Revista Cinema/1990 — 1998/014-CINEMA-anul-XIV-nr-12-1976

Anul XIV(168)| 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 


Bucuresti 


La mul 
la multe filme bune 


i ani 


t 


(7) 


Da 


În toată țara se desfășoară etapa de masă a festivalului «Ciîntarea 
României). Este un moment deosebit pentru toată suflarea artiștilor ama- 
tori. Același pentru toată lumea, momentul cuprinde în el strădaniile, 


emoțiile și speranțele cineaștilor amatori, face să vibreze altfel ecranele 
care găzduiesc tradiționalele festivaluri anuale. Pentru că anul acesta 
festivalurile cineamatorilor se află sub semnul extraordinarului. 


Anul acesta calendarul festiv 
al cineamatorilor s-a Imbo- 
gățit cu o dată nouă: 20—21 
noiembrie, dată care a mar- 
cat prima ediţie a festivalului 
«Hermes-Film», organizat de 
Comitetul Uniunii sindicate- 
lor din comerţ și cooperaţie în colaborare 
cu Ministerul Comerţului Interior, Ministe- 
rul Turismului, Centrocoop și Consiliul 
județean al sindicatelor Argeş. După cum 
se vede, o garnitură solidă şi foarte serioasă 
de forțe, la care s-a adăugat efortul — 
pătimaș aş spune — membrilor Cineclubu- 
lui «Hermes» din București. Rezultatul a- 
titor eforturi a fost încununat cu un bine- 
meritat succes: «Hermes-Film», ediţia l-a, 
s-a impus ca un festival de ținută ireproşa- 
bilă. Locul destășurării lui: municipiul Pi- 
teşti. Deci: 


inema 


Festival cu tematică precis delimitată: 
comerțul de stat și aspectele lui. 25 de cine- 
cluburi s-au străduit prin 40 de filme să des- 
copere, sub concizia tematicii, toate varian- 
tele posibile: comerțul de stat și aspectele 
lui pozitive. Sau negative. Comerţul de stat 
şi problemele lui. Rezolvate sau pe cale de 
a fi rezolvate. Comerţul de stat şi realizările 
lui. Sau necazurile lui. Sau, nu de puţine 
ori, hazul lui. Cu fantezia în plină activitate, 
cu inventivitatea în bună formă şi spiritul 
de observație bine ascuţit, cineamatorii 
n-au lăsat neacoperită nici o posibilitate 
de atac asupra tematicii impuse. Anchete 
şi raiduri-anchete prin magazine, cantine, 
centre de alimentaţie publică. «De ce nu 
aveţi marfă? De ce nu daţi restul corect? 
De ce e lipsă la cintar? De ce nu sînt măr- 
furile proaspete?» De ce-uri sfredelitoa- 
re, uneori poate prea sfredelitoare pentru 
puținătatea «delictului», dar întotdeauna 
animate de o sinceră indignare în fata 
neregulilor întilnite. Fie că se cheamă 
Trasee comerciale (cineclubul Casei de 
cultură a sindicatelor din Bacău) sau Re- 
gistrul unic de control (cineclubul «Coti- 
dian» din orașul Gheorghe Gheorghiu- 
Dej), Controlul obștesc în acțiune (cine- 
clubul «Azotul»-Făgăraş), Oameni și fap- 
te (cineclubul «Mercur» din Ploiești) sau 
Raidul (cineclubul Casei de cultură Timi- 
şoara), toate mărturisesc preocuparea ob- 
sedant comună pentru atitudinea cetățe- 
nească, interesul pentru calitatea acestei 
atitudini. Ancheta socială este un gen 
oricum foarte cultivat de cineamatori. În 
cadrul festivalului piteștean ea s-a aflat 
într-o supremație numerică vizibilă. 

In cu totul altă gamă —a demonstrațiilor 
calme că «se poate» — Tehnologii mo- 
derne al cineclubului Direcţiei comerciale 
a Județului Suceava, o lecţie răbdătoare 
despre manipularea mărfurilor, lecţie: pe 
care realizatorii au luat-o foarte în serios, 
propunind, în timpul filmării chiar, rezolvări 
şi metode ingenioase. Jocul, repetiţia 
muncii — al cineclubului «Didactica» Ga- 
lați — o fermecătoare adaptare la tematica 
testivalului, fermecătoare mai ales prin 
prezenţa copiilor-eroi; Bazar — un reusit 
ciné-vérité, realizat de cineclubul «Fortuna» 
din Piteşti, Trei pilule cu... mercur al cine 
clubului «Start-Film» din Roman; filmele ci- 
neclubului «Hermes» din București —Reci- 
clarea, Comerţ bucureștean, Bișniţarii, 
Puterea colectivului în acțiune, Deviza 
noastră: calitatea și Concurs?, au făcut 
să crească simţitor coeficientul de varietate 
al festivalului, au adus nuanțele acelea care 
pun în valoare și susțin culorile de bază. Ori- 
ce festival care se respectă are nevoie de 
asemenea nuante, asa cum are nevoie de un 
virf, de un eveniment care să trezească în 
egală măsură entuziasmul şi ambițiile par- 
ticipanţilor. Şi din acest punct de vedere, 
«Hermes-Film» a fost un festival «care se 
respectă». Evenimentele sale se numesc 
El n-a tăcut nimic să răsară soarele 
(cineclubul «Oţelul Roșu») și Ce părere 
aveți despre? (cineclubul «Fortuna» Pi- 
teşti.) Primul este un poem delicat și discret 
dedicat muncii, un imn fără surle și trim- 


bițe, închinat cu smerenie şi recunoştinţă 
omului care o îndeplinește. Unui om care, 
de pildă, se scoală în miez de noapte pentru 
ca noi să găsim, a doua zi în zori, o sticlă 
cu lapte în pragul ușii. Un imn închinat 
eroismului obișnuit, eroismului de a fi unul 
din cei mulţi care, aparent, «nu fac nimic 
ca să răsară soarele». Ce părere aveți 
despre? este un film-reclamă. Reclamă 
despre cum se face o bună reclamă. De 
exemplu, cum se expun mărfurile în vitrină. 
Clar, concis, inteligent, amuzant, gindit la 
milimetrul intenţiilor şi realizat la fel, Ce 
părere aveţi despre? este nu numai un 
exemplu de film-reclamă, dar şi de precizie 
de gindire cinematografică. Şi pentru că 
avem de-a face două filme-eveniment și 
pentru că evenimentele le fac totuşi oamenii, 
se cuvine să rostim numele autorilor: Emil 
Mateiaș şi Ştefania Matkovski pentru El 
n-a făcut nimic să răsară soarele, Mihai 
Manolescu pentru Ce părere aveți des- 
pre?. Sint trei nume binecunoscute în 
lumea cineamatorilor. Ele au căpătat un 
plus de greutate în această primă ediție a 
testivalului «Hermes-Film» şi i-au dat un 
plus de strălucire. 

«Hermes-Film» a tost, fără îndoială, o 
manifestare interesantă și de mare seriozi- 
tate, căreia se cuvine să-i urăm viaţă lungă. 


București, 10—12 decembrie. 
«Pelicula de aur», ediția IV-a 


Această cea de a patra ediţie a aliniat 
la start 60 de filme selecționate din produc- 
ţia a 20 de cinecluburi. Foarte variate ca gen 
şi modalităţi de expresie, filmele au lăsat 
să se vadă în primul rînd dorinţa cineamato- 
rilor de a se afla cu producţiile lor în miezul 
tematic al festivalului. Un efort de concizie 
în gindire, un plus de atentie față de acurate- 
tea expresier cinematografice, un plus de 
grijă pentru calitatea tehnică a peliculei, 
au fost punctele comune, punţile de legă- 
tură dintre filmele prezentate. Cu mici excep- 
ţii firește, inevitabile, dar care, ca orice 
excepţii, nu fac decit să întărească regula. 
Aceste puncte comune au dat festivalului 
un îmbucurător aer «de familie», imbucură- 
tor, pentru că el pune în valoare preocu- 
parea colectivă pentru ceea ce se cheamă 
sporul de calitate în producția cineamatori- 
lor. Așa stind lucrurile, şansele de eviden- 
tiere au fost dacă nu egale, oricum sensibil 
apropiate. Din plutonul de 60 de filme, s-au 
detașat un număr de 30, dintre care 18 au 
rezistat pină la capăt în chip de «cele mai 
bune dintre cele mai bune». Astfel, la capi- 
tolul «film artistic», s-a impus fără mare 
etort de aittei, Casca Tematică tulbură- 
toare — amintirea războiului este încă 
tulburătoare — exploatată cu mină sigură, 
o încărcătură emoţională bine dozată și 
precis dirijată, acestea sînt calităţile care 
fac din Casca un film cu adevărat de reținut. 
Alături de el, Echinocţiu , un gind cine- 
matograțic despre echinocţiile omului, film 
de substanţă filozofică și Campionii, cro- 
nică pasionantă a unui eveniment, realizat 
cu o evidentă vină de reporter. Trei filme 
care au marcat cu un binemeritat «plus», 
activitatea actuală a cineclubului «Stud- 
Film» al Casei de cultură a studenților. Un 
mini-eseu cinematogratic pe tema adoles- 
cenţei, Aripi și Reciclarea, o minunată 
glumă cinematografică cu substrat social 
despre un bătrin vinzător de «verdețuri» din 
piaţă, un tilm cu umorul tandru şi tandrețea 
topită într-un hohot de ris, au marcat cu 
strălucirea prezența unuia dintre cele mai 
inspirat active cinecluburi bucureștene: 
«Hermes». O colaborare fericită între cine- 
cluburile «Ecran-util» şi Şcoala Populară 
de Artă, ne-a pus în fața filmelor Cîntec 
de vitejie, ingenios film de montaj realizat 
din stampe, picturi și desene ale unor lupte 
celebre în istoria noastră, și Geneze, do- 
cumentar de artă după o suită de picturi 
naive, frumos ordonate pe ideea sugerată 
de titlu. Tot «Ecran-utii» a prezentat filmul 
Poetica, impresionant poem pe ideea lup- 
tei pentru eliberare a popoarelor africane. 
În sfirsit, Ziare de dimineaţă (cineclubui 
«Casa Scinteii») despre cum se nasc ziarele 


Sub semnul festivalului 
„Cintarea României“ 


noastre de fiecare dimineața, Iniţiative 
creatoare (cineclubul I.C.M.E.), cu subiec- 
tul inclus în titlu, Stăm, stăm dar pe banii 
cui?, anchetă vie și combativă realizată 
de cineclubul «Vulcan», Se mai întîmplă, 
pilulă satirică la adresa controlului de cali- 
tate (cineclubul «Faur»), Drumul, film 
jucat, pe o temă de etică socială, realizat 
de cineclubul de la Întreprinderea Mecanică 
Fină, au completat tabloul acestei a patra 
ediții a «Peliculei de Aur», mai cu seamă 
pe linia varietății tematice şi de gen. Pe 
o linie foarte importantă, dacă ținem seama 
de faptul că monotonia este spaima oricărei 
manifestări artistice. Din acest punct de 
vedere, «Pelicula de Aur» 1976 nu a avut 
nimic de temut. A fost un festival divers, 
variat care s-a «văzut» ușor și cu plăcere 
şi a reuşit să lase în urma lui imaginea unei 
activități pe cit de vie, pe atit de ambiţioase. 
Este imaginea actuală a cinecluburilor bucu- 
reştene. 


Eva SÎRBU 


Hunedoara, 4—5 decembrie. 
«Omul şi producția», ediția a V-a 


Cu prilejul celei de a V-a ediţii a festivalu- 
lui «Omul şi producţia», cineamatorii hune- 
doreni au sărbătorit împlinirea unui «cinci- 
nal» de film, consacrat în cea mai mare 
măsură, retlectării unor aspecte semnifica- 
tive în activitatea productivă și creatoare 
a oamenilor muncii. Dintre toate festivalurile 
cineamatorilor, care s-au înmulţitconsidera- 
bil în ultimii ani, cel al hunedorenilor s-a 
dovedit de o remarcabilă consecvență în 
ce privește selecţia tematică. Interesant 
este însă faptul că, deşi tema aleasă ar fi 
putut determina o oarecare monotonie și 
chiar un oarecare schematism, organiza- 
torii au găsit modalitatea de a stimula pe 
participanţi în căutarea unor soluții cit mai 
originale şi atractive în abordarea importan- 
tei problematici a omului şi a muncii. De 
pildă, s-au instituit două secţiuni noi: una 
a fotografiilor și alta a diapozitivelor sonori- 
zate, secţiuni care au atras pe mulţi parti- 
cipanţi. Fotografiile realizate de Peter loan 
din Cluj-Napoca, de Kiss losif și Rodica 
Mustaţă din Hunedoara sau de Nicolae 
Sburlan din Galaţi au ilustrat tema festivalu- 
lui cu o remarcabilă măiestrie și fantezie. 
lar seturile de diapozitive sonorizate 
OL-76-OM (Koch loan — Hunedoara), Teh- 
nologii noi (losif lonescu — Bucureşti) 
Și noi muncim (Ştefan Opincă — Galaţi) 
şi multe altele, au demonstrat funcționali- 
tatea multiplă a acestei modalităţi, expresi- 
vitatea şi eficiența ei, capacitatea de a su- 
plini unele filme didactice sau tehnice, 
pentru care se utiliza, nu întotdeauna cu 
randamentul scontat, o mare cantitate de 
peliculă. În secțiunea principală a festivalu- 
lui hunedorean, s-au evidenţiat filme foarte 
variate ca mod de abordare a temei şi ca 
mod de utilizare a mijloacelor de expresie 
cinematografică. Gazdele s-au impus aten- 
tiei printr-un film interesant și original, 
Oameni și flăcări o paralelă expresivă 
intre munca din preajma furnalelor şi lami- 
noarelor şi cea din sala de repetiţii a forma- 
ției de dansuri a combinatului. Aparatul 
urmăreşte pe oțelarii, furnalişti, lamina- 
torii, tehnicienii, proiectanţii hunedoreni, 
deopotrivă, la locurile lor in producție și 
la club. Montajul inspirat şi pista sonoră 
autentică, creează impresia unui flux con- 
tinuu de energie, de forță creatoare și de 
optimism dar, în același timp, sugerează 
existenţa unui efort uman susţinut, necesar 
atit în muncă cit şi în artă. Filmul El n-a 
făcut nimic să răsară soarele (cineclubul 
Oţelul Roșu) a emoţionat prin sensibilitatea 
şi înțelegerea cu care este înfăţişată im- 
portanta, dar anonima muncă a unui distri- 
buitor de lapte. Habitat (cineclubul «Di- 
dactica» — Galaţi) abordează tema festi- 
valului prin prizma pericolelor poluării prin 
imagini cu o bogată încărcătură ideatică. 
Filmul ICPPAM (cineclubul Casei de cul- 
tură a sindicatelor din Galaţi) a dovedit 
că cineamatorii reușesc, din ce în ce mai 
bine, să confere aparatului de filmat capaci- 
tatea de a descoperi și dezvălui din procesul 
complex al muncii, elementele determinante, 
frumusețea ascunsă uneori sub aparențe 
rigide și monotone. Portretul cinematogra- 
fic al unui învățător de țară — realizat to! 
de gălățeni în Strădania anilor, a comple- 
tat investigația cineamatorilor în sfera tema- 
tică dată, cu imagini sugestive despre 
munca plină de pasiune și dăruire a educa- 


torilor, 

Nu exagerăm — credem — afirmind că 
festivalul hunedorean reprezintă una din 
cele mai interesante modalități de afirmare 
a principalei meniri- a filmului de amatori: 
aceea de a ne oferi imaginea autentică și 
convingătoare a omului societăţii socialiste 
şi a muncii sale creatoare. 


Lucia BOGDAN 


Oţelul Roșu, 10-12 decembrie 
«Ama-Film», ediția XI-a 


Filmul de amatori este, înainte de toate 
şi indiferent de gen, un film al faptelor, o 
experienţă de tip special a realului, Interesul 
cineamatorilor pentru filmul documentar, 
și mai cu seamă pentru documentarul 
poetic, a dat coloratură specifică festivalu- 
lui. Atitudinea pe care o provoacă şi o în- 
treține cinematograful amatorilor — cu pre- 
cădere al celor veniți din prima generație, 
care au depăşit dificultăţile tehnice — nu 
se mulțumește doar să invite la o acțiune 
practică, conștientă, ci stabilește un anume 
context poetic din care se degajă întotdea- 
una un mesaj uman înaintat. Cu alte cuvinte, 
rigoarea şi exactitatea reflectării aspecte- 
lor contemporane în documentarele și re- 
portajele cinematorilor au însemnătate pen- 
tru că ele călăuzesc atenţia spre valori 
semnificative din punct de vedere social 
și totodată orientează sensibilitatea spec- 
tatorului spre cultură. Această libertate de 
mînuire a conţinutului în fraze cinemato- 
grafice clare și de o reală încintare estetică, 
întiinită la aproape 30 de filme din cele 
70 aflate în concurs, a făcut ca tradiționalul 
festival de la Oţelul Roșu să devină un ade- 
văral eveniment cinematogratic de masă. 
Din lunga serie a filmelor care vin să de- 
monstreze nivelul ridicat al creaţiei cine- 
amatoare, Îmi face o deosebită plăcere să 
citez poemul El n-a tăcut nimic să răsară 
soarele de Emil Mateiaș și Stefania Mat- 
kovski, un emoţionant portret al unui distri- 
buitor de lapte, şi documentarul Accidente 
la presă (cineclubul CFR-Timişoara) ale 
cărui virtuţi în compoziția imaginii și mon- 
tajului îl plasează foarte aproape de orice 
film profesionist cu același subiect. În 
pofida diversității tematice şi, evident, sti- 
listice, filmele amatorilor demonstrează o 
expe;ienţă artistică comună. Oameni și 
tlăcări (cineclubul «Siderurgistul» — Hune- 
doara), Catargul (cineclubul «Unirea» 
Bacău), 5000 de poezii pe lemn («Cuteză- 
torii» — Cimpulung Moldovenesc), Izvoare 
(«Rarăul»-Suceava), Strădania anilor(«Re- 
tina»-Galaţi), sînt filme care probează un 
îndelung proces de influențare reciprocă 
între creatori, fie prin intermediul festivalu- 
rilor, fie prin circulația producţiilor de la 
un cineclub la altul. Acest fapt îi conferă 
mișcării cineamatorilor un caracter unitar, 
marcat de încercarea de a sesiza, în reacțiile 
față de problemele vieţii, gesturi şi atitu- 
dini care poartă în ele suflet românesc. 
De aici, nobila lor strădanie de a observa, 
de a căuta şi de a vorbi despre ce este per- 
manent în prezența noastră naţională și 
ce este nou în cugetul și faptele noastre. 
Tot de aici, modul lor de a se exprima: 
un limbaj direct, fără suprapuneri de sim- 
boluri și purtind în el o limpede împotrivire 
față de artificialitatea «pitorescului» sau 
a stilizărilor abstracte. Chiar şi în cazul 
unor căutări de îmbogăţire a expresiei, în 
categoria filmelor experimentale (Obse- 
sia, Habitat, Fără titlu), nevoia de exerciţiu 
filmic nu se soldează cu rupturi flagrante 
între problemele formei și cele de conținut. 
Filmul Obsesia (cineclubul «Alfa» al Şcolii 
populare de artă din Reşiţa), de pildă, 
în care autorii exersează asupra efec- 
telor psihologice ale montajului, evocînd 
in contrapunct două linii constante și 
paralele de notații vizuale, este în acelasi 
timp şi un film politic, un patetic manifest 
pentru pace. Animat de un spirit proaspăt și 
sensibil la marile teme ale realității noastre 
socialiste, festivalul «Ama-Film» a insem- 
nat o concentrare de forțe creatoare, de 
factură populară, care ne conduce la con- 
vingerea că arta cineamatorilor joacă un 
rol tot mai activ în viața cultural-artistică 
a țării. Aceasta o confirmă și ropotele de 
aplauze ale unei săli cu peste 700 de spec- 
tatori în seara de gală. 
Creaţia cineamatorilor intră statornic în 
conştiinta epocii. 
Radu PETRESCU-ANESTE 


instaurînd 


Republica Populară Română, 


patria tuturor 
celor ce muncesc 


cu braţele și cu mintea 
de la orașe şi sate.» 


«Ca rezultat al procesului 
dezvoltării istorice, 
al luptei revoluţionare 
a maselor populare 
conduse de partid, 
la 30 decembrie 1947 
poporul român și-a luat soarta 
în propriile mîini, 


Nicolae CEAUȘESCU 


Principalul erou: omul muncii 
Principala acţiune: 


În continuarea dezbaterilor inițiate de revista noastră: 


«Cum apare munca în filmele noastre? 


Este ea expresia plenară a cultului munc 


a unei adevărate culturi a muncii, 
așa cum o privește societatea noastră?» 


Constantin Stoiciu 
Să nu uităm 
nici o clipă că 

cei care muncesc 

meni 


sînt 

şi nu doar 
anexe principale 

ale uzinei 


Ar însemna să dovedim o candoare de-a 
dreptul resemnată, dacă n-am recunoaște 
de la bun început — bun începutul acestei 
anchete, nouă doar prin formularea mai 
transantă a chestiunii — ca una din marile 
ambiţii ale lilmului nostru de actualitate 
a fost, este şi va rămine «cultivarea cultu- 
lui şi culturii muncii», pentru a folosi for- 
mula fericită a revistei. Primul nostru film 
de actualitate, Răsună valea, dezvăluia 
atunci, la noile începuturi ale cinemato- 
gratului nostru, nu numai posibilele directii 
de evoluţie ale acesteia sub raportul con- 
strucției dramatice, a configurației per- 
sonajelor și relaţiilor dintre ele, ci şi tema- 
tic, certitudinea confirmată peste timp a 
unei opere a realității omeneşti îndeobște 
ocolită în cea de a șaptea artă, fie datorită 
convingerii că munca în sine și aproape 
tot ceea ce este legat de ea, nu va naște 
niciodată marea artă, fie datorită plasării 
cinematografului în general sub zodia ar- 
tificiosului şi iluzoriului. 

Ce-i drept, în anii care au trecut de atunci, 
şi alte cinematografii, cu ceva mai solidă 
tradiție ca a noastră, au descoperit că 


munca, munca în uzină, pe şantiere, în 
birouri şi magazine poate duce în anumite 
condiţii, condiţiile creației artistice, atit 
la artă cit şi la spectacol, adică la o relatie 
semnificativă cu spectatorul. Adevărul este 
că nu se muncește numai la noi și la fel de 
adevărat este, pe de altă parte, că intoarce- 
rea cinematografului, și a cinematogratu- 
lui nostru, spre una din activitățile funda- 
mentale şi definitorii ale omului este un 
semn bun al vremii şi o şansă a artei cine- 
matografice de a ieşi din facil, aventuri 
nemuritoare, vopsea roşie, lacrimi de gli- 
cerină, automobile în flăcări etc. De nein- 
teles de aceea, sau oricum de meditat cu 
gravitate la atitudinea de superioară şi 
ocrotitoare îngăduință, dacă nu și de bla- 
jină indiferență a realizatorilor şi iubitori- 
lor unui astfel de cinematograf, ce-i drept 
de succes, ce-i drept învățat mecanic după 
pelicule de aiurea, ce-i drept gratulat de o 
critică prea binevoitoare, ce-i drept etc., 
etc. — faţă de cinematograful de actualitate 
care gravitează inevitabil în lumea cea mai 
plină de adevăr a existenței noastre de azi: 
munca, munca în uzine, pe șantiere, în 
birouri şi magazine acolo unde, sau de 
acolo de unde realitatea societății noastre 
îşi trage toate micile şi marile adevăruri 
N-aş zice, departe de mine, că filmele de 
actualitate care, din nou inevitabil, «cultivă 
cultul și cultura muncii», sint pertecte şi 
tulburătoare ca opere de artă. Multe, să 
nu ne ascundem după deget, n-au nici cea 
mai firavă legătură cu arta, sint simple 
reportaje festiviste sau păcătuiesc printr-un 
excesiv schematism sau printr-o sforăi- 
toare moralizare. Multe abuzează de detalii 
şi dezbateri tehnice. Dintr-o inovaţie utilă 
la modul real, dintr-o anumită împrejurare 
reală, demnă eventual de tot interesul ca 
subiect al unui documentar cinematografic 
cinstit, se încropeşte de obicei o povesti- 
oară liniștitoare deopotrivă pentru producă- 
tor, regizor şi difuzor, dar în contrast vădit 
cu aşteptările spectatorului. Exemplele pot 


munca omului 


continua. Nu este însă vorba de a «aglo- 
mera» exemple, ci şi de a descoperi păcate 
chiar şi acolo unde nu sînt, dar nici în acelaşi 
timp de a ofta comercial, cum făcea de 
curind un cronicar obsedat peste noapte 
de propria-i exigentă, după marile probleme 
şi marile adevăruri ale uzinelor și şantiere- 
lor. Dacă uităm fie și o singură clipă că cei 
care muncesc sint oameni şi nu anexe prin- 
cipiale ale uzinei şi şantierelor, şi că marile 
probleme şi marile adevăruri ale uzinelor, 
şantierului, birourilor, magazinelor sint, de 
fapt, marile probleme și marile adevăruri 
ale acestor oameni în carne și oase, n-o 
să ajungem niciodată şi în nici un chip 
nu numai la secretele operei autentice de 
artă, dar nici măcar la cele ale meseriei 
propriu-zise cu care se face cinematograful, 


Lucian Bratu: 
Ne trebuie filme 
care să-l determine 


pe spectator 

să mediteze 
asupra muncii 
devenită creaţie 


Uzina-strungul-omul-salopeta sint sem- 
nele exterioare ale problemei. A fost o 
vreme cind filmele noastre se rezumau 
doar la aducerea pe ecran a unor asemenea 
semne. Apoi reacţia la aceste subiecte 
«industriale» a venit sub forma abordării 
problemelor personale ale muncitorului. 
Lui i se recunoștea adică dreptul de a se 
îndrăgosti, de a avea viaţa lui personală cu 
dilemele respective. Motivul muncii în a- 
ceste filme era sugerat atit cit să susțină 
celelalte motivații. Apoi s-a trecut la filmele 
care înfățișau dramele posibile în relaţiile 
de producţie dintre oameni. Şi în aceste 
filme motivul muncii era subsidiar ciocnirii 
prin care o idee sau alta legată de dezvolta- 
rea producției urma să triumfe. 


Film care în esență să determine spec- 
tatorul să mediteze asupra muncii devenită 
creație, pentru că, odată cu munca, omul 
realizează scopurile superioare ale sale și 
ale societăţii, nu-mi amintesc să fi avut 
producţia noastră. Film în care omul nu se 
limitează a fi doar un «acoperitom» al exis- 
tenţei sale şi alfamiliei, ci prin muncă ajunge 
la bucuria creaţiei, descoperindu-se pe 
sine, ca realizator, deasemeni nu-mi amin- 


tesc să fi abordat cinematografia noastră. 

Aşa * încit rămin întrebările dumnea- 
voastră. Parcă menite să atenţioneze con- 
ştiinţele celor care fac filme prin evidența 
că asemenea teme există, că ele pot fi fertile 
pentru opere însemnate și că depinde de 
noi, de realizatori și producători ca ele să 
ajungă să facă contact cu înțelegerea și 
sufletul spectatorilor. 


Mircea Albulescu: 
Munca 
l-a creat pe om 
şi continuă 


-l modele 
Din această 
perspectivă 
trebuie să 
ivească filmul 


PT 0 


@ În anul 1976, în țara noastră, de muncit 
muncește toată lumea. Fiecare dintre noi 
participă la efortul comun închinat dezvoltă- 
rii socialiste multilaterale. Cazuri de decla- 
sați, cum mai apar în «Flacăra», sint sin- 
gulare. Nu asta e problema. 

9 Toate filmele făcute pină acum reflectă 
acest proces al muncii. Mai bine. Mai prost. 
Măi roz. Mai realist. Dar, să nu vorbim des- 
pre ce am făcut ci despre ce vom face. 

e Cheia expresiei artistice a muncii în- 
tr-un film, ca și într-o piesă de teatru, mi 
se pare a fi conflictul şi miza. Relaţia con- 
flict-miză apărută în însuși procesul muncii, 
imbrăcind, firește, haina «expresivității», a 
«spectaculosului», este necesară oricărei 
opere de artă bazată pe dramaturgie; 

@ Conflicte care angajează de la per- 
soane la principii, antagonice sau neanta- 
gonice, de fond sau de formă, dintre nou și 
vechi; 

@ Mize reale ca-n viață, 

@ Să nu uităm că arta, deci şi filmul, poate 
ajuta omului să vadă, să înțeleagă, să 
rezolve cu o clipă mai devreme, conflictele 
vieţii. 

@ Dacă este adevăral că munca l-a creat 
pe om — și este; dacă este adevărat că 
munca continuă să-l modeleze — şi este, / 
atunci trebuie să arătăm în filmul nostiu 
omul văzut din această perspectivă: munca 
determinind sentimente, poziţii, opțiuni. 

e Ginduri despre muncă, sint sigur, avem 
fiecare. Rămine să le exprimăm în filmele 
noastre. 


În numărul viitor vom în- 
cheia dezbaterea noastră cu 
intervențiile scenaristului 
Horia Pătrașcu și ale regizo- 
rutui Virgil Calotescu. 


Filmul românesc 1976: 


Prima observaţie pe care o impune tabloul premierelor românești ale 
anului 1976 este că din el nu lipsește noutatea. Dimpotrivă, în filmografiile 
multor autori și chiar în ansamblul filmografiei naţionale, acest an a mar- 
cat o mișcare inedită, atît sub raportul tematicii, cît și al structurii și reali- 
zării filmelor. Ne vom referi din acest unghi, cronologic și selectiv, la 
cîteva experienţe înregistrate pînă la «închiderea ediției» — în ceea ce au 
ele mai mult sau mai puțin reușit — fără a încerca un bilanţ sau a cita toate 
titlurile şi, din păcate, fără a ne putea opri la contribuțiile — uneori excep- 
tionale — ale diferitelor compartimente de creaţie. 


Patima este primul film realizat de un 
operator, George Cornea, în calitate de 
regizor, după un scenariu scris împreună 
cu o actriță, Draga Olteanu-Matei, o ten- 
tativă de afirmare a unei specii noi în raport 
cu o perioadă istorică tratată pină acum 
îndeosebi în filme frescă sau polițiste. 
Zile: fierbinţi este primul film de actuali- 
tate pe care-l semnează Sergiu Nicolaescu, 
după o serie de șapte producţii dedicate 
unor perioade istorice mai mult sau mai 
puțin îndepărtate, un salt nu numai în timp, 
ci și peste specii, de la filmul care mizează 
îndeosebi pe acţiune și pe story la filmul 
politic de dezbatere și sugestie. Dincolo 
de pod este întoarcerea după 20 de ani la 
proza lui Slavici, care a inspirat una din 
primele lucrări reprezentative ale cinema- 
togratiei noastre. Urmind în creația 
regizorului unei serii de filme în care com- 
poziția savantă a cadrelor statice rezuma 
naraţiunea, este primul prilej pe care Mircea 
Veroiu îl exploatează pentru a-și descoperi 
virtuţi epice, angajindu-se pe o orbită nouă, 
în care comunicarea cu publicul devine 
mai fluentă. Prin cenușa imperiului este 
primul film de epocă al lui Andrei Blaier, 
după nu mai puțin de șase filme de actuali- 
tate realizate consecutiv. Un salt simetric 
cu acela al lui Sergiu Nicolaescu, în sens 
invers, atit în timp cit şi prin îmbogățirea 
mijloacelor. Pe de altă parte, în deschiderea 
pe care o marchează spre epica de anver- 
gură, cu audienţă publică sporită, regizorul 


se întilnește în căutări cu Mircea Veroiu. 


Operaţiunea Monstrul are la rindul său 
o poziţie singulară în filmografia lui Manole 
Marcus si în genere în experienţa comediei 
noastre cinematogratice, nu atit prin rezul- 
tate, cit prin tormula sa, în afara tuturor 
traseelor frecventate anterior: o comedie 
care nu este nici ecranizarea unei opere 
clasice, nici prelucrare folclorică, nici inspi- 
rată de tehnica estradei sau datoare bur- 
lescului, nici film de anticipație — prima lu- 
crare de gen care Încearcă un comic epu- 
rat al ticurilor verbale, al automatismelor 
şi relaţiilor sociale detormate. Mere roșii 
este debutul cinematografic al unui regizor 
de teatru și televiziune, Alexandru Tatos, 
care din prima încercare reușește să-și 
situeze filmul printre producţiile cele mai 
reprezentative ale anului. 

Am putea opri aici, în pragul verii, acest 
panoramic cronologic asupra premierelor 
anului, de pe acum concludent în privința 
aportului tematic deosebit și a evoluţiei 
formulelor de film. Mai notăm totuși că 
filmele imediat următoare ar aduce noi 
argumente în același sens, al unei angajări 
politico-estetice inedite a  cineaștilor: 
Instanța amină pronunțarea este prima 
implicare mai decisă a regizorului Dinu 
Cocea În analiza tipologiei contemporane 
confruntate cu codul etic socialist, iar 
Pintea de Mircea Moldovan e întiia evocare 
a uneia dintre marile figuri ale mitologiei 
naţionale cu haiduci, atestată documentar. 

O primă concluzie pe care ne-o permite 
această trecere în revistă este că cinema- 
tografia noastră se află, în multe zone, în 
fata unor mari disponibilităţi, dintre care 
untle de-abia au început să fie explorate. 
Şi nu este simplu și nici ușor cind mai mulți 
regizori de frunte, cu o filmografie bogată, 
pe care am avea motive să-i considerăm 
la apogeul lor, se află concomitent în fața 
unor probleme fundamental noi. Într-un 
timp, acum 15—20 de ani, fără a mai vorbi 
de trecutul mai îndepărtat, aproape fiecare 
nou film românesc era salutat ca fiind «pri- 
mul»: primul film despre o anumită cate- 
gorie socială, primul tilm color, primul tilm 
pe ecran lat, primul film istoric ş.a.m.d. 
Din unele puncte de vedere, n-am epuizat 
incă această fază și iată că anul 1976 ne 
ajută mai mult decit alții să descoperim 
sau să redescoperim unele dintre direcţiile 
tematico-stilistice cele mai proprii. Este un 
an care ar trebui deci să ne determine a ne 
concentra asupra speciilor şi formulelor 
celor mai caracteristice, pentru a asigura 
cristalizarea într-un ritm mai susținut a 
personalităţilor artistice și a şcolii noastre 
de film în ansamblu, fără prea multe spații 
neutre, fără prea dese experienţe pasagere, 


în care clasa din care face parte tre- 
buie să realizeze sensul unei noțiuni apa- 
rent foarte simple — și anume aceea de 
a greşi. «Cum adică ai greșit?!» asta 
nu poate să înțeleagă în primul rind eroul, 
cind preşedintele cooperativei vine la el 
acasă, cu gind de împăcare. Şi tocmai 
această revelaţie îi înfringe cerbicia. În 
această lume a ritualurilor pînă nu de mult 
aceleasi de secole sau' milenii, o lume in 
care ce-i făcut e bun făcut, ideea de gre- 
şală și de posibilă îndreptare e cu totul 


Să dăm filmelor româneşti 
plenitudinea gîndirii noastre politice 
şi întreaga ei originalitate 


arae 


eanne = 


Un debut care reuşeşte să se si 
producțiile reprezentative ale anului: Mere roşii 


cu justificări false sau iluzorii. 


Ini 


unul inginer de sun 


Uneori impresia că ne aflăm în fața unor 
prime experienţe, pornind mereu de la 
zero, se explică şi prin marile distanţe în 
timp care separă încă filmele cu preocupări 
similare. lată, de pildă, în stagiunea de 
toamnă, două filme inspirate din mediul 
rural, amindouă retrospective și amindouă 
cu subiectele mult modernizate prin adap- 
tarea romanelor de la care pleacă: Osinda 
de Sergiu Nicolaescu și Ultima noapte a 
singurătăţii de Virgil Calotescu. 

Este aproape neverosimil că sintem ne- 
voiţi să ne întoarcem în 1971, la Fraţii, sau 
în 1966, la Răscoala, pentru a descoperi 
unele racorduri de preocupări. După cit 
se vede, inițiativa unui Inginer de sunet, 
Anusavan Salamanian, care avea demult 
la inimă romanul «Velerim şi Veler- 
Doamne» de Victor lon Popa, a fost mai 
perspicace dect unele planuri tematice, 
readucindu-ne aminte că sintem o țară 
în care un Caragiale, cu «Năpasta» și cu 
nuvelele sale, un Sadoveanu sau Rebreanu 
cu întreaga lor operă și o pleiadă de alți 
scriitori vechi şi noi și-au afirmat originali- 
tatea analizind galeria unei tipologii tără- 
neşti unice în felul ei. Este greu de imaginat 
o cinematografie românească, pe deplin 
afirmată și recunoscută, care să ignore 
această lume, care să treacă peste teribilele 
drame și frămintări ce i-au marcat existența 
şi transformarea — din multe puncte de 
vedere chintesență a destinului istoric al 
poporului român, a firii românului, 

Manlache Pleşa (Preda, în film) este în 
Osinda țăranul intors de la ocnă şi res- 
pectiv răsculatul de la 1907 întors de pe 
front, rezumind în viziunea romancierului, 
prin însăși masivitatea sa greoaie, dar și 
în film, prin inflexibilitatea sa morală, o 
întreagă istorie. Octavian Borcea eroul 
transferat din romanul lui lon Brad «Desco- 
perirea familiei» în filmul Ultima noapte... 
este acelaşi tip uman, în momentul 


nouă. lată, dincolo de calitățile sau defectele 
realizării, sugestii demne de reținut în pri- 
vința unghiurilor inedite, luminate de o 
concepție socială revoluționară, în care 
această tematică poate fi abordată. 
Osinda și Ultima noapte a singurătăţii 
constituie de asemenea o experienţă inedită 
în adaptarea mai liberă a unor subiecte 
sau lucrări literare clasice și contemporane. 
Şi într-un caz şi în celălalt, acţiunea este 
strămutată în fiim cu peste un deceniu 
mai aproape de zilele noastre, reflex nu al 
unor considerente conjuncturale, ci al unui 
simț mai viu al funcţionalității dramatice şi 
expresive a întregului material. O serie de 
alte virtuți ale adaptării, în special în cazul 
romanului lui Victor lon Popa, cum ar fi 
articularea în alt sistem a aceloraşi tire 
dramatice, contopirea sau reprofilarea unor 
personaje, prin elemente care le modifică 
alura fără a le schimba valoarea sau, dim- 
potrivă, le atribuie noi sensuri lăsindu-le 
cu statutul lor inițial ș.a.m.d. se oferă unor 
ample cercetări critice şi generalizări teore- 
tice. Acest tip evoluat de ecranizare este 
o şansă în plus de depășire a ilustrivismului, 
deschizindu-ne mai larg porţile literaturii 
naționale, timid întredeschise ani în șir, 


Un pas înainte și doi pe loc 


Trecind dincolo de intenţionalitatea te- 
matică și de premizele noi pe care le conțin 
formulele de film abordate în acest an, vom 
constata de asemenea unele mutații pozi- 
tive în ceea ce privește structura intimă a 
filmelor, o capacitate superioară de analiză 
a tipologiei şi relaţiilor sociale. 

Două dintre filmele de actualitate, pre- 
zentate în prima parte a anului, se alătură 
de la sine prin citeva trăsături structurale 
comune, în ciuda particularităților de stil 
care li separă pe autori: Zile fierbinți și 
Mere roșii. 

Personajul principal din Zile fierbinți 
este în acelaşi timp susținător al unei 
invenţii și director al șantierului unde a- 
ceasta se pune în practică. Este adus aici 
în prim-plan omul care creează și răspunde, 
care polemizează și decide în același timp. 


Ce a adus nou. Și 


Sint deci întrunite, dacă ne raportăm la 
experiența noastră anterioară, două per- 
sonaje în unul singur. Interesant este cà 
același lucru se întimplă în Mere roșii, 
unde tinărul medic nu e director, dar își 
asumă și el cu aceeași siguranță răspunde- 
rea experienţei care-l pasionează. Este de- 
pășit în acest mod un dramatism desuet și 
fals, construit pe hirtie, cu care ani în șir 
ne-au întreținut alte filme. Ne amintim de 
caruselul destul de recent de scene în 
care inventatorul se agita zi și noapte în 
jurul unei mașini tutelare, mincarea fiindu-i 
adusă de-acasă, de logodnica virtuală în 
timp ce directorul se învirtea ca un leu în 
cușcă în biroul său, proferind sentinţe auto- 
demascatoare, subliniate explicit şi în co- 
loana sonoră, foarte simfonică. În Proprie- 
tarii, de pildă, ideea afișată în titlu răminea 
într-un stadiu abstract, dacă nu era chiar 
contrazisă de dramaturgia soluționată prin 
intervenția unui deus ex machina de la 
judeţ, de la minister sau de pe un șantier, 


De la filmul spectacular la filmul 
politic de dezbatere: Zi/e fierbinţi 


Asociaţia cineaştilor 


Cineaștii 
alături de cinefili 


e Participarea cineaștilor la traducerea în 
practică a Programului de măsuri în dome- 
niul muncii ideologico-politice și cultural- 
educative, antrenarea lor încă din primele 
faze, la Festivalul național «Cintarea Ro- 
mâniei» au făcut obiectul unor dezbateri 
desfășurate în ultimul timp în secțiile Aso- 
ciației cineaștilor. Propuneri concrete au 
tăcut în acest sens membrii, întruniți în plen, 
ai secției de scenografie şi ai comisiei de 
cinecluburi. e Sub egida Festivalului «Cin- 
tarea României». la Ecran-Club — Bucu- 
rești a avut loc concursul filmelor realizate 
de cinecluburile bucureștene. Din juriu au 
făcut parte, la solicitarea Comitetului muni- 
cipal U.T.C., şi regizorii Andrei Blaier, 


cadru, la Piteşti s-a desfășurat Festiva- 
lul Hermes-film, ediţia l-a, organizat de 
Uniunea sindicatelor din comerţ şi coopera- 


Argeş. Juriul a inclus, dintre membrii Aso- 
ciaţiei noastre, pe prof. univ. Mihai Dumi- 
triu, decan al |.A.T.C., regizorii Bob Căli- 
nescu și Alecu Croitoru, criticii Călin Căli- 
man și Eva Sirbu, ing. Aurel Mișcă. Premiul 
ACIN a fost atribuit filmului Jocul-repeti- 
ție a muncii, realizat la cineclubul «Didac- 
tica» din Galaţi. e Redacţia revistei «Cine- 
ma» a luat sub îndrumare cineclubul Institu- 
tului de arhitectură din Bucureşti. La festivi- 
tatea de deschidere a noului an de activitate, 
în prezența prof. univ. Cezar Lăzărescu, 
rector și a prof. univ. Cornel Dumitrescu, 
decan al Institutului, a luat cuvintul Ecate- 


Festivalului «Cibinium», organizat de Co- 
mitetul judeţean pentru cultură și educaţie 


Lucian Bratu şi Alecu Croitoru. e În acelaşi 


ție şi de Consiliul județean al sindicatelor — 


rina Oprolu, redactor șef al revistei «Cine- 
ma». @ În cadrul celei de a IX-a ediţii a 


"ce n-a adus în 


ca şi în Despre o anume fericire sau Trei 
scrisori secrete. 

Ideea dublei calităţi a cetățeanului socie- 
tăţii socialiste este dezvoltată în noile filme 
dincolo de formularea ei globală. Producă- 
tor şi proprietar, noul tip de erou apare în 
același timp ca un creator pe deplin res- 
ponsabil, stăpin pe actele sale. Nu este 
însă mai puțin adevărat că, dacă deus ex 
machina a dispărut, n-am devenit totuşi cu 
adevărat laici, fiindcă în ambele filme citate 
funcționează, în schimb, cite un demon- 
ex-machina. În Zile fierbinţi, trimisul cen- 
tralei este încărcat numai cu ginduri negre, 
inavuabile, iar în Mere roşii, directorul se 
opune din principiu la tot ce e nou şi tinăr 
cu grimase ostentative, mai puțin comunica- 
tiv decit un robot evoluat. Concluzia les- 
nicioasă ar fi că așa-numiții eroi pozitivi 
sint azi mai convingători, mai puțin sche- 


` ÈN 
doxului. Mai stimulatoare ar fi o altă ipoteză, 
şi anume că însuși acest mod de polarizare 
a personajelor este fals. Observam ca o 
evoluție Imbucurătoare că eroii aduși în 
prim-plan în Zile fierbinţi și Mere roşii 
întrunesc de fapt cel puţin cite două tipuri 
de personaje din unele filme anterioare. 
Pentru a deveni în întregime exponenţiali, 
acești eroi ar putea să-și integreze ei înşiși 
cite ceva de la un al treilea, al patrulea sau 
al n-lea tip de personaje, fie ele chiar «de- 
moni», cu sau fără maşină. 

O a treia dimensiune se schițează de 
altfel chiar în aceste filme. Deşi polemizează 
cu acei «demoni-ex-machina», directorul 
din Zile fierbinți și tînărul medic din Mere 
roșii reușesc să se eschiveze de la con- 
fruntarea decisivă cu ei și să-i inducă în 
eroare. Trimisul de la centrală din filmul 
lui Sergiu Nicolaescu vine la lansarea la 
apă a mineralierului convins că elicea cu 


care a fost dotat vasul e japoneză, așa cum 
ceruse, dar peste noapte fusese de fapt 


la două dintre filmele de epocă despre care 
n-am vorbit decit în treacăt, în introducere: 
Dincolo de pod şi Prin cenușa imperiu- 
lui. 


O problemă deschisă: ursul 


regizoral 


Dificultăţile cu care s-au confruntat 
Mircea Veroiu şi Andrei Blaier în adaptarea 
romanelor lui Slavici şi Stancu au unele 
puncte de contact. Dincolo de pod le 
pune însă mai net în evidență. Regizorul 
avea de făcut în acest film saltul de la schiță 
la roman, de la modul de concepere şi reali- 
zare a unor naraţiuni de scurtă respirație 
__ cum au fost Fefeleaga și Mirza din 
Nunta de piatră şi respectiv Duhul auru- 
iui — la o compoziţie cinematografică de 
anvergură. În schițele sale după Agârbi- 
ceanu, Mircea Veroiu aspira flegmatic la 
elocința unei suverane detaşări de patimile 
curente, cultivind rafinamentul rece al ne- 
mişcării, al lentorii, al compozițiilor studiate. 
L-am pomeni în suita unui Jan Troel (Mi- 
reasa lui Zandy) sau a altor nordici, dar 
în raport cu o naraţiune extinsă şi atit de 
specifică cum este «Mara» apare la el și 
riscul unui manierism. Citeva pasaje ale 
filmului atestă încă o dată o capacitate ex- 
cepțională dea găsi corespondențe cinema- 


pomenite. Aceasta ar implica uneori apre- 
cieri finale diferite de premize. Sigur, dacă 
în cutare film alergarea unor vaci pe cimp, 
noaptea, devine proba de foc a eroului 
e la mijloc o chestiune de scenariu. 
Dar nu numai de scenariu. Un decupai 
si un mod de realizare mai atente sau 
ma: pulin atente la nuanţe, pot atenua sau 
agrava dramatismul primar al unui astfel 
de moment. Mai mult, valorarea detaliilor, 
a amănuntelor de comportament şi de am- 
bianță, într-un timp artistic concludent, 
poate să transforme orice fapt de viaţă 
intr-un moment de mare revelaţie 


mai înalte p 


Este firesc că exigenţele să ciştige în 
precizie, pe măsură ce un film se apropie 
mai mult de acel summum de calități care 
pot consacra o lucrare de mare valoare. 
Cu condiția, bineînţeles, să nu ajungem a 
pretera corectitudinea unei lucrări medii în 
locul unui film de excepție inegal. La acest 
punct ne vom referi la un singur film, Tăna- 
se Scatiu de Dan Piţa. 

Problemele pe care le ridică această 
operă cu virtuţi de excepție sint pasionante. 
Este, de pildă, de discutat în ce măsură 
specificul dezvoltării istorice a claselor 
sociale din România permite să se com- 
pună, literar sau cinematografic, un fel de 
Saga autohtonă, urmărindu-se evoluția în 
cerc închis a relaţiilor de familie aristocra- 
tice. 

După părerea mea, cercetarea acestor 
relații descrise în romanul «Viața la țară», 
care a inspirat prima parte a filmului, pre- 
supunea oricum un efort mai mare de 
depăşire a ilustrativismului, de detaşare a 
acelor linii dramatice ale naraţiunii care 
puteau pune în lumină sfişierile surde din 
subtext. S-a preferat însă, în această parte, 
un ton egal, o povestire lipsită de accente, 
dominată de decorativismul de epocă şi de 
transparența peisajelor bucolice, o povesti- 
re în care însingurarea Saşei, spiritul critic 
al lui Matei și dragostea dintre ei nu devin 
decit prin vagi aluzii cutia de rezonanță a 
contradicțiilor clasei lor. 

Nu putem însă să nu observăm că și la 
acest capitol tematic, în această formulă 
narativă, sintem la prima Incercare. lar dacă 
a doua parte a filmului Tănase Scatiu, 
pornind de la romanul cu același titlu, de- 
vine o adevărată pagină de antologie a cine- 
matografulut românesc, e şi pentru că în 
analiza unor categorii sociale intermediare, 
regizorul avea de data aceasta în spate 


experiența altor filme, în care decrepti-< > 
tudinea, rapacitatea și politicianismul bur- Y 
ghez au fost surprinse în citeva ipostaze _ 


Deschiderea spre epica de anvergură cu 


audiență public 


socialistă Sibiu, în holul cinematografului 
«Arta» din localitate a fost deschisă o 
expoziție de desene ale regizorului de film 
Victor Iliu. Expoziţia, organizată prin grija 
Sofiei Bianca lliu şi a scenogratului Filip 
Dimitriu, a prilejuit o suită de intil- 
niri între cinefili şi cineaşti, la care au 
participat regizorii Lucian Bratu, Mihai Con- 
stantinescu şi Doru Năstase. @ Un inceput 
de activizare a secţiilor asociației noastre 
este confirmat și de reuniunile de lucru ale 
operatorilor de imagine şi tehnicienilor de 
film. Membrii secției din imagine au proce- 
dat la analiza profesională a filmului U 
mele zile ale verii. La şedinţa secţiei de 
tehnică, la care au participat ca invitaţi regi- 
zori şi operatori, au fost prezentate comuni- 
cări asupra Congresului uniunii internaţio- 
nale a tehnicii cinematografice desfăşurat 
recent la Moscova. E Cenaclul Asociaţiei 
cineaștilor, organizat sub egida secţiei de 
regie, se dovedeşte mai consecvent decit 
altele, deși nu toate secţiile îşi aduc con- 
tribuția așteptată, iar participarea este încă 
restrinsă. Pe marginea referatului prezentat 
de criticul Magda Mihăilescu — «Creatori 
şi stiluri în cinematografia românească» 
— au luat cuvintul regizoarea Malvina Ur- 
şianu, criticul D.|. Suchianu, producătorul 
delegat Marin Teodorescu şi scenogratul 
Giulio Tincu. E Criticii D.I. Suchianu, Flo- 
rian Potra şi Manuela Gheorghiu au partici- 
pat la deschiderea cursului de istorie a 
filmului în cadrul Universitătii culturale şi 
ştiinţifice Bucureşti. e Regizorul Geo Sai- 
zescu a prezentat la Casa filmului, una din- 
tre cele mai recente producții albaneze, 
Fire care se rup, în cadrul Galei filmului 
din ţara prietenă. e Prof. univ. Mircea Dră- 
gan, rector al Institutului de artă teatrală și 
cinematografică, preşedintele Comitetului 
național român CIDALC, a luat parte la 
adunarea generală anuală a Comitetului 
internațional pentru difuzarea artelor şi lite- 
raturii, prin cinema, care a avut loc la Paris. 


Ovidiu GEORGESCU 


montată, cu complicitatea unui meşter, 
elicea românească. Victoria noului este 
astfel constatarea faptului împlinit. Grima- 
sele şi amenințările directorului de spital 
din filmul lui Alexandru Tatos sint paro- 
diate pe faţă de tînărul medic, care aproape 
îi ține isonul, în deriziune. Eliberată de 
dramatism desuet, lupta dintre nou şi vechi 
promite să ia formele curente ale relaţiilor 
cotidiene dintre oameni, fiecare cu umoarea 
şi umorul său. 

A patra dimensiune virtuală — dacă 
acceptăm convenţia unei numărători — 
apare însă atrofiată și într-un caz şi în 
celălalt. Viaţa sentimental-erotică, pentru 
că despre ea ar fi vorba, nu este cu totul 
absentă: nici în cele mai schematice viziuni 
nu se poate face abstracţie de ea. Nu s-ar 
putea spune nici că aceasta ocupă un loc 
prea mic în economia filmelor, ba dimpotrivă 
se vede de la distanță că ea a dat multă 
bătaie de cap tuturor. Aproape fiecărui 
personaj mai important i se rezervă din 
oficiu citeva scene tandre, de regulă în 
notă angelică sau pustnică. În Zile fier- 
binţi, eroul are amintiri de vis, sportive, 
cu o femeie în valurile mării. În Mere roșii, 
tinărul are întiiniri pe stradă sau la piaţă, 
de obicei în compania unei biciclete, de 
care se desparte, ca și de femeie, la uşa 
casei. Este singurul domeniu în care, așa 
cum remarca un spectator la o masă rotundă 
a revistei «Cinema», sintem adepţii fermi 
ai ermetismului. 

Am reușit, deci, să defetişizăm funcțiile 
și chiar unele relaţii sociale, dar, paradoxal, 
nu și acele zone intime ale existenţei, dra- 
gostea de pildă, în care, aşa cum spunea 
Marx, apare cu adevărat omul în fața omu- 
lui. Ca şi în cazul celuilalt paradox, cu 
personajele pozitive mai bine realizate decit 
cele negative, ceea ce trebuie efectiv incri- 
minat este însăși separarea acestor laturi 
ale existenţei, care în realitate nu sint des- 
părțite decit dramatic. 

Nu puține au fost dificultățile de con- 
cepere și realizare a filmelor într-un an 
care se vădeşte, în ciuda unor impresii de 
primă instanţă, a nu fi fost lipsit de expe- 
riențe inedite. 

Să ne referim din acest punct de vedere 


tografice originale, în linia cea mai auten- 


Literatura română, bogată sursă 
de sugestii: li l 


Din dd 


v 


tică a sugestiilor literare. Alte fragmente, 
deşi diferite stilistic de narațiunea inițială, 
se constituie și ele ca momente de mare 
virtuozitate, în care tehnica cea mai rafinată 
a filmului polițist sau a westernului modern, 
plus filmările în ralenti sint întrunite și puse 
în valoare cu o secretă voluptate. Hiatus-ul, 
fiindcă ni se pare că există un hiatus, apare 
pentru că între aceste preocupări stilistice, 
între hieratismul unor scene și exuberanța 
altora, drama însăşi a eroilor principali — 
Huber și Persida — este uneori sacrificată. 
Nu numai în raport cu analiza făcută în 
roman, de acest mare moralist care a fost 
Slavici, ci mai ales faţă de programul virtual 
al filmului, care și-a propus să aducă în 
prim plan tocmai cuplul celor doi tineri. 
intenţia într-un fel polemică a regizorului 
este de a depăşi idilismul şi moralizarea 
tradiţională, dar epurarea prea severă a 
sentimentelor, posibilă într-o schiță, este 
riscantă într-o narațiune amplă. Regizorul 
expediază sau priveşte de la distanţă, a- 
tunci cînd nu omite scenele tandre dintre 
cei doi eroi, pe care-i pune ulterior în situa- 
tia de a-și declara convenţional dragostea, 
cu atitea implicaţii tragice. 

În filmul lui Andrei Blaier,tema este prie- 
tenia dintre doi bărbaţi pe care nimic nu 
pare să-i apropie decit tragedia comună 
a războiului, a ocupaţiei şi înstrăinării. 
Partitura acestui cuplu, din nou deci un 
cuplu, ca și în Dincolo de pod, este o 
probă de maturitate artistică. Ceea ce se 
poate discuta și în cazul filmului Prin ce- 
nușa imperiului este dacă regizorul nu 
a acordat prea mult credit epicii, în dauna 
unor momente în care raporturile dintre 
cei doi se modifică bizar, se întrerup sau 
se reiau, fără ca acest joc de situaţii să fie 
reliefat de un joc de sensuri şi reverberații 
tot atit de bine susținut. Romanul este 
poate eliptic la acest capitol, de aici însă 
decurgea obligația unei contribuții proprii 
mai angajate în valorificarea pe plan ideatic 
a subiectului, sub forma unor variaţii pe 
tema prieteniei. 

Omogenitatea, relieful expresiv al dis- 
cursului regizoral rămin bineînţeles teme 
deschise în cazul fiecăruia dintre filmele 


revelatoare. Noutatea se ridică la nivel de 
artă numai în perspectiva unei continuități. 

Este extrem de semnificativ cit cîştigă 
filmul, de la fluenta şi relieful cadrelor pină 


la unitatea inconfundabilă a imaginii, în —— 


primul rind în profilarea personajului titular, 
în această mare parte 


dispariției unei clase sint de-abia acum 
funcționale, pe cit de nuanțat, pe atit de 
vibrant valorate, ca în acea secvenţă viscon- 


tiană cind bătrinul boier, ieșit din casa gine-“__ ~ 


relui, pe strada oraşului de provincie, trece 
pe lingă chioșcul în care cintă fanfara 


militară, stă singur pe o bancă, pindit de 


omul lui Scatiu, plănuind imposibila întoar- 
cere în lumea de altădată. 

Este cert că cinematograful românesc 
are capacitatea, dovedită, să atingă cele/ 
mai înalte performanțe valorice, educati 
şi formative. 


Anul care s-a încheiat ne-a întărit această >” 


convingere. 

Deşi în cele de mai sus n-am notat decit 
o parte din observaţiile pe care ni le impun 
citeva dintre filmele anului, este evident că 
cinematografia noastră se află astăzi în 
măsură să-și precizeze şi să-și innoiască 
optiunile tematice, dispunind de talentele 
capabile să facă din aceste opţiuni mo- 
mente angajante de conştiinţă și de artă. 
Ar fi fost de dorit ca numărul acestor 
momente şi implicit al filmelor pe care 
le-am citat să fi fost mai mare? Fără îndoială. 
Susținerea unei producţii de anvergură, cu 
un număr cit mai mare de titluri pe an, an- 
gajarea concomitentă a mai multor regizori 
de talent în valorificarea inspirată a surse- 
lor tematice şi a formulelor stilistice sint 
cerințe permanente pentru o cinematogra- 
fie modernă, conștientă de menirea sa. Dar, 
pe această treaptă a evoluției noastre, 
numărul şi calitatea în sine a momentelor 
de artă oferite de cutare sau cutare dintre 
filmele pe care le producem nu mai sint 
prin ele însele o noutate. O cerinţă nouă, 
superioară, stă acum în puterile noastre 
s-o formulăm și s-o îndeplinim. Este cerința 
şi ştiinţa şi conştiinţa de a construi fiecare: 
film unitar, «după legile sale artistice», cum 
se exprima tovarășul Nicolae Ceauşescu 
la ultima sa întilnire cu cineaştii. A da idei- 
lor şi sugestiilor fiecărui film, adevărurilor 
de viață şi sentimentelor trăite de eroi 
plenitudinea gindirii noastre politice şi în- 
treaga originalitate a umanismului nostru 
socialist. 


Valerian SAVA 


i acotelă mea bare a at. card Iapa ra 
“Parfumul de epocă şi tragedia ie stire i 


Ecran '77. Foc în iarbă 


Peste citeva zile vom 
adăuga încă un an trecu- 
tului nostru. Vom fi 
poate mai bătrini, poate 
mai tineri cu încă un an. 
Soseşte altul, nou—nouţ. 
Și-l aşteptăm cu toată 


nema 


increderea. 

ŞI anul cinematografic? «Anul cinema- 
tografic», numărătoarea filmelor produse 
intr-un an, e o convenție pentru uzul dărilor 
de seamă. Filmul e artă și, deopotrivă, pro- 
ducţie. Nu întimplător studiourile de la 
Buftea sint cunoscute ca «Centrul de pro- 
ducție cinematografică». Producţie, adică 
industrie, activitate continuă, cu alte cu- 
vinte. În cinematografie se lucrează acum, 
iar rezultatele se raportează la timpul viitor. 
Multe din filmele turnate în acest an, și la 
care se mai lucrează încă, le vom vedea 
abia în prima parte a anului viitor. 

O vizită la Buftea, cu tot ceea ce cuprinde 
această uzină de filme, și oamenii întilniţi 
pe platouri, în cabine de montaj, în studiouri 
de sonorizare, în laboratoare, etc., ne pot 
dezvălui cite ceva despre filmele pe care 
spectatorii le vor vedea în 1977. Deci... 

Scenarişti, regizori, actori... şi filme, filme, 
filme! 


Mai puține vorbe, ma: mune mme 
bun 


Studioul de post-sincronizare. Filmul 


Accident O mașină care goneşte în noap- 


1977. Cineva îl numea «anul operatorilor» 
i îl numim «anul certitudinilor» 


te şi doi ofițeri de miliţie, interpretaţi di 
Sergiu Nicolaescu și Vladimir Găitan. În 
fața ecranului, actorul și regizorul Sergiu 
Nicolaescu, iar la pupitru inginerul de sunet 
Anușşavan Salamanian. Se post-sincroni- 
zează o singură replică. «A virat la dreap- 
ta... înainte de a ajunge în dreptul nostru... 
a trecut prin vadul apei... apoi prin pădure, 
încercînd să se refugieze la vila Glamnicu», 
trebuie să-i spună Sergiu Nicolaescu lui 
Vladimir Găitan. Dar pentru această replică 
se muncește efectiv de aproape trei ore 
Regizorul e mereu nemulțumit de o nuanţă, 
de o intonaţie şi ține, ţine foarte mult ca 
această replică să sune cit mai firesc. A 
urmat și pauza. 

— Sergiu Nicolaescu vă aflaţi la jumă- 
tatea filmărilor. Scenariul începe să 
capete viață pe peliculă și... 

— Tocmai de asta nu vă pot spune nimic 
în plus despre filmul Accident, față de 
ceea ce v-am spus în reportajul pe care 
l-aţi publicat. Abia acum încep să-se pre- 
cizeze intenţiile cu care am pornit, iar til 
marea presupune căutări, uneori renunţăii 
şi, citeodată, descoperirea unor soluții 


Scenariul Beno Meirovici şi Mircea Daneliuc. 
Regia: Mircea Daneliuc. Un film despre lumea presei anilor '30, un film 
despre condiția intelectualului şi despre datoria de a opta. (Cu Ştefan Ior- 


dache şi Ioana Crăciunescu) 


filmul românesc 
în cifre 


Filmografia lui Gheorghe Vitanidis se 
remarcă în primul rind prin volumul său: 
este printre puţinii regizori români care au 
atins cifra de 10 filme artistice 'de lung 
metrai. 

Şi-a făcut intrarea în cinematografie in 


inai tericite decit cele prevăzute în decupaj. 
Nu vreau să mă hazardez în declaraţii de 
intenţii care mai apoi, din cine știe ce 
motive, nu ar putea fi onorate. Şi pe urmă, 
sint de părere că ar trebui să vorbim mai 
puțin despre cit de bune vor fi filmele la 
care lucrăm, şi să ne străduim să facem 
filme bune. Vreau să fac un film bun, care 
să placă publicului. Voi reuși? Vă invit la 
premieră și discutăm după aceea. 


Cu toată gravi pre orie 

Oaspeți de seară, lilmul scenarislului 
Alexandru_ Şiperco şi al regizorului 
Gheorghe Turcu, se inspiră din evenimente 
foarte importante și foarte interesante prin 
ineditul lor, care au precedat insurecția 
armată de la 23 august 1944. Despre unul 
din eroii filmului, comunistul Gorun, ne 
vorbeşte interpretul său, actorul Ştefan 
Radoi. 

— Gorun este un personaj fascinant, un 
revoluţionar de protesie în sensul superior 
al cuvintului, în sensul unei patetice pro- 
fesluni de credinţă. E înarmat cu o solidă 
cultură marxistă, concretizată nu doar în 
speculaţii teoretice, ci mai ales în Intelege- 
rea și interpretarea istoriei, în capacitatea 
de a cunoaște, de a convinge și a mobiliza 
oamenii. El se numără printre cei care, 
din însărcinarea partidului, pregătesc in- 
surecția armată de la 23 august. Pe deo 
parte, el trebuie să atragă în jurul partidu- 
lui toate forţele progresiste și antifasciste 
din rindurile armatei, intelectualității din 


filmul de ficțiune ca asistent de regie al lui 
Paul Călinescu la Desfășurarea (1954) 
Primul său film este documentarul Ziua 
tineretului, despre Festivalul mondial al 
tineretului și studenţilor de la Bucureşti 
1953. A fost apoi regizor secund la primele 
noastre filme realizate în colaborare cu 
cineaşti străini: Citadela sfărimată (1957 
regia Marc Maurette) și Ciulinii Bărăganu- 
lui (1958, regia Louis Daquin). Între Gau- 
deamus igitur și Șeful sectorului suflete, 
a reprezentat partea română la Serbări 
galante, coproducție în regia lui Réné 
Clair. 

© Cu citeva din filmele sale — Post res- 
tant, Gaudeamus igitur, Ciprian Porum- 
bescu, Mușchetarul român — a înregis- 
trat o largă audienţă la public. Deşi la mare 
distanță de la premieră, între timp fiind 
transmise și pe micul ecran, filmele sale 
sint încă cerute în programare de cinema- 
tografe. 


e De exemplu, Facerea lumii şi-a mărit 
box-oftice-ul în ultimul an cu 100 000 specta- 
tori, ceea ce se întîmplă mai rar cu un film 
care n-a avut de la început un start foarte 
bun. 

e Cantemir și Mușchetarul român, 
după un an de la premieră, au consumat 
«primul circuit de gituzare», dar succesul 
lor sporeşte cu 30—40 000 spectatori pe 
lună, fiecare. 


celelalte partide. Pe de altă parte. el tre- 
buie să stabilească un contact cu un repre- 
zentant al forțelor aliate care este aşteptat. 
Numai că, la întlimire, sosesc doi oameni. 
Unul dintre ei este un agent al spionajului 
german. Care? li revine lui Gorun sarcina 
de a stabili într-un timp foarte scurt, și cu 
toate riscurile pe care le comportă o ase- 
menea «alegere», să-l identifice pe omul 
așteptat. 

— O sarcină foarte dificilă, dar și un 
rol foarte dificil. 

— Am resimțit din plin această dificultate. 
Gorun e mai degrabă un factor de decizie, 
decit de acţiune, dar tot timpul e conștient 
de gravitatea responsabilității pe care și-a 
asumat-o. Lucrind la acest personaj, pur- 
tindu-l cu mine în realitatea de astăzi, am 
încercat să-l transpun în realitatea de atunci, 
încercînd să-i înțeleg modul de a gindi și 
de a acționa. Am vrut să descopăr ce a fost 
acest om dincolo de cuvintele pe care le 


spune, ceea ce presupune o mare economie 
de gesturi, un mare efort de concentrare 
E o şansă pe care ţi-o oferă numai filmul 
şi din acest punct de vedere m-am înţeles 
foarte bine cu regizorul său Gheorghe 
Turcu și cu secundul său Rodica Niţescu 
şi sper să fi reușit. 

Pe genericul filmului Oaspeți de seară 
figurează şi actorul lon Caramitru, însă... 

— Din punctul de vedere al personajului 
pe care-l interpretez, filmul are două piste: 
una bună, una falsă. Responsabilitatea de 
a stabili care este cea valabilă îi revine lui 
Gorun și tovarășilor săi. Eu sînt unul din 
cei doi «oaspeți de seară» care sosesc la 
locul întiinirii. Înțelegeţi de ce nu vă pot 
spune dacă eu sint cel așteptat. Ceea ce 
vă pot spune este că filmul vorbeşte cu 
anumită gravitate despre evenimente deci- 
sive din istoria poporului nostru, nelip- 
sindu-i, desigur, acele elemente de suspens 
care vor face să fie urmărit cu sufletul la 
gură. 


Am intilnit actori fericiţi 


— Florin Piersic, ce a insemnat pen- 
tru dumneavoastră anul cinematografic 
1976? 

— În primul rind, rolul titular din filmul 
Pintea cu care am Încercat să dau o probă 
de maturitate, pentru că, în sfirşit, cred că 
am Început şi eu să mă maturizez. Din punct 
de vedere artistic, firește. Am lucrat cu 
dragoste aces! rol și cu un sentiment de res- 


@ În afară de ţările socialiste, Facerea 
lumii a fost cumpărat și de televiziunea 
finlandeză, Băieţii nostri a mai fost vindut 
în Olanda şi Egipt, Răutăciosul adoles- 
cent în Siria, Italia și Grecia, iar Mușcheta- 
rul român, în Ecuador și Columbia. 

Filmografia lui Gheorghe Vitanidis este 
foarte diferită ca gen: comedie, film psiho- 
logic, polițist, istoric. 


@ Filmele sale au reprezentat cinemato- 
grafia noastră la diferite competiţii interna- 
tionale, unde au primit şi distincţii: Gau- 
deamus igitur — Delfinul de aur la Festi 
valul de la Teheran, 1965 și Premiul | la 
Festivalul filmului pentru tineret de la Got- 
valdow, Răutăciosul adolescent — Pre- 
miul pentru interpretare feminină acordat 
actriței Irina Petrescu la Festivalul de la 
Moscova, 1969. Pentru Ciprian Porum- 
bescu, Asociaţia cineaștilor i-a acordat lui 
Gr. Vitanidie — Premiul de regie pe anul 


Paralel cu activitatea de pe platouri, s-a 
afirmat deasemenea în publicistica cinema- 
tografică și în cercetarea pedagogică. Din 
1962, este profesor la Institutul de artă 
teatrală și cinematografică — șetul cate- 
drei de regie — teatru, film și televiziune. 


Mihai DUȚĂ 


5 dalta petitia (ca ata de un per- 
sonaj intrat în | legendă, dar care a existat 
cu adevărat şi este și azi o prezenţă vie 
in amintirea maramureşenilor. N-am vrut 
să fac din el un personaj de aventură, jucat 
cu «farmecul» lui Florin Piersic. Am vrut 
să fac din el un om care înțelege toate 
“suferințele, tristeţile şi durerile vieții și 
oamenilor. L-am gindit ca pe un revoltat 
care iubește oamenii. E un film care mi-a 
dat mari satistacții. 

_ Am jucat de asemeni în filmul lui Francisc 
Munteanu, Roșcovanul, un rol episodic, 
un rol atit de mic că, dacă în timpul pro- 
lecţiei un spectator va scăpa programul 
și se va apleca să-l ridice, nu va mal apuca 
să mă vadă. Am acceptat «rolul», pentru că 
nu pot să-mi refuz un prieten atunci cînd 
are nevoie. În sfirșit, împreună cu Ana Sze- 
les apar într-unul din episoadele comediei 
"Tută de Veneţia în regia lui Petre Bokor. 


— În 1977 în ce vă vor vedea specta- 
torii? 

— Am terminat de curind post zincroe, 
nele la Cuibul salamandrelor. Joc rolul 
unui specialist în stingerea incendiilor de 
sondă, membru al unei echipe de specialişti 
alcătuită din Gheorghe Dinică, Radu Beli- 
gan, Mircea Diaconu, Jean Constantin, 
Valentin Plătăreanu şi Vasiie bogniţă. Fil- 
mui este inspirat aintr-un tapt real, nişte 
specialişti români de la Țicleni au pus la 
punct o metodă proprie de intervenţie în 
cazul incendiilor la obiective petroliere. 
Noi, în film, primim misiunea de a stinge 
un astfel de incendiu într-o țară arabă. 
ceea ce, pină la urmă, şi reuşim, nu fără 
dificultăți desigur. Rolul pe care mi l-a 
dat Mircea Drăgan e «pe datele de tarmec 
ale lui Piersic», adică băiat simpatic, care 
place fetelor, face o boroboaţă şi pe urmă, 
din exces de zel, are un accident. Am cola- « 
borat excelent cu Mircea Drăgan de care 
mă leagă o veche prietenie, cu toţi colegii 
de echipă, români, americani, italieni. Cred 
că am făcut impreună un film foarte bun. 


— Şi în perspectivă? 


Ecran 77. Povestea dragostei. Scena- 
riul şi regia: lon Popescu Gopo. Cea 
dintii premieră a anului 1977. Un basm 
de lon Creangă într-o interpretare pe 
jumătate veselă, pe jumătate ştiinți- 
fico-fantastică, cu un Făt frumos din 
cosmos și cu o prea frumoasă prințesă... 
păminteană. (Prinţesa este Diana Lu- 


pescu) 


Anul 
premierei 
Băieţii noştri (coregie) 


Post restant 


| Gaudeamus igitur 
Şeful sectorului suflete 


 Răutăciosul adolescent 


Facerea lumii 


Ciprian Porumbescu 
(2 serii) 


| Cantemir 
Mușchetarul român 


_— Dinu Cocea m-a «amenințat» călucrea- 


ză la un scenariu despre lancu Jianu, in 
rolul căruia mă vede pe mine. După An- 
ghel Şaptecai şi după Pintea, ar fi al 
treilea rol de haiduc. În sfirsit, pentru 
Sala mică a Teatrului Național pregătesc 
un recital intitulat «Astă-seară vă invită 
Florin Piersic» şi care va fi o trecere în 
revistă a întregii mele cariere artistice. 


— Sinteţi un actor fericit? 


— De ce nu? Atita vreme cit pot lucra 
cu dragoste, cu dăruire, orice rol care mi 
se încredințează, atita vreme cit mă bucur 
de afecțiunea publicului, de ce n-aş fi 
fericit? 


Un actor care joacă mult si care 
aşteaptă un rol 


Pe Jean Constantin l-am găsit la Con- 
stanța, pe picior de plecare la Tulcea, unde 
avea seara un spectacol. Discuţia a avut 
loc la telefon. 


— După numărul filmelor în care a-ți 
apărut în ultima vreme, s-ar putea zice 
că sinteți «actorul anului». 


— Serios? Vreţi să spuneţi că eu sint 
mai ceva decit roon Piersic? Asta e grav, 
nu? .- r 


— Florin Piersic mi-a spus textual: 
«După mine, cel mai grozav actor de 
film e Jean Constantin». 

— A spus el așa ceva? Mă mir, credeam 
că mi-e prieten... Staţi, cum vine asta? 
Eu sint cel mai grozav actor de film... după 
el, adică tot el e primul? Nu tovarășe, 


scrieți aşa cum vă spun eu: «Cel mai bun: 


actor român de film, şi înaintea mea și 
inaintea lui Florin Piersic, e Gheorghe 
Dinică». Aţi văzut ce rol a făcut în filmul 
Prin cenușa imperiului? Atunci, ce să 
mai vorbim... 


— Şi numele dumneavoastră pe gene- 
ricul unui film e o garanție de succes. 

— Sinteţi drăguţ că-mi spuneţi asta. 
Dar aici e marele meu necaz. Din cauza asta 
eu mai mult «apar» decit joc. Cum e nevoie 
într-un film de o scenă mai veselă, care să 
descreţească frunţile, cum e chemat Jean 
Constantin. Regizorii mă solicită, eu n-am 
inimă să-i refuz... și uite-așa, mă-ntilnesc 

„pe stradă cu oameni care-mi spun 

«Domnule, grozav ai fost în filmul cutare» 
şi eu nici nu mai ştiu în care şi-mi trebuie 
ceva timp să-mi amintesc că am trecut şi 
prin filmul acela. Vedeţi dumneavoastră, 
apar în multe filme, dar mai mult punctez, 
pe ici-pe colo, înveselesc lumea. Sint actor 
de comedie dar pină şi-ntr-o comedie muzi- 
cală, în Gloria nu cîntă, apar într-un ro! 
de... culoare. Şi dacă aţi ști cit de mult îmi 
doresc un rol bun, într-o comedie bună! 
Da' pe mine nu mă iubesc,se pare,scena- 
riştii. 

— Jucaţi și în Cuibul salamandrelor. 
- = Ahl acolo am un rol ceva mai mare. 

- care cred că mă pune în valoare. Fac parte 

din echipa specialiştilor în stingerea in- 
cendiilor la sonde. Filmul e «tare», joacă 
acolo o mulțime de actori buni, chiar și 
nişte americani. Partenerul şi colegul meu 
de cameră, in film desigur, e un actor blond.. 
Cum îi zice? Florin Piersic. Bun actor. 
Filmările au fost grele dar foarte interesante. 
Am filmat și în Maroc, în Sahara. Să știți, 
Sahara nu e cine ştie ce, mai mult nisip și 
pe ici, pe colo cite-o cămilă... 

— Avem o poză foarte frumoasă cu 
dumneavoastră, pe o cămilă. 

— Eu sint sus sau jos? 

— Sus. 


Nr. de 


spectatori Scenariul 


Mihail Pop, Al. Struteanu, 
Gh. Vitanidis, Anastasia 
Anghel 

Octavian Sava 


Vasile Rebreanu, Mircea 
Zaciu 


Al. Mirodan, Marica 
Beligan 


Nicolae Breban 
Eugen Barbu 


Gheorghe Vitanidis _ 
Mihnea Gheorghiu 
Mihnea Gheorghiu 


10] Casa de la miezul noptii 


Fănuş Neagu 


— Bine că- nu se vede cum sam ajuns: + 
Pe cămilă te urei-cind -se atlă jos, 
şi “începe să se ridice durează o veş- 
nicie și ai impresia că te afli pe mare, într-o 
furtună de gradul 10. „E ceva de speriat. 

— Sinteţi învăţat cu furtunile, jucaţi 
şi-n serialul «Toate pinzele sus.» 

— Bine că mi-aţi adus aminte, fac acolo 
un rol de care sint foarte mulțumit. Cei 
care m-au văzut mi-au spus că sînt grozav. 
Joc acolo pe Ismail-turcu', şi ce să vă spun, 
la turci mă pricep. 

— Ce vă doriți pentru '77? 

— Nu v-am spus? Un rol de comedie. 


In sfirşit şi un scenarist: Beno Meirovici. 
co-autor al scenariului, impreună cu regi- 
zorul Mircea Daneliuc la filmul Foc în 
iarbă. 

— Cum va fi filmul la care lucraţi? 

— În Casa Scinteii, la etajul 8 sint patru 
case de filme. Fiecare casă ocupă două 
camere şi fiecare cameră are clte-o ușă. 
Oricare din cele opt uşi vei deschide și 
vei întreba «Cum va fi filmul X?» ți se va 
spune că va fi «filmul anului». Toate aceste 
filme pornesc cu «materialul filmat» care, 
fără excepție, este considerat foarte 
bun, apoi vine copia la două benzi, cind 


tr-un tel chiar miza filmului. Nimerit astfel, - 
“întimplător, intr-o asi spa: luptă politică, re- 
“porterul descoperă că aparatul de fotogra- 
fiat şi bloc-notesul, instrumentele meseriei 
de gazetar, sint niște arme formidabile. 
Problema e cum le foloseşti și de partea 
cui te afli. Într-un fel aceasta este şi tema 
filmului. Restul amănuntelor... la premieră. 

— Cine sint interpreții filmului? 

— Reporterul este Ştefan Iordache, care 
face un rol. Alături de el o actriță tinără, 
despre care se va vorbi în 1977, loana Cră- 
ciunescu. Şi citeva “cunoştinţe mai vechi, 
excelenții actori Costel Constantin, Mircea 
Albulescu, Olga Bucătaru, Constantin Di- 
nulescu. După rolul foarte bun din Trei zile 
si trei nopți, Paul Lavric face din nou do- 
vada talentului său. Şi două “surprize actori- 
cești: Zaharia Volbea de la Teatrul din Birlad 
și Mircea Daneliuc, în calitate de actor, 
regizorul exigent și veşnic nemulțumit 
care se ceartă cu toată lumea pentru o cra- 
vată care nu e «pe personaj», care-i albas- 
ta, dar nu acel albastru care trebuie, după 
cum semnele de circulație din faţa unei bise- 
rici trebuiesc scoase, deoarece «cu ele în 
cadru nu filmez să ştiu că plătesc ziua de 
filmare!». Alertat, apare directorul general 
al Buftei, Constantin Pivniceru care le 
spune «Măi băieţi, ati fost studenții mei, 


v-o spun deschis, asa nu se mai poate», 


Ecran '77. Cuibul ip alor Scenariul loan Grigorescu. Regia Mircea 
Drăgan. Un film despre eroism, curaj şi prietenie. O coproducție internaţio- 
nală cu actori români, italieni şi americani. (Jean Constantin în deşertul 

saharian) 


apar ușoare migrene pe care optimiștii — 
şi sint mulți — le consideră «firești», după . 
„care se intră în zona marilor dureri de cap 
'şi ulte-așa, din durere în durere se ajunge 
la premieră și de aici încolo ştie revista 
«Cinema» mai bine ca mine... 

— Ştie! Mai dați-ne totuși niște amă- 
nunte. 

— Foc în iarbă este un film care se 
inspiră din lumea presei anilor '30. Mai 
precis, în 1939, un reporter de fapt divers, 
un renorter înarmat cu un aparat fotografic 
şi un bloc notes, dă întimplâtor peste un 
caz. Un caz aparent banal dar cu grave 
implicații politice. Încercind să-l elucideze, 
constată ca există oameni care vor să-i 
împiedice să cerceteze cazul. De ce? Răs- 
punsul la această intrebare constituie în- 


telex Sahia 


Dialog cu timpul 


099 in cadrul etapei de masă a 
festivalului național «Cintarea Româ- 
niei», între 17 şi 23 decembrie la Stu- 
dioul «Alexandru Sahia» s-a desfășurat 
tradiționalul concurs dotat cu trofeul 
«Cupa de cristal». O competiţie de cali- 
tate desfăşurată sub deviza «Pentru 
dezvoltarea conştiinţei socialiste a 
maselor, pentru lărgirea orizontului de 
cunoaștere», la care au participat cele 
mai bune scurt-metraje, documentare 
si ştiinţifice, realizate în anul 1976. 
Palmaresul și cronica filmelor premiate 
în primul număr al revistei din anul 1977. 
009 Aniversări a o sută de ani de la 
războiul de îndependenia îi va fi dedicat 
documentarul Giasuri din războiul de 
independenţă pe care-l va realiza regi- 
zorul şi scenaristul Petre Sirin şi opera- 
torul Dumitru Predeanu, pe baza unor 
documente ale vremii, corespondențe de 
presă, memorii și evocări ale unor scrii- 
tori şi oameni politici, mărturii ale celor 
care au fost prezenţi pe cimpul de luptă. 
099 |n urmă cu aproape 25 de ani, 
regizorul lon Bostan a realizat un film 
de scurt-metraj despre orașul Baia- 


dar «băieții», adică Mircea Daneliuc şi 
„ operatorul Florin Mihăilescu,o țin pe a lor 
“si pină la urmă semnele de circulaţie sint 
scoase. 

— ŞI filmul? 

— Am văzut vreo două mii şi ceva de 
metri din cei două mii nouă sute ciţi va avea 
filmul. Materialul filmat, aproape fără excep- 
ție, e foarte bun. Revenind la prima Intre- 
bare, pot să vă spun că Foc în iarbă va fi 
«filmul anului». 


Al anului care vine! Să fie intr-un ceas 
bun. Şi «La mulți ani»! 


N.C. MUNTEANU 


Mare. Plecind pe urmele imaginilor fil- 
mate acum două decenii şi jumătate, 
regizorul Doru --Cheşu, totodată 
coscenarist, impreună cu lon Visu, și 
operatorul Victor Popescu vor încerca 
să surprindă pe peliculă profundele 
transformări economice, sociale, cul- 
turale, edilitare care au făcut din Baia- 
Mare un puternic centru industrial şi 
unul dintre cele mai frumoase oraşe ale 
României Socialiste. Filmul se va 
intitula simplu: Dialog peste ani. ec 
La un film dedicat lui Picu Pătruţ, 
țăranul cărturar, muzician și pictor, lu- 
crează regizorul Alexandru Sirbu şi 
operatorul Claudiu Soltescu, după un 
scenariu scris de loan Alexandru şi 
Paul Gherasim. 999 Cerul străbuni- 
tor se intitulează filmul de scurt-metraj 
pe care-l va realiza, lon Bostan, în triplă 
calitate de scenarist, regizor şi operator. 
Pe baza mărturiilor iconogratice şi ar- 
neologice, printre care şi cele de la 
Grădiștea Muncelului, filmul va încerca 
să reconstituie concepția despre cos- 
mos a strămoșilor noştri... 09 Tribu- 
nul va fi un film-portret dedicat omului 
politic transilvănean Vasile Lucaciu, 
binecunoscut memorandist și luptător 
unionist. Scenariul: dr. Octavian Badu- 
la şi Doru Cheșu. Regia: Doru Cheşu. 
Imaginea: Victor Popescu. 


N.G.M. 


Epicul convertit în dramă 
(după «Întoarcerea familiei» 


de Ion Brad.) 
filmul lui Virgil Calotescu 
Ultima noapte a singurătăţii 


i 


Citind cu ochii regizorului: 
«Velerim şi Veler Doamne» 
în viziunea lui 

Sergiu Nicolaescu 

(Ioana Pavelescu 

şi Amza Pellea în Osinda) 


vorbirea noastră cea din toate filmel 


Nu ele, cuvintele... 


— Nu demult, un apreciat critic literar, 
căruia nu-i descoperisem, pină acum, o 
pasiune aparte pentru arta filmului, făcea 
citeva interesante paralele între literatură 
şi cinematograf. Spunea dinsul, printre 
altele, că filmul se apropie cu mult mai 
multă dezinvoltură de roman decit de piesa 
de teatru, ceea ce, pînă la un punct, este 
adevărat; structura mai liberă, lipsită de 
canoane a prozei, îngăduind o intervenţie 
— la rindul ei — mai degajată din povestea 
cineastului. Replicile «turnate» în spaţii 
fixe ale piesei de teatru pot, la un prim 
contact, să inhibe pe cel venit cu intenţia 
unei dislocări, fie aceasta și minimă. În 
mod paradoxal însă nu ele, replicile, nu 
dialogul «teatral» se constituie în principal 
inamic al încercărilor de adaptare cinema- 
tografică. Mult iubita lor îndărătnicie era, 
de fapt, efectul unui proces de mistiticare, 
se transplanta o întreagă ambianţă teatrală, 
nu numai cohorta cuvintelor, dar cum 
acestea ne sint cele mai la îndemină, artile- 
ria grea a învinuirilor s-a îndreptat, totdea- 
una, în primul rînd asupra lor. Marile ecra- 


nizări după Shakespeare dovedesc că vor- 
belor,. ...vorbelor... vorbelor, le prieşte e- 
cranul. 

Dar să venim mai aproape de zilele 
noastre. Chiar dintr-o transpunere cinema- 
tografică oscilantă, cum este recenta Pre- 
mieră, realizată de Mihai Constantinescu, 
după piesa lui Aurel Baranga «Travesti», 
se poate observa lesne adevărata stare a 
aderenţei sau neaderenței dialogului — gin- 
dit pentru teatru — la rosturile ecranului. 
Ceea ce se spune, ceea ce se aude acolo 
nu supără. Replicile în cascade, spuma 
verbală binecunoscută a lui Baranga nu 
lasă, cituşi de puțin, impresia că ar turna 
ele plumb în aripile filmului. Umorul lui 
Carmen Stănescu, Radu Beligan, al lui 
Toma Caragiu, Dem Rădulescu nu are 
voltajul mai scăzut din cauza pretinsului 
război dintre cuvinte şi aparatul de filmat. 
Păcatele filmului, cele care sînt, vin din 
altă parte. Nu s-a găsit spațiul cel mai pro- 
pice circuitului verbal, ping-pong-ului de 
replici, așa precum la proiectarea unor 
clădiri se uită studiul curenților care vor 


filmele poetu 


La teatru, 
ca la teatru, 


la film, ca la film 


Cei care cred că pot realiza capodopere 
repede-repede, 
în afara orelor de serviciu, se înşală. 


] Desigur că cinematograful 
este sau visează să fie o artă 
independentă, dar el nu se 
poate lipsi de oxigenul ope- 
relor fundamentale ale lite- 
P S raturii. Cinematograful se în- 

dreaptă spre ecranizarea ca- 
podoperelor adevărate sau numai presu- 
puse, și din motive de ordin practic, suav- 
comercial; el știe că spectatorul e dornic 
să cunoască nu numai aforismele lui Ham- 
let, ci şi chipul acestuia. Nu de puține ori 
am auzit spectatori spunind cu mindrie: 
«Eu mă duc să văd Război şi pace, am 
citit şi romanul». Poate că Nataşa nu era 
aşa cum i-o sugeraseră paginile romanului, 
dar setea lui de concret a fost satisfăcută, 
şi-a făcut o idee. 

Este deci lăudabilă inițiativa cinemato- 
grafiei noastre de a ecraniza opere funda- 
mentale ale literaturii ;noastre. Numai în 
foarte scurt timp ea ne-a prezentat trei ase- 
menea tentative: Tănase Scatiu, după 
romanul lui Duiliu Zamfirescu, Osinda 
după «Velerim şi Veler doamne» al lui Vic- 
tor lon Popa și, în sfirșit, Premiera după 
comedia lui Aurel Baranga, «Travesti». 

Despre Dan Piţa am mai scris şi altă dată 
în termeni elogioși şi o fac şi acum cu o 
plăcere sporită. Ultimul său film, Tănase 
Scatiu dovedește fără îndoială un surplus 
de rigoare și rafinament artistic. Scenariul 
lui Mihnea Gheorghiu e un exemplu pentru 
puterea de a extrage dintr-o operă literară 
ceea ce are ea filmic, sau de a transforma în 
filmic ceea ce la prima vedere nu părea a fi. 
Îngenuncherea în faţa clasicilor nu trebuie 
să se transforme într-o idolatrie absolută 
care să includă și laturile lor vulnerabile. 
Mihnea Gheorghiu a ştiut foarte bine acest 
lucru. Trebuie să ne resemnăm cu ideea că 
talentul de scenarist e un talent ca oricare 
altul, unii îl au, alții nu-l au. 

Am și o nedumerire însă. Citeodată mi 
s-a părut că am de-a face cu un film englez 
ca rafinament al atmosferei, în care au 
fost distribuiţi excelenți actori români. Un 
plus de cruzime, de realism, autohton 
ar fi mărit valenţele acestui film, cu totul 
remarcabil. Filmului condus de talentul 
lui Dan Pita, aș vrea să-i fac și o obser- 


traversa acea construcţie. lată de ce vor- 
bele — de a căror soartă ne ocupăm —nu 
se simt nici ca la ele acasă, pe scindura 
scenei, și nici nu pot fi convinse că au ni- 
merit într-un lăcaş primitor. De aceea 
hazul, sclipirea satirei ajung la spectator 
cu forțele înjumătăţite. Momente care în 
sala de teatru stirneau aplauze, au devenit 
secvenţe de film, dar molcome, în ciuda 
vizibilei agitaţii, a du-te-vino-ului pe care 
regizorul l-a imprimat personajelor, vrind să 


vație mai puțin estetică. E limpede că la 
acest film s-a munci! enorm, pe brinci 
- după o veche și sfintă expresie. Izbinda 
artistică nu e numai consecinţa talentului, 
ci şi a trudei, a respectului pentru creaţie. 
Cei care cred că pot realiza capodopere 
repede-repede, în afara orelor de serviciu 
se înşală. Trebuie să mai știi să nu dormi 
noaptea,imi mărturisea o dată marele nostru 
romancier Marin Preda obosit, glorios și 
fericit. 

Sergiu Nicolaescu a avut o sarcină mai 
dificilă. Literatura lui Victor Ion Popa nu 
rezistă integral eroziunii timpului. Regizorul 
s-a salvat prin neșovăielnicul său profesio- 
nalism, prin simţul spectacolului, prin pu- 
terea de a da înălțime întimplărilor și de a 
pune totul în mișcare, atit decorul cit şi per- 
sonajele. Căci în film fiecare gest, chiar 
şi cel mai insignifiant, trebuie ridicat la 
proporția unui eveniment. Filmul e oarecum 
surpat de abordarea prea sportivă, prea 
nonșalantă a dramaturgiei, dilemele psihice 
se transtormă uneori în performanţe, unele 
remarcabile, altele nu. Încercarea sufle- 
tească nu e intotdeauna interioară, perso- 
najele sint niște alpinişti încercaţi care se 
ignoră. 

Şi mai grea a fost sarcina lui Mihai Con- 
stantinescu. E știut că teatrul se opune cu 
cea mai mare înverșunare traducerii lui pe 
ecran. Teatrul e exact la celălalt pol, teatrul 
ca şi poezia înseamnă lauda cuvintului, și 
încercarea de a-l domestici pe ecran implică 
riscuri mari. E foarte greu să mărești un 
spaţiu inițial strimt și să dai unor șoapte 
sunet de orgă. Critica noastră de film, 
celebră pentru blindeţea ei, a simţit brusc 
gustul exigenţei şi n-a ținut seama de aceste 
greutăți obiective. Fără îndoială, filmul 
Premiera trebuia să iasă mai mult în 
stradă, să renunţe chiar la unele personaje 
cu farmec redus de cameră, să se elibereze 
de nostalgia replicilor, dar cînd la come- 
diile noastre se ride atit de puţin... Remar- 
cabilă pentru talentul regizorului de a da 
mişcare şi farmec sint secvențele în care 
apar Carmen Galin şi Radu Beligan. Aici nu 
se mai joacă ca la teatru, actorii nu se mai 
uită să vadă reacțiile celor din sală. Pe acest 
drum trebuia mers cu mai multă hotărire. 


Teodor MAZILU 


dinamizeze, în acest fel, teritoriul cinema- 
tografic. Experienţe trecute dovedesc că nu 
mișcările exterioare, oricit de multe ori îi 
ele, semnează actul de naștere a unui film 
rupt din lumea teatrului. Cei 12 oameni 
furioși discutau înghesuiți în jurul unei 
mese, dar undeva se simţea şi apoi se zărea 
o fereastră, iar prin fereastra aceea — o 
stradă, iar pe strada aceea —o lume. 


Magda MIHĂILESCU 


«Ce spui 
Vasilică? 
Frumos afiș! 
Şi-acum 

toată lumea 

pe scenă 

(Emil Botta, 
Carmen Stănescu, 
Virgil Ogăşam 
în filmul 
Premiera ) 


puncte de vedere 


Un adevărat 
film 


Modernizare, 
dar în folosul operei clasice 
şi al cinematografului contemporan 


] În cinematografia mondială a 

ultimilor ani, o tendinţă foarte 

inema marcantă a adus şi realizările 
cele mai de seamă, Nașul, 

prototipul lor, este un film 
caracterizat, inainte de.orice, 
printr-o mare ambiţie recon- 
stitutivă. Indărătul subiectului, mai mult 
sau mai puţin atracţios, prezentare amănun- 


țită, calmă, a lumii în care are loc acţiunea, 
senzația autenticității ansamblului social 


îl cucereşte pe spectator. Impresia e de 
imersiune într-o ambianță umană, cu ade- 
vărat pluridimensională și nu redusă la 
planul ecranului. Ceea ce Ibrăileanu înțele- 
gea prin epitetul «touffu», aplicat romanului 
şi francezii obișnuiesc mai degrabă să 
califice drept «étoffé», adică dens, abun- 
dent, nutrit de toată bogăţia vieții, dăruieşte 
filmului o neobişnuită putere cuprinzătoare. 
Tendinţa se regăseşte și în literatură, nă- 
zuind să caracterizeze avansul luat azi de 
document asupra ficţiunii. Evenimentul pe- 
trecut aevea concurează invenţia scriitori- 
cească şi o biruie frecvent de la o vreme, 
umilind-o aproape. 

În sfirşit, arta reacționează, nemaimulțu- 
mindu-se doar să deplingă indreptarea prea 
cumpănitoare a interesului public pentru 
informaţia brută, reportaj, memorialistică, 
anchetă cu piesele pe masă, colaj de obiecte 
reale sau înregistrări vocale efective. Apare 
o formulă in stare să satisfacă această 
formă de autenticitate, păstrind, totuși 
specificul operei creatoare, rod al talentului 
prin topirea cu viclenie a ficţiunii în recon- 
stituirea fidelă. 

lertați-mi aceste consideraţii preliminare 
cam prea generale. Dar numai în contextul 
lor, cred, poate fi apreciat judicios un film 
ca Tănase Scatiul. Nu e vorba numai de o 
producţie cinematografică românească ad- 
mirabilă, în care Arta cu literă inițială mare 
capătă cuvintul hotăritor. Tănase Scatiul 
străpunge o îndelungă cantonare provin- 
cială şi se înscrie în mişcarea de primă 
linie a filmului contemporan. 

Trei factori au conlucrat la un succes 
eclatant, pe care criticii l-au salutat, pentru 
întfia oară, cu o însutlețire unanimă. Inteli- 
gența, priceperea, lectura originală dată 
textului clasic de autorul scenariului, Mih- 
nea Gheorghiu, talentul izbitor al regizoru- 
lui Dan Piţa și interpretarea actoricească, 
ridicată la o veritabilă culme, grație lui Vic- 
tor Rebengiuc. D.I. Suchianu a arătat cu o 
claritate elocventă cit de îndreptăţite și 
salutare au fost modificările aduse roma- 
nului „prin ecranizare. În privința obiecti- 
vării textului și adincirii realismului său, cu 
ajutorul unei abile corijări, imprimate vi- 
ziunii cam maniheice a lui Duiliu Zamfirescu 
înclinat să exalte virtuțile Comăneştenilor, 
vechii boieri rămași «la țară», și să-l carica- 
turizeze pe Tănase Scatiu, parvenitul, «mi- 
tocanul», nu mai rămine nimic de spus. 
Aş dori să adaug doar citeva lucruri releva- 
bile, tocmai în perspectiva tendinței sem- 
nalate inițial. 

Cu tact, finețe sociologică și psihologică, 
simț cinematografic, Mihnea Gheorghiu îl 
modernizează pe Duiliu Zamfirescu, fără 
să-l trădeze. În prefața primei ediții din 
«Viaţa la țară», autorul se scuza că spre a 
da cit mai amplu spaţiu descripției unui stil 
de viaţă, a neglijat aproape complet intriga 
romanului. Dar aceasta risca să fie o pie- 
dică serioasă în calea ecranizării, fiindcă 
lipsea filmul de nerv epic. Formula reconsti- 
tutivă aleasă înlătură din capul locului 
citeva asemenea mari piedici. intuiţia feri- 
cită a scenariului a fost apoi, de a concentra 
energic cuprinsul «Vieţii la țară» ca să 
împingă filmul către «Tănase Scatiu» volu- 
mul următor al ciclului, cu pastă mult mai 
epică, indiferent că are o valoare literară net 
inferioară. Aşa ecranizarea şi-a sporit con- 
siderabi! substanța dramatică. Din primul 
volum au fost retinute doar episoadele care 
permit reconstituirea ambianţei umane spe- 
Citice, obiceiurile, spiritul epocii, tensiunile 


sociale şi familiale. Să ne amintim în plus, 
cit îl prețuia Camil Petrescu pe Duiliu Zam- 
firescu, «ultimul Lascarid», fiindcă a fost 
un precursor al «literaturii autenticităţii», 
la noi, introducind documentul curat in 


Pay 


Ciocoii vechi și noi într-o rafinată viziune artistică 
(Victor Rebengiuc şi Vasile Niţulescu) 


Strălucitorul crepuscul al unei lumi (imaginea: Nicolae Mărgineanu) 


roman. Mihnea Gheorghiu a reușit astfel să 
modernizeze o operă clasică respectindu-i, 
nu litera, ci spiritul profund, amplificind, 
aşadar, ceea ce conţinea cartea mai viu. 

E şi direcţia în care scenaristul a servit 
regizorului prilejul să-și dovedească excep- 
ționalul talent pictural. Scenariul se vădește 
construit astfel încît să treacă mereu prin 
splendide tablouri de gen, «la batoză», 
«plimbarea cu barca pe lac», «o vizită în 
saretă». «primirea ministrului». «cheful», 
«inmormintarea unei tinere stăpine» etc. 
O cultură plastică solidă (calitate evidentă 
a noului nostru val regizoral, sensibilă şi la 
Mircea Veroiu) tratează asemenea tablouri, 
împrumutind excelente sugestii de la 
Renoir, Degas. Unele cadre, prin fineţea 


În sfirşit, 
roluri pe măsură 


Dan Pita incearcă, prin Tănase Sca- 
tiu, o altă formulă de film decit cele 
experimentate în producţiile sale ante- 
rioare. Şi Filip cel bun fusese altceva 
decit Nunta, nu numai ca materie, dar, 
mai cu seamă, ca sti! de a face şi con- 
cepe cinematograful. De fapt, fiecare 
film al său se regăsește cu greu în cele- 
lalte — şi această observaţie nu vrea să 
fie o imputare, dar nici nu exclude un... 
avertisment. Regizorul se Inaripează 
pentru fiecare gen cu destulă grijă — 
cea mai evidentă este alcătuirea unei 
distribuții inspirate. În Tănase Scatiu, 
Victor Rebengiuc realizează cel mai 
solid şi elocvent rol al carierei sale cine- 
matografice; după interpretările remar- 
cabile din «Azilul de noapte» şi «Lungul 
drum al zilei către noapte» — două suc- 
cese teatrale foarte mari — actorul se 
află într-o «formă» care cere roluri pe 
măsura sa. În afară de interpretul prin- 
cipal, Eliza Petrăchescu, Aristide Teică, 
Carmen Galin (într-o apariţie ce con- 
firmă reuşita din Ilustrate cu flori de 
cîmp), Cătălina Pintilie şi Andrei Csiky 


compoziţiei plastice, rivalizează cu cele ale 
lui Bo Widerberg. Îţi vine să opreșşti filmul 
pentru a gusta în voie frumusețea tablouri- 
lor. Dan Pita ştie să pună fantezie, umor 
şi invenţie fantastică în reconstituirea rea- 
listă, ferind-o peste tot de platitudine. 
Peste fastul unei recepții oficiale într-o gară 
amărită de cîmpie cade o ploaie torențială 
și înmoaie intreg «şteiful» protagoniștilor 
Cind cheful se întinde în maniera orientală 
şi Scatiul joacă, ţinind pe umeri tiganul 
lăutar, pinza capătă culori crude, roşiatic 
întunecate, de rar efect poetic, anticipativ 
Să scoatem aici pălăria și în fața lui Nicolae 
Mărgineanu. 

I s-ar putea reproșa filmului că lasă în 
planul secund pe țărani. El însă nu lipsesc 


sint prezențe active, expresive ce dau 
filmului varietatea tipologică necesară 
unei povestiri nu foarte generoasă în 
tensiuni. Caracterele evoluează într-o 
tramă previzibilă şi timpul prea dilatat 


Revelația unei actrițe foarte 
«cinegetice»:Cătălina Pintilie 


ci constituie mereu o prezență, pre- 
sează — aş spune — prin existenţa lor, 
asupra acțiunii. Scena din final conduce 
direct la 1907. Scenaristul și regizorul au 
prea multă măsură ca să prefacă romanul 
«Tănase Scatiu» în Răscoala. O scenă spre 
final, surprinzind un țăran răzvrătit în lu- 
mina fulgerelor, sugerează pentru o clipă, 
magistral, vestitul tablou al lui Băncilă. 

La fineţea observaţiei sociologice aș evi- 
denţia și luminarea anumitor aspecte ale 
civilizaţiei noastre, înainte ca demagogia 
politicianistă să fi corupt integral viața 
claselor suprapuse. Filmul reuşeşte să 
distingă o grijă reală pentru educaţie, o 
eleganţă și decenţă reală, chiar cind au fost 
plătite cu sudoarea țărănimii spoliate. 

Spuneam că o contribuţie însemnată la 
această reușită cinematografică, ieșită cu 
totul din comun, îi aparţine lui Victor Re- 
bengiuc. Întreaga echipă actoricească joa- 
că excelent. Dar el a întruchipat un Tănase 
Scatiu de neuitat, aşa cum s-a spus, printr-o 
interpretare grandioasă. Ce i se datoreşte în 
special? O vitalitate, o dezinvoltură, o forță, 
un farmec fizic secret, care, în ciuda figurii 
detestabile a personajului, explică succesul 
lui social. Altfel zis, personalitatea actoru- 
lui vine să submineze, prin elemente indi- 
cibile, viziunea maniheică a romanului ecra- 
nizat. Înțelegem peste acţiune, replici şi 
apucături, cum «Scatiul», fostul vechii, a 
izbutit să ajungă mare proprietar. E în 
realizarea lui Rebengiuc, ceva din Urmate- 
cu, prin care lon Marin Sadoveanu comple- 
ta fericit psihologic antagonismul boier- 
ciocoi. 

Cu Tănase Scatiu, noua şcoală cinema- 
toaratică românească îşi trece încă un mare 
examen de înaltă caliticare. Nu mă îndoiesc 
că, încurajată cum merită, va da cit de 
curind alte noi realizări cu care să ne putem 
într-adevăr mindri. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


al romanului lui Duiliu Zamfirescu nu 
tace decit să confirme destinele ce i se 
supun fără prea multe Impotriviri. At- 
mosferei recreate de Dan Pita îi lipsesc 
uneori acele momente în care aceste 
caractere, net trasate, s-ar fi putut de- 
talia prin mărunte atitudini, prin scene 
de analiză a comportamentului. E vorba 
de scene detaliate, construite cu o 
oarecare pedanterie — scene diver- 
gente într-un anume sens față de po- 
vestea în sine, prin care eroii ar fi putut 
deveni nu mai credibili — căci ei sint 
credibili — ci mai puternic reliefaţi, 
pregătind cele citeva confruntări dra- 
matice. Din aceste momente cheie, 
izbutesc foarte bine două: căsătoria 
silită şi finalul. În ambele însă,ca și pe 
tot parcursul filmului, e prea multă 
muzică (şi nu întotdeauna inspirată), 
acest fundal sonor abuziv eliminind 
fiorul de intimitate pe care unele scene, 
vizual şi interpretative, l-au creat. Tăi 
nase Scatiu este, în afara acestor 
puncte discutabile, o producţie cu multe 
valori de amănunt și de ansamblu; 
modul de tratare a romanului clasic din 
care se inspiră este, prin atitudinea sce- 
naristului (Mihnea Gheorghiu) și a re- 
gizorului, relevabil datorită unei pru- 
dente libertăţi ce a ocolit atit idilismul 
cit şi posibila exagerare în grotesc. 
Imaginea lui Nicolae Mărgineanu a avut 
și ea multe momente fericite. 


Gelu IONESCU 


«Fiecare secol își reface an- 
tologia sa», spunea undeva 

iDEA Malraux şi «Cézanne nu mai 
poate fi pentru noi ceea ce 

a fost pentru contemporanii 

lui, pentru că între timp a 

apărut Picasso». A reconstitui, chiar pen- 
tru o clipă, într-o structură coerentă și 
semnificativă, tot ceea ce forța de creaţie 
a omului a zămislit de-a lungul veacurilor, 
iată o sarcină gigantică şi exaltantă, în 
acelaş timp. Mai ales pentru noi, oamenii 
ultimului pătrat al secolului al XX-lea, 
secol străbătut de atitea vijelii răscolitoa- 
re, zguduit de atitea seisme, pendulind 
între dezastre apocaliptice și înfăptuiri 
fascinante, marcat de crime dar şi de fru- 
museţi indicibile, ezitind între negarea 
radicală a tot ceea ce a produs trecutul și 
nostalgia «retro», între propensiunea spre 
profunzimile abisale și complacerea in 
lumea derizorie a pseudovalorilor. Am fi 
putut oare înfăptui singuri această supra- 
omenească operă de selectare și ierarhi- 
zare, dacă nu ne-ar fi ajutat Malraux? 
Oricum, «muzeul său imaginar» În care 
retrăiesc vocile esențiale ale Orientului 
și Occidentului, ecoul veacurilor trecute 
și îndrăznelile zilelor noastre, constituie 
tocmai acea antologie prin care vremea 
noastră iși asumă cultura celor citeva 
milenii de viață omenească creatoare. 
Oglindă a trecutului şi far pentru viitor, 
căci cine va putea iubi, de acum înainte, 
Sumer-ul şi frizele Partenonului, pe Mi- 
chelangelo sau pe Braque fără a ţine 
seama, neapărat, de lecţia lui Malraux? 

Făuritor al unei tulburătoare antologii, 
Malraux a fost el însuşi, prin tot ceea cea 
creat, un scriitor antologic. Au existat, 
fără îndoială, romancieri sau filozofi mai 
mari decit Malraux (în măsura în care 
asemenea clasamente sportive pot să în- 
semne ceva), dar rar sint aceia care, ca 
și el, au fost mari și esenţiali în tot ceea 
ce au creat. 

După cum se știe, filmografia lui Mal- 
raux cuprinde un singur film, Speranța 
(Sierra de Terruel), creat în grabă, cu 
mijloace improvizate, în condiții imposi- 
bile, în clocotul ultimelor bătălii ale răz- 
boiului civil spaniol (primele filmări încep 
la sfirşitul lui iunie 1938, iar în ianuarie 
1939, cînd trupele fasciste ale lui Franco 
pătrund în Barcelona —unde se destă- 
şurau turnările —filmul nu era încă ter- 
minat). 

Pentru un prim film, şi încă pentru 
unul realizat în asemenea împrejurări vi- 
trege, o anumită ingăduinţă rezonabilă 
este nu numai admisibilă ci chiar normală. 
Ei bine, nu. Speranța. prezentat pe ecra- 
ne la șapte ani, după turnare, a intrat de-a 
dreptul, de la prima reprezentaţie, în fon- 
dul de aur al cinematografiei, a devenit 
un film antologic, de cinematecă. Mal- 
raux nu avea talentul lucrurilor de duzină, 
«bine făcute», plăcute «interesante», al 
lucrurilor fără de care, pină la urmă, se 
poate totuși, trăi. Comuniunea cu arta, 
cu cultura, era, în fond, pentru el, un sacer- 
doțiu, o angajare deplină, potrivit legilor 


Malraux şi războiul. În 1944, scri- @ 
itorul ia parte activă la lupta împotriva 
fasciştilor, preluînd comanda brigăzii 


nelul Berger. 


Malraux şi politica. Cu pana sau 
cu sabia, el a fost întotdeauna la 
toate întilnirile cu libertatea. (Împreu- ® 
Alsace-Lorraine sub numele de colo- Ş nă cu de Gaulle într-o prietenie care O (La marea retrospectivă Giacometti) E doi fii, Vincent şi Gauthier, în 1961. 


== 


a, 2 


N El i-a ajutat 
` pe oameni 

_să-şi gîndească lumea 

) şi «să se gindească 

pe ei înșiși} 


Scrise în timpul tur- 
nării Speranţei (foto- 
grafia noastră), note- 
le lui Malraux despre 
cinema au apărut, in 
tiraj limitat (1 200 
exemplare) în 1946, la 
Gallimard. Autorul ce- 
ruse atunci ca aceas- 
tă «Schiță despre psi- 

logia cinematogra- 

ui» să nu mai fie 
niciodată retipărită. 
lată citeva fragmente 


9 «O mare actriță este o femeie capabilă să întrupezeze un mare număr de 
roluri diferite, un star este o femeie capabilă să dea naştere unui mare număr de 
scenarii convergente». 


e «Pantomimele, pe vremuri, puneau nenumărate aventuri pe seama celor citeva 
personaje ale comediei italiene. Şi iubitorii cinematogratului știu bine că, cu toate 
eforturile scenariului de a particulariza personajele, actorul domină totul: așa cum 
exista un Pierrot hoţ, un Pierrot spinzurat, un Pierrot beţiv sau un Pierrot îndră- 
gostit, vom vedea o Garbo regină și o Garbo curtezană, o Marlene prostituată, și o 
Marlene spioană, Stroheim la Gibraltar şi Stroheim la război, Gabin în legiunea stră- 
ină și Gabin la căile ferate». 


@ «Arta este expresia raporturilor necunoscute și brusc convingătoare între 
ființe sau între ființe şi obiecte. Marele film mut n-a ignorat acest domeniu. Cihe- 
matograful american din 1939, urmat de celelalte, se ocupă înainte de toate (ceea ce 
e firesc, el fiind şi o industrie) de perfecţionarea puterii de distracție și divertisment. 
Nu e o literatură, este jurnalistică. Dar ca jurnalistică regăseşte, fie că vrea, fie că 
nu, un domeniu de unde arta nu poate fi veșnic absentă: mitul. ȘI viața celui mai 
bun cinema, de vreo zece ani buni incoace, constă într-o strategie continuă a vicle- 
niilor cu miturile». 


@ «În rest, cinematograful este industrie». 


a durat treizeci de ani) 


Malraux şi arta. De la «Muzeul 
imaginar» la «L'Intemporel» el şi-a 
consacrat nouă volume filozofiei artei 


unei rigori fără de concesii — «Cultura 
nu răspunde deloc unei nevoi de distracție 
a omului», spunea Malraux, refuzind asi- 
milarea culturii cu o ocupaţie secundă, 
pentru timpul liber, avind, eventual, vir- 
tuți deconectante. Ceea ce nu înseamnă 
— subliniem imediat —că el era parti- 
zanul unei arte sumbre, încrincenate. Dim- 
potrivă. Și ca să ne referim numai la film, 
să ne aducem aminte că printre exemplele 
de artă majoră, singura compatibilă cu 
marile sale exigențe — Malraux situa prin- 
cipalele creaţii ale lui Chaplin şi, în pri- 
mul rind, Goana după aur. 

Dar, indiferent de registrul în care se 
desfășoară, opera de artă trebuie să fie, 
în viziunea malraux-iană, o meditaţia asu- 
pra destinului «un act de autoapărare a 
colectivității», în fața torentului murdar 
de pseudovalori. Întreaga operă a lui 
Malraux este un răscolitor dialog cu moar- 
tea, dialog în care vede dimensiunea fun- 
damentală a omului, premiza asumării 
lucide și biruitoare a condiţiei umane. 
Malraux a crezut profund în noblețea 
omului și tragedia inseamnă, pentru el, 
ca și, pe un alt plan, pentru Sartre, ma- 
nifestarea temerară revoluționară, a aces- 
tei nobleţi, refuzul oricărei concesii în 
fața derizoriului și a compromisului, Fap- 
tul că, pornind de la o asemenea viziune, 
Marlraux a fost, toată viața, un militant, 
nu este un paradox, ci expresia unei 
necesități legice, realizarea acelui impe- 
rativ experiment de Gramsci cînd spunea 
că «pesimismul raţiunii trebuie să se con- 
vertească în optimismul voinţei». 

Pentru generaţia care a intrat în ado- 
lescenţă odată cu revărsarea fascismului, 
imaginea lui Malraux, cintăreţ al revolu- 
ției chineze, tribun al marilor mitinguri 
antifasciste din anii '30 sosit în Berlinul 
hitlerizat pentru a aduce lui Dimitrov me- 
sajul de solidaritate al intelectualității re- 
voluționare, participant de frunte la con- 
gresele pentru apărarea culturii alături 
de fraţii Mann, de Shaw, de Pasternak, 
și Ehrenburg, de Joyce și Dos Passos, 
de Romain Rolland și Gide, comandantul 
unei escadrile de aviaţie în armata Spa- 
niei republicane, luptător de frunte în 
rezistența franceză, rămine simbolul unora 
dintre cele mai înălțătoare pagini din isto- 
ria secolului nostru. În anii cei mai cum- 
pliți ai vieţii noastre Malraux a fost acolo 
unde trebuia, acolo unde era apărată cul- 
tura și omenia și el ne-a ajutat să trăim 
şi să sperăm. 

Istoria l-a ratificat pe Malraux. Rămt+ 
nem, fără îndoială, in sfera certitudinilor, 
dacă preliminăm că, peste citeva săptă- 
mini, sau maximum peste citeva luni, în- 
tr-un cinematograf din Terruel, tineri spa- 
nioli vor putea, în sfirșit, aplauda Spe- 
ranța. Malraux ar mai fi putut să apuce 
această clipă... Dar nu, asemenea happy- 
end-uri nu sint în spiritul marilor dimen- 
siuni ale spiritului malraux-ian, străin re- 
vanşelor conjuncturale. 

Malraux învinsese Încă în 1939. 


H. DONA 


Malraux şi familia. Cea mai pro- 
fundă durere din viaţa lui: pierderea 
intr-un accident de automobil a celor 


p Pentru Francisc Munteanu 
momentul istoric 1944—1945 
inema a devenit nu o cerință te- 
matică, ci o emoţionantă re- 
| întiinire cu oamenii şi in- 
timplările ce-au marcat tine- 
rețea scriitorului și la care regizorul se 
intoarce de fiecare dată cu tandreţe sporită 
de trecerea anilor. Revederea unor locuri 
familiare, notate în generic «undeva în 
Ardealul de Nord» și filmate frumos, vizibil 
înduloșat, cu o poezie care vine din aceste 
locuri, dar mai ales din interiorul autorului 
sensibilizat la ele. Mai puţin bățos şi teribi- 
list decit Tereza și diavolii, acest episod, 
mai modest ca pretenții dar, după mine 
mai bine dus la capăt în ceea ce-și propune, 
mai sincer, mai firesc, afirmă încă odată 
personalitatea regizorului, o siguranță a 
filmării, o fluență şi o supleţe a tonului 
cinematografic, din nefericire pe o poves- 
tire literară deajuns de precară, minată de 
multe situații neverosimile. Calitatea regiei 
se separă net de calitatea scenariului, pri- 
ma reușind ades să salveze inconsistența 
celei de a doua. 

Filmul se compune din părți distincte, 
cu o viață a lor, cu un ritm cinematografic 
diferit. Primo tempo: un puşti căruia pă- 
rinții i-au murit în bombardament, vaga- 
bondează pe străzi, caută de lucru, se 
împrietenește cu un simpatic borfaș care, 
după ce-i promite că se lasă de «meserie», 
îl viră pe băiatul cu totul inocent în încurcă- 
tură. Cind tinărul e cit p-aci să se salveze, 
moralmente, intrînd în sfera de influență a 
organizaţiei tineretului comunist din loca- 
litate, poliția II prinde și-l aruncă într-o școa- 
lă de corecție ca să scape de el. Motivul? 
Puşuul deţine un secret (care ar putea fi 
cunoscut dealtminteri de intreg orăşelul), 
secret compromițător: poliția, aşa zis cură- 
tată de elementele reacționare (ne aflăm 
în timpul guvernului de coaliție democra- 
tică) întreține, de fapt, legături cu foşti 
ofiţeri ai Siguranţei care au avut pe conștiin- 
tă mulți ilegaliști, printre care tatăl «roşco- 
vanului». Secundo tempo: cuprinde zilele 
(puține ca număr dar intens dramatice) 
petrecute de puşti la casa de corecție, 
atmosfera de teroare de acolo (laconic, 
dar expresiv transmisă în imagine), eva- 
darea eroului (un fel de convenţie amuzan- 
tă și spectaculoasă în care nici el, nici 
spectatorii par a nu lua joaca în serios) 


pentru ca, finalmente, puştiul să poată 
ajunge punctual la întilnirea cu adevărații 
lui prieteni, uteciştii. Povestit, subiectul 
își denunță ușor ușşurătatea, transparența 
multor situaţii forțate de scenarist. Şi to- 
tuşi, încăput pe mina regizorului, acest 
story naiv capătă farmec şi culoare, o căl- 
dură şi o spontaneitate ce te fac să-l urmă- 
reşti pe tinărul erou chiar cind pățaniile 
lui (mai ales cele din ultima parte) sînt 
trase de păr, iar interpretul îşi rostește 
stingaci şi afectat replicile. Scenaristul de- 
vine un fel de copil mare ce se joacă cu 
personajul lui de-a hoţii şi vardiştii, ceea 
ce nu te face să uiţi însă că regizorul îşi 
conduce bine jocul ca: ambianţă cinema- 
tografică, relații omenești simple, firescul, 
chiar hazul multor dialoguri pe care actori 
excelent distribuiți chiar în personaje se- 
cundare, le rostesc cu evidentă plăcere. 
Dacă nu l-am aminti decit pe Sebastian 
Papaiani, în rolul unui escroc cu aplomb 
şi nonşalanţă, pe Constantin Rauţchi, pe 
post de gardian — sperietoare de minori, 
ori Ferencz Bencze, realizind, în rolul unui 
paznic birocrat, o miniatură comică me- 
morabilă. 

Francisc Munteanu spunea undeva că 
intenționase să facă o comedie și i-a ieşit 
o dramă. Hotarul e labil, se ştie, şi nu puține 
sint cazurile cînd exact această combinaţie 
intenționată sau involuntară dă naştere 
unui farmec inedit. Aș zice chiar că așa 
cum e el jucat de actori foarte buni, cum e 
el dirijat cu nerv şi destindere regizorală, 
filmat foarte bine (Nicolae Girardi), montat 
alert (Adriana lonescu), cu decoruri potri- 
vite (Petre Veniamin) şi costume (Lidia 
Luludis), sporind aerul de autenticitate al 
personajelor, comentat de o muzică plă- 
cut-funcțională (Temistocle Popa), Roş- 
covanul are farmec. Filmul, nu şi inter- 
pretul rolului titular. Fostul «pistruiab» de 
la serialul de televiziune, Costel Băloiu, 
pe atunci cu anume graţie a copilăriei, a 
crescut, din păcate nu şi în experiență 
artistică. O crispare permanentă, o stri- 
denţă a frazării, un cabotinism chiar, des- 
tramă tocmai personajul care ar fi trebuit 
să ne ciștige toată simpatia. Francisc Mun- 
teanu își joacă repriza fără centru înaintaş. 
E vina lui că s-a lăsat sentimentalizat de 
vechea colaborare şi n-a cintărit, lucid, 
riscurile celei actuale. Mă gindesc şi cred 
că se gîndeşte nostalgic şi regizorul cum 


Serenadă pentru etajul XII 


Să debutezi cu o comedie 
ar trebui să fie, în principiu, 
o mare plăcere. Comedia e 
iubită și foarte așteptată de 
marele public. Lumea vrea 
oricum să ridă, și cind are 
ea 'cheful ăsta, nu mai con- 
tează cine ştie ce cit de bogată în haz e 
comedia. Să debutezi cu o comedie, este 
chiar mai mult decit o plăcere, este un 
noroc. Dacă debutantul e şi conștient de 
norocul lui, șansele de reuşită cresc, pentru 
că el, debutantul, va face tot ce-i stă în 
putință să-şi ajute norocul şi cu un pic de 
chibzuială îl va și ajuta. Pentru că, ce-i mai 
trebuie unei comedii ca să «meargă» la 
public? În primul rînd, li trebuie un actor 
— dar mare — recunoscut a fi de «comedie» 
şi cu priză la public. Avem? Avem. Toma 
Caragiu acoperă în lung şi-n lat registrul 
renumelui și pe cel al prizei la public. În 
jurul lui trebuie să se resfire un buchet de 
nume dragi «capete de afiş» bine aşezate 
în inima spectatorilor. Avem? Avem. Citiţi 
genericul. Pe lingă ei trebuie să evolueze 
gingaş una pină la două prezenţe fermecă- 
tor-feminine, în devenire capete de afiş, 
plus unul pînă la doi băieți minunați, ca să 


fie şi loc de amor, pentru că umorul cere 
de cind lumea o rimă drăgăstoasă. Avem” 
Avem. Citiţi, sau și mai bine, vedeţi 
genericul. La capitolul acesta, deci, pe care 
l-aș numi al «bunei chibzuieli», Carol Cor- 
fanta merită cu prisosință nota maximă. 
Efortul lui de a-și impinge filmul la public 
este în mod vizibil foarte mare. Faţă de 
dimensiunile acestui efort, rezultatul mi 
se pare stupefiant de mic. Rezultatul este 
un film-slalom printre scheme, teme, pro- 
bleme care din comedii, care din false 
comedii, care din parodii, care din farse, 
un slalom uriaș, poate prea uriaş pentru o 
pistă atit de mică. Un film chinuit, hăituit 
de o grabă nemiloasă, feroce, care taie 
poanta fix în clipa în care ar trebui să se 
dezlănțuie, şterge replica de pe buzele 
actorilor ia jumătate, și calcă, fără să cli- 
pească, cele mai elementare reguli de 
racord cinematografic. Un film burdușit, 
îndesat cu un mare număr de personaje, 
antrenate într-un mare număr de, acțiuni 
mici, care, legate, ar fi trebuit să dea o 
singură acțiune: cea a filmului. Dar ele nu 
se leagă. Regizorul se străduie să le adune 
laolaltă, în disperare de cauză le mai lipește 
cu un cintecel, cu un intermezzo de desen 


ID. 
4 


Roşcovanul 


putea arăta Roșcovanul cu un story mai 
ferit de naivități și cu un interpret de talia 
lui Oseciuc (să zicem) la debut, evolind 
alături de aceşti foarte buni actori din film, 
care sint (fi citez și felicit în ordinea gene- 
ricului): Sebastian Papaiani, Constantin 


o E 
aif 


Rauţchi, Constantin Codrescu, Florina Cer- 
cel, Ştefan Tapalagă, Zephi Alşec, Corina 
Chiriac, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic, 
Ferencz Bencze şi Jean Constantin. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Francisc Munteanu. Regia: Franci: 
Munteanu. imaginea: Nicolae Girardi. Decorul 
Petre Veniamin. Costume: Lidia Luludis. Muzi 
Temistocle Popa. Montajul: Adriana ionescu. Cu: 
Costel Băloiu, Sebastian Papaiani, Constantin 
Rauțchi, Constantin Codrescu, Florina Cercel, Şte- 


animat, cu o replică. Nimic. Acţiunile rămin 
într-o independenţă impresionantă, eroică. 
Regizorul insistă, cheamă salvarea, cheamă 
pompierii. Nimic. Acţiunile zburdă libere 
ca păsările cerului. Sleit de luptă, regizorul 
cedează, şi, peste capul lui filmul se sfir- 
şeşte într-o atmosferă de neatirnare su- 
premă, pe imaginea unui Toma Caragiu — 
pijama, voce și ghitară — suspendat sub 
cerul înstelat — căci e noapte — şi legănat 
dulce de scara pompierilor. 


Sigur că din toate acestea se poate des- 
prinde oarece efect comic, dar nu cred 
să fie exact cel pe care și l-au dorit scena- 
ristul Tudor Popescu şi regizorul Carol Cor- 
fanta pentru filmul lor, pentru debutul 
său. În mod sigur, nu este nici cel pe 
care l-am fi dorit noi pentru o «nouă» 
comedie românească. Şi mai sigur, Se- 
renada pentru etajul XII nu este filmul 
pe care-l aşteptam de la Carol Corfanta 
cel care, cu puțini ani în urmă, ne-a tăiat 
răsuflarea cu o comedie sclipitoare, numai 
inteligență, ironie și talent, numită «Divort 


fan Tăpălagă, Zephi Alsec, Corina Chiriac, Sergiu 
Nicolaescu, Florin Piersic, Ferencz Bencze, Jean 
Constantin 

Producţie a Casei de filme Numărul Patru, 
Director: Corneliu Leu. Film realizat in studiourile 
Centrului de Producţie Cinematografică «Bucureşti» 


în stil românesc», lucrarea sa de diplomă, 
la absolvirea Institutului, 

Pe acel Carol Corfanta plin de har, mai 
trebuie să-l așteptăm un pic. Şi trebuie, 
pentru că harul unui om nu dispare aşa, 
peste noapte. El poate fi doar pus în dificul- 
tate, încurcat, derutat, pentru moment. El 
se poate pierde cu firea. Pentru moment. 
Un moment pe care, de altfel, dacă ne 
gindim bine, Carol Corfanta l-a şi depășit. 
Prin filmul de față. 

Așa incit, să așteptăm... 

Eva SÎRBU 


Scenariul: Tudor Popescu. Regia: Caro! Corfanla. 
Imaginea: Gheorghe Viorel! Todan. Decoruri şi 
costume: Mihai Beciu. Muzica: Paul Urmuzescu. 
Cu: Toma Caragiu, Ileana Stana Ionescu, Octavian 
Cotescu, Mihai Mereulă, Draga Olleanu-Matei, 
Coca Andronescu, Florian Pittis, Puiu Câlinescu, 
Olga Bucâlaru, Dem. Rădulescu, Olga Tudorache, 
Adina Popescu, Dionisie Vitcu. 

Producţie a Casei de filme Numărul Unu. 
Director: fon Bucheru, Film realizat in studiourile 
Centrului de Producţie Cinematografică «Bucureşti» 


telex Animafilm 


Personaje mici, 
fapte mari 


Un personaj care şi-a atras simpatia 
copiilor a fost cățelul somnoros din filmul 
Baloane vrăjite, realizat de regizorul Ba- 
dea Artin 

099 Reiuindu-, regizorul Eduard Sasu 
l-a făcut în Clătite cu surprize partenerul 
unui pisoi şi mai mic, şi mai naiv decit el, 
dar tot atit de simpatic şi istet, iar pe dea- 
supra absolut hotărit să-şi facă dreptate, 
pereat mundus. 

Aceste două personaje, care îmbină dră- 
gălășenia și lipsa de experiență cu spiritul 
de rectitudine, iar curajul și inteligenţa cu 
generozitatea au plăcut atit de mult copiilor 
şi de la noi şi din alte părți, încit s-a impus 
ca o necesitate continuarea aventurilor lor 
pline de Invăţăminte și de haz. 

În momentul de față, Eduard Sasu lucrea- 
ză la filmul Bălănei și puiul în care cei 
doi eroi, tenismeni de mare clasă, sint 
nevoiţi să întrerupă partida deoarece min- 
gea, servită cu prea mare forță, a dispărut 
fără urmă. Bănuiala jucătorilor cade asupra 
unei găini care şi-a făcut cuibarul în apro- 
piere şi care păzeşte cu multă grijă ceva 
mic, rotund, alb, ceva ce aduce, domnule, 
cu o minge... Dar după cum vă puteţi uşor 
închipui, nu e deloc minge, aşa cum cred 
naivii noştri eroi, atit de naivi incit văzînd că 
din mingea găinii apare un pui auriu, vesel 


şi drăguţ, se întreabă cu seriozitate dacă nu 
s-ar putea ca și din mingea lui în sfirşit 
recuperată, să... Ce vreţi, nu e logic? 

099Badea Artin pregăteşte un film care 
ne relatează o extraordinară aventură a 
eroului său rămas pentru moment fără 
parteneri de joacă (Bălănel în parc). Ştiţi 
cum sint unele mame, sau chiar educatoare, 
nu lasă pe copiii lor să se joace cu alți 
copii. Găina cu ochelari, din filmul lui Badea, 
tace la tel. Puişoru şi râțușştele n-au voie să 
se joace cu Bălănel care, singur şi trist, 
încearcă în fel și chip să intre în jocul celor- 
lalți fără să fie observat de _neinduplecata 
găină. Totul făr! succes... În schimb, da, 
în schimb cînd apare o primejdie reală, sub 
înfățișarea motanului pus pe fapte rele, 
găina moțăie liniştită — și, dacă n-ar fi 
Bălănel cel curajos și plin de istețime, ehei, 
cite nu s-ar putea întimplal... 

099 Acestor doi regizori li s-a alăturat 
Zaharia Buzea care-i urmăreşte pe cei 
doi eroi, cățelul şi pisoiul, într-o excursie la 
munte (Bălănel! la schi). Motanul cel rău- 
tăcios nu-i primeşte în cabana lui pe simpa- 
ticii schiori, care ar vrea şi ei să se odihneas- 
că puțin la gura sobei. Mai mult decit atit, 
pentru că nu le poate pune bețe în roate, 
le pune bulgări de zăpadă în spinare şi doa- 
gele unui butoi sfărimat, în schiuri. Dar 
toate aceste răutăți îşi primesc pedeapsa 
binemeritată, căci el însuşi ajunge într-un 
lac de unde iese sub formă de sloi... Şi 
pină la urmă cine-l salvează? Eroii noșțri, 
căci li se face milă de el şi-l cară înapoi la 


gura sobei. 
ANIMATOR 


Dreptul 
la viaţă 


din jale 
se întrupează 
curajul 


Activitatea poliţiei şi ges- 

tapoului dintr-un orăşel ger- 

man în timpul războiului este 

perturbată timp de citeva 

săptămini de nişte cărţi pos- 

tale anonime, conținind in- 

= p jurii la adresa Führer-ului. 
Obişnuiți de a vedea în spatele fiecărui 
gest de revoltă o rețea organizată, o con- 
spirație, poliţiştilor nu le vine să creadă 
că expeditorul este o gospodină obişnuită, 
ajutată doar de soțul ei. Cei doi nu sint 
membrii vreunei organizaţii revoluţionare 
Sint doi oameni simpli, doi bătrini, trauma- 
tizaţi de pierderea unicului lor fiu în război. 
«Fuhrer-ul ne omoară copiii. El ne-a spus 
să-l urmăm şi noi l-am urmat ca oile» — 
sint avertismentele lor disperate și cutre- 
murătoare în simplitatea și omenescul lor. 
Pentru mama care le scrie singură, 
în bucătărie, cărțile acestea poştale repre- 
zintă singurul mod de a supravieţui ab- 
surdului dezlănțuit în întreaga Germanie. 
Protestul ei naiv nu depășește simpla nega- 
ție. Ea nu ajunge pînă la înțelegerea compli- 
catului mecanism al fascismului, sau al 
orinduirii sociale existente. Lupta ei este 
îndreptată împotriva iraționalului, împotriva 
inditerenței şi atrofierii gîndirii. Numai cei 
care nu gindesc, care au conștiința ador- 
mită, pare să spună vocea surdă a durerii 
- pot da ascultare sloganurilor Fihrer-ului. 
Drumul pe care-l străbate această mamă, 
de la imperceptibilul tremur al buzelor, 
abia disimulind durerea, pînă la împotrivi- 


Nu uitaţi bucuria 
de a fi sănătos! 


Oglindă pentru Cristina 


lime (O fereastră spre cer 
și Oglindă pentru Cristina) 


abordind personaje, un 

subiect și o tema iaentice: 

ambele eroine, reputate spor- 
tive, rămin infirme pe viață în urma unui 
accident. Producţii americană şi respectiv 
cehoslovacă, făcute în acelaşi an, dar cu 
acțiunea separată în spaţiu de peste zece mii 
kilometri, şi în timp de două decenii, fiecare 
găsește o rezolvare proprie în relaţia eroine- 
lor cu noua lor viaţă. 

Cristina e o tată de 18 ani, e cea mai 
bună voleibaliştă din echipa locală cu şanse 
de a fi selecționată în echipa națională; e 
frumoasă, toți băieții îi fac curte, și ea-i 
respinge cu cochetăria virstei, cu siguranța 
celei pentru care nu există obstacole de 
netrecut. Viaţa-i suride în fel şi chip, totul 
li pare conceput anume pentru a o pune în 
valoare. Totul pină-ntr-o zi cind accidentul 
de pe terenul de sport îi provoacă o fractură 
de coloană și o țintuiește la pat pentru citeva 
luni, pentru clțiva ani, pentru tot restul 
vieţii... 

Transformarea a tot ceea ce pină ieri era 
firesc în nefiresc face obiectul filmului dind 
măsura sensibilităţii și aş spune chiar a 
abilității regizorului. El vrea parcă să ne tacă 


vreme distanţă, 


atenţi la ceea ce în mod normal lăsăm să 
treacă neobservat. Constructorii urcind 
schela, copiii mergind la şcoală, fete mer 
gind la bazin, oameni alergind după un 
tramvai apar dintr-odată tinerei fete, fan- 
tastici, miraculoși. De pe patul unde este 
imobilizată, ea urmăreşte acum, tură parcă, 
din priviri fiecare gest al vieţii reflectat 
printr-o oglindă. 

Regizorul Jiri Svoboda priveşte cu mai 
mult realism decit în varianta americană 
această tragică experienţă. Eroina nu de- 
vine un supraom. În sufletul ei încolțesc 
mici invidii, rivalități vizind propria-i soră, 
gelozii adresate mamei lor ce încearcă 
tardiv refacerea unei căsnicii. Mărunte dra- 
me cotidiene iau proporții amplificate pe 
măsură ce viața cea mai simplă, cea mai 
obişnuită, ti apare dintr-odată intangibilă şi 
de neprețuit. Şi totuși Cristina speră. Spe- 
ră,pentru că nimănui nu-i poate fi luat drep- 
tul la speranţă. Şi-n acest dialog intens din- 
tre speranţă şi așteptare găsim şi dimen- 
siunea filozofică a filmului 

Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Regia și 
scenariul: Jiri Svoboda, după o nuvelă de Ludmila 
Romportlova. Imaginea: Milos Petrolin. Cu: Lenka 
Kodesova, Vera Galalikova, Ludek Munzar, Lenka 
Korinkova. 


4 


rea lucidă și la curajul cu care-și primește 
condamnarea la moarte, este de fapt drumul 
unei iluminări, al trezirii propriei conştiinţe. 
Curajoasă pină la temeritate, inflexibilă 
pînă la duritate, ea este singura care îi va 
înfrunta pe călăi. Soţul ei — structural 
un obedient — se sinucide totuși cu citeva 
clipe Inainte de pronunţarea sentinţei, nu 
este singurul personaj al filmului care se 
sustrage în felul acesta terorii. Un comisar 
de poliție se sinucide şi el în timpul anchetei, 
nemaidorind să fie părtaş la metodele tero- 
riste ale gestapoului, Momentul, deși se 
află printre secvențele mai puțin izbutite 
ale filmului, conţine o semnificaţie care o 
depășește pe cea artistică propriu-zisă: re- 
fuzul, cu prețul vieţii, a forței care se in- 
sinuează asasin în conştiinţa oamenilor: 

Tentativă izbutită a unei ecranizări, după 
romanul lui Hans Fallada, filmul impune un 
personaj memorabil: mama, desprinsă par 
că din acel «cintec al unei mame germane» 
de Brecht, simbol al conștiințelor ce nu 
se lasă adormite, purtătoare a acelui bun 
simţ înnăscut al omului simplu, pentru care 
fascismul n-a fost și nu va fi vreodată de 
înțeles sau de acceptat. 


Roxana PANĂ 


Producție a studiourilor din R.D.G. Regia: Alfred 
Vohrer. Scenariul: Miodrag Cubelic, Anton Czer- 
work, după Hans Fallada. Cu: Hildegard Knef Car! 
Raddatz, Martin Hirthe. Premiul de interpretare femi- 
nină lui Hildegard Knef, la Festivalul de la Karlovy- 
Vary, 1976 


Meseria de a 
supraviețui 


0 fereastră spre cer 


Intemerat pe un fapt real, 
| filmul lui Larry Peerce este 
povestea unui om care în- 
cearcă să-și sfideze destinul 
nenorocos. O campioană de 
schi rămine paralizată in 
urma unui accident. Accep- 
tind cu greu ideea că nu va mai părăsi 
niciodată fotoliul cu rotile al infirmilor, 
tinăra-eroină a filmului îşi caută un nou 
rost pe lume, încearcă din răsputeri să re- 
devină utilă. Luptind cu limitele propriului 
trup, dar şi cu prejudecățile unei societăţi 
care îi reprimește cu greu pe cei handicapați 
fizic, ea își găsește pină la urmă o meserie 
și o siujbă care să îi procure bucuria utili- 
tății: devine învățătoare la o şcoală de 
indieni. 


inema 


i 


Fără îndoială că finalul dulce-amărui în- 
tregeşte mesajul optimist al filmului. De- 
monstrația este însă forțată pe alocuri, 
datele scenariului sint uneori aproape de 
recuzita «melo». 

Mai există în film o fată-schioare care se 
îmbolnăvește de poliomielită și rămine şi 
ea infirmă; mai există şi o poveste de dra- 
goste cu un băiat trăsnit dar cumsecade 
care ar lua-o de soţie pe eroină «cu toate 
că», dar căruia i se întimplă pină la urmă... 
să moară. 


Nu ştiu cit este adevăr şi cită ficțiune în 
acest film care se declară inspirat de un 
tapt real. Este un act de curaj abordarea 
unui asemenea subiect ce poate lesne alu- 
neca în melodramatic și dulcegărie. Regi- 
zorul încearcă să evite cancanele «lăcri- 
moase ale genului, 

Alegind o poveste a anilor '50, el re- 
constituie excelent atmosfera lor (filmul 
este realizat în 1975) şi incearcă să o is- 
torisească în stilul cinematogratului de 
atunci: eroina Își deapănă amintirile, comen- 
tariul ei însoțește permanent imaginile, 

Chiar dacă apelul la bunele noastre 
sentimente este uneori prea strident, Larry 
Peerce lansează cu O fereastră spre 
cer un mesaj generos, străbătut de o 
caldă substanţă de umanitate. Nu putem 
uita însă că el este şi regizorul dramaticului 
şi sobrului film Incidentul, aparținind unui 
registru artistic major. 


Dana DUMA 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Larry 
Peerce. Scenariul: David Seltzer, după «A long 
Way Up», de E.G. Valens. imaginea: David M. 
Walsh. Cu: Marilyn Hasselt, Bean Bridges, Belinda 
J. Montgomery,Nan Marlin, William Bryant, 


«Pămintu» e de fapt un 
colțişor_ răsărit din ape. 
Marea Seto e plină de ase- 
menea insulițe, juvaere verzi 

ocrotite de munții Mats: 
iana. Aparatul îmbrățișează 
apele japoneze săgetate de 
«camioanele mării», ambarcațiuni vechi 

d rcind piatră în mare, atit de v 

miri cum nu se năruie sub povara 
riașă. | calizare clasică de film documen- 
tar. Comentariu liric, îndrăgostit de ape,dar 
mai ale: de oamenii locurilor, pescari oy 


ie reparat Cre potentei n că tran: 


ortul terestru SA basculantele rutiere e 


„duce treptat. 
har cp 
răni dirză, | 


ere etil 
irbat w femeie lucr 


a doi oameni - 


în cel in urmă, ciziuorei lor şi angaja- 
rea intr-o fabrică, la oraş, devine con- 
„ flictul frumosului documentar de ficțiune 
Im de ficțiune cu caracter documentar. 
Femeia trudește la fel ca bărbatul, pe 

, dar acasă, apa, copi şi tată 


_- Producție 


„Spre deosebire de celelalte două mari 

P personalităţi ale şcolii burleşti sennettiene, 
“Chaplin şi Keaton, Harold Lloyd aduce pe 
„ecran personajul omului obișnuit. El nu 
privirea fină ca Malec sau mersul 
ghios al minunatului Charlot, el, ameri- 
canul | de condiție medie, are doar ca semn 


"j | distinctiv o banală pereche de „ochelari 


rotunzi. lată- în Frățiorul, băiatul cel mic 

al şerifului, neluat în seamă „de nimeni, 

Ea nutrind speranța ascunsă ca într-o zi 
să fie «repus în d epturi». 5 


acitate, agerime şi eficiență — 
te în fii ajute cor molară 


E Paea aas susținine 


« tiunea și 
uspensul comic. Momentele ! ata 


ţii lui H. Lloyd i se opune masivitatea frați- 
„ră ai ca 


Nici. irezistibif 


` simbol final — 


„zid 


Zi prezenta o încercare. 


j- îi ca Chaplin, nici genial. 
oca Buster. Keaton, Harold Lloyd rămîne prin 


ce acoperă discret truda. Curs seral mo- 


dern, ambiția femeii de “a-și lua carnetul | 


de mecanic, dar și neliniștea ancestrală 
vizavi de bărbat, cind îl simte disperat că 
trebuie să se angajeze «la stăpini». Femeia 
nu și-a pierdut graţia, feminitatea, chiar 
într-o meserie de Hercule. Trudă și nobleţe. 
Fior cosmic din gesturi prozaice, atit de 
proprii filmelor japoneze. Granita docu- 
mentar-ticțiune e trecută, ca-n Insula, cu 
eleganța marilor ritualuri artistice. Nu stiu, 


cit au asimilat creatorii niponi « «lecţia» euro- | 


peană (Rotha-Visconti-Rossellini), dar ar- 
monia documentar-artistică e desăvirsită, 
părind a continua o tradiție naţională şi nu 
o modă de import. Poezia țişneşte din impla- 
cabilul situației și noblețea rezistenței chiar 
şi în capitulare. Perechea pleacă la oraş 
să lucreze în fabrică. Dezrădăcinarea, Pro- 
gres și „tristețe. Istoria ca un tăvălug. $i 
totuşi, « ca o legea supravieţ , rădăcinile 
nu se pot rupe. Ele se continuă — frumos 
prin. acele serpentine colo- 
rate pe care le întind cei rămaşi acasă in 


mîinile celor ce se depărtează pe vas, pini 


se pierd din ochi. Dar nu şi din sufet, 
Prezentul ca o continuare. Pămintul natal 
e seva şi garanția continuării 


Alice MĂNOIU 


a! studiourilor. japoneze. Regia: Yoji 
Yamada. Scenariut: Yoji Yamada, . Akira Miyazaki. 
Imaginea: Tetsuo Takaba. Muzica: Masaru Sato. 
Cu Chieko Balsho, Hisashi Igawa, Chishu Ryu. 
Gin Maeda, Kiyoshi Atsumi 


naturalete şi spontaneitate mereu cuceri- 
tor. IES 
o.s. 


Un fiim js Ted Wilde: € Cu: Harold Lioyd, Jobyna 
Ralston, Waller James. 


Mereu alături 
de tine 


Cintece, iubire, o fată vindecată de o 
boală TEATR incurabilă, puțină politică, 
citeva bi i din nou cintece, iată ele- 
mentele ca definesc perfect filmul. Nu 
„este ui film muzical, deși în permanentă 
se cintă, citeodată chiar frumos şi senti- 
„mental, deoarece melodiile nu aparţin tra- 
'mei, ele fiind adesea adaosuri. Dacă am 
renunţa la partitura muzicală, am putea 
discuta filmul regizorului mexican José 
Estrada ca pe o melodramă nu îndeajuns 
de b ne structurată, „pentru : caii 


şai TAE sale „impresione 
prea n. Per cine a depășit 
„ îimrttenaaie acumogenta ta va re- 


os Estrada: Cu: | incante Fernandez, Z 


maasia Dacia Gonzales, Alberto Hojos 


Oana SERAFIM 


i frămintarea 
ză 


$ 
4 
j 


i 


Fluviul 
albastru 
şi 
soarta 
Revoluţiei 


Misiune pe lantzi 


Începutul acestui film. care 
ne vine din Extremul Orient 
mi-a amintit de acel zgudui- 
tor final din 
cind băiatul orfan strigă 
în. tata deznodămintului 
| tragic: mamă! Misiune pe 
tanţzi începe cu același strigăt smuls 
de astădată din pieptul unei fete a 
cărei. mamă îi cade la picioare răpusă de 
un glonte. Strigăt de disperare şi de acuzare 
"totodată. Pentru urechile noastre cuvintul 
acesta unic deslușit dintr-o dată clar, dini- 
“tr-un şuvoi de vorbe necunoscute, are un 
efect zguduitor. Implicit condamnarea cade 
“asupra duşmanilor care se opuneau revo- 
luției, se opuneau ca poporul să tie stă- 
pinul Chinei. 
Acţiunea se petrece în primăvara anului 
1949, cînd Armata de eliberare a pornit 
ofensiva desăvirşirii revoluției. În fața ei, 
"un ultim obiectiv imediat era traversare: 
fluviului. lanțzi. Filmul este dedicat giganti- 
|. cului efort-militar si largii asistente populare 
de care s-a bucurat, pină la victoria finala, 

Conceput în stilul unei s superproductii 


Șatra 


Făcătoare de miracole, ea însăşi un 
miracol, țiganca întruchipată de Svetla- 
na Toma pluteşte ca o muzică peste 
superbul film al lui Loteanu, film în 
care orice tentație a documentari 
sau a pitorescului este izgonită in 
numele unei tentaţii mult mai mari: 
aceea de a contopi istoria cu legenda, 
cruzimea cu tandrețea, viața cu arta. 

Dacă acele herghelii de cai sălbatici, 
filmate cu incetinitorul, prin flăcări și 
ape, aparțin antologiei cinematogra- 
fice, li se adaugă astăzi flăcările şi ape- 
le cetei de ţigănci, venind în dans ca 
de la mari depărtări, niciodată apro- 
piindu-se cu adevărat, cu explozii tăcu- 
te, cu energii stilizate, cu iureş, mister 
și grație, cu forță de actualitate și de 
vechime, irezistibile ca o statuie. 

Filmul-poem, gen pretenţios, vene- 
rat de unii, adorat de alții, s-a impus 
ca o realitate incontestabilă prin citeva 
opere, destul de multe, de prim rang, 
din care n-aș cita decit, din cinemato- 
grafia sovietică, printre altele Scri- 
soarea neexpediată (o capodoperă 
uitată), atitea filme de Fellini (8 1/2, 
Satyricon, Amarcord, etc), de Berg- 
man, de Joris Ivens, de Jean Cocteau, 
recentul film al tinărului regizor ame- 
rican, Gordon Parks, Leadbelly, etc 

Fără ca filmul-poem să constituie 
o predilecție a mea față de filmul nara- 
ție, de exemplu, consider că primul 
ar merita un studiu special, de dimen- 
siunea — cel puțin — a unei cărți. 

Revenind la Şatra, este remarcabilă 


Sciuscia, 


prin ampla mișcare de mase (desfăşurată 
pe văi, dealuri şi ape) și în stilul filmului de 
acţiune prin numeroase urmâriri şi repetate 
«travesti»-uri ale soldaţilor Armatei popu- 
lare, pentru a putea pătrunde în mijlocul 
trupelor ciankaișiste și a obține informațiile 
necesare — Misiune pe Iantzi dublează 
constant suflul eroic și sentimentul de înalt 
patriotism de acea stare de suspens atit 
de necesară oricărui efect dramatic. Filmul 
gradează evenimentele pornind de la por- 
tretul şi destinul individual al citorva per- 
sonaje (am reținut în mod deosebit inter- 
preta, comandant al patrulei de recunoaș- 
“tere) și stirşeşte prin includerea acestora, 
în crescendo, în destinul naţional al unui 


tr€g/popO, Simona DARIE 


producție a studiourilor din R.P. „Chineza. Regia: 
ang Hua-ta, Tang Hsiao-tan. Scenariul: Ki Kuan- 
wu, Kao Hsing, Meng Sen-huei. imaginea: Ma | 
su Ki. Dra four Huoli, Wu Hsl-tsi 
a 


coeziunea deplină dintre umanitate şi 
frumuseţe, termeni care, de fapt, sint 
inseparabili (în esență), dar pe care 
conjuncturile (cele contemporane ne- 
fiind deloc excluse) îi pun adesea în 
conflict, chiar dacă provizoriu. 
Surprinderea caracterului dramatic 
al acestor contradicții, dar de la înăl- 
țimea filozofică şi afectivă a celei care 
concepe şi (pre)simte armonia —pare 
a fi proprie calităţilor de prim ordin 
cu care este inzestrat regizorul excep- 
ționalelor Poeme roșii și al nu mai 
puțin excepționalelor plete negre și 
vrăjite. 
Nina CASSIAN 


ster și gratie 
etlana Toma) 


Alice nu mai locuiește aici | 


Ne-am obişnuit să numim cu 
un fel de uimire «felii de 
viață» filmele în care ne re- 
cunoaștem sau îi recunoaş- 
tem pe alții, nu pentru că 
ne-am fi săturat de ficţiune, 
ci pentru că sîntem înfome- 
taţi de nonficțiune, de viaţă «aşa cum este 
ea», pentru că, de fapt, în toți și-n toate ne 
căutăm pe noi înşine, scotocim să ne 
aflăm expuse și, dacă se poate, rezolvate, 
marile sau micile noastre probleme. Pentru 
că, fiecare dintre noi, considerăm viaţa 
noastră «un roman» pentru că mari sau 
mici, problemele ne aparțin, şi aparținin- 
du-ne capătă pentru noi importanța şi 
proporțiile unor evenimente. 

Alice nu mai locuiește aici al lui Martin 
Scorsese «pătrunde — cum spune chiar 
regizorul — In realitate, dar trecînd cu un 
pas, doi dincolo de ea». Filmul este poves- 
tea unei femei a cărei existență este alcă- 
tuită și se alcătuiește bucăţică cu bucăţicz 
felie cu felie, din zile, ore şi minute, din 
necazuri şi bucurii, din ginduri și vorbe, din 
gesturi şi vorbe. De fapt, Alice nu face 
altceva decit să trăiască, să trăiască adevă- 
rat, cum îi vine, cum poate şi cum se poate. 
Cine este Alice? O femeie aparent obiș- 
nuită, căsătorită cu un bărbat oarecare și 
avind un băiețel de 13 ani care el,sigur,este 
cineva. Ce pățește Alice? Rămine văduvă. 
Ce face Alice? Își ia băiatul și pornește 
spre locurile unde s-a născut și a copilărie. 
Ce i se întimplă Alicei? Tot felul de lucruri 
în lungul ei drum către... Către ce? Către 
acasă? Să zicem. În realitate, către o idee, 
către o amintire din copilărie care a căpătat 
dimensiunile unui ideal, un ideal care a 
căpătat proporţiile unei himere. Cu nostal- 
giile ei și cu copilul în care a sădit acelaș 
dor, Alice ia, deci, calea idealului, cu ochii 
țintă la el ca la o stea. O stea ce o călăuzește 


inema 


in viaţă şi spre viaţă, pentru că Alice va 
învăța să trăiască în etape, în etapele călă- 
toriei ei spre împlinire. 

Impresia de surprindere «pe viu» pe care 
o lasă filmul este rezultatul unor îndelungi, 
minuţioase și foarte talentate «aranjări». 
Nu aranjarea vieţii ca să pară document, 
ci un cinâ-vârite deandaratelea, în care 
actorii par a fi oameni de pe stradă, suprinşi 
în mersul lor firesc prin viață. Regizorul nu 
folosește simbolul ca să exprime ideea. 
La el ideea, gestul, cuvintul se transformă 
în simbol, în cinematograf care «reproduce 
viața, stilizind-o». El încarcă totul de înțe- 
lesuri, înțelesurile acelea simple, fundamen- 
tale, care se află mai întotdeauna în spatele 
situaţiilor, oricît de complicate. Greu este 
insă să demonstrezi tocmai acest lucru: 
că e complicat să fii simplu. Să izbutești, 
așa cum a izbutit Scorsese, să eviți melo- 
drama, deși ştii că «fiecare viață e un ro- 
man»; să poți să spui că nimic nu este 
excepţional, deşi știi că totul e important; 
să-ți alegi o poveste ca toate poveştile, 
pe care s-o intitulezi Alice nu mai lo- 
cuiește aici, ca să-ți propui să convingi 
că orice Alice poate locui oriunde; să-ți 
iei răspunderea de a privi viața la modul cel 
mai obișnuit, deși știi că ea este și va fi 
intotdeauna extraordinară. Cu alte cuvinte, 
să dai dovadă de bun simţ, adică de cea mai 
elementară calitate umană, de la care por- 
nesc de fapt, toate celelalte. De la care 
porneşte, în cazul lui Scorsese, marele său 
talent. 


Rodica LIPATTI 


Producție a studiourilor americane. Regia: Martin 
Scorsese. Scenariul: Robert Getche//. imaginea: 
Kent. L. Wakefort. Cu: Ellen Burstyn, Mia Bendixs 
Kris Kristofferson, Alfred Lutter, Billy Green Bush, 
Harvey Keitel. Oscar 1974 pentru cea mai bună inler- 
pretare feminină actriței Ellen Burstyn 


Scorsese despre Scorsese 


Martin Scorsese face parte din generația 
tinerilor regizori americani (născut în 1942); 
după patru scurt-metraje şi citeva colabo- 
rări, în calitate de supervizor de montaj 
la alte cinci filme, semnează din 1969 pri- 
mele sale lung-metraje de ficțiune — șase 
la număr pină azi — dintre care Străzi 
lăturainice (1973), Alice nu mai locuiește 
aici (1974 — Oscar pentru cea mai bună 
interpretare feminină actriței Ellen Burstyn) 
Soferul de taxi (Marele premiu la Cannes 
în 1976). 

lată cum se prezintă şi îşi prezintă filmul 
regizorul: 


e «După Străzi  lăturalnice, film de 
gangsteri, mi se propuneau numai scenarii 
de acelaşi fel. Doream să le evit. Atunci 
Coppola m-a recomandat lui Ellen Burstyn 
pentru un scenariu care-i plăcuse ei. Era, 
«Alice...» Scenariul avea defecte, dar ra- 
portul dintre personaje mă atrăgea, ca şi 
ideea de responsabilitate a unei femei ră- 
masă singură cu un copil după 13—14 ani 
de căsnicie, aflată astfel în fața mai multor 
posibilități şi neştiind ce vrea». 


@ «În film toate emoţiile sint puternice 
pentru că personajele nu ştiu ce să hotă- 
rască şi cu toţi se află într-o stare de tran- 
zitie. La sfirşit, cind se sărută în cafenea, 
scena pare dintr-un vechi film al lui Frank 
Capra, dar imediat se revine la realitate.» 

9 La «Primul montaj «Alice...» avea 3 


ore și 16 minute. Era o adevărată odisee. 
Formidabil. Ceea ce-mi displace în versiu- 
nea actuală este că a trebuit să scurtez 
atit de drastic începutul incit din rolul so- 
tului n-a mai rămas nimic. Este un excelent 
actor dar acum nu a rămas decit felul brutal 
în care conduce mașina; singurul moment 
omenesc este cel în care o sărută pe Alice. 
Pentru că nu poate vorbi. Asta e tot. Filmul 
ar putea începe la fel de bine după moartea 
sa. În prima versiune totul era mult mai 
uman, viața cuplului dura o oră pe ecran. 

e «În orice caz filmul se termină pe o notă 
de incertitudine. Poate că nu se vor înțelege 
dar cred că intotdeauna ai ceva de învățat 
de la partenerul de viaţă. Nu cred că publicul 
o să creadă că ea a găsit într-adevăr un 
Făt Frumos. Dar am vrut să dau eroinei un 
moment, măcar un moment de fericire. 
De aceea am insistat pe un final de tipul 
filmelor din anii '30.» 

@ «Alice...» este un amestec de stil 
documentar cu o exprimare lirică. Am 
ajuns la realitate pornind de la ficțiune, 
dar întotdeauna mă străduiesc să pătrund 
cu un pas, doi dincolo de realitatea tangi- 
bilă». 

e «Oamenii imită ceea ce văd la e 
dar inainte de asta cinematograful repro- 
duce viața — stilizind-o desigur». 

e «Scopul meu este să înfățișez prin 
tuşe consecutive oamenii pe care îi iubesc 
așa cum trăiesc ei în mediul lor». 


Gala filmului din R.S.F. lugoslavia | 


Preţul unei vremelnice înfringeri 


cot împotriva cotropitorilor, cetnicii, 
temindu-se de doctrina comunistă, 
trădează partizanii, alăturindu-se nem- 


Republica din Uzice 
reia într-o amplă re- 
constituire citeva mo- 
mente din anii ultimei 
conflagrații mondiale, 
momente care au de- 
terminat istoria lugoslaviei postbelice. 
Hitler  dezlănțuise invazia asupra 
Europei; diviziile blindate naziste se 
indreptau spre Belgrad; regele Petru 
și guvernul său părăsesc în grabă 
capitala şi se refugiază la Londra, 
poporul iugoslav nu capitulează, sub 
conducerea lui losif Broz Tito, pune 
mina pe arme declanșind rezistența 
partizanilor sub lozinca «totul pentru 
front, totul pentru libertate» — in- 
țelegind să continue eliberarea naţio- 
nală cu cea socială. În acest context 
politic,zilele republicii din Uzice au fost 
acele zile în care steagul partizanilor 
a fluturat deasupra orașului devenit 
oază de libertate in plină ocupaţie na- 
zistă. Dar tot în acele zile a izbucnit 
conflictul singeros dintre partizani şi 
gruparea cetnicilor condusă de Draza 
Mihailovic; după ce luptaseră cot la 


inema 


ților. 
Filmul 
urmărește în 


regizorului 
planuri 


Zika Mitrović 


paralele — 


mărturii documentare alternind cu fil- 
mul de ficțiune reflectind întocmai eve- 
nimentele — războiul partizanilor și 
confruntarea fratricidă. O face cu o 
sobrietate impinsă pină la asprime, 
fără să caute decit arar contrapunctul 
duios — concentrind în peste cele 
două ore de proiecție o grandioasă 
epopee închinată curajului și sacrificiul 


bărbaților, 


femeilor şi 


copiilor 


iugoslavi. Filmul se termină pe un 
moment de infringere: după lupte crin- 
cene, între cetnicii susținuți de naziști 


şi partizani, 


aceștia din urmă sint 


obligați să părăsească oraşul Uzice. 
Vremelnică infringere ce pune mai 
acut în valoare victoria finală şi prețul 
ei, plătit cu foarte multe vieți omenești, 


victorie căreia 
datorează atita. 


Gala filmului din R.P. Albania 


libertatea 


de azi ii 


Simona DARIE 


Fire care se rup, idei care se leagă 


a | Un film de factură poli- 
țistă, cu cîțiva turiști ve- 

Inema niti «cu treabă» la Tirana 

şi cu o puternică acțiune 

de zădărnicit aceste tre- 

buri din partea autorită- 
ților în drept albaneze. Un film de spio- 
naj și de contra-spionaj deci, pe fun- 
dalul căruia, învălmășite între firele ce 
se vor rupe unul cite unul, se desfà- 
şoară drama unor oameni cinstiţi, an- 
grenaţi și antrenați fără să vrea În tra- 
mă, ca martori sau ca eroi. 

De fapt, în Fire care se rup, cineaști 
albanezi își propun să atra 
bunei-credințe şi ospitalită 
cadă prea uşor victime re 
şi «simpaticilor domni X 


aducă ponoase ca să poată trage apoi 


foloase. 


Un film-semnal de alarmă, un film- 
avertisment, un film de un profund și 


cald patriotism, 


în ultimă 


instanţă, 


un film politic. Lucrat cu acuratețe și 
simplitate, simplitatea aceea bună care 
ajută la clarificarea unei acţiuni ce din 
pornire trebuie să-și incurce firele ca 
să le poată descurca pe parcurs, 
Or, atit innodarea ițelor cit şi dezno- 
darea lor se face, prima cu simţul 
suspensului polițist, iar a doua cu 
sentimentul datoriei cetățenești. O im- 
binare între captivant şi educativ care 
nu poate decit să fie în avantajul 


spectatorului 


Anca MICLESCU 


s 
Zilele filmului mexica | 


mec retro, dar şi mesaj actual 


pun în lumină mindria și demnitatea 
patriotismul şi simţul înnăscut al drep- 
tății şi frumosului, al oamenilor ‘trăind 
sub marile ceruri unde s-au răzvrătit 


Selecția prezentată în 
cadrul acestor Zile oferă 
spectatorului o intere- 
santă perspectivă pe ge- 
nuri și etape ale unei 
producții, care a știut şi 
ştie să imbine, într-o manieră parti- 
culară, spectaculosul și melodrama 
atit de gustată de marele public latino- 
american — și nu numai de el — cu 
tendințe progresist-reformiste prezen- 
te într-un perpetuu fundal neorealist, 
unde apar cu intensitate note de critică 
socială, unde sint cu virulență atacate 
nedreptățile şi inechitatea, rasismul şi 
exploatarea, bogăţia prea mare a uno- 
ra față în față cu sărăcia prea mare a 
celor mulţi. Perspectiva pe etape de 
care vorbeam se datorează în primul 
rind prezenţei unui film, care s-ar 
putea numi clasic in istoria cinemato- 
gratului mexican, fiind semnat de un 
tandem celebru în anii '40—'50, regi- 
zorul Emilio Fernandez și operatorul 
Gabriel Figueroa: este vorba de Floare 
sălbatică, unde cu plăcere cinefilă il 
revedem pe Pedro Armendariz (vă mai 
amintiţi de Maria Candelaria?) şi pe 
Dolores del Rio — chipuri şi poveste 
cu un farmec retro cum nu se poate 
mai autentic. 
Tot un film mai vechi este şi Rădă- 
cini al regizorului Benito Alazraki, 
portret lucrat în tușele a citorva sche- 
ciuri, al caracterului si caracterelor 
naționale mexicane. Scurte povestiri 
sau mai degrabă ingenioase parabole 


cindva Emiliano Zapata şi 


Panc 


Villa. Filmul amintește prin construc- 
tie şi stil de o capodoperă a neorealis- 
mului italian — acel Paisa de Rosse- 
llini, portret, tot în mozaicul unor po- 
vestiri separate, al sfirșitului de război 


Judecata lui Martin Cortes, sem- 
nat de Alejandro Galindo, adaptează 
o piesă de teatru, in formula originală 
a teatrului în teatru sau mai bine-zis a 
filmului în teatru. Intr-un spectacol 


asupra 


începuturilor 


existenţei po- 


porului mexican, în lupta cu conchis- 


tadorii 


spanioli, actorul 


principal il 


sugrumă de-a binelea pe actorul inter- 
pretind rolul oprimatorului. Furat de 
intensitatea retrăirii unor momente de- 
terminante ale istoriei. Ficţiunea piesei 
face să reinvie in conştiinţă minia 
sfintă şi răzvrătirea de odinioară. 
Mai puţin semnificativ apare Îngerii 
negri de Joselito Rodriguez dar şi in 
acest melo tradițional este prezentă 


realitatea socială, 


Acea realitate a 


convieţuirii dintre albi și metişi, din 
care nu lipseşte intoleranța rasială. 
Din care nu lipsesc nici nefericirile, 


toate  nefericirile 
anacronice. 


unor prejudecăţi 


Dan COMŞA 


Lungul drum al 
personajului către viață 


Ion Besoiu: 


În anumite 
împrejurări, 
mă surprind 

acționînd 
ca Duma 


Dacă un rol e scris bine — și eu am avut 
şansa unor astfel de roluri — îți dă posibili- 
tatea să ajungi la el și foarte ușor şi foarte 
greu. Fiind foarte bun, te obligă să-l inter- 
pretezi foarte bine. Aici e dificultatea. Şi 
tot aici avantajul. Scriitorul îl face să «mear- 
gă» în mintea ta, să acţioneze într-un fel 
propriu numai lui, invitindu-te să-l urmezi. 


sala de cinema 


Cinci săli de cinema, 
care de fapt sint 
doar trei, plus una 


care va fi în mod 
sigur 


Sibiul e un oraş frumos și are 129.985 
locuitori, conform Anuarului statistic 1975, 
iar într-un viitor apropiat va avea încă și mai 
mulți. Cinci cinematografe stau la dispoziţia 
sibienilor, iar odată pe săptămină, lunea de 
regulă, se dau două spectacole cinemato- 
grafice şi în noua şi frumoasa Casă de cul- 
tură a orașului..Din capul locului e de re- 
marcat excelența publicitate care se face 
filmelor. Panouri mari, inteligent concepute, 
plasate în locuri de mare circulaţie, fi infor- 
mează pe spectatori despre filmele săptă- 
minii şi despre cele din programul viitor. 
Vreme de două zile ne-am numărat şi noi 
printre spectatorii celor cinci săli de cinema 
din Sibiu. 

«Pacea», așezat pe principala arteră 
comercială a oraşului, este cinematograful 
de premieră al Sibiului. O intrare nu prea 
vizibilă pentru un necunoscător al orașului 
mai lesne reperabilă seara, grație unei 
firme luminoase. Sala e ascunsă vederii 
pină s-o afli străbaţi o curte nu prea lată, 
în schimb foarte lungă. Holul casei de 
bilete e doar cu ceva mai mare decit o cutie 
de chibrituri şi probabil că viaţa trebuie 
să fie destul de dificilă aici, atunci cind în 
program se află un film de mare succes 
Holul de așteptare e doar cu o idee mai 
mare. În schimb, sala e într-adevăr mare, 
aerisită, cu cele 687 locuri ale sale fiind cea 
mai încăpătoare din Sibiu. E curată și bine 
gospodărită. La primul spectacol, cel de la 
ora 9 dimineaţa, să fim optimişti, e pe jumă- 
tate plină. Spectatorii, în majoritate, sint 
tineri şi foarte tineri. Mulţi dintre ei, jude- 
cind după matricolele de pe mineci şi după 
ghiozdane, ar trebui la această oră să se 
afle în altă parte. Rulează filmul italian, de 
succes aici, Oameni respectabili. Proiec- 
ţia e foarte bună. Alura polițistă a filmului 
place foarte mult,deși, după părerea noas- 
tră, pe această temă s-au făcut pelicule 
infinit mai interesante. Franco Nero se 
plimbă fără rost pe ecran, Jennifer O'Neil 
oftează prea mult, iar vinovatul e de la bun 
Inceput ca şi cunoscut. 

«Arta». Vă amintiţi de celebra scară din 
Filiera? Ei bine, una,absolut identică şi la 
fel de prăpăstioasă duce de la casa de 
bilete spre sală. Nici acest cinematograf 
nu are o intrare remarcabilă, vreau să zic 
uşor de remarcat. Rulează filmul românesc 
Pintea. La casa de bilete se poate cumpăra, 
facultativ, un pliant publicitar al filmului 
Două poze color, coperţile, şase alb negru, 
distribuția, un text foarte sumar contra 
0,50 lei. Sala are 457 locuri şi nu e prea de- 
parte de centru. Pintea a făcut aici în zilele 
de 15, 16 și 17 noiembrie, cele mai mari 
încasări din toate cele cinci filme care au 


Modelul mental e gata. Dar e încă o jucărie 
— perfectă, dar jucărie. Tu, interpret, ii vei 
adăuga sentimentele, trăirile complex 
rul. Am intilnit asemenea roluri fericite; eu 
le-am «făcut» pe ele, şi ele m-au făcut pe 
mine. În sensul de modelare, de bună in- 
fluenţă. Am învăţat de la Duma din Puterea 
şi Adevărul cam cit a învățat şi el de la 


rulat la Sibiu în săptămina respectivă. Şi 
aici, curăţenie exemplară, iar în hol se află 
o expoziţie cu afișe ale tuturor filmelor de 
animaţie, care s-au perindat pe ecranele 
noastre. Ferestrele arată că în trecut sala 
a avut o altă destinaţie, iar acum, în ciuda 
draperiilor care le protejează, zgomotele 
de afară mai pătrund în sală. La fiecare zece 
minute, imaginea devine neclară, ceea ce 
înseamnă că la aparatele de proiecţie ceva 
nu e în regulă. 

«independența». O sală mare, 678 locuri, 
care se dovedește chiar prea mare pentru 
puținătatea spectatorilor la filmul Prin ce- 
nușa imperiului. Ca şi în celelalte cazuri, 
nici aici intrarea nu prea e de cinematograf. 
Tapetul de pe pereții sălii, altădată albastru 
ca un cer de vară, arată acum ca un cer 
noros de toamnă. Jumătate din dialogul 
filmului este ininteligibil, pe de o parte din 
cauza instalaţiei de sunet sub orice critică, 
pe de altă parte din cauza zgomotelor apa- 
ratelor de proiecţie, zgomote care pătrund 
nestingherite în sală. 

«1 noiembrie». Un cinematograf cu 340 

uri, nu prea propice spectacplelor de 
cinema. În holul foarte mic de la intrare se 
află o estradă, nişte instrumente muzicale 
şi o grămadă de scaune scoase la reformă. 
Şi această sală parea avea o altă destinaţie. 
Vizibilitatea nu e tocmai bună, locurile sînt 
dispuse ca pentru o sală de ședințe. Şi aici 
sint ferestre. Pe afiș, un foarte interesant 
film italian, Suspectul, care cere din plin 
concentrarea și bunăvoința spectatorilor. 
Gian Maria Volonte e un actor extraordinar. 
Din păcate, această peliculă nu prea a avut 
succes la noi, nici măcar la București. Şi 
aici, la Sibiu, spectatorii urmăresc cu apatie 
un film în care vorbele primează în compa- 
rație cu acţiunea, dar ceea ce se spune face 
din Suspectul unui din cele mai interesante 
filme politice care au rulat pe ecranele 
noastre. 

«Tineretului». O fostă sală de gimnas- 
tică amenajată prin grija Întreprinderii cine- 
matografice judeţene în sală de cinema. O 
sală cu 300 de locuri, plină-ochi cu 300 de 
spectatori fericiți. Rulează Pinocchio și, 
evident, spectatorii au între 7 şi 10 ani iar 
spectacolul sălii e la fel de Incintător ca 
şi cel de pe ecran. 


Într-o discuţie pe care am avut-o cu tova- 
răşul Mircea Catană, directorul Întreprin- 
derii cinematografice judetene a reieșit că 
cele cinci cinematograte ale Sibiului sint, 
„de fapt, doar trei. Numai «Pacea», «Arta» 
si «Tineretului» aparțin Întreprinderii cine- 
matografice. Celelalte două sint, de fapt, 
sălile de club ale unor întreprinderi sibiene, 
transformate în cinematograf, pentru citeva 
zile pe săptâmină, prin bunăvoință. Chiar și 
cele trei săli care aparțin întreprinderii sint 
construcții vechi, la care s-au făcut impor- 
tante amenajări ca să poată corespunde 
necesităților unei săli de cinema și, fireşte, 
exigenţelor spectatorilor. Totuși, şi în a- 
ceste condiţii, cu prețul unor eforturi supli- 
mentare, întreprinderea cinematografică îşi 
îndeplineşte, ba chiar și depășește cu regu- 
laritate planul, atit la încasări, cit şi la numă- 
rul de spectatori. Ceea ce a și făcut ca planul 
de încasări pentru anul viitor să fie mărit cu 
aproximativ 400 000 lei. Eforturile suplimen- 
tare de care aminteam se concretizează în 
numeroase acţiuni culturale cu filmul orga- 


mine. Desigur, astăzi, stratificindu-se și 
alte experienţe, imaginile altor comuniști, 
l-aș juca altfel. Dar ceea ce a declanşat el 
atunci în mine rămine, rodeşte. O reacție 
constructivă, în lanț. Mă surprind gindind 
ca el. uneori cu voce tare, acționind în di- 
verse împrejurări cum cred că ar acționa azi 
Duma, în noi condiţii. Sint asemenea perso- 
naje care marchează multă vreme actorul. 
Duma era o excepție fericită. Sint cazuri 
cind personajul te face să nu mai poți ieși 
din tiparul lui. Deobicei, ne supără lipsa de 
personalitate a personajelor. 

Arta trebuie să creeze modele puternice, 
tipuri vii şi istoria culturii e istoria acestor 
mari exemple artistice. Icar, Ulise sint 
tipuri universale, capabile să modeleze și 
azi conştiinţe. Nouă ne lipsește o asemenea 
tipologie de anvergură. Au fost citeva nume 
şi în cinematograf, datorită literaturii: Apos- 
tol Bologa, Mitru Moţ, Ilie Barbu. Dar puţine, 
teribil de puţine. Și ce nevoie avem de ele! 
Au nevoie spectatorii dar şi,noi, interpreţii. 
Ciţi ajungem la ele, și la ce distanţe, dacă 
avem fericita ocazie. Or, pentru un actor 
nu trebuie să existe pauze mari de joc, ele 
sint descaliticante. Meseria noastră e un 
exercițiu permanent, o suită de repetiţii 
creatoare, capabile să ducă la decantare. 
Mă gindesc la actori din generația mea ca 
Margareta Pogonat, Gina Patrichi care au 
asemenea întreruperi nepermise în activita- 
tea cinematografică, şi e mare păcat. Poate 
că cei din tinăra generaţie au mai multe 
șanse. Mă bucur de suita de roluri interpre- 
tate de colegul meu Mircea Diaconu. Sint 
personaje diferite care îmbogățesc «por- 
tretul» eroului cinematografic, așa cum îl 
visăm cu toţii. 


nizate în întreprinderile oraşului, în Zilele 
filmului românesc (organizate, de obicei, 
în cadrul festivalului cultural-artistic «Ci 
binium») în proiecții urmate de discuții și 
dezbateri, în întiiniri ale publicului cu unii 
din realizatorii filmelor noastre (care reali 
zatori, nu toţi fireşte, dar foarte mulți din 
păcate, nu prea răspund sau răspund greu 
solicitărilor). 


Sigur, problema sălilor rămine. Dar şi 
aceasta e o problemă pe cale de a fi rezol- 
vată. La sălile existente se vor face în conti 
nuare renovări și amenajări pentru a putea 
corespunde cerintelor unui spectacol cine 
matografic de bună calitate. lar în 1980 se va 
da în funcţiune un cinematograt modern 
cu 500 de locuri, care va fi construit în car- 
tierul Hipodrom, un cartier nou care are de 
pe acum vreo 40 000 locuitori. Sibienii, cum 
ni s-a spus şi cum am putut constata, sint 
spectatori buni, mari iubitori de filme, de 
tilme bune, spectatori exigenți și foarte 
civilizaţi. Ei merită din plin acest nou cine- 
matograf care se va adăuga zestrei edili- 
tare a unui oraș atit de frumos. 


N.C. MUNTEANU 


Gală în fiecare zi 


În jurnalul cu însemnări despre sălile 
de cinematograf ale Capitalei, tovarășul 
N.C. Munteanu afirmă politicos că sint 
puțini cei care tulbură liniştea sălii de spec- 
tacol. Îmi permit să-l contrazic. Dacă pe 
vremea lui Titi Mihăilescu tinerii certaţi cu 
buna-cuviinţă își aveau sălile lor unde pu- 
teau să se manifeste în voie, astăzi, în nu- 
mele unei libertăţi prost înțeleasă, își permit 
fapte reprobabile chiar și la sălile de cine- 
matograf cum sint «Patria» și «Scala». 
Tin minte că la seria B. D-urilor, dușumele- 
le sălii «Patria» erau semănate cu coji de 
semințe, cutii goale, hirtii, ba chiar și oase 
de pui... De necrezut, dar adevărat. La Ale- 
xandra și infernul, nemaiputind îndura 
infernul din sală, am ieșit în hol să caut pe 
cineva în stare să intervină. Nimeni, nimeni 
nimeni. Şi cu o seară mai înainte fusese 
spectacol de gală, zimbete, flori, aplauze 
Acum, eram părăsiţi la bunul plac al unor 
oameni certaţi cu buna-cuviință. Situaţia 
se repetă, e drept, nu cu aceeași intensitate, 
chiar şi la filme fără cusur. Nici Tănase 
Scatiu n-a fost scutit. Şi dacă cineva din 
rîndul spectatorilor încearcă să-i tempereze, 
de obicei o femeie în virstă (bărbaţii, nu 
ştiu de ce, sint solidari cu gălăgioşii) tot 
ea este apostrofată cu «Linişte! Lasă gura!». 
Aş propune ca în timpul proiecției plasa- 
torii, poate chiar şi responsabilul, să mai 
treacă din cind în cînd în sală și cind e 
cazul să intervină cu tact dar hotărit. Poate 
n-ar fi rău să se facă şi nişte filme publici- 
tare cu caracter educativ. 

Şi încă ceva: de la o vreme, în holurile 
cinematografelor se organizează expoziții 
de pictură. Inițiativa e lăudabilă, dar rezul- 
tatele nu sînt pe măsura aşteptărilor. Pen- 
tru că accesul în hol se face deobicei nu- 
mai cu cîteva minute înainte de începerea 
spectacolelor, cind oamenii n-au timp să 


Pentru actor, drumul spre personaj e 
lung, sinuos. El iți cere în primul rînd timp, 
un timp de gindire pe care nu-l prea ai 
din păcate, cînd ţi se dă de azi pe miine rolul 
de «studiat». Trebuie să realizeze portretul 
teoretic, din mers. Ceea ce nu prea duce la 
reușite. Adeseori, abia în timpul filmării 
descoperi lucruri interesante despre cel 
căruia trebuie să-i dai viaţă. Dar atunci e 
prea tirziu să mai poți repara ceva. Cu fiecare 
rol istoric sau contemporan, tu, interpret 
trebuie să-ţi reimprospătezi cadrul psiho- 
social al personajului. Pentru luga din 
Răscoala, pentru profesorul legionar din 
Actorul și sălbaticii a trebuit să citesc 
mult, să mă informez de la oamenii care au 
cunoscut asemenea tipuri istorice de tristă 
amintire. Indicaţii generale de tipul «moli- 
ciunea gestului» ori, dimpotrivă, febra din 
priviri, exaltarea», trebuiau completate cu 
zeci de nuanţe concrete, cu gesturi indivi- 
duale, ticuri chiar, pentru ca mecanismul 
(«chiar foarte bine pus la punct în scenariu) 
să inceapă să funcţioneze. Mai exact, sa 
trăiască. Pentru eroul din Vitorniţa (dite- 
rit de Duma), un activist cu umbre şi lumini 
care greșea datorită unei etape istorice, 
dar greșea, cum se spune «de bună-credin- 
tă», n-a mai fost nevoie să mă informez 
altfel decit rememorindu-mi întimplări trăite 
de mine ori povestite de alții. Printr-o suită 
de însumări și apoi prin multe reducţii, 
ajungi la portretul-robot al personajului 
pe care apoi îl înveţi să meargă pină rămine 
el drept în picioare, capabil să zboare ca 
puiul din cuib. Uneori se poate chiar ridica 
Împotriva ta. Doar atunci cind e nemulțumit 
de tine și vrea să-şi creeze singur destinul 
lui de erou. Destinul lui de om. 


privească tablourile pentru că își caută 
locurile. De altfel, în general sintem ţinuţi 
afară și ne simțim ca nişte oaspeţi nedoriți, 
lăsaţi să așteptăm în vestibul, uneori pe 
ploaie, alteori pe ger. lată de ce, noi, spec- 
tatorii, ne dorim în fiecare zi să fie un spec- 
tacol de gală. Atunci sîntem trataţi ca niste 
spectatori adevăraţi. Dar de ce numai 


atunci? 
Maria RĂDULESCU 
str. Zaharia nr. 38 Bucuresti 


Obiecte pierdute 


O şapcă de licean, doi nasturi, două foi 
dintr-un caiet de teme la limba franceză, 
o panglică şi un cordon se află expuse fru- 
mos pe trei rafturi dintr-o mobilă-vitrină pe 
care scrie: «obiecte pierdute în sala de 
cinema», mobilă plasată bineînțeles într-un 
colț de cinematograf. 

Ideea poartă marca civilizaţiei. Cinema- 
tograful se cheamă «Modern» și funcțio 
nează, cu idee cu tot, în Piteşti. ES. 


Miraj 


Cinematograful «Eforie» are marea cali- 
tate de a fi «al nostru». Intrăm în sală și 
dintr-o dată ne simțim de parc-am fi acasă 
și de-ai casei. O sală reconfortantă ca o 
bibliotecă. Spectatorii nici nu au aerul că 
sint la un film, ci la o mică sărbătoare. Stă- 
ruie printre scaune şi printre spectatori 
un aer de intimitate. Totul e binevoitor în 
această sală, binevoitor si plăcut. Aici nu 
vii la un film, vii la o întîlnire cu filmul. Ai 
impresia că, o dată intrat la «Eforie», orice 
film devine o capodoperă. E o sală-miraj. 


Consuela DRĂGAN 
str. Drumul Taberei 107 București 


colegiale 


Am fi preferat... 


Am apreciat modul franc în care colegii 
noștri de la televiziune ne-au adresat scuze 
(era pentru prima dată) pentru condiția 
proastă a copiei şi a titlurilor indescitrabile 
(nu era pentru prima dată) înainte de pro- 
iecția filmului Cei mai frumoși ani. Am 
apreciat, spun, scuzele civilizate, dar nu știu 
cum ele au putut ajuta publicul să înțeleagă 
despre ce este vorba în propoziție sau în film 
si asta cu atit mai mult cu cit love-story-ul 
dintre cei doi, pe arept faimoși actori, 
— Barbra Streisand şi Robert Redford — 
se derula pe fundalul experienţei politice 
a acelei generaţii de intelectuali americani 
care aveau virsta studenţiei în timpul răz- 
boiului civil din Spania, au ajuns la deplină 
maturitate în vremea războiului din Coreea, 
trăind între timp evenimentele de la Pearl 
Harbour, războiul mondial și în anii post- 
belici, războiul rece şi vinătoarea de vrăji- 
toare maccarthystă. Am fi preterat, deci, o 
soluție tehnică în locul scuzelor, pe care, 
repetăm le apreciem. Numai, că de data 
asta nu ne-au prea folosit. 

A.D. 


| 
i! 
4 


bin 
o rudă 
apropiată 


a fiecărui 


de cinema 


marea 
publicitate 


B.B.: o viață 
necinematografică 


Ultima creaţie a unei foste 
artiste: o rochie, ca toate 
rochiile! 


Brigitte Bardot s-a săturat de cinema. 
Cui i se pare că ne exprimăm prea frust 
și lipsit de nuanţe, îi înfățişăm această 
declaraţie a artistei, într-un amplu in- 
terviu acordat revistei «Paris Match»: 


«— Mi se propun în continuare sce- 
narii dar le refuz în bloc. Nu mă mai 
interesează deloc, dar deloc, deloc, 
deloc... 

— Pentru ce nu vă mai interesează 
deloc... 

— Pentru că nu mă mai interesează!».. 

Această frintură de dialog dă tonul 
întregii atitudini a artistei faţă de o 
carieră despre care nimeni nu ar putea 
spune că a fost rodul unei imposturi. 
Ei bine, această carieră nu-i mai «spune» 
nimic. Sau dacă-i «spune» — aceasta 
se exprimă în termeni de o naturalețe 
violentă: «Cind te-ai imbuibat 15 zile 
cu pui, în a 16-a zi ai chef de un biftec. 
Asta-i şi cazul meu. Timp de 20 de ani, 
am tot făcut filme. În al 21-lea, am poftă 
de altceva». Nu se poate nega că în 
această imbufnare nu se ascund două- 
trei adevăruri despre viața deloc feerică 
a unei artiste de cinema, fie ea Brigitte 
Bardot: «Să trebuiască să fii frumoasă 
de la 7 dimineaţa plină la 12 noaptea, 
să fii silită să te coafezi, să te machiezi, 
să repeţi vorbe pe care după aceea 
trebuie să le reciţi, să joci scene false — 
căci totul e fals cind filmezi — toate 
acestea au ajuns să mă plictisească». 
Fireşte, nu-i usor. deşi — vorba bătri- 
nului Moromete — «depinde!» («De ce 
depinde ?»... «Depinae de facultăţii» zi- 
cea el enigmatic și la fel de adevărat). 
Ca atare, în noua- viață necinematogra- 
fică, Brigitte Bardot citeşte cărţi («n-am 
citit nimic — decit scenarii, şi, vag, 
ziare! — timp de 20 de ani...»), «devo- 
rează» Maupassant, Îşi scrie memoriile 
(cu o galeșă încăpăţținare: «Nu vreau 
să m-ajute nimeni...) și desenează 
modele de rochii. BB a devenit stilistă, 
intrind în «afaceri» cu d-na Arlette 
Nastat, proprietara casei de mode care 
a «imbrăcat-o» în toate filmele din ulti- 
mil 18 ani. Brigitte Bardot e autoarea 
unei colecţii de rochii cu 40 de modele, 
principalul ei manechin și prima sa 
clientă: ea și-a comandat șase rochii, 
ceea ce nu știm dacă-i chiar o «afacere 
bună», dar e o idee de publicitate. Dar 
dacă toate rochiile noii stiliste nu-s 
decit o reclamă în favoarea fostei ar- 
tiste? De rimat, dac-o recitiţi, fraza 
rimează... 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSAȘU 


Filmul, document al epo 


tunelul 
timpului 


Omagiu lui Gabin 


Dintre numeroasele omagii aduse memo- 
riei lui Jean Gabin, citeva ni se par cu totul 
deosebite, punind în valoare nu numai 
talentul marelui actor, ci și unele frumuseți 
de esenţă ale acestei meserii, «pe care n-o 
poți face decit dacă o iubeşti» — după o 
expresie a lui Raymond Devos, alt popular 
artist francez de teatru şi cinema. 


Jean - Paul Belmondo susține că, pe 
scenă, Gabin «răminea același ca în 
viață, aduciînd în plus doar acest «ni- 
mic» care este visul». Marcel Carné — 
cu care Gabin a realizat o capodoperă a 
tinereţii sale, Cheiuri în ceață (1938), film 
acuzat de atiția laşi şi trădători ai Franţei 
învinse în '40 că ar fi fost responsabil (!?) 
de infringerea țării, alături de operele lui 
Gide şi Sartre — regizorul «realismului poe- 
tic» parizian afirmă laconic și cu atit mai 
emoționant, că «am pierdut pe unul 
dintre cei mai mari actori ai lumii». 
Michèle Morgan — partenera din aceeaşi 
capodoperă, actrița fără de care Gabin nu 
şi-ar fi impus personalitatea sa — a 
declarat: «li datorez totul». Regizorul 
Pierre Granier-Deferre care a lucrat cu 


filmele 
vremii noastre 


Comedii noi 
la păcate străvechi 


Foarte acut pun confrații cehi in filmele lor 
problema supravieţuirii vechiului în con- 
ştiinţa oamenilor unei orinduiri noi. Foarte 
acut şi nu odată foarte comic; cunoscuta 
forță a comediei cehoslovace se exercită 
inspirat împotriva trăsăturilor mic-burgheze 
încă virulente, capabile să opună o rezisten- 
tă «microbiană» moralei socialiste, trium- 
fătoare pe mari suprafeţe sociale, dar nu şi 
în toate «subteranele» eternului «suflet 
omenesc». 

O comedie cu titlu mai lunguţ, cam aşa 
«Las'că le-o facem noi miine, iubito». 
pune față în faţă două familii de orășeni 
prinse în neodihnitul conflict al proastei 
vecinătăţi. Familia Bartocek și familia No- 
vak — două cupluri deajuns de simetrice 
ca virstă și preocupări — se ceartă de cînd 
se știu, de cind locuiesc în aceeași casă. 


omy Schneider, 
in cel de al 
49-lea film 
din carieră: 


Gii 


Simone Signoret şi Gabin la Pisica, 
după Simenon, unul din marile roluri ale 
«bătrinului» în ultima sa perioadă — a 
scris: «Putem astăzi să-i mulțumim și 
să vorbim despre geniul lui; în via- 
tă, el n-ar fi acceptat asemenea cu- 
vinte. Era atit de pudic că mi-e greu 
să vorbesc despre el»... Despre aceeași 
pudoare — Raymond Devos: «El ne-a im- 
pus meseria actorului. Cu toate că el 
a avut pudoarea să nu ne-o mărturiseas- 
că — meseria asta nu se poate face bine 
decit dacă o iubeşti. S-a vorbit mult 
despre punctualitatea şi onestitatea lui. 
Nu-i mai rămăsese decit meșteșugul 
în toată frumusețea lui; el a fost servul 
acestei frumuseți». 


Preşedintele Franţei, Valéry Giscard 
d'Estaing, a adresat doamnei Gabin o tele- 
gramă în care se aprecia că «forța perso- 
nalităţii sale făcea din el un personaj în 
sine, depășindu-și rolul și exprimind o 
caracteristică a spiritului francez, ome- 
nos, aspru și direct». 


Pe același «joc» dintre personaj și perso- 
nalitate, Robert Escarpit consacra artis- 
tului una din trumoasele sale meditații cu- 
prinse în celebra sa rubrică de citeva rinduri 
«De la o zi la alta», pe prima pagină a ziaru- 
lui «Le Monde»: «De ce să vorbim despre 
Jean Gabin ca de un «monstru sacru»?.,. 
Persoana lui cu cît era mai umană cu 
atit era mai apropiată de experiența 
noastră cotidiană El nu inspira nici te- 
roare, nici respectul sacru, ci o simplă 
şi mare tandrețe. lată de ce e probabil 
că puțini sint aceia dintre noi care azi 
nu au sentimentul confuz de a-și fi 
pierdut o rudă...» 


Se ceartă și-și joacă renghiuri dintre cele 
mai urîte şi mai stupide. «Lupta» pare fără 
de sfirşit, în pofida intervenţiei autorităților 
civile. Chiar după ce schimbă vechiul şi 
bătrinescul apartament, supus demolării, 
mutindu-se «la bloc» nou, aceşti derizorii 
Montague și Capuleţi găsesc noi şi moderne 
modalități pentru «a se înfrunta». Un final 
lipsit de happy-end subliniază fericit stupi- 
ditatea egoistă, degradanta meschinărie a 
unor eroi prea bine cunoscuţi şi pe alte 
meleaguri, ca să fim drepți... 

Nu mai puțin aspră este comedia semnată 
de Oldrich Lipski — cu un alt titlu fistichiu: 
«Maricek, dă-mi tocul!» — pornită din rea- 
litățile automatizării producţiei. Un vajnic 
maistru într-o uzină de mașini agricole, 
om cu o bună știință a meseriei, este che- 
mat la şcoală să se perfecționeze. O şcoală 
a adulţilor, mame şi taţi, mătuși şi unchi 
care stau frumos în băncile lor şi învață 
noile ecuaţii ale maşinilor-unelte, fără de 
care munca azi nu mai e muncă. Firește, 
acest Kroupa nu se va lăsa uşor așezat în 
bancă, într-o clasă unde la catedră predă 
propriul său fiu... Kroupa va fi elevul rău al 
fiului său. Situaţie comică la prima vedere, 
dezvăluind însă amarnice conservatorisme, 
vanităţi neghioabe şi prejudecăți sterpe. 
Normala biruinţă finală a noului nu scade 
însă deloc din acuitatea inciziei. Comedia 
bună rămine «o sănătoasă chirurgie» — 
cum spunea autorul lui Svejk. 


Documentul.sursă a filmului 


Ce ne-a atras 
la „Romeo şi Julietta“? 


La inceputul anului (vezi şi «Cinema», 
9/76), Franco Zeffirelli făcea publică lipsa 
unor proiecte artistice exaltante în cariera 
sa, dezavuind, cu un soi de minie nihilistă 
şi creația altor confrați, pornire interpretată 
de altfel ca un nou semn de impas pentru 
fastuosul inspirat de Romeo și Julietta și 
Scorpia îmblinzită Stirșitul lui '76 l-a 
găsit pe Zeffirelli la Paris, lucrind intens pe 
scena Comediei Franceze la montarea lui 
«Lorenzaccio» de Alfred de Musset, una din 
piesele care «mă fascinează, a cărei moder- 
nitate m-a frapat de la prima lectură, cu 
ani in urmă»; el dorea un spectacol care să 
constituie o frescă grandioasă a Renașterii, 
a dramei republicii tlorentine («cea mai 
importantă experienţă politică, artistică și 
literară, pină la Revoluţia franceză»... după 
opinia lui); în viziunea sa critică, extrem de 
tăioasă faţă de realitățile lumii occidentale, 
netămătoare în a descoperi actualitatea și 
deci pasiunea temelor din fiecare text 
clasic, fără de prejudecăţi față de scheme 
şi frumos («a compune tablouri frumoase 
tace parte, la urma urmei, din meseria mea») 
acest «Lorenzaccio» trebuia să degajeze 


următorul mesaj plin de dispreț şi minie 
profetică impotriva societății capitaliste: 
«Fiţi atenți, sintem exact în situația republi 
cii florentine Sintem pe cale de a deveni 
greoi și grași, trași la căldurica masinutei 
noastre, identice cu a vecinului... Sintem 
pe cale de a pierde viziunea umană a vietii 
Nu mai avem forța de a spune adevărul, dea 
încheia lucrările, de a zbura cu propriile 
noastre aripi. Nu mai avem nici curajul de a 
cădea de sus»... 

În această lumină vinătă, devin semnifica- 
tive opțiunile artistice ale regizorului, toate 
bizuite pe acel echilibru renascentist căruia 
el îi rămine intlexibil credincios, convins de 
necesitatea și capacitatea omului de a crea 
frumosul. Referinţa la Visconti e obligato- 
rie: Zeffirelli a fost asistent la două din 


capodoperele «marchizului roşu» — la Sen- 


so şi La terra trema — mulți văd în el ur- 
mașul direct, moștenitorul îndreptățit al 
realismului somptuos, profund social şi 
trainic legat de istorie, preconizat de Vis- 
conti. Zeffirelli iși judecă maestrul cu acea 
luciditate patetică şi demnă, proprie artistu- 
lui puternic de tip florentin. 

El ia o atitudine exemplară în dificila 
problemă a moştenirii artistice, ştiind a se 
feri cumpănit atit de idilica apologie cît şi 
de nihilismul practicat cu voluptate de 
mulți rămaşi în viață: 

«— Visconti avea o putere enormă, ex- 
plozivă, atrăgătoare. Toate talentele veneau 
spre el. Era nevoie de un om ca el, cu întin- 
sa-i cultură, cu gustul său de mare finețe, 
cu gesturile sale manierate, cu felul lui de 
a se îmbrăca şi a vorbi... În lumea murdară 
în care trăim, nu există calitate şi prostul 
gust a devenit bun gust. Visconti era de 
aceea de neinlocuit. li datorez mult. Dar 
și el îmi datorează mult, mie ca şi altora, 


Viaţa și arta lui Visconti s-au schimbat din 
ziua cind doi florentini — eu şi decoratorul 
Piero Tosi — am inceput să-i comunicăm 
lamiliaritatea noastră cu Renașterea, cu 
istoria artei, cu desenul; cu trecerea timpu- 
lui, cred tot mai mult că noi l-am deschis 
o fereastră frumoasă în cariera lui. Cred că 
Visconti îi datorează mai mult lui Tosi 
(decoratorul permanent al filmelor lui Vis- 
conti — n.n.) decît Tosi lui Visconti. Oricum, 
nu mă socotesc moștenitorul lui. Nu. Eram 
prea deosebiți. Eu m-am născut sărac — 
el bogat; avea o viziune fără limite asupra 
grandorii»... 


În sfirșit, merită relevată atitudinea lui 
Zeffirelli față de criticii care-i impută (por- 
nind mai ales de la Romeo și Julieta) că 
are o prea pronunțată apleca'e spre «deco- 
rativ», impovărind astfel prea tidelele recon- 
stituiri ale epocii; replica lui, foarte pasio- 
nată, nu poate fi desprinsă de opiniile de 
mai sus, la întretăiere de refuz al uritului 
social şi exaltare a frumosului: 


« — Romeo şi Julietta este povestea 
a doi ingeri, două creaturi divine cazute 
într-un sordid conflict burghez declanşat 
între două familii. Trebuia deci să reinviem 
lumea în care evoluau aceste două familii, 
universul lor de lux și opulenţă. Aceasta 
nu răpea cu nimic din povestea celor doi 
copii. Cind sint acuzat că fac «decorație», 
mă îmbolnăvesc cu adevărat. Ceea ce conta 
în Romeo și Julietta nu era o oarecare 
frumusețe ci violența, adevărul vorbelor. 
Cunosc tineri care s-au dus să vadă filmul 
de cite patru-cinci ori (Şi noi! — n.n.). Ce-i 
atrăgea atit de mult? Hotărit că nu costume- 
le, oricit ar fi fost ele de somptuoase, și nici 
bijuteriile sau decorurile...» 


«Războiul» cotidian al sa două «proze» — prozaicii vecini inamici... (actorii comici 
cehoslovaci : Frantisek Peterka și Iva Janzurova (stînga). Milos Kopecky şi Stella Zazvorkova (dreapta) 


carnet 


de lucru 
~ 


Pe locurile crimei... 


Televiziunea din Köln realizează un film 
despre «cariera» fostului comandant al 
lagărului de la Auschwitz, criminal de răz- 
boi executat în Polonia, în 1947. Titlul fil- 
mului: «O felie de viață germană». Re- 
gizorul scenarist Theodor Kottula s-a inspi- 
rat din binecunoscutul roman al.lui Robert 
Merle — «Moartea este meseria mea». 
Guvernul polonez a aprobat ca unele fil- 
mări să se destășoare pe locurile fostului 
lagăr. 


Prima fotografie 


Peter O'Toole turnează la Roma — Ca- 
ligula. Pină la apariţia pe ecrane — s-a 


marcat deja un eveniment memorabil: pen- 
tru prima oară, actorul a acceptat să se 
fotografieze cu familia sa: soția Sian și 
cele două fetițe... 


„Marele Gatsby“, da! 
„Superom'“, nu! 


Robert Redford a retuzat rolul principal 
(şi odată cu asta, o sumă foarte rotunjoară) 
din filmul Superomul. Motivul: «scenariul 
e inept». Deloc convinși, producătorii caută 
alte vedete, printre care se numără campio- 
nul mondial și olimpic de decatlon, prea 
frumosul Bruce Jenner. 


După Kafka-Boll 


Al 50-lea film din cariera lui Romy 
Schneider e marcat de prestigioasa semnă- 
tură pe scenariu a unui premiu Nobel: 
Heinrich Böll. Alexandru Petrovici — re- 
gizorul «Țiganilor fericiți» — ecranizează 
Portret de grup cu o femeie, romanul lui 
Böll, cotat printre operele sale de «virf». 
Critica anunţă «una din cele mai serioase 
creaţii ale actriţei». 


filmul 


Forţa imaginației 
revoluţionare 


Winstanley (Gerrard) e un personaj 
istoric pe care nu-l găsești în cărțile de 
istorie pentru școlarii englezi; Win- 
stanley nu apare nici în micul Larrousse. 
Totuși, în 1923, Lenin dădu ordin ca 
acestui Winstanley să i se ridice un 
bust (în actualul parc Gorki) şi să fie 
aşezat lingă Sir Thomas More și Fourier, 
clasicii precursori ai socialismului ştiin- 
tific. 

Cine-i acest necunoscut cu statuie? 
Un tost neguțtător de țesături care, minat 
de războiul civil englez de la mijlocul 
secolului 17, odată cu venirea la putere 
a lui Cromwell și căderea vremelnică a 
monarhiei, trece la o mişcare întru 
totul revoluționară în fruntea a ceea ce 
azi am numi țărănimea muncitoare (aşa 
zişii diggers). În țara sărăcită de război, 
Winstanley şi țăranii lui ocupă pămintu- 
rile unei comune și instituie prima pro- 
prietate colectivă, fără de exploataţi și 
exploatatori, stabilind o egalitate eco- 
nomică necunoscută pină atunci. Ceea 
ce la More era o utopie, la Winstanley 
devine realitatea unui sistem de produc- 
ție — de unde și conflictul acut, de clasă, 


declanșat imediat după «luarea puterii», 


fie şi pe o parcelă de pămint. Revolu- 
ționarii intră în luptă — nu în luptă arma- 
tă căci, geniu naiv, Winstanley se opu- 
nea oricărei violențe! — cu John Platt, 
pastorul din West Horsley, puritan con- 
servator, apărător feroce al intereselor 
claselor posedante. «Comuna» va fi 
destrămată şi toată experienţa «igno- 
rată» sute de ani. 

În 1976, doi regizori englezi de cinema, 
Kervin Brownlow si Andrew Mollo au 
reconstituit într-o extraordinară expe- 
rientă artistică, lupta «diggerş-ilor» pen- 
tru o comună ideală, opusă «artei inșelă- 
toare a vinzării și cumpărării». Cu un 
buget minim (24 000 lire, a 80-a parte 
din averea investită de Kubrick în capo- 
dopera sa Barry Lyndon!), de-a lungu?! 
unui an, dar filmind numai în week- 
enduri, pe 35 mm, în alb-negru, Brown- 
low recunoaşte că la început nu poli- 
ticul l-a atras, ci «o atmosferă», pentru 
ca, totuşi, In final să se găsească «in 
fața unui film propagandistic. peste 
ceea ce am dorit»... Winstanley e un 
monument ridicat utopiei revoluționare, 
revoltei individuale care electrizează în 
momente cruciale ale istoriei, masele. 
După părerea criticii serioase este pri- 
mul film istoric englez despre un erou 
obişnuit, oarecare, rupind astfel cu cla- 
sica tradiție a shakespearenismului și 
a mitologiei legendare. 


Eveniment-foto : O'Toole: a acceptat să pozeze 
lîngă familia sa! (între două filmări la Ca/ieu/u 


cinsă,parcă, dintr-o 


Daniel Olbrychski şi Lisa Fjeldsta 


Povestea unui scriitor polonez din secolul XIX, astăzi complet uitat, pe 
atunci considerat un geniu; povestea iubirii lui cu o tînără norvegiană des- 
iesă de Strindberg 

în coproducția polono-norvegiană 


Dagny, semnată de un regizor debutant: Haakon Sandoy 


MN Cineastul. În 1970, Andrzej Wajda 
a primit «o nominație» pentru Oscar 
pentru filmul său Totul de vinzare. 
A reinnoit performanţa în 1976 cu Pă- 
mintul făgăduinței. Acest ultim film, 
cronică barocă a începuturilor crude ale 
capitalismului în Polonia, a primit de 
altfel o ghirlandă de alte recompense 
prestigioase: Medalia de aur la Mosco- 
va 1975, Premiul «Hugues d'Or la 
Chicago, Marele premiu la Festivalul 
de la Valladolid. Între timp,Wajda con- 
tinuă să filmeze, și se pare că o face cu 
o maximă viteză și eficacitate profesio- 
nistă. Nici nu s-au încheiat bine pre- 
mierele ultimului său film Linia de 
umbră — evocare a tinereții scriitoru- 
lui englez de origină poloneză Joseph 
Konrad — şi Wajda a început filmările 
la un nou scenariu: Omul de marmoră, 


O aventură romantică 
în cadru exotic 
și un cuplu irezistibil: 
Gene Hackman 
şi Catherine Deneuve 


Pe loc repaus! 


Mărșăluiește sau crapă este titlul 
filmului realizat de Dick Richards. Su- 
biect «retro» (după primul război mon- 
dial o unitate a legiunii străine primeşte 
ordinul să însoțească o expediție arheo- 
logică în deșertul Marocului. Nenumă- 
rate Intimplări-atacuri prin surprindere, 
asediere în oaza sahariană — toate a- 
cestea punctează povestirea exotică a 
regizorului englez). Realizatorii par să 
mizeze pe atractivitatea unei aventuri 
romantice, dar ei au ţinut în primul rind 
să-și asigure o distribuție de zile mari. 
Un cuplu de prim-plan, inedit, este 
format din Gene Hackman şi Catherine 
Deneuve. Alături de ei evoluează Max 


poveste contemporană a întilnirii şi în- 
fruntării dintre un om și un mare com- 
binat siderurgic. Autorul Cenușii 
diamantului ştie să filmeze cu aceeași 
pasiune maturizarea şi evoluția spiri- 
tuală a unui om pe mări și oceane sau 
în hala unei uzine, la exuberantele tro- 
pice sau în peisajul cenușiu al unui 
santier. El găsește timp să pună în 
scenă și o piesă de teatru. Dar şi pentru 
a-și face debutul ca actor într-o adaptare 
pentru televiziune: Disprețul de Al- 
berto Moravia. Aici apare în rolul unui... 
regizor, se vede treaba că talentul ştie 
să suplinească ceea ce s-ar numi lipsa 
de timp. 

m Eroi fără nume. |n Ungaria, în 
iarna anului 1944, o vremelnică dar crun- 
tă teroare se suprapune peste neferici- 
rea războiului: luarea puterii de către 


Won Sidow, Terence Hill, Lila Kedrova 
(este mereu amintită memorabila ei 
realizare din Zorba, cu destul de mulți 
ani în urmă),Jan Holm, Marcel Buzzouiti 
(și al avea o realizare remarcabilă in 

Filiera tranceză, partea !) și multi 
alții, 

Filmările au avut loc în Spania și in 
cea mai mare parte, în Maroc. Toată 
lumea dorea ca Mărșăluiește sau cra- 
pă să aibă premiera înaintea revelionu- 
lui. Din păcate, detașamentul maiorului 
Foster (Gene Hackman) a luat un ne- 
dorit «pe loc repaus» întrucit în timpul 
filmărilor din Sahara (se întimplă şi la 
case mari!) defecţiuni de montare au 
făcut să se producă un accident iar 
Hackman să trebuiască să stea acum 
într-o clinică din Londra. Sperăm pentru 
scurtă vreme. 


o organizaţie fascistă maghiară. Du- 
rerea acelor zile, cind printre casele 
prăbuşite sub bombe par că se năruie 
speranţele celor care au supravieţuit, 
constituie unul din cele mai cumplite 
momente ale istoriei Ungariei. Inspi- 
rindu-se după un roman de Ferenc 
Santa, regizorul Zoltan Fabri (Post 
sezon, Fraza neterminată) continuă 
investigația sa prin evocarea unor etape 
sumbre ale unor etape în care dictatura 
și fascismul au instaurat o ordine ba- 
zată exclusiv pe tortură şi anihilare. 
A cincea pecete, al cărui titlu ne amin- 
teşte de un film despre moarte și destin, 
semnat Bergman (A șaptea pecete), 
este construit, în stilul caracteristic 
lui Fabri, ca o metaforă a răului în lume, 
Trei oameni se ciorovăiesc, în vreme 
ce pămintul se cutremură sub bombe. 
Arestaţi de fasciști, ei sint puși în fața 
unei alte dileme, mult mai presante: să 
trăiască (contribuind la asasinarea u- 
nor comuniști, deja muribunzi în urma 
torturii) sau să piară. Şi aceşti oameni 
oarecare dau înapoi în fața crimei, 
lăsindu-se ei înşişi uciși. Sint eroi fără 
a o şti, pentru că în sufletele lor ceea 
ce fac se cheamă simplu cinste și re- 
fuz de a trăi cu miinile murdare de singe. 
În acest film apare pentru ultima oară 
Zoltan Latinovics, unul din cei mai 
buni actori maghiari, care cu pulin 
timp în urmă s-a stins din viată. 

N Romancierii. Mai toate romanele 


scriitoarei americane Lillian Hellman 
au cunoscut lumina ecranului. Dintre 
ele, Micile vulpi a insemnat încunu- 
narea unei regine a melodramei inteli- 
gente — Bette Davis. Dashiell Hammett 
era «omul zilei» cam în aceiaşi ani, și 


Ea este interpreta Juliei, 
fostă prietenă 

a scriitoarei 

Lillian Hellman, 
care a ştiut, 

fără să scrie 

un rind, 

să-și lase amprenta 
asupra romanelor 
acesteia, 

ca și asupra vieții ei 
particulare 
(Vanessa Reţlgrave 
în Julia) re 


cărţile sale polițiste, printre care Șoimul 
maltez, au ajuns puncte de referință 
în capitolul ecranizărilor. Povestea fur- 
tunoasă a prieteniei, iubirii, rivalități şi 
colaborării între cei doi autori este și 
ea acum adusă pe ecran: scriitorii şi 
nu cărţile lor sînt ecranizaţi în filmul 
Julia. Jane Fonda și Jason Robards 
întruchipează pe Hellman şi Hammett. 
Dar cine este Julia? O prietenă a scrii- 
toarei, şi care a determinat în bună 
măsură atit opțiunile sentimentale cit 
şi cele politice ale acesteia. Julia sau 
martora nr. 1 a poveștii filmului. Cea 
care-și amintește, evită să spună anu- 
mite lucruri, revine asupra lor, se con- 
trazice, destăinuie şi tăinuie în acelaşi 
timp. Vanessa Redgrave este interpreta 
Juliei, iar regizorul filmului este «omul 
pentru toate anotimpurile», Fred Zinne- 
mann. 


E Un parfum militant. Claude Sau- 


tet este un cineast ale cărui filme, elo- 
giate de presă, cu succes la public, 
au ceva inimitabil: sint romantice, şi-n 
același timp foarte moderne, sint dis- 
crete și de bun gust, dar cu o sugestie 
de ostentaţie care să le facă originale 
Lucrurile vieții, Vincent, François, 
Paul şi ceilalți, Cézar și Rosalie 
sint toate mici drame, rafinat orches- 
trate, cu dialoguri cizelate de maeştri 
ca Paul Guimard sau Jean Loup Da- 
badie, cu atmosferă amintind de nos- 
talgicele șansonete ale lui Brassens 
sau Moustaki. Şi totuși, în ultimul său 


titlu, Mado, cineastul, fără a-și părăsi 
stilul, s-a apropiat de realitate. Eterna 
poveste de dragoste, cu suferințe in 
dragoste, cu înfringeri și renunţări, ră- 
mine şi aici. Nou este nucleul dramatic 
al acţiunii, în care un prosper construc- 
tor de case (Michel Piccoli) renunţă la 
prosperitate pentru a combate la bursă, 
în ministere, şi-n mari societăţi de ac- 
țiuni, corupția şi venalitatea «rechini- 
lo» care minuiesc milioanele, şi prin 
ele oamenii. Această luptă, această 
tentă politică și morală sint semnifica- 
tive: filmul frumos ambalat este de fapt 
o bombă cu intirziere, cineastul simțind 
nevoia să scuture o anume somnolență 
din jur. 

m Geniile şi inspirația lor. Actriţa 
Susan Strasberg este interpreta prin- 
cipală a filmului la care lucrează Orson 
Welles: De cealaltă parte a vintului. 
lată ce povestește ea despre sistemul 
de lucru al maestrului: «Stătea acolo 
pe platou, Inveșmintat într-un uriaș caf- 
tan, adevărată balenă Moby Dick, tu- 
nind și fulgerind în stinga și-n dreapta, 
la oricine se apropia să-l intrebe ceva. 
La un moment dat, operatorul care pu- 
nea luminile l-a Întrebat ce dorește 
exact, la care Weħes, privindu-l drept 
în ochi i-a răspuns — «idiotule!, nu 
vezi că n-am nici cea mai mică idee? 
Nu-ţi dai seama nici măcar de atita 
lucru?!» Răminem cu certitudinea, for- 
mată de la Cetăţeanul Kane pină la 
Falstaff că, atunci cînd «ii vin» ideile, 
ele se metamorfozează în capodopere. 

m Pe platouri, în premieră, 

e Un clasic al genului știinţifico- 
fantastic, romanul lui Ray Bradbury, 
Ceva nefast e pe cale să se întimple, 


va fi ecranizat de regizorul Jack Clayton, 
după un scenariu scris chiar de autorul 
cărții. 

e Dino de Lauren care a avut 
ideea reinvierii pe ecran a vestitei gorile 
King-Kong, îşi vede surpriza publicitară 
periclitată de activitatea grăbită a unor 
producători de mina a doua, care cu 
bugete neinsemnate au și realizat două 
parodii pe aceeași temă: este vorba de 
Queen Kong, unde gorila este un biet 
monstru la feminin, îndrăgostită şi aş- 
teptind, rezemată de Turnul Londrei 
să pună laba pe alesul inimii ei. Reze- 
mată cu cotul pe acoperiș, și cu labele 
pe caldarim, firește. Celălalt film se 
cheamă Baby-Kong și relatează ava- 
tarurile unui pui al dihaniei. După in- 
cendiu, cutremure şi catastrofe, «vin 
aorilele!» 

e Scandalul Lockheed, care a dus 
în Japonia la demiterea primului minis- 
tru, acuzat de a fi primit sume de bani 
pentru a favoriza cumpărarea unor a- 
vioane americane, a și devenit subiect 
de film. Zonă sterilă este povestea cu 
nume fictive și date reale ale unui in- 
credibil fenomen de corupție. 

e Premiera mondială a filmului Ca- 
sanova al lui Fellini va avea loc în aces- 
te zile la Festivalul internaţional al fil- 
mului de la Teheran. Locul ales de 
cineast pentru a deschide cariera fil- 
mului său, pare să fie un gest de curtoa- 
zie în urma propunerii Şahinşahului, 
care l-a invitat să realizeze un film în 
iran, indiferent de subiect, indiferent 


de deviz, indiferent de durata filmărilor 
Propunerea nu l-a lăsat indiferent pe 
Fellini, mai ales după păţaniile sale 
de la Casanova, unde din lipsă de 
capital și din opoziţia producătorilor, 
a fost nevoit de vreo trei ori să intre- 
rupă filmările. 

e În lugoslavia, regizorul Sam Pe- 
ckimpah, mare maestru al westernului 
modern (dar nu spaghetti), abordează 
un gen nou pentru el: războiul. Filmul 
Crucea de fier povesteşte retragerea 
masivă în iarna lui '43 a «invincibilului» 
Wehrmacht din Uniunea Sovietică. În 
rolul principal, James Coburn. 

m Ecourile unei revoluții. În 1848- 
1849, supraviețuitorii marii revoluţii de- 
mocratice din Ungaria au emigrat a- 
colo unde era nevoie de luptători pen- 
tru o cauză dreaptă. Au participat la 
războiul din Crimeia din 1855, la luptele 
pentru independenţa Italiei în 1860 și-au 
ajuns pină în America, în rîndurile nor- 
diştilor în Războiul de Secesiune. Filmul 
Un tors american, realizat de cineas- 
tul maghiar Gabor Body, povestește 
destinul a trei maghiari ajunşi în Ame- 
rica, după victoria Nordului în războiul 
civil. Doi dintre ei pornesc ca ingineri 
topografi la construirea căii ferate «Pa- 
cific». Al treilea va sfirși prin a se în- 
toarce acasă, unde probabil îl așteaptă 
condamnarea la moarte. Particularita- 
tea stilistică a acestui film, produs de 
un studio experimental numit «Bela Ba- 
lasz», este că pelicula a fost astfel pre- 
lucrată încit să dea senzaţia că asistăm 
la proiecția unui film de pe vremea lui 
Griffith. Montajul, imaginea, cadrajul, 
totul este conceput pentru a ne sugera 
că avem de-a face cu o relicvă cinema- 
tografică, găsită întimplător şi prezen- 
tată ca atare, cu golurile şi neclaritățile 
ei, pe care doar banda sonoră «ulte- 
rior adăugită» o poate face coerentă. 

E Cărți vindute cu tona. Numele 
lui Harold Robbins este sinonim în 
lumea afacerilor literare din America, 
cu succes enorm, cu sute de mii de 
exemplare vindute din fiecare roman, 
traduceri în zeci de limbi, republicări 
în sute de ediţii. Ceea ce nu inseamnă 
deloc că ceea ce scrie Harold Robbins 
se cheamă literatură: romanele sale sint 
o însăilare mecanică de complicaţii me- 
lodramatice piperate cu situatii por- 
nogratice şi cu momente de mare 
violență, totul alcătuit după o rețetă 
unde morala (finală) să fie prezentă și 
răii pedepsiţi. Mare parte din volumi- 
noasele sale opuri au devenit filme — 
King Creole cu Elvis Presley, Nu iubi 
niciodată un străin cu John Drew 
Barrymore, Proiitorii cu Carol Baker, 
Unde s-a dus iubirea cu Bette Davis 
şi Susan Hayward, Aventurierii cu 
Candice Bergen şi Bekim Fehmiu, şi 


A fost cîndva Heathcliff din La 
răscruce de vinturi. A fost cîndva 
Hamlet. A fost cîndva Henric al 
V-lea şi Richard al III-lea. Ră- 
mine acelaşi mare Laurence Oli- 
vier în ultimul film al lui John 
Schlesinger, Omul Maraton. În ro- 
lul, negativ de astă dată, al unui 
medic german, care în timpul răz- 
boiului, «a practicat» într-un lagăr 

de exterminare 


Barocco, film unde ficțiunea polițistă se amestecă cu satira po- 
litică,se bucură de o distribuție întrunindu-i pentru prima oară pe cei 


mai tineri și mai remarcabili actori ai ecranului franc 


Isabelle 


Adjani şi Gerard Depardieux 


altele încă. Ultimul său succes de libră- 
rie, Piratul (poveste cu arabi, petrol şi 
petrodolari, pentru că Robbins ține 
pasul şi cu evenimentele la zi), va fi 
adaptată pentru ecran chiar de el insuși. 
Ca o dovadă în plus că succesul-martă 
nu are nevoie de conținut și este pură 
chestiune de publicitate, Visele mor 
cele dintii este titlul unui viitor roman 
și film. Deocamdată nimeni nu știe ca- 
re-i va fi subiectul, personajele sau 
măcar tema. Primul care habar nu are 
este Robbins. El a propus și a vindut 
doar un titlu. Dar ce contează! Scriito- 
rul reprezintă simbolul unui maxim 
succes de librărie. Ideile nu contează, 
contează numărul de exemplare vindu- 
te, numărul probabil de spectatori. Așa 
incit se va așeza la dictafon și va in- 
firipa povestea vreunui producător mi- 
lionar iubind o femeie de pe vremea 
cind era sărac, a unui producător dur, 


După | 


de șomaj, gazetarul Françoi 


Ceea ce nu împiedică de fel tonul amă- 
rui al poveștii. 

e Aventurile unor tărani colectivisti 
porniţi într-o excursie din satul lor 
georgian, Ratcha, și ajunşi departe, 
peste hotare, în Cehoslovacia, să vizi- 
teze un sat pe nume tot Ratcha, unde 
întilnesc aceleaşi dealuri, aceleași vii, 
aceiași oameni muncitori şi buni ca la 
ei acasă. Acesta este filmul Ratcha, 
dragostea mea, co-producție sovieto- 
cehoslovacă semnată de losit Medved 
si Temur Palandşvili. 


e Un scenariu scris de Vasili Solo- 
viov pentru regretatul regizor Mihail 
Kalatozov (Zboară cocorii) va fi reali- 
zat de fiul cineastului, Gheorghe Kala- 
tozşvili. Este vorba de formarea carac- 
terului unui tinăr angajat pe șantierul 
unei centrale nucleare. Titlul filmului: 
După ploaie. 


Perrin (Pierre Richard) are șansa 


să fie angajat la un mare cotidian parizian. Trimis să realizeze un reportaj 

într-un mare magazin de jucării, el este văzut, plăcut şi dorit în chip de 

jucărie «mărime naturală» de către un copil. Dar cum copilul nu este un 

oarecare, ci însuşi copilul patronului Francis Perrin va trebui să se gîn- 

dească bine înainte de a refuza să joace rolul de jucărie vie. O comedie, 

se spune foarte țepoasă, semnată Francis Veber şi intitulată, bineînțeles 
Jucăria 


dar cu inimă mare, avind admiratori 
dar şi duşmani, care se va afla eventual 
într-un avion deturnat și va cunoaște 
acolo o teroristă care... ceva de genul 
ăsta. Titlul plătit atit de scump (Robbins 
a semnat un contract de 3 milioane de 
dolari pentru viitoarea poveste care va 
purta acest nume) s-ar fi putut chema 
«Literatura care moare înainte de-a fi 
fost scrisă». 

m Ecran sovietic 

e Copii şi părinţi, copii şi profesori. 
Acei copii — cărora nimeni nu se de- 
cide să-i considere altfel decit tót copii, 
să constate adolescența lor cu miile 
ei de nelinişti și de vise fragile, abia 
încolţite ca la început de primăvară. 
Regizorul Dinara Asanova a încercat o 
apropiere de acest univers al sensibili- 
tății în filmul O cheie fără drept de 
împrumut. 

e Destinul unei femei, iubirile, de- 
ziluziile, maturitatea şi clteodată re- 
semnarea ei. Acesta este subiectul 
filmului lui Vladimir Fetin, O femeie 
de zahăr. De ce de zahăr? Simplu, 
pentru că ea munceşte într-o cotetărie. 


N Afi artist Regizorul Nikita Mi- 
halkov, autor a două succese ale cine- 
matografiei sovietice din ultimii ani, 
Atacul trenului cu aur și Sclava 
iubirii îşi exprima într-un interviu o 
interesantă poziție asupra statutului de 
cineast: «Fără o opinie strict personală 
şi un punct de vedere propriu asupra 
oricărui subiect, nu există impulsuri 
care să ducă la actul creator. Sint con- 
vins că în artă, lucrul cel mai cumplit 
este noțiunea de «în general». imaginea 
unui om «în general», o comedie «in 
general», ş.a.m.d. «În general» inseam- 
nă lipsa de poziţie a unui creator şi deci 
inexistenţa lui. Cauza numeroaselor e- 
şecuri în realizare constă tocmai în 
apropierea filistină, «in general», a ci- 
neastului faţă de subiectul propus. Im- 
portante sint sinceritatea şi credința 
în ceea ce faci. indiferența nu e dintre 
calitățile care trebuie să apară pe paleta 
unui artist.» 


Rubrică redactată de Dan COMŞA 


aventura scenariului 


Într-o zi, scenaristul se înfățişă la o 
casă de filme și întrebă simplu: «Ce 
scenariu ați dori să vă scriu?» Cel în- 
trebat, care ştia cu exactitate nu numai 
filmele scrise de scenarist, dar și ce 
film ar fi avut nevoie pentru anul viitor, 
spre a asigura o mare diversitate pro- 
blematică și stilistică producţiei din 
următorii zece ani, îi spuse, în linii mari, 
ce anume l-ar interesa, tinind seama 
și de personalitatea scenaristului. După 
ce refuză politicos două propuneri, con- 
siderindu-se nepotrivit spre a le mate- 
rializa, dar sugerind alte două nume 
de scenariști, mult mai apți decit el să 
dezvolte aceste propuneri, scenaristul 
se opri la a treia. 

De a doua zi, incepu să se documen- 
teze serios, studiind oameni, locuri, 
cercetind presa, citind cărţi, vizionind 
filmele de la arhivă, iar peste un timp se 
apucă să scrie scenariul. Cind îl ter- 
mină se prezentă din nou la casa de 
filme, depuse scenariul, dactilografa 
se oferi pe loc să-l bată la mașină în 
două zile. După două zile, scenariul 
tu dactilografiat, iar după încă o zi, 
scenaristul fu invitat la discuţie. Sce- 
nariul era excelent, după opinia casei 
de filme, dar ar fi fost și citeva obser- 
vaţii de detaliu. Scenaristul îşi notă 
observaţiile pe o bucăţică de hirtie, 
fără să sară nici una și, fiindcă a doua 
zi era duminică, reveni luni cu detaliile 
puse la punct. Casa de filme îi mulțumi 
fără echivoc şi, după o săptămină, sce- 
nariul se afla în mina unui-regizor, după 
ce fuseseră consultaţi şi alți regizori 
care refuzaseră, fiindcă acest film nu 
intra în sfera personalităţii lor şi pre- 
ferau să mai aştepte. Regizorul, încintat 
că a intrat in -posesia unui scenariu 
excelent, a refăcut itinerariul documen- 
tar al scenaristului, pentru a-i înțelege 
mai profund gindurile, intențiile, univer- 
sul şi pentru a conferi viitorului film cît 
mai multă autenticitate. În citeva rin- 
duri, îl consultă pe scenarist și îndrăzni 
să-i propună unele schimbări în sce- 
nariu, cerute de viziunea sa regizorală. 
Scenaristul acceptă cu plăcere să facă 
schimbările, ba chiar, cunoscind bine 
filmele regizorului şi stilul său artistic, 
operă mai multe modificări decit i se 
ceruse. Decupajul o dată încheiat, intră 
în producţie. Echipa de filmare cunoştea 
scenariul la pertecție şi era pregătită 
pentru începerea lucrului. În citeva săp- 
tămini, sub un cer senin, cu actori de 
prima mină, puși la dispoziţie cu bună- 
voință de citeva teatre, se desfășurară, 
conform planului riguros întocmit, fil- 
mările. La premiera filmului au fost pre- 
zenţi toți interpreţii iar aplauzele au durat 
citeva minute în şir. Felicitat de critici şi 
de prieteni, regizorul a declarat modest: 
«E meritul scenariului». La rindul său, 
scenaristul spuse tuturor, cu un zimbet 
cald, lipsit de orice perfidie: «Filmul este 
în întregime opera regizorului». Cro- 
nicile, inclusiv cea de la «Săptămina» 
consemnau un succes... 

Cind se trezi, scenaristul mormăi 
ceva neinteligibil, făcu un duș rece, 
se așeză la masa de lucru şi se apucă 
să scrie un roman. 


Dumitru SOLOMON 


posibilități posibile 


Există tendința de a căuta curajul în 
locuri cu nume sonore și rezonanțe 
depărtate. Eu l-am găsit pe malul Dim- 
boviței. Într-un laborator foarte modest 
al unui institut care se ocupă de serurile 
şi de vaccinurile noastre cele de toate 
zilele, aflu detalii despre un gest pe 
care poate că istoria medicinei nu îl 
va înregistra. Doctorul lorgu Istrati, 
împreună cu doi colaboratori, desco- 
perise un vaccin împotriva unei boli 
groaznice. Amănunte tehnice, medicale 
nu voi da, esențialul este că doctorul 
Istrati a încercat vaccinul asupra pro- 
priului său organism. ŞI asta nu e încă 
totul: soția, fiul și fiica au acceptat și 
ei să încerce vaccinul. Mă frăminta pł- 
nă la obsesie aceeaşi întrebare: cum se 
explică momentul curajului. Oameni- 
lor aceștia nu le-a fost teamă? Răspun- 
surile -mi-au dat fiori. 

Dr. Istrati: — Mi-a fost teamă doar 
de o greşală asupra organismului meu 
pentru că, cum să vă spun, eu n-am 
un rinichi. În rest eram încrezător. 
Soţia: — Eu l-am urmat intotdeauna 
pe lorgu. O viaţă întreagă am fost ală- 
turi. Fiica: — Ce fel de om e tata? E un 
om bun. Se gindește la oameni. 

Undeva pe malul Dimboviţei mă in- 
tiinisem cu eroismul. 

Atexandru STARK 


a E 


Globuri pentru 
bradul de iarnă 


La ora în care se prind 
încă o dată! globuri pe 
crengile bradului de iar- 
nă şi cind intenţionez să 
prind la rindu-mi cîteva 
globulețe aici, în acest 
colț de pagină, s-ar pu- 

tea să nu-mi fie la îndemină unele din 
cele mai frumoase şi mai frumoase emi- 
siuni, dar cititorii, fiecare cu globulețele 
lui, mă vor completa şi mă vor ierta, ca 
și realizatorii, sper... 

e Eram mult mai tineri la olimpiada 
mexicană, şi nu vom uita, desigur, nop- 
țile acelea fascinant de albe, dar nici 
nopțile olimpiadei canadiene n-au ră- 
mas mai prejos, chiar dacă receptivi- 
tatea noastră s-a mai tocit cu timpul, 
şi acum, la ceas de bilanțuri, este ca- 
zul să mulțumim încă o dată tuturor 
realizatorilor televiziunii — de aici şi 
de acolo — care s-au întrecut pe sine 
atunci, oferindu-ne un prețios dar în 
imagini, din ceasurile lor de muncă, 
de nesomn, de dăruire. Am văzut-o 
pe Nadia atunci, exact în clipele în care 
devenea, fără să ştie, sportiva nr. 1 a 
anului nu numai la paralele și birnă, 
adică în casa și ogorul ei... Am revă- 
zut-o pe Nadia, și pe prietenele ei, zilele 
trecute, în prima coproducție de tele- 
viziune româno-americană, filmul aces- 
tei duminici de decembrie, cu glasul 
lui de emoție, cu povestea lui frumoasă 
şi adevărată, el însuşi o performanţă, 
ne-a dus cu gindul spre un glob de 
aur... 

e Globul imediat următor, să-i zicem 
tot de aur sau măcar aurit, se cuvine, 
cred, tuturor acelora despre care cro- 
nicarul, furat de zimbetul Samanthei — 
capătă totuși, şi Samantha un glob, 
nu-i aşa? — n-a găsit răgazul să spună 
o vorbă un an întreg sau a spus mult 
prea puţine, deşi emisiunile lor, cu 
destinaţii diferite, mai «la vedere» sau 
mai ascunse, emisiunile lor, zic, au 
alcătuit, de fapt, tele-anul. «Solul» pe 
care s-au înălțat performanţele. 

9 Despre tele-anul teatral, cinema- 
tografic, despre clipele noastre de di- 
vertisment, confrații întru pagină scriu 
în coloanele alăturate. Ţin însă și eu 
să aştern un modest gind de rămas bun 
la despărțirea de Petre-Sava Băleanu. 
A făcut, da, spectacole de neuitat, îmi: 
povestea mereu proiectele sale, grijile 
sale. Dar ceea ce ar trebui spus acum 
este că a tost un artist al televiziunii. 
căreia i-a închinat cam de pe la înce- 
puturile ei, talentul, forța creatoare, me- 
ditațiile. Şi acum, viaţa... 

9 Lună de lună, «tele-scopurile» au 
încercat să desprindă îndeosebi semne 
de forță (dar citeodată și semne de slă- 
biciune) în acțiunea curentă a micului 
ecran. Acum, la ceasul bradului de 
iarnă, s-ar cuveni să stringem într-un 
buchet și cele mai bune anchete (dintre 
toate îmi stăruie în gind, mai tare și mai 
tare, tot acelea ale Ancăi Arion) şi cele 
mai adevărate reportaje, şi cele mai fru- 
moase portrete de oameni ai zilelor 
noastre... Spaţiul nu îngăduie, acum, 
această operaţie. O aminăm cu bucurie 


pentru noul an. 
Călin CĂLIMAN 


teleteatru 
0 floare de zăpadă 


La sfîrşit de an,bilanţurile au 
o aură antistatistică, exem- 
plificările şi relietările par su- 
perflue, bine este să lăudăm 
pe toată lumea, să intrăm 
buni şi inocenți în '77, an 
festiv, o sută de ani de la 
Independenţa naţională. În definitiv, ori- 
cit am critica televiziunea, oricit ne-am 
supăra pe cutare film prost («De ce-or 
fi dind, domnule, aşa ceval» — «Ra- 
țiuni» — vine răspunsul doct) sau 
pe cutare reportaj împiedicat în pro- 
priul său parcurs, oricit am găsi cusururi 
«Reflectorului» că nu mai dă el 
cu barda, vorba unui poet, ca altădată, 


20 


Într-o viziune originală regizorul George Teodorescu a adaptat pentru 
televiziune clasicul Mitică Popescu a lui Camil Petrescu. În + otografie: 
Tamara Crețulescu şi Virgil Ogăşanu . 


ei şi cite alte cusururi nu găsim noi, 
ca unei iubite pe care te sperii de cit o 
iubeşti — tot cu ea răminem. Telefagi, 
asta sintem şi e momentul acum, la cea- 
sul al doisprezecelea, să privim adevărul 
în față. Telefagia e o boală care nu trece. 
incurabili, intrăm voioşi în anul viitor, 
deschizînd aparatul cum întrăm în casă, 
gest reflex, ca spălatul pe dinţi. Avem 
o scuză. Emisiunile sint realmente, 
cele mai multe, interesante. Bine gin- 
dite, făcute cu profesionalism din ce în 
ce mai sigur. Avem din ce în ce mai 
mult sentimentul, practic și prin impli 

care, că sintem consultaţi. Există la 
televiziune un suflu de viaţă autentica, 
de «ultimă oră» a spiritului nostru co- 
lectiv, de necontestat. După cum mai 
există şi o certă preocupare pentru ca 
întregul program să capete acea aură 
de cultură şi civilizație, de înaltă intelec- 
tualitate care ne onorează și este extrem 
de folositoare. «Mass-media» prin TVR 
trebuie tradus invers — cultură pentru 
toată lumea, informaţie pentru toată 
lumea, educație pentru toată lumea, 
la nivel superior. lată de pildă «Teatrul 
TV» face ca ziua de marţi s-o concureze 
pe cea de miercuri. N-am scris pină 
acum de emisiunile de teatru de la tele- 
viziune,nu pentru că le-am ignorat, dim- 
potrivă, ni s-a părut că ele merită mai 
mult decitotelecronică de citeva cuvinte, 
ele merită o analiză amplă, merită a fi 
cercetate ca un cîştig cultural indubi- 
tabil, acest nou gen de artăa cucerit deja 
aplauze unanime. Nu este vorba numai 
de calitatea spectacolelor, de felul în 
care ele se disociază de teatrul scenic și 
de film, folosind cu fineţe mijloacele 
televiziunii, ci şi de alcătuirea reper- 
toriului, de raportul armonios dintre 
piesa clasică — veritabilă restituție în 
maniera specifică — la «Oameni ai 
zilelor noastre», ciclul căruia nu ne 
rămîne decit să-i urăm viață lungă, 
cit îi va ține talentul pe autori să sur- 
prindă chipul luminat al acestor oameni 
ai zilelor noastre. Regizori prestigiosi, 
care s-au adaptat cu entuziasm genului, 
mari actori care răspund cu prompti- 
tudine solicitărilor t.v. fac din aceste 
seri de teatru veritabile momente de 
cultură. 


Dintre aceşti pătimași oameni de tea- 
tru, unul va lipsi. S-a dus dintre noi, 
Petre Sava Băleanu, intelectual ardent, 
artist subtil și profund, fanatic al echili- 
brului. Spectacolele sale, multe antolo- 
gice («Pescărușul»,«Micuţul Eolf», «Doi- 
sprezece oameni furioşi»),vădeau mina, 
sigură a omului care știe ce spune şi de 
ce spune, regizorul avea darul de a-și 
cupla personalitatea artistică cu a auto- 
rului pînă la identificare. Îi plăcea Ibsen. 
La acest sfirşit de decembrie să lăsăm 
pe amintirea. lui o floare de zăpadă, 
căzută din răceala patetică a marelui 
nordic. Petre Sava Băleanu a rămas 
printre noi prin sufletul şi strălucirea 
minții sale închise în cutiile de celuloid 
ale filmotecii noastre de aur. 


Smaranda JELESCU 


teledivertisment 
Mini- 
și maxi-varietăți 


Dacă aş putea, jumătate 
din spaţiul cronicilor pri- 
vitoare la «șutul lui O- 
blemenco» l-aș umple cu 

fraza «ce bine e să avem 

varietăți tele-muzical-dis- 

tractiv-antrenante... în 
tiecare seară citeva minute». Asta nu 
pentru că aș fi la un pas de infarct în 
fața unui cîntăreț sau altul de muzică 
uşoară (fapt demonstrat a fi posibil în 
deceniul nostru), ci pentru că, atunci 
cînd vii acasă, parcă îți e mai bine cînd 
auzi și un cîntec. Înainte de apariția 


diazepamului mamele noastre ne ador- 
meau cu un cintec, pentru ca visele să 
ne fie plăcute. 

Televiziunea de la un timp ne face 
surprize nesperate, ades foarte plăcute 
şi... lăudăm pe cei ce nu înscriu numele 
vedetelor în program creind astfel sus- 
pense sau mai bine-zis pură curiozitate, 
oricum un climat psihologic de bună- 
voință, de bună voie, de interes pentru 
micul program muzical de seară. Şi s-a 
mai cîştigat un lucru: în locul emisiuni- 
lor de varietăți stil bazar —în care 
realizatorul işi aduce parcă de acasă 
toate acareturile, inclusiv răfuielile per- 
sonale cu vreun cronicar cu limbă ascu- 
ţită — au apărut emisiuni scurte în care 
cîntă sau dansează cine nu te aștepți, 
de fapt nume cunoscute pretutindeni 
pe care le vezi cu plăcere și te dispui. 
Aceste întilniri de seară devin un pre- 
ludiu plăcut al odihnei fiecăruia și nu 
are importanţă că o vezi pe Dalida în 
vremea cind se inventase minijupa, cînd 
ea era tinără şi frumoasă, nu are impor- 
tanță că înregistrările nu sînt făcute 
cu o zi în urmă, important e că se cîntă 
dragostea, prietenia, poveştile simple 
ale vieţii fiecăruia și că din cînd în cind 
între cîntece se mai strecoară şi o glumă 
bună. 

Fireşte că nimeni nu renunţă şi la 
dorința «Marilor varierăți» de sîmbătă 
care completează programul din care 
nu lipseşte serialul săptăminal. Am spus 
tradiționale, pentru că tot ea, televiziu- 
nea, ne-a obişnuit în decursul anilor 
cu emisiuni distractive bine conturate, 
personale, cum au fost cele ale lui Bocă- 
neţ și Vornicu şi în care era evident 
un stil, în care lucrurile nu se petreceau 
la întîmplare, în care o parodie nu în 
semna să ne scălămbăim în fel şi chip 
şi să zicem că sintem surorile Kessller. 
Emisiunile acelea aveau... cap şi coadă, 
aveau regizori ce știau exact cum tre- 
buie alcătuit un program distractiv. Şi 
acolo apăreau tot bunii noştri prieteni 
Dem Rădulescu sau Toma Caragiu şi 
acolo cintau Angela Similea și Cornel 
Constantiniu, dar acolo îi vedeam altfel. 
Dorim ca redacția varietăților să născo- 
cească, cum numai ea știe citeodată, 
o nouă emisiune distractivă săptăminală 
pe care s-o aşteptăm cu mai multă 
nerăbdare decit aşteptăm pe năbădiio- 
sul Şerif venit la reciclare la New York. 


Heana LUCACIU 
filme pe micul ecran 


@ Marele şi micul ecran 


Sub acest titlu cam banal se ascunde 
— de la o vreme —o excelentă emisiune 
de cultură cinematografică. Am mai 
spus-o și mă bucur că sint silit să mă 
repet. După evocarea personalității lui 
Kurosawa (În special prin intermediul 
acelui tulburător eseu despre — ier- 
te-mi-se prozaismul formulării — cum 
poate fi perceput şi relatat în mai multe 
feluri acelaşi fapt de viață, eseu numit 
Rashomon) și a lui Mizoguchi (cu acel 
straniu şi acaparant Povestirile lunii 
palide după ploaie), a urmat un sfi- 
şietor medalion Cybulski (sfişietor pen- 
tru că — ierte-mi-se de data aceasta 
patetismul — nu altfel poate fi numită 
o oră și jumătate de reintilnire cu umbra 
unui mare, inegalabil actor), un sensibil 
şi exact portret al lui François Truffaut 
(în care «clou»-ul îl constituia acel — 
dacă nu mă înşel — inedit pentru publi- 
cul nostru Dragostea la douăzeci de 
ani) şi emisiunea dedicată lui Federico 
Fellini. Emisiunile de acest gen sint cit 
se poate de binevenite şi de instructive. 


e Duhul aurului 
(Mircea Veroiu şi Dan Piţa, 1974). Re- 
marcabilă ecranizare a unor proze de 
Agârbiceanu. Episoadele filmice sem- 
nate de cei doi regizori trădează, fiecare 
în felul său, o încăpăținată, fanatică — 
dacă vreţi — voință de cinematograf. 
Adică, de a vedea şi a face să fie văzute 
idei. Veroiu mi se pare, mi s-a părut 
întotdeauna, mai speculativ (în sens 
bun), mai «eseistic» (iarăşi în sens 


bun), mai elaborat, mai psihologizant 
(mereu în sens bun). Piţa mi se pare 
în continuare mai direct, mai exact, 
mai atent parcă la ce decit la cum. 
Îi apropie — zic eu — vocaţia, obsesia 
chiar, a realismului. Chiar atunci cînd 
lucrul nu pare atit de evident... 
@ ilustrate cu flori de cîmp 
(Andrei Blaier, 1975). Unul din cele 
mai izbutite filme românești «pe teme 
de actualitate» — cum se spune. Imple- 
tire strinsă și exactă de momente de 
dramă și tragi-comedie. Psihologii apă- 
sat dar eficace desenate uneori, fin şi 
surprinzător de impresionant alteori. 
Substanţă de viaţă grea, tulbure şi tul- 
burătoare, turnată într-o formă care 
mizează pe contrast şi contrapunct, 
Remarcabile creaţii actoricești (Eliza 
Petrăchescu, Gh. Dinică, Draga Oltea- 
nu-Matei, Elena Albu, Carmen Galin). 
— şi, cred, «fişa» filmului arată astfel 
destul de exact. 

e Odă bucuriei 
(Ingmar Bergman,. 1949). Extraordinar 
în acest film e modul în care, în același 
timp, el este şi nu este «un Bergman». 
Nu este, încă, din punct de vedere cine- 
matografic propriu-zis şi în ce priveşte 
intensitatea meditaţiei. Este însă ca 
deschidere a acestei meditații, ca apa- 
riție şi tratare a unor motive tematice 
fundamentale în creaţiile ulterioare. În 
felul său, acest (dezamăgitor pentru 
unii) Odă bucuriei pare conspectul, 
una din primele redactări ale unei mari 
opere. Creionul se mai rupe din cind 
în cînd și guma ar trebui să intervină 
mai des, dar capodoperele stau să se 
nască... 


$i 


e Sutjeska (Stipe Delić, 1973). So- 
bră, dramatică evocare a unor pagini 
de eroism desprinse din cronica celui 
de-al doilea război mondial. 

© Ferma suspiciunilor (Jean Cha- 
pot, 1973). Tot ce poate spune un tele- 
spectator cinstit este că, din punct 
de vedere să-i zicem tehnic, copia pre- 
zentată era lamentabilă. Lipseau mo- 
mente întregi, subiectul era ca şi inedit 
față de versiunea originală... 

@ În bătrinul Chicago (Henri King, 
1938). Un film care a entuziasmat pe 
unii, iar pe alţii i-a «dezumflat» (termen 
argotic) complet. E bine? E rău? Mister 
total. 

e Hombre (Martin Ritt, 1966). Paul 
Newman este «hombre». Paul New- 
man este un mare actor. Punem punct 
compunerii şi ieşim în recreație să ne 
batem cu zăpadă. 


Stimaţi cititori, aş vrea acum, la sfirşit 
de an, să mulțumesc tuturor acelora 
dintre dumneavoastră care s-au aple- 
cat, lună de lună, asupra acestui colț 
de pagină. Uneori, cred, am avut păreri 
asemănătoare despre un film. Alteori, 
sint convins, nu —dar nu pentru a- 
ceasta o să ne certăm... Principalul este 
că destule din filmele văzute de noi pe 
micul ecran au invitat la meditaţie și la 
comentarii. Am urmărit uneori — de 
ce să nu recunoaştem? — şi melodrame 
ce nu meritau să părăsească rafturile 
arhivei,. şi comedioare de duzină, şi 
«biografii romanţate» de tot hazul (in- 
voluntar, firește), şi «policier»-uri a- 
dormitoare sau pelicule adormitoare 
pur şi simplu, indiferent de gen. Desi- 
gur repertoriul unui an nu poate fi 
alcătuit numai din capodopere. De alt- 
fel, nu cu amintirea unor «accidente» 
(pe care le dorim tot mai puţine) vom 
rămîne — fără îndoială, ci cu "amintirea 
faptului că în 1976 micul ecran ne-a oferit, 
între altele: Adalen '31 de Bo Wider- 
berg, Comoara din Sierra Madre de 
John Huston, Pămiîntul se cutremură 
de Visconti, Procesul maimuțelor de 
Stanley Kramer, Colina de Sydney Lu- 
met, Singurătatea alergătorului de 
cursă lungă și Priveşte înapoi cu 
minie de Tony Richardson, Pinocchio 
de Luigi Comencini, Drumul spre est 
de Griffith, Cei șapte samurai de Akira 
Kurosawa, Dirigintele de poștă de 
Nikita Mihalkov, Moara cu noroc de 
Victor Iliu, Lumea lui Apu de Satyajit 
Ray, Unchiul meu de Jacques Tati, 
Insula de Kaneto Shindo, Goana după 
aur de Chaplin, Casablanca de Mi- 
chael Curtiz, Confuzie de persoană 
de Hitchcock, Olga Sergheevna de 
A. Paukov, Curajul poporului de Jorge 
Sanjines, Ultimul dintre oameni de 
Murnau. Ceea ce nu este puțin. Cum 
altfel aş putea încheia aceste rînduri, 
stimaţi cititori, decit cu un călduros 
«La mulți anil».«La mulţi anit» şi la cit 
mai multe filme bune pe micui ecran. 
Şi nu numai pe micul ecran... 


Aurel BĂDESCU 


edalion 


De felicitat iniţiativa Cine- 

matecii noastre de a dedica 

unul din medalioanele ince- 

putului său de stagiune ma- 

relui nostru creator cinema- 

] tografic Jean Georgescu. 

Am petrecut cu el multe 

ceasuri plăcute în tim- 

pul războiului cînd înființasem împreună o 

academie de artă cinematografică. Eu fă- 

ceam cursuri teoretice, iar el alegea frag- 

mente dintr-o piesă sau ticluia secvenţe, 

scene, pe care studenții noștri le interpre- 

tau sub îndrumarea lui. Printre acești elevi, 

unii aveau să facă carieră. Astfel Ana 

Colda devine protagonista filmului Visul 

unei nopți de iarnă, turnat de Georgescu 

în anii războiului. O altă strălucită elevă a 
noastră a fost Malvina Urșianu. 

Nu este oare interesant că pină la Geor- 
gescu toate filmele românești (și sint vreo 
șapte) au fost dezolant de proaste? În 
schimb, O noapte furtunoasă și Visul 
unei nopți de iarnă (1942 și 1945) au și 
astăzi nivel artistic european. lată două 
fapte interesante, cu privire la aceste filme. 
Nu mai există azi nici cea mai mică urmă 
din Visul unei nopți de iarnă, cu excepția 
unei copii cumpărate de Georgescu la 
talcioc şi donată de el Arhivei Naţionale. 
Al doilea fapt, ca să zicem așa singular și 
pitoresc, este că Georgescu a transtormat 
în film pur toată lunga și savuroasa poves- 
tire verbală a lui Jupin Dumitrache despre 
serile petrecute la grădina de varieteu 
Union. Din truculentele cuvinte ale lui 
Titirică-inimă-rea și Ipingescu, regizorul 
nostru a făcut o reprezentaţie reală, asa de 
nostimă și bogată în fapte de ecran, încit 
regizorul Sică Alexandrescu a îndrăgit-o 
şi a pus-o, tale quale, pe scenă, ca «lever de 
rideau». 

Că Jean Georgescu a regizat numeroase 
filme în Franța, că felul lui de a face «munca 
cu actorul» are ceva de domeniul miracol: 
lui, căci vedeai cu ochii cum respectivul! 
dela penibil de prost, devenea finalmente 
perfect — acestea-s merite mici față de 
acela de a fi participat, asemenea unor 
Lawrence Olivier, Orson Welles sau Castel- 
lani la acea Incercare dificilă întru toate de a 
ecraniza ceva ce pare inecranizabil: litera 
tura unui autor ca să zicem aşa intraductibi! 
Caragiale. Arta acestuia, ca și aceea a lui 
Shakespeare, este o artă de cuvinte. Vorbe 
intense, care nu-s comentarii ale unor 
întimplări, ale unor fapte văzute cu ochii, ci 
invers, toate imaginile vizuale sint,ele, co- 
mentarii ale cuvintelor rostite. În extra- 
ordinarul său film Mofturi, e vorba de mitici 
care dela cafenea purced şi la cafenea po- 
vestesc tot ce li s-a întîmplat. Miticii acelei 
epoci se nășteau și mureau la cafenea. Ne- 
vasta se zvircolea acasă în chinurile facerii, 
dar în timpul nașterii lui Mitică Jr., Mitică- 
tatăl se zvircolea la rindu-i la berărie, expli- 
cind asistenţei fericitul viitor eveniment și a- 


Mereu tinărul 
Jean Georgescu 


Regizor-profesor de-o viață 


ferentele prezente ale dumisale emoții. Fil- 
mul Mofturi se petrece la cafenea, căci 
cafeneaua este patria și cimentul care 
leagă păţaniile locuitorilor de la diferite 
mese ale localului. Unul din aceşti mitici, 
sosit Intr-un oraș total necunoscut, poves- 
tea: «...intru în cafenea... acolo... ce să vă 
spun? numai amicii» Amici e cu totul 
altceva decit prieteni. Prietenie înseamnă 
afecțiune. Amicii în țara lui Caragiale, 
înseamnă complicitate. Bugetivori şi flecari, 
aceşti amici socoteau că faptele, pină nu se 
prefac în trăncăneală la un pahar, nu sint 
încă decit niște jumătăţi de fapte, pe care 
le va intregi cafeneaua. Regizorul nostru, 
s-o ştie, a realizat ceea ce spunea Ibrăileanu 
despre lumea lui Caragiale, unde nu trăieşte 
decit un singur personaj, acesta Insă multi- 
plicat într-o infinitate de «momente» și 
«schițe». Georgescu a simţit asta şi a făcut 
cel mai extraordinar «film de scheciuri», 
unde divizarea personajului în sertare nu e 
numai procedeu estetic, ci reproducere 
exactă a unui fenomen natural şi social. 
Jean Georgescu a primit multe premil Da: 
nu a făcut atit cit putea el face. De ce? E 
prea păcat ca să-i mai căutăm pricina. Din 
aceasta noi cu toții avem de pierdut. 


D.I. SUCHIANU 


w 


ul 


Sentimentele pot muri, viața merge înainte (Ocolul) 


Ocolul 


«Cenușa visării ce-a fos!» — vorba 
poetului — atit mai rămine, peste ani, 
din superba poveste de iubire consu- 
mată în anii fierbinţi ai ilegalităţi, anii 
şedinţelor înecate în fum, animate de 
patos tineresc, de fervoare a pasiunii 
revoluționare, anii balurilor de cartier 
unde, între un tango și o sărutare furată 
la «butetul rece», se strecoară mani- 
feste; atit, numai atit mai rămine din 
noaptea aceea fierbinte, petrecută la 
un «domiciliu secret», adică o mansar- 
dă ingrasioasă și rece, unde e bine şi e 

cald, pentru că «ei» se iubesc, deocam- 
dată pe ascuns, pentru că au «sarcini», 
«misiuni» şi «activităţi», treburi impor- 
tante, vitale, «de organizaţie». Atit, nu- 
mai atit, rămine din dragostea de odi- 
nioară, cind cei doi protagoniști ai a- 
cestui tulburător film, care este Ocolul 
cineastilor bulgari Grișa Ostrovski si 
Todor Stoianov, adormeau seara, frinți 
de iubire, de muncă ilegală, murmurind 
lingă «te iubesc», parcă tot versurile 
poetului: «O, vino odată, măreț viitori» 
Și măreţul viitor vine, vine și izbinda, 
vine şi succesul revoluţiei, vine şi socia- 
lismul, vin dreptatea, libertatea şi ega- 
litatea. E linişte, e pace; e frumos: bucu- 
ria calmă a victoriei. Dar unde e lubirea 
de odinioară? Căci, iată, pe o șosea 
trece o limuzină, se oprește o clipă, 
din ea coboară un bărbat trecut de 
prima tinerețe, grizonat, elegant și im- 
punător. Este «el», persoană impor- 
tantă, trimis în delegație undeva în 
străinătate; pînă la ora plecării avionu- 


În luna ianuarie: 


lui mai e timp, ia să coborim niţel din 
mașină să ne mai dezmorțim, să facem 
un popas, mai vedem ce mai e pe aici, 
pe acest șantier arheologic, unde, în- 
timplător, ne-am oprit. Pe șantier, pe 
acest șantier, lucrează — ce surpriză! 
— «ea», tovarășa de odinioară, o femeie 
frumoasă și tristă, scormonind printre 
pietre străvechi, căutind acolo, refugia- 
tă în istorie, parcă şi un trecut mai re- 
cent, al ei, al lui, al lor. O privire, un 
zimbet, o stringere de mină, «tovără- 
şească», ca pe timpuri. Două vorbe 
convenționale, un «ce mai faci», «bine», 
dar tu? «și eu tot bine», «ei atunci, la 
revedere...»,o mașină care pleacă, apoi 
un aeroport, un avion care pleacă, un 
trecut care pleacă, o iubire care pleacă, 
definitiv. «Cenușa visării ce-a fost»... 
Mă gindeam privind filmul acesta a- 
devărat, frumos și trist, la un altul, tot 
atit de frumos, tot atit de trist Dumi- 
nică la ora 6 al lui Pintilie, programat 
parcă anume la numai citeva zile de 
Ocolul. Zic, «anume parcă», pentru 
că există un fir secret care îmi pare că 
leagă cele două filme, un anume senti- 
ment că între ele circulă, subteran, un 
același cintec tinguitor de flaut, care 
unește destinul trist al fetei care moare 
în filmul nostru de acela al fetei care 
supraviețuiește în filmul bulgar. Este 
vorba, dacă vreți, și aici și acolo, despre 
latura tristă a victoriei, despre faptul 
că asemenea sentimente pot să moară, 
de voie sau fără voie, chiar dacă viata, 
ea, merge Inainte... 
Încit, îmi vine să spun: citește, spec+ 
tatorule, aceste filme, citește cu atenție. 


Petre RADO 


Medalioane: John Huston și Alain Resnais. 


Un ciclu nou: 


«Rolul artei filmului în răspindirea concepției mater 


re lume 


şi viață, în combaterea manifestărilor retrograde, mistice, a concepțiilor idealiste» 
Continuă ciclurile: «Arhitectura și filmul» și 


«La cererea abonaților» 


Lanterna cu comedii și cu nostalgii 


Din filmografia lui Jean Georgescu, prezentată la cine- 
mateca în cadrul medalionului omagial (cuprinzind opt 
comedii de lung-metraj — printre care Aventură fericită 
turnată în Franţa și patru completări) am selectat: 


Maiorul Mura (1928) 


Recital de autor aproape total. Şi aproape virtuoz. 
Scenarist: adaptează, cadrului şi umorului autohton, un 
vodevil franțuzesc; interpret: dă grație şi spirit eroului 
său liric; co-regizor — deşi nu semnează pe generic decit 
lon Timuș, mina lui Jean Georgescu e vizibilă în nervul 
decupajului, în ritmul montajului, obținind din racorduri 
efecte comice, gaguri specific cinematografice încă ne- 
cunoscute la noi. Două ordonanţe (G. Timică și Nae 
Tomescu) evoluează cu vervă şi fantezie comică, armoni- 
zind aerul mucalit de Păcală și Tindală cu istețimea servi- 
torilor-raisonneuri din comedia clasică franceză. Un de- 
cupaj inteligent urmărește în gros-planuri jocul foarte 
cinematografic al perechii comice, fineţea satirică a unei 
tinere interprete pe nume Marietta Sadova. Exterioarele 
au viaţă, nu mai par simple decoruri de mucava, aparatul 
se mișcă degajat, creind cadrului senzaţia volumului 
şi nu a planului bi-dimensional confundabil cu scena. 
O primă lecţie de comedie «curat» cinematografică. 


O noapte furtunoasă (1942) 


Strălucită deschidere de școală naţională. Doar 
«școala» întirzie. Valoare clasică inegalată de comedia 
(așa-zis) modernă. Fidelă spiritului caragialesc, dar liberă 
de prejudecata servituţii umile. Exuberanţa comicului 
de situaţie și caractere, precizia detaliului devenit meta- 
foră: afișul scamatorului cu joben trimiţind la gestul dema- 
gogului orator, bastonul cu care ex-soțul Ziţei fură, în 


s 


«Milionar de-o zi» (Jean Georgescu 
interpret în comedia cu acelaşi nume) 


trecere, un fruct din piaţă și apoi îl scuipă plictisit sugerind 
hoția de dragul hoției, tipică «mitocanului». Despre 
vulgaritate cu elegantă satirică. Excelenţi actori de teatru 
jucînd ca-n tilm: antologica pantomimă a lui Iordănescu- 
Bruno urmărind imaginar traseul chiristigiului; suferințele 
onorabilei Veta trăite «sincer» în ridicolul lor de Maria 
Maximilian (fără ingroșarea parodică ce-a compromis 
pe ecran atitea opere de spirit). Georgescu-Jiquidi-Norris, 
un trio traduciînd plastic o epocă și un univers de gindire 
şi trăire caracteristice mahalalei bucureştene de altădată. 

Nec plus ultra. Ștacheta — se vede —a fost ridicată prea 
sus. Nici maestrul nu și-a mai doborit recordul. 


Visul unei nopți de iarnă (1945) 


Umor liric inedit pentru registrul sarcastic al lui Jean 
Georgescu. Chiar dacă vina comică e ușor vlăguită de 
melodrama lui Tudor Mușatescu, rezistă şi azi; pictura 
mediului, atmosfera din casa modeștilor părinți strălucit 
interpretaţi de Maria Filotti și Misu Fotino 


Directorul nostru (1955) 


Prima satiră contemporană românească. Ce-ar fi putut 
urma, dacă ne onoram startul! Un simţ al imediatului, 
pulsul aparent normal al unei anomalii pe nume birocra- 
tismul. Ridiculizarea lui fără concesii, dar în hotarele 
realității şi nu ale şarjei convenţionale. Un Giugariu ce 
incriminează cu bonomie angelică un viciu drăcesc. Dis- 
crepanţa (voită) dintre mijloacele folosite (firescul, blîn- 
dețea perfidă a satirei) şi gravitatea obiectului satirizat. 
Nu rizi în fața oglinzilor deformante care să te mai liniş- 
tească «sint doar la bilici», ci rizi de propria-ți imagine 
într-o oglindă obişnuită. Te afli pe stradă, într-un birou 
ca multe altele. Descoperire alarmantă, singura ce-ţi 
poate da de gindit. Acesta era tonul satirei cinematografice 
constructive, nu ceea ce a urmat. Comicul estradistic — 
ne învaţă tot Jean Georgescu într-o experienţă ulterioară 
mai puțin fericită — ne amuză dar nu lecuieşte. Spiritul 
românesc e laser nu topor. 


Alice MĂNOIU 


a AOE 
tinut in į 


pentru 


francheță apr 
Ey nu lipsit 


ză) 
UT. u 
(coc! reus 


imagin 


lumină 


na 

ac 

- 2 3 RELA RIS az A Sa r : | ct 
l. 3 de Christina Nichituş: între umor şi ironie muşcătoare. 2. De ce $| 2, 
de Tereza cheţe despre neîncredere | | i 


nu mă credeți 


> A 
. Recreaţia mare 


Barta: cu 
de Ioana Holban Popescu 


spinoase 


terenul sen 


ză 


entelor | 


: pe 


ler 


studenţi 


unor lucri 


nu cu 
cuvint impí 


ro 


1 
O 


idei pe adresa dv 


— «V-am scris prea mult, 
știu asta, poate că nici n-aţi 
avut răbdare să citiți tot. 


Mi-ar părea rău. Numele per- 


soanei care v-a solicitat aten- 
ția nu are desigur nici o im- 
portanță. Un spectator ca ori- 
care altul, poate cu un plus 
de sensibilitate şi bun simț». 


BI. 1.-1, ap. 39, 
Ţiglina Il Galaţi sau 


Wii i sii 
Ra TITI lA 
UG Vina Gai; 


„Nu ne scrisese deloc prea mult. Erau 
patru pagini bine indesate, cu un scris 
nervos şi inteligent (nu fac niciodată 
gratologie), care nu ne-au dat nici o clipă 
senzația de «prea mult». Prea multul nu 
vine niciodată din prea multe idei și prea 
multe sentimente, din tumultul lor — 
cum era cazul aici — ci din multe vorbe 
la puține idei, cum nu era cazul aici 
Excesele, plictisul apar din puținătate, 
se știe. Aici excesivă și suspectă era, în 
final, fuziunea dintre mindrie şi umilință 
Multă vanitate la o certă conștiință de 
sine. Falsă, înfrigurată și crispată modes- 
tie la capătul unei scrisori pline de adevăr, 
de loc modestă, de loc timidă, minioasă 
cind trebuie, sfidătoare, bravă și inţele- 
gătoare în nuanţe. «Un spectator ca ori- 
care altul?... Dar un spectator care in- 
drăznește să afirme că «are un plus de 
sensibilitate și bun simț», mai e un ori- 
care altul? O teamă pozată față de răb- 
darea noastră, repede amendată printr-un 
«mi-ar pare rău» (dacă nu mă citiți...) în 
care strigă cu totul indreptățit orgoliul 
persoanei. «Persoană al cărui nume nu 
are desigur nici o importanţă»... Dar de 
ce «desigur»? Nu trebuie să fiiun Maigret 
pentru a observa cit de stingaci cade acest 
«desigum şi cite incearcă el să ascundă 
Desigur că tocmai numele persoanei 
doream, ajunşi la ultimul rind, acolo unde 
la urma urmei, cinefili savanţi, psiholog 
blestemaţi sau spectatori ca oricare alţii 
nu sintem și nu ne dovedim decit oameni 
curioşi. Dar plicul avea ca adresant doar 
un cifru de secol XX: BI. 1.1., ap. 39, Ţigli- 
na Il — Galaţi. 

Frumuseţea scrisorii se trezea din forța 
cu care vorbele despre două filme descriau 
şi defineau un om. Sint nenumărate scri- 
sori pe care nu ai de ce le asculta cu ure- 
chea și mintea. Aici, din citeva expresii 
ciudat de grave pentru ceea ce numim 
fără gravitate «cinema», apărea melodia 
subterană a unui suflet, decorul în care 
se mișcau dorurile şi singurătăţile lui 
esenţiale, bucuriile lui cit mai secrete 
Cinefilia era aici o formă de relief a ome- 
niei. lat-o, ca un motto la cotidiana noas- 
tră împăcare cu evidența, murmurată la 
mijloc de scrisoare, în plină furie împotriva 
unui film prost: «Ca un om care îndrăgește 
atit de mult filmul, nu mă aştept să văd 
în fiecare zi o capodoperă»... Trebuie să 
fii un mare îndrăgostit pentru a te înțelege 
astfel cu cenuşiul din orice iubire, accep- 
tind-o pină în zilele-i fără soare, supu- 
nîndu-te, tocmai din amor, lungilor ei 
mohoriri. «...Dar filmul acesta e atit de 
slab încit simţi că te goleşte — o senzație 
îngrozitor de neplăcută... Este atit de slab 
incit pur şi simplu îţi face rău...» Film: 
prost resimţit ca o suferință personală 
fizică — aceasta nu «vine» în fiecare zi 
și pentru a nu fi socotiți prea psihologi- 
zanți, cum se spune, în interpretarea 
noastră, «persoana» ducea identificarea 
filmului cu omul, pină la expresia urmă- 
toare: «Aştepţi un film uneori săptămini 
intregi cu sufletul la gură ca pină la urmă 


să ți se servească această apă chioară 
care o să fie «plimbată» pe la toate cine- 
matografele din Galaţi, pînă ameț i 
tu și ea.» (sublinierea noastră)! O in- 
treagă viaţă cinematografică, și nu numai, 
a unui oraș —cu spectatorii și preferi 

tele lor, și nu numai — se desfășoară 
și se incheie in această frază îndurerată 

Dar cum arată un film bun? Poate că 
avem aici un suflet doar torturat de mizan- 
tropie și negativism... O, «persoana» știe 
foarte bine ce e un film bun, scrisoarea 
chiar cu un film bun începe: «Am văzut 
săptămina aceasta Suflete condamnate. 
Un film bun, serios, care spune mult, dar 
ceea ce spune nu este numai și strict 
legat de subiect şi asta mi s-a părut o 
mare, o foarte mare calitate, cea mai mare, 
desigur.» Desigur, de o mie de ori «desi- 
gur», aceasta este cea mai mare calitate 
a unui film: forța de sugestie din afara 
subiectului strict. lar cinefilul care a 
ajuns la a defini atit de clar «calitatea cea 
mai mare» a unui film, a ajuns la acea 
competenţă care nu-i mai dă dreptul de 
a se auto-bagateliza prin formula «spec- 
tatorului ca oricare altul». E clipa ferice 
cind o competență sufletească se trans- 
figurează în competență estetică. Rareori 
am sesizat-o mai limpede, descitrind un 
necunoscut, 

Fără porniri de Maigret, fără iluzii de 
Makarenko, poate doar din mărturisita 
pasiune pentru neorealism şi ale lui anun- 
turi din ziare, am rugat —la finele «Curie- 
rului» din 10/76 — ca persoana care se 
ascunde sub cifrul «BI. 1—1, ap. 39...» să 
ne spună numele, scrisoarea fiind foarte 
interesantă. Am așteptat ca «la film»: 
Va citi anunțul? Va citi revista noastră 
pînă la ultimul rînd? Şi va accepta oare 
să se desconspire? Pină unde merge 
orgoliul, pină unde sinceritatea? La ince- 
put de noiembrie, extrem de rapid deci, 
primeam următoarea misivă: «Am cum- 
părat azi, 2 noiembrie 1976, (precizare 
stranie şi frumoasă, n.n.) ultimul număr 
al revistei «Cinema» și-am deschis-o pe 


“pre 


7 


P 


«Suflete condamnate»: un film bun, 

serios, care spune mult, nu numai 

strict legat de «subiectul său» (o 
corespondentă din Galați) 


stradă (altă precizare de un realism Imbă- 
tător, n.n.) nerăbdătoare, sincer curioasă, 
să văd în ce măsură aţi luat în consideraţie 
scrisoarea mea. Am fost fericită, nespus 
de fericită, că i-ați dat importanţa pe care, 
tot foarte sincer, o aşteptam. Nu mi s-a 
mai întimplat însă niciodată (sublinierea 
aparţine persoanei şi este, probabil, accen- 
tul cel mai grav al scrisorii care ne inter- 
zice orice frivolități) să fiu tratată cu 
seriozitatea pe care o aștept din partea 
tuturor. (Frază demnă de tensiunea mari- 
lor povești de la sfirşit de an). Şi dacă 
mă gindesc mai bine, este nu una dintre 
cele mai mari bucurii, este cea mai mare. 
Şi cu asta cred că v-am spus tot. A fost 
surpriza surprizelor. (Propozițiune care 
pune în valoare întreaga «nebunie» a 
bucuriei, căci cum poate fi o surpriză 
să trăieşti tocmai ceea ce aşteptai?) 
Încrederea pe care mi-aţi acordat-o mă 
obligă in orice caz să semnez, lucru pe 
care de obicei îl fac cam greu...» Urma 
semnătura, the end-ul. 

Mărturisesc că în acest an n-am trăit 
film mai frumos despre un semen al meu, 
cinefilul, cel care deschide în plină stradă 
de noiembrie, revista «Cinema», căutind 
fericirea — și găsind-o, găsind-o chiar 
în secolul XX — fericirea de a ţi se răs- 
punde cu seriozitatea pe care ştii c-o 
meriți ca om, 


Radu COSAŞU 


scrisoarea lunii 


Vrem comedii bune, morale,dar nu moralizatoare! 


«Spectatorii de film din ţara noastră sint dornici de comedie, vor să ridă, să se 
amuze. Această dorinţă le este satisfăcută în bună măsură de noua producţie cine- 
matogratică Premiera. Am ris şi eu alături de ei dar remarcam în gind faptul că mă 
amuzau în special textul, replicile şi poantele rostite de actori, precum și jocul stră- 
lucit al acestora. Filmul este un prilej pentru cîteva roluri de compoziție, realizate la 
un înalt nivel. Dar acestea, după părerea mea, sint mijloace specifice în primul rînd 
teatrului și mai puţin cinematografului. Am dori, stimaţi realizatori ai filmelor romă- 
nești, mai multe filme-comedii și mai puţine comedii filmate. Nu aș vrea să ne în- 
toarcem la bătăile cu tarte cu frişcă sau la gagurile lui Charlot căci arsenalul cinema- 
tografiei moderne este bogat în mijloace mai evoluate. (N.R.: Gagurile lui Charlot 
au și ele părțile lor bune, chiar evoluate...) Filmul în discuţie este însă sărac în astfel 
de procedee moderne. Aș putea să enumăr scena în care Caragiu constata cu stu- 
poare că din recuzită îi lipseşte pistolul, sau chiar scena din generic și mai sînt 
cîteva, dar doar citeva. Un scenariu mai cinematogratic, mai inventiv, servit de a- 
ceastă strălucită pleiadă de actori. ar fi dat o valoare mult sporită acestei realizări: 
Şi ar mai fi ceva: nu-mi plac filmele în care mesajul este rostit ca atare, în care actorul 
e pus să rostească fără echivoc morala filmului. Spectatorul nostru, în general, nu 
vine la film ca să i se facă o morală cicălitoare. Forța educativă a filmului se poate 
realiza mult mai bine și mai eficient, mai durabil, prin metode mai discrete... Stimaţi 
scenariști şi regizori, nu scrieți mesajul filmului cu majuscule ci inoculaţi-l discret, 
cu abilitate, în conștiința spectatorului prin mijloace artistice proprii celei de a şaptea 


arte». 


(Nicolae Pavalache, economist — Str. Lungă nr. 160, Braşov) 


filmul românesc 


ănase Scatiu 


e «Am plecat de la Tănase Scatiu cu 
bucuria de a fi asistat la o sărbătoare a 
ochiului şi a spiritului. Prim planuri tulbură- 
toare, costume şi decoruri care susțin 
narațiunea sugerind stări de conștiință, 
profunzimea deosebită a actorilor (fiecare 
din ei are o contribuţie prețioasă pe care 
cuvintele o pot evalua cu greu) şi încă 
foarte multe lucruri fac din Tănase Scatiu 
un film inteligent, de un rar rafinament, 
care aruncă o lumină lucidă asupra unor 
caractere şi asupra unei epoci. Nimic nu 
este oarecare, nimic nu este distonant, 
totul se înlănțuie, după o lege interioară, 
poate la fel de adincă precum legea naturii. 
Din multe puncte de vedere superior roma- 
nului, Tănase Scatiu este unul din filmele 
care-şi pun semnătura pe actul de maturi- 
tate al cinematografiei româneşti». (Mihae- 
la Boldeanu, Calea Griviței 164 — Bucu- 
reşti, 

= A mi-aş fi putut închipui că Victor 
Rebengiuc, cu care eram obișnuit numai 
în filmele dure, ar fi putut juca rolul lut Tă- 
nase Scatiu. A fost formidabil!... Eliza Pe- 
trăchescu a făcut un rol de zile mari. Peisa- 
jele sint minunate. Actorii ţărani? Hm! 
Cred că Sergiu Nicolaescu ştie să-i imbrace 
corect şi nu în haine de artizanat. Prea 
mult fast, strică! Am de obiectat la scena 
cu omorirea lui Tănase Scatiu. Chiar tre- 
buia atita balet pentru a arăta omorirea unui 
boier? Eu cred că nu. Nota 10 pentru dia 
logul atit de firesc și aş putea spune ci 
numai în Zidul am mai întîlnit un astfel de 
dialog. (Nicolaie Cureliuc, loc. Măriţeia 
Mică — Jud. Suceava.) N.R. /n altă ordine 
de idei: tocmai nouă să ne faceţi asemenea 
imputări? Nouă, celor care v-am «lansat» 
In activitatea dvs. publicistică atit de intensă? 
Noi n-am dat importanță adevărurilor dvs? 
Nu v-am publicat toate păsurile? Vai, sinteţi 
nedrept. Ne vine să plingem... 

e «...Aş elogia modul perfect de fuziune 
dintre personaj şi actor în creaţia lui Victor 
Rebengiuc. O apariţie tot atit de tensionată 
realizează și Vasile Niţulescu. În rest, dis- 
tribuția mi s-a părut omogenă, fără sclipiri 
şi scăderi deosebite... Filmul lui Dan Piţa 
cîştigă însă enorm prin folosirea culorii. 
Scena întoarcerii lui Matei,ca și micul drum 
peste cîmp mi s-au părut minuţioase ta- 
blouri putind fi semnate de Theodor Aman 


cinema 


Bucureşti 
decembrie 1976 


a 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


Așa cum în scena muncii la cîmp, suita de 
prim-planuri asupra copilului adormit și 
asupra cltorva chipuri de ţărani amintesc 
de personajele lui Corneliu Baba. Muzica 
semnată de rafinatul compozitor Adrian 
Enescu introduce o notă șocantă, mai 
convingătoare în finalul filmului care se 
încheie pe acordurile vocii acum atit de 
cunoscută datorită cinematografiei, a lui 
Doru Liviu Zaharia...» (Laurenţiu Lancrim, 
intr. Antim nr. 3 — Bucureşti) 

N.R.: Vă rugăm să baieți la maşină cores- 
pondența dumneavoastră, aveţi o caligrafie 
extrem de obositoare, multe cuvinte nu le-am 
putut înțelege... În cronica la «Șatra», din 
cite am putut descifra, v-aţi intins prea mult 
cu subiectul. Oricum, ne pare bine de cu- 
nostință şi v-asteptăm pe '77... 

e «...Un film fără de cusur, un film pe 
placul chiar al cusurgiilor. Pe mine m-a 
fascinat pur și simplu jocul uluitor al lui 
Victor Rebengiuc... Răzbunarea țăranilor, 
prin moartea Scatiului, a smuls ropote de 
aplauze în sală. Aştept cu nerăbdare re- 
vista «Cinema» să văd dacă colegii mei 
de pagină au gindit pe aceeași lungime de 
undă ca și mine. (N.R.: După cum vedeți, 
da!) Penultima pagină din revistă — pagina, 
să-i zicem, a nespecialistului — este cea 
mai citită...» (ing. Alexandru D-tru, str. 
Rudului 148 — Ploieşti.) 


Ultima noapte a singurătătii 


În acest film frămintările lui Borcea, 
drumul lui de la izolare la integrarea în 
colectiv, mi s-au părut convingătoare. In- 
dividualistul, ca un alt Diogene, ajunge să 
caute un om cu luminarea, un om care 
să-l înțeleagă. Încercarea lui, pe alocuri 
dramatică, va reuși numai atunci cind va 
sparge zidul ce-l separă de ceilalţi (a se 
citi mindrie exagerată, încăpăţinare, sus- 
ceptibilitate). Deşi unora li s-ar fi putut 
părea simboluri cam «groase» pentru suge- 
rarea izolării și apoi a regăsirii oamenilor, 
monologul (cum să-i zic?) «în butoi» şi 
mai apoi spargerea acestuia, sint intere- 
sante. În rest, filmul nu prezintă decit un 
conflict cam prea western din care nu 
lipsesc cearta dintre stăpinul şi călăuza 
turmei, o dragoste care trezește ostilitatea 
unora, accidentul turmei și al fetei, şi chiar 
cadrul în care sint prezente obligatoriu 
crişma şi spectacolul de revistă, toate bine- 
ințeles cu coloratură de Văleni-Dimbovița. 
În distribuție, nume sonore, dar care ne cam 
dezamăgesc pe parcurs. În afara lui Mircea 
Albulescu care dă și în acest film un ade 
vărat recital, se mai rețin aparițiile de mai 
scurtă durată dar de neuitat, ale lui George 


Coperta I 


loana Pavelescu (Osinda), Florin Pier- 
sic (Pintea şi Roșcovanul) și Ovidiu 
luliu Moldovan (Ultimele zile ale verii, 
Bunicul și doi delincvenți minori 
şi Trei zile şi trei nopți). O actriță la 
«al doilea debut» și doi «consacraţi», 
care au avut un an prielnic. Lor şi cole- 
gilor lor, le dorim succes şi cit mai 
multe roluri foarte bune. 


(Foto: A. Mihailopol) 


Mihăiţă, Silviu Stănculescu și Vasile Niţu- 
lescu. Și astfel plecăm de la acest film cu 
cîteva scene în care apar 3—4 formidabili 
actori şi o tulburătoare melodie a lui Doru 
Stănculescu.» (Ștefan Ripaș, str. Arini 
nr. 1 — Suceava) 


Filmul străin 


Incă un film cu Gene Hackman pe care 
l-am aşteptat, ca şi pe celelalte, cu multă 
nerăbdare. Filiera II este un remarcabil 
film din multe puncte de vedere. Starea de 
tensiune care-i însoţeşte pe cei doi polițiști, 
privirile aruncate parcă «în cele patru puncte 
cardinale», sint foarte bine reliefate prin- 
tr-un extraordinar joc de lumini naturale, 
dacă mă pot exprima astfel. Eroul nu se 
repede la pradă imediat ce-a văzut-o. Mai 
intti cîntărește, socotește, bolboroseşte și 
apoi trece la fapte; de aceea aș remarca,la 
Filiera II, tonul său mai domol, cu urmări 
mai puțin spectaculoase dar bogate în 
probleme psihologice... De ce a plăcut 
Filiera II? Poate fiindcă eroul principal 
este Gene Hackman, un actor care te fasci- 
nează în felul de-a vorbi, de-a asculta, de-a 
acționa şi mă refer nu numai la Filiera, 
ci si la Conversaţia Dar filmul mi-a mai 
plăcut și pentru felul în care Popeye 
plinge, ţipă, se zbate, se ridică, se înfurie 
și iar se ridică în picioare, demn, puternic. 
Asta se cheamă viață, conştiinţă profesio- 
nală, ambiţie.» (Mariana Manole, Sir. Re- 
publicii 277 — Birlad) 


Ni s-a părut foarte amuzantă această pa- 
rodie a subiectelor perfect cenușii care-si 
inchipuie că sint realiste prin banalitate, dar 
nu reușesc decit să fie plicticoase prin 
irealism: 

«Doi tineri se iubesc. El pleacă pentru 
trei săptămîni la o şcoală de calificare la 
locul de muncă, într-un orat apropiat de 
orașul în care ei se iubeau. În ciuda des- 
părțirii, ei continuă să se iubească. El în- 
vață şi așteaptă. Ea învaţă ca să aştepte. 
La întoarcere, cu toate că nimic nu s-a în- 
timplat, ei se căsătoresc, cu toate că nu se 
cunoșteau prea bine. Nu mai puteau să 
aştepte! Fine del primo tempo. 

Secondo tempo. El munceşte. Ea aş- 
teaptă. Un copil. O fată sau un băiat. El 
este apreciat, promovat și tată. Are un copil. 
După un timp, ea vrea să muncească. Ea 
pleacă pentru şase luni la o şcoală de call- 
ficare. Într-un oraș apropiat (eventual 
același în care plecase şi el; regizorul va 
alege la munte sau la mare, după preferință). 
El așteaptă. Ea învață. Copilul, fata sau 
băiatul, crește la bunici. Ea este apreciată, 
promovată. 

Ei nu mai sint aşa de tineri și s-au obișnuit 
unul cu celălalt. Fine». 

Acelaşi corespondent (Florin Octavian 
Molnar, str. Baba Novac 3 — Bucureşti) 
ne-a mai trimis citeva «impresii» (tot paro- 
dice) ale criticilor «la nu ştiu care filme».. 
Spicuim: 

«Pisica latră, ciinele miaună, apoi inver- 
săm rolurile şi facem neorealism». «Pisica 
chițăie, cîinele cotcodăceşte, apoi rolurile 
sint inversate şi se ridică problema in- 
comunicabilității (19 litere!)» 


e 

Urăm tuturor corespondenţilor noștri în 
anul care vine ginduri cit mai pline, cît mai 
bune, fie și critice, dar constructive, pentru 
scrisorile pe care le așteptăm cu sinceră 
nerăbdare, zi de zi. Şi pentru a nu fi prea 
lirici, să le reamintim o idee foarte prozaică 
dar care ne stă la inimă: nu publicăm adre- 
sele niciunui actor străin sau român. Spe- 
răm să nu descurajăm pe nimeni cu aceste 
vorbe de atitea ori repetate. 

Încă o dată: La mulţi ani! 


a ————— 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


B. 


Prezentarea graficà: 
Ioana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligralic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Biografiile personajelor sînt chipurile unei uriaşe mişcări sociale 
“(Amza Pellea, Petre Gheorghiu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gabriel Oseciuc) 


apărut un nou regizor în cinemato- 
A grafia românească, o steluță proas- 
pătă pe firmamentul acesta altmin- 
teri atit de înstelat, Dinu Tănase. Îşi dă 
examenul public cu un film greu, Trei zile 
şi trei nopți, după un roman puternic și 
ramificat, Apa de Alexandru Ivasiuc. Unul 
din simptomele certe ale talentului regizo- 
ral: priceperea de a conduce actorii — și nu 
actori oarecari, ci invidualități proeminente 
— spre făurirea unor destine complexe în 
procesul tumultos al revoluției populare 
românești: Amza Pellea, portretizind exce- 
_lent un conducător comunist de o mare 
fermitate şi In acelaşi timp de o mare suple- 
te; Petre Gheorghiu, realizind cu nuanţe 
bogate și pătrundere psihologică un acti- 
vist de partid derutat de o anume circum- 
stanță şi regăsindu-se pe sine din instinct 
revoluţionar; Irina Petrescu, schițind o um- 
bră enigmatică a vechii lumi, o apariţie dia- 
fană, plutind în peisaj, inaderentă și totuşi 
sensibilă; Gheorghe Dinică, desenind un 
contur aspru și net de canalie polițistă; 
Ovidiu luliu Moldovan, un magistrat tinăr 
ale cărui priviri spun tot atit de mult cit 
pagini întregi de text. Şi însuşirea poate 
continua. A face personaje viabile cu atari 
actori, a-i pune în conjuncţie cu o nafura- 
lee remarcabilă, a asigura, în aceste con- 
diții de distribuție — la care se adaugă 
numeroase figuri episodice, cu pondere 
dramatică real gaie de Kovacs Györ- 
gy, lon Caramitru, Maria Cupcea, Fory 
Etterle, C. Codrescu, Nucu Păunescu și 
alții) — un stil lapidar și dur, fără emfază 
sterilă ori machiavelisme tenebroase, e o 
izbindă regizorală care certifică nu o reuşită 
singulară, ci cred, o vocaţie. 
| se vor asigura, oare, acestei vocaţii, 
mijloace corespunzătoare și nu paupere, 
de desfăşurare ulterioară în- aria filmului 
politic, în care s-a afirmat? | 
ăci debutul lui Dinu “Tănase se 
( săvirșește într-un film esențialmente 
politic: lupta pentru stirpirea unei 
bande de speculanţi într-un orășel transil- 
van de graniţă, în anii de după insurecția na- 
țională armată, îşi schimbă iute calitatea, 
devenind luptă pentru instaurarea puterii 
populare și pentru adincirea procesului de 
democratizare. Banda lui Piticu, personaj 
complex, acaparator veros dar şi arivist cu 
fumuri ciocoieşti, inteligență nativă și obtu- 
zitate în raport cu circumstanțele istorice, 
cuprinde borfași de rind dar şi foști legio- 
nari, elemente declasate dar și avocaţi, 
contabili, bancheri, unii legaţi de partidele 
burgheze, şi se bizule chiar pe elemente 
ale autorității civile. Acţiunea trece astfel 
din regnul polițist în acela al luptei de clasă. 
Translatia se operează nu numai la nivelul 
mișcărilor de mase, ci și la acela al indivizi- 
lor, somaţi de Imprejurări să opteze, să se 
divulge, să-și facă severe autoexamene şi 
mai ales să intre efectiv în joc; ca şi în 
densul său roman, scriitorul, acum scena- 
rist (în colaborare cu Roxana Pană) evocă 
tonusul acelei Incleștări într-o vreme cind 
orice atitudine — și schimbare de atitudine 


— devine posibilă. minus inditerenţa totală. 

Şi iată, avem nu o reconstituire a epocii, ci 
o restituire a ei, în datele-i fundamentale, 
realizată de un om tinăr care n-a cunoscut 
acea epocă dar o înțelege azi, dacă nu cu 
fervoarea din amintirile participantului de 
atunci, în orice caz cu luciditatea cercetăto- 
rului artist ce crede în revoluţie și-i reface 
itinerarul în mărturie clară şi angajată. 
Obișnuim a spune, îndeobște, cind ni se 
prezintă o investigație analitică a psiholo- 
giilor, că ea e întreprinsă pe fundalul eveni- 
mentelor; sau că e proiectată pe ecranul 
marilor convulsii sociale. Aici biografiile 
sînt Insă chiar momente ale uriaşei mişcări 
şi n-am putea spune că e posibil a detașa, 
în vreun fel, personajele din context. Regi- 
zorul, care e şi operator (impreună cu un 
foarte talentat debutant, Doru Mitran) sur- 
prinde un ins izolat; ti urmărește pașii; in- 
trarea Intr-un grup; descripția sumară dar 
elocventă a grupului; apoi inserția grupului 
într-o tabără, la inceput vag conturată, 
scrutată în oscilaţiile ei, pe urmă definită 
edificator ca direcţie şi mod de acţiune. 
lar din cind în cind, revedem insul, în marea 
confruntare, asistind, meditind, hotărind, 


acționind. Sau extrăgindu-se, retractind, 
fugind, pierind. Fluxurile şi refluxurile indi- 
vizilor şi categoriilor au astfel — în ambian- 
ta gării unde incepe propriu-zis povestea, 
pe străzile orășelului, în piață, In saloane 
şi foste saloane, în sala unde se ține reuniu- 
nea populară, în asaltul vilei unde se află 
cuibul tilharilor — palpitul febril al timpului. 

E o frumuseţe sobră în imagini și, cite- 
odată, o metaforizare fină. E urmărită, în 
permanenţă, cu efecte foarte diverse, fla- 
căra. Filmul începe cu un act de banditism, 
incendierea unei clădiri. În contrast, după 
epuizarea genericului, se ivește o flăcăruie 
mică, de gaz metan, într-o sobă măruntă la 
care se încălzesc ceferiștii. Apoi, cind 
aceștia se string în jurul sărmanului paznic 
ucis, îngrămădindu-se la ferestruicile ce- 
toase, peste ei joacă, din ce în ce mai iute, 
fulgerele locomotivelor. Şi iar vedem focul 
într-un cămin liniştit, arzind molcom, încăl- 
zind tolănirea leneşă a unui om deocamdată 
fără griji. Luminile au mereu mişcare și 
întunericul e brăzdat, mursecat, şfişial, 


Nu 'sint întotdeauna izbutit surprinse 
mişcările de mase; aici efectele plastice sint 
mai puţin studiate, mulțimea nu apare cu 
diferenţierile fireşti, impresia pe care o lasă 
un miting într-o sală e de artificialitate. 
Dar e un cusur al multor pelicule care își 
propun a reprivi epoca de început a revolu: 
tiel noastre. Pentru tinerii creatori ce o ex- 
plorează, recursul la document sau con- 
struirea autenticității similidocumentare ră- 
mine încă o îndatorire. Atmosfera unui 
atare film — şi acesta are, în bună măsură, 
atmosteră tensionată — e compusă din par- 
ticule umane, unele intinitezimale, simple și 
tug: pariții, frinturi de chipuri, de gesturi, 
de atitudini şi cere minuţie, chiar pedanterie 
regizorală, scenografică, de costumier și 
machior, cu raportări precise şi necontenite 
la idee. 


-a reușit întruchiparea unuia din 
N principalii termeni de contrast, Pi- 
ticul. Un mare actor de teatru și 
cinema, George Constantin, a trecut pe 
lingă rol, prin el, pe sub el, cu o postură 
jovială şi un aer opulent, cu o cruzime con- 
fecționată și o robustețe copleșitoare care 
țin însă de aparența personajului și sint, 
totodată, elemente utilizate de artist în 
destule alte roluri. Esenţa personajului s-a 
evaporat. Mult mai bogate sint referirile 
altora la complexitatea lui, astfel că, în mod 
paradoxal, el trăiește mai cert în fantezia 
spectatorului cind e evocat, decit atunci 
cind e perceput aevea. Tocmai astfel se 
justifică ridicarea unui întreg oraș împotriva 
lui, organizarea poziţiilor strategice și tac- 
tice ale partidelor politice (cu unele simpli- 
ficări anistorice — care sint şi ale scenariu- 
hui) în raport cu existența bandei lui. 
Lupta impune personalităţi de comuniști 
şi muncitori, virstnici şi tineri. pe care 
filmul îi prezintă pregnant, în acţiune, în 
portretistică elaborată. O eroare de aprecie- 
re, o contradicție între situația generală şi 
cazul particular dat, un moment de confuzie 
pune în valoare structura sufletească deo- 


sebită a unui secretar de comitet județean 
care rămine singur în indec sa contem- 
plativă. Cutezător recompus literar şi filmic, 
personajul — întruchipat cu totul remarca- 
bil de Petre Gheorghiu —e reprezentativ 
din unghiuri de vedere din care n-a fost 
conspectat niciodată pină acum. Tot astfel, 
Grigorescu, trimisul Comitetului Central, 
care Iși schimbă opinia anticipată, în raport 
cu faptele, la faţa locului, adaptindu-se rapid 
cu intuiţia luptătorului experimentat, la 
realitate, ipostază admirabil creiată de Amza 
Pellea și care, iarăşi, apare ca atitudine mili- 
tantă directă, pentru prima oară. Tinărul 
numit comisar de poliție printr-un gest 
reflex al noii autorități populare, tinăr însu- 
flețit copilăros, eroic, înțelept şi spontan 
e, în înfățișarea dată de Gabriel Oseciuc, 
plauzibil şi eficace din punct de vedere 
dramatic. în demonstraţia intenţionată. Și 
dacă un final nu prea bine organizat, cu 
lapsusuri de actiune, neconcordanțe şi 
discordanţe, n-ar fi afectat şi acest portret, 
probabil că el ar fi avut conturul net și 
viguros al celorlalte, contribuind mai decis 
la puternica iniagine colectivă a organiza- 
tiei comuniste ce trăiește în acest film cu 
personalitate și autenticitate, în spiritul 


adevărului istoric, = 
Dă 
. Ar 
-a născut un regizor. Avem un nou 
S film bun, semnificativ inscris în capi- 
tolul modern al epopeii naționale. A 
fost tolosită ca sursă inspiratoare, creator 
folosită, o carte de valoare literară probată. 
s-au confirmat din nou actori de prima mină. 
lată citeva rezultate care impun. 


Valentin SILVESTRU. 


Scenariul: Alexandru Ivasiuc, Roxana Pană, după 
romanul «Apa» de Alexandru Ivasiuc. Regia: Dinu 
Tänase. Imaginea: Dinu Tănase, Doru Mitran. 
Decoruri: arh. Aureliu Ionescu. Costume: Oltea 
Ionescu. Montajul: Rodica Fâlcoianu. Sunetul: 
ing. Bujor Suru. 

Cu: Petre Gheorghiu, George Constantin, lon Ca- 
ramitru, Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Gabriel 
Oseciuc, Constantin Codrescu, Gyorgy Kovacs, 
Nina Petrescu, Maria Cupcea, Fory Etterle, Paul 
Lavric, Ovidiu luliu Moldovan. 

Producţie a Casei de filme 1. Director: Jon 
Bucheru. Film realizat in studiourile Centrului de 
Producţie Cinematografică «București», 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti-decembrie 1976