al sindicatelor, Intreprinderea cinemato- 
grafică județeană, Asociaţia cineaștilor și 
Revista «Cinema». După cum se vede, un 
generic bogat, potrivit cu amploarea, im- 
portanta si ecoul acestor manifestări, un 
generic care ar fi apărut si mai bogat dacă 
alisul ar fi indicat si concursul Oficiului 
interjudetean lasi de difuzare a filmelor 
si al Casei de filme Unu, ilustrat prin pre- 
zenta la manifestári a directorilor lor, res- 
pectiv Leri Lesner si lon Bucheru. 


«Mai multe sentimente, mai multă 
metaforă» 


In timpul colocviului nostru, s-au facut 
referiri la «scenele de masă, care sint foarte 
bine realizate in mai toate filmele», dar si la 
faptul că «audiența publicului si în special 
a tineretului este mai mică la filmele care 
se întimplă uneori să mai si plictisească, 
întrucit merg pe linia unei ilustrări a capi- 
tolelor din istoria propriu-zisă, fără să folo- 
sească Indeajuns sugestiile artistice ale 
legendelor noastre istorice» (Gheorghe E- 
năchescu). Au fost semnalate «mesaiul 
important pe care-l contin filmele istorice. 
pentru educația patriotică a elevilor», ca- 
litatea interpretării actoricești, dar si «ca- 
racterul de paradă al unor scene», pro- 
punindu-se să se acorde o atenţie mai ma- 
re «eroului din popor», fără să fie uitati 
asemenea eroi ai istoriei noastre cum a 
fost Constantin Brâncoveanu» (lon Davi- 


descu). Apreciindu-se «ideile care au fost 
bine susținute într-un film ca Mihai Vi- 
teazul», au fost regretate «unele lungimi 
inexplicabile», «dorinta de a spune prea 
multe lucruri într-un singur film», «sec- 
ventele neconcludente. foarte dulcege, ca-n 
Columna» și faptul că «in arta dialogului, 
deocamdată nu excelám» (Maria-Argen- 
tina Rápiteanu). Dacă s-a afirmat cu toată 
convingerea că «orice film de gen repre- 
zintă o modalitate specifică prin care noi, 
contemporanii, încercăm să ne înțelegem 
în anterioritáti» si că «filmele istorice cele 
mai valoroase sint acelea care răspund celei 
mai imperioase actualități», s-a opinat tot- 
odată că «asistăm în ultimele filme de a- 
ceastă factură la o actualizare simulată, 
în sensul unui declarativism exterior — do- 
vada unei disjunctii nete între momentul 
cronologic care este ecranizat şi momen- 
tul conştiinţei estetice a creatorului». În 
asemenea cazuri «se ajunge ca un film 
istoric să întrunească, în general, sufragii 
numerice, dar valorice mai putin, pentru 
că o istorie prezentată festivist nu spune 
nimic, păcătuind prin calofilie, prin abuz 
de recuzită. Marele nostru film istoric n-a 
apărut încă» (Florin Patrichi). A revenit în 
discuţie sugestia ca, o dată cu marile 
figuri ale istoriei nationale, să intre în a- 
tentia cineastilor «seva aceasta, atit de 
incárcatá de valori, a baladelor si legende- 
lor romanesti, sá se facá filme dupa «Mio- 
rita», după «Meșterul Manole», după «T oma 
Alimos», care au semnificațiile lor пи numai 
documentare, ci în primul rind ideologice 
și artistice» (Laurenţiu Bobirceanu). Preg- 
nantă prin sinceritatea şi patetismul ei a 
fost mai ales dezavuarea ilustrativismului, 
astfel exprimată de un elev: «Ştiam cá Mi- 
hai o să moară, știam că o să moară cind 
о să iasă din cort, știam și am știut asta 
tot filmul. Şi toată acțiunea, toate încercă- 
rile regizorului şi ale întregii pleiade de ac- 
tori n-au reușit să-mi ofere pe parcurs un 
motiv de interes mai mare, care за má a- 
bată de la firul ilustrativ al faptelor si de la 
gindul acestui sfirșit ştiut. Tocmai în a- 
ceastă privință aș vrea să se facă ceva mai 
mult sau mai putin, poate. Să se lase sfir- 
situl deschis, să mai gindim și noi, să nu 
ni se mai arate faptele de la cap la coadă, 
să mai rămină deschisă o ipoteză, o nouă 


înainte de a ajunge la aspecte inefabile, 
precum programarea genurilor, speciilor 
și formulelor, cu alte cuvinte la modali- 
tatile de întocmire a planurilor tematice 
care n-ar trebui să rămină doar tematice, 
ci ar fi cazul să se traducă în obligația 
fiecărei unități productive de a elabora 
programe cuprinzătoare și concrete de 
lucru, potrivit metodologiei consacrate în 
școlile de tradiţie şi de performanţă. Atita 
timp cit se perpetuează formula compro- 
misă a așa-zisului «scenariu literar», tot- 
deauna cu autor unic, trimis ca atare re- 
gizorului spre «decupare», fixind astfel 
din capul locului filmului și regizorului 
un statut secund, de ilustrator, nu se 
poate apela la alte explicații privind rezul- 
tatele sub asteptáril ale multora dintre 
filmele cu care cinematografia noastră se 
prezintă in fata publicului. 

Aşa cum arăta tovarășul Nicolae 
Ceaușescu la recenta sa cuvintare de la 
Uzinele «23 August», noua calitate nu e 
«o lozincă pentru zile mari». Noua cali- 
tate, preciza secretarul general al parti- 
dului, înseamnă «trecerea efectivă, în toa- 
te domeniile — inclusiv aici, la «23 August» 
— la o producție de calitate nouă, la pro- 
duse noi, superioare». În toate domeniile, 
inclusiv în cinematografie. 


«CINEMA» 


( Сіпеаѕіі si cinefili: 


un dialog тг 


interpretare. Filmele trebuie să aibă, evi- 
dent, tangente cu marile adevăruri istorice 
cunoscute de toți, dar vrem ca ele să şi 
scotocească în secretele istoriei, în cot- 
loanele ei, să dea la iveală amănunte — 
mai interesante sau mai putin interesante 
— oricum, amănunte în plus si nicidecum 
să ne spună mereu aceleași lucruri, cam 
la fel formulate» (Caliga Gigel). Si o elevă: 
«În concluzie, mai multă artă, mai multă 
trăire, mai multe sentimente, care să ne 
sensibilizeze într-un mod aparte față de 
tematica istorică, mai multă metaforă, pen- 
tru că istoria pură o cunoaștem din manua- 
le» (Sirbu Antoaneta). 

Însăși diversitatea manifestărilor citate 
la început si multitudinea factorilor de rás- 
pundere implicaţi în conceperea și organi- 
zarea lor ne determină însă, ca, de data 
aceasta, să nu ne mai mulțumim cu re- 
producerea unor fragmente din interven- 
{Ше la una sau alta dintre intilniri. Avem 
acum prilejul ca, în suits preocupărilor 
redacţiei noastre de a susiine un dialog 
cit mai substantial cu toaie categoriile de 
creatori și spectatori — care ne-au purtat 
in anii trecuți de la Bucuresti la Hunedoara, 
de la Botoşani la Tg. Mureş, de la Con- 
stanta la Zalău, la Tirgoviste, Sarmizege- 
tusa, Suceava, laşi s.a.m.d. — să punem 
în lumină citeva aspecte privind metodolo- 
gia acestei activități cultural-educative si 
unele cerinte care ni se par a fi de interes 
general pentru viitor. 


n etort de imaginatie si ceva In plus 


Ar fi mai intii de evidenţiat cistigul de 
ordin metodic pe care-l reprezintă însăşi 
ideea unor retrospective asupra diferitelor 
genuri ale producției nationale de filme. 
După cum s-a putut vedea din lista filmelor 
proiectate la Galaţi, Centrala România- 
film are posibilitatea să ofere, prin inter- 
mediul oficiilor de difuzare interjudetene, 
un număr mare de filme, potrivit cerințelor 
unor manifestări culturale de anvergură, 
iar întreprinderile cinematografice jude- 
tene sint la rindul lor în măsură să progra- 
meze cicluri complete de pelicule, nu numai 
la unul, ci la trei din cele șase cinemato- 
grafe ale unui municipiu, pe tot parcursul 
unei săptămini. 


ааа 


«Este, deasemenea, 
necesar să se acorde 
atenția corespunzătoare 
activității 
politico-educative. 
ridicării 
conștiinței politice 
a fiecărui 
om al muncii, 
tinind seama 
că pe măsură 
ce fiecare 
înțelege tot mai bine 
rolul ce-i revine în cadrul 
colectivului de muncă. 
al adunării generale, 
în societate, 
cu cît participă 
mai activ 
și responsabil 
la soluționarea 
problemelor, 
cu atît rezultatele 
vor fi mai bune 
în toate domeniile». 


Nicolae CEAUȘESCU 


activ în Festivalul național 


Dincolo de efortul de imaginaţie si or- 
ganizatoric pe care-l presupune o atare 
infringere a rutinei, este de prețuit mai ales 
ciștigul calitativ al unei selecții care, fără 
a epuiza filmografia în cauză și fără a com 
pensa lacunele producției insási, este to 
tuși cuprinzătoare și reprezentativă. Реп 
tru cá ni s-a intimplat să constatăm, in 
alte locuri, cá sub etichete foarte promita- 
toare, cum ar fi «Decada filmului romă- 
nesc», se improvizează uneori grupări pre- 
care de 3—4 pelicule care nu pot să ofere, 
nici la nivelul minim, o imagine conciu- 
dentă asupra cinematografiei noastre și cu 
atit mai putin să creeze cinefililor șansa u- 
nor comparații între diferite soluții artisti- 
ce, între diferiți autori care atacă teme a- 
semănătoare sau același gen. Or, șansa 
opțiunii, a exprimării unor preferințe din 
partea spectatorilor, în așa fel încit ei să 
poată participa în cunoștință de cauză la 
eventuale dezbateri critice, este un aspect 
esențial al activităţii la care ne referim. A- 
ceasta poate marca punctul de salt de la 
simpla distribuire a filmelor la crearea pre- 
mizelor unei culturi cinematografice evo- 
luate, de la inițierea unor manifestări de- 
monstrative la stimularea atitudinii reflexive 
si active a publicului. 

n absenţa unei instructii școlare asupra 
istoriei şi teoriei filmului, care ar putea să 
ridice această artă modernă la nivelul me- 
diu de cunoaștere generală la care se 
află artele tradiționale, în lipsa unei retele 
de cinematografe-studio, care ar repre- 
zenta pentru cinefili ceea ce sint pentru 
cititori bibliotecile, nu putem să nu ne 
indreptám Intreaga sperantá spre ceea ce 
intreprinderile cinematografice judetene pot 
sá facá, dincolo de indatoririle lor de dis 
tribuitoare de pelicule. Din acest punct 
de vedere, trebuie sá contám tocmai pe 
efectul pozitiv al unei stári de lucruri apa- 
rent negative: faptul cá aceste intreprin- 
deri se manifestă foarte diferit si inegal 
sub raportul spiritului de iniţiativă si al e- 
fortului de imaginaţie pe care îl presupune 
depășirea atribuţiilor lor minimale. Este o 
inegalitate care poate deveni o bună pre- 
miză de autodepășire pentru ansamblul re- 
telei cinematografice. 

E adevărat cà a intrat in uzanta tuturor in 
treprinderilor judetene sá solicite prezenta 


cineastilor realizatori la premiera filmelor 
lor. Nicáieri nu lipsesc ciclurile tematice 
de filme, insotite uneori de simpozioane 
sau expuneri pe teme variate. Centrala 
«Romániafilm» sustine si evidențiază astte! 
de preocupări comune multor intreprin+ 
deri, în timp ce Asociaţia cineaștilor înre 
gistrează, nominal, cu atenție, prezenta 
cineastilor la asemenea manifestări 


O absentă care nu poate fi compensată 


Mai rare sint întreprinderile — remarcate 
elogios cu prilejul unor colocvii ale revistei 
noastre — care organizează cursuri de ini- 
tiere în cultura cinematografică, cercuri 
de prieteni ai filmului, preocupindu-se u- 
neori si de constituirea și sprijinirea cine- 
cluburilor, realizind o colaborare stabilă 
cu asemenea nuclee de educație ideologi- 
co-estetică prin film și pentru film. Şi mai 
rare sint întreprinderile — al căror merit 
de excepție am avut de asemenea prilejul 
să-l evidentiem în aceste pagini — care gă- 
sesc forme de conlucrare cu ziarele și re- 
vistele locale, în așa fel încit în aceste pu- 
blicatii să apară cu regularitate cronici de- 
dicate filmelor românești sau străine, în 
momentul cînd ele sint programate în pre- 
mieră în orașele și județele respective, sau 
cel putin un minim de informaţii si reco 
mandări utile pentru orientarea cinefililor 
și a publicului spectator în genere. 

Semnalind, alături de reusitele comune, 
eforturile de excepție ale întreprinderilor 
care vădesc o înțelegere mai aplicată a fi- 
nalitatii cultural-educative a distribuirii fil- 
melor, o facem din convingerea că partici- 
parea în cunoștință de cauză a spectato- 
rilor la viata cinematografică sprijină si jus- 
tifică mai direct decit în oricare alt domeniu, 
aspirația noastră spre afirmarea unei școli 
nationale de artă cinematografică și cu 
atit mai mult promovarea unui spirit critic 
evoluat. 

Bineinteles, însăși prezența regizorilor, 
actorilor si altor cineasti la premierele care 
au loc în {ага este o practică meritorie, 
care ar putea fi extinsă și în cazul unor 
județe și localități mai depărtate de Buftea. 
Meritorie mai ales dacă ea nu e privită doar 
sub aspectul utilității publicitare si al sa- 
tisfacerii curiozitatii firești a spectatorilor, 
ci e fructificatá în mai mare măsură de 


„Cîntarea României“! 


ambele parti. În tentativa aceasta, de a 
depăşi stadiul protocolar al întilnirilor, ca 
si stadiul enuntárii unor idei generale sau 
al unor detalii tehnice, pentru a trece pragul 
actului autentic de cultură, presupunind 
diferențierea valorilor între ele si a valorilor 
de non-valori, un rol excepțional îl au toc- 
mai cercurile de prieteni ai filmului și cine- 
cluburile. Absența sau existența lor mai 
putin activă nu pot fi compensate nici mă- 
car pe calea programării unor cicluri te- 
matice oricit de cuprinzătoare, nici prin 
simpozioane ale cáror titulaturi sint foarte 
ambitioase. 


Locuri comune $i contributii de 
exceptie 


Din acest punct de vedere, dacă am putut 
semnala meritul inițiativei, cistigul de ordin 
metodic si succesul public de care s-a bu- 
curat Retrospectiva filmului istoric roma- 
nesc în municipiul Galati, am resimţit, 
totuși, în timpul întilnirii și al colocviului, 
absenţa unei participări mai active a cine- 
fililor şi cineamatorilor din acest oraș. Asa 
ne-am explicat, de pildă, timiditatea cu care 
elevii şi elevele din ultima clasă, a ХН-а, 
de la liceul «Alexandru-loan Cuza», altmin- 
teri eminenti, au îndrăznit să facă unele 
diferențieri calitative, fie si minimale, în- 
tre filmele vizionate, cei mai multi neizbu- 
tind să precizeze care filme le-au plăcut 
mai mult și care mai putin, dind răspunsuri 
stereotipe sau preluindu-le pe cele ale an- 
tevorbitorilor. Dacă s-au putut retine unele 
consideraţii de ordin general, atit la intil- 
nirea de la Santierul naval — in special din 
partea unor cadre tehnice — cit si la coloc- 
viul care a urmat, aproape numai din partea 
unor cadre didactice — impresiile, optiu- 
nile si observatiile critice concrete si per- 
sonale, ale unor cinefili pasionati, diferiti 
ca profesii si virste, s-au lásat asteptate. 

De aceea ne întoarcem la convingerea cá 
Centrala «Romániafilm» și Asociaţia ci- 
neaștilor ar avea motive suficiente pentru 
a cerceta mijloacele prin care s-ar putea 
generaliza experiența pozitivă a acelor în- 
treprinderi cinematografice judeţene care 
reușesc să constituie și să sprijine cercuri 
de prieteni ai filmului, cursuri de iniţiere 
în cultura cinematografică si cinecluburi. 
Este, de altfel, surprinzător că, în timp ce 


DR ER 


institutul de artă teatrală și cinematografi- 
că pregătește cadre specializate în meto- 
dologia culturii cinematografice, la foru- 
rile de resort nu s-au precizat încă răspun- 
deri exprese și efective în acest sens, din- 
colo de întocmirea unor forme de deplasare 
la premierele filmelor. 

Cinestii si filmologii răspund încă in 
mică măsură si sporadic la solicitările care 
le sint adresate pentru a-și aduce contri- 
butia la îmbogățirea cunoștințelor specta- 
torilor în domeniul culturii cinematogratice, 
la familiarizarea lor cu criteriologia speci- 
fica domeniului nostru, la îndrumarea crea- 
tiei de filme din cinecluburi. Ar fi deci de 
subliniat mai insistent interesul direct pe 
care-l au cineastii profesioniști, care nu se 
mulțumesc cu înregistrarea statistică a par- 
ticipării spectatorilor la filmele lor, de a 
întreține un dialog constant și cit mai con- 
cludent cu beneficiarii strădaniilor lor, şi, 
de asemenea, interesul criticilor și filmo- 
logilor, de a considera cercetarea sistema- 
tică a opiniei publice ca parte integrată a 
profesiei lor. 

Sint adevăruri fundamentale pe care e 
cazul să ni le repetăm la început de an, ca 
la începutul fiecărui gind al nostru, din 
convingerea că o școală națională de artă 
cinematografică, la înălțimea exigențelor 
culturii românești socialiste, a traditiilor 
sale, a celorlalte scoli nationale de film, 
nu poate fi decit rezultatul unui consens, 
dobindit prin conlucrarea la un nivel supe- 
rior a cineastilor, criticilor, cineamatorilor 
si cinefililor. 

O împrejurare dintre cele mai favorabile 
este încadrarea tuturor manifestărilor de 
cultură cinematografică din tara noastră în 


Festivalul național «Cintarea României». 
După cum se stie, ре baza indicatiilor 
date nemijlocit de tovarășul Nicolae 


Ceausescu, in expunerea sa istorică din 
4 august 1978, ediţia a Il-a a aces- 
tui Festival urmează să marcheze o în- 
semnată maturizare calitativă, ridicindu-se 
deasupra preocupărilor unilaterale, demon- 
strative, prin transformarea participării la 
acest festival într-o stare permanentă de 
creativitate si autoexigentá Este semnul 
sub care sintem chemaţi să asezim — 
autori și distribuitori, critici si cinefili — 
şi cinematografia românească. 


Valerian SAVA 
3 


La 


regizorii 
nostri 


Virgil Calotescu 


mine nu primeazá 


ambiția regizorală, ci 
atisfactia comunicării“ 


— Vă consideraţi un regi- 
zor cu stil, Virgil Calo- 
tescu? 

— Întrebare dificilă. Poves- 
tea stilului a fost, după pă- 
rerea mea, în fel și chip tăl- 
măcită, iar estetica o face 
printr-o definiție destul de «încăpătoare»... 
Dacă stilul se referă la atitudinea consec- 
venta a autorului față de o tematică avind 
aceeaşi sursă de inspiraţie si nu numai la 
o anumită gramatică a scrierii cinemato- 
grafice, atunci pot afirma cá mă incadrez 
într-un anume stil. M-a preocupat și mă 
preocupă lucid și afectiv istoria socialistă, 
problemele ardente — la zi — ale constiin- 
telor semenilor mei de viaţă... Şi nu ca să le 
exprim oricum, ci sincer, cu firescul ade- 
vărului, într-o tentă realistă, dar lipsită de 
«spectaculosul» apăsării pe latura încă 
perfectibiláà a societății, pe ceea ce noi 
numim generic «moștenirea trecutului». 
Unii confundă această latură optimist — 
structurală a temperamentului cu o ten- 
dintá conștientă de a reliefa «rozul», ate- 
nuind griu-rile sau zonele ceva mai tntu- 
necate ale existentei noastre. Inexact. Toate 
filmele mele cu subiect contemporan — 
indiferent de mediu, context sau situatii — 
au eroi cu un comportament civic apropiat, 
nu atit izvorit din necesitáti de ordin dra- 
maturgic, cît din mecanismul intim al vi- 
ziunii mele despre starea în care omul se 
güseste mai frecvent. Existá credinta mea 
tulburátoare cá fiecare dintre noi poate de- 
раз! oricind situatii dramatice fara ва se co- 
boare ріпа la spectacolul deplorabil al la- 
mentării, pasivitátii, întringerii, isteriei... Imi 
place sá trec din domeniul realitátii in cel 
al transfiaurării cu oameni adevăraţi in 
situaţii reale, oameni care inving, nu care 
pierd, care iubesc, nu care urăsc, care știu 
să conceapă acel mai bun «miine», nu care 
trăiesc din petalele de mult pulverizate ale 
trecutului. 

— Cu gramatica cinematografică să 
vedem cum stăm. 

— Cit despre gramatică... Ea își impune 
regulile si își pune punctul si virgulele 
într-un raport de subordonare fata de ceea 
ce ai de spus în film, de comunicat, de 
construit, sentimentai sau mental (de la 
interiorizare pină la atmosfera așa-zisă 
exterioară). lată, deci, că la această primă 
întrebare, în loc de un răspuns aritmetic, 
vă ofer un fel de confesiune... Şi cred că 
este mai bine așa, deoarece adevăratul 
răspuns nu-l poate da, zic eu, decit timpul, 
acea vreme a sedimentării și diferentierii, 
instrument drept al istoriei care poate sau 
nu păstra pe cei considerați azi cu STIL 
(despre mine nu rareori se spune în pre- 
zent: «recunoaștem la V. Calotescu stilul 
de documentarist»... Formularea 1l contra- 
zice pe Buffon: «Stilul este omull»). 

— Despre stil ca despre stil... Care 
este însă ambiția dumneavoastră regi- 
zorală? 

— Răspunsul laconic ar fi: de a comunica. 
Regia de film mi-a oferit însă unelte percu- 
tant-potrivite dorinței de a vizualiza In mis- 
care ginduri şi sentimente, ce mi le doresc 
ajunse la un număr cit mai mare de oameni. 
Cred cá, de fapt, nu ambiția regizorală pri- 
mează, ci satisfacția comunicării, adică 
acea mare bucurie (care nu vine cu fiecare 
film) de a şti că ceea ce spui este acceptat 
de spectatori ca pe un bun а! lor, un gind 


si un sentiment comun. Dar cred că cea 
mai nobilă si mai «ambițioasă» directi@nar 
a misiunii noastre este de a contribui con 
vingător la scrierea letopisetului istoric 
socialiste a neamului românesc, de a eter 
niza locul nostru în lume și-n istoria omeni 
rii... Cînd ai prezentat un film şi ştii că el a 
ajuns să fie apreciat pentru adevăr, pentru 
autenticitate, pentru limbaj şi pentru multe 
încă pentru-uri de către spectatori și spe- 
cialisti, în aceeași măsură ai sentimentul 
deplinei utilităţi sociale, mersul în acest 
sens pare mai ușor iar visurile cinemato 
grafice de viitor mai realizabile... Cred că 
sentimentul де a te simți citeodată, sau de 
mai multe ori, putin aerian, în sensul bun 
al cuvîntului, este repausul binemeritat 
după împlinirea «ambitiei» regizorale. Dar 
dacă totuși ar trebui să răspund franc la 
intrebare, аз spune: doresc să realize; 
filme саге să nu îmbătrinească repede 
identificindu-se astfel cu idealurile ma 
multor generații. 

— Ма satisfac filmele făcute pina 
acum? 

— Din nefericire, nu toate. Sentimentul 
deplinátátii atrofiază. Am realizat si filme 
bune și filme mai putin reuşite. Şi de au- 
dientá largă la public și refuzate. Unele 
devenind accidente, altele poate certitu- 
dini (ne lipsesc instrumentele care să-și 
asume o asemenea răspundere), am pre- 
ferat о mai mustrătoare atitudine față de 
fiecare lucrare a mea şi o mai incápátinatá 
reconsiderare a propriei munci (refuz cu- 
vintul «creaţie», deoarece el aparține con- 
sacratilor care rezistă neuitării). 

— Cum vă alegeți scenariile sau vá 
lăsați ales de ele? 

— Nu întotdeauna după criteriul calității 
acestora (sarcina respectivă fiind în primul 
rind a specialiștilor din Casele de filme), 
deoarece atașamentul meu față de о temă 
şi un subiect mă îndeamnă uneori să accept 
lucrări literare care cred că pe parcurs pot 
fi corectate în sensul îmbunătățirii substan- 
tiale a conflictului, situațiilor, evoluţiei per- 
sonajelor etc. Uneori reușesc, alteori efor- 
turile mele nu ating temperaturile așteptate. 
Cert este că niciodată scenariul nu alege 
regizorul, ci scenaristul şi Casa de filme. 
Din acest punct de vedere, situația nu este 
prea roz, privind siguranța unei realizări 
meritorii. Uneori, regizorii acceptă orice 
scenariu, orice temă numai ca să lucreze. 
Rezultatul poate fi anticipat. Există și regi- 
zori care, cu о consecvență demnă de 
invidiat, refuză literatura care nu li se potri- 
veşte (mă gindesc la excelentul regizor si 
coleg Lucian Bratu). Este momentul, cred, 
ca forurile de decizie să aprobe scenariul 
literar, nu pe cel regizoral (cum se practică 
în prezent). Această cerință nu izvorăște 
din comoditatea regizorilor, ci din necesi- 
tatea imperioasă ca decupajul să fie ex- 
presia concretă a unei documentatii adin- 
cite, nemijlocite, apropiate de obiectul ce 
face subiectul literaturii cinematografice. 

— Sinteti mulțumit de ritmul în care 
lucraţi? 


— Eu, da. Şi Centrul de producție cine- 
matograficá cred că este mulțumit. Dar 
consider că ar trebui făcută o demarcaţie 
între ritmul de lucru al echipei de filmare şi 
cel cu care gindim fiecare moment al sce- 
nariului. Adincirea prealabilă a intentiilor 
regizorale, stabilirea în amănunt a modului 
de realizare concretă a fiecărei situații, 
detalierea comportamentului și evoluției 
personajelor, asamblarea tuturor compo- 
nentelor de natură artistică au, în ultimă 
instanță, marea calitate de a contribui la 
asigurarea deopotrivă a calității ideolo- 
gico-artistice precum și a ritmului solicitat 
de creșterea spectaculoasă a numărului 
de filme românești. 

— La ce se «rezumă» creația regizorală 
sau ea nu poate îi rezumată? 

— Sincer să fiu, cred că la această între- 
bare se poate răspunde numai printr-un 
volum destul de consistent (afirm acest 
lucru nu din orgoliul profesiei), pentru ci 
nimic în regie nu se poate rezuma. De la 
litera scrisă de scenarist si рта la premiera 
totul se subordonează, indiferent că e 
vorba de plastică, joc sau un simplu cui 
bătut într-un loc anume și nu în altă parte 
— «dirijării» regizorale. Artistul-regizor, 
oricit de boem sau spirit liberal ar fi, nu-și 
poate vedea opera Implinitá dacă nu mun- 
cește cot la cot cu toată echipa, căci filmul 
este, așa cum toată lumea ştie, spectacol, 
industrie şi multă sudoare... Dacă în- 
cercăm să privim lucrurile dintr-un unghi 
care vizează modalitatea de a «dirija» fil- 
marea, mi-aş permite să amintesc un exem- 
plu celebru. Eisenstein a realizat, la interval 
apreciabil, două capodopere ale univer- 
sului cinematografic: Potemkin si Ivan 
cel groaznic. Mărturisirile ne pun în fata 
a două metode dirijorale: spontaneitatea 
geniului în primul film, anticiparea pina la 
detaliu la cel de al doilea. 

Cred că organizarea riguroasă a actului 
artistic înainte de filmare, la Ivan cel 
Groaznic este consecința firească a pro- 
cesului industrial care a înlocuit munca 
artizanală. Personal consider că optica 
ultimă este cea mai apropiată de cerințele 
satisfacerii rapide şi în timp util a nevoilor 
educaționale, artistice si propagandistice. 

— Aveţi o experiență apreciabilă în 
filme de actualitate, aveți 30 de ani de 
cinematografie si, de aceea, vă intreb: 
Credeţi că scenariul e totul, în acest 
moment, pentru filmul nostru de actua- 
litate? 

— Bineînţeles. Improvizatiile si exerci- 
{Ше de virtuozitate de «amorul artei» nu pot 
conduce la prezentarea cu discernămint a 
problemelor societátii, de a transfigura 
acele fapte ce evidentiazá specificul vietii 
materiale si spirituale a omului socialist 
Intr-o perioadá datá. Identificarea cu idea- 
lurile comune, artistul n-o poate face din 
mers. li vor lipsi substanta, selectia si 
interpretarea fenomenelor supuse dezba- 
terii prin intermediul viitoarei lucrári cinema- 
tografice. Nu înseamnă însă că regizorul 
trebuie să fetisizeze scenariul si să-l copieze 


rubrica unui regizor 


Ultimul răspuns la prima înt 


Un țăran are un fierăstrău vechi, lut, 
şipci, pietre de Пи, apă dela dumnezei 
$i har de la е! sau de la maicá-sa s 
taicá-su, sau din pămintul din care 
s-a născut, și-și face o casă, de stai și 
te minunezi. 


Un arhitect are faianță, lemn de 
stejar, var, ciment, clante de alamă 
oțel şi sticlă de cea mai bună calitate 
si-ti trinteste о casă de stai si te minu- 
nezi, dar de-a-ndoaselea 


Tot aşa şi filmul. 

Unul are un aparat, citeva obiective, 
oameni de pe stradă, un scenariu de 
20 de pagini, citeva costume de ici de 
colo, si-ti trinteste o capodoperă. 


Altul a luat toate platourile studiou- 
lui, cite sint, a golit teatrele de cei mai 
buni actori, un deviz de 8000 000, şi-ţi 
flutură pe pinzá un film cu o tematică 
sforăitoare, dar care In loc să-ți meargă 
la inimă, iti sparge timpanele şi-ţi dă 
glaucom (să mă ierte medicii dacă am 
greșit) 


Am cumpărat o pereche de pantofi 
pe care-am dat 120 lei și-i port si-acum 
5! alta de 350, care a crápat de mult 


Sper să nu înțeleagă nimeni gres: 
că ieftinătatea duce la calitate si scum 
petea la prost gust și ineficacitate 


ebare 


Să se înțeleagă doar că valoarea derivă 
si se deduce din talent si autenticitate, 
nu din «dibăcie» si «profesionalism» 


Cleopatra a fost carul mare răstur- 
nat de Bovary. 


Mecanicul generalei face așchii din 
Transamerica Express 


La întîmplare, Balthazar striveste, 
printr-o lovitură de copită, zece wes- 
tern-uri. 


De acum, cînd nu e prea tirziu, să ne 
gindim serios la aceste exemple, ca să 
putem face 60 de filme anual onorabile. 

Să sprijinim, să ocrotim prin filmele 
de mare succes vlăstarele posibile ale 
capodoperelor posibile. Să le pregă- 
tim cu grijă terenul, să le ajutăm să 
crească şi să înflorească spre desfă- 
tarea si a generațiilor care vor veni, 
să lăsăm urme adinci, de neșters, azi 
pentru ziua de miine. 

Nu tot ce strălucește dăinuie, nu tot 
ce e scump. nu e scump. 

Să nu uităm că cele citeva pagini ale 
schiţei «De-aș putea dormi» de Cehov 
ne cutremură infinit mai mult decit 
seducátoarele si nenumăratele capi- 
tole din «Contele de Monte Cristo». 

Tot asa si scenariile. 


lulian MIHU 


chiar atunci сїпа observa cá in realitate se 
petrec fapte noi, mult mai de relief si de 
prim-plan. Aici trebuie sá opereze la timpul 
prezent colaborarea regizorului cu scena- 
ristul. Cred cá este o conditie sine qua non. 

— Ce sens are pentru dumneavoastrá 
rágazul dintre douá filme? 

— Două filme sau filmări? In orice caz 
în ambele ipostaze înseamnă, asa cum ati 
precizat, un răgaz — un răgaz în care poti 
examina în linişte re-ai făcut, în ce măsură 
ai reuşit să-ți conc. etizezi intențiile. Închizi 
ochii şi derulezi imaginile filmate, ca apoi 
să-ți notezi ce-ţi mai lipsește si mai ales... 
să stabilesti prin strategie ca materialul 
următor să evolueze ascendent, ca o con- 
secintá obligatorie а celui de pina acum. 

— Ce-i acela «film greu» sau «filmare 
grea»? «Moisei», pe care l-ați terminat 
recent,a fost un astfel de film? 

— Părerea mea este că toate filmele si 
toate filmările sint grele. Dacă le iei în 
serios. Diferenţa care există între un film 
sau altul constă în complexitatea artistică 
şi organizatorică. Din acest punct de ve- 
dere, Moisei a fost incomparabil mai com- 
plex decit — să zicem — Drumuri în cum- 
pănă. De multe ori îmi venea să cred că 
filmările nu se vor termina niciodată. 

— Ce e de tăcut cu mediocritatea unor 
filme de-ale noastre? 

— Ca ea să scadă, în maratonul calității. 
De dispărut nu cred că va dispare însă 
niciodată, pentru că exigenţele cresc în 
ritm alert. Pentru ca să glumim putin, as 
zice că dacă s-ar întîmpla această minune, 
atunci n-am mai putea deosebi filmele 
bune de cele proaste. Ne-ar lipsi de la 
«balanţă» punctul ZERO 

— Dar să nu ne facem griji în legătură 
cu nulitatea. «Zero» cam asta e.. Și 
dumneavoastră aveti un model de re- 
gizor la care să vă raportați? 

— Cunosc creaţia multor regizori străini 
şi români si o stimez. Apreciez filmele lor, 
modul de exprimare, maniera, exigenta, 
inovaţia. Cind realizez filme, nu-mi spun 
însă niciodată «Fă ca X!» (trebuie să repet?) 

— Drumul dumneavoastră de la «do- 
cumentar la «artistic»,si invers, explică 
interesul pentru actualitate? 

— Eu cred cá numai în parte, da. Docu- 
mentarul m-a introdus nemijlocit în tu- 
multul vieţii, m-a făcut să cunosc medii și 
oameni autentici, dar nu m-a determinat 
să abordez cu prioritate filme cu subiecte 
contemporane. Adeziunea la o temă sau 
alta nu tine de ceea ce ai perceput mai bine, 
mai îndelung şi mai insistent, ci de un 
resort interior care te ambitioneazá — 
cum este cazul meu — să te dedici aproape 
exclusiv istoriei actuale. 

— Ce rol acordati metaforei? 

— Talentatul regizor Emil Loteanu con- 
chidea de curind: «Filmul meu este un sir 
de metafore». Lingvistic vorbind, asa e. 
Dar a reduce arsenalul posibilitatilor de 
limbaj numai la folosirea metaforei, sună 
a sărăcie. Există şi cazuri cînd întregul 
film devine o metaforă. Cînd acest lucru 
reuşeşte, arta este salutară... Cind metafora 
se pierde pe drum, tentativa duce la eșec. 

— Vocea unui regizor-cetátean e de 
ascultat întotdeauna? 

— Normal, da. Să nu uităm că filmul este 
azi unul dintre instrumentele cele mai 
penetrante, cu mare rezonanţă către suflete 
şi minţi. De aici și marele său rol educativ 
în procesul de conștientizare. Atunci însă 
cind filmul este slab, schematic. lipsit de 
seva vieţii şi de limbaj artistic corespun- 
zător, vocea» regizorului sună în pustiu 
în fața marelui public, căci nu găsește 
calea de a fi ascultat. Şi filmul, în ciuda 
mesaiulul sáu generos, militant, partinic, 
constituie un rebut indigest, refuzat si de 
spectatori si de criticii de arta. 

— Cind despre un film se poate spune 
cá nu este artá? Và temeti de zgura 
ce ar putea intra în secvențele din filmele 
dvs.? 

— Pentru prima parte a întrebării e o 
poveste lungá. Ideea de artá sau nu a unui 
spectacol nu tine de aprecierea personala, 
ci de un complex de factori — judecátori 
care pot atesta valorile: criticii si istorio- 
grafii, spectatorii, profesionistii înşişi. lar 
în prelungire, negarea sau afirmarea actului 
artistic o consemnează istoria filmului mon- 
dia! si românesc. 

— Nu sint de acord cu absolutizarea 
«complexului de factori»... 

— În ce priveşte a doua parte a întrebării 
este mai dificil de răspuns, deoarece încă 
nu s-a inventat filtrul-anume care să nu 
permită zgurii sau funinginii să apară une- 
ori împotriva dorinței autorilor. De altfel, 
acest lucru este cu atit mai greu cu cit 
creația cinematografică mondială circulă 
cu atita frecvenţă si în toate mediile incit 
este aproape imposibil ca să nu presio- 
neze şi asupra fiecăruia dintre noi. Este 
poate cel mai periculos atac la substanța 
creativității autohtone, deoarece el condu- 
ce — în mod inconstient, as zice —la pastisa. 

— As dori foarte mult ca filmul dum- 
neavoastră «Drumuri în cumpănă» să 
nu vă dea dreptate în ceea ce privește 
acest ultim răspuns. Fie, deci. 


loan LAZĂR 


Scriitorii atrasi de cine- 
ma incep de obicei prin 
a-si ecraniza opera litera- 
ră. Dumneavoastră ati in- 
ceput cu scenarii originale 
(printre care «Păcală», «Un 
suris în plină vară» «Balul 
de simbătă seară»...) și abia într-un 
tirziu, anul acesta, «Duios, Anastasia 
trecea», după nuvela cu același titlu. 
E o ecranizare? 

— Deocamdată, da. 

— De ce m-ati trimis la regizor cind 
v-am solicitat interviul? 

— Regizorul este autorul principal al 
filmului. În acest caz, Alexandru Tatos. 

— Bine, dar fără nuvela «Duios, Anas- 
tasia trecea» filmul cu același titlu nu 
ar fi existat. 

— După această nuvelă s-ar fi putut face 
și zece filme. Unul dintre ele — cel mai bun! 
— îl va face Tatos. Dacă a avut tăria să țină 
atita timp la scenariu, înseamnă că trebuia 
să fie al lui 

— De-a lungul timpului au mai existat 
voci care au spus despre «Anastasia» 
că e o nuvelă cu calități cinematogra- 
fice... 

— A spune si a nu face înseamnă că nici 
n-ai spus. 

— V-aţi gindit că s-ar putea face film 
atunci cînd ati scris-o? 

— Nu, niciodată. 

— Totuși, de ce n-aţi început cu ecra- 
nizări, ci cu scenarii originale? 

— E o deosebire extraordinară între 
scenariu și proză. Proza e literatură. Sce 
nariul e o manufactură, care se poate scri 
desigur, cu îngrijire, dar nu te angajează 
cu aceleaşi responsabilități ca proza. Sce- 
nariul se scrie mult mai detașat. 

— Se spune că un scriitor convertit 
la scenaristică are intotdeauna mai mul- 
tă încredere în cuvint, în dialog, decit în 
imaginea de film... 

— Dacă ne uităm nitelus prin gaura cheii 
la «marele mut», filmul ce a fermecat si 
mai farmecá încă, observăm că dansul a 
stat alături de gestica aproape automată, 
apa alături de foc, pámintul lingă cer, con- 
trariile s-au dat peste cap, preschimbin- 
du-se deci unul în altul, ca la circ, lumea 
de multe ori fiind un circ benign, fustele 
şi-au pierdut cingătorile, bretelele panta- 
lonii, bogăţia exterioară a mișcării si a 
ambianţei înlocuind firesc retorica, verbul, 
afurisitul verb, care mai tirziu a zguduit pă- 
mintul, 1-а făcut să se cutremure de ris si 
uneori de plins — dar din păcate de multe 
ori, cu vata sa bogată si infailibilă a amortit 
aproape orice idee și a sufocat orice senti- 
ment, omorind astfel vagoane de peliculă 
vorbáreatá.. Vreau să spun cá se mai în- 
timplă (deseori) ca publicul să fie sufocat 
în sfaturi rostite fără rost de pe ecran, să 
fie învățat cum să-și lege sireturile şi cum 
să-l critice pe taxatorul de tramvai.. 

— Se scrie greu un scenariu? 

— Depinde de cine-l scrie. 

— Scenarist e o profesiune? 

— Pentru marii scenariști, da. 

— Noi avem mari scenariști? 

— Da. Eu nu sint printre ei, în orice caz. 

— Sinteti prozator, dramaturg si sce- 
narist. Comparind raportul scenarist-re- 
gizor de film și dramaturg-regizor de 
teatru, ce puteti spune? 

— Е cu totul alt raport. Ca dramaturg, ai 
sansa variantei, a unei a doua sau a treia 
montări. Pe cind filmul e o ediție definitivă. 
Poate fi ori un succes, ori o Inmormintare 
clasa întîi. N-am auzit de un film prost дива 
un scenariu excelent. 

— Dar de un spectacol prost după o 
piesă bună? 

— Adeseori. 

— Credeţi că in film, mai mult decit 
în teatru, regizorul își exprimă viziunea 
personală? 

— Încrederea mea în Tatos ca regizo 
de film a apărut văzindu-l cum lucreaz^ 
ca regizor de teatru. Nu e un meserias care 
mişcă personajele în scenă de la stinga la 
dreapta... ci un creator. Se ştie că aceeași 
scenă poate fi montată de un regizor într-o 
gară sau... într-o catedrală. Şi imediat 
sensul se schimbă, dialogul capătă cu 
totul altă dimensiune. Asa cum în artă 
peisajul înseamnă sentimentul pe care-l are 
un personaj, starea lui și nu peisajul în 
sine. Peisajul cu mesteceni — să zicem — 
într-un fel sună în Copilăria lui Ivan, deci 
într-o stare de spaimă si atrocitate, si 
acelaşi peisaj capătă o altă dimensiune cînd 
prin el trec personajele și muzica din Pia- 
nina mecanică... Peisajul are nu doar 
vizualitate, ci şi o sonoritate a lui, care apare 
întotdeauna în funcție de starea personaje- 
lor. Tatos știe bine acest lucru şi, pe dea- 
supra, ştie să creeze ambianța, să «struc- 
tureze» peisajul, să fixeze personajele în- 
tr-un punct, să le citească, să le judece, 
nu ca un simplu minuitor, ci ca un critic, 
ca un artist care re-creează, re-gindeste 
Prin aceasta le dă dimensiunea sa creatoa- 
re. Un spectacol de teatru e interesant prin 
soluţia pe care o propune regizorul despre 
lumea creată de dramaturg, sau cum se 
spune, prin viziunea sa. 

— Nu v-a tentat niciodată să faceti 
regie de teatru sau de film? 

— E o meserie prea grea. Şi apoi, noi 


= sg 
scriitorii У 
„şi filmul | 


qw. 


D.R. Popescu: Să-i oferim spectatorului 
macar o oglindă, dacă nu mai mult..." 


avem regizori tot atit de talentați și de mari 
ca nişte scriitori foarte mari. 

— Filme vedeţi? 

— Vedeam. 

— De ce la timpul trecut? 

— Trecutul ni se pare întotdeauna mai го; 

— Dar filme românești ati văzut in 
ultima vreme? 

— Nu toate. 

— Pentru că vorbim de Tatos, ati 
văzut «Mere roșii»? 

— Da. Mi-a plăcut. 

— De ce? 

— Cred că ar trebui să scriu un articol 
ca să mă explic. 

— Să încercăm totuși. Е mai ușor dacă 
discutăm comparativ cu alte filme? 

— N-ar fi în avantaiul lui. Poti să compari 
doi cu trei si tot ar rămîne sub patru. 

— V-am întrebat, deoarece s-a spus 
despre «Mere roșii» că marchează un 
pas înainte în filmul nostru despre 
actualitate. 


— Nu cred că există pași în artă. Ce 
pași poti să faci dincolo de Shakespeare 
sau de greci?! As încerca să spun ce 
au frumos personajul și filmul acesta. Ori- 
ce s-ar Intimpla cu el, personajul nu cade 
sub o înălțime a sa. Nu-si modifica atitudi- 
nea indiferent de condiţiile contrarii 
negative sau pozitive — ale mediului. Е! isi 
păstrează linia sa, o frumusețe, care e 
desigur a demnităţii. Nu poate fi nici învins, 
dar nici învingător. Nu se numește victorie 
atunci cînd învingi un nimic. Nu e doar con- 
flictul cu alţii, ci si cu sine, cu propria sa 
condiție, pe care un personaj o poate 
accepta sau depăși. 

— Si totuși, filmul nostru de actuali- 

tate bate pasul pe loc... 

— Eu cred cá e vina unui succes. Media 
sau cota regizorilor nostri de film a crescut 
Asta-i foarte bine. Ei au devenit niste buni 
profesionisti, lucru, se stie, foarte necesar. 


Stiu sá facá filme frumoase care n-au insa 
mare legătură cu actualitatea. Din punct 
de vedere estetic, ele pot fi, si uneori sint, 
la o cotá valoricá ridicatá (se vorbeste 
uneori de calofilie) dar nu provoacá асе! 
impact pe care trebuie să-l aibă o cinema- 
tografie cu publicul. Estomparea socialului, 
acoperirea lui cu adverbe si complimente 
parfumate e o tentativă «burgheză» a crea- 
torului de film, odihnitoare, eficienta tinan- 
ciar, desigur, pentru el — dar ce-avem noi 
cu cinematograful burghez? Sint atitea 
plăcinte cu mere și busuioc în lume încit 
ar trebui să încercăm să-i oferim specta- 
torului măcar o oglindă, dacă nu mai 
mult... Linia dintre două puncte se poate 
ocoli cu artă și poate fi mai avantajoasă 
pentru cei care fac, bunăoară, căi fe- 
rate sau şosele. Decit să facă un pod, 
sau un tunel, deci să înfrunte o reali- 
tate, ei preferă o acoladă care poate să 
aibă și avantajul unui peisaj turistic mi- 
nunat. Avem regizori care ştiu să facă 
bine film istoric, film polițist, pastoralo- 
polițist, politisto-istoric, istorico-pastoral... 
Unii fac cite două filme pe an (cind nu pot 
face trei), ceea ce e, într-adevăr, o perfor- 
manta. Deci totul tine de suflu, de mușchi. 
Sigur că există mari regizori din lume care 
au făcut uneori şi două filme pe an si acest 
profesionalism al lor nu trebuie blamat 
іп acelaşi timp, toată lumea știe cá la un 
film de Fellini se muncește mult... Numai 
că Fellini, orice epocă ar aborda, de la 
filmul de strictă contemporaneitate pină la 
un film cu săgeată inversă, vizind un anumit 
personaj (implantat într-o epocă precisă 
din trecut), prin direcţia fiecărui film, е! 
rămîne mereu contemporan, mereu în actu- 
alitate. 

— Vorbim despre filmul de actualitate. 
De curind a intrat în productie regizorul 
Lucian Bratu cu scenariul «Mireasa din 
tren», pe care Casa de filme 5 îl reco- 
mandă ca pe un film cu subiect din 


În premieră: Între oglinzi paralele, o producție a Casei de filme 


Cinci. Scenariul (inspirat din opera lui 


mil Petrescu) si regia: 


Mircea Veroiu. Interpreta personajului Ela: Elena Albu 


actualitate. 


— Nu e atit un subiect, cit un sentiment 
din actualitate. Căutarea unui sens, de 
fapt... 

— E un scenariu mai vechi? 

— E un scenariu care nu s-a învechit. 
Pe care Lucian Bratu 1-а iubit mai mult timp, 
deci îi aparţine prin faptul că l-a re-creat 
și prin faptul că în acest timp nu s-a lepădat 
de el, Lucian Bratu e un regizor care res- 
pectă ceea ce gindește și ceea ce-i place. 
Şi ce mult înseamnă un regizor care se 
respectă pe sine! 

— Despre ce e vorba în filmul «Mireasa 
din tren»? 

— E un film despre tineri, despre un 
mediu muncitoresc, despre Reşiţa în spe- 
cial, despre, despre... Voi continua punctele 
de suspensie după ce filmul va fi gata şi-o 
să vedem dacă ele pot fi şi trebuie comple- 
tate. 

— Ca scenarist al unor comedii de 
succes, vă întreb, de ce credeți că acest 
gen e considerat dificil (pentru crea- 
tori)? E la mijloc doar mult invocata 
dificultate de a multumi toate gusturile? 

— Dacă adulata si hulita comedie are 
legile ei, nu înseamnă că se încurcă pină 
la urmă în ele, si ea singură îşi aşterne un 
pat procustian? Dacă aceasta este între- 
barea, care este răspunsul? Dacă teoreti- 
cienii dau un răspuns exact şi primesc 
zece puncte, înseamnă că ei sint și dotați 
pentru a face să prospere comedia, sau 
măcar pentru a o înghiţi? Dacă un dușman 
acerb al comediei strimbă din nasul său 
strimb și picură venin pe orice glumă, 
oricit de blindă, înseamnă că el are puterea 
să dizolve risul? Dacă o parte a realităţii 
e tratată în registru grav înseamnă că noi 
avem o atitudine pozitivă față de această 
realitate şi vrem s-o reparăm, iar cind se 
apropie comedia de acea parte, înseamnă 
c-o luăm peste picior si nici s-o cirpim nu 
dorim, fiind literalmente neoptimisti şi ne- 
gativi? Dacă dramei i se permite să se 
apropie de om si să asiste si la operaţii 
pe creier, comedia de ce este dată afară cu 
mătura de la asemenea încercări si e tri- 
misă la frizerie să se uite prin buzunarele 
vajnicilor bandiți ce ciup un leu sau doi 
la o frectie? Dacă un elev (este știut di: 
pedagogie) reprezintă un caracter unic de 
care trebuie să te apropii cu grijă şi să-i 
dezvolti toate calitățile, să nu neglijezi 
niciuna, fiindcă altfel scoala încetează să 
fie umană, comediei atunci de ce să-i tai 
potențialul critic care-i marchează de fapt 
personalitatea si decizia (nu doar între 
cáldut si frigut), de ce să-i lași atunci doar 
marea bogăţie de locuri comune? Daca ri- 
dem cind oaia are trei picioare şi cinci 
picioare, de ce nu putem ride și cind are 
patru? Dacă un cascador prolific și medio- 
cru se remarcă în curse de cai în lipsa celor 
care nu vor, de dragul hipodromului, să 
concureze pe mirtoage, asta nu înseamnă 
nici măcar că el are vreo tangenţă cu Don 
Quijote, cavalerul tristei figuri... Dacă agre- 
sivul Polonius dă buzna cu fleanca lui în 
lume, tăcutul Hamlet e un nebun sadea si el 
trebuie eliminat, e slab si firav? Dacă deser- 
tăciunea guralivă a lui Polonius e un lucru 
de care tine seama Claudius, inteligenţa lui 
Hamlet e doar tolerată și ea este chemată 
doar să-i dea replici șobolanului care se 
crede genial? Dacă un lingău se apropie 
umil si pe tăcute de statuia lui Alexandru 
Macedon și-l scuipă în barbă și-i dă o 
copită, înseamnă că 1-а înfruntat si e si el 
altceva decit un rimător oarecare? 

— Nu credeți cá de pasul pe loc al 
filmului nostru de actualitate sint vino- 
vati si scriitorii? 

— Cinematograful, ca orice produs, e 
rodul factorilor care îl produc. E o sumă 
a talentelor care se angajează într-o anu 
mită direcție. Dacă e mai rău sau mai bun 
produsul lor, să nu dea vina pe nimeni, să 
se uite la propriile lor unelte și, eventual, 
la propria lor convingere despre rostul 
cinematografiei. 

— Si dacă totuși mai multi scriitori 
s-ar apropia de film? 

— Cine-i împiedică s-o facă? 

— Atunci să formulăm altfel. Ce-ar 
trebui făcut pentru ca relația scriitor- 
cinematograf să iasă din zona intimplá- 
torului? Pentru a face să dispară acel 

aer detasat de neimplicare... 

— De pildă, revista «Cinema» să facă o 
discuţie largă cu realizatori, scriitori, produ- 
cátori, scenariști, critici... dar nu o masă ro- 
tundă pe citeva pagini, cu întrebări si rás- 
punsuri convenționale, ci eventual un număr 
intreg de revistă, în care toti să ne întrebăm 
cu seriozitate ce-i de făcut. Uneori o cinema- 
tografie naţională se dezvoltă împotriva 
criticii de specialitate, sau ignorind-o; si 
invers, o critică de film poate fi mai subtilă 
decit producția de pelicule oferite pieței 
Cind dreapta nu stie ce face stinga e 
pericol să cădem în proverbe! 

— Vă mai ginditi și la alte ecranizări 
din proza dumneavoastră? 

— Nu. Nici la «Anastasia» nu mă gin- 
deam, dacă nu se gindea Tatos. 

— Dar scenarii originale? 

— Poate. 


к ul fu 


a7 
| 


Un chip 
de Betty 
Boop 


i o voință 


Ecaterina 


Weodoroiu) 
Ds 


n 
ma Безе п 
та Mon 
| ? н: 
& m 


chema 
a y pers 


sci е Че E 


one DE TE 
un noc eg ati v D Da "mod 
dex орип» m 1 
епда! 


— 
TL 


0 


num 


z3 
ui u AS 
eme 


s se ^s n o 
тк L De rx Evc 
a. Deplas еа. Miscarea. lat là ele me onte и 


eno esc, sine-q ja-non, ope 
Lr colul ealurile 


% pi "lásám televiziunii, i 
' mero. dreptul ei de 
nsemna ev renimente, dup pre 
Ao omente ale vieţii no stre Ж 
Дн» permite weal moaste 
RS A са al nostru. X 06, 


rtist кө 
caer ase 
vs exact a ceea ce a e 
t care trebuie - fácut Я si 
ut. lar felul cum el, ef Д 
de contem npora v х=й 
е ө m Euh cu 
ei cinematografice ‘ 


ee trei A 
cen EI tala 


atie „ci nema C 


H H 


> регсере — fen 
Y 


pub ublicul est 


raţiunea noa 


un orga 3 
e E à У =ч 
7 un T 


Je ne. Cu a de 
Ая me 


Un Prospero 
pe nume 
George Consta 


itabil 


1 ir Мы 
udoraciu 


> 


S 


а 


SE xistă a 
Q personal tage 


% 
b. 
y 
» " 
e п > 
interpreta tijê Ё 


y 
care : 


să sugereze. y 


cu mai multă | i 
«inteligență. 
isdepersonalizarea, 
ca Octavian 
Cotescu? 


respectul nos 
o forță dusmana 


lomeniui spirit 


ca un 
contraatac 
(Stefan Sileanu 
in Vlad Tepes) 


Un film 


in 8 fotograme 


Scenariul: Anda Boldur 
Regia: Nicolae Opritescu 
Imaginea: Doru Mitran 
Muzica: Lucian Metianu 
Costume: Lidia Luludis 
Decoruri: Arh. Traian Nite 
Montajul: Maria Neagu 
Sunetul: Ing. Horio Murgu 
O producție a Casei de filme Cinci 
Director: Dumitru Fernoogă 


scu, Mircea Onişor 


Prin același punct de graniță intră în ţară doi tine 

sosiți de la Paris (Gelu Niţu și Gelu Colceag). Un 

dintre ei se intoarce pe ascuns din exil si călătoreşt 
cu paşaport fals... 


Celebrul compozitor Franz Liszt (Marcel lures) călă- 
torind prin Europa în iarna anului 1846 face un popas 
în Moldova... 


Mesaj așteptat în Moldova, dar care va mai străbate un 

drum lung pina la tipar. Ucenicul tipograf de la «Al- 

bina» (Gheorghe Metzenrath) ştie că nu domnul Gheor- 

ghe Asachi (Nicolae Luchian-Botez) se va ocupa de o 

tipăritură clandestină, ci fiica sa (Tamara Creţulescu) 
si... prietenii ei din umbră. 


| În timp ce Franz Liszt, găzduit în casa unei tinere s 
frumoase moldovence participă la întruniri şi discuti 
care-l surprind prin «nivelul» lor.european, secretar 
său (Petre Lupu) află cite ceva de la slujnica aceleiaş 
case (Tamara Buciuceanu) despre ospitalitatea si. 

umorul moldovenitor. 


La perchezitia pe care o comandă căpitanul de grani- 

ceri (Geo Nutescu), tinărul său aghiotant (Andrei Finti) 

nu găsește, sau nu vrea să găsească? nimic suspect... 

Deşi cei doi tineri aduceau în taină de la Paris mesajul 
lui Bălcescu... 


MIL 
* 


mri 


+“ 
Fascinată de serile de muzică si prelungitele plim- bU 
bari in compania lui Liszt, tinára si frumoasa moldo- 
veancă (Gabriela Cuc) nu-şi uită logodnicul întors din 
exil şi ascuns la minăstirea Golia. O simplă întilnire 
de dragoste? La plecare, tinăra duce cu ea mesajul 
lui Bălcescu, pe care urmează să-l transmită mai de- 


a 
| 


t 


Un bal care poate însemna sfirsitul unui vis. Sau 1 
ceputul altuia; mai generos, mai adevárat. E prima noapt 
din 1847. Peste numai un an scinteia revoluției avea s 
cuprinda intreaga tara... (in rolurile principale: Gabriel 


Noaptea de Апи! Nou. Bal mare in casa boierilor Bals. 
(Rodica Tapalaga—Anuta Balș, Teofil Vilcu—Alecu 
Balş si Marcel lures—Franz Liszt). Un bal cu strălucirea 


parte... 


telex Buftea 


Vin .neprofesionistii”! 


€ € € Numărătoarea inversă a tilmului 
Ora zero (Casa Patru, scenariul: Coman 
Sova, regia: Nicolae Corjos) a Inceput la 
14 februarie, cu o filmare de noapte (noapte 
adevărată) pe străzile Bucureştiului. lata s: 
distributia: Mihai Mereuté, Geo Costiniu, 
Dan Nuţu, Catrinel Dumitrescu, Silviu Stan 
culescu, Carmen Galin, Julieta Szóny, Dar 
Tufaru, Horațiu Mălăele, Tamara Creţu 
lescu, Petre Lupu, Elena Sereda, Stefan 
Mihăilescu-Brăila, Rodica Tăpălagă, Nicu 
Constantin. 6 9 6 La citeva zile după а 
ceea la Brasov, a început și aventura Jache- 
telor galbene (Casa Cinci, scenariul: Ovi 
diu Zotta, regia: Dan Mironescu — debut) 
interpreții, în majoritate brașoveni, sint 
neprofesionisti si nu depășesc virsta de 
17 ani. Dintre profesionişti: Emil Hossu 
Valentin Plătăreanu, Florin Vasiliu, Paul 
Lavric. Imaginea: Marian Stanciu. Directo- 
rul filmului, Titi Popescu @ @ În distri- 
butia filmului Rug si flacără (Casa Cinci, 
scenariul: Adrian Petringenaru și Eugen 
Uricaru, regia: Adrian Petringenaru), ală- 
turi de actorii lon Caramitru, Florin Piersic, 
Amza Pellea, Constantin Dinulescu, Mircea 
Veroiu, Jean Săndulescu, Petre Gheorghiu- 
Dolj, Lohinski Lorenz, Constantin Guriţă, 
Stefan Velniciuc, Teofil Vilcu, Aristide 
Teică, Enikd Szilaghi, lon Anestin, Radu 


şi aparențele lui, dar si cu nevăzutele lui culise. 


Gheorghe, Dan Nasta, lon Paviescu apar si 
neprofesionistii: Simona Máicánescu, Radu 
lonescu (critic de artă, care nu se află la 
prima apariție pe ecran), lon Dobrescu 
(ziarist craiovean). € € € În Lumina pa- 
lidă a durerii (Casa Patru, scenariul: Geor- 
ge Macovescu, regia: lulian Mihu), nepro- 
fesionistii vor constitui majoritatea și nu 
puțini în roluri principale. În Buftea e cu- 
noscută dealtfel butada regizorului, care 
ca maxim elogiu adus interpretării unui 
actor spune «parcă ar fi un neprofesio- 
nist». Filmările se vor face în trei comune 
din județul Buzău, din care se va «extrage» 
un sat din anii 1914—1918. La închiderea 
ediției, echipa aștepta... zăpada. e e e Se 
întorc ardelenii şi o dată cu ei tot ce în 


seamnă western «made în România». În- 
toarcerea ardelenilor (Casa Trei, sce- 
nariul: Titus Popovici, regia: Mircea Veroiu) 
Luna aceasta, în perioada de pregătire, se 
ducea lupta — pe cale pașnică, desigur — 
pentru procurarea armelor de toate felu- 
rile... pistoale, puști, săgeți (pentru că de 
această dată apar şi indienii), panglicute, 
dantele... Decor: arh. Nicolae Drăgan, cos- 
tume: Hortensia Georgescu Ө 6 6 Regi- 
zorul Sergiu Nicolaescu nu-si acordá nici 
o clipá de rágaz. In timp ce Nea Marin 
miliardar e pe cale de a deveni milionar 
(їп spectatori) intr-un timp record, In timp 
ce Mihail (coproductie a Casei Cinci cu 
Tele-München) asteaptá premiera, regizo 
rul a intrat in productie la Casa Trei cu filmul 


Lungul drum a! actorului spre personaj începe, la filmele 1848 si Munţii in flăcări, 
cu crearea «măştii», a asemănării cu eroul cunoscut din istorie. 
O fotografie din timpul probelor de machiaj pentru rolul lui Nicolae Bălcescu (inter- 
pretat de Cornel Ciupercescu) 


Cuc și Marcel Tures) 


Ultima noapte (scenariul Dumitru Cara- 
bát) e e ө Desi postsincroanele actorilor 
s-au terminat si muzica filmului a fost inre- 
gistratá (таги! compozitor Andrei Suteu 
a debutat cu Drumuri în cumpănă cu 
acelaşi regizor), coloana sonoră a filmului 
Ultima frontieră a morții (Casa Patru, 
scenariul: Nicolae Jianu, regia: Virgil Calo- 
tescu) nu este încă gata. Au mai rămas de 
înregistrat postsincroanele de zgomote (in- 
giner de sunet Alexandru Ureche), lucru 
deloc uşor dacă reamintim că este un film 
de război şi că în imagine vom vedea sărind 
în aer o amplă linie de fortificatii... e e e Pe 
platourile din Buftea se finiseazá interioa 
rele palatelor Bibescu si Sturdza (scenogra 
fia: Virgil Popa si Mircea Onisor) unde la 
începutul lunii martie vor începe filmările 
la 1848 si Munţii în flăcări (Casa Cinci, 
scenariul Petre Sálcudeanu. regia Mircea 
Moldovan).La aceste filme s-a mai adăugat 
un ciclu de 6 episoade pentru televiziune 
pe aceeaşi temă. Pregătirea filmelor nu a 
fost ușoară. Dacă ne gindim numai la pro- 
bele de costume ale celor peste 300 de inter- 
preti... e ФФ О dată terminate ultimele til- 
mări de interior («sala de ospete» si «cortul 
lui Lăpușneanu») la Întoarcerea lui Voda 
Lăpușneanu și Ultimii Mușatini (Casa 
Trei, scenariul si regia: Malvina Ursianu), 
echipa va ieşi în exterior în prima lună de 
primăvară. Următoarele filmări vor avea loc 
pe malul Dunării si în nordul Moldovei 
€ € După o prea îndelungată absenţă 
revine în Buftea regizorul Lucian Bratu. 
Titlul filmului: Mireasa din tren. Scenariul 
D.R. Popescu. (Casa de filme Cinci) 


din unghiul 
regizorului 


«Rug si flacăra; 


Ce inseamnă 
„. „calități, 
cinematografice“? 


— Adrian Petringenaru, ati 
debutat in lung-metrajul 
de ficțiune cu «Tatăl risipi- 
tor», o ecranizare după 
două nuvele de Eugen Bar- 
bu Acest al doilea film, 
«Rug și flacără» este o 
ecranizare după romanul lui Eugen Uri- 
caru. Credeti mai mult în reușita ecrani- 
zărilor decit în cea a scenariilor origi- 
nale? 

— Ecranizările pornesc de la o substanță 
de viață — problematică, situaţii, caractere 
— asupra căreia scriitorul a meditat mai 
mult timp, angajindu-se total și definitiv. 
Scenariul original — cel puţin practica de 
ріпа acum ne arată, cu prea puține excepții 
— e mai sumar, mai improvizat, poate și din 
cauză că aici scriitorul nu se simte decit 


partial responsabil, poate si pentru \ 
perspectiva i se pare mai nebuloasă 
Orice efort de adaptare, de transformare 


in Гага de decupaj, de filmare sau de mon- 
taj, nu poate suplini lipsa de consisten- 
ta, de coloană vertebrală a textului initial 
Apoi, eu ca regizor, pot alege pentru o 
ecranizare între sute de cărți existente 
Între acestea si o mină de scenarii — dacă 
există si acelea — calculul probabilităților 
ne furnizează un alt argument în favoarea 
ecranizárilor. 

— «Rug si flacără» e deci o alegere 
in urma unei indelungate chibzuinte.. 
De ce tocmai acesta? Ce inseamnà 
«calitáti cinematografice» cind vorbim 
despre un roman? 


actori si roluri 


«Mihaib 
Lupi de mare 
si un ciine artist 


| Va prezentăm doi dintre eroi 
principali ai filmului de aven 
turi pe care-l realizează regi 
zorul Sergiu Nicolaescu: Mi- 
hail, o coproducție a Casei 
5 cu Tele-München, după 
romanul «Mihail, cline de 
сис» de Jack London 

Prietenul lui Mihail, cel care-l fură pen 
tru a-l vinde si care sfirseste prin a-și pune 
viata în primejdie pentru a-l putea păstra, 
stewardul Dag Daughty, este interpretat 
de un cunoscut actor german, Kari Mi- 
chael Vogler (peste o sută de roluri in 
film și televiziune). 

«Desi nu sint un băutor de bere ca perso 
najul din film, și deși am rău de mare, am 
iubit rolul și mi l-am apropiat. Avem co 
mună dragostea pentru animale, în spe- 
cial pentru clini — acasă am un coker 
Romanul lui Jack London conţine multe 
date autobiografice. De aceea pentru a 
intra în rol, am încercat inti să cunosc 
personalitatea scriitorului. Am fost impie- 
sionat de calitatea artistică a interpretilo: 
români. Cu Ernest Maftei, cu care am lucrat 


ега 


— Pentru mine, cinematografic este orice 
roman care vorbeşte credibil despre lucruri 
care mă interesează, cu condiţia să aibă 
dacă nu o acțiune desfășurată pe personaje 
și situații vizualizabile, cel putin citeva 
isemenea puncte de sprijin, elemente care 
să poată fi dezvoltate intr-o construcție de 
film, Cu aceasta, ca să zic așa, ce-a fos! 
nai greu s-a rezolvat; rămine... ceea ce e si 
mai greu: scrierea scenariului. Determinan- 
tă este consonanta ideilor, a felului de a 
gindi. Romanul «Rug și flacără» se opreşte 
la probleme şi idei care m-au preocupat și 
pe mine. De pildă, raportul individ-lume și 
direct legat de acesta, dintre individ și o 
țintă, o názuintá care-i determină existenţa 
Probleme care arată cit de complicate si de 
dramatice sint in realitate optiunile, fata 
nevăzută a acțiunilor, neprevăzutul, ero- 
rile posibile. Acestea din urmă, oricit de 
grave ar fi, atunci cind provin dintr-o totală 
bună credință, cind nu implică nici o abdica- 
re de la ideai, pot fi reparate, în ultimă 
instanță chiar cu prețul vieţii. Eroul nu e 
stăpin decit pe propria lui cinste, determină- 
rile fiind multe și ieșind adesea din zona di 
control a individului, Constiinta dreptății 
(la scara indivizilor, dar și la cea a colectivi- 
'Aţilor umane) acţionează ca un reper su- 
prem 

— Alexandru Bota, eroul principal al 
filmului, ca $i al romanului de altfel, 
este un personaj imaginar, chiar daca 
in crearea lui s-a plecat de la citeva date 
biografice reale. De ce Alexandru Bota 
ca personaj principal si nu Alexandru- 
loan Cuza, care apare totusi in film? 

—.Una dintre cele mai preţioase calități 
cinematografice ale cărții a fost, cred, 
tocmai aceastá situare a unui personaj 
cvasi-anonim in centrul actiunii. In scenariu 
am pástrat acest ax epic, cu toate cá pre- 
zenta lui Alexandru loan Cuza a fost ampli- 
licată cu citeva secvențe importante, cu 
situații si replici noi. Optind pentru o «poe- 
zie a prozei» şi nu pentru o «proză poetică», 
cred în interesul, în puterea de revelaţie a 
unui film istoric în care personajul principal 
— aici tînărul patriot transilvănean Bota 
să fie un om de mijloc, un om obișnuit și nu 
o figură de maximă însemnătate. Am re- 
Hectat îndelung la observaţia lui Lukacs 
privind personalitatea cu rol istoric con 
ducător care sintetizează un curent istoric 
ia o anumită înălțimea abstractiunii. Cred că 


cel mai mult, n-am schimbat decit replicile 
din film, si acelea în limbi diferite, dar l-am 
imtit foarte apropiat. Am colaborat exce- 
ent cu Атга Pellea si Ilarion Ciobanu. 
Dar mai întii cu regizorul, cu саге am căzut 
mediat de acord asupra lui Mihail: să nu 
fie un animal umanizat — chiar dacă ştie 
să cinte — ci un cline atașat de om, dar un 
cline şi nimic mai mult. Dag e un personaj 
sensibil, deosebit de majoritatea rolurilor 
mele de pină acum, care mai rar puneau 
accentul pe suflet si sentiment și mai 
intotdeauna apelau la rațiune. Tata, care a 
fost lácátus sudor, ridea întotdeauna cînd 
mă vedea în roluri de conti, de demnitari, de 
avocaţi, de doctori. În rolul stewardului 
Dag din Mihail... știu că mă va crede și-i 
va place. Fără rolul acesta m-as fi 
mai sărac ca actor și ca om». 
Ernest Maftei: «Sigur că ne-am Inte- 
les. De fapt, nu eu, ci Greenleaf, personajul 
meu, s-a înțeles cu Dag. Ce mai era nevoie 
de vorbe și de traducător? Ne-am înțeles 
cu sufletul. Dacă arzi, transmiti! Rolul e bun 
cînd personajul are o biografie şi din citeva 
stări, momente poti să ghicesti cine e, ce 
viatá are. Lupul de mare, cel care-i duce pe 
bogütasi cu vorba pe mări după comori, 
poartă cu el amintirea tulbure şi amară a 
unui azil de bătrîni, in care n-ar mai vrea 
pentru nimic în lume să se întoarcă. Cind 
simte că bogătașii pe care i-a stirnit cu 
comoara sint pe cale să-l prindă cu min- 
ciuna, golește butoaiele cu apă de băut 
obligindu-i să se întoarcă în port. Pe «Mary 
Turner» a fost prins asupra faptului și e 
inchis împreună cu stewardul. Nu та 


simțit 


machiez pentru Lupul de mare. intru in 
pielea unui personaj, îi ştiu biografia, sint 
chiar ăla... ce, el se dă cu cirmiz? Lumina 
e-n ocni? Pelicula asta e atit de nebună са 
imprimă și gindul. Cind gindul nu există, 
se imprimă mat, opac». 


un astfel de erou, prezent ca personaj 
secundar într-o compoziţie, solicitat în ac 
tiune numai în situații de importanţă isto 
ilcá,capátá o măreție și un adevăr отепеѕ‹ 
pe care nici un piedestal romantic nu i | 
poate da. 

— «Rug și flacără» este așadar un 
film istoric. În controversata estetică a 
acestui gen, filmul îşi propune delimi- 
tări fata de creații anterioare? Sau con- 
tributii originale? 

— Fără a subaprecia tot ce s-a făcut pină 
acum in filmele istorice, dimpotrivă profi- 
tind de experienţa și deschiderea pe care 
aceste filme au asigurat-o, aș dori să fac 
cu totul altceva. Cred că epopeea națională 
cinematografică trebuie să abordeze istoria 
din mai multe unghiuri, prin intermediul 
unor formule și stiluri cît mai diferite. Un 
film cu caracter istoric poate fi si eseu, si 
elegie, și manifest — nu neapărat o epopee 
(în sensul exact și restrictiv al cuvintului) 
Caracterul, oarecum diferit de al altor filme 
istorice, e dat de epoca de care ne ocupăm 
Viața poate fi considerată si ca un sir de 
examene. Multi trec prin examenul luptei 
Dar la capátul unei lupte, urmeazá examenul 
succesului sau al eșecului, pe care-l trec 
mai puţini. Majoritatea filmelor noastre 
istorice s-au situat în zona examenulu 
luptei. In epoca pe care o tratăm, eroii sin! 
confruntati cu situaţii noi, apărute în urma 
revoluțiilor de la 1848, care, cum se știe 
au fost într-un fel sau altul înăbușite. De la 
faza avintului romantic revoluționar, de 
baricadă, de jertfă programată si solidară, 
se trece în zona culiselor diplomatice, a 
conspirației și a comploturilor politice. Pun- 
tile sint tăiate; indivizii se trezesc izolaţi 
Metodele încep să devină contradictorii. 
Mobilurile se discern mai greu. În această 
perioadă post-revolutionará, de tranziţie, 
se încearcă altfel caracterele, rezistenţa, 
credința în ideal... 

— Acum, în preajma primului tur de 
manivelă, ce puteți spune despre stilul 
viitorului film? 

— Abordarea altui moment decit cel al 
luptei frontale limitează confruntările exte- 
ioare si implică o tratare mai meditativă, 
in accent mai mare pe atmosferă. Filmul 
va avea ca dominantă clar-obscurul (mai 
mult obscur decit clar, cum spune Marin 
Sorescu), o penumbră, o lumină caldă, 
»blica, directionatá, a amurgurilor si răsări- 


tur ae naniveia a 
Blestemul pámin- 
tului si al iubirii 
(Scenariul: Titus Po- 
povici, dupá romanul 
«lon» de Liviu Re- 
breanu. Regia: Mir- 
cea Muresan. Imagi- 
nea: lon Marinescu 
Casa de filme 5) 
Balul din Armadia, 
tradiționalul bal ar- 
delenesc de la ince- 
putul secolului, una 
din secvențele pito- 
resti, s-a filmat luna 
trecută la liceul 
Kretzulescu din 
București. În fotogra- 


In prim-plan 
rolul 
episodic 


gi sau nu, imp 
este să i 
sa ple 


eolizată de 


Roxana PANĂ 


Personajele viitorului film au deja 

trecut în paginile romanului... (Ion Cara 

mitru in rolul lui Alexandru Bota 

Simona Maicanescu in rolul Marin 
Velisar) 


turilor din aburi, a luminărilor si lămpilor 
firave cu petrol. Un realism poetic cu 
valenţe de simbol. Niciodată lumină gene- 
rală; punctele de interes desprinzindu-se 
din întuneric, din penumbre, din ceturi: 
conture parțial definite, investigate prin 
mișcări de învăluire, de apropiere, de alu- 
necare. lluminarea, mișcările de aparat, 
montajul, sunetele, toate sint determinate 
de acest efort de identificare, de înaintare 
răbdătoare, tenace, printr-o junglă de ne- 
guri si catifea. 

— Care este problema numărul 1 a 
regizorului înaintea filmărilor? 

— Aceeași de la început și pe care o voi 
vea in fiecare etapă, în fiecare zi, рта la 
premieră. Ca proiectul si implinirea lui, să fie 
una. Să nu obosesc, să nu-l las să se dete- 
rioreze pe parcurs. Să aibă aceeași Incárcá- 
tură, pe care, potenţial, o conținea la prima 
ectură a scenariului. 


repere si modele 


(Ne) pátrunsele 
cai 
ale filmului 
istoric 


Experienta de pina acum ne 
indreptateste, cred, sa vor 
Л bim mai putin de о «epopee 
Dema națională cinematografică», 
ba chiar să renuntám even 
tual la un asemenea termen 
ambițios, lipsit de acoperire 
in opere de o anvergură corespunzătoare 
din punct de vedere ideologic si artistic .— 
şi să revenim la mai modesta, dar sigur maj 
adecvata definiție de film istoric. Pentru 
că, In general, ceea ce s-a produs In seria 
«epopeii» aparține aproape în întregime 
speciei «superproductie», unde accentul 
cade pe cantitate, nu pe calitate, unde pre- 
domină retorica si emotionalitatea față de 
argumentul științific (documentat), unde 
impresionează colosalul aparat spectacu- 
lar, iar nu rigoarea stilistică a expresiei de 
artă. Nici nu se cade, ce-i drept, să te aștepți 
să Изпеазса singe din sfeclă: adică, să пи 
cerem artă unor superproduse care se vor 
doar agreabile, dinamice, colorate, capti- 
vante, chiar dacă nu se poate nega un anu- 
mit coeficient ideologic si anumite conti- 
nuturi implicate în naraţiunea filmică. 
orice caz, însă, dincolo de orice dispută de 
ordin terminologic, este de respins cate- 
goric echivalarea și, cu atit mai mult, iden- 
tificarea «soartei» unei pelicule cu însăși 
«soarta» naţiunii, aşa cum se propune, cuo 
crasă lipsă de răspundere civică, în pro- 
gramul de sală al proiectiilor lui Vlad 
Tepes: «...sperăm că regizorul a fost pe 
deplin conștient tot timpul lungii perioade 
de gestație si producție, cá de data aceas- 
ta este în joc nu numai onoarea cinemato- 
grafiei, și a sa personală, ci și mindria 
noastră națională» (subl. n.). Ei bravos! 
Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-asteptam! 
Ei! ne-am procopsit!: carevasăzică de data 
aceasta (dar de ce nu de fiecare dată?) era 
în joc însăși mindria națională a românilor 
(presupun că așa trebuie tradus pronu- 
mele posesiv «noastră»), si noi nu am știut, 
noi nu ne-am dat seama!? Noroc că Vlad 
Tepes nu e nici mai prost, nici mai bun 
decit media produselor de gen, caracte- 
rizind-o, tipic, în «spiritul timpului» studiat 
de un Edgar Morin: «Curentul mediu triumfă 
si nivelează, amestecă si omogenizează... 
favorizează esteticile mijlocii, poeticele mij- 
locii, îndrăznelile mijlocii, vulgaritatile mij- 
locii, inteligentele mijlocii, prostiile mijlo- 
cii...» Mindria națională — să ne ierte pro- 


dicționar 
cinematografic 


Animatia (1) 


Datorate unei «jucării stiin 

tifice» asemănătoare acelor 

nástrusnice masinárii optice 

despre care vorbise cindva 

Baudelaire, experientele lui 

Emile Reynaud tin de pre- 

istoria cinematografului de 

animatie: anterioare inventiei lui Lumiere, 

«pantomimele luminoase» prezentate între 

1891 —1893 de Teatrul optic de la Muzeul 

Grévin sint scurte benzi desenate și colo- 

rate direct pe celuloid, alcătuite din serii de 

desene care reprezintă descompunerea în 

faze succesive a mişcării și care vor restitui, 
la proiecție, iluzia de continuitate. 

Încercările lui Stuart Blackton deschid 

istoria propriu-zisă а animației: între 

1906—1907, la studioul Vitagraph, cineas- 

tul american realizează primele filme com- 

puse în întregime tot din desene succesive 

dar fotografiate, aplicind procedeul pe care 

se vor întemeia toate tehnicile cinematogra 

fului de animaţie, de la desenul animat la 


Teoria filmului 


gramul «România-film» — nu poate fi însă 
niciodată și nicicum mijlocie! 

Dar să ne întoarcem la discuţia cu privire 
la filmul istoric. Pentru a ne înzdrăveni 
gustul In această privință, consider că 
ar fi nimerit să renuntám, putin cite putin, 
la criteriul epatant al cantității. În zilele 
aspre ale jumătăţii lui ianuarie 1979, am 
auzit un călător în troilebuz exclamind în 
timp ce arăta un autoturism Dacia 1300 
blocat pe trotuar de zăpadă: «Uite cum stau 
70 000 de leil» Nu faptul cá un mijloc prin 
excelență mobil, destinat să «umble», să 
se mişte, zăcea încremenit în nemiscare, пи 
funcționalitatea obiectului, ci prețul sáu de 
cumpărare (nu de cumpátare!) Il impresiona 
sau intriga pe trecătorul nostru ocazional. 
Exact ca un spectator de filme istorice (și 
nu doar istorice) care ar măsura valoarea 
acestora in metri de stofa și în număr de 
croitori folosiţi pentru confecționarea cos- 
tumelor, în tone de ghips, în metri-cubi de 
lemnărie, în sute de peruci si de bărbi, în 
chintale de sulemeneli pentru machiaj etc. 
Şi nimeni nu poate nega că asemenea can- 
titati imense de material sunt cu lăcomie 
Inghitite de orice superproductie și, în- 
deobste, de orice film in costume de epoca 
realizat cu osebire їп cheie consumista. 

Una din problemele de bază ale filmului 
nostru istoric rămîne, fără îndoială, aceea 
a modelelor. De ce, în numele căror ne- 
cesitati și comandamente ideologice, po- 
litice, estetice — cineastii nostri s-au apro- 
piat în ipoteza cea mai fericită, de «viziunile» 
unui Carmine Gallone, Cecil В. de Mille, 
Mervyn Le Roy, Joseph Mankiewicz si 
eiusdem farinae în minor, iar nu de mode- 
lele «clasice» ale unor Eisenstein, Pudov- 
kin, Dreyer, Renoir, Olivier, Mizoguchi, 
Welles sau chiar Milestone si Alexandr 
Ford, pînă la acelea «moderne» ale lui 
Jancsó sau ale fraților Taviani (Paolo si 
Vittorio)? Printre altele, a fost vorba de 
bună seamă și de gustul producătorilor si 


filmul de păpuși, de la cartoanele decupate 
la pictura sub aparat — filmarea imagine cu 
imagine. 

Naşterea animației ca artă i se datorează 
însă lui Emile Cohl. Dacă aportul predece- 
sorilor săi contează finalmente mai degrabă 
în ordine tehnică, dacă ceea ce ar putea 
trece drept contribuția lor în plan estetic se 
rezumă la imitarea modelelor grafice (dese- 
nul umoristic din reviste, caricatura, banda 
desenată), autorul lui Fantoche are o 
exactă, chiar dacă elementară, intuiție a 
capacității animației de a-şi cristaliza lim- 


dar si problematică 
reg 
‘Be ck 
cu Peter O° Tool 
(Richard Burton) 


realizatorilor autohtoni. Prostul gust sau 
cel mediocru (ceea ce e aproape acelasi 
lucru), pe lingă că sunt trainice si durabile, 
cum susținea Lucian Blaga, mai sunt și 
sigure, cum observă studioșii contemporani 
ai industriei culturale (Moles, Dorfles): o 
persoană de gust ar putea, eventual, să 
ezite, manevrind butonul aparatului di 
radio, între un concert simfonic și un pro 

im de muzică uşoară; persoana lipsită de 
gust nu va ezita niciodată, ea nu va alege 
in mod sigur muzica simionica 

Insist asupra întrebării: de ce Cecil В. 
de Mille si nu Eisenstein? Nu sunt, oare, 
filme ca Alexandru Nevski sau Ivan cel 
Groaznic — spectaculoase, pasionante, 
captivante, dinamice, «agreabile» chiar? 
De ce Mervyn Le Roy si nu Laurence 
Olivier? Nu sunt, oare, filme ca Henric V 
si Richard 111 — spectaculoase, captivante, 
dinamice, «agreabile» chiar? Ca marile 
montari fastuoase, dar propunind їп plus 
© problematică efectivă, istorică și filozo- 
fică, politică, socială si estetică? Evident, 
nu e cu putință să se pretindă — în mod 
absurd, nedialectic și anistoric — ca reali- 
zatorii români să se transforme peste noap- 
te în Eisensteini, Olivieri sau Taviani. Mai 
mult chiar: rămine poate util (nu poate: 
sigur) să se turneze si superproductii, la 
noi. Dar a nu încuraja, a nu stimula si 
filme care să aibă drept model marile opere 
istorice din cinematografia universală 
de la cele citate adineaori, la Sármanii 
flăcăi, la Allonsanfan, la Împărăteasa 
Yang Kwei Fei sau, in manieră fie si 
umoristică, Kermesa eroică — este cel 
putin greșit, semn de miopie politică și 
culturală. 

Aşadar, după opinia mea, o cale menită 
să ducă la un anumit reviriment în domeniul 
filmului nostru istoric ar fi tocmai indicarea 
unor modele majore. Nu în vederea unor 
imitații pedestre, fireşte, ci pentru fixarea 


bajul autonom, specific. Majoritatea dese- 
nelor animate ale lui Cohl aplică principiul 
transformismului vizual, obtinind nu o dată 
efecte poetice și gaguri de o grație naivă: 
un eletant se preface într-o balerină; con- 
taminată de «veselul microb» al furiei, o 
soacră se transformă în papagal. Aici, 
necontenita metamorfoză a liniei (devenită 
la urmaşi, la McLaren si Ryan Larkin, de 
pildă, mult mai savantă și mai energică, 
aproape explozivă), semnifică în ultimă 
instanță o instalare a poesis-ului în drep- 
turile sale fireşti, constituie un mijloc de a 


Privilegiul ай 


) Фа putea 
А гейисе 

distanța dintre! 
gindire 


şi realizare 


CC (Ifinit^ 


de ¢ ia 


unor repere estetice si chiar spectacologice 
,uperioare, de o «nouă calitate». 

Şi ar mai fi o cale, condiționată de presu- 
puneri şi propuneri teoretice, desi nu com- 
plet privată de un suport practic. De exem- 
plu: schimbul de opinii — într-un schimb 
de scrisori deschise, în primăvara lui 1970 
— dintre Carlo Lizzani și Pier Paolo Paso- 
lini, chiar pe tema posibilităților si modali- 
tatilor de a se face istorie prin film. Chestiu- 
nea esenţială, pentru amindoi interlocutorii, 
este aceea a evitării naturalismului și ilus- 
trativismului în filmele de evocare a trecu- 
tului, oricit de îndepărtat (sau apropiat), fie 
și a unuia pierdut în ceturile mitului (ca 
Medeea lui Pasolini). De fapt, Lizzani se 
întreabă şi întreabă, iar Pasolini răspunde. 
«Cinematograful — scrie Lizzani — ar tre- 
bui să dea un răspuns definitiv următoarei 
probleme: este oare posibil, cu unealta 
«peliculă-și-sunet», să se opereze asupra 
trecutului fără a se cădea în naturalism sau 
in intelectualism sau decadentism?» Pe 
noi, aici, nu ne interesează pericolele inte- 
lectualismului si decadentismului, deoarece 
nu acestea fl pindesc pe cineastul român. 
Rămine de examinat în consecință natura- 
lismul, frate bun, geamăn chiar, cu ilustra- 
tivismul. «Să simți cum dospeste dimensiu- 
nea timpului» în filmul istoric, «să-l deter- 
mini pe spectator să facă un salt de pe 
platforma realităţii obișnuite... pe planul 
simbolurilor», insistă Lizzani, precizind că 
se gindeste la «un salt de calitate de la 
naturalism la ambiguitatea semnului poli- 
sens», prin înlăturarea «naturalismului fo- 
tografic», pe care cinematograful îl poartă 
cu sine ca pe o osinda. 

Răspunsul lui Pasolini e pe cit de limpede, 
pe atit de abstract: soluția s-ar părea cá 
rezidă In apelul la analogie si la metaforă. 
Adică în renunțarea la reconstituiri «veri- 
dice» şi la «iluzia» miturilor, conversind 
cinematografic despre trecut prin prezent, 
căutind în contemporaneitate realități pre- 
istorice, antice sau medievale (orinduiri, 
ritualuri, obiceiuri, moravuri etc.) ce su- 
pravietuiesc intacte sau aproape intacte în 
diverse puncte și straturi ale globului (în 
special, în așa-numita «lume a treia», in 
Africa, Asia si America de sud). Din 
păcate, Pasolini a murit (a fost omorit 
miseleste) si nu-și mai poate lămuri în 
continuare conceptele și străluminările. 
Eficace si relativ uşor de obținut, în schimb, 
este «sentimentul istoriei» — invocat pină 
la urmă de acelaşi Pasolini — în stare să 
stoarcă lacrimi, la fel de viabil ca impulsu- 
rile ce ne proiectează înainte, spre viitor! 

Orice am zice și orice am face, însă, 
certe sunt ideea și necesitatea de a se ob- 
line o cotitură calitativă în filmul nostru 
istoric, care din ilustrativ și naturalist tre- 
buie neapărat să devină problematic și 
metaforic, cu o expresivitate specific ar- 
tistică, Нитка. Culmea coincidenteil: exact 
cum trebuie să devină si filmul pe teme 
actuale. Într-adevăr, actuală sau istorică, 
adevărata operă de artă cinematografică 
este destinată să răspundă aceloraşi exi- 
gente fundamentale. 


Florian POTRA 


depăşi instanța mimetică, reproductivă. In- 
tuirea posibilităților creatoare ale mișcării, 
Intelegerea naturii figurativ-dinamice a ani- 
matiei, eliberarea ei de sub tutela graficii — 
iată principalele achiziţii expresive pe care 
le aduc filmele lui Cohl, de la Fantasma- 
gorie la Microbii veseli. Pe acest drum, 
cinematograful de animaţie va înainta, pas 
cu pas, pind în zilele noastre, lárgindu-l, 
descoperind noi orizonturi, căpătind con- 
stiinta puterilor proprii. Într-un eseu publi- 
cat în 1930, lon Marin Sadoveanu scria: 
«Peste toate aceste noroade de creion 
adăugați o libertate absolută care vine din 
ignorarea totală a tuturor legilor fizice sau 
biologice si aveţi fantezia amuzantă prin 
cuprins și impresionantă prin haoticul con- 
ceptiilor ei a desemnurilor animate». In 
1936, George Călinescu observa: «Miracu- 
losul nu poate fi înfăptuit în cinematograf 
decit într-un singur chip: pe calea desenelor 
animate. Acolo totul porneşte din imagina- 
tie şi libertate si ideea de natură, întocmai 
ca în artele plastice, nu vine să contrazică 
viziunile artistului». Libertatea de mișcare 
pe care o are animatorul, privilegiul de care 
el se bucură, privilegiul de a putea reduce 
masiv distanța dintre gindire și realizare, 
privilegiul de a putea exercita un control 
suveran asupra materialului, capacitatea 
animației de a se înnoi mereu, tehnic şi 
estetic, au contribuit într-o măsură hotári- 
toare la transformarea celei de a «opta 
arte» într-o veritabilă forță ideologică Şi 
poetică a cinematografului de astăzi, cum 
ne-o arată McLaren și Vukotić, Trnka si 
Hubley, Lenica şi Gopo. 


George LITTERA 


Sondai in cineunivers 


Un om de otel si o afacere de aur 


larna aceasta a fost marcata 
pe ambele tármuri ale Atlan- 
ticului nu numai de un val de 
frig cum nu s-a mai văzut 
de cincizeci sau de o sută 
de ani ci și de explozia «celei 
mai formidabile bombe cine 
matogralice a tuturor timpurilor» ieșirea 
pe ecran a filmului american Superman. 

La prima vedere, însăși ideea unui ase- 
menea пит pare o provocare. Cel mai 
popular dintre personajele bandelor ilus- 
trate (comicsuri) americane a fost creat 
încă acum patruzeci de ani, în 1938 de 
către scriitorul Jerry Siegel si desenatorul 
Joe Shuster şi a cunoscut o carieră trium- 
fală devenind un fenomen reprezentativ al 
folclorului american, un erou cunoscut și 
urmărit (uneori si admirat) de către toată 
lumea. Dar caracterul fantastic al aventuri- 
lor supraomului imaginat de Siegel si 
Shuster îl destina parcă mai degraba dese- 
nelor animate (citeva încercări au fost 
realizate de către Dave Fleischer în 1941— 
1942) decit cinematografului cu personaje 
umane (e semnificativ că în 40 de ani nici 
un film avindu-l drept erou pe Superman 
n-a intrat în proiectele producătorilor ameri- 
cani). Într-adevăr, dificultățile nu erau de fel 
mici; eroul se transformă, la vedere, de 
nenumărate ori, dintr-un umil reporter de 
provincie Într-un personaj magic, posedind 
o forță nelimitată, un personaj care zboară 
mai repede десй lumina (ceea ce-i permite 
si unele călătorii în timp, nu numai în 


ema 


spatiu), care transformă cărbunele їп dia 
mant, doboară păduri, ridică în aer trenur 
şi vapoare, poate vedea dincolo de zidur 
si de corpurile omenești care-i stau în faţă, 
etc. În filmul prezentat acum, sint 45 de 
scene саге au necesitat un efort exceptio- 
nal si procedee nemaifolosite pind acum în 
materie de trucaje și efecte speciale în 
afara altor 20 de scene în care-l vedem pe 
protagonist zburind. 

Din acest punct de vedere, filmul actual 
pare o orgolioasă demonstraţie a fabuloase- 
lor posibilități tehnice ale cinematografiei 
contemporane, о provocare, cum spuneam, 
adresată celor care se Indoiau de capacita- 
tea filmului de a re-crea universul basmelor 

De altfel, totul in realizarea si lansarea 
filmului Superman aduce a provocare: 


In primul rind, e vorba de cel mai scump 
film realizat vreodată, costul sáu se ridică 
la circa 40 milioane de dolari,adică mai mult 
дес s-a cheltuit laolaltă pentru cele mai 
mari succese ale cinematografiei ameri- 
cane din ultimii ani (Războiul stelelor, 
Febra de simbătă seara și Grease). 

În al doilea rina, în echipa tiimului au fost 
concentrate cadre dintre cele mai bune 
de care dispune actualmente Hollywood-ul, 
«cadre care în ultimul timp n-au cunoscut 
decit succese excepționale». În «staff»-ul 
regizorului Richard Donner s-au adunat 
scenaristul Mario Puzzo (scenaristul Nagu- 
lui), operatorul şef Geoffrey Unsworth (cel 
care a filmat 2001, Odiseea spațiului), 
scenograful John Barry (care a făcut Răz- 
boiul stelelor și Portocala mecanică), 
compozitorul John Williams (autorul parti- 


Warner Bros 
lansează afacerea 
pe nume: Superman. 
Eroul celei 
mai senzaţionale 
odisei 2001. 
Comerţul prosperă. 


Dar arta?... 


turilor la Războiul stelelor și Întilniri de 
gradul trei), costumista Yvonne Blake 
(creatoarea costumelor la Jesus Christ 
Superstar), etc. În distribuţie, în jurul lui 
Christopher Reeve interpretul «omului de 
oțel», cum mai este numit superman și 
care, aşa cum se obișnuiește în ultimul 
timp, este un actor cvasi-necunoscut, pu- 
tem intilni mari vedete internationale ca: 
Marlon Brando, Gene Hackman, Glenn 
Ford, Terence Stamp, Maria Schell, Valerie 
Perrine, Susanah York 

in al treilea rind, pentru promovarea lui 
Superman se desfășoară cea mai amplă 


si mai costisitoare campanie publicitara 
provocată vreodată de un film. Un singu: 
exemplu: incepind din 1974 cind scenariul 
nu era încă scris si, desigur, nici distribuția 
alcătuită, în fiecare an, în timpul festivalului 
de la Cannes, un avion survola zile în si: 
oraşul în care se adunau reprezentanții 
cinematografiilor din lumea întreagă, pur- 
tind o imensă banderolă pe care era scris 
doar Filmul Superman. 


in al patrulea rind, filmul prilejuieste o 
colosală operaţie comercială de «super- 
merchandising» cum se spune în limbajul 
de specialitate. Toate mijloacele de comuni- 
care ale lui Warner (compania care a pro- 
produs filmul) nu numai cinematograful 
dar și televiziunea, cărţile, discurile, revis- 
tele de comics au început să bombardeze 
publicul cu imaginea-slogan a Superman- 
ului Încă inainte de premiera tilmului. «Su- 
perman este cel mai bun vinzător al produ- 
selor dvs.» proclamă un slogan al lui L.C.A. 
(Licensig Corporation of America). Warner 
Bros Television are deja gata un serial de 
televiziune despre cum a fost realizat filmul 
Superman; Warner Bros Records a scos 
o serie de discuri reproducind coloana 
sonoră a filmului. Warner Books editează 
opt cărți printre care, desigur, si cea a lui 
Mario Puzzo cuprinzind scenariul transfor- 
mat în roman. Warner-Laurent a pus în 
vinzare un parfum Superman. În fine, jucă- 
torii celebrului club de fotbal new-yorkez 
Cosmos (și el, proprietate al firmei Warner) 
s-au fotografiat îmbrăcați în costumul ca- 
racteristic «omului de oțel». Şi pe lingă 
toate acestea, desigur, cantități imense de 


comics-uri, postere, păpuși, jucării, auto- 
devize, tricouri, saci de plastic purtind 
imaginea aceluiași personaj. 

Toate acţiunile de care aminteam mai sus 
constituie in esenţă si o demonstraţie a 
forței, a atotputerniciei unei companii supra- 
naţionale. La New York, ca și la Tokio, la 
Londra, ca și la Roma, la Johanesburg, ca 
şi la Hamburg sau la Sidney, aceleași sloga- 
nuri, aceleași produse vorbesc nu despre 
film în primul rind, ci despre coplesitoarea 
prezenţă a organismelor economice care 
nu cunosc frontieră. 

Lansarea filmului Superman constituie 
înainte de toate o mare operaţie financiară. 
«Va fi sau cel mai mare triumf sau cel mai 
mare crach al Hollywoodului» a afirmat un 
economist american. lar liya Salkind, unul 
dintre producatorii filmului tinea să subli- 
nieze: «Dacă nu vom depăși repede 80 de 
milioane dolari încasări, ne aşteaptă dezas- 
trul». 

Pina la ora cind aceste rinduri pleaca la 
tipografie nu avem inca date statistice 
suficient de concludente asupra felului 
in care «merge» filmul. Superman a debu- 
tat la 15 decembrie 1978 simultan in 501 sáli 
din S.U.A. si Canada. Dupá primele trei 
zile se inregistrau deja incasári de peste 
7,5 milioane dolari, toate recordurile ante- 
rioare fiind astfel pulverizate. Si la Londra, 
unde filmul a debu!at zece zile mai tirziu, 
în șapte săli de cinema, încasările întrec 
toate asteptările. Se simte peste tot (la Paris 
si Frankfurt premiera a avut loc la 10 ianuarie 


| (supervedeta), 2: 
Susannah York i». 


ia Tokio la 15 ianuarie, la Roma la 8 febru 
arie) presiunea extraordinará exercitata prin 
cele mai variate mijloace de cátre compania 
Warner pentru a-si atinge obiectivul initial: 
40 de milioane dolari incasári în prima sáp- 
tămină de rulare înainte de a putea fi publi- 
cate párerile (eventual negative) ale critici- 
lor de film, inainte ca publicul spectator 
să-și poată reveni din soc si să poată 
funcționa critica «de la om la om». 

Dincolo de spectaculozitatea operatiuni- 
lor financiare, tehnice și publicitare, Super- 
man reprezintă încununarea unor tendințe 
manifeste în ultimii doi ani în cinematogra- 
tia occidentală, în special in cea americană, 
tendințe asupra cărora am avut ocazia să 
insistăm in mai multe rînduri în aceste 
coloane. Pe fundalul fenomenelor de criză 
economică și socială, în condiţiile în care 
se înregistrează un anume recul al manifes- 
tărilor protestatare, o anumită dezamăgire 
și oboseală a unor pături largi ale populației, 
asemenea filme cu filozofia lor simplistă 
şi conformistă, cu aparentul lor apolitism, 
asemenea filme în care performanțele de 
spectacol si de tehnică încearcă să ascundă 
problemele reale și grave sint promovate 
ca instrumente de evaziune compensatoare 
pentru spectatorii din cadrul «maioritatii 
tăcute». 


Un film ca Superman constituie, poate, 
o performanţă în arta spectacolului cine- 
matografic; nu mai putin el reprezintă insă 
un regres din punctul de vedere al valorilor 
esenţiale fata de care, în ultimele decenii, 
cinematografia a învățat tot mai mult să se 
raporteze. 


H. DONA 


ambiția 
documentarului 


Sub semnul 
tradiţiei 


Nu ştim dacă filmul Hora a 
fost destinat unei comemo- 
rări, dacă prin acest docu- 
mentar cu caracter folcloric 
și etnografic, autorii au ur- 
mărit omagierea implicită a 
uneia dintre cele mai semni- 
ficative producții românești ale genului, în- 
fáptuitá in urmă cu o jumătate de secol. 
Dincolo de presupusele intenţii, simpla 
apariţie în 1978 a scurt metrajului semnat de 
Gabriela lonescu si Slavomir Popovici ne 
poartă firesc gindurile către deschizătorul 
de drum din 1928, acel pe nedrept uitat 
Obiceiuri populare românești, prin care 
profesorul Mihail Vulpescu si operatorul 
Nicolae Barbelian făceau o operă de pio- 
nierat, jalonind cu abnegatie o dificilă spe- 
cie cinematografică. 

Peste decenii, actualul scurt metraj al 
cineastilor de la «Sahia» continuă firul unei 
tradiţii ce-și are sorgintea іп preajma iz- 
binzii sonorului. Aidoma Obiceiurilor 
populare românești, jocurile si petrecerile 
ţărăneşti se Inlántuie în Hora după o logică 
tematică fermă; în concepția realizatorilor, 
roata dansului ca reprezentare simbolică a 
cercului solar, se convertește in leitmotiv 
vizual. Pas cu pas, filmul derulează astfel, 
in seducătoare policromii imagistice, va- 
riatele fațete ale ceremonialului nuptial 
popular; intuind parcă «rezonantele unei 
primordiale hore a Unirii», flăcăi şi fete 
din sate ale Munteniei, Moldovei si Transil- 
vaniei incing horele, aceste manifestări 
specifice ale unei ancestrale comuniuni de 
simtire, în «ritmul universal al reciprocitátii 
si armoniei». Cadenta ritualurilor este sus- 
ținută de un comentariu adecvat, atent pina 
la meticulozitate cu fiecare nuanţă, cu fie- 
care epitet (se simte Іп permanenţă contri- 
butia de aleasă ținută stiintificá a unui con- 
sultant de talia profesorului universitar 
doctor docent Mihai Pop). Dar tocmai în 
această rigoare rezidă și slăbiciunea peli- 
culei; sobrietatea exprimării devine ре a- 
locuri sinonimă cu uscăciunea, în timp ce 
їп planul vizual, grija exagerată pentru 
prospetimea costumelor si acuratetea miş- 
carilor transforma uneori procesiunile fol- 
clorice într-un spectacol perfect organizat, 
căruia ЇЇ lipsește însă esentialul: căldura 
umană. 

incert ca formulare, greu de incadrat 
într-o anumită categorie, avind totuși evi- 
dente tangente cu etnograficul, La Cisnă- 
dioara (scenariul şi regia de Paul Orza) 
înfăţişează aspecte de azi si de ieri dintr-o 
veche așezare săsească. O scrisoare a 
lui Horst (plecat demult de acasă) către 
Hans (rămas în comuna natală) și o alta 
a ultimului către cel dintii, oferă prilejul 
unei consemnări diversificate a vieții si 
a muncii oamenilor de aci; din păcate, 
ideea schimbului epistolar, pe lingă faptul 
că nu e deloc nouă, minează considerabil 
forța de comunicare a imaginilor care, cu 
toată expresivitatea lor tandră, nu izbutesc 
decit arareori, să tind piept poncifelor 
verbale. 

Dacă realizatorii de scurt metraje cu 
specific etnografic beneficiază de «numai» 
cinci decenii de experienţă autohtonă, răs 
punderile creatorilor de documentare turis- 
tice ne apar ca direct proporţionale cu cei 
peste șaptezeci de ani de practică romă- 
neascá in materie, printre inaintasi nu- 
márindu-se si Grigore Brezeanu care, dupá 
celebrul Independenta României, iscă- 
leste două pelicule mai putin cunoscute: 
Valea Oltului de la Brezoi la Cozia pe 
plute și Călimăneşti și imprejurimile 
sale. 

Astăzi documentarele turistice sint în- 
deobste filme publicitare, turnate la solici- 
tarea Oficiului de resort. Nu vrem să ne 
lansăm în speculații asupra posibilităților, 
practic nelimitate, de a oferi publicului «va- 
riatiuni pe о temă de...», ci să semnalăm 
doar Tara apelor minerale de Mire! lliesiu 
si Doru Segal, ca pe o fericită incluziune 
a fanteziei in teritoriul spinos ai fil 
«de comandă». Cei doi autori ne poartă pe 
meleagurile de basm ale Covasnei şi Har- 
ghitei, în locuri unde «toată suflarea bea 
apă vie» cu influențe benetice asupra unui 
număr impresionant de maladii; liniștea și 
farmecul bătrinesc al Borsecului, Tusna- 
dului sau Homorodului (descoperim încin- 
tati, lingă moderne si confortabile hoteluri, 
fanfara cintind în chioșcul din parc), ex- 

cursiile la Cheile Bicazului sau la lacul 
Sfinta Ana, jocurile recreative si Inca alte 
minunate atracții alcătuiesc laolaltă inci- 
tante îndemnuri spre o grabnică drumeție. 

1979, s-a mai spus, gratie jubileului fil- 
mului sociologic inițiat pentru întiia oară 
în tara noastră de savantul Dimitrie Gusti 
si elevii săi, poate deveni un an de referință 
pentru scurt metrajul românesc. Într-o mă- 
sură mult mai mare decit filmul de ficțiune 
documentarul se aflà deci, sub semnul 
stimulator al unei nobile tradiţii pe care este 
obligat s-o onoreze 


Olteea VASILESCU 


Paradisul 


Tu 


i 
3 


și purgatoriul 


ž 
E 
Ls 


copilăriei 


Lebedele sâlbatice 


«A fost odată ca niciodată» 
De cite ori copilăria noastră 
nu s-a încintat fermecată la 

IT "uzul acestui familiar și inva- 

iabil început de poveste. Si 

јаса toate începuturile erau 

aceleaşi, urmarea avea întot- 
deauna darul să fie altceva. Nu, nu vreau 
să vorbesc aici în termeni savanți despre 
«estetica basmului». Vreau doar să spun 
că niciodată poveştile fraților Grimm sau 
ale lui Hans Christian Andersen nu ni s-au 
părut nici vechi, nici prăfuite, tot așa cum 
nu am fost deloc mirati cind cinematograful 
a aflat că «feeria» îi şade bine. sau cind 
Disney a deschis cartea filmelor cu basme. 

De cîțiva ani încoace, cinematografia ja- 
poneză ne propune, în stilul desenului ani- 
mat, repovestirea basmelor clasice. 

E drept că unii sînt stinjeniti de faptul că 
multe dintre aceste filme seamănă cu «ilus 
tratele» sau că desenul e prea explicit, dar 
acestea sint mai degrabă obiecțiile celor 
mari. Copiii n-au timp de savantlicuri si 
îi iubesc pe Heidi, pe Mica sirenă, sau pe 
Jack din vrejul de fasole. Pentru ei, un nou 
desen animat după povestirile lui Andersen 
va fi întotdeauna o bucurie. 


Luminiţa PERIANU 


Producţie a studiourilor japoneze. Un film de 
Nobutaka Nishizawa. 


Am fost odata 


in clasa | 


Copii-minune si copii «jucindu-se cu 
focul», copii timizi și copii ságalnici, copii 
irezistibili si copii normali populează acest 
film ce evocă delicat virsta candorii. Idile 
caraghioase,  Incáierári  stingace, ju- 
ráminte de prietenie eterná leagá sau 
dezbiná pe cei ce încep să deprindă 
socotitul si scrisul. Párinti grijulii scoto- 
cesc prin caiete dupá foi pátate si proble- 
me nerezolvate si hotărăsc nelndurátor 
calea de urmat în viață. Primele responsa- 
bilitáti par celor mici, uriașe. Umorul anima 
intimplările legate de relația dintre părinți 
si copii, ca si toate episoadele acestui 
agreabil film produs de studiourile «Tadjik- 
film». O mină regizorală sigură. o interpre- 
tare cuceritoare şi un dialog inspirat sint 
principalele sale atu-uri 


D.D. 


Producţie a studiourilor «Tadjiktitm» Un film 
de Margarita Kasimova. Cu: Sino Ahmedov, Ulug 
bek Sadikov, Jenia Babaev, Darina Ciulibaeva 


Valsul absolventilor 


«Se spune că, după ce termini liceul, 
timpul trece mult mai repede» — iată re- 
plica-chele a acestui emotionant film cu si 
despre niște adolescenți aflați în pragul 
maturității. Trecerea de la virsta unifor- 
melor cu sorturi scrobite, a zulufilor si a 
jocului cu mingea la cea a salopetei, a pă- 
rului strins pe ceafă și a muncii pe șantier 
se produce pe nesimţite, aproape într-o 
singură noapte. Trama este simplă: două 
fete iubesc același băiat care cu prima face 
un copil, iar cu cea de a doua se căsăto- 
reste. Băiatul e prea tinăr ca să știe ce vrea, 
si prea iresponsabil si prea slab şi pesemne 
că pretuieste mai mult libertatea decit iu- 
birea, așa că le părăseşte, pe rind, pe amin- 
două, Contrar așteptărilor, nu băiatul este 
însă personajul principal al filmului. E! 
este doar agentul, declanșatorul unor situa- 
tii dramatice de viață. De altfel, despre el 
aflăm foarte puține lucruri: citeva trăsături 
de caracter — cam negative pentru a justi- 
fica cele două pasiuni — citeva proiecte 
de viitor cam nehotărite, si... cam atit. Pro- 
tagoniste rămin cele două fete interpretate 
excelent de Elena Tiplakova și Evghenia 
Simonova, cărora regizorul nu se multu- 
meste să le dea doar citeva justificări tem- 
peramentale, ci le caracterizează  foar- 
te inspirat și prin mediul din care pro- 
vin. Cele două case, fiecare cu personalita- 
tea ei, cele două familii fiecare cu slăbiciu- 
nile ei (dezbinarea părinților la una, concep- 
{Ше mic-burgheze la cealaltă), 151 pun am- 
prenta asupra destinului fetelor. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producție a studiourilor «M. Gorki». Regia: Pavel 
Liubimov. Scenariul: Anna Radionova. Imaginea: 
Pet Kataev, Muzica: Vladimir Chainski. Cu: E- 
lena Tiplakova, Evghenia Simonova, Serghei Nasi- 
bov, luri Solomin 


Un poem dedicat 
barbatiei 
si libertatii 
(80-de husari) 


80 de husari 


Polemizind cu imaginea ro- 
manticá a husarului chipes 
cu fireturi si sabie lucitoare, 
henna regizorul Sandor Sara se o- 
сира їп acest film de condi- 
tia tragică a ostașilor anga- 
jati în lupta pentru o cauză 
stráiná. м tumultul revolutionar al anului 
1848, bărbați maghiari puşi în slujba îm 
periului habsburgic se contruntă cu i- 
dealurile de libertate ale popoarelor Euro- 
pei, revoltindu-se Impotriva unor «princi- 
pii» ale datoriei ce nesocotesc demnitatea. 
Cei 80 de husari alcătuiesc un regiment 
al armatei imperiale, care, staționat în Polo- 
nia, are misiunea de a asigura ordinea. 
Ecourile evenimentelor revoluționare din 
Ungaria si simpatia pentru lupta contra 
tiraniei fi determină să refuze ordinul de a 
trage în studenții polonezi care organizea- 
ză o manifestaţie. Cind regimentul este 
pedepsit cu mutarea în Cehoslovacia, cei 
80 de bărbați decid să ducă revolta mai 
departe și să se întoarcă în patrie. Drumul 
spre Ungaria este plin de pericole și numai 
dorul de țară її face apti să lupte cu foamea 
chinuitoare, cu istovitoarele distanţe și cu 
ploile reci. Regimentul nesupus reușește 
să ajungă pe pămintul iubit, dar aici este 
primit cu gloanțe de soldații austrieci 
Singeroasa pedepsire a revoltei nu poate 
însă înăbuși sentimentul pe care acești 
militari l-au dobindit în greaua încercare, 
acela al demnităţii. 
Filmul este conceput ca un aspru poem 
dedicat bárbátiei si libertăţii. Operator ca 


Vreau sava vad 


Studiourile DEFA colaborează cu Bie- 
lorus-Film la reconstituirea unui fapt real, 
pe cit de simplu pe atft de interesant: un 
tinăr din armata hitleristă ajuns cu frontul 
aproape de Moscova, dezertează, se ală- 
tură partizanilor, devine erou al URSS, 
dar e prins de Gestapo și executat pentru 
înaltă trădare. Documentul domină fictiu- 
nea, filmul nu face decit să-l urmeze cu 
înțelegere și finețe analitică, redind portre- 
tului dimensiunea sa umană. Un actor in- 
teligent își concepe eroul neconvențional, 
într-un registru mai mult liric decit patetic. 
Ceea ce e o noutate şi pentru gen și pentru 
cele două studiouri. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor din R.D.G. in colabo- 
rare cu studiourile sovietice. Un film de Janos 
Veiczi. Cu: Walter Plathe, Evgheni Sarikov, Gr 
gore Grigoriu, Léon Niemczyk, Svetlana Suhove 
Deiter Mann 


antul amintirilor 


Trei frati rămaşi orfani, pe cind erau mici, 
se pierd unul de altul și cresc în medii 
diferite. La virsta maturității, unul — cîntă- 
ret într-un local, altul student, şi cel de al 
treilea hot într-o bandă «profesionistă», 
toti trei sint stăpiniți de obsesia scenei tra- 
gice la care au asistat în copilărie: asasina- 
rea părinților de niște necunoscuţi. Ei nu 
au alt gind decit să se regăsească si să-și 


ectu de pe în | 
ată cu instalarea la 
ntre | | 


, пало, de cheie, 3 ces 
isons ectul Mori (Glul 
no Gemma, premiul de interpretare - fa 
Karlovy Vary, In 1978) vine — trimis — în 
гес la Palermo, hotărît = stirpească 


_ ре toată — 
E pote лу a. рти auster, o eg giune Ross d 


ся așezări clano. din piatră ty pe piatră, cu 


p imperii se | (—«Parcá aesti va 


E ر‎ » — « Prem wag má 
intii енн pas unea ete vafi 
n ai grea cu c! se p. 

| nuni rer rar acest cu al des cele de Y 
q Bandit L4 brigă n 


EEE im т оаги T rie, a J = 
ойы. 2d m oa i lo, MT. 
eic dicio Ait mprimă | dar mai ‹ = ae pe O аа 
magini un nelinistitor dramatism, ۴ ‹ i "înc d LEE cate 2. neinduplecata 


getii pns culoare sau prin someone: taudin: 
| cad Ker. © specială tensiune. Cazărm а al ordini - stă- D E 
Е ásit | : irdinaie 
ы x à e 4 si 


1 
- 
2 
1 


т rre site de revo au piețele invadate 
| steaguri ale eoe sd par polonezi 
Epost toate însemnele clocotului revolu- - - | 
tionar ce a zguduit Eur: "ы 
| мы pees n la elucidarea fa 
lexibil 


uliano Gemma) 


nevinovat»). In r 


|] conditiei de m 


Omul fara identitate 


Din nou despre război, din nou despre 
Rezistență si oamenii săi, dar, de asta data, 
abordind lucrurile dintr-un unghi marcat 
de umor şi detaşare, fără ca prin aceasta 
să se minimalizeze ceva, în subtext păs- 
trindu-se intacte importanța şi gravitatea 
evenimentelor. Cineastii bulgari optează 
pentru o formulă frecvent Intfinitá In cine- 
matograful contemporan: aceea a omului 
simplu, băiat bun, dar fără convingeri fer- 
me, care devine «erou fără voie». Erou! 
principal — Pantelei — oferă cu candoare 
actele sale unui necunoscut, membru din 
Rezistență, sperind să-l salveze; acesta 
moare și, deodată, Pantelei devine omul 
fără identitate, din punct de vedere oficial.. 
mort, ținta raziilor de verificare. Avataru 
rile sale nu sint lipsite de umor, dar o cate 
gorie specială de umor, pe muchie am spu- 
ne, fiindcă în spatele fiecărei situaţii comice 
se află pericolul pe care, aparent, eroul 
nostru pare să nu-l evalueze exact. Alături 
de el, într-un ritm alert, sintem antrenat: 
in goana continuă In care Pantelei caută 
să ia legătura cu camarazii din Rezistență 


@ O retrospectivă cu adevărat repre- 
zentativa İn vreme ce la Centrul cultura! 
din Marais — Paris, se desfăşura un com 
plex de manifestări expoziționale, artistic: 
si ştiinţifice românești, la Palais Chaillot 
și la sala Beaubourg a Cinematecii pariziene 
era inaugurată, la 25 ianuarie, cea mai im- 
portantă retrospectivă a filmului românesc 
în Franța. Concepută, în chip fericit 
am spune, ca o panoramă a cinematografu- 
lui românesc. ilustrind o largă perioadă de 
timp (1897—1979), manifestarea a progra- 
mat nu mai putin de 33 de filme artistice, 
31 de scurt metraje documentare $ de 
animaţie și 7 filme de televiziune, realizate 
în marea lor majoritate de-a lungul ultime- 
lor trei decenii. Retrospectiva organizată 
de Consiliul Culturii si Educaţiei Socialiste 
şi de Arhiva naţională de filme cu concursul 
Cinematecii franceze, a Centrului cultural 
«Georges Pompidou», a fost inaugurată 
cu Ediţie specială (regia Mircea Daneliuc), 
proiectat, ca de altfel multe din peliculele 
ce au alimentat programul manifestării, cu 
sala plină, în fata reprezentanţilor vieții 
cultural-artistice pariziene, dintre care 
nu au lipsit mari regizori, producători și 
distribuitori de filme, critici și ziariști. Probă 
stau mărturiile cineastilor nostri partici- 
panti la deschiderea retrospectivei: criticul 
de filme Ecaterina Oproiu, redactor sef al 
revistei «Cinema», actrița Leopoldina Bălă- 
nuță, regizorul Andrei Blaier și directorul 
Arhivei nationale de filme, Marin Pirfianu. 
Au mai fost prezentate, între altele, prima 
creaţie românească de lung-metraj, Ráz- 


Războiul 
în tonalitate 
burlescă 


ratind sistematic întilnirile, dar, tot siste- 
matic, izbutind să scape și, fie involuntar, 
fie deliberat, aducind numeroase servicii 
camarazilor pe care-i Intilneste abia in 
final. În rolul principal, Pavel Popandov, 
compune cu inteligență și haz fin un tip 
de Păcală, o siluetă cînd fragilă, cînd co- 
mică. împletind, firesc, umorul cu spaima, 
naivitatea cu tactul, descumpânirea cu în- 
telegerea. 


Marina CONSTANTINESCU 


Producţie a studiourilor bulgare. Regia: Gheor- 
ghi Stoianov. Scenariul Imaginea: Radoslav Sp» 
sov. Muzica: Bojidar Petkov. Cu Pavel Popandor, 
Dobrinka Stankova, Velko Kanev, Nikola Anastasov 
Nikolai Nikolaev 


Compania 7-a 
sub clar de luna 


Obisnuiti cu tratarea temei războiului in 
registru grav, privim cu atenţie specială 
filmele care îndrăznesc s-o abordeze în ce! 
comic. Cu o atenţie exigentă, se zice, tinind 
seama de modelul celebru al acestei ini- 


Excursie ciudată 


Un intelectual de azi, trecut de prima tine- 
rete, realizat mai mult profesional, şi mai 
putin în postură de tată, sot, prieten — 
«evadează» brusc, aparent nemotivat: «To- 
tul e în ordine, și totuși simt nevoia s-o 
iau de la început». Cum? Pornind pe urmele 
si în căutarea propriei tinereti, cu nesăbuita 
dorinţă de vitalizare a prezentului prin rea- 
nimarea trecutului. $i, încă o dată, tinereţea 
se dovedește irecuperabilă. O nostalgică 
tandrete şi accente de umor contempora- 
neizează povestea acestui traseu faustic. 
In final, sialomul printre amintiri, punctat 
cind de meschinării cotidiene, cind de ela- 
nuri sublime, lasă nu attt gustul eșecului, 
cit cel al împăcării cu viata asa cum este 

De remarcat că regizorul nu are ambiția 
să explice totul, nici să pună la punct ade- 


tiative: Charlot, soldat Dezavantajat de 
referirea la Chaplin, filmul francezului Ro- 
bert Lamoureux, Compania a șaptea sub 
clar de lună ar putea dezamăgi pe unii 
spectatori. ContinuInd seria peripetiilor co- 
mice din Unde a dispărut compania a 
saptea, foarte noua peliculă ni-i infátisea- 
ză ре cei trei combatanți lăsați la vatră, dar 
infáptuind ca si în precedentul film, fapte 
de bravură în timpul ocupaţiei fasciste 
Intraţi în Rezistență din Intimplare, prota- 
goniştii, aiuriti dar băftoși, devin eroi fără 
voie. Fascistii apar mai degrabă ridicoli 
деси fiorosi, iar politistii-colaborationisti 
apar pur si simplu niște gogomani. Viziunea 
simplificatoare nu servește însă efectelor 
comice, gagurile rare sint inconsistente. 
Ca fost interpret, actorul dă actorului ce-i 
al actorului, lăsindu-i pe Jean Lefébvre, 
Pierre Mondy şi Henry Guybert să-și dez- 
volte în voie partiturile, în fragmente de 
recital. Cu toate acestea, umorul filmului 
rămîne debil, gindul privitorului se îndreap 
ta nostalgic sore comicii vestiti ai «marelui 
mut». Alexandru DAN 


Productie a studiourilor franceze. Un film de 
Robert Lamoureux. Cu: Jean Lefebvre, Pierre Mor- 
dy, Henri Guybert, Patricia Karim, André Ponsse. 
Gérard Jugnot. 


vărul vieții, ci se «rezumă» discret, la su 
gestia ascunsă în imagini aparent banale 
in detalii aparent nesemnificative — pe 
linia bunei tradiții a cinematografului ceho- 
slovac. 

Eugenia VODĂ 


Productie a studiourilor cehoslovace. Un film 
de J»: Hanibal. Cu: Jiri Vala, Viastimi! Brodsky 
Ша Prachar, Jana Pehrova 


Explozie in Marea Egee 


intr-adevar «am mai văzut»: si catastrofe 
maritime, şi armatori lipsiți de suflet, care 
pun setea de cîştig mai presus de normele 
de pe nave (dar care nu reuşesc să ne tre- 
геазсӣ o totală indignare, fiindcă au si ei 
probleme, bietii!), si un «om sărac» — şi 
cinstit — pus pe făcut dreptate cu orice 


prezențe româneşti peste hotare 


Cea mai mare retrospectivă 
a filmului românesc in Franta 


boiul de independenţă, realizată în 1912 
de regizorul Grigore Brezeanu, vechile noas 
tre filme O noapte furtunoasă (1942 — 
regia Jean Georgescu), Răsună valea 
(1949 — regia Paul Călinescu), precum și 
Valurile Dunării si Pădurea spinzurati- 
lor (Liviu Ciulei) Dacii și Mihai Viteazul 
(Sergiu Nicolaescu), Nunta de piatră (Mir- 
cea Veroiu si Dan Pita), Puterea si Ade- 
vărul (Manole Marcus), ilustrate cu flori 
de cimp (Andrei Blaier), Zidul (Constan- 
tin Vaeni), Cursa (Mircea Daneliuc), Mere 
roșii (Alexandru Tatos), Pintea (Mircea 
Moldovan), larba verde de acasă (Stere 
Gulea), titluri care numai enunțate și dau 
o imagine revelatoare a diversităţii de genuri 
$ stiluri cinematografice, a confruntărilor 
de idei propuse spre dezbatere spectatoru- 
lui. Tot la Palais Chaillot a fost deschisă 
expoziția de afișe, fotografii si programe 
ale filmelor românești. Ampla retrospectivă 
a continuat apoi în oraşele Nisa, Grenoble, 
Nantes și Strassbourg. 


€ Omagiu Unirii Filmul, fie el de ficțiune 
sau documentar, s-a integrat și el armonios 


în programul a nenumărate manifestări 
culturale de peste hotare, venite să mar- 
cheze un eveniment cu profunde rezonanțe 
în istoria țării: aniversarea a 120 de ani de 
la unirea Principatelor Române. Asa se 
face că, la Clubul Naţiunilor din capitala 
braziliană, a fost prezentat lung-metrajul 
Urgia (Iosif Demian si Andrei Blaier), că 
la Palatul Luxembourg din Paris a fost 
oferit în cadrul unei gale documentarul 
Monumente istorice din România, că 
la Helsinki o seară culturală românească 
s-a încheiat cu scurt-metrajul turistic Fru- 
musetile Carpaților, că la ambasada noas- 
tră din Berlin a rulat filmul Vechi capitale 
românești, iar la Biblioteca română din 
Roma, Diplome maramureșene. Întregi 
programe de filme documentare istorice 
si de artă românești au fost urmărite la 
Calcutta (cu prilejul unei manifestări orga- 
nizate sub auspiciile Societății de prietenie 
India-România si a Institutului central 
de cinematografie din Bengalul de Vest), 
la Universitatea autonomă mexicană din 
Queretaro, în orașul Galle din Sri Lanka 
și la Rabat. 


gala filmului indian 


intre două 
mentalitati 


Prilejuită de aniversarea zilei naţionale a 
Republicii India, Gala filmului indian a 
prezentat un lung metraj insolit în peisajul 
cinematografiei cunoscută la noi doar ca 
o mare producătoare de melodrame. Două 
mentalități este un film de dragoste, care 
plasindu-si acțiunea în actualitate vorbește 
elocvent despre modificările condiției fe- 
meii. Protagonista este absolventă de fa- 
cultate si, deși poartă vesmintul traditional, 
are o concepție nouă despre dragoste și 
căsătorie. Cu toate că mentalitatea feudală 
în privința condiţiei femeii stăruie şi în 
zilele noastre, tindra eroină a acestui film 
nu se mai lasă aleasă de un bărbat, ci alege 
ea însăşi între doi pretendenți. 

Atributul «insolit» caracterizează atit dra- 
maturgia cit şi mijloacele de realizare a 
acestei pelicule. Dacă cinematograful in- 
dian ne-a obișnuit cu acumularea de întim- 
plări extraordinare ce marcau întorsăturile 
soartei, filmul regizorului Basu Chatterija 
pune accentul pe detaliul psihologic. Evo- 
lutia sinuoasá a sentimentelor, sováierea 
dinaintea alegerii sint procese de conştiinţă 
pe care realizatorii le ilustrează cu mijloa- 
cele cinematografului modern. Obsesiile 
eroinei din realitate sau prelungite în vis 
sint planuri subiective iscusit sugerate prin 
imagine. Grija pentru detaliul psihologic se 
citeşte și la nivelul interpretării. Firescul 
dialogului ti ajută pe actori să evolueze 
într-un joc interiorizat, ferit de grandiloc- 
venta. 

În efortul permanent al regizorului de a 
descrie ambianța socială de a investi o 
poveste de dragoste aparent banală cu 
semnificaţiile analizei unor mutații pro- 
duse în conștiința femeii indiene, citim sem- 
nele unei evoluții care se cere înscrisă în 
progresul unui popor ce are de luptat cu 
handicapul subdezvoltării. 


Dan DUMA 


pret (inclusiv cu prețul unui ochi tnvinetit 
destul de fotogenic), care devine «om bo- 
gat», dar tot cinstit, și fiice de miliardari, 
rele-rele, dar nu din răutate, ci (ah, femeile!) 
din dragoste refulată pentru cavalerul drep- 
tății care — cinstit-cinstit — are totuși pro- 
bleme de familie. Toate acestea Inecate 
în valurile melancolice ale muzicii grecești. 
Rezultă un film de remarcabilă priză la 
public, un film nu lipsit de unele secvențe 
de un autentic dramatism și chiar de soluţii 
cinematografice (vezi depozitia eroului în 
fata comisiei de anchetă). În rest, acuratețe 
mestesugáreascá — recompensată, de alt- 
fel, cu Premiul pentru calitáti tehnice la 


Cannes. 
Alice GEORGESCU 


Productie a studiourilor din Grecia. Un film 
de Nikos Fascolos. Cu: Nikos Kurkulos, Meri 
Kronopolos, Manos Katrakis, Spiros Kalogheros. 


€ Primele festivaluri ale anului. Cea 
dintii confruntare cinematografică inter- 
națională cu participare românească din 
acest an — al 7-lea Festival al filmului de la 
New Dehi —a antrenat în competiţie, alături 
de pelicule străine sosite din toate colțurile 
lumii, și lung-metrajul Urgia. Festivalul a 


- programat, pe lingă o retrospectivă a cine- 


matografului indian și obișnuita «piață» de 
filme cu finalitate strict comercială, și nume- 
roase proiecții în cadrul secției sale in- 
formative unde România a fost prezentă cu 
Ediţie specială Menţionăm participarea 
la festivalul din India a criticului Adina 
Darian și a directorului Casei de filme Unu, 
lon Bucheru. 

Începutul lui februarie a fost marcat în 
calendarul cinematografic al anului de festi- 
valul international al filmului de la Belgrad. 
Aici ne-am aflat cu Tánase Scatiu (Dan 
Pita) si Septembrie, filme prezentate la 
festival si prin regizorul realizator al celui 
de-al doilea film, Timotei Ursu si operatorul 
Marian Stanciu. 

In ce priveste scurt-metrajul, acesta si-a 
facut prima «ieșire» peste hotare la o mani- 
festare internațională cu rezonanţă oare- 
cum familiar& festivalul de profil de la 
Tampere — Finlanda. Invitatiei consecvente 
a organizatorilor i-am răspuns de astă 
datá cu filmele de animatie Ecce homo si 
Alter ego, precum si cu documentarele 
Avem nevoie de iubire si Salutări din 
Gearmata. 


Coralia POPESCU 


Tehnica face etorturi dis- 
perate, dar spectatorii ac- 
ceptă cu dificultate eman- 
ciparea «sonoră» a copi- 
lului sáu prea-rásfátat — 
filmul. Lupta e in toi. Co- 
respondentul permanent 
al revistei in capitala Frantei transmite: 


пепла 


Vitafonul, marele succes parisian 


«Trebuie să recunosc, că m-am înșelat, 
ca atàti altii, în aprecierea filmului sonor. In 
baza auditiunilor la cari am asistat în diferi- 
tele capitale europeene, părerea mea des- 
pre filmul sonor nu putea fi decât defavo- 
rabilă. Dar acum, după ce am luat parte la 
Paris, la prezentarea filmelor sonore «Vita- 
fon» ale companiei americane «Warner 
Bros», trebuie să mărturisesc greşeala 
mea. Dacă celelalte sisteme lasă încă foarte 
mult de dorit, în schimb «Vitafonul» ne 
oferă cele mai frumoase speranțe pentru 
viitorul filmului sonor. 

Domnului Louis Aubert, fostul președinte 
al Camerei sindicale a Cinematografiei 
Franceze, care s-a reintors de curind din 
tr'un voiaj de studii din America, îi datorăm 
prezentarea la Paris a filmelor sonore «Vita 
ton-Warner Bros»... In cele din urmă se 
{аси întuneric si ni se proectă filmul muzi 
cal Tannháuser, cântat de orchestra filar 
monică din New York... Urmă apoi un film 
cântător: tenorul de la Metropolitan Opera 
din New York, în «Bajazzo». Minunata voce 
a cunoscutului tenor Martinelli a fost re- 
dată cu o limpiditate apropiată de perfec- 
tiune... Al treilea film muzical de scurt- 
metraj а fost o audiție a orchestrei «Gus- 
Arnheim». Dacă închizi ochii, ti se pare cá 
muzica de jazz a filmului, nu este decât 
o placă de gramofon de bună calitate 
Imaginea nu prea este necesară la audiții 
de acest fel; iti obosesti ochii în zadar... In 
cele din urmă, se proectă senzația cea mare 
a filmelor .sonore Vitafon-Warner Bros: 
Jolson, cântărețul de jazz (The jazz 
Singer). Acest film este realizat In mod 
atat de perfect, ca technica, si arta cine- 
grafică, încât chiar ca film mut, va trebui sa 
noteze un record al succesului. lar dacă pe 
lângă aceasta mai adăugăm şi glasul minu- 
nat al lui Jolson, care pare că ascunde 
cascade de lăcrămi si perle în sunetul lui, 
trebuie să felicităm pe Americani si să le 
mulțumim pentru ceea ce au creat... Am 
văzut și am auzit. Acum putem judeca cu 
conștiința curată, fără să fim nevoiți să 
ascultăm de cabale». 

Informatii de pe mapamond pentru 
toare gusturile și pretențiile. Argus ne 
intormează în rubrica 


„са celebrul regizor al Paradei celei 
mari, King Vidor, va inscena un film asu- 
pra bumbacului? Căci este un omagiu pe 
deplin meritat zice Vidor. Oare ar fi existat 
celuloidul din care se fac filmele fără 
bumbac? 

..CÀ în ciuda contingentárii, care sileste 
pe producátorii francezi sá nu intrebuin- 
{ете decât cel mult 25% streini într-un film, 
compatriotul nostru Mihalescu, pe care lam 


Lucra de douázeci si ceva de 
ani în cinematografie, pe- 
trecuse mii de zile si mii de 
nopti In echipele de filmare, 
aláturi de regizori mari si de 
regizori mici, aláturi de actori, 
actrite si figuranti de toate 
virstele, iar, de la o vreme, numele lui figura 
pe generice, e drept, după cuvintul «sfirsit», 
e drept, scris cu litere foarte mici printre 
alte nume scrise cu litere la fel de mici, așa 
că numai el putea să-l citească, mai mult 
să-l ghicească, știind exact locul în care 
se află, un loc atit de după «sfirsit» încît 
nici un spectator, presupunind că s-ar mai 
găsi In sală т acel moment, și nu în stația 
de autobuz sau de tramvai, nu mai stătea 
cu ochii pe ecran ci pe sub bănci, în căuta- 
rea vreunei mănuși pierdute sau a pungii cu 
bomboane învelite în staniol, marca «Le- 
báda». Cu toate astea, nu era un fitecine in 
cinematogratia naţională. Dacă regizorul 
stápInea toată lumea insufletitá ce se vedea 
pe ecran, е! ега stăpinul lumii neInsufletite, 
de la cărţile cam rufoase ale bătrinului 
învăţător ріпа la sticlele de whisky „din 
«saloon», de la florile artificiale pind la 
tablourile imitate după pictori celebri, de 
la merele de ceară, mult mai frumoase decit 
cele reale, pina la... În sfirsit, cam tot ce 
juca în filme fără să scoată o vorbă, excep- 
tind figuratia și caii, cădea în sarcina lui. 
Obiectele peste care guvernau Arhip erau, 
în fond, aproape tot atit de importante ca 
şi oamenii. 
* După douăzeci si ceva de ani de muncă 
cinematografică, recuziterul Arhip hotă- 
rise că are si el dreptul la o noapte neci- 
nematograficá, o noapte In care să bea, să 
mănince, să discute despre metempsihoză 
(după un contact neintrerupt cu obiectele, 
era încredințat că, după moarte, fiecare om 


in' ciuda celor cari 
din invidie, critică 
acest film naţional 


care obține un suc 


ces incă necunoscut 
în istoria filmelor 
românești, 


lancu 


кеа: 
HORIA IGIROSANU 


beor 
Industria de filme 


rulează la cinema .., 


nu l'au programat 


pare ИГ з. 


Cinematograful de altadata. Februarie 1929 


Să rasfoim revista „Cinema“ 
de-acum 50 de ani 


Care sint evenimentele la zi care-l 
abstrag sau — din contra — îl aruncă 
pe spectator «acum», în cea de-a doua 
lună a anului (de-«acum» jumătate de 
veac) în căutarea filmului preferat. Să 
deschidem ziarele și să citim: stabili- 
zarea leului la curs legal, cît de mult au 
crescut rezervele de aur ale Băncii 
Franţei, ciocniri singeroase la Bombay, 
procesul intentat lui Alex. Dobrogeanu 
Gherea pentru subminarea siguranței 
statului, înghețarea lagunelor la Venetia 
Marea Neagră bintuită de furtună, co- 
munistii tulbură o şedinţă a Reichstagu- 
lui, acțiuni pentru ajutorarea muncitori- 
lor fără lucru din portul Brăila, discuțiile 
din Camera Comunelor în legătură cu 
proiectul de construire a unui tunel sub 
Marea Minecii (30 milioane lire sterline!), 
Miss România a plecat cu simplonu! la 


putut admira in Minuit... Place Pigalle si 
în L' Argent a căpătat unul din rolurile 
pou ale noului film francez Fecondite. 
n cursul acestei stagiuni îl vom mai vedea 
pe Mihalescu în filmul Jeanne d' Arc, 
al regizorului danez Karl Dreyer, cu Falco- 
netti în rolul fecioarei din St. Orleans. 
..cà la Hollywood trăiește o figuranta in 
virstá de 77 ani care (...) a jucat intr'unul din 
recentele filme cu Jannings. Marele tra- 
gedian a spus despre dânsa: «Această 


Paris la concursul pentru Miss Europa, 
boala mareșalului Foch... Ştiri, comen- 
tarii, reportaje alternate cu cite o invitaţie 
la un concert al Filarmonicii dirijat de 
George Georgescu (program Ravel, 
Brahms, Bach), sau la o Traviată la 
Operă cu Const. Stroescu «dela Opera 
Comică din Paris» In Alfred, sau un 
Porto Riche la National cu Marioara 
Ventura «societara Comediei Franceze» 
intr-o distribuţie dirijată de Soare 7. 
Soare. La cinema: Pat şi Patachon în 
Pasagerii orbi, Lilian Gish şi Rona 

Colman tn Sora albă, Greta Garbo in 
Sarpele, noul film românesc lancu 
Jianu («cu doine şi cântece haiducesti 
cântate de artistul nostru popular Cioro- 
bea din caval, frunză si Ниегаз»)... 
Vizionare plăcută! a 


femee n'a devenit vedetă, numai fiindcă pe 
vremea ei nu exista încă industrie cinema- 
tograficá». 

Ce se juca pe ecranele Bucurestiului? 
Spicuiri din recomandárile cronicarului 
revistei, P. Constantin, 


«L'am revázut pe Buster Keaton, una din 
cele mai puternice personalitáti ale ecra- 


lumea filmului dintr-un unghi comic 


Între metempsihoza si film 


se transformă în «altceva»: hipopotam, 
vacă, sfeclă, castravete etc.). Era vorba, 
fireşte, de noaptea de Revelion. Așadar, 
renunţă la vechii lui colegi de muncă, la 
cunoscuți și prieteni, își luă nevasta și 
plecă undeva pe munte, la o cabană, unde 
să nu-l găsească nimeni si să petreacă în 
voie, fără să rostească sau să audă vreun 
cuvint despre filme. Totul părea să se desfa- 
şoare perfect: mincarea era bună, băutura 
acceptabilă, compania absolut neutră, deci 
ideală, așa că, în jurul orei unsprezece, 
Arhip abordă cu aplomb problema metem- 
psihozei. Conduse cu atita tact discuţia 
cu privire la transformarea oamenilor în 
știuci sau în mărar, încit în foarte scurt timp 
reuși să-i antreneze în dezbatere pe toti 
muritorii de la masă, fiecare nutrind în 
stráfundul sufletului preocupări metafizice. 

La un moment dat, insă, pătrunse în 
cabană un întirziat, un tip ambiguu, cu 
mustață haiducească, nas asiro-caldeean, 
coafură franciscană si mers marinăresc, 
tipul fiind cunoscut din multe filme prin 
poziția pe care o ocupă de obicei în rindul а! 
treizecisipatrulea din masa figuratiei, fie 
că e vorba de razeși, iobagi, turci, haiduci, 
nemți sau pescari, fie cá e vorba pur si 
simplu de nehotáriti. Cînd îl văzu pe Arhip, 
figurantul de meserie izbucni într-un răcnet 
triumfător și pur, caracteristic post-sincroa- 
nelor de la Buftea: «Trăiască cinematogra- 
fiat» ÎI imbrátisá patetic pe recuziter si se 


asezá nepoftit la masă în fata unui pahar 
plin si a unei felii de salam de Sibiu. «Aha, 
deci sinteti de la cinematografie, descoperi 
cu o intuitie de-a dreptul uluitoare o doam- 
па îmbrăcată de sus pina jos în paiete. De 
ce nu faceţi niște filme la care să plingă 
lumea ca la Vandana?» Arhip, care tocmai 
se pregătea să le explice comesenilor că 
el, după moarte, ar vrea să devină maimuţă, 
fiindcă aşa ar avea șanse de a se transforma 
încă o dată în om, înghiţi o măslină cu tot cu 
simbure. «Aș prefera mai mult — sări de 
la piftia ei altă doamnă (se știe că doamnele 
sint mai înclinate spre arta filmului decit 
domnii) — să faceți un Love story, са să 
avem si noi o poveste adevărată de dragoste 
şi de iubire!» (Exprimarea ușor pleonastică 
trebuie pusă pe seama rislingului de Tirnave 
foarte aromat). Arhip încercă să evite în ulti- 
mul moment dezastrul care se anunța si 
aruncă mai devreme decit era prevăzut 
piesa de rezistență a demonstrației sale 
animiste: «Am citit într-o carte că un indi- 
vid isi amintea cum într-o viață anterioară 
fusese fluture și zbura din...» Un domn cu 
papion portocaliu îl intrerupse rezolut «la 
mai lasă-ne cu fluturii și zarzavaturile dumi- 
tale! Faceţi filme proaste, asta-i! D-aia nici 
nu mă duc la cinema. De doisprezece ani 
n-am mai călcat într-o sală de cinema!» 
Figurantul de profesie se obrăznici: «Atunci 
de unde știți să-s proaste ?» «Știu!» răspun- 
se perfect logic papionul portocaliu. «Nu 


nului american, într'o comedie excelentă 
Sportiv din dragoste, plină de spiritul său 
ales, insufletitá cu o vervă intensă. O rară 
bogăție de efecte in pátaniile popularului 
Malec pe stadionul de atletism care e tot 
deodată şi arena în care se dă lupta sa sen- 
timentală — detalii delicioase și multe 
glume de haz cari trebuesc văzute. 

Alegând pe Jianu ca erou al noului său 
film de încercare, Horia Igirosanu а reținut 
un punct remarcabil de succes pentru 
lancu jianu. Legendele noastre populare, 
povestile de haiducie, adeváruri istorice 
cari trăesc încă prin gura bătrânilor, ne 
revin în această încercare românească la 
care au contribuit multe bunevointi si in- 
tentiuni de a dărui filmului national încă o 
probă a mişcării cinegrafice începute. Suc- 
cesul comercial e remarcabil. 

Sarpele ne-a făcut să vedem în Greta 
Garbo, care interpretează aci rolul principal, 
ceva mai mult decât făptura tulburătoare, 
minunata creatură la concepția căreia părea 
că conlucraseră cele mai iscusite zâne 
estetice. Fred Niblo, realizatorul acestei 
opere de interes intens ne-a arătat-o sub 
aspectul unei mari artiste, infinit de sensi- 
bilă armonie a cărei tonuri în cele mai palide 
nuanţe, știu să se detaseze atât de admira- 
bil. Admiram pe Greta Garbo-fizic; o veli 
aplauda acum pe Greta Garbo-talent dra- 
matic». 

Care erau curiozitátile cinefililor la 
inceput de an nou 1929? lată citeva răs- 
punsuri posibile din tolba unui postas 
care se ascundea sub pseudonimul 
Phyus 


G. Luludis: Foarte posibil ca Menjou sa 
fie filatelist; convingeti-va scriindu-i. Vă va 
răspunde poate. 

N. Dospinescu: Directiunea Şcoalei de 
Mimo-Dramă, a cărei adresă văd că o cu- 
noasteti, vă va putea da aceste informa- 
tiuni mult mai precise decât le-ati avea prin 
mine, care ignorez chiar existenţa ei. 

Mihăilescu. 1) Jackie Coogan e pentru 
iarna aceasta într-un turneu teatral în 
Europa, neavind adresă fixă; încercaţi a va 
adresa la Metro Goldwyn Mayer Pictures 
Culver City (Cal. S.U.A.) de unde poate că 
i se transmite curierul. Micul artist a implinit 
in octombrie anul trecut 14 ani. 

Julio Del Castelnuovo. Da, Anny Ondra 
pare a avea cu Charles Lamac legáturi mai 
strinse decât cele dintre o vedetă si obis- 
nuitul ei director de producție; intimitatile 
stelelor nu ar trebui însă să ne ocupe mai 
mult decât valoarea artistică a unor ase- 
meni colaborări, care e remarcabilă în 
cazul de fata. 

Dacă din cele citeva extrase nu s-a 
putut deduce cu suficientă claritate 
caracterul și opțiunea revistei, să amin- 
tim aici că pe frontispiciul ei pe luna în 
curs apare următorul motto menit să 
spulbere orice îndoială: «Revista Ci- 
nema nu s-a impus nici prin numărul 
paginilor, nici prin technica, nici prin 
bogăția sa literară, ci prin atitudinea sa 
intotdeauna obiectivă, demnă și ho- 
tărâtă». 

Cornel CRISTIAN 


că ar fi proaste — interveni soția papionului 
portocaliu — dar n-au peisaje. Un film fără 
peisaje frumoase este așa, ca o rochie fara 
o bijuterie pe ea...» Arhip aruncă o privire 
ucigátoare figurantului cu mustață haidu- 
ceascá, dar acesta era convins că si рта 
la sosirea sa tot despre filme fusese vorba, 
așa că suportă senin privirea grea a recuzi- 
terului. 

În mod subit, discuția abandonase teri- 
toriul cam arid al metempsihozei, pentru a 
se muta definitiv în acela atit de viu si de 
palpitant al cinematografiei. Dupá ce fie- 
care Isi exprimă preferințele In legătură cu 
filmele, se culeserá informatii pretioase 
despre actori si actrițe, care citi ani are in 
realitate, cine cu cine e căsătorit, cine cu 
cine se va căsători, de ce a divorțat Richard 
Burton, ce a mai pátit Paul Newman, pe 
unde a mai umblat Jane Fonda, apoi se 
discutará chestiuni artistice, tehnice si 
administrative: cam cite cadre ar trebui ва 
aibá un film de lung-metraj, dacá e destul 
de sensibilá pelicula Fuji, unde ar trebui 
mutată Buftea, cine ar trebui să fie distri- 
buit in rolul lui Vasile Lupu, ce ar trebui 
luat de la neorealisti si ce nu, cu cine e 
bine sá facem coproductii si cu cine nu e 
bine, cam cum ar trebui fácute trucajele, 
cum să fie renovată sala cinematografului 
Modern. Arhip încercă să se mute la altă 
masá, dar si acolo se discuta tot despre 
cinematografie. La toate mesele se dis- 
cuta despre cinematografie. Arhip nu mai 
puse nimic în gură pind dimineata. 

La ivirea zorilor, amărit și palid, recuzite- 
rul se gindi că n-armai vrea să se transfor- 
me în maimuţă, din pricina riscului pe care 
l-ar implica o repetare a evoluției speciilor, 
ci ar prefera să devină o lăcustă sau, mai 
curind, o ceapă. 


Dumitru SOLOMON 


Filmul, document 


Lenfilm ' 30 


La 70 de ani, cit a implinit in 1978, 
Alexandr Zarhi, cel al cárui nume 
este imediat legat de cel al lui 
Heifitz, formind una din acele cola- 
borári peste care nici un dicfio- 
nar de artá cinematograficá nu 
poate trece (ei au semnat impreuná 
regia la Cintecul metalului (1928), 
la Vintul in fatá (1930) si la neuita- 
tul Deputat de Baltica (1937) —in 
rolul principal, definitiv consacrat, 
Nikolai Cerkasov),face in amintirile 
sale o observatie pliná de semnifi- 
catie despre anii aceia «cind abia 
implinisem 21 de ani», deci anii 
1929—4930: 

«Prea putini isi dau seama, azi, 
са pe vremea aceea cinema-ul so- 
vietic era in miinile unor oameni 
foarte tineri, ale unor «baieti» entu- 
ziasti. Amintiţi-vă că Eisenstein 
avea 27 de ani cind a făcut Potem- 
kin. Kozintev (autorul, alături de 
Trauberg, al clasicei Tinereti a lui 
Maxim-'1935), dacă avea 16 ani cind 
a pus bazele «Fabricii pentru ac- 
torul excentric» și 19 ani la prima 
sa operă, Aventurile Oktobrinei; 
Kuleşov (celebrul teoretician) era 
decoratorul lui Bauer la 17 ani, 
realizator la 18, ca la 20 de ani să 
organizeze, la Moscova, Labora- 
torul experimental (care avea să 
devină o școală unică în lume 
pentru studiul artei cinematogra- 
fice). La 24 de ani, Vertov experi- 
menta deja teoriile sale asupra 
montajului... Am avut norocul să 
studiez alături de Heifitz, ne-am 
înțeles bine, intilnirea cu el a fost 
decisivă pentru mine... La Lenfilm 
exista o emulatie extraordinară a 
talentelor, Kozintev, Trauberg, Va- 
siliev, toată lumea era plină de idei 
și proiecte. Firește, cea mai mare 
parte a scenariilor se străduiau să 
descopere forța Revoluţiei, conse- 
cintele ei asupra fiecăruia si a 
tuturor. Personal, nu doream să-i 
imit pe Eisenstein și Pudovkin, 
să arăt efectele schimbărilor so- 
ciale asupra maselor. Heifitz și cu 
mine preferam să privim individul 
Acest individ a fost Deputatul de 
Baltica. Fără îndoială cá ат fost 
influențat de cele două mari iz- 
binzi ale anilor '30: Tinereţea lui 
Maxim si Ceapaev, al fraților 
Vasiliev. Deputatul de Baltica, 
mulți nu mai ştiu, a tost unul din 
primele filme sovietice care au ob- 
ținut un mare premiu în Franţa. 
El a fost prezentat la Expoziția 
Internațională. Romain Rolland a 
ieșit entuziasmat de la proiecţie. 
El ne-a trimis o scrisoare în care 
mărturisea că a fost «puternic 
impresionat». «Am văzut — scria el 
— cum înflorește personalitatea 
unui individ purtat de virtejul mase- 
lor». 


M. 


24 
fN 
$ 


hronicul 
virstelor 


Dra m arm 


Un coșmar 
al uzinei de vise 


Uzina de vise hollywoodiană n-a rămas 
străină de un coșmar care zguduie opinia 
publică americană: prostituţia infantilă (vezi 
si Cinema, nr. 5/1978). Abia atinsă in 
Lolita sau Candy, tema a devenit majoră 
în Taxi driver, unde Jodie Foster întru- 
chipa o mică prostituată new-york-eză 
Louis Malle a dus «inspiraţia» mai departe, 
in Pretty Baby, descriind viata într-un 
bordel a unei puștoaice de 13 ani. Chipul 
lui Brooke Shields — 14 ani în mai 1979! —a 
scandalizat Cannes-ul, la granița dintre mor. 
bid si inocentá Afacerile hollywoodiene 
n-au putut ignora o piață «paralelă»,ale cărei 
profituri au dezarmat orice scrupul moral al 
producătorilor: piața filmului pentru pedo- 
fili (pedos — în greacă — copil, philos — 
iubire, pedofilia — relaţiile amoroase între 


descriind, cu mijloace de amator cinefil, 


«Deputatul de Baltica» 
Consacrarea lui Cerkasov, 
a celui ce avea să fie 
Nevsky si Don Quijote 


Brook Shields — 14 ani abia in mai 1979! — lansată 
deja de cîțiva adulți în cursa pornografiei infantile, 
calculată în cifre multe şi rotunde 


adulti si copii...). Un film pentru pedofili, 


relațiile sexuale dintre maturi şi copii, a 
ajuns de 15 ori mai scump decit în 1975. În 
chioșcurile uzinei de vise se găsesc re- 
viste erotico-puerile cu fotografii-porno ale 
unor copii abia iesiti din pruncie! Directorul 
lui «Ciné-revue», J.V. Cottom, care a stu- 
diat fenomenul la faţa locului, scrie că an- 
cheta sa l-a condus la «porțile unui infern». 
Inspectorul Lloyd Martin — dela departa- 
mentul poliţiei din Los Angeles — bărbat 
care se înțelege că a văzut multe la viata lui, 
declară că «ceea ce am văzut în cercetările 
mele pe acest teren ar fi întors stomacul 
celui mai solid șerif din toate Statele Unite!» 
Om călit, inspectorul Martin nu întreține 
iluzii cu privire la virsta inocentei si nici nu 
gindeste în imagini idilice despre copiii 
«născuți buni dar corupți de societate»; 
pentru el. acești adolescenti sint «victime 
si complici» în același timp — în nici un caz 
«mici slinţi pervertit de monstri». Multi 
dintre ei profită de această viaţă uşoară 
care le oferă atit lene cit si mincare. Cei mai 
mulți dintre ei vin la Hollywood cu speranța 
de a se face artiști. Mai ales pustoaicele - 

victime sigure ale industriei porno... Ser- 
gentul Robert Bridges din altă brigată 
anti-porno dezvăluie şi el această realitate 
deloc melodramatică: «Virsta legală pen 

tru a întreține relații sexuale este de 18 ani, 
dar noi găsim tineri care au peste 18 ani și 
declară totuși că au 15 sau 16, pentru a 


Mia Farrow 
(mireasa) 


‚ de etnografie, 
© al lui Altman, 


"um ritual 
“al societăților 
civilizate 


A 


şi Am Stryker 
în Căsătoria — 
un studiu demn 


| privind sarcastic 


Jodie Foster — cea care în Taxi driver a întruchipat 
o prostituată minoră. Cei mai căliți şerifi americani 
recunosc că rămîn ingroziti! 


putea seduce adulții ce-i vor folosi fie «in 
natură», fie in filme sau romane-foto por- 
nografice. Hollywoodul a devenit o «cloa- 
că» (+), dar problema nu e specifică doar 
Californiei — Londra si New-York cunosc 
si ele o recrudescentá formidabilă a porno- 
grafiei infantile. Doar că aici mulți «prunci» 
se adună ca fluturii la o lanternă magică. 
Căderea e cu atit mai rapidă... Flagel cu 
cauze multiple Intr-o societate cu contra- 
dictii extrem de acute, In chiar celula fami- 
lială — In care pina si bunăstarea poate 
produce drame, nevroze si sinucideri! — 
prostituția infantilă e o sursă de profituri 
care se calculează în cifre multe si rotunde. 
Chiar poliția din Los Angeles nu se poate 
pronunța clar dacă afacerile pedofile apar- 
tin mafiei sau unei organizații locale... 
Poate că punem prea multă naivitate in 
judecată, dar ni se pare că aceasta e ultima 
dintre probleme. 


(+) In ancheta sa, J.V. Cottom are grijă să 
precizeze că exploatarea cinematografică a 
pornografiei puerile nu aparține marilor stu- 
diouri, producătorilor prestigioși ci industriei 
subterane («underground»), «care dezvoltă o 
tendință tentaculará in umbra cinema-ului 
veritabil... exploalind reusitele celei de a 
şaptea arte pentru a amăgi mii de tineri, 
complet derutati, cu iluzia succesului»... 


Documentul.sursă a filmului 


cronica 


genurilor 


Filmul 
filmului de amatori 


O foarte interesantă construcţie drama- 
turgică aduce în discuţie filmul regizorului 
maghiar Andras Lanyi (După 10 ani), 
amintind de experienţele din 8,1/2 al lui 
Fellini si Totul de vinzare al lui Wajda, 
dar interferindu-se si cu elemente ale «te- 
leviziunii in teatru» folosite la «Municipal», 
în «interviul» binecunoscut. Aici avem «te- 
leviziunea în film» și «filmul în film», legate 
printr-un subiect caracteristic multor re- 
gizori din Ungaria preocupaţi de sensul 
adolescenței, de raportul artă-timp. Un 
cetățean adresează televiziunii o scrisoare 
prin care atrage atenția asupra interesului 
pe care l-ar putea trezi sofia sa pentru emi- 
siunea foarte gustată de public: «Ce-i în 
mintea voastră?» Emisiune reală care-și 
caută permanent eroii, persoane dornice 
de un interviu interesant pe micul ecran. 
Un regizor (rol jucat de actorul Tamas 


juca un rol 


în viață înseamnă 

a te dezvălui 

tie însuți»... 

(Scenă din filmul 
maghiar După 10 ani, 
al regizorului 

Andras Lanyi) 


„filmul 
și societatea 


Căsătoria 
ca ritual al unei culturi 


Intr-o bună — se pare că într-adevăr 
bună — zi, Robert Altman, cel care încă de 
la M.A.S.H. s-a înscris printre forțele de 
căpetenie ale satirei americane, pentru a 
deveni una din cele mai puternice perso 
nalitati ale regizorilor de film, azi, în lume, 
a găsit cu cale să-i răspundă unei ziariste 
care-l bătea la cap cu veșnica întrebare: 
«Ce proiecte aveţi?» — «Fac un film despre 
o căsătorie». Altman mărturisește că nu 
mergea niciodată la căsătorii. Dar el s-a 
prins în joc și,ceea ce a fost o vorbă arun- 
cată ca să scapi de o cicăleală, a devenit 
un film în toată puterea cuvintului, îndelung 
discutat, unul dintre cele mai importante 
ale lui Altman — Căsătoria. Prin amploarea 
investigației cinematografice, prin desfa- 
surarea de forte artistice, prin semnificaţii 
și puterea de analiză a expresiilor, Altman 
a dat «o operă polifonică» — zice critica — 
în care multitudinea de intrigi si caractere 
se constituie într-un portret social vast, o 
frescă a unei societăți bolnave de luxul, 
ipocriziile, tainele și prejudecățile ei. Sint 
două familii — una bogată, a mirelui, una 
mai plebee, a miresei, dar parvenită la un 
grad care evită suspiciunea unei mezalian- 
te. Bunica băiatului e interpretată de ce- 
lebra Lilian Gish, sefa clanului, care, vitală 
si aprigă, va asigura festivitátii dimensiu- 
nea cea mai funestă: ea va muri tocmai 
atunci şi martorii decesului ei se vor stră- 
dui să tind cit mai în secret nenorocirea. 


Balogh) citește scrisoarea și obține per- 
misiunea să o filmeze pe această Margit 
Marek pentru un subiect al său intituiat 
«Talente ascunse». Regizorul explorează 
trecutul femeii și examinează cu ea filmele 
de amator, în care ea jucase rolul principal 
cu 10 ani în urmă, la sfirsitul anilor '60. 
Noi vedem aceste filme de cine-club; Margit 
(rol jucat de actrița Fruzina Szabo) avea 
într-adevăr talent, inspirație, har. O ascul- 
tăm într-un interviu luat acum, în '78, 
evocindu-si tinerețea, speranțele, iluziile... 
De ce n-a izbindit? Lanyi (regizorul «ade- 
vărat») va duce în scenă şi un specialist 
in estetică a filmului care se va strădui, în 
fata noastră, să înțeleagă si să explice 
această perioadă din viata lui Margit, s-o 
încadreze într-o epocă artistică folosindu-se 
de filmele ei de amator... El va analiza aceste 
filme din urmă cu un deceniu, discernin- 
du-le particularitátile, sensurile obscure 
dar nu pierdute în timp. Filmul stabilește 
astfel trei niveluri de privire: a eroinei, a 
regizorului și a specialistului în estetică. 
Ele converg într-un singur focar, al unei 
idei pe cit de simple pe atit de politice pen- 
tru orice creaţie artistică: există un acord 
intim dar nu ușor de dezlegat intre epoca si 
personalitățile ei; a descoperi această re- 
latie e o muncă a fiecăruia dintre noi; a o 
înțelege înseamnă a te înțelege, a-ţi înțelege 
rolul pe scena cea mare a vieții. lar «a juca 
un rol — susține Lanyi — echivalează cu a 
te descoperi tie însuţi». 


E doar una din liniile intrigii în acest «film- 
ocean» — «moartea care sosește exact 
cînd trebuie ca acei care au ris рта atunci, 
să aibă remușcări». Tatăl e rolul lui Vittorio 
Gassman, cindva emigrant italian, acum 
mare domn care, sătul de viața americană, 
vrea să se întoarcă în patria sa, fie ce-o fi. 
Mama e o snoabă, tirană și drogată. Sora 
bunicii e o stingistă de salon. De partea 
cealaltă — tatăl e un fost camionagiu, bine 
ajuns, om cu bani multi, cu o nevastă bo- 
varică, sedusă de un invitat, pe loc, cu un 
băiat epileptic și o fiică — mireasa (Mia 
Farrow) — care se descoperă, într-o lovi- 
tură de teatru cum nu se poate mai zgu- 
duitoare, că e însărcinată, nu se știe prin 
cine, prin chiar mirele sau printr-un prieten, 
conform chiar ideii lui Altman despre ac- 
tuala cultură medie americană: «Oameni 
foarte bogaţi cu idei foarte simple»... Ar 
trebui spus că regizorul atrage serios aten- 
tia că «oamenii adunaţi aici nu sint carica- 
turi. Ne-am mărginit să observăm aceste 
ființe gituite într-un protocol. Fără să exa- 
gerăm. Ne-am interesat mai mult de nuntă. 
Ne-am documentat asupra diferitelor as- 
pecte ale întilnirii familiilor, ale festivitatii 
la biserică, ale receptiei, ale desfășurării 
felicitărilor»... Opera pare a unui etnograf! 
Altman precizează: «Căsătoria este un 
ritual identic de la o cultură la alta; eu 
n-am încercat să distrug un obicei tipic 
american...» Sint multi critici care nu cred 
în această declaraţie nonsatirică a lui Alt- 
man, pe marginea unui film atit de sar- 
castic. Numai că Altman detestă expli- 
carea filmelor sale — «in minutul care ex- 
plici ce-ai făcut, îți pierzi credibilitatea» 
Dar dintre cele ce i se pot smulge, merită 
de reținut această idee: «Invers decit cri- 
ticii mei, eu cred că filmele mele sint mai 
degrabă optimiste decit pesimiste. Sint de 
un optimism total. Ceea ce văd în oameni — 
stupiditate, sălbăticie, falsuri — nu ţine 
de o fatalitate». 


cronica 
modelor 


Impactul 
impactelor 


Chiar dacă istoricii rock-ului nu le mai 
recunosc vreo putere in 1979 «este 
«super» ce-au făcut la vremea lor, dar 
azi nu mai avem treabă cu ei», zicea de 
curind un asemenea istoric — Beatlesii 
continuă, fie si despărțiți, să exercite o 
fascinatie asupra mulțimilor de «fani», 
puști si pustoaice care, ca să fim drepți, 
nu i-au văzut niciodată... În fiecare an, 
discurile lor, pe 33 sau pe 45, reeditate, 
ajung repede în fruntea hit-urilor. În 
fiecare an se organizează în America 
un congres Beatles al diverselor fan- 
cluburi. Se proiectează filme, se fac 
licitaţii în care obiecte curioase legate 
de epoca beatlesmaniei ating prețuri 
astronomice, se imprimă chipul lor pe 
maiouri, esarfe, caschete, pe masini de 
spălat, de călcat, etc. Fenomenul e, 
totusi, extraordinar: dupá aproape 10 
ani de absentá, grupul celebru are un 
public fixat In jurul virstei de 18 ani, 
aceeaşi virstă asupra căreia își exerci- 
tase influența în culmea gloriei. Fanii de 
azi nu aveau mai mult de 8—9 ani cind 
cei patru au hotărit să se despartă. 
După părerea multor sociologi, feno- 
menul acesta depășește muzica, în- 
scriindu-se printre mișcările în care arta 
extrapolează așa -zisa «dinamică de 
grup». E cert ceea ce susține Jacques 
Valcouve, preşedintele Fan-Clubului 
francez: «Grupurile de azi n-au impactul 
Beatlesilor și niciunul dintre ele nu va 
regăsi acest impact». În acest timp, 
fiecare din cei patru 151 vede mai mult 
sau mai puțin de treabă, cu o singură 
idee clară: să menţină hotărîrea de a nu 
mai cinta si a nu mai apare împreună 
pe scenă. John Lemonn (38 de ani) tace 
de vreo trei ani, refuză orice interviu, 
lăsînd zvonurile să zbirniie în jurul lui, 
ba că înregistrează la New York, ba că 
repetă la Tokyo. Ringo Starr (38 ani) 
imprimă discuri care, după caracteri- 
zarea gurilor rele, sint «mai-proaste- 
decit precedentele, dar mai bune decit 
următoarele»; George Harrison (35 de 
ani) a căzut la idei mistice, a schimbat 
inspirația pe o transă hindusă și bate 
drumurile urmind un guru contestabil, 
zic initiati. Singur Paul Mc Cartney 
(36 ani) mai lucrează cu un grup de mare 
popularitate, Wings, și continuă a face 
minuni cu vocea și talentul lui. Reface- 
rea grupului е în afara discuţiei. Misticii 
pop-ului au superstitiile lor și atrag 
atenția că toate grupurile care au тсег- 
cat «să încălzească supa» odată răcită, 
n-au izbutit, în buna logică a amorurilor 
sfărimate odată pentru totdeauna. Alain 
Dister, o competenţă a rock-ului, auto- 
rul unei cărți despre Beatles afirmă: 
«Din dragoste pentru ei, sper că nu se 
vor mai reuni și nu ne vor mai întuneca 
amintirea». Cu un anume cinism de 
puştan, George Harrisson spulberă 
orice mister în jurul refacerii grupului: 
«Am anunțat cá ne vom reintilni la 
17 septembrie 1986 pentru a bea o ceascá 
de ceai, televiziunea va retransmite eve- 
nimentul și locurile vor costa 100 de 
dolari. Pind la urmă, oamenii vor în- 
telege că va fi spre binele lor ca să ne 
reîntilnim pentru o ceascá de ceai». Si în 
timp ce, «impotriva oricărei așteptări» a 
calculatoarelor si calculatorilor, discul 
lor original se instalează pe primele 
locuri ale hit — paradelor, băieţii — care 
au ajuns, in viziunea tandrilor caricatu- 
rişti, la cheliel — refuză să apară, la 
sfirșitul anului 1978, în celebra emisiune 
a televiziunii franceze: «Dosarele ecra- 
nului». Concluzia emisiunii consacrate 
fenomenului Beatles: «Sex-Pistols n-au 
nimic de-a face cu muzica». Vezi pentru 
Sex-Pistols si fenomenul punk «pro- 
fetia» noastră, intru totul sceptică, din 
Cinema nr. 577. 


Rubrica 

«Filmul, document al epocii — 

Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 

de Radu COSASU 


Adevaratul sfirsit 
al razboiului 


O secvenţă demnă de «Adevăratul sfir- 
șit al războiului» s-a desfășurat în de- 
cembrie 1978, la Viena. Un tip, Friedrich 
Zawrel este arestat si condamnat pentru 
hotie. Dus la expertiza mentală, detinutul 
se găsește față în față cu medicul psihi- 
atru al închisorii. Zawrel se uită atent 
la acest expert, Henrich Gross, și re- 
cunoaște în el pe doctorul care i-a 
obsedat lugubru copilăria. În anii ocupa- 
tiei naziste, între 1940 si 1943, Gross а 
condus secția de psihiatrie a unui orfe- 
linat pentru copiii din Viena. El a aplicat 
aici — conform actului de acuzare dre- 
sat In 1946 — politica hitleristă de eutana- 
sie care consta in eliminarea copiilor 
considerati «fără valoare pe plan psihic 
si fizic». 336 de copii au fost uciși în 
urma injectiilor cu barbiturice. Gross 
este implicat direct în asasinarea a 238. 
La primul proces, «doctorul» a scăpat, 
fiind de negăsit. Citiva ani mai tirziu. el 
a fost condamnat la doi ani închisoare, 
dar nu execută pedeapsa. Zawrel avea 
10 ani pe vremea crimelor lui Gross; 
«zilnic vedeam căruțe cu cadavre de 
copii». El izbuti să fugă din orfelinat, 
ajutat de o infirmieră, după ce îndurase 
tortura unor injecții îngrozitoare. Dar 
«chipul lui Gross n-aș fi putut să-l uit 
vreodată», a declarat actualul condam- 
nat. 


— 


Miracol la Bondino 


Fapte ciudate, foarte ciudate, au avut 
loc la Bondino (Italia) în timpul unui 
meci de fotbal intre două echipe obscu- 
re, dar nu asta contează. Oaspetii ratau 
ocazii peste ocazii, care de care mai 

* incredibile; un jucător al acelorași oas- 
peti marcă un autogol absolut de ne- 
înțeles... Cind unul dintre inaintasi nu 
mai avea decit să împingă mingea în 
plasă, bara transversală а porții se 
rupe singură. Nu trebui mai mult ca 
toată lumea adunată la meci să fie 
convinsă că este pradă unei vrăjitorii 
și să strige ceea ce se obisnuieste în 
asemenea cazuri de magie. Ceva mai 
lucid, districtul regional a angajat un 
detectiv privat pentru a cerceta misterul. 
Dar un detectiv,pentru a studia incredi- 
bilul în fotbal, e magie curată! 


Domnul 


Pentru atentat la viata privată, con- 
stind din publicarea, la 17 ianuarie 1977, 
a unei fotografii care-l arăta pe Jean 
Gabin pe patul de moarte, a 17-a cameră 
corecțională din Paris a condamnat pe 
Daniel Filipacchi, directorul revistei «Pa- 
ris Match», la 6 000 franci amendă si pe 
Philippe Savignot, care a făcut poza, la 
2 000 de franci. Partea civilă — fiul și 
văduva artistului — a obținut 1 franc 
daune și interese. Jean Perico, branca- 
dier, și el urmărit în justiție, a fost achitat. 
Tribunalul a constatat că el a incercat 
să se opună fotografului si a avertizat 
apoi familia. 


еч 


РА "ү, А ۴ ` 
“ «Scaunele»... 


Distinctie 
internationala 
la Montreal 


pentru 
Ludmila Gurcenko 
cu un film- 


“Trebuie să treci cu 


Filme „таг!“ 


şi filme „тїсї“ 


Aș vrea, cu privirea înain- 
te, spre ce ne va oferi 
teatrul și mai ales filmul 
TV în lunile următoare, 
să-mi întorc o clipă gin- 
dul spre citeva specta- 
cole — unele, poate, chiar 
mai vechi, dar cu rezonanțe durabile — 
care n-au incáput, asa cum se cuvenea, 
în această rubrică oricum prea mică 
pentru munca de zi cu zi, de noapte cu 
noapte, de ceas cu ceas, pe care o des- 
fásoará creatorii micului ecran. Ar fi 
multe de spus despre «filmele mici» ale 
televiziunii (mici doar ca durată, nu o 
dată durata lor spirituală fiind mai lungă 
decit a unor «filme mari»), fie ele dru- 
muri europene sau reportaje de scriitor, 
dar voi lăsa pentru altădată această 
incursiune; în luna cea mai mică a anu- 
lui m-aş opri la filmele mari. 

Da, lung-metrajul românesc de tele- 
viziune... Să scoatem, deocamdată, din 
discuţie filmele-serial (este mai slabă 
«mișcarea» la acest capitol în momen- 
tul de față, după ce televiziunea a făcut, 
însă, niște dovezi de posibilitate). Cu 
ce răminem, după ce facem această 
operație de triere? Răminem cu ceva, 
și acest lucru se cuvine, în primul rind, 
a fi remarcat. În ultimele citeva luni am 
văzut trei filme TV de lung-metraj. E 
mult, e putin? Cred că este de apreciat 
efortul «secției film» de la televiziune 
de a ritmiciza producţia originală. Mun- 
tele alb, Dincolo de orizont, Pe firul 
apei, scenarii de Liviu Timbus, Drago- 
mir Horomnea si — respectiv — Platon 
Pardău, transpuse pe (micul) ecran de 
regizorii Dan Necșulea, Ştefan Traian 
Roman si — respectiv — Letitia Popa, 
înseamnă tot atitea tentative de a «prin- 
de» pe ecran crimpeie de actualitate, 
preocupări de actualitate, fapte și gin- 
duri contemporane. Acest lucru este 
de bun augur pentru filmele TV. Desi- 
gur, reusitele artistice au fost variabile, 
nici inspiraţia autorilor, nici exigenta 
producătorilor nu a fost fără cusur. 
Dar «s-a mișcat ceva»: filmul de tele- 
viziune a pătruns în zona actualitátii, si 
nu oricum, ci Incercind să meargă «pe 
firul» unei problematici sociale Intr-ade- 
văr de actualitate. Repet rezultatele sint 
mai bune sau mai puţin bune. Dar un 
film ca Pe tirul apei (despre celelalte 
două am mai avut prilejul să vorbesc), 
intră, cred, în competiție cu lung-me- 
traje de actualitate ale ecranelor mari 
— ecrane mari, ecrane mici... — ceea ce, 
s-o recunoaştem, este o performanţă. 
~ Poate cá mai putin implicat în proble- 
matica prezentuiui — aici, da, ar trebui 
să ne oprim o clipă, dar... hai să mergem 
mai departe — este, cu lăudabile excep- 
tii, teatrul TV. (De ce vorbim de «tea- 
tru TV» la capitolul «filmelor mari si 
filmelor mici»? Simplu: pentru că tea- 
trul TV are, prin forța lucrurilor, o ape- 
tentá cinematografică specială, datorită 
căreia granițele dintre conventionalis- 
mele scenei si sentimentul «clipelor de 
viață» se estompează, uneori, pina la 
dispariție, cu folos — zic — pentru am- 
bele arte). Au fost cam puține piese de 
viaţă contemporană поі pe micile ecrane 
ale ultimelor luni. S-au încercat nişte 
adaptări de piese cunoscute (am în 
vedere varianta Simplelor coincidente 
de Paul Everac), au fost lansate, totuși, 
nişte texte noi (chiar în această lună: 
Vin clienții de Teodor Mazilu), dar 
oricum am discuta problema, rezulta- 
tele rămin sub așteptările firești. Dar 
micul ecran, la acest capitol al teatru- 
lui TV, a avut în ultima vreme niște 
spectacole remarcabile, niște «filme 
mari» ele s-au produs pe teritoriul de 
inspirație istorică, și — date fiind impor- 
tantele insemne educativ-patriotice ale 
acestui gen de spectacol — reuşitele 
respective ne îndreptățesc să apreciem 
si activitatea sectorului de «teatru TV» 
pentru eforturile de a oferi publicului 
spectacole noi si de calitate. O realizare 
cu totul și cu totul meritorie a fost, de 
pildă, File din Cronica Unirii, piesa 
lui Mircea Ştefănescu, adaptată pentru 
televiziune si regizată de Eugen Todo- 
ran. Ca toate scrierile lui Mircea Stefa- 
nescu, și aceasta este susținută de un 
plăcut sentimentalism, de tonuri evo- 
catoare calde, acaparante. «Suflet» a 
avut, parcă, si spectacolul, care — isto- 
risind, frumoasă, povestea Unirii — a 
evocat totodată convingător principa- 
lele personaje de epocă. 


20 


Gindindu-ne, așadar, la ceea ce ne va 
oferi filmul şi teatrul TV în lunile urmă- 
toare, să avem în vedere şi ce-a fost bun 
din ce-a fost Şi ce n-a prea fost.. 


Călin CĂLIMAN 


Agenda culturală 


Nu trece neobservată, si nici nu poate 
trece, în contextul programului, «Agen- 
da culturală» de simbătă, realizată cu 
profesionalism de Julieta Țintea. Atita 
timp cind micul ecran nu are, se pare, 
spațiu in a cuprinde, mai pe larg si a 
dezbate aspecte din viata culturală, fi- 
reste că Agenda devine singurul îndru- 
mátor si mijloc de informare, care oferă 
aspecte la zi din activitatea culturală. 
Aflăm aici un sumar bogat de fapte 
culturale. Ce premieră ne recomandă 
micul ecran? Urmăriţi «Agenda»! Nici 
o emisiune culturală nu mai acordă 
spațiu unui eveniment teatral. E foarte 
bine că ne cintá Janina Matei şi ne dis- 
trăm urmărindu-i evoluţiile de spaniolă 
focoasá, dar tot atit de bine ar fi si dacă, 
folosind imagini concludente, cineva 
ne-ar atrage atenţia că la teatru se joacă 
o piesă nouă în care este vorba de... 
joacă cutare... etc. Urmărim cu pasiune 
declarațiile unui plastician hotártt să 
realizeze o frescă si ne amintim de 
Michelangelo, dacă avem fantezie sau 
am vizionat Agonie si, extaz. Dar am 
vrea sa mai stim si ce expoziţie s-a des- 
chis la «Simeza» sau într-o galerie din 
lași. Atunci urmărim «Agenda» care 
oferă, cit poate, în spațiul ei, si informații 
plastice. Aparițiile editoriale le citim in 
presă. «Agenda» aduce însă în imagine 
o personalitate cu autoritate în dome- 
niu, care ni le prezintă, ni le caracteri- 
zează stimullndu-se interesul pentru 
cărțile respective. 

Aceasta-i forța micului ecran, care si 
în domeniul cultural ar trebui cit de cit 
stimulată. «Agenda» isi îndeplinește cu 
deosebită conștiinciozitate menirea si 
realizează performanţe demne de stima 
telespectatorilor. informează, emite pă- 
reri critice si toate acestea la zi și com- 
petent, datorită acelui harnic ziarist care 
este Julieta Țintea. Atragem atenţia asu- 
pra acestei emisiuni de importanţă pen- 
tru îndrumarea noastră culturală, emi- 
siune bine primită de public de-a lungul 
anilor şi care îşi păstrează și azi pros- 
petimea si mai ales profilul. 

Неапа LUCACIU 


In căutarea 
unui adevăr 


Patru oameni stau cuminţi, aşezaţi la 
masa de lucru a unui cabinet. Un al 
cincilea personaj, reporterul de tele- 
viziune — cum se dovedește ulterior — 
se găsește și dinsul cuminte la aceeași 
masă care nu este a tăcerii ci a dezba- 
terilor operative, aflăm mai tirziu. «l-am 
surprins — zice reporterul — pe tova- 
rasii...» are mai putină importanţă acum 
cine erau tovarășii surprinși — dinsul, 
reporterul, ne interesează, cel care a 
pregătit filmarea cu două săptămini 
înainte, stabilind ora exactă а întilnirii, 
cine va participa la această токе, 
punctele principale ale conversatiel; re- 
porterul, cel care după ce a plasat în 
încăpere două sau trei cuarturi — adică 
mici reflectoare — mici, mici dar orbi- 
toare, pleoapele se închid pe jumătate — 
după ce a plasat aparatul de filmare — 
al șaselea personaj din întîlnire — în cel 
mai cuprinzător colț, adică de acolo 
unde se vede fiecare tovarăș, cu hirtiile, 
cu stiloul său, se văd si ferestrele — 
parcă erau și niște ghivece cu flori sau 
iederă neagátátoare (specie domestică 
de interior); dinsul, reporterul, după ce 
a primit O. K-ul sunetistului — alte pre- 
tentii justificate — după ce s-au comis 
ultimele retușuri ale nodului de cravată, 
după ce s-au dres glasurile, după ce s-a 
dat «bip»-ul semnalul de sincron, după 
ce aparatul de filmat a început să toarcă, 
reporterul zice: «l-am surprins pe»... 

Convenţia reporterului de televiziune 
— chiar condiţia sa — este într-adevăr 
surpriza. El este personajul mai mult 
sau mai putin dorit care pătrunde prin 
surprindere cu un microfon și o lumină. 
Un reporter scormoneste cuvintele în 
căutarea adevărului. Găsim de multe 
ori ceea ce căutăm, așa e, iar un repor- 
ter are dreptul că ştie ce va găsi, dar noi, 
telespectatorii, nu trebuie să aflăm decit 
în ultima clipă. Dacă omul cu microfonul 
ratează convenția surprizei, dacă schim- 
bă adevărul găsit la față locului într-un 
adevăr pregătit și previzibil, atunci își 
schimbă calitatea. Mai exact, și-o pierde. 

Rindurile de față au plecat de la o 
emisiune economică, informativă, dar 
implicind si dezbaterea, o emisiune 
care se dorea o tribună a democrației 
noastre economice. Oameni ai muncii 
ieșind din mină, din «șut», negri de fu- 
mul adincurilor, oameni care participă 


direct cu mintea și trupul lor la trans- 
formări, oameni care le produc. Oa- 
menii aceștia au o părere, gindesc ceva 
de-adevăratelea despre ceea ce fac, 
si ar mai trebui facut, nu pot consimti 
la o convenție falsă Oamenii aceștia 
i-au răspuns doar din amabilitate re- 
porterului: «a, ne-ati surprins în timp 
ce...» 

Si dezbaterea si adevărul de care 


ie? 
avem nevoie? рац SILVESTRU 


Filme pe micul ecran 


] ili (Andrei Mihal- 
kov-Koncealovshi, 1974). Exceptionalá 
ecranizare după Turgheniev. Există fil- 
me despre care cuvintele nu pot spune 
mare lucru, iar Un cuib de nobili este 
unul dintre acestea El nu se fereste 
de a povesti, nu îi e teamă de epic, de 
«a fost odată», de ora cinci la care, 
cum se stie, obișnuiesc să iasă conte- 
sele — numai că, dincolo de această 
convenție (admirabil susținută si ea), se 
află o mare capacitate de sugestie, o 
expresivitate cinematografică ieșită din 
comun. Film de atmosferă și de subtile 
intuitii psihologice, film «de suflet» — 
cum se spune — pentru multi amici 
de-ai mei si pentru mine, si nimic nu mi 
se pare mai reconfortant decit faptul са, 
în ciuda unor păreri altfel diferite, in- 
deobște, într-ale filmului, o operă de 
inteligența si — în definitiv — puritatea 
intelectuală a acestui Un cuib de nobili 
ne apropie pină la consens. Prezentarea 
peliculei a constituit, fără îndoială, eve- 
nimentul ultimelor săptămini de filme 
pe micul ecran. 

e intoarcere in timp (Tay Garnett, 
1949). «Un yankeu la curtea regelui 
Arthur» de Mark Twain, devenit film. 
Savuroasa poveste, într-o versiune mo- 
destă — dar,una peste alta — agreabilă. 
Bizar (sau mi s-a părut mie?) Bing 
Crosby nu cinta nimic... 

ө Necunoscutul din noapte (Odys- 


seos Kosteletos, 1976). Producţie ones- 
tă, încercări timide şi vag meritorii de 
sondaj psihologic. 

€ Neinduplecatii (Paul Newman, 
1975). Regizorul insusi si Henry Fonda 
intr-o peliculá atrágátoare, dar a cárei 
copie, se pare, se afla Intr-o stare pre- 
cará, unele portiuni lipsind (filmul era 
rupt, probabil), ceea ce incetosa sensu- 
rile reale... 

LÀ Autogratul (Fletcher Markle, 1952). 


Un Joseph Cotten excelent, o Leslie 
Caron dezamăgitoare şi o Barbara Stan- 
wyck cu utilă (si, în anume fel, incitanta) 
prezență — iată tripleta unei istorii 
bizare, obsedată de a convinge privito- 
rul că, între altele, Edgar Allan Poe 
a avut si talent dedectivistic. Posibil, 
dar pe mine unul mă lasă rece. 

e Тат neprimitor (Howard Hawks, 
1936). Film fara strălucire al regizorului, 
inregistrabii mai mult prin prezenţa lui 
Edward G. Robinson. «Omul nostru» 
era acolo. N-ar strica să-l vedem și 
într-una din creaţiile sale memorabile. 


е Адопіе si extaz (Carol Reed, 1965) 
Viaţa romantata a lui Michelangelo (sau, 
mă rog, momente din viata sa). Reţetă 
veche (nu fără anume priză la public, 
e drept). Să mergem totuși înapoi la 
adevărurile consemnate istoric și la 
operele originale ale titanului (fie și sub 
formă de reproduceri)... 

€ Tara îndepărtată (Anthony Mann, 
1955). Un western intre altele. Plácut 
la vedere si cu James Stewart. 

€ Lunga vară fierbinte (Martin Ritt, 
1958) Încă o ecranizare după Faulkner 
(si ce ecranizare: cu Paul Newman, 
Orson Welles, Joanne Woodward). Ca 
de obicei, însă, puțină legătură de sub- 
stanță cu proza inspiratoare. Altfel 
film bun, abil tensionat, excelent inter- 
pretat. 

€ Zbor nereușit (Leonard J. Horn, 


1964). Pelicula «de acţiune», de suspens, 
construită după toate canoanele unui 
gen «de consum», cu schematismele 
(ca să nu spun copilăriile) de rigoare. 
Mesajul însă este generos. 

@Will Shakespeare (serial englez). 
Din cite ştiu, părerile asupra sa au fost 
împărţite. Mie mi s-a părut o admirabilă 
creație a genului. Episoade din viata 
dramaturgului și persoane cu care intră 
în relație sint imaginate їп maniera 
scenelor si personajelor din chiar pie- 
sele sale, ceea ce produce un excelent 
efect de — să-i zicem — ambiguitate. 
lar dincolo de acest «truc» (nu lipsit de 
anume subtilitate), descoperim la nivelul 
întregului serial (6 episoade) o deosebită 
expresivitate, o foarte interesantă «mis- 
care a ideilor» (vezi, mai ales, al cincilea 
episod), o interpretare de ținută (dacă 
mă pot exprima în termeni comuni), un 
refuz al romantárii ieftine si aiuritoare. 
Îmi pare rău că trecerea acestui serial 
prin viața mea a fost atit de scurtă. 


Aurel BĂDESCU 


întîlnire ct 


Un liric cu vocatia 


Deschizători de drumuri s-au 
numit mai toți acei harnici 
regizori si operatori care în 
condițiile precare cunoscute, 
dinaintea Eliberării, s-au în- 
cápátinat să «facă film», pre- 
gătind apariţia filmelor ro- 
mánesti. Alături de Jean Georgescu, Paul 
Călinescu — oaspetele Cinematecii în luna 
februarie — inaugurează arta cinemato- 
grafică națională prin opere care rămin nu 
numai mărturii ale hărniciei si entuzias- 
mului, ci si ale talentului, culturii cinemato- 
grafice, ale profesiei asimilate activ, capa- 
bilă să determine direcţii noi, nu doar să 
fie determinată de influenţe, împrejurări, 
ocazii. Chiar dacă nu multe, opțiunile celor 
doi regizori au fost ferme. «Noaptea furtu- 
noasă» a fost visul cel mai drag al maestru- 
lui comediei românești. Tara Moților, do- 
cumentarul lui Paul Călinescu (primul film 
românesc distins cu un mare premiu inter- 


revedeti capodopera:,, 


Despre tăcerea lui Andrei 
Rubliov timpul va umple pro- 
babil la fel de multe tomuri 
cîte s-au scris despre mono- 
logul lui Hamlet. Un labirint 
de sensuri înconjoară mai 
intotdeauna faptele artistice 
de o excepție, o încrengătură subtilă de 
posibile drumuri, de magice sugestii și 
adumbrite taine. Vremea noastră, violentă 
și tranșantă, a ales ca semnificaţie a acestei 
tăceri, Revolta. Andrei Rubliov e mut, pen- 
tru că nu poate să accepte absurdul celor 


un ciclu no 


Variatiuni p 


«Remake» este un termen 
cinematografic american, in- 
trat In circulația inter- 
națională, care înseamnă 
chiar în sens etimologic re- 
fa-cere, re-fabricare. În mod 
obisnuit, їп viata noastra cea 
de toate zilele, refacerea unui lucru intervine 
mai ales atunci cînd facerea lui a dat greş, 
este nesatisfăcătoare. În film, în viata de 
celuloid, situația se prezintă exact pe dos: 
Remake-ul apare atunci cînd prima versiune 
а fost un mare Succes. S-ar zice deci cá 
mobilul acestei ré-faceri este pur comercial, 
că atit producătorul, cit și regizorul vor să 
meargă la sigur. 

Practica a dovedit însă că, de multe ori, 
acest termen de comparaţie anterior poate 
fi fatal și că remake-urile sînt inferioare, 
noul realizator neavînd suficient suflu pen- 
tru a-l concura pe cel care-i servește de 
model. Așa se face că ultima Răscruce de 
vinturi, în regia lui Robert Fuest, rámine o 
palidă amintire a capodoperei lui William 
Wyler din 1939, după cum ultimul Somn de 
veci, realizat de Michael Winner, cu Robert 
Mitchum în rolul detectivului Marlowe, nu 
este decit un film plicticos, încticit si fără 
suspens In comparație cu cel făcut de 
Howard Hawks și interpetat de Humphrey 
Bogart. Alteori, însă, cînd valoarea versiuni- 
lor este relativ egală, deprecierea remake-u- 
lui se datorează în mare parte memoriei 
noastre afective, tendinței de a idealiza 
trecutul și incapacității de a reevalua mental 
cu gustul şi sensibilitatea noastră de azi 
ceea ce ieri ne-a apărut frumos. Astfel ne 


Versiug@a-princeps a 


arcu de*yjnturi $8 тэу. 

Cir Merle Oberoi 5 

și Laurence Olivier e» ' 
Жм Е 4 


t> 4 
7 + Y 


zx FO 


ul Calinescu 


ealismului psihologic 


national — la Venetia), era o declarație 
de dragoste pentru peisajul ţării, pusă in 
cadru cu o sensibilitate și o vocație cinema- 
tograficá (în sensul armonizării plasticii cu 
muzica și cuvintul lămuritor) — impresio- 
nante. Răsună valea n-a însemnat pur şi 
simplu o comandă a Comitetului pentru 
cinematografie onorată de un regizor sala- 
riat, ci o fereastră deschisă spre realitățile 
construcției, cu o credință si o emoție a 
descoperirii şantierelor ce nu puteau să nu 
transpară, electrizant, în sală. Intriga — 
convențională — era doar pretextul; ca 
într-un reportaj, Răsună valea trăia prin 
ambianța insufletitá de elanul colectiv — 
chiar inocent exprimat dar nepostsincroni- 
zat ca pe platou, elanul marşurilor Agnitei- 
Botorca rimind cu starea de spirit pe care 
© cunosteam și o recunosteam si ca a 
noastră, nu doar «a lor», a realizatorilor cu 
contract sau fără. «Lecţia» Destășurării 
era mai complexă. Ea stabilea mai întii 


Rubliov“ 


din jur, suferința și chinul unei umanitati 
pradă intunecimilor și fanatismului, cruzi- 
mii și singurătăţii. De la masacrul din bise- 
пса. Rubliov va tácea pina în clipa în care 
suferința altui om, altui artist-frate, fi va 
smulge acele cuvinte de mingliere care par 
să fie simbolul curajului redobindit de a 
infrunta viata: «Vom rămine impreună, eu 
voi picta biserici, tu vei construi clopote». 
E un fel de a-ți asuma destinul, si poate 
tocmai această simplitate a gestului as- 
cunde un patetism deosebit, o emotio- 
nantă reîntoarcere în care artistul îşi repune 


Tăcerea celui care întreabă 


make-ul 


seeasi temă 


pomenim spunind cu un oftat: «O fi el 
Richard Chamberlain, un Monte Cristo 
frumos, dar nu e ca Jean Marais!», sau de- 
clarind ritos: «Amuzant Prima pagină al 
lui Billy Wilder, dar nu se compară cu cel al 
lui Hawks». 

Interesant este, însă, cînd forțele sint 
egale, cînd autorii nu se conduc după prin- 
cipiul minimei rezistențe, ci după cel al 
competiției creatoare, succesul originalu- 
lui nemaifiind o ascundere în adăpost, ci o 
ieşire la turnir. Exemplele sint numărate: 
Macbeth (Orson Welles-1948, Akira Kuro- 
sawa — 1957, Roman Polanski — 1971), 
Hamlet (Laurence Olivier — 1948, Grigori 
Kozintev —1964) Don Quijotte (G.W. Pabst 
— 1933; Grigori Kozintev — 1957), Jurnalul 
unei cameriste (Jean Renoir — 1946, 
Luis Buñuel — 1964), Adio, arme (Frank 
Borzage — 1933, Charles Vidor — 1957) etc. 
După cum se vede, este vorba de ecranizări 
(Shakespeare, Cervantes, Mirbeau, Heming- 
way). Ajungem astfel la una dintre caracte- 
risticile remake-urilor care sint în marea 
lor majoritate adaptări ale unor opere lite- 
rare. Şi atunci ne putem pune pe drept 
cuvint întrebarea: cu cine își încearcă reali- 
zatorul puterile, cu predecesorul său într- 
ale regiei sau cu prozatorul sau dramaturgul 
original? 

Dacă asa stau lucrurile cu ecranizările 
made si remade de citeva ori, cu totul 
altfel se prezintă situația putinelor scenarii 
originale.. După peste 40 de ani subiectul 
primului film expresionist Cabinetul doc- 
torului Caligari, scris de Сап Mayer si 
regizat de Robert Wiene, devine în mina 
unui obscur regizor american, Roger Kay, 
un thriller destul de anost. O soartă mai 
fericită au avut-o remake-urile care au 
preluat trama, dar au schimbat prin forța 
împrejurărilor sau din dorința de a aduce 
ceva nou, deci au modificat fie ambianța, 
fie genul. Astfel un excelent film de atmo- 
sferă niponă — Cei șapte samurai de 
Akira Kurasowa — devine un nu mai putin 
excelent western — Cei șapte magnitici 
de John Sturges, iar drama fellinianá a 
prostituatei Cabiria se transforma in 
musical antrenant regizat de coregraful 
Bob Fosse (Sweet Charity). 

Mai slabe, egale sau superioare predece- 
soarelor lor, remake-urile au citeva virtuti 
incontestabile. Una dintre ele este forta 
de atracție pe care o exercită asupra 
publicului prin recitirea aceleeași povesti 
in straiele unei noi ediţii cinematografice. 
O alta este stimularea discuţiilor stirnite 
printre cinefili de compararea versiunilor, 
discuții absolut necesare metabolismului 


Itural. 
RM Cristina CORCIOVESCU 


echilibrul creator Intre literaturá si cinema, 
preluind din nuvela lui Preda portretul 
dinamic al lui Піе Barbu si concentrind 
actiunea satului numai їп functie de ecouri- 
le ei In viata acestui táran din Udupu, in 
functie de aceastá constiintá activá, in 
desfásurare. De aceea nimic retoric, decla- 
rativ, la acest «erou al zilei», pentru cá il 
simteai cum trăiește «ziua cea mare» si 
nu in fraze literare, ci In detalii strict cinema- 
tografice: ochii lui Colea Răutu căutind naiv 
în jur aprobarea satului pentru bucuria 
momentului solemn în care semnează tre- 
murat, stingaci, cererea de intrare în co- 
lectivă: calul pe care îl mingiie cu tristețe 
dar și cu înțelegere: «Te dau? Trebuie să 
te dau... Dar or să aibă grijă de tine?» Ine- 
galat în cinematograful românesc, portretul 
unui om ce se decide să-și schimbe soarta, 
al unui erou cu motivații crescute parcă 
dinlăuntrul lui, si nu dirijate de scenarist 
Şi în comedie Paul Călinescu e un liric ce 
nu-și desminte vocaţia realismului psiho- 
logic. Pe răspunderea mea aduce un 
firesc al comportamentului tinerilor în am- 
biantele lor naturale de muncă sau de pe 
stradă, о dezinvoltură a peripetiei comice 
și o eleganță satirică, exemplare pentru 
multe comedii contemporane 


Alice MĂNOIU 


sensibilitatea față în față cu existența con 
torsionată a lumii. Tăcerea artistului este în 
această interpretare o treaptă, o expresie 
necesară prin care pictorul 1$! judecă nu 
numai semenii dar și propria menire. 

Să încercăm să privim însă pentru o 
clipă această tăcere din alt unghi, mai exact 
dintr-un punct de vedere interior operei, ca 
fapt a cărui semnificație trebuie să se afle 
cu necesitate legată de altele asemeni, 
cuprinse în film, în alte locuri și sub alte 
forme. Vom observa astfel tendința per- 
manentă a lui Tarkovski de а transgresa 


în obiectiv: A 


Bijutier de semiperle 


După atitea mii de pagini di- 
tirambice cite se vor fi scris 
despre Alfred Hitchcock, pli- 
ne de binemeritate și bine 
justificate elogii, după ati- 
tea cuvinte frumoase cite s-au 
rostit la adresa «geniului» 
cinematografic al aceluia care își cunoaște, 
poate ca nimeni altul, spectatorii — elogii și 
aplauze cărora ne-am alăturat nu o dată 
cu deplină sinceritate — de ce să nu privim 
filmele lui Hitchcock cu un ochi mai sever, 
mai lucid și mai «exigent» pentru a observa, 
cu oarecare mirare, că acest inegalabil 
maestru al suspensului este, cel mai ade- 
sea, asemeni unui mare bijutier de pietre 
semiprețioase. Că admirabila, inconfun- 
dabila și inimitabila sa «tehnică» a con- 
structiei narative rămine, de multe, prea 
multe ori, exact ceea ce este: un excep- 
tional profesionalism, o foarte personală 
«montură» sau «punere în pagină» care 
acoperă un conținut, un fond de idei nu 
întotdeauna de calitate superioară. Este 
vorba — fapt deja remarcat de critică — de 
o anumită inapetentá a lui Hitchcock pen- 
tru ceea ce s-ar putea numi, cu expresia 
demonetizata, nu din vina ei, «stera marilor 


Multi ani vedeta feminină 
«numărul unu» a filmului po- 
lonez, Beata Tyszkiewicz a 
avut de înfruntat, de-a lun- 
gul unei cariere începute tim- 
puriu, la 18 ani, un obstacol 
paradoxal: propria-i frumu- 
sete strălucitoare, capabilă să devină obse- 
sie pentru alţii, precum în filmul ei, realizat 
cu André Delvaux în Belgia, Omul cu 
craniul ras; acea frumuseţe care, trăită ca 
miză fundamentală, se transtormă într-un 
risc dramatic, cunoscut, la vremea lor, de 
Marilyn Monroe ori Brigitte Bardot. La 
virsta la care aceasta din urmă spunea adio 
cinematografului, Beata Tyszkiewicz este o 
actriță în plină putere creatoare, jucind cu 
aceeași dăruire un rol principal sau unul 
episodic, precum în recentul film «retro» 
al lui Jan Rybkowski, Granița. instinctul, 
inteligența au Indemnat-o să nu accepte 
nici condiţia de creaţie a unui Pygmalion de 
geniu pe nume Wajda, în ciuda colaborării 
lor. De aceea filmele ei nu se impart în 
«inainte» și «după Wajda», portretul auten- 


Invitatul Cinematecii din luna februarie: regizorul Paul Călinescu. Publicul 
a avut prilejul să se întilnească în seara de 19.П.а.с. cu realizatorul comediei 
de succes, Pe răspunderea mea. În imagine, Iurie Darie si Ileana Iordache 


violența si cruzimea cu o stare ori un gest 
de puritate. Secventele dure, pline de mis- 
care halucinantá a oamenilor care se sfir- 
tecá fizic ori moral sint intotdeauna insotite, 
dacă nu precedate ori incheiate de treceri 
ori simboluri ale curáteniei, un fel de stare 
diafaná a lumii si elementelor ce o cuprind. 
Zidurile albe ale castelului care preced 
orbirea mesterilor, ninsoarea albá si lumina 
care însoțesc intrarea calului de după 
masacrul din biserică, hainele ucenicului 
în clipa în care cade străpuns de o săgeată, 
laptele ce curge în loc de singe. Tăcerea 
si ralentiul care însoțesc imaginea jefuirii 
cupolei de către tătari, ba chiar si zăpada 
din scena fundamentală a crucificării. Lu- 
mina, tăcerea, albul sint pentru regizor 


Ifred Hitchcoch 


T Dincolo 
ж de frumusefe, 
demnitatea 
actorului: 


semne ale acestui pandant al purității cu 
care tine să însoțească negura faptelor 
descrise brut și fără menajamente. Tăcerea 
eroului poate fi de aceea înțeleasă ca o 
incununare a întregii categorii de simboluri 
într-o profundă și poetică metaforă. Rubliov 
își asumă tăcerea ca un fel de asceză in- 
terioará, de retragere în desert, dar si 
dintr-o omenească încercare de a-și în- 
frina răscolirile sufletului în favoarea unei 
indiferente саге să-l ducă într-o sfintă, 
inutilă mortificare. Vorbele adresate ado- 
lescentului “sînt infringerea acestei tăceri, 
о victorie a umanității interioare față cu 
fanatismul și mărginirile epocii. 


Dan STOICA 


idei». In lunga şi strălucitoarea sa filmo- 
grafie, «perlele» sint puţine si ele se nu- 
mesc: Fascinatie, Notorius, Vertigo, Psy- 
cho, Păsările. Aici Hitchcock tsi depá- 
seste, daca vreti, propriile limite ideologice 
și pe cele ale genului pe care îl practică, 
intrind într-o lume a adevărurilor funda- 
mentale despre «condiția umană». Aici 
analiza psihologică nu se rezumă — pre- 
cum їп mai toate celelalte filme ale sale — 
numai la descifrarea mecanismelor care 
compun «suspensul», aici e vorba despre 
iubire si teroare, despre subconștient si 
dedublare, aici personajele capătă un statut 
existențial complex, nemaifiind construite, 
ca de obicei, unidimensional si — prin 
aceasta — schematic. Aici Hitchcock nu 
mai pare victima propriului lui talent de 
cineast, ginditorul fiind superior profesio- 
nistului. Lucrul însă se întimplă destul de 
rar. Asemeni personajelor sale, Hitchcock 
devine victima — voluntară poate — a 
propriei inteligente, mintea, excesiv sofisti- 
cata, luind-o mereu înaintea sentimentului. 
Povestitorul de excepție îl sabotează pe 
ginditor, regizorul «diabolic» își tese intri- 
gele-i fabuloase, uitind, sau refuzind pur 
şi simplu ca cinematograful, pe care pare 
să-l cunoască în meșteșug, precum puțini 
alții, este, totuși,o Artă. Motiv pentru care 
ezit intotdeauna, desi îl iubesc, să îl asez 
pe Alfred Hitchcock in cinemateca mea 
imaginară, alături de Bergman sau Tar- 
kovski, de Fellini ori Welles, de Eisenstein 
sau Chaplin, de Cluhrai sau Antonioni. 
Petre RADO 


tic al actriţei regăsindu-se peste tot, în 
filmele realizate sub conducerea unor re- 
gizori extrem de diferiți, de la Ford (Prima 
zi de libertate) la Jan Batory (Vizita pre- 
sedintelui), de la W. Hass (Manuscrisul 
găsit la Laregassa) și Mihalkov-Koncea- 
lovski (Un cuib de nobili), la Ewa si Czes- 
law Petelski (Aripi negre). O feminitate 
fragilă, vulnerabilă în aparenţă, tenace în 
esenţă, în stare să respingă orice atentat la 
demnitate, marchează personajele Beatei 
Tyszkiewicz, din jocul contrariilor tisnind 
adeseori un dramatism ce este al vieții în- 
săşi. Solară și misterioasă în acel tulbură- 
tor Omul cu craniul ras, cinică si trufasá 
în Cenușa, împăcată cu ea Insási In Totul 
de vinzare (ultimele două realizate de 
Wajda), amuzindu-se cu graţie și obedienta 
în Marysia și Napoleon, Beata lasă astăzi 
în urmă, la hotarul celor 40 de ani pe care 
i-a împlinit nu demult, o suită de personaje 
ce legitimează o carieră ambițioasă fără a fi 
declarată ca atare.. 


Magda MIHĂILESCU 


(Urmare din pag. 24) 


ce dramaturgic, de data asta, nu e neapărat 
un defect, Ba dimpotriva. Cind regizorul 
ştie ce vrea, cu cit sint mai numeroase 
aceste teme incidentale, cu cit pretind alte 
«cazuri» ivite din senin a fi mai acute, cu 
atit au ele şanse mai mari să apară deri- 
zorii sau să devină pe neașteptate functio- 
nale, reliefind, prin contrast, tema reală a 
filmului. 

Regizorul izbutește această performanță 
în pasajele în care mobilează pauzele din- 
tre vorbe și din spatele lor, chiar într-o 
ședință, dacă ea e mai restrinsă, în consiliu 
şi nu ia proporții de miting, ca în final. 
El ştie să marcheze momentul prelungit 
cind nimeni nu a spart încă gheața, stie să 


insinueze aparatul lui Vivi Vasile Drăgan 
iar operatorul îl secun- 


printre vorbitori, 
deazá cu brio şi portretele sale «de ședință» 
par filmate prin surprindere, cu o tensiune 
conținută, pentru că decupajul însuşi punc- 
tează abil cite o replică mai reliefată, ca 
aceea a instructorului de partid — Gheorghe 
Dinică: «Eu nu socotesc asta o ceartă! 
Poate е, cum se spune la gazetă, o confrun- 
tare de idei...» Autorul mai ştie să distribuie 
In rolurile secundare sau episodice actori 
pe care-i face să nu se repete, deși pe unii 
i-am mai їлп în emploi-uri similare: 
Vasile Niţulescu în rolul unui cioban, Colea 
Răutu — preşedinte de CAP, Silviu Stăncu- 
lescu — un cioplitor în lemn, Stela Popescu 
— o mulgătoare, Ernest Maftei — el însuși. 
Dar poate măsura acestei plieri a regizoru- 
lui pe subiectul său o dă cel mai bine func- 
tionalitatea spaţiului în care el filmează, 
capacitatea de a descoperi ambiante de o 
expresivitate inedită. Asa sînt zidurile încă 
neincheiate ale unei construcții rurale, cu 
golurile mari ale viitoarelor uşi și ferestre 
— pereţi Intortocheati si reci printre care 
descoperim şi redescoperim, în mişcare, 
pe instructorul Onișor — Gheorghe Dinică, 
vorbind de unul singur după ședință și apoi 
pe Octavian Borcea, surprinzindu-l: «La 
necaz, mai vorbește omul și singur...» 
Apoi ambiantele urbane prin care Borcea 
colindă cáutindu-si fiii, orchestrate cu mă- 
sură — uneori neutre, trecindu-se rapid pes- 
te ornamentatiile stradale sau printre blocu- 
rile cu adrese complicate, citeodată fulge- 
rind sugestia instráinárii, cum e suita de 
cadre din preajma stadionului pustiu sau 
cartierul văzut din spate, cu fluturarea 
rufelor puse la uscat, alteori coplesindu-ne 
lapidar cu măreția noilor construcţii in- 
dustriale, în spatele cărora e un alt fiu al lui 
Borcea, despre care tatăl venit cu desagii 
în spinare află, la poartă, a fi însuși directo- 
rul. 

Virgil Calotescu probează în aceste sec- 
vente simţul exact а! unghiulatiei si mișcării, 
al timpului necesar pentru ca sensul cadre- 
lor să capete plenitudine, a învăţat să guste 
cadrele lungi, reliefate în perspective fără 


ostentatie, farmecul unei așteptări mute si 


prelungite, pind cînd personajul ajunge din 
fundal în prim-plan, ca să-i citim privirea 


instrument din oţel 
serveşte la netezitul 
"problemelor" 


PIRANDELO, Luigi. 
doi din cei şase, 
în căutarea 

unui autor, 


| ar fi trebuit s-o simțim 


sau tristețea unei plecări, ca în memorabila 
indepărtare a ultimului fiu cu care Borcea 
se Intilnise (George Mihăiţă), lásindu-l si el 
fara un cuvint, doar cu o grimasá stráiná si 
luind-o înainte, de unul singur, pe puntea 
care se leagănă indolentă deasupra pră- 
pastiei. 

Există în aceste cadre (încă o dată în- 
scriem numele tinărului si talentatului ope- 
rator Vivi Vasile Drăgan) un rezumat mai 
sensibil al implicatiilor revoluţiei în cugetul 
individului, decit în multe tirade pe care 
le vom fi auzit, uitindu-le, în alte producții. 
Există apoi încărcătura de umanitate a 
unora dintre scenele de familie, ritualul 
gesturilor tandre, attt de rar surprins în 
filmele noastre si atit de prețios în scriitura 
unui film (cum ştiu Mircea Albulescu sau 
Colea Răutu să se întoarcă acasă, oprin- 
du-se în prag, să încerce un nod la cravată 
în fata oglinzii sau un gind transparent, 
înainte de a sorbi din pahar!). Există táie- 
turile de montaj precise ale Eugeniei Naghi, 
ritmul elegant al succedării secventelor, 
un suflu secret pe care,iată, vechiul docu- 
mentarist Virgil Calotescu şi-l regăsește 
episodic, facind In asa fel (nu e chiar secret, 
căci iată unghiul de filmare, iată respirația 
spațiului, iată calitatea rostirii lui Costel 
Constantin), în asa fel incit ne emotioneaza 
cumva pina și o exclamatie ca aceasta: 
«Păi, dacă tot ai venit în Dobrogea, n-ar fi 
păcat să nu vezi de unde începe țara asta?!» 

Există însă, în alte cadre sau secvențe, și 
destul balast, rezultind dintr-o deplasare 
de accente, prelungită din prima secvenţă. 
cu dublu efect negativ: o anume tinere la 
distanță sau pierdere din vedere a eroului 
fixat într-o detaşare taciturnă, o seninătate 
fără semnificații, iar pe de altă parte — o 
insistență de compromisă tradiție asupra 

momentelor «tehnico- -organizatorice». Cind 
regizorul n-a reusit sá le treacá prin filtrul 
sáu, scenele respective capătă consistență 
de corp străin și rup vraja care se țese în 
jurul personajului principal. Toată disputa 
în jurul presedentiei ceapeului, «cazul» 
inginerului detaşat din Dobrogea, fiu al lui 
Borcea şi el, dar de care se ocupă mai 
mult primul secretar judeţean în persoană, 
fără a-l mai pune la socoteală pe instruc 
torul Onisor, tovarása Saveta de la primărie, 
cu problema feministă, cu problema celor 
care fac naveta CAP—Ferma de stat si 
alte asemenea înalte speculații, isi aveau 
poate locul în acest film, însă numai ca 
partitură de contrapunct sau mult compri 
mate cu simțul umorului, oricum sub re- 
zerva unei severe surdine si a unei decise 
deplasări în planul doi. 

Se impunea în partitura scenaristic-regi- 
zorală o soluție consecventă, în genul 
acelui moment în care Borcea e la uzină, 
asteptindu-si unul dintre fii, care întirzie, 
și e martorul — mai mult prin ecou —al unei 
drame de dincolo de pereții încăperii. «In- 
căperea» trebuia însă rezervată de fiecare 
dată acestui personaj, căruia Mircea Albu- 
lescu îi conferă sau li restituie o consistentă 
monumentalitate reflexivá, a cărui prezentă 

şi-n lipsă şi de care 
n-am vrea să ne despartim cu acest film 
Dacă singurătatea enunțată în titlul pri- 


| mei colaborari a lui Virgil Calotescu cu 


lon si Alexandru Brad a devenit tema con- 


fire cornoase de 
origine epidermick 


cludentă a filmului al doilea, avem șanse ca 
drumurile în cumpănă promise în titlul 
filmului de față să ne captiveze într-o a 
treia producție. O așteptăm. 


Val. S. 


(Urmare din pag. 24) 


adus băileșteanul, în premieră mondială 
pe litoral. Realismul interpretării asigură 
personajului un farmec și o logică de com- 
portament cu totul inedite în contextul co- 
mediei autohtone (și nu numai) — comedie 
care practică de obicei absurdul, dar pe cel 
involuntar nu ca ambiţie estetică. Uneori 
«mirările» lui Nea Mărin au un aer vetust în 


| comparaţie си ce sint si știu astăzi oamenii | 
satului modernizat. Elemente de recuzită | 


comică de care se abuzează, ca prazul și 
papornita, dar mai ales o anume concepție 
vulgar-caricaturală asupra miniei consoar- 
tei Veta, rătăcită în Sodoma si Gomora 
à , afundă comedia într-un moment 
cu. un umor gros si păgubitor. În 
nsambiu însă, bătaia cu frişcă е rezolvată 
cu haz de cátre un Nea Márin plin de calm 
in atmosfera de delirum tremens colectiv 
La reusita ei participá din plin si filmarea 


posibilitáti posibile 


Inginerul 
„Eu răspund“ 


Avea si nume frumos — Dan Căpri- 
oară — dar și o poreclă splendidă dată 
de tovarășii săi de muncă (făcută publică 
de un sprintar ziarist craiovean): «Eu- 
răspund». Am vrut să-l cunosc, încer- 
cind să realizez un documentar despre 
răspundere. Era firesc să-l întreb de cea 
fost poreclit așa cum a fost şi să nu evit 
a-l întreba ce este, la urma urmei, 
răspunderea. Cu vocea lui firavă, ce 
avea însă o putere venită din interior, 
omul a răspuns foarte calm: 

— Răspunderea este mama riscului 
conştient. Adică mata crezi că pot să 
existe oameni cu munci de răspundere 
şi alții fără? 

Cred că în imaginea momentului, 
esentialul era privirea lui Dan Căprioară 
Nimic altceva n-ar fi putut înlocui privi- 
rea omenească inteligentă pe care eu 
o consider drept una din cele mai mari 
descoperiri pe care a dat-o lumii apara- 
tul de filmat. 


Alexandru STARK 


legendă a vechilor 


greci. 


(din PONT) 


nervoasă a lui Nicolae Girardi — încercat 
cu succes In toate genurile — din unghiuri 
ce scot în evidenţă zăpăceala generală dar 
şi detaliul sugestiv (travesti-urile lui Jean 
Constantin si ale boys-ilor din bandă, 
prazul folosit de Gil Dobrică in chip de 
microfon, valiza cu milionul sustrasă dis- 
cret de sub torta apetisantă de către uitucul 
Columbo care a scăpat din vedere să se 
prezinte. Secvența e susținută si de monta- 
jul Gabrielei Nasta — montaj realizat cu 
un remarcabil simţ al dinamicei comediei 
(vezi urmăririle cu motocicletele, unde îşi 
dau din plin concursul și cascadorii — 
celebrii cascadori ai lui Sergiu Nicolaescu, 
si figuratia aleasă pe sprinceană în funcţie 
de o tipologie activă, expresiv-comică). O 
notă aparte pentru concepția sonoră a fil- 
mului ce include un agreabil aranjament 
muzical, semnat de Illeana Popovici si o 
coloană de sunete (inginer Anusavan Sa- 
lamanian și inginer Andrei Papp) atent pre- 
lucrate în vederea gagului comic, a efectului 
sonor aproape ignorat în filmele noastre 
(cu rare excepții, printre care Gopo care 
colaborează din plin cu inventivul Dan 
Ionescu). Costumele Doinei. Levinta au 
extravaganta cerută de comicul burlesc, 
dar păstrează (pină și în travesti-uri de obi- 
cei grotesti in alte pelicule) o notă de bun 
gust, de rafinament, rara avis în prestarea 
locală a genului. Mi-a plăcut mai ales ținuta 
de cow-boy stilat a lui Mister Juvete, ca și 
salvarii străvezii, numai buni pentru «răpi- 
rea din serai» a fetei miliardarului. 


Pe fază comică, mai tot timpul, actorii de 
prim-plan dar si cei de fundal. Alături de 
Amza Pellea, cu inepuizabila sa vervă pe 
post de Nea Mărin și cu impecabila sa mor- 
gă în varianta miliardarului, se remarcă 
creația realizată de Sebastian Papaiani 
numai din citeva replici si situaţii hazlii. 
inventivitate, eleganţă comică (iată dar că 
există si asa ceva chiar si în perimetrul 
burlescului bástinas) asigură talentatul in- 
terpret lui Gogu al său, proaspăt citadinizat 
dar cu sufletul rămas acasă, în Băilești. 


Cind rostește е! în falset patetic «L-au 
furat pe neica!» şi-şi mobilizează întru sal- 
varea lui toată colonia de olteni din Babel- 
Palace, Papaiani stirnește aplauze la scenă 
deschisă. Ca si Stela Popescu cu replica ei 
insinuantă «brută mică» spusă la modul 
cel mai provocator cu putință. Spirituală, 
Vasilica Tastaman, sprintará soptistá în 
cáutare de italieni, cu ultimul tip de «ma- 
china»; Jean Constantin — sef de bandá, 
rivalul lui Miháilescu-Bráila la servieta- 
diplomat a miliardarului; Stefan Bănică si 
compania savurind pasnic niste pistoale 
de socolatá in asteptarea mareului caft din 
scena finală; Adina Popescu — o ingenuá 
cameristá ce face cu ochiul dintr-un tic 
nervos, Colea Ráutu maitre d'hotel scor- 
fos cu personalui si jovial cu străinii, si 
incá multi ce asigurá vioiciune si culoare 
(uneori prea multá culoare, dar Zz moho- 
reala generală a comediei românești, să 
te mai plingi de culoare ar fi un rásfát) 
acestui Nea Mărin simpatic si popular. 


PIERSIC, Florin, 
actor, june-prím. 


şi lighianul 
în care-şi 


spăla 
păcatele . 


gi secretelor 
din BUFTEA. 


PITIA. 
preoteasă 
a oracolului 


din DELFI, | DOMNISOARELE DIN 
AVIGNON. (fragment) 
fără şanse în cinematografie. 


prevedea 
viitorul... 


toate legile 
gravitatii 

ar trebui să.. 
totuşi, 

nu cade. 


clubul criticii 


. Animatia ' 78: 
ipoteze pentru o 
discutie 


Unul sau uo: vorbitori la recenta 
Intrunire a Clubului criticii, dedicatà 
animatiei romanesti din 1978, s-au so- 
cotit în măsură să indice ad-hoc «fil- 
mele cele mai bune» — formulă repe- 
de preluată și transformată de o vor- 
bitoare în superlativul absolut «filme 
foarte bune». 

Reluind cele spuse la club, credem 
că acest sector al cinematografie 
noastre, rareori luat in consideratie 
de critică, se ignoră el însuși, prin 
absența oricărui demers sistematic al 
studioului pentru informarea presei 
şi inițierea unui dialog cu critica. După 
о primă atenţionare colectivă asupra 
genului, sub forma unei vizionări or- 
ganizate din inițiativa Biroului Sec- 
tiei de critică ACIN si a Clubului cri- 
ticii (amfitrion al lunii, В.Т. Ripeanu), 
contribuţia criticii ar fi normal să se 
consume deocamdată mai puţin în 
stabiliri de ierarhii, dedicindu-se în 
schimb mai atent punerii în lumină a 
problematicii critice pe care o inspiră 
producțiile în cauză. 

E momentul cind ar trebui «să ne 
punem probleme», nu să acordăm 
titulaturi, nu să pronunfám verdicte 
definitive. Să propunem atenției ipo- 
teze critice mai cuprinzătoare, fie și 
sub formă dilematică, cercetind ce 
anume impiedică filmele noastre, în 
cel mai bun caz medii, să devină de 
excepție si competitive. Asa ar fi, 
de pildă, ca ipoteză a discutiei, te- 
zismul publicistic mai mult sau mai 
putin linear al celor mai тийе dintre 
filmele vizionate, tezism finalizat de 
fiecare dată într-o apoteoză strict afir- 
mativă, fără trimiteri polemice reale. 
Sigur, intervin si nuanțe, de la un 
autor la altul: un tezism mai aplicat, 
cu о graţie distinctă si un plus de in- 
ventivitate nu numai plastică, prin de- 
sen, dar și prin tehnica gag-ului de 
anvergură ideatică, în filmul lui Gopo, 
Ecce Homo — un nou episod din 
aventura spațială a Omuletului, pus 
să aibă remușcări pentru războaiele 
și atrocitățile de pe Terra; un tezism 
mai sumar, bătind mai apăsat locurile 
comune, prin evocarea globală a isto- 
riei umanității exploatate și elogiul 
abstract al muncii libere, printr-un 
desen academico-declamatoriu, în fil- 
mul Principiul lanului de Adrian 
Petringenaru; un tezism mai viu deco- 
rat, cu poantele verbale ale unui co- 
mentariu spiritual, semnat de Nina 
Cassian, despre condiția femeii, între 
cratiţă și arte, dar cu un suport sce- 
naristic și plastic mai fragil, în Pe- 
nelopa și cele nouă muze de Lu- 
minita Cazacu. 

Referindu-ne aici doar la producțiile 
pentru adulți, singurul film care nu se 
înscrie in această direcție minimalistă 
este Remember de lon Truicá, inspi- 
rat de poezia lui Nichita Stánescu. 
Ceea ce nu inseamná neapárat cá 
lucrarea aceasta e mai aproape de ni- 
velul competitivitátii cu scolile de ani- 
matie moderne, care sint preocupate 
de polemica filozoficá, excelind prin 
incisivitatea observatiei morale si nou- 
tatea expresiei. «Problema» de discu- 
tat in filmul lui lon Truicá ar fi legiti- 
mitatea translatiei de la metafora lite- 
rará la sugestia graficá si mai ales 
forma filmului — даса nu ermeticá, 
In orice caz cu cheie literará, E de 
discutat dacá, evadind din perimetrul 
ilustrativismului epic — subtil decan- 
tat de autor in Hidalgo, Marea 
zidire sau Furtuna — lon Truicá nu 
rámine totuşi în aceeași sferă: dacă 
nu ilustrează teze sau naratiuni epice, 
ilustrează metafore — metaforele al- 
tora. 

Repetăm, incheind: sint ipoteze pen- 
tru o discuție care de-abia ar putea 


începe. VAL. S 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


Sonorul, tovarăși, sonorul! 


«Nu scriu aceste rînduri cu dorința ca ele să fie publicate în revista «Cinema». 
Vă rog însă să faceți tot posibilul (n.r.: iată, // facem...) ca ele să ajungă acolo unde 
trebuie, pentru ca situația de care vă vorbesc, să fie, pe cit posibil, remediată. 

Vorbim despre filmul românesc, despre regie, actori, problemele scenariului, 
etc., etc., dar noi, spectatorii, ne lovim mereu de problema spinoasă a receptării 
defectuoase a replicilor din filmul românesc. Tovarási ingineri de sunet, vă rog să 
mă iertati, poate cá nu sinteti dvs. de vină, poate că aparatura noastră din provincie 
nu este adecvată, dar vă rog să ne credeţi că sint filme românești la care aproape 
jumătate din replici nu se înțeleg din cauza sonorului. Am fost recent martoră la 
următorul dialog: «— Te duci la toate filmele polițiste străine, de ce nu te-ai dus să 
vezi si Cianura și... picătura de ploaie?» — Nu merg, că nu înțeleg ce se vor- 


bestel» 


E păcat că filme românești bune își pierd din valoare datorită unor defecte teh- 
nice, care, cred eu, pot și trebuie să fie remediate. Cu deosebită stimă», prof. Dom- 
nita ANESCU sir. Alba lulia 13 — Bistriţa. 


Filmul românesc 


@ «Un film care m-a emoționat, chiar 
iacă nu m-a ridicat pe treptele cele mai 
nalte. Este conceput ca un «love-story» 
de război. Mă asteptam la un film dur, doar 
Ecaterina Teodoroiu a fost un erou. Mă 
aşteptam la lupte grele, dar regizorii nostri 
se tem să trateze războiul ca atare. Oare 
de ce? Scene care m-au emoționat: 1) 
derea manifestelor; 2) scena cu fetița 
care vinde ziare... Şi iarăși «boala» filmu- 
lui nostru: uniformele acelea noi, noute! 
Oare chiar așa luptau ai noștri, în haine 
noi, noute? N-as crede. Actorii Stela Fur- 
covici, lon Caramitru și lon Lupu au fost 
la înălțime, ca să nu mai zic de Мегеща». 
(Colea Kureliuc, Loc. Mariteia Mică — 
Jud. Suceava) 

© «De о rară frumuseţe și plină de tn- 
telepciune sint zicalele oltenești, bine alese 
si pe măsură redate. Ambianta scenografică 
e meticulos creată: străzile vremii, firmele 
vremii, etc. O problemă deosebită pare 
pregătirea interpretei pentru rolul titular 
Regret mult că în complexul «domnisoara 
sublocotenent», la o cotă apreciabilă de 
reușită In redarea unei adolescente cu un 
caracter care îmbină fericit fermitatea si 
gingásia, este realizată mai ales latura de 
«domnişoară», partea de «sublocotenent» 
fiind mai putin împlinită. (G. Brucmaier, 
calea Unirii nr. 27—31 — Suceava) 

€ «Dacă pentru Dinu Cocea, care a 
regizat si Parașutiștii, acest ultim film 
reprezintă o creaţie de virf, pentru cinema- 
tografia noastră la nivelul pe care-l dorim 
pentru 1979, el nu ne aduce decit bucuria 
descoperirii unui nou talent, cel al tinerei 
ictrife Stela Furcovici. De cite ori aparatul 
o pierde din vedere, imaginea devine săracă 
si palidă, obosind repede. Din ce în ce mai 
reușite aparițiile în film ale actorului de 
teatru lon Caramitru, în rolul celui care 
Irebuie să ridice cota artistică a filmului. In- 
că o dată mulțumim inestimabililor noștri 
actori pentru aportul lor la viața de zi cu zi 
a personajului din filmul românesc.» (Flo- 
rin Octavian Molnar, str. Baba Novac 3 — 
București). 

© «Filmul rămîne o lecție de istorie pen- 
tru elevi, o lecție cuminte, adesea emotio- 
nantă, fără a ajunge la calificative care im- 
pun o creaţie cinematografică în rindul 
valorilor autentice» (prof. Alexandru Jur- 
can, com Ciucea — Jud. Cluj) 

© ideea de ansamblu: un film de valoare 
medie, după un scenariu prea putin docu- 
mentat, nici pe departe cel mai bun film 
al lui Dinu Cocea, cum ar putea afirma unii, 
dar cu meritul де а o fi lansat pe Stela Furco- 
vici a cărei prezență pe ecrane, sperăm că 
nu se va încheia aici». (Nicolae Giorgi, 
str. Mogoseni 254, Lelesti — Jud. Gorj) 

@ «Un film de mare suflet, un debut cine- 
matografic de mare sensibilitate: Stela 


Anul XVII (194) 
Bucuresti 
februarie 

1979 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


Furcovici. Dar să nu гаттет la «steaua 
care a răsărit» (filmul nostru are un întreg 
firmament de astfel de «stele»...) si să ne 
yindim la un film după nuvela «Duios 
Anastasia trecea» de D.R. Popescu, cu 
Stela Furcovici.» (Georgeta Gruia str. Dez- 
robirii, bloc G-4 — Craiova) 


Dialog între cititori 


Critica criticii la «Revansa» si 
«Septembrie» 


«Citind la rubrica noastră din ultimul 
număr pe anul 1978 observaţiile cititorilor 
la cele două filme ale anului, Septembrie 
și Revanșa, am remarcat următoarele: 
Maria Ana Constantinescu vrea să ne con- 
vingă că a văzut Revanșa și, sub aspect 
critic, negăsind nimic negativ. De cite ori 
ati vizionat filmul? Dacă numai o singură 
dată, atunci nu ati putut să-l vizionati si ca 
spectatoare și ca critic. lar dacă nu ati 
găsit nimic de reproșat, înseamnă că filmul 
este o capodoperă. Ce facem atunci cu 
Intoleranta? Mai multă modestie! Florica 
Hotu desemnează Revansa drept се! mai 
bun film polițist al nostru. Eu cred că, în 
primul rind, Revanșa nu este un film poli- 
tist ci mai degrabă istoric, Doina Bărbulescu 
este si ea un pic exaltată atunci cind se 
adresează numai cu superlative la adresa 
filmului. Dacă pentru Revansa nu aveti 
calificative, atunci pentru Pădurea spin- 
zuratilor ce facem? Dan Merea consideră 
că Septembrie a fost primul film «mai 
realist» pe care-l vede la noi. Ati văzut 
Puterea și Adevărul sau Cursa? Sep- 
tembrie nu este primul film «mai realist». 
Aurel Cazacu si Alexandrina Chițu nu 
înțeleg exact rolul introspectiilor în film. 
Procedeul se numește «flash-back» si este 
foarte folositor. Manole Constantin o com- 
pătimește pe Anda Onesa. Nu este nevoie. 
Fără 1.А.Т.С. la bază, jocul ei este cit se 
poate de natural. Ruxanda Gheorghe nu 
a înțeles nimic din film. Corespondentul 
nu poate crede în fantezia unei fete. Si de 
ce пи?» (Filip Ralu, Bd. N. Titulescu, Bloc B 
sc. |. ар. 10 — Bucuresti). 

Tot in legătură cu o opinie despre Septem- 
brie, primim: 

@ «Dacă Nicolae Giorgi nu este de acord 
cu deznodămintul filmului, asta n-o putea 
face decit din două motive: nu-i plac filmele 
care «se termină rău», ceea ce denotă că 
se duce degeaba la un film! Nu cunoaște 
problemele sociale ale zilei de azi. Majori- 
tatea tinerilor muncesc cinstit, trăiesc firesc 
si iubesc. Dar există încă, de ce să nu 
recunoaștem, neincadrati în normele vieții 
sociale, unii sint ajutaţi și revin la linia de 
plutire, alții... Septembrie a fost un mare 
pas, aș spune, pentru cinematografia noas- 
trá si poate peste ani va fi considerat un 
punct de referintá. Sint convins de aceasta 
și sint dispus să polemizez cu toți ace: 


Coperta | 


Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc 
în filmul «Preţul încrederii» de Ale- 
xandru Tatos. 


Fotografie de Emanuel TANJALA 


Nicolae Giorgi care scriu revistei «Cinema». 
(Vlad Valeriu, str. Plevnei 145 — Brăila) 


Am zimbit la... 


O rugăminte mare 


«Vă rog încă odată, iubiţi actori, să fiti 
în permanență frumos îmbrăcaţi, proaspăt 
barbieriti, îngrijit rimelati(e) si să aveţi o 
gestică, mimică şi rostire a replicilor cit 
se poate de solemne. Este acesta un semn 
al respectului si pretuirii pe саге le purtați 
spectatorilor. Motor!» (lon Salius, str. 
Mureșului 16 — Hunedoara) 


În două vorbe 


€ irimia Marcela (str. Viitorului 3 — 
Lupeni) Facem cuvenita rectificare asa 
cum o doriţi redactată: «Respectiva Irimie 
Marcela e o insá oarecare si nicidecum o 
inginerá»... lertati-ne, in semnátura acelei 
scrisori a lunii (Cinema, nr. 8/78), noi am 
descifrat si abreviatia ing. Sá fim drepti, 
n-am pácátuit prea grav... 

ФА. Stefan (str. Oboru! Nou nr. 13 — 
Bucuresti): Vá ráspundem doar atit: ne-ati 
oferit cel mai senzational «document» pri- 
mit In ultima vreme la redactie — o criticá 
distrugátoare a filmului serial Om bogat, 
om sárac. Fiindcá ne sinteti foarte drag 
si avem si noi hazul nostru, nu publicám 
nimic din acest document, spre binele dvs. 

€ Fiameta Tráusan (Savirsin 370, jud. 
Arad) Audrey Hepburn este interpreta 
principală din Vacanţă la Roma. 

@ Aneta Vintilă (sir. Paringului nr. 26 — 
Lupeni): Aveţi dreptate în întrebarea dum- 
neavoastră, fie ea si stingaci formulată: 
«În filmele pe care le-au făcut ai noștri, 
foarte multi s-au referit la dragoste; dar 
ce dragoste? Dragoste de muncă, de prie- 
teni, de natură, de avere, de ciudatenii, de 
plăcere și mult prea putin, foarte putin, 
despre dragostea propriu-zisă, sau mai 
bine-zis, de iubire.» 

€ Corendea Bogdan (Santierul naval — 
Tulcea): Spre regretul nostru, ca să spunem 
asa, ati cistigat pariul: e Robert Redford. 

€ Corina Ginscă, str. Kar! Marx 17 — 
Cluj-Napoca): Vocea lui Enrico Caruso din 
filmul cu acelasi nume apartine lui Mario 
Lanza care — asa cum scrieți — «cinta si 
el operă». 

€ Mariana Munteanu (str. 17 Octombrie 
28 — Baia-Mare): Aţi venit tirziu cu 
Revanșa: noi sintem dornici să v-o acor- 
dăm, fiindcă realmente scrieţi bine. 

@Claudiu Tapu (str. Cringasi 28 — 
Bucuresti): Reveniti la fel de laconic, dar 
mai prompt. 

@ Manuela Geană (sir. Biserici! 232, 
Poiana Cimpina — jud. Prahova): După cite 
stim, actorul Helmut Berger trăiește. 

€ Mititá Chepnănaru (str. Păcurari nr. 18 

- lași): Cerindu-ne scuze pentru întirzie- 
rea cu care vă răspundem, vă rugăm să 
depășiți aceste prolegomene fixate de în- 
trebările dumneavoastră: «În ce măsură 
trebuie să acceptăm sau nu schemele po- 
vestirilor care ni se prezintă la un moment 
dat? Ce înseamnă un film artistic?» si să 
treceţi la o analiză «la obiect» a filmelor 
românești, în acelaşi stil patetic care vă 
aparține. Sintem siguri că aveti multe de 
spus. 

@ Alexandru Popescu (str. Prisaca Dor- 
nei nr. 2 — București): Nu are rost să ne 
criticati atit de sever — am scris de nenu- 
márate ori cá nu dám adresele niciunui 
actor român sau străin. Același răspuns 
pentru Vilău Radu (str. Teiului — Timi- 
$оага) 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 
Tiparul executat /a 
Combinatul poligrafic 
l «Casa Scinteii» — Bucureşti 
— — 


i i [ n in 
а 
f 
н 
1 | nici m 1 
е Uu 0 
0 nc D L 
| i D 
C n, intim si 
mă p 
1 C 
| 2 
1 
re aj 
d 
iii I 
| т 
pi 
C 
| 
7 
tă 
2 © ' im T 7 
9 1 О 1 I 0 [ В 
` i си! 
E + а A AJ ў $ g > 
м. 25 aa HN "T 5 © A > ді | 
ч = м в B NE ge х В di 
B А. н. Пип AR ` bă WS I | 
i 
le са virtos 
Di o i 
б d 
i 
h 7 G 
| v D 
mmm — 
“ | 
A , 2 
T "ui Un qui-pro-quo la «shop 
b М $ Vogi { 
(Amza Pellea si Vasilica [astamar 
тз a 
ul 
( 19 


2 uis ^ 


| 
| 


Organizată din inițiativa se- 
cretarului general al partidu- 
lui, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, ca o amplă dez 
batere de lucru, ca un nece 
sar schimb de experiență 
între sectoare de bază ale 
economiei naționale, Consfătuirea cadre- 
lor de conducere din industrie, construcții, 
transporturi și agricultură, care a avut loc 
între 5—6 martie,a marcat un eveniment cu 
adinci rezonanțe în întreaga viata socială, 
politică si culturală a ţării. Peste şase mii 
de participanţi la acest mare colocviu al 
clasei muncitoare și al țărănimii munci- 
toare, aproape șase sute de vorbitori care 
au analizat cu seriozitate si competenţă, 
cu înalt spirit de răspundere problemele 
curente şi de perspectivă ale muncii lor 
și-au manifestat hotărîrea de a-și concentra 
eforturile pentru găsirea formelor concrete 
de îmbunătăţire a activității domeniilor de- 
pinzind strins unul de celălalt în procesul 
de modernizare accelerată a economiei 
socialiste. De înfăptuire a multiplelor obiec- 
tive înscrise în cincinalul revoluţiei tehnico- 
stiintifice. 

Un exigent spirit critic si autocritic a 
guvernat luárile la cuvint; aprecierea lucida, 
realistá, a situatiei fiecárui sector in parte 
a demonstrat încă o dată că, numai privind 
cu responsabilitate comunistă adevărul în 
față, vom putea găsi căile optime de solu- 
tionare a problemelor ades dificile, ivite în 
edificarea societății socialiste multilateral 
dezvoltate. Cele 1700 de propuneri formu- 
late în această consfătuire democratică — 
propuneri rezultate din numeroasele con- 
sultări ale cadrelor de conducere din eco- 
nomie cu colectivele de oameni ai muncii 
— demonstrează nu numai perspectiva 
acestor activități, ci și metoda de lucru prac- 


nera 


filmul románesc 


in dezbatere 


^] E semnificativ faptul са — 
în istoria încă scurtă a 
filmului si a gindirii despre 
film — toţi cei care, teo- 
reticieni și practicieni, au 
susținut prioritatea teme- 
lor si subiectelor actualitatii, au făcut-o 
aproape totdeauna în polemică deschisă 
cu scenariul ca literatură, ca story in- 
terpus. De la Dziga Vertov — pentru саге 
«drama cinematografică» in sens de spec- 
tacol ticluit si scris dinainte este un veri- 
tabil «opiu al poporului» — si рта la 
propovăduitorul «filării» realității cu apa- 
ratul de luat vederi, Cesare Zavattini — 
care ar șterge definitiv cu buretele înseși 
noțiunile si funcțiunile de scenariu și 
scenarist: «Fiecare cineast își are scena- 
riul său personal», «nu pot să existe 
prim-planuri și contracimpuri a priori» etc. 
— pledoariile se orientează unanim în fa- 
voarea unui raport cit mai direct, dacă nu 
chiar direct (ciné-vérité), cu viata, cu 
oamenii, cu societatea contemporană, 
tocmai în acest raport deslușindu-se ade- 
vărata, fundamentala vocație a filmului 
(ca a tuturor artelor, de altfel). 


Din experiența 
a opt decenii de cinema 


Experienţa celor opt decenii de produc- 
tie cinematografică mondială a permis 
să se detașeze două fenomene deosebit 
de importante pentru discuția noastra. 
Primul şi cel mai simptomatic pare a fi că 
așa-numitul spectator obișnuit preferă 
să considere spectacolul de cinema ca 
pe o ocazie de evaziune («escape»), de 
ieşire din cotidian si deci din actualitate, 
mai exact: din problematica reală, esen- 
tialá a actualitátii — deoarece se accep- 


2 


O calitate nouă 


a filmelor, T 
un nou stil de munca 


ticatá de partidul si statul nostru: aceea de 
implicare tot mai hotáritá a maselor largi 
in deciziile importante care privesc desti- 
nele țării. «Dispunem de un cadru de- 
4mocratic de tip nou, infinit superior ori- 
cárei forme de democratie burghezá» — 
sublinia tovarásul Nicolae Ceausescu in 
cuvintarea rostită cu acest prilej. «Esen- 
tial este ca aceste organisme sá functio- 
neze cit mai bine, ca activitatea lor sá 
oglindească un conținut cit mai bogat». 
Efortul de îmbogăţire, de substantializare a 
cadrului democratic creat de partid depin- 
de — amintea tovarășul Nicolae 
Ceaușescu — de fiecare în parte, de 
felul în care vom sti să-l folosim cu fermi- 
tate și perseverenţă. 

«Trebuie să înțelegem că dezbaterea 
democratică, deschisă, a problemelor, 
presupune măsuri hotărite, întărirea or- 
dinei si disciplinei, un nou stil de muncă 
în toate domeniile.» — preciza secretarul 
general al partidului. Imperativul noii cali- 
táti nu se poate înfăptui decit prin efortul 
individual şi colectiv de înțelegere și pro- 
movare a noului stil care cere rigoare, 
organizare, maximă eficiență. Generaliza- 
rea încă în cursul acestui an a unor expe- 
riente frertuoase din diverse sectoare, pe 
principiul eficienţei economice, concentra- 
rea organizaţiilor de construcţii pe marile 
şantiere şi complexe pentru luarea în regie 
proprie de către unele întreprinderi a obiec- 
tivelor principale de construcţie, sau, în 
agricultură, constituirea acestor consilii 
agro-industriale capabile să asigure o uni- 
tate a forțelor în vederea înfăptuirii acelei 
«noi revoluții» în agricultura socialistă la 
care se referea tovarășul Nicolae 
Ceaușescu — sint tot atitea elemente con- 
crete ale noului, promovat în munca orga- 
nelor noastre de partid si de stat. 


repere 
şi modele 


tă uneori și «povestea actuală», dar cu 
condiția să fie dată cu sulimanul amăgirii, 
al «utopiei» de tot soiul. Așadar, într-o 
astfel de concepție, actualitatea poate fi 
agreată, ca temă de film, dar «prelucra- 
tă», înfășurată în staniolul iluziilor şi al 
aspirațiilor facile (periculoasa «visare cu 
ochii deschişi»). Între un film, în care 
eroul ajunge la succes prin jocul hazar- 
dului şi al aventurii și un film în care 
eroul își construiește destinul prin mun- 
că, «spectatorul de rind» îl preferă deo- 
camdată pe cel dintii, fiindcă îl flatează 
un anumit gust «romantic» (romantios) 
al «exceptionalului» sau măcar al mai 
putin «obisnuitului». Corolar al unei ase- 
menea mentalități generale s-a dovedit 
repede a fi eşecul artiștilor care au încer- 
cat să impună eroul-colectiv, eroul-masă, 
ca figură centrală a «naratiunii» filmice 
(Eisenstein, de exemplu). Dimpotrivă, «lu- 
mea» preferă povestea foiletonistică (de 
roman popular), în plin spirit al secolu- 
lui trecut, şi nu degeaba s-a demonstrat 
că filmul este «nepotul» scrierilor în ge- 
nul lui Dumas si al lui Sue. 

Celălalt fenomen simptomatic e legat 
mai mult de frămintările teoreticienilor si 
estetologilor, mereu infricosati de ine- 
vitabila primejduire a artei filmului din 
partea naturalismului, congenital însuși 
mijlocului de comunicare (reproducerea 
mecanică a realităţii prin fotografie, com- 
ponentă acuzat documentară a fotogra- 
mei). În acest sens, revelatoare par a fi 
consideratiile unui Pier Paolo Pasolini, 
artist si eseist In afara oricărei bănuieli 
de imitație pedestrá a naturii: «Dar de 
ce, de ce atita frică de naturalism? Ce 
anume ascunde această frică? Nu cumva 
ascunde, oare, o frică de realitate? Şi nu 
sint oare intelectualii burghezi cei cărora 
le e frică de realitate?», așa se întreba 
Pasolini, precizind imediat: «Prin reali- 


Un asemenea stil ştiinţific de muncă — 
dacă se poate vorbi de așa ceva intr-un do- 
meniu artistic, si se poate, trebuie a se vorbi 
astfel, pentru că ne referim la o industrie 
cinematograficá cu obiective concrete, le- 
gate de termene — e singurul «stil» capabil 
sá asigure fluxul continuu de filme, ritmi- 
citatea productiei cinematografice sporite. 

Cátre un stil nou de muncá — operativ si 
mai ales cooperativ — capabil sá antreneze 
cu mult mai multá ráspundere decit piná 
acum toti factorii tehnici si de creatie, de 
decizie si de executie, de la producátor la 
scenaristul-colaborator sau la electricianul 
salariat al Buftei, ne indeamná, in esenta, 
Consfátuirea care se referá la economie in 
general deci si la economia, la rentabilizarea 
timpului si muncii noastre productiv-ar- 
tistice. 

Mai ales aici, in acest complicat proces 
creator-industrial depinzind de atitia factori 
artistici si economici aflati intr-o permanen- 
tá stare de necesitate legatá de termene 
urgente si devize costisitoare incá din faza 
pregátitoare a filmului piná la copia lui 
standard, se impune un efort cu totul spe- 
cial de gindire si regindire a stilului general 
si al celui particular de lucru. Si nu odatá, 
de zece, de o sută de ori în timpul unei zile de 
filmare, se cere o rapidă şi totuși chibzuită 
adaptare la fiecare situație neprevăzută. 
Pentru că fiecare film în parte, în condiţiile 
accelerării ritmului de realizare poate de- 
veni pentru producător si pentru întreaga 
echipă un fel de happening, un itinerar 
neprevăzut, o aventură uneori mai pasio- 
nanta în timpul realizării decit al proiecției 
Producția cinematografică reclamă multă 
rigoare și totuși suplete în interpretarea le- 
gilor economice generale și in adaptarea 
2265 specificul unui proces greu cuantifi- 
cabi 


Se pune pentru fiecare film în parte și 
pentru toate împreună problema rentabili- 
tatii produsului artistic în dublu sens: ma- 
terial si spiritual, economic si cultural. O 
problema grea, dar саге trebuie rezolvată, 
o problemă care începe la casele de filme 
încă de la sinopsis-ul de zece rinduri si 
sfirseste cu distribuirea si redistribuirea 
peliculei în retea. 

Un nou stil de muncă presupune un efort 
conjugat al celor care intocmesc planurile 
de perspectivă tematică tinind — este 
obligatoriu să {та seama — de diversifica- 
rea genurilor cinematografice, de o strate- 
gie a folosirii forțelor artistice și totodată să 
ordoneze și să fructifice efortul creatorilor. 

Sustinea cineva la Consfatuirea econo- 
mică din 5—6 martie că ne aflăm in acest 
moment istoric al existenţei noastre socia- 
liste în fata unei «democrații responsabile». 
Cum se manifestă, cum trebuie să se ma- 
nifeste această democrație responsabilă 
într-un proces colectiv, ca filmul, implicind 
atitea individualitati — mai mult sau mai 
putin creatoare, dar sigur cu ambițiile, cu 
statutul lor personal — iată o problemă de 
maximă seriozitate. Ce raport teoretic și 
practic se stabilește între răspunderea 
individuală şi mecanismul colectiv care o 
absoarbe; care este și care ar trebui să fie 
echilibrul creator între decizia artistico- 
organizatorică a regizorului «pe contract» 
şi producătorul pe care îl dorim din ce în 
ce mai competent —-sint numai citeva din 
complicatele probleme care, debutind în 
sfera economicului, se revarsă, in cuprin- 
zătoarea albie a politicului. 


«CINEMA» 


tate înțeleg lumea fizică si socială în care 
trăim, oricare ar fi ea. Cine se exprimă prin 
orice sistem de semne nu poate inter- 
preta o atare realitate (fie prin simboluri 
de natură semnică, fie prin simboluri de 
natură figurală) decit in mod istoric si, 
prin urmare, realist». 

Avem deci de luat în considerare, pe 
de o parte, un public care vine la cine- 
matograf (sau se tintuieste in fata tele- 
vizorului) mai mult pentru a ieși din rea- 
litate, pentru a o escamota într-un fel 
sau altul; și, pe de altă parte, niște «spe- 
cialisti» care vor să respingă tradiționala, 
repetata invinuire de naturalism adusă 
artei filmului, afirmind, din contra, creati- 
vitatea acesteia. 


Se poate vorbi despre prezent, 


invocind trecutul, dar... 


Incă о dată, practica răstoarnă şi risi- 
peşte orice schematizare apriorică. Nu 
se poate, astfel, absolutiza ideea că fil- 
mul trăiește cu adevărat numai și numai 
prin subiecte de actualitate, așa cum cre- 
dea in anii '50—'60 neorealistul Zavat- 
tini: «Cinematograful n-ar trebui să se 
uite niciodată înapoi. Ar trebui să ac- 
cepte ca pe o condiție sine qua non, con- 
temporaneitatea. ASTĂZI, ASTĂZI, AS- 
TĂZI, ASTĂZI, ASTĂZI». Fie, dar ce 
ne facem cu filme ilustre (ne limităm, 
convenţional, la tabela de «opere mar- 
cante» enumerate de Jean Mitry), ca 
Bătălia de la Gettysburg, Nașterea unei 
națiuni, Nibelungii, Crucișătorul Po- 
temkin, Goana după aur, O pinzá in 
depărtare, Aleksandr Nevski, Ivan cel 
Groaznic, Rashomon, A șaptea pe- 
cete, Ghepardul, etc.? lar la noi, Moara 
cu noroc, Pădurea spinzuratilor, Răs- 
coala, Nunta de piatră, etc.? Fără în- 


doială, toate acestea au echivalente în 
filme pe teme de actualitate, de la opera 
lui Chaplin la Citizen Kane, de la Pă- 
mint si de la Mulțimea la viguroasele 
realizări ale primului neorealism (Rosse- 
llini, Visconti, De Sica), ca si ale celui 
«psihologic» (Antonioni, Fellini) şi la 
preocupările asidue ale lui Ingmar Berg- 
man, unde ASTĂZI e invocat și inter- 
pretat cu pertinență. La noi, Erupția, 
Diminetile unui băiat cuminte, Filip 
cel bun sau Mere roșii. Dar o întreagă 
pleiadă de realizatori de frunte, pină la 
Jancso si la fraţii Taviani, a demonstrat 
cá se poate vorbi cu eficacitate despre 
prezent prin evocarea trecutului, un tre- 
cut mai mult sau mai putin indepartat. 
La acest argument e posibil să se replice 
pe loc: da, vorbim despre prezent prin 
trecut, dar prin aluzie, prin alegorie si fa- 
bulă didactică, nu direct totuși, frontal, 
așa cum un artist-cetátean demn de acest 
nume ar trebui neapărat s-o facă. După 
cum se observă lesne, o multitudine de 
puncte de vedere își dobindește dreptul 
la afirmare. Pentru că, bunăoară, ce e 
de filozofat și de ripostat, teoretic, la 
faptul că Allonsanfan al fraților Taviani 
sau chiar un solid produs mediu, ca În 
numele papei-rege al lui Luigi Magni, 
amindouă evocări istorice, spun mai mult 
despre actualitatea societății italiene din 
ultimul sfert al secolului al XX-lea, decit 
numeroase alte filme inspirate, cum s-ar 
zice, nemijlocit din realitatea zilelor noas- 
tre. Evident, nimeni nu e în stare să nege 
valoarea ideologică și estetică, inclusiv 
cea «propagandistică», de influențare a 
constiintelor, a unor astfel de pelicule. 
Lecţia pe care ne-o oferă practica este 
mereu egală cu sine, consonantă cu în- 
sesi principiile estetice de bază: nu e per- 
mis să se dicteze norme și rețete în do- 
meniul artei, iar dacă un film are o valoare