Clive Barker — Cabal

Autorul romanului EVERVILLE 


Seria SEMINŢIA NOPŢII 


CLIVE BARKER 


CABAL 
(Seminția Noptii) 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
GABRIEL STOIAN 


CLIVE BARKER Cabal: The Nightbreed 
RAO International Publishing Company 


septembrie 2004 


„Durerea se îndulcea. Boone deschise gura ca să respire, iar 
focul îi curse pe gâtlej, ajungându-i în pântece şi în plămâni, 
apoi în tot corpul. Ducea noul nume cu sine, botezându-l în 
întregime. 

Nu îl mai chema Boone. Era Cabal. O alianţă a multora. 

După această purificare va fi capabil să radieze căldură şi 
sânge şi să zămislească copii: acesta era un dar al lui 
Baphomet, iar zeitatea i-l oferea. Dar va fi fragil sau mai 
vulnerabil. Nu doar pentru ca va sângera, ci pentru că avea o 
ţintă." 


PARTEA ÎNTÂI 


CU MINTEA DUSĂ 


„M-am născut. Nu reprezintă asta 
o pedeapsă suficientă?” 


MARY HENDRICKSON, 
în timpul procesului în care era acuzată de patricid 


1 - Adevărul 


Boone ştia acum că dintre toate promisiunile făcute în pripă, 
în numele iubirii, în miez de noapte, prima care avea să fie 
încălcată era cea care spunea: „Nu te voi părăsi niciodată”. 

Valurile vieţii reuşesc să-ţi fure uneori lucruri pe care nici 
chiar timpul nu este în stare să ţi le ia. Zadarnic speri să fie 
altfel, inutil visezi că lumea îţi vrea binele. Lucrurile pe care le 
preţuieşti cel mai mult şi de care te agăţi pentru a rămâne 
întreg la minte sunt distruse sau îţi sunt, în cele din urmă, 
răpite lăsând hăul să se caşte sub tine, aşa cum i se întâmpla 
lui Boone acum, şi, pe negândite, fără să întrezăreşti măcar o 
urmă de explicaţie, te simţi înghiţit - de iad sau de ceva şi mai 
rău, cu jurăminte de iubire, cu tot. 

Nu-l frământaseră însă mereu gânduri atât de pesimiste. 
Existaseră perioade - şi nu chiar atât de îndepărtate - când 
avusese senzaţia că povara suferințelor se mai atenuase. 
Episoadele nevrotice erau mai rare, iar zilele în care simţise 
dorinţa arzătoare să îşi taie venele pentru a nu mai trebui să 
îndure chinul până la următoarea administrare a 
medicamentelor erau mai puţine; întrezărise chiar o şansă de 
a fi fericit. 

Speranţa aceasta îi smulsese declaraţia de dragoste, acel 
„Nu te voi părăsi niciodată”, şoptit la urechea lui Lori când 
stăteau întinşi unul lângă altul în patul atât de îngust în care 
nu îndrăznise să spere că ar putea încăpea amândoi. Cuvintele 
nu-i veniseră pe buze în momentele de extaz dezlănţuit. Viaţa 
lor amoroasă, ca multe alte lucruri ce îi legau, era presărată 
cu probleme. Însă tocmai acele lucruri pentru care alte femei îl 
părăsiseră, incapabile să-i ierte eşecurile, o făcuseră pe Lori să 
persevereze, spunându-i că aveau tot timpul să îndrepte 
lucrurile, aveau tot timpul din lume. „Voi rămâne alături de 
tine atât cât vei dori“, părea să spună ea cu îngăduinţă. 

Nimeni nu îi dovedise un asemenea devotament; de aceea 
voise să-i răsplătească gestul. Acele cuvinte: „Nu te voi părăsi 
niciodată” reprezentau felul lui de a i se dărui. 


Amintirea acelor vorbe, apoi pielea ei, atât de strălucitoare 
în semiobscuritatea camerei lui, şi respiraţia ei egală când 
adormea alături de el - toate acestea încă aveau forţa de ai 
se insinua până în inimă, prinzând-o într-o strânsoare 
dureroasă. 

Dorea cu disperare să se elibereze atât de acea amintire, 
cât şi de propriile cuvinte, mai ales acum, când împrejurările îi 
răpiseră orice speranţă de a le putea împlini. Insă nimic nu se 
lăsa alungat din memorie. Erau acolo, torturându-l, făcându-l 
şi mai fragil. Singura lui consolare era că ea - reuşind să-l 
cunoască cât de cât - se va strădui să şi-l scoată din minte; şi 
că, o dată cu trecerea timpului, va reuşi. Nădăjduia că ea va 
pricepe cât de puţin se cunoştea el însuşi când dăduse glas 
acelei promisiuni. N-ar fi riscat să provoace atâta durere dacă 
s-ar fi îndoit câtuşi de puţin că însănătoşirea va deveni, în cele 
din urmă, posibilă. 

Continua să viseze! 

Decker pusese capăt cu brutalitate acestor amăgiri în ziua 
în care, încuind uşa cabinetului, trăgând storurile şi izgonind 
astfel soarele primăvăratic, rostise cu un glas abia şoptit: 

— Boone! Cred că suntem la mare ananghie şi tu, şi eu. 

Tremura, constatase Boone, amănunt greu de mascat de un 
trup atât de masiv. Decker arăta ca un bărbat care mergea în 
fiecare zi la sală pentru a se elibera de toate necazurile, 
trăgând de fiare. Costumele lui făcute la comandă, 
întotdeauna de culoare neagră, cu un luciu ca de cărbune, 
stăteau întotdeauna să-i plesnească. Asta îl făcuse pe Boone 
să fie temător încă de la început; îl intimida autoritatea 
doctorului. Decker reprezenta Stânca, Rațiunea, Calmul. 
Acum, teama îi era provocată de posibilitatea ca această tărie 
să se fi putut nărui. Spaima asta nelămurită era contrariul a 
tot ceea ce ştia despre doctor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Boone. 

— Stai jos, te rog! Aşază-te şi-ţi voi spune! 

Boone se supuse întocmai. In acest cabinet, Decker era 
stăpânul. Doctorul se rezemă de spătarul fotoliului îmbrăcat în 
piele şi inspiră adânc, buzele strânse descriind un arc ce trăda 
întristarea. 


— Spune-mi... îndrăzni Boone. 

— Nu ştiu de unde să încep. 

— De oriunde. 

— Credeam că starea ta s-a îmbunătăţit, rosti doctorul într- 
un târziu. Eram aproape convins. De fapt, aşa credeam 
amândoi. 

— Eu mai cred încă, spuse Boone. 

Decker clătină uşor din cap. Era un om de o inteligenţă 
deosebită, deşi trăsăturile lui cam din topor lăsau prea puţin 
să se vadă acest lucru, trădat, poate, uneori de ochii săi care, 
în aceste momente, nu se fixaseră asupra pacientului, ci 
asupra biroului care îi despărţea. 

— In cursul şedinţelor ai început să vorbeşti despre fapte pe 
care crezi că le-ai comis, spuse Decker. Îţi aminteşti aşa ceva? 

— Ştii bine că nu. Decker îl făcea să cadă în transe 
profunde: îmi aduc aminte doar când aud banda. 

— N-o să mai pun niciuna, zise Decker. Le-am şters. 

— De ce? 

— Fiindcă... mă tem, Boone. Pentru tine. Făcu o pauză: 
Poate pentru amândoi. 

In „Stâncă“ apăruse o fisură, iar Decker nu putea face nimic 
pentru a o ascunde. 

— Şi care sunt faptele astea? întrebă Boone, iar cuvintele 
păreau să tatoneze un teren primejdios. 

— Crime. Vorbeşti despre ele ca şi cum te-ar obseda. La 
început, am crezut că sunt simple năluciri din visele tale. Ai 
avut mereu tendinţa de a fi violent. 

— lar acum? 

— Acum, mă tem că le-ai comis cu adevărat. 

Urmă o tăcere prelungită, timp în care Boone îl urmări atent 
pe Decker, mai curând descumpănit decât furios. Storurile nu 
fuseseră trase de tot. O dungă de lumină cădea pe el şi pe 
biroul ce îi separa. Pe tăblia de sticlă se aflau o butelcuţă cu 
apă plată, două pahare şi un plic voluminos. Decker se aplecă 
în faţă şi-l ridică: 

— Ceea ce fac acum ar putea fi considerat crimă, îl preveni 
el pe Boone. Să păstrez confidenţialitatea în ceea ce priveşte 
problemele unui pacient e una, iar să protejez un criminal e cu 


totul altceva. În sinea mea încă mai sper că nu este adevărat. 
Aş dori să cred că am reuşit. Că noi am reuşit, împreună. 
Vreau să cred că te-ai însănătoşit. 

— Dar mă simt bine. 

Drept răspuns, Decker desfăcu plicul: 

— Te-aş ruga să arunci o privire la astea, spuse el, 
strecurând mâna înăuntru şi dând la iveală un maldăr de 
fotografii. Te previn, nu-s deloc plăcute! 

In timp ce rostea aceste cuvinte, aşeză fotografiile pe masă, 
întorcându-le cu faţa către Boone. Avusese motive bine 
întemeiate să-l prevină. Fotografia de deasupra teancului 
amintea de un atac fizic. Privind-o, Boone simţi cum creşte în 
el o spaimă pe care nu o mai trăise niciodată de când era 
tratat de Decker: se temea că imaginea aceea ar putea să 
pună stăpânire pe el. Cărămidă cu cărămidă, ridicase ziduri în 
calea acestei superstiții, însă acum se clătinau şi amenințau să 
se prăbuşească. 

— Nu-i decât o fotografie. 

— Adevărat, confirmă Decker. Doar o fotografie. Ce vezi? 

— Un bărbat mort. 

— Da. Un bărbat ucis. 

Nu doar ucis, ci măcelărit. O viaţă curmată de o avalanşă de 
tăieturi şi împunsături, sângele lui, proiectat pe peretele din 
spate, împrăştiat în toate direcţiile de lama care îi despicase 
gâtul şi îi distrusese trăsăturile feţei. Era doar într-un şort, 
astfel că, în ciuda sângelui scurs, rănile îi puteau fi numărate 
cu uşurinţă. Tocmai asta făcea Boone, pentru a nu se lăsa 
copleşit de oroare. Până şi aici, în această încăpere în care 
doctorul crease un alt eu al pacientului aflat în suferinţă, lui 
Boone nu i se întâmplase să fie atât de îngrozit ca acum. In 
gât simţi gustul dejunului şi chiar şi al cinei din seara trecută. 
O senzaţie de nedescris, aşa cum erau şi faptele pe care le 
comisese. 

„Numără-i rănile”, îşi zise; ia-le drept bilele unui abac. Trei, 
patru, cinci în abdomen şi în piept. Una, atât de zdrenţuită, 
încât semănă mai mult cu o sfâşietură decât cu o rană, se 
căsca larg, lăsând intestinele bărbatului să iasă afară. Pe un 
umăr, alte două împunsături. Apoi faţa, desfigurată de tăieturi. 


Rănile, atât de multe şi de greu de numărat chiar şi de un 
profesionist, oricât de detaşat ar fi fost el, făceau ca victima să 
fie aproape imposibil de identificat: ochii scoşi din orbite, 
buzele, tăiate; nasul, franjuri. 

— De ajuns? întrebă Decker. 

— Da. 

— Mai sunt şi altele de văzut. 

Lăsă la vedere cea de-a doua fotografie, aşezând-o pe 
prima alături de celelalte, în teanc. Aceasta înfăţişa o femeie 
trântită pe o canapea, răsucită într-un mod pe care nimeni în 
viaţă nu l-ar fi putut imita. Deşi probabil că nu avea nicio 
legătură cu prima victimă, ucigaşul crease o asemănare 
perfidă: aceeaşi absenţă a buzelor şi a ochilor. Născute din 
părinţi diferiţi, cele două victime deveniseră gemene în 
moarte, sfârtecate, poate, de aceeaşi mână. 

— Eu am făcut toate astea? se trezi Boone întrebându-se. 

„Nu, veni răspunsul din interior. Nu eu am făcut asta!“ 

Însă două amănunte îl împiedicau să spună asta cu voce 
tare: în primul rând, ştia că Decker nu ar fi pus în pericol 
echilibrul pacientului său în asemenea măsură, dacă n-ar fi 
avut motive întemeiate, apoi, negarea nu avea nicio valoare, 
mai ales că amândoi ştiau cu câtă uşurinţă se amăgise Boone 
în alte situaţii. Dacă el era răspunzător pentru aceste 
atrocități, nu exista certitudinea că ar avea şi cunoştinţă de 
ele. 

De aceea tăcuse neîndrâznind să îşi ridice privirea spre 
Decker, de teamă că ar putea vedea cum „Stânca“ se 
sfărâma. 

— Încă una? spuse Decker. 

— Dacă trebuie... 

— Da. 

Descoperi a treia fotografie, apoi pe a patra, aşezându-le ca 
pe nişte cărţi la o şedinţă de tarot, numai că de data asta 
toate reprezentau moartea. În bucătărie, în faţa uşii deschise 
a frigiderului; în dormitor, alături de lampă şi ceasul 
deşteptător, în capul scărilor; la fereastră. Victimele, bărbaţi, 
femei şi copii, erau de toate naţiile şi de toate vârstele. 
Diavolul care comisese aceste crime nu se chinuia să aleagă. 


Curma viaţa oriunde o întâlnea. Fără grabă, fără eficiență., 
încăperile în care pieriseră acei oameni păstrau dovada 
modului în care ucigaşul, cu umorul care-l caracteriza, se 
„distrase” cu ei. Mobilierul fusese răsturnat de cei care 
încercaseră să scape de /ovitura de grație, urmele de degete 
şi de palme însângerate brăzdau pereţii, zugrăveala. Dar, 
indiferent cât de curajos se opuseseră, niciunul nu scăpase. În 
cele din urmă se prăbuşiseră, împiedicaţi în propria lenjerie 
sau căutându-şi salvarea după vreo draperie. Căzuseră 
suspinând, vărsând. 

Erau în total unsprezece fotografii. Fiecare avea ceva diferit 
- încăperile: spaţioase şi îngrămădite; victimele: despuiate sau 
îmbrăcate. Dar toate aveau ceva în comun: erau imagini ale 
unei demente duse până la extrem, făcute după ce făptaşul 
plecase de acolo. 

Dumnezeule, e/să fie acel actor? 

Incapabil să găsească singur răspunsul, îi adresă întrebarea 
lui „Stâncă“, rostind-o fără să ridice ochii de la peticele 
lucioase de carton: 

— Eu am făcut toate astea? 

Îl auzi pe Decker oftând, dar răspunsul lui întârzia, de aceea 
riscă să arunce o privire spre cel ce-l acuza. Când Decker îi 
pusese în faţă fotografiile, Boone îi simţise privirea 
pătrunzătoare ca pe o lovitură dureroasă în creştet, acum însă 
constată că acesta evita să-l privească direct. 

— Răspunde-mi, te rog, spuse Boone. Eu am făcut asta? 

Doctorul îşi şterse ochii cenuşii aproape, sub care se zăreau 
pungile cauzate de nesomn. Glasul nu-i mai tremura atunci 
când spuse: 

— Spercă nu. 

Răspunsul părea revoltător de blând. Doar nu discutau 
despre o încălcare nevinovată a legii. Era vorba despre 
moarte, şi încă de unsprezece ori; şi câte altele ar mai putea 
fi, nevăzute, şterse din minte? 

— Spune-mi despre ce am vorbit, zise el. Repetă-mi 
cuvintele... 

— Ai spus mai mult lucruri fără sens. 

— Şi atunci ce te face să crezi că eu sunt făptaşul? Trebuie 


să ai nişte motive. 

— Mi-a luat ceva timp să pun totul cap la cap, spuse Decker. 
Aruncă o privire spre fotografiile care păreau să fi format o 
mică morgă pe biroul lui, şi cu degetul mijlociu alinie una 
dintre fotografiile care era de-a curmezişul. Trebuie să 
întocmesc un raport trimestrial privind progresele pe care le 
faci. Doar ştii asta. De aceea rulez benzile şedinţelor 
precedente, ca să înţeleg cum evoluezi... rosti el rar, 
bătrâneşte. Şi am remarcat că în răspunsurile tale apar mereu 
aceleaşi fraze, pierdute în restul vorbelor, dar ele există. Ca şi 
cum ai face o confesiune, ceva atât de respingător, încât nici 
măcar în transă nu îndrăzneşti să le rosteşti. A apărut în 
schimb în acest... cod. 

Boone ştia despre coduri; auzise mereu despre ele în situaţii 
mai dificile - mesaje venind dinspre duşmanii imaginari pe 
frecvenţa posturilor de radio sau în murmurul traficului înainte 
de ivirea zorilor. Nu era surprins că ajunsese şi el să deprindă 
această artă. 

— Am făcut unele cercetări, fără să dau de bănuit, printre 
poliţiştii care mi-au fost pacienţi, iar ei mi-au povestit despre 
crime, continuă Decker. Desigur, am aflat unele detalii din 
ziare. S-ar părea că se petrec de vreo doi ani şi jumătate. 
Unele aici, în Calgary; celelalte cam la o oră de mers cu 
maşina. Toate opera unui singur om. 

— Eu. 

— Nu ştiu, spusese Decker şi îşi ridică privirea spre Boone. 
Dacă aş fi fost sigur, aş fi anunţat totul... 

— Dar nu eşti convins. 

— Nu vreau să cred. Dacă ar fi adevărat, n-aş avea nimic de 
câştigat. Glasul îi trăda iritarea, nu prea bine disimulată: De 
aceea am aşteptat, sperând să fii cu mine când se întâmpla 
vreuna dintre crime. 

— Vrei să spui că unii dintre aceşti oameni au murit după ce 
tu aflaseşi? 

— Da, răspunse Decker cu acelaşi glas. 

— lisuse! 

Gândul îl făcu pe Boone să sară de pe scaun şi să lovească 
biroul. Fotografiile se împrăştiară. 


— Nu ridica vocea, îl preveni Decker. 

— Oamenii mureau, iar tu a; aşteptat? 

— Am riscat de dragul tău, Boone. Sper că îmi respecţi 
decizia. 

Boone îi întoarse spatele. Simţi un fior rece pe spinare. 

— la loc, îi spuse Decker. Te rog să stai jos şi să-mi explici 
ce îţi spun fotografiile astea. 

Fără să vrea, Boone îşi ridică mâna şi îşi acoperi jumătate 
din faţă. Ştia de la Decker ce semnificaţie avea acel gest. 
Mintea lui se slujea de trup pentru a ascunde adevărul. 

— Boone, vreau să-mi răspunzi. 

— Nu-mi spun nimic, zise Boone, fără să se întoarcă. 

— Chiar nimic? 

— Nimic. 

— Mai uită-te o dată. 

— Nu! insistă el. Nu sunt în stare. 

Îl auzi pe doctor trăgând aer în piept şi aproape că aşteptă 
să-i ordone să mai privească o dată acele orori. Oarecum 
surprinzător, tonul lui Decker era împăciuitor: 

— Bine, Aaron, consimţi el, cum vrei. Le strâng. _ 

Boone îşi apăsă podul palmelor peste ochii închişi. Işi simţi 
orbitele fierbinţi şi umede. 

— Au dispărut, Aaron, îl anunţă Decker. 

— Ba nu! 

Imaginile îi rămăseseră întipărite pe retină, perfect 
memorate. Unsprezece încăperi şi unsprezece cadavre sunt 
acum imprimate în minte şi imposibil de alungat de acolo. 
Zidul pe care Decker îl ridicase vreme de cinci ani se năruise 
în tot atâtea secunde, iar asta numai prin voia arhitectului 
său. Boone căzuse iarăşi pradă nebuniei. O auzi schelălăind în 
minte, apărând din unsprezece gâtlejuri sfârtecate şi din 
unsprezece pântece înjunghiate. Până şi respiraţia şi chiar 
intestinele îngânau cântece de nebunie de mult ştiute. 

De ce se prăbuşise totul aşa de uşor, după atâta trudă? 
Ochii lui, vărsând lacrimi şi recunoscând ceea ce vocea nu 
putea, ştiau adevărul. Era vinovat. Putea exista alt motiv? 
Mâinile, pe care acum şi le usca frecându-le de pantaloni, 
torturaseră şi măcelăriseră. Dacă ar susţine altfel, nu ar face 


decât să le îndemne să mai comită crime. Deşi nu-şi amintea 
nimic, era mai bine să recunoască decât să le mai permită să 
scape de sub control. 

Se răsuci şi-l privi pe Decker drept în faţă. Fotografiile 
fuseseră strânse şi aşezate cu faţa în jos pe birou. 

— Ţi-ai amintit ceva? întrebă doctorul, desluşind schimbarea 
apărută pe faţa lui Boone. 

— Da, răspunse el. 

— Ce anume? 

— Eu am făcut-o, rosti el simplu. Eu le-am comis pe toate. 


II - Academia 


1 


Decker era cel mai amabil acuzator pe care şi l-ar fi putut 
dori cineva. Orele pe care le petrecu Împreună cu Boone după 
acea primă zi fură încărcate de întrebări atent formulate, pe 
măsură ce - pas cu pas - analizară dovezile vieţii lui secrete. In 
pofida insistenţei pacientului că faptele îi aparţineau, Decker îl 
sfătui să dea dovadă de precauţie, atenţionându-l că 
recunoaşterea vinovăţiei nu este totuna cu probele materiale. 
Trebuia să fie siguri că aceste mărturisiri nu reprezentau, de 
fapt, manifestări ale tendinței de autodistrugere a lui Boone, 
care-şi asuma faptele numai din dorinţa de a fi pedepsit. 

Decker îl cunoştea mai bine chiar decât se ştia el pe sine. 
Boone nu prea putea aduce contraargumente. Şi nu uitase că, 
dacă se dovedea că aşa stăteau lucrurile, reputaţia doctorului 
s-ar fi dus de râpă: de aceea nu-şi puteau permite să se 
înşele. Se puteau convinge doar urmărind amănuntele 
crimelor - date, nume şi locuri - în speranţa că Boone va reuşi 
astfel să-şi aducă aminte. In caz contrar, ar putea descoperi că 
vreo crimă fusese comisă în timp ce se afla cu alte persoane. 

Singurul lucru împotriva căruia Boone protestă ţinea de 
examinarea fotografiilor. El se opuse insistenţei calme a lui 
Decker aproape două zile, cedând doar în momentul în care 
blândeţea acestuia începu să piară, încolţindu-l, acuzându-l de 
laşitate şi de amăgire de sine. Era doar un joc, îl întreba 
Decker, vreun exerciţiu de autoacuzare fără ca vreunul dintre 
ei să se lămurească pe deplin de adevăr? Dacă ar fi fost aşa, 
atunci Boone putea să iasă naibii din biroul lui, să irosească 
timpul altcuiva. 

Boone fusese, în cele din urmă, de acord să analizeze 
fotografiile. 

Nimic din ce văzu nu îi spunea nimic însă. Majoritatea 
detaliilor de interior se estompau sub revărsarea luminoasă a 
blitzului; ceea ce rămânea era anonim. Singurele imagini care 
i-ar fi putut trezi vreo reacţie - feţele victimelor - fuseseră 


distruse de ucigaş, ciopârţite până la a le face de 
nerecunoscut; nici cel mai priceput antreprenor de pompe 
funebre nu ar fi fost în stare să refacă chipurile acelea 
sfărâmate. Aşadar, totul se reducea la detalii neînsemnate, 
privind prezenţa lui Boone într-un loc sau altul în nopţile 
crimelor; cu cine fusese; ce făcuse. Nu ţinuse niciodată un 
jurnal personal, de aceea verificarea faptelor se dovedea 
anevoioasă, însă de cele mai multe ori - cu excepţia orelor 
petrecute cu Lori sau Decker, dintre care niciuna nu părea să 
coincidă cu momentele crimelor - fusese singur şi nu avea, 
astfel, alibi. La sfârşitul celei de-a patra zile, acuzaţiile 
împotriva lui începură să se contureze foarte convingător. 

— De ajuns, îi spuse el lui Decker. Am progresat suficient. 

— Aş vrea să mai trecem totul în revistă, o dată. 

— La ce bun? se miră Boone. Vreau să termin cu toate cât 
mai curând. 

În ultima vreme multe dintre vechile simptome ale bolii pe 
care o crezuse vindecată, reveniseră. Nu reuşea să doarmă 
decât timp de câteva minute, după care viziuni înfricoşătoare 
îl aruncau într-o stare de trezie somnambulă; nu putea mânca; 
avea frisoane care porneau dinspre măruntaie, răspândindu-i- 
se apoi în tot corpul, în orice moment al zilei. 

Dorea să pună capăt acestei situaţii, voia să se 
destăinuiască şi să fie pedepsit. 

— Mai aşteaptă puţin, îi spuse Decker. Dacă mergem la 
poliţie acum, te vor scoate de sub supravegherea mea şi 
probabil că nici nu-mi vor permite să te vizitez. Vei rămâne 
singur. 

— Sunt deja, răspunse Boone. 

De când văzuse fotografiile, se izolase de toţi cunoscuţi, 
chiar şi de Lori, temându-se să nu-i facă rău. 

— Sunt un monstru, zise el. Acum o ştim amândoi. Avem 
toate dovezile necesare. 

— Nu e vorba doar de dovezi. 

— Dar de ce? 

Decker se rezemă de rama ferestrei, părând că propriul 
corp devenise o povară pentru el în ultima vreme: 

— Boone, nu te înţeleg. 


Acesta îşi ridică privirea spre cer. Adia un vânt dinspre sud- 
est; zdrenţe de nori treceau prin dreptul ferestrei, parcă goniţi 
de la spate. „Ce viaţă plăcută să fii acolo, gândi Boone, mai 
uşor decât aerul“ Aici toate îl apăsau; carnea şi vinovăția îl 
striveau. 

— Am petrecut cinci ani încercând să-ţi înţeleg boala şi am 
sperat să o vindec. Şi tocmai când credeam că am reuşit... 
Deşi există şansa ca totul să se clarifice... 

Tăcu, profund afectat de eşec. Boone nu era chiar atât de 
distrus ca să nu simtă cât de mult suferea doctorul, numai că 
nu putea face nimic să-i aline durerea. Se mulţumi să 
urmărească norii ce se depănau pe cerul luminos şi-şi dădu 
seama că de acum avea de îndurat doar vremuri întunecate. 

— Boone, când o să te ia poliţia... murmură Decker, nu 
numai tu ai să rămâi singur, ci şi eu. Ai să devii pacientul unui 
psiholog criminalist, iar eu n-am să mai pot ajunge la tine. De 
aceea te întreb... Mai acordă-mi puţin timp. Vreau să înţeleg 
cât mai mult înainte ca totul să se termine între noi. 

„Vorbeşte ca un amant, gândi Boone; de parcă aşa vede el 
situaţia.” 

— Ştiu cât suferi, urmă Decker, aşa că ţi-am pregătit 
medicaţia. Pastilele te vor scuti de ceea ce e mai dureros, asta 
până ce terminăm... 

— N-am încredere în mine, recunoscu Boone. Aş putea face 
rău cuiva. 

— Ba nu, îi răspunse Decker, cu o siguranţă care-l liniştea. 
Medicamentele o să te calmeze pe timpul nopţii, iar în rest o 
să stai cu mine. Cu mine eşti în siguranţă. 

— Şi cât vrei să mai dureze asta? 

— Cel mult câteva zile. Nu-ţi cer prea mult, nu crezi? 
Trebuie să aflu de ce am dat greş. 

Gândul de a străbate din nou acel teren însângerat îl 
îngrozea, dar avea de plătit o datorie. Cu ajutorul lui Decker 
întrezărise noi posibilităţi; îi datora doctorului şansa de a 
surprinde măcar ceva din ruinele acelei viziuni. 

— Să nu dureze mai mult, acceptă el. 

— Mulţumesc, spuse Decker. Nici nu ştii ce mult înseamnă 
asta pentru mine. 


— Bine, dar am nevoie de pastile. 


2 


Le primi. Decker se îngriji de asta. Efectul lor era atât de 
puternic, încât aproape că nu-şi amintea nici cum îl cheamă, 
după ce lua una. Il făceau să adoarmă uşor, iar starea de 
trezie nu era decât o scurtă vizită într-o viaţă ciuntită, de care 
era fericit să scape, luând altă pastilă. După douăzeci şi patru 
de ore, devenise dependent de medicamente. 

Decker se ţinuse de cuvânt. De fiecare dată când îi mai 
cerea, căpăta imediat, şi sub influenţa lor soporifică 
reîncepură să caute dovezi, doctorul revăzând întruna 
amănuntele legate de crimele comise de Boone, în speranţa 
că le va înţelege. Dar lucrurile nu se limpezeau deloc. In cursul 
acestor şedinţe, mintea tot mai pasivă a lui Boone nu putea 
recupera decât imaginile neclare ale unor uşi prin care se 
strecurase şi ale unor trepte pe care le urca pentru a înfăptui 
acele crime. Decker, care se chinuia să salveze câte ceva 
important din mintea blocată a pacientului său, devenea o 
prezenţă tot mai îndepărtata. Acum Boone nu ştia decât să 
doarmă, să trăiască sentimentul de vină şi să spere, dorind din 
ce în ce mai mult să termine cu toate. 

Doar Lori sau, mai curând, amintirea ei mai întrerupea 
regimul de medicaţie. Uneori, în adâncul fiinţei lui, îi auzea 
glasul limpede ca al unui clopoțel, repetând cuvintele pe care i 
le adresase în cursul unor discuţii banale, pe care acum le 
dezgropa din memorie. Singure, ele nu conţineau nimic 
important; pesemne erau asociate cu o privire pe care o 
preţuise cândva sau cu vreo atingere. Acum nu-şi mai putea 
aminti nici priviri, nici atingeri - medicamentele îi distruseseră 
capacitatea de a-şi imagina. Nu-i mai rămăseseră decât nişte 
contururi şterse, întristându-l nu doar pentru că erau rostite de 
cineva care părea că se află lângă umărul lui, ci pentru că nu 
mai exista contextul din care să poată extrage acele cuvinte. 
Şi, ceea ce îl dobora şi mai mult, sunetul lor îi aducea aminte 
de femeia pe care o iubise şi pe care nu avea s-o mai vadă 
decât în cealaltă parte a sălii tribunalului. O femeie căreia îi 


făcuse o promisiune, pe care apoi, în decurs de câteva 
săptămâni, o încălcase. În starea de deprimare în care se afla, 
abia dându-şi seama de propriile gânduri, acea promisiune 
încălcată îi părea la fel de monstruoasă ca şi crimele 
imprimate pe hârtia fotografică. Asta îl făcea să simtă că într- 
adevăr merită să ajungă în iad. 

Sau să moară. Era mai bine aşa. Nu mai ştia sigur cât timp 
trecuse de când făcuse înţelegerea cu Decker, acceptând să 
trăiască în această letargie pentru a continua cercetările 
vreme de alte câteva zile, dar era convins că, în ceea ce îl 
privea, respectase condiţiile. Discutaseră mai mult decât 
putea îndura. Nu mai rămăsese nimic de spus sau de auzit. 
Nu-i mai rămăsese decât să se dea pe mâna legii, să-şi 
recunoască faptele sau să facă el ceea ce statul nu mai avea 
autoritatea să facă: să ucidă chiar el acel monstru. 

Nu îndrăzni să-i destăinuie acest plan lui Decker; ştia că 
doctorul ar face tot ce i-ar sta în putere pentru a-l împiedica să 
se sinucidă. De aceea mai jucă încă o zi rolul subiectului 
ascultător, apoi, promiţându-i lui Decker că va reveni a doua zi 
dimineaţă, se întoarse acasă hotărât să se sinucidă. 

Aici îl aştepta o altă scrisoare trimisă de Lori, cea de-a patra 
de când el începuse să nu-i mai răspundă. Voia să ştie motivul 
rupturii. O citi cu toată atenţia pe care o putea avea în starea 
aceea de confuzie, şi vru să îi răspundă, dar cuvintele pe care 
încercă să le aştearnă pe hârtie nu aveau nicio noimă. De 
aceea, vârând în buzunar scrisoarea, ieşi în noapte să-şi caute 
moartea. 


3 


Camionul în faţa căruia se aruncă se dovedi neîndurător, îl 
lăsă fără suflare, dar nu-i luă şi viaţa. Zdrobit, cu tăieturi şi 
zgârieturi sângerânde, se trezi cules de pe jos şi dus la spital. 
Mai târziu, ajunse să priceapă că şi asta făcea parte din 
soartă, şi că moartea sub roţile camionului îi fusese refuzată 
dintr-un motiv precis. Dar stând în spital, aşteptând într-o 
cameră zugrăvită în alb ca medicii şi surorile să acorde îngrijiri 
celor aflaţi într-o stare mai gravă decât a lui, nu putea decât 


să-şi blesteme soarta potrivnică. Fusese în stare să ia viaţa 
altora cu uşurinţă, dar propria lui viaţă i se opusese. Până şi în 
privinţa asta se rupsese de sine. 

Însă acea încăpere - deşi nu avea să ştie acest lucru atunci 
când fusese adus, fiindcă pereţii nu vorbeau - promitea lucruri 
extraordinare. Aici avea să audă un nume care, cu timpul, 
urma să îl transforme în totalitate. La chemarea acestuia va 
pleca în miez de noapte, ca un monstru ce era, să întâlnească 
miraculosul. 

Acel nume era Midian. 

El şi numele aveau multe în comun, cel mai neînsemnat 
lucrul fiind că amândoi aveau puterea de a face promisiuni. 
Dar în vreme ce jurămintele de dragoste eternă se dovediseră 
a fi vorbe goale în doar câteva săptămâni, Midian făcea 
promisiuni într-un miez de noapte - la fel ca acela din 
străfundurile fiinţei lui - pe care nici măcar moartea nu le 
putea încălca. 


III - Rapsodul 


În anii cât fusese bolnav, oaspete al ospiciilor şi rezervelor 
destinate alienaţilor, Boone întâlnise mulţi suferinzi care se 
ataşau de vreun talisman, vreun semn ori suvenir care sa stea 
de pază la porţile inimilor şi sufletelor lor. Invăţase repede să 
nu dispreţuiască astfel de obiecte. „Trebuie să preţuieşti orice 
te ajută să supravieţuieşti nopţii”, era axioma pe care o 
înţelesese el dintr-o experienţă traumatizantă. Majoritatea 
acelor semne protectoare împotriva haosului făceau parte din 
fiinţa celor care le deţineau. Nimicuri, chei, cărţi şi fotografii: 
amintiri ale unor momente plăcute, preţuite ca mijloace de 
apărare împotriva răului. Dar unele aparţineau conştiinţei 
colective. Uneori erau repetate cuvinte: versuri absurde al 
căror ritm ţinea durerea în frâu; nume ale lui Dumnezeu. 

Printre acestea, şi Midian. 

Auzise poate de cinci-şase ori numele acelui loc, rostit de 
oameni pe care îi cunoscuse la intrarea într-un spital de boli 
nervoase, îndeobşte de cei a căror energie se mistuise. Când 
se refereau la Midian, acesta reprezenta un loc de refugiu, un 
loc unde aveau să fie duşi. Ba mai mult: era un loc în care, 
indiferent de fărădelegile pe care le comiseseră - reale sau 
închipuite - toate le erau iertate. Boone nu cunoştea originea 
acestei mitologii şi nici nu-l interesase într-atât, încât să 
întrebe. Nu avea nevoie de iertare, cel puţin aşa credea. Acum 
însă era de altă părere. Trebuia să se curețe de multe păcate, 
de obscenităţi care rămăseseră încuiate în mintea lui, asta 
până când Decker le scosese la lumină, şi de care nicio forţă 
cunoscută nu îl putea elibera. Se alăturase altei seminţii. 

Midian îl chema. 

Izolat în propria nenorocire, nu băgase de seamă că acum 
împărțea cu cineva încăperea cu pereţi albi, decât după ce 
auzi glasul hârâit: 

— Midian... 

La început crezu că era o voce din trecut, aşa cum răzbătea 
uneori vocea lui Lori. Dar când auzi din nou cuvântul, îşi dădu 


seama că acesta venea din cealaltă parte a camerei. Deschise 
ochii cu greu, din cauza sângelui scurs pe tâmplă, şi aruncă o 
privire spre cel care vorbise: un alt rănit al nopţii, adus pentru 
a fi peticit şi lăsat apoi să se descurce singur până la 
următoarea intervenţie. Omul stătea în colţul cel mai 
îndepărtat de uşă, asupra căreia îşi aţintea privirea, de parcă 
salvatorul lui ar fi trebuit să intre în orice moment. Practic, era 
imposibil să i se ghicească vârsta sau adevărata înfăţişare: 
mizeria şi sângele îi ascundeau mai toate trăsăturile. „Cred că 
şi eu arăt la fel, dacă nu chiar mai rău“, gândi Boone. Nu se 
sinchisea totuşi, se obişnuise cu privirile fixe ale oamenilor. În 
starea lor, el şi bărbatul din colţ erau genul de oameni pe care 
lumea îi evita, chiar dacă pentru asta trebuiau să traverseze 
strada. 

Dar cu toate că individul, îmbrăcat cu blugi, o bluză neagră 
şi purtând pantofi scâlciaţi, era un alt nimeni, întreaga lui 
înfăţişare emana ceva care îl marca profund. Haina lungă pe 
care o purta avea o sobrietate călugărească, ca şi părul 
cărunt, pieptănat pe spate şi prins într-o codiţă împletită. 
Purta bijuterii la gât, aproape ascunse de gulerul înalt, iar la 
degetele mari avea două unghii false care, îndoite ca nişte 
gheare, păreau a fi din argint. 

Într-un târziu, auzi acel nume rostit de bărbatul din colţ. 

— Mă duci şi pe mine acolo? întrebă el încet. Mă duci la 
Midian? 

Ochii nu i se dezlipiseră nicio clipă de la uşă. Părea să nu-l 
bage în seamă pe Boone şi, pe neaşteptate, întoarse capul şi 
scuipă spre acesta. Scuipatul lipicios şi cu cheaguri de sânge 
ateriză la picioarele lui Boone. Ă 

— leşi dracului de-aici! spuse el. li ţii departe de mine. Cât 
eşti aici n-or să vină. 

Boone se simţea prea epuizat pentru a protesta şi prea 


zdrobit să se poată ridica. Îl lăsă pe bărbat să aiureze în 
continuare: 

— leşi! repetă el. Nu se vor înfăţişa unuia ca tine, nu 
înţelegi? 


Boone îşi lăsă capul pe pernă şi încercă să nu se lase 
invadat de durerea cauzată de individ. 


— Drace! exclamă celălalt. l-am pierdut. /-am pierdut! 

Se ridică şi traversa încăperea până la fereastră. Afară era 
întuneric beznă: 

— Au trecut pe aproape, murmură el, pe un ton brusc 
plângăreţ. În clipa următoare ajunse la un metru de Boone, şi 
chipul murdar i se lăţi într-un zâmbet: Ai ceva contra durerii? 
vru el să ştie. 

— Mi-a dat ceva asistenta, răspunse Boone. 

Omul scuipă din nou, dar de astă dată nu spre Boone, ci 
spre podea. 

— Băutură, domnule... N-ai ceva de băut? 

— Nu. 

Zâmbetul dispăru imediat, iar faţa i se strânse parcă, 
scăldată în lacrimi. Suspinând, îi întoarse spatele lui Boone şi- 
şi reluă litania: 

— De ce nu vor să mă ia? De ce nu vin după mine? 

— Poate mai târziu, îl linişti Boone. După ce plec eu. 

Bărbatul îl măsură din ochi: 

— Ce ştii tu? întrebă el. 

„Prea puţine“, numai că Boone păstră răspunsul pentru el. 
Ştia câte ceva despre mitologia midiană, ceea ce l-ar fi 
îndemnat pe celălalt să-l întrebe mai multe. Nu era acesta un 
loc unde-şi puteau găsi căminul cei ce rămăseseră fără niciun 
adăpost? Nu asta era acum starea /ui? Nimeni nu-i mai putea 
mângâia. Nici Decker, nici Lori, nici Moartea. Chiar dacă 
Midian era doar un talisman ca oricare altul, voia să audă 
povestea lui. 

— Povesteşte-mi, spuse el. 

— Te-am întrebat ce ştii, îi spuse celălalt, prinzându-şi 
bărbia nerasă cu gheara de la mâna stângă. 

— Ştiu că face durerea să dispară, îi răspunse Boone. 

— Şi? 

— Ştiu că nu alungă pe nimeni. 

— Nu-i adevărat, veni răspunsul. 

— Nu? 

— Dacă n-ar refuza pe nimeni, nu-ţi dai seama că m-aş fi 
aflat deja acolo? Crezi că n-ar fi cel mai mare oraş de pe 
pământ? Sigur că pe unii îi alungă... 


Ochii individului, limpeziţi de lacrimi, rămăseseră fixaţi 
asupra lui Boone. „Îşi dă, oare, seama că nu ştiu nimic?” se 
întrebă el. Omul continuă să vorbească, mulţumit să 
comenteze secretul sau, mai curând, teama lui faţă de 
această taină: 

— N-ajung acolo, fiindcă probabil nu-s demn, zise el. lar ei 
nu iartă cu una, cu două. Nu uită nimic. Şi ştii ce le fac... 
acelora care nu merită? 

Pe Boone îl interesa mai puţin ritualul trecerii spre acel loc 
decât convingerea bărbatului că acel loc exista. Nu se referea 
la Midian ca la un paradis ascuns, cunoscut doar lunaticilor, ci 
pur şi simplu ca la un loc ce putea fi găsit, cu care se putea 
ajunge la o învoială. 

— Ştii cum se ajunge acolo? întrebă el. 

Bărbatul îşi mută privirea de la el. Când pierdu contactul 
vizual, Boone se simţi cuprins de un val de panică, temându- 
se că ticălosul avea să ţină doar pentru sine ceea ce ştia. 

— Trebuie să aflu, spuse Boone. 

Celălalt îşi ridică din nou privirea spre el: 

— Văd asta, zise el cu un glas care îi sugera că disperarea 
lui Boone îl amuza. La nord-vest de Athabasca, îi răspunse el. 

— Sigur? 

— Aşa am auzit. 

— E un ţinut pustiu, spuse Boone. Dacă nu ai hartă, poţi 
rătăci o veşnicie pe acolo. 

— Midian nu apare pe nicio hartă, îl lămuri omul. Trebuie să 
cauţi la răsărit de Peace River, lângă Shere Neck, la nord de 
Dwyer. 

Nu răzbătea nicio undă de îndoială din vorbele lui. Credea în 
existenţa acelui loc la fel de mult sau poate mai mult decât în 
soliditatea celor patru pereţi care îi înconjurau. 

— Cum te cheamă? întrebă Boone. 

Întrebarea păru să-l ia pe nepregătite. Trecuse pesemne 
multă vreme de când nimeni nu se sinchisise să-i afle numele. 

— Narcisse, rosti el, într-un târziu. Pe tine? 

— Aaron Boone. Nimeni nu-mi spune Aaron. Doar Boone. 

— Aaron, îngână celălalt. Unde-ai auzit despre Midian? 

— În acelaşi loc ca şi tine. De unde află toată lumea. De la 


alţii - oameni aflaţi în suferinţă. 

— Monştri, declară Narcisse. 

Boone nu-i considerase astfel, dar probabil că pentru ochiul 
unui observator din afară aşa erau; oameni care vorbeau fără 
sens, plângeau fără motiv, care erau incapabili să-şi ascundă 
coşmarurile. 

— Ei sunt singurii bine veniţi în Midian, explică Narcisse. 
Dacă nu eşti o bestie, atunci eşti victimă. Adevărat, nu? Nu 
poţi fi decât una sau alta. De aceea nu îndrăznesc să merg 
neînsoţit. Aştept nişte amici să mă ia. 

— Oameni care au fost deja acolo? 

— Da, întări Narcisse. Unii dintre ei, în viaţă. Alţii care au 
murit şi au ajuns acolo după aceea. 

Boone nu era convins că aude bine: 

— După? 

— N-ai nimic împotriva durerilor, dom'le? întrebă Narcisse, 
pe un ton necontrolat, de data aceasta, scâncind aproape. 

— Ba am nişte pastile, zise Boone, amintindu-şi de resturile 
proviziei primite de la Decker. Le vrei? 

— Orice. : 

Boone era bucuros să scape de ele. li îngrădiseră mintea, 
făcându-l să ajungă până acolo încât să nu-l mai intereseze 
dacă trăia sau murea. Acum îi păsa. Avea o destinaţie, un loc 
unde ar putea găsi în sfârşit pe cineva care să-i înţeleagă 
spaimele. Ca să ajungă la Midian nu avea nevoie de pastile, îi 
trebuia putere şi dorinţa de a fi iertat. O avea. Cât despre 
rezistenţă, trupului rănit trebuia să găsească resurse. 

— Unde-s? întrebă Narcisse, entuziasmul înflăcărându-i 
chipul. 

Când fusese adus, cineva îi scosese jacheta, pentru a-i 
putea examina rănile, iar acum aceasta atârna pe spătarul 
unui scaun, ca o piele lepădată a doua oară. Vâri mâna în 
buzunarul interior, dar, spre uimirea lui, constată că sticluţa cu 
contur familiar nu mai era acolo. 

— Au scotocit în jacheta mea. 

Căută febril prin celelalte buzunare. Toate, golite. Biletele 
de la Lori, portofelul, pastilele: toate dispăruseră. li trebuiră 
câteva secunde să-şi dea seama de ce voiseră să aibă dovada 


identităţii lui şi ca să înţeleagă toate urmările. Încercase să se 
sinucidă; fără îndoială că îl bănuiau în stare să mai încerce o 
dată. Avea în portofel şi adresa lui Decker. Pesemne că 
doctorul era deja pe drum, pentru a-şi culege pacientul rătăcit 
şi a-l da pe mâna poliţiei. Odată ajuns în ghearele ei, nu mai 
putea ajunge să vadă Midian. 

— Ai zis că ai nişte pastile! se răsti Narcisse. 

— Mi-au fost luate! 

Narcisse înşfăcă jacheta din mâinile lui Boone şi începu s-o 
sfâşie. 

— Unde? răcni el. Unde? 

Faţa i se schimonosi din nou când îşi dădu seama că nu 
avea să-şi găsească liniştea. Dădu drumul jachetei şi se 
îndepărtă de Boone, izbucnind în lacrimi, în timp ce faţa i se 
lumina treptat într-un zâmbet larg. 

— Ştiu ce faci, zise el, arătând spre Boone. Hohotele de râs 
se amestecau cu plânsul: Cei din Midian te-au trimis. Ca să 
vedeţi dacă merit. Te-au trimis să afli dacă sunt unul de-ai 
voştri sau nu. 

Nu-i lăsă lui Boone nicio şansă de a-l contrazice, starea lui 
de exaltare devenind treptat vecină cu isteria. 

— Eu stau aici şi mă rog să vină cineva, mă rog, iar tu stai 
de atâta vreme şi priveşti cum mă umilesc. Asta ai făcut! 

Izbucni într-un hohot gros de râs. Apoi, foarte serios: 

— Nici nu m-am îndoit vreodată. Nu. Am ştiut dintotdeauna 
că o să vină cineva. Dar aşteptam o faţă pe care să o 
recunosc. Poate Marvin. Trebuia să ştiu că o să trimită pe 
cineva. De la sine înţeles. lar tu a; văzut, adevărat? Ai auzit. 
Nu mi-e ruşine. Nu m-au făcut să-mi fie ruşine. Poţi să întrebi 
pe oricine. Ei au încercat. Mereu, mereu. Mi-au intrat în cap şi- 
au încercat să mă facă bucăţi, vrând să-mi scoată ideile 
nebuneşti de acolo. Dar am rezistat. Ştiam că mai devreme 
sau mai târziu o să vii şi voiam să fiu pregătit. De aceea sunt 
îmbrăcat aşa. 

îşi ridică degetele mari în dreptul feţei. 

— Ca să vă pot arăta. 

Işi întoarse capul întâi spre dreapta, apoi spre stânga. 

— Vrei să vezi? 


Dar omul nu aşteptă un răspuns. Îşi dusese deja mâinile 
spre faţă şi îşi atinse urechile. Boone rămase fascinat, 
incapabil să dea un răspuns. Era momentul pe care Narcisse îl 
repetase de nenumărate ori; nu ar fi acceptat să i se refuze 
această satisfacţie. Nu se auzi niciun sunet când ghearele, 
ascuţite ca briciul, spintecară pielea, iar sângele începu să 
țâşnească pe gât şi pe braţe. Expresia de pe chip nu se 
schimbă, ci doar deveni mai elocventă: o mască pe care îşi 
dăduseră întâlnire tragedia şi comedia. Apoi, degetele se 
desfăcură pe obraji şi ghearele ascuţite trasară linii 
însângerate până spre bărbie, dovedind o precizie de chirurg. 
Rănile se măriseră într-o simetrie perfectă, până când 
degetele ajunseră în vârful bărbiei. 

Abia după aceea îşi lăsă un braţ să-i cadă pe lângă corp, în 
timp ce sângele îi picura de pe gheare şi încheietura mâinii, 
ducându-l pe celălalt obraz pentru a pipăi despicătura pe care 
şi-o făcuse pe faţă. 

— Vrei să vezi? spuse el din nou. 

Boone murmură: 

— N-o face. 

Vorbele rămaseră suspendate în aer. Cu o smucitură în sus, 
Narcisse desfăcu masca de piele, smulgând-o şi descoperindu- 
şi adevăratul chip. 

Din spate, Boone auzi un țipăt îngrozitor. Uşa se deschisese, 
iar una din asistente rămăsese în prag. Boone o privi cu coada 
ochiului: faţa îi era mai albă decât halatul, şi gura era larg 
căscată. Dincolo de ea erau coridorul şi libertatea. Insă el nu-şi 
putea lua privirea de la Narcisse; nu era în stare să facă asta 
atâta vreme cât mirosul sângelui care umplea camera Îl 
împiedica să aibă revelaţia. Voia să vadă chipul secret al 
acelui om, sălbaticul care se ascundea sub piele şi care îl 
făcea potrivit pentru Midian. Ploaia sângerie se împrăştiase. 
Aerul începu să se limpezească. Acum îi putea vedea o parte 
din faţă, dar nu reuşea s-o perceapă în totalitate. Faţa aceea 
contorsionată şi rânjetul erau ale unei fiare sau aparţineau 
unei fiinţe umane torturate prin automutilare? încă o clipă şi ar 
afla... 

Cineva îl prinse, însă îi imobiliza braţele şi îl târî spre uşă. ÎI 


zări pe Narcisse cum îşi ridică mâinile cu degetele-arme ca să 
se apere de bărbaţii în uniforme care tăbărâseră asupra lui. In 
nebunia acelor momente, Boone profită de şansa ce i se 
oferise. O împinse pe asistenta care îl ţinea, înşfăcă jacheta 
din piele şi ieşi în goană pe uşa nepăzită. Trupul său zdrobit şi 
lovit nu era însă pregătit pentru mişcări atât de bruşte. Se 
împletici, iar greaţa şi durerile puternice încercară pe rând să-l 
doboare, însă imaginea lui Narcisse, înconjurat şi legat în 
hamuri, îi dădu suficientă tărie, astfel că ajunse jos, înainte ca 
cineva să fi pornit în urmărirea lui. 

În timp ce se îndrepta spre uşa care-l ducea în bezna nopţii, 
auzi vocea lui Narcisse tot mai puternică, devenind aproape 
un urlet de furie. 


IV - Necropola 


1 


Deşi distanţa dintre Calgary şi Athabasca depăşea cu puţin 
patru sute cincizeci de kilometri, călătoria părea să te poarte 
până la graniţa unei alte lumi. Spre nord, autostrăzile erau 
rare, iar locuitorii tot mai puţini, pe măsură ce pământurile 
bogate ale preriei lăsau locul pădurilor, mlaştinilor şi zonelor 
sălbatice. Granița aceea marca, de asemenea, şi limita 
experienţei lui Boone. În vremea când era şofer de camion şi 
de-abia trecuse puţin de douăzeci de ani, ajunsese până la 
Bonnyville, la Barrhead, spre sud-vest, şi chiar până la 
Athabasca. Dar zona aflată dincolo de acestea îi rămăsese 
necunoscută, cu excepţia numelor înscrise pe hartă. Sau, mai 
precis, ca lipsă a lor. Aici se aflau mari întinderi de pământ 
punctate ici-colo ca mici aşezări agricole, dintre care una 
purta numele folosit de Narcisse: Shere Neck. 

După ce făcu puţin pe hoţul la marginea oraşului Calgary, 
cotrobăind prin câteva maşini dintr-o parcare subterană, 
dispăru de acolo, fără urmă, cu ceva mărunţiş cu care îşi 
procură o hartă şi o sticlă de brandy. 

Ploaia care se pornise îi spălă faţa; îşi aruncă tricoul plin de 
sânge, fericit să-şi simtă direct pe piele jacheta la care ţinea 
atât de mult. Găsi pe cineva care să-l ducă până la Edmonton, 
apoi într-o altă maşină reuşi să ajungă prin Athabasca până la 
High Prairie. Fusese chiar uşor. 


2 


Uşor? Să plece în căutarea unui loc despre care auzise doar 
zvonuri ce circulau printre nebuni, probabil că nu fusese uşor. 
Dar era necesar, chiar inevitabil. Din momentul în care 
camionul sub roţile căruia alesese să moară îl azvârlise 
deoparte, doar această călătorie îl mai aştepta. Poate că încă 
de mai mult timp, numai că el nu ştiuse să înţeleagă invitaţia. 
Sentimentul de dreptate putea să îl transforme într-un fatalist. 
Dacă Midian chiar exista şi dorea să-l primească la sânul său, 


atunci călătorea către un loc unde va afla înţelegere şi pace. 
Dacă nu exista - şi Midian nu era decât ca un talisman pentru 
cei înspăimântați şi pierduţi - atunci şi aşa era bine, căci îşi va 
găsi trecutul, căutând un loc care nu există, oricare ar fi fost 
acesta. Era preferabil pastilelor. Era un lucru mai bun decât 
căutarea stearpă prin intermediul aluziilor şi motivaţiilor pe 
care o pornise Decker. 

Incercarea doctorului de a alunga monstrul din Boone nu 
avusese sorţi de izbândă. Asta era limpede ca lumina zilei. 
Boone-omul şi Boone-monstrul nu puteau fi separați. Ei 
alcătuiau o singură fiinţă, călătoreau pe acelaşi drum, în 
aceeaşi minte şi în acelaşi trup. lar ceea ce se afla la capătul 
acestui drum, moartea sau eliberarea, avea să fie împărtăşită 
de amândoi. 


3 

„La răsărit de Peace River, spusese Narcisse, lângă oraşul 
Shere Neck; la nord de Dwyer.“ 

A trebuit să doarmă sub cerul liber în High Prairie, după 
care, a doua zi dimineaţă găsi pe cineva care să-l ducă spre 
Peace River. Era o femeie trecută bine de cincizeci de ani care 
se mândrea cu faptul că ea cunoştea această regiune încă din 
copilărie, şi care se arătă încântată să-i ofere o scurtă lecţie 
de geografie. El nu aduse vorba de Midian, însă ea ştia de 
Dwyer şi de Shere Neck - acesta din urmă fiind un orăşel cu 
cinci mii de suflete, la răsărit de Autostrada 67. Află că ar fi 
fost scutit de mai bine de trei sute de kilometri, dacă, în loc să 
fi călătorit până la High Prairie, ar fi pornit spre nord. „N-are 
importanţă”, mai spusese ea, ştia un loc din Peace River unde 
fermierii se opreau pentru a mânca înainte de a o porni spre 
casele lor. Era sigură că Boone avea să găsească pe cineva să- 
| ducă în direcţia dorită. 

— Ai pe cineva acolo? întrebă ea. 


El spuse că da. 
* 


x x 


Când ultimul binevoitor îl lăsă la vreun kilometru şi jumătate 
de Dwyer, se însera. Urmări cum camionul o lua pe un drum 


acoperit cu pietriş ce ducea spre orizontul de un albastru ca 
marea, tot mai intens, apoi o porni pe jos spre oraş. 

O noapte de nesomn şi călătoria în camioane pe drumuri ce 
cunoscuseră şi perioade mai bune îşi lăsaseră amprenta 
asupra trupului său şi aşa destul de istovit. li trebui o oră până 
să poată vedea marginea orăşelului Dwyer, peste care 
noaptea pusese deja stăpânire. Soarta îi veni şi de astă dată în 
ajutor. Dacă n-ar fi fost întuneric, nu ar fi văzut luminile care 
pâlpâiau în faţa lui, însă nu de bun venit, ci ca un semn de 
avertizare. 

Poliţia ajunsese înaintea lui; trei sau patru maşini, socoti el. 
Poate căutau pe altcineva, dar se îndoia. Mai mult ca sigur că 
Narcisse, în nebunia lui, declarase poliţiei ceea ce îi spusese şi 
lui, caz în care delegaţia de primire îl aştepta pe el. Pesemne 
că-l căutau deja, din casă în casă, iar dacă aici se întâmpla 
asta, atunci şi la Shere Neck va fi la fel. Era aşteptat. 

Bucuros că noaptea îi oferise refugiul dorit, se îndepărtă de 
drum şi se ascunse într-un lan de rapiţă, unde se putu întinde 
pentru a-şi plănui următoarea mişcare. Bineînţeles, nu era 
deloc înţelept să încerce să intre în Dwyer. Mai bine pornea 
spre Midian chiar acum, uitând de foame şi de oboseală, 
orientându-se după stele şi după instinct. 

Mirosind a pământ, se ridică şi se îndreptă spre ceea ce 
credea că ar fi nordul. Işi dădea foarte bine seama că ar putea 
să se îndepărteze de ţintă, dacă nu avea repere clare, sau că 
se putea întâmpla să treacă pe lângă ea fără s-o vadă, din 
pricina întunericului, dar nu avea de ales. 

In cele cinci minute cât făcuse pe hoţul nu găsise niciun 
ceas, astfel că îşi dădea seama de trecerea timpului doar după 
mişcarea lentă a stelelor. Aerul deveni rece, apoi se făcu chiar 
frig, dar el continuă să meargă în acelaşi ritm, în ciuda 
durerilor pe care le simţea şi evitând pe cât putea drumurile, 
deşi i-ar fi fost mai uşor în acest fel decât să meargă doar prin 
arătură şi terenuri cultivate. Această măsură de precauţie se 
dovedi bine întemeiată în momentul în care două vehicule de 
poliţie, care încadrau o limuzină neagră, trecură aproape 
neauzite pe un drum pe care tocmai îl traversase. Nu avea 
nicio dovadă care să-i justifice sentimentul avut atunci când 


vehiculele trecură prin dreptul lui, dar era ferm convins că 
pasagerul limuzinei era Decker, bietul doctor aflat încă în 
căutarea înțelegerii. 


4 

Midian. 

Apărut ca din neant, deşi cu o clipă în urmă bezna era atât 
de densă, acum zări profilându-se la orizont un pâlc de clădiri 
sclipind intermitent într-un albastru ce părea cenuşiu în lumina 
stelelor. Boone rămase nemişcat câteva momente şi admiră 
priveliştea. Nu _ licărea nicio lumină la ferestre şi nici pe 
verande. Era trecut deja de miezul nopţii, iar oamenii din oraş, 
cu gândul la treburile de a doua zi, sigur se culcaseră. Dar fără 
nicio lumină aprinsă? Asta i se păru cel puţin straniu. Oricât de 
mică ar fi fost aşezarea Midian - uitată până şi de cartografi - 
nu exista nimeni care să sufere de insomnie? Nu era niciun 
copil care să aibă nevoie de mângâierea unei lumini pe timp 
de noapte? Cel mai probabil era că Decker şi oamenii legii îl 
pândeau ascunşi în beznă, până când le-ar fi căzut în plasă. 
Cea mai bună soluţie ar fi fost să se întoarcă din drum şi să-i 
lase să-şi continue veghea, dar nu mai avea putere pentru 
asta. Dacă ar bate în retragere, cât ar mai trebui să aştepte 
până să încerce să revină, mai ales că acum fiecare oră care 
trecea apropia şi mai mult identificarea şi arestarea lui? 

Hotări să dea ocol oraşului pe la periferie şi să se orienteze 
la faţa locului. Dacă nu va descoperi semne ale prezenţei 
poliţiei, va pătrunde, şi fie ce-o fi. Nu bătuse atâta drum doar 
ca să se întoarcă. 

Midian nu se arătă sub nicio formă, cât timp străbătuse 
partea răsăriteană. Nu numai că nu văzuse nicio maşină a 
poliţiei pe străzi sau ascunsă printre case, dar nu zări niciun 
fel de autovehicul: nici camion, nici tractor, nimic. Începu să 
se întrebe dacă oraşul adăpostea vreuna dintre acele 
comunităţi religioase despre care citise, ale căror dogme 
interziceau electricitatea sau motoarele cu ardere internă. 

Dar când urcă spre coama deluşorului pe al cărui creştet se 
afla Midian, găsi altă explicaţie, mult mai simplă: în Midian nu 
locuia nimeni. Gândul îl făcu să îngheţe. Privi către case, 


căutând o dovadă a distrugerii oraşului, dar nu descoperi 
niciuna. Din câte îşi putea da seama, acoperişurile erau 
intacte şi niciuna din clădiri nu părea să se prăbuşească. Şi 
totuşi, datorită liniştii adânci din noapte, putea auzi până şi 
foşnetul stelelor căzătoare, însă nu percepea niciun sunet 
răzbătând dinspre oraş. Dacă cineva ar fi gemut în somn, 
noaptea ar fi purtat sunetul până la el, dar era o tăcere 
absolută. 

Midian era un oraş abandonat. 

Niciodată nu se simţise mai părăsit. | se părea că este un 
câine care se întoarce acasă şi constată că stăpânii lui au 
plecat, iar el nu mai ştie care este rostul vieţii lui şi ce va face 
în continuare. 

Îi trebuiră câteva minute până să se clintească din loc şi să 
încheie turul oraşului. La douăzeci de metri de locul unde se 
afla acum dealul era mai misterios chiar decât pustiul Midian. 

La capătul celălalt al oraşului se întindea un cimitir. Locul 
din care îl privea îi permitea să îl vadă în întregime. Părea să fi 
fost destinat întregii regiuni, fiindcă era cu mult mai mare 
decât ar fi avut nevoie o aşezare de dimensiunile oraşului 
Midian. Multe dintre mausolee erau impresionante, măcar 
atâta lucru era evident chiar şi de la acea distanţă, dispunerea 
aleilor, copacii şi mormintele conferindu-i cimitirului 
înfăţişarea unei mici metropole. 

incepu să coboare panta dealului spre cimitir, drumul 
îndepărtându-l de oraşul în sine. După emoția care-l 
cuprinsese atunci când descoperise oraşul, simţi că puterile îl 
lasă repede; durerea şi epuizarea pe care speranţa le 
adormise reveniră cu intensitate. Nu mai era mult până când 
avea să cedeze complet şi să se prăbuşească. Poate dincolo 
de zidurile cimitirului va reuşi să găsească vreun ascunziş şi 
unde să-şi odihnească oasele. 

Existau două căi de acces: o portiţă în zidul lateral şi porţile 
mari, duble, dinspre oraş. Alese să intre pe portiţă. Era 
zăvorită, dar nu încuiată. O deschise încet şi păşi înăuntru. 
Impresia pe care o avusese de pe deal, aceea de cimitir de 
dimensiunile unui oraş, se confirma acum, fiindcă în jur 
mausoleele se ridicau exact ca nişte case. Mărimea lor şi 


minuţiozitatea cu care erau făcute îl descumpăniră. Ce 
importante familii stăpâniseră oraşul sau împrejurimile pentru 
a-şi îngropa morţii într-o asemenea splendoare? Singura sursă 
de trai pentru cei mulţi era pământul şi rareori se întâmpla să 
descopere cineva ţiţei sau aur. Şi totuşi, aici se înşirau 
morminte splendide, alee după alee, construite în tot felul de 
stiluri, începând cu cel clasic şi terminând cu barocul şi 
marcate - deşi nu era sigur că simţurile lui amorţite îi spuneau 
adevărul - cu motive provenind din diverse mitologii 
războinice. 

Totul depăşea puterea lui de înţelegere. Simţea nevoia să 
doarmă. Mormintele acestea aşteptau aici de mai bine de un 
secol; misterul era acelaşi şi în dimineaţa următoare. 

Îşi găsi un pat mai ferit, între două morminte, şi puse capul 
jos. lerburile primăvăratice, crescute năvalnic, miroseau dulce. 
Dormise şi în condiţii mult mai rele şi nici nu se aştepta la 
vremuri mai bune. 


V - O altfel de maimuţă 


Zgomotul făcut de un animal îl trezi. Mărâiturile îşi croiseră 
drum printre visele lui, rechemându-l spre pământ. Deschise 
ochii şi se ridică în capul oaselor. Nu vedea câinele, dar încă îl 
auzea. Era în spate? Mormintele din apropiere răsfrângeau 
ecoul în mai multe direcţii. Foarte încet, se întoarse pentru a 
privi peste umăr. Deşi întunericul era deplin, nu putea totuşi 
ascunde un animal mare, greu de identificat. Cu toate 
acestea, îi era imposibil să ia drept altceva decât ameninţare, 
mârâitul gutural. Judecind după cum mârâia, se părea că nu-i 
plăcea să fie privit. 

— Hei, băiete... spuse el încet, gata, uşurel. 

Simţindu-şi încheieturile trosnind, dădu să se ridice, 
conştient că, dacă rămânea jos, animalul i se putea repezi mai 
uşor la gât. După ce stătuse întins pe pământul rece, îi 
înţepeniseră picioarele; se mişca la fel ca un artritic. Pesemne 
că tocmai de aceea nu-l atacase animalul, fiindcă se 
mulţumise să-l urmărească, iar acum pupilele micşorate ale 
ochilor - singurul amănunt pe care-l putea percepe - creşteau 
pe măsură ce îl urmăreau cum se ridică. După ce se ridică, se 
întoarse cu faţa către creatura aceea care începuse să se 
mişte înspre el. Felul în care înainta îl făcu să creadă că 
animalul era rănit. Auzi cum îşi târa un picior; îşi ţinea capul 
plecat, iar pasul îi era şovăitor. 

Tocmai se pregătea să-l aline prin câteva vorbe, când un 
braţ i se încolăci pe după gât, luându-i suflul şi făcându-l să 
amuţească: 

— Dacă faci vreo mişcare, îti scot matele. 

Însoţind ameninţarea, un al doilea braţ se strecură pe după 
Boone, înfigându-i degetele în stomac cu atâta forţă, încât nu 
încăpea nicio îndoială că îşi va duce la capăt ameninţarea 
chiar şi cu mâinile goale. 

Boone reuşi cu greu să tragă o gură de aer. Până şi cea mai 
neînsemnată mişcare sporea strânsoarea din jurul gâtului şi 
abdomenului. Simţi dâre de sânge curgându-i de pe burtă, în 


blugi. 

— Cine dracu' eşti? întrebă celălalt. 

Nu ştia să mintă; aşa că i se păru mai sigur să spună 
adevărul: 

— Mă numesc Boone. Am venit aici... am venit să găsesc 
Midianul... 

Fusese doar o iluzie sau strânsoarea din jurul pântecelui mai 
slăbise puţin când îşi mărturisise intenţia? 

— De ce? se auzi un al doilea glas. 

Lui Boone nu-i trebui decât o frântură de secundă pentru a- 
şi da seama că glasul venea dinspre umbrele din faţă, unde 
stătea animalul rănit. Din gura bestiei. 

— Prietenul meu ţi-a pus o întrebare, rosti vocea în urechea 
lui. Răspunde-i! 

Dezorientat de acest atac, îşi concentra privirea asupra 
siluetei din întuneric şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Capul 
celui ce îi pusese întrebarea nu era solid, părea să înghită 
trăsăturile de prisos, materia acestora întunecându-se şi 
curgând prin orbite şi prin gură înapoi, redevenind materie. 

Toate gândurile despre cine ştie ce primejdii dispărură; 
acum se simţea cuprins de o descătuşare. Warcisse nu 
minţțise. Avea în faţă adevărul pe cale de a se materializa. 

— Am venit printre voi... zise el, răspunzând la întrebarea 
fiinţei miraculoase. Am venit fiindcă aici mi-e locul. 

Cel care-l ţinea îşi stăpâni un hohot de râs: 

— Cum arată ăsta, Peloquin? 

Creatura îşi sorbise toate trăsăturile de animal. Acum, capul 
avea aspect uman, fiind aşezat însă pe un trup ce părea mai 
mult de reptilă decât de mamifer. Membrul pe care şi-l târa 
era, aşadar, coada, iar mersul ca de fiară rănită era legănarea 
tipică a unei şopârle cu picioare scurte. Şi restul trăsăturilor 
păreau să se pregătească pentru o transformare, judecind 
după tremurul ce străbătea spinarea osoasă. 

— Arată ca un Natural, răspunse Peloquin. De parcă asta ar 
însemna mare lucru. 

„Oare de ce nu verifica acest lucru chiar atacatorul?”, se 
întrebă Boone. 

Îşi cobori privirea la mâinile ce-i înlănţuiau pântecele. Aveau 


câte şase degete terminate nu cu unghii, ci cu gheare, carei 
se înfipseseră aproape un centimetru în abdomen. 

— Nu mă ucide, se rugă el. Am făcut cale lungă să ajung 
aici. 

— Ai auzit ce zice, Jackie? făcu Peloquin, azvârlindu-se de la 
pământ cu toate picioarele odată, ajungând să stea drept în 
faţa lui Boone. 

Ochii lui, acum la acelaşi nivel cu cei ai lui Boone, erau de 
un albastru luminos. Respirația îi era fierbinte ca jetul de aer 
dintr-o sobă încinsă. 

— Ce soi de animal mai eşti şi tu? vru el să ştie. 

Transformarea era ca şi încheiata. Omul care fusese animal 
ceva mai devreme avea acum un aspect obişnuit: în jur de 
patruzeci de ani, slab şi cu pielea palidă. 

— Trebuie să-l ducem jos, propuse Jackie. Cred că Lylesburg 
ar dori să-l vadă. 

— Se poate, răspunse Peloquin. Dar sunt de părere că-l 
facem doar să-şi piardă timpul cu el. Asta-i un Natural, Jackie. 
Mirosul nu mă înşală. 

— Am vărsat sânge... murmură Boone. Am ucis unsprezece 
oameni. 

Ochii albaştri îl priviră cercetător. În ei răzbătu o undă de 
umor: 

— Nu cred, spuse Peloquin. 

— Nu-i treaba noastră, interveni Jackie. Nu-l putem judeca 
noi. 

— Doar am şi eu ochi, nu? se zbirii Peloquin. Mi-am dat 
seama că e curat de cum l-am văzut. Il avertiză pe Boone cu 
degetul întins: Nu eşti o Făptură a Nopţii, rosti el. 

Umorul îi dispăru, iar pe faţă i se întipări o expresie de 
foame: 

— N-avem dreptul să facem asta, protestă cealaltă creatură. 

— Cine are să ştie? îl linişti Peloquin. Cine poate afla? 

— Încălcăm legea. 

Lui Peloquin părea să nu-i pese de asta. Işi arătă dinţii şi din 
gură i se revărsă un fum negru care se ridică, mângâindu-i 
parcă faţa. Boone ştia ce va urma. Omul expira ceea ce 
inhalase ceva mai devreme: transformarea ca şopâriă. 


Proporţiile capului se modificaseră deja în mod subtil, ca şi 
cum ţeasta i se desfăcea şi se reorganiza la adăpostul cărnii. 

— Nu se poate să mă ucideţi! spuse Boone. Sunt unul de-al 
vostru! 

Fumul, care încet se făcea vălătuci, era, oare, un semn de 
refuz? Dacă aşa stăteau lucrurile, nu putea primi răspuns cât 
timp transformarea era în plină desfăşurare. Orice încercare 
de convingere era inutilă. Bestia intenţiona să-l mănânce... 

Simţi o durere arzătoare în pântece şi, aruncându-şi privirea 
în jos, văzu că mâna cu gheare se îndepărta de pântecele lui. 
Strânsoarea din jurul gâtului slăbi şi ea, iar creatura din 
spatele său spuse: 

— Fugi! 

Nu mai avea nevoie de un alt îndemn. Înainte ca Peloquin 
să-şi încheie transformarea, Boone se smulse din îmbrăţişarea 
lui Jackie şi o rupse la fugă. Numai că în acele clipe, 
disperarea, sporită de urletul furios al fiarei flămânde şi de 
zgomotul produs de paşii grăbiţi ai acesteia, îl făcu să-şi 
piardă total simţul de orientare. 

Necropola era un adevărat labirint. Alergă orbeşte, cotind 
când la stânga, când la dreapta, de fiecare dată când găsea 
vreo deschizătură, simțind că urmăritorul se apropia. In timp 
ce alerga, îi auzi în minte acuzaţiile: „Nu aparţii Seminţiei 
Nopţii. Eşti carne. Carne pentru fiară.“ 

Cuvintele îi provocară o durere mai cumplita decât cea din 
picioare sau din plămâni. Nici măcar aici, printre fiarele din 
Midian, nu-şi găsea locul. lar dacă nici aici, atunci unde? 
Fugea, aşa cum ar face orice pradă dacă ar fi urmărită de o 
fiară flămândă, însă era o cursă pe care nu o putea câştiga. 

Rămase locului. Se întoarse. 

Peloquin se afla la cinci-şase metri în urmă, cu trupul încă 
uman, dezgolit şi vulnerabil, însă capul devenise deja de 
bestie, gura lăţindu-i-se şi fiind mărginită de dinţi ca nişte 
ghimpi. Se opri şi el, aşteptându-se ca Boone să scoată vreo 
armă. Convins că nu avea să întâmpine rezistenţă, îşi ridică 
braţele şi înaintă spre victimă. Din spatele lui apăru şi Jackie, 
iar Boone avu ocazia să arunce o privire şi spre acest om. Sau 
oameni? Pe capul diform se vedeau două feţe, ambele cu 


trăsăturile cumplit schimonosite: ochii dislocaţi, astfel că se 
uitau în toate direcţiile, mai puţin înainte, gurile se confundau 
într-o singură deschizătură, nasurile fiind doar nişte fante fără 
oase. Era faţa unui fetus monstruos, de circ. 

Jackie încercă o ultimă rugăminte, însă braţele întinse în 
faţă ale lui Peloquin îşi începuseră deja transformarea dinspre 
degete spre cot, delicateţea lor făcând loc unei forţe 
extraordinare. 

Porni spre Boone înainte ca muşchii să se formeze complet 
şi făcu un salt pentru a-şi ţintui prada la pământ. Boone căzu 
în faţa lui. Acum era prea târziu pentru a regreta pasivitatea 
de care dăduse dovadă. Simţi ghearele cum îi sfâşie jacheta, 
pentru a-i dezgoli carnea de pe piept. Peloquin îşi înălţă capul 
şi rânji, o expresie pentru care acea gură nu era făcută; apoi 
muşcă. Dinţii nu erau lungi, dar erau mulţi. Durerea se dovedi 
mai mică decât anticipase Boone, asta până când Peloquin se 
trase înapoi, smulgând o gură de muşchi şi luând o dată cu 
aceasta şi pielea, şi sfârcul mamelonului. 

Durerea ascuţită îl smulse pe Boone din starea de 
resemnare; începu să se zbată sub greutatea lui Peloquin. Insă 
fiara scuipă bucata din gură şi vru una mai bună, suflând 
mirosul de sânge către faţa prăzii. Muşcătura următoare avea 
să aspire inima şi plămânii din pieptul lui Boone, care strigă 
după ajutor. Acesta sosi. Înainte ca răsuflarea mortală să se 
încheie, Jackie îl prinse pe Peloguin şi-l îndepărtă, târâş. Boone 
se simţi eliberat de apăsarea creaturii, şi prin ceața cauzată 
de durerea atroce îşi văzu apărătorul, încăierându-se cu 
Pelogquin. Nu mai aşteptă să vadă cine câştigă. Işi puse mâna 
peste rana din piept şi se ridică. 

Aici nu mai putea găsi un adăpost sigur; Peloquin nefiind, cu 
siguranţă, singurul căruia îi plăcea carnea de om. In timp ce 
mergea aproape târâş prin necropolă se simţi urmărit din nou. 

Însă, în ciuda suferinţei, nu cedă. Avea în muşchi o vigoare 
pe care nu o mai simţise de pe vremea când se automutila, 
gând care îl îngreţoşă acum. Chiar şi rana, care pulsa sub 
palma lui, avea o viaţă proprie şi parcă sărbătorea. Durerea 
dispăruse, înlocuită nu de amorţeală, ci de o sensibilitate care 
devenea aproape erotică, fiind tentat să-şi vâre mâna în piept 


pentru a-şi mângâia inima. Bântuit de astfel de gânduri 
absurde, se lăsă condus de instinct, iar picioarele îl aduseră 
până la porţile duble. Mâinile însângerate nu-l mai ajutară să 
tragă zăvorul, aşa că escaladă porţile atât de uşor, încât îi veni 
să râdă. Apoi se îndepărtă spre Midian, fugind, nu de teama 
urmăritorilor, ci mânat doar de bucuria de a se putea mişca cu 
viteză. 


VI - Picioare de lut 


Oraşul era pustiu, aşa cum ştiuse chiar de la început. Deşi 
cam de la un kilometru casele i se păruseră în bună stare, o 
privire mai atentă dovedea că ele arătau mult mai rău, fiindcă 
nu fuseseră locuite de-a lungul timpului. Cu toate că senzaţia 
de bine încă îl stăpânea, se temea că pierderea de sânge îl va 
epuiza până la urmă. Avea nevoie de ceva ca să-şi lege rana. 
Pornind în căutarea unei bucăţi de perdea sau de cearşaf uitat 
pe undeva, deschise uşa unei case şi pătrunse în întuneric. 

Abia după ce intrase îşi dădu seama cât de ascuţite îi erau 
simţurile. Ochii străpungeau bezna cu uşurinţă, descoperind 
resturile jalnice lăsate în urmă de locatarii de altădată, toate 
acoperite de praful adus de vânturile preriei prin ferestrele cu 
geamuri sparte şi prin uşa ce nu se închidea bine. Găsi o 
bucată de pânză; o rufă umedă, pe care, ţinând-o între dinţi, o 
rupse trăgând cu mâna dreaptă, în timp ce cu cealaltă îşi 
apăsa rana. 

Tocmai sfâşia pânza când auzi scârţâit de podele chiar la 
intrare. Scăpă cârpa dintre dinţi. Uşa era deschisă. În prag, 
apăru silueta unui bărbat al cărui nume Boone îl ştia, deşi faţa 
lui era învăluită de întuneric. Simţi mirosul coloniei pe care o 
folosea Decker, auzi chiar şi bătaia inimii lui, simţi în aer 
gustul transpiraţiei acestuia. 

— Aşa deci, zise doctorul. Aici erai. 

Dinspre strada luminată doar de stele se auzeau desfăşurări 
de forţe. Boone surprinse chiar şoapte agitate şi zgomot de 
arme cărora li se trăgeau piedicile pentru a-l dobori pe nebun, 
în cazul în care acesta ar fi încercat să le scape. 

— Cum m-ai găsit? întrebă el. 

— Narcisse, nu? făcu Decker. Amicul tău de la spital? 

— E mort? 

— Da, din păcate. A murit luptând. Decker făcu un pas 
înăuntru: Eşti rănit. Ce ţi-ai făcut? 

Ceva îl făcu pe Boone să nu răspundă. Să fie misterele din 
Midian atât de ciudate, încât nu-l va crede nimeni? Sau 


caracterul lor nu îl privea pe Decker? Asta în niciun caz. 
Devotamentul doctorului pentru a înţelege monstrul din 
interior nu putea fi pus la îndoială. Cu cine altcineva ar fi putut 
împărtăşi revelaţia pe care o trăise? Şi totuşi, şovăi. 

— Spune-mi, insistă Decker. De unde ai rana aceea? 

— Mai târziu, spuse Boone. 

— Nu vei mai avea ocazia. Cred că-ţi dai seama de asta. 

— O să supraviețuiesc, spuse Boone. Nu-i chiar atât de rău 
cum pare. Cel puţin nu mă doare. 

— Nu la rană mă refer. La poliţie. Te aşteaptă. 

— Ştiu. 

— lar tu n-ai de gând să te predai de bunăvoie, adevărat? 

Boone nu mai era atât de convins. Vocea lui Decker îi 
amintea de acele momente în care se simţise în siguranţă, 
încât aproape credea că acest lucru ar fi posibil din nou, dacă 
şi doctorul dorea asta. 

Însă acum Decker nu îi dădea de înţeles că ar fi vorba de 
siguranţă: doar de moarte. 

— Eşti un ucigaş în serie, Boone. Disperat şi primejdios. Mi-a 
fost greu să-i conving să mă lase în preajma ta. 

— Mă bucur c-ai reuşit. 

— Şi eu, zise Decker. Voiam să am şansa să-mi iau adio de 
la tine. 

— De ce trebuie să se termine aşa? 

— Numai tu ştii. 

Nu ştia precis. Ceea ce ştia, din ce în ce mai sigur, era că 
Peloquin spusese adevărul. 

„Nu aparţii Seminţiei Nopţii”, zisese el. 

Şi nu aparţinea; era nevinovat. 

— N-am ucis pe nimeni, murmură el. 

— Ştiu, îi răspunse Decker. 

— De aceea nu mi-am amintit de niciuna din încăperile 
acelea. Fiindcă n-am intrat niciodată în vreuna. 

— Dar acum ţi le aminteşti, zise Decker. 

— Doar fiindcă... Boone tăcu o clipă şi îl măsură cu privirea 
pe bărbatul în costum negru... fiindcă mi-ai arătat tu. 

— Te-am învățat, îl corectă doctorul. 

Boone îl ţintui în continuare cu privirea, aşteptând o 


explicaţie care să se potrivească cu ce credea el în acest 
moment. Nu se putea să fie Decker. Decker reprezenta 
raţiunea, Decker era calmul. 

— În seara asta au fost ucişi doi copii la Westlock, tocmai îi 
spunea doctorul. Eşti acuzat şi de asta. 

— Dar n-am călcat în viaţa mea pe-acolo, protestă Boone. 

— Tu nu, dar eu am fost, îi răspunse Decker. M-am asigurat 
că oamenii de acolo au văzut fotografiile. Ucigaşii de copii 
sunt cei mai detestaţi. Ar fi mai bine să mori aici decât să te 
predai. 

— Tu? spuse Boone într-un târziu. Tu ai făcut-o? 

— Da. 

— Toate? 

— Şi altele. 

— De ce? 

Decker se gândi o clipă: 

— Fiindcă-mi place, răspunse el nepăsător. 

Şi totuşi, arăta atât de serios în costumul bine croit. Nici 
măcar chipul, pe care acum Boone îl vedea limpede, nu trăda 
vreo urmă de nebunie. Văzându-i astfel - bărbatul însângerat 
şi omul dichisit - cine ar fi ezitat să aleagă între nebun şi 
vindecător? Dar aparențele înşală. Doar monstrul, copilul din 
Midian, care îşi putea schimba carnea, ştia adevărul. Restul se 
ascundea îndărătul aerului calm şi plănuia uciderea copiilor. 

Decker scoase un pistol din buzunarul interior al hainei: 

— M-au înarmat, preciză el, pentru cazul în care vei deveni 
violent. 

Mâna îi tremura, dar de la distanţa aceea i-ar fi fost greu să 
greşească. Peste câteva momente totul avea să se sfârşească: 
glonţul va ţâşni, iar el va muri, fără să fi rezolvat atâtea 
mistere: rana, Midian, Decker. Atâtea întrebări cărora nu le-a 
găsit răspunsul. 

Altă şansă nu mai avea. Aruncă spre Decker bucata de 
cârpă pe care încă o ţinuse în mână şi se aruncă într-o parte. 
Decker trase, iar împuşcătura umplu încăperea de lumină şi 
de zgomot. Înainte ca bucata de pânză să cadă pe podea, 
Boone ajunsese deja la uşă. Când mai avea un pas până săo 
deschidă, flacăra izbucni din nou, iar o clipă mai târziu răsună 


şi zgomotul însoţit de o izbitură care îl împinse violent în faţă, 
pe uşă, şi apoi în verandă. 

Se auzi strigătul lui Decker: 

— E înarmat! 

Boone auzi umbrele pregătindu-se să-l doboare. Ridică 
braţele, în semn că se predă şi deschise gura pentru a-şi 
susţine nevinovăția. 

Bărbaţii ghemuiţi în spatele automobilelor nu văzură decât 
mâinile înroşite de sânge; de altă dovadă nici nu aveau 
nevoie. Începură să tragă. 

Boone auzi gloanţele venind spre el - două din stânga, trei 
din dreapta şi unul din faţă, acesta din urmă ţintit spre inimă. 
Avu timp să se mire cât de încet veneau şi cât de muzicale 
erau. Apoi îl loviră: partea superioară a coapsei, vintre, splină, 
umăr, obraz şi inimă. Rămase în picioare preţ de câteva 
secunde; după aceea cineva trase din nou, iar nişte degete 
care tremurau declanşară cea de-a doua rafală. Două gloanţe 
îl rataseră. Restul merseră drept la ţintă: abdomen, genunchi, 
două în piept, altul în tâmplă. De astă dată se prăbuşi. 

Când atinse pământul, simţi rana făcută de Peloquin 
tresăltând ca o a doua inimă, prezenţa ei devenind ciudat de 
liniştitoare în aceste momente în care îşi pierdea treptat 
luciditatea. 

În apropiere auzi glasul lui Decker şi paşii lui apropiindu-se 
dinspre casă pentru a examina cadavrul. 

— L-am terminat pe ticălos, spuse cineva. 

— A murit, constată Decker. 

„Ba nu, n-am murit“, gândi Boone. 

Apoi orice gând dispăru. 


PARTEA A DOUA 


MOARTEA E O TÂRFĂ 


„Şi miraculosul se naşte, înfloreşte şi piere...” 


CARMEL SANDS, Ortodoxii 


VII - Drumuri anevoioase 


1 


O apăsa gândul că Boone se îndepărtase de ea, dar vestea 
pe care tocmai o primi se dovedi de neîndurat. Întâi primise un 
telefon. || întâlnise pe Decker doar o dată, de aceea nu-i 
recunoscu vocea decât după ce acesta se prezentă: 

— Imi pare rău, dar am veşti proaste. 

— L-aţi găsit pe Boone! 

— Da. 

— E rănit? 

Urmă o pauză. Îşi dădu seama de ceea ce avea să afle chiar 
înainte ca doctorul să rupă tăcerea: 

— Regret, Lori, e mort. 

Era exact ceea ce crezuse şi ea. Fusese prea fericită, iar aşa 
ceva nu putea dura. Boone îi făcuse viaţa de nerecunoscut, 
moartea lui însă urma să aibă acelaşi efect. 

li mulţumi doctorului pentru amabilitatea de a o anunţa 
personal, în loc să lase această sarcină în seama poliţiei. Apoi 
lăsă receptorul jos şi încercă să înţeleagă ce se întâmpla. 

* 


x x 


Câteva dintre cunoştinţele ei spuseseră că nu ar fi fost 
curtată niciodată de un bărbat ca Boone, dacă acesta ar fi fost 
sănătos, dându-i de înţeles că boala îl făcea să aleagă orbeşte. 
Un chip ca al lui, care inspira atâta dorinţă femeilor sensibile 
la frumos, ar fi trebuit să se afle în compania unei frumuseți 
asemănătoare, dacă el ar fi fost normal. Aceste constatări o 
răneau profund, fiindcă undeva, în adâncul sufletului le 
considera justificate. Chipul îi era bunul cel mai de preţ, ceea 
ce uneori îl făcea să se simtă jenat şi descumpănit, fiindcă nu 
prea îi plăcea să fie privit cu insistenţă. Lori se temuse deseori 
că el va încerca să distrugă ceea ce atrăgea atenţia altora 
asupra lui. Aflase că Boone stătea zile întregi fără să facă duş, 
săptămâni fără să se bărbierească şi chiar şi o jumătate de an 
fără să se tundă. Asta nu-i deranja pe cei care-l priveau. 


Aspectul lui îi urmărea, fiindcă şi el, la rându-i, era bântuit; 
doar atât. 

Lori nu-şi mai pierdea timpul pentru a-şi convinge prietenii 
în legătură cu asta. Şi reducea cât putea discuţiile despre el, 
îndeosebi când venea vorba despre sex. Se culcase cu Boone 
doar de trei ori, fiecare încercare terminându-se dezastruos. 
Ştia ce ar fi însemnat bârfele pe această temă. Insă purtarea 
lui tandră, dornică, dovedea că încercările pe care le făcea 
erau mai mult decât înduioşătoare. Pur şi simplu nu putea 
duce lucrurile până la capăt, ceea ce îl făcea să spumege de 
furie şi să se lase pradă deprimării, încât ea ajunsese să se 
închidă în sine, răcind relaţiile pentru a nu mai da naştere unui 
nou eşec. 

Totuşi îl visa deseori: scene erotice, fără nicio îndoială. Nu 
era loc de simbolism. Doar ea şi Boone în încăperi goale, 
făcând dragoste. Uneori, apăreau oameni care băteau la uşă 
pentru a intra să-i vadă, dar asta nu se întâmpla niciodată. El îi 
aparţinea întru totul; cu toată splendoarea şi nenorocirea lui. 

Dar numai în vis. lar acum, mai mult ca oricând, în vis şi 
numai în vis. 

Povestea lor se încheiase. Nu vor mai exista niciodată zilele 
întunecate, când totul se sfârşea invariabil cu o înfrângere 
totală, nici clipele fericite când ea reuşea să spună ceva care 
să-i redea speranţa. Nu o luase chiar pe nepregătite acest 
sfârşit brusc, dar nu se aştepta să fie chiar în felul ăsta! 

In niciun caz cu Boone demascat ca ucigaş şi doborât într- 
un orăşel de care nu auzise. Era un sfârşit cu totul nepotrivit. 

Insă oricât de rău îi părea, ceea ce o aştepta era şi mai rău. 

* 


x x 


După apelul telefonic urmase inevitabilul interogatoriu la 
poliţie: îl bănuise vreodată capabil de crime? Le spuse de 
nenumărate ori că el n-o atinsese decât din dragoste şi numai 
cu delicateţe. Poliţiştii păreau să descopere în relatarea ei 
stângăciile lui, şi schimbau priviri pline de subînţeles, în timp 
ce ea le povestea ruşinată cum făcuseră dragoste. Terminând 
cu interogatoriul, o întrebaseră dacă doreşte să identifice 
cadavrul. Fu de acord să-şi facă şi această datorie. Deşi o 


preveniseră că va fi neplăcut, dorea totuşi să-şi ia adio. 

Viaţa, care devenise aşa ciudată în ultima vreme, era acum 
şi mai stranie. 

Cadavrul lui Boone dispăruse. 

La început, nimeni n-a vrut să-i spună de ce se amânase 
identificarea; se trezi trimisă acasă, invocându-se motive care 
păreau cusute cu aţă albă. In cele din urmă, poliţia nu mai avu 
încotro şi îi spuse adevărul: cadavrul, care fusese lăsat peste 
noapte în morga poliţiei, dispăruse pur şi simplu. Nimeni nu 
ştia cum fusese furat, fiindcă nu se constatase niciun semn de 
pătrundere forţată sau alte indicii. Era în desfăşurare o 
anchetă, dar, judecind după trăsăturile obosite ale celor care îi 
transmiteau aceste veşti, nu existau prea multe şanse de a-i 
descoperi pe hoţi. Ancheta în ceea ce-l privea pe Aaron Boone 
avea să se desfăşoare în absenţa cadavrului. 


2 


O chinuia gândul că el nu va fi înmormântat pentru a-şi găsi 
odihna. Ideea că trupul lui ar fi putut deveni obiect de joacă 
sau, şi mai rău, icoană pentru vreun pervers nu-i dădea pace 
zi şi noapte. Se sperie chiar de puterea cu care îşi imagina 
cum i-ar putea fi folosit trupul, iar gânduri tot mai morbide îi 
ridicau semne de întrebare - pentru prima oară în viaţa - cu 
privire la sănătatea ei mintală. 

Pentru ea, Boone fusese un mister, iar afecțiunea lui - un 
miracol care dădu naştere în ea unui sentiment pe care nu-l 
mai trăise vreodată. Acum, de când murise, misterul se 
adâncise. Trăia cu impresia că nu-l cunoscuse deloc, nici 
măcar în acele momente de luciditate traumatizantă pentru 
amândoi, când el ar fi fost gata să-şi pună capăt zilelor, dacă 
ea n-ar fi reuşit să-i alunge disperarea; până şi atunci îi 
ascunsese viaţa lui secretă de ucigaş. 

Nu i se părea posibil. Când îl vedea acum cu ochii minţii, 
strâmbându-se sau plângându-i în poală, gândul că nu-l 
cunoscuse niciodată cu adevărat îi producea o durere aproape 
fizică. Într-un fel sau altul, trebuia să se lecuiască de acea 
durere sau să se pregătească să poarte cu sine toată viaţa 
rana pricinuită de trădarea lui. Trebuia să ştie de ce viaţa lui 


secretă îl dusese pe acel drum fără întoarcere. Probabil că, 
totuşi, cea mai bună soluţie era să meargă acolo unde fusese 
găsit: la Midian. Poate acolo va dezlega misterul. 

Poliţia îi ceruse să nu părăsească oraşul Calgary decât după 
încheierea cercetărilor, dar ea era o fiinţă impulsivă, ca şi 
mama ei. Se trezise la ora trei dimineaţa cu gândul să plece la 
Midian. La cinci terminase de împachetat, şi în zori se îndrepta 
spre nord, pe Autostrada 2. 


3 


La început lucrurile au mers bine. Era plăcut să se ştie 
departe de birou - unde i se simţea lipsa, dar ce importanţa 
mai avea? - şi de apartamentul ei, unde atâtea îi aduceau 
aminte de relaţia ei cu Boone. Nu pornise chiar nepregătită, 
dar nicio hartă pe care o consultase nu indica prezenţa 
vreunui oraş cu numele de Midian. Auzise, din discuţiile 
poliţiştilor, numele altor oraşe. Shere Neck era unul din ele, îşi 
amintea - iar acesta era trecut pe hartă. Socoti că asta era 
prima ţintă. 

Ştia prea puţin sau aproape nimic despre locurile prin care 
trecea. Familia ei se mutase din Toronto - Estul civilizat, după 
cum obişnuise mama ei să spună până în ziua în care a murit - 
purtându-i ranchiună soţului pentru că îi dusese în inima zonei 
sălbatice. Această prejudecată se mai estompase cu timpul. 
Lanurile de grâu ce se întindeau cât puteai vedea cu ochii nu o 
ajutaseră pe Lori să-şi dea seama. Grâul era lăsat să crească, 
iar oamenii îşi vedeau de treburi. Monotonia imaginilor ce 
defilau pe lângă ea o obosi mai mult decât crezuse, îşi 
întrerupse călătoria la McLennan, la o oră depărtare de Peace 
River şi dormi toată noaptea, netulburată, într-un pat de 
motel, fiind gata de plecare a doua zi dis-de-dimineaţă. Se 
aştepta să ajungă la Shere Neck în jurul amiezii. 

Dar lucrurile nu aveau să decurgă chiar aşa. Undeva, la est 
de Peace River, se rătăci şi trebui să parcurgă şaizeci de 
kilometri într-o direcţie pe care o credea greşită, până ajunse 
la o staţie de benzină şi cineva o ajută să găsească drumul cel 
bun. 

În praful din faţa benzinăriei, doi gemeni se jucau cu armate 


de soldaţi din plastic. Tatăl, de la care copiii moşteniseră părul 
blond, strivi chiştocul ţigării şi se apropie de maşina ei: 

— Ce să vă dau? 

— Benzină, te rog. Şi o lămurire. 

— Asta o să vă coste, zise el, fără să zâmbească. 

— Caut un oraş pe nume Shere Neck. ÎI ştii? 

Jocul de-a războiul se încinsese în spatele bărbatului care se 
întoarse spre copii: 

— Tăceţi! se răsti el. 

Băieţii se priviră cu coada ochiului şi se potoliră, dar o luară 
de la capăt după ce tatăl se întoarse către Lori. Numeroşii ani 
de muncă în soarele torid al verii îl îmbătrâniseră înainte de 
vreme: 

— Ce căutaţi la Shere Neck? întrebă el. 

— Incerc să... refac drumul cuiva. 

— Serios? făcu el, vădit intrigat. Îi surâse, arătându-şi dinţii 
cariaţi: Cineva pe care să-l cunosc? zise el. Pe la noi nu vin 
prea mulţi străini. 

„Nu strică să întreb”, se gândi ea. Se întoarse spre maşină 
şi scoase o fotografie din poşetă: 

— Nu cumva l-ai văzut pe bărbatul acesta? 

Jocul copiilor căpătase proporţii catastrofale. Înainte de a 
arunca o privire spre fotografia care îl înfăţişa pe Boone, omul 
se întoarse din nou către copii: 

— Am spus să vă ţineţi gura, ce mama dracului! strigă el, 
apoi reveni spre Lori, pentru a se uita la poză. Reacţia lui nu 
se lăsă aşteptată: Ştii cine-i tipul ăsta? 

Lori avu un moment de ezitare. Chipul omului se 
schimonosise de furie. Era prea târziu să facă pe neştiutoarea: 

— Da, răspunse ea, încercând să nu-l jignească. Ştiu cine e. 

— Şi ştii ce-a făcut? întrebă el, ţuguindu-şi buzele în semn 
de dispreţ. Au împrăştiat fotografii cu el peste tot. Le-am 
văzut. Apoi se întoarse din nou către puşti: Tăceţi! 

— N-am fost eu, protestă unul dintre ei. 

— Nu mă interesează cine dracu' a fost, veni răspunsul. 

Porni spre ei cu braţele ridicate. Copiii o luară la goană, 
înainte ca umbra tatălui să îi atingă, de teama lui lăsându-şi 
baltă armatele. Furia şi dezgustul provocate de fotografie se 


contopiseră, transformându-se în scârbă faţă de toţi şi toate: 

— Un animal nenorocit, rosti el şi se răsuci spre Lori. Asta a 
fost. Un animal nenorocit. 

Apoi îi întinse respingătoarea fotografie, cu un gest brutal. 

— Bine-au făcut că l-au omorât. Ce vrei să faci, mergi să 
sfinţeşti locul? 

Ea recuperă fotografia din mâna lui mânjită de ulei, fără să-i 
răspundă, însă îşi dădu seama după expresia ei. Îndâriit, îşi 
continuă tirada: 

— Oamenii de teapa ăstuia trebuie omorâţi ca nişte câini, 
doamnă. Ca nişte câini turbati. 

Lori se retrase din faţa furiei lui dezlănţuite, iar mâinile 
începură să-i tremure atât de tare, încât abia reuşi să 
deschidă portiera maşinii. 

— Nu mai vrei benzină? întrebă el, pe neaşteptate. 

— Du-te dracului, îi răspunse ea. 

Omul o privi nedumerit. 

— Da’ ce-ai păţit? se răsti el, ca să nu se lase mai prejos. 

Lori răsuci cheia în contact, rugându-se în gând ca maşina 
să n-o trădeze. Avu noroc. Îndepărtându-se în viteză, aruncă 
totuşi o privire în oglinda retrovizoare şi, prin pânza de praf 
ridicată în urmă, îl văzu pe tipul de la benzinărie strigând după 
ea. 
Nu-şi dădea seama de ce omul fusese cuprins de o 
asemenea furie, dar ştia că ea se va revărsa asupra copiilor. 
Nu avea rost să se frământe prea mult. Lumea e plină de taţi 
brutali şi de mame tiranice, şi chiar de copii cruzi şi 
nepăsători. Aşa era lumea, iar ea nu o putea îndrepta. 

Sentimentul de uşurare că scăpase îi ţinu departe orice alte 
gânduri vreme de câteva minute, apoi totul se nărui şi se simţi 
cuprinsă de un tremur atât de violent, încât trebui să oprească 
în primul loc civilizat ca să se calmeze. Intră într-un soi de 
restaurant, unde comandă cafea şi o plăcintă cu mult zahăr, 
apoi merse la toaletă pentru a-şi stropi cu apă rece faţa roşie 
ca focul. Aici, lacrimile izvorâră în voie. Aţintindu-şi privirea 
asupra trăsăturilor umflate ce se reflectau în oglinda crăpată 
şi pătată, începu să suspine atât de tare, încât nici măcar 
apariţia unei alte persoane nu o făcu să se ruşineze şi să se 


abţină. 

Nou-venita nu procedă aşa cum ar fi făcut Lori într-o astfel 
de situaţie: ea s-ar fi retras. Dimpotrivă, surprinzându-i ochii în 
oglinda, necunoscuta spuse: 

— Despre ce-i vorba? Bărbaţi sau bani? 

Lori îşi şterse lacrimile: 

— lartă-mă, spuse ea. 

— Atunci când mă apucă plânsul - zise fata, trecându-şi un 
pieptene prin părul vopsit - este numai din cauza bărbaţilor 
sau a banilor. 

— Înî! Curiozitatea vie a fetei o ajută să-şi stăpânească un 
nou val de lacrimi: Un bărbat, recunoscu ea. 

— Te-a părăsit, aşa-i? 

— Nu tocmai. 

— lisuse, făcu fata. Doar nu s-a întors?! Asta-i şi mai rău. 

Replica îi smulse un zâmbet lui Lori: 

— De obicei aşa se întâmplă cu aceia pe care nu-i vrei, 
adevărat? continuă fata. Tu le zici să-şi vadă de treabă, iar ei 
se întorc mereu, ca nişte căţeluşi. 

Ultimul cuvânt îi aduse aminte de scena de la staţia de 
benzină şi simţi cum lacrimile îi ţâşnesc din nou. 

— Hei, Sheryl, mai bine ţi-ai ţine gura, se apostrofă femeia, 
nu faci decât să zgândăreşti rana. 

— Ba nu, o linişti Lori. Nu, serios. Simt nevoia să stau de 
vorbă cu cineva. 

Sheryl surise: 


— La fel de mult cum am eu nevoie de o cafea? 
* 


x x 


Sheryl Margaret Clark, aşa o chema, era capabilă să afle 
ultimele bârfe şi de la un înger. După o oră de discuţii şi cinci 
cafele, Lori îi povestise toată viaţa, începând de la prima 
întâlnire cu Boone până în clipa în care li s-au întâlnit privirile 
în oglindă. Şi Sheryl avea propria poveste - mai curând 
comedie, decât tragedie - despre patima iubitului ei pentru 
automobile şi a ei faţa de propriul frate, care se încheiase cu 
cuvinte grele şi despărţire. Călătorea ca să-şi limpezească 
gândurile. 


— N-am mai făcut asta de când eram mică, zise ea, adică să 
merg unde văd cu ochii. Am şi uitat ce sentiment grozav îţi dă. 
Poate continuăm împreună. Spre Shere Neck. Mereu am vrut 
să văd locul acela. 

— Serios? 

Sheryl râse: 

— Nu. Dar e o destinaţie la fel de bună ca oricare alta. 


VIII - Locul căderii 


Şi astfel călătoriră împreună, după ce fuseseră îndrumate 
de proprietarul restaurantului, care susţinea că ştie mai mult 
decât oricare alţii despre locul în care se afla Midian. Indicaţiile 
se dovediră corecte. Drumul le duse prin Shere Neck, un oraş 
mai mare decât se aşteptase Lori, apoi continuară pe un drum 
fără marcaje rutiere care, cel puţin teoretic, ducea la Midian. 

— De ce vrei să mergi acolo? voise să ştie proprietarul 
restaurantului. Nimeni nu se mai duce în acel loc. E pustiu. 

— Scriu un articol despre goana după aur, îi răspunsese 
Sheryl, o mincinoasă plină de avânt. lar ea face o plimbare. 

— Are şi ce vedea, veni răspunsul. 

Remarca fusese una ironică, dar afirmase un adevăr mai 
trist decât îşi închipuise omul. După-amiaza era pe sfârşite, iar 
lumina lucea aurie pe drumul cu pietriş, când oraşul le apăru 
în faţă. Abia când ajunseră pe străzile lui se convinseră că nu 
acesta era locul căutat, căci oare ce oraş-fantomă arăta atât 
de primitor? După apus, impresia li se schimbă. Casele 
părăsite căpătau un aer deznădăjduit de romantic, iar 
priveliştea se vădi descurajantă şi cel puţin stranie. Privind în 
jur, primul gând care îi veni lui Lori în minte fu: „De ce o fi 
venit Boone aici? Probabil că n-a venit din proprie iniţiativă, ci 
a ajuns aici doar din întâmplare, fiind urmărit”. 

Parcară maşina în mijlocul străzii principale, singura 
existentă, cu excepţia câtorva alei. 

— Nu-i nevoie s-o încui, zise Sheryl. N-are cine să ţi-o fure. 

Acum, că ajunseseră aici, Lori se bucura mai mult ca 
oricând că era însoţită de Sheryl. Verva şi buna ei dispoziţie 
constituiau un afront adus acestui loc sumbru, îndepărtând 
senzaţia de sufocare. 

Fantomele puteau fi liniştite cu un simplu hohot de râs, 
nenorocirea venea însă din ceva mult mai greu de alungat. 
Pentru prima oară de când primise telefonul lui Decker simţea 
ceva, o durere provocată de o grea pierdere. Îi veni foarte 
uşor să şi-l imagineze pe Boone aici, singur şi confuz, ştiind că 


urmăritorii se apropiau. Dar şi mai uşor îi veni să găsească 
locul unde îl doborâseră. Găurile făcute de gloanţele rătăcite 
erau încercuite cu cretă; stropii şi petele de sânge 
pătrunseseră în scândurile verandei. Rămase departe de acel 
loc vreme de câteva minute, incapabilă să se apropie, dar şi 
să se îndepărteze. Dând dovadă de mult tact, Sheryl pornise 
în explorare: nu era nimeni care să rupă vraja hipnotică pe 
care locul morţii lui Boone o exercita asupra ei. 

Lori avea să-i simtă lipsa tot restul vieţii, dar nu vărsă totuşi 
nicio lacrimă. Probabil plânsese prea mult în toaleta 
restaurantului. În schimb, simţea acum altceva, care-i sporea 
senzaţia de pierdere: modul misterios în care un bărbat pe 
care îl cunoscuse şi îl iubise - sau îl iubise şi crezuse că îl 
cunoaşte - fusese ucis pentru o crimă de care nu l-ar fi crezut 
în stare nicicând. Poate că furia pe care o simţea o împiedica 
să plângă, ştiind că, în ciuda declaraţiilor lui de iubire, îi 
ascunsese atât de multe lucruri, iar acum nu mai putea să-i 
răspundă. N-ar fi putut să îi lase măcar un semn? Se trezi 
privind ţintă petele de sânge şi se întrebă dacă nu cumva 
nişte ochi mai pătrunzători n-ar fi putut descoperi un înţeles în 
ele. Dacă se putea ghici în zaţul de cafea, atunci sigur că şi 
semnele lăsate de Boone în această lume aveau şi ele un 
sens. Insă ea nu era clarvăzătoare. Semnele de acolo nu 
făceau decât să sporească misterul, cel mai important fiind 
sentimentul pe care îl numi atunci când măsură din ochi scara: 

— Boone, încă te iubesc. 

lar tocmai asta era enigma, că, în ciuda furiei şi a 
perplexităţii, şi-ar fi dat viaţa, atât cât mai avea din ea, doar 
ca să-l mai vadă din nou intrând pe uşă şi îmbrăţişând-o. 

Declaraţia ei însă nu primi niciun răspuns, nici măcar unul 
indirect. Nicio adiere pe obraz, niciun susur în ureche, oricât 
de imperceptibil. Chiar dacă s-ar fi aflat aici ca prezenţă 
fantomatică, Boone rămânea mut şi fără suflare, încă 
neeliberat prin moarte, ci doar prizonierul ei. 

Deodată cineva îi rosti numele. Ridică privirea. 

— ... Nu crezi? tocmai spunea Sheryl. 

— Poftim? 

— Ar fi timpul să plecăm, repetă Sheryl. Nu crezi că ar fi 


cazul să ne întoarcem? 

— A, ştiu şi eu?! 

— Nu te supăra că ţi-o spun, dar arăţi ca naiba. 

— Mulţumesc. 

Lori îşi întinse o mână în faţă, simțind nevoia să se sprijine 
de ceva. Sheryl o prinse. 

— Ai văzut tot ce trebuia, scumpo, spuse ea. 

— Da. 

— Atunci, hai! 

— Vezi tu, încă nu mi se pare că e adevărat, spuse Lori. Cu 
toate că am stat aici, cu toate că am văzut locul... nu pot să 
cred. Cum de poate fi atât de... ireparabil? Ar trebui să existe 
o cale să-i putem atinge, nu crezi, un mod prin care să 
ajungem la ei şi să-i atingem. 

— Pe cine? 

— Pe morţi. Altfel nimic n-are sens. E o absurditate sadică, 
îşi retrase mâna şi şi-o duse la frunte. lartă-mă, făcu ea, 
vorbesc fără noimă, nu? 

— Vrei să fiu sinceră? Da. 

Lori îi aruncă o privire prin care îşi cerea scuze: 

— Ascultă, zise Sheryl, oraşul ăsta nu mai e ce-a fost. Cred 
c-ar fi mai bine s-o ştergem şi să-l lăsăm să se destrame. Ce 
părere ai? 

— De acord. 

— Şi totuşi, mă gândeam... începu Sheryl. 

— La ce? 

— Nu-mi prea place tovărăşia, spuse ea. Nu la tine mă refer, 
se grăbi ea să completeze. 

— Cine, atunci? 

— Toţi morţii ăştia, zise ea. 

— Care morţi? 

— De peste deal. E un cimitir acolo. 

— Zău? 

— Nu este chiar priveliştea ideală, având în vedere starea în 
care eşti, spuse Sheryl, precipitat. 

Însă îşi dădu repede seama după expresia apărută pe faţa 
lui Lori că n-ar fi trebuit să aducă vorba despre asta. 

— Sigur n-o să-ţi placă, insistă ea. Serios. 


— Doar un minut-două. 

— Dacă mai zăbovim pe-aici, o să ne întoarcem pe 
întuneric. 

— Doar n-o să mai vin din nou. 

— Da, sigur. Merită să vezi. O privelişte grozavă. Case 
pentru morţi. 

Lori îi surâse imperceptibil: 

— N-o să întârzii, promise ea şi o porni de-a lungul străzii, în 
direcţia cimitirului. 

Sheryl şovăi. Îşi uitase bluza în maşină şi era răcoare. Tot 
timpul cât se aflaseră aici tot avusese impresia că fuseseră 
urmărite, iar acum, că se lăsa întunericul, nu dorea să rămână 
singură pe stradă. 

— Aşteaptă-mă, spuse ea şi o ajunse din urmă pe Lori, care 
ajunsese deja într-un loc de unde putea vedea zidul cimitirului. 

— De ce-i atât de mare? se miră Lori cu voce tare. 

— Dumnezeu ştie. Poate c-au murit toţi în acelaşi timp. 

— Atât de mulţi! Doar oraşul e minuscul. 

— Adevărat. 

— Şi uite ce dimensiuni au mormintele. 

— Trebuie să fiu impresionată? 

— Ai intrat? 

— Nu. Şi nici nu prea ţin s-o fac. 

— Doar puţin. 

— Unde am mai auzit replica asta? 

Lori nu-i răspunse. Se afla deja la poarta cimitirului şi îşi 
vârâse mâinile printre barele din fier forjat ca să tragă zăvorul. 
Reuşi. După ce dădu în lături una dintre porţi, atât cât să se 
poată strecura înăuntru, intră. Cam fără chef, o urmă şi Sheryl. 

— De ce sunt, totuşi, atât de mulţi? se miră Lori din nou. 

Nu doar curiozitatea o făcuse să dea glas nedumeririi, ci 
acest întreg spectacol o făcu să se întrebe încă o dată dacă 
Boone fusese încolţit întâmplător în acest loc sau dacă nu 
cumva Midian fusese adevărata lui destinație. Să fi fost 
îngropat aici cineva pe care sperase să-l mai găsească în viaţă 
sau la al cărui mormânt dorise să-şi mărturisească crimele? 
Deşi totul nu era decât o simplă bănuială, aleile cu morminte 
păreau să-i ofere o umbră de speranţă pe care n-ar fi desluşit- 


o sângele vărsat de el, chiar dacă l-ar fi analizat până la 
sfârşitul vieţii. 

— S-a făcut târziu, îi reaminti Sheryl. 

— Da. 

— Şi mi-e frig. 

— Serios? 

— Aş vrea să plecăm, Lori. 

— A... îmi pare rău. Da, sigur. S-a întunecat prea mult ca să 
mai putem vedea ceva. 

— Bine c-ai băgat şi tu de seamă. 

Cu Sheryl în faţă, porniră să urce dealul spre oraş. 

Lumina difuză se stinse până să ajungă ele la marginea 
oraşului. Lăsând-o pe Sheryl să se întoarcă la automobil, Lori 
se opri să mai arunce o ultimă privire spre cimitir. Din acel loc 
înalt, cimitirul semăna cu o fortăreață. Probabil că zidurile 
impunătoare împiedicau animalele să pătrundă, deşi această 
măsură părea inutilă. Morţii îşi găsiseră liniştea sub lespezile 
grele. Mai sigur era că zidurile reprezentau pentru cei vii 
garanţia că îi vor împiedica pe morţi să aibă vreo putere 
asupra lor. Pământul cuprins între porţi şi acele ziduri 
rămânea sacru pentru morți, îngrijit în numele lor. Dincolo de 
ele, lumea aparţinea celor vii care nu mai aveau nimic de 
învăţat de la cei pe care-i pierduseră. _ 

Lori nu era chiar atât de arogantă. In acea seară, ea avea 
multe de spus morţilor, dar şi de aflat multe de la ei. Asta o 
întrista. 

Reveni la maşină cu un ciudat sentiment de eliberare. Abia 
după ce blocară portierele şi motorul porni, Sheryl spuse: 

— Ne-a urmărit cineva. 

— Eşti sigură? 

— Jur. L-am văzut când urcam în maşină. 

Apoi începu să-şi frece foarte energic sânii: 

— lisuse, îmi amorţesc de fiecare dată când mi-e frig. 

— Cum arăta? întrebă Lori. 

Sheryl ridică din umeri: 

— Era prea întuneric ca să-mi dau seama, zise ea. Acum, 
oricum nu mai contează. După cum ai spus şi tu, doar n-o să 
mai venim aici şi mâine. 


„Adevărat”, gândi Lori. Puteau merge drept înainte, fără să 
se mai uite în urmă. Poate că morţii din Midian, aflaţi în 
spatele zidurilor, le invidiau pentru asta. 


IX - Atins 


1 


La Shere Neck le veni cam greu să găsească un loc de 
dormit; nu existau decât două moteluri; unul era plin ochi cu 
oamenii care fuseseră la un târg de maşini agricole, astfel că 
cei care nu-şi găsiseră loc de dormit acolo se instalaseră la 
celălalt motel - Sweetgrass Inn. Dacă n-ar fi fost Sheryl, care 
ştia când trebuie să zâmbească, poate că ar fi dormit în 
maşină, însă, după câteva minute de negocieri, se găsi şi 
pentru ele o cameră cu două paturi. Era mobilată simplu, dar 
confortabil. 

— Ştii ce obişnuia să-mi spună mama? zise Sheryl, în timp 
ce-şi aranja obiectele de toaletă. 

— Ce anume? 

— Zicea: Sheryl, trebuie să existe un bărbat care te 
aşteaptă; pe faţa lui stă scris numele tău. Nu uita că asta 
spune o femeie care-şi caută omul potrivit de treizeci de ani şi 
încă nu l-a găsit. Dar n-a abandonat nicio clipă ideea asta 
romantică. Ştii tu, bărbatul visurilor tale e prin preajmă. Numai 
că a reuşit să-mi vâre şi mie ideea asta în cap, fir-ar ea să fie. 

— Încă? 

— A, sigur. Sunt în căutarea lui. Poate crezi că ar trebui să 
mă lipsesc, ţinând seama prin câte am trecut. Vrei să faci duş 
prima? 

— Nu. Fă tu întâi. 

În încăperea alăturată începuse o petrecere, iar pereţii erau 
prea subţiri ca să atenueze hărmălaia. Cât timp Sheryl făcu 
duş, Lori se aşeză pe pat şi începu să deruleze în minte 
întâmplările de peste zi. Efortul nu dură mult. Ceva mai târziu, 
Sheryl, care făcuse duş şi era gata să iasă în oraş, o scutură 
uşor ca s-o trezească. 

— Vii? vru ea să ştie. 

— Sunt prea obosită, spuse Lori. Distracţie plăcută! 

— Dacă de distracţie e vorba... făcu Sheryl, bosumflată. 

— O găseşti tu, o asigură Lori. Fă-i să nu te uite prea 


curând. 

Sheryl promise că îi va urma sfatul şi o lăsă pe Lori să se 
odihnească, deşi aceasta se simţea deja mai întremată după 
cele câteva minute de somn. Nu putea decât să moţăie, fiind 
întreruptă din când în când de exploziile de veselie bahică ce 
răzbăteau din camera alăturată. 

Se ridică din pat şi plecă să caute băuturi răcoritoare şi nişte 
gheaţă, dar când se întoarse cu ceva dietetic de băut constată 
că încăperea era şi mai puţin primitoare. Hotări să facă o baie 
pe îndelete, până când oboseala sau băutura avea să-i 
doboare pe vecini. Scufundata până la gât în apa fierbinte, 
simţi cum se relaxează, şi, când ieşi din cadă, fu cuprinsă de o 
senzaţie de calm îmbătător. Baia nu avea ventilator, astfel că 
ambele oglinzi se aburiseră. Se arătă aproape recunoscătoare 
pentru că păstrau discreţia. Lista cu punctele ei slabe era şi 
aşa destul de lungă, astfel că nu mai avea nevoie de priviri 
critice pentru a o completa. Gâtul îi era prea gros, faţa prea 
trasă, ochii prea mari, nasul prea scurt. In concluzie, nu era 
decât un şir lung de excese şi orice încercare de a mai 
îndrepta ceva nu făcea decât să accentueze defectul 
respectiv. Părul, pe care şi-l lăsase lung pentru a-i acoperi 
gâtul, era atât de bogat şi de negru, încât, încadrată de el, 
avea un aspect bolnăvicios. Buzele, pe care le moştenise până 
în cel mai mic detaliu de la mama ei, aveau o culoare roşie, 
naturală, aproape indecenta, iar încercarea de a folosi un ruj 
pastelat nu făcea decât să scoată şi mai mult în evidenţă ochii 
mari, făcând-o să pară mult mai vulnerabilă. 

Nu se putea spune că toate aceste trăsături o făceau lipsită 
de farmec. Avusese la picioare mai mulţi bărbaţi decât îşi 
dorise. Nu, necazul era că nu arăta după cum se simţea. Avea 
un chip dulce, iar ea nu era aşa; nu dorea nici să fie dulce şi 
nici să fie considerată astfel. Probabil că sentimentele 
puternice pe care le trăise în ultimele ore - vederea sângelui, 
mormintele - aveau să o marcheze în timp. Ea aşa spera. 
Amintirea lor îi rămăsese vie şi de aceea socotea că asta o 
îmbogăţise, indiferent de durerea simțită. 

Încă goală, reveni alene în dormitor. După cum sperase, 
petrecăreţii din camera alăturată se potoliseră. Muzica nu mai 


era rock'n'roll, ci devenise languroasă. Se aşeză pe marginea 
patului şi-şi trecu palmele peste sâni, bucurându-se de 
netezimea lor. Respirația îi împrumută ritmul melodiei ce 
răzbătea prin perete; muzică potrivită pentru un dans cu 
trupurile lipite unul de altul, gură lângă gură. Se întinse pe 
pat, iar mâna dreaptă îi alunecă în partea de jos a trupului. În 
nări simţi mirosul fumului de ţigară acumulat în decurs de luni 
de zile de pătura pe care stătea. Asta făcea încăperea să pară 
un loc aproape public, având în fiecare noapte un alt ocupant. 
Gândul goliciunii ei într-o asemenea cameră, la care se 
adăuga curăţenia trupului pe acest pat atât de des folosit, o 
stârni în mod neobişnuit. 

Îşi strecură degetul arătător şi mijlociu în crăpătura sexului, 
ridicându-şi puţin şoldurile pentru a veni în întâmpinarea 
degetelor. Era o bucurie pe care şi-o oferea mult prea rar; 
educaţia catolică se interpunea ca vinovăţie între instinct şi 
vârful degetelor. Însă în seara asta devenise altă femeie. 
Descoperi repede punctele excitante, aşezându-şi gleznele pe 
capătul patului şi desfăcându-şi picioarele larg, dând astfel 
ambelor mâini dreptul la joacă. 

Când simţi primele valuri de plăcere nu şi-l imagină pe 
Boone. Morţii erau amanți nepricepuţi. Ar face mai bine să-l 
uite. Chipul lui fusese frumos, dar ea nu-l va mai săruta 
niciodată. Sexul îi fusese atrăgător, dar nu i-l va mai mângâia 
şi nici nu-l va mai simţi. Tot ce-i rămăsese era ea însăşi şi 
plăcerea de dragul plăcerii. Exact asta îşi imagina acum: doar 
actul pe care îl săvârşea. Un trup curat pe un pat întinat. O 
femeie aflată într-o cameră străină care se bucură de acea 
parte a fiinţei ce-i rămăsese prea puţin cunoscută. 

Nu mai simţea ritmul muzicii. Şi-l avea pe al ei, crescând şi 
coborând, mereu, dar de fiecare dată urcând tot mai mult. Nu 
mai exista limită. Deodată se simţi năpădită de sudoare şi se 
îndestulă de senzaţii. Rămase nemişcată câteva clipe. Apoi, 
ştiind că somnul o va copleşi curând şi că nu putea petrece 
noaptea în acea poziţie, aruncă pătura de pe pat, păstrând 
doar un cearşaf, îşi lăsă capul pe pernă şi se prăbuşi în spaţiul 
din spatele ochilor închişi. 


2 


Transpirația se răcise sub cearşaful subţire. În somn, se afla 
la necropola din Midian, pe aleile căreia vântul o bătea din 
toate direcţiile - nord, sud, est, vest - înfrigurând-o şi 
biciuindu-i părul zburlit, ba chiar strecurându-i-se sub bluză. 
Vântul nu era invizibil. Avea consistență, ca şi cum ar fi purtat 
cu sine praf, grăunțele minuscule lipindu-i-se de ochi şi 
astupându-i nările, croindu-şi drum pe sub lenjerie şi 
pătrunzându-i în corp. 

Abia când praful o orbi complet îşi dădu seama ce era 
acesta - rămăşiţele morţilor, ale morţilor din vechime, bătuţi 
de vânturi potrivnice dinspre piramide şi mausolee, dinspre 
bolți şi dolmene, din osuare şi crematorii. Praf de coşciuge şi 
de cenuşă umană, şi oase sfărâmate în bucăţi, toate ajunse la 
Midian şi surprinzând-o la răscruce de drumuri. 

Simti morţii în fiinţa ei. Pe sub pleoape, în gâtlej, purtaţi 
către pântece. Şi, în ciuda răcorii şi a furiei furtunilor care 
băteau din patru zări, nu se temea de nimic şi nici nu dorea să 
îi alunge. Căutau căldura şi feminitatea ei. Nu-i va respinge. 

— Unde e Boone? întrebă ea în vis, presupunând că morţii 
ar putea şti. 

La urma urmei, Boone devenise unul dintre ei. 

Ştia că el nu e departe, însă vântul se înteţea, izbind-o cu 
rafale din toate direcţiile, urlându-i în urechi. 

— Boone? repetă ea. || vreau pe Boone. Aduceţi-mi-l. 

Vântul păru să o audă: urletul lui deveni mai puternic. 

Numai că alături de ea se afla altcineva, împiedicând-o să 
audă răspunsul lui. 

— E mort, Lori, îi spuse vocea. 

Incercă să ignore acel glas caraghios şi încercă să 
interpreteze şuierul vântului. Dar pierduse firul discuţiei şi 
trebuia să o ia de la capăt. 

— Pe Boone îl vreau, rosti ea. Aduceţi-l... 

— Nu! 

Din nou acea voce detestabilă. 

Incercă a treia oară, dar puterea vântului se transformase în 
alt gen de violenţă; simţi cum cineva o scutură: 


— Lori! Trezeşte-te! 

Se agăţă de somn, de visul în care bătea vântul care i-ar fi 
putut spune totuşi ce dorea să ştie, numai să reziste încă o 
clipă asaltului conştiinţei. 

— Boone! rosti iar, dar vântul se îndepărta de ea, luând cu 
sine şi morţii. 

Percepu atingerea provocată de retragerea lor. Ceea ce 
aveau să-i comunice dispărea o dată cu ei. Nu avea puterea 
să-i reţină. 

— Lori! 

Dispăruţi; plecaseră. Purtaţi de furtună. 

Nu putea decât să deschidă ochii, ştiind că în faţa ei va 
apărea Sheryl, şezând la căpătâiul patului şi zâmbindu-i. 

— Un coşmar? întrebă ea. 

— Nu. Nu tocmai. 

— ÎI strigai pe nume. 

— Ştiu. 

— Mai bine veneai cu mine, zise Sheryl. Scoate-ţi-l din 
minte! 

— Poate. 

Sheryl jubila; se vedea că are multe de povestit. 

— Ai cunoscut pe cineva? ghici Lori. 

Surâsul deveni un zâmbet larg. 

— Cine-ar fi crezut? zise Sheryl. Poate că mama a avut 
totuşi dreptate. 

— Chiar aşa de grozav a fost? 

— Chiar aşa. 

— Povesteşte-mi tot. 

— Nu-s multe de spus. Am ieşit să caut un bar şi-am întâlnit 
un tip nemaipomenit. Cine-ar fi crezut? făcu ea din nou. Chiar 
în mijlocul preriei?! Dragostea mă caută. 

Emoţia ei ar fi încântat pe oricine; abia reuşi să-şi 
domolească entuziasmul când îi povesti amănunţit lui Lori 
despre aventura din acea seară. Bărbatul se numea Curtis; 
bancher născut la Vancouver, divorţat, care se mutase recent 
la Edmonton. Se completau perfect, spuse ea; zodii, mâncăruri 
şi băuturi preferate, educaţie şi creştere. Şi, ce era un semn 
bun, deşi stătuseră de vorbă ore în şir, el nu făcuse nicio 


încercare să îi propună ceva indecent. Era un adevărat 
gentleman: fără secrete, inteligent şi tânjind după stilul de 
viaţă a celor de pe Coasta de Vest, unde îi mărturisise că ar 
dori să revină, dacă şi-ar găsi perechea potrivită. Poate că ea 
era aceea. 

— Mă întâlnesc din nou cu el mâine seară, spuse Sheryl. 
Poate rămân câteva săptămâni, dacă lucrurile merg bine. 

— Aşa va fi, o încuraja Lori. Meriţi o soartă bună. 

— Mâine te întorci la Calgary? o întrebă Sheryl. 

„Da!“ era răspunsul pe care se pregătea să-l dea. Numai că 
visul persista în mintea ei, ceea ce o făcu să spună altceva: 

— Cred că mai întâi o să mai trec o dată pe la Midian. Vreau 
să văd din nou locul acela. 

Sheryl se strâmbă: 

— Te rog să nu-mi ceri să te însoțesc, spuse ea. Nu aş 
suporta încă o vizită acolo. 

— Nicio problemă, îi răspunse Lori. Chiar mă bucur că merg 
singură. 


X - Soare şi umbră 


Cerul de deasupra Midianului era senin, iar aerul clocotea. 
Agitaţia pe care o simţise la prima ei vizită aici dispăruse cu 
desăvârşire. Nu putea uri oraşul acesta, deşi aici murise 
Boone. Mai exact, lucrurile erau pe dos: ea şi oraşul 
deveniseră aliaţi, ambii marcați de dispariţia lui. 

Totuşi, nu venise să revadă oraşul în sine, ci doar cimitirul, 
iar acesta nu o dezamăgi. Razele soarelui se reflectau din 
piatra mausoleelor, iar umbrele precise scoteau în evidenţă 
solemnitatea lor. Până şi iarba crescută tumultuos printre 
morminte era în acea zi de un verde mai sclipitor. Vântul nu 
bătea din nici o direcţie; nu se simţea suflul furtunilor din vis, 
care să-i aducă pe morţi. Dincolo de zidurile înalte, totul era 
încremenit, de parcă restul lumii nu mai exista. Aici se afla 
locul sacru al morţilor, care nu erau cei ce încetaseră a trăi, ci 
aproape altă specie doritoare de ritualuri şi rugăciuni ce le 
aparţineau în exclusivitate. Era înconjurată de astfel de 
semne: epitafuri în engleză, franceză, poloneză şi rusă; 
imagini de femei purtând văluri şi urne sfărâmate, sfinţi al 
căror martiriu nu-l putea decât bănui, câini din piatră ce 
dormeau pe mormintele stăpânilor - întregul simbolism ce 
însoțea acest popor diferit. Cu cât explora mai cu atenţie, cu 
atât îşi punea mai stăruitor întrebarea care o frământase în 
ziua precedentă: de ce era atât de mare acest cimitir? Şi de 
ce, lucru care devenea mai pregnant pe măsură ce continua 
să cerceteze alte şi alte morminte, fuseseră îngropaţi aici 
oameni de atâtea naţionalităţi? îşi aminti visul; vântul ce 
bătuse din toate colţurile pământului. Era ca şi cum ar fi adus 
ceva profetic. Gândul n-o tulbură. Dacă aşa mergea lumea 
înainte - prin semne şi profeţii - atunci măcar exista un sistem, 
iar ea trăise prea multă vreme fără să urmeze vreunul. lubirea 
o trădase; poate că realitatea aceasta îi va deveni un aliat. 

După ce rătăci pe aleile largi şi tăcute, îi trebui o oră să 
ajungă la zidul din partea din spate a cimitirului, în apropierea 
căruia descoperi un şir de morminte ale unor animale - pisici 


îngropate alături de păsări, câini alături de pisici; acum, după 
ce deveniseră lut, se împăcaseră unele cu altele. Era o 
privelişte stranie. Deşi ştia de existenţa cimitirelor pentru 
animale de companie, nu auzise ca acestea să fie 
înmormântate alături de stăpânii lor, în acelaşi pământ sfinţit. 
Dar de ce ar fi trebuit să o mire ceea ce vedea aici? Locul îşi 
avea legile proprii, fiind constituit departe de cei care ar putea 
vocifera sau condamna. 

Întorcându-se dinspre zidul acela, nu reuşi să vadă poarta 
de intrare şi nici nu-şi aminti care dintre alei ducea într-acolo. 
Nu mai avea importanţă. Se simţea în siguranţă în pustietatea 
acelui loc şi mai avea multe de văzut: monumente funerare 
care, dominând prin arhitectură, o sileau să le admire. 
Alegând un drum care să o ducă prin apropierea câtorva 
dintre cele mai impunătoare, porni alene şi pe ocolite în 
călătoria de întoarcere. Razele soarelui care urca spre amiază 
erau tot mai fierbinţi. Deşi păşea fără grabă, transpiră repede 
şi simţi cum i se usucă gătlejul. Va avea mult de mers cu 
maşina până să găsească ceva ca să-şi potolească setea. Insă 
chiar chinuită de sete, nu iuți pasul. Ştia că nu va mai reveni 
aici şi voia să-şi întipărească totul bine în memorie. 

De-a lungul aleii se înşirau câteva morminte care fuseseră 
practic invadate de arbuştii răsădiţi în faţa lor. Majoritatea cu 
frunze veşnic verzi, amintind de viaţa eternă, aceste plante 
prosperau la adăpostul zidurilor, hrănite bine de solul bogat. In 
unele locuri, rădăcinile lor viguroase făcuseră să crape chiar 
monumentele în preajma cărora fuseseră plantați, pentru a le 
oferi umbră şi ocrotire. Aceste imagini de un verde crud i se 
părură deosebit de mişcătoare. Tocmai zăbovea în apropierea 
unuia dintre arbuşti, când ceva tulbură tăcerea desăvârşită. 

Ascuns în frunziş, cineva sau ceva gâfâia. Se trase instinctiv 
înapoi, ieşind din umbra unui arbust şi ajunse în plin soare. De 
uimire, inima porni să-i bată puternic, duduitul ei înfundat 
făcând-o surdă la sunetul care-i declanşase senzaţia. Trebui să 
aştepte câteva momente şi să-şi încordeze auzul pentru a se 
convinge că nu-şi închipuise acel zgomot. Nu se înşelase. Sub 
ramurile atât de împovărate de frunze, încât stăteau aplecate 
şi atingeau pământul, se ascundea ceva. Acum, după ce 


ascultase cu mare atenţie, sunetul nu părea uman şi nici 
sănătos. Asprimea şi ritmul păreau ale unui animal muribund. 

Rămase în razele nemilos de fierbinţi ale soarelui vreme de 
un minut sau mai mult, cu privirea aţintită asupra amestecului 
învolburat de frunze şi umbre, încercând să zărească măcar 
acea creatură. Din când în când percepea o mişcare; un trup 
care voia zadarnic să se îndrepte, zgâriind pământul cu 
ghearele în încercarea de a se ridica. Neputinţa acelei fiinţe o 
tulbură. Dacă nu va face ceva, acel animal va pieri, cu 
siguranţa, ştiind că cineva îi auzise gemetele de agonie şi 
trecuse nepăsător mai departe. Gândul acesta o făcu să 
acţioneze. 

Reveni în umbra arbuştilor. O clipă, gâfâitul încetă. Probabil 
că animalul se temea de ea şi - interpretând apropierea drept 
agresiune - se pregătea pentru o ultimă încercare de a se 
apăra. Gata să se retragă imediat din calea colţilor şi 
ghearelor, Lori dădu în lături rămurelele de la margine şi privi 
atent prin hăţişul de frunze. Prima senzaţie pe care o avu nu 
ţinea de văz sau de auz, ci de miros: o aromă dulce-amăruie, 
ce nu era chiar neplăcută, venind dinspre fiinţa palidă pe care 
acum o distingea în întuneric şi care o privea cu ochii larg- 
deschişi. Era un animal tânăr, dar aparţinând unei specii pe 
care nu o putea identifica. O pisică sălbatică, probabil, numai 
că blana semăna mai curând cu a unei căprioare. Fiinţa o 
urmărea cu precauţie, iar gâtul ei abia dacă putea susţine 
greutatea capului cu trăsături delicate. Chiar în clipa în care 
privirile li se întâlniseră fiinţa păru să se predea morţii. Închise 
ochii, iar capul îi căzu moale pe pământ. 

Ramurile o împiedicară pe Lori să se apropie mai mult. În 
loc să le ferească, îndoindu-le, începu să le rupă pentru a 
ajunge la creatura muribundă. Lemnul parcă era viu şi-i 
opunea rezistenţă. Aflată în mijlocul desişului, o ramură 
extrem de îndărătnică se destinse brusc şi o şfichiui peste faţă 
cu atâta forţă, încât scăpă un țipăt. Işi duse mâna la obraz. 
Pielea din colţul drept al gurii i se crăpase. După ce-şi şterse 
sângele, se năpusti asupra ramurii cu o îndârjire sporită, 
reuşind, în cele din urmă, să ajungă la animal. Acesta aproape 
că nu reacţionă la atingerea ei, doar ochii i se deschiseră cu o 


tresărire când îl mângâie, apoi şi-i închise la loc. Nu văzu vreo 
rană, însă sub palma ei trupul acela tremura, cuprins de febră. 

În timp ce se chinuia să-l ridice, trăgându-l spre ea ca pe o 
greutate inertă, animalul începu să urineze, udându-i mâinile 
şi bluza. În afara spasmelor, animalul nu mai avea nicio 
reacţie. Membrele îi atârnau moleşite, capul la fel. Doar 
mirosul pe care îl simţise la început mai persista, crescând în 
intensitate, pe măsură ce sfârşitul i se apropia. 

Auzi ceva ce părea un suspin. Inlemni. 

Din nou acel sunet - din stânga ei, de la oarecare distanţă şi 
aproape deloc reţinut. Făcu un pas înapoi, ieşind de sub 
umbra arbuştilor şi ţinând animalul în continuare în braţe. 
Când razele soarelui căzură pe corpul lui, animalul reacţiona 
cu o violenţă pe care fragilitatea lui nu o trăda câtuşi de puţin. 
Reveni la umbră, îndemnată mai curând de instinct, decât de 
faptul că-şi dăduse seama că strălucirea soarelui era de vină. 
Abia după aceea privi în direcţia din care auzise suspinele. 

Uşa unuia dintre mausoleele aflate ceva mai departe pe 
alee - o construcţie masivă din marmură crăpată - stătea 
întredeschisă, şi în întunericul de dincolo zări o siluetă umană. 
Neclar, fiindcă era îmbrăcată în negru şi părea să poarte un 
văl. 

Nu pricepea ce se întâmpla: animalul muribund, torturat de 
lumină; femeia care suspina - rămasă în cadrul uşii, îmbrăcată 
în haine de doliu. Ce legătură era, oare, între acestea? 

— Cine eşti? strigă Lori. 

Bocitoarea păru să dispară în întuneric, apoi regretă 
mişcarea şi se apropie din nou de uşă, la fel de înfricoşată. 
Legătura dintre animal şi femeie deveni evidentă. 

„Şi ea se teme de soare“, gândi Lori. Işi aparţineau unul 
altuia, animalul şi bocitoarea, femeia care suspina după 
creatura pe care Lori o ţinea în braţe. 

Măsură din ochi distanţa care o despărţea de mausoleu. 
Oare putea să ajungă la mormânt fără să iasă în soare, ceea 
ce ar fi grăbit pieirea creaturii? Poate că da, dar cu mare 
atenţie. Plănuind pe unde o va lua, se îndreptă spre mausoleu, 
strecurându-se numai pe la umbră. Nu ridică ochii spre uşă - 
fiind atentă să ferească animalul de lumină - dar simţi şi 


prezenţa femeii îndoliate, îndemnând-o parcă să continue. La 
un moment dat, femeia dădu să spună ceva, dar nu prin 
cuvinte, ci printr-un sunet dulce, semănând cu un cântec de 
leagăn, adresat ei şi animalului muribund. Când ajunse 
aproape de uşa mausoleului, Lori îndrăzni să-şi ridice ochii. 
Aşteptând în cadrul uşii, femeia nu-şi mai putea stăpâni 
nerăbdarea. Braţele ei albe se întunecară şi se umflară, de 
parcă ar fi fost lovită, când degetele se întinseră să o elibereze 
pe Lori de povară. Femeia scoase un țipăt de durere şi, 
trăgându-şi mâinile înapoi, aproape căzu în mormânt, în timp 
ce pielea îi crăpă şi dâre de praf - gălbui, ca un polen - se 
răspândiră din degetele ei şi se prefirară printre razele de 
soare, aşezându-se uşor pe pardoseala din faţa uşii. 

Câteva secunde mai apoi Lori ajunse la uşă şi păşi în bezna 
dinăuntru. Incăperea nu era decât o anticameră. Din aceasta 
se deschideau două uşi: una dădea într-un fel de capelă, iar 
cealaltă ducea spre adânc. Femeia în doliu rămăsese lângă 
această uşă, care stătea deschisă, din câte reuşi Lori să 
distingă în puţinele raze de lumină ce răzbăteau înăuntru. Din 
grabă, vălul femeii se desfăcuse. Avea o faţă delicată şi 
uscată, aproape transparentă, ceea ce dădea o strălucire 
stinsă ochilor ei, care reflectau, chiar şi în colţul cel mai 
îndepărtat al încăperii, urmele de lumină ce răzbăteau prin 
uşa deschisă. 

Lori nu simţi nici urmă de teamă. Cealaltă femeie tremura 
însă în timp ce-şi mângâia mâinile arse de soare. Privirea i se 
mută de la faţa uimită a lui Lori către animal. 

— lartă-mă, dar cred că a murit, spuse Lori, neştiind ce grea 
suferinţă o măcina pe femeie, dar ţinând cont de ultimele 
evenimente din viaţa ei, îi recunoscu durerea. 

— Nu, spuse femeia cu o convingere calmă. Nu poate muri. 

Vorbele ei sunau ca o declaraţie, nu ca o rugăminte, dar 
trupul inert din braţele lui Lori contrazicea acea certitudine. 
Chiar dacă nu murise, fiinţa aceea sigur nu mai putea fi 
readusă la viaţă. 

— Vrei să mi-o dai? se rugă femeia. 

Lori şovăi. Deşi o dureau braţele din cauza greutăţii 
animalului, nu voia să traverseze încăperea. 


— Te rog, spuse femeia, întinzând mâinile rănite. 

Cedând, Lori făcu totuşi câţiva paşi înăuntru. Deodată auzi 
glasuri şoptite, care nu puteau răzbate decât dintr-o singură 
direcţie - scările. În criptă erau şi alţi oameni. Se opri, 
înfiorată, amintindu-şi de superstiţiile din copilărie, de teama 
de morminte şi de spaima de scări ce coboară, de frica de 
Lumea din adâncuri. 

— Nu e nimeni, zise femeia cu glas îndurerat. Dă-mi-o, te 
rog, pe Babette. 

Ca şi cum ar fi vrut să o convingă, femeia se îndepărtă un 
pas de scări, murmurând ceva către animalul pe care îl 
numise Babette. Cuvintele sau apropierea femeii, sau poate 
întunericul răcoros al încăperii făcură creatura să reacționeze: 
un tremur ca un curent electric o străbătu de-a lungul şirei 
spinării atât de puternic, încât Lori aproape c-o scăpă din 
braţe. Murmurul femeii deveni mai puternic, de parcă ar fi 
încurajat fiinţa muribundă, iar dorinţa ei de a o avea lângă ea 
era de nestăpânit. Ajunseseră însă într-o situaţie fără ieşire: 
Lori nu voia să se apropie de intrarea în criptă, iar femeia nu 
voia să mai facă un pas spre uşa de ieşire. În acele clipe de 
indecizie animalul îşi recăpătă suflul. Zbătându-se să scape 
din îmbrăţişarea lui Lori, o prinse cu una din labe de sân. 

Incantaţia se transformă în strigăt: 

— Babette! 

Chiar dacă fiinţa o auzise, nu se sinchisi să-i dea ascultare. 
Mişcările îi deveniră mai violente, un amestec de spaimă şi de 
senzualitate: când se cutremura de parcă ar fi fost torturată, 
când se mişca asemenea unui şarpe care vrea să-şi lepede 
pielea. 

— Nu te uita, nu te uita! o auzi Lori pe femeie, însă ea nu-şi 
putea dezlipi ochii de la acel dans înspăimântător. 

Totuşi, nu putea să-i dea femeii acea povară, fiindcă se 
agăţase de ea atât de strâns, încât orice încercare de a se 
desprinde de ea ar fi rănit-o. 

Dar acel „Nu te uita!“ nu fusese rostit degeaba. Acum era 
rândul ei să ridice vocea din care răzbătea panica, atunci când 
îşi dădu seama că tot ce se petrecea în braţele ei sfida orice 
rațiune. 


— Iisuse mare şi bun! 

Animalul se transforma în faţa ochilor ei. În dezlănţuirea de 
spasme şi mişcări şerpuitoare, el îşi pierdea bestialitatea, nu 
prin reordonarea anatomică, ci prin lichefierea întregii făpturi, 
chiar şi oasele, ceea ce fusese solid devenind acum o masă de 
materie lichidă. Aroma dulce-amăruie pe care o simţise la 
umbra arbuştilor venea din lichefierea creaturii. In momentul 
în care îşi pierdu consistenţa, materia era gata să scape din 
strânsoarea ei, însă, într-un anume fel, esenţa acelui lucru - 
voinţa sa, probabil, sau poate sufletul - o făcu să reţină 
procesul refacerii. Ultima parte care se topi fură ghearele, iar 
dezintegrarea lor transmise un val de plăcere în trupul lui Lori. 
Asta nu o făcu să uite că în felul acesta era eliberată. 
îngrozită, nu reuşi să scape de îmbrăţişarea aceea îndeajuns 
de repede, lepădând creatura în braţele întinse ale femeii în 
negru, ca pe un excrement. 

— Iisuse, strigă ea, retrăgându-se. lisuse! 

Pe faţa femeii nu se citea groaza, ci o imensă bucurie. 
Lacrimi de bun venit curgeau pe obrajii ei palizi, căzând în 
amestecul pe care îl ţinea acum în braţe. Lori îşi mută privirea 
spre lumină. După bezna din interior, soarele o orbea. Rămase 
descumpănită câteva clipe şi închise ochii, atunci când trecu 
de la întuneric la lumină. 

Suspinele pe care le auzi din nou o făcură să deschidă ochii. 
De astă dată nu erau ale femeii, ci ale copilului, o fetiţă de 
patru sau cinci ani, stând goală, în locul în care se petrecuse 
transformarea. 

— Babette, zise femeia. 

Imposibil, îi spunea raţiunea. Acest copil slab şi alb nu putea 
fi animalul pe care tocmai îl salvase de sub arbuşti. Era un 
truc ori vreo nălucire nebunească pe care o crease mintea ei. 
Era imposibil, cu desăvârşire imposibil. 

— Îi place să se joace pe afară, o lămuri femeia, ridicând 
privirea de la copil spre Lori. Şi-i spun mereu să nu se joace 
niciodată la soare. Ce să-i faci, e copil. Nu înţelege. 

Imposibil, îi repetă raţiunea. Însă undeva, în străfundul 
fiinţei ei, Lori renunţase deja să mai respingă ceea ce văzuse. 

Animalul fusese real. Transformarea se petrecuse cu 


adevărat chiar sub ochii ei. Acum devenise un copil viu, care 
plângea în braţele mamei. Totul e îngrozitor de real. Fiecare 
moment pe care îl pierdea negând ceea ce văzuse era pierdut 
în zadar. Faptul că nu putea înţelege un asemenea mister era 
o problemă pe care o putea rezolva altcândva. Deocamdată 
nu dorea decât să se afle departe, la lumină, unde ştia sigur 
că astfel de fiinţe se temeau să o urmeze. Neîndrăznind să-şi 
întoarcă privirea de la ele, întinse mâna spre perete, 
îndreptându-se şovăitor spre ieşire. Mama copilului voia însă 
s-o mai reţină: 

— Îţi rămân datoare... zise ea. 

— Nu, îi răspunse Lori. Nu... nu vreau nimic... de la tine. 

Simţi nevoia să-şi exprime repulsia, însă scena revederii la 
care asistase - copilul întinzându-se ca să atingă bărbia 
mamei, suspinele care se potoleau treptat - erau gesturi atât 
de tandre, încât dezgustul se transformă în uimire, iar teama, 
în confuzie. 

— Lasă-mă să te ajut, îi propuse femeia. Ştiu de ce ai venit 
aici. 

— Mă îndoiesc, spuse Lori. 

— Nu-ţi mai pierde vremea aici. Nu ai ce căuta aici. Midian e 
căminul Seminţiei Nopţii. Numai al lor. 

Vocea ei îşi pierduse din forţă, deveni doar o şoaptă: 

— Seminţia Nopţii? întrebă Lori, ceva mai tare. 

Femeia păru îndurerată: 

— Ssst... făcu ea. Nu trebuia să-ţi spun asta. Dar îţi eram 
datoare, măcar cu atât. 

Lori se opri. Instinctul îi dicta să mai aştepte: 

— Ştii un bărbat pe nume Boone? 

Femeia vru să răspundă, dar faţa ei trăda sentimente 
contrarii. Încerca să-i dea un răspuns, asta era limpede, dar 
teama o împiedica să vorbească. Nu mai avea însă nicio 
importanţă, căci ezitarea ei o lămurea îndeajuns. Il știa pe 
Boone, ori cel puţin îl cunoscuse cândva. 

— Rachel! 

Vocea răsună dinspre uşa care ducea spre adâncul 
pământului. O voce de bărbat: 

— Vino! îi porunci el. N-ai nimic de spus! 


Femeia privi spre scări: 

— Domnule Lylesburg, zise ea pe un ton politicos. A salvat-o 
pe Babette. 

— Noi ştim, veni răspunsul din beznă, am văzut. Dar cu 
toate astea trebuie să vii. 

„Noi“, gândi Lori. „Câţi alţii se află sub pământ, câţi alţii 
aparţin Seminţiei Nopţii?” 

Prinzând curaj fiindcă era aproape de uşă, Lori se adresă 
vocii care încerca să o reducă la tăcere pe cea care începuse 
să i se destăinuie: 

— Am salvat copilul, zise ea. Cred că merit ceva pentru 
asta. 

Urmă o lungă tăcere, apoi un punct de cenuşă înfierbântată, 
roşie se lumină în mijloc, iar Lori îşi dădu seama că domnul 
Lylesburg stătea aproape în capul scărilor, unde lumina de 
afară ar fi trebuit să-l facă vizibil, dar nu se zărea nimic, cu 
excepţia capătului ţigării aprinse. 

— Copilul nu are viaţă ca să fie salvat, îi spuse el lui Lori, 
dar ceea ce are îţi aparţine, dacă doreşti. Apoi tăcu o clipă. O 
vrei? Dacă da, ia-o! A ta este. 

Ideea unui astfel de schimb o îngrozi: 

— Drept cine mă iei? întrebă ea. 

— Nu ştiu, răspunse Lylesburg. Tu ai cerut o recompensă. 

— Eu vreau doar să mi se răspundă la câteva întrebări, 
protestă Lori. Nu vreau copilul. Nu sunt o sălbatică. 

— Nu, rosti vocea încet. Nu, nu eşti. De aceea te rog să 
pleci. N-ai ce căuta aici. 

Trase din ţigară şi la lumina ei slabă Lori zări trăsăturile 
celui care îi vorbea. Simţi că el se lăsa văzut din proprie 
voinţă, făcând să cadă vălul întunericului vreme de câteva 
secunde pentru a se putea privi faţă în faţă. Ca şi Rachel, 
părea esenţializat, ascuţimea trăsăturilor fiind mai pregnantă, 
deoarece oasele lui erau mai mari şi făcute pentru a fi 
acoperite de multă carne. Acum, cu ochii adânciţi în orbite şi 
cu muşchii faciali mult prea vizibili pe sub pielea ca un 
pergament, ceea ce domina era fruntea, ridată şi cu un aspect 
bolnăvicios. 

— Asta nu trebuia să se întâmple, spuse el. Nu trebuia să 


vezi. 

— Ştiu asta, îi răspunse Lori. 

— Atunci poate ştii şi că, dacă vei vorbi despre asta, 
consecinţele vor fi cumplite. 

— Nu mă ameninţa! 

— Nu pentru tine, zise Lylesburg. Pentru noi. 

Lori se jenă pentru că înţelesese greşit. Nu ea era cea 
vulnerabilă; ea, care putea ieşi la lumină. 

— Nu voi spune o vorbă, promise ea. 

— Mulţumesc! 

Trase din nou un fum, şi acesta îi acoperi faţa. 

— Ce se află sub pământ... spuse el din spatele valului, 
acolo trebuie să rămână. 

Rachel oftă uşurată, apoi privi cu duioşie spre copil şi-l 
legănă uşor. 

— Să mergem, îi spuse Lylesburg, iar umbrele care îl 
ascundeau vederii se îndepărtară pe scări. 

— Trebuie să plec, spuse Rachel şi se întoarse, gata să-l 
urmeze. Uită că ai ajuns aici. Nu poţi face nimic. L-ai auzit pe 
domnul Lylesburg. Ce se află sub pământ... 

— ... Acolo trebuie să rămână. Da, am auzit. 

— Midian aparţine Seminţiei. Aici nu are nevoie nimeni de 
tine. 

— Dar spune-mi, o rugă Lori. Boone e aici? 

Rachel ajunsese deja în capul scării, iar acum începea să 
coboare. 

— Este aici, nu-i aşa? spuse Lori, renunțând la siguranţa pe 
care i-o oferea uşa deschisă şi traversând încăperea către 
Rachel. Voi i-aţi furat cadavrul! 

Acest lucru era îngrozitor, macabru. Aceşti locuitori ai 
mormintelor, Seminţia Nopţii, îl împiedicau pe Boone să-şi 
găsească odihna. 

— Aşa e! L-aţi furat! 

Rachel se opri o clipă şi privi înapoi către Lori, iar chipul ei 
abia se zări în întunericul scării: 

— Noi n-am furat nimic, spuse ea, şi în glasul ei nu se simţi 
nici urmă de reproş. 

— Atunci unde e? întrebă Lori. 


Rachel se întoarse şi se îndepărtă, iar umbrele o înghiţiră cu 
totul. 

— Spune-mi! Pentru numele lui Dumnezeu! răcni Lori după 
ea. Brusc, începu să plângă; într-un vârtej ametitor de furie, 
spaimă şi disperare: Spune-mi, te rog! 

Disperarea o făcu să coboare treptele după Rachel, iar 
strigătele ei deveniră rugăminţi: 

— Aşteaptă... răspunde-mi! 

Cobori trei trepte, apoi puse piciorul pe a patra. La a cincea 
se opri sau, mai curând, corpul se opuse, picioarele îi 
împietriseră, nesocotindu-i voinţa şi refuzând să o ducă mai 
departe în bezna criptei. Îşi simţi pielea străbătută de fiori şi 
pulsul bătându-i nebuneşte în tâmple. Nici măcar voinţa de 
fier nu putea înfrânge instinctul animalic ce îi interzicea să 
coboare, aşa că nu făcu altceva decât să încremenească şi să 
privească în adânc. Până şi lacrimile i se uscaseră pe obraji. 
Saliva i se uscase şi nu putea nici să vorbească, nici să 
înainteze. Şi nici nu ar fi voit să strige acum spre cei din 
întuneric, de teamă că i-ar răspunde la rugăminţi. Deşi nu 
vedea pe niciunul dintre ei, instinctul îi spunea că ceilalţi erau 
mult mai groaznici decât Rachel şi copilul-animal. Pe lângă ce 
erau în stare să facă, schimbarea formei era o calitate 
aproape firească. Simţi perversitatea lor ca pe o caracteristică 
a aerului. Îl respira. Îi râcâia plămânii şi-i făcea inima să bată 
mai repede. 

Dacă luaseră cadavrul lui Boone pentru a-l transforma în 
obiect de joacă, era mai mult ca sigur că nu putea să-l mai 
recupereze. Va trebui să se consoleze cu speranţa că sufletul 
lui se afla într-un loc mai luminos. 

Învinsă, făcu un pas înapoi. Umbrele păreau că nu vor să o 
elibereze. Le simţi intrându-i pe sub bluză, agăţându-i-se de 
gene - o mie de piedici care-i încetineau retragerea. 

— Nu voi spune nimănui, murmură ea. Vă rog, lăsaţi-mă să 
plec! 

Însă umbrele o reţineau, iar puterea lor constituia un 
avertisment al pedepsei ce o aştepta dacă le nesocotea 
porunca. 

— Promit, zise ea. Ce altceva aş putea să mai fac? 


Brusc, umbrele bătură în retragere. Nu-şi dăduse seama cu 
câtă forţă o reţinuseră decât după ce o eliberară. Se împletici 
mergând înapoi, apoi căzu pe scări, ajungând în anticamera 
luminată. Întoarse spatele criptei şi alergă spre uşă, ajungând 
în plin soare. 

Acesta era orbitor. Îşi acoperi ochii şi reuşi să rămână în 
picioare agăţându-se de porticul din piatră. li trebuiră câteva 
minute ca să se poată acomoda cu violenţa luminii. Încercă să 
meargă privind printre pleoapele întredeschise. O luă spre 
poarta principală printr-un labirint cu nenumărate fundături şi 
ocolişuri. 

Până să ajungă la poartă se obişnuise oarecum cu 
brutalitatea luminii. Trupul încă nu se pusese sub comanda 
minţii. Picioarele refuzau să o ducă mai mult de câţiva paşi în 
susul dealului spre Midian, amenințând să cedeze fără s-o 
avertizeze cumva. Nervii ei, încordaţi la maximum din cauza 
emoţiei, cedau. Bine cel puţin că scăpase cu viaţă. Vreme de 
câteva secunde, cât se aflase pe trepte, viaţa ei atârnase de 
un fir de păr. Umbrele care o înlănţuiseră acolo ar fi putut 
pune stăpânire pe ea, nu se îndoia de asta. Ar fi făcut-o sclava 
Lumii Subpământene şi ar fi ucis-o. De ce o eliberaseră totuşi? 
Poate pentru că salvase copilul sau poate pentru că jurase să 
păstreze secretul, şi ei avuseseră încredere în ea. Niciuna 
dintre aceste explicaţii nu părea să-i anime însă pe monştri, 
iar ea credea cu hotărâre că tot ce văzuse vieţuind sub 
cimitirul din Midian merita acest nume. Cine altcineva, în afară 
de monştri, şi-ar fi găsit culcuşul printre morţi? Chiar dacă-şi 
spuneau Seminţia Nopţii, adevărata lor natură nu putea fi 
ascunsă nici de vorbele, nici de gesturile lor de bună-credinţă. 

Scăpase de demoni - de putreziciune - şi era gata să 
rostească o rugăciune de recunoştinţă pentru că fusese 
salvată, însă cerul părea de necuprins şi atât de orbitor şi cu 
siguranţă că nu exista vreo zeitate care să-i asculte ruga. 


PARTEA A TREIA 


VREMURI ÎNTUNECATE 


„... Dezlănţuit în oraş, cu două piei. Cea a hainei şi 
cealaltă, a cărnii. Trei, dacă socoteşti prepuţul. Toate 
trebuie mângâiate în noaptea asta, desigur. Toate 
pregătite să fie mângâiate, dezmierdate şi iubite în 
noaptea asta, da, domnule.” 


CHARLES KYD 
Atârnând de un fir de păr 


XI - Teren de vânătoare 


1 


În timp ce conducea înapoi spre Shere Neck, cu radioul dat 
la maximum - atât pentru a se convinge că e vie, cât şi pentru 
a nu o lua razna - parcurgând kilometru după kilometru, 
deveni tot mai sigură că, în ciuda promisiunii făcute, nu va fi 
în stare să-i ascundă lui Sheryl experienţa pe care o avusese. 
Oare nu se citea clar pe chipul ei, în vocea ei? Temerile se 
vădiră neîntemeiate. Ori se pricepea să-şi ascundă trăirile mai 
bine decât credea, ori Sheryl era lipsită de intuiţie, în orice 
caz, aceasta nu-i puse decât cele mai nevinovate întrebări 
despre vizita la Midian, după care schimbă subiectul, vorbind 
despre Curtis: 

— Ţin neapărat să-l cunoşti, spuse ea, ca să mă conving că 
nu visez. 

— Vreau să plec acasă, Sheryl, îi explică Lori. 

— Doar n-o să pleci în seara asta. E prea târziu! 

Avea dreptate: era prea târziu ca Lori să pornească înapoi 
spre casă. Pe de altă parte, nici nu putea născoci vreun motiv 
pentru a refuza rugămintea fetei, fără s-o jignească. 

— N-o să te simţi în plus, te asigur, spuse Sheryl. Şi el a zis 
că vrea să te cunoască. l-am povestit totul despre tine. 
Adică... nu chiar totu/. Dar suficient, înţelegi, despre felul în 
care ne-am întâlnit. Făcu o mutră dezamăgită: Promite-mi c-o 
să vii, insistă ea. 

— Vin.. 

— Grozav! O să-l sun chiar acum. 

Cât lipsi Sheryl pentru a telefona, Lori făcu un duş. După 
nici două minute primi veşti despre întâlnirea din acea seară: 

— O să ne aştepte la un restaurant pe care îl ştie el, în jur 
de opt, strigă Sheryl. Ba chiar o să-ţi găsească şi ţie un 
prieten... 

— Nu, Sheryl... 

— Cred c-a glumit, veni răspunsul. Sheryl apăru în uşa de la 
baie: Are un simţ al umorului cam straniu. Ştii, uneori nu-ţi dai 


seama dacă vorbeşte serios sau glumeşte. Aşa e el. 

„Grozav, gândi Lori, un comic ratat.“ Cu toate acestea, fără 
îndoială, se simţea împăcată că o regăsise pe Sheryl, care 
manifesta un entuziasm de adolescentă. Nesfârşitele poveşti 
despre Curtis - dintre care niciuna nu-i oferea mai mult decât 
un portret schiţat de un artist stradal: numai suprafaţă, fără 
pătrundere în profunzime - era antidotul perfect, menit să o 
facă să-şi uite gândurile despre Midian şi revelaţiile avute 
acolo. Inceputul înserării se dovedea atât de încărcat de bună 
dispoziţie şi de ritualurile pregătitoare pentru ieşirea în oraş, 
încât Lori se întrebă dacă tot ce se petrecuse în necropolă nu 
fusese o simplă halucinație. Avea însă dovada care dădea 
consistenţă amintirii: tăietura de lângă gură, făcută de ramura 
rebelă. Semnul era aproape neînsemnat, dar usturimea o 
împiedica să-şi pună la îndoială sănătatea mintală. Vizitase 
Midian-ul. Ținuse în braţe o făptură ce-şi schimbase forma şi 
stătuse pe scările criptei înconjurată de o miasmă atât de 
pătrunzătoare, încât ea ar fi putut contamina de putreziciune 
până şi credinţa unui sfânt. 

Cu toate că lumea păgână de sub cimitir se afla tot atât de 
departe de Sheryl şi de furtunoasa ei relaţie amoroasă precum 
noaptea de zi, asta nu o făcea să-şi piardă simţul realităţii. Cu 
timpul trebuia să pătrundă mai adânc în acea realitate; să-i 
găsească un loc, deşi asta sfida orice înţeles şi orice logică. 

Deocamdată, avea să păstreze totul în minte, având 
tăietura drept paznic, şi să se bucure de plăcerile pe care i le 
va oferi seara ce urma. 


2 


—E o glumă, zise Sheryl, când ajunseră în faţa 
restaurantului Hudson Bay Sunset. Nu ţi-am spus eu că are un 
simţ al umorului cam ciudat? 

Restaurantul la care o invitase fusese distrus în întregime 
de un incendiu, iar, judecând după aspectul lemnului ars, asta 
se întâmplase cu câteva săptămâni în urmă. 

— Eşti sigură că ţi-ai notat corect adresa? o întrebă Lori. 

Sheryl pufni în râs: 

— lţi spun eu că e una dintre glumele lui. 


— Bun, am râs şi eu, făcu Lori. Dar când mâncăm? 

— Probabil ne urmăreşte, spuse Sheryl, cu un umor puţin 
forţat. 

Lori cerceta împrejurimile să-l descopere pe urmăritor. Deşi 
nu avea niciun motiv de teamă pe străzile unui oraş ca acesta, 
chiar şi sâmbătă noaptea, cartierul era departe de a arăta 
primitor. Toate magazinele din apropierea restaurantului 
aveau obloanele trase - unele dintre ele pentru vecie - iar 
trotuarele erau complet pustii în ambele direcţii. Nu arăta ca 
un loc în care merita să zăbovească. 

— Nu-l văd, spuse ea. 

— Nici eu. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Lori, străduindu-se să elimine 
orice urmă de nervozitate din glas. 

Dacă aşa concepea Curtis Făt-Frumos distracţia, atunci 
gusturile lui Sheryl trebuiau puse la îndoială; dar cine era ea 
să o judece, mai ales că până nu demult iubise şi se 
despărţise de un nebun? 

— Ce-ar fi să-l aşteptăm afară, Sheryl? 

— Pesemne că e înăuntru. 

— Ar putea fi periculos. 

Sfatul ei rămase fără ecou: 

— Sheryl! 

— Te-am auzit. N-o să păţesc nimic. 

Sheryl pătrunsese deja în interiorul întunecat. 

— Curtis? o auzi ea, strigându-l. 

Un automobil al cărui motor părea stricat de tot trecu pe 
stradă. Pasagerul, un tânăr cu un început de chelie, scoase 
capul pe fereastră: 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Nu, mulţumesc, strigă Lori, incapabilă să-şi dea seama 
dacă întrebarea era un gest de politeţe sau o încercare dea o 
agăța. 

„Mai curând o replică de agăţat”, socoti ea, când 
automobilul  acceleră şi se îndepărtă; bărbaţii nu se 
dezminţeau niciunde! Starea ei de spirit, care se îmbunătăţise 
din ce în ce mai mult de când se afla din nou în tovărăşia lui 
Sheryl, începea să se deterioreze cu repeziciune. Nu-i plăcea 


să stea pe strada aceea pustie, când mai rămăsese puţin până 
când ziua avea să se stingă. Noaptea, care fusese mereu un 
loc al promisiunilor, aparţinea prea mult Seminţiei, care 
pusese acum stăpânire pe numele ei. Şi de ce nu? întunericul 
era doar unul, în cele din urmă. Chiar acum, în Midian, 
probabil că făpturile Seminţiei deschideau uşile mausoleelor, 
ştiind că lumina stelelor nu le va atinge. Se cutremură la acest 
gând. 

Ceva mai departe, dinspre o altă stradă, auzi un motor de 
automobil ambalat, urlând, apoi un scârţâit de frâne. Să fi 
sosit oare bunii samariteni să mai arunce o privire? 

— Sheryl! strigă ea. Unde eşti? 

Gluma, dacă glumă fusese, iar nu o greşeală a lui Sheryl, îşi 
pierduse până şi umorul îndoielnic pe care îl avusese. 

Vru să revină la maşină şi să conducă înapoi până la hotel, 
dacă trebuia. 

— Sheryl! Mă auzi? 

Din interiorul clădirii se auziră hohote de râs, râsul gâlgâit al 
lui Sheryl. Recunoscându-şi acum contribuţia la eşecul acelei 
seri, Lori trecu de pragul uşii, căutându-i pe glumeţi. 

Hohotul de râs se auzi din nou, apoi se întrerupse brusc, 
urmat de exclamaţia lui Sheryl: 

— Curtis! pe un ton de indignare prefăcută care se 
transformă în alte hohote prosteşti. 

Aşadar, nemaipomenitul iubit se afla acolo. Lori se gândi că 
ar fi mai bine să se întoarcă în stradă şi să-i lase să-şi continue 
jocul deşucheat. Insă gândul de a mai petrece o seară singură 
în camera de hotel, ascultând larma de la cine ştie ce 
petrecere, o îndemnă să se strecoare cu greu printr-o 
învălmăşeală de mobilier ars. 

Dacă n-ar fi fost strălucirea plăcilor de gresie, care reflectau 
lumina din stradă până acolo unde se îmbinau grinzile 
tavanului, n-ar fi riscat să înainteze prea mult. În faţa ei vedea 
totuşi ca prin ceaţă arcada prin care răzbătuseră hohotele de 
râs ale lui Sheryl. Îşi croi drum spre ea. Nu se mai auzea niciun 
sunet. Ei, cu siguranţă, îi urmăreau fiecare pas făcut înainte. 
Le simţea privirile. 

— Potoliţi-vă, prieteni, spuse ea. Gata cu joaca! Mi-e foame. 


Nu primi niciun răspuns. În spatele ei, pe stradă, îi auzi pe 
bunii samariteni urlând. Retragerea nu părea o idee fericită, 
înainta trecând de arcadă. 

Primul gând care îi veni în minte era că el minţise doar pe 
jumătate; locul acela fusese un restaurant. Incursiunea o duse 
într-o bucătărie, unde probabil se declanşase incendiul. Şi 
încăperea aceea era placată cu gresie albă, pătată de fum, 
totuşi suficient de strălucitoare pentru a conferi întregului 
interior, care era spaţios, un luciu straniu. Rămase în cadrul 
arcadei şi-şi plimbă privirea împrejur. Cea mai masivă dintre 
maşinile de gătit trona în centru, având încă stelajele de 
ustensile de bucătărie atârnate deasupra şi împiedicând-o 
astfel să vadă mai bine. Glumeţii se ascundeau, probabil, de 
cealaltă parte a plitei, aceea fiind singura ascunzătoare pe 
care o oferea încăperea. 

În ciuda fricii, percepu un ecou care-i aminti jocul de-a v-aţi- 
ascunselea. Primul joc învăţat, fiindcă era cel mai simplu. Cât 
de mult îi plăcuse să se simtă îngrozită de tatăl ei, apoi 
fugărită şi prinsă! Ar fi vrut ca el să se afle acolo, se trezi 
gândindu-se, aşteptând să o îmbrăţişeze. Numai că pe el îl 
prinsese cancerul chiar de gâtlej! 

— Sheryl? spuse ea. Renunţ. Unde sunteţi? 

În timp ce rosti aceste cuvinte, ajunse în apropierea unuia 
dintre jucători, iar jocul încetă. 

Sheryl nu se ascundea, decât dacă îşi găsea ascunzătoare 
în moarte. Era ghemuită şi lipită de maşina de gătit, cu capul 
azvârlit pe spate şi faţa ciopârţită cumplit. 

— Iisuse! 

În spate, Lori auzi un zgomot. Cineva se apropia. Era prea 
târziu ca să se mai ascundă. Avea să fie prinsă. Şi nu de nişte 
braţe iubitoare; nu de tatăl ei, care doar se juca de-a monstrul. 
Acela era chiar monstrul în persoană. 

Se întoarse să-i vadă faţa, înainte de a fi atacată, dar văzu 
alergând spre ea doar o păpuşă cusută din cârpe şi resturi: 
fermoar în loc de gură, nasturi drept ochi, toate cusute pe o 
pânză albă şi legate atât de strâns pe faţa monstrului, încât 
saliva formase o pată în jurul gurii. | se refuza chipul, dar nu şi 
colții, îi ţinea deasupra capului, cuțite sclipitoare cu lamele 


subţiri ca nişte fire de iarbă, descriind un cerc pentru a o 
împunge în ochi. Sări într-o parte şi scăpă de lovituri, dar 
monstrul veni după ea repede, rostindu-i numele din spatele 
măştii cu fermoar în locul gurii: 

— Mai bine să terminăm, Lori. 

Omul îndreptă din nou cuţitele spre ea, dar ea se dovedi 
mai iute. Masca nu părea să se grăbească; se apropia 
constant, cu o încredere obscenă. 

— Sheryl a procedat cel mai bine, spuse el. S-a aşezat acolo 
şi a aşteptat. 

— Să tef... 

— Poate mai târziu. 

Îşi trecu lama cuţitelor de-a lungul oalelor atârnate, scoțând 
scrâşnete şi scântei. 

— Mai târziu, după ce te mai răceşti. Hohoti, şi fermoarul se 
căscă: Asta chiar e ceva pentru care merită să aştepţi. 

Lori îl lăsă să vorbească, timp în care încercă să descopere 
cum putea să fugă. Uşa de ieşire pentru cazuri de urgenţă era 
blocată de bârnele arse; singura ieşire rămânea arcada pe 
unde intrase, dar Masca îi tăia tocmai acel drum, ascuţind 
cuţitele unul de altul. 

Apoi se îndreptă din nou spre ea. De astă dată nu mai 
glumea; discuţia se încheiase. Văzându-l cum se apropie, Lori 
îşi aduse aminte de Midian. Doar nu supravieţuise acelor 
momente de groază pentru a fi hăcuită şi ucisă de vreun 
lunatic? 

Dă-l dracului! 

În clipa în care cuţitele alunecară spre ea, înşfacă o cratiţă 
de pe stelajul de deasupra plitei şi o aruncă spre el. Îl nimeri în 
plin. O uimi propria forţă. Masca se dezechilibră, scăpând unul 
dintre cuțite. De sub pânza ce acoperea faţa nu răzbătu niciun 
sunet. Monstrul îşi trecu încet cuțitul din mâna dreaptă în 
stânga, scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să alunge 
ameţeala şi se repezi din nou către Lori, acum însă mai 
precipitat. Ea de-abia avu timp se ridice cratita drept scut. 
Lama cuţitului alunecă în jos şi îi întâlni mâna. Pentru o clipă 
nu simţi nici durerea şi nici sângele. Apoi ambele răbufniră 
exploziv şi scăpă cratiţa care îi căzu la picioare. Monstrul 


scoase un sunet, semănând cu un uguit, iar înclinarea capului 
dovedea că imaginea sângelui, care curgea din rană, îl 
atrăgea. 

Lori privi spre uşă, calculând timpul ce i-ar fi trebuit ca să 
ajungă acolo înaintea lui. Dar până să se decidă, Masca 
declanşă atacul final. Cuţitul nu era ridicat. Nici vocea nu se 
auzi prea tare atunci când i se adresă: 

— Lori, trebuie să discutăm. 

— Stai dracului departe de mine. E 

Spre uimirea ei, el se supuse poruncii. In acest scurt răgaz, 
Lori ridică celălalt cuţit de pe podea. Era mai stângace cu 
mâna rămasă nevătămată, dar individul era o ţintă cam mare. 
Il putea răni; poate chiar reuşea să-i străpungă inima. 

— Cu acela am ucis-o pe Sheryl, spuse el. Dacă aş fi în locul 
tău, eu l-aş pune jos. 

Simţea în palmă oţelul lipicios. 

— Da, cu el am despicat-o pe micuța Sheryl, de la o ureche 
la cealaltă, urmă el. lar acum tu ţi-ai lăsat amprentele peste 
tot. Trebuia să porţi mănuşi, ca mine. 

Gândindu-se la ce folosise acel cuţit, se îngrozi, dar nu vru 
să-l arunce şi să rămână astfel fără apărare. 

— Sigur, ai putea da vina pe Boone, îi sugeră Masca. Să spui 
poliţiei că el a făcut-o. 

— De unde ştii de Boone? întrebă ea. 

Nu-i jurase Sheryl că nu-i va destăinui nimic iubitului ei? 

— Ştii unde e? întrebă Masca. 

— A murit. 

Monstrul cu cap de păpuşă negă: 

— Nu. Imi pare rău, dar nu. S-a ridicat şi a plecat de acolo. 
Dumnezeu ştie cum. Dar asta a făcut. ţi dai seama? Individul 
era ciuruit de gloanţe. Doar ai văzut cât sânge a pierdut... 

„Ne-a urmărit tot timpul, gândi Lori. Ne-a urmărit la Midian, 
în acea primă zi. Dar de ce? Asta nu putea desluşi: de ce?“ 

— ... Atâta sânge, atâtea gloanţe, şi totuşi n-a vrut să 
rămână mort. 

— Cineva a furat cadavrul, spuse ea. 

— Nu, veni răspunsul, nu aşa s-a întâmplat. 

— Cine dracu' ești? 


— Buna întrebare. Nu văd motivul pentru care nu ai merita 
să primeşti răspuns. 

Duse mâna la faţă şi-şi smulse masca. De sub ea apăru faţa 
lui Decker, transpirată şi surâzătoare. 

— Regret că nu am un aparat de fotografiat, zise el, ca să-ţi 
surprind uimirea. 

Lori nu-şi putea alunga de pe chip stupefacţia, deşi detesta 
gândul că asta îl amuza pe Decker. Şocul o făcuse să rămână 
cu gura căscată ca un peşte pe uscat. Aşadar, Decker era 
Curtis, Domnul Cinstea-ntruchipată al lui Sheryl. 

— De ce? 

— Ce anume? 

— De ce-ai ucis-o pe Sheryl? 

— Din acelaşi motiv pentru care i-am omorât şi pe restul, 
explică el nepăsător, ca şi cum întrebarea nu-l deranjase prea 
mult. Apoi, cu un aer extrem de serios adăugă: Din 
amuzament, bineînţeles. Din plăcere. Obişnuiam să discutăm 
îndelung despre motive, eu şi Boone. Analizam în profunzime, 
încercând să înţelegem. Dar dacă e să dau vreo explicaţie, pot 
spune că o fac din pură plăcere. 

— Boone era nevinovat. 

— Este nevinovat, pe unde s-o fi ascunzând el acum. lar 
asta e o problemă, deoarece ştie adevărul, iar într-o bună zi s- 
ar putea să-l şi creadă cineva. 

— Aşadar, vrei să-l opreşti? 

— Tu n-ai proceda la fel? După cât m-am chinuit să-l fac să 
moară vinovat... Am tras chiar şi eu în el, şi, cu toate astea, s- 
a ridicat şi a dispărut! 

— Poliţiştii mi-au spus că a murit. Erau siguri de asta. 

— Morga a fost descuiată pe dinăuntru. Asta nu ţi-au spus- 
o? Pe clanţă erau amprentele lui; urmele plantare de pe 
pardoseală erau ale lui: Ţi-au spus asta? Nu, sigur că nu. Dar 
ţi-o spun eu. Boone trăieşte. lar moartea ta o să-l scoată din 
ascunzătoare, pariez. Va trebui să apară. 

Încet, în timp ce rosti aceste cuvinte, ridică cuțitul: 

— Fie şi numai pentru a te jeli. 

Brusc, se repezi spre ea. Lori interpuse cuțitul care o 
ucisese pe Sheryl între ei, împiedicându-l să mai înainteze. 


Asta îl frână puţin, dar nu-l împiedică să se apropie. 

— Chiar te simţi în stare să faci asta? i se adresă el. Nu 
cred. Şi-ţi zic asta din experienţă. Oamenii sunt /aşi chiar şi 
atunci când viaţa le e în pericol. lar cuțitul acela, bineînţeles, 
s-a tocit când am tăiat-o pe sărmana Sheryl. Va trebui să 
loveşti serios ca să mă crestezi măcar. 

Vorbea pe un ton aproape amuzat, înaintând în continuare. 

— Aş vrea totuşi să te văd încercând, zise el. Serios! Vreau 
să te văd încercând. 

Cu coada ochiului Lori băgă de seamă că se apropie de nişte 
teancuri de farfurii, aflate aproape de cotul ei. Ar mai avea 
timp să ajungă la uşă? Într-o luptă cu arme egale cu acel 
maniac sigur ar fi pierdut. Dar avea şansa de a-l păcăli. 

— Hai, pune-mă la încercare! Omoară-mă dacă poţi! Pentru 
Boone. Pentru sărmanu, nebun Boone. 

În timp ce cuvintele i se transformau în hohote de râs, Lori 
duse mâna rănită la farfurii, prinse un teanc şi-l azvârli pe 
pardoseală în faţa lui Decker. Apoi mai aruncă un teanc, şi pe 
al treilea, iar cioburile de porțelan zburară în toate părţile. 
Decker făcu un pas înapoi, ducându-şi mâinile la faţă ca să se 
apere, iar Lori profită de aceasta ocazie şi se năpusti spre 
arcadă. Trecu şi pătrunse în restaurant. Abia după aceea auzi 
zgomotul paşilor urmăritorului. Avea deja un avans suficient 
pentru a putea ajunge la uşa de ieşire, direct în stradă. Ajunsă 
pe trotuar, se întoarse spre uşa prin care ar fi putut să apară 
Decker. Însă el nu intenţiona să o urmărească în plină lumină. 

— Inteligentă lucrătură, târfă, spuse el din beznă. Dar te 
prind eu. După ce-l găsesc pe Boone, te caut eu, aşa că 
numără clipele pe care le mai ai de trăit. 

Cu ochii aţintiţi spre uşă, Lori se retrase cu spatele, 
îndreptându-se spre automobil. Abia acum îşi dădu seama că 
încă ţinea strâns în mână arma crimei. Nu avea de ales, 
trebuia să o ia cu ea şi să o predea poliţiei, o dată cu 
declaraţia ei. Imediat ce ajunse la maşină urcă şi, evitând să 
privească spre clădirea pârjolită, blocă portierele. După aceea 
azvârli cuțitul pe jos, porni motorul şi se îndepărtă de acel loc. 


3 


Avea de ales între a merge la poliţie sau la Midian: o noapte 
de interogatoriu sau revenirea în necropolă. În primul caz, n-ar 
putea să-l prevină pe Boone că este urmărit de Decker. Dar 
dacă Decker a minţit-o, iar Boone nu supravieţuise gloanţelor? 
Atunci nu numai că ar fugi de la locul crimei, dar şi-ar pune şi 
viaţa în pericol, apropiindu-se din nou de Seminţia Nopţii, iar 
asta în mod inutil. 

Cu o zi în urmă ar fi apelat la organele legii. Ar fi crezut cu 
tărie că prin procedurile lor, acestea ar fi făcut lumină în tot 
acest mister; că declaraţia i-ar fi fost luată în serios şi că 
Decker ar fi fost tras la răspundere. Numai că în urmă cu o zi 
îşi închipuise că bestiile sunt bestii, iar copiii - copii; îşi 
închipuise că numai morţii stau în pământ şi că sunt liniștiți 
acolo. Crezuse că doctorii vindecau; şi că atunci când masca 
dementului s-ar fi ridicat, ar fi putut spune cu convingere: „Da, 
bineînţeles, asta-i faţă de nebun“. 

Greşise; se înşelase amarnic. Presupunerile din ziua 
precedentă dispăruseră, spulberate de vânt. Acum orice putea 
fi adevărat. 

Boone putea fi în viață. 

Porni spre Midian. 


XII - Deasupra şi dedesubt 


1 


Stârnite de ecoul şocului psihic trăit şi de pierderea de 
sânge din rana de la mână, tot felul de închipuiri se năpustiră 
asupra ei în timp ce conducea. Acestea porniră precum 
zăpada spulberată de vânt pe parbriz - fulgi orbitori ce sfidau 
geamul şi zburau şuierând pe lângă faţa ei. Pe măsură ce 
starea ei se înrăutăţi, avu impresia că vede chipuri venind 
spre ea, apoi bucăţi de carne semănând cu nişte fetuşi, care 
şopteau în timp ce se rostogoleau dincolo de ea. Spectacolul 
nu o descurajă, ci dimpotrivă. Părea să confirme scenariul pe 
care îl plăsmuise chiar mintea ei: acela că, la fel ca şi Boone, 
trăia într-o lume miraculoasă. Nimic n-o putea vătăma, cel 
puţin nu în acea noapte. In timp ce durerea o făcea să nu-şi 
mai simtă mâna şi conducea numai cu cealaltă, cu viteză, pe 
un drum neiluminat, se gândea că soarta nu-i îngăduise să 
supravieţuiască atacului lui Decker doar pentru a o ucide pe 
şosea. 

In aer avea loc o reîntâlnire. De aceea apăruseră viziunile, 
repezindu-se spre faruri şi învăluindu-i automobilul, pentru a 
exploda deasupra ei în rafale de lumini albe. Acestea o 
întâmpinau. 

Spre Midian. 


2 


La un moment dat privi în oglinda retrovizoare şi i se păru 
că zăreşte o maşină în urma ei, cu farurile stinse. Dar când se 
uită din nou, dispăruse. Poate că nici nu existase cu adevărat. 
In faţa ei se afla oraşul, cu casele orbite de lumina farurilor 
maşinii ei. Merse de-a lungul străzii principale şi nu se opri 
decât la poarta cimitirului. 

Senzaţia de slăbiciune provocată de pierderea de sânge şi 
epuizarea fizică îi alungară teama de acel loc. Dacă era în 
stare să reziste răutăţii celor vii, atunci cu siguranţa putea 
supravieţui morţilor ori tovarăşilor acestora. lar Boone se afla 


aici; speranţa aceasta se transforma în certitudine pe măsură 
ce se apropia de oraş. Boone era aici şi va putea să-l mai 
strângă o dată în braţe. 

Cobori din maşină, împleticindu-se, cât pe ce să se 
prăbuşească. 

„Ridică-te...“ îşi spuse ea. 

Luminile văzute pe drum continuau să o năpădească, deşi 
nu mai conducea, acum însă detaliile care le individualizau 
dispăruseră.  Rămăsese doar strălucirea, sălbăticia œi 
amenințând să ia cu sine întreaga lume. Dându-şi seama că în 
curând avea să se prăbuşească, traversă drumul până spre 
poartă, strigându-l pe Boone. Primi răspunsul imediat, dar nu 
pe cel pe care-l aştepta. 

— E aici? o întrebă cineva. Boone e aici? 

Agăţându-se de poartă, întoarse capul, pe care-l simţi greu, 
ca de plumb şi, prin lumina firavă, îl văzu pe Decker, 
aşteptând la câţiva paşi de ea. În spatele lui, automobilul cu 
luminile stinse. Deşi profund nedumerită, pricepu că fusese 
manipulată: Decker o lăsase să scape, ştiind că tot ea îl va 
conduce spre duşmanul său. 

— Proasto! se apostrofă ea. 

— Da, aşa e. Dar şi aşa, ce puteai face? Era clar că voiai să-l 
salvezi. 

Nu avea nici puterea, nici şiretenia necesare să-i reziste 
acestui om. Renunţând să se mai sprijine de poartă, pătrunse 
în cimitir, împleticindu-se. 

— Boone! strigă ea cât putu de tare. Boone! 

Decker nu se grăbi să o urmărească; nu era cazul. Lori era 
ca un animal rănit plecat în căutarea altuia în aceeaşi stare. 
Aruncând o privire în urmă, îl văzu pe Decker verificându-şi 
arma la lumina farurilor şi abia după aceea deschise mai larg 
poarta cimitirului şi porni în urmărirea ei. 

Din cauza a ceea ce se petrecea în mintea ei, Lori abia 
zărea aleile largi pe care înainta, pârând o biată oarbă ce 
suspină la fiecare pas nesigur. Nu-şi mai dădea seama dacă 
Decker era în spatele sau în faţa ei. Acesta o putea dobori în 
orice clipa. Un singur glonţ, iar viaţa ei minunată avea să se 
încheie. 


3 


Cei din adâncuri, cu simţurile mereu pregătite să detecteze 
panica şi disperarea, auziră sosirea ei. Seminţia cunoştea şi 
sunetul făcut de paşii vânătorului; îl auziseră pe urmele lor de 
nenumărate ori. Acum aşteptau, fiindu-le milă de femeia care- 
şi trăia ultimele ei clipe, neputând face nimic însă, pentru a 
nu-şi primejdui adăpostul. Rămăseseră puţine locuri în care 
monştrii să-şi mai poată găsi pacea. Nu riscau să-şi piardă 
ascunzătoarea pentru a salva o viaţă umană. 

Şi totuşi îi îndurerau strigătele şi rugăminţile ei. lar pentru 
unul dintre ei sunetul devenea de nesuportat. 

— Lăsaţi-mă să merg la ea. 

— Nu se poate. Ştii asta. 

— ÍI pot ucide. Cine va şti că a trecut pe aici? 

— Nu poate fi singur. Or mai fi şi alții care aşteaptă dincolo 
de ziduri. Ai uitat cum au venit după tine? 

— N-o pot lăsa să moară. 

— Boone. Doamne, ajută-mă... 

Durerea pe care i-o provocă acest strigăt depăşea orice 
suferinţă pe care o îndurase, conştient fiind că legea 
Midianului nu-i îngăduia să răspundă. 

— Ascult-o numai, pentru numele lui Dumnezeu, zise el. 
Ascultă. 

— Când te-am acceptat, ai promis ceva, îi reaminti 
Lylesburg. 

— Ştiu. Înţeleg. 

— Mă îndoiesc. Şi să ştii că nu a fost doar un avertisment, 
Boone. Încalcă-ți cuvântul şi nu vei mai avea unde să mergi. 
Nici cu noi. Nici cu ei. 

— Dar nu faci altceva decât să Îmi ceri să aud cum moare... 

— Atunci astupă-ți urechile. Oricum se va termina repede. 


4 


Lori nu mai avea putere să-l strige. Dar nu avea nicio 
importanţă, căci EL nu era aici. lar dacă era, cu siguranţă 
zăcea în pământ, descompunându-se. Dincolo de orice ajutor, 
dat sau primit. 

Rămăsese singură, iar bărbatul înarmat se apropia. 


x x 


Decker îşi scoase masca din buzunar, cea cu nasturi în 
spatele căreia se simţea mereu în siguranţă, chiar şi în cursul 
epuizantelor zile petrecute împreună cu Boone, când îl făcuse 
să memoreze date şi locuri ale unor crime pe care acesta avea 
să şi le atribuie. Atunci, aproape că nu-şi mai încăpea în piele 
de mândrie şi chiar îl bătea gândul de a şi le revendica pe 
toate. Avea însă mai mult nevoie de un tap ispăşitor decât de 
fiorul trecător al confesiunilor, pentru a ţine în frâu bănuielile. 
Recunoaşterea de către Boone a acelor crime nu ar fi 
însemnat şi sfârşitul lor. După o vreme, masca ar fi reînceput 
să-i vorbească stăpânului ei, cerându-i să fie din nou 
însângerată, iar măcelurile ar fi trebuit să devină o obişnuinţa. 
Dar asta s-ar fi întâmplat numai după ce Decker ar fi găsit un 
nou nume şi un alt oraş unde să-şi reia profesia de doctor. 
Boone îi stricase însă toate aceste planuri bine concepute, dar 
el nu mai putea spune ceea ce ştia. Bătrâna mască va avea 
grijă de asta. 

Şi-o trase pe faţă. Avea mirosul dorinţei lui. De îndată ce 
inspiră prin ea se simţi excitat. Dar nu oricum, ci într-un mod 
care prevestea moartea, crima. Sexul adulmeca aerul în locul 
lui, chiar prin stofa pantalonilor şi prin lenjerie. Adulmeca 
victima care alerga în faţă. Măştii nu-i păsa că prada lui 
Decker era o femeie; oricine îl excita de moarte. Într-o vreme, 
fusese pornit pe bătrâni, care se scăpau în pantaloni în faţa 
lui; uneori pe fete; alteori pe femei; chiar şi pe copii. Ochii 
încrucişaţi ai Bătrânei Măşti priveau la fel întreaga umanitate. 

lar acum, pentru Mască, femeia aceasta aflată undeva, în 
beznă, nu se deosebea deloc de celelalte victime. Imediat ce 
începeau să intre în panică şi să sângereze, toate semănau 
între ele. Decker le urmărea cu pas sigur; acest stil era unul 
din semnele distinctive ale Nasturelui de pe cap, la fel ca şi 
mersul călăului. lar această femeie fugea din calea lui, 
strigătele ei care cerşeau îndurare transformându-se în 
smiorcăieli şi gâfâituri. Deşi nu mai avea putere să-şi strige 
eroul, era sigur că se ruga pentru ca el să-i vină în ajutor. 
Sărmana! Nu ştia că eroii nu apăreau niciodată la timp? Pe 


toate victimele le auzise strigând, rugându-se, târguindu-se cu 
Sfinţii Părinţi şi Mume, marii apărători, protectorii; niciunul 
dintre ei nu se ivea. 

Dar chinurile ei aveau să se sfârşească foarte curând. Un 
glonţ în ceafă pentru a o dobori, apoi va scoate cuțitul cel greu 
şi se va ocupa de faţa ei, aşa cum procedase cu toţi ceilalţi. În 
cruciş, şi încă o dată, la fel ca şi firele cu care fusese cusut 
nasturele-ochi, până nu va mai rămâne nimic de privit în afară 
de carnea vie. 

Aha! Femeia era gata să se prăbuşească, fiind prea 
extenuată ca să mai poată fugi. 

Decker deschise gura din oţel a măştii şi se adresă fetei 
căzute la pământ: 

— Nu mişca! spuse el. Îmi ia mai puţin timp astfel. 

Lori mai făcu o ultima încercare să se ridice, dar picioarele 
n-o mai ascultau deloc, iar vălul albicios o înconjura din toate 
părţile. Ameţită, întoarse capul în direcţia din care venise 
vocea lui Decker şi, ca prin ceaţă, văzu că acesta îşi pusese 
masca pe faţă. Era un chip de mort. 

El ridică arma. 

Lori simţi vibrații în pământul de sub ea. Să fi fost, poate, 
zgomotul împuşcăturii? Nu mai vedea arma şi nici pe Decker. 
Un ultim val îl făcuse invizibil. Dar trupul ei simţea pământul 
cutremurându-se, iar printre urletele ascuţite din minte auzi 
pe cineva strigând numele celui pe care ea sperase să-l 
găsească aici. 

Boone! 

Nu auzi răspunsul - poate că nici nu avea să vină - dar 
strigătul răsună din nou, ca şi cum l-ar fi chemat înapoi în 
pământ. 

Nu reuşi să-şi mai adune ultimele puteri pentru a răspunde 
chemării, fiindcă braţul nevătămat cedă sub ea şi căzu cu faţa 
la pământ. 

kR 
x x 


Masca păşi către prada sa, dezamăgită că aceasta îşi 
pierduse cunoştinţa şi nu va mai auzi binecuvântarea finală. In 
asemenea momente îi plăcea să spună câteva cuvinte 


profunde; cuvinte pe care niciodată nu şi le pregătea dinainte, 
dar care sunau ca o poezie, atunci când erau rostite de gura 
cu fermoar. Uneori, victimele râdeau auzindu-i predica, iar 
asta îl făcea să fie crud. Dacă însă plângeau, atunci avea grijă 
ca ultima clipă, chiar ultima, să treacă iute şi fără dureri. 

Intoarse femeia pe spate cu piciorul, pentru a vedea dacă 
nu o putea trezi cumva din leşin. Ea întredeschise ochii, 
tremurând. 

— Bravo! zise el, aţintind pistolul către faţa ei. 

In timp ce simţea cum cuvintele înțelepte începeau să-i vină 
pe buze, auzi un urlet. Preţ de o clipă, asta îl făcu să-şi ia 
privirea de la femeie. De undeva, pornise un vânt mut care 
cutremura copacii. Din pământul de sub picioarele lui se isca 
nemulţumirea. 

Masca rămase neclintită. Rătăcirea prin cimitire nu-l făcea 
să se înfioare. El era Noua Moarte, chipul de mâine ce putea fi 
căpătat chiar azi: ce rău i-ar fi putut face ţărâna? 

Râse la o idee atât de melodramatică. Işi dădu capul pe 
spate, hohotind. 

Femeia de la picioarele lui începu să geamă. Sosise vremea 
s-o reducă la tăcere, aşa că ţinti către gura ei deschisă. 

In clipa în care Decker recunoscu cuvântul pe care buzele ei 
se pregăteau să îl articuleze, întunericul din faţa lui se despică 
şi cuvântul materializat ieşi din ascunzătoare. 

— Boone, asta rostise ea. 

Și cuvântul s-a întrupat. 

Acesta ieşi din umbra copacilor care se clătinau în vânt, 
îmbrăcat întocmai cum şi-l aducea aminte Masca: într-un 
tricou murdar şi cu blugi. Avea însă o strălucire în ochi pe care 
Masca nu şi-o amintea; şi păşea - în ciuda gloanţelor care îl 
ciuruiseră - ca un om care părea să nu fi cunoscut niciodată 
durerea. ` 

Mare mister! Dar mai era ceva. Incă de când apăru începu 
să se schimbe, expirând un văl de fum care făcea carnea să 
devină o nălucire. 

Acesta era ţapul ispăşitor; ba nu încă. Deocamdată... 

Masca privi spre femeie pentru a se convinge că vedeau 
amândoi aceeaşi himeră, însă ea îşi pierduse din nou 


cunoştinţa. Se vedea silit să se încreadă în ceea ce-i spuneau 
ochii cusuţi în cruciş, iar aceştia prevesteau numai clipe de 
groază. 

Muşchii gâtului şi braţelor lui Boone se unduiau traversaţi 
de lumini şi întuneric; degetele deveneau mai mari; faţa, 
neclară din cauza fumului pe care îl emana, părea să fie 
traversată de filamente orbitoare ce descriau o formă ascunsă 
din cap, căreia i se conformau muşchii şi oasele. 

Şi în tot amestecul acesta de neînțeles, se auzi o voce. Nu 
semăna cu aceea pe care şi-o amintea Masca; nu era vocea 
ţapului ispăşitor, sugrumată de povara vinovăţiei, ci era un 
răcnet de furie: 

— Decker, eşti un om mort! strigă monstrul. 

Masca detesta acel nume; pe acel Decker. Omul era o veche 
iubire, cu care se culcase când şi când. Atât de excitată de 
ideea crimei, Masca abia de-şi mai aducea aminte dacă 
doctorul Decker era viu sau mort. 

Şi totuşi monstrul îl striga pe acel nume: 

— Mă auzi, Decker? 

„Un bastard“, gândi Masca. Născut din păcat, pe jumătate 
avortat. Îndreptă pistolul spre inima lui. Îşi încheiase 
transformarea, iar acum stătea în faţa duşmanului, întreg, 
dacă acest ceva astfel întrupat poate fi numit întreg. Zămislit 
de o lupoaică însămânţată de un clovn, era ridicol din cap 
până în picioare. „Pentru ăsta nu merită să rostesc nicio 
binecuvântare”, hotărî Masca. Doar un scuipat lăţit pe faţa lui 
hibridă, atunci când o să zacă mort la pământ, va fi suficient. 

Fără să mai stea pe gânduri, trase. Glonţul făcu o gaură în 
mijlocul tricoului şi în carnea transformată a lui Boone, care se 
mulţumi să rânjească: 

— Ai încercat deja asta, Decker, zise Boone. Nu te-ai învăţat 
minte? 

— Eu nu sunt Decker, îi răspunse Masca şi trase din nou. 

O altă gaură se căscă lângă prima, dar sângele nu ţâşni din 
niciuna. 

Boone începuse să înainteze către armă. Nu era pasul 
şovăielnic de altădată, ci mersul sigur pe care Masca îl 
recunoscu: era al călăului său. Simţi mirosul dulce-amărui al 


bestiei, în ciuda materialului ce-i acoperea faţa, şi i se făcu 
greață. 

— „Stai nemişcată, spuse monstrul. Îmi ia mai puţin timp 
astfel...” 

Chiar şi pasul făcut era o insultă, astfel că Masca înnebuni 
auzind claritatea propriilor sale cuvinte rostite dintr-un gâtlej 
uscat. Scoase un răcnet ascuţit şi ţinti spre gura lui Boone 
pentru a-i spulbera limba aceea detestabilă, dar Boone îşi 
întinse mâinile umflate în faţă şi puse stăpânire pe armă. 
Chiar în clipa în care pistolul îi era smuls, Masca apăsă pe 
trăgaci, nimerind într-o mână a lui Boone. Glonţul îi smulse 
degetul mic. Faţa acestuia se întunecă de supărare. Smulse 
pistolul din mâinile Măştii şi îl azvârli departe. Apoi îl prinse pe 
cel care îl mutilase şi-l trase mai aproape. 

Văzându-şi moartea cu ochii, Masca şi cel care o purta nu 
mai reprezentau o entitate clară. Masca nu credea că ar putea 
muri vreodată. Decker era însă de altă părere. Începu să se 
milogească, iar dinţii îi clănţăneau în timp ce se loveau de 
fermoar: 

— Boone... nu-ţi dai seama ce faci. 

În faţa laşităţii lui, simţi Masca strângându-se de furie, dar 
continuă să vorbească, în încercarea de a descoperi acel ton 
al vocii despre care îşi amintea că îl liniştea pe acest om 
cândva. 

— Eşti bolnav, Boone. 

„Nu te milogi“, îşi auzi el Masca, „să nu îndrăzneşti să 
cerşeşti îndurare.” 

— Şi mă poţi salva, nu? zise monstrul. 

— Da, da, îi răspunse Decker. Bineînţeles. Numai să-mi laşi 
un răgaz. 

Cu mâna rănită, Boone mângâie masca: 

— De ce te ascunzi în spatele ei? întrebă el. 

— Ea mă face să mă ascund. Eu nu vreau, dar ea mă sileşte. 

Furia Măştii nu cunoştea margini. Auzind cum îşi trădează 
stăpânul, răcni în mintea lui Decker. Dacă supravieţuia acestei 
nopţi, ea îi va cere cea mai cumplită despăgubire pentru toate 
minciunile rostite. Îi va plăti bucuros, dar a doua zi. Acum însă 
trebuia să păcălească bestia ca să poată apuca dimineaţa. 


— Cred că te simţi la fel, sub pielea aceea pe care trebuie 
să o porţi, zise Decker. 

— La fel? întrebă Boone. 

— Încolţit. Silit să verşi sânge. Dar tu nu vrei să verşi sânge, 
la fel ca şi mine. 

— Nu pricepi? spuse Boone. Eu nu sunt îndărătul acestei 
feţe. Sunt faţa. 

Decker clătină din cap. 

— Nu-s sigur. Cred că pe undeva ai rămas acelaşi Boone. 

— Boone a murit. A fost doborât de gloanţe chiar în faţa ta. 
Ai uitat? Până şi tu ai tras. 

— Dar ai supravieţuit. 

— Nu... viu. 

Până în acea clipă Decker tremurase, acum însă îşi 
recăpătase calmul. Pe măsură ce misterul i se limpezea, 
simţea cum muşchii îi devin tot mai rigizi. 

— Tu m-ai împins în braţele monştrilor, Decker! Şi m-am 
transformat într-unul dintre ei. Nu de teapa ta. Nu dintre aceia 
fără suflet. Îl trase pe Decker foarte aproape, până ajunse cu 
faţa la câţiva centimetri de mască: Sunt mort, Decker! 
Gloanţele tale nu reprezintă nimic pentru mine. Midian mi-a 
pătruns în vene. Asta înseamnă că mă voi salva mereu. Pe 
când tu... 

Mângâind Masca, prinse țesătura între degete. 

— ... Tu, Decker... când vei muri, s-a terminat. Şi-aş vrea să- 
ţi văd chipul când se va întâmpla asta. 

Trase de Mască. Aceasta era legată strâns şi nu se 
desfăcea. Trebui să vâre ghearele între urzeală şi dublură 
pentru a o îndepărta, descoperind faţa năclăita de sudoare de 
sub ea. Cât timp risipise privind acest chip şi agăţându-se de 
cel mai neînsemnat licăr de aprobare? Şi iată, aceasta era 
adevărata stare a vraciului: pierdută, pierită şi înlăcrimată. 

— M-am temut, spuse Decker. Înţelegi asta, nu? Aveau să 
mă găsească, să mă pedepsească, iar eu aveam nevoie de 
cineva pe care să dau vina. 

— Ţi-ai greşit omul. 

— Om? şopti o voce slabă din întuneric. Te crezi om? 

Boone privi spăşit: 


— Monstrul, zise el. 

Urmă un hohot de râs. Apoi: 

— Hei, îl ucizi sau nu? 

Boone îşi întoarse privirea de la Decker spre cel care, 
ghemuit pe un mormânt, i se adresase. Faţa lui era o masă de 
ţesut semicicatrizat. 

— İşi mai aduce aminte de mine? îl întrebă omul pe Boone. 

— Nu ştiu. Ţi-aminteşti de el? îl întrebă Boone pe Decker, îl 
cheamă Narcisse. 

Decker rămase cu privirea pironită, mut. 

— Încă unul din lumea Midianului, rosti Boone. 

— Nu am fost niciodată sigur unde mi-e locul, gândi 
Narcisse cu voce tare. Asta până mi-am scos singur gloanţele 
din faţă. Credeam că visez totul. 

— Dar teama... spuse Boone. 

— Da, mi-a fost teamă. Ştii doar cum procedează ei cu 
oamenii. 

Boone dădu din cap. 

— Atunci ucide.-l, îl îndemnă Narcisse. Mănâncă-i ochii şi 
termină odată. 

— Doar după ce obţin mărturisirea lui. 

— Mărturisire... spuse Decker, iar la acest gând ochii i se 
dilatară de groază. Dacă asta vrei, spune. 

Incepu să se scotocească prin haină, ca şi cum ar fi căutat 
ceva de scris. 

— La ce dracu' ai nevoie de confesiunea lui? izbucni 
Narcisse. Crezi că te va mai ierta cineva? Ai uitat cum arăţi? 
Apoi sări jos de pe mormânt. Ascultă, şuieră el, dacă Lylesburg 
află că am ieşit, o să mă izgonească. Lasă-mi mie ochii, de 
dragul vremurilor trecute. După aceea ealtău. 

— Nu-l lăsa să mă atingă! se milogi Decker. Fac tot ce vrei... 
mărturisesc... orice. Dar ţine-l departe de mine! 

Prea târziu; Narcisse întinsese deja mâinile spre faţa lui, cu 
sau fără aprobarea lui Boone care, cu mâna rămasă liberă, 
încercă să-l ţină în frâu, dar acesta era prea dornic de 
răzbunare ca să se lase oprit. Incercă să se bage între Boone 
şi prada lui. 

— Asta-i ultima oară când mai vezi lumea, zise el, rânjind, şi 


îşi ridică degetele mari, cu gheare încovoiate. 

Insă Decker nu se scotocise prin buzunare doar din cauza 
panicii. In clipa în care ghearele se apropiară de ochi, scoase 
cuțitul mare din ascunzişul hainei şi-l vâri în pântecele 
atacatorului. Studiase îndelung şi cu seriozitate această 
mişcare. Lovitura pe care i-o aplică lui Narcisse era o manevră 
de eviscerare învățată de la maeştrii japonezi; adânc în 
intestine şi în sus, către buric, trăgând lama cu ambele mâini 
ca să învingă rezistenţa cărnii. Narcisse scoase un răcnet - mai 
mult amintindu-şi durerea decât simţind-o cu adevărat. 

Cu o mişcare delicată, Decker scoase cuțitul din rană, ştiind 
că măruntaiele din pântece aveau să se reverse. Nu se înşela. 
Intestinele lui Narcisse se desfăcură, căzând ca un şorţ din 
carne la picioarele stăpânului. Tăietura - care ar fi făcut un om 
viu să se prăbuşească pe loc - îl transformase pe Narcisse într- 
o paiaţă. Urlând dezgustat la vederea propriilor măruntaie, 
acesta se agăţă de Boone: 

— Ajută-mă, răcni el, sunt pierdut! 

Decker profită de acest moment în care Narcisse se ţinea 
strâns de Boone şi porni într-o goană nebună către porţile 
cimitirului. Distanţa nu era prea mare. Până când Boone să se 
descotorosească de Narcisse, duşmanul ajunsese deja pe 
pământul nesfinţit. Boone porni în urmărire, dar nu ajunse nici 
la jumătatea distanţei când auzi portiera maşinii lui Decker 
trântindu-se şi motorul pornind. Doctorul o ştersese. La naiba, 
scăpase! 

— Ce dracu’ fac cu asta? îl auzi pe Narcisse tânguindu-se. 

Individul îşi ţinea intestinele încolăcite între mâini ca un scul 
de lână. 

— Du-te jos, îi zise Boone mohorât. O să te ajute careva. 

Era inutil acum să-l înjure pe Narcisse că se băgase. 

— Nu pot. Işi vor da seama că am ieşit. 

— Crezi că nu ştiu deja? îl contră Boone. Ei ştiu totul. 

Nu-l mai interesa Narcisse. Atenţia îi era îndreptată către 
trupul care zăcea pe alee. Din dorinţa de a-l teroriza pe 
Decker, uitase cu desăvârşire de Lori. 

— O să ne dea afară pe amândoi, tocmai spunea Narcisse. 

— Probabil. 


— Şi ce facem? 

— Du-te jos, zise Boone cu amărăciune în glas. Spune-i 
domnului Lylesburg că eu te-am făcut să încălci regula. 

— Zău? făcu Narcisse. Apoi, aprobând ideea, reveni: Da, aşa 
e. 
Ducându-şi intestinele în mâini, se îndepărtă şchiopătând. 
Boone îngenunche alături de Lori. Parfumul trupului ei îl 
ameţi; moliciunea pielii era copleşitoare. Trăia, avea pulsul 
puternic, în ciuda chinurilor pe care trebuise să le suporte din 
partea lui Decker. Privindu-i chipul cu trăsături frumoase, 
gândul că s-ar putea trezi şi ar putea vedea cum arată după 
ce fusese muşcat de Peloquin îl întrista peste măsură. In 
prezenţa lui Decker se simţise chiar mândru spunându-şi 
monstru, pentru a-şi demonstra apartenenţa la Seminţia 
Nopţii. Acum însă, privind chipul femeii pe care o iubise şi fiind 

iubit la rându-i pentru sensibilitatea lui, se simţea ruşinat. 

Trase aer în piept, dorind să-şi transforme carnea în fumul 
pe care plămânii îl trăgeau înapoi în corp. Un proces straniu, 
atât prin uşurinţa, cât şi prin naturaleţea cu care se desfăşura. 
Se obişnuise repede cu tot ce altădată ar fi numit miracol. 

Dar el nu era o minune; în niciun caz, în comparaţie cu 
această femeie. Faptul că avusese tăria să vină în căutarea 
lui, urmărită fiind de un asemenea duşman depăşea orice 
speranţă a vreunui om viu; şi, pentru unul ca el, reprezenta un 
miracol. 

Omul care era ea îl făcea să se simtă mândru atât pentru 
ceea ce fusese, cât şi pentru ceea ce pretindea încă a fi. 

De aceea, o ridică de la pământ şi o duse cu grijă în 
adâncuri. 


XIII - Copilul-profet 


Lori asculta vocile furioase: 

— Ne-ai trădat! 

Prima era vocea lui Lylesburg: 

— N-am avut de ales! 

A doua, a lui Boone: 

— Ai pus Midian-ul în pericol pentru sentimentele tale 
nobile? 

— Decker nu va spune nimănui, îi răspunse Boone. Ce poate 
povesti? Că a incercat să ucidă o fată şi că l-a împiedicat un 
mort? Să fim serioşi! 

— Te-ai trezit dintr-o dată expert. Te afli de câteva zile aici 
şi te-ai şi apucat să rescrii legea. Fă-o în altă parte, Boone. la 
femeia şi pleacă de aici. 

Lori vru să deschidă ochii şi să se ducă la Boone, ca să-l 
liniştească înainte ca furia să-l determine să facă sau să spună 
ceva necuvenit. Ar fi vrut, dar corpul nu o asculta. Nici măcar 
muşchii feţei nu răspundeau la comenzi. Nu avea decât să 
rămână nemişcată şi să asculte discuţia care se aprindea tot 
mai mult: 

— Aici mi-e locul, spuse Boone. Acum aparțin Seminţiei 
Nopții. 

— Nu mai aparții Seminţiei. 

— Nu pot trăi afară. 

— Noi am reuşit. Vreme de generații am riscat în lumea 
oamenilor, iar aceasta ne-a decimat. lar acum vii tu şi aproape 
ca ne distrugi speranța de supraviețuire. Daca Midian este 
descoperit, tu şi femeia sunteți singurii vinovați. Să nu uiţi 
asta niciodată în peregrinările tale. 

Urmă o tăcere apăsătoare, după care Boone spuse: 

— Vă cer iertare. 

— Prea târziu, legea nu admite excepții. Să plece şi celălalt. 

— Narcisse? Nu. Asta o să-i frângă inima. Jumătate din viaţă 
a aşteptat să ajungă aici. 

— Am hotărât deja. 


— Cine? Tu sau Baphomet? 

La auzul acelui nume, Lori simţi un fior rece. Cuvântul nu 
însemna nimic pentru ea, dar cu siguranţă avea o semnificaţie 
profundă pentru toţi ceilalţi. Auzi şoapte în jurul ei; fraze 
repetate ca nişte cuvinte de rugă. 

— Cer să vorbesc cu el, spuse Boone. 

— Exclus. 

— De ce te temi? Că vei pierde controlul asupra celorlalti. 
Eu vreau doar să-l văd pe Baphomet. Dacă doreşti să mă 
opreşti, fă-o acum. 

In acea clipă, Lori deschise ochii. Deasupra ei se afla 
tavanul boltit în locul în care cu câteva momente înainte se 
vedea cerul. Era totuşi pictat cu stele, semănând mai curând 
cu focuri de artificii decât cu corpuri cereşti; roţi de foc 
azvârlind scântei, în timp ce se rostogoleau pe cerul din piatră. 

Işi înclină puţin capul. Se afla într-o criptă. De o parte şi de 
alta se vedeau sicrie închise, proptite de ziduri. În stânga ei 
erau multe luminări scurte, cu ceara mânjită şi flăcările la fel 
de slabe cum se simţea şi ea. In dreapta ei, era Babette, 
şezând pe podea cu picioarele încrucişate şi urmărind-o fără 
să se clintească. Copilul era îmbrăcat numai în negru, iar ochii 
ei reflectau sclipirea lumânărilor, făcând-o să nu mai pâlpâie 
atât. Nu era frumoasă. Chipul îi era prea solemn ca să fie 
drăgălaş. 

Nici măcar zâmbetul pe care i-l aruncă lui Lori, când o văzu 
că se trezeşte, nu reuşi să îi alunge tristeţea de pe faţă. Lori 
făcu un efort să răspundă acelui zâmbet, dar nu era sigură că 
va reuşi. 

— Mult rău ne-a făcut, spuse Babette. 

Lori bănui că se referea la Boone. Dar următoarele cuvinte 
ale copilului o lămuriră: 

— Rachel a curăţat-o. Acum nu mai ustură. 

Işi ridică mâna dreaptă. Era bandajată cu o pânză neagră, în 
jurul degetului mare şi al arătătorului. 

— Acum nici a ta nu mai ustură. 

Cu mare greutate, Lori ridică şi ea mâna dreaptă, care 
stătea întinsă pe lângă corp. Era bandajată la fel. 

— Unde e... Rachel? întrebă Lori, cu o voce atât de scăzută 


că abia o auzi ea însăşi. 

Cu toate acestea, Babette înţelese fără dificultate: 

— Pe aproape, spuse ea. 

— N-o poţi chema să vorbesc cu ea? 

Copilul se încruntă şi mai tare: 

— Rămâi aici pentru totdeauna? 

— Nu, veni răspunsul, dar din partea lui Rachel care 
apăruse la uşă; nu, nu rămâne. Are să plece foarte curând. 

— De ce? se miră Babette. 

— L-am auzit pe Lylesburg, murmură Lori. 

— Domnul Lylesburg, rosti Rachel apăsat şi îndreptându-se 
spre locul unde Lori stătea întinsă. Boone şi-a încălcat 
cuvântul atunci când a ieşit afară ca să te aducă aici. A 
primejduit existenţa tuturor. 

Lori înţelegea doar o fărâmă din povestea acestui loc, dar 
îndeajuns pentru a-şi da seama că tot ce rostise Lylesburg - 
„Ce e jos trebuie să rămână jos“ - nu erau doar vorbe goale. 
Aceasta reprezenta legea pe care locuitorii din Midian juraseră 
să o respecte, altfel îşi pierdeau dreptul de a rămâne acolo. 

— Vrei sa mă ajuţi? întrebă ea. 

Aşa cum stătea, întinsă pe podea, se simţea vulnerabilă. 

Babette fu prima care sări să o ajute, nu şi Rachel însă. 
Aşezându-şi mâna bandajată pe stomacul lui Lori, aceasta 
simţi cum toată amorţeala îi dispare pe dată. Îşi aminti că 
trăise aceeaşi senzaţie sau poate ceva asemănător, la prima 
ei întâlnire cu copilul. Era aceeaşi forţă pe care o simţea când 
bestia se dizolvase în braţele ei. 

— S-a ataşat de tine, constată Rachel. 

— Aşa s-ar părea, spuse Lori şi se ridică în capul oaselor. S-a 
rănit? 

— De ce nu mă întrebi pe mine? făcu Babette. Doar sunt 
aici. 

— lartă-mă, spuse Lori, simțindu-se ruşinată. Şi tu te-ai 
tăiat? 

— Nu, dar am simţit durerea ta. 

— E empatică, preciză Rachel. Simte ceea ce simt ceilalţi, 
îndeosebi dacă nutreşte afecţiune faţă de ei. 

— Ştiam că o să veniţi aici, zise Babette. Am văzut prin ochii 


tăi. lar tu poţi vedea prin ochii mei. 

— Adevărat? o întrebă Lori pe Rachel. 

— Trebuie s-o crezi, veni răspunsul. 

Lori nu era sigură dacă se putea ridica deja în picioare, dar 
hotărî să-şi pună puterile la încercare. Îi veni însă mai uşor 
decât îşi închipuise. Se ridică, simţindu-şi picioarele sigure şi 
mintea limpede. 

— Vrei să mă duci la Boone? ceru ea. 

— Dacă vrei tu... 

— El a stat aici de la început, nu? întrebă ea. 

— Da. 

— Cine l-a adus? 

— L-a adus? 

— La Midian. 

— Nimeni. 

— Era aproape mort, zise Lori. Trebuie să-l fi adus cineva de 
la morgă. 

— Tot nu înţelegi, aşa-i? spuse Rachel cu glas sumbru. 

— Despre Midian? Nu, nu tocmai. 

— Nu-i vorba doar de Midian. De Boone şi de motivul pentru 
care se află aici. 

— El crede că aparține Seminţiei Nopţii, spuse Lori. 

— Aparținea până şi-a încălcat cuvântul. 

— Atunci o să plecăm, răspunse Lori. Aşa vrea Lylesburg, 
nu? lar eu chiar nu vreau să rămân. 

— Unde plecaţi? întrebă Rachel. 

— Nu ştiu. Poate ne întoarcem la Calgary. Nu va fi prea greu 
de dovedit vinovăția lui Decker. Apoi o putem lua de la capăt. 

Rachel clătină din cap: 

— Nu va fi posibil. 

— De ce? Aveţi drepturi asupra lui? 

— A venit aici, fiindcă e unul dintre noi. 

— Noi. Asta ce înseamnă? Se săturase de răspunsuri 
evazive şi de aluzii. Cine sunteţi voi? Oameni bolnavi care 
trăiţi în întuneric. Boone nu e bolnav. E sănătos. La minte şi la 
trup. 

— Ţi-aş sugera să-l întrebi chiar tu cât de sănătos se simte, 
veni replica lui Rachel. 


— Da, când va sosi momentul. 

Babette rămase impasibilă la aceste săgeți pline de dispreţ. 

— Nu trebuie să pleci, îi spuse ea lui Lori. 

— Ba da, trebuie. 

— Bine, dar nu pe lumină. O apucă apoi cu o forţă nebănuită 
pe Lori, de mânecă: Eu nu pot să te însoțesc acolo. 

— Trebuie să plece, insistă Rachel, dând să desprindă mâna 
copilului. Ea nu-şi are locul alături de noi. 

Babette continuă să se agaţe de mânecă. 

— Ba poți, spuse copilul, uitându-se spre Lori. E uşor. 

— Nu vrea, zise Rachel. 

Babette o privi întrebătoare pe Lori: 

— E adevărat? întrebă ea. 

— Răspunde-i, o îndemnă Rachel, simțindu-se satisfăcută de 
aerul încurcat al lui Lori. Spune-i că e din tagma oamenilor 
bolnavi. 

— Dar noi suntem eterni, spuse Babette, aruncând o privire 
pe furiş spre mama ei. Nu-i adevărat? 

— Numai unii dintre noi. 

— Ba toți. Asta dacă vrem să trăim la nesfârşit. lar într-o zi, 
când soarele are să se stingă... 

— De ajuns! se răsti Rachel. 

Dar Babette mai avea destule de spus: 

— ... Când soarele o să se stingă şi o să fie doar noapte, noi 
vom trăi pe pământ. Are să fie al nostru. 

Acum venise rândul lui Rachel să se simtă descumpănită. 

— Nu ştie ce vorbeşte, murmură femeia. 

— Eu cred că ştie foarte bine, o contrazise Lori. 

Apropierea lui Babette şi gândul că stabilise un soi de 
legătură cu copilul o făcură să îngheţe brusc. Până şi pacea 
temporară pe care raţiunea ei o încheiase cu Midian se 
destrăma cu iuţeală. Mai mult decât orice pe lume dorea să se 
afle departe de acel loc, de copiii care vorbeau despre sfârşitul 
lumii, de lumânări şi sicrie, şi de viaţa din morminte. 

— Unde e Boone? o întrebă ea pe Rachel. 

— La Tabernacol. La Baphomet. 

— Cine sau ce este acest Baphomet? 

Rachel făcu un gest ritual la auzul numelui, ducându-şi 


arătătorul la limbă şi inimă. Gestul îi era atât de familiar, încât 
Lori se îndoi că femeia îşi dăduse seama că îl făcuse. 

— Baphomet este Botezătorul, o lămuri ea. Cel care a creat 
Midian şi care ne-a chemat aici. 

Degetul atinse din nou limba şi locul inimii. 

— Mă duci şi pe mine la Tabernacol? întrebă Lori. 

Răspunsul Rachelei veni simplu şi direct: 

— Nu. 

— Măcar spune-mi pe unde să o iau. 

— Te duc eu, se oferi Babette. 

— Ba nu, zise Rachel, smulgând copilul cu atâta 
repeziciune, încât acesta nu avu timp să se opună. 

— Mi-am achitat datoria faţă de tine, spuse Rachel, doar ți- 
am lecuit rana. Acum nu ne mai leagă nimic. 

O prinse pe Babette şi o luă în braţe. Copilul se zbătu în 
îmbrăţişarea mamei ca să o poată privi spre Lori. 

— Vreau să vezi lucruri frumoase în locul meu. 

— Potoleşte-te, o preveni Rachel. 

— Ce vei vedea tu o să văd şi eu. 

Lori aprobă cu un gest din cap: 

— Bine? insistă Babette. 

— Bine. 

Copilul nu mai apucă să rostească niciun cuvânt pe acel ton 
plângăcios, fiindcă Rachel o scoase din încăpere, lăsând-o pe 
Lori în tovărăşia sicrielor. 

Îşi lăsă capul pe spate şi respiră uşor. „Calm, îşi impuse ea, 
păstrează-ţi calmul! Totul se va sfârşi curând!” 

Stelele pictate pe tavan tresăltară, dând impresia că se 
roteau chiar atunci când erau privite. Se întrebă dacă agitația 
lor era doar rezultatul imaginaţiei artistului sau era chiar 
modul în care membrii Seminţiei vedeau cerul când ieşeau din 
mausoleele lor noaptea pentru a lua aer. 

Era mai bine să nu ştie. Şi aşa era destul de rău că aceste 
creaturi aveau copii şi artă; iar gândul că aveau şi viziuni o 
înspăimânta, de aceea îl alungă. 

Când îi descoperise, la jumătatea scărilor către acea lume 
subpământeană, se temuse pentru propria viaţă. Frica nu-i 
dispăruse cu totul, rămânând cuibărită într-un colţişor al fiinţei 


ei. Nu se temea că îşi putea pierde viaţa, ci pentru că i-ar 
putea fi schimbată; că aceste creaturi ar putea să-i transmită 
ritualurile şi viziunile lor, iar ea nu va fi în stare să le mai 
alunge din minte. 

Cu cât pleca mai curând din acel loc, alături de Boone, cu 
atât se va grăbi mai tare spre Calgary. Acolo, luminile de pe 
stradă străluceau, îmblânzind stelele. 

Se calmă la acest gând şi plecă în căutarea Botezătorului. 


XIV - Tabernacol 


Acesta era adevăratul Midian. Nu oraşul pustiu de pe deal; 
nici măcar necropola de deasupra, ci reţeaua de tuneluri şi 
încăperi care se întindea probabil dedesubtul întregului cimitir. 
Unele morminte erau ocupate doar de morţii netulburaţi; 
coşciugele lor erau aşezate pe rafturi, adunând mucegai. Să fi 
fost aceştia primii ocupanţi ai cimitirului, aduşi la odihna 
veşnică acolo înainte ca Seminţia Nopţii să devină stăpână 
peste acel loc? Ori aparţineau tot Seminţiei, murind din cauza 
vieţii lor, surprinşi de soare, probabil, sau arşi de dor? Oricum, 
aceia erau în minoritate. Majoritatea încăperilor erau ocupate 
de suflete cu mai multă viaţă, locuinţele lor fiind iluminate de 
lămpi sau luminări, sau uneori chiar de ocupant: o fiinţă care 
ardea o dată cu propria lumină. 

Avu prilejul să vadă o singură entitate de acest fel, întinsă 
pe o saltea în colţul budoarului ei. Nu purta straie, era 
corpolenta şi fără sex, iar corpul lăsat devenise un amestec de 
piele uleioasă de culoare întunecată şi erupții larvare, care 
răspândeau o lumină fosforescentă, îmbibând întregul pat 
lipsit de zorzoane. Părea că fiecare intrând o conducea către 
alte şi alte fragmente la fel de misterioase, iar reacţia ei faţă 
de ele era complicată ca şi tablourile care îi dădeau naştere. 
Oare doar dezgustul făcea ca stomacul să-i tresalte când 
vedea stigmatizarea inundată de lumină, cu aderente cu dinţi 
ascuţiţi care îi sugeau rănile plescăind sau emoția, 
confruntarea cu legenda vampirului în carne şi oase? Cum 
trebuia să-l perceapă pe acel bărbat al cărui trup se dizolvase 
în păsări când o văzuse urmărindu-l, sau pe pictorul cu cap de 
câine care se întorsese de la fresca la care lucra pentru a-i 
face semn să i se alăture ucenicului care amesteca vopselele? 
Sau creaturile ca nişte maşini, care alergau în susul zidurilor 
pe picioare subţiri? După ce parcurse mai bine de zece 
coridoare, Lori nu mai deosebea groaza de fascinaţie. Poate că 
nici nu le deosebise vreodată. 

Şi-ar fi petrecut zile în şir uitând de sine numai pentru a 


urmări priveliştile, dar norocul sau instinctul o aduse îndeajuns 
de aproape de Boone, astfel că înaintarea ei în labirint era 
blocată. Umbra lui Lylesburg apăru în faţa ei, părând să fi ieşit 
din zidul solid. 

— Nu ai dreptul să mergi mai departe. 

— Vreau să-l găsesc pe Boone, spuse ea. 

— Nu porţi nicio vină pentru ceea ce s-a întâmplat, zise 
Lylesburg. Asta se înţelege de la sine. Dar, la rândul tău, 
trebuie să înţelegi că tot ce a făcut Boone ne-a pus pe toţi în 
primejdie... 

— Atunci dă-mi voie să vorbesc cu el. O să plecăm 
împreună. 

— Asta ar fi fost posibil cu câtva timp în urmă, spuse 
Lylesburg, vocea lui răsunând dinspre umbra sa, cumpănită şi 
autoritară ca întotdeauna. 

— Şi acum? 

— Nu mai pot întoarce lucrurile. Şi nici tu. A cerut ajutor 
unei alte forţe. 

În timp ce rostea aceste vorbe, din adâncul catacombei 
răzbătu un zgomot; un vuiet cum Lori nu mai auzise. Vreme 
de o clipă avu certitudinea că prevestea un cutremur, fiindcă 
sunetul părea să existe şi să provină din pământul care îi 
înconjura din toate părţile. Dar când începu al doilea val de 
zgomot, Lori percepu ceva animalic în el, era un geamăt de 
durere, probabil, sau de extaz... Acela era cu siguranţă 
Baphomet - „care a creat Midianul“, spusese Rachel. Ce alt 
glas putea zgudui într-atât acel loc? 

Lylesburg îi confirma bănuiala: 

— Cu asta s-a dus Boone să vorbească, explică el. Sau cel 
puţin aşa crede. 

— Dă-mi voie să merg la el. 

— L-a devorat deja, spuse Lylesburg. Acum îl trece prin foc. 

— Vreau să văd cu ochii mei, ceru Lori. 

Nedorind să mai piardă nicio clipă, ea înaintă spre 
Lylesburg, aşteptându-se ca acesta să i se opună. Dar mâinile 
i se cufundară în bezna pe care el o reprezenta şi atinseră 
zidul din spatele lui. Lylesburg nu avea materialitate, deci nu o 
putea împiedica să meargă unde dorea. 


— Te va ucide şi pe tine, îi auzi ea avertismentul, când porni 
în goană în urmărirea zgomotului. 

Deşi era înconjurată de el, simţi de unde provenea. Cu 
fiecare pas făcut, vuietul creştea în intensitate, devenind mai 
complex, straturi de sunet brutal, fiecare dintre ele atingându- 
i diferite părţi ale trupului: capul, inima, pântecele. 

O privire fugară aruncată în urmă îi confirmă că Lylesburg 
nu încerca să o urmărească. Cotise o dată, apoi din nou, 
reverberaţiile vocii continuând să se înmulțească, până când 
păşi împotriva lor de parcă ar fi mers împotriva unui vânt 
puternic, cu capul plecat şi umerii strânşi. 

De-a lungul coridorului nu mai existau încăperi, de aceea nu 
era nici lumină. Cu toate acestea, în faţă se întrezărea o 
licărire - intermitentă şi rece, dar îndeajuns de strălucitoare 
pentru a lumina atât podeaua pe care mergea nesigur, din 
pământ, cât şi promoroaca argintată de pe pereţi. 

— Boone? strigă ea. Eşti acolo? Boone? 

După cele spuse de Lylesburg nu prea trăgea speranţă să 
primească vreun răspuns, însă acesta sosi. Vocea lui o 
întâmpină din miezul de lumină şi sunet aflat în faţă. Însă din 
vuietul acela nu percepu decât: 

— Nu... 

„Ce să nu?“ se miră ea. „Nu merge mai departe? Nu mă 
părăsi?“ 

Rări pasul şi strigă din nou, dar zgomotul făcut de Botezător 
îi acoperea vocea, astfel că orice strigăt ar fi fost zadarnic. 
Pentru că ajunsese atât de departe, trebuia să înainteze, 
neştiind dacă strigătul lui fusese un avertisment sau nu. 

Înainte, tunelul devenea o pantă - un urcuş abrupt. Se opri 
pe culme şi miji ochii pentru a vedea sclipirea. Acesta era 
lăcaşul lui Baphomet, neîndoielnic. Zgomotul pe care îl scotea 
eroda pereţii pantei şi îi azvârlea fire de praf în faţă. Ochii i se 
umplură de lacrimi să alunge praful, care venea mereu. 
Asurzită de vocea aceea, orbită de praf, se legăna nesigură pe 
buza pantei, incapabilă să înainteze sau să se întoarcă. 

Brusc, Botezătorul tăcu, valurile de sunet încetând dintr-o 
dată. 

Tăcerea care urmă era mai înspăimântătoare decât vuietul 


de până atunci. Închisese gura, fiindcă ştia că un intrus 
pătrunsese acolo? Lori îşi ţinu răsuflarea, temându-se să mai 
scoată vreun sunet. 

La poalele pantei se afla un loc sacru, nu se îndoia de asta. 
Cu ani în urmă, când intrase în marile catedrale din Europa şi 
contemplase ferestrele cu vitralii şi altarele, împreună cu 
mama ei, nu simţise nici pe departe ceva care să semene cu 
iluminarea de acum. De când se ştia nu mai simţise cum o 
străbat asemenea impulsuri contradictorii. Voia din răsputeri 
să fugă din acel loc - dorea să-l lase în urmă şi să-l şteargă din 
minte, şi totuşi el o chema. Nu prezenţa lui Boone o chema, ci 
atracţia sfinţeniei sau nesfinţeniei, ori ambele într-un singur 
tot, şi nu se putea opune. 

Lacrimile îndepărtaseră praful din ochi, limpezindu-i. Acum 
nu avea altă scuză decât laşitatea, dacă rămânea acolo unde 
se afla. Începu să coboare. Era o pantă de treizeci de paşi, 
însă nu parcurse decât o treime din distanţa când văzu la 
poalele ei o siluetă cunoscută, ridicându-se nesigură. 

Ultima oară îl văzuse pe Boone deasupra pământului, când 
apăruse să-l înfrunte pe Decker. În clipele dinainte de a-şi 
pierde cunoştinţa îl văzuse ca niciodată: arătând ca un bărbat 
care uitase cu desăvârşire ce sunt durerea şi înfrângerea. 
Acum nu mai era aşa. Abia se mai putea ţine pe picioare. 

Îi şopti numele, iar cuvântul căpătă greutate, rostogolindu- 
se către el. 

Boone auzi şi-şi înălţă capul, privind spre ea. Lori nu-l 
văzuse suferind atât nici măcar în momentele lui cele mai 
nefericite, când îl legănase şi-l strânsese în braţe pentru a-i 
alunga spaimele. Lacrimile îi izvorau din ochi şi-i curgeau pe 
obraji, iar trăsăturile îi erau atât de schimonosite, încât 
semănau cu cele ale unui sugar care urlă. 

începu să coboare din nou, iar fiecare sunet al paşilor, 
fiecare respiraţie, oricât de slabă, erau amplificate de acustica 
pantei. 

Văzând că Lori se apropie, Boone, care abia se mai ţinea în 
picioare, îi făcu semn cu mâna să se îndepărteze, şi se prăbuşi 
greoi. Ea iuți pasul, fără a mai băga în seamă zgomotul pe 
care îl făcea. Forţa care ocupa fundul puţului ştia că ea se afla 


acolo. Mai mult decât sigur, îi cunoştea şi trecutul. Într-un fel, 
Lori chiar spera asta. Nu se temea de judecata sa. Motivul 
nesupunerii ei era iubirea; venea neînarmată şi singură. Dacă 
Baphomet era cu adevărat creatorul Midianului, atunci îi 
înţelegea vulnerabilitatea şi nu va acţiona împotriva ei. Se 
găsea deja la cinci paşi de Boone, care încerca să se întoarcă 
pe spate. 

— Aşteaptă! rosti ea, îndurerată de mişcările lui disperate. 

Dar el nu se uită spre ea. Imediat ce reuşi să se întoarcă cu 
faţa în sus, îl căută din priviri pe Baphomet. Privi şi ea în 
aceeaşi direcţie, spre o încăpere cu pereţii din pământ şi 
podeaua îngheţată. In podeaua despicată de la un colţ la altul, 
se deschise o crăpătură din care ţâşni o flacără de cinci-şase 
ori mai înaltă decât un stat de om. Aceasta radia mai curând 
un frig aspru, nu căldură, şi nu avea licărul liniştitor al unei 
flăcări obişnuite. Măruntaiele ei se întorceau asupra lor însele, 
răsucind nebunește ceva ce la început Lori nu recunoscu, ochii 
ei înspăimântați deducând apoi imediat despre ce era vorba. 

În acel foc se găsea un trup, tăiat în bucăţi, îndeajuns de 
uman încât să-l recunoască a fi din carne, dar nimic altceva. 
Probabil ceva creat de Baphomet; un supliciu destinat celor ce 
pătrundeau acolo nechemaţi. 

Boone rostea din când în când numele Botezătorului, iar Lori 
se pregăti să îi vadă faţa. Şi chiar o văzu, dar dinăuntrul 
flăcării, când creatura - nu moartă, ci vie, nu supusă a 
Midianului, ci creatoarea sa - îşi rostogoli capul în învolburarea 
flăcării şi privi spre ea. 

Acela era Baphomet. O creatură ciopâărţită şi dezbinată. 
Văzându-l cum arăta, îi scăpă un țipăt. Nici poveştile, nici 
filmele, nici deznădejdea şi nici extazul nu o pregătiseră 
pentru a sta faţă în faţă cu creatorul Midianului. Era cu 
siguranţă sacru, fiindcă ceva atât de neobişnuit aşa se 
cuvenea a fi. Un lucru depăşind orice închipuire. Dincolo de 
iubire sau ură, ori de acestea la un loc; dincolo de frumuseţe 
sau monstruozitate, ori de ele luate împreună. Şi, în sfârşit, 
dincolo de puterea ei de înţelegere. In clipa în care îşi dezlipi 
privirea de el, ştersese deja orice urmă a imaginii din memoria 
conştientă şi o închisese în locul în care nimic nu avea să o 


mai facă să privească din nou. 

Nu-şi dădu seama de propria forţă decât atunci când dorinţa 
sălbatică de a se îndepărta de prezenţa aceea o făcu să-l 
ridice pe Boone şi să-l tragă în susul povârnişului. Timpul 
petrecut în apropierea Botezătorului o storsese de puteri. 
Văzând lumina îngheţată a flăcării proiectându-le umbrele în 
faţă, Lori avu impresia că îi va trebui un veac să urce până pe 
coama pantei. 

Tunelul de deasupra era pustiu. Aproape că sperase ca 
Lylesburg să îi aştepte undeva însoţit de supuşii săi, dar 
tăcerea încăperii cuprinsese întregul tunel. După ce ÎI 
îndepărtă câţiva paşi pe Boone de vârful pantei, se opri, 
simţindu-şi plămânii arzând de efortul făcut pentru a-l aduce 
până acolo. El ieşea încet-încet din ameţeala provocată de 
suferinţa sau de groaza în care îl găsise. 

— Ştii pe unde am putea ieşi? îl întrebă ea. 

— Cred că da, răspunse el. 

— Trebuie să mă ajuţi cât de cât. Nu te mai pot sprijini mult. 

El încuviinţă din cap, apoi aruncă o privire în urmă, spre 
văgăuna lui Baphomet. 

— Ce-ai văzut? întrebă Boone. 

— Nimic. 

— Foarte bine, făcu el şi îşi acoperi faţa cu palmele. 

Îi lipsea un deget, observă Lori, rana fiind proaspătă. Părea 
totuşi să n-o ia în seamă, astfel că ea nu-i puse întrebări, ci se 
strădui să-l încurajeze pentru a merge mai departe. Boone 
părea îndărătnic, aproape ursuz după emoţiile puternice prin 
care trecuse, dar ea îl îmboldi să meargă, până ajunseră la o 
scară abruptă care îi duse prin unul dintre mausolee direct 
afară. 

Aerul mirosea a distanță după ce stătuseră închişi în 
pământ, dar, în loc să mai zăbovească pentru a se bucura de 
el, Lori insistă să iasă din cimitir, căutând drumul prin hăţişul 
de morminte spre poartă. Acolo, Boone se opri. 

— Hai, maşina e afară! zise ea. 

El tremura, deşi noaptea era călduţă. 

— Nu pot... spuse el. 

— Ce nu poţi? 


— Eu aparţin acestui loc. 

— Ba nu, îl contrazise ea. Locul tău e lângă mine. Noi 
aparţinem unul altuia. 

Se apropie de Boone, dar el rămăsese cu capul întors spre 
umbre. Ea îi cuprinse faţa în palme şi îi întoarse capul până 
când el o privi drept în ochi. 

— Boone, noi aparţinem unul altuia. De aceea eşti viu. Nu 
înţelegi? După ce-am trecut prin atâtea, am supravieţuit. 

— Nu-i chiar atât de uşor. 

— Ştiu. Amândoi am suferit cumplit. Înţeleg că lucrurile nu 
mai pot fi la fel şi nici n-aş vrea asta. 

— Tu nu ştii... începu el. 

— Atunci spune-mi. La momentul potrivit. Trebuie să uiţi de 
Midian, Boone. El aproape că te-a uitat. 

Se cutremură, dar nu din cauza frigului, ci a lacrimilor, care 
izbucniră curând. 

— Nu pot pleca, zise el. Nu pot. 

— N-avem de ales, îi reaminti ea. Tot ce ne-a rămas e 
relaţia noastră. 

Durerea provocată de suferinţă îl făcu să se chircească. 

— Stai drept, Boone, îl îndemnă ea. [ine-te de mine. 
Seminţia nu te vrea; nici nu are nevoie de tine. Dar eu am. 
Boone, te rog. 

Treptat, el se îndreptă de spate şi o îmbrăţişă. 

— Strâns, spuse ea. Strânge-mă în braţe, Boone. 

Strânsoarea se înteţi. Când ea îşi luă mâinile de pe faţa lui 
ca să răspundă îmbrăţişării, Boone nu mai privea către 
necropolă, ci se uita în ochii ei. 

— Ne întoarcem la hotel să-mi iau lucrurile, bine? Trebuie. 
Am acolo scrisori, fotografii - multe chestii pe care n-aş vrea 
să le găsească cineva. 

— Şi apoi? făcu el. 

— Apoi ne găsim un loc unde nu ne va căuta nimeni şi 
căutăm o cale prin care să dovedim că eşti nevinovat. 

— Nu-mi place lumina, spuse el. 

— Atunci o să ne ferim de ea, îi răspunse Lori. Până te 
obişnuieşti să fii departe de locul ăsta blestemat. 

Nu desluşi pe chipul lui nicio urmă de optimism. Boone avea 


o sclipire în ochi, dar era numai urmarea lacrimilor. În rest era 
foarte rece, o părticică din bezna Midianului. Asta nu o mira. 

După câte se întâmplaseră în acea noapte (şi în ziua 
precedentă), o surprindea propria putere de a mai spera. Dar 
ea exista, puternică precum o bătaie de inimă, şi nu voia să 
îngăduie groazei declanşate de oamenii Seminţiei să îi 
distrugă speranţele. 

— Te iubesc, Boone! spuse ea, fără să se aştepte la un 
răspuns. 

Poate că după o vreme avea să-i împărtăşească şi el 
sentimentul. Dacă nu prin cuvinte de iubire, măcar printr-o 
explicaţie. lar dacă el n-o va face, sau nu va putea, nu era 
sfârşitul lumii. Avea mai mult decât o explicaţie. Avea 
realitatea lui, în carne şi oase. Îi simţea trupul solid. Indiferent 
ce amintiri îl legau de Midian, Lylesburg spusese răspicat: nu i 
se va mai permite să revină acolo. În schimb, va fi alături de 
ea noaptea, iar simpla lui prezenţă era mai prețioasă decât 
orice exprimare pasională. 

Cu timpul, îl va ajuta să alunge amintirea chinurilor îndurate 
la Midian, aşa cum îl lecuise şi de convingerea că era nebun. 
Nu dăduse greş, iar faptele lui Decker o convinseseră că nu se 
înşelase. Boone nu dusese o viaţă secretă pe care să o 
ascundă de ea; el era nevinovat. La fel ca şi ea. Amândoi erau 
nevinovaţi, iar asta îi ajutase să supravieţuiască acelei nopţi 
pline de primejdii şi să găsească siguranţă în lumina zilei. 


PARTEA A PATRA 


SFINŢI ŞI PĂCĂTOŞI 


„Vrei sfatul meu? Sărută-l pe Diavol, 
mănâncă viermele.” 


JAN DE MOOY, 
O altă problemă sau Omul remodelat 


XV - Preţul 


1 


Soarele se înălța ca un stripper, păstrându-şi strălucirea 
acoperită de nori până când lăsă impresia că spectacolul se va 
amâna pentru un timp indefinit, apoi îşi aruncă straiele, una 
câte una. Pe măsură ce lumina se intensifica, şi suferința lui 
Boone sporea. Căutând prin torpedo, Lori găsi cu greu o 
pereche de ochelari pe care Boone îi folosi pentru a-şi proteja 
ochii. Chiar şi aşa trebui să stea cu capul plecat, cu spatele 
spre răsăritul tot mai strălucitor. 

Abia de schimbară câteva cuvinte. Lori era prea preocupată 
să-şi ţină trează mintea obosită pentru a putea conduce, iar 
Boone nu făcu nicio încercare de a rupe tăcerea. Se cufundase 
în propriile gânduri, neputându-i împărtăşi femeii de alături 
nimic din ce-i trecea prin minte. În trecut, Lori însemnase 
enorm pentru el, dar acum era imposibil să revină la ceea ce 
fusese cândva. Se simţea total rupt de ea; rupt de viaţă, în 
general. De-a lungul acelor ani de suferinţă se agăţase 
întotdeauna de ceea ce părea că are o logică. Trecuse prin 
viaţă cu paşi nesiguri, văzând însă cum drumul pe care-l 
urmase era cel bun. Acum totul apărea ca printr-o ceaţă 
groasă: atât viitorul cât şi trecutul. 

Ceea ce stăruia acum în mintea lui era Baphomet-Cel 
Divizat. Dintre toţi locuitorii Midianului, el era cel mai puternic, 
dar şi cel mai vulnerabil, sfâşiat de duşmani vechi de când 
lumea, dar păstraţi, suferind mereu, în flacăra pe care 
Lylesburg o numise Focul Încercării. Boone se dusese în 
galeria lui Baphomet în speranţa că va putea să-i explice cum 
stăteau lucrurile, dar cel care vorbise fusese Botezătorul - 
acela care prevedea viitorul, având doar un cap lipsit de corp. 
Nu-şi mai amintea exact vorbele lui, dar, ştia că tot ce-i 
prevestise era extrem de sumbru. 

Între amintirile lui, cea mai pregnantă rămânea cea despre 
Decker. Putea aşeza cap la cap momente ale trecutului lor 
comun, înfuriindu-se destul de mult, dar nu era în stare să 


găsească în el puterea de a-l uri pe omul care îl adusese până 
în adâncurile Midianului, tot aşa cum nu o putea iubi pe 
femeia care îl scosese de acolo. Toate acestea făceau parte 
dintr-o altă viaţă, care nu-i mai aparținea. 

Nu ştia cât înţelegea Lori din statutul lui actual, dar bănui că 
nu-şi dădea seama de prea multe. Indiferent de ce credea, ea 
părea dispusă să-l accepte aşa cum era, iar el era conştient că 
avea prea mult nevoie de prezenţa ei pentru a risca să-i spună 
adevărul, asta presupunând că ar fi reuşit să găsească şi 
cuvintele potrivite. El era acum şi om, şi monstru, şi mort, şi 
viu. În Midian fusese fiecare dintre ele, existând într-o singură 
creatură. Singurii care l-ar fi putut ajuta să înţeleagă aceste 
ciudăţenii rămăseseră acolo, în necropolă, dar el nu va mai 
afla niciodată, căci plecase exact când începuse să 
desluşească câte ceva din istoria Medianului. Acum era 
surghiunit pe vecie de acolo şi nu va afla niciodată. 

Acolo exista un paradox. Lylesburg îl prevenise când se 
aflau în tunel şi auzeau strigătele de ajutor ale lui Lori că, dacă 
se arăta, rupea orice înţelegere cu Seminţia. 

— Aminteşte-ţi ce eşti acum, îi spusese Lylesburg. Nu poţi şi 
să o salvezi pe ea şi, în acelaşi timp, să te bucuri şi de 
protecţia noastră. Trebuie să-i spui chiar tu că trebuie să 
moară. 

Şi totuşi, el nu fusese în stare să facă asta. Deşi Lori 
aparţinea unei vieţi pe care el o pierduse pentru totdeauna, n- 
o putea lăsa pradă fiarei. Ce însemna asta depăşea puterea lui 
de înţelegere. In afară de aceste câteva gânduri care-i 
rătăceau prin minte, rămăsese prizonier al momentului 
prezent şi al celor care ar urma, parcurgându-şi pas cu pas 
propria viaţă, aşa cum un automobil înaintează neştiutor pe 
un drum necunoscut. 


2 


Se aflau deja în apropiere de Sweetgrass Inn, când Lori îşi 
dădu seama că, dacă la Hudson Bay Sunset fusese descoperit 
cadavrul lui Sheryl, însemna că locul spre care se îndreptau va 
fi înţesat de poliţişti. 

Opri maşina. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Boone. 

Ea îi povesti. 

— Poate c-ar fi mai bine dacă aş merge singură acolo, zise 
ea. Dacă nu sunt probleme, îmi recuperez lucrurile şi mă 
întorc la tine. 

— Nu, protestă el. Nu e chiar atât de bine. 

Lori nu-i putea vedea ochii ascunşi în spatele ochelarilor, 
dar vocea lui trăda teama. 

— O să mă mişc repede, mai spuse. 

— Nu. 

— De ce nu? i 

— E mai bine să rămânem împreună, răspunse el. Işi duse 
mâna la faţă, aşa cum făcuse şi la porţile Midianului: Nu mă 
părăsi, spuse el cu glas scăzut. Lori, nu ştiu unde mă aflu. Nici 
măcar nu ştiu cine sunt. Rămâi cu mine, te rog! 

Ea se aplecă spre el şi-i sărută dosul palmei. El îşi descoperi 
faţa. Lori îl sărută pe obraz, apoi pe gură. Se îndreptară spre 
han. _ 

Adevărul este că temerile ei se dovediră neîntemeiate. In 
cazul în care cadavrul lui Sheryl ar fi fost descoperit peste 
noapte - lucru destul de puţin probabil, având în vedere locul 
în care se afla - nu s-ar fi putut stabili nicio legătură cu hanul. 
Şi într-adevăr, nu numai că nu găsiră poliţişti care să-i fi oprit 
din drum, dar totul părea lipsit de viaţă acolo. Se auzea doar 
un câine care lătra într-o cameră de la etaj şi un copil 
plângând pe undeva. Până şi holul era pustiu, recepţionerul 
fiind prea absorbit să urmărească un program TV de 
dimineaţă, ca să stea la postul lui. Hohotele de râs şi sunetul 
muzicii îi însoţiră prin hol şi pe scări, până la primul etaj. Deşi 
intraseră destul de uşor, când ajunseră în dreptul camerei ei, 
mâinile lui Lori tremurau atât de tare, încât nu reuşi să vâre 
cheia în broască. Se întoarse spre Boone să-i ceară ajutor, dar 
constată că el rămăsese în capul scărilor, privind în stânga şi 
în dreapta de-a lungul coridorului. Ea blestemă încă o dată 
ochelarii care o împiedicau să-şi dea seama de sentimentele 
lui. La un moment dat, Boone se trase înapoi, lipindu-se de 
perete şi căutând cu degetele un punct de sprijin pe care nu 
reuşi să-l găsească. 


— Ce te frământă, Boone? 

— Nu-i nimeni aici, veni răspunsul lui. 

— Ei, asta-i bine pentru noi, nu? 

— Dar simt un miros... 

— Ce anume? 

El clătină din cap. 

— Spune-mi odată. 

— Miros de sânge. 

— Boone? 

— Mult, mult sânge. 

— Unde? De unde? 

El nu-i dădu niciun răspuns şi nici nu privi spre ea, ci rămase 
cu ochii fixaţi de-a lungul coridorului. 

— Mă-ntorc imediat, zise ea. Stai acolo unde eşti, vin 
repede. 

Se lăsă pe vine şi, cu stângăcie, reuşi să bage cheia în 
broască, apoi se ridică şi deschise uşa. În încăpere nu se 
simţea miros de sânge, doar parfumul stătut din noaptea 
precedentă. Asta îi aduse aminte de Sheryl şi de momentele 
plăcute pe care le petrecuseră împreună, în ciuda atâtor 
nefericiri. Cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă, 
Sheryl râsese în acea cameră şi vorbise despre cel care o 
ucisese ca despre bărbatul visurilor ei. 

Când îşi aminti asta, Lori îşi întoarse privirea spre Boone. El 
stătea încă lipit de zid, ca şi cum acea poziţie ar fi fost singura 
în care simţea că lumea nu se prăbuşeşte. Lori păşi în cameră 
şi se apucă să-şi strângă lucrurile. Intră întâi în baie pentru a- 
şi lua articolele de toaletă, apoi în cameră, să-şi adune hainele 
împrăştiate. Abia când aşeză geanta de voiaj pe pat observă 
crăpătura din perete. Arăta ca şi cum ceva din camera 
alăturată izbise foarte violent peretele. Tencuiala căzuse în 
bucăţi şi murdărise podeaua dintre cele două paturi. Oare 
petrecerea de alături fusese atât de dezlănţuită, încât 
începuseră să arunce cu piesele de mobilier? 

Curioasă, se apropie de perete. Nu era decât o despărţitură 
alcătuită din plăci de rigips, iar lovitura din cealaltă parte 
făcuse o gaură în placă. Trase de o bucată de tencuială care 
abia mai atârna şi îşi apropie ochiul de deschizătura făcută. 


În camera alăturată draperiile erau încă trase, dar soarele 
era suficient de puternic pentru a le străbate, risipind o 
semiobscuritate de culoarea ardeziei. Petrecerea din noaptea 
precedentă trebuie să fi fost mai destrăbălată decât cea 
dinainte. Pereţii erau pătaţi de vin, iar petrecăreţii încă 
dormeau pe podea. 

Se simţea totuşi un miros ciudat. Care nu era vin. 

Se retrase de lângă perete, simțind că i se întoarce 
stomacul pe dos. 

Sucul de fructe nu arăta astfel... 

Mai făcu încă un pas. 

„„.Ci carnea. lar dacă ceea ce mirosise era sânge, însemna 
că văzuse sânge, iar dacă văzuse sânge, însemna că indivizii 
de acolo nu dormeau, căci, bineînţeles, cine ar sta întins pe 
podea ca într-un abator? Doar morţii. 

Se repezi spre uşă. Pe coridor, Boone nu mai stătea în 
picioare, ci era ghemuit lângă perete. Când el îşi întoarse 
capul spre ea, văzu că faţa îi era năpădită de ticuri dureroase. 

— Ridică-te, îl îndemnă ea. 

— Miros sânge, rosti el încet. 

— Ai dreptate. Tocmai de aceea, te rog, ridică-te. Ajută-mă. 

El era însă inert, parcă înşurubat în podea. Lori cunoştea 
acea postură de demult: ghemuit într-un colţ, tremurând ca un 
câine bătut. Inainte găsea vorbe de consolare, dar acum nu 
aveau timp pentru astfel de mângâieri. Poate cineva din 
camera alăturată supravieţuise băii de sânge. Caz în care 
trebuia să dea o mână de ajutor, cu sau fără Boone. Răsuci 
clanţa camerei cu măcelul şi deschise uşa. 

Când mirosul morţii dădu năvală, Boone începu să geamă. 

— ... Sânge... îl auzi ea spunând. 

Pretutindeni, sânge. Până să-şi ia inima în dinţi să treacă 
pragul în căutarea vreunui semn de viaţă, rămase locului şi se 
holbă mai bine de un minut. Privind rapid fiecare cadavru îşi 
dădu seama că toţi cei şase fuseseră victimele aceluiaşi 
coşmar. Lori ştia şi numele acestuia. Işi lăsase amprenta peste 
tot: le distrusese feţele cu cuţitele, aşa cum făcuse şi cu 
Sheryl. Trei dintre ei fuseseră surprinşi în flagrante delicto. Doi 
bărbaţi şi o femeie, parţial dezbrăcaţi şi prăbuşiţi unul peste 


altul pe pat, viermuiala fiindu-le fatală. Ceilalţi muriseră în 
comă alcoolică, cel mai probabil fără să apuce să se trezească. 
Acoperindu-şi gura şi nasul ca să se ferească de miros şi să-şi 
reprime suspinele, Lori se retrase din cameră, simțind primele 
semne de vomă. Când ieşi în coridor îl văzu pe Boone 
îndreptându-se hotărât spre ea. 

— Trebuie să... să ieşim, zise ea. 

El păru că nu o auzise, ci trecu de ea, îndreptându-se spre 
uşa deschisă. 

— Decker... spuse ea. Decker... a fost. 

El continuă să rămână mut. 

— Vorbeşte-mi, Boone. 

El murmură ceva. 

— S-ar putea să mai fie aici, zise Lori. Trebuie să ne grăbim. 

Dar el păşea deja înăuntru să vadă de aproape carnajul. Lori 
nu dorea să mai aibă în ochi imaginea aceea. De aceea se 
întoarse în camera ei ca să-şi termine de strâns lucrurile. În 
acest timp îl auzi pe Boone umblând prin camera alăturată, 
respirând greu, de parcă ar fi avut dureri. Temându-se să-l 
lase singur prea mult, renunţă să mai strângă totul, 
mulţumindu-se cu lucrurile esenţiale - fotografiile şi agenda, în 
primul rând - şi, terminând, ieşi pe coridor. 

Vaietul sirenelor de la maşinile de poliţie izbucni exact când 
ieşea, panica acestora alimentând-o şi pe a ei. Deşi maşinile 
erau încă departe, nu se îndoia de destinaţia lor. Auzindu-se 
tot mai puternic la fiecare reluare a sunetului de alarmă, 
vehiculele veneau la Sweetgrass, gata să prindă vinovaţii. 

Lori îl strigă pe Boone. 

— Am terminat! Să plecăm! 

Din camera de alături nu veni niciun răspuns. 

— Boone? 

Se apropie de uşă, încercând să nu se uite la cadavre. 
Boone se afla de cealaltă parte a încăperii, profilat pe perdele. 
Nu i se mai auzea respiraţia. 

— M-ai auzit? 

El nu se clinti. Lori nu reuşi să vadă nicio tresărire pe chipul 
lui - fiindcă era prea întuneric - dar îşi dădu seama că el îşi 
scosese ochelarii. 


— Nu mai avem timp, îl avertiză ea. Vii? 

În timp ce-i spunea acestea, el expiră. Nu era o respiraţie 
firească; ea înţelese asta chiar înainte ca fumul să se 
răspândească din gâtlejul lui. În timp ce fumul se ridica, el vru 
să-şi ducă mâinile la gură, ca şi cum ar fi dorit să-l oprească, 
dar ele îi ajunseră numai la bărbie, tremurând convulsiv. 

— leşi, spuse el, o dată cu expiraţia care antrenase fumul. 

Lori nu era în stare să se mişte şi nici să-şi dezlipească ochii 
de la el. Ceaţa nu era încă suficient de groasă ca să o 
împiedice să vadă schimbarea - faţa lui reorganizându-se la 
adăpostul vălului, lumina arzându-i în braţe şi urcând spre gât, 
în valuri, pentru a topi oasele capului. 

— Nu vreau să mă vezi, se rugă el, cu un glas ce părea să 
se schimbe. 

Prea târziu! Lori văzuse deja în Midian bărbatul a cărui 
carne fusese cuprinsă de flăcări şi pictorul cu cap de câine, şi 
câte altele. Boone avea toate bolile lor în trup, părăsindu-şi 
condiţia de om chiar sub ochii ei. Totul era un coşmar. Nici nu 
era de mirare că urla, cu capul dat pe spate, în timp ce chipul i 
se deforma. 

Vuind, sirenele aproape că acoperiră răcnetul. Într-un minut, 
poliţiştii vor ajunge acolo. Dacă pleca imediat, Lori avea şansa 
să scape. 

În faţa ei, Boone se transformase complet. Îşi lăsă în jos 
capul, iar ultimele fuioare de fum din jurul lui se evaporară. 
Apoi începu să se mişte, noii săi muşchi purtându-l uşor, de 
parcă ar fi fost un atlet. 

Până şi în acele momente Lori spera ca el să înţeleagă 
pericolul în care se afla şi să se apropie de uşă pentru a fi 
salvat. Dar nici gând. El se îndrepta spre morţi, unde acel 
ménage à trois încă zăcea pe pat, şi până să-şi dea seama că 
ar trebui să se uite în altă parte decât la degetele lui 
transformate în gheare, Boone se aplecase şi, alegând un 
cadavru din morman, şi-l aduse către gură. 

— Boone, nu! strigă ea cu glas gâtuit. Nu! 

Vocea ei găsi acea părticică din ceea ce încă era Boone, 
pierdut în haosul monstrului. El îndepărtă puţin carnea de la 
gură şi o privi. Încă avea ochi albaştri, şi erau plini de lacrimi. 


Lori făcu un pas către el. 

— Nu, se rugă ea. 

Pentru o clipă, el păru să cântărească între dragoste şi 
poftă. Pofta se dovedi mai puternică şi îşi aduse spre buze 
carnea de om. Lori nu-i urmări fălcile muşcând-o, totuşi 
sunetul ajunse până la ea, dar nu reuşi să o facă să-şi piardă 
cunoştinţa. 

De jos, se auzi scrâşnet de frâne, apoi zgomot de uşi 
trântite. Clădirea avea să fie înconjurată, zădărnicind orice 
speranţă de scăpare; în câteva momente poliţiştii vor urca 
scările. Nu avea de ales; trebuia să lase bestia să-şi 
potolească foamea. Boone nu mai putea fi salvat. 

Preferă să nu meargă pe acelaşi drum pe care veniseră, ci 
alese scările din spate. Hotărârea se dovedi una inteligentă; 
chiar după ce dădu colţul coridorului de la etajul superior auzi 
poliţiştii la celălalt capăt, bătând la uşi. Imediat se auzi 
bufnitura provocată de pătrunderea forţată la etajul de mai 
sus şi exclamaţii de dezgust. Incă nu-l găsiseră pe Boone; el 
nu se ascundea îndărătul unei uşi încuiate. Era evident că 
descoperiseră altceva la etajul următor. Nici nu era nevoie să 
asculte ştirile de a doua zi dimineaţă pentru a şti ce găsiseră. 
instinctul îi spunea fără urmă de îndoială, cât de meticulos 
fusese Decker în noaptea precedentă: undeva în clădire mai 
rămăsese însă un câine în viaţă şi, în graba lui, uitase un 
sugar, în rest nu-i scăpase nimic. Intorcându-se după eşecul 


de la Midian, ucisese tot ce vieţuia în acest loc. 
* 


x x 


Şi la etaj, şi mai jos, poliţiştii de la Cercetări Penale 
descopereau cruda realitate, iar şocul produs îi făcea să 
devină neputincioşi şi incompetenţi. Lori nu întâmpină nicio 
greutate când se strecură afară din clădire şi ajunse în 
desişurile din spate. Primul poliţist apăru după colţul clădirii 
abia când ea ajunsese deja la adăpostul copacilor, dar şi aşa, 
el avea altă treabă decât să verifice. După ce se asigură că nu 
era văzut de niciunul dintre colegii săi, polițistul vărsă tot ce 
mâncase la dejun, apoi îşi şterse atent gura cu o batistă şi se 
întoarse la treabă. 


Convinsă că poliţiştii nu vor începe verificarea 
împrejurimilor decât după ce vor termina înăuntru, Lori 
aşteptă. Ce aveau să-i facă lui Boone când îl vor găsi? Mai 
mult ca sigur, îl vor ciurui. Ea nu putea să facă nimic ca să-i 
împiedice. Minutele se scurgeau şi, deşi se auzeau ţipete 
dinăuntru, nu răsună niciun foc de armă. Cu siguranţă că îl 
găsiseră deja. Lori se gândi că poate ar înţelege mai bine ce 
se întâmplă dacă s-ar afla în faţa clădirii. 

Hanul era îngrădit pe trei laturi de tufişuri şi de copaci. Nu-i 
veni greu să se strecoare prin desiş către una dintre ele, 
deplasarea ei fiind însoţită de mişcarea din faţă a unui şir de 
poliţişti înarmaţi cu puşti, care urmau să ocupe posturi de 
control la ieşirea din spate. La locul măcelului mai sosiră două 
maşini de patrulare. În prima se aflau alţi oameni înarmaţi; în 
a doua, o serie de oficialități. In urma lor veneau două 
ambulanţe. 

„Vor avea nevoie de mai multe“, gândi Lori cu amărăciune. 
„Mult mai multe.” 

Deşi apariţia atâtor maşini şi oameni înarmaţi atrăsese 
numeroşi trecători, în faţa hanului era totuşi linişte, chiar o 
oarecare detaşare. Cei care intrau să cerceteze erau tot atâţia 
cât cei ce stăteau în faţa clădirii, căscând gura. Toţi 
înţeleseseră că aveau de-a face cu un măcel pe două etaje. 
Pesemne că aici pieriseră la fel de mulţi oameni câţi muriseră 
în condiţii violente de la înfiinţarea orăşelului Shere Neck. Toţi 
cei care se găseau aici în această dimineaţă însorită aveau să 
intre în istoria oraşului. Înțelegerea acestui fapt îi făcea să 
rămână tăcuţi. 

Lori îşi mută privirea de la martori către un grup compact de 
oameni care stăteau în jurul maşinii şefului operaţiunii. Un 
spaţiu lăsat liber în cercul celor care discutau aprins îi îngădui 
să îl zărească pe bărbatul din mijlocul lor, îmbrăcat cu un 
costum sobru, cu ochelarii cu lentilele curate, sclipind în soare. 
Decker era cel care se afla în centrul atenţiei. Oare cerea să i 
se ofere şansa de a-şi convinge pacientul să iasă de bună 
voie? Dacă asta voia, singurul membru în uniformă al cercului, 
şeful poliţiei din Shere Neck, probabil, respinse cererea cu un 
gest categoric din mână, părăsind apoi locul discuţiei. De la 


distanţa aceea, Lori nu reuşi să perceapă reacţia lui Decker, 
dar acesta părea să stăpânească pe deplin situaţia, fiindcă se 
aplecase să vorbească la urechea unui alt personaj, care 
dădea din cap cu înţelepciune la remarcele lui. 

În noaptea precedentă, Lori îl văzuse pe Decker demascat. 
Acum dorea să-l demaşte din nou, să-l despoaie de ceea ce 
reprezenta doar faţada unui om cu preocupări civilizate. Dar 
cum? Dacă ieşea din ascunzătoare şi-l înfrunta - încercând să 
explice tot ce văzuse şi trăise în ultimele douăzeci şi patru de 
ore - poliţiştii o vor pune în cămaşă de forţă, înainte să apuce 
să-şi tragă răsuflarea. 

El era cel în costumul perfect croit, cu doctoratul luat şi cu 
prieteni sus-puşi; el era bărbatu/, vocea raţiunii şi a analizei, în 
vreme ce ea - o biată femeie! - ce credibilitate să aibă? - iubita 
unui nebun şi a unei bestii criminale. Personajul nocturn în 
care se transforma rămânea în siguranţă. 

Dinăuntrul clădirii se auzi o explozie de strigăte. La ordinul 
şefului lor, soldaţii de afară îndreptară armele spre uşa 
principală; restul se retraseră câţiva paşi. Doi poliţişti, cu 
pistoalele îndreptate spre cineva dinăuntru se dădură înapoi 
din faţa uşii. După o clipă apăru Boone, cu cătuşe la mâini, 
împins spre lumină. Aceasta aproape îl orbi. Incercă să se 
întoarcă pentru a se feri de strălucirea ei, vru să facă un pas 
înapoi, dar cei doi oameni înarmaţi din spate îl siliră să 
înainteze. 

Nu se mai vedea nici urmă din creatura pe care Lori o 
văzuse înăuntru, însă urmele foamei lui rămăseseră din 
belşug. Sângele stătea închegat pe pieptul tricoului, pe faţă şi 
pe bărbie. 

La vederea ucigaşului pus în lanţuri, din rândul spectatorilor 
în uniforma şi fără, se auziră aplauze. Decker li se alătură, 
dând aprobator din cap şi zâmbind, în timp ce Boone era 
condus, cu capul întors pentru a-şi feri ochii de soare, către 
bancheta din spate a unui automobil. 

Lori urmări scena cuprinsă de sentimente contradictorii: 
uşurare că Boone nu fusese împuşcat pe loc, amestecată cu 
groază, având în vedere ce era el acum; furie faţă de 
spectacolul dat de Decker şi dezgust faţă de cei care se lăsau 


păcăliţi. 

Câte măşti... Oare ea era singura care nu avea o viaţă 
secretă; care nu avea alt eu în trup sau în minte? Dacă nu 
avea niciuna, nici alta, însemna că nu avea ce căuta în acest 
joc al aparențelor, probabil că Boone şi Decker erau adevărații 
amanți, schimbând lovituri şi chipuri, dar fiindu-şi necesari 
unul altuia. 

lar ea îl strânsese în braţe pe acel bărbat, tânjea după 
îmbrăţişarea lui, îşi lipise buzele de faţa lui! Nu va mai putea 
face asta, ştiind ce zace dincolo de acele buze, de acei ochi. 
Nu va mai fi în stare să sărute bestia. 

Atunci, de ce acest gând făcea inima să-i bată atât de 
puternic? 


XVI - Acum ori niciodată 


1 

— Ce vrei să spui? Că sunt implicaţi mai mulţi ca el? E vorba 
de un soi de cult? 

Decker inspiră adânc pentru a-şi rosti încă o dată 
avertismentul în legătură cu Midian. Soldaţii vorbeau despre 
Şeful lor în fel şi chip, dar numai pe la spate. Cinci minute în 
prezenţa Şefului au fost suficiente ca Decker să înţeleagă 
motivele; după zece minute, plănuia ciopârţirea lui. Dar nu 
încă. În acea zi avea nevoie de Irwin Eigerman, iar Eigerman, 
chiar dacă nu era convins de asta, avea nevoie de Decker. Pe 
timp de zi Midian era vulnerabil, aşa că ei trebuiau să se mişte 
repede. Era aproape ora unu. Mai era mult până la căderea 
nopţii, dar până la Midian era destul. Organizarea unei forţe de 
intervenţie necesita câteva ore, deci nu era timp de pierdut cu 
discuţii. 

— Sub cimitir, spuse Decker, revenind la fraza de început pe 
care o rostise şi cu o oră în urmă. 

Eigerman nici măcar nu se prefăcea că-l ascultă. Euforia lui 
crescuse o dată cu numărul de cadavre scoase din Sweetgrass 
Inn, care se oprise deocamdată la şaisprezece. Spera că vor fi 
mai mulţi. Singurul supravieţuitor era un sugar, o fetiţă de un 
an, găsită într-un ghemotoc de cearşafuri însângerate. O 
scosese chiar el din clădire, pentru a fi în atenţia fotografilor. 
În ziua următoare numele lui avea să fie cunoscut de întreaga 
naţiune. 

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără informaţiile 
furnizate de Decker, motiv pentru care se întreținea cu el, 
deşi, în stadiul actual al cercetărilor, cu atâţia reporteri şi 
fotografi insistenţi, al naibii să fie dacă nu se va lua de câţiva 
ciudaţi cărora le plăcea compania cadavrelor, chestie pe care 
Decker ăsta i-o sugera. 

Eigerman îşi scoase pieptenele şi începu să şi-l treacă prin 
parul rar, în speranţa că va păcăli aparatele foto. Nu era 
frumosul târgului, ştia asta. lar dacă uita cumva, avea grijă 


Annie să-i aducă aminte. „Arăţi ca o scroafă!“ îi plăcea ei să-i 
spună, de obicei înainte de culcare, sâmbătă seara. La urma 
urmelor, fiecare să vadă ce vrea. După ziua de azi, va deveni 
şi chiar va şi arăta ca un erou. 

— M-asculţi? îl întrebă Decker. 

— Te-aud. Nişte tipi care jefuiesc morminte. Te-aud. 

— Nu jefuiesc morminte. Nu sunt oameni. 

— Monştri, spuse Eigerman. l-am văzut. 

— Nu seamănă cu aceia. 

— Doar nu vrei să spui că vreunul dintre ei a fost la 
Sweetgrass?! 

— Nu. 

— Îl avem deja pe făptaş? 

— Da. 

— Închis bine? 

— Da. Dar mai sunt alţii la Midian. 

— Ucigaşi? 

— Tot ce se poate. 

— Nu eşti sigur? 

— Trimite câţiva oameni acolo. 

— Ce-i graba asta? 

— Ţi-am spus de-o mie de ori. 

— Mai spune-mi o dată. 

— Trebuie atacați în timpul zilei. 

— Da' ce sunt? Un soi de vampiri? chicoti de unul singur. 
Asta sunt? 

— Într-un fel, da, îi răspunse Decker. 

— Ei, într-un fel, ţin să-ţi spun că vor trebui să mai aştepte. 
Sunt oameni care vor să-mi ia un interviu, doctore. Nu-i pot 
dezamăgi. Nu-i politicos. 

— Lasă politeţurile. Doar ai adjuncţi, nu? Sau oraşul ăsta e 
condus de-un singur poliţist? 

Eigerman se burzului: 

— Sigur că am adjuncti. 

— Atunci îţi sugerez să trimiţi câţiva dintre ei la Midian. 

— Ce să facă acolo? 

— Să sape. 

— Domnule, acela poate fi pământ sfinţit, îi replică 


Eigerman. Sfinţit. 

— Ce se află sub el nu este deloc sfânt, îi răspunse Decker 
cu un aer grav, care îl reduse la tăcere pe Eigerman. Irwin, ai 
avut încredere în mine o dată, insistă Decker. Şi-ai prins un 
criminal. Ai încredere şi-acum. Trebuie să întorci Midian-ul cu 
susu-n jos. 


2 


Trecuse prin momente de groază, desigur, dar cu toate 
acestea corpul trebuia hrănit; avea nevoie de odihnă. După ce 
plecă de la Sweetgrass Inn, umblând pe străzi, Lori găsi un 
magazin suficient de aglomerat, de unde cumpără chifle, 
biscuiţi cu cremă şi măr, ciocolată cu lapte, brânză. Apoi se 
aşeză la soare şi mâncă, mintea fiindu-i prea ameţită ca să se 
gândească la altceva decât la ceea ce făcea: muşcat, 
mestecat şi înghiţit. După aceea i se făcu atât de somn, încât 
nu reuşi să-şi împiedice pleoapele să se închidă, indiferent cât 
de mult se opuse. Când se trezi, razele soarelui cedaseră locul 
umbrei. Treapta de piatră pe care se aşezase se răcise. Deşi o 
durea tot corpul, mâncarea şi odihna îi făcuseră bine, iar acum 
gândea mai clar. 

Avea puţine motive să fie optimistă, asta era limpede, dar 
parcă situaţia fusese mai sumbră când trecuse prima oară prin 
acest oraş, îndreptându-se spre locul în care fusese răpus 
Boone. 

Atunci crezuse că omul pe care-l iubea murise; fusese 
pelerinajul unei văduve. Acum, cel puţin, ştia că el trăieşte, 
deşi numai Dumnezeu putea spune ce orori suferite în 
mormintele din Midian îl posedau. Ţinând seama de asta, 
probabil era mai bine că ajunsese pe mâna legii, al cărei 
proces lent îi va oferi timp să analizeze problemele pe toate 
părţile. Cea mai urgentă dintre toate era demascarea lui 
Decker. Nimeni nu putea ucide atâţia oameni fără să lase 
măcar o urmă. Poate că se întâmplase chiar la restaurant, 
unde o măcelărise pe Sheryl. Se îndoia că Decker va conduce 
poliţia şi acolo, aşa cum procedase în cazul hanului. Ar aduce 
prea mult a complicitate cu acuzatul, dacă ar şti chiar toate 
locurile crimelor. Va aştepta însă descoperirea ca din 


întâmplare a celorlalte cadavre, convins fiind că ele vor fi puse 
în cârca lui Boone. Asta ar însemna - probabil - că locul crimei 
rămâne neatins, iar ea ar putea descoperi un indiciu care să-l 
incrimineze sau cel puţin să creeze o fisură în chipul lui de 
neprihănit. 

Revenirea la locul morţii lui Sheryl, unde suportase 
provocarea lui Decker, nu va fi deloc o plăcere, dar rămânea 
singura soluţie pentru a-l învinge. 

Se îndreptă grăbită într-acolo. Pe lumină, spera să găsească 
curajul de a trece de uşa făcută scrum. Noaptea însă lucrurile 
stăteau altfel. 


3 

Decker îl urmări pe Eigerman, instruindu-şi adjuncţii - patru 
oameni care, împreună cu şeful lor, aveau înfăţişarea unor 
bătăuşi deveniți băieţi de treabă. 

— Acum am încredere în sursa noastră, spuse el mărinimos, 
aruncându-i o privire peste umăr lui Decker, iar dacă el zice că 
se petrece ceva anormal la Midian, atunci cred că merită să-l 
ascultăm. Vreau să faceţi nişte săpături pe-acolo. Vedeţi ce 
descoperiţi. 

— Ce anume căutăm? vru să ştie unul dintre cei patru. 

Se numea Pettine. Un bărbat de patruzeci de ani, cu faţa 
lătăreaţă şi lipsită de orice expresie, amintind de prostănacul 
care e ţinta batjocurii unui clovn; cu un glas anormal de 
puternic şi cu pântecele prea voluminos. 

— Orice vi se pare ciudat, îi zise Eigerman. 

— Cum ar fi tipi care umblă la morţi? întrebă cel mai tânăr 
dintre ei. 

— S-ar putea, Tommy, răspunse Eigerman. 

— Nu-i numai atât, interveni Decker. Cred că Boone are 
nişte amici în cimitir. 

— Un dement ca acela are prieteni? se miră Pettine. Tare-aş 
vrea să văd cum arată ăia. 

— Păi, voi o să-i aduceţi încoace, băieţi. 

— Şi dacă nu vor să vină? 

— Ce întrebare-i asta, Tommy? 

— Folosim forţa? 


— Fă-le altora ce crezi că ţi-ar face ei ţie. 
* 


x x 


— Sunt băieţi buni, îl asigură Eigerman pe Decker, după ce 
plecară cei patru. Dacă e ceva pe-acolo, or să găsească ei. 

— Foarte bine. 

— Mă duc să vorbesc cu deţinutul. Vrei să vii? 

— L-am văzut de-atâtea ori, că m-am săturat de el. 

— Nicio problema, zise Eigerman şi-l lăsă pe Decker să-şi 
continue pregătirile. 

Fusese cât pe ce să plece cu poliţiştii la Midian, dar avea 
prea mult de lucru aici ca să pregătească terenul pentru 
revelaţiile ce aveau să urmeze. Pentru că vor fi revelații. Deşi 
Boone refuzase până atunci să răspundă chiar şi la cele mai 
simple întrebări, în cele din urmă va renunţa la muţenie, iar 
atunci Decker îi va lua interogatoriul. Nu exista nicio şansă ca 
acuzaţiile lui Boone să capete credibilitate - doar el fusese 
găsit cu o bucată de carne de om în gură, plin de sânge din 
cap până în picioare - însă erau unele amănunte care ţineau 
de evenimente recente şi care îl nedumereau chiar şi pe 
Decker, iar până ce nu va fi stabilit şi înţeles totul cum se 
cuvine, el nu se va simţi în siguranţă. 

De exemplu, ce se întâmplase cu Boone? Cum se făcea că 
ţapul ispăşitor, burduşit cu gloanţe şi declarat mort, devenise 
monstrul flămând în faţa căruia era cât pe ce să-şi piardă viaţa 
în noaptea precedentă? Boone susţinuse chiar că e mort - 
Dumnezeule mare! - iar în acea clipă Decker chiar crezuse că 
va muri. Acum înţelegea mai bine. Eigerman avea dreptate. 
Erau monştri, chiar dacă mai ciudaţi decât credea el, care 
sfidau natura şi care trebuiau scoşi de sub pietrele mortuare, 
stropiţi cu benzină şi arşi. Ar fi fost încântat să aprindă chiar el 
primul chibrit. 

— Decker? 

Uită de aceste gânduri şi îl văzu pe Eigerman închizând uşa 
ca să scape de vacarmul produs de ziariştii de afară. De pe 
faţa lui dispăruse până şi ultima fărâmă de siguranţă pe care o 
afişase mai devreme. Transpira prin toţi porii. 

— Da. Ce naiba se-ntâmplă? 


— Avem probleme, Irwin? 

— Ba bine că nu, sigur că avem probleme. 

— Boone? 

— Sigur că de el e vorba. 

— Ce e? 

— Tocmai l-au văzut doctorii. Aşa e procedura. 

— Şi? 

— De câte ori l-ai împuşcat? De trei, patru ori? 

— Da, probabil. 

— Ei bine, gloanţele sunt încă în el. 

— Nu mă surprinde, zise Decker. Ţi-am spus că nu avem de- 
a face cu oameni obişnuiţi. Ce părere au doctorii'? Ar trebui să 
fie mort? 

— Este mort. 

— Când asta? 

— N-am zis că zace mort, găgăuţă, îi scăpă lui Eigerman. 
Adică nu zace mort în celulă. Vreau să spun că inima nu-i 
bate. 

— Imposibil! 

— Doi tembeli îmi spun că individul e un mort care umblă şi 
m-au poftit să ascult şi eu la stetoscop. Ce poţi să-mi spui 
despre asta, doctore? 


XVII - Delirul 


Lori rămase în faţa restaurantului, pe trotuarul de vizavi, 
supraveghindu-l vreme de câteva minute. Linişte! Abia acum, 
în plină zi, îşi dădu seama cât de sărăcăcios era cartierul. 
Decker făcuse alegerea în cunoştinţă de cauză. Şansele de a fi 
fost văzut de cineva intrând sau ieşind din acel local în 
noaptea precedentă erau nule, cu siguranţă. Nici măcar la 
amiază nu zărea vreun pieton trecând pe stradă, iar puţinele 
vehicule goneau către locuri mai atrăgătoare. 

Un amănunt al acelei scene - pesemne arşiţa soarelui 
combinată cu mormântul anonim al lui Sheryl - îi readuse în 
memorie aventura trăită în Midian sau, mai precis, întâlnirea 
cu Babette. Nu invocă prezenţa copilului doar cu ochii minţii. 
Avu impresia că retrăieşte întâlnirea cu toată fiinţa ei. Simţi 
greutatea bestiei pe care o ridicase de sub copaci şi o 
strânsese la piept. Respirația chinuită îi rămăsese bine 
întipărită în urechi, iar mirosul dulce-amărui îl simţea încă în 
nări. 

Senzaţiile erau atât de intense, încât păreau a fi o chemare: 
dincolo de pericolul prezentului. | se părea că vede copilul 
privind-o din braţe, deşi niciodată nu-l purtase la piept sub 
înfăţişarea lui umană. Gura fetiţei se deschidea şi se închidea, 
chemând-o pe Lori, care nu era în stare să descifreze ce voia 
să-i spună. 

Apoi, aidoma unui ecran de cinematograf care rămâne fără 
imagine în mijlocul filmului, toate acestea dispărură rămânând 
doar strada, soarele şi clădirea arsă din faţa ei. 

Nu avea rost să mai amâne clipa de suferinţă. Traversă 
strada, urcă pe trotuarul celălalt şi, fără a-şi îngădui să 
rărească pasul, trecu de cadrul carbonizat al uşii, pătrunzând 
în semiobscuritatea de dincolo. Atât de brusc în bezna! Atât 
de repede se făcuse frig! La un pas de soare, trecuse în cu 
totul altă lume. De astă dată se mişcă mai încet, trebuind să 
ocolească labirintul creat de mormanele de resturi dintre uşa 
principală şi bucătărie. Singura ei intenţie era să găsească o 


dovadă cât de mică pentru a-l înfunda pe Decker. Trebuia să-şi 
stăpânească toate celelalte gânduri: repulsie, durere, teamă. 
Trebuia să fie doar calmă şi calculată. Să facă jocul lui Decker. 

Făcându-şi curaj, trecu de arcada de la intrare. 

Pătrunse, nu în bucătărie, ci în Midian. 

In momentul în care se întâmplă asta, îşi dădu seama unde 
se afla - răceala şi bezna mormintelor nu putea fi confundată 
cu altceva. Bucătăria se mistuise pur şi simplu, până la ultima 
dală de gresie. 

De cealaltă parte a încăperii stătea Rachel, uitându-se către 
acoperiş, cu chipul îndurerat. Pentru o clipă, o privi pe Lori, dar 
nu păru uimită să o vadă. Apoi îşi relua veghea, toată numai 
ochi şi urechi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lori. 

— Ssst, îi răspunse Rachel tăios, apoi îi păru rău de 
asprimea cuvintelor şi-şi desfăcu braţele spre Lori: Vino la 
mine, copilă, o îndemnă ea. 

„Copilă.“ Deci asta era. Nu se găsea în Midian, ci în Babette, 
văzând prin ochii copilului. Amintirile pe care le retrăise cu 
atâta intensitate în stradă nu fuseseră decât un preludiu 
pentru împreunarea minţilor. 

— E real? făcu ea. 

— Real? şopti Rachel. Sigur că da... 

Vorbele i se poticniră şi privi spre fiica ei cu ochi întrebători: 

— Babette? spuse ea. 

— Nu... răspunse Lori. 

— Babette. Ce-ai făcut? 

Porni spre copil, care se trase înapoi, ferindu-se. Imaginea 
pe care o avea prin ochii de împrumut îi readuse în minte 
impresii din trecut. Rachel i se părea imposibil de înaltă, iar 
proximitatea ei, disgraţioasă. 

— Ce-ai făcut? întrebă ea a doua oară. 

— Am adus-o, spuse copilul. Să vadă. 

Pe chipul lui Rachel apăru furia. Smuci copilul de mână, dar 
acesta se dovedi mai iute decât ea. Până să fie prinsă, fetiţa 
se trase deoparte, unde mama ei n-o putea atinge. Mintea lui 
Lori o însoţi, ameţită de mişcarea bruscă. 

— Vino înapoi, spuse Rachel. 


Babette nu luă în seamă porunca şi porni către tuneluri, 
ocolind fiecare cot cu uşurinţa cuiva care cunoştea labirintul 
pe de rost. Fuga îi duse pe alergător şi pe pasager departe de 
drumurile bătute deseori, către pasajele mai înguste şi 
întunecate, până când Babette se asigură că nu mai era 
urmărită. Ajunseseră la o deschizătură în zid, prea mică pentru 
a permite trecerea unui adult. Babette trecu prin ea, scrutând 
într-un spaţiu nu mai mare decât cel oferit de un frigider, şi la 
fel de rece, care era ascunzătoarea ei. Ajunsă aici, se aşeză 
să-şi tragă răsuflarea, pătrunzând întunericul cu ochii ei 
sensibili. În jur avea adunate cele câteva lucruşoare care erau 
comoara ei: o păpuşă făcută din ierburi, purtând o coroniţă din 
flori de primăvară, două cranii de păsări, o colecţie de pietre. 
În ciuda faptului că aparţinea unei alte lumi, Babette nu era 
decât un copil. Aici era propria ei lume. Faptul că-i îngăduise 
lui Lori să pătrundă acolo era un dar de nepreţuit. 

Dar n-o adusese aici pe Lori doar pentru a-i vedea avuţia, ci 
şi pentru că în apropiere se auzeau voci care puteau fi 
percepute cu claritate. 

— Heei! Vrei să te uiţi la porcăria asta? Aici ai putea 
ascunde o întreaga armată. 

— Nu mai spune, Cas. 

— Te-ai scăpat în pantaloni, Tommy? 

— Nu. 

— Da' cam miroase. 

— Du-te-n mă-ta! 

— la ţineţi-vă gura amândoi. Avem ceva de rezolvat. 

— De unde începem? 

— Să căutăm ceva urme prin împrejurimi. 

— Sunt oameni pe-aici. Îi simt. A avut dreptate Decker. 

— Atunci să-i scoatem pe nenorociţi afară, ca să-i vedem. 

— Adică, să... să coborâm? N-am chef. 

— Nu-i nevoie. 

— Atunci cum dracu’ îi scoatem afară, nătărăule? 

Răspunsul veni, dar nu în cuvinte, ci printr-o împuşcătură, 
iar glonţul ricoşă dintr-o piatră mortuară. 

— Parcă am trage în peştii dintr-un butoi, zise unul. Dacă nu 
ies ei de bunăvoie, pot rămâne acolo pe vecie. 


— Ne scutesc să mai săpăm! 

„Cine sunt aceşti oameni?” gândi Lori. Nici nu-şi puse bine 
întrebarea că Babette se ridică şi se căţără printr-un tub 
subţire care ieşea afară din camera ei de joacă. Cu trupul ei 
micuţ, Babette abia se strecură prin el. În faţă se vedea 
lumina zilei şi se simţea prospeţimea aerului care, încălzind-o 
pe Babette, o încălzi şi pe Lori. 

Pasajul era, evident, o parte dintr-un sistem de canalizare. 
Copilul se strecură printr-o grămadă de gunoaie, oprindu-se 
doar pentru a întoarce cadavrul unui şoarece de câmp care 
murise în conductă. Vocile de la suprafaţă se auzeau 
înspăimântător de aproape. 

— Am zis să începem de aici şi deschidem fiecare mormânt 
până când găsim ceva de luat acasă. 

— Nimeni nu vrea să ducă acasă ceva de aici. 

— Las-o dracului, Pettine, vreau deținuți! Cât mai mulţi! 

— N-ar trebui să vorbim întâi cu şefu'? întrebă cel de-al 
patrulea. Această voce disonantă nu se auzise până acum în 
schimburile de replici: Poate că şefu' are să ne dea ordine noi. 

— Dă-l în mă-sa pe şefu'! spuse Pettine. 

— Da’ numai dacă ne roagă frumos, veni răspunsul lui Cas. 

Printre hohotele de râs care urmară, poliţiştii schimbară alte 
câteva remarce, majoritatea obscene. Într-un târziu, Pettine 
puse capăt stării de veselie. 

— Gata! Să ne apucăm de treabă! 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, spuse Cas. Tommy, 
eşti pregătit? 

— Ca-ntotdeauna. 

Sursa luminii spre care Babette se târa devenise acum 
evidentă: o grilă cu ochiuri dintr-o latură a tunelului. 

„Fereşte-te de soare“, se trezi Lori gândind. 

„Aşa voi face“, îi răspunse gândul lui Babette. Se vedea că 
nu era prima oară când folosea postul de observaţie. 
Asemenea  deţinutului fără nicio speranţă de eliberare 
condiţionată, şi ea descoperise orice cale de a uşura 
scurgerea timpului. Contemplarea lumii de aici era una dintre 
aceste căi, iar Babette îşi alesese bine punctul de observaţie. 
Grilajul îi oferea o imagine generală a aleilor şi era astfel situat 


în zidul mausoleului, încât lumina nu trecea prin el. Babette îşi 
lipi faţa de grilaj ca să vadă mai bine ce se întâmpla afară. 

Lori îi văzu pe trei dintre cei care discutau. Toţi purtau 
uniformă, şi toţi - în ciuda vorbelor cutezătoare - arătau ca 
nişte oameni cărora le stătea mai bine altundeva decât în 
acest loc. Chiar şi la lumina zilei şi înarmaţi până în dinţi, ei nu 
se simțeau în largul lor. Dacă ar fi venit să aresteze pe cineva 
dintr-un bloc de locuinţe, n-ar fi manifestat nici pe jumătate 
din ticurile nervoase şi privirile îngrijorate care erau evidente 
pe feţele lor acum. Acesta era însă Tărâmul Morţii, şi ei se 
simțeau ca nişte intruşi. 

In orice altă situaţie, stânjeneala lor ar fi încântat-o. Acum şi 
aici însă nu. Ştia de ce erau capabili oamenii care se tem încă 
de propria frică. 

„Ne vor găsi!” o auzi pe Babette gândind. 

„Să sperăm că nu!” îi răspunse ea. 

„Ba da!“ insistă copilul. „Aşa zice Profetul.” 

„Cine?” 

Răspunsul lui Babette veni ca o imagine a unei creaturi pe 
care Lori o zărise când mersese în căutarea lui Boone prin 
tuneluri: bestia cu răni larvare, care zăcea pe o saltea dintr-o 
celulă goală. Acum o văzu în diferite ipostaze, înălţată de doi 
membri ai Seminţiei deasupra capetelor congregaţiei, de-a 
lungul braţelor curgându-i sânge cuprins de flăcări. Vorbea, 
deşi Lori nu-i putea auzi vorbele. Profeţii, presupuse ea; iar 
între ele, acea scenă. 

„Ne vor găsi şi vor încerca să ne ucidă pe toţi!” gândi 
copilul. 

„Chiar aşa?” 

Copilul rămase tăcut. 

„Chiar ne vor ucide, Babette?” 

„Profetul nu vede, fiindcă e unul dintre cei care va muri. S- 
ar putea să mor şi eu.” 

Gândul nu căpătase voce, astfel că veni ca o senzaţie pură, 
un val de tristeţe căreia Lori nu i se putea opune şi pe care 
nici n-o putea ogoi. 

Lori observă abia acum că un bărbat se apropiase de alt 
tovarăş şi arăta pe furiş spre un mormânt din dreapta lui. Uşa 


acestuia era uşor întredeschisă. înăuntru se percepea 
oarecare agitaţie. Lori văzu ceea ce avea să urmeze; la fel şi 
copila. Simţi un fior coborând pe spinarea fetiţei, îi simţi 
degetele crispându-se pe gratii, strângându-le în aşteptarea 
ororii ce avea să se petreacă. Brusc, cei doi se repeziră la uşa 
mausoleului şi o deschiseră larg. Dinăuntru răzbătu un strigăt 
şi cineva se prăbuşi. Polițistul din faţă pătrunse într-o clipă, 
urmat de partenerul său, iar hărmălaia îi alertă şi pe ceilalţi 
doi care se apropiară de uşa mausoleului. 

— La o parte! strigă polițistul dinăuntru. 

Partenerul făcu un pas înapoi şi, cu un rânjet de satisfacţie, 
cel care operase arestarea îşi târî prada din ascunzătoare, iar 
din spate, colegul lui îl lovi cu piciorul pe arestat. 

Lori reuşi doar s-o zărească pe victimă, iar Babette, mai 
ageră, îi rosti numele în gând. 

„Ohnaka.“ 

— În genunchi, ticălosule! porunci polițistul care stătea în 
spate, şi-l lovi pe Ohnaka la picioare. 

Omul se prăvăli, aplecându-şi capul acoperit de pălăria cu 
boruri mari care îl proteja de razele soarelui. 

— Bună treabă, Gibbs! spuse Pettine, rânjind. 

— Da, da' unde-s restul? întrebă cel mai tânăr din grup, un 
puştan cu părul tuns în creastă de cocoș. 

— Sub pământ, Tommy, anunţă cel de-al patrulea. Aşa a 
spus Eigerman. 

Gibbs se apropie ameninţător de Ohnaka. 

— İl facem pe rahatul ăsta să ne arate, promise el. Ridică 
ochii spre însoţitorul lui Tommy, un bărbat scund şi gras: Cas, 
tu te pricepi la interogatorii. 

— Păi nu s-a născut omu' care să nu-mi răspundă, se lăudă 
individul. Adevărat sau nu? 

— Adevărat, întări Gibbs. 

— Vrei să preia el cazul? îl întrebă Pettine pe Ohnaka, 
acesta nu spuse nimic. 1 

— Cred că n-a auzit, remarcă Gobbs. Intreabă-l tu, Cas. 

— Bineînțeles. 

— la-l tare. 

Cas se apropie de Ohnaka, întinse mâna şi-i smulse pălăria 


de pe cap. În aceeaşi clipă, Ohnaka începu să urle. 

— Tacă-ţi dracului gura! se răsti Cas isterizat, izbindu-l cu 
piciorul în stomac. 

Ohnaka nu se opri, ţinându-şi braţele încrucişate deasupra 
capului lipsit de păr, pentru a se feri de soare, şi se ridică 
greoi în picioare. Căutând cu disperare întunericul, dădu să se 
îndrepte către uşa deschisă, dar tânărul Tommy se afla deja 
acolo ca să-i taie calea. 

— Bravo, Tommy! răcni Pettine. Pune mâna pe el, Cas! 

Silit să revină la soare, Ohnaka începuse să tremure, de 
parcă ar fi fost apucat de o criză. 

— Ce mama dracu'? se miră Gibbs. 

Braţele creaturii nu mai aveau puterea de a-i proteja capul. 
Fumegând, căzură pe lângă corp, iar Tommy avu prilejul să-i 
vadă faţa. Polițistul imberb rămase mut. Făcu doar doi paşi 
înapoi şi scăpă arma din mână. 

— Ce faci, puţă? se răsti Pettine. 

Apoi întinse mâna să-l prindă pe Ohnaka de braţ, temându- 
se ca nu cumva acesta să ia arma căzută la pământ. In 
vânzoleala şi agitația de moment, Lori nu reuşi să vadă ce se 
întâmplă după aceea, dar părea că organismul lui Ohnaka 
începuse să se descompună. Deodată, răsună ţipătul de 
dezgust al lui Cas, urmat de unul de furie al lui Pettine, care îşi 
retrase mâna, lăsând să cadă un pumn de țesătură şi ţărână. 

— Ce dracu’? urlă Tommy. Ce mama dracu’? Ce mă-sa? 

— Taci! îi ordonă Gibbs, dar băiatul nu se mai putea 
controla. 

Punea mereu-mereu aceeaşi întrebare: „Ce dracu’ ?“ 

Nepăsător la spaima lui Tommy, Cas interveni, cu gândul 
să-l doboare pe Ohnaka în genunchi. Lovitura pe care i-o 
administra omului se dovedi mai puternică decât intenţionase, 
îi frânse braţul de la cot, iar bucata desprinsă căzu la 
picioarele lui Tommy. Urletele lui încetară pentru că începu să 
verse, icnind. Până şi Cas se retrase, clătinând din cap, fiindcă 
nu-şi putea crede ochilor. 

Starea lui Ohnaka era ireversibilă. Picioarele cedară, corpul 
îi deveni tot mai fragil sub arşiţa soarelui, iar faţa lui - întoarsă 
spre Pettine acum - slobozi cele mai cumplite urlete, mai ales 


când carnea îi căzu de pe oase şi fumul se ridică din orbite, ca 
şi cum creierul i-ar fi luat foc. 

Ohnaka nu mai urla. Nu mai avea putere pentru aşa ceva. 
Se nărui la pământ, cu capul căzut pe spate, de parcă ar fi 
invitat soarele să-şi desăvârşească lucrarea şi să pună capăt 
agoniei. Înainte de a se prăbuşi în totalitate, un resort final 
păru să plesnească, făcând acelaşi zgomot ca o detunătură. 
Rămăşiţele lui în descompunere zburară în toate părţile, în 
şuvoaie de sânge deshidratat şi oase. 

Lori îşi dori ca Babette să privească în altă parte, atât 
pentru binele ei, cât şi pentru cel al copilei. Ea refuză însă să- 
şi ferească ochii. Chiar şi după ce scena de groază încetă - iar 
corpul lui Ohnaka zăcea răspândit în bucăţi pe toată aleea - ea 
rămase cu faţa lipită de grilaj, de parcă ar fi vrut să cunoască 
în amănunt moartea cauzată de razele soarelui. Nici Lori nu 
putea să vadă altceva câtă vreme fetiţa continua să privească 
scena. Trăi fiecare fior din corpul lui Babette; simţi gustul 
sărat al lacrimilor pe care copila şi le înfrâna, ca să nu-i 
împăienjenească ochii. Ohnaka era mort, dar călăii lui nu-şi 
încheiaseră încă treaba. Cât mai era ceva de văzut, copila 
rămânea de veghe. 

Tommy încerca să curețe voma de pe pieptul uniformei, 
Pettine îndepărtă cu piciorul un fragment din cadavrul lui 
Ohnaka, iar Cas îşi scoase o ţigară din buzunarul de la piept al 
lui Gibbs. 

— Dă-mi un foc, te rog! spuse el. 

Gibbs îşi vâri mâna care-i tremura în buzunarul pantalonilor, 
după chibrit, incapabil să-şi desprindă privirea de la rămăşiţele 
fumegânde. 

— N-am mai văzut aşa ceva! spuse Pettine, aproape 
nepăsător. 

— De data asta te-ai scăpat în pantaloni, Tommy, nu? îl 
sâcâi Gibbs. 

— Du-te dracu', veni răspunsul. 

Pielea albă a lui Tommy roşise toată. 

— Cas a zis că ar fi trebuit să-l sunăm pe Şefu'. Avea 
dreptate. 

— Ce naiba ştie Eigerman? comentă Pettine şi scuipă în 


praful roşiatic de la picioare. 

— Ai văzut ce faţă avea nenorocitu’? întrebă Tommy. Să fi 
văzut cum se uita la mine... Credeam c-o să mor. Cât pe ce să 
mă ia cu el. 

— Ce se-ntâmplă aici? se miră Cas. 

Gibbs găsi răspunsul imediat: 

— Lumina soarelui. Am auzit că există boli ca asta. Soarele 
l-a dat gata. 

— Fugi de-aici, dom'le! îl contrazise Cas. Eu n-am văzut şi 
nici n-am auzit de aşa ceva. 

— Ei, ai văzut şi auzit acum, îl puse la punct Pettine, cu un 
aer cel puţin satisfăcut. N-a fost nălucire. 

— Bun, da' ce facem? vru Gibbs să ştie, care, din cauză că 
degetele îi tremurau, nu reuşea să ducă chibritul la ţigara 
dintre buze. 

— Să mai căutăm şi pe alţii, propuse Pettine, şi o ţinem tot 
aşa. 

— Nu vreau! spuse Tommy. Eu îl sun pe Şefu'. Habar n- 
avem câţi nenorociţi din ăştia sunt. Ar putea fi cu sutele. Chiar 
şi tu ai spus. Şi-o armată se poate ascunde aici... 

— De ce ţi-e frică? îi răspunse Gibbs. Doar ai văzut ce le 
face soarele. 

— Da. Da' ce se-ntâmplă după ce apune soarele, 
deşteptule? nu se lăsă Tommy. p 

Flacăra chibritului îl fripse la degete pe Gibbs. Il aruncă 
înjurând. 

— Am văzut în filme, spuse Tommy. Chestii care ies numai 
noaptea. 

Judecind după expresia lui, şi Gibbs văzuse aceleaşi filme. 

— Poate ar fi bine să chemăm întăriri, propuse el. Pentru 
orice eventualitate. 

Gândurile lui Lori se îndreptară grăbite spre copilă. 

„Trebuie s-o previi pe Rachel. Spune-i ce-ai văzut.” 

„Toți ştiu deja, veni răspunsul lui Babette.” 

„Oricum, anunţă-i. Lasă-mă pe mine! Spune-le, Babette, 
până nu e prea târziu.“ 

„Nu vreau să te părăsesc.” 

„Eu nu te pot ajuta, Babette. Nu aparțin neamului vostru. 


Sunt...” 

Încercă să împiedice gândul să se închege, dar era prea 
târziu. 

„Eu sunt... normală. Soarele nu mă va ucide ca pe voi. Sunt 
vie. Sunt o ființă umană. Nu sunt de-a voastră.” 

Nu mai avu posibilitatea să-şi motiveze răspunsul pripit. 
Contactul se întrerupse instantaneu - imaginea din ochii lui 
Babette dispăru - iar Lori se trezi stând în pragul bucătăriei. 

Avea în minte bâzâitul puternic făcut de muşte. Băzâitul lor 
nu era un ecou din Midian, ci era real. Muştele se roteau în 
încăperea din faţa ei. Ştia prea bine că mirosul le adusese 
acolo, flămânde şi gata să-şi depună ouăle; şi era convinsă că 
după tot ce văzuse în Midian, n-ar fi suportat să mai facă 
vreun pas spre cadavrul de pe podea. Era prea multă moarte 
pe lume, în mintea şi în afara ei. Dacă nu va scăpa, va 
înnebuni. Trebuia să iasă la aer, unde putea respira 
nestânjenită. Poate mai găsea vreo vânzătoare tânără printr- 
un magazin ca să discute despre vreme sau despre orice 
altceva, atâta timp cât subiectul rămânea banal, previzibil. 

Muştele ţineau însă să-i bâzâie în urechi. Încercă să le 
alunge cu mâna, dar în zadar. Cu toate astea, ele veneau 
mereu spre ea, cu aripile înmuiate în moarte, cu picioarele 
înroşite de moarte. 

— Daţi-mi pace! spuse ea printre suspine. 

Dar emoția ei le atrăgea în număr tot mai mare, ridicându- 
se la auzul vocii ei de la masa bogată aflată în spatele 
cuptoarelor. Mintea i se zbătu pentru a înţelege realitatea în 
care fusese azvârnlită din nou, pentru a-şi convinge trupul să se 
întoarcă şi să părăsească bucătăria. 

Amândouă o trădară însă, atât mintea cât şi trupul. Norul de 
muşte se năpusti asupra ei, numărul lor fiind deja atât de 
mare, încât formau un întuneric de sine stătător. Ca prin vis, 
înţelese că o asemenea multiplicare nu era posibilă şi că 
mintea ei, din cauza stării de confuzie, crea această teroare. 
Dar gândul era prea departe de ea pentru a o ajuta să-şi 
stăpânească începutul de nebunie; raţiunea încerca să 
recupereze gândul şi gândirea, însă norul o cuprinsese deja. 
Simţi picioarele muştelor pe braţe şi pe faţă, lăsând urme ale 


materiei în care se înmuiaseră sângele, bila, sudoarea şi 
lacrimile lui Sheryl. Erau atât de multe, încât nici nu reuşeau 
să-şi găsească o bucăţică de piele pe care să se aşeze, de 
aceea începură să-şi croiască drum printre buzele ei şi să se 
caţere prin nări şi peste ochi. 

Într-un vis despre Midian, oare morţii nu apăruseră cândva 
sub formă de ţărână, din toate colţurile lumii? Şi nu stătuse ea 
în mijlocul furtunii - mângâiată - şi nu se bucurase să ştie că 
morţii călătoreau pe aripi de vânt? Acum venea celălalt vis: 
oroarea, în comparaţie, cu splendoarea primului. O lume a 
muştelor care să fie la fel cu o lume a incomprehensibilului şi 
a orbirii, a morţilor fără slujbă de îngropăciune şi fără vântul 
care să-i ducă departe. Doar muşte, care să se ospăteze din 
ei, să-şi depună ouăle în ei şi să se înmulțească la nesfârşit. 

Şi punând alături ţărâna şi muştele, Lori îşi dădu seama ce 
prefera; înţelese, în timp ce îşi pierdea cunoştinţa, că, dacă 
Midianul murea - iar ea permitea să se întâmple asta: Pettine, 
Gibbs şi amicii lor dezgropau ultimul refugiu al Seminţiei Nopţii 
- atunci ea, ea însăşi ţărână într-o bună zi şi atinsă de starea 
Midianului, nu va avea unde să fie dusă şi le va aparţine, trup 
şi suflet, muştelor. 

Apoi intră în bucătărie. 


XVIII - Mânia celor drepți 


1 


Pentru Eigerman ideile strălucite şi excreția erau indisolubil 
legate; cel mai bine gândea cu pantalonii căzuţi în vine. De 
nenumărate ori, după ce se ameţea bine, explica oricui era 
dispus să-l asculte că pacea mondială şi leacul cancerului se 
puteau realiza peste noapte dacă oameni înţelepţi şi buni s-ar 
aşeza laolaltă pe tron la o sesiune de defecare. 

Când era treaz, gândul de a împărtăşi cu alţii acea funcţie 
foarte intimă l-ar fi îngrozit. Sala de baie devenea un loc de 
strădanii solitare, unde cei apăsaţi de funcţii mari puteau fura 
ceva timp pentru a sta şi a medita la poverile pe care le 
duceau în spate. 

Examina inscripţiile obscene de pe uşa din faţa lui. Nimic 
nou printre ele, ceea ce era liniştitor. Aceleaşi suferinţe mute 
care se cereau exhibate. Asta îi dădu curaj să se confrunte cu 
problemele curente. _ 

Acestea prezentau, în mod esenţial, două fațete. In primul 
rând, avea un mort în arest. Asta, la fel ca şi inscripţiile, nu era 
ceva nou. Numai că monştrii aparţineau altui film, ulterior, la 
fel ca sodomia pe un zid de closet. Nu-şi găsea loc în lumea 
reală. Ceea ce dădea naştere celei de-a doua probleme: 
strigătul panicat al lui Tommy Caan, care spunea despre ceva 
grav care se petrecea tocmai la Midian. Celor două probleme 
le mai adăugă încă una: doctorul Decker. Acesta purta haine 
elegante, vorbea frumos, dar avea ceva ce nu-i mirosea a 
bine. Eigerman devenise suspicios abia în acele momente, 
când stătea pe tron, dar, dacă se gândea mai bine, era 
evident ca bună ziua. Ticălosul ştia mai multe decât spunea: 
nu doar despre Mortul Boone, ci şi despre Midian şi despre 
ceea ce se petrecea acolo. Dacă punea la cale înlăturarea 
celui mai bun poliţist din Shere Neck, atunci avea să sosească 
momentul adevărului, cât se poate de sigur, şi individul o să 
regrete amarnic. _ 

Până una-alta, şeful trebuia să ia nişte hotărâri. Işi începuse 


ziua ca erou, reuşind arestarea „Ucigaşului din Calgary”, dar 
instinctul îi şoptea că evenimentele puteau scăpa foarte uşor 
de sub control. In afacerea asta apăreau multe elemente 
neclare; erau numeroase întrebări la care nu găsea răspuns. 
Sigur, exista şi o soluţie lesnicioasă de ieşire din impas. Îşi 
putea chema superiorii din Edmonton să le arunce beleaua în 
braţe ca s-o rezolve. Numai că, dacă renunţa la belea, dădea 
cu piciorul şi gloriei. Soluţia era să acţioneze imediat - înainte 
de căderea nopţii, aşa spusese Tommy, dar cât timp mai era 
până atunci? Trei-patru ore cel mult - pentru a scoate din 
adânc monştrii de la Midian. Dacă îi ieşea planul, laudele 
aveau să se dubleze. Intr-o singură zi ar fi reuşit nu numai să 
aducă în faţa justiţiei Răul, ci şi să curețe haznaua în care 
acesta îşi găsea puterea şi sursa: ce idee apetisantă! 

Necazul era însă că întrebările la care răspunsese îşi iţeau 
din nou capetele, şi asta nu era bine. Dacă era să le dea 
crezare doctorilor care îl examinaseră pe Boone şi rapoartelor 
venite de la Midian, însemna că lucruri despre care doar citise 
deveneau acum realitate. Chiar voia să se confrunte cu morţi 
care umblau şi cu monştri care erau ucişi de lumina soarelui? 

Rămase pe toaletă, făcându-şi treaba şi cântărind posibilele 
soluţii. li trebui jumătate de oră, însă, în cele din urmă, reuşi 
să ia hotărârea. Ca de obicei, după ce agitația se mai potolea, 
totul părea simplu. Pesemne că astăzi lumea nu mai semăna 
cu cea de ieri. Mâine, dacă va voi Dumnezeu, va deveni ceea 
ce fusese cândva: morţii să rămână morţi, iar sodomia de pe 
zid, acolo unde îi era locul. Dacă nu profita de şansa de a 
deveni omul destinului, cu alta nu se va mai întâlni decât 
poate când va fi prea bătrân şi va trebui să se trateze de 
hemoroizi. Aceasta era şansa pe care i-a dat-o Dumnezeu ca 
să-şi dovedească bărbăţia. Nu-şi putea permite să-i dea cu 
piciorul. 

Pătruns de această nouă convingere, se şterse la fund, îşi 
ridică pantalonii, trase apa şi ieşi pentru a da piept cu marea 
provocare. 


2 
— Cormack, vreau nişte voluntari care să meargă la Midian 


cu mine, să ne apucăm de săpat. 

— Cât de repede îţi trebuie? 

— Acum. Nu prea avem timp. Începe cu barurile. la-i pe toţi 
cei de la Holiday! 

— Şi ce le spun, care-i scopul? 

Eigerman rumegă problema vreme de o clipă: „Ce să 
spună?” 

— Zi-le că urmărim profanatori de morminte. Asta o să-i 
stârnească pe mulţi. Poa' să vină oricine, numai să aibă puşcă 
şi cazma. Vreau să-i mobilizezi într-o oră. Chiar mai puţin, 
dacă poţi. 

Decker surâse când îl văzu pe Cormack plecând. 

— Acum eşti fericit? îl întrebă Eigerman. 

— Sunt încântat că mi-ai urmat sfatul. 

— Sfatul tău, pe dracu'! 

Decker se mulţumi să surâdă. 

— leşi naibii de aici, îl pofti Eigerman. Am treabă. Să te- 
ntorci după ce faci rost de o puşcă. 

— Tot ce se poate. 

Eigerman îl urmări când ieşi, apoi ridică receptorul. Se tot 
gândise să formeze numărul acela încă de când luase decizia 
de a merge la Midian; un număr pe care nu avusese motive 
să-l apeleze de mult. O făcu însă acum. După câteva clipe, 
Părintele Ashbery îi răspunse. 

— Parcă ţi-ai pierdut suflul, părinte. 

Ashbery îşi dădu imediat seama cine îi telefona. 

— Eigerman. 

— Ai nimerit-o din prima. Ce pui la cale? 

— Tocmai m-am întors de la jogging. 

— Bună treabă. Aşa alungi gândurile păcătoase. 

— Ce doreşti? 

— Ce crezi că doresc? Un preot. 

— N-am făcut nimic! 

— Eu ştiu altfel. 

— Eigerman, nu cotizez. Dumnezeu mi-a iertat păcatele. 

— Nu se pune. 

— Atunci dă-mi pace! 

— Să nu închizi! 


Ashbery sesiză imediat îngrijorarea apărută brusc în vocea 
lui Eigerman. 

— Bine, bine, făcu el. 

— Ce? 

— Ai probleme. 

— Poate-avem amândoi. 

— Adică? 

— Vreau să te prezinţi aici imediat cu tot ce ai în materie de 
crucifixe şi apă sfinţită. 

— Pentru ce? 

— Ai încredere în mine. 

Ashbery pufni în râs: 

— Eigerman, nu mai sunt la cheremul tău. Trebuie să mă 
ocup de turma mea. 

— Atunci fă-o pentru turmă. 

— Ce spui, dom'le? 

— Predici Ziua Judecăţii de Apoi, corect? Tocmai pentru asta 
se pregătesc şi tocmai la Midian. 

— Cine se pregăteşte? 

— Nu ştiu cine şi nici de ce. Ştiu doar că avem nevoie de 
sfinţenie de partea noastră, iar tu eşti singurul preot pe care-l 
Cunosc. 

— Vorbeşti singur, Eigerman. 

— Am impresia că nu m-ai ascultat cu atenţie. Vorbesc cât 
se poate de serios, ce mama...? 

— Nu mai joc după cum îmi cânţi tu. 

— Serios, Ashbery! Dacă nu vii de bună voie, te aduc cu 
forţa. 

— Eigerman, am ars negativele. Sunt un om liber. 

— Eu am păstrat copiile. 

Urmă un moment de tăcere din partea părintelui. Apoi: 

— Ai jurat. 

— Am minţit, veni răspunsul. 

— Eşti un ticălos, Eigerman. 

— lar tu porţi desuuri din dantelă. Aşadar, cât de repede 
poţi ajunge? 

Tăcere. 

— Ashbery, te-am întrebat ceva. 


— Dă-mi o oră. 

— Ai patruş'cinci de minute. 

— Să te... 

— Aşa-mi placi: o doamnă cu frica lui Dumnezeu. 


3 


„Canicula e de vină“, gândi Eigerman când văzu câţi oameni 
reuşiseră să mobilizeze Cormack şi Holliday în mai puţin de o 
oră. Canicula întotdeauna îi stârnea pe bărbaţi: la destrăbălare 
sau la crimă. lar Shere Neck fiind aşa cum era, iar prilejurile 
pentru destrăbălare fiind mai greu de găsit atunci când 
simţeai nevoia, pofta de a trage cu puşca putea fi satisfăcută 
chiar în acea zi. Afară se strânseseră vreo douăzeci de bărbaţi, 
trei sau patru femei care veneau să profite de acea plimbare, 
plus Ashbery şi apa lui sfinţită. 

În acel răstimp mai veniseră două apeluri de la Midian. Unul 
de la Tommy, căruia i se ordonă să se întoarcă în cimitir 
pentru a-l ajuta pe Pettine să controleze duşmanul până la 
sosirea întăririlor, al doilea chiar de la Pettine, care îl informa 
pe Eigerman că avusese loc o evadare a unui ocupant al 
Midianului. Acesta se strecurase pe poarta principală, în timp 
ce complicii lui creaseră o diversiune. Caracterul acestei 
diversiuni explica nu numai glasul gâtuit al lui Pettine, în timp 
ce-şi prezenta raportul, ci şi motivul pentru care nu reuşiseră 
să continue urmărirea. Cineva dăduse foc pneurilor de la 
maşini. Focul mistuise rapid vehiculele, inclusiv aparatul radio 
cu care se făcea transmisia. Pettine tocmai se pregătea să 
anunţe că nu va mai reveni cu rapoarte, când aparatul îşi 
dădu duhul. 

Eigerman păstră această din urmă informaţie pentru sine, 
de teamă ca ea să nu potolească pofta de aventură a unora. 
Vânătoarea dădea foarte bine, dar nu era convins că se vor 
mai găsi mulţi amatori să se înroleze după ce s-ar fi aflat că 
unii dintre ticăloşi se arătau dispuşi să riposteze. 

În clipa în care convoiul se puse în mişcare, Eigerman se 
uită la ceas. Mai aveau probabil două ore şi jumătate de 
lumină bună, după care începea să se întunece. Trei sferturi 
de oră îţi lua drumul până acolo, ceea ce însemna că îi 


rămânea o oră şi trei sferturi ca să se ocupe de nemernicii ăia, 
înainte ca inamicul să aibă noaptea ca aliat. Era suficient dacă 
se organizau corespunzător. „Cel mai bine era să trateze 
operaţiunea drept un atac direct”, se gândi Eigerman. Să-i 
scoată pe ticăloşi la lumină şi să vadă ce se întâmplă atunci. 
Dacă se destrămau, aşa cum susţinea pişăciosul acela de 
Tommy, atunci asta devenea dovada pentru judecător că 
acele creaturi erau păgâne ca dracul. Dacă nu - dacă Decker 
minţea, dacă Pettine se drogase din nou, iar totul se dovedea 
doar o vânare de vânt - va găsi el pe cineva să împuşte, aşa 
că tot nu se va putea considera că-şi pierduse vremea. Poate 
se va întoarce şi-l va ciurui pe monstrul din celula cinci, omul 
care nu avea puls şi nici sânge în obraji. 

Oricum ar fi fost, n-o să lase el ziua asta să treacă fără a 
face pe cineva să verse lacrimi. 


PARTEA A CINCEA 


NOAPTEA CEA BLÂNDĂ 


„Nicio altă sabie nu te va atinge, decât a mea.“ 


Jurământul unui amant 
(anonim) 


XIX - Un chip neprietenos 


1 


De ce trebuia să se trezească? De ce era nevoie de o 
revenire la conştientă? N-ar fi fost mai bine să se scufunde tot 
mai adânc în acel loc de nicăieri în care îşi căutase refugiu? 
Dar acel loc n-o dorea. Împotriva voinţei ei, se detaşă de el şi 
reveni pe tărâmul bine cunoscutei dureri a vieţii şi a morţii. 

Muştele dispăruseră. Acest lucru, cel puţin, era un câştig. Se 
ridică în picioare, simţindu-şi trupul de prisos, ca pe o povară. 
În timp ce se străduia să-şi scuture praful de pe haine, auzi 
vocea strigând-o. Se părea că nu se trezise din proprie 
iniţiativă. O sculase cineva. Pentru o clipă, cuprinsă de 
spaimă, crezu că vocea era a lui Sheryl; că ambiția muştelor 
dăduse roade şi o făcuseră să-şi piardă minţile. Când însă 
vocea răsună a doua oară, reuşi să-i dea un nume: Babette. O 
chema copila. Întorcând spatele bucătăriei, îşi luă geanta de 
voiaj şi porni printre mormanele de moloz şi resturi, spre 
stradă. Lumina era mai palidă decât atunci când intrase: câtă 
vreme se luptase cu somnul, trecuseră câteva ore. Ceasul, 
spart din cauza căderii, refuza să-i spună cât timp se scursese. 

Încă era zăpuşeală pe stradă, dar arşiţa amiezii rămăsese 
departe. După-amiaza era pe sfârşite. Nu mai era mult până la 
amurg. 

Mergea uitându-se în urmă de câteva ori. Indiferent ce criză 
a realităţii o copleşise înăuntru, vocea lui Babette o salvase, 
iar ea se simţea ciudat de vioaie, ca şi cum ceva în mersul 
lumii se limpezise. 

Ştia despre ce era vorba, fără a trebui să se gândească prea 
mult. Inima sau mintea ei căzuse la pace cu Midian şi cu tot ce 
cuprindea acesta. Niciuna dintre încăperile văzute nu 
provocase o durere atât de mare ca trăirile pe care le avusese 
în interiorul clădirii  pârjolite: singurătatea cadavrului, 
duhoarea tot mai acaparantă a descompunerii, finalitatea 
inevitabila. În comparaţie cu acestea, monştrii din Midian - 
transformându-se, reorganizându-se, ambasadori ai cărnii de 


mâine şi păstrători ai zilei de ieri - păreau plini de promisiuni. 
Nu descoperise acolo, printre acele creaturi, capacităţi pe care 
le invidiase? Puterea lor de a zbura, de a se transforma, de a 
cunoaşte stadiul de animal, de a sfida moartea? 

Tot ceea ce râvnise şi invidiase la alţi reprezentanţi ai 
propriei specii părea acum lipsit de valoare. Visurile de 
anatomie perfectă - chipul de artist de cinema de două parale, 
corpul în centrul atenţiei - o minţiseră cu promisiuni de fericire 
adevărată. Carnea nu-şi putea păstra frumuseţea, aşa cum 
nici ochii nu-şi păstrau strălucirea. Aveau să se stingă în 
curând. 

Monştrii însă erau eterni. O parte a eului interzis. Sinele ei 
întunecat, care se transforma la miezul nopţii. Tânjea să se 
numere printre ei. 

Erau multe lucruri cu care se împăcase, inclusiv pofta lor 
pentru carnea umană, pe care o văzuse când se afla la 
Sweetgrass Inn. Putea învăţa şi înţelege. Nu avea de ales, căci 
fusese contaminată de o înţelegere care-i modificase eul 
interior, făcându-l de nerecunoscut. Nu mai exista cale de 
întoarcere spre tărâmurile înverzite ale adolescenţei şi ale 
începutului feminităţii. lar seara aceasta însemna deplasarea 
de-a lungul străzii, pentru a vedea ce-i rezervase noaptea. 

Ralantiul motorului unei maşini din partea cealaltă a străzii 
îi atrase atenţia. Aruncă o privire spre ea. Geamurile erau 
ridicate - în ciuda zăpuşelii din aer - ceea ce i se păru cel puţin 
ciudat. Nu reuşi să vadă şoferul; atât geamurile, cât şi 
parbrizul erau prea murdare. Sentimentul neplăcut de 
suspiciune căpătă proporţii. Evident, şoferul aştepta pe 
cineva. Şi având în vedere că pe stradă nu era nimeni 
altcineva, persoana aşteptată era cel mai probabil ea. 

Dacă aşa stăteau lucrurile, şoferul nu putea fi decât un 
anumit bărbat, fiindcă doar el ştia că ea avea motive să se 
afle acolo: Decker. 

O luă la fugă. 

Auzi cum motorul este ambalat. Aruncă o privire în urmă. 
Încet, automobilul porni din locul în care fusese parcat. Şoferul 
nu avea motive să se grăbească. Nu se vedea nici ţipenie de 
om pe stradă. Fără îndoială că va sări cineva în ajutorul ei, 


numai să ştie în ce direcţie să fugă. Automobilul înjumătăţise 
deja distanţa până la ea. Cu toate că-şi dădea seama că nu o 
poate depăşi în viteză, Lori alergă totuşi, auzind motorul vuind 
tot mai tare în urma ei. Apoi, pneurile scrâşniră la frecarea cu 
bordura  trotuarului. Automobilul apăru alături de ea, 
deplasându-se cu aceeaşi viteză. 

Portiera se deschise. Lori continua să alerge. Maşina o 
ajunse din nou, însoţind-o la pas, iar de astă dată uşa se frecă 
de bordură. 

Apoi, dinăuntru, urmă invitaţia: 

— Urcă! 

Ticălosul, ce stăpân era pe situaţie: 

— Urcă, te rog, înainte să fim arestaţi amândoi. 

Nu era Decker. Ideea veni ca o arsură lentă, dar cu o 
bruscheţe care o uimi: nu Decker i se adresa din maşină. Se 
opri din fugă, zbătându-se din tot trupul să-şi recapete suflul. 

Se opri şi maşina. 

— Urcă, repetă şoferul. 

— Cine...? încercă ea să spună, dar efortul de a respira o 
împiedică să continue. 

Primi totuşi răspuns: 

— Un prieten de-al lui Boone. 

Cu toate acestea, Lori ezită în faţa portierei deschise. 

— Babette mi-a spus cum să te găsesc, explică bărbatul. 

— Babette? 

— Urci odată? Avem multe de făcut. 

Se apropie de portieră. Văzând că se hotărâse, bărbatul 
spuse: 

— Să nu tipi. 

Lori nu avea suflu nici cât să scoată un sunet, dar evident 
că simţi impulsul de a striga în clipa când, în semiobscuritatea 
din maşină, privirea îi căzu pe faţa bărbatului. Era una dintre 
creaturile Midianului, fără îndoială, dar nu frate al făpturilor 
fabuloase pe care le văzuse în tuneluri. Infăţişarea lui era 
îngrozitoare: avea faţa roşie şi fără piele, arătând ca un ficat 
crud. Dacă ar fi arătat altfel, n-ar fi avut încredere, ştiind 
atâtea lucruri despre deghizare. Această creatură nu se putea 
preface: faţa-rană era de o onestitate cumplită. 


— Mă numesc Narcisse, se prezentă el. Închide uşa, te rog. 
Ne fereşte de lumină. Şi de muşte. 


2 


Relatarea poveştii lui sau, mai curând, rezumatul ei, nu dură 
mai mult decât intervalul necesar parcurgerii a două 
intersecţii şi ceva. Povesti cum îl cunoscuse pe Boone la spital, 
cum ajunsese mai apoi la Midian, cum încălcaseră împreună 
legile Midianului, ajungând la suprafaţă. Avea o amintire din 
acea aventură, îi spuse el lui Lori; o rană la pântece pe care nu 
ar fi cazul să o vadă o doamnă. 

— Deci te-au exilat ca pe Boone? întrebă ea. 

— Au încercat. Dar am rămas acolo, sperând că voi fi iertat. 
Apoi, când au venit poliţiştii, m-am gândit: ei bine, noi i-am 
adus pe capul lor. Ar trebui să-l găsesc pe Boone. Să încercăm 
să oprim ceea ce am declanşat. 

— Nu te ucide soarele? 

— Pesemne că nu sunt mort de suficient timp, dar nu-i 
asta... totuşi îl suport. 

— Ştii că Boone e în închisoare? 

— Da, am auzit. De aceea l-am pus pe copilaş să te 
găsească. Cred că împreună vom reuşi să-l scoatem de acolo. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum o să reuşim? 

— Nu ştiu, recunoscu Narcisse. Dar merită să încercăm. Şi 
trebuie să ne grăbim. Deja au trimis oameni la Midian, ca să 
dezgroape totul. 

— Chiar dacă îl eliberăm pe Boone, nu văd ce ar putea face 
el. 

— A intrat în încăperea Botezătorului, îi răspunse Narcisse, 
ducând degetele la buze şi la inimă. A vorbit cu Baphomet. Din 
câte-am auzit, nimeni altcineva, în afară de Lylesburg, n-a mai 
ieşit de acolo. Am impresia că Botezătorul i-a transmis unele 
cunoştinţe. Ceva care să ne ajute să punem capăt distrugerii. 

Lori îşi aminti chipul îngrozit al lui Boone când ieşise 
împleticindu-se din cameră. 

— Nu cred să-i fi spus ceva Baphomet. Abia dacă a scăpat 
cu viaţă. 

Narcisse râse: 


— A scăpat sau nu? Îţi închipui că Baphomet ar fi îngăduit 
asta dacă n-ar fi avut vreun motiv? 

— Cum zici... Dar cum ajungem la el? Cred că e păzit cu 
străşnicie. 

Narcisse surise. 

— Ce găseşti atât de amuzant? 

— Ai uitat ce este acum. Are puteri. 

— N-am uitat, îi răspunse Lori, dar pur şi simplu nu ştiu. 

— Nu ţi-a spus? 

— Nu. 

— A mers la Midian pentru că a crezut că a vărsat sânge... 

— Asta am bănuit şi eu. 

— Dar n-o făcuse. Era nevinovat. Ceea ce l-a făcut să devină 
carne. 

— Vrei să spui că a fost atacat? 

— Aproape ucis. Însă a scăpat, dar numai până în oraş. 

— Unde îl aştepta Decker, spuse Lori, încheind povestea sau 
doar începând-o. A fost al naibii de norocos că niciun glonţ nu 
l-a omorât. 

Zâmbetul lui Narcisse, care îi stăruise pe faţă încă de când 
Lori spusese că Boone sigur era păzit cu străşnicie, dispăru. 

— Ce vrei să spui... făcu el... niciun glonţ nu l-a omorât? Ce 
crezi că l-a adus înapoi la Midian? De ce îţi închipui că au 
deschis mormintele a doua oară? 

Ea îl privi total nedumerită. 

— Nu pricep, spuse, sperând că într-adevăr nu înţelesese. 
Ce vrei să insinuezi? 

— A fost muşcat de Peloquin, îi explică Narcisse. Muşcat şi 
infectat. Balsamul i-a pătruns în sânge... Amuţi: Vrei să-ți 
povestesc în continuare? 

— Da. 

— Balsamul i-a intrat în sânge. l-a dat puteri. l-a dat 
foamea. Şi i-a permis să se ridice de pe masa de disecţie şi să 
umble... 

Drept răspuns la expresia de şoc de pe chipul lui Lori, 
vorbele lui se înmuiară la sfârşitul frazei. 

— E mort? 

Narcisse dădu aprobator din cap: 


— Am crezut că ai înţeles asta, spuse el. Am crezut că mai 
devreme ai glumit... în legătură cu faptul că el e... glasul lui se 
stinse treptat, până amuţi. 

— Asta-i prea de tot! se împotrivi Lori. Strânse cu putere 
mânerul portierei, însă îi lipsea tăria să tragă de el... prea de 
tot. 

— Moartea nu-i chiar atât de rea, o linişti Narcisse. Nici 
măcar nu e diferită de viaţă. Doar că e... neaşteptată. 

— Vorbeşti din experienţă? 

— Sigur că da! 

Lori lăsă mâna să-i cadă de pe mâner. Simţea să o părăsesc 
până şi ultimii stropi de putere. 

— Nu mă părăsi acum, se rugă Narcisse. 

„Mort, mort definitiv. În braţele ei, în minte.“ 

— Lori, de ce taci? Spune ceva, fie măcar şi la revedere. 

— Cum îţi permiţi să glumeşti pe... tema asta? îl întrebă ea. 

— Dacă nu-i amuzant, cum ar putea fi? Numai trist. Şi nu 
vreau să fiu trist. Zâmbeşte, te rog! Mergem să-ţi salvăm 
iubitul, da, noi doi! 

Lori nu-i răspunse. 

— Să înţeleg că tăcerea ta înseamnă aprobare? 

Ea rămase mută. 

— Atunci aşa o să fac. 


XX - Purtat 


1 


Eigerman fusese la Midian doar o dată, atunci când adusese 
întăriri pentru forțele din Calgary care îl urmăreau pe Boone. 
Tot atunci îl cunoscuse şi pe Decker - eroul care îşi riscase 
viaţa pentru a încerca să-şi convingă pacientul să iasă din 
ascunzătoare. Dăduse greş, bineînţeles. Totul se încheiase cu 
execuţia lui Boone, când apăruse acesta. Dacă existase vreun 
om care să se prăbuşească la pământ şi să moară, atunci 
Boone fusese acela. Eigerman nu mai văzuse atâtea gloanţe 
străpungând o bucată de carne. Numai că Boone nu picase lat. 
Adică nu rămăsese la pământ. Începuse să umble, fără puls şi 
având carnea de culoarea peştelui crud. 

Greţoasă chestie! li dădea fiori când se gândea. N-avea de 
gând să recunoască asta în faţa cuiva, nici măcar faţă de 
pasagerii de pe bancheta din spate, preotul şi doctorul, care 
aveau şi ei propriile lor secrete. Pe ale lui Ashbery le ştia. 
Individului îi plăcea să poarte lenjerie feminină, fapt pe care 
Eigerman îl descoperise din întâmplare şi-l folosise ca motiv 
de şantaj când avusese nevoie de iertarea vreunui păcat 
propriu. Secretele lui Decker rămâneau însă un mister. Chipul 
lui nu trăda nimic, nici măcar unui ochi obişnuit să recunoască 
vinovăția. 

Repoziţionând oglinda retrovizoare, şeful se uita la Ashbery, 
care îi azvârli o privire morocănoasă. 

— Ai exorcizat vreodată pe cineva? îl întrebă el pe preot. 

— Nu. 

— Dar ai văzut cum se face? 

— Nu, nici asta. 

— Totuşi, crezi, nu? insistă Eigerman. 

— În ce? 

— În Rai şi în lad, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Fii mai explicit, te rog. 

— Poftim? 

— Ce înţelegi prin Rai şi lad? 


— lisuse, n-am chef de o dispută teologică, ce dracu’? 
Ashbery, eşti preot. Trebuie să crezi în diavol. Am dreptate, 
Decker? 

Doctorul mormăi ceva. Eigerman împinse lucrurile ceva mai 
departe: 

— Toată lumea a văzut chestii pe care nu le poate explica, 
nu? In special doctorii, corect? Ai avut pacienţi care vorbeau în 
alte limbi... 

— Nu cred c-am avut, îi răspunse Decker. 

— Dar e adevărat? Totul e perfect din punct de vedere 
ştiinţific, aşa e? 

— Aşa aş zice. 

— Ai zice! Da' despre Boone, ce zici? nu se lăsă Eigerman. 
Morţii readuşi la viaţă pot fi descrişi ştiinţific? 

— Nu ştiu, murmură Decker. 

— Bravo, ce să mai crezi? Un preot care nu crede în diavol şi 
un doctor care nu deosebeşte ştiinţa de gaura curului. Asta 
chiar că mă face să mă simt liniştit. 

Decker rămase mut. Ashbery îi răspunse: 

— Chiar crezi că te aşteaptă ceva urât, nu? Ai transpirat ca 
un cal. 

— Nu te obrăznici, drăguță! îl sfătui Eigerman. Mai bine 
scoate cărţulia cu exorcisme. Vreau să-i trimitem dracului pe 
monştrii ăia înapoi, de unde-au apărut. Tu ar trebui să ştii cum 
se face. 

— Eigerman, în prezent există alte explicaţii, răspunse 
Ashbery. Nu ne aflăm la Salem. Nu mergem la o ardere pe 
rug. 

Eigerman îşi îndreptă atenţia din nou asupra lui Decker, 
plasându-şi următoarea întrebare în mod insidios: 

— Doctore, ce părere ai? Crezi că ar trebui să-i luăm la 
analizat pe morţii ăştia înviaţi? Să-i întrebăm dacă au vrut 
vreodată să se culce cu surorile lor? Apoi, aruncând o privire 
spre Ashbery: sau dacă s-au îmbrăcat cu lenjeria lor? 

— Eu cred că mergem la Salem, răspunse Decker, în vocea 
căruia apăruse o nuanţă pe care Eigerman nu o mai 
percepuse până atunci: Şi mai cred că nu-ți pasă nici cât 
negru sub unghie ce cred eu. Oricum o să-i prăjeşti. 


— Aici ai nimerit-o, făcu Eigerman şi râse gros, din gâtlej. 

— Şi mai cred că Ashbery are dreptate. Eşti îngrozit. 

Asta făcu hohotul de râs să amuţească. 

— Ticălosule! zise Eigerman în şoaptă. 

Parcurseră restul drumului în tăcere: Eigerman imprimând o 
altă viteză convoiului, Decker observând cum lumina se 
stingea treptat, iar Ashbery, după câteva clipe de introspecţie, 
răsfoind Cartea de Rugăciuni, întorcând cu rapiditate paginile 
subţiri ca foiţa de ceapă, căutând Ritualurile Alungării. 


2 


Cu faţa înnegrită de funingine de la vehiculele incendiate, 
care încă ardeau, Pettine îi aştepta la cincizeci de metri de 
poarta necropolei. 

— Care-i situaţia? se interesă Eigerman. 

Pettine aruncă o privire spre cimitir: 

— Nicio mişcare de când cu evadarea. Dar am auzit tot soiul 
de chestii. 

— Ce anume? 

— Parc-am sta pe un muşuroi de termite, spuse Pettine. Pe 
sub pământ se mişcă ceva. N-am niciun dubiu. Se simte şi se 
aude. 

Decker, care călătorise într-o maşină care era la coada 
convoiului, apăru şi se alătură discuţiei, întrerupându-l pe 
Pettine pentru a i se adresa lui Eigerman. 

— Mai e o oră şi douăzeci de minute până apune soarele. 

— Ştiu să socotesc şi eu, îi răspunse Eigerman. 

— Atunci ne apucăm de săpat? 

— Când zic eu, Decker. 

— Decker are dreptate, Şefu', zise Pettine. Ticăloșii ăştia se 
tem de soare. |ţi spun eu, n-aş vrea să mai fim aici la noapte. 
Sunt o mulţime sub pământ. 

— O să stăm cât e nevoie ca să facem curăţenie, hotări 
Eigerman. Câte porţi sunt? 

— Două. Cea mare şi încă una pe latura de nord-est. 

— In regulă. Deci n-ar fi greu să-i blocăm. Adu un camion în 
faţa porţii mari şi o să punem oameni de-a lungul zidului ca să 
fim siguri că nu scapă niciunul. Apoi, intrăm şi noi. 


— Văd c-aţi adus şi întăriri, comentă Pettine, uitându-se 
spre Ashbery. 

— Aşa e. 

Eigerman se întoarse către preot: 

— Poţi binecuvânta apă, da? S-o sfinţeşti? 

— Da. 

— Atunci, fă-o! Toată apa pe care o putem găsi. 
Binecuvânteaz-o! Să le-o împărţi oamenilor! S-ar putea să 
ajute, dacă gloanţele nu-şi fac treaba. lar tu, Decker, stai 
naibii deoparte! Asta-i treabă de poliţişti. 

Odată ordinele date, Eigerman privi în jos spre porţile 
cimitirului. Traversând terenul prăfuit, el înţelese ce a vrut să 
spună Pettine prin „muşuroaie de termite”. Era ceva care se 
mişca pe sub pământ. Chiar i se păru că aude voci care 
veneau de la o înmormântare. Parcă o şi vedea. Dezgropată în 
urma săpăturilor, auzi o femeie care tipa pe sub pământ. O 
făcea pentru că ea născuse şi murise în propriul sicriu. Copilul, 
un monstru, supravieţuise sfârşind probabil într-un azil sau în 
pământ, alături de rămăşiţele mamei lui. 

El putea să numere minutele care au mai rămas din viaţa lui 
bolnavă, pe cele şase degete ale mâinii. Indată ce ei şi-ar fi 
arătat capetele, Eigerman putea să le trimită nişte gloanţe 
chiar în creier. Aşa că las-o să vină! Nu se temea de ei. Să 
vină! Să încerce! 

El avea să-i aştepte. 


3 


Decker urmări modul de desfăşurare a forţelor până când 
începu să se simtă neliniştit. Apoi se retrase puţin pe deal. 
Detesta să devină observatorul eforturilor altora. Il făcea să se 
simtă impotent şi trezea în el dorinţa de a le dovedi propria 
putere. Pornirea asta era întotdeauna periculoasă. Singurii 
ochi care puteau privi excitaţia criminală erau aceia care 
aveau să-şi piardă strălucirea vie, şi până şi pe aceia trebuia 
să-i distrugă în timp ce se uitau, de teamă că vor povesti ceea 
ce au văzut. 

Se întoarse cu spatele la cimitir şi se distră făcând planuri 
de viitor. După ce procesul lui Boone se va fi încheiat, va fi 


liber să reînceapă truda Măştii. Aştepta asta cu patimă. De 
acum înainte va merge în alte părţi. Va găsi locuri de măcel în 
Manitoba şi Saskatchewan sau poate chiar în Vancouver. Se 
înfierbântă de plăcere doar la acest gând. Din diplomatul pe 
care îl purta aproape că putea auzi Faţa-cu-nasturi suspinând 
printre dinţi. 

— Sst, se trezi el spunând către Mască. 

— Ce înseamnă asta? 

Decker se răsuci. Pettine stătea la un metru depărtare de el. 

— Ai spus ceva? vru să ştie polițistul. 

„Şi-o va găsi şi el“, spuse Masca. 

— Da, răspunse Decker. 

— N-am auzit. 

— Vorbeam singur. 

Pettine ridică nepăsător din umeri: 

— Ordin de la Şefu'. Zice că suntem pregătiţi să pătrundem. 
Vrei să dai o mână de ajutor? 

„Eu sunt gata“, spuse Masca. 

— Nu, zise Decker. 

— Nicio supărare. Eşti doctor psihiatru? 

— Da. De ce? 

— Mă gândeam c-o să fie nevoie de nişte doctori destul de 
curând. Doar n-or să se predea fără luptă. 

— Nu vă pot ajuta. Nici nu suport să văd sânge. 

Din servietă se auzi un hohot de râs, atât de puternic, încât 
Decker fu sigur că Pettine îl auzise. Dar nu avea motive să se 
îngrijoreze. 

— Atunci ar fi bine să păstrezi distanţa, spuse polițistul şi se 
întoarse pentru a porni spre locul acţiunii. 

Decker duse geanta la piept şi o ţinu strâns în braţe. 
Dinăuntru auzi fermoarul deschizându-se şi închizându-se 
întruna. 

— Taci dracului din gură, şopti el. 7 

— Să nu mă laşi încuiată, se tângui Masca. In niciun caz în 
noaptea asta. Dacă nu-ți place să vezi sânge, lasă-mă pe mine 
să-l privesc în locul tău. 

— Nu pot. 

— Îmi eşti dator, zise Masca. M-ai trădat la Midian sau ai 


uitat? 
— N-am avut de ales. 
— Acum ai. Mă poţi scoate puţin la aer. Ştii că ţi-ar face 
plăcere. 
— AŞ putea fi văzut. 
— Atunci curând. 
Decker nu răspunse. 
— Curând! răcni Masca. 
— Sst! 
— Spune că da. 
— Te rog... 
— Spune. 
— Da. Curând. 


XXI - Acea dorinţă 


1 


Doi oameni fuseseră lăsați de serviciu la secție pentru a 
păzi deţinutul din celula cinci. Eigerman le dăduse ordine 
precise. Sub nicio formă nu aveau voie să descuie uşa celulei, 
indiferent ce zgomote se auzeau dinăuntru. Şi nici vreunei 
autorităţi - fie ea judecător, doctor sau chiar Bunul Dumnezeu 
- nu trebuia să i se permită accesul la deţinut. lar pentru a 
aplica aceste ordine, în cazul că se impunea, lui Cormack şi lui 
Koestenbaum li se dăduseră cheile de la arsenal şi drept 
nelimitat de a apela la măsuri extreme în cazul în care 
securitatea secţiei ar fi fost pusă în pericol. Cei doi nu se 
arătaseră surprinşi. După toate probabilitățile, Shere Neck nu 
va mai avea vreun deţinut ca Boone, care să intre în analele 
violenţei atroce atât de furtunos. Dacă ar scăpa, pe tot 
teritoriul ţării renumele lui Eigerman ar fi terfelit. De la o 
coastă la alta a Americii. 

Existau însă şi alte amănunte, şi amândoi le ştiau. Cu toate 
că şeful nu precizase clar starea deţinutului, se vehiculaseră 
nenumărate zvonuri. Omul era, într-un anume fel, un monstru; 
posedat de puteri care îl făceau primejdios, chiar înapoia uşii 
încuiate şi zăvorite. 

Prin urmare, Cormack se arătă recunoscător că fusese lăsat 
să păzească partea din faţă a secţiei, în vreme ce 
Koestenbaum supraveghea chiar celula. Secţia era ca o 
fortăreață. Toate uşile şi ferestrele erau închise şi blocate. 
Acum se punea doar problema aşteptării cu arma în mână, 
până se întorcea cavaleria de la Midian. 

Nu mai era mult până atunci. Gunoaiele umane pe care le 
vor găsi acolo - dependenţi de droguri, perverşi, radicali - vor 
fi strânse în câteva ore, iar convoiul va face drum întors ca să 
elibereze santinelele din post. A doua zi urmau să sosească 
forţe din Calgary pentru a-l lua pe deţinut, iar lucrurile vor 
reveni pe vechiul făgaş. Cormack nu intrase în poliţie ca să 
stea şi să asude aşa cum se întâmpla acum. Nu, el se 


angajase pentru ca în câte-o noapte de vară să poată merge 
lejer cu maşina până la colţul străzilor South şi Emmett, 
pentru a o sili pe vreuna dintre profesionistele de acolo să-şi 
lase capul în poala lui timp de o jumătate de oră. Pentru el, la 
asta era bună legea. Nu să păzească fortăreaţa asta pe care 
nici dracu' n-o asedia. 

— Ajutor, se auzi vocea cuiva. 

Auzi cuvintele cu claritate. Persoana care vorbise - o femeie 
- se afla în faţa uşii principale. 

— Ajutaţi-mă, vă rog! 

Rugămintea era atât de convingătoare, că nu o putea 
ignora. Cu arma pregătită, cu glonţ pe ţeavă, se duse spre 
uşă. Nu avea geam, nici măcar vizor, astfel că nu putea vedea 
persoana de pe trepte. Dar o auzi din nou. Întâi un suspin, 
apoi o bătaie slabă, care se stingea la fel de repede după cum 
începea. 

— Trebuie să mergi în altă parte, spuse el. Acum nu te pot 
ajuta. 

— Sunt rănită, păru ea să spună, dar Cormack nu era sigur, 
aşa că îşi lipi urechea de uşă. 

— M-ai auzit? întrebă el. Nu te pot ajuta. Du-te la farmacie. 

Drept răspuns, nu se auzi nici măcar un scâncet. Doar o 
respiraţie slabă. 

Lui Cormack îi plăceau femeile; ţinea să joace rolul de 
bărbat cu autoritate şi de adept al familiei. Chiar de erou, 
atâta vreme cât nu trebuia să facă eforturi prea mari. Ar fi fost 
împotriva firii să nu deschidă uşa unei femei care cerşea 
ajutor. Părea tânără şi disperată.  Gândindu-se la 
vulnerabilitatea ei, nu inima i se întărea. Verificând întâi să nu 
se afle prin preajmă Koestenbaum, ca martor la încălcarea 
ordinului, Cormack şopti: 

— Stai puţin, şi desferecă uşa de sus până jos. 

Abia deschise puţin uşa că o mână şi ţâşni prin 
deschizătură, sfâşiindu-i faţa cu degetul mare. Rana se oprea 
imediat sub ochi, dar sângele care ţâşnea şuvoi îl făcu să vadă 
totul în roşu. Aproape orbit, se simţi azvârlit cu putere în 
spate, când forţa de cealaltă parte împinse uşa. Cu toate 
acestea, nu scăpă puşca din mâini. Trase, întâi spre femeie, 


fără s-o nimerească însă, apoi spre însoţitorul acesteia, care 
se repezi la el într-o poziţie ghemuită, ca să evite gloanţele. La 
a doua, pe alături ca şi prima, sângele explodă. Nu era însă al 
țintei, ci venea din propria gheată, de unde piciorul i se 
împrăştie pe podea. 

— Dumnezeule mare, lisuse! 

îngrozit, lăsă puşca să-i cadă din mână. Ştiind că nu va 
putea să se aplece ca s-o ia fără să-şi piardă echilibrul, se 
răsuci şi porni într-un picior către biroul pe care îşi lăsase 
pistolul. 

Dar Degete-de-Argint ajunsese deja acolo şi înghiţea 
gloanţele ca pe vitamine. 

Lipsit de orice mijloc de apărare şi ştiind că nu mai poate 
rămâne în picioare mai mult de câteva secunde, începu să 
urle. 


2 


Aflat în faţa celulei cinci, Koestenbaum nu-şi părăsi postul. 
Cunoştea ordinul. Orice s-ar fi întâmplat dincolo de uşă, în 
secţie, el trebuia să stea de pază lângă celulă, s-o apere de 
orice asalt. Era hotărât să procedeze întocmai, indiferent cât 
de mult ar fi urlat Cormack. 

Strivind chiştocul cu talpa, trase oblonul de la uşa celulei şi- 
şi apropie ochiul de vizor. Ucigaşul se mişcase în cursul 
ultimelor minute, trăgându-se încet spre colţ, de parcă ar fi 
fost vânat de o rază slabă de soare ce pătrundea pe 
ferestruica situată undeva, sus, deasupra lui. Acum nu mai 
avea unde să se retragă. Stătea strivit în colţ, ghemuit. Lăsând 
la o parte mişcarea, arăta la fel ca şi până atunci: un gunoi 
uman. Nu putea pune pe nimeni în pericol. 

Aparenţele înşală, desigur; Koestenbaum purta uniforma de 
prea multă vreme ca să fie chiar atât de naiv. Insă recunoştea 
un om învins. Boone nici măcar nu ridică ochii atunci când 
Cormack scoase un alt răcnet. Se mulţumi să urmărească cu 
coada ochiului raza de soare care se târa spre el şi fu 
străbătut de un tremur. 

Koestenbaum lăsă capacul vizorului să cadă cu zgomot şi se 
întoarse să vegheze la uşa unde atacatorii lui Cormack - 


oricine ar fi fost aceştia - urmau să vină. Îl vor găsi pregătit şi 
aşteptându-i, cu armele gata să-şi slobozească gloanţele. 

Nu mai avu timp să se gândească la modul în care avea să 
apere poziția, fiindcă o detunătură făcu  încuietoarea, 
împreună cu jumătate din uşă, aşchii care au zburat 
împrăştiate în toate părţile, iar aerul se umplu de fum. Orbit 
de fum, trase la întâmplare, când văzu pe cineva repezindu-se 
spre el. Omul tocmai arunca puşca pe care o folosise ca să 
spargă uşa şi îşi ridica mâinile care sc/ipiră în clipa când 
coborâră fulgerător spre ochii lui. Polițistul şovăi cât să 
surprindă chipul atacatorului - ce semăna cu ceva care ar fi 
trebuit ţinut în bandaje la doi metri sub pământ - apoi trase. 
Glonţul îşi atinse ţinta, însă n-o încetini câtuşi de puţin şi, până 
să tragă a doua oară, se trezi țintuit la perete, faţă în faţă cu 
atacatorul. Un cârlig se afla la doi centimetri de ochiul lui 
stâng. Un altul îi ţintuia vintrele. 

— De care vrei să te lipseşti? îl întrebă omul. 

— Nu-i nevoie, se auzi vocea unei femei, iar Koestenbaum 
nu mai apucă să aleagă între vedere şi sex. 

— Lasă-mă, zise Narcisse. 

— Nu-l lăsa! se rugă încet Koestenbaum. Te rog... nu-l lăsa! 

În faţa lui apăru şi femeia. Ceea ce vedea părea destul de 
normal, dar n-ar fi vrut să parieze cum arăta pe sub bluză. 
Sâni ca de târfă, cel mai probabil. Căzuse în mâinile 
monştrilor. 

— Unde-i Boone? întrebă ea. 

Nu avea rost să-şi rişte boaşele, ochiul sau cine ştie ce. Cu 
sau fără ajutorul lui, tot aveau să-l găsească. 

— Aici, răspunse el, arătând din ochi spre celula cinci. 

— Şi cheile? 

— La centură. 

Femeia se aplecă şi-i luă lanţul cu chei. 

— Care dintre ele? 

— Cea cu breloc albastru, mărturisi el. 

— Mulţumesc! 

Femeia trecu de el, îndreptându-se către uşă. 

— Stai.. spuse Koestenbaum. 

— Poftim? 


— Fă-l să-mi dea drumul. 

— Narcisse! rosti ea. 

Cârligul se retrase din dreptul ochiului, dar cel de la vintre 
rămase, îmboldindu-l. 

— Trebuie să ne grăbim, zise Narcisse. 

— Ştiu, veni răspunsul femeii. 

Koestenbaum auzi uşa deschizându-se. Aruncă o privire în 
jur, să o vadă intrând în celulă. Când întoarse capul la loc, 
pumnul îi izbi faţa şi el se prăbuşi la podea, cu falca fracturată 
în trei locuri. 


3 


Cormack se alesese cu o lovitură la fel de năprasnică, dar el 
deja se năruia când o primise şi, în loc să-l trimită în lumea 
viselor, rămase cu o ameţeală de care scăpă repede. Se târî 
până la uşă, şi, cu ajutorul mâinilor, se ridică într-un picior. 
Apoi ieşi ţopăind în stradă. Vânzoleala produsă de cei care se 
întorceau acasă de la lucru se terminase, dar mai erau 
vehicule care treceau în ambele direcţii, iar imaginea unui 
poliţist care şchiopătează în mijlocul drumului, cu mâinile 
ridicate se dovedi suficientă pentru ca toate maşinile să se 
oprească în scrâşnet de frâne. 

În timp ce şoferii şi pasagerii coborau din camioane şi 
automobile ca să-i sară în ajutor, Cormack simţi cum şocul 
întârziat al rănii pe care el însuşi şi-o pricinuise îl copleşeşte. 
Cuvintele pe care salvatorii i le adresau ajungeau în mintea lui 
confuză ca nişte frânturi fără sens. 

Crezu (speră) că cineva spusese: „Aduc eu un pistol”, dar 
nu era sigur. 

Speră (se rugă) ca limba-i greoaie să poată articula 
cuvintele prin care să le comunice unde să-i găsească pe 
făptuitori, dar nici de asta nu era sigur. 

Pe măsură ce feţele care îl înconjurau îşi pierdură 
identitatea, îşi dădu seama că piciorul sângerând lăsase urme 
care îi vor conduce până la locul faptei. Consolându-se cu 
acest gând, leşină. 


4 


— Boone, zise Lori. 

Corpul lui slab, dezgolit până la brâu - plin de cicatrice şi 
fără un sfârc - se cutremură când ea îi rosti numele. 

— Pune-l în mişcare, te rog. 

Narcisse se afla lângă uşă, privind intens către deţinut. 

— N-o să faci nimic dacă răcneşti, îl preveni ea. Lasă-ne 
puţin singuri, bine? 

— Nu-i timp pentru cordeală. 

— leşi odată! 

— Bine. Narcisse ridică braţele, mimând că se predă: Plec. 

Închise uşa. Acum rămăseseră doar ea şi Boone. Ea vie, el - 
mort. 

— Ridică-te, spuse ea. 

El nu făcu altceva decât să aibă un frison. 

— Ridică-te, te rog! Nu avem mult timp. 

— Atunci lasă-mă aici! 

Ea trecu peste sentiment, dar nu şi peste faptul că el 
rupsese liniştea. 

— Vorbeşte-mi! se rugă ea. 

— Nu trebuia să te întorci, zise el, cu glas înfrânt. Ţi-ai riscat 
viaţa degeaba. 

Nu se aşteptase la asta. Furie, poate, că îl lăsase să fie 
capturat la Sweetgrass Inn. Suspiciune, poate şi asta, pentru 
că venise aici cu cineva din Midian. Dar nu-şi imaginase că va 
găsi acea creatură zdrobită, care abia vorbea, prăbuşită 
grămadă într-un colţ, ca un boxer ce a purtat mult prea multe 
lupte. Unde era bărbatul pe care îl văzuse la han, schimbându- 
şi trupul în faţa ei? Unde era forţa nepăsătoare pe care o 
descoperise, unde-i era apetitul? Abia părea capabil să-şi 
ridice capul, iar de dus carne la gură, nici vorbă. 

Asta era problema, înţelese ea dintr-o dată. Carnea 
interzisă. 

— Încă o simt, zise el. 

Lori simţi multă tristeţe în vocea lui; omul care se simţea 
îngreţoşat de ceea ce devenise. 

— Nu poţi fi făcut răspunzător, îi spuse ea. Nu mai erai tu 


însuţi. 

— Acum Sunt, răspunse el. Unghiile i se înfipseră în 
muşchiul antebraţului, observă ea, ca şi cum ar fi vrut să se 
împiedice de a se ridica: Nu vreau să plec. O să aştept aici 
până vor veni să mă lege. 

— Nu va sluji la nimic, Boone, îi reaminti ea. 

— Iisuse... Cuvântul se sfârşi cu lacrimi: Ştii tot? 

— Da, mi-a spus Narcisse. Eşti mort. Şi atunci de ce vrei să 
te agăţi de tine însuţi? Nu te pot ucide. 

— Vor găsi ei o cale. Îmi taie capul. Îmi zboară creierii. 

— Nu vorbi aşa! 

— Trebuie să termine cu mine, Lori. Să mă scape de chinuri. 

— Eu nu vreau să scapi de chinuri, spuse Lori. 

— Dar eu vreau! răspunse el, ridicând privirea spre ea 
pentru prima oară. 

Văzându-i faţa, ea îşi aduse aminte câte femei îl doriseră şi 
înţelese de ce. Durerea nu putea avea o forţă de convingere 
mai mare decât oasele lui, decât ochii lui. 

— Vreau să scap. De acest trup. De această viaţă. 

— Nu se poate. Midian are nevoie de tine. Oamenii aceia îl 
distrug, Boone. 

— Şi ce dacă? Să dispară. Midian e doar o groapă populată 
doar de cei care ar trebui să rămână morţi. Şi ei ştiu asta, 
fiecare în parte. Numai că nu au curajul să facă ce e drept. 

— Nimic nu e drept, se trezi Lori spunând - cât de departe 
ajunsese, până la o asemenea relativitate sumbră! - în afară 
de ceea ce simţi şi ştii. 

Inceputul de furie care îl cuprinsese pe Boone se stinse. 
Tristeţea care îi luă locul era mai profundă ca niciodată. 

— Mă simt mort, explică el. Nu ştiu nimic. 

— Nu-i adevărat, îl contrazise ea, făcând spre el primul pas 
de când pătrunsese în celulă. 

El se chirci, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca ea să îl lovească. 

— Mă ştii pe mine. Mă simți. 

Îi apucă braţul şi-l trase spre ea. El nu apucă să-şi strângă 
degetele în pumn. Lori îi aşeză palma pe pântecele ei. 

— Crezi că sunt dezgustată de tine, Boone? Crezi că mi-e 
groază? Nu-i adevărat. 


Îi trase palma spre sâni. 

— Incă te vreau, Boone. Şi Midian te vrea, dar eu te doresc 
mai mult. Te vreau şi rece, dacă aşa eşti. Te vreau şi mort, 
dacă aşa eşti. Şi voi veni eu la tine dacă tu nu vrei să vii la 
mine. O să-i las să mă împuște. 

— Nu, protestă el. 

Strânsoarea degetelor ei pe mâna lui deveni uşoară. El ar fi 
putut să-şi retragă mâna. Preferă totuşi să o atingă în 
continuare, singurul obstacol între palmă şi piele fiind doar 
țesătura bluzei. Lori îşi dori ca țesătura să se dizolve la un 
semn al ei, iar el să-i mângâie pielea dintre sâni. 

— Mai curând sau mai târziu vor veni după noi, spuse ea. 

Şi nu minţea. De afară se auzeau glasuri. O mulţime pusă 
pe linşat. Poate că monştrii nu aveau să dispară niciodată. Dar 
nici aceia care îi persecutau. 

— Boone, ne vor distruge pe amândoi. Pe tine, pentru ceea 
ce eşti. Pe mine, pentru că te iubesc. Şi n-o să te mai strâng 
niciodată în braţe. Nu vreau asta, Boone. Nu vreau să fim 
țărână purtată de vânt. Vreau să rămânem din carne. 

Limba îi trădase intenţia. Nu voise s-o spună atât de clar. 
Dar o făcuse şi era adevărat. Nu-i era ruşine de propriile 
vorbe. 

— Nu-ţi dau voie să mă negi, Boone, spuse ea. 

Cuvintele pe care le spunea o impulsionau. Vorbele îi 
conduseră mâna spre ţeasta rece a lui Boone. Prinse între 
degete o şuviţă de păr. 

El nu-i opuse rezistenţă. Ba mai mult, degetele se strânseră 
pe bluză, iar el se lăsă în genunchi în faţa ei, apăsându-şi faţa 
de coapsele ei, lingându-le de parcă ar fi vrut să o curețe de 
haine şi să o pătrundă cu salivă şi spirit, deodată. i 

Pe sub haine, Lori se umezise. El îi simţi arşiţa. Işi dădu 
seama că tot ce spusese Lori nu era o minciună. li sărută sexul 
sau mai curând pânza ce i-l acoperea, fără contenire. 

— Uită de tine, Boone, îl îndemnă ea. 

El dădu aprobator din cap. 

Lori îl prinse mai tare de păr şi-l trase spre binecuvântarea 
mirosului ei. 

— Spune, îl rugă ea. Spune că te ierti! 


El ridică ochii de la locul plăcerii şi, chiar înainte să 
vorbească, ea putu să vadă că apăsarea ruşinii îi dispăruse de 
pe faţă. Dincolo de zâmbetul apărut brusc, Lori întâlni ochii 
monstrului, întunecați, continuând să se întunece pe măsură 
ce el mergea mai adânc. 

Privirea îi produse o durere: 

— Te rog... murmura ea... iubeşte-mă! 

El trase de bluză. Aceasta fu sfâşiată. Cu o mişcare înceată, 
palma i se strecură prin ruptură, pe sub sutien, căutându-i 
sânul. Ceea ce făceau era o nebunie, desigur. Mulțimea 
înfuriată avea să dea buzna peste ei, dacă nu plecau imediat. 
Totuşi, nebunia o atrăsese pe Lori în acel cerc al ţărânii şi al 
muştelor; de ce să fie surprinsă că această călătorie o adusese 
la o nebunie novă? Mai bine astfel decât să trăiască o viaţă 
fără el. Mai bine asta decât orice altceva. 

El se ridică în picioare, stârnindu-i sfârcul din ascunziş, 
lipindu-şi gura rece de bănuţul fierbinte, făcându-l să vibreze, 
lingându-l, într-un joc perfect al limbii şi al dinţilor. Moartea îl 
făcuse un adevărat amant. Îi dăduse cunoaşterea lutului şi îl 
învățase modul în care să-l excite; îl făcuse cunoscător în 
misterele trupului. Era pretutindeni pe trupul ei, mişcându-şi 
coapsele lipite de ale ei într-o rotaţie înceată - plimbându-şi 
limba de la sâni până la scobitura claviculei, apoi în sus, de-a 
lungul gâtului, către bărbie, de unde ajunse la gură. 

Lori mai simţise această foame devoratoare doar o dată, la 
New York, în urmă cu ani de zile, când cunoscuse şi se culcase 
cu un bărbat al cărui nume nu-l ştiuse nici atunci, dar ale cărui 
mâini şi buze păreau să o cunoască mai bine decât se 
cunoştea ea. 

— Mai rămâi să bem ceva? îl întrebase ea după ce se 
dezlipiseră unul de celălalt. 

El îi spusese nu aproape rugător, ca şi cum cineva atât de 
neştiutor în ale regulilor era sortit nenorocirii. De aceea îl 
urmărise cum se îmbracă şi pleacă, furioasă pe sine pentru 
faptul că îl invitase, şi supărată pe el pentru detaşarea-i atât 
de exersată. Îl visase însă de zeci de ori în săptămânile ce 
urmaseră, retrăind momentele lor de josnicie, jinduind să 
treacă din nou prin ele. 


Acum le avea la îndemână. Boone era amantul acelui colţ 
întunecat, perfecţionat. Rece şi febril, grăbit şi studiat. De astă 
dată îi ştia numele, deşi tot străin îi era. lar în fervoarea 
posesiei lui şi în dorinţa ei arzătoare pentru el, Lori simţea că 
celălalt amant şi toţi cei care se perindaseră înaintea lui, 
arseseră până la capăt. Acum avea în sine doar cenuşa lor - 
acolo unde se aflaseră limba şi mădularul lor - iar ea avea 
putere deplină asupra lor. 

Boone se dezbrăcă de pantaloni. Ea îi cuprinse mădularul în 
mână. Acum îi venise lui rândul să suspine când ea îşi trecu 
degetele pe sub erecţia lui, începând de la testicule până în 
locul în care inelul cicatricei rămase după circumcizie era un 
mic nod de carne sensibilă. Il mângâie cu mişcări 
imperceptibile care să se sincronizeze cu ritmul limbii lui pe 
care i-o mai simţea încă în gură. Apoi, sub imperiul aceluiaşi 
impuls neaşteptat, timpul preludiului se încheie. Ea îl împinse 
cu spatele de zid, scoţându-şi restul de îmbrăcăminte cu 
mişcări brutale, după care îi trase pantalonii până la mijlocul 
coapselor. Apoi, cu o mână agăţata pe după umărul lui, iar cu 
cealaltă bucurându-se de mătasea mădularului lui, îl luă 
înăuntrul ei. El se opuse impetuozităţii ei, un delicios război al 
dorinţei care o făcu pe Lori să ţipe după numai câteva 
secunde. Niciodată nu fusese atât de receptivă şi nici nu 
trebuise să fie astfel. El îi umplea golul cu prisosinţă. 

Apoi totul se întâmplă cu adevărat. După promisiuni, 
dovada. Proptindu-şi umerii de zid, el deveni un adevărat 
unghi ca să o pătrundă cu totul, suportându-i greutatea prin 
propria insistenţă. Ea îl linse pe faţă. El rânji. Ea îl scuipă între 
ochi. El râse şi o scuipă la rându-i. 

— Da, făcu ea. Aşa. Da-i înainte. Da. 

Nu putea rosti nicio frază decât în afirmativ. Da, scuipatului; 
da, mădularului; da, acestei vieţi în moarte; şi bucurie în viaţa 
din moarte pe vecie. 

Răspunsul lui era dulceaţa mişcărilor din coapse; trudă fără 
cuvinte, cu dinţii încleştaţi, cu fruntea încruntată. Expresia de 
pe faţa lui o făcu pe Lori să aibă un spasm, văzându-l 
închizând ochii în faţa plăcerii ei; ştiind că imaginea încântării 
ei îl ducea pe el prea aproape de satisfacţie. Lori îi impuse 


mişcările prin propria mişcare, ţinându-se cu o mână de o 
cărămidă din zid, de deasupra capului lui, ca să se poată înălța 
de-a lungul mădularului, pentru ca apoi să se înfigă din nou în 
el. Durere mai plăcută nu exista. Îşi dori să dureze etern. 

Deodată, dinspre uşă răzbătu o voce. Lori o auzi, deşi capul 
îi vuia. 

— Repede. 

Era Narcisse. 

— Mai repede. 

ÎI auzi şi Boone, dar auzi şi vacarmul din depărtare, unde se 
adunaseră cei dornici de linşaj. Se adaptă noului ei ritm, 
făcând totul pentru a-i veni în întâmpinare. 

— Deschide ochii, îi zise ea. 

El se supuse, surâzând la auzul comenzii. Era prea mult 
pentru el să-i înfrunte ochii. Prea mult pentru ea să-i înfrunte 
privirea. Odată pactul asumat, se despărţiră până când floarea 
ei strângea între petale doar capătul mădularului - atât de 
lunecos încât putea să-i scape apoi se înfruntară încă o dată 
pentru împreunarea finală. 

Bucuria simțită o făcu pe Lori să strige, însă el îi amuţi 
ţipătul cu limba, blocând dubla explozie cu gurile. Nu acelaşi 
lucru se întâmpla jos. Zăgăzuită de luni întregi, puterea lui 
erupse, alunecând în josul picioarelor ei, traseul fiind la fel de 
rece ca şi ţeasta sau sărutările. 

Narcisse îi readuse înapoi din lumea lor în lumea celor mulţi. 
Acum uşa stătea deschisă. Narcisse îi urmărea fără să se 
jeneze: 

— Aţi terminat? vru el să ştie. 

Boone îşi şterse buzele de ale lui Lori, printr-o mişcare 
laterală, repetată, împrăştiind saliva amândurora pe obraji. 

— Deocamdată, spuse Boone, nedezlipindu-şi privirea de la 
Lori. 

— Atunci putem pleca? întrebă Narcisse. 

— Oricând. Oriunde. 

— Midian, veni instantaneu răspunsul. 

— Atunci, la Midian. 

Amanţii se separară. Lori îşi ridică lenjeria de jos. Boone se 
strădui să-şi vâre bărbăţia, încă virilă, în pantaloni. 


— S-au strâns o mulţime afară, anunţă Narcisse. Cum dracu’ 
trecem de ei? 

— Toţi sunt la fel, zise Boone, toţi se tem. 

Cu spatele la Boone, Lori simţi o schimbare în aerul din jurul 
ei. O umbră urca pe ziduri spre stânga şi spre dreapta ei, 
cuprinzându-i spinarea, sărutându-i ceafa, şira spinării, fesele 
şi ceea ce se afla între. Era întunericul lui Boone. El se afla în 
tot acel întuneric. 

Până şi Narcisse rămase fără grai. 

— Doamne, murmură el, apoi deschise larg uşa pentru a 
îngădui nopţii să pornească în goană. 


5 


Gloata era însetată de distracţie. Cei care aveau pistoale şi 
puşti în maşini veniseră cu ele; cei care din întâmplare aveau 
funii în portbagaj exersau cum se fac laţurile; iar cei fără funii 
sau arme se dotaseră cu pietre. Drept justificare nu era nevoie 
decât să fi văzut resturile labei piciorului lui Cormack, 
împrăştiate pe pardoseala secţiei. Liderii grupului - care îşi 
ocupaseră neîntârziat posturile, graţie selecţiei naturale 
(aceştia aveau voci mai pătrunzătoare şi arme mai puternice) 
- tropăiau pe acel teren înroşit, când un zgomot dinspre celule 
le atrase atenţia. 

Cineva din spatele mulţimii începu să răcnească: 

— Doborâţi-i pe ticăloşi! 

Ochii însetaţi de răzbunare ai conducătorilor nu se fixară 
asupra umbrei lui Boone, ci asupra lui Narcisse. Faţa lui, o 
adevărată ruină, îi făcu pe câţiva să exclame dezgustaţi şi pe 
majoritatea să ceară doborâărea lui: 

— Impuşcă-l pe nenorocit! 

— Direct în inimă! 

Conducătorii nu şovăiră nicio clipă. Trei traseră. Un glonţ îl 
lovi pe Narcisse, trecând prin umăr şi ducându-se mai departe. 
Mulțimea izbucni în urale. Incurajaţi de această primă lovitură 
nimerită, membrii mulţimii se năpustiră în număr mare, cei din 
spate dornici să vadă sânge curgând, iar cei din faţă fără să 
vadă că din cel lovit nu cursese nicio picătură de sânge. Nici el 
nu căzuse; mulţimea văzuse măcar atâta lucru. Apoi, vreo doi 


încercară să termine treaba, slobozind o rafală în Narcisse. 
Majoritatea gloanţelor se împrăştiară care încotro, dar nu chiar 
toate. 

Când totuşi cel de-al treilea glonţ îşi atinse ţinta, un răget 
de furie cutremură încăperea, făcând lampa de pe birou să 
explodeze şi declanşând o avalanşă de praf din tavan. 

Auzind acel zgomot, câţiva care tocmai treceau pragul se 
răzgândiră. Devenind dintr-o dată nesimţitori faţă de ceea ce 
ar putea crede oamenii cu care îşi dădeau coate, aceştia 
începură să-şi croiască drum înapoi, spre cerul liber. Pe stradă 
era încă lumină, iar canicula reuşi să facă uitat fiorul rece de 
spaimă care trecuse de-a lungul şirei spinării fiecăruia, când 
se auzise acel răcnet. Cei din fruntea mulţimii nu mai aveau 
totuşi cum să se retragă. În cadrul uşii se produse un blocaj. 
Oamenii nu puteau decât să rămână pe poziţii şi să îndrepte 
armele în faţă, timp în care răgetul răzbătea din ce în ce mai 
tare din partea din spate a secţiei. 

Unul dintre participanţi fusese martor în acea dimineaţă la 
Sweetgrass Inn şi-l ştia pe cel care apăru în faţa lor, drept 
ucigaşul pe care-l văzuse arestat. Îi reţinuse şi numele: 

— Uite-l! începu el să strige cu glas isteric. Acela e Boone! 

Bărbatul care trăsese primul foc în Narcisse ţinti. 

— Doboară-l! răcni cineva. 

Bărbatul trase. 

Boone mai fusese împuşcat, şi încă de multe ori. Acel glonţ 
neînsemnat, care îi pătrunse în piept şi-i atinse inima tăcută, 
nu însemna nimic. Hohoti şi continuă să se apropie, simțind 
schimbarea ce se petrecea în interior când elimină glonţul. Era 
alcătuit dintr-o substanţă lichidă ce se desfăcea în picături 
minuscule care deveneau ceva nou: în parte, bestia pe care o 
moştenise de la Peloquin; în parte, un războinic ascuns, 
precum Lylesburg; în parte, Boone, lunaticul, mulţumit în cele 
din urmă cu propriile lui viziuni. Şi, vai! Plăcerea aceea, 
simțind posibilitatea eliberata şi iertată; plăcerea de a se 
îndrepta spre mulţimea de oameni şi s-o vadă cum se desface 
în faţa lui. 

Le mirosi căldura şi tânji după ea. Le simţi groaza şi extrase 
forţă din ea. Acei oameni îşi arogau o autoritate nemeritată. 


Se instituiau drept arbitri ai binelui şi răului, ai normalului şi 
anormalului, justificându-şi cruzimea prin legi ridicole. Acum 
vedeau în acţiune o lege mai simplă, iar fiinţa lor îşi amintea 
cea mai veche dintre spaime: aceea de a se transforma în 
pradă. 

Se retraseră în goană din faţa lui, iar panica se răspândi în 
rândurile mulţimii dezorganizate. În acel haos, toţi uitară de 
puşti şi pistoale, urletele care cereau sânge se transformară în 
urlete de fiare care îşi caută scăparea. In graba lor, călcându- 
se în picioare unii pe alţii, se îmbrânceau şi se loveau pentru a 
ajunge înapoi în stradă. 

Un puşcaş îşi păstră cumpătul şi rămase pe poziţie, sau 
poate încremenise locului din cauza şocului. Indiferent cum ar 
fi fost, Boone îi smulse arma din strânsoare, după care 
bărbatul se aruncă în mulţimea tumultuoasă ca să scape de 
confruntare. 

Lumina zilei încă domnea pe stradă, dar Narcisse rămase 
nepăsător la un asemenea amănunt minor. Întrucât ieşirea se 
eliberase, îşi croi drum la lumină, şerpuind neobservat prin 
mulţimea care se răzleţea, până ajunse la maşină. 

Boone observă că se producea o regrupare a forţelor. Un 
grup restrâns de bărbaţi, aflaţi pe trotuarul de pe cealaltă 
parte a străzii - mângâiaţi de lumina soarelui şi la o distanţă 
sigură de bestie - discutau aprins, de parcă ar fi pregătit o 
demonstraţie. Armele căzute la pământ erau recuperate. Nu 
putea fi decât o chestiune de timp până când uimirea şi 
spaima provocate de transformarea lui Boone se vor stinge, 
iar oamenii îşi vor relua asaltul. 

Narcisse se mişcă însă foarte repede. Se afla deja în maşină 
şi ambala motorul, când Lori ajunse lângă uşă. Boone o reţinu, 
atingerea umbrei lui (pe care o târa după sine ca pe un nor de 
fum) fiind mai mult decât suficientă pentru a-i domoli orice 
fărâmă de teamă ce mai zăbovea în sufletul ei, în ceea ce 
priveşte carnea lui transformată. Şi într-adevăr, ea se trezi 
imaginându-şi ce ar fi însemnat să facă dragoste cu el astfel; 
să se desfacă pentru a primi umbra şi bestia din centrul 
acesteia. 

Maşina ajunse la uşă, opri cu un scârţâit de frâne, învăluită 


în fumul şi gazele de eşapament. 

— Du-te! spuse Boone, împingând-o pe uşă afară, în timp ce 
umbra lui acoperea trotuarul pentru a deruta duşmanul. 

Gestul a fost întemeiat, căci o împuşcătură făcu luneta 
bucăţi chiar în clipa în care Lori se aruncă în maşină. Urmă un 
baraj de pietre. 

Boone era deja alături de ea şi trânti portiera. 

— Ne vor urmări! spuse Narcisse. 

— Să vină! răspunse Boone. 

— La Midian? 

— Acum nu mai e niciun secret. 

— Adevărat. 

Narcisse apăsă pedala de acceleraţie până la fund şi maşina 
demară. 

— O să-i conducem până în iad, zise Boone, în vreme ce un 
grup de patru maşini porniseră deja în urmărire, dacă acolo 
vor să meargă. 

Avea o voce guturală, datorită gâtlejului creaturii care 
devenise, dar râsul care urmă era al lui Boone, ca şi cum 
acesta ar fi aparţinut dintotdeauna bestiei; un umor mai 
eliberator decât putea suporta umanitatea lui, care îşi găsise 
în sfârşit înţelesul şi chipul. 


XXII - Triumful Maştii 


1 


Eigerman se gândea că, dacă ar mai avea o zi ca aceea, nu 
ar găsi motive să se plângă Domnului Dumnezeu, când va fi să 
ajungă în cer. În primul rând, era imaginea lui Boone prins în 
lanțuri. Apoi, aducerea copilului în fața aparatelor de 
fotografiat, ştiind că mutra lui avea să apară pe prima pagină 
a fiecărui ziar din întreaga ţară, a doua zi dimineaţă. lar acum, 
priveliştea minunată a Midianului în flăcări. 

Lui Pettine îi venise ideea, şi încă a naibii de bună, de a 
turna benzină prin aerisirile mormintelor, s-o aprindă şi să 
silească tot ce se afla sub pământ să iasă la lumină. Dăduse 
roade mai bune decât sperase oricare dintre ei. După ce focul 
începu să se îngroaşe şi incendiul să se extindă, duşmanii n-au 
avut încotro şi au trebuit să iasă din haznalele lor, la aer, unde 
soarele i-a făcut bucăţi pe mulţi dintre ei. 

Dar nu chiar pe toţi. Unii avuseseră timp să-şi pregătească 
ieşirea, protejându-se de lumină cu tot soiul de mijloace, care 
de care mai disperate. Imaginaţia nu le slujise la nimic. Rugul 
era înconjurat din toate părţile, porţile păzite, zidurile 
supravegheate. Incapabili să scape zburând spre cer şi să-şi 
acopere, în acelaşi timp, capetele pentru a şi le feri de soare, 
aceştia erau împinşi înapoi în mijlocul flăcărilor. 

În alte condiţii Eigerman nu şi-ar fi permis să se bucure de 
acel spectacol aşa cum o făcea acum. Dar acele creaturi nu 
erau umane - măcar atâta lucru era clar de la distanţă. Nişte 
avortoni diformi, nici măcar doi nu semănau între ei, şi 
Eigerman era convins că până şi îngerii ar fi râs să-i vadă 
doborâţi. Doborârea Diavolului rămânea distracţia proprie a lui 
Dumnezeu. 

Dar nu putea dura la nesfârşit. Noaptea avea să coboare 
curând. Când se va întâmpla asta, oamenii lui vor pierde cel 
mai puternic aliat, iar şansele ar putea să se întoarcă de 
partea duşmanului. Va trebui să lase rugul să ardă toată 
noaptea, iar în zori vor reveni şi vor scoate supraviețuitorii din 


ascunzătorile lor şi-i vor termina. Cu apă sfinţită şi cruci care 
puneau la adăpost zidurile şi porţile, cei dinăuntru aveau 
puţine şanse să evadeze înainte de ivirea zorilor. Nu era sigur 
ce putere puteau supune monştrii: focul, apa, lumina zilei, 
credinţa: toate sau o împletire a acestora. Nu avea 
importanţă. Ceea ce îl preocupa pe el era să găsească puterea 
de a le crăpa capetele. 

Un strigăt venind dinspre deal întrerupse firul gândurilor lui 
Eigerman. 

— Trebuie să pui capăt acestei fapte! 

Era Ashbery. Se părea că stătuse prea aproape de flăcări. 
Era tras la faţă, scăldat în sudoare. 

— Ce să opresc? răcni Eigerman, drept răspuns. 

— Acest masacru. 

— Nu văd niciun masacru. 

Ashbery ajunsese la câţiva metri de Eigerman, dar trebuia 
să strige ca să acopere zgomotul subpământean: hărmălaia 
făcută de monştri şi de incendiu, punctate când şi când de 
zgomote mai puternice, când căldura făcea să crape câte o 
lespede sau să se prăbuşească un mausoleu. 

— N-au nicio şansă! urlă Ashbery. 

— Păi, nici nu trebuie, îl lamuri Eigerman. 

— Dar nu ştii cine e acolo! Eigerman!... Nu ştii pe cine ucizi! 

Şeful râniji: 

— Ba ştiu foarte bine, spuse el, cu o privire pe care Ashbery 
o văzuse doar la câinii turbaţi. Ucid morţii şi ce e rău în asta? 
la zi! Răspunde-mi, Ashbery. Cum poate fi rău să-i faci pe 
morţi să zacă întinşi şi să rămână morţi? 

— Eigerman, acolo jos sunt şi copii, îi răspunse Ashbery, 
arătând cu degetul în direcţia Midianului. 

— A, sigur. Cu ochii cât farurile! Şi ce dinţi! Ai văzut ce dinţi 
au nenorociţii ăia? Aceia sunt copiii Diavolului, Ashbery. 

— Ţi-ai ieşit din minţi. 

— N-ai curajul să crezi asta, am dreptate? N-ai curaj nici cât 
o găină! 

Făcu un pas către preot şi-l prinse de sutană. 

— Poate că tu semeni mai mult cu e; decât cu noi, adăugă. 
Aşa să fie, Ashbery? Simţi chemarea sălbăticiei, nu? 


Ashbery îşi smulse sutana dintre degetele lui Eigerman. 
Haina preoțească se sfâşie. 

— Bine... zise el, am încercat să discut omeneşte cu tine. 
Dacă ai călăi cu teama lui Dumnezeu, atunci poate că un om 
al lui Dumnezeu îi poate opri. 

— Să-mi laşi oamenii în pace! îl preveni Eigerman. 

Dar Ashbery cobora deja dealul, iar glasul lui se auzi 
puternic, acoperind hărmălaia. 

— Opriţi-vă! răcni el. Puneţi armele jos! 

Aflat chiar în faţa porţilor principale, Ashbery putea fi văzut 
de numeroşi oameni ai armatei lui Eigerman şi, deşi puţini 
călcaseră în biserică de la botez sau de la căsătorie, de astă 
dată îl ascultară. Voiau unele explicaţii pentru ceea ce 
văzuseră în ultima oră, pentru imagini de care s-ar fi 
îndepărtat în goana mare, însă un impuls pe care cu greu ÎI 
recunoşteau ca pornind din fiinţa lor îi făcea să rămână lângă 
ziduri, rostind rugăciunile pe care şi le mai aduceau aminte din 
copilărie. 

Eigerman ştia că fidelitatea era o trăsătură ce i se cuvenea 
doar prin efect. Oamenii nu i se supuneau fiindcă iubeau 
legea. Îl ascultau pentru că se temeau mai mult să se retragă 
şi să fie văzuţi de camarazii lor, decât să-şi facă treaba. Se 
supuneau deoarece nu puteau rezista ispitei - la fel ca şi cei 
care studiază furnicile sub lupă - de a vedea cum nişte fiinţe 
neajutorate pier în mod spectaculos. Se supuneau pentru că 
supunerea era mai comodă decât refuzul. 

Se putea întâmpla ca Ashbery să-i facă să se răzgândească. 
Purta sutană, avea darul convingerii. Dacă nu-l oprea, preotul 
îi putea strica ziua. 

Eigerman îşi scoase pistolul din toc şi-l urmă pe preot în 
josul dealului. Ashbery îl văzu cum se apropie şi observă şi 
arma. 

Ridică vocea şi mai tare: 

— Nu asta vrea Dumnezeu de la voi! Şi nici voi nu vreţi 
asta! Nu vreţi să vă pătaţi mâinile cu sânge nevinovat. 

„Preot până la capăt”, gândi Eigerman, stabilind vinovăția. 

— Tacă-ţi gura, vierme! răcni el. 

Ashbery nu voia să cedeze, mai ales că începuse deja să 


convingă mulţimea. 

— Acolo nu-s animale! spuse el. Sunt oameni. lar voi îi 
ucideţi doar pentru că nişte demenţi vă îndeamnă. 

Cuvintele lui aveau darul convingerii, chiar şi printre atei. 
Era o îndoială pe care destui o trăiseră, dar niciunul nu 
îndrăznise să o exprime în vorbe. Cinci-şase dintre civili 
începură să se retragă spre maşinile lor, pierzându-şi orice 
pornire faţă de acţiunea ucigaşă. Apoi, se retrase şi unul 
dintre oamenii lui Eigerman, părăsindu-şi postul de la poartă, 
mai întâi încet, apoi în fugă, în momentul în care şeful trase un 
foc în direcţia lui. 

— Rămâneţi la posturi! răcni el, autoritar. 

Dar omul se afla deja departe, ascuns de fum. 

Eigerman îşi vărsă furia asupra lui Ashbery: 

— Am o veste proastă pentru tine, spuse el, înaintând spre 
preot. 

Ashbery se uită în stânga şi-n dreapta, căutând din ochi pe 
cineva care să-l apere, dar nimeni nu se clinti. 

— Aveţi de gând să priviţi cum mă ucide? spuse el rugător. 
Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă ajută nimeni? 

Eigerman îndreptă arma spre preot. Ashbery nu dori să 
încerce să fugă mai repede decât glonţul. Căzu în genunchi: 

— Tatăl nostru... începu el. 

— Te-au părăsit toţi, fraiere, spuse Eigerman satisfăcut. Nu 
te-aude nimeni. 

— Nu e adevărat, spuse cineva. 

— Poftim? 

Rugăciunea se stinse. 

— Eu îl aud. 

Eigerman îi întoarse spatele preotului. La zece paşi de el se 
înălța, învăluită în fum, o siluetă. Îndreptă pistolul în direcţia 
nepoftitului. 

— Tu cine mai eşti? 

— Soarele aproape că a apus, zise celălalt. 

— Dacă mai faci un pas, te împuşc. 

— Trage, spuse omul şi făcu un pas către armă. 

Zdrenţele de fum care stăteau agăţate de el dispărură luate 
de vânt, şi în faţa lui Eigerman rămase deţinutul din celula 


cinci, cu pielea curată şi ochi sclipitori. Era gol-puşcă. În 
mijlocul pieptului avea o gaură de glonţ, precum şi alte răni, 
care îi decorau trupul. 

— Mort, spuse Eigerman. 

— Sigur că da! 

— lisuse mare şi bun! 

Se trase un pas înapoi; apoi mai făcu unul: 

— Mai sunt zece minute, probabil, până la apus, anunţă 
Boone. După aceea, lumea va fi a noastră. 

Eigerman clătină din cap: 

— N-o să pui mâna pe mine, zis el. Nu mă las prins! 

Îşi îndesi paşii făcuţi în retragere şi deodată se îndepărtă în 
viteză, fără să privească înapoi. Dacă ar fi întors capul, ar fi 
văzut că pe Boone nu-l interesa prinderea lui. El se îndrepta 
spre porţile asediate ale Midianului. Ashbery rămăsese în 
genunchi. 

— Ridică-te, îl îndemnă Boone. 

— Dacă vrei să mă ucizi, fă-o, te rog, spuse Ashbery. Să 
termin odată. 

— De ce să te ucid? 

— Sunt preot. 

— Şi? 

— Tu eşti un monstru. 

— Şi tu nu? 

Ashbery ridică privirea spre Boone. 

— Eu? 

— Ai lenjerie din dantelă pe sub sutană, spuse Boone. 

Ashbery îşi strânse sutana în porţiunea sfâşiată. 

— De ce ascunzi asta? 

— Dă-mi pace. 

— lartă-te singur, spuse Boone. Eu te-am iertat. 

Porni pe lângă Ashbery, îndreptându-se spre porţi. 

— Aşteaptă! spuse preotul. 

— În locul tău aş şterge-o. Celor din Midian nu le plac 
sutanele. Le trezesc amintiri neplăcute. 

— Vreau să văd. 

— De ce? 

— Te rog. la-mă cu tine! 


— Pe riscul tău. 
— MI-l asum, spuse preotul. 


2 


De la distanță nu-şi putea da seama ce se petrecea la 
porțile cimitirului, dar doctorul era sigur de două lucruri: 
Boone revenise şi reuşise să-l alunge pe Eigerman. Imediat 
după sosire, Decker se adăpostise într-unul dintre vehiculele 
poliţiei. Tot acolo stătea şi acum, cu servieta în braţe, 
încercând să-şi plănuiască următoarea acţiune. 

Îi era greu din cauza celor două voci ale căror sfaturi erau 
contradictorii. Eul său public îi recomanda să se retragă 
înainte ca situaţia să devină periculoasă. 

„Pleacă acum, îi spunea aceasta. Pleacă pur şi simplu! Lasă- 
i pe toţi să moară!“ 

Sfatul se dovedea înţelept. Întrucât aproape coborâse 
noaptea, iar Boone se afla acolo pentru a-i mobiliza, ocupanţii 
Midianului ar putea triumfa. Dacă se întâmpla asta şi îl 
descopereau pe Decker, aveau să-i smulgă inima din piept. 

Dar mai era un glas care îi solicita atenţia. 

„Rămâi!“ spunea ea. 

Era vocea Măştii, care răsuna din servieta ţinută în poală. 

„M-ai refuzat deja o dată.“ 

Adevărat, ştiind că va sosi clipa pentru a-şi plăti datoria. 

— Nu acum, şopti el. 

„Acum“, spuse Masca. 

Decker ştia că argumentele logice nu aveau nicio valoare în 
faţa poftei ei, şi nici rugăminţile nu ajutau. 

„Foloseşte-ţi ochii, spuse ea. Am de terminat o treabă.“ 

Ce văzuse Masca, iar lui îi scăpase? Privi pe geam. 

„N-o vezi?“ 

— Acum, da. 

Fascinat de Boone, gol, în faţa porţilor, îi scăpase un nou- 
venit pe câmpul de bătălie: femeia lui Boone. 

„O vezi pe căţea?“ întrebă Masca. 

— Da. 

„La ţanc, nu? În haosul de aici cine mă va vedea terminând- 
o? Nimeni. lar dacă ea dispare, nu mai ştie nimeni secretul 


nostru.” 

— Mai e şi Boone. 

„El nu poate depune mărturie, spuse Masca, râzând. E mort, 
domnule, pentru numele lui Dumnezeu. Ce valoare are 
depoziţia unui mort viu, poţi să-mi spui?“ 

— Niciuna, recunoscu Decker. 

„Exact. Nu prezintă pericol pentru noi. Femeia însă, da. Dă- 
mi voie s-o reduc la tăcere.” 

— Dar dacă te vede cineva? 

„Chiar şi aşa, spuse Masca. Vor crede că sunt unul din 
Midian.” 

— Chiar aşa? 

Gândul ca preţioasa lui Alteritate avea să fie luată drept un 
degenerat din Midian îl îngreţoşa. 

— Tu eşti pură, spuse el. 

„Lasă-mă să ţi-o dovedesc”,î 

— Doar femeia? 

„Doar femeia. Apoi plecăm.” 

Îşi dădu seama că sfatul era rezonabil. Alt prilej mai bun 
pentru a o ucide pe târfă nu putea găsi. 

Se hotărî să descuie servieta. Înăuntru, Masca începu să se 
agite. 

„Repede, altfel ne scapă.” 

Degetele răsuciră cadranul şi formară cifrul încuietorii. 

„Repede, lua-te-ar naiba!” 

Formă şi ultima cifră. Încuietoarea se deschise cu un declic. 

Bătrâna Faţă cu nasturi nu fusese niciodată mai frumoasă. 


3 


Deşi Boone o sfătuise pe Lori să rămână cu Narcisse, 
vederea Midianului cuprins de flăcări îl atrase pe tovarăşul ei 
departe de siguranţa oferită de deal, şi porni spre porţile 
cimitirului. Lori îl însoţi puţin, dar prezenţa ei tulbura suferinţa 
lui, de aceea rămase în urmă cu câţiva paşi şi, din cauza 
fumului şi a întunericului care se lăsa, se despărţi de el. 

Scena din faţa ei era un haos complet. După ce Boone îl 
pusese pe fugă pe Eigerman, încetase orice încercare de a 
desăvârşi asaltul şi distrugerea necropolei. Atât oamenii lui 


| îmboldi Masca. 


Eigerman, cât şi voluntarii se retrăseseră din jurul zidurilor. 
Unii plecaseră deja acasă, majoritatea temându-se de ceea ce 
avea să se întâmple după ce soarele va fi dispărut dincolo de 
orizont. Cei mai mulţi rămăseseră totuşi, pregătiţi să bată în 
retragere în caz de necesitate, însă fascinaţi de spectacolul 
distrugerii. Lori îşi trecu privirea de la unul la altul, căutând 
vreun semn care să le trădeze sentimentele, dar toate feţele 
erau lipsite de orice expresie. „Arată ca nişte măşti mortuare, 
gândi ea, imobile.” Doar că ea îi cunoştea acum pe morţi. 
Mersese alături de ei, vorbise cu ei. Văzuse că au sentimente 
şi că plâng. Care erau atunci adevărații morţi? Cei a căror 
inimă era mută, care mai cunoşteau durerea sau călăii lor cu 
ochi sticloşi? 

O spărtură în perdeaua densă de fum îi îngădui să vadă 
soarele alunecând la marginea orizontului. Lumina roşiatică o 
ameti. Strălucirea o făcu să închidă ochii. 

Prin întuneric, auzi o respiraţie în spatele ei. Deschise ochii 
şi dădu să se întoarcă, presimţind ameninţarea. Era prea 
târziu să scape. Masca era la un metru de ea şi se apropia. 

Înainte de a fi înjunghiata mai avu răgaz doar câteva clipe, 
timp suficient pentru a vedea Masca aşa cum nu o văzuse 
până atunci. Era lipsa de expresie a chipurilor pe care le 
studiase mai devreme, dar de o perfecţiune desăvârşită. Nu 
avea rost să se cheme Decker. Nu era Decker. Inutil să i se 
dea un nume. Depăşea capacitatea de a defini un lucru, aşa 
cum depăşea putinţa ei de a o îmblânzi. 

Cuţitul îi sfâşie braţul. O dată, apoi din nou. 

De astă dată n-o mai provoca. Venise doar să o ucidă. 

Simţi arsura rănilor. Instinctiv, îşi apăsă palma celeilalte 
mâini peste ele, mişcarea permițându-i lui Decker să o 
lovească peste picioare şi s-o doboare la pământ. Lori nu mai 
apucă să-şi amortizeze căderea. Şocul o făcu să-şi piardă 
suflul. Chinuindu-se să-şi revină, îşi întoarse faţa spre pământ 
pentru a şi-o feri de cuţit. Pământul păru să tremure sub ea. O 
iluzie, cu siguranţă. Şi totuşi vibrația se repetă. 

Aruncă o privire spre Mască. Şi aceasta simţise trepidaţiile 
şi privea spre cimitir. Neatenţia de o clipă a Măştii putea fi 
singura ei salvare; trebuia să profite. Rostogolindu-se mai 


departe de el, se ridică în picioare. Nu-i zări nici pe Narcisse, 
nici pe Rachel; nu spera ajutor din partea măştilor mortuare, 
care abandonaseră veghea şi se grăbeau să iasă din fum, în 
vreme ce trepidaţiile creşteau în intensitate. Aţintindu-şi ochii 
spre poarta prin care trecuse Boone, porni împleticindu-se în 
josul dealului, ridicând norişori de praf. 

Sursa agitaţiei era însuşi Midian. lar semnul declanşării ei 
fusese dispariţia soarelui şi, o dată cu el, a luminii care silea 
Seminţia să rămână în adâncuri. Zgomotul produs de Seminţia 
care îşi distrugea refugiul, făcea pământul să se cutremure. 
Ce se afla dedesubt nu mai putea rămâne acolo. 

Seminţia Nopţii se ridica. 

Această percepţie nu o făcu să se îndrepte altundeva. 
Făcuse pace de mult cu tot ce se petrecea înăuntrul porţilor şi 
se putea aştepta la îndurare. Din partea ororii care o urmărea, 
alergând după ea aproape în acelaşi ritm, nu se putea însă 
aştepta nimic bun. 

Drumul, presărat cu rămăşiţe ale asediului: canistre de 
benzină, cazmale, arme lepădate, îi era luminat doar de 
flăcările ce ieşeau din mormintele aflate în faţa ei. Ajunsese 
aproape de porţi, când o văzu pe Babette stând aproape de 
perete, cu chipul îngrozit. 

— Fugi! ţipă ea, temându-se că Masca va răni copila. 

Babette o ascultă, iar trupul ei păru să se topească, 
devenind o bestie, în clipa în care se întoarse şi fugi pe poartă. 
Lori era la câţiva paşi în urmă, dar, până să ajungă în prag, 
fetiţa dispăruse deja, pierzându-se pe aleile invadate de fum. 
Aici vibraţiile erau îndeajuns de puternice încât să disloce 
pietrele de pavaj şi să răstoarne mausoleele, ca şi cum o forţă 
subpământeană - probabil Baphomet, Cel-care-Făcuse- 
Midianul - distrugea înseşi fundaţiile pentru a lăsa totul în 
ruine. Nu anticipase o asemenea violență; şansele ei de a 
supraviețui cataclismului erau aproape inexistente. 

Insă prefera să fie îngropată sub ruine decât să se predea 
Măştii: şi s-ar fi bucurat ca, în sfârşit, Soarta să-i ofere dreptul 
de a alege cum să moară. 


XXIII - Încercarea 


1 


În celula de la Shere Neck, pe Boone îl chinuiseră cumplit 
amintirile legate de labirintul din Midian. Închizând ochii din 
cauza razelor soarelui, se trezise din nou pierdut acolo, pentru 
ca, deschizându-i, să găsească labirintul în desenul complicat 
al pielii de pe vârful degetelor şi al venelor braţelor. Vene în 
care nu circula căldură; lucruri care, ca şi Midian, îi aminteau 
de propria ruşine. 

Lori destrămase acea vrajă care-i adusese disperarea, 
venind către el, nu pentru a cerşi, ci cerându-i să se ierte pe 
sine. 

Revenit pe aleile de unde izvorâse starea lui monstruoasă, 
simţea iubirea lui Lori precum viaţa pe care trupul lui nu o mai 
avea. 

In dezlănţuirea aceea dementă avea nevoie de mângâierea 
iubirii. Seminţia Nopţii nu numai că distrugea Midian-ul, ci 
ştergea orice indiciu privind natura lor sau amintirea trecerii 
lor pe acolo. li văzu lucrând pretutindeni, trudindu-se să 
desăvârşească ceea ce nemernicii aduşi de Eigerman doar 
începuseră. Strângeau resturile morţilor şi-i aruncau în flăcări; 
le ardeau paturile, hainele, tot ce nu puteau duce cu ei. 

Acestea nu erau doar pregătiri de evadare. Avu prilejul să 
vadă membrii Seminţiei sub forme nevăzute până atunci: 
desfăcându-şi aripile, lungindu-şi membrele. Unul care 
devenea mai mulţi (un bărbat, un stol); mulţi care deveneau 
unul (trei amanți, un nor). Peste tot, ritualuri ale plecării. 

Uimit, Ashbery încă se afla alături de Boone. 

— Încotro mergem? 

— Am întârziat, spuse Boone. Părăsesc Midianul. 

Placa de piatră de pe un mormânt zbură cât colo şi o formă 
fantomatică se înălţă ca o rachetă spre cerul înstelat. 

— Frumos, exclamă Ashbery. Ce sunt? Cum de nu i-am 
cunoscut până acum? 

Boone clătină din cap. Nu-i putea descrie pe membrii 


Seminţiei care nu erau din vechime. Ei nu aparţineau iadului; 
nici Raiului, deocamdată. Erau ceea ce specia din care făcuse 
şi el parte nu suporta a fi. Neoameni; antitrib; receptaculul 
neroditor al umanităţii desfăcut, apoi realcătuit cu luna 
înăuntru. 

lar acum, când nici nu avusese norocul de a-i cunoaşte - şi 
de a fi cunoscut de ei, ca să se cunoască pe sine - îi pierdea. 
Aveau în celule puterea de a se deplasa şi se ridicau spre 
noapte. 

— Prea târziu, spuse el din nou, iar durerea acestei 
despărţiri îi aduse lacrimi în ochi. 

Plecările se înmulţeau. Pretutindeni uşile săreau în lături, iar 
lespezile se răsturnau şi spiritele se ridicau sub nenumărate 
forme. 

Nu toate zburau. Unele mergeau ca tigrul sau capra, 
fugărindu-se prin flăcări către poartă. Majoritatea erau 
singure, dar unele - a căror fecunditate nu fusese domolită nici 
de Midian - mergeau în familii de cinci-şase, avându-i pe cei 
mai mici în braţe. Ştia că asistă la dispariţia unei epoci, pe 
care el o declanşase când păşise pe pământul Midianului. El 
era autorul acestei distrugeri, deşi nu el le dăduse foc şi nici 
nu răsturnase vreo piatră funerară. El adusese oamenii la 
Midian. În acest fel, distrusese totul. Nici măcar Lori nu-l putea 
convinge să-şi ierte asta. Simţi tentaţia de a se arunca în foc, 
dar nu-i dădu curs, pentru că auzi o fetiţă strigându-l pe nume. 

Aceasta era suficient de umană pentru a folosi cuvinte; în 
rest, era una dintre bestii. 

— Lori, spuse ea. 

— Ce e cu ea? 

— Masca a pus stăpânire pe ea. 

Masca? Nu putea face referire decât la Decker. 

— Unde? 


2 
Aproape, tot mai aproape. 
Dându-şi seama că nu putea fugi mai repede decât el, Lori 
încercă să-l provoace, îndreptându-se spre locuri în care spera 
că el nu va îndrăzni să pătrundă. Insă el era prea flămând 


după viaţa ei, pentru a renunţa. O urmă pe un teritoriu unde 
pământul erupea de sub tălpile lor, iar pietre fumegânde 
cădeau ca ploaia în jur. 

Auzi o voce, dar nu a urmăritorului: 

— Lori! Pe aici! 

Lori aruncă o privire disperată şi - Dumnezeu să-l aibă în 
pază! - îl văzu pe Narcisse, făcându-i semn cu degetul. Coti pe 
altă alee, sau pe ceea ce mai rămăsese din ea, către el, 
ascunzându-se între două mausolee ale căror geamuri cu 
vitralii plesniră curând, iar o umbră lungă, înţesată de ochi, îşi 
părăsi adăpostul, ridicându-se spre stele. Era ca o bucată a 
cerului nocturn, se bucură ea. Locul îi era în cer. 

Priveliştea o făcu să rărească pasul, ceea ce se dovedi a-i fi 
fatal. Masca o ajunse din urmă şi o prinse de bluză. Lori se 
azvârli înainte pentru a evita lovitura de cuţit care ştia că va 
urma, iar țesătura bluzei se destrămă când căzu. De data 
aceasta Masca o încolţise. În clipa când să ajungă lângă zidul 
pe care urma să-l folosească drept sprijin pentru a se ridica în 
picioare, simţi mâna înmănuşată prinzând-o de ceafă. 

— Secătură!? strigă cineva. 

Lori ridică ochii şi-l văzu pe Narcisse la capătul pasajului 
printre mausolee. Cuvântul îi atrăsese atenţia lui Decker. 
Strânsoarea în jurul gâtului ei mai slăbi. Nu era suficient 
pentru a se elibera, dar, dacă Narcisse i-ar distrage atenţia în 
continuare, probabil că ar reuşi. 

— Am ceva pentru tine, spuse Narcisse şi-şi scoase mâinile 
din buzunar, arătându-şi cârligele argintii de la degetele mari. 

Lovind cârligele între ele, scoase scântei. 

Decker îi dădu drumul lui Lori. Ea se îndepărtă de el şi porni 
poticnit spre Narcisse, care mergea de-a lungul pasajului spre 
ea sau, mai exact, spre Decker, asupra căruia îşi aţintise ochii. 

— Nul!... reuşi ea să îngaime. E primejdios. 

Narcisse o auzi - sfidând cu un rânjet avertismentul - şi nu-i 
răspunse. Trecu de ea pentru a-l înfrunta pe ucigaş. 

Lori se uită înapoi. Când cei doi ajunseră la un metru unul 
de celălalt, Masca scoase din haină un al doilea cuţit, cu lama 
lată ca a unei macete. Narcisse nu avu timp să se apere, 
întrucât măcelarul îi aplică o lovitură fulgerătoare, de sus, care 


îi desprinse mâna stângă din încheietură. Narcisse se retrase 
un pas, dar Masca îl imită, ridică maceta a doua oară şi îl lovi 
drept în cap. Lovitura produse o despicătură de la ţeastă până 
la gât. Era o rană căreia nici măcar un mort nu-i putea 
supravieţui. Narcisse începu să tremure din tot corpul, iar apoi 
- la fel ca Ohnaka, surprins de razele soarelui - se dezmembra 
însoţit de un pocnet, un cor de urlete şi suspine, după care îşi 
luă zborul. 

Lui Lori îi scăpă un scâncet, dar se stăpâni. Nu avea vreme 
de jelit. Dacă pierdea chiar şi o secundă pentru a vărsa 
lacrimi, Masca o va prinde, iar sacrificiul lui Narcisse va fi fost 
zadarnic. Începu să se retragă, simțind cum zidurile se clatină 
în jurul ei, ştiind că ar trebui să fugă, dar nefiind în stare să-şi 
desprindă ochii de la imaginea depravării Măştii. Răscolind 
prin resturile trupului ciopârţit, Decker înfipse jumătate din 
capul lui Narcisse în cea mai ascuţită dintre lame, apoi, 
punându-şi cuțitul pe umăr cu trofeul în vârf, îşi reluă 
urmărirea. 

Simţi cum capătă noi forţe şi fugi, îndepărtându-se de 
umbra mausoleelor, înapoi, pe aleea principală. Chiar dacă 
memoria i-ar fi oferit un ghid al aleilor, acum n-ar fi fost în 
stare să le deosebească una de alta, fiindcă toate 
monumentele se transformaseră în ruine. Deveniseră de 
nerecunoscut. Orice cale alegea, dădea numai de ruine şi de 
acelaşi urmăritor. lar dacă el o va urmări întruna - şi era sigur 
că aşa va face - ce rost avea să trăiască cu teama lui? Mai 
bine-l lăsa să facă tot ce voia. Inima îi bătea prea tare ca să 
mai poată alerga. 

Însă chiar în clipa când se resemnase că va pieri de cuțitul 
lui, porţiunea de pavaj dintre ea şi ucigaş crăpă, iar o pală de 
fum o făcu nevăzută urmăritorului. O clipă mai târziu, întreaga 
alee se desfăcu în două. Lori căzu. Nu la pământ. Acesta nu 
mai exista. Căzu în pământ. 


3 
— ... Cade! spuse copila. 
Şocul despicării solului aproape că o răsturnă de pe umerii 
lui Boone. El înălţă mâinile să o susţină, iar ea se apucă strâns 


de părul lui. 

— Stai bine? întrebă el. 

— Da. 

Copila nu dorise ca Ashbery să-i însoţească. Acesta 
rămăsese să se descurce singur în vârtejul distrugerii, iar ei 
plecaseră să o caute pe Lori. 

— Inainte, zise ea, îndrumându-şi bidiviul. Nu prea departe. 

După ce devoraseră tot ce putuseră atinge cu limbile lor de 
foc, incendiile se potoleau. Dând de cărămizile reci, limbile de 
foc nu puteau decât să le înnegrească, apoi să le carbonizeze. 
Vibraţiile subpământene nu încetaseră, făcând pietrele să se 
macine între ele. Peste reverberaţii se mai suprapunea un 
zgomot, pe care Boone nu îl auzea, ci mai curând îl simţea: în 
stomac, vintre şi dinţi. 

Copila îi întoarse capul. 

— Pe acolo, zise ea. 

Incendiile muribunde le făceau drumul mai lesnicios; 
strălucirea lor îl stânjenise până atunci pe Boone. Acum 
mergea mai repede, cu toate că aleile fuseseră parcă arate de 
cutremur, iar el călca pe pământ reavăn. 

— Cât de departe? întrebă el. 

— Ssst, făcu ea. 

— Poftim? 

— Stai nemişcat. 

— Auzi şi tu? întrebă el. 

— Da. 

— Ce e? 

La început, ea nu răspunse, mulţumindu-se să asculte, apoi 
zise: 

— Baphomet. 

In orele cât fusese închis se gândise în repetate rânduri la 
camera Botezătorului; la timpul îngheţat pe care-l petrecuse 
ca martor al Zeului divizat. Nu-i făcuse oare profeţii? Nu-i 
şoptise în minte, cerându-i să asculte? Prevăzuse ruina. 
Spusese că sfârşitul Midianului era inevitabil. Şi totuşi nu îl 
acuzase direct, deşi ştia că se adresa omului care purta vina 
pentru asta. Păruse mai degrabă blând, ceea ce îl îngrozise 
mai mult decât orice violenţă. Nu putea fi confidentul 


divinităţilor. Boone venise, ca unul dintre proaspeţii morţi, să 
cerşească un loc de odihnă în pământ. Fusese însă întâmpinat 
ca un actor al unei drame care avea să se întâmple. Fiind 
numit altfel. Nu voise aşa ceva. Nici lauri, niciun nume nou. Li 
se opusese, întorcându-i spatele Botezătorului; plecând cu 
mers chinuit şi alungându-şi şoaptele din minte. 

In această privinţă nu reuşise. La gândul prezenţei lui 
Baphomet, cuvintele acestuia şi acel nume îi reveneau cu 
îndârjire în minte. 

— Tu eşti Cabal, spusese Botezătorul. 

Atunci respinsese totul; la fel şi acum. Cu toate că regreta 
tragedia lui Baphomet, ştiind că rănit cum era, acesta nu 
putea scăpa de distrugere, Boone avea alte planuri decât să-l 
jelească pe Zeu. 

Pe Botezător nu-l putea salva. Dar pe Lori, da. 

— E acolo! exclamă copila. 

— Unde? 

— Drept înainte. Uite! 

Nu se vedea nimic în acel haos. Aleea din faţa lor se 
căscase; printre găuri, din hăuri se ridică fum. Nici urmă de 
ceva viu. 

— N-o văd, spuse el. _ 

— E sub pământ, explică fetiţa. In adânc. 

— Poţi să mă îndrumi? 

— Nu pot merge mai departe. 

— De ce? _ 

— Lasă-mă jos. Te-am condus cât am putut. In vocea ei se 
strecurase o panică abia reţinută. Pune-mă jos, insistă ea. 

Boone se lăsă pe vine, iar copila cobori de pe umerii lui. 

— Ce s-a întâmplat? voi el să ştie. 

— Nu trebuie să merg cu tine. Nu e voie. 

După nenorocirile prin care trecuseră, durerea ei era 
uimitoare. 

— De ce te temi? 

— Nu pot să-l privesc, răspunse ea. Nu pe Botezător. 

— E aici? 

Ea dădu din cap, retrăgându-se de lângă el, iar o nouă 
convulsie din adâncuri desfăcu şi mai larg fisura. 


— Du-te la Lori, îl îndemnă fetiţa. Scoate-o afară. Tu eşti tot 
ce are. 

Apoi plecă, cele două picioare devenind patru în timp ce 
fugea, lăsându-l pe Boone să intre în adânc. 


4 
În timp ce se prăbuşea, Lori îşi pierdu cunoştinţa. La câteva 
secunde după aceea, când îşi reveni, zăcea întinsă la 
jumătatea unei pante abrupte. Acoperişul de deasupra ei 
rămăsese intact, dar serios fisurat, iar crăpăturile se lărgeau 
văzând cu ochii, amenințând să se prăbuşească cu totul. Dacă 
nu acţiona repede, risca să fie îngropată de vie. Privi spre 
capul pantei. Tunelul de traversare se căsca spre cer. incepu 
să se târască spre el, iar pământul dislocat i se rostogolea în 
cap, şi pereţii, gata să cedeze sub presiunea enormă, gemeau. 

— Nu, încă nu... murmură ea. Doamne, încă nu... 

Buimăcită de efort şi de şocul căderii, recunoscu panta abia 
când ajunse la câţiva metri de vârf. II trăsese pe Boone în 
susul acesteia, scoţându-l de sub puterea care-şi avea sălaşul 
în ultima încăpere. Oare mai era acolo, urmărindu-i târâşul 
chinuitor? Ori acel cataclism fusese dovada plecării ei: semnul 
de rămas bun al arhitectului? Nu se simţea supravegheată, 
dar în acele momente simţurile îi erau complet amorţite. 
Mintea şi corpul îi funcționau pentru că instinctul le dicta asta. 
Viaţa se găsea în partea de sus a pantei. Centimetru cu 
centimetru, ea se târa spre întâlnirea cu viaţa. 

După un minut ajunse la tunel sau, mai curând, la 
rămăşiţele acestuia, lipsite de acoperiş. Rămase o vreme 
culcată pe spate, privind cerul cu ochi mari. După ce-şi 
recăpătă suflul, se ridică în picioare şi-şi examină rănile de la 
mână. 

Tăieturile se acoperiseră de ţărână, iar asta împiedicase 
sângele să mai şiroiască. 

Se sili să reînceapă urcuşul, când ceva mânjit de pământ 
căzu în faţa ei. De jos o privea acum Narcisse, cu doar 
jumătate de faţă. Îi rosti numele cu un suspin, şi, când 
întoarse capul, văzu Masca. Stătea călare pe tunel ca un 
gropar, apoi sări de acolo pentru a veni spre ea. 


Ţepuşa era îndreptată spre inima ei. Dacă Lori ar fi fost mai 
viguroasă, vârful ei ar fi înţepat-o adânc, însă pământul din 
partea superioară cedă când ea făcu un pas înapoi şi nu mai 
avu putere să-şi frâneze căderea, astfel că se prăbuşi 
rostogolindu-se fără putinţă de oprire. 

Strigătul ei îi indică lui Boone direcţia în care să o caute. Se 
urcă pe dalele răsturnate şi învălmăşite ale fostului pavaj şi 
ajunse la tunelurile fără acoperiş, apoi merse către ea prin 
labirintul de ziduri prăbuşite şi incendii care se stingeau. Cu 
toate acestea, silueta pe care o văzuse în pasaj nu era a lui 
Lori, ci a Măştii, care îl întâmpină cu cuţitele pregătite de atac. 


În sfârşit, dăduse de doctor. 
* 


x x 


De pe panta nesigură, Lori văzu Masca întorcându-se cu 
spatele la ea, uitând de ţinta pe care o urmărea. Lori reuşise 
să se oprească din cădere, agăţându-se de o crăpătură din zid, 
folosindu-se de mâna teafără, care rezistă atât cât să-l poată 
zări pe Boone în pasajul de sus. Văzuse ce reuşise Masca, 
folosind maceta în atacul împotriva lui Narcisse. Până şi morţii 
puteau muri. Nu apucă să rostească niciun cuvânt pentru a-l 
preveni pe Boone, pentru că un val de putere rece urcă panta 
spre ea. Baphomet nu-şi abandonase flacăra. Era încă acolo, 
iar forţa lui îi desprinse degetele din crăpătura zidului. 

incapabilă să i se opună, Lori alunecă în josul pantei 
abrupte, în camera care erupea. 

Frumuseţea extatică etalată de membrii Seminţiei nu-l 
atinsese pe Decker. Acesta se repezi către Boone ca un 
măcelar, pentru a isprăvi omorul de la care fusese distras: fără 
înflorituri, fără patimă. 

Asta îl făcea să fie primejdios. Lovi cu rapiditate, înainte de 
a-şi trăda intenţia. Lama subţire trecu drept prin gâtul lui 
Boone. 

Pentru a-şi dezarma adversarul, Boone se îndepărtă pur şi 
simplu de el. Încă înfipt în gâtul lui Boone, cuțitul alunecă 
dintre degetele lui Decker. Doctorul nu făcu nicio încercare de 
a-şi recupera arma, ci prinse între mâini arma cu care sfărâma 
teste. De astă dată începu să scoată sunete: un geamăt 


scăzut care se transformă în icnete, când se aruncă înainte 
pentru a-şi ucide victima. 

Boone făcu o eschivă şi evită lovitura, iar lama se înfipse 
adânc în peretele tunelului. Decker o eliberă cu forţă şi 
amândoi fură împroşcaţi cu pământ dislocat. Apoi roti încă o 
dată arma, de data aceasta lama trecând la un deget de faţa 
lui Boone. 

Dezechilibrându-se brusc, Boone aproape că se prăbuşi; în 
aceeaşi clipă, privirea îndreptată în jos căzu pe trofeul lui 
Decker. Imposibil să nu fi recunoscut faţa aceea desfigurată. 
Narcisse, făcut bucăţi şi zăcând mort în ţărână. 

— Ticălosule! urlă el. 

Decker făcu o scurtă pauză, urmărindu-l pe Boone. Apoi 
vorbi. Nu cu propriul lui glas, ci cu al altcuiva; un scheunat 
însoţit de un rânjet: 

— Şi tu poţi muri. 

Nici nu încheie ce avea de spus, că şi răsuci lama înainte şi 
înapoi, fără a încerca să-l atingă pe Boone, ci doar pentru a-şi 
demonstra superioritatea. Lama scotea un sunet asemănător 
vocii sau zumzetului făcut de o muscă surprinsă într-un sicriu, 
unde se zbate în toate părţile. 

Boone se retrase, simțind o spaimă viscerală. Decker avea 
dreptate. Până şi morţii puteau muri. 

Inspiră adânc pe gură şi prin gâtlejul perforat. Făcuse o 
greşeală aproape fatală, rămânând sub formă umană în 
apropierea Mâăştii. De ce? Datorită ideii absurde că această 
confruntare finală trebuia să se petreacă între bărbaţi; că îşi 
vor vorbi în timp ce se luptau, iar el va distruge ego-ul 
doctorului înainte de a-l ucide. 

Dar nu avea să fie aşa. Acum nu mai era vorba de 
răzbunarea bolnavului împotriva vindecătorului mincinos, ci de 
înfruntarea dintre bestie şi măcelar, dintre mâinile goale şi 
cuţit. 

Expiră, iar adevărul din celulele sale porni ca mierea. Simţi 
furnicături în tot corpul care îi vibră şi luă proporţii. În viaţa 
dinainte nu se simţise niciodată atât de viu ca acum, când îşi 
lepăda umanitatea şi se pregătea pentru întâmpinarea nopţii. 

— Gata... spuse el şi-i îngădui bestiei să-l cuprindă în 


totalitate. 

Decker ridică maceta pentru a-şi despica adversarul înainte 
ca transformarea să se încheie. Dar Boone nu mai aşteptă. 
Suferind încă transformarea, duse fulgerător mâna la faţa 
măcelarului, smulgându-i masca - nasturi, fermoar, tot - şi 
scoase la iveală infirmităţile de dedesubt. 

Dat în vileag, Decker scoase un urlet şi-şi duse o mână la 
faţă pentru a o acoperi şi feri de privirea străpungătoare a 
fiarei. 

Boone ridică masca de la pământ şi începu să o rupă cu 
ghearele, făcând pânza ferfeniţă. Urletele lui Decker se 
înteţiră. Luându-şi mâna de la faţă, începu să lovească în 
Boone cu mişcări demente. Lama îl lovi pe Boone în piept, 
despicându-i-l, dar, când vru să dea a doua lovitură Boone 
dădu drumul zdrenţelor măştii şi blocă lovitura, împingând 
braţul lui Decker în zid cu atâta forţa, încât oasele se 
sfărâmară. Maceta căzu la pământ, iar Boone întinse mâinile 
spre faţa lui Decker. 

Urletul ascuţit înceta, când ghearele se apropiară de el, 
Decker închise gura. Trăsăturile feţei i se lăsară parcă în jos. 
Vreme de o clipă, Boone privi chipul pe care îl examinase ore 
în şir, agăţându-se de fiecare cuvânt rostit. Gândind acest 
lucru, lăsă mâna să-i alunece de la faţă spre gâtul lui Decker 
şi-l prinse de traheea care alimentase atâtea minciuni. Strânse 
degetele pumn, iar ghearele străpunseră carnea gâtlejului. 
Apoi trase. Întreaga maşinărie ieşi scăldată în sânge. Decker 
holbă ochii, care-i rămaseră aţintiţi asupra celui care îl 
redusese la tăcere. Boone mai smulse o dată şi încă o dată. 
Ochii doctorului îşi pierdură strălucirea. Corpul tresări de 
câteva ori, apoi se lăsă moale spre pământ. 

Boone nu-l lăsă să cadă. Il ţinu în picioare, ca într-un dans, 
şi desprinse carnea de pe oase aşa cum făcuse şi cu masca, 
azvârlind bucăţi din Decker în perete. Acum avea doar o 
amintire neclară a crimelor făptuite de Decker împotriva lui. 
Făcu bucăţi corpul, cu dăruirea unui membru al Seminţiei, 
simțind o satisfacţie monstruoasă pentru că făcea o faptă pe 
măsură. După aceea, azvârli stârvul la pământ şi încheie 
călcându-l şi mărunţindu-l sub picioare. 


Acel cadavru nu se va mai ridica din mormânt. Nu va mai 
avea şansa reînvierii pământene. Dar chiar şi în toiul atacului 
Boone nu dădu mugşcătura care i-ar fi transmis viaţa de după 
moarte lui Decker. Carnea lui aparţinea doar muştelor şi 
progeniturilor acestora, iar reputaţia lui aparţinea capriciilor 
celor care vor fi dispuşi să-i transmită mai departe povestea. 
Lui Boone nu-i păsa. Dacă atunci nu negase crimele pe care 
Decker i le pusese în spinare, acum nu mai avea nicio 
importanţă. Nu mai era nevinovat. Prin acest măcel devenise 
ucigaşul pe care Decker se străduise să-l creeze, prin darul 
convingerii. Prin uciderea profetului, făcea să se adeverească 
profeția. 

Lăsă cadavrul la pământ şi porni s-o caute pe Lori. Nu putea 
pleca decât într-un loc: în josul pantei, către camera lui 
Baphomet. „Pare să se întâmple din nou“, gândi el. 
Botezătorul o adusese aici, desfăcând pământul sub picioarele 
ei, pentru a-l atrage şi pe Boone. 

Flacăra ocupată de trupul lui divizat arunca o strălucire rece 
asupra feţei lui Boone. Porni la vale, înveşmântat în sângele 
duşmanului său. 


XXIV - Cabal 


1 


Pierdut în pustietate, Ashbery fu găsit de o lumină care 
apăru licărind printre pietrele de pavaj sfărâmate. Razele ei 
erau cumplit de reci şi lipicioase, aşa cum nu s-ar cuveni să fie 
lumina, agăţându-se de mânecă şi de mâna lui înainte de a se 
stinge treptat. Intrigat, îi urmări sursa de la o eruptie la alta, 
găsind fiecare punct mai strălucitor decât precedentul. 

Cum fusese foarte studios în tinereţe, ar fi ştiut numele lui 
Baphomet, dacă i l-ar fi şoptit cineva, şi ar fi înţeles de ce 
lumina, izvorând din flacăra zeităţii, exercita o asemenea 
atracţie asupra lui. Ar fi cunoscut zeitatea ca zeu şi zeiţă în 
acelaşi trup. Ar fi ştiut cât de mult suferiseră pentru acel idol 
cei care credeau în el, arşi pe rug drept eretici său pentru 
crime împotriva naturii. S-ar fi temut de o putere care cerea 
un asemenea sacrificiu. 

Dar nu avea cine să-i spună. Nu exista decât lumina care îl 
atrăgea tot mai departe. 


2 


Botezătorul nu era singur în camera sa, constată Boone. 
Numără unsprezece membri ai Seminţiei stând pe lângă 
ziduri, îngenuncheaţi, cu legături peste ochi şi cu spatele către 
flacără. Printre ei, Domnul Lylesburg şi Rachel. 

In dreapta uşii, Lori zăcea la pământ. Avea sânge pe un 
braţ, pe faţă, şi ochii închişi. In clipa în care se îndreptă spre 
ea să o ajute, lucrul învăluit în flăcări îşi fixă ochii asupra lui şi, 
cu o atingere de gheaţă, îl făcu să se întoarcă. Avea de 
discutat cu el lucruri ce nu sufereau amânare. 

— Apropie-te, zise el. De bună voie. 

Boone nu se temea. Flacăra ce izvora din pământ era de 
două ori mai mare decât aceea pe care o văzuse când mai 
fusese aici, spărgând tavanul camerei. Fragmente de pământ, 
transformate în gheaţă sau cenuşă, căzură ca o ploaie 
sclipitoare şi se împrăştiară pe podea. La câţiva metri de 


flacără, atacul energetic al acestuia era brutal. Şi totuşi 
Baphomet îl invita mai aproape. 

— Nu vei păţi nimic, îl asigură el. Ai venit purtând sângele 
duşmanului tău. Asta îţi va da căldură. 

Făcu un pas către foc. Deşi avea în el un glonţ şi fusese lovit 
de cuţit în viaţa de după moarte, nu le simţea pe niciunul, 
simţea însă răceala flăcării lui Baphomet, destul de acut. Îi 
înţepa goliciunea; îl făcea să vadă neclar, ca printr-un geam 
cu flori de gheaţă. Dar cuvintele lui Baphomet nu fuseseră 
lipsite de noimă. Sângele care îl acoperea se înfierbântă, chiar 
dacă aerul din jurul lui se răci. Se linişti şi avu curajul să facă 
ultimii paşi. 

— Arma, spuse Baphomet. Arunc-o. 

Uitase de cuțitul înfipt în gât. Îl scoase din carne şi îl azvârli. 

— Mai aproape, zise Botezătorul. 

Furia flăcării îl ascundea pe Botezător, îngăduind să se vadă 
doar frânturi, dar suficient pentru a i se confirma ceea ce 
înţelesese încă de la prima lor întâlnire: că, dacă această 
zeitate ar fi dat naştere unor creaturi după chipul ei, atunci el, 
Boone, nu le-ar putea vedea niciodată. Nici măcar în vis, nimic 
care să semene cu Botezătorul. Era unul din unu. 

Deodată, din flacără, o parte a zeului porni spre Boone. Nu 
reuşi să-şi dea seama dacă era membru, organ sau şi una şi 
alta. II prinse de gât şi de păr şi îl trase spre foc. Acum nu-l 
mai apăra sângele lui Decker, şi gheaţa îi arse faţa. Şi totuşi 
nu se zbătu ca să se elibereze. Acel ceva îi cufundă capul în 
foc, ţinându-l foarte strâns. Işi dădu seama ce se petrece în 
clipa în care focul îi învălui tot capul: Botezul. 

ŞI, ca o confirmare a acestei presupuneri, vocea lui 
Baphomet îi răsună în minte: 

— Numele tău fie Cabal. 

Durerea se îndulcea. Boone deschise gura ca să respire, iar 
focul îi curse pe gâtlej, ajungându-i în pântece şi în plămâni, 
apoi în tot corpul. Ducea noul nume cu sine, botezându-l în 
întregime. 

Nu îl mai chema Boone. Era Cabal. O alianţă a multora. 

După această purificare va fi capabil să radieze căldură şi 
sânge şi să zămislească copii: acesta era un dar al lui 


Baphomet, iar zeitatea i-l oferea. Dar va fi fragil sau mai 
vulnerabil. Nu doar pentru că va sângera, ci pentru că avea o 
ţintă. 

— In noaptea aceasta trebuie să fiu ascuns, spuse 
Baphomet. Toţi avem duşmani, dar ai mei au trăit mai mult şi 
au deprins mai multă cruzime decât alţii. Voi fi luat de aici şi 
ascuns de aceştia. 

Acum înţelese rostul prezenţei membrilor Seminţiei. Vor 
rămâne să ia cu ei o frântură din Botezător şi să o ascundă de 
forţele ce ar fi năvălit. 

— Asta e urmarea faptei tale, Cabal, spuse Baphomet. Nu te 
acuz. Trebuia să se întâmple. Niciun adăpost nu durează o 
veşnicie. Dar te însărcinez să... 

— Da? Făcu el. Spune-mi. 

— Să reconstruieşti ceea ce ai distrus. 

— Un nou Midian? 

— Nu. 

— Ce atunci? 

— Trebuie să ne descoperi în lumea oamenilor. 

— Ajută-mă! ceru el. 

— Nu pot. De azi înainte, tu trebuie să mă ajuţi. Ai 
destrămat lumea. lar acum trebuie să o reconstitui. 

Flacăra se zbătu ca bătută de vânt. Focul Botezului trecuse. 

— Cu ce să încep? întrebă Cabal. 

— Vindecându-mă, spuse Baphomet. Găseşte-mă şi 

vindecă-mă! Salvează-mă de duşmani! 
__ Glasul care i se adresase dintru început se schimbase total. 
li dispăruse orice undă poruncitoare. Rămăsese doar acea 
rugă de a fi tămăduit şi ferit de vătămări, rostită cald în 
urechea lui. Până şi strânsoarea din jurul capului dispăruse 
treptat, lăsându-l liber să privească în stânga şi în dreapta. O 
chemare pe care n-o auzise îi făcuse pe slujitorii lui Baphomet 
să se îndepărteze de zid. Deşi legaţi la ochi, aceştia se 
apropiară cu paşi siguri de marginea focului, care îşi pierduse 
mult din ferocitate. Ridicaseră braţele, peste care stăteau 
drapate giulgiuri, iar zidul de flacără se frânse în fragmente 
din corpul lui Baphomet, care căzură în braţele întinse ale 
călătorilor, pentru a fi înfăşurate imediat şi ascunse vederii. 


Această separare a fiecărui fragment de celelalte se dovedi 
chinuitoare. Cabal simţi durerea ca şi cum ar fi fost a sa, 
cuprinzându-i toată fiinţa până deveni de nesuportat. Pentru a 
scăpa de ea, începu să se retragă de lângă flăcări. 

In timp ce făcea acest lucru, un fragment ce rămăsese de 
recuperat se rostogoli până în faţa lui. Era capul lui Baphomet. 
Se răsuci spre el, uriaş şi alb, cu o simetrie impresionantă. 
Cabal simţi cum întregul lui trup se înfioară: privire, salivă şi 
sex. Inima începu să-i bată, tămăduindu-şi aripa rănită din 
prima vibraţie. Sângele îngheţat se lichefie precum relicvele 
unui sfânt şi porni să circule. Testiculele i se umflară; sperma 
se ridică spre mădular. Ejaculă în flacără, iar perlele lichidului 
seminal trecură prin faţa ochilor lui, atingând faţa 
Botezătorului. 

Apoi întrunirea se încheie. leşi din foc exact când Lylesburg 
- ultimul dintre adepţii din încăpere - primi capul din flăcări şi îl 
înveli. 

După ce toţi cei prezenţi plecară, ferocitatea flăcărilor se 
dublă. Cabal se trase ameţit înapoi, când focul se dezlănţui cu 


o forţă terifiantă... 
* 


x x 


La suprafaţă, Ashbery simţi forţa crescând şi încercă să se 
retragă din preajma ei, dar mintea îi era împovărată de ceea 
ce i se oferise ochilor, iar apăsarea aceasta îi stânjeni 
mişcarea. Focul îl surprinse, azvârlindu-l cu putere când se 
năpusti spre cer. Preotul ţipă la atingerea lui şi la senzaţia 
trăită atunci când Baphomet îi invadă fiinţa. Numeroasele lui 
măşti se mistuiră. Întâi sutana, apoi lenjeria din dantelă pe 
care o purtase încă din prima zi când devenise adult. Apoi 
anatomia sexuală, care nu-i adusese niciodată mari bucurii. Şi, 
în cele din urmă, carnea, curăţindu-l. Căzu înapoi la pământ 
mai gol decât fusese în pântecele mamei lui şi orb. Şocul 
căderii îi frânse picioarele şi braţele, făcându-le de nelecuit. 

* 


x x 


În subteran, Cabal se scutură de uimirea revelaţiei. Focul 
deschisese o gaură în tavanul camerei şi se răspândea de 


acolo în toate direcţiile. Putea să mistuie carne, la fel de bine 
ca şi pământul sau piatra. Trebuia să iasă de acolo înainte ca 
focul să îi găsească pe el şi pe Lori. Ea se trezise. Judecind 
după expresia bănuitoare din ochii ei, înţelese că văzuse 
botezul şi se temea de el. 

— Eu sunt, îi spuse el. Tot eu sunt. 

Îi întinse o mână. Ea primi mâna întinsă, iar el o ajută să se 
ridice în picioare. 

— Te duc eu, promise el. 

Ea clătina din cap. Privirea ei călători de la el spre ceva ce 
zăcea pe podea în spatele lui. Îi urmări privirea. Cuţitul lui 
Decker se afla aproape de o crăpătură, unde bărbatul ce 
fusese el înainte de Botez îl azvârlise. 

— Îl vrei? întrebă el. 

— Da. 

Ferindu-şi capul de bucăţile de pământ care cădeau, se 
retrase câţiva paşi şi îl ridică. 

— E mort? întrebă ea, când el reveni alături. 


— Da, e mort. 
* 


x x 


Nu se vedea nici urmă de cadavru, ca să-şi întărească 
afirmaţia. Tunelul care se prăbuşea îl îngropase deja, aşa cum 
îngropase întregul Midian. Un mormânt al mormintelor. 

Întrucât mai toate construcţiile se năruiseră, nu le veni greu 
să ajungă la porţile principale. Pe drum nu văzură niciun 
locuitor al Midianului. Fie că focul mistuise rămăşiţele lor, fie 
că molozul şi pământul îi acoperiseră. 

Dincolo de poartă, abandonată într-un loc unde nu putea 
trece neobservată, se vedea ceva ce-i aminti lui Lori de un 
lucru pentru care se rugase să scape nevătămat. Păpuşa lui 
Babette - împletită din ierburi şi încoronată cu flori de 
primăvară - zăcea înconjurată de un cerc din pietre. Când 
atinse păpuşa, Lori avu senzaţia că mai vede o dată prin ochii 
copilei - un peisaj străbătut cu repeziciune, în timp ce era dusă 
către un loc sigur. Imaginea nu tinu decât o frântură de 
secundă. Nu avu timp să rostească o rugăciune pentru a-i dori 
noroc, fiindcă viziunea dispăru, înspăimântată parcă de un 


zgomot produs în spatele lor. Se răsuci şi văzu că pilonii pe 
care se sprijineau porţile Midianului începuseră să se 
prăbuşească. Cabal o prinse de braţ şi o trase cu putere, după 
care cele două lespezi uriaşe din piatră se izbiră una de 
cealaltă, se legănară cap la cap, la fel ca doi luptători cu forţe 
egale, după care căzură în lateral, lovind pământul în locul în 
care Lori şi Cabal se aflaseră doar cu câteva clipe mai 
devreme. 


3 


Deşi nu avea ceas ca să ştie ce oră era, Cabal avea senzaţia 
clară - pesemne darul lui Baphomet - a timpului ce mai 
rămăsese până la ivirea zorilor. Cu ochii minţii putu să vadă 
întreaga planetă, ca un cadran de ceas împodobit cu mări, 
despărţirea fermecată a nopţii de zi furişându-se încet în jurul 
lui. 

Nu se temu de apariţia soarelui la orizont. Botezul îi dăduse 
puterea ce li se refuza fraţilor şi surorilor lui. Soarele nu-l va 
ucide. Ştia asta cu certitudine. Fără îndoială că-l va deranja. 
Răsăritul lunii avea să fie mereu o privelişte mai plăcută decât 
zorile. lar lucrarea sa nu se va limita la orele nopţii. Nu va fi 
silit să-şi ascundă capul de soare, aşa cum erau obligaţi 
tovarăşii lui din Seminţie. Ei îşi vor căuta imediat un loc izolat 
înainte de răsăritul soarelui. 

Şi-i imagină pe cer deasupra Americii sau alergând de-a 
lungul şoselelor în grupuri care se despărţeau când unii dintre 
ei oboseau sau îşi găseau vreun adăpost potrivit: restul 
continuându-şi peregrinarea, tot mai disperaţi o dată cu 
scurgerea timpului. Le dori în gând să călătorească teferi şi să- 
şi găsească un liman sigur. 

Ba mai mult: le promise că îi va regăsi cu timpul. Ca să-i 
unească, aşa cum făcuse Midianul. Fără să vrea, le făcuse rău. 


Acum trebuia să le aducă leacul, oricât de mult timp i-ar lua. 
* 


x x 
— Trebuie să încep din noaptea aceasta, îi spuse lui Lori. 


Altfel le pierd urma. După aceea nu voi mai putea să-i găsesc. 
— Să nu pleci fără mine, Boone. 


— Nu mai sunt Boone. 

— De ce? 

Se aşezară pe dealul de pe care se vedea necropola, iar el îi 
relată tot ce ştia despre Botez. Lecţii dureroase, pentru care 
găsea prea puţine cuvinte care să le descrie. Lori era obosită, 
tremura, dar nu se îndură să-l oprească. 

— Continuă... zicea mereu, când el şovăia. Spune-mi totul. 

Lori cunoştea multe lucruri. Fusese instrumentul lui 
Baphomet, la fel de mult ca şi el, sau poate mai mult. O parte 
a profeţiei. Fără ea, el nu s-ar fi întors la Midian pentru a-l 
salva, şi ar fi dat greş. Misiunea ce-l aştepta era urmarea 
revenirii şi a eşecului. 

Şi totuşi ea se revoltă: 

— Nu se poate să mă părăseşti, spuse. Mai ales după ce-am 
trecut prin atâtea. 

Lori puse mâna pe piciorul lui: 

— Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat în celulă, murmură ea. 

El o privi. 

— Mi-ai spus să mă iert pe mine însumi. Şi s-a dovedit a fi 
un sfat bun. Asta nu înseamnă să întorc spatele la tot ce s-a 
întâmplat aici. Baphomet, Lylesburg, toţi ceilalţi... Am distrus 
singurul cămin pe care-l aveau. 

— Nu tu l-ai distrus. 

— Dacă n-aş fi venit aici, totul ar fi rămas în picioare, 
răspunse el. Trebuie să îndrept răul. 

— Atunci ia-mă cu tine. Vom merge împreună. 

— Nu se poate, Lori. Tu eşti vie. Eu, nu. Tu eşti încă om. Eu, 
nu. 

— Asta se poate schimba. 

— La ce te referi? 

— Mă poţi face aidoma ţie. Nu e greu. O muşcătură, şi 
Peloquin te-a transformat pentru totdeauna. Aşa că schimbă- 
mă. 

— Nu pot. 

— Vrei să spui că nu vrei. 

Lori răsuci vârful cuţitului în pământ. 

— Nu vrei să rămâi cu mine. E limpede, nu? Îi surise ironic. 
N-ai curajul s-o spui? 


— După ce-mi voi fi terminat misiunea... răspunse el. Poate 
atunci. 

— A, peste o sută de ani şi mai bine? murmură ea, simțind 
cum îi dau lacrimile. Atunci o să te întorci la mine? Să mă 
dezgropi. Să mă săruţi peste tot. Să spui că ai fi vrut să vii mai 
devreme, însă zilele s-au scurs pe lângă tine? 

— Lori! 

— Taci, spuse ea. Nu te mai scuza atât. Nu faci decât să mă 
insulţi. Examină lama cuţitului, fără a-l privi pe el: Ai motive, 
zici. Părerea mea e că sunt firave, dar te ţii cu dinţii de ele. Vei 
avea nevoie de cineva care să te susţină. 

El rămase încremenit. 

— Ce mai aştepţi? N-o să-ţi spun că e bine. Bine, pleacă. Nu 
vreau să te mai văd. 

El se ridică. Îl durea că ea se înfuriase, dar era mai uşor 
decât să vadă lacrimi. Se trase înapoi câţiva paşi, apoi - 
înțelegând că ea nu-l va mai învrednici cu un zâmbet şi nici 
măcar cu o privire - îi întoarse spatele. 

Abia atunci ridică şi ea privirea din pământ. El îşi ferea ochii. 
Era momentul decisiv. Duse vârful cuţitului lui Decker la 
pântece. Ştia că nu va putea să-l împingă folosind doar o 
mână, de aceea se aplecă în genunchi, fixă mânerul în pământ 
şi-şi lăsă toată greutatea trupului pe lamă. Durerea se dovedi 
cumplită şi o făcu să scoată un țipăt. 

El se întoarse şi o găsi zvârcolindu-se, sângerând abundent. 
Alergă spre ea şi o întoarse cu faţa în sus. Lori fusese deja 
cuprinsă de spasmele morţii. 

— Am minţit, murmură ea. Boone... Doar pe tine vreau să te 
văd. 

— Să nu mori, zise el. O, Dumnezeule din Ceruri, nu muri! 

— Atunci nu mă lăsa. 

— Nu ştiu cum. 

— Ucide-mă. Muşcă-mă... dă-mi balsamul. 

Trăsăturile i se schimonosiră de durere. Scoase un gâfâit: 

— Sau lasă-mă să mor, dacă nu mă poţi lua cu tine. E mai 
bine decât să trăiesc fără tine. 

Plângând, el o ocroti, iar lacrimile lui căzură pe faţa ei. 
Pupilele ei se răsuciră sub pleoape. Limba tresărea în colţul 


gurii. În câteva secunde Lori avea să moară, ştia asta. lar 
odată moartă, nu o va mai putea salva. 

— Tot... nu? şopti ea. 

Nu-l mai vedea. 

El deschise gura ca să-i răspundă, ridicându-i gâtul pentru a 
o muşca. Pielea ei mirosea acru. Muşcă adânc din muşchi, 
simţi sângele ei cu gust de carne şi balsamul urcându-i prin 
gâtlej, gata să pătrundă în sângele ei. Convulsiile ei se 
stinseseră deja. Lori i se lăsă moale în îmbrăţişare. 

Işi înălţă capul, îndepărtându-se de gâtul sfârtecat şi înghiţi 
ceea ce luase. Aşteptase prea mult. Blestemat să fie! Ea era 
mentorul şi confesorul lui, iar el o lăsase să se piardă. Moartea 
o cuprinsese înainte de a fi avut timp să transforme refuzul în 
promisiune. 

Ingrozit de acest ultim şi deplorabil eşec, o aşezase pe 
pământ în faţa lui. 

În vreme ce îşi trăgea mâinile de sub trupul ei, Lori deschise 
ochii: 

— N-o să te părăsesc niciodată, spuse ea. 


XXV - Rămâi cu mine 


1 


Pettine îl găsi pe Ashbery, dar Eigerman recunoscu 
rămăşiţele ca fiind ale omului pe care îl cunoscuse înainte. 
Preotul era încă în viaţă, lucru care - dată fiind gravitatea 
rănilor - se învecina cu miracolul. În zilele ce urmară ambele 
picioare îi fură amputate, la fel şi un braţ, până la mijlocul 
bicepsului. După operaţii nu ieşi din comă, dar nici nu muri, 
deşi toţi chirurgii au fost de părere că şansele lui de 
supravieţuire erau aproape nule. Insă acelaşi foc care îl 
mutilase îi dăduse şi o şansă nefirească. Contrar tuturor 
pronosticurilor, rezistă. 

În cursul zilelor şi al nopţilor de comă nu fusese singur. 
Eigerman rămăsese aproape douăzeci de ore din douăzeci şi 
patru, aşteptând ca un câine la masa stăpânului să i se arunce 
o ciozvârtă, convins că preotul îl putea conduce la răul care le 
destrămase viaţa amândurora. 

Căpătă mai mult decât sperase. Când reveni, în sfârşit, din 
adâncuri, după două luni în care fusese în pragul morții, 
Ashbery se ridică, volubil. Dement, dar vorbăreţ. Menţionă 
numele lui Baphomet. Pe al lui Cabal. Povesti, în limbajul greu 
de înţeles al lunaticului fără speranţă de vindecare, cum 
membrii Seminţiei luaseră fragmente din trupul divinității lor şi 
le ascunseseră. Ba mai mult decât atât, spuse că îi putea găsi. 
Atins de focul Botezătorului şi de supraviețuitorii acestuia, 
voia din nou acea atingere. 

— ÎI miros pe Dumnezeu, spunea el neîncetat. 

— Ne poţi duce la el? întreba Eigerman. 

Răspunsul era întotdeauna da. 

— Atunci voi fi ochiul tău, se oferea Eigerman. Vom merge 
împreună. 

Nimeni altcineva nu voia dovezile pe care le prezenta 
Ashbery, fiindcă existau prea multe lucruri confuze, care, 
oricum, trebuiau lămurite, fără a mai adăuga altceva la povara 
realităţii. Autorităţile se arătară încântate să îl lase pe 


Eigerman să se ocupe de preot. Se meritau unul pe altul, 
aceasta era părerea tuturor. Niciunul nu era întreg la minte. 

Ashbery depindea întru totul de Eigerman, incapabil, cel 
puţin la început, să se hrănească, să iasă afară sau să se spele 
fără ajutorul cuiva. Chiar dacă îl dezgusta să îngrijească un 
imbecil, Eigerman ştia că Ashbery era un dar venit din partea 
Domnului. Prin el se putea încă răzbuna pentru umilinţa prin 
care trecuse în ultimele ore ale Midianului. În peroraţiile lui 
Ashbery apăreau indicii privind locul în care se aflau duşmanii. 
In timp, spera să le descifreze. 

lar când avea să reuşească - o, când se va întâmpla asta - 
va sosi ziua confruntării, în comparaţie cu care Ziua Judecăţii 
îşi va pierde din strălucire. 


2 


Vizitatorii veneau noaptea, pe furiş, şi se refugiau unde 
găseau locul potrivit. 

Unii vizitară din nou sălaşe la care strămoşii lor ţinuseră: 
diverse orăşele de sub cerul mare, unde credincioşii mai 
cântau duminica, iar gardurile erau vopsite în fiecare 
primăvară. Alţii se îndreptară către oraşe mari: Toronto, 
Washington, Chicago, sperând să nu fie depistaţi acolo unde 
străzile erau permanent aglomerate, iar corupţii de ieri 
deveneau comercianții de azi. In astfel de locuri prezenţa lor 
putea trece neobservată vreme de un an-doi sau poate trei. 
Dacă îşi găseau refugiul în cartiere rău famate sau într-un loc 
pustiu, într-un sat prăfuit, niciunul nu avea să susţină că acela 
va rămâne domiciliul permanent. Cu vremea aveau să fie 
descoperiţi şi eliminaţi. Incepuse o nouă fierbere în alte ţări, 
îndeosebi în rândul vechilor lor duşmani, creştinii, care se 
dădeau zilnic în spectacol, vorbind despre martiriul lor şi 
cerând ispăşirea în numele Lui. În momentul în care ar fi 
descoperit un membru al Seminţiei în mijlocul lor, persecuțiile 
ar fi reînceput. 

De aceea, păstrarea secretului devenise cuvânt de ordine. 
Vor consuma carne doar când foamea îi va dobori, şi numai de 
la victime cărora să nu le simtă nimeni lipsa. Se vor feri să-i 
infecteze pe alţii, astfel încât să nu-şi semnaleze prezenţa. 


Dacă unul avea să fie descoperit, nimeni nu-i va sări în ajutor, 
dându-se astfel de gol. Acestea erau legi neînduplecate, dar 
nu atât de apăsătoare precum consecinţele, în cazul încălcării 
lor. 

__ Restul însemna răbdare, dar ei erau deja obişnuiţi cu asta. 
In cele din urmă, avea să le sosească şi eliberarea, dacă 
supravieţuiau aşteptării. Puţini aveau idee de forma în care va 
veni aceasta. Însă toţi îi cunoşteau numele. 

Cabal, aşa se numea. Cel care a distrus Midianul. 

Rugăciunile lor îl pomeneau tot timpul. Fie ca el să sosească 
adus de următorul vânt. Dacă nu acum, poate mâine. 

Probabil că nu s-ar fi rugat atât de fierbinte, dacă ar fi ştiut 
ce schimbare a mărilor ar fi adus sosirea lui. Pesemne că nu s- 
ar fi rugat deloc, dacă ar fi ştiut că se rugau către ei înşişi. 
Acestea erau însă revelații pentru altă dată. Deocamdată, 
aveau griji mai puţine. Să-i împiedice pe copii să se suie pe 
acoperiş noaptea, să-i împiedice pe cei care-şi pierduseră pe 
cineva drag să jelească prea tare, să-i împiedice pe cei tineri 
ca în timpul verii să se îndrăgostească de vreo fiinţă umană. 

Era ceva ce putea fi numit aproape viaţă.