Revista Cinema/1963 — 1979/1977/Cinema_1977-1666897506__pages251-284

filmul românesc şi creatorii săi 


__0 intuiție cumpănită 


După citeva scurt-me- 
traje, în care dovedea o 
acuitate a observaţiei re- 
marcabilă și o capacita- 
| te de re-scriere autentic 
cinematografică a unor 
metafore obosite prin frecventare în- 
delungată — mă refer la filmul Apoi 
s-a născut orașul, dar şi, mai ales, la 
Lungul drum al piinii către casă — 
Constantin Vaeni trecea la escalada- 
rea dificultuosului meterez al afirmării 
plenare cu nonşalanţă, increzător in 
steaua sa, cunoscind exact nu numai 
ce vrea, dar și ce poate, condus de o 
intuiție cumpănită, dacă se poate 
spune așa, dominat de necesitatea de 
a-şi spune cuvintul, evident pe peliculă, 
înciudat pe norocul altora, dornic să 
fie comparat, aplaudat, chiar contestat, 
ca Țiriac sau ca Năstase (el, Vaeni, 
este de altfel si autorul acelui frumos 
film despre sosirea și plecarea din 
Bucuresti a superbei Salatiere de 
argint, după niște meciuri care ne-au 
amărit pe toţi), descoperit într-o joi sau 
într-o miercuri, creditat pe cuvint și pe 
ceea ce realizase pină atunci, trimis 
acasă de zece ori cu un decupaj 
posibil perfect, dar imperfect pina la 
urmă, mereu încrezător însă in steaua 


sa, mereu frenetic, mereu cumpănit, 
mereu pe drumuri, mereu el însuși, 
Constantin Vaeni, Vaeni Constantin, 
Costică... Ideea Zidului se afla în 
portofoliul cinematografiei de ani și 
ani, îl aștepta parcă, fiindcă multi o 
cercetaseră si o lăsaseră din mină, 
ingroziti poate de dificultatea unui 
film cu un singur personaj și cu patru 
pereţi. Ideea îl aștepta zic, pe el si pe 
alții (Dumitru Carabat, losif Demian, 
Cornelia Tăutu, etc.) si intilnirea a fost, 
într-adevăr, de zile mari, fiindcă filmul 
a fost cu adevărat bun, patetic în sensul 
cel mai angajant al termenului, revela- 
tor. Dacă acest film, Zidul, ar fi fost 
făcut cu 15 ani mai devreme, exact așa 
cum a fost facut în 1974, ar fi fost unul 
dintre cele mai bune filme ale Europei! 

Constantin Vaeni este stăpinul unei 
intuitii strategice, aș zice are harul dea 
vizualiza înaintarea gindului în materia 
uneori amorfă a faptelor, secvență 
după secvență, cu tenacitatea celui 
care simte intregul inainte chiar de a 
exista conturul precis al părţilor com- 
ponente. Buzduganul cu trei peceti, 
cel de-al doilea lung metraj al său, 
din punct de vedere regizoral este un 
munte de senzaţii și stări, copleşitor 
sub raport analitic, dar limpede ca 


Filmele noastre 
fata în fata cu publicul parizian 


Sub patronajul Ministe- 
rului Afacerilor Externe 
francez şi al Centrului 
național al cinematogra- 
fiei, între 19 si 25 octom- 
i brie 1977, a avut loc, la 
x sy Paris, o Săptămină a fil- 
mului românesc. O selecţie bună, tre- 
cind prin toate genurile, toate tendin- 
tele, toate generaţiile. O sală cochetă, 
desi mică: «La clef», condusă de un 
animator inteligent, Claude Frank-For- 


ter, pe care am avut plăcerea să-l cu- 
nosc și în România. El a organizat, cu 
pricepere și aplicație, manitestările a- 
cestei Săptămini. Sălile «La clef» (sint 
mai multe) sint specializate în filme de 
artă şi au un public al lor. E adevărat, 
mai puțin numeros, dar foarte priceput. 
S-au putut viziona, în cadrul programu- 
lui oficial, instanța amină pronun- 
tarea, Nunta de piatră, Zile fierbinți, 
Puterea și Adevărul, Prin cenușa 
imperiului, Canarul și viscolul și 


Printre filmele alese să ne reprezinte la Paris și în principalele 


„oraşe ale Franţei: Puterea şi Adevărul 


un riu de munte sub aspect sintetic. În 
definitiv, cred că și-a zis la un moment 
dat regizorul, Mihai Viteazul este, pen- 
tru noi românii, tot ce există, a existat 
si va exista în conținutul definitiv al 
ideii de patrie. De aceea, cumpănind 
verbele, a ales un Mihai de acum, 
un Domn așa cum apare el astăzi, fi- 
gură uriaşă peste care veacurile au 
cernut mereu o aureolă de glorie întru 
slujirea idealului ce depășește o epoca, 
un destin individual căpătind propor- 
tiile unei geografii spirituale eterne. 
Reconstituirea istorică a faptelor apa 
re, astfel, ca fiind însuși procesul de 
constituire al sensului devenirii unui 
popor, permanenfa în timp a strădaniei 
de a rămine el însuși, în pofida cumpe- 
nelor nestatornice ale istoriei. Cobo- 
rind din vechile hrisoave ale neamului, 
acest Mihai dialoghează cu fiecare din- 
tre noi, ne face să reflectăm la sensul 
istoriei prezente și viitoare, ne face să 
înțelegem o dată în plus, așa cum spu- 
nea Nicolae lorga, că prețul unui 
pămînt este acela al morților care s-au 
coborit sub el. A conduce regizoral o 
astfel de idee-film implică, desigur, 
riscul subiectivismului în redarea unui 
aspect sau altul al discursului ideatic, 
dar arta și-a asumat întotdeauna acest 
drept, fiindcă dacă s-a spus, și pe 
bună dreptate, că fiecare epocă are un 
Shakespeare al său, este cu atit mai 
adevărat că fiecare epocă are un Mihai 
al său, un Ştefan al său, un martiriu şi 

eranta ale sale. Vaeni a facut un 
UI cespe Mihai din constiinte, din 

ta ce-a pohtit-o el ca voievod si a 
lasat-o tuturor în inimă, un film-idee, 
repet, o meditație contemporană asu- 
pra timpului înțeles ca patrie. 

După scurt-metrajele sale memora- 
bile, după Zidul și după Buzduganul 
cu trei peceti, Constantin Vaeni isi 
întreabă parcă steaua lui norocoasă 
despre ce trebuie să facă. Sint sigur că 
una sau alta dintre casele de filme îl vor 
tenta cu subiecte diverse, cu planuri 
mai mult sau mai putin ambitioase. Ce 
va alege? Să așteptăm, intuiţia sa îi 
va sopti la momentul potrivit exact 
calea pe care trebuie să paseasca mai 
departe. Fiindcă există în acest regizor 
o capacitate absolută de prevedere, o 
intuiție de elevată distincţie... 


Marcel PARUS 


Zidul. În afara programului, s-au mai 
prezentat Patima, Mere roșii, Pre- 
miera și Ilustrate cu flori de cimp. 
În ziua de 17 octombrie, am participat, 
împreună cu Irina Petrescu, la o confe- 
rinté de presă condusă de domnul Jean 
Lescure, preşedintele Asociaţiei fran- 
ceze a cinematografelor «d'art et d'es- 
sai». S-au spus cuvinte extrem de elo- 
gioase despre filmele vizionate, desigur 
diferențiat, dar, în orice caz, impresia 
generală a fost bună. Din păcate, cine- 
matograful nostru este foarte putin cu- 
noscut In Franţa, lucru pe care l-am 
remarcat In discuțiile avute cu ziariștii. 
Franța este o «piață» foarte bună din 
toate punctele de vedere și Centrala 
Româniafilm ar trebui să acţioneze mult 
mai ferm In această direcţie. Filmele 
noastre, In special cele de actualitate, 
plac. Am constatat, că în marile cine- 
matografe de pe Champs Elysées, la 
filme cu buget mare, cu vedete și cu 
tot cortegiul publicitar posibil, erau cite 
30 —40 spectatori în sală. Formulele cine- 
matografice se perimează cu o viteză 
nemaipomenită. După filmele cu sec- 
vente porno, după violenţa de rigoare, 
au urmat filmele-catastrofă. Se joacă 
acum, In patru cinematografe din cen- 
trul Parisului, cu sălile destul de goale, 
Războiul stelelor, realizat de americani 
cu buget mare, cu admirabile trucuri 
tehnice, dar şi cu un coeficient de plic- 
tiseală pe măsură. Se mai joacă, cu 
acelaşi «aflux» de spectatori, ultimul 
James Bond, Spionul care mă iu- 
beste care, în pofida uriașului aparat 
publicitar, nu face rețetă nici cit Războ- 
iul stelelor. Din păcate, sejurul nostru 
scurt nu mi-a pe'mis să extrag ecouri 
din presa franceză în legătură cu fil- 
mele românesti, dar am unele promi- 
siuni care, dacă vor fi onorate si dacă 
revista «Cinema» îmi va acorda spațiu, 
le voi pune la dispoziție cu plăcere. 


Manole MARCUS 


prezenţe românești 
peste hotare 


Succese 
care ne obligă 


Prezenţa și integrarea creaţiilor cineas- 
tilor români In circuitul valorilor universale, 
contactul și familiarizarea publicului din 
alte tari cu filmele noastre, vechi deziderat 
si totodată imperativ cu multiple implicații, 
este atestat, am putea spune chiar zilnic, 
de «pașaportul» pe care-l primesc cele mai 
reprezentative pelicule pentru a trece ho- 
tarele României. Astfel, recent, Povestea 
dragostei (lon Popescu Gopo) și Acci- 
de (Sergiu Nicolaescu) au fost achi- 
zitionate de R.S.Cehoslovacia; ecranele 
R.P. Polone vor prezenta Tănase Scatiu 
(Dan Pita) și două episoade din serialul 
Bălănel, iar televiziunea poloneză va pro- 
— filmul lui lon Bostan, Se intore 

erzele. Tanase Scatiu, unul dintre cele 
mai apreciate filme, va fi prezentat si pe 
ecranele Jugoslaviei, în timp ce televiziunea 
din această tard și-a reinnoit drepturile 

entru a prezenta și ge micul ecran Zodia 
ecioarei (Mihnea Gheorghiu si Manole 
Marcus), film care a rulat pe marele ecran 
acum aproape un deceniu. Filmul tinărului 
regizor Dinu Tănase, Trei zile și trei 
nopți, a fost achiziționat de U.R.S.S. im- 
preună cu două episoade din popularul 
serial Bălănel: Bălănei și puiul, Bălă- 
nel la schi. Televiziunea din R.D.G. s-a 
arătat interesată de producţia Studioului 
«Al. Sahia», achizitionind pentru micul 


Tănase  Scatiu (scenariul Mihnea 


Gheorghiu, regia Dan Pita), unul din 
cele mai cerute filme 


la export 


ecran: Şi ne-om plimba cu barca, Avan- 
premiera, Jocul copilăriei noastre, Re- 
tezat, Riul Mare, iar studiourile «Dela» 
vor distribui filmul Dialog peste ani. 
Producţia studioului «Al. Sahia», Spirala 
(Pompiliu Gilmeanu) va fi prezentată spec- 
tatorilor din R.P. Bulgaria, iar telespecta- 
torii bulgari vor putea vedea în curind 
Vazduh (lon Truică) $i o producţie a stu- 
dioului «Al. Sahia», Dialog peste ani 
(Doru Cheșu). Ultimele contracte incheiate 
de Româniafilm consemnează exportul în 
R.F.G., pentru TV, a unui însemnat grupaj 
de filme — 24 de scurt-metraje, producţii ale 
studiourilor «Al. Sahia» si «Animafilm)» 


Un capitol aparte îl constituie festivalurile 
internationale în cadrul cărora, In urma 
unor exigente pre-selectii, România va fi 
reprezentată de citeva pelicule. Astfel in 
Spania, la Bilbao (28 noiembrie — 3 decem- 
brie) vor fi proiectate filmele Odă (Sabin 
Bălașa) și Examene (Paula și Doru Segal). 
La festivalul international al filmului «Omul 
și mediul înconjurător» (Italia) vom parti- 
cipa cu filmele: În lumea rațelor sălbatice 
(lon Bostan), Mărturii din țara de piatră 
(Paul Orza) şi Muzeul cinematogratiei 
românești. Tuturor le urăm succes! 


AL RAZDOLESCU 


15 


™ 


Filmul, document al epocii 


Spune-mi ce oameni 
te-au influențat și... 


Belmondo a intrat în al 21-lea an de cine- 
ma. La 44 de ani, el numără al 60-lea film 
al carierei sale, Animalul Oricit ai vrea 
s-o faci pe durul, sub semnul lui Bogart — 
nu se poate să nu mărturisești, la asemenea 
aniversare, ceva din tine, să nu dai lacrima 
fie ea cit de discretă, a unei confesii. Într-un 
interviu cu Philippe Labro, unul din bunii 
regizori cu care a lucrat, Belmondo trece 
cronologic în revistă marii actori care l-au 
influențat și l-au modelat. Caracterizările 
lor — scurte și fugare — sint autocaracte- 
rizări care ne spun multe despre arta acto- 
rului. obsesiile și idealurile sale. Jules 
Berry a fost cel dintii care i-a dat curajul 


To 


R 


Lă 


= pa? 


nn 


PP 


Actorul și gloria 
care nu cinta - 


Cu citeva zile inainte de a muri, la 14 oc- 
tombrie 1959, incă tinăr, abia la 50 de ani, 
Errol Flynn tsi corecta șpalturile auto- 
biografiei sale, un roman de 360 de pagini, 
a cărei ultimă frază era: «Am trăit o jumătate 
de secol şi n-am sentimentul că as fi îm- 
bătrinit». Europa descoperă de-abia acum 
cartea apărută de mult în Statele Unite. 
Toţi cronicarii sint stupefiati și entuziasmați 
Ei văd deodată în marele duelist, în acel 
Robin Hood al copilăriei ajuns Essex al 
adolescenţei, un scriitor de clasă, un spirit 
inteligent, un moralist. Flynn are puterea 
de a-și distruge mitul, de a merge împotriva 
clişeelor care-l înconjoară pentru a arăta 
lumii chipul unui «looser» (un păgubos), 
deloc milos cu el însuși, fără scincetul unei 
autocompătimiri. Partea cea mai frumoasă 
a eseului nu e Hollywoodul cu succesele 
şi scandalurile lui flatante pentru mascul, 
ci tinerețea de rătăcitor, de erou londonian, 
căutător de aur — chit că provenea din 
familia unui savant biologist australian — 
plantator, neguțător, castrator (cu dinții!) 
de ovine... Pind în 1933, omul a dus o viaţă 
de personaj ă la mea pei — şi multe 
din carte te duc cu gindul tot acolo, la oa- 
menii mindri, trişti și lucizi ai acelui «bătrin». 
in '37, va pleca In Spania, luptind alături 
de republicani şi va fi rănit — «ceea ce nu 
mai e cinema», cum zice un critic francez — 
după cum, mult mai tirziu, va fi entuziasmat 
de revoluția cubaneză condusă de Fidel 
Castro. Viaţa de artist nu-l exaltă, ea e 
tratată cu un suris amar, cu un fel de dispreţ 
pentru tot ce i-a impus această glorie, 
«suspectă ca o prostituată», care nu-i 
incintă nici o clipă. Tonul acesta — ironic, 


exteriorizării. Apoi Brasseur: «Brasseur 
m-a influenţat profund. El m-a obligat să 
merg mai departe, într-o direcție pe care 
eu însumi n-o cunoșteam». Gil Delamare — 
cascadorul: «El m-a învățat să-mi controlez 
frica». Portarul de fotbal Vignal — «plon- 
joanele lui mă lăsau beat de admiraţie». 
Jean Gabin — «trecerea lui de la firescul 
vieții la firescul de pe ecran, n-am mai 
întiinit-o la nimeni». Prâvărt, poetul — 
«simplitatea totală, fiindcă talentul, sufletul, 
inteligenţa lui îl dispensau de dorința de a-i 
fermeca pe ceilalți». Godard — «libertatea 
în filmările cu el era stupefianta». De Sica — 
«filmele lui erau mai putin fascinante decit 
mersul lui prin viaţă, reprezentatia pe care 
o dădea despre el însuși pe platou, era 
stupefiantă». În sfirşit, citeva considerații 
generale: «Orice om care îmbrățișează ca- 
riera de actor, oricit ar fi el de viguros, 
oricit ar fi de sigur pe el, este, pe undeva. 
«locuit» de îndoială, de insecuritate... ceea 
ce mă întristează azi, gindindu-mă la o 
mare parte din filmele care se produc, este 
lipsa unei bucurii fundamentale». 

Ultima întrebare: «inchipuie-ti că s-ar 
arde negativele tuturor filmelor tale și că 
ti s-ar lăsa să alegi doar unul, care să-l păs- 
trezi. Care ar fi?» Răspuns + «Fără nici o 
sovăială, Pierrot le fou». 


demistificator, deloc plingăcios. — face 
farmecul unei cărți care dezvăluie un per- 
sonaj necunoscut, prea putin mindru de 
sine, dar mai presus de toate încrezător 
în puterea sa de luptă, credincios lui însuși, 
isa cum se cuvine între bărbații care nu 
trec degeaba prin vreme. 


Errol Flynn — Robin Hood, 
Essex, Gentlemanul Jim, con- 
sacrat după dispariție, scriitor, 
și încă unul foarte bun 


cronică 


telegenică 


Un fenomen social: 
serialul de luni seara 


Un colocviu între specialişti in socio- 
logie, literatură si știința audio-vizua- 


carnet 
de lucru 


A 


idee Demy: Un «musical» —fireste, 
foarte liber prelucrat —dupa un roman 
clasic: Anna Karenina. Tolstoi pe mu- 
zică şi balet —de ce nu, dacă războiul 
din Algeria i-a putut da cindva ideea 
unor «Umbrele din Cherbourg»? Mi- 
chel Piccoli — Karenin, nu chiar 
Vronski; Dominique Sanda (după un 
rol foarte bun, într-un film lucrat de 
Liliana Cavani, inspirată de Nietzche: 
Mai presus de bine și rău)-Anna 
Karenina. Coproductie franco-sovieti- 
că, «musicalul» lui Demy (e de sperat 
ca filmul să nu fie un demi-musical) 
se va bucura de baletul lui Balsoi si de 
participarea a numeroși actori sovie- 
tici. 

Idei Leone: Sergio Leone, regizorul 
care a revolutionat westernul american 
trăgindu-l spre Mediterana și ale ei 
spaghetti, a avut odată o idee de titlu 
— «bombă»: «A fost odată America». 
Filmul e anunţat de multă vreme sub 
acest titlu care a făcut furori, turnarea 
lui nu numai că nu avansează dar nici 
măcar nu stă pe loc. Filmul nu se mai 
face. James Cagney —solicitat cindva 
— nu a vrut să renunțe la liniștea sa, 
Jean Gabin ar fi vrut dar și-a găsit 
o altă liniște. Pe scurt, Leone a uitat 
să înregistreze oficial titlul său și difu- 
zorii francezi ai filmului America la 
cinema au găsit că cel mai bun titlu 
pentru Franța ar fi — avind în vedere 
ce succes are la francezi tot ce începe 
cu «ll était une fois» (A fost odată), 
A fost odată America. 


lului s-a aplecat, de curind, la Venetia, 
asupra unui fenomen de o deosebită 
amploare: forța şi gloria actuală a foi- 
letonului televizat, a ceea ce noi numim 
deja «serialul de luni seară», cel care 
ne-a adus in casă fastuoasele povești 
ale familiei Forsyte și ale lui Ulise, 
Les Thibault și Elisabeth R (pină la 
acești, vai, deajuns de mizerabili Mi- 
zerabilii...). Colocviul a privit acest 
gen ca un fenomen social, înzestrat 
cu o forță de a cuceri masele de spec- 
tatori absolut unică. Antonio Cascino 


durea 


HA 


Dominique Sanda va interpreta rolul 
Annei Karenina intr-un musical sem- 


nat de Jacques Demy 


(de la Radioteleviziunea italiană) a 
precizat că in fara sa «categoriile 
socio-demografice in care indicele de 
ascultare este superior mediei sint: 
femeile, virstele între 35 și 64 de ani, 
categoriile profesionale de funcţionari 
şi muncitori independenți, pensionarii 
si gospodinele». S-a acceptat lesne 
că si in alte tari ale lumii, in cele mai 
multe, «transele» socio-demografice 
de pasionaţi ai serialului corespund 
celor din Italia si că, deci, se poate 
vorbi de un fenomen profund popular. 
«Nebunia» cea mare se manifestă 
in țările Americii Latine — Argentina, 
Mexicul, Venezuela, Brazilia — unde 
foiletonul e programat zilnic, de luni 
pina vineri, un «canal» din Caracas 
ajungind in programare la un procent 
de 47% — seriale! Unele povești cu- 
prind 250 ba chiar 300 de episoade. 
Ziare de dimineață anunţă pe prima 
pagină —ca pe-o știre capitală a actua- 
litatii — ce se va întimpla în episodul 
nocturn. Publicul intervine direct în 
viața poveștii; s-au citat exemple ui- 
mitoare: moartea uneia dintre eroine 
a provocat nemulțumirea publicului 
la un nivel care a silit scenariștii să-i 
găsească o soră geamănă, a cărei 
existență nimeni n-o cunoscuse pină 
atunci. Ştergerea graniţei dintre fic- 
tiune şi realitate merge pina la această 
poveste, relatată de Eliseo Veron, spe- 
cialist de la Centrul de studii inter- 
disciplinare: «Într-un foileton brazilian 
de enorm succes, Rodrigo, principalul 
erou masculin, care trăia cu Miranda, 
se îndrăgostește de Jo, altă femeie... 
Legătura dintre Rodrigo și Jo n-a fost 
niciodată acceptată de public,deoarece 
toată lumea știa că in viața privată 
actorul Rodrigo si actrița Miranda 
erau sot si soție.» Jo a trebuit să dis- 
pară, sacrificată. Sigur, susține Veron, 
telespectatorii nu sint naivi, ei știu că 
foiletonul e ficțiune, dar se produce o 
distrugere a universului clasic, a re- 
prezentării, a interpretării, datorită unui 
fenomen artistic foarte original: foi- 
letonul televizat — prin episoadele 
sale bine calculate ca durată — oferă 


o încetinire a vieţii, o decupare a tim- 
pului care provoacă «rupturi cu debit 
deschis, ca ale unei răni deschise» — 
după cum s-au exprimat savant unii 
structuralisti, încercind să explice in 
alti termeni ceea ce muritorii numesc, 
de la Odiseea incoace, farmecul po- 
veștii, plăcerea nepieritoare a omului 
de-a asculta cu urechea, dar mi-te 
cu ochii, ce a mai fost... De altfel, 
specialiștii literari au atras atenţia 
colocviului, asupra strinsei legături 
dintre foiletonul televizat și cel scris. 
Nu e oare —au întrebat ei —acest gern 
audiovizual continuatorul modern al 
foiletonului lansat cindva, pe la 1836 
de primele ziare în tiraje de masă? 
Care a fost evenimentul cel mai impor- 
tant al vieţii franceze între iulie 1842 
şi octombrie 1843 — după mărturia de 
toată încrederea a lui Teophile Gautier: 
apariţia în «Journal de debats» a foi- 
letonului lui Eugene Sue, Misterele 
Parisului: «În ziua cind nu apărea 
episodul, în Paris avea loc o depre- 
siune intelectuală. Au fost oameni 
bolnavi care au așteptat, pe patul 
morții, sfirșitul Misterelor Parisului» 
scrie Gautier amintindu-ne elogiul Zi- 
tei din Noaptea furtunoasă cu pri- 
vire la același foileton, în fapt serialul 
ei de luni seară: «toate cite au apărut, 
pe toate le-am citit»... Colocviul a 
observat că, încă de pe atunci, la 
Sue și la ceilalți specialiști ai poveștii, 
procedeele narative erau perfect puse 
la punct: complicațiile intrigii, ritmul, 
suspensul, arta finalului de episod, 
tăietura lui, montajul. lar pasiunea 
publicului ducea — și pe atunci — la 
prelungirea infinită a «Celor trei muş- 
chetari», la reinvierea lui Rocambole, 
mai frumos la chip după ce a fost 
vitriolat, la apariția unui roman-foileton 
cu titlul, nu mai putin genial ca «După 
douăzeci de ani» — «Acela socotit 
mort»! 

..De ce să credem că doar cu noi, 
oamenii secolului XX, a început totul, 
că doar noi detinem misterul povesti- 
lor, că doar cu noi au început bas- 
mele? 


Acesta ar fi Gagarin copil. Iar alături ar fi — tot copilăreşte vorbind — 
cum se documenta Iuri, de mic, printre aviatori 


hronicul 


virstelor 


Copiii: Oleg Orlov — elev la o scoala 
din Moscova. Ales de regizorul Boris 
Grigoriev pentru a fi Gagarin cel mic 
in Așa a început legenda, un film 
despre copilăria cosmonautului. Sce- 
narist — cunoscutul scriitor, luri Naghi- 
bin, autor al multor schițe despre viata 
lui Gagarin, după o îndelungă si amplă 
documentare printre cei care l-au cu- 
noscut. Mama — Larisa Lujina. Tatăl — 
Gheorghi Burkov. Consultant — cos- 
monautul Alexei Leonov, demult «mus- 
cat» de patima filmului. 

Adolescentii: O starletă din apus 
(numele nu contează si nici nu se dă...) 
a refuzat să pozeze nudă pentru o 
sumă de dolari mai frumoasă chiar 
decit ea, după cum spun unii. Mama ei 
a declarat în public că e foarte decep- 


tionata de hotărirea fiicei. Fiica a re- 
plicat la rindul ei: «Între noi două, 
mama e modernă, iar eu sînt cea ana- 
cronică...» Fata are — dacă vreți să 
ştiţi — 19 ani. 

Adulții: În ultimul ei film cu titlul 
zbanghiu Olly, Olly, Oxen Free (tra- 
duceti liber...), Katharine Hepburn in- 
terpretează citeva scene de cascadorie 
pe apă și în aer care-i pun în pericol 
viata. Actriţa, a cărei seriozitate artis- 
tică e prea bine cunoscută, n-a accep- 
tat nici o dublură. Argumentul — inte- 
ligent și feminin: nici un bărbat n-ar 
putea avea silueta ei. 

Părinţii: Sophia Loren susține că, a- 
tunci cînd îşi vede cei doi copii intrin- 
du-i dimineaţa în cameră, nu mai ştie 
nimic de arta ei și uită cu totul că este 
o vedetă. Presa de scandal a manipulat 
astfel declarația celei numită deja La 
Loren: «La Loren își reneagă cariera!» 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 


este realizată 
de Radu COSASU 


Documentul sursă a filmului 


/ actorii 


vremii noastre 


0 noua stea in star- 
system: catelusul Benjy 


Dupa statistici proaspete, in topul vede 
telor americane, pe primele două locuri, 
într-o sensibilă egalitate, se găsesc Mark 
Hamil, actorul principal din Războiul Ste- 
lelor (filmul de succes fenomenal, «peste» 
Fălci)și Benjy. Benjy se pare că «a înne- 
bunit» America, nu mai putin decit groaz- 
nicul rechin. Numai că Benjy nu e fiară, nici 
monstru — el este un catelus, şi încă foarte 
drăguţ, un fel de caniche cam corcit, cu 
părul nu tocmai cret, cu ochii nu prea de 
faianță, dar de un farmec cinematografic. 
cum nu s-a mai văzut de la Rin Tin Tin 
încoace. Artistic, el este «opera» unui 
dresor-minune, Frank Inn, și a unui regi 
zor, Joe Camp, care n-are alt vis deci! 
acela de a vedea oamenii ieșind ferici! 
de la un film. («Această lecţie de cinema 
am invatat-o văzînd filmele lui Disney»). 
Or, fericirea cinematografică pentru acelasi 
Camp e definită astfel: «Nimic nu-i mai 
minunat decit a fi capabil să faci spectatorii 
să vibreze adinc, în numele dragostei pen- 
tru un animal». Bun. Să lăsăm de o parte 
consideratiile prea filozofice și neave- 
nite — la urma urmei, dacă un om 
vrea să ne facă azi fericiţi, de ce să-l oprim 
prin obiecţii? Dotat cu o aparatură 
extraordinară, cu to cameră» nouă si len- 
tile speciale la obiective care permit filmări 
perfecte, la zeci de metri distanță, Camp si 
echipa lui, însoţiţi și de Inn dresorul, au 
aterizat în Grecia și aici, la Atena, a urmărit 
cite 16 ore pe zi, călătoriile în totală liber- 
tate ale lui Benjy pe străzile orașului, prin- 
tre taimoasele ruine, printre oameni, pră- 
valli si ce-o mai fi ieșit în cale. Filmul a 
reieșit din privirea lui Benjy, din tot ce se 
putea «citi» în ochii săi — iar în ochii săi 
se putea «citi» totul, după cum ne asigură 
critica filmo-chinologică: «Toate sentimen- 


cronică 


literară 


Încrederea in scenarist 


Fascinante, relatările lui Howard Hawks, 
autorul lui Rio Bravo, Rio Lobo, El Do- 
rado, al acelui clasic al clasicilor Scartace, 
care a decis cindva destinul artistic al unui 
Melville: «După ce-am văzut Scarface, 
mi-am spus că mă voi face nu gangster, ci 
regizor de cinema...» — amintirile lui de 
lup batrin al studiourilor cu privire la scena 
ristii săi, oameni de înaltă meserie drama- 
turgică fără de care cineastul nu se miscă 
și nu lucrează nimic: «Lucrez îndeaproape 
cu scenariștii mei. Dacă nu stau chia: tot 
timpul cu ei în cameră, îi văd, oricum, în fie- 
care zi. Ceea ce discutăm dimineaţa, ei 
astern pe hirtie după amiaza. Le spun 
intotdeauna: «De unde stiti ce va deveni 
dialogul pe ecran?» Intr-un dialog con- 
tează extraordinar atitudinea actorului in 
timpul filmării, căreia-i acord toată atenţia. 
Adică surisul, furia, ironia, rugămintea; o 
scenă întreagă, tot sensul ei, se schimbă 
dintr-o atitudine: dacă, într-un film, oferi 
un pahar unei actrițe oarecare și ea iti 
spune: «da, vreau!» asta e una, iar dacă 
oleri același pahar lui Lauren Bacall, asta 
e alta.» 

Hawks a lucrat cu profesionişti ai dialo- 
gului, ai situației, dar $i cu mari scriitori, 
mai putin pasionaţi de arta filmului, însa 
imediat supuși farmecului gi inteligenței 
sale. El l-a contactat primul pe Faulkner, 
el l-a descoperit prietenilor săi, cînd acesta 
era ignorat și cărțile lui se vindeau prost. 
Cariera — e drept, scurtă, fără mare glorie — 
a lui Faulkner la Hollywood e legată în în- 
tregime de Hawks. Se pare că Faulkner 
— taciturn și distrat — avea mare în- 
credere în Hawks, fi încredința din ideile 
şi impresiile sale, primea fără vanitate 
sugestiile regizorului, credea în ele— 
Hawks susține cu orgoliu cumpătat că 
romanul Pylone e scris sub imboldul 
său. Dintre amintirile acelei perioade, 
iată una care e departe de a fi doar de 
haz: «Mergeam deseori să pescuim și 


Benjy, drăguțul, pasnicul, marea 

vedetă. Să fi venit amurgul King- 

kongilor, rechinilor și-al altor fiare 
cinematografice ? 


tele umane, Benjy le resimte în adincul fiin- 
tei sale, chiar cind indiferența pare că-l 
înconjoară...» Frank Inn, dresorul, vede 
problema mult mai personal, în termenii 
egoiști ai omului — rege și stăpin al naturii. 
«Benjy este cea mai frumoasă reușită din 
cite am avut». Ca atare, Benjy este o expre- 
sie a sa, a dresorului: «El poate avea un 
aer trist, fericit sau supărat, după cum mă 
simt de trist, fericit sau supărat...» Fireşte, 
firește, omul a ajuns azi atit de departe și 
e atit de puternic că e în stare să uma- 
nizeze mai tot ce-l înconjoară. În acest caz, 
Benjy — devenit starul nr. 1 sau 2 al S.U.A. 
— este un mic triumf al antropomorfismului, 
atit de drag americanilor educați în spiritul 
disneyan. Dar pe de altă parte,succesul lui 
incredibil — după ce «lumea» a fost obse- 
dată de rechini, bizoni albi şi alte animale 
teribile — dă o lumină foarte semnificativă 
despre polarizarea sentimentelor în Statele 
Unite cinematogratice. 


să vinăm împreună. Într-o zi, i-am facut 
cunoștință cu Clark Gable. Au început să 
discute despre literatură si Gable l-a între- 
bat care sint scriitorii săi preferați. Faulkner 
i-a răspuns: «Dos Passos, Willa Cather, 
Hemingway și eu». Atunci Gable a exclamat: 
«A, dumneavoastră, domnule Faulkner, 
scrieţi?» Si Faulkner: «Da — dar dumnea- 
voastră, domnule Gable, dumnevoastră, 
cu ce vă ocupați?» 

Dar poate cea mai frumoasă este aceasta, 
din urmă: «Îmi amintesc că, pe cînd lucram 
la scenariul Pămintului faraonilor, în 
Italia, Faulkner mi-a spus într-o dimineaţă: 
«Howard, nu ştiu cum vorbeau faraonii. 
Esti de acord ca ei să se exprime ca un 
colonel din Kentucky ?». 


Angie Dickinson, John Wayne, ' 958, 

Rio Bravo, sub conducerea lui Ho- 

ward Hawks, cel care crede în ati- 

tudinea actorului mai mult decît în 
orice vorbe 


o come- 


mister 
enaristul, 
ment 


poveste 
realiza l- 


ntină, 


rindu-i, 


i elan 
matura 
ediile şi tandre 


unavoint 


predispu encora 
: din jur ' isoade, 1- 
ional. Mai 
o col: 
simte 
atit monotonia cit 
intel, sci : | cule 
filr lor de-a lungul ce 
eh nopți cinematograi 


An- 
È și alte informații 
spre festivaluri, e imente 
influențat viata cinematografică 
o discografie. Volumul se di 
0 imagine di Casanova 


inst 


e 


doilea ră: on n bäi . fe! È helley Duval. 


martori 

Roland, 

spre ince 

leșie Ges i i ses 
memorabile din sec are ee ~ nth Pe ecrane 

arol 
razinilor 
spune: 


Medeea» 


e filmul la care 
izoarea ungară 
tea din acest 
in lumea marina 
rolu i| principal re 
ui Jan 
acovia. 


realizat in 


nd in care tinăra § Un film har 


Parisul ¿ 


dar 


ad 


Pascal) 


X ami 


-mi inte 


citiv 


a 


intitu 
vu 


mordial este să-i amintea: 


mari 
filmul 


reptul 


> ori se 


crim ==» Q 


binecun 


ie 


ME sty 
TE 


tim 


m 

‘A mamnriam 

IN memoriam | 
i 

į 


lui György Kovacs lasă 


un gol ireparabil, intr-atit de mare ii 
era personalitatea si de irepetabil sti- 


lul. 

ÎI plingem pentru bucuria pierdută 
a marilor roluri pe care ni le-a dăruit, 
mai amar pentru durerea 
a rolurilor pe care nu 


le-a jucat 
Pentru că, iată, moartea unui 
ne aduce aminte —a cita oară numai 
în acest an — că și zeii sint muritori. 
Prezenţa lui György Kovacs a fost, 
dar mai ales ar fi putut să fie, una din 
marile șanse ale cinemato ei noas- 
Să privim în jur şi să admitem c 

nu sint multe cinematografii, mari sau 
mici, care să fi avut norocul unei ase- 


menea prezențe actoricești, rară im- 
binare de talent, farmec, frumuseţe, 
ie prot al 


“” 
+ 
pe J 
~ 


1 este into tde 


i 

lea da să ari 
Sy 
errr 


ke 


dublu recita 
UUVIU ERAN EL aEE 
3 f A Date 
-how-mania americană că 
show-mania 4 ricana că 


show t.v.?» 


viziunea cineastilor? Pentru că, nu 
putem crede că vreun creator de artă 
putea trece nepăsător pe lingă ase- 
menea alcătuire umană, adevărată vic- 
torie a naturii. 

Cei care au avut noroc 
in marile sale creații pe 
trelor noastre, se pot co 
decit cei care nu 
e l-am văzut și asc 


rămine, pentru genera- 
tiile următoare, o perpetuă enigmă. 
Așa cum va rămine, pentru cei care 


i-au cunoscut-o, arta lui György 


marilor actori 


TAL 


Teatru si film 


Intre teatru și film este 
citeodată doar un pas, 
alteori e o prăpastie. Li- 
nii ferme de demarcație 
nu există, nici nu trebuie 
să existe, artele sint to- 
tusi surori, o scenă de 
teatru cu ritm cinematografic sau o 
secvență de film cu ritm teatral pot fi 
foarte binevenite sau foarte prost ve- 
nite în context, asta'nu depinde de re- 
guli fixe, asta depinde de personalita- 
tea sau de lipsa de personalitate a ope- 
rei de artă. Televiziunea a contribuit 
mult la ștergerea și — deopotrivă — la 
— distanțelor dintre teatru şi 
ilm. 

Piesele de teatru pe micile ecrane 
s-au apropiat adesea, și tot mai mult, 
de film, prin tot, prin filmările menite 
să rupă unitatea cadrului scenic, prin 
fragmentarea tablourilor în bucățele mai 
mici, puse să «dialogheze» între ele, 
prin montaj cinematografic, prin carac- 
terul anti-teatral, adesea, al interpretă- 
rii si nu numai al interpretării, ci de fapt, 
al viziunii de ansamblu asupra unui 
text. Pe de altă parte, despre filmele 
realizate pentru micile ecrane se spu- 
ne — nu fără dreptate — că rămin «tea- 
trale», ele ies mai greu din ambianța 
platourilor (asta le şi deosebește de 
filmele marilor ecrane), ele rezolvă ade- 
sea mai «economicos» — artistic mai 
economicos! — situaţiile textelor abor- 
date. Se poate spune, așadar, că la te- 
leviziune s-a creat o obișnuinţă (nu 
numai la noi, televiziunea — ca institu- 
tie — a creat această obișnuinţă): tea- 
trul merge către film, de bună voie şi 
nesilit de nimeni, şi filmul merge către 
teatru, tot de bună voie şi nesilit de ni- 
meni (sau poate nevoit, citeodată, de 
mijloacele materiale mai modeste care 
stau la dispoziţia realizatorilor, dar asta 
este o cu totul altă problemă). Interesul 
primordial In aceste translatii îl consti- 
tuie, trebuie să îl constituie, spectaco- 
lui de televiziune, care, nu este de 
fapt nici teatru, nici film, şi-a creat un 
specific şi către impunerea plenară a 
acestui specific trebuie să insiste în 
continuare. 

Revenind la concretul spectacolelor 
de televiziune: intr-o «seară de teatru» 
a acestei luni am văzut, aşadar, filmul 
Fata bună din cer, scris de Corneliu 
Leu și regizat de Dan Necșulea. Film? 
Da și nu: avea un scenariu, da, o desfa- 
șurare cinematografică de secvențe, 
avea spaţii ample la dispoziție, deschi- 
se spre cer, dar structura lui intimă ră- 
minea totuși teatrală, în lipsa unor a'- 
gumente artistice care să lege între ele 
(ca-n viaţă) momentele de viață aduse 
pe micul ecran. Teatru? Nu şi da, cam 
din aceleași motive, răsturnate, con- 
ventia teatrală răminind evidentă în fil- 
mul care a avut la bază, cindva, o piesă 
de teatru. Dar ne interesează mai putin 
«genul artistic» în astfel de cazuri (si, 
de fapt, aici vroiam să ajungem): a fost 
un spectacol de televiziune interesant, 
cu un text de actualitate, cu personaje 
ale prezentului — gindind și mai ales 
făptuind frumos — cu o «fată bună din 
cer», prezență de vis şi realitate (foarte 
bună in rol Rodica Mandache) într-un 
univers uman cu preocupări ale pre- 
zentului. L-am apreciat ca atare. Pe 
cine mai interesează dacă era film sau 
teatru? 


Călin CĂLIMAN 


Povestea 
filmului muzical 


Este foarte greu să reusesti alcătuirea 
unei emisiuni care să fie şi educativă 
şi distractivă, din care să Inveti cite 
ceva, dar care să te și amuze. Constan- 
tin Popescu reușește această perfor- 
manta de aproape doi ani de cind, cu 
migală, selectează secvențe reprezen- 
tative de film prin care ilustrează seria- 
lul Povestea filmului muzical. Este 
o emisiune ce pentru multi ar părea un 
divertisment cinematografic de citeva 
minute, un divertisment atrăgător menit 
să amintească că au existat şi mai 
există filme muzicale de mai mare sau 
mai mică spectaculozitate ce prezintă 


20 


: «Uneori liliacuk x 
Tudor Popescu, în 


mari vedete ale ecranului. Acest plăcut 
divertisment pe care Albumul dumini- 
cal şi l-a Insusit drept o rubrică fixă, 
este de fapt și o reușită istorie a filmului 
în cauză; folosind cuvinte mai obișnuite, 
putem spune că este o educativă emi- 
siune cinematografică. Constantin Po- 
pescu deține un imens bagaj informativ 
pe care Il folosește de fiecare dată In 
comentariile sale, Invatindu-ne să pri- 
vim secvențele cu un ochi mai atent, 
să descoperim în planuri secunde vii- 
toare vedete aflate la debut, să ascultăm 
o muzică compusă cu har, să desco- 
perim valorile fiecărui moment, într-un 
cuvint, să avem o privire critică de cea 
mai bună calitate. El nu spune niciodată 
«iată un film cu Ginger Rogers sau Rita 
Hayworth, ci iat-o pe Rita In anul cutare, 
cind regizorul X realiza filmul Y, care 
era interesant prin...» şi informațiile 
abundă, telespectatorul Incepind ince- 
tul cu încetul să deprindă cite ceva din 
pasionanta istorie a genului respectiv. 
Secventele sint selectate In urma a zeci 
şi zeci de ore de vizionare şi apoi mon- 
tate cu ajutorul unor mlini sigure și 
pricepute, ale acelor fete minunate ce 
lucrează In umbra micului ecran si 
dețin secretul mesei de montaj. 
Povestea filmului muzical este pri- 
lejul amintirilor pentru cei ce au vizionat 
cindva unele din aceste filme și au cu- 
noscut ascensiunea vedetelor de atunci 
și, totodată, prilejul cunoașterii pentru 
cei ce astăzi știu doar ce face Alain 
Delon. În urma unei migăloase munci, 
Constantin Popescu ne oferă o istorie 
vie a filmului muzical în termenii cei 
mai convingători prin exemplificări nu- 
meroase și semnificative. În lipsa altor 
emisiuni de «infrățire» Intre micul si 
marele ecran, Povestea filmului mu- 
zical dovedeşte că ar fi posibilă ampli- 
ficarea dintre cele două părţi, cu succes 


pentru ambele. 
Ileana LUCACIU 


Un geniu: 
Laurei și Hardy 


Cel mai celebru cuplu de personaje al 
secolului nostru, Laurel și Hardy sint, 
in ordinea unei tradiţii, urmași directi 
ai altor cupluri celebre — dar ale litera- 
turii: Don Quijote si Sancho Panza, 
flaubertienii Bouvard et Pécuchet. Noi, 
cei ce-l cunoaștem pe Caragiale, ne 
putem gindi și la Lache și Mache, ne- 


loreste spre toamnă de) A 
“regia lui_Constantin Dica, { h BF, 
Încă o premieră care atestă preocuparea con- sT 
stantă pentru piesele de actualitate. Din dis- 


+ 
es 
i | 


despărțiți amploiati. 

Laurel si Hardy locuiesc in simbetele 
noastre de mai bine de trei luni, fiind 
poate cea mai lungă convietuire-retros- 
pectivă ce ne-a oferit televiziunea: 
aplauze! (Ar fi poate necesar ca, la 
sfirsitul ei, aceeași instituţie să orga- 
nizeze o discuție «serioasă» despre 
aceste extraordinare personaje. Se- 
rioasă, nu si pedantă). 

Laurel si Hardy se aventurează a exis- 
ta fără pesimism, fără ură si voință de 
putere, ca si cum eșecurile repetate 
n-ar fi ale lor. Gata mereu să facă orice 
în afară de a se despărți, gata să facă 
orice le poate produce necazuri, din 
care numai «divina» lor inconstienta îi 
salvează. Vesela lor inocență, capaci- 
tatea de a găsi obstacole imposibile 
în orice banală acţiune a lor — și tot- 
odată de a găsi rezolvări la fel de impo- 
sibile — arată un alt mod de a înțelege 
viata, care e, în fond, sursa principală 
a comicului. Coexistenta lor cu lumea 
este mereu, in orice clipă, inoportună 
— şi de aceea bunăvoința lor e luată ca 
dușmănie, serviabilitatea ca machiave- 
lism. Bunul lor simţ, de uluitoare puri- 
tate, incită pe cei din jur fie să-i păcă- 
lească, fie să-i agresioneze. Stan si 
Oliver sint atunci nevoiţi să se apere — 
și cele mai extraordinare scene se nasc 
din răfuiala lor imediată; copii mari, ei 
trăiesc un prezent continuu, inapt de a 
se adapta; ca și cum Stan și Oliver ar fi 
înşişi biblicii Adam si Eva inainte de 
afacerea Şarpelui. Practicind cu spon- 
tană virtuozitate toate formele și modu- 
rile comice, cuplul acesta desfide orice 
concurenţă «demonică». 

Mă gindesc, încă de pe acum, cu ne- 
ascunsă plăcere la simbăta viitoar 


Gelu IONESCU 


filme pe micul ecran 


N E Chicago fierbinte (Haskell 
Wexler, 1970). Filmul acesta trebuia să 
fie, In intenția regizorului, un docu- 
mentar. N-a ieșit asa, pind la urmă, 
însă intenţia inițială se simte pe fie- 
care centimetru de peliculă. Rareori mi 
s-a intimplat să am o stare de aseme- 
nea fertilă confuzie in fata unui film, 
precum am avut în fata acestui Chicago 
tierbinte, in care — cel mai adesea — 
aproape că nu se mai poate descifra 
granița între evenimentul real, filmat 
ca atare, și evenimentul imaginat, pus 


Stan si Bran: o savuroasă și veșnic tînără teleretrospectiva. 
Aplauze! 


în scenă; între omul surprins pe stradă 
Sau aiurea, CU camera ascunsa, și ac- 
torul adus să joace; între situațiile și 
replicile strict autentice și acelea pre- 
gătite, scrise in scenariu și puse în 
gura interpretilor. Haskell Wexler, ilus- 
tru operator (aflat cu acest Chicago 


tierbinte la primul său film ca regizor), 


observă si comentează cu patimă, cu 
dragoste și cu luciditate, cu răutate 
chiar (ca formă a ironiei și malitiozita- 
ţii) un Chicago caleidoscopic si con- 
trastant, un Chicago agitat si ametitor, 
un Chicago politic in tot și in toate. 
Sugestia aceasta, a dimensiunii poli- 
tice existente în fiecare din orele, din 
intimplările (fie ele cele mai banale) 
cuprinse In viata cotidiană a unei me- 
tropole și a oamenilor săi, este real- 
mente extraordinar realizată, intr-o pe- 
liculă pe care toți adepții «directetii» 
ar putea să o studieze fără pierdere, 
dimpotrivă. În fond, cu sau fără voie, 
filmul acesta, in fata căruia cuvintele 
se Impiedica (intr-atit tine el de civili- 
zatia imaginii inainte de a tine de vorbe, 
vorbe, vorbe) este un fascinant eseu 
despre ceea ce poate si ceea ce nu 
poate inregistra aparatul de filmat al 
unui om. Despre ceea ce poate fi Inca 
spectacol şi despre ceea ce nu maie 
spectacol. Filmul mi se pare mai pro- 
fund decit la prima vedere. El nu este 
doar o demonstrație de cinematograf 
pur singe, ci și (mai ales) o meditație 
profundă atit asupra dimensiunilor 
esențiale ale realului (socialul și poli- 
ticul), cit si asupra a tot ceea ce e im- 
plicat în faptul de a privi și inregistra 
aceste dimensiuni. lar la urma urmei, 
Chicago fierbinte poate fi interpretat 
și ca un admirabil studiu despre mize- 
ria și grandoarea, puterea și neputinta 
oricărui aparat de filmat aflat in fata 
realității. Pelicula aceasta mi s-a părut 
evenimentul cinematografic al ultime- 
lor săptămini pe micul ecran. 

@ E Candidatul (Michael Ritchie, 
1972). istoria «secretă» a «fabricării» 
unui candidat (ciştigător finalmente), la 
un post de senator, este expusă aici 
exact, la rece, la foarte rece. Disectia 
e făcută — asa cum se cuvine — cu 
mină care nu tremură şi cu anume de- 
tasare, într-un film de mare precizie şi 
profesionalism. Senzatia este perma- 
nent cea a unui documentar, a unui 
film-anchetă. Efortul, precis calculat și 
minuțios pregătit, se dovedește abso- 
lut remarcabil. Candidatul (cu un Ro- 
bert Redford mai actor parcă decit ori- 
cind) se urmărește cu sufletul la gură, 
ca un reportaj de mare clasă, ca o pa- 
gină fierbinte de ziar. E una din acele 
opere care, indiferent de «cheia» in 
care sint compuse, vorbesc instructiv, 
cit se poate de instructiv despre stra- 
niul joc al esentelor şi aparentelor, 
despre cum unele din ele pot fi con- 
fundate cu celelalte. Sigur, în planul 
cel mai direct, filmul acesta excelent 
işi revendică subiectul și substanţa 
dintr-o realitate politică verificabilă. El 
poate fi însă așezat, cu putin și folosi- 
tor efort, și pe planul mai cuprinzător 
al unei — să-i zicem — «fabule», Fiindcă, 
în fond, Candidatul nu e doar povestea 
confectionarii unui senator, ci și — In 
genere — a confecționării unui om, fie 
el senator sau nu. Se poate — grăiește 
filmul — să faci un om, așa cum faci 
un costum din citiva metri de stofă. 
Totul e să ai foarfecă bună și croitori 
pricepuţi. Să nu uit: și furnituri. 

@ E Poarta infernului (Teinosuke 
Kinugasa, 1958). Un splendid, rafinat 
produs al școlii japoneze. Nu subiec- 
tul contează de data aceasta, Ci armo- 
nia alcătuirii, savanta orchestrare a ope- 
rei, muzica ei interioară, cultura plasti- 
că dintre cele mai alese, atmosfera si 
tonul general care impletesc Ip chip 
straniu limpezimea cu misterul. 

@ Drum spre Marsilia (Michael 
Curtiz, 1944). Un Bogart si o Michéle 
Morgan neizbutind (si nu e vina lor) sa 
dea vină unui film onest, dar care s-a 
vrut, evident, mai mult decit atit. 

@ Procesul de la Verona (Carlo 
Lizzani, 1963). Film mult mai interesant 
prin ce spune, decit prin felul cum o 
face. 

e Povestea lui Buck (William 
Wellman, 1935). Ecranizare oarecare, 
cu citeva momente agreabile după Jack 
London. 

@ Coruptie pe autostradă (Jonat- 
han Kaplan, 1974). Critică socială, cri- 
tică a violenţei, convingător «pusă in 
pagină». 

e Sentința (J. Valère, 1963). Ma- 
rina Vlady și Robert Hossein intr-un 
film, cu aură tragică si eroică în ace- 
laşi timp, despre Rezistenţa franceză. 

e Riul roșu (Howard Hawks, 1948). 
Aventuri în vest. Cu John Wayne, de- 
sigur. 

@ Zi grea ta Biack Rock (John 
Sturges, 1954). Un bătrin de aur: Spen- 


cer Tracy. Aurei BĂDESCU 


A PP N N TT: O a eS 


the e 


whet 


main aaa <a 


ainiin 


PT ttn te ete 


la deschiderea stagiunii 


Profesiunea: cineast 


Din ciclurile prezentei sta- 
giuni a Cinematecii, printre 
filmele care, cu sau fără 
intenție, zugrăvesc aspecte 
condamnabile ale societăţii 
contemporane, cred că ar 
trebui aleși doi autori: Coppola și Anto- 
nioni, Coppola, pentru că el, ca nimeni 
altul, a arătat în toată oroarea, o meserie 
mai odioasă chiar decit gangsterismul, și 
anume negustoria de intimităţi, spionajul 
electronic al vieţii particulare. Să nu se 
creadă că filmul Conversafia a fost inspi- 
rat de afacerea Watergate. Coppola a 
declarat net că începuse mai demult să 
lucreze la acel film, Înainte de izbucnirea 
scandalului Nixon. Motivul care l-a împins 
să-l turneze a fost (citez) că fusese «fasci- 
nat de vestea că un aparat electronic nou 
permitea Înregistrarea, de la mare distan- 
tă, a unei conversații, pe stradă, în plină 
mulțime». Se înșeală Coppola dacă crede 
că numai grație acelui aparat se poate 
obține ceea ce dreptul penal american 
numește «instrusion in privacy», imixtiune 
în viata privată a altuia. Există, încă din 
vremi preistorice, un mijloc mult mai sigur 
de a spiona intimitatile, fără a mai fi 
nevoie, ca In povestea lui Coppola, de o 
«curăţire» a sunetului de toţi parazitii gă- 
lăgiei înconjurătoare. De sute de mii de ani 
există surzi care pot descifra exact vor- 
bele unei conversații petrecută în casa sau 
grota de vizavi, numai după mișcarea bu- 
zelor. Aşadar, nu dezvoltarea tehnicii 
electronice, ci dezvoltarea, în unele socie- 
tati, a sinistrei intenţii de a distruge pe 
cineva furindu-i secretele şi vinzindu-le la 
pret bun. 

Vorbeam de Antonioni? Intr-adevar, si 
el a descoperit citeva jalnice trăsături ale 
societăților «foarte civilizate». A descope- 
rit una din marile lor crime, precum și 
cumplita pedepsire a acestora. Există în 
acele societăți, paraziți, secături de bani 
gata, oameni vinovați de cea mai mare 
crimă, aceea de a nu servi la nimic pe 
acest pămînt. Osinda, pe care un fel de 
justiție iminentă o dă acestor ființe de 
prisos, este o ingrozitoare plictiseală, de 
fiecare clipă. Suferinté care uneori duce 
la sinucidere. Tetralogia lui Antonioni 
(Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deser- 
tul roșu) este tragedia plictiselii. În Aven- 


ciclul: «Personalitatea umană în socialism» 


tura, eroina înnebunită de acel «monstru 
delicat», cum îl numea Baudelaire, moare. 
Şi este cea mai cumplită moarte: fără cada- 
vru, ba chiar şi fără vreo explicație posibilă. 
Nimeni nu va ști niciodată unde, cum şi 
de ce a murit tinăra, frumoasa, bogata 
contesă, interpretată de Lea Massari. 

E curios cum, după această tetralogie a 
Plictisului, Antonioni schimbă tabloul. 
El se va întilni cu Coppola in zugrăvirea 
celuilalt monstru al societăților de abun- 
dent& si consum: negustorul de intimi- 
tati. In Blow Up, eroul e un fotograf 
pasionat și bine lansat; iar în Profesiu- 
nea reporter avem,de asemenea,un me- 
seriaş avid după secretele altora.'E inte- 
resant că,în ambele povești, acea patimă 
duce pe primul la nebunie, pe celălalt la 
disperare şi moarte. Fotograful preface 
amorul lui pentru meserie într-un fel de 
filozofie dementă In care inamicul nr. 1 e 
realitatea. Căci realitatea cere omului o 
mulțime de lucruri «oribile»: să aștepte, să 
se silească să rabde, să muncească. Din 
fericire însă mai există și o altă realitate 


Conservati memoria sentimentală! 


| poate ECs si substan- 
4 tiale temele si filmele aces- 
NEMA tei deschideri de stagiune. 
Un capitol ca «Personali- 
” | tatea umană in socialism» 
este ilustrat cu realizări semnificative 
ale cinematografului românesc, cum 
sint: A fost prietenul meu, Zile 
fierbinți, Cursa; ale celui sovietic: 
Nouă zile dintr-un an, Contempora- 
nul tău sau Președintele; polonez 
Structura cristalului; german: Timp 
pentru a trăi; sau cubanez: O zi de 
noiembrie. 

Un alt ciclu-capitol susține ideea «Re- 
alitati din lumea capitalului» cu argu- 
mente artistice de valoarea unor opere ca 
Dodeskaden (Kurosawa), Accatone (Pa- 
solini), Conversatia (Coppola), Eclipsa 
(Antonioni), Priveşte înapoi cu minie 
(Tony Richardson), Rocco și frații săi 
(Visconti), Acoperișul (De Sica) etc. 

Ciclul omagial «60 de ani de la Marea 
Revoluţie Socialistă», desfășurat între 1-7 
noiembrie, ne-a prilejuit reintilnirea cu 
capodopere clasice ca: Crucișătorul Po- 
temkin (Eisenstein, 1926), Octombrie 
(Eisenstein, 1927), Sfirșitul St Peters- 
burgului (Pudovkin, 1927), Arsenal (Dov- 
jenko, 1929) cu filme mai noi ca: Tatal 
soldatului (Rezo Ciheidze, 1965), Copi- 
lăria lui Ivan (Tarkovski, 1962), sau filme 
încă inedite pentru publicul nostru, ca: 
Eu, bunica, Iliko și Ilarion (Denghiz 
Abulandze, 1963) și Cad frunzele (Otar 
Joseliani, 1967). Sint ghiduri folositoare 
pentru o străbatere a istoriei cinemato- 


| XC 


gratului pe traseele evoluției sale estetice 
și filozofice, a raportului artă-realitate tot 
mai energic oglindit de filmele ultimelor 
decenii. O interesantă exegeză pe care 
ne-o propune instituția noastră de cul- 
tură cinematografică, acum, la început 
de an «cinematetic», altul decit anul ca- 
lendaristic obişnuit. 

@ A fost prietenul meu (Andrei Bla- 
ier — 1963). 

Fără un asemenea film sincer, cald, 
simplu, n-am fi avut probabil astăzi nici 
Filip cel bun, nici Cursa, nici Mere 
roșii, adică cele mai interesante incursi- 
uni ale cinematografului în actualitate. 
Păcat că între ele s-au scurs vreo trei 
decenii. Filmul lui Blaier (după un sce- 
nariu de Dumitru Carabat si Mircea Mo- 
hor) a marcat nu numai o dată artistică 
in tematica «omului nou», dar a demon- 
strat citeva însuşiri ce ar putea defini 
specificul filmului românesc contempo- 
ran. Adevărul ca principiu uman şi es- 
tetic. Nedidacticismul moralei. Realism 
psihologic, farmec și prospețime a por- 
tretelor. De neuitat bătrinul ilegalist în 
interpretarea lui Nicolae Sireteanu, un 
comunist pentru care nimic din ceea ce-i 
omenesc nu-i poate fi indiferent. Perso- 
najul trasează puntea fericită spre gene- 
ratii, predind viitorului stafeta de luptă a 
trecutului. Un Blaier ce-și anunţa viitoa- 
rele «obsesii» umaniste. 

N Nouă zile dintr-un an 
Romm, 1961). 

Unul din cele nouă filme pe care le-aș 
lua cu mine să-mi tina de cald pe un 


(Mihail 


si Alain Delon 


-e v 


(în Eclipsa) 


tot atit de adevărată, ferită de toate acele 
cusururi. E realitatea pe care o fotografiezi. 
Clic! Şi acel fragment de lume devine ceva 
al tău, pe care îl poți rupe, băga în buzunar 
şi chiar vinde. Asta, spune Antonioni, este 


iceberg, după naufragiu. Unul din cele 
nouă filme pe care le-aș proiecta copiilor 
mei ca să priceapă cum s-a ajuns, prin 
cite arderi consecutive, la noţiunea de 
noblețe socialistă. Prin cite generații de 
Gusev-i, atomi de omenie în acțiune, s-a 
ajuns la blazonul de «cetățean al lumii cu 
adevărat noi». După Gusev-Batalov, com- 
pletat de un Hamlet (Smoktunovski) mo- 
dern, încă în căutarea propriei formule 
de fericire, aproape că-ți vine să zici 
«nec plus ultra». Şi totuși, ne îmbunătăţim 
mereu (ca oameni si ca eroi de film), 
numai trăind. 


@ Structura cristalului (Krzysztof Za- 
nussi, 1969). 

În altă etapă istorică, umanismul îm- 
bracă în acest film polonez forma unor 


filozofia simulacrului. Un lucru există, 
pentru căeu mă prefac că îl fac. Si povestea 
se termină cu o sinistră partidă de tenis, 
unde jucători fără minge, fără rachetă, 
fără cea mai mică ştiinţă a jocului, simu- 
lează un joc monstruos. Prefăcătorie, 
înşelăciune, triserie, păcăleală, farsă, lene, 
grabă, vanitate—toată cutia Pandorei, in- 
tregul muzeu al viciilor se găsește In aceas- 
tă poveste. Păcat că Arhiva nu posedă ur- 
marea la această «jalnică tragedie», ultimul 
film al lui Antonioni, unde un reporter 
care dăduse greș, are Însă pri Do gaa 
un mort cu multe secrete. li ia pașaportul, 
i-l strecoară pe a! lui, se dă pe el drept 
omul mort şi porneşte avid, pe urmele 
secretelor celuilalt, secrete indicate în 
agenda găsită în buzunar. 

Dar vai, afacerile defunctului stirnesc 
trei rînduri de duşmani care îi vor moartea 
l-o vor si i-o vor da. Lăcomia negustorului 
de secrete, aviditatea vinătorului de intimi- 
tati l-a transformat pe el însuși in vinat 
hirtuit și, bineînțeles, finalmente împușcat. 

Aș mai putea semnala un film contesta- 
tar și de o incontestabilă valoare: Accato- 
ne de Pasolini. Povestea unui derbedeu 
care se grozăveşte. Este singurul film de 
Pasolini unde nu găsim nici pornografie, 
nici erotism, nici alte asemenea podoabe. 
O raritate. Demn de a figura în repertoriul 
unei cinemateci. 


D.I. SUCHIANU 


antisentimentale, lucide confruntări între 
oameni de știință, între concepții si op- 
tiuni ce nu se pot concilia. Doi savanți 
si vocaţia unuia (numai) pentru realizare, 
confruntata cu vocația altuia (numai) pen- 
tru cercetare. Discutia despre modestie 
și ratare, împlinire și carierism, îmbracă 
formele unor argumente pro și contra 
la fel de convingătoare. Ca viata însăși. 
Filmul se ferește să tragă concluzii. Ca 
viata însăși. De aici absenţa retorismului, 
o discuție în aparenţă liniștită dar cate- 
gorică prin paralelismul argumentelor, în 
demonstraţia: cit de diferit pot fi încă în- 
telese, chiar și într-o societate nouă, no- 
tiuni ca «fericire profesională» sau «fe- 
ricire personală». 


Alice MĂNOIU 


telex Animafilm 


Din serial 
în serial 


999 Serialul Bălă- 
nel, care și-a cucerit 
o faimă binemeritaté 
printre cei mai mici 
spectatori, îşi urmea- 
ză cursul, îmbogă- 
gățindu- se cu noi episoade. Ani- 
mati ca întotdeauna de intenţii ex- 
celente, cei doi eroi, Bălănel și 
Miaunel, continuă să constate cu 
uimire că una e teoria sau, vorba 
lui Sartre, proiectul, şi altceva, el 
bine, cu totul altceva, practica... 


nema 


Există, de exemplu, ştie toată lu- 
mea, minăstiri într-un picior, dar 
a văzut cineva coscogeamite pasă- 
rea să n-aibă ea, ca tot omul, două 
picioare cu care să calce pe pă- 
mint? Nu e, deci, de mirare că eroii 
noştri se grăbesc să vină în aju- 
torul unei păsări care, vai, nu are 
decit un picior, după cum se va 
vedea din episodul realizat de regi- 
zorul Badea Artin. 


Titlul episodului? Ghici barză, 
ce-i? Insidioasa «rațiune prac- 
tică» nu va înceta să le re- 
zerve, astfel, mereu şi mereu 
acestor doi eroi puși pe fapte mari, 
nenumărate surprize. Un aspira- 
tor, ustensilă domestică în general 
foarte utilă, încăpind pe mina eroi- 
lor noștri se comportă foarte bizar, 
ba aspiră, ba expiră, ceea ce, vă 
dați seama, nu e chiar același 
lucru... (episodul Bălănel gi aspi- 
ratorul de Zaharia Buzea). 


Un os foarte banal le prilejuieşte 
un autentic cros, și nu aleargă, să 
ştiţi, pentru ei, nici pentru lauri; ca 

| Întotdeauna cu inima lor bună, nu 
: urmăresc decit binele aproapelui. 
La sfirsit, constată însă că osul 
nu era, aşa cum au crezut, un os 
de ros. Păcat, dar nu e vina lor 
dacă realitatea este ceea ce este 
şi nu ceea ce pare (episodul Crosul 
lui Bălănel de Adrian Nicolau). 


Chiar și un clopot, mai exact un 
clopoțel din acelea pe care le poar- 
tă oile la git — așa cere moda la 
oi —poate lua, ca Proteu, înfățișări 
variate şi poate fi, ca să spunem 
asa, multifunctional. Nici asa nu-i 
rău, mai bine să prisosească decit 
să nu ajungă (episodul Bălănel 
și clopotul de lulian Hermeneanu). 


999 Pentru copiii care încep să 
se numească tineret, un serial inti- 
tulat Aventuri submarine se află 
în pregătire. 


Eroul serialului trebuie să fie 
Inut, bărbaţii avind întotdeauna 
şi în toate, de la cea mai fra- 
gedă virstă, întiietatea. Dar, să 
vedeți ce s-a intimplat. Inut a plecat 
pe mare cu șalupta să vadă cum 
funcționează peștele robot Amphi- 
oxus. Incepind să funcţioneze, Am- 
phioxus dezvăluie existența unui 
pasager clandestin pe vas. Era Ina, 
sora lui Inut. Ceartă de familie, 
bineinteles, dar serialul a căpătat 
astfel doi eroi şi cu Amphioxus, 
care insă nu-i întrece, trei. Aven- 
turile lor subacvatice vor beneficia 
de predilectia regizorului Laurenţiu 
Sirbu pentru spectacol, feerie, fast 


Fair-play, adică joc cinstit, 
intrecere ce-și ia ca deviză 
eleganța și onoarea sportivă. 
Termenul ne stă prea la ini- 
mă, mai ales în urma recen- 
telor întimplări din sportul 
cu balonul rotund, pentru ca 


să putem trece cu vederea, așa cum merita, 


modestia realizării lui, un filmuleţ ofertant 
ca titlu dar dezamăgitor pina la urmă. Ini- 
tial se pare că Fair play a fost un docu- 
mentar-comandă al unui club sportiv inte- 
resat să amintească tinerilor fotbaliști (si 
nu numai lor) disciplina $i morala sportivă 
Cită nevoie de acest remember în imagini 
aveau nu numai juniorii fotbaliști de la 
«Progresul», dar şi ghete mai grele ajunse 
pina în reprezentativele țării, ne-o dovedesc 
fapte de ultimă oră necruţător analizate de 
presa sportivă. Şi nu numai de ea. Era sufi- 
cient ca regizorul A. Danciu-Satmary să 
apeleze cu încredere la «memoria peliculei» 
(ceea ce si face la începutul filmului, cind 
ne oferă citeva spectaculoase faze susti- 
nute de mari fotbaliști de altădată care 
știau ce e aceea pasă, dar și spirit de echipă, 
colaborare activă pe teren)si apoi să mon- 
teze și citeva replici, «mostre» ale nedisci- 
plinei curente — şi din păcate nu de ele 
ducem lipsă — pentru ca lecţia să fie con- 
cludentă si educativă. Atrăgătoare și edu- 
cativă. Dar, neincrezător în mijloacele do- 
cumentarului, în forța expresivă a imaginii- 
argument, autorul a recurs la o semi-fic- 
tiune, lungind filmul cu o povestioară com- 
plicată și o fabulă naivă cu buni și răi, cu 
doi copii rivali nu numai pe teren, dar și 
in viata străzii, copii care Igi fac farse şi se 
înfruntă diabolic, pina cind înțeleg, în fine 
că pot deveni prieteni, colaboratori chia' 
întru gloria echipei In care se antrenează 


` în premieră 
prs T IAZ 


Tesătura dramatică e tot atit de stingace 
ca şi punerea în scenă. Respectiv în cadru. 
Colegii rivali işi trimit atitea priviri minioase 
incit te crezi la o serbare cu școlari pără- 
siti de instructorul artistic înainte de a-și 
fi terminat repetițiile. Probabil pentru a fi 
in ton, actorii profesioniști ingroasa si ei 
la maximum intenţiile didactic-satirice ale 
filmului. Cu excepția lui Colea Răutu pe 
post de antrenor al unei echipe de copii 
pe care-i învață — sau mai precis, ar trebui 
să-i învețe nu numai în vorbe ci și în fapte 
de film, comportamentul de pe teren dar si 
cel din «civilitate». Un Colea Răutu sincer 
și expresiv ca deobicei, care salvează di- 
dacticismul replicilor cu firescul și căldura 
sa. Mai e și un puști, zis Pohoanta în film, 
o mutriță nostimă, gravă si hazoasă, care 
printr-o intuiţie cu totul personală sparge 
canoanele schemei pe care i-o propusese 
regizorul: aceea de oaie neagră a echipei. 
Colajul meciurilor de altădată e comentat 
cu nostalgie de Colea Răutu, cel al secven- 
telor la zi de verva inegalabilă a lui Cristian 
Topescu. Păcat că ambele se pierd în stu- 
farigul îndelung filmat prin care îşi plimbă 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Pohta ce-am pohtit 


Cinematograful nu-si 
permite libertatea unor 
nema convenții care fac casă 
bună cu textul, cum ar fi, 
bunăoară, prezentarea 
unei piese istorice in 
costume de stradă. 

Trecutul găzduit de ecran trebuie 
să vină spre noi încărcat de aerul tim- 
pului; este şi aceasta o convenție, în 
ultimă instanţă, dar o convenție a au- 
tenticitatii care însă, dacă ar fi respec- 
tată și pe planul vorbirii, ar deveni, în 
mod paradoxal, inacceptabilă. Dacă 
romanul se poate îmbiba de istorie 
apeiind la un limbaj de esenţă mitică 
(magistral reprezentat de literatura sa- 
doveniană), filmul istoric se află în 
complicata situație de a-și croi un 
drum care, oricit de supus l-ar urma 
pe cel al literaturii, nu are șanse de 
ieșire la un liman decit în momentul 
In care o părăsește. Acesta este si 
demersul unui film de factură originală 
cum ni s-a înfățișat Buzduganul cu 
trei peceti, al cărui scenarist, Eugen 
Mandric, om de cinema, dar și al 
cuvîntului (era să zic «de cuvint») se 
avintă In temerara încercare de a 
lupta împotriva literaturii chiar cu mij- 
loacele ei. Mandric a construit un dia- 
log bazat pe replici tăioase ca o sen- 
tință, hotărite, replicile unor oameni 
de acțiune (in film se vorbește de: 
«trei călugări, unul mai iezuit decit 

. altul si doi smeriti către al treilea», 


cinema 


de «singele ţării românești bun să 
facă Dunărea mai lată»; pe ecran se 
aude: «noi și boierii facem cruce cu 
aceeași mină, dar nu cu aceleași gin- 
duri»; «o religie nu poate face o tara, 
o țară se face cu aceeași oameni, cu 
aceeași limbă, cu aceleași obiceiuri 
care trec din tată în fiu...»; «să nu-l 
lipsească plinea de la apă si apa de la 
piine»). O excelentă intuiție artistică, 
o intuiție de natură muzicală i-as 
spune, îl determină pe autorul scena- 
riului ca toată această imensă curgere 
verbală, articulată atit de modern, să 
fie punctată, ca de un leit-motiv, de 
citeva derivații ale expresiei pentru 
totdeauna pecetluită de personalitatea 
lui Mihai Vitezul: «pohta ce-am poh- 
titi». Aproape tot ceea ce ar putea fi 
«dorință, poftă, dorim,» etc. devin în 
Buzduganul cu trei peceti, «pohte», 
ne intilnim cu «valurile pohtelor», cu 
«pohtim să ne spovedim», «...iar 
noi, aici, cu grijile noastre... pentru 
toate pohtele», «... eu cred că pohta 
principelui...» Filmul reverberează, în 
tonalități diferite, cuvintul-simbol «poh 
ta», ceea ce îl interesează pe autor 
nefiind încărcătura lui arhaică în sine, 
ci puterea de evocare a unui sentiment 
fundamental. Într-un fel, scenaristul 
a minuit aici cuvintul, precum pictorul 
culoarea sau operatorul lumina. 


Magda MIHĂILESCU 


autorii micii interpreţi sau prin sălile labi- 
rintice ale Institutului de calcul electronic. 
Părăsind un teren cunoscut și ferm, filmul 
documentar, regizorul s-a aventurat spre 
filmul artistic fără a-i cunoaște bine legile. 
În acest fel el reușește să dezamăgească 
ambele «tabere». Şi să rateze un subiect 
ce stă astăzi nu numai în atenţia fiecărui 
iubitor de sport, dar și a fiecărui cetățean 
dornic ca fotbalul românesc să depășească 
impasul, să se ridice la înălțimea condițiilor 
materiale și sentimentale ce li se oferă. 


Alice MĂNOIU 


Producție a Casei de filme 5 in colaborare cu Con- 
siliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport si 
Clubul sportiv «Progresul». 

Regia și scenariul: A. Danciu-Satmari. Imagi- 
nea: Dinu Tanase, Gheorghe Cricier, Cornel Dia- 
conu, lon Cucereanu. Muzica: Dan Jelescu. De- 
coruri și costume: Constantin Simionescu, Stefan 
Maritan. 

Cu: Colea Răutu, Dem Rădulescu, Ştefan Banica, 
Tudore! Popa, Sandina Stan, Ernest Maftei $i copiii: 
Marian Dinu, Cătălin Crăciunescu, Grigore Onus, 
ton Istrătescu, Bogdan Petrescu. Comentează: 
Cristian Topescu. 


posibilităţi 
posibile 


Artistul 


Toader Turda Sepe din co- 
muna al cărei nume și-a depășit 
semnificația geografică, deve- 
nind simbol — Săpința — l-a 
avut ca meșter și maestru pe 
Stan lon Patras. Şi sculptează 
Toader Turda în lemnul de Ma- 
ramures, de crezi că sculptura 
s-a născut în esența lemnului, 
o dată cu el. Şi pictează Toader 
Turda Sepe pe lemn, de crezi că 
asemenea culori nu se pot îm- 
bina decit în ochii lui aşa cum 
se îmbină ele. Şi face Toader 
Turda versuri pentru sărbători, 
de înţelegi că doar el poate uni 
cuvintele așa cum le uneşte. 

Toader Turda are 20 de ani si 
acum o lună a fost primit în 
partid. L-am întrebat ce l-a în- 
demnat să ceară a intra în rin- 
durile comuniştilor. Mi-a răs- 
puns imediat. 

— Pentru că vreau ca totul să 
fie frumos în lumea noastră, 

Dacă voi face un film despre 
Toader Turda Sepe din Săpinţa, 
acestea vor fi singurele cuvinte 
care se vor rosti în acest docu- 
mentar despre frumusețe. 


Alexandru STARK 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 4101; 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din strainatate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, sir. 13 Decembrie nr. 3 


coloristic, și de preferința pentru 
acțiunea dinamică a regizorului 
Victor Antonescu. 


Anul XV(179) 
Bucureşti 


Pind la sfirşitul anului, vor fi noiembrie 1977 


realizate primele două episoade 
ale serialului. 


Coperta ! 


Florina Luican, Florina Cercel şi Aurel 
Cioranu, actori de prima mină pe care 
filmul nu i-a folosit deocamdată așa 
cum ar fi meritat. 


Prezentarea grafica 
loana Moise 


ANIMATOR Redactor şef 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 


Ecaterina Oproiu «Casa Scinteii» — Bucuresti 


Foto: Spirea Tomescu 


Un cuplu® 
msi pentru părinți. Ș 
Pfilm pentru copi 
“(Ludmila Gurcenko 
şi Mihail Boiafski) | 


> 


Exetism si haz 
in doze bine calCplate 
pe E . 


Florian Pitis 


Galitatea - imperativ categoric. 
Talentul - „Ceva fără de care 


i) Conferința națională a pa'ti- 
dului, Raportul secretarului 
general al partidului, tova! 1- 
sul Nicolae CEAUȘESCU 
au pus in fata noastră impera- 
tivul calității. - Aceasta ìn- 
seamnă că toţi acei care fac 
filme sau răspund pentru ele trebuie să-și 
mobilizeze azi, mai mult ca oricind, toate 
resursele pentru ca aceste filme să fie din 
ce in ce mai impresionante, din ce in ce 
mai mature. 

Maturitatea este virsta la care ne simțim 
responsabili pentru tot. Pentru blocul nos- 
tru și pentru planeta noastră, pentru iradia- 
tiile exploziilor nucleare, dar si pentru 
lipsa de iradiatie a spiritului, pentru că 
aerul se infectează nu numai cu fumul de la 
țeava de eșapament, ci si cu fumurile im- 
posturii, cu mirosul stătut al birocratilor, 
cu toxinele hotiei, ale smecherilor, ale 
incompetentilor, cu odoarea apei innegrită 
de cei care se spală pe miini ca Pilat din Pont, 
Maturitatea unei cinematografii este virsta 
«maximum-ului randament» calitativ. Este 
virsta în care concepția unui artist despre 
viață capătă cea mai mare soliditate, virsta 
la care talentul putind să renunțe si la teri- 
bilismele adolescenţei și la sfielile de in- 
ceput, avind curajul să nu mai se agate de 
mode și tăria să nu mai imite, se află, 
într-adevăr, in albia sa, care este și albia 
marei sale infloriri, dar si albia marilor lui 
răspunderi: politice, cetățenești, profesio- 
nale. 

Întotdeauna, dar mai ales acum, cind 
partidul ne cere in mod expres să facem 
din calitate o preocupare fundamentală a 
muncii noastre, cred că trebuie să ne refe- 
rim cu mai multă staruinté la această no 
tiune de prea multe ori ignorată: talentul. 
Adeseori, comentariile noastre, orale sau 
scrise, se referă la tot telul de detalii, la 


imaginea «sugestivă», la partitura muzicală 
«care a contrapunctat», la scenografia «ca- 
re a constituit...», dar foarte rareori ne încu- 
metăm să spunem acest lucru esenţial: 
autorul are talent. Sau, dimpotrivă: autorul 
nu are talent. 

Zelul cu care criticii fug, scuipind in sin, 
de aceste fraze, are și el explicația lui 
(explicaţie, nu scuză!). Conţinutul unei 
opere, bagajul ei de idei, viziunea ei despre 
lume, profesionalitatea ei, ani şi ani în şir, 
au fost privite ca niște insusiri care cresc 
«pe pămint», «pe solul realității noastre», 
sub impulsul climatului nostru. În schimb, 
talentul, tot ani și ani in şir, a fost considerat 
un fel de dar pogorit de undeva de sus, 
dintr-o zonă care scapă controlului uman si 
chiar rațiunii umane. 

Probabil că nu este inutil de spus că o 
asemenea Intelegere a talentului in general 
si a talentului cinematografic In special, 
deşi nu a fost scoasă încă din multe minți, 
a fost totuși scoasă din circuitul vieții 
inteligente, scoasă la reformă, casată, pen- 
tru că nimeni în lumea modernă — vorbim 
de o lume lucidă, o lume care a căpătat 
conştiinţa de sine — nu mai poate crede 
că ideile general umane și concret istorice 
ale unui creator există «pe de o parte», 
iar harul lui «pe de altă parte»; că ce susține 
un creator este latura materială, obligatorie, 
vizibilă, iar cum susține este latura lui 
insondabilă, inefabilă în legătură cu care el, 
artistul, n-are nicio vină şi — prin urmare — 
niciun merit, el, talentul, fiind ca frumuseţea. 
ca statura, ca nuanţa ochilor. În această 
acceptie talentul ar fi pentru opera de arti 
un supliment, desigur dezirabil, dar faculta 
tiv. 

Dar talentul n-a fost si nu va fi niciodată 
pentru nici o artă și cu atit mai mult pentru 
o artă socialistă, «ceva facultativ». Chiar 
dacă numele lui apare atit de rar în discuţiile 


poate“ 


noastre scrise sau orale, el a fost, este și va 
fi un element sine qua non al creației si nu 
numai «un element», ci insăși matca in 
care curg gindurile noastre, ideile noastre 
inaintate. El le dă volumul, forma, cadenta. 
El te ajută să vezi ceea ce multi nu văd și 
să simți ceea ce multi nu simt, nu pentru 
că «talentul face miracole», ci pentru că el, 
talentul, este o stare de foame, foame de 
cunoaştere. Cunoaşterea — practică şi teo- 
retică — lungește raza vizuală, mărește ne- 
cesitatea de a trece cu gindul dincolo de 
aparente, spre esențe, spre o intelegere 
ştiinţifică a spațiului. ca lume și a timpului 
ca istorie. Dintr-o lumină oarbă, talentul 
devine astfel o lumină prolundă, scrutătoa- 
re, răspunzătoare față de sine si față de 
mediul său. 

Talentul este marele antidot al medio- 
critatii care a tăcut multe pagube cinemato- 
grafiei noastre. Puterea ei, puterea medio- 
critatii este mare in măsura in care ideea 
de talent, de talent responsabil faté de sine 
si față de ceilalți, nu devine o obsesie pentru 
toți cei care se află în interiorul cinematogri- 
fiei, în măsura În care se mai poate imagina 
că e posibil să se facă artă chiar fără talent, 
artă cu bunăvoință, bunăvoința autorului, 
bunăvoința spectatorului, bunăvoința pro 
ducătorului, a acelui producător care obo 
sește ușor să discute cu un autor de talent. 
deci de idei, deci de opinii, și preferă un 
colaborator mai comod, mai docil, care 
«nu dă bătaie de cap» pentru că mediocrita- 
tea, așa cum se știe, nu lucrează prea mult 
la altitudinea capului. 


Ciudat! Foarte ciudat! Dacă o maşină 
zace undeva în ploaie ne scandalizăm, 
cerem condica de reclamaţii, chemăm res- 
ponsabilul, sesizăm presa, televiziunea 
Dar dacă un talent zace în ploaie sau pur și 
simplu în umbră, ce facem? Dacă un talent 


x Acest sfirșit de an hunedo- 


rean a fost marcat de o in- 
tensă activitate, cu complex 
caracter cultural antrenind 
întreaga - populaţie din zona 
celor două Jiuri, de la «Săp- 
tămina manifestărilor politi- 
co-ideologice» pina la «Salonul cărții» și la 
ample acțiuni cu filmul cuprinse într-un 
vast program încadrat în «Luna culturii si 
educaţiei socialiste hunedorene — Sar- 
mis '77» aflată la a Vill-a ediţie, preludii 
si totodată prim gong, la deschiderea celu 
de -al doilea festival naţional «Cintarea 
României». 

Afise tipărite cu o simbolică pecete-si- 
giliu la mijloc informau pe toţi cei intere- 
sati de locul si ora celor mai diferite ma- 
nifestări, librăriile (recurgind și la mega- 
toane) anunțau cărţi, lansau autori, iar pri- 
virea trecătorilor era inevitabil atrasă de 
afișe speciale cuprinzind programul cine- 
matografelor, filmele grupate pe cicluri, 
realizatorii care vor sosi pentru a se in 
tilni cu publicul dornic Intotdeauna de a-: 
cunoaște, dar, mai ales, interesat de un 
schimb direct de ginduri și idei. 


Cineaștii prezenți nu numai 
pe ecran, ci și «la fața locului» 


Cinematograful «Patria» din Deva te in- 
timpina cu un impresionant panou avin- 
du- în centru pe Mihai Viteazul, ingenioase 
firme luminoase alcătuite special din mi- 
cro-becuri; imagini color și afișe mari a- 
nuntau limpede că aici avea loc spec- 
tacolul de gală cu Buzduganul cu trei 
peceti, premieră pe care, succesiv, a găz- 
duit-o si Casa de cultură din oraș. Publi- 
cul a primit cu deosebită căldură pe prin- 
cipalii autori — scenaristul Eugen Mandric, 
regizorul Constantin Vaeni, actorul Nae Gh. 


2 


inema 


Mazilu, scriitorul Constantin Stoiciu (pro- 
ducător delegat din partea Casei de Filme 
Unu) care au prezentat filmul la Hunedoara 
si la Călan. Sala plină, biletele vindute cu 
anticipație pina la sfirşitul săptăminii do- 
vedesc interesul pe care l-a trezit filmul, 
interes desigur argumentat, ca Intotdeau- 


Opinia muncitorului despre 
filmele noastre: un gir ese 


na, si de participarea autorilor. Reactia 
promptă a spectatorilor este, fără indoial: 
o nouă invitație adresată tuturor realizat: 
rilor de a-și prezenta ei isisi filmul in cit 
mai multe localități. Publicul de pretuti: 
deni îi așteaptă! 

Tot cu prilejul acestei «Luni a culturii 


Cupa de cristal 


Marti 27 decembrie, în sala cinematografului «Studio» din Capitală, s-a 
desfășurat festivitatea decernării premiilor acordate filmelor de scurt- 
metraj în cadrul concursului de creație cinematografică dotat cu «Cupa de 
cristal». Organizat de Consiliul Culturii și Educaţiei Socialiste, Uniunea 
sindicatelor din învățămînt, știință si cultură și Centrala Româniafilm, — 
sub egida Festivalului național «Cintarea României», — concursul a fost 
deschis filmelor documentare, ştiinţifice, de animaţie şi de protecția muncii. 

După două etape desfășurate în Capitală și în alte orașe ale țării — în 
care spectatorii au vizionat 140 de filme de scurt-metraj exprimindu-si 
opțiunile asupra calității lor artistice și instructiv-educative, juriul central 


a decernat 27 de premii şi menţiuni. 


Marele premiu «Cupa de cristal» a fost acordat filmului documentar 
O traiectorie uluitoare — regia: Alexandru Boiangiu, imaginea: Carol 


Kovacs. 


Au fost distinse cu premiul |: filmul științific Plante și animale — 
regia: Paul Mateescu, imaginea: Traian Botco, Mircea Gheorghiu —, filmul 
de animaţie Furtuna — regia: lon Truică și filmul de protecția muncii 
Orele neglijentei — regia: Cristu Poluxis. 


nu este ani de zile la postul lui, de cenune 
îngrijorăm? 

Nu cred că un bun climat creator se poate 
naște numai prin măsuri organizatorice, 
dar știu că sint măsuri organizatorice care 
pot favoriza un bun climat de creaţie. 
Prima dintre aceste măsuri este datoria 
producătorului de a promova valori auten- 
car talente de orice virstă. 

alentul responsabil este antidotul in- 
vidiei (adeseori, e adevărat, el e si ținta 
invidiei, dar cui e frică de lup nu merge în 
pădure). Talentul responsabil, adică bine 
armat ideologic, bine sprijinit pe solul 
realitatilor ţării lui, e antidotul fricii: frica 
de decizie, frica de a spune un da răspicat, 
un nu răspicat. Talentul responsabil este 
antidotul prostiei, al prostiei violente și al 
prostiei blajine, el e sancţiunea delictului 
de a fi prost, căci va veni o vreme cind a fi 
prost, prost pregătit, va însemna un delict. 

Talentul e antidotul noțiunii de băiat bun 
(cam jalnică noțiunea asta. Bun de ce? 
Bun la toate? Bun de gură? Bun de dat 
din coate?). 

Talentul e antidotul mentalități: să-l |i- 
săm şi pe el acolo că-i om cinstit, ca și cun 
a fi cinstit nu e, nu trebuie să fie o noţiune 
elementară, de la sine înțeleasă. 

Da. este cazul să începem să ne referim 
cu seriozitate la talent, și este cazul să 
incepem să înțelegem această noțiune 
in toate complexele ui conexiuni, pentru 
că pe lingă talentul de a fi creator există — 
trebuie să existe! — și talentul de a dirija 
talente, talentul «de a crește» talente, ta- 
lentul de a cultiva talentele, talentul de a 
stimula talentul — căci fără toate acestea, 
bineinteles, că nu se poate concepe lupta 
pentru calitate pe care cinematografia noas- 
tra trebuie s-o dea azi mai ferm, mai siste- 
matic, mai ingenios decit a făcut-o vreodată. 


Ecaterina OPROIU 


ntial 
PI ISU E 


si educaţiei socialiste hunedorene», trans- 
formată, am putea spune, într-un fel de 
festival, la Hunedoara a avut loc prezenta- 
rea unui ciclu de filme românești, sugestiv 
intitulat «Chipul comunistului, luptător con- 
secvent pentru libertate și dreptate so- 
cială». 


Menţionăm încă un aspect inedit: regizo- 
rul Mircea Drăgan care filma o parte din 
exterioarele filmului Aurel Vlaicu în sa- 
tul ce îi poartă numele (odinioară Bintinti) 
a fost intimpinat cu o impresionantă soli- 
citudine de toți locuitorii, primind un spri- 
jin cu adevărat entuziast. Imi amintesc că, 
în primăvară, aflindu-mă la o întilnire cu 
elevii din Orăştie, am fost asaltată de o 
ploaie de întrebări privind acest film care 
trebuia să intre în producție: oamenii sint 
totdeauna dornici să se realizeze filme 
despre locurile lor, despre eroii născuți pe 
meleagurile lor, le așteaptă cu nerăbdare. 
Mircea Drăgan, împreună cu interpretul 
principal, Gabriel Oseciuc, şi cu operatorul 
Gheorghe Cristea s-au întiinit cu publicul, 
relatind despre filmul la care lucrau, iar — 
inspirată inițiativă — la Casa de cultură din 
Deva, Gabriel Oseciuc, alias Aurel Vlaicu, 
a prezentat macheta faimosului său avion 


Consiliul de educaţie politică si cultura 
socialistă al județului Hunedoara și Între- 
prinderea cinematografică a județului, în 
colaborare cu Studioul «Al Sahia», au 
organizat «Festivalul filmului documentar — 
Valea Jiului '77», aflat la cea de a Vi-a edi- 
tie. În cadrul acestei acțiuni de o deosebită 
rezonanță, s-au prezentat la cinematogra- 
fele din Petroșani, Lupeni, Vulcan, Petrila 
şi Lonea, 5 cicluri de filme documentare 
cuprinzind aproape 30 de scurt metraje, 
cicluri alcătuite pe tematici marile realizări 
ale României de azi, principiile eticii și 
echităţii socialiste, frumuseţile patriei, cu- 


f 


U AONA SO a 
Braes naa 


vpi 


cerir ale științei și tehnicii românești si 
filme inspirate din mișcarea sportivă. 


Filmele se văd, desigur, 


dar se și discută 


In localitățile amintite, prezentarea fil- 
melor a fost urmată de întilniri ale realiza- 
torilor cu spectatorii, discuţii, schimb de 
opinii. Din agenda încărcată a acestei săp- 
tămini, în care documentarul românesc 
împinzise Valea Jiului, atit In matinee spe- 
cial organizate pentru elevi, cit și în spec- 
tacole de după-amiază destinate celor care, 
după orele de muncă, doresc să cunoască 
mai bine filmul românesc și pe autorii lui 
și profită cu bucurie de acest prilej, spi- 
cuim citeva momente 


Regizoarea Ada Pistiner, realizatoarea a 
două filme incluse In acest festival, a pre- 
zentat Un cămin cultural, chiar in co- 
muna în care a fost turnat: la Luncoi si 
apoi In orașul Brad. Un moment semnifi- 
cativ l-a constituit întilnirea regizoarei cu 
tinerii cineclubisti din Petroșani, care și-au 
prezentat filmele lor, prezentare urmată 
de un viu «schimb de experiență», mai cu 
seamă pe marginea unor pelicule de certă 
calitate, inspirat realizate (de exemplu 
ideea combaterii poluării tratată într-un 
film-pilulă, infarct). . 


La Lupeni, ciclul de documentare pre- 
zentat (și însoțit de Ada Pistiner, opera- 
torul Claudiu Soltescu și reprezentanți ai 
Întreprinderii cinematografice Hunedoara 
si ai Centralei Româniatilm) a fost com- 
pletat de o mică «masă rotundă». Elevii 
de la Grupul școlar din localitate — și-au 
exprimat interesul pentru producțiile stu- 


dioului, salutind realizarea unor filme des- 
pre frumusețile din zonă — Retezat — au 
invitat cineastii să cunoască și alte col- 
turi pitoreşti, nejustificat ignorate, si care 
pot face obiectul unor interesante pelicule. 
Totodată şi-au exprimat dorința de a ve- 
dea filme despre munca lor, atit de aspră, 
dar atit de frumoasă, despre posibilităţile 
tineretului de a-și petrece timpul liber, dar 
și despre necesitatea de a-şi găsi forme 
cit mai diverse, mai vii pentru petrecerea 
acestui timp liber. 


Referindu-se la filmele de știință populari- 
zată, profesoara Zamfir Valeria (în care de- 
tectăm cu ușurință o pasionată si compe- 
tentă cinefilă — pasiunea s-a transmis 
oare de la mama sa, Zamfir luliana, care 
este de ani de zile responsabila cinemato- 
grafului şi o adevărată animatoare?) a 
subliniat utilitatea lor, chiar caracterul de 
instrument de lucru al unui film care, fie 
că face accesibile noțiuni dificile — teoria 
relativităţii, de exemplu — sau izbutește 
să familiarizeze spectatorul — sau ele- 
vul — cu universul operelor de artă. 


Orașul Petroșani a găzduit și el ma- 
nifestări de acest gen: regizorul Mire! Ilie- 
siu s-a întilnit, o dată cu prezentarea unor 
filme semnate de el, cu cineclubistii de la 
Institutul de mine, ajutindu-i pe cineama- 
tori să se inițieze mai ales în «tainele» teh- 
nice ale filmului, iar redactorul Radu Ur- 
sachi a ţinut publicului din Petroşani o 
expunere despre etapele realizării unui 
film. La cinematograful «7 Noiembrie» din 
localitate, oaspeţii de la «Sahia» — Eugen 
Lupu, Eugen Gheorghiu, Viorel Bindea — 
s-au întreținut cu spectatorii după prezen- 
tarea unui ciclu de filme ştiinţifice. Reti- 
nem sugestiile și opiniile unor muncitori 
atlaţi în sală: Bofa lon, maistru la Uzina 


de reparat utilaj miner și secretar de partid 
al uzinei, Aurel! Colda, muncitor miner la 
Lonea, ing. Tudor Petre care s-au referit 
la filmele de protecția muncii cu profil 
miner, filme, care, din păcate, tratează 
aspecte depășite, nesincronizindu-se cu 
noile utilaje primite şi exigenţele legate de 
acestea. 


Invatind unii de la alții 


La Lupeni s-a organizat o vizionare, la 
locul de producţie — Fabrica «Viscoza» — 
unde iubitorii filmului, ca maistrul miner 
Mătăsăreanu Mircea, ing. Duba M., Erds 
Stefan, miner sector IV, Jon Sigheti și alţii, 
și-au manifestat interesul și preocuparea 
pentru documentarul românesc, satisfac- 
tia că şi de data aceasta filmul a venit in 
mijlocul lor. 


Consemnăm ca o manifestare deosebită 
pe cea de la Clubul sindical al siderurgiş- 
tilor din Călan unde, după prezentarea 
unui ciclu de filme, realizatorii de la «Sa- 
hia» — regizorul Eugen Gheorghiu, opera- 
torul Eugen Lupu — au dialogat cu spec- 
tatorii. Cineastii au constatat cu satisfac- 
tie interesul de care se bucură filmele lor, 
mai mult, utilitatea acestor filme pentru 
lărgirea orizontului cultural și ştiinţific al 
spectatorilor, așa cum au afirmat tov. Gri- 
gore Eugen, cocsar, șef de echipă, şi se- 
cretarul adjunct cu problemele de propa- 
ganda, Crișan Nicolae. Manifestări şi in- 
tiiniri similare, discuţii si schimb de opinii 
au avut loc, în continuare, şi la Clubul 
muncitoresc din Vulcan şi Petrila. Pre- 
sedintele Comitetului de cultură si educa- 
tie socialistă de la Vulcan, tov. Antoce Gh., 


prof. Poenaru Mircea, primul secretar 
U.T.C. — Pupăzan lon şi alţii, s-au re- 
ferit la necesitatea realizării unor filme 
de orientare profesională, dar concepute 
cit mai realist, un adevărat Indreptar pen- 
tru adolescentul aflat în fata unei astfel 
de opțiuni. Aici, acest lucru capătă o im- 
portanță deosebită: mineritul e o meserie 
care se transmite din generaţie în genera- 
tie și astfel de filme ar fi un real ajutor, 
asa cum arătau și minerii Aliman Vasile şi 
Calotă Gh. din Vulcan. 


Lucrătorii din rețeaua cinematografică 
hunedoreană sint, în cea mai mare parte, 
adevăraţi animatori culturali şi, cu spriji- 
nul lor, din inițiativa întreprinderii, pe viitor 
se intenţionează să se tipărească invitații 
nominale, cite 50-60 pentru asemenea ac- 
tiuni. Astfel muncitorul, siderurgistul, mi- 
nerul, profesorul sau elevul care o va 
primi: sigur că, din punct de vedere psihic, 
va reacţiona altfel, îşi va sintetiza gindu- 
rile, va simţi că e așteptată opinia lui de 
spectator și cetățean. Aşteptăm și noi pri- 
ma manifestare cu acest nou «statut» și 
cred că trebuie să fim pregătiţi pentru un 
public nu cald, ci de-a dreptul incandes- 
cent, un public gata de asalt. 


E clar că spectatori și realizatorii trebuie 
nu numai în sală si în fata ecranului ci si 
după terminarea spectacolului cinemato- 
grafic, faţă-n fata, impreună să discute, sa 
ințeleagă, să caute fiecare să cunoască 
mai mult, mai bine, mai adevărat: unii viața, 
munca, oamenii, alții reprezentarea lor ar- 
tistică. 

Un dialog viu, spontan, pe care, reluind 
titlul unuia din filmele prezentate în Valea 
Jiului, mi-aş permite să-l calific ca ceva 

de care nu se poate. 


Marina CONSTANTINESCU 
3 


Primul și cel mai îndreptățit dintre 


În dorința de a stimula un dialog cit mai direct, cit mai aprins între 
beneficiarii operei de artă și realizatorii ei, am încredințat «Curierul» revis- 
tei noastre, conținînd opiniile cititorilor asupra filmului Marele singuratic, 
regizorului însuși: /u/ian Mihu. Cu o impresionantă obiectivitate, el a selec- 


tat atit scrisorile care-i criticau filmul, cit si pe cele care-l lăudau cu argu- 
mente, le-a montat într-un fel de film al criticii filmului (deformatie profe- 
sională!) si ne-a oferit spre publicare aceste texte comentate. li mulțumim 
și lui și celor care ne-au prilejuit interesantul dialog. 


7, 


@ lată ce spun spectatorii despre 
filmul unui mare scriitor 
si al unui reputat regizor! 


@ Iată ce răspunde cineastul! 


@ Iată climatul dezvoltării: 
dialogul sincer și responsabil 
între artist si beneficiar ! 


Armand Duval 
Marguerite Gauthier 


«Lumea de ginduri a pretextului literar 
este, fără doar și poate, prezentă în film. 
Si, bineînțeles, orice întilnire cu această 
involburare de idei din literatura lui Marin 
Preda te cuprinde, te contaminează cu 
neliniştea personajelor sale. Probabil însă 
că încrederea în text, respectul fata de el 
au dus la o preluare a acestuia fără o pre- 
ocupare pentru o tratare specifică. Așa se 
face că asistăm la prelungi discuții, evo- 
cări, singurele momente mai voit cinema- 
tografice fiind acelea ale retrospectivelor 
de biografie, curios însă nejucate ci folo- 
site drept o expunere cu proiecții (!!!). Po- 
vestea de dragoste la care în sfirsit, după 
atitea amintiri şi amintiri, avem reala feri- 
cire să asistăm «pe viu», este serios înne- 
gurată de o evoluție în zig-zag care-și 
cerea, pentru a fi trăită de spectatori, o 
anume simplificare, concomitent cu o tra- 
tare mai analitică a faptelor strict nece- 
sare. Spre sfirșitul episodului de dragoste 
sintem purtaţi brusc spre o cădere tip 
Armand Duval — Marguerite Gauthier, cu 
încărcătura sa melodramatică provenită mai 
ales din fidelitatea, greu de înțeles, pentru 
relatările biopatologice de sanatoriu.»... 

Am început cu aceste rinduri scrise de 
G. Brucmaier din Suceava (Calea Unirii 
27-31), considerind că, fără să-i placă fil- 
mul, spectatorul face o analiză intuitivă 
tocmai a intentiilor pe care le-au avut auto- 
rii în realizarea acestui film. 

N lar Kollea Rusu din Vaslui (str. Avin- 
tului BI. Z 1-Z 2), care se scuză că scrie 
pentru prima dată despre un film romă 
nesc, se destăinuieşte: 


N-am reținut 
mai nimic... 


«Nu prea rețin — și ce păcat! — după 
numai două săptămini de la vizionare — 
nimic din Marele singuratic, decit doar 
că s-a încercat o «Love Story» ilfoveana, 
al dracului de capricioasă și al dracului de 
puțin elegiacă, de n-am priceput de ce 
oare a sucombat frumoasa cu gene lungi; 
de prea multă dragoste pentru olimpianul 
ei iubit, de prea multă muncă pentru «pic- 
tura la rece» sau de vreo boală cinemato- 
grafică românească»... 

E Spectatorul Traian Apetrei din Bucu- 
rești (Bd. Armata Poporului nr. 1-3) arată: 


Declarativism 


«Cu acest film, cinematografia a mai 
trecut pe lingă o mare ocazie de a-și în- 
scrie în palmares o adevărată operă de 
artă. Marele singuratic este ceva bun 
dar nu atit cit să putem spune că e un 
film foarte bun. Am scris «ceva» şi nu 
«film». Mă justific prin aceea că echipa de 
cineaști care a încercat să facă din roma- 
nul lui Marin Preda un film, a reuşit foarte 
putin. Dacă produsul pe care-l vedem are 
o valoare, aceasta se datorește substanței 
conținută în text, fapt datorat lui Marin 
Preda, în timp ce mult din ceea ce trebuia 
să dea specificul filmului a fost neadecvat 
ales: de la textul declamat, departe de orice 
posibilitate de meditaţie asupra lui, pină 
la imaginea mult prea asemănătoare unei 


ilustrate colorate care spune tot. Proza 
lui Marin Preda, o implicare pentru cititor. 
a devenit în film, pentru spectator, o re. 
litate exterioară care se trece cu sotiil: 
inginerului agronom si peisaje luxuriante 
de rezervație naturală. 

@ Stefanel Mihut din București (Calea 
Mosilor 201) este si el categoric: 


Lipsa unui suflu puternic 


«În legătură cu Marele singuratic, am 
o mulțime de retineri... În cele din urmă 
filmul n-a reușit să-mi creeze o stare care 
să mă facă să rămin cu privirea în gol și 
să mă gindesc în același timp la măreţia 
artei și a vieţii ca în «Deșertul roșu», 
«Blow-up», «Z» sau altele. Acest film n-a 
avut un suflu puternic. Nu scriu asta ca 
să fac o comparaţie între lulian Mihu si 
niște titani, ci fiindcă în acest caz erau 
create condițiile ca măcar citeva secvențe 
să rămină memorabile. În «Trecătoarele 
iubiri» secvența cu adevărat memorabilă 
a fost cea în care Motoi privea din ma 
șină, pe drumul ce-l ducea spre casă 
spațiul sufletului său, pămintul dulce na 
tal... Din păcate în acest film n-a apărut 
asa ceva. Poate că gindesc in acest fe! 
fiindcă am considerat filmul un pom lău- 
dat. După cum se vede nu m-am ales, in 
traistă, decit cu citeva mere pipernicite». 


Dialog, dar și acțiune 


@ «Un film care mi-a înșelat aşteptă- 


“rile — scrie Milena din Suceava — si care 


s-a dovedit a fi, după cum zice și titlul, «sin- 
guratic». Una dintre nu puţinele fisuri sau 
lipsuri pe care le-am observat pe parcursul 
a aproximativ două ore si apoi încă mul! 
timp după aprinderea luminilor în sală a 
fost simplul fapt și neinspirat poate că 
scenariul a fost făcut de însuși autorul ro- 
manului. Afirm aceasta bazindu-mă pe 
două lucruri: în primul rînd scriitorul, nu 
atit din dorinţa de a-și ciunti cit mai putin 
din roman, cit din dorința de a-și păstra 
ideile și faptele semnificative, a uitat să 
condenseze și să simplifice momentele de 
dialog. A ținut mult la descrierea amănun- 
țită a unor fapte, ceea ce a dus la dialoguri 
interminabile în cazul unui film. Lucrul 
acesta denotă o lipsă de rodaj a scriitoru- 
lui ca scenarist. Cunosc parte din opera 
lui si știu că dialogurile si descrierile unor 
situaţii sint specifice, fără ele romanul ar 
fi sec. Dar în film contează acțiunea care 
trebuie în ultim caz să te fure, să te facă 
să simți că trecerea timpului te interesează 
numai in măsura In care acțiunea mai are 
timp să fie dusă la capăt cu bine sau nu... 
De multe ori, în dialogurile interioare si 
exterioare ale lui Moromete, din dorința de 
a spune toată replica atit cit tine secvența...» 


@ lar Manole Constantin din orașul 
Gh. Gheorghiu-Dej (8d. Republicii 23-25) 
consideră: 


Un stil colocvial 


«Cele trei momente centrale ale cărţii 
sint prea ușor trecute în revistă, fără in- 
sistentele necesare. Vizionind filmul, am 
avut prea putin sentimentul singurătăţii 
lui Nicolae. Stilul colocvial mă face să cred 
că filmul își propune să-mi facă lectura 
dialogurilor lungi din carte. Solitudinea 
există, dar nu interpretată... lipsa de mo- 
bilitate a imaginii nu mărește intensitatea 
meditatiei, si la urma urmelor, nu aduce 
nici un cîştig acţiunii. Singurul lucru reu- 
sit pentru mine este imaginea de debuta 
filmului si felul în care regizorul lulian 
Mihu a înțeles să rezolve cinematogratic 
problemele de compoziție ale cărții...» 


Filmul are legile lui... 


E Laurenţiu Lancrim din Bucuresti 
(str. Antim nr. 3) consideră că: «Realizator 
al generaţiei de mijloc a cinematografiei 
române, lulian Mihu la această ultimă rea- 
lizare a sa a dat dovadă de onestitate în 
«meseria» ce greșit și-a ales-o. Trebuie 
inteles că arta nu acceptă meseriași, ci 
numai maeștri (nu maiștri), avind acel 
imbold lăuntric care nu se moștenește 
nici cu acte și nici fără acte, care nu se 
adoptă, ci se slefuieste. Este drept că, dacă 
nu ar exista mediocritatea artistică. nu am 
putea deslusi personalităţile artistice auten- 
tice. Etichetarea unui slujbas artistic se 
face în funcţie de realizările lui care con- 
cordă sau nu cu gustul marelui public si 
al criticii, trebuind să reprezinte urma me- 
teoretică pe care a lăsat-o în viata artisti- 
că, chintesenta lui, atunci cînd există. A 
crea un film valoros înseamnă o muncă de 
Sisif, o epuizare intelectuală si fizică dusă 
la extremis. Personalitatea regizorului, 
atunci cind există, trebuie să fie prezentă 
în toate compartimentele filmului, chiar 
dacă onorabilul său nume nu figurează 
pe genericul acestor compartimente. $i în 
acest film, precum și în recenta creație a 
lui Constantin Vaeni, Buzduganul cu trei 
peceti, s-a uitat... că filmul își are legile 
lui scrise. Abundenta excesivă a cuvin- 
telor nu constituie și o abundență de va- 
lori artistice. Scenariul semnat de Marin 
Preda dovedește mari carente, neridieîn- 
du-se la o similară valoare artistică cu ro- 
manul «Marele singuratic» al «improviza- 
tului» scenarist Marin Preda. Cum însă 
cinematografia noastră este plină de astfel 
de exemple în lamentabile eșecuri, unul 
în plus nu mai contează... Capitolul sce 
nariu fiind încheiat, urmează apoi cel al ale- 
gerii actorilor: George Motoi, piesă sigură, 
fără riscuri în angrenajul actoricesc; 
Gheorghe Dinică, o valoare artistică ne- 
explorată indeajuns, Florența Manea. in- 
genuă şi apasata de un rol care o obliga 
să «arunce» conştiincios replici kilome- 
trice; Adriana Nemeș, un temperament 
prea vulcanic pentru o actriță frumoasă... 
Imaginea corectă a filmului, lipsită de su- 
biectivism (am fost avertizați asupra aces- 
tui capitol) a fost «zdruncinată» pe alocuri 


Urări 
Eugen Barbu: 


in 1978 aş vrea să văd, in sfirsit, pe 
ecrane loanide. As fi mulțumit. 


Ilarion Ciobanu: 


Ei, as dori eu multe, dar cum spațiul e 
strimt. mă rezum. 

Doresc realizarea unui film cu oamenii 
mării. Aş vrea un film cu bărbaţii din 
adincurile minelor, aş mai vrea... Dar cum 
spatiu-i strimt, mă rezum... 


Ion Popescu Gopo: 


Deoarece cred că nu voi avea ocazia sa 
fac un film de lung metraj, as vrea să fac 
un film scurt, cît de scurt, de desen ani- 
mat. Un film care să demonstreze că o 
floare, ca să devină floare, nu trebuie sa 
facă nimic. Dar ca să fii om, trebuie să 
muncesti cu mintea si cu trupul. Ca să fii 


om, nu poţi trăi ca o floare. Ca să fii om, 
trebuie să te străduiești. lar dacă omul 
luptă pentru desavirsirea societății care 
l-a creat,el este un om nou. 

De fapt, v-am spus scenariul. Acum 
caut un producător. E greu de găsit. 


Manole Marcus: 


În anul 1978 aș vrea lucruri mici, uşor 
de realizat. De pildă: să fiu iar o tinără 
speranţă, dar să știu tot ce ştiu acum. 


Teodor Mazilu: 


Aş vrea să văd filmul făcut după scena- 
riul meu «Mă întorc la mama la Cimpina» 
—o comedie intelectuală regizată de Lu- 
cian Mardare. 

Ca spectator aş fi fericit dacă mi s-ar 
îndeplini un vis de mult hrănit de sub- 
conştientul meu, un film după romanul 
lui Camil Petrescu, «Patul lui Procust». 


pentru '78 cineastilor nostri... 


Sergiu Nicolaescu: 


Filmul nostru nu are nevoie atit de mult 
de urări si de mingiieri de Anul Nou. El 
are nevoie de luciditate pentru un nou an 
de lucru ca să poată face un pas decisiv 
către o artă într-adevăr de mare respiraţie 
şi semnificație. Pe scurt, are nevoie de 
calitate. Si ar trebui să înceapă anul cu un 
examen al conştiinţei de sine, al conştiinţei 
critice de sine. Nu este vorba de un film 
sau altul, ci de calitatea expresiei artistice 
a filmelor noastre în genere și de profun- 
zimea meditației pe care o propun ele 
spectatorului (dacă o propun întotdeauna) 
Este vorba de ce spunem şi cum spunem. 
Observatia pare banală, dar in simplitatea 
ei conține —cred eu — esenţa. 


Margareta Pogonat: 


Aş vrea ca În 1978 să pot rosti despre 
un film românesc acea frază magică care 
să conţină: «extraordinar», «nemaipome- 


nit», «filmul secolului» (din 1978) gi alte 
sesamuri care să deschidă drum cinema- 
tografiei româneşti spre inima mea. Nu 
sintem departe de... de ce? 


Geo Saizescu: 


Doresc spectatorilor și iubitorilor fil- 
mului românesc multe bucurii si bună 
dispoziție in 1978. 

Doresc cineastilor profesionisti si ne- 
profesionisti filme multe si bune care sa 
le aducă multe premii internationale si 
prețuirea publicului. 

Doresc gazdelor acestei anchete și 
tuturor criticilor de film, mult succes și o 
bună colaborare cu creatorii în strădania 
nobilă de a contura, împreună, profilul 
unei școli românești de film. 

lar mie îmi doresc ca noua comedie, 
Eu, tu și Ovidiu, să aducă spectatorilor 
ceea ce le-am dorit la punctul 1. 


Marin Sorescu: 


Aş vrea să văd un film care să ne repre- 
zinte. Cu probleme mari, un film matur, cu 


idei 
Un film cu valori estetice și morale. Un 
film cu adevărat 


critici: spectatorul! 


din monotonie, prin plastica imaginilor ce 
evocau trecutul lui Nicolae Moromete, a- 
mintind spectatorilor de existența încă a 
peliculei alb-negru, cu tentă sau fără tentă 
de culoare, Muzica lui Anatol Vieru «aju- 
tată» de sonorizare a «apărut» în toată 
splendoarea stridentei sale...» şi 

@ Alexandru Jurcan din Ciucea, ju- 
detul Cluj, scrie la rindul său: 

«Ceva ce supăra, e surplusul de vorbe, 
«ste dominaţia literaturii». 


Argumentele 


regizorului 


M-am străduit să las mai «in extenso» 
tocmai acele critici severe si n-am mena- 
jat pe nimeni, si pe mine cu atit mai putin, 
făcind să se tipărească și unele lucruri de 
care redacția revistei ne-ar fi scutit, poate. 
menajindu-ne. Nu vreau, în același timp, 
nici să creadă cineva că dacă este plauzi- 
bilă și justificată în mod subiectiv fiecare 
din observaţiile mai sus citate, ele devi: 
implicit de natură obiectivă şi generaliza 
toare. Un film controversat este intotdeau 
na vulnerabil și concluziile asupra lui, de 
orice natură, nu pot fi deci legice. lar asu- 
pra ecranizărilor, comparatia literatură-ci- 
nematogratie, nu poate nici ea suplini 
nuanțele de o parte sau de cealaltă. Gustul 
si cultura, entitatea subiectivă, starea de 
concentrare si prejudecățile sint prea pu- 
ternice ca să se transforme într-un ratio- 
nament sigur și, deci, util. Ar rămine ca 
o singură soluție, de fapt și cea mai folo- 
sită, pe care o încercăm și noi în gruparea 
de fata, de a așeza într-un dialog deschis 
opiniile pro și contra. Filmul nu este însă 
ceea ce credem noi de mai totdeauna că 
poate fi. Orice rețetă are indicaţii și con- 
traindicatii, o peliculă poate fi mai cinema- 
tografică, mai teatrală, mai literară, mai 
plastică, mai dinamică, mai statică, mai 
rece, mai sentimentală, dar dincolo de 
acest aspect direct și palpabil, sint lucruri 
mai ascunse și mai discrete, care coboară 
sau ridică cu adevărat valoarea lor. Mă voi 
despărți, deci, de cei care «n-au înțeles», 
de cei care cer ca un dialog să fie mai 
lent spus, pentru a-l «recita», pentru a-l 
artificializa sau teatraliza, ca şi cum atunci 
cînd citim ceva, fiecare dintre noi are tonul 
şi dictia, cadenta si timbrul fiecăruia din- 
tre personaje. Sint cazuri, desigur, cind 
de la o replică la alta, există cuvinte nespu- 
se, subintelese care cer spațiu, dar atunci 
cînd conversaţia cuprinde în sine explicit 
toate punctele de vedere, așa cum este 
cazul la aceste dialoguri ale lui Marin 
Preda (extrem de deosebite de cele din 
«Moromeţii», «intiinire din păminturi» sau 
chiar din «intrusul»), atunci pentru ce este 
nevoie să le amputezi sau să le declami în 
ritmul unei poezii de lon Barbu? Neindo- 
ios că ele pot displace, pot să nu emotio- 
neze, cu toate că, de exemplu, în filmul 
acesta sînt exprimate de una dintre cele 
mai frumoase voci pe care le are teatrul și 
nimul românesc: cea a Florinei Luican. 

Se știe că, în Felix și Otilia sau Po- 
veste sentimentală și chiar în Procesul 


interesante, cu oameni adevărați. 


românesc, 


alb, am profitat de mobilitatea atit de plină 
de farmec a aparatului de filmat, dar ar fi 
fost o sinucidere să contrazic un scenariu 
extrem de literar și aproape lipsit de epic, 
falsificindu-l prin forme neadecvate. 

Desigur ca excesul de literaturizare a 
unui scenariu este un defect. Chiar ireme- 
diabil cum a fost la acest film. Dar scena- 
riul a fost ecranizat pentru calităţile lui, 
care derivau evident din cele ale romanu- 
lui. Va trece vremea și acest lucru se va 
înțelege mai bine. Sau unii dintre noi ne 
vom dezbăra de anumite prejudecăţi si 
atunci (in cazul poate al altor filme) vom 
cintari lucrurile cu alte unități de măsură. 

Nu e nici o jignire pentru spectatori, 
atit timp cit critica noastră a fost tot atit 
de divergentă, de contradictorie în apre- 
cieri. 

Şi eu sint la fel ca dumneavoastră, poale 
ceva mai avizat, dar tot un spectator obis- 
nuit, cu gusturile sale, mie, de exemplu, 
nu mi-a plăcut în nici un sens O floare 
și doi grădinari și, cu toate că Aventura 
mi s-a părut o capodoperă, Deșertul roșu 
nu mi-a plăcut. Nu m-am săturat văzînd si 
revăzind Regula jocului al lui Renoir, care 
e foarte teatral în interpretarea actorilor și 
o ador pe Greta Garbo care merge Ingrozi- 
tor si e șleampătă. 


Şi cu toate că sint conştient de capaci- 
tatea mea, superioară acelui «maistru» de 
care vorbea un corespondent, am şi eu 
destule îndoieli asupra unor lucruri pe 
care le-am făcut sau nu; de ce-am dus 
sau nu pină la capăt în filmele mele. lar 
cei cărora Marele singuratic le-a fost de 
neînțeles sau nu l-au agreat, dacă nu spre 
convingere, măcar pentru inventariere, să 
parcurgă rindurile mai jos scrise, ale altor 
cititori ai revistei, dintre aceia care au avu! 
alte sentimente după vizionare și nimeni, 
nici lor, nu le poate lua acest drept. 


lulian MIHU 


Trei filme 


în filmul 
există absolut toate condimentele, sau nu 


«După părerea mea, acesla 


Constantin Toiu: 


In anul 1978, as vrea să vad un film 
românesc la care lumea ori să ridă ori să 


plingă, dar în hohote. 


Nicolae Ţic: 


Aş vrea să văd un film artistic (o come- 
die, dacă se poate...) despre cum se fac 
filmele noastre artistice, mai ales cele 
nereuşite (de la idee la copie standard, 
indiferent genul). 


Pe această cale, a mărturisirilor com- 
plete, am stimula mult creaţia cinemato- 
grafică de valoare, grăbind apariţia unor 
capodopere. Deci, în 1978, aș vrea să văd 
filmele oferite de cele 4 case de filme 
dorindu-mi ca măcar 80%, din scenarii 
să fie scrise de producatori-delegati sau 
alti lucrători din cinematografie, cel putin 
80%, dintre semnatarii regiei să fie opera- 
tori sau de meserii apropiate, cel putin 
80°. dintre actori să fie aceiaşi in toate 
filmele... Pentru ca, in sfirșit, să devenim 
cu toții mai exigenti. 


i Aş vrea să văd la «casele» cinematogra- 
ului 
o coadă de 1 kilometru, cum am văzut în 
octombrie a.c. 
«Papa, yo no soy vergine» (tradus în 
românește, titlul şi-ar pierde hazul...) — 
film dealtfel execrabil, 
multă vreme interzis. 

În anul 1978, aș vrea să văd filmul grav 
şi zguduitor pe care-l aşteptăm de mult — 
o realizare care la început ar avea poate 
dificultăți de acces (cum se intimpla peste 
tot în lume cu multe filme esenţiale), 
dar căreia un producător înțelept, inteli- 
gent, plin de gust și de conștiința fermă 
că avem o cultură ce absoarbe și respinge 
exact ce trebuie, i-ar zice: «dati; drumul, 
tovarăşi, sintem maturi!» 


Malvina Ursianu: 


unde ar rula acest film românesc 


la Barcelona, la filmul 


dar care fusese 


Î urez cinematografiei, pe anul 1978, 
un serios examen critic. 


stiu cum să le spun. Există mai multe fil- 
me în acest film. Există filmul, foarte inte- 
resant, al discuţiilor dintre Niculae Moro- 
mete şi Simina. Discuţiile lor îndeamnă la 
meditație. Pe de altă parte mai există și 
filmul imaginilor: conturul lui Moromete 
pe un fundal de ceață, conturul lui pe fun- 
dalul cerului senin — fiecare o altă stare 
de spirit a eroului. La acest al doilea film, 
aș vrea să adaug un al treilea: cel al amin- 
tirilor. Excelent — filmul amintirilor lui 
Niculae, acesta mi-a plăcut cel mai mult, 
si cred că va fi păstrat ca o pagină de ci- 
nematografie pură. Dar, filmele astea, așa 
de bine făcute, așa de frumoase, au un 
neajuns: nu se armonizează, rămin «părti» 

ale filmului mare.» 
str. Făgăraș, bloc, 1 D-3, scara B, ap 9 
Pitesti 


N.R.: Rareori primim scrisori in care sa 
avem adresa exactă, dar numele lipsă. Se in- 
timpla și aşa... 


Fotografii de album vechi 


«Partea valoroasă a filmului se naște o 
dată cu insertiunile ruginii, aidoma unei 
fotografii dintr-un album vechi. Culoarea 
le transfigurează, imaginile sint cinemato- 
graf pur și ele fac parte dintr-un film ne- 
realizat incă «Moromeţii». lată, așadar, sti- 
lul acelui film pe care-l așteptăm. Probabil 
că este obsesia lui lulian Mihu și intr-o 


Zi...” 
Alexandru JURCAN 
Loc. Ciucea — jud. Cluj 


Esti multumit 


de ceea ce ești? 


«Filmul m-a impresionat, mi-a plăcut și-l 
consider o realizare de seamă a cinema- 
tografiei noastre contemporane. M-a tul- 
burat continua căutare a lui Niculae Mo- 
romete, zbaterea continuă pentru perfec- 
tionarea lui morală. Două figuri sint preg- 
nante în acest film. Satul lui Marin Preda 
văzut de el însuși, si chiar Marin Preda, 
țăranul, autorul, care nu acceptă compro- 
misuri cu morala lui sănătoasă și gindirea 
profundă. Scenariul — mai ales dialogul — 
este de asemenea foarte reușit. O proble- 
mă foarte importantă pentru mine, apăru- 
tă într-un dialog între Niculae și Simina, 
este aceea dacă ești mulțumit de ceea ce 
esti. Apoi tema iubirii, tematică mai rar 
dezbătută cu atita sensibilitate și profun- 
zime. Folosind o vorbire simplă, putem în- 
telege, putem simţi meditaţia lui Niculae... 
Plăcut este şi umorul subtil existent în 
film, aşa cum imaginile celor doi operatori 
plac ochiului pentru marea lor expresivi- 
tate. Deci un film excelent.» 

Filip RALU 


Bd. N. Titulescu 92 
Bucuresti 


Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o 
lumină de amurg într-un interior, atit de 
reuşită şi atit de potrivit aleasă momentu- 
lui scenic, înclt imaginea să fie perfectă. 
Şi nu numai ea. Mă gindesc la interiorul 
Siminei încărcat cu tot felul de nimicuri 
dragi, cu patul jos, cu cățelul singuratic 
din tablou. Peste putin timp, adică în ace 
eași seară, cind Simina încă nu înţelegea 
de ce o dată în viață cerem clipei să ra 
mină pe loc — Mihu, Fischer şi Întorsu 
reanu ne-au smuls rugămintea şi ne-au 
oferit clipa stop-cadrului. Nu atit faptul in 
sine, purtarea pe braţe a femeii, e inedit. 
ci momentul suflării în luminare, inspirat, 
foarte inspirat prelungit. Din baia de lu- 
mină care făcea roşiile mai roșii, a rămas 
doar flacăra luminării. Se spune că tonul 
face muzica. De data asta tonul luminii a 


făcut imaginea». 
Ina ROBU 


Loc. Poiana Lacului 
Argeş 


Retragerea 


este imposibilă 


«Omul e o tiință permanent amenintata 
de dezechilibru» — scria Marin Preda in 
«Risipitorii». Ei bine, tocmai acest mo- 
ment îl interesează pe autor și singurul 
eveniment care reușește să-l scoată pe 
Niculae Moromete din starea de solitu- 
dine este tocmai dragostea pentru Simina. 
Aceasta are ca efect întoarcerea tinărului 
la viață, în timp ce pictorița, consumată de 
dragoste gi de febra creației, moare. Avem 
de a face cu o dramă a cunoașterii, în care 
retragerea este imposibila, pentru că, asa 
cum pledează întregul film, viața îşi re- 
produce regulile ei de neclintit, chiar și în 
cel mai mic și izolat univers și deci refugiul 
nu este decit o iluzie. Revenind la sursa 
literară, inexplicabilă pentru mine a fost 
apariția lui Ilie Moromete în film, ca un fi- 
gurant care stă la masă și spune si el 
ceva... Poate că dacă si interpretul erou- 
lui principal ar fi fost neprofesionist, ca 
Florența Manea, filmul ar fi avut de cisti- 
gat. Fiindcă, mi se pare, prea mult profe- 
sionalism actoricesc poate constitui une- 
ori, fără voie, un handicap. Spun toate 
astea, fiindcă nu văd vreun alt actor — din 
citi cunosc — în dificilul rol al lui Niculae 
Moromete, dar nici George Motoi nu era 
de acolo». 


Natașa VINOGRASCHI 
str. Republicii 49 
Galati 


Seriozitatea eroului 


«Ca si Draga Olteanu în Patima lui 
George Cornea, așa și acum, George Mo- 
toi, actorul de o seriozitate rar întilnită pe 
scena teatrului și filmului românesc, joacă, 
în sfirșit, rolul care îi exprimă cu adevărat 
talentul. Acest singuratic este interpretat, 
dacă nu cu ușurință, atunci cu o ambiţie 
care face ca totul să pară ușor, dezvăluind 
publicului sensibilitatea și bunătatea su- 
fletească, cu toată duritatea chipului lui 
Niculae Moromete». 


Doina MUNTEANU 
str. Constructorilor 29 
Galati 


Bine gindit 


«George Motoi realizează o performantă 

a artei sale. El are sensibilitatea si duritatea 

unui actor consacrat și se impune, chiar 

dacă uneori celelalte personaje voalează 

cadrele, creează discrepanțe in mișcare. 

Construcţia întregului film este bine gin- 

dită astfel încit putem descoperi ambianta 

socială, psihică, politică, chiar economică, 

în care «erupe» acest nou Moromete cău- 
tind drumuri, lumini, potolind focuri». 

lonel TEAHA 

Bd. Armata Roşie 23-25 

Arad 


Nr. 1 al anului 1977 


«Toate cele 600 de locuri ale cinemato- 
grafului Dacia au fost ocupate si se mai 
aștepta afară, ca prin minune, un bilet. 
Succesul de care s-a bucurat acest film 
la Reşiţa a fost enorm. În fiecare joi, o 
mare afluenta de public. incontestabil, Ma- 
rele singuratic este filmul nr. 1 al anu- 
lui 1977, în mare parte succesul lui se da- 
torează şi actorilor George Motoi, Florența 
Manea și Toma Caragiu». 


Doru GEORGEVICI 
str. Martirii Doftanei 25 
Reşiţa 


Între cele 10 creatii 


mai importante 


«...Eu n-am plecat de la acest film cu 
amintirea unei poveşti de dragoste care 
determină personajul principal să se rein- 
toarcă la vechea-i activitate. Dacă doar 
«povestea» în sine m-ar fi interesat, atunci 
ar fi trebuit să pling la moartea Siminei si 
să număr vacile inginerei Păceșică! Ori 
eu, citind romanul, am mers la acest film 
pentru a vedea arta regizorului, plastica 
imaginii, măiestria actorului... Marele sin- 
guratic mi-a amintit de Anul trecut la 
Marienbad... lulian Mihu a reușit să-mi 
trezească acea emoție estetică, acel «stra- 
niu» şi «tulburător» de care vorbeam ma 
înainte. Pentru mine filmul acesta se in- 
scrie între cele zece creații mai importan- 
te ale cinematoarafiei românești»... 


Doru AFLOAREI 
Calea Girocului nr. 40, bl. C-1 
Timişoara 


5 


Mae 

W est 

sau 
efectul 
miraculos 
al 
cosmeticii 
interioare 


Katharine 
Hepburn 
sau talentul 
de a pune 
de vreo SW 
de ani 
incoace 
întrebări 
esențiale 


Bette Davis 
este singura actriță 
f (de cind se acordă 

acest premiu) 

of care a primit 
Oscarul (pe 1976) 
pentru intreaga 

sa carieră. 

În 1977, ea 

se află 
tot pe 
platourile 
de filmure 


Clody Bertola: 
inteligenta, 
sensibilitate, 

forță dramatică, 
umor 

(în «Elisabeta l-a») 


Înainte de tăcere 


Profilul unei zile de filmare 
1 noiembrie. După planul ca- 
lendaristic al casei de filme 
Unu, în această zi trebuiau 
să înceapă filmările. În rea- 
litate, ele începuseră de a 

3 proape trei săptămîni. La He- 
răști — 30 km de Bucuresti, pe șoseaua 
Oltenitei — se filmează zilnic. Clădirea (in- 
chiriată de la 1.A.S. Buciumeni) a suferit 
doar mici amenajări, după ce a fost desco 
perită în prospectii de regizorul Alexa 
Visarion și scenograful Vittorio Holtier. 
| se spune «Hanul» și probabil că de-acum 
înainte asa îi va rămine numele în sat 
Înăuntru arată ca un decor cenușiu, auster. 
cu birne, mese și bănci de lemn, roase de 
vreme. Recuzită puțină, strict funcţională. 
Abia în film se va vedea cu adevărat un han 
atunci cind vor prinde viaţă tresăririle un- 
gherelor pe care acum le creează, prin su- 
vante clar-obscururi, operatorul Nicu Stan 
si echipa sa de imagine. 

Se filmează în decor o secvență de noapte 
Atară e soare; o lumină dulce se prelinge 
de la ocolul de vite din bătătura hanului 
(spatiu important de ioc pentru o secventă 


cheie a filmului) pe un drumeag lăturalnic, 
care coboară la «fierărie» (tot o clădire 
găsită și amenajată). La stinga fierăriei se 
intinde o baltă cu stufaris. incredibilă, pare 
mai curind un decor pictat. În schimb, 
igheabul și fintina cu ciutură se văd numai 
de-aproape că nu pot fi folosite decit ca 
decor. Nu e prima dată cind aparenţa trece 
drept realitate și invers... Spre dreapta, se 
deschide larg perspectiva satului. S-ar 
putea face un panoramic splendid, dar ce 
te faci cu stilpii de înaltă tensiune, care nu 
prea existau la 1877, vremea la care se 
petrec întimplările din acest han... 


Ritm interior și exterior 


Incerc să realizez de ce vorbesc involun- 
tar în șoaptă, desi nu se filmează inca 
Pentru că e linişte; nimeni nu ridică vocea, 
nu strigă. E o atmosferă de lucru calm, făcut 
temeinic. Si nu pentru că ar lipsi — ca la 
orice film — motivele de iritare. Senzatia de 
«motor!» continuu vine de la ritmul în care 
se mișcă electricienii (maistrul Marin Ghe- 
taru), masinistii (sub conducerea vetera- 
nului Joitoiu Andrei), cameramanul Dumi- 
tru Truică si asistentul Mihai Mihăilescu. 
Împreună cu loana Mocanu (machiaj), ei 
constituie un nucleu de echipă aflat la a 
sasea colaborare: sint rodati, se înțeleg din 
privui. Se masoară distanța, se lixează cla- 
ritatea, se inseamnă locul de unde va porni 
travilingul. Totul cu o precizie milimetrică, 
tără a exclude «neprevăzutul». Pentru că 
regizorul Alexa Visarion dă voie acestui 
neprevăzut să strice tot aranjamentul, dacă 
el tisneste din jocul actorului. «De ce-ati 
oprit? Păi, n-a închis Rozorea ușa! Reluăm! 
N-are importanță dacă o închide sau nu! 
Urmareste-l Mergi cu ell» Se repetă cadrul. 
Atmosferă de concentrare pentru actori. 
Alexa Visarion cere maximum de expresie 
artistică a gindului, a sentimentului în fie- 
care moment. Bun conducător de tensiune, 
are un ciudat mod de a le insufla ritmul, 


8 


z 


Tot talentul, tot entuziasmul în slujba 


enit desigur dintr-o practică Indelungata 
cu actorii. Acelaşi cadru are o dată 23 metri 
si într-o dublă, 16 metri. Depinde cit i-a 
trebuit Valeriei Seciu să se ridice de la 
masă, lui Liviu Rozorea s-o urmărească 
cu privirea... si din bine dispus cum era, 
să se înnegureze treptat pina la minie... 

Alexa Visarion face parte dintre acei 
regizori care ştiu că ritmul nu este doar o 
chestiune de montaj. «Nodurile care se 
innoada şi se deznoadă în sufletele perso- 
najelor» cum le numea un mai vechi cineast, 
sînt cele care dau filmului mișcarea, ritmul 
său adevărat, 


Zece risuri diferite 


Se spune că filmul se poate descifra si 
intrezări din orice secvenţă luată separa!, 
aşa cum marea se lasă ghicită în picătura 
de apă sărată... Se filmează secvenţa 7. 
pe care o transcriu din decupajul imprumu - 
tat pentru o clipă de la regizorul secund 
Horia Constantin. 

«interior — han — sala mare — amiază — 
2 cadre — 20 metri. Petre așezat la masă, 
inlulecă lacom din mincarea ce o are in 


şi nu formelor 
t de €%presie 
cinematografica» 

(Alexa Visarion 
si Nicu Stan) 


strachina din fata sa. Stavrache rizind d 
pofta băiatului: 

— Încet, mă, Petre, că turcii-s depart: 
si umblăm să scăpăm dracului de ei! 

Băiatul cu gura plină, rizind de vorba cu 
tile a jupinului. Ana ride si ea de foamea 
Hăcăului. Se aude tropot de cal afară Ana 
se repede spre ușă, recunoscind parcă pe 
cel ce vine. Stavrache privește spre ea» 

Citeva explicaţii. Petre este argatul care 
a fost tocmit în aceeași zi la han. Este primul 
din convoiul trist al bajenitilor care și-a 
găsit un adăpost. E fericit că are ce mincu 
şi unde dormi, că nu-i mai stă povară maică- 
sii, care-și urmează drumul cu ceilalți copii. 
(Rolul mamei va fi interpretat de actrita 
Elisabeta Jar-Rozorea de la Teatrul de Sta! 
din Oradea, un talent pe care din păcate, 
regizorii nostri l-au folosit pina acum doar 
pentru roluri episodice). Nu știe nimic de 
tensiunea care există intre hangiul Sta- 
vrache și frumoasa lui nevastă. 

Tropotul de cal anunţă sosirea lui lancu, 
fratele hangiului, haiduc cu straie preoțești, 
a cărui privire numai cuvioasă nu va fi (în 
rolul lui lancu, va apare lon Caramitru). 

Se repetă. Regizorul dă indicaţii în stilul 
lui alert, precipitat. «Rideti! Toţi rideti! 
intii ride Petre. Le arăţi că te simţi bine la 
ei. Ti-e o foame de lup si rizi de bucurie ca 
ai ce minca». 

Apoi începe să ridă Ana. Ride de felul 
in care înfulecă Petre. Se molipseste și 
Stavrache, fericit că-şi vede în sfirsit ne- 
vasta rizind. Petre, dacă vede că i-a înve- 
selit, vrea să le cîştige bunăvoința si ride 
si-mai tare. Ana și Stavrache se privesc si 
rid. Este unul din puţinele momente din 
film de apropiere dintre cei doi soți. Au un 
argat căruia ei îi dau de mincare si se simt 
stapini. Risul lui Petre îi eliberează pentru 
o clipă din chingile vrajbei și patimii lor. 
Vorba cu tiic a hangiului sporește risul. 
Apoi, fără pauză, Ana ride de bucurie că 
aude tropotul cunoscut. Hangiul e primul 
care se oprește din ris, văzind-o cum tis- 


O înfruntare dramatică 
de caractere 


la cumpăna a două veacuri 


neste veselă spre ușă. Se intuneca treptat, 
umilit. «E o scenă de umilință», explică 'e- 
gizorul, care este si scenaristul filmului 
Petre a rămas cu risul suspendat. 

Eu încerc să socotesc cite nuanțe de ris 
s-au topit unele într-altele în acele citeva 
secunde de film... Vreo zece am înregistra! 
cu ochiul liber. Aparatul de filmat surprinde 
intotdeauna ceva în plus... 


Alexa Visarion: «Nu mi-am propus să 
tac filme, ci acest film. Ramin regizor de 
teatru. Odată, dialogind deschis cu produ- 
cătorii Casei de filme Unu despre filmele 
noastre, aceștia, excedati de simțul meu 
critic, mi-au spus că e ușor să dai sfaturi, 
mai greu e să pui umărul... Nu e un film 
«de epocă», o simplă istorisire a unei 
povești de dragoste, o vrajbă de la 1877 
ci o punere în discuţie a unor atitudini esen 
liale care aparțin naturii umane, atitudini 
care își au pornirea și determinarea în acea 
epocă, În care mocneau idealuri revolutio - 
nare, dar care-şi răsfring adevărata lor 
semnificaţie azi, în conștiința noastră. Titlu? 


inainte de tăcere, inspirat de replica 
shakespeariană «și acum tăcere», Încearcă 


să sugereze disputa tragică existentă între 


om si viata sa, înaintea clipei finale. Perso- 
najele filmului evoluează în spații largi, 
in zone de intuneric și umbră, parcă fără 
sfirșit si început. Ele își devorează viata 
în zile de muncă intensă, încercînd zadar- 
nic să mascheze tulburătoarele coşmaruri 
ale nopților. Singurătatea pecetiuieste a- 
ceastă existență convulsivă în care nu 
moare nimeni, În care toţi sint obligați să 
trăiască, vinovaţi și judecători ai propriei 
lor vieţi. O eliberare din acest univers in- 
chis, sufocant, n-ar fi cu putinţă decit prin 
distrugerea coordonatelor lui fundamen- 
tale, sociale și politice. Nu pot spune că va 
fi un film «Caragiale», cu toate că cele 
două versiuni scenice ale «Năpastei» (la 
teatrul Giulești și la teatrul din Piatra Neam!) 
m-au apropia! de yl «negru» al 
nuvelisticii caragialene. Încerc să fac un 
him despre o lume izvorită din «Păcat» s: 
«Făclia de Paşte», o lume care, o dată 
constituită, se supune propriului ei destin, 
chestionat doar de neliniștile si întrebările 
mele. Nu mi-am propus un film «de stil». 
Stilul nu este o propunere, ci un rezultat 
girat de substanță. Am încercat, împreună 
cu operatorul Nicu Stan, să ne supunem 
ideilor acestui film şi nu unor forme de 
expresie cinematografică. Nicu Stan este 
adevăratul meu noroc la acest film. Fără el, 
filmul nu s-ar fi putut realiza. Ar fi trebui! 


să lucrez cu toate compartimentele de crea- 


tie şi de producție așa cum colaborez cu 
Nicu Stan. Dar... 

Astept un film care să provoace reacții 
contrare (pro sau contra) dar de fiecare 
dată duse pină la capăt. Un film la care să 
ne uităm cu interes și noi, cei care l-am 
lucrat. 


Cu operatorul Nicu Stan n-am putut sta 
de vorbă decit la ora 6 seara, cind s-a ter- 
minat filmarea. Pina atunci nu avusese nici 


5 minute de răgaz. Nu ştie al citelea film 
înscrie în fişa filmogratică, poate al 50-lea... 
Scenariul și colaborarea cu Alexa Visarion 
l-au interesat pentru că reprezintă o expe- 
riență inedită. Filmul îl solicită să lucreze 
in răspăr cu felul lui personal de a vedea 
lucrurile. «Sint obișnuit ca aparatul de 
filmat să descrie, să delimiteze, să caracte- 
rizeze. Aici el trebuie să scormonească 
in sufletul personajului. Şi nu ca o persoană 
avizată, care ştie ce caută, ci cu inocenta 
şi bucuria descoperirii, a surprinderii ele- 
mentului frust. De fapt lucrez cu plăcere, 
pentru că niciodată nu-mi place să repet 
ce-am mai făcut. Îmi place să mă lupt cu 
imaginea, cu ecranul si cu mine însumi». 

Actorul Florin Zamfirescu spune despre 
Nicu Stan că este cu putin, cu foarte putin 
mai tînăr, decit tinerii săi colegi. 


«Nu sînt «principal», 
dar fără mine nu se poate» 


Florin Zamfirescu: «Nu e personajul 
central, dar fără el nu se poate concepe 
lilmul. Mi se pare cel mai generos rol din 
scenariu. De la flăcăul famelic si speriat 


«Nodurile care se string 
şi se desfac 
în sufletele 

personajelor» 

~ (Valeria Seciu, 

Florin Zamfirescu 
şi Liviu Rozorea) 4 


căruia nu i-a crescut încă barba, din pri- 
mul cadru, și pina la revoltatul din sfîrşitul 
filmului, evoluția personajului este firească 
și extraordinară în același timp. Acumulă- 
rile acestea de la o secvență la alta sînt 
cele care m-au atras cel mai mult în sce- 
nariu». 


«Nu știu cum voi fi; 
abia pipăi rolul pe bucățele» 

Valeria Seciu: «În film mă cheamă Ana 
şi sînt nevasta hangiului. Rolul din scena- 
riu are mult adevăr. Nu știu cum va ieși în 
film. Acum abia îl pipăi pe bucățele. Dar 
«merg pe mina» lui Alexa. Am lucrat cu 
el în teatru — «Barbarii» — și am încredere. 
Ştie să creeze un fel de mecanism, de tran- 

să, în care intri fără să vrei...» 


«Rolul meu se naște 
din întilnirile cu celelalte personaje» 


Liviu Rozorea: «Am mai lucrat cu Alexa, 
inca din anii de institut «Cartofi prajiti la 
toate felurile» de Arnold Wekser. Apoi la 
Tg. Mureș și Cluj, «Procurorul» şi «O pa- 
săre dintr-o altă zi» de D.R. Popescu. Ne 
intelegem foarte bine, adică nu prea e 
nevoie să vorbim. Stavrache , hangiul din 
film, are treceri rapide de la o stare la alta, 
poate să urască si să iubească pătimaș în 
același timp. Nu mi-am creat personajul 
acasă, aducindu-l cu mine la filmare. Rolul 
meu se naște acum, din întilnirile cu cele- 
lalte personaje. Nu vreau să-l iubesc, nici 
să-l urăsc. Ştiu că așa e modern să spui, 
dar nu vreau să mă distantez de el. Vreau 
să cred că chiar eu sint hangiul. Nu ştiu 
dacă este un rol ușor sau greu, nici dacă 
l-am visat. Alexa l-a gindit si eu îl inter- 
pretez, crezind în el» 


Roxana PANĂ 


unor filme demne de „Cintarea României“ 


aR tre e e! ] 


Un poem despre război. 
o pledoarie patetică 
pentru înţelegere pașnică 


La ora apariției acestor rin- 

duri, un film despre care nu 

s-a scris Inca nici un rind 

inema la această rubrică va fi gata, 
in copie standard. Intitulat 

Es. Urgia, semnat de losi! 
Demian si Andrei Blaier 

ca regizori si de Florian Năstase ca sce- 
narist, filmul acesta promite să fie o sur- 
priză nu numai prin apariţia fără prea multă 
publicitate, dar si prin calitatea sa de ex- 
ceptie. Printre datele sale inedite este 
si prezența la loc de frunte pe generic, 
drept co-regizor, a unui operator. Tan- 
dem-ul celor doi cineaști-colaboratori a 
funcționat si în dialogul nostru atit de 
firesc, incit replicile n-au așteptat întrebă- 
rile, acestea răminind adesea subintelese. 


— La inceput a fost... 

Andrei Biaier: La inceput, mi s-a pro- 
pus mie un scenariu, un scenariu bun, 
semnat de Florian Năstase. Din capul lo- 
cului, mi-am dat seama că viitorul film ar 
avea mult de cistigat dacă acest scenariu 
ar fi încredințat spre realizare, sub forma 
unei colaborări regizorale, unui operator 
în al cărui har de regizor eu credeam de- 
mult: losif Demian. 

— S-ar impune o fișă filmogratică a 
lui losif Demian, întocmită de el însuși. 

losit Demian: Am semnat pentru prima 
dată, ca operator, pe genericul filmului 
Asteptarea al lui Şerban Creangă, lucrind 
impreună cu un coleg de clasă, Vilcov 
Dragomir. A fost un debut timorat, de aceea 
consider că adevărata mea filmografie in- 
cepe cu Apa ca un bivol negru unde, 
dincolo de realizarea imaginii, am avut 
plăcerea unei colaborări de grup. Au ur 
mat Nunta de piatră și Duhul aurului, 
serialul de televiziune Un august în fla- 
cari, Zidul, Buzduganul cu trei peceti — 
si cam atit ca imagine. Am vreo 4—5 scena- 
rii terminate, unele predate, în fază de decu- 
paj, toate cu subiecte din actualitate, in 
special despre tineri si copii. 

— Debutati totuși împreună cu An- 
drei Blaier, adaptind subiectul altui au- 
tor, un subiect «de epocă». 

Andrei Blaier: Acţiunea filmului nostru 
se petrece într-adevăr în timpul războiului, 
într-un sat din nordul Moldovei. Întimplarea 
este însă recapitulată în prezent, de către un 
activist care întiineşte astăzi cițiva dintre 
participanţii la evenimentele de acum 30 și 
ceva de ani. Prin construcție şi stil, filmul 
devine un poem pentru pace, pornind de la 
destinul dramatic al unei familii în timpul 
războiului. Fără a recurge la soluția melo- 
dramei, el este o pledoarie pentru Incre- 
derea in om, pentru ideea participării fie- 
căruia la drama colectivități. 


— Poem și pledoarie, aceste cuvinte 
ale lui Andrei Blaier ne amintesc că 
filmele pe care losif Demian le-a citat, 
dintre cele realizate ca operator, de la 
Apa ca un bivol negru și Nunta de piatră 
la Zidul şi Buzduganul cu trei peceti, au 
toate această dublă dimensiune a poe- 
mului și a pledoariei. 

losit Demian: Să ştiţi insă că tot atit 
de bine as dori să fac o comedie sau 
un basm. Nu am o fixatie pentru filmul 
grav ori «căutat». Este adevărat insă că, 
de fiecare dată cind citesc un scenariu, 
mă gindesc mult, dincolo de text, la 
ce ar reprezenta filmul, ca sens, pentru 
viitorul spectator. De data aceasta, dupa 
ce Andrei Blaier mi-a propus să colaborez 
ca regizor, la Urgia, desi am fost putin 
surprins, h chipul cel mai fericit, am spus 


telex Buftea 


De la un an 
la celălalt 


@@@ La Casa de filme 5 a intrat in pro- 
ductie Vis de ianuarie, o poveste de 
dragoste ce se desfăşoară pe fundalul 
revoluției din 1848. Scenariul aparține scrii- 
toarei Anda Boldur și va fi realizat de re- 
gizorul Nicolae Opritescu. 999 O nouă 
comedie cu muzică a intrat în producție la 
Casa Unu în ultima lună a anului. Titlul 
e fără echivoc: Melodii, melodii... Scena- 
riul si regia: Francisc Munteanu. Muzica 
Temistocle Popa Margareta Pislaru va in 
terpreta In film, rolul cintaretei cu același 
nume. 999 O informatie pentru trecato- 
rii curioşi care, in luna decembrie, au in- 


n «da» categoric, chiar inainte de a ci! 
„cenariul, pentru că propunerea venea de 
1 Andrei Blaier. Şi nu m-am înșelat deloc 
Mă fericesc că, In ambiția de a deveni re 
uizor, am reuşit să scap de micile orgolii 
ale autorului total. Scenariul lui Florian 
Năstase, foarte avantajos compus pentru 
film, cu sugestive motive și leit-motive 
vizuale, are toate datele omenești funda- 
mentale ale vieții — nașterea, moartea, 
dragostea, frica, curajul. 

— În afară de faptul că losif Demian 
avea propriile sale scenarii, și dumnea- 
voastră, Andrei Biaier, păreați preocu- 
pat în ultimul timp de ceea ce se nu- 
mește «filmul de autor», scriind de 
pildă singur scenariul la llustrate cu flo! 
de cimp. Totuși... 


Andrei Blaier: Nu fac un scop în sine 
din posibilitatea de a-mi scrie singur sce- 
nariile. Sint fericit cind găsesc o bază lite- 
rară pentru film, pe care cu siguranţă scri- 
itorii pot s-o asigure mai bine decit pot s-o 
fac eu. Cit despre lucru în tandem regizo- 
ral, cu losif Demian, dacă se urmărește cit 
de cit munca mea, se poate vedea ca, o 
dată cu etortul pe care-l fac cu mine însumi 
pentru creşterea valorică a filmelor mele 
m-a preocupat dintotdeauna sprijinirea ti 
nerilor, a oamenilor care cred că pot să 
facă film. Unora le-ar putea părea aceasta 
o convenţională filantropie, dar aici se 
ascunde de fapt un interes personal ci 
se poate de concret,pentru că o cinemato- 
grafie mai bună, in care să lucreze cit mai 
multi oameni de talent, e in interesul tu- 
turor. 

— Sprijinul devenind colaborare in- 
s amnă că talentele dumneavoastră 
sint, într-un fel, complementare. 

Andrei Blaier: După cum ati observat, 
filmele cărora losif Demian le-a semnat 
imaginea, au o dominantă poetică Şi Urgia 
va avea. Pentru că,atunci cind cauţi să va- 
lorifici cit mai mult fiecare cadru, așa cum 


Filmul, o artă a colaborării (regizorii Andrei Blaier si Iosif Demian. 
La cameră, operatorul Gabor Tarco) 


Distribuţia — o lume de fete si caractere (în prim plan, Luiza Orosz 
şi Gheorghe Cozorici) 


tilnit în diferite locuri ale Capitalei agitația 
specifică unei filmări: dacă printre inter 
preti i-au recunoscut pe Victor Rebengiuc, 
Marin Moraru, lurie Darie, Aurel Giurumia 
sau lon Besoiu, este sigur vorba de echipa 
filmului Cianura și picătura de ploaie 
(scenariul: Virgil Mogoș și Manole Marcus; 
regia: Manole Marcus. (Casa Trei) eee. 
«Acolo unde meandrele faptelor sint cu 


deosebire intortocheate, unde primejdiile | 


sint ascunse, unde aparențele sint insela 
toare, oglinda conştiinţei trebuie să fie cel 
mai pur cristal, înzestrată astfel ca să in- 
registreze — asemenea radarului — chiar 
în întuneric şi să fie in același timp aptă 
să se orienteze spontan». Notatia lui Ca- 
mil Petrescu într-un articol din 1957 este 
una din posibilele interpretări ale «oglin- 
zii», simbol ce revine obsedant in scrierile 
lui. Între oglinzi paralele (titlul uneia din 
nuvele) este și titlul filmului pe care-l va 
realiza regizorul Mircea Veroiu, la Casa 5 


Scenariul (semnat tot de regizor) preia 
personaje și situaţii din proza lui Camil 
Petrescu (cu deosebire din «Ultima noap- 
te de dragoste, prima noapte de război»). 
@@@ Pentru Întoarcerea lui Vodă Lă- 
pușneanu (Casa 3), regizoarea Malvina 
Ursianu (care este și autoarea scenariului) 
a definitivat locurile de filmare. Filmările 
vor incepe In cursul lunii februarie 1978. 
099 S-ar putea spune că planul de fil- 
mări al regizorului Virgil Calotescu (filmul 
Nunta bătrină, scenariul: lon și Alexan- 
dru Brad, Casa 4) se va intinde pe doi ani 
În realitate, nu sint decit două luni: ultima 
lună a anului 1977 şi prima lună a noului 
an. Pentru Mihai Beciu (decor) și Oltea 
lonescu (costume), ca, de altfel, pentru în- 
treaga echipă, revelionul nu va fi, deci, 
decit o scurtă pauză între două filmări. 
099 Scenarista Draga Olteanu-Matei, 
regizoarea Maria Callas-Dinescu, arhi- 
tectul Giulio Tincu (autorul decorului) și 


face Demian, viața se transfigurează pe 

ecran în poezie. Nu mă refer la acel comen- 

tariu exterior imaginii sau la acele efecte 

facil-duioase, ci la poezia care poate să 

transpară dintr-un adevăr teribil de dur, 

= din contemplarea emoțională a reali- 
ie 

losif Demian: În ceea ce mă priveşte, 
in ciuda intenţiei și a hotăririi de a continua 
să lucrez ca regizor, aș fi oricind dispus să 
semnez doar imaginea unui film regizat 
de Andrei Blaier. 

— Acestă disponibilitate a dumnea- 
voastră pentru o multitudine de forme 
de colaborare, mi se pare nu numai 
admirabilă, dar şi exemplară, într-o ci- 
nematografie in care, din păcate, rigi- 
ditatile in materie de colaborare tin 
multe șanse in loc. 

Andrei Biaier: Numai dacă vom descifra 
împreună, regizori si scenariști, autori de 
idei şi dialoghisti debutanţi și consacrați, 
aceste căi ale colaborării, această obligaţie 
la unitate, la prietenie creatoare lipsită de 
fixatii şi ambiţii veleitare, acordind cîştig 
de cauză intereselor filmului românesc, ca 
şcoală naţională de artă, vom intelege mai 
bine condiţia estetică și etică a cineastului. 

— Vorbind despre colaborare, să vor- 
bim și despre echipă. 

losif Demian: Din distribuţie, cred 
ca trebuie notati in mod deosebit prota- 
gonistii Gheorghe Cozorici şi Luiza 
Orosz. Ciudata reținere față de Gheorghe 
€ozorici, care dupa unii ar fi mai mult actor 
de teatru decit actor de film, cred că va 
trebui să fie abandonată. El este Victor, 
bărbatul care «duce In spate» toată poves- 
tea, omul care a trăit intimplarile rememo- 
rate, s-a ascuns ani de zile și în final ne 
dezvăluie adevărul. Luiza Orosz, admirabila 
actriță de la Cluj, evidenţiată cinematogratic 
n Vitorniţa, este nevasta lui, care a trebuit 
să ţină ascunsă o taină ani de-a rindul. 
Aş mai aminti în mod deosebit pe Dana 
Dogaru, actrița cunoscută de la Teatrul 
Nottara, interpretă de o extraordinară forță 
de expresie, care prevăd că va face foarte 
multe filme de aici încolo, pe Nicolae 
Praida, care revine pe ecran, după ce a 
fost prea putin solicitat, în ciuda succesu- 
lui său memorabil din La mere și Viaţa 
nu iartă, pe Ica Matache, Aristide Teică 
si Costel Constantin, precum si pe multi 
actori aflati la prima sau a doua aparitie: 
Jean Săndulescu de la Oradea, Mihai 
Cafrita, ton Muscă și Gelu Birău de la 
Piatra Neamţ, Adrian Ducă de la lași, 
lon Andrei de la Constanta. 

— Ati realizat o sinteză si în planul 
distribuției. 

losif Demian: Am căutat nu atit nume, 
cit o lume de fete si caractere care să poată 
convietui pe ecran, cit mai aproape de 
datele reale, omenești, ale situaţiilor de 
viață, imbinind talentul cu adevărul. Notati, 
vă rog, că am avut o echipă de filmare 
foarte tinără, ambițioasă. S-a muncit cu 
multă dăruire şi dragoste de cinema. li 
numesc cu mare plăcere pe Ştefan Anto- 
nescu — autorul decorurilor, Lidia Lulu- 
dis — semnatara decorurilor, operatorul 
George Voicu, monteuza Maria Neagu, in- 
ginerul de sunet Andrei Coler, machioza 
Mariana Datcu, cameramanul Gabor Tarco 
si, în sfirsit, directorul filmului, Marin Ghe- 


roae. à 
Andrei Biaier: Dat fiind că am sansa să 
nu lucrez filmul singur, pot să spun cuo 
modestie mai putin cenzurată că spectato- 
rii vor avea o mare bucurie, o surpriză plă- 
cută constatind calitatea, frumusețea și 
omenescul acestui film. Încercăm astfel 
cu sfială si noi, artisti-cineasti, să ne ală- 
turăm unui punct de vedere care este al 
intregii ţări, acela pe care îl susține mereu 
peste tot In lume președintele țării — ne- 
voia de convietuire si înțelegere paşnică 
intre oameni, ca o obligativitate a timpului, 
revenind tuturor, pentru ca să nu se mai 
repete tragediile trecutului apropiat. 


Valerian SAVA 


producătorul delegat al Casei 1, Marin 
Theodorescu, cutreieră tara, in căutarea 
unei dumbrăvi despre care toată lumea să 
poată spune că e.. minunată. Concomi- 
tent se fac probe pentru Lizuca și se caută 
un Patrocle, care dacă nu va fi chiar așa 
de vorbăreț ca cel din povestea lui Sado- 
veanu, va trebui să fie un «boldei roșcat» 
cit de cit fotogenic. 9 @ @ Record de roluri 
principale (16) în Avaria, care continuă 
filmările la Combinatul chimic de la Turnu 
Măgurele (scenariul Dorel Dorian, regia 
Stefan Traian Roman, Casa 1). interpreții 
lor sint Constantin Anatol, Ilarion Ciobanu, 
Ovidiu luliu Moldovan, Emil Hossu, Olga 
Bucătaru, Cornel Coman, Liliana Petrescu, 
lon Marinescu, Dan Condurache, Tora 
Vasilescu, Margareta Pogonat, Constantin 
Diplan, Constantin Guriţă, Ştefan Radof, 
Grigore Gonta, Dan Tufaru. 


R. PANAIT 


în premieră 


N 


Împuşcături 


sub clar 


Filmul polițist, de aventuri — 
pentru că evident pe acest 
teritoriu ne aflăm — implică 
totdeauna dimensiunea spa- 
tiului, a peisajului: urban sau 
rustic, natural sau construit. 
Dacă nu este eminamente a 
spiritului sau pur sentimentală, aventura e 
acțiune, într-un cadru fizic care devine el 
însuşi personaj: munții stincoși, serpenti- 
nele riscante, garajele pustii, depozitele 
aglomerate ș.a.m.d. Este un personaj pe 
care l-am ignorat, într-o duzină de pro- 
ductii ale începutului, date uitării, chiar 
titlurile lor fiind memorate numai de fil- 
mografiile scrupuloase ale arhivei. De la 
un timp, această dimensiune vitală a aven- 
turii, a acţiunii, a căpătat însă consistenţă 
şi strălucire în filmele noastre de gen. Ea 
a apărut, într-un prim stadiu, ca fundal de- 
corativ și pitoresc în filmele cu haiduci din 
codrul carpatin și spațiul danubian, cu 
accente marcate de culoare strict locală. 
Apoi, dimpotrivă, ciștigind în funcționali- 
tate, peisajul prezent în alte filme de aven- 
turi căpăta o tentă abstractă, cu trimiteri 
îndepărtate: străzile pe care alergau ma- 


nema 


de lună 


sinile ondulau imprevizibil precum cele de 
la Los Angeles, șoseaua de la Orşova 
aducea cu o autostradă de pe Riviera, 
vehiculele prăbușindu-se în lacul de acu- 
mulare de la Porţile de fier ca în Medi- 
terana. 


Filmul lui Mircea Muresan, Împuşcături 
sub clar de lună, incearcă, din acest 
punct de vedere, o sinteză între pitorescul 
local și funcționalitatea dramatică, în aşa 
fel incit peisajul devine de data aceasta un 
personaj, integrind organic In plasticitatea 
sa peisajul uman Intruchipat de lon Besoiu, 
lon Caramitru, Mircea Diaconu, Dan Nuţu, 
Amza Pellea sau Octavian Cotescu. Este 
cadrul natural căruia Mircea Muresan li 
cunoaște bine expresivitatea dramatică, 
încă de la Moara cu noroc, film pe care 
Il amintesc direct primele cadre din Îm- 
pușcături... Noaptea infiorată de lună, casa 
izolată dintre dealuri, de care se apropie 
nevăzut răufăcătorul coborit de pe munte, 
lătratul speriat al clinelui, fereastra dincolo 
de care sufletul unui alt Ghiţă circiumaru! 
pilplie lingă Ana lui, precum sfeșnicele 
din filmul lui Victor Iliu și Ovidiu Gologan. 


prezențe românești peste hotare 


Finis spectaculos 


Centenarul în actualitate 


@ Centenarul cuceririi independenței sta- 
tului român modem a fost recent marcat 
si de televiziunea vest-germană, care a 
prezentat episoade semnificative din fil- 
mele Războiul de Independenţă și Ste- 
fan cel Mare — Vaslui 1475. 

@ Ca urmare a ultimelor contracte în- 
cheiate de România-film cu diferiţi parteneri 
externi, sfirsitul de an este spectaculos: 
un lot însemnat de filme româneşti va fi 
prezentat în scurtă vreme pe diferite meri- 
diane ale globului. 

@ Ultimele contracte de export încheiate 
în luna noiembrie: Trei zile și trei nopți 
în Cuba, Osinda si Prin cenușa imperiu- 
lui în italia, Puterea și Adevărul în Alge- 
ria, Un comisar acuză și Ultimul cartuș 
în Mozambic. 

e Spectatorii din Portugalia și Angola 
vor putea vedea în curind Puterea și Ade- 
vărul, Ultimul cartuș și Un comisar 
acuză, în timp ce ecranele mai multor 
tari din Orientul apropiat vor prezenta Pe 
aici nu se trece. 


Salt la antipozi 


@ Binecunoscutul Năică și năstrușni- 
cele sale pățanii (cu peștele, cu barza și cu 
veverița, precum și pe străzile Bucureștiu- 


lui) vor oferi în curind, împreună cu mai 
multe producții Animafilm, citeva momente 
plăcute și instructive telespectatorilor por- 
tughezi. Veritabil globe-trotter, acelaşi per- 
sonaj Va ajunge si la antipozi: televiziunea 
japoneză va prezenta Năică și peștele, 
Năică și veverița. 

@ În R.S. Vietnam au fost exportate mai 
multe realizări ale caselor noastre de filme, 
care prin diversitatea registrului tematic 
vor face cunoscute spectatorilor vietna- 
mezi preocupările cineastilor noștri în ul- 
timii ani: Nemuritorii, Orașul văzut de 
sus, Aventurile lui Babușcă, Ultima 
noapte a singurătăţii, Zile fierbinți, Muş- 
chetarul român, Capcana, Ștefan cel 
Mare — Vaslui 1475. 

@ Citeva zeci de producții Animafilm 
vor fi difuzate pe micul ecran în mai multe 
tari europene, în urma achiziţionării lor de 
diferite posturi de televiziune din Irlanda, 
Norvegia, R.F. Germania, Franţa. 


Festivaluri trecute și viitoare 


@ La Festivalul filmului de scurt-metraj 
de la Leipzig, cinematografia noastră a 
participat cu filmele documentare Baladă 
pentru un erou contemporan, Şi ne-om 
plimba cu barca, Examene, Furtuna, 
Avanpremiera. 

e Şi... prima participare în anul viitor: 
la Festivalul internaţional de filme de la 
Madras (India, 3—17 ianuarie 1978), tara 
noastră va fi reprezentată de Osinda, 
Cuibul salamandrelor, Ilustrate cu flori 
de cimp. 


Al. RAZDOLESCU 


Performanţa lui Mircea Mureşan este de 
a fi realizat această sinteză intre specifi- 
cul local și efectele tipice ale genului prin 
tratarea unitară a diferitelor compartimen- 
te ale filmului. Calitatea acestei sinteze 
este evidentă mai ales din împrejurarea că 
o asemenea tentativă s-a mai făcut recent, 
prin unele producții nu numai de acelaşi 
gen, dar și cu subiecte asemănătoare, din 
aceeași epocă, a anilor '45-'47, filmate 
într-un cadru aproape identic. În peisajul 
sud-transilvan se simula uneori un fel de 
teroare hispano-mexicană, cu străzi pustii 
în plină zi și eroi sau bandiți refugiaţi In 
turnuri inaccesibile, cu final coral, în piața 
mare, unde mulțimea înspăimintată asista 
la încheierea singeroasă a unei povestiri 
neverosimile, deși ea pleca, se pare, de la 
fapte reale. 

Narațiunea lui Mircea Mureşan respectă 
premizele si cadrul real în care s-a desfa- 
surat lupta justitiarilor comuniști la începu- 
tul noii noastre istorii. La el oamenii din 
satele amenințate de bandiți iși văd de 
treabă si nici cei din casele izolate nu-și 
părăsesc vatra, nu se ascund, In virtutea 
unei asumări aparte a sorții, apărindu-se 
cu un simț al umorului sau cel putin cu 
un soi de perplexitate ingenuă foarte ca- 
racteristică. Agenţii răufăcătorilor din acei 
ani încă tulburi circulă prin piața populală, 
ca In cele mai paşnice timpuri, bandiții au 
ibovnice cunoscute de toată lumea, dar 
nici oamenii noii ordini nu se sinchisesc 
de vreo linie de demarcație, colindă poteci 
de munte fără precautii deosebite, cu te- 
meritatea caracteristică epocii şi eroilor de 
baladă, ştiu să urmărească, deghizați, miş- 
cările presupușilor adversari, în aceeaşi 
piață viu colorată, dar liniștită și gospodă- 
rească. Opoziția este ireductibilă: cei răi 
vor să recapete prin crimă ceea ce istoria 
le-a răpit ireversibil, cei buni apără in- 
transigenti noua ordine democratică. Pro- 
tagoniştii lucrează însă adesea prin in- 
terpusi, nu întotdeauna conştienţi de rolul 
lor. De aceea loviturile decisive Intirzie 
si de o parte si de alta. Între timp, viata îşi 
urmează cursul normal. Ofițerii lon Besoiu 
si lon Caramitru, asistați de șoferul Mircea 
Diaconu, care devine uneori birjar, tac 
nestingheriti gimnastică în curtea postu- 
lui de jandarmi, iar de banditul Olteanu 
luăm cunoștință mai mult în pregeneric 
sau prin scrisori și fotografii. 

Finalmente, adevăratul dramatism apare 
nu atit din confruntarea spectaculoasă a 
extremelor, cit din evenimentele produse 
intr-o zonă a incertitudinii, în care oamenii 
nimeresc întimplător și se luminează în 
cele din urmă Adevăratul personaj cen- 
tral, dramatic, al acestui film cu împușcă- 
turi, este fiul unui țăran comunist, încarcerat 
de poliția democrată pentru port ilegal de 
armă. Dan Nuţu întruchipează admirabil 
amestecul de candoare și insolenté al 
acestui personaj care, impins fortuit între 
cele două tabere, intră în joc, dar nu în 
foc. El rămine în această zonă a incerti 
tudinii, In periculosul no man’s land, as- 
cuns In gura unui sectant religios ca ban- 
ditii, dar pentru a le descoperi urma. 

Acţiunea ia o turnură în care ten- 
siunea polițistă capătă un sens moral 


asociaţia cin 


Schimb de opinii 


099 Timp de trei zile, s-au destășurat 
in capitală lucrările Consfatuirii con- 
ducătorilor de uniuni și asociații de 
cineasti din tari socialiste. În cadrul 
reuniunii au fost abordate aspecte ale 
colaborării în domeniul celei de a șaptea 
arte, ale pregătirii tinerelor cadre de 
regizori, operatori, actori. Delegaţia ro- 
mână a fost formată din lon Popescu 
Gopo, preşedintele Asociaţiei cineasti- 
lor, Mircea Mureşan — vicepreședinte, 
Ecaterina Oproiu, Dumitru Fernoagă și 
Titus Mesaros, membri ai Biroului 
ACIN. Celelalte delegaţii au fost con- 
duse, respectiv, de Kamen Todorov — 
R.P. Bulgaria, Antoni Kahlic — R.S. Ce- 
hoslovacă, Manuel Perez — Cuba, An- 
drew Thorndike — R.D. Germană, Rab- 
ja Dorjpalam — R.P. Mongolă, Jerzy Ka- 
walerowicz — R.P. Polonă, Tomas La- 
josne — R.P. Ungară, Alexandr Kara- 
ganov — U.R.S.S. 999 La Huşi, a a 
vut loc o nouă ediţie a Festivalului de 
cineamatori «Moldocamera». Din juriu 
au făcut parte lon Popescu Gopo, Geo 
Saizescu, Alecu Croitoru, ing. Aurel 
Mișcă. 999 La Oţelul Roşu, la con- 
sfătuirea pe țară a cineastilor amatori 
avansați, Asociaţia noastră a fost repre- 
zentată de lon Popescu Gopo, Bob 
Călinescu, Cornel Diaconu și ing. Aurel 
Miscă. @ @ @ Cineastii marocani Ben- 
nani Kovider, director al Centrului cine- 
matografic marocan şi Rechiche Abdel- 
majid, secretar general al Asociaţiei 
cineaştilor din Maroc, au făcut o vizită 
la Asociaţia cineastilor. 

Ovidiu GEORGESCU 


propriu si o savoare inedită La aceasta 
isi dau concursul Octavian Cotescu (preo- 
tul sectant) — căruia li este suficientă pri- 
virea dublată de luciul lentilei ochelarilor 
pentru a ne sugera ce filme polițiste extra- 
ordinare s-ar putea face cu el — și un 
actor acum ciștigat pentru ecran, Avram 
Besoiu, In rolul unui bigot sărac cu duhul, 
mesager timorat între preot și musafirul 
din şură. Din tabăra celor buni ne cuce- 
rește mai ales Mircea Diaconu, care com- 
pune o încintătoare partitură de soldat 
toarte scrupulos la datorie, dar mereu cu 
gindul la o permisie. 

Aici se cuvine să facem o reverență, 
deloc formală, în fata dialogului scris de 
Petre Sălcudeanu, cu poante sporadice, 
dar eficiente, a decorurilor adaptate de 
Giulio Tincu, de cele mai multe ori după 
unele autentice, ca şi In fata costumelor 
tot de el ușor actualizate, răminind totuşi 
în nota epocii, bine turnate pe interpreți, 
chiar atunci cind par impersonale, ca în 
cazul lui lon Besoiu, principalul ofițer, 
stingher In costumul lui civil. imaginea tir- 
gului sud-transilvan, imediat post-belic, de- 
vine astfel memorabilă și exemplară, nu 
numai pentru un film de gen, dar și în 
genere. Se realizează, de asemenea, efec- 
tul scontat de regizor, în contrapunct, prin 
muzica dedramatizată a lui Ramon Ta- 
vernier. 

Păcat doar că în film intervine destul de 
repede un defect scenaristic, jocul dublu 
al fiului ingenu şi insolent, deghizat în 
bandit, fiind denunţat prematur. Din acest 
moment, interesul filmului scade sau se 
plasează pe căi bătute. Imaginea însăși, 
pe care am remarcat-o de la bun început, 
compusă cu talent de debutantul Dan Ni- 
culescu, pe linia unei bune tradiții, iși 
pierde în partea a doua a filmului din eloc- 
venta, iar ritmul trenează. 

Interesul este resuscitat către sfirşit, in 
citeva cadre (dar nu şi In ultimul, luat din 
elicopter) construite pe datele iniţiale: în- 
tiinirea fiului fugar (Dan Nuţu) cu tatăl 
(Amza Pellea), in poarta casei unde ban- 
ditul si cel mai atașant dintre cei buni și-au 
găsit sfirsitul, palma pe care ţăranul i-o dă 
fiului pentru că i-a ascuns adevărata mi- 
siune (— N-am avut voie... — Eu Iti sint 
tată, mă!) și mai ales modestul cortegiu 
de după luptă, care parcurge satul liniștit 
si se îndepărtează în orizontul legendei: 
supraviețuitorii si cei doi morți — cel rău 
indoit pe cal, cel bun întins în căruță. 


Valerian SAVA 
TE SP Ae ee 


Regia: Mircea Muresan. Scenariul: Petre Sa/cu- 
deanu. imaginea: Dan Niculescu. Muzica: Ra- 
mon Tavernier. Decoruri și costume: Giulio 
Tincu. 
Cu: fon Besoiu, Mircea Diaconu, lon Caramitru, 
Dan Nuţu, Catrinel Paraschivescu-Blaja, Amza 
Pellea, Octavian Cotescu, Avram Besoiu, Jean 
Constantin, Mircea Hindoreanu, Victoria Dobre 
Timonu, Lucia Boga. 

Film realizat In studiourile Centrului de productie 
cinematografică «Bucureşti». Casa de Filme Cinci 


clubul criticii 


În sfirsit, 
ne vedem săptaminal! 


La 12 și 19 decembrie 1977, au avut 
loc şedinţe ale Secţiei de critică a 
Asociaţiei cineastilor, la care s-a hotărit 
crearea, în cadrul Asociaţiei, a unui 
Club al criticii de film. 

Clubul criticii va fi deschis săptă- 
minal, luni, între orele 17 si 19, la Casa 
filmului — Cinema Studio. 


Programul si reterentii lunii ianu- 
arie 1978. 


Luni, 9 ianuarie: Ecaterina Oproiu — 
Obiectivitate si subiectivitate in critica 
noastră; Aura Puran — Critica criticii la 
filmul larba verde de acasă 

Luni, 16 ianuarie: Valerian Sava — 
Reflecţii despre simpozionul de filmo- 
logie de la Budapesta; Julian Mihu — 
Critica criticii la filmul Marele singura- 
tic. 

Luni, 23 ianuarie: Călin Căliman — 
Comentarii la Tirgul de filme de la 


Milano; Anna Halasz — Critica criticii 
din revista «Cinema». 


Luni, 30 ianuarie: Întilnirea membri- 
lor Clubului criticii cu membrii Cine- 
clubului muncitoresc «Faur» de la uzi- 
nele «23 August». 

Întrunirile Clubului criticii vor fi or- 
ganizate și conduse potrivit principiu- 
lui rotației, de către un membru al 


secţiei. In luna ianuarie programul de 
mai sus e girat de Teodor Caranfil. 


animatorii nostri 


Să iubim papusile! 


«Cind nu mai sintem copi 
am murit de mult» 


C. Brâncuși 


Copilăria este de neconceput fă'ă 
universul păpușilor si al jocului, fără 
acele lumi In care fantezia poate să 
zburde în voie. 

Aceste amintiri constituie o parte din 
zestrea noastră de inocenţă, care ne 
ajută să înțelegem formele ludice ale 
realității. 

Păpușile alcătuiesc un univers aparte, 
de care trebuie să ne apropiem cu dra- 
goste pentru a cunoaște varietatea sa 
infinită. 


cută cu «gindul si visarea». 

Prezenţa tridimensională, posibilita- 
tea de a parcurge un spațiu cinemato- 
grafic real şi nu sugerat ca în filmul cu 
desene animate, permite folosirea lu- 
minii ca un element activ care incăl- 
zeste sau răcește expresia păpuşii, o 
luminează sau o întunecă, o colorează 
potrivit intenției regizorale. 

Viața păpușşii incepe cu prima mis- 
care, cu primele fotograme care o in- 
registrează. Se cere o răbdare ieșită 
din comun pentru a însutleţi aceste 
făpturi minunate. 

Bătălia la un film de păpuşi nu se dă 
pentru metrul util de peliculă filmată, 
ci pentru fotograma utilă. 

Satisfactia spectatorului este cu atit 
mai mare cu cit descoperă în film mai 
multe lucruri neobișnuite. 

Păpușa devine actor şi reușește de 
multe ori să contureze un caracter, o 
existență, un mediu uman. 

Umorul se naşte nu numai din ima- 
gine, ci si din cuvintele rostite pentru 


— Afurisită meserie! 


profesiune 
de credinţă 


Dialog !.;. 
imaginar ^ 


- < 


Ti-ai planificat toate filmările în august, 
ai nevoie de soare, de vreme bună, și 
plouă în fiecare zi. Ai scris scenariul, l-ai 
gindit, l-ai conceput pentru trei actori, 
X, Y, Z, iti vine rindul la filmare, dar nu- 
mai Z e liber. Pe X şi pe Y trebuie să-i 
inlocuiesti. Dacă fi inlocuiesti pe ei, nu 
se mai potrivește nici Z. Eşti nevoit să-i 


A a 4 | — Meserie? 


Scenariul: Tita Chiper, 
George Sibianu) 


— Dar ce-ai crezut? 

—Vocatie,  transfigurare, 

talent... 

— Talent? Ce-i aia? 

Îl ai sau nu-l ai. Daca îl ai, 
e bine... 


Expresia formei la o păpușă trebuie 
găsită în asa fel incit ea să devină ar- 
hetip. 

Eliminind detaliile nesemnificative, ac- 
centuind trăsăturile definitorii ale unui 
tip din realitate sau inventind unul, 
creatorul păpușii trebuie să găsească 
corespondentul lui în forme și culori. 

O rigiditate structurală imprimă pă- 
puşii o mişcare esentializata, sacadată, 
mai mult sugerată, care prin ritmul ei 
lent sau rapid, legănat sau țeapăn, im- 
piedicat sau cursiv, ne vorbește mai 
mult decit cuvintele despre o ființă fă- 


păpuși de către actori. Interpretarea lor 
inspirată ne comunică gindurile aces- 
tor făpturi animate. 


In fiecare din aceste păpuși se găsește 
ceva din viața dăruită de părintele lor 
— regizorul. 

Mă gindesc la toate acestea, amin- 
tindu-mi lumea creată prin păpuși ani- 
mate de colegul meu George Sibianu, 
acum cind el implineste 50 de ani si 
are la activ 25 de filme. 


ton TRUICA 


filmul românesc 
şi creatorii săi 


A văzut 


toate filmele, 


In anii trecuţi, la un concurs 
«Cine ştie  ciștigă», am 
rămas cu toţii surprinşi de 
formidabila capacitate sen- 
zorial-gustativă a unui spe- 
cialist în licorile lui Bachus, 
căruia i s-au prezentat pe o 
tavă mostre din soiuri si podgorii diverse, 


vede toate 


i) filmele 


is 


Li 


din ani deosebiți și din zone pedo-clima- 
tice apropiate sau îndepărtate și cărora e! 
le ghicea In fata aparatului de luat vederi 
proveniența, calitatea și tăria, aproape nu- 
mai cu privirea, fiindcă miligramul ajuns 
pe buze se pierdea de bună seamă în ro- 
potele de aplauze ale unei săli intrată parcă 
in transă. Dacă în legătură cu vinul — 


— Să zicem, dar nu ajunge. 
— Ce mai trebuie? 


— Inteligență, cultură, experienţă, ca- 
pacitate organizatorică, diplomație, carac- 
ter, un director de producție bun și noroc 


cu carul. 
— Ce treabă are norocul? 
— Păi fără el nu se poate. 
— Adică filmul se face la noroc? 


— Auzi, nu Îmi mai spune chestia asta 


că te faci de ris. 


— Ba o s-o spun pină o să răgușesc... 


singura ființă lichidă, cum o denumea 
Aristotel — pot apărea asemenea remarca- 
bile îndeletniciri, vădind o înzestrare de 
tip artistic pe care n-ar fi în stare s-o nege 
nimeni, despre film s-ar putea spune, para- 
frazindu-l pe Stagirit, că este singura artă 
care curge, fotogramă cu fotogramă, sec- 
venţă după secvenţă, configurind o finalitate 
calitativ deosebită de părțile componente 
care-i dau substanța Continulnd compara- 
tia, clti dintre noi ar fi în stare,văzind doar 
citiva centimetri dintr-o peliculă foarte cu- 
noscută, să spună exact de unde provine, 
cine a filmat-o, cine a regizat-o, cărui actor îi 
aparține mdnusa uitată pe masa din planul 
doi, sau umbrela din coltul încăperii, sau cit 
era ceasul cind vedeta cutare se Intilnea 
cu celebrul Y, interpretat de nu mai putin 
celebrul Z? Şi, mai ales, citi dintre noi 
ar da un răspuns exact la o asemenea Între- 
bare, dacă alegerea am face-o nu dintr-un 
singur film, ci din mai multe, eventual din 
toate cele citeva zeci de mii ale Arhivei 
naționale? Greu de răspuns... Ei bine, 
ciștigătorul unui asemenea concurs n-ar 
putea fi altul decit Dumitru Fernoagă, di- 
rectoru! Casei de filme Cinci. 

Dacă un spectator mediu vede anual 
citeva zeci de filme, iar un pasionat aproape 
o sută, Dumitru Fernoagă, prin profesie, dar 
si prin pasiunea care-l animă, vede citeva 
sute de filme, de la lung-metrajele fluviu la 
jurnalele de actualități şi peliculele de citeva 
minute cu destinaţie artistică sau numai 
publicitară. Arhiva naţională de filme, pe 
care a condus-o timp de aproape 15 ani, 
li este cunoscută am zice, fotogramă cu 
fotograma vădind o adevărată erudiție nu 
numai In aprecierea producătorilor, inter- 
pretilor şi regizorilor, ci şi în detalierea 
minuțioasă a unor referințe care merg pina 
la precizarea locului de filmare, al dubluri- 
lor — cine știe citi cascadori l-au dublat 
pe John Wayne într-o carieră atit de spec- 


„taculoasă? Întrebaţi-l, vă rog, pe Fernoagă! 


inlocuiesti pe toţi trei. 
— şi? 
— Nimic. S-a dus naibii filmul. 
—Nu-l mai faci. 


— Tac. 

— Afurisită meserie! 
— Schimb-o! 

— Numai spinzurat. 


— al aparaturii folosite, al calității peliculei, 
al box-office-ului cutărei vedete, al machia- 
jului, muzicii, costumelor şi butaforiei. Ca 
producător, în cei peste 20 de ani de cind 
lucrează In sistemul cinematografiei noa 

tre, şi-a legat numele de realizarea a zeci 
de filme, unele de incontestabil succes, 
răminind în permanenţă o conștiință lucidă, 
un critic nepărtinitor — din păcate critica 
sa se exercită doar oral — un om modest 
căruia judecata de valoare fi stă însă la 
îndemină, mereu pe drumuri, intre două 
avioane — ultima călătorie e cea de la 
Milano, de unde ne-a adus citeva filme pe 
care le vom vedea în curind pe ecrane — 
prezent pe platourile de la Buftea, discutind 
cu scenariștii, răspunzind tuturor celor 
care-l solicită. A lansat zeci de regizori şi 
actori, operatori şi scenografi, încit multe 
nume ale filmului nostru iși datorează 
succesul întilnirii cu Dumitru Fernoagă, 
acest om a cărui prezență beneficiază parcă 
de atributele unei instituții. În limita celor 
24 de ore zilnic si a 7 zile pe săptămină, 
a văzut toate filmele, vede toate filmele, 
va vedea toate filmele. Orgoliul spectatoru- 
lui nostru are una dintre cele mai mari 
satisfacţii: Alături de el, în sala de spec- 
tacol, se poate ivi oricind ochiul exersat al 
unuia dintre acei puţini care, pare să fi 
văzut cam tot ce s-a filmat de cind fraţii 
Lumiere au cucerit, cu miraculoasa lor 
jucărie, inimile miliardelor de oameni. 


M. PARUS 


P.S.: Cunoscător al tuturor tipurilor de 
publicitate audio-vizuală din lume, Dumitru 
Fernoagă iși omite cu insistență numele de 
pe orice generic al filmelor produse la casa 
pe care o conduce. Ecce homo! 


— Ușor de zis, ai auzit de plan de pro- 
ductie, de bancă, de investiţii, de disci- 
plină financiară, de penalizări de... Taci? 


Manole MARCUS 


NAT 
> LI ka 
' 


Una din cele mai mari izbinzi ale 
cinematografului este aceea d f 
reuşit să-l facă ecra 

E o performanţă rel 
aparține filmului so 
nouă școală: acum 


urmă «Doamna 


urmă a 


memorabil «Unct 

Piesă netern 

mecanică 
Anton Pavlovici, scriitor din ce 


Vania», 


pentru pianir 


mari pe care i-a avut modernitatea a 
f j mult un scriitor numai 


a nu de 


n ciuda unui 
si a unei cari i 


tilnite. Imi 


melancolică, con 


și spectacolul a 


regizor că «nu se 


int comedii» — 


dădea 


nă cuo 


venit ntiinita, 


unui minunat 


¿č o 


una din mari orii ale ecranu- 


la număr, cit 


Lilita Ozolinja. deep 
mintea ŞI cu 


i: a fi atot- 


dintr-o 
(Malraux) 


un înger, 
si abjectie 


ca spre 


tui irancez $i, | 
fed Ț 


du 


Nimic mai mult, 
FOr 
por ‘ D 
t 
d bs = = - | 
2 n S m —— — — a Da ae ——— i 
R- > 


Si asa cum este 
in viata 
de toate zilele 


cu fiul său 
Olivier de Funes 


Diamantele 
negre 


ducerea cu același titlu 
cartea lui Jókay Mor îşi pas 
trează şi în filmul lui Zoltan 
Varkonyi romantismul social, 
uşor utopic al scriitorului. 
Un fel de Jules Verne al 
maghiarilor — cum a fost numit — interesat 
însă mai mult de trecutul și prezentul decit 
de viitorul societăţii sale. Respectiv Ungaria 
la sfirsitul secolului trecut, suferind pă- 
trunderea capitalului străin In țară, cu tot 
ce-a insemnat el, ca violența procedeelor, 
coruperea moravurilor, sporirea mizeriei 
sociale. Scriitorul înregistrează procesul 
cu asprime critică. Lui li opune o viziune 
idilică asupra relației precapitaliste dintre 
un mic patron cumsecade și minerii dintr-o 
regiune — Bondévar — unde se petrece 
acțiunea. O exaltare romantică tipic jules- 
verne-iană asupra descoperirilor științei, 
descoperiri ce făceau senzaţie la sfirsitul 
secolului trecut şi asupra fanaticilor ei 
slujitori in genul eroului principal: un mic 
proprietar de mină, inginer, zelos căutăto! 
de «diamante negre», adică un cărbune de 
calitate excepțională care incepe să inte- 
reseze marile consortii internationale. De 
aici diversitatea procedeelor lor, a marii 
finanțe interesate in concesionarea tere- 
nului micului proprietar şi, dacă acesta 
opune rezistență, incercarea prin tot felul 
de «arme albe», corupere, atragerea mine- 
rilor de la Bondévar spre exploatări concu- 
rente, mită, tentativă de seducere, incendiu, 
Totul e privit în culori puternic contrastante. 
cum se cuvine între lumi și principii morale 
ireconciliabile, dar și în spiritul unei litera- 
turi puternic influențate de «Mizerabilii». 
Inginerul savant e un romantic cavaler al 
ştiinţelor, un alchimist chipeș, incoruptibil, 
generos cu minerii lui, ba chiar și cu cei de 
la concurentă atunci cind incendiul izbuc- 
neste la mina vecină. Omul de afaceri 
perfid si fără scrupule va sfirsi, ca orice 
las în pragul falimentului, prin ase sinucide 
Pină și slujitorul catolicismului e un preiat 
care umblă cu pistoale la briu în loc de 
cădelniţă, ca să alunge «duhurile necurate» 
din castelul bătrinei contese. El e incitatorul 
moral al tuturor imoralitatilor pe care le 
pune la cale impreună cu afaceristul veros. 
Victime ale cupiditatii lor cad deopotrivă 
bătrina contesă — desprinsă de lumea mon- 
dena — și-al său sot generos, un fel de 
Mecena mereu dezamăgit, cit și o frumoasă 
fată de miner atrasă în mrejele vieții de oraș 
Doar că finalmente dragostea fetei pentru 
inginerul integru (care continuă să refuze 


inema 


Zilele filmului din: 


R.S.F. lugoslavia 


| Partizanii unui ideal | 


Organizate cu prilejul celei de a 34-a ani- 
versări a Zilei nationale a Republicii Socia- 
liste Federative Iugoslavia, «Zilele filmului 
iugoslav» ne-au dat posibilitatea să vedem 
trei filme, două în premieră, Acţiunea 
Stadion şi Idealistul, şi unul în reluare, 
Anul de grație 1573 (vezi cronica în revis- 
ta «Cinema» nr. 7/1977).Trei filme pe trei 
teme diferite, lucrate în trei maniere deo- 
sebite, care pot oferi o imagine a preferin- 
telor către care se îndreaptă azi cine- 
matografia din tara vecină şi prietenă. 

Acţiunea Stadion, prezentat în deschi- 
derea galei, porneşte de la un fapt auten- 
tic: în 1941, la Zagreb, 40 de mii de elevi din 
clasele superioare au incendiat stadionul 
pe care, cu citeva zile inainte, fuseseră 
convocați de nazişti spre a-i «infiera» 
pe evrei si pe sirbi (ei fiind croaţi), pe cole- 
gii şi pe prietenii lor. Din nou, deci, un 
film despre împotrivirea unui popor — 
de data asta reprezentat prin copiii lui — 
la teroarea pe care au instituit-o ocupanții 
hitleristi, din nou un film despre rezistența 
unei tari ce nu poate accepta cotropirea, 
din nou, deci, un film despre perioada 
celui de al doilea război mondial, un film 
din categoria celor care au făcut faima 
cinematografiei iugoslave. Realizat de Du- 
šan Vukotić, cel care, ca si Gopo, a trecut 
de la filmul de animaţie la lung-metrajul 
artistic cu actori, Acţiunea Stadion, 
ce abundă in prim şi gros-planuri, atestă 
înclinarea regizorului — ca şi «deforma- 
tia» lui de autor de desene animate — 
către cadrele bine studiate, cu detalii ce 
capătă, nu o dată, valoare de argument 
principal. 


pină și onorurile academiei din Viena dacă 
acestea ascund capcane și trăieşte ca un 
sihastru printre cărbunarii lui)o va ajuta 
să-și regăsească calea cea dreaptă. Po- 
vestit in vorbe. filmul pare naiv. În imagine 
el ciștigă. În primul rind, datorită minutiei 
cu care e reconstituit cadrul istoric, a grijii 
față de fiecare detaliu scenografic: impre- 
sionante sint saloanele castelului de la 
Bondâvar, ca şi cele adăpostind străluci- 
toarele baluri ale Vienei fin du siècle: 
o interpretare sobră dar fără performanțe 
ridică şi ea coeficientul de interes al filmu- 
lui. În ciuda lungimilor (peste două ore 
jumătate de proiecție), a cadrelor prea 
descriptive ce nu scapă niciun amănunt 
din povestire si a lentorii montajului ce n-a 
descoperit încă elipsa cu funcție sugestivă, 
filmul rămine totuși captivant. Imaginea 
e sensibilă mai mult la poezia peisajului si 
a chipurilor de frumuseţe locală (frumoa- 
sele fete intoarse seara din mină cintind 
nostalgic pe sub ferestrele iubitilor), la 
rafinamentul interioarelor vieneze și mai 
putin la dinamica acţiunii 

Alice MANOIU 
NS 
Producție a studiourilor ungare. Scenariul: János 
Erdody, Zoltan Varkonyi după romanul lui Mor 
Jókai. Regia: Zoltan Varkony. imaginea: György 
iiles. Muzica: Emil Petrovics 
Cu: Peter Huszti, Szilvia Sunyovszky, Peter Hau 
mann, Sándor Szabó, Klari Tolnay 


Imposibila 
poveste de dragoste 


Regizorul Jerzy Hotfman ne 
oferă, pornind de la ideea 
prejudecatilor de clasă, un 
studiu artistic interesant, con 
struit pe coordonatele unui 
univers filmic de tip special. 
Problematica cuprinsă în film 
se tace sezisată printr-un conflict aproape 
imperceptibil inceput la nivelul formelor. 
Regizorul nu ne obligă la participare,dar ne 
instigă la ea pe undele unui subtil cifru 
emoțional. Subiectul poate fi acuzat de 
banalitate. Un tinăr moștenitor, exponent 
al înaltei aristocrații poloneze, se Indragos- 
teste de frumoasa și modesta guvernantă 
pe care o întilnește in casa mătușii sale. 
Demersurile căsătoriei lor se fac într-o 
atmosferă dintre cele mai ostile. Printr-o 
tactică discretă, membrii clanului intervin 
si, indirect, provoacă moartea tinerei resta- 
bilind astfel ordinea morală a lumii lor. 

Unui spectator avid de spectaculos, filmul 
li poate părea static. De fapt această aparen- 
tă Incremenire este o transfigurare artistică 
in cheie regizorală proprie, a mecanismului 
disimulat, prin care prejudecățile de clasă 
legiferează moral o societate. Alcătuit par- 
că din cristale perfecte, într-o arhitectonică 
dramatică, filmul creează senzaţia unei 


inema 


Cel de al doilea film, Idealistul, în regia 
lui Igor Pretnar si cu Radko Polic in rolul 
titular (Premiul de interpretare la Festi- 
valul international de la Moscova, 1977), 
este povestea distrugerii unui om prin 
distrugerea idealului său de viata: acela 
de a lumina mințile sătenilor în mijlocul 
cărora trăieşte ca învățător. A lumina 
mințile oamenilor însă, însemna, în con- 
ceptia autorităților de pe vremea aceea 
(stat și biserică), a instiga la răscoală, 
și un instigator la răscoală se pedepsește. 
Se pedepseşte, ucigindu-i treptat, dar 
sigur, personalitatea, încrederea în sine. 
Se pedepsește, răpindu-i încrederea în 
idealul său. Considerat de unii un militant 
pentru progres, deci un tip primejdios, 
iar de alții un naiv care se luptă, ca și 
cavalerul de la Mancha, cu morile de vint, 
idealistul strins între aceste menghine, 
la care se adaugă mizeria materială si o 
căsnicie ratată, începe să cedeze, să dea 
înapoi, să-și inmoaie dirzenia pină la o 
inlocui cu umilinţa si asa să ajungă, pas cu 
pas, pină la totala capitulare. | s-ar putea 
reproşa poate că nu a fost destul de tare 
ca să ia în piept toate greutăţile, să reziste 
tuturor persecuțiilor. Poate, dar în felul 
acesta n-am mai fi avut de a face cu un 
personaj atit de profund uman, supus, 
ca orice om, neintelegerii, greselilor si, 
mai ales, slăbiciunilor. Idealistul nostru 
ar fi fost, în cazul acesta, un erou, un supra- 
om. Şi nu cred că noi, muritorii de rind, 
am mai fi fost atunci atit de aproape deel, 
atit de partizani ai idealului său. 


Anca MICLESCU 
R.P. Albania 


Cîntec de dragoste | 


Ca un cintec de dragoste îşi compune re- 
gizorul filmul. De dragoste de iubită şi de 
dragoste de țară, amindouă iubirile por- 


coboriri în infern, senzația unei dis- 
perări care creşte direct proportio- 
nal cu «obignuitul» secventelor deru- 
late. Tonalitatea luminoasă, frumuse- 
tea ideală si limpede a personajelor, por- 
tretizate In maniera miniaturilor, fac ca 
imaginea să devină o alternanță de tablouri 
liniştitoare prin perfecțiunea lor pe un 
fundal fosforescent pe care desenul mişcă- 
rii pare a fi conceput de un pedant mate- 
matician al politetii. Şi tocmai respecta- 
bilitatea gestului de ceremonial creează prin 
tensiunea monotoniei sale obsedante, pre- 
sentimentul evenimentului tragic. Schim- 
barea, minima schimbare, este într-adevăr 
imposibilă în acest univers al constringe- 
rilor, populat de personaje care au sigu- 
ranta și gratia definitivă a unor statui. 
Gestul sinceritatii este sancționat cu duri- 
tate, legea castelor răminind singura in- 
flexibilă. Dansul mascat al nobililor mon- 
deni în jurul «leproasei» pentru a o aduce 
la paroxism este singurul moment dina- 
mizat vizual şi in acelaşi timp dramatic 
Este singurul punct de șoc,pentru că el 
simbolizează crima. Dansatorii poartă măști 
așa cum și crima este mascată de insăși 
existenţa unui anumit criminal, de inexisten- 
ta individului făptaș. Oamenii care dansea- 
ză sint proprii lor sclavi, sclavii propriilor 
prejudecăţi, necunoscind în toată impla- 
cabila lor ordine decit o singură voluptate 
cea de a condamna. Mesajul acestui film 
de epocă, film într-adevăr artistic, isi de- 
pășește momentul istoric devenind, cu tot 
finalul său trist, o impresionantă pledoarie 
pentru curajul de a fi, inainte de orice, om. 


Oana MĂCIUCĂ 


Producţie a studiourilor poloneze. Scenariul: 
Jerzy Hoffman după un roman de Helena Mnisz- 
kowna. Regia: Jerzy Hoffman. Imaginea: Stanis- 
law Loth. Muzica: Wojciech Hilar. 

Cu: Elzbieta Starostecka, Leszek Telesznynski. 


Calugarul misterios 


Evenimentele războiului civil, cînd tina- 
rul stat sovietic era apărat cu arma în mină 
de către soldații Armatei roșii împotriva 
albgardiștilor stipendiati de puteri străine, 
a inspirat regizorului Arkadi Kolţatii, o 
povestire plină de neprevăzut cu urmăriri 
și travestiuri, cu acte de eroism și cu toate 
invățămintele pe care ni le-a transmis is- 
toria. Pentru a spori spectaculosul peripe- 
țiilor acestui călugăr de ocazie, regizorul 
a optat pentru procedeul numit «stereo- 
kino», adică pentru imaginea în relief. 
(Stereo-kino-ul a fost brevetat în 1940 de 
către inginerul sovietic Semion Ivanov, si 
corespunde înregistrării simultane a două 
imagini din unghiul de vedere al fiecărui 
ochi în parte: cu aiutorul unor ochelari 


nind dintr-un același izvor: puritatea sufle- 
tului lor entuziast. Tinărul şofer, cu nimic 
diferit de tinerii generaţiei sale, de spe 
rantele si de munca lor, de greutățile 
şi de izbinzile lor, este — în ciuda 
timiditatii — mai înaripat in fata acestui în- 
ceput de drum. Se simte mai inaripat, pen- 
tru că iubeşte o fată. O fată cu părul negru, 
cu sprincene negre, cu ochii negri şi cu 
dinţi albi cu care ride în soare. În soarele 
patriei, «insulă de granit ce se scaldă la 
răscrucea mărilor». Fata munceşte și ea, 
doar că munca ei Înseamnă a cinta. 
interpretă de muzică ușoară a unui mare 
ansamblu, meseria ei este.să invese- 
lească inimile si să descreteasca fruntile 
cu un cîntec. lubirea dintre cei doi se 
naşte firesc, numai că el nu are curajul 
să-şi mărturisească sentimentele, iar ea 
aşteaptă cu nerăbdare să-i accepte dra- 
gostea. Dar poate că tinărul o va face 
pina să ajungă la capătul drumului lor 
plin de peripeții pe care ea a pornit pe 
urmele ansamblului, iar el a pornit la 
volanul camionului spre a o însoți. lar 
pină să ajungă la capătul drumului, pină 
să-și mărturisească propria lor dragoste, 
cei doi cîntă dragostea lor de tara si de 
partid. 


Finlanda 


0 poartă deschisă 
spre lume 


O dată mai mult cinematograful se în- 
fățişează, dincolo de valenţele artistice, 
ca o poartă deschisă spre lume. Calitate 
cu atit mai pusă în valoare, cu cit este 
vorba de o școală de film mai putin cu- 
noscută pina acum. Cele patru filme pre- 
zentate ne-au prilejuit,fiecare în felul său, 
o întîlnire cu oamenii, obiceiurile si me 
leagurile finlandeze. O întilnire dupa care 
se poate spune: da, cunosc cite ceva 


anume colorați, spectatorul percepe ima- 
ginea de pe ecran în trei dimensiuni). 


Un film de Arkadi Kollatii. Cu: Vladimir Drujnikov, 
Alecsandr Deleavski, Valentin Zubkov, K. Sorokin, 
E Jarikov, T. Koniuhova, K. Stolearov 


Poruncă întunecată 


Regizorul Raoul Walsh s-a născut la 
sfirsitul secolului trecut și s-a numărat 
printre asistenții marelui D.W. Griffith. Un 
nume pe cont propriu și-a făcut numai după 
apariția sonorului. Fără veleitati de origi- 
nalitate, Walsh a rămas unul dintre cei mai 
prolifici regizori hollywoodieni. Într-o pa- 
letă destul de largă de genuri, westernul a 
ocupat totuși în creaţia sa un loc de frunte. 
Poruncă întunecată îl prezintă ca pe un 
bun cunoscător al genului. Filmul a fost 
realizat în anii '40, cind westernul nu desco- 
perise încă jocurile psihologice ale perso- 
najelor, punind accentul în special pe ac- 
tiune. Din acest punct de vedere, al dina- 
mismului povestirii, filmul este un exemplu 
de compoziție dramaturgică; nenumăratele 
intorsături de situaţie întrețin ritmul actiu- 
nii si interesul spectatorului. în favoarea 
cărora pledează si un John Wayne la 
3 de ani. 


Un fitm de Raoul Walsh. Cu: Claire Trevor, John 
Wayne, Walter Pidgeon, Roy Rogers, Porter Hall 


Floare de cimp 


Filmul poartă marca anilor '40, cind cine- 
matograful mexican și-a ciștigat populari- 
tatea pe toate meridianele cu «Maclovia», 
«Rio Escondido», «Maria Candelaria», «Per- 
la». Aceeaşi echipă care a făcut ultimul 
film citat, recent văzut la noi în premieră, 
a realizat si Floare de cimp. Întilnim ace- 
lași gust pentru melodrama dublată de 
violență a regizorului Emilio Fernandez; 
aceleași priviri sentimentale și hotăriri bru- 
tale ale lui Pedro Armendariz, aceeași fru- 
musete fatală a lui Dolores del Rio, ace- 
leași pleinair-uri cu cactuși uriași si nori 
tiviti pe margine cu aur ale operatorului 
Gabriel Figueroa. $.0 


Un film de Emilio Fernandez. Cu: Dolores del Rio, 
Pedro Armendariz 


despre acei barbati inalti, puternici, mun 
citori, dar nu o data ingraditi de preju- 
decati moral-religioase mostenite; da, cu- 
nosc cite ceva despre acele femei înalte 
frumoase, blonde dar si bărbate care- 

ciştigă, pas cu pas, egalitatea cu parte- 
nerii lor de viață. Egalitate înclinind de 
partea lor necondiţionat doar atunci cînd 
este vorba de muncă, mai rar însă atunci 
cind este vorba de a avea aceleaşi drep- 
turi la existență. Trei dintre cele patru 
filme ne arată cinematografia finlandeză 
preocupată să prezinte viața cotidiană; 
să o prezinte dar și să o corecteze 
cînd e nevoie, fie prin șarja comică (Omul 
care nu poate să spună «nu», regia: 
Risto Jarva), fie printr-un stil sobru de 
cinema-adevăr (Soarta unui bărbat — 
regia: Nyrki Tapiovaara, Vremea sece- 
rișului, regia: Matti Kassila). Autorii nu 
se sfiesc să descopere viata de fiecare 
zi nefardată, acuzind răutatea, prejude- 
catile sau alcoolismul — consecinţe ale 
unor concepții și stări de lucruri din 
trecut. 

Cu filmul de deschidere, Sub steaua 
polară, ne întoarcem la sfirşitul secolului 
trecut, urmărind saga unei familii de 
muncitori ai cărei feciori vor ridica steagul 
luptei pentru socialism în 1918. Fragment 
din trilogia scriitorului Väinö Linna, fil- 
mul regizorului Edvin Laine slujeşte prin 
suflul amplu epopeic documentul istoric, 
aducind totodată un vibrant omagiu re 
volutionarilor finlandezi. 

O altă particularitate a selecției, mesa- 
ger al artei de pe țărmurile Balticii, este 
sentimentul naturii. Ca şi alte cinemato- 
grafii din ţările nordice, filmul finlandez 
are acea venerație discretă si plină de 
poezie pentru stropul de soare, pentru 
desișul frunzelor, pentru lungile nopți 
albe ale verilor mult prea scurte. Natura 
este întotdeauna aproape de sufletul cald 
al acestor oameni doar în aparenţă reci 
şi masurati. 

Simona DARIE 


Deși termenul de «fantastic» 
inscris ca o componentă de- 
terminantă în titulatură pare 
să indice o evidentă detaşare 
de constringerile realului, li- 
teratura stiintifico-fantastica 
şi cinematografia stiintifico- 
fantastică implică, indiscutabil si o dimen- 
siune realistă. Dimensiunea care-și are 
sorgintea nu atit în caracterul «științific», 
inscris şi el pe primul loc în denumirea ge- 
nului (dimpotrivă, deseori, tocmai în acest 
caracter stiintific-sau pseudo-stiintific se 
ascunde apelul la irealism, la ruptura cu 
logica curentă) și nici în o oarecare confor- 
mitate exterioară cu realitatea, așa cum este 
ea percepută de către simţul comun. Rea- 
lismul la care ne referim se referă mai cu 
seamă la domeniul punctelor de vedere 
si al ideilor. El face din fiecare operă știin- 
tifico-fantastica (in literatură și în cinema- 
tografie) un document uman, un document 
sociologic chiar perfect datat istoriceste, 
exprimind uneori cu mai multă claritate 
decit alte creații, starea intelectuală și psi- 
hică a unei epoci, aspirațiile și temerile cu- 
rente ale unei perioade determinate. Crea- 
tia stiintifico-fantastica se dovedește astfel 
moștenitoarea legitimă a ceea ce Inca în 
secolul al XVill-lea Voltaire, de pildă, nu- 
mea «povestire filozofică». Credinţa oame- 
nilor din a doua jumătate a secolului al 
XIX-lea in ştiinţă ca panaceu universal al 
tuturor relelor de care suferă omenirea, ca 
sursă a progresului inexorabil este mai evi- 
dentă In romanele lui Jules Verne decit 
in cele ale lui Zola, desi ambii se găseau, 
probabil, pe aceleași poziţii scientiste. Cite- 
va decenii mai tirziu, romanele stiintifico- 

ntastice ale lui H.G. Wells exprimau 
primele tisun in acest bloc de convingeri, 
apariția ingrijorarii fata de posibila folosire 
malefică de către spirite animate de setea 
de dominație a imensei puteri pe care o 
reprezintă știința. 


King-Kong și suprarealismul 


Dacă filmele lui Mélits se situau inca 
în cadrul unei viziuni julesverniene asu- 
pra viitorului, peliculele americane din 
anii '30 erau mai aproape de concepția 
wellsiană. Abandonind iluziile idealiste 
despre rolul progresist şi regenerator al 
ştiinţei, ele insistau mai ales asupra iden- 
tității dintre stăpinirea tehnicii celei mai 
avansate și putere, putere individuală, se 
înțelege, folosită pentru a face bine sau, 
mai ales, pentru a face rău. Apare ideea că 
tehnica exacerbată poate scăpa (în spiritul 
acelor ani, doar provizoriu) stăpinirii celui 
care a creat-o. Reluarea cu succesul cunos- 
cut, ale unor mituri romantice (Golem-ul 
sau Frankenstein), decurge din aceeași vizi- 
une. Raporturile dintre om si ştiinţă nu se 
mai înscriu perfect în stera rationalitatii, ex- 
ceptionalul apare deseori nu ca prefigurare 
a puterilor care așteaptă să fie stăpinile 

către om ci ca sursă de mister, de tul- 

are, de poezie terifică. Oarecum în acest 
context se înscrie, de pildă, o reuşită de 
mare strălucire cum este King-Kong (ne 
referim, desigur, la admirabilul film produs 
In 1933 de Marian Cooper si Ernest Schoes- 
dack şi nu la jalnicul remake destinat să-i 
sperie pe arierati şi confectionat mai anul 
trecut de un negustor ca Laurentiis). 
King-Kong, in care André Breton vedea o 
«capodoperă suprarealistă», exprima prin 
onirismul său, prin proiectarea în absurd 
şi neverosimil, prin cultivarea unei anumite 
forme de erotism monstruos, erotism a 
cărui coordonată principală era, totuși, 
puritatea, gingășia, neliniștea spiritelor din- 
tr-un an în care se puneau bazele, să le 
zicem, «instituționale» ale apocalipselor 
viitoare. 

Filmele stiintifico-fantastice produse du- 
pă război în lumea occidentală (și mai ales 
în anii '60 cind criza valorilor a cuprins din 
plin şi Statele Unite) nu mai păstrează 
nimic din iluziile și speranțele anterioarelor 
produse similare. Nici în cele mai feroce 
pelicule politice, societatea capitalistă con- 
temporană nu este supusă unei mai totale 
şi mai necruțătoare puneri sub acuzație 
ca In aceste filme disperate. Începind cu 
capodopera absolută a lui Stanley Kubrick 
Odissea spațiului 2001 (în care oamenii 
își transferă în spaţiul cosmic răutăţile si 
minciunile care au înflorit pe Terra și în 
care singura soluţie pare a fi — dar finalul 
e intenţionat echivoc — reîntoarcerea spre 
pulsatiile originare de la începuturile vieţii 
omenești) si continuind cu atitea și atitea 
alte filme: Portocala mecanică a aceluiaşi 
Kubrick (o lume distrusă de violenţă și 
confobmism În care pina şi muzica lui 
Beethoven devine stimulent al agresiunii), 
Zardoz al lui Boorman, Soylen Green 
(cu imaginile sale insuportabile ale unui 
New York viitor, devorat de murdărie, foa- 
me si promiscuitate) Westworld (incheiat 
cu revolta apocaliptică a roboților care, 
precum Golemul medieval, distrug lumea 
artificială a privilegiatilor incapabili de o 
viaţă în cadre autentice) întilnim un unic si 
amar răspuns la întrebarea cheie a întregii 
cinematografii stiintifico-fantastice: por- 


Filmul st 


sondaj in cineunive 


iin 


Tulburatoarele 
întrebări 


ale mersului 
spre anul 2000 


(și chiar mai departe) 


nind de la ticăloşiile de azi, viitorul nu poate 
fi decit absurd, criminal, dezumanizant 
Sint toate acestea filme ale unei societal: 
in criză, ale unei societăţi care și-a pierdut 
increderea si în prezent și în viitor. 


Moda catastrofelor 


Am mai avut de multe ori ocazia să sub 
liniem că unul din fenomenele cele mai ca 
racteristice vieții ideologice din lumea occi- 
dentală contemporană este cel al recupe 


filmele 


reptul şi 


Filmele cu Subiect «ştun 
tifico-fantastic» — cuvin- 
te care, după cum se ve- 
de merg de la o vreme 
mină în mină ca o fetiță 
cu bunica ei — au fost 
cu totul ignorate de ca- 
sele noastre de filme. ; 
A visa e nu numai o necesitate bio- 
logica ci, in primul rind, una sufleteas- 
că, fiecare om viu simte nevoia sa vadă 
mai departe, dincolo de experienţa lui 
imediată, fiecare om simte nevoia să-și 
apropie viitorul, să se întrebe ce sint, 
la urma urmei, metanobacteriile? 
Sensibilitatea individului se înalţă cind 
se tulbură de grandoarea universului, 
eu personal, şi mai sint și alte cazuri, 
intru într-o stare de euforică nedume- 
rire cind aflu că există stele la o de- 
părtare de, nici mai mult nici mai putin, 
un milion de ani lumină. Caut, cu nai- 
vitatea si trufia poetului, să măsor dis- 
tanta dintre mine și stele — un milion 
de ani-lumină — și, bineinteles, mă re- 
cunosc învins. Dar aceasta înfringere, 
sau, mai exact această stare de nedu- 
merire, de neputinţă, dacă vreţi, dă su- 


Actorii Mark Hamil 

și Carrie Fischer 

în singurele roluri «umane» 
dintr-un film cu roboți: 
Războiul stelelor, 

care a depășit 

toate recordurile 


de încasări 


rării. Au apus vremurile în care Baudelaire 
si Flaubert erau condamnați de justiție 
pentru operele lor, în care Van Gogh nu 
reușea să vindă nici un tablou, în care 
conspirația tăcerii, dacă nu represiunea 
directă se abăteau asupra oricărei opere 
indrăzneţțe. Astăzi, în Occident, toate in- 
drăznelile, toate contestările sint sau se 
incearcă a fi recuperate, adică acceptate 
formal si deformate treptat dinăuntru. Asa 
s-a Intimplat, după cum am mai arătat cu 
filmele politice. Asa se încearcă azi să se 
procedeze cu filmele stiintifico-fantastice. 


poetului 


lăcerea de a visa 


fletului o putere inaltă. 

Există viață pe planeta «Marte»? Exis- 
tă cu adevărat «muzica stelelor»? Aces- 
te probleme obsedează fiecare ființă 
omenească. 

Ar fi nedrept si superficial să obiec- 
tăm caselor de filme că nu s-au pre- 
ocupat de această temă, poate că n-au 
avut scenarii, poate că au avut griji 
mult mai mari. 

Nu se poate trăi fără emoție în fata 
boltei Instelate a cerului, fără nevoia 
dureroasă de a vedea cum va arăta 
lumea după ce tu, iertati-mi expresia, 
«vei fi pămint». 

Tinerii acestui timp aspiră cu tot 
orgoliul nemuririi virstei, la o explicație 
ştiinţifică materialistă a lumii, vor să se 
înțeleagă pe ei însiși dar vor să Inte- 
leagă și tainele galaxiilor şi ale anti- 
materiei. Si a înțelege taina propriei 
tale existente și taina galaxiilor este — 
după cum susțin savanții, laureaţii pre- 
miului Nobel — cam același lucru. 

Aceste filme, cu subiecte stiintifico- 
fantastice ar avea şi un mare rol edu- 
cativ, mult mai mare decit o povesti- 
oară minată de la spate de un bici 


tifico-fantastic: o modă sau o necesitate? 


Oricit ar părea de curios, una din formele 
în care s-a subliniat interesul pentru fil- 
mele stiintifico-fantastice, odată acest in- 
teres trecut în «administrarea» marilor com- 
panii comerciale, este moda filmelor-ca- 
tastrofe. Preluind ceea ce era de preluat, 
adică exaceivarea tehnicii şi atmostera 
terifiantă, noua modă a golit vechiul gen 
de toată încărcătura sa ideatică: întrebările 
neliniștite asupra destinului omului și al 
umanității, meditaţia asupra raporturilor 
om-creatie umană, dezbaterea asupra na- 
turii umane: perenă în calitățile și defectele 
ei sau susceptibilă de moditicări radicale, 
etc. Chiar impregnate de un pesimism mis- 
tuitor, filmele stiintifico-fantastice din anii 
'60 conţineau un simbure fertil care consta 
tocmai din invitația la reflecţie. Filmele 
catastrotă, în marea lor majoritate însă, 
se mulțumesc cu un teribilism plat, fără 
aripi. Catastrofa însăși (cutremure, inun- 
datii, incendii, năvală de insecte, etc.) 
oricit de impresionant ar fi prezentată (și, 
doar nu se face economie de mijloace de 
șoc) sperie, dar nu tulbură pe spectatori. 
n această privință, fie spus în paranteză, 
adevărate filme-catastrofa sint cele reali- 
zate cu decenii în urmă de Stan şi Bran. 
Acolo, da, obiectele, natura, evenimentele 
scapă complet de sub controlul oamenilor, 
nenorocirile (în forma lor comică, stan- 
branescă) se tin lant nemaiputind fi oprite, 
dezlantuindu-se după o logică implacabila, 
străină, opusă bunului simţ, o logică tulbu- 
rătoare pentru că e supusă unui absurd or- 
ganizat după tainice legi. Spre deosebire de 
catastrofele din filmele recente, catastrofele 
din filmele cu Stan și Bran sint mai terifian- 
te, pentru că sint imparabile și cotidiene. 
Nu -cauze profunde gi deci rare provoacă 
aceste catastrofe ci fapte obișnuite, bana- 
le: sprijinirea de o ușă, coborirea unei scări, 
aşezarea pe un scaun, cumpărarea unui 
covrig. 

Dar filmele catastrofă din anii '70 și-au 
cam epuizat la ora actuală interesul, în 
orice caz, zenitul acestei mode a rămas în 
urmă. Asistăm astăzi la alte încercări de 
recuperare a mitologiei stiintifico-fantasti- 
ce. Filmul care a spart în America (si în 
alte tari) toate plafoanele încasărilor Răz- 
boiul stelelor al lui George Lukas, renun- 
tind şi el, deliberat, la orice veleitate filo- 
zofică, se adresează unei alte cerinţe eterne 
a omului, nevoia de a se juca. Folosind cu 
măiestrie toate posibilitățile uluitoare ale 
trucajelor, reducind intriga la o schemă de 
western, Războiul stelelor îl cufundă pe 
spectator Intr-un univers ludic, oferindu-i 
plăcerea de a se juca cu cele mai nemaipo- 
menite gadgets-uri create de fertila imagi- 
nație tehnică a omului contemporan. Din 
zbuciumul esenţial, caracteristic atitor fil- 
me stiintifico-fantastice din trecut, nu ră- 
mine decit gestica, jocul. Războiul stele- 
lor este față de Odiseea spațiului ceea ce 
o elegantă demonstraţie actuală de scrimă 
este față de lupta pe viață și pe’ moarte 
pentru pline, pentru tara, pentru dragoste, 
pentru libertate a doi luptători cu spada din 
veacurile demult apuse. 

Desigur, Războiul stelelor cunoaște un 
succes răsunător. Dar spiritul uman, me- 
reu răscolit de întrebări va căuta miine din 
nou un răspuns — și în forme artistice — 
la problemele care nu vor inceta să-l fra- 
minte: cum va arăta viitorul? va fi el doar 
o extrapolare a prezentului? Şi, dacă nu, 
cum va fi? Şi atunci, alte filme... 


H. DONA 


foarte pedagogic; ele dezvoltă setea de 
cunoaștere, emoția in fata miracolului 
existenţei. Şi caselor de filme n-am ce 
să le reproșez prea mult, am impresia, 
la o analiză mai riguroasă că bat la 
porți deschise. 


Teodor MAZILU 


Dumneavoastră puteți privi stelele fără 


emoție și curiozitate? (Comedie 
fantastică de Ion Popescu Gopo) 


Filmul, document al epocii 


Rita Hayworth, în 1977, sfidind 
prejudecata care cere actorului 
o tinereţe fără batrinete... 


leșirea din tunel 


Fie si in ultima lună a anului, să consem- 
năm evenimentul considerat la Hollywood 
drept «bomba anului», petrecut în vară, 
pe celebrul Bulevard al Amurgului, unde 
atitea și atitea personalități artistice și-au 
văzut cu ochii lor gloria şi crepusculul: la 
«Tiffany Theatre», Rita Hayworth — soco- 
tită pierdută nu numai pentru artă dar şi 
pentru viață — a primit un premiu special, 
recunoscindu-i-se contribuția adusă la is- 
toria filmului american. Actriţa care a do- 
minat distribuțiile în urmă cu 30 de ani, a 
reapărut în public, după o lungă și chinui- 


filmele 
secolului 
nostru 


„Cu stele în păr, 
cu lacrimi în ochi“... 


Sub acest titlu liric, romantic, la margine 
de patetism, se «ascunde» una din cele mai 
originale şi mai realiste povești cinemato- 
grafice născute în studiourile bulgare. E un 
film aparent despre teatru, dar departe 
de orice «teatru filmat», un film despre viata 
în teatru și teatrul din viata, in cele din urmă 
— după cum remarca Margareta Nikolova 
In revista de specialitate «Filmul buigar» — 
o parabolă despre teatru. Ideea și subiectul 
aparțin binecunoscutului scenarist Angel 
Wagenstein, cel care a semnat literatura 
cltorva din capodoperele cinematografiei 
bulgare, incepind cu acele neuitate «Voci 
în insulă». Ideea, de fapt, nu are un subiect 
clasic de desfășurare. Avem In faţă o trupă 
ambulanță de actori care — la inceputul 
secolului — bate drumurile ţării, din oraș 
în orăşel, purtind flacăra artei de la suflet 
la suflet. O operă de apostolat a unor tineri 
romantici, exaltati, Insetati de libertatea 
spiritului pe care n-o găsesc decit pe scene- 
le sărăcăcioase, inguste, prost luminate ale 
vremii. Acolo e toată viata lor, viata cea 
mare, pentru ea ei rătăcesc în căruţe trase 
de cai costelivi, prin noroaie și ploi, în cele 
mai grele condiţii, fără să le pese de real, 
incordati doar spre acel miraj al scenei, al 
replicii, al jocului de noapte. Călătoriile lor 


„Şi în 1947, 
cînd nu se gindea la ce va fi 
peste 30 de ani 


toare suferință nervoasă, luindu-și curajul 
de a se infatiga lumii cu un chip încă ma- 
cerat de durere, sfidind enormele prejude- 
cati care cer actorului o tinerețe fără de 
bătrineţe, o viață fără de riduri, o frumusețe 
fără de umbră. Marcată de chinurile luptei 
cu disperarea, departe de a mai fascina 
dar impresionind prin calmul speranței, 
Rita Hayworth a înfruntat o armată de foto- 
grafi, de ziariști si un public care — după 
o amară tradiție — ştie mult mai bine să 
ardă și să-și uite idolii decit să le mai dea 
sansa unei reinvieri. Părerea unanimă — 
in cunoscutul stil al presei mondene —a 
fost că «Rita s-a dovedit intr-o formă mag- 
nifică». Popularitatea ei nu pare a fi scăzut. 
Aplauzometrele au Inregistrat minute in- 
tregi de ovatii la revederea «Frumoasei 
din Pacific», rulat in acea seară, cu nemu- 
ritorul dans «Blue Pacific Blues». Manage- 
rul actriței i-a ordonat să se ferească de 
orice declaraţii. «Mă simt foarte bine»... 
e tot ce a răspuns Rita Hayworth ziariştilor. 
În schimb se vorbește intens despre o 
reintoarcere a artistei la Hollywood. Există 
propuneri de scenarii, si incă numeroase... 


sint drumuri de la real la ireal, de la proză 
la poezie, din afară spre interior, strălumi- 
nati de personajele lor, de ideea măreaţă 
a spectacolului care-i așteaptă printre ob- 
scuritatile fiecărei zile. Ei sint ziua umbrele 
reale ale personajelor lor, ca seara să se 
identifice cu ele, cu Satin, cel care clamează 
din adincul «Azilului de noapte»: «Omul 
e liber, pentru că el plătește pentru tot». 
Filmul lui Ivan Nicev (regia) vede in teatru 
un fenomen uman ale cărui contradicții se 
răsfring în caracterul și destinul fiecărui 
actor, prins, noapte de noapte, intre ome- 
nesc şi nefiresc, între real si artificial. 
Finalul este foarte simplu și cit se poate de 
terestru: ambulantii sint siliți să se despar- 
tă, trupa se desființează sub presiunea 
unei opțiuni de la care niciunul nu se poate 
abstrage. Teatrele municipale care incep 
să se întemeieze, le oferă salarii regulate, 
un public burghez stabil, scene mai bine 
utilate şi condiții de viață mult mai tihnite. 
Cei mai multi aleg «condiţiile de viata», 
viata aparent mai bună, sacrificind acea 
libertate de cuget hrănită din nesiguranța 
materială şi exaltarea romantică. Doar ciţi- 
va nu cedează, sacrificindu-și carierele li- 
niştite pentru un inconfort care le va asigura 
insă neliniștea constiintelor fără de care 
omul de artă ar pieri. De la o parabolă despre 
teatru, finalul ridică filmul la o parabolă 
despre existența omului capabil să stringă 
într-adevăr stele in păr, multe lacrimi in 
ochi, din cauza atit de evidentă a mersului 
său cu capul în nori şi cu picioarele pe pă- 
mint. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSASU 


Actorul în luptă 
cu rolurile ingrate 


Mai presus de un limbaj în care calambu- 
rul primea dreptul suprem la viața și la 
moartea sensurilor — romanul lui Emile 
Ajar (Premiul Goncourt, 1975), «A avea 
viata In față», impunea o umanitate de un 
interes acut în adincul promiscuitatii, al 
unei vieţi mizerabile, străluceau valorile a 
două ființe a căror legătură insolită, șocantă 
reașeza lumea intr-o perspectivă paradi- 
siacă. În Parisul de azi, o femeie bătrină, 
«madame Rosa», diforma, enormă — ca 


fizic şi capacitate de a suporta durerile 
existenței — fostă cindva deținută la Ausch- 
witz, tristă patroană «a celei mai triste case 
din viata unei femei», o metaforă a vitalitatii 
ultragiate, va deveni adăpostul unui puști, 
Mohamed, zis Momo, copilul rătăcit al 
unei pensionare din stabilimentul doamnei 
Rosa, un baietas de o inteligență superbă, 
agasantă, tăioasă, mereu în așteptarea unei 
tandreti, a unei oricit de sărmane minglieri: 
«a fi tandru, asta nu-i o maladie» — Il va 
învăța ea. Doamna Rosa, evreica, va fi 
mama de suflet a acestui copil arab. Toată 
cartea e povestea acestei fidelitati pe care 
prejudecățile desigur că o pot privi ca o 
artificialitate frumoasă, dintre sutele ale 
literaturii, dar căreia arta ti conferă minu- 
nea unei naturaleti, totdeauna enigmatică, 
poate singura stranie, veșnic analizabilă, 
niciodată epuizată: «Doamna Rosa este un 
rol foarte frumos. Ai zice că-i o frază gata 
făcută, dar rareori găsești o asemenea co- 
moară. Ea e frumoasă ca oamenii care au 
tost foarte frumoși. Aceştia se deformează, 
dar nu devin niciodată uriti. O văd foarte 
mărginită, foarte inteligentă, foarte gene- 


Simone Signoret: 
“Trebuie să accepti 


că,pentru a fi 


cit mai adevărate, 
lucrurile, în artă, 


se pot întoarce 


impotriva aparenfei tale» 
(in Ferma suspiciunilor 
alături de Alain Delon) 


O trupă de actori 
ambulanti 

si romantici, 
mergind din real 
spre ireal, 

la începutul 
secolului, 

pe drumurile bulgare 


Documentul.sursă a filmului 


roasă, foarte zgircită, foarte bolnavă și 
foarte sănătoasă. Amestecind aceste de- 
finitii, ajung să pot spune ceea ce este 
ea pentru mine. Cit timp am filmat, am trăit 
cu ea o idilă... Am păstrat multă vreme oja 
ei uscată pe unghii, nu izbuteam s-o şterg, 
știu că nu e sănătos, dar așa a fost. Nici 
acum n-am părăsit-o...» Simone Signoret 
este cea aleasă să Intruchipeze această 
eroină pe ecran și, după opinia generală a 
criticii, rolul se dovedește capital în cariera 
actriței. Rol riscant, «neplăcut», profund 
stingheritor pentru imaginea unei femei în 
lume, mai ales în lumea imaginilor frumoase 
si avantajoase, cum e conceput nu o dată 
filmul. Multe actrițe ar fi refuzat rolul ingrat, 
dar Simone Signoret a gindit altfel. Ea și-a 
asumat riscul, uritul, diformul, pentru a-i 
găsi frumusețea interioară, supremă In 
artă. Ea a jucat deschis: «Am 56 de ani 
si Imi mai pun zece. Nu concep că pot 
juca făcînd cu ochiul: «atenţie, nu sint bine 
dar o fac pentru rol». Nu știu să-mi calculez 
loviturile, nu iau notițe, nu-mi spun nicio- 
dată: «aici ar trebui ca ea să plingă putin», 
cum o fac, şi încă foarte bine, alte artiste. 
N-am altă metodă decit aceea de a nu avea 
metodă, sperind că o voi avea... Trebuie să 
accepti că pentru a fi cit mai adevărate, 
lucrurile se pot întoarce împotriva aparentei 
tale. Trebuie să accepti că poți fi mai bă- 
trină, mai proastă, mai rea decit ești.» 

Firește, această nouă Infatisare i-a dat 
griji si temeri: «Sint foarte pudică cu cei 
apropiați. Mă temeam că nu voi îndrăzni 
să merg pină la capăt. Am avut un trac 
groaznic cind Yves Montand a văzut filmul. 
Pentru că orice s-ar spune, cel mai tare te 
interesează cum te prezinti în fata celor 
pe care-i îndrăgeşti şi te indrăgesc. Cu ei 
dac-o-ncurci, e de rau». Dar despre acest 
aspect — atit de important in viata orica- 
rui actor — al «aspectului», Simone Signo- 
ret face o lungă confesiune care spune, 
printre rindurile ei, esentialul; urmărind 
doar felul cum ea s-a Imbracat de-a lungul 
carierei, ce părere are despre ce-i vine bine 
si ce nu, putem înțelege — după acel sfat 
al lui Balzac care cerea să studiezi minusile 
şi mantoul unei femei pentru a-i pricepe 
sufletul — psihologia unei artiste exem- 
plare: «Voi fi crezută sau nu, acesta-i ade- 
vărul: niciodată n-am dat atenţie si nu am 
știut să mă imbrac. Din cauza războiului. 
Adolescentă, visam la voalete și egrete. 
purtam cămăși și pantaloni de băiat. Ro- 
chiile elegante erau pentru femeile care 
se ocupau cu specula. Celelalte se îmbrăcau 
asa ca să nu le fie frig. Toată această întin- 
dere de timp în care o fată descoperă femi- 
nitatea n-a existat pentru mine, și asta a 
lăsat urme. Pe urmă, desigur că am purtat 
rochii de seară și voalete. Am avut perioada 
mea «ușuratică» mai mult din datorie pro- 
fesională decit din gust. Astăzi, s-a in 
cheiat și asta.» 


filmul 


k politic 


N 


Durerile si spaimele 
memoriei colective 


Subiectul ultimului film al regizorului 
grec Theo Angelopoulos — considerat 
unanim drept cel mai expresiv talent anga- 
jat decis la stinga în luptele politice din 
tara sa — conţine acel grad de simplitate 
a metaforei care, de cele mai multe ori, 
asigură transparența fuziunii dintre estetic 
şi social fără de care — după propria măr- 
turisire a autorului — nu se poate face nimic 
serios, azi, în artă. 


Vinătorii pot fi enumerati prin citeva 
fraze: într-o dimineaţă din iarna tui 
1976, un grup de vinători (militari, poli- 
ticieni, editori, industriasi) descoperă in 
zăpadă cadavrul unui luptător democrat 
din războiul civil încheiat cu vreo 30 de ani 
în urmă; Infricosati — «rana este încă 
proaspătă», vor constata ei în termeni de 
poezie a tragicului — vinătorii transportă 
corpul neinsufletit într-un pavilion şi chea- 
mă poliția; noaptea transforma veghea lor 
intr-un chinuitor proces de conștiință în 
care izbucnesc toate angoasele lor de clasă, 
toate spaimele si urile lor, toate îndoielile 
unei vinovatii care nu îndrăznește să-și 
asume o istorie; dimineata, ei vor duce ca- 


cronica 


festivalurilor 


Există sau nu 
filme pentru copii? 


Cel de al doilea lestival international 
al filmului pentru copii și tineret, pre 
zidat de două jurii — unul format din 
copii, celălalt din adulți — a acordat 
Marele premiu filmului iugoslav Hoţul 
de cer, povestea a doi bdietasi care 
descoperă, în plin război, mişcarea de 
rezistență antifascistă, purtaţi de ura 
pe care le-o provoacă hitleristii ucigaș: 
ai păsărelelor lor. «Film generos, ad- 
mirabil interpretat, poate prea idealizat, 
un film frumos, nu o capodoperă...», 
apreciază «Le Monde». Se pare că juriul 
de adulți a fost «impins» in această 
alegere de cel al copiilor (patru băieţi 
de 13—14 ani) care a respins opțiunea 
adultă spre Băiatul furtunii (Australia) 
in care o frumoasă prietenie între un 
copil, un pelican si un aborigen era 
manipulată discutabil în favoarea unor 
teze deloc pe gustul copiilor, cum ar fi 
«indianul veșnic sălbatic» și «bineface- 
rile civilizației albe»... Juriul de copii 
s-a dovedit extrem de activ, înarmat cu 
un spirit critic viguros, manifestind o 
personalitate certă. Ei au criticat deschis 
selecția si organizarea festivalului: «Am 
văzut aici filme nu pentru copii ci pentru 
debili. Adulții socotesc copiii drept 
ființe inferioare, incapabili să gindeas- 
că. După părerea mea — spunea un 
membru al acestui juriu — nu există 
filme pentru copii ci doar filme pentru 
indivizi». Ei au deplins faptul că din 
juriul lor nu au făcut parte fete, că n-au 
fost în festival filme făcute de copii, 
că n-au văzut filme pentru copii sub 


@ A murit Ruth Elder, în virstă de 
73 de ani, aviatoare. Prima femeie care 
a trecut Atlanticul, în 1927, amerizind 
insă forțat, din cauza unor defecţiuni 


davrul acolo unde l-au găsit și-l vor acoperi, 
adinc, sub zăpadă. E limpede si profund 
dramatic. Angelopoulos, în discuții, preci- 
„ează ocolind orice explicaţii impovărătoare 
tată de cristalinul metaforei: «Filmul meu 
e un studiu asupra unei conștiințe istorice, 
a unei anume clase, burghezia greacă, a 
fricii ei In fata schimbărilor fundamentale, 
a dorinţei ei de a face tabula rasa din trecut. 
Întilnirea imaginară dintre vinători și spec- 
trul unui comunist este o proiecţie a acestei 
frici; îngropind în cele din urmă cadavrul 
o dată cu istoria, ei o fac cu sentimentul 
propriului lor sfirsit, cu groaza morții in 
spate. 


E greu de închipuit într-o tard care 
n-a cunoscut războiul civil, cu ce greutate 
apasă amintirea lui în memoria colectivă. 
Într-atit de apăsător, incit e imposibil s-o 
spulberi pină nu sint rezolvate problemele 
politice din care se hrănește intregul nostru 
sistem imaginativ. Ambitia filmului meu nu 
e aceea de a aduce o soluție... 

După cum nu dorește să aducă încă o 
mărturie de pesimism. Am încercat doar 
să privesc realitatea in față, fără comple- 
zenţă, fără înflorituri». 


Foarte interesante, pline de o responsa- 
bilitate gravă — opiniile lui Angelopoulos 
asupra muncii sale de regizor în aceste 
vremuri complicate pentru orice artist care 
vrea să de-a seamă de epoca sa: «Viitorul 
meu film va fi probabil axat pe o problemă 
actuală. Dar, pentru aceasta, imi e necesară 
o lungă observatie. Situatia actuală fiind 
si foarte complicată si foarte agitată, ar fi 
o sinucidere să mă arunc asupra oricărui 
subiect, doar așa pentru a face un film. 
Voi face un film doar dacă îi voi simţi nece- 
sitatea, doar dacă va fi demn să-l fac, doar 
dacă voi încerca o nevoie interioară». 


zece ani, că erau priviți de maturi ca 
«jucării» ale unei operaţii care-i depă- 
sea; Incit — în concluzia lor — «totul 
trebuie refăcut» pentru festivalul viitor 


Care-i viitorul 
filmului de operă? 


Patronat de Mario del Monaco, al 
doilea festival al filmului de operă, or- 


Mario Lanza: «Nu există fe- 

meie să nu se îndrăgostească 

de vocea unui tenor» (Sten- 
dhal) E adevărat? 


de motor, la 530 de kilometri vest de 
insulele Azore. 


e A murit Roland Toutain, specia- 
list în roluri de june-prim, cascador, 
mare as în zborurile aeriene. Filmele 
sale celebre: Regula jocului, L'eterne! 
retour și mai ales personajul lui Roule 
tabille în Misterul camerei galbene. 

@ A murit James Cain — la 85 de 
ani — scriitorul american care a «asis- 
tat» la nașterea neorealismului italian. 
Autorul romanului «Postasul sună tot- 
deauna de trei ori» (1934) care a stat 


ganizat la Paris, a făcut o impresie mai 
bună decit credeau organizatorii lui, 
prea conștienți de prejudecățile care 
acționează in multe publicuri care nu 
mai suportă opera și cu atit mai puţin 
filmarea ei. S-au văzut 7 producții — 
trei sovietice, două vest-germane, două 
japoneze si una chineză. Două dintre 
ele au produs o impresie deosebită, 
fiind piese-«maitresses», cum zice lim- 
ba franceză, «de văzut neapărat» Tos- 
ca (o coproducție vest-germano-italia- 
na şi Cneazul Igor (sovietic). Prima 
are calitatea «inestimabilă» — după 
opinia unui cronicar de specialitate — 
de a fi filmată la Roma, în decorurile 
naturale ale bisericii San Andrea della 
Valle, ale palatului Farnese și ale cas- 
telului San Angelo, permitind actorilor 
o libertate de mișcare de neconceput 
in teatru, pe scenă. Momente pe care 
chiar Puccini nu şi le-ar fi închipuit ca 
vii, sint realizate aici aevea: evadarea 
lui Angelotti, supliciul lui Mario în ca- 
mera de tortură, căderea Toscăi pe 
pavajul curții interioare a castelului. 


in Cneazul Igor, ariile ca și dansurile 
polovtiene sint decupate pe un amurg 
adevărat in stepa orientală, sarjele de 
cavalerie sint cu cai adevăraţi, mii și 
mii, într-un montaj demn de «Aleksandr 
Nevski»! 


Dar filmul «de senzaţie» a fost «o 
vechitură» de 26 ani, oferită de Mario 
del Monaco ca omagiu celui ce a fost 
idolul său — Enrico Caruso, cu Mario 
Lanza, în regia lui Richard Thorpe, 
«bătrinul Caruso» interpretat de acel 
fenomenal tenor care, cind cinta pe 
platourile hollywoodiene, se opreau fil- 
mările si cele mai celebre staruri isi 
părăseau cabinele pentru a alerga dupa 
el. Ei bine — încheie același specialist 
— «in ciuda anacronismelor sale, filmul 
acesta demonstrează cum o cameră 
bine minuită poate să-și asume apăra- 
rea si ilustrarea operei. O lecţie de re- 
ținut pentru viitorul cinema-ului liric». 


la baza scenariului lui Visconti, în 1942, 
pentru capodopera sa «Ossessione», 
filmul cu care s-a lansat cel mai fertil 
curent artistic din cinematografia euro- 
peană de după război. Cain era un tipic 
scriitor american, de stil eficace, sobru, 


muschiulos, multi apropiindu-l de 
Hemingway, un realist viguros, obse- 
dat de latahtate, violenţă şi bani, între 


care descoperea inspirat legăturile me- 
tafizice, fără a cădea în filozofare si 
moralism. Albert Camus nu ezita să 
recunoască influență benefica a lui Cain 
asupra scrisului său. 


Cronica 
surisului: 


A onatul oror 
Magnatul grec 


r 
rma Jie tas 
in memorian | 
| | 
d 
(` 4 + 
” 
eq a pact 
Ci TIAT noni 
QUEEN Vast 


la Vevey, In Elvetia, Chaplin 
părea că-şi impusese o asceză. Nu pri- 
ape pe nimeni, punea să fie 
ati vizitatorii nepoftiti, minati de obis- 
nuita curiozitate turistică. Gazetarilor nu 
mai vroia să le incredinteze niciun gind 
de al său pina intr-atit era de supărat pe 
«bombele» pe care le lansau din timp în 
timp vinătorii de senzaţional. Cind inca 
se mai putea deplasa fără prea mare difi- 
cultate, se mai întilnea cu Picasso (dar 
şi el a disparut),cu Aragon sau cu Sartre. 
Cit de expresive sint de altfel portretele pe 
care le schiteaza in «Povestea vieţii mele» 
comesenilor lui, iluștri ca și el. 

Senectutea l-a făcut să pretuiasca altfe 
timpul: «Aş vrea să mai am vreme să p 
scrie şi o piesă de teatru și... si...». Nu 
ştie incă ce-a mai scris, ce-a mai gindit 
după cum nu s-a dezlegat n ina 
bobine ale unor filme inedite pe care 
ținea cu el ca pe un mare secret. 
locul de recluziune din Elveţia a 
doar știrea că Charlot nu mai este, că a 
cunoscut pentru ultima oară bucuria, atit 
de inten a el, de a se afla cu ai lui, cu 
atit de numeroasa lui familie, cu copiii 
lui atinşi, pare-se, cu toţii de aripa lui 
Charlot. 

Charlot unicul, cel despre care s-a spus 
cu atita indreptatire că este profund în- 
rudit cu Moliăre si mai ales cu Shakes- 
peare, rămine poate personajul cel mai 
Inedit şi cel mai popular adus de cinema- 
tograf și creat de Chaplin. Născut din 
tristețe, din oroarea de singurătate și din 
obsesia demnității umane, Charlot —o 
antiteză a lui Max Linder de fapt, deşi 
Chaplin învățase la scoala acestuia ca şi 
a lui Sennett — este sinteza neincercată 
de nimeni, nici înainte și nici după el, 
de a pune alături gagul și sentimentul. 
«ltinerariul artistic al lui Chaplin, de la 
naşterea lui pină azi —spune Aristarco — 
e precis si coerent, de o precizie si de o 
coerență rară, aproape singulară în isto- 
ria artei cinematografice. Dacă privim ope- 
rele sale, dacă îi recitim textele — nuvele, 
povestiri lungi și romane — dacă le eli- 
berăm de miturile şi de locurile comune 

mare parte din literatura cinema- 
ă le-a creat în jurul lor (o literatură 
| prea exclamativă în primul mo- 
ment și denigratoare după aceea) ne dăm 
seama că, în perspectiva unei asemenea 
coerente, a fost posibilă, ba chiar inevita- 
bil necesară, trecerea de la Charlot la 
Verdoux si apoi de la Verdoux la Calvero 
e Shahdov, adică la un Chaplin 
at să mai fie inchis într-o mască 
a, liber, cu propriul său chip.» 
Charlie Chaplin, pe care nimeni nu l-a 
mai văzut bătrin şi bolnav, îşi ia locul 
acum in Panteonul marilor spirite ale 
omenirii. Cinematograful pentru care el 
a trăit cu toată ființa lui, căruia i-a fost 
muză cu atita generozitate, i-a arătat 
dragoste capricioasă, l-a iubit și l-a urit 
cu intermitențe, dar cu intensitate egală 
si i-a acordat tardiv, la 82 de ani, laurii 
unui Oscar pe care nu-l mai rivnea. 

Luminile rampei s-au stins acum pentru 
el. «S-a frint un suflet nobil. Noapte bună 
iubite prin 


D 


Soom 


9 
= | 


© 
= 


t 
speare lui Haml 


, lată, televiziunea noastră 
cinstește anul centenar 
al cuceririi Independentei 

INCA de Stat a României prin 
tr-un film cu puternice 
rezonanțe emoționale și 


patriotice, de amplă res- 
piratie epică, desfășurat pe parcursul 
a şase episoade, dense, dramatice, 
scrise de Paul Anghel și regizate de 
o echipă cu experiență solidă în do- 
meniul filmului istoric: Gheorghe Vi- 
tanidis, Sergiu Nicolaescu, Doru 
Năstase. Războiul Independenţei. 
Se implinesc șase decenii si jumă- 
tate ae cind cinematogratia noastra, pe 
vremea în care abia Isi dibuia uneltele 
dintii, evoca pe ecran acelaşi eveniment 
istoric de importanţă hotăritoare pentru 
destinele naţiunii române. Dacă reamin- 
tim acum «momentul 1912», filmul lui 
Grigore Brezeanu adică, în care jucau 
C. Nottara, Aristide Demetriade, lancu 
Brezeanu, Aristizza Romanescu, Elvira 
Popescu, lon Manu, George Ciprian si 
atitia alti mari actori ai scenei roma- 
nesti, o facem, firește, fara vreo intenţie 
valoric-comparativă, între ieri şi azi in- 
terpunindu-se citeva epoci şi o Epocă. 
Dar atunci ca şi acum, evocind la ceas 
de respectuoasă aducere aminte Răz- 
boiul independenței, cinematograful și-a 
asumat misiunea de frumoasă răspun- 
dere patriotică de a Infatisa contempo- 
ranilor unul dintre cele mai importante 
momente istorice din trecutul neamului. 
Atunci ca şi acum, ecranul a reunit — 
pentru această Intreprindere — forțele 
actoricești cele mai reprezentative ale 
vremii. Atunci, ca şi acum, filmul a 
trezit un larg ecou public, bucurindu-se 
de o primire entuziastă. 


Serialul t.v. Războiul Independenţei 
incadrează evenimentele de eroism și 
jertfă ale gloriosului an 1877 In şirul 
evenimentelor care au marcat de-a lun- 
gul veacurilor şi mileniilor istoria fră- 
mintată a păminturilor românești. Din 
depărtarea lui Burebista, a strămoşilor 
noștri daci și romani, din negura de 
timp a lui lancu de Hunedoara, a lui 
Mircea cel Bătrin și a lui Ştefan cel 
Mare, a viteazului Vodă Mihai, din anii 
Viadimirescului, ai Bălcescului, ai lui 
Vodă Cuza, istoria vine spre noi cu 
încărcătura ei tulburătoare de perma- 
nente. 1877 este un popas. Un popas de 


spontaneitatea în acțiune 


T de la tineret 


După tot felul de formule adoptate, 
după tot felul de căutări, emisiunile 
pentru tineret încearcă să-și stabilizeze 
o modalitate. Mă refer la emisiunile în 
care iși dau concursul mari instituții 
sau școli — spre exemplu cea petrecută 
in mijlocul invitaţilor de la Apaca — 
ori dedicate muzicii tinere, prezentării 
unor formații iubite de publicul tinăr. 
Configurarea acestor modalități de con- 
cepere a «Clubului tineretului» este un 
ciştig In calitatea emisiunii respective. 

n general «Clubul tineretului» si mai 
ales «Ora tineretului» suferă de un 
evident didacticism. Se predau parcă 
lecții de educaţie, în termeni lipsiţi de 


Ufitteleeveniment 


Războiul independenţei —— 


hotar. Şi istoria vine mai departe spre 
noi, cu incărcătura ei tulburătoare de 
permanente, contopindu-se cu pre- 
zentul. 

Scenariul lui Paul Anghel are, îna- 
inte de orice altă calitate, forța gin- 
dului contemporan. Dintotdeauna, «ar- 
hiva» documentară a devenit la Paul 
Anghel arhivă sentimentală, selectivă. 
Funcţionează și cu acest prilej, fără 
cusur, conștiința răspunderii scriito- 
rului în tentativa rememorărilor isto- 
rice, convingerea — nu o dată, și în 
diferite feluri, exprimată — că scrisul, 
această «ramură a memoriei», este doar 
o creangă din copacul gigant care este 
timpul viu, cu rădăcinile înfipte In pro- 
toistorie şi chiar mai adinc, în subcon- 
ştientul obstesc. Demersul scriitoricesc 
în aducerea spre contemporaneitate a 
evenimentelor din neuitatul an 1877, 
urmind firul istoriei, înglobind o mare 
parte a personajelor de epocă rămase 
In istorie, este investit cu tonurile vii, 
dinamice, colorate ale unei priviri per- 
sonale spre trecut, dintr-o perspectivă 
acuzat contemporană. 

Regizoral, tele-filmele acestea «de 
simbătă seara» ale sfirsitului de an s-au 
scris şi s-au înscris într-un registru 
patetic, de înaltă vibrație patriotică. 
Analizate mai în amănunţime, episoa- 
dele, fiecare în parte, pot vorbi despre 
particularitatile temperamentale de gind 
şi de simtire, ale celor trei — diferiţi 
structural — realizatori. Despre capaci- 
tatea regizorului Gheorghe Vitanidis 
de a emotiona prin imagine, capacitate 
verificată și reverificată In Ciprian Po- 
rumbescu și Dimitrie Cantemir. Des- 
pre predilectia regizorului Sergiu Nico- 
laescu pentru filmul de tensiune faptică 
și psihologică, predilecție verificată şi 
reverificată în atitea genuri de filme de la 
Mihai Viteazul la Cu mîinile curate, 
de la Atunci i-am condamnat pe toți 
la moarte la Accident. Despre insu- 
şirile sigure ale regizorului Doru Năs- 
tase în compoziţiile ample de masă, ca 
și despre acelea... belicoase, verificate 
In Pe aici nu se trece. Dar aici şi acum, 
scriind despre cele șase serii ale filmului 
Războiul independenţei, ne intere- 
sează mai mult «aerul comun» al epi- 
soadelor, unitatea ansamblului. Aceas- 
tă unitate — de concepție şi de realizare 
— există, și poate fi considerată semn 
de forță al serialului; este prezentă in 


suflul tinereții. Se surprinde destul de 
rar autenticul, caracteristicile esenţiale 
ale tinerei generaţii. Se vorbește foarte 
mult şi de fapt se spune foarte putin. 
Într-o emisiune se caută a fi cuprinse 
zeci de probleme și peste toate se 
trece în mod superficial. În ultima vreme 
insă prin aducerea invitaţilor dintr-un 
anume loc de muncă sau studiu, pro- 
blematica emisiunilor este mai restrinsă 
si mai unitară. Se creează o atmostera 
tinerească, facem cunoștință cu pre- 
ocupările unor anume tineri, emisiunea 
devine mai vie si mai putin contrafăcută. 
A început să dispară senzația ca ia 
mesele rotunde sau la anchete se im- 
bracă haine de duminică și se caută 
în exprimare fraze cit mai literare cu 
putință în care abundă nota forțată a 
cuvintelor mari lipsite de spontaneitatea 
atit de proprie tinerei generații. 

Generaţia viitorului munceşte, înva- 


compoziţie şi ton, in stilul general al 
evocării cinematografice. 

Fiecare episod a avut, dincolo de 
cursivitatea derulării intrigii, cltiva «cen- 
tri de interes». Secvente de anvergură 
sau mici notații sentimentale. Se cuvine 
— nu-i asa? — să fie reamintit, Inainte 
de toate, momentul apoteotic al procia- 
mării independenţei din mai 1877, cind 
România şi-a ales neabătutul drum al 
«națiunii de sine stătătoare»; clipa isto- 
rică de mare entuziasm patriotic, sinte- 
tizata In cintecul-steag «Desteapta-te 
române», a adus in casele noastre tior 
total de emoție. Să revedem, apoi, ma- 
rea secvenţă a trecerii Dunării, cu des- 
fășurarea ei amplă de forte şi de ela- 
nuri. Să revedem asaltul eroic al Griviței, 
cu fluturarea de simbol a tricolorului 
românesc... Şi altele, și altele. Micile 
notații sentimentale, la rindul lor, au 
dat viaţă și zbor acţiunii: un poet 
in haină militară, nu altul decit Ne- 
nitescu, un pictor de front, nu altul 
decit Grigorescu, în apariţii fugare dar 
memorabile; două verighete într-un cort 
al ambulantei; o siluetă de «Mata Hari» 
pe fond de porumbei zburători; si multe, 
multe alte notații scurte. 

Telur: de fond — educativ-patriotice 
si artistice — susţinute cu strălucire de 
excelenta echipă actoricească a filmu- 
lui. Ce alte adjective s-ar cuveni oare 
lui George Constantin în Kogălniceanu, 
lui Constantin Codrescu în C.A. Rosetti, 
lui Mircea Albulescu în Cerchez, lui 
Emanoil Petrut în Brătianu? Sau celor- 
lalti actori de reală vibraţie ai filmului, 
Marcel Anghelescu, Amza Pellea, A-- 
lexandru Repan, Ernest Maftei, Sebas- 
tian Papaiani, loana Pavelescu, Vlad 
Rădescu, Cezara Datinescu, ton Marı- 
nescu, lon Dichiseanu, lurie Darie, Ro- 
meo Pop și așa mai departe, şi așa mai 
departe... Operatorii George Cornea si 
Mircea Mladin, compozitorul Tiberiu 
Olah, ca si scenograful Constantin Si- 
mionescu, ca și multi alti realizatori din 
ampla echipă a filmului sint «piese de 
rezistență» ale travaliului artistic. 

Pe scurt, așadar: teleanul cinemato- 
grafic românesc se incheie cu brio, 
cum nu s-a întimplat prea adesea, fapt 
care nu se poate, acum, la ora de taină 
dintre ani, să nu ne dezlege alte și alte 
Indreptatite speranţe. 


Călin CĂLIMAN 


ta, iubeşte poezia de bună calitate, 
muzica, isi are problemele ei, şi toate 
acestea ar trebui prinse în emisiunile 
respective, dar nu într-un singur sumar. 
Diferentierile, tematica structurată a su- 
marelor duc la aprofundarea investi- 
gării. Putem urmări foarte bine un 
«Club T» doar cu muzică, muzică ti- 
nără, muzică bună. Putem de aseme- 
nea urmări un «Club T» sau o «Oră a 
tineretului» în care să fie adusă în 
discuție spinoasa problemă a alegerii 
profesiunii. Sau, de ce nu?, să petre- 
cem o oră în compania tinerilor care 
discută despre dragoste. Structurarea 
tematică a sumarelor va duce desigur 
la îmbunătățirea emisiunilor pentru ti- 
neret, iar efortul realizatorilor de a sur- 
prinde adevărurile acestei generaţii, va 
elimina senzația de contrafacere care 
mai apare uneori. 


ileana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


@ Mere rosii (Al. Tatos, 1976). Nu 
are rost să insist, s-a scris cuprinzător 
la vremea premierei (şi după aceea) 
despre film. Vreau doar să spun că, 
revăzindu-l, impresiile inițiale mi-au ră- 
mas neclintite. Nu este o capodoperă, 
nu este o peliculă lipsită de slăbiciuni, 
stingăcii sau șovăieli. Este insă — şi 
asta mi-a plăcut de la inceput, m-a 
ciștigat din capul locului — un film care 
nu se teme să privească realitatea în 
ochi. Cinstit, fără fasoane, fără a se rosi 
şi a se bilbii, fără a-şi cere scuze că 
și-a ridicat ochii din pămint, uitindu-se 
apăsat în fata lui, în jurul lui, chiar dacă 
nu întotdeauna fi place ceea ce vede. 
În felul lui, filmul acesta seamănă cu 
eroul său, mai bine zis cu admirabilul 
său interpret, Mircea Diaconu. 

@ Teama ucide sufietul (Rainer Ma- 
ria Fassbinder, 1973). Un love-story, sui 
generis, un Romeo și Julieta azi, în 
care el e emigrant, om simplu, fără altă 
avere decit două brațe de muncit, Ali 
pe nume, iar ea femeie nu mai putin 
simplă şi săracă, infinit mai bătrină 
insă, o bătrină, da, Emmi, care se în- 
drăgosteşte pină la disperare, pină la 
urlet si hohot stins de plins de acest 
Ali. Film sec, foarte sec (stilistic vor- 
bind). Disecţie cind crudă, cind tandră 
in felul ei, cind amindouă la un loc a 
cristalizării unui sentiment nebun, im- 
posibil, atirnind pe jumătate în gol 
deasupra acelui hău numit grotescul, 
dar necăzind acolo fiindcă s-a prins 
bine de tot ceea ce poate înălța pina 
la «de Inteles» cea mai «de neinteles» 
poveste dintre un bărbat şi o femeie. 
Peliculă cu cheie pur psihologică dar 
și pur socială in același timp: expresiv 
prim contact al publicului nostru larg 
cu opera unui foarte interesant si co- 
mentat cineast. 

@ Ei au luptat pentru patrie (Se: 
ghei Bondarciuk, 1976). Film «de război» 
in formă. Film «de oameni», în sub- 
stanté Din el, Vasili Suksin ne privea 
dincolo de timp. 

@ Aventurile lui Don Quijote (Al- 
vin Rakoff, 1976). Ecranizare cinstită dar 
fara har, fără necesarul grăunte de «ne- 
bunie», a capodoperei. Cu un Rex Har- 
rison stimabil, insă evident obosit. 

@ Rejeanne Padovani (Denys Ar- 
cand, 1973). O floare rară pentru noi: 
un film canadian (ce-i drept, dublat în 
limba germană). Intentii partial izbutite 
de critica sociala. 

@ Austerlitz (Abel Gance, 1959). Cu 
Michel Simon, Pierre Mondy, Orson 
Welles, Claudia Cardinale, Elvira Po- 
pescu, Jean Louis Trintignant, Jean 
Marais, Georges Marchal, Martine Ca- 
rol. Restul nu mai avea importanta. 

@ Marea ocazie (Norman Taurog, 
1955). Jerry Lewis si Dean Martin în- 
tr-unul din cele mai bune si mai trăznite 
filme ale lor. Păcat că s-au plictisit 
unul de altul. 

@ intiinire în instanță (George Cu- 
kor, 1976). Mai curind teatru filmat. Dar 
ce teatru, atunci cind fl joacă Laurence 
Olivier şi Katharine Hepburn! 

@ Ziua delfinului (Mike Nichols, 
1972). Cu delfini, fireste. 

@ Urmărire în nord (Raoul Walsh, 
1943). Errol Flynn cuceritor, la propriu 
si la figurat, într-un film de peripeții 
mai mult sau mai putin bine aduse din 
condei. 

@ Contele de Monte Cristo (David 
Greene, 1975). A fost odată, dragii mo- 
sului, etc., etc 


Şi cu aceasta, stimati cititori, incheiem 
incă un an — dacă imi dati voie să va 
comunic aceasta noutate extraordinara. 
Cronicarul — adică acela care semnea- 
ză în acest colț de pagină — s-a străduit 
să dea seama aici, lună de lună, cit mai 
obiectiv şi (fatal!) cit mai concis despre 
cit mai multe din filmele văzute impreună 
pe micul ecran. Ştiu (dacă nu aș ști-o, 
aş bănui oricum) că nu întotdeauna 
opiniile mele au fost şi ale dumnea- 
voastră. Normal. Nu din cauza aceasta 
o să ne certăm. Oricum, cred că veți 
fi de acord cu mine să privim cu destulă 
mulțumire în urmă. Dacă nu pentru 
altceva, măcar pentru faptul că anul 
1977 de telecinema ne-a oferit, intre al- 
tele, Rubliov, Clasa muncitoare mer- 
ge în paradis, Z, Samuraiul, Cursa, 
Paradisul, Călina roșie, Luptătorii 
din umbră, Leul în iarnă, Poveste din 
cartierul de vest, Prin cenușa im- 
periului, Marele război, Poarta in- 
fernului, Chicago fierbinte, Candi- 
datul... Si... și... Stan și Bran, desigur. 
Îngăduiți-mi să zimbesc fiindcă veni 
vorba de Stan si Bran, Ingaduiti-mi 
să-mi închipui că si dumneavoastră ati 
început să zimbiti din același motiv, si 
dacă tot am prins momentul acesta 
cind zimbim cu toții, să mă grăbesc să 
vă spun un călduros «La multi ani!» 


Aurei BĂDESCU 


un he wn wn 


ee oer a 


- 


ciclul: „20 de ani de Cinematecă“ în România 


Două capodopere, 


4 t — Fellini, 1 
nema Strada ellini, 1954 


Ce repede lipim etichete! D: 
ajuns ca filmul să aibă drept 
personaje trei oameni ai cir- 
cului: hercule, acrobatul și 
clownesa, deajuns ca regizorul să fie cunos- 
cut pentru marea lui slăbiciune faţă de lumea 
circului pentru ca La strada să fie declarat 


L | - 
NaN 


Nau 


Circul e doar cadrul. CSN 


aa 


‘ctacolul 

rofund interior 
(Giuliétta Masina 
si Richard Base 


Marele vrajitor, 
actor total 


Cinemateca ne ofera un 
adevărat regal: 9 lime in- 
terpretate, de Peter 
O'Toole. Ii vom avea in 
toată admirabila lui di- 
versitate. Ceva mai mult, 
acest faimos shakespea- 
n (Old Vic) în niciunul din filmele sale 
1 interpretat vreun ro! din piesele 
tu. Shakespeare. Bucureştenii îl vor 
vedea sau revedea în: ;The savage 
innocents de Nicholas Ray,alături de 
Anthony Quinn. Este debutul său pe 
ecran. Il vom vedea în Lord Jim, apoi 
în clasicele Lawrence of Arabia, Be- 
cket, Omul de la Mancha, Noaptea 
Generalilor, Leul în iarnă, apoi in 
comedia lui Wyler: Cum se fură un 
milion, alături de Audrey Hepburn. 
Printre filmele cele mai recente, 
care nu figurează încă în dicționarele 
străine clasice, semnalăm cinefililor 
Rough Male (Bărbatul aspru) de 
Clive Donner, Foxtrot de A. Ripstein, cu 
Charlotte Rampling, Man Friday (Omul 
Vineri), Rosebud (Boboc de tran- 
datir), Frieda (serial TV). Din această 
bogată colecție, remarcabil întru toate 
este rolul său din Becket, precum și 
acela, înrudit, din Noaptea generali- 
tor. Este acea psihoză, aș zice, acel 
blestem al atotputerniciei. Generalul 
hitlerist este un monstru; regele Henric 
al ll-lea, Plantagenet, este mai putin 
sau mai mult decit un monstru. Un 
om blestemat, căci se simte obli- 
gat să fie cumplit de singur. El des- 
coperă o comoară In persoana lui 
Thomas Becket (Richard Burton), o- 
mul care făcea splendid tot: călărit, 
vinătoare, amor, erudiție, conversație, 
rezistență la chef, haz la vorbă si 
înțelept la stat. Regele il adoră. Dar, 
din păcate, oriunde e amor este și 
gelozie. In toate. Căci, în toate, Becket 
il bate pe rege. De aici nevoia de a-l 
deposeda. Căci e bine stabilit că tot ce 
ai tu aparține de drept regelui... De 
aceea il va ucide. Si va spune aceste 
vorbe teribiliste, sfișietoare: «Vai mie! 
De acum, nenorocitul de mine, va trebui 
din nou să învăţ să fiu singuri» 
Pentru a ne da seama ce a făcut Peter 
O'Toole din acest rol, voi reaminti că si 
cazul lui Becket este extraordinar de 


doi mari regizori 


«un circ intelectual» (Sadoul). Gravă eroa- 
re! Meditatia lui Fellini e profund interioară, 
ea survine la capătul dramei existentelor 
umile disperate, a infinitei nevoi de comu- 
nicare, de depăşire a singurătăţii. Nimic ex- 
terior, nici un joc de artificii care să biciuie 
nervii prin vreun truc spectacular. Atunci 
de ce «circ intelectual»? Doar pentru că 
sună ca: «E arrivato Zampano?» Trei asi 
ai «arenem cinematografice (să-i facem 
totuşi jocul criticului) într-un miracol al 


interesant, iar Richard Burton, un mare 
actor. Ei bine, personaj si interpret sint 
complet eclipsati de fulguranta figură 
a lui Peter O'Toole. 

În Omul de la Mancha de Hiller, 
actorul englez avea de tras o ghiulea 
de picior: performanța magnifica a lui 
Cerkasov în filmul lui Kozintev. După 
acesta, cavalerul Tristei Figuri nu era 
nici nebun, nici curajos, nici utopic. 
Era altceva. Era bun. De o bunătate ili- 
mitată. Concepţia lui era: am dat greș? 
Putin importă. Căci acel lucru îl mai 
pot face odată. lar dacă nu reușesc 
nici atunci, mai există, slavă domnului, 
o a treia, patra, zecea oară, si este im- 
posibil ca pină la urmă să nu izbutesc. 

Peter O'Toole si regizorul său și-au 
dat seama că numai asa trebuie Inchi- 
puită figura Omului de la Mancha. Şi 
ca să nu fie o reeditare a filmului lui 
Kozintev-Cerkasov, au introdus două 
schimbări impresionante. Vor socoti că 
Don Quijote n-a existat ca persoană, ca 
locuitor istoriceste real. El a avut o 
realitate mult mai mare. A fost totali- 
tatea de conduite și reacţii pe care 
multi, foarte multi oameni le-au avut pe 
atunci. Mai rar sau mai des. Dar reale 
toate. Şi adunate laolaltă, ele vor com- 
pune personajul, însă mai real, al po- 
vestirii lui Cervantes. În consecință, 


talin nag ot 


IRRA, 


Macie 


k sau dramaticul 


drum către înțelegerea 


(Zbi 


istoriei 
gniew Cybulski 


în Cenuşă si diamant) 


identificării cu personaje atit de stranii: 
Giulietta Masina, Anthony Quinn, Richard 
Basehart. Un poet i-a inchinat Gelsominei 
o odă. Un altul — Louis Aragon —a con- 
siderat Strada alături de Goana după aur 
si Potemkin, ca cel mai bun film. Uneori 
sint mai aproape de adevăr poeții decit 
istoricii. 


Cenușă și diamant — Wajda, 1958 


S-a spus: romantismul postbelic al şcolii 
poloneze. S-a spus: barocul aceleiași școli 
S-a spus: influenţă tirzie a expresionismu- 
lui nordic. S-a spus: dimpotrivă, originali- 
tate surprinzătoare a unei cinematografii 
moderne... Tot ce s-a spus e adevărat 
Lipsește un lucru: caracterul singular a! 
capodoperei lui Wajda. Unicitatea, irepeta 
bilitatea sa. Adică trăsătura definitorie pen 
tru opera de geniu. Wajda a mai dat Si 
totul de vinzare și Vinătoare de muște 
si Nunta toate opere mari, inconfundabile 


filmul ne arată cum s-a născut acest 
personaj cu maternitate colectivă, cu 
paternitate populară. Ni se arată cum 
Miguel Cervantes este arestat, inchis cu 
tot soiul de bandiți si pungasi. Cervan- 
tes avea obiceiul să-și joace povestirile 
pe stradă, cu participarea drumetilor. 
La pușcărie, le va spune borfasilor că 
inchizitia ÎI urmărește pentru o carte 
scrisă de el. «Să v-o povestesc» — le 
spune ei vagabonzilor. Se știe ce avizi 
sint cei întemnițați să li se spună po- 
vești și chiar să improvizeze teatru de 
amatori. Cervantes va fi atunci poves- 
titor, actor, regizor. Derbedeii, un mo- 
ment umanizati, ridicaţi pind la inalte 
sentimente, se vor impielita cu delicii in 
persoana cavalerului Tristei Figuri, ju- 
cindu- si închipuindu-și-l în timp ce 
joacă. Pe acest personaj de două ori 
real îl va întruchipa Peter O'Toole. 
Creaţia lui O'Toole va cistiga o origi- 
nalitate fără precedent. 

Cealaltă sursă de originalitate a fost 
structura de «musical». Tocmai pentru 
că O'Toole nu este cintăreț de meserie 
şi vocea lui este exact tot atit de oare- 
care ca a dumneavoastră sau a mea, 
cintatul lui e improvizat și facil, adică in 
exact limitele vocale ale oricărui om 
care cintă ce vrea, cum vrea, pentru 
unica lui poftă. Asta va permite perso- 
najului să abordeze una din tipicele 
forme ale iutirii de sine. Peter O'Toole 
va cinta. Va cinta adevărat, adică sincer, 
onest, ca omul în stare de exaltare, de 
entuziasm, de rezoluție fermă, de iutire 
fizică şi spirituală. Şi Peter O'Toole va 
cinta asa cum nimeni pina la el nu a 
cintat vreodată la scenă deschisă. Bine- 
înțeles, vorbele sint la înălțimea stării 
sufletești din care vin și spre care merg. 

Un alt film cu «ghiulea de picio» și 
unde de asemenea s-a folosit «musica- 
lu» a fost Good by Mr. Chips! Avea 
mostenirea strivitoare a lui Robert 
Donnat. Tandrul, sfiosul, Induiogato- 
rul profesoras din 1939 era totuși cam 
conventional. O'Toole l-a mai complicat; 
mai Intli, desi de un caracter dirz, el 
va evolua totuși, pe măsura ce anii il 
trec de la brun la sur. Timiditatea com- 
binată cu intransigenté îi dau o anu- 
mită înțepeneală, care li interzice să 
«se iuteascd». Totuşi se va iuți în două 
scene memorabile. |i vedem pe gravul, 
rigidul, rigurosul, inflexibilul dom’ pro- 
fesor cum o ia la fugă în stil de caraca- 
tită cu multiplii pseudopozi. Căci, in 
plus, de cele două ale sale personale 
picioare, filfiie în vint cele două braţe si 
mai ales faldurile și pulpanele togei sale 
de profesor. Vom asista la două ase- 
menea iutiri: una la virsta de 30 de ani, 
cealaltă la șaizeci. 


D.I. SUCHIANU 


nici una asemenea celei precedente. Dar 
acest unicat al lui și al artei poloneze, acest 
diamant al cinematografului contemporan 
poartă efigia, insemnele heraldice ale isto- 
riei Poloniei recente dar și mai îndepărtate 
ale spiritului ei neliniștit, încrezător şi scep- 
tic totodată, fanatic si echilibrat, nesupus si 
îndatorat ordinii, exaltat și totuși analitic, 
lucid. Maciek al lui Cybulski a făcut epocă 
dar nu în sensul că ar fi deschis după elo 
galerie de personaje (era și greu, date fiind 
condiţiile schimbate), ci pentru că a închis 
in acest anti-erou o neliniște ajunsă la pa- 
roxism. A luminat o culpă luind cunoştinţă 
de ea însăși, deci responsabilă si gata de 
ispășire, cu toată fanatica sete de viata. 
Temerar dar om, adică slab cind e indrăgos- 
tit, martir cu și fără aureolă, amestec de 
mistică romantică și realism modern, per- 
sonajul lui Cybulski-Wajda e un Hamlet al 
zilelor noastre. 


Alice MĂNOIU 


antologie 


Precursorii noștri, 
contemporanii noștri 


Atit de tinăra artă a filmului 
îngăduie celor care-i anali- 
zează trecutul să vorbească 
despre o etapă primitivă. Eva- 
luările contemporane ale in- 
ceputurilor descoperă în pri- 
mele pelicule curajul inven- 
tiei si farmecul discret al precursorilor. 
Aproape toate tendinţele si toate genurile 
artei a 7-a au fost prefigurate de stingacele 
opere ale cineaștilor «primitivi». «Antologia 
de filme vechi franceze» si «Programul de 
filme primitive americane» prezentate in 
România în reluare, cu ocazia ciclului «20 
de ani de Cinematecă» ilustrează in bună 
măsură acest adevăr. 

Deşi nu cuprind titluri de referință ale 
producţiei din perioada 1902—1916, cele 
două programe reunesc totuși filme semni- 
ficative pentru tendințele cinematografice 
ale epocii iar gruparea, tinind seama de 
orientările tematice, incearcă să le eviden- 
tieze. De la «divertismentul primitiv» pina 
la «filmul de artă», cineaștii parcurg un drum 
marcat de preocuparea pentru tematica 
socială în peliculele-serie «Viaţa așa cum 
e» inițiată de Louis Feuillade, preocuparea 
pentru comedie (ilustrată in Antologie prin 
trei titluri ale seriei Calino, realizate de spi- 
ritualul şi inventivul regizor Jean Durand) 
sau de filmul de animaţie, gen căruia fran- 
cezul Emile Cohl i-a definit energic speci- 
ficul. Antologia americană cuprinde un 
film caracterizat de elemente specifice 
«western-ului». Copilul indian, asemă- 
nător prin temă cu Micul om mare al lui 
Arthur Penn, infatiseaz4 cavalcade năval- 
nice și indieni asemănători acelora văzuți 
în filmele ultimului deceniu. 

Realizată tot de compania «Edison», pe- 
licula Un om în acțiune conţine elemente 
specifice filmului de actualitate și filmului 
«negru» american: personajul somerului, 
tripourile clandestine, polițiștii urmăritori. 
La capitolul prefigurări poate fi adăugat 
Macbeth-ul lui Gustave Labruyére, des- 
chizind seria ecranizărilor după Shakes- 
peare. Seria asociaţiilor și comparatiilor 
cu cinematograful contemporan nu se o- 
preşte desigur aici. 

Însemnătatea acestor două cicluri este 
sporită de valoarea arhivistică a filmelor 
incluse. Ele au fost salvate de la degradare 
în cadrul Arhivei Naţionale de filme, restau- 
rate şi adaptate la ritmul aparatelor moder- 
ne de proiecție, inlesnind astfel confrunta- 
rea spectatorului contemporan cu trecutul 
cinematografului. 

Dana DUMA 


Drumul 

cel mai sigur 
este cel 

pe care-l 
faci încet... 


larba verde 


de acasă 


(Urmare din pag. 24) 


scriitor care vine pentru prima dată în con- 
tact cu cinematograful. Sorin Titel a intele: 
că nu trebuie să scrie o proză pentru ecran 
ci o partitură originală, cu alte semne, i: 
alt sistem de referinţă artistică. De acer. 
nu tine la virtuțile literaturii si dialogul lui 
sună simplu, vorbit și nu savant adus din 
condei. N-are ambiţii de constructor dra- 
maturg, de aceea filmul se încheagă dintr-o 
suită de stări, de scene de atmosteră egale, 
fără gradatii, din crochiuri de caractere 
sugerind relații convingătoare, spectacu- 
loase dacă vreți, doar prin ele insele, prin 
adevărul observaţiei lor psihologice și nu 
prin tensiuni acumulate. Pentru un aseme- 
nea film liric formula îmi pare potrivită. 
Prielinică desfășurării talentului și hărniciei 
creatoare a regizorului. Care regizor, la 
primul lui film independent (după cele două 
colaborări la Apa ca un bivol negru și 
ecranizarea TV a «Crailor...» lui Mateiu 
Caragiale), tsi semnează opera cu mină 
calmă și sigură. O mină de adevărat regizor, 
total supus obiectului, adică cinematogra- 
fului, total supus subiectului, adică psiho- 
logiei acestui personaj simplu şi totuși 
complicat. Pe Stere Gulea cinematograful 
nu-l epatează. Şi nu tine să epateze; îl 
folosește cu măsură, fără tracul debutului 
și fără trac în genere, cu calmă reflexivitate 
și înțeleaptă funcționalitate. De aici, o 
parcimonioasă împărțire a cadrului, o aten- 
tă minuire a unghiurilor — majoritatea din 
perspectiva subiectivă a tinărului erou (casa 
pustie In care fiecare colt îi trezeşte amintiri, 
satul deloc idealizat, pentru că nostalgia 
trecutului nu-l împiedică pe profesor să 
cintareasca prezentul, ba chiar si perspec 

tivele comunei sale); o discretă folosire a 
elipsei — lucru foarte rar în filmul autohton 
— si a metaforei. Cum e revenirea bătrinu- 
lui pribeag în sat, cu calul, iarba cositi 
împreună de tată și fiu și blinda retragere 
a celui obosit, să se odihnească puţin. 
adică să se sfirșească în pace ca orice om 
al gliei ce știe că mai are de înfăptuit simplu, 
gospodareste, si acest ultim gest. Farmecul 
filmului stă nu numai în starea poetică în 
care te cufunda lent, ci si în veghea lucidă 
pe care n-o părăsește. Satul nu e infrumu- 
setat, ci plin de relaţii conflictuale ca orice 
moment de viata autentic refăcută de artă 
Incidentele sint înregistrate cu umor, uneori 
mai blind, înțelegător față de semeni, altă- 
dată sarcastic, cînd e cazul, dar tot de pe 
poziţia lui Ştefan care nu suportă compro- 
misul. Prima lui întiinire cu fostul coleg ce 
așteaptă în gară, servil, nașul cu bani, 
doar-doar i-o stoarce o «bătrină»; alaiul 
nuntasilor: fata președintelui, cam prostu- 
tă, ginerele pus pe avansare, fratele cu 
afaceri dubioase la magazinul comunei, 
cintadreata locală, «mesagera artei populare» 
cum o numește inspectorul demagog, toate 
sint realizate cu nerv satiric, dar cu măsură 
artistică, în sensul nesarjarii, neingroșării 
„or. Şi tocmai de aceea convingătoare. Ajun- 
gem astfel la dovada de certă maturitate, 
de discernămint a regizorului: distribuția. 
Greu îți închipui un alt Ştefan, mocnind 
liniştit chiar pasiunile, decit pe cel inter- 
pretat de Florin Zamfirescu. Tinărul actor 
își dezvăluie personajul cu prudenţă, într-o 
gradatie simplă, uneori prea monotonă, 
pe coordonatele psihologiei țărănești pe 
care, se vede, o cunoaște și el ca și scena- 
ristul sau regizorul. Lipsa de zimbet pe care 
i-o reproşa cineva, e doar exterioară. ina- 
untru îl simți că pregătește replici de duh, 
dar «le tace» pentru că n-a sosit încă mo- 
mentul. Cind îi vine la socoteală, le azvirle, 
dar tot chibzuit, ca să le savureze efectul 
(cum e introducerea zeflemitoare la acea 
şedinţă, ori replica în doi peri, cind perechea 
căsătorită vine nepoftita la el: «Acu', dacă 
tot ati venit»...). Aparent, Florin Zamfirescu 
își construiește din linii moi, defensive, 
personajul. Dar sub lentoarea gestului si 
a replicii, fi simți profilul ferm, îndărătul 
măștii placide se ascunde un ofensiv fără 
crutare. La antipod, perfida bonomie, labilă 
alunecare de teren moral e inspectorul-nas, 
din care Octavian Cotescu realizează un 
adevărat spectacol. În scena petreceri 
cu cîntăreața locală («Ce bine se trăieste 
la voi, la țară..., unde se mai găsește astăzi 
purcel de lapte!») sau la ședința organizată 
la școală, personaiul devine memorabil. Cu 
inteligenţă și discretă ironie, schițează lon 
Caramitru portretul profesorului său, obse- 
dat de ratare, ginerele finalmente păgubos. 
Cu finețe si măsură Il secondează Dana 
Dogaru. Un președinte orgolios în persoa- 
na lui Paul Lavric. Credibil hrăpăreț si 
viclean, fratele lui Ştefan (Dorel Vişan) 
Nervos, sarcastic, sportivul lui Ovidiu Schu- 
macher; o placidă romantioasa figurează 
Rodica Mandache. Vasile Niţulescu și Mihai 
Pălădescu aduc filmului experienţa lor ar- 
listică (cam teatrală, la ultimul). Apariție 
proaspătă si convingătoare, Mariana Ca 
banov; o reafirmare a bunului ei debut din 
Povestea dragostei, Diana Lupescu. Gr: 
ja regizorului pentru fizionomii s-a mani 


festat chiar și în roluri de plan doi sau 
figuratie. Aceeași grijă a asigurat filmulu: 
senzaţia de viata, firescul fiecărui cadru 
In permanenţă există creat un volum, ur 
relief al scenei, al dialogului și monologulu: 
de prim-plan, care lasă impresia de reali 
tate surprinsă, de plin al vieții si al cinematu 
grafului: atmosfera cancelariei cu plicti- 
seala ei dinaintea orelor, cu jocul de mini- 
fotbal al tinerilor și minutia tandră cu care 
bătrinul dascăl, în planul doi, hrănește 
peștii; graba cu care înfundă profesorul de 
sport mingiile în dulap, si antinevralgicul 
pe care-l înghite în prim-plan Rodica Man- 
dache; Ciobănică ce se turișează sub pat 
fără să-și recunoască stăpinul și difuzorul 
care transmite, fără ca nimeni să-l asculte, 
starea vremii. Sint multe asemenea amă- 
nunte de viață, bine găsite, dar neostenta- 
tiv puse în scenă de către regizorul-minia- 
turist. Regizorul-pictor de atmosferă. Pen- 
tru acest film de stări, deosebit de impor- 
tantă era muzica, acel acompaniament care 
să nu repete sentimentul sugerat în imagine, 
ci să-l prelungească ori să-l estompeze. 
Partitura lui Radu Şerban e tandră fără 
dulcegărie, frumoasă fără calofilie, nostal- 
gică fără desuetudine. Clarinet și pian, 
fagot si rareori vioară, preiau pe rind rolul 
sentimentului-solist, fără să-l repete pină 
la obosire. Prospetimea filmului vine din 
acuitatea observației sale, originalitatea, 
din căldura cu care ne vorbește despre oa- 
meni cunoscuţi si dragi. Că vor fi și cusu- 
ruri, de bună seamă. Dar, ca la orice om 
pe care l-ai îndrăgit, le observi, dar ti se 
pare că fac parte din șarmul personajului 


A.M. 


Scenariul: Sorin Titel. Regia: Siere Gulea. 
Imaginea: Valentin Ducaru. Decoruri: Vasile Ro- 
taru. Costume: Gabriela Lăzărescu. Muzica: Radu 
Şerban. Montaj: Adriana lonescu. Sunet: Gheorghe 
Ilarion. Cu: Florin Zamfirescu, Octavian Cotescu, 
Vasile Niţulescu, lon Caramitru, Mihai Pălădescu, 
Ovidiu Schumacher, Paul Lavric, Ernest Maftei, 
Rodica Mandache, Dorel Vişan, Diana Lupescu, 
Mariana Cabanov. 

Film realizat in studiourile Centrului de 
producție cinematogratică «Bucuresti». O pro- 
ductie a Casei de tilme 4 Director. Corneliu Leu. 


Riul care 


urca muntele 


(Urmare din pag. 24) 


Intoarcerea lui Magellan și demonstreaz4 
o altă constantă a regizoarei: lipsa de pre- 
judecăți în ce privește distribuţia. În 
tr-adevăr, Cristiana Nicolae nu este regi 
zoarea care să se lase sedusă de distribuția 
tip «cap de afiş». Ca si în Întoarcerea lui 
Magellan, ea pune alături pe roluri egal 
principale, debutanţi, actori consacrați, ac- 
tori mai puţin folosiți sau chiar necunoscuți. 
dar nu si mai putin înzestrați. Rezultatul este 
o distribuţie vie, funcţională, eficientă. Ce: 
doi tineri, Gheorghe Metzenrath și Catrin« 

Dumitrescu au, pe lingă candoarea, pros 

petimea și farmecul virstei, certe calită!: 
actoricești, utilizate, cred, la maximum in 
aceste partituri. Caporalul Ispas, în inter- 


posibilităţi posibile 


Spectacol de gală 


În multe așezări muresene se trimite 
vorbă: «Pregatiti-va de spectacol». Păi 
numai vorbele astea și merită un film 
documentar. 

Eroii filmului? Citi dorești. Si foarte 
multi sint laureați de concursuri inter- 
nationale și participanți la mari festi- 
valuri de folclor pe mapamond. «Doina 
Tirnavelom din Sighișoara a fost ova- 
tionaté in Franţa si R.F.G.; dansatorii 
din Filea si Simbria au adus cu ei 
marele premiu de la concursul de fol- 


cinemea 
Anul XV (180) 


București 


decembrie 1977 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


Multumim cititorilor 
pentru atenţia, sprijinul și dialogul 
pe care l-au purtat cu noi în 777. 


Le urăm ca în '78 
să fie fericiți si să-i simțim 
si mai aproape de noi. 
La multi ani! 


pretarea lui Gheorghe Cozorici, capătă o 
stişietor de omenească existență reală: 
Ninetta Gusti își pune tot talentul, cu 
adevărat cuceritor, în rolul domnisoare: 
Vasilescu, cea care nu confundă limba lu 
Goethe cu limba ocupanților; Valeria Seciu 
compune cu infinită discreție si delicateţe 
portretul unei soții de ilegalist si mame de 
voluntar; Mihai Ginculescu de la Teatrul 
din Tg. Mureș, foarte convingător în rolul 
tatălui: Theo Cojocaru, comunistul care 
moare în timp ce se anunţă sfirsitul războiu- 
lui (secvenţă cu totul remarcabilă ca ritm, 
ca atmosferă, ca tensiune), Theo Cojocaru, 
deci, excelent ales nu numai pentru fizio- 
nomia sa foarte potrivită acelui personaj, 
dar si pentru încărcătura emoţională pe 
care o poartă în sine actorul; Emanoil 
Petrut, ca deobicei, prezenţă caldă si umană 
in roluri mărunte ca și în roluri mari; Olga 
Bucătaru, apariție scurtă și cu farmec fals 
exotic; Vasile Pupeza în rolul lui Sledacek 
(minunată intilnire între bărbați și intelegere 
dincolo de cuvinte, schimbul acela de 
priviri dintre el si Cozorici peste capul 
tinerilor îndrăgostiți); Manea Alexandru in- 
tr-un rol numit pur și simplu «Căpitanul», 
din care actorul reușește să scoată un per- 
sonaj demn de reținut. În fine, imaginea, 
Costache Dumitru Fony. Emotionanta si 
expresivă pe prim-planuri și portrete, din 
păcate ea iși pierde aceste calităţi în cadrele 
generale. În marea lor majoritate, cadrele 
generale — spațiul şi aerul filmului — sint 
amorfe, sărace, tepene atunci cind nu sint 
de-a dreptul deficitare din punctul de vedere 
al unor simple mișcări de aparat. Ceea ce 
în mod sigur nu este de natură să crească 
valoarea unui film. Dimpotrivă. Din fericire, 
Riul care urcă muntele nu este un film 
al «marilor spaţii», nu este un film de luptă 
— deși luptele nu lipsesc — nu este un 
film de «plan general». Forța lui stă in 
detalii, în multele detalii semnificative pe 
care regizoarea le aduce secvență după 
secvenţă, și construiește din ele nu numai 
filmul, dar şi atmosfera lui. Detalii gingase, 
— pusul părului pe moate intr-o oglindă de 
bărbierit sub privirile «lui» amuzate și foarte 
indrăgostite, detaliu care răspunde in final 
intr-o frumoasă secvenţă in care tot el, 
i despleteste părul prins pina atunci strins 
wub broboada de doliu. Detalii tragice — 
„ocul dansatorului cu banul de-a «cap sau 
pajură», joc dus pind la moarte. Detalii 
copilaresti — jocul de-a «Cum se numește 


clor al țărilor dunărene; ansamblul din 
Idicelul de pădure are diplomele cu 
mulțumiri pentru participare la festiva- 
lurile de folclor de pe Coasta de Azur 
şi din Italia; dansatorii din Logig au 
cucerit «Toporaşul de au la concursul 
de la Zakopane (impreună cu ei a fost 
pe scenă și Manole Holirea din Lunca, 
mare maestru în ale cintatului la ceteră 
cu horn). Mi-am propus, pentru docu- 
mentarul meu, un prolog: o bandă de 
magnetofon pe care să fie inregistrate 
toate aplauzele cucerite de-a lungul și 
de-a latul Europei. Si o mică paradă a 
costumelor populare create de Valeria 
Găluţiu din Logig. 


Alexandru STARK 


Coperta I 
Un loarte câlduros «La multi ani!» 
urează tuturor cititorilor revistei noastre 
si popularii actori Octavian Cotescu, 
Maria Ploae si Tora Vasilescu. 
Foto: Spiiea J omescu 


apa asta, domnişoară?» pe care-l citim 
dinspre sfirsitul filmului spre inceputul lui 
acolo unde eroul nostru încă neerou, intră 
in vorbă cu două scolarite, cu siguranță 
prin metoda «Cum se numește apa, domni- 
șoară?», joc care marchează, de fapt, un 
capăt de drum de la adolescenţă la maturi- 
tate. Costumele Lidiei Luludis foarte exacte 
şi expresive, sprijină din plin aceste detalii 
dătătoare de emoție: costumul pestrit al 
fetei de la inceput, cămașă și pantaloni 
bărbătești si îmbrăcămintea ei din final, 
acel «doliu» pe invers, în alb, broboada pe 
care el i-o scoate ca o eliberare de suferință, 
aceeași broboadă pe care ea și-o ridică 
din nou pe cap, gest de reluare a doliului 
atunci cind îl crede mort, mantaua mult 
prea mare a băiatului pe care el o poartă 
cu o uriaşă mindrie, totul este gindit in 
ideea emotiei pe care eroii trebuie s-o tre- 
zească in spectatori si prin înfățișarea lor 
si prin sensul acelei înfățișări. Montajul 
Rodicăi Fălcoianu, exact și atent la nuanţe 
și muzica lui Adrian Enescu, discretă și 
«in atmosferă», subliniază la rindul lor acest 
rol al detaliilor. În fine, coloana sonoră, 
Andrei Coler, le susține cu inteligenţă, 
lăsînd, din echilibrul de muzică şi sune- 
te, locul unui zgomot de topor, zgomot 
sec, implacabil pe curtea spitalului în care 
răniții se despart minut după minut in 
morți și răniți, sunetul amestecat de clo- 
pote și sirenă de vapor, care însoțește, 
deopotrivă, momentul păcii și moartea co- 
munistului, scincetul fetei, plinsul acela 
mic care nu se mai poate plinge, ieșit de 
sub tropotul bocancilor în marș, de sub 
fosnetul incendiului, de sub fosnetul apei, 
plins atit de adinc si cuprinzător față de 
care chipul întors spre noi între ris și 
plins, nu mai poate spune nimic în plus... 
Un film sprijinit cu atita încredere pe de- 
talii este cu neputinţă să nu păcătuiască 
uneori, chiar la acest capitol (de pildă, 
figura fanaticului ofițer nazist care in- 


cearcă să arunce orașul în aer cu mina 
lui sau felul obsedant, același, în care mor 
cei Impuscati, de la primul glonţ, în aceeași 
tăcere sau în același strigăt scurt, același) 
dar aceste nereușite reprezintă, poate, 
coeficientul normal de pierderi, normal pen- 
tru o asemenea cantitate. În orice caz, ele 
nu reușesc să strice echilibrul filmului, 
nici să-i tempereze elanul, nici să-i stingă 
prospetimea, nici, mai cu seamă, să altereze 
plăcerea vizionării lui. Pentru că, Riul care 
urcă muntele este un film care se vede cu 
plăcere. Poate pentru că e tăcut cu plăcere, 
si mai ales cu o mare încredere in dreptatea 
lui. Este, în felul său, un riu care, sfidind 
legea numită de geologi a «minimei rezis- 
tente», isi sapă albia în sus. În sus, spre 
sufletul spectatorului. 


E.S. 


Scenariul: Ladislau Tarco, Gheorghe Bejancu sı 
Cristiana Nicolae. Regia: Cristiana Nicolae. Ima- 
ginea: Costache Dumitru Fony. Decoruri: Marcel 
Bogos. Costume: Lidia Luludis. Muzica: Adrian 
Enescu. Sunetul: Andrei Coler. Montajul: Ro- 
dica Fălcoianu. 

Cu: Gheorghe Cozorici, Valeria Seciu, Gheorghe 
Metzenrath, Catrinel Dumitrescu, Emanoil Petrut, 
Ninetta Gusti, Olga Bucătaru, Theo Cojocaru, Mihai 
Ginculescu, Ovidiu Moldovan, Mihai Pruteanu, 
Aurel Gruşevschi. 

Directorul filmului: Alexe Dumitru. Produ- 
cator-delegat: Marin Theodorescu. O producție 
ə Casei de filme Unu. Director. Jon Bucheru. 

Film realizat în studiourile Centrului de produc- 
lie cinematografică «Bucureşti». 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


E. 


Seine 


tue 


Un film liric 
nu descrie 
sentimente, 


te face partasul lor 
(Florin Zamfirescu, 
Rodica Mandache 


verde de acasa 


uimire 


apar, ne identi 
orul Sorin 
primul 
birintul citadin o 


i studentului 


si k f r 
sc un luc ontinuare i 
n OsStr 


cr 


n Neteller f x nuitul «plan doi» 
«ilegalitate», 


unor 
ind, 


filmului, trimite din n 


(Contini