Revista Cinema/1990 — 1998/015-CINEMA-anul-XV-nr-2-1977

$ 
v 
$ 


1877—1977: Cinematograful, un aliat al istoriei 


Nr. 2 
sau cum a fost realizat, în 1912, filmul Anul XV 000) 
«Independența României» 
e 
Documentariștii noștri față în faţă cu 
anii de foc: 1877 și 1907 
pa 


Razele cinematografiei noastre pornesc 
din aceeași sursă de lumină: 
Cintarea României 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 
Bucuresti-tebruarie 197 


Cinematograful, un aliat 


în 1912, filmul 


«incununare a unor năzuințe şi lupte de veacuri ale poporului român, cucerirea 


independenței, al cărei glorios centenar îl vom aniversa, a avut o profundă înrîurire 
asupra întregii dezvoltări a societății româneşti pe calea progresului economic şi social, 
deschizînd largi orizonturi națiunii noastre spre afirmarea liberă, de sine stătătoare.» 


Nicolae CEAUŞESCU 


La 1 septembrie 1912, pe ecranele Bucu- 
reștiului apărea în premieră cel dintii 
lung-metraj din istoria filmului românesc, 
Independența României (Războiul ro- 
mâno-ruso — turc 1877—1878), produs de 
Leon Popescu și realizat de tinărul actor 
și realizator de film Grigore Brezeanu, cu 
concursul trupei de actori ai Teatrului Na- 
tional din București și cu participarea 
unei figurații de 80 000 de soldați puși la 
dispoziție de către Ministerul de Război. 
Această super-producție, de nepreţuit 
pentru cinematogratul românesc și pen- 
tru cel sud-est european, îşi păstrează şi 
astăzi intactă valoarea, de tulburătoare 
mărturie asupra unei pagini de istorie, 
dovedindu-se în același timp un reper 
marcant în filmografia mondială. 


Într-adevăr, Independența României 
face parte din acele puţine realizări de 
pionierat care, în vremea cind cinemato- 
grafului i se contesta încă statutul de 
artă, au demonstrat opiniei publice că 
aveau tot dreptul să aspire la o recu- 
noaştere de ordin cultural. «lată cum 
astăzi — scria in iunie 1912 un cronicar 
al revistei franceze «Cin6-Journal» anun- 
tind prezentarea filmului românesc pe 
ecranele Parisului — cinematograful (...) 
intră în istorie în adevăratul sens al cu- 
vintului, de vreme ce a izbutit să înregis- 
treze, spre a ni le restitui în plenitudinea 
adevărului lor, evenimentele cele mai im- 
portante din istoria naţiunilor. Cel mai 
frumos exemplu al nobilelor sale virtuți 
se afirmă cu o operă prodigioasă reali- 
zată în România de artiștii și regizorii 
«Societăţii Filmelor de artă din Bucu- 
rești». 


Cineaștii români porniseră de la bun 
inceput cu ideea de a nu știrbi cu nimic 
adevărul istoric, propunindu-şi să repro- 
ducă în succesiunea lor reală episoa- 
dele-cheie din desfăşurarea războiului ce 
adusese neatirnarea țării. Dar ca acest 
caracter strict documentar să nu dea 
spectacolului de pe pinză un aer prea 
sec, scenariștii Petre Liciu, Constantin 
Nottara și Aristide Demetriade, in co- 
laborare cu Grigore Brezeanu și scriito- 
rul Corneliu Moldovan, au împletit în 
țesătura acțiunii și citeva elemente de 
ficțiune împrumutate din celebrul ciclu 
de poeme compuse de Vasile Alecsan- 
dri pe marginea campaniei de la 1877. 


În distribuţie, alături de Nottara, Deme- 
triade și lon Brezeanu aveau să joace 
aproape toți actorii Naţionalului, de la 
decana de virstă Aristizza Romanescu 
(într-o apariție simbolică), la — pe atunci 
tinerii — Elvira Popescu și Gheorghe 
Ciprian, cu toţii pe deplin convinși că 
luau parte la crearea unei opere cu de- 
osebite semnificații culturale şi patrio- 
tice. Primul tur de manivelă s-a dat către 
sfirşitul iernii, în primele luni ale lui 1912. 


2 


80 000 figuranți într-un film istoric, o «superproducție» care și astăzi, nu numai acum 65 de ani, ar putea 
concura alături de marile cinematografii ale lumii: /ndependența României 


Cum cineaștii nu dispuneau de un studio, 
s-a filmat mai mult sub cerul liber, dar 
acest «plein-air» impus de împrejurări a 
conferit filmului un neașteptat stil robust 
și sobru. Operatorul Franck Daniau a 
speculat abil prezenţa în cadru a pămin- 
tului plesnit de uscăciune și a cerului 
plumburiu. Peisajul devenea astfel per- 
sonaj dramatic și adeseori compoziția 
planurilor amintește de desenele de front 
ale lui Nicolae Grigorescu. 


Îngemăniînd sinceritatea tonului cu rea- 
lismul robust al expresiei cinematogra- 
fice, autorii Independenţei României 
găsiseră cheia cea mai sigură spre sufle- 
tul spectatorilor. Nu e de mirare că fil- 
mul a fost primit pretutindeni cu adevă- 
rate explozii de entuziasm. «Am convin- 
gerea — nota un cronicar de la «Adevă- 
rul» — că filmul independenţei va sluji 
României făcind lumii un curs emoțio- 
nant al istoriei Renaşterii noastre la viața 


Independența, năzuință 
de veacuri a poporului român 


Așa se intitulează unu! din docu- 
mentarele, recent terminate, pe care 
studioul «Alexandru Sahia» le dedi- 
că aniversării a o sută de ani de la 
eroicele bătălii în urma cărora Romā- 
nia şi-a cîştigat independenţa de stat. 
La realizarea filmului, regizorul Petre 
Sirin și operatorul Dumitru Predeanu 
şi-au asigurat colaborarea a două per- 
sonalităţi științifice: profesor doctor 
Nichita Adăniloae, în calitate de sce- 
narist, și academician Constantin C. 
Giurescu, în calitate de consultant 
ştiinţific. Documentarul trece în re- 
vistă toate marile momente ale isto- 
riei naţionale pentru cucerirea inde- 
pendenţei, culminind cu. războiul 
din 1877. 


de stat liber şi de factor însemnat în po- 
litica din Balcani». Intenţia realizatorilor 
de a conjuga planul istoriei cu cel al rea- 
lității politice imediate a fost sesizată 
prompt și în Transilvania unde populația, 
aflată sub ocupaţie austro-ungară a vi- 
brat infiorată la chemarea patriotică a 
imaginilor. S-a intimplat chiar ca elanul 
transilvănenilor să se transforme la ieşi- 
rea din sălile de cinema în adevărate ma- 
nifestaţii de stradă. lată cum, cu acest 
prilej, cinematografia română aducea, pen- 
tru întiia dată, o contribuție efectivă la 
pregătirea spirituală a maselor în vede- 
rea înfăptuirii unui act de importanţă na- 
țională: unirea Transilvaniei cu România. 
Cinematograful devenise un aliat al isto- 
nel. 


Tradiţia deschisă cu atita strălucire de 
pionierii filmului românesc avea să fie 
reluată după al doilea război mondial în 
împrejurări fundamental distincte din 


Glasuri din Războiul 
de independență 


Aceeaşi echipă de realizatori (re- 
gizorul Petre Sirin, totodată şi scena- 
rist, şi operatorul Dumitru Predeanu) 
semnează și filmul Glasuri din răz- 
boiul de independenţă, consultant 
ştiinţific fiind conf. dr. Nicolae Ceachir. 
Documentarul are ca punct de por- 
nire numeroasele mărturii existente 
în arhive, biblioteci și muzee despre 
participarea întregului popor la luptele 
pentru ciştigarea independenţei: dis- 
cursuri ale unor importante persona- 
lităţi politice ale vremii, articole și co- 
respondențe de război, jurnale de 
front, scrisori, mărturii ale unor parti- 
cipanţi la lupte. 


Caietele de front ale 
lui Nicolae Grigorescu 


Foarte bogatul material legat de 


impreună cu Constantin 


dă T 


E imti | 
LA 


Y . 


ttara, Aristide Demetriad, Grigore Bre- 


zeanu aveau să joace, în acest film, toți actorii Naționalului de pe 
atunci, de la decana de vîrstă, Aristizza Romanescu, pînă la foarte 
tinerii Elvira Popescu şi Gheorghe Ciprian 


anul 1877 a inspirat lui Petre Sirin și 
Dumitru Predeanu un al treilea docu- 
mentar: Caietele de front ale lui 
Nicolae Grigorescu Scenariul apar- 
ține lui Radu lonescu. Filmul aduce 
pe ecran numeroasele crochiuri, de- 
sene, schițe realizate pe front de ma- 
rele pictor şi care, mai tirziu, au con- 
stituit punctul de pornire pentru ci- 
teva dintre cunoscutele sale tablouri. 


Şi s-a întimplat 


în zi de martie 


Autorul documentarului Pe urmele 


punct de vedere al posibilităților mate- 
riale. Tudor, Dacii, Columna, Mihai Vi- 
teazul, Cantemir, Pădurea spînzura- 
ților, Zidul, Porţile albastre ale ora- 
şului, pentru a nu cita decit citeva din 
succesele cinematografiei socialiste, au 
înscris pe peliculă momente cruciale din 
epopeea noastră națională, afirmind con- 
tinuitatea unui destin naţional de sine 
stătător, cu marcată originalitate între 
popoarele europene. 


Astăzi cind cineaștilor le revine misiu- 
nea de a continua, la cote tot mai inalte, 
bătălia pentru calitate în domeniul filmu- 
lui istoric, cuvintele lui Leon Popescu, 
producătorul Independenței României, 
par să răsune ca un memento: «Cunoaș- 
terea unui neam de către fiii lui e tăria 
acelui neam. Din faptele trecutului se 
trag marile învățăminte și pe descernerea 
lor se clădesc simțămintele sufletului. 
Cartea neamului nostru e plină de ase- 
menea învățăminte. Arta cinematografică 
poate învia scene înălțătoare din trecut». 


Manuela GHEORGHIU 


lui 1907, Virgil Calotescu, a pornit din 
nou pe urmele dramaticelor eveni- 
mente de acum șapte decenii şi a 
inceput să filmeze, la Flăminzi, biogra- 
fia satului de unde a izbucnit flacăra 
răscoalei. Filmul se va intitula după 
un vers al lui Arghezi Şi s-a întim- 
plat în zi de martie, și va avea drept 
comentariu poezii din Goga, Coșbuc, 
Arghezi. 

Citeva din opririle în imagini pe care 
ni le anunţă filmul: nașterea satului, 
părinţii şi actul de naştere dat la 1601 
de leremia Movilă, apoi capitolele «Flă- 
minzii şi țara», «Ţara și Flăminzii» 
(ultimul va evoca episodul 1907), apoi 
capitolul intitulat după lucrarea isto- 
rică «40 de ani de domnie, sărăcie și 
robie» și, în sfirşit, un salt peste de- 
cenii: mărturiile filmate la înființarea 
gospodăriei colective din Flăminzi. Un 
spectaculos drum în istorie, un spec- 
taculos racourci cinematografic, inre- 
gistrind trecutul şi prezentul satului 
românesc. 


= 


despre filmele anului 1976. 


ndrei Blaier: 


Anul unor confirmări. 
Unii şi-au confirmat 


impasul. 
Alţii, vocația 
(mai ales prin 
ecranizări) 


Anul 1976 mi se pare anul unor confir- 
mări. Unii autori și-au confirmat vocaţia, 
alții impasul în creație. 

Caracteristic anului mi se pare reafir- 
marea valorii unor regizori prin ecranizări 
consistente, durabile, ceea ce dovedește 
că cineaștii au deprins posibilitatea unor 
lecturi personale fără să atenteze prea mult 
la calitatea operelor literare. Valorificind 
excelenta noastră literatură, regizorii şi-au 
cristalizat limbajul, şi-au limpezit stilul. 
Se pare Insă că interesul sporit pentru 
ecranizări, faptul că ne-am bazat pe ele, 
a scăzut din valoarea filmelor de actuali- 
tate; direcţia trebuie totuși impusă în prim 
plan. Cu excepţia unuia sau a două filme, 
temele vieţii contemporane au fost înfăţi- 
şate mai firav, fără gravitate şi forță artis- 
tică, chiar dacă în abordarea actualității 
a existat o anume diversitate de genuri 
şi subiecte. 

Nu pot trece peste convingătoarele de 
buturi ale anului, chiar dacă impunerea 
regizorilor-debutanți nu mai e demult o 
trăsătură specifică unui an anume. 

Ca şi profesionalismul dealtfel, în con- 
tinuă creștere la majoritatea factorilor de 
răspundere în realizarea filmului, de la un 
an la altul. 

Mi-e teamă însă că aceleaşi lucruri (cu 
excepția prezenţei ecranizărilor) le-am re- 
marcat și pentru anul trecut şi nu ştiu încă 
dacă nu reușesc eu să disting trăsături 
caracteristice ale anilor cinematografici sau 
dacă nu cumva anii aceștia seamănă prea 
mult între ei. 


Dan Pița: 


Afirmarea 
unor debutanţi 


de clasă şi 

reafirmarea 
unor talente 
de anvergură 


Rindurile de faţă nu au pretenţia dea 
clasifica producția anului și nici de a impune 
ierarhii valorice pe care critica de speciali- 
tate, cu măsurătorile ei riguroase e chemată 
să le facă. Doresc să-mi exprim opinia asu- 
pra cîtorva din filmele realizate în 1976 care 
mi-au produs un sentiment de mindrie 
reală şi mi-au atras atenţia prin ambiția lor 
de a ieși din tiparele comode cu care ne 
obișnuisem. Nu întimplător ele sint reali- 
zate de un grup de colegi de generaţie: 
talentaţi regizori și operatori, veniţi din rîn- 
durile absolvenţilor mai vechi sau mai noi 
ai |.A.T.C.-ului (Andrei Blaier, Mircea Ve- 
roiu, Constantin Vaeni, Mircea Daneliuc, 
Alexandru Tatos, Dinu Tănase, losif De- 
mian, Florin Mihăilescu, Călin Ghibu) şi 
acoperă o gamă largă de teme şi preocupări: 
de la trecutul de luptă al P.C.R.-ului, cu eroi 
comunisti ai clasei muncitoare (Zidul, Trei 
zile şi trei nopţi). la problemele de zi cu zi 

ale vieţii de astăzi (Cursa şi Mere roșii) 
pină la ecranizările mature după literatura 
clasică, tratate cu vigoare și cu un punct de 
vedere personal, actualizind povestirile lite- 
rare în spiritul epocii noastre (Prin cenuşa 
imperiului, Dincolo de pod). Mă voi 
referi pe scurt la patru din filmele ultimului 


4 


În decembrie anul trecut, revista noastră făcea o primă incursiune 
în problematica stagiunii cinematografice. Continuăm această 
investigare întrebindu-i pe regizori, dar și pe spectatori, ce cred 


an, care creează o imagine de ansamblu a 
realității sociale românești de ieri și de azi, 
şi la cei patru realizatori ale lor. 

Pe măsură ce se maturizează, Andrei 
Blaier își purifică stilul, reușind prin natura 
subiectelor propuse și prin modalitatea 
artistică aleasă să se mențină în avangarda 
filmului nostru. Dezbătind cu talent şi cu 
responsabilitate film după film, probleme 
majore ale vieții noastre sociale, el reușește 


Tatos e un regizor stăpin pe mijloacele de 
expresie ale filmului (așa cum se dovedise 
şi Mircea Daneliuc, cu interesantul său 
debut Cursa). De la ambii aştept cu nerăb- 
dare următoarele lor filme. 


Dinu Tănase atinge performanța de a 
realiza imaginea şi regia unui film ambi- 
tios, ce se referă la o epocă cu mari frămin- 
tări social-politice. Tema ar fi intimidat şi un 
artist cu mai multă experienţă decit Dinu 
Tănase. Meritul lui constă într-o bună 
manevrare a potenţialului tehnico-artistic, 
filmind cu o dezinvoltiră uneori excesivă, 
periculoasă, în evoluţia artistică a unui 
linăr regizor. 


Nu întimplător ultimii regizori pe care 
i-am pomenit sint debutanţi. Ei au reuşit 
de-a lungul anilor să-şi pregătească debu- 
tul cu minuţiozitate, făcind ucenicie pe pla- 
tourile de la Buftea. Pe bună dreptate 
critica de specialitate le-a comentat filmele 


«Jocul cu moartea» de Zaharia Stancu, o carte importantă a 


literaturii noastre, într-o ecranizare exemplară, care con- 
firmă talentul şi profesionalismul regizorului Andrei Blaier 
(Prin cenuşa imperiului, cu Gabriel Oseciuc şi Gheorghe 


Dinică) 


— poate cu cea mai mare consecvență — 
să răspundă cerințelor actuale ale cinema- 
togratiei. Cu filmul Prin cenușa imperiului, 
ecranizarea romanului lui Zaharia Stancu, 
«Jocul cu moartea» (imaginea Dinu Tă- 
nase), Blaier face primul film de epocă din 
cariera sa, etalind virtuți profesionale rar 
întilnite în filmele noastre, dovedind o 
bună cunoaştere a legilor dramaturgiei de 
film, impunindu-se ca unul dintre cei mai 
importanţi regizori ai şcolii româneşti de 
film. Evoluţia acestui regizor mi se pare cea 
mai constant ascendentă din întreaga gene- 
raţie pe care o reprezintă, impunind în 
clipa de faţă o atentă analiză a întregii sale 
activități. ÎI consider pe Andrei Blaier un 
adevărat șef de şcoală al cinematografiei 
noastre. 


Cu Dincolo de pod, Mircea Veroiu 
aduce producției noastre rigoare și clari- 
tate artistică, o elevată profesionalitate. 
M-a fascinat la acest ultim film al lui preocu- 
parea pentru expresia artistică, puritatea, 
profunzimea sugestiilor devenite imagine 
cinematografică. Împreună cu operatorul 
Călin Ghibu, regizorul ne-a dat secvențe 
rar întilnite în cinematograful românesc, 
secvențe demne de o antologie universală, 
cum ar fi plecarea lui Hans la Viena, căsă- 
toria Sidei, tăietura de «maistru» etc. Deşi 
controversat — mai bine spus tocmai 
pentru că e controversat — ca orice artist 
cu multă personalitate, îl consider pe Mircea 
Veroiu un creator capabil să impună un 
stil protund original, absolut necesar unei 
şcoli naţionale de film. 


Alexandru Tatos, realizatorul filmului 
Mere roșii (imaginea Florin Mihăilescu), 
venit din regia de teatru, unde a realizat 
spectacole foarte mature ca artă teatrală, 
ne arată de la primul său film că e şi un bun 
cunoscător al cinematogratului. Realismul 
imaginii, jocul inteligent al actorilor și sim- 
plitatea povestirii (remarcabil e faptul că 
nu a impus în film modalităţile pe care le 
foloseşte în teatru, dar nici nu s-a lăsat, 
ca orice începător, tentat de exhibiţii for- 
mal-cinematografice), toate dovedesc că 


ca pe cele mai izbutite din acest an. Am 
dori şi în 1977 debuturi, dar tot atit de remar- 
cabile, de serioase și de bine pregătite. 
adică aşa cum au fost cele mai semnificative 
debuturi ale lui'76. 


Alexandru Tato. 


Mai multe filme bune 
ca oricînd. 


Dar să nu ne culcăm 
pe lauri, pentru că 
narcisismul 
e o boală periculoasă 


Mărturisesc că bilanţurile mă sperie: ca 
tot ceea ce mă face să mă gindesc la trecut; 
ca tot ce mă obligă să-mi contabilizez rea- 
lizările, pentru că întotdeauna sint nemultu- 
mit că am făcut mai puţin decit puteam 
face. De altfel, în amintire, supărările si 
bucuriile rămin cu aceeași undă de tristeţe: 
primele, pentru că... te-au supărat, cele- 
lalte, de teamă că nu se vor repeta. Dar bi- 
lanţurile nu le poţi evita: numai analizind 
profund şi realist trecutul, reuşind să te 
obiectivezi, să desparți realizările de ne- 
împliniri, să-ți depistezi erorile, ştii ce al de 
făcut pentru ca să poți merge înainte. 


Anul '76 mi-a adus bucuria debutului în 
cinematografie. Desigur, nici acum nu înce- 
tez să reflectez la filmul meu, încercind să-i 
descopăr toate defectele, pentru ca, în- 
tr-adevăr, această primă experiență să-mi 
folosească. N-am să mă confesez aici, sînt 
ginduri prea intime ca să le rostesc cu voce 
tare, şi apoi s-ar putea să nu intereseze pe 
nimeni. Am să arunc însă o privire asupra 


contextului cinematografic în care am debu- 
tat, mai ales că am sesizat citeva probleme 
care mă preocupă și pe care Imi iau permi- 
siunea să le discut cu toată sinceritatea. 
A fost un an cu multe filme bune: mai multe, 
poate, ca oricind. Dar să nu ne culcăm pe 
lauri, pentru că în profesia noastră «narci- 
sismul» e cea mai periculoasă boală — fie 
el individual sau colectiv. Astfel, vom consta 
ta că,alături de aceste filme bune, sint altele 
tare proaste: inadmisibil de proaste. Poate 
că aici este unul dintre punctele nevralgice 
ale cinematografiei noastre: acest decalaj 
între filmele bune, care sint pe an ce trece 
tot mai bune, și acele filme proaste care 
apar mereu și rămin mereu la aceeași cotă 
interioară. Gindindu-mă la viitor, un progres 
substanțial nu cred că va veni numai înălțind 
«virfurile», ci ridicînd media: cu alte cuvin- 
te, atunci cind limita inferioară a filmelor 
noastre nu va mai fi nepermis de scăzută. 
Dintr-o medie bună, inerent, vor apare și 
filmele de excepție. 


Un film cu un erou al vieții şi problemelor de 
fiecare zi. Un debut la înălțime: Alexandru 
Tatos (Mere roşii, cu Mircea Diaconu și Angela 


Stroescu) 


Avem acum 10—12, poate 15 regizori 
solid pregătiți profesional, foarte diverși 
ca stil, care pot asigura ca, cel puţin, ju- 
mătatea unui an să fie bună, ceea ce in- 
seamnă un procentaj foarte bun, cu care 
puţine cinematografii s-ar putea mindri. 
Numai cu condiția ca toți acești regizori 
buni să lucreze curent. Am impresia — 
și tare aș vrea să greşesc — că la unii 
există mai mult preocuparea să se acopere 
numeric filmele din plan, fără să se pună 
problema cine face aceste filme. Numai 
așa Îmi explic eu «luxul» că o serie de 
regizori buni rămîn inactivi cite un an, doi 
sau mai mult. Să privim, de pildă, producția 
anului acesta — un an, repet, cu rezultate 
toarte bune. Dar tot anul acesta s-au pregă- 
tit şi premierele anului viitor. Vom vedea că 
unii regizori dintre cei mai buni nu lucrează 
nimic pînă la ora actuală. Deci la anul nu ne 
vom bucura de filmele lor. Mi se pare o 
risipă cam mare. Dar n-am văzut o foarte 
mare îngrijorare în legătură cu această 
situație. Desigur, se poate întimpla oricărui 
cineast să aibă pauze, mai mari sau mai 
mici, în activitatea sa; dar cînd fenomenul 
se repetă prea des, asta ar trebui să dea de 
gindit. S-ar mai putea răspunde că au in- 
tervenit diverse accidente întimplătoare sau 
că unele dintre propunerile făcute de acești 
regizori nu s-au putut încadra în planul te- 
matic. Se poate. Dar se impune şi o altă 
întrebare: cu ce alte propuneri l-au întimpi- 
nat casele de film, ce efort s-a depus ca ei 
să nu «stea»? Atunci cînd se alcătuiește 
un plan de producţie, în afară de fireasca 
acoperire a necesităţilor tematice, se ia in 
discuţie, măcar contabilicește, numele re- 
gizorilor care au fost cuprinși în plan și 
mai ales, ale celor care au rămas pe dinata- 
ră? Pentru că orice s-ar face, filmele au 
ca realizator principal pe regizor, iar cali- 
ficativul general obținut de o casă de 
filme pe producția unui an îşi găsește reu- 
sita sau nereuşita în suma regizorilor care 
au lucrat pentru ea în acest an. Cred că 
merită măcar să medităm la aceste 
chestiuni... 


Anchetă realizală de 
Alice M 


NOIU 


ectatorii au cuvintul 


Eugen Bătrinu: 


economist, Fabrica de bere Timişoara: 


În stagiunea trecută, 


creatorii ne-au rămas 
datori la capitolul 
filme de actualitate 


Cu o singură excepţie, Mere roşii şi 
parțial cu Zile fierbinți, Instanța amină 
pronunțarea și Ultimele zile ale verii, 
cineaştii noștri ne-au rămas datori în ceea 


i 


Mircea Veroiu 


(Dincolo de pod, cu Mircea Albulescu și 


Alexandru Finţi) 


ce priveşte investigarea actualității. Sin- 
gurătatea florilor şi Premiera aveau toa- 
te premizele să ne spună cite ceva despre 
oamenii zilelor noastre, despre gindurile 
şi frămintările lor, despre atitudinea lor în 
fața problemelor realității, dar s-au mulțu- 
mit doar cu enunțarea acelor premize şi 
cu citeva schițe de portret. 

Cel mai convingător, cel mai apropiat de 
realitate, a fost filmul Mere roșii. El ne-a 
propus un erou cu adevărat interesant, 
convingător, în interpretarea foarte bună 
a actorului Mircea Diaconu. Acestui per- 
sonaj bătăios, om cinstit cu el însuşi și cu 
ceilalți, permanent în ofensivă, mereu în 
dispută cu lașitatea, cu ranchiuna, cu ne- 
putinţa lui și mai ales a celorlalți, acestui 
personaj i se poate găsi un corespondent 
in realitate, Şi mai mult ca sigur că nu 
numai unu. Filmul se impune cu discreție, 
fără ostentaţie, cu gesturile și adevărurile 
lui simple, lar autenticitatea străzilor, a 
orașului, a locurilor unde se desfășoară 
acţiunea, firescul replicilor, sînt un cîştig 
real pentru filmul nostru. Un interesant 
portret de comunist ne-a propus şi Sergiu 
Nicolaescu în Zile fierbinți. De obicei 
unor astfel de personaje li se reproșau 
biografiile cam lineare, de regulă ascen- 
dente, cu un trecut mai mult relatat şi 
fără prea multe probleme şi complicaţii 
personale. De astădată nu s-a întîmplat 
aşa, dar cred că s-a exagerat în sens in- 
vers. Elicei, în care nu au încredere cei de 
la minister, i s-au adăugat moartea sotiei 
şi o boală de inimă, grijei fată de bunul 
mers al treburilor de pe şantier i s-au adău- 
gat grija pentru butelia aproapelui, grija 
pentru grădiniţa de copii, grija pentru tinu- 
ta tinerilor, etc. De același exces de fapte 
și întimplări «care umanizează», se abu- 
zează şi într-un alt film nu lipsit de interes. 
Ultimele zile ale verii. În sfirșit un film 
într-o formulă de obicei de succes, Instan- 
ţa amină pronunțarea, păcătuieşte, după 
părerea mea, prin excesul de vorbe şi de 
explicaţii. 

Filmele care mi-au plăcut cel mai mult, 
filme cu mari calităţi și cu puţine defecte, 
filme care excelează atit prin scenariu cit 
si prin regie, atit prin interpretare cit şi 


prin imagine și decor sint Dincolo de 
pod, Prin cenușa imperiului și Tănase 
Scatiu. 


Constantin Cristian: 
controlor de calitate, Intreprinderea 
«Victoria» București 


Un an 


extraordinar pentru 


Filmul unui regizor cu multă personalitate, 
capabil să impună un stil profund original: 


sic are farmec, citeva scene sint impresio- 
nante, cum este aceea cu țăranii care se 
strămută cu biserica după ei sau cea cu 
ospăţul țăranilor, totuși filmul nu mi-a prea 
plăcut în întregime pentru că sint în el 
multe lucruri copilăroase, cea mai copilă- 
roasă fiind, cred eu, scena în care haiducii 
se salvează de la moarte, sărind de pe un 
munte. În Ultimele zile ale verii sint prea 
multe lucruri «potrivite», puse «cu mina», 
doar așa, ca să facă frumos în film. Fără 
să potrivească nimic, filmind strada, piața, 
spitalul, oamenii chiar aşa cum sint sau 
aproape aşa cum sint de îi poţi recunoaște 
si tu ca spectator, filmul Mere roșii mi s-a 
părut mult mai reușit și nu trebuie să mă 
bănuiţi de patriotism local, numai aşa, 
pentru că o parte din filmări s-au făcut la 
Rimnicu Vilcea. Filmul instanța amină 
pronunțarea pornește de la o idee foarte 
interesantă, dar pină la urmă nu reușește 
să țină pasul cu propriile sale intenţii, și 
apoi cei răi, «eroii negativi» sint foarte ne- 


anului 1907, într-o ecranizare ce a reuşit să fie mai mult 


decît o simplă transpunere pe ecran a unei cărți clasice. 


(Tănas 


pentru actori. Foarte bunii noştri actori de 
teatru şi de film continuă să-şi pună ta- 
lentul în slujba filmului românesc chiar 
atunci cind acesta nu este pe de-a-ntregul 
reușit. Draga Olteanu Matei în Patima, 
Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc în 
Prin cenușa imperiului, Mircea Diaconu 
în Mere roşii, Sergiu Nicolaescu în Zile 
fierbinţi şi în Osinda, Victor Rebengiuc, 
Eliza Petrăchescu și Vasile Niţulescu în 
Tănase Scatiu, Mircea Albulescu în Ulti- 
ma noapte a singurătăţii, toți aceşti in- 
terpreți și desigur mai sint și alții, dove- 
desc din ce în ce mai mult că ei sint nu 
numai foarte buni actori de teatru, ci şi 
foarte buni actori de film. Totuşi nu prea 
înțeleg de ce o foarte bună echipă de 
actori fruntași ai teatrului românesc, din 
care au făcut parte Carmen Stănescu, 
Radu Beligan, Toma Caragiu, Dem Rădu- 
lescu, n-a reuşit să fie prea convingătoare 
în filmul Premiera. Piesa «Travesti» de 
Aurel Baranga, după care s-a făcut filmul, 
mi-a plăcut mai mult la teatru decit la 
cinema. De unde se vede că filmul nu în- 
seamnă numai actori, chiar foarte buni, e 
nevoie şi de regizori foarte buni. Un re- 
gizor bun a fost cel care a făcut filmul 
Tănase Scatiu. El a știut să adauge unor 
interpretări strălucite, unui scenariu foarte 
bun, ginduri și idei regizorale foarte intere- 
sante. Imaginea de asemenea e foarte fru- 
moasă, iar uneori plastica filmului are fru- 
musețea și eleganța unui film englezesc. 


Alexandru Dimitriu : 
tehnician instalator, T.I.A.B., 
Șantierul Govora, Rimnicu Vilcea 


Filmele de actualitate 


nu prea reușesc să fie la 
înălțimea bunelor intenții 
de la care pornesc 


Pintea e un film cu o imagine foarte fru- 
moasă, cu peisaje splendide. Florin Pier- 


Scatiu de Dan Piţa, cu Cătălina Pintilie, Victor 
Ştrengaru şi Andrei Csiky) 


gativi, iar cei buni sint foarte buni și nu 
prea știu nimic despre oamenii cu care lu- 
crează plină în momentul cind se întimplă 
un accident de muncă. Mi-a rămas în me- 
morie extraordinarul recital actoricesc al 
interpreţilor Gheorghe Dinică şi Gabriel 
Oseciuc din filmul Prin cenușa imperiu- 
lui şi rafinamentul cehovian al unor scene 
din Tănase Scatiu. Aș fi vrut să-mi placă 
mai mult filmul Osinda, care porneşte de 
la o carte foarte apreciată la epoca ei. 
Desigur am înțeles că regizorul a operat 
schimbări importante față de ceea ce se 
întimplă In carte, dar în film sint prea 
multe neconcordanțe, prea multe scăpări 
din vedere față de epoca în care se pla- 
sează acțiunea. 


ope Enache 


profesor, Liceul Mecanic nr. 16, 
Bucureşti 


Cele mai bune filme 


din 1976 
trebuie căutate 
printre ecranizări 


N-am văzut toate premierele româneşti 
ale anului 1976, cred însă că nu mi-au scă- 
pat citeva din cele mai importante: Din- 
colo de pod, Prin cenușa imperiului, 
Mere roșii, Tănase Scatiu, Osinda, Pa- 
tima, plus alte citeva mai greu de trecut 
în categoria celor «importante». Altceva 
mi se pare interesant. Făcind o statistică — 
deformaţie profesională! — de la Zile fier- 
binți la Roșşcovanul, sint șaptesprezece 
filme. Dintre acestea, opt sint ecranizări 
declarate. Spun declarate, pentru că alte 
două, Patima și,cred, Mere roșii au tot o 
sursă literară. Şi dacă mai adăugăm și 
Povestea dragostei, ecranizare după lon 


Creangă, putem trage concluzia că anul 
1976 a stat sub semnul ecranizărilor, a fost 
anul ecranizărilor. 


Dată fiind proporția ecranizărilor, mi se 
pare firesc ca între acestea să se afle și 
cele mai bune filme ale anului 1976. Între 
acestea aș numi fără ezitare Dincolo de 
pod, Prin cenușa imperiului, Tănase 
Scatiu și Mere roșii. Mi-au plăcut în mod 
deosebit primele trei, pentru că nu sint 
doar o simplă ilustrare a unor opere cla- 
sice. Sint filme de sine stătătoare, adese- 
ori dezvoltind simplele sugestii literare, 
fără a trăda spiritul cărților, şi probabil că 
aceasta e calea cea mai profitabilă pentru 
o ecranizare. Aceste trei filme s-au impus 
nu numai prin modul de abordare a unor 
opere literare, dar şi prin extraordinara lor 
interpretare. Cu o menţiune specială pen- 
tru Gheorghe Dinică în Prin cenușa im- 
periului şi Victor Rebengiuc în Tănase 
Scatiu. Dealtfel, cu aceste filme, doi re- 
gizori care promiteau, Dan Piţa și Mircea 
Veroiu, au devenit niște «certitudini», iar 
un altul, Andrei Blaier, binecunoscut pen- 
tru seriozitatea și profesionalismul cu care 
şi-a lucrat mai toate filmele, şi-a reconfir- 
mat talentul și seriozitatea. Şi pentru că 
vorbim despre regizori, mi-a plăcut foarte 
mult Alexandru Tatos şi ale sale Mere 
roșii, pentru felul în care știe să extragă 
semniticativul din cotidian, pentru lirismul 
şi, citeodată, pentru ironia cu care abor- 
dează realitatea. Patru filme bune, chiar 
foarte bune, din douăzeci, nu-i un bilanț 
rău. Nu? 


Toma Stănescu: 


inginer, Uzina de utilaj chimic, 
Bucureşti 


Scriitori de spirit avem, 


actori de comedie avem, 


comedii bune 
nu prea avem 


Nefiind specialist, nu pot să trag o con- 
cluzie care să definească anul cinemato- 
grafic 1976. Nu merg la film ca să caut și 
să găsesc ceva anume și în funcție de 
acest «ceva anume» să fiu mulțumit sau 
dezamăgit. Pentru mine filmul este doar o 
modalitate, printre altele, de a-mi petrece 
interesant o parte din puținul timp liber. 
Totuşi, aș remarca o preocupare mai sus- 
ținută pentru comedie, gen oarecum defi- 
citar, poate și dificil, deşi nu prea înțeleg 
de ce, pentru că scriitori de spirit avem, 
actori de comedie avem şi încă foarte buni, 
comedii cinematografice avem încă puţine 
şi nu întru totul reuşite. Am văzut, în urmă 
cu puţin timp, filmele Premiera, Serena- 
dă pentru etajul XII şi Tută de Veneţia. 
Scenariștii a două dintre ele, Aurel Ba- 
ranga şi Valentin Silvestru sînt oameni de 
spirit, faptul e în afară de discuţie. Totuși, 
filmele lor, în ciuda unor extraordinare 
desfășurări de forțe actoriceşti, aproape 
tot ce are mai bun teatrul românesc, nu 
sint la înălțimea reputației scenariștilor și 
a indiscutabilului talent al interprețţilor. 
Oricum, important e că există o preocu- 
pare mai accentuată pentru comedie, e 
probabil necesar să se persevereze şi, 
pînă la urmă, prin acumulare de experien- 
tă, se va ajunge la filmele comice reuşite. 
Oricum ar fi păcat să se renunțe. 

Dincolo de cele zise, trei filme mi s-au 
impus cu adevărat: Prin cenușa impe- 
riului, Dincolo de pod și Tănase Scatiu. 
Acestea sint filme în care toate comparti- 
mentele au funcţionat perfect, adică sce- 
nariul, regia, scenografia, imaginea şi in- 
terpretarea au fost foarte bune, ceea ce 
fără îndoială au contribuit la reușita de 
ansamblu a fiecăruia din filmele amintite. 


Anchetă realizată de 
N.C. MUNTEANU 


Acestor prime opinii despre anul 
cinematografic 1976 le vom adăuga, 
în numărul viitor, și alte păreri ale 
unor scenariști, regizori, actori şi, de- 


sigur, cît mai multor spectatori. 


Așadar,creatori și spectatori, pa- 
ginile revistei noastre vă stau la 
dispoziție. Aveţi cuvintul! 


panoramic 
românesc 


Casa da filmenr.i 


Ce vom vedea în'77P 


9 Un Mihai Viteazul 


dintr-un unghi inedit 
9 Un ziarist 
cinstit în 1939 


(film «retro-politic») 
9 O dramă sentimentală 
(şi morală) 

9 O comedie 
de actualitate 
şi de... bărbați 


e Primul film pe care Casa de filme 1 îl va 
prezenta publicului în anul 1977 va îi Buz- 
duganul cu trei peceți, în regia lui Con- 
stantin Vaeni, după un scenariu de Eugen 
Mandric, de fapt un punct de rezistență in 
programul a două case de filme: nr. 1 sı 
nr. 3. Filmul va fi o încercare de portre 
tizare a unei personalităţi care a dominat 
secole de istorie românească și, deopo- 
trivă, portretizarea momentului 1600, mo- 
mentul istoric al primei uniri politice a celor 
trei țări române. În consecinţă, partea cea 
mai importantă a filmului, aş spune atit 
cantitativ cît și calitativ, o constituie sec- 
vențele care-l înfăţişează pe Mihai Viteazul 
ca om politic, ginditor, conducător de oști 
și de destine, conducător de mase. Desi 
comparatia cu filmui anterior al scriitorului 
Titus Popovici și al regizorului Sergiu 
Nicolaescu se va face inevitabil, credem că 
Buzduganul cu trei peceți va propune 
un alt punct de vedere asupra vieții şi luptei 
acestei covirşitoare personalităţi care a fost 
Mihai Viteazul, în interpretarea, de excepţie, 
credem, a actorului Victor Rebengiuc. 

e Al doilea tiim din programul nostru și, 
totodată, al doilea film al regizorului Mircea 
Daneliuc, creatorul remarcabilei pelicule 
Cursa, va fi Foc în iarbă, după un scenariu 
scris de Beno Meirovici în colaborare cu 
regizorul. Şi în acest caz credem că vom 
izbuti să propunem publicului un film de 
aleasă ținută artistică care va confirma cu 
brio debutul regizorului. Filmul îşi desfă- 
şoară acţiunea în anul 1939, înfățişind 
clarificarea unei conştiinţe sub influenta 
luptătorilor comuniști aflați în ilegalitate 


© Al treilea film, aflat deja în producţie 
«ste Riul care urcă muntele, după un sce- 


nariu de Ladislau Tarco, Gheorghe Bejancu 
si Cristiana Nicolae, în regia Cristianei Nico 


Buzduganul cu trei peceți : portretul unei personalități care a dominat 


secole de istorie, Mihai Viteazul. Tabloul unui moment care a însemnat 
unirea politică a Țărilor române (Victor Rebengiuc şi Olga Bucătaru) 


Foc în iarbă 


clarificarea conștiinței unui gazetar în anii de răscruce 


1939—40, sub influența luptătorilor comunişti din ilegalitate 


(loana Crăciunescu şi Ştefan. Iordache) 


prezențe româneşti peste hotare 


Duhul aurul a Los Angeles 


Unul din cele mai interesante filme romă 
neşti produse în ultimii ani, foarte bine pri- 
mit de critica de la noi, apreciat de specta- 
tori, elogiat adeseori peste hotare, film 
care a contribuit la consacrarea a doi dintre 
cei mai talentaţi regizori din generaţia ti- 
nără, Dan Piţa și Mircea Veroiu, Duhul 
aurului,a fost înscris la Festivalul interna- 
tional al filmului de lung metraj de la Los 
Angeles, care se va desfășura între 15 și 
31 martie. Sperăm ca filmul să reprezinte 
cu cinste cinematografia românească și 
să placă spectatorilor de acolo cel putin 


EEAS 


Încă o posibilitate de consacrare interna 


la fel de mult cum ne-a plăcut și nouă. 
Succes! 


Vienala 


La tradiționala manifestare artistică de la 
Viena, care va avea loc anul acesta intre 
21 martie și 1 aprilie, țara noastră va fi 
reprezentată de un grupaj de filme din toate 
genurile: artistic, documentar și de anima- 
ție. La categoria film artistic a fost înscris 
Dincolo de pod, adaptare cinematografică 
după romanul «Mara» de lon Slavici, în 
regia lui Mircea Veroiu. La secția documen- 
tare vom prezenta Avanpremiera, scena 


=e 
nală pentru un foarte bun film 


Hidalgo-ul Don 


Quijote (de Ion Truică şi Cale lungă ( 


lae, autoarea atit de sensibilului film In- 
toarcerea lui Magellan. Riul care urcă 
muntele este povestea maturizării politice 
și civice a unui adolescent care intră în 
viaţă în momentul insurecției de la 23 august 
1944. Participă la insurecție cu tot pate- 
tismul virstei, descoperă ideile tundamen- 
tale și noblețea cauzei pentru care luptă 
și vrea să se facă util acestei lupte. Vrea să 
intre voluntar în trupele care pleacă pe 
frontul antifascist, dar nu are virsta. Totuși 
reușește să se integreze unui batalion 
căruia, mai tirziu, îi va deveni indispen- 
sabil. Astfel filmul va urmări peripețiile 
acestui tinăr pe frontul antihitlerist, pină 
departe în Munţii Tatrei, unde trăiește 
experiența fundamentală, care-l definește 
ca luptător, fiind totodată și eroul unei 
emoționante povești de dragoste. 

Încă un film aflat în producție: Regăsire, 
scenariul de Anca Arion, Gheorghe Robu 
și Dorel Dorian, în regia lui Ștefan Traian 
Roman. Va fi un film de dezbatere etică. Pe 
acest teren tematic, referitor la realizarea 
socială, la împlinire şi fericire, se vor întrun- 
ta două mentalități, o mentalitate socialistă, 
altruistă, responsabilă şi o alta de tip mic- 
burghez, îngustă, filistină. Filmul se va 
desfășura ca o anchetă asupra unei mai 
vechi poveşti de dragoste. În film, însă, 
interesează mai puțin ce s-a întimplat 
atunci. importantă este atitudinea de astăzi 
a celor doi față de cele ce s-au întimplat în 
urmă cu ani, problemele de conştiinţă pe 
care le declanșează rememorarea faptelor. 

In sfirşit, un ultim film din programul 
nostru pe anul 1977 şi acesta aflat în pro- 
ducție este lama bărbaților. Într-un fel, 
va fi o continuare a filmului Toamna 
bobocilor, dar în timp ce acolo veneam în 
contact cu peripețiile unor proaspeţi absol- 
venți repartizaţi la ţară, în larna bărbaţilor 
ne vom afla în fața unui nou peisaj al satu- 
lui contemporan, în care s-au integrat 
tinerii absolvenţi de acum cîțiva ani. Va fi, 
deci, o comedie de actualitate, o comedie 
de caractere pe teme etice, o comedie în 
notă tandră. Filmul este realizat de același 
tandem de succes verificat: scenaristul 
Petre Sălcudeanu și regizorul Mircea Mol- 


dovan. 4 
Tot cu titlu informativ, putem anunţa că 


în preocupările noastre se mai află citeva 
filme în diverse stadii de elaborare, printre 
care un film de actualitate despre dăruirea 
şi eroismul în muncă al omului contempo- 
ran şi, de asemeni, avem în vedere două 
ecranizări a romanului «Doctorul Poenaru» 
de Paul Georgescu şi a nuvelei lui Cara 
giale «În vreme de război». 


lon BUCHERU 


Florin Pucă 


şi Adrian Petringenaru) vor reprezenta animația românească la V! 


riul şi regia Jean Petrovici, povestea în 
imagini a unei importante premiere indus- 
triale româneşti, prima platformă de foraj 
marin. În sfirşit, la categoria filme de ani- 
maţie, două din producțiile studioului Ani- 
ma film: Hidalgo, amuzantă parafrază după 
Don Quijote de lon Truică și Cale lungă 
de Adrian Petringenaru. 


Atenţie cop! 


Balada de Laurenţiu Sirbu și Clătite 
cu surprize de Eduard Sasu vor fi surpri- 
zele româneşti oferite spectatorilor mici 
dar şi celor mari, de la Festivalul interna- 
tional al filmelor pentru copii de la Avellino 
(Italia), care va avea loc între 22—28 martie. 


Invitaţie specială 


Organizatorii Festivalului filmului de autor 
de la Bergamo (25—31 martie) au invitat 
in mod special la această manifestare filmul 
românesc Cursa (scenariul Timotei Ursu, 
regia Mircea Daneliuc), deși nu se înscrie 
cu exactitate în titulatura «film de autor», 
Mircea Daneliuc fiind numai regizor şi 
interpret al unuia din rolurile secundare. 
Oricum, invitația onorează cinematografia 
noastră și, evident, pe autorii filmului. 
Filmul fiind realmente foarte bun, sperăm 
că va obține, deopotrivă, aprecierile juriu- 
lui, ale publicului și ale criticilor 


Casa de filme nr. 5 


Ce vom vedea in'772 
e Vlad Țepeș, film-portret 
al unui mare conducător 


de oști 


e Aurel Vlaicu, un omagi 
adus geniului inventiv 


al românilor 


@ Activistul de partid, 
eroul unui film 


de actualitate. 


9 O comedie de succes 
verificat într-o adaptare 


reactualizată 

e Mă 
bătălii 
în istorie 


ti: epopeea unei 
are a intrat 


Judecind după titlurile filmelor reali- 
zate pină în prezent, Casa de filme 5 s-ar 
părea că și-a creat un anume profil. O 
bună parte din producția noastră stă 


actorii noştri 


Să joci bine înt 


sub semnul epopeii naţionale. Primele 
filme din producția anului 1977 vin să 
adauge trăsături noi acestui profil de care 
aminteam. 

Astfel unul din filme îl are ca protago- 
nist pe un domnitor controversat din isto- 
ria noastră, despre care s-a scris mult 
și adeseori în speculații aflate la granița 
unei fantezii care vizează fantasticul. Este 
vorba despre Vlad Ţepeş. Filmul, în două 
serii, pe care-l va face regizorul Doru Năs- 
tase, după un scenariu de Mircea Mohor, 
care se va intitula chiar Vlad Țepeș va 
fi un film-portret al domnitorului care l-a 
învins pe Mohamed al II-lea, puternicul 
şi orgoliosul cuceritor al Constantinopo- 
lului,și totodată o frescă a luptelor duse 
de poporul român pentru independenţă 
sub conducerea unuia dintre cei mai ves- 
tiți conducători de oști ai epocii. 

Tot un film oarecum istoric, inspirat 
din istoria noastră mai recentă, va fi şi 
filmul Aurel Vlaicu. Un omagiu adus 
românului care s-a numărat printre pio- 
nierii aviației mondiale și, in acelaşi timp, 
un omagiu adus geniului inventiv al 
poporului nostru. Aflat deja în produc- 
ție, acest film va fi semnat de regizorul 
Mircea Drăgan, după un scenariu de 
Eugenia Busuioceanu. 


In pregătire, mai bine zis într-o fază 
avansată de definitivare, se află alte trei 


Talentul 


Ambiția 
| asta mă roade! 


w~ 


X £ 
DE _— 3 


r-un film prost, 


nici o satisfacţie!... 


— Stimate Victor Re 
bengiuc,. vă  mărturi- 
sesc mă aflu încă 
sub impresia lui Tăna- 
se Scatiu, presupun că 
nici dumneavoastră nu 
l-ați uitat, un succes 
mare nu se uită ușor, așa incit avem 
un subiect și comun, și plăcut... 

— Eu l-am uitat. În general mă căz- 
nesc să uit un succes. 

— De ce? 

— Nu cred că e bine să «sugi» aşa 
la nesfirşit, biberonul unui succes. Asta 
nu te poate duce mai departe, în cel 
mai bun caz te ține pe loc. lar eu știu 
că mai am mult de mers și mult de 
muncit, pină să ajung acolo unde au 
ajuns alții. 

— Care alţii? 

— Aura Buzescu, de pildă, sau Băl- 
țățeanu, sau... Sint mulți. Am acoperi 
tot spațiul numai cu numele lor. ŞI în 
general mă gindesc mai mult la lucru- 
rile nereuşite decit la cele reuşite, $ı 
chiar la Tănase Scatiu eu am citeva 
obiecții, sint citeva locuri, citeva mo 
mente în care se putea face mai mul! 
decit am făcut. Dar ştiţi cum e la film. 
nu se mai poate îndrepta nimic. In 
teatru pot, şi chiar încerc să mai lu 
crez rolul pe parcurs, să-l perfectio- 


nez. Pentru că nu sint de acord cu leo- 
na «mecanicizării» unui rol. Un rol se 
«mecanicizează» doar atunci cind nu 
te mai gindești la el. Cind nu intri in 
personaj ci rămii în afara lui și-i joci 
de-acolo, de la suprafată Dacă esti 
preocupat de el la fiecare spectacol, 
dacă-l simţi şi-l gindești la fiecare spec- 
tacol, el poate fi Imbunătățit, imbogă- 
tit, îi descoperi noi si noi valente. E 
un lucru ştiut, de care unii țin seama 
și alții, nu... Dar am impresia că nu e 
bine ce spun. lar am să supăr niste 
oameni. Specialitatea mea! 

— Nu-i nimic. O dată în plus, nu 
mai contează. Dar vă rog să ne în- 
toarcem la Tănase Scatiu. Vă rog. 
pentru că e un rol de zile mari După 
mine, cel mai bun din cite aţi rea- 
lizat pină acum în film. Merită să 
vorbim despre el. 

— A fost o intimplare fericită. O în- 
tilnire formidabilă între mine şi rol, 
între rol şi regizor și așa se face că e 
ieșit un lucru bun. Eu apreciez însă 
foarte mult calitatea artistică a întregu- 
lui film. De fapt, fericirea mare a fost 
să joc, în sfirşit, într-un film bun, alā- 
turi de parteneri buni. Pentru că să 
joci bine Intr-un film prost nu aduce 
mari satisfacţii nimănui. Mie, în nici 
un caz. 


scenarii care, de asemenea, vor intra în 
producție în cursul acestui an. Primul 
este o adaptare după recentul roman al 
lui Dinu Săraru, «Clipa», la care lucrează 
actualmente scriitorul, în colaborare cu 
regizorul Mircea Daneliuc. Romanul, cum 
se stie, bine primit de critica literară. 
este un elogiu adus activiştilor de partid, 
spiritului de democraţie instaurat din ce 
în ce mai ferm în societatea noastră de 
către Partidul Comunist Român. 

Al doilea scenariu este tot o adaptare, 
o adaptare după una dintre cele mai 
bune piese de teatru din dramaturgia 
românească a ultimelor trei decenii. Este 
vorba de «Mielul turbat» de Aurel Ba- 
ranga. La o re-lectură atentă, am consta- 
tat că piesa este viabilă, că direcţiile sale 
satirice iși păstrează încă actualitatea. 
Dealtfel, în acest sens, al reactualizării, 
își concepe adaptarea, cu concursul auto- 
rului, regizorul Geo Saizescu, specialis- 
tul nostru în comedii, care revine pe pla- 
tourile de filmare după o oarecare absenţă. 

Anul acesta se vor aniversa 60 de ani 
de la luptele de la Mărășești, una din 
cele mai mari şi mai aspre bătălii care 
s-au dat în timpul primului război mondial. 
Filmul care va purta numele localității în 
imprejurimile căreia a avut loc lupta, Mă- 
rășești, este dedicat eroismului ostași- 
lor noştri, spiritului de sacrificiu al poporu- 
lui român. Autorii scenariului sint Vintilă 


— Recunoașteți insă că ați aco- 
perit șansa acestei întilniri formida- 
bile cu o mare cantitate de muncă 
Tănase Scatiu este unul dintre per- 
sonajele cele mai «lucrate» din cite 
am văzut. Lucrat la nuanțe de 
nuanțe... 

— Să- fi făcut negativ, pur și simplu 
era mai ușor, probabil, dar asta ar fi 
dus la schematism. Deci la superficia- 
litate. Superticialitatea nu e genul meu 
Strădania — şi plăcerea mea, recu 
nosc — este să pătrund adinc in mie 
zul unui personaj. Nu pot să mă apro- 
pii de un rol trăgindu-l spre mine, ci 
vu mă duc către el, caut să-i înțeleg 
mișcările sufleteşti profunde care-i ge- 
nerează reacţiile exterioare, caut să 
«intru» în el, în ce are bun și în ce are 
rău. Nimeni nu e numai bun, nimeni 
nu e numai rău. Spun lucruri arhicu 
noscute, dar nu ţin să fiu original, ci 
să mă explic. Eu am văzut în Tănase 
Scatiu un om cu «de toate», într-o 
anume proporție, firește, dar cu «de 
toate». De altfel, şi cind am avut de 
iucat personaje pozitive, m-am străduit 
si găsesc și să redau în joc și cite o 

peritate de caracter, un detaliu de 
ieințeles în limitele unui caracter bun 
Adică, să fac personajul cit mai com- 
plex, cum bine se spune 

— Cu ani în urmă, țin minte că vă 
lipsea foarte tare un rol ca Tănase 
Scatiu. Faptul că l-ați realizat, in 
fine, vă face mai senin, mai încreză- 
tor în viitorul dumneavoastră cine- 
matogratic, ca să zic asa? 

— Nu. Un actor poate să fie bun nu- 
mai într-un rol bun. Acum am avut 
sansa unui rol bun. Şi șansa să lucrez 
cu un regizor care înțelege importanta 
muncii actorului în film. Există putini 
asemenea reaizori. Dintre cei cu care 
am lucrat en Manole Marcus, Mircea 
Veroiu, Dan Piţa, Constanun vaeni sint 
regizori care nu numai că o înțeleg, dar 
n si îndrumă cum se cuvine. Ei înțeleg cà 
personajele nu pot exista independent, 
plutitoare prin fiim, ci sint într-o strinsă 
corelaţie, există viaţă intre ele, există 
comunicare, înțelegere și, finalmente. 
o acțiune comună care le leagă, le duce 
spre ceea ce are de spus filmul. În fil- 
mele lor personajele sint vii și credibile, 
deci actorul are şansa să fie viu, cre- 
dibil, nu o «recuzită» vorbitoare. 

— Nu credeţi că ne întoarcem la 
«un timp al actorului»? lume, nu 
numai la noi, din ce în ce mai mult 
regizorii au nevoie de interpreți-co- 
laboratori și nu de «recuzită vorbi- 
toare», cum spuneaţi. 

— Nu cred. Pur şi simplu, actorul 
este lăsat să-și facă munca. Şi de al! 
fel, vremea aceea a regizorilor genial 
şi tirani, un Reinhardt în teatru, un 
Orson Welles sau Eisenstein sau An 


Corbu, Eugen Burada și Sergiu Nico- 
laescu, iar regia va fi asigurată de Ser- 
giu Nicolaescu. 


În curs de elaborare avem alte două 
scenarii de acţiune mai spectaculoasă, 
dar cu o tematică gravă, filme dedicate 
eroismului celor care au apărat cuceri- 
rile poporului nostru în perioada de con- 
solidare a puterii populare. Ele se intitu- 
lează, deocamdată, Un autobuz pentru 
moarte (scenariul loan Grigorescu, regia 
Virgil Calotescu) și Spaima de la mie- 
zul nopții (scenariul Petre Sălcudeanu, 
regia Mircea Mureşan.) 


În preocupările noastre prezente și de 
perspectivă,aș vrea să menționez că sin- 
tem în continuare în căutarea unor autori 
pentru scrierea scenariilor unor filme de 
actualitate, valoroase sub raport artistic, 
care să aducă pe ecran cele mai impo' 
tante probleme pe care Partidul Comu- 
nist Român le pune în fața poporului 
nostru. Sintem de asemenea preocupați 
de realizarea unui număr mai mare de 
comedii de bună calitate și, nu în ultimul 
rind, a unor filme pentru copii. Acesta 
este programul nostru pentru 1977. Ne 
rămine să-l concretizăm. 


Dumitru FERNOAGĂ 


tonioni în cinema, nu era lipsită de in- 
teres, nici chiar pentru actori. Să te 
supui unui geniu este ceva, nu? Desi 
în ce mă privește, sint pentru colabo 
rarea cu regizorul... Nenorocirea a in- 
ceput din momentul în care regizori 
fără geniu au avut aceleași pretentii 
față de actori, au cerut adică aceeași 
supunere orbească, ca și regizorii ge- 
niali. Pentru că, atunci cind un regizor 
işi impune o autoritate acoperită doar 
de funcție, nu și de genialitate, e nor- 
mal că actorul să reflecte exact această 
situație. 

— Faţă de posibilitățile dv. nu aveți 
o filmografie prea bogată. De ce? 

— Nici nu mi s-a oferit foarte mult, 
dar nici n-am primit tot ce mi s-a 
oferit. Pe urmă, caut să nu mă 
repet. Nu mă interesează să joc de 
două ori acelaşi personaj sau ceva 
pe-aproape. La noi se practică acest 
tip de distribuție: cutare e bun pentru 
polițist, cutare pentru contabil, să zi- 
cem («cum faci tu un contabil mai 
rar»...). Sincer — nu mă interesează să 
joc pentru ca să joc. 

— Sinteţi un actor care se cunoas- 
te bine, și are curajul, chiar dacă nu 
şi plăcerea, să vorbească despre si- 
ne. Pe ce anume, credeți că ar tre- 
bui să mizeze un regizor de film 
cind vă distribuie? 

— Pe nimic ieșit din comun. E vorba 
de un tot, ceva, ca o sferă. O sferă în 
care intră talentul mereu pasibil de per- 
fecționare — că asta mă trămintă, ambi- 
ţia asta mă roade! — pasiunea pentru 
meserie, sinceritatea față de această 
meserie, autoconstringerea de a nu 
trișa niciodată în profesie, pe scenă 
sau în fața aparatului de filmat, convin- 
gerea că nu sint superficial. Pe datele 
mele principale adică... 

— Faceţi parte dintre actorii care 
se pot lăuda că n-au acceptat nici- 
odată un rol slab. Din orgoliu prote- 
sional? 

— Se poate spune și așa. Dar mai 
ales din teama mea de ridicol, de pe- 
nibil, care este foarte mare. Foarte 
mare! 


— Nu v-aţi schimbat prea mult, 
Victor Rebengiuc. Sinteţi la fel de 
reținut, la fel de sceptic, la fel de 
zgircit în declaraţii ca acum patru 
ani cînd am stat de vorbă. 


— De ce să mă schimb? Nu a fost 
nevoie. Dar am mai progresat. Sper 


— Cred că cel puțin de asta aţi 
putea fi sigur. 


— Credeţi? 
— Cred. 


Eva SÎRBU 


filmele poetului 


Cauzele, motivele și pretextele 
distribuţiilor gigant 


Pentru ce sint lăudaţi cu 
precădere regizorii noștri 
chiar cind, în ansamblu, ul- 
timul lor film șchioapătă? Și 
în vremurile grele de bejenie 
şi neinspiraţie, de două lu- 
cruri ei sint siguri: li se va 


(Toma Caragiu, Carmen Stănescu, Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman, Octavian Cotescu, Const: 


lăuda imaginea splendidă realizată de ve- 
chiul și talentatul operator «X» şi faptul 
că au reuşit să arunce în luptă o distribulie 
alcătuită în exclusivitate din mari vedete. 

Fiecare perioadă în dezvoltarea unel arie 
îşi are erorile ei specifice, într-un fel se 
călca în străchini acum zece ani şi în cu 
totul alt fel, acum, în zilele noastre. Lumea 
evoluează, nimeni şi nimic nu stă pe loc. 
Acum asistăm la moda distribuţiilor-gigant, 
a genericelor supraincărcate de vedete, a 
aglomerării pînă la saturație a capetelor de 
afiş. Chiar şi rolurile secundare revin acum 
unor actori de primă mărime. Sintem mar- 
torii unei evidente aglomerări de stele, 
monștri sacri se înghesuie unul în altul, 
o zăpușeală de celebrități. 

Calculul regizorului e foarte simplu. El 


merge la sigur cu Toma Caragiu sau Radu 
Beligan, nu se teme nici de critica de spe- 
cialitate cind îi are pe generic pe Dinică, 
Moraru, Draga Olteanu, Cotescu, Dem 
Rădulescu, Vasilica Tastaman etc., etc. El 
ia ca argument și dorințele legitime ale 
publicului, căci nu există regizor mediocru 


le vin ca o mănușă, Și apoi cu acești actori 
regizorul nici nu prea se omoară cu munca, 
îi lasă să zburde pe propria lor răspundere. 


Dar riscurile unor asemenea distribuții 
burdușite de celebrități, așa cum au fost 
cele din Tufă de Veneţia sau Serenadă 


nu mai bate teatre de provincie, nu mai 
colindă străzile oraşului, el apelează la 
ceea ce cunoaște, la monştri sacri, căliţi in 
atitea bătălii. Aşa s-a ajuns la o distribuție- 
standard, valabilă aproape pentru toate 
filmele. Amza Pellea, de pildă, se dă jos 
de pt calul filmului istoric şi se instalează 
la volanul filmului psihologic. Formaţia 
«standard» e binevenită în fotbal, dar în 
cinematografie mult mai puţin. Distribuţia 
alcătuită de Dan Piţa la Tănase Scatiu 
şi-a dovedit eficacitatea şi strălucirea toc- 
mai pentru că nu a fost una «standard», a 
scos-o la lumină pe Rodica Tapalagă, cea 
ignorată de regizori şi l-a redescoperit pe 
Victor Rebengiuc. Distribuţia a fost în 
acest caz un act de creaţie nu un ştat de 
plată. 

Distribuţia «standard» nu e indicată nici 
pentru actori. Ei se transformă, vrind-ne- 
vrind, într-un singur personaj care se mută 
dintr-un film în altul, actorii devenind niște 
navetiști cărora li se refuză spontaneitatea, 


Minunaţii noștri actori şi eforturile lor de a da viaţă unor personaje «ca-n viață» 


O teribilă aglomerare de stele... 


O zăpuşeală 


de celebrități 


care să nu se laude că el ştie «ce vrea 
spectatorul». Ştiu, publicul vrea să-l vadă 
cît mai des pe Dem Rădulescu. Şi eu mă 
bucur de cite ori îl văd, dar nu ştiu dacă 
argumentul ăsta e din cale afară de artistic. 

Care este avantajul acestei aglomerări 
de stele, acestei zăpuşeli de monştri sacri? 
E unul şi bun. Se asigură, chiar în cazul 
unui naufragiu estetic, o sursă de salvare, 
un minimum succes de public. Ţi-e oricum 
greu să te desparţi de Cotescu sau de 
Vasilica Tastaman chiar dacă rolurile nu 


pentu etajul XII sint şi ele destul de mari 
În primul rind «distribuția-gigant» trădează 
din partea regizorului o prea evidentă în- 
clinare spre soluţia «minimei rezistențe». 
El nu crede nici în scenariu, el nu crede nici 
în propriul talent, singura lui speranţă e o 
distribuţie de zile mari. Alcătuind o ase- 
menea distribuţie, el crede că a şi găsit 
ideea artistică, și a încheiat pregătirile şi 
poate să treacă liniștit la «primul tur de 
manivelă». Regizorul a renunțat să mai 
caute expresia ideală cerută de scenariu, 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Creangă și Gopo, dincolo de cuvint 


Deși mulți dintre noi ştim 
pe dinafară lecţia, minu- 
nata lecție a lui Călinescu 
despre spectacolul «spu- 
nerii» la Creangă, despre 
importanţa pe care o are 
nu ce zice, ci cum zice, 
din cite mi-aduc aminte, nimeni nu a 
sărit ca ars ori de cite ori în faţa unei 
ecranizări sau adaptări a operei marelui 
humuleștean nu a regăsit, întreagă, 
vorba lui cu întorsături unice. Să In- 
semne asta oare o abdicare de la da- 
torie a celor care și-au făcut un crez din 
apărarea «spiritului literaturii», o ne- 
glijență pur şi simplu sau cumva o 
tacită recunoaştere a faptului că ima- 
ginea poate învinge, pînă la urmă, cu- 
vintul, oricit de măiestru ar fi acesta? 
Greu de spus, cu atit mai mult cu cit 
este imposibil de imaginat un cititor 
«infidel» care, devenit spectator, poate 
uita acel «nu știu alții cum sint, dar eu, 
cind mă gindesc la casa părintească...» 
Mai degrabă cred că ne aflăm în fața 
unui interesant caz de îngăduinţă din 
partea spectatorului conştient că dorul 
de Creangă nu și-l poate astimpăra 
decit cu cartea în mină, de la ecran 
așteptind altceva, întruparea unuia din 
adevărurile aflate dincolo de cuvinte. 
Aşa se explică, bănuiesc, cuminţenia 
cu care au fost privite filmele Amintiri 
din copilărie sau cele două fantezii 
ale lui Gopo, De-aș fi Harap Alb și, 


nema 


«Zău, tu?» în inimitabila 
intonație a Rodicăi Mandache 
( Povestea dragostei) 


de curind, Povestea dragostei. Re- 
proșurile aduse filmului “acestuia din 
urmă veneau din alte direcţii decit din 
aceea a «trădării» textului lui Creangă, 
ceea ce în mod paradoxal poate în- 
semna că tipul de fantezie propusă de 
cineast are darul dea ne face să scăpăm, 
pe parcurs, de tirania cuvintelor. Ceea 
ce se și întimplă, ba, mai mult, unele 
intervenții verbale ale regizorului, deși 
departe de a descinde din lumea po- 
vestitorului, sînt savurate cu nedisimu- 
lată Incîntare. Mă gindesc în mod spe- 
cial la acel episod din împărăţia albi- 
nelor, episod susţinut cu inteligență şi 
farmec dintre cele mai alese, de actriţa 
Rodica Mandache, toată numai can- 
doare prefăcută cind pornește să dez- 
lănţuie seria de uimiri în faţa preaferi- 
citului destin pămintean al bărbaţilor 
care, chiar și după virsta pensionării, 
nu sint aruncați peste bord. Acel «zău, 
tu?» al nostru, de toate zilele, spus cu 
sprinceana ridicată, pe un ton inimi- 
tabil, poate face K.O. și pe cel mai în- 
verșunat apărător al respectului pentru 
litera cărţii. Numai că, pentru a dobindi 
această seninătate, trebuie să ne fi în- 
sușit, în prealabil, lecţia personajului 
ibsenian_ care cerea «sau totul, sau 
mic». Dar s-a născut cinematogratul 
care să-l poată restitui pe Creangă 
«cu totul»? 


Magda MIHĂILESCU 


creația. Manierismul e — se ştie de tot- 
deauna — plinea săracului artistic. $i, in 
materie de distribuţie, unii dintre regizorii 
noștri au căzut în manierism. Cind au 
nevoie de un tînăr cu oarecare finețe sufle- 
tească apelează fără șovăire la Dan Nuţu, 
cînd trebuie interpretat un personaj cu 
oarecare greutate, de obicei George Con- 
stantin îi scoate din impas. Valenţele noi 
ale actorilor sînt îngropate prin metoda 
distribuţiilor feerice. 

O descongestionare a distribuţiilor filme- 
lor noastre se impune cu necesitate. Mai 
mult spațiu pentru actorul încă necunoscut 
sau pentru latura inedită a unui actor 
cunoscut şi în orice caz mai puţine capete 
de”afiș. 

Teodor MAZILU 


posibilităţi posibile 


Coada 


Era tare cald. Lumea se înghesuia la 
coadă tocmai la tejgheaua din fund, 
unde nu ajunge pic de aer. Un bărbat 
cu eșarfă strigă enervat: «Alo, tovarăşu', 
mata, cel cu cipilică, ești cumva mai 
grăbit decit noi?». Cel cu cipilică răs- 
punde: «Păi eu vreau doar să mă uit...». 
La care intervine o doamnă agitată: 
«Las' că ştim noi... Se uită şi pe urmă 
te trezești cu ei în faţă și ție nu-ți mai 
rămîne nimici». Cineva strigă: «Să vină 
responsabilul!» Responsabilul — şi el 
transpirat — vorbeşte politicos: «Vă 
rugăm, păstraţi-vă calmul! Am telefonat 
la bază! Mașina trebuie să sosească 
din moment în moment! N-a putut pleca 
pentru că a avut frinele defecte». Re- 
plica o dă bărbatul cu eșarfă: «Şi pe 
urmă, cind vine mașina, constatați că 
jumătate s-a rătăcit pe drum!». Respon- 
sabilul (tot politicos) răspunde: «Eu zic 
mereu la bază! Mă cert la fiecare ṣe- 
dință... Dac-aţi ști dumneavoastră, cite 
teletoane vin, cite intervenţii se fac. Eu 
sint nimic! Faceţi dumneavoastră scan- 
dal la bază». Era tare cald... zgomot... 
zăduf... Pasiunile se stirneau tot mai 
mult la coada care aștepta nerăbdă- 
toare în incinta Librăriei nr. 1 din orașul 
X... sosirea unui supliment de tiraj la 
placheta de versuri a lui Nichita Stă- 
nescu. 


Alexandru STARK 


entrul lie istoric 


rmecul 
văzut multe» 


actorului 
cu totul 


filmului re: 
escu şi fă 
avut în mod sigur 
așa cum te gindit 


maio! 


imerii 


| lui Sergiu N ice y zibilă, | s David, cu monteurul Anescu, cu 
r nu în vtimplătoa Ma Í compozit inginerii 


din inocență, 


cque: Rouss 
a» Concluzia 


pan 


rolul», ci i ă « » ia, mijloace np str ri so- imperativul 
minciuna, \ c mijloacele 
van 


corespunz: 


melor de 


în fu icție 
ii în care t 


«umanism 


printr-o metaforă, cinem 


a întiiniri 
u tocmi 
egizorulul, 


în timp îl 
onaj în 
rocurorul 


i mult 
e bravură nu 


maio- 
ondi- 


senta 
sent 


Er 0 


În căutarea. 


„Scrisorii 
pierdute.. 


— V-am ruga, mult prețui- 
te Jean Georgescu, să vă 
amintiți pentru noi de ace- 
le fericite întilniri cu Cara- 
giale începind cu Noaptea 
furtunoasă. 

— Despre ea am tot vorbit. 
V-aş povesti mai bine cum aș face eu mu- 
sical-ul S-a găsit scrisoarea. Pentru că la 
Caragiale scrisoarea se găsește şi de aici 
intorsătura amuzantă din final. Astăzi pu- 
blicul vrea să vadă ceva nou faţă de spec- 
tacolul binecunoscut și filmul ar aduce în 
cadru ceea ce nu se vede în piesă, se po- 
vestește numai, cu haz nebun: cafeneaua, 
maidanul și popa Pripici, alegerile, plim- 
barea coanei Joițica și numărătoarea stea 
gurilor alături de un Tipătescu frumos, ca 
Florin Piersic; un Pristanda servil pînă la 
a-i duce țucalul prefectului, cu Mereuţă în 
rolul lui Pristanda, cu un Dandanache ză- 
păcit de patru poște de drum, dar nu dobitoc 
cum se crede, ci un grec șmecher cum îmi 
povestea regizorul Gusti că-și amintea des- 
pre Caragiale care nu găsea finalul «Scri- 
sorii», şi într-o zi vine la cafenea fericit 
«Ural Am găsit! Aduc în scenă un grecaln 
rolul ăsta eu îl vedeam pe săracul Dendrino. 

— Pentru o Noapte furtunoasă aţi avut 
în vedere anumiţi interpreți? 

— Nu, acolo am făcut multe probe, ac- 
torii nu erau consacrați, abia după film s-au 
lansat. Pe Maria Maximilian am descope- 
rit-o la «Marna» în trupa lui Titi Mihăilescu 
cind a intrat ea pe scenă cu mina în şold 
mi-am zis: asta-i Veta mea! Doar că Maria 
avea un logodnic gelos, cind a văzut-o la 
filmare în brațele lui Demetru a rupt lo- 
godna. Fata însă a făcut o carieră strălucită, 
n-a mai jucat revistă, a jucat un mare re- 
pertoriu de dramă. Şi lordănescu-Bruno, 
doamne ce actor de comedie! Pentru Rică 
Venturiano, făcusem întii probe lui Birlic, 
nu mergea. Cu el aveam să lucrez mai tir- 
ziu în Bubico, în Directorul nostru. Tre- 
buia ținut din scurt să nu-și dea drumul 
prea tare. 

— Cu dumneavoastră a realizat cele 
mai bune roluri de film. 

— Pentru că şi lui, ca și altora, eu le 
jucam înainte întreaga scenă, pină în cele 
mai mici detalii. Ştiu pe de rost toate ro- 
lurile lui Caragiale, l-am jucat în Conser- 
vator și pe Crăcănel (ce aplauze culegeam!) 
si Catindatul, și Brinzovenescu, şi cetă- 
teanul cu măseaua. Regizorul trebuie să 
cunoască partitura fiecăruia, altminteri ori- 


MU 


cine poate pune aparatul să tragă. La noi 
comediile se cam fac fără regizor, doar cu 
operatorul, și ies cum ies. 

— Cind aţi scris scenariul Nopții v-ati 
intilnit în intenţii cu lon Cantacuzino. 

— A tost formidabil. Abia venisem de la 
Paris, n-aveam ce lucra, mă gindeam să 
lac ceva foarte de-al nostru, am scris sce- 
nariul, cineva i l-a arătat lui Cantacuzino. 
Intr-o zi, ne intilnim la «Café de la Paix» 
şi-mi spune: «Ştii, scrisesem şi eu un sce- 
nariu după «Noaptea furtunoasă». Dar al 
dumitale e cel bun. De ce ai nevoie ca să-l 
turnezi?» A comandat lămpi speciale, a 
chemat un operator din Franţa, un machior 
din Berlin, eu l-am găsit pe Norris refugiat 
din Polonia, am construit un travelling. 
ne-am apucat de lucru. Filmam într-un 
decor și apoi aşteptam pînă îl dărimau si-l 
construiau pe celălalt. La exterioare a tre- 
buit să renunţ. Cum să filmez tirgul ilumi- 
nat cu gaz în București, în plin camuflaj? 
Lucram cu toţi foarte însutlețiți, dar foarte 
disciplinaţi. Filmările n-au durat mai mul! 
de 64 de zile. Și în ce condiții! Pe Caragiale 
trebuie să-l simţi tot timpul, nu numai pe 
scenă, Pe cind mă documentam pentru 
Noaptea, am dat peste ceva foarte în sti- 
lul lui, o indicație oficială găsită la Muzeul 


BALAZS Bela. 
(teoretician- 
montaj de film) 


Ion Popescu GOPO 


Convorbire 
cu Jean Georgescu, 


părintele 
celui mai «caragialesc» 
film al nostru: 
O noapte furtunoasă 


Militar care suna: «Soldatul din guardia 
civilă să aibă grijă cind scoate vergeaua 
de la puşcă să nu scoată ochiul camara 
dului». Comedia. ori o ai în singe,on te-apuci 
de altceva. Eu sint numai ochi şi urechi la 
cei ce povestesc despre Gambrinusul de 
altădată, cu lumea lui pestriță, de moftan- 
gii cu pălării de pai și bătrîni cu degetele 
îngălbenite de nicotină. Pentru Mofturi 
am scotocit case vechi. am dat de lămpi 
1900, de manşete cu cauciuc, de mănuși 
fără degete. Azi nu mai găsești nimic la 
Buftea; păcat, că eu propusesem atunci 
studioului să fac Scrisoarea şi D-ale car- 
navalului într-un singur deviz. Mi-au zis 
că-i scump, Pînă la urmă i-a costat mult 
mai mult și rezultatul artistic îl stiți. 

— Căutările dumneavoastră le-aţi rea- 
lizat după o documentare riguroasă? 

— Am studiat cu înverșunare la Acade- 
mie ziarele vremii, manuscrise, fotografii. 
l-am pus în braţe lui Jiquidi fotografiile si 
i-am zis: «fă-mi schițele de costume». Am 
discutat cu Emil Bobescu și am găsit mu- 
zica și cupletele pentru «lunion». Acel 
«Tara-bum-Bara» avea un sens: o com- 
panie franceză lansase șampania Bara, 
nemții preluind brevetul, au dat lui Paul 
Milke să facă cupletul-reclamă care suna 


BANDA. BANDA 


(ghid-călăuzitoare) 


(post.-sincronizare) 


«Tara-tara-bum! Baral» nu așa cum l-au 
cintat apoi fără noimă în unele spectacole 
«Tara-ra-bimbi-riri». Caragiale urmăreşte 
în piesele sale efectul scenic: butoiul cu 
var în care cade Rică; dar te întrebi cum 
ajungea butoiul la etaj? Eu trebuia în film 
să fac verosimil amănuntul de aceea am 
inventat o întreagă instalaţie de schele la 
depozitul chiristigiului. Apoi cu numărul 
casei întors şi de aici confuzia, trebuia gă- 
sită o explicație mai plauzibilă, un truc de 
care în piesă n-ar fi fost nevoie, filmul însă 
oricit de comic, trebuie să fie realist, un 
adevărat document de viață. Acum come- 
diile nu mai țin seamă de asta şi ies cum 
ies. Tirgul din «Scrisoarea...» eu l-aș fi 
filmat cu băltoace în mijlocul cărora se 
bălăceau rațele, ca și în vremea Bucureștiu- 
lui cînd s-a instalat Carol | și în fața Pala- 
tului era o baltă de toată frumuseţea. 

— În general, dumneavoastră reali- 
zați multe din exterioare tot pe platou... 
Berăriile din Mofturi şi Schițe, de exem- 
plu. 

— Într-adevăr nu-mi place să lucrez în 
decor natural. Ce e natural, în artă apare 
prea crud. Hazul Nopţii... e că miroase a 
carton. Dacă filmezi într-o cofetărie auten- 
tică ești obligat să termini cit mai repede 
ca să nu deranjezi prea mult producţia 
cofetăriei. Şi atunci decorul te ţine, te 
duce de nas. Reconstituindu-l pe platou, dai 
întregii echipe iluzia unei ambiante de 
epocă, filmezi mai ușor, mai «la tine acasă», 

— Dintre toate ecranizările dumnea- 
voastră pe care o iubiți cel mai mult? 

— Cel mai bun imi pare Mofturi 1900. 
Cum să vă spun? E mai comedie. Şi-apoi 
la filmare m-am simţit «în epocă», am lucrat 
cu toţii foarte entuziaști. Reușite sint și 
Vizita, și Lanţul slăbiciunilor pentru care 
am primit şi premiul de Stat. Dar pe mine 
mă preocupă mai mult filmele pe care n-am 
apucat să le tac. Două lozuri, de pildă. 
Scrisesem un scenariu foarte bun, vroiam 
să-l filmez toamna, cînd e fum, ceaţă, di- 
minețile sint umede, chivuţele zgribulite, vă 
imaginaţi ce atmosferă. Dar studioul vroia 
să-l facă primăvara ca să trimită filmul la 
Edinburg. Pe mine nu mă interesa decit să 
iasă bine, așa cum îl gindisem, cu Florica 
Demion în rolul nevestei lui Birlic, cu zarva 
din mahala cind se află de loz, cu oamenii 
ce promit dotă fetelor și dau petreceri în 
contul ciştigului. Studioul a oferit scenariul 
lui Boroş. El a refuzat: ăsta-i un film pentru 
Jean Georgescu. S-au găsit alții să-l facă, 
cunoaşteţi. Pentru D-ale carnavalului, ce 
să vă spun, aș fi venit cu lucruri inedite. 
Nu din ceea ce se vedea pe scenă ci se 
povestea numai. E colosal Caragiale cit iți 
poate sugera. Numai istoria cu biletele spi- 
țerului, ce putea să iasă pe film, să mori 
de ris. Un document de moravuri, o epocă 
întreagă puteau fi reconstituite pentru ca 
lumea nu numai să se amuze, să afle și 
cum eram pe atunci. Eu aș face bucuros 
Scrisoarea... pe gratis, numai să avem 
un document artistic pentru posteritate. 

Mi-a cerut, nu demult, pentru televiziune 
Geo Saizescu (băiatul ăsta simte comedia) 
o suită de schițe după mari umoriști români. 
Am turnat Amiciţie a lui Dumitru Teleor, 
la Călărași, în șase zile. Să-l vedeţi neapă- 
rat, dar știți, Caragiale e cu totul altceva. 
Doamne ce Scrisoare... aș filma! 


Alice MĂNOIU 


BANDA 
(internatională) 


BOBINĂ 


BARBU . Eugen 


\ (scenarist) (suprafatà 


Humphrey (rolà 
reflectantà) pE ca 


(actor) de film) 


BELIGAN, Radu. 
(actor-Pasi pe lună) 


BARS „SE 


(actrită-k 


| BRANDO Marlon 
(actor-Tango la Paris) 


BOSTAN. Elisabeta 
(regizoare-Veronica) 


BOSTAN. Ion BOX-OFFICE 

(regizor- N (bursà artisticà) 
documentar) A 
x F 

4%, 4 


BONDARCIUK 
Serghei 
(actor-Război. si Pace)| c opo 


Nu se poate zice că literatura 
lui Caragiale nu s-a bucurat 
de atenţia cineaștilor noştri. 
Pe lingă multele schiţe care 
au fost reunite în filmul Mof- 
turi 1900, trebuie să mai men- 
ționăm încă unsprezece. Ba 
chiar douăsprezece, căci în filmul D-ale 
carnavalului, autorii (Gh. Naghi şi A. Mi- 
heles) au amestecat și momente din Conu 
Leonida faţă cu reacţiunea Procedeul 
e admisibil, dacă e făcut cu abilitatea și 
bunul gust cu care de pildă un Orson Welles 
a făcut asta în Falstaff. 

Mai intii a fost Noaptea furtunoasă. La 
drept vorbind, ar trebui să pomenim și 
filmul Leiba Zibal, inspirat după Făclia 
de Paști Casa producătoare era o casă 
românească, «Soremafilm» 1930. Lucru rar, 
căci majoritatea covirșitoare din cele 84 
de filme făcute pînă în 1948, erau produse de 
case străine (Transfilm, olandeză; Iris, fran- 
ceză; Kovacs Faludi, maghiară; Paramount, 
Joinville, franceză; Metro Goldwin, ameri- 
cană; Hunia, maghiară; Barrandov, cehoslo- 
vacă; OSSO, franceză). 

Aşadar, pină în 1942, un singur film, vag 
inspirat după Caragiale (regia ing. A. Ște- 
tănescu); un film slab, scurt și foarte puţin 
comic. Dar în 1942, vine Jean Georgescu 
cu Noaptea furtunoasă. Și, cum zic fran- 
cezii, «d'un coup d'essai, il fit un coup de 
maitre». lată interesantul istoric al acestui 
film. 

lon Cantacuzino, medic psihiatru și pio- 
nier în critica cinematografică, fiu al marei 
actrițe Maria Filotti, de mult se gindise la 
o ecranizare după Caragiale. În 1939, într-o 
lungă conversaţie pe care o avusesem cu 
el, imi spunea că, pentru o asemenea lu- 
crare, nu poate fi alt regizor decit Renė 
Clair. Aducerea lui în România nu era de 
domeniul  imposibilului. Cinematografia 
noastră naţională se cuvenea (zicea el) 
să-și facă apariția în chip strălucit și René 
Clair era parcă făcut pentru a-l «trata» pe 
Caragiale. Clair a avut întotdeauna o mare 
slăbiciune pentru acel curios 1900, epocă 
lungă, care Incepe prin 1880 şi se termină 
în 1914; vremuri caracterizate prin viața 
uşoară şi oameni uriți, dramă a micului 
burghez care vrea să pătrundă în burghezia 
mare. Cantacuzino se gindea la arta lui 
Clair de a compune un întreg balet de figuri 
caraghioase. De aici amorul acelui regizor 
pentru teatrul lui Labiche. Cantacuzino se 
gindea la hora de personaje caragealești, 
fraţi buni cu eroii din Un chapeau en 
paille d'italie, sau Les deux timides. 


O inteligentă fidelitate 


Studioul de Stat O.N.C. ar fi putut uşor 
obține fonduri pentru realizarea unui ase- 
menea proiect. Din nefericire, războiul în- 
cepe și aducerea lui René Clair devine 
imposibilă. Între timp, Cantacuzino devine, 
în locul meu, director general al cinemato- 
grafiei naţionale și, în ciuda războiului, 
planul său de a ecraniza Noaptea furtu- 
noasă rămăsese intact. Și iată că, într-o 
dimineaţă, se prezintă la el un regizor cu 
experiență, care avea la activul său mai 
multe filme făcute în Franţa. Se numea Jean 
Georgescu și scrisese un scenariu pentru 
Noaptea furtunoasă. 

Meritul celor doi autori (producătorul şi 
regizorul) a fost mai ales o inteligentă fide- 
litate față de Caragiale. Era greu de folosit 
întregul text, căci în acea piesă aproape 
totul este povestit oral. lar pe de altă parte, 
autorii nu voiau să facă «film-spectacol», 
cum greșit avea să se întimple mai tirziu 
(Sică Alexandrescu cu Scrisoarea pier- 
dută )Georgescu și Cantacuzino vroiau să 
dea un film realmente cinematografic, un 
film de artă care să recompună «sentimen- 
tul Caragiale». A fost o iniţiativă meritu- 
oasă, care avea să aibă involuntari imitatori 
în Laurence Olivier şi în Orson Welles cu 
privire la evocarea «sentimentului Shakes- 
peare» pe ecran. Deci, înaintea acestor doi 
titani, noi am pus în gura personajelor nu 
numai fraze luate din piesa ecranizată, ci 
din întreaga operă a autorului clasic tratat. 
În acea lungă conversaţie din 1939, îi amin- 
team lui Cantacuzino ideea lui Ibrăileanu, 
anume că literatura română, așa de săracă 
în romane, are totuşi un roman-fluviu: 
opera lui Caragiale luată ca un tot, toti 
miticii, popeştii, protopopeşitii, lachii și 
machii, toți cațavencii şi ipingeştii formind 
o lume unitară, cam ca aceea din «Război 
și pace». Fiecare nuvelă e un «moment» 


„Sentimentul“ 
Caragiale 


În faţa 
cineaștilor noștri, 


o datorie de onoare 
numită opera 
lui Caragiale 


dintr-un roman unic și vast (şi în fond 
foarte trist). Astfel ecranizarea lui Cara- 
giale avea să fie alegerea uneia din piese, 
dar amplificată cu trăsături şi cuvinte luate 
din întreaga operă. 

Filmul acesta a fost o lucrare serioasă, 
conştiincioasă — după devizul direcţiei ci- 
nematogratice s-au folosit 471 actori şi 
figuranţi; construirea decorurilor a cerut 
16 000 ore de lucru; s-au executat în cursul 
filmării 247 fotografii de platou; s-au Intre- 
buinţat 29 402 metri de peliculă (cu 26 055 
negativ sunet), adică s-a lucrat foarte spor 
nic, cu un procent onorabil de mai puţin 
ca 10 la sută; și într-un timp destul de rapid: 
64 de zile (la Hollywood, unde fiecare clipă 
de turnare e drămuită sever, un film de 
categoria A reclama pe atunci cam două 
luni). 

Conștiincios a fost filmul și sub raportul 
documențării. S-au cercetat arhivele Aca- 
demiei, precum şi arhivele Muzeului Arma- 
tei. Au fost întrebaţi oameni care trăiseră 
epoca lui Caragiale. Mai existau asemenea 
supraviețuitori (40 de ani nu e un răstimp 
prea mare). Unul din ei era marele regizor 
Paul Gusti de la Naţional, care a ajutat 


i Ai] 


Roşiorul în acțiune... 
sau o Vizită în versiune cinematografică 


mult, cu amintirile și cunoștințele sale, la 
compunerea filmului. lată, în această pri- 
vină un detaliu savuros. Cercetind arhi- 
vele, s-a constatat că ani de-a rindul se în- 
șelaseră specialiştii de la Teatrul Naţional 
cu privire la uniforma «gardei civice» în 
care cu atita ifos se fudulea jupin Dumi- 
trache. Costumul din film, care coincide ca 
cel real, era cu totul altul decit cel consa- 
crat de tradiția Naţionalului. 


«Problema stricătorilor de limbă» 


În general, o piesă de teatru e cea mai 
proastă şi săracă sursă de film. În teatru, 
aproape totul se rezolvă prin conversație. 
ceea ce e departe de a fi cazul în viata 
reală. lar în Noaptea furtunoasă, această 
particularitate e deosebit de accentuată 
Desigur, asta nu scade valoarea literară a 
pieselor lui Caragiale, mai ales că toată 
opera lui e bazată pe ridicolul verbal. În 
acest comic de vorbire e oglindită psiholo- 
gia acelei societăți. Numai două mari genii 
Molière și Caragiale, au aprofundat artis 


În prim-plan obiectul compromițător: cravata lui Chiriac. Numai 

cinematograful putea valorifica detaliul (lordănescu-Bruno, Al. Giu- 

garu, Maria Maximilian, G. Demetru, Florica Demion, Radu Beligan 
în Noaptea furtunoasă ) 


Eu nu pot refuza nimic grațioasei 

mele prietene, care nu poate re 

fuza nimic... (Eugenia Bădulescu 

şi Radu Beligan în Lanţul slă- 
biciunilor) 


ticește problema «stricătorilor de limbă», 
deși obiectul satirei lor fusese foarte dife- 
rit. La Caragiale, era vorba de micul bur- 
ghez care vrea să facă pe marele, abordind 
limbajul hipercult inaccesibil nivelului său. 
La Moliăre, din contra, cusurul acelor ca- 
raghioși era că vorbeau nu prost, ci prea 
bine, mai ingrijit decit trebuie, mai distins 
decit bunul gust o permite. Cu toată această 
deosebire, la amindouă aceste genii, găsim 
comedie, unde tonul cade pe comicul de 
limbă. Stilul miticilor aparţine întregii epoci, 
iar frazele dintr-o piesă sau schiță aparțin 
tuturor schițelor și «momentelor». Autorii 
filmului au aplicat acest adevăr. lar Geor- 
gescu avea să-l mai aplice odată în admi- 
rabila lui ecranizare Mofturi 1900. Ba chiar 
faptul că acţiunea, în piesă, e adeseori mai 
mult povestită decit intimplată, a fost nu o 
piedică, ci tocmai un stimulent. Imaginile 
evocate de confidenţele pline de arţag ale 
lui Titircă Inimă-Rea, filmul le prefăcea în 
imagini vizuale. O mare atenţie s-a dat 
evocării seratelor de la Union Suisse («lu- 
nion»), combinaţie de Grinzig şi Moulin 
Rouge. A fost o strălucită idee a lui Jean 
Georgescu. lar cadrul material al acelui 
local de varieteu era excelent pentru a 


«cadra» personajele care aveau să prepare 
«furtunoasa noapte». Deosebit de asta, 
«numerele» de dans, muzică, cuplete au 
fost compuse cu o grijă desăvirşită, așa 
de desăvirşită încit întreaga secvență a 
fost ulterior prezentată, tale-quale, pe scena 
Teatrului Naţional, ca «lever de rideau». 


Furtunoasa distribuţie 


Actorii filmului au fost bine aleşi. Toate 
teatrele şi-au dat obolul. Naţionalul din 
Bucureşti l-a dat pe G. Demetru (în Chiriac) 
si pe G. Ciprian (Tircădău, soțul Ziţei) 
Teatrul Muncă și Lumină l-a dat pe Al. Giu- 
garu (jupin Dumitrache), Teatrul Sărindar 
pe Rică Venturiano și pe lpingescu (Radu 
Beligan, Iordănescu Bruno); Teatrul de 
revistă a dat-o pe Florica Demion (Zita), 
iar Teatrul de cartier pe Maria Maximilian 
(Veta); Teatrul National l-a dat pe Milută 
Gheorghiu (în rolul faimosului dizeur D. 
Ionescu). Cit despre «musiu Spiridon». 
în loc să se procedeze, ca la teatru, cu o 
femeie în «travesti», s-a luat un băiețaș 
din oraș, un adolescent veritabil, un elev 
de 13 ani, Ștefan Baroi. 

Ţin minte că a fost o oarecare discuţie 
cu privire la acest Spiridon. Cercurilor gu- 
vernamentale din acea vreme li s-a părut 
că Georgescu prin personajul Spiridon, 
arunca oarecare săgeți socialiste împo- 
triva felului inuman cum se exploata mun- 
ca copiilor de către «jupinii» care, pe dea- 
supra, se mai și lăudau cu filantropii. 
Georgescu, care trăise la Paris în cartie- 
rele muncitoreşti, era sensibil la aceste 
probleme. 

Pe atunci, Beligan era foarte june. Şi 
rolul din Noaptea furtunoasă (apoi, un 
an mai tirziu, acela din Visul unei nopți 
de iarnă făcut tot de Georgescu) aveau 
să facă din acel tinăr primul nostru bun 
actor de cinema. 

Filmul lui Georgescu are și o valoare na- 
țională. Căci Caragiale (ca și Eminescu) 
nu-i numai un autor de literatură, ci este 
un episod din biografia oricărui român. 
Orice cititor din această țară posedă, unde- 
va, în sufletul lui, un colț de sensibilitate 
Caragiale, precum şi un colț de sensibili- 
tate Eminescu, Doi mari regizori: Cukor 
(1936) şi Castellani (1957) au pictat pe 
ecran «sentimentul Shakespeare». Filmul 
lui Georgescu reuşeşte, în 1942, să re- 
trezească în noi ceva familiar și prețios, 
starea sufletească, sentimentul Caragiale. 
Un sentiment peste măsură de onorabil 
şi de grav. Sentimentul de indignare și 
scirbă în fața neseriozităţii și superficiali- 
tăţii unor fantoșe care își dau importanţă. 
Această atitudine, Georgescu a evocat-o 
strălucit în Mofturi 1900 unde regăsim 
toate calităţile şi originalitatea din filmul 
său anterior. 

Ce putem spune despre celelalte ecra- 
nizări Caragiale? Pe cit fuseseră ele de 
puține în perioada 1898—1942, pe atit de 
multe aveau să fie în anii de după 1942. 

Despre remarcabila operă Mofturi am 
vorbit deja în numărul din decembrie al 
revistei noastre. Cit despre celelalte, nu- 
mai două din ele au oarecare valoare. lată 
pe cele slabe: Vizita, Arendaşul, Lanţul 
slăbiciunilor, Două lozuri; apoi D-ale 
carnavalului (care conţine și elemente 
din Conu Leonida); Scrisoarea pierdută 
simplu «film-spectacol», de Sică Alexan- 
drescu și Victor Iliu. lată şi cele două lu- 
crări cu adevărat merituoase. Fiindcă sint 
originale. Una este realizată de H. Boroș, 
o parodie a lui Caragiale şi se numește 
Politică cu delicatese. Este o zeflemea 
bufă a lumii caragialești. Şi cum tot aşa 
ceva a fost și Tren de plăcere, desen ani- 
mat plin de haz (autor loana Sturdza). 


D.I. SUCHIANU 
11 


Cadavre de lux 


Francesco Rosi și inspirato- 
rul său la acest film, scriito- 
rul Sciascia (autorul roma- 
nului «ll Contexto» — «Con- 
textul»), au fost confirmaţi 
pe deplin de evenimentele 
italiene din 1976. Cartea a 
apărut acum şase ani, filmul acum doi ani. 
Între carte și film există unele diferente 
dar spiritul cărţii este intact, nu și ambi- 
guitățile. Și mai ales ubicuitatea ei (în- 
timplările, în carte, au loc «undeva», deși 
tot ce se descrie seamănă cu ltalia) n-a 
fost păstrată și nici finalul cărţii. (Poliţis- 
tul Rogas, în carte, îl îmouşcă pe șeful 
marelui partid din opoziție. Nu si în film). 


inema 


Adevărul iese la suprafață, 
deşi nu întotdeauna 
acolo unde te aştepţi 


Totuși nu există nici o trădare in colabo- 
rarea dintre scriitor și cineast, care se pro- 
duce de pe aceeași poziţie politico-socială. 
Atit scriitorul, cit și cineastul şi-au avansat 
ideile lor despre contextul social descris 
cu dorința expresă ca ele să nu se dizolve 
în metafore vagi despre putere şi mecanis- 
mele ei ci, dimpotrivă, ele să-și găseasca 
traducerea cea mai realistă, să devină 
imaginea (atit de adesea disimulată de 
spectacolul luptei pentru putere într-un 
stat burahez) a contextului real italian 
Pentru cå — atirmă Francesco Rosi — «nu 
lot ce vede toata lumea este realitate. 
Există și cealaltă faţă a realităţii». 

Cadavre de lux este un film care se in. 
sinuează în conștiința spectatorului, oc- 


„Nu tot ce vede toată 
lumea este realitate“ 


Rosi despre Rosi. «Pină acum interesul 
meu ca cineast s-a îndreptat intotdeauna 
către realitatea politică și socială a ţării 
mele. Şi o carte cum este «Contextul» 
lui Leonardo Sciascia nu putea fi, in 
mod inevitabil, decit o încurajare pentru 
mine ca să perseverez pe această cale 

Ce povestește cartea? Avansind pe 
urmele unui misterios justițiar, inspec- 
torul Rogas pătrunde în labirintul atit de 
frămintat al vieții noastre de astăzi. Un 


viindu-i pe nesimţite interesul de lu acțiu- 
ne spre semnificaţie. El incepe ca o in- 
trigă polițistă, dar pe care realizatorul o 
tinc mereu în plan secund, folosind-o abil 
ca pe un revelator al situației sociale. Po- 
lițistul Rogas devine pentru Rosi o că- 
lăuză aproape involuntară prin meandrele 
establishmentului peninsular de astăzi. In- 
suşi Rogas (extraordinar interpretat de 
Lino Ventura) intră în acţiune ca polițist 
(un om onest și fără opțiuni politice ma- 
nifeste) și se transformă treptat într-o con- 
ştiinţă civică. Pe măsură ce avansează, 
ancheta polițistă ia amploarea unei disec- 
tii sociale pentru depistarea structurii poli- 
tice. Operaţie pe care o conduce cu stră- 
lucire Rosi, ținind mereu filmul între do- 
cument și artistic (evit deliberat termenul 
de ficțiune, pentru că filmul Cadavre de 
lux este o înaltă artă care operează cu 
date autentice). Realizatorul revelează me- 
canismele puterii spre a dezvălui rugina 
lor. Asasinatele în lanț de înalți magistrați 
si numai de magistrați (și sub aspectul 
acesta au fost confirmaţi întru totul autorii 
de o serie de întimplări survenite în ultimul 
timp în peninsulă) făceau ca miza polițistă 
să fie destul de la indemină. Și totuși din- 
colo de ceea ce pare că ştie oricine, filmul 
dezvăluie tocmai ceea ce unii încearcă să 
ascundă cu atita grijă. Dar ceea ce era 
posibil ieri nu mai este posibil astăzi 
Adevărul iese la suprafaţă, deşi nu întot- 
deauna atunci și acolo unde se aşteaptă 
toată lumea 

Mircea ALEXANDRESCU 
————————— 
Producţie a studiourilor italiene. Regia: Francesco 
Rosi. Scenariul: Francesco Rosi, Tonino Guerra, 
Lino Januzzi, după romanul «Contextul de Leo- 
nardo Sciascia. Imaginea: Pasquale De anstis. 
Cu: Lino Ventura, Charles Vanel, Fernando Rey, 
Max von Sydow, Tino Carrero, Marcel Bozzulfi. 
Tina Aumont, Renalo Salvatori. 


film polițist deci. Dar un film poliţist 
care, de la un anumit moment încolo, 
pătrunde într-o realitate cu mult mai com- 
plexă decit aceea a unui film polițist con- 
temporan. Misteriosul asasin și-a ales 
victimele doar printre magistrați: procu- 
rori, judecători, președinți de tribunale, 
iar polițistul care anchetează — un om 
cinstit şi drept — descoperă o societate 
în care se amestecă la nivelul guverna- 
mental leaderi corupți și instituţii discre- 
ditate. Aș putea spune că acestea con- 
stituie de fapt temele de care m-am ocu- 
pat în toate filmele mele precedente» 


(Din interviul acordat ziarului «Paese 
Sera») 


Gala filmului indian 


Gala filmului din india ne-a prilejuit rein- 
tilnirea cu atmosfera lirică, ușor melodra- 
matică, ce caracterizează această cinema- 
tografie. Filmul Elefanții, prietenii mei 
este povestea unui om care, pe vremea 
cind era copil, a fost salvat de la moarte 
de către patru elefanţi — întruchipări ale 
zeului Ganeș — ce i-au rămas prieteni 
nedespărțiţi, în ciuda tuturor piedicilor ce 
i-au stat în cale. Acest om, Raju, chinte- 
senţă a tuturor calităților omenești — bu- 
nătate, înțelepciune, generozitate — reu- 
șește să triumfe datorită prietenilor săi pa- 
trupezi, pentru că el ştie să iubească ani- 
malele, să le înțeleagă şi să înveţe de la 


ele lecţia «bunătăţii». Raju trebuie să lupte 
cu rapacitatea semenilor lui, cu răutatea, 
cu nerecunoștinţa lor, chiar şi cu el insuși, 
pentru a putea arăta oamenilor cit de mul- 
te lucruri mai avem de învățat de la ani- 
male. De la aceste animale care şi ele ştiu 
să sufere, să plingă chiar, care iși apără 
cu prețul vieții, stăpinul.. 

Realizat cu un deosebit simţ al ritmului, 
al gradării acțiunii, filmul, prin fast sceno- 
grafic — secvența nunții lui Raju — ne 
poartă in acea lume fascinantă a unei țări 
cu o cultură artistică milenară. 


Oana SERAFIM 


Nopți și zile 


E un semn de maturitate al 
unei cinematografii, apariția 
filmului-tluviu (comparabil 
Bildungs romanului), filmul 
unei familii, de pildă, urmă- 
rite de la început pină la sfir- 
şit, cu toate ramificaţiile și 
implicaţiile frescei sociale în care se in- 
scrie. Cinematografia poloneză a făcut mai 
multe astfel de tentative în ultima vreme, 
dintre care nu puţine reușite. Filmul Nopți 
şi zile, o astfel de reușită, pleacă de la 
romanul scriitoarei Maria Dabrowska. Şi 
cu toate acestea, spre deosebire de ecra- 
nizările-serial (gen Forsyte Saga), filmul 
regizorului Jerzy Antczak are o construc- 


DONK 


Ne plac filmele 
fără răspunsuri categorice. 
Dar nu şi fără întrebări 
incitante 


ție a sa proprie, o dezinvoltură a scriiturii 
pur cinematografice, care ne îndreptățește 
să vorbim nu de ecranizarea unui roman, 
ci de un film-fluviu. 

Deşi imaginea de început şi de sfirşit 
este reluată de mai multe ori pe parcursul 
filmului (prim-planul femeii bătrine, cu pri- 
virea fixă, rămasă să-și poarte singură 
nefericirea și declinul unei vieţi în haosul 
refugiului din primele zile ale războiului), 
nu este vorba de un unghi subiectiv, re- 
velator, ci de naraţia clasică, cronicăreas- 
că, obiectivă, a povestitorului cineast. 
Chiar vocea gindului care însoțește aceste 
imagini nu urmează fluxul discontinuu al 
memoriei afective, fiind mai curind un co- 
mentariu al eroinei, decit un monolog in- 
terior. 

Filmul urmărește, aşadar, pe îndelete 
desfășurarea vieții doamnei Basia, eroină 
de tipul doamnei Bovary, lipsită însă de 
nuanțele delicate și complexe ale trăirilor 
acesteia. Aducind amintirea unei iubiri 
neimplinite din tinerețe într-o căsătorie de 
convenienţă, cu un om pe care nu-l iubeș- 
te şi pe care-l înțelege rareori, convinsă că 
merita o soartă mai bună, cu aroganta 
femeilor care îşi clamează zilnic neferici- 


per te | 


rea, doamna Basia are o existentă aleato- 
rie. Ea trăiește zile și nopți intr-o alter- 
nanță în care elipsele de ani nu contează, 
iar evenimentele se succed fără ca vreu- 
nul să capete relief, chiar dacă e vorba de 
morţi, de nașteri, de dragoste sau de război. 
Se acumulează stări, tensiuni, nu de-o cli- 
pă, ci de ani; dar nici o răbufnire. Pentru 
doamna Basia ele nu înseamnă decit: 
«nopți şi zile, rareori cite o duminică, mult 
mai rar decit în calendar». Prin inerție şi 
resemnare, prin mediocritate şi inconsis- 
tența vieții sufletești, eroina e desigur ti- 
pică, dar ne putem întreba de ce au ales-o 
realizatorii pe doamna Basia, ca personaj 
prin mijlocirea căruia să zugrăvească viața 
boiernaşilor și a marilor moșieri polonezi 
de la sfirşitul secolului trecut? Posibilită- 
tile ei de reflectare şi interpretare a acestei 
lumi sint evident limitate, în comparaţie cu 
ale soțului ei, un caracter puternic, un om 
care-şi dăruie zilele şi nopţile muncii pă- 
mintului. În paragina moșiilor unde se pe- 
rindă ca administrator, înfloresc adevărate 
edenuri. Cind fiica sa, îndrăgostită de un 
revoluţionar în exil, îl acuză că slujește 
bogătaşii, răspunsul lui e calm şi încreză- 
tor: «slujesc pămintul». Nobilul va vinde 
moşia fără măcar să-l anunțe. Destinul 
acestui bărbat rămine oricum mai generos 
în planul ideilor și al semnificaţiilor, decit 
stingerea lentă a doamnei Basia. 

Un film despre cum erau și cum trăiau 
boiernaşii polonezi inaintea primului război 
mondial. Un document prețios, mai ales 
cînd e vorba de un autentic act artistic, de 
o reconstituire meșteşugită şi atrăgătoare, 
așa cum este filmul Nopți şi zile. Dar ne 
întrebăm dacă abundența descrierii de mo- 
ravuri și caractere e suficientă în sine și 
satisface cerințele spectatorului din 1977. 
Nu va resimţi el absenţa impactului, a ace- 
lei dinamite care să-l proiecteze în perspec- 
tiva istorică? Sint tot mai apreciate filmele 
fără răspunsuri categorice, fără verdicte 
sau concluzii. Nu însă și fără întrebări in- 
citante. 


Roxana PANĂ 
o iai ie a ni 


Regia şi scenariul: Jerzy Antczak dup romanul 
Mariei Dabrowska. Imaginea: Stalislaw Loth. Cu: 
Jadwiga Baranska, Jerzy Binczyski, Barbara Lud- 
wizanka, Jerzy Kamas, Janina Traczykowna, An- 
drzej Seweryn, Beata Tyszkiewicz. 


„Moara cu noroc“... după 20 de an 


S-au implinit două decenii de la pre- 
miera unui film deosebit de important 
entru destinele cinematografiei națio- 
nale: Moara cu noroc. Victor lliu se 
apropie de nuvela lui Slavici ca un desă- 
virşit cunoscător al Ardealului ce era, 
intr-un timp in care cinematograful nos- 
tru făcea încă paşi timizi pe drumul afir- 
mării, și Însemnele artistice erau rare 
Moara cu noroc insemna Începutul. 

Au trecut anii, revedem, acum, împreu 
nă cu alte generaţii, capodopera lui Vic- 
tor lliu, şi o receptăm ca pe un film cla- 
sic, peste care deceniile au trecut fără 
a lăsa urme, sau, altfel spus, peste care 
anii au trecut — considerind fiecare sec- 
venţă din dramaticul episod de viață pe- 
trecut în ambianța de început și sfirşit de 
lume a hanului de la răsc , cu poezia 
ui tragică, cu încărcătura lui aspră de 
patimi şi exp sufletești. Portretele 


aduse cu pricepere în prim-plan, conțin 
implicată drama, şi mişcările lor sufle 
teşti captivează în continuare. De ce ţi 
nem și astăzi, atit de mult, la acest film 
al începuturilor? Poate pentru că sim 
tim, vie, complexitatea social-istorică- 
etică-psihologică a sintezei artistice: me- 
sajul unui mare cineast. Poate pentru că 
albul strălucitor de foc și negrul dens, 
compact al imaginii (datorată unui mare 
operator, Ovidiu Gologan) nu și-au stins 
nicidecum arderile. Poate, pentru că în 
acest film de acum două decenii îl sim- 
tim bine, foarte bine și printre noi pe Vic- 
tor lliu-omul, auzindu-i glasul calm ș 
bun de peste vreme: «pentru mine cine- 
matograful este totul: aici m-au adus 
obsesiile mele și această pasiune adincă, 
pasiune cu sens unic, dragostea pentru 
imagine, pentru miracolul în alb şi ne- 


gru...» Călin CĂLIMAN 


Vaporul alb —o fată morgana pentru 
alinarea deznădejdii din sufletul unui 
copil —pui de om crescut departe de 
oraș În ținuturile kirghize, muntoase și 
impădurite. Şi cine altul decit un suflet 
de copil putea crede că, undeva, pe 
puntea plutitoare a unui vapor alb se 
află —așa cum i-o spune bunicul — 
tatăl său. «E adevărat că tatăl meu e 
marinar?», întreabă el. «Adevărat», răs 
punde bunicul. lar noi simțim că acest 
adevăr ascunde o minciună. Tatăl, ră 
mas neșştiut, îl abandonase încă înainte 
de a-l fi văzut, iar mama plecase şi ea la 
oraș să-și spele rușinea şi să intemeieze 
o altă familie. 


Romanță îngînată 
pe strunele neîntinate 
ale unui suflet de copil 


Tot bunicul îi povestise cum neamul 
lor se trage din cel al cerbilor și de 
aceea coarnele lor le impodobesc mo 
numentele funerare. Ascultind poveşti 
de demult, pleoapele nepotului se în 
chid și din doruri nerostite, și din tris- 
teți strinse în bob de lacrimă se naște 
visul 

Visul de glorie al neamului din care 
el se trage, asemeni acelui unic prunc 
scăpat de la măcel și -ajutat să su- 
praviețuiască de cerboaica-mama-ma- 
melor... Şi din nou ne intoarcem la 
realitate, la bucuria primului ghiozdan 
cumpărat tot de bunic, bucurie strigată 
munților și norilor, căci oamenii risipiţi 
în acea pustietate și-au inăsprit inimile 
şi nu au timp şi nici înțelegere pentru 
bucurii copilareșt 

Un film ca o baladă, ca o romanţă 
înginată pe strunele neintinate ale unui 
suflet de copil; prin ele se filtrează și 
trecutul, și prezentul, şi visarea, şi reali- 
tatea. Trecerea din timp în timp sau de la 
realitate la imaginea ei se face, ca în 
poezie, fără rigoarea posibilului. Imagi- 
nile se topesc una-ntr-alta şi de pe tări- 
mul legendelor poposim printre cleve- 
țirile și discordia cumetrelor. 

Baladă, romanţă, un strop de poezie 
și un strop de adevăr 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor Kirghizfilm. Regi 
Bolotbek Samşiev. Scenariul: Cinghis Ait 
tob şi Bolotbek Samsiev după romanul lui Cin- 
ghis Aitmatov. Imaginea: A. Diamghercinov 
si A. Levkovici. Cu: Nurgaz! Sidigaliev, Sabira 
Kumusalieva, Orosbek Kutmanaliev, Asankul 
Kultubaev, A. Temirova 


Alice nu 
mai locuiește aici 


Introducerea, romanțioasă ca o ilustra 
tă, nu prezicea nimica bun şi, în nici un 
caz, filmul de aspre semnificaţii care i-a 
urmat, totuși, caracterul puternic con- 
temporan al destinelor pe care le oferă 

Cine a văzut, cu mulți ani în urmă, un 
film de succes, făcut după o piesă de 
succes, intitulat Femei și jucat în exclu 
sivitate de femei, își amintește de verva 


Două filme din aceeaşi familie: 


lui «după rețetă», conflictul lui principal 
fiind de natură adulterină, opunind-o pe 
Norma Shearer, soție iubitoare, frivolei 
rivale Paulette Godard și petrecindu-se, 
cu precădere, în medii somptuoase 

Firește, acele medii şi acele conflicte 
sint reale, iar rezolvarea unei drame, fie 
ea obştească sau intimă, cere un procent 
de vitejie sau de inteligență sau de răb- 
dare, însușiri care nu sint la indemina 
oricui. 

Drama, dramele din Alice nu mai lo- 
cuiește aici nu sint mai reale — aici 
gradaţiiie sînt cel puţin discutabile — dar 
sigur, mai interesante prin implicaţii și 
mai ales, prin francheţea expunerii. Fără 
să fie un film de revelații crude, fără ca 
analiza să atingă cote mari de adincime 
e incontestabilă atmosfera de «luptă» pe 
care o degajă, o luptă cu condiţiile obiec- 
tive şi subiective, o luptă dură, deși nu 


ostentativă, o luptă specific feminină, 
pentru că şi opoziţiile pe care le înfruntă 
au, în majoritatea lor, caracter de specie 

Viteza care eroina principală işi 
schimbă rochia de doliu aceea, în 
strident contrast, a unei cintărețe de bar 
este metafora vitezei de adaptare la care 
este silită şi în arderea căreia personali- 
tatea ei se străduiește (și reuşeşte) să 
nu se desfigureze și să-și păstreze dem- 
nitatea fundamentală 

Citeva excelente portrete de femei —și 
Ellen Burstyn care a jucat-o foarte bine 
şi pe mama fetiţei posedate din terifiantul 
Exorcist și care în Alice... plinge extra- 
ordinar de citeva ori (poate puţin prea 
des) măresc consistenţa unor fragmente 
de viață, creaţiile actoricești impunin- 


iubir 


t) şi Scla 


du-se prin trăire autentică, de cele mai 
multe ori rezultat al celei mai înalte vir- 


tuozităţi profesionale. 
Nina CASSIAN 


Sclavii iubirii 
pentru film 


Timp de o lună și mai bine pe ecranele 
Capitalei au rulat concomitent două filme 
din aceeaşi familie... tematică — filmele 
despre filme. La unul din ele ne-am re- 
ferit în urmă cu citeva numere ale reviste 
era vorba despre Noaptea americană a 
lui Frangois Truffaut. Cel de doilea 
poartă titlul de Sclava iubirii şi, nu 


Solitarul de la fortul Humboldt 


Un film constituit pe una dintre formu: 
lele «chimice» devenite clasice pentru a 
asigura succesul: se ia un regizor despre 
care se scrie şi se vorbește multişor (de 
bine sau de rău), una bucată monstru 


sacru cu cotă la box-office (după dorintă 
se pot adăuga şi mai mulţi), se adaugă un 
praf de film polițist şi unul de western sı 
se amestecă totul timp de nouăzeci de 
minute. Acestea fiind datele problemei 


ştiu ciți cinefili l-au văzut, dar el merita 
o reclamă la fel de mare ca şi cea pentru 
Truffaut. Sclava iubirii este unul din 

le mai rafinate producții ale cinema-ului 
sovietic, aflat în plină efervescenţă st 
listică. În moda «retro» Sclava iubir 
povestește despre «starea» cineaştilor 
ruşi de după revoluție, aflați inaintea di- 
lemei: a continua moda melo-urilor insi- 
pide sau a se înscrie într-o artă angajată, 
militantă, pentru cauza cea nouă, a celor 
mulți. Film de atmosferă, dar și de per- 
formanță actoricească punind momente 
patetice și poetice alături de o subtilă 
ironie și parodie a stilului mut, Sclava 
iubirii e o realizare de perfect gust artis- 
tic, concepută într-un joc de fin echilibru 
între adevăr și ficțiune. 


filmele despre filme 


(cu Elena Solovei) 


Ca toate filmele de acest gen, și acesta 
a cerut creatorilor jocul aluziilor «livrești», 
unele referiri la istoria acestei arte. O 
«arhivă» reconstituită cu pasiune, dar şi 
cu ironie, cu aluzii, dar și cu fidelitate 
istorică — toate plantate în corpul unei 
acțiuni căreia nu trebuia (și nici nu i-a 
lipsit) elementul palpitant. Sclava iu- 
birii este, ca și Noaptea americană, 
opera unei echipe ce lucrează într-o uni- 
tate mai mult decit profesională: afinități 
evidente, de unde și perfecţia stilistică a 
operei. Această echipă (care a mai produs 
și excelentul Atac al trenului, gen 
western) e formată din nume care tre- 
buiesc memorate: regizorul Nikita Mihal 
kov şi actrița eminentă Elena Solovei, care 
ne apar ca forțe de primă mărime ale 
cinematografiei sovietice noi 


Gelu IONESCU 


iată-le aplicate la filmul de faţă: regizorul 
este Tom Gries, actorii sint Charles Bron- 
son şi Jill Ireland. 

Un escroc căutat de poliţie este arestat 
de șerif şi aşa ajunge în trenul militar care 
se îndrepta spre fortul Humboldt unde 
izbucnise o epidemie de holeră şi garni- 
zoana urma să fie schimbată. Printre că 
lătorii din tren se mai află şi un guverna- 
tor, logodnica sa, fiica comandantului, un 
doctor, un reverend, un maior. Dar din 
această prea selectă companie se consta- 
tă că, rind pe rind, dispare cite cineva. 
Ciţiva dintre călători pornesc să deslu 
șească misterul, bănuind că la mijloc nu-i 
lucru curat și sfirșesc prin a descoperi un 
complot care viza chiar fortul cu pricina. 

Datorită scenariului bine închegat, mai 
ales în prima parte, asistăm la citeva sec- 
vențe de tensiune și suspens cînd intriga 
nu este nici o clipă statică, reușind să ne 
captiveze, deși trei sferturi din acțiune se 
desfăşoară în același tren (sau pe tren). 
Deci regizor, scenarist și actori îşi cunosc 
meseria, fără însă să dorească să creeze 
acel ceva care să scoată filmul din comun. 
lar Charles Bronson ne face să ne gindim 
cu nostalgie la cel pe care l-am cunoscut 
în La revedere, prietene, unde nu apela 
atit de mult la cascade pentru a realiza un 
personaj adevărat. 


Adriana GLIGA 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Tom 
Gries. Scenariul: Alistair Maclean. Imaginea: 
Lucien Ballard. Cu: Charles Bronson, Ben John- 
son, Jill ireland, Richard Crenna, Charles Durning, 
Roy Jenson. 


14 


pe ecrane 3 
i: ar 


Pianul în aer 


| Un tinăr cu figură adolescen- 

tipe cu ochi albaștri candizi 

şi foarte adesea miraţi, cu 

Inema nasul cam de Tăndărică și 
trupul cam firav, un tinăr de 
20 de ani care ştie să guste 
cele mai mici daruri ale vie- 
ţii — lie că este vorba de bătutul mingii cu 
băieţii din cartier, de avansurile unei admi- 
ratoare cam trecute, de admiraţia fetei de 
la parter sau de alergatul prin parc cu 
prietenii — un tînăr pentru care vorba «în- 


Prostul dacă nu-i fudul, 
nu e prost destul 


cetează» este lipsită de sens, mai ales cind 
se referă la marea şi unica sa pasiune — 
muzica, acesta este Daniel Kis, eroul fil- 
mului Pianul în aer. 

Personaj fără biografie (nu ştim nimic 
despre el în afară de faptul că a fost copil 
minune şi că este un pianist de celebritate 
mondială), Daniel pare să se fi născut 
pentru a demonstra că se poate trăi și 
altfel decit în prejudecăţi învechite. 

Soarta l-a azviriit, însă printre cei care 
consideră asemenea atitudine drept o 
adevărată sfidare şi care se străduiesc 
să scape de el prin orice mijloc — de la 


denunţuri şi pînă la incendiu — deși pe 
urmă le pare rău şi încearcă să dreagă lu- 
crurile. 

N-ar fi ei oameni răi dacă prostia nu 
i-ar face atit de opaci laoperele de artă. 
N-ar fi ei oameni răi, gacă n-ar considera 
adevărul drept o ofensă personală și sis- 
temul jalbei în protap drept modalitate 
unică și cea mai eficientă pentru aducerea 
pe calea «cea bună». 

Ei sint activi în incercarea de reprimare 
a elanului creator al lui Daniel, iar tînărul 
recepționează uimit și pasiv toate stră- 
daniile lor sterile. 

Dar în spatele acestei pasivităţi se simte 
tenacitatea omului stăpinit de «o idee fixă», 
cum spune regizorul Peter Bacso, a «omu- 
lui aparținind acelei categorii umane care 
refuză să accepte abuzurile sau compro- 
misurile». 

Revenind mereu la această temă care 
reprezintă un laitmotiv al operei sale, re- 
gizorul maghiar creează, de data aceasta, 
o comedie agreabilă în care autopersitla- 
rea, neverosimilul şi grotescul se îmbină 
cu candoarea, emoția şi lirismul. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor ungare. Regia şi sce- 
nariul: Peter Bacsó. Imaginea: Janos Zsombolyai. 
Cu: Juraj Durdiak, Lajos Oze, Nádor Tomanek, 
Ferenc Kallai, lidiko Pecsi, Eva Ujvari. 


Zilele filmului din R.F. Germania 


Reînnoind tradiția brechtiană 


Povestirile cinematografice — prezentate 
in cadrul «Zilelor filmului din R.F. Germa- 
nia» — se derulează agreabil, cu ştiinţa 
propulsării emoției, a coboririi directe, că- 
tre sală, a imaginilor înregistrate pe peliculă. 
Jocul dragostei și, mai ales, al întimplării, 
supus de farmecul actorului Heinz Rüh- 
mann, conferă o blindă savoare comică fil- 
mului Oh, Johnathan — Oh, Johnathan! 
Încurcăturile nostime, construite după 
tipicurile vodevilului se înşiruie lejer în 
filmul realizat de Peter Wirth, reanimate de 
tandrețea și dezinvoltura, de căldura şi 
umorul septuagenarului Heinz Rühmann. 

Acelaşi joc al dragostei și al întimplării se 
reconstruieşte în pelicula Și ploaia șterge 
orice urmă; zimbetul împietreşte însă de 
această dată, căci succesiunea de fericite 
coincidenţe se încheie mereu sub pecetea 
morții; o senină iubire, întreruptă brutal 
printr-un spectaculos accident de maşină, 
declanşează începutul altei povești de dra- 
goste, curmate apoi, tot atit de dur, de un 
alt accident, de avion, acesta fiind premedi- 
tat, ca o expiațiune? Firul epic, imaginat de 
prolificul Alfred Vohrer se țese cu ușurință, 
În decorurile elegante, rafinat somptuoase, 
printre buchetele de flori şi toaletele colo- 
rate ale eroinelor, care-şi înăbușă cu graţie 
în lacrimi, suferințele. 

O tonalitate de roman popular, cu accen- 
te vizibil sociale, prezidează evocarea plas- 
tică şi sobră a începutului de secol din 
filmul Ferma Sternstein; colinele Bava- 
riei își schimbă veșmintele anotimpurilor 
— naraţiunea se desfășoară amplu în timp 
— lar situaţiile dramatice se acumulează 
într-un şir continuu. Moartea coboritorului 
de bușteni are parcă similitudini cu aceea 
a naivului ţăran-sculptor, în timp ce dispa- 
riția proprietarilor fermei Sternstein se co- 


munică auster: cuplurile simetrice, perso- 
najele perechi, întruchipări ale nobleţei şi 
purității sau, dimpotrivă, ale vicieniei şi urii, 
se orinduiesc lent în ecranizarea (inspirată 
de romanul lui Ludwig Anzengruber), re- 
gizată de Hans W. Geissendărfer. 

Solidelor producţii curente vest-germane 
li s-a alăturat un film de Volker Schlöndorff, 
autor de puternică vocaţie, inițiator — ală- 
turi de Alexander Kluge ori J.M. Straub — 
al mișcării denumite «tinărul cinemato- 
graf». Consecvent cu sine, V. Schlöndorff 
îşi păstrează şi în pelicula Foc de paie, 
luciditatea aspră a analizei, obiectivitatea 
transcrierii cinematografice, forța şi eloc- 
vența meditaţiilor sale. Netulburat de senti- 
mente nici acum, cînd premisa scenariului 
izvorăşte din notaţiile autobiografice ale 
actriței Margaretha von Trotta (soţia sa, 
co-scenaristă şi interpretă a rolului prin- 
cipal), cineastul alcătuieşte o structură 
modernă, refăcind glacial itinerariul şovăi- 
tor al eroinei pornite abia la maturitate, în 
căutarea propriei identități, a independenţei 
și emancipării. Cu ironie — în secvența de 
music-hall, fragment în egală măsură ple- 
doarie și satiră asupra condiţiei femeii în 
lumea contemporană — sau cu obstinaţie 
teoretică — în episodul de la muzeu, ce 
reliefează în capodoperele picturii destinul 
femeii de-a lungul veacurilor — aparatul de 
filmat (în spatele căruia se află operatorul 
Sven Nykvist, celebrul colaborator al lui 
Ingmar Bergman) reface «epidermic», «fără 
aureolă» așa cum își dorea autorul — reali- 
tatea, un document de viaţă, în faţa căruia 
Schlöndortf obligă publicul să gindească, 
reînviind astfel, prin cinematograf, indrăgita 
tradiție brechtiană. 


loana CREANGĂ 


0 vară 
cu un cowboy 


Sună vesel, sună deconectant, a co- 
medie estivală, ceea ce și este. Ea, stu- 
dentă la psihologie, se îndrăgostește in 
vacanţă de un tinăr tractorist trimis, după 
o poznă, «la munca de jos». Adică păzi- 
tor de vaci în satul cu pricina. Ea cind 
gravă, cînd spirituală, cu ochelari și 
reflexe psiho-analitice, el zănatec și 
pierde vară, dar prompt în intenţii ma- 
trimoniale, pereche ideală de comedie 
trăznit-lirică. Ceea ce este, spre delec- 
tarea spectatorilor mai puțin preten- 
țioşi. Dar și cei cu standing-ul intelec- 
tual mai ridicat găsesc cite ceva, pentru 
că filmul este citeodată amuzant. cite 
odată proaspăt, dar întotdeauna foarte 
bine jucat pe linia lui amărui-reflexivă, 
sugerind, îndărătul zimbetului de mo- 
ment și al situaţiilor de viață mai puțin 
roze, adrese critice mai puţin pitorești 


Farmecul unei nopți de vară 


(Daniela Kolarova şi Jaromir Hanziik) 


decit vila-cabană ce găzduieşte vacanța 
cu pricina. De pildă, singurătatea stu- 
dentei sau mijloacele ei cam precare 
obligind-o să însoțească pe post de 
ingrijitoare un prieten din copilărie, cam 
neisprăvit de felul lui și răsfățat de o 
mamă cu «relaţii», capabilă să aranjeze 
nu numai cariera odraslei, dar şi viitorul 
lui matrimonial; cu o fecioară de bani 
gata, însăşi fiica decanului facultăţii 
la care restanţierul etc., etc. 

Situaţii de haz ca: întilnirea «logodni- 
cilor» în grădină, aerul de gisculiță in- 
fatuată al puberei emancipate, ironiile 
spirituale ale psiholoagei pe post de 
doică, reprezintă o direcție satirică mai 
consistentă decit amuzanta pasiune a 
cow-boy-ului pentru distinsa intelec- 
tuală care-l citează doct pe Freud, dar 
ştie să guste din plin şi farmecele unei 
nopți de vară la țară. Cind e vorba de 
amor nu există incompatibilităţi decit 
între oameni cu principii de viaţă dife- 
rite, alirmă vesel filmul, altminteri pină 
şi graniţele intelectuale se pot depăși în 
pas de dans, iar gesturile se pot ar- 
moniza şi ele; cît privește diferența între 
sat şi oraș, sugerează filmul ceh cu 
subtilitate, ea începe să devină un basm 
cu a fost odată... lată da, că și comedia 
poate fi de actualitate nu doar ca formă 
ci mai ales ca fond. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Regia: 
Ivo Novak. Scenariul: Jaromir Kolarov. Ima- 
ginea: Rudolf Milic. Cu: Daniela Kolarova, 
Jaromir Hanziik, Oldrich Vizner, Marie Rosul- 
kova. 


Un port însorit pe țărmul Mării Negre. 
Promenada localnicilor se desfășoară 
în cadența fanfarelor adăpostite în 
chioșcuri, urmată de ritmul umbrelelor 
dantelate ce răspund cu eleganță la 
salutul pălăriilor înalte... O lume de 
început de secol părind a duce o foarte 
dulce existență și care nu a pierdut 
încă nimic din spectaculozitatea ei ex- 
terioară. Dar valurile înspumate ale 
mării şi clocotul cuptoarelor de pe nave 
vestesc parcă în freamătul lor neobosit 
apropiatele seisme sociale. Pentru că 
furtuna nu va fi doar pe uscat sau doar 
pe mare, ci și în sufletele şi relaţiile 
dintre oameni. 

Momentul istoric şi conflictele socia- 
le se lasă descoperite din unghiul de 
vedere şi prin copilăreasca experiență 
a unui băiat de doisprezece ani. El este 


cel ales să sfideze lumea generatoare 
de nedreptate. O face mai întii fără să 
știe, din dorința de a spune adevărul. 
Adevărul despre moartea unor mari- 
nari. Şi tocmai acest adevăr va declanșa 
conflictul în povestire, dar și pe cel din 
destinul eroului, pregătindu-i un viitor 
care să-l alăture revoluţiei. 


Productie a studioului Maxim Gorki. Regia: 
Eduard Bociarov. Scenariul E. Bociarov, A. Ga- 
liev, după molivele unor povestiri de Boris 
Jithov. Cu: Saşa Maharțev, Sasa Silin, Ilia 
Ermolaev, Gheorghi lumatov, Nina Mensikova. 


Un cimp fumegind de exploziile pro- 
iectilelor; trupurile celor ucişi de o 
parte şi de alta a baricadei zac într-o 
postumă şi nedorită înfrățire, care este 
totuşi una de singe. «Noi sîntem pentru 
dreptate, ei sint pentru dreptate și peste 
tot curge singe» — se aude strigătul 
sfişiat de durere al unei mame, concen- 
trind în el tot tragismul războaielor ci- 
vile şi în special drama celor ce trăiau 
evenimentele fără să poată desluşi pers- 
pectiva istoriei. Sintem în zilele sînge- 
roase, cînd tinăra republică a Sovietelor 
trebuia să-și impună cu arma în mină 
dreptul la existenţă. Autorii se opresc 
însă cu precădere asupra înfruntărilor 
de idei păstrind conflictul armat doar 
atit cit e nevoie să dea filmului dina- 
mism. Cei doi eroi ai acțiunii — coman- 
dantul detașamentului armatei roșii și 
cel al unei grupări alb-gardiste își încru- 
cişează mai degrabă tăișul credințelor 
decit al spadei. Prin atitudinea lor, fil- 
mul pune în discuţie conflictul dintre 
idealul în pas cu istoria și idealul greșit 
ales care face din acele fapte care oricit 
de vitejești ar părea ele devin pînă la 
urmă «fapte vinovate față de popor». 

O temă tratată de atitea ori de cineaş- 
tii sovietici găsește și acum în regia lui 
Ladinin şi Hadjikian tonul patetic con- 
vingător și rezonanţe poetice. 


A.D. 


Producție a studioului Mosfilm. Regia: Andre 
Ladinin, Edgar Hodjikian. Scenariul: Anatoli 
Stepanov. Cu: Aleksandr Zbruev, Gheorghi 
Taratorkin, Valentina Kareva, Mihail Lobanov, 
Evgheni Sutov 


Deşi se fol pistoalele, 
duelul este între două crezuri 
(Aleksandr Zbrue 

și Gheorghi Taratorkin) 


Zbuciumata 
lună septembrie 


Zile de război. Zile grele pentru cei 
de pe front, dar și pentru cei rămași 
acasă să lupte cu foamea şi cu bandiții 
ce profitau de încercuirea fascistă încer- 
cind să răstoarne ordinea poporului. 
Într-un sat ca atitea altele din Ucraina 
sosește un soldat investit cu puteri 
depline și înarmat cu o puşcă, pentru 
a restabili ordinea. Dar bandiții sint 
mulți, bine înarmaţi și au iscoade în sat. 
Acestui singur soldat îi revine misiunea 
să organizeze rezistenţa și să trezească 
conştiinţa consătenilor speriați de atita 
moarte și mizerie Un erou pe frontul 
de acasă, un erou ca mulți alţii, care va 
avea bucuria misiunii implinite. 


Simona DARIE 


Un film de: Leonid Osik. Cu: Viktor Fokin, 
Borislav Brondukov, Antonina Lefti, Irina Bu- 
nina, Fedor Panasenko, Aleksei lan. 


| 
l 


Conceptul de cinematecă, apărut doar cu 
puține decenii în urmă în cercurile restrinse 
ale unor cinefili pătimași și avizaţi, a intrat 
astăzi, deplin, în conştiinţa publicului laro 
Cinemateca este, în zilele noastre, nu nu 
mai un element obligatoriu în sistemul in- 
stituțiilor culturale ale oricărei țări care se 
respectă ci, mai ales, o expresie vie, materializată, a 
statutului de artă al cinematografiei, o expresie a proiec- 
tării creaţiei cinematografice în durată, în istorie, o re- 
plică a perenității în fața valului tulbure al confecțiilor 
comerciale care pentru atiția obturează dimensiunile 
majore ale filmului. 

Pentru toți adevărații iubitori de cinema, ideea de cine- 
matecă este legată de numele lui Henri Langlois, crea- 
torul Cinematecii franceze, recent dispărut dintre noi. 
Desigur, cercetătorii erudiți vor putea demonstra oricind 
că în unele țări au existat inceputuri de arhive de film cu 
cîțiva ani înainte ca Langlois să se fi apucat să adune 
în cada unei garsoniere pariziene pelicule salvate de la 
fabricanţii de plepteni ieftini. Desigur, se poate demon- 
stra, pe bază de cifre și tabele comparative că există în 
lume arhive şi mai bogate decit cea căreia Langlois i-a 
dedicat toată viața sa, toată energia sa, pină în ultima 
clipă. Dar asemenea observaţii şi completări — de altfel 
riguros exacte — interesează doar lucrările de istorie şi 
statistică. În măsura în care dragostea pentru operele 
de artă cinematografică este nu numai o chestiune de 
temperatură, umiditate şi evidenţă, ci şi o chestiune de 
suflet, Langlois a ocupat și va ocupa în inimile cinefililor 
o poziție pe care nu i-o va putea contesta nimeni. 

Acum cîțiva ani, pentru prima dată în istorie (şi cine 
ştie dacă fenomenul se va mai repeta), un Oscar a fost 
acordat în entuziasmul întregii Americi (şi al întregii 
lumi) cinematografice lui Langlois, pentru opera sa în 
fruntea Cinematecii franceze. Era acesta omagiul vechilor 
maeştri, regizori, actori, scenariști, operatori, oameni cu 
frica lui dumnezeu şi a patronului, care şi-au făcut tot- 
deauna meseria cu aplicaţie şi eficienţă și care au desco- 
perit, datorită lui Langlois, spre amurgul vieţii, că de fapt 
sint niște mari artiști, egali marilor scriitori, pictori sau 
muzicieni despre care uneori făceau filme biografice, că 
despre roadele muncii lor se pot scrie cărți, se pot or- 
ganiza simpozioane, se pot susține teze de doctorat. 
Era acesta şi omagiul tinerilor maeștri, imbătaţi de minu- 
nile descoperite în Cinemateci și care parcă nu mai pot 
face filme — să ne gindim la Woody Allen, la Mel Brooks, 
la Altman, la Scorsese, la Mazursky şi la atiția alții — 
fără să citeze mereu, fără să se refere mereu la acele 
opere nemuritoare pe care primul, Langlois, le-a impus 
în conştiinţa artistului contemporan. 

Cinematogratul îşi are legile lui și cine se identifică 
cu el trebuie să-i accepte toate servituţile. Nu-i de mi- 
rare, deci, că în lumea filmului, Langlois devenise un fel 
de vedetă şi încă o vedetă de prim rang. «Vedeta» obeză, 
îmbrăcată în haine parcă atunci scoase din etuvă, n-a 
apărut, desigur, niciodată, în nici un film, nici măcar 
în spatele aparatului de filmat. Dar Langlois reușise să 
adune în jurul său atitea fidelități fanatice, cum n-a reușit 
niciodată vreo «stea» autentică. Sub aripa lui s-a format 
«noul val» trancez, ai cărui protagoniști au creat în jurul 
maestrului. În sala de la Chaillot şi-au descoperit vocația 
şi drumul cele mai multe dintre personalităţile reprezen- 
tative ale tinerei cinematograții occidentale, ca și atiția 


@ Mari cineaști scoşi din uitare. 
@ Capodopere reînviate. 
9 Tinere cinematografii 
impuse atenției. 
@ Noi generații descopeţind 
arta filmului, 
toate 
prin pasiunea unui singur om, 
sufletul Cinematecii franceze: 
Henri Langlois 


astfel drum liber tuturor descoperirilor şi reconsiderări- 
lor viitoare. Credinţa lui Langlois în film era atit de mare, 
incit Cinemateca sa nu acorda aproape nici o atenţie 
activităţilor ajutătoare care formează gloria atitor altor 
instituții similare: prezentări, dezbateri, pliante, reviste, 
lucrări informative sau savante. Filmul, credea el, trebuie 
să se impună numai prin film. Teza e, desigur, discuta- 
bilă, dar reuşita de la Chaillot nu poate să nu dea de gindit. 

Personalitatea și opera lui Langlois au depășit, cum e 
şi firesc, cadrele celei de-a șaptea arte. Sociologi și 
psihologi exigenți și meticuloși au stabilit demult că 
evenimentele din mai 1968, acea incandescență punere 
în discuţie a tuturor valorilor societăţii franceze contem- 
porane, acel unic «happening» și-au avut prologul în 
ceea ce istoria a înregistrat drept «Afacerea Langlois». 
Încercarea lui Malraux, pe atunci ministru al culturii, 
de a-l înlătura în primăvara anului 1968 pe Langlois de la 
conducerea absolută a Cinematecii (adică limitarea lui 
numai la conducerea artistică) pe motivul (din păcate 
în bună parte întemeiat) că la Cinematecă domnea un 
mare haos organizatoric, că nu exista o evidenţă sistema- 
tică (toată evidența se găsea în capul lui Langlois), că 
erau neglijate măsurile elementare de conservare a peli- 
culelor, că filmele flamabile nu erau transpuse pe peliculă 
non-flam, etc.; această încercare s-a lovit de riposta 
imediată şi vehementă a intelectualității Parisului și apoi 
a întregii Franţe. Mii de oameni — şi printre ei, în primele 
rînduri, toți tinerii cineaști de seamă ai Franței — au ieșit 


ad 


a Rupucilutea lui Stroheim a reintrat. grație lui 
Langlois. în circuitul mondial al capodoperelor 


Cinematograful de artă pus la dispozitia publicului 
larg prin programele Cinematecii franceze 


dintre pionierii cinematografului lumii a treia, cinemato- 
grafia pe care tot primul, Langlois,a impus-o în concertul 
artistic mondial. Cei mai mari regizori şi producători 
din lume, atit de feroci de obicei în apărarea drepturilor 
lor de proprietate, îi dăruiau lui Langlois filmele lor, fără 
drepturi de licenţă, fără interdicții de reprezentare, căl- 
cindu-și în picioare asprele dogme comerciale, parcă 
însuflețiți de speranță că, în felul acesta, işi vor salva 
sufletele. Dar Langlois nu era numai steaua marilor per- 
sonalităţi cinematografice ci, mai ales, animatorul a zeci 
şi zeci de mii de tineri care descoperiseră, datorită lui, 
arta. Cine va putea uita spectacolul patetic al cozilor ne- 
sfirşite care se întindeau în parcul din jurul sălii de la 
Chaillot, aşteptind intrarea în templu? Cine va putea uita 
atmosfera ardentă din sală, fervoarea unică a miilor de 
tineri veniți de pe toate meridianele la marea comuniune 
cu filmul? 

La o privire distrată, programele lui Langlois (fiindcă 
el făcea singur selecţia) nu se deosebeau radical de cele 
ale altor cinemateci. Dar magul a reușit să impună în 
conștiința publicului regizorii, actorii, genurile, curentele, 
experimentele care definesc astăzi pentru cineaşti și 
cinefilii de pretutindeni, orizontul sensibilităţii cinemato- 
grafice contemporane. Paradoxul constă în aceea că 
Langlois a reuşit să devină cel mai ascultat orientator 
de gusturi, pornind de la principiul aparent contrariu, 
după care într-o arhivă trebuie să-și găsească locul 
toate filmele, fără nici un fel de selecție prealabilă, lăsînd 


în stradă, manitfestind zgomotos, au ocupat sălile de pro- 
iecție ale Cinematecii, au organizat zeci de mitinguri. 
Conflictul care, dincolo de aspectele sale tehnice-orga- 
nizatorice, reflecta ciocnirea dintre două personalități 
de excepție, a luat repede o turnură politică: pe străzile 
Parisului s-a realizat, în apărarea lui Langlois, unitatea 
diferitelor curente ale stingii, în jurul cărora s-au grupat 
mii şi mii de intelectuali și studenți, pînă atunci neanga- 
jați politic. Pentru prima dată după zece ani, guvernul 
generalului de Gaule şi Malraux însuși au fost nevoiţi 
să bată în retragere. Langlois a rămas la Cinematecă... 
Citeva săptămini mai tirziu, toate universităţile Franţei 
intrau în grevă, baricadele Impinzeau străzile Parisului, 
Sorbona şi Odeonul erau ocupate de manifestanți, un- 
sprezece milioane de muncitori părăseau lucrul, ocupind 
uzinele, magazinele, instituţiile. 

Destinul a făcut ca Langlois şi Malraux să moară la 
pen timp unul după altul. Istoria îi va împăca, indiscu- 
tabil. 

Cinemateca franceză va merge înainte. Probabil se va 
realiza unificarea celor şase arhive de filme care există 
în Franţa (unificare pe care numai personalitatea cople- 
şitoare a lui Langlois a Impiedicat-o pină acum); se va 
intrgduce ordine în cartoteci, temperatura și umiditatea 
vor fi asigurate la nivel optim. Ce se va întimpla însă cu 
sufletul Cinematecii? 


H. DONA 


"HOMME AU CRANE RAS 


asociaţia cineaștilor 


@ La început de an, cineaștii au pornit 
o serie de acţiuni pe linia îndrumării și 
sprijinirii cinecluburilor, a căror activitate 
se află într-o efervescentă specială, legată 
de participarea lor la festivalul naţional 
«Cintarea României». Astfel un număr de 
operatori-imagine, membri activi ai ACIN, 
au participat la un instructaj în cinecluburi 
din diverse localități ale judeţului Ilfov. 
Operatorul Dan Niculescu a fost prezent 
în comuna Dridu, Popescu Mihai în comuna 
Izvoarele, Horvath Ştefan, lonescu Grigore 
în orașele Giurgiu și Buftea și lon Frangopol 
în Urziceni şi Girbovi. Operatorii amatori 
au putut astfel să se confrunte cu adevăraţi 
profesionişti ai imaginilor pe peliculă. 

9 «Pregătirea filmelor ce vor intra în 
concurs În etapa judeţeană a festivalului 
national «Cintarea României» — aceasta a 


fost tema constătuirii cinecluburilor bu- 
cureștene, care a avut loc în sala numită 
sugestiv «Ecran-Util». O masivă participare 
de cineaști din partea ACIN subliniază 
importanța acordată acestei consfătuiri. 
Au fost prezenţi regizorii Geo Saizescu, 
Andrei Blaier, Lucian Bratu, Alecu Croitoru, 
Bob Călinescu, Lucian Mardare, ca şi acto- 
rul Arcadie Donos. 

@ Cenaclul ACIN a avut loc în ziua de 
19 ianuarie şi discuţiile s-au axat în jurul 
referatului prezentat de Dumitru Carabăţ 
şi intitulat «Tematica cinematografiei 
noastre — vocație și comandă socială». 

@ ion Popescu Gogo, realizatorul filmu- 
lui Povestea dragostei,a participat la o 
serie de întilniri cu publicul la Piteşti, Foc- 
șani, Bacău şi în comuna Corbu, judeţul 
Argeș. La aceste diverse întilniri au mai 
participat şi Dan lonescu, Ana-Maria Po- 
pescu, Valeria Rădulescu, Diana Lupeș şi 
Mircea Bogdan — acton ai filmului, ca şi 
redactorul Atanasie Toma. 


e in cursul lunii ianuarie au avut loc mai 
multe şedinţe de lucru ale birourilor și 
secţiilor regie, imagine, critică, scenografie 
şi actori din cadrul ACIN. 


Ovidiu GEORGESCU 


telex Buftea 


099 Pentru cele douăzeci şi două de 
filme artistice de lung-metraj produse în 
anul 1976 la Buftea s-au înregistrat 30 de 
ore de muzică originală, cu concursul a 
numeroși compozitori, dirijori, instrumen- 
tişti şi ingineri de sunet. S-a cintat ceva în 
filmele româneşti! 999 Cunoscuta revistă 
americană «Variety» a publicat pe o pagină 
întreagă o reclamă la coproducţția româno- 
sovieto-franceză Ma-ma, realizată de Eli- 
sabeta Bostan, cu o fotografie care-l în- 
tățișează, dansind pe sirmă, pe celebrul 
comic de circ Popov, unul din protagoniş- 


tii filmului. 99 Sergiu Nicolaescu va fi 
co-regizor — împreună cu Wolfgang 
Staudte — la filmul Omul de aur, după o 
povestire de Jack London, producţie a 
studiourilor Tele-Minchen care va fi rea- 
lizată pe platourile de la Buftea. 999 La 
«ultima oră» aflăm că în comuna Purcă- 
reni, din județul Braşov, s-a dat primul 
tur de manivelă la primul film al anu- 
lui 1977. E vorba de larna bărbaţilor (nor- 
mal, dacă e iarnă) un fel de continuare la 
succesul care s-a chemat Toamna bobo- 
cilor, datorat aceluiași tandem de reali- 
zatori: scenaristul Petre Sălcudeanu şi re- 
gizorul Mircea Moldovan. Pe genericul vi- 
itoarei comedii, la care sperăm că vom și 
ride, figurează următorii interpreți: Draga 
Olteanu-Matei, Marin Moraru, Constantin 
Diplan, Monica Ghiuţă, Emil Hossu, Vir- 
gil Ogăşanu, Sebastian Papaiani, Nae Gh. 
Mazilu, Carmen Galin şi alții. Să fie într-un 


ceas bun! 
Andrei IRIMIA 


16 


n 


Pentru a spune «La mulți ani» milioanelor săi de cititori. «Sovetski 
Ekran» a găsit cea mai romantică expresie: chipul Svetlanei Orlova 


actorii 
vremii noastre 


A răsărit o stea ? 


O simplă coincidență — cum zic dra- 
maturgii încercați — ne-a frapat, citind 
revistele de cinema ale lumii, la început 
de an. Două reviste sovietice — «Le 
film soviétique», în ultimul număr pe 
"76 și «Sovetski Ekran» în primul său 
număr pe '77 — și-au consacrat coper- 
tile unei aceleiaşi actrițe mai puţin cu- 
noscute dar într-adevăr deosebit de 
frumoase: e ceea ce Orson Welles nu- 
mea «frumusețea ideală», adică a tutu- 
ror rolurilor și a tuturor virstelor. Se 
numește Svetlana Orlova și ascensiu- 
nea ei este marcată tocmai de diversi- 
tatea unor roluri de toate genurile, de 
toate calibrele. Fata nu are studii de 
artă cinematografică. Părinţii sint mun- 
citori — mama e zidăriță, tatăl — elec- 
trician. Timp de șapte ani, Orlova a 
studiat baletul la Şcoala coregratică 
din Moscova, unde se puneau mari spe- 
ranţe în talentul ei. Cu un ansamblu de 
dansuri a străbătut Uniunea Sovietică, 
orășel cu orășel, dansind, dansind, dan- 
sind. În '70 — la 13 ani deci — regizo- 
rul Bunaev o remarcă și o distribuie 
într-un film pentru copii şi tineret. Ca 
în șapte ani, Orlova să interpreteze tot 
ce vreţi, de la comedii la dramă, de la 
rolurile de partizană eroică la veseli 
contemporani. Rolul din Ultima întil- 
nire (1974) spune ceea ce trebuie despre 
arta matură a tinerei actrițe: 

— «Rolul Aniei parcurge virste dife- 
rite: fetiță de 13 ani într-un orfelinat, ca 
brusc să ajung la o tînără de 22 de ani. 
Eu «personab nu aveam mai mult de 
17... lar rolul aproape că nu avea text. 
Totul era construit pe o psihologie a 
detaliilor»... 

Ultimele ei creații aparțin unor basme 
filmate. Regizorii genului n-o scapă din 
ochi. Şi aici — roluri contrastante: cînd 
o puştoaică modestă și drăguță, cind 
prințesa capricioasă şi răsfăţată dintr-o 
poveste de Andersen. 

Ce crede Orlova în faţa acestui explo- 
ziv succes? 

- «Cu cit joc mai mult, cu atit resimt 


mai acut lipsa măiestriei, a experienţei, 
a cunoștințelor. Abia acum vreau să 
intru la Institutul cinematografic, să 
învăţ». 

E o concluzie care defineşte nu o dată 
talentul. 


cronica 
ecranizărilor 


Ofiterii 
din 
«Deșertul tătarilor» 


Ora distribuţiilor somptuoase n-a tre 
cut. Pentru a ecraniza celebrul roman 


viața 
ca-n filme 


Vesela poveste 
a unui actor amărit... 


Într-o zi a anului 1975, Sylvester Stallo 
ne se uita la televizor; la televizor s« 
transmitea meciul de box dintre Muham 
mad Ali și Chuck Wepner; Muhammad 
Ali era cine e; Chuck Wepner era u! 
nimeni; Sylvester Stallone era un actor 
amărit, la 30 de ani, privire de cline 
bătut și fizic de hamal; figurant, rătă- 
citor pe platourile Hollywoodului, nume 
mărunt sau chiar ignorat de genericele 
unor superproducții de «science-fic- 
tion»; fiu de emigranți italieni; pentru 
a-și ține nevasta și fetița, Stallone a 
spălat maşini, a fost sufleur de teatru, 
vinzător ambulant, a jucat în viață, 
de-adevăratelea, pentru cîțiva dolari în 
plus. 

Din adincul acestei mizerii, el se uita 
la Muhammad Ali şi Chuck Wepner. O 
idee apăru în mintea sa și în trei zile 
si trei nopți, el făcu din această idee 
ceea ce se face din multe idei şi multă 
viată — un scenariu de film. Scenariul 
se numește «Rocky» și el povestește 
cum trăia în Philadelphia un boxer 
amărit, Rocky Balboa, la care nimeni 
nu se uita, angajat în gale de mina a 
doua, pentru cițiva dolari în plus. Dar 
într-o zi, adversarul lui Appolo Creed, 
campionul mondial al «greilor», se ră- 
neşte și nu poate susține meciul. A- 
tunci, ce se întimplă? Se întimplă ca-n 
toate filmele cu un boxer, Rocky, cînd 
cineva acolo sus îl iubeste. Finantato- 
rii meciului îi aleg lui Creed un adver- 
sar necunoscut, un nimeni: Rocky Bal- 
boa. Lumea întreagă va face ochii mari 
si va veni puhoi să vadă cum îl masa- 
crează Appolo Creed pe Rocky Balboa 
Nu, Rocky Balboa va lupta sublim, nu 
se va da bătut şi-l va sili pe campionul 
campionilor la un meci nul. Lumea în- 
treagă îl va privi cu alți ochi pe Rocky 
Balboa. 

O dată sfirşită povestea, Stallone se 


al lui Dino Buzatti, «Deşertul tătarilor» 
(care s-a bucurat și la noi, de un cert 
succes de public), Jacques Perrin, fo- 
tograful din Z, ajuns producător inde- 
pendent de filme și încă de bună cali- 
tate politică — a strins în jurul cunos- 
cutului regizor italian Valerio Zurlini, 
citeva chipuri prestigioase ale ecranu 
lui internaţional. 

Pină la proba cu propriii noștri ochi, 
a regiei și scenariului, putem aprecia 
extraordinara artă a machiajului care 
nu poate să nu dea — chiar celor care 
nu cunosc acel roman al aşteptării 
unui inamic care nu apare, dar țin min- 
te acești actori din alte roluri — o nouă 
dimensiune a talentului lor: Jacques 
Perrin (1) în rolul unui locotenent 


duce cu marfa sa la tirg. Producătorii 
sint entuziaști. Ei n-au mai citit un 
astfel de scenariu. Rocky va fi sau 
Burt Reynolds, sau James Caan, sau 
Ryan O'Neil. Nu. Stallone zice că el nu 
le dă scenariul decit dacă in rolul prin- 
cipal va juca — fie şi pe gratis — el, 
Sylvester Stallone. «E o nebunie» — 
îşi spun în gind producătorii. Bun. O 
acceptăm. Filmul se face, iese pe piață, 
succesul e uriaș, «Rocky» e conside- 
rat filmul-șoc al sezonului în Statele 
Unite. Stallone a dat lovitura, lumea îl 
privește altfel, fotogratii se înghesuie. 
ziariștii se bat pentru un interviu, Syl- 
vester declară frumos că «Rocky e un 
fiim autobiogratic», criticii comentează 
în transă că realitatea s-a contundat 
incă o dată cu ficțiunea, etc, etc. 

Doar cite un copi! al secolului, ajuns 
la bătrinețe printre atitea cinemateci, 
se întreabă în barbă Unde am mai auzit 
povestea asta? 


Cineva acolo sus se pare că iu- 
beşte un nou boxer, un nou Rocky- 
Rocky al lui Sylvester 
filmul-șoc al sezonului în S.U.A. 


care se lasă vrăjit de pustiu; Vitto- 
rio Gassman (2) un colonel care în 
numele amintirilor refuză răspunde- 
rea; Giuliano Gemma (3) — un co- 
mandant realist, brutal și atit; Max 
von Sydow (4) — un căpitan tot mai 
amar, tot mai bătrin; Laurent Ter- 
ziefi (5) — cel pentru care eleganța 
e mai presus de orice; Fernando 
Rey (6) — singurul ofițer care s-a 
bătut cu inamicul; Jean-Louis Trin- 
tignant (7) — medicul care în plin 
deșert e obsedat de microb; Phi- 
lippe Noiret (8) — generalul care 
fuge din cind în cind la oraș pentru 
puțină viață și sport! Cite chipuri — 
atitea povești... 


Stallone, 


science- 
fiction 


„Infernul“ lui Dante 
nu ne mai spune 
nimic:.. 


Cititorii noștri au fost ținuți la curent 
cu «nebunia» filmelor-catastrofă prin 
care multe case de filme americane spe- 
ră să dea «lovitura secolului» sau mă- 
car să rămină în viață. Un fel de trenezie 
a monstruosului, hotărită să catapul- 
teze spectatorul din lumea spaimelor 
cotidiene într-o lume și mai groaznică, 
a pus stăpinire pe mintea şi ochii multor 
«căutători de au pe perimetrul «uzinei 
de vise». Uzinele de vise au ajuns uzine 
de coșmar. «O lume nebună, nebună, 
nebună!» pare titlul unui cîntecel de 
grădiniță față de lumile nebune care 
s-au deschis ca fălcile unui rechin în 
care mișună viermi inteligenți și devora- 
tori de om (filmul se numește Viermi, 
am scris despre el și a apărut pe piaţă...) 
nori negri de albine, urși gigantici, mai- 


bun... 

Paramount-ul «bagă» 5 milioane de 
dolari într-o «operă spaţială» — adică 
o epopee interplanetară — care va 
«cinta» faptele unui comando pornit să 
exploreze planete necunoscute, pen- 
tru a impune pe oriunde trece civilizația 
şi ideologia producătorilor americani. 
Metro Goldwin vine cu 7 milioane pen- 
tru o «contra-utopie» descriind un vii- 
tor mai negru decit Infernul lui Dante 
(despre care un regizor al genului afir- 
ma că «nu-i mai spune nimic înfricoșă- 
tor»...), Warner Bross — ca la licitaţie! 
— apare cu 10 milioane pentru a monta 
cum o farfurie zburătoare va perturba 
viața și politica pămintenilor, căci toate 
«chestiile» astea au «politichia» lor. 
Universal-ul și Paramount-ul se aso- 
ciază — la suma de 20 milioane! — pen- 
tru Un sfirșit al lumii conceput ca un 
spectacol «a la Cecil B. de Mille». Tele- 
viziunea se pare însă că-i taie pe toţi cu 
Spaţiu 1999 un serial, zice presa, «la 
fel de infantil ca opera spaţială de 5 mili- 
oane a lui Paramount, dar cu o imagine 
ceva mai îngrijită. Spaţiu 1999 ascultă 
de regula de aur a tele-science-fiction- 
ului: a evita orice inovaţie, a te mărgini 
la cel mai evident conformism». Se 
mai anunţă: un film despre o campanie 
prezidențială în S.U.A., la anul 2020 în 
care succesiunea la înalta funcție e 
asigurată printr-un programator de asa- 
sinate; un desen animat, drăguțu', în 
care un vrăjitor recreează tancuri hitle- 


Calitatea reproducerii nu afectează prea mult sensul fotografiei, căci 

masa informă şi neagră care domină poza alăturată este formată din 

actorii principali și chiar titulari ai filmului de groază numit (logic) 

Viermi. Viermi «inteligenți» și devoratori de om. Viermi — unul 

din recentele filme de groază care îngrozește într-adevăr și Hollywood-ul 
şi împrejurimile 


O moarte bună, dar deloc ieftină — șapte milioane de _olari — în 
contra-utopia, contra-optimista, ba chiar foarte neagra Fuga lui 
Logan. O fugă deloc sănătoasă... la cap 


muţe, monștrii preistorici şi tot felul de 
animale care n-au citit în viața lor o ta- 
bulă... 

Acum se anunţă un nou val de orori 
filmate, luindu-se ca alibi «science- 
fiction»-ul. Teroarea nu mai țișnește — 
ca să zicem așa, dar nu eronat — din 
niște subiecte aiurite luate din prezent. 
Acum se cere viitorului să facă și el 
pe «nebunu», să pună şi el osul la «mun- 
ca» asta silnică de a înspăiminta cit 
mai adînc pe tata, mama și copiii. Lite- 
ratura «science-fiction» are un cert pres- 
tigiu, cu clasici care i-au dat o înaltă 
calitate artistică și intelectuală. Subiec- 
tele filmelor care se anunţă la orizont 
nu par însă să-și pună asemenea pro- 
bleme de calitate. Criticii serioşi şi res- 
ponsabili nu pregetă a sublinia carac- 
terul minor, stupid, ba chiar imbecil, al 
acestor producții în care obsesia ma- 
joră este bugetul nebun, nebun, ne- 


riste pentru a infrunta spiriduşi slab 
dezvoltați din p.d.v. tehnic; un film 
despre America lui 2277 cind oamenii 
care împlinesc 30 de ani fix, sint uciși 
pentru a se menține un bun indice de 
creştere demografică: «un război al 
stelelom unde va avea loc — în concep- 
ţia regizorului — «un masacru cu raze- 
dezintegrante, aproape la fel de serios 
ca un western-spaghetti». 

Ce să vă mai spunem, dacă nu aţi 
murit încă de frică? Autorului acestei 
rubrici îi vine să pună punct și să cinte: 
«Hai la groapa cu furnici». Şi să urle, 
în semn de protest, cunoscuta urare: 
«Să fim sănătoşi»! 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 


realizată de Radu COSAȘU 


filmul 
politic 


Mistuitoarele întrebări 
ale eroului comunist 


O idee extrem de interesantă —- rela- 
ţia dintre acțiunea revoluționară și mo- 
delarea personalităţii — stă la baza ul- 
timului film al regizorului maghiar Pal 
Sandor, Un rol straniu. Scenariul con- 
ține într-adevăr o situație stranie, cu 
totul neobișnuită, care — o dată înțe- 
leasă — ne permite să percepem acea 
«capacitate infinită a politicului de a 
sintetiza conflictele epocii noastre». 
după cum afirmă memorabil György 
Lukacs. Subiectul se destășoară în anul 
1920, imediat după căderea eroicei re- 
publici roșii maghiare, în plină teroare 
albă a contrarevoluţiei care hăituiește, 
pas cu pas, fiecare comunist rămas în 
viată. E o vreme crudă, sălbatică, în 
care neprevăzutul întilnește extraordi- 
narul: un tinăr comunist pe «capul» 
căruia s-a pus un premiu, trebuie să 
treacă frontiera, spre Europa, cu o mi- 
siune specială, nu singur, ci cu încă un 
tovarăș pe care-l așteaptă lingă fron- 
tieră. Pentru a nu fi recunoscut, eroul 
circulă deghizat în femeie. Filiera sa 
trece printr-un mediu insolit — un sa- 
natoriu de lux pentru tratarea reuma 
tismului. Sugestia contrastului dintre 


Mărturiile unei 
supravietuitoare 


Mai gros decit romanul şi încărca! 
cu mai multe legende decit povestea 
însăși, voluminosul «d&Sar», niciodată 
suficient în ochii marelui public, al 
ecranizării romanului lui Margaret Mit- 
chell, «Pe aripile vintului», merită Imbo- 
gățit cu două mărturii venite de la Olivia 
de Havilland, «singura actriță rămasă 
în viață din distribuția celui mai mare 
film din toate timpurile», după cum o 
prezintă, intlexibilă la trecerea vremii, 
presa. 

Prima mărturie ține de vremea cind 
«piramida» abia se ridica: Cukor, pri- 
mul regizor, alegea distribuția şi o «ve- 
dea» pe Joan Fontaine, sora Oliviei de 
Havilland, în rolul lui Scarlett. Într-o zi, 
fi veni ideea s-o încerce şi în rolul Me- 
laniei. A, nu, lui Joan Fontaine nu-i 
prea plăcea Melanie: «Dacă aveţi ne- 
voie de o Melanie, luați-o mai degrabă 
pe sora mea». Cukor o chemă la telefon 
pe Olivia de Havilland, îi propuse o 
audiție și rămase într-adevăr încintat, 
după o primă încercare. Apoi fixă o 
vizionare cu David Szelnick, producă- 
torul-șef, în care replica lui Scarlett îi 
fu dată Oliviei de Havilland de însuși 
Cukor! Numai că actrița era sub con- 
tract la Warner și Jack — magnatul 
spuse: nu, nu i-o dau lui Szelnick! Tir- 
gul se făcu numai printr-un schimb cu 
James Stewart. Actorul trecu la War- 
ner pentru o comedie cu Rosalind Rus- 
sell, de mult uitată, și Olivia de Havil- 
land intră în nemurire pe platourile lui 
Szelnick. «Poanta» finală a poveștii: 
Olivia de Havilland va juca pentru prima 
oară în viață, alături de James Stewart, 
peste treizeci și ceva de ani, în Aero- 
port '77. 

A doua mărturie e mai puţin «drăgă- 
lașă» și pitorească. Ea ține de secolul 
nostru ceva mai sarcastic cu suveniru- 
rile. Televiziunea americană a prezenta! 
într-o versiune «specială» (şi cu un 
enorm succes) filmul-piramidă. Oliviei 
de Havilland i s-a propus, în condiții 
financiare atrăgătoare, să vină în fața 
telespectatorilor şi să spună cuvintele 
de cuviință. Actriţa a refuzat De ce? 

— «Am aflat că filmul va fi prezentat 
în două părți. Mi s-a părut logic. Dar 
ceca ce mi s-a părut mai puţin atrăgător 


revoluție şi «pacea oarbă a fiecărui in- 
divid» e evidentă. Omul de legătură e 
o infirmieră care, după ce-i descrie 
drumul spre graniță, va fi ucisă de po- 
liție. Din această clipă — cum explică 
regizorul — începe infernalul joc al 
deciziilor pentru tinărul revoluţionar as- 
cuns în straie de femeie: sau pleacă 
singur sau rămine în așteptarea celui- 
lalt, luînd locul infirmierei asasinate. 
El alege a doua situaţie și va rămîne o 
vreme între burghezii bolnavi sub nu- 
mele feminin de Sarolta. Pină va trece 
granița și va fi împușcat... 

Desigur, nu subiectul cu peripețiile 
sale tragice interesează în primul rind, 
ci ideile care se nasc trepidant din 
acest conflict plin de forță realistă și 
parabolică. Regizorul explică sintetic 
și convingător: «Știu că am ales ca 
temă acestui film o situaţie ieșită din 
comun. Ceea ce mă interesează la 
maximum în această poveste extraordi- 
nară este felul în care o personalitate 
suportă o «adaptare», în numele unei 
idei superioare. Eroului îi trebuie foarte 
puțin pentru a nu-și pierde personali- 
tatea. Dar tot ce face vine dintr-o con- 
vingere mai puternică decit orice și ale 
cărei consecințe el și le asumă liber. 
Pină unde poate însă ajunge această 
adaptare necesară menţinerii unui ideal, 
fără să ne pierdem personalitatea, ră- 
minind noi înşine? Aceasta e întreba- 
rea mea fundamentală...» — și, merită 
s-o recunoaștem, aceasta e una din 
întrebările pline de sens și rod pentru 
orice film care își pune deschis sarcina 
de a oglindi și interpreta epoca noastră 
încărcată de sufletul greu al forțelor re- 
voluționare. E o întrebare cu un răs- 
puns — spre binele ei — cu mult mai 
complicat decit cele mai «stranii» roluri. 


Trecerea timpului, trecerea 
vîntului peste chipul 
Oliviei de Havilland 


a fost faptul că prima parte urma să 
se întreruptă de 9 ori pentru a se face 
loc reclamelor! lar a doua parte, de 6 
ori!... Mi s-a părut absurd. Şi lipsit de 
demnitate. indignarea mea a fost atit 
de mare incit n-am vrut cu nici un chip 
să fiu implicată în acest masacrul» 


"i 


Un trio infernal al unei infernale comedii cu hoţi şi vardişti. Cine scapă, 
scapă. Cine nu, rîde. La urmă! (Gerard Depardieu, Michel Piccoli şi Silvia 


Kristel în Roger la Canne) 


m «Eroii» unor vremuri grele. Ci 


nematogralul francez cunoaște o ade 
vărată inflație a subiectelor polițiste. 
Retro sau de actualitate, dramatice sau 
parodice, fanteziste sau inspirate de 
elemente reale, titlurile acoperind rela- 
tări de hold-up-uri, urmăriri în auto 
mobile și dueluri de pistoale automate 
se succed cu o viteză care pe majorita- 
tea acestor pelicule le condamnă la o 
tot atit de rapidă dispariţie din amintirile 
spectatorilor ca şi din circuitele co 
merciale. Oarecare excepție în acest 
fluviu de «serii negre» o constituie două 
filme, reconstituind nu numai eveni- 
mente absolut reale, dar şi momente 
mai particulare ale istoriei contempo- 
rane franceze. Este vorba de Banda lui 
Jacques Deray si Roger la Canne de 
Francis Girod. Acţiunea primului film 
se petrece în perioada agitată care a 
urmat eliberării Parisului, după cinci 
ani de ocupaţie nazistă. Se pregăteşte 
procesul lui Pétain. Viaţa incearcă să 
revină la normal. Cei îmbogăţiți în ata- 
cerile bursei negre iși ascund cu grijă 
«agoniseala». E momentul propice ales 
de cinci descurcăreţi pentru a-şi asi- 
gura bătrinețile. Jefuind. Spargeri după 
spargeri, atacuri înarmate și «banda» 
ajunge în scurtă vreme de la faptul 
divers la articolul de prima pagină a 
ziarelor. Al doilea film povestește in- 
tilnirea într-un azil psihiatric din vre- 
mea ocupației, dintre un bandit simu- 
lind nebunia şi un polițist nevropat, 
expedierea lor în Germania, într-o co- 
lonie de muncă, evadarea și reintiini- 
rea la Paris, unde polițistul încearcă 
fără prea mult zel să-l înfunde pe spăr- 
gător. Dincolo de exactitatea recon- 
stituirii şi de adaptarea în ambele filme 
a unui ton mai aproape de comedia 
bufă decit de relatarea de suspensuri, 
un atu de bază îl constituie distribuția 
filmelor. Alain Delon este șeful «ban- 
dei». Gerard Depardieu, Roger la Canne 
iar Michel Piccoli, polițistul slab de 
înger, Silvia Kristel (hotărită să uite de 
Emmanuelle şi să devină actriţă), prie- 
tena brigandului. Consultant de altfel 
la Roger la Canne a fost însuși Roger 
la Canne, astăzi neguțător retras din 
afaceri care-și amintește cu nostalgie, 
cu modestie, fără multe regrete, dar cu 
mare lux de amănunte de peripețiile 
de altădată. Şi morala acestor filme? 
Morala lor stă în caricatura lumii tulburi 
de după război, sau anilor ocupaţiei, 
cînd, în timpul și-n preajma atitor mir- 
săvii si crime, brioanzii şi hoţii făceau 
tigură de simpatici Robin Hood-zi. Alt- 
ceva nimic. Pentru că filmul francez 
pare că vrea să ia de la început cu «si- 
labisirea» 

B Comoara. Timp de nouă sute de 


zile a rezista! Leningradul asediului na- 
ziştilor. Timp de nouă sute de zile, sub 
bombardamente cumplite, prin ierni po- 
lare și veri toride, aducătoare de molimi, 
populaţia orașului încercuit a ţinut piept 
invadatorului. Timp de nouă sute de 
zile soarta orașului se juca, în fiecare 
zi. Şi în tot acest timp, un mic grup de 
oameni ducea o luptă, în interiorul ora- 
șului, o luptă specială: voiau să salveze 


comorile unuia dintre cele mai prest 

gioase muzee din lume. Ermitage-ul. 
Intr-o vreme cind moartea și distruge- 
rea erau prezente clipă de clipă, la fie- 
care colț de stradă, în fiecare intrind de 
casă, pe fiecare metru de pavaj. Trebuia 
multă pasiune, putere de sacrificiu și 
renunțare de sine pentru a te gindi la 
viața unor tablouri, cînd se curmau vie- 
tile atitor oameni. Aceasta este tema 
filmului sovietic Salvarea de Solomon 
Suster. Alla Demidova, Alisa Freund- 
lich şi Ivan Soloviev sint printre inter- 
preții filmului. 


m Citeva cifre... După tranzacții care 
au durat ani de zile, societatea ameri- 
cana de televiziune N.B.C. a reuşit să 
aibă ciștig de cauză: Pe aripile vin- 
tului a fost prezentat pe micul ecran, 
pe parcursul a două seri consecutive. 
Mai mult de 110 milioane de telespecta- 
tori (cam jumătate deci din populația 
Statelor Unite) au retrăit marea epopec 
sudistă, care a fost şi punctul culminant 
al marii epopei hollywoodiene. Fiind 
nevoiţi, din păcate, să participe și la o 
adevărată operaţie publicitară-mamut: 
la fiecare 60 de minute de proiecţie, 
erau intercalate pe ecran, 9 minute și 
jumătate de reclame, la tariful de 235 000 
dolari minutul. Dreptul de difuzare pe 
micul ecran costase 5 milioane de dolari, 
iar încasările pe reclame s-au ridicat la 
12 milioane de dolari. Peste treizeci de 
comercianți joviali și de manechine zīm- 
bitoare au fărimițat povestea lui Scarlett 
O'Hara, cu ofertele lor de ţigări, pizze 
apetisante, sutiene, paste de dinţi, apa- 
rate de stors portocale sau maşini de 
tuns iarba. Acest multicolor bazar pre- 
sărat de-a lungul întregului film a in- 
semnat un mare succes comercial pen- 
tru N.B.C. (O declarație a Oliviei de 
Havilland faţă de acest «eveniment» 
telegenic puteţi citi la rubrica «Filmul, 
document al epocii — Documentul, 
sursă a filmului, în pag. 17). 


N Portret al filozofului la maturi- 


tate. Sartre a Tăcut din Tilozoție, Mera- 


tură. scriind «Greaţa». Sub condeiul 
său angoasa kirkegaardiană a prins 
contururi materiale, vii, apăsător de 
reale. Sartre a făcut din teatrul unor 
experimente avangardiste, tribuna an- 
gajării politice. Sartre a dus marea po- 
lemică ideologică a anilor '50, cu Albert 
Camus, omul care-și pusese întrebarea: 
«Solitar sau solidar ?». Sartre a compus 
în «Drumurile libertăţii», fresca anilor 
de restriște, cind Franța dispăruse sub 
viitura nazistă. Sartre a fost omul care 
a început prin a refuza premiul Con- 
court și a sfirşi prin a nu accepta pre- 
miul Nobel. Într-un film-portret, într-un 
interviu-fluviu, de mai bine de trei ore, 
intitulat Sartre văzut de sine însusi. 
doi cineaşti francezi, Alexandre şi Mi- 
chel Contat și-au ales un singur decor 
— camera scriitorului, un singur plan — 
prim-planul acestuia, lăsindu-se furaţi 
de vraja inteligenţei unui om care-si 
aminteşte. Şi Sartre, împreună cu Si- 
mone de Beauvoir, care-l ghida prin 


bogățiile unui trecut atit de bogat, a 
ştiut să umple ecranul cu epopeea sa 
de om al unei conștiințe neadormită de 
glorie. Fără spectacol, fără figuranți, 
fără staruri, fără trucaje senzaţionale, 
oglindind chipul unui virstnic, aproape 
orb, Sartre văzut de sine însuși este 
o adevărată superproducțţie a inteligen- 
tei. E o concluzie care reiese din însesi 
datele filmului. 


N Andrisantul... cunoscut. 

fost popularitatea cintărelulur, 

dria de adevăraţi copoi ai poștasilor, 
cert este că, aflat în trecere printr-un 
cazinou californian, Frank Sinatra a 
primit chiar acolo, în sala aglomerată 
de jucători, un colet pe care stătea 
scris doar: «Frank Sinatra, Statele Uni- 
te». O adevărată performanță poștală 
Nimeni nu s-a întrebat însă cine să fi 
fost expeditorul pachetului. Poate vre 
unul din numeroșii «nași» ai lui Sinatra, 
din Las Vegas sau Miami, pentru care 
a expedia un pachet este mai mult o 
chestiune de filier decit de bună func 
ționare a oficiilor postale. 


m Cind tace iubi Un bărbat și o 
femeie Un cuplu. Poate nimeni nu a 
ştiut mai bine ca Antonioni să zugră- 
veasca — așa cum a făcut-o în Aven- 
tura sau în Noaptea — echilibrul fragil 
și primejdiile care pindesc și erodează 
această comuniune şi această compli- 
citate: un cuplu. Aceeași temă și-a 
iles-o şi regizorul polonez Witold Lesz- 
czynski în filmul său În inima verii. 


Pe aripile a două comedii de succes 

— Un pas înainte şi Au! — s-a 

consacrat o nouă stea a filmului 
sovietic: Valentina Titova 


Povestea unui bărbat și a soţiei sale 
care se refugiază pe timpul unei lungi 
vacanțe, departe de oraşul, de prieteni, 
de preocupările care par a fi într-un fel 
vinovate de înstrăinarea instalată in- 
tre ei. 

m Balada. Sintem în 1837. Prin ma- 


rea pustă maghiară se sapă un canal 
de irigație. Vechiul mod de viață al 
păstorilor din cîmpie va fi perturbat 
Un vestit haiduc, purtător de cuvint al 
nomazilor, se va împotrivi construcţiei 
canalului, tot așa cum în vestul sălba- 
tic, cine ştie ce desperado s-ar fi opus 
construcției drumurilor de cale ferată 
Paralela e posibilă, deoarece filmul ti- 
nărului regizor maghiar György Szom- 
jas, Vintul le şuieră sub picioare, 
este construit ca un adevărat western, 
cu cavalcade și spinzurători, cu hanuri 


unde pindesc primejdiile. Un «western» 
și-n același timp o baladă populară. 

N Dulcea pasăre a tinereții. Paul 
Newman a terminat filmările la Slap 
Shot, povestea unui jucător protesio- 
nist de hochei, aflat în declin: în declin 
pe gheaţă, în declin sentimental, în 
declin financiar. Este vorba de un film 
toarte dur, dar nu de o duritate inutilă, 
torțată, cu care actorul nu e niciodată 
de acord, ci — cum spune el insuși — 
«de duritatea și violența hocheiului. Şi 
violența hocheiului înseamnă coaste 
rupte, singe și dinţi pierduţi fără să 
ştii». Cum acest personaj, care a în- 
ceput să-și piardă dexteritatea în mi- 
nuirea crosei sau în cucerirea femei- 
lor i-a neliniştit pe unii producători, te- 
mători ca imaginea să nu se transfere 
asupra lui Newman însuși, actorul a 
ținut să le dea acestora o replică: «Am 
51 de ani, ce naiba! Nu găsiţi c-ar fi 
stupid din partea mea să încerc să joc 
un bătrin de 25 de ani?» 


Walt Disney a reinventat cu fiecare 
film copilăria. El nu mai este, dar 
personajele sale au devenit legende 
În istoria filmului (creatorul şi o 
creație a sa: Donald-Răţoiul) 


E Untărimn t Disney. S-au îm- 
plinit de curind zece ani de la dispariția 
lui Walt Disney. Dar se poate folosi 
acest cuvint, dispariție, atunci cînd ne 
referim la un vrăjitor? Dispar oare bas- 
mele? Dispar oare minunile copilăriei? 
Mickey Mouse s-a născut din peniţa lui 
Disney în 1928. Are oare Mickey Mouse 
50 de ani? Se pot aşterne oare riduri 
pe chipul Albei ca Zăpada, poate fi 
Donald-Răţoiul, acum și oricind altă- 
dată, altceva decit Donald-Răţoiul? Ei- 
senstein îl plasa pe Disney ca cineast, 
alături de Chaplin și Griffith. În rindul 
inovatorilor şi creatorilor de geniu. Dar 
lumea inventată de Disney a depășit 
demult hotarele lumii filmului. Bambi şi 
dalmaţienii, Alice şi Pinocchio, Pluto 
și Mowgli, doamna și vagabondul, sint 
eroii unui tărim al inocenţei și fericirii, 
spre care privim mereu cu aceeași tai- 
nică dorinţă: de a fi ca ei. De a fi copii. 
Peste 30 de premii Oscar a primit Dis- 
ney, dar ce sint treizeci de premii Oscar 
in marea sărbătoare de veselie şi Incin- 
tare stirnită de desenele sale? Şi poate 
nici desen nu e cuvintul potrivit: nu 
desene a creat Disney, ci destine. Des- 
tinele imposibile, şi cu atit mai fru- 
moase, ale unor copii trăindu-şi veșnic 
copilăria. 


E Un produs al intolerantei. Regi 
zoruTvest-acrman Alexander Kluge, por 
nind de la o povestire intitulată «Proce- 
deu de învățare cu deznodămint mortal» 
a realizat un fel de comedie tragică 
despre un om care vede, în semenii săi 
și chiar în sine însuși, un pericol pentru 
«organismul social», pericol care tre- 
buie, pină una-alta, anihilat. Acest per- 
sonaj fanatic, al unei raţiuni pustiite 
de orice urmă de umanitate, stirneşte 
In conștiința Germaniei un ecou al vre- 
murilor intoleranţei și negurii de acum 
vreo trei decenii şi mai bine. Eroul este 


angajat al unei uzine, însărcinat cu pro- 
bleme de pază și siguranţa instituţiei 
«idealul lui de viaţă — spune regizorul 
— este fabrica goală, neproductivă, fa- 
brica-muzeu, unde portarul se mişcă 
intr-o ideală oră a închiderii porților». 
Fanatismul duce rapid la deriziune. Şi 
Ferdinand cel tare — așa se intitu- 
lează tilmul — devine eroul unei meta- 
fore jalnice despre dezumanizare. Şi 
poate și un simbol al unei primejdii 
totdeauna posibile: fanatismul orb. 


Spioana care mă iubea, Roger Moore 
a şi dat gata un alt film, aflat la anti- 
podul extravaganţelor cu gadget-uri stil 
N.A.S.A. și cu desfăşurări ştiinţifico- 
fanteziste tipice serialului cu Bond, 
poposind în farmecul retro al unei po- 
veşti cu alt mare «agent special» Sher- 
lock Holmes. Un Holmes anchetind la 
New York, în primele zile ale secolului 
XX, secondat de faimosul Watson — 
întrupat de nu mai puţin faimosul getle- 
man «răzbunător», Patrick McNee (vă 
amintiţi serialul cu melon şi umor bri- 
tanic?) şi înfruntind pe un primejdios 
savant criminal — regizorul John Hus- 
ton este actorul, în apărarea unei fru- 


in memoriam 


moase si misterioase actrițe — Char- 
lotte Rampling. «Garnitura» actoriceas- 
că este mai mult decit solidă, dar regi- 
zorul Boris Sagal a mizat mult pe re- 
constituirea minuțioasă a epocii, ca și 
pe parodierea (cu simpatie) a tuturor 
clişeelor care au făcut din personajul 
lui Conan Doyle un adevărat erou de 
bandă ilustrată. Ca Tarzan, de pildă. 
Sau ca James Bond. 


E «Serie neagră» în costume. O 


anchetă polițistă, false monede de aur 
în circulație, două familii unite prin le- 
gături cel puţin bizare, un detectiv care 
nu renunţă uşor la supozițiile sale, un 
personaj «mort mai demult», dar care 
de fapt, trăieşte încă. Ceea ce este spe- 
cial în acest suspens polonez este 
epoca în care se petrece: secolul XVIII. 
Regizorul Robert Ban (care este ma- 
ghiar) şi-a realizat — dacă ţinem seama 
de opinia criticilor — pariul de a semna 
un film polițist al anilor 1700. Titlul: 
Stafia de la Lubio. 


N Ecran francez 

e Regizorul Philippe de Broca (Omul 
din o) a pornit filmările la o nouă 
comedie.unde aventura şi fantezia trăz- 
nită sint din plin folosite. Este vorba de 


sonaj care 


plicații — din 


orică 


Julie-sticluță-de-pap, cu Marlâne Jo- 
bert şi Jean-Claude Brialy. Ce va face 
onorabilul bancher Brialy, părtaş fără 
voia lui la uciderea de către Julie-Jobert 
a soțului ei (ucidere involuntară)? Şi 
nefăcind nimic (în sensul alertării po- 
litiei), ce necazuri se vor abate pe capul 
său? Răspunsul intenționează să-l dea 
cu maximum de surprize și poante 
de Broca. 


e Brigitte Fossey a fost «convocată» 
de Francois Truffaut pentru a inter- 
preta rolul principal din viitorul său 
film. 


© Gerard Oury (Marea urmărire, Ma- 
nia grandorii) a pus la punct împreună 
cu David şi Leslie Newman, care au 
scris cîndva Bonnie și Clyde, scena- 
riul ultimului său film, Încurcătura. 
Comedia va fi deci condimentată cu 
unele scene mai dure. Interpret princi- 


Alain Del 


schemă i scută ul se 
cheamă Banda. bandă de 


Henri Georges Clouzot, 
autorul unui film i 


salariul g 


pal, Lino Ventura, a cărui mamă, în 
film, va fi Madeleine Renaud. Rămine 
de yăsit partea americană a distribu- 
tiei: acțiunea se petrece integral în 
Statele Unite. 

e Două scenarii, simetrice intr-un 
fel, semnate de Pascal Jardin, vor in- 
tra în producţie. Este vorba de lubire 
nebună, regizat de Robert Enrico, cu 
Philippe Noiret și Catherine Deneuve, 
avind drept cadru zilele primului război 
mondial, și Armonie și orori ale răz- 
boiului de Pierre Granier-Deterre, po- 
vestind iubirea dintre un medic și o 
infirmieră în timpul războiului de astă- 
dată din 1940. 


© Exclusivitatea lui Ken Russell în 
capitolul biografii ale compozitorilor 
(Ceaikovski, Mahler, Liszt) va lua sfir- 
şit. Televiziunea franceză a pornit rea- 
lizarea unei serii de filme artistice în- 
chinată marilor nume ale muzicii. Claude 
Chabrol va semna un Prokofiev, Edou- 
ard Molinaro, Offenbach, Jacques De- 
my, Stravinski, Roger Hanin, Saint- 
Saens. 


ic innoroiate, ciini rahi 

țăroși, oameni viețuind în cea mai de- 
săvirșită mizerie: peisajul este al unu: 
bidonville aflat la porțile Romei și în 
centrul acțiunii unei comedii groteşti și 
sarcastice semnate Ettore Scola (Dra- 
ma geloziei, Ne iubisem atita) — 
Uriţi, murdari și răi. Cineastul poves- 
tește despre această societate aflată la 
marginea societăţii, această lume a cer- 
şetorilor şi vagabonzilor păduchioși şi 
păguboşi — o adevărată epopee a mi- 
zerabilismului urban —  îngroșind la 
maximum liniile desenului într-o vitrio- 
lantă caricatură, pe negativ, a societăţii 
de consum. Pentru că tot despre con- 
sum este vorba şi aici. Giacinto (Nino 
Manfredi) și-a scos singur un ochi, 
pentru a încasa o asigurare pe care, 
acum, o îngroapă, o dosește, o ascun 
de zilnic în altă parte, de frica neamu- 
rilor, care doresc cu nesaț banii. 


N Prima victorie. Avind la bază me- 
moriile unui poet partizan, Veselin An- 
dreev, filmul regizorului bulgar Zako 
Heskia, Ultima luptă, este o baladă 
eroică despre rezistența antifascistă 
în zilele războiului, rezistență care a 
ajuns să se transforme, lună după lună, 
an după an, într-o uriașă luptă colec- 
tivă a întregului popor impotriva inva- 
datorilor nazişti. «Aş vrea — spune 
regizorul — să topesc masa de eveni- 
mente, mulțimea de chipuri și destine 
în acel tot unic al unei tragedii opti- 
miste care să ne amintească, odată 
mai mult, că de-ar fi să se repete tre- 
cutul, noi trebuie să fim la înălțimea 
celor care au pierit pentru noi». 


a a a 


efv 


telescopuri 


Orele vesele 


De la o vreme încoace, 

programele micului ecran 

acordă o mai mare aten- 

ție veseliei. Duminica, 

înainte de «ora» magică a 

Samanthei, albumul de- 

venit tradițional a încetă- 
tenit o oră veselă (o oră întreagă!), meni- 
tă să Insenineze, să coloreze, să dina- 
mizeze după amiezele zilei de virf a 
tele-săptăminii. Obiceiul mi se pare 
foarte bun, el are, de altfel, o veche tra- 
diție... radiofonică, pe vremea în care 
televizorul era doar o idee «în eprubetă», 
lar Stroe și Vasilache îşi anunțau sosi- 
rea cu un refren melodios rămas în amin- 
tirea multora ca un semnal al bunei 
dispoziții şi al poeziei. Obicei bun, 
după cum binevenite sint teleserile 
muzical-distractive de simbătă, cind din 
decorul cu detectivi și zgirie nori, şi 
mafioți și caramele, cu stavroși (vorba 
unui confrate, buni «de pus la butonie- 
re») și cu simpatice meditații colombo- 
file, din decorul cu tarzani contempo- 
rani (tarzanii de ieri consumindu-se la 
ore mai mititele), se trece, aproape fără 
excepţie, în decorul destins, felurit, al 
unor felurite «intilniri cu satira şi umo- 
rul», menite să redea telesfirsiturilor 
de săptămină răsuflarea întretăiată de 
enigmele cu şerifi, trenciuri şifonate, 
crime, planuri diabolice, răpiri, maşi- 
naţii subterane ale suspensurilor — și 
ele necesare — de simbătă seara. Du- 
minica apoi, tot pe seară, umorul nu 
este lăsat să se odihnească, este chemat 
la ora «varietăţilor», şi nici acest obicei 
nu este rău, pentru că — nu-i așa? — 
de miine începe o săptămină nouă și... 
nici un şofer nu pornește în cursă cu 
rezervorul gol, chiar dacă ar vrea n-ar 
putea, nu i-ar merge mașina, decit, cel 


“mult, împinsă... 


S-au instituit, aşadar, la televiziune, 
niște obiceiuri noi în acest «sector» 
al divertismentului. Destul de multă 
vreme s-a cam ocolit subiectul comic, 
deși cu toți știm că risul poate prinde 
bine la atitea și atitea, pe post de tortă 
cu frişcă (da, risul şi îngrașă) sau pe 
post de pline prăjită (da, risul şi slă- 
beşte), pe post de curs universitar (da, 
risul şi învață) sau pe post de meclo- 
fenoxat (da, risul şi vindecă)... Nu tot 
ceea ce se produce, acum, pe teritoriile 
teleumorului este toarte izbutit, cite- 
odată risul mai şchioapătă, unele sche- 
ciuri au bătăi de aripi mai scurte, altele 
— gen... «tangoul pătrunjel» — pun în 
circulaţie glume de un gust mai discu- 
tabil. Dar ofensiva risului, neindoios, 
are şanse — date fiind eforturile concer- 
tate ale realizatorilor — să ofere tot mai 
multe momente viabile, pentru că — se 
simte! — este în ofensivă şi exigenţa, 
sint în ofensivă ambițiile autorilor. 

Apelul permanent la piese din umorul 
clasic, românesc și universal, reprezintă 
principalul ciștig de prestigiu al orelor 
vesele. Caragiale, fireşte, deţine recor- 
dul priorităților, cu schițe și momente de 
largă circulaţie, cu schițe și momente 
mai puţin răspindite, şi mai este mult 
loc încă, desigur, pentru alte şi alte 
bijuterii de spirit caragialene. Sint şi 
alți umoriști clasici români care revin 
în atenţia realizatorilor, după cum se 
apelează tot mai des la pagini de umor 
universal. Într-o oră veselă de acum 
citeva săptămini, o pagină reprezenta- 
tivă din creaţia spumoasă a scriitorului 
turc Aziz Nesin, de pildă, ne-a produs 
o bucurie specială, mai ales pentru că 
erau acolo, printre zimbete, nişte ade- 
văruri flagrante pe ideea complicată a 
lui «cum se face un film». Filonul clasic 
este un tezaur practic inepuizabil, după 
cum şi mai inepuizabil este filonul con- 
temporan, acesta avind avantajul de a 
fi în permanentă mișcare și acumulare, 
dar avind şi dezavantajul de a nu fi 
totdeauna... clasic. Oricum, micul ecran 
şi-a creat un cerc de colaboratori veseli 
destul de larg (există oare şi cercuri 
inguste?) şi, cu periodicităţi mai mici 
sau mai mari, mulți umoriști contem- 
porani — care mai au şi avantajul de a 
putea cuprinde în «obiectiv» tipuri şi 
situaţii comice din realitatea imediată, 
avantaj nu fără dezavantaje — mulți u- 
morişti contemporani, zic, își regăsesc 
cite o pagină pe micile ecrane. 

Ar mai fi de spus cite ceva despre 


20 


modul în care sînt alcătuite emisiunile 
vesele, adică despre «rețeta» lor (să 
excludem pentru moment, din acest 
cuvint, toate sensurile peiorative): schi- 
ţa face casă bună cu monologul, mono- 
logul cu cupletul, cupletul cu pilula, 
şi așa mai departe, există o preocupare 
vizibilă de evitare a monotoniei. Sigur, 
pentru asta trebuie ca, la rindul lor 
(deci... în primul rînd), schițele, mono- 
loagele, cupletele, pilulele să nu fie ele 
însele monotone, cum se mai Intimplă 
citeodată... Şi ar mai fi de spus cite 
ceva despre actori. N-are nici un rost, 
știu, să insistăm abuziv pe ideea minu- 
naţilor noștri actori de comedie (despre 
care se mai vorbește și în alte coloane 
ale acestei reviste, toată lumea fiind de 
acord că avem, efectiv, cu ce ne mindri, 
dar că rolurile pe măsură sint rare). 
De la Toma Caragiu, Octavian Cotescu 
și Dem Rădulescu, de la Carmen Stă- 
nescu, Ileana Stana Ionescu, Vasilica 
Tastaman pină la atiția și atițtia actori 
de comedie care știu să ne Inveselească 
uneori numai cu un gest, alteori numai 
cu o privire, forțele sint sigure. Tele- 
viziunea ştie aceasta şi ne-o dovedeşte 
la rîndu-i. Numai că, uneori, excelenți 
actori de comedie apar la intervale 
foarte mari, sint uitaţi cu lunile, și alții 
— dau numai trei nume: Rodica Man- 
dache, Tatiana Olier, Horaţiu Mălăiele 
— sint uitaţi aproape cu desăvirşire, 
deși au tăcut nu odată proba unor ta- 
lente captivante... 


Călin CĂLIMAN 


teleexemple 


Tainele operatorilor 


Am mai scris şi sperăm că vom mai 
avea prilejul să scriem despre măies- 
tria artistică a operatorilor noștri. Ope- 
ratorul Dinu Tănase ne-a uimit prin 
serialul după Hortensia Papadat-Ben- 
gescu în calitate de operator și regizor, 
ca apoi să dea pe marele ecran un alt 
examen. lată deci un exemplul Am 
urmărit, într-o discretă transmisie pe 
programul Ii, un film al unui alt opera- 
tor, Constantin Chelba la rubrica TV 
«Pagini literare în transpunere cinema- 
tografică»: Nimeni nu moare de Ernest 
Hemingway. Un alt exemplu! 

Filmul lui Chelba a sugerat prin ima- 
gine valoarea acțiunii şi a cuvintelor. 
Istoria celor doi tineri care discutau 
despre eroism, moarte, împlinire a unor 
idealuri despre libertate se transpune 
cadru cu cadru într-o imagine deosebi- 
tă, urmărită asiduu de ochiul din spa- 
tele aparatului de filmat ca în nici un 
moment cadrul vizual să nu dezmintă 
dramaticul dezbaterii ideii. Actorii Va- 
leria Seciu și Ovidiu luliu Moldovan și 
Vasile Niţulescu au fost «exploataţi» (!), 
acesta-i cuvintul, în așa fel încit fie- 
care tresărire a feței cadrată de jocul 


teleserial 


0 sărbătoare 
de familie: Heidi 


Heidi pluteşte între văi, 
munți şi coliba bunicului. 
Este prietena mieilor şi a 
micului păstor. Sufletul 

ei e curat ca izvorul, cin- 

tecul ei e vesel şi limpe- 

de, iar spaimele sint spai- 
mele ancestrale ale omului în fața trăz- 
netelor și tunetelor. Se scaldă în soare 
şi în ploaie cu ris cristalin de copil. 
lubeşște tot ce este în jurul ei, pe bunic, 
pe micul păstor, turma şi munții din jur. 
Ghiceşte dintr-o privire dacă cei din jur 
sînt necăjiti sau veseli. 

Heidi nu este un personaj, ci o per- 
soană. Proaspătă, nealterată. Prin rama 
televizorului intră în viața noastră şi ne 
aminteşte tot ce are omul mai omenesc 
în el. E tulburător! Această Heidi de 
carton, cu un număr limitat de mimici 
(aceleaşi mimici care se repetă după 
circumstanţe) reușește să ne transmită 
uimirea, durerea şi bucuria, 

Ea nu cunoaşte teama, n-are preju- 
decăţile speriaților. Închisă în pivniță, 
drept pedeapsă, iși găseşte prieteni 
nişte șoareci. Adusă în oraș, visează 
mai departe munții. Se urcă în turnul 
orașului pe o scară nestfirşită dar, dez- 
nădejde! — din virful turnului se văd 
case şi numai case. Nu se văd munţii 
«ei». 

E ascultătoare și supusă cu guver- 
nanta cerber care o împunge cu privi- 


Istoria poporului nostru văzută de 

Luceafărul poeziei române. Piesa 

Bogdan-Dragoş de Mihail Emines- 

cu. În rolurile principale: Romeo 

Stavăr şi Gheorghe Tomescu. Regia: 
Cornel Todea 

Foto: P. Dinescu 


luminilor să capete valoare, să vorbeas- 
că spectatorului despre starea interioa- 
ră a personajului. Replica a rămas pe 
planul doi. Ea explica parcă didactic 
nişte situaţii. Operatorul a înlocuit, poa- 
te în mod prea evident uneori, replica 
prin imagine. 

Nimeni nu moare a fost un scurt 
fiim pe care memoria celor ce l-au 
urmărit ÎI va reţine prin cadre; putem 
povesti despre acel interior părăsit în 
care obloanele lăsau în lumina serii 
umbre de gratii pe pereţi; putem po- 
vesti despre jocul ploii în imagine. Ori- 
cind aceste imagini pot reveni în aten- 
ţia celui dornic de comparații filmice, 
dovadă puterea lor sugestivă. Se pare 
că unii operatori au început să dezlege 
tainele regiei. Drum liber lori 


leana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


e Zile fierbinţi (Sergiu Nicolaescu, 
1976). Un film de actualitate care putea 
fi foarte bun dacă profesionalismul regi- 
zorului s-ar fi întiinit cu un scenariu 
de o calitate superioară. Întilnirea ne- 
avind loc (după opinia mea), filmul are 
destule momente schematice, necon- 
vingătoare. Ciudat lucru (dar nu foarte 
greu de explicat), în Zile fierbinţi viața 


rile din dosul pince-nez-ului. Este tan- 
dră cu «domnişoara Clara», fetița imo- 
bilizată pe scaunul cu rotile, ceva mai 
măricică decit ea, care descoperă viaţa, 
viața animalelor, a păsărilor și a altor 
copii — datorită ei, datorită fetiţii de 
carton. 

Deși supusă, cind guvernanta îi alun- 
gă pisoiul, se hotărăște să evadeze, să 
fugă în munţii ei. Bineînţeles că eșuează. 
Binenteles că guvernanta domnișoarei 
Clara o readuce la ordine. În faţa nepu- 
tinței ei, bucățica asta de carton suferă 
cumplit și noi oamenii «mari» care nu 
sintem — sau cel puţin, așa credem — 
de carton, suferim alături de ea. Pupi- 
lele ochilor ei se aseamănă cu ochii 
copiilor lui Tonitza. Două rotocoale 
negre, mobile, în care arde un foc ne- 
gru. 

Toate personajele trăiesc atit de ade- 
vărat, încit te întrebi oare nu sînt aevea? 
Pină și pălăriuța, dăruită de bunic, inter- 
zisă de guvernantă, pitită de Sebastian, 
cu care Heidi evadase să-și caute mun- 
ţii, devine un personaj viu. 

Niciodată — am eu impresia — dese- 
nul animat n-a creat sentimente mai 
pure, n-a zguduit participarea noastră 
de la cei mici pînă la cei bătrini ca acest 
film pe care îl adoptăm în fiecare săptă- 
mină, ca pe o sărbătoare de familie. 
Deocamdată nici nu vrem să ne gindim 
că într-o bună zi serialul se va împot- 
moli în cuvintul «sfirșit». Deocamdată 
Heidi e a noastră. O iubim pe ea și pe 
cei pe care-i iubeşte. O iubim pentru 
multe motive şi în primul rind pentru 
candoarea cu care ştie să ne spună: 
aici e adevăr şi aici e minciună! 


Dorina RĂDULESCU 


pare «aşa cum este ea», pare pină la a 
da iluzia desăvirşitului realism, dar pare 
numai... 

e Toamna bobocilor (Mircea Mol- 
dovan, 1975). Comedie ceva mai izbu- 
tită în acest context nu tocmai vesel 
care se numeşte comedia noastră cine- 
matografică. Observaţie destul de con- 
vingătoare asupra unor aspecte ale 
cotidianului, umor fără pretenţii de sub- 
tilitate, dar de bun simț, cu adresă sati- 
rică exactă. 
e Salariul groazei (Henri Georges 


Clouzot, 1953). Omagiu firesc adus re- 
gizorului de curind dispărut, regizor 
care, chiar dacă nu a semnat capodo- 
pere, rămine autorul citorva filme solide, 
de remarcabil meșteșug. Între ele — 
acest cunoscut Salariul groazei: o- 
peră bine articulată, de reală tensiune 
psihologică, pe gustul tuturor. Şi pe 
gustul celor care stau cu sufletul la 
gură pentru a afla «dacă explodează sau 
nu», şi pe gustul celor care, înainte de 
a-și propune să ghicească Incheierea 
unei situații limită, se întreabă de ce 
s-a ajuns totuși la acea situaţie limită. 
Yves Montand «d'antan». 

© Omul din înalta societate (Mike 


Vardy, 1965). Ecranizarea corectă a unei 
proze de observație socială, adoptind 
—ca şi opera literară — un ton cind 
strict expozitiv, cind tăios, cînd sarcas- 
tic, 

e Apel urgent (Henry Hathaway, 
1947). Film neinteresant al unui regizor 
reputat.  Obișnuitul profesionalism, 
chiar şi atunci cînd e vorba de o creaţie 
minoră. 

€ Frumos, onest, emigrat în Aus- 
tralia (Luigi Zampa, 1971). «Demontare» 
sugestivă a mecanismelor unei drama- 
tice iluzii: emigrarea. Exemplu de co- 
medie amară, cu o relevabilă deschidere 
socială. Onestă — artisticeşte vorbind. 

© Martorul trebuia să tacă (Giu- 
seppe Rosati, 1974). Film-pamflet în ce 
priveşte conținutul, film-comun în ce 
priveşte calitatea artistică. Oricum, încă 
o piesă la dosarul filmului italian de 
neabătută critică a unor aspecte și 
structuri ale sistemului. 

@ Tora! Tora! Tora! (Richard Fleis- 
cher, Toshio Masuda și Kenji Tukasaku, 
1969). Bun film de război. Excelente 
reconstituiri de fapte, plauzibile (cu ine- 
vitabilul coeficient de eroare) reconsti- 
tuiri de psihologii. 

© Appalosa (Sidney J. Furie, 1971). 
Filmul a rulat în oraș cu titlul «Omul 
din Sierra». Micul ecran ni l-a restituit 
cu titlul real: «Appalosa». De obicei se 
întimpla invers... Sincer să fiu, altceva 
nu simt nevola să consemnez despre 
această peliculă. Să nu uit totuși: cu 
Marlon Brando. 

© Motanul afurisit (Robert Steven- 


son, 1969). «Pisicuţă, pis, pis, pis/ Te-am 
visat azi noapte-n vis» — vorba lui Mi- 
hai Constantinescu (cintărețul de mu- 
zică ușoară, nu regizorul), Șlagăr fil- 
mat. 

e Tarzan, omul junglei (C. Giblons, 
1934). Amuzant, în continuare. 

© Lady Hamilton (Alexander Kor- 
da, 1949). Vivien Leigh şi Laurence 
Olivier de neuitat. 

e Simfonia fantastică (Christian 
Jaque, 1942). Spune o vorbă că lucrul 
rău nu piere. Unul din aceste lucruri 
fără moarte pare a fi biografia cinema- 
tografică romanţată a marilor compozi- 
tori. Am avut parte anul trecut de cea a 
lui Verdi, de cea a lui Mozart, de cea a 
lui Grieg, de cea a lui Beethoven — 
iat-o acum și pe cea a lui Berlioz. Ridico- 
lul este de fiecare dată consistent şi 
stinjenitor, iar un tip abulic-apărind 
pentru o secundă în tot filmul, stringind 
mina lui Berlioz, zicindu-i «Te felicit! 
Ai talent! Numele meu este Paganinil» 
şi trăgind apoi pentru totdeauna ușa 
după el mi se pare ca secvenţă, aşa 
cum arăta ea, nu doar un moment expre- 
siv pentru ținuta artistică a acestor 
producţii, ci şi un număr pe care Stan 
și Bran l-ar fi invidiat cu siguranţă. Nu 
ştiu de ce, dar cind văd, să zicem, cite 
un individ căruia i s-a compus masca 
lui Beethoven, aşezat pe o pajiște sub 
un copac, cind mai văd apoi cum se 
adună norii și începe să plouă torențial 
şi cind, în sfirșit, văd cum omul scoate 
din buzunar creion şi hirtie cu portative, 
începind, ud pînă la piele, să compună 
transfigurat sub copac —vezi bine — 
momentul furtunii din Simfonia Pasto- 
rală, mă enervez. Dar ştii cum? Rău de 
tot — vorba lui nenea lancu. Enervarea 
nefiind starea cea mai favorabilă pentru 
un cronicar, mă opresc aici şi zic — 
lăsind gluma la o parte — că, totuși, 
cusururile sint compensate: căpătăm 
o imagine infantilă şi amuzantă asupra 
marilor compozitori, e drept, dar măcar 
ascultăm citeva minute bune de mare 
muzică... 


Aurel BĂDESCU 


Vincente Minnelli 


Din peste treizeci de filme 
ale lui Vincente Minnelli, ju 
mătate sint comedii muzi 
cale. Desigur, nu el e «pă 
rintele» acestui gen, dar nu-i 
mai puțin adevărat că el a 
introdus aici un punct de ve- 


dere personal. 

Strămoşul comediei muzicale a fost vo- 
devilul, adică acele scene de sfirșit de act 
din piesele bulevardiere, poveşti cu intrigă 
îndrăcită, unde personajele tot timpul dau 
din colț în colț. Cu alte cuvinte, se iuțesc. 
Această iuţire, la fiecare lăsare de cortină, 
se descarcă întruchipindu-se în cuplete 
dansante, unde fiecare personaj se reco- 
mandă, îşi prezintă buletinul de identitate 
dramatic prin scurte izbucniri de vers, mu- 
zică şi coregrafie. Mai tirziu, aceste scene 
de fine de act au fost generalizate și presă 
rate de-a lungul întregului act. Astfel s-a 
născut opereta. Etapa a treia: scenele iuti 
te ale operetei au început să fie introduse 
uneori cam netam-nesam, în drame seri- 
oase, sub formă de evenimente dansanto- 


RAE” e 


i 


cantante. Se numesc «lyrics» în jargonul 
Broadway-Hollywood. Aceste mici «Kunst 
stucke» s-au generalizat și au devenit 
revistă, show (0 serie lungă de Broadway 
Melodies). În stirșit, în ultima etapă, «mu- 
sical»-ul s-a înnobilat: în loc ca «iuţirea de 
sine» să provină din încurcăturile de su- 
biect, din complicațiile de intrigă, va pro- 
veni din complicațiile şi profunzimea te- 
mei. Exemple tipice: My Fair Lady de 
Cukor si Don Quijote de Hiller. 

Dar pe tot parcursul acestui drum, gă 
sim o esență constantă: iuţirea, iuțirea 
trupului şi a minţii, care obligă, în mod fi- 
resc, pe omul cel mai normal să cînte și 
să joace. Ca să înțelegem originalitatea lui 
Vincente Minnelli, să ne gindim la curiosul 
cuvint iute. Nu e vorba numai de iuțeala 
execuţiei, de ritmul accelerat al mişcări- 
lor, ci dimpotrivă, de iuțeala demarajului, 
de felul cvasi-instantaneu cu care reuşim 
să trecem din lumea placidă cotidiană în 
lumea festivă a emoţiei. Iute înseamnă în 
primul rînd lesne. Cuvintul ușor e tare 
curios. El înseamnă şi lejer, şi facil. «lute 
ca gindul» înseamnă imponderabil ca gin- 
direa, și lesne ca tot ce facem în minte, în 
închipuire, în acea gindire hipertrofiată 
care este visul. În rezumat: iuțire înseam- 
nă laolaltă viteză, plutire, facilitate; inseam- 
nă acea ușurință în toate cele, unde lucru- 
rile își pierd ponderea și încetineala, îsi 
pierd totodată greutatea, gravitatea și gra- 
vitația universală, Visul, căderea pe gin- 
duri exprimă această lume a spectacolu- 
lui, a unei reprezentații pe care ne-o dăm 
nouă înşine, un «show», intim în care sin- 
tem şi autor, și regizor, și textier, și actor 
şi spectator. 

Mă opresc. Căci am ajuns. Am dat toc- 
mai peste arta lui Vincente Minnelli. S-a 
zis că lumea pictată de el e lumea risului. 
E prea puţin spus. Căci nu-i vorba deo 
evadare în imaginar. Lumea gindului și a 
visării e o lume tot atit de legitimă, tot 
atit de reală ca și cea zisă (fudul) «reală». 
Personajele lui Minnelli sint de pildă acel 
Skelton care, la început spectator amore- 
zat de teatru, trăiește în fotoliu fiecare per- 
sonaj de pe scenă. Pe urmă devine actor 
și trece prin toate portretele posibile. De 
vine atiția oameni încit pînă la urmă îi este 
greu să-și mai regăsească personalitatea 
legală. Sau în Clopotele sună. Clopotel 
sint un modern tablou de fire telefonice 
Centralista primește mii de apeluri, apeluri 
de spaimă sau de dor, temeri și voinţi, 


Un cuplu celebru: Gene Kelly şi Leslie Caron în muzicalul de succes 
al lui Minnelli, reprogramat la Cinematecă: Un american la Paris 


sau visul ca realitate 


aspirații și decepţii. Ca o a doua zină Me 
lisandă, ea va întruchipa toate aceste 
chemări, se va împielița în toate persona 
jele cerute de alții şi va semăna prin lume 
fericire, împlinire. Uşor. Lesne. lute ca 
gindul. Lesne ca visul. În Un american la 
Paris, Gene Kelly visează. Visează o nouă 
compoziție muzicală, în care este totodată 
spectator, autor, dirijor, capelmaistru şi 
executant instrumentist. În chipul acesta 
așa de cinematografic, aşa de «comedie- 
muzicală» prezintă Minnelli o splendidă bu- 
cată de Gershwin. În Brigadoom, ne aflăm 
într-un sat din Scoţia. Astăzi. Dar, după 
marele calendar al stelelor, la anumite so- 
rocuri, renaşte, se trezeşte din somn, se 
trezește în vis satul de odinioară, satul din 
veacul al optsprezecelea. În Întilnire la 
St. Louis, Judy Garland și familia ei tre 
buie să plece, să se mute la New York 
Impachetează. Fiecare obiect scos din loc 
parc-ar vrea să mai rămină, să continue 
Simţim cum rezistă, cum se încordeaz 

„ă-și facă mai departe funcțiile, rosturile, 
Wlcurile. Toate astea exprimate prin cintec 


și dans, prin muzică, culoare, eleganţă în 
cea mai mică mișcare. În filmul următor 
Judy ajunge la New York. Noua existență 
e exact inversul risului. Totul e The Clock, 
adică Ceasul, ornicul. Totul în marile me 
tropole merge ceasornic. În acest film nu 
există decoruri. Numai pavaje -urbane na- 
turale. Căci aici nu sintem «în» New York. 
Aici New York este el «cu» noi. Ca un 
personaj care nu ne dă pace. Dar tot Judy 
va învinge. Căci va iubi, se va scălda in 
marele izvor de iuţire și vis care este dra- 
gostea. Va trăi intens și scurt. Numai ci- 
teva zile. Intens, frumos, patetic ca visul, 
ca dragostea. În Un american la Paris, 
Gene Kelly află de existența unei ființe 


Unul din pionierii documentarului politic, autorul zguduitorului 


Noapte şi ceaţă, astăzi premiat 
(alături de Yves Montand filmind Războiul s-a sfirşit) 


ninunate de care îşi propune să se îndră 
yostească. In acest scop vrea să știe cum 
e această ființă «viitoare». Se recurge la 
miliardara sursă de informaţii care e visul, 
gindul, imaginaţia, ipoteza. Incepe să și-o 
inchipuie pe graţioasa Leslie Caron ii 
tr-un număr variat de caractere, costume, 
ulori, atitudini 

Chiar în filmele ca să zicem așa realiste, 

um e biografia Doamnei Bovary sau 
ceea a lui Van Gogh, subiectul, amarnic 
de realist, este iarăși visul. Visul Emmei 
Bovary, fidelitatea ei faţă de acel univers 
nr. 2 al supleței, al ușurinţei, al sentimen- 
tului, al îndrăgostirii, acel univers unde 
toate cîntă, totul dansează, zboară, plu- 
teşte. O fidelitate care o va duce la moarte. 
Sau visul lui Van Gogh, care îl va duce la 
o amară izbindă, la un succes postum, la 
creaţie şi la nebunie. Sau acea tragedie de 
"semenea foarte realistă: Uritul și frumo- 
sul, visul de nebun al unui regizor genial, 
are calcă peste cadavre pentru a-şi îm- 
plini nebunia, strivind visul altuia, viitorul 
frumoasei care se Indrăgostise nebunește 
Je el, și pe care el o va lăsa să-l iubească 
numai pentru ca, în cutare film, actrița să 
joace bine. Un film care, probabil, va fi și 
ultimul al nefericitei eroine de film (Kirk 
Douglas și Lana Turner). 

Acesta e Vincente Minnelli, care a de 
coperit că arta este vis. Dar nu pentru că 
ne aruncă într-o lume mai frumoasă, ci 
pentru că vis înseamnă gind; şi pentru că 
lot ce facem în gind, în închipuire, e mai 
rapid, mai bine, mai complet, mai scurt. 
Pentru toate aceste motive, tot ce e men- 
tal este, prin definiție, stilizat, adică in- 
trat, încă de la primul pas, în ţara artei 

Această identitate între gind, dragoste, 
vis și artă a fost marele aport estetic al lui 
Vincente Minnelli. 


D.I. SUCHIANU 


Prolog 

la marile 
evenimente 

dramatice: 
Osinda 


. acuzat: Alain Resnais, 


mari regizori 


Anul acesta 
Resnais 


Discreția comportamentului social și 
echilibrul prudent, temperat, nespec- 
taculos, dar ferm, al «programului este- 
tic» — reprezintă pentru unii artiști, 
puțini la număr, un fel de bumerang 
perpetuu, o armă care se întoarce me- 
reu împotrivă-le, cu o agresivitate cres- 
cută, Insă niciodată provocată cu bună 
ştiinţă. Alain Resnais e dintre aceștia, 
cineast «sobru», «serios», «grav», de o 
anumită «condamnabilă» placiditate a 
temperamentului, om discret și liniştit, 
artist tenace și foarte sigur pe ce știe 
si ce poate. Dar lucru curios, acest ci- 
neast cu aparenţă pașnică, unul dintre 
cei mal angajaţi cineaști francezi de 
astăzi, se află — de mai multă vreme — 
in centrul atenţiei criticii de specialitate 
(nu numai franceze), în postura de, să 
zicem, «acuzat», suportind vina, ima- 
ginară, a unui manifest dezinteres, a 
unei pretinse neimplicări în propria o- 
peră, «subtilă», «estetizantă», dar, vai, 
neutră și indiferentă faţă de propriile 
teme favorite. Aşa să fie? 

Camus fusese și el, cindva, victima 
unei asemenea paradoxale interpretări 
critice a operei sale. Autorul «Scriso- 
rilor către un prieten german», al atitor 
articole, pamflete şi eseuri de netă an- 
gajare politică, s-a văzut şi încă de 
cine? — de un Roland Barthes — acuzat 
de apolitism, tocmai el, luptătorul din 
Rezistență și autarul «Ciumeil!» Tot așa, 
Alain Resnais, documentaristul care 
semna, acum mai bine de două decenii, 
scurt-metraje de evidentă angajare po- 
litică, precum Guernica sau Noapte și 
ceață. cineastul care a realizat mai 
tirziu Hiroşima, dragostea mea sau 
Războiul s-a sfîrşit, pelicule şi ele — 
și nu numai ele — de limpede partici- 
pare politică, Alain Resnais deci, este, 
acum, acuzat de placiditate și indife- 
rentism. 

Alain Resnais — se concede — face 
cinema politic, «dar nu pentru asta îl 
iubim». Dar pentru ce? Numai pentru 
marea artă a montajului, împinsă la o 
virtuozitate care l-ar fi făcut probabil 
și pe Eisenstein să-l invidieze? Numai 
pentru «proustianismul» acestui cine- 
matograt de extraordinară echivalare 
filmică a unor senzaţii greu traductibile 
într-un limbaj coerent? Numai pentru 
acea fascinantă «muzică a ochilor» care 
este Anul trecut la Marienbad, «sim- 
fonie vizuală» care ar fi făcut deliciul 
avangardei și al doamnei Germaine 
Dulac? 

Dacă aș fi Alain Resnais, le-aş răs- 
punde tuturor acelora care Îl acuză de 
«lirism» (?) şi dezangajare, cu replica 
aceea obsedantă a japonezului: «Non, 
tu n'as rien vu, a Hirosima». Nu, nimic 
n-ai văzut la Hiroșima». 

Recentul premiu al Academiei Fran- 
ceze nu face decit să demonstreze că 
opera lui Resnais nu este, cum s-a 
spus, un lung «travelling» înspre nică- 
leri, ci un «plonjeu» profund, adînc în 
actualitate. 


Petre RADO 


"77: 
New Delhi 


festivaluri 


E 


© familie 


„ Organizat sub deviza «The 
world is a family» (Întreaga 
lume e o familie), Festivalul 
internaţional de la New Delhi 
este recunoscut ca festival 
competitiv de categoria «A», 
_făcind astfel parte (alături de 

Cannes, Moscova, Karlovy Vary, San Se- 
bastian, Berlin, Teheran) din grupa celor 
șase mari festivaluri internaţionale ale fil- 
melor de lung-metraj. Festivalul de la Delhi 
isi propune cu precădere să asigure par- 
ticiparea la festival a cit mai multor fil- 
me de înalt nivel artistic — contruntate și 
confirmate de publicul şi critica interna- 
țională, indiferent dacă au fost produse cu 
unul sau mai mulți ani în urmă — dar apar- 
tinind unor realizatori de mare prestigiu, 
unor personalități artistice care au marcat 
sau marchează etape in dezvoltarea cine- 
matografului mondial. 

Luate impreună, cele două secții ale 
festivalului — competitivă şi informativă — 
au întrunit o participare masivă: au fost pre- 
zente 54 de țări de pe toate continentele, 
cu peste 200 de filme. 

În secția competitivă au concurat 25 de 
filme provenind din 23 de țări, dar secția 
cea mai bogată a fost cea informativă, 
care s-a desfășurat în peste douăzeci de 
cinematografe mari cu proiecţii publice. 
Aici au putut fi văzute producţiile cele mai 
prestigioase ale cinematogratiei mondiale 
produse în ultimii ani, din care menţio- 
năm doar citeva: Pădurea de mesteceni, 
Pămintul făgăduinței (Andrzej Wajda), 
Scurtă vacanţă (Vittorio De Sica), Mihai 
Viteazul (Sergiu Nicolaescu), Atentatul 
de la Sarajevo (Velico Bulajić), Călina 
roşie (Vasili Sukşin), O după amiază de 
ciine (Sidney Lumet), etc. Dacă notăm că 
în secția informativă au fost prezentate în 
aceleași săli mari de peste o mie de locuri 
filme ca Verişoara Angelica (Carlos Sau- 
ra), O femeie sub influentă (John Cassa- 
vetes), Duhul aurului (Dan Piţa, Mircea 
Veroiu), Băieţii din strada Pal (Zoltan 
Fabri) etc., observăm că organizatorii au 
fost consecvenți cu ei înşişi, incluzind în 
festival opere de o certă valoare artistică, 
indiferent dacă se adresează unui public 
mai restrins. N-au lipsit de la New Delhi 
nici succesele de virf ale anului 1976: 
Soferul de taxi (Martin Scorsese), Zbor 
peste un cuib de cuci (Milos Forman) sau 
Filmul mut (Mell Brooks). 

Tot în cadrul aceleeaşi secţii informative 
au fost organizate retrospectivele citorva 
mari cineaști: François Truffaut (7 filme 
începind cu 400 de lovituri și terminind 
cu Bani de buzunar), David Lean (Scurtă 
întîlnire, Podul de pe riul Kwai), Alfred 
Hitchcock (9 filme în afară de Family 
Plot care a participat în secția competi- 
tivă), Akira Kurosawa (aproape întreaga 


„ filmografie, între care Rashomon, Tronul 


însingerat) și o retrospectivă a lui Nor- 
man McLaren — realizatorul cu cel mai 
mare număr de premii internaţionale. 

Este de remarcat că la New Delhi, au 
fost prezente cinemarogratiile tuturor tări- 
lor europene și, în general, mulți cineaşti 
din America de Nord, America Latină, 
Africa, Asia, Australia. 


despre prestigiul pe care şi l-a că- 

pătat în ultimii ani în rindul specta- 
torilor din București s-a mai scris chiar în 
paginile revistei noastre. Într-o vreme, ci- 
nefilii îl considerau un «cinema de artă», 
iar cineaştii o «arhivă vie». Ce însemna 
aceasta? Dacă un spectator voia să vadă 
sau să revadă Pădurea de mesteceni sau 
Zboară cocorii, Structura cristalului sau 
Moara cu noroc, filme a căror valoare 
artistică constituie deja o certitudine, aş- 
tepta încrezător reprogramarea filmului la 
«Viitorul». Aşa s-a întimplat cu aproape 
toate filmele bune din ultimii ani. De alt- 
fel, sala de aici, situată pe strada Mihail 
Eminescu (loc mai greu de găsit, dacă nu 
te ştii orienta în cartier), este o sală obiş- 
nuită, foarte curată, cu numai 238 de locuri; 
atmosfera ei invită mai mult la meditație 

i dezbatere, deci! la eutorice aplauze. La 
intrarea cinematografului. vitrina de afisaj e 
corectă, tără ostentaţie. Poate un singur 
lucru e mai puțin obișnuit: zimbetul și 
amabilitatea casierei, a controloarelor — 
şi a proiecţioniștilor, aveam să aflu mai 
tirziu — care primesc spectatorii ca pe 
nişte oaspeți așteptați. În ultimii ani, pu- 
blicul a devenit constant, fami' ar. 

— De cind a inceput sa se vorbească 
despre cinematograful «Viitorul» altfel 
decit despre un cinematograf oarecare 
de cartier? l-am întrebat pe poetul lon 
luga, directorul cinematografului. j| 

— De prin 1973. În decembrie 1972 eram 
deja aici, iar în 1973 apăruseră atit prietenii 
cit şi nemulțumiți... Se împlinise însă lucrul 
cel mai important: aveam un public al 


D espre cinematograful «Viitorul» și 


2 


Televiziunea indiană a organizat un se- 
minar internațional pe tema «rolul cineastu- 
lui în societatea contemporană», care s-a 
aflat în atenţia tuturor cineaştilor şi spec- 
tatorilor. Această dezbatere, la care au 
participat Michelangelo Antonioni, Akira 
Kurosawa. Elia Kazan. Satyajit Ray, dezba- 
tere retransmisă apoi, în timpul festivalu- 
lui, de mai multe ori, a afirmat prin forța 
argumentelor că adevăratul cineast nu poa- 
te ignora publicul căruia i se adresează și 
că adevăratele filme sint acelea care își 
propun să caute răspunsuri la marile pro- 
bleme politico-sociale ce stau în fața so- 
cietății contemporane. 


Cea mai m 


producătoare de flime 


Dacă ar ti să judecăm doar după filmele 
indiene care au pătruns în Europa (chia: 
dacă adăugăm premiile obținute de Sa- 
tyajit Ray) am fi departe de adevăratele 


India: 
țara cu cea mai mare 
producție cinematografică 


din lume (450 filme anual!) 


o 
Bombay: Hollywoodul 
Orientului îndepărtat 


9 
New Delhi: un festival 
de statură mondială 


5 filme românești 
programate simultan 
la 5 cinematografe 


dimensiuni ale cinematografiei din India. 
Pentru că numai la Bombay se produc 
peste 200 filme, iar mari centre cinemato- 
grafice există și la Calcutta, Madras, Kera- 
la, împreună totalizind 450 de filme anual. 

Educaţia și gustul pentru film al publi- 
cului indian rămin astfel prin excelență 
filmul indian. Dar producţia indiană este 
furnizorul principal de «entertainment» ci- 
nematogratic pentru aria geografică ce se 
întinde de la Manilla pină în nordul Africii 
și Orientul apropiat, Bombay fiind, în acest 
sens, un adevărat Hollywood al Orientului 
îndepărtat. Nu e de mirare, deci, că pen- 
tru miliarde de spectatori din această parte 
a lumii, Shashi Kapoor este cu mult mai 
cunoscut decit Alain Delon, şi că Shar- 
mila Tagore înseamnă mai mult decit Liz 
Taylor, Raj Kapoor este cel putin un Te- 


rence Young, iar Satyajit Ray (președin- 
tele juriului festivalului) este considerat 
de mai toată critica internațională de alt- 
tel egalul lui Fellini, Bergman sau Ku- 
rosawa, 

Pornind de la dorinţa firească a oricărei 
cinematografii de a-şi vedea filmele cit mai 
«răspindite» pe glob, India, ţara cu cea mai 
mare producție cinematografică din lume, 
nu putea să nu aibă un festival internaţio- 
nal în care filmele proprii să se confrunte 
cu ceea ce s-a creat mai valoros în alte 
părti ale lumii în scopul stimulării şi ridi- 
cării nivelului gîndirii artistice ṣi profesio- 
nale în producția naţională. In acest sens, 
critica indiană afirmă deschis că, fără festi- 
valul din 1952, unde au dominat filmele ita- 
liene, poate că în cinematografia indiană 
n-ar fi apărut un Satyajit Ray influențat și 
format în mod evident de şcoala neorca- 
lismului italian. 

In ultimă instanţă, prin maniera de orga- 
nizare, prin filmele și cineastii străini in- 


Marele premiu «Păunul de aur» a re- 
venit filmului japonez Mon Si loo de Tə 
dashi Imai. Dar pentru a avea o imagine 
a scării valorice în care s-a inscris filmu 
nostru, consemnâăm opinia criticului Ar 
Saari din «indian Express» (cu o zi inaint 
de închiderea festivalului), după care 
«...concurențţii importanți la Marele premiu 
ar trebui să lie Prometeus (de Costas 
Ferris — Grecia), Recviemul roşu (de 
F Grunwalsky — Ungaria), Moartea lu: 
ipu (de Sergiu Nicolaescu — România) 
Omul de pe acoperiș (de Bo Widerberg — 
Suedia) şi ambele filme americane Filmul! 
mut (de Mell Brooks) și Complot fami- 
lial (de Alfred Hitchcock). 

Participarea numeroasă a ziariştilor in- 
dieni la conferinţa noastră de presă și va- 
rietatea întrebărilor adresate delegaţiei ro- 
mâne cu privire la filmul din concurs, la 
producţia noastră naţională, la importul s 
exportul de filme cu diverse țări și cu In- 
dia în special, au dovedit o dorinţă evi- 
dentă de a se ajunge la un contact ma 
larg între cinematogratiile română şi in- 
diană. 

Filmele din secția informativă: Mihai Vi- 
teazul, Nemuritorii, Un comisar acuză. 
Cu miinile curate, Duhul aurului av 
fost programate in cinematografe mar 
alături de producţiile cele mai de succes 
ale cinematoarafiei mondiale. 


Filmul Arunci i-am condamnat pe toţi la moarte 
printre cei mai importanți concurenți 
la Marele Premiu. Alături de Complot familial de Hitchcock 


vitați, organizatorii festivalului au realizat, 
de fapt, atit la nivelul spectatorilor, cit şi 
al realizatorilor, un larg contact al cinema- 
tografiei indiene cu cei mai reprezentativi 
creatori ai cinematografiei mondiale. Nu e 
greu de observat că din acest impact se 
așteaptă ca marea cantitate a producției 
indiene să ciștige un plus de calitate pen- 
tru a ajunge la înălțimea cerinţelor distri- 
buţiei din diversele părți ale lumii. 


Participarea cinematografiei românești 


Filmul nostru din secuia competitivă, 
Moartea lui Ipu («Atunci i-am condam- 
nat pe toți la moarte»), realizat de Sergiu 
Nicolaescu, a fost printre cele mai bine co- 
tate, aprecieri foarte favorabile fiind expri- 
mate de mulți critici în rubricile de specia- 
litate ale diverselor cotidiene. 


sala de cinema 
„Viitorul“ la timpul prezent 


nostru. Printre ei mulți cinefili, oameni de 
artă şi cultură —profesioniști sau amatori — 
studenţi și elevi. 

— Vă mai amintiţi titlurile filmelor 
care au rulat în acele prime luni? 

— Întreprinderea cinematografică a fost 
receptivă la sugestiile noastre și astfel am 
putut reprograma: Cenușă şi diamant, 
Un cuib de nobili, Starea de asediu, 
Nunta de piatră, Rubliov, Doamna cu 
cățelul, Poienele roșii, ş.a.m.d. 

— Succese sigure deci. 

— Nu chiar. La Solaris și la Rubliov 
nu aveam în primele zile decit cițiva specta- 
tori. Așa a apărut necesitatea dezbaterilor 
pe marginea filmelor, a dialogului deschis 
cu spectatorii. Am invitat regizori, critici 
de film, scriitori, poeți... Acum discuţiile 
noastre fac parte din activitatea noastră 
obişnuită. Printre invitaţii noştri din acești 
ani au fost poeţii Vasile Băran, Romulus 
Vulpescu, Ana Blandiana, Al. Andrițoiu, 
Nicolae loana, Tiberiu Utan, Vlaicu Birna, 
George Alboiu, Radu Cirneci; regizorii 
Andrei Băleanu, Dan Piţa, Mircea Veroiu, 
Adrian Petringenaru. Alexandru Tatos. 
Mircea Daneliuc, criticii de film Călin Că- 
liman, Manuela Gheorghiu, actorii... aproa- 
pe toți. Anul trecut, numărul acestor in- 
tilniri cu spectatorii a trecut de 90. 

— Ce filme româneşti au înregistrat 
un număr mai mare de spectatori? 

— Trecătoarele iubiri, La porțile al- 
bastre ale orașului, Duhui aurului, 


Cursa, Tănase Scatiu. Pe acesta din 
urmă îl consider de altfel cel mai bun film 
al anului care a trecut. 

— Ce credeți că s-ar mai putea face 
pentru difuzarea eficientă a filmelor? 

— In orice caz, mai mult decit s-a făcut 
pină acum. În primul rînd,cronicarii ar trebui 
să se implice cu mai multă gravitate şi 
responsabilitate într-o reală ierarhizare a 
reușitelor, a valorilor. Cele 5—6 fotografii 
din film și un afiş oarecare, şters, nu consti- 
tuie decit un simplu anunț, cu nimic diferit 
de cel al produselor alimentare, să zicem. 
Am propus și voi mai propune amenajarea 
unor vitrine în scuaruri şi la marile inter- 
secţii ale orașului. Închipuiți-vă un colț de 
vitrină frumoasă, din aluminiu, luminată 
noaptea, la Piaţa Romană sau la intersecția 
Bulevardului Republicii cu Calea Moşilor, 
care nu numai să anunţe ce rulează la 
«Viitorul», dar să informeze spectatorul 
despre specificul filmului, despre perso- 
nalitatea regizorului, să-l informeze şi să-l 
atragă... 

— Şi totuşi, chiar fără vitrine, cinema- 
tograful «Viitorul» și-a cîştigat popu- 
laritatea. Îi veți menţine și de acum 
încolo «programul estetic»? 

— Nu este şi nu poate fi vorba de un 
program, atita timp cit nu ni se acordă 
statutul pentru care milităm, acela de cine- 
matograt cu un anumit profil. 

— Este vorba de calitatea și ținuta 
repertoriului... 


Deși în India și zonele învecinate filmele 
străine pot avea o difuzare largă numai 
dublate în engleză, ca urmare a prezenţei 
la festival, Cu mîinile curate și Un comi- 
sar acuză sint în tratative pentru a fi achi- 
ziționate într-o variantă subtitrată, de către 
India, Filipine, Africa de vest, Golful Ara- 
bic şi Indiile de vest. 

Recentul festival internaţional de la New 
Delhi a prilejuit cinematografiei indiene 
un contact fructuos cu alte cinematografii 
din lume, dar, în acelaşi timp, contactul 
acestora între ele, contirmindu-se cu a- 
ceastă ocazie că «Lumea este o familie» 
si că nici o cinematografie nu se poate 
maturiza și afirma pe plan internațional 
decit confruntindu-se periodic cu restu 
lumii cinematografice. 

Mihai DUȚĂ 


— Da. Dacă am fi absolviți de sarcinile 
unui cinematograf obişnuit, de obligația 
de a accepta tot ce se trimite de la oficiul 
de difuzare a filmelor, am putea să ne pro- 
punem și să respectăm niște principii 
educative — atit în aria ideologicului cît şi 
în cea a esteticului. Dar chiar şi atunci 
ne-am lovi de un alt impediment după 
numai un an de difuzare, copiile celor mai 
multe filme nu mai au starea tehnică optimă 
şi trec automat, mult prea repede din 
păcate în arhivă, care, după cum se ştie, 
are sala şi profilul ei specific. 

— Dacă aţi prelua acum o sală de cine- 
matograf «anonim», într-un cartier oare- 
care al Capitalei, ce ați face mai întii? 

— Primul lucru: aş moderniza-o, asigu- 
rindu-i tot confortul, holuri pentru expoziții 
mari panouri publicitare, garderobă — un 
film nu este receptat la tel cind ai paltonu! 
pe tine sau cind stai relaxat într-un fotoliu 
confortabil. Tocmai de aceea aş vrea, dacă 
se poate, să menţionaţi numele unora 
dintre aceia care se ocupă cu conştiincio- 
zitate și pasiune de felul în care sînt pri- 
miți spectatorii la cinematograful «Viitorul»: 
Bărăscu Matilda şi Dumitrașcu Florica — 
casiere, Moraru Maria — controloare, Sa- 
copol Adrian, Lică Gheorghe, Romanită 
Cristian, Vijea Enuţa — proiecționiști.. 

Experienţa cinematografului «Viitorul» și 
a pasionaţilor săi orgânizatori a fost con- 
țirmată de spectatori, de constanța cu care 
ei urmăresc programele de aici, conside- 
rindu-l ca un cinematograf etalon, al căru 
exemplu l-ar dori urmat, 


Roxana PANĂ 


telex Animafilm 


. 
Pentru mari, 
mici şi mijlocii 
9909 Filmul românesc de animaţie 
este pus actualmente în situația de 
a-şi încerca puterile într-un gen care 
părea impropriu subiectelor cu ca- 
racter tragic sau eroic, scenelor de 
masă și costumelor de epocă: genul 
istoric, Primele filme care își propun 
să spargă gheața, deschizind calea 
unui epos național în cineanimație, 

au și intrat în lucru. 

Abordind un subiect istoric — răs- 
coala lui Horia, Cloșca și Crișan — 
lon Truică nu a ales calea unei mon- 
tări fastuoase, de superproducție, așa 
cum a procedat, de pildă, Adrian Pe- 
tringenaru, pregătind Legenda Do- 
chiei, despre care a mai fost vorba 
la această rubrică. Temperament poe- 
tic pînă la un fel de asceză, după care 
linia sa plastică este foarte ușor de 
recunoscut, lon Truică încearcă să 
rămină fidel faptului istoric extoliin- 
du-l, adică îndepărtind învelişurile lui 
concrete pentru a păstra numai sen- 
sul profund și forța lui exemplară. 
Pentru fiecare episod al tragicelor 
evenimente de la 1784, regizorul a 
căutat un corespondent care să fie 
expresia plastică și simbolică a fap- 
tului istoric, nu ilustrarea lui. Vizio- 
nind filmul, spectatorii — şi mai ales 
tineretul căruia i se adresează cu 
precădere — nu trebuie să aibă im- 
presia că participă la o nouă formă 
de învățămint ci la drama afectivă a 
unui artist care reconstituie cu durere 
și emoție un moment tragic, plin de mă- 
reție și eroism, din istoria poporului 
nostru 999 Luminiţa Cazacu, încuraja - 
tă de succesul filmului Condiţia Pene- 
lopei, speră să dovedească într-un 
nou film intitulat După amiezile Pe- 
nelopei că faimosul autor al calului 
troian nu s-a ilustrat prin şiretenie 
numai sub zidurile cetății Ilionului în 
care voia să pătrundă, ci şi în incinta 
domiciliului conjugal, din care voia să 
iasă și tocmai la ore în care prea cre- 
dincioasa lui soție ar fi avut mai multă 
nevoie de ajutorul lui. Scenariul, ela- 
borat de regizoare în colaborare cu 
Sanda Faur, prevede intervenţia ener- 
gică a unui comentator care va avea 
grijă să tempereze excesele autoare- 
lor, deseori tentate să demitizeze pe 
Odiseu, cel mai modern dintre eroii an- 
tici.. 999 Laurenţiu Sirbu, maestru al 
feeriei și al decorurilor fastuoase, lu- 
crează în prezent la filmul pentru co- 
pli Fereastra. Desigur, o fereastră, 
și încă o fereastră deschisă, este, prin 
ea însăși, un început de poezie. Prin 
cadrul ferestrei trec norii, soarele și 
luna, păsările şi astfel se incheagă 
întreg spectacolul lumii. De astă dată, 
spectacolul va fi încălzit de suflul ge- 
neros al unor copii care vor să redea 
unui prieten bolnav bucuria jocului 
întrerupt, culorile şi farmecul vieții. 
Împreună cu autorul filmului, vom pri- 
vi printr-o fereastră magică lumea in- 
fantili, plină de poezie şi tandrețe 


ANIMATOR 


Matty-gag 


— Lucrez la un scenari 
Ideea e atît de veche, încît sînt 
convins că toată lumea a uitat-o... 


Spe 


scrisoarea lunii 


ctatori, nu fiţi numai spectatori! 


Cinefilul în adincul vieții 


«Ca să vă scriu, am intrat în cofetăria «Opera». Alături de mine, doi tineri au 
descoperit iubirea și ea îi spune lui «fiară mică»! (poate într-o zi o să-i spună «fiară 
mijlocie»!). Pe geam văd tremurind afişul premierei Woyzeck». În calitate de 
recenzor, am colindat citeva cătune, insolite în curajul cu care s-au cățărat pe 
dealuri îndepărtate. Am fost plăcut impresionat de faptul că acolo, sus, oamenii 
aşteptau recensămintul cu datele personale copiate pe hirtie, avizaţi fiind de ra- 
dio-urile lor. Efectele civilizaţiei erau frapante. Am trăit sute de filme, am surprins 
aspecte, priviri, am scris în minte scenarii aţițătoare. Lumea de acolo n-a pătruns 
încă în filmul românesc. Însă marii noștri actori așteptau pe aproape. O femeie 
lingă o sanie cu cai era Leopoldina Bălănuţă, un om sfătos era Mereuţă sau Pellea. 
Dar cine era bătrina aceea descinsă din Shakespeare, din Schiller, înrudită cu 
bătrinul Mohr din «Hoţii»? Condiţia ei este paradoxală în țara noastră. Incompa- 
tibilă cu realizările noastre. E un caz obsedant. Casa ei e o colibă rece. Bătrina e 
legată peste mijloc cu o sfoară. E seară, dar îi observ privirea vie, plină de speranţă. 
Nu ştie nimic despre recensămint, vede doar că a sosit un «domn»: «— Domnule, 
oricine ai fi dumneata, spune-i feciorului meu că n-am ce minca... De patru ani 


nu mi-a trimis un ban, n-a venit acasă.. 


„ Noroc cu vecinii... 


De rușine caut puritatea zăpezilor. Aflu cum ea s-a sacrilicat pentru băiat, cum 
l-a întreținut Singură, văduvă. EI a ajuns bine, frumos și ingrat, are casă mare, 
are familie în Gilău. De patru ani n-a dat nici un semn. Un subiect de o anchetă 
TV. Bătrina a rămas în casa ei, abandonată, claustrată în depărtări, frustrată de 
afecțiunea filială, iar eu am devenit mesager. O parte din suflet mi-a rămas acolo. 
Am promis că o s-o ajut. Eu devenisem pentru ea marea speranţă. Imaginea ei 
mă obsedează, promisiunea mă ține treaz, fiul ingrat mai există, foarte rar, dar 
există. Nu, povestea aceasta nu poate constitui un film. Un caz nu poate fi generali- 
zat de o artă Dar ce frumos film se țese pe marginea subiectului în care fiii plecaţi 
se reintorc din cind în cind la casele copilăriei, unde mamele iubitoare doinesc 
încă trăinicia legăturii de singe fără de care nici un popor n-ar fi ieșit la lumină... 
V-am scris tot felul de lucruri, dintr-o răsuflare — uneori simt nevoia să scriu despre 


cele văzute și trăite.» 


mul românesc 
Serenadă pentru etajul XII 


@ «Nu prin comic, de altfel exagerat si 
uneori ușor ridicol, respiră Serenada a- 
ceasta... Şi nici prin actori ca Puiu Călinescu 
ori Dem Rădulescu. Ceea ce într-adevăr 
trăieşte în acest film este atmosfera de 
familie. Normală, firească, cotidiană. Ceea 
ce impresionează este căldura şi simpli- 
tatea acelui cuplu central interpretat de 
lleana-Stana lonescu și Toma Caragiu. 
Aici cred că am văzut cea mai naturală at- 
mosferă de familie, nu viața «casnică», ci 
viața viață. Dar sînt cam multe lucruri 
forțate ca să le putem ierta pe toate. Cred 
că regizorul Carol Cortanta ar fi reuşit mai 
mult dacă ar fi încercat să facă o comedie 
«de zimbete» şi nu de risete, răminind adică 
la ceea ce cred că s-ar putea numi duioșia 
lucrurilor cotidiene. Cu atit mai mult cu 
cit în roluri de oameni de toate zilele, Toma 
Caragiu şi lleana Stana Ionescu au reușit 
două excelente realizări» (Liana Dima, 
Suceava) 

9 «Am mers la acest film fără nici o pre- 
judecată, mai ales că nici nu s-a prea făcut 
vilvă în jurul lui cum s-a făcut cu Premiera. 
Nu am mers la acest film sub atracţia listei 
vedetelor, că am mai luat «plasă» la anumite 
«operaţiuni». La acest film al lui Carol 
Corfanta, orice necunoscător își dă seama 
că e filmul unui debutant. Aceasta prin fap- 
tul că fiecare actor işi etalează talentul în 
direcția în care-i convine, actorii neprinci- 
pali trec prin cadru, spun o replică, revin în 
cadru și mai spun ceva în legătură cu firul 
acțiunii. Sint stingăciile inerente oricărui 
debut. Dincolo de ele trebuie să vedem 
intențiile lăudabile ale realizatorilor de a 
prezenta realitatea vieţii noastre de azi 
în care construim într-un ritm uimitor. 
Acest film aduce un element nou, de ab- 
sența căruia se plingea cineva în această 
revistă şi anume că în filmele noastre nu 
se citește. Şi iată că acest film aduce în 
lumină acest aspect într-un mod de două 
ori lăudabil: nu numai că se citește, dar 
la noi citesc toate virstele. În orice caz acest 
debut într-un domeniu atit de spinos ca 


cinema 
Anul XV (170) 


Bucureşti 
februarie 1977 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


prof. ALEXANDRU JURCAN 
localitatea Ciucea. 
Județul Cluj-NAPOCA 


acel al comediei (dar nu numai pentru a- 
cesta mi-am permis să fiu mai indulgent) 
lasă să se întrevadă un regizor curajos 
(o comedie e, mai mult decit orice, un act 
de curaj) care, sint sigur, va da spectatori- 
lor ceea ce ei așteaptă.» (Constantin Mar- 
cu, Liceul industrial C.F.R.-Braşov) 


Bunicul și doi delincvenţi minori 


e «...Filmul prin valoarea sa educativă 
lansează un semnal de jalarmă la adresa 
părinților dar în sala în care am fost, am 
văzut foarte pulini părinţi, persoane adulte 
Oare de ce? m-am întrebat. Le-a fost teamă 
că au să roşească, sau că se vor regăsi pe ei 
înşişi? E păcat că au ignorat lucruri atit de 
importante, fapte zguduitoare care te fac 
să suferi cind le întlineşti în viață. Copii 
fugiți de acasă, copii dormind prin gări şi 
parcuri, copii furind ca să trăiască, și iarăși 
copii care aud din gura părinţilor lor: 
«n-am timp să mă ocup de tine». De ce să 
fugim din faţa acestor drame reale, a răs- 
punderilor ce apasă umerii noștri? Dacă 
nu v-am plictisit, aș lansa un apel la adresa 
părinţilor sau a viitorilor părinţi. Încercaţi 
să obţineţi doar o oră şi jumătate liberă 
din timpul dumneavoastră. Mergeţi să ve- 
deţi acest film şi n-o să regretaţi. De veți 
roşi sau lacrimile vă vor curge, să nu vă fie 
teamă, n-o să știți decit dumneavoastră. 
Dar dacă rezistați de-a lungul acestei ore 
de educaţie dată de înşişi copiii noştri, fiți 
mindri că vă puteţi numi părinţi și oameni ai 
societăţii noastre». (Burduşei Rodica, /- 
ceul Alex. loan Cuza — Galaţi) 

@ «Am intrat în cinema cu convingerea 
formată că voi asista la prezentarea unei 
complexe probleme de educaţie dintr-un 
punct de vedere specific realităților noastre. 
Am găsit însă din capul locului o familie 
în pragul destrămării, fără să ştim măcar 
una din cauzele hotăritoare care au provo- 
cat-o. O analiză pe care o aşteptam cu 
sufletul la gură era aceea a faptelor care din 
punctul de vedere al copilului să-l decidă 
la actul disperat de a părăsi casa părinteas- 
că, Aşteptările însă n-au fost onorate, 
palma primită de băiat pentru 4-ul luat la 
scoală (în treacăt fie spus, deosebit de 
teatral administrată), fiind departe de a 


Coperta I 


Gina Patrichi, o mare actriță prea în- 
delung absentă pe ecrane; Amza Pel- 
lea, un actor de care publicul are mereu 
nevoie; Sergiu Nicolaescu, un regi- 
zor-actor, un actor-scenarist, un ci- 
neast total. 


Foto: A. MIHAILOPOL 


convinge... Nu pot înțelege deloc de ce 
pentru dezbaterea acestei probleme s-a 
ales o ambianţă scenogratică aşa de puțin 
caracteristică navă (o locuință insalubră, 
la subsol, undeva,după marginea București- 
lor)» (G. Brucmaier, Calea Unirii 27—31, 
Suceava). 


Dialog între cititori 
O altă privire asupra «Premierei» 


«Este 12,30 noaptea și mi-am îngăduit 
o clipă de răgaz ca să pot citi revista «Ci- 
nema» și pentru prima dată m-am hotărit 
să vă scriu. În numărul 12/1976 aţi publicat 
la loc de cinste, ca «scrisoare a lunii», 
părerea tovarășului Nicolae Pavalache des- 
pre filmul Premiera. Dinsul a ris, s-a 
amuzat, dar a constatat că umorul rezidă 
numai în text și a fost descurajat de in- 
tenţiile prea evident moralizatoare. După 
părerea mea, pe domnia-sa nu l-a deranjat 
«rostirea fără echivoc a moralei filmului», 
ci discrepanța dintre intenţia de comedie a 
textului și tristețea situației dramatice. Nu- 
mai o femeie poate sesiza întreaga amără- 
ciune a filmului. Pentru că este foarte greu 
(dacă nu chiar imposibil, după cum ne 
spune filmul) pentru o femeie să fie soție, 
mamă şi să se realizeze deplin și pe plan 
profesional. Situaţia unei femei-director 
este prezentată cu tot dramatismul real. 
Este uşor să enunţi principii în fața unei 
ziariste tinere şi credule, ce te privește ca 
pe un fenomen, dar este greu, foarte greu 
să le aplici. Din punct de vedere social, 
eu cred că răspunderile femeii sint mult 
mai mari decit ale bărbaţilor şi filmul arată 
tocmai unde poate duce absența sufle- 
tească a femeii în cadrul familiei. Idealul 
bărbătesc al «femeii fără idei, dar de casă», 
mai este dureros de real... Simţim într-ade- 
văr nevoia de comedii fără «probleme» 
care să ne relaxeze, dar Premiera nu 
este o asemenea comedie, cu excepția 
citorva momente bine realizate. Desigur, 
au fost anumite «fineţuri» care mi-au plăcut, 
dar şi scene slabe; totuși nu regret că am 
văzut filmul, ceea ce la timpul scurt de care 
dispun, contează foarte mult. Avem actori 
de comedie excelenți, dar de mult nu am 
mai văzut o adevărată comedie reuşită 
de la un cap la altul, Aici are dreptate 
tovarășul Pavalache. Nu-mi permit să dau 
sugestii dar am încredere în producțiile vi- 
itoare. Cred că ar trebui să se țină seama 
şi de eforturile muncii noastre cotidiene 
care ne fac foarte pretenţioşi și zgirciți cu 
risul.» (Paula Pală, Bucuresti) 

N.R.: Ne cereţi «scuze» (?) pentru că 
ne-ați răpit timpul, ceea ce nu e deloc cazul, 
scrisoarea fiind extrem de interesantă. În 
schimb nu vă cereţi scuze pentru faptul — 
care ne supără foarte mult cind primim 
asemenea corespondențe deosebite — de a 
nu vă fi trecut adresa. 


e «Un film formidabil, un film cu o 
actriță care face dintr-un rol aparent banal, 
un rol de forţă și inteligență, actrița cu un 
«Oscar '74» pentru acest rol, Ellen Burstyn. 
Mi-a plăcut la nebunie acest personaj 
decis să ia viața în piept, decis să-și gă- 
sească fericirea lui și a copilului lui (slăbă- 
nogul ăla limbut şi enervant, dar simpatic), 
hotărit să meargă pină-n pinzele albe ca 
fiul să nu-și piardă prima zi de școală, 
eroină nefericită și totuși plină de optimism 
şi vigoare. Apoi m-am întrebat unde au 
găsit realizatorii «chifteaua» aia cu ochelari, 
visător şi moralist, răutăcios şi profund, 
mîndru de costumul lui de cow-boy. Alice 
va locui mult timp în inima mea». (Surlea 
Cornel-Crinu, str. Presei nr. 1, București) 


Rubrică realizală de Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


B. 


>= 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul executat là , 
Combinatul poligralic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


E un caz rar în filmul ro- 

mânesc ca eroi îndrăgiți de 
DENKA spectatori să fie reluați cu 
identitatea şi în interpre- 
tarea care i-a consacrat, 
cum e acest Salamandră-Dinică din Ex- 
plozia și acum din Cuibul salaman- 
drelor (comisarul din Cu mîinile cu- 
rate îşi păstrează doar profesia şi ca- 
racterul, nu şi făptura celui care-l făcu- 
se celebru). loan Grigorescu și Mircea 
Drăgan s-au hotărit (în urma scrisori- 
lor care-i solicitau) să continue cariera 


Pentru Dinică, 
Salamandră 

€ mai intii 

ün om şi apoi 
erou în acțiune 
(Gheorghe Dinică 
şi Stuart Whitma 


mandră al lui Grigorescu-Drăgan-Dini- 
că e un erou cu fapte de bravură la 
activul lui, dar nepăsător la glorie, am- 
bițios, dar nu ros de vanitatea gestului 
spectaculos și a prim-planului-oglindă, 
riscînd, dar nu de dragul acţiunii în 
sine, ci a necesităţii imperioase, solidar 
cu echipa, dar aspru și afurisit cînd nu 
c ascultat, preluînd din zbor ideile bune 
dar neteoretizind admiraţia pentru 
inteligenţa colectivă,  fructificind-o 
prompt. Şi mai e ceva care ni-l face 
simpatic pe exemplarul deloc retoric 


şi atenţia de acum e justificată de 
atitea anterioare căutări cu luminarea 
într-un butoi cam gol. Şi nu numai 
Salamandră este reușit, ci și echipa sa 
de stingători, grupa de cascadori ini- 
moşi pentru care șeful nu-i doar auto- 
ritatea profesional-morală, ci şi acel 
trăznit simpatic pe care-l iubesc și-l 
urmează în foc. În focul cel mai propriu. 
Din aceeași matură înțelegere a 
eroului fără orgolii deşarte apare în 
film și imaginea echipei care-l însoțește, 
băieți veseli, interesanți și nu niște 
momii amorfe care să facă mai strălu- 
citor exemplarul principal. Prislea echi- 
pei, în interpretarea lui Mircea Diaconu, 
tipul cu idei şi soluții rapide, cam aiurit 
şi foarte simpatic; Florin Piersic pe 
post de june-prim entuziast și declan- 
şator de încurcături permanente; Jean 
Constantin (preluat cu succes din Ex- 
plozia), cu o replică de duh stoarsă 
şi deșertului, călărind viteaz în depla- 
sare o cămilă «în misiune oficială» 
Vasile Boghiţă devenit tată la mii de 


leghe de casă și alții... Un cuvint sepa- 
rat pentru prezența activă a omului 
de știință pe teren, intelectual interpre- 
tat cu credință de Radu Beligan. inte- 
ligent personaj implicat conflictului, 
cu o participare caldă la gloria colectivă 
şi implicit la gloria personală, ca în 
scenele cînd comandă turbojeturile 
concepute de el. 

Partea de rezistență, de greutate 
spectaculară a filmului este lupta pro- 
priu-zisă cu flăcările. O luptă însă nu 
numai grandioasă, cu explozive si 


nomic dirijată de un centru internație- 
nal uşor de recunoscut, atit de naiv pre 
zentată şi deconspirată în film, da 
n-ar fi persoanele acelea provenite 
parcă dintr-un alt scenariu, cu șabloa- 
nele anilor '57, am fi putut felicita cu 
mai multă fonvingere realizatorii aces- 
tui fil dinamic şi generos. Dar se 
pare că secrătul dozajului de aur între 
«pozitivi» şi «negativi» nu-l prea deți- 
nem. Și-atunci cînd ne ies unii, nu vor 
să ne iasă ceilalți. Fatalitate locală? E 
greu de spus, de vreme ce echipa noas- 
tră a colaborat (uneori rodnic) ca-n 
cazul a două personaje cu nerv interpre- 
tate de Tony Kendall și Stuart Whitman 
cu studiouri străine experimentate și 
la acest capitol. Explicaţia pornește 
cred, de la aceeași sursă a tuturor vir- 
tuților și viciilor unui film: scenariul 
Mai bine construit aici decit în Explo- 
zia, pe un suspens mai real, cu o efica- 
citate artistică sporită, dată fiind miza 
dramatică mai puternică și plauzibilă 
cu eroi luminoși și luminaţi, dar desco- 
perit la sectorul «din umbră». Sector 
mult prea brutal luminat și de aceea 
umbrind imaginea de ansamblu a fil- 
mului. 

Dar cum nici cronicarii nu sînt scu- 
tiți de erori în dozajul optim, aştept 
«reechilibrarea» de la judecătorul ul- 
tim: publicul. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: loan Grigorescu. Regia: Mircea Drâgar 
Imaginea: George Cristea. Decoruri: Mihai Bec: 
Muzica: Gino Peguri. Montaj: Lucia Anton. Cu 
Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Stuart Whitman 
Woody Strode, Tony Kendall, Florin Piersic, Jes 
Constantin, William Berger, Gordon Mitchell, Valer 
tin Plătăreanu, Mircea Diaconu, Roberto Messin. 
in Senatore, Vasile Boghiţă, Ioana Drăgan, Rar 
lilland. 


D: 


Stiinta confruntată dinamic cu viața 


Amorsa conflictului, «proba de foc Rivali în film, colaboratori şi prieteni 


(Radu Beligan şi Tony Kendall) 


«fulminantă» a vajnicului stingător de 
incendii, în alte împrejurări, dar cu 
aceeași ardoare a personajului. Oare 
ce determinase valul de simpatie stirnit 
de Salamandră al lui Gheorghe Dinică? 
(el, ultimul, dar nu și cel mai puțin 
important dintre cei care au contribuit 
la gloria eroului). Insolitul meseriei? 
Dar au mai existat în concepții autohto- 
ne chiar fanatici ai aerului (de exemplu) 
ce impresionau ecranul cu spectaculoa- 
sele lor looping-uri, sau apostoli ai 
şarjelor de oţel, mutaţi cu pat cu tot 
lingă cuptoare, dar focul devoțiunii lor 
întirzia să încălzească temperatura din 
sală. Privind retrospectiv, comparativ, 
explicaţia pornește de la scenariu. O 
înţelegere mai realistă, deci mai ren- 
tabilă artistic, a ceea ce numim — și de 
aceea concepem greșit — cu o noțiune 
redusă la schemă: eroul pozitiv. Sala- 


didactic: umorul lui. Detașarea cu ca- 
re-şi privește curajul ca pe o trăsătură 
morală de la sine înțeleasă, mai mult 
ca pe un reflex al meseriei alese. ca pe 
un moment necesar acțiunii. Am uitat 
ceva din portret? Cred că da: frumosul 
moment poetic în care Dinică stă de 
vorbă cu focul înainte de a-l asalta cu 
turbojeturile, ca un îmblinzitor ce ar 
vrea să ghicească intenţiile fiarei, să-i 
calculeze lucid forța, riscurile dar și 
neprevăzutul, misterul. Nu prea sint 
multe asemenea momente autentic- 
poetice în filmul românesc, de aceea 
complicitatea sentimentală cu specta- 
torul se naşte greu, personajul rămîne 
de regulă un funcţionar corect al ideilor 
autorului (în cazul bun cînd le are), 
nu şi un însuflețit misionar al focului 
sacru al acestuia. Salamandră e unul 
din eroii «găsiţi ai filmului contemporan 


a eroismului stingătorilor 


atac concentric de turbojeturi (inven- 
tie ce nu ştiu exact cit e de eficace 
pompierilor, dar știu că cineaștilor 
le-a prilejuit momente de mare fru- 
musețe plastică, situații dinamice si 
antrenante), dar şi căptușită de o reală 
emoție umană. Cînd Piersic se aruncă 
în foc în locul colegului său ca să cîştige 
iertarea șefului, cind Mircea Diaconu 
vrea să decupleze lanțul blocat în timp 
ce fitilul exploziv se află la un pas, cînd 
înspre locul acțiunii înaintează, cu o 
flacără aducătoare de moarte, un uriaș 
blindat ca teleghidat de pe o planetă 
misterioasă, emoția devine maximă. 
Suspensul e bine condus, imaginea lui 
George Cristea şi sunetul semnat de 
Silviu Camil sînt de o rară expresivitate, 
montajul (Lucia Anton) frumos gîndit 
şi executat. 

Dacă n-ar fi rețeaua de sabotaj eco- 


pe platou: Florin Piersic şi Gordon Mitchell 


Nr. 2 


Anul XV (170) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
București-februarie 1977