Revista Cinema/1990 — 1998/017-CINEMA-anul-XVII-nr-1-1979

Revistă a Consiliului 


Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti —ianuarie 1979 


Ai Mă 
sn Ag 


pi al g 


y 


E aaa Aa > i: 


DRE x 


„Uniţi în cuget 
şi-n simţiri ...“ 


Sărbătorirea tovarășe 


Elena Ceaușescu 


D. La început de lună ianuarie, un omagiu 
vibrant adus de întreg poporul nostru tova- 
rășei Elena Ceaușescu, la aniversarea 

imema zilei sale de naştere. Un omagiu adus vieții 

de luptă și dăruire a unei personalități 

excepționale ce a întruchipat plenar în ființa 

sa virtuțile femeii române dintotdeauna, 
potenjate de valorile sccialismului, la victoria căruia și-a 
adus remarcabila sa contribuţie. 

Pentru îndelungata și rodnica activitate în mișcarea 
muncitorească revoluționară, pentru excepționala contri- 
buţie la orientarea și dezvoltarea cercetării științifice din 
tara noastră și la afirmarea acesteia pe plan mondial, 
pentru neostenitul și prețiosul aport la transpunerea în 
faptă a politicii partidului și statului de făurire a societății 
socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, tova- 
rășei Elena Ceaușescu, membru al Comitetului Politic 
Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist 
Român, academician doctor inginer, i-a fost conterit la 
6 ianuarie prin decret prezidenţial Ordinul «Steaua Re- 
publicii Socialiste România, clasa I». La solemnitatea 
desfășurată într-o atmosferă caldă, emoţionantă au parti- 
cipat tovarășul Nicolae Ceaușescu, conducătorul parti- 
dului și statului, numeroşi alți tovarăși din conducerea 
de partid şi de stat. 

Omagiul fierbinte al partidului, al poporului, este prile- 
juit și de aniversarea a peste 40 de ani de activitate revolu- 
ționară, desfășurată de tovarășa Elena Ceaușescu cu 
un devotament neprecupețţit, cu o abnegaţie exemplară, 
pentru victoria deplină a idealurilor de dreptate socială 
şi națională ale poporului nostru. «insușindu-vă din 
tragedă tinerețe ideile socialismului, — se spune în 
Scrisoarea Comitetului Politic Executiv al Comitetu- 
lui Central al P.C.R. adresată tovarășei Elena 
Ceaușescu — ați participat la marile bătălii purtate de 
clasa muncitoare, a cărei fiică sinteți de masele 
largi populare împotriva exploatării burghezo-mo- 
şiereșşti, a fascismului și a războiului hitlerist, pentru 
democrație și socialism, ați contribuit activ la lupta 
Partidului Comunist Român — în rindurile căruia 
v-aţi angajat ca tinără utecistă — oterind un remarca- 
bi! exemplu de militant comunist pentru libertatea și 
independența patriei». 

Paralel cu activitatea politică, tovarășa Elena 
Ceaușescu s-a dedicat unei prodigioase activităţi știin- 
țitice. Personalitate proeminentă a lumii ştiinţifice mon- 
diale, tovarăşa academician doctor inginer Elena 
Ceaușescu și-a adus o contribuție hotăritoare la dez- 
voltarea întregii munci de creaţie științifică din țara noas- 
tră şi cu precădere în dezvoltarea unuia dintre cele mai 
importante sectoare ale economiei naționale-chimia — 
la creșterea eficienţei cercetării şi la integrarea organică 
a acesteia în procesul de producţie. Pentru activitatea 


sa excepțională pe tărimul ştiinţei, pentru contribuții și 
studii originale — o recentă lucrare «Cercetări asupra 
sintezei și caracterizării compușilor moleculari», 
apărută la Editura «Aimos» din Atena, s-a bucurat de 
un deosebit interes, fiind considerată o operă de refe- 
rință în literatura de specialitate — pentru competența 
cu care conduce, încă de la înființare, institutul central 
de chimie (decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste 
și pentru a noua oară consecutiv deținător al primului 
loc în întrecerea socialistă) tovarășei Elena Ceaușescu 
i-au fost conferite titlurile de doctor în ştiinţe, de membru 
al Academiei Republicii Socialiste România, cărora li 
s-au adăugat an de an, numeroase alte distincții, titluri 
de «Doctor Honoris Causa», de «membru de onoare» 
e prestigioase institute superioare şi academii din întreaga 
ume. 

Odată cu înalta apreciere dată contribuţiei deosebit de 
însemnate a tovarășei Elena Ceaușescu la promovarea 
și înfăptuirea politicii interne și externe a Partidului Comu- 
nist Român, la propașirea României Socialiste, odată cu 
evidentierea aportului prețios in dezvoltarea științei ro- 
mâne, felicitărilor și urărilor adresate în cadrul solemn al 
zilei de 6 ianuarie li se adaugă numeroasele mesaje primite 
de la oameni ai muncii din toate colțurile țării, mărturii de 
profundă stimă și prețuire, de dragoste,admiraţie și recu- 
noştință față de exceptionala personalitate ştiinţifică si 
social politică a tovarășei Elena Ceaușescu. 

«Programul adoptat de Congresul al XI-lea, pri 
vind făurirea societății socialiste multilateral dezvol- 
tate și înaintarea României spre comunism deschide 
perspective minunate în fața întregului nostru po- 
por — a spus tovarășa Elena Ceaușescu în cuvintul 
său de răspuns la scrisoarea Comitetului Politic 
Executiv al C.C. al P.C.R. Vreau să vă asigur, sti- 
mati tovarăși, să asigur Comitetul nostru Central, 
întregul partid că și în continuare mă voi strădui 
să fac totul pentru a-mi aduce, împreună cu ceilalți 
tovarăși, contribuția la înfăptuirea acestui măreț 
program, că voi munci întotdeauna cu abnegaţie 
şi energie pentru înfăptuirea neabătută a politicii 
partidului — politică pe care o slujesc cu întreaga 
mea ființă din cei mai tineri ani ai vieții mele și care 
nu cunoaște țel mai inalt decit bunăstarea și ferici- 
rea poporului, libertatea și demnitatea națiunii noas- 
tre socialiste». 

Femeia-savant, femeia-luptător, femeia-mamă, tova» 
rășa de viață și de luptă a iubitului conducător al țării 
constituie un exemplu minunat pentru toate femeile din 
tara noastră, pentru toți cetățenii patriei,un exemplu de 
dăruire,de umanism, de contopire cu cele mai nobile 
idealuri ale poporului nostru. 


«CINEMA» 


«Un rol 
deosebit de important 
în mersul înainte 
al societăţii 
socialiste româneşti 
îl au 
dezvoltarea științei 
şi tehnicii, 
cultivarea spiritului 
de creaţie propriu, 
a mîndriei 
de a aduce 
o 
contribuție originală 
prețioasă 
la progresul rapid 
al patriei noastre 
şi la patrimoniul 
cunoașterii 

universale > 


Nicolae CEAUȘESCU 


24 ian 
sărbătoare 


Sărbătorim la 24 ianuarie 1979, 120 de ani 

ir a na, Poeti moderne, ziua 

nirii Principatelor Române, «sub un sin- 

mema gur domn», într-un singur stat. Visul Uni- 
rii, «intr-un cuget şi o gindire» — cum 

susțineau participanţii la marile adunări 

muntene şi moldovene din 1859, manifes- 

tind «pentru Unirea Principatelor şi numai pentru Unirea 
Principatelor» — este una din ideile cele mai adinci care 
au străbătut ființa acestui popor al nostru. Una dintre 
cele mai tenace, una dintre cele mai radicale în caracterul 
ei progresist. Nimic important nu s-a putut construi în 
istoria și cultura noastră fără ideea de unire și neatirnare. 


Cuvintele tovarășului Nicolae Ceaușescu: «istoria, 
viața pun în evidență tot mai pregnant adevărul 
tundamentai că nu există în lume o forță în stare 
să împiedice popoarele să-și afirme ființa națională» 
— aceste cuvinte fac parte din convingerile noastre cele 
mai intime şi le-am învățat prin lupte dureroase, după 
sacrificii enorme, pe un drum lung, admirabil exprimat 
de tovarășul Nicolae Ceaușescu în expunerea sa la 
Centenarul Independenţei: «Păstrind de la daci setea 
nestinsă de libertate, voința de a nu-și pleca fruntea 
sub jug străin, hotărirea de a rămine mereu e! însuși, 
unic stăpin pe viața și soarta sa, și continuind spi- 
ritul rațional, judecata și pasiunea creatoare a ro- 
manilor, poporul român, nou apărut pe lume, avea 
să împlinească într-o existență de aproape două 
milenii, un eroic, zbuciumat și măreț destin istoric, 
dezvoltindu-se continuu și afirmindu-se cu putere 
în rîndul popoarelor și, astăzi, al natiunilor lumii». 


In conştiinţa noastră se înscrie ca un adevăr esențial 
faptul că dinamismul şi consecvența cu care președintele 
României luptă pentru acest ideal al Unirii şi neatirnării, 
au dat poporului nostru o statură morală incomparabilă, 
de neconfundat. România modernă nu a cunoscut ac- 
tivitate mai prodigioasă ca aceea a Președintelui ei în 
realizarea acestei uniri a întregului popor, «in cuget şi 
în simţiri», cîntată în imnurile ei vechi de luptă şi libertate, 


Zi de zi, cu o tenacitate extraordinară, cunoscută de toți 
cei care trăiesc și făuresc istoria acestei lumi, secretarul 
general al Partidului nostru a izbutit să dea Unirii întruchi- 
parea reală, concretă a unui popor ce-şi măsoară demni- 
tatea în forța cu care-şi apără independenţa de națiune 
liberă, stăpină pe soarta sa. Neatirnarea — acea idee 
de foc a făuritorilor Unirii în urmă cu 120 de ani — este 
azi o caracteristică a poziției României în lumea inter- 
națională, respectată și prețuită In toate forurile națiu- 
nilor. 


Aniversarea de la 24 ianuarie este o sărbătoare de su- 
tlet a filmului nostru. Tema unirii este una dintre cele mai 


de suflet 


intime idei care au impulsionat realizări majore ale cine- 
matografiei românești, de la acel Tudor de început al 
filei, la Mihai Viteazul, de la Dacii la Buzduganul 
cu trei peceți și Pentru Patrie, pentru a numi doar 
citeva din operele ce se anunţă durabile. Chiar dacă pină 
azi nu s-a produs un film consacrat legendarei figuri a 
lui Vodă Cuza — avem toate motivele să spunem că 
Unirea a obsedat creator inspirația cineaștilor, încordați 
să ridice acea «epopee națională» capabilă să dea o 
imagine artistică a luptelor care au guvernat nașterea și 
dezvoltarea naţiunii române. 


În toate îndemnurile și chemările memorabile pe care 
tovarășul Nicolae Ceaușescu le-a adresat creatorilor 
noştri de film, luptele populare și politica partidului nos- 
tru pentru apărarea unităţii naţionale au fost consacrate 
drept cele mai fertile surse de inspiraţie ale filmului is- 
toric, în misiunea sa de a oferi tineretului un tip de eroism 
lucid, străin de idilizare, un sentiment patriotic generos, 
patetic, călit în acele multe drame care au armonizat, 
datoria, pasiunile și credinţele unui popor aflat adeseori 
la atitea răscruci. Luptind împotriva actualizărilor forțate, 
a retoricii care vlăguiește conținutul ciocnirilor adevă- 
rate, a anacronismelor artistice, a arhaismelor neputin- 
cioase, luptind cu tendința superproducțiilor gongorice, 
filmul nostru de inspiraţie istorică — maturizat prin citeva 
realizări izbutite, apreciate de un public extrem de exi- 
gent și în acest domeniu de artă — are toate condiţiile 
să se ridice la înălțimea evenimentelor care ne modelează 
conștiințele. 


În întimpinarea celui de al XII-lea Congres al Partidu- 
lui care mobilizează de pe acum toate energiile oamenilor 
muncii — așteptăm, o dată cu milioanele de spectatori, 
ca realizările forțelor noastre cinematografice pe acest 
tărim de inspiraţie al epopeii naţionale să înregistreze 
izbiînzi artistice trainice. Ele vor mărturisi adincul ecou 
pe care l-a avut în sensibilitatea creatorilor noştri, che- 
marea adresată de tovarășul Nicolae Ceaușescu în 
vibrantul mesaj al începutului de an: «Făcind totul 
pentru satistacerea cerințelor de viață materiale și 
spirituale ale maselor, să acționăm pentru imbogăți- 
rea continuă a orizontului de cultură al oamenilor 
muncii, pentru ridicarea conștiinței socialiste, reali- 
zind în viață politica partidului — al cărui țel suprem 
este omul, făurirea unei vieţi libere, demne şi teri- 
cite pentru toți tiii Patriei». 


«CINEMA» 


Omagiu Președintelui 


Nicolae Ceaușescu 


Sărbătorim în fiecare ianuarie ziua de naște- 
re a tovarăşului Nicolae Ceaușescu, 
avind sentimentul firesc al oamenilor la 
început de an, un sentiment de împlinire 
şi de încredere. 
Tocmai am făcut bilanțul anului trecut 
și implicit al anilor pe care i-am parcurs. 
Un bilanț care nu poate fi numai unul statistic, ci unul 
care devine examenul înțelepciunii noastre, un moment 
al conştiinţei fiecăruia în fața propriului destin. Evident, 
luciditatea ne îndeamnă să nu ignorăm cifrele. În şirul 
de ani pe care-i numărăm pe drumul revoluției și construc- 
tiei socialiste, am depășit în 1978 de peste 40 de ori nivelul 
de dezvoltare economică a ţării din 1938. În 40 de ani, de 
40 de ori mai sus — iată, într-adevăr, un temei solid pentru 
sentimentul de încredere al unui întreg popor. Mai ales 
cînd, în acești ani se include perioada grea a luptei im- 
potriva fascismului şi orînduirii burghezo-moşiereşti, im- 
potriva războiului, pentru organizarea insurecției naționale 
antifasciste şi antiimperialiste, pentru refacerea econo- 
miei naționale și instaurarea puterii celor ce muncesc, 
luptă în care Partidul Comunist Român s-a dovedit con- 
tinuatorul demn al celor mai înalte tradiţii patriotice și 
democratice ale poporului român. 

Este un adevăr de mult atestat că cea mai mare parte 
din saltul realizat în sânsul civilizației moderne, al in- 
scrierii României pe orbita unui nou destin, în concertul 
popoarelor europene și ale întregii lumi, se datorește 
noului ritm şi noului spirit imprimat creşterii noastre pe 
toate planurile, după Congresul al IX-lea a! partidului 
de cind la conducerea destinelor ţării se află nemijlocit 
tovarăşul Nicolae Ceaușescu. Multe din cotele acestei 
creşteri nu pot fi exprimate în cifre: creșterea sentimentu- 
lui de demnitate al poporului, liber și stăpin în țara sa, 
afirmarea incomparabilă a co științei de sine a naţiunii 
noastre, regăsirea pe un plan superior a permanențelor 
sale spirituale şi morale, punerea în valoare a originali- 
tății geniului său creator. În același timp şi în același 
sens, acești ani determinaţi de contribuţia decisivă a 
tovarăşului Nicolae Ceaușescu, în fruntea partidului 
și a țării, mereu în mijlocul celor care creează bunurile 
materiale și spirituale, înseamnă dobindirea unui pres- 
tigiu de excepţie în familia popoarelor lumii, prin lupta 
dreaptă pentru o nouă ordine nu numai economică, ci 
şi etică în relaţiile dintre naţiuni şi state. 

Omagiul pe care-l aducem secretarului general al 
partidului şi președintelui țării, la aniversarea zilei sale 
de naştere, constă mai ales în conştiinţa pe care o avem 
că aceste creșteri și acest prestigiu reprezintă o premiză 
pentru continua depășire a nivelului pe care l-am atins, 
pentru împlinirea vocației celei mai înalte care ne repre- 
zintă. Acest spirit revoluţionar constructiv, armonios 
afirmat pe toate planurile, în spiritul autentic al socialis- 


mului ştiinţific, este trăsătura definitorie cu care to- 
varășul Nicolae Ceaușescu se înscrie în istoria vie a 
prezentului, în sentimentele noastre intime, ca o certi- 
tudine a speranţțelor noastre cele mai luminoase. 

Pentru cinematografia românească, acest spirit revo- 
luționar, întruchipat de președintele Nicolae Ceaușescu, 
a însemnat şi înseamnă în primul rînd angajarea tuturor 
cineaștilor în realizarea unei producţii naţionale de an- 
vergură. După întilnirile pe care conducătorul partidului 
și al statului le-a avut cu cineaștii, în 1971 și 1974, noul 
curs imprimat dezvoltării producției şi creaţiei cinemato- 
grafice a însemnat însă mai mult decit saltul de la 9 la 
25 filme de lung metraj anual. El a însemnat mai ales un 
spor major de exigenţă şi răspundere, maturizarea spi- 
ritului critic, stabilirea unor criterii superioare de apre- 
ciere a tuturor realizărilor cinematografiei noastre. Acest 
nou curs este ilustrat prin afirmarea concludentă a unor 
noi serii de realizatori, prin noi deschideri tematice și 
de gen. Are loc un dialog mai consistent între creatori 
şi critici, între profesionişti și amatori, stimulat de marea 
mișcare creatoare pe care o reprezintă Festivalul național 
«Cintarea României», inițiat de președintele Nicolae 
Ceaușescu. 

Este tocmai climatul de care cinematografia noastră 
are nevoie, pentru a transforma ea însăşi sporurile can- 
titative într-o afirmare calitativă superioară, în spiritul 
devizei lansate de secretarul general la Conferinţa na- 
țională a partidului. 

Născut odată cu România tuturor românilor, în anul 
marii uniri din 1918, tovarășu! Nicolae Ceaușescu ne 
oferă mereu, prin exemplul său strălucit, măsura întreagă 
a adevăratului patriotism. Aceasta presupune a investi 
în lucrările noastre de toate genurile întreaga încărcătură 
de talent şi crez, necesară pentru ca ele «să corespundă 
întru totul» intereselor şi aspirațiilor celor mai înalte ale 
poporului român. Unitatea de măsură a producţiilor cine- 
matografice nu poate fi alta decit aceea a realizărilor de 
virf ale artei românești clasice şi contemporane, verifi- 
cate de un spirit critic evoluat. Omul care subliniază de 
fiecare dată legătura intimă dintre programul național și 
cel internaţional al partidului, ne îndeamnă implicit să 
concepem programul de afirmare deplină a unei şcoli 
naţionale de film în aceeași perspectivă generoasă. 

Omagiul nostru de ziua preşedintelui este astfel nu 
numai expresia unei recunoştințe şi a unei adeziuni, dar 
și afirmarea unei hotăriri, a voinței de a face totul pentru 
ca filmele noastre să corespundă întru totul concepției 
despre bine şi frumos a poporului român, în spiritul 
unității indestructibile dintre noblețea conținutului de 
idei şi calitatea de excepție a întruchipării sale artistice, 
în perspectiva duratei și universalității. 


CINEMA% 


regizor 
noștri hotăritor în dramaturgia unui film? 
- — Hotăritor pentru valoarea unui film 
mi se pare adevărul. Adevărul ce se cere 
exprimat prin conflict, apoi prin eroi, care 
sint purtători ai sentimentelor, ai ideilor, 
deci aceia care sînt implicaţi în starea con- 
flictuală. Mergind mai departe, fundamen- 
tală mi se pare fiecare etapă: mă interesează 
adevărul relaţiilor dintre personaje, ade- 
vărul dialogului, adevărul atmosferei plas- 
tice în care evoluează; mă preocupă, de 
asemenea, îngemănarea tuturor acestor 
factori de bază ai filmului. Pentru că marile 
idei, marile momente artistice se nasc în 
ultimă instanţă din detalii care, luate izolat, 
ar părea nesemnificative, ori aceste detalii 
trebuie să existe în mediul ambiental res- 
pectiv. De fapt, trebuie să știi să le sur- 
prinzi cu aparatul, dindu-le funcționalitate 
dramatică și emoţională. 

— Regia de film se învaţă sau — ierta- 
ți-mă că adopt o terminologie învechită 
— «se tură»? 

— Depinde de cel care te păstorește, de 
cel la care te afli. Eu personal am și învățat-o, 
am şi «furat-o». 

— Ce e de tăcut ca in producție să 
nu mai ajungă oameni fără talent? Unde 
trebuie să li se spună stop? La institut? 

— Căile de a soluţiona această problemă 
sint complexe şi ele nu vizează numai 
institutul, ci chiar și producătorii. Noi scoa- 
tem din şcoală atitea talente cite au intrat 
Cu o îndreptățită satistacţie a școlii noastre, 
aceea că, după patru ani de studii, acestia 
cunosc profesia de cineast. Însă, așa cum 
nu toţi absolvenţii facultăţii de literatură 
devin scriitori... 

— Două lucruri aș dori să clariticăm 
în continuare; intii, în ce constă degra- 
darea virtuţilor profesionale și apoi ce 
e totuși de făcut pentru ca în producție 
să intre numai și numai talente? (în 
producție, nu în institut!) 

— Degradarea vine din lipsa conservării 
si respectiv promovării novatoare a virtuți- 
lor limbajului cinematogratic. 


e Hotărit 
pu valoare 
unui fil 
mi se pare 
” adevărul 


— Stimate tovarășe pro- 
fesor de măiestria regizoru- 
lui de film, nu sinteți la 
prima ecranizare după ro- 
manul unui scriitor con- 
temporan. «Clipa» de Dinu 

, Săraru are un precedent 
într-o carte de Eugen Barbu, «Facerea 
lumii». Aţi colaborat, de asemenea, cu 
Mihnea Gheorghiu, Fănuș Neagu, Nico- 
lae Breban, Paul Anghei, Vasile Re- 
breanu. Destul spre a vă cere să-mi 
spuneți, dacă importanța pe care o acor- 
daţi bazei literare a unui titm are pentru 
dumneavoastră funcția unui stimulent 
ori pe aceea a unei certitudini? Un ro- 
man bun dă și un film meritoriu? 

— S-ar putea vorbi despre certitudine 
numai atunci cînd opera literară de la care 
porneşti cuprinde propriile tale aspirații 
umane şi artistice. Reputația de autor din 
domeniul literar la care v-aţi referit a deter- 
minat multe filme în cinematografia noa- 
stră, chiar pentru regizori cu opţiuni stilisti- 
ce diferite, iar dacă ne-am imagina o masă, 
fie ea și rotundă, la care să fiu onorat de 
prezența tuturor — mă refer bineinţeles 
la cei cu care am colaborat — sint sigur 
că ar ieși scintei, determinate de diferenţele 
de stiluri și genuri din operele acestora. 

— Se pare că «argumentul de autori- 
tate» e decisiv în opțiunile dumnea- 
voastră. 

— Am pornit întotdeauna de la un crez 
intim, după care filmul, în atara condiției 
lui primordiale, trebuie să fie şi un act de 
cultură. 

— Nu în atara condiției lui, ci în însăși 
ra e lui de existență, dacă-mi dați 
voie... 

— lar regizorul se cuvine să fie o 
personalitate profund angajată în promo- 
varea și afirmarea virtuţilor fundamentale 
ale contemporaneității, și acest lucru m-a 
preocupat chiar atunci cind filmele mele 
erau de inspiraţie istorică, pentru a nu mai 
vorbi de acelea inspirate din activitatea 
noastră imediată. În toate am văzut spiritua- 
litatea contemporană. 

— În ce direcţie trebuie, așadar, căuta- 
tă libertatea de a crea «regizoral»? 

— Există un moment fundamental al a- 
cestei libertăți, clipa opțiunii pentru un 
autor și pentru o anumită operă a lui. 
Poate în primul rind pentru opera acestui 
autor care, așa cum vă spuneam mai de- 
vreme, răspunde unor căutări absolut per- 
sonale. 

— Să o numim, totuși «clipa autoru- 
lui», după care urmează?... 

— Clipa cineastului. Ne revine acum, de 
acum înainte, datoria elementară de a de- 
pune o strădanie creatoare, și anume de 
găsi limbajul specific filmului, prin care să 
exprimi conținutul, dar nu numai atit, chiar 
detaliile referitoare la caractere, la atmos- 
teră, la starea estetică pe care ţi-o sugerează 
opera literară. 

— Se poate spune că din această 
clipă cineastul e stăpin pe sine? 

— Doar dacă nu apar divergenţele între 
autorul cărții și regizor. Dacă acestea nu 
se soluţionează — acolo unde e posibil 
prin colaborarea între cei doi autori de 
bază ai filmului, asistăm la denaturarea 
sensurilor fundamentale ale operei de bază 
care duce pînă la con!l'icte între noi şi spec- 
tatori, nemuţumiți de sensul ecranizării 

— “Denaturarea» poate avea și un 
sens creator... Dar ce anume vi se pare 


— Nu înţeleg, iertați-mă. Virtuţile de 
care vorbiţi, în ce fel ar putea îi ele con- 
servate și respectiv promovate? 

— Prin cultivarea talentelor, şi cu aceasta 
ajungem la a doua problemă. Progresul 
artei cinematografice ține de talent, dar și 
de dotarea şi de progresul tehnic fără ae 
care nu se pot realiza mai multe şi mai 
bune filme de artă, iar pentru implinirea 
acestui deziderat se cere regruparea forțe- 
lor care determină şi realizează filmele ro- 
mâneşti. Mă refer la breasla regizorilor, la 
relaţiile lor cu breasla extrem de necesară 
a scriitorilor, și mă gindesc la relații stator- 
nicite, după părerea mea, pe un nou făgaș 
al colaborării între producători şi autori. 
Cind spun producători, mă refer la relaţiile 
cu casele de filme şi,bineinţeles, la criteriile 
de selecţie, de promovare a regizorilor. 
Aici, de foarte multe ori, acţionează factori 
subiectivi, care proliferează mediocritatea 
și filmele comode. 


Oare ceea ce rămine 
reține semnalele, cifrul 
informaţional a ceea ce 
piere? Şi imaginaţia, atit 
de fecundă, la o virstă 
mai tinără, este înlocuită 
de rigoare, economie de 
mijloace, profunzime filozofică la crea- 
torul matur? Să luăm exemplul lui 
Jean Vigo, alături de cel al lui Būnuel 
şi vom putea avea o confirmare, sau 
chiar evoluţia lui Buñuel însuși de la 
Virsta de aur la Belle de jour sau 
Viridiana... Deci, am să contrazic aici 
intervenţia din revista «Cinema», care 
diminuează rolul imaginaţiei și exage- 
rează pe cel al experienței, profesiona- 
lismului, talentului literar și al dialogu- 
lui ca atare, propunind scenariului ro- 
lul unei hărți exacte, care să-l ducă pe 
explorator spre culmile Everestului. Fă- 
ră să vrea, poate, semnătura interven- 
tiei diminuează chiar valoarea a ceea 
ce crede domnia sa mai important în 
cinematografie, scenariul, dindu-i doar 
atribuțiile unei scheme științifice, dar 
rigide şi, deci, dogmatice, Înseamnă că 
pe toţi cei care ajung să cunoască cu 
exactitate harta îi vom și vedea cu 
steagul infipt în creștetul Everestului? 
Asta ar inseamna să subestimăm li- 
mitele inerente și neprevăzute ale fiinţei 
umane, oricit ar fi ea de cutezătoare. 
Sigur că nu vreau să iau comparatia 
pe care o facem decit ca atare, adică 
discutabilă, dar consider că nici măcar 
atit nu este, ci e o exprimare destul de 
eronată, ca să nu spun periculoasă. 
Eu cred că este mai bine să vorbim 
despre un scenariu. cu un respect mai 
adinc și mai sincer, ca despre ceva 
mai misterios, de inteles sau de ne- 
înțeles pentru ceilalți, curios, straniu, 


Nema 


rubrica unui regizor 


Răspuns la prima întrebare (Il) 


nul intii?... 
ultimul? 


lor biologică. 


teze. Ultimul? 


talentul vostru». 


de filme? 


cunoaşte și nu l-aş simți. 


nariu, geniul lui. 


nescu, n-ar avea cum. așa 


diterite. Aţi spus și altădată nu? 


îngădui. 


tilmogratie? 


pentru majoritate sau comun acestei 
majorități să nu-l încadrăm în tipare 
sau comparații prea restrictive. 

Dar scenariul este cu adevărat gata 
doar cind filmul este încheiat. Gata in 
sens cinematografic. Pină atunci el 
poate fi foarte bun sau prost ca scri- 
itură şi atita tot, pentru specialiști, pen- 
tru cei care au intuiție, un «miros» fin, 
dacă avem aceşti specialişti... Dar a- 
tunci cînd filmul este complet realizat 
tehnic, scenariul poate fi citit pe ecran 
ca ceva mai bun sau mai prost şi, în 
unele cazuri, de nerecunoscut, în bine 
sau în rău, fată de aspectul lui inițial, 
hai să-i zicem literar, ca să nu jignim 
pe nimeni. Ceea ce ne lipsește nouă, 
în cinematografie, în marea, foarte ma- 
rea majoritate a scenariștilor, este ori- 
ginalitatea. Și eu cred că această ori- 
ginalitate dacă apare, scenariul e dat 
de o parte. Originalitatea trebuie să fie, 
în primul rind, de ordin ideatic. Formula, 
exprimarea poate fi clasică, obișnuită, 
dar stera ideilor este absolut necesar 
să poarte amprenta originalității. De 
aici și ideea că un scenariu mediocru 
poate fi de multe ori mai echilibrat 
decit unul nou, care poate conţine 
mai multe erori stilistice, dar care are 
semnificații mai corespunzătoare, mai 
novatoare. Scenariul filmului Noste- 
ratu al lui Murnau este mai învechit, 
chiar «ridicol», în unele momente ale 
sale, dar el rămine o capodoperă de 
necontestat ca şi cel al Cabinetului 
doctorului Caligari, în comparaţie cu 
cel al Balului vampirilor al lui Polanski, 
mult mai echilibrat, dar mult mai medio- 
cru, fiindcă este lipsit de umanism, e 
rece și gol din punct de vedere filozofic. 


lulian MIHU 


— Care e primul lucru pe care l-ati 
spus studenţilor dumneavoastră din a- 
m putea bănui care va fi 


— Primul lucru pe care l-am spus, pen- 
tru că întimplător nu i-am cunoscut deci! 
in prima zi de curs, neparticipind la con- 
cursul de admitere, a tost cam în felul ăsta: 
Admiterea, le-am spus, a început în această 
primă oră de curs și se va sfirşi în anul al 
patrulea, cu ultimul examen, iar apoi cu 
obținerea diplomei. Admiterea lor în circui- 
tul marilor valori culturale şi artistice ale 
cinematografului va dura pe toată existența 


— Trebuie să recunosc faptul evident 
că le-aţi spus lucruri care să-i îmbărbă- 


— Ultimul, nu ştiu. Mai e încă timp. Pot 
să repet ceea ce am spus colegilor dumi- 
tale de anul trecut: «Obțineţi o diplomă 
care are acoperirea cunoaşterii profesiei. 
Aştept clipa cind veți demonstra și impune 


— Vă solicit o indiscreție... Aţi spus 
vreodată nu unei propuneri a caselor 


— Da. Am spus de mai multe ori și din 
considerente diferenţiate. Am spus, de 
pildă, nu, cînd mi s-a propus să fac un film 
despre Eminescu. Nu pentru că nu l-as 


— Bineînțeles că nu din acest motiv. 

— Mai degrabă — pentru că m-aș angaja 
oricind cu toată experiența mea spre a 
susține opera, creația, viața lui Eminescu 
— trebuie să recunosc că am făcut-o toc- 
mai pentru că nu mă simt capabil să gă- 
sesc, de pildă, corespondentul cinemat: 
gralic al Luceafărului, pentru că nu vid 
interpretul capabi! să-l! reîncarneze pe Emi 
nescu pe ecran, pentru că geniul lui Emi 
nescu reclamă virtuţi care să se cuprind 
în ansamblul unei echipe, de la operato! 
la pictor scenograf, de la machior la co 
cozitor. Apoi, reclamă un scriitor care să-l 
cunoască şi înțeleagă pe Eminescu în cele 
mai intime lucruri, să poată egala, în sce- 


— Mă tem că atita exigenţă, pină la 
un punct firească, ar tace imposibilă 
realizarea acestui proiect. lar dacă ar 
ti ca scenaristul să-l egaleze pe Emi- 
cred eu 
pentru simplul motiv că în competiție 
ar intra două arte cu mijloace specitice 


— Am spus nu foarte multor scenarii 
care mie mi s-au părut neadevărate sau 
contraziceau tentativele tematice ori cău- 
tările mele stilistice, pe care mi le pot totuși 


— Obișnuiţi să comentaţi cu studen- 
tii lucrurile mai puțin bune din propria 


— Împărtășesc întotdeauna studenților 
mei căutările mele, idealurile şi neimplini- 
rile acestora. Sint regizorul cu ușile des- 
chise. De foarte multe ori îi iau la filmările 
mele mai grele. Nu numai pentru a-i fami- 


liariza cu greutățile profesiei, ci mai ales 
pentru a-i învăța unde, cind și cum să 
spună stop, pentru a-i face să înțeleagă 
ce înseamnă să înveţi din greșeli. 

— Care este stilul filmelor dv.? 

— E toarte greu să vorbești de un stil 
unitar, cînd diversitatea tematică și a ge- 
nurilor e atit de mare. Am Inceput prin a 
face film documentar și visurile mele de 
început le vedeam continuate pe durata 
unui deceniu (cel puţin) cutreierind printre 
oamenii vii, înregistrind pe peliculă mo- 
mente din existența lor intimă. Sorţii re- 
partizărilor mi-au barat această intenţie. 
După un film documentar despre festiva- 
lul internațional! al tineretului am fost ab- 
sorbit de primul film de ficțiune. Tot în 
virtutea disponibilităților tematice ale stu- 
denţiei nu am făcut ceea ce visam la început. 
Altfel, mi-aş fi început cariera cu Ciprian 
Porumbescu. Visam, în paralel cu filmul 
documentar, să-mi dedic existenţa adu- 
cerii pe ecran a unor personalităţi din do- 
meniul culturii naționale și universale. 

— Şi nu v-aţi dedicat-o. 

— Am debutat, în schimb, cu Băieţii 
noștri, Post-restant. Treptat, am izbutit 
să determin un film din viaţa tineretului, 
Gaudeamus igitur. Apoi, pe tundalul unor 
căutări de limbaj în cinematogratul mon- 
dial, preluasem un scenariu abandonat de 
mai multă vreme, și care zăcea prin redac- 
tiile studiourilor, Răutăciosul adolescent. 
Acolo mi-am pus pentru prima dată pro- 
bleme mai clare de stil, şi cred că pentru 
cinematograful naţional acest film con- 
struia o treaptă. 

— Ce construia, ce treaptă? 

— Cum să spun eu, e vorba de căutări 
de limbai, de modalitatea de a povesti, de 
structura de ansamblu a filmului, iar apoi 
de a motiva, în desfășurarea întregii nara- 
tiuni cinematografice, modalitatea de ex- 
presie pentru care am optat. Era un film 
de introspectie. Cu scurgerea anilor, eroul 
realiza că momentele accidentale din exis- 
tenţa sa rămineau cele mai curate, cele mai 
profunde. Evocarea subiectiv-atectivă re- 
clama elemente de limbaj, de contrapunc- 
tare care au condus către ceea ce vă este 
cunoscut. De fapt, m-aș bucura ca nu eu, 
ci confrații din breasla din care faci parte 
să observe toate acestea. 

— Primul critic al operei este chiar 
autorul ei și dumneavoastră aveți tot 
dreptul să vă judecaţi cu voce tare. 

— Atunci n-avem decit să mergem mai 
departe... Cu totul alte probleme mi-a pus 
Facerea lumii. Filmul demara din actuali- 
tate şi reconstituia drama eroilor principali 
pînă în clipa cînd începe filmul propriu- 
zis. De aceea, paradoxal, deși imaginea 
este mai dură prin volumul de «actuali- 
tate», procesul narativ și structura intimă 
a secvențelor păstrează intenţia de a po- 
vesti un timp mai îndelungat în interiorul 
aceluiași cadru, conjugind mișcările eroi- 
lor cu mișcarea aparatului. 

— Ce deosebește acest film de «Rău- 
tăciosul adolescent»? 

— Ceea ce deosebește fundamental a- 
cest film de Răutăciosul... este preocupa- 
rea de a reconstitui fidel, adevărat şi dra- 
matic relațiile dintre categoriile sociale și 
indivizii aparținind unor ideologii opuse. 
lată că se poate vorbi foarte mult despre 
toate acestea. 

— Nimic mai adevărat Vă și întreb 
în sensul sugestiei dumneavoastră pen- 
tru care vă mulțumesc. De-ar îi să vor- 
bim, deci, despre căutări stilistice la 
Gheorghe Vitanidis, unde ne trimite 
regizorul? 

— Căutări stilistice la Vitanidis? Cred că 
în structura narațiunii. În ciuda tentaţiei de 
a prezenta spectacular, un mare fundal — 
războiul de la Stănilești din Cantemir. de 
pildă — unde aș fi putut realiza o mare 
montare, dinamică, vă rog să revedeți sec- 
venţa situată către finalul filmului despre 
Cantemir. Am operat acolo cu elemente 
de metaforă și de simbol. În Războiul 
independenței, unde aveam paleta per- 
sonalităților istorice și pe aceea a eroilor 
deveniți populari, am încercat să-i inserez 
pe toți aceștia în actul fundamental al In- 
dependenţei ca «momente» ce sugerau tot 
atitea filme, meritate de fiecare în parte. 

— Nu vă preocupă în nici un fel co- 
laborarea cu un scenarist tinăr, debu- 
tant,pe care să-l duceţi de mină, pre- 
supunind că el o merită? 

— Mă preocupă. Cu primul scenarist de- 
butant de talent. Nu pretind elaborarea 
riguros cinematografică a subiectului, ci 
doar sugestia filmică, marcată de opțiunea 
sa pentru eroi și adevăr al vieții. 

— Ce-i doriți cinematogratiei în noul 
an? 

— Filme bune, străbătute de căutări no- 
vatoare. 

— Care sint «căutările» dv de... viitor? 

— Sper ca foarte curînd, după Clipa — 
despre care nu vreau să vorbesc aici, fiind 
un film mai complex — să pot relua o cola- 
borare de referință cu Eugen Barbu. Scrii- 
torul termină în aceste zile scenariul unui 
film gîndit de noi cu mai mulți ani în urmă, 
un film de imediată actualitate, care se va 
chema Treptele mării. 

loan LAZĂR 


Sub semnul festivalului naţional „Cintarea României“ 


Cineclub: Piteşti” 


| Et in Arcadia ego! 
| Dacă Poussin şi-a ales a 
inema cest adagio latin ca epitaf 
în celebrul său tablou «Păs- 
| torii din Arcadia», a făcut-o 
pentru a ne reaminti durata 

efemeră a fericirii. 

Şi eu am fost la Pitești! (mai precis, 
la a Il-a ediție a festivalului de cineama- 
tori «Hermes-Film») 

Dacă am comis această parafrază facilă 
e doar pentru a-mi exprima regretul că 
bucuria reintilnirii cu mișcarea de cine- 
amatori a fost atit de scurtă și după atit 
de multă vreme. Participarea mea la lu- 
crările juriului mi-a prilejuit citeva re- 
flecții sumare pe care, la rugămintea re- 
dacției revistei «Cinema», le-am așternut 
pe hirtie. 

Festivalul «Hermes-Film» e un festival 
cu profil tematic. Organizat de Uniunea 
Sindicatelor de ramură, el și-a propus să 
reunească filmele cineamatorilor care re- 
flectă viața, problemele și preocupările 
lucrătorilor din comerț și cooperaţie și 
trebuie precizat de la început că organi- 
zatorii au reușit pe deplin să întăptuiască 
ceea ce şi-au propus. Pentru demonstra- 


8, „Hermes-Film“, ediţia a Il-a 


ție, folosind doar titlurile filmelor prezente 
în festival, voi reuși să relatez un «Scurt 
istoric» despre acest «Concurs» la care 
au participat Fetele noastre din Bri- 
gada noastră care Dincolo de buna 
servire ne-au oferit cu Politeţe, Un 
buchet de fiori și o Invitaţie să răspun- 
dem la întrebare. 

Dar pentru că invitația era, de fapt, o 
invitație la politețe, n-am putut răs- 
punde la întrebarea Reclama sufletul... 
umorului? cu răspunsul Realizări din 
comerțul bucureștean și am, preferat 
să răspundem, fără echivoc, la marfa 
de la oltean! chiar și numai Mere-pere 


Un remarcabil cîştig de calitate 


de la O expoziție cu vinzare sau de la 
alte Verigi comerciale cum ar fi Moşii 
sau Tirgul de toamnă stimulați, binein- 
teles, şi de Ferestrele străzii (vitrine 
aflate în concurs pe litoral). 


intr-un chenar de zi (5 ore de pro- 
iecţie) am încercat, și sperăm că am 
reuşit, să realizăm Raidul necesar ana- 
lizării Picătură cu picătură și cu o 
Optică exigentă fiecare din plusurile sau 
scăderile muncii cineaștilor amatori din 
comerţ Concluziile, în ciuda celor 10° 
Celsius au fost foarte calde și s-au con- 
cretizat în următorul palmares: 


— Bacău) 


sindicatelor-Galaţi) 


a județului Satu-Mare) 


Mare pentru selecția prezentată 


Premiul |: Un buchet de fiori (Cineclubul «Alfa», Casa de cultură a Sindicatelor- 


Raidul (Cineclubul «Hermes»-Bucureşti) 
Premiul lili: Mere-pere (Cineclubul «Unirea» — Casa de cultură a sindicatelor 


Premiul Centrocoop: Dincolo de buna servire (Cineclubul Casei de cultura a 


Premiul ACIN: Moșii (Cineclubul «Fortuna»-Pitești) 
Premiul revistei «Cinema»: Ferestrele străzii (Cineclubul Direcţiei comerciale 


Premiul special al juriului: Cineclubul 


Două menţiuni pentru imagine: Gheorghe Muranovici și Anton Rogoz. 


Direcţiei Comerciale a Judeţului Satu- 


Cineclub: Bucureşti '78, „Pelicula de aur,“ ediţia a Vl-a 


În alb, negru și color 


Pentru cineamatorii bucu- 
reşteni, «Pelicula de aur» 
competiţie intrată în tradiţia 
fiecărui decembrie și desfă- 
șurată în cadrul stimulator 
al Festivalului național «Cin- 
tarea României» — este cea 
mai importantă confruntare a filmelor rea- 
lizate pe parcursul unui an. Ediţia a Vi-a 
a acestei competiţii-concurs a fost, cred, 
şi cea mai bogată în semnificatii. Aproape 
70 de scurt-metraje, realizate de aproape 
40 de cinecluburi bucureștene s-au ali- 
niat la startul «Peliculei de aur», filme de 
genuri diferite — de la reportaj la eseu, 
de la filmul portret la documentarul satiric, 
de la filmul-anchetă la filmul de animaţie, 
— un micro-univers cinematografic care 
merită să fie mai bine cunoscut, de cit mai 
mulți spectatori. 

E Revelația «Peliculei de aur» '78 a fost 
cineclubul «A», al Academiei «Ştefan 
Gheorghiu», un colectiv de creaţie relativ 
tînăr, ai cărui principali realizatori sint 
Ovidiu Dinescu, Traian Apetrei şi Elena 
lonescu. Pină la această ediţie văzusem 
doar citeva (trei-patru) filme ale acestui 
cineclub, destul de subțirele ca idee, de 
fapt nişte versuri ilustrate, și cam atit. 
Prezent cu un număr mare de filme în con- 
curs, cineclubul «A» a atras atenţia, acum, 
prin efortul de concepție. Preocupări va- 
riate: un foarte frumos poem cinemato- 
grafic, Gorunul, un eseu poetic cu imagini 
color de bună calitate, Trandatirii întio- 
resc și din pricina mea, care a izbutit 
parcă să «prindă» în petalele rozelor şi 
cite ceva din sutietul omenesc; un sigur 
gest cultural, Eminescu, consacrat dru- 
murilor bucureștene ale poetului; un «flash» 
satiric Şi totuși..., indreptat impotriva pre- 
țiozilăților din critica de artă; un raid-an- 
chetă ironic (usturător citeodată) prin că- 
minele studențești, Bolduri cu imbolduri; 
un reportaj social-politic de actualitate, 
despre Noua calitate... Cu înclinații pre- 
ponderent poetice, cineaștii de la «A» au 
făcut un pas mare înainte, chiar dacă n-au 
cucerit, încă, înălțimi... 

E Marele eveniment al festivalului 
bucureștean de cineamatori a fost filmul 
lui Cornel Dimitriu Om cu strung, reali- 
zat sub auspiciile «Studioului mişcării ar- 
tistice de masă». Despre inginerul Cornel 
Dimitriu am mai avut prilejul, adesea, să 
scriu, este un cineast in toată puterea cu- 
vintului, filmele sale de pină acum, printre 
care Plantă tiravă, Cateaua de dimi- 
neață, Solară, Bătrina și tata constituind 
indiscutabile argumente. În filmografia sa, 
Om cu strung înseamnă, cred, un moment 
de maturitate creatoare. Cineastul filmea- 
ză un strungar de la Uzinele «Semănătoa- 
rea». O face astfel incit Om cu strung 
este, depopotrivă, poem al muncii, eseu 
filozofic, pictură în mișcare. Nu mă tem 
de «vorbe mari» Cornel Dimitriu este un 
artist al imaginii, are cinematograful «in 
singe», şi mai are capacitatea rară de a 
face să vorbească tăcerile, de a extrage 
veto din fiecare detaliu al filmelor 
sale. 


@ Un ciştig net al filmelor de amatori 
este apropierea de oameni. Remarcabil 
în acest sens este scurt-metrajul O mun- 
citoare și cîntecele sale, realizat de loan 
Petcu de la cineclubul «Casa Scinteii»; 
un film portret al rapsodului popular loana 
Mănăilă, dar mai mult și altceva, de fapt, 
decit un film-portret, o tentativă reuşită de 
a «materializa» în imagini firele văzute și 
nevăzute care leagă munca de creaţie. Nu 
este aceasta o generoasă idee de film? 
După cum nu este generoasă ideea unui 
film precum Condiţia omului din linia 
întîi de Gh. Eftimescu («Cinestudio 8») 
care îşi propune să sintetizeze în imagini 
esența condiţiei muncitoreşti? 

N «De urmărit» talentul unui cineamator 
bucureştean afirmat relativ recent în miş- 
carea de amatori, loan Nădrag, care s-a 
impus convingător la ediția precedentă a 
«Pelicule: de aur». Celor trei filme pre- 
zentate acum — Zbucium, Plimbare şi 
«experimentul de montaj» interterențe — 
— le lipseşte fiecăruia, cite ceva, dar sim- 
tim în toate freamătul de gind al autorului, 
o tot mai bună stăpinire a mijloacelor de 
expresie. 

E Sint la ora actuală in București citeva 
cinecluburi în evident progres. Se munces- 
te bine, cred, la «Ecran-utii», unde pe lingă 
nume ştiute ca Paul, Mantu au apărut nume 


noi ca Ondina Cristine. Dintre filmele aces- 
tora, am reținut Pastel (cu imagini color), 
îndeosebi pentru timbrul său poetic. Sub 
«pavilionul» aceluiași cineclub a stat și 
un bun desen animat, Circul lumii (dese- 
nat şi animat cu mult talent şi cu personali- 
tate de Octavian Frecea), deşi unele dintre 
«jocurile» asociative ale acestui film sint 
discutabile. Sub aşteptări, un colectiv frun- 
taş, cineclubul «Hermes», chiar dacă Pică- 
tură cu picătură de pildă (un desen ani- 
mat satiric cu adrese de mare actualitate) 
şi Raidul (reportaj-anchetă deasemenea 
cu adresă) s-au impus atenției; altădată, 
animatorii acestui cineclub — printre care 
Gelu Mureșan, Anton Rogoz, Gabi Miro- 
nescu, Dumitrescu — au arătat că vor și 
că pot mai mult. 

E inventivitate: Energia, șocul prezen- 
tului de Ci Ziatanovici (alcemenerg»); 
spirit civic: În obiectiv risipa de Mircea 
Viicu şi Gh. Eftimescu («Cinestudio 8»); 
calități reportericeşti: Pe urmele Nadiei 
de V. Colonelu (cineciubul «Faur); bune 
fiime-lecţie: Veriticarea tehnică la Dacia 
1300 de Liviu Groza și Dumitru Cojocaru 
(cineclubul |.T.8.); preocupări eficiente per- 
tru «protecția muncii» Din lumea tăcerii 
de lon Petcu («Casa Scinteii»)... Sint a- 
cestea, şi altele, argumente care atestă le- 
garea tot mai strinsă a filmului de cerin- 
tele procesului productiv. 


Călin CĂLIMAN 


Expresul de Buftea e singurul tren care opreşte la cerere. Schimbările de vi- 
teză, de macaz și chiar de sens au fost stabilite de scenarist (Matty Aslan) și de 
regizor (Haralambie Boroş) împreună cu Casa de filme 4. Ca-ntotdeauna în tren, 


călătorii mai schimbă o vorbă, două, mai glumesc 


«Dumitale iţi place comedia?» 


«Să fim serioşi, cui nu-i place?» lar cînd controlorul de bilete — Jean Constantin — 
sau inspectorul C.F.R. — Dem Rădulescu — încearcă să-și aducă aminte numele 
actorului preferat, nimic mai simplu! Urmărim o dată cu ei secvențele din filme mai 


vechi sau mai noi 


Pentru că Expresul de Buftea e — deocamdată — singurul 


tren în care se poate urmări o antologie a comediei cinematografice românești. 
g 


În locul «suplimentului de viteză», su 
David. Montajul: lolanda Mântulescu şi C 


imentul de umor 
ina lonescu 


Imaginea: Alexandru 


În fotografie doi dintre călători: Coca Andronescu și Nae Roman 


Și pentru că, aşa cum am subliniat 
mai sus, întreaga selecţie prezentată în 
festival marchează un remarcabil cîştig 
tematic (în sensul apropierii cineamato- 
rilor față de propriile lor probleme), pal- 
maresul a căutat și cred că a și reușit, 
să stimuleze pasiunea și strădaniile pen- 
tru realizarea unei exprimări cinemato- 
grafice independente. 

S-ar cuveni deci să menţionez folosi- 
rea inteligentă a detaliilor încărcate de 
semnificaţii și uneori chiar de poezie 
adevărată în filmul Un buchet de flori, 
intuiţia cu care autorul filmului Moşii a 
recreat numai cu ajutorul imaginii at- 
mosfera ambiguă a bilciului pendulind 
între tonic şi nostalgic. Ştiinţa cu care 
autorii Raid-ului au folosit plusul de 
autenticitate percutantă pe care-l oferă 
un aparat de filmat, atunci cind e folosit 
fără complexe. 

Juriul şi-a făcut un punct de onoare 
din a stimula — prin opțiunile lui — in- 
crederea pe care cineamatorii ar trebui 
să o aibă in posibilitățile de exprimare a 
limbajului pe care ei înșiși, nesiliți de 
nimeni, și l-au ales. 

Mirel ILIEȘIU 


cineaşti și cinefili 


Două întilniri 
la Slobozia 


În vechiul centru de prieteni 
ai filmului şi noua capitală 
a Judeţului Ialomița — oraşul 
Slobozia — au avut loc la 
19 decembrie 1978 două în- 
ttiniri cinematografice. 
Decanul criticii româneşti de 
film, D.I. Suchianu, și cea care semnează 
aceste rînduri, impreună cu tineretul mun- 
citor al Combinatului chimic al Fabricii de 
ulei, al Filaturii de bumbac și cu elevi ai 
celor patru licee locale au dezbătut pasionat 
tema; «Prietenie, dragoste, familie şi so- 
cietate în filmul românesc». 

În sala primitoarei Case-de cultură — Ate- 
neul tineretului — unde se pot discerne 
după tăblițele indicatoare de pe uşi nume- 
roasele și variatele probleme care preocupă 
băieţii şi fetele din Slobozia, oaspeţii şi 
gazdele au discutat cu competenţă şi sin- 
ceritate — ca între prieteni vechi — despre 
film, despre viață, despre dragoste... 

În ce măsură și cu cită fidelitate reflectă 
filmele noastre aspectele de viață referitoa- 
re la tema propusă? Cite cazuri tipice sau 
izolate de destrămare a familiei, de ratare 
a căsniciei ar putea constitui încă subiectul 
filmelor românești? etc., etc, rămîn pro- 
bleme permanent deschise pentru cinema- 
tografie. 

Filmul Singurătatea florilor a fost ales 
să ilustreze preocuparea actuală a cineaș- 
tilor pentru acest aspect esențial de viată. 


mema 


e 

Schimbind amfitrionul — de data aceasta 
sediul Întreprinderii cinematografice jude- 
tene lalomiţa — am urcat scările unei m- 
punătoare clădiri pătrunzind într-o intimă 
sală de proiecție. 

Pe cele citeva rînduri de scaune capito- 
nate, așezate în fața unui ecran lat, cinefilii 
ialomițeni așteptau cu animaţie evenimen- 
tul: inaugurarea Cercului cinefilului din 
Slobozia. 

Documentata privire generală asupra fil- 
mului și proiecția filmului Pămintul tăgă- 
duinței de Andrzej Wajda au fost cei doi 
stilpi de susținere pe care s-a aşezat solid 
cercul cinetilului — cercul acelor oameni 
pasionaţi de arta filmului care vor face la 
rindul lor cultura cinematografică a publi- 
cului din Slobozia, alături de ceva mai 
avansaţii lor colegi de la cercul de arte 
plastice, cenaclul de literatură, cenaclul 
de dramaturgie, etc. 

Ei au determinat înființarea acestui cerc 
a cărui lipsă o resimţeau acut, conștienți 
că cea mai imediată, cea mai fidelă redare 
a tumultoasei vieţi actuale este a 7-a artă — 
această artă pe care doresc fierbinte s-o 
cunoască în toată profunzimea. 

Aceşti oameni care simțeau demult că 
au depășit calitatea de spectatori de film — 
ne-au chemat călduros — pe noi și pe alți 
slujitori ai filmului românesc — să ținem 
o permanentă legătură prietenească cu 
Cercul cinefilului din Slobozia. 

invitația rămine deschisă... 


Angela CHIUARU 


Nm y 
sË caicuiez 
Æ mimir! 
ind rid, 
pori 
cmé ping, 
piliing zu mot 


Tamara Buciuceanu: 


Stăm amindouă la masa pri- 
mitoare, de sufragerie. Mă 
uit cum desface cu gesturi 
sigure, de gospodină, sfoara 
subţire din jurul borcăne- 
iului («hai să guști o dul- 
ceaţă de cireşe amare cum 
n-ai mincat») și ascult vocea de necontun- 
dat, cartea de vizită sonoră a actriței Tama- 
ra Buciuceanu, care rostește într-un ames- 
tec unic de repezeală şi moliciune, vorbe cu 
un ușor accent de «dulce grai moldove- 
nesc»: Film? Ei da, film, sigur, dar 
dacă m-aţi întreba despre televiziune... 
Sau despre radiodifuziune.. mi-ar fi 
mai ușor. «Unda veselă» nu mă ocolește 
şi nici eu pe dinsa lar la televiziune, 
ce să mai vorbim? De la pilulă la sec- 
vența în două sau mai multe personaje, 
la cuplet și pină la cele mai frumoase 
roluri pe care le poate visa o actriță, 
tot mi-a oferit, tot. Pentru asta, ori de 
cite ori sint chemată, chiar dacă nu am 
cine știe ce timp, răspund cu cea mai 
mare bucurie... Păcat că nu mă intre- 
baţi despre televiziune... Recunosc: nu 
datorăm filmului, ci televiziunii bucuria mul- 
tor întiiniri cu talentul şi verva acestei mari 
actriţe de comedie. Recunosc, dar ce să 
facem, pe mine mă interesează legătura ei 
cu filmul. Pentru că există, totuși, și o ase- 
menea legătură. 
— Există, sigur că există, dar este o le- 


pornind de 


Am avut un sentiment ciudat 

cînd am văzut pentru prima 

oară scările din portul Odes- 

sei, faimoasele scări din Cru- 

cișătorul Potemkin. Nu pă- 

reau nici măreţe, nici monu- 
- mentale, nici nesfirşite, nici 
dramatice, ca în filmul lui Eisenstein. Con- 
struite cu iscusință arhitecturală, te Indem- 
nau să contempli cu plăcere jocul de linii, 
de volume și de platforme. Dar atit. Nu-ţi 
venea să crezi că aici a privit, stupefiat, 
răscolit, ochiul camerei lui Tisse. Meşterii 
de imagine făuriseră nişte scări mult mai 
frumoase și mult mai cumplite, pentru uzul 
nostru, al spectatorilor. Scările lor urcau 
pină la cer şi coborau în infern. ŞI, compa- 
rind în minte cele două «arhitecturi», nu 
puteai să nu te gindeşti la darul extraordinar 
al cinematografului de a modifica dimensiu- 
nile realității, de a crea o para-realitate mai 
adevărată, mai profundă şi mai impresio- 
nantă, transformind obişnuitul în neobiș- 
nuit. 

50 de ani de cinematograf sonor au dus 
meșteșugul duplicatului la perfecționare, 
au împins tot mai mult ecranul spre repro- 
ducerea fidelă a modelului imediat, nemij- 


inema 


gătură foarte tinără și cam... cum să- zic? — 
întimplătoare, nu? 

— În ce tei întimplătoare? 

— Păi, dumneavoastră știi cum am 
început eu să joc în filme? Am aflat cu in- 
tirziere că cineva a refuzat rolul care mi 
se oferea mie... Pe urmă Savel Stiopul mi-a 
spus: «Vreau să te iau în film pentru mutra 
ta simpatică.» Şi-am mai tăcut un rolişor de 
trei secvențe In Ultimele zile ale verii... 
După aceea, am aflat, tot mai tirziu, că nu 
ştiu cine n-a avut timp şi iar m-am ales cu 
un rolişor în Premiera. Pe urmă a fost 
Tută de Veneţia, dar acolo nu știu cum 
am ajuns... De fiecare dată, presa de spe- 
cialitate mi-a fost foarte favorabilă. S-a 
scris chiar: «Pe cind un rol principal pen- 
tru această actriță?» $i dacă tot s-a scris 
aşĝ să ştiţi că eu nu mi-am pierdut nici 
răbdarea, nici speranța. Acum am chiar 
două roluri frumoase. Unul în ton filmul lui 
Mircea Mureșan, Maria Herdelea, cu Octa- 
vian Cotescu ca partener, un rol frumos, 
mamă a trei copii, două fete și-un băiat, 
şi am plăcerea ca fetele mele să fie două 
studente talentate, Catrinel Dumitrescu și 
Rodica Negrea, iar băiatul, un tinăr coleg, 
Romeo Pop. Am terminat acum și post- 
sincroanele la Vis de ianuarie, filmul lui 
Nicolae Opriţescu şi acolo am realizat, 
cred eu, un rol frumos, de sufletistă, o 
moldoveancă bonomă, foarte veselă, vioaie, 
tonică, un personaj cu momente comice, 


la un film. 


locit, îndepărtindu-! însă adesea de poezie. 
Harold Lloyd, agăţat într-o mină de o fe- 
reastră șubredă la al nu știu citelea etaj 
sau Chaplin, zdrobit în angrenajul de roți 
absurde al maşinii antropotage din Tim- 
puri noi, ieşeau din ordinea existenţei co- 
mune, trăiau în plină alegorie. Se spune 
că multe din scenele temerare ale lui Lloyd 
sau Keaton erau filmate pe viu, fără trucaje, 
dar ele îţi dau un sentiment patetic al fan- 


tasticului, al fabulosului. lar dacă astăzi ` 


comedia nu mai e rege, detronarea ei s-a 
produs, probabil, şi pentru că acea artă 
magnitică de a face salturi în sublim și în 
imposibil s-a pierdut, reiîntiinindu-se rari- 
sim în pelicule de excepție, cum a fost 
Ce se-ntimplă doctore? sau Comedia 
mută a lui Mel Brooks. Nu intră, firește, în 
discuţie industria modernă a peliculei de 
invenție pură, cu întregul ei arsenal de fan- 
tasmagorii artificiale și de plăsmuiri factice. 
Metafora nu este atributul unui gen, eo 
condiție de existenţă a filmului ca artă. 

Cinematograful românesc a avut nevoie 
“de autenticitate, a ridicat-o la rangul unui 
obiectiv capital, pentru a-şi învinge com- 
plexul juvenil al stingăciei tehnice și a do- 
bindi certitudinea profesionalităţii. Este o 


dar nu lipsit de secunda lui de sensibilitate, 
care nici nu trebuie să lipsească dintr-un 
personaj de comedie. E adevărat, comedia 
cere actori înzestrați cu un haz aparte, dar 
ea mai cere ca hazul acela să nu fie ieftin, 
să nu fie de suprafață. Hazul acela trebuie 
să se cheme mai degrabă ironie. Într-o 
scenă de comedie bine scrisă, ironia trebuie 
neapărat să-şi găsească ceł mai frumos loc, 
pentu că ea este apanajul omului inteli- 
gen 

— Dar sensibilitatea? Spuneti că sen- 
sibilitatea este absolut necesară acto- 
rului de comedie. De ce tocmai actoru- 
lui de comedie? 

— La București, profesorul meu a fost 
Nicolae Bălțăţeanu și asistentă a fost So- 
rana Coroamă. De la ei am Invăţat eu multe. 
De început însă, am început la lasi şi acolo 
m-au școlit Ştefan Dăncinescu și lon Las- 
căr. Ei mi-au îndreptat primii pași spre 
meseria asla şi ei mi-au spus: «Cit de ve- 
selă vei îi, că așa va cere rolul, dacă într-un 
moment anume ai să simţi că e nevoie să 
plingi, să nu te reții». Bună lecţie! Pentru 
că nu există ris fără plins, iar dacă există, 
acela e un ris la suprafața omului, nu în el. 
Dacă doriți o exemplificare, v-aș ruga să 
vedeţi rolul avocatei din «interviu». 

— L-am văzut.. Ştiţi, Tamara Buciu- 
ceanu, multă lume crede că aveţi dum- 
neavoastră așa, un fel de formulă a 
personajului comic. Că deţineţi rețeta 
risului... 

— Da' de unde! Nu-mi place să calculez 
nimic. Cind rid, rid cu poftă, cînd pling, 
pling cu poftă. Să fie asta o rețetă?! Mi-a 
spus mie odată o colegă a dumneavoastră 
că «sint specialistă în compoziție». Am 
întrebat-o şi eu: Cum am compus? Zicea: 
«Parcă arătaţi altfel, parcă vorbeați altfel... 
vă mișcaţi altfel...». leșea, așa, că am ames- 
tecat eu toate cele cite le am şi am tăcut un 
cozonac gustos. Asta, ca să glumim, nu? 
Pentru că altfel, să știți că e foarte greu să 
faci compoziție. Şi ştiţi de ce? Pentru că 
nu trebuie să se vadă că e compofitie. 
Dacă se vede, nu mai e compoziţie, e făcă- 
tură... 

— Ce este foarte important pentru un 
actor care nu dorește să-și tocească 
talentul în formule și rețete, care, deci, 
ri să ajungă un automat de stirnit 
ris 


— Cunoaşterea. Trebuie să te ţii tot 
timpul sub observaţie. Dar singur nu te 
poți observa. Mie mi-a plăcut, și-mi place, 
să urmăresc, dincolo de scenele bucureş- 
tene, spectacolele colegilor mei. Îi observ 


- si trag concluzii şi pentru mine... Pe urmă, 


sint așa, nişte legi ale meseriei de care 
trebuie să ţii seamă După părerea mea, 
orice actor modern, pentru că se discută 
mult despre actorul modern — nu are voie 
să ulte canoanele clasice, ci trebuie să le 
dezvolte în fiecare roi cum crede el de cu- 
viință. După cum nu trebuie să uite că în 
bagajul unui actor, neapărat să-și gă- 
arse loc, înţelegerea pentru celelalte 
arte. 


— Dar filme vedeți? Și ce impresie, 


vă fac ele? 

— Aş vrea foarte mult să văd toate fil- 
mele, dar nu am timpul necesar. Așa că 
nu-mi permit să vorbesc prea multe unde 
nu mă pricep. Pot să spun doar așa, citeva 


tază depășită. Cred chiar că, în multe cazuri, 
excesul de «autenticitate» incepe să atirne 
prea greu de copitele Pegasului nostru 
filmic. Unele pelicule — cele mediocre — 
decepționează tocmai prin aceea că se 
opresc la veridicitatea detaliului şi logica 
măruntă a acțiunii. Vrind să fie cit mai 
reale, devin terne, cenușii, contravin reali- 
tăţii. Şi sînt neinteresante, lipsite de impor- 
tanță, fiindcă ceea ce este pasionant și 
remarcabil în viaţă poate să transpară nu- 
mai într-un proces de filtrare. Pină și unele 
producţii cu tentă ştiințitico-fantastică (cum 
ar fi Elixirul tinereții) sau filme-basm ră- 
mineau pedestre, încercind să îmbrace 
miracolul în haina strimtă a verosimilității. 
Dacă Ma-ma e sub nivelul Veronicăi, 
e, poate, şi datorită faptului că fabula a de- 
venit aici prea conformă unor modele tm- 
prumutate din existența diurnă. 


Alunecarea în banal și nesemnificativ se 
repercutează, prin ricoșeu, şi asupra tea- 
trului. Actorii se întorc de pe platourile 
de filmare «autenticizați». Nu numai că se 
deprind cu o atitudine pasivă, se lasă priviți 
şi auziţi în loc să iasă în întimpinarea pu- 
blicului şi să imprime scenei propriul lor 
magnetism. Nu numai că se obişnuiesc 
să-și rostească replicile «ca în viață», ceea 
ce se afirmă că ar constitui o trăsătură 
specific cinematografică (deşi, dacă asculți 
cu atenție banda sonoră a unui film ma- 
gistral ca Piesă neterminată pentru pla- 
nină mecanică, observi că farmecul său 
secret stă, între altele, şi în factura absolut 
specială a dialogului: nimeni nu vorbește 
acolo ca în viață). Dar, lucru încă şi mai 
grav, după citeva zile sau săptămîni de 
filmări corecte, searbăde, unii actori vin 
parcă lustruiţi, nivelaţi, egali cu sine, aco- 


iz) E 
LIF riea 
Wil AO 


lucruri de care m-am izbit în scurta mea 
experiență cu filmul. De exemplu, cînd faci 
post-sincronul, tu te străduiești, nu? — să 
fii cit mai adevărat, cit mai sincer și chiar ţi se 
pare că ai reușit, ei bine, în sala de cinema 
replica sună fals. Oare de ce? Nu ştiu. 
Poate că şi dialogurile sint prea succinte, 
prea fără încărcătură, n-au trăire, n-au 
pauze, tăcerile acelea din viață cind schimbi 
un gind cu un partener de discuţie, unde să 
fie? Tăcerile cu «căptuşeală lăuntrică».., 
Pe urmă, mai e ceva. Noi vedem filmul pe 
secvenţe, și materialul pare foarte frumos. 


După ce se montează, parcă lipsește ceva. | 


Nu-mi dau seama ce. E adevărat că și la 
filmare totul se face uneori prea repede. 
Citeodată nici n-ai timp să te gindești... 
Sigur, şi actorii sint foarte prinşi între tilm 
şi teatru, şi ei sint mereu pe grabă. Dar 
nu, nu cred că e bine să vorbesc eu despre 
asta, vă spun, nu mă pricep. Doar așa, cit 
văd, cit observ, cit simt... Vedeţi, de exem- 
plu, dacă s-ar înțelege că actorul nu este un 
simplu executant care se prezintă la instruc- 
ție, ce bine ar fil Dacă el ar simţi că este 
necesar acelui film ca nimeni altul, ce aripi 
ar căpăta el! Pentru că, să nu uităm, actorul 
este plămădit dintr-un aluat anume. 

— Ce fe! de aluat? 

— Are drojdie foarte multă şi crește vă- 
zind cu ochii. Dar numai dacă e pus la 
căldură. La «rece» nu numai că nu creşte, 
dar se «lasă». ...Dar, uite că, de cind stăm 
de vorbă, mi s-a trezit și interesul și dorul 
de cinema! Mă gindeam acum dacă să vă 
spun ce Îmi visez eu pentru film... 

— De ce să nu spuneți, spuneți. 

— Ştiţi care e visul meu? «Gaiţele». Mi 
l-am văzut eu împlinit la televiziune, dar 
tare mi-ar plăcea să-l văd și pe ecran. 
Este o piesă foarte bună, iar personajul 
meu e dintre cele mai apropiate mie. Dar 
ştiu eu dacă se poate? 

— Eu zic să nu vă pierdeţi nădejdea. 
Oricum, în film, dumneavoastră sin- 
teţi o «tînără speranță», nu? 

— Să ştiţi că eu întotdeauna am fost «o 
tinără speranţă!» Şi nici măcar nu-mi dis- 
place ideea. Mi-aș dori să rămin intotdeauna 
tinără. La suflet, bineînțeles. 

— Dar cum se păstrează un suflet 
tinăr? 

— Fără prea multe hachiţe, fără «ciudă- 
țenii» care să-i supere pe cei din jur, fără 
gindul: «eu și numai eu și nimeni altul» — 
pentru că, să ştiţi de la mine, fiecare are 
locul lui pe lume — cu dorinţa veșnică de a 
realiza ceva frumos, cu dorința de bine și 
nu de rău pentru cel de alături, fără mes- 


chinărie. Cu generozitate. $ 23 


— Dacă mă uit la ce-am scris aici, 
parcă n-ar fi exact ce așteaptă cititorii 
de la o actriță de comedie. Mă tem că nu 
v-am întrebat ce trebuia Mă tem că e 
prea serios interviul nostru. Ce credeți? 

— Poate că și este. Dar să știți, pe cit vi 
s-ar părea de ciudat, eu sint un om extra- 
ordinar de serios. Sever chiar. Şi intransi- 
gent. Cu mine însămi mai întii, fireşte. 
Totul iau în serios, absolut totul. Nu-mi 
place să mă joc decit pe scenă. Şi acolo o 
fac cel mai serios. Pentru că am să vă mai 
Spun ceva: meseria asta a noastră fără 
două nu se poate... 

— Fără seriozitate... 

— Şi fără cinste. 

Eva SÎRBU 


modaţi unei interpretări tără accente, deo- 
potrivă de dăunătoare teatrului ca și cine- 
matogratului. Referindu-se, într-o lecție ce- 
lebră, la arta compoziției cinematografice, 
Eisenstein arăta necesitatea de a scoate 
în relief cele mai însemnate replici şi epi- 
soade, de a sublinia momentele culminante 
şi exemplifica — pe negativ — criticind 
aspru un fragment de roman în care esen- 
țialul era înecat în noianul de amănunte 
secundare din viața de toate zilele. 
Ne-am obişnuit să prețuim naturalul şi 
firescul şi uităm, deoseori, că în artă — 
inclusiv în film — nimic nu poate fi pe 
de-a-ntregul natural și firesc. Orice operă 
de artă e un amestec de real și ireal, de 
obiectiv și subiectiv, de înregistrare a rea- 
lităţii şi de transfigurare a ei. Adevărul are 
întotdeauna o fațetă ascunsă, un substrat 
pe care arta își propune să-l descifreze, și 
imaginile cele mai fruste capătă adincime, 
cind autorul lor ştie să dea faptului brut 
forța magică a realităţii. În acest sens, 
Peter Brook vorbea despte un «naturalism 
care transcede realitatea». Războinicii din 
Faistati-ul lui Orson Welles, bălăcindu-se 
şi topindu-se în muntele de noroi care-i 
înghite, sau cutremurătoarea «cina cea de 
taină» din Viridiana lui Buñuel ar corespun- 
de, cred, unei asemenea definiţii. În aceste 
secvenţe, urltul atinge proporții de himeră, 
dobindeşte forța monstruoasă a iraţiona- 
lului. Cum «iraţională» — în sens invers — 
ca o credință și o statornicie dincolo de 
viață şi de moarte, e solemna ceremonie 
dinaintea spinzurării lui Apostol Bologa 
în Pădurea spinzuraţilor. Unde mai poate 
fi situată, în momentele citate, granița dintre 
veridic şi neveridic? Faptul de artă urmă- 
reşte un adevăr de alt ordin decit acela al 
similitudinii. De ce Mircea Diaconu, în 


film 


d 


a 


A 


episodice 


— Tovarășe Niţă Anasta- 
se, ai jucat în filmul «Eca- 
terina Teodoroiu» rolul sol- 
datutui Titoi, un rol de Ìn- 
tindere mică, episodic cum 
i se mai spune, dar care 
a atras atenția criticii de 
specialitate pentru firescul, hazul și 
sinceritatea interpretării. Și atunci, mi-a 
venit ideea să te prezint spectatorilor. 
De cind lucrezi în studio? 

— Lucrez în studiou din 3 mai 1986, ca 
șofer, da, ca șofer. 

— De fapt, colegii din Buftea nu-ți 
spun Niţă Anastase. Pentru toată lumea 
din studio mata ești Fiti. Cine ţi-a scos 
porecla aceasta de «Fiti»? 

— Doru Năstase. Cind s-a urcat el prima 
dată la mine în maşină zice: Bă, zice, Niţă 
nu-i nume, nu-mi place, am să-ţi zic Fifi, 
te superi? Nu mă supăr domnu' Năstase, 
zic, îmi place, că și eu am văzut filmul ăla 
Fifi înaripatul şi chiar e adevărat că se- 
măn cu el, cu Philipe Avron, că el fusese 
şi aici, la noi, știți cu filmul Serbările ga- 
lante. 

— Bun, și de atunci ţi-a rămas numele 
de Fifi, da? 

— Da, odată, de două ori, unu, alții, 
chestii, s-a auzit și a început să-mi spună 
toată lumea, Fifi. 

— În ce filme ai mai jucat și mai ales, 
cine şi cum te-a descoperit? 

— Eram într-o seară și se făcea filmul 
Şeful! sectorului sutiete şi eu eram şofer 
la echipă cu Zil-ul; şi ce spune domnu’ Vi- 
tanidis: zice, te rog frumos am şi eu o fil- 
mare în seara asta cu tine, să duci un co- 
mision d-ăsta cu flori la lrina Petrescu, 
ştiţi? Am avut acolo un pic, am deschis 
uşa, li dau florile alea, poftim zic şi ea îmi 
dă 5 lei, că m-am dus cu florile la hotel, că 
eu eram la hotel comision d-ăsta cu flori 
sau liftier, nu ştiu cum să spun. 

După o pauză mai lungă vine Sergiu 
Nicolaescu şi zice: Bă, Fifi, am un rol de 
șofer, zice, vrei să-l faci? Zic, dacă vreţi 
să mi-l daţi, îl fac, zic. Şi am luat în Cu 
mîinile curate rolul șoferului Alexe, știti 
şoferul comisarului Roman. După aceea 
am făcut Un comisar acuză. Am acolo 
un mic rol, unde Sergiu Nicolaescu fugea 
de legionari şi eu l-am luat în mașină, că 
eram şofer de taxi, Zic: dom-le comisar ne 
urmăreşte o maşină şi Sergiu zice: dă-i 
drumul în fața teatrului, chestii d-astea 
ştiţi. Şi după aceea mă ia Dinu Cocea in 
Stejar, extremă urgenţă. 

— Acolo ce-ai jucat? 

— Sint şoferul căpitanului Udrea, cu 
ăsta, cum îl cheamă, cu Diplan, Constantin 
Diplan, ştiţi, că dumnealui era căpitanul 
Udrea. Şi am avut și acolo un rol interesant, 
ştiţi. Şi după ce l-am făcut p-ăsta, mă ia la 
larba verde de acasă. M-a luat Gulea, 


Actorul și sălbaticii ne-a apărut atit de 
cald şi familiar? De ce personajul său a 
primit un relief tulburător? În bună parte, 
și pentru că apariţiile sale îți dădeau o 
anume senzaţie de inexplicabil, pentru că 
obstinaţia lui era uluitoare, aproape incre- 
dibilă Cum superb de «neverosimilă» era 
şi morga lui Marin Moraru — sluga care-și 
dăscăleşte stăpinul. În jocul marilor ac- 
tori e totdeauna ceva straniu, misterios, 
care te duce dincolo de observaţia directă. 
Acel anu știu ce» al Katherinei Hepburn, 
al lui Humphrey Bogart, al lui Spencer 
Tracy, al Bettei Davis care-ţi rămine în 
amintire, care te fascinează. 

Cu cit filmul este mai puternic împlintat 
în real, cu atit el trebuie să scormonească 
mai adinc în realitate şi să se ridice deasu- 
pra ei, ca s-o putem vedea şi înțelege. Ce 
document mai autentic decit neverosimilul 
final al Conversaţiei, cu Gene Hackman 
distrugindu-și locuința bucăţică cu bucă- 
țică şi aşezindu-se apoi, în mijlocul dezastru- 
lui, să cinte la violoncel? Ce naturalism mai 
mizer decit «absurda» vizuină sub-pămin- 
teană din Femeia nisipurilor? Ce vreți 
mai «viață obișnuită» decit clovneasca re- 
vărsare de inconștientă din La Strada lui 
Fellini? Imaginea filmului devine revela- 
toare și de neuitat cind ue polei operato- 
rul şi interpreții ştiu s-o facă adevărată, sur- 
prinzătoare pină la limitele insolitului — 
ca nesfirşitul sărut din Piesă neterminată 
pentru pianină mecanică, punctat de 
zgomotul strident al paharelor sparte, ca 
goana fără speranță şi plină de funciar 
optimism a tramvaiului galben din Sclava 
iubirii, ca imposibila cursă contra crono- 
metrului și a vieţii din finalul Alergătoru- 
lui de cursă lungă. e 

Andrei BĂLEANU 


în prim plan 


la Cimpulung. M-am dus și am filmat o zi 
acolo, știți. Un rol de vreo aşa 5, sau 10 mi- 
nute, dar foarte frumos rol, dar l-a tăiat, 
știți l-a tăiat. Nu ştiu din ce cauză! 

Şi acum m-a luat Dinu Cocea iar la... 
Zice: fii atent că am un rol pentru tine în 
Ecaterina Teodoroiu. 

— Spune-mi te rog, Fifi, echipa este 
formată în general din multe persoane. 
Explică-mi cum de te găsesc tocmai 
pe mata să joci în cite un rot? 

— Să ştiţi că niciodată nu m-am dus să 
spun: Imi daţi mie rolul ăsta, știți, niciodată, 
dumnealor ştiu de ce m-au luat și cum 
m-au luat, da. 

— Simţi, pe undeva, meseria aceasta 
de actor? 

— Da, da, da... 

— În ce sens o simți? 

— Să vă spun în primul rind, nu că îmi 
place, că îmi place extraordinar de mult, 
dar mi-ar place să fac și mai mult dacă aș 
putea, adică voinţă am, dar nu pot din cauză 
că n-am carte, nu-s pregătit să știți. Eu dacă 
aveam 7 clase astea la zi, ştiţi era bine. Eu 
am făcut numai 4 clase. Timpurile erau 
foarte amărite atunci, ştiţi, după război... 
Acum sint într-a 11-a. Cind joc zic: cum 
“face altul, aş putea să fac şi eu, știți. Dar 
e foarte greu, la text, în special sint înnebu- 
nit, dar îmi place, cum să vă spun eu. 

— În fața aparatului de filmat ai trac, 
ţi-e frică? 

— Nu, am emoții. Am emoţii extraordi- 
nare la text, atit. 

— Şi cum îți învingi emoția? 

— Eu, aşa, însuşi în mine, ştiţi, și aşa mai 
mult poate să fiu cinstit, am fost și beat 
de multe ori, aici, să ştiţi, în filmul ăsta. 
Și dacă nu eram, cred că nu făceam. Nu 
așa beat, dar așa cu chef, ştiţi. Şi cînd sint 
cu chef, nu mai mi-e frică de nimic. Ce-o fi, 
o fi, ştiţi. Pe cuvintul meu, da. 

— În filmul «Ecaterina Teodoroiu» ai 
jucat alături de Mihai Mereuţă care este 
un actor consacrat. În relația cu el n-ai 
avut, așa, un complex de inferioritate? 

— Bineînțeles. Chiar şi dumnealui s-ar 
fi luat, nu de mine personal, dar spunea la 


| De cite ori m-apuc să- scriu, 

imi vin în cap șapte subiecte 
- de care nu pot să mă ating. 

Pentru unele nu sint pregătit. 

de altele mi-e teamă ca nu 

cumva să am dreptate, iar 
celelalte, adică aproape toate 
ar însemna cule în talpă. 

Cred, fără a fi foarte sigur, că azi am sā 
ating unul din ele, atins foarte des şi inefi- 
cient, dar nu de mine. Aș vrea să vorbesc 
despre scenarii şi cum izbutesc ele să bla- 
zeze actorul. 

Prima întrebare care se naște ar fi: de ce 


alții: cine l-a adus pe ăsta aici, ştiţi, de unde, 
‘cum a venit, știți, auzeam, chestii... 

— Dar regizorul? A 

— Nu pot să discut. Zicea: vezi de treaba 
ta mă, ce treabă ai tu, eu răspund. Şi mai 
spunea de multe ori: e omul pe care l-am 
ales eu, ştiu ce fac şi nu putea să zică 
nimeni nimic. 

— În seara premierei, ai urcat pentru 
prima oară pe scenă? 

— Nu. Prima dată m-am suit la ACIN, 
dar era matineu, de ziuă, știți. 

— Şi ce-ai simțit în seara premierei? 

— Parcă eram, ca să zic așa, eu știu, 
parcă eram un director general la o mare 
uzină, la o fabrică unde eu aș avea lingă 
mine pe toți subalternii mei și eu eram 
acolo mare și trebuia să iau cuvintul și să 
le zic ceva. 

— Spectatorii fiind subalternii? 

— Da, da, spectatorii. r 

— Deci ai avut sentimentul că domini 
sala... 

— Da, da, da, chiar așa. 

— Asta înseamnă că ai conștiința, 
totuși, a valorii, nu? 

— Da, da, da. Şi mi-a plăcut foarte mult 
lumea, chestii, acolo, cînd a vorbit de mine, 
aplauze, ştiţi. 

— Privindu-te pe ecran, la fiim, ce-ai 
gindit? 

— Vă rog să mă credeți, nu cred că sint 
eu. Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama cum 
am putut să fac eu rolul ăsta aşa de drăguţ 
şi de bun, nu pot să cred, știți. Şi sint na- 
tural, știți, parcă am viaţă. 

— Tocmai, asta-i întrebarea care mă 
frămintă pe mine şi pe alții. De unde 
pleacă firescul, naturalețea cu care te 
destășori în fața aparatului? Mata nu 
joci, ci trăiești. 

— Da, da, păi, cum să vă spun eu dum- 
neavoastră? Cind joc un şofer sint şofer, 
pentru că ăsta sint eu. În Ecaterina Teo- 
doroiu, mi-am zis în mine că sint soldat 
şi ştiu ce înseamnă, că am făcut armata şi 
joc ca un militar, n-am treabă. Şi nu mi-e 
frică de nimeni. Asta sint. Mai greșeam, 
mai o luam de la început, ştiţi. Şi lumea 
zicea: hai, mă Fifi, că o să fie bine, și mai 
bine, și eu făceam. Dar, cind ziceam eu 
că e bine, şi vorbeam frumos, auzeam: nu 
e bine. Ştiţi, scena aia cu generalul am 
făcut-o de la mine, știți, din capul meu, 
că s-a supărat Mereuţă pe mine, că zice: 
iar ai greşit-o, n-ai făcut-o bine. 

— La intilnirea cu generalul? 

— Da, da, cind am băut noi din şampanie. 
Eu nu am mai stat să dau noroc, n-am mai 
așteptat şi am băut de frica generalului, 
ce era să fac. Mă gindeam că fac și bine 


se bagă un actor într-o problemă «de crea- 
ţie?» (folosesc ghilimelele şi paranteza, 
pentru c-am auzit, de curind, că a scrie ṣa- 
bloane cinematografice înseamnă creaţie 
şi a le salva cu aceeaşi consecvență, demnă 
de cauze mai nobile, înseamnă doar inter- 
pretare). 

La întrebarea asta pot răspunde uşor: 
pentru că, mai ales în ultima vreme, bucuriile 
mele artistice au însemnat doar că am 
reuşit să mă salvez dintr-un personaj sau 
altul, c-a mai trecut un film şi am scăpat 
cu față curată. 

M-am tot întrebat de ce plină nu schim- 
băm un cuvint, mai multe sau măcar o 
virgulă, nu putem rosti replici care la lectură 
par a suna bine. Într-o zi, a fost nevoie de 
o scenă în plus şi s-a cerut ajutorul autoru- 
lui. Scena era o simplă întiinire pe stradă, 
fără vorbe, a două personaje și s-a făcut 
din două cadre simple și-o privire. Autorul 
însă scrisese trei pagini, în care «el» se 
ridica pe virfuri, emoţionat, «ea», pe virtu- 
rile ei, tot emoționată, deşi între ei nu se 


Ideea e sufletul filmului. Actorul e trupul ideii 


Folosesc cu stringere de ini- 
mă cuvintul detectabil care. 
printr-un joc al mai multo' 
neatenții, a apărut în cronica 
subsemnatei la filmul Din 
- nou împreună, «detestabil» 
(în loc de structură detecta- 
bilă a ieșit o enormitate); folosesc, zic, 
acest cuvint cu mare îngrijorare (de ordin 
tipografic) cind mă gindesc la chiar prota- 
gonistul acestui film, Vladimir Găitan. 
Actor cu chipul curat ca o coală de hir- 
tie, cum ar spune Mastroianni, care res- 
pinge în aparenţă ascunzişurile şi misterele, 
Găitan a fost nu de puține ori «băiatul 
bun» din peliculele noastre. Bun să se în- 
drăgostească adolescentele cuminţi, bun 
să-l pui la rană, bun să și-l dorească ma- 
mele drept ginere, bun să-și Insoțească 
un prieten pină la capătul lumii, chiar dacă 


el, personal, nu avea treabă acolo. Ace- 
leiaşi familii fi aparține el şi în filmul lui 
George Cornea, Din nou impreună, nu- 
mai că bunătatea lui și-a pierdut o nuanţă. 
tăcînd loc alteia: a dispărut blindeţea celui 
incapabil să omoare o muscă, în favoarea 
unei incăpăţinări, căreia nu are orgoliul de 
a-i oferi pașaportul dirzeniei principiale 
Este, pur şi simplu, încăpăținarea celu: 
care îşi apără, fără vorbe mari, dreptul la 
personalitate și al accederii la adevăr, este 
felul lui de a fi consecvent cu sine însusi, 
combinată și cu bucuria secretă de a deruta 
puţin pe cei din jur. Pretendentei trimisă 
cu anasina de maică-sa să-i deretice lo- 
cuinţa îi arată ușa, fără stinjeneală (nic: 
urmă din băiatul fisticit), ba fi mai adresează 
și o mică răutate: «la și pozele de familie». 

Cu alte cuvinte, pe «bunătatea» lui Via- 
dimir Găitan nu se mai poate conta, și este 


Cînd joc zic: 


«Cum face altul, aş putea și eu...» 
Niţă Anastase Fifi și Stela Furcovici) 


cupa, știți. 


— Deci, de fapt, n-ai respectat indi- 


cația regizorului? 


— Nu, am făcut din capul meu. 
— Spune-mi, te rog, pentru rolul aces- 


ta ai primit onorariu? 


— Normai era să iau, dar nu i-am luat. 


Am jucat de plăcerea mea. 


— De cind joci în film, oamenii din 


așa, zic, ce să stau cu generalul, eu beau, 
să trăiţi şi-am ciocnit cu ea goală, adică 


studiou te respectă mai mult? 


— Nu, alții cu atit mai mult zic: nu te 
mai saturi de bani şi alte chestii d-astea. 
Şi eu, vorba aia, n-am luat nici un ban la 
filmul ăsta. Oamenii sint invidioși şi răi. 
În ziua de azi, oamenii sint foarte răi, da. 
Mai sint şi oameni cu cap care mă respectă, 


dar puțini... 


— De cind te știu, ai o fire veselă, 


optimistă. 


— Întotdeauna sint aşa, să ştiţi, întot- 
deauna. Eu dacă, vorba aia, îmi moare şi 
purceaua noaptea, ducă-se dracului, a mu- 
rit, la revedere. Ce-o să le pun pe toate la 
inimă? Nooo, aşa sînt întotdeauna, să știți. 
mulțumesc pentru discuția 


— Fiti, iți 
noastră... 
— Cu plăcere, să trăiţi. 


Constantin PIVNICERU 


afla nimic, nici vreun gard, nici vreun senti- 
ment, apoi urmau explicaţii psihologice ale 
bietelor priviri, dar aşa de convingătoare 
că-mi pare rău c-am pierdut textul. 
L-am cunoscut pe autor și l-am întrebat. 
Mi-a spus că nu se pricepe şi că nici nu 
prea-l interesează, dar că va mai scrie, 
pentru că-l încurajează casa de filme. 
Şi atunci m-am gindit că toată munca 
actorilor care se căzniseră să învioreze 
paginile acelea şi reușiseră aproape în 
totalitate, încit toată lumea a spus că «nici 
nu e rău filmul», adică cel mai întiinit cali- 
ficativ, aproape categorie estetică, rivnit 
de mulți creatori, munca actorilor, spun, 


a fost o cauză dinainte pierdută. 


Din fericire nu se întimplă mereu aşa şi 
eu sint ultimul care ar trebui să mă pling 
de asta și viaţa e frumoasă, dar nu pot să 
nu mă mir de ce, pe lingă cei care scriu 
bine, sint încurajați autori ce n-au alt merit 
decit că nu fac nimănui probleme și filmul 


«nici măcar nu iese rău» 


Mircea DIACONU 


hine că se întîmplă așa. Actorul îşi trans- 
lor tot mai intens menirea picăturii în 


stare să surpe muntele. Cu condiția ca 


muntele să merite a fi răpus. 


Magda MIHĂILESCU 


d it n tă 
“bunătate 
strică? 
Vladimir 
Găitan) 


Confruntări 


colegiale 


i 


Din doi în doi ani, Varna găz- 
duiește Festivalul filmului bul- 
gar dedicat lung-metrajului 
de ficțiune, așa cum docu- 
mentarul are propriul său 
festival naţional la Plovdiv, 
iar animația la Tolbuhin. Or- 
ganizată funcţional, fără pseudograndori, 
dar şi fără falsă modestie, cea de-a XV-a 
ediţie a festivalului a prilejuit bilanţuri, con- 
fruntări colegiale şi un dialog cu critici, re- 
gizori, producători de peste hotare (75 de 
oaspeti din 15 tări). 


Trei trăsături distinctive 


Dincolo de predilecţii şi stiluri personale 
orice școală naţională de film constituită 
poartă o marcă comună. Trei mi s-au părut 
a fi semnele particulare ale filmelor cineaști- 
lor bulgari realizate în ultimii doi ani: 

1. Apetența pentru un cinema de reflec- 
ție care nu se mulțumește să înregistreze 
fapte, ci invită spectatorul să le judece, 
oferindu-se ca un intermediar activ între 
spectator și societate; 

2. Ficţiunea este aproape întotdeauna 
complementară unui document de viaţă, 
fie că este vorba de un film istoric sau con- 
temporan. Dealtfel în cele citeva zile petre- 
cute de-a lungul litoralului bulgar ca și în 
capitala țării, am recunoscut în stradă și 
în oamenii ei sursa directă de inspiraţie a 
filmelor ce se doreau o cit mai fidelă oglin- 
dă a realității; 

3. Accentul cade pe rolurile feminine. 
Mi-a fost greu să lămuresc clasica dilemă, 
dacă marile disponibilități ale actrițelor 
bulgare au obligat cineaștii și scenariștii 
să scrie şi să le încredinţeze roluri de o 
mare complexitate dramatică sau existen- 
ta acestor roluri a determinat apariția unei 
adevărate pepiniere de talente. Să numesc 
dintre ele pe Nevena Kokanova, Katia Paska- 
leva, Svetiana Eneva, Pepa Nikolova, Tve- 
tana Maneva, Helena Kaneva, Mariana Di- 
mitrova, Maria Statulova. 


La timpul trecut 


Trecutul, redescoperit prin experiența 
prezentului, şi-a spus cuvintul mai ales 
în filmul istoric. Pe urmele dispăruților 
(regia Margarit Nikolov, Marele premiu 
Trandafirul de aur) reconstituie evenimen- 
tele anului 1925, cînd intelectualii progre- 
siști bulgari au fost supuși unei campanii 
de exterminare din partea grupărilor fas- 
ciste. Filmul este gindit ca.un monumental 
proces, deschis după eliberare, la care 
putem spune că ia parte întreaga națiune 
bulgară. lulia Vrevska (coproducție cu 
Studiourile Mosfilm în regia lui Nicolas 
Korabov, Premiul distribuitorilor bulgari) 
pornește de la destinul unei aristocrate 
ruse care și-a pus viaţa în slujba luptei de 
eliberare a poporului bulgar, pentru a ajun- 
ge la războiul ruso-româno-bulgar împotri- 
va imperiului otoman din 1877—78 (un semn 
de nedumerire față de estomparea prezen- 
tei române la lupta de eliberare a poporului 
vecin, prezență omagiată de istoria bulga- 
ră). 

Trecutul apropiat, un trecut de luptă îm- 
potriva fascismului a fost prezent în trei 
filme. În Adios Muchiacios, lanko lankov 
priveşte trecutul rezistenţei antifasciste cu 
un aer de melancolie nostalgică; Todor 
Dinov reia în Alfabetul prafului de pușcă 
aceleaşi evenimente în lumea satului, iar 
Gheorghi Stoianov optează deschis pentru 
partitura comediei, alegind în Pantelei, un 
erou stingaci și naiv, dar nu mai puțin în- 
"iăcara! patriot, si reusind să redea prin 
atitudinea acestui tinăr învățător de țară, 
sosit la “oraș -în plină ocupaţie fascistă, 
starea de spirit a celor care fără să ştie 
prea multă politică, respingeau firesc cru- 


Li A d 
ui:_e 


Vige 7 
Aa - 9f 
“AI VI 

q 


$ ŻA 


Ja 


zimea şi fărădelegea nazistă. (Filmul Pan- 
telei, foarte apreciat de public, a obținut 
Premiul organizației de tineret) 


La timpul prezent 


O simplă socoteală aritmetică indică pre- 
terința cineaștilor bulgari pentru filmul de 
actualitate; 10 din cele 18 filme prezentate 
au ținut să dea acest exigent examen al 
creatorului faţă de contemporani. Munca 


femeii în satul de azi împărțită, ca și altădată, 


între cimp, ogradă, casă, copii, este arătată 
în termenii unei realități necruțătoare de 
regizorul Ludmil Kirkov în Matriarhat, 
film de o mare intensitate dramatică căruia 
juriul i-a acordat Premiul special. Un sat 
care se urbanizează treptat, preluind o dată 
cu confortul şi multe dintre apucăturile mai 
puțin dorite ale orășeanului, este ilustrat cu 
tandreţe și umor dar și cu incisivitate de 
ivan Andonov în Acoperișul. 

Relaţiile de muncă din mediul intelectual 
sint așezate sub lentila aparatului de filmat 
de către ivanka Grabceva în Chirurgii şi 
de Borislav Puncev în Tot anul e luni. 
Mărunte rivalități generează mari conflicte, 
iar consecinţele lor lasă în sufletele oame- 
nilor amprente de neinlăturat, căci dacă o 
reabilitare oficială poate repune în drep- 
turile sociale și profesionale pe cel în pripă 
acuzat, ea nu poate vindeca și rănile se- 
crete ale sufletului. Un alt film interesant 
prin temeritatea temei și onestitatea reali- 
zării, Fii binecuvintată de Aleksandr Obre- 
cikov, se întreabă dacă maternitatea este 
într-adevăr privită ca o binecuvintare atunci 
cînd mamele au virsta adolescenţei. 


Trei stiluri regizorale 


Ranghel Vilceanov cel de mult consacrat 
şi ale cărui filme au introdus cinematogra- 
fia bulgară în circuitul internaţional încă 
din anii '50, Binka Jeliaskova, cea mai 
reputată regizoare bulgară și Ghiorghi Dul- 
gherov, în debut — au adus în programul 
festivalului filmele cele mai controversate. 

În Avantaj, Dulgherov îşi alege, ca pro- 
tagonist, un personaj negativ, un hoț de 
buzunare. Deschis în maniera filmului de 
gangsteri «retro», discursul cinematogra- 
fic continuă pe un ton ironic la adresa unei 
iubiri cit se poate de romantică, dar care 
încălca «normele» anilor '50; în fine, un 
al treilea episod realizat în manieră neorea- 
listă despre a treia dragoste a eroului, me- 
nită să devină casnică, dar eșuind din pri- 
cina mereu reinnoitei sale culpabilități; şi 
finalul — tratat în stil de exerciţiu fellinian, 
sfirşit printr-o spectaculoasă reabilitare 
morală — sint episoade care recomandă 
talentul unui regizor şi al unui interpret, 
Rusi Cianev, totodată şi coscenarist. Binka 
Jeliaskova face din debutul vieţii unei ab- 
solvente de liceu, pretext pentru o şaradă 
vizuală în Piscina, care ne reamintește 
ceva de stilul Verei Chytilova din Marga- 
retele. În sfirșit. Vilceanov se apleacă din 
nou asupra unui subiect cu implicații 
sociale și filozolice. Cu dragoste și cu 
tandreţe este titlul filmului său şi tot așa 
cercetează regizorul raportul dintre artist 
şi societate, dintre artist şi opera sa, dintre 
artist şi comercianții de artă. Cu dragoste, 
cu tandrețe. dar și cu incisivă ironie, amin- 
tindu-ne pe alocuri şi de proza lui He- 
mingway, ilustrată în tonuri antonioniene 
(a nu se înțelege imită) povestea fiind bine 
ancorată într-un specific naţional incon- 
fundabil. 

Confruntarea de idei și stiluri cinemato- 
yrafice de la Varna ne-a convins că cineaş- 
tii bulgari și-au cîştigat prin opera lor drep- 
tul la tribuna unui festival, 

Adina DARIAN 


A 


u dragoste, cu tandrețe 
— dar şi cu ironie 
despre artist şi 


jurnal japonez 


Cum am cunoscut-o 
pe Heidi 


Scrisoare către Akiko 


Nu ştiu încă prin ce poartă şi care a fost clipa aceea fermecată 

cind am pătruns eu spre voi spre Asia, draga mea Akiko — dacă 

minunea s-a petrecut privind cu ani în urmă niște vechi stampe 

japoneze, sau citind din Haiku-uri — sau o dată cu parfumurile 

caldei nopți din aeroportul Karaci unde am văzut înainte de răsăritul 

soarelui, musulmani dezbrăcindu-se în linişte și înfăşurindu-se în 
cearceafuri albe, pentru a se închina — ca și cum ar fi fost s nguri şi nevăzuți de 
nimeni, sau poate peisajul acela lunar cu piscuri înzăpezite ce se numeşte lanțul 
munților Himalaya, acest Tibet misterios — sau poate însuşi sentimentul de 
capăt de lume pe care l-am încercat la Marea Japoniei, într-o zi cu nori şi pescă- 
ruşi, cu acel miros sărat care-mi stăruie și acuma în nări 


Cu adevărat îţi spun, nu ştiu 


Dar voi scrie acest mic jurnal despre tara ta, atita timp cit în nări şi în veșminte 
Îmi mai stăruie parfumul fumului sacru de santal şi cit nopţile îmi sint încă bintuite 
de isprăvile neinfricatului cavaler Shiotoku Taişki, de dragoni şi armate de zeițe 
şi de amintirea unei flori misterioase, «Donghe», care înfloreşte o dată la trei mil 
de ani. Această floare Donghe mă face să visez 


30-31 octombrie. Tokio 


Aterizare într-o mare de lumini. Traver- 
săm un oraș fantastic, cu clădiri inegale 
foarte viu în forfota lui, dar nu zgomotos 
totuși. Șosele suprapuse, trenuri electrice 
traversează oraşul, care, de fapt, înseamnă 
mai multe orașe cu 20 milioane de locuitor! 
la ora actuală. Palatul Imperial cu intrări de 
pagodă, ziduri străvechi și șanturi cu apă in 
jur — oază calmă a oraşului, aduce un par- 
fum istoric. Clădirea Parlamentului mi se 
pare ciudată ca un templu din Babilon. La 
Asociaţia Japonia, di. Murada ne face o 
primire foarte călduroasă, unde ni se tra- 
sează programul zilnic, dur dar foarte inte- 
resant. Pe străzi mirosuri necunoscute îmi 
violentează nările. 


Pentru a ne întilni cu traditionala Japonie, 
în minunata după amiază, vizităm templul 
Asakusa. Trecem de poarta înaltă, străjuită 
de doi cavaleri războinici, aşezată lingă o 
străduțţă comercială cu zeci de magazine 
pline cu marfă multicoloră şi pătrundem pe 
aleea cu crizanteme uriaşe și copaci pitici, 
tunși ca un păr de fată bătuţi de vinturile 
oceanului. În penumbra templului, miros 
puternic de santal, sunetul misterios al unui 
gong şi preoţi budhiști, raşi în cap, care 
oficiază în fata unui Budha impasibil. 


Cu numai 30 de yeni, invirţi o roată de lemn 
si îți poţi afla viitorul. Pe un bilet alb, cu 
hieroglife «Kanji» îţi suride norocul. Cei 
nenorocoși leagă biletele de ramurile copă 
ceilor din jur; ele rămîn acolo, fluturi albi și 
deși și nefaști, înflorind în faţa templului ca 
o ciudată primăvară a neșanselor spulbe- 


rate. 
* 


1 noiembrie, dimineata. Într-o încăpere 
răcoroasă (aerul condiționat e rege la Tokio 
ca și în S.U.A.) plină de flori şi rămurele in 
clădirea școlii OHara asistăm la cursurile 
practice de Ikebana — arta aranjării florilor. 
Ni se vorbește de începuturile ei milenare, 
de diferite stiluri Ikebana, «Moribana» ni 
se arată o adevărată geometrie cu care : 
pun florile pe suporturile lor. Între elevele 
de față, multe englezoaice. Stilurile au dilo- 
rite numiri: stil «cascadă», «ceresc», «cà- 
zut», «sec», «contrast» iar scopul final e 
crearea de frumusețe, de armonie în căminul 
nostru. 


Acolo am aflat pentru prima oară că 
Ikebana serveşte şi de început de discuţie 
mai ales într-o societate de femei. «How do 
you do»-ul ar părea o nepoliteţe gravă, pe 
cînd așezindu-se lingă Tokonoma, acel colt 
tradițional cu versuri scrise pe sulul de 
mătase, o japoneză va întreba întotdeauna 
pe gazdă: «Ce stil ați folosit la aranjarea 
florilor?» încercind să ghicească subtili- 
tatea aranjării lor și felicitind-o pentru 
gustul ei. 

Seara, la restaurantul japonez Katzura, 
plăcută întilnire cu Akiko, prietenă a ţării 
noastre şi prima acomodare cu mincarea 
japoneză. E vorba de excelentul «Shabu- 
shabu, Sa-k6-ul» cald, băutura japoneză 
adițională și nelipsitele bețisoare cu care 
mă descurc bine. 


La întoarcere, aceeași circulaţie intensă, 
dar nezgomotoasă. Nu claxonează nimeni, 
șoferii nu se ceartă, au răbdare. Dar şi cind 
se ceartă, imi spune Insoțitoarea noastră 

Tamiko — atunci se omoară. Toţi se 
grăbesc, toţi au treabă și văd foarte mulți 
oameni in treninguri alergind pe trotuare 


Sayoonara, pe curind M. 


pentru a face mișcare. Exact ca la Los 
Angeles. Trăiască Jookyng. 

Mă întreb, unde mai e loc pentru contem 
plaţia budhistă, sintoistă sau contemplaţia 
pur şi simplu. Poate provincia îmi va dez- 
lega misterul. 

2 noiembrie. Vizităm la Kawasaki unul 
din oraşele satelit ale Tokio-ului, celebra 
fabrică de aparate fotografice: «Canon». 
Intr-un documentar de 25 de minute ni se 
arată tot procesul savant al fabricaţiei și toți 
vizitatorii celebri din ultimii ani. Foarte 
multă muncă mecanizată, dar șlefuirea mi- 
găloasă a lentilelor se face totuşi cu mina 
omului, fiind nevoie de finețe. Peste tot, 
tabele cu numele celor mai buni, pentru a îi 
stimulati, iar pentru inovaţii, premii în bani. 
În acest orășel văd căsuțe tradiționale 
foarte îngrămădite, unele lingă altele, cu 
curți minuscule în care japonezul plan- 
tează arbuşti. El nu pierde nici o palmă 
de loc. Întreb: «Totuşi, copiii voştri unde 
se joacă?» Tamiko îmi răspunde gindi- 
toare: «Copii noştri nu au timp de joacă, 
ei încep să înveţe semnele alfabetului foar- 
te devreme, la 3 ani, ca să ştie cind ter- 
mină școala, cel puțin 2500». Mi se pare 
foarte crud. În schimb, scolile au toate 
terenuri de sport și acolo se dă o mare 
importanță mișcării. Există și o zi pe an 
dedicată sportului. 

3 noiembrie. Cu trenul electric ultrarapid 
Hikati (Lumină) ne trezim în patru ore la 
Osaka. În muzeul etnologic foarte intere- 
sant, obiecte de cult japoneze sau din 
insulele polineziene, din Oceania, primele 
unelte de lucru, ingenioase, costume, po- 
doabe străvechi. 

Vizităm castelul cavalerului Shiotoku Tai- 
șhi, celebru de la 7 ani pentru isprăvile sale. 
Ele sint ilustrate în desene fine pe suluri de 
mătase sau cintate de poeţi. Castelul are 
sapte etaje înalte în formă de pagodă. De pe 
terasa de sus, orașul imens se întinde la 
picioarele noastre, într-un roșu apus de 
soare. Osaka e al doilea oraș ca mărime, 
după Tokio. În jurul nostru foarte mulți 
vizitatori japonezi, foarte puţini străini. Ne 
privim cu curiozitate nedisimulată. 

Seara ne rătăcim prin subteranele orașu- 
lui care sînt la două şi trei nivele sub pă- 
mint. Acest nou Osaka, plin de forfotă, mă 
uimește şi mă duce cu gindul la secolul 
XXI. Martă multă, dar preţuri foarte ridicate. 
«Nu știați că Japonia e cea mai scumpă țari 
din lume?» mi se spune. Nu, nu stiam. 

Profit de fiecare clipă să-mi îmbogălesc 
vocabularul cu cuvinte japoneze. Studiul 
meu de astă vară dă roade bune, deși e uo 
elon considerabil. 

Seara, in camera de la hotel, la «Terebi» 
(televizor) pe șase canale color, programe 
variate, întrerupte in stilul american, de 
reclame. Un film de groază (american) cu 
o haită de clini asasini, ce împroașcă de 
singe ecranul cu colții lor de lup, îmi dă 
coşmaruri. Dar de ce mă mir? Se poartă 
violenţa. Pe alte canale, concerte de muzică 
ușoară, cu cintăreţi foarte tineri, filme cu 
păpuși, foarte reuşite și mult mai umane 
deci filmele pentru cei mari. 

4 noiembrie. O zi aurie de toamnă ca un 
dar al zeilor. Vizităm templele de la Nara, 
celebra și sacra Nara care a dat numele ei 
unei intregi epoci de glorie artistică japo- 
neză ca şi oraşul Kamakura. Patru temple 
se ridică în aerul pur, înconjurate de pini. 
Pe jos, pietrișul alb e greblat savant avind 
to! felul de arabescuri, iar la fintînile cu apă 
de izvor, temeile își clătesc gura inainte de 


rugăciune, pentru purificare. Într-unul din 
temple, un Budha, uriaș cit un munte, pri- 
mește ofrande: fructe portocalii de «kaki», 
mandarine şi sticle cu «sake». Japonezul, 
spirit practic prin excelenţă, se roagă numai 
la nevoie, cerind ajutorul zeilor în afaceri, — 
așa mi se relatează. Lingă noi, grupuri de 
elevi şi eleve, vizitează templele. Sint fru- 
moşi tinerii aceștia, cu priviri sclipind de 
inteligenţă. Seara coboară încet peste ora- 
şul parfumat cu fumul albastru de santal. 
«Oyasumi Nasai» oraș străvechi — adică 
noapte bună! 

Kyoto. Un oraș frumos cu multe temple 
vechi, grădini imperiale de vară — oraşul 
e o veche capitală a Japoniei — cu copaci 
singerii de «momitzin. Aici se află şi «Haţză- 
rarichiu» grădina împărătească din secolul 
17, cu case de ceai, simple, nemobilate, ca 
toate interioarele tradiționale japoneze, doar 
ca acele «tatami», rogojini din pai de orez 
un cuptoras pentru apa fierbinte şi «tokono- 
ma», locul aproape sacru unde domnesc 
poezia şi frumusețea. Acolo vei găsi întot- 
deauna un sul de mătase pictat cu versuri 
si vasul cu flori aranjate în stil «ikebana». 

La templul Byodoin, cu celebra emblemă 
«Cocoșul Ho-o», o sculptură extrem de 
modernă, expresivă, simplificată la maxi- 
mum — culeg flori pe furiș pentru a le presa. 
Duc cu mine astfel o parte din dulcele și 
necunoscutul lor parfum, o parte din seva 
pămintului pe care calc. 

Dar iată și minunea numită «Sengiu- 
Canon», templul cu 1001 zeițe, care au 
toate 25 de brațe. O uluială sacră a pus 
stăpinire pe mine. Am senzaţia că acest 
lung templu cu zeițe încremenite, nu se 
termină nicăieri. 

Alături, în templul unei zeițe cu chipul 
negru, cu suris celebru (al 3-lea pe lume 
după Mona Lisa), ne surprind sunetele de 
gonguri ce se aud de peste tot. E ora 12 
miezul zilei, ora mesei de prinz: Tempura 
(tructe de mare) cu cartol!: și frunze de cri- 
zantemă, Oyako domburi (orez cu carne 
de pasăre şi ou) și Mișosim (supa neagră 
de soia cu care nu mă pot obişnui) iată me- 
nu-ul nostru. Pe lîngă noi trec femei japone- 
ze cu copii purtaţi pe spate într-un fel de 
marsupiu dorsal; copiii, frumoși, cu fete 
sănătoase și ochi negri ca murele 

Peşti aurii şi portocalii sparg oglinda 
incremenită a lacurilor din jur. 

Kyoto. Azi e sărbătoarea Sici-go-san 
(adică 3-5-7). Fetite şi băieţi îmbrăcați în 
kimonouri multicolore (de 3-5-7 ani), sint 
duşi de către părinţi la templu. E o sărbătoa- 


a fost 
şi rămîne unul 
din cele mai tul- 
burătoare seriale 
pentru copii (şi 
părinții lor) pro- 
duse în lume (sus, 
în stînga, Osughi 
Kumiko, interpre- 
ta cîntecelor fai- 
moasei Heidi) 


acțiunea, mă simt și eu furată de ciudata 
conventie, de straniul joc al păpușii. Cing 
eroul, după hara-kiri se zbuciumă în ghea- 
rele morţii, o doamnă în spatele nostru, 
izbucnește în hohote de plins. Bravo, bravo 
pentru arta păpușărească! 

Fundația Urasenko — Ceremonia cea- 
iului. Niciodată nu am bănuit că pentru a 
pregăti un ceai îţi trebuie o adevărată filo- 
zofie şi atita imaginaţie. De fapt, ceaiul 
acela nu e numai băutura spumoasă verde, 
ci e o stare pentru care te pregăteşti prin- 
tr-un întreg ceremonial. O floare privită 
îndelung, o grădină cu arbuști și cascade 
unde contempli frumuseţea, o alee intor- 
tocheată unde ţi aduni gindurile, o pictură 


În țara dimineților liniștite... întâlniri, dialoguri, confruntări (Akiko 
Ikeda, Osughi Kumiko, Marga Barbu, Sughiamo Kazuko și Claudia 
Scumpieru) 


re pentru ochi să priveşti aceste fetițe, 
îmbrăcate tradițional ca nişte păpuși, pline 
de importanța momentului, care se lasă 
fotografiate şi filmate ca niște vedete. 
Teatrul Mo, de cea mai veche tradiție, 
imi lasă o impresie deosebită. Muzica ciu- 
dată de melopee, sunetul surd al tobei, 
dialogul static într-o limbă veche pe care 
nimeni nu o mai vorbeşte, dau impresia 
unui ritual străvechi făcut pentru iniţiaţi. 
Seara, un adevărat regal la teatrul de 
păpuși — Bunraku. Deși biletele costă o 
avere, sala e arhiplină. Patru păpuşari poartă 
păpuşa mare cit un copil, iar un actor, numai 
unul singur, așezat pe un podium în fața 
noastră interpretează pină la epuizare toate 
rolurile pe rind. E o performanţă fantastică, 
și publicul aplaudă la scenă deschisă sce- 
nele «tari». Limba în care sint interpretate 
rolurile, e de asemenea necunoscută pentru 
spectatorii de azi. Acţiunea e din perioada 
Edo (un ev mediu japonez) și drama are in 
ea ceva shakespearian. Eroul trebuie să-și 
facă hara-kiri (sepuku) ca să salveze onoa- 
rea familiei. Publicul urmăreşte cu emoție 


veche pe care o priveşti multă vreme in 
sunetul ascuţit al unui clopoțel, dacă afară 
e noapte sau a unui gong cu glas adinc, 
dacă afară e ziuă, apa ce fierbe in faţa unui 
altar al lui Budha, totul într-o penumbră 
dulce, obligatorie, o lumină incertă ce șter- 
ge contururile precise şi te face să visezi, să 
te aduni; iată drumul pe care trebuie să 
mergi pentru a bea ceaiul în acest locaș 
vechi de sute de ani, cu 12 încăperi, ca în 
poveste. 

Totul e purificat printr-o ștergere imagi- 
nară, solemnă ceaşca, lingurita, totul se 
face în totală linişte şi concentrare interioa- 
ră, căci -spiritul în care se pregăteşte o 
băutură sau o hrană se transmite, cred ei — 
celui ce o consumă 

Seară specială la Teatrul de gheișe 
«Kamogawa Odori». Înainte de a ocupa 
loc în sală, publicul urcă la etajul IV unde 
participăm astfel la ceremonia ceaiului, 
după care ni se fac cadou farfurioarele 
mici, verzi, pe care au stat ceşștile de ceai. 

Drama e scurtă, cu tonuri de cap, lungite 
într-un mod special; așa e stilul, mi se spu- 


ne. Machiate cu pudră foarte albă pe obraz 
şi roşu În jurul ochilor, fetele apar în mi- 
nunate kimonouri, dansează pline de gra- 
ție sau cintă la tot telul de instrumente cu 
forme şi nume ciudate. E un inalt profesio- 
nalism în ceea ce fac ele şi spectacolul 
acestor tinere «Maiko» te ciștigă 

8 noiembrie Kanâzawa. Oraşul copa- 
cilor legaţi cu sfori, parcă ar fi niște pira- 
mide. Asta arată dragostea şi răbdarea 
japonezului cind e vorba de natură. Ei 
apără astfel ramurile de zăpada ce cade 
de doi metri pe aceste meleaguri. În acest 
orășel aproape de munte cu străzi întor- 
tocheate, am vizitat templul cel mai miste- 
rios, cel mai ciudat construit pe care l-am 
văzut vreodată. Un templu ca-n filmele de 
groază din anii '30. Numai trape, scări as- 
cunse, podeţe ce maschează fintini adinci 
unde trebuia să cadă dușmanul, scinduri 
ce ascund grote, pereţi dubli, camere cu 
5 ieşiri, ca în filme, ce mail 

9 noiembrie. Excursie la Marea Japoniei. 
Mă simt undeva la un capăt al lumii, pescă- 
rușii ţipă ciudat, parcă cu totul altfel ca la 
noi. Pe plaja pustie ni se pregătesc stridii 
la grătar, peşte uscat. În jur, păduri de 
bambuşi cu un sat din perioada Edo. Un 
alt templu cu ciudățenii. Podelele sint 
astfel făcute ca atunci cind calci pe ele 
să ciripească ca niște păsărele. Înăuntru 
decoraţii cu floarea «Donghe» care infilo- 
roşie la 3000 de ani odată. 

0 noiembrie. Din nou Tokio. În cartie- 
rul modern «Singyucu». De la etajul 52, 
vedem panorama imensului oraș. Seara 
cinăm la un local de veche tradiție «grădi- 
na cu 8 comori», Happo-En. Bineinţeles, 
stind pe jos, după moda japoneză. 

12 noiembrie. Întiinirea cu imensul Bu- 
dha de la Kamakura, așezat Intr-un parc, 
în aer liber. Urcăm pe o scară în interiorul 
lui. Acesta e Budha căreia o poetă i-a de- 
dicat nişte versuri de dragoste, Cu gindul 
la Kyoto şi Hara, scriu și eu un vers în 
japoneză: 

«Kyoto, kyoto io 
Momidii no miako 
Kyoto, anato — aisir» 

(Kyoto, oraș străvechi, oraș al pădurilor 
de Momidii, Kyoto, te iubesci»). 

13 noiembrie. Akiko cea dulce mi-a 
aranjat pentru azi întiinirea cu Heidji (cum 
o numesc ei pe Heidi), fetița munţilor. 
Și cu cintăreața care asigură partea mu- 
zicală a filmului. Am în față mea două fete 
foarte tinere, ce par nişte eleve de școală, 
ca să aflu st tă că sint femei căsăto- 
rite, în virstă de 25—30 de ani. Sint drăguţe 
amindouă, cu un suris deschis. Le vorbesc 
de succesul filmului Heidi la noi, fapt care 
le bucură mult. Sughiamo Kazuko, cea 
care pe Heidi, e actriţă de teatru și 
film. Îmi povestește că în Japonia se fac 
multe filme pentru copii, cel puţin trei 
seriale pe an, pentru cele trei vacanțe ale 
copiilor. Asta în afara filmelor de copii 
pentru TV. cu păpuși. Îmi dau seama că 
i-am auzit vocea cu o seară Inainte într-un 
frumos basm transmis la 7 seara. O in- 
treb dacă copiii o cunosc. Îmi spune că 
personal e mai putin cunoscută, de cind 
asigură dublajul. Dar vocea i-o recunosc 
toți. Îmi spune că are nostalgia unui rol 
bun de teatru. A jucat în «Casa păpușilor» 
de Ibsen, teatru de Shakespeare și speră 
să mai joace ceva deosebit. «Ai timp să 
te împarți între căsnicia ta și imi Aşa 
o întreb indiscretă. Imi răspunde mulțu- 


mită că da, deoarece sotul e grafician și 
o înțelege perfect. Kazuko ar dori să joace 
în filme străine, de bună calitate. Îmi spune 
cu părere de rău, că asta nu depinde de 
actor, ci mai ales de regizori sau de spon- 
sori care răspund de calitatea filmelor și 
aceia, de cele mai multe ori, nu sint oameni 
de gust. Numărul filmelor se împuţinează 
tot mai mult şi calitatea lor a scăzut, de 
aceea poate și spectatorii. Sau poate TV 
concurează prea nemilos? 

Înainte se făceau 600 de filme anual, 
acum se fac 300 şi nu de cea mai bună cali- 
tate. Filmele în serie, polițiste, au mare 
succes. Reviste de specialitate au doar 5. 

Cintăreaţa Osughi Kumiko e în schimb 
foarte populară in lumea copiilot. După 
cite mi s-a relatat, aici tineretul își alege 
cintăreții și nu numai după criterii de cali- 
tate. Prima condiţie e ca ei să fie cit mai 
aproape de virsta londe aceea virsta celor 
ce cintă a coborit de la 25—20 de ani la 
16—14 ani. Cei maturi nu cumpără discuri, 
nu au timp să asculte muzică modernă, 
nu au timp să meargă nici la teatru — îmi 
spune Kazuko. Acolo veţi întilni doar doam- 
ne trecute mult de 45—50 de ani. Ku- 
miko a debutat la 8 ani cu succes şi de 
atunci cintă mereu, la aproape toate show- 
urile ce se organizează pentru copii. Îmi 
vorbeşte și ea de criza în care se află ci- 
nematograiul. Televiziunea dă filme color 
pe toate canalele şi ele pot fi vizionate 
acasă, comod. 1 

Mă gindesc la deplasarea care îţi fură 
ore întregi în acest oraș monstru şi parcă 
ii inteleg pe acești oameni atit de ocupati 
tot timpul. Producţia de filme de groază, 
chiar cea de «filme sexy», nu poate face 
față concurenţei. O întreb în ce film ar 
dori să joace. «Un muzical reușit» — imi 
răspunde. Admiră filmele străine de mare 
montare pe care le preferă celor japoneze. 
Serialele de la TV durează 20 de minute și 
țin cite şase luni — imi spune ea. 

Le-am vorbit și eu de filmele noastre, de 
cele în care am jucat şi am pomenit și de 
Tănase Scatiu care rulează la Tokio chiar 
acum sub numele de Honoano lcizoa 
(O familie pasionată). Amindouă se arată 
doritoare să-l vadă, să afle cite ceva și 
despre filmele noa şi despre România. 
Din păcate, filmul nostru nu se bucură de 
nici o reclamă, nicăieri. Ele nici nu știau 
că rulează Cum să- faci cunoscut astfel 
într-o lume așa de ocupată? Am vorbit. 
de maeştri lor în regie: Kurosawa Akira, 
lamoda loog. Îmi pare rău că nu pot ur- 
mări un film, timpul nu-mi permite, aș dori 
un film din care să străbată realmente 
sufletul japonez, arta lor subtilă și forța 
lor de a munci, de a persevera, care e 
covirșitoare. 

O voi face la București, unde din feri- 
cire putem vedea adesea filme japoneze, 

ecranele cinematografelor sau la TV. 
[mi dau seama, cu claritate, că le voi privi 
cu alţi ochi acum, după această vizită 
ia Japonia. Le împărtășesc actrițelor pă- 
rerea mea și ele îmi dau- dreptate. 

E o seară plăcută, în care ne facem mici 
daruri. Seară care s-a prelungit pină tirziu 
în primitorul și elegantul salon al Amba- 
sadei noastre de la Tokio. 

Miine plecarea spre Peking. 


Marga BARBU 


a e 


re și modele 


Cunoscută fiind disjuncţia 
cinematograt-limbă (langue) 
si filme-cuvinte (paroles), 
propusă semiologic de Pa- 
solini —trebuie să precizez 
imediat că nu cinelimba și 
nici limbajul filmic constituie obiectul 
discuţiei noastre, de data aceasta. Feno- 
menul luat în considerare e aparent mult 
mai modest, dar în acelaşi timp cit se poate 
de important, prin ampla sa difuziune. ŞI 
anume; cum vorbim despre cinematogra! 
(și filme) în limba noastră cea de toate 
zilele, care sint termenii «tehnici» specifici, 
intrați în practica noastră conversativu, 
pe scurt, care e capacitatea noastră de 
exprimare în privința cinematografului și 
a filmelor, tinind seama de faptul că o 
asemenea capacitate reprezintă însăși 
«gindirea» sau, poate mai exact, «menta- 
litatea» şi, în ultimă instanță, «nivelul cul 
turii» noastre cinematografice. Problema 
e reală și deloc neglijabilă, deoarece nu 
trebuie să fii prea subtil pentru a înțelege 
că starea și treapta acestei mentalități 
generale, massificate, condiționează — 
oricit de ocolit, dar condiționează — chiar 
calitatea producției naţionale de film. 
De fapt, aș vrea să semnalez aici anu- 
mite moduri verbale,mai mult ori mai puțin 
dişcutabile, pregnant intrate în conștiința 
vorbitorilor. Las la o parte «moftul» foarte 
răspindit dealtfel, în numele căruia multă 
lume nu mai vede —românește — filme, 
ci le wvizionează», neologistic ifosativ 
(așa cum alții nu mai mănîncă, ci «ser- 
vesc dejunul», sau beneficiază de «tra- 
taţii») — și trec imediat la un clișeu, 
preluat, dacă nu chiar lansat, de mass- 
media: un film străin este întotdeauna 
«o producție a studiourilor»... și urmează 
proveniența: engleze, sovietice, franceze, 
americane, italiene etc. Formula e inexac- 
tă, pentru că în marea majoritate a cazuri- 
lor, producția naţională e diferențiată, 
nu e neapărat omogenă. Ce inseamnă, de 
pildă, «o producţie a studiourilor ameri- 
cane»? Care studiouri, care monopoluri 
sau case producătoare sau, astăzi, care 


dicționar 
cinematografic 


incronism 


Formulată în anii primelor 
experienţe întreprinse de ci- 
nematogratul sonor, repede 
dogmatizată, indicind non- 
coincidența dintre imagine 
şi sunet ca fundamentala, 
dacă nu unica, resursă ex- 
presivă a limbajului audio-vizual, teoria 
asincronismului ne apare, înainte de toate, 
ca o reacţie polemică la erorile practicii 
cinematografice a momentului: retransfor- 
marea filmului într-o simplă sucursală a 
teatrului (începuturile cinematografului so- 
nor sint dominate masiv de teatrul filmat), 
irosirea principalului cîştig estetic obținut 
pină atunci — montajul (distrugerea mon- 
tajului echivalează, în ochii multor teoret 
cieni şi cineaşti din epocă, cu anularea 
«specificului filmic»). Capabil să instituie 
ọ nouă dialectică a raportului vizual-sonor, 
asincronismul va fi considerat soluţia salu- 
tară, mai mult chiar, singura soluție menită 
să aducă recinematografizarea cinemato- 
grafului, plasarea lui pe o altă orbita. 
Viitorul filmului sonor, manifestul sem- 
nat în 1928 de Eisenstein, Pudovkin şi Alek- 


oria filmulu 


` 


Informația asupra filmului trebuie să cuprindă trei elemente esențiale: 

naționalitatea, autorul, protagoniștii. De pildă: scenă din Corabia nebu- 

nilor, film american de Stanley Kramer, cu Simone Signoret şi Oscar 
Werner 


producători «independenţi»? inseamnă, 
oare, «producție a studiourilor americane» 
garanția unor anumite calități, a unei 
anumite expresivități specifice? Mai mult 
nu, decit da, calitatea amestecindu-se cu 
rețeta-standard, opera de artă cu produsul 
de duzină. Sau chiar în privința cinemato- 
grafiei sovietice: există studiourile «Mos- 
film» şi «Lenfilm», există — viguroase și 
cu personalități distincte — studiourile 
republicilor unionale, de la Tașkent la 
Riga și la Tbilisi. Ce sens are prezentarea 
sub aceeași etichetă a unor emanaţii atit 
de diverse? Odinioară, prioritatea publici- 
tară o aveau actorii, vedetele, un film cu 
Greta Garbo, cu Laurence Olivier, cu 
Gerard Philipe, cu Cerkasov, cu Timică.. 
Pentru cinecluburi şi cinemateci, se știe, 
înțiietatea o au, acum, regizorii, autorii. 

Corect şi riguros, cred, ar fi să se spună 
şi să se scrie (incepind cu afişele «Romă- 
niei-tilm»): film, să zicem, francez, de 
Jean Renoir, cu Jean Gabin şi Simone 
Simon. Sau: film american de Stanley 
Kramer, cu Spencer Tracy, ș.a.m.d. Infor- 
maţia, astfel alcătuită, pe lingă că ar fi mai 
precisă, mai puţin vagă, ar oferi trei ele- 
mente esențiale: naționalitatea, autorul 
(regizorul), protagoniștii (vedetele). Evi- 


sandrov proclamă: «Numai utilizarea con- 
trapunctică a sunetului în raport cu o bucată 
de montaj vizual poate oferi noi posibilități 
de dezvoltare și de perfecționare a monta- 
jului. Primele experienţe cu sunetul trebuie 
deci îndreptate spre «necoincidența» netă 
cu imaginile vizuale. Numai un astiel de 
asalt creează senzaţia necesară care va 
duce cu timpul la crearea unui contrapunct 
orchestral nou, al imaginilor vizuale și al 
celor sonore». În Viitorul filmului vorbi- 


dent, un astfel de modul nu e rigid, ci 
variabil de la caz la caz, constantă rămi- 
nind proveniența națională (eventual, a- 
dăugindu-i-se anul publicării). Celelalte 
elemente pot lipsi, rind pe rînd, sau li se pot 
alătura altele noi, cum ar fi —ca în ipostaza 
unor ecranizări ilustre — indicația: după 
romanul (cartea, piesa, poemul, etc.) lui X 
sau Y. 

Apropo de după. Cronicarii noștri, cei 
mai numeroși, scriu și spun: filmul lui 
Cutare (regizat de Cutare), după scenariul 
lui Cutărică. Este și inexact, și păgubitor 
pentru «mentalitatea» despre care pome- 
neam la început, fiindcă se scoate in 
relief vechea înfeudare, poziția de vasali- 
tate a criticii de cinema în raport cu spiritul 
şi practica teatrală. Să ne înțelegem o dată 
pentru totdeauna: filmul (pelicula impre- 
sionată) nu se face după un scenariu 
(decit, cel mult, în ordinea cronologică) 
din simplul motiv că scenariul este fil- 
mul, firește, în faza sa scrisă. Scenariul nu 
reprezintă, cum cred încă unii, un text care 
se «pune în imagine», ci este însăși ima- 
ginea filmului în pagina scrisă. Să-l mai 
cităm, din nou, pe Arnheim? Repetiţia 
rămine încă mama învățăturii, deci: «În 
realitate, nu există loc în cinematografie 


tor, eseul din 1929 al lui Rene Clair, citim: 
«Folosirea alternată a imaginii unui subiect 
și a sunetului produs de acest subiect — 
și nu folosirea lor simultană — naște cele 
mai bune efecte ale cinematogratului sonor 
și vorbitor. S-ar putea ca această primă 
regulă care se degajă din haosul tehnicii 
născinde să devină una din legile tehnicii 
de miine». Absolutizind, într-un elan pe cit 
de spontan pe atit de nejustificat, principiul 
asincronismului, cei mai mulți dintre teore- 


şi Florian Avramescu, 
egia: Savel Stiopal. í 
În rolul principal ? 


(şi în MRED j 
Adrian Pintea 


pentru o muncă necinematografică. Însăși 
deea originală a filmului, celula germinală 
trebuie să fie de natură cinematografică... 
Prima idee nu e așadar literară, ci cinema- 
tografică, chiar dacă nu e improvizată în 
studio, ci elaborată în creierul unui om 
sau la masa de scris. Subiectul e dezvoltat 
aici în toate amănuntele sale și cu precă- 
dere într-o formă literară; totuși nu e vorba 
de o povestire, ci de punctajul unui film 
pe care scenaristul trebuie să-l aibă dinain- 
tea lui cutoate amănuntele, deoarece nu se 
poate rezuma decit ceea ce există, iar 
scenariul nu e decit un rezumat». În con- 
secinţă, ar fi mai corect să se scrie nu 
«după», ci cu, scenariul scris de Cutare 
sau pur și simplu, dacă vine vorba, bine- 
înțeles: scenariu de Cutărică. 

Dar cind auzim și citim, intrată în inter- 
comunicarea noastră verbală cu putere 
de prejudecată (iar prejudecățile, spunea 
Einstein, sint mai greu de sfărimat decit 
atomii!) formula: film artistic!? De unde 
știm noi dacă filmul e cu adevărat artistic, 
adică «de artă», «operă de artă»? Numai 
pentru a deosebi filmul de lung metraj de 
documentar și de animaţie, este neapărat 
să recurgem la o asemenea zicere? Încă 
o dată, mai corect ar fi să spunem «film de 
ficțiune» sau «cu subiect». De fapt, mult 
mai bine ar fi să spunem și să scriem pur 
și simplu film, lăsind pe seama altora să 
precizeze, atunci cind se impune, că e 
vorba de documentare sau de desene 
animate. Oricum, însă, un film «artistic» 
care Încurcă foarte multe ițe din toate 
punctele de vedere: estetic, social, organi- 
zativ, administrativ, financiar, etc. Sau 
termenul de «creator», foarte răspindit: 
despre acesta vom mai avea ocazia să 
discutăm în viitor. 

O elementară putere de observație ne 
arată că publicul larg preia și folosește 
locuţiuni, expresii şi clișee din critica de 
specialitate (fenomen extrem de transpa- 
rent pentru raportul cronică sportivă — 
spectator sportiv: de exemplu, o echipă 
de fotbal nu mai joacă, ea «se exprimă», 
ca în artă etc., etc.). Nu pentru a «vina» cu 
tot dinadinsul improprietăţi și inadvertenţe, 
dar din cind în cind ar fi bine să ne ocupăm, 
in această rubrică, și de limbajul (argoul) 
pus în circulaţie de producători, dituzori şi 
critici, în folosul (sau, dimpotrivă, în ne- 
folosul) publicului celui mai larg, al spec- 
tatorilor dornici nu numai să știe să «ci- 
tească» şi eventual să «judece» un film 
în forul lor interior, ci și să poarte discuții 
(polemici) în dialog, deschise, în propriul 
lor grup social, despre același film sau 
despre o problematică pertinentă, de inte- 
res general, a cinematografului, ca artă 
sau ca spectacol. 


Florian POTRA 


ticienii epocii ajung la negarea violentă a 
sincronismului (coincidența, relaţia directă 
dintre imagine și sunet), refuz motivat de 
pretinsa primejdie a naturalismului pe care 
l-ar instaura sonorul. Bela Balázs spune 
fără ocol: «Folosirea asincronă a sunetului 
este cel mai eficace mijloc de expresie al 
filmului sonor. În cazul sincronismului, 
sunetul nu e de fapt decit o completare 
naturalistă a imaginii». Aşa-zisul natura- 
lism despre care vorbește teoreticianul 
maghiar ar consta în redundanță, în dezvol- 
tarea pleonasmului. Meritul de a spulbera 
acest echivoc îi revine lui Rudolf Arnheim. 
Filmul ca artă, tratatul scris în 1932, sub- 
liniază apăsat valoarea creatoare a sincro- 
nismului («paralelism», în terminologia pe 
care o propune Arnheim), recunoscind în 
el soluția cea mai firească aflată. la dispo- 
ziția cineastului, o soluție dictată de însuși 
realismul congenital al imaginii cinemato- 
grafice. Paralelismul nu constituie un pleo- 
nasm: personajul de film poate transmite 
în acelaşi moment două serii de informatii 
diferite, o serie de informaţii prin ceea ce 
spune (banda-sunet) şi alta, prin expresia 
chipului său (banda-imagine). 

incapabil, cum era și firesc, să înlocuiască 
sincronismul, ducind uneori la efecte art 
ticioase, contrapunctul sonor rămine totusi 
o achiziție prețioasă a limbajului audio-vi- 
zual cristalizat la începutul anilor '30. Din a- 
ceastă frenetică experimentare a procedeu- 
lui, cinematograful ciștigă o conștiință mai 
clară a posibilităţilor lui expresive, cel 
puțin în două mari direcții: contrapunctul 
extinde atit resursele gagului (Lubitsch, 
Clair), cit şi capacitatea structurilor. cine- 
matografice de a produce sensul simbolic 
(Sternbera. Dupont). 

George LITTERA 


Sondaj în cineunivers 


Fără a cunoaște salturi spec- 
taculoase, prezenţa filmelor 
din aşa-zisa lume a treia con- 
ema 'inuă să progreseze lent, dar 
indiscutabil pe ecranele noa- 
stre. În anul care a trecut 
ne-am întlinit cu citeva re- 
marcabile producții algeriene, au fost pro 
iectate, cu succes la public, mai multe 
filme turcești, a continuat seria reprezen 
taţiilor cu pelicule indiene (o oarecare scă- 
dere a frecventării acestor filme se dato- 
reşte, cum am arătat într-o însemnare tre- 
cută, mai de grabă unor erori de selecţie și 
programare decit unei dezabuzări esenţiale 
a spectatorilor); au putut fi văzute, ca și în 
anii precedenţi, realizări latino-americane 
(ce-i drept, provenite aproape exclusiv din 
Cuba şi Mexic). Alte filme din alte țări ale 
Asiei, Africii şi Americii latine își așteaptă 
rindul la difuzare. De cîțiva ani, repertoriul 
cinematografic nu mai poate fi concepul 
fără prezenţa acestor producţii care şi-au 
găsit drum spre public, chiar dacă nu se 
situează încă pe primele locuri ale prefe- 
rinţelor şi încasărilor. 

Schimbind ceea ce trebuie schimba! 
cam aceeași este situația și în celelalte 
țări ale Europei. În unele tări occidentale 
prezența unui mare număr de imigranti, 
proveniți mai cu seamă din țările arabe, 


Primul val al interesului pentru 
filmele lumii a treia a început mai 
demult, cu exotice tablouri ale 
patimilor mexicane //ndrăgostira 
cu Maria Felix şi Pedro 
Armendariz) 


din Africa neagră, din Turcia, Pakistan 
sau din Caraibe asigură un public supli- 
mentar pentru filme în care acești noi spec 
tatori găsesc ceva din atmosfera patriilor 
lor îndepărtate; Aceasta e situaţia în Franța, 
R.F.G.. Anglia, țările scandinave; dincolo 
de Ocean, în SUA, importul de filme sud- 
americane încearcă să satisfacă și cerin- 
tele unei numeroase populaţii de origine 
portoricană sau mexicană. 


Tentaţia insolitului 


Pătrunderea filmelor din lumea a treia 
este facilitată de o serie întreagă de cauze: 
dezvoltarea considerabilă în ultimii ani a 
legăturilor de tot felul (economice, politice, 
culturale) dintre această lume și țările 
«lumii vechi», calitatea artistică a unora 
dintre aceste opere (recent, la Paris, a 
înregistrat un mare succes filmul Insiang 
al filipinezului L. Brocka, film remarcat și 
la precedentul festival de la Cannes), o 
anumită tentaţie a insolitului, sau — în ce 
priveşte anumite cercuri mai evoluate, re- 
duse numericește, dar influente — o cu- 
riozitate binevoitoare evoluind chiar spre 
solidaritate militantă faţă de mesajele artis- 
tice ale unor popoare care trăiesc azi o 
perioadă de renaştere şi afirmare excep- 
țională. Chiar dacă unii intelectuali occiden- 
tali, animați de cele mai bune sentimente, 


În 
așteptarea 
recoltelor 

viitoare 


Filmele 
lumii a treia 
au devenit 
o dimensiune 
a oricărui 
repertoriu serios 


proiectează asupra acestor filme propritla 
lor fantasme, atribuindu-le un conţinut di- 
namitard pe care în genere nu-l posedă, 
rămine faptul că un important curent de 
simpatie favorizează pătrunderea unei noi 
ensibilități în universul cinematogralic. 


Ambiţia temelor proprii 


Deseori, în Occident, interesul cineaști 
lor și cinefililor progresiști faţă de lumea i 
treia se manifestă şi prin abordarea în fi! 
mele proprii a tematicii raporturilor dintr: 
țările în curs de dezvoltare și vechile tā: 
industrializate, a luptei pentru independen 
tă şi afirmare naţională a popoarelor alt. 
dată (sau acum) asuprite, a schimbulu 
de valori (uneori conflictual) între culturii 
occidentale şi cele orientale sau meridio 
nale, a condiţiilor alienante în care trăiesc 
milioane de imigranți veniţi din țările sărace 
(fragmente din remarcabilui film al regizo 
rului vest-german R.W. Fassbinder, Toti 
ceilalți mă numesc Ali, au putut fi vizio 
nate și la televiziunea noastră, iar mai de 
mult pe ecranele româneşti a rulat filmu 
american Sarea pămintului despre viata 

inților mexicani în SUA).Se constati 
în general o tratare realistă, umană, dese- 
ori dramatică. O evoluție asemănătoare — 
dar asta ar putea constitui tema unui alt 
comentariu — cunoaşte, de altfel, şi repre- 
zentarea negrilor în filmele americane. 

În acest context general, ceea ce contea 
7ă, însă, în primul rind, este producţia pro 
prie a ţărilor lumii a treia şi posibilitate. 
acestei producții de a se impune pe scai. 
mondială. În actuala conjunctură, aceast. 
producţie este încă puternic confruntati 

u realități deosebit de dificile. 


Concurența, un handicap 


Se fac simţite, mai presus de toate, com 
plicatele probleme economice: lipsa de 
fonduri, lipsa de instalaţii de producţie s 
de instalaţii de difuzare, lipsa de cadr 
calificate, structurile înapoiate ale vieți 
economice, prezența încă foarte puternici 
a filmelor străine. În țări cu un procent 
considerabil de analfabeți, cu posibilită!' 
de comunicație restrinse, în care, deseori, 
pe același teritoriu se vorbesc multe limbi 
și dialecte diferite şi în care începuturil 
dezvoltării economice se concentrează mai 
ales asupra agriculturii şi industriei extrac- 
tive, sectorul cel mai rămas în urmă fiind 
cel al serviciilor, e aproape firesc ca o in- 
dustrie ca cea cinematogratică să se zbată 
în lipsuri și greutăți (inclusiv în ţările în 
care se produc un mare număr de filme) 

Acestor dificultăţi li se adaugă și altele 
de ordin politic (legate de caracterul incă 
instabil al instituțiilor din state relativ tine- 
re) sau de ordin cultural (de pildă, în ţările 
islamice lipsa de tradiţie sau chiar rezerva 
față de folosirea în artă a imaginii figura 
tive). 

În fine — lucru uneori uitat — lumea a 
treia poate fi privită unitar numai din punc 
tul de vedere al unor condiţii politice con 
temporane, dar ea cuprinde, în fapt, o diver 
sitate excepţională de culturi, o mare varic 
tate de tradiţii şi situaţii concrete. 


Filme pentru consum intern 


Şi totuşi, în ponda tuturor dificultăților 
și disparităţilor, în aceste țări se produc 
foarte numeroase filme. Am putea cita pe 
primele locuri India, Hong-Kong-ul, Fili- 
pinele, Egiptul, Turcia, dar și — în proportii 
ceva mai reduse — Mexic, Argentina, Pa- 
kistan, Indonezia, Brazilia, Singapore, Al- 
geria etc. Imensa majoritate a acestor 


lilme sint destinate însă, în exclusivitate, 
pieții interne sau, cel mult, regionale. E 
vorba în cea mai mare parte de produse de 
«consum» popular, confecționate după ct- 
teva scheme simple, pe baza unei mixturi 
de melodramă și aventură căreia i se adaugă 
citeva ingrediente «specifice»: muzică, dans, 
costume, mai mult sau mai puţin folclorice, 
evocarea unor rituri tradiţionale, şi eventual 
citeva elemente de peisaj. Mai toate aceste 
filme sint construite în jurul cite unei sin- 
gure vedete — modalitate tipică pentru o 
cinematografie slab dezvoltată. 

La o cercetare mai atentă, apare evident 
că aceste filme atit de «specifice», rezervate 
spectatorilor autohtoni şi folosind din plin 
elemente tradiționale, sint, de fapt, extrem 
de puțin reprezentative pentru spiritul na- 
tional al țărilor în care se produc, că sint, 
în fond, niște imitații deghizate ale celor 
mai rudimentare confecţii sub-hollywood- 
iene (mai ales ale celor din anii '20, '30). 
Specificul lor e un specific de suprafață 
de decor și tocmai de aceea ele sint n 
exportabile. Realitatea ne arată că numai 
arta autentică poate să exprime specificul 
naţional şi să se ridice astfel la universa- 
litate. Filmele lui Kurosawa, inspirate după 
«ldiotul» lui Dostoievski (HaKuchi) sau 
după «Macbeth» de Shakespeare (Kumo- 
nosu Djo) sint japoneze pină-n ultima lor 


fibră, de la ritm și construcţie și pină la 
gestică și ilustraţii muzicale, dar ele sint 
recepționate de spectatorii de pretutindeni 
drept expresii sublime ale spiritului nipon. 

Peste puzderia de filme de serie, au în- 
ceput să se ridice, în ultimii ani, în unele 
țări, producţii de un nivel superior, consa- 
crate mai cu seamă evocării istoriei naţio- 
nale (fie a perioadelor de glorie și eroism 
din trecutul mai îndepărtat, fie a luptelor de 
eliberare din trecutul apropiat). Deși, în 
această directie s-au înregistrat unele reu- 
şite, nu se poate, totuși, să nu remarcăm 
că in modul în care sint construite şi expuse, 
multe din aceste filme se inspiră din mo- 
dele americane sau sovietice. Filmele cu 
adevărat reprezentative, atit prin temă cit 
şi prin expresie sint încă puţine, chiar dacă 
încă de acum 10—15 ani pe lista marilor 
creatori cinematografici au putut fi trecute 
numele unor Satyajit Ray (India) sau Glau- 
ber Rocha (Brazilia). Deocamdată, cinema- 
tografia lumii a treia trăiește o perioadă a 
acumulărilor cantitative, cineaştii învaţă să 
construiască un subiect, să realizeze o 
metaforă, să dirijeze actorii, să depășească 
funcţiile strict tehnice ale camerei. Indiscu- 
tabil mfhe, pe ecranele lumii vor înflori 
capodoperele venite din continentele pină 
acum rămase (din punct de vedere cinema- 
tografic) în umbră. 


H. DONA 


ambiția 
documentarului 


Onesta 
valoare 


medie 


Evocarea momentului de virf din istoria 
scurt-metrajelor produse de studioul «A- 
lexandru Sahia», acea„școală'a documen- 
tarului românesc care, acum mal bine de 
un deceniu, stirnise admirația unor Sa- 
doul şi Grierson, a devenit aproape un loc 
comun al comentariilor consacrate genu- 
lui, ŞI totuşi, atari referiri nu reprezintă 
neapărat un formal gest de complezenţă; 
un buchet de recente producții de nonfic- 
țlune ne readuce în memorie, uneori sur- 
prinzător de viu, succesele de odinioară, 
confirmind că peliculele cineaștilor de la 
«Sahia» păstrează încă parte din zestrea 
de calităţi ce le-a tăcut cindva reputația 
internațională: «claritate şi echilibru» In 
tratarea temelor, diversitate a speciilor şi 
categoriilor, inspiraţie poetică... ŞI atunci, 
de ce oare — ne întrebăm — atitea din do- 
cumentarele prezentului, indiferent de sti- 
lul adoptat or! de experiența autorilor, ne 
trezesc, și nu arareori, un sentiment nos- 


taipic? 

n Impresii din Delta Dunării, lon Bos- 
tan «simfonizează» ruttmannian, remon- 
tind cu finețe imagini dintr-un teritoriu mi- 
ritic, pe care şi-l apropiase odată ca nimeni 
altul; lebedele şi pelicanii săi se mişcă și 
acum în ritmuri alternante, cînd lent și 
majestuos, cind repede și sincopat, în 
elaborate corelaţii audio-vizuale, dar fără 
ca «frumusețea în sine» a cadrelor sau 
muzica lui Ceaikovski să ajungă a produce 
dorita emoție estetică 

La un pol opus, din multe puncte de ve- 
dere — de la generația căreia li aparține 
autoarea, pînă la specia căreia li aparţine 
țilmul — se situează ancheta despre ama- 
torii (pe ecran, devin exclusiv amatoare- 
le?!) de concedii medicale fără boală. Pre- 
lulnd un subiect la ordinea zilei, tinăra 
regizoare Tereza Barta |! prelucrează cu 
seriozitate și dezinvoltură; reportajul ei 
are nerv, vădeşte simț al realului şi (ceea 
ce e cu osebire prețios) simt al umorului. 
Din păcate, în V-aș ruga dacă se poate, 
unilateralitatea modalităților de investigație 
diminuează eficiența satirică a peliculei 
Aparatul ascuns funcționează Impecabil, 
atunci cind descoperă gesturile și reacțiile 
«boinavelor închipuite»; mai puţin inspi- 
rată se dovedește ideea transmiterii mesa- 
jului prin intermediul'unui element de cvasi 
ficţiune, acel «personaj» egal şi moraliza- 
tor, «interpretat» de un medic autentic, 
dar val, atit de vizibil stinjenit de scenariu 

O anchetă socială, Intreprinsă de astă 
dată printre copiii abandonaţi, ocrotiţi în 
case și grădinițe speciale, înfăptuieşte şi 
Eugenia Gutu, ce abordează astfel o temă 
cu tradiție în documentarul autohton. Avem 
nevoie să iubim se remarcă nu atit prin 
perspicacitatea surprinderii unor atitudini 
rebarbative (comparativ modestă), clt prin 
sensibilitatea necontrafăcută, prin știința 
rară In a descoperi prospetimea unul chip 
de copil. 

La rîndul său, ton Moscu atacă pieptiș 
în Scoala de inventatori un subiect în 
aparenţă arid: triada Invățămint-cercetare- 
producție; avindu-i ca protagonişti pe stu- 
denţii Facultăţii ieșene de mecanică, ar- 
denți căutători ai «noului în esența lui», 
realizatorul descitrează — nu fără un sur- 
plus de digresiuni lirice însă— resorturile 
subtile ale creativității și inventivității. 

Într-o tonalitate stilistică diferită, Jean 
Petrovici desluşește poezia faptelor simple 
în patosul clocotitor al unei munci neo- 
bişnuite, înscriindu-se, ca atare, pe linia 
unor vechi și constante preocupări; oa- 
menii izolaţi pe platforma de foraj marin 
susțin o Premieră în largul mării nu nu- 
mai din punctul de vedere al tehnicii, ci şi 
din ce! al capacității de a-și păstra nealte- 
rate gindurile și bucuriile firești ale vieţii 
de zi cu zi. 

Filmele menţionate — şi altele asupra 
cărora vom mai poposi în acest colț de pa- 
gină — ne oferă cu obiectivitate un certi- 
ficat despre «starea» prezentă a documen- 
tarului, despre posibilitățile latente ale rea- 
lizatorilor săi. De o onestă valoare medie 
astăzi, cu un plus de curaj în ceea ce Paul 
Rotha numea «dramatizarea creatoare a 
actualităţii şi exprimarea analizei sociale» 
şi cu un spor — de sănătoasă ambiţie pro- 
tesională, scurt metrajul românesc s-ar 
putea ridica din nou, miine, la cotele la 
care are dreptul și datoria să aspire 


Olteea VASILESCU 
11 


-o m e 


Notabil acest film, în primul 
rind prin tema pe care o 
atacă (în ambele sensuri ale 
cuvintului): poluarea fizică si 
morală a unei societăţi super 
industrializate. Filmul pare a 
fi o «comandă socială» si 
atita vreme cit este făcut de cinematografia 
națională canadiană împotriva trusturilor 
industriale (a căror atotputere în multe țări 
nu mai este un secret pentru nimeni), nu 
putem să nu ne manitestăm admiraţia. | 
Un reporter tv., ajuns la apogeul carierei 
şi faimei, umblind după un «fapt divers», 
adică pe urmele unor gangsteri, ucigași la 
drumul mare, se trezește azvirlit într-o cu 
totul altă «afacere», mult mai gravă decit 
crimele devenite oarecum banale și la or- 
dinea zilei. În spitalul la care ajunge, ur- 
mindu-l pe singurul supraviețuitor al schim- 
bului de focuri din secvența precedentă, 
reporterul Brady asistă la o scenă care-i 
va schimba tot cursul cercetărilor, ba chiar 
şi al vieţii: o tinără asistentă socială aduce 
un copil grav bolnav. Întrebată ce are co- 
pilul, asistenta pare încurcată, dă să spună 
ceva, apoi tace. Aşa începe conspirația 
tăcerii de care se va izbi, pe tot parcursul 
filmului, reporterul avid să afle adevărul 
spre a-l comunica — şi supune judecății — 
opiniei publice. Dar penttu acest adevăr nu 
va lupta decit el, el și numai el, de unde și 
titlul original al filmului One man (De unul 
singur). Profitind de atributul profesional 
al eroului principal — reporter tv. — fil- 
mul se transtormă treptat într-o anchetă 
socială, în care «anchetaţii» vor pune to- 
tul la bătaie ca să nu iasă nimic la iveală. 
Şi „cum ei sint cei puternici, constatăm 
că meseria de reporter poate deveni una 
dintre cele mai riscante, atita vreme cit 
viața nu numai a ziaristului, dar și a fami- 
liei sale depind de rezultatul «materialului» 
pe care-l va difuza. Pare aproape de necre- 
zut ca un simplu — deși celebru — repor- 
ter tv., să-şi riște viața lui și a alor săi, fără 
a mai vorbi de colaboratorii apropiaţi, pen- 
tru că încearcă să spună un adevăr pe cit de 
elementar, pe atit de catastrofal în con- 
secințe: reziduurile unei mari fabrici din 
apropiere provoacă îmbolnăvirea, schilo- 
direa sau moartea a nenumărați copii. 
Între a continua producția unei secţii a 
acestei fabrici, care distruge zeci de vieți, 
și a pierde zeci de milioane, evident se pre- 
feră dolarii. Între onorabilul domn Colin 
Angus Campbell, directorul fabricii «Kon- 
rads», și gangsterul Ben Legault există 
multe asemănări, dar şi o deosebire fun- 


„În orice împrejurare filr 
n domină prin originalitate u 
stentativă şi totusi, profund impresio- 


å, față de «Cor 
ul dominoului se 


enta concr 


ele doar expresia 


asta rămire o ură, firește 
numai pentru slugi şi vic Cei din care 


damentală: aceea că Legault, ucigas de 
profesie şi cu acte în regulă, este prin 
comparaţie, un candid. Un candid şi un 
generos. Va şi muri, pentru că va încerca 
să-l ajute pe reporterul Brady să-i salveze 
pe copiii din cartierul lui de baştină, ame- 


nințati de poluarea cu plumbatul de diacenii, 


evacuat de uzinele «Konrads». Alegerea 


_nu este ușoară pentru reporter, care se va 


decide să se «alieze» cu un gangster pentru 
a anihila un alt gangster. Din păcate, inutil. 
Lupta lui de unul singur — nu pentru că 
așa vrea el, ci pentru că nimeni nu îndrăz- 
nește să i se alăture — nu poate avea alt 
sfirşit decit înfringerea. 

Ce i-ar fi trebuit lui Brady ca să poată 
să-și realizeze reportajul lui atît de impor- 
tant, vital chiar pentru o întreagă categorie 
de oameni, supuși poluării industriale? 
Curaj? L-a avut, riscind totul. Perseveren- 
tă? A dat dovadă de o încăpăținare vecină — 
după părerea multora — cu nebunia. Inte- 
ligență? Abilitate? S-a făcut frate și cu 
gangsterul ca să-şi poată atinge scopul, 
mult mai important decit arestarea unui 
asasin de duzină. Ce i-a lipsit lui Brady? 
Puterea. N-a fost investit cu o forță măcar 
egală cu cea a adversarilor. 

Reamintesc, însă, că acest film a fost 
făcut de National Film Board of Canada. 
De cinematografia oficială a unei ţări deci, 
iar concluziile lui sint, din prima pină în 
ultima instanţă, dramatice. Dramatice și 
statistice. Citez din epilog: «Japonia. 93 
persoane au murit în urma intoxicării cu 
plumbat de diacenil. 100 persoane au suferit 
leziuni ale creierului. Londra. 4000 de de- 
cese au survenit după trei zile de smog. 
Irak: 459 de locuitori au murit în urma con- 
sumului unor cereale tratate cu substanţe 
toxice. În diferite mine din Quebec s-au 
înregistrat 111 decese provocate de az- 
bestoză. Michigan. SUA. Milioane de per- 
soane intoxicate şi zeci de mii de vite...» 

Lista continuă și se sfirșește cu o mul- 
țumire. O mulțumire adresată televiziunii 
canadiene și spitalului de copii din Mont- 
real. Avem deci mulțumiri pentru ajutor şi 
colaborare, dar nu şi un răspuns la intre- 
barea pe care filmul şi-o pune cu atita 
obstinată disperare: Ce este d> făcut? 
Pentru că, presupunem că mai sint multe 
altele de făcut, în afară de realizarea unor 
filme — chiar şi remarcabile — pe tema 
poluării. 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor canadiene. Regia: 
Robin Spry. Scenariul: Robin Spry, Peter Pearson. 
Peter Madden. Cu: Len Carion, Jayne Eastwood, 
Carol Lazare, Barry Morse, Jean Lapointe. 


lucizi şi organizaţi, co 
de miji ele lor. Executanţii i 
consideraţi cu atit mai ca 
nepunind nici o întrebare, indif 
de fondul problemei şi imuni la s 
vor îndeplini riguros segmentu 
i i atit. 
onversaţia» 

chipa, prin eroul lui 
a conştiinț chiar da 
reroasă neputinţă de a 
Principiul dominoului, e 
toată existența sa, iz 

canismului 
să fie ucis treptat şi, îi 
lea, reperele 


îndoială, o s 
toasă reacție, echiva 


Nina CASSIAN 


Romanul-fluviu, de război, nu-şi pierde 
suflul; sint cinematogratii care-l cultivă 
în continuare cu succes. Primo: din raţiuni 
sentimentale — amintirile dramaticei ex- 
periențe a neuitatului război mondial îşi 
găsesc în filmul epic un cadru ideal sus- 
citind interesul chiar şi al celora care n-au 
trăit evenimentele. Secundo: e genul cel 
mai «comod» să-i zicem, în sensul acce- 
sibilităţii lui largi: noutățile care l-au îm- 
prospătat totuși de-a lungul deceniilor nu 
țin de. limbaj artistic ci de îmbogățirea 
perspectivei asupra istoriei. În cazul aces- 
tui nou episod din epopeea eroică a Bielo- 
rusiei aflate în ajunul contraofensivei — 
moment care a decis soarta marelui război, 
reunind, într-un elan unic, acţiunile fron- 
tului cu cele ale partizanilor — înregistrăm, 
alături de momentele de vibrant patriotism 
realizate în stilul realist patetic binecunos- 
cut și citeva aspecte inedite. Documente 
de care cinematograful nu s-a folosit pină 
acum; unul din ele fiind existența unei 
brigăzi de diversiune înfiltrată de fascişti 
în rindul partizanilor, cu scopul de a mina 
dinlăuntru acţiunile lor conjugate cu cele 
ale frontului. Din clipa în care inteligentul 
maior se lasă atras în cursă pentru a ajunge 


la firele complicatei rețele de trădători, “ 


incepe de fapt un al doilea film de încordat 
suspens și la o temperatură dramatică su- 
perioară reţelei prea complicate de spionaj 
şi contraspionaj, destul de des întiinite 


în filmele de gen. 
Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor Mosfilm. Un film de 
1gor Goster. Cu: Viaceslav Tihonov, Ivan Lapikov, 
Evgheni Matveev, Galina Poiskih, Valetia Zaklunnaia 
Oleg Jarov. 


Trei femei, trei cazuri de singurătate. 
O singurătate pe care nimic altceva deci! 
un bărbat o poate alunga. Pentru ca de- 
monstraţia să fie convingătoare, ar fi tre- 
buit ca el — presupusul tată şi presupusul 
soţ — să fie într-adevăr bărbatul dintr-o 
bucată, pe care poţi conta în orice situație, 
şi nu doar un biet solitar, de care nimeni 
nu are nevoie, un expeditor amărit care 
vrea să treacă drept tehnician, descurcăreț 
doar cind e vorba să procure lapte. Relaţia 
dintre protagoniști este totuși destul de 
fragil abordată în film ale cărui intenţii sînt 
mai mult decit tăudabile, dar a cărui destă- 
șurare nu este totdeauna la nivelul pre- 


miselor. 
Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studioului Moidova-tilm. Un tiim 
de Valeriu Gagiu. Cu: Valentina Maliavina, Gher:adi 
Sailulin, Evghenia Tudoraşcu, Viktor Ciutak. 


Tinăra soție a unui director dintr-un 
trust de construcții putea duce o viaţă co- 
modă, fără alte preocupări decit îngrijirea 
celor două fetițe gemene și mobilarea vilei 
celei noi. Dar ea este avocată și-și face 
meseria cu pasiune, sacrificindu-i totul. 
chiar și viața de familie. Pentru că a fi avocat 
e sinonim cu a afla adevărul şi acesta nu e 
întotdeauna un lucru uşor. Atunci cind 
investigația unui «caz» se complică — 
acuzatul, un magazioner în pragul pensiei 
nu vrea să se apare, deşi e nevinovat — 
atunci cind adevărații vinovaţi nu pot fi 
dezvăluiți (unul dintre ei fiind chiar direc- 
torul, soțul avocatei) nu mai e vorba de 
orgoliu sau pasiune profesională, ci de o 
gravă interogaţie a conștiinței, care implică 
întreaga viață a avocatei. În secolul nostru, 
în principiu, femeia este egala bărbatului. 


În principiu, fiindcă practic se mai acordă 
credit prejudecăţii că femeile sint «slabe 
de înger», adică ar avea mai puţină forță, 
ar fi tentate de o privire superficială asupra 
lucrurilor, s-ar da mai repede bătute și ar 
fi lesne coruptibile. Avocata din film, in- 
transigentă și tenace,polemizează cu aceas- 
tă prejudecată, 

Și o face într-o pledoarie convingătoare, 
pe alocuri emoţionantă. 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un film 
de Andrej Letirich. Cu: Emilia Vasaryova-Horsha, 
Svatopluk Matyas, Hana Packertova, Jaroslava Ober- 
nalerova. 


Atunci cînd un mare magnat — ochelari 
negri, clini de rasă, vilă somptuoasă în 
mijlocul unui mare parc pustiu, sonerie 
de alarmă, două namile care-l păzesc — 
nu se grăbeşte să reclame poliţiei furtul 
unor bijuterii, ci angajează un detectiv 
particular — și nu pe oricare, ci unul sărac, 
de curind deţinător al insignei de detectiv, 
deci dornic de afirmare — spectatorii, cei 
care au văzut cel puţin un Columbo, sau 
care citesc romane polițiste, chiar şi cei 
care s-au oprit la lectura din copilărie a lui 
Sherlock Holmes, ştiu că respectivul mag- 
nat nu e un cetățean afiat în afara oricărei 
bănuieli. De cele mai multe ori, chiar el e 
asasinul sau hoţul. ipostaza de victimă, 
crede el, îl poate pune la adăpost. Noi ştim 
însă că se înşală şi că stratagema i-a e- 
şuat, în momentul în care detectivul (bătut 
măr de niște necunoscuţi) îi restituie a- 
vansul declarind că nu-l mai interesează 
«cazul». E limpede că, atunci cind un de- 
tectiv declară răspicat acest lucru, de-abia 
de acum încolo va urmări fanatic «cazul», 
va lucra pe cont propriu, numai și numai 
pentru aflarea adevărului. «inofensivulb» furt 
de bijuterii se dovedeşte, de fapt, a fi un 
periculos trafic de arme, cu ramificații în 
armata S.U.A. lucru pe care detectivul îl 
va dezvălui poliţiei, nu înainte însă de con- 
sumarea scenelor tari. 

Al noulea din cariera unui cineast ame- 
rican mai puţin cunoscut în Europa, Buzz 
Kulik, filmul dovedește o bună cunoaștere 
a regulilor genului, o îndeminare care-l re- 
comandă pe autor ca un bun meseriaș. 
Nimic deosebit, dincolo de clișeele bine 
articulate şi de farmecul actorului Burt 
Reynolds. 


R.P. 


Productie a studiourilor americane. Regia: 
Buzz Kulik. Scenariul: Barry Beckerman. Cu: 
Burt Reynolds, Dyan Cannon, John Ryan. 


Un film lucrat pe bandă rulantă, de către 
muncitori necalificaţi (nici măcar la locul de 
muncă). Un fel de Brigada specială (incă 
una!) care a dat chix pe toate planurile, 
inclusiv — și mai ales — pe cel cinemato- 
gratic, deşi nu uită niciunul din argumentele 
genului (sau arsenalului): șiş-ul, pistolul, 
mitraliera, dinamita, crima individuală şi 
asasinatul în masă, drogul şi terorismul. 
Toate de-avalma și pe bucățele. Cu un 
Marcel Bozzuffi (penibil!) în rolul veșnicului 
comisar, dur și ambițios, care abia aşteaptă 
«vole de la stăpinire» ca să se poată bate și 
el cu aceleași arme ca bandiții. Cu numere 
de cascadorie mai mult gratuite decit spec- 
taculoase. În general, cu o economie de 
mijloace pe măsura rezultatului (greu de 
afirmat: a scopului!). Dar (totuși) cu o 
idee, singura, cea din final, cind opinia 
publică îi pedepseşte, deopotrivă, și pe 
unii și pe ceilalţi, la fel de supla pe poliție 
ca şi pe teroriști. Rămine -de văzut,dacă și 
cineaştii vor scăpa nevătămaţi de părerea 


spectatorilor! 
Anca MICLESCU 


Un film de Domenico Paolelia. Cu: Marcel Bozzulfi. 
Riccardo Salvino, Vittorio Mezzogiorno, Claudia 
Giannotti. 


Căsătoria este un lucru foarte serios, 
vor să demonstreze autorii, chiar dacă este 
vorba de o comedie! Dar să nu fim prea 
pretenţioşi cu un spectacol care se vrea 
de estradă, chiar dacă nu estrada ci viata 
de fiecare zi este cadrul de filmare. O viață 
ceva mai sofisticată, întrucit este vorba de 
o spaniolă blondă, de profesie actriță de 
musical şi un american brunet.de profesie 
regizor, cu valeități de cascador. Pină ce 
bunele lor sentimente vor fi legalizate, adică 
pînă la nunta nr. 4. va fi nevoie de insce- 
narea altor trei cununii pentru a stirni 
gelozia viitorului soț... Un lucru bun printre 
atitea clișee este prezența unui ton auto- 
parodic, şi dacă autorii nu s-au luat prea 
mult în serios, de ce i-am lua noi? 


Producție a studiourilor spaniole. Un tilm de 
Luis Lucia. Cu: Marisol, Jean Claude-Pascal, Isahe! 
Garces, Daniel Marlin, Emilio Gutierez Caba. 


Film grav care se face avocatul unei 
nobile și simple ideei: obligaţia fiecăruia 
de a trăi; căci viața este un dar unic și nu 
trebuie nesocotit de nimeni. Sint zilele 
sfirșitului de război, cind naziştii incer- 
cuiţi de forțele aliate mobilizau într-un ultim 
și demential efort, copii. Protitind acum de 
inocenţa proprilor lor fii, fasciștii îi ungeau 
drept «clini de pază ai fihrerului» trimi- 
țindu-i să moară pentru giona hitlerismului. 
Mame obosite, cu gesturi automate, pregă- 
teau acum rufăria altor feciori. Dar iată că 
un profesor care pînă atunci acceptase fără 
să cricnească transformarea tinerilor în 
carne de tun, se revoltă. El îşi răpește fiul 
şi îl ţine legat în pădure, pentru a-l obliga 
să rămină în viaţă. lar fiul nu înțelege și 
încearcă să i se opună, căci pentru el, 
atunci, a fi erou înseamnă a muri pentru 
führer. Cineaştii de la Studiourile DEFA 
găsesc acel timbru simplu, propriu marilor 


adevăruri. x r 
Simona Darie 


Productie a studiourilor DEFA-Berlin. Un tiim 
de Raif Kirsten. Cu: Rolf Ludwig, Peter Weiz, 
Ane-Eise Paetzold, Elsa Grube-Deisler. 


Din amănunte, din detalii aparent dis- 
parate, treptat, firul acțiunii se definește. 
Idila cu accente romantice dintre o fată 
uşuratică, superficială și prietenul ei se 
transformă într-o experienţă gravă, decisivă. 
Un accident o obligă (temă atit de frec- 
ventă în literatură ca şi în film) ca, față în 
față cu moartea, ea să-şi reconsidere scara 
valorilor proprii. Mai mult, pentru demon- 
strația educativă, realizatorii mizează şi pe 
raportul salvat-salvator, pacient-doctor, 
complicind lucrurile în așa fel incit prețul 
morții fetei ar însemna un transplant făcut 
cu prețul vieții medicului. Credincios jură- 
mintului dat lui Hippocrat, medicul va face 
totul pentru a-și salva tinăra pacientă pen- 
tru care viața, ca și obligaţiile ei morale 
vor avea de-acum încolo alte dimensiuni. 
Dacă acceptăm unicitatea acestei soluţii 
medicale, deci şi dramaturgice — deşi 
pare forțată de dragul demonstraţiei, pentru 


` că s-ar fi putut găsi şi un alt donator decit 


doctorul — filmul poate fi apreciat pentru 
gradaţia cu care urmăreşte schimbarea unei 
mentalități, pentru discreţia tonului şi jocul 
interpreţilor. 


` Marina CONSTANTINESCU 
Á 
Productie a studiouritor Talintilm. Un tilm de 
Vele Kiasder. Cu: Heiho Mandri, Aida Zars, ita 
Ever, Vaind Uibo. ` 


ı Dac-ar fi să-i dăm crezare 
| | lui Sone — şi de ce = 
i-am da? — toate poveștile 
mema de dragoste se nasc, trăiesc 
| și mor, sau devin nemuri- 
| toare urmind aceleaşi legi 
și trecînd prin aceleași eta- 
pe, catalogate şi definite în romanul-eseu 
«Despre dragoste» ca fiind: admirația, spe- 
ranta, nasterea dragostei și cele două 
«cristalizări». Eroina — ne spune tot Sten- 
dhal — este de obicei «un suflet tandru, ge- 
neros, înflăcărat... visător, care pune mai 
presus decit fericirea regilor, simpla plă- 
cere de a se plimba singură cu iubitul, la 
miezul noptii, într-o pădure»... u...Femeile 
preferă emoțiile, raţiunii... Rațiunea, chiar 
cind o au, nu le slujeşte la nimic». În fit- 
mul regizorului Otakar Vavra, plimbarea 
prin pădure rămine un vis neimpliniti, iar 
povestea de dragoste se opreşte și ea, 
dacă ar fi să urmăm schema întocmită de 
Stendhal, undeva între prima și a doua 
«cristalizare». E adevărat însă că despre 
scriitoarea Karolina Svetla — eroina aces- 
tei poveşti — nu se poate spune că-i lip- 
sită de rațiune şi nici că n-a acţionat la 
îndemnurile ei. Ce a determinat-o să nu-și 
asculte inima? Ce a putut împiedica im- 
plinirea poveștii ei de dragoste cu tinărul 
Jan Neruda, pe care istoria literară avea 
să-l desemneze mai tirziu, cel mai de sea- 
mă poet al Cehoslovaciei din a doua ju- 
mătate a secolului al XIX-lea? Nimic alt- 
ceva decit faptul că doamna Karolina era 
soția unui profesor respectabil, iar o aba- 
tere de la convențiile societăţii ar fi insem- 
nat nu doar un scandal trecător, ci pier- 
derea definitivă a onoarei. Ce-i mai rămine 
atunci lucidei scriitoare (luciditatea, pro- 
dusul. unei secrete alchimii a orgoliului?) 
Să scrie la lumina lămpii cu glob lungi 
scrisori, să recitească scrisorile de răs- 
puns, să le ascundă în sertarul secre- 
taire-ului. Şi-i mai rămine liniștea... liniş- 
tea aceea pe care prințesa de Clăves o 
găsea la minăstire, pe care Ottilia — eroi- 
na lui Goethe și-o răscumpăra prin moarte 
si pe care Anna Karenina n-avea să și-o 
mai recapete niciodată... Linişte care in- 
seamnă Împăcare cu sine. reconsiderare, 
utința de a pr nu atit in ochii lumil, cit 
f propriii ochi, în oglindă. 

De la Isolda, la Karenina și Ottilia, afi- 
nitățile elective descoperite prea tirziu, au 
tulburat echilibrul, au adus întotdeauna 
nelinişte şi zbucium. Stendhaliană prin 
profunzimea unei dramatice lumi interioa- 
re, prin puterea de a-și domina sentimen- 
tele, de a disimula, de a-și reprima orice 
gest public, și mai ales prin curajul unor 


Pentru István Gâal, unul din- 
tre regizorii-speranţă cu zece 
ani în urmă, unul din regizo- 
rii-certitudine în cinemato- 
grafia maghiară de azi, fil- 
mul este un mare cimp de 
bătălie pe care se înfruntă 
oştiri neobosite de eroi neobosiţi porniţi 
la cucerirea adevărului despre ei și epoca 
lor. Anii verzi, Botezul, Şoimii şi acum 
Dialog peste ani desenează portretul 
unui regizor cu atenţia mereu trează la 
sensul acestor întruntări, sensibil la cu- 
tremurele, dar și la tresăririle conştiinţei 
de sine a contemporanului său, în stare 
să-i înțeleagă bogăția alcătuirii, dornic să-i 
pătrundă contradicţiile — cele de fond, 
cele aparente. Psiholog excelent, umanist 
«înrăit», cineast talentat, el face din fiecare 
film al său, terenul fierbinte al unei bătălii 
mereu aceeași, de fiecare dată alta, pen- 
tru înțelegere. Intelegerea omului de către 
sine şi de către ceilalți. Dialog peste ani 
este în acest sens aproape o demonstrație, 
începută chiar din primele cadre. Soţia unui 
fost erou işi consacră viața amintirii lui și 
grijei ca această amintire să fie oficializată. 
«Dar eu trăiesc azil» — strigă tinăra noră 
care așteaptă un copil și imparte cu soțul 
ei cămăruța de serviciu, pentru că singura 
încăpere bună din casă este locuită de lu- 
crurile şi spiritul eroului. Între cele două 
atitudini egal exclusiviste — fiul eroului. 
Şi el soţ şi viitor tată, inghesuit între două 
dreptăţi pe care încearcă să le împace, și 
din care incearcă să facă una singură. 
István Gâal lansează ferm această dublă 
ipostază a adevărului, apoi își împinge de- 
monstraţia pe terenul argumentelor. Sta- 
tuia eroului este coborită de pe soclul 
unde a așezat-o memoria pioasă a soției. 
În satul în care și-a dus o vreme munca 
ascunsă de ilegalist, mai trăiesc oameni 
care l-au cunoscut şi în ei trăiește și amin- 
tirea lui. Două femei, două surori care 


Ce se mai 
poate spune 
despre iubire 
de la «Tristan 
şi Isolda» 
încoace? 

( Poveste 

de drag 

şi de o. 


acţiuni nesăbuite, atunci cînd e vorba de 
salvarea iubitului (nu altfel procedau doam- 
nele de Renal, de Chasteller sau ducesa de 
Sanseverina), eroina lui Vavra suportă cu 
demnitate nu doar despărțirea, dar şi pri- 
veliștea flăcărilor care mistuie scrisorile... 
Neimplinirea a fost o sursă generoasă 
pentru marile romane de dragoste. Ur- 
mind această tradiţie şi nu pe cea a happy- 
end-ului din cinema (vom putea vreoda- 
tă aprecia cit a discreditat naraţiunea ci- 
nematogratică acest obligatoriu final fe- 
ricit?), finalul acestei povești de dragoste 
şi de onoare nu conține nici o notă de 
exagerare patetică, ce ne-ar fi putut duce 
gindul la melodramă. Este meritul regizo- 
rului de a fi ocolit acest ton, deși el po- 
vestește sentimental, atent la fluctuațiile 
gindurilor, la expresia ochilor, a gestu- 
rilor, a relaţiilor dintre oameni şi obiec- 
tele care le aparțin. Ce se mai poate spu- 
ne despre iubire de la «Tristan și isol- 
da» încoace? Totul. Dar pentru aceasta 
trebuie atenţie la orice amănunt: la flutu- 
area unei huse străvezii care acoperă o 
pictură în ziua despărțirii, la cuvintul oprit 


l-au iubit. O femeie căreia i-a ucis soţul. 
Un om — acum președintele consiliului 
popular — care nu l-a aprobat atunci dar 
îi recunoaşte azi meritele. Portretul erou- 
lui se reconstituie cu o infinită delicateţe 
dar cu o exactitate diabolică. Nici o se- 
cundă imaginea lui nu-şi pierde străluci- 
rea, dimpotrivă, abia aici, în mijlocul aces- 
tor amintiri contradictorii, aici şi nu în ca- 
mera frumoasă plină de fotografii de aca- 
să, ea este vie, complexă, drept care tul- 
burător omenească. Adevărul acesta re- 
constituit picătură cu picătură, ciștigat 
treaptă cu treaptă, naște o întrebare și ea 
tulburătoare ca toate întrebările ce ating 
ființa omenească: din ce ne alcătuim noi 
în mintea celorlalţi? Imagine cu imagine, 


replică cu replică, ni se răspunde: din dra- | 


gostea unora, din ura altora, din binele 
sau răyl făcut cu sau fără voie, din binele 
şi răul care ni se face, din înţelegere și 
neînțelegere. Şi atunci, cine pe cine ju- 
decă? Cine hotărăște imaginea noastră 
ultimă, statuia și înălțimea soclului ei? 
Pentru că, iată, tinărul apărător al trecutu- 
lui tatălui, trece greu proba conturării pro- 
priului portret în ochii soţiei. Pentru că 
iată, nu e nevoie să impuști un om, ajunge 
să-l nedreptăţești cu o bănuială gravă, ca 
să ucizi în el speranța și siguranța de sine. 
«Cum ai putut să crezi?» — urlă tinăra 
soţie, iar el, care nu ştie cum, într-adevăr, 
cum a putut să creadă că ea ar îi în stare 


Omul înțeles de sine 
şi de ceilalți 
(Dialog peste ani} 


la jumătate, la un suris sau un oftat înă- 
bușit, la mina aceea care se lasă încet 
acoperind-o pe cealaltă, la destinul unei 
bijuterii, nu mai puțin important decit desti- 
nul personajelor... Pentru că — se ştie — 
toate poveștile de dragoste seamănă între 
ele, dar două la fel n-au fost și nu vor fi 
nicicînd. 

Otakar Vavra, clasic al cinematografului 
ceh, profesor de marcă al întregii generații 
de tineri cineaști, autor a numeroase filme 
(printre ele Baricada mută, Krakatit, Jan 
Hus, Prima echipă), face din această 
poveste de dragoste o adevărată lecţie de 
cinema, în care semitonul şi detaliul sint 
deopotrivă de importante ca şi prim pla- 
nul de forţă. 


Roxana PANĂ 


Productie a studiourilor cehoslovace. Regia: 
Otakar Vavra. Scenariul: Jiri Sotola, Otakar Vavra. 
imaginea: Miroslav Ondricek. Cw: Jiri Bartoska, 
Bozidara Turzonovova, Consuela Moravkova, Jiri 
Pieskot, Jana Smrekova, Jiri Adamira, Jana Riha- 
kova, Ilona Vankova, Marie Brozova. 


să fure, li întinde legitimaţia aceea găsită 
în beciul casei, bucata aceea de carton din 
care-i priveşte eroul, tatăl, cu care el, fiul, 
seamănă atit de tare, înspăimintător de 
tare... Nu există mai multe adevăruri — ne 
suflă István Gâal — există unul singur, dar 
el capătă de fiecare dată trăsăturile alt- 
cuiva. Chipul fiecăruia dintre noi, Singura 
şansă pentru ca el să existe la fel pentru 
toată lumea este să incercăm să înțelegem, 
să ne intelegem fiecare pe fiecare. 

Sobru, clar, concis în conținut, modern 
ca viziune cinematografică, interpretat cu 
strălucire de o mină — cu adevărat o mină, 
de actori pentru că sint de fapt cinci in- 
terpreți principali (Geza D. Hegedüs — ti- 
nărul, Nóra Kovăcs — soția lui, Klári Tol- 
nay și Margit Dayka cele două surori, 
Luiza Orosz — infirmiera, la care trebuie 
adăugat profesorul Gall interpretat de un 
excelent actor Sandor Szâbo), cu o plasti- 
că desăvirșită (imaginea György lllés), Dia- 
log peste ani este un film care lasă în 
memoria spectatorilor o urmă durabilă. 
Urma pe care o lasă orice film care știe 
să spună ceea ce are de spus. 


Eva SÎRBU, 


Producţie a studiourilor ungare. Regia: Gaá/ 
István. Scenariul: Gas! istván, Saca pice du 
piete rar a Kanonen Wes György. Cu: 

olnay Ă largit, Orosz 
Nora, Hegedüs D. Geza.. Ante API 


Cinematograful de altădată m lanuarie 1929 


Să răsfoim revista „Cinema“ 


de-acum... 50 de ani 


De ce această Intoarcere la trecut? De ce, adică, să răsfoim o revistă de-acum 
50 de ani? Ce să căutăm acolo? ŞI în ce măsură o revistă «Cinema» a anului 1979 


Îşi poate propune, cu îndreptățire, să insere. 
ştiri, cronici din «actualitatea» psiho-cinemato 
Îmi asum riscul de a răspunde la aceste 


în paginile sale articole, reportaje, 
ică de acum jumătate de secol? 
rebări descoperind treptat, odată 


cu dv. stimaţi cititori, temeiurile — hai să le zicem istoriogratice — ale unei ase- 
menea confruntări cu trecutul publicisticii noastre cinematografice 

Cum arată, deci, acel ianuarie 1929 din perspectiva revistei «Cinema»? 

iată cu ce ginduri pășea într-un nou an de apariție redacția unul bilunar de spe- 
cialitate acum 50 de ani. Să citim printre rînduri și eroismul acestor redactori pen- 
tru care «apariţia regulată» a unei reviste cinematografice, însemna, cu adevărat, 


«o minune». 


«Odată cu apariția numărului de faţă, re- 
vista noastră intră în al şaselea an de ex: 
tență. O existenţă zbuciumată, căci a edi! 
o revistă, mai ales una cinematogratic.: 
în țara noastră unde lumea citeşte pulii: 
şi se interesează mai puţin încă de chest 
uni de specialitate, este o luptă grea, da: 
în acelaşi timp şi o victorie... 

Suntem încă departe de normal, însă 
speranţele pentru viitor sum dintre cele 
mai promițătoare. Apoi mă Intreb, oare 
ce merge actualmente normal în țara noas- 
tră? Vântul năpraznic al crizei suflă mai 
vijelios ca oricând... falimentele se țin lanţ, 
iar teatrele, cinematografele sunt de obi- 
ceiu goale. Lumea de abia își poate câşti- 
ga banii strict necesari existenţei zilnice... 

Față de această tristă situație este o 
adevărată minune apariţia regulată a unei 
reviste cinematografice, care nu se bucură 
de nicio subvenție, ci trăieşte numai prin 
propriile ei puteri, prin publicul cititor ama- 
tor de cinema.» 

Un film de mare succes în epocă 
rulat la noi sub titiul «Epopeea aerului» 
(cu Clara Bow). Şi cită fantezie se mai 
folosea pe atunci pentru a tipări pe 
celuloid «grozăvia tidelă» a războiului 
Astăzi... 


Cum a tost realizat tilmul «Wings» 


«...Toţi artișui erau și piloți de rezervă 
Accidentele au fost realizate de specia 
lişti în sfărâmarea avioanelor, formați inca 
de multă vreme din dorința de spectaculo 
a publicului american. Dintre toate sce 
nele este reușită în particular scena bom 
bardamentului, care, cu toată grozăvia fi- 
delă cu care e redată, pentru cunoscători 
pare un joc de copii pe lângă ce va fi bom- 
bardamentul aerian în viitor. 

La luarea acestui film au participat 100 de 
avioane de tipul celor care au fost în război, 
numeroase baloane de observaţie şi sce- 
nele au fost cinematografiate de 11 opera- 
tori în timp de 18 luni, întrebuințându-se 
două sute de mii de metri de film.» 

Una-i pretenţia și alta realitatea. Un- 
de-i gustul publicului pentru artă — se 
întreabă îndurerat — redactorul șef a! 
«celei mai vechi publicații cinemato- 
grafice din țară». 


Prin obiectiv 


«Micul Paris ?... Belgia Orientului... Unde 
este entuziasmul Românului pentru artă? 
Sau poate că mititeii, tuslamaua regală şi 
rachiul fiert, este artă, după cum ne-ar 
spune un străin care ar trăi lângă noi? 

Să fim oare într'adevăr atât de lipsiţi de 


gust, de sentimentul frumosului? 

Am căzut definitiv robi pântecului?... 

Au fost doar vremuri când știam să apre- 
ciem arta, să sărbătorim pe Tita Rufo, 
Tetrazini, Sarah Bernhard — pe scena tea- 
trului, iar pe Francesca Bertini, Psilander 
sau Lida Borelli, pe ecran... Oare războiul 
ne-a transformat în bestii?... Nu putem 
reveni la normal?... 

Trebuie să ne trezim din amorțire, din 
indiferența noastră crasă, căci ne facem 
de râsul lumii, noi care avem pretenţia de 
a fi un post înaintat al culturii occidentale, 
in Orientul îndepărtat.. N. Cassvan 


Condeiul lui P. Constantin călăuzea 
cu mină sigură atenţia cinetilului în la- 
birintul de «producțiuni» ce asaitau 
ecranele Bucureștiului de-acum jumă- 
tate de veac. Cititorul de azi nu va 
omite să rețină graţia cu care consem- 
nează cronicarul o nouă realizare ro- 
mânească — «cea mai frumoasă pagină 
cinegrafică a tinerei noastre literaturi 
de lumină. 


Cronica filmelor 


e «În această stagiune, publicul a avut 
să se pronunțe asupra unei noi realizări 
intrunind elemente și capital românesc: 
Simtonia dragostei (Soremar), opera lui 
lon Şahighian, cuprinzând în cadrul său o 
acțiune frământată de un dramatism aprig. 
Această Incercare în care nădejdile noas- 
tre au fost în bună parte împlinite, vădește 
la acest animator, o mare sensibilitate care 
apare tulburătoare, punând un nu ştiu ce 
de emoție în fiecare imagine; dimineața 
de ploaie la mânăstire, ne pare astfel, 
fi cea mai frumoasă pagină cinegra- 
ică a tinerei noastre literaturi de lumină, 
comercialitatea bandei odată asigurată prin 
numele Vivian Gibson, marea vedetă a 
ecranului german, lon Şahighian a putut 
încredința rolul prim inteligentului artist 
teatral Critico, sub a cărui sfiicioasă înfă- 
țisare s-au întrezărit reale daruri pentru 
film, cum şi lui Ion Livescu apreciatul co- 
median al primei noastre scene. Realiza- 
rea însuflețită de dorul izbândei şi susti- 
nută de o remarcabilă personalitate, ne-a 
fost înfăţişată cu o frumoasă publicitate 
la «Trianon», unde obişnuiţi sălii l-au 
tăcut un succes cinstit acestui remarcabil 
film românesc». 

e «hoţul de inimi (film de Nilso Olaf 
Chrisander, prezentat de Gaumont la Ca- 
pitol), este Joseph Schildkraut, brunul in- 
terpret american cu ochii de foc iar inima 
in chestie, Lya de Putti căreia realizatorul 
i-a îndulcit genul de vampă printr'o perucă 
bălaie... O intrigă savant combinată îm- 
preună aceste două temperamente pe care 
le urmărim cu interes și plăcere. O scenă 
bine mânuită este serbarea viilor; are în 
ea multă mișcare și autenticitate.) 

Să adăugăm la toate acestea citeva 
informații despre afişul spectacolelor 
în acest ianuarie 1929 lată la Capitol, 
Gaucho cu Douglas Fairbanks. La Se- 
iect — Femeia divină, cu Greta Garbo, 
ia Lux — Pat și Patachon în Sport și 
frumusețe, la cinema Tera — Cam- 
ballero cu Richard Dix și compania de 
revistă Lică Rădulescu, la Marconi Ur- 
mașul lui Casanova cu Elisa la Porta 
şi trupa Titi Mihăilescu, la Marna Roșu 
şi Negru cu ivan Mosjoukine și Lil Do- 
gover.. Dar la teatru ce se putea ve- 
dea? V de Bataille sau Papagalii de 
Const. Râuleț la Naţional, comedia Tată 
şă toț fii cu G. Timică, Al. Ghibericon, 
Maria Wauvrina la Mic. În ziare citim 
despre venirea lui Liviu Rebreanu la 
direcția Teatrului Naţionali, despre crea- 
rea unui nou teatru de către lon lanco- 
vescu, despre dispariția «prințului ope- 
retei» N. Leonard «animatorul care cu 
o romanță umezia ochii și cu o strofă 
săltăreață descrețea frunţile»; despre 
succesul concertelor dirijate de lonel 
Perlea, despre anul de secetă literară 
1928 (T. Teodorescu Braniște), despre... 


Cornel CRISTIAN 


Cinci minute înainte de filmare 


Rug şi flacără (scena 
Petringenaru); 1848 și Muntii in flăcări 
Moldovan) sint primele echipe E 
cu noul an. O muncă deloc uşoară, 


Intotdeauna un efort mai mare pentru t 


Adrian Petringenaru, Eugen Uricaru. Regia: Adrian 
(scenariul Petre Sălcudeanu, regia Mircea 
auspiciile Casei 5 încep filmările o dată 


vorba de filme istorice, care presupun 
ctoarele. În aceste ultime zile de 


pregătire, cind se numără trăsurile și caii, cind se fac ultimele probe de redin- 
gote și mundire, în răstimpul în care actorilor le cresc mustățile și favoriţii, 
am stat de vorbă cu cei care au imaginat filmul pe vremea cind el nu era decht 
gind şi cuvint. Aşadar cu Petre Sălcudeanu — autorul scenariilor 1848 şi 
Munţii în flăcări și Eugen Uricaru, autor al romanului «Rug și flacără» (dis- 
tins cu Premiul | la festivalul «Cintarea României» 1977), roman care a stat la 


baza scenariului cu acelaşi titlu 


1848 și Munţii în flăcări 


Filmul istoric, este după på 
verea mea, tot un «fiim de 
actualitate». În absența e- 
nema zonanței sale în actualitate 
| | filmul de reconstituire isto- 
| rică mi se pare un act gra- 
tuit. Ilustrarea pură e o foto- 
gratie pe care istoricii o pot face oricind şi 
mult mai bine. Dar cind spun rezonanţă 
în actualitate nu mă gindesc la o potrivire 
conjuncturală. Actualitatea nu trebuie gin- 
dită în funcţie de moment, de modă sau de 
conjunctură. Dacă nu s-ar realiza acum, 
acest scenariu despre 1848 ar putea să mai 
aştepte încă zece ani în sertar, răminind 
același Aceasta și pentru că istoria e 
respectată In datele ei esenţiale. Mai mult 
de 90% din scenariu ține de adevărul istoric. 
Aş fi dorit să acord un spațiu mai larg 
fantazării pe marginea documentelor, dar 
nu-mi puteam permite. E primul film care 
abordează această zonă, așa încit pentru 
spectatori era important să regăsească 
momentul 1848 cu informaţia cit mai com- 
pletă, nu în amănunt, desigur, ci în liniile 
mari de forţă. Sint în scenariu nişte destine 
umane, nişte semne de întrebare, pe care 
spectatorii filmului le pot oricind confrunta, 
aprofunda în cărţile de istorie. Bălcescu, 
Avram lancu, lon Eliade Rădulescu, Mihai! 
Kogălniceanu sint figuri de prim plan ale 
scenariului. 
Încercarea de prezentare a celor trei 


revoluții din 1848 din Moldova, Ţara Româ- 
nească şi Transilvania, într-un film care, 
ceşi în două părţi, trebuie să fie unitar, e o 
intreprindere foarte dificilă. Se știe că cele 
trei revoluții n-au avut această unitate. 
Şi cu toate acestea, studiindu-le cronologic, 
am observat un sincronism (distanţă de 
2—3 zile uneori între evenimente similare) 
care ne-a ajutat mult. Deși nu a existat o 
coordonare a celor trei mişcări, legăturile 
dintre ele sint evidente. ŞI indiscutabil, unul 
din factorii principali de legătură l-a consti- 
tuit cultura. Ea a fost de fapt statul major 
al revoluţiei. «Albina», «Transilvania», «Cu- 
rierul», «Bucovina», «Popolui suveran», 
sint doar citeva din zecile de reviste care 
apăreau atunci şi care, odată trecute peste 
graniţă, țineau la curent cu ce se întîmpla 
în fiecare din cele trei ţări. 

Deși structurate pentru a putea ființa 
şi independent, cele două filme: 1848 (titlu 
provizoriu) şi Munţii în flăcări nu prezintă 
evenimentele în paralel, ci pe mai multe 
planuri, care se interferează firesc. E o 
pagină de istorie dificilă şi sper că specta- 
torul va pleca de la film cu o privire mai clară 
asupra ei. 

Oricum, consider filmul doar un început 
pentru cei ce vor veni şi care, eliberaţi de 
scrupulul informației exacte și al cuprin- 
derii exhaustive, vor putea fantaza mai mult 
si,poate, mai inspirat 

Petre SĂLCUDEANU 


flacără 


Cind mă așez la masa de 
scris, povestesc de fapt tii- 
mul pe care-l am în cap 

NEMA Filmul acesta, cu un singur 

spectator, e faza penultima 

care precede scrierea unui 

roman. Rug și flacără nu e 
un roman istoric, ci un roman cu pretext 
istoric. S-a scris despre el ca despre un 
roman documentar, biogratic. E inexact 
98% din roman e ficțiune. Cei 2% care mai 
rămin țin de un documentar necesar pentru 
a face prielnică atmosfera, cutuma, deco- 
rul, costumele. Punctul de plecare, cel care 
mi-a permis să fantazez,a tost un document 
de arhivă asupra căruia mi-a atras atenţia 
istoricul Liviu Maior: o revistă care a apărut 
în secolul trecut la Roma, în limbile italiană 
franceză şi română, revistă scrisă şi edi- 
tată de un singur om — românul Alexandru 
Bujor. Nu există decit un singur număr 
al revistei şi foarte puţine date concrete 
despre om. Am pornit de fapt de la o pro- 
blemă teoretică. Mă interesa destinul indi- 
vidului într-un proces revoluţionar care 
implică o colectivitate. Am ales destinul 
unui om în Principatele române, într-o 
perioadă în care evenimentele şi conștiința 
erau puternic marcate de ecoul revoluției 
din 1848. 

Regizorul Adrian Petringenaiu a găsit 
că romanul poate fi baza unui scenariu 
de film. S-a renunţat, cum era şi firesc, la 
idei, evenimente şi personaje din carte. 
Dar sint sigur că s-a ciştigat altceva. 


Ecranizările nu sint opere de popularizare 
a cărţilor. Fidelitatea în cazul unei ecrani- 
zări e cu siguranţă neavenită. Ar semăna cu 
povestirea unei poezii, sau cu inventarierea 
elementelor unui tablou. Filmul are un limbaj 
specific, care transmite în felul său ceea 
ce cartea a încercat să transmită la rindul 
ei. Criteriile filmului impun însă alte nece- 
sități. Realizind o comunicare mult mai 
directă, filmul are altă eficiență, așa încit 
probleme care în carte rămineau la lati- 
tudinea cititorului, păstrindu-şi ambigui- 
tatea, aici au trebuit clarificate, limpezite. 
S-au petrecut nişte mici (dacă sint mici, 
nu înseamnă că sint şi neimportante) mo- 
dificări, mutații de accent. Dar cred că ele 
sint în favoarea filmului. S-a accentuat, 
de pildă, figura lui Alexandru loan Cuza, 
nu atit ca amploare a personajului, cit ca 
pregnanţă a ideilor sale în contextul epocii. 
Nici acest lucru nu e uşor. Pentru că în 
carte poţi explica, în film trebuie numai să 
arăţi, iar filmele cu dialog mult nu-mi plac. 
Dialogul e o cirjă, necesară, dar totuși 
o cirjă. E 

Respectind «mesajul», intenţiile autoru- 
lui, convingerile sale politice, chiar şi pe 
cele estetice, o ecranizare se constituie 
într-o operă autonomă, un corp viu, de sine 
stătător, o altă imagine artistică. 

Cred, oricum, că e mai bine să avem două 
creaţii artistice, în loc de una. Să le dăm 
şanse egale . 


Eugen URICARU 


A 


e 


pam 


Omagiu adus acelor țărani maramureşeni, 
căzuți eroic în ultimele zile ale războiului 


In tăcerea brazilor, spre virtu 
colinei, urcă trepte ale dur: 

rii. Ca într-un sanctuar da: 

aici la Moisei, sculpturii: 
crestate in lemn ale lui Vidu 
Gheza transfigurează în ima 
gini, suferința, revolta, purifi- 
citea, dragostea si ura. viața şi moartea, 
sacrificiul țăranilor maramureseni în lupta 
cotropitorilor fascişti și horthyşti, îndrep- 
tindu-ți gindurile cu pioșenie spre cei care 
«eroi au fost, eroi sint încă, vor fi cit neamul 
românesc». 


În spiritul şi atmosfera acelor zile d 
octombrie 


— După cum am afiat, Virgil Calc- 
tescu, filmul la care lucraţi în prezent 
este un proiect mai vechi... 

— 0 pasiune iscată acum zece ani, cind 
am realizat documentarul «Eroii nu mor 
niciodată» — film care am credința că a 
atras atenția și altor slujitori ai artei: poeți, 
pictori, sculptori, scriitori. 

— Un contrate de breaslă rebusa «jo- 
cul» titlurilor unor filme în lucru De 
fapt, care este adevărul în cazul dum- 
neavoastră? 

— S-a intitulat de la început şi se va inti- 
tula în continuare Ultima frontieră a 
morţii. Dacă circulă şi cel de-al doilea titlu 
de Moisei, bănuiesc că din foarte multe 
motive: istorice, administrative sau... tele- 
grafice. in octombrie 1944 în această co- 
mună s-a întimplat o dramă zguduitoare: 
impușcarea a 29 de patrioți şi incendierea 
a peste 400 de case, atrocitate comisă de 
armatele fasciste. O bestialitate care poate 
fi asemuită cu Lidice, Oradour... l-am spus 
filmului însă Ultima frontieră a morții, 
pentru că între Vişeu și Tisa, armatele 
fasciste au construit o linie puternică de 
fortificații, de fapt ultima pe teritoriul Romā- 
niei, linie de rezistenţă ridicată cu scopul 
de a ţine în loc trupele eliberatoare ce tre- 
ceau spre Ungaria. Patrioţii din Munţii 
Pietrosu, muncitori-mineri, forestieri, tă- 
rani, intelectuali ai satelor din zonă, orga- 
nizați de cîțiva comuniști, au reuşit cu pre- 
tul unor lupte exemplare și chiar cu prețul 
vieţii să o arunce în aer. 

— De fapt, ce își propune filmul? 

— În primul rind să redea patriotismul şi 
jertfa grupului de luptători organizat de 
partid în munți, dragostea și devotamentul 
lor, înfruntarea plină de abnegaţie la care 
au participat patrioți români și maghiari 
de pe valea Mureșului, din zonele Cluju- 
lui, de pe Someș. 

— Luind in considerație că scenariul 
scris de Nicolae Jianu pornește de la 
o dramă binecunoscută istoricește, care 
există încă în memoria unor contem- 
porani, ce veţi păstra din spiritul și 
atmosfera reală a acelor clipe? 

— Începutul şi sfirşitul se desfăşoară pe 
filieră de documentar: Moiseiul de azi, in 
rememorarea celor ce privesc cu ochii 
prezentului acţiunea din octombrie 1944 
Fondul principal al evenimentelor însă. 
acțiunii reale, are o dezvoltare pe mai mult: 
cimpuri dramatice: cel al luptei ilegale . 
patrioților din sat, cimpul taberei din munti 
şi cimpul ocupanților fascişti... Optez pen- 
tru autenticitatea faptelor și a locurilor — 
critica îmi amintește doar de fiecare dată 
de formaţia mea de documentarist — bine- 
înțeles în măsura în care ele pot sluji 
creaţiei artistice. Satul maramureşan este 
cel care te obligă mai înainte de toate prin 
arhitectura sa specifică, nealterată, fascinan 
tă: Moisei, leud, Săcel, Bogdan Vodă (aces- 
ta din urma lund locul de plecare al descăle- 
cătorului Moldovei)... Am filmat casa îvă- 
țătorului într-o casă de invățător, cea a lem- 
narului într-o casă de lemnar, de țărani, 
mineri, etc., fără a modifica realitatea exis- 
tentă interioară sau exterioară decit atunci 
cind plastica imaginii de film cerea o 
schimbare. În ansamblul filmului, şi-au 
găsit locul și unele tradiții — obiceiuri ma- 
ramureșene ca: dansul măștilor sau boce- 
tul femeilor pentru un nou-născut al căiui 
tată e plecat pe front, precum și alte «punc- 
tări» specifice. In ceea ce privește rolurile 
şi interpreții, în afara celor prezenţi astăzi 
pe platoul de filmare, pe generic vor mai 
apărea: Mariana Mihuţ, lon Dichiseanu, 
Vadasz Zoltan, Florin Piersic, lon Săsă- 
ran, Ştefan Radof. Muzica va fi semnată 
de Gheorghe Zamfir. Montajul: Mioara lo- 
nescu. Directorul filmului Nicolae Mitican. 
Regizor secund: Mariana Calotescu. 


Pe o pantă de munte, printre molizi, nu 
mai un ochi ager şi avizat poate descoperi 
in pămînt bordeiele ce compun «Tabăra 
patrioţilor». 

Regizorul Virgil Calotescu, împreună cu 
scenograful Mircea Ribinski au chibzui 
si au ales bine aceste locuri din care -a 
reiasă pe de o parte acele aspecte de «n: 
bănuit», «neumbiat», de aparentă absenta 
a omului, iar pe de alta, de marcarea une 


Vatra strămoşească trebuie apărată 


(Emanoil Petruţ, Gheorghe Novac, Dumitru Dimitrie și Romulus Bărbulescu) 


Nu numai «un minut de adevăr» 
(Vadrasz Zoltan, Mariana Mihuţ și Ion Dichiseanu) 


existente aspre a celor ce trăiesc in aceste 
bordeie. Cum arată interiorul unei astfel 
de așezări? Desigur simplul și rudimenta- 
rul îşi spun, de la prima privire, cuvintul: un 
pat incheiat din traverse de lemn acoperite 
cu crengi și frunze uscate, o masă cu trun- 
chiuri de copac în loc de scaune, desage cu 
pline, rucsacuri cu îmbrăcăminte, strachini, 
ulicele, puști. Un felinar cu două mucuri în 
mustață este singurul care luminează un 
astfel de interior pînă la instalarea undeva 
sub acoperis a proiectorului de 2000 W. 
Aparatul de filmat și alături operatorul 
Vasile Vivi Drăgan (devenit colaborator al 
regizorului la ultimele sale realizări), impreu- 
nă cu formaţia sa — Dobre lon, cameraman, 
maistrul de lumini Gheorghe Valeriu, asis- 
tenţii de imagine lon Glomnicu, Şandor 
Marian şi mașinistul Ilinca Isidor așteaptă 
sosirea actorilor pentru repetiție: Mihai 
Moereuţă, Stancu Stelian, Török Ştefan, 
Alexandru Lungu, Vlad Rădescu, Bărbu 


telex Buftea 


Un promiţător 
început de an! 


6 filme noi intrate în prod 
una ianuarie. Să le luăm pe rind, a 
în ordinea Caselor producătoare 
099 Duios Anastasia trecea 
(Casa 1. Scena D.R. Popescu 
Regia: Alexandru Tatos. ir 
Flor å Ecran 


9909 intoarcerea ardelenilor (Casa 
Scenariul: Titus Pop 
ea Veroiu. Imaginea: Călin Ghibu) 
Alături de binecur i 
Ilarion Ciobanu, Mir 


lescu Romulus. Dar mai intii se face o 
trecere în revistă a costumelor (semnat: 
de Oltea lonescu) şi a machiajului (Maricica 
Anton), de către regizor care, atent la de 
talii, cere actorilor să se murdărească 
bine, să dispară culoarea «miinilor curate». 

Se filmează intrarea patrioţilor în bordei, 
cu casete de dinamită, apoi cadre interioare 
la care participă şi locotenentul Coman, 
alias Emanoil Petruţ. În spaţiul bordeiului 
nu a rămas decit o microechipă, ceilalți 
aşteaptă afară, la ușă, în tăcere. 

După ce s-au tras şi ultimele cadre ce au 
aparținut «taberei» (aceasta fiind ultima 
zi), echipa se îmbarcă în mașini şi coboară 
la o altitudine mai mică, tot pe un platou 
natural. 


Partituri artistice personale 


Emanoil Petruț: «Locotenentul Coman 
a tost învățător în comună pină la plecarea 


ne-ardeleni. Printre noii veniți: Rodica 
Tapalagă şi Mircea Albulescu 


090 Labirintul (Casa 3. Scenariul 
lon Pavelescu, Mihai Creangă, Şer 
ban Creangă. Regia: Şerban Creangă) 
Subiectul se inscrie în aceeași zonă 
de idei şi int perioadă de timp 
(1910) apropiată de recentul Speranța 
al acelorasi autor 


999 Lumina palidă a durerii (Casa 
4 Scenariul: George Macovescu 
Regia. lulian Mihu). Destine dramatice 
intr-un sat ardelean din anul 1918 


999 Ora zero (Casa 4. Scenariul 
Coman Şova. Regia: Nicolae Corjos) 
Primul tur de manivelă s-a tras în 
noaptea de Anul nou: ambiantă de 
revelion filmată pe Se înțelege că 
e vorba de un film cu subi din 

ctualitate! Echipa va relua filmările 

luna februar după terminar 
perioadei de pregătire 


099 Jachetele galbene (Casa 5 
Scenariul: Ovidiu Zotta. Regia: Dan 
Un film 
ncheiat 


în armată. Dezertează din armata horthystă 
și intră în rindurile partizanilor, încercînd 
să apere Moiseiul pentru care își dă viața. 
Chiar și din această mică poveste a vietii 
lui, se vede că e un personaj filmic intere- 
sant, sau, mai exact spus, impresionant. 
Atunci cind se predă fasciștilor pentru a 
încerca să-i salveze pe cei 20 de ostateci 
el le spune: «Altfel m-ar blestema şi copiii 
lor cărora eu le-am fost dascăl». 

Török Ştefan: «Consider că nu trebuie 
să vorbesc eu, ci personajul. Teoriile pre- 
mergătoare sint dificile şi nu totdeauna își 
găsesc acoperirea în practică. Teoretizăm 
deseori în profesia noastră, dar ceea ce in- 
teresează este creația finită. Kovacs, perso- 
najul pe care îl interpretez, este un țăran 
cinstit, luptind alături de consătenii săi 
pentru cauza dreaptă a vieții. «Dar eu unde 
mi-s născut, domnule învățător? Nu tatăl, 
bătrinul dumitale mi-a pus cartea în mină? 
Toţi sintem de unde ne-am născut». Prin 
aceste replici consider că personajul se 
autocaracterizează și ca valoare morală şi 
ca cetățean. Deocamdată atit. Cu speranța 
că se va ivi un nou personaj care să-mi pre- 
lungească emoțiile cinematografice»... 

Stelian Stancu «La șapte ani de la 
absolvirea |l.A.T.C.-ului, aş putea spune 
despre rolul de aici că e un debut cinema- 
tografic (deși în biografia mea filmică au 
mai fost citeva rolișoare)... La început am 
avut o teamă care persistă datorită dimen- 
siunilor rolului şi problematicii sale. Cu 
părul albit de tinăr, pentru că soția i-a fost 
ucisă de fasciști, Simedrea iși Incepe via- 
ţa cu greu: lucrează ziua la muncă for- 
tată, la fortificații, iar noaptea la partizani. 
Cum pot fi rezolvate atari situaţii, de joc 
dublu, în contextul unei drame, începută 
cu altă dramă, aceea de familie? Desigur, 
sper să-mi înving reacțiile emotive și să 
conving  abordind un optimism pe care 
personajul îl are cert.» 

Alexandru Lungu: «Prima zi de filmare 
în mină alături de minerii maramureșeni 
mi-a dezvăluit adevărata înfăţişare interioa- 
ră a lui Gavrilă, iar faptelor existente în 
scenariu am incercat să le adaug acea 
inimă de miner care scoate lumină din 
intuneric şi ajunge la jertfa supremă. Mă 
frămintă totuși gindul dacă am reușit să 
creez un adevărat om şi patriot.» 


Ştetan GEORGESCU 
Fotografii de Gh. EUGEN 


zona Brașovului şi se caută viitorii 
purtători ai jachetelor galbene 

pretii copii. Filmările vor încep 
acțiunea filmului avind nevoie de 
padă 


099 Două echipe despre care a 
mai scris, continuă să filmeze pe pla- 
tourile din Buftea: Întoarcerea lui 
Vodă Lăpușneanu și Ultimii Mușa- 
tini (Casa 3. Scenariul şi regia: Mal- 
vina Urşianu) și Blestemul pămint 
lui și al iubirii (Casa 5. Scena 
Titus Popovici, după romanul «l 
al lui Liviu Rebreanu. Regia: Mir 
Mureşan) 


999 ^u terminat filmările şi se află 
la montaj sau în sălile de post-sincron 
loanide (Casa 4. Scenariul: Eugen 
Barbu, după romanul lui George Căli- 
nescu. Regia: Dan Pita), Ultima fron- 
tieră a mortii (Casa 4. Scenariul 

ianu. Regia: Virgil Calot 


hen. Scenariul 
upă romanul lui 


R. PANAIT 


15 


carnet 
de lucru 


Pauză pentru ris, 
la Spartacus 


Peter Ustinov povestește în cartea sa de 
amintiri o scenă de lucru din filmările la 
Spartacus: intr-o zi, în care Kirk Douglas 
juca mai intens şi mai sufletist ca niciodată 
— se știe că Douglas e unul dintre cei mai 
«capsați» actori în timpul turnării — Usti- 
nov se întinse alături de el, luă un aer pro- 
fund chinuit, un amestec de sentimente 
violente care se băteau cap în cap şi pe 
chip şi, cu o voce sinuoasă, ca a negativi- 
lor din melodrame, îi şopti: «Eşti chemat la 
telefoni»... Două ore nu s-a mai putut filma 
din cauza hohotelor de ris, la care — fair 
play — Douglas și-a dat voios consimţă- 
mintul. 


Misterul misterelor 


«Nu ne putem permite să dezvăluim nici 
o singură idee din toate cite le avem. Prea 
mulți caută să ne fure secretele de fabrica- 
ție. Toată lumea încearcă să facă acelasi 
gen de filme şi să ne fure din succese. 
lată de ce misterul nostru trebuie să rămină 
întreg». Aceasta e declarația de extremă 
seriozitate a domnului Cubby Broccoli, 
producătorul ultimului James Bond, cu 
Roger Moore în rolul principal. Nu e de 
glumă. Se ştie doar că în secvența de 
început, eroul va fi aruncat din avion, în 
plin zbor, fără parașută şi se va salva cum 
nu s-a mai văzut vreodată în filme. Din zvo- 
nurile care mai circulă fără a dezlega mis- 
terul — o urmărire între gondole la Veneţia, 
o luptă în clopotnița din San Marco (cu 
distrugerea orologiului) și demolarea unei 
manufacturi tot în regiunea aceea a cărei 
fală, demult, cei avizaţi ziceau că s-a dus... 
Mai avem secvențe în jungla americană, la 
carnavalul din Rio şi în Guatemala. Restul 
e taină mai adincă decit la Ingmar Berg- 
man. La ce bun? Asta să se întrebe filo- 
zofii, cronicarii şi rapsozii 


Mimică 
La un restaurant din Hollywood, se poate 


citi pe masa reținută de mimul francez 
Marcel Marceau, o carte de vizită astfel 


«ÎI vedeţi? Producătorul se uită la noi... 
N-am voie să desconspir nici un secret din 
filmul nostru»... — cam asta ne spune 
Roger Moore, venind să filmeze la Ve- 


neția, ultimul său James Bond 


cronica 
eroului 


Antoine Doinel-scriitor 


Dacă lăsăm de o parte eroii desenelor 
animate, s-ar putea spune în ultimele 
decenii de cinema, singur Francois Truffaut 
a izbutit să dea operei sale un erou cu o 
stare artistică demnă de personajele care 
fac concurență stării civile. Toţi marii re- 
gizori ai veacului și-au părăsit eroii după 
filmul care i-a consacrat. Fellini n-a mai 
revenit la Marcello din La Dolce Vitta, 
Monica Vitti (aceea din Aventura) a fost 
abandonată de Antonioni. Sint două exem- 
ple pentru a incita memoria cinetilă și 
pentru a da o anume dimensiune extraor- 
dinarei tenacităţi a lui Truffaut în urmărirea 
lui Antoine Doinel al său. Personajul din 
Cele 490 de lovituri, puştiul acela de 
neuitat, a devenit un personaj autonom, 
refuzind identificarea cu regizorul sau cu 
interpretul, deşi acest Léaud ne oferă un 
alt fenomen unic în cinematografia veacu- 
lui, acela al actorului tirit de personaj; 
Doinel l-a tras pe Léaud după el, un puști 
debutant devine actor în toată accepţia 
cuvîntului, mulțumită unei ficțiuni, unui 
erou inventat care inventează un actor; 
Doinel — eroul unui film care avea ca sub- 
titlu: «Cronica unei adolescențe conside- 


pulsul 
cinematografic 


1978 e Anul femeii 
la Hollywoodd? 


ean-Pierre Léaud 
şi strigătul său 
de bacalaureat flaubertian: 
Antoine Doinel sînt eu!» 
(ultimul Truffaut: 


rate ca un moment greu de trăit»... —e o 
creaţie epică întinsă pe citeva momente 
nodale şi numai acea cunoscută antipatie 
fată de balzacianism, hrănită din snobism 
și prejudecată fadă, îl impiedică pe Truffaut 
să ajungă la a-și organiza opera in jurul 
lui Doinel, într-o mică şi umană comedie, 


unică în cinematograful lumii. Oricum — 
balzacian sau nu — Truffaut nu-şi pără- 
sește personajul; după Cele 400 de lovi- 
turi, Doinel-Laud a fost protagonistul u- 
nui scheci încintător din filmul internaţio- 
nal Dragoste la 20 de ani; magazioner la 
o casă de discuri, el se îndrăgostea la un 


Observatori atenţi, specialişti care iau 
tot timpul pulsul vieţii cinematografice, au 
sesizat în 1978, un fenomen de semnificaţie 
în tematica filmelor produse la Hollywood: 
în urmă cu doi-trei ani: afişul era ținut de 
cuplurile masculine, subiectele se centrau 
pe înfruntarea dintre doi bărbaţi, stăpinii 
filmului erau marile vedete ale virilității — 
Dustin Hoffman şi Robert Redford în Qa- 
menii președintelui, Robert de Niro și Al 
Pacino în a doua parte a Nașului, Robert 
Redford și Paul Newman în Cacialmaua, 
Paul Newman și Steve Mc Queen în Turnul 
internal, Burt Reynolds și Jon Voight în 
Eliberare. Distribuţiile — şi orientarea lor 
financiară, bineînțeles — instaurau ceea ce 
teoreticienii mişcărilor feministe numeau 
cu vehemențţă dar nu fără miez «un cine- 
imperialism al masculului»... În 1978, cele 
mai bune şi mai importante filme ale Holly- 
woodului au ca protagoniste principale fe- 
meile, subiectele aparțin problematicii fe- 
minine, impunind arta unor actrițe admira- 
bile și ideile unei certe evoluţii interioare 
spre independenţă şi demnitate ale acestei 
«foste colonii», dacă menţinem limbajul 
superpolitizat de mai sus. Jane Fonda şi 
Vanessa Redgrave susțin Julia antinazistă 
a lui Zinemann; Shirley Mac Laine şi Ann 
Bancroft domină Cotitura vi Diane 
Keaton e personajul principal din căw 
tarea domnului Goodbar, precum dill 
Clayburgh în O femeie liberă. În alte 
filme de succes, vechiul «cuplu» este tratat 
de la egal la egal, femeia nu este nicicum 
în planul doi, ea a încetat a mai fi asistentă 
în înfruntările bărbaţilor tari şi mari: Jane 
Fonda e tot atit de importantă ca Jon Voight 
în Întoarcere (film ai vieţii post-Vietnam!) 
Diane Keaton e esenţială în povestea lui 
Woody Allen despre iubita sa Annie Hall, 
Liza Minnelli şi Robert de Niro împart în 
părți egale găina gloriei în New York- 


Cele două rivale pentru titlul holly- 

woodian de «femeie a anului 1979»: 

Dian n — frumusețea natu- 
rală, inteligentă, fără artificii... 


„„.Farrah Fawcett-Majors, «deţină- 
toarea titlului în 1978» — plasticul 
superb, dar fără operă! 


New York, ca şi Richard Dreyfus și Mar- 
sha Mason în Adio, eu rămin. Desigur, 
se observă cu un anumit haz discret că 
scenariile celor mai importante filme ale 
anului, toate trei marcind această nouă evo- 
tuție pro-feministă (Julia, O femeie li- 
beră, Cotitura vieţii) au fost scrise de 
bărbaţi, dar aceasta nu schimbă datele 


problemei: Hollywoodul și-a modificat men- 
talitatea față de problemele femeii de azi, 
descoperind avantajele unei priviri mai puțin 
conservatoare, înlăturind o seamă de pre- 
judecăţi care mergeau de la «femeia-zeiță» 
pină la femeia ignorată. Jill Clayburgh (pre- 
miul principal de interpretare la Cannes) 
observa că în O femeie liberă este pentru 


prima oară cind un film hollywoodian ac- 
ceptă în «the end»-ul său ca o femeie să 
rămină independentă, demnă, nesupusă de 
amor, dar şi fericită. Agnes Varda, regi- 
zoare franceză care a dat cindva un mare 
impuls în normalizarea unei noi imagini a 
femeii, se declară foarte mulțumită de a- 
ceastă mişcare a «marelui cinema» de 


Documentul.sursă a filmului 


concert al «Tinerimii Muzicale» de Colette 
(Marie France Pisler, la prima apariţie pe 
ecran); în Sărutări furate, Doinei e după 
lăsarea la vatră în căutare de lucru, încer- 
cînd citeva meserii printre care aceea de 
detectiv privat, misterul inimii sale fiind 
opțiunea între o femeie căsătorită (Delphy- 
ne Seyrig) şi Christine, o violonistă la în- 
ceputul carierei (Claude Jade — debutantă 
în cinema, contorm altei tradiții dragi per- 
sonajului şi regizorului). În Domiciliu con- 
jugal, Antoine şi Christine se căsătoresc 
şi se despart, imbogățind dosarul Doine! 
cu o nouă situaţie. În 1978, Doinel — la 30 
de ani, o, nostalgia femeii balzaciene la 
aceeași virstă — e corector într-o imprime- 
rie pariziană, autor al unui roman la editura 
Flammarion: «Salatele amorului» care, chiar 
fără a fi un best-seller, i-a permis să scrie 
un al doilea: «Manuscrisul găsit de o hai- 
mana». El rămine — se poate și aşa, de ce 
nu? — prieten cu Christine, ilustratoare 
de cărţi pentru copii, se reintilneşte cu 
Colette, azi avocată, din «Amorul la 20 de 
ani», cu Liliane din Noaptea americană, 
ceea ce este un gag scenaristic superb 
fiindcă «intinde» ciclul Doinel peste gra- 
nițele lui, căutînd de astădată actorul Léaud 
care, acolo, nu era Doinel! Din ce în ce 
mai dens, ciclul include întiinirea cu un 
domn care a fost multă vreme iubitul ma- 
mei lui Doinel, decedată la 55 ani, uitată 
de noi, de Truffaut; în sfirşit, va apare 
Sabine, vinzătoare într-un magazin, ah, 
de discuri, ce bizar, ce coincidenţă, în 
rolul ei, o debutantă desigur, numită scurt 
Dorothee, cu D de la Dani, artista care juca 
rolul Lilianei în Noaptea americană de 
care Truffaut nu poate scăpa... 


peste ocean: «Julia (prietenia patetică din- 
tre două temei prinse în viltoarea luptelor 
antifasciste. — N.R.) a dat un sentiment 
foarte puternic, profund, durabil și pozitiv. 
Prietenia dintre două femei a fost deobicei, 
în cinema, rodul unei boli. Azi, oamenii 
par că ar accepta și ideea că între un bărbat 
şi o femeie pot exista sentimente nealte- 
rate de erotism». 

Desigur că acest fenomen a avut con- 
secințe nu numai pur artistice ci și admi- 
nistrative, ca să zicem aşa. Remunerarea 
vedetelor feminine s-a ridicat la nivelui 
Brando-Newman-Redford, «unul din cele 
mai senzaţionale argumente la Hollywood, 
în acest an, fiind: la muncă egală, salariu 
egali» — cum remarca un om de finanţe. 
Nu e mai puţin importantă consecinţa aces- 
tui an feminist şi pe planul publicităţii. 
Specialiștii acestui domeniu fără de care 
arta, acolo, și-ar pierde uzul raţiunii de 
bussines, sint în alertă: în lumina acestei 
evoluții, cine va fi artista anului 1979, cea 
pentru care se vor bate atit producătorii 
cit și mulțimile? Aici trebuie ascultat glasul 
înțelept al croitorilor și al coaforilor, al 
machiorilor şi cosmeticienelor. Ei ştiu mult 
mai multe decit marii boss-i al finanțelor 
care investesc «in cinema», ca în alumi- 
nium, gata să accepte un nou curs al ac- 
țiunii pe ecran dacă acesta e rentabil 
pentru cursul acţiunilor la bursă. Un direc- 
tor al firmei «Elisabeth Arden» «merge» 
mai departe cu Farrah Fawcett-Majors, in- 
truchiparea frumuseţii pertecte (prezentată 
în rubrica noastră din «Cinema» nr. 6/1978), 
femeia anului 1978, superbă dar fără operă! 
«Ea va dura mai mult decit vă imaginați, 
publicul nu se va plictisi de ea»... Coaforul 
Vidal Sassoon susține că va învinge un 
tip mai puţin oxigenat, mai realist, mai co- 
tidian: Diane Keaton! «Ea are chipul cel 
mai expresiv și surisul cel mai încintător. 
Ea reprezintă un nou tip de farmec... Cind 
o vezi, se întimplă ceva — devii fericit. Cu 
ea sintem departe de privirea sadomachistă 
a anumitor vedete, Ea e noul chip al lui 
1979. Toate artificiile machiajului produc o 
personalitate adevărată». Croitorul Black- 
well — celebru prin terorizantele sale liste 
ale artistelor care nu știu să se îmbrace — 
este şi mai tăios, dar, naiba știe, dacă nu e 
mai aproape de adevăr: «Oamenii sint 
obosiţi de fețele manechinelor care nu sint 
decit imagini din plastic. Tăiaţi citiva centi- 
metri din părul lui Fawcett Majors şi nu 
va mai rămine cine ştie ce din frumuseţea 
ei. Astăzi, se cere femeilor să aibă graţie 
și suflet»... 

Dacă așa stau lucrurile, de ce-am mai 
tăia si noi firul în patru? 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


Vilceanov 
în faţa copilăriei 


Ranghel Vilceanov, regizorul bulgar 
fără de care n-am putea concepe crea- 
ţia cinematografică a confraţilor nos- 
tri, e azi în fața unui film esenţial pen- 
tru destinul său artistic, unul din acele 
filme în care un regizor încearcă să 
pună tot ce ştie, tot ce a acumulat. Se 
va numi Pantoții de lac ai solidatu- 
lui necunoscut și va fi o sinteză a 
două forțe care ne mișcă din copilărie 
pină la adinci bătrineți: puterea de a ne 
dărui și puterea de a ne închipui. Amin- 
două se vor sintetiza în chipul unui co- 
pil «căci mai ales copiii știu să inven- 
teze, iar a inventa este, după părerea 
mea, cel mai adinc talent al omului». 
Într-o lume a autobiografiei lui, Vilcea- 
nov creează evenimente întru totul ima- 
ginare, «avind în vedere că nu doar su- 
biectul poate asigura o poveste, ci şi 
imaginația spectatorului». Pe un su- 
biect liber, apropiat de hiperbolă, prin- 
tr-o proliferare a flasch-back-ului care 
permite fiecărui eveniment să nască 
un altul — Viiceanov aduce în prim 
plan un copil de la țară (eroul ca și 
celelalte personaie sint toti oameni ai 
locului, profesioniști ai agriculturii nu 
şi ai filmului — vezi alăturat și experien- 
ta lui Olmi care ne deschide o largă pers- 
pectivă asupra circulaţiei europene a 
motivelor de inspiraţie în cinema, azi) 
care încearcă, prin puterea sa de a simţi 
şi a visa, crearea unui echilibru social, 
în numele acelor simboluri care domină 
personalitatea sa: frumuseţea, puritatea, 
poezia. E) va distribui, de pildă, haine 
şi încălțări tuturor celor în nevoie și el 
se va vedea posesor al unei perechi de 
pantofi minunați, de lac. Sau un alt 
exemplu, pentru a Intelege mecanis- 
mele filmului: «Vedem o nuntă, oame- 
ni rid, cîntă și dansează; deodată totul 
se opreşte (vă mai amintiți Soare și 
umbră al aceluiași Vilceanov, aflat în- 
tr-o copilărie a artei sale? — n.n.) fi- 
indcă eroul nostru a observat o rățușcă 
chiar în mijlocul. drumului. În aceeași 
clipă, în adincul cadrului, se vede tre- 
cînd un cortegiu funebru. Dar nunta 
se rela cu mai mult foc...» 


Ranghel Vilceanov: «Cel mai a- 

dinc talent al omului este puterea 

sa de a inventa — nimeni nu știe să 
inventeze ca un copil...» 


Ermanno Olmi ; 
filmînd în satul său _. 
pentru Arborele 

cu saboți: 

«Mai presus de oric 
pămîntul rămîne 


hu" noastră» 


cronica 
inspirației 


Ermanno Olmi 
şi viata sa la țară 


Premiul Louis Moussinac 1978 al Asocia- 
tiei criticii franceze de cinema — încoronind 
anual cel mai bun film străin — a fost acor 
dat aceluiași Arbore cu saboți al lui Er 
manno Olmi, laureatul de la Cannes. Ra- 
reori se întimplă ca selecția juriului de acolo 
— privită îndeobște de cronicari cu multe 
suspiciuni — să coincidă cu aceea a criti- 
cilor, și ei, nu o dată, suspectaţi de aceleași 
snobisme, teribilisme şi nonconformisme. 
Dar filmul lui Olmi — cel ce a debutat cu 
N porto care ne pasionase cîndva prin vi- 
goarea onestității sale neorealiste — se 
pare că are o forță de seductie extraordina- 
ră, cu atit mai stranie în actualul climat 
cinematografic predispus la sofisticării cu 
mare buget, în lumi ireale, fantastice, fri- 
vole, «travolt-iste» şi îngrozitoare. Olmi 
descria o viată la țară în chiar satul său, 
cu buget mic, cu țărani veritabili, cu sărăcie 
cu fate tăbăcile de muncă si necazuri, cu 
legende, cu dureri şi superstiții. Olmi măr- 
turisește că a fost şi el uimit de premiul 
de la Cannes. ŞI el a încercat să înțeleagă 
cauza acestui succes, şi dintre explicaţiile 
sale, cea mai valabilă ar fi aceea că «fiecare 
dintre noi are în adincul lui o parcelă din 


E Scenă din filmul 
“ehoslovae: Nu! 


Faţă în față 


Această imagine puternică și expresivă 
ne poate da o, sugestie mai bogată decit 
un șir de informaţii statice, asupra forţei și 
inspirației cu care regizorul cehoslovac 


această lume, a satului, toți simțim ca 
aparținem pămîntului, în ciuda sentime: 
tului prezumțios că am cucerit o tehnologie 
extraordinară. Avem de dat socoteală aces- 
tui pămint care nu admite nici trădarea, 
nici ambiguitățile, Mai presus decit comer- 
cializarea tuturor lucrurilor, a oricărui eve- 
niment cultural, pămintul rămine, într-un 
tel, mama noastră. Probabil că prin această 
legătură cu solul matern. filmul a emoţio- 
nat»... 

Ar mai trebui spus că Olmi și-a lucrat 
filmul în satul său, pînă la montaj. El și-a 
organizat în sat un mic studio, cu masă de 
montaj, cu un grup electrogen, în mijlocul 
unei ogrăzi cu clini și găini, ascultind mu- 
zică de Bach şi Vivaldi pentru a găsi sec- 
venţelor un ritm just. În timpul montajului, 
pentru a se destinde, îngrijea animalele, 
se plimba, găsind în aceasta o respiraţie a 
inspiraţiei. Uneori îi lipsea lumina, alteori 
cîte un fulger tăia curentul electric, «ca la 
țară»... Olmi a legat tot filmul și toată munca 
sa la acest film, de locul natal, de ferma sa, 
de fapt o «fermă a memoriei mele», reală, 
intactă, printre ultimele care mai dăinuie 
în regiune, neschimbată de timp. Există «o 
biologie a memoriei» — susține, superb, 
Olimi, într-un interviu dat tot în satul său. 
Memoria secretă, cînd ai nevoie, anumiţi 
corpi și anticorpi, forța regizorului este să-i 
detecteze într-o realitate fraternă cu me- 
moria. «Ţăranii de azi, să nu uităm, şi-au 
trăit copilăria cu ţăranii de ieri, iată de ce 
şi ei au o memorie a lor» care stimulează o 
atitudine tipică, esențială pentru cineast, 
aceea de a nu arunca nimic şi a păstra 
totul, obiecte, haine, unelte, «lucruri secu- 
lare care nu datează doar de la sfirșitul 
secolului XIX. Astăzi, o mașină te face să 
simţi în spaţiul a cinci ani, vechimea ei — 
o unealtă țărănească, nu, ea e seculară...» 


Ctibor Kovac a lucrat filmul său intitulat 
Nu! E o baladă a tenacității, a rezistentei 
populare în lupta împotriva exploatării, des- 
făşurate în anii 1930, în regiunea industrială 
a Horehroniei. O mare oțelărie iși închide 
turnalele, atelierele din cauza crizei capi- 
taliste. Muncitorii nu vor accepta șomajul 
dictat de patronat, vor înfrunta armata și-și 
vor impune solidaritatea impotriva pierde- 
rilor, întringînd durerile şi coșmarurile re- 
presiunii. Fapte autentice, riguros docu- 
mentate stau la baza scenariului lui Palo 
Bielik, încredințat unui «ochi» și unei 
«mtini» dintre cele mai semnificative: Ctibor 
Kovac s-a afirmat pînă acum în arta docu- 
mentarului; el este un om chiar al acestei 
regiuni. 


«Îmi voi aduce întotdeauna aminte, cu o recunoștință destul de rar întilnită 


printre actori, de Luis Buñuel» — declară Catherine Deneuve 


e Autorul filmului «Dantelăreasa 


elveţianul Claude Goretta,a realizat un 
film în două serii consacrat ultimei părţi 
a vieţii lui Jean-Jacques Rousseau. 
Filmul are ca punct de plecare data de 
8 iunie 1762,cind în plină noapte filozo- 
ful — atunci în virstă de 50 de ani — 
părăsea in grabă Franţa și se refugia 
în Elveţia. Întreaga viață a ginditorului 
francez fusese și pină atunci o neince- 
tată fugă de persecuții. Portretul de ma- 
turitate, pe care îl incearcă acum reali- 
zatorul elveţian, surprinde șederea lui 
Jean-Jacques la Geneva. Unul din cri- 
ticii francezi caracterizează astfel filmul 
lui Goretta: «Cu o mişcare foarte prous- 
tiană, care imprimă filmului un ritm 
subtil, Goretta sugerează viaţa lui Jean- 
Jacques acest geniu persecutat care 
— om prea liber și prea absolut — i-a 
înfricoşat pe potentaţii vremii cu ideile, 
spiritul şi etica lui fără pată.» 

În peisajul emisiunilor festive de la 
sfirșitul anului se pare că filmul lui 
Goretta a trecut inaintea multor supra- 
producţii bucurindu-se de o apreciere 
fără rezerve și nu numai din partea ace- 
lora care se consideră «cunoscători». 


e Omul cu un vultur şi o _ găină, 
filmul realizat de regizorul ceh Ivo No- 
vaks, o are în rolul principal pe bine- 
cunoscuta actriță Jana Brejchova. Po- 
veste inspirată de destinele unor tineri, 
noul film — așteptat cu mult interes mai 
ales pentru reintilnirea cu o actriță foarte 
iubită de public — este anunţat la Pra- 
ga în premieră în această primăvară. 


«Nu mă grăbesc niciodată să accept un 
rol. Citesc mai întîi scenariul şi tre- 
buie să-mi convină toată povestea nu 
numai rolul meu» susține Tony Perkins 


9 interioare, ultimul film al lui Woody 


Allen, este primit cu multă căldură de 
publicul larg,dar şi cu oarecare uimire 
în fața facturii cu totul nouă a stilului şi 
a tonului pe care le adoptă de astădată 
realizatorul american. Majoritatea opi- 
niilor exprimate îndată după premiera 
mondială simt nevoia să-l alăture ulti- 
mului film al realizatorului suedez Ing- 
mar Bergman, Sonată de toamnă. 
În Interioare, Woody Allen nu apare 
ca interpret ci numai ca realizator. El 
s-a mulțumit să rămină înapoia came- 
rei de luat vederi de teamă ca prin sim- 
pla sa apariţie să nu declanșeze auto- 
mat risul (servituţile marilor comici!) 
Narațiunea se dezvoltă în această 
poveste pe două planuri: mai întii în at- 
mosfera unor locuinţe, a unui decor 
dominat de obiecte care revelează gus- 
tul, rafinamentul şi universul spiritual 
al celor ce le locuiesc. Obiectele și 
interioarele capătă astfel o dimensiune 
aparte, aproape că au un sufiet, ele suge- 
rează o anumită «temperatură» şi o par- 
ticipare la atmosfera peste care se 
plimbă ochiul sensibil al camerei de 
luat vederi. Apoi apare cel de al doilea 
plan pe care se angajează narațiunea, 
plan în care aceeași cameră de luat 
vederi, pină aici descriptivă, se trans- 
formă într-un instrument de investigație 
psihologică, sondajul avind loc de astă 
dată înlăuntrul fiinţelor, pornind de la 
gesturi, priviri spre stările sufletești. 
Filmul lui Woody Allen nu recurge la 
exterioare decit atunci cind atmosfera 
interioarelor este spartă de șocul dra- 
mei psihice şi «din afară» se simte o 
undă ce schimbă soarta celor trei femei 
care ocupă prim-planul povestirii lui 
Allen. 
actori iugoslavi, Bata Zivojinovic, de- 
tne rolul principal în filmul realizat de 
Zoran Kalik, Ani de nesăbuinţă. Pre- 
sa spune că succesul de care se bucură 
noul film se datorează în mare măsură 
interpretării care, și de astă dată, de- 
monstrează o largă gamă de insuşiri ale 
acestui iubit actor. 


e Marea cintăreată, despre care 
melomanii continuă să vorbească şi 
să-i asculte imprimările şi reimprimă- 
rile — Maria Callas — i-a sugerat lui 
Franco Zeffirelli un film. Regizorul ita- 
lian a scris şi scenariul iar în rolul ma- 
rei cintăreţe şi-a oprit alegerea asupra 
actriței Irène Papas. 

@ La _stirşitul anului trecut, mai 
exact la 14 noiembrie;s-au implinit 75 de 
ani de cind s-a pus prima piatră la teme- 
lia unui studiou la Los Angeles, un stu- 
diou care pe atunci arăta destul de ciu- 
dat, ceva între un antrepozit şi o hală 
numită ad-hoc platou de filmare. Cu- 
rind Hollywoodul a optat pentru o de- 
numire mai fastuoasă «cetatea filmu- 
lui». O întreagă epocă a filmului este 
legată de acest punct pe harta lumii. 
De la mut la sonor, de la dimensiunile 
artizanale la industria marelui spec- 
tacol pe peliculă, toate Işi au originea în 
cartierul de pe colinele cunoscute sub 
numele Beverly Hills. O mare festivi- 
tate a marcat această dată la Holly- 
wood. 

e Un titlu foarte ciudat, «Lecţii 


de limbi moarte» aparține filmului pe 
care l-a realizat regizorul polonez Ja- 
nusz Majewski. Acţiunea se desfăşoară 
în anii primului război mondial, dar în 
prim planul ei se poate urmări o po- 
veste de dragoste, pe acest fundal is- 
toric întunecat. 

interpreţii principali ai filmului, cei 
doi îndrăgostiți, sint Irena Karel și 
Oigierd Lukasewicz. 


e În Sardinia au loc filmările, in 
regia lui Terence Young, la filmul inti- 
tulat Legătura de singe. Distribuţia are 
în fruntea ei pe Audrey Hepbum (se 
consideră că este filmul care marchea- 
ză într-adevăr revenirea actriței pe pla- 
tou). Claudia Mori și Gabriele Ferzetti 
o secondează. 


9 Filmele catastrofă nu mai sint 
la modă, dar filmele in care suspensul 


este întreţinut de primejdia care pin- 
deşte un avion de  pasageriultramo- 
dern, un avion de cursă lungă care la 
înălțimea de 11 000 de metri zburind în 
Mach 2, are de întimpinat dificultăți iar 
echipajul face tot ce este omenește 
posibil (în film) spre a evita nenorocirea 
— da, aceste filme despre aviaţie şi cu 
piloţi extraordinari se dovedesc a fi 
mereu mari succese de casă. Seria 
Aeroport s-a înscris printre cele mai 
populare și pentru că un succes nu se 
părăsește cu una cu două, iată acum 
Aeroport '79-Concorde, a cărui regie 
o semnează Jenning Lang. Acţiunea 
începe în Franța, pe aeroportul Roissy 
de lingă Paris și continuă pină în Cali- 
fornia. Dacă regizorul nu este prea cu- 
noscut (deşi în genul filmelor catastrofă 
el are o anume experienţă), atracția 
principală o constituie supersonicul 
Concorde (pe bordul căruia se şi fil- 
mează mai multe scene) si distribuţia 
de nume foarte sonore: Alain Delon 
(comandantul aeronavei), Georges Ken- 


nedy (un «veteran» al lui Aeroport), 


Glen Ford. Echipajul feminin al Con- 
corde-ului nu este mai puțin faimos: 
Susane Blakely (am apreciat-o cu toții 
în Om bogat,om sărac), Silvya Kristel 
(o stewardesă care poartă bine unitorma 
după ani de zile, în altfel de filme, în 
care nu purta nimic), Bette Davis (care 
e deajuns să apară într-o scenă pentru 


prezențe românești peste hotare 


Participări numeroase, dar premii 2 


O90Există tentatia ca și cea de a 
7-a artă la inceputul unui An Nou să 
privească inapoi la stagiunea trecută 
cu succesele sau insuccesele ei 000 
Așadar, dintr-un anume punct de vede- 
re, acela al ariei de răspindire a filmului 
nostru în lume, ne-am putea declara 
mulțumiți: 40 de tări din Europa, Africa, 
Asia şi America Latină au găzduit tot 
atitea «zile», «săptămini» sau «gale» 
ale cinematografiei românești. Unele 
dintre ele veneau ca răspuns la manifes- 
tările cu filmul belgian, britanic, bulgar, 
cehoslovac, chinez, coreean, indian, ita- 
lian, pakistanez, polonez, sovietic și din 
R.D.G., urmărite de noi de-a lungul lui 
1978. O reciprocitate fructuoasă, în fa- 
voarea mai bunei cunoașteri a artei 
cinematografice, dar şi a creatorilor, 
dar şi a popoarelor țărilor respective 
999 De asemenea am fost prezenţi la 
64 de festivaluri de filme internaționale, 
ceea ce roproziiă pentru noi un re- 
cord 990 Același criteriu numeric de- 
vine mai puțin satistăcător cind ne refe- 


rim la distincţiile obținute în anul tre- 
cut. În concurență cu alte cinemato- 
grafii, doar citeva dintre filmele noastre 
s-au înscris în palmares și puţine pe 
primele locuri: Zidul (regia Constantin 
Vaeni) — Marele premiu al publicului 
la Întiinirea tinerei cinematografii de la 
Bruxelles, larba verde de acasă (Stere 
Gulea) — premiul Íi ia Lublin, Septem- 
brie (Timotei Ursu) — menţiune spe- 
cială la Kozalin-Polonia, Prin cenușa 
imperiului (Andrei Blaier) — diplomă 
de onoare la Avellino-italia. 999 Nici 
laurii documentarului nu au fost mai 
numeroşi: Universul materiei cenușii 
(Zoltan Terner) — distins la Belgrad, 
Minibaschet (Eugenia Gutu) — pre- 
miul special la Tunis, Pădurea pămin- 
tului (Paula Popescu-Doreanu), pre- 
miat la Praga şi o mențiune la Leipzig 
pentru Avem nevole de iubire (Euge- 
nia Gutu). Dar... cu citeva flori nu se 
face primăvară. Sau, cel puţin, nu pri- 
măvara pe care o dorim. 

Coralia POPESCU 


ca personajul ei să devină memorabil). 

Alain Delon a ținut să declare că 
joacă cu imensă plăcere acest rol de 
pilot de linie și că de ani de zile aștepta 
să i se propună un asemenea personaj. 

@ inspirat din viața sportivă și 
pus sub titlul Arie pentru atleți, filmul 
astfel cunoscut a fost realizat pe pla- 
tourile din Lodz, în Polonia, de către 
un tînăr regizor, Filip Bajon. 


e O poveste tantastică,a cărei des- 
tăşurare are loc la o și mai mare înălți- 
me, adică chiar in cosmos şi care abor- 
dează «misterele anti-materiei» (susțin 
fără complexe autorii ei) îl readuce pe 
Anthony Perkins pe platourile de fil- 
mare (după o absenţă destul de lungă) 
alături de Jenniter O'Neal și Maximilian 
Schell. Premiera este prevăzută în pri- 
mele luni ale acestui an. 


@_ Consiliul de administratie al 
bienalei venetiene s-a intrunit la sfir- 


şitul anului trecul cu o intirziere de opt 
luni față de data fixată inițial. Pe agendă, 
la toc de frunte, s-a aflat planul de lucru 
al noului organism de conducere (care 
in actuala lui alcătuire numără 19 mem- 
bri. Dintre aceştia nu s-a reușit Incă să 
se aleagă și un preşedinte precum și un 
secretar general al bienalei). 

Ca în fiecare an de cind Mostra in- 


În filmul 


lentul ei recunoscut 


ternațională cinematografică veneția- 
nă nu mai înseamnă decit o amintire 
din ce in ce mai îndepărtată, discuţiile 
consiliului despre modul cum ar trebui 
să se desfăşoare diferitele manitestări 
din cadrul bienalei se prelungesc pină 
ce termenele de tinere a lor sint depășite 
și mai rămine timp doar pentru mărturi- 
sirea regretului că nici în acest an cea 
mai veche Intiinire cinematografică a 
lumii nu-și poate relua locul și desti- 
natia ei de tribună a celor mai remarca- 
bile realizări cinematografice de pe toa- 
te meridianele. Şi astfel, o proeminentă 
școală de film cum este cea italienească 
se luptă (şi nu e ușor) să-și introducă 
filmele în alte festivaluri. 


€ intitulat laconic, «Nu», filmul în 


regia lui Ctibo' Kovac, se află în curs 
de realizare pe platourile Koliba de la 
Bratislava. 


e A apărut la New York în editura 
«Faber and Faburw.o biografie a lui Al- 
fred Hitchcock («prima biografie auto- 
rizată» a cineastului — ține să specifice 
editura), scrisă de criticul şi istoricul 
de film John Russell Taylor. Cu un 
punct de vedere avind la bază o măr- 
turisită şi enormă simpatie (afirmă toți 
recenzenții lucrării), Hitch, viața şi 
opera sa a devenit repede un best- 


O femeie stranie , Irina 
Kupcenko demonstrează din nou ta- 


seller, fiind considerată un portret care 
caută să vorbească despre o operă 
cinematografică în primul rind prin pris- 
ma personalităţii autorului, a concepției 
lui despre rostul artei de pe ecran în 
viața socială și a credinţei lui în arta 
filmului. John Russel! Taylor a incercat 
să depisteze în filmele lui Hitch ceea ce 
numeşte el «obsesiile și permanenţele 
care pot fi decupate și analizate ca per- 
manente ale gindirii lui artistice.» 


«Voi fi prezentă mai departe, şi în 
1979, pe platourile italiene — pre- 
cizează Sydne Rome — pentru că 
filmul italian este o mare școală» 


@ Juriul internationa? al celui de-al 
XXIX-lea Palmares al filmului ca- 
nadian a atribuit premiul pentru cel 


mai bun film canadian din 1978 realizării 
lui Daryle Duke, Un partener liniștit. 
Premiul pentru cea mai bună interpre- 
tare feminină actriței canadiene Helen 
Shaver în filmul Să cinstim bătrinele; 
premiul pentru cel mai bun actor cana- 
dian al anului i-a fost decernat lui Ri- 
chard Gabourie; premiul pentru cel mai 
bun film documentar canadian peliculei 
Sampon (un documentar de 60 mi- 
nute). 

@ Tunelul. O dramă plasată în plină 
actualitate italiană se află în curs de 
filmare în regia lui Georgio Arlorio cu 
Gian Maria Volonté în rolul principal. 

e Una din actrițele care de ani de 
zile se află în fruntea listei preferatelor 
publicului american, ca şi de pe alte 
meridiane, Liza Minnelli,a făcut de cu- 
rind o declaraţie care rezumă o expe- 
riență de fost copil minune «De la 1 la 
6 ani a trebuit să învăţ să fiu veselă. 
Pe urmă am învățat să am răbdare. 
Mai apoi am Invățat să nu fac zgomot 
cind de fapt alţii îl fac. Pentru că, pe un 
platou de filmare singurul lucru care 
se strigă tot timpul este «liniște.» 

e Pe o mică insulă din Marea Carai- 
bilor, sub bagheta regizorală a lui Mi- 
chael Winner, s-au tras recent ultimele 
cadre ale filmului Putere de toc, în 
care intilnim la loc de frunte pe Sophia 
Loren, James Coburn şi Anthony Fran- 
ciosa. 

În condiţii de lucru uneori grele, fil- 
mările s-au transferat de pe o insulă 
pe alta şi apoi la New York, urmărind 
firul acestei povestiri, cind palpitantă, 
cind amuzantă — spun cei care au asis- 
tat pe platouri. Sophia Loren a demon- 
strat desăvirsitul control de sine, serio- 


de la o ureche la alta 


N S Cu incepere de la 1 ianuarie 1979 
compania americană Modern Tallking Pic- 
tures Services (MTPS) a început să difu- 
zeze, timp de 5 ore pe zi, filme de scurt 
metraj staţiilor de televiziune prin inter- 
mediul satelitului 1 American închiriat de 
la RCA. În viitorul apropiat, MTPS va fon- 
da şi o altă societate, Modem Cinema 35, 
care, prin același sistem, va distribui sălilor 
de cinema și abonaților la televiziune, prin 
cablu, filme de scurt metraj educative şi 
publicitare. Bate la uşă epoca cinemato- 
gratului planetar. WI E După Disneyland 
în California și Disneyworid în Florida, 
Card Walker, preşedintele companiei Walt 
Disney, anunţă construirea unui nou cen- 
tru de agrement «Comunitatea viitorului» 
la Orlando Florida, care se vrea cel mai 
mare parc de amuzament din lume. Inau- 
gurarea va avea loc la 1 octombrie 1982, 


zitate, profesionalism la care se a- 
daugă, recunoscutul ei talent. Actriţa 
este însă o persoană foarte lucidă şi 
chiar dacă filmul de care vorbim va 
avea succes, chiar dacă ea va fi foarte 
apreciată (așa cum se întimplă de- 
obicei) nu s-a putut totuşi impiedica 
să nu declare apropo de rolul pe care 
ea îl deține în filmul lui Winner: «Bine- 
înțeles că nu orice rol poate fi socotit 
şi o treaptă în viaţa unui actor» 

Imediat după acest film, Sophia Lo- 
ren a plecat în Sicilia unde o aștepta 
regizoarea Lina Wertmiller care o dis- 
tribuise în noul ei film «despre sici- 
lieni și nu numai despre ei». 


e Ultimul cow-boy nu va fi un wes- 
tern oarecare — spune regizorul Arthur 
Penn — nu va fi un film de aventuri, ci 
un film despre western și despre lumea 
lui. Westernul descrie o pagină de isto- 
rie a Statelor Unite și am sentimentul 
că prea s-a industrializat repovestirea 
în film a acestui capitol din trecutul 
nostru. Este genul cel mai încorsetat în 
șabloanele uzinei de filme. În realitate 
prin western se poate vorbi despre o 
epocă de glorie dar care n-a fost numai 
de eroism, cutezanţă și împlinire, ci a 
avut nenumărate alte aspecte. Despre 
această epocă se pot spune încă multe 
lucruri noi. De aceea consider că filmul 
despre Vest şi despre acest capitol 
al istoriei noastre constituie încă o sur- 
să viabilă pentru filme inedite. Numa: 
că sursa aceasta trebuie salvată de 
mediocritate și impostură. 

Arthur Penn și Incepe filmările la 
Ultimul cow-boy în luna februarie. 


@ Încă o revenire pe platouri. Este 


vorba despre o actriţă care a evoluat 
pe platourile italiene sub bagheta celor 


mai importanți regizori ai şcolii italiene, 
— Sandra Milo. Filmul cu care-și face 
re-apariţia se intitulează Dubiul voiaj 
al domnilor X. Regia este semnată de 
o regizoare — Ana Maria Tato. 


© Pregătiri îndelungate, in obişnui- 
ta, am spune chiar tradiționala atmos- 
feră de secret dar şi de tebrilitate, in- 
treprinde în momentul de față Michel- 
angelo Antonioni pentru noul său film 
intitulat A pleca — a muri. 

Filmările sint prevăzute să înceapă 
tot în februarie. 

e iubesc, nu iubesc, iubesc, nu 
iubesc, asa se intitulează noul film la 
care lucrează Luigi Comencini (unul 
dintre regizorii italieni care se bucură 
de o spectaculoasă reconsiderare atit 
de către critică cit mai ales de către 

blic odată cu prezentarea noilor sale 

ime şi cu reluarea altora mai vechi 
între care şi Casanova, film de acum 
un deceniu). 

Noua lui povestire — care va vedea 
ecranul peste citeva luni (mai exact 
premiera mondială este anunțată pentru 
sfirşitul lunii martie la Roma) îi are ca 
interpreți pe Jacqueline Bisset, Maxi- 
milian Schell şi Terence Stamp. 


e «Cind _incercăm să schițăm o 


imagine realistă şi fidelă a unei epoci — 
mărturisește regizorul ungur lanos Ros- 
za — apar întotdeauna oameni care 
au impresia unei «dez-iluzionări a is- 
toriei», cind de fapt, nu de aşa ceva 
este vorba, ci, la drept vorbind, despre 
ceea ce ne propunem să facem si 
anume să punem capăt falselor sim- 
plificări, să restabilim o scară a valo- 
rilor reale şi în această treabă, o con- 
știință realistă a istoriei devine o con- 
diție chiar și în stabilirea valorilor con- 
temporane.» 


În cariera, foarte generoasă, a lui Alain Delon, lipsea un rol pe care-l 
aștepta de multă vreme: pilot de linie 


(cu 


prevăzindu-se pentru primul an 8 pină la 
10 milioane de vizitatori. Estimările nu par 
a fi exagerate, dacă se ia în consideraţie 
că în cei 7 ani de funcționare Disneyworld 
a fost vizitat de 90 milioane de persoane. 
Să fie oare «comunitatea viitorului» o lume 
a amuzamentului? Ce bine ar fi... dar n-am 
zice. W Œ Studiourile Cinecittà sint în 
pericol. Deși subvenţionate de stat sub 
forma unui ajutor rambursabil, ele înregis- 
trează, constant, pierderi din 1974, ce s-au 
ridicat, în 1978, la 5 milioane dolari. În fața 
acestei situații falimentare, directorul ge- 
neral Emilio Lo Pane şi-a prezentat demisia. 
Se fac presiuni pentru ca cele 60 hectare 
ale studiourilor să fie înghiţite de societăți 
ce se ocupă cu speculaţii imobiliare, iar 
«momentul» filmului italian să treacă sub 
controlul radioteleviziunii, RAI. Ceea ce, 
spun observatorii, pentru cineaști ar în- 
semna un adevărat intern. W E În Statele 
Unite, producția cinematografică este do- 
minată de şapte mari companii, aşa-numi- 
tele «Majore». Fox, Columbia, Paramount, 
Warner, Universal, United Artists, Walt 


trita Sylvia Kristel) 


Disney. Dacă la sfirșitul lunii decembrie 
1977 cei șapte mari lansaseră în producţie 
92 de filme, în 1978, la aceeași epocă se 
aflau în stadiu de pregătire doar 58 de 
Mime. Responsabilii de studiouri explică 
declinul prin «lipsa unor scenarii de cali- 
tate». Ştirea a fost spicuită de presa euro- 
peană spre informarea și consolarea unor 
«majori-minori».. @ BI Lansat în 1965, sis- 
temul Super 8 pare să se impună, nu atit 
datorită calităţilor tehnice, evident infe- 
rioare celor pe 16 şi 35 mm, cit prețului 
scăzut al filmului şi unui limbaj specitic. 
Pină în prezent, au fost organizate festiva- 
luri naţionale în Franţa, Elveţia, Belgia, 
iran, Venezuela. Primul festival internaţio- 
nal al filmului Super 8 a fost organizat în 
Franţa, între 15-19 noiembrie 1978, în cadrul 
Casei de cultură din Namur. Sint aştep- 
tate reacţii la acest «minuscul mijloc de 
expresie cinematografică». Poate să se 
adeverească proverbul cu «buturuga mi- 
că...» BI WI Celebra actriță Elisabeth Taylor 
a fost spitalizată de urgenţă și supusă 
unei intervenţii chirurgicale în urma unui 


«Nu orice rol poate fi socotit o treaptă 
în viața unui actor» — spune Sophia 


Loren. 


e O epopee in mai multe serii — 
«Siberiada» se află in curs de realizare 
pe platourile Mosfilm. Scenariul este 
semnat de Vladimir Ejov, iar regia apar- 
ține realizatorului unor filme de larg 
ecou internaţional, Primul învățător, 
Unchiul Vania, Romanţă pentru în- 
drăgostiți. Este vorba bineinţeles de 
= ao Andrei Mihalkov-Koncealov- 
ski. 

Noul film în mai multe serii, o epopee, 
își propune să povestească despre des- 
coperirea şi valoriticarea țițeiului sibe- 
rian. Firul acestei povestiri parcurge 
istoricul unor generaţii de oameni ai lo- 
cului, pornindu-se chiar de la începutul 
secolului nostru. Regizorul Mihalkov- 
Koncealovski îşi propune să demon- 
streze prin noul său film, că fiecare om 
trăieşte frămintările şi destinele epocii 
în care există, că în viaţa lui se poate citi 
prezenţa fiorului vremii. 

e Între cărțile apărute în ultimul 
tim cate unor actrițe de mare 
Dredioiu, aflăm şi pe aceea semnată 
de Jean-Claude Missiaen și intitulată 
«Cyd Charisse. De la balet clasic la 
comedie muzicală». Volumul reconsti- 
tuie cu ajutorul unor mărturii alese cu 
grijă şi al unor interviuri purtate chiar 
cu actrița, întreaga ei carieră — de la 
balerina clasică la dansatoarea moder- 
nă, partenera lui Gene Kelly şi a lui 
Fred Astaire și, pe deasupra, o inter- 
pretă de film cu drepturi depline. 

Volumul alătură o filmografie și o 
iconografie de mare importanță pentru 
cei care vor să aibă o imagine com- 
plexă și completă despre Cyd Charisse, 
a cărei viață în cinema vorbeşte despre 
un întreg capitol şi de o epocă a filmu- 
lui american. 


© Producția cinematogratică ti- 
lipineză s-a ridicat în 1978 la 150 de 
Rima: Se prevede organizarea anuală a 
unui festival al filmului filipinez. 


accident stupid petrecut în timpul unui 
picnic în prezenţa soțului ei, John Warner: 
a înghiţit un os de pui care i s-a înfipt adinc 
în git. Operația s-a terminat cu bine, după 
ce medicii au extras din omuşorul frumoa- 
sei doamne un os de pui de 4 cm. Cam 
lung! WŒ E La 1 octombrie trecut, au în- 
ceput filmările, în studiourile Burbank, la 
Black Holes (Golurile negre), cea mai 
scumpă producţie realizată vreodată de 
compania Walt Disney, film panoramic cu 
sunet stereofonic, avind protagoniști pe 
Maximilian Schell şi Anthony Perkins. Fil- 
mările se fac în cel mai strict secret, pentru 
ca publicul să nu afle nici cel mai mic de- 
taliu din acţiune înainte de premieră. Pro- 
cedeul nu este nou; filmele Întiinirile de 
tipul trei, Psiho sau Războiul stelelor 
s-au realizat în aceleaşi condiţii de discre- 
ție absolută, mergind plină într-acolo încît 
actorii nu cunoșteau textul pentru a doua 
zi. Din acest punct de vedere, nu avem a 
ne plinge că nu păstrăm secretul filmă- 


rilor... 
Constantin PIVNICERU 


lon Finteşteanu: «da colțul 
străzii mele e o florărie»... 


Margareta Pislaru: «eu nu rup 


margarete ca alți băieți şi fete»... 


Dem Rădulescu: 
«acesta... a fost televizorul...» 


Puiu Călinescu: 
Puiu Onedin». 


Peter Gilmore 
«Linia maritimă... 
Epilog cu Băbească... 


Un maraton 
în imagini 


Sute de realizatori și in- 
terpreți au colaborat cu 
spor la intocmirea unui 
teleprogram de Revelion 
divers și atractiv, inso- 
țindu-ne în noaptea din- 
tre ani cu bucuria cinte- 

cuiui, a zimpetului, cu florile dalbe, ură- 

rile şi oraţiile tradiționalului pluguşor. 

De la micuțul colindător din Izbiceni 

si pină la coordonatorii întregului pro- 

gram, de peste opt ore — Tudor Vor- 
nicu şi Octavian Sava — realizatorii si 
interpreții au adus in casele noastre 

Anul Nou pe raze de voie bună și lu- 

mină. Tuturora, deci, actorilor şi cin- 

tăreților, maşiniştilor şi scenografilor, 
celor care au stat la pupitrele regiei 
tehnice, de studio sau de montaj, celo! 
care s-au ocupat de înregistrările mag 
netice, de etalonaj, de machiaj, de su- 
nete și lumini, operatorilor de imagine 
redactorilor de text și de muzică, tex- 
țierilor înşişi, graticienilor, producăto- 
rilor, tuturor celor care au colaborat 
într-un fel sau altul cu grupul masiv al 
regizorilor artistici — printre care Tu- 
dor Mărăscu, Carmen Dobrescu, Cor- 
nel Todea, Titi Acs, Sergiu lonescu, 

Vlad Bitcă, Dan Mihăescu, Marin Tra- 

ian, Paul Urmuzescu, Corneliu Dalu, 

Bițu Fălticeanu și Matei Alexandru — 

cuvint de mulțumire pentru etortul de- 

pus în realizarea programului de An 

Nou. 

Pentru toți, chiar și pentru telespec- 
tatori, revelionul micilor ecrane a fost 
un «tur de forță». Sigur, în acest ma- 
raton de imagini pentru toate gusturile, 
nu toate numerele programului au pu- 
tut mulțumi pe toată lumea, dar acest 
fapt mi se pare mai puţin important, 
important este că fiecare dintre cei 
care și-au petrecut noaptea dintre ani 
«la gura televizorului» a avut ce alege 
pentru sine din caleidoscopul non-stop 
care a prefațat şi a continuat momen 
tele festive și solemne ale trecerii din- 
tre ani. Au fost de toate în bradul cu 
globuri sclipitoare al tele-revelionului; 
scenete și cuplete, valsuri şi romanțe, 
refrene şi catrene, hore și cantilene... 
De toate, pentru toţi. Au fost şi «cintă 
iar lăutare ca atunci demult», și «Zică 
lumea orişice, dragostea-i tot dragos- 
te», şi «tot mai sfintă văd icoana unui 
car cu patru boi», loana Radu a fost 
vocea romanţei însăși, într-un decor de 
romanţă, iar Dorina Drăghici și Gică 
Petrescu ne-au amintit nostalgic tine- 
reţile... Au fost cintece din bătrini şi 
cîntece tinere, au fost glume mai vechi 
și glume mai noi, într-un serial plăcut 
de duete cu Dem Rădulescu și Florin 
Piersic, cu Rodica Mandache și Mihai 
Fotino, cu lurie Darie și Coca Andro- 
nescu, cu Puiu Călinescu şi H. Nico- 
laide, cu atiția alții prinşi în ronda ve- 
seliei... Miez satiric şi adresă au avut 
brigăzile artistice de agitaţie de la |.T.B. 
(ar fi mare păcat ca demersul lor civic 
să n-aibă nici o eficiență) şi de la l.A.S. 
Ograda (cu interpreți talentaţi și fete 
frumoase), de la «Vulcan» şi de la 
«A.S.E.» cu replici, «iuți», adevărate și 
binevenite... 

Scenetele și cupletele, la rindu-le, cu 
interpreții lor, și-au găsit, desigur, audi- 
ență specifică Draga Olteanu (intr-o 
compoziție insolită) şi Costel Constan- 
tin au servit cu haz «leacurile pentru 
dureri de cap» ale lui Valentin Silves- 
tru, Amza Pellea a mai adus o dată 
zaibărul lui Nea Mărin şi s-o mai fi 
găsit — nu mă indoiesc — cineva să-l 
guste. Pentru gusturi mai lirice şi nos- 
talgice, lon Finteșteanu împreună cu 
Margareta Pislaru, Angela Similea, Mi- 
haela Mija au găsit (nu știu unde) «un 
buchet de flori», un buchet de «pan- 
seluțe albăstrele», de «firicel de floare 
albastră» și de... «eu nu rup marga- 
reta ca alți băieţi şi fete», și ni le-au 
oferit cu căldură. «Nebunele din 
Chaillot» (ce formidabile prezențe sce- 
nice Olga Tudorache, Leopoldina Bă- 
lănuță, Rodica Tapalagă și Tatiana le- 

kel!) au trecut repede peste dificultă- 
tile unui text cam ingrat, dindu-ne ne- 
cesară întilnire la Teatrul Mic. «Moa- 
tele» (tripletă verificată pe scena revis- 
tei, Margareta Pislaru, Vasilica Tasta- 
man, Stela Popescu) au transmis zim- 
bete calde pe adresa «moţilor». Am mai 


aflat cite ceva despre «metoda falsei 
ipoteze», am mai văzut citeva din greu- 
tățile care apasă pe umerii unui ono- 
rabil director la «Avintul liftulețului», 
dar dintre toate momentele vesele ale 
nopții, dintre ani am ales acea foarte 
plăcută șarjă autoironică numită «A- 
cesta e televizorul» cu Tamara Buciu- 
ceanu și Dem Rădulescu într-o suită 
de situații mai mult sau mai puţin hazlii, 
care au definit cum nu se poate mai 
frumos (intr-o noapte de An Nou) con- 
ditia telespectatorului. Şi am mai ales 
ceva, minunata nedumerire a lui Marin 
Moraru (din scheciul cu «un film realist 
şi plin de inventivitate», un scenariu- 
povestit cu haz de Octavian Cotescu, 
care nu știu cum se făcea dar semăna 
amarnic, vai, cu filme reale), minunata 
nedumerire zic şi apoi minunata dumi- 
rire, menită să intre în istoria risului 
cu «lotca săracului care n-avea barca 

Au mai fost, în telerevelion, frumoa- 
se mesaje muzicale şi de bună voie de 
peste hotare, cu personaje desprinse 
din «Rondul de noapte» rembrandt-ian, 
cu Yves Montand pe străzile Parisului 
şi Claudia Cardinale într-un studio ita- 
lian, cu senatorul Rudy pe post de Fal- 
conetti, cu Dona Summer în ritmuri 
diabolice, au fost glumele plăcute ale 
lui Dave Allen, și către dimineaţă a 
apărut pină și James Onedin (nu nu- 
mai cu Baines ci şi cu Puiu Călinescu), 
şi merita poate o soartă mai bună, dar 
la ora aceea eram de vreo cinci ore 
în Anul Nou și toate arătau puțin altfel, 
pină şi noaptea dintre ani dădea semne 
de dimineaţă... 


Călin CĂLIMAN 


Mai avem o 
întrebare... 


In general există o dorinţă firească 
de cunoaștere din partea telespectatori- 
lor pe care micul ecran încearcă să o 
satisfacă conform posibilităților sale și 
talentului realizatorilor. 


Şi în anul ce trecu, emisiunile cu 
profil științific şi reportajele şi-au avut 
în program un important loc pe care 
l-au onorat cu o prezenţă aproape cople- 
şitoare, îmbucurătoare pentru ochii noş- 
tri, alteori aducindu-l pe Moş Ene în 
preajmă. Firește, au fost subiecte foarte 
bune și subiecte mai plictisitoare. 


Cunoaşterea implică atit ştiinţa popu- 
larizată, cit şi informarea asupra unor 
fapte ieşite din comun, asupra unor 
oameni și lucruri care merită a fi cu- 
noscuţi, subiecte ce revin în majoritatea 
cazurilor reportajelor. Rămine în conti- 
nuare cea mai reprezentativă emisiune 
pentru popularizarea ştiintei «Mai aveţi 
o intrebare?». Andrei Bacalu s-a speci- 
alizat in realizarea acestei emisiuni, i-a 
dat personalitate şi popularitate. Au 
fost ediţii excepţionale și unele mai puţin 
realizate. Emisiunea ne bucură și, pen- 
tru că este urmărită de Marele Public, se 
ivește și dorința de mai bine. Adică? 
Poate ar fi de dorit ca aria invitaţilor 
și chiar a subiectelor să fie mai largă. 
Avem toată stima pentru invitaţii per- 
manenti ai emisiunii, dar alături de ei mai 
este loc şi pentru alții. ŞI ar mai fi ceva 
de adăugat la întrebarea... «Mai aveți 
o întrebare?», cînd publicul în direct 
să poată să anunțe: Mai avem o intre- 
bare?! 


S-ar putea încadra, mai ales datorită 
ultimelor ediţii şi Teleenciclopedia 
domeniului de emisiune cu profil ştiinţi- 
fic. Rezistă de ani de zile această rubrică 
a programului şi mai întotdeauna su- 
biectele oferite sint deosebite și sumarul 
întotdeauna oferă o noutate. 


Există o serie de transmisiuni cu 
profil social, mai des întilnite în cadrul 
rubricii Noi femeile sau în cadrul fix al 
Anchetelor. Aici subiectele sint de- 
osebit de variate, atacate însă în ultima 
perioadă cu mai puțin curaj, lipsite de 
spiritul incisiv, critic al anchetelor pe 
care le urmăream cindva. Sperăm în 
remedierea atitudinii reporterilor față de 
subiectele abordate, în intervenţia lor cu 
mai multă siguranţă atunci cind tratează 
diferitele subiecte. 


O rubrică permanentă este cea dedi- 
cată Festivalului naţional «Cintarea Ro- 
mâniei». De o atenţie deosebită și de o 
realizare aparte se bucură ediţiile dedi- 
cate folclorului, unde ni se dă întilnire 
cu adevăratul folclor de calitate. Mani- 
testările sint surprinse variat şi ne infor- 
mează la zi de desfășurarea acestui 
mare festival al creaţiei. 


La capitolul reportaje, problema este 
mai dificilă. Există o aglomeraţie de 


reportaje în programe și nu întotdeauna 
toate sint de cea mai bună calitate. 
Reporterii cu personalitate se impun şi ei 
sint binecunoscuţi telespectatorilor. Nu 
mesc în primul rînd pe Aristide Buhoiu, 
Alexandru Stark, Carmen Dumitrescu 
sau Victor Teodoru. Apar și unele 
reportaje-de-scriitor interesante cum ar 
fi cele semnate de George Țărnea. 


Dorinţa unanimă ar fi însă ca acest gen 
al reportajului să nu cuprindă şi o an- 
chetă și un prim-plan, ci să i se respecte 
specificul, Acestea presupun alt profit, 


iar transformarea lor tot în reportaje 
uniformizează conţinutul programelor. 


A privi reportajul ca o problemă de 
serviciu este o mare greșeală care se 
răsfringe asupra audienței la public. 


Am dori ca reportajul să însemne cu 
adevărat un eveniment, un moment im- 
portant de informare și nu doar o rubrică 
abundent folosită spre bifarea unor 
subiecte. Poate pe această temă micul 
ecran ar putea să sondeze în mai mare 
măsură opinia publică printr-un dialog 
deschis cu beneficiarii noştri: telespec- 
tatorii. 


Heana LUCACIU 


Filme pe micul ecran 


e Srutarul din Valorgue (Henri Ver- 
neuil, 1952). Fernandel a tost și este în 
continuare (o spun fără complexe) unul 
din «oamenii mei» intr-ale comediei. 
Ştiu, cine mai stă astăzi să privească 
serios şi cu răbdare un film cu Fernan- 
del atunci cind teoria ne trimite la Woody 
(Allen vreau să zic)? Numai că practica 
imi spune și acum că genul de comedie 
cultivat de Fernandel în atitea şi atitea 
filme (vai, prea multe din ele slabe însă, 
ca filme), oricît de «depăşit» ar părea 
unora, oricit de «vieux jeu», a triumfat 
finalmente într-un stil ce nu poate fi 
nici astăzi clintit de pe soclul sãu. 


e Întruntind prejudecățile, (Cia- 
rence Brown, 1958). Peliculă in genere 
bine tăcută (minus citeva accente os- 
tentativ «didactice»), agreabilă, 
«curgind» plăcut. Dar nu aceasta con- 
tează aici, ci faptul că filmul se pretinde 
ecranizarea unui roman de Faulkner. 
Dacă a ecraniza un roman înseamnă 
doar a-i povesti epicul, punct cu punct, 
școlăreşte — atunci acest «Înfruntind 
prejudecățile» va fi fiind o ecranizare. 
Mă indoiesc însă. De altfel nu e prima 
oară cînd cinematogratul «dă tircoale» 
prozei lui Faulkner şi trebuie să se re- 
tragă cu coada între picioare... e O altă 
ecranizare, de data aceasta după Ber- 
nard Shaw, a fost Dilema doctorului 
(Anthony Asquith, 1959). Peliculă in- 
structivă în felul ei, cit timp confirma 
ideea că şi Homer mai ațipește din 
cind în cind: într-adevăr — o piesă mino- 
ră a marelui dramaturg, o melodramă 
absolut oarecare, devenită un film ṣi mai 
oarecare @ Ecranizare (se vede că alcă- 
tuitorii programelor de filme traversează 
zona ecranizărilor) era şi Notre Dame 
de Paris (Jean Delannoy, 1956). Aici 
naivitatea punerii în scenă, candoarea 
fiecărui centimetru de peliculă ating 
sublimul, opera devenind de-a dreptul 
o capodoperă de inocenţă, demnă dea fi 
studiată cu toată atenția @ În sfirșii, 
pentru a incheia acest capitol al ecra- 
nizărilor, să mai amintesc de Ivanhoe 
(Richard Torpe, 1952). Cu Liz Taylor 
şi Robert Taylor, «pasabil» — cum am 
auzit pe cineva zicind — şi cavaleresc... 


e Zădărnicia orgoliului (Howard 
Hawks și William Wyler, 1936). Film 
corect (dar nu mai mult) în concreti- 
zarea intenţiilor psihologice. Oricum, 
sub valoarea fiecăruia din cei doi regi- 
zori. 


e Georg Heissler (Fred Zinnemann, 


1944). Spencer Tracy într-o peliculă de 
acțiune suficient de paipitantă. 


@ Cei şapte frati Cervi (Gianni Puc- 
cini, 1967). Multe vedete — Gian Maria 
Volonte, Serge Reggiani; Ricardo Cuc- 
ciolla — într-o operă inspirată din rezis- 
tența antifascistă Stufozitatea filmului 
e compensată (în parte) de dramatismul 
substanței sale. 


e Gemenele din Kyoto. (Noboru 
Nakamura, 1973). Buna transpunere (iar 
nu simplă «ecranizare») a unei proze 
de Yasunari Kawabata. Cinematograf 
de bună calitate, finețe psihologică. 


Aurel BĂDESCU 


vă recomandăm ciclul „Operatori român 


fad 


Graphis-color-ul sau al treilea autor 


În urmă cu cîțiva ani, la Ma- 
laga. Săptămina internatio 
nală a filmului de autor pre- 
zenta și Felix şi Otilia, a- 
daptare de loan Grigorescu 
după romanul lui Călinescu, 
in regia lui lulian Mihu. Ati- 
tea nume și totuşi «un film de autor»? Se 
pare că ceea ce i-a determinat pe criticii 
de pe Costa del Sol să-l selecționeze a 
fost «unitatea» determinată în cea mai 
mare măsură de creatorul imaginii. De fapt 
creatorul erau doi: operatorii Gheorghe 
Fischer și Alexandru Întorsureanu care 
prezentau în acel an, în premieră mondială, 
procedeul lor — ulterior brevetat interna- 
tional — procedeu tehnic ce deschidea 
creației noi posibilităţi artistice. S-a scris 
atunci elogios despre «splendoarea și fas- 
cinația vizuală», despre «fericitul acord al 


decorul în film 


Un experiment declarat, a- 
nunțat ca experiment și pri- 
mit ca atare, cu un amestec 
de circumspecție și binevoi- 
toare curiozitate, are darul 
de a împiedica adesea o a- 
preciere lucidă, ea fiind mai 
întotdeauna tulburată tocmai de cuvintul, 
«experiment». De obicei, experimentul e o 
stare momentană, tranzitorie, de circum- 
stanță. Un experiment validat devine o 
experiență asumată, un bun artistic (sau 
științific) confirmat îşi pierde automat va- 
loarea experimentală, eseistică. infirmat, 
experimentul intră în seria — atit de nece- 


Pema 


remember: noul val 


Aceşti regizori 
minunati... 


Privit acum, la un deceniu 
și jumătate de cind şi-a 
risipit spuma în noianul 
lilmelor comerciale, «noul 
val» francez stirnește in- 
că sentimente contrare. 

Sigur, noul val a avut multe slăbiciuni. 
Nu s-a putut dezbăra niciodată de un soi 
de teribilism de multe ori însoțit de spec- 
trul superiicialității. Răsfățul. l-a dus 
în capcana frumos colorată a modei. 
A încercat să țină pasul cu ea, să-și 
imite propriul chip construit de publici- 
tate. Urmărirea acestui succes «de pres- 
tigiu şi nume», indirect comercial, a dus 
la îndepărtarea de sursele primordiale 
din care își trăgea seva, și într-un sens, 
valoarea. Revolta sinceră, chiar dacă 
uneori naivă a fost inlocuită cu un soi de 
dogmă a nonconformismului care s-a 
dovedit stearpă, lipsită de orizont. «Ca- 
mera stilou», formulă-pretext pentru a da 
friu liber imaginației, se metamortozează 
într-un mecanism de truvaiuri. Nu-ul 
sincer, spus unei societăți alienate, asa 
cum îl intilnim in Cele patru sute de 
lovituri ori în Carabinierii sp erodează 
lent, înlocuit fiind cu un ratinament al 
tabloului social de vădită tendinţă narci- 
siacă. Şi iată cum, încercind să urmă- 
rească gloria şi mai puțin să se regă- 
sească pe sine, «noul val» se auto- 
desființează spre bucuria aceleiași pu 
blicităţi care găsea în dispariţia obiectu 
lui pînă cu o clipă înainte adulat, un 
subiect «gras», bun de disecat. Să nu 
aruncăm totuși întreaga vină pe această 
nemiloasă Gorgonă care este moda. 
«Noul val» a trăit soarta logică a oricărei 
mișcări culturale — cu un punct de ple- 
care, cu un crescendo, e adevărat verti- 
ginos — aducind după sine momentul 
culminant extrem de rapid, astfel că 
descreșterea, cu toate eforturile con- 
trare, s-a dovedit un proces ireversibil. 

Ce nu se poate nega cu nici un chip 
lui Godard, Truffaut, Malle și Resnais, 
este farmecul. Ei fac cinema cu entuzi- 
asm şi eleganţă, cu spirit de frondă 
dublat de multă știință într-ale meseriei 
filmice. 

În fiecare metru de peliculă stă ascun- 
să o profesiune de credinţă. fiecare 
cadru e o privire tandră și curată arun- 
cată împărăției minunate a filmului. 
Corifeii acestei şcoli apar dintre cei 
care s-au apropiat de film dintr-o In- 
delung nutrită pasiune. Ucenicia s-a 
tăcut mai puţin pe platou, pe drumul unei 
profesii rutiniere şi mai ales în sala 
cinematecii printr-o continuă şi lacomă 
acumulare culturală Ei sint gazetari, 
oameni care gindesc cinema-ul. 


mema 


vocilor plastice» realizat de Felix și Otilia, 
lārå sa se yue prea pine că succesul se 
datora şi ingeniosului procedeu descope- 
rit de operatorii români. Datorită estompe 
delicate pe care graphis-ul o punea colo 
rului prea intens, eliminind contrastele nete 
se realiza o armonie de nuanțe rafinate, de 
efecte vizuale trimiţind la pictura impresio 
nistă. A uimit la Felix și Otilia tablou 
lumii descrise de Călinescu urmărit ateni 
în treptata sa degradare, imprimată pe 
chipurile ca de panopticum ale bătrinilor 
chipuri atinse de aripa morţii — sau i 
interioarele în lentă năruire realizate in 
degradeuri savante, de o rară sugestivitate 
Prezentarea filmului în ciclul «Operatori 
români» ne bucură dar ne şi întristează, 
pentru că ne amintește că în toţi acești ani 
numai două filme au beneficiat de străluci- 
tele posibilităţi pe care le oferă graphis- 


is 
Un somptuos care 
«joacă», o dinamică 
a culorilor 
creatoare de dramatisni 
e şi Otilia 
eta Szöny) 


ar 


culorul (mai că i-aș fi zis «felix-colom» dacă 
aplicarea lui ar fi fost mai rodnică): în 
Trecătoarele iubiri procedeul vibra liric în 
mina Malvinei Urşianu, reuşind să sugereze 
printr-un «unghi cromatic» subiectiv, nos- 
talgic, sentimentul inefabil al dorului de 
tară. În Alexandra şi internul, peisajul 


strategie scenografică: „Deșertul roşu“ 


sară totuși — a nereușitelor. 

Cu Deșertul Roşu (1964) al lui Antonio- 
ni, primit el însuși la vremea lui cu prea 
puţină luciditate,pentru că «experimentele» 
dela filmare îl făcuseră notoriu cu mult 
înaintea premierei, se întimplă un lucru 
curios. Revăzut la aproape un deceniu si 
jumătate de la turnare, filmul fără a se ri- 
dica, în mod evident, la nivelul «trilogiei» 
(Aventura, Noaptea, Eclipsa) işi păstrea- 
ză intactă, în mod neobișnuit, tocmai va- 
loarea obținerii unor efecte psihologice 
speciale prin culoare, prin însolitul peisa- 
jelor şi prin stranietatea căutată a ambian- 
tei scenografice, reușind, în ciuda perfectei 


Mai apoi, acești regizori şi scenariști 
ascund sub crusta de cineaşti ustricţi», 
fiimind după poetici cinematografice 
fundamentale o nesecată disponibilitate 
spre sentiment, spre sufletul omului 
simplu, nesofisticat. Pe cit de prețioase 
și complicate sint căile de expresie, pe 
atit de simple șint poveștile. lubirea este 
tema centrală. Omul singur, izolat într-o 
societate care îi este străină, caută sau 
încearcă să-și găsească o cale de comu- 
nicare, de manifestare a propriei umani- 
tăţi prin apropierea de alt semen, deo 
ea sau de un el care să-i poată oferi acea 
clipă ori veșnicie a fericirii. În Hiroşima, 
dragostea mea, iubirea străbate dezo- 
lantele deșerturi ale sufletelor pustiite 
de război și catastrofele sale. La Truffaut, 
lirismul se compune în delicate și graţi- 
oase desene narative, lirism a cărui ne- 
contestată capodoperă rămine Jules și 
Jim. La Godard, sarcasmul trece in 
primul plan fără însă a putea înăbuși, 
mai ales în infrastructura dramaturgiei 
sale, același sentiment primordial liric. 

Poate că suflul cineaştilor n-a fost 
să fie unul de lungă durată. În numai 
cinci ani (1959— 1964) asistăm la această 
uimitoare inflorescență de opere și crea- 
tori care mai apoi se împrăștie lăsînd 
în urmă ca un parfum vag, dar plin de 
misterios rafinament, umbra unor filme 
în floare. 


Dan STOICA 


Noul val şi o veche istorie: iubirea 
Hiroşima, dragostea mea, cu 
Emmanuelle Riva și Eiji Okada) 


sale adaptări la intenţiile autorului, să trans- 
mită numai parțial senzația de răceală si 
înstrăinare pe care filmul o caută cu pre 

evidentă obstinație. Practic, pustietatea : 

nei străzi cu copaci vopsiți în alb, ori tara 
ba vinzătorului de fructe cu merele ori 
metalice — nu sint mai sugestive decit 
peisajul natural, de extremă plasticitate din 
Eclipsa sau Noaptea. Multicolora uzini 
modernă, cu labirintul ei de țevi policrome 
rămine o curiozitate arhitecturală şi atit, 
un fel de copi! straniu al industriei moderne, 
fără a reusi să își transceadă imaginea 
printr-o mai profundă semnificație. Strate- 
gia scenogratică a lui Antonioni, specta- 


după 25 de ani 


În căutarea 
filmului pierdut 


Ideea de a alcătui un ciclu 
de filme care au rulat pe 
ecranele noastre acum 25 de 
ani este interesantă. Cinema- 
teca, prin unul din anima- 
torii ei, Mihai Tolu, a trecut 
din nou în revistă o serie în- 
treagă de filme. Alături de citeva capodo- 
pere sint de urmărit citeva filme medii, de 
succes la public pe atunci. Oare şi acum? 
Contruntarea merită toată atenţia. Citeva 


nema 


Un fomantic printre 
romantici 
(Gérard Philipe 
şi Maria Casarės 


N 


în M năgrireag din Parma) \ 


lintre aceste foste succese sint filme poli- 
tuste sau pseudopolițiste (comedii ca Ina- 
micul public nr. 1); nu lipsesc din ciclul 
retrospectivei nici dramele (Domnut Ri- 
pois) nici melodramele (lartă-mă, produc- 
ție a studiourilor italiene), nici westernurile 
de bană calitate (vezi Ferma lui Cameron 
sau Vera Cruz), nici investigalia socială: 
1 Vitelloni. Să zăbovim puțin la Domnu! 
Ripois, atit pentru performanța actorului 
de neuitat care a fost Gerard Philipe cit şi 
pentru regia subtilă a lui René Clément. 
Interpretul de neuitat al personajelor stend- 
haliene (Roșu și negru, Minăstirea din 
Parma) atinge aici, în rolul lui Ripois, cea 
mai înaltă expresie a artei sale. Să existe 
oare un secret al lui Gérard Philipe? Poate 
melancolia cu care-și compune personajul, 
poate seriozitatea cu care-i tratează aven- 
turile, poate toate la un loc plus o ardere 
proprie a acestui romantic interpret, crea- 
tor de personaje prin excelenţă romantice. 

O altă intilnire sentimentală a publicului 
de azi cu un vechi idol de ieri este aceea 


coșmaresc, halucinant realizat în graphis- 
color înălța filmul cu mult deasupra drama- 
turgiei sale. Şi cite scenarii românești n-ar 
fi putut, n-ar putea să se sprijine pe acest 
umăr generos! 


Alice MĂNOIU 


culoasă, fără a fi o reușită integrală, pare 
să se mențină la un nivel strict experimen- 
tal. Fuziunea dintre stările psihice ale per- 
sonajelor şi decor se realizează doar par- 
tial, divorțul fiind mai acut tocmai acolo 
unde omul, căutind să se insereze în decor, 
nu face decit să «dubleze» decorul printr-o 
«repetiție» a senzaţiilor, nu prea fericită. 
Convenţia plastică a scenografiei cerea 
probabil o corespunzătoare convenționa- 
litate a tuturor elementelor care compun 
filmul. Altminteri, senzaţia finală e aceea 
a unui transplant reușit parțial, punind sub 
semnul întrebării longevitatea supraviețui- 
rii pacientului. Deocamdată Deșertul roșu 
supraviețuiește. Pentru cit timp încă? 


Petre RADO 


cu Fernande! în Inamicul public nr. 1. 
E drept că în film apare și Zsa-Zsa Gabor, 
dar Fernandel o eclipsează în această pa- 
rodie de film cu gangsteri, făcută cu umor 
fin, franțuzesc. Comedia aceasta a însem- 
nat un remarcabil succes de casă pretu- 
tindeni_ şi, bineînţeles, şi la noi. Astăzi, 
după 25 de ani, inamicul public..., filmul, 
nu ni se pare, desigur, o capodoperă. Dar 
Fernandel, actorul, inegalabilul (pe care 
televiziunea română ni l-a mai prezentat și 
cu Brutarul din Valorgue) rămine un 
preferat al publicului, chiar şi astăzi cind 
a trecut în amintire. 

Cel de-al treilea titlu la care ne-am opri 
este î Viteltoni. Film trist, amar, nostalgic. 
Cu el Fellini abordează lumea străzii altfel 
decit o făceau primele filme neorealiste 
ale lui De Sica. Alberto Sordi, pe atunci 
abia la începutul carierei, arată, pentru 


prima oară, dimensiunea talentului, a mij- 
loacelor sale interpretative atit de ample 
şi chia subtile. Este de remarcat acel 
Sordi care se plimbă cu «băieții de viaţă» 
din orașul de provincie, noaptea, tirziu, pe 
străzile pustii, bintuite de clini vagabonzi, 
acel Sordi cind vede sora în braţele unui 
derbedeu, sau cind împreună cu Fabrizzi 
își împărtășesc suferinţele. Federico Fellini 
tace într-adevăr cinema cu majusculă. 

Pentru Gary Cooper, Vera Cruz a fost 
cintecul său de lebădă, dar interpretarea 
lui, şi aici, este memorabilă. Burt Lancaster 
îi dă o replică de înaltă ținută artistică. Şi 
dacă Gary Cooper cobora pe scara vieții 
încheindu-și cu acest rol cariera, Burt 
Lancaster urca aceeași scară. 

Reintilnirea noastră cu filmele anului '53 
ni se pare mai mult o reintiinire sentimen- 
tală. Pentru că aceste filme ne-au adus 
nostalgia tinereţii noastre ca şi nostalgia 
tinereţii lor 


AL. RACOVICEANU 


De 68 de săptămini eram 

martorii zbuciumatei existen- 

te a căpitanului Onedin, de- 

venit din tinăr îndrăzneț un 

redutabil lup de mare, încer- 

cat, deopotrivă, pe ape și pe 

uscat, de furtuni, dar și de 

"drame sentimentale sau de ambiţii mate- 

riale, deci îl cunoşteam destul de bine cind 

iată, aflăm că a sosit «în civil» la București. 

Vestea a trezit nu numai curiozitatea atit 

de numeroşilor colecționari de autografe, 

tar şi interesul profesional față de acest 

participant la faima exemplară de fabrică- 
de-seriale care este B.B.C.-ul. 

În blazer, fără cravată şi cu ochelari de 
vedere, Peter Gilmore mi s-a părut a avea 
două dintre calitățile întiinite şi la alți com- 
patrioți, colegi de breaslă de-ai săi: mo- 
destia și simțul umorului. 


PFRPETUUM NOBILE 


orificii de 
dimensiune 
invariabilă 
pentru 
filmele 

cu dimensiuni 
variabile. 


SCENARIU 
7: DE ACTUALITATE. 


Înţeleg din discuţie că modestia este 
prima lecţie pe care o învaţă un actor bri- 
tanic. Şi cum ar putea fi altfel într-o țară 
unde există pe lingă cele patru atit de re- 
putate companii naţionale și cele 55 de 
teatre londoneze, un număr de 300 de 
teatre numite de repertoriu şi 200 de teatre 
de amatori? — iar accesul la lumea spec- 
tacolului este deschis oricui vrea să-și 
încerce talentul (dacă îl are) fără obligati- 
vitatea unei pregătiri prealabile. O atare 
concurenţă fără nici o asigurare (nici din 
partea statului, nici din partea vreunui pa- 
tron) face ca perfectibilitatea continuă a 
fiecărui actor să-i fie singurul suporter. 
Şi șansa. Căci fără şansă poate mulţi ac- 
tori talentaţi rămin doar prea puțin știuţi 
slujitori ai spectacolului. 

— Cind am terminat serviciul militar, 
m-am întrebat de ce să mă apuc. Mi-ar 


fi făcut ptăcere să devin chimist sau 
agronom. Dar în viaţă nu este intot- 
deauna posibil să faci ce vrei. M-am 
hotărit să-mi încerc norocul în teatru, 
deoarece în Anglia nu ai nevoie de 
studii superioare. Marele meu atu a 
fost că din adolescenţă cîntam şi dan- 
sam, așa că am început cu music-hali-ul. 
În timp am trecut de la roluri mici la 
roluri mai importante. Apoi am jucat 
teatru la companiile de repertoriu al 
căror specific este de a juca o piesă 
pe săptămină; într-un singur an, un 
actor face 45-50 de roluri. Într-un timp 
foarte scurt acumulezi o enormă canti- 
tate de experiență, iar eu cred și azi că 
practica jocului este de departe cel mai 
bun protesor. Cind contractul înceta, 
scriam la alte teatre și așteptam răb- 
dător un răspuns. Cind venea, o luam 
de ia capăt. Teatrul de repertoriu este 
foarte necesar în formarea unui actor, 
dar este o muncă istovitoare și foarte 
prost plătită. Nu poți trăi din ea, fiind 
Obligat să faci și altceva. După cîțiva 
ani am urmat însă și cursurile Acade- 
miei regale de artă dramatică, apoi am 
apărut în citeva filme, am făcut emi- 
siuni la radio şi la televiziune. Îmi place 
în special comedia, imi place să fac 
oamenii să ridă. Așa au trecut peste 
29 de ani... 

— Deci 20 de ani de fidelitate artistică 
fără a avea răsplata marelui succes. 

— Abia cu 6-7 ani în urmă mi s-a pro- 
pus rolul căpitanului Onedin. Mi s-a 
părut o ofertă bună și am acceptat-o. 

— Vă aşteptaţi la un asemenea ecou 
internaţional? 

— Este o popularitate exagerată. 

Răspunsul e sever și pentru noi nu este 
îndreptățit, dar dincolo de severitate se 
simte amărăciunea actorului care de două 
decenii joacă mereu, care a făcut lucruri 
bune, poate chiar mai bune, dar nimeni 
nu a auzit prea bine de el, pînă cînd, într-o 
zi, primeşte dintr-odată recompensa care 
s-ar fi cuvenit mai timpurie sau mai echili- 
brată față de munca lui de o viaţă. 

— Aţi trăit atita timp în compania unui 
singur personaj, un personaj foarte pu- 
ternic, al cărui farmec stă în ambiția, hotă- 
rirea, tenacitatea chiar atunci cînd sint 
împinse la extrem. În ce măsură v-aţi in- 
fluenţat reciproc? 

— Cei ce mă cunosc îmi spun, fie că 
sint complet deosebit de acest perso- 
naj, fie îmi găsesc asemănări; cu timpul 
insă (am filmat 70 de episoade) scena- 
riștii au început să intre în criză de idei 
și atunci, spontan, s-a creat parcă o 
colaborare între scenariști și actori și 
personajele noastre; în ceea ce mă pri- 
vește, în ultima vreme am pus din ce 
în ce mai mult umor în acest personaj. 

— Un fel de autoironie izvorită din obiec- 
tivitate, umorul fiind de bună seamă un 
produs specific britanic. f 

— Nu mai puțin unul românesc. De 
cînd sint aici am ris pe săturate, ascul- 
tind cele mai nostime snoave și am 
auzit atitea glume bune încit nu m-aș 
încumeta să concurez cu ele. 

— Înainte de a fi fost căpitanul Onedin, 
ați avut vreun contact cu marea? 

— Nu, niciodată. Un bunic de-al meu 
era pescar. Eu nu aveam însă niciun fe! 
de cunoștință despre mare și nici nu 
am practicat vreodată sportul cu vela, 
atit de la modă azi. 


MI LIARDAR 
(film) 


minuțios în fleacuri, 
cu aere de suficienţă. 


EXCELENT! IDIOT! 
TIMPITH SUBLIM! 


PERPLEX. 
blocaj 
afective 


PETROVICI ; 
Jean, 3 
docunmentarist ( 
medalie de 
aur-Leipzig. / 


TATĂL RISIPITOR, 
(film) Y 


palmipedă de aur, 


F 


— Cum aţi reuşit să deveniți un atit de 
iscusit lup de mare pe ecran? 

— Încetul cu încetul. Filmările fiecărui 
episod durau 10 zile plus două de post- 
sincron. Echipa de filmare se imbarca 
odată cu echipa de navigatori. Ei ne 
arătau ce să facem și, treptat, am de- 
prins şi îndrăgit meseria lor. Odată 
filmările pe mare terminate, ne întor- 
ceam la Londra pentru interioare și 
post-sincron. -4 

Peter Gilmore vorbeşte cu o simplitate 
extremă, cu o modestie peste măsură des- 
pre munca sa. y 

— Nu cred că actoria este o muncă 
intelectuală. Este o muncă practică care 
cere efort, concentrare și foarte mult 
exercițiu. Întotdeauna mi-a plăcut ta- 
tura fizică a rolurilor. Și la Onedin. 

— Dacă ați fi trăit la inceputul ascensiu- 
nii capitaliste in Anglia, v-ar fi plăcut să 
fiți și în viaţă un Onedin? 

— Dacă mă intorc cu gindul cu 100 
de ani în urmă, ta familia mea de qua- 
keri, oameni cinstiţi cu vederi stricte 
şi religie anticapitalistă, nu cred. 

— Aici, în România, privim cu mult res- 
pect şi admiraţie arta interpretativă a ac- 
torilor britanici; faptul că Shakespeare şi-a 
scris opera în limba engleză credeți că a 
jucat vreun rol deosebit în formarea lor? 

— În lumea teatrului nostru se spune 
așa: «E bine să fi jucat Shakespeare, 
nu să- joci!» Cred că fiecare țară a dat 
mari dramaturgi. Mă gindesc la Ibsen, 
Strindberg, Cehov... 

— Cum explicaţi atunci acest deosebit 
dar al cineaștilor britanici în realizarea foi- 
letonului televizat? | 

— În Anglia, industria filmului — atita 
cît a existat înainte de război și atita 
cit ar fi putut să devină — a fost prac- 
tic ruinată după război cînd s-a lăsat 
invadată de capitalul (şi actorii) ameri- 
can. B.B.C.-ul, cu glorioasa sa tradiţie, 
oferea singura posibilitate de realizare 
artistică autohtonă. Oricum, după mi- 
ne, televiziunea minte mai puțin decit 
cinematograful. Totuși cinematoagra- 
fia britanică post-belică a produs cîteva | 
excelente filme clasice pe care nimeni 
în Statele Unite nu le-ar fi putut face: 
«Henric al V-lea», «Richard al Ili-lea», 
«Un om pentru toate anotimpurile», iar 
acum B.B.C.-ul a realizat 6 episoade cu 
un superb serial «Henric al VIiii-lea» în 
regia lui Keith Michel. É 

— Tot Shakespeare... Dar pe -dumnea- 
voastră în ce vă vom vedea? 

— După vacanța de Anul Nou voi 
face un film pentru copii cu pirați şi o 
variantă (diferită) la naufragiul «Tita- 
nicului». pa 

Mi-a părut că disting în vocea lui Peter | 
Gilmore o undă de incertitudine. Era de- 
sigur incertitudinea singurătăţii alergăto- 
rului de cursă lungă, a acelui care vine de | 
foarte departe, după ani de muncă inves- | 
tiți cu atita talent și perseverenţă, dar care | 
a trebuit să aştepte 20 de ani pînă la con- 
sacrarea internațională. Dar drumul con- 
tinuă şi alergătorul nu ştie dacă într-o altă 
bună zi, odată, dintr-odată, îi va mai suride, 
sub alt chip, popularitatea. Pină atunci 
Peter Gilmore va rămine pentru foarte 
mulți tot căpitanul James Onedin, pentru 
că odată cu televiziunea s-a instaurat şi 
supremaţia personajului asupra actorului. 


Adina DARIAN 


de argint, de bronz.s. 


-de mult, pe litoral- 


(film) 


PETRUT, 
Emanoil. 
actor. 


RĂZBUNAREA 
 HAIDUCILOR. 
| Eia. 


a faca perfectul, | 
mai perfect! | 


acţiune 


ce depăşeşte 
„nivelul comun. 


NY, 


> 


P.S. Dragă Piersic, în numărul viitor, cu urs cu tot. 


Vlad Țepeș 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


(Urmare din pag. 24) 


stai jos! Ce vrea Mahomed?» Dialogul care 
urmează, deși linear urmărit de regizor, dar 
cu o benefică paciență de astădată, se 
bizuie pe o ipoteză perfect plauzibilă, atit 
istoric şi strategic, cît și psihologic: un 
demers secret pe care padișahul l-ar fi făcut 
pe lingă temorarul voievod, de a îngâdui 
oștirilor otomane să treacă spre Ungaria, 
în schimbul anulării tributului moştenit de la 
Murad. Este secvenţa din film în care demna 
politică românească de neatirnare, în nu- 
mele libertății proprii și a tuturor neamurilor. 
este ilustrată cu aplicaţie şi făcută să vi- 
breze actual, cu concursul unui actor de 
rafinamentul lui Constantin Codrescu, în 
rolul solului, și al lui Ștefan Sileanu, dăruit 
cu un chip și un temperament apropiate 
de ceea ce exprimă celebrul portret al 
voievodului nostru, descoperit în castelul 
de la Ambras. 

Aceeaşi funcționalitate este hărăzită, în 
economia filmului, scenei dintre Vlad Tepes 
și viitorul Ştefan cel Mare al Moldovei, 
domnul muntean fiind binecunoscut, prin 
numeroase atestări documentare, ca unul 
care a prefigurat, prin amploarea relațiilo: 
sale, unirea celor trei principate ale români- 
lor. Aici, însă, o vădită eroare de distributie 
lasă să transpară celelalte minusuri ale 
regizorului, care nu ştie să dea cadrului și 
secvenței respiraţia de care ele au nevoie, 
care nu sesizează accentele apte să pună 
în valoare cele două personalități, transfor- 
mindu-i pe cei doi în niște anonimi conver- 
sind pe fundalul apropiat al unor perdele, 
obligindu-i în extremis pe actori, ca și în 
alte scene, să treacă pe rînd, prin dreapta 
sau prin stinga, în spatele aparatului, după 
ce şi-au rostit replicile. 

Nu-i însă mai puțin adevărat că scena- 
ristul însuși obține din nou contrariul celor 
dorite, atunci cind confundă ipoteza vero- 
similă cu prezumlia precară, atribuind, de 
pildă, lui Ştetan o stratagemă naivă, menită 
a prezenta într-o lumină convenabilă ciocni- 
rea dintre cei doi pentru Chilia: «— Să 
pindim o împrejurare prielnică. Să facem 
în așa fel încit toți să creadă că ne batem 
noi doi. Aşa n-o să se supere nimeni, ba 
dimpotrivă». Acelaşi tip de prezumție 
intilnim cînd scenaristul dotează perso- 
najul titular cu o chibzuială demonstrativă, 
nedecis în fața pedepsei unice pe care s-o 
legifereze — tăierea capului. spinzurătoa- 
rea sau trasul în «Care? Cum? 
Toate au același cusur. Deşteaptă cruzi- 
mea, nu cinstea în oameni. O pedeapsă 
care nu întruchipează izbinda binelui, pe 
care n-o află toți şi nu învaţă ce-i de învățat 
dintrinsa, nu-și are rostul». Grija atribuită 
voievodului de a se duce personal să-i 

coată din hanul care va fi incendiat pe 

torii neprefăcuţi, de teamă ca nu 

va eroul să poată altfel fi suspectat de 

vreo cruzime, se Inscrie în aceeaşi dilema- 
tică oțioasă. 

Formulări ca «meterezele rezistențe: 
noastre sint lăuntrice», denumirea exclusiv 
românească de Stambul, în loc de Istanbul, 
în chiar gura sultanului, dealurile în per- 
manenţă și în întregime golașe pe care 
mărșăluiesc trupele, cind se presupune că 
în Evul Mediu ele erau acoperite de păduri 
şi oștile mergeau pe văi, fac parte dintr-o 
lungă suită de detalii imposibil de epui- 
za!. Aceasta handicapează evidențierea vir- 
tuților profesionale ale unor colaboratori, 
cum e cazul operatorului Aurel Kostra- 
kievici — care-și afirmă totuși virtuozita- 
tea într-o secvență ca atacul nocturn — 
sau ale eminentului compozitor Tiberiu 
Olah, dezavantajat prin aceea că a com- 
pus muzica post factum, pentru prima 
dată în situația de a nu i se mai recunoaste 
și de a nu i se reține sonurile. 


Regizoral, sintem evident departe de orice 
formulă inedită, de care am fi vrut să ne 
lăsăm fascinaţi, gindindu-ne la unicitatea 
personajului, atit de atasat, prin unele laturi 
ale sale de permanentele spiritualității noas- 
tre, de ideea de neatirnare si justiție, și 
ati de controversat. Tehnica sub prolesio- 
nală a aşa-zisului «scenariu literar», tot- 
deauna cu autor unic, trimis ca atare spre 
«decupare» regizorului, și-a reafirmat, la 
rindul său, insuficienţele. 

Ne mai rămine să spunem doar că, în 
efortul de producţie al unui film de o ase- 
menea amploare, în două serii şi de peste 
două ore de proiecţie, se confirmă, odată în 
plus, o capacitate organizatorică și tehnică 
echivalentă cu a unei cinematografii evo- 
luate. Este unul dintre motivele care ne 
inspiră încrederea că spectatorii, care au 
mers și vor merge să vizioneze acest Vlad 
Țepeș, vor fi onoraţi în viitor printr-un efort 
de autodepăşire. în planul superior al unor 
realizări de reală şi durabilă valoare artistică 


Val. S. 


— 


scrisoarea lunii 


ra ZE PE 


Împotriva „kitch“-urilor 


«...Cred că ar trebui acceptată existența mai multor nivele de înțelegere a artei 
în general, deci şi a cinematografiei. De la omul lipsit de inalte studii pînă la cel 
mai rafinat estetician, fiecare privește creaţia Artistică conform gustului şi pregătirii 
sale. Ceea ce ar trebui însă ar fi ca opera de artă (filmul în cazul nostru) să se lase 
înțeleasă, să fie «respirabilă», dacă vreţi, la toate nivelele, în așa fel incit și publicul 
larg, oamenii aparţinind tuturor categoriilor și gradelor de pregătire, să poată fi 
satistăcuţi. Numai aşa arta adevărată nu va mai ceda teren, nu va mai face concesii 
antitalentelor și acelor «capodopere» care frizează kitch-ul. (Vezi Vandana, Ochii 
Shilvanei, etc., etc.) În acelaşi timp, nimănui nu îi este indiferent despre ce se 
«vorbeşte» într-un film, cu alte cuvinte, ce subiect tratează pelicula respectivă 
Aici cred că ar trebui discutată tendinţa, prea des vădită, de a face «morală» cu 
orice preț spectatorului, atit în unele filme românești cit și străine, programate pe 
ecranele noastre. Ideile cu caracter educativ pot fi mult mai lesne asimilate de 
tineri, în primul rind, atunci: cind ele capăta un contu: de discreție, neosteniativ, 
venit din însăși evoluția firească a faptelor și fenomenelor inspirate de viață. As 
mai adăuga — chiar dacă aprecierea nu este originală dar merită repetată — că 
tema filmului, oricit de generoasă ar fi ea, nu poate salva calitatea acestuia şi nu 
poate justifica superticialitatea, schematismul, după cum un modei frumos nu 
duce neapărat, oricind și oricum, la realizarea unui tablou de valoare». 


Filmul românesc 


La capătul unei scrisori foarte severe, care 
incepe cu afirmaţia: «În 1978, cinematografia 
noastră a rămas tributară cinefililor», găsim 
totuşi această urare nu mai putin seve: ì, 
dar nu lipsită de căldură: «Aşteptăm ca noul 
an să aducă un climat sănătos cinemato 
grafiei noastre, regizori fie și mai putini, 
dar buni, iar pe cei răi să-i recalitice în 
alte profesii mai puţin pretentioase, critici 
buni și fără aghiazmă și busuioc în clondir. 
dramaturgi care să nu fie numai producători 
de filme, regizori fără prea multe rude femi- 
nine — așa, poate, vom avea șanse să 
asaltăm sălile de cinematograf cind vom 
vedea atişul unui nou film românesc». 

Emilia Russe 
Luduş — Jud. Muros 


Înainte de tăcere 


Fără a ne părăsi obiectivitatea in des/asu- 
rarea «Curierului» nostru, ne permitem sa 
subliniem buna primire de care s-a bucurat 


posibilități posibila 


Filmele documentare sint — vrem, nu 
vrem — amintiri ale epocii lor. Cred că un 
documentar ca «Memoria trandafirului» 

este la fel de actual azi ca și atunci cind 
a fost realizat. Mi-aș permite să spun că 
această peliculă ilustrează o idee căreia 
i-au fost consacrate multe filme la noi 
şi în lume: Dacă omenirea ar cheltui 
tot atita fantezie pentru pace cit 
cheltuiește pentru război, atunci 
bomba atomică ar putea sta la muzeu 
alături de Gioconda. 

Şi cite asemenea filme-document stau 
cuminţele în arhivă, pentru că, de multe 
ori, ni se întimplă să ne uităm amintirile. 
Au apărut însă noi generaţii de specta- 
tori. Oare pe ei nu i-ar interesa frumoa- 
sele amintiri ale înaintaşilor de virstă 
medie? 

E doar o propunere! 


Alexandru STARK 


Ecaterina Oproiu 


Dan Enescu 
str. Galaţi nr. 8, București 


la cititorii noştri un film considerat de multi 
ca greu accesibil la public, prea ascetic, prea 
«de artă»: Înainte de tăcere, debutu! in 
film al regizorului Alexa Visarion. 

9 «Alexa Visarion a intrat în cetatea |! 
mului pe poarta cea mare... Pentru cei car 
n-au văzut acest film, nu le doresc altceva 
decit să se ducă să-l vadă, dar cu o conditie: 
să fie foarte atenţi! Din punctul meu de 
vedere, îl declar filmul anului». (Vasile 
Bârsan — Alea Străduinței nr. 9, bloc 
D-3 — București) 

e «De la Nunta de piatră nu am mai 
văzut un film așa de reușit.» (Doru Geor- 
gevici — Firliug 188, jud. Caraș-Severin) 

@ «Visarion se aliniează, matur și res- 
ponsabil, în rindul celor care au creat 
Moara cu noroc, Pădurea spinzuraților, 
Nunta de piatră. Protund românesc, fil- 
mul său este un film social. Scenele de 
interior sint recitaluri actoricești de înaltă 
vibrație. Toţi actorii frapează prin jocul 
cinematografic. Filmul este lucrat laborios. 
gindit secvenţă cu secvență. Totul este 
privire, unghi de filmare, metaforă cinema- 
togratică. Înainte de tăcere este unul 
dintre marile filme românesti și e minunat 
să ştii că, în stirșit, Caragiale a pătruns în 
a 7-a artă sub semnul valorii, alături de 
Slavici, Rebreanu și Agârbiceanu». (prot. 
Alex. Jurcan — com. Ciucea, jud. Cluj). 

Las la urmă ceca ce Mia piàcut 
muit (N.R.: Ja capitolul «ce nu mi-a placut», 
corespondentul nostru consemnează prin- 
tre altele, cà «aparatul se mişcă uneori 
prea incet peste lucruri... filmul n-are uneori 
vlagă... actiunea pare impinsă de la spate»), 
acel ceva care mă face să mai văd filmul 
de citeva ori. E vorba de secvența cu hora 
de sub mal, cu carusel, muzică și tămbălău... 
cu salutul militar adus de nebun unui infirm. 
Scena te cutremură. În sala de cinemato- 
grai din Arad au amuţit pină și derbedeii 
care comentau pină atunci cu voce tare. 
Mărturisesc că în acele momente am uitat 
de mine». (Petre Doneanu — str. Aurel 
Viaicu, bl. C-2, Arad). 

e «Mi-a plăcut filmul deoarece este sim- 
plu, nesofisticat, mi-a plăcut pentru că este 
sincer, cursiv și îl poți înțelege» (Corina 
Semenescu — str. Rossini 2, Bucuresti) 

@ «Pelicula se balansează între un super- 
ficial naiv (sint de vină actorii, cadrul limi- 
tat, scenariul?) și culori fantastice, prinse 
de operator — adevărate capodopere pic- 
turale... Mircea Diaconu excelează, desigur, 
desi are amprente puține. Trebuia exclus 
(? — N.R.) FI. Zamțirescu care, în haina 
vesnică de timid la extreme nu și-a trăit 
rolul. Valeria Seciu a vorbit puțin, din nou 
o mare greșală la noi: dacă dorim un film 
psihologic, nu înseamnă să-l mutilăm de 


Coperta | 


În lucru, filmul Rug și flacără (scena- 
riul Adrian Petringenaru și Eugen Uri- 
caru, regia Adrian Petringenaru) cu 
Florin Piersic în rolul domnitorului Uni- 
rii, Alexandru loan Cuza. 


Fotografie de Emanuel TÂ NJALĂ 


vorbe» (lon Teahă — Bd. Armata Roşie 
23—25, Arad). 

@ «Aș vrea să remarc «ochiul» acestui 
regizor care a hotărit să scoată din umbra 
tigurației două talente de excepţie ale ulti- 
mei promoții |l.A.T.C.: studenţii Adriana 
Trandafir şi Răzvan Vasilescu». (Florin 
Octavian Molnar — str. Baba Novac nr. 3. 
Bucureşti) 

e «Nota filmului: 7. Jocul actorilor a fost 
excelent, el a salvat filmul» (Milena C. 
Baia-Mare) 

e «lată tilmul bun românesc. Principala 
sa calitate e aceea a științei de a vorbi tă- 
cind». (Mihnea Sergiu Columbeanu, Bd. 
Păcii 116—126 — București). 


Cronica telegenică 


Din bogata și elogioasa corespondență 
pe marginea serialelor Linia maritimă 
Onedin și Om bogat, om sărac (atragem 
atenția corespondentei noastre Alina Po- 
povici din București că în «Almanahul 
Cinema '79» au apărut chiar pozele lui Rudy 
si Wesley, exact cele cerute de dinsa) 
«xtragem o scurtă observație de bun simi! 
si de anume haz: 

e «in neconcordanţă cu celebrul titlu 
Om bogat, om sărac, se pare că în ultima 
vreme din acest serial au cam dispărut 
săracii.» (Colea Rusu — str. Avintului 84, 
Vaslui) 

e 

Ne face plăcere să descoperim în cores- 
pondența telegenică, acele scrisori care se 
bucură de apariția pe micul ecran a citorva 
filme de înaltă calitate ca: 

9 Harry și Tonto: «Ceea ce m-a impre- 
sionat (și cred că nu numai pe mine) a fost 
simplitatea (calitate nu numai a marilor 
adevăruri ci şi a reușitelor cinematografice) 
şi finetea (pină la identificarea cu bunul 
simţ) care, dublate de o adincă și subtilă 
analiză psihologică, au modelat întreaga 
realizare». (Gheorghe lonescu — șos. 
Panduri nr. 90, Bucureşti). Harry și Tonto 
e o capodoperă, o ireproşabilă baladă a 
bătrîneţii și o întilnire cu un actor pe cit de 
necunoscut la noi, pe atit de mare: Art. 
Carney, nume pe care mulți spectatori 
români nu-l vor uita niciodată». (M.S. Co- 
lumbeanu — Bd. Păcii 116—126, București). 

O Faţă-n față de Vincente Minnelli: 
«Pentru a cunoaşte acest om, acest regizor, 
pentru a-i descoperi inspirația ar trebui 
să-i urmărim acele filme care-l reflectă 
cel mai bine, care-i pun în valoare deosebi- 
tul simț în alegerea actorilor. În acest film 
totul primeşte o valoare expresivă, fiecare 
obiect, fiecare gest, fiecare cuvint» (Inge 
Schuld — str. Văliuc 4, Timişoara) 

e Piesă neterminată... de Nikita Mihal- 
kov: «Programarea unui astfel de film la 
televiziune, după o serie de filme foarte 
bune oferite publicului, mi se pare o reinnoi- 
re a unei vechi promisluni: aceea de a oferi 
publicului larg, bucuria vizionării unor rea- 
lizări remarcabile, dar cu o soartă mai 
dificilă pe marele ecran» (Cristian Moi- 
sescu — Arad). (N.R.: Astfel a primit răs- 
puns și scrisoarea Stelei Lie din str. Cernei 
33, Lugoj, care, într-o pledoarie pentru filmu! 
de artă şi de Inaltă calitate, ne Intreba: «Se 
va da la TV Piesă neterminată pentru 
pianină mecanică în viitorii cinci ani? 
Nu lată că da. Adevărații cinefili nu disperă 
niciodată). 

Corneliu Popi (str. Uimului 28, Arad) 
propune Telecinematecii pentru anul 1979, 
ca in ciclul «mari actori» să figureze Zbig- 
nyew Cybulski, Greta Garbo, Jean Gabin, 
Toma Caragiu. 


Rubrică realizala de 
Radu Cosasu 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 


Prezentarea artistică: 7 
loana Moise 


Anamaria Smigelschi 


M 


— 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


În rolul 
titular, 
actorul 
Ștefan 
. Sileanu 


Un erou demult intra! în con- 
stiinta naţională și în tradiția 
noastră literar-artistică, pre- 
cum Vlad Țepeș, nu are ne- 
voie de prezentări suplimen- 
tare pentru a justifica o ten- 
tativă cinematografică pro- 
prie. Cu atit mai mult cu cit, sub inspirația 
fantezistă sau speculativă a unei anume 
“iteraturi romantice ori pur şi simplu de 
duzină, un număr considerabil de producti, 
pretinzind a avea ceva comun cu un perso- 
naj localizabil în ținuturile noastre, con- 
tinuă să apară in cinematografii străine. 
Nu mai sintem dealtfel la virsta culturală 
și nici la virsta cinematografică la care să 
mai trebuiască a întirzia să arătăm aici că 
avem o istorie bogată și de excepție. Cu 
ea sintem solidari în actualitate și la ea 
vibrăm astăzi cu satisfacția unei strălucite 
continuităţi. Tocmai pentru că nici o ma- 
nifestare în acest perimetru nu scapă azi 
atenţiei spectatorilor, necum a cinefililor, 
e firesc să apreciem rezultatele prin prisma 
valorii lor propriu-zise, în perspectiva capa- 
cității filmelor de acest gen de a intra 
într-o competiție calitativă de virf şi uneori 
implicit, cu sau fără voia noastră, într-o 
polemică în care cinematografia romă- 
nească ar avea de spus, ca și literatura 
sau istoriografia, un cuvint al său. 
Detupind și realizind regizoral povesti- 
rea literară propusă, întocmită și dialogată 
de Mircea Mahor, pe baza unei documen- 
taţii incontestabil conștiincioase, Doru Năs- 
tase a recurs, În pregeneric și în alte epi- 
soade, la experienţa cunoscută a unor pro- 
ducţii de gen carora nu le lipsește un anume 
dinamism și un oarecare relief plastic. 
Ele sint evidente în redarea cavalcadelor și 
a scenelor bataistice, printr-o mișcare ner- 
voasă în cadru, tăieturi decise și racorduri 
frapante. Primele secvenţe amintesc direct 
de cadrele introductive din Mihai Vitea- 
zul lui Sergiu Nicolaescu, la care Doru 
Năstase a prestat funcţia de secund. Cu o 
diferență notabilă. Acel lung travelling 
inaugural, urmărind galopul întins al calu- 
lui lui Mihai pe o cimpie mitică, în acom- 
paniamentul atit de sugestiv al muzicii lui 
Tiberiu Olah, devenită leit-motiv, era în 
filmul lui Sergiu Nicolaescu metafora unei 
chemări providenţiale, căreia eroul îi ie- 
şea în întimpinare. Aici asistăm însă la o 
cavalcadă fără altă sugestie, decit eventual 
una improprie, pentru că accentul cade pe 
tropotul greoi al cailor, pe vinzoleala copi- 
telor, născind nefericit confuzia cu niscai- 
va năvălitori. Regizorul substituie astfel 
sensului ideatic un efect exterior inadecvat 
— ce-i drept, cu justificarea minimală și de 
suprafață de a ne comunica astfel calea 
transmontană urmată de voievod spre scaun 
în a doua domnie. Prin aceasta intrăm de 
la început în contact cu o structură cinema- 
togratică în care relaţiile intime dintre tex- 
tul, subtextul și rezonanţa unei opere de 
artă sint reduse la un singur plan ilustra- 
tiv-expozitiv, cu riscul pe care această 
simplificare îl implică, de a contrazice prin 
factura lucrării premisele bunelor intenții. 
Văzut a doua oară și confruntat cu textul 
decupajului, filmul ne confirmă prima im- 
presie, a unei lungi suite de explicatii 
tautologice, pentru care compoziţia regizo- 


rală a map este de cele mai multe ori, 
în cel mai bun caz, un suport neutru. lată-i 
de pildă pe boieri, văzuţi într-un singur 
cadru fix, în una dintre primele secvente. 
stind la masă și explicindu-ne pe îndeleie 
incă odată, ceea ce văzusem noi Inşine. 
în spiritul concesiv al acelor replici tea- 
trale, de foarte modestă condiţie, adresate 
nu partenerilor, ci spectatorilor presupusi 
a fi mai puţin apți să priceapă «— Prea 
multe lucruri ciudate într-o singură zi, 
Dar parcă unul le-a pus capăt la toate. Am 
plecat la luptă cu un domn şi ne-am întors 
cu altul...». Sau în altă parte, tot atit de 
tautologic, în raport cu ceea ce tocmai 
văzusem în secvenţa anterioară: «Drumu- 
rile sint nesigure, Măria Ta! Bintuie tot felul 
de oameni fără căpătii! Ziua cerșşesc și 
noaptea fură. Astă noapte ne-au ucis un 
slujitor și ne-au furat voaluri turcești și 
postavuri scumpe». Ş.a.m.d. 


Mai des se întimplă însă tocmai invers. 
Ceea ce se spune în cadrele filmului nu 
pare să rezulte cituși de puțin din starea 
de fapt și de spirit înfățișate de secvenţa în 
cauză sau de cele precedente: «— Ce 
poruncești? îl întreabă boierii pe vodă, la 
prima apariție în sfatul ţării. — Deschideţi 
porțile temnițelor, proclamă acesta ex- 
abrupto și continuă exhaustiv: Condamnaţii 
la moarte să-şi recapete viața, cei închişi 
libertatea! Să fie iertate tuturor greşelile de 
pînă azi, oricare ar fi ele, De azi înainte insă, 
tilhăriile de orice fel, silniciile, minciuna, 
vinzarea de țară se vor pedepsi cu capul!» 
«— Şi ce mai poruncești, Măria Ta? — O 
dregătorie nouă: armăşia. Să vegheze la 
pipera întocmai a poruncilor domneşti». 

„a.m.d. 


Abundenţa declaraţiilor, care rezumă, 
explicind ce s-a văzut sau anticipează 
epuizind ce se va intimpla, ține de regulă 
locul încercării regizorului de a schița, 
între replici sau în timpul lor, o oarecare 
analiză a raporturilor dintre personaje, cu 
mijloacele specifice cadrului și secventei 
cinematografice. Deosebit de rigid com- 
puse sint, din acest punct de vedere, sce- 
nele confruntării dintre domn şi boieri, atit 
în interioare, cit și în exterior. Regizorul e în 
vădită dificultate în fața tensiunii psiholo- 
gice surde, a stărilor de ambiguitate, limi- 
tindu-se la filmarea actorilor din unghiul 
teatral al fotoliului de orchestră sau prin- 
tr-un abuz, el însuși pleonastic, de unghiuri 
acuzate, în plonjeu şi contra-plonjeu. 


Puținele sugestii de subtext provin din 
rarele pauze pe care această precipitare le 
îngăduie unor actori, de pildă interpretului 
rolului titular, Ştefan Sileanu, cind rostește 
următoarea replică de anvergură oratorică: 
«— Nu țara-i a voastră, boieri! Voi sinteţi ai 
țării! Şi eu tot al țării sint! Se spune Ladislau 
al Ungariei, nu Ungaria lui Ladislau, Cazi- 
mir al Poloniei, nu Polonia lui Cazimir. 
Dacă n-ar fi așa, țările ar pieri odată cu 
domnul (pauză insinuantă) şi odată cu 
boierii...» În acelaşi sens merg contri- 
buţiile lui Teofil Vilcu şi Petre Gheorghiu 
Dolj, nuanțind prin tonalități abil distilate re- 


plicile care le revin, ca boieri trădători, atunci 


cind ele sînt mai puţin prolixe. Într-un regis- 
tru contrastant, Ernest Maftei, ca om de in- 


credere al lui vodă, ştie la rîndul său să trans- 
forme o exclamaţie inocent-concluzivă, ca 
«Era mai bine să-i tai, Măria Tab» într-o 
dezarmantă undă de naturaleţe, receptată 
solidar de spectatori. 

De cele mai multe ori însă, efortul inter- 
pretativ nu poate ieși de sub povara ver- 
bioasă prin care filmul obține contrariul 
celor voite, înfățișind un domn dominat 
de vorbe, furat de turnuri oratorice preţi- 
oase: «— Cine erau boierii din sfatul țării 
în 1452?(...) Număraţi-vă bine cei care erați 
atunci și voi să plătiţi! Cine i-a lăsat pe alții 


“să ne hotărască soarta, acela să plătească! 


Nu eu, nu țara! Nu-mi cereţi mie să duc 
tributul. Sint domnul Ţării Românești, nu 
cărăuşul neputinței voastre» Mai toate 
personajele sint de altfel prinse în acest 
carusel de replici, pe care nu le adresează 
atit unii altora, cit unui martor nevăzut și 
neințelegător, substituit spectatorului: 
«— Drăculea n-are cum să ajungă aici mai 
înainte de trei zile, zice unul dintre boierii 
răsculați. — Şi-n trei zile noi o să fim de 
zece ori mai mulţi, îi continuă un altul 
replica. — Mai sint şi cei două mii de călă- 
reți ai noştri care-s cu el. Cînd vor vedea ce 
se petrece, iute întorc săbiile şi-i strică 
rinduiala de luptă. Acum pricepeți de ce 
i-am dat? Ca să aibă cine să-l piardă» ne 
lămurește definitiv primul boier. Ş.a.m.d. 

Deşi, în genere, momentele acțiunii se 
justifică, succesiunea lor este uneori bine 
găsită, iar conţinutul ideatic al unor dialo- 
guri consistent, cea mai mare parte a forței 
expresive virtuale a secvenţelor se pierde 
dintr-un fel de neincredere în imagine și în 
limbajul cinematografic de dincolo de vor- 
be. Astfel e confruntarea dintre marele 
voievod și mitropolit, înecată într-un număr 
prea mare de citate, cărora regizorul nu 
ştie să le descopere un joc anume prin de- 
cupaj, după ce scenaristul nu ştiuse să le 
selecteze și să le ordoneze dramatic. În alte 
pasaje se vede, în schimb, că scenaristul 
şi-a concentrat disproporționat atenţia spre 
elaborarea unor replici în sine, caracteri- 
zate adesea printr-un exces de metafore 


O Bitimă şi memorab 
apătiţie pe ecrå 


uzuale care, cel puțin prin repetare, se 
demonetizează, devin de o mare banalitat 
«— Cum să alegi altfel griul de neghină? 
monologhează voievodul. Mărul putred le 
strică pe toate celelalte». Ş.a.m.d. Spuma 
de pe ciorba de carne, aruncată de un ostaș 
ca să nu strice gustul fierturii, e luată şi ea 
drept expresie a înțelepciunii populare şi 
transformată pe loc în justificare a strategiei 
domneşti, expusă integral: «— Sint şi vre- 
muri cînd drojdia unui neam dă să se ridice 
deasupra și, dacă n-o azvirie nimeni, vlă- 
guiește puterile neamului și-i tulbură 
chipul(...) Eu am s-o las să se ridice, am s-o 
ajut chiar, dar nu unde vrea ea, ci unde i se 
cuvine». Şi alte personaje, din diferite 
tabere, fie că pornesc sau nu de la usitul 
de metafore, obișnuiesc să epuizeze în 
fața primului întîlnit întregul lor plan stra- 
tegic. De pildă, un nobil maghiar din oastea 
răsculatului Szilagyi, în armură şi călare, 
aflindu-se în capul unei cete de călăreți și 
întiinind întimplător, în creierii munților, 
un convoi de negustori munteni, se explică 
și el exhaustiv, fără să coboare de pe cal, 
perorind despre terţi care se aflau foarte 
departe: «— Să plece Ladislau de pe tron! 


Coroana se cuvine urmaşilor lui lancu de 
Hunedoara! lancu ne-a dat faimă, ne-a 
înălțat în ochii întregii creştinătăţi. Urmașii 
lui să ne fie regi, nu un nevolnici» Şi așa, 
mult mai departe. 

În acest mod strict verbal sint concepute 
mai ales scenele ilustrind relațiile lui Vlad 
cu negustorii braşoveni şi cu transilvănenii 
în genere, care se ştie că au furnizat, prin 
denaturare, pretextul legendelor occiden- 
tale despre Dracula. Prin aceasta s-a abdi- 
cat dintru început de la șansa unei interpre- 
tări proprii concludente, filmul reducindu-şi 
contribuția la repetate discuții oțioase des- 
pre niște «nenorocite care cu oțel» și alte 
mărfuri trecute peste munți, a căror unică 
soartă este urmărită cu obstinaţie, tot ver- 
bioasă. 

O scenă care face excepţie de la acest 
curs este primirea de către Vlad a trimisului 
de taină al sultanului, lunus-Beg, moment 
în care filmul tentează din nou, cu modestie 
conținută, un racord de data aceasta drama- 
turgic cu Mihai Viteazul, fiindcă Vlad și 
lunus se cunosc din tinerețea petrecută 
la Stambul (soluţia scenei finale, cu Vlad 
între suliți, va relua și ea ideea filmului lui 
Sergiu Nicolaescu). Replicile au devenit 
lapidare, au ritm şi acuitate: «— Nu te-ai 
schimbat, Katavolinos! Cazi mereu în pi- 
cioare, ca pisica. — Numai de n-aş cădea 
în tepile Măriei Tale. — Allah să-ţi ajute, 


Valerian SAVA 
(Continuare in pag. 23) 


Regia: Doru Năstase. Scenariul: Mircea Mohor. 
Imaginea: Aurel Kostrakiewicz. Muzica: Tiberiu 
Olah. Decorurile: Guţă Știrbu. Costumele: /leana 
Oroveanu. Gu: Ştefan Sileanu, Ernest Maftei, Ema- 
noil Petru, Alexandru Repan, George Constantin, 
Teofil Vlicu, Constantin Codrescu, Constantin Băr- 
bulescu, Vasile Cosma, lon Marinescu, Kovacs 
György, Vadasz Zoltan, Petre Gheorghiu Dolj, Mihai 
Pâlădescu. K 

Producție a Casei de filme Cinci. Director: 
Dumitru Fernoagă. Film realizat in studiourile Cen- 
trului de productie cinematografică «Bucureşti». 


Anul XVI (19) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti-ianuarie 1979