Revista Cinema/1990 — 1998/013-CINEMA-anul-XIII-nr-3-1975

4 Atenţie părinţi! 
In curind un nou film 

de actualitate: 

i «Tată de duminică». 

i | In dezbatere: 
4 răspunderea de a fi 

; «tată 
de fiecare zi» 
(interpreți: 
Gina Patrichi, 
Radu Beligan, 
Amza Pellea) 


«Doresc 
ca şi de la tribuna Marii Adunări Naţionale 


să reafirm 
că realizarea acestor obiective mărețe 
cere eforturi susținute 
din partea tuturor oamenilor muncii, 
a întregului nostru popor. 
Vom avea încă multe greutăți de învins, 
multe obstacole de trecut; 
de aceea este necesar 
ca în întreaga noastră activitate, 
în viața întregii societăți 
să domnească un spirit revoluționar înaintat, 
intransigență față de neajunsuri şi lipsuri, 
hotărîrea de a acționa pentru înlăturarea lor, 
pentru îmbunătățirea continuă a muncii 
în toate domeniile, 
voința fermă de a întrona 
în toate sectoarele 
un climat de ordine şi disciplină, 
un înalt spirit de răspundere comunist». 


Nicolae CEAUŞESCU 


Primăvara în care am in- 
trat a fost marcată, din 
primele zile, de evenimen- 
te definitorii pentru pre- 
zentul și viitorul naţiunii 
noastre: alegerile de la 9 martie, des- 
chiderea celei de a șaptea legislaturi a 
Marii Adunări Naţionale, alegerea pre- 
sedintelui Republicii Socialiste Româ- 
nia. 

Noul scrutin universal a adus în fața 
urnelor numărul record de aproape 
15 milioane de cetățeni ai României 
care şi-au exprimat nu numai adeziunea 
durabilă, unanimă, pentru Programul 
Partidului Comunist Român şi pentru 
candidații Frontului Unităţii Socialiste, 
dar și o opţiune calitativ nouă, de 
nuanță, alegînd din doi candidaţi unul. 
Este o demonstrație a dezvoltării con- 
tinue a democrației noastre socialiste, 
pe coordonatele evoluţiei politice 
trasate de congresele al IX-lea, al X-lea 
și al Xl-lea ale Partidului. Și este, în 
același timp, expresia evoluţiei con- 
ştiinţei şi responsabilitătilor civice ale 
fiecăruia, ales sau alegător, în perspec- 
tiva afirmării tot mai depline, pe ace- 
leaşi coordonate, a personalității umane. 


nema 


dul cel mai emoționant, aceste semni- 
ficații,a fost alegerea preşedintelui re- 
publicii, în persoana secretarului gene- 
ral al Partidului Comunist Român, 
tovarășul Nicolae Ceauşescu. La trei 
decenii de la instalarea primului guvern 
democratic revoluționar din istoria 
noastră, la un deceniu de cînd la cîrma 
partidului și a țării se află comunistul 
de omenie și patriotul consecvent, 
tovarășul Nicolae Ceaușescu, la un an 
de la prima sa investitură ca președinte 
al ţării, realegerea conducătorului 
partidului nostru comunist în funcţia 
supremă a statului, ceremonia investi- 
turii, plină de relief şi strălucire. în 
cadrul căreia tovarăşului Nicolae 
Ceauşescu i-a fost petrecută peste umăr 
eșarfa tricoloră şi i s-a înmiînat însem- 
nul prezidenţial, de comandant suprem 
al armatei, jurămintul și discursul 
solemn al preşedintelui, cuvintul oma- 
gial din partea Adunării, apoi alegerea 
celorlalte organisme ale puterii și admi- 
nistrației, depunerea jurămîntului de 
către fiecare deputat, în fața forumului 
legislativ şi de către fiecare ministru 
în fața preşedintelui, au fost urmărite 
cu imensă satisfacție de întreaga suflare 
românească, drept acte de cristalizare 


w 


Un zîmbet pentru mai tîrziu 
Nemuritorii 
Ştefan cel Mare — Vaslui 1475 
Zidul 
Actorul și sălbaticii 
Ilustrate cu flori de cîmp 
Filip cel bun 
Acestea sînt filmele românești ale stagiunii cinematografice 
de iarnă (notate în ordinea apariției lor pe ecrane). 
@ O arie tematică largă 
@ Diversitate de subiecte, de probleme, de idei 
@ Genuri diferite: film politic, film de actualitate, film istoric, 
film de aventuri, comedie 
O stagiune de iarnă care a marcat nu numai o creștere nume- 
rică, dar şi o evidentă creştere calitativă. O stagiune în care s-au 
afirmat noi talente și s-au confirmat mai vechi speranţe. 
Noi credem că avem argumente solide pentru a afirma că a 
fost o stagiune bună. 
Cit de bună? 
Sint suficiente numai argumentele noastre? 
lată de ce am încercat să aflăm opiniile spectatorilor. Ne-am 
adresat cîtorva din cei mai activi și mai pasionați cititori ai 
noştri, colaboratori aproape permanenţi ai «Curierului», cărora 
le-am scris şi care ne-au răspuns prompt și cu o francheţe demnă 
de toată stima. Acestor texte li s-a adăugat o parte din multele 
scrisori sosite zilnic pe adresa redacţiei. 
Am căutat să întregim imaginea stind de vorbă cu spectatori 
intervievaţi la ieşire, în holurile sălilor de cinema. 
În fine, am căutat să aflăm și opiniile unor scenariști şi regizori, 
colegi de breaslă cu semnatarii celor şapte filme aflate în dis- 
cuţie. 


Momentul care a sintetizat, în mo- 


desăvirșită a voinței și 


demnității 


Spectatorii 


nu sînt numai spectatori 


e_ Nicolae Strogscu muncitor 
11.5. Metalurgica, București: 

— N-am văzut prea multe filme în ultima 
vreme, dar ceea ce-am văzut nu mi-a displă- 
cut, ba chiar pot să spun că mi-a plăcut. În 
afară de unul, mi-a plăcut ceea ce-am văzut. 

— Care e cel care v-a plăcut mai puțin? 

— Ştefan cel Mare — Vaslui 1475. 
Poate şi pentru că m-am dus cu gindul că o 
să fie ceva foarte bun, poate că am aşteptat 
prea mult de la acest film. Mi-ar fi plăcut să 
fie ceva cam în genul filmelor «Un' om 
pentru toate anotimpurile» sau «Becket». 
Adică să vedem un domnitor foarte puternic 
și mare diplomat, un om care vede mai 
departe peste veacuri, care se gindeşte la 
poporul lui şi la viitorul ţării şi face lucruri 
pe care cei din prezent nu le înțeleg și atunci 
el trebuie să le impună cu sabia, sau prin 
diplomaţie, sau prin abilitate. Cam așa cred 
eu că a fost Ştefan cel Mare. Altfel nu se 
explică cum a rezistat el, cu o oaste atit de 
mică, armatelor otomane. 

— Totuși, despre aceste lucruri se vorbește 
in film, iar interpretarea pe care Gheorghe 
Cozorici o dă lui Ștefan cel Mare are o incon- 
lestabilă prestanță. 

— Cozorici, da, e foarte bun, lui nu i-as 
reproşa nimic. Poate că aveți dreptate, cam 
despre toate se vorbește în film. Dar tocmai 
asta este, în film se vorbeşte foarte, foarte 
mult, dar, ca să zic aşa, se spun foarte 
puține lucruri. Cit despre bătălia de la sfirşi- 
tul filmului... 

— Ce filme v-au plăcut? 

— Actorul și sălbaticii și Ilustrate cu 


chimist 


fiori de cimp. Foarte bune filme. Va să 
zică știm şi noi să facem filme care să placă 
publicului. Ca unul care l-am mai apucat pe 
Tănase, m-am dus la Actorul și sălbaticii 
crezind că o să văd un fel de biografie a 
marelui actor. La început am fost puțin 
dezamăgit, dar pe urmă mi-am dat seama că 
merge și așa. Filmul e bun, nici nu-ți dai 
seama cînd trece timpul, te prinde, pentru 
că are de toate, iar actorii sint toți foarte 
buni, în frunte cu Toma Caragiu, care e cel 
mai bun. Ilustrate cu flori de cimp e un 
film foarte serios, pentru că tratează o 
problemă foarte serioasă și cu mare seriozi- 
tate: despre felul cum tineretul privește viața 
sintem la fel de răspunzători cu toții, și tine- 
retul și părinţii. E un film educativ, într-un 
fel, pentru toate generațiile. 


9. Gonstanlin Corbii tehnician, Intre 
prinderea de transporturi Bucureştii Noi 

— Credeţi că am greşi dacă la ancheta la 
care vă invităm să participaţi am da titlu! 
«larna mulțumirii noastre»? 

— Ştiu eu ce să zic? Dacă ar fi să judec 
numai după filmele pe care le-am văzut, 
puține, nu, nu cred că ati greși. 

— Adică? Ce filme aţi văzut? 

— Numai trei. Actorul şi sălbaticii, Filip 
cel bun, Ilustrate cu flori de cimp. 

— Cum de le-aţi văzul tocmai pe astea? 

— Am foarte puţin timp liber. În afara 
serviciului sint şi elev la un liceul seral. Așa 
că trebuie să-mi drămuiesc timpul liber... 

— Bine, dar ce v-a făcut să le alegeți tocmai 
pe astea? 


larna maturității noastre. Primăvara 
OROGENESE AE S A 


al 


noastre, a sensurilor și profilului vieţii 
politice și statale din România socia- 
listă, independentă și suverană. 


Întregul sistem omogen de valori şi 
criterii ale umanismului nostru socia- 
list şi-a aflat, la rîndul său, concretiza- 
rea cea mai concludentă la această se- 
siune de primăvară a noii Mari Adunări 
Naţionale şi, înaintea ei, la plenara 
pregătitoare a Comitetului Central al 
partidului. Prin legea privind depune- 
rea jurămîntului de credință şi devota- 
ment de către toți cei chemați în funcţii 
de răspundere publică, prin reglemen- 
tările organizatorice stabilite, Codul 
eticii și echităţii socialiste îşi deschide 
drum larg în viata zilnică, spre beneficiul 
fiecăruia și al tuturor, pe toate planu- 
rile existenţei, civilizației şi culturii 
noastre. Pentru că, aşa cum spunea 
tovarășul Nicolae Ceaușescu la plenara 
Comitetului Central, «niciodată și în 
nici o împrejurare, partidul nostru 
nu a făcut și nu poate face deosebiri 
între activitatea partinică, între 
activitatea la locul de muncă al 
fiecăruia și viața sa personală, am- 
bele laturi reprezentind un tot 
unitar». Tocmai prin aceasta și numai 
astfel este și se demonstrează cu ade- 


vărat multilaterală construcția 
noastră socialistă, care înseamnă o eco- 
nomie modernă, armonios dezvoltată, 
dar și un sistem de relaţii umane ri- 
guros orientat spre perspectivele, atît 
de lucid prefigurate, ale societății co- 
muniste viitoare. 

lată gîndirea şi practica politica cea 
mai demna să inspire și sa angajeze pe 
creatorii dăruiți cu talent și vocație, 
pe cineaştii care înţeleg că o artă ade- 
vărată nu poate fi decit militantă, nobi- 
lă prin țeluri şi mijloace. Vom atinge 
valorile de vîrf ale unei mari cinema- 
tografii naţionale numai însușindu-ne, 
pentru noi și pentru profesiunea 
noastră, starea de spirit de înaltă exi- 
gență cu care președintele Nicolae 
Ceauşescu ne cheamă să participăm 
neobosit, din treaptă în treaptă, fără 
oprire, la opera socială a întregului 
popor: «În ascensiunea spre minu- 
natele piscuri ale comunismului 
vom parcurge o cale lungă; înălți- 
mile pe care le vom cuceri în toate 
domeniile ne vor permite să con- 
tinuăm cu paşi fermi drumul spre 
visul de aur al poporului nostru, al 
întregii omeniri, spre comunism». 


„CINEMA? 


«Avem un popor minunat, 
hotărit să-şi făurească 


o viaţă demnă, liberă, fericită, 
prin munca sa plină de abnegație. 
Avem o călăuză încercată, 
care în decursul deceniilor, 
îndeosebi în anii construcției socialiste, 
şi-a îndeplinit cu cinste 
misiunea 
de forță politică 
conducătoare a societății 
— Partidul Comunist Român. 
Partidul nostru 
a dovedit 
prin întreaga sa istorie 
şi activitate revoluționară 
că nu are nimic mai presus 
decit interesele şi bunăstarea 
națiunii noastre socialiste, 
slujirea cauzei socialismului, 
comunismului şi păcii.» 


Nicolae CEAUŞESCU 


exigenţelor 


i A a 


— Mi s-a spus că sint bune, că merită să 
le vezi, iar actorii care joacă în aceste filme 
sînt şi ei o garanție în plus. 

— Şi v-au plăcut? 

— Da, foarte mult. 

— Le-aţi recomandat, la rindul dvs., priete- 
nilor, colegilor? 

— Da, sigur că da! 

— De ce? V-aţi recunoscut, să zicem, in 
aceste filme? 

— Cum adică? Cum m-aş putea recu- 
noaşte în Ilustrate cu flori de cimp sau în 
Actorul și sălbaticii? Nucred că oamenii 
merg la film ca să se vadă neapărat pe ecran, 
eu cel puțin nu. 

— Atunci de ce v-au plăcul? Sint acestea 
filme pentru tineret? 

— Eu nu cred că există filme pentru tine- 
ret şi filme pentru oameni maturi. Ori de 
cite ori au apărut filme cu eticheta «pentru 
tineret», ori erau pur şi simplu proaste, ori 
tineretul era privit ca o «problemă». Eu nu 
cred că tinerii sint o problemă. Ei sint pur și 
simplu oameni, e adevărat mai la începutul 
vieţii, cu o experienţă mai redusă, dar 
oameni. Care au şi ei probleme. Filip cel 
bun şi Ilustrate cu flori de cimp tocmai de 
asta mi-au plăcut, pentru că vorbesc cu o 
anume sinceritate și despre problemele 
tineretului, fără a fi «filme pentru tineret». 
Filip cel bun nu ne propune imaginea ṣa- 
blon a tinărului care se adaptează greu 
vieții, pentru că nu vrea să muncească, 
nu vrea să învețe, nu vrea să facă ceva. 
Dimpotrivă, Filip vrea să muncească, el 
vrea să fie om întreg, adevărat, demn, cinstit. 
Dificultăţile lui de aici provin, pentru că — 
nu-i așa? — sintem fii părinților noştri, și 
avem niște responsabilităţi unii față de 
ceilalți. Mustrate cu flori de cimp mi-a 
plăcut pentru gravitatea cu care abordează 
o problemă toarte delicată, despre care 
se vorbește puţin. Lumea pe care o ve- 
dem în acest film nu e prea frumoasă, 
nu e prea plăcută, dar realizatorii s-au 
priceput s-o acuze din interior, s-o incer- 
cuiască foarte precis, şi deci să avertizeze. 


noastre 


De altfel amindouă aceste filme sint re- 
marcabile şi prin francheţea cu care abor- 
dează realitatea şi pentru faptul că aceste 
filme nu mai au aerul acuzator, explicativ,că 
nu mai arată cu degetul, că nu-ți mai servesc 
igei gata mestecate, că te consideră pe tine, 
spectator, un partener de dialog. În fine 
aceste două filme demonstrează că cele 
mai bune idei, cele mai bune scenarii rămin 
intenții frumoase dacă nu sint jucate foarte 
bine. Or, interpreții acestor filme sint toți 
extraordinari. 

— lar Actorul şi sălbaticii? 

—E un film cam lung, dar o comedie 
foarte bună, iar noi, «un popor căruia i-a 
plăcut întotdeauna .să ridă», facem. foarte 
puține, mult prea puţine comedii. lar Cara- 
giu, ce să mai vorbim... 


e Eugen Bătrinu, economist, str. Vasile 
Lucaci 1, Timişoara 

— Sinteţi unul dintre spectatorii care au 
văzut in ultima vreme cinci filme românești. 
Cite dintre ele v-au plăcut in mod deosebit? 

— Toate, aproape toate. 

— Care sint acestea? 

— În ordinea preferințelor mele: Actorul 
și sălbaticii, Ilustrate cu flori de cimp, 
Filip cel bun, Nemuritorii şi Zidul. 

— Cum vă alegeți dvs. filmele? Ce v-a de- 
terminat, vreau să zic, să mergeţi tocmai la 
acestea ? 

— Ştiu că n-o să vă placă ce-o să vă spun 
acum, cinstit vorbind, eu Imi aleg filmele pe 
care vreau să le văd după actorii care joacă 
în ele. Dacă subiectul filmului nu-ți place 
sau nu te interesează, cel puțin vezi nişte 
actori despre care știi că sint buni şi nu pot 
să fie altfel. Mai citesc uneori și cronicile, 
mai rar, citesc chiar și revista «Cine ă 
dar nu mă prea iau după ele. Cel mult 
vreau să aflu din cronici cam despre ce e 
vorba în filmele respective şi nu întotdeauna 
cronicile reuşesc să te lămurească. În 
afară de cele pe care le scrie D.I. Suchianu, 
care sint grozave. 

— Filmele acestea cinci pe care le-aţi văzul, 


v-au plăcut chiar numai pentru că în ele 
jucau actori buni și foarte buni? 

— Nu numai pentru actori mi-au plăcut. 
Și subiectele acestor filme au fost foarte 
interesante, foarte bine filmate, nu le-am 
mai văzut pînă acum aduse pe ecran. 
Sint filme foarte bune. 

— Spuneţi-mi, dacă am face comparatie 
cu alte filme românești, acestea pe care le-aţi 
văzut acum vi se par mai bune? 

— Nu m-am gindit la asta, dar cred că 
aveți dreptate. Nu s-a mai intimplat, mie cel 
puțin, să văd în citeva luni cinci filme româ- 
nești unul după altul şi să-mi placă toate. 
Poate că cinematografia românească, multă 
vreme considerată tinără — iar pe seama 
tinereţii se pot pune şi greșelile și filmele 
proaste — poate că cinematografia noastră 
a ajuns la maturitatea atit de mult invocată 
şi poate că această maturitate se vede acum 
pe ecran. 

— Spuneți-mi acum, in citeva cuvinte, de 
ce v-au plăcut cele cinci filme? 

— Mi-a plăcut Actorul și sălbaticii pen- 
tru felul inteligent în care alternează come- 
dia şi drama, umorul şi gravitatea, viața 
teatrului şi viața pur şi simplu. Filmul e 
foarte frumos, foarte bine făcut, foarte 
variat, foarte omenesc, cu foarte multe 
întimplări care nu te pot lăsa indiferent. cu o 
atmosferă de epocă, foarte bogată, foarte 
colorată. Şi mi-a plăcut pentru că «actorul» 

— nu degeaba imi aleg eu filmele după 


actori — este un puternic argument. Actorul. 


personajul din film, care a fost un adevarat 
cetățean. Şi actorul interpret, Toma Cara- 
giu, care este extraordinar. 

Ilustrate cu flori de cimp şi Filip cel 
bun mi-au plăcut pentru că din ele se vede 
că ştim și noi să facem filme de actualitate 
cu probleme reale, de care fiecare dintre 
noi s-ar putea izbi, cu subiecte şi întimplări 
pe care le crezi, crezi că ar putea să existe 
si sint filmate în locuri pe care le putem re- 
cunoaște, fără teama că uneori nu sint prea 
frumoase. Ca să nu mai spunem că felul în 
care se pun aceste probleme, te face să te 
gindești la ele şi după ce ai plecat din sala 
de spectacol. 

— Pentru că dvs. vă alegeţi filmele in 
funcție de actorii care joacă în ele, să le dăm 
actorilor ceea ce li se cuvine. 

— Cinematografia noastră nu duce lipsă 
de actori buni, nici pină acum n-a dus lipsă, 
şi dacă pină acum n-am avut filme foarte 
bune, nu din vina lor s-a intimplat asta. 


Toma Caragiu, desăvirşit în rolul lui Cara- 
tase. Gheorghe Dinică, alt actor mare, 
atit de divers, atit de personal în cele patru 
filme în care l-am văzut, incit crezi că e me- 
reu altul, apoi Draga Olteanu, Eliza Petră- 
chescu, Mircea Albulescu, Mircea Diaconu, 
Dan Nuţu, Vasile Niţulescu și cele două 
fete din Mustrate.. al căror nume nu-l 
rețin... 
— „vă ajut eu: Carmen Galin și Elena Albu. 


e Marian Mantin Lacâtus, tipograf zețar, 
ombinatul ligra asa Scinteii. 

— Ce filme aţi văzut in ultima vreme? 

— Am fost la Nemuritorii, pentru că imi 
plac filmele de aventuri și pentru că n-am 
scăpat nici un film făcut de Sergiu Nico- 
laescu. Am văzut Stefan cel Mare — 
Vaslui 1475, pentru că-mi place istoria şi 
nu pierd nici un film românesc care aduce pe 
ecran mari figuri din istoria poporului 
nostru. În sfirşit am mai văzut și Zidul, dar 
absolut din întimplare. 

— Au corespuns aceste filme așteptărilor 


dvs.? A 
— Sergiu Nicolaescu e un meșter al fü- 


mului de aventuri. El ştie să capteze inte- 
resul spectatorului, mereu se intimplă cite 
ceva nou, sint multe urmăriri, lupte, bătălii. 
Ce mai, ştie să facă filme care nu te lasă 
indiferent! Nu mi-a plăcut că a băgat un rol 
de femeie doar așa ca să fie şi că lui Jean 
Constantin i-a dat un rol atit de mic şi cu 
atit de puţine replici. Şi chiar dacă unele 
lucruri le mai știam din alte filme sau din 
cărţi... 

— „de exemplu? 

— Bătălia cu mortii care sint aşezaţi la 
metereze ca să pară vii, şi chiar sfirşnul 
bătăliei care seamănă cu «Sobiețki și plăie- 
şii». Dar incolo, filmul e bine jucat, bine 
făcut. 

— Şi despre celelalte două ce părere aveți? 

— Ştefan cel Mare mi-a plăcut mai puţin. 
Ştefan, cum l-a jucat Gheorghe Cozorici, 
ca personaj, mi-a plăcut. Filmul nu mi-a 
plăcut, pentru că se vorbește foarte mult şi 
se întimplă foarte puţine lucruri. lar marea 
bătălie din finalul filmului e tare zgomotoasă, 
nu se prea înţelege cine cu cine se bate, 
și deci nu se înţelege de ce era aşa de mare 
strateg Ştefan cel Mare. 


Cit despre Zidul, nu pot să spun că nu 


— 
3 


mi-a plăcut. E foarte interesantă ideea 
telul cum eroul principal se sacrifică pentru 
un ideal înalt, cum renunță la totul în numele 
credinței lui comuniste și n-am înțeles de 


larna maturității noastre „., 


ce la sfirșit a trebuit să moară. Insă așa, ca 
film, cum e făcut, n-aş putea spune că nu e 
bun... Dar poate că eu înțeleg mai puțin... 
filmul așa cum se face acum, modern. 


Ce ne scriu cititor 


Un zîmbet pentru mai tîrziu 


@ Andr Prahoveanu (elevă, Bucu- 
reşti, Bd. Magheru 34): «Un zimbet...» și-a 


propus să fie ceea ce se numeşte film de 
actualitate, cu uzină, cu muncitori, ingineri 
ticăloşi, proiecte respinse, secretari de par- 
tid drepți și principiali, etc., etc. Dar filmul 
mi se pare bătrinesc și schematic. Atit de 
schematic, incit devine interesant cum, după 
un număr de filme de acest gen, «Un zim- 
bet...» nu reușește să depășească situațiile 
devenite clișee. Povestea care în sine ar 
putea fi emoţionantă lasă dire voalate in 
ceea ce se cheamă conflict, acțiune, per- 
sonaje. Acei oameni minunati în uzinele 
lor productive s-ar putea să fie decepțio- 
nati cind văd pe ecran personaje sterpe, 
plate, lipsite de vigoare şi sensibilitate, 
lipsite de omenesc. Filmul respiră o anu- 
mită bonomie obosită care nu poate fi 
salvată de o firavă poveste de dragoste, de 
jocul tăios al Olgăi Tudorache sau de 
duioşia sfătoasă a lul George Motoi. Pe 
scurt bunii cu bunii, răii cu răii». 


I (Bucureşti, str. Pilut. Petre 
lonescu 7): «leşind de la «Un zimbet 
pentru mai tirziu» (la un spectacol de ora 
18, într-o sală centrală, am numărat % de 
spectatori, dintre care cei mai mulți fugi- 


seră de timpul de afară) mi-am întărit con- 
vingerea că filmul nostru de actualitate e 
pindit de schematism si sablon. «Proprie- 
tarii», «Despre o anume fericire», «Trei 
scrisori secrete», «Un zimbet pentru 
mai tirziu» sint construite cam pe aceiași 
schemă: de o parte, aproape singur, tină- 


Pentru ca şi uzina 
să devină 

un mare subiect 
de film 

(«Un zîmbet 
pentru 

mai tirziu») 


rul inginer (sau maistru) purtător al noului, 
care stăruie, se zbate şi chiar se bate pentru 
«ideea» lui, pentru reaiizarea modului pro- 
priu de a gindi şi acționa (în mod just, 
desigur), iar de cealaltă parte carieriștii, 
închistaţii, «rutinieriştii», «inerțiştii» şi in- 
competenții, în frunte cu directorul intre- 
prinderii (eventual inginerul șet sau adjunc- 
tul său), care se adună într-o adevărată 
«cabală» pentru a-l izola, anihila, desființa 
sau alunga pe devotatul și dezinteresatul 
slujitor al noului. În conflictul ce se ascute 
tot mai mult, organizaţia de partid din uni- 
tatea respectivă se află îndeobşte, cel puțin 
la început, de partea conducerii tehnico- 
administrative, în alte cazuri stă în expec- 
tativă, asteptind momentul indicat de re- 
gizor pentru a interveni, bineinteles în la- 
voarea noului, și numai rareori sprijină de 
la bun inceput, cu hotărire, pe tinărul erou. 
Cind, în sfirșit, conflictul este bine copt și 
pe toate părţile, de undeva, de sus, apare 
ca prin minune un personaj puternic și 
atoateştiutor, care convoacă de urgență 
adunarea generală a oamenilor muncii (ace- 
iaşi care cu puțin timp in urmă îl dezavuase 
pe tinărul cu «gărgăuni») și face dreptate: 
pe cel nedreptăţit îl răsplăteşie reinsta- 


ociația cineaștilor 


Animație de primăvară 


099 Regizorul lon Po- 

pescu Gopo, preşedintele 

Asociaţiei cineașştilor, a 

participat la o intilnire 

a reprezentanţilor orga- 

nizaţiilor de cineaşti din 

unele țări socialiste, care 
a avut loc la Varşovia, în cursul lunii 
februarie. 999 La ședința Biroului 
ACIN din luna februarie au fost invitaţi 
secretarii secțiilor și responsabilii co- 
misiilor Asociaţiei, prilej cu care au 
fost luate în discuţie dările de seamă 
pentru anul 1974 şi planurile de muncă 
pentru 1975. 999 La Casa filmului a 
avut loc, sub egida Cenaclului de dra- 
maturgie, o discuţie pe marginea filme- 
lor «ilustrate cu flori de cimp» de Andrei 
Blaier și «Filip cel bun» de Dan Piţa. 
299 Membrii secţiei de scenografie au 
realizat o dezbatere retrospectivă des- 
pre calitatea decorurilor şi costumelor 
din filmele «Proprietarii» şi «Trecătoa- 
rele iubiri». 999 Secţia de imagine a 
Asociaţiei cineaștilor se evidenţiază la 
rindul! său printre cele mai active. lată 
titlurile referatelor prezentate în ședin- 
tele de secţie din ultimul timp: «Mira- 
color — procedeu de solarizare a ima- 


ginii» de Ștefan Fay, «Lumina ca feno- 
men ondulatoriu şi holografia» de ing. 
Gheorghe Ciobanu. 99 Regizorul Ma- 
nole Marcus, împreună cu actorul Toma 
Caragiu, însoțiți de Marin Piriianu, di- 
rectorul Casei filmului, au avut o întil- 
nire cu activul secţiei de propagandă a 
Comitetului Central al Uniunii Tineretu- 
lui Comunist. Discuţiile s-au referit in- 
deosebi la filmul «Actorul și sălbaticii». 
299 Regizorul Manole Marcus s-a in- 
tilnit, de asemenea, cu membrii Cercului 
de cultură cinematogratică şi cu pio- 
nierii şi tineretul de la Cercul municipal 
«Prietenii filmului» din Pitești, cărora 
le-a vorbit despre evoluția cinematogra- 
fiei româneşti și genurile sale. 999 În 
comuna Dragalina — lalomiţa, s-a pre- 
zentat filmul «Tatăl risipitor» în prezen- 
ţa regizorului Adrian Petringenaru și a 
actorilor Mihai Mereuţă, Nae Ştefănescu 
şi lon Anghel. După vizionare, au avut 
loc discuţii între cineaşti şi spectatori. 
999 O delegaţie de cineaști români, 
formată din regizorii Manole Marcus și 
Cor * ="^» Vaeni, a participat la Festi- 
valui filmului ceh şi slovac, destăşurat 


la Praga. 
Marin PÎRIIANU 


lindu-l în scaunul său, şi chiar într-unul mai 
contortabil, pe cei răi li pedepsește, lie 
transformindu-i în «foști directori», lie pu- 
nindu-i să-și facă o autocritică principială. 
In toate cazurile, aproape fără excepție, 
pentru a fi mai atrăgătoare, povestea este 
pigmentată cu secvente de amor, de cele 
mai multe ori nefericitul erou e nefericit și 
in dragoste, urmind să-şi afle compensația 
— adevărata fericire — în realizarea visului 
său tehnico-științific. Uneori cavalerul făra 
teamă și prihană al progresului tehnic iz- 
bindește, în final, şi pe tărim afectiv, fiind. 
astfel, de două ori fericit. 


Ştefan cel mare - Vaslui 1475 


© Laila Samoil (elevă, Galaţi, Bd. Repu- 
blicii 15): «Regizorul ar fi putut să ne con- 
vingă că Ştefan era «om nu mare de stat», 
dar ni l-a arătat mai intii ca om. Mai mult 
decit atit, tratind personajul prin prisma ac- 
tualităţii, ne-a oferit imaginea exactă a ace- 
luia ce «seamăn pe lume nu are», aceea de 
om politic. Chiar dacă uneori se vorbește 
ca citindu-se din cronici, chiar dacă figuran- 
ţii păreau mai degrabă oameni în pauza de 
masă decit ostaşi, filmul reușește să fie un 
frumos poem despre dragostea de țară, 
despre patriotism, despre eroism». 


© Stefan Donath (funcționar, Brasov, 
B-dul Steagul Roşu nr. 21): «Ştefan cel 
Mare», montare care ezită intre fast şi 
economie, film «comemorativ», cum îl de- 
finesc autorii, încercind poate să-i scuze 
carenţele, are marele noroc de a ne oferi 
posibilitatea de a-l vedea în «carne şi oase» 
pe marele voevod, erou de istorie şi de le- 
gendă, interpretat de Gheorghe Cozorici, 
monumental, așa cum ni-l inchipuim şi îl 
vedem cu toţii pe acest mare ctitor al nea- 
mului. Numai superlative pentru mareie, 
foarte marele talent care este Cozorici. În 
fața unui asemenea creaţii actoricești multe 


Filmul unor 
«zidari» 

de înaltă 
calificare 


(«Zidul») 


scăderi ale peliculei, inclusiv bătălia, pă- 
lesc». 


© G. Brucmaier (economist, Suceava, Ca- 


lea Unirii 27-30): «Ştetan interpretat de Co- 
zorici e într-adevăr mare în strătulgerările 
sale anti-otomane, în revărsarea dragostei 
de glie. Dar nu l-am trăit aşa cum mi-l do- 
ream pe Ştefan — ginditorul cu soluţii stra- 
tegice, cu pedepse crunte, cu răspunsuri 
înțelepte. Multe din aceste lucruri apar ca 
scoase dintr-o rezervă deja existentă, fără 
să asistăm la o convingătoare geneză a 
lor (...). «Prospeţimea» costumelor turcești, 
șubrezenia «grelelor tunuri» etc., sint tot 
atitea piedici în calea convingerii. Ceaţa 
putea să fie nu numai un element tactic 
pentru oști, dar și o modalitate de economie 
de mijloace pentru cineaști». 


€ Constantin Pricop (tehnician chimist, 
Bucureşti, Aleea Valea Viilor 4): ilmul 
este prea lung și prea teatral scris și jucat 
Bătălia de la Vaslui, care trebuia să fie 
o apoteoză a glorioasei domnii, să-l elec- 
trizeze, să-l emoționeze pe spectator, să-l 
tacă mindru de vitejia strămoșilor, ne pre- 
zintă o brambureală cinemascopică de ne- 
descris, o figuratie pastelat îmbrăcată, dar 
prost condusă şi un vacarm de nedescris 
pe coloana sonoră, pentru a crea acea 
atmosferă pe care imaginea nu reușea s-o 
impună (...). Filmul ne lasă în minte doar 
imaginea unui actor foarte bun: Gheorghe 
Cozorici», 

Kolea Rusu (Vaslui, Sir. Dobrogeanu 
Gherea, bi. U.J.C.C.): «Noi, spectatorii, stim 
mai multe despre Ștefan decit am putut 
vedea in film. Dramatismul luptei de la 
Vaslui l-am putut ghici doar în vorbe, în 
prea multe vorbe. Văzindu-i armata, îţi vine 
să dai fuga peste secole, inapoi, și să-i spui 
voievodului că va pierde lupta cu o aseme- 
nea oaste. De reținut strădania lui Cozorici 
şi a citorva actori de a da chip istoriei». 


© Gheorghe Vaida (muncitor, Bucuresti, 


Bd. Metalurgiei 15): «Un film emotionant prin 
caldul său patriotism, prin omagiul pe care 
noi, cei de astăzi, îi aducem înaintaşilor 
noștri, luptători neabătuţi pentru indepen- 
denta acestei țări, pentru libertatea acestui 
popor. Un film care mi-a plăcut foarte 
mult», 


Nemuritorii 


€ Constantin Pricop (tehnician chimist, 
Bucureşti, Aleea Valea Viilor 4): «Un film to- 
nic despre eroism, despre iubirea de glie 
strămoşească, despre vitejia strămoşilor 
noștri. Un film pentru tinerii de azi, dar şi 
pentru tinerii de ieri, care și-ar fi rupt hai- 
nele de pe ei ca să poată obține un bilet 
la un film ca «Nemuritorii», dacă el ar fi 
rulat în anul 1955». 

. Dan lordan (Sibiu, str. Negoi 76 C): 
«Subiect bogat și atractiv. Citeva secvențe 
frumoase: cavalcada simbolică din final, 
luptele din visul lui Costea. Personajele 
interpretate de Sergiu Nicolaescu, Amza 
Pellea, lon Besoiu sau llarion Ciobanu, 
luptători obosiţi de necontenite peregrinări 
prin țări străine, îți rămîn în memorie, deși 
eu, personal, le-aş fi dorit mai individuali- 
zate și mai complexe. Filmul vorbește destul 
de convingător despre eroism și despre 
dragostea de patrie, deşi uneori nu e prea 
cursiv în acțiune, cu lungimi, cu momente 
insuficient lămurite și motivate (ca episodul 
cu îngroparea ciumatului şi altele). Alte 
filme ale lui Sergiu Nicolaescu au fost 
parcă mai bune». 


e Paula Zavalide (operatoare radio, 
Bucureşti, str. Labirint 22): «Filmul «Nemu- 
ritorii» mi-a plăcut foarte mult. Cu toate 
acestea nu pot spune că este perfect. Pă- 
rerea mea e că cei 13 eroi nu erau prea 
legaţi sufleteşte între ei. Pină spre sfirșitul 
filmului neîncrederea a domnit intre ei. 


De ce? Se justifică această neincredere 
intre nişte oameni care au pornit la drum 
pentru a înfăptui un lucru măreț? Oare nu 
tocmai această neincredere i-a dus la eșec? 
Bine individualizate mi s-au părut perso- 
najele interpretate de excelenţii actori Ser- 
giu Nicolaescu şi Amza Pellea». 


© Ştetan Donath (functionar,Braşov, 
B-dul Steagul Roşu nr. 21): «O peliculă nu 
lipsită de virtuți spectaculare, dar mai să- 
racă față de ceea ce ar fi permis și sugerat 
scenariul, mai «nelegată» față de ceea ce 
ne-a obişnuit Sergiu Nicolaescu. Deşi an- 
trenamentul nu-i lipsea, el avind experiența 
filmelor istorice şi a celor de acțiune, dru- 
mul spre casă al oștenilor lui Mihai Viteazul 
pare a fi o succesiune de momente dispa- 
rate, insuficient sudate, insuficient moti- 
vate. Filmul pare făcut într-un galop trădind 
oarecari dificultăți de respiraţie.» 


Zi 


@ Andreea Prahoveanu (elevă, Bucu- 


reşti, Bd. Magheru 34): «Constantin Vaeni 
reușește să ne vorbească despre sacri- 
ficiu şi spirit revoluționar, fără gloante, 
fără violenţă, fără scene dure. Constantin 
Vaeni şi scenariștii Dumitru Carabăţ și 
Costache Ciubotaru reuşesc să ne impre- 
sioneze profund printr-o idee. Prin generoa- 
sa idee a luptei tăcute, a urii și speranţei 
născute din amintiri. În final, autorii îşi dau 
seama că nu pot găsi un loc pentru un ase- 
menea om, că viațta.lui viitoare nu mai poate 
ajunge la intensitatea unei asemenea trăiri 
ȘI atunci recurg la o solutie, usor simplistă. 
uşor expediată, cedind unei violenţe distruc- 
tive. Poate că pe alocuri montajul nu se 
justifică, unele tlash-back-uri depăşesc 
stricta necesitate, devenind supra-explica- 


tive, uneori enunțind direct idei deja desci- 


frate. Cu toate acestea, marele merit al lui 
Vaeni este de a depăși faza în care produc- 
tiile românești erau uneori mai mult filmări 
decit filme». 


e Constantin Pricop (tehnician chimist, 
Bucureşti, Aleea Valea Viilor 4): «Zidul» mi 
s-a părut cel mai cinematografic dintre filme 
le româneşti pe care le-am văzut în ultima 


vreme. Acest film reușește să convingă, să 
emoționeze spectatorul prin mijloace pro- 
prii artei filmului: imagine, montaj, metaforă 
cinematografică. Ce păcat că, în final, 
acest film bun plăteşte tribut modei care 
refuză happy-end-ul, omorind eroul în sec- 
vența finală. Nici o rațiune nu justifica 
această rezolvare. Legenda meşterului Ma- 
nole? Nul În nici un caz aici, pentru că în 
acest film nu era vorba de o legendă, ci de 
un fapt real, de un erou care a existat în 
realitate». 


© Kolea Rusu (Vaslui, str. Dobrogeanu 


Gherea, bl. UJ.C.C.): «În solitudinea unei 
camere cu intrări zidite, aidoma unei cabine 
spațiale, iată un erou care nu visează la o 
lume nouă, ci o creează conștient şi cu 
sacrificii. Cu un erou, un erou adevărat, şi 
cu o mașină tipografică improvizată, sce- 
nariştii și regizorul au reușit un nemaipo- 
menit film politic românesc. Fără prea 
multe condamnări și execuţii, fără prea 
multe împuşcături şi asasinate, cu citeva 
întoarceri în timp abil conduse, cu multe 
dialoguri din priviri, cu dialoguri interioare 
magistral intuite, «Zidul» acesta a fost clă- 
dit de o mină de «zidari» de înaltă calificare. 
Dar, poate că era mai bine dacă îl plimbam 
pe Victor prin Bucureștiul dărimat, dar în- 
suflețit de momentul eliberării, decit să-l 
lăsăm să cadă pradă gloanțelor» 

© Dan lordan (Sibiu, str. Nego: 76 C): 
«Zidul», sint convins, este una din 
reușitele stagiunii.  Remarcabile mi 
s-au părut acuratețea limbajului, mult 
mai pregnant cinematografic, maturi- 
tatea, pasiunea cu care s-a vorbit, fără 
emfază, de luptă, de sacrificiu, de greşală. 


Remarcabil, de asemenea, este echilibrul 
dintre dialog şi imagine, aceasta din urma 
fiind şi foarte frumoasă. Actorii au fost 
buni, întreaga distribuţie ar trebui citată, și 
in special interpretul rolului principal, Ga- 
briel Oseciuc, și Gheorghe Dinică în rolul 
lui Savu». 


Actorul și sălbaticii 


€ Constantin Pricop (tehnician chimist, 
București, Aleea Valea Viilor 4): «Un film care 
cucereşte publicul prin marele talent al lui 
Toma Caragiu şi prin incontestabilul talent 
al lui Titus Popovici şi Manole Marcus care, 
pentru a doua oară, ne demonstrează că 
pot să tacă un film poiitic cu personaje 
luate din viață, cu personaje alături de care 
spectatorul ride, plinge, suferă sau e fericit. 
Toţi actorii sint minunaţi, cu mici excepţii, 


rolurile potrivindu-li-se ca o mănușă». 


© Paula Zavalide (operatoare radio, 


București, str. Labirint 22): «lată un film care, 
pentru mine, este cel mai bun din producţia 
autohtonă de pînă acum. Recomand ori- 
cărui iubitor de film să nu scape «Actorul 
şi sălbaticii». Actorul Toma Caragiu ne-a 
arătat încă o dată că e un talent inepuizabil. 
lar Mircea Diaconu, Margareta Pogonat, 
Mircea Albulescu nu sint cu nimic mai pre- 
jos. Marea lecție a personajelor interpre- 
tate de acești actori, cu zimbetul pe buze 
chiar și In cele mai grele împrejurări, este 
lecţia încrederii în viață, in mai bine, în 
frumos». 


© Andrea Prahoveanu (elevă, Bucu- 


resti, Bd. Magheru 34): «A scrie despre 
«Actorul şi sălbaticii» e periculos, dar 
şi placut. Periculos, pentru că e greu să fii 
agreat cind găseşti defecte acolo unde 
toată lumea vede numai calități. Plăcut, 
pentru că avem din nou un film românesc 
care poate fi pus în discuție nu numai 
pentru că e film românesc. Pelicula ne 
anunță cu sinceritate asupra celor ce vor 
urma, în primul rind un film lung: un generic 
foarte amplu, multe secvențe calme, cu 
Besoiu coborind interminabile scări, cu 
camera odihnindu-se liniştită în diferite 
încăperi fastuoase, prin fața căreia trec 
actori mari și mici. Dar spectacolul e uneori 
lipsit de spectaculos, adeseori «meşterul 
Manole» ne-a făcut să simțim tăria scau- 
nului și lipsa de vervă, ori de cite ori din 
cadru lipsea verva actorului Caragiu. Da, 
Toma Caragiu este mare actor. Şi-a jucat 
rolul vieții și a făcut-o ca într-o lungă emi- 
siune de varietăţi în care monologurile lui 
sint permanent gustate. Şi, totuși, publicul 
ia cu asalt sălile de cinema și bine face. Nu 
pentru că este marele film de comedie, nu 
pentru că Toma Caragiu ar fi sublim, nu 
pentru că totul ar fi perfect, ci pentru că 
acest film este un pas înainte şi pentru că 
noi facem eforturi să împingem cinemato- 
grafia noastră cu cit mai mulți pași înainte»... 


Un film 
pentru o memorabilă aniversare 
(«Ştefan cel Mare») 


e Aurora inoan (studentă, Bucureşti, 


str. Valeriu Branişte 56): «Mărturie patetică a 
luptei duse împotriva fascizării țării, satiră 
acută și act de acuzare totodată, «Actorul 
şi sălbaticii» este un excelent film politic, 
rezultantă fericită a colaborării dintre Titus 
Popovici şi Manole Marcus. «Actorul» adi- 
că Tănase-Caratase-Caragiu, are curajul 
risului, al risului public, el întruchipează o 
atitudine socială. Publicul, cel de atunci, ain 
film, precum și cel de astăzi, cel care vede 
filmul, îl înțelege, îl aprobă, îl urmează. 


Personajul Caratase evoluează pe două 
planuri, poate chiar pe trei, care se comple- 
tează şi se contopesc fericit: viaţa lui par- 
ticulară (familia, escapadele), viața lui pe 
scenă (repetițiile, culisele, spectacolele), 
ambele înglobate în imensa scenă care este 
viața, lumea insăși. Reuşita mi se pare 
demnă de toată lauda. Un film excelent. 
pentru care nu trebuie să ne precupețim 
elogiile, un film cum am vrea să mai vedem». 


Eroi au fost, 
: eroi sint încă... 
N («Nemuritorii») 


Ilustrate cu flori de cîmp 


O Larisa topită (București, str. Gruiu! 
Argeşului 1): «Cu «Ilustrate cu flori de 
cîmp» un suflu de aer proaspăt bate peste 
cinematografia noastră. Pentru intuiţia şi 
sensibilitatea cu care a abordat această 
temă, li răminem recunoscători lui Andrei 
Blaier. Parafrazind rubricile «Curierului», 
aș putea spune «lată ce am dorit». lată că 
tineretul se vede înţeles, cu dragoste în- 
teles, în tot ceea ce avem noi mai fragil. 
Ca să nu mai vorbim că avem, în fine, un 
film în care atenţia principală, nu numai 
rolul i se dă femeii, dovedind că proble- 
mele ei, faptele ei, viața ei, pot constitui 
subiectul unui film foarte interesant, cu 
suspense chiar. Regizorul face o trecere 
subtilă de la drama celor două fete, la acea 
sărbătoare a iubirii, nunta, de care ele sint 
atit de aproape şi totuși atit de departe 
Fără exagerări și fără sublinieri moraliza- 


toare, fără să provoace lacrimi, deşi sînt 
acolo veritabile drame, filmul dă credit 
bunului simț al fiecărui spectator şi îl ciș- 
tigă pe deplin de partea adevărului, a serio- 
zității». 


© Aurora inoan (studentă, București, 


str. Valeriu Branişte 56): «Filmul lui Andrei 
Blaier e un act de curaj prin spinoasa și 
delicata “problemă pe care o abordează: 
destinul tragic al unei tinere care a greșit 
în viaţă. Filmul e un semnal de alarmă 
și un act de acuzare publică a inconştienţei 
cu care mulți tineri și virstnici privesc viața. 
Scenariul şi regia lui Andrei Blaier sint 
toarte bune, dar filmul n-ar fi fost poate 
atit de convingător fără interpretarea extra- 
ordinară a actorilor Eliza Petrăchescu, Dra- 
ga Olteanu, Carmen Galin, Elena Albu, 
Gheorghe Dinică şi toți ceilalți. 


N.R.: Lipsesc referirile la «Filip cel bun», 
deoarece acest curier a fost trimis la tipar, 
exact in săplămina premierei, Scrisorile care 
ne vor sosi pe marginea acestui film, le vom 
publica într-unul din numerele viitoare. 


Talentul responsabil, 
responsabilitatea talentului 
(«Ilustrate 

cu flori de cimp») 


Care sînt opiniile 
colegilor de breaslă? 


e Eli: ta Bostan (regizoare): Aş pu- 
tea, fireşte, să procedez la o ierar- 
hizare a filmelor văzute în ultima 
vreme. Aş avea și argumente concre- 
te în sprijinul selecţiei mele, aș putea 


explica de ce mi-a plăcut filmul X mai mult 
decit filmul Y, dar nu cred că o asemenea 
operaţie ar avea o utilitate practică şi o 
importanță concretă pentru viața noastră 
terei taia Important mi se pare, mai 
degrabă, important și semnificativ, faptul 
că, în ultima vreme şi prin ultimele filme, 


Acta 


Filmind pe platourile din 
Buftea, echipa «Elixirul 
tinereții», regia Gheor- 
ghe Naghy, a înregistrat 
8 zile de inactivitate da- 
torită lipsei actorilor. lată 
filmul filmului: în zilele 
de 23, 24 și 25 ian. crt, actorul Florin 
Piersic pleacă în turneu cu Teatrul 
Naţional la Tirgu Mureș; pe 27 ian. 
actorii Ştefan Tăpălagă şi Stela Po- 
pescu dau spectacole la Galaţi; în zilele 
de 31 ian. şi 1 febr. actorii Aurel Cioranu 
şi Mihai Fotino sint reţinuţi la teatru 
pentru repetiții generale, iar Ana Szeles 
are repetiţii şi spectacole la Teatrul 
Maghiar din Cluj-Napoca; pe 3 şi 4 febr. 
Aurel Cioranu şi Mihai Fotino sint ocu- 
pati, tot cu repetiții generale, iar actorul 
Ștefan Tăpălagă are spectacol la Tirgo- 
vişte; în sfirşit, pe data de 5 febr, Aurel 

ioranu absentează tot pe motive de 
repetiţii, în timp ce actorii Marin Moraru 
şi Melania Cirje filmează doar pină la 
amiază, teatrul Nottara chemindu-i la 
ordine de la orele 15. Ridicaţi aceste 
exemple la scara unei producții de 25 de 
filme pe an şi veți înțelege de ce studioul 
ridică caselor de filme, cu atita insisten- 
tă, problema distribuţiei. Teama noastră 
cea mare este să nu ni se răspundăă la 
Marie-Antoinette, că dacă n-avem piine 
să mincăm cozonac. 999 Vizionăriie 
filmelor studențești din cadrul cenaclu- 
lui «Victor Iliu» de la ACIN au acreditat, 
din ce în ce mai insistent, ideea că tinăra 
generaţie de operatori ai IATC-ului are 


nema 


cinematografia noastră și-a demonstrat sal- 
tul acela demult dorit și demult așteptat de 
la cantitativ la calitativ. Important mi se pare 
mai ales că această demonstrație s-a făcut 
nu cu un film, nu cu o operă de excepție, ci 
cu mai multe filme realizate în aceeași 
perioadă de timp, respectiv în cursul anului 
1974. Ceea ce găsesc eu caracteristic pentru 
momentul actual al cinematografiei noastre 
este exact această certitudine reconfor- 
tantă a saltului calitativ. El este o consecin- 
tă firească a maturizării regizorilor noştri, o 


(continuare în pag. 9) 


reale aptitudini pentru regia de film. 
Fără a contesta viabilitatea studiului de 
specialitate, deea merită toată atenta. 
Recent, Casa de filme 5, director Du- 
mitru Fernoagă, a făcut primul pas în 
această direcţie, îincredințind operato- 
rului șef George Cornea, regia unui film 
de lung metraj scris de Draga Olteanu 
şi George Cornea, intitulat «Cine ride 
la urmă». Predestinat titlu! 999 Casa 
de filme 4, director Corneliu Leu, a 
lansat în producţie un nou film, «Zodia 
leului», scenariul Mihnea Gheorghiu, 
regia Dan Piţa. Inspirat din romanele 
«Viaţa la țară» şi «Tănase Scatiul» de 
Duiliu Zamfirescu, filmul se vrea o fres- 
că socială a anilor 1860—1880. În casa 
Leului, Zodia Leului... 99e La ultima 
vizionare de achiziţie a reprezentanţilor 
țărilor socialiste din luna febr. crt., fil- 
mele «Nemuritorii» şi «ilustrate...» au 
fost cumpărate de absolut toate cine- 
matografiile prietene. Acta non verba 
000 Doi specialişti ai Centralei 
«România film», înapoiați de curind din- 
tr-o vizită de documentare în Anglia, 
ne informează despre situaţia precară 
a unor mari studiouri (Pinewood-Rank 
şi EMI-Elstree), care își restring activi- 
tatea de filmare pe platouri din cauza 
tendinței de a se lucra în exterior. În atari 
condiţii, situația studioului Buftea, care 
în 1974 a folosit platourile cu 20% mai 
mult decit în 1973, apare relativ bună. 
Cu toate acestea, apelul către Casele 
de filme rămîne același: lăsaţi echipele 
să vină la Buftea! eee Ín numărul 
pe luna februarie crt. al rubricii au 
apărut unele aprecieri eronate la adresa 
regizorului lon Năstase, ca urmare a 
unor relatări neverificate, pentru care 
cerem scuzele de rigoare. 


Constantin PIVNICERU 


in dezbatere. filmul românesc 


Familia, prima școală 


în viaţa. Dar pe ecran? 


Un prim stop-cadru în filmul 
| familiei româneşti: cina cla- 
nului din «Setea», cină des- 

chisă cu binecuvintarea bu- 
I catelor şi a «dreptelom rin- 
| duieli păstrate de pater fa- 

milias, magistral interpretat 
în film de George Calboreanu. Bătrinul şi-a 
crescut fiii în spaima față de prima auto- 
ritate întilnită de copil în viață: tatăl, şi în 
cultul tuturor celorlalte autorităţi ale statu- 
lui feudalo-burghez. Cind, sub presiunea 
evenimentelor din sat, feciorii Indrăznesc 


să cricnească, să-şi ceară «partea lor», 
pentru despotul casnic se dărimă totul, 
începe prăbuşirea lumii aceleia în care fami- 
milia patriarhală retăcea imaginea societă- 
ţii bazate pe dreptul celui mai tare. Adică 
a celui mai avut. 


Filmul românesc reia, la scară artistică, 
evoluția moravurilor de familie în contextui 
diverselor societăți: setea dezumanizantă, 
de avere, a eroilor din «Moara cu noroc», 
din «Duhul aurului», dar și formule mai 
rafinate de alienare a raportului părinți- 
copii («Străinul») ori dintre soţi întemein- 
du-și «fericirea conjugală» pe contracte şi 
concesii reciproce (cuplurile de boieri din 
«Răscoala», din «Tatăl risipitor»). «A pele 
calculului burghez» s-au oglindit și pe ecra- 
nele noastre uneori în destine convingătoa- 
re, cînd realismul «critic» devenea un rea- 
lism psihologic adult («Şi atunci i-am 
condamnat pe toți la moarte», «Felix 
și Otilia»). 

Dar condiționarea istorică atit de compli- 
cată între vechea familie socotită cindva 
univers închis, familia-refugiu și societatea 
ostilă în care părinţii îşi aruncau copiii, fie 
total nepregătiți să înfrunte viaţa, fie pre- 
gătiţi să facă jocul social cu toate regulile 
lui filistine, deprinse de acasă, nu a avut la 
noi răsunetul cinematografic pe care-l me- 
rita. Foarte timid pătrund în povestirile de 
azi mutaţiile profunde ce se resimt in fami- 
lia contemporană ca rezultat — de data 
asta al unei fericite presiuni sociale. Al unei 
concordanțe de interese între familie și 
societate, bazate pe un principiu generos, 
stimulator în ambele sensuri, principiul 
vaselor comunicante. Numai în aceste con- 
diții putem vorbi de o cultură a sentimente- 
lor familiale, osmoză creatoare atit pentru 
individ cît și pentru societate. 


6 


Ceea ce a însemnat pentru dramatur- 
gia originală «Citadela...» lui Horia Lo- 


vinescu, a însemnat pentru film «Fa- 
cerea lumii» după romanul lui Eugen 
Barbu. 


Citadela sfărimată 


Paralel cu decorul (convingător) al 
năruirii familiei burgheze (un Manicatide 
strălucit în crepusculul său), filmul impunea 
un destin dramatic interesant (pe care-l va 


relua mai tirziu, cu fineţe psihologică, «Ba- 
riera»), tatăl din «Facerea lumii» (Colea 
Răutu), muncitor care, ocupat ca şi Vitu 
(Octavian Cotescu), să înfăptuiască revoiu- 
ţia, işi neglija familia. De aici înstrăinarea 
dintre părinte şi copil. După o noapte de ne- 
somn, tatăl şi fiica se întlinesc în bucătărie 
la o cafea; muncitorul se întoarce de la naţio- 
nalizarea fabricii, fata din patul moşierului. 
Ar dori să se explice fiecare, dar înțeleg că 
e prea tirziu, câ prâpastia s-a instalat defi- 
nitiv. E o prăbușire tot atit de cumplită pe 
chipul comunistului care a ciştigat bătălia 
socială, dar și-a pierdut familia, ca și pe 
obrazulymacerat de îndelungă suferință, al 
tatălui risipitor (alt pisc actoricesc, Toma 
Caragiu) care şi-a semănat feciorii în braz- 
dele țării. Episod artistic emoţionant din 
drumul greu al familiei spre înțelegerea 
marilor imperative istorice şi sociale. 


Revoluţia a spulberat niște clase, nu însă 
dintr-odată şi prejudecățile lor. Ele reapar 
ici-colo cu o putere ce te surprinde azi cind 
şi-au pierdut mobilurile materiale. Nu și 
obişșnuinţa de a acţiona nociv. 

Ură străveche, resentimente barbare ale 
părinţilor împiedică fericirea indrăgostiţilor 
din filmul «De bună voie și nesilit de 
nimeni», film care impunea o imagine- 
simbol de mare interes. Fata (Ana Szeles), 
alungată de acasă de tatăl tiran, se aciuiește 
sub acoperișul viitorului socru. E singură, 
speriată, logodnicul a plecat la armată; 
mama n-are voie s-o viziteze pe viitoarea 
mamă; fata se oprește descumpănită în 
mijlocul ogrăzii. În spatele ei se năruie zidul 
casei vechi, în faţă se înalță scheletul celei 
noi, golul ferestrelor se cască pentru ea 
ameninţător. Căminul tinerilor are temelii 
solide, e bazat pe dragoste şi pe încredere. 
Dar cită suterinţă e zidită aici! Vor mai putea 


trăi ei fericiţi, uitind accidentul ce le-a mar- 
cat existența? Şi, poate, dragostea? 


Scoala părintilo 


Ciţiva tineri nu au puterea să supra- 
viețuiască șocului moral provocat de ero- 
rile părinţilor, ca fata din «llustrate...». Una 
din cele două eroine, provinciala otrăvită 
de o mamă despotică, supusă presiunilor 
ei. Supusă doar pină la un punct. Pină la 


O familie-cetate, 
Dar o cetate 

în construcție. 
De bună voie 

si. nesilit 

de nimeni.) 


O mamă 
«grijulie 
dar 
criminală. 
(+ Hustrate 
cu fori 
de cimp») 


filmul românesc 
în cifre 


elisabeta Bostan 


acel punct cind realizează fapta oribilă a 
mamei și se sinucide. Te cutremură privi- 
rea neajutorată a Elenei Albu. Curaj, sin- 
ceritate, forță dramatică, iată calitățile re- 
centelor «llustrate...» făcind parcă parte 
dintr-un prătuit album de familie. Există o 
undă de aer proaspăt, de «altă viață» pe 
care ar fi putut-o aduce cu ea, cealaltă 
eroină a «llustratelor...». tinăra victimă a 
bătrinelor inconștiente. Dacă Laura n-ar fi 
fost totodată și victima propriilor ei incon- 
știențe și prejudecăţi, a unor prejudecăţi 
de dată mai recentă, dar tot arave, sinuci- 


Regizorii 
nostri 


@ Tabloul alăturat (cuprinzind filmele de 
lung-metraj) trebuie completat cu cele 9 
scurt-metraje ale Elisabetei Bostan: 
Cioșa cu puii de aur, Trei dansuri ro- 
mânești (1958). Nunta din Țara Oașului 
și Hora (1959), Măică (1963), Pupăza din 
tei (1965), Măică și barza (1966), Năică și 
iai şi Năică pleacă la Bucureşti 


@ Filmografia regizoarei are o tematică 
unitară, filmele sale sint destinate cu pre- 


© Realizează primele «filme cintate» din 
producția românească (Veronicile). În pre- 
gătire: tot un musical, în colaborare cu stu- 
diourile sovietice, Ma + Ma = Mama 
(Capra cu trei iezi). 


O 11 milioane de spectatori la filmele de 
lung-metraj: iată o cifră de la sine grăitoare. 


Regizoarea și-a format un public entuziast 
credincios, delicat și pretenţios. 


la fel de mare ca la premieră. 150.000 spec- 
tatori în ultimele trei luni. 


premiul special al juriului pentu m 

(Sion, 1965) şi premiul special al 
Veronica 

KË premii la festivalurile internaţionale 


Copii teribili, părinți 


Copii adulți, părinți 


neinteleşi» 


infantili. 


Generatiile în conflict? 


N 


ct sînt în primul rînd 


In con 


Li 


concepțiile de viață 


gaşe. Bucureşteancă (Carmen Galin) pare o 
fată emancipată, care înțelege situaţia şi nu 
«dramatizează inutil». Dar totul e bravadă. 
De fapt și ea e o sclavă — sclavie sentimen- 
tală cu atit mai gravă cu cit e liber consim- 
țită. Pentru cel ales, ea consimte «să se 
arunce în foc». Numai să-i fie lui bine. 
Să nu tulbure tihna lui conjugală (e căsă- 
torit cu alta, evident nefericit, crede fata), 
să nu-i pericliteze situaţia lui socială (el e 
arhitect cu planuri mari, ea o simplă dese- 
natoare), micul lui confort burghez într-o 
societate ce-a desființat burghezia. Nu și 


tentaţiile ei. Nu-ţi trebuie multe cazuri de 
film şi de viată ca sa intelegi cit de vital a 
devenit codul onoarei morale, cod tipari 
şi în conştiinţa noastră de indivizi aparţi- 
nind unei colectivități evoluate. indivizi 
chemaţi să se ridice la înălțimea acestei 
colectivități. Aici incepe terenul dramatic 


al existenţei de toate zilele și de toate filmeie. 


Înfruntarea dintre ieri și azi se duce nu nu- 
mai la altitudinea marilor hidrocentrale, ci 
și în subsolurile existenţelor mărunte, in 
acea casă cu perdețuţe modeste, ascunzind 
instinctele hrăpărețe pe care arta, veşte- 


Un tată 
exemplu 
tel 


de exemplu? 


Dar ce 


(«Filip 
cel bun») 


| 
| 
| 


de la Tours, Teheran, Mamaia, Cannes, La 
Piata, Florenţa, Adelaide, Veneţia etc. În 
total, 31 de premii internaţionale. 

@ Elisabeta Bostan a făcut parte din 
urile mai multor festivaluri internaţionale. 
n ultimul timp: Gijon, Moscova, Munchen. 
Monte-Carlo. 


© Este membră a Biroului Centrului inter- 
național al filmului pentru copii şi tineret 
şi președinta Centrului național al filmului 


Mihai DUȚĂ 


Corina Constantinescu 
George Măruţă, Tatian: 
lekel 


Eva Sirbu 
Ecaterina Farcas 


Ştefan Ciobotăraşu, 
Emanoil Petrut, Corina 
Constantinescu 


Amintiri din 


copilărie 


i Tinerete fără 
bătrinete 


Emanoil Petruţ, Mircea 
Breazu, Ana Szeles 


Lulu Mihăescu, Dem 
Rădulescu, Vasilica 
Tastaman, Margareta 
Pislaru 


Lulu Mihăescu, Dem 
Rădulescu, Vasilica 
Tastaman, Margareta 
Pislaru, Florian Pittiş, 
Violeta Andrei 


Vasilica Istrate 
Elisabeta Bostan 


Vasilica Istrale 
Elisabeta Bostan 


Ma +ma= Mama] In pregăure, copro- | Vasilica Istrate 
ducţie cu studiou- 


rile sovietice 


6 


(titlu provizoriu) 


jindu-le la vreme, comite o utilă asanare 
socială. Societatea noastră e astăzi aptă 
să educe educatorii, să realizeze din mers 
o adevărată școală a părinților. 


Refuzul 


O altă familie-colivie, sufocată de mobilă 
greoaie, încăperi-vagon în care ai casei 
par locatari grăbiţi, inchiriind cu ora baia 
sau dormitorul. Spre deosebire de alţi eroi 
de film, Filip «cel bun», îşi iubeşte familia 
Sau măcar are o anume îngăduinţă față de 
slăbiciunile “ij faţă de laşitatea bătrinului, 
faţă de resemnarea mamei ori superficiali- 
tatea surorii lui. Filmul e adult artistic, nuan- 
tele lui sint exact distribuite, tabloul are și 
perspective, nu numai fundături. Puritatea 
lui Filip poate salva de naufragiu barca 
familiei, spunea cineva. (Un optimist) Ina- 
petenţa băiatului la compromis şi căpătuia- 
lă, la resemnare și laşitate, pare un îndemn 
salutar pentru toţi ai casei la o altfel de 
existenţă. La o existență demnă, potrivită 
cu lumea în care trăim. Filip e copilul so- 
cietății noastre noi, chiar dacă tatăl i-a 
umplut capul cu precepte meschine, sora 
cu reflecţii cinice, iar el n-a apucat încă să-și 
formeze o «concepţie». Dar înțelege exact 
încotro trebuie s-o apuce. Ce să refuze cu 
blindețe și ce să refuze cu vehemenţă. 
Capcane sint multe. Unele mai evidente, 
de care te poți feri, altele mai dificile,pentru 
că se ascund în spatele unei tradiționale 
formule părintești, după care căpătuiala 
înseamnă fericire. Complicat șantaj senti- 
mental la care greu se rezistă. La care unii, 


O familie 


ca-n filme 
Muntele 


ascuns») 


slabi de înger, ca Marcu, prietenul lui Filip, 
vor ceda și vor rămîne toată viaţa neisprăviți. 

— «Ce-mi ceri dumneata, tată? (de data 
aceasta nu Filip, ci sora lui iși apostrofează 
lucidă părintele). Să mă deprind cu minciu- 
na cuviincioasă? Să admir cum se descurcă 
Lucian în relații? Să-l iubesc pentru că-l 
baţi la table?... Visul tău, tată: un bărbat 
şi o femeie care să nu se gindească decit la 
casa lor, la mașina lor, la duminicile lor 
în sinul familiei...». 

Dar în timp ce sora, înregistrind pericolul 
eşuării într-o viaţă măruntă, nu e capabilă 
să-şi găsească un trai onest, «blindul» 
Filip, mai puţin contestatar, dar mai con- 
stient, trece la fapte. 


Educația prin muncă 


Uzina-colectivitate, capabilă sa asigure 
un climat optim de dezvoltare a capacității 
şi demnităţii umane, preia şi în acest film, 
ca în mai toate peliculele noastre de ac- 


publicul 


„Păcală“ milionar 


Conform statisticilor Centralei «Ro- 
minia-film», 7 din filmele anului 1974 au 
fost văzute de peste un milion de spec- 
tatori. «Păcală» se află în capul listei 
celor mai rentabile producții româneşti, 
cu 7 107 044 spectatori, record absolut 


tualitate, sarcina neimplinită de familie: 
educarea tinerei generaţii. Doar că, una 
lingă alta, peliculele acestea oferă o ima- 
gine cam schematică a raporturilor familie- 
tinăr-societate. Mai peste tot familia apare 
ca un mediu destul de impropriu dezvoltării 
tinerei generaţii, eroii — de regulă adoles- 
cenți neliniştiți ce se caută cu înfrigurare — 
sint obligaţi să plece de acasă ca să se poa- 
tă găsi pe ei înşişi și «drumul cel drept». 
De aici monotonia rezolvărilor dramatur- 
gice, un conflict — e drept existent intre 
generaţii, dar care unilateralizat riscă să 
ofere soluţii convenţionale, formule ar- 
tistice simpliste, prefabricate. Folosirea 
exagerată a unui prea frecvent peisaj mo- 
horit al familiei în filmul nostru face să 
apară în altele o «compensație» cam idilică 
(vezi recenta «familie-model» din «Muntele 
ascuns»). Frustrat de căldura și lnțelegerea 
tamilială, tinărul personaj se refugiază auto- 
mat în macro-colectivitatea prevăzută obli- 
gatoriu în schema sa funcţională de pe 
ecran cu cite un responsabil pentru pro- 
blemele individual-sindicaliste. Dar nu in 
genul amuzantului șef al sectorului suflete 
din piesa lui Mirodan, ci mai curind ca un 
acru moralizator (excepţiile fericite nu fac 
decit să întărească regula),un fel de dădacă 
siciitoare şi copleșită de grija tuturor orfa- 
nilor spirituali sau a celor cu studii lipsă la 
capitolul şapte ani de acasă. Cam măruntă 
şi convenţională această imagine a unei 
societăţi în care de fapt răspunderile pentru 
formarea tinerei generaţii converg cu mult 
mai matur: ele se manifestă în realitate, 
concomitent, prin toţi factorii educaţio- 
nali: familie, uzină, şcoală. armată, artă, 
mijloacele mass-mediei. E deajuns så ur- 


măreşti citeva din emisiunile televiziunii 
adresate tinerilor sau părinţilor («Club T», 
«Familia» şi altele) ca să constau cite 
conflicte realmente importante și la ce ton 
de tratare adult-pedagogică îşi așteaptă o 
corespunzătoare reflectare cinematografi- 
că. Citeva din aceste aspecte: dificultățile 
cuplului în care ambii soţi muncesc şi nu-și 
văd copiii decit seara la culcare (copii 
crescuţi uneori numai de niște bunici obo- 
siţi, incapabili să-i stăpinească), ori exis- 
tența sentimentală și socială a tinerei pe- 
rechi în relaţii cu alte familii, şi ele extrem 
de ocupate în ritmul trepidant al societăţii 
contemporane. Şi incă multe altele. Dar 
pentru toate ochiul dramaturgului ar trebui 
să cerceteze nu numai minuţios microsco- 
pic, dar și de la o anume înălțime, de la o 
anumită perspectivă, ogorul tematic. Rea- 
litățile atit de complexe și mereu în schim- 
bare ale familiei contemporane li cer ci- 
neastului un ochi de vultur. 

Alice MĂNOIU 


în mai puţin de un an (premiera a avut 
loc la 11 martie 1974). Celelalte tilme mi- 
lionare ale anului 1974 sint: «Fraţii 
Jderi» — 3 109 864 (premiera la 22.1V. 
1974); «Un comisar acuză» — 2 217 714 
(premiera la 1.1V.1974); «Stejar, extre- 
mă urgență» — 1 118 476 (premiera la 
20.V111.1974); «Nemuritorii» — 1 045 572 
(premiera la 23.X11.1974); «De bună 
voie și nesilit de nimeni» — 1 031 844 
(premiera la 28.V.1974). Evident, nici 
unul din aceste filme nu şi-a epuizat 
cariera comercială. 


upta ai 
cu eu 


în filmele noastre 


Riscind a fi bănuit de dema 

gogie — căci eu ascultind 

sfaturile şi citind știrile de 

nema pretutindeni privitoare la pe- 

ricolele tutunului nu mai 

fumez ca altădată, urăsc taba- 

cul şi pe ai lui «tăbăcari» — 

riscind deajuns de multe pentru a-mi re- 

prima orice vervă în acest domeniu, simt 

nevoia de a ridica o odă ţigării în filmul 

românesc. Scrumierelor. Mucurilor. Fumu 
rilor. 


Ar trebui — cum zice poetul — «un cintec 
incăpător precum foșnirea mătăsoasă a 
mărilor cu sare» pentru a slăvi binefacerile 
țigării atit pentru scenariștii și regizorii 
noștri, cit și pentru actorii respectivi. Căci — 
și aceasta e întrebarea — cum s-ar mani- 
testa pe ecrane fără de țigară, sentimente și 
trăiri ca: 


Cum vorbim la telefon? Lăsind scrum... 


destinderea, 
așișderea, 
iertarea, 
oboseala, 
vindecarea, 
stressul, 
interesul, 
pripa, 
lipa-lipa, 
clipa, 
tăcerea, 


tensiunea interioară, 

tensiunea exterioară, 

enervarea, 

așteptarea, 

calmarea, 

indiferența, 

impertinenta, 

inteligenţa, 

dragostea, 

munca, 

spiritualul, 

banalul, perplexul, 

anti-extraveralul, complexul? 
Şi dacă lista — pusă pe două rinduri pentru 
a economisi spațiu — nu pare completă, 
aceasta nu poate decit să vă îndemne la 
elaborarea unei a treia enumerari, tormată 
tot din 13 elemente sacre și esenţiale, într-un 
infinit și frumos joc de societate. Ce-ar 
lipsi? Mai nimic 

O, desigur, mai există — în cinema, ca şi 

în viață — 


rr 


El 


mina, 
ochii, 
gura, 
surisul, 
plinsul, 
risul, 
floarea, 
visul, 


şiretul, 
palma, 
replica, 
cuvintul, 
banul, 
vintul, 
morcovul, 
ziarul, 

scrisul, sărutul, 

pantotul, destul. 
în două cuvinte și nu în douăzeci: expresia 
omenească. Nimic nu o poate înlocui, zic 
unii. Greșesc. Țigara, la noi în film*), poate 
exprima totul. Inclusiv linsa de fantezie 
regizorală, numită de multe ori sobrietate 
Lipsa de imaginaţie a gestului actoricesc, 
numită adesea și corectitudine. Incapacita- 
tea miinii., ochilor, buzelor de a se mişca 
expresiv. numita nu arareori și firesc, 
Neputinţa de a fixa dramaturgic situatii 
puternice între două personaje, mai denu- 
mită uneori — şi farmecul banalitătii 


i 


Cum exprimăm încordarea? Trăgind cu sete... 


Fumatul a devenit 
o idee fixă, un şablo 
al filmelor noastre. 
In el 
— ca la radiografie — 
se pot citi multe 
despre jocul actorilor, 
fantezia regizorilor, 
forța dialogului 
(şi multe alte fumuri) 


Fumul, scrumul, mucul devin astfel semne- 
le supreme ale firescului, banalului şi so- 
brietății. Ele au devenit clișeele cele mai 
dragi şi benigne ale unor păcate dureroase: 
slăbiciunea dialogului (personajele intră 
in. discuție cerind mai întii «un foc»...) 
schematismul jocului (destinderea? — «o 
țigară bună!», încordarea? —g«o țigară 
trasă cu sete»! Întruntările? Şedinţele? 
— scrumierele pline! Munca? — un chiştoc 
ars pînă la muc! etc., etc.). Pină și în amor — 
cum se vede din ștraitul nostru de poze — 
tigara a devenit o adincă idee fixă. O idee 
fixă şi excesivă 

Ce putem dori mai mult la capătul acestei 
ode? La atita cantitate — enormă — de 
țigări fumate în filmele noastre (ca să nu mai 
vorbim în piesele de teatru care nu ne pri- 
vesc...) să dăm și noi o scenă nemuri- 
toare a țigării, cu care să intrăm în antologia 
tabagică a cinematografului mondial, la 
inălțimea momentului de neuitat cînd în 
«Dor nestins» el aprinde deodată două 
țigări, una pentru ea, una pentru el, sau cind 
în «Momentul de adevăr» Michele Morgan 
arde spatele rivalei sale cu un muc aprins 
şi aia începe să țipe spre spaima lui Jean 
Gabin... Ar fi păcat — dacă tot nu ne batem 
capul în cinema cu organizarea unei vehe- 
mente campanii antitabagice — să nu dăm 
lumii o tulburătoare, o gravă sau o comică 
(chiar, de ce nu comică?, la geniul nostru 
comic n-ar fi greu...),o măreaţă, o inublia- 
bilă imagine a ceea ce poate face un «Sna- 


gov» în mina unui i Radu COSAȘU 


*) „..în cel de actualitate, la «istorici» exis- 
tind cumva o anumită economie de mijloa- 


- 


zimbim feminin? Fumind! 


Cum ne infruntăm? lar fumăm! . şi cînd suspinăm? Da, şi cind oftăm. 


E 


larna maturitătii 


noastre... 


(Urmare din pag. 5) 


consecință de asemenea firească a infuziei 
de talente proaspete ce a pătruns în acest 
an în lumea filmului nostru, dar şi o conse- 
cinţă a realizării acelui deziderat numit: 
25 de filme pe an. Căci din mijlocul lui, din 
mijlocul acestei cantități exprimată într-o 
cifră, a pornit saltul spre calitate. Este un 
moment bun acesta pe care-l trăim și grija 
noastră ar trebui să fie concentrată spre 
menţinerea lui, cu toate forţele și cu orice 
preț. Căci acest moment mai reprezintă 
şi binemeritata răsplată oferită publicului 
nostru. Acest public care ani de zile a 
aşteptat cu încredere «să ne coacem», 
«să creștem», «să ne maturizăm», acest 
public care s-a Intristat sau s-a bucurat 
cu fiecare nouă Incercare a noastră de a ri- 
dica ștacheta, avea dreptul la această răs- 
plată a infinitei sale răbdări, a neclintitei 
sale speranțe în cinematografia noastră. 
Ceea ce caracterizează, cred, acest moment 
actual al filmului românesc este și fluidul 
de înțelegere, de bucurie si satisfacție ce 
circulă intre filmele noastre din ultima vreme 
şi publicul nostru dintotdeauna. 


© Dumitru Carabăţ (scenarist): Dintre 
producţiile recent date în exploatare mi se 
par a fi demne de remarcat filme ca Actorul 
şi sălbaticii, lustrate cu fiori de cîmp, 
Filip cel bun și, dacă mi se permite, Zidul. 
Desigur, enumerarea ar putea să fie rezulta- 
tul unei aplicări excesive a unui gust perso- 
nal, posibil restrictiv, la «cimpul» nostru ci- 
nematografic, care în realitate este mai vast 
şi mai divers. Filmele amintite însă, dincolo 
de ceea ce. evident, le deosebeste, par a fi 
dominate de o anume tensiune moral-esie- 
tică comună, o angajare istorică mai acută 
în viața societăţii noastre, de o gindire 
artistică caracterizată printr-un spor de 
coerenţă și eficacitate. Realizatorii filmelor 
— scenariști, regizori, operatori, actori, 
producători etc.— par a fi înțeles că cinema- 
tograful ca artă este mai puţin rezultatul 
unei «puneri în scenă» cit, mai ales, al 
unei «puneri în realitate». S-a înfiripat 
parcă, pe această bază, o preocupare pentru 
stil, pentru o articulare mai subtilă a limbaju- 
lui cinematografic. Ar rămine ca, în eventua- 
litatea că afirmaţia de mai sus e justă, critica 
să-şi innoiască instrumentele, pentru a 
deveni ea insăși mai eficientă în planul 
concret al creaţiei. Ar fi vorba de sistema- 
tizarea unei experienţe artistice, din păcate 
nu prea vaste, care ar putea căpăta, prin 
modelare şi evidenţiere, forță germinativă. 
Aceasta cu atit mai mult cu cit filmele 
amintite nu au apărut pe un teren gol, nu 
sint adică absolut noi, ele continulnd o 
anume tradiție cuprinsă în realizările mai 
vechi ale unor regizori ca Victor Iliu, Liviu 
Ciulei, Jean Georgescu, etc. sau în altele 
mai noi,dintre care dau un singur exemplu: 
Puterea și Adevărul. Vocaţia autentică a 
criticii mi se pare aceea de a sesiza și 
consolida acele direcții artistice care par a 
fi mai relevante, eficiente, în raport cu rea- 
litatea și istoria noastră. Pe scurt, acum mi 
se pare mai puțin important că aceste filme 
sint o prezenţă în peisajul cinematografiei 
noastre: bine ar fi ca ele să însemne ceva 
pentru miine. 


© Mihai Creangă (scenarist): Chiar inain- 
te de premiera ultimului său film, Andrei 
Blaier afirma că «trăim un moment deosebit 
al cinematografiei noastre» şi işi exprima 
speranța că vom şti cu toţii să ocrotim şi să 
dezvoltăm acest momens in aşa fel incit să 
nu rămină izolat, ca atttga alte momente 
deosebite în istoria filmului românesc. Nu 
ştiu dacă ancheta revistei «Cinema» va ajun- 
ge la o concluzie asemănătoare. La drept 
vorbind, ar fi interesant de ştiut mai ales ce 
gindește publicul despre acest moment. Însă 
ceea ce mie mi se pare imbucurător e faptul 
că, în sfirşit, casele de filme incep să aibă o 
marcă, o identitate. Firesc, eu mă simt legat 
de Casa de filme trei — şi de directorul ei, 
Eugen Mandric — care m-a propus publicu- 
lui ca scenarist. Din fericire, nu trebuie să 
fac apel la o judecată partizană atunci cind 
mă gindesc la filmele pe care le-a produs 


350 
şa 


usteţea lor asertorică iscată din 
industrie a iluziei care ar fi filmul. 


ER 
i iji 


ea în 1974. Patru din cele cinci filme sint de 
actualitate. Dintre cei cinci regizori, doi 
sint debutanţi în lung-metrajul artistic: Con- 
stantin Vaeni și Andrei Cătălin Băleanu. 
Cred că amindoi dovedesc acum că au 
ceva de spus în filmul românesc. Ştiu, în 
general, că nu servesc nimănui ierarhizările, 
dar nu mă pot opri să nu mărturisesc că, 
dintre aceste filme, Zidul lui Vaeni mi-a 
plăcut cel mai mult, deși — sint convins — 
că Filip cel bun al lui Dan Piţa n-ar fi 
prea departe de virful acestui moment 
cinematografic românesc. În sfirşit, dacă 
se poate vorbi despre o medie artistică, cred 
că ștacheta a fost ridicată simţitor în 1974. 
Se dovedeşte că ne-am putea permite 
salturi mai indrăznețe. Și în această even- 
tualitate — fiindcă formula caselor de filme 
s-a dovedit viabilă — fac o propunere: ce-ar 
fi ca fantomatica doi să devină o realitate? 


Există un cenaclu al tinerilor cineaști — 
«Victor lliu». Există, de curind, citeva idei 
promițătoare privindu-i pe aceștia, idei că- 
rora C.C. al U.T.C. s-a oferit să le acorde 
un sprijin direct. acest context, n-ar 
putea deveni Casa de filme doi, o casă pro- 
ducătoare a tinerilor cineaşti, poate chiar 
numai a debutanților? Filme-scheci, filme 
de actualitate cu o producţie mai puţin 
costisitoare, create de echipe restrinse, 
în decoruri naturale, filme cu poveşti simp- 
le, cu personaje puţine, ar putea constitui 
blazonul casei de filme doi. La ora asta, 


Nu 

numai cu tineri. 
ci și 

despre tineri 
(«Filip 

cel bun») 


doi nu există. Ceea ce nu inseamnă că nu 
poate fi inventat. 


@ ion Popescu Gopo (regizor, preşedinte 
al ACIN): Sint aici la Buftea nişte culoa- 
re lungi; două, ce au, două cite două, 
cabine de montaj. Sint multe, vreo 13. 
Acestea ar fi culisele, dacă scena ar fi 
ecranul. În culisele acestea foiesc regizori, 
maeștri de sunet și monteuri, în general 
femei cu halate albe. Dacă te plimbi pe cu- 
loare și treci prin dreptul cabinelor de mon- 
taj, auzi, ca şi cum ai căuta posturi la un 


aparat de radio, fel de fel de sunete, muzici, 
împuşcături, ropot de copite de cai, strigă- 
te, șoapte... Este ceea ce se numește etapa 
de finisare a unui film. 

Cind priveşti maldărele de cutii, puse una 
peste alta, filmele par ca niște rachete. 
Şi numărătoarea inversă se face în ziua 
premierei, cînd «racheta» e lansată în lume. 

Aici l-am văzut preparindu-şi «racheta», 
la cabina patru pe regizorul Boiangiu. Pe 
uşă scria: Un zimbet pentru mai tirziu. 
«Zimbetul» său a fost lansat la 10 decem- 
brie 1974. La clțiva pași mai incolo, Blaier 
îsi aranja Florile de cimp. 

E o meserie grea tabricarea filmelor. Se 
lucrează mult, se lucrează ziua și noaptea. 
Jos, la sala de mixaj, Nicolaescu omoară 
cițiva Nemuritori. Mixajul este un fel de 
probă de lansare a rachetei, aici pentru 
prima dată actorul se întilneşte cu visul 
său materializat. Aici e încă imperfect, 
adică filmul e încă nefinisat, plin de lipituri, 
semne. cifre mizgălituri de creioane der- 
matograf, zgomote lipsă, dialoguri nesin- 
cronizate... 


Risul 

ca atitudine 
socială 
(«Actorul 

și sălbaticii») 


Într-adevăr lucrurile nu merg ca pe roate, 
industria filmului este de multe ori în 
conflict cu arta filmului. Și de multe ori 
se fac concesii şi de-o parte şi de cealaltă. 
De multe vñ se pot auzi in culise: dați 
mai mulți cai lui Ștefan cel Mare, sau 
Tatăl risipitor face zgomote în locul lui 
Filip cel bun, dar şi Filip face destul zgo- 
mot. 

Rachete, rachete... ca un cuplet de-ai lui 
Caratase din Actorul si sălbaticii, film 
lansat ia 21 ianuarie 1975. De atunci și pină 
azi 550 000 de spectatori. Ce carte poate fi 


citită de atitea persoane în două luni? 
Unele rachete au o viteză fantastică: Ne- 
muritorii depășesc milionul în trei luni, 
Ştefan cel Mare face 800 000. 

Alte rachete, alți constructori, alte rezul- 
tate. Unii incepători, alții mereu cu aceleași 
greşeli. Se poate vorbi şi de un «teleghi- 
daj» care citeodată ajută și citeodată strică. 
De exemplu felul cum este lansat un film 
din punctul de vedere comercial, sau felul 
cum este scrisă cronica, citeodata in con- 
tradicţie cu opinia publică. În culise se vor- 
beşte mai curajos decit la ACIN, sint 


asupra gindului, asupra științei lor de a face 
artă și de a duce peste mări şi țări, în ochii 
tuturor, o părticică din marele tezaur de 
frumuseţe al poporului nostru. Oare numai 
talentul şi ştiinţa li face să fie ceea ce sint? 
Nu, desigur, căci — s-a zis demult — 
talentul şi știința nu sint măsura timpului. 
Măsura timpului este conştiinţa. 

Aceşti poeți ai noştri sint nişte admira- 
bile conştiinţe lucide. 

losit Demian 


plastică autonomă. 

Constantin Vaeni s-a bătut să facă film 
după film. Condiţia fundamentală a reușitei 
sale: energia, plus spiritul novator. 


nemulțumiri juste şi de asemeni multe 
exagerări. Cred că dezbaterile în şedinţele 
de creaţie, critica deschisă şi colegială e 
toarte folositoare. Trebuie multiplicate. 

Am avut in această iarnă numeroase 
premiere, aproape săptăminale. A fost și 
pare să continue o ofensivă a filmului ro- 
mânesc. Este imposibil ca această cantita- 
te să nu producă calitate. 

Pe culoarele Buftei, cabinele de montaj 
vuiesc fără întrerupere. Zgomotele de 
tancuri anunţă un film mare: «Pe aici nu 
se trece». Titus Popovici a încredințat 
scenariul său unui tinăr regizor, Doru Năsta- 
se (de ce naiba spunem tineri unor regizori 
cu copii și părul gri?). lulian Mihu (deși 
nu-i tinăr, n-are copii şi nici păr gri) stă cu 
scaunul pe culoar şi dirijează montajul de 
la distanţă (în cabină nu e voie să fumezi, 
deşi pelicula de mult nu mai este inflama- 
bilă). Gheorghe Vitanidis lanşează două 
filme deodată: Dimitrie Cantemir și Muş- 
chetarul român. Gheorghe Naghi studiază 
Elixirul tinereţii, Calotescu montează 
Mastodontul, Moldovan nu ştiu ce tace, 
ţine ușa inchisă 

Mă întorc la cabina mea, racheta mea 
mai are puţin, Eugenia, Emilia, Silvia, ha- 
latele albe aleargă printre pădurile cu co 
şuri de peliculă. Capoianu cintă, Profesorul 
şi Cantuniare fac: fleoșc, poc, sss... Facem 
filme. 

— Zău că facem multe filme. Ne pindeşte 
calitatea. 


e Marin Stanciu (director general al 
Centralei România-Film): 

Succedate intr-un ritm fără pre- 
cedent, nu mai puţin de 7 în trei luni, filmele 
din producţia naţională se oferă astăzi 
publicului din țară și distribuitorilor străini, 
nu numai pe o largă gamă de teme, dar și 
prin citeva performanțe calitative ieșite din 
comun. Şi e un lucru remarcabil faptul că 
România-Film poate prezenta cam în ace- 
iaşi timp o diversitate de genuri, de la fil- 
mul politic la filmul de aventuri, de la dramă 
la comedie, diversitate în stare să satisfacă 
toate preferințele, toate gusturile. 

În general, numărul spectatorilor la fil- 
mele românești creşte anual între 1 şi 3 
milioane. În anul 1974, această creştere a 
fost însă de 13 milioane, faţă de 1973. Filmele 
stagiunii de iarnă, cele programate la 
inceputul anului s-au bucurat, de la caz la 
caz, de o foarte bună primire din partea 
publicului. Situaţia se prezintă astfel la 
filmele la care avem cifre ceva mai concrete, 
în ele inciuzindu-se atit spectatorii din cani- 
tală, cit şi cei am țara: «memuritorii» au 
trecut de un milion de spectatori, iar «Şte- 
fan cei Mare» a fost văzut de aproape 800 
de mii de spectatori. Numai în Bucureşti, 
«Actorul şi sălbaticii» a înregistrat peste 
o jumătate de milion de spectatori, «llustra- 
te cu flori de cimp», aproape 150 de mii, 
în numai patru săptămini de la premieră. 
lar «Filip cel bun» aproape o sută de mii, 
în numai trei săptămini. Fireşte aceste filme 
nu se află decit la începutul carierei lor pe 
ecrane. Dar acest inceput îndreptățește 
toate speranțele. 

Buna primire pe care publicul şi critica 
de specialitate au făcut-o filmelor din sta- 
giunea de iarnă ne-au fost confirmate și 
de aprecierile pozitive ale celor 45 de re- 
prezentanţi ai cinematografiilor din unele 
țări socialiste. La o recentă vizionare de 
lucru, distribuitorii din U.R.S.S., Cehoslova- 
cia, lugoslavia, Mongolia, Bulgaria, R.D.G., 
Polonia şi Ungaria au văzut filmele «Agen- 
tul straniu», «Duhul aurului», «Un zim- 
bet pentru mai tirziu», «Nemuritorii», 
«Actorul şi sălbaticii», «Zidul», «Filip 
cel bun», «liustrate cu fiori de cimp», 
«Muntele ascuns», oaspeţii fiind de pă- 
rere că aceasta este cea mai valoroasă se- 
lectie pe care au văzut-o la noi în ultimii 
ani. 

Aceste filme se află la debutul «carierei 
internaţionale». Ele vor fi prezentate, de- 
sigur, şi la alte vizionări cu distribuitori din 
alte ţări, la festivaluri şi tirguri internaţio- 
nale. Recent, o casă distribuitoare din 
Italia a preluat filmele «Nemuritorii», allus- 
trate cu fiori de cimp», «Filip cel bun», 
«Ştefan cel Mare», «Agentul straniu», 
iar o altă casă va distribui în ţările de limbă 
engleză filmele «Nemuritorii» şi «Un co- 
misar acuză». 

Stagiunea de iarnă a fost bună. Premize 
bune pentru, să sperăm, un an bun! 

Anchetă realizată de N.C. MUNTEANU 


Valori de ieri și de alaltăieri 


m @ Evenimentul lunii: 
Februarie: ciclul Bergman. 

Din tiimogratia lui Bergman imi place cu 
deosebire filmul care nu pare să fie dintre 
operele «de consacrare» ale maestrului 
suedez: «Noaptea saltimbancilor». Moti- 
vele acestei preferinte sint, mărturisesc, 
strict subiective, deși filmul rezista, oricind, 
unei cit de «obiective» judecăți estetice. 

Primul ar ti acela câ acest film trist, clov 
nesc, de o tragică bufonerie, e realizat in 
stilul fermecător-tabulos al celebrelor pe 
licule scandinave de la inceputul secolului, 
inspirate din lumea circului. Reinvie aici 
lumea pitorească, agitată, multicoloră a 
saltimbancilor în veșnică peregrinare, cu 
drame grotești și tragedii în surdină, con- 
sumate În corturi peticite și rulote dela- 
brate, prin jalnice orășele de provincie 
Inecate in ceaţă și ploaie monotonă. 

Al doilea motiv al iubirii mele pentru 
acest film este «fellinianismul» lui, apropie- 
rea pe care o fac,de fiecare dată cind îl revăd, 
cu «La Strada», mai recent cu «Clovnii». 
Căci e neîndoielnic un film fellinian această 
«Noapte a saltimbancilor», cu metafora lui 
esenţială, aceea a drumului, străbătut de o 
caravană simbolică de personaje-etalon, 
aflate într-o perpetuă, neliniştită căutare de 


«Scuzaţi, pardon, bonsoar» (Radu 
Beligan în «O noapte furtunoasă») 


filmul şi muzica 


de atmosferă, grație unui cineast cu har: Jean Georgescu 
(«Visul unei nopți de iamă») 


În fine, mai iubesc acest film dintr-un 
motiv cu totul «necritic», anume pentru că, 
invitind un prieten al meu, obsedat de 
ierarhii și clasamente artistice să-l vadă, 
după vizionare mi-a pus inevitabila, absurda 
lui întrebare: «Care-i mai mare: Fellini sau 
Bergman?» N-am știut ce să-i răspund, 
evident, dar tot el a adăugat «E într-adevăr 
un film fellinian. Însă cite filme bergma- 
niene a făcut Fellini?» «Niciunul», mi-a 
venit să răspund, dar am tăcut, realizind 
imediat că întrebarea ascundea o capcană, 
pe care o evităm adesea. Pe bună dreptate. 


i totuși... 
Sofos Petre RADO 
e Punctul de 


E ei 


toriului Cinematecii in această lună îl repre- 
zintă, fără îndoială, ciclul «Începuturile 
filmului românesc» (1898—1948). Prile; 
de intilnire cu opere semnificative ce re- 
prezintă tradiţia națională a celei de a 7-a 
arte, selecţia se intinde de la «Războiul 
pentru independență» (1912, regia Grigore 
Brezeanu) pină la «Visul unei nopți de 
iarnă» (1945, realizat de Jean Georgescu), 
neomiţind filme ca «Lia» (1927), «Maiorul 
Mura» (1928), «Trenul fantomă» 1933) 
sau «O noapte furtunoasă» (1942). Mult 


Starea de cînt 


La Casa filmului a avut loc o 
Săptămină a filmului de operă 
cinci filme, cinci opere din reper- 
toriul Operei din Hamburg, sub 
conducerea artistică a profesoru- 
lui Rolf Libermann. Un colectiv 
prestigios (N. Gedda, Dietrich 
Fischer-Diskau, A. Saunders, etc.) 
au dat o deosebită ținută acestor 
filme, acestei săptămini a operei. 


Mi-am amintit de primele spectacole 
de operă văzute în clasa l-a primară 
(«Paiaţe» apoi «Carmen», cintate de 
Ștefănescu Goangă şi Emil Marinescu 
— ce m-au impresionat atunci cît azi 
vocile celebre ale wagnerienilor şi mo- 
zartienilor) cind, la Casa filmului, melo- 
lomanul şi cinefilul n-a rezistat ispitei 
Flautului fermecat și Wozzeck-ului, 
opere filmate de maeștri din Hamburg. 
Spectacolele acestea filmate, adaptate 
uneori, aveau forța lor, nu numai cea a 
muzicii celebre, ci mai cu seamă forța 
convenționalității respectată, convenţio- 
nalitate ce pare străină celei a filmului. 
Şi este, în fond. Dar, dacă treci de preju- 
decata plictiselii — prejudecată uneori 
salvatoare — este totuşi o experiența 


să vezi de-aproape ce face un interpret 
cu timpul în care se «expune» pentru a 
cinta. Intrat în joc, cu timpul pâtrunzi 
intr-un imperiu fantastic — cel în care 
oamenii cîntă, modificind cu totul «me- 
tabolismul» vieții, chiar ritmul ei mile- 
nar, atavic și natural. Fiinţa umană de- 
vine stranie în tot comportamentul ei — 
şi recunoști că «starea de cint», starea 
poeților de fapt, e alta, necunoscută 
novă muritorilor ce ne precipităm a 
spune totul scurt, direct, articulat, în 
fugă. Rostirea devine «intensivă», defini- 
tivă și — prin toate acestea — reîntoarsă 
plenar în spectacol (spectacolul gene- 
zei), spectacol uimitor ca cel al omului 
în inponderabilitate. 


Văzind deci operele acestea, gindeam 
că Oedipul enescian ar putea fi produs 
de Buftea. Oedip, această capodoperă 
a muzicii moderne, ce-ar trebui să pri- 
mească straiele unei interpretări origi- 
nale şi naţionale. Cred că muzica mo- 
dernă — așa cum o ecraniza intere- 
santa versiune a lui Wozzeck de Alban 
Berg — e mult mai filmică decit cea 
clasică. Probabil pentru că «melodia» 
e mai aproape de vorbire şi oamenii mai 
aproape de cint. 


Gelu IONESCU 


interes suscită programele cu filme de non- 
ficţiune, atit cele care oglindesc activitatea 
unui regizor (Paul Călinescu, Jean Mihail), 
cit şi cele organizate pe criterii tematice 
(filme ştiinţifice şi culturale, etnografice, 
despre arhitectură, sport şi turism sau cele 
prezentind industria și viața satului româ- 
nesc). 


9 O apariţie interesantă in peisajul cine- 
matografic o constituie medalionul închinat 
unuia dintre cei mai mult comentaţi actori de 
comedie ai anilor '30: W.C. Fields. Comic 
excentric, vedetă cu putere de tfascinaţie, 
aureolat de o legendă care s-a substituit 
de cele mai multe ori judecăților de valoare, 
Fields este prezent în Cinematecă cu opt 
filme de lung-metraj, incepind cu «Dacă aș 
avea un milion» (1932) şi pină la «Puişorul 
meu» (1940). 


e Un «Omagiu unor autori și actori 
dispăruți în 1974» și 


€ Un medalion dedicat regizorului ame- 
rican Frank Capra completează lista ciclu- 
rilor pe care Cinemateca le propune abo- 
naţilor săi în luna martie. 


Mihai TOLU 


Bineînţeles, «Lia» este o galeşă melodramă, dar în ea apărea 
idolul vremii, neuitatul George Vraca 


travelling avant 


Test ştiinţifico-fantastic 


de tablă fură smulse, proiecționistul se 
retrase într-un colț; cutiile fură trecute 
din mină în mină și în cele din urmă 
deschise: erau goale! Cel mai banal, 
să-i spunem pe nume, cel mai prost 


Dind urmare nemaipomenitei publici- 
tăți desfășurate cu ajutorul radioului, 
televiziunii, revistelor și afișelor, pre- 
miera ultimului film ştiințitico-fantastic 
cunoştea în seara de gală o extraordi- 
nară afluență de public. Subiectul filmu- 
lui: cum se va turna un film în anul 2222. 
După cuvintarea directorului Casei de 
filme, în aplauzele asistenţei, a început 
vizionarea. Stupoare: filmul era de o 
mediocritate desăvirșită, perfectă chiar. 
Pe măsură ce minutele treceau, publicul 
era cucerit de această mediocritate 
nemaiintiinită, era chiar fermecat, sub- 
jugat, minunat, entuziasmat. În sală se 
reluară aplauzele și strigătele de «bra- 
vol» nu mai conteneau. Delirul specta- 
torilor atinse culmi atit de înalte incit 
nici nu se termină bine filmul, că publicul 
năvăli la cabina de proiecție pentru a se 
despărți de premiera filmului ştiințitico- 
fantastic, luindu-și amintire cite o bucă- 
țică de peliculă. Fără îndoială, banali- 
tatea absolută a noii producții, banali- 
tate depășită de multă vreme, fi îndrep- 
tățea pe spectatori la acest gest. Pentru 
năvala dată asupra cabinei de proiecție, 
publicul nici nu putea fi învinuit în frun- 
tea spectatorilor se atla însuşi regizorul 
care, el personal, promisese fiecăruia 
cițiva centimetri de peliculă drept suve- 
nir. Cind mulțimea năvăli în cabină, pe 
ecran filmul tocmai se termina. Cutiile 


film de science-fiction rulase fără 
peliculă! Nimeni nu mai înțelegea ni- 
mic. Spectatorii iși reluară, în tăcere, 
locurile în sală, presimțind că trebuie să 
li se dea o explicaţie. Într-adevăr, regizo- 
rul urcă pe scenă dintr-o săritură și se 
adresă asistenţei: — Aţi asistat la un 
spectacol de iluzionism în masă. Aţi 
constatat chiar dvs., că în aparatele de 
proiecție nu se atlă nici un metru de 
peliculă, totuși, eu, regizorul, v-am 
făcut să vedeţi un film! Am vrut să vă 
demonstrez că un adevărat regizor este 
în primul rind un iluzionist... 

Aplauzele reizbucniră. Regizorul re- 
luă: — Vă propun acum un test. Voi 
ruga citeva persoane din cele aflate în 
sală să ne spună ce a. văzut fiecare, 
pe ecran (Rezultatele testului, consem- 
nate în sală, vă vor fi relatate în numărul 
nostru viitor) 

Cineva din sală gindi: — Dacă tot 
ne-a hipnotizat, atunci de ce nu ne-a 
tăcut să vedem un film bun? 

Dar cel care gindea aşa era un 
cronicar. 


Radu GEORGESCU 


Un medic este, din întim- 
plare, martorul unui acci- 
inema dent. Profesia, și nu numai 
ea, îl obligă să dea celor în 
cauză primul ajutor. O face 
spontan, firesc, fără să rea- 
lizeze că asttel s-a angajat pe un drum 
periculos: cei doi accidentaţi erau făptaşii 
unei crime pusă la cale de Mafia napolita- 
nă și goneau spre locul alibiului. Crima ar 
fi putut fi perfectă. Acum devenea divul- 
gabilă. Imprevizibilul incident face astfel 
din medic, fără voia sa, un martor pericu- 
los. Deci martorul trebuia oprit să vorbeas- 
că. Pentru a nu da de bănuit, mascind o 
crimă cu o alta, cei în cauză nu optează 
pentru «eliminarea» sa din viață şi pre- 
feră să declanșeze un perfect mecanism al 
presiunilor sociale, familiale, morale pină 
cînd, încolțit din toate părțile, martorul va 
fi condamnat la tăcere. 

Ca de obicei, în acest tip de film italian 
în care legea, poliția și cetăţenii cinstiți 
au de înfruntat ofensiva fărădelegii, inves- 
tită cu atributele puterii— intriga este doar 
o mică machetă care reface o mare reali- 


Martorul Sala 
trebuie să tacă ÎI Piine și ciocolată 


Nu întotdeauna 


tăcerea e de aur 


tate. O realitate bazată pe inechitate și 
corupție. Ofensiva de idei a cineaștilor 
italieni, opera lor de asanare socială și 
politică continuă cu acelaşi tonus demas- 
cator. Dar demonstrația artistică folosește 
prea multe argumente şablon, scheme 
dramaturgice-tip cu cote fixe de violență 
şi melodramă. 

Simona DARIE 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Giuseppe 
Rosati. Cu: Bekim Fehmiu, Rosanna Schiaffino, 
Aldo Giuffre, Elio Zamuto, Luigi Pistolli, Barbara 
Betti 


m.. i 


Un milion pentru Jak 


Cind vezi un western, adeseori te mul- 
tumesti så spui că ai vazut un western. 
Sigur cå el poate fi mai bun sau mai puțin 
bun, cu John Wayne sau Robert Mitchum, 
cu indieni (nu se poate fără), cu cavalcade 
(nu se poate altfel), printre Canioane (nu 
se poate altundeva), cu buni şi răi (neapă- 
rat) şi cu o poveste care nu e nevoie să pă- 
cătuiască prin prea multă originalitate. Wes - 
ternul îţi dă plăcuta senzaţie a permanenţei, 
a vechilor obișnuinţe, confortabila reîntiini- 
re cu lucrurile arhicunoscute. «Un milion 
pentru Jake» («Big Jake») păstrează miezul 
tradițional al oricărui western (al unui foarte 
bun western), dar autorii lui îi aruncă ochia- 
de binevoitor ironice, amuzant distanţate. 
Genericul, excelent, încearcă chiar și o 
mica introducere social-politico-economica 
în epoca inceputului de secol: anul 1909. 
Vestul e mai puţin salbatic, mai pașnic și 
mai îndestulat. Indienii nu numai că nu-i 
vedem, dar nici nu le mai dibuim urmele. 
Fermierii au automobile şi fiii lor motoci- 
clete. Pistoaleie sint cu gaz, puştile cu lu- 
netă, iar caii folosesc la minunatul sport 
numit călărie. «Răii» nu mai fură vite, fură 
copi, preligurind gangsterismul şi kidd- 
napingul. Lume Nouă, deci, şi în vestul 
sălbatic. Lume nouă şi în westernul Holly- 


woodului: alături de John Wayne apar fiii 
lui, Patrick Wayne (James) şi John-Ethan 
Wayne (Micul Jake). Şi fiul lui Robert 
Mitchum, Christopher Mitchum (Michael). 
Doar John Wayne rămine acelaşi cow-boy 
cu ochi albaștri și batistă la git, cu umerii 
drepți și mersul legănat, Acelaşi singuratic 
impărțitor de dreptate, indiferent la lumea 
nouă, uşor obosit la aproape 67 de anı 
de viață, după 46 de ani de carieră, după 
mai mult de 300 de filme, în cea mai mare 
parte westernuri. «Marele Jake»-Wayne, 
leit-motivul westernului american, îşi pune 
azi ochelarii să citească, pe un bileţel, suma 
care i se cere în schimbul vieţii nepotului 
său. Îşi pune ochelarii și predă ștafeta 
Se pregătesc fiii lui, fiul lui Mitchum, cei- 
lalţi fii. Care vor spune şi ei, incălecind pe 
o şa, povestea, mereu aceeasi poveste a 


vestului sălbatic. Rodica LIPATTI 


studiourilor americane. 


John Wayne, Richard Boone, Maureen O'Hara, 
Patrick Wayne, Christopher Mitchum, John Ethan 
Wayne 


Acum citeva săptămini, in 
februarie, la Festivalul inter 
naţional al festivalurilor in- 
ternaţionale de la Belgrad, 
filmului lui Franco Brusati 
i se .decerna una din marile 
distincţii, în competiţie cu 
tot ce a insemnat laureat al vreunui festiva! 
international de film, din întreaga lume, în 
decurs de un an. | se recunoaște desigur 
privirea gravă, cercetătoare, alarmată, pri- 
virea care nu se opreşte la pitorescul și co- 
micul facil al «incurcăturilom» bonomului 
meridional pierdut printre rigorile unei so- 
cietăți închise, ale unei adevărate caste de 
privilegiati ai Fortunei. 

Brusati nu-și interzice și nu le interzice 
subiecţilor săi (subiecţi într-adevăr pentru 
că filmul pare să fie mai curind o descin- 
dere sociologică în lumea emigrate: Ium- 
penproletare furnizate de Italia sudică şi de 
alte co-rwverane mediteraniene), nu le in- 
terzice, spun, să aibă farmecul și hazui 
devenite legendare, atit de legendare încit 
s-au transformat într-o reclamă turistică. 
Bucuria sau necazul, entuziasmul sau dis- 
perarea, speranţa sau deznădejdea, toate, 
toate se înghesuie pe strunele mandoline- 
lor înfocate însoţite de prelungi lamento-uri 
tradiționale: o sole mio! Brusati nu por- 
nește în «Pline şi ciocolată» de la o intre- 
bare ci, descriind mediul sau mediile, ra- 
porturile dintre emigrant şi societatea care-l! 
folosește, depărtind brațele compasului pe 
măsură ce investigația avansează,caută să 
cuprindă sau să dezvăluie mai curind o 
lume găzduită în adevărate coteţe de găini 
ascunse unor priviri reci şi obsedate de 
mediul aseptizat şi dezodorizat. Realiza- 
torul ajunge să strige indignarea în primul 
rind impotriva acestei religii meridionale 
al lui dolce far niente, impotriva vieţii 
improvizate pe unde se poate și cit se poate, 
a unor dezrădăcinaţi veșnic cu valiza într-o 
mină, mandolina în alta şi lamento-ul în 
voce. Nu — pare a spune Brusati — ieșirea 
din apocalipsul vinturării după o bucată 


nema 


Nu bonomiei placide. 


Da conştiinţei lucide 


de piine nu se poate face prin refugiul în 
veşnicul o sole mio. În mascarada nostal- 
giilor dezolate și dezolante, de o improvi- 
zaţie à la Commedia del'Arte, trecută însă 
aici şi prin balurile din cartier şi localurile 
cu muzică şi antren. În această mascaradă 
costumată realizatorul este aspru cu tot 
ceea ce invită la îngăduință, la seducţie 
melodramatică, este aspru cu ridicolul ridi- 
colului ridicat la rangul de seducţie regio- 
nalistă. (Dar scena în sine nu se ridică la 
vibrația tragică). 

Filmul cere, cere imperios, oferind şi fo- 
losind o descriere captivantă adesea și o 
tipologie nu mai puţin captivantă și ea — 
cere o meditaţie asupra condiţiei umane 
însăși, o meditaţie dură şi needulcorată mu- 
zical, solicită mai ales repudierea unei re- 
ligii, de fapt a unei întregi mitologii: mitolo- 
gia bonomiei meridionale. Nu ne trebuie 
mitologie şi nici bonomie oricît de plăcută 
vederii turistice ar fi ea, nu ne trebuie — 
Brusati pare a circula această idee in sub- 
textul întregului său film — decit conștiință 
şi luciditate,pentru că nu multe lucruri se 
pot explica şi remedia cu plinsul mando- 
linelor. 

Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Franco 
Brusati. Scenariul: Brusati, De Concini, Manfredi, 
Piasiri. Imaginea: Luciano Tovoli. Cu: Nino Man- 
fredi, Anna Karina, Johnny Dorelli, Gianfranco 
Barra, Tano Cimarosa. Film distins cu Ursul de 
argint si Premiul O.C.I.C. — Berlin-1974. 


Au sosit căluşeii la noi 


In ambianța strălucitoare a primăverii, să- 
tenii mari şi mici cîntă și dansează în jurul 
călușşeilor, barăcilor de tir, balansoarelor, 
Traiectoria lineară a povestirii alătură dis- 
puta a două şcolărițe, «pasiunile» dezlăn- 
tuite de mini-campionatul de fotbal al băie- 
tilor, idila vaporoasă a învăţătoarei. Vera 
Plivova-Simkova (scenarist şi regizor) a 
ales cadrul pastelat al unor cimpii inflo- 
rite, a ales şi a condus cu meșteșug pro- 
tagoniştii (copii-adolescenţi inteligenţi și 
fermecători), acele trăsături singulare şi 
expresiv-cinematografice ale virstei copi- 
lăriei. 


Un film de Vera Plivova-Simhovă. Cu: Renata 
Maskovă, Jveta Kornova 


O noapte la castel 


Un text clasic — piesa poetului Jaroslaw 
Vrchlicky — ecranizat după legile musica- 
lului. Farmecul insolit al povestirii (decizia 
lui Carol al IV-lea de a interzice tuturor fe- 
meilor să pătrundă în interiorul castelului 
provoacă întimplări hazlii, neprevăzute in- 
curcături, suferințe şi nostime proteste) nu 
e întotdeauna susținut de inspiraţia regi- 
zorului Zdenek Podskalsky, succesiunea 
comică se pierde în gesturi grațios-opere- 
tistice, aura romantică se risipește în ridicol, 


iar umorul abia se întrezăreşte. Doar me- 
dievalul castel Karstein — pe care se proiec- 
tează silueta elegantă a Janei Brejchová 
şi prinde i Cei de deplină vocea lui Wal- 
demar Matuskâ, îndepărtează filmul stu- 
diourilor Barrandov de peliculele de serie 


Il lui. 
sii a loana CREANGĂ 


Un film de Zdenek Podshalsky. Cu: Vlastimil 
Brodsky, Jana Brejchova, Karol Höger. 


Un bărbat tatal 


«Un bărbat fatal», o nouă întilnire cu 
Jerry Lewis. Întilnire, ce-i drept,cu un film 
mai vechi (unul din primele regizate de 
Lewis), dar destul de semnificativ. Subiec- 
tul se axează în întregime pe (falsa) miso- 
ginie a personajului: este «alergic» la fe- 
mei — din pricina unui amor nefericit — dar 
nimerește îngrijitor într-o pensiune pentru 
cucoane. Jerry Lewis își fundamentează în 
acest film, destul de clar, conceptiile sale 
asupra cinematografului: el neglijează cu 
dezinvoltură gagul în avantajul propriei sale 
apariții, neobosit grimasante. Este clar că 
actorul se consideră un gag în sine. p.c 


Un film de Jerry Lewis. Cu: Jerry Lewis. 


11 


„Un 


general 


pentru victorie 


r Cineaștii sovietici au făcut 
multe filme despre ultimul 
război. De obicei se aleg două 
aspecte; actele de eroism şi 
actele de umanitate, acte di- 
| ferite,dar care parcă se chea- 

mă unele pe altele. În gama 


Un omuleț mic de stat şi cam balonat 
(Cuco Sanchez) descinde, impreună cu o 
ghitară, în Mexico-City; figura lui nu prea 
ademenitoare şi părul agresiv de pomădat 
nu-l împiedică să fie un compozitor şi un 
cîntăreț de mare talent. Consacrarea îi va 
fi fulgerătoare (pe parcursul a trei iodlere 
din cele cu atita îndeminare fredonate de 
văcarii din Pampas) și succesul este deplin. 
Omulețul face parte însă din specia rară a 
celor necorupți de glorie. E un star blind, 
înduioşător de blind, mai cu seamă că o 
iubește pe cintăreață (ajunsă și ea la glorie 
datorită cintecelor lui). Şi cintăreața cu 
suflet ingrat şi brațe atletice, mai înaltă 
decit toți bărbaţii din film și cu vocea răgu- 
șită, nu-i oferă decit prietenia ei. Nimic mai 
mult. Urmează o mulțime de lucruri şi în- 
limplări foarte triste, întovărășite de încă 
vreo duzină de iodlere (sau merengue sau 
rumbe-vals, sau cum vreți să le spuneți) 
din cele cu atita indeminare fredonate de 
văcarii din Pampas. 

D.C. 


Un film de Miguel M. Deigado. Cu: Cuco San- 
chez, Lucha Villa, Fernando Bota, Manuel 


largă a acestei conduite umanitare se in- 
scrie şi filmul de care ne ocupăm. La incepu- 
tul războiului, în faza de repliere şi reașe- 
zare a dispozitivului de luptă, se urmărea, 
pe lingă scopuri strategice, evitarea sacrifi- 
ciilor de vieţi omenești. Totul pentru a da ră- 
gaz în vederea unei inarmări mai puternice 


Acelaşi Cuco Sanchez plinge și cîntă, și 
iar cîntă şi iar plinge. Greu i-ar fi să nu 
plingă, cînd iubitele îl părăsesc, cind copi- 
lul moare, cînd... Greu i-ar fi să nu cinte 
cind singura consolare, singura care nu-l 
trădează e propria sa voce. Poate că inima 
lui a greșit. Dar cu ce a greșit spectatorul? 


S.D. 


Un fiim de J. M. Fernandez Unsain, Cu: Cuco 
Sanchez, Jaqueline Andere, Alma Delia Fuetens, 
Felix Gonzales, Carlos Camara, Maria Teresa Rivas 


Shivana este o prea tinără, prea fru- 
moasă, prea seducătoare și prea săracă 
cintăreață, dar tocmai ea nu se poate bucura 
de nenumăratele ei calităţi, pentru că este 
oarbă. Este oarbă din naștere. O prea 
bogată familie o va îndrăgi şi, dintr-o altă 
nenorocirețca în «Vagabondul» sau «Van- 
dana») — Shivana va căpăta o pereche de 
ochi noi-nouţi şi totul se va sfirşi cu căsă- 
toria dintre fata cea săracă și moștenitorul 


Războiul 


printre partizani 


În primăvara anului 1943, uria- 
șa mașină de război germană 
începuse să se clatine. Pen- 
inema tru a putea impiedica prăbu- 
şirea frontului în Europa de 
| sud-est, comanaamentul ger- 
man a decis lichidarea cu 
orice preț a armatei de partizani a lui Tito. 
Cu un număr restrins de oameni, Tito 
reuşise, în plină zonă de ocupaţie hitle- 
ristă, să elibereze un important teritoriu, 
creînd astfel o breșă în Balcani. Generalii 
germani von Lehr şi Litters au primit misiu- 
nea de a declanșa o ofensivă decisivă în 
Iugoslavia. Ofensiva a primit numele de 
«Operația Schwartz» și anvergura mijloa- 
celor puse la dispoziția celor doi generali 
(120 de mii de oameni contra cei aproxima- 
tiv 20 de mii de partizani sirbi) demonstrează 
importanţa pe care comandamentul german 
o dădea distrugerii rezistenţei iugoslave și a 
lui Tito. 

Filmul regizorului Stipe Delic, pe un 
scenariu de Branimir Scepanovic (la care a 
colaborat şi Serghei Bondarciuk),povestește 
eşecul acestei ofensive în bătălia de la 
Sutjeska, unde, deşi încercuită în fundul 
unei văi de forțele germane, deşi suferind 
asaltul dublu al aviaţiei și blindatelor, deși 
(teoretic) covirșită de un inamic de șase ori 
superior numeric, armata de rezistenţă a lui 
Tito a găsit resursele fizice — şi în primul 
rind spirituale — de a tace față și de a in- 
fringe o forță care părea invincibilă. 


Războiul 


în prima linie 


a unor regrupări a efectivelor şi a organi- 
zării contraofensivei. Într-o privință era o 
reeditarea tacticii Kutuzov din războiul con- 
tra lui Napoleon. Dar i se adăuga o idee 
nouă: aceea de a feri de la moarte pe cit mai 
mulți soldați. E drept că e deajuns de greu 
să faci un film din care — pe fundalul unor 
acțiuni militare — să detașezi și să situezi 
în centrul narațiunii, preocuparea aceasta 
de a cruța viețile soldaţilor tăi. Războiul în 
film este o succesiune de acțiuni militare — 
cu gigantica lor desfăşurare, cu jertfele lor. 
Apropiindu-te insă de episoade de mai 
mică anvergură,dar nu şi de mai mici semni- 
ticaţii, tema aceasta a grijii față de om, chiar 
şi în împrejurări atit de vitrege, se poate 
urmări cu incontestabile virtuţi artistice şi 
morale. Este și ceea ce și-a propus acest 
film. Eroul este un general, convins că va 
rezista în condiţiile acelui moment de aprigă 
dezlănţuire şi că, de altfel, retragerea aceas- 
ta este o măsură vremelnică. 

Filmul lui Karelov evoluează spre o dramă 
psihologică, fiindcă e bazat pe o gindire și o 
simţire îndoită, dar nu și nehotărită: con- 
duita unui om, care tot timpul cumpănește 
între bravură şi circumspecțiune, între curaj 
necondiționat și milă adincă pentru viețile 
omeneşti de care are amarul drept de a 
dispune. Acest personaj complex şi emo- 
ționant este interpretat de un mare, foarte 


Pe urmele «Vagabondului» 
Ochii Shivanei») 


familiei avute. Decorul de butaforie a unor 
somptuoase interioare găzduiește senti- 


Figura centrală a filmului «Sutjeska» este 
Tito, soldatul şi conducătorul, omul politic 
şi strategul acestui război de guerilă victo- 
rios. Este un comandant pe care toți il 
respectă şi-l urmează, nu pentru că așa vor 
regulamentele, ci pentru că știu că alături 
de el își pot ciştiga libertatea. În acest sens, 
filmul este un omagiu adus nu numai mili- 
tarului și luptătorului, ci și patriotului dirijor 
al eroismului popular care nu ezită să 
infrunte inamicul în operaţii ce ar părea în 
mod normal sinucigașe, dar sint plină la 
urmă victorioase. Victorioase, nu datorită 
numărului tancurilor, ci focului cu care 
aceşti partizani îsi apără metru cu metru 
pămîntul țării lor în fața invadatorilor. 

În rolul lui Tito, Richard Burton este 
sobru și grav. compunind cu discreție și 
eficiență dramatică o partitură cu atit mai 
dificilă, cu cit ea putea fi contestată de 
însuşi personajul istoric evocat. În restul 
distribuției acestui film de război, aș re- 
marca prezențele feminine — Irene Papas, 
Ljuba Tadić și Milena Dravic. 

Şi dacă scenele de bătălie (numeroase) 
sint uneori contuze, dacă descrierea unor 
asalturi este expediată sau făcută invizi- 
bilă de prea mult fum, dacă nu totdeauna 
avem senzația întruntărilor pe viață şi pe 
moarte, vinu fără îndoială nu e a istoriei. 
Vina e a superproducției. 


Dan COMȘA 
e 


Producţie a studiourilor iugoslave. Regia: Stipe 
Delić. Scenariul: Branimir Scepanovic, imaginea: 
Tomislav Pinter. Muzica: Mikis Theodorakis. Cu: 
Richard Burton, Irène Papas, Ljuba Tadić, Bata 
Zivojinovic, Relja Basic, Boris Dvornik, Bert Sitlar, 
Milena Dravić, Rade Marković 


mare actor, Evgheni Matveev, la care fiecare 
silabă, fiecare respiratie e expresivă, în 
ciuda unei mari sobrietăți şi unei admirabile 
simplități în vorbă şi în gest. Personajul 
feminin (Valentina Maleavina) este o învă- 
țătoare din tirgușorul unde generalul iși 
stabilise castrele. În convorbirea cu această 
tinără fată în momentul plecării acesteia 
într-o misiune, ea Îi spune cu calm, lucidi- 
tate, cu adincă prețuire: «Sint îndrăgostită 
de dumneavoastră, tovarășe general. Cind 
o să se termine războiul o să vă caut la 
Moscova». El primește această modestă 
mărturisire cu aceeași dulceaţă, cu același 
calm cu care îi fusese adresată. Şi, firește, 
nu-i dă un răspuns, căci nu poți răspunde 
de nimic într-o vreme nesigură ca aceea a 
războiului. 

Deși în filmul acesta aproape toate imagi- 
nile sint scene de război, ele rămin însă un 
fundal, fondul povestirii cinematografice 
devenind de fapt urmărirea cu grijă și 
știință a resorturilor sufletești ale unor 
oameni adevăraţi, adevăraţi pină la capăt, 
adevăraţi mai ales în clipele grele, dar atit 
de semnificative, convingerile umaniste su- 
prapunindu-se unui comportament care le 
ilustrează fără echivoc. 


D.I. SUCHIANU 


Producţie a studioului «Moslilm». Regia: 
Evgheni Karelov. Scenariul: /uli Dunski, Valeri 
Frid. imaginea: Anatoli Petriţii. Cu: Evgheni Mat- 
veev, Valentina Maleavina, Dmitri Franko, Armen 
Diigarhanian, Horst Proisker, Helmut Straiber, Boris 
Tokarev 


mente de butaforie ce predică blajina in- 
telegere și stoarce lacrima, transtormind 
drama în melodrană. Realitatea Indiei e 
departe, foarte departe. Pe ecran noi am 
văzut-o totuşi în filmele lui Satiajyit Ray. 


Un film de Shakti Semanta. Cu: Ashok Kumar, 
Vinod Mehra, Maushumi Chatterjee, Nutan şi Ra- 
josh Khanna, Madan Puri, Nazir Hussain, Asit 
Sen 


După o săptămină dedicată ecranizărilor 
de operă în interpretarea artiștilor din Ham- 
burg, Opera de Stat și Opera comică din 
Republica Democrată Germană ne dau 
întilnire cu celebra muzică a lui Offenbach, 
întemeietorul de origină germană a operetei 
ciasice franceze. interpretarea liber paro- 
dică a libretului ne prezintă un infem fas- 
tuos, ademenitor și plin de veselie și o 
Euridice ‘departe de a fi o soţie fidelă. 
Montare de imaginatie, voci excepționale, 
o seară interesantă pentru iubitorii de 


operetă. Simona DARIE 


Un film de Horst Bonnet, după operela lui Hector 
Cremieux 


sondaj 
în 


cineunivers 


Statisticile  box-oftice-ului 

şi planurile de producție ale 

companiilor cinematografice 

nord-americane indică la 

acest început de an o valoare 
> sigură și în permanentă creş- 
tere filmele despre catas- 
trote. 

Tema cataclismelor nu este, bineințeles, 
nouă în istoria cinematografiei; de la «Uiti- 
mele zile ale orașului Pompei»,care au 
tentat pe atiția cineaşti încă de pe vremea 
lui Méliès, trecind prin vestitul «San-Fran- 
cisco» al lui W.S. Van Dyke (evocare a 
cutremurului de la începutul secolului) și 
pină la peliculele prezentind cu anticipație 
consecinţele unui război atomic, marile 
dezastre n-au lipsit niciodată de pe ecrane. 
Ceea ce e nou în actuala modă hollywoodia- 
nă e faptul că avem de-a face nu cu filme 
întimplătoare, ci cu o serie care se anunță 
lungă și că acțiunea se petrece nu cindva 
în trecut sau în viitor, ci astăzi, în zilele 
noastre. 

Capul de serie al ciclului de care ne ocu- 
păm a fost «Aventura lui Poseidon» 
(film prezentat cu surprinzătoare operati- 
vitate și pe ecranele noastre), Inscris într-un 
timp scurt în lotul fruntaș pe lista filmelor 
din toate timpurile care au realizat cele 
mai mari încasări. Un succes considerabil 
a obținut«..Poseidon» şi într-o serie de alte 
țări (nu însă şi la noi. Dar asta e altă poveste 
care ar merita poate o discuție separată) 

Ulterior au fost lansate alte două filme, 
«Boeing 747» — sau cu titlul său cunoscut 
in lume «Aeroport '75» — şi «Cutremurul», 
a căror carieră a început de asemeni sub ce- 


— Așa cum mi-aţi sugerat, am citit toate 
scenariile astea Fellini, Antonioni, Berg- 
man, Hitchcock, Orson Welles, Buñuel, 
Eisenstein... Într-adevăr, mi-au folosit enorm 
la elaborarea scenariului meu. lată, de la 
pagina 1 la 24 e Fellini, de la 24 la 33 e Berg- 
man, de la 33 la 50 e Buiiuel, iar de la 50 la 
73 e Antonioni. Pentru ceilalți, din păcate, 
n-a mai fost loc. 

— Dar contribuția dumneavoastră per- 
sonală? 

— Nu mă pot compara, domnule, cu tita- 
nii ăștia. Dacă mă amestecam, stricam sce- 
nariul. 


* 
— Sint într-un impas. Poate că-mi daţi o 


aje şi 


-ascadorie. 


mert cu senzații tari. 
Evaziune în spaimă. 
Lumea crizei 
încearcă un nou tip de consolare 


le mai bune auspicii. Primul are drept canava 
povestea unui mare avion Boeing 747 care 
este izbit în plin zbor, la mare înălțime, de un 
avion de turism al cărui pilot decedase 
subit în urma unui infarct. În ciocnire, 
echipajul Boeingului iși pierde viața și 
soarta aeronavei grav avariate şi a sutelor 
de pasageri înspăimintaţi rămine în mina 
unei stewardesse (lipsită, desigur, de orice 
cunoştinţe de navigație aeriană) şi a... no- 
rocului. Cel de-al doilea — «Cutremurul», 
beneficiind de interpretarea Avei Gardner 
şi a lui Charlton Heston,descrie un cutremur 
catastrofal undeva pe coasta Californiei 
şi este, pare-se, o capodoperă în materie 
de trucaje. Alte filme prezentind incendii 
sint în pregătire. 

Toate aceste producții sint constituite pe 
baza unor rețete îndelung verificate, în care 
se îmbină cu dibăcie spectacolul, terificul 


neprevăzutul, melodrama. Nimic fantastic, 
nimic inexplicabil; fiecare din noi ar putea să 
se găsească antrenat într-o situație asemă- 
nătoare celor evocate în filme și catastrofele 
reconstituite pe platouri sint întru totul ase- 
mănătoare celor despre care citim uneori 
în ziare. Această grijă pentru realismul şi 
actualitatea condiţiilor şi detaliilor nu face 
decit să sporească forța emoțională a unor 
asemenea povești, tocmai în măsura în care 
avem sentimentul că evenimentele de pe 
ecran ne pot privi pe fiecare dintre noi. 
«Filmele-catastrotă» utilizează. pentru a 
capta adeziunea publicului, gustul specta- 
torilor mijlocii pentru senzaţii tari și mon- 
tările spectaculoase (în care trucajele și 
efectele de cascadorie pot fi folosite din 
plin. Acestor ingrediente tradiționale li se 
adaugă însă și altele luate din recuzita fil- 
mului psihologic de circulaţie populară. 


aventura scenariului 


Planuri de racord 


mină de ajutor, căci eu însumi nu văd nici o 
ieşire. Vă amintiţi, sper, secvența in care 
eroul meu își face apariția călare pe un cal 
alb. Era o secvenţă simbolică, deoarece 
calul alb exprima puritatea, inocența, în- 
eram la candoarea copilăriei, etc. 

— Şi? 


— Şi am văzut ultimeļe filme produse de 
cinematografia noastră: nu se mai poartă 
calul ca simbol! 

— Dar ce? 

— Porumbeii. S-a schimbat simbolul. Sint 
disperat! Pot eu să arăt eroul călare pe un 
porumbel alb? 


Efectele psihologice se bazează pe convin- 
gerea (discutabilă, după părerea noastră) 
că, în situatiile-limită, in momentele în care 
omul se găsește implicat în probleme de 
viață şi de moarte, se dezvăluie adevărurile 
ascunse, ies la iveală trăsături sufletești 
nebănuite, pozitive sau negative. Cutare 
om aşezat, serios şi demn, aureolat de o 
moralitate neintinată, se dovedește în mo- 
mentele cruciale un ticălos fără pereche, în 
timp ce juna fișneață, preocupată numai 
de îlirturi şi frivolităţi îşi sacrifică fără ezitare 
viața pentru a salva un bătrin sau un copil 
(exemplele de mai sus sint luate bineînțeles 
din filmele de care ne ocupăm). Asemenea 
exerciţii psihologice oferă deosebite satis- 
facţii intelectuale şi morale spectatorului 
nepretențios, dindu-i sentimentul că reu- 
sește să treacă dincolo de fațada aparențe- 
lor spre protunzimi, spre esențe. 


Pe aceeași linie şi inspirindu-se dintr-o 
caracteristică — mereu plebiscitată de pu- 
blic — a western-urilor, «tfilmele-catastrotă» 
exaltă cu stăruință bunele sentimente: curaj, 
solidaritate, abnegaţie, bunătate, etc., bune 
sentimente care, în situații dramatice, au 
totdeauna o excelentă ocazie de a se 
manifesta. 


Se vede, deci, cum în filmele avind drept 


«Spre deosebire de ceea ce gin- 
desc puternicii lumii — e de părere 
psihiatrul american Leo Jacobs 
inflația, șomajul, restricţiile, conse- 
cințele crizei economice pe care o 
traversăm, exercită un efect cu mult 
mai mic asupra spectatorului decit o 
catastrofă fictivă transpusă pe ecran 
Asistind la spectacolul unei catas- 
trofe, ai impresia că ai scăpat tu 
însuți din ea. Spectatorul se simte 
recontortat. Părăsind sala de cinema, 
îşi va spune că oricare i-ar fi neno- 
rocirile din viață, acestea sint mult 
mai mici decit ceea ce i s-ar mai 
putea întimpla. Acest gen de diver- 
tisment (filmul catastrofelor n.n.) e 
făcut să încurajeze, pentru că poate 
contribui la consolidarea sănătății 
morale şi psihice a individului» 

Psihiatrul Leo Jacobs conchide: 
«Şi e foarte bine astfell» 

El nu precizează insă «Bine, 
pentru cine?» 


temă «omul faţă în faţă cu catastrofa» se 
pot utiliza și se utilizează abundent toate 
retetele verificate ale producţiilor de largă 
accesibilitate. Formula lor — împletire între 
evaziune şi realism — corespunde, pare-se, 
cel mai bine inclinaţiilor şi gusturilor specta- 
torului mediu din lumea occidentală contem- 
porană, lume străbătută de atitea neliniști, 
îndoieli, deziluzii şi frămintări, lume în care 
nici chiar fabulosul, feericul, visul fără priză 
la realitate nu mai prind şi în care realismul 
închis între cei patru pereți ai existenței 
cotidiene apare tot mai sufocant. «Filmul- 


Am ajuns s-o citim și pe asta... 
Reproducem textual anunţul care 
insoțeşte reclama filmului «Cutre- 
murul» (vezi «Cinema» nr. 11/1974) 
proiectat pe ecranele occidentale: 

«Atențiune! Acest film benefi- 
ciază de noua şi stupefianta tehnică 
multidimensională sensurround. Vă 
atragem atenția că veți resimti în 
timpul vizionării fenomene de un 
realism comparabil cu acela al unui 
veritabil cutremur de pămint. Di- 
recțiunea cinematografului nu 
răspunde de reacţiile fizice și emo- 
tionale ale spectatorilor». 


catastrofă» pare să se afle — derizoriu 
poate, vremelnic poate — pe linia de plutire. 
H. DONA 


— N-am înteles semnificaţia secvenţei 
finale din scenariul dumneavoastră. Un 
bătrin impunător, cu părul şi cu barba albă 
descinde dintr-un Chevrolet... 

— Dar e cit se poate de limpede! Am 
transpus cinematografic o imagine care mă 
obsedează de multă vreme: Deus ex 
machina 


Li 
— Doi ani am lucrat la scenariul acesta 
În stirșit, l-am pus la punct pină la ultimul 
detaliu. O singură întrebare am, înainte de a 
vi-l înmina: cam ce mesaj aţi dori să conțină? 


Dumitru SOLOMON 


cineclub 


Bravo 
Timișoara ! 


| Duminică inceput de mar- 
tie, la Timişoara, meci im- 
portant şi palpitant: Poli- 
tehnica-Timişoara — Chi 
mia-Rimnicu-Vilcea. Nu 
foarte departe de locul 
«acela», într-o clădire veche, cu multe 
«cărți de vizită» printre care şi: «Centrul 
de îndrumare a creației populare și a 
mişcării artistice de mase al Județului 
Timiş», într-o sală mare, trumoasa, mo- 
bilată cu tot ce trebuie unei ședințe, plus 
un ecran «de 16» și vizavi de el un aparat 
de proiecție aşișderea, se desfășura 
Simpozionul «Condiţia actuală a fil- 
mului de cineclub». Gazdă: Cineclub 
'70». Organizator principal, losit Costi- 
naș. Invitaţi: cinecluburile din județul Ti- 
mış prin reprezentanții şi tilmele lor, regi 
zori profesionişti, ziariști din localitate și 
din Capitală. Simpozion cum scrie la 
carte. Comunicări (13) susţinute «pe viun 
cu filme, discuţii (prelungite) ṣi o Gală 
incununată cu un premiu acordat de 
gazde unui film oaspete: «Germinație» 
de Nicolae Lengher de la cineclubul 
„Ecran 5-Reșița» şi un premiu al juriu- 
lui, acordat filmului «Lupta», un desen 
animat realizat în tehnica (specialiștii 
știu cit de dificilă) desenului pe peli- 
culă, de către loan Pleș de la Cineclubul 
Şcolii populare de artă din Arad. «Lup- 
ta» are 3 minute. Autorul ei 17 ani... S-a 
vorbit mult, dar scurt și cuprinzător. S-a 
vorbit despre didactica filmului şi despre 
filmul didactic (Gheorghe Sabău, Cine- 
clubul Şcolii populare de artă din Arad) 
şi despre comentariul în filmul de ama- 
tori (Ştefania Matcovschi, Cineclubul 
«Oțelul roşu»); despre reportajul de 
drumeție (Emil Mateiaș, Cineclubul Ca- 
sei de cultură Caransebeș) și despre 
condiția actorului în filmul de amatori 
(Diogene Bihoi, Cineclub '70-Timişoara); 
despre metafora în filmul de amatori 
(Adriana Simlovici, redactor la revista 
«Orizont») şi despre rolul microgrupului 
în cineamatorism (Alexandru Vajda, 
redactor la ziarul «Szabad Sz6»). S-a 
vorbit cu patimă sau cu obiectivitate, cu 
erudiție sau doar cu pasiune, oricum 
s-a comunicat, în adevăratul înțeles al 
cuvintului. Dintre filmele galei, unele 
revăzute, altele în premieră, s-au impri- 
mat memoriei; «High-Key», documen- 
tar artistic început de regretatul Paul 
Kovacsi şi terminat de colegii săi Gheor- 
ghe Linţea și Emil Mateiaș, tulburătoare 
contesiune dincolo de timp; «Acciden- 
tul» de Demity Sandru de la Cineclubul 
Școlii populare de artă din Arad, film 
de o pătrunzătoare poezie a imagini și 
«Competiţie» de losif Costinaș, ro- 
tund moment de filozofie pe 16 mm, 
„A fost o zi plină, aceea de 2 martie, o 
zi care a durat de la 9 dimineaţa la 9 
seara. ...Intre timp în Timişoara a fost 
frumos și Politehnica a ciştigat cu 1—0 
meciul cu Chimia-Rimnicu-Vilcea. În 
aer plutea încă un «Bravo, Timișoara!», 
cind am ieşit din sala cu draperie roșie 
ce ascundea intrarea într-un «dulap», 
«Bravo, Timişoara» mi-am zis, în altă 
ordine de idei, căci după acest simpo- 
zion urmează «Secvența timişană» orga- 
nizată de Cineclubul C.F.R. și patro- 
nată de celălalt «fanatic» al Timişoarei, 
numit Sandu Dragoş şi «manifestările 
prilejuite de aniversarea a 15 ani de acti- 
vitate a cineclubului studențesc Gau- 
deamus». 


Şi apoi va trebui să spunem «Bravo, 
Oţelul roșu» căci şi acolo, în aprilie... și 
apoi «Bravo, Reşiţal», căci acolo între 
10 şi 11 mai se va desfășura ediția a Il-a 
a Festivalului interjudețean al filmului 
de amatori. După care am putea să ne 
spunem şi Bravo nouă, dacă ne vom 
atla în fața unei «Asociaţii a cine- 
amatorilor». Căci aceasta ar fi o bine- 
meritată marerianizare a nenumarauio' 
«bravo» gindiţi adeseori, uneori şi rostiți, 
în aceşti aproape 20 de ani de «mişcare a 
cineamatorilor» din țara noastră. Con- 
diția actuală a filmului de cineclub stă 
toată, cred, în această nevoie imperioasă 
de concret, de transformare a vorbelor 
noastre frumoase și încurajatoare în 
fapte frumoase şi încurajatoare. 


E. S. 


condiția 
debutului 


Obișnuim să consemnăm 

în treacăt (în treacăt și 

între paranteze) debutu- 

ema rile actoricești. Obişnuim 
să spunem: «promițător», 

«strălucit», «modest», 

sintem laconici, sîntem 

poate prudențţi, ei sint tineri, uneori 
foarte tineri, să mai vedem dacă promi- 
țătorul își va ţine promisiunea, dacă 
strălucitul nu se va stinge, dacă modes- 
tul nu va străluci pe nepusă masă. Pru- 
dența este un lucru sănătos, ea ține 
piept unui entuziasm pripit, uneori pe 
cit de pripit pe atit de dăunător. Să 
fim prudenti, dar să nu uităm că debutul 
este o operă colectivă. Ea începe cu 
reacția unui regizor în fata unui chip 
anume și sfirșește cu reacţia noastră în 
fața acelui chip metamorfozat de viziu- 
nea lui şi dăruit astfel cinematografului. 
Debutul este momentul — unic în cariera 
unt: actor — de responsabilitate împăr- 
țită. Momentul în care el depinde cu 
întreaga ființă şi cu tot talentul de «cei- 
lalți». Momentul în care este încă ma- 
terie primă, Galathee încă nesmulsă 
pietrei, în fața unui Pygmalion cu multe 
mlini şi la fel de multe capete. În spatele 
debutantului se află o echipă întreagă, 
cel mai adesea de maturi, de responsa- 


O voce în care Marcus «a auzit» 


bili şi răspunzători, în cap cu regizorul 
care l-a ales dintre zeci altii şi i-a acordat 
prin acest gest increderea lui. În «llus- 
trate cu flori de cimp», de pildă, Andrei 
Blaier îşi investește întreaga incredere 
de regizor matur, într-o actriță necu- 
noscută, într-o incepătoare pe care o 
distribuie în rolul principal: Elena Albu. 
ŞI iată că gestul lui ne obligă să recu- 
noaștem că în acest film s-a născut o 
actriță de suflu dramatic, cu forță de 
trăire simplă a situațiilor-limită, o actriță 
ce cunoaște puterea privirilor, a tăceri- 


condiţia actorului 
. . . 
Definiția 
(Dialog real intr-o parte, doi copaci, 


trei personaje, 32 piese de şah, 64 pà- 
trățele albe și negre, in părți egale) 


Personajele: 
(in ordinea intrării in vorbă) 


Locul acțiunii: undeva în apropierea 
platoului de filmare,mai precis la umbra 
copacului DOI. Copacul UNU este locul 
unde se petrece acțiunea filmului. Copa- 
cul TREI nu există, mai precis nu mai 
există,deoarece a fost tăiat din conside- 
rente artistice actorul şi UN om au 
improvizat la umbra copacului DOI un 
fel de banchetă pe care au desfăşurat 
cele 64 de pătrăţele alb-negre, împărțite 
cum spuneam mai sus, apoi au aliniat 
falanga celor 32 de piese repartizate în 


Talentul, 


dar și meșteșugul 


Debutu 
este 


operă colectivă. 

Ea începe cu 
«a lansa» 

şi continuă cu 
«a susține» 


lor, a gesturilor mărunte din care se 
compune un personaj, din care se 
încheagă o personalitate. Andrei Blaier 
are meritul prim de a o fi văzut astfel. 
Operatorul Dinu Tănase pe acela de 
a-i fi făcut vizibilă pentru spectator 
expresivitatea gravă, închisă, uşor de 
confundat la repezeală, din repezeală, 
cu monotonia... Așa cum chipul de 


Un chip în care Vaeni și-a 
actrița (Carmen Berbecaru)  ( investit debutul (Gabriel Oseciuc) O 


adolescent firav al lui Gabriel Oseciuc 
din «Zidul» n-ar fi ajuns probabil pină 
la noi cu toate sensurile descifrate fără 
«ochiul» atent al lui losif Demian. În 
acest caz mai cu seamă, caracterul 
colectiv al actului de risc și curaj, numit 
debut, se simte cu forță de exemplu. 
Căci aici un regizor debutant și-a spriji- 
nit filmul pe un interpret debutant, un 
tinăr care nu avea altă zestre dectt talen- 
tul încă nedemonstrat și acel chip pe 
care Vaeni a știut să-l vadă în perspec- 
tiva personajului. 


patru şiruri, după culoare, grade și 
contingente, 

actorul ridică mina,gata să efectueze 
clasica deschidere e2—e4. 

În acest moment, intră în umbra lor 
EL. Persoană deosebit de importantă, a 
cărei poziţie n-a fost încă definită,dacă 
este în cadru, deasupra sau în afara 
echipei de filmare. EL face doi pași, îşi 
înmănunchiază degetele într-un semn 
vag de benea'cţiune deasupra tablei de 
șah, trece fără absolut nici un efort cu 
privirea peste UN om, îşi increțeşte ochii 
a zimbet către Actor, îl bate o dată şi 
jumătate pe umăr, apoi, repezindu-şi 
bărbia în piept, silabisește solfegiat în 
gamă minoră. 

EL: MI-NU-NAT-DA!! Apoi pleacă 
cu capul cătind către îndepărtare! 

(pauză lungă) 

UN om: (privind pe sub sprincene 
către EL care se îndepărtează) ÎI cunoşti? 

actorul: ...(mutare preliminară) 

UN om: nu ştii cine e? 

actorul: ?! 

UN om: Eu nu sint decit (mutare 
preliminară) de două săptămini în echi- 
pă. Dar ce-am auzit din gura ăstuia la 
adresa dumitale... mă mir că nu se 
rupe pămintul cu el. 


După cum în «Actorul și sălbaticii» 
Manole Marcus face o demonstraţie de 
perspicacitate regizorală, de știință de a 
privi un chip oarecare în perspectiva 
unui personaj anume. Căci el vede la 
«Steaua fără nume» o cîntăreață numită 
Carmen Berbecaru, intuiește mina de 
aur ce zace în contrastul izbitor dintre o 
întățișare tragilă și o voce ce tace să 
vibreze aerul, străvede în acel contrast 
metamorfoza necesară personajului nu- 
mit Mărioara, acea metamorfoză dinspre 
țărăncuță, spre «divă la Tănase», şi o 
distribuie, o «debutează» fără să cli- 
pească şi fără să greșească. Şi din nou 
gestul unui regizor ne obligă. Să ne 
uităm bine la această Carmen Berbe- 
caru, la evoluția ei firească dinspre stin- 
găcie spre siguranță, să observăm ce 
iute a învățat să-și acorde vocea cu 
gestul și privirea, ce iute a prins sensul 
mișcării de spectacol, să ne uităm la 
acele prim-planuri compuse cu ochi de 
maestru de Nicu Stan şi să ne întrebăm 
dacă nu cumva în acest «Actorul și să 
baticii» s-a născut o stea de musical. 

Debutul este fără îndoială o operă 
colectivă. Debutantul este doar materia 
primă a acestei opere, piatra din care 
este ea desprinsă cu lovituri de daltă 
trecută din mină în mină. După regizor — 


O prezență în care Blaiera intuit 
personalitatea (Elena Albu) 


uneori chiar după scenarist — după 
operator, machior, costumier, monteur, 
la urmă,așa cum e şi firesc,vine şi rindul 
nostru. Să nu ne tremure mina. Și mai 
ales să nu lovim alături. Talentul de a 
lansa talente nu este doar o potriveală 
frumoasă de vorbe, ci un adevăr, dar în 
imediata lui vecinătate trebuie să se afle 
neapărat şi un meșteșug. Meșteşugul 
de a sustine talentul. 


Eva SÎRBU 


actorul: ...(developare a pieselor 
ușoare vizind rocada) 

Un om: Zicea că suferi de nu ştiu ce 
boală şi că trebuie să (atac pe flanc cu 
nebunul) ne ferim de dumneata... Că 
bei... că... 

actorul: (rocada)... 

Un om: Că în fiecare duminică ești la 
Ploieşti şi-ţi dai toţi banii pe cai... că iei 
bani cu împrumut și că pe urm că vii 
acasă seara tirziu... că uneori nu vii... că 
ai spus că nu mai vii (atacul nebunului 
se consolidează, avansind)... 

actorul: (cu un gest moale, oprește 
avalanşa de vorbe a partenerului său, 
îl fixează cu degetul arătător în dreptul 
ochilor, apoi întreabă șoptit, abia miş- 
cîndu-şi buzele). Dar de talent? ...De 
talent ce-a spus? 

Un om: Da. Ce e drept, e drept. A 
spus că eşti talentat. 
actorul: (coboară mina încet către tabla 
de şah, apucă turnul, îl trece două 
pătrăţele, unul alb, unul negru la stinga, 
descoperind regina în calea nebunului) 
„Atunci să-i dea dumnezeu sănătate! 


Mircea ALBULESCU 


virtuozitate 


Moraru 


întîlniri 


Există actori care se impun atenţiei 
publicului în cele mai ingrate, în cele 
mai prăpădite roluri. Ei sint evident croiţi 
pentru roluri de prim plan, dar izbutesc 
la fel de bine și în cele secundare, episo- 
dice sau în simple apariții sau treceri 
prin cadru. Ei sint atit de talentaţi incit 
nu-şi pot permite să refuze vreun rol 
oricit de insignifiant ar fi. Ei țin să-și 
onoreze nu numai talentul, ci și profesia. 
Un astfel de actor este Marin Moraru. 
Numele său a figurat în ultima vreme pe 
genericeie a vreo patru filme. Dar, cu 
excepția rolului ceva mai întins din filmul 
«Un zimbet pentru mai tirziu», apari- 
tiile lui pe ecran dacă însumau trei sau 
patru minute. În filmul «Un comisar 
acuză» apărea doar ca să dispară, dar 
chipul său tragic, privirile încărcate de 
spaimă și de uimire în fața asasinilor nu 
se pot uita. Valet de casă mare, cu 
cuşmă şi «acșent» moldovenesc, la 
simpla apariţie în «Actorul sălba- 
ticii» stirnea salve de risete. În fine, în 
«Filip cel bun»,Marin Moraru schițează 
rapid portretul ratatului doctor de ciini 
şi pisici, cu o imens de omenească 
în jalepale pentru veșnic nemulțumitul 

ilip. 

Sigur, Marin Moraru e un actor, un 
actor prea talentat pentru a-și permite 
riscul de a rata vreun rol, fie el şi de o 
singură apariție. Dar nu e oare un păcat, 
poate mai mult decit un păcat, să ai 
într-o orchestră un virtuoz al arcușului, 
şi tocmai pe el să-l pui să cinte la 
trianglu? 

N.C. MUNTEANU 


Vîlcea cinematografică 
și vilcenii ei 


Rimnicu-Vilcea, 15 martie, prima din 
cele şase zile ale primului festival «Vil- 
cea artistică», dedicat creaţiei originale 
Dominanta zilei: artele vizuale. Vernisa- 
jul expoziţiei de artă fotografică Gheor- 
ghe Lăzăroiu, membru al Federaţiei in- 
ternaționale de artă fotografică, pro- 
iecţie de diapozitive realizate de Dr. 
Radu Georgescu, gală de filme de ama- 
tori («Totul pentru viață» de Mihai Cio- 
nică, «Singurătate» de |. Cosma, «S-a 
plins în ziua aceea» de Dr. Romulus 
Popescu), gală încheiată cu o discuţie 
intre cineamatori şi protesioniştii-invi- 
taţi, regizoarea Malvina Urșianu și regi- 
zorul Mihai Constantinescu. Ca un foar- 
te echilibrat şi util schimb direct de 
experienţă, trei proiecții-mostre, oferite 
de invitaţi gazdelor: inceputul și sfirşitul 
filmelor «Trecătoarele iubiri» şi «Des- 
pre o anume fericire», și scurt-metrajul 
artistic «Helmuth cel mut» realizat de 
Daniel Medvedov, absolvent al IATC. 

De rmţinut: diapozitivele doctorului 
Radu Georgescu, confesiuni cuceritor 
sincere ale unui mare Indrăgostit de na- 
tură; de reținut, dintre cele trei filme ale 
cineamatorilor vilceni,«S-a plins în ziua 
aceea» de Romulus Popescu, pioasă 
evocare a lui Mircea cel Bătrin şi sur- 
prinzător de documentată prezentare a 
ctitoriei sale, Cozia; de reținut «Singu- 
rătate» de |. Cosma, pentru incercarea, 
chiar dacă nu deplin reușită, de a im- 
pleti poezia vorbelor cu aceea a imagi- 
nilor, de a metaforiza dublu sensul unei 
idei; de reținut filmul lui Daniel Medve- 
dov, «Helmuth cel mut», pentru tonul 
sigur al povestirii, pentru virtuțile plas- 
tice, pentru siguranța tăieturii și legă- 
turii de montaj, pentru — de fapt — 
certitudinea calităţii filmice. Prezentarea 
unui asemenea film cineclubiștilor a 
fost un act de mare inspiraţie. De altfel 
cei aproape o mie de metri de peliculă 
profesionistă au fost pentru cineama- 
torii vilceni o vie şi directă lecţie de re- 
gie, susținută teoretic în cursul discu- 


Paternitate refuzată 


Filmul «Şapte mirese pentru șapte 
trati», reluat de curing la cinematogra- 
tul «Patria» într-o versiune panoramică 
(ca și «Pe aripile vintului»), nu este — 


țiilor, de un foarte scurt dar cuprinză- 
tor cuvint al regizoarei Malvina Urșianu, 
o microlectie de regie de film, precis 
foarte utilă cineamatoriior vilceni, cu 
condiția ca mijloacele lor materiale să 
corespundă acumulărilor teoretice. 


Un interes reciproc și real al oaspeți- 
lor pentru strădaniile gazdelor, al gaz- 
delor pentru prezența oaspeţilor, este 
marca ce se poate pune fără șovăire 
peste această intilnire dintre amatori și 
profesioniști. + 


A doua zi, la 70 km de Rimnicu-Vilcea, 
în sala cinematografului din Voineasa 
— plină ochi — Gheorghe Mihalcea, di- 
rector al întreprinderii județene cinema- 
tografice, a prezentat-o pe regizoarea 
Malvina Urşianu constructorilor de la 
Lotru. S-a vizionat apoi filmul «Trecă- 
toarele iubiri». Această intilnire a fost 
prelungirea firească a serii anterioare. 
A fost încă un punct marcat pe terenul 
culturii, de către neobosiţii iubitori de 
cultură din Rimnicu-Vilcea şi la fel de 
neobosiţii organizatori a nenumărate ac- 
țiuni vii, adevărate și pline de respect 
pentru ideea de cultură. Se cuvine să le 
rostim numele: Constantin Dinculescu, 
secretar cu propaganda al Comitetului 
judeţean de partid, Vasile Roman, pre- 
şedinte al Comitetului judeţean de cul- 
tură şi educaţie socialistă, Gheorghe 
Deaconu, director al Centrului judeţean 
de îndrumare a creaţiei populare și a 
mişcării artistice de masă, Gheorghe 
Mihalcea, director al Întreprinderii ci- 
nematografice judeţene, Traian Lungu, 
director al Şcolii populare de artă, Du- 
mitru Vlăduţ, director al Casei munici- 
pale de cultură, lon Lazăr, instructor 
literatură-folclor la Centrul judeţean de 
îndrumare a creaţiei populare, Vasile 
Mustăţea, instructor teatru-brigăzi ia 
Centrul județean de îndrumare a crea- 
tiei populare. Ei sint principalii organiza- 
tori. Alături de ei muncesc încă multi, 
foarte mulţi alţii. E. S. 


așa cum scrie în orice enciclopedie ci- 
nematografică — regizat de Stanley 
Donen, veteran hollywoodian, mare spe- 
cialist al filmelor musicale. Este regizat 
— proclama cu litere de-o șchioapă 
frontispiciul cinematografului «Patria» 
— de... George Foisney(?). Direcţia ci- 
nematogratică i-a refuzat lui Donen 
dreptul de a figura ca autor al filmului. 
Motivele rămin necunoscute. Poate că 
se vor face cercetări. 


sala de cinema 


C.E.l.L. — Sibiu 


sau ajutorul pe care 
noi trebuie să-l dăm cărbunilor 


— V-am prezentat legitimaţia, vă rog 
şi pe dumneavoastră să vă prezentati. 

— Ungureanu Constantin, proiecţio- 
nist, şef de schimb la cinematograful «Gri- 
viţa» din București. 

— Donciu Lucian, proiecționist. 

— Am mai multe motive pentru care 
vă deranjez după această proiectie. Mai 
intii, bănuiți cred, inversarea actelor 
şi oprirea proiecției, tocmai în momentul 
culminant,cind actorul fusese sechestrat 
de sălbatici. 

U.C.: Eu, drept să vă spun, nu mă aflam 
în cabină în momentul acela. L-am lăsat pe 
el lingă aparat şi el e nou, acum s-a calificat. 

D.L: Da, eu am luat bobinele la rind, 
dar pe una am sărit-o, fără să-mi dau seama. 

— Deci un moment de absenţă și 
unul de neatenție. Dar în afară de aceas- 
tă coincidență netericită. soldată cu 

actelor şi întreruperea 
proiecției, am observat de mai multe 
ori că imaginea pilpiie și nu are stabi- 
litate. 

U.C.: Să vă spun sincer, nici eu nu prea 
sint mulțumit de proiecția asta de-aici. 

— Adică de proiecția dumneavoastră 

U.C.: Cărbunii din aparatul de proiecție 
sint de multe ori defecți, mereu avem pro- 
bleme cu ei. Eu consemnez în scris orice 
chix, într-un caiet, veniţi şi vede, chiar 
săptămina trecută mi s-au rupt cărbunii de 
vreo două ori. Auziţi ce-am scris eu aici, în 
caiet: «ln seara zilei de luni, 27 ianuarie, 
fiind de serviciu la cabină, eu operatorul 
Ungureanu Constantin, împreună cu alti 


Ca-n filme! 


Constanţa, oraş mare, pe zi ce trece mai 
frumos, prima poartă maritimă a țării și, 
vara, adevărată stațiune turistică, nu oferă 
totuși amatorilor de film condiţii prea bune 
de vizionare. Cel mai mare cinematograf 
din oraş, «Republica», face față cu greu 
solicitărilor, iar în ceea ce privește con- 
tortul, lasa mult de dorit. 

Pentru că aici se aduc, în genere, filme 
cu mare priză la public, biletele se vind cit 
ai zice pește. Asta nu inseamnă că seara 
nu găsești, cu zecile, băieţi întreprinzători 
care-ţi oferă binevoitori bilete, evident cu 
suprapreț. Afacerile se fac «pe picior» si 
foarte la vedere — relatează cititorul nostru 
|. Minorescu. Spectacolul continuă. Intra- 
rea in sală sau în hol se tace doar cu cite 
minute înainte de inceperea spectacolului 
şi printr-o singură ușă. Necruţător, asaltul 
aduce uneori cu atacul Troiei. Cu deosebi- 
rea că geamurile cinematografului cedează 


Frumoasele „subtitluri“ 


Trebuie salutată traducerea Elizei Noian 
a subtitlurilor filmului Luminile rampei. 
Traducătoarea a reuşit un adevărat act de 
cultură, redind într-o frumoasă limbă literară 
densitatea filozotică și poetică a dialoguri- 
lor chapliniene. Filme de talia artistică și 
morală a «Luminilor rampei» sint rare; 
este, deci, cu atit mai meritoriu efortul 
traducătoarei de a afla în limba română un 
echivalent cit mai limpede și mai bogat al 
replicilor originale, scrise de un artist de 
geniu. 


„Şi ciudatele titluri 


Ce vor fi înțeles spectatorii francezi din 
următorul titlu: Les C: nes frères 
«Martens», titlu sub care a fost difuzat la ei 
filmul «Frații Jderi». (Martens fiind un nume 
ciudat care in engleză inseamnă jderi). Din 
acest punct de vedere englezii au fost mai 
favorizați. La ei «Frații Jderi» se cheamă 
The Captains Brothers «Martens», iar ei, 
cel putin, ştiu ce înseamnă martens... În 
același regn şi în acelaşi gen confuzionant, 


doi tovarăși, la ultimul spectacol mi s-au 
întimplat următoarele. În timpul rulării bo- 
binei a doua, am constatat că electrodul 
pozitiv mergea foarte prost. că se subțiase 
la mijloc. Am încercat să salvez chixui, 
micșorind amperajul, ceea ce a produs o 
proiecţie şi mai slabă. Însă efortul a fost 
inutil, căci după citeva minute cărbunele 
s-a rupt, fiind obligat să întrerup filmul. Am 
băgat unul nou, dar pină la reglarea lui au 
urmat alte citeva minute de proiecție proas- 
tă, ceea ce a atras, pe bună dreptate, ne- 
multumirea unor spectatori mai exigenți. 
Vinovat principal de cele semnalate mai 
sus este fabrica producătoare, care prin 
rebuturile sale atentează la prestigiul nostru 
de proiecţionisti. Unde o să ajungem cu 
această situație? S.0.S.!» Vreti să vă mai 
citesc şi alte însemnări? 

— Cred că nu mai e necesar. Care e 
fabrica producătoare? 

U.C.: Scrie pe cutie: C.E.I.L.-Sibiu. Elec- 
trozi de proiectie. 

D.L.: Din loc în loc, le lipsește fitilul de la 
mijloc. Și sint şi strimbi unii, vedeti? 

U.C.: Alţii sint mai buni, pe unii îi nime- 
resc. Din 50 ciți intră într-o cutie, 5—6 imi 
fac neplăceri, restul merg bine, adică accep- 
tabil, ca să ne descurcăm. Dar 10% rebut e 
cam mult. 

— Vă mulțumesc. 

A doua zi — fragment din convorbirea 
telefonică cu tovarășa Balica Pa- 
raschiva, responsabil de cabină la cine- 
matogratul «Griviţa». 

— Socotiţi că doar calitatea electrozi- 
lor e de vină? 

— E ceva combinat... Într-adevăr, calita- 
tea cărbunilor lasă de dorit, cel puţin o dată 
pe săptămină se rup, iar în rest ard inegal. 
Ca să asigure o proiecţie cit de cît civilizată, 
proiecţionistul trebuie să aibă incontinuu 
ochii pe ecran şi mina pe manete. Asta e 
ajutorul pe care trebuie să-l dăm noi cărbu- 
nilor, pînă cind ei se vor ajuta singuri. 


Val S. DELEANU 


mai ușor. O dată intraţi, oamenii abia au 
timp să constate că sala n-a fost aerisită și 
nici măturată după spectacolul anterior, că 
se şi face întuneric. Mai bine... Spectacolul 
continuă cu și mai mare indirjire. De afară se 
intră încontinuu. Noii veniţi vor să-şi ocupe 
locurile. Nu pot pentru că le găsesc ocupate 
de cei cu bilete fără locuri, că se dau si 
bilete fără locuri. Discuţiile care urmează 
— precum scrie cititorul nostru — se des- 
fășoară la cea mai înaltă temperatură, 
argumentele, adjectivele «nereverențioase» 
se încrucişează cu replicile de pe ecran. 
În fine, lucrurile se mai potolesc, oame- 
nii îşi găsesc care pe unde pot cite un 
loc, sau pur și simplu iau loc în spaţiu, 
adică pe culoare și în cel mai bun caz 
reazămă pereții. Alte lucruri deosebite pină 
la sfirșitul filmului nu se mai întimplă. Dar 
ai timp să constati că în prețul biletului 
intră şi o... baie de aburi. Instalaţia de aer 
condiționat nu funcţionează. Pe urmă 
spectacolul continuă... cu spectacolul 
următor. Pină cind? — se întreabă cititorul 
I.  Minorescu din șos. Mangaliei 63, 
Constanţa. 


s-a tradus serialul lui Matty Aslan, «For- 
mica», În ideea că latinescul formica va fi 
greu accesibil, noi am tradus grijuliu La 
fourmi și The Ant, adică Furnica, să se 
înțeleagă despre ce «animal? e vorba. 
Mai ușor cred că se poate repera 
«trădarea» făcută filmului lui Jean Petro- 
vici, «Universul lor», căci aici nu e vorba 
decit de iuțeală de mină și nebăgare de 
seamă. Tradus cit de cit corect, pe franțu- 
zeşte ar fi fost: Un monde à eux. Leur 
monde — cum am zis noi că sună mai 
frumos — va fi probabil pentru publicul 
francez ceva între furculition şi chescăvu, 
Oricum, va suna ciudat. Foarte ciudat. 


Începuturile treptei 


o ————— 


Din inițiativa Asociaţiei cineaștilor, la 
Casa filmului a avut loc o întilnire cu tinerii 
spectatori. Participanţilor li s-a propus să 
răspundă la un chestionar cuprinzind în- 
trebări despre frecventarea sălilor de ci- 
nema, despre preferințe, despre alegerea 
țilmelor, despre calitatea filmelor românești. 
Răspunsurile, puține, cite s-au obținut, 
nu sint prea concludente, dar totuși un 
început a fost făcut și el se cere neapărat 
continuat, cum bine se spune: «pe o treaptă 
superioară». 


cronica 
proiectelor 


Volonté 
într-o mare bătălie 


Gian-Maria Volonté — actorul cel mai 
«angajat» politic al uneia dintre cele mai 
angajate cinematografii, cea italiană — 
se găsește în fața unei noi propuneri, ex- 
trem de ispititoare pentru creația sa atit 
de bogată în eroi ai lumii revoluționare, ai 
luptelor sociale acute: cunoscutul regi- 
zor chilian Miguel Littin (aflat, desigur, 
în exil), la rindul său unul din fruntașii 
filmului politic din America Latină, i-a 
prezentat scenariul unei coproducții 
(între Franţa, Italia şi Mexic) pe o temă 
arzătoare, «la zi»: lupta celei de a «treia 
lumi» pentru apărarea resurselor ei 
naturale. Celui care ne-a dat cindva 


Teri 
«Cazul Mattei», 
mii 
cau 
«d a treia» 


IL GIORNALE 


satn e Miine * A 


swsrori e poisia 


x- e 


«Cazul Mattei», problema nu se poate 
spune că nu-i stă la suflet... 


apare în viitor — au incitat umorul serio- 
sului ziar «Le Monde» care propune 
înlocuirea, la nevoie, a numeroase emi- 
siuni prin filme deja turnate — «ceea ce 
ar fi foarte simplu și n-ar avea nevoie 
decit de un mic efort de redactare» 
lată citeva exemple: 


«Omul cu craniul ras»: curs tehnic de 
după-amiază pentru ucenicii coatori 

«King-Kong»: viata animalelor în 
junglă. 

«Umbrelele din Cherbourg»: interlu- 
diu după buletinul meteo. 

«Îngerul albastru»: emisiune reli- 
gioasă pentru dimineața de duminică 

«8 1/2»: emisiune școlară pentru învă- 
tarea matematicii 

«Podul de pe riul Kwai»: curs tehnic de 
seară rezervat inginerilor. 


Filme bune 
pentru zile [g] rele 


Celebra grevă a televiziunii franceze — 
precum și dificultățile care ar mai putea 


16 


Michèle Morgan: 
stop pornografiei 


Michèle Morgan — femeia fatală a 
atitor scene de dragoste — e dură și 
neiertătoare cu filmele «porno»: 


— «Nu mă duc să văd asemenea filme 
Depling cantitatea de murdărie etalată 
în vitrinele cinematografelor. Găsesc că 
toate acestea umilesc omul şi-ţi lasă un 
gust rău. Nu, animalitatea nu mă inte- 
resează... Socotesc că e un mare păcat 
să sileşti actorii şi actrițele să practice o 
meserie care nu e a lor... E o problemă 
foarte gravă pentru tinerele artiste care 
nu vor să se umilească, nici să se 
dezonoreze. Mărturisesc că nu aș putea 
da mina unui actor care a jucat în ase- 
menea filme. Ştiu că imediat mi-ar apare 
în fața ochilor acele scene în care s-a 
murdărit. Poate că sint dintr-o altă 
generaţie, m-am născut poate prea de- 
vreme ca să accept azi toate astea... 
Dacă regizorii acestui gen de filme vor să 
meargă pină la capăt şi să ne elibereze 
de anumite tabu-uri, ca obsesia sexuală 
sau a violenței, spun bravo. Dar adaug 
imediat stop! Nu exagerați — altfel 
veți ucide cinematograful!» 


Ora lupului 


Anunt solemn al unor posturi de 
televiziune americane: nici un fel de 
filme şi emisiuni violente între orele 7 şi 
9 seara! 

Întrebare mai putin solemnă: violența 
e mai bună între 5 și 7? 


Podul şi pistolul 


Nouă ordinatoare au calculat saltul 
maşinii lui Roger Moore peste un riu, 
fără pod, după ce face o întoarcere 
completă prin aer — în ultimul său film 
«Omul cu pistolul de aur». În curind — 
calcularea virstei căpitanului din cele- 
bra poveste navală... 


filmul 
politic 


«l 


[chiar] la Atena 


Şase cinematografe din Atena proiec- 
tează în sfirşit «Z»-ul lui Costa Gavras 
puternicul film politic inspirat de asasina- 
rea în 1963 a deputatului progresist Lam- 
brakis. (Film de altfel de mare interes in 
toată lumea: televiziunea vest-germană 
l-a cumpărat cu 500 000 franci, difuzarea 
sa pe posturile de televiziune americană 
a costat firmele respective 2 500 000 franci, 
mari beneficii și în Algeria). În noul cli- 
mat al Greciei, realizarea lui Gavras a 
dat naștere la profunde reacții emotive, 
nu numai în sălile de cinema, precum şi 
la violente controverse politice. «Dreap- 
ta» a fost, bineinţeles, foarte iritată de evo- 
carea acestei afaceri atit de compromi- 


țătoare în «biografia» ei. «Centrul» nu s-a 
arătat deloc nemulțumit de această nouă 
demascare a «dreptei». La «stinga» — 
unde toate partidele au recomandat căl- 
duros vizionarea filmului — părerile au 
fost, totuşi, împărţite în privința valorii 
reale şi profunde a mesajului, unii sub- 
liniind că regizorul n-a pus suficient în 
evidenţă rolul serviciilor străine în crima 
politică, alții relevind superficialitatea cu 
care a fost tratat contextul social. 

Impresia cea mai tulburătoare e însă 
aceea lăsată de declaraţiile d-lui Christo 
Sartzetakis (judecătorul de instrucţie in- 
terpretat de Trintignant), unul din puținii 
supraviețuitori ai «afacerii», care a dez- 
văluit unui cotidian american că realita- 
tea a depășit cu mult în odios şi abjecție 
«ficțiunea» artistică a filmului. 

„„„Dar ce-şi poate dori mai mult un film 
politic decit să fie confruntat cu dramele 
din care s-a plămădit, să intre în concu- 
renţă cu starea cetăţii, a «polis»-ului? 


Rubrica «Filmul document al epocii» 
este redactată 
de Radu Cosașu 


şi exploatarea 
capitalistă 


Un telefoileton de incontestabilă calitate 
— «Piinea neagră» — a pasionat Franța 
timp de citeva săptămini. O operă post- 
«germinalistă», consacrată luptelor munci- 
toreşti de la începutul acestui secol, for- 
mării conştiinţei revoluționare în rîndurile 
unui proletariat ispitit atit de soluțiile anar- 
histe, cit și de cele reformiste. O realizare 
captivantă, abordind problemele acute ale 
exploatării capitaliste, ale luptei împotriva 
injustiției sociale, împotriva patronatului, 
subiecte acute tratate de regizorul Serge 
Moati cu o mare expresivitate artistică. cu 
o stiință lipsită de orice schematism și rigi- 
ditate. 


Dacă ansamblul criticii — indiferent 
de opţiunile politice — a fost unanim în a 
recunoaște calitățile tele-romanului, nu mai 
puţin semnificativă s-a dovedit a fi reacția 
mai multor copii de muncitori supuși unei 
anchete sociologice pe tema: «Ce vă spune 
azi «Plinea neagră», viata muncitorilor de 


la 1900»? 
lată citeva din răspunsurile acestor 
tineri, aflaţi în primele clase de liceu 


«Nu știam că înainte vreme muncitorii au 
fost atit de exploataţi» (Marie-Anne, 14 ani) 
«Astăzi, sintem exploataţi în același mod: 


f 
i 


M.M. (Melina 
în sfirşit, 
acasă 


lucrez simbătă după-amiază într-un maga- 
zin și fiindcă nu am 16 ani, patronul nu-mi 
dă mai mult de 7 franci pe oră» (Veronica, 
elevă în clasa a Ill-a de liceu). «Părinților 
mei, care sint muncitori, le e frică să spună 
ce gindesc despre societatea de azi» (Ca- 
therine, 16 ani). «Cathie (n.r.: eroina prin- 
cipală) și familia ei sint comuniști, ei parti- 
cipă la manifestațiile muncitoreşti revendi- 
cative. Tinereţea mea seamănă cu a ei, 
fiindcă şi părinții mei sint comunişti. Eu 
nu particip la manifestații, dar cînd voi mai 
crește, o voi face» (Agnăs, 15 ani). «E 
sigur că nenorocirile unui copil sint mai 
emoționante decit acelea ale unui om mare» 
(Valerie, 13 ani). «Cum să accepţi ca unii 
oameni să huzurească mult şi bine în timp 
ce alții mor de foame?» (Stephan. 13 ani) 
«E un film sentimental și asta m-a făcut 
să pling» (Elisabeth, 14 ani). «Muncitorii 
au dreptate să se bată pentru respectul 
persoanei umane... E un film foarte atră- 
gător pentru că problemele lui pot fi şi ale 
nostre» (Un elev din a «treia»). «Piinea 
neagră» este piinea revolutiei» (Aziz, 13 
ani), «Viața cotidiană azi nu mai e așa 
grea, doar exploatarea e aceeaşi» (Un elev 
din a IV-a). 


Concluzia sociologilor: Copiii au reac- 
ționat mult mai intens la «discursul poli- 
tic» decit la forta estetică a filmului. Dacă 
«lucrurile nu s-au prea schimbat pe planul 
exploatării» — în schimb copiiii din '975 
sint alții decit cei din '905. 


A fost odată 
un Hollywood... 


(urmare) 


Succes enorm şi în Europa cu marele 
basm al comediei muzicale americane, 
antologia montată de Metro Goldwyn 
Maver: «A fost odată un Hollvwood»... 
(vezi şi Cinema nr. 9/74 şi 1/75). Cascade 
de aplauze. Fluvii de spectatori. Riuri de 
cerneală pentru zeci de articole entu- 
ziasmate. Riuri de lacrimi. Nostalgice. 
Joe Pasternak — unul din marii produ- 
cători ai firmei în perioada evocată fee- 
ric — mărturiseşte că a văzut montajul 
lui Haley «cu inima zdrobită»: 

4 ...43 de minute din film sint realizate 
cindva de mine — e îngrozitor să-ți dai 
seama că nu vom mai produce așa ceva 
Mă tem că nu vom mai realiza niciodată 
mari comedii muzicale. Ele ar costa azi 
prea mulți bani. Şi pe urmă, unde mai 
găseşti azi o Judy Garland, un Fred 
Astaire, un Gene Kelly, un Mario Lanza? 
Erau minunați în genul lor. Cine mai 
poate azi cinta si dansa la fel de bine 
intr-o comedie?» 

Printre atitea geni ale genului, «par- 
tea leului» îi revine tot lui Ffed Astaire. 
La cei 75 de ani ai săi, actorul e asaltat 
de specialişti, profani și fotografi. | se 
cere imperios să-şi definească arta: «Un 
moft! Mi-am ridicat picioarele în aer si 
m-am mișcat cum mi-a trăznit prin cap!» 
E somat să-și declare partenerele pre 


cronica 
eroului real 


Ultimul Charlot: 
„Sir Charles“ 


cinemapamond 


Balàsz Béla triumfă 
la New Delhi 


Festivalul cinematografic de la New 
Delhi — aflat în 1975 la a cincea ediție — 
se numără printre cele şapte întilniri de 


Ultimul subiect chaplinesc: intoar- 


Avintul 
stepului 

în avintul 
recesiunii * 


terate: nu, nu Ginger Rogers («lipsă de 
talent coregrafic biruită numai orin far 
mec»!!!) — ci Cvd Charisse şi Eleanor 
Powell. Dar «fenomenul» cel mai stra- 
niu este fascinația asupra tinerilor veniți 
să-l vadă, veniţi tare ironici, superiori 
tată de «dansurile bunicilor» şi plecați 
— ca să zicem aşa — pe virful picioare- 
lori! Astaire i-a cucerit într-atit incit în 
S.U.A. s-au deschis deodată școli de 
step! «Express»-ul francez publică o 
lungă listă a școlilor de «tredastaire- 
ism» pentru copii și tineri, deschise la 
Paris. Unele dintre e'e primesc şi «elevi» 
de ia virsta de 8 ani... 


lui Charlot: 
venerat 

în țara 
umilințelor sale 


cerea acasă a fiului gonit. Incoronarea 
fiului rătăcitor. La 85 de ani, vagabon- 
dul, emigrantul, şomerul, dictatorul, 
clownul, marele mit al marelui mut 
(rămas însă cetățean britanic) vine la 
Londra să primească acolada de «Sir 
Charles», înălțat de regină la titlul de 
Cavaler! După 65 de ani de la părăsi- 
rea Insulei, Charlie Chaplin se plimbă, 
patriarh bogat şi venerat, rege al filmu- 
lui, în cartierul copilăriei sale şi-i arată 
soției casa din Kennigton Road 287, 
casa în care a crescut sărac şi amărit — 
cum ar scrie în melodrame. O gospo- 


cateaoria A, omologate de F.I.A.P.F 
(Federaţia Internaţională a Asociaţiilor 
de Producători de Film): Cannes, Ber- 
lin, Karlovy-Vary, Moscova, San Sebas- 
tian, Teheran. Anul acesta — într-un 
cadru apreciat de unii observatori ca 
«prea obsedat» de modelul Cannes-ului 
— juriul a reunit citeva personalități 
excepționale, ca Frank Capra, Nagisa 
Oshima și Satyajit Ray, alături de repre- 
zentanți ai noului cinema internațional, 
egipteanul Shadi Abdel Salam, irania- 
nul Darius Mehrjui, polonezul Krzyszto! 
Zanussi. Din cele 24 de filme aflate in 
comnetitie, Paonul de aur a fost acor- 
dar «Tinerețu visate» a maathiarului 
Janoş Rozsa, realizare cu totul neaştep- 
tată ca «subiect»: tinerețea celebrului 
teoretician al filmului, Balăsz Bela. Un 
film nici o clipă «abstract», «dificil», 


Din mișcarea 
cine-ideilor 


Idei-Rossellini (a cărui creaţie din 
ultimul deceniu a numărat «doar» citeva 
excepționale. filme de televiziune, aşa- 
zis «didactice» Socrate, Ludovic XIV, 
Pascal): 

«Nu e nici o diferență între limbajul 
telegenic şi cel cinematografic. In am- 
bele cazuri trebuie să te faci Ințeles prin 
imagini; mijlocul de difuzare e diferit — 
altfel toată «contradicția» asta e o in- 
ventie făcută să apere realizatorii de 
televiziune în tata comoaratiei covirsi- 
toare cu cei din cinema. Prin filmele 
despre Pascal, Socrate şi Ludovic, el 
nu şi-a întors privirea spre trecut, ci a 
încercat o înțelegere a omului — ne- 
schimbat biologic — prin cea mai fer- 
tilă detasare, aceea prilejuită de perspec 
tiva istorică, 

În această perspectivă, slăbiciunile 
omului îl emoționează mai mult decit 
forța sa. lar dacă această credinţă în 
om e calificată — fie și disprețuitor — 
drept optimism, el se socotește un opti- 
mist, un om care încearcă să-și învingă 
perpetuu ignoranţa, să învețe tenace 
meseria de a fi om, meserie fără reguli 
şi dogme. La asediul Toulonului — îi 
place să-și amintească — Napoleon 
tremura de moarte: «Vă e frică» — a 
remarcat un ofiter. «Dacă dumitale ti-ar 
fi teamă cum îmi e mie, demult o șter- 
geai de-aici...» Ciclul de filme didactice 
ale lui Rossellini se numește: «Faruri 
ale omenirii», 

idei — Dino Risi (pe marginea fil- 
mului său «În numele poporului italian», 
satiră politică acerbă, axată pe con- 
flictul italienesc foarte la modă dintre 
judecător şi potentat — respectiv Ugo 
Tognazzi şi Vittorio Gassman): «Talen- 
tul oricărui regizor este să stie să aleagă 
actorii care sint în personaj. Dacă aces 
tia sint alături, nu mai e nimic de făcu! 
În cinema, contează în primul rind chi- 
pul, acel mister al fotogeniei. Mister pe 
măsura celui al poeziei sau al picturii. 
A se vedea Garbo sau Bogart: ei trans- 
miteau ceva în plus față de film, chiar 
față de ei înşişi...» 


dină îi strigă: «Bravo, sir» «O, nu, 
spune-mi Charlie» răspunde perso- 
najul, Un bătrin al cartierului îi sărută 
mina: «Toţi îl venerăm în acest car- 
tier!» 

Niciodată vagabondul — în goana sa 
după aurul nemuririi — n-a conceput 
un asemenea final triumfal, cu atita 
happy-end... 

Happy-end care, ca orice bun «sfir- 
șit-ferice»,n-a putut să ocolească mi- 
cul spasm de nefericire: Chaplin a fost 
înălțat de regină la gradul de Cavaler, 
stind într-un fotoliu pe rotile! 


«teoretic» — o pasionantă poveste des- 
pre educația sentimentală a celui care 
a deschis ochii unei lumi întregi asupra 
fortei «ochiului» în arta noastră. 


Paralel cu festivalul competițional au 
avut loc retrospective de mare interes 
— consacrate lui Chaplin, suedezilor şi 
filmului sovietic, acesta din urmă reti- 
nînd atenţia prin insolitul musical geor- 
gian „Melodiile cartierului Verii', realizat 
de Gheorghi Şenghelai (consemnat în 
«Cinerama» revistei noastre. nr. 7/74). 

intenţiile organizatorilor indieni merg 
însă mai departe, ei proiectează — chiar 
in acest an — un nou festival, de data 
aceasta consacrat «valorilor afro-asia- 
tice şi ale lumii a treia». Proiectul a fost 
primit cu un cert interes de toți partici- 
panții. 


loid, criticul ieșan Ştefan 

Oprea continuă studie 

rea teoretică sistematică 

a cinematografiei romă 

neşti contemporane cu 

un solid și documentat 

volum, tipărit la «Junimea», Filmul, 

vocație și rutină. De fapt, de ce i-am 

zice «critic ieşan», cită vreme — doar 

locuind în Moldova — el construieşte. 

cu acribie, o istorie a creației cinema- 

togratice nationale, de azi, în substan- 
tiale monografii și sinteze? 

lată-i deci, filmografiati, analizati pe 

larg și incadrati într-o formulă posibilă 

pe Malvina Urșianu «autor total», Ser- 

giu Nicolaescu, cu ale sale «idei obse- 

sive», Gheorghe Vitanidis în ceasul 

«decantării opțiunilor», iată-i şi pe ti- 

nerii regizori socotiți a vădi personali- 


tate: Şerban Creangă, «constant în ac- 
tualitate», Mircea Veroiu, dind «preemi- 
nenţă plasticei» (punct de vedere, însă. 
parțial și restrictiv), Mircea Moldovan 
sub «fascinația universului rural» (con- 
siderare întrucitva prematură), Mihai 
Constantinescu, Timotei Ursu, excelent 
caracterizat prin propozițiunea «difi- 
cultățile desprinderii de sol», Cristiana 
Nicolae, într-adevăr, «cea mai nouă 
tăgăduință». Studiul Repere la tema 
actualității şi glosarea unui gen în 
O șansă pentru filmul polițist nu sint 
decit alte modalități istoriogratice de a 
cuprinde creaţii, autori, actori, căutin- 
du-se mereu, cu sagacitate, dominan- 
tele spirituale ale filmelor şi trăsăturile 
definitorii ale autorilor. O secţiune com- 
pactă, consacrată unor creatori străini 
— Fellini, poetul baroc, Zanussi (dar şi 
Wajda, Skolimowski, Solarz si alţii), 
semnatarii filmelor politice de rezo- 
nantță (tinerii chilieni, apoi Glauber Ro- 
cha, Pontecorvo, Costa Gavras ș.a.) 
examinează tangential, dar exact, și 
sensibilitatea criticii române față de 
fenomenele artistice contemporane de 
prim rang. 

Ştefan Oprea scrie calm și aplicat, 
căutind permanent «esența problemei», 
clivind intenţiile de realizări, prosper- 
tind noul fără prejudecăţi (poate încă, 
uneori, apăsat de aceea a dilatării exe- 
gezei tematice cu excese de frază) 
explorind, cu spirit critic, ideile şi struc- 
turile, construind cutezător o imagine 
globală cu valoare de mărturie docu- 
mentară obiectivă. 

O laudă ar mai fi că autorul citeşte a- 
tent, cu creionul în mină, tot ceea ce 
scriu confrații, tot ceea ce declară 
regizorii, tot ceea ce se spune de către 
cinefili aleatorii cu privire la peliculele 
românești. Nu e prea mult? 

Poate că în faza aceasta de dezvol- 
tare a teoriei cinematografice, nu e. 
Altminteri vorbind, autorul dă, chiar şi 
acestei exhaustivităţi, ponderea și far- 
mecul seriozităţii. 


Valentin SILVESTRU 


cartea de film în lume 


tinerilor 
1960 — 


Cartea «Cinematograful 
tinerilor...» (Jeune Ciné- 
ma) are un titlu de im- 
prumut: o revistă a cine- 
cluburilor din Franța se 
cheamă astfel. Și o co- 
lecție de monografii. Şi 
un festival anual la Hyères. Şi un festi- 
val anual la Pesaro. Şi o mișcare cine- 
matografică de mare răsunet în Brazi- 
lia. Autorul a ales deliberat un titlu atit 
de des folosit, pentru a-și sublinia mai 
net dorința de încadrare în marele flux 
al problematicii tinerilor, al inovatorilor 
şi creatorilor de cinema. Sint semni- 
ficative astfel titlurile capitolelor cărții: 
«Peregrinări prin Ungaria prin inter- 
mediul filmelor ei», sau «Noi, copiii lui 
Che» — privire simultană asupra mij- 
loacelor de expresie puse în slujba 
unei aceleiași intenţii — America La- 
tină în cinema, teatru, muzică Autorul 
este un adept al deteatralizării cinema- 
tografului. Apariţia peliculei și apara- 
turii Super 8 este salvarea: «În anii ce 
vin vor apare, în sfirşit, filmul-manifest 
şi filmul-ziar, tot așa după cum există 
deja filmul-roman, filmul-filozofie şi 
chiar... filmul-film». 
«Cinematograful tinerilor...» este 
publicat într-o colecție — «Données 


actuelles — l'école des loisirs», care 
se adresează în special tinerilor. «Te- 
leviziunea și noi» de Michel de Villers 
şi dW de la western» de C. Thollon 
Pommerol sint alte lucrări apărute în 
această colecție. 


P 


n „Cursuri 


EA 
A - de 


cinema“ 


Editată de Universitatea din Lyon, 
cartea este un fel de panoramic infor 
mațional asupra sistemelor de predare 
a artei filmului în lume, asupra modului 
de organizare a acestor cursuri, asu- 
pra specificului lor. Panoramic cu 
scopul de a face să se cunoască mai 
bine un învățămint aflat încă, mai peste 
tot, în faza artizanală şi a improviza- 
ției. Jean Louis Leutrat exprimă clar 
scopul publicării volumului. «Acest 
tur de orizont, chiar limitat, va ajuta 
pe fiecare să cunoască ce se face în 
afara frontierelor unde se află şi, even- 
tual, informaţiile vor putea astfel cir- 
cula mai bine». Scop atins, în bună 
parte, pentru că, citind cartea, aflăm 
în detaliu principiile de funcţionare și 
organizare a cursurilor de cinema in 
Canada, Spania, S.U.A., Franţa, Po- 
lonia şi Elveţia. 


D.C. 


Gherasimovy. Smoktunovski şi 


cron familiei sovietice ( 


a Eresia de iamiie. Innokenti 
Smoktunovski a fost Hamlet şi printul 
Mişkin. l-a interpretat pe acești eroi 
nemuritori într-un registru grav, com- 
plex, pe măsura şi în spiritul atmosferei 
shakespeariene sau  dostoievskiene. 
În ultimul său rol, din filmul «Fiice și 
mame» al regizorului Serghei Gherasi- 
mov, Smoktunovski aduce o notă de 
puternică emoție. Personajul său este 
numai inteligență, bunătate și întelegere, 
un om încercind să vadă doar ce e bun 
în ceilalți. În această cronică a unei 
familii, unde se intilnesc mai multe 
generații, alături de Smoktunovski apare 
și Tamara Makarova. Actriţa este și 
profesoară la Institutul de cinematogra- 
fie şi a compus un rol pe măsura princi- 
piilor sale asupra actoriei. În distribuție 
figurează şi regizorul filmului, Serghei 
Gherasimov. 


fură» — este un film de arhivă re- 


luat de curind de Cinemateca din R.D.G 
în sala «Camera» din Berlinul de Est. 
Publicul a descoperit sau redescoperit 
un film, o glumă, la care se ride încă 
deși au trecut destui ani de cind a fost 
realizat — un amestec de comedie 
hollywoodiană şi fantezie bavareză, des- 
pre care toți ştiau că a fost turnat de 
Kari Valentin (actorul care deține de 
altfel și rolul principal în această pe- 
liculă). 

Reluarea pe ecran a dezlegat însă un 
alt mister: acela al adevăratei regii a 
filmului. Spre surpriza tuturor, dar mai 
ales a specialiştilor, genericul a derulat, 
după numele tuturor interpreților, scena 
riştilor și costumierilor. numele celor 
doi regizori: Bertolt Brecm și Erich 
Engels — un Brecht tinăr care semna o 
farsă grotescă, din perioada filmului 
mut german. 


E Agtorul s romancierul Maxi- 
milian Sc realizează o adaptare a 
nuvelei lui Dürrenmatt, «Judecătorul 
şi călăul», nuvelă care de altfel fusese 
concepută în stadiul inițial de autor ca 
scenariu de film. Fostul actor a ştiut 
să-şi alcătuiască o distribuţie de zile 
mari: Jon Voight, Donald Sutherland, 
Jacqueline Bisset şi Gabriele Ferzetti. 
Rămine de văzut dacă va ști să traducă 
în imagini povestirea atit de cinemato- 
grafică a lui Dürrenmatt. 


3 Lesi timpului, După cum am 
mai scris, Orson Welles a primit 4Marea 
recompensă a Institutului american di 
cinema pentru. realizările unei întregi 
vieți artistice». În același timp, cineastul 
a căpătat și titlul de doctor Honoris 
Causa al Universităţii Sorbona. 


m Aventuri din <gpilărie. «Să fie 
pentru ultima o se numește 
filmul plin de situaţii comice și de 
aventuri din viața unor școlari de la 
țară, din Cehoslovacia. Regizorul Tho- 
mas Svoboda şi-a ales copiii dintr-o 
școală sătească din Moravia. «Aven- 
turierii» sint deci niște foarte cuminţi 
şi ascultători şcolari. 


&i Hello, Karenina! Jacques Demy 
nu uită de succesul «Umbrelelor din 
Cherbourg». El intenționează să reali- 
zeze un musical după capodopera tols- 
toiană «Anna Karenina». Filmul 
urmează să fie o coproducție franco- 
sovietică. interpreții nu au fost încă 
aleși, dar un lucru e sigur: muzica va fi 
semnată de «complicele» dintotdeauna 
al lui Demy — Michel Legrand. 


N «Mistere intr-un salon de coa- 


de talente într-o 


și mame») 


Tatiana Doronina: 
actriță și (co)scenaristă 


MN O actriță care a reuşit. Tatiana 
Doronina interpretează rolul principal 
în filmul «Un om singur n-ar reuşi» 
de Vitali Kolțov. Actriţa e şi co-autoare 
a scenariului, care este adaptarea unei 


povestiri de Mihai Zotcenko. 


EUn cineast total În filmul «Tinăra 
fată asasinată», Roger Vadim inter- 
pretează un romancier care încearcă 
să descopere cauzele morții unei tinere. 
Filmul îmbină suspensul acțiunii i 
tiste cu flash-back-uri reconstit 
trecutul fetei. Şi portretul ei. Adică 
portretul unui tineret și al unei generații 
cu toate problemele ei. Vadim este 
producător, regizor, scenarist şi inter- 
pret al filmului. 


N Consacrare. Institutul britanic de 
cinema a acordat marele său premiu 
anual, pentru deosebite calități artistice, 
filmului sovietic «Pirosmani», realizat 
de Gheorghi Şenghelai. 


N Linia succesului. Regizorul Peter 
Yates CI) revine cu filmul «Linia 
datoriei» la descrierea unor portrete 
de poliţişti. Jack Pallance, Sean Con- 
nery și Peter Falk (Columbo) sint poli- 
țiştii. lar Jacquelline Bisset va fi (ca și 
în «Bullit») nu eroina acțiunii, ci o pre- 
zență feminină necesară chiar pentru 
un film plin de poliţişti și de automobile 
lansate în palpitante curse. 


R Sursele risului, Jacques Tati 
lucrea: un nou scenariu: «Contu- 
zien. E vorba de «starea de confuzie», 
adică de multiplele şi uneori de 
absurdele contradicții ale lumii moderne. 
Cineastul incearcă, odată mai mult, 
să-și traducă observatiile critice şi 
reflecțiile moraliste asupra lumii în care 
trăiește, sub forma atit de dificilă a 
gagurilor. 


La 
mii » din binecunoscutul poem 
enoton «Anabasis» i-au inspirat 
regizorului brazilian Glauber Rocha 
(actualmente auto-exilat în Europa) 
scenariul unui film care va fi realizat 
chiar în Persia de astăzi — în Iran. 


S Aventuri in Petroiand. Criza 
mondială a petrolului prilejuieşte lui 


Stanley Kramer reintilnirea (după «O 
lume nebuna, nebună, nebună») cu 
comedia. Ca şi primul său film comic 
«Şeicii Arabiei», va fi lucrat impreuna 


cu scenaristul William Rose, şi va fi o 
supercomedie de mari proporţii despre 
situația petrolului. Neabandonind teme- 
le arzătoare ale actualității, Stanley Kra- 
mer face de astădată haz de necaz... 


mA de ta Adèle. Regizorul Francois 
Truffaut pune în scenă povestea «Ade- 
lei H», film închinat vieții fiicei lui 


Victor Hugo. Va fi nu atit o biografie, 
cit evocarea unei epoci. 


L În anul 1831, 
o groaznică epidemie de holeră a bintuit 
în Slovacia orientală. Măsurile de dezin- 
fectare cu clor și var a fintinilor — venite 
din partea unor autorităţi oprimatoare — 
au stirnit suspiciunea țăranilor. A iz- 
bucnit o răscoală cunoscută sub nu- 
mele de răscoala holerei. Acestea sint 
faptele pe care le aduce pe ecran 
regizorul Andrej Lettrich în filmul «La 
arme, răsculați!», produs în studiou- 
rile din Bratislava. 


E Filmul cel mai nng Producă- 
torul Josepi evine a cumpărat drep- 
tul de a transpune pe ecran ultimul 
roman al lui Cornelius Ryan — «Un 
pod prea departe». Cartea este o 
cronică a bătăliei de la Arnhem, scrisă 
sub forma de montaj de acțiuni, atit de 
specific autorului «Zilei celei mai lungi». 
Filmul va fi o superproducție. 50 de mari 
vedete vor interpreta diferite personaje 
ale istoriei. 


m Plăcerile vieții la o In «rare 
ucig; al lui Michael nner, Charles 
Bronson interpretează un arhitect ale 
cărui soție și fiică sint atacate de nişte 
huligani. Arhitectul hotărăște să se 
răzbune pe cont propriu şi într-un mod 
sui-generis pe haitele de derbedei dro- 
gati care fac ca străzile New-York-ului 
să fie impracticabile noaptea. Succesul 
filmului a fost imens și Bronson turnează 
acum în regia lui Walter Hill un film cu 
o temă asemănătoare — «Luptătorul 
de stradă». Străzile sint de astădată 
ale orașului New Orleans şi alături de 
Bronson vor lupta și James Coburn, 
şi Jill Ireland. 


Specialist în roluri de om ră 


Rene Gilson adaugă astfel o nouă filă 
la voluminosul dosar cinematografic 
al rezistenţei. 


E Zilei eroismului. Regizorul 
ceh Otakar Vavra a terminat filmările 
ia «Sokolova», coproducție între 
Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică 
şi urmare a filmului «Zilele trădării», 
care a. rulat şi pe ecranele noastre. 
În primul film era vorba despre diktatul 
de la Munchen în 1988, preludiu al in- 
vadării Cehoslovaciei de către armatele 
naziste. Cel de al doilea fiim este 
povestea formării primei unități militare 
cehoslovace participind la războiul anti- 
hitlerist și a luptelor eroice duse de 
această unitate la Sokolovo, în anul 
1942. Bătălia de la Sokolovo a fost doar 
un inceput. Peste trei ani avea să-i 
urmeze eliberarea Cehoslovaciei. Mi- 
loslav Fabera și Nikolai Figurovski au 
colaborat cu Otakar Vavra la scenariul 
acestui film monumental (în două serii) 
închinat eliberării Cehoslovaciei, de la 
care se împlinesc anul acesta 30 de ani 


N Des dragoste. Suzana e o 
fată pa ai numai că nimeni 
n-o ia în seamă cind e vorba de dragoste 
Pină la urmă apare însă și un Făt Frumos 
(nu se poate altfel), precum şi încurcă- 
turile legate de apariţia lui. «incă prea 
mică pentru dragoste» se cheamă 
această comedie muzicală a studiouri- 
lor DEFA în care regizorul Bernard 
Stephan dovedește totuși că eroina 
nu e prea mică pentru dragoste. 


æ au presquo, Regizorul sovietic 
Eric Lati: realizat o comedie pe trama 
unei acțiuni polițiste. o comedie năs- 
truşnică cu răpiri, travestiun și incurcă- 
turi de tot felul. Filmul se cheamă «Ca- 
doul unei femei singuratice» și inter- 
preta principală este Via Artamane, 
actriță foarte populară în U.R.S.S. Ea 
joacă două roluri în film: un locotenent 
de miliție și bătrina mătușă a acestuia. 
Două personaje care vor contribui la 
prinderea răufăcătorilor. 


N Robin al XII-lea. S-a calculat 
că despre Robin au fost făcute 


iu cu cei și mai răi. Charles Bronson și-a 


luat ca parteneră în film partenera din viață, actrița Jill Ireland 


Li Sa atente locul. Talentul 
Lizei Minnelli pare re(trezit) pofta 
de musical a cineaştilor americani. După 
ce va turna în regia tatălui ei (Vincente 
Minnelli). «Carmela», la Veneţia şi 
Roma, Liza Minnelli va juca în «Doamna 
fericită», in Mexic, şi apoi, împreună 
cu Robert de Niro,iîn «New York, New 
York» de Martin Corsesse. 3 filme, 3 
musical-uri. 


a Modests «Cea mai importantă 
lecție actorie am primit-o p spune 
actorul Anthony Quinn — de la o 
gorilă a gràdinii zoologice din Londra. 
Am urmărit-o fascinat, pentru că nu am 
văzut niciodată, la nimeni, o putere mai 
mare de concentrare. Dacă aș putea 
avea o forță de concentrare egală cu cea 
a gorilei, aş deveni cu siguranță un mult 
mai bun actor.» 


N Zilele_rezistenţei. Briggite Fos- 
sey interpretează În filmul «Brigada» 
rolul unei tinere profesoare angrenată 


în acţiunile rețelei de rezistență franceză 
din timpul ocupaţiei naziste. Cineastul 


vreo 12 filme. Ultimul apărut pe ecrane 
era un desen animat realizat la studiou- 
rile Disney, unde personajele poveștii 
au chip de animale (Robin Hood — vul- 
poi, Richard-inimă-de-Leu — fireşte, 
leu, ș.a.m.d). Și totuși filonul Robin 
Hood nu pare încă epuizat. O nouă 
versiune se filmează în Anglia, cu Jon 
Voight («Conrack») în rolul titular și cu 
accent american. După marele succes 
de public al desenului animat, prin- 
cipalul concurent al lui Jon Voight va 
fi deci Robin-Vulpoiul. 


m Detectivul. Personajul detectivu- 
lui arlowe, imaginat de Raymond 
Chandler, va lua chipul lui Robert 
Mitchum în filmul lui Dick Richards, 
«Adio, dragostea mea». Robert Mit- 
chum preia o ștafetă pe cit de celebră, 
pe atit de dificilă. În istoria cinemato- 
grafului a rămas antologic filmul «Som- 
nul cel mare», în care un alt roman al 
lui Chandler era adaptat pentru ecran 
de William Faulkner, regizat de Howard 
Hawks, iar Marlowe era interpretat de 
Humphrey Bogart. 


Kirk Douglas nu se va mai plinge nici de zgircenia producătorilor. nici 
de lipsa de talent a regizorului: el e producătorul, el e regizorul 


m Kirk Douglas la cub. Pentru a-şi 
exp! ne talentul şi capacitățile 
de star, Kirk Douglas a ales pentru vii- 
torul său Cca ec o formulă ideală: 
el este producător și regizor al filmului. 
Nu se va putea plinge nici de zgircenia 
producătorului, nici de lipsa de talent a 
regizorului. Dar nici nu va putea invoca 
aceste scuze în caz de nenorocire — 
artistică sau financiară. Orice avanta; 
cu dezavantaiele lui. 

N Un debut la inaitime. Amintirile 
unui aviator — zilele r: oiului, luptele 
eroice de atunci — sint leit-motivul 
nostalgic al unui film despre un om care 
azi nu mai poate zbura și suferă din 

auza aceasta. «Cerul e cu mine», 
film interpretat de Vladimir Zamanski, 
este un debut regizoral — Valeri Lonskoi, 
mărturie a apariției unui cineast stăpin 
deja (judecind după reacţiile criticilor 
sovietici) pe mijloacele de expresie cine- 
matografică, 

E Ce face lumea, domnule? Pierre 
Etaix nu ve cu ochi Buni viitorul 
omenirii. Şi caută s-o avertizeze de acest 
lucru. Căci unde o să ajungem dacă 
progresul tehnic va atinge o mons- 
truoasă și inumană dezordine, și lumea 


Candida 


Peste citeva zile, mai exact la 
8 aprilie, Academia americană de 
film va proceda la atribuirea Oscar- 
urilor pe 1975. Va îi a 47-a ediţie a 
decernării acestor premii. Între fil- 
mele care candidează «Nașul Nr. 2» 
de Coppola, «Chinatown» de Po- 
lanski, «Conversaţia» de aseme- 
nea de Coppola (premiat anul trecut 
la Cannes), «Lenny» de Bob Fosse, 
«infernul de cristal» de John Guil- 
lermin. Premiile pentru regie au în- 
scrise candidaturile lui Coppola, 
Polanski, Fosse, Cassavetes (pen- 
tru cel mai recent film al său, «O 
femeie sub influență») şi François 
Truffaut, autorul «Nopţii america- 


Clovni intr-un film ştiinţifico- 


fantastic (Annie Fratellini și aix) 


va cădea pradă noilor ucenici vrăjitori 
ai tehnologiei? Pornind de la această 
temere, Etaix a scris scenariul viitorului 
său film, deocamdată fără titlu, ambițio- 
nind să-l introducă pe spectator în 
lumea fantasticului. Un fantastic care 
pleacă de la cele mai banale fapte 
diverse ale vieţii cotidiene. Alături de 
autor în film va apare și Jerry Lewis, în 
rolul unui regizor de cinema. 


n" u aeai n nume_Moreau. 
Festivalul de an Francisco a 


omagiat-o pe Jeanne Moreau organizind 
o retrospectivă a filmelor sale. Actrița 
legată de numele atitor mari cineaști 
(Malle, Truffaut, Vadim, Antonioni, 
Demy, Buñuel, Losey) a hotărit să treacă 
la regie. Ea va realiza un film după un 
scenariu propriu, pe tema singurătăţii 
de-a lungu? virstelor: singurătatea ado- 
lescenţei și aceea a maturității. O stare 
de spirit pe care Jeanne Moreau susține 
că o cunoaște foarte bine. 


Rubrica «Cinerama» 
este redactată de Dan COMȘA 


OSCAR'75 


ne». La premiile pentru actorie în- 
tilnim nume celebre: Albert Finney, 
Dustin Hoffman, Jack Nicholson, 
AL Pacino, iar printre interprete 
pe Faye Dunaway, Valerie Per- 
rine, Gene Rowlands, Ellen Burs- 
tyn. Se propun și Oscar-uri «pentru 
întreaga activitate» unor mari inter- 
prete: Ingrid Bergman, Valentina 
Cortese, Talia Shirt, și unor mari 
interpreți ca Fred Astaire şi Jeft 
Bridges. În categoria celor mai 
bune filme străine întiinim «Amar- 
cord», filmul polonez «Potopul», 
«Lucien Lacombe» al lui Louis 
Malle și «Armistițiul» — un film 
argentinian. 


Omagiată la San Francisco 


(și nu numai acolo) (Jeanne Moreau) 


pepe e Per o ae 


20 


iVe 


telescopuri 


Suflete cu 
„sufletul la gură“ 


Duminică după-amiaza 

continuă să rămină un 

timp și un spaţiu de ma- 

ximă audienţă. Poate de 

aceea ideea «magazinu- 

lui» postmeridian, un fel 
de «magazin universal» cu «de toate 
pentru toți», s-a permanentizat de 
foartă multă vreme încoace și are 
toate șansele să dăinuie, indife- 
rent de faptul că din timp în timp, 
magazinul, ca orice magazin, intră 
şi iese din cite o renovare. De 
o bucată de vreme, schimbindu-șşi 
doar orarul, în funcţie de echinocţii şi 
solstiții (ca orice magazin de altfel), 
pe «firma» după-amiezelor noastre de 
odihnă stăruie albumul duminical. 
Către ora lui de virf începe numără- 
toarea aceea inversă, de toată frumu- 
seţea, care împarte în secunde-limită 
timpul rămas pînă la tradiționala întil- 
nire cu Samantha (așa cum se obiș- 
nuiește în cazul tuturor lansărilor care 
se respectă), și așa, riguros cronome- 
trată, mai trece o duminică, mai trece 
o săptămină, mai schimbăm un ano- 
timp în fața televizoarelor, pregătin- 
du-ne uneltele pentru muncile viitoare. 
Nu știu exact de ce, dar parcă nici o 
altă emisiune a micului ecran nu trans- 
mite atit de pregnant ideea scurgerii 
timpului ca albumul duminical. Încă 
o şotie a nevestei noastre vrăjitoarea, 
încă un reportaj liric al lui Buhoiu, 
încă un scheci satiric despre cacial- 
maua «convorbirilor adiționale», încă 
o ilustrată cinematografică cu vederi 
de ieri și de azi, încă un «cîntec pre- 
ferat» şi, cînd să facem totalul, aflăm 
invariabil că a mai trecut o săptămînă. 

Unii au reproșat (şi continuă să 
reproșeze) filelor albumului că ar 
fi cam îngălbenite. O.oarecare senza- 
ție de monotonie provoacă, e drept, 
răsfoirea lor și,parcă, uneori, nobila 
intenţie odihnitoare a realizatorilor de 
a nu tulbura prea tare clipele de odihnă 
ale sfirșiturilor noastre de săptămină 
se traduce în fotografii mișcătoare cu 
efect somnifer. În ultima vreme — 
și despre acest lucru aș vrea să scriu 
în rîndurile ce urmează — s-a putut 
constata însă o preocupare evidentă 
a realizatorilor de a anima programul 
siestei prin «numere» care să nu fie 
doar o necesitate — sau o obișnuin- 
tă — «de sumar», ci care să aibă, în 
sine, valoare artistică, sau etică, sau 
spectaculară (în funcție de telesco- 
purile urmărite). 

Sint multe inițiative ale emisiunii 
care reclamă atenția comentatorului. 
Continuă, cu succes, seria «ilustra- 
telor» duminicale expediate din orașele 
țării de către doi dintre cei mai in- 
zestraţi realizatori ai studioului «Sa- 
hia», Mirel Ilieșiu și Doru Segal, şi 
de către Paul Anghel, al cărui verb 
este întotdeauna susținut de rigoarea 
şi talentul omului de cultură. Am re- 
ținut, din multele «ilustrate» semnifi- 
cative ale ultimelor săptămini și una 
semnată, alături de Ilieșiu și Segal, 
de Eva Sirbu: incursiunea în cotidianul 
Buzăului a avut, deopotrivă, fior de 
document, căldură, poezie, spirit, miş- 
care; mai pe scurt, teribil de multă 
viață. Tot spre mai multă viaţă conduc 
şi alte iniţiative recente ale realiza- 
torilor albumului, cum ar fi înglobarea 
unor fragmente de film (din Lumea se 
distrează, de pildă, cu comentariul 
nedesmințit acid al lui Valentin 


Silvestru), sau al unor mici filme în 
întregime (am văzut, acum citeva săp- 
tămini un amuzant-educativ «film de 
circulație», «Începâtorii» se poate şi 
așa, de ce nu?). Loc pentru mai bine, 
fireşte, există. 

Cred insă că îi lipsesc încă albu- 
mului animatorii «la vedere». Subte- 
rani or fi fiind ei, dar parcă așa cum 
anumite emisiuni literar artistice, tea- 
trale, cinematografice sau cu felurite 
alte destinaţii au dobindit personali- 
tate împrumutind «pe viu» din perso- 
nalitatea animatorilor (cel mai recent 
exemplu: clubul T, de simbăta după 
amiaza), albumul duminical reclamă și 
el un «suflet» cu «sufletul la gură». 
Prezentatorii albumului (la care s-a 
cam renunțat) tăceau, prin torţa lucru- 
rilor, doar oficiul de animatori. Voca- 
tia de animator este insă (și cam aici 
e «buba») o însușire rară... 


Călin CĂLIMAN 


telereflector 


Chipul 
antisocial 


Redactorii de la «Reflec- 
tom operează cu bistu- 
riul. Absolut necesar 
pentru asanarea socială. 
Emisiunea lor nu este 
una de tratament preven- 

tiv, ei vin la locul faptei după ce aceasta 

a fost comisă și deci nu mai umblă 

nimeni cu duhul blindeţii, vinovaţii 

fiind trimiși în fața instanței publice, 
uneori, după ce instanța propriu-zisă 
şi-a făcut datoria, alteori tocmai pentru 
că aceasta a uitat s-o facă. Din prima 
categorie fac parte interviurile de tri- 
bunal gen — «De ce aţi furat?». Cind 
întrebarea este pusă unui tip care toc- 
mai a sustras din avutul public trei sute 
de mii de lei, nu trebuie neapărat să-i 
acuzăm pe acești redactori (care ne-au 
făcut de prea multe ori dovada inteli- 
genței și incisivităţii lor) de naivitate 
sau mai râu. Pricina este alta. Cum 
pune reporterul întrebarea, cum ia 
operatorul un prim plan lung, insistent, 
analist şi necruţător. Rostul lui este 
să releve tipologia antisocialului. De 
multe ori «Reflectorul» se constituie 
într-o galerie de portrete psihologice 
virulente, care nu țin de caricatură, 
dacă admitem că, în «Capricii», Goya 

n-a făcut caricatură. Avem de-a lungul 

anilor, la «Reflector», o intreagă colec- 

ție de exempimicân sintetice ale min- 
ciunii, laşității, cruzimii, carierismului, 
prostiei, viciului, neglijenţei, rapacității. 

Ele ne indignează, ne sperie, uneori, 

ne amuză, rareori, dar oricum le privim 

cu maximă atenţie, și această atenţie 
nu ține decit la suprafaţă de curiozita- 
tea omenească, amestecată cu un pic 
de cruzime de a vedea cu ochii noștri 
cum arată un individ prins cu ocaua 
mică, la strimtoare, adică, cum para- 
frazăm noi elegant setea de amănunt 
senzațional. Pentru că, de fapt, luăm, 
într-adevăr, lecţii, privim atent chipul 
antisocial, justificarea antisocială, min- 
ciuna antisocială, frica antisocială, pen- 
tru a o recunoaște, cind o întilnim şi 

a o arăta cu degetul, făcind la rindu-ne 

operă de asanare socială. O societate, 

al cărei scop este construcția, este o 

societate severă, chiar dacă pentru 

asta, din cind în cînd, mai trebuie să 
renunțăm la umorul fin, la ironia este- 
tizantă. Cel mai frumos lucru pe care 
l-am auzit vreodată despre emisiunea 
«Reflector» a fost reacția unui vecin, 
tehnician. «De unde i-o fi găsind, dom- 
nule?!» Omul nu se îndoia de la bun 
început, prin această mirare, că sint 
cazuri rare. Frecvența, constanța emi- 
siunii ne arată că ele nu sint chiar atit 
de rare, dar fireşte, conștiința publică 
sănătoasă este ceea ce ne caracteri- 
zează într-o proporție copleșitoare. 

Privim fără nici un chef mutrele celor 

care biiguie nu știu ce explicaţii în le- 


După începutul 
cam temător al 
primului episod... 
(Dana Comnea) 


„celelalte episoade 7 
se completează 
într-un tot units 
(Ica Matache) 


«Consistent 
viguros ... 


(Irina 
Petrescu) 


romanului. 
(Carmen Strujac) 


Un remarcabil 
succes ty. 


(Ada Azimioară) 


Pa 


gătură cu faptul că apa de la baie 
curge fără pauză. Nu ne vin deloc idei 
de proză umoristică cind tot felul de 
contabili, crescători clandestini de 
porci, intendenți și directori generali se 
încurcă în cifre de milioane. Cunoaş- 
tem și celălalt fel de a vorbi despre 
milioane, cel care ne umple de mindrie 
și, prin contrast, ne înfuriem şi mai 
tare. Pentru că meritul principal al 
emisiunii «Reflector», pe lingă cel al 
prim-planului, este acela că ne înfurie. 

Se intimplă destul de rar ca în loc 
să ne înfuriem, să zimbim amuzaţi sau 
plictisiţi, dar drept este că n-ar trebui 
să se întimple niciodată. Să fi obosit 
reflectoriștii să fie curajoși — nu numai 
curioși? Cind un contabil şef fură 
pur şi simplu carne în proporții fru- 
musele și drept pedeapsă este sanc- 
ționat cu tăiere din salariu, ne oprim 
numai aici? Fireşte, este o întrebare 
retorică. Pe care o punem tocmai pen- 
tru că emisiunea «Reflector» este un 
cap de pod activ al televiziunii în for- 
marea conştiinţei socialiste. 


Smaranda JELESCU 
decupaj 


Cea mai bună 
reciclare: 
teatrul tv 


La o interesantă şi bine- 
venită sesiune de comu- 
nicări organizată de Te- 
leviziune și dedicată tea- 
trului tv., am asistat prin- 
tre altele și la o serie de 
comunicări ținute de ac- 
tori. Cineva răutăcios ar putea întreba: 
era chiar o sesiune științifică?! Da, era, 
și mai ales actorii au discutat cu știință 
despre apropierea dintre teatrul tv şi 
film. Intr-adevăr, rolurile în teatrul tv. 
solicită mijloace de interpretare ase- 
mănătoare filmului. Distanţa scenă- 
spectator piere, actorului îi este mult 
solicitat chipul prin prim-planuri, jo- 
cul său devenind astfel mult mai nuan- 
tat, expresia feţei, privirea sint mult 
mai folosite, mai speculate de regie. 
lată un exemplu recent: interpretarea 
Irinei Petrescu în premiera teatrului 
tv. «Fata care a mutat Paringul». Actri- 
ţa, venită cu o experienţă recunoscută 
în cinematografie, realiza un rol de 
excepție. Textul, scris special pentru 
teatrul tv. — deci avind particularită- 
tile genului,avea totuși stingăciile sale. 
Pe scurt, era istoria unei femei, şefă 
de șantier, deci o femeie «cu proble- 
me», istorie scrisă de un bărbat care 
nu a prea sezisat adecvat psihologia 
«sexului slab». Pe această partitură. 
actrița demonstrează cum experiența 
filmului poate fi fructificată în teatrul 
tv. Chipul Irinei Petrescu, ochii ei pă- 
trunzători au mobilat imaginea perso- 
najului, punctind fiecare stare evolu- 
tivă. Privirea cu care cercetează pe cei 
din jur, privirea rece şi revoltată față de 
neglijențele în muncă, privirea neliniş- 
tită cind e ameninţată de prezenţa per- 
manentă în preajmă-i a unui om iubit 
cindva, şi apoi ochii aceia umezi de 
căprioară, în final, cînd dragostea și-a 
rostit replicile — din aceste priviri s-a 
creat un personaj. Jocul fin al expre- 
siilor ar fi fost exclus în teatru. 
«Teatrul tv. este cea mai bună reci- 
clare pentru actori», mărturisea un 
cunoscut interpret. Teatrul tv poate fi 
considerat o şcoală pentru actorii de 
film, cum şi de multe ori s-a dovedit că 
actorii cu state vechi în cinematografie 
au realizat roluri deosebite în cadrul 
teatrului tv. Să nu uităm partiturile in- 
terpretate de Margareta Pogonat, Am- 
za Pellea, Mircea Albulescu sau Cor- 
nel Coman, care ori de cite ori au fost 
solicitaţi de teatrul tv. au răspuns prin 
creaţii recunoscute. 


E de la sine înțeles că există şi nume- 
roase deosebiri, unele chiar de esență 
între film și teatrul tv.; şi se cere a 
minimaliza în primul rind ponderea 
cuvintului. Noile mijloace de expresie 
aduse de film teatrului tv. cit și deose- 
birile existente între cele două genuri 
sint suportate de actor. Și mai precis, 
dificultatea de a face teatru în condi- 
țiile filmului devine pentru interpret o 
problemă. Nu există de fapt actor de 
teatru tv., ci doar remarcabili actori de 
teatru pe care filmul îi cultivă la televi- 
ziune. Pentru că nu orice actor de film 
poate fi folosit în teatrul tv., în timp ce 
teatrul tv. poate fi considerat ca o 
probă concludentă a actorului de film 
şi poate mulţi interpreți din distribu- 
țiile teatrului tv. ar putea fi folosiţi cu 
rezultate în cinematografie. Destul de 
des au apărut cu succes pe micul ecran 
Petre Gheorghiu, Ştefan Iordache, Cos 
tel Constantin, Corado Negreanu și 
alții, totuși nu țin minte să-i fi văzut şi 
în vreun rol deosebit în film. Dacă au 
jucat în film, au fost a cincea roată la 
căruță, cu toate că la teatrul tv. au dat 
garanția că pot face multe și în cine- 
matograție. Pentru aceasta ar trebui 
ca regizorii de film să se uite măcar la 
televizor mai des, pentru că la teatru 
merg și așa destul de rar. 


Ileana COLOMIEȚ 


telebibliote 


„Lectură“ 
în imagini 


Trecută de cea de a 80-a 
emisiune, «Biblioteca 
pentru toți» (redactor 
Mihaela Macovei) con- 
tinuă, cu același discer- 
nămint critic şi cu a- 

ceeaşi entuziastă perseverenţă, să în- 

tocmească un ghid în imagini al isto- 
riei literaturii române. De la lenăchiță 

Văcărescu și pînă la Mateiu Caragiale, 

Blaga sau Arghezi, trecînd prin curen- 

tele literare de la început de secol, sau 

spicuind din debuturile jurnalisticii 
româneşti, această emisiune face un 
act de cultură popularizind clasicii 
literaturii noastre în viziunea comen- 
tată a criticilor și scriitorilor de azi sau 
prin «lectura» în imagini a unor frag- 
mente din operele lot. Cu experiența 
acumulată, ni se propune acum, pen- 
tru prima dată, un serial-literar inchinat 

Hortensiei Papadat-Bengescu, ilustrat 

cu «Concert din muzică de Bach». 

Nu este acum locul de a repune în 

discuţie rolul pe care îl ocupă în lite- 

ratura română autoarea «Concertu- 
lui...», prezentată printr-un bogat ma- 
terial documentar. Este însă locul să 
ne oprim asupra filmului semnat de 

Dinu Tănase (scenariul și regia) şi de 

Constantin Chelba (imaginea), care au 

reuşit să sugereze,în numai patru epi- 

soade a cîte 20 minute fiecare, perso- 
nalitatea, mentalitatea și caracterul 
personajelor atit de suculent portreti- 
zate, cu diversificata lor încărcătură 
afectivă și cu determinarea lor în func- 
ție de fluxul și refluxul clasei sociale 
din care făceau parte; ei au reușit mai 
ales să capteze atmosfera acelei vremi, 
cadrul citadin al unui București, «oraş 
mare și mic, provincie și capitală» 
așa cum îl numea autoarea. Debutul 
regizoral al lui Dinu Tănase este în 
acest sens un adevărat tur de forță 
artistică. Cu privirea exersată ca sem- 
natar al imaginii mai multor filme, Dinu 

Tănase privește pătrunzător fiecare 

detaliu. Știe cum să se oprească asu- 

pra unei priviri, cum să fixeze un zim- 
bet abia strecurat, lasă să vorbească 
şoapta, ştie să pună în evidenţă un tic 

sau doar o aluzie. Montează apoi o 

privire cu altă privire, un zîmbet cu alt 

zîmbet, o şoaptă cu altă șoaptă și des- 
făşoară un subtil dialog al imaginilor 
semnificative. Prin această suită de 
notații psihologice, prin portretul uman, 
el recompune fresca socială a lumii 


ciocoilor mai vechi şi mai noi de la 
început de secol. Dinu Tănase a știut 
să aleagă și o excelentă echipă actori- 
cească, în special interpretele, favori- 
zate la rîndul lor de litera romanului. 
Demult nu am văzut într-un film schița 
atitor portrete teminine care conţin 
în embrion roluri de mare întindere. 
Feminitatea voluptuoasă, acum puțin 
ofilită a «bunei» Lina (Ica Matache); 
ochiul sfredelitor, vorba aspidă, mintea 
ageră la rele a lui Nory (Ada Azimioa- 
ră); uşor uimita, ușor distanta, izolată 
parcă de propria-i frumusețe, trecind 
mereu pe lingă realitatea din preajmă 
— Mini (Dana Comnea); Elena (Irina 
Petrescu) cu un farmec discret, de o 
nobilă eleganţă și măsură; arivista, ra- 
pacea Ada (Carmen Strujac), cu ochi 
și temperament de jăratic; nătinga, 
ursuza, mereu de prisos Sia (Mihaela 
Gagiu) — toate stirnesc curiozitatea, 
trezesc interesul revederii, au forța 
personajelor unui serial de mare în- 
tindere. 

După începutul cam temător al pri- 
mului episod, introdus prin inserturi 
scrise în stilul filmului mut, celelalte 
episoade se completează într-un tot 
unitar, consistent și artistic viguros, 
reușind să redea nu litera, ci spiritul 
romanului; să redea nu numai portrete 
psihologice, dar și esența socială a 
operei Hortensiei Papadat-Bengescu. 
Un exemplu care poate să ne dea mai 
mult curaj să pornim la ecranizarea 
unor seriale inspirate din romanele 
clasice ale literaturii noastre. 


Adina DARIAN 


Da! Dar pentru 
toată lumea! 


Într-o foarte serioasă și foarte bună 
emisiune literară, «Biblioteca pentru 
toţi», datorată unui redactor harnic şi nu 
mai puţin serios, Mihaela Macovei, Tele- 
viziunea ne-a oferit surpriza prezentării 
unui admirabil foileton tv după cartea 
«Concert din muzică de Bach» de 
Hortensia Papadat Bengescu, realizat 
cu puține mijloace și cu mult talent de 
Dinu Tănase, În calitate de scenarist şi 
de regizor. Emisiunea, din păcate, este 
programată vineri pe programul 2, la 
mare concurenţă cu filmul artistic de pe 
programul 1, ceea ce reduce la minimum 
numărul telespectatorilor care se pot 
bucura de noua realizare a televiziunii 
noastre. Adevărat, emisiunea e reluată 
simbăta dimineața dar, prin forța impre 
jurărilor, foarte puţini oameni o pot 
vedea şi atunci. lată de ce sugerăm ca 
acest serial (poate prins cap la cap in- 
tr-un film de lung-metraj) să fie reluat 
de programul 2 și la o oră bună, de 
seară, pentru a putea fi văzut de cit mai 
multă lume. Dacă emisiunea se cheamă 
«Biblioteca pentru toți», atunci să fie 
pentru toți spectatorii! 

N.C.M. 


filme pe micul ecran 


a Drum în penumbră 


(Lucian Bratu, 1972). Este. deocam- 
dată, Singura noastră peliculă care ros- 
teşte un discurs expresiv despre și prin 
intermediul unui personaj feminin. Po- 
vestea în sine pare banală, altceva decit 
taptul că o femeie trecută de prima tine- 
rete, pe care experiența de pină atunci 
a învăţat-o să fie prudentă, o femeie cu 
griji și cu copii, modestă și mai curind 
tăcută şi singură, altceva — zic — decit 
faptul că această femeie se indrăgos- 
teşte de un bărbat, nu se întimplă în 
film. De neprețuit această «banalitate», 
admirabilă voința regizorului de a pune 
pe fiecare centimetru din pelicula sa 
«ştampila» cotidianului. Creaţie de deo- 
sebită fineţe psihologică, delicată şi 
aburită parcă, aflată la granița unde nu 
se mai poate ști dacă lacrima e de 
bucurie sau de tristețe, «Drum în pe- 
numbră» (fericită întilnire a unui regizor 
sensibil şi inteligent cu o actriță, Mar- 
gareta Pogonat, aflată intotdeauna pe 
lungimea de undă a acestor două cali- 
tăți) reprezintă tulburătorul portret al 
sufletului unei femei. 


s_Din prea plinul inimii 
Wohn Badham, 1971). Excelentă ana 


lizā nu doar a citorva «cazuri» indivi- 
duale cum poate părea la prima ve- 


dere), ci şi a unor mai complicate pro- 
bleme de natură socială. Vreau să spun 
că filmul își depăşeşte pretextul epic, 
liind, în fond, o operă ce se apleacă 
premeditat și lucid asupra unor realități 
(precaritatea condiţiilor materiale de 
trai, generind traume morale; debuso- 
larea, în anume condiţii, a unei părţi 
din tineretul occidental; singurătatea 
şi izolarea ca reflexe de apărare în fața 
violenţei; indiferența în raporturile inter- 
umane — iată citeva din motivele de 
relief) care nu privesc și nu au ca arie 
de manifestare numai o celulă (socială), 
ci întreg organismul. Sigur, se vede 
cu ochiul liber că filmul nu merge ma 
departe de propunerea (generoasa de 
altfel) unor soluţii de natură exclusiv 
morală: puritatea sufletească şi încon- 
jurarea cu dragoste și înțelegere a ori- 
cărui semen. La fel de bine se vede insă 
că, dincolo de aerul său ușor romantic, 
filmul este asemenea unei priviri încăr- 
cată de amărăciune. În sfirşit, mai tre- 
buie observat că — admirabil realizată 
din punct de vedere protesional şi excep- 
tional interpretată de Carrie Snodgress 
— pelicula a oferit publicului nostru un 
semnificativ exemplu de cinematograf 
american care refuză deliberat și cu 
tolos aproape toate «canoanele» de 
expresie presupuse indeobşte in com- 
binaţia aceasta de cuvinte: cinemato- 
graf american. 


m Cornul de capră 


(Metodi Andonov, 1972). Realizare 
de ținută a cinematografiei bulgare. 
Peliculă aspră, «dură», pe măsura vio- 
lenţei intimplărilor (dintr-un trecut de 
ev mediu) pe care le evocă. «Scris» și 
filmat ca o baladă tragică, dispunind 
de c considerabilă forță emoţională, 
«Cornul de capră» supune atenţiei spec- 
tatorului o morală a cărei valoare gene- 
ralizatoare este evidentă: injustiţia şi 
abuzul tulbură echilibrul firesc al lu- 
crurilor; mai devreme sau mai tirziu 
acest echilibru trebuie refăcut. 


a Eglantine 


(Jean Ciaude-Brialy, 1971). Plasin 
du-și acțiunea intr-un an, precizat prin 
graţioase şi semnificative aluzii cultu- 
rale(«o sută de ani de la moartea lui 
Mozart»), «Eglantine» se vrea evocarea 
unor vremuri liniștite, patriarhale; a 
unor vremuri de delicateţe şi ceremo- 
nial parfumat; o căutare a timpului pier- 
dut, a timpului blindeții și al dantelelor, 
a timpului șaretelor și al finețelor, a 
timpului pajiștilor și a! dejunurilor pe 
iarbă, a timpului serilor petrecute la 
gura sobei și al audiţiilor muzicale in 
familie, a timpului copilăriei petrecută 
la țară, în nesfirşite conace. O evocare 
făcută în 1971. Aluzia este programatică 
şi nu poate scăpa nimănui. «Eglantine», 
peliculă atit de mozartiană în gind și în 
construcţie e, în felul ei, o creaţie discret 
şi amar polemică, un «Mais où sont les 
neiges d'antan?» care nu, să nu ne 
speriem, nu e de loc «paseism», ci 
nostalgie a purității. 


a Primăvara 

(Grngon Aleksandrov, 1947). Nu e ce! 
nai bun dintre faimoasele filme ale lui 
Aleksandrov, dar nu asta contează c) 
taptu! că, în linii mari, ceea ce a făcut 
din comediile lui piese de antologie se 
află și aici, conservindu-se în timp, 
căpătind, poate, chiar sclipiri noi: su- 
bita intrare a oamenilor in acea «transă» 
care îi face pe toţi să ridă, să cinte și 
să danseze, pină şi mersul pe stradă 
se face în ritm de dans, constructorii 
pe acoperișuri cintă în timp ce bat cuiele, 
e un «vertij» general și savant gradat 
(vezi prima secvenţă a filmului); alter- 
narea quasi-metronomică a gag-ului 
cu clipa lirică (unde e nemuritorul «Ser- 
țe»?...) de o patetică, fermecător de 
caldă «naivitate»; memorabilele portre- 
te «corosive» (dar știi cum? rău, rău 
de tot! — vorba lui nenea lancu)... 


„Și 


m Sint prezentate pe micul ecran cite 
4—5 filme artistice pe săptămină, plus 
serialele. Imposibil, deci, a le comenta 
pe toate într-un spaţiu tipografic limitat. 
Această «addendă» incearcă sá mai 
cuprindă (totuși!) citeva titluri, în afara 
celor abordate mai sus. Ce filme am 
mai văzut, așadar, pe micul ecran? 

e «Solaris» (Andrei Tarkovski),ope- 
ră de interes, subiect insolit în mina 
autorului lui «Rubliov»; a mai fost pre- 
zentat în rubrica tv. 

e «Sanjura» (Akira Kurosawa), nu 
printre cele mai reprezentative filme ale 
unui regizor din creaţia căruia ar fi fost 
de preferat (mai ales intr-o emisiune 
precum «File de dicționar») un — să 
spunem — «Tronul însingerat» (chiar 
dacă a mai fost difuzat) sau un «A trăi» 
(chiar dacă durează peste două ore)... 


© «Urmărirea» (Arthur Penn), film 
de tensiune, o monografie acuzatoare 
a violenţei într-o lume a violenţei. 

e «Jane Eyre» (serial britanic), şi cu 
aceste două cuvinte am spus de fapt: 
soliditate, mare (dar nu mecanic) res- 
pect pentru spiritul şi litera cărţii tran- 
spuse. 

e «Camera în formă de L» (Bryan 
Forbes), peliculă clasică a «genului» 
sentimental. 

e «Vizita» (B. Vicki), bună ecrani- 
zare a unei faimoase piese de Durren- 
matt, doi monştri sacri în zi fastă: 
Ingrid Bergman și Anthony Quinn. 

9 «Omul care aduce ploaia» (J. An- 
thony). Același text ca la «Vizita», în- 
locuindu-se Dürrenmatt cu Nash, iar 
Bergman şi Quinn cu Katharine Hep- 
bum și Burt Lancaster. 


Aurel BĂDESCU 


99 Înălţime. Cel mai înalt turn tv. 
din lume (553 m) este pe cale de a fi 
terminat la Toronto. Va fi pus în func- 
țiune în 1976, cu prilejul Jocurilor O- 
limpice. 


cartea tv 


Funcţionarii gagului 


Jacques Rouland este unul dintre 
inițiatorii unei foarte populare emisiuni 
a televiziunii franceze, «Camera invi- 
zibilă» (impreună cu Jacques Legras 
şi Jean Yanne). El este și autorul «Func- 
ționarilor gaaului» — volum apărut in 
colectia «Livre de poche»-Gallimard 

- în care ne povestește culisele acestei 
emisiuni unde improvizația şi fantezia 
autorilor trebuie să ajungă la performan- 
te deosebite. Ei trebuie să reuşească 
să facă publicul să ridă o dată pe zi, de 
sase ori pe săptămină, de 365 de or pe 
an. Mecanismul emisiunii constă în a 
pune pe cineva într-o situaţie caraghioa- 
să, a găsi persoana și a inventa situaţia. 
E nevoie pentru asta — zice autorul — 
de actori cu o seriozitate imperturbabilă 
(şi necunoscuţi de public), de idei şi de 
«victime». lată cum funcționează emi- 
siunea: o cameră ascunsă filmează. 
Unul dintre realizatori intră, de exemplu, 
într-o librărie: «Bună ziua, doamnă. Sin- 
teti doamna Bovary?» — «Eu? Nul» — 
raspunde patroana. «Și cine e doamna 
Bovary? Una din clientele Dvs.?» — 
«Nu cred. De ce întrebaţi?» — «Pentru 
că șeful meu m-a trimis s-o caut aici». 
— «Nici n-o cunosc — «Aici m-a 
trimis. Mi-a spus — nu e nimic la tele- 
vizor diseară. Du-te şi adu-mi-o pe 
doamna Bovary, am să petrec o seară 
excelentă cu ea», — «Îmi pare rău, dom- 
nule, dar ai greşit adresa», spune fu- 
rioasă librăreasa, convinsă că e con- 
fundată cu o fată cu moravuri uşoare. 

Jacques Rouland ne povestește plin 
de vervă o mulţime de alte asemenea 
farse, atit de apreciate nu numai de 
public, ci chiar și de «victime», o dată 
ce descoperă păcăleala. 


D.C., 


21 


Documentar 


Muzeu și atelie 


La mulți ani după filmul «Cartea», care 
l-a situat în primul plan al documentarului 
românesc, după o serie de alte pelicule, 
dintre care unele de minimă rezistenţă, 
Erich Nussbaum realizează, în fine, o nouă 
lucrare pe măsura vocației sale. În acest 
film, produs de Televiziunea română și 
semnat în colaborare cu Al Boiangiu, Erich 
Nussbaum pune faţă în față doi pictori din 
panteonul valorilor naționale — Andreescu 
şi Luchian — cu doi artiști de pe șantierul 
talentelor contemporane: Piliuţă şi Bălașa. 
Muzeul, deci, faţă în față cu atelierul. Dar 
nu oricum, ci într-o rimă pe cit de ingenios 
căutată, pe atit de fericit găsită. Constantin 
Piliuţă îl prezintă pe lon Andreescu (a 
cărui viață a fost «ca un curcubeu după 
ploaie, scurtă dar înaltă») cu sentimentul 
unei filiații intime care îi dă dreptul să re- 
considere locul înaintaşului, asemuindu-l 
cu cel al lui Eminescu în literatură, în timp 
ce Sabin Bălașa analizează creaţia lui Ștefan 
Luchian («primul care face să rodească 
lumina și învinge întunericul din pinză»), 
condus de același sentiment al continui- 
tății. Simetrice cu aceste prime părţi ale 
documentarului sint autoportretele pe care 
cei doi pictori contemporani sint invitați 
să și le comenteze apoi, în propriul atelier. 
Fiecare articulație sau accent din acest 
documentar — excelent filmat, montat și 
ilustrat muzical — înseamnă o judecată 
de valoare, o opțiune, o angajare personală, 
încărcată de sentiment, într-o formulare 
inedită. Un nou act de cultură al Studioului 
de filme al Televiziunii române, după «Uni- 
versul lor», «Politehnica satului» şi «Vechi 


telex Sahia 


Muzeul 
nu ca piesă 
de muzeu 


scoarțe românești», comentate în numărul 
trecut. 


Regia: Erich Nussbaum și Al. Boiangiu. Scena- 
riul: Viorel Bindea. Imaginea: Horia Bolboceanu 
și Eugen Lupu 


Deși a ales ca subiect opera unui sculptor 
şi a unei pictorițe, Ada Pistiner nu vrea să 
tacă «film de artă», adică de prezentare a 
unor lucrări de artă plastică. Ea vrea să 
facă, pur și simplu, film. Pătrunzind în 
casa-muzeu a sculptorului Frederic Stork 
și a pictoritei Cecilia Cuţescu-Stork, re- 
gizoarea își imaginează că şi azi imobilul 
este locuit de același cuplu. Deși multe 
episoade din viaţa celor două personaje 
s-au retras în busturile de piatră şi auto- 
portretele expuse pentru vizitatori, autoa- 
rea recurge la o asemenea punere în scenă 
şi foloseşte o asemenea modalitate de fil- 
mare, încît chipurile din tablouri şi de pe 
piedestaluri par să se reanime, reluindu-și 
locul în spațiul care le aparține. Printre 
bunele idei, numeroase, din acest film, a 
fost și invitarea Irinei Petrescu de a citi, 
cu vocea ei inconfundabilă, comentariul 
bogat în sugestii şi subtext, pină la ultima 
frază, care sună astfel: «Astăzi n-a intrat 
nimeni în muzeu, pentru că afară este soare 
şi lumea se plimbă». 


Regia și scenariul: Ada Pistiner. imaginea: 
Otio Urbanski şi Eugen Lupu. Redactor: Marion 
Ciobanu 


Eugen Barbu documentarist 


e... «in 
titlul dat de 


ag de primăvară» este 
avid Reu filmului realizat 


a Pantelimonului. Scriitorul Eugen Bar- ` 
ntează 


bu come imaginile acestui film 
— filmul nr. 1 al trimestrului | 999 Cele 
mai multe dintre muncitoarele tinăruiui 
colectiv al Filaturii din Slobozia au votat 
pentru prima oară la 9 martie. Martoră 
emoţionată a evenimentului, regizoarea 
Eugenia Gutu va începe cu aceste sec- 
vente filmul intitulat «Jurnalul Floricăi 
S.» 999 De ziua femeii, cinci regizori 
ai studioului nostru, printre care și Con- 
stantin Vaeni, autorul filmului «Zidul», 
au pus umărul, într-un act voluntar, la 
căratul cimentului şi cărămizilor pentru 
alte noi ziduri... ce se vor ridica pe Calea 
Dorobanți 999 lon Bostan este nu 
numai un iubitor al Deltei, ci și un atent 
observator al cerului (și-a instalat un 
telescop pe terasa locuinței). Filmul 
«Universul, insule, galaxii», pe care il 
realizează in prezent lon Bostan ca 
autor complet (scenariul, regia şi ima- 


22 


ginea), ilustrind cele mai noi teorii asu- 
pra structurii universului, deschide spec- 
tatorului de toate virstele o fereastră 
spre alte lumi, 998 Un alt autor compiet, 
documentaristul Alexandru Gaşpar, ne 


inematog 
apărut o dată cu cel mondial. La aproape 
80 de ani de la filmarea inundaţiei de la 
Galaţi şi a parăzii de pe Calea Victoriei, 
este evocată figura lui Paul Menu, pri- 
mul nostru de luat vederi. 
99 Producţia în cifre a studioului 
«Alexandru Sahia» pe trimestrul 1/1975: 
ianuarie — 16 filme; februarie —11 filme; 


ducţii destinate cinematografelor. 
Aristide MOLDOVAN 


Brazi și palmieri 


Calitățile de regizor ale operatorului Doru 
Segal le cunoaștem de la «Marile emoții 
mici». lată-le reafirmate într-un jurnal de 
călătorie, semnat împreună cu Radu Ur- 
sache. Cineastul autentic nu-şi uită vocatia 
de artist nici cind se deplasează în interes 
de serviciu, de pildă în republica Shri 
Lanka, pentru un film publicitar. Cu această 
ocazie, el mai face încă un film, «de amorul 
artei», cu mijloace minime, aducindu-ne 
mărturia unui om din țara brazilor despre 
«insula splendidă» cu palmieri din sudul 


Am lăudat, inainte de a fi obținut un pre- 
miu la concursul «Cupa de cristal», episo- 
dul al doilea din acest seria! intitulat «Pic 
si Poc eroi fără voie»: acea perifrază inge- 
nioasă după «Capra cu trei iezi», cu umor 
modern şi morală inteligentă. Între timp, 
Olimp Vărășteanu şi Florin Anghelescu 
au mai produs două episoade: «Pic şi 
Poc în luptă cu fumul» și «Pic şi Poc 
învaţă ursul la miere». Cu deosebirea că, 
de data aceasta. pe generic, în locul poetu- 
lui Marin Tarangul, tigurează Radu F. 
Alexandru, ca redactor. iar scenariul (dacă a 
existat unul) nu se indică deloc cui apar- 
tine. Ideea parodierii unor fabule şi basme 
cunoscute a fost uitată, improvizindu-se 
în schimb diverse peripeții gratuite, menite 
să provoace chicoteli în sală. Atunci cind 
apelează din nou, în treacăt, la personaje 
de fabulă («Ursul păcălit de vulpe»), ino- 
vatiile sint descurajante și de un gust prea 
bine cunoscut din alte pelicule: ursul nu-şi 
nai pierde coada fiindcă-i înghelata-n lac, 
ci fiindcă i-o taie-un rac. Săritori, Pic și 
Poc recuperează coada de pe fundul lacu- 
lui, vrind s-o pună la loc ursului şi folosesc 
pentru aceasta... sudura autogenă, apoi 
o funie, ca s-o lege, în fine, nişte miere ca 
s-o lipească. Şi așa mai departe, dar nu 
ştim încotro și nici de ce. 


Regia: Olimp Vărâsteanu și Florin Anghelescu. 
imaginea: Sandu Ştefan. Redactor: Radu F. 
Alexandru 


Coco și Roc 


Rețeta este cunoscută: dansau Pic şi 
Poc, dansează şi Coco şi Roco la fel, ca la 
estradă, autoprezentindu-se. Spre deose- 
bire de Pic și Poc, care nu erau decit nişte 
simpatice figurine lipite pe un geam, ani- 
mindu-se doar la căderea serii. Coco si 
Roco sint nişte antipatici şcolari leneș: 
repetenți și pe deasupra și travestiți 
Coco într-o cioară verde care poate fi şi 


telex Animafilm 


La examen 


e. Jocul și veselia sint conta- 


gioase. Chiar bătrin cu baston tiind,este Bai 
în 


Indiei. Astfel ne convingem că autorul nu 
e un simplu profesionist al camerei, că el 
are un bun ochi și o bună ureche de repor- 
ter: reține denumiri şi expresii locale, face 
asociaţii revelatoare între modern şi stră- 
vechi, între om şi faună, între monument 
şi natură, ştie să decupeze, să surprindă 
detalii, să compună metafore. Ce reperto- 
riu captivant am putea realiza (dacă un 
astfel de film n-ar_rămine unicat), pentru 
un cinematograf «Timpuri Now care şi-ar 
merita numele si ar reveni la menirea sa 


Regia și scenariul: Doru Segall și Radu Ursache. 
Imaginea: Doru Segall. Redactor: Petru Jales 


Coco-Roco 


Pic-Poc 


Cioc-Boc 


papagal, iar Roco într-un căţel maro care 
seamănă, în al doilea episod, cu un mai- 
muţoi roz. Molipsiti de verva inertială, gra- 
tuită, a realizatorilor, cei doi taie cartea 
bucățele și și-o toarnă cu leica în ureche, 
ca să fie mai siguri că le intră în cap. apoi 
joacă fotbal cu leica, în timp ce alte cărti 
le cad în cap de pe rafturi. Alte delicii din 
textul cîntat — un fel de pretinse jocuri de 
cuvinte sau etimologii fanteziste, cu cile 
o cacofonie: «Arit-metica este menită să 
ne are-mintea», «să treacă ca plugul prin 
capul nostru». Şi așa mai departe, dar cit 
timp? 


Regia: Zaharia Buzea. Scenariul: Lucia Olteanu. 
Imaginea: Olga Pirlianu. 


Aventuri 


în lumea basmului 


Desenul lui Virgil Mocanu — care sem- 
nează episoadele «Jobenul» și «Turbanul 
lui Ali-Baba» din acest serial — are o linie 
voluptuoasă, fastul decorului este sugerat 
cu o grație economică modernă, persona- 
jele fantaste se mișcă într-un ritm nervos. 
Dar... Reintilnim vechea noastră cunoștință: 
în absenţa unei inventii scenaristice auten- 
tice, se recurge la aglomerarea de comicârii 
care se vor bizare, dar nu sint decit derizo- 
rii: o oglindă tremură, un dulap sare din 
titini, un balaur cu trei capete dansează cu 
o Babă-Cloanţă după un tonomat «high 
tidelity». Din nou. aenericul confirmă o 
realitate: inexistența scenariului. Ajunşi 
la acest punct de evidență a unei lacune, 
afirmăm din nou vechea noastră convin- 
gere: o artă de largă audienţă şi cu o mi- 
siune educativă şi formativă recunoscută 
nu se poate dispensa de scenariști specia- 
lizati, pentru că nu se poate lipsi de idei si 
subiecte, adaptate si tratate cu claritate si 
elocvență profesionistă. 
i 

Regia: Virgi Mocanu. imaginea: Anca Barbu. 
Redactor: Marin Tarangul. 


Valerian SAVA 


basmaua innodată cu două urechi plus 
un șon cu un mare buzunar! Cu un 
cangur. Adică la «Animan, orice poate 
deveni orice, dacă ai fantezie. Şi tocmai 
această minunată trăsătură atit de ome- 
nească vrea s-o cultive Marin 


ie» eo 
e n lim. deea ate, d, 2, 
3», în care insufiețea o simplă linie, 
numai și numai ca să-i Imprietenească 


oa online Clt arta Et meta 
animaţie, cine ajunge cu un personaj 
la episodul 13, inseamnă că a avut 


succes, adică știință și talent, adică 
masă ir placa am Oet etnii pi 


Lucia OLTEANU 


filmul românesc 
peste hotare 


Proba exportului 


inema 


Un pachet de atu-uri 


La sfirşitul lunii februarie 
s-a desfășurat la Bucu- 
reşti vizionarea comer- 
cială (cu reprezentanți ai 
caselor de distribuţie din mai multe țări 
socialiste) a filmelor românești pro- 
duse în intervalul septembrie-1974 — 
ianuarie 1975. Au fost prezentate 9 filme 
artistice de lung-metraj, 18 liime docu- 
mentare şi 19 filme de desen animat. 
Discuțiile finale au confirmat în unani- 
mitate opinia că «România film» a pre- 
zentat unul din cele mai bune, mai in- 
teresante și mai diverse «pachete» de 
filme din ultimii ani. Argumentele care 
au susținut aceste păreri s-au bazat 
pe aprecierea unor filme ca: «Nemuri- 
torii», «Duhul aurului», «Filip cel 
bun», «Zidul», «Ilustrate cu flori de 
cimp», «Actorul și sălbaticii», «Mun- 
tele ascuns», «Agentul straniu», «Un 
zimbet pentru mai tirziu» şi de ase- 
menea scurt metraje ca: «Nebănuitele 
trepte», «Casele, prietenele noastre», 
«inventatorii», «Vremea finului», «In- 
termezzo pentru o dragoste eternă», 
«icar», «Pic și Poc în luptă cu fumul», 
«Uriașul cel mititei». Dacă ar fi să 
întocmim un clasament a! preferințelor 
cumpărătorilor străini, atunci pe locul 
întîi s-ar situa filmul «Nemuritorii», 
achiziționat pentru a fi difuzat pe ecra- 
nele a opt tări, «llustrate cu flori de 
cimp» pe locul al doilea,ales pentru a 
fi difuzat în şase tări, «Agentul stra- 
niu» (patru țări), «Zidul», «Duhul au- 
rului», «Muntele ascuns», «Actor! 
și sălbaticii» pe locul al treilea. La do 

cumentare, «clasamentul» este domina! 
de «Casele, prietenele noastre» si 
«Vremea finului», iar la desene ani- 
mate de «intermezzo pentru o dra- 
goste eternă» și «icar». 


Duhul succesului 


In cadrul Festivalului filmului de autor 
de la Bergamo, cinematografia noastră 
va fi prezentă cu fiimul «Duhul auru- 
lui» de Dan Pita și Mircea Veroiu. Cum 
«Duhul aurului» întruneşte toate cali- 
tățile dînd dreptul acestui calificativ; 
film de autor(i), sperăm într-un succes 
care ar fi și o confirmare internațională 
meritată. 


«Nunta de piatră» în Australia 


Dintre ecourile culese în presa austra 
hană care a comentat Festivalul filmului 
de la Adelaide, vă prezentăm un citat 
«spunind tot»: «Nunta de piatră» este 
o capodoperă în alb negru amintind de 
arta lui Ozu și a lui Bresson». 


»Formica“ la Londra 


Filmul de animaţie «Formica 1» de 
Matty Aslan a reuşit să treacă de rigu 
roasa comisie de selecție a Festivalului 
cinematografic de la Londra. «Formica» 
si-a făcut astfel drum într-unul din cele 
mai prestigioase festivaluri organizate 
de «British Film Institute». Diploma de 
participare, ca «film reprezentativ al 
anului», este în sine o confirmare și un 
succes. 


Artă autentică 


La Dom Kino din Moscova, a avut loc 
la 14 martie a.c„ în cadrul unei gale a 
filmului românesc, prezentarea filmului 
lui Constantin Vaeni, «Zidul» (scenariul 
Dumitru Carabăţ). 

Deschiderea acestei seri a filmului 
nostru a fost făcută de desenul animat 
al lui lon Popescu Gopo, «intermezzo 
pentru o dragoste eternă». După vi- 
zionare, cunoscutul regizor sovietic, 
Grigori Roșal a declarat despre filmul 
lui Vaeni: «Aceasta este artă adevărată. 
Se poate discuta despre unele flash- 
back-uri poate insuficient diferenţiate, 
despre unele lungimi, dar cert este că 
filmul pe care l-am văzut se înscrie în 
aria artei autentice». 


lulian GEORGESCU 


vorbirea noastră cea din toate filmele . 


Un portret în replici 


Ani de zile, unul dintre 
reproșurile obsedante ale 
criticilor ce se aduceau 
filmelor noastre era 
excesiva teatralitate a 
dialogurilor. Reproșul 
avea în vedere, de cele 
mai multe ori, nu atit calchierea unor 
structuri verbale specifice scenei, ci, 
ma! ales, transferul de sarcini de pe 
umerii imaginii pe cei ai dialogului. O 
actiune incapabilă să facă doi pasi 
mante — sau chiar şi unul inapoi — 
printr-o firească întorsătură a drama- 
turgiei cinematografice sau a regiei, 
era proptită într-un zid de replici ce 
despicau firul de păr în patru. Un per- 
sonaj uitat pe drum sau încurcat printre 
itele evenimentelor era salvat, adeseori, 
doar grație revărsărilor verbale. 
Datorită multor stingăcii de acest gen, 
repetate cu înverșunare — datorită 
evident și altor cauze — s-a creat însă 
şi prejudecata punerii sub semnul sus- 
piciunii a oricărui schimb de replici 
care fac apel la mai multe propozițiuni 
dezvoltate; prejudecata invocării tăceri 


lor cu orice preț, a dialogului mut, 
Şi într-un caz și în celălalt, uităm că 
singura măsură care hotărăște legiti- 
mitatea materiei verbale — fie ea îm- 
prăştiată generos, fie drămuită de către 
autori — este capacitatea ei de a 
deschide o poartă către lumea tiimului, 
a eroilor săi. Un exemplu proaspăt, 
percutant, îmi stăruie în minte. In ultima 
realizare a lui Andrei Blaier, «ilustrate 
cu flori de cimp», care marchează și 
debutul său în filmul de autor, există 


cinema 


Coperta | 

incă un film de actualitate: «Tată de du- 
minică». Cu: Amza Pellea, Gina Patrichi și 
Radu Beligan. Scenariul: Octav Pancu-lași 
Regia: Mihai Constantinescu. Casa de filme 
Trei. 


Ecaterina Oproiu 


Să n-avem 
prejudecata 
laconismului. 
Potopul de vorbe 
poate fi uneori 
foarte 
cinematografic 


un personaj, Laura, fata condamnată 
la moarte, a cărei scurtă dar emoţionantă 
trecere pe ecran este marcată de o 
bogată confesiune. Vorbele tinerei nu 
sint însă spovedanii rostite pe neră 
suflate, ci frinturi, în aparenţă fără im- 


portanță, dintr-un portret moral pe care 
îl va recompune ulterior, spectatorul. 
Laurei îi plac florile de cimp, îi place să 
primească ilustrate din toate colțurile 
țării; mai aflăm că la birou i se spune 06 
pentru că este gata să sară în ajutorul 
oricui cu un stat sau cu o semnâtură 
cu mina stingă în condica de prezenţă. 
Întimolările din preaimă ti amintesc 
altele asemânătoare, trăite de ea,ș!: pe 
care nu ezită să le povestească cu lux 
de amănunte: «știi că eu am fost o dată 


ia o nuntă, aveam o rochie foarte fru- 
moasă, lungă, roz, dar cind am coborit 
din mașină, am sărit într-o băltoacă». 
Mai pe scurt, fata știa o mulțime de 
lucruri nostime — cum spune ea însăsi 
— dar, atenţiei, oricare dintre aceste 
nostimade nu sint aruncate la intimplare, 
ci devin un fel de platoșă ori de cite ori 
Laura se codește să răspundă direct 
unei întrebări: «mereu schimbi vorba» 
— remarcă lrina — proaspăta ei prietenă, 
observind turul de forță pe care eroina 
îl întreprinde ori de cite ori trebuie să 
ocolească, cu grație, dar și cu nemăr- 
turisită tristețe, o situaţie brutală. 
Desigur, pentru a ne face cunoștință 
cu Laura, autorul — Andrei Blaier — ar 
fi putut să dezlănțuie, foarte comod, o 
artilerie de flash-back-uri «eminamente 
cinematografice» la prima vedere. O 
intuiție superioară l-a îndemnat însă să 
refuze această posibilitate care în cazul 
de față nu ar fi putut epuiza toată esenta 
personajului: aflată într-un moment de 
mare descumpănire, fata avea nevoie 
de refugiul cald al cuvintelor spuse cu 
voce tare, de valul lor protector. Aceasta 


«E tare finuţ, 
dragul de el...» 


— pe de o parte. Pe de altă parte, în 
seria de contrapuncte cu care operează 
cineastul, candoarea, spontaneitatea 
cuceritoare, fragilitatea de flori de 
cimp a cuvintelor Laurei sint şi o amen- 
dare a vulgarității de gindire şi de limbaj 
a personajelor înfierate de film. Blaier 
a găsit, și Intr-un caz și în celălalt, 
cuvintul ce exprimă adevărul. 


Magda MIHĂILESCU 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 


Anul XIN (147) 


Fxemplarul 5 lei 


41017 


Cititorii din străinătate 


pot face abonamente adresindu-se întreprinderii 
Rompresfilatelia — Serviciu! import-export presă 


Bucureşti, Calea Griviței nr. 64—66 P.O.B.-Box 2201 


Bucuresti 


martie 1975 


Redactor şef 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 


«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Sigur, s-ar putea spune: miza 
a fost prea mare. Debut cu 
tilm de actualitate şi încă pe 
o temă de care nici regizorii 
cu experienţă nu se apropie 
toată ziua. Sigur, s-ar putea 
adăuga: experiența a fost 
prea mică. Experienţa de scenarist a repor- 
terului Mihai Creangă. experiența de regi- 
zor a lui Andrei Cătălin Băleanu, cunoscut 
doar prin colaborarea la un film greu de 
uitat: «Apa ca un bivol negru». La fel de 
sigur, aceste două afirmaţii s-ar putea ală- 
tura ca argumente într-o pledoarie pro 
«Muntele ascuns», în cazul în care o ase- 
menea pledoarie ar îi dreaptă și necesară, 
Dar nu cred că este, Căci n-avem încotro şi 
trebuie să recunoaştem, şi cred că e mai 
bine să recunoaștem: «Muntele ascuns» nu 
este ceea ce am numitdeatitea ori cu orgoliu 
«o nouă reușită a cinematografiei noastre». 
În mod ciudat el nu este nici o cădere, un 
«pas Înapoi», pas pe care, tot recunoscut 
sau nu, uneori îl facem. În mod și mai ciu- 
dat, el este o reușită pentru Andrei Cătălin 
Băleanu «personal», căci din mijlocul nea- 
junsurilor şi ne!lmplinirilor. talentul lui de 
regizor, sensibilitatea lui cinematogratică 
răzbat la lumină, clare, imposibil de tăgă- 
duit Mai presus de orice însă, «Muntele 
ascuns» mi se pare a îi o lecție. O lecție 
despre cum nu trebuie debutat. Nu trebuie 
debutat în primul rind pe un scenariu insu- 
țicient de bogat în materie cinematografică. 
Mihai Creangă este un foarte bun reporter, 
proza acestui film are o remarcabilă valoare 
documentară, dar nu suficiente calorii pen- 
tru transformarea ei în valoare cinemato- 
grafică. Gresala lui Andrei Cătălin Băleanu 
este de a fi acceptat această lipsă de sub- 
stanță cinematografică, cucerit se vede 


nema 


„Comedie fantastică“ 


Pămintenii spionați de extrapăminteni; 
roboții ne-arătind a roboți aşa cum s-a 
obișnuit toată lumea să-i ştie. Robotul- 
spion arătind exact ca Dem Rădulescu, 
așa incit se poate amesteca fără grijă 
printre păminteni, și de aici aventurile se 
rostogolesc în cascadă. «Comedia tan- 
tastică» a lui Gopo va avea o intrigă poli- 
tistà într-un cadru de science-fiction; va 
exista o rachetă care nu pleacă, ci vine pe 
pămînt; va exista un spion pus să desco- 
pere secretul unui combustibil special 
inventat de terrieni. Deși arată ca Bibanu, 
spionul e totuşi robot. Cu el însă lucrurile 
nu merg «mecanic». Fantezia lui Gopo 
este interpretată de Cornel Coman, Va- 
silica Tastaman, Jorj Voicu, Horea Po- 
pescu, Martha Herţeg, Coca Andronescu, 
Mihai Berechet, Petre Ţăranu şi George 
Mihăiţă (în rolul primului om născut în 
cosmos). 


tocmai de substanta documentară a scena- 
riului, copleșit poate, ca și Mihai Creangă, 
de bogăția realităților ce fac să vibreze 
locurile în care au filmat, copleşit adică de 
actualitatea în stare pură. Şi iată rezultatul: 
în preajma unui loc pe care-l simți pleznind 
de viață, viaţă de şantier, viață de oameni ca- 
re «azi inchid aici, miine deschid dincolo», 
într-unul din acele locuri poate mai puțin 
duioase decit ne sugerează comentariul de 
început și sfirsit al filmului, în acele locuri 
în care se trăieşte aspru, se desfăşoară o 
poveste molcuţă, cu un băiat «de oraş» 
venit pe şantier unde e mama, care mamă 
are alți copii și alt bărbat, care bărbat e 
tocmai şetul şantierului, care şet e şi el 
bun şi duios în ciuda aparentelor, ca toti 
oamenii de pe șantier, ca meșterul miner 
ca şoferul de camion crescător de porumbei, 


care se va Insura, precis, cu superba pro- 
iecționistă de pe caravana cinematogra- 
fică din moment ce ea aşteaptă un copi! de 
la el, ca meșterul betiv, «justificat» bețiv căc 
a murit soția, ca insușşitinărul orăşean, 
care se va integra frumos în această tru- 
moasă viață de șantier ideal şi idealizat. 
Idealizat, pentru că de fapt totul este posibil, 
toată povestea ar putea fi aşa, numai că 
gustul e dulce. senzațiile și relaţiile şi con- 
tiictele sint imblinzite, tonurile sint paste- 
late. Dacă filmul ar fi arătat ca povestea 
lui, el s-ar fi aflat — comparat cu viaţa, 
comparat cu adevărul — pe margine de 
ridicol, Din fericire — şi aici mă întorc la 
ceea ce numeam reușita personală a lui 
Andrei Cătălin Băleanu, şi adaug: a lui. 
şi a monteuzei lulia Vincenz-Gabrea — din 
fericire. deci, toată această poveste a fost 
ordonată nu după legile story-ului, ci 
după cele ale legăturilor interioare dintre 
personaje, ale legăturilor de stări, de 
sentimente, de trăiri. Conştient că nu poate 
tace «un film de forță», Andrei Cătălin 
Băleanu a încercat un film de sugestii, 
un colaj cinematografic închegat din sec- 
vente scurte, din cadre-replici, poetice, 
tandre. delicate. Am adăugat deci, firesc, 
numele luliei Vincenz-Gabrea, căci de foar- 
feca ei depindea în mare măsură reuşita 
acestei operatii, şi ea delicată. Filmul trăieste 
din elipse legate cu poduri vii de prim- 


Îi Ri i i aia 
a 


Productie a Casei de filme Trei: Director: 
Eugen Mandrie. Regia: Andrei Cátálin Băleanu 
Scenariul: Mihai Creangă. Imagin: Nicolae 
Mărgineanu. Decoruri şi costu jae Edu- 
lescu, arh. Adriana Pâun. Montajul: /ulia Gabrea 


Cu: George Constantin, Dana Comnea, Horatiu 
Mălăele, Octavian Cotescu, Albert Kitzi, Victoria 
Mierlescu, Tamara Crelulescu, Viorel! Branea, lon 
Anghel, Constantin Raulchi, Ştefan Tăpalagă, Maria 
Ploae şi fratii Petreuș 


planuri lungi, tăcute, de chipuri ginditoare 
ce reuşesc să comunice infinit mai mult 
decit ar face vorbele, chipuri de oameni 
despărțiți prin timp şi spatiu, dar apropiati 
prin sentimente, apropiați uneori chiar prin 
absenţă şi conștiința absentei resimţită ca 
o durere. Vorbele filmului nu ating aproape 
niciodată valoarea acestor tăceri. Incărcă- 
tura lor, tensiunea lor emoțională. E adevă- 
rat pină cind ele nu se prelungesc dincolo 
de ceea ce au de comunicat, pină cind nu 
rămin tăceri goale... Dar lucrul acesta se 
întimplă rar şi tăcerile rămin finalmente 
bunul cel mai de preț al «Muntelui ascuns» 
Ele sint şi filmate bine de altfel. În general 
prim-planurile sint foarte expresive, ca și 
scenele mici. intime din spațiul restrins al 
unei camere, al unui birou, al unei galerii 
subterane, dar lipsesc, nu cu desăvirşire 
ci doar ca echilibru, imaginile largi, ge- 
neroase ale acestor locuri. şi lipsa aceea 
creează senzația că s-ar fi putut filma 
oriunde. În ciuda faptului că filmul se des- 
chide şi se Inchide pe două imagini de ex- 
terior aproape simbolice în construcția lor 
— căci deschiderea este un luminiş intim, 
ascuns, iar finalul o imagine grandioasă, 
deschisă cerului— imaginea rămine în ca- 
drul unei frumuseți mărunte, uşor turistice 
Nicolae Mărgineanu este un bun operator, 
dar se prea poate ca şi asupra lui să fi tunc- 
ționat neputinta de a surprinde esenţialui, de 
a-l cuprinde şi despărţi de neesenţial. Ace- 
laşi lucru i se întimplă şi interpretului princi- 
pal Horaţiu Mălăele. El este foarte bine și lo- 
gic ales, și asta se simte mai cu seamă în 
secvența întiinirii cu tatăl (nterpretat de 
Ştefan Tăpălagă) dar contactul lui adevărat, 
intim, cu personajul numit Petru, se face 
sporadic, este un contact mereu întrerupt 
de o frază stingace, de o situatie necon- 
formă cu el, de o abatere de la linia reală a 
personajului impins mereu cu blindețe, dar 
fără drept de apel, către un sablon pozitiv 
şi pozitivant. Și totuși, ca și Andrei Cătă- 
lin Băleanu, Horaţiu Mălăele reușește să-si 
dovedească datele bune actoricești, exact 
din interiorul unui rol vitreg şi vitregit 
Restul distribuției — poate singura acope- 
rire pe care şi-a permis-o regizorul — răs- 
punde exact şi cu talentul binecunoscut 
acestei cerințe. George Constantin, Dana 
Comnea, Octavian Cotescu, Constantin 
Rauţchi şi, alături de ei, după caz cu farmec 
sau reală forță actoricească, Tamara Cre- 
țulescu, Maria Ploae, Albert Kitzi, Florin 
Zamfirescu. ŞI Melania Ursu, Excelent mi- 
cro-recital actoricesc, imbatabilă demon- 
stratie a unui adevăr binecunoscut şi mereu 
uitat: nu există roluri mici. Nu există roluri 
mici, țişnește din fiecare gest al nevestei 
șoferului accidentat, din fiecare replică 
rostită plin, adevărat, de Melania Ursu. Nu 
există roluri mici, şi o dovedește, căci 
secvența respectivă pe umerii ei stă, şi 
din această secvenţă ea tace un mic film 
din păcate repede, prea repede incheiat... 
Aş trece peste capitolul muzică, pentru că 
n-am inteles ce caută o muzică dansantă 
(frumoasă în sine, e adevărat) pe o ase- 
menea peliculă, aş spune că decorurile 
şi costumele semnate Nicolae Edulescu şi 
arh. Adriana Păun se păstrează in limitele 
unui meşteşug civilizat, şi aş încheia cu un: 
şi totuși! Un şi totuşi deloc complezent, 
un și totuși sincer — «Muntele ascuns» 
este filmul unui regizor. Al unui regizor 
in care cred, pentru care semnez azi, nu în 
alb. cum ar fi mai comod, ci pe prima sa 
pagină imperfect tipărită. Nu am alt argu- 
ment in sprijinul credinței mele decit acesta 
dacă un debutant reușește să-și demon- 
streze talentul din interiorul unui film ne- 
implinit, apoi el este fără îndoială regizor 
Regizor prin har, nu doar cu numele 


Eva SÎRBU