Aleksei Stepanov — Port-Arthur vol.2

A. STEPANOV 


PORI-ARTHUR 
ROMAN 


Volumul II 


Traducere de 
Al. Ştefănescu Medeleni şi A. Ivanovski 


1959 j 
E. S. P. L. A. - CARTEA RUSĂ 


Aleksei Nicolaevici STEPANOV 


Cuprins 


PARTIEAA IREIA 


Capitolul I 
Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 


PARTEA A PATRA 


Capitolul I 
Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 
Capitolul VI 
Capitolul VII 
Capitolul VIII 


Cuvânt de încheiere 


PARIEAA IREIA 


Capitolul I 


În ziua de 17 iulie 1904, după un şir de eşecuri suferite pe 
colinele Zelionie şi Volcie, diviziile a IV-a şi a VIl-a est-siberiene 
de tiraliori se retrăseseră la Arthur. Începuse asediul fortăreței. 
Japonezii au început cu energie operaţiile de împresurare. O 
săptămână mai târziu aduseseră tunuri de mare calibru, iar la 
25 iulie, într-o duminică, în timpul unei procesiuni religioase, 
au bombardat pentru întâia oară oraşul şi escadra ce se afla în 
rada interioară. 

Era o zi fierbinte de vară. Puţinii locuitori rămaşi în oraşul 
asediat cu familiile lor - mici slujbaşi, muncitori din port, ofiţeri 
şi ostaşi în repaus, se strângeau în faţa bisericii Otreadnaia. 

Inainte de a începe slujba sosi şi Stessel împreună cu soţia 
lui. Se făcea o slujbă mare şi în acest scop se adunaseră vreo 
douăzeci de preoţi de la toate bisericile din Arthur, şi confesori 
din unităţile de uscat şi navale. In odăjdii de sărbătoare, cusute 
cu fir de aur şi argint, slujeau cu osârdie, cerând Celui-de-sus 
ajutor şi izbăvire de năpasta pe care o aducea cu sine asediul. 

Fumul uşor de tămâie se înălța încet, în rotocoale albăstrii, 
deasupra mulţimii. Corul unic, ce întrunea pe toţi coriştii 
bisericeşti din localitate, dădea răspunsurile în ropotul catifelat 
al cântărilor. După ce revărsară nori de fum de tămâie unul 
asupra altuia şi asupra mulţimii de credincioşi, preoţii porniră 
în procesiune pe ulițele murdare, înecate în praf, spre cheul 
Oraşului-Vechi, unde ridicară crucile sus, binecuvântând de 
departe navele ancorate în rada interioară. Pe urmă, 
străbătând strada Puşkin şi altele la rând, procesiunea ajunse 
până în Oraşul-Nou chinezesc, pe câmpul Circului. 

Deodată, bubuitura unui tun zgudui surd văzduhul în 
depărtare,  înteţindu-se vertiginos,  şuierul ascuțit al 
proiectilului fu urmat de o detunătură asurzitoare. Deasupra 
mulţimii ţâşni spre cer o trombă uriaşă de fum negru. Ţipând 
înspăimântați, oamenii se repeziră care încotro, pierzându-şi în 
fugă pălăriile, umbrelele şi încălţămintea. Cei care căzuseră jos 
erau călcaţi în picioare. 

Stessel, soţia lui şi cei care-i însoțeau fură şi ei daţi peste cap 


6 


de mulţime. Generalului îi zbură chipiul şi se alese cu câteva 
ghionturi zdravene. Generăleasa fu îmbrâncită cât colo; 
pălăriuţa îi sări într-o parte şi se rostogoli până într-o groapă. 

Stessel, care nu-şi mai vedea nevasta, crezu că i-o luase 
înainte şi se repezi laolaltă cu mulţimea, sub zidurile 
ocrotitoare ale celor mai apropiate clădiri. Îşi veni în fire doar 
când se văzu într-un subsol. 

Tot câmpul era acoperit de haine, umbrele, pălăriuţe şi 
printre ele luceau stins, la soare, odăjdii şi prapure. Peste toate 
aceste rămăşiţe răspândite pretutindeni zăceau vreo două 
duzini de oameni - răniţi, pe jumătate striviţi în picioare, sau 
numai înspăimântați. Unii încercau să se scoale; alţii 
înlemniseră acolo, socotindu-se încă în primejdie. 

După primele clipe de panică, apărură şi unităţile de soldaţi, 
veniţi să ridice oamenii de jos şi să strângă lucrurile aruncate. 

Stessel ieşi din adăpost, grăbit să-şi caute soţia. Peste puţin, 
Vera Alexeevna se ivi sprijinită respectuos de doi tiraliori; 
plângea de ruşine şi de ciudă şi era mai mult furioasă decât 
speriată. 

Zărind-o, generalul păli mai rău decât la explozia 
proiectilelor japoneze. 

— Eşti dator să-i recompensezi pentru eroismul lor, spuse 
generăleasa cu glas şuierător de mânie, arătându-i soldaţii. S- 
au dovedit mai curajoşi decât mulţi dintre ofiţeri. 

Generalul roşi, pricepând aluzia soţiei sale. 

— Da, da. Vă mulţumesc, fraţilor, se grăbi el să le spună 
soldaţilor. Pentru fapta pe care aţi săvârşit-o, vă decorez pe 
amândoi cu crucea Sfântul-Gheorghe şi vă răsplătesc cu câte 
25 de ruble. 

— Să trăiţi! strigară cei doi ostaşi, miraţi, fiindcă nu prea 
înțelegeau ce mare ispravă făcuseră. Mulţumim prea supuşi! 

Cele două excelenţe luară loc în trăsura sosită la tanc. 

Între timp, japonezii îşi deplasaseră focul, concentrându-l 
asupra cheurilor şi portului. Bombardarea oraşului şi a radei 
interioare ţinu toată ziua, ba slăbind, ba înteţindu-se. Deşi nu 
provocă distrugeri prea mari, efectul ei moral asupra tuturor fu 
uluitor. Era evident pentru toată lumea că fortificațiile Arthur- 
ului erau cu totul necorespunzătoare pentru apărarea oraşului 
şi a flotei. De acum încolo Arthur-ul era permanent ameninţat 
de bombardamente, în orice clipă, atât ziua cât şi noaptea. 


Mai ales erau alarmaţi marinarii. Lovind cuirasatul 
Țesarevici, două proiectile îi distruseseră postul de T.F.F., 
rănindu-l uşor pe amiralul Vitgheft. În port fuseseră avariate 
casa amiralului Grigorovici şi spitalul marinei. 

În aceeaşi seară, la comandamentul lui Stessel fu convocată 
o consfătuire extraordinară a comandanților navali şi tereştri, 
pentru a discuta asupra apărării fortăreței. Stessel cerea 
marinarilor să se deschidă imediat focul asupra bateriei 
japoneze care pricinuise atâtea rele, trăgând împotriva ei cu 
toate tunurile grele de pe nave. 

— Dar nu se vede de nicăieri, obiectă generalul Belii. 

— Reglaţi tragerea după licăririle tirului inamic, sau după 
bubuituri - pe scurt: faceţi ce poftiţi, dar mâine să nu mai 
existe! ordonă Stessel. 

— Se vor lua toate măsurile necesare. 

— Nu-i de ajuns. Trebuie distrusă cu orice preţ! Doar astăzi, 
într-o singură zi, au avut de suferit de pe urma obuzelor vreo 
douăzeci de oameni paşnici; în plus, au fost striviţi în picioare, 
de mulţime, alţi cincisprezece, printre care trei femei şi doi 
copii. De vânătăi şi cucuie, nu mai vorbesc. Nici eu şi nici soţia 
mea n-am fost cruţaţi. 

— La bordul navelor şi în port au fost ucişi trei oameni şi 
răniţi zece, printre care eu şi flag-ofiţerul meu, adăugă 
Vitgheft, arătându-şi mâna pansată. 

— Excelenţă, dumneavoastră sunteţi de vină. Dacă escadra 
ar fi plecat de la Arthur la 10 iunie, nu s-ar mai fi întâmplat 
asemenea lucruri. Sper că acum; vă daţi seama de ce am 
insistat atât ca flota să plece cât mai grabnic din Arthur? O 
dată cu începerea asediului, Arthur-ul devine o capcană pentru 
flotă, rosti Stessel aprins. 

Grigorovici, care era şi el de faţă, oftă amarnic. Explozia unui 
obuz îi distrusese în ziua aceea o admirabilă colecţie de 
porţelanuri chinezeşti şi japoneze, pe care o strânsese 
stăruitor, ani de-a rândul. 

— N-ar fi cazul să executăm o incursiune cu forţe puternice 
în direcţia acelei baterii, care ne face atâta sânge rău, şi s-o 
distrugem? propuse Smirnov, comandantul fortăreței. 

— Trupele noastre încă nu sunt pe deplin reorganizate în 
urma retragerii de pe colinele Volcie, obiectă Kondratenko. 
Astfel că, de fapt, n-avem cu ce să executăm incursiunea. 


— Să se trimită marinari - măcar câteva companii de 
debarcare, îşi dădu cu părerea Stessel. 

— Matrozii n-au făcut instrucţie de infanterie, nu ştiu să se 
răspândească în trăgători şi nici să atace la baionetă, obiectă 
Vitgheft. Nu prea cred să fie buni la aşa ceva. 

— Nu e mare filozofie - tragere de inimă să fie, mormăi 
Stessel. 

— În afară de aceasta, zilele următoare escadra va încerca să 
răzbească spre Vladivostok, şi acum, e nevoie de matrozi pe 
nave. Doar n-o să-i înlocuieşti cu tiraliori, adăugă amiralul, 
usturător. 

— Desigur, trimiterea matrozilor în incursiune ne va pune 
navele într-o situaţie dificilă, îl susţinu Grigorovici pe Vitghefit. 

— Cei mai indicaţi pentru incursiune sunt grănicerii, aceşti 
plastun ai Arthur-ului, interveni Kondratenko. Ei se pricep 
cum să se furişeze până la inamic. 

— Atunci vom trimite în această misiune două companii de 
grăniceri şi o companie de infanterie marină din Kvantung, 
hotărî Stessel. Cu conducerea generală a operaţiunii îl 
însărcinez pe generalul Kondratenko. 

La bordul cuirasatului Țesarevici tocmai fusese adusă de un 
luntraş chinez, de la Cifu, o telegramă trimisă de guvernatorul 
general. „Nu sunt de acord cu concluzia conferinţei amiralilor 
şi generalilor, după care ieşirea escadrei din Arthur ar fi 
imposibilă. Conform  dispoziţiei Maiestăţii Sale, ordon ca 
escadra să plece la Vladivostok, evitându-se angajarea luptei cu 
inamicul.  Reamintesc tuturor comandanților comportarea 
eroică a crucişătorului Variag şi-i fac atenţi că, dacă escadra nu 
va ieşi în larg, eventuala cădere a fortăreței va duce la pieirea 
neîndoielnică a flotei. Toată răspunderea pentru această pătare 
a pavilionului Sfântul Andrei şi pentru onoarea flotei noastre 
dragi va reveni, în întregime, amiralilor şi generalilor. Prezenta 
telegramă va fi adusă la cunoştinţă tuturor, sub luare de 
semnătură. Amiral Alexeev.” După ce citi textul până la sfârşit, 
Vitgheft, uitând că e luteran, îşi făcu larg semnul crucii, ca 
ortodocşii. 

— Ei, acum, Wilhelm Karlovici, nu mai avem ce discuta şi 
dezbate, rosti mulţumit Matusevici. Trebuie să răzbim. Mâine 


1 În trupele de cazaci, cercetaşi deosebit de capabili; în sensul larg al cuvântului, cei 
mai pricepuţi cercetaşi (n. t.). 


9 


dimineaţă adunăm toţi comandanții şi-i punem la curent cu 
dispoziţia primită. 

— Procedaţi în consecinţă, Nikolai Alexandrovici. Sunt de 
acord cu orice. De răzbit - slabă speranţă, dar, cel puţin, vom 
muri cu cinste, de vreme ce ni se cere acest lucru, rosti abătut 
comandantul escadrei şi, după ce-l lăsă pe şeful statului său 
major să plece, începu să scrie o lungă scrisoare familiei, în 
care, în vorbe mişcătoare, îşi lua adio pentru totdeauna „dat 
fiind pieirea inevitabilă care ne aşteaptă în luptele pe care le 
vom da curând”. 

Luându-şi rămas bun de la Stessel, Kondratenko, însoţit de 
colonelul Naumenko, şeful statului său major, şi de Zvonariov, 
porni repede călare spre Oraşul-Nou, unde se aflau cartiruiţi 
grănicerii. Generalul chibzuia adânc asupra incursiunii, care 
urma să fie executată, şi cântarea în gând, la iuţeală, feluritele 
posibilităţi de organizare a acesteia, precum şi modul în care 
putea fi reperată bateria ce primejduia fortăreaţa. Naumenko şi 
Zvonariov îl urmau în tăcere. 

— Sunt sigur că colonelul Butusov va şti să descopere bateria 
aceea blestemată şi, poate, chiar s-o nimicească, rosti gânditor 
Naumenko. 

— Retragerea precipitată a lui Fok de pe colinele Volcie a 
pus fortăreaţa într-o situaţie critică. Noroc că japonezii n-au 
năvălit în Arthur, pe urmele trupelor în retragere. Rău am fi 
păţit-o cu harababura de aici, răspunse Kondratenko. 

— Nu degeaba s-a hotărât în sfârşit Stessel să-l înlăture pe 
Fok de la comandă, adăugă Naumenko. 

— Nu l-a înlăturat. L-a numit comandant al rezervelor 
generale, în subordinea lui. În consecinţă, Smirnov, deşi 
comandant al fortăreței, n-are dreptul să dispună de rezerve 
fără ştirea comandantului regiunii  Kvantung,  obiectă 
Kondratenko. 

— Păi, regiunea a căzut acum în mâinile japonezilor. N-a mai 
rămas decât fortăreaţa, sub ordinele lui Smirnov, comandantul 
ei. De fapt, Stessel nu mai are nici un rost. Domnia lui a luat 
sfârşit o dată cu ocuparea regiunii de către japonezi. 

— Totuşi, Stessel taie şi spânzură, nu Smirnov. Greu poţi 
pricepe ceva. Va trebui să clarifice lucrurile cei din Piter, ori 
comandamentul din Manciuria, continuă cu ciudă Kondratenko. 

Cu toată ora înaintată (era aproape miezul nopţii), Butusov 


10 


nu se culcase încă. Îşi primi oaspeţii prietenos ca totdeauna, 
poftindu-i la masă. Kondratenko îi explică la iuţeală scopul 
vizitei sale la un ceas atât de târziu. După ce identifică zona în 
care urma să fie executată incursiunea, Butusov spuse: 

— N-avem timp să cercetăm totul, ca lumea, până în zori. La 
cinci se luminează de ziuă; putem porni peste o jumătate de 
oră. Pentru recunoaştere rămân doar patru ore. Trebuie să ne 
grăbim, şi el ieşi, ca să dea ordinele necesare. A 

Detaşamentul porni peste o jumătate de ceas. Înainte de a 
pleca, Kondratenko vorbi soldaților, ca totdeauna. Uniformele 
verzui ale grănicerilor nu se vedeau de loc în întunericul nopţii. 
Papucii moi, de paie, chinezeşti, le înăbuşeau paşii; armele, 
bine strânse în curele, nu zăngăneau, nu făceau nici un zgomot. 
Căciulile tradiţionale, grănicereşti erau înlocuite cu şepci de un 
verde cenuşiu. 

— Spre ziuă are să se lase ceața, zise Butusov, trăgând aer în 
piept. De pe mare vine o adiere umedă şi stelele sclipesc viu. 
Excelenţă, am să iau cu mine trei chinezi. Sunt de prin satele 
ocupate acum de japonezi. Cât e încă întuneric ne servesc de 
călăuze, iar la nevoie, rămân şi ziua în spatele poziţiilor 
japoneze, ca să caute bateria. 

— Eşti sigur că sunt oameni de încredere? întrebă generalul. 

— Unuia japonezii i-au batjocorit nevasta şi au ucis-o; altuia 
i-au înjunghiat tatăl, iar celuilalt i-au ars casa. Au de ce să se 
răzbune pe japonezi. De altfel îi cunosc mai de mult şi am toată 
încrederea în ei. 

— Ei, dacă-i aşa, totul este în ordine, consimţi Kondratenko. 
Chinezii ne pot fi de mare folos. 

Butusov dădu câteva ordine scurte şi detaşamentul porni fără 
zgomot. Oamenii fuseseră uşuraţi de echipamentul de 
campanie: nu aveau nici mantale, nici saci de merinde; în 
schimb, luaseră cu ei cazmale de pionieri şi cartuşe de 
piroxilină. 

Era o noapte caldă, liniştită, fără lună. O ceaţă uşoară 
învăluia văile şi râpele. Liniştea ora tulburată doar de hămăitul 
câinilor şi de urletul şacalilor; în iarba care adia miresmele 
nopţii, greierii ţârâiau fără încetare; gaolianul foşnea abia 
auzit. Nici o împuşcătură, de nicăieri; doar palele de lumină ale 
proiectoarelor fortăreței, veghind mereu, lunecau peste sopcile 
şi văile din jur, ba stingându-se, ba aprinzându-se viu. 


11 


Detaşamentul lui  Butusov ajunse repede la linia 
avanposturilor şi se opri acolo. Locotenent-colonelul adună într- 
o mică fanză de lângă drum pe comandanții de companii şi de 
plotoane, indicându-le încă o dată, pe hartă, zona incursiunii şi 
direcţia de mişcare a fiecărui ploton. Apoi îi chemă pe chinezii 
pe care îi luase drept călăuze. Ei trebuiau să-i conducă pe 
grăniceri în spatele frontului japonez, unde se presupunea că 
se află amplasamentul bateriei ce ameninţa fortăreaţa. 

Cinci plotoane se puseră în marş pe direcţiile indicate, iar 
trei rămaseră în rezervă. După vreo sută de paşi, soldaţii se 
mistuiră în bezna nopţii. 

Trecu o jumătate de oră chinuitoare. Liniştea nu era 
tulburată de nimic; doar pe alocuri urletul unui şacal ba înceta, 
ba izbucnea cu o nouă putere. Culcaţi în şanţul şoselei, soldaţii 
trăgeau cu urechea încordaţi, schimbând când şi când câte o 
şoaptă. 

Peste puţin, sosi un agent de legătură de la plotonul din 
centrul dispozitivului de recunoaştere, raportând că plotonul 
trecuse cu bine pârâul şi, după ce suprimase santinelele 
japoneze, înainta mai departe, în spatele inamicului. 

Mulţumit, Butusov murmură ceva, se întinse cu tot trupul lui 
scund dar vânjos, şi ordonă cu jumătate de glas plotoanelor 
aflate în rezervă să se ridice. 

Curând ostaşii, răspândiţi prin gaolian, începură să înainteze 
fără zgomot. Însoţit de mai mulţi soldaţi, Butusov mergea pe 
drum. Deodată, spre stânga, izbucniră nişte împuşcături 
învălmăşite, dar ele încetară tot atât de brusc precum se 
dezlănţuiseră. Tăcerea ce le urmă păru deosebit de adâncă. În 
faţă, o pasăre speriată scoase un scâncet; un şoarece de câmp 
trecu în goană prin gaolian; un arici alergă peste drum, fâsâind. 

Broaştele, care amuţiseră la auzul împuşcăturilor, îşi reluară 
concertul. Butusov se orienta după hartă, la lumina lanternei 
electrice. Până la zona desemnată ca obiect al incursiunii era 
cam un kilometru. Agenţii de legătură soseau unul după altul 
cu rapoarte. Grănicerii depăşiseră primul şir de coline şi acum 
căutau bateria sortită distrugerii. Călăuzele pătrunseseră 
adânc în dispozitivul japonezilor şi se informaseră printre 
chinezi asupra poziţiilor artileriei japoneze. 

Butusov ordonă ostaşilor să aprindă focuri cât mai mari şi să 
stea lângă ele. 


12 


— Noaptea, în uniforme verzi, o să fiţi luaţi oricând drept 
japonezi, le explică locotenent-colonelul. Vor crede că sunteţi 
de-ai lor şi nu vor bănui ce primejdie îi paşte. 

Vorba îi fu curmată de o explozie violentă ce se auzi undeva 
în faţă. Urmară mai multe alte explozii şi un viu schimb de 
împuşcături. Aproape de tot, izbucniră strigăte frenetice de 
banzai! Butusov porni în pas alergător cu plotoanele din 
rezervă, în direcţia în care se auzeau împuşcăturile. În locul 
liniştii de până atunci, în întuneric vuiau acum bubuiturile 
exploziilor, trosnetele gaolianului strivit, tropotul paşilor, 
strigătele oamenilor şi fluierele de chemare ale comandanților. 

— Înfige baioneta în japonez, nu-l lăsa să strige! ordonă 
Butusov. 

Noaptea era zguduită de bubuitul năprasnic al tunurilor, de 
exploziile obuzelor şi ale grenadelor. Jerbele de flăcări ale 
şrapnelelor fulgerau orbitor în văzduh. Lupta se înteţea repede. 

De sus, de pe creasta dealului, Butusov se silea să observe ce 
se petrece în vale, dar ceața şi întunericul împiedicau vederea. 
Ici, colo, scăpărările împuşcăturilor sclipeau scurt prin beznă; 
la dreapta răpăi o rafală de mitralieră. Pe neaşteptate, un sat 
chinezesc, incendiat, începu să ardă pălălaie. Lumina roşiatică, 
tremurătoare a focului scoase din întuneric mai multe ogrăzi şi 
o parte din uliţa satului, pe care mişunau siluete de oameni. In 
dreapta, o rachetă ţâşni spre cer, lăsând o dâră scânteietoare, 
se sparse, se fărâmiţă într-o cascadă de steluțe sclipitoare care, 
coborând încet, revărsau asupra pământului o lumină albă, 
orbitoare. 

Butusov fluieră. I se răspunse imediat din diferite părţi; 
înaintea lui răsăriră siluetele întunecate ale unor soldaţi. 

— Plotonul 3 a aruncat în aer un tun şi a demontat la alte trei 
tunuri închizătoarele şi înălţătoarele, raportă unul dintre ostaşi, 
punând jos înălţătoarele, dovadă palpabilă. 

— Unde-i acum plotonul? 

— Ne strânge rău japonezul; plotonul se retrage şi o să fie 
îndată aci. 

— Plotonul întâi a capturat două mitraliere cu benzi dar 
bateria n-a găsit-o, raportă un alt soldat. 

— Plotonul 2 a aruncat în aer două tunuri şi a ucis servanţii. 
Japonezii au fost luaţi pe nepregătite; pe mulţi i-am răpus cu 
baionetele, raportă al treilea agent de legătură. 


13 


Celelalte două plotoane dăduseră peste bivuacul unui 
regiment de infanterie inamic şi stârniseră o mare panică; în 
cele din urmă însă abia izbutiseră să se degajeze de japonezii 
care contraatacau din toate părţile. 

— Transmiteţi la toate plotoanele să se retragă peste pârâu şi 
apoi mai departe. Eu voi rămâne aici cu plotoanele din rezervă 
pentru acoperirea retragerii. Duceţi cât mai repede răniții 
înapoi, ordonă Butusov. 

Răspândindu-se de-a lungul crestei, plotoanele din rezervă îi 
primiră pe japonezi cu salve trase în rafale. Deşi pe întuneric 
era greu să se obţină o precizie în executarea tirului, totuşi 
japonezii nu cutezară să înainteze şi începură să sape tranşee 
de apărare. O ceată deasă începu să se ridice din văi, târându- 
se în sus pe povârnişuri; sub protecţia ei, grănicerii îşi luară 
toţi răniții şi ajunseră cu bine în linia avanposturilor ruseşti. 

În zori, Butusov prezentă lui Kondratenko raportul asupra 
rezultatelor operaţiunii de recunoaştere din timpul nopţii. 

— Şi chinezii dumitale? întrebă generalul. 

— Au rămas până la noapte în spatele poziţiilor japoneze, ca 
să observe pe lumină locul de unde trag bateriile lor, răspunse 
Butusov. 

Examinând înălţătoarele capturate de grăniceri, Zvonariov 
declară că numai unul era de la un tun naval, celelalte 
aparţinând unor piese uşoare, de munte. 

— Deci, tot n-am izbutit să distrugem bateria asta 
blestemată! spuse Kondratenko oftând. 

Parcă pentru a-i răspunde, asupra portului şi a radei 
începură să cadă obuze trase de tunuri cu tragere lungă. 

Kondratenko ordonă praporşcikului să se ducă la Belii şi să-i 
raporteze rezultatele incursiunii. Oraşul se trezea din somn. 
Prăvăliile începeau să se deschidă; chinezi grăbiţi împingeau 
cărucioare uşoare cu pâine, zarzavat şi alte alimente. 
Gospodinele se duceau la piaţă cu coşniţa; muncitorii se 
îndreptau spre atelierele portului. Nici unul nu lua în seamă 
bombardamentul. Deasupra portului se înălţau în aer, mai în 
fiece clipă, jerbe înalte de apă, stârnite de căderea obuzelor. 

Pe neaşteptate, nu departe de Ftajeră, Zvonariov o întâlni pe 
Varia Belaia. Arăta foarte obosită, dar era, ca totdeauna, plină 
de energie. 

— Nu mi se dă voie să trec spre casă fiindcă se trage asupra 


14 


portului, se plânse ea. 

— la calul meu şi ocoleşte colina Zolotaia, o sfătui 
praporşcikul. Am dormit bine şi m-am odihnit. Mă duc pe jos la 
Comandamentul Artileriei. 

Varia încalecă şi porni în goană, iar Zvonariov se îndreptă 
spre Comandamentul Artileriei înaintând cu prudenţă. Un 
proiectil incendiase în port cisternele cu ulei mineral; un fum 
negru, gros, învăluia colina Zolotaia şi portul. Păşea anevoie 
prin volbura întunecată, deasă, a fumului, prin care razele 
soarelui nu puteau pătrunde. Când ajunse la Belii acasă, 
praporşcikul era negru ca un harap. 

— Du-te la baie, îi zise generalul, când dădu cu ochii de el. 

După ce se spălă şi-şi puse ţinuta în ordine, praporşcikul se 
duse cu raportul la Comandamentul Artileriei unde îi găsi pe 
Tahatelov şi pe Gobiato. 

— Să fixăm un premiu pentru descoperirea acelei baterii 
blestemate, propuse Tahatelov. O sută de ruble pentru ofiţeri, 
douăzeci şi cinci, pentru soldaţi. Să  înfiinţăm posturi 
permanente de observare pe Bolşoe Orlinoe Gnezda, pe 
colinele Perepelinaia şi Visokaia. De acolo de sus se vede 
departe jur-împrejur. 

— Trebuie să luăm din nou legătura cu marinarii. Ei au cel 
mai mare interes ca această baterie să fie distrusă, adăugă 
Gobiato. 

— Trebuie să fie atraşi în această acţiune localnicii chinezi 
care cunosc perfect înălțimile din împrejurimi şi pot fi de mare 
ajutor la descoperirea bateriilor, sugeră Zvonariov. 

— Serghei Vladimirovici, te rog să iei contact în această 
chestiune cu Piotr Nikolaevici Butusov, dispuse Belii. El are 
numeroşi cunoscuţi şi prieteni printre chinezi. 

Cu această hotărâre, discuţia luă sfârşit. 


O 
A doua zi, pe nava amiral Țesarevici urma să aibă loc o 
conferinţă a amiralilor şi a comandanților tereştri. Generalul 
Belii se pregăti la iuţeală de plecare şi-l luă pe Zvonariov cu el. 
Japonezii îşi deplasaseră tirul, dirijându-l asupra navelor 
ancorate în rada interioară. Peste navele Retvizan, Pobeda şi 
Țesarevici cădea o ploaie de obuze. Trecu vreo jumătate de 
ceas, până când şalupa cuirasatului Țesarevici putu să acosteze 


15 


la cheul Taberei Artileriei. Tocmai în clipa plecării ei de la bord, 
un obuz lovise puntea cuirasatului, explodând şi ciuruind 
şalupa. În plus, îi fuseseră avariate cablurile de comandă ale 
cârmei şi coşul. De aceea, înainte de a porni spre cheu, şalupa 
avusese nevoie de reparaţii. 

Artileriştii ajunseră, în sfârşit, abia spre amiază la conferinţa 
marinarilor. Spre deosebire de consfătuirile anterioare, de data 
aceasta Vitgheft se mărgini să dea instrucţiuni concrete cu 
privire la ieşirea escadrei, să indice dispozitivul ei de marş, 
ordinea de trecere a formaţiei de dragoare de mine şi apoi citi 
încă o dată ordinul superior eu privire la misiunea escadrei. 
Plecarea era fixată pentru dimineaţa zilei de 28 iulie. 

— Domnilor, vă rog să nu uitaţi nici o clipă că trebuie să 
executăm un ordin al maiestăţii sale; în consecinţă nu avem ce 
discuta. Eu voi comanda personal escadra, acţionând în funcţie 
de situaţie. Escadra nu va aştepta navele avariate în luptă. În 
această situaţie fiecare comandant va proceda după cum va 
crede de cuviinţă, în spiritul ordinului general: marş în formaţie 
către Vladivostok, încheie amiralul. 

— Să ne ajute Dumnezeu să trecem cu bine zona minată de la 
Arthur. Mai departe o să ştim noi cum s-o scoatem la capăt cu 
japonezii, îi răspunse şeful de stat-major al escadrei, 
Matusevici. Minele sunt marea primejdie pentru noi! 

— Refugiul în porturi neutre ne va fi permis? întrebă pe 
neaşteptate Liven. 

— O asemenea faptă va fi privită ca o dezertare de pe câmpul 
de luptă, răspunse Vitgheft. 

— Nu sunt de acord cu acest lucru, obiectă comandantul 
grupului de crucişătoare, amiralul Reizenstein. Navele avariate 
nu mai pot fi reparate la Arthur, fiindcă portul este expus 
tirului de pe frontul terestru. Prin urmare, navele care nu sunt 
în stare să răzbească spre Vladivostok trebuie să încerce să 
ajungă într-un port neutru, ori chiar să iasă înaintea escadrei 
din Marea Baltică. 

— Dar aceasta nici n-a plecat încă din Kronstadt! spuse 
Vitgheft zâmbind. Nu prea văd cum ar putea să reziste Arthur- 
ul până la sosirea ei aici. Numai această consideraţie ne face să 
ieşim în larg, expunându-ne unei înfrângeri certe. Poate că vom 
scufunda câteva nave ale lui Togo şi, măcar astfel, vom ajuta 
escadra a doua, a noastră. 


16 


— Dacă trebuie să răzbim spre Vladivostok, să ne luăm 
gândul de la porturile neutre, căci altfel s-ar putea să nu mai 
ajungă nici unul dintre noi la destinaţie, declară comandantul 
cuirasatului Sevastopol, căpitanul de rangul I, Essen. 

— Wilhelm Karlovici, s-ar putea să se îmbarce şi familiile 
unor ofiţeri din Arthur? întrebă pe neaşteptate comandantul 
secund al escadrei, contraamiralul prinţ Uhtomski. 

— Cred că s-ar putea permite prezenţa femeilor pe nava- 
spital Mongolia, oare va însoţi escadra, îl susţinu Matusevici. 
De altfel, ieri şi azi, numeroase familii din oraş şi, mai ales din 
port, s-au şi îmbarcat pe această navă. 

— Nu cumva să se îmbarce pe Mongolia atâţia pasageri, 
încât să nu mai fie loc pentru răniţi, obiectă Vitghefit. 

— Propun ca această chestiune să fie rezolvată de medicul- 
şef al navei-spital, răspunse Matusevici. 

Cu aceasta, conferinţa marinarilor luă sfârşit. 

— Vasili Feodorovici, i se adresă, în sfârşit, Vitgheft lui Belii - 
care stătea de vorbă eu locotenentul Ketlinski, ofiţer cu 
artileria din statul-major al escadrei - trebuie să ne sfătuim 
cum să scoatem din luptă acea afurisită baterie de 120 
milimetri, care trage de câteva zile asupra noastră. 

— Şi eu doream să vorbesc cu dumneavoastră în această 
chestiune. Tocmai stabileam eu ofiţerul dumneavoastră cu 
artileria cum să se ţină legătura între nave şi posturile noastre 
de observaţie. Mâine vom încerca să nimicim bateria prin tir 
indirect de pe cuirasate. 

Ambii comandanţi se angajară într-o convorbire însufleţită. 
Zvonariov stătea respectuos de o parte, aşteptând ordine. 

— Ce văd, tinere? Nu mai eşti pe Elektriceski Utios? Ai 
devenit aghiotant? îl întrebă Essen, apropiindu-se de el. 

— În timpul din urmă am condus lucrările de construcţie a 
fortificațiilor de pe frontul terestru, dar mi s-a promis că zilele 
acestea voi putea să mă întorc pe Utios, răspunse Zvonariov. 
Nădăjduiţi că escadra va putea să forţeze blocada, Nikolai 
Ottonovici? 

— În ranita oricărui soldat se află bastonul de mareşak. Ca să 
spun însă adevărul, mi-e frică mai puţin de japonezi decât de 
amiralul nostru. Mă tem că atunci când îi va zări pe japonezi, 
iar o să se sperie şi-o să se întoarcă la Arthur, aşa cum a făcut-o 


Cuvinte atribuite lui Napoleon Bonaparte (n. t.). 


17 


la 10 iunie. De altfel, cei mai mulţi dintre comandanții noştri 
sunt împotriva ieşirii în larg. Prin urmare, vor fi mereu cu 
gândul îndărăt, la Arthur, şi la cea dintâi ocazie, vor face calea 
întoarsă. 

— În cazul acesta, comandanții şovăielnici trebuie înlocuiţi. 

— N-ai cum să-i înlocuieşti pe toţi. Nenorocirea este că şi 
amiralul e deprimat şi complet neîncrezător în forţele sale. 

Artileriştii se apropiară ca să-şi ia rămas bun. 

— Să ne vedem cu bine la Vladivostok, rosti Belii, strângând 
mâinile marinarilor. Vă urez succes deplin, domnilor. 

— lar eu vă urez dumneavoastră să rezistaţi vitejeşte la 
asediu şi să scăpaţi cât mai repede de blocadă, răspunse 
Vitgheft, în numele tuturor. 

Se sărutară. Mişcat, generalul luă loc în şalupă. 

Între timp, bombardamentul încetase. Ieşind din cabinele 
slab luminate ale cuirasatului, cei doi artilerişti fură 
întâmpinați prietenos de ziua senină, însorită. Şalupa îi duse 
repede la debarcader. 

O 

A doua zi, bombardamentul începu din nou cu o vigoare 
reînnoită. Dis-de-dimineaţă, o ploaie de obuze se abătu asupra 
radei de vest, unde erau ancorate toate cuirasatele. Un obuz 
nimeri în bordajul navei Retvizan şi îi pricinui o spărtură sub 
linia de plutire, aproape de o jumătate de stânjen pătrat. 
Cuirasatul ambarcă prin spărtură circa cinci sute de tone de 
apă şi îşi mări pescajul cu un picior. Un alt obuz îl răni uşor la 
mâna pe comandantul cuirasatului, Şensnovici, şi pe încă 
douăzeci de matrozi. Toate acestea, petrecute în văzul întregii 
escadre în neputinţă de a reacţiona, produseră asupra tuturor o 
impresie deprimantă. 

Zadarnic îşi revărsau focul cele şase cuirasate, trăgând 
indirect asupra zonei amplasamentului probabil al bateriilor 
japoneze şi zguduind din temelii căsuţele şubrede din Oraşul- 
Vechi şi Oraşul-Nou. Bombardamentul continua. Era absolut 
evident că escadra nu mai putea rămâne la Port-Arthur. 

De îndată ce japonezii încetară tragerea, numeroase bărci şi 
şalupe porniră de la toate debarcaderele spre nave. În unele 
din ele şedeau grave soțiile locotenenţilor, ale căpitanilor, 
precum şi demimondenele din Arthur. 

Nava-spital Mongolia fu asaltată toată ziua de zeci de şalupe 


18 


şi de bărci cu numeroase pasagere care-şi ofereau serviciile ca 
surori de caritate şi infirmiere. Deşi toate posturile fuseseră de 
mult ocupate, unele solicitante, mai norocoase şi cu proptele 
printre excelenţe, trebuiră primite la bord. Întrucât era cu 
neputinţă să se asigure cazarea tuturora în spaţiul de locuit al 
echipajului şi al personalului medical, li se destină unul dintre 
saloanele rezervate pentru răniţi. 

— Încă înainte de a ieşi din Arthur, nu vom mai avea loc 
pentru răniţi, se revoltă medicul-şef al spitalului, Petrov. 

Vestea că escadra va pleca a doua zi dimineaţa făcu încă în 
cursul zilei ocolul oraşului. Toată lumea se ducea grăbită spre 
cheuri, ca să admire pentru ultima oară navele din radă. 
Ofițerii de marină care rămâneau în Arthur priveau siluetele 
întunecate ale navelor: cei tineri, cu invidie, cei vârstnici, cu 
tristeţe. 

— Cine ştie care dintre ele va mai naviga mâine, la ora asta, 
spuse oftând un căpitan mai în vârstă. 

— Fără îndoială că nu toate, îi răspunse interlocutorul său. 

— Nu cred că au să îndrăznească „cufundarii” noştri să 
angajeze lupta cu japonezii, mormăi gros obezul căpitan de 
tiraliori. Când au să dea cu ochii de Togo, au s-o ia care încotro. 

— Să fiu în locul lui Stessel, i-aş avertiza că nu mai au voie să 
vină îndărăt, la Arthur, îi ţinea isonul rotofeiul căpitan Saviţki. 

— Fără flotă, n-o să păstrăm Arthur-ul prea multă vreme, 
rosti gânditor comandantul unei baterii de câmp, locotenent- 
colonelul Petrov. 

Vorbe asemănătoare erau schimbate pe străzi, prin 
restaurante, în baterii. Marinarii preferau să tacă, spre a nu-i 
întărâta pe ofiţerii de uscat indignaţi de pasivitatea totală a 
flotei. 

În seara aceea, ofiţerii de marină îşi cinsteau la cazinoul 
marinei tovarăşii gata de plecare. Şampania curgea gârlă; se 
rosteau toasturi fierbinţi şi jurăminte înflăcărate de a muri mai 
bine, decât a se păta onoarea pavilionului Sfântul-Andrei. 

În ajunul plecării escadrei, Zvonariov, împreună cu Boreiko şi 
cu învăţătoarele de la şcoala Puşkin, hotărâră să facă Rivei o 
vizită de adio. Se întunecase când ajunseră în Oraşul-Nou. Riva 
îşi făcea ultimele pregătiri. Toate lucrurile de preţ fuseseră 
împachetate. Mobilierul locuinţei rămânea, însă, în întregime 
pe loc. În uniformă de soră de caritate, Riva îi întâmpină 


19 


bucuroasă pe musafiri. N 

— Îmi pare atât de bine că plec din Arthur! În ultimele zile, 
mai multe obuze au explodat foarte aproape de locuința 
noastră. Mi-e frică numai ca Mongolia să nu treacă prin apele 
minate şi să se scufunde. _ 

— Să sperăm că totul va sfârşi cu bine, răspunse Olia. În 
schimb, noi vom avea de trăit aici zilele grele ale asediului. 

— Ce faci cu locuinţa? întrebă Boreiko. 

— O las în grija chinezoaicei. Serioja, nu vrei să te stabileşti 
provizoriu aici? Doar vii deseori prin părţile acestea. Kuinsan o 
să-ţi pregătească masa, o să-ţi spele rufele - într-un cuvânt, o 
să facă tot ce trebuie pentru un holtei inveterat ca dumneata! 
spuse Riva cu un zâmbet ghiduş. 

— Las' că la Tabăra Artileriei are cine să aibă grijă de el! 
răspunse Boreiko privindu-şi şiret amicul. 

Zvonariov roşi dar nu-l contrazise. 

Ceaiul fu servit. Conversaţia nu se înfiripa de loc; toţi erau 
emoţionaţi de apropiata despărţire şi preferau să tacă. 

— E timpul să plecăm, spuse Akinfiev ridicându-se. Te 
conduc până la Mongolia. 

— Înainte de a porni la drum, hai să şedem o clipă şi să ne 
reculegem, spuse Liolea. 

Se aşezară toţi şi rămaseră o clipă tăcuţi; pe urmă, îşi luară 
rămas bun. Fetele se sărutau, bărbaţii îşi strângeau mâinile, 
după care se îndreptară cu toţii spre cheu, unde aştepta barca 
de pe Sevastopol. 

Era o noapte liniştită, caldă, înstelată. De pe mare sufla o 
adiere răcoroasă. Dinspre forturi se auzea un slab schimb de 
focuri, întrerupt de bubuituri răzlețe de tun. 

— Înainte! comandă locotenentul şi barca dispăru repede în 
întuneric. 

Noaptea era pe sfârşite. Oglinda neclintită a apei portului, 
masele întunecate ale navelor, peninsula Tigrovii, colina 
Zolotaia - totul era cufundat într-o tăcere adâncă. Deodată 
licări ceva pe Ţesarevici. Luminiţe jucăuşe licăriră pe catarge 
şi, în aceeaşi clipă, alte luminiţe se iviră pe toate celelalte nave. 
Se aprindeau, se stingeau, iar se aprindeau. Îndată după aceea, 
coloşii întunecaţi, tăcuţi - cuirasate şi crucişătoare - se treziră 
la viaţă. Deasupra tăcutei rade a Port-Arthur-ului răsunară 
sifliile stridente ale botsmanilor, larma glasurilor şi comenzi 


20 


rostite cu glas tunător. Pe punți tropăiau nenumărate picioare; 
înfloriră luminile hublourilor. Peste puţin, de pe nave se 
înălţară glasurile matrozilor, cântând în cor rugăciunea de 
dimineaţă. Fanfara de pe Țesarevici intonă imnul. Celelalte 
nave îi urmară exemplul. Un batalion de infanterie marină din 
Kvantung, cu fanfară, aliniat pe Cheul Amiralilor, acompania 
tunător echipajele escadrei. Mulțimea, care se adunase între 
timp pe țărm, se descoperi. 

— Pentru glorioasa noastră flotă: uraa! strigă cineva din 
mulţime şi strigătul de izbândă rusesc se rostogoli peste cheu, 
se revărsă deasupra portului, unde fu reluat de muncitorii care 
alergaseră afară din ateliere şi de matrozii din trupă de marină. 
Trecu cam un sfert de oră până când uralele se potoliră în 
sfârşit. 

— Să le ajute Dumnezeu să ajungă la Vladivostok! se auzeau 
urări, ici şi colo, prin mulţime. 

Treptat, cerul se lumină spre răsărit. Fascicolele de lumină 
ale proiectoarelor fortăreței păleau şi se stingeau una după 
alta. Veni o dimineaţă liniştită, senină; un vânt răcoros bătea de 
la nord-est, dinspre coline. 

Pe catargul postului de semnalizare de pe colina Zolotaia, la 
ieşirea în rada exterioară, se înălţară câteva pavilioane. Două 
şalupe se îndreptară numaidecât spre estacadele care barau 
intrarea în port şi începură să le tragă la o parte. Crucişătorul 
uşor Novik porni în urma lor. 

După el trecu încet formaţia de nave dragoare de mine: patru 
dragoare mari pentru dragaj de adâncime şi două mai mici. 
Scoţând fum de zor, ele se încolonară două câte două şi, lăsând 
la apă trainele dragelor, porniră de-a lungul coastei spre sud, 
către baia Belii Volk, unde se opriră. După ele, începură să iasă 
în rada exterioară, fără nici o ordine prestabilită, 
crucişătoarele, canonierele şi torpiloarele. Exact la orele şase 
dimineaţa se ivi, de după colţul Cheului Amiralilor, masivă, 
eleganta siluetă a cuirasatului-amiral Țesarevici. Pavilionul 
amiralului flutura uşor la mărul catargului din prova. După vreo 
cinci minute, străbătuse şenalul dragat, printre barajele de 
mine, şi ancorase în rada exterioară, scăldată în lumina 
orbitoare a soarelui care răsărise. 

Marea netedă, verzui-albastră la orizont, era încă învăluită 
de pâcla dimineţii. In depărtare se conturau vag siluetele 


21 


navelor de patrulare japoneze. Ele încercară să se apropie de 
Arthur ca să observe mai bine manevrele escadrei ruseşti dar 
crucişătorul Novik, lăsând în pupa rotocoale negre de fum din 
toate coşurile, se repezi îndată vijelios înainte, despicând cu 
etrava un val alb, uriaş. Luându-se la întrecere cu el, un grup 
de torpiloare se avântă de asemenea spre inamic. Răsunară mai 
multe detunături surde. Câteva jerbe de apă ţâşniră la orizont 
şi japonezii se grăbiră să dispară în depărtare. După ce-şi 
îndeplini misiunea, Novik se întoarse spre escadră împreună cu 
torpiloarele. Ieşirea acesteia era întârziată de cuirasatul 
Retvizan, la care se termina în grabă repararea spărturii 
suferite în ajun. 

Nerăbdătorul comandant al cuirasatului Sevastopol, Essen, 
se şi îndreptă spre ieşirea din port, dar fu imediat oprit printr- 
un semnal dat de comandantul flotei. 

Retvizan se urni din loc dar acum întârzia Peresvet. 
Neînţelegând cauza întârzierii, Essen îl întrebă prin semnale pe 
Boisman, comandantul cuirasatului, ce se întâmplase şi, aflând 
că întârzierea era pricinuită de contra-amiralul Uhtomski, îl 
sfătui să se descotorosească de el. 

— Atunci, Vasili Arsenievici, poţi să ai dintr-o dată un spor de 
viteză de două, trei noduri, îi recomandă el lui Boisman. 

— Nu mă lasă să răsuflu şobolanii din statul-major, se plânse 
Boisman, drept răspuns. Mai bine să fii comandant de torpilor, 
decât să navighezi cu un şef ca Uhtomski! 

Totuşi, intervenţia lui Essen dădu roade: Peresvet se angajă 
în canalul de ieşire din radă. În urma lui porni şi cuirasatul 
Sevastopol. 

Escadra se concentră în rada exterioară abia la orele opt şi 
jumătate, adică la trei ceasuri şi jumătate după ieşirea 
crucişătorului Novik. 

— E o escadră de nave de război, care vrea să forţeze 
blocada, dar se târăşte ca o broască ţestoasă! se indignă Essen. 
Păi, în atâta vreme se putea naviga de la Vladivostok la Arthur! 

— Totuşi, amiralul Togo e şi el în întârziere, observă Akinfiev 
care sta la dispoziţia comandantului. 

— Ne aşteaptă în larg, cât mai departe de bateriile de coastă, 
răspunse comandantul secund, căpitanul de rangul II 
Bahmetiev. 

Erau orele nouă dimineaţa. Soarele începea să dogorească 


22 


simţitor. Pâcla stăruia pe mare şi prin ea se întrezăreau din nou 
navele japoneze. Escadra se afla încă la ancoră în rada 
exterioară, eşalonată în linie de şir de-a lungul coastei, de la 
colina Zolotaia până la Liaoteşan. 

— Ar fi vremea de plecare, observă Akinfiev, nerăbdător. Se 
pare că s-a adunat toată escadra. 

De pe Țesarevici se transmiteau semnale. 

— Flota este înştiinţată că maiestatea sa împăratul i-a 
ordonat să pornească spre Vladivostok, îi raportă lui Essen 
ofiţerul de cart care descifră semnalul. 

Peste puţin, navele începură să ridice ancora şi porniră în 
direcţia sud-vest, după formaţia de dragoare de mine. Escadra 
era urmată de nava-spital Mongolia, un vapor de pasageri cu 
un deplasament de circa cinci mii de tone, amenajat anume 
pentru a lua la bord şi a spitaliza răniții. Destul de rapidă, 
Mongolia putea naviga cu o viteză de aproape 17 noduri, 
nefiind din acest punct de vedere inferioară crucişătoarelor 
Diana şi Pallada. Vopsită în alb, cu cruci roşii mari pe bordaje şi 
pe pavilioane, ea era vizibilă de departe şi se deosebea în mod 
izbitor de navele de război cenuşii ale escadrei. 

Comandantul ei, căpitanul Ohotski, era un marinar cu 
experienţă, cunoscând bine apele Extremului Orient. Pe lângă 
marinari, pe Mongolia se mai aflau cinci medici şi treizeci de 
oameni din personalul medical al Crucii-Roşii. Cu o zi înainte de 
plecare, se mai îmbarcaseră vreo douăzeci de femei şi copii din 
familiile ofiţerilor de marină. În consecinţă, la bord se afla 
acum destulă lume, ceea ce reducea la o sută cincizeci numărul 
de paturi disponibile. 

Reţinută pentru recepţia medicamentelor, Mongolia nu ieşise 
o dată cu escadra şi o ajunsese din mers în rada exterioară. 

În rândurile personalului sanitar al navei-spital se afla şi Riva 
Blum. 'Terminase de curând un curs rapid pentru surori de 
caritate şi încă nu era deprinsă cu acea muncă. Cu un zâmbet 
sfios cerea sfaturi altor surori. 

Când vaporul ajunse în larg, toţi pasagerii navei-spital urcară 
pe punte. Riva se îndreptă şi ea într-acolo, ca toată lumea. 

— Vrei să admiri escadra de pe puntea de comandă? De acolo 
se vede mai bine, îi propuse Feighelson, farmacistul spitalului. 

— Crezi c-o să ne lase acolo? se îndoi ea. 

— Ei asta-i! Nu există loc pe pământ unde să n-aibă voie 


23 


Feighelson! Căpitanul Ohotski mi-e prieten. 

Când Riva apăru pe puntea de comandă, Ohotski o salută 
galant, înclinându-se, şi-i oferi binoclul său. 

Pe fondul azuriu al cerului se zărea limpede toată escadra 
eşalonată într-o lungă linie de şir. În cap navigau, în formaţie 
de dragaj, cele trei perechi de dragoare de mine, urmate de 
Novik; după el, fumegând gros, înaintau cuirasatele Țesarevici, 
Retvizan, Pobeda, Peresvet, Sevastopol şi Poltava. La o distanţă 
nu prea mare, venea grupul de crucişătoare: Askold, Pallada, 
Diana. Torpiloarele acopereau escadra din flancuri, navigând 
de ambele borduri ale navei-amiral, pe drumuri paralele. 
Formaţia era încheiată de patru canoniere: Bobr, Ghileak, 
Otvajnii, Gremeaşci. Mongolia naviga în coada liniei de şir a 
torpiloarelor din tribordul escadrei. 

— Păcat că lipseşte Baian al nostru! se necăjea Ohotski. El 
singur făcea mai mult ca „Daşa” şi „Palaşa” la un loc, adăugă 
el, arătând cu binoclul spre Diana şi Pallada. Mică e viteza 
escadrei, numai şase noduri. Aşa nu ajungem la Vladivostok 
nici într-o săptămână. 

— Fumuri în pupa babord! raportă matrozul de cart. 

— Uite-l şi pe Togo! Vine cu toată escadra. Unul, doi, trei... 
începu Ohotski să numere fumurile navelor ce se apropiau, dar 
curând nu mai putu să ţină socoteala. 

— Alte fumuri în prova-babord! arătă din nou semnalizatorul. 
Şi în tribord, la traversul nostru, altele, 

— Nu cumva japonezii au de gând să încercuie escadra? se 
nelinişti Ohotski. Conform ordinului, noi trebuie să navigăm 
paralel cu a patra navă din cap, în bordul opus inamicului, în 
afara bătăii maxime a artileriei. Acum însă, inamicul a apărut 
din toate părţile. Mă întreb, unde e locul nostru? 

În clipa aceea, de pe Țesarevici se ridică un nou semnal: 
„Viteză, zece noduri, păstraţi distanţele”. 

Escadra începu să mărească treptat viteza. Nu trecu însă nici 
un sfert de ceas şi fesarevici ieşi brusc din formaţie şi stopă 
maşinile. La vergă se înălţă semnalul: „Sunt în imposibilitate de 
manevră”. 

— O avarie! N-au putut să-l repare ca lumea înainte de 
plecare! mormăi cu ciudă comandantul. 

Toată escadra micşoră viteza. Nava-spital se opri. 

Privirile îngrijorate ale tuturor erau îndreptate spre nava- 


24 


amiral. Profitând de oprirea escadrei ruse, japonezii se 
apropiau repede. 

În urma unui ordin transmis prin semnale de pe Ţesarevici, 
dragoarele de mine se înapoiară la bază, escortate de 
canoniere şi de flotila a doua de torpiloare. Peste puţin, 
Țesarevici porni şi îşi mări viteza, urmat de celeilalte nave. 

Toate navele scoteau de zor fum; un nor negru, continuu, 
plutea deasupra escadrei, şi soarele răzbea cu greu prin el. La 
orizont, se ivea tot mai desluşit escadra japoneză, apropiindu- 
se din toate părţile. 

— Vom avea o zi grea, spuse Ohotski. Va fi o luptă pe viaţă şi 
pe moarte. Japonezii sunt de două, sau de trei ori mai puternici 
ca noi. 

Ajungându-l din urmă pe Otvajnii, Ohotski îl întrebă prin 
megafon pe Loşcinski unde să aleagă postul: navei-spital. 

— Hai înapoi la Arthur! propuse Loşcinski, drept răspuns. 

Puntea de comandă a micii canoniere se vedea mai jos, lângă 
bordajul înalt al navei Mongolia. Loşcinski, cu faţa ca bronzul 
roşiatic, îşi scoase chipiul, îşi şterse capul chel, asudat, şi 
zâmbi blajin, ca de obicei. 

Ohotski căzu pe gânduri şi nu răspunse îndată. Timp de 
câteva minute, Mongolia şi Otvajnii merseră paralel, navigând 
cu viteză redusă spre Arthur. 

— De pe Țesarevici se transmite: „Mongolia va urma 
formaţia de torpiloare”, raportă semnalizatorul. 

— A, iată şi răspunsul la şovăielile mele! se bucură 
comandantul. Rămâneţi cu bine la Arthur, excelenţă! strigă el 
spre Otvajnii. 

— Vă urez noroc! răspunse de departe Loşcinski. 

Distanţa dintre cele două nave sporea. 

Mongolia se grăbi să-şi ocupe postul în coada liniei de şir a 
torpiloarelor, conform ordinului navei-amiral. 

Acum, putea fi văzută toată escadra. În cap naviga cuirasatul 
Țesarevici, transmițând necontenit felurite semnale, repetate 
imediat pe celelalte nave. Din babord se apropiau navele 
japoneze cu intenţia vădită de a tăia calea escadrei ruseşti. 

— Mikaza, Asahi, Fudji, Şikişima, înşiră semnalizatorul. 

— De unde le cunoşti? îl întrebă Ohotski. 

— Am fost semnalizator-şef pe cuirasatul Petropavlovsk, la 


3 Locul pe care trebuie să-l ocupe o navă în cadrul unei formaţii tactice (n. t.). 


25 


amiralul Makarov. Acolo ne puneau mereu să recunoaştem 
navele japoneze. Ne arătau, una câte una, siluete tăiate din 
carton şi ne întrebau dacă este vreun vas de-al nostru, ori 
japonez, explică semnalizatorul. 

În clipa aceea, se auzi gongul, anunțând masa. 

— În careul ofiţerilor sunt ocupate toate locurile, ba unii nici 
n-au unde să se aşeze, vesti ofiţerul secund, urcându-se pe 
punte. Războiul e război; iar mâncarea, mâncare! 

O 

Escadra rusă naviga în linie de şir spre sud-est, cu o viteză 
de 13 noduri. În cap se aflau cele două cuirasate recent 
construite în străinătate: Țesarevici şi Retvizan care, prin 
calităţile lor de luptă, nu erau mai prejos de nici o navă 
japoneză. Navele Pobeda şi Peresvet, care le urmau, se 
apropiau mai curând de tipul crucişătoarelor cuirasate, decât 
de al cuirasatelor, având o artilerie relativ slabă, de 10 țoli, şi o 
cuirasă discontinuă. Dar, pentru crucişătoare, viteza lor era 
prea mică. În sfârşit, cele două cuirasate din coadă: Sevastopol 
şi Poltava erau nave învechite, cu viteză mică, şi care doar 
stânjeneau escadra. Această diversitate de tipuri se făcu îndată 
simțită. Fără Sevastopol şi Poltava, viteza de marş a navelor 
ruseşti nu se prea deosebea de a celor japoneze, ridicându-se la 
16-17 noduri. Cu cele două cuirasate din coada formaţiei era 
greu de menţinut chiar şi viteza de 13 noduri pe oră. 

Încă înainte de părăsirea Arthur-ului, se sugerase să se 
răzbească prin blocadă numai cu cele patru cuirasate rapide, 
urmând ca Sevastopolul şi Poltava să fie dirijate, împreună cu 
canonierele, spre Dalni, pentru a efectua acolo o manevră de 
diversiune care ar fi dus la împărţirea escadrei japoneze şi ar fi 
uşurat celorlalte nave din grupul principal executarea misiunii. 
Vitgheft nu fusese, însă, de acord cu aceasta. Acum era evident 
cât de mult frânau cele două cuirasate cu viteză mică 
înaintarea escadrei, eşalonată pe aproape 20 de cabluri 
distanţă, divizată în două grupări, dintre care una în cap cu 
cele patru cuirasate moderne şi după ele cealaltă, rămânând 
mult în urmă, cu Sevastopol şi Poltava. 

Cele patru crucişătoare rapide, care navigau în pupa lor, 
erau silite să-şi reducă viteza şi, din când în când, chiar să 
stopeze pentru a nu intra în coliziune cu cuirasatele din coadă. 
Torpiloarele navigau separat, în linie de şir, mai departe de 


26 


grosul formaţiei. 

Principalele forţe japoneze erau alcătuite din patru cuirasate 
moderne şi două crucişătoare cuirasate de ultimul tip. Toate 
navele erau mai mult sau mai puţin omogene că tip, cu o viteză 
de marş de 17 noduri. În afară de aceasta, fuseseră aduse spre 
locul bătăliei toate celelalte grupări de luptă ale flotei, 
rămânând, însă, în afara bătăii artileriei principale şi urmărind 
doar manevrele tactice ce se executau. 

Apropiindu-se la distanţa de 80 de cabluri de escadra rusă, 
japonezii deschiseră focul cu artileria principală. Un timp cele 
două escadre navigau aproape paralel, susţinând un tir slab. 
Când depărtarea dintre ele mai scăzu, nava-amiral japoneză îşi 
reglă tragerea asupra cuirasatului Țesarevici, transmițând prin 
semnale distanţa de tragere şi celorlalte nave. Navele japoneze 
deschiseră foc direct asupra celor ruseşti. Se dezlănţui o 
canonadă năprasnică. Şi japonezii şi ruşii sporiseră la 
maximum puterea focului. 

De îndată ce bubuitul canonadei deveni mai intens, pasagerii 
de pe vaporul Mongolia îşi lăsară dejunul şi se repeziră agitaţi 
pe punte. În zadar se străduise Ohotski să-i reţină sub punte. 
Matrozii care le stăvileau drumul fură daţi la o parte. Toată 
lumea începu să urmărească cu îngrijorare desfăşurarea luptei. 
Riva îşi făcu din nou loc pe puntea de comandă. Inainte de 
toate, se uită spre Sevastopol. 

Cuirasatul era în întregime învăluit în fum, trăgea cu 
tribordul. Mai în fiece clipă, limbi de flăcări fulgerau prin fum. 
Nava părea pustie. Pe punți nu se zărea nici un om. Doar pe 
vergile catargului se succedau repede felurite semnale. 

În capul formaţiei, cuirasatul fesarevici naviga înconjurat de 
exploziile obuzelor. Jerbe negre, uriaşe, ţâşneau necontenit pe 
punţile lui, arătând locurile exploziilor. Prin binoclu se vedea 
un început de incendiu la pupa. Limbile de foc se ridicau 
vijelios în sus. 

— Doamne, ce groaznic! Arde Țesarevici! strigă Riva, 
arătând spre nava-amiral. 

— Ai noştri pătimesc cumplit! Uitaţi-vă, a izbucnit un 
incendiu şi pe Peresvet. Un catarg al lui Retvizan a fost rupt în 
două, strigă Ohotski, speriat. La japonezi, nu se prea văd urme 
de distrugeri. Chiar pe nava din cap se zăresc doar nişte 
fumuleţe şi nu poţi şti dacă sunt de incendii ori sunt stârnite de 


27 


exploziile obuzelor trase de noi. 

Comandantul privea cu îngrijorare spre escadra inamică, ce 
se apropia tot mai mult. 

— Obuzele cad tot mai aproape de noi, spuse el, privind 
speriat jerbele de apă ce ţâşneau împrejur. 

Intre timp, la semnalul transmis de pe nava-amiral, 
torpiloarele care mergeau înainte se îndepărtară şi mai mult de 
linia de şir a cuirasatelor. Mongolia rămase în urma escadrei. 
Navele japoneze executară o întoarcere neaşteptată, toate 
deodată, şi ajunseră la coada escadrei ruse, rămânând în afara 
bătăii maxime a tunurilor de pe cuirasate, apoi îşi concentrară 
focul asupra crucişătoarelor din coadă. În jurul lor marea 
clocotea de explozii. Crucişătoarele răspundeau printr-un tir 
violent, învăluindu-se în nori groşi de fum negru. Vuietul 
neîntrerupt al canonadei şi al exploziilor, jerbele uriaşe de apă 
proiectată spre cer, înfăţişau un tablou ametitor al puterii de 
distrugere nestăvilite. În clipa aceea Riva rămăsese cu ochii la 
crucişătoare, uitând restul lumii. 

Deodată, pe cel din capul formaţiei, pe Askold, se înălţă un 
şirag de pavilioane multicolore, şi cele patru nave care îl 
urmau, făcând o întoarcere bruscă, ieşiră cu toată viteza de sub 
lovituri. 

Scoţând fum gros din cele cinci coşuri ale sale, Askold gonea 
înainte, urmat de Novik, de Pallada şi de Diana. 

— Bravo lor, cu câtă dibăcie au scăpat! strigă cu admiraţie 
Ohotski. 

Riva oftă uşurată şi-şi îndreptă binoclul spre cuirasate. 
Acestea încetaseră focul. Incendiul de pe Țesarevici era 
aproape stins. Nici pe Peresvet nu se vedea foc. Oamenii 
începeau să apară pe toate navele. Matrozii forfoteau pe punti, 
reparând la iuţeală avariile pricinuite de canonadă; la nici unul 
dintre cuirasate nu se zăreau însă distrugeri serioase. 

— Slavă domnului: deocamdată, navele noastre n-au suferit 
prea mult, observă Riva. 

— Noi nu le vedem bordurile întoarse spre japonezi, 
răspunse comandantul. Acolo, avariile trebuie să fie mai 
serioase. Dar lucrul cel mai important este că am răzbit prin 
escadra inamică. Ea a rămas în urmă! se bucură Ohotski. 

— Se poate lua din nou după noi, şi atunci ne ajunge din 
urmă. 


28 


— Nu este chiar atât de uşor. Nici noi n-o să stăm pe loc, 
obiectă Ohotski. Uite, vezi cum şi-a mărit Țfesarevici viteza? 
Bătrâneii noştri, Sevastopol şi Poltava, se ţin anevoie după el. 

Continuând să navigheze în aceeaşi direcţie, japonezii 
rămăseseră totuşi mult în urmă. Se putea spera că, o dată cu 
sosirea nopţii, escadra rusă va izbuti să se facă nevăzută, 
îndepărtându-se spre nord. De pe toate navele se transmiteau 
intens semnale. Privindu-le prin binoclu, semnalizatorul 
lămurea celor din jur înţelesul lor: 

— Pe  Retvizan, nu sunt morţi; zece răniţi; distrugeri 
neînsemnate; pe Pobeda, trei morţi, douăzeci de răniţi; 
distrugeri nu sunt; pe Peresvet, nici morţi, nici răniţi, nici 
distrugeri. 

— Straşnic! exclamă Ohotski bucuros. 

— Sevastopol: nici pierderi, nici distrugeri. Poltava: o 
spărtură mare la pupa - a ambarcat vreo trei sute de tone de 
apă. Cincisprezece morţi, douăzeci de răniţi. 

— Ciudat! Părea că pe Poltava totul e bine! 

— Askold are coşul din faţă doborât şi două spărturi. Morti: 
un ofiţer şi zece matrozi; răniţi: opt matrozi. Pe Pallada şi pe 
Diana totul este bine, anunţă semnalizatorul. 

— Răniţii vor fi aduşi acum la noi? întrebă Petrov, medicul- 
şef al spitalului, ivindu-se pe punte. 

— Nu prea cred! Aceasta ar necesita mult timp, iar noi 
trebuie să ne îndepărtăm cât mai repede de japonezi. Uite, iar 
s-au luat după noi. Acum începe adevărata hăituială, răspunse 
căpitanul, arătând cu binoclul. Dacă se scufundă vreo navă, 
trebuie să alergăm la locul catastrofei şi să salvăm oamenii. 

— Să dea Dumnezeu să nu se întâmple aşa ceva! rosti Riva 
din toată inima şi se uită încă o dată prin binoclu spre 
Sevastopol, care naviga liniştit, împreună cu celelalte nave. 
Zâmbi bucuroasă la gândul că Andriuşa al ei era viu şi 
nevătămat. 

O 

Peste puţin, pe nave se sună încetarea alarmei de luptă, iar 
de pe Țesarevici se transmise semnalul: „Echipajele să-şi ia 
ceaiul.” 

— Ei, acum să mergem şi noi să ne isprăvim micul dejun, 
întrerupt de luptă, spuse Ohotski. 

Pe punte se vorbea cu însufleţire, se râdea, se făceau glume 


29 


după primejdia din care scăpase, toată lumea avea moralul 
ridicat. 

— Pare-se că azi am avut noroc, spuse zâmbind medicul-şef. 
Am  răzbit prin escadra japoneză, acum drumul spre 
Vladivostok ne e deschis. 

— Nu e încă momentul să ne bucurăm, răspunse căpitanul, 
răcorindu-i entuziasmul. Togo ne mai poate ajunge, căci 
dispune de o mare superioritate în viteză. 

— Până ne ajunge el din urmă, escadra noastră va izbuti să-şi 
repare avariile şi să-şi refacă puterile. 

Pasagerele îşi împărtăşeau impresiile. Fiecare vorbea de câte 
o navă care o interesa, pe ea fiindu-i ori soţul, ori fratele, ori 
iubitul. 

— Căpitane dragă, află numele ofiţerilor morţi şi răniţi, îi 
rugau ele pe Ohotski. 

— Nu e chiar atât de uşor, doamnă. Doar nu ştim ce pierderi 
sunt pe vase. 

— Dar semnalizatorul vi le-a transmis şi noi am auzit că sunt 
morţi numai pe Askold. 

Ca să scape de insistenţele lor sâcâitoare, comandantul le 
făgădui că se va informa, întrebând prin semnale nava în 
chestiune. 

În careul ofiţerilor zăngăneau cuţitele, în larma surdă a 
conversaţiilor. Riva se îngrijea ca pasagerii bolnavi să fie bine 
serviţi. 

— Soră Blum! o strigă medicul-şef şi, ducând-o la o parte, îi 
spuse în şoaptă: Un crucişător japonez vine spre noi. Probabil 
că vrea să captureze Mongolia. Dumneata rămâi aici, ai grijă să 
nu se facă panică. 

Riva îl privi speriată şi păli. Medicul-şef îşi dădu seama că ea 
nu poate face faţă însărcinării. 

— Hai, ieşi pe punte, spuse el. Acolo ai să te simţi mai bine. 

Impiedicându-se şi tremurând toată de emoție, Riva se urcă 
pe punte. Acolo se şi adunase aproape tot personalul medical: 
doctorii, studenţii în medicină şi surorile speriate. Comandantul 
şi secunzii nu erau de faţă. Toată lumea, viu emoţionată, privea 
cu îngrijorare crucişătorul japonez care se apropia repede. I se 
şi desluşeau pavilioanele de pe catarg cu soarele-răsare, sub 
care se iveau mereu la vergi felurite combinaţii de pavilioane 
mici. Pe puntea Mongoliei semnalizatorul, în haine civile, 


30 


descifra împreună cu _ tinerelul ofiţer de cart înţelesul 
semnalelor japoneze. 

— Stopaţi şi coborâţi scara, transmiteau ei de pe punte 
ordinele japonezilor. 

— Ce o să se întâmple cu noi? îl întrebau toţi cu emoție pe 
Petrov. 

— Ne aflăm sub protecţia Crucii-Roşii, prin urmare, nu ni se 
poate întâmpla nimic, îi liniştea medicul-şef. 

— Dar dacă ne duc în Japonia? întrebă Riva. 

— Ce poţi face. Vom protesta; după aceea, ne vom supune 
forţei şi ne vom duce acolo unde ni se va spune. 

— Bine, dar cu ce drept? Noi vrem să rămânem cu ruşii, iar 
japonezii, dacă vor, să-şi facă şi ei o navă-spital, care să le 
însoţească escadra. 

În toiul acestor discuţii de pe punte, crucişătorul ajunse în 
dreptul Mongoliei şi se opri la o distanţă de o jumătate de 
cablu. Fără să vrea, toţi îl priveau cu admiraţie. Zvelt, curat, 
turnat parcă dintr-o bucată de oţel cenuşiu, părea mai curând 
un iaht elegant decât o navă de război. Totuşi, ţevile tunurilor 
de pe puntea lui, îndreptate spre ruşi, dovedeau că are intenţii 
ostile. 

Matrozii japonezi se  îmbulziseră şi ei la  copastia 
crucişătorului, privind cu  luare-aminte  nava-spital, care 
cutezase să însoţească escadra în luptă şi pe care nu avuseseră 
încă prilej s-o vadă. De la crucişător porni o barcă în care se 
aflau mai mulţi ofiţeri şi matrozi înarmaţi. Ofiţerul de cart 
ordonă botsmanului să adune echipajul şi se apropie de scară, 
pentru a-i întâmpina pe japonezi. 

— Există poate printre dumneavoastră cineva care vorbeşte 
bine englezeşte? întrebă el, întorcându-se spre personalul 
medical. 

— Olga Alexandrovna, i se adresă Petrov uneia dintre surori: 
dumneata îţi vei asuma rolul de interpretă. 

De îndată ce barca acostă la scară, doi ofiţeri de marină 
japonezi se urcară sprinteni pe punte, însoţiţi de mai mulţi 
matrozi înarmaţi, cu baionetele plate puse la arme. 

Cei doi ofiţeri se apropiară de grupul de medici şi, luând 
poziţia de drepţi, salutară; pe urmă, unul dintre ei, mai mare în 
grad, rosti într-o rusească curată: 

— Am urcat la bordul navei dumneavoastră ca să ne 


31 


convingem că pe ea nu transportaţi trupe, sau materiale de 
război. Dacă nu vom descoperi nimic, veţi fi imediat liberi să vă 
continuaţi drumul, în caz că vom găsi vreo contrabandă de 
război, vaporul va fi capturat. 

— Domnule ofiţer, îmi permit să vă asigur că pe Mongolia nu 
există nimic, în afară de materialele Crucii-Roşii, răspunse 
Petrov. 

— Rămâne de văzut, spuse japonezul şi dădu un ordin 
matrozilor săi. 

Al doilea ofiţer japonez se îndreptă spre punte, ca să 
controleze scriptele de bord, iar matrozii coborâră jos. 

— Dumnealui e Jean, frizerul guvernatorului general! 
exclamă Riva care îl recunoscuse pe japonez. Monsieur Jean, 
dumneata eşti, sau mă înşel? întrebă ea. 

— În prezent, nu sunt frizerul Jean, ci căpitan-locotenentul 
Kabaiasi din flota imperială japoneză, răspunse acesta cu 
răceală. 

— A, acum te recunosc şi eu! Şi eu! Şi eu! răsunară deodată 
mai multe glasuri. 

Cu un zâmbet arogant, japonezul salută, înclinându-se, pe 
fostele lui cliente. Pe urmă, se apropie de matrozii şi infirmierii 
înşiruiţi pe punte şi procedă la verificarea lor, după tabelul 
nominal. 

Înspăimântat de moarte, Ohotski se ascunsese pe undeva, 
sub punte. Numai unul dintre secunzii lui veni la Kabaiasi. 
Petrov cobori împreună cu personalul medical în salon, unde 
găsi pasagerii cuprinşi de panică. Femeile plângeau văicărindu- 
se în gura mare, copiii le urmau exemplul; din toată această 
învălmăşeală se ridicau numai implorări: „...apăraţi-ne, nu 
vrem să mergem în Japonia...” Medicul-şef şi surorile se grăbiră 
să comunice cele declarate de japonezi. 

— Dar dacă găsesc ceva? întrebă cu îngrijorare una dintre 
pasagere. 

— N-au ce să găsească: n-avem nimic în afară de ceea ce 
aparţine Crucii-Rogşii. 

— Ghennadi Nikolaevici, uiţi că, în primul rând, pot să ne 
strecoare chiar ei vreun obiect interzis şi, în al doilea rând, să 
declare că prezenţa pasagerilor pe nava noastră este ilegală, 
spuse repede Feighelson, care era vădit emoţionat. 

— Convenţia de la Haga nu interzice organizaţiilor Crucii- 


32 


Roşii să ia sub ocrotirea lor femei şi copii, obiectă Petrov. 

Peste puţin, Kabaiasi cobori în salon şi ceru tabelul 
pasagerilor. Trebui să fie alcătuit la iuţeală. 

Trecu încă vreun sfert de oră de aşteptare apăsătoare. 
Oamenii lui  Kabaiasi începură să apară, raportându-i 
rezultatele cercetării. 

Căpitanul îi ascultă cu un aer imperturbabil şi dădu câteva 
dispoziţii scurte. 

Cu o netăinuită îngrijorare, toţi ruşii aflaţi acolo urmăreau 
convorbirea lor, silindu-se să ghicească după expresia feţelor 
vorbitorilor, ce anume discutau. Deodată, farmacistul năvăli 
tulburat în salonul ofiţerilor. 

— Să fie cu iertare! strigă el către Petrov. Ei consideră că 
salpetrul e contrabandă de război. Or, salpetrul figurează în 
inventarul farmaceutic şi n-avem decât o cantitate foarte mică. 

În urma lui Feighelson intrară doi japonezi. Unul ţinea în 
mâini borcanul cu pricina. 

După cercetare, Kabaiasi declară că salpetrul va fi confiscat, 
iar Mongolia, lăsată să-şi vadă de drum, dacă acest lucru va fi 
autorizat de amiralul Togo. 

Toată lumea răsuflă uşurată. 

— Noi respectăm cu stricteţe normele convențiilor de la 
Geneva şi Haga, şi dumneavoastră aţi fost acum martori oculari 
asupra acestei proceduri, le spuse Kabaiasi ruşilor, înainte de a 
părăsi vaporul. 

Barca japoneză părăsise vasul-spital. Ohotski, care ieşise din 
ascunziş, ordonă să se pornească înainte cu toată viteza. Între 
timp, escadra rusă se îndepărtase destul de mult, aşa că 
vaporul fu nevoit să mărească viteza pentru a o ajunge din 
urmă. 

O 

Erau aproximativ orele 4 după amiază. Soarele se apropia 
simţitor de asfinţit. Marea se menținea tot calmă, iar orizontul 
limpede. La tribord, dinspre apus, japonezii se apropiau încet 
de escadra rusă, care naviga în plină viteză în direcţia capului 
Şantung. Pe navele de la Arthur nu se vedeau urme de 
distrugeri; ele navigau la distanţe şi intervale diferite. 
Crucişătoarele în linie de şir, în drum paralel, la babord, la un 
interval de zece cabluri de cuirasate. In  babordul 
crucişătoarelor se întindea linia de şir a torpiloarelor. Mongolia 


33 


îşi ocupă postul în pupa acestora. 

După vizita japonezilor, moralul crescuse simţitor. Adunați 
sus, pe punte, toţi cei de pe vas îşi împărtăşeau impresiile cu 
privire la emoţiile prin care trecuseră cu câteva clipe mai 
înainte. Țesarevici întreba prin semnale dacă pe Mongolia era 
totul în ordine; comandantul răspunse afirmativ. Era vădit că 
cei de pe nava-amiral fuseseră îngrijoraţi de soarta navei-spital. 

De îndată ce nava din capul escadrei japoneze ajunse în 
drum paralel cu cuirasatul Poltava, pe acesta bubui un tun de 
12 țoli. Celelalte nave urmară pilda cuirasatului. Răspunsul 
japonezilor nu întârzie şi peste puţin, lupta se încinse pe toată 
linia. Trecând în zbor dincolo de navele escadrei ruse, obuzele 
japoneze începură să cadă în preajma Mongoliei. Atunci 
Ohotski se grăbi să se îndepărteze. 

De pe punte se vedeau limpede amândouă escadrele angajate 
în bătălie: ruşii, mai aproape, la vreo douăzeci de cabluri; 
japonezii, la vreo 60-70. Ambele escadre se învăluiră în fumul 
stârnit de tir și de explozii, dar obuzele japoneze se spărgeau, 
ridicând trombe uriaşe de fum negru, gros, pe când cele ruseşti 
stârneau doar un fum verde slab, greu de observat. De aceea, 
părea că cuirasatele ruseşti aveau de suferit mult mai mult 
decât cele japoneze. Mai des lovite erau navele-amiral 
Țesarevici şi Peresvet care, din când în când, dispăreau cu totul 
în valurile de fum negru. 

— Ia uite cum îi trăsnesc pe ai noştri! rosti Ohotski, tulburat. 
Iar japonezii, parcă ar fi vrăjiţi: n-au primit nici o lovitură! 

— Ia uită-te mai atent, Izmail Dmitrievici: ai să vezi că nu 
scapă nici ei. Vezi fumuleţele alea verzi? Sunt exploziile 
obuzelor noastre, lămuri ofiţerul de cart. 

Toate binoclurile şi ocheanele disponibile acționau de zor. Cu 
răsuflarea oprită, toată lumea urmărea tragedia ce se desfăşura 
înaintea ochilor ei. 

Multe femei izbucneau în plâns, mai ales atunci când obuzele 
nimereau în navele pe care se aflau cei dragi. 

— Nu mai pot, nu mai pot să privesc! ţipă deodată isteric o 
pasageră, zărind o volbură uriaşă de fum învăluind Pobeda. 
Sigur că acolo n-a mai rămas nimeni în viaţă! 

Totuşi, chiar în clipa următoare, cuirasatul apăru din nou, 
limpede, iar pe el nu se observau nici un fel de distrugeri. 

Doamnele prea neliniştite erau duse aproape cu sila jos. 


34 


Riva continua să urmărească cu curaj ceea ce se petrecea pe 
Sevastopol... lată că la bordul lui ţâşni un vârtej de flăcări şi de 
fum; în aceeaşi clipă, un incendiu izbucni la prova. Tânăra 
femeie închise ochii îngrozită. 

După Sevastopol, izbucni şi pe Poltava un incendiu. Limbi de 
flăcări ţâşneau prin fum. Prin binoclu se zăreau, ca nişte puncte 
albe, oamenii care alergau pe punte. 

Aproape în acelaşi timp Peresvet rămase fără arboreţi la 
ambele catarge. De pe Retvizan fu smulsă o jumătate din coşul 
de la mijloc. 

Pe măsură ce distanţa între cele două escadre se micşora, 
urmele distrugerilor de pe navele japoneze apăreau mai 
vizibile. Tirul lor slăbea văzând cu ochii. 

— Ai noştri se bat ca nişte bravi! spunea admirativ Ohotski. 
Nu se ştie încă a cui va fi biruinţa! 


lată cum au descris ziarele japoneze această bătălie: 


„Fiind informat că escadra rusească plănuia să iasă 
în larg, amiralul Togo s-a grăbit să concentreze pe 
căile de acces spre Arthur toate navele de război 
aflate în acel sector, în total optsprezece nave de 
luptă, printre care 4 cuirasate, 6 crucișătoare 
cuirasate şi 8 uşoare. In afară de aceasta, a fost adusă 
şi flotila de torpiloare, cu un efectiv de 50 torpiloare. 

La luptă n-a luat parte însă decât primul grup de 
nave cuirasate, compus din patru cuirasate şi două 
crucişătoare cuirasate de cel mai nou tip, sub ordinele 
personale ale amiralului Togo. Spre amiază, amiralul 
a observat escadra rusească, navigând în drum sud- 
est, la o distanță de 10 mile şi, profitând de 
superioritatea în viteză de care dispunea, s-a grăbit 
să-i iasă înainte. 

În cursul celui dintâi angajament, navele nipone au 
fost lovite de mai multe obuze de mare calibru, care 
au provocat distrugeri însemnate. Amiralul Togo a 
rupt temporar lupta pentru repararea avariilor. 
Escadra rusă aproape că şi pierise din vedere, când 
japonezii au fost, în sfârşit, în stare să pornească din 
nou în urmărirea ei. 


35 


A doua fază a luptei s-a desfăşurat de la o depărtare 
de 51 cabluri, pe linii convergente. 

Bătălia a fost de o înverșunare neobişnuită. Cu 
toată superioritatea numerică a japonezilor în artilerie 
de calibru mare şi, mai ales, mijlociu, ruşii au luptat 
cu îndârjire,  pricinuindu-ne distrugeri foarte 
importante.” 


Amiralul Togo se afla în cabina de comandă a navei-amiral 
Mikaza din capul escadrei. El urmărea cu încordare prin 
binoclu mersul bătăliei, dând din când în când ordine scurte. O 
expresie de încordată concentrare stăruia pe faţa lui palidă, 
lunguiaţă, de un tip aproape european, cu barbişonul, pe 
jumătate cărunt, tuns scurt. În aparenţă, îşi păstra calmul 
desăvârşit, fără să-şi trădeze îngrijorarea, mereu în creştere, în 
privinţa deznodământului bătăliei. 

Până atunci, ruşii nu dăduseră încă niciodată atâtea dovezi 
de tenacitate şi îndârjire. Cuirasatul Mikaza era în întregime 
învăluit în fumul exploziilor şi incendiilor care izbucneau la 
bord. În unele clipe acest fum aproape că împiedica vizibilitatea 
teatrului bătăliei. Vuietul canonadei se contopea cu exploziile 
obuzelor ruseşti care loveau în Mikaza. 

Aproape toate piesele care compun suprastructura navei 
fuseseră distruse sau smulse de la locurile lor; pe puntea 
pustiită de explozii zăceau cadavre neridicate. Unul dintre 
tunurile turelei din prova fusese avariat; celălalt funcţiona 
anevoie. Turela de la pupa, cu piese de 12 țoli, fusese de 
asemenea scoasă din acţiune; jumătate din piesele de calibru 
mijlociu din babord nu mai funcționau. Nu mai erau destui 
servanţi pentru tunuri. 

Comandantul cuirasatului, comandorul Hirota, fusese de 
mult scos din luptă; aproape tot personalul din statul-major al 
amiralului se afla la postul de prim-ajutor. Acum, comanda 
cuirasatului o preluase al treilea locotenent-comandor în 
ordinea vechimii. Sosi raportul medicului-şef care menţiona că 
fuseseră scoşi din luptă zece ofiţeri şi circa două sute matrozi. 

Amiralul ieşi pe punte şi privi spre navele care veneau în 
linie după Mikaza. Tânărul mus-gornist care stătea alături de el 
se grăbi să îndrepte luneta într-acolo. În urma amiralului ieşiră 
din cabină ofiţerii din statul său major şi doi semnalizatori. In 


36 


clipa aceea un obuz rusesc lovi un coş. Schijele împroşcară 
cabina blindată, de comandă, şi puntea. Crispându-se, amiralul 
ordonă ca luneta să fie mutată la babord. Ordinul fu executat 
imediat. Aplecat asupra ocularului, Togo începu să privească 
navele care-l urmau. 

Asahi ardea. Prin fumul incendiului, se vedeau catargul 
mare, retezat de la jumătate, şi părţi din suprastructură, grav 
avariate Cu toate acestea cuirasatul continua să susţină un foc 
intens. Asahi era urmat de Fudji. Importanţa distrugerilor de pe 
el putea fi apreciată după tirul său lent. Pe crucişătorul din 
coadă lacumo se zăreau încă limbi de foc. În clipa aceea, 
cuirasatul Șikişima, al patrulea după nava din cap, ieşi brusc 
din formaţie, spre babord, şi, pentru o clipă, putu fi văzut 
limpede. Ambele punti din prova erau distruse. Din turela de la 
pupa, doar un singur tun de 12 țoli mai ieşea din ambrazură; 
coşurile fuseseră grav avariate. Peste puţin, Șikişima reintră în 
formaţie şi dispăru în pupa navelor dinaintea sa. 

Amiralul îşi ridică ochii de la ochean şi privi spre escadra 
rusă. Scăpătând spre asfinţit, soarele o lumină din plin. Cu 
toate avariile şi incendiile, ea îşi continua drumul, fără să-şi 
reducă intensitatea tirului. 

Togo porni îngândurat, revenind spre cabina de comandă. 
Suflul unei explozii năprasnice, izbucnite în apropiere, îl izbi 
violent în spate. Auzi înapoia sa un țipăt slab. Se uită îndărăt: 
pe punte se zvârcolea în chinurile morţii tânărul gornist, fără să 
lase din mâini goarna spartă; luneta zăcea alături, sfărâmată. 
Unul dintre ofiţerii din statul său major pierise; celălalt, 
stăpânindu-şi durerea, îşi strângea cu mâna coasta rănită. 

— Unde-i locotenentul Konoe? îl întrebă amiralul. 

— A căzut ca un samurai, întru gloria adoratului nostru 
Tenno, răspunse, făcând o sforţare, ofiţerul, cu buzele albe de 
durere. 

— Duceţi-vă numaidecât să vă panseze, îi ordonă Togo, 
văzând că-i curge sângele. 

— Daţi-mi voie. Ofiţerul ridică mâna şi amiralul observă că o 
bucăţică de carne însângerată se lipise de steaua Soarelui- 
Răsare ce-i împodobea pieptul. 

Togo o dădu jos cu dezgust, privindu-şi cu părere de rău 
vestonul său alb ca zăpada, acum pătat. 

Intrând în comanda cuirasată, chemă printr-o mişcare din 


37 


cap pe căpitanul de rangul II Izida, locţiitorul şefului de stat- 
major, care fusese rănit. Ofiţerul se apropie imediat şi luă 
respectuos poziţia de drepţi, aşteptând ordine. Amiralul rămase 
o clipă tăcut. Un roi de gânduri îi trecu vijelios prin cap. 
Situaţia critică a escadrei japoneze era evidentă. Se punea 
problema ieşirii din luptă; o asemenea acţiune ar fi însemnat 
însă eşecul planului de bază operativ, care prevedea stăvilirea 
joncţiunii escadrei din Arthur cu cea din Vladivostok. Pe de altă 
parte, continuarea luptei ameninţa să provoace grupului de 
cuirasate atâtea avarii, încât acesta risca să fie scos din acţiune 
pentru multă vreme, lăsând ruşilor superioritatea pe mare, fie 
şi temporară. E adevărat că lângă insula Ţuşima se afla şi 
escadră de crucişătoare cuirasate a amiralului Kamimura, iar în 
arhipelagul de lângă coasta Coreii mai aşteptau vreo treizeci de 
torpiloare. În schimb însă, şi crucişătoarele din Vladivostok 
puteau veni în ajutorul ruşilor. 

În cele din urmă birui prudenţa. 

— Să se ridice semnalul „Atenţiune”! se adresă amiralul lui 
Izida. 

— Executat! raportă după o clipă ofițerul. 

— Escadra să se retragă spre Sasebo, rosti răspicat Togo. 

Izida Îl privi, uimit, speriat. 

— Cum, excelența voastră consideră că ruşii au câştigat 
bătălia? întrebă el cu sfială. 

— Da. 

Ofiţerul deschise larg ochii negri, puţin piezişi, şi apoi, 
privind în direcţia escadrei inamice, strigă deodată bucuros: 

— Nava-amiral a ruşilor e scoasă din acţiune! 

O 

— Ia uitaţi-vă la Țesarevici! strigă deodată o pasageră. 

Cuirasatul executase o întoarcere neaşteptată la babord şi se 
înclinase atât de mult, încât toată lumea avea impresia că în 
clipa următoare se va răsturna. 

Un țipăt de spaimă străbătu puntea şi comanda. Toţi aveau 
impresia că fesarevici se va scufunda imediat şi uitară pentru 
câteva clipe de ei, de Mongolia, de tot şi de toate. Țesarevici se 
echilibră însă într-un chip tot atât de surprinzător, continuând, 
însă, să întoarcă mereu spre babord, parcă ar fi fost gata să 
abordeze Sevastopolul sau Peresvetul. Făcându-i loc, ambele 
cuirasate întoarseră prova spre inamic. 


38 


Cuirasatul Retvizan, care naviga după fesarevici, urmă, în 
primele clipe, nava-amiral; apoi schimbă brusc direcţia şi se 
repezi asupra japonezilor. Numai Pobeda şi Poltava mențineau 
drumul iniţial. Escadra îşi pierduse ordinea formaţiei. Acum tot 
focul japonezilor se concentrase asupra cuirasatului Retvizan, 
dar loviturile lor erau prea lungi, din cauza apropierii lui 
rapide. Trăgând continuu cu toată artileria de la bord, 
cuirasatul se năpusti asupra navei Mikaza, care însă nu-l 
înfruntă, ci bătu repede în retragere. Celelalte nave din escadra 
rusească nu-l urmară însă pe Retvizan. Aflându-se mai aproape 
de japonezi decât de forţele proprii, sub focul nimicitor al 
întregii escadre inamice, cuirasatul Retvizan fu nevoit să facă 
repede cale întoarsă. 

Mai trecură câteva clipe. Cuirasatele ruse răspundeau 
mereu, prin foc, inamicului, dar toate se deplasau fără rost şi, 
în sfârşit, în plină neorânduială, ele începură, unul după altul, 
să se îndrepte spre Arthur. 

Pe fesarevici, care gira mereu în jurul lui, se ridică un 
semnal din mai multe pavilioane. 

— „Amiralul predă comanda”, descifră semnalizatorul. 

— Asta înseamnă că Vitgheft ori a murit, ori e grav rănit, 
spuse Ohotski, clănţănind din dinţi, emoţionat. 

— Când a pierit Makarov, toată lumea spunea: nava ca nava, 
numai pe amiral să nu-l pierdem; acum însă se poate zice: 
amiralul ca amiralul, numai nava să rămână întreagă, îl consolă 
medicul-şef Petrov. 

Urmând nava-comandant, Askold şi celelalte crucişătoare se 
apropiau de cuirasate, dar acestea continuau să evolueze 
dezordonat, întrecându-se unele pe altele şi trăgând în toate 
direcţiile, aşa că două, trei obuze căzură lingă Mongolia. 

— Cârma dreapta! comandă Ohotski, şi vaporul începu să se 
întoarcă cu pupa spre escadră. Timp de câteva clipe, de pe 
punte nu se zări nimic din pricina fumului care ieşea din coş. 

— Sunt bătuţi, se retrag, mama lor! strigă deodată Ohotski, 
cuprins subit de o înflăcărare războinică. 

— Ne-a părăsit maică precista! rosti timonierul, scoţându-şi 
bereta şi făcându-şi cu evlavie semnul crucii. Ei, mulţi matrozi, 
sărmanii, s-au înălţat astăzi în împărăţia cerurilor. 

— Tacă-ţi gura, nătărăule! i-o reteză ofiţerul de cart. Şi aşa 
mi-e lehamite de ce văd! Mai vii şi tu acum cu prostiile tale! 


39 


Cuirasatele continuau însă să se retragă în debandadă, ca o 
turmă, spre Arthur. Japonezii nu le urmăreau, mulţumindu-se 
doar să tragă asupra lor de la distanţă. In clipa aceea, 
crucişătoarele se apropiară de cuirasatul Retvizan care gonea 
înaintea tuturor. Pe Askold se ridică un semnal. Revărsând un 
fum gros din toate coşurile, crucişătorul se repezi cu toată 
viteza spre grupul de nave japoneze ce se zărea în depărtare. 
Novik îl urmă. Ambele nave dispărură repede pe marea care 
începea să se întunece spre răsărit. O canonadă puternică se 
auzi câtva timp în depărtare; apoi liniştea se înstăpâni 
nemărginită. 

Uriaş, roşu, soarele în asfinţit scăpăta sub zare. Cele din 
urmă raze ale lui însângerau marea ce se tălăzuia necurmat. Pe 
fondul ei se profilau limpede siluetele navelor ruseşti. 
Afundându-şi adânc provă în apă, cu coşul dinainte retezat, 
cuirasatul Retvizan îşi continua mereu marşul, urmat de 
Poltava, cu pupa cufundată în valuri. Ceva mai departe, 
continuând să ardă, venea cuirasatul fesarevici, cu toată 
suprastructura făcută praf, şi Sevastopol, cu un tun de 12 țoli 
de la turela prova răsturnat şi cu coşul din prova doborât. Puțin 
mai încolo, se zăreau cuirasatul Peresvet, cu vârfurile 
catargelor retezate şi cu suprastructura de la pupa sfărâmată, 
şi Pobeda, cu cele două coşuri din prova turtite şi cu o spărtură 
în babord, deasupra liniei de plutire. Numai pe Diana şi pe 
Pallada nu se zărea nici o urmă de distrugeri. 

Riva privea cu deznădejde spre navele mutilate, crunt 
încercate. 

— Se pare că escadra noastră se întoarce definitiv la Arthur, 
rosti Ohotski, posomorât. 

— Ce vorbeşti! S-ar putea ca îndată ce se întunecă să ne 
continuăm drumul, răspunse Petrov care se urcase pe puntea 
de comandă. 

— Dacă avariile nu sunt prea grave, n-are rost ca escadra să 
se întoarcă la Arthur; iar dacă sunt grave, nu poţi să le repari 
nici acolo, mai ales sub bombardamentul de pe uscat. 

— Navele au să se aprovizioneze cu cărbuni, apă, alimente, şi 
după reparația avariilor vor pleca din nou în larg. 

— La Arthur nu există provizii. Fortăreaţa are să le ia şi ceea 
ce au. Marinarii vor fi trecuţi pur şi simplu la infanterie şi 
tunurile, predate forturilor, bombăni posomorât Ohotski. 


40 


— Nu se ştie câte nave vor putea să se mai întoarcă. 
Torpiloarele japoneze dau năvală din toate părţile, îi ţinu isonul 
ofiţerul de cart. Să n-o păţim şi noi în încăierare... Şirul acesta 
de nave parcă ar fi o procesiune funebră. 

— De ce procesiune funebră? întrebă Riva. Crezi că sunt 
mulţi morţi pe escadră? O podidiră lacrimile; nervii ei încordaţi 
cedară. 

— Să mergem jos! îi spuse comandantul, susţinând-o de braţ. 

Riva aruncă cea din urmă privire spre soarele ce dispărea 
sub orizont. Asfinţitul era purpuriu. Parcă şi marea luase 
culoarea sângelui. 

O 

Deşi fără lună, noaptea nu era prea întunecoasă: pe cer se 
vedeau lunecând nori uşori, aproape străvezii. Prin perdeaua 
lor netedă stelele îşi strecurau lumina blândă, difuză. Dinspre 
sud se rostogoleau neliniştit valuri mărunte; Mongolia tanga şi 
rula sensibil. 

În salon, vesela zăngănea uşor. Unii începură să simtă o 
uşoară ameţeală şi se grăbiră să se culce. 

Nava-spital îşi urmă drumul, paralel cu al cuirasatelor, 
menţinându-se la câteva cabluri de ele. 

O dată cu căderea nopţii fură aprinse toate luminile de drum 
şi de poziţie - cea din prova şi cele din borduri. La prova şi la 
pupa fură instalate mai multe felinare puternice. Toate 
hublourile necamuflate erau luminate puternic. 

Prin aceste măsuri, Ohotski voia să-şi ferească vaporul de 
atacurile torpiloarelor japoneze care, profitând de întuneric, se 
repeziseră la atac asupra navelor ruseşti în retragere. Dar, 
întrucât naviga în acelaşi drum, paralel cu escadra, indica 
astfel inamicului poziţia acesteia; de aceea, cei de pe Peresvet 
îi ordonară, printr-un semnal, ori să ia alt drum şi să se 
îndepărteze, ori să stingă luminile şi să se pună sub protecţia 
escadrei. Comandantul Mongoliei preferă să se afle cât mai 
departe de locul bătăliei şi să ajungă în afara bătăii maxime a 
artileriei. Mări viteza şi începu să depăşească escadra rusă 
care se deplasa încet. 

Observând acest lucru, pasagerii veniră şi îl implorară să nu 
se îndepărteze de cuirasate: 

— Dacă rămânem singuri, japonezii ne capturează cu 
siguranţă şi ne duc cu ei. Nici măcar n-are să știe nimeni ce s-a 


41 


întâmplat cu noi. Ă 

Ohotski începu să şovăie. In clipa aceea însă, o flotilă de 
torpiloare japoneze se repezi ca un pâlc de umbre uşoare spre 
escadra rusă; cuirasatele ripostară aproape simultan, trăgând 
cu toate lunurile, şi mai multe obuze căzură în mare, nu 
departe de Mongolia. 

— Cârma dreapta! strigă comandantul, speriat, şi Mongolia 
începu să se îndepărteze cu toată viteza de escadră. 

Riva se urcă pe punte. Adierea uşoară a brizei nocturne 
răcorea plăcut obrazul. Stelele sclipeau sus pe cer. Valurile 
legănau domol vaporul în plină viteză, împroşcând din când în 
când puntea cu stropi mărunți, săraţi. Bărcile de salvare, 
ridicate la gruie, scârţâiau încetişor în ritmul tangajului. Printr- 
un tambuchiu deschis se auzea zgomotul cadenţat al maşinilor. 

Pe punte nu era nimeni. Riva se duse la pupa, se rezemă cu 
coatele de copastie şi privi cu încordare în direcţia escadrei 
ruseşti. Bubuiturile ba se potoleau, ba se dezlănţuiau cu 
turbare. Pe nicio navă nu se zăreau lumini de proiectoare. 
Cuirasatele se ascundeau în întuneric, ferindu-se de atacurile 
cu mine. 

„Cât de mult s-a întins escadra noastră 
gând. 

În clipa aceea, foarte aproape, în prova Mongoliei răsări pe 
neaşteptate silueta unei nave mari de război. Nava-spital abia 
putu să evite coliziunea. Imediat după aceea, luminat de 
Mongolia, un crucişător uşor, japonez, trecu pe lângă bordajul 
ei; prin portavoce se strigă ceva în englezeşte, dar la sfârşit 
răsună o înjurătură rusească. 

Riva privea ca fascinată vasul oţeliu, cu tunuri lungi, subţiri, 
lucind slab prin întuneric, din care, poate, în ziua aceea, 
zburase moartea ca să-i răpună prietenii şi cunoscuţii de pe 
navele ruseşti. Gândul că şi Andriuşa al ei putea să fie printre 
morţi o cutremură. 

— Încotro mergem? îl întrebă ea pe Feighelson care se 
apropiase de ea. 

— Mă tem că de-a dreptul în iad! O dată am nimerit în bătaia 
tunurilor; acum, era cât p-aci să ne spargă bordajul; mai avem 
în perspectivă barajele de mine de la Arthur. 

— Aşadar, ne întoarcem? Atunci, de ce nu mergem paralel cu 
direcţia escadrei? 


n 
! 


îşi zise Riva în 


42 


— Pentru ca torpiloarele japoneze să nu ne ia, doamne- 
fereşte, drept o navă de război şi să ne scufunde. 

— Şi când ajungem la Arthur? 

— Comandantul nostru se pare că nu se încumetă să treacă 
noaptea prin barajele de mine, aşa că nu vom ajunge înainte de 
zorii zilei. 

— Numai de-ar sosi cu bine acolo şi escadra noastră. Dacă se 
scufundă vreo navă n-o să fim acolo ca să salvăm răniții şi pe 
cei în pericol de a se îneca. 

— Acum trebuie să ne gândim la salvarea noastră, nu a 
altora. 

— Dacă-i aşa, atunci ce rost a avut ca Mongolia să iasă în 
larg? 

— Asta o ştiu cei mari; în ceea ce mă priveşte, întotdeauna 
am preferat să am sub picioare pământul. 

Petrov se ivi dintr-un tambuchiu, scrută prin binoclu 
orizontul, mormăi posomorât: „Unde naiba ne ducem?” şi se 
urcă la comandă. După ce schimbă câteva cuvinte cu 
comandantul despre menirea Mongoliei ca navă-spital a Crucii- 
Roşii, Petrov ordonă să se adune pe coverta superioară tot 
personalul medical şi matrozii, cărora le adresă următoarele 
cuvinte: 

— Prieteni! Mongolia noastră e o navă-spital a Crucii-Roşii şi 
ne putem îndrepta în voie spre orice port neutru, sau chiar spre 
Vladivostok, iar de acolo să ne întoarcem în Rusia. Japonezii nu 
ne vor opri, dar asta ar însemna să dezertăm din Arthur-ul 
asediat, unde, după cum ştiţi, e mare lipsă de medici, surori, 
infirmieri şi medicamente. Aparatura Roentgen de la bordul 
Mongoliei e tot ce poate fi mai perfecţionat în această privinţă. 
La Arthur există doar o instalaţie slăbuţă, la Spitalul Marinei. 
Aşadar, după părerea voastră, încotro să ne îndreptăm: spre 
Arthur ori spre vreun port neutru? 

Cei aproape două sute de oameni îl ascultaseră într-o tăcere 
încordată. Siluetele lor întunecate se conturau slab pe fondul 
cerului nocturn. 

— Imi daţi voie? se auzi glasul emoţionat al uneia dintre 
surori. O fată liniştită, măruntă, modestă, care trecea de obicei 
neobservată, prinse deodată curaj. După mine, răspunsul nu 
poate să fie decât unul singur: înapoi, la Arthur! Dacă acolo e 
nevoie de noi - acolo trebuie să mergem. Fireşte, putem pieri 


43 


uşor în fortăreaţa asediată; dar tocmai de aceea suntem noi 
rusoaice, nepoate ale surorilor de caritate de la Sevastopol, ca 
să împărtăşim cu ostaşii noştri toate greutăţile şi primejdiile 
războiului. 

— Are dreptate! înapoi, la Arthur, la ai noştri! o sprijini 
zgomotos mulţimea. 

— Am trăit împreună la Arthur şi o să murim tot împreună! 
rosti cu glas tare un matroz din echipajul vaporului. Dacă o să 
fie nevoie, mergem în linia întâia, tragem cu tunurile, punem 
mâna pe puşti. 

— Care e părerea dumneavoastră, domnilor? se adresă 
Petrov medicilor. 

— Patria ne-a trimis la Arthur; acolo trebuie să rămânem 
până la terminarea războiului. Refugierea într-un port neutru e 
dezertare, răspunse în numele tuturor Mirotvorţev, medicul 
secund, înalt şi uscăţiv, care sosise la Arthur după începerea 
ostilităţilor. 

— Nevasta mea o să rămână văduvă înainte de vreme, spuse 
în şoaptă farmacistul, însă n-avu curajul să vorbească cu glas 
tare. 

— Vă mulţumesc, prieteni, pentru hotărârea luată. Adevăraţii 
ruşi, adevărații fii iubitori ai ţării lor, nici nu puteau vorbi altfel. 
Daţi-mi voie să consider închis consiliul nostru improvizat de 
război, rosti cu emoție Petrov. Căpitane Ohotski, vă rog să luaţi 
direcţia Arthur, adăugă el întorcându-se spre comandantul 
Mongoliei. 

— Îmi declin toată răspunderea în eventualitatea că vom fi 
scufundaţi de o mină sau de un obuz, răspunse de pe puntea de 
comandă Ohotski, tulburat. 

— Întrucât facem parte din personalul Crucii-Roşii, suntem 
datori să ne riscăm viaţa pentru salvarea altora, răspunse 
Petrov. 

In pofida tuturor temerilor, spre zorii zilei Mongolia ajunse 
cu bine la Arthur. În primele ore ale dimineţii, se dezlănţui o 
ploaie torențială. La orizont, prin negura premergătoare 
zorilor, se contura masivul sumbru al Liaoteşan-ului. Incetinind 
viteza, deşi se lumina de ziuă, Mongolia ancoră prudent, 
departe de țărm, în dreptul intrării în radă. Tot acolo se 
opriseră cuirasatul Sevastopol, Pallada şi torpilorul Boikř. La 


+ Sprintenul (n. t.). 
44 


tribord, lângă baia Tahe, se zărea cuirasatul Retvizan. 

Pasagerele, care nu închiseseră ochii aproape toată noaptea, 
se repeziră pe punte. Cel dintâi lucru pe care îl văzură fu o 
spărtură deasupra liniei de plutire la prova cuirasatului 
Sevastopol, astupată la iuţeală cu scânduri. O altă spărtură 
mare se căsca la pupa. Bordajul era plin de cercuri roşii, cu 
numeroase raze în toate direcţiile - urme ale loviturilor lăsate 
de obuzele japoneze. Ambele catarge fuseseră rupte, iar coşul 
din prova doborât. Suprastructura, neagră de fum, arsese, 
tunurile aveau ţevile deteriorate. Toate acestea îi dădeau 
cuirasatului o înfăţişare jalnică. 

Pe navă, ca un furnicar răscolit, forfoteau matrozii, făcând 
rânduială. Pe puntea superioară de la prova, Essen, cu şapca 
dată pe ceafă, dădea prin megafon felurite ordine, iar lângă el, 
sprijinit cu coatele de copastie, Akinfiev privea palid, obosit. 

Riva duse palmele pâlnie la gură, îl strigă şi-şi flutură batista. 
Locotenentul o vesti prin megafon că e teafăr şi nevătămat. 

— Ce pierderi aţi avut? se auziră dintr-o dată mai multe voci. 

— Morti nu sunt. Răniţi - doi ofiţeri şi cincizeci de matrozi. 

Peste puţin, dinspre sud se iviră Peresvet, Pobeda şi Poltava, 
apropiindu-se în linie de şir împreună cu două torpiloare. Din 
când în când, se apărau cu focuri de navele japoneze, ce se 
întrezăreau la orizont. Astfel, aproape toată escadra se adunase 
la Arthur; lipseau cuirasatul Țesarevici, Askold, crucişătoarele 
Diana, Novik şi cinci torpiloare. 

Dragoarele trimise din Arthur începură să curețe rada de 
mine, pentru trecerea navelor. De pe toate navele se aduceau 
răniţi pe Mongolia. 

Nava-spital care nu avusese nici o activitate în timpul bătăliei 
se umplea repede. Tot personalul medical alergă la posturi. 
Mongolia se îndreptă spre intrarea portului în urma celorlalte 
nave. 

O 

Amiralul Vitgheft nu închisese ochii o clipă în noaptea 
premergătoare plecării escadrei. De cu seară, avusese tot felul 
de consfătuiri cu comandanții navelor, dând cele din urmă 
dispoziţii escadrei şi navelor care rămâneau în Arthur. Într-o 
dispoziţie sumbră, Vitgheft spunea mereu că în lupta care o 
aştepta, escadra era sortită înfrângerii. În zadar se străduia să-l 
îmbărbăteze amiralul Matusevici, şeful statului său major, care 


45 


spre deosebire de comandantul flotei, credea cu tărie în 
izbândă. 

— De ce, Wilhelm Karlovici, sunteţi atât de trist? Dumnezeu 
e milostiv, iar Togo nu-i atât de înspăimântător cum se spune! 
Desigur, nu vom scăpa fără pierderi, căci nu putem evita lupta. 
Totuşi, unele nave vor izbuti să răzbească spre Vladivostok, 
stăruia el. 

În loc de orice răspuns, Vitgheft dădu din mână abătut: 

— Orice ai spune, Nikolai Alexandrovici, dar, după mine, 
acţiunea de mâine e curată aventură, sortită dinainte eşecului. 
Poate că răposatul Stepan Osipovici Makarov ar fi fost în stare 
să execute o asemenea misiune, dar eu nu sunt comandant de 
flotă şi nu-i voi putea face faţă, obiecta el, cu glas domol, stins. 

Comandanții navelor, care soseau pe Jesarevici pentru cele 
din urmă ordine, primeau dispoziţii amănunțite asupra misiunii 
lor; apoi, Vitgheft îi întreba confidenţial dacă speră în victorie. 
Aproape toţi comandanții răspundeau stereotip: 

— Cum va fi voia domnului... Dacă ne va ajuta Sfântul 
Nicolae, îl vom birui pe japonez; de nu, vom şti să murim cu 
cinste. 

Despărţindu-se, Vitgheft îi săruta pe toţi la rând şi-i 
binecuvânta urându-le să se poarte vitejeşte. Starea sufletească 
a comandanților în subordine varia de la om la om. Prinţul 
Uhtomski declara pe faţă că nu vedea în ieşirea escadrei o 
încercare de a străpunge blocada, ci doar o nouă ciocnire cu 
japonezii. 

În schimb, Reizenstein, comandantul flotilei grupului de 
crucişătoare, recent avansat contraamiral, rosti scurt: 

— Aici nu mă mai întorc cu crucişătoarele. Nu ştiu dacă voi 
ajunge la Vladivostok, în fundul mării, ori în vreun port neutru, 
dar sunt perfect convins că n-am să mai văd bălțile de la 
Arthur, numite, printr-o confuzie, Bazinul de vest şi Bazinul de 
est. 

Vitgheft îi elogia călduros bărbăţia şi-l autoriză să acţioneze 
în clipe dificile din proprie iniţiativă, împreună cu grupul, în 
limitele capacităţii de luptă a unităţii lui tactice. 

Spre miezul nopţii, după ce îngădui ofiţerilor din statul-major 
să se retragă spre a se odihni, amiralul îşi chemă fiul, care se 
afla pe crucişătorul Peresvet. 

Tânărul ofiţer, plin de înflăcărare războinică, veni la tatăl 


46 


său. Nu se îndoia nici o clipă de victorie, ba visa chiar că vor 
bombarda insulele japoneze, dar starea sufletească a amiralului 
izbuti să-l descumpănească. 

— Tată, cum vei conduce mâine escadra în luptă, din moment 
ce nu crezi în victorie? spuse el mirat. 

— Numai câţiva oameni din escadră cred în victorie; ceilalţi 
nu fac altceva decât să execute ordinul ţarului, răspunse tatăl 
lui cu un aer obosit. 

Bătrânul amiral îşi privea cu duioşie fiul, al cărui chip i-o 
aducea atât de bine aminte pe răposata lui soţie; aceiaşi ochi 
căprui, aceleaşi buze roşii de copil, acelaşi oval feminin, 
delicat, al obrazului. 

Amiralul îşi aminti de anii îndelungaţi pe care îi trăise alături 
de soţia lui şi, pe neaşteptate, aduse vorba de acele clipe. Îi 
povesti pe îndelete fiului cum o ceruse în căsătorie pe soţia sa; 
cum venise pe lume el, Vasea; aminti scene din copilăria lui. Pe 
urmă, trecu la poveţe: era testamentul său, la care se gândise 
de mult, în toate amănuntele. 

— Tată, dar de ce vorbeşti în felul acesta, ca şi când ai fi 
sigur că o să mori curând! încercă tânărul miciman să-l 
întrerupă. 

— Te-am chemat atât de târziu tocmai pentru a-mi lua adio 
de la tine. Totul este în mâinile domnului; presimt însă că am să 
pier în lupta de mâine. 

Tot vorbind astfel, noaptea trecu pe neobservate. Vitgheft îşi 
binecuvântă fiul cu o iconiţă ocrotitoare şi-l privi îndelung din 
urmă până când barca lui dispăru în ceața premergătoare 
zorilor... 

Îndată ce navele începură să se angajeze în radă, amiralul se 
urcă pe puntea de comandă şi n-o mai părăsi. Privea oarecum 
absent escadra care ieşea încet în rada exterioară, lăsând ca 
şeful statului său major să dea toate ordinele cuvenite. 

Matusevici, care dormise foarte bine, se înviorase, şi acum 
alerga de colo-colo dând ordine, presându-şi subalternii, zorind 
pe comandanții întârziaţi şi fredonând vesel melodia lui favorită 
din „Frumoasa Elena”. Încetul cu încetul, tot statul-major se 
obişnui să i se adreseze lui pentru dispoziţii, lui Vitgheft 
rămânându-i doar să dea din cap în semn că aprobă ordinele 
date de Matusevici. 

Când escadra porni după dragoarele de mine, Vitgheft se 


47 


lăsă în fotoliul moale, adus pe punte anume pentru el, şi, tăcut, 
începu să privească prin binoclu orizontul; scruta zarea şi 
urmărea escadra, care se înşiruise în urma navei-amiral, 
oprindu-şi îndelung ochii asupra cuirasatului Peresvet, al 
patrulea din cap, cu speranţa că îşi va distinge fiul. 

Observând grupul de cuirasate japoneze, ce apăruse la 
orizont, amiralul lăsă dragoarele de mine să se întoarcă la 
Arthur şi ordonă crucişătorului Novik, care naviga în capul 
formaţiei, să-şi reia postul. Când cuirasatul Țesarevici ieşi din 
linia de şir, în urma defectării maşinilor, Vitgheft se scutură de 
apatia lui şi începu să-l admonesteze în termeni violenţi pe 
comandantul cuirasatului, căpitanul de rangul I Ivanov. Uimit 
de tonul neobişnuit al amiralului, comandantul încearcă să se 
dezvinovăţească, dar Vitgheft îi ordonă să tacă şi să ia măsuri 
pentru repararea imediată a maşinilor. 

Ofițerii din statul-major priveau cu mirare spre amiralul lor, 
de obicei blajin şi calm. Matusevici încetă chiar să fredoneze şi 
spuse aprobator: 

— Deşi nu face să vă supăraţi pentru nişte fleacuri, tot e mai 
bine aşa, decât să staţi posomorât şi îngândurat. O să vedeţi, 
Wilhelm Karlovici, astăzi îi batem pe japonezi, îl îmbărbăta el 
pe comandantul escadrei. 

— Ptiu, ptiu! Să nu-ți fie de deochi, Nikolai Alexandrovici! 
răspunse amiralul, scuipând superstiţios peste umăr. 

Dispoziţia amiralului nu putea să nu se răsfrângă asupra 
oamenilor din statul său major, iar prin ei, asupra tuturor 
ofiţerilor de la bordul cuirasatului. Până şi cei tineri, cu toată 
firea lor fluşturatică, se posomorâră, privind întunecaţi grupul 
de cuirasate al amiralului Togo, care se apropia spre a bara 
drumul escadrei ruseşti. Navele japoneze, foarte vizibile, 
veneau ca la paradă. Menţinând distanţele şi navigând în siajul 
navei amiral, cu ţevile de oţel ale tunurilor lucind stins în soare, 
japonezii se apropiau repede. 

Comandantul turelei din prova, cu tunuri de 12 țoli, 
micimanul Spolatbog, aşezat în cupola de deasupra ei, privea 
prin ambrazură spre japonezii ce se apropiau şi se miră de ce 
amiralul nu dădea mai repede ordinul de deschidere a focului. 
Cei doi comandori trebăluiau pe lângă tunurile lor, verificând 
funcţionarea mecanismelor. 

— Vezi, Garkuşa, să nu te faci astăzi de râs, spuse 


48 


comandorul de la piesa numărul unu, tovarăşului său. 
Cercetează dacă funcţionează bine elevatorul de muniții, să nu 
se înţepenească taman când ţi-e lumea mai dragă. 

— N-avea grijă, Fedea; totul e în deplină rânduială, numai 
javra de japonez să nu ne fărâme ceva. 

— Alexei Vasilievici! îi strigă lui Spolatbog locotenentul 
Neniukov, ofiţerul cu artileria de la bordul cuirasatului, 
apropiindu-se de turelă. ine minte: nu deschizi focul decât 
atunci când inamicul se vede bine, şi nu zvârli proiectilele în 
vânt. 

— Am înţeles, am înţeles. Ce mai face Willi? Tot cu mutră de 
înmormântare? 

— S-a mai înviorat, ba chiar l-a muştruluit pe Ivanov, dar, în 
treacăt fie vorba, se gândeşte mai mult cum să evite lupta, 
decât în ce chip s-o câştige. 

— Dar şeful de stat-major? 

— Fredonează o şansonetă, povesteşte anecdote 
pornografice şi se simte pe puntea navei-amiral ca la cazinoul 
marinei. Dacă n-ar fi el, totul ar arăta întocmai ca la o 
înmormântare. Dar Garkuşa şi Kotin ai tăi, sunt vulturi? 

— Vulturi, înălţimea voastră. Gata să-i tragem una la mir lui 
Togo! răspunse Garkuşa. 

În clipa aceea sună alarma de luptă. Turela se umplu de 
matrozi. Macaralele ascensorului zăngăniră; ţevile tunurilor 
începură să se mişte încet. Spolatbog cobori şi verifică el însuși 
funcţionarea pieselor. 

— Nu vă pripiţi; vedeţi-vă de treabă fără să vă încurcaţi unul 
pe altul; aveţi grijă să fie totul în ordine, îi sfătui el. 

Bubuitul greu al unui tun de mare calibru se rostogoli peste 
valuri; îndată după aceea o jerbă de apă ţâşni în prova tribord. 

— A început... doamne-ajută... Matrozii deveniră dintr-odată 
gravi. 

Spolatbog se urcă la postul lui. 

După cea dintâi bubuitură urmară altele. Lupta începuse. 

— Servanţii de la calibrele mici şi cei fără treabă, jos! ordonă 
Vitgheft. Deschideţi focul asupra navei inamice din cap! 

Semnalizatorii se repeziră să aleagă pavilioanele necesare 
compunerii semnalului. Matusevici privea atent spre japonezi. 

— Patru cuirasate şi două crucişătoare cuirasate, rosti el. In 
total, douăzeci şi şapte de piese mari şi circa cincizeci de şase 


49 


toli, contra douăzeci şi trei de piese mari şi treizeci mijlocii, ale 
noastre. Superioritatea lor nu e chiar aşa de mare. 

Drept răspuns, Vitgheft oftă din adânc: 

— Dumneavoastră, Nikolai Alexandrovici, vedeţi mereu totul 
într-o lumină trandafirie. 

— În schimb dumneavoastră, Wilhelm Karlovici, prea vedeţi 
totul în negru. 

Un obuz japonez explodă lângă prova navei şi împroşcă o 
grindină de schije spre cei de pe punte. Doi semnalizatori fură 
răniţi. Apărură sanitarii cu tărgi. Vitgheft şedea tot în fotoliul 
său, cu acelaşi aer nepăsător, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. În schimb, Matusevici începu să se agite. 

— Wilhelm Karlovici, ar fi bine să intraţi în cabina de 
comandă. Aici, doamne-fereşte, poate să vă ucidă şi un fleac de 
schijă, spuse el. 

— În cabină nici n-ai unde să te mişti. Nu găsesc indicat să 
intru în cabină numai eu, iar cu toţii nu avem loc. 

— Atunci, urcaţi-vă măcar pe puntea de sus, la pasarelă: 
acolo sar mai puţine schije, stărui şeful de stat-major. 

— Parcă nu e totuna unde mori? răspunse lugubru 
comandantul escadrei şi, întorcându-se, începu să scruteze 
inamicul. 

Matusevici înălţă din umeri şi înjură în surdină. 

Ambele escadre continuau să tragă focuri rare de la mare 
distanţă. Japonezii barară drumul escadrei ruseşti şi începură 
să se apropie de ea. Canonada se înteţi deodată. Cuirasatul 
Ţesarevici tuna cu tot tribordul. Concomitent, fu lovit de mai 
multe obuze de mare calibru care, unul după altul, îi făcură 
câteva spărturi şi-i sfărâmară suprastructura de la centru. 
Schijele răpăiau ca o grindină în cuirasa turelei de la prova. 

Prinzând un moment potrivit, Spolatbog trase o salvă asupra 
cuirasatului Mikaza din capul formaţiei japoneze. 

De îndată ce piesele reveniră din recul, iar culasele fură 
deschise pentru reîncărcare, turela se umplu de gaze 
înecăcioase de pulbere, care ţâşniră din ţeavă. Servanţii 
începură imediat să tuşească şi să strănute; mulţi simțeau că-i 
dor ochii. 

— Nu mai putem să ochim, înălţimea voastră, i se plânse 
Garkuşa micimanului. 

— Deschideţi uşa laterală pentru aerisire! dispuse Spolatbog. 


50 


Curând, aerul din turelă se primeni şi matrozii putură să 
intre din nou în ea. După o nouă salvă, se petrecu însă acelaşi 
lucru. Tirul rapid deveni cu neputinţă. Matrozii se plângeau că-i 
doare capul şi deserveau anevoie piesele. 

Micimanul ieşi din turelă şi raportă acest lucru ofițerului cu 
artileria care stătea în faţa cabinei de comandă. În urma lui 
Spolatbog, acelaşi lucru fu raportat de comandanții altor 
posturi de luptă. Se ivise un obstacol neaşteptat, serios. Vântul 
care bătea dinspre japonezi împiedica tirul ruşilor. 

— Să vină oamenii din schimbul doi, de la piesele de calibru 
mic. Să se schimbe tunarii după fiecare lovitură; să iasă din 
turele şi să se adăpostească înapoia lor! ordonă comandantul 
cuirasatului. 

Tirul reîncepu. La fiecare explozie a obuzelor inamice, 
matrozii care stăteau neadăpostiţi căutau să se ascundă, să se 
ferească de schije. Cei mai mulţi izbuteau s-o facă; unii erau 
însă loviți. Se auzeau mereu strigăte: „larga!”; şi această 
forfotă a marinarilor stârnea o mare neorânduială. 

Vitgheft contempla tăcut tabloul bătăliei. 

Japonezii care, la început, trăseseră intens asupra 
cuirasatului Țesarevici, îşi deplasară tirul asupra navelor din 
coadă. Când crucişătoarele, printr-o manevră executată cu 
dibăcie, ieşiră din zona bombardată, toţi cei de pe punte 
izbucniră în aplauze. Până şi Vitgheft începu să zâmbească şi 
ordonă să se transmită crucişătoarelor felicitările sale. 

Între timp, japonezii, navigând în acelaşi drum, aproape că 
dispăruseră dincolo de orizont. Doar coşurile şi catargele se 
mai zăreau deasupra mării. Bătălia se sfârşise. Escadra rusă, 
sporind viteza la aproape 15 noduri, înainta în două linii de şir 
paralele spre strâmtoarea Coreii. Pe nave sună încetarea 
focului şi echipajele fură lăsate să-şi bea ceaiul. 

Pe puntea amiralului se adună tot statul-major, în frunte cu 
comandantul cuirasatului şi cu ofiţerii superiori specialişti. 
Începu o vie discuţie asupra situaţiei ce se crease. Navele fură 
întrebate ce avarii aveau. Se constată că acestea nu erau grave. 

— Se pare că japonezii au avarii mari, căci s-au degajat de 
noi şi acum, probabil, fac reparaţii, îi asigura pe toţi 
Matusevici. Am observat cu ochii mei mai multe lovituri în 
Mikaza şi în Nissin. Pe acesta din urmă a izbucnit şi un 
incendiu. 


51 


Ofițerii din statul său major, Ellis şi Kuvşinnikov, confirmară 
existenţa unor însemnate spărturi, vizibile aproape la toate 
navele japoneze. 

— În timp ce Togo îşi linge rănile, vom avea timp să ne 
îndepărtăm cât mai mult, iar când se va întuneca, vom putea să 
dispărem, îl susţinu pe şeful statului-major ofiţerul cu navigația 
din statul-major al escadrei, locotenentul Azariev. 

— În cursul nopţii, am putea să scăpăm de japonezi, 
executând manevre de diversiune, spuse Vitgheft înviorat pe 
neaşteptate. 

Era vădit că şi el începuse să spere într-o ieşire favorabilă. 
Escadra continua să meargă în ordine perfectă, păstrându-şi, 
după cea dintâi ciocnire, toată capacitatea de luptă. 

— Să bem pentru succesul nostru, propuse Matusevici şi 
dădu ordin să se servească dejunul pe punte, pentru el şi 
pentru comandantul escadrei, lăsându-i pe ceilalţi ofiţeri să 
coboare la careu. 

Comandantul secund al cuirasatului, căpitanul de rangul II 
Şumov, îi raportă lui Vitgheft că un obuz distrusese cabinele 
amiralului. 

— Să le ia naiba! Noi să scăpăm cu bine de aici, răspunse 
amiralul. Să vină ordonanța mea, ceru el. 

Când veni matrozul, Vitgheft îi spuse să se ducă să vadă dacă 
mai există portretul răposatei sale soţii pe măsuţa de scris şi, 
dacă e întreg, să i-l aducă. 

Fu servit dejunul. Matusevici savura felurile cu poftă, ca 
întotdeauna. 

Dejunul ales era şi pe placul lui Vitgheft. Acesta lua din 
feluritele gustări, vădit înviorat. 

— Ce-ar fi să cerem şi o sticlă de Mumm’? propuse după 
dejun şeful de stat-major. 

— Nu; bem şampanie când ajungem la Vladivostok, se 
împotrivi amiralul. 

Trecuse de amiază; soarele începu să scapete spre asfinţit. 
Vremea se menținea frumoasă. După dejun, Vitgheft se tolăni în 
fotoliu şi, mângâiat de razele soarelui, aţipi. 

Matusevici cobori de pe puntea de comandă şi, împreună cu 
comandantul cuirasatului, începu inspecția echipajului. La 
vederea superiorilor matrozii luau voiniceşte poziţia de drepţi 


5 Marcă veche de şampanie franţuzească (n. t.). 


52 


şi răspundeau voios la toate întrebările puse de amiral. 

— Ei, câţi japonezi ai dat gata astăzi? îl întrebă Matusevici pe 
Garkuşa care stătea lângă turelă. 

— Trei ofiţeri şi vreo două duzini de matrozi, răspunse 
comandorul, fără să clipească. Pe deasupra n-am văzut prea 
bine prin ocular ce ispravă am făcut cu încă un obuz. Poate l-oi 
fi nimerit cumva pe amiralul lor. 

— Bravo ţie: minţi fără să roşeşti! Bravo ţie! Dar flăcăul ăsta 
ce tot face aici? întrebă amiralul întorcându-se spre Kotin, care 
se freca de zor la ochi. 

— Excelenţă, s-a burzuluit aprig pe mine japonezul când i-am 
trântit unul de doisprezece şi, de ciudă, mi-a umplut ochii de 
nisip, răspunse matrozul zâmbind. 

Pe punte, la suprastructurile de la centru, oamenii trebăluiau 
punând în ordine ce se mai putea pune. Lângă turela de 6 toli 
de la pupa tribord, câţiva matrozi, bucurându-se de răgaz, 
jucau rişca. Zărindu-şi superiorii, săriră în picioare. 

— Daţi-i înainte, le spuse îngăduitor amiralul, dar vedeţi că în 
jocul cu japonezul să ne cadă pajura, nu capul. 

— Excelenţă, şi de-o cădea capul, îl dăscălim noi pe amiralul 
Togov şi-l întoarcem cu pajura-n sus, răspunse unul dintre 
jucători. 

— Bravo, băieţi! îi lăudă Matusevici. 

Apoi cobori să viziteze matrozii răniţi. Infirmeria bordului 
fusese distrusă de un obuz, aşa că răniții erau spitalizaţi 
provizoriu la careul subofiţerilor. Mulţi dintre ei nu-şi 
pierduseră cunoştinţa şi, zărindu-l pe amiral, îi puseră întrebări 
asupra mersului luptei. 

— Va să zică i-am cam ardeiat şi noi pe japonezi, de-aia au 
rămas aşa de iute în urmă! spuneau bucuroşi matrozii. Să ştii 
că acum o să fie mai cu ochi-n patru. 

— Vesel om e amiralul, spuse unul dintre răniţi: se zice că şi 
atunci când îţi cârpeşte una peste bot îţi spune o snoavă! 

— El ar fi bun în locul lui Vitgheft. Ăla şade în jilţ ca o bufniţă 
de când am plecat din Arthur, spuse cu năduf un marinar, 
semnalizator la statul-major al escadrei. 

— Da. Comandantul nostru e bun de stareţ la o mânăstire, nu 
de amiral. Tot oftează şi se închină. Când te uiţi la el, te apucă 
şi pe tine jalea. 

— Adineauri a adus ordonanța poza neveste-si şi el a sărutat- 


53 


o faţă cu toată lumea, ca pe o iconiţă, şi pe urmă a băgat-o în 
buzunar. 

— Din babord, ne ajung japonezii din urmă! dădu de veste 
felcerul, venind de pe punte. 

— Înseamnă că ne încăierăm iar, observă posomorât 
semnalizatorul. 

Pe la orele patru şi ceva, escadra lui Togo, navigând în drum 
paralel cu escadra rusă, la distanţa de 50-60 cabluri, începu s-o 
ajungă treptat din urmă. Cu fiece clipă ce trecea, devenea 
evident că era iminentă o nouă luptă. 

Pe puntea de comandă, cei doi amirali, împreună cu 
comandantul cuirasatului Țesarevici şi cu specialiştii din statul- 
major, examinau felurite posibilităţi de manevră a escadrei, 
pentru a-l pune pe inamic într-o situaţie dezavantajoasă. 

Schimbul de focuri care se dezlănţui întrerupse consfătuirea. 
Escadra rusă continua să navigheze în aceeaşi direcţie, tot în 
linie de şir, sporind viteza la aproape 15 noduri. 

Japonezii începură tirul printr-o serie de lovituri prea lungi, 
trase asupra cuirasatelor Țesarevici şi Peresvet. Încetul cu 
încetul, îşi reglară însă tirul şi începură să tragă în plin asupra 
escadrei ruse. Aceasta riposta cu îndârjire, aşa că bătălia se 
desfăşura cu sorţi egali de izbândă pentru ambele părti. 

După ora 5, loviturile pe care le primea cuirasatul Țesarevici 
deveniră copleşitoare. Aerul era literalmente împânzit de schije 
ce şuierau în toate părţile. Vitgheft stătea mereu, cu 
încăpățânare, pe puntea descoperită de jos, la prova. Întrucât 
amiralul se afla acolo, tot statul-major şedea lângă el. Aproape 
toţi ofiţerii erau palizi, având acea expresie de concentrare ce 
se observă la oamenii expuşi primejdiei morţii. 

Până şi Matusevici încetase să fredoneze şi, stând pe 
pasarela din tribord a punţii de comandă, observă cu atenţie tot 
ce se petrecea în escadra japoneză. Micimanul de stat-major 
Ellis îşi făcea pe furiş semnul crucii, la fiecare bubuitură. Lui 
Azariev îi tremurau mâinile de emotie. Ambii semnalizatori 
săreau speriaţi la o parte când exploziile detunau în apropiere. 
Numai Vitgheft şedea liniştit, cu braţele sprijinite pe speteaza 
fotoliului. Din când în când privea prin binoclu cuirasatele care 
veneau după nava-amiral. Norii de fum care învăluiau toată 
escadra nu-i îngăduiau însă să vadă ceva desluşit. Nu zărea 
decât valuri de fum negru, prin care se iveau ici, colo coşuri şi 


54 


catarge. 

Amiralul se întoarse spre pasarela din babord a punţii de 
comandă şi începu să urmărească încordat ceea ce se petrecea 
pe Peresvet. Cuirasatul părea încins cu o centură de flăcări 
verzui care ţâşneau din tunuri. 

— Luptă vitejeşte, spuse cu jumătate de glas Ellis, 
apropiindu-se de amiral. 

— Azi, escadra noastră trage mai socotit decât japonezii. 
Hotărât, aceştia sunt nervoşi, căci prăpădesc degeaba o 
mulţime de obuze, observă locotenentul Azariev care se afla tot 
acolo. 

— Peste un ceas începe să se întunece; dacă rezistăm până 
atunci, înseamnă că am câştigat bătălia, rosti Vitgheft. 

— Bineînţeles că vom rezista! Priviţi: Mikaza arde; trage din 
ce în ce mai rar; pe Asama e incendiu; lakumo a ieşit, 
deocamdată, cu totul din luptă. Se pare că amiralul Togo nu e 
de loc în apele lui, răspunse Ellis. 

Deodată, un proiectil de 12 țoli, lovind în mijlocul catargului 
din prova, explodă deasupra punţii. După bubuitura năprasnică 
totul fu învăluit într-un fum gros. 

Explozia fu atât de cumplită. Încât până şi matrozii care 
stăteau pe puntea superioară, lângă turela prova, fură daţi 
peste cap. Comandantul navei, care se afla în clipa aceea în 
faţa cabinei de comandă, fu zvârlit de suflu cât colo şi căzu în 
nesimţire. In interiorul cabinei telemetrul din babord fu smuls 
de pe postament şi toţi cei aflaţi înăuntru asurziră. Gornistului 
Zubov, care stătea lângă intrare, îi plesni timpanul de la 
urechea dreaptă. Crezând că l-a lovit careva dintre ofiţeri, 
scoase un strigăt de durere şi spuse repede: 

— lertaţi-mă, înălţimea voastră; iacă, m-am dat la o parte. 

Îndată ce trecură primele clipe de spaimă, toţi cei ce se aflau 
în cabina de comandă se repeziră afară. Acolo zăriră un tablou 
zguduitor: Toată puntea era stropită de sânge. Pe ea, ofiţeri şi 
matrozi zăceau claie peste grămadă, dar Vitgheft nu se afla 
printre ei. Matusevici, zvârlit aproape de cabină, icnea sub 
greutatea altora. Incerca să se ridice, dar, vlăguit de răni, 
cădea din nou. Când fu scos de sub ceilalţi întrebă, înainte de 
toate, unde se afla Vitgheft şi căzu în nesimţire. Fu dus la 
cabinetul medical. Nu departe alţi câţiva oameni dădeau încă 
semne de viaţă. 


55 


— Unde-i amiralul? întrebă, uitându-se speriat împrejur 
comandantul cuirasatului Țesarevici, Ivanov, care îşi venise în 
fire. 

— Uite-l colo, spuse răguşit un matroz, arătând cu spaimă un 
ciot de carne însângerată, cu un epolet de amiral pe el, care 
zăcea departe pe punte. 

Se repeziră să cerceteze cadavrele şi găsiră între ele un 
picior rupt din şold. După monograma de pe resturile lenjeriei, 
stabiliră că era al lui Vitgheft. Tot acolo zăceau cadavrele 
decapitate ale lui Ellis şi Azariev. 

Trupurile celor morţi fură duse jos şi puntea spălată cu apă. 

Amintindu-şi cum îşi pierduse capul toată escadra cu prilejul 
morţii amiralului Makarov, pe Petropavlovsk, când comanda 
fusese preluată tot de amiralul Uhtomski, comandantul 
cuirasatului Țesarevici luă hotărârea de a continua drumul fără 
să anunţe moartea amiralului. 

Între timp japonezii, depăşind uşor escadra rusă, începură să 
manevreze pentru învăluire, cu intenţia de a o împinge spre 
nord. Pentru a dejuca planul inamicului, Ivanov ordonă să se 
pună cârma cu două carturi spre stânga. 

În clipa aceea, un obuz de 12 țoli căzu pe puntea superioară 
la prova şi împroşcă cu o ploaie de schije cabina de comandă. O 
parte din acestea nimeriră în ambrazura cabinei, mare cam de 
12 țoli, rănindu-i pe toţi cei ce se aflau în dreptul ei şi 
distrugând toate aparatele. Ivanov se alese cu un braţ frânt şi, 
de durere, căzu în nesimţire. Cârma pusă la stânga se blocă în 
această poziţie şi, ca urmare, cuirasatul, nefiind dirijat de 
nimeni, se întorcea la babord, începând să gireze în jurul lui. 

Nici unul dintre cei aflaţi în apropiere de cabina de comandă 
nu-şi dădea seama ce se întâmplase înăuntru; toţi credeau că, 
pentru anumite motive, escadra schimbase direcţia de drum. 
Dar când înclinarea cuirasatului ajunse la limita critică, 
matrozii, speriaţi, începură să iasă din tambuchiuri pe punte şi 
se repeziră spre copastie. Evident că ceva de pe navă nu era în 
ordine. Ofițerii năvăliră în cabina de comandă, unde dădură cu 
ochii de comandantul cuirasatului; acesta căzuse jos în 
nesimţire. Alături de el, cu pieptul spintecat, horcăia în 
chinurile morţii ofiţerul cu navigația, de la bordul cuirasatului, 
locotenentul Nikşici. Lângă acesta zăceau, de-a valma, matrozi 
şi ofiţeri. Fură strigaţi oamenii cu tărgi; locotenentul Pilkin se 


56 


repezi la timonă, încercând să readucă nava la drum, dar 
timona nu mai funcţiona. Atunci locotenentul hotări să schimbe 
guvernarea navei la comanda centrală de navigaţie şi, în 
acelaşi timp, trimise după comandantul secund, care urma să 
preia comanda cuirasatului. 

Căpitanul de rangul II Şumov se afla la turelele din prova. 
Tocmai aflase vestea pieirii lui Vitgheft. Hotărâse să urce sus, 
la comandă, pentru a vedea care e situaţia, dar în clipa aceea 
cuirasatul se înclină mult la tribord. Dându-şi seama că ceva nu 
era în regulă se grăbi să iasă pe punte, unde îl întâlni pe 
comandantul cuirasatului care se ducea să fie pansat. 

— Ce s-a întâmplat, Nikolai Mihailovici? întrebă Şumov cu 
îngrijorare. Unde este amiralul Matusevici? 

— Amiralul a fost grav rănit şi e la el în cabină. Preluaţi 
comanda cuirasatului şi anunţaţi prin semnale către toate 
navele că amiralul transmite comanda escadrei ofițerului celui 
mai vechi în grad dintre comandanții de unităţi tactice. 

— Am înţeles! Ordinul va fi executat! Şumov se şi repezi sus 
la comandă. 

După câteva clipe, comandantul secund, ajutat de 
locotenentul Pilkin şi de subofiţerul timonier Losev, care se 
întorsese de la pansat, schimbară guvernarea navei la comanda 
centrală de navigaţie. Totodată se ridică semnalul prin care 
comanda escadrei era transmisă amiralului Uhtomski. Din 
pricina fumului stârnit de incendiul de pe Țesarevici, nu toate 
navele recepţionaseră însă complet acest semnal şi continuau 
să urmărească manevrele  navei-amiral. Una după alta, 
începeau şi ele să întoarcă de 180 de grade. 

În timpul acesta, cuirasatul Țesarevici, nemaifiind total 
stăpân pe manevră, iar coşurile fiindu-i grav avariate, începu să 
rămână în urmă. Neîndrăznind să urmărească grosul escadrei 
ruseşti, japonezii se grăbiră să atace cuirasatul avariat. Asupra 
lui îşi concentrară tirul cuirasatele şi două grupe de 
crucişătoare. Întunericul, care se lăsase între timp pe mare, 
împiedica însă observarea efectelor tragerii şi cuirasatul 
Ţesarevici nu avu prea mult de suferit. 

Piesele lui de calibru mare şi mijlociu rămăseseră în 
funcţiune. Mai multe obuze bine ochite, trase de cuirasat, 
incendiară un crucişător inamic după care celelalte se grăbiră 
să se retragă din bătaia tunurilor ruseşti. Peste puţin, din cauza 


57 


unor avarii serioase, cuirasatele japoneze rămaseră şi ele în 
urmă. 

Ceaţa care se lăsă peste puţin ascunse cuirasatul de vederea 
inamicului. Țesarevici rămase singur. La nord-est, în direcţia 
escadrei care se retrăgea, se auzeau lovituri dese trase de 
tunurile uşoare. Era clar că torpiloarele japoneze o urmăreau 
îndeaproape. 

Câtva timp, cuirasatul mai navigă în întuneric la întâmplare; 
toate compasurile de la bord fuseseră deteriorate. Folosind acel 
răgaz de linişte, Şumov îi adună pe punte pe ofiţerii specialişti, 
care fuseseră cu toţii răniţi, şi se sfătui cu ei asupra măsurilor 
pe care trebuia să le ia. La lumina unei lanterne de mână, fu 
identificată pe hartă poziţia navei: se aflau la aproape 100 mile 
spre sud-est de Arthur. 

Cel dintâi care îşi spuse cuvântul fu locotenentul Ketlinski, 
ofiţer cu artileria în statul-major. 

— Părerea mea e că faţă de avariile existente nu putem 
ajunge la Vladivostok, aşa că trebuie să ne întoarcem la Arthur. 

— În situaţia în care ne aflăm am ajunge la Arthur mai greu 
chiar decât la Vladivostok, căci pe toate căile de acces spre 
bază ne pândesc zeci de torpiloare japoneze, de care nu vom 
putea nici să fugim, nici să scăpăm prin luptă, obiectă 
locotenentul Pilkin, ofiţerul torpilor-şet al navei. 

— Nu ne rămâne decât să ne strecurăm către vreun port 
neutru, să facem reparaţiile pasibile, iar de acolo, să pornim 
spre Vladivostok, hotărî Şumov. 

— Dar aceasta ar însemna dezertare! Acolo vom fi desigur 
dezarmaţi imediat, obiectă emoţionat ofiţerul cu artileria, 
locotenentul Neniukov, a cărui faţă aproape dispărea sub 
pansamente. Onoarea „pavilionului sfântului Andrei” nu ne 
permite să luăm o asemenea hotărâre ruşinoasă. 

— Şi ce propui dumneata? întrebă Şumov. 

— Să pornim imediat spre a ne alătura restului escadrei. 

— Aşa ceva e cu neputinţă, interveni şeful mecanic Korzun, 
care se urcase pe punte. Maşina din babord are axul elicei 
strâmbat de un proiectil; la compartimentul căldări-prova, toate 
căldările au fost scoase din funcţiune; coşurile sunt sfărâmate. 
Ventilatoarele nu mai au tiraj; aceasta provoacă un mare 
consum de cărbuni. Nu putem abţine mai mult de 30 turaţii pe 
minut, adică o viteză de circa 6-7 noduri, cerând cea mai 


58 


încordată muncă din partea fochiştilor. Aşa stând lucrurile, nu 
suntem în stare nici să ajungem din urmă escadra, nici să 
pornim spre Vladivostok. Avem doar o cale: să ne îndreptăm 
spre un port neutru. Ar fi bine dacă am izbuti să ajungem 
măcar acolo. 

— Ei Alexei Vladimirovici, dumitale îţi place întotdeauna să 
prezinţi totul în negru, obiectă Neniukov. 

— Faptele vorbesc singure, Dmitri Vasilievici. 

Încet, încet, se adunară pe punte şi alţi ofiţeri de la bordul 
cuirasatului. Se iscă o discuţie aprinsă. Tinerii erau de partea 
lui Neniukov şi insistau să pornească înapoi spre Arthur, dacă 
nu se putea merge la Vladivostok. Ofițerii mai maturi găseau că 
era înţelept să se retragă într-un port neutru. 

— Să ne ducem la '[indao, propuse locotenentul Şcetinin, 
gesticulând cu mâna pansată. După regulile în vigoare ale 
neutralității, orice navă care aparţine unei puteri beligerante 
are voie să-şi facă reparaţii în port, să se aprovizioneze cu 
cărbuni şi alimente, după care să-şi continue drumul. 

Această propunere avu darul să-i împace pe toţi. Hotărâră să 
se deplaseze, în măsura posibilităţilor, spre Ţindao, situat în 
sudul peninsulei Şantung. Până acolo, mai erau circa 120 mile. 

— Scopul nostru principal este acum să nu fim observați de 
torpiloarele japoneze. Deci, înainte de orice, cuirasatul trebuie 
să fie cât mai bine camuflat. Dacă vom fi reperaţi de inamic, să 
nu se aprindă proiectoarele de luptă, să se tragă numai în caz 
de extremă nevoie, ocolindu-se locurile minate prin schimbări 
succesive de drum, dădu dispoziţii Şumov. 

Tipicar şi necomunicativ, nu se bucura nici de simpatia 
echipajului şi nici a ofiţerilor. Dar în ziua aceea, în cele mai 
grele clipe ale luptei, dăduse dovezi de atâta sânge rece şi de 
bărbăţie, încât îşi câştigase îndată prestigiu în ochii 
subalternilor. 

— Am înţeles! Am înţeles! răspunseră ofiţerii, bucuroşi, şi se 
întoarseră la posturile lor. 

În timp ce tunarii rămăseseră de veghe în ambele borduri, 
scrutând cu încordare bezna din jurul navei, ceilalţi matrozi se 
ocupau cu repararea tuturor avariilor care puteau fi remediate 
pe întuneric. Se înlăturau sfărâmăturile îngrămădite pe punți, 
în locul scărilor rupte se înjghebau la iuţeală altele, de lemn; 
echipa de avarii astupa în grabă numeroasele spărturi din coca 


59 


navei, care, din fericire, se aflau mai toate deasupra liniei de 
plutire, şi golea compartimentele inundate. 

La infirmerie, cei doi medici abia pridideau să panseze 
răniții. Mai mult de jumătate dintre matrozi se întorseseră la 
posturi; numai vreo cincisprezece oameni rămaseră prin 
cabinele ofiţerilor şi în salonul amiralului. Hotărârea de a porni 
spre Ţindao fu aprobată unanim. 

— Credeam că şeful ştie doar să te ocărască şi să te 
pedepsească să stai în poziţia de drepţi cu arma pe umăr! Uite 
că face mai multe parale căpăţâna lui de comandant, perora 
subofiţerul semnalizator Mokin, rănit la ambele picioare. 

— Da, pentru ziua de azi mulţi au să-l vorbească de bine, 
întări medicul-şef Şplet, pansându-l pe furierul Kutov. Ei, acum 
putem fi siguri că toţi răniții noştri vor scăpa cu viaţa şi chiar 
Gavrilov, cu piciorul netăiat, adăugă el dând din cap spre 
timonierul cu piciorul zdrobit, care gemea. 

— Dacă are să fie aşa, înălţimea voastră, am să aprind o 
lumânare la icoana sfântului Nicolae pentru sănătatea 
secundului, vorbi anevoie acesta. Decât să rămân fără picior, 
mai bine să mor. Ce-o să mă fac acasă? Am nevastă şi trei copii. 
Numai în mine le e nădejdea. 

— Nu te mai necăji. Îndată ce sosim în port, pe tine te 
trimitem cel dintâi la uscat. Iți punem osul la loc, în ghips. 
Peste vreo lună şi jumătate - o să şi joci! îl îmbărbătă zâmbind 
medicul secund. 

— Feodor Lukici, îi spuse acestuia Şplet, rămâi aici; eu mă 
duc să-l văd pe Matusevici, şi ieşi pe coridor. 

Amiralul îşi venise în fire şi suporta cu tărie suferinţa. Citea 
nişte schiţe de Maupassant; când şi când începea să râdă 
zgomotos, dar îndată se strâmba de durere din pricina rănilor 
grave pe care le avea la abdomen şi la picioare. 

— Ce se aude, iubite Esculap? se adresă el amical şi oarecum 
familiar medicului care intrase pe uşă. 

— Profităm de liniştea şi întunericul de pe mare şi navigăm 
spre '[indao. 

— Deci, Şumov a luat cârma în mână cu hotărâre? 

— Ofițerii nu găsesc destule vorbe de laudă pentru el. Până şi 
matrozii îl vorbesc de bine. 

— Ia te uită! Când mă gândesc că mai deunăzi, eu şi 
răposatul Wilhelm Karlovici, ne gândeam să-l înlocuim pentru 


60 


lipsă de autoritate. Şi Nikolai Mihailovici? se interesă el de 
comandantul cuirasatului. 

— Are un fleac de rană. Altul, în locul lui, nu şi-ar fi părăsit 
postul. 

— Altă surpriză. Era socotit un comandant energic şi s-a 
dovedit că-i o curcă plouată. 

— Dumneavoastră cum vă simţiţi, Nikolai Alexandrovici? 

— Mă cam doare; încolo, nimic deosebit. Temperatura, în 
jurul lui 38*. Răposatul amiral e vinovat de toate. Spune şi 
dumneata: ce naiba a căutat pe punte şi ne-a ţinut acolo, lângă 
el? Putea să stea în cabina de comandă, ori pe puntea de sus, 
ori chiar în gabie. Acum am fi cu toţii, dacă nu teferi, măcar în 
viaţă. Nici eu n-aş zăcea aici ca un nătărău. Cât timp va trebui 
să stau în pat? 

— Vreo lună de zile. 

Amiralul îşi răcori sufletul printr-o vorbă tare marinărească 
şi rugă să i se aducă vin de Marsala. 

— Să bem pentru odihna sufletului lui Wilhelm Karlovici. A 
fost un om admirabil! Blând, bun, milos, viteaz fără reproş, 
numai că nu prea avea tărie sufletească. Ei, Dumnezeu să-l 
odihnească. Să-i spui lui Şumov că-i mulţumesc şi că aprob 
hotărârea pe care a luat-o. lar pe Ivanov sfătuieşte-l 
prieteneşte, în numele meu, să se restabilească cât mai repede, 
spuse el, lăsându-l pe medic să plece. 

După ce acesta ieşi, Matusevici îşi umplu paharul cu 
Marsala, îl privi în lumină şi începu să-l soarbă cu mici 
înghiţituri, plescăind de plăcere. 

Comandantul cuirasatului şedea, pe jumătate culcat, la el în 
cabină, cu braţul rănit pus pe o pernă. Avea puţină febră; îşi 
trecea mereu palma mâinii sănătoase peste fruntea fierbinte. 

„Cangrenează, îmi vor tăia braţul”, se gândea el cu nelinişte, 
atent la durere. 

La soarta cuirasatului nu se mai gândea din clipa în care 
predase comanda. 

„Şumov n-are decât să se descurce cum o şti. Şi pe urmă, nu 
prea cred să mai dea cineva peste noi acum, pe întuneric”, se 
liniştea el. 

Sosirea medicului îl abătu de la aceste gânduri. 

— Amiralul va recomandă să reluaţi comanda cuirasatului, 
spuse medicul, după ce-l examină. 


61 


— Dar mă simt foarte rău. 

— O să vă simţiţi mai bine afară la aer curat. Puneţi-vă braţul 
în bandaj; o să staţi liniştit în fotoliu. Chem îndată doi matrozi. 
Au să vă sprijine de subsuori. 

Ajuns pe punte, căpitanul se lăsă numaidecât în fotoliu, îşi 
puse pe o pernă braţul rănit, duse la nas o sticluţă de amoniac 
şi numai după aceea îl chemă pe Şumov. 

— Amiralul mi-a ordonat să preiau comanda, dar mă simt 
foarte rău. Te rog deci să ai grijă dimineaţa mai departe. Ce 
drum avem? 

— Am ordonat să ne orientăm după Steaua-polară, s-o avem 
mereu în pupa; deci, se poate socoti că navigăm spre sud. 

— Foarte bine. Când ne apropiem de peninsula Şantung, 
mergem de-a lungul coastei până ajungem la Ţindao. Unde se 
află rămăşiţele amiralului şi ale celor din statul său major? 

— Au fost depuse în cabina lui şi acoperite cu „pavilionul 
sfântului Andrei”. 

— Le facem funeraliile mâine, dacă va fi linişte. Dacă se 
întâmplă ceva, să mă treziţi. Am să aţipesc puţin. Comandantul 
îl lăsă pe Şumov să plece şi se aşeză în fotoliu cât mai comod. 

Noaptea se scurgea în liniște. Încetul eu încetul, încordarea 
nervoasă din cursul zilei descreştea. Ici, colo se auzeau 
sforăind matrozii adormiţi la posturile lor. Era evident că 
japonezii pierduseră cu desăvârşire urma cuirasatului. Un văl 
de ceaţă se lăsase la suprafaţa mării perdeluind tot orizontul. 
Unul dintre compasurile de drum fusese reparat de bine, de rău 
şi nava se îndrepta spre sud cu viteză redusă. Echipajul, 
împărţit pe borduri de serviciu trebuia să doarmă lângă tunuri. 

În zori apăru spre sud lumina farului de la Şantung. Pătruns 
de răcoarea zorilor, Ivanov se trezi şi, văzând farul, ordonă 
drum est. Curând, se zări şi litoralul peninsulei Şantung; nava 
se îndreptă de-a lungul coastei, spre sud. 

Se sună deşteptarea. Matrozii, oare adormiseră pe unde 
nimerise fiecare, se repeziră la spălătoare, grăbiţi să se 
învioreze cu apă rece, trasă din mare. Pe urmă, luară o gustare 
la repezeală şi, în frunte cu botsmanii, se apucară să facă 
ordine pe navă. 

Totodată, o comisie alcătuită din comandantul secund şi din 
ofiţerii superiori începu să cerceteze avariile pe care le suferise 
nava în cursul luptei. 


62 


Se constată că cuirasatul avea cincisprezece spărturi mari 
deasupra şi dedesubtul liniei de plutire. Catargul din prova 
fusese lovit la mijloc şi jumătatea de deasupra părea că se va 
prăbuşi la fiece smucitură. Toate încercările de a-l întări cu 
ajutorul şarturilor se dovediră zadarnice. Coşurile fuseseră 
ciuruite; cel din pupa era despicat de sus până jos; toate 
proiectoarele,  măturate de pe punte; bărcile lovite, 
inutilizabile. 

Din cauza spărturilor de sub linia de plutire, două 
compartimente de la tribord erau inundate. Compartimentul 
cârmei fusese distrus şi cârma, avariată. În interior, fuseseră 
devastate cabina amiralului, infirmeria şi multe alte 
compartimente. 

— Rău ne-au mai atins, îşi rezumă impresiile Şumov, după ce 
examinară totul. Cu asemenea avarii, nici gând să ajungem la 
Vladivostok. 

— Da. Avem nevoie de cel puţin o lună pentru reparaţii, 
observă Pilkin. 

— Se pare că va trebui să dezarmăm nava şi să ieşim din 
horă, rosti îngândurat Neniukov. Țesareviciul nostru şi-a 
încheiat cariera. 

Vorbele lui se răspândiră numaidecât pe toată nava. 

— Dacă ajungem în port înseamnă că am ancorat acolo până 
la sfârşitul războiului! turuia Garkuşa. Ce o să mai beau pentru 
odihna sufletului răposatului amiral! 

— Aşteaptă; încă nu se ştie ce-o să se întâmple. Dacă răsare 
deodată japonezul ca din pământ? Atunci, nu mai scăpăm de 
împărăţia peştilor, îl domoli Kotin. 


Pe la amiază, echipajul fu aliniat pe puntea principală, în faţa 
şirului de morţi întinşi pe jos. Cei căzuţi în luptă fuseseră 
înfăşuraţi în pânza de tendă cusută ca un sac; li se legaseră 
greutăţi de picioare şi astfel aceşti marinari erau gata de 
plecare în ultima lor călătorie. La flancul drept zăcea de o parte 
piciorul lui Vitgheft, acoperit cu pavilionul său de amiral; 
alături de el se aflau trupurile celor patru ofiţeri şi opt matrozi, 
sub „pavilionul sfântului Andrei”. Preotul navei, părintele 
Rafail, încă palid în urma încercărilor prin care trecuse în ajun, 
cu capul tremurând, slujea prohodirea cu glas întretăiat. 
Soarele amiezii de vară dogorea capetele goale; marea scânteia 


63 


orbitor sub bolta albastră a cerului adânc, nemărginit. Toate 
acestea nu prea erau în armonie cu cuirasatul devastat, cu 
cadavrele înşiruite pe punte şi care începuseră să răspândească 
iz de descompunere. 

— Domnului să ne rugă-ăm! glăsui preotul şi îngenunche pe 
puntea sfârtecată de obuze, mistuită de incendii. Matrozii îi 
urmară pildă. 

—  „Ve-e-şnica po-me-ni-re-e, ve-e-şnica po-me-ni-re-e...” 
repeta corul navei trista cântare. 

— Din ţărână ai fost făcut şi-n ţărână pogori-vei, căci ţărână 
eşti, murmură preotul, presărând cadavrele cu pământ dintr-o 
căldare. 

Parastasul se sfârşi. 

— Acope-riţi! comandă ofiţerul de gardă. Drepţi! Pentru onor 
prezentaţi arm’! 

Matrozii luară armele pentru onor; săbiile ofiţerilor 
scânteiară în bătaia soarelui. Pavilioanele de pe catarge şi de la 
pupa fură coborâte în bernă. Fanfara intonă „Slăvit e domnul”. 
Comandantul cuirasatului, secundul şi ofiţerii din statul-major 
al escadrei, rămaşi în viaţă, ridicară scândura cu piciorul 
amiralului. Tunurile de trei țoli bubuiră, dând onorul. Pentru 
ultima oară, ceea ce rămânea din amiralul Vitgheft trecu 
solemn în accentele funebre ale fanfarei, prin faţa frontului 
matrozilor. Plescăind uşor, apa primi rămăşiţele nenorocosului 
amiral. 

Urmară ceilalţi morţi. Când cel din urmă lunecă de pe 
scândura în apă, Ivanov comandă: La picior, arm”! Apoi, ieşind 
înaintea frontului, mulţumi matrozilor pentru comportarea lor 
în slujba patriei. 

— Ne îndreptăm spre un port neutru; acolo vom face 
reparaţiile necesare şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom încerca 
să ajungem la Vladivostok, îşi încheie el cuvântarea. 

După aceea, se comandă ruperea rândurilor, iar comandantul 
cuirasatului se duse la Matusevici spre a prezenta raportul. 
Amiralul nu mai era voios ca în ajun. Durerile neîntrerupte 
puseseră pecetea suferinţei pe faţa lui, acum palidă. Era vădit 
nervos. După ce ascultă raportul, Matusevici aprobă hotărârea 
de a duce cuirasatul la 'Ţindao. 

— Nikolai Mihailovici, te-ai născut cu căiţa pe cap, glumi 
amiralul. Mare noroc trebuie să ai ca să reuşeşti să rupi lupta 


64 


cu cuirasatul ciuruit de obuze şi, totodată, să eviţi întâlnirea cu 
numeroasele nave japoneze. 

— În afară de noroc, mai trebuie să ai şi pricepere, observă 
ofensat Ivanov. 

— Ei, în cazul de faţă, numai cu priceperea n-ai fi făcut mare 
ispravă. Norocul acesta e explicabil numai prin zăpăceala totală 
de care au dat dovadă japonezii după luptă. E o neglijenţă de 
neiertat din partea japonezilor să nu dea lovitura de graţie unei 
nave care abia mai putea să se deplaseze. 

— Sper că excelența voastră n-are nici o pretenţie faţă de 
amiralul Togo? 

— O, bineînţeles că n-am, Nikolai Mihailovici. De îndată ce 
veţi termina reparaţiile: cu Dumnezeu înainte - plecaţi la 
Vladivostok! Poate că un singur cuirasat va izbuti să ajungă 
acolo unde toată escadra n-a ajuns. 

— Am înţeles, excelenţă! Deocamdată abia mă ţin pe 
picioare; de îndată însă ce mă voi restabili, îmi voi încerca iar 
norocul! 

In seara aceleiaşi zile, cuirasatul Țesarevici ajunse la Ţindao, 
unde, peste câteva zile, fu dezarmat şi internat până la sfârşitul 
războiului. 

O 

— Şase noduri! Şi asta se cheamă o escadră care are 
misiunea de a forţa blocada inamică! se indigna comandantul 
flotilei de crucişătoare, amiralul Reizenstein, scrutând prin 
binoclu, de pe puntea crucişătorului Askold, navele japoneze ce 
se întrezăreau la orizont. 

— Viteza cu care înaintăm depinde de aceea a navelor 
dragoare din prova noastră. La o viteză mai mare, dragele se 
ridică la suprafaţă şi nu-şi mai îndeplinesc sarcina, răspunse 
comandantul navei, căpitanul de rangul I Boris Nikolaevici 
Grammatcikov, care stătea lângă el. 

— Dacă mergem tot atât de încet şi de acum înainte, fără 
îndoială că nu vom răzbi. 

Deodată tânărul miciman Medvedev, care îndeplinea 
funcțiunea de ofiţer adjutant al amiralului, arătă aproape de 
cuirasat o mină în derivă. 

— Să vină oamenii din gardă să distrugă mina! ordonă 
Grammatcikov. 

Peste puţin, vreo douăzeci de matrozi înşiraţi de-a lungul 


65 


copastiei traseră în mină mai multe salve şi aceasta se 
scufundă. 

— Halal dragori de mine, mama lor! înjură Reizenstein. Au 
dragat aproape toată săptămâna şi tot n-a curăţat cumsecade 
rada. Ce-aş mai săpuni eu pe foca aia de Loşcinski, pentru felul 
acesta de a-şi face datoria! Raportaţi prin semnale navei- 
comandant: „Mine în derivă la babord”. 

— Am înţeles! răspunse micimanul şi ordonă semnalizatorilor 
să aleagă pavilioanele necesare semnalizării. 

Spre deosebire de amiral,  Grammatcikov privea 
imperturbabil cele ce se petreceau. Ofiţer instruit, cu studii, 
Grammatcikov îşi alesese cu atenţie subalternii. Bătaia fusese 
desfiinţată pe crucişător; până şi Botsmanul Kulik se ferea să-şi 
pună în acţiune pumnii grei şi nu îndrăznea să înjure decât cu 
jumătate de glas. Grammatcikov se trăgea dintr-o familie de 
artişti şi se pregătea şi el să devină muzician. Mama lui, 
vioristă cu reputaţie pe vremea ei, fusese bună prietenă cu 
Makarov, în tinereţe. Cele povestite de acesta despre mare şi 
marinari treziseră în tânăr dragostea pentru marină. Şi astfel 
tânărul, care promitea mult ca pianist, schimbase sala de 
concerte cu puntea navei şi pianul „Becker”, pe tunul cu tir 
rapid. Totuşi pasiunea pentru muzică rămăsese pentru 
totdeauna vie în sufletul lui. Cam grosolan, cu apucături 
cazone, Reizenstein nu putea fi pe placul lui Grammatcikov. La 
rândul lui, amiralul nu prea îl avea la inimă pe Grammatcikov, 
socotindu-l pe jumătate civil, cu o doză de spirit liber cugetător. 
Reizenstein, călcându-şi pe inimă, îşi arborase pavilionul pe 
Askold. Şi acum, trebuia să pornească la luptă împreună cu 
Grammatcikov. 

O 

Navigând cu viteză redusă în pupa cuirasatelor, Askold era 
mai în fiece clipă silit să stopeze maşinile, ca să nu intre în 
coliziune cu Poltava care naviga în prova lui. Cu acest prilej, 
Grammatcikov doar ce se crispa enervat, dar amiralul izbucnea 
în înjurături crunte. 

— Echipajul are timp să ia masa, îi raportă Medvedev 
amiralului noul semnal transmis de pe Ţesarevici. 

— Anunţaţi împărţirea băuturii, comandă ofiţerul de cart, 
micimanul Jitkov. 

Şuieratul strident al siflelor botsmanilor şi ale comandanților 


66 


de divizioane răsunară pe toată nava. 

Pe puntea de comandă fu adusă proba de mâncare. 
Bucătarul, în alb de sus până jos, strălucitor de curăţenie, în 
poziţie de drepţi, ţinea o tavă pe care se aflau două străchini cu 
ciorbă şi cu pilaf de orez fiert, o solniţă şi câteva felii de pâine 
neagră. Reizenstein gustă cel dintâi din mâncare. Luă o 
lingură, mestecă ciorba care avea deasupra o pojghiţă 
chihlimbarie de grăsime, suflă în lingură, o duse cu băgare de 
seamă la buze şi abia după aceea se hotări să înghită. Apoi, 
gustă din pilaf, mâncă o felie de pâine şi se strâmbă 
nemulţumit. 

— Ciorba e excelentă, dar pilaful e numai cocoloaşe. Orezul 
trebuie fiert în aburi, cu cât mai puţină apă. În treacăt fie zis, 
pilaful de orez este cu totul altceva decât păsatul nostru de 
hrişcă. Nu-i aşa? îl întrebă el pe bucătarul care stătea smirna. 

— Da, excelenţă! Nu prea dă puteri omului, răspunse voios 
matrozul. 

La babord se iviră navele japoneze. Toţi duseră binoclurile la 
ochi, străduindu-se să vadă cât mai bine inamicul ce se apropia. 
Matrozii îşi terminau repede prânzul şi se împrăştiau în toate 
părţile spre a se odihni înaintea luptei care-i aştepta. Cei mai 
mulţi se urcară pe punte, urmărind atenţi şi îngrijoraţi 
manevrele inamicului care se apropia tot mai mult. 
Locotenentul Kitkin, ajutorul ofițerului cu artileria, veni la ei şi 
începu să înşire tipurile de nave ce se zăreau. 

— La stânga, lakumo; seamănă cu Diana noastră; Kasaghi, 
Citose. De astea nu ne e frică: sunt crucişătoare uşoare. La 
stânga, sunt nişte nave învechite: cuirasatul Cin-len, 
crucişătoarele Hașidate, Maţuşima, Iţukuşima - nici astea nu 
sunt periculoase. În schimb, colo, în faţă, vor să ne bareze 
drumul forţele principale: Mikaza, Asahi, Fudji, Şikişima. În 
pupa lor sunt crucişătoarele cuirasate: Nissin şi Kassuga. Ca 
putere de foc, sunt chiar puţin superioare grupului nostru de 
cuirasate. 

— Mulţi îs, înălţimea voastră. Ne înconjoară escadra din 
toate părţile, spuse un matroz cu îngrijorare. 

— Da, o să fie o luptă aprigă. Azi, comendorii trebuie să 
ochească cu deosebită grijă! Şi, mai cu seamă, să nu vă lăsaţi 
biruiţi de frică; dacă aveţi curaj, o s-o păţească rău japonezul! 

— Ne-om da toată silinţa, înălţimea voastră! răspunseră în 


67 


cor matrozii. 

Se sună alarma de luptă. Matrozii se repeziră la posturi. 
Puntea rămase pustie. Amiralul şi comandantul navei intrară în 
cabina de comandă. 

Distanţa până la inamic era prea mare şi japonezii nu 
deschideau focul. Când ei schimbară de drum, rupând lupta cu 
grupul de cuirasate şi atacară crucişătoarele, tunurile de 6 țoli 
din tribordul lui Askold, fără să mai aştepte comanda, 
deschiseră un foc infernal. Ofiţerul cu artileria, baronul 
locotenent Maidel, cu toată violenţa bombardamentului inamic, 
stătea neadăpostit pe punte şi comanda direct tragerea tuturor 
turelelor şi tunurilor. 

— Hristian Ghenrihovici, nu brava fără rost! îi strigă de la 
comandă Grammatcikov. 

— De aici văd mai bine inamicul şi observ căderea loviturilor 
noastre, răspunse Maidel. 

În clipa aceea un obuz de calibru mare lovi la bază coşul din 
prova şi-l reteză. Coşul se prăbuşi spre babord, sfărâmă 
copastia, mătură totul pe punte şi rămase atârnat de şarturile 
lui. Rotocoale groase de fum învăluiră îndată puntea 
superioară. Locotenentul Rkliţki fu străpuns mortal din spate 
de schije; Maidel, dat peste cap; doi matrozi, ucişi; alţi câţiva, 
grav răniţi. Toţi cei din cabina de comandă simţiră un şoc uşor, 
provocat de suflu. Reizenstein se alese cu şapca îndesată până 
peste urechi. Speriat, articulă ceva nedesluşit, se descoperi şi- 
şi pipăi capul cu grijă, ca să vadă dacă mai este întreg. 

Îndată după explozie, Grammatcikov ieşi pe punte şi ordonă 
matrozilor să arunce peste bord coşul prăbuşit. 

Deodată, crucişătorul se cutremură tot; un nor gros de fum 
cenuşiu-verzui învălui pupa. Era evident că şi acolo lovise un 
obuz de calibru mare. Se sună alarma de incendiu. 
Comandantul secund, căpitanul de rangul II Taşe, botsmanul şi 
câţiva matrozi se repeziră spre pupa. 

Zeci de obuze ridicau jerbe de apă în jurul cuirasatului. 

— Ridicaţi semnalul: „Măriţi viteza”, ordonă Reizenstein, 
privind prin binoclu spre Pallada şi Diana care mergeau în linie 
de şir. 

Grammatcikov ordonă să se pună cârma spre dreapta şi 
Askold porni în plină viteză spre babordul formaţiei de 
cuirasate. 


68 


Crucişătoarele îl urmară; câteva clipe după aceea, ele 
ieşiseră de sub focul inamicului şi acum navigau paralel cu 
grupul de cuirasate. 

În timpul acestei întreruperi survenite în desfăşurarea luptei, 
crucişătoarele se apropiară de cuirasate şi acestea începură să 
semnalizeze cu pavilioanele, cerându-le date asupra pierderilor 
şi avariilor. 

Pretutindeni, totul era în ordine, deoarece crucişătoarele 
ieşiseră tocmai la timp din zona bătută. Reizenstein şi 
Medvedev se apucară să redacteze un raport pentru Țesarevici, 
asupra desfăşurării bătăliei. 

Grammatcikov inspectă crucişătorul şi cobori în cabină, la 
rănitul Rkliţki. Tânărul era în agonie. Căscând spasmodic gura, 
trăgea cu lăcomie aerul pe care nu-l mai puteau primi plămânii 
săi plini de sânge. Incerca să spună ceva, dar din pricina 
sângelui ce-i clocotea în gâtlej nu se înţelegea nimic. Ochii lui, 
holbaţi într-o expresie sălbatică, nu mai vedeau. Peste puţin nu 
mai mişcă. Comandantul îi atinse uşor fruntea cu buzele şi 
ordonă să fie învelit cu „pavilionul sfântului Andrei”. După 
aceea, îi vizită pe matrozii răniţi. Amândoi se aflau într-o stare 
mulţumitoare. 

— S-ar părea, înălţimea voastră, că escadra a răzbit prin 
blocada japoneză, nu? întrebă electricianul-telegrafist. 

— Să sperăm că da. 

— Ei, atunci, peste o zi, două, vedem Vladivostokul. 

— Ai răbdare. Încă n-a trecut ziua; când o să se întunece o să 
se vadă ce perspective avem. 

Profitând de acalmia care urmase luptei, matrozii se 
culcaseră lângă piese. Unii dormitau, alţii vorbeau de una, de 
alta. Pe puntea de la prova, la umbra scuturilor tunurilor, 
Kitkin citea cu glas tare nişte povestiri de Cehov. 

— Ai fi tu al şaptelea, dar tot dobitoc rămâi! isprăvi el 
„Condica de reclamaţii”€ în râsetele tuturor. 

Capacele cuirasate fură trase la o parte de pe tambuchiurile 
intrărilor la maşini. Roşii de căldură, mânjiţi peste tot de ulei şi 
de funingine, fochiştii şi mecanicii urcau pe punte, trăgând în 
piept aerul proaspăt. O dată cu ei urcă şi ofiţerul mecanic 
Stepanov, un tânăr cu obrajii rumeni, cu dinţii albi. Vestonul şi 
pantalonii lui, îmbrăcaţi de-a dreptul pe piele, erau plini de 


ê A. P. Cehov. Opere voi. II, Povestiri (Cartea Rusă, 1955) (n. ed.). 
69 


pete de ulei; în părul lui des şi creţ, se încurcase un şomoiog de 
câlţi. 

— Parc-ai fi un hornar, măi, Şurka! îi strigă de pe punte 
Medvedev. 

— Mai rău: un duh al iadului! răspunse mecanicul, râzând şi 
descheindu-şi vestonul. Era cât p-aci să mă fac friptură! Când a 
zburat coşul - focarele n-au mai avut tiraj şi fumul a năvălit 
peste fochişti. A trebuit să sting numaidecât focarul de la prova 
şi pentru asta m-am repezit singur acolo. Vai, ce-aş mai înota 
acum în mare! 

— În schimb văd, cei de acolo, sunteţi cu toţii teferi şi 
nevătămaţi, pe când aici, uite, a fost ucis Alioşa Rklţki şi doi 
matrozi răniţi. 

— Păcat de el, sărmanul. Deci nu şi-a luat revanşa la şah. Îmi 
făgăduia mereu să mă facă mat de două ori la rând, dar n-a mai 
avut când. 

Peste puţin, cuirasatele angajară un schimb de focuri cu 
japonezii. Cele mai multe dintre loviturile japonezilor erau 
lungi, căzând în mare aproape de crucişătoare. Reizenstein se 
grăbi să-şi retragă navele cât mai departe de grosul forţelor. 

Matrozii urmăreau mersul bătăliei cu răsuflarea tăiată. 

Crucişătoarele japoneze ce se zăreau spre nord-vest şi sud- 
est urmăreau şi ele de la distanţă duelul de artilerie. 

— Greu e pentru ai noştri! S-a pus pe ei, diavolul, mutra- 
strâmbă! N-au s-o scoată la capăt cu el... spuneau amărâţi 
matrozii. 

— Ia nu vă mai văicăriţi atâta! La război nu se poate fără 
pierderi, îi îmbărbăta Kitkin. Proptit zdravăn pe picioarele 
lungi, date larg în lături, privea prin binoclu crucişătoarele 
japoneze. Pe Asahi a izbucnit un incendiu, vesti el. Mikaza are 
coşul de la centru avariat. Să ştii că Retvizan le-o trage; 
Şensnovici s-a aprins, a uitat de cuminţenia lui de totdeauna. 

— Locotenente, vezi-ţi de treburile dumitale, îl admonestă de 
pe comandă Reizenstein. 

— Am înţeles; să-mi văd de treburile mele! răspunse ofiţerul 
ironic, luând poziţia de drepţi. 

Pe măsură ce distanţa scădea, superioritatea artileriei 
japoneze creştea, căci navele ruseşti nu dispuneau de multe 
piese de calibru mijlociu: de 6, de 3 țoli şi de 120 milimetri. 
Deşi acestea nu prezentau un pericol prea mare pentru 


70 


cuirasate, puteau totuşi să distrugă părţi din suprastructură şi 
să provoace incendii. Acest lucru îi făcea pe matrozi să se 
gândească cu teamă la rezultatul luptei. Tot mai des oftau şi 
ocărau cu ciudă. 

Reizenstein păşea nervos de colo-colo pe punte, înjurând, 
fără să ştie nici el pe cine. Grav şi calm, Grammatcikov rostea 
la fiecare explozie a unui obuz de pe vreo navă rusă: „Aşa!” şi, 
cu buzele strânse, îşi îndrepta binoclul asupra altei nave. 

Cuirasatul Țesarevici ieşi curând din luptă. Retvizan se 
repezi asupra japonezilor; celelalte cuirasate se învălmăşiră. 
Reizenstein începu să zbiere ca din gură de şarpe. 

— Ridicaţi semnalul: „Crucişătoarele, după mine!” Căpitan 
de rangul I Grammatcikov, întoarceţi de 180 de grade, cu 
viteză maximă, perpendicular pe direcţia grupului de cuirasate. 
Altfel, japonezii ne vor copleşi curând cu foc intens, concentric! 

— Am înţeles! Banda stânga! Înainte, la limită! ordonă 
comandantul. Hristian Ghenrihovici, fii gata să deschizi foc cu 
ambele borduri asupra crucişătoarelor japoneze. 

— Cum, ai de gând să răzbeşti printre ele? întrebă mirat 
amiralul. 

— Chiar dacă escadra nu ne va urma în încercarea de a 
străpunge încercuirea, cel puţin vom face ca crucişătoarele 
grele japoneze să se ia după noi, şi prin aceasta vom uşura 
situaţia cuirasatelor noastre. 

— Amiralul predă comanda, raportă în clipa aceea Medvedev. 
Cu binoclurile la ochi, Reizenstein şi Grammatcikov priveau 
semnalul ridicat la verga catargului cuirasatului Țesarevici. 

— Prin urmare, a preluat comanda Uhtomski; dar ambele 
catarge de pe Peresvet au vârfurile retezate: nu se văd la vergi 
nici pavilioane, spuse Reizenstein. 

— E posibil ca şi Uhtomski să-şi fi pierdut capacitatea de 
luptă, presupuse Grammatcikov. 

— În cazul acesta, preiau eu comanda, în ordinea vechimii, 
hotărî Reizenstein. Ridicaţi semnalul: „Escadra mă urmează!” îi 
ordonă el lui Medvedev. 

Mai multe pavilioane se ridicară repede la vergă pe catargul 
crucişătorului. Semnalizatorii căutau să vadă care dintre nave 
va repeta semnalul. Crucişătoarele, unul după altul, ridicară 
îndată semnalele de răspuns; în schimb, nici unul dintre 
cuirasate nu repetă semnalele lui Askold şi, fără a le da atenţie, 


71 


continuau să se îndrepte toate, ca o turmă, înspre nord-vest. 

Reizenstein ordonă să se reducă viteza şi să se apropie de 
cuirasate, ridicând iarăşi acelaşi semnal. Nici o navă nu 
confirmă recepţia semnalului nici de data aceasta. Atunci 
amiralul ordonă crucişătorului Askold să treacă în capul 
grupului de cuirasate şi încercă din nou să antreneze după sine 
escadra, dar tot fără succes. 

— Să executăm străpungerea numai cu crucişătoarele, 
propuse Grammatcikov. Cuirasatele lui Togo par să se retragă 
spre nord; n-au mai rămas la post decât Cin-len cu Șimami şi 
crucişătoarele uşoare. Să sperăm că escadra noastră le va 
putea face faţă măcar lor. 

Reizenstein se uită împrejur. Imediat după Askold, fumegând 
gros din cele trei coşuri ale sale, venea crucişătorul Novik, 
urmat cam anevoie de Pallada şi de Diana. Ceva mai la o parte, 
navigau  răzleţite cuirasatele. Crucişătoarele japoneze se 
apropiau din toate direcţiile, iar mai departe de ele se zăreau 
zeci de torpiloare. Se întuneca repede. Flăcările tunurilor, nu 
prea vizibile în timpul zilei, păreau să indice acum un tir mult 
mai violent. După ce scrută orizontul, amiralul voi să se 
consulte cu comandantul crucişătorului Askold în privinţa 
direcţiei de străpungere. Dar Grammatcikov se şi îndreptase 
drept spre sud, printre două grupuri de crucişătoare uşoare 
inamice şi, mărind la maximum viteza, se repezise înalte. 
Numai crucişătorul Novik îl urmă. Pallada şi Diana rămaseră 
curând mult în urmă, apoi se întoarseră spre cuirasate. 

Observând cele două crucişătoare ruseşti în plină viteză, 
japonezii îşi concentrară tot focul asupra lor. Din babord, 
grăbindu-se să le bareze drumul, venea în goană crucişătorul 
cuirasat lakumo, armat cu tunuri de 8 țoli; din tribord, se 
apropiau patru crucişătoare uşoare. 

— Cu presiune maximă, înainte! comandă la maşini 
Grammatcikov. Concentraţi focul asupra lui Iakumo! îi ordonă 
el lui Maidel. 

— Am înţeles! răspunse locotenentul, şi cele opt piese de 6 
toli, de la prova şi de la pupa, deschiseră un foc viu asupra 
obiectivului indicat. 

— Patruzeci, treizeci şi cinci, treizeci! se anunţa de la 
telemetru distanţele în cabluri până la ţintă. 

Maidel înregistra aceste numere pe cadranul electric, de 


72 


unde ele erau transmise bateriilor. O întoarcere de manivelă şi 
crucişătorul fu zguduit de salva trasă cu tot bordul. Distanţa 
până la lakumo se micşora repede, iar eficacitatea tirului 
creştea. 

La fiecare explozie a proiectilelor inamice, Reizenstein se 
crispa şi căuta să se retragă cât mai repede în fundul cabinei 
de comandă. Grammatcikov nu-şi lua ochii de la ambrazura 
comenzii, urmărind efectul tirului propriu. 

— Konstantin Gheorghievici, micşoraţi înălţătorul cu două 
gradaţii, i se adresă el ofițerului ajutor cu artileria, locotenentul 
Jitkov, şi veţi nimeri în plin. 

Distanţa până la lJakumo continua să scadă rapid. Prin 
binoclu se vedeau bine avariile provocate la bordul lui, de tirul 
crucişătorului Askold. Ţevile ambelor tunuri din turela de 8 toli 
de la prova erau cabrate neputincios în sus. Pe puntea din 
prova izbucnise un incendiu; se zăreau siluete de oameni, 
sărind afară din cabina de comandă, fugind de flăcări şi de fum. 
Coşurile lui Iakumo fuseseră avariate grav; la pupa luaseră foc 
părţile de sus ale suprastructurii sfărâmate. Japonezii alergau 
în debandadă pe punte, măturaţi de obuzele ruseşti. 

Crucişătorul  Askold gonea şi el în plină viteză, 
cutremurându-se de tirul propriu şi de exploziile obuzelor 
inamice; artileria susţinea intens focul. Tirul japonezilor deveni 
din ce în ce mai dezordonat şi mai puţin eficace. În cele din 
urmă, crucişătorul cuirasat lakumo, cu un deplasament de 
9000 tone, nu mai rezistă la încercare; începu să bată repede în 
retragere din faţa lui Askold - un crucişător uşor având doar 
puntea cuirasată şi cu un deplasament sub 6000 tone. Un „ura” 
năvalnic răsună pe crucişătorul rusesc. 

După această răfuială cu Iakumo, Grammatcikov se năpusti 
asupra crucişătoarelor uşoare Akițuşima, Takosago şi Suma. 
Acestea o rupseră la fugă care încotro. Suma nu se grăbise şi 
nimeri sub o salvă de obuze, care o transformară într-o pălălaie 
de foc, ceea ce o făcu să se ascundă repede după alte nave. 
Drumul era liber. În clipa aceea, însă, patru torpiloare se iviră 
în goană de după crucişătoare, repezindu-se asupra lui Askold. 

— Banda dreapta!  Sporiţi turaţiile la elice! comandă 
Grammatcikov la maşini şi se repezi spre torpiloare. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Reizenstein. 

— Să trec peste ele, răspunse scurt comandantul 


73 


crucişătorului Askold. 

Distanţa până la torpiloare nu era mai mare de 20 cabluri şi 
acum descreştea văzând cu ochii. Japonezii nu-şi dădură îndată 
seama de primejdia ce-i ameninţa şi când o înţeleseră, se şi 
pomeniră aproape de Askold. În plină viteză, crucişătorul se 
repezi vijelios şi abordă unul dintre torpiloare. O izbitură 
năprasnică, aburi, fum în jurul bordajelor, ţipete de oameni 
aruncaţi în apă, şi totul se sfârşi... 

Un obuz nimeri al doilea torpilor, retezându-i prova; nava se 
scufundă din goană. O clipă, palele elicelor, încă învârtindu-se, 
scânteiară în aer. Torpilorul pieri în adâncuri. Cele două 
torpiloare rămase încercară să scape cu fugă, dar crucişătorul 
Novik, care venea după Askold, le împroşcă cu un foc viu, întâi 
pe unul, apoi şi pe celălalt, avariindu-le grav. 

Askold se îndrepta spre sud în plină viteză. Crucişătoarele 
japoneze, în număr de 8, care, în sfârşit, se dezmeticiseră, se 
năpustiră după el, dar prada le scăpase. Askold se făcuse 
nevăzut, în întunericul care se lăsase. 

La bordul crucişătorului rusesc începu cercetarea avariilor 
suferite în luptă. Fură descoperite două spărturi mari în 
bordajul din babord, sub linia de plutire, şi mai multe, deasupra 
liniei de plutire; din pricina vitezei, apa năvălea în interiorul 
navei prin toate spărturile. Coşurile fuseseră grav avariate şi 
abia asigurau un tiraj suficient, iar viteza scăzuse la 15-17 
noduri. Lucrând intens, refulatoarele de fum stârneau făclii la 
coşuri. Spre a nu fi descoperit, Askold îşi micşoră viteza la 12 
noduri. Se constată că proviziile de cărbuni ajungeau până la 
Vladivostok dacă nava naviga cu viteză redusă. 

— Totuşi tirajul s-a înrăutățit mult şi consumul de cărbuni e 
în creştere! în plus, am ambarcat cel puţin 200 tone de apă şi 
avem spărturi grave, se agita Reizenstein. Crucişătorul nu 
poate ajunge la Vladivostok într-o asemenea stare. 

— În cursul nopţii vom face reparaţiile necesare, iar în zori 
vom căuta să ne îndepărtăm cât mai mult în larg, ca să ocolim 
Japonia şi să răzbim prin strâmtoarea Sungari ori prin 
Laperouse, obiectă Grammatcikov. Avem multe şanse să 
ajungem acolo înaintea crucişătoarelor cuirasate ale amiralului 
Togo, iar de cele uşoare vom scăpa cu uşurinţă. Părerea sa fu 
sprijinită şi de alţi ofiţeri. 

Văzând că nu va izbuti să-şi impună punctul de vedere în 

74 


disputa cu Grammatcikov şi cu ceilalţi ofiţeri, Reizenstein luă 
un aer oficial şi ordonă marţial: 

— Faţă de gravitatea avariilor suferite în cursul luptei, 
consider că este imposibil să ajungem la Vladivostok fără 
reparaţii temeinice, care nu pot fi executate decât într-un port 
neutru. Căpitan de rangul întâi Grammatcikov, binevoiţi a vă 
îndrepta către Şanhai. 

— Dar, excelenţă, Ţindao e mai aproape. Pe la amiază vom fi 
acolo, iar mâine seară vom pleca, după ce vom completa 
rezervele de cărbuni şi de apă şi vom face reparaţiile necesare, 
obiectă comandantul crucişătorului Askold. 

— La 'Ţindao poate să se repete incidentul de la Cemulpo. 
Japonezii vor bloca portul şi ne vor cere să ieşim. Ordon drum 
Şanhai! i-o reteză scurt Reizenstein, curmând discuţia. 

— Am înţeles! răspunse Grammatcikov, luând poziţia de 
drepţi şi, împreună cu ofiţerul cu navigația, locotenentul 
lakimov, începu să studieze pe hartă drumul spre Şanhai. 

Indispus de dispută, Reizenstein cobori în cabina lui. 

— De ce s-o crampona amiralul de Şanhai? îşi exprimă 
mirarea unul dintre ofiţeri. _ 

— E simplu ca bună ziua. Încă din timpul războiului din 
China şi-a cumpărat acolo o vilă, unde-i locuieşte aleasa inimii, 
dacă nu chiar soţia lui, lămuri Kitkin, care urcase la comandă. 
Şi, precum se ştie: Iubirea nici o vârstă n-are”, iar amiralii, 
uneori, chiar mai mult decât micimanii, o dovedesc cu 
prisosinţă. 

— Aşadar, mergem la Şanhai, unde vom încerca să facem 
reparaţiile necesare şi pe urmă să ne strecurăm, care cum om 
putea, spre Vladivostok. 

Insoţit de torpilorul Grozovoi, crucişătorul Askold a sosit în 
dimineaţa zilei de 31 iulie la Şanhai, fără nici un fel de 
întâmplări deosebite. Au fost începute imediat lucrările de 
reparaţii. S-a constatat că Grozovoi putea părăsi portul peste o 
săptămână. Askold avea nevoie de cel puţin două săptămâni, 
pentru a fi în măsură să iasă în larg. Atunci au intervenit 
Statele Unite ale Americii. Ştiind că flota japoneză trebuia să-şi 
trimită o parte din nave pentru blocarea navelor ruseşti de la 
Şanhai, ceea ce avea să provoace dispersarea flotei japoneze, 
destul de slăbită şi aşa în urma bătăliei navale, America a cerut 


7 Din „Evgheni Oneghin” de A. S. Puşkin (Cartea Rusă, 1955) (n. ed.). 
75 


Chinei să reducă la o săptămână termenul de staţionare a 
navelor ruseşti la Şanhai. Totodată, Japonia a avertizat 
guvernul Chinei că flota niponă va ataca navele Askold şi 
Grozovoi chiar în port la Şanhai, dacă acestea nu vor ieşi în 
larg la expirarea termenului fixat. Cu toate protestele Rusiei, la 
Peking, chinezii, sub presiunea Americii şi a Japoniei, l-au 
somat pe Reizenstein să părăsească portul Şanhai în termen de 
şapte zile, ori să dezarmeze navele. 

Reizenstein nu era câtuşi de puţin dornic de luptă, aşa că n-a 
întârziat să profite de ultimatumul chinez, spre a dezarma 
navele de sub ordinele sale. La 7 august, crucişătorul şi 
torpilorul erau complet dezarmate şi au rămas la Şanhai până 
la sfârşitul războiului. 

O 

Crucişătorul Diana cu un deplasament de aproape 7000 tone, 
cu trei punți şi cu bordajele înalte, având o mulţime de 
elemente de suprastructură, fusese lansat în 1899, şi era de un 
tip învechit, deoarece construcţia lui se tărăgănase cinci ani şi 
mai bine. Avea armament redus şi viteză relativ mică; avea 
slabe calităţi manevriere şi adeseori lua foc. Toate acestea îi 
determinau pe marinarii din escadră să privească cu dispreţ pe 
cele două „zeițe de producţie naţională” - poreclă dată Dianei 
şi Palladei la Arthur. Cât despre echipaje, acestea îşi numeau 
crucişătoarele pur şi simplu „Daşa” şi „Palaşa”. 

În ziua când escadra a plecat din Port-Arthur, comanda 
Dianei o deţinea căpitanul de rangul II, prinţul Liven, care 
făcea parte din nobilimea baltică. Prinţul arăta cel mai profund 
dispreţ faţă de ruşi şi de tot ce era rusesc. Până şi cu ofiţerii 
vorbea rareori şi numai printre dinţi. Cât priveşte conversațiile 
lui cu matrozii, ele se limitau la cele mai deochiate înjurături, 
căci, după părerea luminăţiei sale, matrozii nu pricepeau câtuşi 
de puţin altfel de vocabular. 

Comandant secund pe Diana era căpitanul de rangul II 
Semionov. Bondoc, cu picioarele scurte şi cu capul rotund, 
Semionov se învârtea toată ziua, ca o minge, pe tot 
crucişătorul. Tipicar, veşnic fără astâmpăr, acesta era în stare 
să-i înnebunească cu şicanele sale nu numai pe matrozi, ci şi pe 
ofiţeri. 

Cei doi comandanţi instauraseră pe Diana un regim aparte, 
fapt pentru care matrozii din toată escadra vorbeau despre 


76 


crucişător ca despre o navă pe care îndurau munca silnică. 

Liven îşi alegea subalternii numai dintre ofiţerii cu reputaţie 
bine stabilită de oameni severi, necruţători. 

Astfel, chiar în ajunul plecării escadrei din Port-Arthur, pe 
Diana fusese mutat locotenentul Kolceak de pe torpilorul 
scufundat Leitenant Burakov, ofiţer vestit în toată escadra 
pentru cruzimea cu care îi trata pe matrozi. 

În noaptea premergătoare plecării, Diana fusese de gardă în 
rada exterioară, la gura canalului. După ce lăsase toată escadra 
să treacă, ea îşi ocupase postul în flotilă de crucişătoare, în 
coada formaţiei. 

În timpul primei lupte, Diana nu avusese nici o pierdere. 
Atunci însă când amiralul Togo se năpustise asupra 
crucişătoarelor din coadă şi obuzele începuseră să plouă în 
jurul acestora, nervii slabi ai serenisimului comandant al Dianei 
nu rezistaseră, aşa încât, fără să mai aştepte vreun ordin de la 
comandantul grupului său, execută o întoarcere în bordul opus 
înaintării inamicului şi scăpase repede din zona bombardată. 

Echipajul fu trimis să ia masa pe schimburi, iar ofiţerii, cu 
excepţia celor din serviciul de cart şi de gardă, coborâseră în 
careu. 

— Fac cinste cu două sticle de Mumm, pentru succesele 
noastre de azi! declară Semionov care prezida masa. 

— Vladimir Ivanovici, să nu vorbeşti într-un ceas rău, îl opri 
un ofiţer, superstiţios; doar ziua n-a trecut încă. 

— Seara vom bea pentru succesele ce vor urma, preciză 
Kolceak. 

Ordonanţele serviră şampania. Vinul ameţi capetele şi ridică 
moralul. Ofițerii începură să debiteze lăudăroşenii, amintind 
peripeţiile luptei ce avusese loc. 

— Prinţul nostru a cârmit-o fără ordin şi a spălat putina când 
a simţit că miroase a ars, observă Kolceak. 

— În schimb dumneata, Alexandr Vasilievici, ai deschis un 
foc straşnic, de s-a cutremurat şi cerul! De la început l-ai băgat 
în sperieţi pe Togo, replică Semionov. 

Sus, sună alarma de luptă. Se repeziră toţi la posturi. 
Escadra japoneză îi ajunsese din urmă şi angajase lupta din 
nou. Crucişătoarele nu luau parte la bătălie, ci doar priveau 
desfăşurarea ei. 

Tăcut ca întotdeauna, cu un zâmbet dispreţuitor pe faţa lui 


77 


îngrijită, aristocratică, Liven urmărea de pe puntea de comandă 
evoluţia luptei. Semionov care urcă în treacăt pe punte încercă 
să înfiripe o conversaţie. 

— Ce lucru absurd e şi războiul ăsta! Am fost bun prieten cu 
comandorul Nomoto, comandantul Mikazei, nava-amiral a lui 
Togo. Am băut de atâtea ori împreună şampanie prin localurile 
din Nagasaki, şi acum ne gândim cum să ne ucidem cât mai 
repede unul pe celălalt, spuse el, adresându-se superiorului 
său. 

Liven rămase însă tăcut şi comandantul secund nu avu 
altceva de făcut decât să plece repede de pe punte. 

De îndată ce crucişătorul Askold se năpusti înainte ca să 
străpungă blocada, Diana încercă să-l urmeze, dar, executând 
manevra cu întârziere, voi să treacă prin formaţia de cuirasate, 
fiind la un pas de a se aborda cu Peresvet. 

Japonezii deschiseră un foc viu asupra navelor ruseşti, care 
se mişcau în neorânduială. Un proiectil căzu în tribord pe 
puntea superioară a crucişătorului, sfărâmă gruia de la 
dispozitivul Temperley, reteză ventilatoarele şi strâmbă unul 
dintre coşuri. Totodată, provocă explozia mai multor obuze 
aflate pe puntea tunurilor, omorând sau rănind vreo douăzeci 
de oameni, printre care se afla şi micimanul Kondratiev, 
comandantul bateriei. Incendiul ce izbucni începu să se 
propage repede, amenințând să ajungă la magaziile de muniții. 

Semionov se repezi împreună cu echipa de pompieri să 
stingă focul; în clipa aceea, însă, explodară iar mai multe 
obuze. Înspăimântaţi, matrozii se risipiră în goană. Cine ştie ce 
urmări ar fi avut această derută, dacă un nou obuz, lovind nava 
la linia de plutire, n-ar fi făcut o mare spărtură în bordaj. Apa 
năvăli prin spărtură stingând repede focul. Matrozii se repeziră 
în compartimentul inundat, unde apa ajunsese până la 
genunchi, ca să astupe spărtura. Când abia izbutiseră să aşeze 
paietul, un alt proiectil de mare calibru pătrunse în 
compartimentul de sub infirmerie. Acesta fu inundat repede şi 
apa, presând de jos în sus, ridică podeaua infirmeriei. Plăcile 
pardoselii săreau cât colo, trosnind. Prin crăpăturile din podea 
începeau să ţâşnească şuviţe de apă. g 

Între timp, Diana se îndepărtase de escadră. În prova ei se 
zăreau limpede crucişătoarele Askold şi Novik, ripostând 


8 Dispozitiv pentru transbordarea cărbunilor de pe o navă pe alta (n. t.). 


78 


energic la tirul inamicului. 

Liven căzu pe gânduri. Nu-i surâdea de loc perspectiva de a 
fi supus la o încercare atât de grea ca aceea prin care treceau 
cele două crucişătoare din cap, aşa că ordonă răstit: 

— Banda stânga! 

Diana întoarse brusc la stânga şi porni imediat după 
crucişătorul Pallada care naviga în pupa escadrei. 

— Nu mai putem să-l ajungem pe amiral, explică Liven, parcă 
dezvinovăţindu-se, lui Kolceak care stătea lângă el. 

— Astfel călcăm ordinul amiralului, obiectă locotenentul. 

— Nu întotdeauna este posibil să  execuţi ordinele 
superiorilor. Totuşi, am să mă sfătuiesc cu comandantul 
secund. Să vină încoace! ordonă Liven unuia dintre timonierii- 
alergători. 

După câteva clipe, Semionov apăru pe punte gâfâind. Când 
află despre ce e vorba, ca şi Ulisse cel isteţ, propuse o soluţie 
de compromis: 

— Acum, să mergem după escadră şi după ce se înnoptează 
să ne despărţim de ea şi s-o luăm spre Vladivostok. 

Motive puteau fi găsite. 

Se înnoptă. Escadra rusă înainta prin întuneric spre Arthur, 
pe două linii de şir: la tribord, Peresvet, Pobeda, Poltava, 
Pallada şi Diana; la babord, mai spre prova, Retvizan, urmat de 
Sevastopol, iar în coadă Țesarevici. 

Pe neaşteptate, umbrele unor nave uşoare se iviră în 
întuneric, din tribord, apropiindu-se repede de crucişător. Pe 
ele scânteiară licăririle roşiatice de la tuburile lans-torpile. 
Torpiloarele făcură o întoarcere „toţi odată” de 80 de grade şi 
pieriră în beznă. În noaptea aceea marea era deosebit de 
fosforescentă, aşa că înaintarea torpilelor pe sub apă putea fi 
observată cu uşurinţă. lată că, nu departe de Diana, apărură 
două puncte luminoase, licărind uşor şi apropiindu-se de 
crucişător. 

— Banda stânga! comandă nervos Liven. 

Diana se întoarse încet cu pupa spre torpilele care se 
apropiau tot mai mult. 

Trei sute de perechi de ochi urmăreau cu încordare punctele 
alburii care creşteau repede pe măsură ce se apropiau. Toţi se 
gândeau la unul şi acelaşi lucru: „O să fie lovit crucişătorul de 
vreo torpilă ori trece pe alături?” Punctele sinistre erau tot mai 


79 


aproape, tot mai aproape. Încă o clipă şi vor lovi nava. Atunci o 
jerbă uriaşă de flăcări va ţâşni în sus, deasupra ei, va răsuna 
explozia, o puzderie de sfărâmături va zbura în toate părţile, 
zeci de tone de apă se vor prăbuşi peste punte. Torpilele 
nimeriră însă în curentul refulat de elice care le respinse, le 
împiedică înaintarea. Ele începură să-şi încetinească mersul 
ameninţător; pe urmă, deviindu-şi drumul, dispărură cu totul. 
Primejdia trecuse. Un oftat de uşurare scăpă din sute de 
piepturi. 

Acum marşul împreună cu escadra devenea periculos, 
deoarece aceasta era atacată de numeroase torpiloare inamice. 
Dându-şi seama de primejdie, Liven întoarse spre stânga şi 
porni vijelios în direcţia sud, căutând să iasă cât mai repede din 
zona primejdioasă. 

Totuşi, în drum nu izbuti să evite un atac. Se sună alarma 
pentru respingerea atacului cu torpile. Matrozii se repeziră la 
tunurile de calibru mic. Flăcări verzi-aurii începură să fulgere; 
piesele de 3 țoli detunau sec, violent. 

— Luminăţia voastră, pentru Dumnezeu, încetaţi focul! strigă 
disperat Semionov de pe punte. Prin aceasta, nu facem decât să 
atragem inamicul asupra noastră! 

Gurile de foc amuţiră. În pupa Dianei se ivi un torpilor. 
Naviga exact în siajul crucişătorului. La început, îl socotiră 
japonez şi-l supravegheară cu atenţie. Dar el nu arăta nici un 
fel de intenţii ostile. Atunci, riscând oarecum, i se ceru 
semnalul de recunoaştere. După o clipă, pe el licăriră luminiţe 
de răspuns. 

— E Grozovoi! raportă semnalizatorul. 

Torpilorului i se ordonă să se apropie de crucişător. 

— În ce direcţie aveţi de gând să navigaţi? îl întrebă Liven pe 
locotenentul Brovţin, comandantul torpilorului. 

— Nu-mi ajung cărbunii până la Vladivostok; în consecinţă, 
am de gând să fac o escală la Ţindao, să-mi completez proviziile 
de apă şi de cărbuni, şi după aceea să plec mai departe. 

— Ferească Dumnezeu să vă duceţi la [indao, vorbi pe 
neaşteptate Semionov, de undeva din întuneric. Japonezii 
probabil că pândesc în preajma lui. Trebuie să ne îndepărtăm 
cât mai mult. Dacă se poate, să ajungem chiar în Rusia. 

— Nu prea cred că o să fim lăudaţi pentru aceasta, răspunse 
Brovţîn, cu glas plăcut de bariton. În orice caz, voi merge în 


80 


aceeaşi direcţie ca şi dumneavoastră. 

— În cazul acesta, vă rog să mă urmaţi, ordonă Liven. 

— Am înţeles! răspunse Brovţin. Torpilorul se îndepărtă. 

Pe mare se aşternu ceața şi crucişătorul fu învăluit de ea, 
pierzându-i-se urma cu desăvârşire. Se hotări ca echipajul să 
doarmă cu schimbul, pe borduri de luptă. Căscând, Liven lăsă 
comanda lui Semionov şi se duse să se odihnească. 

În cabina de comandă, la lumina slabă a becului de la 
habitacul compasului, Semionov scria în carnetul său de 
însemnări, descriindu-și cu accente eroice comportarea în lupta 
din ziua aceea. Faţa lui rotundă, plină, era aspră şi încruntată. 
Îşi ducea mereu mâna la frunte, căutând să-şi amintească 
feluritele episoade ale zilei. 

— Ce o fi scriind acolo balonul ăsta cu două picioare? îl 
întrebă în şoaptă semnalizatorul-şef pe timonierul-alergător 
care se odihnea aproape de cabina de comandă. 

— Pesemne că-i scrie pe cei care s-au făcut azi vinovaţi cu 
ceva. Tocmai a fost la el botsmanul şi i-a dat raportul. Te 
pomeneşti că a pârât pe careva. 

— De-ar da Dumnezeu să ajung teafăr acasă, să-mi mai văd o 
dată nevasta şi copiii... 

— Prinţul şi balonul ăsta caută să se strecoare pe unde-i mai 
multă linişte. 

— Balonul s-ar vâri însă şi-n gaură de şarpe, dacă ar mirosi 
că acolo e rost de înaintare ori decorație! 

Cei doi matrozi tăcură. 

Liniştea se înstăpâni pe crucişător. Doar semnalizatorii de 
cart, cei mai ageri, vegheau pe punte, împreună cu timonierii şi 
cu comandantul secund. Valuri destul de mari începură să se 
stârnească dinspre sud, dând crucişătorului o derivă cu 
aproape şapte grade. Acum, Diana nu mai întâlnea în drum 
decât jonci chinezeşti. Zona de operaţii rămăsese în urmă. 

Trecuse de miezul nopţii când Kolceak, cam cu chef, se urcă 
pe punte şi, poticnindu-se în întuneric mai la fiece pas, îşi căută 
un loc unde să doarmă. Rătăcind de colo-colo ajunse pe puntea 
de la pupa, unde, pe o ferţă de tendă, erau întinse cadavrele 
matrozilor căzuţi în luptă, ori morţi în urma rănilor. Nu erau 
multe, aşa că găsi loc destul alături de ele. Locotenentul 
împături de câteva ori capătul liber al tenzii şi, culcându-se 
foarte calm alături de morţi, adormi numaidecât. 


81 


În cursul nopţii, brancardierii mai aduseră un cadavru. 
Socotindu-l şi pe Kolceak mort, se gândiră că nu se cădea ca un 
ofiţer să fie pus alături de matrozi: deşi mort, tot comandant 
rămânea! Apucându-l de umeri şi de picioare, brancardierii îl 
târâră fără multă ceremonie la o parte. În clipa aceea, însă, 
„mortul” se smuci din mâinile lor şi începu să-i înjure de mama 
focului. 

Brancardierii săriră cât colo. 

— Ba e viu! strigă înspăimântat unul dintre ei, şi în clipa 
următoare, încasând o scatoalcă zdravănă, se convinse pe 
deplin de acest lucru. 

Celălalt brancardier scăpă cu fuga. 

După ce se dumeri asupra celor întâmplate, Kolceak îl ajută 
pe brancardier să aşeze cadavrul adus, îi puse mâinile pe piept 
şi apoi, adulmecând în aer, spuse: 

— N-a început încă să miroase! 

— Nu, abia acu' un sfert de ceas şi-a dat duhul! explică 
brancardierul. 

— Ia, împătureşte tenda, frăţioare, să fie mai moale la 
dormit! ordonă locotenentul; după aceea, dând voie matrozului 
să plece îşi continuă somnul întrerupt pe neaşteptate. 

Îndată ce se lumină de ziuă, după ce fură cercetate 
amănunţit toate avariile, pe punte se ţinu un consiliu de război 
pentru a se stabili măsurile ce se impuneau şi drumul care 
trebuia urmat. Semionov perora mai mult ca toţi, stăruind să se 
îndrepte spre unul din porturile franceze. 

— Francezii ne sunt prieteni şi aliaţi. La ei o să găsim 
adăpost şi ajutor. Pe urmă, ne vom încerca norocul, căutând să 
ajungem la Vladivostok, sau poate că ni se vor încredința 
misiuni de interceptare pe căile de acces spre Japonia. N-ar fi 
rău de loc, argumentă el. 

— Dar cel mai apropiat port francez e Saigonul şi e la dracu- 
n praznic - n-au să ne ajungă cărbunii până acolo, obiectă 
mecanicul-şef Kunst. 

— Oprim cel dintâi vas comercial care ne iese în cale şi-i 
luăm cărbunii. Îi lăsăm doar cât îi trebuie ca să ajungă până la 
cel mai apropiat port. Mai târziu, guvernul o să plătească totul, 
perora comandantul secund. 

Liven se declară îndată de aceeaşi părere. Saigonul era cu 
totul izolat de zona ostilităţilor. Ar fi fost greu de presupus că o 


82 


escadră japoneză să apară şi acolo. 

— Ordon drum către Saigon! rosti prinţul pe un ton de 
comandă. 

— Am înţeles: drum Saigon! răspunse prompt Semionov, în 
poziţie de drepţi. 

Diana sosi la Saigon după două săptămâni. Străbătuse până 
acolo o distanţă de două ori mai mare decât până la 
Vladivostok. La Saigon fu dezarmată. 

O 

Prin caracteristicile sale, crucişătorul uşor, rapid (circa 26 
noduri) Novik, cu punte cuirasată, cu artilerie slabă, dar cu un 
mare număr de tuburi lans-torpile, reprezenta un tip 
intermediar între torpilor şi crucişător. Cu cele 3000 tone 
deplasament, era prea mare pentru a fi clasat ca torpilor; în 
acelaşi timp n-avea o artilerie suficient de puternică pentru a 
putea fi socotit crucişător. 

Crucişătoarele japoneze de acelaşi tip aveau o viteză cu mult 
mai redusă; în schimb, ele dispuneau de tunuri de calibru mare. 

Navă de toată frumuseţea, cu linii armonioase, cu trei punți 
suprapuse şi cu prova înaltă, crucişătorul Novik era mândria 
întregii marine ruseşti. Fusese mult timp sub comanda 
căpitanului de rangul II Nikolai Ottonovici Essen, marinar 
cutezător, neînfricat. Acesta ştiuse să-şi alcătuiască un echipaj 
pe măsura lui. Botsmanul-şef al crucişătorului, Kaşcenko, 
iscodea pe la toate navele căutând matrozi cât mai zurbagii, pe 
care, după aceea, Essen îi obținea de la comandanții lor. Atât 
el, cât şi toţi ofiţerii se purtau cum nu se poate mai bine cu 
echipajul navei. Pe Novik nu se obişnuia să se dea pedepse; 
serviciul era însă foarte sever, iar ieşirile dese în larg şi 
ciocnirile cu inamicul îi disciplinau repede pe matrozi. 

În luna mai Essen fusese înlocuit cu căpitanul de rangul II 
Maximilian Feodorovici Şulţ. Rece, pedant, acesta nu ştiuse să- 
şi apropie echipajul a cărui comandă o preluase, deşi era un om 
instruit. Mai mulţi ofiţeri ieşiseră la raport, cerând să fie mutaţi 
pe alte nave. 

Vestea ieşirii în larg a escadrei, spre a răzbi spre 
Vladivostok, reînviase pentru un timp la bord vechiul spirit de 
pe vremea lui Essen. Echipajul executa iar cu cea mai mare 
viteză ordinele primite, mecanicii izbuteau să revizuiască într-o 
singură noapte maşinile. Kaşcenko, un bărbat vânjos, cu faţa 


83 


ciupită de vărsat, era pretutindeni pe crucişător, înjurând pe 
înfundate în stânga şi-n dreapta. 

La această însufleţire contribuia mult ofiţerul secund, 
locotenentul Porembski, care căuta să-l imite în toate privinţele 
pe fostul său comandant. Ceilalţi ofiţeri se străduiau şi ei să 
urmeze pilda lui Porembski, iar matrozii pricepeau bine acest 
lucru şi-l preţuiau. 

În ziua plecării escadrei din Port-Arthur crucişătorul Novik 
ieşise cel dintâi în rada exterioară. Până la angajarea primei 
faze a luptei, mersese ca navă-ghid, conducând escadra. Pe 
urmă, se alăturase crucişătoarelor, plasându-se imediat după 
Askold. 

Dat fiind că inamicul se afla în afara bătăii tunurilor de pe 
crucişătoare, Novik nu lua parte la luptă. Matrozii erau liniştiţi, 
gravi. Comandantul „nu-şi dădea arama pe faţă”, iar Porembski 
şi alţi ofiţeri umblau de colo-colo pe crucişător, făcând glume şi 
ţinându-se de şotii. Botsmanul Kaşcenko ieşise pe punte şi 
privind spre japonezi, fluiera înciudat. 

— Dacă ar fi după mine, aş trimite crucişătoarele să-i facă 
praf pe prichindeii ăia din babord, spuse el, arătând spre 
grupul crucişătoarelor uşoare japoneze. De-ar fi Nikolai 
Ottonovici cu noi, s-ar şi repezi la ei. 

— Ehei! Bine ar fi fost să fie cu noi acum? Cu el, am ajunge 
într-un suflet, în zbor, la Vladivostok. N-ar apuca japonezul să 
ne vadă. 

— Ei, târâş-grăpiş, poate om ajunge acolo şi cu comandantul 
nostru. 

În clipa aceea, japonezii începură să tragă asupra 
crucişătoarelor din coadă. Mai multe obuze căzură aproape, 
împroşcând puntea cu apă. 

— Ia uite ce grijă are de mine mutră-strâmbă, nu cumva să- 
mi fie prea cald! zâmbi ochitorul tunului de pe dunetă, Niurin, 
scuturându-se. 

Îndată ce căzu primul obuz, Şulţ comandă: 

— Banda dreaptă! 

Novik ieşi din bătaia tunurilor şi-şi luă postul în linia de şir a 
crucişătoarelor, al doilea din cap. 

Cele trei ore care urmară se scurseră într-o linişte deplină, 
căci crucişătoarele nu luară parte nici la al doilea angajament. 

— Vitgheft e un laş; se teme să se apropie de japonezi. In 


84 


locul lui, m-aş apropia la cincisprezece-douăzeci de cabluri şi aş 
trage intens, cu toate piesele. Cine dă înapoi cel dintâi, e 
învins! făcea pe grozavul Şulţ, urmărind mersul luptei. 

— Din fericire pentru noi, amiralul e de altă părere, observă 
ironic comandantul secţiei de torpile, locotenentul Ster. 

— De ce din fericire? 

— Japonezii dispun de o mare superioritate în artilerie de 
calibru mijlociu şi mic, cu care ne-ar putea copleşi la distanţe 
mici. 

— Fleacuri; amiralul nu are curaj pur şi simplu! declară Şulţ 
îngâmfat. 

Când cuirasatul Țesarevici ieşi pe neaşteptate din formaţie şi 
navele se învălmăşiră, Şulţ se pierdu cu firea: 

— Ce s-a întâmplat? Ce-i de făcut? 

— Urmaţi-l pe amiral, îl sfătui Ster care stătea pe puntea de 
comandă. 

Matrozii priveau şi ei nedumeriţi la ceea ce se petrecea în 
faţa lor. 

— Vasăzică, fraţilor, fugim de japonez, rosti Kaşcenko, 
posomorât. 

— E-eh, de-ar fi Essen cu noi... se auzi un glas. 

Dar Essen nu era acolo. În locul lui se afla Şulţ care se grăbi 
să urmeze cuirasatele. 

— Pe Askold s-a ridicat semnalul „Urmaţi-mă”, raportă 
semnalizatorul. 

— Am înţeles! Înainte, în linie de şir, după amiral! ordonă 
Şulţ, fără să priceapă încă manevra pe care o execută 
Reizenstein. În clipă însă când Askold se năpusti cu toată viteza 
spre crucişătoarele uşoare japoneze, Şulţ fu cuprins de frică. 

— Nu putem să ne ţinem după el! Pallada şi Diana rămân cu 
escadra; trebuie să le urmăm exemplul, rosti el pripit. Banda 
dreaptă! 

— La loc comanda! interveni tăios Porembski. N-avem 
dreptul să rămânem în urma lui Askold, căci viteza noastră este 
de 26 noduri, iar a lui de 22, dacă nu şi mai puţin. Cu presiune 
maximă înainte! strigă el la maşini. 

Şulţ voi să-l împingă la o parte pe ofiţerul secund, dar feţele 
întunecate ale ofiţerilor şi matrozilor îl făcură să se 
stăpânească. 

— Konstantin Alekseevici, fă ce vrei - eu mă spăl pe mâini. 


85 


Vei răspunde pentru tot ce are să se întâmple, rosti în cele din 
urmă Şulţ. 

— Am înţeles: voi răspunde pentru tot! repetă locotenentul, 
dând vesel din cap. Boris Vasilievici! strigă el mecanicului, prin 
pâlnia porta-vocii. Inainte - trebuie să răzbim; scoate din 
maşini tot ce se poate! 

— Am înţeles! Se execută! 

Viteza crucişătorului crescu şi mai mult. Escadra rusă 
rămăsese de mult în urmă. Urmându-l pe Askold, crucişătorul 
Novik se apropia repede de inamic. Ster şi micimanul 
Şveikovski, care comandau artileria navei, deschiseră un foc 
violent asupra celor mai apropiate nave japoneze. 

Crucişătorul Suma care nimerise în bătaia focurilor de pe 
Askold se aprinse ca un rug şi se grăbi să bată în retragere. 

Aprinşi de încordarea luptei, matrozii nici nu băgau de seamă 
schijele care şuierau împrejur, străduindu-se să intensifice 
cadenţa de tragere a tunurilor. Palancurile ascensorului de 
muniţie scârţâiau neîncetat; peste puţin, stive întregi de tuburi 
trase se ridicară pe punte - oamenii n-aveau timp să le care de 
acolo. 

Un proiectil japonez reteză saula pavilionului de la pupa. 
Observând acest lucru, Kaşcenko sări sprinten şi ridică la 
iuţeală alt pavilion. 

— Să nu vadă japonezul nici o clipă nava fără pavilionul ei, 
spunea mai târziu botsmanul, explicându-şi fapta. 

Când torpiloarele se repeziră spre Askold, crucişătorul Novik 
se îndreptă spre ele. Nimeni nu ordonă să se tragă asupra 
torpiloarelor, dar comandorii, din proprie iniţiativă, ochiră şi le 
scoaseră repede din luptă. În clipa aceea un proiectil greu tras 
de pe lakumo lovi în babord, pe teugă, în dreptul comenzii. 
Zăngănind, schijele împroşcară puntea. 

Şulţ fu izbit de suflu. Apucându-se cu groază de tâmple 
strigă: 

— Mi-a smuls capul! 

— Nu vă speriaţi, Maximilian Feodorovici: se ţine încă 
zdravăn pe umerii dumneavoastră, îl linişti  Porembski, 
continuând să conducă crucişătorul. 

Peste puţin, un obuz desprinse pavilionul de război de la 
mărul catargului. Pavilionul zbură în sus şi începu să coboare 


86 


lin. Dându-şi seama de aceasta, matrozul de categoria a doua: 
Piotr Bobrov, care se afla în apropiere de ventilatorul de la sala 
maşinilor, încercă să-l prindă din zbor, dar o rafală de vânt 
împinse pavilionul peste bord. 

— Păcat; s-a dus pavilionul nostru! rosti el cu ciudă, 
scărpinându-şi capul tuns şi dădu fuga la botsman, după altul. 
Întorcându-se cu un pavilion nou, din proprie iniţiativă şi cu o 
iuţeală uimitoare, fără să ia în seamă tirul violent, se căţără 
până la crucetă, sus, şi acolo înălţă noul pavilion de război. 
După această faptă, Bobrov, ţinându-se cu mâna de catargul 
retezat, fluturându-şi de pe crucetă bereta înspre japonezi, 
strigă: 

— Ehei, japonezule, nu dobori tu pavilionul nostru! 

La maşini, era o activitate febrilă. De la comandă se cerea 
mereu sporirea turaţiilor. Jdanov, mecanicul-şef al navei, roşu 
de căldură, alerga prin tot compartimentul, urmărind 
funcţionarea fără greş a maşinilor. 

În urma exploziei unui obuz, se deplasă un lagăr al maşinii 
din tribord. Pentru repararea sa, trebuia să se oprească 
maşina, ceea ce ar fi încetinit mersul navei. Jdanov se frământa. 

—  Îngăduiţi, înălţimea voastră, îl repar eu şi din mers! 
propuse vânjosul şi sprintenul subofiter Egor Krivozubov şi, 
fără să mai aştepte răspunsul, intră în santină şi se apucă să 
fixeze la loc lagărul deplasat. 

Toţi priveau cu îngrijorare mişcările îndrăzneţului lor 
tovarăş; în cele din urmă, când acesta se ivi din nou sus, Jdanov 
îl lăudă cu multă căldură: 

— Bravo ţie! Te-ntreci în fapte cu comendorii de sus! 

Crucişătoarele japoneze rămaseră curând în urmă şi pieriră 
în negură. Lupta se sfârşise. Pentru a evita făcliile la coşuri, 
vizibile de la mare distanţă în întunericul ce se aşternea pe 
mare, viteza crucişătorului fu redusă la 17 noduri. Se sună 
încetarea alarmei de luptă şi se dădu ordin ca echipajul să ia 
cina pe borduri de luptă, cu schimbul, lângă tunuri. 

Lui Şulţ îi veni inima la loc. Răsucindu-şi mustaţa roşcată, 
rară, declară. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă că Novik va izbuti să scape de 
japonezi! 

Se lăsă o noapte ceţoasă. Marea era pustie. Comandantul luă 


* De curând în serviciul marinei (n. t). 


87 


hotărârea de a profita de acalmie şi stopă maşinile pentru 
reparaţii. Semnalizară, cerând amiralului aprobarea, dar nu 
primiră răspuns. Askold dispăru repede la orizont; rămas 
singur, crucişătorul Novik se legăna uşor pe unde. 

În compartimentul maşinilor, se lucra de zor. În vâltoarea 
luptei, nimeni nu observase că tancul de apă dulce pentru 
alimentarea căldărilor fusese găurit de o schijă. Când fu 
descoperit lucrul acesta, se constată că aproape nu mai era în 
el apă dulce. 

— Să se alimenteze căldările cu apă de mare! ordonă Jdanov. 

— Aşa, până ajungem la Vladivostok, tuburile de la căldări se 
înfundă de tot, obiectă mecanicul-secund Freilihman. 

— Ce Vladivostok! Cu un tiraj atât de slab? Consumul de 
cărbuni este dublu faţă de normal, iar la plecare am ambarcat 
cu peste o sută de tone mai puţin. Trebuie să mergem într-un 
port neutru după cărbuni, răspunse Jdanov. 

În urma alimentării cu apă sărată, gradul de salinitate din 
căldări crescu simţitor; crusta de sare se depunea repede, tot 
mai groasă, iar vaporizarea începu să scadă. Pe deasupra, 
scădea şi vidul la condensoare; pompele de aer se încălzeau. 
Trebui să se demonteze condensoarele. În ele găsiră multă 
iarbă de mare, absorbită împreună cu apa. În afară de aceasta, 
se constată că unele tuburi aveau scăpări. 

Matrozii munceau cu îndârjire, dându-şi bine seama că 
salvarea crucişătorului depindea de viteza lui. 

Pe la miezul nopţii maşinile fiind, în sfârşit, reparate, 
crucişătorul îşi continuă drumul. Noaptea trecu în linişte. 
Dimineaţa, la orizont fu observată Diana. Peste puţin, torpilorul 
Grozovoi se apropie de Novik şi se informă despre intenţiile pe 
care le avea comandantul lui. 

— Fac escală la Ţindao. Acolo iau cărbuni şi mă duc la 
Vladivostok. Îl sfătuiesc pe Liven să facă acelaşi lucru, 
răspunse Şulţ. 

Spre seară zilei de 29 iulie, crucişătorul Novik sosi la Ţindao 
şi, după ce trase cele 21 lovituri de tun de salut, intră în port, 
unde se afla şi torpilorul Bezșumnii. Şulţ se duse imediat la 
guvernator spre a-i cere autorizaţia pentru ambarcarea 
cărbunilor. 

Rămas în locul comandantului, Porembski procedă îndată la 
repararea maşinilor şi căldărilor, interzicând chiar ofiţerilor să 


88 


coboare la uscat. 

Pe la nouă seara Şulţ se întoarse cu autorizaţia 
guvernatorului. 

De îndată ce începu ambarcarea cărbunilor, Şulţ, sub pretext 
că trebuie să viziteze cuirasatul Țesarevici, sosit şi el în port 
tocmai atunci, se grăbi să plece din nou în oraş. 

— De pe Țesarevici mă duc la hotelul „Kaiserhof” în strada 
Nanking. Vă rog să mă anunţaţi când ambarcarea cărbunilor se 
apropie de sfârşit. 

— La urma urmei, ce căutaţi la „Kaiserhof”? îl întrebă 
Porembski fără ocol. 

— Vreau să stau de vorbă acolo cu nişte marinari şi să mă 
informez asupra situaţiei internaţionale. In funcţie de aceasta 
vom hotărî dacă e cazul să pornim spre Vladivostok, explică 
Şulţ şi dispăru. 

— O comoară de comandant! mormăi Kaşcenko, în urma lui. 
Altă grijă n-are decât cum s-o şteargă mai repede de pe 
crucişător, într-o asemenea clipă Nikolai Ottonovici nu s-ar fi 
dat în lături chiar să care saci de cărbuni. 

— Ei, Şulţ e von, e baron sadea! spuse Niurin. 

Pe Țesarevici, Şulţ nu-i mai găsi nici pe Matusevici, nici pe 
Ivanov care, între timp, fuseseră transportaţi la spitalul de la 
uscat. Socotind mai prejos de demnitatea lui să se sfătuiască cu 
Sumov în privinţa planurilor sale, se grăbi să se ducă la hotel. 

Era târziu după miezul nopţii când un matroz sosit de pe 
Novik raportă că se ambarcaseră peste 200 tone de cărbuni şi 
că în curând se va face plinul. 

Se hotări să se facă curăţenie generală pe crucişător ziua, în 
navigaţie. Crucişătorul Novik părăsi Ţindao noaptea târziu, 
puţin înainte de revărsatul zorilor. Luminile portului lunecau 
repede, rămânând în urmă; valuri puternice veneau din larg, 
zvârlind nava de colo-colo. La răsărit, stelele se stingeau una 
după alta. 

Stând în fotoliu, pe punte, Şulţ îşi ciupea gânditor barbișonul 
roşcat. Trebuia să hotărască ruta pe care urmau să meargă 
pentru a ajunge la Vladivostok: să treacă de-a dreptul prin 
strâmtoarea Coreei, ori să ocolească Japonia. Personal, prefera 
a doua variantă. Adevărat, drumul care ocolea insulele era de 
două ori mai lung decât acela direct, prin strâmtoarea Ţuşima; 
cărbunii s-ar fi putut să nu ajungă până la destinaţie; în schimb, 


89 


era mai uşor să se facă nevăzut pe întinderile oceanului şi să se 
apropie neobservat de strâmtorile de la nord. Or, prin 
strâmtoarea Coreii, nu putea nădăjdui să răzbească decât 
noaptea şi nici de asta nu era sigur. 

— Am intenţia să ocolesc Japonia, îl anunţă el pe Porembski. 

— Prin urmare, drumul nostru va dura cam o săptămână. E 
greu de presupus ca japonezii să nu fi aflat unde ne aflăm şi să 
nu fi trimis crucişătoare prin strâmtorile din nord. 

Crucişătorul Novik naviga toată ziua în direcţia sud-est, 
evitând orice fum care se observa la orizont. 

Matrozii trebăluiau de zor, spălând nava şi curăţind-o, 
reparând micile stricăciuni pricinuite de luptă din ziua 
precedentă, astupând spărturile, cârpind coşurile. Maşinile 
trebuiau mereu stopate pentru reparaţii. Totodată, crucişătorul 
era pregătit pentru a putea să angajeze lupta în orice clipă. 
Tunurile fuseseră încărcate; comendorii vegheau pe schimburi 
lângă ele. 

Şulţ nu lua parte sub nici o formă la preocupările echipajului 
- şedea tot timpul pe punte şi scruta prin binoclu orizontul 
pustiu. Aproape că nici cu ofiţerii nu stătea de vorbă, limitându- 
se doar la scurte observaţii făcute pe un ton distant. 

Când lucrările mai importante fură terminate, echipajul fu 
lăsat să se odihnească. Vremea era minunată. Căldura 
caracteristică zonei subtropicale era atenuată de briza mării. 
Incărcate de umiditate, valuri destul de mari se rostogoleau de 
undeva de departe, legănând ritmic crucişătorul. 

— Phii, ce plăcut e! Soarele te înfierbântă, adierea te 
răcoreşte, iar oceanul e fără de sfârşit! se bucurau matrozii. 

Ofițerii se odihneau şi ei în cabine. Medicul şi lunganul 
miciman Korring angajaseră o partidă aprigă de şah, la umbra 
tenzii întinse deasupra tunului de pe dunetă. Micimanul 
Sveikovski se distra cântând kake-walk!" la pianul din careu şi 
fredonând şansonete. 

Porembski hotări să tragă un pui de somn în cabina lui, sub 
hubloul deschis prin care intra aerul curat al mării. Până seara, 
crucişătorul se îndepărtă şi mai mult spre est pierzându-se cu 
desăvârşire în imensitatea oceanului. 

Viaţa de pe navă îşi reluase cursul normal. Când se lumina de 
ziuă, pe puntea superioară răsunau modulaţiile sonore ale 


1 Dans, pe atunci la modă (n. t.). 


90 


semnalului de deşteptare. Matrozii care dormeau îmbrăcaţi 
dădeau fuga spre spălător, ca să se învioreze cu apă de mare, 
dar aceasta era călduţă şi nu prea înviora. După aceea făceau 
curăţenie pe punte şi în diferitele compartimente ale navei. 
Porembski, însoţit de Kaşcenko, inspecta crucişătorul. Ceilalţi 
ofiţeri, care dormeau pe punte din pricina căldurii, coborau în 
cabinele lor spre a-şi continua somnul întrerupt, până la 
ridicarea pavilionului. Pe puntea de comandă nu rămâneau 
decât ofiţerul de cart, timonierul şi semnalizatorii. Scrutând 
agale prin binoclu nemărginitele întinderi pustii ale oceanului, 
micimanul Sveikovski dădea din când în când mici dispoziţii. 

— Bine ar fi, înălţimea voastră, să navigăm aşa până la 
Vladivostok, spunea zâmbind semnalizatorul Grubko. Ce linişte 
şi pace - o adevărată binecuvântare! 

La amiază, după înălţimea soarelui se determina poziţia 
navei. Marea era tot timpul pustie. Numai când şi când la 
orizont se iveau şi dispăreau fumuleţe fără să se apropie de 
crucişătorul rusesc. 

Doar anumite ştiri îngrijorătoare venite de la maşini tulburau 
liniştea tuturor. Adeseori, plesnea câte o ţeavă de la cutare sau 
cutare căldare. Ca urmare, se produceau pierderi de vapori, iar 
viteza scădea la zece noduri. La maşini se auzeau bătăi 
suspecte; nici condensatoarele nu erau în stare prea bună. 
Personalul de la maşini se spetea, muncind câte douăzeci şi 
patru de ore în şir la repararea feluritelor defecţiuni de 
funcţionare sau avarii. 

În legătură cu aceasta se constată un mare supraconsum de 
cărbune. Jdanov raportă faptul lui Porembski. După ce-l 
ascultă, ofiţerul secund cobori el însuşi la maşini. 

— Băieți, le spuse el matrozilor. Trebuie să ne gândim cu 
toţii cum să ieşim din încurcătură. Superioritatea principală a 
navei noastre faţă de crucişătoarele japoneze este marea ei 
viteză. Dacă n-o s-o mai avem, atunci, fără doar şi poate, vom 
ajunge o pradă uşoară pentru japonezi. 

— Inălţimea voastră, dacă am putea să stopăm maşinile, 
măcar pentru câteva ceasuri, am revizui condensoarele şi am 
strânge presetupele, propuse subofiţerul-mecanic Krivozubov. 

— Explicaţi lui Şulţ situaţia. Lăsaţi-ne să rămânem toată 
noaptea în derivă şi atunci o să reparăm toate defecţiunile, 
spuse cu căldură Freilihman. 


91 


— N-o să fie de acord cu aşa ceva, răspunse Porembski 
îngândurat. 

Totuşi, hotărî să discute cu comandantul. Şulţ însă nici nu voi 
să audă de stoparea maşinilor. 

— Avem trei maşini. Să navigăm cu două, în timp ce una se 
repară, răspunse el. 

Când începu să se întunece, Şulţ ordonă: 

— Echipajul să cânte şi să joace! 

Ofiţerul de cart, micimanul Korring transmise cu glas gros, 
tineresc ordinul comandantului. 

— Tot echipajul pe punte! Să se cânte şi să se joace! răcni 
Kaşcenko. 

Matrozii se mişcau însă fără însufleţire şi nu se grăbeau să 
execute ordinul. Vajnicul armonist al navei, electricianul 
Soveliev, se aşeză pe afetul tunului de la prova; în locul unui 
cântec de joc, începu însă altul, trist: 


Cazacul plecat-a departe 
Lăsându-şi sătucul, medeanul, 
Și nu s-o-nturna pin la moarte 
In țară-i iubită, sărmanul... 


Tonul melancolic al cântecului era pe placul matrozilor care 
îl acompaniară cu jumătate de glas. 

— Hei, ce urlaţi ca nişte câini la lună? strigă enervat Şulţ de 
la comandă. Dă-i drumul unui joc! ordonă el armonistului. 

Soveliev începu o rusească. 

— În cerc, la joc! strigă Şulţ. 

Matrozii însă şovăiau ascunzându-se unul după altul. 

— Miciman Sveikovski, hai, arată-le acestor adormiţi cum se 
joacă o rusească! îi strigă comandantul micimanului care se 
afla în mijlocul matrozilor. 

— Nu face parte din îndatoririle mele de serviciu! răspunse 
ofiţerul cu glas răsunător, ce se auzi pe toată nava. 

Şulţ se învăpăie de furie şi strigă: 

— O hârtie de zece, celui dintâi care va juca! 

Nici unul dintre matrozi nu se lăsă ispitit şi nu păşi în mijloc 
ca să joace. 

— Deocamdată matrozii noştri n-au ajuns comedianţi, ca să 
facă tumbe pentru bani, şi să râdă alţii de ei! bombăni Korring 


92 


care era de cart. 

— Botsman, ia joacă tu! ordonă Şulţ. 

— Am înţeles: să joc! repetă Kaşcenko luând poziţia de 
drepţi, în tăcerea mormântală a întregului echipaj, intră în 
mijlocul cercului şi făcu câteva figuri ale jocului rusească. 

— Încă o dată! strigă căpitanul, când Kaşcenko se opri. 

Botsmanul continuă să joace, cu buzele strânse, cu chipul 
aspru, încruntat. 

— Joacă, joacă, frăţioare, că aşa te vrea jupânu'! strigă 
careva din echipaj. 

Matrozii începură să murmure indignaţi. Părea că peste o 
clipă se vor răzvrăti. Dându-şi seama de aceasta, Porembski se 
urcă repede pe puntea de comandă şi-i şopti cu ciudă lui Şulţ: 

— Încetaţi imediat această bătaie de joc; altfel, matrozii vă 
vor azvârli peste bord! 

Şulţ aruncă spre ofiţerul secund o privire mânioasă şi-i strigă 
tare lui Kaşcenko care continua să joace: 

— La loc comanda! 

— Am înţeles: la loc comanda! răspunse botsmanul, luând 
poziţia de drepţi. Apoi, ştergându-şi cu batista roşie fruntea 
asudată, dispăru printre matrozi. 

Aprins de furie, Şulţ se trase de câteva ori de barbişon, 
cobori repede de la comandă şi se închise în cabina lui. 
Matrozii se înviorară îndată şi începură să lărmuiască: 

— Dă drumul la kamarinskaia“! îi strigă  Sveikovski 
armonistului. Bobrov, ieşi încoa! Să arătăm cum ştiu să joace 
cei de pe Novik! 

O clipă mai târziu, toată puntea se zguduia sub tropotul 
zecilor de picioare vânjoase, avântate în joc. Răniţii nu se lăsau 
mai prejos de cei teferi. Strângându-şi la piept mâna pansată, 
Bobrov executa îndrăcit figurile unui joc marinăresc, în 
sunetele armonicii şi în şuierăturile voiniceşti ale matrozilor. 

După joc, începură să cânte. Însufleţitul cântec rusesc se 
rostogoli deasupra întinderilor de necuprins ale oceanului. 

Spre seară zilei următoare, la orizont se ivi un fum care se 
apropia repede. Bănuind că e o navă de război japoneză, pe 
Novik sună alarma şi matrozii se pregătiră de luptă. 

După un sfert de oră, nava se apropie de ei. O somară să 
stopeze. Era vaporul comercial portughez Celtis; naviga în 


11 Joc şi cântec rusesc (n. î.). 


93 


drum vest. 

Îl controlară şi, negăsind nimic suspect, îl lăsară să-şi vadă 
de drum. 

— Acum, trebuie să pornim cu toată viteza spre Vladivostok, 
ca să ne putem strecura prin strâmtori mai înainte ca japonezii 
să trimită nave spre a ne intercepta, îi spuse Porembski 
comandantului. Pesemne că ne aşteaptă de mult în strâmtorile 
Laperouse şi Sungari, ba poate că ne pândesc şi la nord de 
Sahalin. 

— Bineînţeles, nu ştim ce ne aşteaptă; e posibil însă ca ei să 
nu trimită nave în urmărirea noastră decât după ce vor afla 
ruta precisă pe care am ales-o. 

O 

Timp de o săptămână întreagă, până la 6 august, crucişătorul 
Novik navigă nestingherit, fără să fi întâlnit vreo navă în 
drumul lui. 

Încet-încet, aerul se răcea, valuri de ceaţă se târau pe mare 
dinspre nord; se simţea apropierea răcoroasei Mări Ohotsk. 
Paralelul Vladivostokului fusese de mult depăşit, crucişătorul 
se apropia de Sahalin. Cei de la bordul lui sperau că vor putea 
să se strecoare neobservaţi, prin strâmtori, profitând de 
perdeaua de ceaţă. Doar starea proastă a căldărilor inspira 
îngrijorare. Din douăsprezece căldări, şapte fuseseră scoase din 
funcţiune; condensoarele de asemenea funcționau tot timpul 
neregulat. Consumul de cărbuni era tot mai mare, stârnind 
temeri că nu vor putea să ajungă la Vladivostok. 

— Vom face o escală la staţiunea  Korsakovski, în 
extremitatea de sud a Sahalinului. Completăm rezervele de 
cărbuni, reparăm maşinile şi în timpul nopţii încercăm să 
străbatem prin strâmtoarea Laperouse, îl informă Şulţ pe 
Porembski asupra hotărârii pe care o luase. 

— Eu n-aş mai trece pe la Korsakovski ci, profitând de ceaţă, 
aş risca traversând direct prin Marea Japoniei, obiectă 
Porembski. 

Şulţ nu fu însă de acord cu el. 

Spre revărsatul zorilor zilei de 7 august, se zări la vreo 10-12 
cabluri spre nord, insula Kunashiri, din lanţul insulelor Curile, 
pe care exista un far şi un post de telegraf. Japonezii observară 
numaidecât crucişătorul rusesc. 

Ster care era de cart îi propuse lui Şulţ să distrugă farul cu 


94 


lovituri de tun, pentru a face imposibilă legătura prin telegraf 
cu Japonia. 

— Nu se poate! Bubuiturile tunurilor vor atrage asupra 
noastră atenţia navelor inamice care se află eventual prin 
apropiere, obiectă comandantul. 

În consecinţă, pe când crucişătorul Novik putea fi încă zărit 
de pe insulă, spre Tokio zbură o telegramă, anunțând apariţia 
lui lângă Sahalinul de Sud. 

La orele 6 dimineaţa ale aceleiaşi zile, nava ancoră lângă 
staţiunea Korsakovski şi trimise la țărm o barcă după apă dulce 
şi cărbuni. Acolo nimeni nu se aştepta la sosirea crucişătorului, 
aşa că nu se pregătise nimic pentru el. La Korsakovski nu 
existau nici un fel de instalaţii portuare pentru ambarcarea 
cărbunilor. Ca să se accelereze transportul lor la țărm, fu 
nevoie să se adune toată populaţia locală şi garnizoana. În lipsă 
de saci şi chiar de coşuri, cărbunii erau căraţi la țărm în găleți 
obişnuite, dar şi acestea erau prea puţine. 

Comandantul staţiunii, locotenent-colonelul în retragere 
Ghiblii, se agita, se răstea la toată lumea şi nu făcea altceva 
decât să stingherească încărcarea cărbunilor. 

Jdanov profită de escală pentru a mai repara căldările şi 
maşinile. 

Era o zi mohorâtă, răcoroasă. Dinspre țărm adia o mireasmă 
de răşină de pin şi de fân cosit. La marginea staţiunii se zărea 
singura clădire de piatră, cu etaj de prin partea locului: 
închisoarea celor osândiţi la muncă silnică, împrejmuită cu zid 
înalt şi cu turnuri la colţuri; pe un dâmb se ridica o biserică de 
lemn. 

Prin norii de praf de cărbune care învăluiau crucişătorul, nu 
se putea desluşi ce se petrece pe mare. Spre orele 2 după 
amiază, telegrafistul raportă însă că interceptase anumite 
transmisii între mai multe nave. Fără îndoială că se apropiau 
japonezii, deşi încă nu puteau fi văzuţi. Şulţ fu năpădit de 
spaimă. 

— Încetaţi imediat ambarcarea cărbunilor! Măriţi presiunea 
la toate căldările în funcţiune! ordonă el. 

— Maximilian Feodorovici, ce aveţi de gând să faceţi? îl 
întrebă Porembski, apropiindu-se de el. 

— Voi încerca să răzbesc prin strâmtoare. 

— Cerul e senin; nu vom trece neobservaţi; prin împrejurimi 


95 


trebuie să fie cel puţin două nave japoneze. Maşinile noastre nu 
funcţionează bine. Planul dumneavoastră nu prea are şanse de 
reuşită. 

— Şi, după părerea dumitale, ce ar trebui să facem? 

— Să ne îndreptăm numaidecât spre est şi, până se 
înnoptează, să dispărem în ocean; pe urmă, să încercăm să ne 
strecurăm prin strâmtoarea Sungari. Dacă nu reuşim, să ne 
întoarcem, sau, în cel mai rău caz, să ne continuăm drumul 
spre nord, către Nikolaevsk, pe Amur. 

— Eu cred că ar fi mai simplu să atacăm inamicul şi să-l 
nimicim, aşa cum a făcut Nahimov la Sinope, rosti Şulţ. 

În zare se ivi curând un fum slab. Crucişătorul ridică ancora 
şi porni spre el cu viteză maximă. Se sună alarma; se făcură 
pregătiri pentru luptă. Porembski examina prin binoclu nava 
inamică. 

— E un crucişător uşor, cu trei coşuri şi cu două catarge. N-o 
fi Bogatirul nostru de la Vladivostok? întrebă locotenentul 
nedumerit. 

— Nu e, înălţimea voastră, raportă semnalizatorul-şef. Asta-i 
o navă japoneză; seamănă cu Niitaka. 

— Nu ne sperie pe noi: peste o jumătate de oră se va duce la 
fund! declară Şulţ cu emfază. 

— Are totuşi tunuri de 6 țoli, contra pieselor noastre de 120 
milimetri; în plus, are o viteză de 20 noduri, pe care noi, acum, 
n-o putem menţine mult timp. Ar fi mai înţelept să nu angajăm 
lupta, până nu suntem atacați. 

Şulţ nu voia să audă de nimic. De îndată ce distanţa până la 
inamic scăzu la 40 de cabluri, Şulţ ordonă deschiderea focului. 
Matrozii care avuseseră adeseori prilejul de a vedea la Arthur 
crucişătoare de acest tip, priveau inamicul cu oarecare dispreţ. 
De astă dată însă n-aveau de-a face cu Niitaka, navă greu 
încercată în lupte, ci cu crucişătorul Ţuşima, de acelaşi tip, însă 
nou-nouţ, lansat de curând. Artileria lui era în cea mai perfectă 
stare. Chiar primele obuze începură să cadă foarte aproape de 
Novik. 

— Ia uite, s-a şi pornit japonezu'! şuguia Niurin, comandorul 
piesei de pe dunetă, ochind cu grijă. 

N-avu însă timp să tragă: un obuz inamic străpunse puntea 
de la pupa, dobori ventilatoarele de la maşini, iar una din schije 
se înfipse în coapsa stângă a comandorului. 


96 


— Ce-a fost asta, fraţilor? strigă el speriat, şi căzu încet pe 
punte. 

Ster, care se afla în apropiere, fu rănit la umăr. 

— N-am noroc, la naiba! spuse el, crispându-se de durere. Să 
mă panseze careva. 

Doi matrozi îl pansară la iuţeală şi Ster rămase la postul său. 

Lupta se înteţea. Focul era tot mai violent de amândouă 
părţile. Numărul loviturilor primite de ambele nave era aproape 
egal. Dar obuzele japoneze, fiind de calibru mai mare şi, în 
plus, încărcate cu un exploziv foarte puternic, provocau 
distrugeri grave. 

Deodată, crucişătorul Novik se cutremură din încheieturi. O 
trombă uriaşă de fum negru ţâşni în văzduh, de pe puntea 
superioară. Schijele zburară peste punte, ciuruind cabina de 
navigaţie şi avariind comanda. Doi semnalizatori şi un timonier 
se rostogoliră însângeraţi pe punte. 

Transmisiunile de la cârmă fuseseră retezate. Comanda fu 
mutată în compartimentul cârmei, unde mecanismul de 
guvernare funcţiona încă. În timpul acesta, japonezii îşi 
reglaseră tirul şi, trăgând mai multe obuze bine ţintite, 
pricinuiră crucişătorului Novik trei spărturi sub linia de plutire, 
prin care năvăli apa. Tunul de pe dunetă, smuls de o explozie 
de pe postamentul ei, sări în aer şi strivi trei oameni din echipa 
de incendiu. 

Matrozii alergau pe punte, prin fumul exploziilor, reparând la 
iuţeală avariile. Tirul nu înceta nici o clipă. Gurile de foc 
fulgerau necontenit, tuburile trase ale obuzelor se rostogoleau 
zgomotos pe punte. Închizătoarele zăngăneau, deschizându-se 
şi revenind la loc; ascensoarele huruiau aducând mereu 
muniţie pe punte. 

În cele din urmă, crucişătorul izbuti să se întoarcă spre 
coastă şi să se degajeze de crucişătorul japonez, care arăta şi el 
destul de jalnic. Catargul din prova îi fusese retezat de la 
jumătate; toate cele trei coşuri erau grav avariate; se înclinase 
simţitor într-un bord şi devia continuu de la drum, ceea ce 
denotă pierderea capacităţii de manevră. 

Novik continuă tirul, chiar şi după ce japonezii încetaseră 
focul. Ofițerii îi trăgeau cu forţa pe comandori de lângă piese. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să-i mai trântim una 
japonezului! îi  implorau aceştia. Nimerim taman în 


97 


comandantul lor! 

— Fie, daţi-i drumul, îngădui Ster. Dar nici un obuz mai mult! 
şi tunurile bubuiră iară, unul după altul. 

Nava japoneză se desluşea bine pe fondul cerului senin al 
înserării, pe care se profilau limpede cele două catarge şi cele 
trei coşuri din care ieşea fum. Deodată, o flacără verzuie ţâşni 
în dreptul coşului din mijloc; un noruleţ de fum se ridică 
deasupra lui. Îndată ce fumul se împrăştie, coşul din mijloc nu 
se mai văzu la locul său, iar acolo unde se aflase mai înainte, se 
ridica acum o grămadă informă de sfărâmături. 

— Ura! răcniră cu înverşunare matrozii de pe crucişător şi 
tragerea care se potolise o clipă izbucni iar şi cu furie. 

Japonezii se grăbiră să se întoarcă cu pupa spre Novik şi 
începură să se îndepărteze încet. 

— Cu toată viteza, înainte! comandă Şulţ, observând această 
manevră. Maşinile însă nu mai funcționau normal: căldările nu 
mai aveau presiune, iar condensatoarele dădeau semne de 
supraîncălzire. 

Şulţ se uită cu părere de rău spre crucişătorul japonez care 
se îndepărta şi se întoarse cu nava la staţiunea Korsakovski. 
Porembski examină fugitiv avariile: crucişătorul avea trei 
spărturi sub linia de plutire, spre pupa. Compartimentul 
cârmei, magazia de pesmeţi şi depozitul de muniţie de la pupa 
erau inundate. Din pricina aceasta, pupa se afundase în apă cu 
trei picioare şi jumătate. Printr-o spărtură de la nivelul liniei de 
plutire, apa pătrunsese în cabina ofițerului secund, se 
revărsase de acolo pe coridor, inundând salonul şi alte cabine 
ale ofiţerilor. Jumătate din căldări nu mai funcționau. 

După ce ascultă raportul lui Porembski, Şulţ declară 
categoric: 

— În urma gravelor avarii suferite de crucişător, ordon 
aruncarea sa în aer. 

— Cum? ! exclamă mirat locotenentul. Mai avem o noapte 
întreagă înaintea noastră. În cursul ei putem să reparăm 
avariile mai grave. 

— Evacuaţi echipajul la uscat; pregătiţi totul în vederea 
dinamitării, ordonă Şulţ. 

Nimeni nu mişcă. 

— Ce vorbă-i asta, fraţilor? strigă Kaşcenko. Cum, Novik să 
fie scufundat ca un prăpădit de brulot? 


98 


— Mai întâi, să încercăm să oprim pătrunderea apei şi să 
reparăm maşinile. Pe urmă, vedem noi ce ne mai rămâne de 
făcut, spuse Porembski, împăciuitor. 

— Lumini de proiectoare la orizont, raportă semnalizatorul. 

Întoarseră cu toţii privirile în direcţia indicată. Trei fâșii 
palide de lumină lunecară la orizont, pieriră, apărură din nou. 
Japonezii căutau pesemne crucişătorul rusesc prin întunericul 
ce se lăsase peste mare. 

— Se aud comunicări prin T.F.F. Între mai multe nave, 
raportă telegrafistul. Sunt cel puţin două nave, dacă nu şi mai 
multe. 

— Lăsaţi băncile pe apă! comandă Şulţ. 

— Înălţimea voastră! rosti Kaşcenko, ieşind din grupul 
matrozilor. Fac serviciu pe crucişătorul Novik de când a fost 
lansat. Lăsaţi-mă să mor pe el. Nu vreau să-l părăsesc. 

— Duceţi-ne la luptă! Mai bine moartea decât să-l scufundăm 
singuri! Jos cu comandantul! Lui Nikolai Ottonovici nici prin 
cap nu i-ar fi trecut una ca asta! se strigă din rândurile 
matrozilor. 

Cei de pe puntea de comandă priveau buimac. 

— Apa pătrunde mereu, deşi au fost puse în funcţiune toate 
pompele, raportă Tihonov. Puntea cuirasată e inundată în 
întregime; nava a ambarcat cel puţin trei sute de tone de apă. 

Porembski ordonă să se lase la apă bărcile, câte mai 
rămăseseră întregi; se ceru celor de la uscat să trimită plute; 
începu evacuarea oamenilor şi a lucrurilor celor mai necesare. 
Crucişătorul se scufunda încet. La orizont nu se mai zăreau 
proiectoare. Curând un val de ceaţă groasă, rece, se abătu în 
zbor dinspre nord. 

— E-eh, de ar fi venit ceața asta cât a fost lumină! Ne-am fi 
strecurat sub nasul inamicului, se necăjea Porembski. 

Spre dimineaţă, crucişătorul Novik atinse fundul mării şi se 
canarisi la tribord. Coşurile, catargele, gruiele bărcilor şi o 
mare parte din puntea superioară rămaseră la suprafaţă. 

Trei torpiloare, din cele opt care însoţiseră escadra, se 
întoarseră la Arthur; celelalte răzbiră printre navele inamice şi 
ajunseră în porturi neutre, unde fură dezarmate. 

Astfel, dintre cele optsprezece nave plecate în ziua de 28 
iulie, doar nouă izbutiră să străpungă blocada: un cuirasat, trei 
crucişătoare şi cinci torpiloare; celelalte se întoarseră la 


99 


Arthur. 


Capitolul II 


Kuinsan trebui să bată îndelung în uşa dormitorului. În 
sfârşit Zvonariov se trezi şi-i răspunse. El deschise larg 
fereastra. În cameră năvăli lumina orbitoare a zilei şi aerul 
primenit de ploaie din cursul nopţii. Pe caldarâmul ud sclipeau 
încă băltoacele de apă din care se adăpau vrăbiile zburdalnice. 
În urma plecării escadrei, rada rămăsese aproape pustie. În 
depărtare se auzeau bubuiturile surde ale unei canonade. 

Zvonariov o strigă pe chinezoaică, cerându-i ligheanul cu apă 
pe care i-l pregătise ca să se spele. Praporşcikul pufăia, 
spălându-se în grabă. Zâmbind şiret cu ochişorii ei piezişi, 
Kuinsan turuia într-un soi de grai ruso-chinezesc: 

— Eu merge mare, priveşte, aşteaptă Riva. Nu e Riva, 
Andrusa nu e. Eu vreau plânge. Serioja plimbă cu Varia. 
Kuinsan plictisit. 

— De unde ai mai scos-o şi cu Varia? sări Zvonariov. 

— La mine ştie tot despre Serioja. Eu priveşte, ascultă, 
pricepe. Serioja Varia iubeşte, Riva nu. 

— Nu pricepi nimic, dragă copilă a naturii! Hai, mai bine 
adu-mi gustarea de dimineaţă. 

Kuinsan dispăru. Zvonariov se îmbrăcă şi intră în sufragerie, 
în timp ce îşi lua micul dejun, chinezoaica îi tot dădea târcoale 
râzând cochet şi făcându-i ocheade. 

„Nu e de loc urâtă”, îşi zise în gând Zvonariov, uitându-se la 
gingaşa fată cu pielea galben-trandafirie. Abia atunci îi observă 
pieptănătura complicată, plină de feluriţi piepteni de baga, 
chimonoul de mătase nou-nouţ şi pantofiorii de lac din 
picioruşele ei. 

— Ei, Kuinsan, nu cumva îţi aştepţi astăzi logodnicul, de te-ai 
gătit aşa? zâmbi praporşcikul. 

— La mine logodnic nu este. Mine iubeşte Serioja! Kuinsan 
pufni în râs, îşi acoperi faţa cu mâinile şi o zbughi din odaie. 
Zvonariov râse vesel. 

La plecare, Zvonariov îşi luă servieta plină de planuri pe care 


100 


o lăsase în ajun pe sofa, în salon. Nu era bine închisă. Lucrul 
acesta îl miră. Controlă, să vadă dacă nu lipseşte ceva. 
Constatând că toate hârtiile erau la locul lor, luă servieta 
subsuoară şi plecă. Kuinsan îl conduse până la uşă. 

La statul-major al lui Kondratenko, Zvonariov află că o parte 
din escadră se întorsese înapoi, la Arthur. Se îndreptă grăbit 
spre Tabăra Artileriei, după veşti. Când ajunse lângă casa lui 
Belii, generalul tocmai încăleca. 

— Escadra noastră a suferit ieri o înfrângere şi azi dimineaţă 
s-a întors în port. Hai pe colina Zolotaia: acolo o să aflăm, de la 
marinari, toate amănuntele, îi propuse Belii. 

Lângă catargul de semnalizare al marinei întâlniră un grup 
de ofiţeri, în frunte cu comandantul bazei navale din Port- 
Arthur, amiralul Grigorovici, şi pe Viren, comandantul 
crucişătorului Baian, aflat pe doc. 

— Vitgheft şi Matusevici sunt morţi. fesarevici a rămas pe 
locul bătăliei; soarta lui nu e cunoscută. Askold, Diana şi Novik 
fie că au răzbit şi s-au îndreptat spre Vladivostok, fie că sau 
scufundat, îl informă Grigorovici pe Belii, înainte de a-i strânge 
mâna. 

— Dar ceilalţi, de ce s-au întors? 

— Au avarii grave. Retvizan s-a ales din nou cu o spărtură 
gravă; Poltava a venit cu pupa cufundată în apă; Peresvet e 
ciuruit de obuze; maşinile cuirasatului Sevastopol s-au defectat, 
iar Pobeda şi Pallada n-au îndrăznit să pornească singure spre 
Vladivostok. 

— Bineînţeles, toate acestea sunt foarte dureroase, spuse 
Belii, răsucindu-şi mustăţile falnice, dar pe mine mă consolează 
oarecum faptul că cele cinci cuirasate şi un crucişător pot fi de 
mare ajutor la apărarea fortăreței cu tunurile lor grele. Şi 
echipajele navelor vor da un sprijin însemnat infanteriştilor. 
Sunt pierderi mari în efectivul navelor? 

— Dintre comandanti, Boisman a fost grav rănit, iar 
Şensnovici, uşor. Au fost ucişi zece ofiţeri şi vreo patruzeci 
răniţi. Sunt circa o mie cinci sute de matrozi morţi şi răniţi. 
Amănunte o să aflăm mai târziu. 

— Andriuşa trăieşte? îl întrebă Zvonariov pe Soimanov oare 
stătea alături. 

— Ne vom informa îndată pe Sevastopol. lată-l: soseşte 
împreună cu Pallada şi cu Mongolia, răspunse locotenentul. Ia 


101 


întreabă, ce pierderi au fost pe Sevastopol, dintre ofiţeri, 
ordonă el unui semnalizator. 

— Am înţeles! răspunse matrozul şi începu să mânuiască 
pavilioanele de semnalizare. 

Zvonariov îşi îndreptă binoclul spre Mongolia care se apropia 
în pupa navelor de luptă. Pasagerii se înghesuiau pe puntea ei, 
şi printre aceştia numeroşi copii şi femei priveau lung 
panorama Arthur-ului, de care le era lehamite de mult. Unii îşi 
ştergeau ochii cu batista. Prea puţini erau bucuroşi că se întorc 
în oraşul asediat şi bombardat fără încetare. Din când în când 
se zărea uniforma unei surori de caritate. Riva nu se vedea. 

— Pe Sevastopol totul este bine, raportă semnalizatorul. 
Morți nu sunt; au trei matrozi răniţi, şi aceştia, uşor. 

„Vasăzică, Akinfiev e teafăr; zilele acestea va trebui să-i fac o 
vizită”, gândi Zvonariov. 

Curând după aceea îl salută pe Belii şi plecă spre 
Elektriceski Utios. 

Îndată ce ocoli colina Zolotaia, praporşcikul zări încă de 
departe ostaşii în bluze albe de vară, trebăluind de zor pe lângă 
tunuri, împrejurul lor erau răspândite cricuri pentru ridicarea 
pieselor, colaci de parâme şi diferite  palancuri. Pe 
povârnişurile colinei Zolotaia, alţi ostaşi pliveau grădina de 
zarzavat. Pe ţărmul mării, mai mulţi tunari din baterie trăgeau 
năvodul din apă. Departe, la orizont, se zăreau, mici, navele 
japoneze. Cu toată ora matinală, soarele dogorea necruţător. 

Ştergându-şi eu batista fruntea udă, Zvonariov ajunse la 
Utios, îşi lăsă calul în paza unor ostaşi de lângă grajd şi se 
îndreptă spre tunuri. De departe zări în mijlocul soldaţilor 
făptura vânjoasa a lui Boreiko. 

— Hei, Serioja! Ce vânt te aduce pe la noi? îi strigă 
porucikul. Ai făcut vreo poznă şi te-au alungat din înalta 
societate, ori te-ai săturat să fii valet la generali? 

— În viaţa mea n-am fost aşa ceva şi cu atât mai puţin acum 
când e nevoie de ofiţeri mai mult pentru front decât pentru 
comandamente. 

— Bine! Îţi găsim noi de lucru numaidecât. O să-mi ajuţi să 
transformăm bateria, aşa fel ca piesele să poată trage circular. 

— Unde-i Jukovski? A 

— Trebuie să fie la cancelarie. Îl tot chinuie stomacul. D-aia a 
şi plecat de la bateria B. Belii a hotărât să trimită toată 


102 


compania înapoi pe Utios, ca să isprăvească mai iute 
transformarea bateriilor. Hai, daţi zor, draci împieliţaţi! strigă 
Boreiko încurajând pe ostaşii care, cu cămăşile leoarcă de 
sudoare, munceau cu râvnă. 

Răspunzând la salutul ostaşilor întâlniți în drum, Zvonariov 
se îndreptă spre cancelarie. 

— Înălţimea voastră, v-aţi întors la noi, ori sunteţi doar 
musafir? îl întrebă Blohin. 

Soldatul se întremase şi era ars de soare, părând mai sănătos 
ca oricând. Zvonariov nici nu-l recunoscuse. 

— M-am întors. O să luptăm iar cot la cot. Dar tu, cu ce 
treburi te ocupi acum? 

— Acum sunt bombardier-artificier. M-au pus să încarc din 
nou obuzele. Înlocuim pulberea din ele cu piroxilină şi cu 
melinită. 

— A, va să zică, ai avansat, ai ajuns bombardier? Dar la 
măsea mai tragi? 

— Eh, se mai întâmplă... răspunse soldatul, stânjenit. 

A O 

— Imi pare foarte bine că te văd, Serghei Vladimirovici, rosti 
Jukovski ridicându-se în întâmpinarea praporşcikului. Stai mai 
mult la noi? 

— M-am mutat înapoi, pe poziţii. 

— A, minunat! De vreme ce eşti din nou al nostru, am să te 
rog să supraveghezi transformarea bateriei. E în specialitatea 
dumitale de inginer. Eu stau cam prost cu sănătatea. Căpitanul 
îşi trecu mâna peste obrazul slab, ras neîngrijit. Ceva veşti? 

— Una singură: escadra s-a întors, greu încercată. Vitgheft a 
fost ucis. N-am aflat alte amănunte. 

— Da, am văzut-o şi noi. N-au noroc marinarii noştri. Au 
pierit Makarov, Vitgheft. A rămas neisprăvitul de Uhtomski. Cu 
hrana o ducem tot mai rău. Abia a început asediul, şi două zile 
pe săptămâna nu mai avem carne. 

— Ei, compania noastră n-o să flămânzească. 

— Da, dar dacă n-au să aibă alţii, va trebui să împărţim 
rezervele cu ei. Atunci flămânzim şi noi. 

— Să-şi dea Stessel şi Belii vacile şi porcii! 

— Ce au ei e o nimica toată pentru întreaga garnizoană. Şi- 
apoi Belii şi-a dăruit vacile şi porcii spitalului la care lucrează 
fiicele lui. 


103 


Când se adunară toţi ofiţerii, Jukovski le anunţă întoarcerea 
praporşcikului. 

— Am condus uzina electrică în absenţa dumitale. Mereu se 
întâmplă deranjamente. Nu prea mă pricep în treaba asta - te 
rog să mă ajuţi, i se adresă Gudima lui Zvonariov. 

— Cu multă plăcere, ba chiar propun s-o dau eu în primire, 
răspunse praporşcikul. 

Jukovski fu de acord cu propunerea. 

Afară se sună masa. Lăsând lucrul, soldaţii alergară spre 
spălător, şi apoi se adunară sub umbrarul unde luau masa. 

Jukovski veni însoţit de ofiţeri, gustă mâncarea şi dădu 
comanda pentru rugăciune. 

— Staţi jos! comandă el, după ce se cântă rugăciunea. 

— Oamenii sunt flămânzi, spuse Boreiko apropiindu-se de 
Jukovski. De la orele cinci n-au luat nimic în gură, iar 
dimineaţa, toată mâncarea lor e apa caldă şi pâinea. Provizii 
avem aproape o sută de puduri de hrişcă. Dacă am da 
dimineaţa, măcar câte zece zolotnici de om, ne-ar ajunge 
pentru o jumătate de an. Intre timp, Arthur-ul ori va fi 
despresurat, ori va cădea. 

— E o propunere înţeleaptă. Am să vorbesc cu generalul. 

— Doamne fereşte! O să ordone îndată să se predea toate 
rezervele! protestă porucikul, gesticulând. 

— Ei, fie, hotări comandantul, după o clipă de gândire. Bine! 
Daţi-i drumul! 

— Zaiaţ, la mine, trap! răcni Boreiko. Cu începere de mâine, 
găteşti pentru dimineaţa terci de crupe cu ulei. 

— Am înţeles! O să fie mai săţios pentru burta ostaşului. 

— Mi se pare că aici oamenii nu flămânzesc deocamdată, 
observă Zvonariov, privind feţele bucălate, arse de soare, ale 
soldaţilor. 

— Ostaşii sunt slabi şi flămânzi acolo unde se fură. Hei, 
Zaiat, cum stai cu ciupeala? întrebă deodată Boreiko, 
întorcându-se spre artelnic. Timofeici! strigă el către Rodionov, 
comandantul secţiei. 

Subofiţerul se apropie fără grabă, cu un aer demn, şi duse 
mâna la cozoroc. 

— Parcă s-a cam îngrăşat Zaiaţ. 

— Păi, aşa e felul lor: vara prind osânză. De aia e mai gras 


104 


iepurele toamna, răspunse Timofeici în glumă. Şi-apoi acum s- 
au îngrăşat cu toţii, de trai bun! 

— Fie! Să ştii totuşi că am să fiu cu ochii în patru pe tine, îl 
avertiză Boreiko pe artelnic şi-l lăsă să plece. 

Ofițerii se îndreptară spre pavilionul lor. Zvonariov rămăsese 
ceva mai în urmă. Trecând pe lângă căsuţa feldvebelului, o zări 
pe nevasta acestuia, bătrâna Savişna, spălând în albie nişte 
rufe. Praporşcikul o salută şi o întrebă cum o mai duce cu viaţa. 

— O-of, ce viaţă mai e şi asta când ai ajuns de râsul lumii, 
răspunse posomorâtă bătrâna şi-şi şterse lacrimile. 

Zvonariov nu înţelesese despre ce e vorba şi se îndepărtă 
nedumerit. 

Luară masa, ca şi odinioară, în sufrageria lui Jukovski. Spre 
mirarea sa, praporşcikul dădu cu ochii acolo de Şura 
Nazarenko - aceasta parcă trona pe scaunul căpitanului, într- 
un chimono scump de mătase, cu piepteni de sidef în păr. La 
apariţia lui Zvonariov, fata se înroşi ca para focului şi îi întinse 
sfioasă mâna împodobită cu o brățară. 

Zvonariov se miră la vederea ei dar, din delicateţe, nu voi să 
ceară lămuriri, sperând că va ghici de la sine ce se petrecuse 
cu ea. „Ce o putuse împinge pe aşezata, pe sfioasa Şura, să facă 
un asemenea pas?” se întreba praporşcikul. 

Luară masa într-o atmosferă destul de încordată, şi toţi 
răsuflară uşuraţi când se sfârşi. Zvonariov trecu pe la Boreiko. 

— De mult s-a întâmplat povestea asta cu Şura? întrebă el. 

— Naiba să-i ştie când au avut timp să se înhăiteze. Şurka s-a 
mutat la el cam de o săptămână. Pentru una ca asta, l-aş trimite 
pe Gudima în faţa consiliului de disciplină, răspunse porucikul, 
încruntat, aspru, măsurând odaia cu paşii. N-ar putea 
amazoana ta să stea de vorbă cu Şurka? 

— Când am s-o văd îi spun. Dar tu n-ai încercat să-i vorbeşti? 

— Pot să mă amestec eu ca bărbat, într-o încurcătură ca 
asta? Aici trebuie să intervină o femeie. 

După repausul de prânz, cei doi prieteni se duseră la baterie. 
Soldaţii se şi înghesuiau în jurul tunurilor pe care trebuiau să le 
întoarcă cu ţeava spre uscat. Această operaţiune urma să fie 
executată numai cu răngi şi pârghii rudimentare, aşa că toată 
speranţa era în puterea fizică a soldaţilor. Fiecare secţie avea 
misiunea de a deplasa câte un tun. Soldaţii ascultaseră cu 


12 Joc de cuvinte: zaiaţ, în l. rusă, înseamnă iepure (n. t.). 


105 


atenţie explicaţiile practice care li se dăduseră şi acum 
discutau cu aprindere cum să procedeze. Ajungând la baterie, 
ofiţerii fură întâmpinați de comandanții de secții. 

— Înălţimea voastră, am pus rămăşag: să vedem care mută 
tunul mai întâi? spuse Rodionov. 

— Şi pe ce aţi pus rămăşag? întrebă porucikul. 

— Ei, pe nimic. Cei care-l pierd cară în cârcă la cazarmă pe 
cei care-l câştigă, răspunse Lepiohin. 

— lar eu o să cinstesc secţia învingătoare cu o vadră de 
votcă! să nu călărească pe nebăute, vesti Boreiko. 

— Mulţumim frumos! răspunseră soldaţii, şi, salutând, 
alergară la piese. 

— Aşadar, secţia întâia o să aibă ce bea! rosti Rodionov, 
absolut convins. 

— Nu se ştie că pământul! 

— Ia tu secţia întâia, eu pe a doua, lui Gudima să i-o lăsăm 
pe-a treia şi - să-i dăm drumul. Vrei? îi propuse Boreiko lui 
Zvonariov. 

— Crezi că Jukovski o să fie de acord? 

— Să stăm de vorbă cu el şi chiar deseară să începem treaba. 
Ai grijă ca la noapte să dai lumină la baterie. 

Aflând despre propunerea lui Boreiko, Jukovski îşi exprimă 
dorinţa de a participa şi el la întrecere şi spuse că va conduce 
secţia a treia. 

Vestea că şi ofiţerii urmau să ia parte la întrecere îi făcu pe 
toţi ostaşii să se agite: 

— S-a lepădat de noi Ursu, lua-l-ar naiba! spuneau aprinşi cei 
din secţia întâia. S-a dat de partea bucherilor, iar nouă ne-a 
vârât praporul pe gât. 

— Ei, acu să vă ţineţi! Vă arătăm noi împreună cu Ursu, câte 
parale face sfanţu! spunea vesel Lepiohin. 

Secţia a treia era măgulită că-l vede chiar pe comandantul 
companiei alături de ea. Totuşi ostaşii nu prea erau siguri de 
izbândă. 

— Ursu ridică tunul de unu singur, pe când comandantul 
nostru e bolnav rău. Şade mai mult în jilţ şi citeşte în cărţi. 

Zvonariov îşi adună ostaşii, ca să discute împreună ce aveau 
de făcut. Ca întotdeauna, mai mult se sfătuia cu ei, decât dădea 
ordine. Rodionov, Koşeliov şi matrozul semnalizator Denisenko, 
detaşat la secţia întâia, ajutară la repartizarea sarcinilor. 


106 


Praporşcikul arăta oamenilor cum puteau fi folosite mai bine 
mijloacele mecanice. 

Peste puţin, munca era în toi. 

Ocărându-i pe bărboşii din secţia a doua şi râzând de 
stângăcia lor, Boreiko robotea nu departe de secţia întâia. 
Jukovski, ca întotdeauna, conducea cu calm, pe îndelete, munca 
secţiei a treia. Oamenii trebăluiau pe lângă tun preocupaţi. 

Lebiodkin şi echipa de la proiectoare puneau la punct 
iluminatul pentru noapte. Blohin nu muncea pe lângă tunuri 
dar se interesa îndeaproape de mersul întrecerii, mai ales, la 
secţia întâia, din care făcea parte. 

— Bloha, dæ’ tu cu ce secţie ţii? îi strigă Boreiko. 

— Cu aia care câştigă, înălţimea voastră! răspunse voios 
ostaşul. Atunci, gâtlejul o să aibă cu siguranţă parte de 
udătură! 

— Ia te uită, pezevenghiul! Te lepezi şi de secţia ta, hai?! 

— Da ce mai poate secţia de vreme ce nu sunteţi cu ea? 

— Dacă-i aşa, atunci ţine cu a doua, unde sunt acum. 

— Fără secţia întâia, nu ţineţi piept nici înălţimea voastră. 

Boreiko zâmbi vesel. 

După ce se întunecă, se dădu repaus timp de o oră. 

Seara, Jukovski trimise un raport la Comandamentul 
Artileriei asupra mersului lucrărilor. Drept răspuns, primi 
dispoziţia de a termina transformarea bateriei până seara zilei 
următoare. 

Noaptea era înstelată, fără lună. Departe, spre miazănoapte 
licăreau mereu fulgere, dar tunetul nu se auzea. Pe mare 
domnea liniştea. Fascicolele de lumină ale proiectoarelor 
lunecau încet de colo-colo pe suprafaţa liniştită a apei. Dinspre 
poziţiile terestre, bubuiau lovituri răzlețe de tun, răpăiau puşti 
şi mitraliere. 

De îndată ce lumina începu să funcţioneze, lucrările fură 
reluate cu aceeaşi vigoare. La secţia întâia, treaba mergea 
strună. La a doua, era cea mai multă gălăgie. Fără să închidă o 
clipă gura, Boreiko răcnea de mama focului, asurzindu-şi 
oamenii cu sudălmi tot mai piperate, însă fără răutate. La auzul 
înjurăturilor, ostaşii pufneau în râs sau îşi făceau semnul crucii. 
Totuşi, secţia era codaşă în muncă. La secţia a treia, soldaţii 
trebăluiau fără pripeală pe lângă tun, executând dispoziţiile lui 
Jukovski, clare şi precise. 


107 


Nici nu băgaseră de seamă că se apropie miezul nopţii. La 12 
fix, Jukovski ordonă încetarea lucrului. Oamenii porniră agale 
spre cazarmă. Secţiile întâia şi a doua terminaseră lucrul în 
acelaşi timp! A treia rămăsese puţin în urmă. Asta îi făcu pe 
ostaşii lui Boreiko şi ai lui Zvonariov să ia în tărbacă ghinionista 
secţie a lui Jiganov. 

— Ei, toamna se numără bobocii, replică enigmatic Jukovski, 
în numele tuturor. 

— Înălțimea voastră, dar noi nu numărăm bobocii, ci 
păhărelele cu votcă, de care o să ne învârtim! dădu cu gura 
Blohin. 

Curând toată compania se cufundă într-un somn adânc: doar 
sentinelele păşeau de colo-colo prin baterie. 

A doua zi, dimineaţa, Zvonariov dormi cam mult. Deschise 
ochii aproape de ora şase când munca era în toi. 

— De ce nu m-ai deşteptat? se răsti el la ordonanţă. 

— Mi-a ordonat domnul porucik să nu vă scol, răspunse 
soldatul, zâmbind mucalit. 

Praporşcikul alergă la baterie. Ajunse tocmai la timp. Boreiko 
lua bârnele de la secţia întâia. Făcând cerc în jurul porucikului, 
soldaţii protestau zgomotos. 

— Praporşcikul vostru doarme încă, iar regulamentul spune 
că în lipsa ofițerului, ostaşii n-au voie să mişte tunurile din loc. 

— Căraţi bârnele la loc! strigă praporşcikul, aflând despre ce 
e vorba. 

În timp ce secţiile întâia şi a doua trebăluiau pe lângă piesele 
lor, Jukovski începu să ridice tunul cu afet cu tot pentru a-l 
monta pe platformă mobilă. 

— Înălțimea voastră, într-un ceas-două, secţia a treia 
isprăveşte treaba, îl anunţă pe Zvonariov ochitorul Koşeliov, 
îngrijorat. 

Praporşcikul se duse să vadă ce fac vecinii. Tunul fusese 
ridicat; nu mai rămânea decât să fie coborât pe platformă şi 
fixat pe ea cu afet cu tot. Era vădit că Jukovski îşi pusese în 
aplicare îndelungata experienţă şi lăsase în urmă celelalte două 
secţii. 

— Deci, Nikolai Vasilievici, şi eu şi Boreiko am pierdut pariul, 
recunoscu Zvonariov, apropiindu-se de căpiţam. 

— Sunt de aceeaşi părere. Peste o oră, pot să deschid focul 
cu piesa mea, răspunse Jukovski. 


108 


— Dar aici se procedează nereglementar, protestă Boreiko. 
La carte scrie că piesele nu pot fi ridicate împreună cu afetele. 

— la te uită ce reglementar a devenit deodată Boris 
Dmitrievici! La război nu e cazul să fii atât de formalist, spuse 
cu un zâmbet căpitanul. 

— Eu, formalist? se aprinse Boreiko. Aşa ceva n-am fost şi 
nici n-am să fiu vreodată. Dar putea să se întâmple un accident, 
să fie strivit careva. 

— La război, nu ţii cont de primejdie şi încă de una 
problematică, acum vă rog să vă duceţi la Comandamentul 
Artileriei să raportați că lucrările au fost terminate, să stabiliţi 
legătura între Utios şi cei din bateria B şi să vă înţelegeţi cu ei 
asupra organizării tragerii. 

— Nikolai Vasilievici, n-ar fi mai bine să vă duceţi personal? 

— Nu ţin neapărat să stau de vorbă cu superiorii. Legătura o 
încredinţez lui Serghei Vladimirovici, iar problemele 
artileristice, dumitale, Boris Dmitrievici. 

Când secția a treia isprăvi lucrul, soldații se repeziră la 
Jukovski şi începură să-l salte în sus, voind să-l ducă pe braţe 
acasă, dar Boreiko îi dădu la o parte şi-l pofti pe căpitan să-l 
încalece. 

— Suiţi-vă, Nikolai Vasilievici, vă duc în galop. 

— Doamne fereşte, Boris Dmitrievici, ce vorbeşti! 

— Ei, aşa ne-a fost tocmeala: de vreme ce am pierdut, 
suntem datori să ducem călare secţia a treia. Jiganov, încalecă 
pe Rodionov, iar ceilalţi, fiecare pe cine vrea! strigă Boreiko. 

Soldaţii săriră repede unii în cârca altora. Zvonariov îl ajută 
pe Jukovski să încalece şi fiind ora mesei, toată cavalcada porni 
în trap spre sala de mese, în râsete şi chiote. 

Boreiko şi Zvonariov plecară în oraş. Spre stânga se întindea 
marea nemărginită. Pretutindeni domneau pacea şi liniştea: la 
orizont se întrezăreau torpiloarele japoneze care pândeau 
Arthur-ul, iar în apropierea țărmului mişcau încolo şi încoace 
dragoarele de mine. În schimb, Oraşul-Vechi dispărea în nori de 
fum şi praf, prin care pâlpâiau flăcările bombardamentul era în 
toi: peste tot se rostogolea un vuiet continuu. Uliţele păreau 
moarte; nu se zărea ţipenie de om; doar din când în când 
treceau în goană ricşe sau vreo birjă cu un rănit cules de pe 
stradă. Dar iată că, deodată, acoperind toată larma, începură să 
mugească tunurile de douăsprezece țoli ale cuirasatelor din 


109 


radă, trimiţându-şi obuzele departe în spatele liniilor japoneze. 

La Comandamentul Artileriei, cei doi ofiţeri trebuiră să facă 
un raport detaliat asupra lucrării executate la baterie. 

În timpul acesta, aghiotantul anunţă sosirea lui Butusov. 
Generalul îl primi numaidecât. 

— Excelenţă, permiteţi să vă raportez că bateria care ne face 
atâta sânge rău a fost descoperită de chinezii mei. Poftiţi 
schema dispozitivului bateriilor de asediu japoneze. Bateria pe 
care o căutăm este amplasată după o sopcă, în zona satului 
Şulinmin. Am trecut-o pe schemă, după relatările unui chinez. E 
de notat, că din cei trei informatori chinezi, s-a întors numai 
unul. Al doilea a fost prins de japonezi şi decapitat. Al treilea a 
căzut în timpul unui schimb de focuri. Ar trebui să se acorde 
deocamdată măcar un ajutor familiilor rămase fără sprijin, iar 
după război, şi o pensie; doar cei doi chinezi ne-au făcut servicii 
mari şi au murit în slujba noastră. Acest ajutor ar încuraja mult 
pe conaţionalii lor. Ne-ar ajuta cu şi mai multă tragere de inimă 
acţionând ca informatori în spatele liniilor japoneze. 

— Stessel nu va accepta niciodată una ca asta. El este de 
părere că cea mai bună recompensă pentru chinezii care se 
străduiesc pentru noi este ştreangul, răspunse generalul. 

— Întâi ar trebui să se verifice informaţiile primite şi dacă 
sunt juste, să se dea recompensă chinezilor, fu de părere 
Tahatelov. 

— Ocupă-te dumneata de treaba asta. la legătura cu 
marinarii şi încearcă să verifici, în măsura posibilului, 
informaţiile date de chinez. Dacă ele se confirmă, vom face 
propuneri pentru recompense, iar dacă propunerile noastre nu 
sunt acceptate vom acorda premii în bani din fondurile noastre 
de rezervă, spuse generalul, adresându-i-se lui Tahatelov. 

— Am înţeles. Mă voi ocupa îndată de această chestiune, 
răspunse colonelul. 

— Cum rămâne cu familiile celor care au pierit? aminti 
Butusov. 

— Deocamdată, va trebui să apelăm la caritatea publică pe 
cale particulară. lată, din partea mea, spuse generalul, 
întinzându-i lui Butusov, o bancnotă de 25 ruble. 

Tahatelov şi Zvonariov contribuiră şi ei. Se adunară în total 
vreo sută de ruble, pe care Butusov se şi oferi să le transmită 
familiilor celor morţi. 


110 


Deşi bateriile despre care se primiseră informaţii nu putură fi 
reperate, bateria care făcuse atâta rău, nu mai trase, după ce 
zona indicată de chinez fu supusă unui bombardament. 

O 

După ce-şi termină raportul, Zvonariov plecă de la 
comandament. În stradă o întâlni pe Varia. Se ducea acasă. 

— De la spital vii? o întrebă praporşcikul. 

— Da, ce te miră? 

— Bine, dar oraşul e sub bombardament. 

— Azi am transportat la Spitalul Marinei nişte marinari 
bolnavi. Ce mai nou pe Utios? Ce mai face Şurka Nazarenko? 

Zvonariov îşi aduse aminte de cele vorbite cu Boreiko. 

— E în luna de miere. 

— A, deci tot s-a măritat cu furierul ei! Şi zicea mereu, că 
mai curând se spânzura decât să-l ia de bărbat. 

— Nu s-a măritat cu furierul. 

— Dar cu cine? Nu cumva, chiar cu dumneata? I-ai plăcut 
întotdeauna, deşi i-am spus mereu că dumneata eşti bun de 
bărbat, cum sunt eu bună de domnişoară de onoare la Curte. 

— Poate că, într-o zi, ca eroină a apărării Port-Arthur-ului, ai 
să ajungi şi domnişoară de onoare la Curte. 

— Ei, cine e soţul Şurkăi? 

— Gudima. 

— Gudima? Acum o aud pentru prima oară. Când a fost 
cununia, la ce biserică, cine i-a cununat? Hai, povesteşte-mi cu 
de-a-mănuntul. Dumneata, bineînţeles, le-ai fost cavaler de 
onoare! 

— S-au cununat în „tufiş de răchitiş”, dar când, asta n-o ştiu 
cu precizie. 

— Se poate să vorbeşti aşa urât? Să-ţi fie ruşine! protestă 
Varia, roşind. 

— Din păcate, e tristul adevăr. 

Varia îl privi uimită şi speriată! 

— Chiar mâine am să trec pe la ea: am să-i trag o săpuneală 
zdravănă! O fac eu să se întoarcă acasă. 

— Dar cinstea n-ai cum să i-o mai întorci! 

— După mine, ce a făcut Gudima e o ticăloşie! Am să i-o spun 
de la obraz. 

— Atunci cred că ar fi mai bine să nu vii pe la noi. Vizita 
dumitale nu-i va pricinui Şurei decât neplăceri. 


111 


— Eu am să fac scandal, şi nu dumneata, aşa că n-ai de ce să 
te îngrijorezi. Cu aceste cuvinte Varia scutură cu energie mâna 
lui Zvonariov şi plecă spre casă. 

O 

Întrucât se însera, Beli hotărî să amâne pe a doua zi 
dimineaţă tragerea de încercare. După ce îi telefonară lui 
Jukovski, informându-l despre această hotărâre, cei doi prieteni 
se gândiră să-şi petreacă seara la Riva, nădăjduind să afle acolo 
amănunte asupra recentei bătălii susţinute de escadră. 

De îndată ce încetă bombardamentul, pe străzi ieşi lume 
multă. Magazinele se deschiseră; pe Ftajeră apărură primii 
oameni ieşiţi la plimbare; nu mult după aceea, bulevardul 
forfotea. Muzica militară începu un marş tunător, şi viaţa 
clocotitoare reintră în drepturile ei. 

Boreiko şi Zvonariov păşeau agale de-a lungul cheiului. La 
debarcader acostau mereu bărci venind de la navele de război. 
Marinarii, în ţinută albă, parfumati, se îndreptau spre Ftajeră. 
De îndată ce-şi făcură apariţia acolo, tiraliorii care se plimbau 
pe alei, începură să-i fluiere şi să-i huiduiască. 

— Bine au ajuns marinarii noştri: nici nu mai pot să scoată 
nasul în lume! spuse Boreiko. Sunt sigur că dacă la comanda 
cuirasatelor ar fi fost nişte locotenenţi, fără îndoială că măcar o 
parte din escadră ar fi răzbit spre Vladivostok... Ce-ai zice, să 
trecem pe la institutoarele de la şcoala Puşkin? propuse el pe 
neaşteptate. 

— Trebuie să facem un ocol până acolo. la, spune drept, 
Borea, aşa-i că vrei s-o vezi pe mica Olia? 

— Aş fi foarte nefericit dacă i s-ar întâmpla ceva. 

— Ai de gând să te însori cu ea? 

— Ei, cine ia de bărbat un beţivan ca mine... Mergem? 

— Fie. 

Cei doi prieteni se îndreptară pe strada Puşkin. Ici, colo, 
trebuiră s-o ia prin mijlocul străzii, ocolind clădirile avariate de 
bombardament. Şcoala n-avusese însă nimic de suferit. Doar 
zidul care împrejmuia grădina fusese dărâmat într-un loc iar 
schijele loviseră mai mulţi copaci. Mica, voioasa Olia Selemina 
venea în întâmpinarea lor. 

— A, ce văd! Mi se pare că e domnul Urs în persoană, 
împreună cu prietenul său! rosti ea, salutându-şi musafirii. 
Poftiţi în fanză! 


112 


Cei doi ofiţeri o urmară. În casă o găsiră pe Maria Petrovna 
şi pe Liolia Lobina. Musafirii fură poftiţi să ia loc. 

— Suntem în trecere; ne ducem la Riva. Haideţi şi 
dumneavoastră cu noi, le propuse Boreiko. 

Cele două fete o priviră întrebător pe Jeltova. 

— Duceţi-vă voi; eu rămân acasă! le învoi Maria Petrovna. 

Se repeziră amândouă, o îmbrăţişară şi dispărură îndată că 
să se îmbrace. 

— Au căzut multe obuze azi în partea aceasta? întrebă 
Zvonariov. 

— Destule. Ne-am adăpostit în pivniţă; totuşi a fost 
înspăimântător. 

— Da de ce nu vi se face un adăpost că lumea? 

— Cine se uită la noi? Nici nu contăm. În schimb, nu departe 
de aici, la Stessel, se construieşte pentru vite un adăpost uriaş. 

Cele două institutoare se întoarseră în cameră urmate de 
Stah. Acesta şchiopăta încă bine şi se sprijinea în baston. 

— Salut, tunarilor! le strigă el celor doi vizitatori. Cum merge 
cu războiul? 

— Păi, stăm în rezervă, pe Utios, aşteptăm şi noi aşa să se 
facă mai cald. Dar tu, cum o mai duci? 

— Rănile mi s-au vindecat aproape complet! Saviţki, 
comandantul meu de regiment, de prea mult dor, a şi trimis o 
comisie, ca să mă examineze, să vadă în ce stare mă aflu. 
Inţelepţii Esculapi au constatat, că sunt aproape restabilit. 

— Auziţi: medicul-şef al regimentului a spus că Stah n-o să 
poată dansa pe poziţii, dar de mers o să meargă cum poate - 
aşa, cătinel, cătinel! adăugă Lobina, indignată. 

— Mai ales la atac! adăugă Zvonariov cu un zâmbet ironic. 

Îşi luară rămas bun de la Jeltova şi plecară cu toţii. 
Endjeevski şi Liolia mergeau înainte, urmaţi de Zvonariov şi de 
Olia, iar Boreiko călca greoi în urma lor. 

Apropiindu-se de căsuţa Rivei, auziră încă de departe un 
cântec prin ferestrele deschise. 

— Se pare că argonauţii noştri s-au întors cu bine, aşa că 
vom afla toate amănuntele navale, spuse Liolia. 


Anii tinereți-s 
Păsări călătoare, 
Fericirea-i doară 
113 


Val care dispare. 
se auzea din casă. 


Vremea cea de aur 
Fost-a şi-a trecut 
Și cu trupu-o dată 
Vlaga-a dispărut. 


secondară în cor noii sosiți. 

Riva apăru la fereastră: 

— Andriuşa, ne vin musafiri, rosti ea, întorcându-se spre 
interiorul camerei. 

Cântecul din casă încetă, dar continuă afară, tot atât de 
avântat. 


Rătăcesc prin lume 
Fără vre-o plăcere 

Mă despart de-amaruri 
Și dau de durere!” 

Timbrul amplu, de soprană, al Olei şi vocea catifelată, 
scăzută, de bas, a lui Boreiko răsunau distinct printre celelalte. 

Gazdele, care ieşiseră în pragul casei ca să-şi primească 
musafirii, izbucniră în aplauze. 

— Ei, sunteţi teferi şi nevătămaţi? Atunci, totul e în ordine, 
rosti porucikul. 

Fetele se sărutau, bărbaţii îşi strângeau mâinile. 

— Hai, povesteşte-mi iute tot ce ţi s-a-ntâmplat, o îndemnă 
Olia pe Riva, după ce intrară cu toţii în casă şi luară loc. 

— O, de-aţi şti prin ce clipe am trecut în cursul luptei! La 
fiecare explozie de pe Sevastopol îmi venea să leşin de groază 
pentru Adriuşa. Nu, n-aş mai vrea să văd aşa ceva! îşi încheie 
Riva istorisirea. Când am dat cu ochii de Arthur m-am bucurat 
de parcă aş fi văzut Odesa mea dragă! 

— De fapt, de ce s-a întors escadra? întrebă Stah. 

— Pentru mai multe motive, răspunse Akinfiev. Uhtomski e 
vinovat de tot ce s-a întâmplat. In loc să adune escadra îndată 
ce s-a întunecat şi să încerce din nou să răzbească spre 


13 Strofe din poezia „Soartă amară” de A. V. Kolţov, Poezii Alese (Cartea Rusă, 1953) 
(n. ed.). 
114 


Vladivostok, s-a repezit primul înapoi, spre Arthur, iar ceilalţi s- 
au luat după el. 

— Dar Essen de ce n-a încercat să se strecoare cu 
Sevastopoh întrebă Zvonariov. 

— Ni s-a oprit maşina din tribord, aşa că am pierdut mult din 
viteză. Nu puteam merge mai departe. Cu toate strigătele lui 
Essen, nu mai era nimic de făcut. 

— Dar Retvizan, Poltava şi celelalte? 

— Retvizan avea chiar de la plecare o spărtură la prova, iar 
când s-a năpustit asupra japonezilor, a fost lovit încă o dată tot 
în prova, şi a ambarcat prin spărtură atâta apă, încât a început 
să se scufunde din mers. Fireşte că Şensnovici s-a grăbit să 
ajungă la Arthur. Poltava avea o spărtură la pupa iar cârma 
abia mai funcţiona. 

— Dar Peresvet în ce stare se afla? De ce a ordonat Uhtomski 
să se întoarcă în port? întrebă Stah, continuându-și 
interogatoriul. 

— Gurile rele zic că Peresvet era sub comanda lui Boisman, 
acesta, sub comanda lui Uhtomski, şi prinţul însuşi sub ordinele 
unui trio feminin: nevastă-sa, Korţeva şi Nepenina. Un proverb 
japonez zice că nava cu mai mulţi comandanţi rămâne căruţă 
pe drum. Aşa s-a întâmplat şi cu Peresvet. În cursul luptei 
cuirasatul n-a suferit avarii grave, aşa cum n-au suferit nici 
Pobeda şi nici Pallada. Toate aceste nave puteau să-şi continue 
foarte bine drumul spre Vladivostok. 

— Atunci ce s-a întâmplat, s-au speriat? întrebă Olia. 

— Cherchez la femme, Olga Semionovna. Probabil, că şi pe 
Pobeda, şi pe Pallada se aflau doamne care tot leşinau de frică. 
În loc să comande navele, Zaţarenîi şi Samavski trebuiau să 
trezească doamnele din leşin, spuse Akinfiev, zâmbind. 

— Tot răul vine întotdeauna de la femei, observă Boreiko, 
sentenţios. Serioja, să-ţi intre bine în cap acest lucru. Fereşte- 
te de amazoana ta! 

Femeile protestară cu aprindere. 

— Fără noi, voi bărbaţii, nu sunteţi buni de nimic, spuse Riva. 
la uitaţi-vă la Stah: a ajuns om după ce s-a însurat. Inainte 
umbla murdar şi neîngrijit, nu mânca de loc, sau mânca pe 
apucate. Acum şi-a orânduit şi el viaţa în toate privinţele. 

Discuţia luă o turnură glumeaţă. Aprinseră lumina, închiseră 
ferestrele şi se aşezară la masă. 


115 


— Şi acum, ce aveţi de gând să faceţi, marinari rataţi ce 
sunteţi? întrebă Boreiko. 

— Essen speră că i se va lua comanda lui Uhtomski. Atunci 
poate că escadra îşi va încerca din nou norocul. 

— Până una alta, veţi fi trecuţi la infanteria de marină, ori la 
artileria de fortificaţii, preciză Boreiko. 

— Andriuşa a şi fost numit comandant de baterie pe 
Liaoteşan, spuse Riva. 

— Provizoriu. 

— Până te întremezi. Acum, Liaoteşan-ul este cel mai liniştit 
loc din Arthur. Obuzele bateriilor terestre nu ajung acolo, iar 
de pe mare nu se trage asupra lui. E linişte, aer curat, într-un 
cuvânt un adevărat sanatoriu, spuse Liolia. 

— Riva, te duci şi tu cu el? întrebă Olia. 

— N-o să-mi dea voie. 

— Va să zică, deocamdată, o să cam rămâi văduvioară?! 
întrebă Boreiko, clipind mucalit. 

— Nu cumva să-i dai târcoale: n-o să se uite la dumneata, îl 
struni cu energie Olia. Toată lumea izbucni în râs. 

— Se pare, că simpaticul nostru Urs a fost prins bine în laţ, 
rosti Riva, zâmbind duios. 

— Nu cred că pot interesa vreo femeie, declară porucikul 
oftând şi trăgând cu ochiul la Olea. 

— Femeile, ca femeile, dar se pare că pe un ţânţăruş îl 
interesezi foarte mult! preciză Stah râzând. 

— Mă temi de țânțari ca de foc! Nici n-ai prins de veste când 
te-a înţepat. 

— Dacă te porţi cum trebuie, n-o să te înţepe nimeni, puse 
lucrurile la punct Liolia. Ei, e timpul să mergem acasă. 
Bărbăţelul meu, după cum văd, e obosit rău, adăugă ea 
mângâindu-l pe Stah pe cap. 

Musafirii îşi luară rămas bun. Kuinsan care se învârtise tot 
timpul prin sufragerie le trimise din urmă o bezea. 

— Pentru cine? o întrebă Riva. 

— Serioja! Chinezoaica chicoti şi se făcu nevăzută. 

— Bravo, Serghei Vladimirovici! Ca să vedeţi: n-a stat 
degeaba aici, în lipsa noastră! râse Akinfiev. 

Zvonariov, fâstâcit, încercă să lămurească lucrurile, dar nu-l 
ascultă nimeni. 

— Ei, dacă află Varia, s-a zis cu tine, îl ameninţă şugubăţ 


116 


Boreiko, făcându-l pe praporşcik să intre în pământ de ruşine. 

Cei doi artilerişti le conduseră pe institutoare până la şcoală, 
apoi se îndreptară spre Utios. 

Îndată ce Andriuşa şi Riva se duseră la culcare, Kuinsan ieşi 
din casă şi o luă la fugă spre marginea oraşului, unde intră într- 
o fanză mică, pe jumătate năruită. Înăuntru îl găsi pe bătrânul 
chinez şi îi relată pe scurt amănuntele cu privire la starea în 
care se aflau navele ruseşti după bătălia din 28 iulie, amănunte 
pe care le aflase trăgând cu urechea în sufragerie; şi nu uită să 
pomenească despre intenţia marinarilor de a ieşi din nou în 
larg. După ce ascultă totul, chinezul îi oferi o crizantemă şi 
încercă s-o îmbrăţişeze, dar Kuinsan îl evită chicotind şi o luă la 
fugă. 

O 

A doua zi de dimineaţă, Zvonariov se duse la amiralul 
Grigorovici, pentru a cere cablul telefonic. Amiralul îi ascultă 
rugămintea şi scrise îndată o dispoziţie prin care ordona să se 
elibereze materialul cerut. 

Praporşcikul salută şi se întoarse pe Utios. Când se apropie 
de scara casei în care locuia, auzi glasul Varei răsunând prin 
fereastra deschisă a camerei lui Gudima: 

— Vino-ţi în fire! Intoarce-te acasă! o muştruluia Varia pe 
Şura Nazarenko. 

Zvonariov nu auzi clar răspunsul. 

Un sfert de ceas după aceea, praporşcikul ieşi din camera lui, 
şi intră în sufragerie. Şura plângea în hohote, cu capul plecat 
pe umărul Varei, iar Gudima fierbea de indignare: 

— Mademoiselle, lucrul acesta nu vă priveşte câtuşi de puţin 
pe dumneavoastră. Vă rog, o dată pentru totdeauna, să nu vă 
amestecați în treburile altora. 

— Şura este colega mea, şi socot, că dumneata te-ai purtat 
josnic cu ea! răspunse Varia. 

— Eşti o domnişoară prost crescută! Chiar azi, îi voi scrie 
tatălui dumitale şi-l voi ruga să-ţi interzică să mai apari pe 
Utios! o ameninţă ofiţerul, furios. 

— Hai în odaie, Alexandr Alexeievici, îl rugă Şura pe iubitul 
ei, trăgându-l după ea. 

Varia, ieşi pe uşă triumfătoare. 

— Ei, vezi că ştiu nu numai să mă apăr pe mine, dar şi pe 
prietenii mei! se lăudă ea faţă de Zvonariov. 


117 


— Nu cred că procedeul dumitale va fi aprobat de cei de- 
acasă. 

— A, ştiu c-o să capăt 0 săpuneală, răspunse fata, scuturând 
sfidătoare din cap, dar nu va fi pentru întâia oară. 

Primind plângerea lui Gudima, Belii îi interzise fiicei sale să 
mai pună piciorul prin vreo baterie. Apoi îi scrise câteva 
rânduri lui Gudima în care cerea scuze pentru ieşirea fetei faţă 
de el, dar totodată observa cu severitate că atitudinea lui faţă 
de Şura Nazarenko era reprobabilă. 

O 

A doua zi, la Utios apărură musafiri nepoftiţi: doctorul 
Subbotin, inspectorul spitalelor fortăreței, însoţit de mai mulţi 
medici şi ofiţeri de administraţie. Jukovski îi întrebă care era 
scopul vizitei lor. 

— Aici se va amenaja un spital pentru soldaţii debili şi intraţi 
în convalescenţă, după rănire, răspunse Subbotin. 

— Aveţi aprobarea Comandamentului Artileriei? 

— Căpitane, uiţi că gradul meu e asimilat cu acela de 
general, obiectă Subbotin, arătându-şi epoleţii. 

— General de dizenterie, mormăi Boreiko, apropiindu-se. 

— Pe lângă aceasta, suntem informaţi că dumneavoastră 
aveţi rezerve alimentare care nu figurează în evidenţa 
serviciului de subzistență, adăugă un funcţionar de la 
intendenţă. Am ordin să inspectez depozitele şi pivnițele. 

— Fără dispoziţia directă a generalului Belii, nu puteţi 
inspecta nimic, izbucni îndată Boreiko. 

Ciorovăiala fu curmată de primirea unui ordin, conform 
căruia bateria trebuia să deschidă imediat focul asupra unor 
obiective terestre. 

— La tunuri! Obiectiv numărul treisprezece! răcni Boreiko. 

Soldaţii şi ofiţerii se repeziră la posturi. Subbotin şi 
însoțitorii lui hotărâră să aştepte până la încetarea tragerii, dar 
bubuitul primei salve îi şi făcu să bată în retragere. 

După încetarea focului Boreiko îi chemă pe artelnic şi pe 
magazioner şi le spuse că cei de la intendenţă voiau să pună 
mâna pe alimente. 

— N-au nici un drept! se amestecă Blohin, ivindu-se lângă ei. 
O să le pitim atât de bine că n-au să le găsească cât or trăi. Le 
îngropăm şi turnăm ciment peste ele. 

În timp ce Boreiko punea lucrurile la cale împreună cu 


118 


soldaţii,  Jukovski începuse tratative diplomatice cu 
Comandamentul Artileriei. Belîi îi dădu dezlegare să acţioneze 
după cum va crede de cuviinţă: 

— Eu nu ştiu, n-am văzut nimic! încheie, lăsând să se 
înţeleagă, că-i dă mână liberă. 

După ce convorbirea luă sfârşit, Boreiko raportă căpitanului: 

— Acum n-au decât să poftească. Să caute până n-or mai 
putea, spuse el. 

A doua zi, Subbotin se ivi din nou pe Utios. Pentru a-şi întări 
autoritatea, îl invitase şi pe inspectorul şef al spitalelor militare 
din regiunea Kvantung, generalul '[erpiţki. Deşi teritoriul 
Kvantung-ului se reducea acum la incinta fortăreței, Ţerpiţki 
continua să deţină acea funcţie, care nu mai avea nici un rost. 
La un moment dat, Stessel îl numise comandantul brigăzii a Il-a 
din divizia lui Kondratenko. Dar chiar în cea dintâi ciocnire în 
luptele pentru trecători, generalul se arătase „cu nervii foarte 
slăbiţi”, astfel încât fusese mutat imediat înapoi, în vechiul lui 
post. 

Bondoc, îndesat, stacojiu, cu ochelari în ramă de aur, făcea 
impresia unui gurmand şi amator de anecdote scabroase. 
Alături de el, păşea ţeapăn Subbotin, înalt, uscăţiv, cu părul alb 
aproape în întregime, cu o expresie permanent dispreţuitoare. 
Medicii şi funcţionarii de la aprovizionare păşeau în urma 
superiorilor. 

Era o zi caldă, însorită. Ţerpiţki îşi ştergea cu batista obrazul 
asudat şi chelia în dezvoltare. 

— Aş putea să beau un pahar cu apă? îl întrebă el pe 
Jukovski. 

— Permiteţi-mi să vă ofer un pahar de cvas, făcut de noi din 
pâine. 

Generalul bău. Rece, adus din beci, aromat şi spumos, cvasul 
îl încântă pe Ţerpiţki. 

— Căpitane, judecând după acest  cvas, soldații 
dumneavoastră sunt bine hrăniţi! i se adresă el lui Jukovski. 

— Nici nu e de mirare, de vreme ce se cheltuieşte pentru 
hrana lor cu mult peste alocaţia regulamentară, se amestecă un 
funcţionar de la intendenţă. 

— Dovezi, nu vorbe goale! interveni Boreiko. 

— O s-o dovedesc! răspunse aprins intendantul. 

Însoţit de Boreiko acesta se îndreptă spre pivniţă, iar 


119 


TŢerpiţki, împreună cu medicii se duse la cazarmă. După ce 
cercetă totul din ochi, generalul manifestă un interes deosebit 
pentru bucătărie unde ceru să guste din mâncare. Ciorba de 
peşte proaspăt şi pilaful fraged fiert în abur, îl încântară. 
Zâmbind prietenos, generalul gustă din bucate cu poftă. Apoi 
se întoarse în cazarmă unde recomandă medicilor să examineze 
totul în amănunt, şi să stabilească dacă era potrivită pentru 
amenajarea spitalului, după care plecă împreună cu Subbotin. 

În timpul acesta, Boreiko şi intendantul făceau în pivniţă un 
inventar minuţios al alimentelor. Constatând că aproape nu 
erau surplusuri intendantul rămăsese pe gânduri tot mai 
bănuitor: 

— Le-aţi ascuns! îi spuse el în sfârşit de la obraz porucikului. 

— Tot ce găsiţi al dumneavoastră să fie, răspunse acesta. 

Funcţionarul ieşi din pivniţă, se uită împrejur şi o luă direct 
spre locul în care fuseseră îngropaţi cartofii. Groapa fusese 
camuflată cu atâta grijă, încât era cu neputinţă să fie 
descoperită chiar stând lângă ea. Era limpede, că intendantul 
aflase secretul de la cineva. 

— Săpaţi, vă rog, în locul acesta, poate om da de vreo 
comoară! rosti el batjocoritor, jubilând dinainte. 

Arborând un aer nepăsător, Boreiko ordonă lui Blohin şi altor 
trei soldaţi să sape în locul indicat. 

Soldaţii puseră mâna pe cazmale. După ce aruncară la o 
parte stratul de pământ de deasupra, dădură de piatră şi se 
străduiră zadarnic s-o spargă cu târnăcoapele şi cu cazmalele. 

— Stâncă şi iar stâncă. Sper că eşti satisfăcut, nu? îl întrebă 
Boreiko pe funcţionar. 

— Nu prea! răspunse acesta şi încercă să sape el însuşi fără 
nici un rezultat. Se îndepărtă, oftând înciudat. 

— Să ştiţi că vreo lepădătură a arătat locul gropii! Bloha, 
află, care-i ticălosul şi raportează-mi, ordonă Boreiko mânios, 
plecând spre cazarmă. 

— Aşadar, nu-i rău că am făcut ieri rost de ciment de la 
marinari. Nu d-a surda spuneau că se întăreşte îndată, că peste 
un ceas nu-l mai spargi nici cu ranga. Ei astupă cu timent, pe 
vase, spărturile mici, spuse ochitorul Koşeliov. 

— Bine, dar noi cum mai scoatem cartofii? întrebă Boreiko. 

— N-aveţi grijă, înălţimea voastră. Credeţi că nu mai putem 
să-i scoatem? Hm ! Aruncăm ţimentul în aer şi gata, îl linişti 


120 


Blohin. 

În timp ce intendantul cotrobăia zadarnic după rezervele 
dosite, medicii discutau despre posibilitatea transformării 
cazărmii în spital. 

— Lucrările de amenajare putem să le facem chiar noi. Avem 
un inginer: numai să ne arătaţi, ce-i de făcut şi în ce fel, lămuri 
Jukovski. 

— Ce personal medical aveţi? 

— Avem felcerul companiei şi o soră voluntară, răspunse 
Jukovski. 

— Vă mai trimitem o soră. E de ajuns! spuseră „esculapii”. 
Ei, putem să plecăm. Dar dumneata, domnule căutător de 
comori, ce faci? Nu mergi cu noi? îl întrebară ei pe intendant. 

— Trebuie să mai viu o dată! Se pare că totul a fost scos din 
baterie şi ascuns undeva, răspunse funcţionarul, posomorât. 

— Poţi să vii şi de o sută de ori, n-ai să găseşti nimic! îl 
asigură Boreiko zâmbind ironic. 

După ce generalul şi medicii plecară, Jukovski îl chemă pe 
Nazarenko şi-l întrebă fără ocol, dacă nu cumva chiar el dăduse 
în vileag existenţa surplusului de provizii pe Utios. 

— Să-mi fac rău cu mâna mea, înălţimea voastră, protestă 
feldvebelul. Nu mănânc şi eu tot de la cazan? 

— Atunci află vinovatul şi raportează-mi, ordonă căpitanul. 

Trecu o zi, încă una, dar nu se descoperi nimic. 

Boreiko îi beştelea pe soldaţi, ordonându-le să descopere 
neapărat pe denunţător. 

În cele din urmă, Rodionov raportă că totul fusese dat în 
vileag celor de la intendenţă de furierul Pahomov. 

— Are de gând să se reangajeze la jandarmi după ce o să fie 
lăsat la vatră, aşa că face practică, lămuri subofiţerul. 

— Am să mă răfuiesc cu el chiar azi, rosti porucikul. 

— Nu vă murdăriţi mâinile cu el, înălţimea voastră. Las-că-l 
pedepsim tot noi, pe tăcute, fără gălăgie, de-o să ţină minte 
toată viaţa! 

— Băgaţi de seamă - nu cumva să-l omorâţi! îi avertiză 
Boreiko. Ar începe tot felul de anchete, de judecăţi, am avea 
neplăceri şi comandantul companiei şi eu. 

În aceeaşi noapte ostaşii se aşezară la pândă şi în clipa când 
furierul ieşi din cancelarie îi puseră sacul în cap şi-l bătură 
măr. Boreiko, care se culcase, auzi ţipete înăbuşite şi gâfâituri, 


121 


dar nu se amestecă. Dimineaţa Pahomov, lăsat în nesimţire, cu 
mai multe coaste rupte, fu dus la spital, unde zăcu timp de o 
lună şi mai bine dar nu îndrăzni să spună nici pâs. 

Într-o bună zi, pe Utios îşi făcu apariţia Riva. Cobori din brec, 
şi dădu jos cele două geamantane şi rămase pe loc, uitându-se 
dezorientată împrejur. 

— Cu ce prilej pe la noi, doamnă? o întrebă Jukovski de la 
fereastră. 

— Unde l-aş putea găsi pe porucikul Boreiko ori pe 
Zvonariov? Sunt numită soră la dumneavoastră. 

— A, poftiţi, soră dragă, rosti prietenos căpitanul, ieşind în 
capul scării. Permiteţi să vă iau geamantanele. Conducând-o pe 
Riva în locuinţa lui, urmă: Trimit îndată să-i cheme pe porucik 
şi pe praporşcik. Scuzaţi-mă... nu vă cunosc numele. 

— Blum. 

— Căpitan Nikolai Vasilievici Jukovski. 

— Îmi pare foarte bine de cunoştinţă. Îşi strânseră mâinile. 

— Hei, Rivocika, ce vânt te-a adus pe la noi? întrebă Boreiko, 
intrând în cameră. 

— Am fost numită pe Utios, la spitalul de debili, dar 
deocamdată sunt cam dezorientată. 

— O să-l detaşăm imediat pe lângă dumneavoastră pe 
Serghei Vladimirovici: o să vă arate şi o să vă explice totul, 
spuse Jukovski, zâmbind. 

— Ei, chiar dacă n-o să-l detaşaţi, o să amareze chiar el lângă 
Rivocika - ca la geamandură! dădu asigurări Boreiko. 

— Nu-l vorbi de rău pe Serioja; e băiat cuminte şi niciodată 
nu-şi va permite vreun gest deplasat. 

Curând apăru şi Zvonariov bucuros. 

— Hei, frăţioare, trebuie să te muţi la mine, îl întâmpină 
Boreiko. În camera ta o să se instaleze Rivocika. 

Apariţia Rivei stârni o înviorare în viaţa bateriei de pe Utios. 
Invocând felurite pretexte, Zvonariov o consulta toată ziua. 
Boreiko făcea glume pe seama lui Akinfiev, prezicându-i 
anumite excrescenţe cornoase în frunte. 

Jukovski îşi petrecea seri de-a rândul lângă ea, povestindu-i 
despre familia lui. Gudima îşi răsucea de zor mustăţile. Până şi 
Cij încercă să facă pe cavalerul galant, dar n-avu succes. Şura, 
care la început era sfioasă în prezenţa Rivei, se împrieteni 
repede cu ea. Chiar şi soldaţii bateriei făceau presupuneri 


122 


asupra celui care avea să cucerească favorurile Rivei. 

— Cu praporşcikul nu se poate pune nimeni: să-l vezi ce-i mai 
dă târcoale, prorocea Lebiodkin. 

— Ba nu, băieţi! se împotrivea Blohin. Uite care-i socoteala: 
comandantul e însurat; Gudima o are pe Şurka; praporul, pe 
Varka; numai Ursu nostru a rămas de unu singur. A lui are să 
fie, ţineţi minte vorba mea, o ţinea el morţiş. 

Spre marea ciudă a lui Blohin porucikul avea însă tot timpul 
faţă de Riva o atitudine de ironie amicală. 

În seara zilei în care sosise Riva, Boreiko adună soldaţii şi-i 
puse să cânte în cor. Sunetele armonioase ale glasurilor 
bărbăteşti, puternice, pluteau în văzduhul neclintit al înserării. 

Vocea tunătoare, de bas, a porucikului domina. Stelele 
sclipeau viu pe cer ca în emisfera sudică. Licuricii săgetau, ca 
nişte punctuleţe de lumină; dinspre țărm se auzea vuietul 
necurmat al mării; tentaculele palide ale proiectoarelor lunecau 
pe suprafaţa întunecoasă a apei. Şi deasupra tuturor acestora 
se rostogolea avântatul cântec rusesc... 

De peste dealuri se auzeau bubuituri surde, îndepărtate. Riva 
şedea ca vrăjită lângă Jukovski. 

— Daţi adesea asemenea concerte minunate? întrebă ea. 

— Aproape în fiecare zi. Boris Dmitrievici e mare meşter în 
treaba asta. 

Viaţa celor de pe Utios îşi urma cursul în linişte; doar 
mugetul surd al canonadei ce se auzea în depărtare şi cele ce 
se povesteau despre bombardamentele la care era supus 
oraşul, aminteau că e război. 

O 

Japonezii ajunseseră în preajma fortăreței în ziua de 17 iulie. 
După ce s-au întărit pe poziţii, la 27 iulie au pornit la atac, 
izbutind să cucerească fortificațiile înaintate din sectorul de 
est, aflate pe crestele dealurilor Daguşan şi Siaoguşan. In 
cursul zilelor de 1 şi 2 august au ocupat, pe frontul de vest, 
colinele Triohgolovaia şi Peredovaia. Astfel, până la 3 august, în 
sectorul de est au ajuns în dreptul liniei principale de apărare, 
şi au înaintat în direcţia punctelor de sprijin întărite de pe 
frontul de vest: colinele Visokaia, Ploskaia, Divizionnaia, şi spre 
reduta Vodoprovodniîi. Toate acestea făceau cu putinţă asaltul 
general asupra fortăreței. 

În dimineaţa zilei de 3 august, căzuse o ploaie destul de 


123 


puternică împrospătând aerul, răcorindu-l. Pe tot frontul 
domnea o linişte desăvârşită. Artileria tăcea: doar din când în 
când răpăiau împuşcături răzlețe. Şi ruşii şi japonezii îşi 
întăreau grabnic poziţiile. 

Pe la zece dimineaţa un grup de călăreţi japonezi cu un mare 
steag alb apăru din direcţia colinelor Volcie şi se îndreptă spre 
poziţiile înaintate ale fortăreței. Ei explicară unui ofiţer rus, 
care îi întâmpină călare că maiorul lamaoki, din Marele Stat- 
Major japonez, doreşte să predea generalului Stessel o 
scrisoare din partea comandantului său. 

— Vă rog, domnule locotenent, să comunicaţi imediat acest 
lucru generalului dumneavoastră, rosti maiorul, zâmbind 
amabil. 

— Voi transmite imediat prin telefon cererea dumneavoastră 
comandantului fortăreței. Deocamdată, fiţi amabili şi aşteptaţi 
aici. Voi dispune să vi se servească ceai şi cafele. 

Japonezii se înclinară adânc. Curând se mai apropiară câţiva 
ofiţeri şi tiraliori: duşmanii de până atunci începură să 
vorbească prietenoşi. Într-un cort ridicat la iuţeală fu servită o 
gustare. 

— Sunt nevoit să le dau o veste tristă vitejilor apărători ai 
Arthur-ului: crucişătorul rus Riurik a fost scufundat la 1 august 
într-o bătălie navală angajată în strâmtoarea Coreei. Ca şi în 
bătălia de la Şantung, escadra rusă a dat dovadă de un 
deosebit eroism, ceea ce l-a determinat pe amiralul Togo să 
aducă faptul acesta la cunoştinţa împăratului nostru, spuse 
lamaoki în ruseşte. 

— Unde se află navele noastre care nu s-au întors la Arthur? 
întrebară ruşii. 

Maiorul relată amănunţit ce se întâmplase cu fiecare navă. 

— Dumneavoastră ce pierderi aţi avut în aceste bătălii 
navale? 

— N-am avut pierderi, răspunse japonezul. 

Nu-l crezu nimeni. 

Peste puţin sosi şeful statului-major al lui Stessel, colonelul 
Reis. La apariţia lui, toţi ofiţerii săriră în picioare. lamaoki se 
prezentă colonelului şi-i înmână câteva plicuri. După aceea, 
ruşii şi japonezii băură câte un pahar de vin şi se întoarseră în 
liniile lor. Peste un sfert de ceas, schimbul de focuri reîncepu. 

Stessel deschise unul din plicuri şi cercetă hârtiile. Acestea 


124 


erau scrise în limba engleză, aşa că generalul putu să înţeleagă 
doar semnăturile: 

— Generalul baron Noghi şi amiralul Togo. Sunt curios ce pot 
să-mi scrie maimuţoii aceştia? 

— Le traduc numaidecât, excelenţă, răspunse prompt Reis. 
Mai este un plic pentru marinari şi o scrisoare scurtă destinată 
soţiei dumneavoastră. 

Vestea scrisorii parlamentarului japonez străbătu ca fulgerul 
prin Arthur. La comandament sosiră unul după altul: Fok, 
Kondratenko, Smirnov, Belii şi amiralii - prinţul Uhtomski şi 
Grigorovici. 

— Se nimereşte foarte bine! exclamă Stessel la vederea lor. 
Nu mai e nevoie să vă convoc. De îndată ce se face traducerea, 
ţinem un consiliu de război. 

În clipa aceea, Vera Alexeevna, adânc jignită pentru faptul că 
soţul ei nu trecuse pe la ea ca să se sfătuiască înainte de 
consiliu, trimise pe cineva să-l cheme: 

— Ce-i cu tine, Anatole? De ce te grăbeşti să pui în discuţie 
propunerile japonezilor? Înainte de orice, trebuie să le 
discutăm amândoi, căci altfel, s-ar putea ca smintitul acela de 
Smirnov şi marinarii lui să ne joace vreo festă. 

Discuţia lor fu întreruptă de sosirea lui Reis. Colonelul sărută 
respectuos mâna generălesei. 

— Îmi permit să vă predau traducerea scrisorii baronului 
Noghi. 

— Ce-ar putea să-mi comunice mie? se miră Vera Alexeevna. 
Despături hârtia şi citi: 


«Milady, 

Profit de ocazie spre a vă asigura de sentimentele 
celui mai profund respect şi-mi iau îndrăzneala de a vă 
oferi, aici anexat, un cec în valoare de zece mii dolari 
asupra băncii „Chosen Spacy Bank”. Binevoiţi a folosi 
suma menționată pentru opere de caritate, la 
aprecierea dumneavoastră. 

Cu cea mai desăvârşită stimă 
al dumneavoastră prea supus servitor 
Baron Noghi» 


— Cum aş putea încasa suma aceasta în Arthur-ul asediat? 
125 


întrebă ea, cercetând cecul. 

— Asediul nu poate dura la infinit. De altfel japonezii cer 
capitularea fortăreței înaintea asaltului general. 

— Ciuciu! Asta o să vadă ei, nu Port-Arthur! strigă Stessel, 
fierbând de mânie. Citiţi mesajul. 

Reis se execută: 


„Domniei Sale Domnului Comandant suprem al 
Armatei ruse din Port-Arthur 


Avem onoarea a vă supune la cunoştinţă cele ce 
urmează: 

Apărarea strălucită a Port-Arthur-ului şi-a atras 
admiraţia lumii întregi. Cu toate acestea, fiind blocat 
de pe uscat şi dinspre mare de forţe superioare, fără 
şanse de a fi despresurat, Arthur-ul nu poate să reziste 
la infinit, cu toată destoinicia comandanților şi cu toată 
vitejia soldaţilor ruşi. Trupele noastre sunt gata de 
asalt, şi când acesta se va dezlănţui, soarta fortăreței 
va fi pecetluită. În consecinţă, pentru a evita vărsarea 
inutilă de sânge şi din motive umanitare vă propunem 
inițierea de tratative în vederea capitulării. În cazul 
când veţi fi de acord, binevoiţi a ne face cunoscut acest 
lucru până mâine, 17 august, anul treizeci şi şapte 
Meidji:*, orele 10. 


Cu toată stima, 

General baron Noghi, comandantul armatei 

de asediu, Amiral Togo Heihatsiro, comandantul 
flotei de blocadă din fața Port-Arthur-ului. ” 


— Ce neobrăzare! Să ceară capitularea fortăreței pentru zece 
mii de dolari! izbucni generăleasa revoltată. 

— Ciuciu! Pun să mi se deseneze un ciuciu şi li-l trimit, 
declară Stessel categoric. Altceva, ce mai scrie? 

— Se propune să evacuăm din fortăreață, până mâine la 
orele două, femeile, copiii, străinii şi preoţii. 

— Femeile sunt necesare în spitale: preoţii, la fel: copiii nu 


14 De la înscăunarea împăratului Mustu-hito, sub a cărui domnie (1867-1912) Japonia 
a dus războaie de agresiune împotriva Chinei şi Rusiei (n. ed.). 
126 


pot fi lăsaţi să plece fără mame, iar străinii pot să ne dea în 
vileag anumite secrete militare. Deci şi această propunere este 
inacceptabilă, hotărî Vera Alexeevna în locul soţului ei. 

— În schimb, am scăpa de un număr de guri de prisos, 
sugeră Stessel. 

— Aş! parcă a mai rămas multă lume aici: femei, vreo trei 
sute, copii, vreo cincizeci; preoţi, vreo douăzeci... plus vreo 
două duzini de străini. Ai face mai bine să-l expediezi din 
Arthur pe Smirnov cu şleahta lui de subalterni şi pe amirali. 

— Dumneata ce părere ai, Viktor Alexandrovici? se adresă 
Stessel şefului său de stat-major. 

— Ca întotdeauna, mă plec în faţa înţelepciunii mult stimatei 
Vera Alexeevna şi mă asociez la părerea domniei sale, răspunse 
colonelul, înclinându-se curtenitor. 

Cu aceasta, consiliul de familie luă sfârşit. 

Peste un sfert de ceas Stessel citea tare în consiliul de război 
hârtiile primite de la japonezi, trecând prudent sub tăcere 
scrisoarea către soţia lui. 

— Drept răspuns o să le trimit japonezilor un ciuciu desenat 
după mâna mea! îşi încheie el relatarea. 

— Cum? Ce anume? întrebară mai multe glasuri mirate. 

— Ciuciu! şi generalul întinse pumnul cu degetul mare 
apărând obscen printre arătător şi mijlociu. 

— Glumiţi? îl întrebă Uhtomski. 

— Dacă luminăţia voastră sunteţi obişnuit să faceţi glume 
acolo, pe cuirasate, în schimb eu, aici la comandament, nu 
permit nimănui aşa ceva. 

— În cazul acesta, în calitatea mea de prim comandant al 
flotei din Arthur, nu sunt de acord cu un asemenea răspuns. 

— Vă recomand să vă păstraţi obiecţiunile pentru uz 
personal: altminteri, nimic nu mă va împiedica să vă expediez 
la japonezi. 

— Consider răspunsul propus de comandantul regiunii 
nedemn de un general rus, rosti Smirnov. 

— Cum, dumneavoastră socotiți că trebuie să încep 
tratativele pentru capitulare? Vă previn că oricine va îndrăzni 
să scoată numai o vorbă despre aceasta, va fi imediat 
spânzurat, indiferent de grad şi de rangul său, strigă generalul 
izbind cu pumnul în masă. 

— Nu prea se pare că japonezii vor înţelege cum trebuie 


127 


gestul  excelenţei voastre, obiectă  Kondratenko. Acesta 
înseamnă la ei cu totul altceva. 

— Ce anume? 

— La ei doar femeile de moravuri uşoare fac un asemenea 
semn atunci când vor să atragă bărbaţi. 

Cei de faţă se siliră să-şi ascundă zâmbetele. 

— In acest caz, vom explica şi semnificaţia lui la ruşi, insistă 
Stessel, cam fâstâcit. 

— Nu vor pricepe ce vrem să spunem şi o să râdă de noi, 
replică Fok. Ar fi preferabil să răspundem scurt: „Onoarea şi 
demnitatea Rusiei nu permit nici măcar gândul capitulării 
fortăreței, atât timp cât nu sunt epuizate toate posibilităţile de 
apărare.” 

— Să se suprime sfârşitul frazei, îşi exprimă părerea 
Kondratenko. Sub forma aceasta, răspunsul nostru le-ar da 
japonezilor speranţa că Arthur-ul ar putea totuşi să capituleze 
mai târziu. 

Stessel se declară de acord, astfel că fu adoptat textul 
răspunsului cu amendamentul propus de Kondratenko. 

— Acum, problema a doua: e cazul să se evacueze din 
fortăreață femeile şi copiii? întrebă comandantul regiunii 
fortificate. 

Părerile erau împărţite. Unii se declarau pentru evacuarea 
femeilor, alţii, împotrivă. 

— Şi eu sunt contra, spuse Stessel şi repetă argumentele 
soţiei lui. 

Pe neaşteptate, fu susţinut de Smirnov. 

— Despărțirea de familiile lor va zdruncina moralul 
apărătorilor fortăreței. 

Fok făcu un gest grăitor cu degetul la frunte, dar nu-i 
contrazise. 

A doua propunere a japonezilor fu de asemenea respinsă. 

— Colonelul Reis va redacta răspunsul şi, după ce-l va 
traduce în limba engleză, îl vom expedia mâine japonezilor 
printr-un curier, declară Stessel, ridicând şedinţa consiliului. 

În seara aceleaşi zile, Reis, Fok şi Saharov se adunară în 
budoarul Verei Alexeevna pentru a discuta ce aveau de făcut cu 
cecul primit. 

— E o sumă prea mică, pentru a fi acceptată. Slavă-domnului, 
graţie strădaniilor şefului politic, stăm bine cu banii. 


128 


— În schimb, primesc în fiecare zi reclamaţii prin care e 
învinuit de abuzuri, comunică Reis. 

— Şi ce faceţi cu ele? întrebă Fok. 

— I le trimit tot lui pentru cercetări. După aceea, reclamaţiile 
nu se mai repetă. 

— E un procedeu inteligent, încuviinţă generăleasa. 

— După aprecierea dumneavoastră, ce sumă ar fi suficientă 
pentru acoperirea nevoilor societăţii de binefacere? se informă 
Saharov. 

— Exact de o mie de ori mai mare, răspunse Fok, în locul 
Verei Alexeevna. 

— Mă tem că o asemenea sumă nu se va găsi la japonezi. 

— Ei, atunci vom face cumva faţă nevoilor cu mijloace 
proprii, rosti generăleasa. 

— Dispuneţi să răspund în acest sens? întrebă Reis. 

— Da, desigur. Şi restituiţi-le cecul, porunci Vera Alexeevna. 

Musafirii îşi luară rămas bun. 

A doua zi, la ora fixată de japonezi, le fu înmânat răspunsul la 
toate propunerile. 

Stelele păleau. Spre răsărit cerul se lumina tot mai mult şi 
peste puţin, soarele se ivi de după orizont. 

Un tun bubui surd undeva în depărtare şi văzduhul străveziu, 
neclintit, fu sfâşiat de zborul şuierător al obuzului. O volbură de 
fum negru ţâșni undeva la marginea oraşului. Cel dintâi 
proiectil fu urmat de al doilea, de al treilea. Oraşul încă 
dormea. Vuietul canonadei îi trezea din somn pe locuitori. 
Speriaţi, aceştia alergau afară, pe străzi, şi priveau neliniştiţi 
împrejur. Câteva căruţe o luară la goană, huruind asurzitor şi 
alarmând toată lumea în drumul lor. 

Femeile se închinau şi duceau grăbite copiii în subsoluri, în 
pivnițe. 

Îndată ce bubui primul tun, pe poziții totul se puse în 
mişcare: tunarii forfoteau în baterii, îndreptând tunurile în 
direcția ordonată; trupele de intervenție de la forturi se 
pregăteau repede pentru a înfrunta asaltul. Numărul 
santinelelor de la întăriturile de pământ fu sporit. Rezervele 
fură aduse mai aproape de linia de rezistență. Arthur-ul se 
pregătea să întâmpine inamicul. 

Bombardamentul se  înteţea, cu fiecare clipă. Lovind 
parapetele forturilor şi ale bateriilor, obuzele zvârleau în sus 


129 


trombe de nisip şi de pământ. 

Peste puţin, bombardamentul se transformă într-un vuiet 
continuu. Se dezlănţuise cel dintâi asalt al fortăreței. 

Şiruri de brancarde începură să ia drumul zonei interioare. 

Stessel dormea dus când Reis sosi la el cu raportul. Fu 
întâmpinat de Vera Alexeevna care, aflând despre ce era vorba, 
se duse să-şi trezească soţul. 

— Japonezii au dezlănţuit atacul! spuse ea, după ce-l zgâlţâi 
îndelung, abia izbuti să-l deştepte din somnul adânc în care era 
cufundat. 

— Au năvălit în oraş? A început măcelul? bolborosi generalul, 
sufocat de spaimă. Să se trimită numaidecât la comandament o 
sotnie de cazaci, cu mitraliere şi tunuri! strigă el, zăpăcit, 
scăldat în sudoare rece. 

— Pentru Dumnezeu, Anatole, linişteşte-te! Încă n-a năvălit 
nimeni. A început doar bombardamentul pe toată linia. Reis 
crede că asaltul e iminent. Smirnov, Gorbatovski şi 
Kondratenko au plecat în sectoarele amenintate, îl lămuri Vera 
Alexeevna. 

Îmbrăcându-se în pripă, neputând nimeri mânecile de 
emoție, generalul, deodată tras la obraz şi îmbătrânit, ieşi să 
stea de vorbă cu şeful său de stat-major. După ce ascultă 
raportul, Stessel ceru să i se aducă un cal de şa. 

— Mă duc la fortul 2; de acolo, se observă bine tot frontul 
bombardat, spuse el tare. 

— Nu te las să pleci, declară generăleasa cu hotărâre. Ce să 
cauţi tu în linia întâia. Alege-ţi un punct neprimejduit în zona 
interioară, de unde poţi să vezi bine totul, şi rămâi acolo. 

— Fortul 1 aproape că nu e bombardat; din el se vede fortul 
2 şi, parţial, spaţiul dintre el şi fortul 3, sugeră Reis. 

— Acolo sunt adăposturi bune? întrebă Vera Alexeevna. 

— Da. Sunt adăposturi cu bolți de beton, groase aproape de 
un arşin şi jumătate, răspunse colonelul. 

— Ei bine, du-te, spuse generăleasa cu un oftat. Dar, Viktor 
Alexandrovici, să nu-l leşi pe Anatole să-şi rişte viaţa: e atât de 
imprudent. 

— Voi face tot posibilul ca să păzesc pe excelența sa. 

După micul dejun, Stessel şi Reis se duseră la fortul 1, 
ocolind pe departe sectoarele aflate sub bombardament. Din 
cauza fumului şi a prafului nu vedeau aproape nimic; în schimb 


130 


acolo era linişte iar ospitalierul comandant al fortului le servi 
fără întârziere ceai cu coniac. În acel sector îşi petrecu Stessel 
vremea până seara, în deplină siguranţă. E drept că, din când 
în când, conversaţia paşnică era întreruptă de sosirea unor 
rapoarte alarmante, dar generalul le expedia îndată la Smirnov, 
sau la Kondratenko, cu rezoluţia: „Vă recomand să procedaţi 
după aprecierea dumneavoastră, potrivit cu împrejurările.” La 
asta se mărginea rolul lui în conducerea bătăliei ce se 
dezlănţuise. 


Îndată ce bubui primul tun, generalul Kondratenko se grăbi 
să plece pe poziţii. În drum îşi dădu seama că sectorul cel mai 
violent bombardat era intervalul dintre forturile 2 şi 3, precum 
şi cota numită Bolşoe Orlinoe Gnezdo, din spatele lor. Din acel 
punct avea câmp excelent de vedere peste tot, spre fronturile 
de nord şi de est ale fortăreței. Generalul se îndreptă într-acolo. 
Peste puţin, fu ajuns din urmă de Belii. 

— Încotro, Roman Isidorovici? întrebă acesta. 

— Spre Bolşoe Orlinoe. 

— Deci, avem acelaşi drum. Am hotărât să-mi instalez acolo 
postul de observaţie. 

Ajunşi într-o văgăună adâncă, imediat în spatele cotei Orlinoe 
Gnezdo, cei doi generali descălecară şi începură să urce 
povârnișul. În drum, se întâlniră cu un matroz rănit. 

— De unde vii, viteazule? îl întrebă prietenos Kondratenko. 

— De sus, de pe Gnezdo, răspunse matrozul, arătând cu 
mâna îndărăt. 

— Ce se petrece acolo? 

— Trage aprig japonezu', nici nu te lasă să-ţi tragi răsuflarea. 
Pe comandantul nostru, sublocotenentul Wilhelms, l-a omorât 
pe loc; ne-a stricat şi un tun, aşa că acum, acolo, mai trage doar 
unul singur. Mă pansez şi vin îndărăt, adăugă el, arătându-şi 
braţul; sus au mai rămas prea puţini de-ai noştri. 

— Bravo; du-te cu Dumnezeu! 

— Slujesc voios, excelenţă! Păziţi-vă de ceasul rău, să nu vă 
lovească. 

— Minunaţi oameni sunt marinarii ăştia; curajoşi, inteligenţi, 
cu iniţiativă, spuse Kondratenko, admirativ. lată ce înseamnă 
şcoala. Uneori, un electrician ori un artificier bagă în cofă chiar 
şi un ofiţer de la noi, de la tiraliori. 


131 


Urcau anevoie pe potecuţa ce ducea spre cota Gnezdo. La 
jumătatea drumului cei doi generali se opriră să mai răsufle. În 
faţa lor, se desfăşura panorama întinsă a sectorului bombardat: 
la dreapta, învăluit într-un nor de praf, abia se întrezărea fortul 
2. Drept în faţă, la vreo două verste, se vedeau cele două 
redute vechi, chinezeşti, 1 şi 2, apărate de câte două rânduri de 
sârmă ghimpată. Prin binoclu, se observau parapetele pe 
jumătate dărâmate şi soldaţii adăpostiţi în şanţul din spate. La 
stânga, se distingea limpede fortul 3. 

— Bateriile noastre răspund cu un foc la zece japoneze, rosti 
Kondratenko îngrijorat. 

— Ba chiar multe din ele au fost reduse la tăcere, răspunse 
Belii. Experienţa de la Kindjou n-a fost folosită pe deplin de noi. 
Tunurile se văd ca în palmă. Bateriile care au piesele mascate, 
ca Zaliternaia, Zaredutnaia şi Volciia-Mortirnaia susţin şi acum 
un foc intens. Trebuie să fie camuflate şi celelalte baterii chiar 
în noaptea asta. 

Generalii porniră mai departe. Apariţia lor îl miră nespus pe 
căpitanul Kremniov, comandantul fortului: 

— Excelenţă, de ce aţi venit încoace? întrebă el cu 
îngrijorare. Aici riscaţi să fiţi răniţi. 

— Suntem obişnuiţi să împărtăşim truda şi primejdia cu 
subalternii noştri, răspunse Kondratenko. Ce se petrece la voi? 

— Stăm liniştiţi, aşteptăm să se potolească tragerea, ca să 
reparăm stricăciunile şi să evacuăm pe cei grav răniţi. 

Kondratenko inspectă fortul. Afară, pe parapete, se aflau 
numai santinelele; restul trupei intrase în cazemate. Aruncând 
o privire prin adăposturi, generalul dădea cu glas tare ziua 
bună ostaşilor şi glumea cu ei. Deodată, undeva aproape 
explodă un obuz; totul fu învăluit într-o perdea groasă de fum. 

Doi soldaţi răsăriră din adăpostul cel mai apropiat, apucară 
de mânecă pe comandantul lor de divizie şi, fără multă 
ceremonie, îl îmbrânciră înăuntru, în adăpost. 

— Se poate, Roman Isidorovici? îl dojeni unul din tiraliori. 

În adăpostul neîncăpător, Kondratenko se aşeză pe o mantă 
făcută colac şi intră în vorbă cu tiraliorii. 

— Cum vă descurcaţi cu mâncarea? întrebă el. 

— Bucătăriile vin seara, când se întunecă, dar cu apa stăm 
prost; zăpuşeală, ni-i sete, apa e puţină şi se cloceşte repede, se 
plângeau ostaşii. 


132 


— Dar de japonez, nu vi-i frică? 

— Câtuşi de puţin. De-am mai avea vreo două mitraliere n-ar 
pune el mâna pe Gnezdo cât ar trăi, răspunseră cu hotărâre 
tiraliorii. 

Generalul îşi făcea la iuţeală însemnări în carnet. 

Profitând de un răstimp de acalmie, el îşi văzu de drum, iar 
soldaţii se apucară să dreagă parapetele năruite şi să desfunde 
tranşeele. Matrozii trebăluiau pe lângă tunurile avariate. Belii 
stătea lângă ei şi-i îndruma. 

Kondratenko se apropie de el, şi cei doi generali plecară 
împreună spre linia a doua. 

— Acum, încotro, Roman Isidorovici? întrebă Belii, sărind în 
şa. 

— Hai să-l căutăm pe Smirnov; se află undeva pe creasta 
Skalistii. Poate-o fi şi Stessel pe acolo. 

— Nu prea cred. Pe ei nu-i găseşti niciodată împreună. 

— Adevărat. Ciudată situaţie e la noi, în Arthur. De fapt, aici 
sunt doi comandanţi şi în plus încă un comandant al flotei şi 
tustrei se războiesc între ei. Pofteşte de te descurcă cu cele trei 
excelente, rosti Kondratenko, îngândurat. 

— Eu am hotărât de mult să ascult ordinele tuturor şi să 
acţionez cum mă taie capul, sau de acord cu dumneavoastră, 
spuse Belii. 

— Ce părere aveţi: în ce sector vor ataca? 

— Punctul nostru nevralgic la Arthur este flancul stâng. Dacă 
japonezii vor ataca dinspre golful Golubinaia spre Liaoteşan, 
Arthur-ul va fi făcut mat din două mişcări. Se pare însă că ei au 
intenţia să asalteze cu toate forţele frontul, de-a dreptul spre 
oraş, străpungând liniile noastre între forturile 2 şi 3. Acolo 
intervalul este apărat numai de două întărituri vechi, de 
campanie - redutele 1 şi 2. 

Cei doi generali ajunseră pe creasta vecină denumită 
Skalistii Kreaj. In dosul ei, fuseseră dispuse în stare de alarmă 
rezervele şi bateriile artileriei de câmp. 

Zărindu-i pe generali, comandantul divizionului 7 de artilerie 
din divizia de tiraliori, colonelul Mehmandarov, un bărbat 
spătos, cu barba lată, neagră, se apropie de ei: 

— Excelenţă, stăm aici din zori fără să ştim de ce şi pentru 
ce. Apă nu-i. Dogoarea, praful, sunt înăbuşitoare; tăunii nu dau 


15 Creasta Stâncoasă (n. t.). 


133 


pace cailor, raportă colonelul. 

— Cine v-a fixat sectorul acesta? 

— Generalul Smirnov ne-a trimis aici în dispozitiv de alarmă, 
răspunse colonelul, cu un pronunţat accent caucazian. 

— N-aveţi idee, unde o fi generalul Smirnov? 

— E mai încolo, pe creastă. Şade după o stâncă şi, scrie, tot 
scrie, şi nu ia nimic în seamă, răspunse Mehmandarov cu ciudă. 

— Am să-i vorbesc îndată, făgădui Kondratenko. 

După o jumătate de ceas de căutare, Belii şi Kondratenko îl 
găsiră pe Smirnov, împreună cu şeful său de stat-major, 
colonelul Hvostov, un bărbat trupeş, înalt. Generalul îi dicta un 
ordin interminabil. 

— A, ce bine îmi pare că vă văd! îi întâmpină el bucuros. Am 
elaborat zece ipoteze posibile ale asaltului fortăreței, precum şi 
măsurile ce se impun pentru respingerea lui. lată, ascultati: 
Smirnov scoase un teanc de file scrise şi începu să citească: 

— „Ipoteza numărul I. Sunt asaltate forturile 1 şi 3. Trupele 
regimentului 25 de tiraliori vor ocupa...” Urma cea mai 
amănunţită enumerare a subunităţilor, până la plutoane, cu 
indicarea direcţiei de marş pentru fiecare şi a timpului precizat 
la minut. Acum, Vasili Feodorovici, vine rândul artileriei! 
Smirnov începu să enumere bateriile care urmau să acţioneze, 
precizând direcţia tirului, felul proiectilelor, înălţătorul... 

— Acum, ipoteza numărul 2! continuă generalul pasionat de 
creaţia sa. 

Belii pufăia enervat. 

Kondratenko îşi ciupea nerăbdător barbişonul, uitându-se ba 
la Belii, ba la Hvostov. Lectura tinu cel puţin un ceas. 

— Ei, ce ziceţi, Roman Isidorovici? Credeţi că am omis ceva? 
întrebă Smirnov. 

— Nu cred că e posibil să se prevadă totul, excelenţă. Şi apoi, 
ordinele dumneavoastră de operaţii trebuiesc confirmate de 
acord cu generalul Stessel. 

— S-ar putea ca să nu fie de acord cu ele... răspunse Smirnov 
trist. 

„Bine ar face”, gândi fără voia lui Kondratenko. 

Smirnov continuă: 

— Le va respinge... Nu fiindcă ar fi proaste, ci pentru că vin 
din partea mea. Roman Isidorovici, n-aţi putea să-i spuneţi 
aceste propuneri ca fiind ale dumneavoastră? 


134 


— Stessel şi-ar da îndată seama, că nu sunt elaborate de 
mine, spuse Kondratenko adăugând în sine: „căci eu n-aş fi 
scris niciodată cu asemenea galimatias...” 

Cei trei generali rămaseră o clipă tăcuţi. 

— Excelenţă, majoritatea bateriilor au fost grav lovite şi nu-i 
vor putea sprijini pe tiraliori, în timpul asaltului, spuse Belii. E 
necesar să se ceară ajutor de la flotă. 

— Nu-i indicat să se facă apel la marinari peste capul lui 
Stessel. Când ar auzi aşa ceva, fără îndoială că s-ar supăra. 

— lau asupra mea acest lucru, îl sprijini Kondratenko pe 
Belii. 

Mehmandarov sosi călare şi ceru din nou permisiunea de a 
retrage bateriile pentru a adăpa caii. 

— Doi căi au şi fost răpuşi de arşiţă, adăugă el. 

— Nu, nu. Prin aceasta îmi zădărmniciţi ipoteza numărul 3, 
pentru respingerea atacului japonez. Aşteptaţi până spre seară, 
ordonă Smirnov. 

— Până atunci n-o să mai am căi la atelaje. 

— Deocamdată n-avem nevoie de artilerie de câmp. Nu se 
observă nicăieri pregătiri pentru atac. Cred că divizionul ar 
putea fi lăsat să plece, obiectă Kondratenko. 

— Vă rog, fără obiecţiuni când dau eu un ordin! se răsti 
Smirnov. 

— Am înţeles! răspunse Roman Isidorovici, luând poziţia de 
drepţi. Vasili Feodorovici, să mergem mai departe! 

— Generalul Belii va rămâne cu mine. 

Belii n-avea altceva de făcut decât să se supună. 
Kondratenko se îndepărtă fără să salute. 

— Lăsaţi o baterie pe loc, dar celelalte două retrageţi-le mai 
în spate şi adăpaţi caii, îi ordonă el lui Mehmandarov. 

— Să trăiţi, Roman  Isidorovici! mulţumi colonelul cu 
însufleţire. Cu încăpăţânatul ăsta, nu poţi să te înţelegi. 
Comandantul divizionului plecă vesel, în galop. 

Seara se adunară la Stessel pentru un consiliu de război 
Kondratenko, Belii, Fok, Reis şi amiralul Uhtomski. Smirnov 
lipsea, dar îl trimisese pe Hvostov ca să-l reprezinte. După ce 
ascultă rapoartele subalternilor, Stessel îi invită să se pronunţe 
în privinţa măsurilor menite să întărească puterea defensivă a 
fortăreței. 

— Comandantul fortăreței supune o serie de consideraţiuni 


135 


în această chestiune, raportă Reis şi întinse notele dictate de 
Smirnov. 

Stessel începu să le citească cu glas tare. Unii dintre cei de 
faţă râdeau pe înfundate. 

— Galimatias, divagaţii, fleacuri, exclamă Stessel, aruncând 
notele pe masă. Colonele Hvostov, vă invit să-l sfătuiţi pe 
generalul Smirnov să se abţină pe viitor de la asemenea 
literatură, altfel am să-l trimit la balamuc, să stea acolo până la 
sfârşitul asediului. 

— De mult trebuia făcut acest lucru! observă prompt 
generalul Nikitin. Încă nu ştii, Anatoli Mihailovici, că din vina 
lui azi, la divizionul şapte, au pierit mai mulţi cai, răpuşi de 
arşiţă şi de lipsă de apă. 

— Voi institui o comisie pentru cercetarea acestui caz, sub 
preşedinţia dumitale. Vă invit să luaţi în cursul nopţii, toate 
măsurile pentru a se reface fortificațiile avariate în urma 
bombardamentului, ordonă Stessel. 

O 

Pe Elektriceski Utios, viaţa îşi urma cursul ei din totdeauna. 
Toată lumea începu să trebăluiască dis-de-dimineaţă. Bateria 
deschise de mai multe ori focul asupra unor obiective terestre. 
Înainte de masă, oamenii se duseră să se scalde. Pe mare, până 
la orizont, domnea o linişte desăvârşită; doar vuietul necurmat 
ce se auzea de peste colina Zolotaia arăta că bombardamentul 
continuă. După amiază, deasupra oraşului se ridică un nor uriaş 
de fum negru. Boreiko ordonă telefoniştilor să întrebe ce se 
întâmplase. Aceştia aflară că fuseseră incendiate depozitele de 
ulei din port şi că focul se propagase asupra clădirilor vecine, 
fiind cuprins de flăcări aproape tot portul. 

— Grozav arde, înălţimea voastră. Ticălosul de japonez a 
început să bată şi mai de zor când a văzut focul, ca să nu-l 
putem stinge, raportă telefonistul şef Iurkin, vorbind iute şi 
apăsând pe „o” ca cei de prin părţile Volgăi. 

— Dar pe front, ce se petrece? 

— Cică japonezu' se găteşte să dea năvală. Gheneralu' nostru 
a stat toată ziua pe poziţii. 

În timpul mesei, porucikul propuse să se ducă în oraş, ca să 
se informeze asupra situaţiei. 

Jukovski fu de acord şi-l învoi să plece în recunoaştere 
împreună cu Zvonariov. 


136 


Soldaţii erau şi ei îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla. 

— Să nu răzbească japonezu' în oraş. Atunci ne-ar lua ca din 
oală. 

— Ia te uită la ei, ce fricoşi sunt. Păi ce, o să vă lăsaţi să vă ia 
aşa, cu una cu două!? Aici, pe Utios, suntem trei sute de voinici, 
şi pe deasupra trei muieri şi cinci tunuri, îi luă la rost Blohin. 
Trebuie o divizie întreagă ca să ne răpună. 

— Prea te lauzi, Bloha! Să nu fie într-un ceas rău, îl struni 
Boreiko zâmbind. 

— Dacă ni s-ar da câte un pahar de vodcă pe zi, n-ar mai lua 
japonezu' Arthur-ul, cât ar trăi, i-o întoarse soldatul, şugubăţ. 

— Nu bate şaua, că nu-ţi dau! Mergi cu mine în oraş? 

— Bucuros; îmi pun îndată bluza curată, spuse Blohin şi se 
depărtă în goană. 

Peste puţin mergeau tustrei pe drum, ocolind colina Zolotaia. 
Boreiko păşea în frunte; Zvonariov şi Blohin îl urmau grăbiţi. 
Ajuns pe creastă, porucikul se opri o clipă, ca să se uite 
împrejur. 

Oraşul era învăluit într-un fum negru, gros. Ici, colo, fulgerau 
explozii. Prin văzduh zburau şuierând obuze trase fără 
întrerupere în toate direcţiile. Din bateria de pe colina Zolotaia, 
ţâșneau ca dintr-un crater de vulcan, la intervale egale de timp, 
snopi uriaşi de flăcări, şi aerul era sfâşiat de vâjiitul obuzelor 
de douăzeci de puduri. La stânga, se zărea prin fum radă şi 
cuirasatele, viu luminate de soare. Bombardamentul ajunsese la 
cea mai mare intensitate. 

— Maică precistă, ia uite ce prăpăd! rosti Blohin. Nici la 
Kindjova n-am văzut aşa ceva. 

— E neatinsă! strigă deodată Boreiko şi arătă cu mâna 
undeva înainte. 

— Cine? întrebă Zvonariov. 

— Şcoala Puşkin, se înţelege! 

Praporşcikul pricepu îndată că prietenul lui pusese la cale 
toată misiunea aceea de recunoaştere ca s-o vadă pe mica 
institutoare cu ochii albaştri; spuse zâmbind: 

— Borea, faci pe şiretul copilăreşte! Ai născocit câte-n lună 
şi-n stele, şi când colo, vrei să ştii dacă aleasa inimii tale n-a 
păţit ceva. 

— Ia mai tacă-ţi gura; n-am timp de taclale, bombăni 
porucikul, drept răspuns şi-şi văzu de drum. 


137 


Străzile erau pustii. Locuitorii se ascundeau prin subsoluri şi 
pivnițe. Numai ştrengarii îşi scoteau capul pe porţi, la fiecare 
obuz care cădea pe aproape. Blohin mergea înjurând pe 
înfundate. 

O explozie bubui undeva înainte, nu prea departe, şi totul se 
învălui în pulbere de moloz. Într-o casă dărâmata un câine 
scoase un urlet ascuţit. 

— Păcat de câine; să ştii că l-a lovit. Ptiu, grele zile a ajuns să 
trăiască Arthur-ul! mormăi soldatul. 

Aşteptară până când se risipi praful şi nu se mai auzi 
şuieratul  schijelor.  Porniră mai departe. Trotuarul şi 
caldarâmul dispăreau sub mormane de pietre şi de moloz. O 
casă de cărămidă cu etaj era despicată de la acoperiş până la 
temelie. Se vedea interiorul camerelor: o canapea acoperită cu 
un covor, un pat nestrâns, în bucătărie apa ţâşnea în voie dintr- 
un robinet care rămăsese deschis. Un papagal zăcea în colivie 
cu picioruşele în sus; o pisică alerga speriată prin pod. Oameni 
nu se vedeau nicăieri. 

— Au plecat la timp, observă Blohin. 

Boreiko grăbea mereu pasul. În sfârşit ajunse în faţa clădirii 
cu etaj a şcolii Puşkin. Era întreagă. E drept, în preajma ei se 
vedeau pâlnii de obuze, iar multe ferestre rămăseseră fără 
geamuri. Cei doi ofiţeri se auziră strigaţi din subsol. Zvonariov 
se aplecă şi dădu cu ochii de numeroşi oameni pansaţi, care se 
înghesuiau într-o odăiţă. 

— Aici sunt răniţi, spuse el. Probabil că şi surorile se află cu 
ei. 

Găsiră după colţ uşa care ducea în subsol. Îndoindu-se 
aproape de tot, Boreiko cobori pe scară. Maria Petrovna le ieşi 
înainte. 

— Aţi fost răniţi? Veniţi la pansament? întrebă ea, neliniştită. 

— Deocamdată suntem teferi cu toţii; am venit să vedem ce 
faceţi, răspunse porucikul. 

— Ce să facem, aşteptăm în fiece clipă să vină moartea! Din 
zori stăm aici, înghesuiți, în aer închis. Când se vor termina 
toate acestea? 

— Să sperăm că o dată cu venirea nopţii vom avea un răgaz. 
Ar trebui să vi se facă un adăpost. 

Cei doi ofiţeri cercetară casa de jur împrejur. 

— Eu rămân aici să chibzuiesc ce e de făcut, iar pe tine te 


138 


rog să afli care e situaţia pe poziţii. La întoarcere, vino şi mă ia, 
îi propuse Boreiko prietenului său. 

— Bine, s-a făcut! Hai să mergem, Blohin, se declară de 
acord Zvonariov. 

Pe măsură ce se îndepărtau de port, obuzele cădeau tot mai 
rare. Ajunşi în Cartierul-Nou chinezesc, ce se ridica dincolo de 
zidul oraşului, cei doi drumeţi răsuflară în voie. Pe străzi se 
îmbulzeau o mulţime de oameni, privind bombardamentul de 
departe. 

— Cum de aţi scăpat teferi, cum de n-aţi fost loviți, întrebau 
ei, privindu-i cu mirare pe Zvonariov şi pe Blohin. 

— Suntem vrăjiţi; pe noi nu ne ating nici schijele, nici 
gloanţele; numai cu sabia poţi să ne dai gata, glumea soldatul. 

Străbătură oraşul şi curând zăriră linia fortificațiilor mai 
apropiate. La o cotitură a drumului se zărea cota Zaliternaia, 
iar ceva mai încolo se contura slab bateria B. Deasupra ei jucau 
fumuleţele şrapnelelor, amestecate cu jerbele negre stârnite de 
exploziile proiectilelor de calibru mic. Ricşe şi ambulanţe cu 
răniţi, căruţe cu materiale de construcţie, furgoane cu muniții 
şi cu subsistenţe se îndreptau spre zona interioară, într-o 
volbură de praf. 

Blohin întrebă ce se petrece pe poziţii. 

— De două zile ne pisează mutră-strâmbă! Nu ne lasă să 
aducem nici măcar bucătăriile, se plângeau soldaţii. 

— N-a început atacul? 

— Deocamdată nu; poate că la noapte o să se năpustească. 
N-avea grijă: ştie şi el că nu poţi să ţii piept multă vreme în 
tranşeele surpate. 

Deodată o trombă uriaşă de flăcări şi de fum negru, ca un 
con întors cu vârful în jos, țâșni deasupra bateriei Zaliternaia şi 
crescând repede, învălui Zaliternaia şi totul dimprejur. Apoi, 
fumul se ridică încet de la pământ ca un nor negru. Abia atunci 
vui surd explozia şi se zăriră oameni fugind în toate părţile. 

— Zaliternaia a sărit în aer! strigă Zvonariov îngrozit, şi 
ambii artilerişti o luară la goană spre baterie. 

Când ajunseră în dreptul postului de prim-ajutor, amenajat în 
spatele colinei Zaliternaia, se şi aduceau răniţi şi morţi din 
baterie. Printre cei dintâi fu adus comandantul «i, 
ştabscăpitanul Visokih. Suferise arsuri groaznice. Tot trupul lui 
era o băşică iar chipul desfigurat, de nerecunoscut. Gemea 


139 


slab; curând însă amuţi. 

Soldaţi uşor răniţi se apropiau în grupuri sau unul câte unul. 
Peste puţin, fură aduşi încă doi ofiţeri din bateria B, 
podporucicul Sadîkov şi porucikul Solomonov, vechi cunoştinţe 
ale lui Zvonariov, din bătălia de la Kindjou. Cel dintâi fusese 
lovit la cap de o schijă şi acum zăcea în nesimţire. Solomonov 
era rănit la ambele picioare, dar se stăpânea, nu gemea şi doar 
paloarea obrazului şi sudoarea rece de pe frunte îi trădau 
suferinţele crunte. Zărindu-l pe Zvonariov, Solomonov îl rugă 
să-i dea vodcă. Praporşcikul ridică mâinile neputincios. 

— Te rog foarte mult, fă-mi rost chiar şi de spirt denaturat. 
Altfel, mor curând, îl imploră ofiţerul. 

Zvonariov se uită împrejur, neştiind ce să facă. 

— Serghei Vladimirovici, domnişoara dumneavoastră e aci! 
spuse deodată Blohin. 

— Care domnişoară? întrebă Zvonariov nedumerit. 

— Păi, Varka; adică, zic şi eu, fata generalului Belii. Uite-o 
colea, în colţ, stă plecată asupra unei tărgi. Poate-o face 
dumneaei rost de oleacă de spirt pentru înălţimea sa. 

Praporşcikul o strigă pe Varia. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă ea, apropiindu-se de Zvonariov. 
Halatul ei alb era plin de sânge; chiar şi basmaua albă era 
pătată. Părul ciufulit îi ieşise de sub basma. 

Praporşcikul o întrebă dacă nu are ceva de băut pentru 
Solomonov. 

— Aduc numaidecât, spuse Varia şi se făcu nevăzută. 

Blohin  alergă la ofiţerul rănit,  ducându-i vestea 
îmbucurătoare. 

În urma lui veni şi fata cu un pahar de vin. 

— Bea-l, o să te întărească! Unde eşti rănit? Varia începu să-i 
scoată repede pansamentele. A, rănile nu sunt grave; acum e 
important numai să nu se infecteze. 

În clipa aceea, Belîi sosi călare la post şi, zărindu-l pe 
Zvonariov, îl strigă. 

— La bateriile B şi Zaliternaia n-a rămas nici un ofiţer. Du-te 
imediat acolo. Organizează tragerea - mai întâi la Zaliternaia; 
pe urmă, ocupă-te şi de bateria B. Am să chem de pe Utios 
compania dumitale. Până la sosirea ei, va trebui să te descurci 
singur, dispuse generalul. Nu cumva eşti din compania a 
şaptea? întrebă el întorcându-se spre Blohin. 


140 


— Da, excelenţă, dintr-a şaptea. 

— Ştii să călăreşti? 

— În copilărie am păscut cai. 

— Ai să duci pe Utios un ordin al meu. 

Peste o clipă, şuierând tâlhăreşte, Blohin porni în goana 
goanelor. 

— Treci pe la şcoală! mai avu timp să-i strige praporşcikul. 
Soldatul dădu din cap şi pieri din vedere. 

Zvonariov îşi luă rămas bun de la Varia. 

— Bagă de seamă: în baterii e primejdie mare. Azi au fost 
omorâţi patru ofiţeri de artilerie, trei - răniţi, iar din soldaţi au 
rămas mai puţin de jumătate. Te rog să nu faci pe viteazul, rosti 
Varia cu îngrijorare în glas. Îmi promiţi? 

— Doar sunt un fricos, după cum toată lumea ştie! spuse cu 
un zâmbet praporşcikul, drept răspuns. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, dă-mi de veste şi sosesc îndată, 
în zbor, făgădui Varia. 

— Treci pe la Zaliternaia, să te odihneşti. Eu, probabil că am 
să fiu ocupat până dimineaţa cu repararea diferitelor 
stricăciuni. 

Varia îşi apropie faţa de Zvonariov. O clipă i se păru că ea 
voia să-l sărute şi o privi mirat. Fata se ruşină şi se trase 
repede îndărăt. 

— Poate că voi accepta invitaţia dumitale, spuse ea de la 
distanţă. 

În bateria Zaliternaia era un adevărat dezastru. La flancul 
drept al bateriei, se căsca o groapă uriaşă, rămasă în locul 
magaziei de pulbere care sărise în aer. Totul împrejur era 
acoperit de pământ, de spărturi de beton, de scânduri pârjolite. 
Printre ruine zăceau vreo zece cadavre oribil mutilate. Mirosea 
greu a fum şi a carne arsă. Din cele patru piese, numai tunul 
naval Armstrong rămăsese intact. Mai mulţi tunari rătăceau de 
colo-colo prin baterie. Zvonariov îi chemă. 

— Sunt trimis comandant la voi, le spuse el. Ce s-a întâmplat 
aici, în timpul bombardamentului de ieri şi de astăzi? 

— Fri, japonezu' a bătut tot pe-alături, că nu vedea bateria. 
Azi, dis-de-dimineaţă, a înălţat în văzduh un cartoboş, a reperat 
bateria şi a început să tragă drept asupra ei. Pe urmă a nimerit 
în pulberărie. Pe unii i-a făcut bucăţi, pe alţii i-a zvârlit la 
cincizeci de stânjeni în jur. 


141 


Praporşcikul le ordonă să care cadavrele în dosul bateriei şi 
să refacă parapetul; pe urmă plecă spre bateria B. 

Ocolind colina Zaliternaia şi tranşeele tiraliorilor de pe 
coasta ei, Zvonariov începu să urce pe drumul ce ducea spre 
bateria B. Aceasta era protejată din două părţi de aşa-numitul 
zid chinezesc - un val de pământ ridicat de ingineri germani, 
încă pe când chinezii erau stăpâni în Arthur. Vălul era înalt de 
un stânjen şi jumătate şi gros de aproape două şi jumătate. 
Năpădit de o iarbă deasă, el se contopea perfect cu terenul din 
jur, aşa că era foarte util pentru apărarea intervalelor dintre 
forturi şi întărituri. 

Bateria B se afla încă sub bombardament. Tunurile ei tăceau. 
Tunarii ascunşi prin adăposturi scoteau când şi când capul 
afară. 

Insoţit de un artificier, praporşcikul inspectă bateria. Numai 
trei tunuri erau întregi. Parapetele de pământ fuseseră rase de 
obuze, şi stratul de beton dezgolit. 

Zvonariov examina atent toate stricăciunile cu un ochi 
profesional. Soldaţii îl priveau miraţi cum se târa în genunchi, 
cercetând pâlniile făcute de obuze, măsurându-le adâncimea şi 
diametrul. 

— Ei, băieţi, aţi stat destul prin cazemate. Haideţi să dregem 
platformele şi parapetele! ordonă Zvonariov. 

Peste puţin, toţi ostaşii teferi şi uşor răniţi astupau gropile şi 
reparau platformele tunarilor. 

Zvonariov se duse la postul de comandă - o mică turelă 
blindată, cu o ambrazură în faţă, ca şi pe Zaliternaia. Prin 
ambrazură se zăreau două linii de tranşee pentru tiraliori, cu 
obstacole de sârmă. Jos, în depărtare, forfoteau siluetele 
întunecate, abia vizibile ale japonezilor. Se însera. Soarele 
asfinţea în zare spre crestele albăstrii ale colinelor Volcie. Prin 
văi pogorâseră umbrele amurgului. Bombardamentul scădea în 
intensitate. O adiere răcoroasă plutea prin aer. În spatele 
bateriei se auzi huruitul bucătăriilor care soseau. Se aşternea o 
noapte neliniştită, plină de necunoscut. 

Când Zvonariov se întoarse la baterie, din întuneric se ivi 
silueta masivă a lui Boreiko. 

— Ce se petrece aici la voi? se informă el. 

Zvonariov îl informă amănunţit. 

— E întuneric beznă; trebuie să lucrăm la lumina felinarelor. 


142 


Proiectorul nu funcţionează, îşi încheie el raportul. 

Un ostaş se amestecă în discuţie. 

— Ieri ni s-a adus la baterie un tun ciudat: scurt, de aramă, 
seamănă cu o broască. Cică ar fi pentru luminat, în loc de 
rachete. Dar nimeni nu ştie cum să-l folosească. 

— Unde e? întrebă Boreiko. 

Dintr-o cazemată de la margine, fu scos un tunuleţ de aramă 
cu afet de lemn. 

— E mortier de o jumătate de pud, cu ţeavă lisă; se încarcă 
pe la gură cu brandskughele - proiectile incendiare, preciză 
Boreiko. Aveţi proiectile pentru el? 

— Avem! Tare-s ciudate: două funduri de fier unite printr-o 
vergea, iar între ele ceva cenuşiu care ustură pe limbă. 

— Acum cincizeci de ani cu proiectile dintr-astea, la 
Sevastopol se trăgea asupra navelor de lemn şi a forturilor 
pentru a le incendia. 

— Nu s-ar putea să-l încercăm chiar acum? propuse 
Zvonariov. 

— De acord, dar ceva mai departe de baterie ca să nu 
atragem focul japonezilor. 

Mortierul fu dus pe braţe dincolo de zidul chinezesc. I se 
introduse pe la gură o încărcătură de pulbere, un dop de hârtie, 
şi peste el un brandskughel în formă de butoiaş. În orificiul de 
aprindere fu vârât tubul aprinzător, de lemn, prin care se dădu 
foc încărcăturii cu ajutorul unui băț lung, prevăzut la un capăt 
cu un fitil aprins. 

Micul mortier trase, bubuind asurzitor şi se răsturnă cu 
afetul în sus. Şuierând, brandskughelul ţâşni spre cer, ca un 
glob de foc, luminând destul de bine terenul. Descriind o 
traiectorie curbă, căzu ca o ghiulea aprinsă în poziţiile 
japonezilor. De acolo izbucniră ţipete de spaimă, urmate de o 
rafală de împuşcături. Tunarii strigau încântați: 

— Aha, nu i-a plăcut japonezului mizilicul nostru! Duhneşte a 
carne friptă! înălţimea voastră, nu s-ar putea să le mai trimitem 
un plocon? 

Dar porucikul nu le dădu voie să mai tragă şi-i trimise pe toţi 
înapoi la baterie. 

Peste puţin se auzi din spatele bateriei un cântec avântat, 
însoţit de şuierături voiniceşti: 


143 


Ostăşelule, fârtate, 
Unde vi-s nevestele? 
Tunurile încărcate, 
Ele ni-s nevestele! 


—A, ai noştri tropăie aşa, spuse Boreiko, recunoscând 
şuierăturile voiniceşti ale lui Blohin. 

Nu se înşela. Pe poziţii se iviră curând Jukovski şi Gudima, 
urmaţi de toată compania. 

— Eu şi Alexei Andreevici rămânem aci, iar dumneata şi 
Serghei Vladimirovici vă rog să vă duceţi cu secţia întâia la 
Zaliternaia, ordonă căpitanul, după ce ascultă raportul lui 
Boreiko, 

— Am înţeles! Secţia întâia, adunarea! Drepţi! Direcţia, 
bateria noastră, înainte, marş! comandă Boreiko. 

La Zaliternaia, era mai multă linişte, decât la bateria B. 
Gloanţele nu ajungeau până acolo, iar obuzele cădeau mai rar. 
De-a lungul frontului bateriei începură să pâlpâie curând focuri 
la care se încălzeau soldaţii. O dată cu sosirea celor de pe 
Utios, totul se însufleţi. Tunarii robotiră până în zori, punând în 
ordine tunurile şi adăposturile. Ajutat de Lebiodkin, Smekalov 
şi Iurkin, Zvonariov puse la punct proiectorul defect, repară 
instalaţia electrică, conducta de apă şi montă deasupra 
tunurilor bonete de camuflaj. Puțin înainte de a se lumina de 
ziuă, apăru Varia, istovită. 

— Serioja, vezi că ai musafiri! strigă Boreiko, zărind-o. 

— Cad din picioare de oboseală, se plânse Varia. Visokih a 
murit acum o jumătate de oră. Sadikov zace în nesimţire; 
Solomonov are fracturi complicate la ambele picioare. 

— Păcat de Visokih, rosti Boreiko, oftând. Ei, frumoasă 
amazoană, hai, du-te şi te culcă în adăpostul nostru, urmă el 
blajin. Scumpul dumitale Seriojenka o să te binecuvânteze şi o 
să te pupe înainte de a adormi. 

— Ursule, fie-ţi milă de mine: sunt atât de obosită, încât nici 
măcar nu te pot răsplăti cu o palmă pentru obrăznicia dumitale. 

Zvonariov o conduse în adăpostul lui. 

Oamenii trebăluiră toată noaptea. Când cerul începu să se 
lumineze spre răsărit, somnul îi dobori pe toţi. Adormiră fiecare 
pe unde nimeri, pe câte o manta întinsă sau de-a dreptul pe 
pământ. 

144 


O 

— Deşteptarea! Japonezii atacă! răcni asurzitor Boreiko. La 
tunuri, încărcaţi cu mitralii! 

În baterie începu îndată forfotă. Frecându-se la ochi soldaţii 
alergau la posturile lor. 

Închizătoarele tunurilor ţăcăneau; ţevile se roteau. Servanţii 
aduceau în grabă din depozite mitralii şi săculeţe cu pulbere. 

— Gata! raportau şefii de piese, unul după altul. 

— Atenţie la creastă; când se iveşte mutră-strâmbă trăsneşte- 
l la mir! Serioja, rămâi în baterie; eu stau la postul de comandă, 
ordonă porucikul. 

Zvonariov se uită împrejur. Soarele abia răsărise; văgăunile 
erau încă întunecate de adumbrirea zorilor. Undeva peste 
culme răpăiau viu împuşcături întrerupte de bubuiturile 
învălmăşite ale tunurilor. Departe răsuna vuietul prelung al 
unor strigăte, şi nu se putea desluşi, dacă era ura, sau banzai. 
Când primele clipe de tulburare trecură, soldaţii începură să 
privească cu încordare în jur, căutând inamicul. În faţă, la 
dreapta, la stânga nu se zărea nicăieri nici o mişcare. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să plece înainte câţiva oameni, 
să-l pândească pe japonez! propuse Blohin. 

Praporşcikul trimise mai mulţi oameni spre stânga poziţiilor; 
pe urmă, ieşi în drumul care ducea spre bateria B. Prin fumul şi 
praful care învăluia bateria fulgerau mereu tunurile. Pe 
drumurile de acces dinspre inamic se zăreau lanţurile dese ale 
trăgătorilor japonezi, măturate de mitralii. În spatele bateriei, 
se îmbulzeau tiraliorii care îşi părăsiseră tranşeele. Se vedea 
desluşit cum ofiţerul lor îi aşeza în linie pentru contraatac. 

— Pe bateria B s-a înălţat un steag japonez! strigă Blohin. 

Pe parapet, în mijlocul bateriei, fâlfâia o pânză albă cu discul 
roşu la mijloc. 

— Înălţimea voastră! strigă telefonistul Iurkin, apropiindu-se 
în goană de praporşcik, domnul porucik a dat ordin să alergaţi 
în ajutorul lor. 

Înainte ca Zvonariov să-şi dea seama ce avea de făcut, Blohin 
şi alţi vreo douăzeci de soldaţi se şi repeziră cu armele în 
cumpănire spre bateria atacată. O companie de tiraliori din 
rezervă îi ajunse din urmă. Japonezii bătură în retragere 
numaidecât. Înainte de toate, praporşcikul îl văzu pe Gudima 
rănit la picior. Se pansase la iuţeală, ajutat de ordonanta lui. 


145 


Jukovski se agita pe lângă piese, străduindu-se să regleze 
tragerea. Pierderi nu erau. 

— Am scăpat ieftin! spuse Gudima, stăpânindu-şi durerea. 
Am tras cu mitralii până în ultima clipă şi când să punem mâna 
pe arme ne-am amintit că rămăseseră în cazemate; trebuie să 
mulţumim tiraliorilor că ne-au sărit în ajutor. 

— Fricoşilor, ne-aţi făcut Utios-ul de ruşine! ocara Blohin. La 
Kindjova, noi am ţinut piept până la capăt; ne-am retras doar 
atunci, când nu mai rămăsese nimeni pe poziţie. 

— Îţi dădea mâna să stai molcom pe Zaliternaia, în vreme ce 
noi ne-am trezit încercuiți. Ce vrei, n-aveam chef să ne alegem 
cu burta despicată, se dezvinovăţi Lepiohin. 

Jukovski îi ordonă lui Zvonariov să deschidă foc asupra 
flancului japonezilor cu tunurile de câmp de la aripa stângă. 
Acele piese erau deservite de tunarii din secţia a 3-a. Ochitorii, 
Gnedin şi Voblii, deşi acționau atent şi cu precizie, se mişcau 
cam încet, ceea ce le atrăgea adeseori ocările lui Boreiko. 
Zvonariov îi găsi scotocind prin buzunarele unor japonezi morţi. 

— Înălţimea voastră, poftiţi! rosti Gnedin, întinzându-i lui 
Zvonariov o hartă japoneză. 

Pe hartă erau trecute detailat toate bateriile din fortăreaţa 
Port-Arthur, indicându-se calibrele tunurilor şi amplasamentele 
proiectoarelor şi ale depozitelor de pulbere. Praporşcikul 
privea harta uimit, văzând cât de bine informaţi erau japonezii. 

După amiază, inamicul se năpusti din nou la asalt. Cuceri 
repede redutele înaintate 1 şi 2, şi luneta Kuropatkin. Jukovski 
alergă la Zvonariov: 

— Serghei Vladimirovici, stăm prost; inamicul ne poate cădea 
oricând în spate. În caz de retragere, rămâi cu secţia de 
acoperire, ordonă el. 

— Şi ce facem cu Zaliternaia? 

— Acolo o să se descurce Boreiko singur. Noi o s-o ajutăm 
mai mult cu foc din flanc asupra atacatorilor. 

Între timp japonezii depăşiseră pe alocuri zidul chinezesc şi 
începuseră să urce pe colina Zaliternaia şi spre Maloe Orlinoe 
Gnezdo, la o jumătate de verstă spre răsărit. Zvonariov întoarse 
tunurile spre ei şi deschise focul cu şrapnele. Gnedin şi Voblii 
ocheau fără grabă şi după fiecare foc puneau mâna streaşină la 
ochi, urmărind cu atenţie exploziile proiectilelor. 

— Înălţimea voastră, ar trebui să mărim înălţătorul cu o 


146 


diviziune şi să reducem timpul de ardere al focosului, îl sfătuiră 
ei pe Zvonariov. 

— Bine, fie, dar n-o mai tărăgănaţi atâta; fiecare clipă e 
scumpă! Ochiţi mai iute! Foc! N 

Nici Gnedin, nici Voblii nu puteau însă să se grăbească. In 
cele din urmă, praporşcikul îşi pierdu răbdarea: 

— Cară-te la naiba, eşti bun să vânezi purici, nu să respingi 
un asalt! strigă el lui Gnedin, şi dându-l la o parte, începu 
îndată să tragă de două ori mai repede, dar incomparabil mai 
puţin precis decât tunarul. 

— Înălţimea voastră, zvârliţi proiectilele în vânt, îşi dădu cu 
părere Gnedin, jignit. 

Zvonariov îl dădu la o parte şi pe Voblii: 

— Treci la manivela de direcţie. O să ochească Jiganov. Dă-i 
drumul Jiganov, cât poţi mai repede! îi ordonă el subofiţerului. 

Tunurile bubuiau pe întrecute. Servanţii abia aveau timp să 
le aşeze la loc în baterile. Loviţi pe neaşteptate din flanc şi de 
la spate, japonezii se rostogoliră îndărăt. Observând acest 
lucru, bateriile vecine îi luară sub focuri încrucişate. Lăsând în 
urmă mormane de cadavre, gloata de japonezi se repezi val 
vârtej înapoi, dar în clipa aceea artileria lor îi întâmpină cu foc, 
căutând să-i oprească. Totul era însă zadarnic. Soldaţii japonezi 
fugeau mâncând pământul.  Steagurile  Soarelui-Răsare, 
dispăreau unul după altul, de pe fortificațiile ruseşti. Tragerea 
slăbi în intensitate. 

— Încetarea!  Repuneţi tunurile în baterie! comandă 
praporşcikul. Iar pe voi, domnilor ochitori, o să vă trimit pe 
Zaliternaia, la porucik: să vă înveţe el cum să vă mişcaţi! se 
răsti el la Gnedin şi la Voblii. 

Aceştia îl priveau cu mirare, ştiindu-l de obicei calm şi 
cumpănit. 

— Serghei Vladimirovici, ai salvat situaţia! Dacă ai fi deschis 
focul un minut-două mai târziu, japonezii ar fi ocupat linia a 
doua de apărare, şi drumul spre oraş le-ar fi fost deschis, spuse 
Jukovski, apropiindu-se de el. 

O 

Fok se plimba nervos prin cabinetul său. Saharov, stătea în 
faţa lui într-o atitudine respectuoasă. 

— Înţelege-mă o dată! se agita generalul. Nu pot să rețin 
rezervele la infinit. Smirnov şi Kondratenko nu mă slăbesc din 


147 


zori. Din toată divizia mea nu mi-au mai rămas decât trei 
batalioane. Cu multă greutate am reuşit să-l conving pe Stessel 
să le păstreze ca gardă personală pentru el şi pentru 
comandamentul său. 

— Excelenţă, vă asigur: încă o jumătate de oră, o oră, şi 
japonezii vor răzbi spre oraş. Totul e să nu mai daţi nici un 
soldat din rezervă, stăruia aprins Saharov. 

— S-ar putea că marinarii să strice totul. Nu se tem nici de 
dracu! îi bat de-i sting pe maimuţoii ăia afurisiţi. 

— Am luat măsuri pentru ca ei să nu se afle unde ar trebui. 

— Măsuri! Au alergat din proprie iniţiativă spre sectorul 
atacat, iar acum sunt în drum spre Zaliternaia şi Orlinoe 
Gnezdo, în loc să se îndrepte către frontul 1, unde au fost 
trimişi. 

— N-o să ajungă la timp! Bateria B a fost redusă la tăcere; 
redutele şi fortul 2 sunt în mâna japonezilor... 

— Informează-te la telefonişti asupra situaţiei, îi ordonă Fok, 
dând din cap. 

Saharov ieşi. 

— Succes deplin! Zidul chinezesc, ocupat! Zaliternaia, 
încercuită.  Orlinoe Gnezdo, asaltat, raportă Saharov, 
întorcându-se. Stessel şi-a pierdut capul de tot şi vine încoace. 
Kondratenko, nu se ştie pe unde se află. Smirnov, la fel. 

— Kondratenko se află la Bolşoe Orlinoe Gnezdo şi conduce 
operaţiile de acolo. La naiba cu Smirnov! N-are nici o 
importanţă. E egal cu zero. Voi stărui pe lângă Stessel să nu 
mai dea oameni din rezervă. 

Intră Stessel, posomorât, deprimat, rotindu-şi de jur împrejur 
privirile rătăcite. 

— Alexandr Viktorovici, ce-i de făcut? Japonezii pot năvăli în 
oraş din clipă în clipă, şi să facă un masacru ca atunci când au 
cucerit Arthur-ul, în războiul cu China. 

— Înainte de toate să se aducă aici, la comandament, toate 
rezervele rămase şi sotnia de cazaci, ca să avem cu ce să facem 
faţă în cazul unei străpungeri. În felul acesta ne vom apăra în 
primele clipe. Pe urmă vor putea fi angajate tratative. 

— Kondratenko cere însă întăriri; el e sigur că va putea 
respinge asaltul, dacă i se vor trimite măcar două batalioane. 
Tu ce rezerve mai ai? 

— Trei batalioane. 


148 


— Trimite două pe poziţii, iar unul să rămână aici la 
dispoziţia noastră. 

— Ba nu mai dau nici un soldat! 

— De ce? 

— Nu vreau să crăp înainte de vreme şi nu te sfătuiesc nici 
pe tine! Suntem oameni bătrâni, n-o să ne putem apăra singuri. 
De ai tăi nici nu mai vorbesc. Un batalion poate fi strivit în doi 
timpi şi trei mişcări - atunci, închipuieşte-ţi şi tu ce ar urma! 

— E adevărat; totuşi ar fi mai bine să nu-i lăsăm pe japonezi 
să pătrundă în oraş. 

— Asta nu stă în puterile noastre! 

— Kondratenko speră... 

— Nu ştiu cum de mai asculţi ce spune Kondratenko... 

— Smirnov garantează succesul! 

— Aiureli de nebun! 

În clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă; intră un călăreț plin de 
praf, trimis cu un plic de Kondratenko. Stessel desfăcu plicul cu 
mâini tremurătoare. „Lirul bateriei B, a măturat literalmente 
coloanele de atacatori; printr-un strălucit contraatac al 
marinarilor, inamicul a fost zvârlit peste tot, dincolo de linia 
forturilor, pe poziţiile de plecare. Rog a mi se pune la dispoziţie 
două batalioane, pentru exploatarea succesului obţinut. 
Consider oraşul în siguranţă. Kondratenko”, citi generalul. 
Slavă ţie, doamne, rosti el cu evlavie, făcându-şi semnul crucii. 
Să se trimită rezervele cerute! 

— Această relatare trebuie verificată, Kondratenko se 
înflăcărează uşor; el îşi ia adeseori dorinţele drept realităţi, 
obiectă Fok cu răceală. Să nu ne grăbim! 

— O notă telefonică de la generalul Belii, raportă 
aghiotantul, prinţul Gantimurov, intrând în cameră. 

— „Toate atacurile au fost respinse: urmăresc inamicul în 
retragere cu focul tuturor bateriilor. Sunt la Orlinoe Gnezdo. 
Arthur-ul este în afară de orice primejdie. Belii”, citi Stessel. Să 
se trimită rezervele! Să se exprime prin ordin de zi mulţumiri 
marinarilor şi tunarilor, ordonă el deodată mai liniştit. Mă duc 
la mine, la comandament. 

— Am înţeles! răspunse Fok mohorât. Ai să vezi pe dracu 
ghem dacă vei trimite batalioanele înainte de a se înnopta! 
mormăi el în urma lui Stessel. 

— Am feştelit-o! şopti Saharov, posomorât. Dracu să-i ia de 


149 


artilerişti! La bateria B se află Jukovski, cel de pe Elektriceski 
Utios. A ştiut Belii, pe cine a trimis acolo! 

— Te rog să nu uiţi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca 
să rețin rezervele, îi aminti Fok. 

— Cuvântul meu e cuvânt, excelenţă. Cu atât mai mult cu cât 
situaţia de astăzi se poate repeta, şi nu numai o dată. Permiteţi- 
mi să mă retrag. 

O 

În aceeaşi seară, îndată ce se întunecă, cerul se învălui în 
nori groşi de furtună. Cei trei generali: Smirnov, Kondratenko 
şi Belii, urmaţi de agenţii lor de legătură, mergeau călări pe 
drumul strategic care trecea de-a lungul liniei de fortificaţii. 

— Roman Isidorovici, deşi dumneavoastră nu consideraţi 
judicioasă elaborarea diferitelor ipoteze operative pentru 
eventualitatea asaltării fortăreței, totuşi, atacurile de astăzi au 
reprodus aproape întocmai ipoteza mea numărul optsprezece. 
Atâta numai că, contraatacul a fost executat frontal şi nu din 
flanc, cum figurează la mine, îi spuse Smirnov lui Kondratenko. 

— E imposibil să prevezi totul, excelenţă! Deşi nu cunosc 
ipoteza despre care vorbiţi, totuşi am găsit destul de uşor 
soluţia - singura corespunzătoare în condiţiile respective - şi 
contraatacul a fost încununat de succes. 

— Cine ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă nu v-ar fi sprijinit 
bateriile lui Vasili Feodorovici. 

— Am fost ferm convins că tunarii şi marina nu vor întârzia 
să vină în ajutorul infanteriei şi, precum vedeţi, nu m-am 
înşelat. 

— Mi-e teamă numai că s-a consumat o cantitate prea mare 
de muniții. Dumneavoastră, Vasili Feodorovici, ar trebui să 
faceţi economie, să trageţi numai la sigur şi să nu vă dispersaţi 
focul bateriilor asupra mai multor obiective deodată. 

— Voi executa întocmai dispoziţiile excelenţei voastre, 
răspunse Belii. 

O 

Zorile se revărsară suri şi reci. După ploaia torențială care se 
dezlănţuise în cursul nopţii, o ceaţă deasă înecase toate 
văgăunile, în valuri lăptoase, de nepătruns cu ochiul. 
Împuşcături răzlețe trosneau surd şi se stingeau de îndată în 
văzduhul neclintit. 

Zvonariov se urcă pe parapetul bateriei B şi privi prin 


150 


binoclu în zare. Departe, se vedeau albăstrii colinele Volcie; la 
dreapta, se profila estompat Daguşan-ul, la stânga Bolşoe 
Orlinoe Gnezdo, iar în vale, totul era ascuns în norii ce se 
tălăzuiau încet. Până şi tranşeele, situate cam la o sută de 
stânjeni în faţa, erau parcă învăluite în negură. Tiraliorii 
umblau de-a lungul tranşeelor lor fără să se mai ferească. Pe 
alocuri, ardeau încă focuri aprinse de cu noapte. Peste tot 
domnea liniştea. 

Praporşcikul sări jos de pe parapet şi, după ce îi raportă lui 
Jukovski situaţia de pe poziţii, obţinu de la el permisiunea de a 
se duce la Zaliternaia unde îşi lăsase lucrurile. Pe drum, alături 
de el, păşeau agale echipe de pionieri, care se întorceau de la 
munca de noapte de pe poziţiile înaintate. Din direcţia opusă, 
se apropiau bucătării întârziate şi furgoane de aprovizionare. 

Zvonariov ajunsese aproape de Zaliternaia, când mai multe 
explozii bubuiră surd undeva în spatele lui, urmate de 
împuşcături dese. Circulaţia de pe drum deveni îndată mai 
animată. Praporşcikul iuți şi el pasul. Schimbul de focuri 
devenea tot mai intens. Peste puţin totul se contopi într-un 
vuiet. În mijlocul larmei răsunară deodată mai multe bubuituri 
de tun, învălmăşite. 

Ajuns la Zaliternaia, praporşcikul se repezi la postul de 
observaţie. De pe deal se zăreau licăririle focurilor de arme, 
fulgerând prin văgăunile pe jumătate cufundate încă în 
întuneric. Şirul de Împuşcături se apropia cu iuţeală de Zidul 
chinezesc care abia se contura în adumbrirea zorilor. Curând, 
din ceaţă începură să se ivească tiraliori şi matrozi răzleţi; pe 
urmă, apărură pâlcuri, pâlcuri şi, în sfârşit, lanţuri întregi de 
trăgători ruşi care se retrăgeau în grabă. Era evident că 
începuse un nou asalt. Praporşcikul dădu buzna val-vârtej în 
baterie - cât pe ce să-l dea peste cap pe Boreiko. 

— Ce este? întrebă porucikul. 

— Atacul! Japonezul se şi urcă spre Zaliternaia; deschideţi 
focul, repede! 

— La tunuri! Foc de mitralii! strigă Boreiko. Du-te la flancul 
drept, eu rămân la cel stâng, ordonă el. 

Încă buimăciţi de somn, pe jumătate dezbrăcaţi, desculți, 
tunarii forfoteau pe lângă piese. 

— Ochiţi drept în creastă; ardeţi în pocitanii, fără comandă 
dar cu luare aminte. Aţi auzit, draci împieliţaţi? răcnea 


151 


porucikul, stând pe una din traversele fortificaţiei. 

Comandant de secţie la piesele de la flancul stâng era 
Rodionov. Blohin se agita tot acolo, fără o treabă anume. 
Câteva clipe după ce tunurile fură încărcate, se ivi primul lanţ 
de trăgători japonezi. Tunurile bubuiră, unul după altul, 
întâmpinând inamicul, maturând totul din calea lor. Imediat se 
ivi însă un nou şir, apoi altul şi altul. Tirul se învălmăşi. 

— Înălţimea voastră, japonezu' ne învăluie prin stânga! strigă 
deodată Rodionov. 

— La arme! răcni Boreiko. Trageţi numai cu piesele din 
dreapta! 

Tunarii săriră să-şi ia puştile, pregătindu-se să contraatace la 
baionetă lanţurile inamice care-i încercuiau. 

— Nu vă pripiţi, ochiţi cu grijă, striga Boreiko, fără să-şi 
piardă calmul. Foc de flanc! 

Dar şi fără comandă soldaţii făceau tot ce le stătea în putere. 
De atâta încordare, se înroşiseră; cămăşile erau leoarcă de 
sudoare pe ei. Işi roteau privirile împrejur şi întorceau la 
iuţeală tunurile în direcţia inamicului. 

Invăluind bateria, japonezii ajunseră în spatele ei şi, strigând 
banzai atacară la baionetă. Vânturându-şi sabia şi urlând 
sălbatic, Boreiko se năpusti cel dintâi asupra lor. Se încleştă 
lupta corp la corp. În primele clipe tunarii izbutiră să împingă 
inamicul îndărăt; îndată însă bătură în retragere, copleşiţi de 
forţe superioare. Tunurile nu mai trăgeau. Toată lumea pusese 
mâna pe arme. Făptura uriaşă a lui Boreiko domina 
încăierarea. Lovea în dreapta şi în stânga; cot la cot cu el, 
Rodionov, Koşeliov şi Lebiodkin, îi urmau pildă. Deodată, izbind 
o baionetă japoneză, sabia porucikului se făcu bucăţi. Boreiko 
sări îndărăt, se aplecă, apucă de jos o manelă groasă de stejar 
cu armături de fier, lungă de un stânjen şi, învârtind-o pe 
deasupra capului, se repezi din nou asupra japonezilor. Primul 
lor şir fu literalmente măturat; ceilalţi, îngroziţi, se dădură 
îndărăt. Înarmaţi cu ştergătoare de tun, Rodionov şi Lebiodkin 
îşi urmau comandantul. Cu acele arme înspăimântătoare 
zdrobeau capete, frângeau brațe,  doborau.  Rândurile 
atacanţilor japonezi se clătinară, apoi deodată o rupseră la 
fugă. Tunarii se repeziră după ei. Tiraliorii le sărită în ajutor şi 
inamicul fu cu desăvârşire respins. 

Abia izbutiră să înlăture această primejdie şi japonezii 


152 


începură altă manevră de învăluire pe la flancul drept. 
Zvonariov şi mai mulţi soldaţi începură să tragă cu puştile 
asupra atacanţilor, dar fără efect. Japonezii se apropiau repede, 
şi peste puţin se dezlănţui din nou lupta la baionetă. Deodată 
praporşcikul zări secţiile a doua şi a treia repezindu-se din 
bateria B în ajutorul Zaliternaiei, prin spatele inamicului. În 
fruntea lor, vânturându-şi în vânt sabia, alerga Jukovski. Işi 
pierduse chipiul, dar nu mai ştia de nimic. Soldaţii îşi întrecură 
repede comandantul şi căzură din spate asupra atacatorilor. 
Blohin, urmat de un pâlc de soldaţi, se repezi după ei. Japonezii 
se învălmăşiră şi o luară la goană. 

— La tunuri! strigă Boreiko. Ochind el însuşi la un tun, trase 
cu mitralii asupra inamicului în retragere; celelalte tunuri 
deschiseră îndată şi ele focul, zdrobind inamicul cu desăvârşire. 

Zvârliţi înapoi, la Zidul chinezesc, japonezii fură atacați acolo 
din flancuri de tiraliorii şi marinarii sosiți în grabă şi care le 
tăiară retragerea. Începu hăcuirea necruțătoare a celor 
încercuiți. Pe o verstă pătrată, mai multe mii de ruşi în bluze 
albe şi de japonezi în vestoane verzi, luptau corp la corp, 
perechi-perechi ori în grupuri. Nici artileria japoneză, nici cea 
rusească nu îndrăzneau să tragă asupra acelui vălmăşag, în 
care luptătorii se măcelăreau unii pe alţii. De la ruşi soseau 
mereu rezerve şi curând culoarea verde fu cu totul înecată în 
cea albă. Artileria japoneză dezlănţui un uragan de foc asupra 
câmpului de luptă, omorându-şi proprii răniţi o dată cu cei 
duşmani. Ruşii se grăbiră să se adăpostească în dosul Zidului 
chinezesc. 

La auzul primelor bubuituri de tun, Varia alergă spre 
Zaliternaia, cu pansamente şi cu iod. După ce străbătu în goană 
cam jumătate din drum, dădu pe neaşteptate de un soldat 
japonez care se uita dezorientat împrejur. Vederea fetei care 
alerga îl zăpăci şi mai mult. Nu se putu hotări îndată s-o 
străpungă cu baioneta sau nu. Profitând de această clipă, Varia 
îi aruncă drept în faţă borcanul cu iod. Japonezul scoase un 
urlet, silindu-se să şteargă de pe faţă lichidul usturător ce-i 
ardea ochii, iar fata dispăru după o cotitură a drumului. La 
baterie nu mai găsi japonezi şi se apucă numaidecât să panseze 
numeroşii răniţi. 

Cu manela însângerată în mâini, cu vestonul sfâşiat, fără 
chipiu, legat la cap, Boreiko în picioare pe parapet îşi cercetă 


153 


bateria. Totul era neatins şi dacă n-ar fi fost cele zece-douăzeci 
de cadavre ale japonezilor şi numeroşii răniţi, n-ar fi spus 
nimeni că doar cu câteva clipe mai înainte, acolo se petrecuse 
un episod sângeros al războiului. Zărind-o pe Varia, exclamă cu 
năduf: 

— Iar a adus-o aghiuţă pe capul nostru! 

Soldaţii se îmbulziră numaidecât în jurul fetei, aşteptând să 
le vină rândul la pansat. 

— Drepţi! strigă deodată Boreiko. 

Incremenind unde se aflau, soldaţii întoarseră privirile spre 
porucik. 

— Vă mulţumesc pentru purtarea voastră vitejească şi vă 
cinstesc pe toţi cu câte un pahar de votcă. 

— Slujim voios, mulţumim frumos! răcniră tunarii. 

— Timofeici, ia vezi care dintr-ai noştri îs morţi ori răniţi! 

— Morti, slavă domnului, nu sânt, dar răniţi, berechet, 
răspunse Rodionov, care avea şi el capul şi mâna stângă 
pansate. 

— Sunt douăzeci, printre care cinci răniţi greu, raportă el 
câteva clipe mai târziu. 

— Adică, au rămas teferi numai cincisprezece. Cam puţini. 
Va trebui să cerem întăriri. Unde-i praporşcikul? 

— A plecat la bateria B. Şi acolo sunt răniţi, îl vesti Blohin, 
strâmbându-se de durerea ce-i săgeta umărul străpuns de un 
glonţ. 

— Dar cum de au şi ei răniţi? 

— Păi, chiar domnul căpitan a alergat cu secţiile a doua şi a 
treia, în ajutorul nostru. 

— Dar el e teafăr? întrebă neliniştit Boreiko. 

— Da, să trăiţi. Uitaţi-vă, vine spre noi. 

Boreiko comandă cu glas asurzitor: „drepţi!” Apoi sări de pe 
parapet, înaintă spre comandantul companiei şi-i dădu raportul. 

— Lasă ceremoniile dragul meu! îl opri Jukovski. Ce pierderi 
ai? 

Porucikul raportă. 

— Şi dumneavoastră? întrebă el la rândul său. 

— Trei răniţi şi un mort. 

— Păcat de cel care a murit, sărmanul... 

După aceea, căpitanul mulţumi soldaţilor pentru purtarea lor 
vitejească şi se apropie de Varia: 


n 
! 


154 


— Dumneata eşti îngerul nostru păzitor! De îndată ce începe 
lupta te şi iveşti la baterie. Ţi-l trimit îndată pe Melnikov să-ţi 
dea ajutor. 

— Mi-e frică să nu mă gonească Boreiko... se uită cam 
chiorâş la mine... 

— ... cu toate că are şi el nevoie de ajutorul dumitale. 

— Să-l aştepte pe Melnikov. Eu o să mă ocup de cei grav 
răniţi. Șofran Timofeici, vino-ncoace! îi strigă ea prietenos lui 
Rodionov. 

— Mi-a repezit baioneta în faţă; am apucat-o cu mâna şi m- 
am tăiat la degete. N-am putut să-mi feresc bine capul. Dacă n- 
ar fi fost Zaiaţ, m-ar fi străpuns, povesti subofiţerul. 

— Dar ce a făcut Zaiaţ? întrebă Jukovski. 

— Când să înfigă japonezul baionetă-n mine, Zaiaţ a sărit în 
spatele lui şi l-a muşcat de ureche. Japonezul nu s-a aşteptat la 
una ca asta şi a căzut jos. Atunci i-au făcut de petrecanie. Zace 
colea, în dosul bateriei. Zaiaţ i-a scos bocancii, să-i aibă 
amintire; ia uitaţi-vă cum se făleşte cu ei! 

Varia întoarse capul. Înconjurat de soldaţi, artelnicul, cu 
mâinile în buzunare, se plimba fudul prin baterie, încălţat cu 
bocanci japonezi şi cu moletiere. 

— Ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face! O să mă întorc eu la 
Svenţianii, şi au să crape toţi de ciudă, când or să mă vadă cu 
ei! se lăuda el în glumă. 

După Rodionov, Varia îl îngriji pe Blohin. În timp ce-i curăța 
rana adâncă de la umăr el se strâmba de durere dar răbda. 
Când însă îi vâri în ea un tampon îmbibat cu iod, izbucni în 
înjurături crâncene, dar îşi dădu imediat seama de necuviinţa 
lui: 

— Nu asculta, surioară; înjur şi eu ca să-mi uşurez inima, se 
dezvinovăţi el repede. 

— Mai rabdă puţin. Acum termin, îl îndemnă Varia, 
introducându-i sonda adânc în rană. Îţi pun plasturele şi gata! 

Pansarea răniților se apropia de sfârşit, când Belii şi 
Kondratenko sosiră călări la baterie. Boreiko se grăbi să 
dispară, dându-şi seama că ţinuta lui pitorească nu era de loc 
reglementară. Ca întotdeauna la vederea superiorilor, Jukovski 
se zăpăci. Comandă drepţi cu un glas piţigăiat şi dădu raportul 
bâlbâindu-se. Ambii generali îi strânseră mâna cu căldură şi-i 
mulţumiră pentru modul strălucit în care fusese respins atacul. 


155 


— Am auzit că aţi tăiat cu mâna dumneavoastră doi japonezi, 
observă Belii. 

— De unde aţi aflat, excelenţă? 

— Zvonariov ne-a povestit totul la bateria B. 

Căpitanul făcu un gest de ciudă: 

— Am văzut că Zaliternaia se află în situaţie grea şi m-am 
grăbit să-i vin în ajutor. Atâta tot. In schimb, Boreiko a luptat 
vitejeşte împreună cu tunarii lui. Mai mult de jumătate din 
oameni sunt răniţi, şi el de asemeni. 

— Nikolai Vasilievici, lasă modestia! Cunoaştem cu toţii 
vitejia şi comportarea dumitale neînfricată în luptă. 

Aruncând o privire în jur, Belii îşi văzu fiica pansând răniții. 

— A, aici eşti? o luă el la rost. Am căutat-o prin tot Arthur-ul! 
Ne-am dus la spital: nu-i; la postul de prim-ajutor: nu-i. Şi 
dumneaei umbla prin baterii... Nu ţi-e ruşine de oameni să 
apari aşa murdară, ciufulită şi cu pantofii scâlciaţi? Du-te 
numaidecât acasă şi curăţă-te! 

— Ieri şi azi, Varia a muncit cu abnegaţie, sub 
bombardamente, îi luă apărarea Jukovski. 

— Foarte rău. La spitale e lipsă mare de surori. Aici ar 
scoate-o la capăt şi sanitarii singuri... 

— Ce nu face dragostea! aruncă în treacăt Boreiko, 
apropiindu-se. 

Varia îl săgeta cu o privire nimicitoare. 

— Prostii, fleacuri, mormăi mânios Belii. 

Adânc jignită, fata îşi luă rămas bun în mod ostentativ numai 
de la soldaţi. Totuşi, nu se putu stăpâni să nu treacă pe la 
adăpostul ofiţerilor unde era telefonul. Acolo îl chemă pe 
Zvonariov şi i se plânse de nedreptatea ce i se făcuse. 

— Boreiko mă alungă şi tata e supărat pe mine. Totuşi mâine 
am să vin iar la postul de prim-ajutor. Bagă de seamă: paza 
bună trece primejdia rea! Fata agăţă receptorul la loc şi oftă 
adânc. După aceea, trecu mândră prin faţa lui Boreiko şi 
dispăru la cotitură drumului. 

Cei doi generali inspectară bateria şi apoi, făgăduind că vor 
trimite întăriri alcătuite din unităţi de marină plecară spre 
comandamentul lui Stessel. 

Când Kondratenko şi Belii sosiră la comandament, Stessel 
tocmai se pregătea să plece acasă. 

— Poftiţi la mine, la masă. O să discutăm acolo toate 


156 


chestiunile care vă interesează, îi invită el îndatoritor. 

În sufragerie fură întâmpinați de Vera Alexeevna. Ea le 
răspunse amabilă la salut, porunci să se mai pună două 
tacâmuri şi-şi expedie la bucătărie pupilele. 

În vreme ce generalii îşi făceau toaleta pentru a se aşeza la 
masă, sosi şi Nikitin. Arăta încă slăbit după dizenteria de care 
suferise. 

— Vladimir Nikolaevici! Ce bine îmi pare că te văd, exclamă 
Vera Alexeevna grăbindu-se să iasă în întâmpinarea lui. 

— Primul meu drum, la dumneavoastră l-am făcut, Vera 
Alexeevna, măicuţă dragă! Dacă nu eraţi dumneavoastră eram 
demult în pământ. Îngăduiţi-mi să vă sărut mânuţa, 
binefăcătoarea mea! 

— Dumneavoastră, Vladimir Nikolaevici, vă este îngăduit 
orice. Doar sunteţi cavalerul meu fără teamă şi prihană! 

— Şi aşa voi fi până la mormânt! o asigură generalul cu 
înfocare. 

Luară loc cu toţii. În timp ce generăleasa servea supa, 
bărbaţii acordară atenţia cuvenită votcii şi gustărilor. Nikitin îi 
întrecu pe toţi. Votca pierea în gâtlejul lui, păhărel după 
păhărel. Obrazul i se făcea tot mai stacojiu, iar gândurile i se 
succedau cu o uşurinţă şi o repeziciune neobişnuită. 

— Anatoli Mihailovici, ai auzit noua ispravă a lui Smirnov - 
Archimedele nostru din Arthur? îl întrebă el pe Stessel. 

— A mai făcut vreo boacănă? 

— S-a gândit ce s-a gândit şi, deodată, a inventat un nou 
procedeu de tragere, pe bază de calcule de matematici 
superioare şi de alte bazaconii. Această descoperire l-a tulburat 
până într-atâta încât, uitând totul pe lume, a ieşit val-vârtej pe 
uşă, doar cu ce avea pe el, şi s-a repezit glonţ la Vasili 
Feodorovici. Puțin a lipsit să-şi piardă nădragii pe drum! 
povestea Nikitin hohotind. 

— Vladimir Nikolaevici, ia dă-mi carafa! îl somă Vera 
Alexeevna. 

— Încă un păhărel, ultimul! o imploră generalul. Dar stăpâna 
casei sechestră votca. 

Stessel râdea să se prăpădească, ascultând pălăvrăgeala 
prietenului său şi urmărindu-l cum se războia cu Vera 
Alexeevna. 

— Ehei, aici n-ai de-a face cu mine! Nu-ţi merge! 


157 


Kondratenko şi Belii zâmbeau şi ei pe sub mustață. 

— Şi Fokuşka al nostru s-a distins grozav, îi dădea zor 
Nikitin. Tu ai dat ordin să se trimită toate rezervele pe poziţii. 
Trebuia, de, să se ducă şi el cu ele, dar nu prea îl trăgea inima 
fiindcă, he, he, japonezul trăgea, nu glumă. Şi atunci, a oprit 
rezervele pe loc, până mâine, zicând că e sărbătoare. 

— Ce sărbătoare? întrebă generăleasa. 

— Sfânta Frică, Vera Alexeevna, maică dragă! răspunse 
prompt Nikitin. 

De astă dată, glumă lui nu mai stârni râsul celor de faţă. 

— Anatoli Mihailovici, ţin şi eu să vă raportez că ordinul 
dumneavoastră pentru trimiterea rezervelor pe poziţii n-a fost 
executat de generalul Fok. Azi, din pricina aceasta era cât pe 
ce să fie străpunsă linia a doua de apărare, spuse Kondratenko. 

— O asemenea conduită din partea lui Fok e cu totul 
inadmisibilă! observă indignată Vera Alexeevna. Anatole, se 
pare că nu mai are nici o consideraţie pentru tine; trebuie să i 
se bage bine în cap că fiecare cuvânt al tău este lege pentru 
toţi cei din Arthur, fără excepţie. 

— Roman Isidorovici, să-mi prezinţi un raport. Am să mă 
ocup personal de acest caz, dispuse Stessel. 

— Totul e foarte limpede. Din moment ce Fok nu execută 
ordinele tale, trebuie să i se ia comanda, interveni din nou Vera 
Alexeevna. 

— Da, cred că aşa voi face! Chiar mâine îl voi trece la 
dispoziţia mea, hotări Stessel. 

— Care e totuşi situaţia pe poziţii? îl întrebă Vera Alexeevna 
pe Kondratenko. 

— Toate atacurile au fost respinse. S-au distins îndeosebi 
tunarii: la Zaliternaia au luptat cu ştergătoarele tunurilor iar la 
bateria B au contraatacat la baionetă. În schimb avem pierderi 
însemnate: din optzeci de oameni, şapte sunt morţi şi douăzeci 
şi trei răniţi. 

— Îngrozitor! Şi cine comandă aceste baterii? 

— Cei de pe Elektriceski Utios: Jukovski, Boreiko, Zvonariov. 

— Monsieur Zvonariov s-a distins şi el? îl întrebă generăleasa 
pe Belii. 

— Despre acest lucru ar fi mai bine s-o întrebaţi pe Varia, o 
sfătui Kondratenko zâmbind. Zi şi noapte e în preajma bateriei 
praporşcikului. 


158 


— Nu mai ascultă de nimeni. Am s-o închid în casă, să-i ajute 
maică-si la gospodărie, izbucni Belii cu ciudă. 

— Sare pe fereastră, zboară pe horn şi tot se duce la 
drăguţul ei: e dată naibii fata asta! îl zădări Stessel. 

Masa se sfârşi. Musafirii îşi luară rămas bun. 

În aceeaşi seară Stessel îl invită pe Fok la el şi, pe un ton 
amical, îi propuse ca un timp să se mai odihnească. 

— Ce, te-au sfătuit Smirnov şi Kondratenko să-mi iei 
comanda? întrebă Fok, fără ocol. 

— Boala de care suferi mă obligă să am grijă de tine; şi apoi, 
vei fi consilierul meu. 

Fok ceru un răgaz pentru a reflecta şi-l rugă să amâne 
pentru ziua următoare punerea în executare a ordinului, lucru 
cu care Stessel se declară de acord. Ajuns acasă, Fok îl chemă 
numaidecât pe Saharov şi-l puse la curent cu dispoziţia pe care 
o primise. 

— Minunat! exclamă bucuros căpitanul. Acum, nu veţi mai 
avea nici o răspundere directă; în acelaşi timp, influenţa 
dumneavoastră asupra lui Stessel va creşte. 

— Asta, cam aşa ar fi. Totuşi, prestigiul meu va avea de 
suferit, căci, de fapt, sunt înlăturat de la comandă. 

— Spre paguba lor. De azi înainte, veţi fi un observator 
impartial. Nimeni nu vă va împiedica să faceţi aprecieri critice 
asupra evenimentelor în curs. Aceste aprecieri vor putea fi 
trimise, în scris, pentru documentare, tuturor ofiţerilor 
superiori, inclusiv comandanții de regimente. 

— Nu cumva vrei să mă faci la bătrâneţe zmângălitor de 
hârtie! 

— Excelenţa voastră subapreciaţi puterea cuvântului scris; 
cu ajutorul său se poate obţine mult. 

— Cam ce, de pildă? 

— Infiltrarea în mase, la momentul oportun, a anumitor idei: 
surparea prestigiului anumitor persoane. 

— Încep să te înţeleg. 

— De asta nu m-am îndoit niciodată! Anumite comunicări 
prin care să se dea în vileag o greşeală sau alta, reală ori 
imaginară, ale lui Smirnov, Kondratenko sau ale altor persoane 
indezirabile excelenţei voastre, pot avea urmări foarte grave. 
Ele pot fi distribuite prin poşta obişnuită, pentru ca şi furierii să 
poată lua cunoştinţă de cuprinsul lor iar, prin ei, şi masa largă 


159 


a soldaţilor. 

— Eşti de părere, că astfel poate fi influenţat moralul 
garnizoanei? 

— Fireşte! Furierii sunt colportori de intrigi şi panicarzi 
înnăscuţi. Ei transmit întotdeauna cele mai absurde zvonuri 
care, tocmai prin aceasta, le par soldaţilor cele mai demne de 
crezare. 

— Tifontai se pricepe de minune să-şi aleagă prietenii şi 
colaboratorii! Coţca... oameni şmecheri ca dumneata - să tot 
cauţi. Ai să ajungi departe, Vasili Vasilievici! 

— Cu ajutorul excelenţei voastre! răspunse Saharov, 
înclinându-se adânc. 

Cei doi prieteni se despărţiră. A doua zi, fu comunicat ordinul 
prin care Fok era eliberat din funcţia de comandant al 
rezervelor generale ale fortăreței şi trecut la dispoziţia lui 
Stessel. 

O 7 

Atacurile au încetat în preajma zilei de 11 august. În mâinile 
japonezilor, rămăseseră, complet distruse, doar redutele 1 şi 2, 
situate în intervalul dintre forturile 2 şi 3. Asalturile îi 
costaseră însă pe japonezi peste cincisprezece mii de oameni. 
Pierderile ruşilor se cifrau numai la trei mii de oameni. Victoria 
repurtată ridicase mult moralul garnizoanei. Până şi Stessel 
crezuse de cuviinţă să adreseze trupelor următorul ordin de zi: 


„Glorie vouă, viteji apărători ai Arthur-ului, voi care, 
cu pieptul vostru aţi salvat bastionul rusesc din 
Răsăritul Îndepărtat! Timp de o săptămână, fără a fi 
schimbaţi, fără a vă odihni, aţi rezistat năvalei 
hoardelor duşmane, de mai multe ori superioare vouă 
ca număr. Sub conducerea vitejilor voştri comandanți, 
generalii Fok, Kondratenko, Nikitin şi Belii, aţi dovedit 
de ce este în stare soldatul rus în luptă. Toate ordinele 
mele au fost executate prompt şi cu exactitate, lucru 
de care m-am putut convinge personal, aflându-mă 
necontenit în liniile înaintate! 

Prezentul ordin se va citi în toate companiile, 
sotniile, bateriile şi detaşamentele. ” 


— Stessel în liniile înaintate!... Or să aibă de ce să râdă 
160 


soldaţii la apelul de seară! exclamă Boreiko, hohotind după ce 
citi acea operă. 


Capitolul III 


După asalt, pe poziţii se statornici o perioadă de acalmie. 
Doar arareori câte o lovitură de tun răzleaţă zguduia văzduhul 
încins, dogoritor, al zilelor de vară din Arthur. Ceasuri întregi, 
soldaţii şedeau tolăniţi la umbra adăposturilor şi a bonetelor de 
la tunuri, odihnindu-se desfătaţi. În bateriile B şi Zaliternaia 
viaţa îşi urma cursul obişnuit. Fiecare secţie stătea câte şase 
zile pe poziţii, după care trecea pe Utios în repaos. Ofițerii 
intrau în schimb o dată cu soldaţii. 

Infirmeria pentru debili, înfiinţată pe Utios, era aproape 
pustie. Riva şi Şura făceau faţă uşor îndatoririlor. Sprijinindu- 
se în baston, Gudima umbla încetişor prin curte, făcând ordine 
printre tunari şi convalescenţi. 

Într-o dimineaţă, socotind că Zvonariov trebuia să fie pe 
Utios, Varia sosi acolo călare. Ajunsă la baterie, îşi lăsă iapa, ca 
de obicei, lângă bucătărie şi se îndreptă spre pavilionul 
ofiţerilor. Acolo se apropie de uşa camerei lui Zvonariov şi bătu. 
Îi răspunse o voce de femeie, rugând-o să aştepte o clipă. Varia 
era numai urechi, glasul i se părea cunoscut. In afară de 
aceasta, însuşi faptul că la ora aceea în camera lui Zvonariov se 
afla o femeie, o îndemna la anumite deducţii, stârnindu-i 
gelozia. Tropăia nerăbdătoare; în sfârşit uşa se deschise şi se 
pomeni faţă-n faţă cu Riva: o privi mirată, surprinsă, şi 
încremeni. Riva o privea fix nu mai puţin mirată, neînţelegând 
ce căuta Varia pe Utios, la o oră atât de matinală. 

— Intră, te rog, o invită Riva, recăpătându-şi cea dintâi 
cumpătul. _ 

Fata intră şi aruncă o privire prin odaie. În cuierul de lângă 
uşă, printre nişte vestoane ofiţereşti, erau atârnate şi câteva 
rochii; dedesubtul lor se afla o pereche de cizme înalte, cu 
pinteni, alături de doi pantofiori de lac femeieşti. Pe masă se 
aflau două manşete scrobite şi o cămaşă bărbătească, ce urma 
să fie cârpita. Zvonariov însă lipsea... 


161 


— El unde e? întrebă Varia, cu glas sugrumat, învăpăiată. 

— Serioja? E pe Zaliternaia. 

Auzind-o că-i spune lui Zvonariov pe nume, Varia îşi pierdu 
cu totul echilibrul sufletesc. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea răstit. 

— Aici locuiesc, răspunse Riva, fără să priceapă pricina 
supărării vizitatoarei. 

— L-ai... l-ai ademenit... fiinţă mârşava, vrei să-l nenoroceşti, 
dar... dar n-are să-ţi meargă! strigă Varia, tremurând toată de 
furie şi, dând uşa de perete, ieşi afară. 

— Dă-mi voie, e o neînţelegere!... strigă Riva, alergând după 
ea, dar Varia, fără să mai audă ceva, sfâşiată de durere, 
distrusă, sări drept în şaua Kubancăi, o şfichiui violent cu 
biciuşca şi se îndepărtă în goană. Lacrimile îi curgeau şiroaie 
pe obraz: basmaua îi lunecase într-o parte, descoperindu-i 
părul ciufulit. Ardea de nerăbdare să-l vadă pe Zvonariov şi să 
afle ce raporturi avea cu Riva. Amorul ei propriu primise o 
lovitură dureroasă. 

„Cum a putut omul acesta josnic să mă înşele atâta timp, 
susţinând că între ei nu este nimic? îl voi sili să-şi 
mărturisească în public această legătură, şi o rup pentru 
totdeauna cu el!” treceau fulgerător gândurile unul după altul, 
prin capul fetei. „Şi eu, care aveam încredere în el şi-i purtam 
de grijă...” 

Pe urmă, cu o logică pur feminină, începu să caute o 
justificare pentru Zvonariov. 

„Vina nu e a lui, cât a acelei fiinţe ticăloase. Probabil că a dat 
buzna peste el, i-a dat ghes neobrăzata, iar el... papă-lapte, 
mototolul, nu i-a putut rezista şi a uitat de mine! îşi zise Varia 
şi, la acest gând, izbucni într-un hohot de plâns. Poate că în 
general, nici nu se gândeşte la mine, ajunse ea la cea mai tristă 
concluzie cu putinţă, dar o respinse repede. Ba nu! se gândeşte 
şi se va gândi! Nu-l voi ceda nimănui...” 

Cugetând astfel, ajunse vijelios în oraş. Pe strada Puşkin o 
strigă cineva: 

— Varia, ce s-a-ntâmplat? Unde alergi în halul acesta? Dacă 
ai şti cum arăţi!? Nu ţi-e ruşine să ieşi pe stradă aşa ciufulită? 

Fata întoarse capul şi dădu cu ochii de Vera Alexeevna. 

— N-are nici-o importanţă... răspunse ea, printre lacrimi. 

— Descalecă şi hai la noi să te aranjezi puţin! porunci 


162 


generăleasa. 

Varia se supuse. 

În timp ce fata îşi punea toaleta în ordine, Vera Alexeevna o 
tot descosea, curioasă să afle ce anume o supărase atâta. La 
început fata căuta să evite răspunsul; până la urmă însă 
destăinui totul şi izbucni din nou în hohote deznădăjduite de 
plâns, aşa că trebui să i se dea un pahar de apă. 

— Ţi-ai şi găsit pentru cine să suferi - pentru un Zvonariov 
oarecare! Păi, el nu preţuieşte nici cât o unghie de-a ta! Sunt 
destui tineri, mult mai bine decât nesuferitul acesta de 
praporşcik! o îmbărbăta generăleasa. 

— Nu e deloc nesuferit... 

— Dar ce ai găsit la el? În cadrele armatei se află doar din 
întâmplare; probabil că e fiul vreunui popă, o fi sărac lipit 
pământului. După ce că e prost crescut, se pare că pe deasupra 
mai e şi un desfrânat! 

— Nu-i adevărat! Numai ea e vinovată. 

— De fapt, cum a ajuns fiinţa aceea abjectă la Utios? Ce 
caută acolo? E ceva suspect la mijloc! 

— S-a ţinut după el... 

— Crezi că numai atât? întrebă Vera Alexeevna, bănuitoare. 

— Eu ştiu? 

— Lasă că mă ocup eu de ea, chiar astăzi. O scoatem de 
acolo şi o trimitem pe Liaoteşan, ori la baia Golubinaia. 
Păpuşelul tău n-o să prea aibă când s-o viziteze acolo. 

Varia se mai lumină la faţă. 

— Ei, fetiţo! Dacă ai şti de când a pus ochii pe tine 
Gantimurov al nostru. Tu ce să vezi! 

— Un ţângău caraghios! 

— Nu-i adevărat! E un tânăr bine, dintr-o veche familie de 
prinți. Toate uşile-i sunt deschise în înalta societate. E drept, 
avere n-are; în schimb ai tu; eşti o fată cu zestre. Ai putea să 
devii prinţesă, ba poţi chiar să ajungi şi la Curte. 

— E scârbos, puhav, respingător, răspunse Varia cu dezgust. 

— Lasă că vorbesc eu cu mama ta despre asta. Îţi bagă ea 
minţile în cap. Deocamdată du-te acasă. E ruşinos să te vadă 
lumea aşa plânsă. 

Varia îşi privi în oglindă faţa umflată de lacrimi, ochii roşii, 
îşi luă rămas bun şi plecă. 

Îndată ce ieşi, Vera Alexeevna porunci să fie chemat la ea 


163 


porucikul de jandarmi Poznanski. 

— Omagiile mele, excelenţă! rosti porucikul, stând smirnă 
înaintea generălesei. 

Aceasta îi întinse binevoitoare mâna, pe care porucikul 
depuse respectuos o sărutare. 

— Ia loc, te rog. Te-am chemat ca să mă ajuţi într-o 
chestiune. 

— Sunt cu totul la dispoziţia dvs., răspunse jandarmul, 
înclinându-se. 

Generăleasa îi atrase atenţia asupra prezenţei Rivei la Utios. 

— Ovreica aceasta mi se pare suspectă. Ce caută ea la Utios, 
şi de ce s-a încurcat tocmai cu Zvonariov care a lucrat atâta 
timp pe lângă Kondratenko şi cunoaşte amănunţit dispozitivul 
tuturor fortificațiilor din Arthur şi starea lor? 

— Dispuneţi să cercetez cazul? 

— Nu numai să cercetezi, ci să şi faci această fiinţă 
inofensivă! porunci generăleasa cu o grimasă dispreţuitoare. 

— Am înţeles! Ordinul va fi executat imediat! Imi permiteţi să 
mă retrag? Poznanski sări în picioare şi ieşi repede pe uşă. 
Ducându-se la comandamentul lui Stessel, intră în cabinetul 
şefului de stat-major, colonelul Reis, şi-l rugă să-i dea un ordin 
scris pentru efectuarea de percheziţii la domiciliul Rivei, în 
Oraşul-Nou, şi la Zvonariov, pe Elektriceski Utios, ca şi pentru 
arestarea lor, în caz că vor fi descoperite materiale suspecte. 

— La praporşcikul Zvonariov? întrebă mirat Reis. Bine, dar 
ştii şi dumneata că este protejatul lui Kondratenko şi mâine 
poimâine ginerele lui Belii? Fără o dispoziţie din partea 
comandantului regiunii nu pot să-ţi dau un asemenea ordin, 
obiectă Reis. 

— E dispoziţia Verei Alexeevna. 

Colonelul îl privi cercetător. 

— Bine! Să ştii că voi verifica afirmaţia dumitale. 

Un sfert de oră mai târziu, jandarmul ieşi cu hârtiuţa 
necesară în buzunar. Întorcându-se spre biroul lui, schiţă în 
gând planul de acţiune. N-avea chef să se ducă la Elektriceski 
Utios, temându-se să nu se ciocnească cu ofiţerii de artilerie 
care nu-i puteau suferi pe jandarmi. Şi apoi acasă la Riva putea 
să aibă şi un profit de pe urma descinderii. De aceea, odată 
ajuns la serviciul jandarmeriei, propuse rotmistrului, prinţul 
Mikeladze, superiorul său, să se ducă el pe Utios. Rotmistrul, 


164 


care nu prea excela în ceea ce priveşte inteligenţa, acceptă. 
Curând, ambii jandarmi porniră la drum. 

La Utios, Mikeladze trecu mai întâi pe la Gudima, îi arătă 
ordinul de perchiziţie şi intră împreună cu el în camera lui 
Zvonariov. Apariţia jandarmilor o înspăimântă cumplit pe Riva. 
Ea se pierdu cu firea, izbucni în hohote de plâns şi spuse 
întretăiat că nu e vinovată de nimic. 

Rotmistrul socoti toate aceste manifestări drept o confirmare 
indirectă a bănuielilor şi începu zelos perchiziţia. În cameră 
fură găsite: un plan vechi al Arthur-ului şi mai multe schiţe de 
amplasamente pentru baterii, însoţite de o notă explicativă. 
Inşfăcându-le pe toate, jandarmii o declarară pe Riva arestată 
şi o luară cu ei. 

— la te uită, şi-au vârât nasul şi aici, ticăloşii! ocări 
Lebiodkin, care împreună cu alţi ostaşi urmărea de departe 
cele ce se petreceau. 

— Păcat că lipseşte porucikul nostru. El n-ar fi lăsat-o fără 
apărare. Ar fi alungat îndată leprele astea de aici, îi ţinură 
hangul soldaţii. 

— Mă duc numaidecât la Zaliternaia, cu masa, spuse Zaiaţ. O 
să-i spun praporşcikului totul. 

— Hai, du-te în goana goanelor ca să le-o iei înainte! 

— Păi, azi cazanul e pe jumătate gol, ajungem cât ai clipi. 
Belonogov, înhamă caii, porunci Zaiaţ ajutorului său. 

După ce o depuse pe arestată la comenduirea pieţei 
Mikeladze plecă la Zaliternaia, după Zvonariov. Praporşcikul nu 
se afla acolo. Fiind prevenit de Zaiaţ, se dusese la bateria B să 
se sfătuiască cu Jukovski. Zărindu-l pe jandarm, Boreiko se şi 
burzului: 

— Chiar dacă praporşcikul s-ar afla aci, tot n-aş admite să fie 
arestat. Deocamdată, te rog să-mi scuteşti bateria de prezenţa 
dumitale, i-o reteză el rotmistrului care-l privea uluit. 

— Dumneata uiţi că am venit cu un ordin emis de 
comandamentul regiunii. 

— N-aţi venit la mine, iar persoana pe care o căutaţi nu se 
află aici. Prin urmare, prezenţa dumneavoastră la Zaliternaia 
este absolut de prisos. Hei, să vină trăsura şefului 
jandarmeriei! ordonă porucikul. 

— Cel puţin, spuneţi-mi unde se află acum praporşcikul 
Zvonariov. 


165 


— Habar n-am. 

Mikeladze se îndreptă încruntat spre trăsură. 

— Înălţimea voastră, praporşcikul Zvonariov vă pofteşte la 
telefon! raportă ordonanta lui Boreiko, sosind în goană. 

— Idiotule! scrâşni porucikul, dar era prea târziu. Jandarmul 
se întoarse repede: 

— A, perfect. O să-l rog să vină încoace, rosti el. 

În locul praporşcikului însă, rotmistrul trebui să vorbească 
cu Jukovski. 

— Întrucât n-am primit de la superiorii mei nici un fel de 
dispoziţii cu privire la praporşcikul Zvonariov, nu cred că ar fi 
cu putinţă să vă satisfac cererea, răspunse căpitanul. Va trebui 
să-mi prezentaţi personal ordinul de arestare. 

— Dar nu pot să fac aşa ceva prin telefon! 

— Nu vă rămâne decât să veniţi încoace, la bateria B. 

Pe front era linişte, şi asta îi dădu jandarmului curaj. 
Călcându-şi pe inimă, porni spre Jukovski. 

— Nikolai Vasilievici, alungaţi-l pe ticălosul ăsta. Să nu-l daţi 
pe Serioja fără aprobarea lui Belii, îşi instrui imediat la telefon 
Boreiko comandantul. 

Văzând semnătura lui Reis, Jukovski şovăi şi-i propuse lui 
Zvonariov să hotărască el ce era de făcut. 

— Din moment ce există un ordin, trebuie să mă supun, 
spuse Zvonariov oftând. 

— Am să raportez imediat la Comandamentul Artileriei. 
Desigur, se va lămuri totul numaidecât, răspunse Jukovski, 
bucuros. 

Zvonariov salută, luându-şi rămas bun. Soldaţii se întrebau 
nedumeriţi, pentru ce fusese arestat praporşcikul. 

— A fost pârât că-i cânta în strună japonezului, lămuriră 
telefoniştii, ca întotdeauna bine informaţi. 

— Aiurea! D-aia a omorât şi a schilodit alaltăieri cel puţin un 
batalion, când a tras cu tunul el şi cu Jiganov. 

— Pe semne că a făcut-o de ochii lumii! 

— N-o să-i mulţumească pentru asta japonezu'? chiar dacă a 
făcut-o de ochii lumii! 

— Cu bine, fraţilor! Noroc să dea Dumnezeu! le strigă 
Zvonariov. 

— Să trăiţi! Să vă întoarceţi cât mai repede, răspunseră 
tunarii în cor. 


166 


Pe când Mikeladze opera la Utios şi în bateria B, nici 
Poznanski nu-şi pierdea timpul. Ajuns la căsuţa Rivei din 
Oraşul-Nou, şi dând dovadă de spirit de iniţiativă, o încercui cu 
toţi oamenii lui; pe urmă, ocoli intrarea principală şi începu să 
bată la uşa din dos care dădea în curte. Toate ferestrele erau 
închise; înăuntru nu se auzea nici o mişcare. Căsuţa părea 
pustie. Porucikul căzu pe gânduri. Dacă ar fi fost numai 
locuinţa Rivei, ar fi forţat uşile şi ar fi făcut perchiziţia fără nici 
o jenă. Ştia însă foarte bine că acea casă era închiriată de 
locotenentul Akinfiev. Violarea domiciliului unui ofiţer de 
marină ar fi dus la neplăceri grave cu ştabii de la comanda 
flotei. Acest lucru nu i-ar fi făgăduit lui Poznanski nimic bun. 

— Ia bateti încă o dată, mai tare, pentru ultima oară; dacă nu 
răspunde nimeni va trebui să aşteptăm până vine cineva ca să 
putem intra, ordonă el. 

Jandarmii începură să bată energic la toate ferestrele şi 
uşile. Zelul lor făcu ca mai multe geamuri să sară în ţăndări din 
cercevele. 

— Mai încet, idioţilor! se răsti la ei porucikul. 

— Înălţimea voastră, e cineva înăuntru, se aude cum umblă! 
raportă cu bucurie unul dintre subofiţeri. 

— Deschide uşa, vulpe chinezească! zbieră Poznanski, zărind- 
o pe Kuinsan la o fereastră. 

Chinezoaica se grăbi să îndeplinească porunca. 

— Da ce, eşti surdă, proastă cu botul strâmb? se răsti 
jandarmul la ea. 

— Noi dormi, nu aude nimic, bolborosi chinezoaică, speriată, 
făcând plecăciuni adânci. 

Jandarmii intrară în casă, începură să caute prin toate 
ungherele şi, peste puţin, scoaseră dintr-o odăiţă pe un chinez 
bătrân. 

— E tata mea bătrână, lămuri Kuinsan, apropiindu-se iute de 
el. 

Chinezul părea grozav de speriat şi făcea plecăciuni după 
plecăciuni. 

— Eşti spion, ticălosule! strigă Poznanski, zgâlţâindu-l de 
coadă. 

— Noi chines cinstiţi, spuse bătrânul, aplecându-se cu un 
geamăt pe spate. 

— Ce cauţi aici, boşorogule? mormăi Poznanski. 


167 


— Muncare, muncare, puţin-puţin. 

— Noi cifan!€ dat la el, interveni Kuinsan. 

— Frumoasă puicuţă, o preţălui jandarmul luând-o de bărbie. 
Un maimuţoi ca ăsta şi aşa fiică! Silin, nu e pe aici vreo 
cămăruţă unde aş putea s-o interoghez între patru ochi pe 
păpuşa asta galbenă? îl întrebă el pe plotonierul său. 

— E dormitorul, înălţimea voastră, are un pat moale ca puful, 
răspunse Silin, zâmbind cu înţeles. 

— Aveţi grijă de hodorog - să nu spele puţină, ordonă 
porucikul. 

— Avem, înălţimea voastră, fiţi liniştit, îl asigură Silin. 

Chinezul şedea pe un scăunel, complet nepăsător faţă de tot 
ce se petrecea împrejur. 

— Ei, hodea, hodea!” îl căină unul dintre jandarmii rămaşi în 
bucătărie... Acu te-ai ars, kantami te aşteaptă, şi el se lovi 
grăitor cu muchia palmei peste grumaz. 

— Noi chines cinstiți! 

— Dar de ce n-ai deschis atâta timp uşa? 

— Tare bătut, tare frică fost. 

Subofiţerul îşi aprinse ţigara şi apoi începu să deschidă uşile 
odăilor, privind înăuntru; în bucătărie un ostaş cerceta 
cratiţele, alegându-şi una după gust. Deodată, chinezul sări de 
pe scaun şi o zbughi pe uşă afară. 

— Stai, unde fugi? 

Cei doi jandarmi se repeziră după el. 

Bătrânul ar fi izbutit să scape dar, spre nenorocul lui, în 
curte dădu peste unul din subofiţerii postați acolo. La strigătele 
acestuia sosiră în goană şi ceilalţi jandarmi precum şi 
Poznanski care n-avusese timp s-o „interogheze” pe Kuinsan. 

— Leagă-l zdravăn pe ticălos - ordonă Silin. Bătrân, bătrân 
dar e mai vânjos ca un tânăr. 

După ce-l bătură măr, îl legară bine şi-l închiseră în magazie, 
punând o santinelă de pază. Poznanski nu se mai îndoia că cel 
prins era spion şi, bucuros de succes, făcu perchiziţia la 
iuţeală. Nu descoperi nimic suspect. 

Peste o jumătate de oră, bătrânul şi Kuinsan fură duşi sub 
escortă la comenduire, iar Poznanski plecă grăbit să dea 


16 Mâncare (1. chin.) (n. t.). 
17 Prieten (1. chin.) (n. t.). 
18 Decapitare (1. chin.) (n. t.). 


168 


raportul lui Mikeladze. După aceea se prezentară amândoi la 
comandamentul lui Stessel. După ce luă cunoştinţă de caz, 
generalul ordonă să se înainteze tot materialul generalului 
Kostenko, preşedintele curţii-marţiale a fortăreței. 

O 

După ce se întoarse acasă, ca să-şi uite gândurile negre, 
Varia se apucă cu râvnă de gospodărie, ajutând-o pe maică-sa. 

Gândul la Riva n-o părăsea deloc. Îşi bătea capul, întrebându- 
se cum ar putea s-o despartă de Zvonariov. N-avea încredere în 
ajutorul Verei Alexeevna. 

— Am să-l caut pe locotenentul acela de marină care o 
întreţine şi am să-i spun totul, hotări ea în cele din urmă. 

Nu ştia însă nici cum îl chemă, nici unde se afla atunci. Îi 
veni deodată o idee: să încerce să-i afle numele de la 
Sevastianov, furierul şef de la Comandamentul Artileriei care 
era la curent cu tot ce se petrecea în Arthur. 

— Piotr Evdokimovici, nu cumva cunoşti numele marinarului 
care o întreţine pe femeia aceea... Pe Riva? îl întrebă ea. 

— Vreţi să-i comunicaţi că a fost arestată? 

— Arestată? 

— Cum, nu ştiţi nimic, domnişoară? A fost arestată şi ea şi 
praporşcikul Zvonariov. 

— Zvonariov, arestat? exclamă Varia, pălind. 

— Din ordinul colonelului Reis. E învinuit, mi se pare, de 
spionaj. 

— Dumnezeule! Dar cui i-a putut trece prin cap o idee atât de 
stupidă? 

— Nu ştiu. Au fost duşi la comenduire, îi judecă deseară. 

Varei i se tăiară picioarele; se lăsă pe scaun aproape 
leşinată. 

— Nu vă simţiţi bine, domnişoară? Vă aduc îndată apă, se 
agită Sevastianov. Nu vă faceţi sânge rău. Pe dumnealui, 
probabil, o să-l achite domnul general Kostenko. 

Biruindu-şi slăbiciunea de o clipă, Varia o luă la fugă spre 
casă. 

— Tăticule, Serio... Serghei Vladimirovici a fost arestat! 
strigă ea, dând buzna în cabinetul tatălui ei. 

— Da, ştiu. E o neînțelegere la mijloc, răspunse Belii, calm. 

— İl judecă azi, urmă Varia, deznădăjduită. 

— Cu atât mai bine. Kostenko îi cunoaşte activitatea şi, 


169 


desigur, că va lămuri repede lucrurile. 

Varia rămase nemişcată câteva clipe, neştiind ce hotărâre să 
ia. 

— Tată, n-o să-l spânzure? 

— Pentru ce? Poate doar pentru că ţi-a sucit ţie capul? Păi, 
pentru asta ar trebui mai întâi, să fii tu bătută bine, ca să-ţi mai 
iasă gărgăunii din cap. 

— Nu mi-a sucit capul, tată! protestă faţă, ruşinată, şi se 
grăbi să dispară. 

„La Kostenko, cât mai repede!” îşi şopti ea, ieşind din casă. 

Kostenko locuia tot în aşa numitul cartier al vilelor, aşezate 
într-o vale, între crestele colinelor Zolotaia şi Krestovaia. 

Generalul se odihnea după masă. 

— A dat ordin să nu fie trezit până seara, îi spuse Varei 
ordonanta lui. 

— Ştie că azi are la curtea marţială o şedinţă într-un proces, 
de spionaj? 

— Acum, mai în fiecare zi, judecă pe câte cineva; mai ales, 
chinezi, că ei sunt toţi spioni japonezi, răspunse soldatul 
nepăsător. 

Varia rămase câteva clipe pe gânduri, apoi intră cu hotărâre 
în casă, şi bătu încetişor la uşa cabinetului, dar nu primi nici un 
răspuns. Atunci, deschise cu băgare de seamă uşa şi rosti cu 
jumătate de glas numele generalului. 

— Cine-i acolo? întrebă Kostenko, somnoros, 
nerecunoscându-i vocea. 

— Eu sunt, răspunse fata şi intră. 

— A, tu eşti, zvăpăiato? Intră, intră. Ce vânt te aduce la 
mine? 

— El n-are nici un amestec; numai ea €...! se agita Varia. 

Kostenko se frecă la ochi şi o privi ţintă, mirat. Inecându-se, 
vorbind întretăiat, Varia spuse destul de confuz pentru ce 
venise. 

— Mihail Nikolaevici, trebuie neapărat să-l puneţi în 
libertate, încheie ea. 

— A, va să zică, este vorba de alesul inimii tale? Bine, dar în 
tevatura asta mai este implicată o persoană. La început, 
credeam că, pur şi simplu, este vorba de un chinez şi o 
chinezoaică - atunci, se procedează la iuţeală: în ştreang, şi cu 
asta basta. Toţi mironosiţii ăştia cu coadă sunt în slujba 


170 


japonezului, glumi generalul, dar, aici se pare că e o tărăşenie 
întreagă... Ba-i chiar cu cântec! adăugă el făcând mucalit cu 
ochiul. 

— Pe cuvântul meu de onoare, că el n-are nici o vină! stărui 
fata, ducându-şi mâinile la piept. 

— Ar fi foarte simplu dacă am rezolva cazurile penale, pe 
baza unor asemenea declaraţii! răspunse Kostenko râzând 
zgomotos. Ei, fie, hai să mai văd o dată materialul pe care l-am 
primit, îşi puse ochelarii şi se apucă să citească rapoartele 
jandarmilor. 

— Ar fi interesant de ştiut ce anume a declanşat cercetările. 
Văd aici numai ordinul şefului de stat-major al lui Stessel, 
pentru arestare. Dar de ce s-o fi dat un asemenea ordin? Nue 
olar, mormăia generalul. Ei, fleacuri! Hm! Uite şi ceva mai 
grav. Aşa, aşa! Probe concrete nu sunt. Numai prezumţii. Va 
trebui să fie verificate, se pronunţă Kostenko, rezumând cele 
citite. Personal, nu cred că tânărul acela, cum îi zice? 
Zvonnikov... 

— Zvonariov, îl corectă Varia. 

— Ei, tot aia-i! Nu cred să aibă vreun amestec! E o simplă 
coincidenţă. 

— II citați pe tata ca martor, nu? 

— Pentru ce să-l mai deranjez pe Vasili Feodorovici? 

— Doar e un ofiţer de al lui; poate să dea referinţe în ceea ce- 
l priveşte; şi Kondratenko, la fel. 

— Desigur, tribunalul va lua în consideraţie depoziţiile unor 
asemenea persoane onorabile. 

— Atunci, am să vin eu însămi cu tata la judecată. Am voie să 
asist şi eu? 

— Nu. Procesul se va judeca în şedinţă secretă. 

— Numai să arunc o privire; să ştiu ce se întâmplă... 

— O să vedem. 

Varia îşi luă rămas bun şi plecă sprintenă, iar Kostenko, 
gemând şi oftând, începu să se pregătească pentru a se duce la 
şedinţă. 

După multe insistenţe, Varia izbuti să-l înduplece pe tatăl ei 
să participe la judecată. Pe Kondratenko însă nu izbuti să-l 
găsească. N 

Era aproape orele şase seara. Incet, încet, dogoarea zilei 
scădea. De pe mare venea o adiere răcoroasă. Oamenii 


171 


începeau să iasă la plimbare. Japonezii tăceau. Pe Ftajeră cânta 
fanfara. De pe nave veneau grupuri de marinari. Coropcari 
chinezi îşi expuneau marfa la intrarea scuarului. 

Varia şi tatăl ei părăsiră cheul, îndreptându-se spre cazinoul 
garnizoanei, unde, îşi ţinea în mod obişnuit şedinţele curtea 
marţială. În drum, fură ajunşi din urmă de porucikul Azarov, un 
bărbat  corpolent între două vârste, ofiţer adjutant la 
comandamentul artileriei de fortificaţii, rezervist mobilizat, 
numit procuror la curtea marţială regională din Port-Arthur. 

— Unde te duci aşa grăbit, Ivan Ivanovici? îl întrebă 
generalul. 

— Azi trebuie să susţin acuzarea în şedinţa curţii. 

— A, va să zică dumneata ai să-l acuzi pe Zvonariov! se 
năpusti Varia asupra lui ca un erete asupra prăzii. 

— Cunoscându-ţi sentimentele de simpatie pentru el, mă voi 
mărgini să cer să fie împuşcat, în loc de a fi spânzurat. 

— Cum? Împuşcat ? repetă fata, fără să-şi dea seama că 
Azarov glumea, şi izbucni într-un hohot de plâns. Nu e vinovat 
de nimic... adăugă ea, printre suspine. 

— Să nu te văd bocind pe stradă! o dojeni supărat Belii. Altfel 
ne întoarcem acasă! Bine a zis poetul: E rol ingrat, de-a dreptul 
mizerabil, să ai o fată mare...** 

— Nu te necăji. Varia, totul se va termina cu bine, o linişti 
Azarov pe fată. Acuzaţiile împotriva lui Serghei Vladimirovici al 
nostru sunt foarte şubrede. 

— Cine va susţine apărarea? 

— Căpitanul Veniaminov, comandantul bateriei Sapiornaia. 

— Piotr Erofeici? întrebă Varia. 

— Chiar el. 

— Unde pot să-l văd? 

— Nu cred c-ai să-l poţi prinde înainte de şedinţă. E ocupat 
cu pregătirea pledoariei. 

— O să-l ajut. 

— Las’ că se descurcă el şi fără tine! O să stai lângă mine, o 
struni tatăl ei. 

Cazinoul garnizoanei era instalat într-o clădire fără etaj, de 
cărămidă, nearătoasă, ca o cazarmă. Nici înăuntru nu era mai 
acătări. 

Una din încăperi servea drept sală de şedinţe. Deliberările 


19 Din „Prea multă minte strică“ de A. S. Griboiedov (Cartea Rusă, 1957) (n. d.). 


172 


completului de judecată aveau loc într-o cămăruţă alăturată. În 
dosul casei se afla o grădiniţă de flori, cu mai multe cărări. Belii 
şi fata lui se duseră într-acolo. Imediat începură să se apropie 
de ei artileriştii. Cel dintâi sosi Tahatelov gâfâind ca de obicei. 

Se ivi şi Veniaminov. Varia păşi repede spre el. 

— Dumneata îl aperi, Piotr Erofeici, nu? N-are nici un 
amestec... 

— Vorbeşti de monsieur Zvonariov? 

— Da! _ 

— Sper să obţin achitarea lui de orice penalitate. În ceea ce-i 
priveşte pe ceilalţi... 

— Nu mă interesează decât Serghei Vladimirovici. 

Căpitanul zâmbi, voi să spună ceva, dar fu chemat de 
Kostenko. E 

Varia ieşi în stradă. In depărtare se ivi grupul de acuzaţi 
venind spre cazinou. Zvonariov mergea înainte, sprijinind-o pe 
Riva care păşea palidă, abia ţinându-se pe picioare. Varei nu-i 
veni să creadă că aceasta era femeia atrăgătoare pe care o 
văzuse în dimineaţa aceleiaşi zile. Praporşcikul părea şi el 
dezorientat, speriat. Zărind-o pe Varia, îi zâmbi uşor. 

— Totul va fi bine, Serghei Vladimirovici! îi strigă Varia, tare, 
ca să-i dea curaj. 

Ostaşii din escortă, nişte artilerişti de pe Utios, nici nu luau 
seama la ofiţer, ocupați numai cu supravegherea celor doi 
chinezi. 

— Hai, întinde pasul, strigau mereu soldaţii către aceştia. Nu 
puteţi să spălaţi putina! E 

Şedinţa Curții Marţiale începu curând. In camera 
neîncăpătoare se aduse o masă acoperită cu postav roşu, pe 
care se afla „oglinda legii”. 

Acuzaţii, înconjurați de escortă fură duşi lângă fereastră într- 
o boxă scundă; martorii: Mikeladze, Poznanski şi jandarmii care 
efectuaseră descinderea se aşezară pe scaune. Ceva mai încolo 
şedea Belii împreună cu alţi câţiva ofiţeri de artilerie. Varia se 
strecură în odaie şi se piti în firida ferestrei, după perdea. 

Grefierul începu să strige de pe o listă acuzaţii şi martorii 
prezenţi. Apoi, pe uşa din fund apăru Kostenko însoţit de cei 
doi membri ai completului - căpitanii de artilerie Straşnikov şi 


% Pe o prizmă triunghiulară, împodobită cu pajura imperială, sta scris textul 
decretului referitor la îndatoririle judecătorilor (n. t.). 


173 


Vamenzon. Varia se strâmbă: ambii ofiţeri aveau faima de 
chiţibuşari, de  tipicari fără pereche. Începu procedura 
depunerii jurământului martorilor. 

Soarele în asfinţit privi prin geam şi-şi revărsă razele 
strălucitoare spre bătrânul chinez. Acesta îngustă pleoapele şi 
se trase în umbră. Deodată Varei i se păru că îl mai văzuse 
cândva, dar nu-şi putea aduce aminte unde şi cum. 

Incepu judecata. Mikeladze şi Poznanski relatară faptele 
amănunţit. 

— De unde a obţinut colonelul Reis informaţii relativ la 
existenţa unei organizaţii de spionaj? întrebă Veniaminov. 

— Din surse secrete care nu pot fi divulgate, răspunse 
Poznanski, fără să stea pe gânduri. 

Soarele îi lumina mereu pe acuzaţi, şi bătrânul chinez se 
agita tot mai vizibil, trăgându-se în umbră. Din când în când, 
Kostenko se uita spre el. 

Membrii completului de judecată schimbau păreri cu glas 
scăzut. 

— Drăguţă e păpuşica asta, îi şopti Straşnikov lui Kostenko la 
ureche, arătând din cap spre Kuinsan. N-o să ne îndurăm s-o 
spânzurăm! 

— Păcătos bătrân! Bagă de seamă, o să afle nevasta dumitale 
şi o păţeşti! 

— Şi ovreicuţa e drăguță, numai că-i speriată rău, adăugă 
Vamenzon, şi et evreu botezat şi provenit din cantonişti?. 

Atenţia lui Kostenko era tot mai mult atrasă de eforturile pe 
care le făcea bătrânul chinez ca să se ferească de lumina 
soarelui. Generalul pufăia enervat. Varia nu-şi lua ochii de la 
Zvonariov. 

Incepu interogatoriul acuzaților. Cu glasul tremurând uşor, 
praporşcikul dădu explicaţii amănunțite la toate întrebările. Pe 
urmă veni rândul Rivei. Ea începu să vorbească confuz, 
spunând că nu ştie nimic, că n-are nici o vină. 

— Bătrânul venea des pe la dumneavoastră? o întrebă 
Azarov, arătând spre chinez. 

— Nu prea; când venea, mi-era milă de el, îi dădeam să 
mănânce, atâta tot. Nu pot să spun nimic rău despre el. 

— Cine vă vizita mai des? 

— Ofițerii de marină de pe diferite nave. 


21 Denumirea dată copiilor de trupă care rămâneau apoi în cadrele armatei (n. t.). 


174 


— Nu cumva discutau chestiuni de serviciu? Despre situaţia 
escadrei, despre ordinele superiorilor? 

— Vorbeau despre treburile lor. Eu nu mă pricep la aşa ceva. 

— Dar dintre ofiţerii de la uscat, cine vă vizita? 

— Porucikul Boreiko, praporşcikul Zvonariov... cam atât. 

— Zvonariov a dormit vreodată la dumneata? întrebă fără 
ocol Vamenzon, uitându-se cu coada ochiului la Belii. 

Varia, Riva şi praporşcikul se aprinseră în obraz toţi trei, în 
aceeaşi clipă. 

— Niciodată. 

— E adevărat? îl întrebă Kostenko pe Zvonariov. 

— E adevărat. Pe cuvântul meu de onoare, răspunse 
praporşcikul cu glas ferm, roşind şi mai mult. 

La toate întrebările ce-i fură puse, Kuinsan răspunse 
monosilabic. 

— Eu nu ştim. 

În sfârşit, veni rândul bătrânului chinez. Acesta se ridică, 
făcând de zor plecăciuni şi bâiguind ceva nedesluşit. Kostenko 
se tot silea să-şi aducă aminte unde-l mai văzuse. Privirea lui 
sfredelitoare nu scăpă atenţiei chinezului, care pe cât putu se 
întoarse într-o parte. 

Deodată pe chipul generalului se întipări expresia unei 
nespuse uimiri. Chiar se ridică puţin de pe scaun şi, privind 
ţintă spre bătrân, îngăimă: 

— Exce... excelenţă, e cu neputinţă! Să fiţi dumneavoastră? 

Chinezul se prefăcu că nu înţelege. 

— Ele! L-am recunoscut şi eu! strigă Varia sărind din firidă. 

Chinezul fu alt om într-o clipă. Indreptându-se de spate, cu 
cel mai amabil zâmbet, îi salută politicos pe Kostenko şi pe 
Varia. 

— Nu neg, eu sunt, răspunse el în cea mai curată rusească. 

Se stârni rumoare. Belii sări în picioare şi strigă: 

— Generalul Tanaka! 

— Am onoarea să vă salut, excelenţă, rosti japonezul. 

Ostaşii din escortă rămaseră cu gura căscată, urmărind cele 
ce se petreceau. Uitându-şi necazurile proprii, Riva şi 
Zvonariov îşi priveau uimiţi vecinul de pe banca acuzaților. 
Numai Kuinsan şedea cu acelaşi aer nepăsător, privindu-şi 
vârfurile picioarelor. 

— Aduceţi un fotoliu pentru domnul general! porunci 


175 


Kostenko, recăpătându-şi cel dintâi stăpânirea de sine. 

Doi plutonieri de jandarmi se repeziră zeloşi să execute 
ordinul. Închinându-se, Tanaka se aşeză în fotoliu plin de 
demnitate. 

— In persoana acuzatului Ho-Djan-Şi a fost identificat de 
mine şi de generalul Beli baronul Tanaka, general-maior în 
armata imperială japoneză, fost ataşat militar la Vladivostok. 
Rog să se consemneze acest lucru în procesul-verbal, rosti 
solemn Kostenko după ce rumoarea din sală se mai potoli. 
Excelenţă, confirmaţi acest lucru? i se adresă el japonezului. 

— Pe deplin, excelenţă! 

Ambii generali se înclinară ceremonioşi unul în faţa altuia. 

— În cazul acesta, tribunalul îşi continuă şedinţa. 

— Sunteţi dispus, excelenţă, să declaraţi în faţa curţii de 
când vă aflaţi în Arthur? întrebă Azarov. 

— De la începutul ostilităţilor. 

— Imi permiteţi: cu ce v-aţi ocupat în tot acest timp? 

— Cu executarea misiunilor date, pe care mi le-a încredinţat 
maiestatea sa imperială mikado-ul Japoniei. 

— Şi în ce au constat acele misiuni? 

— În sprijinirea armatei imperiale japoneze, pe măsura 
puterilor mele. 

— Sub ce formă s-a concretizat acest sprijin? 

— Spre marele meu regret, nu pot să răspund la această 
întrebare. 

— În cazul acesta, recunoaşteţi că sunteţi vinovat de faptele 
care vi se impută? 

— Bineînţeles că nu! Ca soldat sunt dator să execut fără 
şovăială toate ordinele cerescului meu împărat. 

Cu aceasta interogatoriul luă sfârşit. După rechizitorul lui 
Azarov şi pledoaria lui Veniaminov, curtea se retrase pentru 
deliberare. Ofițerii prezenţi în sală se îngrămădiră în jurul 
acuzaților. Beliîi îl salută politicos pe Tanaka. 

— Ce mare a crescut fiica dumneavoastră, Vasili Feodorovici, 
o adevărată domnişoară, rosti japonezul înclinându-se spre 
Varia, care îi răspunse de departe la salut. Gândul ei fu 
numaidecât din nou la Zvonariov. Se strecură până la el şi-l 
informă în şoaptă despre tratativele pe care le dusese cu 
Kostenko şi cu Azarov. 

Deliberarea curții nu ţinu mult. Kostenko propuse 


176 


completului ca Zvonariov să fie achitat, din lipsă de probe ale 
acuzării, iar ceilalţi, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. 

— Totuşi, Zvonariov ar trebui ţinut un timp la comenduire ca 
să se înveţe minte: e liber cugetător şi nu crede în Dumnezeu, 
încercă să obiecteze Vamenzon. 

— Să nu se uite că este ca şi rudă cu Belii. Generalul s-a 
prezentat la proces din proprie iniţiativă ca să depună în 
favoarea lui, îl făcu atent Kostenko. 

— Din respect pentru opinia excelenţei voastre, precum şi 
faţă de comandantul meu, nu voi face obiecţiuni împotriva 
achitării praporşcikului, încheie grăbit Vamenzon, declarându- 
se de acord cu ceilalţi. 

Aceasta fu hotărârea definitivă. 

— Drepţi, intră curtea! anunţă ofiţerul de serviciu. 

Kostenko îşi făcu apariţia, urmat de membrii completului. Un 
freamăt de emoție străbătu prin încăpere. 

— În virtutea rescriptului maiestăţii sale imperiale, începu 
preşedintele să citească sentinţa: „Curtea Marţială din Port- 
Arthur... îl declară pe praporşcikul Zvonariov nevinovat, şi-l 
achită de orice penalitate urmând a fi pus imediat în libertate.” 

Un oftat de uşurare scăpă din pieptul Varei. Era cât pe ce să 
sară în sus de bucurie. Continuarea sentinţei, n-o mai interesă. 

— „Prin  spânzurătoare... prin  spânzurătoare... prin 
spânzurătoare”, termină generalul. 

Riva scoase un țipăt şi leşină. Zvonariov abia apucă s-o 
sprijine. Urmă o clipă de zăpăceală. 

Kuinsan şi Tanaka îşi păstrau stăpânirea de sine. 

— Împotriva sentinţei se poate face recurs la generalul 
Stessel, domnia-sa având dreptul de a confirma, explică 
Kostenko celor condamnaţi. Declar şedinţa curţii închisă. 

— Serghei Vladimirovici, te felicit pentru achitare, rosti Belii 
cu căldură. 

— Şi eu, adăugă Varia, apropiindu-se repede. Mi se pare însă 
că nu prea îţi pare bine. 

— Riva trebuie salvată cu orice preţ!... spuse praporşcikul, 
drept răspuns. 

— Las” c-o să aibă ea şi fără dumneata destui salvatori, 
ripostă Varia. 

— Excelenţă, sper că nu ne veţi reproşa un asemenea gen, 
oarecum original, de ospitalitate, rosti Kostenko, apropiindu-se 


177 


de japonez. 

— Nicidecum, excelenţă! Nepoftitul n-are jilt, aşa zice un 
proverb al dumneavoastră. Eu fac parte tocmai din această 
categorie. 

— Aveţi cumva vreo dorinţă? Voi face pentru excelența 
voastră, cu cea mai mare bucurie, tot ce-mi va sta în putinţă. 

— Sunt mişcat de amabilitatea excelenţei voastre! Singurul 
lucru pe care îndrăznesc să-l solicit este permisiunea de a face 
baie şi de a-mi schimba îmbrăcămintea. Poate că mi s-ar găsi 
alte haine, fie chiar şi de calitate inferioară. Altfel, mă tem că 
voi intra ca o sperietoare în împărăţia umbrelor, cu zdrenţele 
acestea. 

— Voi da imediat dispoziţii pentru a vi se satisface ambele 
dorinţe. 

Tanaka se înclină mulţumindu-i. 

— Scoateţi-i afară pe acuzaţi, în afară de excelența sa, 
ordonă Kostenko. 

Riva, care îşi venise în fire, şi Kuinsan fură duse afară sub 
escortă. 

— Am să-l găsesc numaidecât pe Andriuşa şi-i spun totul, 
apucă Zvonariov să-i şoptească Rivei. 

Varia privea de departe cu ciudă această scenă. 

— N-avea grijă: Piotr Erofeici va şti s-o apere pe... prietena 
dumitale, mai bine ca oricare dintre numeroşii ei amici. Rămâi 
cu bine, ingratule, rosti Varia şi se îndreptă spre ieşire. 

— Ah da! Am şi uitat să-ţi mulţumesc pentru osteneală. 

— Poţi să-ţi păstrezi mulţumirile pentru alţii. 


O 

Într-o cameră de lângă sala de şedinţe, Kostenko, Vamenzon 
şi Straşnikov îl aşteptau pe Tanaka să iasă de la baie, unde îl 
spăla 0 ordonanţă. 

— L-am cunoscut pe Tanaka acum vreo zece ani, la 
Vladivostok, încă de pe când era maior. Sociabil, manierat, cu 
mult tact, i se deschideau toate uşile, mai ales ale militarilor şi 
marinarilor. Era considerat drept un rusofil înfocat. Era primit 
de mai multe ori la Piter şi la Moscova. Cu puţin timp înainte de 
izbucnirea războiului l-au rechemat în Japonia. Înainte de 
plecare a fost sărbătorit la cazinou: i s-a oferit drept amintire 
un album cu fotografii. Şi deodată - poftim, o asemenea 


178 


surpriză! Kostenko îşi dădu braţele larg în lături cu uimire. 

— La judecată a avut o atitudine ireproşabilă, observă 
Vamenzon. 

Apariţia japonezului, curat, spălat, bărbierit, îmbrăcat cu un 
costum bun de stofă, le întrerupse convorbirea: 

— Să vă fie de bine, excelenţă, îl întâmpină Kostenko. 

— Nici nu ştiu, excelenţă, cum să vă mulţumesc pentru atâta 
amabilitate. Luni întregi, am fost nevoit să trăiesc ca un animal, 
aşa că acum făcând baie am simţit o adevărată desfătare, ca în 
paradis. 

— Îmi permiteţi să vă invit a lua cina în modesta noastră 
societate? 

— Voi socoti drept o mare cinste pentru mine acest lucru. 

Straşnikov se duse să dea dispoziţiile de rigoare. Peste puţin 
fură puse pe masă patru tacâmuri; se iviră gustări, dopurile 
sticlelor săriră pocnind, conversaţia deveni animată. Doar 
santinela cu armă, postată lângă uşă, strica acel tablou paşnic. 

După cină Kostenko personal îl duse cu trăsura pe japonez la 
comenduire; urmaţi de o escortă de jandarmi călări, era greu, 
de înţeles, dacă aceştia îl păzeau pe arestat, ori serveau drept 
gardă de onoare. 

Comandantul gărzii, ştabs-căpitanul Cij care, între timp, 
aflase despre cazul generalului japonez, îl întâmpină pe 
condamnat cu mult respect şi-i rezervă cea mai bună încăpere 
dintre cele destinate ofiţerilor. După ce-l predă pe Tanaka, 
Kostenko se duse la Stessel, spre a-i da raportul. 

— Aşadar, e adevărat, că arestatul este un general japonez? 
îl întâmpină Vera Alexeevna. 

— Întrutotul! Am venit pentru a raporta personal tot ce s-a 
întâmplat. 

— Poftim în cabinet! soţul meu e acolo cu Reis. 

Kostenko relată amănunțit cum  decursese şedinţa 
tribunalului. 

— Excelenţă, permiteţi-mi să vă prezint sentinţa pentru 
confirmare, încheie el. 

Stessel muie peniţa în călimară pentru a-şi pune apostila, 
când pe neaşteptate Vera Alexeevna interveni: 

— Orice ai zice, Anatole, dar Tanaka nu poate fi împuşcat şi, 
cu atât mai puţin, spânzurat. 

— De ce? 


179 


— Vai, greu înţelegi! Deşi japonez, totuşi e general. Unde 
vom ajunge? Soldaţii să execute un general! E o subminare 
directă a autorităţii! Nici nu trebuie măcar să le treacă prin 
gând că pot să ridice mâna împotriva unui general. Azi îl vor 
împuşca pe Tanaka, şi mâine Dumnezeu ştie ce le-ar mai putea 
trece prin cap! 

— Doar nu pot pune ofiţeri să-l împuşte! 

— Nici nu trebuie. 

— Şi atunci, după părerea ta, ce e de făcut? Doar nu pot să-l 
graţiez ori să-l expediez înapoi la japonezi? 

— Viktor Alexandrovici, Mihail Nikolaevici, dumneavoastră 
mă înţelegeţi? se adresă ea lui Reis şi lui Kostenko. 

— Pe deplin! răspunseră amândoi într-un glas. 

— Perfect. 'Ţie, Anatole, o să-ţi explic eu totul mai pe urmă. 

— Bine, dar ce să fac acum? întrebă Stessel, descumpănit. 

— Scrie: „Sentința se confirmă. In ceea ce-l priveşte pe 
generalul Tanaka, pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare se 
înlocuieşte cu împuşcarea”, dictă Vera Alexeevna. 

În clipa aceea, în vestibul răsună soneria şi în uşa cabinetului 
se ivi figura sfioasă a unui preot uscăţiv. 

— Pace vouă! Îngăduiţi să intru? rosti el timid. 

— A, părintele Piotr! îl recunoscu Vera Alexeevna. Poftim! 

Preotul intră. Întorcându-se spre icoana din colţ, îşi făcu 
semnul crucii, apoi făcu o plecăciune adâncă în semn de salut 
către toţi cei de faţă. 

— Ce nevoie te aduce, părinte? întrebă Stessel. 

— Vin de la arestul comenduirii. Am vrut să-i grijesc pentru 
călătoria din urmă pe osândiţi. Cei doi păgâni m-au respins, dar 
a treia, ovreica, nu numai că m-a rugat să-i dezleg de păcate 
sufletul rătăcit, dar şi-a mărturisit dorinţa de a trece la 
ortodoxie înainte de a muri. Auzindu-i dorinţa, am hotărât să 
intervin pe lângă dumneavoastră ca să i se amâne executarea. 

— A, cunoaştem noi pe ovreicele astea! Când le-a ajuns 
cuțitul la os, sunt în stare să treacă la orice credinţă numai să 
scape! zvârli generăleasa cu ciudă. 

— Nu cer îmblânzirea soartei acestei samaritence, ci doar 
amânarea execuţiei cu o zi, două, ca să aibă timp să afle 
canoanele bisericii pravoslavnice. 

— Noi, completul, am cam sărit peste cal condamnând-o la 
moarte. Fiind încă minoră, nu poate fi pedepsită cu moartea. 


180 


Prin urmare, cred că cererea sfinţiei sale poate fi satisfăcută, 
observă Kostenko. 

— E ovreica aceea brunetă şi drăguță oare locuieşte în 
Oraşul-Nou? întrebă Stessel. 

— Excelenţă, aveţi o memorie prodigioasă, remarcă Reis. 

— Mai ales când e vorba de tinerele, completă Vera 
Alexeevna cu ciudă. 

Urmă o clipă de tăcere. Părintele Piotr se uita ba la Stessel, 
ba la nevasta acestuia, aşteptând hotărârea lor. 

— Două-trei zile îţi ajung, părinte? întrebă Reis. 

— Da. 

— Cred că execuţia poate fi amânată. Putem s-o spânzurăm 
oricând, se pronunţă generăleasa. 

— Ce rezoluţie să scriu? întrebă Stessel. 

— „In ceea ce o priveşte pe condamnata Blum, se amână 
executarea sentinţei până ce va primi sfântul botez, spre a 
putea să se înfăţişeze înaintea tronului Celui-de-sus, luminată 
de harul credinţei celei adevărate”, dictă Kostenko. 

— Ei, asta e totul? întrebă Stessel şi iscăli larg. 

— Anatole, aş dori să-l văd pe acest Tanaka. 

— Se cade oare? 

— Prezidez societatea de binefacere din Port-Arthur şi fac 
parte din Societatea Crucii-Roşii. Datoria noastră este să avem 
grijă şi de prizonieri. 

— Dar Tanaka e pur şi simplu un spion. 

— Un general nu poate fi spion! El a venit la Arthur ca să 
facă o recunoaştere militară. S-ar fi putut să fii trimis şi tu, la 
fel, în Japonia. 

— Asta ar mai trebui! Din fericire la noi, lucrurile nu merg 
până acolo. 

— Deci, eu mă duc, iar tu fă cum vrei. Sunt de părere că şi tu 
trebuie să te duci să-l vezi. 

— Aceasta va arăta ca o vizită din partea mea. 

— Cred, excelenţă, că dumneavoastră puteţi vizita arestul, 
având ca pretext inspecția gărzii şi cercetarea modului cum 
sunt trataţi deţinuţii, sfătui Reis. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi, Mihail Nikolaevici? îl 
întrebă Stessel pe Kostenko. 

— Din punct de vedere juridic aveţi tot dreptul să-l vizitaţi pe 
Tanaka. 


181 


— Ei, dacă-i aşa, să mergem! Hei, care eşti acolo? Să mi se 
pregătească trăsura! strigă generalul, ordonanţelor. 

Peste o jumătate de oră trăsura se opri în faţa comenduirii. 
Comandantul gărzii, Cij, dădu raportul şi-i conduse pe vizitatori 
în localul arestului. 

— Generalul Tanaka se află aici, îi informă el pe soţii Stessel, 
oprindu-i în faţa unei celule. 

Fu deschisă uşa. Vera Alexeevna intră cea dintâi. Tanaka sări 
în picioare şi-i sărută respectuos mâna pe care aceasta i-o 
întinse. 

— Am venit ca reprezentantă a Crucii-Roşii, să aflu, dacă nu 
pot cumva să vă uşurez ultimele ceasuri, rosti generăleasa, cu 
glas cântător. 

— Doamnă, sunt adânc mişcat de amabilitatea 
dumneavoastră. Singura mea dorință ar fi să fumez o ţigară 
bună de foi şi să beau o cupă de şampanie în sănătatea 
dumneavoastră, răspunse japonezul galant, înclinându-se de 
mai multe ori. 

— Dorinţa dumneavoastră poate fi îndeplinită cu uşurinţă. 
Sper că n-ai nimic de obiectat? întrebă ea întorcându-se spre 
Stessel. Soţul meu, adăugă ea, prezentându-i-l lui Tanaka. 

— Regret nespus că sunt nevoit să vă cunosc în asemenea 
împrejurări. Fără îndoială, însă că dumneavoastră, ca soldat, 
ştiţi prea bine că războiul îşi are legile lui, rosti Stessel de 
parcă s-ar fi scuzat. Pe lângă aceasta, aş dori să vă cunosc 
părerea ca militar asupra apărării Arthur-ului. 

— Tot timpul am fost uimit de energia cu care, sub înţeleapta 
dumneavoastră conducere, fortăreaţa Port-Arthur a fost 
refăcută la drept vorbind de la pământ. Vom fi nevoiţi să facem 
mari sacrificii pentru a o cuceri. 

Chipul lui Stessel se lumină de un zâmbet amabil: 

— Sunt foarte măgulit de o asemenea apreciere a modestei 
mele activităţi. Aveţi vreo nemulţumire? 

— Bineînţeles că nu. Îmi exprim adânca mea recunoştinţă 
pentru modul în care am fost tratat la judecată şi după aceea, 
răspunse japonezul cu o uşoară nuanţă ironică. 

În sfârşit generalul şi soţia lui plecară. 

Acasă îi aştepta Reis, cu ordinul pentru executarea sentinţei, 
gata redactat, şi Saharov, care discuta aprins cu colonelul. 

Căpitanul se oferi amabil să-i predea lui Tanaka ţigările de 


182 


foi şi vinul, făgăduite de Vera Alexeevna, la care generăleasa 
mai adăugă nişte bomboane. 

— Aşadar, Viktor Alexandrovici, vei avea grijă ca totul să fie 
în ordine? îl întrebă generăleasa pe colonel, ca în treacăt. 

— Totul se va executa întocmai, excelenţă, răspunse Reis, 
inclinând respectuos capul. 

Ajuns la comenduire, Saharov îi înmâna japonezului cele 
aduse. Tanaka îl invită şi pe el şi pe Cij, să-i ţină companie. 
Profitând că ştabs-căpitanul ieşise pentru o clipă, Saharov îi 
dădu lui Tanaka un pacheţel şi schimbă cu el câteva fraze 
scurte. 

— Vă rog, domnule căpitan, să daţi aceste bomboane micii 
mele tovarăşe de nenorocire, Kuinsan. Să mai aibă o plăcere, 
înainte de a muri, îl rugă Tanaka. 

— Dorinţa dumneavoastră va fi executată imediat, spuse 
căpitanul şi ieşi pe uşă. 

Tanaka se grăbi să desfacă pachetul şi-şi vâri conţinutul lui 
în buzunare. 

Saharov ieşi înaintea lui Cij în coridorul spre care dădeau 
uşile celulelor şi-i spuse ceva la ureche. 

— i se oferă astfel un prilej, poate unic în viaţa dumitale, de 
a te îmbogăţi repede şi cu uşurinţă, încheie el aproape în 
şoaptă. 

Mai schimbară câteva vorbe la iuţeală, cu glas şi mai scăzut, 
apoi în mâinile lui Cij trecu un teanc de bancnote şi ambii 
ofiţeri se întoarseră la Tanaka. 

În lipsa lor japonezul umpluse paharele. Privind vinul în 
lumină, îi invită să ciocnească cu el. 

— Ce ar fi să jucăm o partidă de stos? propuse Cij. 

— Din păcate nu dispun de fonduri, răspunse japonezul. 

— Vă rog să primiţi un mic împrumut de la mine propuse 
Saharov întinzându-i un teanc de bilete de bancă. 

— Dar cum am să vă restitui banii în caz că voi pierde? 

— Când ne-om vedea pe lumea cealaltă. 

Râseră cu toţii înveseliţi. 

— Faceţi jocul vă rog, anunţă Cij. Tăiaţi, excelenţă. 

Întinseră tustrei mâinile spre cărţi. 

În ziua aceea la comenduire era de gardă secţia a treia din 
compania de pe Utios. Subofiţerul Jiganov, care era de rond, ca 
ajutor al comandantului gărzii, şedea la măsuţă şi-l asculta pe 


183 


bombardierul larţev. Apăsând pe „o”, cu glas tărăgănat, ritmic, 
acesta spunea povestea lui Bova Crăişorul şi a Vasilisei cea 
frumoasă. 

— Mare meşter la palavre eşti, băsmuitorule, spuse alene 
subofiţerul, se vede că limba ta n-are oase. 

— Ţi, că straşnică ziulică a mai fost azi! Ba ni l-au adus pe 
praporşcikul nostru, ba pe şpioni. Să ştii că ăştia trebuiesc 
păziţi cu străşnicie că, doamne fereşte de ceasul rău, se fac 
nevăzuţi - şi atunci ne mănâncă magaoaia, grăi agale caporalul 
de schimb. 

— De ce să se facă nevăzuţi? Fetele se încurcă în fuste, iar 
stârpitura de japonez trage la măsea cu ştabs-căpitanul, obiectă 
Jiganov. Ai să vezi c-o să-l ducă înapoi la ai lui cu onor, în 
caretă, aşa cum l-au adus încoace: „Poftiţi, luaţi-vă în primire 
iscilenţa voastră japoneză, că noi avem ghenerali berechet”, 
şuguia mereu Jiganov. 

— Ehei, dacă ar fi fost ostaş, de rând, în loc să-l pună în jilţ la 
judecată i-ar fi cârpit una peste bot şi nu l-ar fi adus cu droşca 
până aci, observă larţev. 

— Las-că l-am blagoslovit noi cu patul armei peste grumaz, 
când îl duceam la judecată. Tot am găsit prilej, iaca, să dau 
într-un gheneral, batâr că nu-i de-ai noştri, se amestecă în 
vorbă Grunin, un ostaş pistruiat şi tăcut. 

— Şi nu ţi s-au uscat mâinile? 

— Da’ de unde! au prins şi mai multă poftă... 

— Ei, atunci nu ştiai ce-i cu el. Fii pe pace: acum, îţi arde el 
una peste bot şi n-o să-i zică nimeni nici dă-te mai încolo. 

— Gheneralu, frate, e tot gheneral, iar ostaşul de rând tot 
ostaş de rând rămâne, încheie Jiganov, oftând. 

— Mai e puţin până la schimb; trebuie să trezesc oamenii, 
spuse Bulkin ridicându-se în picioare. 

Schimbul plecă curând la posturi. 

— Îmi permiteţi să ies o clipă până afară? îi ceru voie Tanaka 
lui Cij. 

— Numaidecât, excelenţă; chem îndată un ostaş de la corpul 
de gardă. Hei, Grunin, ia-ţi arma şi condu-l pe arestat până la 
privată, ordonă Cij. 

Japonezul porni pe coridor urmat de soldat. Cij şi Saharov 
rămaseră singuri în cameră, continuând să joace cărţi. 

— Hai să-i mai tragem o partidă, propuse Saharov. 


184 


— Daţi-luaţi, daţi-luaţi, rosti Cij, punând cărţile în dreapta şi 
în stânga. Daţi! Stimate Vasili Vasilievici, îmi permiteţi să vă 
cer banii. 

Căpitanul îi întinse o bancnotă de cinci ruble. 

Trecură vreo zece minute. 

— E timpul! rosti Cij. 

— Mai stăm vreo cinci minute. 

— Timpul costă bani, spune un proverb american. 

Saharov îi întinse mai multe bancnote. 

Ştabs-căpitanul mai aşteptă puţin, şi apoi se ridică. 

— Grunin! De ce n-a ieşit arestatul până acum? îl întrebă el 
pe soldat. 

— Îşi face încă nevoile. 

— Ia bate tare în uşă. E timpul să iasă. 

Soldatul începu să dea cu pumnul în uşă, dar nu primi nici un 
răspuns. 

— Spargeţi uşa! zbieră Cij, ca scos din minţi. Trimiteţi doi 
oameni să cerceteze clădirea pe dinafară! 

Ostaşii din corpul de gardă se alarmară. Bulkin şi mai mulţi 
alţi soldaţi ieşiră repede afară. Latrina era goală, iar gratiile de 
la fereastra ei, tăiate. 

— Te dau în judecată, ticălosule! răcni ştabs-căpitanul, 
năpustindu-se cu pumnii asupra lui Grunin. 

— Iertaţi-mă, înălţimea voastră, îngâna soldatul, abia mai 
mişcându-şi buzele strivite de lovituri. 

— Marş la arest! Unde-i caporalul de schimb? Da’ tu, ce-ai 
păzit? La judecată şi cu tine! Vă învăţ eu cum se face serviciu 
pentru maiestatea sa imperială, tuna Cij. 

— Trebuie să se raporteze imediat la comandamentul lui 
Stessel că japonezul a evadat, aminti Saharov. Mă duc eu acolo. 

— Îţi sunt foarte recunoscător. Deocamdată, eu am să 
organizez urmărirea evadatului prin împrejurimi... 

Căpitanul ajunse agale la comandament, îl trezi din somn pe 
Reis şi-i raportă cele întâmplate. 

Colonelul ordonă să fie chemaţi numaidecât Mikeladze, 
Poznanski şi şeful poliţiei Tautz. Când aceştia se prezentară, 
şeful de stat-major le ceru să ia imediat cele mai energice 
măsuri pentru prinderea evadatului. 

— Nu prea cred să se mai poată face ceva: noaptea e 
întunecoasă, şi a trecut destul de mult timp; s-a putut ascunde 


185 


foarte uşor la chinezi; totuşi, trebuie căutat, încheie Reis 
întunecat. 

— Am să-l găsesc măcar că s-ar ascunde şi în fundul mării, pe 
onoarea mea de jandarm! rosti Mikeladze cu înflăcărare. 

— De dumneata, prinţule, o să avem nevoie mâine dimineaţă! 
răspunse Reis. Şeful poliţiei şi ajutorul dumitale se vor 
descurca şi singuri. 

Tautz şi Poznanski se priviră unul pe altul cu înţeles. 

Tanaka nu putu fi găsit. Dimineaţa, Reis raportă totul lui 
Stessel. 

— În afară de asta, chinezoaica condamnată la spânzurătoare 
a fost găsită moartă la ea în celulă. In urma autopsiei, s-a 
constatat că a murit otrăvită. 

— Cu atât mai bine! Nu mai avem bătaie de cap şi cu ea. 
Comandantul gărzii, caporalul de schimb şi santinela, care l-au 
scăpat ca nişte gură-cască pe Tanaka, să fie daţi imediat în 
judecată, ordonă generalul. 

Judecata avu loc în aceeaşi zi. Cij fu condamnat la trei luni de 
arest după terminarea războiului, Jiganov, la degradare, iar 
Grunin, că vinovat principal, la moarte prin împuşcare. De astă 
dată Stessel confirmă sentinţa fără s-o mai citească. Grunin fu 
executat în aceeaşi noapte. 

Când vestea celor întâmplate ajunse la bateria Zaliternaia, 
Boreiko, fără să se sinchisească de soldaţii dimprejur, izbucni 
într-un torent de înjurături crâncene la adresa lui Stessel şi a 
tuturor generalilor îndeobşte. 

— Ticăloşii! Ei i-au dat japonezului drumul, iar lui Grunin i-au 
făcut seama fără să aibă vreo vină! strigă indignat porucikul. 

După câteva zile evadarea lui Tanaka începu să fie dată 
uitării. La cererea marinarilor, cazul Rivei fu deferit judecății 
lor. Zvonariov se întoarse la Zaliternaia, iar Varia, fericită, 
găsea în fiece zi un pretext ca să-şi facă apariţia acolo. 
Japonezii reîncepură bombardarea forturilor şi a oraşului. Viaţa 
fortăreței era din nou plină de episoadele războiului. 
Kondratenko luă o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea 
apărării. Îndeosebi, se hotărî amenajarea unor amplasamente 
suplimentare de artilerie. În fortăreață nu mai erau însă tunuri, 
aşa că trebui să fie cerute de la marinari. 

Belii şi Kondratenko se duseră să discute această chestiune 
cu amiralul Uhtomski şi cu Viren, ajutorul său. Discuţia începu 


186 


printr-un schimb de informaţii asupra situaţiei în care se aflau 
fortăreaţa şi flota. 

— În câteva zile, escadra va termina repararea tuturor 
avariilor, şi atunci, va fi iar aptă de luptă, vesti Uhtomski. 

— Prin urmare, veţi încerca din nou să ieşiţi din Arthur, 
spuse Belii dezamăgit. 

— Ba nu, Vasili Feodorovici, n-avem de gând să facem acest 
lucru. Atât eu, cât şi Robert Nikolaevici Viren suntem amândoi 
împotriva ieşirii escadrei. Dacă data trecută am scăpat relativ 
uşor, acum am fi ameninţaţi cu scufundarea inevitabilă a 
tuturor navelor, datorită superiorității copleşitoare a forţelor 
japoneze. 

— Se pare însă că Togo este ocupat în prezent cu repararea 
navelor lui. După cât se aude s-ar fi ales şi el cu mai multe nave 
scoase din acţiune, aşa că nu se ştie în ce măsură e mai 
puternic, decât dumneavoastră, obiectă Kondratenko. 

— Chiar dacă ar avea de două ori mai multe nave avariate 
decât noi, şi tot e mai puternic. De aceea, nici nu ne mai 
gândim să plecăm din Arthur. Aşteptăm să sosească 
Rojestvenski - atunci fireşte că escadra îi va ieşi înainte. 
Tocmai în vederea acestei împrejurări ţinem toate navele gata 
pentru luptă. 

— Despre plecarea escadrei a Il-a din Kronstadt nu se aude 
nimic. Prin urmare sosirea ei la Arthur nu e de aşteptat, în cel 
mai bun caz, decât peste vreo două luni şi jumătate, trei, adică 
prin noiembrie. În acest timp, se pot întâmpla multe. 

— Sper că n-aveţi de gând să predaţi fortăreaţa până atunci! 

— În treacăt fie zis, nimeni nu va preda Arthur-ul, făcând 
abstracţie de cazul că el va fi luat cu asalt. 

— Bineînţeles că noi o să vă ajutăm cu foc de artilerie şi 
detaşamente de infanterie marină. 

— Flota poate să ne dea un ajutor şi mai preţios, în materie 
de guri de foc şi de proiectile, interveni Belii, care până atunci 
tăcuse. Avem nevoie de vreo 30 de piese de calibru mic şi 
mijlociu, cu proviziile reglementare de proiectile. Cei doi 
amirali care nu se aşteptaseră pesemne la o asemenea cerere 
se arătară cam încurcaţi. 

— Nu poate fi demontat nici un tun de pe nave, fără a se 
prejudicia capacitatea lor combativă, bâigui Viren. 

— Dezarmaţi navele mici: Zabiaka, Gaidamak, vasul de 


187 


transport Angara, torpiloarele staționate în port, devenite 
inapte pentru serviciu în urma avariilor suferite, propuse 
Kondratenko. 

— Roman Isidorovici, sunteţi uimitor de bine informat despre 
tot ce avem şi unde se află, observă mirat Uhtomski. 

— Mă preocupă tot ce poate spori apărarea fortăreței. Să-mi 
fie cu iertare: deunăzi, într-o seară, m-am abătut pe la 
dumneavoastră prin port şi m-am informat în toate privinţele, 
răspunse generalul, zâmbind pe sub mustață. 

După un scurt schimb de cuvinte marinarii cedară. 

— Acum, să stăm de vorbă asupra utilizării artileriei navale 
de mare calibru pentru nevoile apărării terestre, propuse Belii. 
Deocamdată navele irosesc obuzele în mare măsură, fără nici 
un rost. 

— ... ele trag la cererea dumneavoastră, ripostă Viren. 

— Foarte adevărat; dar în situaţia tactică din zilele trecute 
nu era posibil să se pună totul la punct. E necesar ca fiecare 
navă să-şi instaleze la uscat un post de observaţie propriu, cu 
care să aibă legătură telefonică. In plus, am să indic pentru toţi 
sectoarele de tragere. Atunci, la apariţia obiectivului se va şti 
îndată care navă trebuie să deschidă focul. 

— Ofițerii cu artileria de pe toate cuirasatele şi 
crucişătoarele vor fi trimişi la dumneavoastră chiar mâine îl 
asigură Uhtomski. 

Cu aceasta partea oficială a întrevederii luă sfârşit. Vizitatorii 
şi gazdele trecură în careu. Peste puţin intră comandantul 
cuirasatului Retvizan, Şensnovici, care era încă pansat după 
rănirea pe care o suferise la 28 iulie. Venise însoţit de Essen, 
comandantul navei Sevastopol. Şensnovici ceru permisiunea de 
a da citire planului de acţiune a flotei pentru viitor. 

— Chestiunea aceasta este rezolvată: rămânem la Arthur 
atâta timp cât va rezista fortăreaţa, şi numai la caz de extremă 
nevoie om încerca să răzbim eventual spre vreun port neutru, 
se grăbi Viren să protesteze. 

— Eu cred că ar trebui să străpungem blocada, navă cu navă, 
individual, şi mă gândesc în primul rând la cuirasatul Baian, 
care are o viteză de 20 noduri. Dacă ar ieşi pe înnoptate din 
Arthur, în zori ar fi la 100-120 mile de Arthur, adică aproape de 
Ţindao. 

— Până la toamnă nu mai e mult. Atunci nopţile sunt lungi, 


188 


întunecoase şi cu ceaţă deasă. În asemenea împrejurări va fi 
imposibil să se menţină pe mare o blocadă perfectă, se asocie 
Essen la propunerea lui Şensnovici. Am să-mi încerc şi eu 
atunci norocul cu cuirasatul meu care are viteză mică. 

— Uitaţi de minele cu care japonezii împânzesc în fiecare 
noapte rada exterioară, obiectă Uhtomski. Înainte de a forţa 
blocada ar trebui să răzbim printr-o adevărată mare de mine, 
adăugă el. 

— Ei, minele pot fi dragate. 

— Asta ar putea atrage atenţia japonezilor şi ei s-ar pune 
imediat în gardă. 

Cei doi generali îşi luară rămas bun de la marinari şi se 
duseră la Stessel, să-i raporteze cum decursese consfătuirea. 

La el îl găsiră pe locotenent-colonelul Verşinin, comisarul 
oraşului. Înalt, cu barba lată, parc-ar fi fost un negustor de la 
Nijni. Asemănarea aceasta era scoasă şi mai mult în evidenţă 
de accentul cu care vorbea, de felul în care apăsa pe „o”, ca cei 
de pe Volga. Colonelul era foarte emoţionat. 

— Întrucât dumneata eşti ofiţer de artilerie şi fiindcă în 
prezent ducem o mare lipsă de artilerişti, va trebui să-ţi predai 
lucrările civile şi să iei în primire o baterie, după cum va hotări 
generalul Belii, îi spunea Stessel aprins. 

— Sunt numit comisar prin înalt ordin şi fără o dispoziţie de 
la Petersburg nu-mi părăsesc postul, se împotrivea locotenent- 
colonelul. 

— Vei fi tradus în faţa curţii marţiale, pentru neexecutare de 
ordin într-o fortăreață asediată. Marş afară! termină Stessel, de 
astă dată răstit. 

Verşinin se întoarse, prea puţin reglementar, şi ieşi. 

— S-a îngrăşat de bine ce-i merge. Nu vrea să mai ştie de 
disciplină, îşi vărsă năduful Stessel către Kondratenko şi Belii, 
care intraseră în cabinet. 

— Ca ofiţer de artilerie, Verşinin nu mai e bun de nimic - a 
rămas în urmă, a uitat şi ce ştia cândva. Scutiţi-mă de el! 
interveni Belii. 

— Ei, atunci am să-l pun să strângă morţii; măcar acolo să fie 
de folos, hotări Stessel. 

Verşinin intrase în cabinetul lui Reis. Cu glasul tremurând de 
emoție, îl imploră pe şeful de stat-major să-l scape de serviciul 
operativ. 


189 


— Ajutaţi-mă, Viktor Alexandrovici, nu mă lăsaţi. Am să vă fiu 
recunoscător. 

Colonelul rămase o clipă pe gânduri. 

— Mă tem că generalul o să se încăpăţâneze acum. Aşa că n- 
o să ai ce-i face. Dacă nu te supui, tună şi fulgeră. Poate că ai 
face bine să te duci la Vera Alexeevna. Când vrea, numai ea e 
în stare să-l strunească. 

— Generăleasa nu prea mă are la inimă. Am refuzat aplicarea 
unei taxe pentru fondul societăţii de binefacere. Îmi cerea ceva 
ilegal... ei, şi s-a supărat pe mine. 

— Oferă-i din partea dumitale, personal, o miişoară, două, 
pentru operele de binefacere. Poate c-o împaci. 

Verşinin îl salută şi, vrând nevrând, se duse la Vera 
Alexeevna. Generăleasa îi făcu o primire foarte rece: deşi îi 
primi darul, nu-i făgădui sprijinul ei: 

— Nu mă amestec în chestiunile de serviciu ale soţului meu. 
Dacă se va ivi prilejul, îl voi întreba ce-i cu dumneata. 

Neputând obţine mai mult, comisarul, îngrijorat, plecă acasă. 

În aceeaşi noapte Verşinin fu numit la comanda unei unităţi 
de jandarmi, care, ajutaţi de chinezi, aveau sarcina de a ridica 
cadavrele de pe străzi. Il apucă o greață cumplită. Nu putea să 
suporte duhoarea de hoit. 

Dimineaţa se întoarse acasă mai mult mort decât viu şi, 
ocărându-l de mama focului pe Stessel, se apucă să colecteze 
bani pentru o nouă donaţie destinată atotputernicei generălese. 

O 

La masă, Vera Alexeevna trăgea cu urechea la discuţiile 
bărbaţilor. 

— Aşadar, marinarii consimt să ne dea tot concursul? întrebă 
Stessel după ce-i ascultă pe Belii şi pe Kondratenko. 

— Pe deplin. Au fost foarte îndatoritori, recunoscu Belii. 

— De unde şi până unde? Au simţit, probabil, că la Arthur 
începe să miroase a pârleală şi că fără noi s-a isprăvit cu ei. Pe 
mare - Togo; pe uscat - Noghi; iar ei, între două focuri - s-au 
dus pe copcă! 

— Pe poziţii e o duhoare insuportabilă. Nu ştiu ce să mai fac, 
E cald şi mormanele de cadavre emană miasme îngrozitoare, 
observă Kondratenko. 

— Subbotin recomandă ca oamenii să-şi introducă în nări 
tampoane de câlţi muiate în terebentină. Am şi dat ordin în 


190 


consecinţă. 

— Nu ştiu dacă aşa ceva e suportabil, se îndoi Beliîi. 

— Da” ce, îi întreabă cineva pe răcani? 

Oaspeţii îşi luară rămas bun de la gazde. 

Chiar a doua zi la bateria Zaliternaia, Melnikov, felcerul 
companiei, împărţi tampoane de câlţi la soldaţi. 

— Vârâţi-le în nas, ca să nu vă măi pută hoiturile gălbejiţilor, 
explică el. 

Blohin îşi vâri câlţii în nas şi trase aer pe nări. Îndată însă 
începu să strănute cumplit. 

— Nu face doi bani! Te gâdilă, da’ duhoarea tot se simte! 

— Dacă ai să-i înmoi în terebentină, nu mai simţi nimic. 

Ostaşul ascultă sfatul, dar îşi smulse numaidecât tamponul 
din nas: 

— Care a scornit-o şi pe asta? se oţări el. Te ustură de vezi 
stele verzi - cum o să-l ţii în nas!? 

— Aşa a dat orden gheneralu“ Stesselev! 

— Să-şi vâre el sub coadă câlţii cu terepentină, că poate s-o 
face mai deştept! îşi dădu cu părerea Blohin, în râsetele 
tuturor. _ 

Trecură câteva zile. In fortăreață se reparau în grabă 
stricăciunile şi se ridica un şir de întărituri pe linia a doua de 
apărare - creasta Skalistîi - şi între cele două coline denumite 
Orlinoe Gnezdo.  Stessel inspectă cu teamă sectoarele 
neprimejduite şi-i felicită pe soldaţi pentru vitejia de care 
dăduseră dovadă în lupte. La comandamente se ticluiau 
rapoarte sforăitoare şi se alcătuiau liste peste liste de cei 
propuşi pentru decorare. Zeci de ambuscaţi, care râvneau 
cutare sau cutare decorație, îi dădeau târcoale Verei 
Alexeevna. 

Generăleasa le primea ofrandele cu bunăvoință şi, potrivit cu 
valoarea acestora, obținea de la soţul ei cutare sau cutare 
distincţie pentru solicitator. 

Intr-una din zilele acelea, la Arthur sosi de la Cifu o goeletă 
chineză, cu care veni locotenentul de cazaci Hristoforov, 
deghizat în chinez, cu un mesaj din partea lui Korupatkin. Din 
portul militar, unde goeleta fusese pilotată de torpilorul de 
gardă, locotenentul se duse direct la comandamentul lui Stessel 
şi fu primit de Reis, deoarece Stessel lipsea. 

— Ce veşti ne aduci? întrebă colonelul. 


191 


— Veşti bune! Maiestatea sa a dispus ca fiecare lună de 
serviciu executat de militarii din garnizoana Arthur să fie 
considerată, cu începere de la 1 mai, egală cu un an. Pe 
deasupra, cu ocazia naşterii moştenitorului tronului, l-a numit 
pe generalul Stessel aghiotant imperial, iar pe colonelul 
Semionov, aghiotant ă la suite. Apoi a conferit generalului 
Stessel, pentru bătălia de la Kindjou, ordinul Sfântul-Gheorghe 
clasa a III-a; generalului Fok, pentru aceeaşi bătălie, o sabie de 
aur cu briliante; iar lui Nadein, ordinul Sfântul-Gheorghe, clasa 
a IV-a. 

Veştile se răspândiră repede pretutindeni în Arthur. Toţi cei 
către nu erau de serviciu se grăbiră să se înfiinţeze la 
comandament. Doi curieri călări fură trimişi numaidecât după 
Stessel. 

De îndată ce hârtiile primite fură descifrate, Reis se duse în 
primul rând la Vera Alexeevna şi-i comunică textul 
telegramelor. Generăleasa era radioasă: 

— Anatole -  general-aghiotant, curtean! N-aş fi crezut 
niciodată! 

— Regretabil, Vera Alexeevna, maică dragă, exclamă Nikitin, 
intrând neanunţat, ca un prieten al casei ce era. Eu am prezis 
întotdeauna că soţul şi stăpânul dumneavoastră va ajunge nu 
numai general-aghiotant, dar chiar feld-mareşal! Ţineţi minte 
vorba mea! Deocamdată, maică dragă, îngăduiţi să vă sărut 
mânuţa de soţie de general-aghiotant, urmă Nikitin, înclinându- 
se; şi primiţi felicitările mele călduroase cu prilejul acestei 
bunăvoinţe din partea maiestăţii sale. 

Vera Alexeevna îi mulţumi. 

— Atâta numai, că lucrurile sunt cam jenante în ceea ce 
priveşte Kindjo-ul. Doar ştie toată lumea din Arthur că Anatole 
n-a fost acolo şi că pe deasupra la Kindjou am pierdut şaptezeci 
de tunuri. E mai bine ca ordinul de zi să sune astfel: „... pentru 
luptele duse pe poziţiile înaintate”. În fond, lucrurile nu se 
schimbă. Fok şi Nadein nu vor face obiecţiuni şi nimeni nu va 
îndrăzni să zică ceva, îi spuse ea lui Reis. Ce părere ai, Viktor 
Alexandrovici? 

— Împărtăşesc întru totul părerea excelenţei voastre. 

În seara aceea, la Stessel acasă, fu sărbătorit noul general- 
aghiotant şi cavaler al ordinului Sfântul-Gheorghe. Oaspeţii 
soseau pe rând. Dineul plin de voioşie se prelungi până târziu 


192 


după miezul nopţii. 

Totuşi, vestea decorărilor nu fu întâmpinată pretutindeni aşa 
cum o primiseră cei din anturajul lui Stessel. Aflând că fusese şi 
el decorat, generalul Nadein se miră: 

— Pentru şe mi-au dat cruşea? fonfăia el nedumerit. - N-am 
meritat-o. E o greşeală la mijloc. Şineva nu a raportat ţarului 
situaţia ecjactă. Trebuie lămurit totul. 

Îşi părăsi în grabă adăpostul din spatele masivului Skalistii, 
unde se stabilise de la începerea asediului, ceru să i se aducă 
numaidecât calul şi porni spre Stessel. 

Apariţia bătrânului fu primită cu entuziasm. Toată lumea îi 
cunoştea firea îndărătnică, iar vizita pe care o făcea acum lui 
Stessel era privită ca o manifestare a stimei şi devotamentului 
său faţă de noul, prin graţia ţarului, general-aghiotant. Vera 
Alexeevna îl conduse personal la masă şi stărui să ia loc lângă 
ea. Nadein, cu politeţa din alte vremuri, fonfăia cu gura lui 
ştirbă complimente în stil înflorat la adresa stăpânei casei. 

— Mitrofan Alexandrovici, dar şi dumneavoastră sunteţi de 
felicitat ca distins cu un înalt ordin, prin graţia suveranului, îi 
spuse generăleasa. 

— Cu mine ş-a făcut o greşeală, numele meu a nimerit 
pesemne din întâmplare în ordin. 

— Cum aşa, din întâmplare? Soţul meu v-a propus pentru 
decorare şi aţi fost decorat. 

— N-am făcut nici o faptă vrednică de o aşemenea răsplată. 
Să şe şcrie ţarului că ş-a făcut o greşeală. 

— Nu cumva sunteţi de părere că şi recompensele date lui 
Anatole sunt nemeritate? întrebă supărată generăleasa. 

— Despre soţul dumneavoastră nu pot şpune nimic, căci nu 
ştiu pentru şe a fost decorat. 

După aceea, Nadein îl luă pe Stessel la o parte şi-i expuse 
îndoielile lui. Generalului îi trebui mult timp până să înţeleagă 
ce vrea. 

— Vi s-a dat o decorație - ei, bucuraţi-vă şi nu importunaţi 
fără rost persoana sacră a suveranului! îi recomandă el lui 
Nadein. 

Bătrânul nu se potolea însă deloc. 

— Faceţi cum vreţi. Nu sunt de acord cu intenţiile 
dumneavoastră, dar nu pot să vă interzic să scrieţi, dacă doriţi 
acest lucru, rosti Stessel, enervat. 


193 


Nadein se grăbi să-l salute şi se întoarse pe poziţii. 

În seara aceleiaşi zile, cu pană de gâscă - fiindcă ignora 
peniţele de oţel - scria îngrijit pe hârtie groasă de pergament: 
„Prea luminate Monarh şi împărat Suveran, Prea milostive 
Țar...” expunându-şi toate îndoielile în legătură cu decorarea 
lui. 

Când raportul lui Nadein îi fu înmânat lui Stessel, acesta îl 
zvârli cu ciudă lui Reis. 

— Ascunde-l şi comunică-i nerodului bătrân că scrisoarea a 
fost expediată cu primul curier, la Cifu... 

Zvonariov fu cel care aduse veştile la bateria Zaliternaia. 
Intrând în adăpostul lui Boreiko, strigă: 

— A venit corespondenţa: pe Stessel... 

— L-au trimis la toţi dracii? se bucură porucikul. 

— ... L-au numit general-aghiotant şi i-au dat crucea Sfântul- 
Gheorghe clasa a III-a. 

— Asta-i pesemne la rugămintea mikadoului japonez - că l-a 
făcut scăpat pe Tanaka. 

— L-au decorat şi pe Fok... 

— Pentru pierderea poziţiilor de la Kindjou? 

Soldaţii erau indignaţi, uimiţi. 

— N-am auzit ca gheneralul Stesselev să fi făcut vreo faptă 
de vitejie! spunea Blohin. Ilacă, Belii al nostru ar merita mai 
mult: zi şi noapte îl vezi umblând călare prin baterii. 

Ştirea despre echivalarea unei luni de serviciu la Arthur cu 
un an întreg, stârni mult mai multă vâlvă. 

— Va să zică, atunci când s-o isprăvi războiul ne ducem cu 
toţii acasă, spunea Belonogov, visător. 

— N-o să se sfârşească aşa curând războiul ăsta! se îndoi 
Blohin. Ehei, dacă ar învârti treburile nişte ostaşi de-ai noştri, 
ne-am înţelege într-o clipă cu japonezii! 

— Cu cine, cu gheneralii lor? 

— La naiba! Tot cu ostaşii. De bună seamă că şi ei duc dorul 
muierilor lor. 

— Uşor ţi se pare ţie totul, Filea! Ia, du-te până la bateriile B 
şi du-i căpitanului situaţia asupra consumului de obuze, ordonă 
Rodionov, comandantul secţiei. 

A doua zi se comunică unităţilor că va avea loc o paradă pe 
una din pieţele ferite de bombardamentele japoneze. Cerul era 
senin. Marea scânteia în razele soarelui. Japonezii erau liniştiţi. 


194 


Arthur-ul se însufleţi; pe străzi forfoteau trecători, prăvăliile 
făceau vânzare bună. Trupele fură aliniate în careu, în piaţă, nu 
departe de casa lui Stessel. In mijloc fusese pus un tetrapod 
acoperit cu brocart argintiu şi în jurul acestuia se adunase tot 
clerul din Port-Arthur, în odăjdii strălucitoare. Stând în faţă, 
înconjurat de o suită numeroasă, Stessel tot şoptea destul de 
tare preoţilor, zorindu-i să termine mai repede. În cele din 
urmă protodiaconul cântă ultima urare „... întru mulţi ani 
pentru acea cetate ocrotită de Dumnezeu şi pentru cei ce 
sălăşluiau într-însa”... şi tedeum-ul luă sfârşit. Stessel păşi în 
mijlocul careului şi dădu citire, cu glas de stentor, telegramelor 
ţarului, felicitând garnizoana cu prilejul distincţiilor acordate 
de maiestatea sa. După aceea, Fok se desprinse din suită şi 
începu o cuvântare în cinstea lui Stessel: 

— Generalul-aghiotant este o persoană apropiată maiestăţii 
sale. El reprezintă în Arthur persoana sacră a împăratului. 
Generalul Stessel, comandantul nostru, este gloria şi mândria 
noastră. Sub conducerea lui nu ne paşte pieirea. În cinstea 
eroului Arthur-ului: ura! 

Fanfara intonă un marş tunător. Fok şi Stessel se sărutară 
solemn. 

După paradă Essen prezentă şi el generalului-aghiotant 
felicitări. Ca de obicei, Stessel îl întâmpină cum nu se poate 
mai curtenitor şi mai amabil. 

— Excelenţă, îmi permit să vă rog ceva, declară marinarul. 

— Sunt gata, anticipat, să vă satisfac dorinţa, Nikolai 
Ottonovici. 

— Vă sunt extrem de recunoscător pentru toată bunăvoința 
pe care o arătaţi modestei mele persoane. Aş dori să vă solicit 
graţierea doamnei Blum, condamnată într-un proces de pretins 
spionaj, împreună cu generalul Tanaka. 

— Cum, n-a fost încă spânzurată? 

— Nu! Începând de ieri, ea este creştină ortodoxă. Ieri cazul 
ei a fost judecat de tribunalul militar al marinei, sub 
preşedinţia mea, şi am hotărât să intervenim pe lângă 
dumneavoastră pentru graţierea ei. 

— Ei, Dumnezeu e milostiv cu ea. O graţiez, lua-o-ar naiba, 
dar să nu mai aud de ea, aprobă cu mărinimie Stessel. 

Essen se grăbi să-i mulţumească şi se retrase. Akinfiev îl 
aştepta ceva mai departe, negăsindu-şi locul de parcă ar fi stat 


195 


pe ace. 

În aceeaşi zi, spre mirarea ei, Varia dădu cu ochii pe Etajeră 
de Riva, care se plimba braţ la braţ cu Akinfiev. Rivala ei era 
din nou liberă. Se duse să-i ceară lămuriri Jeltovei. 

— Mâine se cunună cu locotenentul, îi explică Maria 
Petrovna. 

Varia sări în sus de bucurie şi o săruta năvalnic pe Jeltova. 

— Ce bine-mi pare! A fost pusă în libertate şi... 

— ... şi nu-ţi mai ameninţă fericirea cu Zvonariov, termină în 
locul ei Jeltova. 

Fata o sărută încă o dată cu căldură. 


Biserica garnizoanei strălucea de lumini. 

Essen, împreună cu un grup de ofiţeri de pe nava aflată sub 
comanda lui, îl înconjurau pe Andriuşa Akinfiev, care aştepta 
îmbujorat de emotie. Lângă altar, Boreiko discuta cu preotul, 
cu diaconul şi dascălii asupra amănuntelor slujbei. Lângă el era 
Zvonariov, cu mănuşi albe şi cu un buchet de flori în mână. 

— Cam întârzie mireasa, mormăi porucikul, nemulţumit. 

În cele din urmă, Riva îşi făcu apariţia, însoţită de cele două 
institutoare şi de Jeltova. 

— Staţi alături. Mirele, la dreapta, mireasa la stângă; ţineţi- 
vă de mâini, porunci Boreiko. Serioja - panglica, să le legăm 
mâinile ca să nu fugă de la cununie! glumi el. 

— Apropiaţi-vă mirilor, glăsui preotul. Tânăra pereche păşi 
spre altar. 

Slujba începu. Praporşcikul şi Boreiko ţineau pe rând 
cununile deasupra Rivei şi a lui Akinfiev. Când cununia era pe 
sfârşite, Varia Belaia intră în biserică cu un buchet de 
trandafiri. Se strecură anevoie în faţă şi se uită cu luare-aminte 
împrejur; chemând în şoaptă un matroz, îl rugă să dea buchetul 
miresei după cununie. Puse matrozului în mână o hârtie de o 
rublă, îşi lăsă peste frunte vălul de soră şi ieşi grăbită din 
biserică. În uşă, se întoarse, se uită la mire şi la mireasă şi, 
fericită, fugi în pridvor. 

— Nevasta să se teamă de bărbat! glăsui diaconul. 

— Dar nu prea, prea! îi tună la ureche Boreiko Rivei, ţinând 
isonul. 

Slujba se sfârşi. Toţi cei de faţă se înghesuiră să felicite 
tânăra pereche. Se apropie şi matrozul cu buchetul. 


196 


— M-a rugat să vi-l dau o domnişoară soră, spuse el. 

— Care soră? întrebă mirată Riva. 

— Nu ştiu. O fată subţirică, gingaşă, cată repede cu ochii în 
toate părţile. lacătă, a scăpat jos aiasta. Matrozul întinse o 
batistuţă cu tiv de dantelă. 

De la biserică, tânăra pereche şi invitaţii plecară spre căsuţa 
Rivei din Oraşul-Nou. 

Essen şi Jeltova, naşii, dăruiră tinerilor însurăţei, drept 
binecuvântare, o icoană. Olia şi Liolia îi împroşcară cu boabe 
de orez, iar Boreiko, vădindu-şi toată puterea plămânilor, răcni 
tradiționalul: Amar! Amar! Cam ruşinaţi, Andriuşa şi Riva se 
sărutară în aplauzele musafirilor. 

— Ei, şi acum: Amar! - pentru cavalerii şi domnişoarele de 
onoare! răspunse Andriuşa. 

— Amar! Amar! îl susţinură ceilalţi în cor. 

Zvonariov atinse delicat cu buzele obrăjorul Liolei Lobina, 
dar Boreiko o sui pe scaun pe gingaşa Olia şi o sărută din 
inimă, cu atâta înflăcărare, încât fu răsplătit pe loc cu o palmă 
răsunătoare. 

— Ursul acesta nu sărută - muşcă! strigă fata mânioasă. Mă 
temeam c-o să mă înghită de vie. Să nu te mai atingi de mine, 
auzi, neîndemânaticule! 

— Dar am făcut-o, ca să zic aşa, din dragoste, se dezvinovăţi 
porucikul şi fu din nou răsplătit cu o palmă dar de astă dată cu 
una uşoară de tot. 

— Vorbeşti prostii! Cine să creadă că o asemenea matahală e 
în stare de simţăminte duioase, omeneşti? Eu, în orice caz, nu! 

— Pildele rele sunt molipsitoare; ei, acum cine vine la rând? 
întrebă Essen. 

— Serioja Zvonariov cu amazoana lui, răspunse Boreiko. 

— A, să nu uit: am primit de la o soră necunoscută un 
splendid buchet de flori, anunţă Riva. Nu şi-a spus numele, dar 
la plecare a pierdut batista asta. Cine ar putea să fie? 

Liolia Lobina şi Jeltova se apropiară şi cercetară batista. 

— Ea Varei Belaia o recunoscu Liolia. Miroase a farmacie 
- aşa că a ei e. Numai ei nu-i plac parfumurile şi preferă să 
miroase a fenol sau a grajd. 

— E o fată de ispravă! Am spus întotdeauna că are un suflet 
minunat! spuse Olia cu căldură. 

— Sunt foarte, foarte mişcată de atenţia ei şi te rog, Serioja, 


197 


să-i mulţumeşti călduros din partea mea, spuse Riva. 

— Mă tem că n-am s-o văd curând, Rivocika. 

— Mai întâi că nu mai sunt Riva, ci Nadejda Sergheevna 
Akinfieva, iar pentru prieteni, simplu - Nadia; şi apoi, ai s-o vezi 
chiar astăzi. Probabil că tot ea o să te găsească şi o să te 
descoasă cu de-amănuntul în privinţa cununiei. Pentru ea, toate 
acestea prezintă un mare interes. Doar se ştie că noi, femeile, 
suntem foarte curioase când e vorba de o poveste de dragoste. 

Oaspeţii îi însoţiră pe tinerii însurăţei, care plecau la 
Liaoteşan, până la debarcader, unde erau aşteptaţi de o şalupă, 
pavoazată cu pavilioane, trimisă de pe Sevastopol. Strigară 
pentru ultima oară Amar! şi ciocniră cu tânăra pereche ultimele 
pahare de vin. După aceea, şalupa se desprinse de cheu şi se 
îndepărtă pe oglinda netedă a radei care începea să se 
întunece. Invitaţii se împrăştiară. 

Lângă casa lui Stessel, Zvonariov se întâlni pe neaşteptate cu 
Varia, Părea că fata îl aştepta. 

— Nadejda Sergheevna Akinfieva m-a rugat să-ţi transmit 
mulţumirile ei pentru flori. 

— Nu cunosc o persoană cu acest nume! 

— Tăgăduieşti că azi ai fost la biserică, la cununia €ei?... 

— Pesemne că ai visat! 

— ... şi că ţi-ai pierdut acolo batista? 

— Acolo? Vai, cât am căutat-o! se dădu de gol Varia. 

— Aşadar tot dumneata ai fost! exclamă triumfător 
Zvonariov. 

— Ei şi? Ce dacă am fost? 

— Fapta asta a dumitale m-a mişcat. Nu mă aşteptam deloc 
ca o amazoană fioroasă să fie capabilă de un asemenea gest 
faţă de o femeie „pierdută”, după cum spui dumneata. 

— Ei, ce a fost a fost. Acum, din moment ce s-a însurat cineva 
cu ea, înseamnă că s-a cuminţit şi a devenit o adevărată 
doamnă, răspunse Varia, cu toată seriozitatea. 

— Varia, eşti fermecătoare în naivitatea dumitale! 

— lar dumneata eşti... pur şi simplu greu de cap - nu pricepi 
nimic! Ei, povesteşte-mi amănunţit cum a fost! încheie ea, 
luându-l de braţ. 

Praporşcikul trebui s-o conducă până acasă, povestindu-i 
colorat cum decursese cununia. 

— Şi acum, Varia, e rândul dumitale. Gantimurov nu visează 


198 


altceva decât să te vadă soţia lui. 

— N-am să mă mărit niciodată cu o târâtoare ca el. 

— Dar cu o netârâtoare? 

— Am să mă mai gândesc; în orice caz, va trebui să fie mult 
mai deştept şi mai ager la minte decât dumneata! Spunând 
aceste cuvinte, Varia o luă la fugă, fluturând mâna în semn de 
salut. 

Zvonariov zâmbi şi-şi văzu de drum. Pentru întâia oară se 
gândi la ea ca la eventuala lui soţie. Şi cu tot efortul său de a 
alunga acel gând, fără voia lui îi revenea mereu în minte. 


Capitolul IV 


În urma asalturilor din august, japonezii se apropiaseră, pe 
frontul de est al apărării, la 200-250 de paşi de fortul 2, de 
bateria B şi de luneta Kuropatkin. Prin aceasta, fortificațiile 
frontului de nord, învecinat, adică redutele Kumirnenski şi 
Vodoprovodniîi, rămase acum mult înainte, erau expuse focului 
din flanc şi, parţial, chiar din spate: garnizoana redutelor era 
asigurată de companiile regimentului 26 Est-siberian tiraliori, 
al colonelului Semionov, al cărui post de comandă era situat în 
imediata lor apropiere, în satul Palidjuan. 

Abia restabilit, şchiopătând, sprijinindu-se în baston, 
Endjeevski se duse la Semionov. 

— De ce ai ieşit din spital în halul acesta? îl întrebă colonelul. 
Eşti invalid de-a binelea. 

— Am fost şters din controalele spitalului, după ce am fost 
reexaminat de către comisia regimentului 14 care m-a declarat 
apt pentru serviciul de front. 

— Ei, atunci du-te la regimentul 14, la Saviţki. Să se spele pe 
cap cu dumneata! 

— Permiteţi să-mi iau din nou în primire detaşamentul de 
cercetare. 

— Vrei cumva să te poarte pe braţe în recunoaştere? 

— N-o să rămân în urma soldaţilor, măcar de-ar fi să mă 
târăsc în patru labe. 

— Bine, fie! La drept vorbind, îmi eşti foarte necesar în 


199 


prezent. În lipsa dumitale detaşamentul de cercetare s-a întors 
cu susul în jos; habar n-am ce se petrece la un pas de mine. Ei, 
toate cele bune! încheie Semionov strângându-i cu căldură 
mâna. E cel mai bun ofiţer din regiment, spuse el aghiotantului 
după ce Stah ieşi. Atâta numai că e veşnic la cuțite cu 
superiorii! 

Aflând că Endjeevski se întorsese, tiraliorii din detaşamentul 
de cercetare lăsară baltă toate treburile şi alergară să-l vadă. 

— Evstahi Kazimirovici! Ce bine ne pare că vă vedem! Fără 
dumneavoastră ne-am prostit de tot! 

Stah întrebă ce se petrecuse în lipsa lui. Printre altele află că 
porucikul Mineat, care îi ţinuse locul, schimbase aproape pe 
toţi gradaţii de la comanda plotoanelor. 

Endjeevski trebui să-i pună din nou pe toţi în posturile pe 
care le deţinuseră în trecut. 

Făcu de asemenea din nou repartizarea ostaşilor pe 
plotoane, pentru ca cercetaşii vechi şi cu cea mai mare 
experienţă să se afle în număr egal, în fiecare din ele. Simpli 
soldaţi, uneori chiar dintre cei pedepsiţi, care erau însă 
cercetaşi îndrăzneţi şi cu experienţă, fură puşi comandanţi de 
plotoane, pe când gradaţii delăsători trecură în front ca soldaţi 
de rând. 

Seara, la popotă, Semionov îl preveni pe Stah: 

— În ceea ce priveşte numirile gradelor inferioare în 
comenzi, dumitale îţi revine întreaga răspundere. 

— N-ar strica să se facă asemenea numiri în tot Arthur-ul, 
replică Endjeevski. 

Semionov îl privi cu coada ochiului, zâmbind şiret: apoi 
potrivindu-şi eghileţii nou-nouţi de aghiotant à la suite întrebă: 

— Pe mine m-ai pune comandantul trenului divizionar şi 
dumneata ai lua comanda diviziei, nu? 

— O, nu! Înainte de toate, i-aş trimite pe Stessel, pe Fok, pe 
Nikitin şi pe Reis, cât mai departe, hai să zicem la Liaoteşan, 
sub supraveghere severă. Pe Roman Isidorovici l-aş numi în 
fruntea apărării, iar pe dumneavoastră şi pe Tretiakov, ajutori 
ai lui. 

— Dar pe Smirnov? 

— Pe el l-aş pune să predea aritmetica la şcoala Puşkin. 

Semionov râse zgomotos: 

— Ce să zic, bun post i-ai mai găsit! 


200 


Şi se grăbi să schimbe subiectul: 

— Am auzit că bătălia hotărâtoare între ai noştri şi japonezi 
are să se dea la Liaoian. Se zice că avem mulţi sorţi de izbândă, 
spuse el. 

— Dacă japonezii stau cuminţi la Arthur, înseamnă că au fost 
călcaţi pe coadă în Manciuria; dacă pornesc aici la atac, atunci 
să ştiţi că am fost bătuţi la Liaoian, îşi dădu cu părerea Stah. 

Tiraliorii aleseră ca adăpost pentru Stah un beci mare, 
încăpător, sub o pagodă năruită. După ce dărâmaseră pagoda, 
japonezii nu mai trăgeau asupra ei. Tiraliorii degajară intrarea, 
măturară beciul, aduseră fân proaspăt, înmiresmat, şi atât cât 
fu cu putinţă făcură ca adăpostul să aibă o înfăţişare cât mai 
plăcută. După ce soldaţii plecară în recunoaştere, Endjeevski, 
istovit de treburile acelei zile, se trânti cu plăcere în fân şi 
atipi. Din proprie iniţiativă doi cercetaşi se culcară la intrare 
pentru a veghea asupra comandantului lor. Era o noapte 
umedă; ceața tălăzuia încet dinspre mare, umplând văgăunile şi 
râpele. Pe poziţii era linişte. 

— Ei, acum o să meargă treaba... spuse încet un tiralior. 
Porucikul nostru e om drept, pătrunde până în fundul sufletului 
ostaşului cu care are de a face! 

— Da, Stah al nostru îşi apără oamenii. 

— Trebuie păzit şi de gloanţele japoneze şi de ăi mari. 

După miezul nopţii, cercetaşii plecaţi în recunoaştere 
începură să se întoarcă. Voiră să-l trezească numaidecât pe 
Endjeevski, dar ostaşii de pază nu-i lăsară. 

— O să-i raportați toţi odată, când o să vă adunaţi. Dacă ar fi 
după voi, nu i-aţi da pace omului toată noaptea. 

Tiraliorii nu se împotriviră câtuşi de puţin şi se culcară 
îndată. 

Dimineaţa, ascultând raportul soldaţilor, Endjeevski se miră 
de faptul că veniseră cu toţi în acelaşi timp: nimeni nu-i spuse 
însă care era pricina. Informaţiile aduse de cercetaşi indicau 
destul de limpede concentrarea unor forţe inamice destul de 
importante pe frontul de vest şi pregătiri pentru o nouă 
ofensivă, lucru evident prin faptul că se amplasase un număr de 
baterii noi de asediu, în sectorul respectiv. 

Stah îi raportă lui Semionov informaţiile obţinute prin 
recunoaşterea efectuată. 

— Se pare că ai noştri au cedat Liaoian-ul, rosti colonelul 


201 


gânditor, privind  amplasamentele şi  tranşeele recent 
amenajate, trecute pe hartă. Am să trimit îndată un raport lui 
Roman Isidorovici, printr-un curier călare. 

Porucikul alese în acest scop un cercetaş de-al lui, căruia îi 
spuse să treacă şi pe la şcoala Pușkin, cu un bileţel, la care 
alătură şi un buchet de flori de câmp, pentru Liolia. Văzând 
acest lucru, cercetaşii culeseră la iuţeală un mănunchi uriaş. 
Unul dintre cercetaşi, un polonez grădinar de meserie, asortă 
cu mult gust florile şi le oferi lui Stah: 

— Pentru Elena Feodorovna, spuse el. 

Endjeevski fu foarte mişcat. 

„Sunt unii care au neobrăzarea să le spună cu dispreţ acestor 
oameni lepădături”, gândi Endjeevski şi-i mulţumi ostaşului cu 
căldură. 

Kondratenko apăru la Palidjuan pe la amiază şi se duse de-a 
dreptul la Endjeevski. După ce ascultă încă o dată raportul 
asupra rezultatelor recunoaşterii, generalul ceru să fie condus 
într-un loc unde să aibă câmp de vedere cât mai întins. Stah îl 
chemă pe Denisov. 

— Există un asemenea loc, excelenţă, dar se află la o verstă, 
în faţa tranşeelor noastre. Ziua nu se poate ajunge acolo decât 
târâş. 

Fără să stea pe gânduri, Kondratenko îşi puse o bluză de 
soldat, luă de la careva o şapcă nu prea curată şi, cu binoclul în 
mână, porni după feldvebel. Impiedicat de răni, Stah nu-i 
putuse însoţi şi-i urmărea cu privirea. Auzind unde se dusese 
Kondratenko, Semionov se năpusti asupra porucikului. 

— De ce n-ai stăruit pe lângă Roman Isidorovici să nu se 
ducă la postul de observaţie? Unde s-a mai văzut ca un general 
să se târască o verstă întreagă pe brânci, ca un ostaş de rând? 
se frământa colonelul, aprins, urmărind prin binoclu cele două 
siluete cenuşii care se îndepărtau târâş de tranşeele ruseşti. 

Endjeevski făcu tot ce-i stătea în puteri ca să-l liniştească pe 
colonel. Totuşi amândoi avură parte de un ceas nespus de 
zbuciumat până când, în sfârşit, Kondratenko se întoarse. 
Asudat, prăfuit, acesta era agitat dar mulţumit de expediţia lui. 

— Am văzut tot, am cercetat tot! Datele furnizate de 
recunoaştere s-au confirmat în întregime. Am şi reperat în 
sector mai multe baterii noi. Fără îndoială că se pregăteşte un 
asalt, dar nu atât asupra frontului de vest, cât împotriva 


202 


voastră, îl avertiză el pe Semionov. 

După ce mai dădu câteva ordine pentru întărirea poziţiilor 
defensive în sectorul de nord, generalul plecă. Semionov, 
împreună cu Stah şi cu aghiotantul se apucară să întocmească 
amănunţit planul de apărare pentru sectorul regimentului. 

Mai trecură câteva zile. 

În noaptea spre 3 septembrie fu semnalată debuşarea prin 
surprindere de la Şuşuin a unor forţe japoneze cam de tăria 
unei companii, spre tranşeele înaintate ale redutei 
Kumirnenski, situate chiar în preajma satului. Endjeevski luă 
hotărârea de a ataca din flanc acea companie şi de a o izola de 
poziţiile japoneze. În acest scop, îşi adună detaşamentul de 
cercetaşi. Ca să nu-l deranjeze pe Semionov care dormea, se 
înţelese cu comandantul companiei de gardă şi ei porniră 
împreună spre inamic. 

— Fără zgomot! Nu trageţi, căsăpiţi-i cu baioneta şi pocniţi-i 
cu patul puştii, îşi povăţuia Endjeevski tiraliorii. 

La semnalul convenit - un țipăt de bufniţă - ruşii se năpustiră 
la atac cu baionetele. Se stârni o încăierare scurtă şi 
sângeroasă. Ruşii nu izbutiră să termine lupta pe muteşte: 
izbucni un strigăt de durere; trosni un foc de puşcă; rachetele 
de mână ale japonezilor fulgerară, despicând văzduhul. 
Noaptea se umplu de vuietul luptei. Trebuiră să-l trezească pe 
Semionov care angajă încă două companii din rezervă. Bateriile 
fortăreței începură să bubuie. În sfârşit, tirul încetă abia spre 
revărsatul zorilor. 

Printre prizonieri se aflau şi doi ofiţeri japonezi. La ei fu găsit 
un ordin de zi dat pe armata din Manciuria, anunțând zdrobirea 
totală a ruşilor la Liaoian şi un ordin al lui Noghi, vestind o 
nouă ofensivă asupra Arthur-ului, „ ... pentru a spăla cât mai 
curând cu putinţă de pe drapelele Soarelui-Răsare pata 
asediului prelungit...”, scria înflorat comandantul armatei de 
asediu japoneze. 

Nedormit şi prost dispus, Semionov dicta aghiotantului 
raportul asupra celor petrecute. Căuta să ascundă faptul că 
ofiţerii lui acţionaseră de capul lor, fapt care se soldase cu 
încăierarea nocturnă şi cu pierderi serioase, dar scotea în 
evidenţă rezultatele pozitive ale recunoaşterii. 

— De ce nu m-aţi trezit cu un ceas mai devreme? Atunci totul 
ar fi fost în ordine. Japonezii au înaintat, noi ne-am apărat... pe 


203 


când acum - poftim, prezintă dovezi, bodogănea colonelul. 
Stessel n-o să scape prilejul ăsta. 

— Nici Dumnezeu nu ne-o lăsa, nici Stessel nu ne-o-nghiţi! 
răspunse Stah în glumă, deşi îşi dădea seama că-şi pusese 
comandantul în încurcătură. 

Spre seară sosi pe neaşteptate Fok, declarând că fusese 
trimis pentru anchetarea „incidentului din timpul nopţii”. 
Rămase până seara târziu, supunând pe ofiţeri şi pe mulţi 
soldaţi la un interogatoriu în toată regula. Simţind că e ceva 
suspect la mijloc, Semionov îl anunţă pe Kondratenko asupra 
vizitei lui Fok. Generalul sosi fără întârziere la postul de 
comandă al regimentului 26. 

— Alexandr Viktorovici, sunt bucuros că vă văd bine, sănătos, 
rosti el strângând mâna lui Fok. Cu ce treburi aţi poftit pe la 
noi? 

— Am fost trimis de comandantul regiunii, pentru a verifica 
anumite informații sosite la statul-major, cu privire la 
dezordinea inadmisibilă din regimentul 26! 

— N-am nici o cunoştinţă despre o aşa-zisă dezordine. 
Dimpotrivă, consider că regimentul 26 este cel mai bun, cel mai 
de nădejde din divizia mea. 

— Regret, dar îmi fac datoria să vă previn că lucrurile nu 
stau chiar aşa. Mai multă dezordine ca în regimentul 
colonelului-aghiotant à la suite, Semionov, e cu neputinţă de 
închipuit! Are în subordine ofițeri nihilişti, revoluționari, care 
angajează în luptă, de capul lor, aproape întreg regimentul, 
fără ştirea comandantului, provoacă pierderi inutile, şi toate 
acestea, numai pentru glorie personală. 

— Excelenţă, vă rog mai concret: cine e vinovat şi de ce 
anume? 

— Semionov a lăsat regimentul vraişte; Endjeevski a 
întreprins cu de la sine putere acţiuni care au dus la pierderi 
fără rost, iar dumneavoastră nu supravegheați îndeajuns 
regimentele diviziei pe care o aveţi în subordine. 

— Mi-aduceţi la cunoştinţă aceste fapte din ordinul lui 
Stessel? 

— Nu; sunt concluziile pe care le-am tras din cercetarea 
stării de lucruri din regimentul 26. N 

— Concluziile dumneavoastră nu mă interesează! Întrucât eu 
sunt comandantul sistemului de apărare terestră, eu voi 


204 


raporta asupra acestui lucru comandantului regiunii. Să se 
aducă domnului general calul! ordonă Kondratenko cu glas 
tare. 

— Şi dacă n-o să plec? întrebă Fok, privind ostil printre gene. 

Kondratenko începu să păşească nervos de colo, colo, 
chibzuind în grabă. 

„Să trec la o acţiune radicală cu ajutorul regimentelor mele 
şi al marinarilor... să-i arestez pe Fok şi pe Stessel şi să-i trimit 
în faţa curţii marţiale să-mi asum conducerea apărării, 
înlăturându-l pe Smirnov?” Se perindau fulgerător gândurile 
prin mintea lui. „Dar regimentele din divizia a IV-a: 13, 14, 15 - 
îl vor urma pe Fok; se poate dezlănţui o luptă fratricidă şi, din 
clipă în clipă, ne putem aştepta la un nou atac. Nu, nu acum. 
Altădată într-un moment mai potrivit!” încheie în gând 
Kondratenko, oftând uşurat. Nu era omul măsurilor hotărâtoare 
şi radicale, aşa că se agăţă cu multă bucurie de acel pretext 
salvator al perspectivei unui nou atac. 

— Alexandr Viktorovici, sper că nu veţi insista! răspunse 
Kondratenko, de astă dată ceva mai conciliant. 

— Fie; dar am să mă duc direct la Stessel, îl ameninţă Fok. 

— Atunci avem acelaşi drum, observă Kondratenko, cu o 
uşoară nuanţă de ironie. 

— Ba nu, scutiţi-mă! Nu am avut niciodată şi nu voi avea nici 
de acum înainte, cât voi trăi, acelaşi drum cu dumneavoastră! 
rosti Fok cu o aprindere neobişnuită la el. 

Cei doi generali se salutară şi se despărţiră. 

Aflând de cele petrecute, Stessel îşi ieşi din sărite. După ce-i 
luase recent lui Fok comanda, se afla acum în faţa unei dileme: 
să-l destituie pe Kondratenko şi să-l înlocuiască cu Fok? Vera 
Alexeevna îi curmă frământarea: 

— Fără Kondratenko, Arthur-ul ar mai rezista cel mult două 
săptămâni. Nu ştim precis ce anume se petrece la Kuropatkin 
aşa că numirea la comandă a lui Fok ar fi încă prematură. 

Totuşi, Stessel crezu de datoria lui să dea următorul ordin de 
zi trupelor regiunii fortificate Kvantung: 


„În noaptea de 2 spre 3 septembrie, anul curent, porucikul 
Endjeevski, din regimentul Est-Siberian 26, tiraliori, fără să 
raporteze comandantului de regiment, a antrenat după el, fără 
aprobare, detaşamentul de cercetare şi compania de gardă a 


205 


sectorului, trecând la executarea unor acţiuni „vitejeşti” fără 
un obiectiv precis, dovedind astfel în primul rând că există 
ofiţeri care nu se dau înlături de a expune fără rost pieirii zeci 
de vieţi omeneşti şi de a avea apoi pretenţia să fie recunoscuţi 
ca viteji, eroi etc. Pe deasupra, în regimentul Est-Siberian 26 
tiraliori se constată o lipsă totală de disciplină. Faţă de toate 
acestea, ordon ca porucikul Endjeevski să fie înlăturat de la 
comandă şi mutat la o unitate auxiliară. Nu va fi în nici un caz 
propus pentru vreo distincţiune. 

Se dă un sever ordin observator comandantului regimentului 
Est-Siberian 26 tiraliori, aghiotantul à la suite, colonelul 
Semionov, pentru lipsa de disciplină din regimentul său şi se 
pun cele de mai sus în vedere comandantului diviziei Est- 
Siberiene VII tiraliori, generalul kKondratenko. 


General-aghiotant 
Stessel” 


— Ei, acum, japonezii pot dormi în linişte. S-a isprăvit cu 
incursiunile, rosti Kondratenko, rezumându-şi impresiile în 
urmat citirii ordinului. 

A doua zi, Stah fu numit administrator al spitalului de la 
şcoala Pușkin. Institutoarele, şi mai cu seamă Liolea, rămaseră 
foarte mulţumite de o asemenea întorsătură a lucrurilor. 

O 

Zvonariov şi Boreiko roboteau de zor la bateria Zaliternaia, 
străduindu-se s-o camufleze cât mai bine. În afară de aceasta, 
praporşcikul se ocupa cu întărirea adăposturilor şi depozitelor 
de pulbere, prevăzându-le cu bolți suplimentare, construite din 
şine de cale ferată şi din beton. Incetul cu încetul, zăpuşeala 
verii scădea; uneori cădeau ploi calde. Copacii pârjoliţi de 
arşiţă se îmbrăcau din nou în frunziş proaspăt. Pe poziţii 
domnea o acalmie aproape deplină. Când şi când, japonezii 
deschideau focul asupra forturilor şi bateriilor, deplasându-l 
apoi în adâncime, asupra oraşului şi portului. Între timp însă, 
cei din Arthur se  obişnuiseră cu bombardamentele, 
deprinzându-se să părăsească la iuţeală sectoarele aflate sub 
foc. 

— Azi bat mereu în sectorul şcolii Pușkin, se frământa 
Boreiko, cercetând oraşul prin binoclu. 


206 


— Acum acţionează Stah acolo. Împreună cu tiraliorii uşor 
răniţi, s-a apucat să amenajeze clădirea pentru orice 
eventualitate, îl linişti Zvonariov. 

— Nu ştii ce să mai zici - a fost o şansă pentru el, ori ba, rosti 
Boreiko, gânditor. E drept că de acum încolo n-o să mai vadă 
nici o decorație, în schimb însă, stă în spatele frontului, lângă 
nevastă. 

— Dar tu ai vreo perspectivă cu Olia, ori ba? 

— Ce să spun? S-ar părea că am oarecare şanse, dar mai 
puţine decât le ai tu cu Varia. 

— Varia e cel puţin originală: te mai cravaşează ea 
câteodată, dar pe urmă te sărută cu foc. 

În baterie apăru un curier, ducând de căpăstru un cal cu şa 
ofiţerească. 

— Un ordin pentru domnul praporşcik Zvonariov, raportă 
soldatul întinzând un plic. 

Zvonariov se grăbi să-l desfacă şi citi: 

— „În urma rănirii comandantului bateriei Sapiornaia 
căpitanul Veniaminov, veţi lua urgent comanda acestei baterii. 
Raportaţi de executare. General Belfi” 

— la te uită! Unde o mai fi şi Sapiornaia asta? exclamă 
praporşcikul. 

— E la vreo trei verste de Oraşul-Nou; lângă fortul 4. 
Amplasamentele de acolo au fost făcute încă din timp de pace; 
sunt construite din beton. Bateria are tunuri de coastă de 6 țoli. 
Terenul, descoperit, e destul de expus tirului. Pe scurt, în caz 
că va fi atacat frontul de vest, n-ai să te plictiseşti acolo. 

— Nu s-ar putea să iau cu mine câţiva ostaşi de-ai noştri? M- 
aş simţi mai bine. 

— N-ai pe cine! Jumătate din ei sunt răniţi. Poate c-o să-ţi 
trimit pe cineva mai târziu, făgădui Boreiko. 

Luându-şi rămas bun de la porucik şi de la ostaşi, Zvonariov 
încălecă şi porni la drum. Trebui să meargă încet, căci Oraşul- 
Vechi era bombardat de japonezi. Ajungând în Oraşul-Nou îl 
auzi pe Andriuşa strigându-l de la fereastră. Aflând unde fusese 
detaşat, locotenentul îi propuse să locuiască la el. 

— Aici o să fii foarte aproape de baterie. 

După ce se informă de la Akinfiev asupra situaţiei, 
praporşcikul îşi văzu de drum şi peste o jumătate de ceas 
ajunse la bateria Sapiornaia. Matrozii şi soldaţii care o 


207 


deserveau, reparau alene parapetele şi traversele, pe jumătate 
năruite. 

La ivirea praporşcikului, soldaţii şi matrozii luară poziţia de 
drepţi. El le dădu ziua bună şi-i vesti că fusese numit 
comandantul bateriei. 

— Nu ni s-a comunicat nimic, observă morocănos un 
subofițer de marină. 

— Ei, iată că vă comunic eu! Şi acum, la tunuri, fuga marş! 
Mişcarea mai vie! ordonă Zvonariov. 

Bateria avea avarii destul de serioase de pe urma 
bombardamentelor zilnice; până şi construcţiile de beton 
fuseseră pe jumătate dărâmate. Nu mai erau în funcţiune decât 
două tunuri de fortificaţii şi unul naval. 

Cercetându-le, Zvonariov hotări să camufleze piesele, sau să 
asigure măcar protejarea servanţilor cu ajutorul unor scuturi. 
Cazematele de beton trebuiau şi ele întărite. Seara, adună 
servanţi, tunari şi matrozi, şi le împărtăşi pe larg ceea ce avea 
de gând să facă. Tunarii se arătară cam sceptici faţă de 
posibilitatea realizării unor asemenea amenajări; în schimb, 
matrozii înţeleseră numaidecât despre ce era vorba. 

— Adunăm de prin port table groase de oţel şi le sudăm la 
tunuri, sau cerem să ni se dea scuturile de pe navele vechi: 
Vsadnik, Zabiaka şi altele, care tot nu mai sunt bune de nimic - 
îşi dădură ei cu părerea. Înălţimea voastră, ar trebui să vorbiţi 
cu căpitanul de rangul doi Klüpfel; dumnealui are în subordine 
toată artileria navală, care a fost debarcată de pe nave. 

Praporşcikul hotări să se ocupe chiar a doua zi de acea 
chestiune. 

Postul de observaţie al comandantului fusese şi el amenajat 
într-un mod cu totul rudimentar. În timpul tragerilor, 
observatorul era silit să se ridice până la mijloc deasupra 
parapetului pentru a urmări prin binoclu căderea proiectilelor 
proprii. Zvonariov ordonă să se facă deasupra postului un 
acoperiş din traverse de fier şi saci cu pământ. 

Dimineaţa, îndată ce răsări soarele, Belii sosi în inspecţie. 
Sări sprinten din şa şi, netezindu-şi din mers mustaţa stufoasă, 
se apropie repede de baterie. 

— Înălţimea voastră, a sosit gheneralul nostru, spuse un 
tunar, trezindu-l din somn pe Zvonariov care încă dormea. 

— Când ai sosit aici? fu cea dintâi întrebare pusă de Beli 


208 


praporşcikului. Unde şi ce mănânci? 

— Ieri am mâncat de la cazan. 

După ce ascultă planurile praporşcikului în privinţa 
amenajării bateriei, generalul răspunse scurt: 

— Totul e perfect; japonezii se pregătesc însă pentru un nou 
asalt, aşa că reperează toate obiectivele. Acum nu ne arde de 
amenajări. Vedem noi pe urmă ce e de făcut. 

După aceasta generalul plecă. 

Ziua trecu în linişte. Zvonariov trase mai multe lovituri de 
tun, ca să repereze obiectivele bateriei. 

În clipa aceea se pomeni cu Blohin lângă el. 

—  Inălţimea voastră! Mă prezint gata la ordinele 
dumneavoastră! răcni ostaşul. 

Luat pe neaşteptate, praporşcikul tresări: 

— Te-a trimis porucikul Boreiko? 

— Chiar dumnealui! Du-te de vezi, zice, să nu-l necăjească 
acolo, la Sapiornaia, careva pe înălţimea sa! răspunse Blohin, 
zâmbind cu căldură. 

— Numai tu ai venit? 

— Nu! Au venit cu mine şi larţev băsmuitoru' şi lurkin 
telefonistu'. 

Bucuros de sosirea oamenilor săi, praporşcikul le spuse cum 
avea de gând să amenajeze tunurile şi bateria. 

Curând începură să cadă obuze din mai multe părţi deodată, 
ceea ce arăta că bateria era încadrată sistematic. 

— Acu, nichipercea cu mutra strâmbă o să tragă până seara! 
bombăneau soldaţii cu ciudă. 

Bateriile japoneze, bine adăpostite, amplasate după cutele 
terenului, nu puteau fi deloc reperate. In schimb Sapiornaia, cu 
parapetele ei proaspăt refăcute, se contura limpede, chiar pe 
culmea sopcii. 

Obuzele japoneze făcură curând parapetele una cu pământul; 
un tun fu avariat şi o cazemată de pulbere, goală, năruită. Mai 
multe proiectile nimeriră şi în adăpostul comandantului, 
despicându-i înfiorător bolta. Praporşcikul hotări să-şi retragă 
oamenii în spatele bateriei, cam la o jumătate de verstă 
depărtare, unde îi adăposti într-o viroagă făcută de ape. După 
aceea redactă un raport pe care îl trimise la statul-major al lui 
Irman, care avea comanda sectorului. 

Rămaseră acolo ceasuri întregi, apăsătoare, în bătaia 


209 


soarelui. În cursul zilei, Kondratenko veni pentru o clipă, indică 
o poziţie nouă pentru amplasarea bateriei, apoi plecă. 

Praporşcikul adună matrozii şi tunarii, le comunică ordinul 
pentru mutarea tunurilor şi repartiză lucrările care trebuiau 
executate. 

Îndată ce se întunecă, începură cu toţii să muncească de zor. 
Curând sosiră şi pionierii, urmaţi nu mult după aceea de încă o 
unitate de marină. Împreună cu ei veni şi un căpitan-inginer, pe 
care Zvonariov îl cunoştea de la Kindjou. 

— Ne-a fost dat să ne revedem, spuse el, strângând mâna lui 
Zvonariov. Am să iau asupra mea lucrările de fortificaţie, iar 
dumneata vezi-ţi de tunuri, propuse el. 

Zvonariov se declară de acord. 

Blohin, care făcea pe instructorul în lucrările de amenajare a 
poziţiilor, se răstea la cei care roboteau, împroşcând cu acest 
prilej rafale de înjurături atât de meşteşugite, încât îi făceau şi 
pe cei mai încercaţi matrozi să se strice de râs. 

— Măi, leatule, ai navigat cumva cu fraţii de pe Novik, ori ăi 
fi neam cu Kaşcenko, botsmanul lor? îl iscodeau ei. 

— N-am navigat decât pe maica Volga - ca toporu'”, la fund. 
Acolo am auzit tot soiul de snoave de la edecari, dar am mai 
născocit câte ceva şi de la mine. 

— La voi, la Zaliternaia, toţi sunt şugubeţi, ca tine? 

— Mai toţi. Într-o zi, gălbejitu' şi-a vârât nasu’ şi la noi, la 
Zaliternaia, dar când ne-a văzut proţăpiţi cu răngi şi cu 
ștergătoare a spălat putina cât ai zice peşte. 

— Păi, numai când îţi vede omu mutra de haidamac, şi a 
sfeclit-o! îl înţepă matrozul Lugovoi; în aceeaşi clipă însă, se 
trezi cu o scatoalcă după ceafă. 

— Hopa, las-o mai moale! Ce, vrei să-mi faci vreo avarie!? 
cârti el, ferindu-se cu mâna. 

Era o noapte senină, cu lună. Puteau să lucreze fără felinare. 
Când şi când japonezii deschideau focul asupra bateriei, ceea 
ce îngreuna oarecum lucrările. Din lipsă de macarale, toate 
greutăţile erau cărate cu braţele. După vechea datină rusească, 
marinarii începură să cânte Dubinuşșka; cu prilejul acesta însă, 
se cântă o variantă din Arthur: 


Japonezul șiret, ca să-i fie cu spor, 
Născoceşte pe loc o maşină; 


210 


Iară bietul matroz din Arthur, îi dă de zor, 
Se speteşte-ntărit de-o Dubină... 


Cântau toţi în cor, viersurile presărate cu vădite aluzii 
ironice, dar Zvonariov se făcea că nu le pricepe. 

— Înălţimea voastră, vă vine domnişoara, vesti larţev, 
zâmbind ghiduş. 

Dându-şi seama că e vorba de Varia Belaia, praporşcikul roşi. 

— Tata mi-a poruncit să-ţi aduc de mâncare, să nu mori de 
foame, spuse fata, întinzându-i sufertaşul greu. 

Luase drept „poruncă” câteva vorbe, pe care le spusese, în 
treacăt, la masă tatăl ei: „Praporul tău flămânzeşte de două zile 
la Sapiornaia”. Deşi Varia protestase: „Ba nu-i al meu de loc şi 
nu strică să flămânzească puţin ca să nu mai fie aşa de papă- 
lapte” - după ce dăduse serviciul în primire la spital sorei care 
o schimbă, în loc să se odihnească alergase la bucătărie şi după 
aceea la baterie. 

Zvonariov luă sufertaşul şi amândoi se îndepărtară. De 
hămesit ce era, praporşcikul dădu gata într-o clipă ciorba, 
pârjoalele şi crema. Varia oftă, parându-i rău că nu adusese mai 
mult. 

— Mai stai mult aici? întrebă ea. 

— Până se întoarce Veniaminov. A fost internat la Spitalul 
Nr. 10. 

— E rănit uşor, mai mult de o săptămână nu stă acolo. N-am 
putea să găsim un colţişor în Oraşul-Nou, unde să-ţi fac de 
mâncare? De acasă până aici e prea departe. 

— De ce să te osteneşti? 

— Dar dacă mori de foame? Aş avea remuşcări cumplite. La 
institut, părintele ne dăscălea: „Hrăneşte asinul flămând!” 

— O comparaţie nu tocmai măgulitoare pentru mine... 

— Voiam să zic: boul flămând, deşi dumneata semeni mai 
curând... cu un iepure. Nu, serios: unde am putea să găsim o 
bucătărie? 

— La Riva, alias Nadia Akinfieva. E foarte aproape. 

— Crezi că o să primească? Să mă lase numai la bucătărie! 

— Pun eu o vorbă bună pentru dumneata! o tachină 
Zvonariov. 

— A, dacă-i aşa, n-ai decât să te descurci singur! se burzului 
Varia şi sări în picioare. 


211 


— Milostiveşte-te de cei flămânzi! se rugă praporşcikul. Hai 
să mergem şi la soţii Akinfiev şi la Veniaminov, mâine pe la 
amiază, dacă va fi linişte, propuse el. 

Supărată foc, fata dădu din cap, în semn că e de acord şi se 
îndreptă spre Kubanka ei, care o aştepta nerăbdătoare. 

Oboseala după o noapte de muncă neîntreruptă impuse 
curând după miezul nopţii încetarea lucrului, pentru a se evita 
eventualele accidente, căci atunci când se ridicau tunurile şi 
afetele grele acestea scăpau uneori jos şi puteau prinde pe 
careva sub ele. 

Japonezii stăteau inactivi, mărginindu-se doar la focuri rare 
de armă. Dimineaţa, convins că ziua va trece în linişte, 
Zvonariov dădu soldaţilor toate instrucţiunile necesare şi plecă 
spre Oraşul-Nou. 

Spitalul Nr. 10, în care fusese internat Veniaminov, era 
instalat în clădirea neterminată a unui hotel din oraş. 
Praporşcikul intră în vestibulul mare, luminos, urcă pe scara de 
marmoră la etajul I şi găsi repede rezerva în care se afla 
comandantul bateriei Sapiornaia. Veniaminov juca de zor cărţi 
cu vecinii săi de cameră. 

— Îmi pare foarte bine că te văd, Serghei Vladimirovici. Ce 
vânt te-aduce în lăcaşul acesta al tristeţii şi al suferinţei? îl 
întâmpină el pe Zvonariov. 

Praporşcikul îi lămuri motivul vizitei sale. 

— Păcat, păcat! Am rezistat o lună şi jumătate pe vechea 
poziţie. E adevărat că ziua nu era mare activitate în baterie; 
deschideam rareori focul, numai în cazuri de extremă nevoie. 
Voi căuta să mă întorc cât mai curând pe poziţii. 

În rezervă, intră o soră, blondă, înaltă şi zveltă. Ea se apropie 
zâmbind de căpitan: 

— Să mergem; azi te pansez pentru ultima oară. 

— Lolocika, în ziua în care are să se întoarcă pe poziţii, 
moare de dorul dumitale. 

Sora deschise uşa, zâmbind. Veniaminov o urmă, şchiopătând 
de zor. Se auzi iar o bătaie în uşă. 

— Alţi musafiri. Intră! strigă un ofiţer de infanterie între 
două vârste. 

Îşi făcu apariţia Varia. 

— Unde-i Veniaminov? întrebă ea, fără să dea ziua bună. 

— Respectele mele, fermecătoare necunoscută! o întâmpină 


212 


ofiţerul în vârstă, cum nu se poate mai curtenitor. 

— Vă rog să-mi iertaţi lipsa de bună cuviinţă. Sunt foarte 
grăbită, răspunse Varia făcând o reverență. Hai în sala de 
pansament, îi spuse ea praporşcikului, după ce află unde se 
dusese căpitanul. 

Străbătură tot coridorul. 

— Aşteaptă-mă aici; să văd ce e înăuntru. 

Fata deschise uşa şi intră. 

Nu trecu mult şi se ivi din nou, urmată de căpitan. 

— Pot să-ţi fac imediat formele de ieşire din spital: eşti 
perfect sănătos, şi totodată aş expedia-o de-aici pe „sora” - 
între ghilimele! Asemenea persoane nu fac decât să-i încurce 
pe cei din jurul lor. 

— Cine te-a supărat aşa? întrebă Zvonariov. 

— Lolocika noastră! Varia este o puritană, nu tolerează nici 
cea mai mică abatere de la morală, răspunse Veniaminov. 

— Dar aici există medici care au căderea de a aprecia dacă 
cutare sau cutare persoană corespunde menirii pe care o are... 
începu praporşcikul. 

— ... şi care sunt gata să facă şi ei ocheade unor asemenea 
„surori” ripostă Varia, înfruntându-l prompt. 

— Hai la medicul şef; vreau să-mi ridic actele şi banii, 
propuse căpitanul. Mă întorc la Sapiornaia. 

leşiră tustrei în curte, unde se afla cancelaria spitalului. Pe 
coridor, se întâlniră din nou cu Lola. 

— Piotr Erofeici, am auzit că pleci de la noi şi că eu sunt 
cauza indirectă a acestei hotărâri. E adevărat? întrebă ea 
aruncând spre Varia o privire fugitivă. 

— Nu pot să vă învinovăţesc de nimic, fiinţă fermecătoare, 
deşi mă despart cu durere de dumneavoastră, răspunse 
căpitanul cavalereşte, dar observând privirea ucigătoare a 
Varei, se grăbi să-şi ia rămas bun de la Lola. 

O jumătate de oră după aceea ieşiră tustrei pe cheu. Lolocika 
îşi flutura din balcon batista, salutându-l pe căpitan, care se 
îndepărta. 

— Să nu cumva să întorci capul! îi porunci Varia lui 
Zvonariov, cu glas şuierător, răutăcios, când acesta dădu să 
răspundă la salut. Nu ţi se adresează nicidecum dumitale! 

Merseră un timp împreună şi apoi Veniaminov se îndreptă 
spre locuinţa lui. 


213 


— Hai la Akinfiev, propuse Zvonariov. 

— Dar dacă este şi ea acolo? observă fata, cu aversiune. 

— Doar ai spus chiar dumneata că s-a cuminţit. 

— Desigur, aşa e; totuşi... îngăimă Varia. Nu ştiu, nu pot s-o 
privesc ca pe o femeie onorabilă, mărturisi ea. 

— Când ai s-o cunoşti mai bine, ai să-ţi schimbi repede 
părerea despre ea, adăugă Zvonariov. 

Varia se apropie, parcă împotriva voinţei ei, de căsuţa soţilor 
Akinfiev. Nu erau acasă. 

Varia intră în casă şi începu numaidecât să cerceteze cu 
atenţie interiorul; pe chipul ei stăruia o expresie de curiozitate 
copilărească, îmbinată cu o nuanţă de repulsie. 

— Murdărie şi dezordine; totul trebuie spălat şi curăţat! 
dispuse ea, după cercetarea bucătăriei. 

Matrozul, ordonanța lui Akinfiev, se uită cu mirare la noua 
stăpână căzută din senin, dar nu îndrăzni să zică nimic. 

Varia aruncă o privire în bufet şi se aprinse de-a binelea, 
descoperind şi acolo un talmeş-balmeş de nedescris. Fără s-o 
mai intereseze altceva pe lume, se apucă de îndată să facă 
rânduială. Ordonanţa abia dovedea să arunce afară gunoiul şi 
apă murdară. 

— Te aştept cu masa, diseară la şase! Deocamdată poţi să 
pleci! îi porunci ea lui Zvonariov. 

Praporşcikul se execută. _ 

Veniaminov şchiopăta de colo-colo prin baterie. Inconjurat de 
soldaţi, căpitanul îi întreba despre toate cele petrecute în lipsa 
lui. 

Bombardamentul intens care se dezlănţui deodată pe poziţii, 
îi îndreptă atenţia într-acolo. Ambii ofiţeri se duseră la postul 
de observaţie. 

Soarele amiezii lumina viu sopcile din faţă. Se vedea cu 
ochiul liber, cum bateriile de asediu îşi concentraseră tirul 
asupra redutelor Kumirnenski şi Vodoprovodnii. În sectorul 
acela se observa gruparea unor rezerve japoneze. Pâlcuri 
răzlețe şi lanţuri de trăgători înaintau în salturi. 

— Miroase a un nou atac, îşi dădu cu părerea Veniaminov. De 
aici, am putea să deschidem foarte bine focul asupra rezervelor 
inamice, dar din nenorocire, bateria nu poate acţiona. 

— Hai la Zubciataia; poate că măcar de acolo se va deschide 
focul, propuse Zvonariov. 


214 


— Comandantul e un oarecare Straşnikov, mutat recent de la 
Tigrovka, un fricos de n-are pereche. Moare dar n-ar îndrăzni 
să deschidă focul, fără ordin de la Comandamentul Artileriei. 

Zvonariov obţinu ordinul necesar şi alergă spre colina 
Zubciataia, dincolo de o vâlcea puţin adâncă, la câteva zeci de 
stânjeni de Strelkovaia. Spre deosebire de aceasta din urmă, 
bateria de pe Zubciataia era amplasată în semicerc, cu tunurile 
orientate spre toate fronturile şi în afară de asta era foarte bine 
camuflată. 

În spatele bateriei, la adăpostul coastei povârnite, se zăreau 
corturile şi bordeiele rezervelor infanteriei. Tot acolo se 
instalase şi Straşnikov. Şedea la intrarea adăpostului său şi se 
încălzea la soare. Deşi era vară, căpitanul era îmbrăcat cu 
mantaua şi-şi înfăşurase fularul în jurul gâtului. Îl pofti amabil 
pe Zvonariov la un pahar de ceai. In adăpost, ziua-n-amiaza 
mare ardea o lampă cu petrol. În fund era un pat lat, dublu, cu 
un morman de perne; pe masa făcută din scânduri nevopsite, 
clocotea samovarul. 

„Ăsta s-a instalat ca la el acasă”, gândi Zvonariov şi, deodată, 
spre mirarea lui dădu cu ochii de o femeie blondă, cu forme 
pline, destul de tânără şi cu o expresie energică. 

— Niusik, începu căpitanul, îţi prezint pe praporşcikul 
Zvonariov despre care ai auzit. 

— Am auzit, cum să nu! E de pe Elektriceski Utios. Viitorul 
ginere al lui Belii, turui doamna Straşnikova, privindu-şi 
cercetător fără jenă musafirul. N-are gust prost Varia: tânăr, 
sănătos, rumen că mărul, sfios, adăugă căpităneasa. 

Într-adevăr, praporşcikul roşise, dar mai mult de ciudă, decât 
de sfială. 

— Cu ce prilej aţi poftit pe la noi? întrebă nevasta 
căpitanului, curioasă. 

— L-a adus un ordin pentru deschiderea focului, îi răspunse 
soţul. 

— Asta ne mai lipsea! Nu le ajunge dezastrul de ieri, de la 
Sapiornaia! Acum vor ca şi noi să avem aceiaşi soartă! Nu 
deschidem focul pentru nimic în lume! 

— Şi eu ce să raportez la Comandamentul Artileriei? întrebă 
Zvonariov. 

— Raportaţi că aţi transmis ordinul. Restul nu vă priveşte. 
Straşnikova se întoarse cu ciudă spre soţul ei: Nu-i aşa, Mişa? 


215 


— Aşa-i; cred că e cea mai bună soluţie, Niusik. Dă-ne câte 
un ceai cu rom; ne-a mai rămas câte ceva dinainte de război. 

În timp ce praporşcikul îşi bea ceaiul, căpităneasa se ocupa 
de treburile companiei. 

— Feldwebelul ăsta nu-i bun de nimic, se plânse ea soţului 
său. Se uită ca un lup la mine şi mă bombăneşte când îi 
vorbesc. Să-l pui la punct. Şi apoi, să le spui soldaţilor să nu 
mai îndrăznească să înjure în prezenţa mea. 

Zvonariov mulţumi pentru ceai şi se ridică. 

— Totuşi, îmi daţi voie să vizitez bateria? îi rugă el. 

— Fie, dar cu o condiţie: să nu atrageţi atenţia japonezilor, 
încep să ne bombardeze, iar eu sunt o biată femeie, nu pot 
suporta bubuiturile, răspunse căpităneasa, în locul soţului ei. 
Am să vă conduc chiar eu. 

Escortat de Straşnikova, praporşcikul trecu de-a lungul 
frontului gurilor de foc. Era de ajuns să se uite peste parapet că 
imediat îl trăgea de mânecă, fără jenă: 

— Nu scoateţi capul! Hai la postul de observaţie, de-acolo se 
pot vedea poziţiile japoneze, fără să fim observați. 

Soldaţii pe care-i întâlneau în drum luau poziţia de drepţi, 
dând onorul. Straşnikova le răspundea cu bunăvoință la salut. 

— Să trăiţi cucoană! răcneau tunarii, holbându-se crunt, 
reglementar la madame Straşnikova. 

La postul de comandă, Straşnikova arătă cu destulă 
pricepere praporşcikului bateriile inamice reperate, obiectivele 
de zi şi de noapte. 

— Anna Pavlovna, se pare că la nevoie îl puteţi înlocui foarte 
bine pe soţul dumneavoastră, observă Zvonariov. 

— Ce spuneţi? Habar n-am cum se trage. Gospodăria bateriei 
e altceva... Acolo, un ochi priceput de femeie se descurcă în 
toate mai repede şi mai bine decât un bărbat. 

— Îmi permiteţi să trag măcar câteva lovituri? De aici, 
rezervele japoneze se văd foarte bine. Le putem pricinui 
pierderi mari chiar de la prima lovitură. 

— Zău, nu ştiu ce să vă spun! Ei, fie... dacă vă face plăcere. 
Dar nu prea multe... 

Cele patru tunuri bubuiră unul după altul. 

Loviturile se plasară perfect. Prin binoclu se vedeau 
rezervele împrăştiindu-se în fugă. 

— Ura! strigă Zvonariov. Incă două-trei salve şi fug cu toţii! 


216 


— Gata! Puțin şi bine! hotărî căpităneasa. 

Întors la Sapiornaia, îi povesti râzând lui Veniaminov ce 
văzuse. 

— Ce femeie! Bărbat şi bună pace! Da, da, şi-au schimbat 
rolurile. Nevasta comandă compania, iar bărbăţelul şade la 
vatră. Pe scurt - asta-i una din numeroasele anecdote din 
Arthur, încheie căpitanul. 


Curând după aceea, Kondratenko sosi pe neaşteptate la 
Sapiornaia. 

— În ce direcţie trag japonezii? întrebă el. 

— Se pare că execută tragerea de pregătire pentru asaltul 
redutelor Kumirnenski şi Vodoprovodnii, raportă praporşcikul. 

— Foarte posibil! Te-ai înzdrăvenit, căpitane? Atunci am să 
ţi-l răpesc pe Serghei Vladimirovici. Nu mi-a mai rămas nici un 
aghiotant. 

După zece minute, Zvonariov, în şa, abia se putea ţine în trap 
larg după general. 

Postul de comandă al lui Semionov era instalat lângă calea 
ferată, în linia doua de apărare. 

— Ei, cum merge? întrebă Kondratenko, strângând mâna 
colonelului. 

— Toate adăposturile au fost distruse de focul artileriei. În 
plus, japonezii au adus un tun de munte, şi bat în plin reduta. L- 
am rugat pe domnul general Belîi să concentreze tirul tuturor 
bateriilor asupra frontului de atac. 

— Locotenentul de pe Baian este aici? 

— Este. A instalat câte două aruncătoare de mine în fiecare 
redută, dar bombardamentul e atât de intens, încât, 
deocamdată e cu neputinţă să intre în acţiune. 

— Vrei să vezi un nou tip de armă de artilerie: un fel de tub 
lans-torpile care aruncă mine asupra tranşeelor inamice? îl 
întrebă Kondratenko pe Zvonariov. 

— Cu multă plăcere. 

— Ei, atunci, hai la reduta Vodoprovodnii. 

— Acolo e foarte periculos, Roman Isidorovici. De ce să vă 
expuneţi? Pot să-i dau praporşcikului un însoțitor dacă vrea 
neapărat să vadă aruncătoarele. 

— Şi eu vreau să văd ce efect tactic au. 

Generalul se îndreptă spre poziţii. 


217 


Trecând de satul Palidjuan, unde erau concentrate rezervele 
şi posturile de prim-ajutor, se strecurară printr-un şanţ de 
comunicaţie spre redută. 

Între timp, tirul aproape încetase. Asta le îngădui să ajungă 
în linişte unde doreau. E drept, cu acest prilej fură împroşcaţi 
de două-trei ori cu ţărână, iar o piatră zvârlită în aer, de 
gloanţe, îl zgârie pe Zvonariov la obraz. 

— Asta e prima rană de la începutul războiului, spuse el, 
ştergându-şi sângele. 

— Sperăm să fie şi ultima, răspunse generalul. 

La reduta  Vodoprovodnii, tiraliorii reparau în grabă 
stricăciunile pricinuite de bombardament. La apariţia lui 
Kondratenko, luau repede poziţia de drepţi şi-l salutau. 
Generalul le răspundea din mers, privindu-i în ochi, ca 
întotdeauna. 

— Ce pierderi aveţi? S-a organizat evacuarea răniților? 
Oamenii au hrana asigurată? Aveţi cartuşe destule? Ce vă 
lipseşte? îl copleşea el cu întrebări pe comandantul redutei. 

Ofiţerul începu să-i prezinte un raport nesfârşit. Generalul se 
crispă, apoi apucă de umăr pe un ostaş care aşeza cu grijă pe 
parapet saci cu pământ. 

— Ai mâncat de-ajuns? Cartuşe ai? Ce-ţi lipseşte? 

— Am mâncat de dimineaţă; tot atunci ni s-au dat şi cartuşe, 
răspunse soldatul, ştergându-şi sudoarea de pe frunte; deodată, 
dându-şi seama cu cine stătea de vorbă, luă poziţia de drepţi. 
lertaţi-mă excelenţă! Îmi dăduse năduşeala în ochi de atâta 
trudă - nu v-am cunoscut îndată. De-ar trage cât mai mult 
artileria, că el tot dă în noi, iar tunurile noastre tac de te apucă 
năbădăile! 

— Ei, bravo ţie! Tu vezi-ţi de treabă mai departe, iar de 
sprijinul artileriei mă îngrijesc eu. 

— Să trăiţi! 

— Ei, ce ziceti, îi faceţi de petrecanie japonezului? îl întrebă 
Kondratenko pe un alt ostaş. 

— Cum să nu-i facem, dacă trebuie, răspunse zâmbind 
ostaşul. Mai cu seamă, excelenţă, dacă o să fiți şi 
dumneavoastră cu noi. i 

Generalul îl bătu prietenos pe umăr şi păşi mai departe. Intr- 
un ieşind al redutei, se afla un aruncător de mine cu suport de 
lemn. În clipa când se apropie Kondratenko cu însoțitorii lui, se 


218 


făcea încărcarea aruncătorului. 

Observându-l pe general, locotenentul de marină, înalt, cu 
chipul vioi, voios, luă poziţia şi comandă: „drepţi”! Kondratenko 
îl rugă să-şi vadă de treabă. Mina, în formă de ţigară de foi, 
lungă cam de un stânjen, ieşea cu un capăt din ţeava aparatului 
de lansare. 

Locotenentul îl rugă pe general să se îndepărteze. 

— În cazul unei lansări greşite, mina poate exploda înainte 
de timp. De aceea, trebuie să fim prudenti, explică el. 

Kondratenko se îndepărtă cu câţiva paşi şi se rezemă de 
parapet. Distanţa până la japonezi era de circa o sută de paşi. 

— Foc! comandă locotenentul. 

Detunând uşor, proiectilul învăluit într-un nouraş de fum 
semănând cu un peşte gigantic, se înălţă în văzduh, descrise o 
traiectorie curbă şi căzu în liniile japoneze. Câteva clipe după 
aceea ţâşni o jerbă uriaşă de fum şi de praf, laolaltă cu pietre, 
bârne, bucăţi de trupuri omeneşti, cazmale, târnăcoape... 
Japonezii rămaşi teferi fugeau îngroziţi înapoi. 

Tiraliorii se repeziră fără comandă după ei. Se încinse o luptă 
corp la corp. Puțin după aceea, tranşeele inamice erau ocupate. 
Entuziasmat, Kondratenko sări pe parapet şi-şi urmă soldaţii. 
Zărindu-şi generalul, ostaşii izbucniră într-un „ura” tunător. 

— Vă mulţumesc pentru avântul vostru vitejesc! strigă 
Kondratenko, cât putu de tare. 

În clipa aceea artileria japoneză reîncepu tirul cu o putere 
înnoită. 

— Excelenţă, întoarceţi-vă, spuse un ostaş bărbos. Ferească 
Dumnezeu de ceasul rău. Să nu vă lovească. Facem noi aici 
singuri ce trebuie. 

— Ei, dacă mă alungaţi, n-am încotro, trebuie să plec, 
consimţi generalul cu un zâmbet, mişcat de această dovadă de 
grijă pentru el. 

Se întoarse în redută, ordonă comandantului ei să se ducă în 
tranşeele reocupate, apoi se îndreptă spre aruncătorul de mine. 

— Ce cadență are? îl întrebă el pe locotenent. 

— Cel mult o lansare la cincisprezece minute. 

— Păcat! Dacă s-ar lansa măcar o mină la cinci minute, s-ar 
putea înlocui tunurile cu aruncătoare de mine. Nu s-ar putea să 
se intensifice cadenţa de tragere? 

— E cam primejdios: o schijă cât de mică, sau chiar un glonţ 


219 


de armă e de ajuns ca să scoată aruncătorul din acţiune. 

— Serghei Vladimirovici, studiază construcţia aparatului şi 
instalează câteva şi pe Visokaia. Domnul locotenent îţi va da tot 
concursul. 

— Am înţeles! Am să-i dau ca ajutor pe Butorin, subofiţerul 
meu de la secţia de mine. El îi va arăta cum se instalează 
aparatul. Nu e cine ştie ce filozofie, încheie marinarul. 

Generalul şi praporşcikul o luară îndărăt. În drum, trecură şi 
pe la reduta Kumirnenski. Acolo distrugerile erau mai mari. 
Şanţul se surpase pe jumătate, parapetul se năruise. Peste tot 
zăceau cadavre şi gemeau răniţi. 

— E posibil ca inamicul să debuşeze la atac din clipă în clipă, 
îi raportă generalului comandantul redutei, porucikul Dunin- 
Slepeţ. 

În clipa aceea, strigând banzai, japonezii se năpustiră într- 
adevăr asupra redutei. Din tranşeele inamice răsăriră pionerii, 
cu scări de bambus şi grenade de mână, urmaţi de coloanele de 
asalt, cu baionetele puse la arme. Tirul de artilerie încetă 
îndată; fumul începu să se împrăştie. Zvonariov luă de jos o 
puşcă şi se pregăti să se apere pe el şi pe Kondratenko. 

— Companie, foc de salvă! Foc ! strigă porucikul, sărind pe 
parapet şi fluturând sabia. 

Armele răspunseră în aceeaşi clipă, cu o rafală asurzitoare; 
încă o dată, şi încă o dată... Singura mitralieră în stare de 
funcţiune clănţăni şi ea. Trei japonezi ajunseră aproape de 
Kondratenko; unul dintre ei aruncă o grenadă de mână. 
Generalul se aplecă iute, adăpostindu-se după dărâmăturile 
parapetului. O clipă, explozia îl asurzi, îl orbi; îndată însă, se 
îndreptă iar de spate. 

— Nu v-a atins? îl întrebă Zvonariov, repezindu-se spre el. 

— Nu, dar pe dumneata? îl întrebă la rându-i Kondratenko. 

Un ostaş se zvârcolea jos, lângă el, în chinurile morţii; altul 
gemea greu, ţinându-se de coasta dreaptă. 

— Excelenţă, inamicul s-a retras pe poziţiile de plecare fără 
să primească contraatacul la baionetă! raportă Dunin. 

— Cu asemenea voinici nu ne temem de nici un duşman! Dar, 
pe cât se poate, cruţaţi-i. Ei sunt reazimul şi mândria Arthuru- 
lui, răspunse generalul. Mă duc la Belii să-l rog să concentreze 
focul tuturor bateriilor pentru apărarea sectorului vostru. 

După bubuiturile, larma şi încordarea nervoasă a luptei care 


220 


abia se potolise, la Palidjuan părea că domneşte o linişte 
desăvârşită; doar gloanţe răzlețe zburau pe undeva pe sus, 
şuierând melodios. 

— Am trecut prin câteva clipe de mare tensiune! spuse 
praporşcikul, oftând uşurat. 

— Ne aşteaptă altele şi mai şi. Trebuie să ajung repede la 
Belii. 

— Permiteţi să mă întorc la Sapiornaia? întrebă praporşcikul. 

— Du-te; informează-l pe Veniaminov asupra misiunii pe care 
ţi-am dat-o; înţelege-te cu Irman în privinţa aruncătoarelor de 
mine, ordonă generalul. 

— Nu credeam să te mai văd viu! îi strigă Veniaminov 
praporşcikului. Am privit prin luneta de baterie tot ce s-a 
întâmplat, ce vijelios au asaltat japonezii redutele. 

Aflând ce misiune primise Zvonariov, căpitanul oftă 
contrariat. 

— Să fi stat aici măcar până diseară. Ostaşii dumitale, Blohin 
şi tovarăşii lui erau cât pe ce să se încaiere cu ai mei la 
lucrările de refacere. Pentru ei, dumneata şi Boreiko sunteţi 
autorităţile supreme în materie. S-au luat la colţ şi cu mine, iar 
Blohin i-a strigat obraznic locotenentului că el habar n-are cum 
se construiesc amplasamentele şi, bineînţeles, a fost scărmănat 
bine pentru asemenea vorbe. 

— Lăsaţi-i să vină cu mine. O să-mi fie de mare folos. 

— N-ai ce face aci, se plânse Blohin, apropiindu-se de 
praporşcik: răcanii ăştia nu te ascultă, oricum i-ai lua, iar 
ofiţerul lor nu se gândeşte decât să-ţi tragă pumni, adăugă el, 
arătându-şi ochiul învineţit. 

Zvonariov îi vorbi despre misiunea pe care o primise. 

— Serghei Vladimirovici, pe dumneavoastră vă urmăm 
bucuroşi oriunde! strigă însufleţit ostaşul. 

Seara, sosi matrozul-ordonanţă trimis de Varia cu un bilet: 
„Te aştept la masă. V.” 

— A poruncit coniţa, adică domnişoara, să veniţi negreşit, 
numaidecât, raportă el pripit. 

Praporşcikul se înţelese cu Veniaminov şi plecă în oraş 
pentru un ceas. 

— Eşti rănit? îl întrebă Varia, văzându-i urmele de sânge pe 
obraz. 

— Nu, m-a sărutat o japoneză frumoasă, numită şimoza! 


221 


— Trebuie să-ţi dau cu iod, ca să nu se infecteze, spuse fata 
cu competenţă. 

Casa strălucea de curăţenie. Duşumelele erau frecate; 
perdelele spălate, obiectele de aramă, lustruite; pretutindeni în 
odăi era rânduiala, nu se zărea un firişor de praf nicăieri. 

— Ai cam avut de furcă, observă praporşcikul, aruncând o 
privire prin camere. 

— Parcă n-a fost locuinţă de oameni! Rivocika dumitale e o 
leneşă de n-are pereche! sporovâia Varia. Eu şi Afanasi am 
întors totul cu susul în jos. Ce nostim e! În loc de podea, zice 
punte; în loc de „s-o speli”, zice „s-o bricueşti”; în loc de „să 
cureţi ceva”, zice „să furbisezi”. Se tot necăjea că podeaua n- 
are şănţuleţe pentru scurgerea apei. Acum suntem buni 
prieteni. Nu e încântat de Rivocika dumitale; după părerea lui, 
nu este o persoană descurcăreaţă. Mă socotea şi pe mine 
„domnişoară ofiţerească” şi nu voia să creadă că sunt fată de 
general când a văzut că ştiu să frec pe jos şi să spăl rufe. 

— Şi pe mine, drept cine mă lua? o întrerupse Zvonariov. 

— Drept drăguţul meu... 

— Şi dumneata, bineînţeles, eşti nespus de măgulită, nu? 

— Măgulită!? Păi, numai să mişc un deget, şi văd colonei la 
picioarele mele, dacă nu şi generali! 

— În genul lui Kostenko, nu? 

Varia izbucni în râs. 

— Of! Mor de râs! Tata-naşu! 

Se aşezară amândoi cuminţi la masă; Afanasi aducea 
bucatele, Varia servea supa, iar Zvonariov înfuleca de zor. Se 
auzi o bătaie în uşă. Varia sări de la masă şi se repezi să 
deschidă. 

— E Kondratenko! strigă ea după o clipă, ivindu-se în goană, 
întreabă de dumneata! 

Praporşcikul se grăbi să iasă. 

— Iartă-mă că te deranjez! se scuză acesta. Voiam să-ţi indic 
locul pentru instalarea aruncătoarelor de mine. Am trecut pe la 
Sapiornaia, şi mi s-a spus că te pot găsi aici. 

— Roman Isidorovici, poate că, printre atâtea treburi, luaţi 
masa cu noi? îl invită Varia. 

— A, nu refuz; mi-e o foame de lup; pe deasupra, e de sperat 
că ai şi pregătit un prânz delicios. Nu degeaba eşti fata Mariei 
Fominişna, marea artistă în materie culinară. 


222 


Generalul preţui pe deplin toate bucatele, făcând-o pe Varia 
să se bucure mult. 

— Serghei Vladimirovici, nu ştiam că ai în Oraşul-Nou o 
locuinţă atât de drăguță, observă el. 

Varia se roşi ca para focului. 

— Dar nu este a lui; e a unui ofiţer de marină, care stă pe 
Liaoteşan, lămuri fata cam confuz, dându-şi seama de situaţia 
ei echivocă. _ 

— N-ai grijă, nu suflu o vorbă Mariei Fominişna. In afară de 
aceasta, cunoaştem cu toţii cuminţenia lui Serghei 
Vladimirovici, spuse cu un zâmbet generalul şi se ridică. 

— Încotro vă duceti? întrebă Varia. 

— În  Oraşul-Vechi. Trebuie să-l întâlnesc pe Vasili 
Feodorovici. 

— Pot să vă însoțesc până acasă? propuse fata. 

— Şi Serghei Vladimirovici rămâne aici? întrebă 
Kondratenko. 

— A mâncat; nu mai are ce căuta aici. Să se ducă pe poziţii, 
rosti fata autoritară. 

— Azi nu prea e linişte acolo. 

— Fii cu băgare de seamă, Serghei Vladimirovici, îl sfătui 
Varia, cu un ton ceva mai blând. 

— Am înţeles excelenţă! răspunse în glumă Zvonariov, luând 
poziţia de drepți. 

O 

La Sapiornaia, praporşcikul îi găsi pe matrozi în frunte cu 
Butorin. aşteptându-l. Împreună cu tunarii de pe Utios, se duse 
pe colina Visokaia, unde trebuia să instaleze două aruncătoare 
de mine. Colina reprezenta cheia tactică a întregului front de 
vest, dominând toate fortificațiile din acest sector. De pe 
culmea ei se deschidea o vastă perspectivă asupra Oraşului- 
Vechi şi Oraşului-Nou, asupra portului şi escadrei; ocupând 
acea înălţime japonezii ar fi dobândit un admirabil post de 
observaţie pentru artileria lor de asediu. Aceasta ar fi expus 
toate navele ruseşti, precum şi zonele interioare ale fortăreței, 
la primejdia de a fi bombardate oricând. Conducerea apărării şi 
asediatorii apreciau şi unii şi alţii la justa ei valoare importanţa 
colinei  Visokaia, fiind gata s-o dispute până la limita 
posibilităţilor. 

Înainte de război, pe Vîsokaia nu se făcuse nici o lucrare 

223 


defensivă; doar după izbucnirea ostilităţilor se amenajaseră 
două linii de tranşee de infanterie, prevăzute cu obstacole de 
sârmă ghimpată, şi cu tunuri de fortificaţii de 6 toli, 
neadăpostite. In timpul ofensivei din august, însă, aceste 
tunuri, copleşite de focul inamic nu putuseră să acţioneze. De 
aceea, Kondratenko luase acum hotărârea de a întări apărarea 
colinei, afectându-i cele două aruncătoare de mine. 

Ajungând la comandamentul lui Irman, Zvonariov rugă să i se 
indice precis punctele în care va trebui să amplaseze 
aruncătoarele. 

— De acum înainte te ocupi de mine, în loc de artilerie? 
întrebă Irman, ironic. 

— Execut ordinul personal al generalului Kondratenko. 

— Praporşcik Gaev, condu-l sus, pe culme. Să se înţeleagă cu 
căpitanul Stempkovski în privinţa aruncătoarelor de mine, 
dispuse Irman. 

Drumul care ducea spre vârful colinei era abrupt şi prost 
amenajat. Zvonariov şi însoțitorii lui dădeau mereu în întuneric 
prin hârtoape şi peste dâmburi. 

— Sunt aproape două luni, de când s-au amenajat poziţiile de 
aici şi uite, geniştii n-au găsit încă timp să niveleze drumurile, 
se revoltă Gaev. 

Comandantul sectorului se afla într-un adăpost solid făcut 
din bârne groase de zece verşoci. Înainte de toate, acesta îi 
invită să ia o gustare şi să bea un pahar cu el. Zvonariov refuză 
categoric băutura şi spuse stăruitor că vrea să înceapă imediat 
lucrările. Neavând chef să se despartă de clondir, Stempkovski 
trimise pe poziţii cu praporşcikul pe tinerelul podporucik 
lakovlev. Gaev, curios, merse şi el. 

Creasta colinei era formată din două sopci, cu o mică 
depresiune între ele. 

Coasta dinspre inamic era atât de abruptă, încât oferea 
posibilitatea de a lansa mine la o mare distanţă. Hotărâră să 
instaleze chiar acolo unul din aruncătoare. 

— Frontal, poziţia e greu accesibilă, lămuri lakovlev; în 
schimb, poate fi învăluită cu uşurinţă prin flancuri, căci are 
unghiuri moarte întinse. Ca să îmbunătăţim apărarea, am 
îngropat acolo fugase automate. 

In tranşeele de pe şopca din dreapta, se afla o companie de 
infanterie marină. Printre matrozi se găsiră câţiva care se 


224 


pricepeau la mine; aceştia se oferiră să dea o mână de ajutor. 

Curând, se anunţă sosirea căruţelor cu aruncătoarele de 
mine. Începuseră să urce la deal. Abia peste vreun sfert de oră 
ajunseră, în sfârşit, pe culme. Tunarii examinau cu interes 
aruncătoarele. Blohin încercă chiar să ridice ţeava unuia dintre 
ele. 

— Nişte puşcoace de copii, înălţimea voastră! le categorisi el 
cu dispreţ. Cu un tunuleţ d-astea n-ai să tragi departe! 

În schimb, minele îi stârniră admiraţia. 

— Cum, e plină cu piroxilină? întrebă el, neîncrezător, lovind 
cu palma o mină lungă de aproape un stânjen. 

— Pe trei sferturi. In coadă are nisip pentru cumpănire, 
lămuri Butorin. 

larţev şi lurkin se apucară să întindă firul telefonic de la 
adăpostul comandantului până la amplasamentul aruncătorului 
de mine. Spre miezul nopţii, Stempkovski sosi la locul lucrărilor 
împreună cu un locotenent de marină care şchiopăta, 
sprijinindu-se în baston. 

— Reduta Vodoprovodnii a căzut; Kumirnenski abia mai dă 
semne de viaţă, dar şi ea este învăluită din ambele flancuri, 
vesti el. 

— Dar aruncătoarele de mine? întrebă Zvonariov. 

— Două, distruse de artilerie; unul, aruncat în aer chiar de ai 
noştri, iar unul a căzut în mâinile japonezilor. 

— Acum au să tragă cu el asupra noastră, spuse oftând 
Stempkovski. 

— E greu să tragă de jos în sus cu aruncătoarele de mine, 
mai ales la un unghi de înclinaţie ca aici, îl linişti locotenentul. 

— Mâine au să tabere pe noi şi pe Dlinnaia. O s-o păţim urât 
de tot! oftă căpitanul. Daţi-i zor, băieţi. Până-n zori să fie gata 
totul! le strigă el soldaţilor şi matrozilor. 

Nu era însă nevoie să zorească pe nimeni. Toţi îşi dădeau 
foarte bine seama că lucrările trebuiau isprăvite în cursul 
nopţii, căci ziua orice mişcare pe creastă atrăgea imediat focul 
artileriei asupra ei. Lăsându-l pe Butorin să supravegheze 
lucrarea, ofiţerii coborâră în tranşee. Stempkovski îşi exprima 
părerea în privinţa apărării colinei: 

— Părţile noastre slabe sunt flancurile, mai ales cel stâng. În 
partea aceea, japonezii pot să ajungă foarte aproape de noi. 
Aruncătorul de mine trebuie amplasat acolo, în adăpostul 


225 


ofiţerilor. E foarte solid, are boltă de beton. Ţeava aparatului 
poate fi scoasă prin fereastra lui. 

Cercetând adăpostul, locotenentul ajunse la concluzia că, 
într-adevăr, aruncătorul de mine putea fi amplasat foarte bine 
acolo. 

— De aici, din adăpost, se poate trage cu el şi ziua, îşi dădu 
el cu părerea. 

Când piesele aparatului fură aduse în adăpost, Zvonariov 
constată cu mirare că Blohin dădea îndrumări soldaţilor şi 
matrozilor. 

— Ai ajuns instructor la aruncătoarele de mine? îl întrebă 
praporşcikul. 

— Înălţimea voastră, domnul porucik Boreiko ne-a învăţat pe 
Utios, să facem de toate: să tragem cu tunul, să prindem peşte, 
să îngrijim grădinile de zarzavat, să construim amplasamente. 
Când ai o treabă, gândeşte, chibzuieşte bine şi treaba s-a făcut! 
răspunse ostaşul. 

Aparatul ocupă jumătate din încăpere. Trebui să se scoată 
afară masa, lăsându-se pe loc numai paturile de campanie ale 
ofiţerilor. 

Spre răsărit, zarea începu să se lumineze. Bombardamentul 
ce se auzea dinspre reduta Kumirnenski, potolit pentru câtva 
timp, se dezlănţui cu reînnoită putere. Răpăitul mitralierelor, 
pocnetele puştilor, mugetul tunurilor, se contopiră într-un vuiet 
neîntrerupt. 

— Japonezii au dezlănţuit atacul decisiv, spuse locotenentul. 
Se pare că până se ridică soarele sus vor ocupa reduta. După 
ea, vine rândul nostru. 

Drept răspuns, Stempkovski înjură crunt. 

Mijea de ziuă. Profitând de acest fapt, locotenentul şi 
Zvonariov cercetară toată colina, coborâră în avanposturi şi 
determinară locul cel mai probabil de concentrare a forţelor 
japoneze. 

— Pe-alocuri, panta e atât de repede, încât s-ar putea să se 
dea drumul la vale unor ghiulele sferice vechi chinezeşti, 
prevăzute cu focoase cu întârziere, spuse praporşcikul. 

— Ideea nu e rea! Şi să rostogolim la vale nu ghiulele, ci 
mine electrice percutante de ale noastre, de la marină. O să se 
ducă de-a dura până jos, dar dacă scurtăm arcul percutorului, 
putem să le facem să explodeze numai la un şoc puternic, de 


226 


pildă în cădere. Chiar azi am să mă ocup de treaba asta. 

Butorin raportă că aruncătorul de mine fusese amplasat. 
Ofițerii inspectară lucrarea şi găsiră totul în ordine. 

— Ei, acum ne putem odihni. Eu mă duc cu matrozii la noi, pe 
Baian. Dumneata ce faci? întrebă locotenentul. 

— Rămân aici până deseară; pe urmă o să mai vedem ce-i de 
făcut. 

Zvonariov găsi nu departe un mic adăpost neterminat şi-l 
alese drept loc de odihnă. 

Era o mică scobitură în stâncă, în care abia încăpea un om 
adult. După ce o curăţă la repezeală de pământ şi de gunoaie, 
praporşcikul îşi făcu rost de un braţ de paie, îşi improviză un 
aşternut rudimentar şi se culcă. 

O 

Bombardamentul asupra colinei Visokaia începu pe la 
amiază. 

Deschiseră focul deodată câteva zeci de tunuri de asediu. 
Cruţându-și oamenii, Stempkovski lăsă în tranşee doar 
santinelele necesare pentru supravegherea inamicului, iar 
restul trupei o retrase în văgăuni, în spatele liniilor. Japonezii 
procedau metodic, pe îndelete, la distrugerea sârmelor 
ghimpate din faţa tranşeelor, a adăposturilor şi şanţurilor de 
legătură. 

Trezit din somn de canonadă, Zvonariov se uită afară, şi cel 
dintâi lucru de care dădu cu ochii fu Blohin, care şedea călare 
pe Butorin. Mai mulţi matrozi şi tunari se ţineau după ei, 
râzând în hohote, fără să ia seama la bombardament. 

— Vă mănâncă pielea, nărozilor! le strigau ostaşii din 
adăposturile mai apropiate. 

— N-are voie stârpitura gălbejită să m-atingă până nu mă 
cară Butorin unde trebuie, răspunse Blohin mucalit. La o adică: 
cu ce-s eu mai prejos ca gheneralu Stesselev? E drept, am o 
mârţoagă mai răpciugoasă ca roaiba lui; dar alminterea, eu mi- 
s un irou! Drepţi! Onoru'” la gheneral! comandă el, încheind ca 
de obicei cu o înjurătură înflorată. 

Soldaţii şi matrozii se hârjoneau, prăpădindu-se de râs. Ajuns 
în dreptul praporşcikului, Blohin sări jos şi luă poziţia de drepţi: 

— Sunt gata şi la ordinele dumneavoastră. Ce porunciţi să 
fac? 

— Lărgiţi repede scobitura asta, să ne adăpostim în ea cât 


227 


tine bombardamentul, ordonă praporşcikul. 

— Am înţeles! Ostaşii se apucară de lucru. 

După amiază, două canoniere japoneze îşi alăturară tirul la 
acela al bateriilor de asediu; se apropiară de ţărmul băii Malaia 
Golubinaia, deschizând şi ele focul asupra colinei Visokaia. 
Lovind tranşeele, proiectilele lor de opt şi de nouă țoli surpau 
deodată porţiuni întregi, distrugeau obstacolele de sârmă 
ghimpată, făcând cu neputinţă şederea oamenilor pe creastă. 

Sub protecţia acestui tir, infanteria japoneză, în grupuri mici, 
făcea salturi pe căile de acces spre creastă până la unghiurile 
moarte, concentrându-se treptat acolo în vederea atacului. 

Zvonariov se îndepărtă, şi ajuns pe una din crestele colinei 
Visokaia începu să urmărească ceea ce se petrecea. 

— Dacă am avea acu nişte mortiere, i-am scoate la iuţeală pe 
japonezi din ascunzişuri, spuneau soldaţii de lângă el, oftând. 

— Din păcate mortiere sunt doar pe coastă, şi alea-s de 
calibru mare - de nouă şi de unsprezece țoli: nu pot fi urcate 
până aici, răspunse praporşcikul. 

— Ei, atunci să se aşeze măcar aruncătoare de mine. 

— Da, dar aruncătorul îşi zvârle proiectilul cel mult la o sută 
de paşi, iar de aici până la japonezi e cam o verstă şi jumătate. 
Spre seară au să ajungă sub creastă - atunci o să tragem cu 
mine. 

— Atunci o să fie prea târziu; parcă văd că o s-o luăm la 
goană până la Oraşul-Nou, dacă nu chiar până la Liaoteşan, 
bombănea Stempkovski, mohorât. 

— Japonezii au debuşat la atac! spuse Zvonariov tulburat şi 
alergă sus pe creastă. 

Pe povârnişul dinspre oraş, de la miază-zi, rezervele inamice 
înaintau în lanţuri dese de trăgători. In clipa aceea artileria 
japoneză îşi deplasă tirul asupra spatelui liniilor ruseşti. Ca să 
scape cu viaţă ruşii se împrăştiară. 

Zvonariov se îndreptă în fugă spre adăpostul în care fusese 
amplasat aruncătorul de mine. Butorin şi Blohin alergară după 
el. Ajunşi acolo se repeziră la fereastră ca să vadă ce se 
petrecea de-vale. Lanţurile trăgătorilor japonezi cuceriseră cu 
uşurinţă linia întâia de tranşee şi acum se ocupa cu amenajarea 
ei. Ici şi colo încercările unor grupuri răzlețe de a se urca ceva 
mai sus erau respinse de focul ruşilor de pe creastă. 

— Înălţimea voastră, zvârlim mina? întrebă Butorin. 


228 


— Mai întâi să luăm legătura cu comandantul. Caută-l pe 
Stempkovski şi întreabă-l, dacă e cazul să tragem cu 
aruncătorul, ordonă  praporşcikul.  lurkin, supraveghează 
flancul stâng; vezi dacă nu îl învăluie japonezii. Tu, Blohin, ai 
grijă de cel drept; tu, larţev, observă drept în faţă! 

Profitând de faptul că povârnişul nu era accidentat, japonezii, 
strecurându-se prin râpe şi prin surpăturile făcute de ape, 
începură să se apropie treptat de creastă. 

Blohin nu mai avu răbdare; îşi duse la ochi arma japoneză 
capturată şi începu să tragă. Mai multe siluete mici întunecate 
se întinseră la pământ una după alta şi nu mai mişcară, dar 
celelalte continuau să înainteze. 

— La stânga a şi ajuns în spatele nostru, raportă Iarțev. 

Zvonariov se întoarse. leşind dintr-o viroagă, japonezii, 
răzleţi şi în grupuri, alergau spre vale cu armele în cumpănire. 
La dreapta răsări încă un val de trăgători, făcând o manevră de 
învăluire. N 

Creasta era acum încercuită aproape din toate părţile. In 
clipa aceea, undeva În flanc, răsări ca din pământ o companie 
de marinari ruşi. În fruntea lor alerga un ofițer, fluturându-şi 
sabia care sclipea în soare. Matrozii îl urmau cu armele în 
cumpănire. Zărind marinarii, japonezii se zăpăciră şi îndată 
după aceea fură zvârliţi înapoi şi puşi pe fugă. După ce 
isprăviră cu ei, marinarii se repeziră spre dreapta. Acolo însă, 
japonezii înspăimântați de cele petrecute sub ochii lor, o luară 
la goană, pierzându-şi în drum armele şi echipamentul. 

— Aşa mai zic şi eu! strigă Blohin admirativ. Matrozii se bat 
ca la noi pe Utios! 

— Ne taie sârmele ghimpate! strigă deodată Iarţev. 

În timp ce praporşcikul urmărea cele ce se petreceau în 
spatele poziţiilor, un grup inamic, cam de tăria unei companii, 
se furişase frontal spre tranşee, se strecurase printre sârme şi 
acum ataca la baionetă. Zvonariov trase fulgerător pârghia de 
declanşare a aruncătorului. Mina căzu drept în mijlocul 
atacatorilor, zvârlindu-i în toate părţile. 

Tiraliorii şi matrozii se năpustiră înainte. Năvălind în 
tranşeele din vale se încăierară cu japonezii corp la corp şi-i 
zvârliră pe toţi înapoi, spre poalele colinei. Atacul fusese 
respins. Abia atunci se întoarse şi Butorin, ţinându-şi mâna 
rănită cu cea teafără. 


229 


— Straşnic le-aţi trântit mina în nas! Au spălat putina cât ai 
clipi! observă el cu admiraţie şi raportă: Domnul căpitan a dat 
ordin să faceţi cum credeţi. 

Ofiţerul de marină care comandase compania adusă din 
rezervă se apropie de adăpost. Spre mirarea lui, praporşcikul 
văzu că era Akinfiev. Andriuşa îşi lăsase barbă. Sănătos, voinic, 
arăta acum mai matur. 

— Ce vânt te aduce pe coclaurii ăştia? îl întrebă Zvonariov. 

— Văzând că Visokaia e în primejdie, azi dimineaţă ne-au 
trecut de pe Liaoteşan în Oraşul-Nou, iar de acolo, ne-au trimis 
încoace. Tu ce mai faci? Cei doi prieteni stătură îndelung de 
vorbă despre toate cele. 

— Nadia s-a mutat înapoi în oraş. A fost foarte mirată de 
ordinea pe care a găsit-o acasă. Afanasi a explicat destul de 
încâlcit că a făcut curăţenie o domnişoară. Am ghicit că e vorba 
de Varia, mai ales când ne-a spus ce autoritară era. 

— Astăzi cred că se întâlnesc, spuse Zvonariov îngrijorat. 

— Foarte bine. Soţia mea va fi încântată s-o cunoască. 

— Varia nu-şi prea ţine gura şi uneori, chiar fără să vrea, 
poate să jignească prin felul ei de a vorbi fără ocol. 

— Are Nadia destul tact ca s-o tempereze. 

leşiră din adăpost. Se însera: Soarele se cufunda repede în 
mare, dincolo de baia Golubinaia. Îndată ce amurgi, 
bombardamentul încetă cu desăvârşire. 

— Hai să iei masa cu noi, îşi invită Andriuşa prietenul. 

O jumătate de ceas, după aceea se apropiau de căsuţa lui 
Akinfiev. Nadia şi Varia puneau paşnic masa în sufragerie. 
Varia îi explica cu de-amănuntul cum se aşează faţa de masă, 
cum se aranjează vesela, cum se fac şerveţelele sul. Gazda o 
asculta cu un zâmbet îngăduitor. 

— Iată şi băieţii noştri, vesti ea, zărindu-i pe fereastră pe cei 
doi ofiţeri care se apropiau. Varia făcu o grimasă dar nu zise 
nimic. 

Zvonariov intră împreună cu Akinfiev şi-l prezentă Varei. 

— Nu-ţi şade bine cu barbă, îi spuse fata acestuia. Te 
îmbătrâneşte, şi dumneata eşti încă tânăr-tinerel, cam de-o 
vârstă cu Serioja... adică, cu Serghei Vladimirovici, se grăbi 
fata să se corecteze. 

Locotenentul o privi descumpănit. 

— Mai bine povesteşte cum ai nimerit aci, interveni 


230 


Zvonariov. 

— Cum a nimerit aici mademoiselle Belaia? îl întrerupse 
Akinfieva. Cam pe la cinci, când pe Visokaia au început să tragă 
intens, am ieşit repede afară, să văd ce se petrece acolo. Când 
m-am întors în casă, am găsit o musafiră. Şi, fiindcă ne 
cunoaştem de mult, ne-am apucat să gătim. 

— Masa e gata, luaţi loc, declară Varia, uzurpând rolul de 
gazdă. V-aţi spălat pe mâini? Ia să te văd! se întoarse ea spre 
praporşcik. Toţi bărbaţii sunt atât de neglijenţi, încât trebuie 
să-i supraveghezi ca pe nişte copii. 

Conversaţia se însufleţi. Ofițerii povesteau despre atacurile 
respinse. Nadia scotea exclamaţii de spaimă. Varia asculta 
tăcută. 

— Şi cum, imediat după masă, vă întoarceţi iar în acel iad? 
întrebă Akinfieva. 

— Suntem obişnuiţi cu asemenea încercări. Cel puţin Serghei 
Vladimirovici. La Kindjou, şi chiar în timpul ofensivei din 
august, pe Zaliternaia, au dus-o uneori cam greu, dar, în cele 
din urmă, totul s-a sfârşit cu bine, spuse Varia. 

— Ei, dumneata, o eroină notorie a Arthur-ului, eşti gata de 
luptă oricând, glumi Akinfiev. Nadia n-a fost niciodată pe poziţii 
în liniile înaintate şi, la 28 iulie, era cât pe ce să moară de 
spaimă la douăzeci de mile de locul luptei. 

— Nu-i adevărat! Ne aflam foarte aproape de escadră. Dar şi 
de departe te apuca groază să priveşti bătălia în curs de 
desfăşurare. 

— Probabil că pe Visokaia există un post de prim-ajutor. Ce 
ar fi să ne ducem, provizoriu, ca surori acolo? propuse Varia. 

— Vai, nu! Mi-aş ieşi din minţi de spaimă. Bubuituri, 
împuşcături, răniţi, iar undeva, în faţă, în cel mai periculos loc, 
Andriuşa şi Serioja. N-am atâta curaj ca dumneata, se împotrivi 
Nadia. 

— Pe noi, probabil că o să ne retragă spre dimineaţă în zona 
interioară, căci toate atacurile au fost respinse şi nu cred să se 
repete curând. Serioja îşi va da aruncătoarele de mine în 
primire şi va fi liber şi el, spuse Akinfiev. 

După ce prânziră, cei doi ofiţeri se pregătiră de plecare. 
Nadia scoase un morman de lucruri călduroase şi se apucă să-şi 
încotoşmăneze soțul. Varia se preocupă de „problema 
alimentării”. Îl încărcă pe Zvonariov cu fel de fel de tartine, cu 


231 


un termos, cu sufertaşe; până la urmă acesta protestă. 

— Nu vrei? Bine, n-ai decât să nu le iei - ne rămâne nouă mai 
mult! La noapte o să le duci dorul! 

La despărţire Nadia îşi sărută soţul îndelung. Varia şi 
Zvonariov se mulţumiră să-şi strângă mâna voiniceşte. 

După plecarea celor doi ofiţeri, Nadia îi propuse Varei să 
doarmă la ea. Fata spuse însă că trebuie să se ducă acasă. 

Se despărţiră ca două prietene bune. 

O 

Prima jumătate a nopţii trecu în linişte. Sub ocrotirea 
întunericului, câteva sute de oameni munceau la refacerea 
tranşeelor, a adăposturilor, a obstacolelor de sârmă ghimpată. 
Zvonariov şi locotenentul de marină instalară alte aruncătoare 
şi găsiră posibilitatea de lansare a minelor sferice, prin 
rostogolire. 

După miezul nopţii cerul se acoperi de nori şi curând începu 
să cearnă o ploaie măruntă, rece, ca de toamnă. Profitând de 
aceasta, japonezii atacară fără a executa vreo tragere de 
pregătire, fără un foc de armă, fără strigăte. Luaţi prin 
surprindere, apărându-se numai cu târnăcoapele şi cu 
cazmalele, ruşii nu putură rezista şi, părăsind în neorânduială 
tranşeele înaintate, se opriră abia sus pe creastă. Întunericul 
adânc făcea cu neputinţă intrarea în acţiune a artileriei. 

Abia în zorii zilei se putu lămuri situaţia. Artileria de asediu 
începu iar să mugească, pregătind un nou atac asupra colinei 
Visokaia. 

Printr-un asalt executat cu hotărâre, japonezii puseră 
stăpânire pe colina Dlinnaia, învecinată, şi de-acolo se apucară 
să bată din flanc poziţiile de pe Visokaia. Lovite frontal de o 
ploaie de obuze şi de mitralierele care trăgeau din flanc şi din 
spate, companiile ruseşti erau măcinate repede. 

Chiar la începutul bombardamentului, ultimul aruncător de 
mine fu scos din acţiune de o schijă, şi Zvonariov se întoarse cu 
soldaţii lui la comandamentul lui Irman. De acolo se observa că 
în palmă tot câmpul de luptă. La stânga, într-un unghi mort, se 
concentrau noi rezerve inamice. Cutele terenului le fereau de 
focul artileriei din forturi. Lucrul acesta îl îngrijora nespus pe 
Irman. 

— Asupra rezervelor se poate deschide focul cu artileria de 
câmp, din stânga, dinspre baia Golubinaia, propuse Zvonariov. 


232 


— Pentru asta ar fi nevoie să împingem tunurile mult înaintea 
liniei noastre de avanposturi, ceea ce e primejdios. Îndată ce-au 
să le observe japonezii, le distrug repede. Totuşi, încearcă, 
încuviinţă colonelul. 

— Am înţeles! răspunse praporşcikul, luând poziţia de drepţi. 

— Îţi urez succes! Ia o secţie de tunuri cu tragere repede. 
Strecoară-te cu ele în spatele inamicului şi deschide focul 
asupra întăririlor lui, concentrate la poalele colinei Visokaia. 

Zvonariov propuse tunarilor de pe Utios să-l însoţească şi-i 
întrebă dacă sunt de acord. 

— Cu dumneavoastră merg şi la dracu-n praznic! răspunse 
Blohin, cel dintâi, iar larţev şi Iurkin îi urmară pilda. 

La dispoziţia lui Zvonariov fură puse două tunuri din bateria 
a 2-a a brigăzii a 4-a de artilerie, şi mai mulţi servanţi tunari. 
Praporşcikul hotări să-şi deplaseze piesele numai cu câte doi 
cai, ca să nu fie prea vizibile. Tunurile fură camuflate cu braţe 
de fin, ceea ce le făcu să semene cu nişte căruţe de furaje 
obişnuite. Ca să facă mai puţin zgomot, roţile lor fură 
înfăşurate în paie. 

Făcând un ocol, Zvonariov îşi duse tunurile departe ajungând 
în preajma băii Golubinaia. Acolo, poziţiile ruseşti erau 
despărțite de cele japoneze printr-o vale aproape netedă, largă 
de vreo 4 verste. Pe fundul ei, prin lanurile de gaolian care 
începuse să se usuce, şerpuia un drumeag îngust. În partea 
aceea japonezii şi ruşii coseau gaolian pentru foc şi fân pentru 
cai. Printr-o înţelegere tacită, cele două părţi beligerante nu 
trăgeau asupra acestor echipe de furajori. lată de ce tunurile, 
luate drept căruţe, nu atraseră atenţia japonezilor. 

Curând secţia depăşi avanposturile ruseşti, ajungând între 
cele două armate inamice. Zvonariov şi Blohin mergeau 
înaintea tunurilor, la vreo sută de paşi, cercetând cu atenţie 
terenul. Piesele veneau după ei, huruind uşor. Mica coloană era 
încheiată de un grup de cinci oameni. 

Deodată, deschiseră focul asupra lor chiar nişte pichete 
ruseşti, camuflate. 

— Hei, sunteţi chiori? Nu vedeţi în cine trageţi? strigară 
tunarii. 

Zeloşii tiraliori se grăbiră să înceteze focul. În cele din urmă, 
secţia ajunse pe o mică şa de deal, de unde se vedea ca în 
palmă tot spatele dispozitivului japonez de la Visokaia. 


233 


Aproximativ două regimente se concentraseră într-o depresiune 
de la mijlocul coastei, pregătindu-se de asalt. Se vedea bine 
cum soldaţii şi ofiţerii japonezi, culcaţi pe pământ, sau stând în 
capul oaselor, îşi stimulau cu băutură vitejia de samurai. Alte 
întăriri soseau mereu din spate. Cercetaşii se târau spre 
creastă. 

— Decuplaţi, iute! comandă Zvonariov. 

Tunurile fură desprinse cu grijă de antetrenuri şi trase cu 
braţele din gaolianul înalt. Distanţa până la obiectiv era de 
circa o verstă şi jumătate. Blohin şi larţev trecură ochitori, 
lăsându-l pe lurkin la antetrenuri, pentru ca la nevoie acesta să 
le aducă cât mai repede la tunuri. Fără a bănui ceva, japonezii 
îşi isprăveau ultimele pregătiri pentru atac. Deodată sună 
strident, prelung o goarnă. Soldaţii săriră în picioare şi porniră 
în masă compactă spre creastă. Praporşcikul, care stătea nu 
departe de piese, după un copăcel, comandă repede: 

— Inălţător, patruzeci, goniometru 300% pe piese, foc! 

Bubuiturile celor două tunuri cutremurară văzduhul una 
după alta; obuzele căzură vâjiind în gloata atacatorilor. Câteva 
zeci de japonezi rămaseră pe loc morţi sau răniţi; ceilalţi o 
rupseră la fugă care încotro. 

— Foc viu! comandă din nou Zvonariov. Dar soldaţii, chiar 
fără ordin, trimiteau un proiectil după altul, răpunând duşmanii 
înnebuniţi de groază, luaţi prin surprindere. Japonezii se 
repeziră din ascunziş ca o turmă învălmăşită, nimerind îndată 
sub focul concentrat al bateriilor fortăreței. O mulţime de 
cadavre descoperiră curând coastele colinei Visokaia. 

Răcnind de bucurie, Blohin şi larţev trăgeau lovitură după 
lovitură. Asurzit de vuiet, Zvonariov observa prin binoclu ceea 
ce se petrecea înainte. 

Izbind în soldaţi cu latul sabiei, ofiţerii japonezi se sileau să 
restabilească ordinea, dar nimeni nu le dădea ascultare. În 
clipa aceea, un val de soldaţi şi de matrozi ruşi se năpusti 
vijelios de pe culme asupra lor. Resturile trupelor japoneze o 
rupseră la fugă în debandadă. Colina Visokaia se afla din nou în 
mâinile ruşilor. 

— Nu mai avem obuze, raportă Blohin. 

— Cuplaţi! comandă Zvonariov. 

Conductorii, care aşteptau aproape, pe drumeag, numai la 
cinci paşi de piese, aduseră numaidecât antetrenurile la tunuri, 


234 


şi în clipa următoare ambele atelaje goneau pe drumeag. În 
cele din urmă, dezmeticindu-se, artileriştii japonezi deschiseră 
focul asupra secţiei ce se îndepărta. Mai multe obuze trase 
după ea explodară foarte aproape, împroşcând o ploaie de 
plumbi. Aproape de liniile ruseşti fu omorât un cal de la piesa 
din faţă. Deshămându-l repede, secţia îşi continuă drumul, de 
astă dată ceva mai încet. Profitând de lucrul acesta, patrulele 
din avanposturile japoneze, crezând că pot că captureze tunul 
dinapoi, se repeziră după el. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să-i speriem oleacă, se rugă. 
Blohin. 

— Dă-i drumul! încuviinţă praporşcikul, făcând un gest 
aprobator cu mâna. 

Tunarii desprinseră tunul de antetren, făcându-se că vor să 
tragă. Japonezii o luară la goană îndărăt. După cinci minute 
ruşii se aflau în afară de orice primejdie. 

Când Zvonariov se prezentă la Irman pentru a da raportul, 
colonelul nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-l mustre 
pentru pierderea calului, fără nici un folos, după părerea lui. 

Zvonariov tocmai voia să plece cu ostaşii lui la bateria 
Sapiornaia, când se întâlni cu locotenentul de marină specialist 
în mine care îl rugă insistent să mai rămână. 

— Trebuie să amenajăm poziţia pentru aruncătoarele de 
mine. Până atunci, Irman n-o să-ţi dea drumul, îl asigură 
locotenentul. Zvonariov consimţi să mai rămână. Împreună cu 
tunarii lui, cobori într-un adăpost - un fel de groapă sub cerul 
liber. 

— Azi, l-am ardeiat bine pe japonez; n-o să-i uite uşor pe cei 
de pe Utios! zise Blohin. 

— Am să vă propun pe toţi pentru decorare, răspunse 
Zvonariov. 

— Dac-om căpăta decoraţii pentru orice fleac, curând n-o să 
mai avem unde să le atârnăm! răspunse Blohin. 

— N-ar fi bine să-i tragem un pui de somn, atâta vreme cât e 
linişte? propuse lurkin. 

Curând, aţipiră şi el şi Blohin. 

larţev scoase din buzunar o cărţulie ferfeniţită, soioasă, şi 
mişcând din buze, începu să umble cu degetul de-a lungul 
rândurilor de slove. O expresie de nemărginită încântare se 
citea pe faţa lui fălcoasă, arsă de soare. De plăcere, uneori 


235 


închidea ochii, spunând în şoaptă pe de rost pasajele cele mai 
frumoase. 

— Ce citeşti acolo? întrebă praporşcikul, intrigat. 

Iarțev se fâstâăci. 

— O istorioară, răspunse el, fără chef de vorbă. 

Cărticica era „Ruslan şi Liudmila”, într-o ediţie populară, 
ieftină. 

— E un basm minunat! Tu ştii cine a fost Puşkin? 

— A fost un mare stihuitor. Basmele lui îs ca nişte viersuri - 
singure te îndeamnă să le cânţi. 

— Şi cum ai ajuns să-l citeşti pe Puşkin? 

— Am rămas fără părinţi de mic copil. M-a învăţat buchile un 
preot. Într-o zi mi-a căzut în mână o carte de domnul Puşkin, şi 
de atunci, parcă mi s-a luminat cugetul, umblu mereu cu 
stihurile lui în minte. 

— N-o zace şi în tine un poet? Faci poezii? 

— Da’ de unde! Vreau să învăţ pe de rost „Ruslan” şi 
„Poltava”, dar de născocit nu pot să născocesc nimica, nu iese 
bine, răspunse larţev şi oftă amărât. 

— Pentru vitejia de care ai dat dovadă astăzi, o să te 
răsplătesc cu o carte de Puşkin. Crucea Sfântul-Gheorghe vine 
de la sine. 

— Înălţimea voastră, Serghei Vladimirovici, n-o să vă uit cât 
oi trăi! răspunse ostaşul cu chipul luminat de un zâmbet, şi se 
ridică în picioare, tulburat. O să vă slujesc şi eu cu orice-aţi 
dori. De cruce, însă, zău că n-am nevoie. 

Se întunecase când apăru şi Akinfiev. Era obosit, palid. 

— Hai să cinezi cu noi, îl invită el. 

Zvonariov primi bucuros. 

Nadia îi aştepta cu masa gata. 

— Serioja a făcut minuni azi! se grăbi Akinfiev să-i spună 
soţiei sale, şi-i povesti despre contraatac. 

— Va să zică, o să ţi se dea crucea Sfântul-Gheorghe. Ce-o să 
se bucure Varia! I-a zăpăcit pe toţi, povestind despre faptele 
dumitale de vitejie. 

— Ei, Varia ar trebui să-şi pună epoleţi. Spuneţi: nu cumva 
aveţi ceva cărţi de Puşkin? întrebă Zvonariov, schimbând 
vorba. 

— Ce vrei să faci cu ele? îi scrii Varei bilete de dragoste în 
versuri? întrebă mirată Akinfieva. 


236 


Ridicându-se de la masă ieşi şi se întoarse curând cu două 
volume de Puşkin. 

— „Opere alese”, spuse ea, întinzându-i-le praporşcikului. 
Cadou de la mine şi de la Andriuşa, pentru dumneata şi pentru 
Varia. 

Zvonariov îi mulţumi. 

Conversaţia lor fu întreruptă de sosirea lui Blohin. 

— Vă pofteşte domnul locotenent, raportă el. Vrea să pună în 
bătaie aruncătoarele de mine. 

Praporşcikul se ridică. Blohin se uita cu jind spre masă. 

— Ți-e foame? îl întrebă Nadia, observându-i privirile. 

— Nu! Adineauri am cinat, dar nu ştiu ce am de mi s-a uscat 
gâtlejul. Drept dovadă tuşi încet, de mai multe ori. 

— Ce, nu vi s-a dat porţia? întrebă mirat Akinfiev. 

— Ba da, ni s-a dat! Pesemne că m-o fi tras corentul pe când 
veneam încoace. Parcă am jerăgai pe gât! stărui ostaşul, cu aer 
serios. 

Nadia râse şi-i umplu un pahar de votcă! 

— Asta o să-ţi facă mai bine ca orice, îl asigură ea, zâmbind. 

Zvonariov îşi luă rămas bun de la gazde, şi se îndreptă spre 
Visokaia. Se întunecase. Colina se mistuia în negura nopţii. Pe 
drumul care ducea spre ea se scurgeau şiruri de căruţe cu 
materiale de construcţie, bucătării, ambulanţe sanitare. Dintr- 
acolo veneau răniţi; brancardierii cărau morţii. Peste puţin, se 
ivi un şir lung de soldaţi. Se ţineau de centironul sau de umărul 
celui din faţă şi mergeau poticnindu-se ca orbii, împiedicându- 
se mereu unii pe alţii. 

— Ce-o mai fi şi asta? se miră Zvonariov. 

— Ăştia-s orbeţi, bolnavi de orbul găinilor, lămuri Blohin. Nu 
văd nimic, ca găinile, din amurg şi până-n zori. Noaptea, sunt 
duşi în spatele frontului. 

Curând apăru un alt şir asemănător, urmat de un soldat care 
mergea cu braţele întinse înainte. Acesta dădu drept peste 
Zvonariov. 

— Ajutaţi-mă, fraţilor, să ajung la un loc cu lumină! se rugă 
el. 

— Şi pe mine! Şi pe mine! răsunară ici, colo glasuri în 
întuneric. 

— Hai, Blohin, dă-le o mână de ajutor, ordonă Zvonariov. 

— Hei, care eşti orbete, ia fă-te-ncoace, neamule! O să vă duc 


237 


pe toţi de vale! răcni Blohin. 

Siluete negre se apropiau poticnindu-se, câte una, câte două, 
câte trei, răsărind din toate părţile. 

— Hei, răcanilor! 'Ţineţi-vă bine unul de altul. Nu daţi în 
gropi, ţineţi-vă după mine! Înainte, marş! comandă tunarul, şi 
lungul şir de oameni luă drumul spre spatele liniilor. 

— Citi bolnavi d-ăştia sunt la voi în companie? întrebă 
praporşcikul pe un ostaş. 

— Jumătate. Noaptea rămân în toată compania doar şaizeci, 
şaptezeci de oameni. 

Zvonariov îl găsi pe locotenent şi-l invită sus, pe creastă. 

— Mergem îndată. Hai mai întâi să-ţi arăt minele noastre 
sferice. Să vezi ce drăguţe sunt! Le-am adus aici lângă adăpost. 

leşiră afară; praporşcikul văzu mai multe sfere de oţel, şi 
mari şi mici. 

— Cele mai mari au douăsprezece puduri; cele mijlocii, opt, 
iar cele mici şase, explică marinarul. Datorită formei sferice, se 
rostogolesc uşor la vale, se izbesc în plină viteză de obstacole şi 
sar în aer. 

— Straşnică drăcovenie! îşi dădu cu părerea Blohin, răsărind 
din întuneric. Un mizilic pe cinste pentru gălbejiţi! 

Ofițerii abia făcură câţiva paşi, şi deodată, pe neaşteptate în 
jurul lor izbucniră strigăte: banzai! banzai! urmate de 
împuşcături învălmăşite, covârşite când şi când de detunăturile 
grenadelor. Prin întuneric se conturau siluete răzlețe de ostaşi 
fugind înapoi. 

— Stai! Ce s-a întâmplat? strigă Stempkovski, răsărind din 
adăpost şi apucându-l de guler. p 

— Au dat năvală japonezii, înălţimea-voastră! Is câtă frunză 
şi iarbă... S-au furişat prin întuneric şi s-au repezit cu spăngile- 
n noi. În tranşeea de jos, i-au căsăpit pe toţi. 

— Să vină compania de rezervă! ordonă căpitanul. Domnilor 
ofiţeri, vă rog să urcați pe creastă şi să-mi ajutaţi să fac 
rânduială acolo. 

Cei doi ofiţeri alergară spre culme. Blohin îl urma pe 
Zvonariov ca o umbră. 

— Puneţi-vă schinduf la noadă, fârtaţilor, că o să fugiţi mai 
repede! le strigă el ostaşilor care se retrăgeau. 

Aceştia îi răspundeau cu sudalme. Blohin vâri două degete în 
gură, şuieră tâlhăreşte şi răcni: 


238 


— Înapoi, flăcăi! Nu vă mai arătaţi dosul la japonezi. Ura! şi 
se repezi în sus la deal. 

Soldaţii începeau să se oprească unul după altul. Cel puţin o 
sută o luară la goană înapoi după Blohin. La rândul lui, 
Zvonariov striga şi el, îndemnându-i pe tiraliori să se întoarcă, 
dar epoleţii lui de ofiţer nu se vedeau în întuneric, aşa că nu-l 
luă nimeni în seamă, în cele din urmă, se repezi şi el după 
Blohin împreună cu un grup de ostaşi. Izbutiră să reocupe prin 
contraatac numai povârnişul drept al colinei. Pe cel stâng 
japonezii se cramponaseră la teren, respingând toate atacurile 
ruşilor. Soarta colinei Visokaia atârna iar de un fir de păr. 

Zvonariov îl găsi pe locotenent într-un adăpost de pe 
povârnişul drept. Acesta fusese uşor rănit la mână şi acum se 
pansa repede la lumina unei gazorniţe. 

— lar au stat cu gura căscată, ticăloşii! Cel puţin două 
regimente de japonezi au ocupat dealul. Acum, poftim, mai 
zvârle-i înapoi! Trebuie să se acţioneze imediat, altfel până 
dimineaţa, vor face atâtea tranşee, încât n-o să-i mai poţi 
scoate din ele. 

— Înălţimea voastră, spuse Butorin, ivindu-se în prag. 
Japonezii s-au vârât în adăpostul de beton, au pus în bătaie o 
mitralieră şi nu ne lasă deloc să înaintăm. Până nu dărâmam 
adăpostul, nu-i zvârlim afară. 

— Dar cum s-o facem? 

— Să ne târâm mai aproape şi să-i împroşcăm cu cartuşe 
explozive, propuse matrozul. 

— Mai întâi să vedem unde sunt ai noştri şi unde-s japonezii, 
că altfel cădem drept în labele lor. Pe cine să trimitem în 
recunoaştere? 

— Ne ducem noi, răspunse Blohin de după uşă. Merge lurkin 
cu mine, iar băsmuitorul rămâne cu domnul praporşcik. 

— Da' de unde aţi răsărit? exclamă mirat Zvonariov. 

— Ne ţinem după înălţimea voastră, ca umbra. Încotro o luaţi 
dumneavoastră, într-acolo ne repezim şi noi, răspunse larţev. 
Când l-am auzit pe Blohin cum a şuierat, am şi alergat spre el, 
şi după el v-am găsit şi pe dumneavoastră. 

— Sunt flăcăi de nădejde? întrebă locotenentul, arătând din 
cap spre cei trei tunari. 

— Nici vorbă. 

— Perfect! Voi plecaţi spre dreapta, iar tu, Butorin, ia pe 


239 


cineva şi du-te spre stânga. Cercetaţi drumul spre adăpost, dar 
cu băgare de seamă. Aţi înţeles? 

— Da! răspunseră cercetaşii. 

Soldaţii şi matrozul ieşiră. 

— Serghei Vladimirovici, deocamdată priveşte cum sunt 
făcute  cartuşele explozive, urmă marinarul. Trebuie să 
aruncăm cât mai multe asupra adăpostului. Dumneata ai să 
ataci de la dreapta, iar eu de la stânga, încheie el, repartizând 
rolurile. 

Cartuşele explozive erau nişte blocuri, şase funturi de 
piroxilină, cu un capăt de fitil Bickford pus că amorsa. Ele 
trebuiau aprinse de la un fitil cu ardere lentă şi apoi aruncate. 

— Culcat, nu poţi să arunci asemenea greutate decât până la 
douăzeci de paşi, se îndoi Zvonariov. Or, este foarte dificil să 
ajungi târâş la o distanţă atât de mică fără să fii observat. 

— Da, e o acţiune primejdioasă. Vrei cumva să renunţi? 

Praporşcikul privi chipul grav, cu o uşoară umbră de ironie, 
al marinarului. 

— Dacă ar fi aşa, domnule locotenent, demult v-aş fi 
înştiinţat. 

— De ce eşti atât de oficial? Toţi suntem oameni, fiinţe vii, şi 
ţinem la pielea noastră! Ca să fiu sincer, în ceea ce mă priveşte 
mi-e frică, dar merg! Cred, că şi dumneata simţi acelaşi lucru. 

— Pentru ce accepţi riscul? Pentru decoraţii, din bravadă, ori 
îţi plac senzațiile tari? 

— Nici una din toate. Îmi dau seama că asta-i datoria mea 
faţă de patrie, răspunse locotenentul, gânditor. Ca şi dumneata, 
de altfel, adăugă el după o clipă. 

— Patria e o noţiune abstractă dar măreaţă. Adeseori, nu-ţi 
dai seama, dar în ultimă instanţă faci totul tocmai pentru ea, 
încuviinţă Zvonariov. 

Blohin se întoarse şi raportă cum puteau ajunge mai uşor la 
adăpost. Curând sosi şi Butorin. După ce se înţeleseră în totul 
asupra modului în care urmau să acţioneze cele două grupe, 
Zvonariov şi locotenentul porniră spre obiectiv. Depăşiră 
repede tranşeele ocupate de tiraliori şi se despărţiră. Zvonariov 
şi Blohin o luară târâş spre stânga, adăpostindu-se în fiece 
groapă, în fiece pâlnie de obuz. 

Noaptea deveni ceva mai luminoasă. Din când în când secera 
lunii în ultimul pătrar se strecura printre norii scămoşaţi. 


240 


Gloanţele şuierau deasupra capului. Japonezii nu se zăreau; 
doar pocniturile seci, scurte ale focurilor trase de ei le indicau 
dispozitivul. Deodată, fascicolul unui proiector lunecă pe 
povârniş. Zvonariov şi Blohin se lipiră într-o clipă de pământ. 
Cadavrele dimprejur, neridicate, îi ascundeau cum nu se putea 
mai bine şi fascicolul de lumină lunecă încet înainte. Cei doi 
porniră mai departe, oprindu-se la orice foşnet. 

Uneori, praporşcikul avea impresia că-i sare inima din piept. 
Se oprea, ca să-şi tragă răsuflarea şi să se liniştească. De 
câteva ori voi să se întoarcă, să lase baltă acţiunea plănuită, 
dar alături de el auzea respiraţia adâncă, înăbușită a lui Blohin 
care,  târându-se cu dibăcie printre obstacole, înainta 
necontenit, şi Zvonariov se ruşina pentru lipsa lui de curaj. 

— Nu mai avem mult, îi şopti Blohin, şi o coti uşor spre 
dreapta. 

Deodată, drept în faţa lor răsări silueta întunecată a unei 
santinele japoneze. Încremeniră amândoi pe loc. Santinela 
privea însă undeva în sus şi nu-i observase. După câteva clipe, 
japonezul măcăi ca o rață şi o luă spre tranşeele lui. 
Praporşcikul şi soldatul răsuflară uşuraţi. 

Adăpostul se afla aproape de tot. Coama lui se contura clar 
pe fondul cerului. Se auzeau limpede glasurile japonezilor. Cei 
doi îşi aleseră o pâlnie mai mare şi se lăsară în ea, strângându- 
se unul în celălalt. 

—  IÎncepeţi, Serghei Vladimirovici, şopti Blohin. Scoţând 
dintr-o cutie de tinichea fitilul aprins, îl atinse de amorsele 
cartuşelor care, una după alta, se aprinseră pârâind slab. 
Sărind în picioare, Zvonariov şi Blohin zvârliră cu toată puterea 
cartuşele în direcţia japonezilor şi, în aceeaşi clipă, se lipiră de 
pământ. Se auzi o bubuitură asurzitoare, urmată de o ploaie de 
bulgări de pământ, de scânduri şi de pietre. După aceea, alte 
două explozii detunară spre dreapta şi, parcă răspunzându-le, o 
flacără orbitoare ţâşni chiar în adăpost, urmată de o bubuitură 
năprasnică. După câteva clipe, Zvonariov ridică cu băgare de 
seamă capul. Adăpostul se surpase la mijloc şi din interiorul 
său ţâşnea un foc viu. Scoţând urlete de groază, calcând unii 
peste alţii, japonezii ieşiră val-vârtej din tranşee, fără arme, 
fără echipament, şi dispărură după creasta colinei. 

— Omoară-i, atinge-i, mama lor!... răcni Blohin şi sărind în 
sus se repezi după ei. 


241 


— Stai, unde alergi? strigă Zvonariov. 

Luându-şi avânt cu putere, ostaşul aruncă încă un cartuş în 
urma japonezilor sporindu-le panica. Toate tranşeele ruseşti 
rămaseră goale. Zvonariov se ridică şi se apropie de adăpostul 
aruncat în aer. La lumina focului, îi zări pe locotenent şi pe 
Butorin. 

— Serghei Vladimirovici, totul a ieşit cum nu se poate mai 
bine! îl întâmpină locotenentul, plin de bucurie. Acum trebuie 
să le dăm lovitura de graţie. Aduceţi încoace plocoanele 
noastre! strigă el către matrozi. 

Aceştia se iviră din întuneric, dând de-a dura trei mine 
sferice, pe care le urcară în braţe pe parapet şi începură să le 
împingă încetişor la vale. 

— Fiţi atenţi, îi preveni locotenentul, sărind şi el pe parapet. 

Zvonariov îl urmă. Mina se rostogolea anevoie pe pământul 
răscolit; trebuia împinsă mereu când dintr-o parte când din 
alta. Ascunşi în tranşeea din vale, japonezii deschiseră focul 
asupra ruşilor. 

„Dacă un glonţ loveşte mina, praful se alege de toţi!” îşi zise 
Zvonariov, oprindu-se prudent pe loc. 

— Puneţi umărul, auzi el glasul răguşit al lui Blohin şi 
respiraţia grea a oamenilor care se opinteau. A luat-o din loc! 
Culcat! 

Praporşcikul abia avu timp să se întindă la pământ, când o 
bubuitură năprasnică vui la poalele colinei. 

Matrozii se iviră sus, la creastă şi se repeziră la vale, cu 
baionetele întinse înainte: în zece minute, tot povârnişul până 
la poale, fu curăţat de inamic. 

Colina Visokaia se afla din nou în mâinile ruşilor. 

Zvonariov şi locotenentul o luară înapoi. 

Ocolind cadavrele şi răniții care gemeau, ajunseră la 
adăpostul din care fuseseră scoşi japonezii. Îi izbi în obraz un iz 
de fum, amestecat cu o duhoare respingătoare de carne arsă. 

— Mare noroc am avut: al doilea cartuş a nimerit drept 
înăuntru şi a aruncat în aer grenadele depozitate acolo. Asta i-a 
speriat pe japonezi atât de mult, lămuri locotenentul. 

Peste puţin, îl întâlniră pe Stempkovski. Căpitanul înjura, 
posomorât. 

— Acum câteva clipe un ticălos a tras în mine din spate şi mi- 
a găurit chipiul. De-aş şti care este canalia, l-aş omori în bătăi. 


242 


„Era de aşteptat”, îşi zise Zvonariov, dar nu îndrăzni să-şi 
rostească gândul în auzul tuturor. 

La comandamentul lui Irman, ofiţerii dădură de Kondratenko. 
Generalul le mulţumi pentru executarea cu succes a grelei lor 
misiuni. 

— In ceea ce priveşte ostaşii, am şi cerut şi am obţinut 
pentru ei de la Stessel crucea Sfântul-Gheorghe. Câţi oameni 
aveţi cu totul? 

— Trei matrozi şi trei tunari, raportă marinarul. 

— Te rog să le înmânezi într-o atmosferă solemnă, spuse 
Kondratenko, întinzându-i decoraţiile. Voi face de asemenea 
propuneri pentru dumneavoastră; acum, puteţi să vă duceti să 
vă odihniţi: o meritaţi cu prisosinţă. 

Cei doi ofiţeri salutară. Se lumina de ziuă. Dinspre mare sufla 
un vânt umed, rece. Şiruri de răniţi şi de soldaţi învoiţi pentru 
odihnă coborau de pe Visokaia în spatele poziţiilor. Printre ei, 
Zvonariov îi văzu şi pe tunarii lui de pe Utios. Îi chemă şi le 
dădu decoraţiile. 

— O să vă sărbătorim la Zaliternaia, le spuse el. 

— Face vreo două sticle, preţălui Blohin, cântărind crucea 
Sfântul-Gheorghe în palmă. 

— Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa? îl dojeni praporşcikul, 
încruntându-se. 

— Păi, mai am una, înălţimea voastră, spuse ostaşul zâmbind. 
Dacă le-aş păstra pe toate, curând n-o să mai am unde să mi le 
atârn. 

— Iar ţie, larţev, îţi dăruiesc, pe deasupra, cărţile pe care ţi 
le-am făgăduit, adăugă praporşcikul întinzându-i cele două 
volume de Puşkin. 

— Vă mulţumesc frumos, Serghei Vladimirovici! răspunse 
băsmuitorul cu multă căldură. 


Capitolul V 


Tunarii se duseră să se odihnească la bateria Sapiornaia. În 
timpul lipsei lor, lucrările de construcţie înaintaseră mult. Pe 
lângă platformele pentru tunuri, fuseseră amenajate adăposturi 


243 


bune, încăpătoare pentru ostaşi şi pentru Veniaminov. Matrozii 
şi tunarii forfoteau pe lângă piesele lor. Amplasarea tunurilor 
de fortificaţii era aproape pe sfârşite, fiind mai simplă ca 
tehnică, în vreme ce marinarii abia se apucau să-şi regleze 
afetele. 

— Bună dimineața,  pebhlivanilor! dădu  bineţe Blohin 
oamenilor care munceau de zor. 

— Noroc, haidamacule! răspunse Lugovoi. Ce, tot nu ti-au 
făcut seama gălbejiţii? Tare n-ar strica: am rămâne cu o 
pramatie mai puţin pe lume! 

Zvonariov intră în adăpostul lui Veniaminov. Întinzându-se cu 
poftă după somn, căpitanul îl invită pe praporşcik să rămână la 
el: 

— Japonezii nu ne deranjează; iar în ce mă priveşte, n-am 
gând să deschid focul, aşa că nu-mi zoresc oamenii. O să tot fie 
timp să ne războim. Poţi să dormi până diseară, liniştit şi fără 
grijă. Eu o să mă reped până la Zubciataia: sunt invitat de Anna 
Pavlovna să mănânc plăcinte, cu prilejul aniversării unui sfert 
de veac de ocnă, pardon, de viaţă conjugală. 

— Când credeţi c-o să terminaţi amplasamentele? 

— Cam peste două zile, cu ajutorul dumitale. Ei, odihneşte- 
le! 

Praporşcikul n-avu totuşi parte de somn pe săturate. Pe la 
amiază, Varia sosi călare la baterie, ducând de dârlogi un alt 
cal înşeuat. Aducea de la Comandamentul Artileriei un ordin, 
prin care se dispunea ca artileriştii de pe Utios să se întoarcă la 
Zaliternaia. După ce citi ordinul, Veniaminov protestă: 

— N-o să izbutesc să pun la punct singur amplasamentele; 
aşa că nu-l las pe Serghei Vladimirovici să plece. 

— Misiunea mea atâtica-i, Piotr Erofeici: să vă predau plicul; 
încolo, faceţi ce vreţi, răspunse fata. 

— Ştiu eu foarte bine ce se ascunde îndărătul acestui ordin, 
ripostă căpitanul cu un zâmbet şiret. Sunt gata să ţi-l învoiesc 
zilnic pe monsieur Zvonariov. 

— N-am nici în clin, nici în mânecă cu dumnealui! Ce nevoie 
am eu de praporşcikul dumitale? replică Varia sfidătoare. Nu 
este genul meu! Nu-mi plac curcile plouate! 

Pe când ei se înţepau astfel, Zvonariov se trezi din somn şi 
ieşi din adăpost. 

— Îmbracă-te şi hai cu mine: ţi-am adus calul, porunci Varia. 


244 


— Am înțeles, aprigă doamnă  amazoană! răspunse 
praporşcikul, luând poziţia de drepţi. 

— Nu-l las; poţi să faci ce vrei, dar nu-l las! se împotrivi 
Veniaminov. Şi-apoi, află că eşti invitat la Straşnikova, stărui el. 

După îndelungi tratative hotărâră că înainte de toate să 
treacă tustrei pe la bateria Zubciataia, urmând ca de acolo, 
Zvonariov să se ducă la Comandamentul Artileriei. 

— Blohin, larţev, lurkin! strigă praporşcikul. Haideţi la 
Zaliternaia, destul aţi stat în ospeţie. 

Ostaşii fură gata de plecare într-o clipă. 

— Ne daţi voie să trecem şi pe la Utios? se rugară ei. 

— Să nu vă înfundaţi cumva prin vreo crâşmă. 

— Nici gând! O să tragem şi noi, aşa, în treacăt, doar un 
strop, p-o măsea! răspunse Blohin, mieros. 

— Îţi arăt eu strop! îl ameninţă praporşcikul. 

Ostaşii salutară şi porniră la drum. 

Lăsându-şi caii la Sapiornaia, Varia, Zvonariov şi Veniaminov, 
se duseră pe jos la Zubciataia. - 

Bateria era pavoazată cu steaguri. Într-o parte se întindeau 
câteva şiruri de mese acoperite cu blide şi gamele. Ostaşii, în 
mare ţinută, aşteptau aliniaţi lângă adăpost. Preotul în odăjdii 
aurii se plimba pe lângă tetrapod. Perechea de sărbătoriţi îşi 
primi musafirii prieteneşte. Straşnikova o întâmpină pe Varia 
linguşitoare, numai zâmbet. 

— Ce drăguţ din partea părinţilor dumitale că şi-au adus 
aminte de sărbătoarea noastră de familie şi te-au trimis 
încoace, rosti ea alintat, sărutând-o. 

Varia rămase cu gura căscată de mirare. Nu-i trecuse prin 
cap că vizita ei putea să capete un aspect atât de solemn. 
Dându-şi seama de aceasta, se grăbi s-o felicite pe căpităneasă, 
făcându-i cele mai bune urări. 

In pofida zăpuşelii, Straşnikov era în uniformă de paradă, cu 
toate decoraţiile. Veniaminov şi Zvonariov fură nevoiţi să-şi 
ceară scuze pentru ţinuta lor de toate zilele. 

După o scurtă slujbă religioasă, se cântă „Mulţi ani trăiască” 
pentru sărbătoriţii zilei, după care se îndreptară cu toţii spre 
mesele puse pentru soldaţi. Fiecare ostaş căpătă câte o porţie 
de votcă, o pereche de castraveți muraţi şi o bucată de carne 
sărată. Căpităneasa îi cinsti personal cu băutură pe feldvebel şi 
pe subofiţeri. Era vădit că prezenţa superiorilor îi stânjenea pe 


245 


soldaţi şi ei mâncau fără prea multă poftă. 

La invitaţia căpitanului, Zvonariov făcu un efort şi îngurgită o 
zeamă tulbure, straşnic ardeiată, o aşa zisă ciorbă de varză cu 
carne pe jumătate alterată. 

— Aşa-i că mâncarea e foarte gustoasă? îl întrebă Anna 
Pavlovna. _ 

Din politeţe, praporşcikul se declară de acord. In schimb 
Varia, în naivitatea ei, observă: 

— La spital, hrana e mult mai bună. 

— Acolo sunt oameni bolnavi. 

Veniaminov se grăbi să schimbe vorba, alegând un subiect 
ceva mai puţin delicat. 

— Anna Pavlovna este o gospodină admirabilă, o să vă 
convingeţi despre aceasta îndată ce veţi gusta din plăcinte. 

Căpităneasa nu întârzie să-şi poftească musafirii în adăpost, 
unde îi aştepta masa pregătită anume pentru ei. 

— E strâmtoare dar să nu fie cu supărare. Vă rog, aşezaţi-vă 
fiecare unde puteţi, îi pofti Straşnikov. 

Masa fu aleasă, gustoasă, udată din belşug cu tot felul de 
licheururi şi rachiuri de casă. 

— Am hotărât să dăm iama în toate proviziile. Nu se ştie câte 
zile mai avem. Un obuz rătăcit - şi s-a terminat cu noi! suspină 
căpităneasa. 

— Ce vorbeşti, Niusik! Mare-i mila lui Dumnezeu; poate c-om 
scăpa teferi, se grăbi soţul s-o îmbărbăteze. 

— Adăpostul dumneavoastră e atât de solid, încât nu poate fi 
distrus dintr-o singură lovitură, obiectă Zvonariov. 

— Toată compania a muncit la el timp de aproape două 
săptămâni! lămuri căpitanul cu plăcere. 

Apăru corul de soldaţi. Aceştia intonară în cinstea 
comandantului lor un fel de cantată solemnă şi melancolică. 
Urmară diferite cântări bisericeşti. Înduioşat, Straşnicov le 
ţinea isonul cu glas tare. 

Ospăţul fu încheiat cu şampanie, în strigătele musafirilor: 
Amar! „Tânăra pereche”, cu stagiul de un sfert de secol de 
viaţă conjugală, se sărută solemn, vărsând lacrimi. 

— Câte zile fripte şi-au făcut reciproc, în atâţia ani! îi şopti 
Zvonariov Varei. 

— Mai puţine decât dumneata mie în ultimul timp, cu 
bravada dumitale inutilă, replică ea. 


246 


Oaspeţii porniră înapoi spre Sapiornaia. 

— Tare aş vrea să ştiu, cât i-a costat pe Straşnikovi 
festivitatea de astăzi! Să dai de mâncare la o companie 
întreagă nu-i un fleac, observă Zvonariov. 

— Sfânta naivitate! răspunse Veniaminov. Te asigur că nu i-a 
costat nimic. Soldaţii şi-au căpătat mâncarea şi băutura din 
rațiile alocate la ordinar, iar noi am fost trataţi, probabil, din 
fondul de rezervă care există la fiecare companie. 

— Prin urmare noi am mâncat astăzi pe seama soldaţilor, 
care şi aşa sunt hrăniţi cum nu se poate mai prost? întrebă 
Varia. 

— Mademoiselle, felul în care pui dumneata problema este 
prea categoric, răspunse căpitanul, evitând un răspuns direct. 

— Dacă aş fi ştiut, nu m-aşi fi dus pentru nimic în lume la 
Zubciataia! Mi s-ar fi oprit îmbucătura în gât! 

Ajunşi la Sapiornaia, Varia şi Zvonariov îşi luară rămas bun 
de la Veniaminov şi săriră în şa. Când trecură prin faţa casei 
soţilor Akinfiev, Nadia îi strigă de la fereastră. După ce le 
strânse mâinile, îl dojeni pe praporşcik: 

— Dragă Serioja, pentru ce îţi rişti mereu viaţa? Merge 
odată, de două ori, dar într-o zi, o să se sfârşească prost pentru 
dumneata. Varia, ar trebui ca măcar dumneata să nu-i dai voie 
să se vâre în primejdii, fără rost. 

— Dar ce poznă a mai făcut? întrebă fata sever. 

Nadia îi poveşti cu de-amănuntul isprăvile lui Zvonariov din 
ultimele zile. 

— În viaţa mea n-am să cred că acest biet om fricos poate fi 
în stare de asemenea fapte, se îndoi Varia cu prefăcătorie. 
Toate acestea sunt exagerări. 

Akinfieva stărui, asigurând-o cu căldură că-i spusese 
adevărul adevărat. 

— Bine, dacă-i aşa, am să-i trag o săpuneală, făgădui fata, 
despărţindu-se de soţia locotenentului. 

— Hm! De când eşti „dragă Serioja” pentru ea? întrebă Varia 
înciudată, după ce se îndepărtară de casa Akinfievilor. De unde 
şi până unde atâta intimitate? 

— Eu şi Nadiuşa suntem prieteni vechi de când am venit la 
Arthur. 

Varia se încruntă şi oftă. 

Apoi o luă înainte la galop ca să-şi ascundă tulburarea. 


247 


Praporşcikul o lăsă să se îndepărteze. 
O 

După ce îi raportă lui Belii tot ceea ce se petrecuse, 
Zvonariov se duse la Zaliternaia. Acolo, îl găsi pe Boreiko 
ocupat cu amenajarea mitralierei tip Arthur, un dispozitiv care 
dădea posibilitatea de a se trage simultan cu zece puşti. De faţă 
se afla şi iniţiatorul acelei invenţii - un căpitan de tiraliori. 

— Şmetillo, se prezentă el, cu accent moale, de polonez. 

— Ignati Bronislavovici a avut ideea de a utiliza armele 
chinezilor de tip vechi Mannlicher, cuplându-le în aşa fel, încât 
un singur om să poată trage cu zece deodată, explică Boreiko. 

— Nu pot s-o scot la capăt, şi m-am gândit să mă adresez 
prietenilor artilerişti. Dumneavoastră sunteţi oameni învăţaţi, 
nu ca noi. 

— Serioja al nostru e inginer mecanic şi-o să se descurce la 
iuţeală. 

Zvonariov cercetă dispozitivul imaginat de Şmetillo. Era un 
cadru obişnuit de lemn, servind ca suport pentru zece arme 
dispuse paralel. Cu ajutorul unei tije de metal care atingea 
toate trăgacele, era posibil să se execute salve cu toate puştile 
deodată. Fiecare puşcă trebuia să fie însă încărcată separat. 
Deci, problema era următoarea: cum să se realizeze 
funcţionarea simultană a tuturor închizătoarelor? 

Tustrei inventatorii îşi bătură capul până seara, în cele din 
urmă izbutind să sincronizeze şi operaţia de încărcare. Şmetillo 
era încântat: 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc! M-aţi scăpat de o mare 
belea. N-am oameni de ajuns pentru apărarea sectorului. Acum 
un om o să facă cât zece. O să avem mai puţine pierderi, focul 
va fi mai puternic, iar oamenii o să se bucure de mai multă 
odihnă. 

Căpitanul îi invită pe cei doi artilerişti la el în tranşee, ca să 
probeze mitralierele tip Arthur şi plecă. 

— Hei, ia spune ce mai faci, Borea? întrebă Zvonariov, după 
ce Şmetillo se îndepărtă. 

— Mor de plictiseală, prietene. Sunt zile când nu tragem nici 
măcar un foc. Acum mă ocup cu gospodăria. Fac la poalele 
dealului o bucătărie, pentru noi şi pentru bateria B, iar lângă 
ea, un beci pentru alimente, şi o baie, ca să nu fim nevoiţi să 
alergăm după toate la Utios. 


248 


— Aşadar ne mutăm definitiv aici! Cel puţin, locuinţele 
noastre de pe Utios ne rămân? 

— Desigur, Utios-ul rămâne baza noastră principală, şi 
locuinţele noastre, la fel. De: ai auzit noutatea? Căpitanul 
Andreev a fost numit la comanda bateriei de pe Utios, iar 
Jukovski a rămas la bateriile B şi Zaliternaia. 

— Aşa? Pe Andreev îl cunosc vag. Am auzit că a fost grav 
rănit şi a suferit o contuzie în timpul luptelor din august. 

— Îi tremură şi acum capul şi mâinile. 

— Halal comandant! 

— Dintr-ai noştri au rămas pe Utios oameni dintr-o singură 
secţie şi ăia buni doar de serviciul auxiliar. Cu ei o să se 
înţeleagă bine Andreev. 

Curând după aceea porucikul se schimbă, se bărbieri, se 
parfumă cu apă de Colonie şi plecă în oraş. 

— Fii bun şi rămâi tu la baterie. Eu mă duc pe la economat, 
poate oi face rost de ceva, îl rugă el pe praporşcik. 

Rămas singur, Zvonariov inspectă poziţia şi cercetă lucrările 
despre care vorbise Boreiko. 

— Blohin, larţev şi lurkin au venit? îl întrebă el pe Rodionov. 

— Nu, încă n-au sosit. 

— Să ştii că s-au îmbătat pe undeva, pe drum. O să-i înhaţe 
vreo patrulă, şi o să avem neplăceri cu ei, spuse Zvonariov, 
nemulţumit. 

— Nu-s ei ageamii: ori se bat şi scapă, ori o întind din capul 
locului, îl linişti subofiţerul. 


În timpul acesta, Boreiko păşea agale prin oraş, salutând 
cunoscuţii. N-o luase însă de loc spre economat, ci se pomeni 
curând în dreptul şcolii Pușkin. Acolo, simţi deodată nevoia de 
a-şi drege glasul, şi-l drese de câteva ori, tuşind gros ca un 
protodiacon. Răspunzând parcă la nişte semnale, o fereastră de 
la parterul şcolii se deschise numaidecât şi în cadrul ei îşi făcu 
apariţia Olia Selenina cu ghitara în mâini. 

Observând-o, porucikul o salută respectuos, scoţându-şi 
chipiul. Institutoarea îi răspunse, fluturând mâna. 

— Încotro, Boris Dmitrievici? strigă ea. 

Ofiţerul se apropie repede de fereastră, dădu bună seara şi 
răspunse la întrebare. 

— Ia ascultă, îţi place? 


249 


Iesi, poznașo, ieşi din casă, 
Ieși, că vreau să te iubesc, 


începu Olia, cu o voce limpede, amplă. 
Boreiko îi ţinu isonul cu glas scăzut! 


Te-oi iubi, și te-oi uita... 


Fata făcu o pauză scurtă şi, aplecându-se spre Boreiko, 
încheie cu multă expresie: 


Toţi flăcăii sunt poznași! 


— Nu-i aşa, Boris Dmitrievici? gânguri ea cu un zâmbet 
ghiduş. 

— Ei, nu-i chiar aşa, răspunse porucikul, cam încurcat. 

— Acum e rândul dumitale să-mi cânţi ceva. 

Boreiko îşi drese glasul şi, privind cu duioşie spre 
institutoarea care şedea pe prichiciul ferestrei, începu cu 
sentiment: 


Tu, iubito, m-ai uitat, 
M-ai uitat, m-ai înşelat. 
Amărât și singurel, 
Pace nu mai am de fel. 


Olia îl acompania la ghitară. 

Pe urmă, parcă dându-şi seamă deodată, sări jos pe podea: 

— Vai, dar de ce te ţin eu afară, la fereastră? Poftim în 
grădină. Tot ai întârziat - la economat se închide devreme. 

Porucikul intră pe portiţă. Polkam, dulăul lăţos sări lătrând în 
întâmpinarea lui. 

— Hai spre aleea din spate! propuse Olia, ieşind cu ghitara în 
mâini. Îl conduse în fundul grădinii şi acolo se aşezară sub 
salcâmi pe o bancă lată. Polkam se culcă la picioarele lor. 
Îngânară amândoi un cântec şi apoi vorbiră încet, îndelung, 
numai ei ştiind ce anume. 

În oraşul adormit se auzea doar hămăitul prelung al câinilor. 
Când şi când trecea huruind un furgon militar sau o birjă. Spre 


250 


forturi izbucneau din când în când Împuşcături răzlețe; în radă 
băteau clopotele de la nave o dată la fiecare jumătate de oră. 
Ceaţa se târa plutind dinspre mare. Trecuse de miezul nopţii 
când în sfârşit Boreiko şi Olia se ridicară, îndreptându-se spre 
portita grădinii. Plictisit de atâta şedere, câinele se întinse 
alene şi se luă după ei. 

Luându-şi rămas bun, porucikul se aplecă şi sărută cu 
delicateţe mâna fetei. Ea suspină fără o pricină anume, apoi 
ridicându-se în vârful picioarelor, îl sărută repede pe buze. În 
clipa următoare fata dispăru pe scară râzând încetişor. 

Porucikul rămase o clipă încremenit, privi după ea, şi adânc 
îngândurat se îndepărtă. 

La o răscruce zări un pâlc de oameni mergând repede pe 
caldarâm şi schimbând între ei fraze scurte, mânioase. 
Porucikul se uită mai atent şi observă doi ostaşi escortaţi de 
nişte poliţişti. Şi-ar fi văzut de drum, dar se auzi strigat pe 
neaşteptate: 

— Înălţimea voastră, scăpaţi-ne! 

Boreiko se trezi îndată din visare. Uitându-se cu luare-aminte 
îi recunoscu pe Blohin şi pe lurkin. 

— Ce-i cu voi? întrebă el, coborând pe caldarâm. 

— Înălţimea voastră, i-am ridicat de la cârciuma lui Tifontai; 
făceau scandal, raportă un poliţist, mai marele celorlalţi. 

— Daţi-le drumul! Am să-i pedepsesc eu. 

— Nu putem, că au făcut-o lată de tot: mie mi-au rupt doi 
dinţi, iar flăcăul ăsta s-a ales cu o vânătaie la ochi. 

— Minţi, sticletele dracului: voi aţi tăbărât mai întâi cu 
pumnii! Noi, doar ne-am apărat, protestă Blohin, scuipând 
sânge din buza spintecată. 

— Haideţi cu mine! ordonă Boreiko, fără să-i bage în seamă 
pe poliţişti. 

— Nu se poate! Să nu le daţi drumul, băieţi! strigă mai 
marele poliţiştilor. 

Calmul porucikului zbură ca luat de vânt: 

— Ce face? nu le daţi drumul? răcni el şi-l plesni pe poliţist 
cu toată puterea. 

Deşi foarte voinic, acesta nu rezistă la lovitură şi se prăbuşi 
la pământ. 

— Atingeţi-i! zbieră și Blohin, dând peste cap pe al doilea 
poliţist, pentru ca apoi să izbească cu piciorul în pântec pe al 


251 


treilea, care se lăsă pe vine gemând. 

— Haideţi! comandă Boreiko, şi ambii tunari se luară după el. 

— La ziuă să ieşiţi amândoi afară, cu tot echipamentul de 
campanie în spate, pentru ca altă dată să nu vă mai faceţi de 
râs în tot Arthur-ul! mormăi Boreiko. l-aţi lăsat pe sticleţi să 
pună mâna pe voi!... 

— Înălţimea voastră, dar au tăbărât pe noi vreo zece! Doi i- 
am zvârlit afară pe fereastră; pe unul, l-am cotonogit, iar 
ceilalţi ne-au înhăţat şi ne-au târât cu ei, se dezvinovăţi lurkin. 

— Fiecare din voi trebuie să ţină piept la zece poliţişti, iar voi 
doi - v-aţi lăsat bătuţi de şase! O să vă fac de ruşine înaintea 
companiei întregi, ca să fie drept pildă pentru alţii. 

Ostaşii oftau, simțindu-se vinovaţi. 

Dimineaţa, Zvonariov, care după nopţile de nesomn de la 
Visokaia se trezise cam târziu, îl văzu cu mirare pe Boreiko 
bând un pahar de ceai în loc de votcă, cum obişnuia. 

— Ce-i abstinenţa asta la tine, Borea? Nu cumva n-ai mai 
găsit votcă la economat? 

— Cu titlu de experienţă, încerc să-mi clătesc maţele cu iarbă 
chinezească. Ce zici, oi putea să mă las cu totul de băutură? îl 
întrebă el pe praporşcik, uluindu-l cu desăvârşire. 

Zvonariov îşi privi consternat prietenul, dar văzându-i 
expresia gravă, concentrată, îşi dădu seama că acesta nu 
glumea. 

— Sigur că poţi! Nu deodată, ci treptat. Te dezobişnuieşti de 
votcă, aşa cum se lasă fumătorii de tutun. 

În loc de răspuns, porucikul oftă din rărunchi şi-i povesti cele 
întâmplate noaptea cu Blohin şi cu lurkin. 

— Acum stau, îngeraşii, cu tot echipamentul în spate, de 
batjocură tuturor, încheie el. 

— Ştiam eu c-au să se îmbete, spuse Zvonariov eu ciudă. Las’ 
c-am să le trag şi eu un perdaf. 

leşind din adăpost zări un grup de ostaşi în jurul lui Blohin şi 
al lui lurkin. Cei adunaţi îi copleşeau de înţepături usturătoare. 
Iurkin asculta totul tăcut, nepăsător; Blohin, însă, se învârtea 
de colo-colo, înjurând crunt, şi cu mare meşteşug. Părea că îl 
frământa adânc ruşinea pe care o îndura: să fie scos sub arme 
pentru că nu ţinuse piept cu destulă hotărâre sticleţilor! Aşa 
ceva, nu păţise de când era pe lume. 

— Ursul e un căpcăun cu scaun la cap: el nu pedepseşte fără 


252 


socoteală. De vreme ce ai făcut-o de oaie, acu stai cu arma-n 
spate, se beştelea el. Sunt vinovat, am feştelit-o, n-am ştiut să 
scap din mina gabărilor - acu mi s-a înfundat. 

— Înălţimea voastră, daţi-mi voie să plec! se rugă el, când se 
apropie Zvonariov. Nu mai pot să-i ascult cum îşi bat joc de 
mine! 

— Aşa aţi ştiut voi să vă purtaţi? se năpusti praporşcikul 
asupra celor doi vinovaţi. Nu numai că nu vă iert de pedeapsă, 
dar o să-l rog pe porucik să vă mai dea câte două ceasuri ca să 
nu vă mai ţineţi altă dată de blestemăţii. 

Curând veni şi Boreiko. 

— Halal viteji, n-am ce zice! Aţi făcut Utios-ul de ruşine în tot 
Arthur-ul. Râde lumea de voi, aşa vă trebuie! Să ştie toată 
compania: dacă ridică poliţia pe careva, să nu se aştepte la 
iertare de la mine. Hai, prăpădiţilor, căraţi-vă la toţi dracii! 
încheie el, dând drumul celor pedepsiţi. 

Zvonariov voi să se împotrivească, dar văzând mutra spăşită 
a lui Blohin începu să râdă, dădu din mâna şi-l lăsă în plata 
domnului. 

Cei doi ofiţeri prânzeau la ei în adăpost, când pe neaşteptate 
ordonanța raportă: 

— A sosit la baterie un domn gheneral necunoscut. 

— Care naiba o mai fi? mormăi porucikul, nemulţumit, şi ieşi 
afară urmat de praporşcik. 

Nikitin trecea prin baterie, salutând din mers ostaşii. 

— Bună dimineaţa, tunari! 

Miraţi, cei de pe Utios răspundeau învălmăşit. 

După ce primi raportul lui Boreiko, Nikitin întrebă dacă 
Stessel trecuse pe la Zaliternaia. 

— De când a fost construită Zaliternaia, excelenţa-sa n-a fost 
văzut pe-aici! 

— Avea de gând să vă viziteze astăzi. 

— Suntem foarte măguliţi de atâta onoare. 

Generalul trecu de-a lungul frontului bateriei, punând tot 
felul de întrebări. 

— Toată viaţa mea am făcut serviciu într-un regiment de 
mortiere şi habar n-am cum sunt tunurile de fortificaţii şi cum 
trag, mărturisi el. 

— Şi în prezent, excelenţă, ce comandă aveţi? se interesă 
Boreiko. 


253 


— Sunt preşedintele comisiunii care supraveghează oamenii, 
ca să nu doarmă pe poziţii în timpul nopţii! răspunse generalul, 
grav. 

Porucikul zâmbi abia perceptibil: 

— E o funcţie plină de răspundere. 

— Da, dacă vrei, încuviinţă Nikitin încruntat, simțind nuanţa 
ironică. 

După inspectarea poziţiei, Boreiko îl invită la dejun, iar lui 
Zvonariov îi ordonă să facă rânduială în baterie şi să-l 
înştiinţeze când va apărea Stessel. 

Soldaţii se apucară de zor să facă curăţenie. Nikitin le 
stârnise şi lor interesul. Incepură să întrebe cine e, ce comandă 
are, pentru ce venise la baterie. Praporşcikul le povesti cu de- 
amănuntul tot ce ştia. 

— Care va să zică e un fel de căpetenie peste paznicii de 
noapte din Arthur, îşi dădu cu părerea Blohin. Dar unde-i 
cârâitoarea lui? 

— Ce cârâitoare? Vorbeşti de pârâitoare? 

— Ei da, de pârâitoare. 

— Fă una şi dăruieşte-i-o, îl sfătui Zvonariov, râzând. 

— O facem într-o clipă din fiare vechi, dar tare mi-e teamă c- 
o să-mi pârâie pe urmă capul, şugui ostaşul. 

Profitând de acalmia de pe front, Stessel hotărâse să 
inspecteze bateriile din linia a doua. Acolo nu-l pândea nici o 
primejdie şi, totodată, putea să expedieze cu cugetul împăcat 
un raport asupra inspecției poziţiilor înaintate. 

Abia isprăviră tunarii cu curăţenia, că se şi ivi pe drum 
trăsura cunoscută în tot Arthur-ul, trasă de doi suri rotaţi. 

Praporşcikul intră repede în adăpost. Acolo, Nikitin şi 
Boreiko se ospătau şi se cinsteau de zor. Nefiind obişnuit cu 
porţiile homerice ale porucikului, generalul abia îşi mai mişca 
limba în gură. 

— Vine Stessel, vesti Zvonariov. 

— Permiteţi să ies în întâmpinarea excelenţei sale? îşi ceru 
voie porucikul de la Nikitin. 

— Desigur, desigur. Doar e ahtiat după onoruri. Odată-l vezi 
că se umflă în pene, ca un curcan; crede că astfel o să fie luat 
din greşeală drept mare deştept, îngăimă anevoie generalul. 

Ofițerii ieşiră, lăsându-şi oaspetele în compania unui 
regiment de clondire începute şi de pahare goale. 


254 


Stessel cobori din trăsură şi ordonă alinierea trupei în 
spatele pieselor. După ce ordinul lui fu executat, îi felicită pe 
ostaşi cu glas tare pentru respingerea asaltului şi le mulţumi 
pentru modul cum îşi îndeplineau slujba. Trecând prin faţa 
frontului, îi făcu lui Boreiko o observaţie pentru ţinuta 
neglijentă a oamenilor şi-l indignă îndeosebi înfăţişarea lui 
Blohin care cu şapca pleoştită pe cap ca o clătită, cu centironul 
căzut pe şolduri, îl privea cu un zâmbet nespus de tâmp. 

— Ce-i cu dobitocul ăsta? strigă Stessel. Capul sus, suge 
burta! comandă generalul şi-şi repezi pumnul în pântecul 
soldatului. 

Rezultatul fu cu totul neaşteptat. Aplecându-se înainte, 
soldatul sughiţă zgomotos. Stessel rămase câteva clipe mut de 
uimire: 

— Idiotul ăsta să stea sub arme şaisprezece ore, ca să se 
poarte  cuviincios în prezenţa unui general! ordonă el, 
regăsindu-şi în cele din urmă darul vorbirii. Ăştia nu-s soldaţi, 
ci nişte papuaşi! 

Cine ştie cât ar mai fi trăsnit şi bufnit, dacă n-ar fi dat cu 
ochii de Nikitin, care se apropia de el. Cu un zâmbet extatic pe 
faţa stacojie de beţivan, clătinându-se şi împleticindu-se pe 
picioare, Nikitin făcea de departe bezele amicului său. Stessel 
se încruntă. 

— Te-ai şi afumat! îl dojeni el nemulţumit. 

— E adevărat, Tolea, doar un pic! Hai, nu te supăra, lasă-mă 
să te pup! şi Nikitin îl îmbrăţişă afectuos. 

— Gata, Vladimir Nikolaevici. Se pare că trebuie să te 
odihneşti puţin. Hai cu mine. 

— Nu te îmbufna aşa, Tolea! Doar, în tinereţele tale n-ai fost 
nici tu uşă de biserică! ii minte ce ne-am mai abţiguit la 
cazinou înainte de a treia Plevnă2? Tu umblai în patru labe pe 
sub masă, lătrai şi muşcai cucoanele de picioare! Ehei, ce mai 
fecior de lele ai fost şi tu la vremea ta! 

— Hai să mergem! îi curmă vorba Stessel, apucându-l cu 
hotărâre de braţ. 

— Stai, de ce mă tragi? Dă-mi voie măcar să-mi iau rămas 
bun de la noul meu prieten. Mi-e drag ca un fiu! Bagă de 


22 A] treilea asalt al Plevnei, la care au luat parte trupele ruso-române la 30 
august 1877 (n.t). 


255 


seamă: ăsta e cel mai bun artilerist din Arthur! Spunând aceste 
cuvinte, Nikitin îl îmbrăţişă pe Boreiko. 

— Trăsura! strigă Stessel către vizitiu, dând nerăbdător din 
mână, dar Nikitin se încăpăţână. 

— Hai cu mine într-un locşor simpatic, îl ispiti el, zâmbind 
şăgalnic. Ce mai fetişcane sunt acolo, te lingi pe buze! 

Furios, Stessel tăcea, târându-l spre trăsură. 

— Ho, stai niţel! strigă Nikitin, scăpând din mâinile lui. N- 
avea frică - n-o să-i spun nimic gogoriţei tale! Doar ştie toată 
lumea că te ţine sub papuc, ba te mai şi trăsnește cu el! Nikitin 
izbucni într-un râs zgomotos. Scos de-a binelea din fire, Stessel 
îşi îmbrânci amicul în trăsură şi porunci vizitiului să pornească. 

— La rând, drepţi! răcni Boreiko, dând onorul superiorilor 
care se îndepărtau. O asemenea reprezentaţie, îi spuse el lui 
Zvonariov, face şi două sferturi de sutar. Rupeţi rândurile, 
marş! 

Ostaşii o luară la fugă care încotro. Blohin făcu o tumbă şi, 
spre marea veselie a tuturor, repetă figura pe care i-o făcuse lui 
Stessel. 

— Ehei, ce-o să păţească Nikitin pentru dandanaua de astăzi! 
zise Zvonariov. 

— Ăstuia, măcar la beţie începe să-i funcţioneze mintea ca 
lumea, pe când a lui Stessel s-a înţepenit definitiv şi 
iremediabil. 

Viaţa celor de la Zaliternaia îşi urma cursul ei din totdeauna. 
Zvonariov ba punea la punct mitraliere tip Arthur, ba născocea 
un dispozitiv pentru a electriza obstacolele de sârmă ghimpată, 
ba imagina un balon captiv, cu care Boreiko urma să se ridice 
la o înălţime de trei sute de picioare, pentru a descoperi 
amplasamentele bateriilor de asediu. De la Zaliternaia ploua cu 
memorii, care odată ajunse la Comandamentul Artileriei erau 
cusute cu îngrijire la dosar. 

Porucikul se ducea la „economat” în fiecare seară şi se 
întorcea noaptea târziu. Zvonariov se întâlnea mereu cu Varia 
care îi aducea masa. Fata intra tot mai mult în viaţa 
praporşcikului: avea grijă de hrană, de rufăria lui, supraveghea 
rânduiala din adăpost, lua la rost ordonanța dacă nu-şi vedea 
de treabă. Între cei doi tineri se statorniciseră legături 
sănătoase, prieteneşti: Varia se ferea să fie autoritară, iar 
Zvonariov n-o mai tachina. 


256 


Soldaţii se obişnuiseră şi ei cu Varia şi-i ziceau între ei 
„surioara noastră” şi „domnişoara praporşcikului”. Numai 
Blohin îi spunea Varka, dar ori de câte ori o întâlnea se purta şi 
el cuviincios. 

Seara, profitând de lipsa ofiţerilor plecaţi din baterie, ostaşii 
se adunau pe lângă focuri şi-l ascultau pe larţev. Cu o 
neobişnuită însufleţire, cu avânt, acesta le citea grav „Poltava” 
sau „Ruslan şi Liudmila”, stârnind manifestări furtunoase de 
admiraţie din partea ascultătorilor. Versul cizelat al operelor lui 
Puşkin îi vrăjea pe toţi, prin sonoritatea şi frumuseţea lui. 
Culcaţi pe pământ, cu faţa la foc, ostaşii îşi exprimau 
simţămintele, scoțând exclamaţii de încântare. Până şi Blohin, 
care la început nu apreciase „Ruslan şi Liudmila”, acum, 
întorcându-se pe o rână şi scărpinându-se alene, întâmpina prin 
interjecţii admirative pasajele ce-i plăceau în mod deosebit. 

— Basmul acesta se cere cântat, spuse Belonogov, visător. Ce 
frumos ar fi să-l cântăm în cor. 

— Stai să vezi, mai încolo e şi mai frumos, îi răspundea 
larţev, zâmbind în extaz şi începea „Poltava”, căreia îi urma 
„Călărețul de aramă”. „Evgheni Oneghin” avea mai puţin 
succes. 

— Aici e vorba de boieri, n-are ce să ne placă, spunea Blohin 
căscând: mai bine, băsmuitorule, zi-i despre popa Balda». 

Intr-o zi, trecând pe lângă larţev, Boreiko fu curios să afle ce 
anume citea acesta. 

— Şi le place? întrebă el. 

— Ascultă cu gura căscată, înălţimea voastră. 

— Hm! făcu porucikul... De poetul Nekrasov ai auzit? 

— Am auzit eu ceva, dar n-am avut prilej să citesc pe-ndelete 
ce-a scris. 

Boreiko găsi un volum din operele lui Nekrasov, şi într-o 
seară se aşeză la focul ostaşilor şi le citi câteva fragmente pe 
alese. După ce termină, soldaţii rămaseră o vreme tăcuţi. 

— Ei, nu v-a plăcut? întrebă Boreiko. 

— Cum să nu! răspunse Blohin. Bine, dar e voie să se scrie 
despre aşa ceva? întrebă el cu neîncredere. 

— Crezi că este tipărit clandestin? zâmbi Boreiko, şi 
arătându-i coperta interioară îi spuse: Citeşte, dacă ştii carte - 


23 Confundă personajele din „Povestea cu popa şi argatul său Balda” de A. S. Puşkin 
(n. t.). 
257 


„Autorizat de cenzură”. 

— Tare ciudat că e voie să se scrie astfel despre boieri, 
răspunse soldatul, cu aceeaşi îndoială. 

Începând din seara aceea, Nekrasov deveni poetul lor 
preferat. Lectura o făcea chiar Rodionov, comandantul secţiei. 
Cu glas gros de bas, citea fără grabă „Orina, muma soldatului”, 
„Cui i-e bine în Rusia” şi alte poeme. Blohin se aşeza lângă el, 
şi privindu-l ţintă repeta când şi când unele versuri. Numai 
larţev, ca şi până atunci, îl prefera pe Puşkin şi, aşezat la o 
parte, recita încetişor pe de rost, plin de înduioşare, capitole 
întregi din „Evgheni Oneghin”. 

Uneori începeau să vorbească cu toţii zgomotos. Cele două 
subiecte preferate erau: când se va termina războiul şi ce va 
urma după el. 

— Fără răzmeriţă, frăţiilor, n-o scoatem la capăt, declară o 
dată Blohin. Când om ajunge acasă împărţim între noi 
pământul moşieresc, dar întâi şi întâi omorâm tot ce e gheneral 
şi ofiţer. 

— Cum, şi pe Ursu o să-l omori? îl întrebă Rodionov ironic. 

— De ce? O să fie căpetenie la noi. 

— Dar e ofiţer! 

— Are suflet de ostaş, e cu inima alături de noi. 

— Şi trage zdravăn la măsea ca şi tine, spuse zâmbind 
Rodionov. 

— Ei, nu e vorba de asta, se împotrivi ostaşul. E om cu scaun 
la cap. 

— Dar cu Serguncik al nostru, ce faci? 

Blohin rămase o clipă pe gânduri. 

— Îl dăm pe mâna Varkăi, să se drăgostească cu ea. 

— Păi, o s-o ia în curând chiar şi fără voia ta. 

— Ea o să-l ia pe el, iar el o să-i dădăcească copiii, răspunse 
Blohin, fără să stea pe gânduri, în râsetele tuturor. 

— Dar cu Kondratenko cum rămâne? întrebă Koşeliov. 

— Asta o s-o hotărască Ursu, el ştie ce şi cum. 

Îi luară la rând pe toţi ofiţerii pe care îi cunoşteau şi ajunseră 
la concluzia că trebuia „să le sucească gâtul” celor mai mulţi. 

— Naiba să-i ia, n-au decât să trăiască şi ei; numai să se 
isprăvească cât mai repede războiul, să ne vedem acasă, teferi, 
încheie Rodionov. E timpul să mergem la culcare. Care sunteţi 
de planton la noapte? 


258 


În adăpost, Rodionov îl întrebă pe felcer: 

— Ai auzit de boala aia nouă care s-a ivit la Arthur? Zice că-ţi 
cad dinţii şi putrezeşti de viu. O fi scorbut, ai? 

— Scorbut. Am auzit la postul de prim-ajutor că au fost 
câteva cazuri în regimentul 14. La noi n-are de ce să fie, fiindcă 
boala vine de la mâncarea proastă. Deocamdată hrana noastră 
e bună. 

— Totuşi, trebuiesc lămuriţi oamenii. Mâine, înainte de masă, 
vorbeşte-le despre boala asta, şi totodată vezi dacă nu e cineva 
picnit. Cică ar fi o boală molipsitoare. 


Într-o zi liniştită, Zvonariov se duse la bateria B, unde nu mai 
fusese de mult. Cazematele ei solide, de beton, ofereau un 
adăpost destul de bun împotriva bombardamentelor, aşa că 
ostaşii se aflau acolo într-o oarecare siguranţă. Aşezaţi jos, 
după parapet, îşi reparau încălţămintea, se bărbiereau, se 
tundeau, sorbeau ceai din gamele. Era o privelişte dintre cele 
mai paşnice. Doar gloanţele care şuierau undeva pe sus şi 
trâmbele mici de praf ce ţâşneau din când în când pe parapet 
aminteau că e război. Praporşcikul se îndreptă spre cazemata 
în care se adăpostea Jukovski. Căpitanul, bolnav rău, slăbit, 
pământiu, cu ochii căzuţi în fundul capului, abia se mai ţinea pe 
picioare. 

— Mă omoară stomacul. Am înaintat Comandantului 
Artileriei un raport de boală. Vreau să mă duc pe Utios măcar 
pentru o săptămână-două; poate mă mai întremez. Cu treburile 
de aici rămâne Gudima, mai ales că s-a gospodărit de-a binelea 
cu Şura. 

La rândul său, Zvonariov îi relată căpitanului amănuntele 
inspecției lui Stessel şi nu uită să pomenească de incursiunile 
nocturne în oraş ale lui Boreiko. 

— Unde nu dă Dumnezeu! Poate că se însoară şi se 
cuminţeşte, se lasă de băutură! Ce înzestrat e omul acesta, şi 
se prăpădeşte cu mâna lui, se ucide cu votcă! spuse căpitanul 
oftând. Hai la Gudima. 

Ştabs-căpitanul îşi scria însemnările zilnice. Şura, care 
împletea la un lucru de mână, se sculă, sfioasă, în întâmpinarea 
musafirilor. 

— Fă-ne un ceai, îi porunci scurt Gudima, după ce-şi salută 


239 


vizitatorii. Nikolai Vasilievici, chiar acum s-a comunicat prin 
telefon că vi se aprobă cererea de a pleca la Utios. 

— Ei, atunci am să te rog să întocmeşti cât mai repede 
procesul-verbal de predare-primire. Hai să ne ocupăm amândoi 
de treaba asta. 

Jukovski şi Gudima ieşiră. Zvonariov rămase între patru ochi 
cu Şura care trăbăluia la maşina cu gaz. 

— Eşti de mult aci? o întrebă praporşcikul. 

— Am venit împreună cu Alexei Andreevici. 

— Nu ţi-e frică? 

— La Utios era şi mai rău. Pe deasupra, acolo, tăticu şi 
mămica nu mă slăbeau o clipă: „Intoarce-te acasă, întoarce-te 
acasă!” se plânse Şura. 

Îndată ce Gudima termină ce avea de făcut, Zvonariov plecă 
împreună cu el în tranşeele infanteriei. Praporşcikul voia să 
vadă cum funcţionează mitralierele tip Arthur ale lui Şmetillo. 
Cei doi ofiţeri ajunseră pe poziţiile infanteriei. Adăposturile, 
solid construite din grinzi, şi bonetele îi apărau bine pe soldaţi 
contra gloanţelor de armă, contra şrapnelelor şi obuzelor de 
calibru mic. Aceste fortificaţii de câmp nu ofereau însă 
protecţie împotriva proiectilelor artileriei de asediu. Cei mai 
mulţi dintre tiraliori dormitau prin adăposturi. Doar ici şi colo 
vegheau câteva santinele cu ochii aţintiţi spre tranşeele 
japonezilor. 

— Soldaţii mei se tot trudesc să facă un fel de periscop, 
pentru a observa pe ascuns inamicul, dar nu izbutesc, le spuse 
celor doi artilerişti, în loc de salut, Şmetillo, care ieşise în 
întâmpinarea lor. Poate îmi daţi şi de data asta o mână de 
ajutor! 

— Uite, inginerul nostru o să vă dea tot concursul, răspunse 
Gudima, arătând spre Zvonariov. 

Căpitanul mulţumi şi-i pofti la un ceai. 

— Unde-i Haritina? întrebă el, uitându-se împrejur. Să pună 
ceaiul la încălzit! 

— A plecat în spatele poziţiei, răspunse ordonanța. 

— Aveţi şi o muiere pe aici, onorate domn? întrebă cu un 
zâmbet Gudima, răsucindu-şi mustaţa. 

— E văduva unui ostaş; a venit la regiment, ca voluntară. E 
îmbrăcată ostăşeşte - figurează în matricolele tiraliorilor. Nu 
face fasoane şi e foarte curajoasă. A luat parte la câteva atacuri 


260 


la baionetă; a omorât un japonez sub ochii mei. Când o apucă 
năbădăile şi mie mi-e frică de ea! 

— Aş vrea foarte mult s-o cunosc, hotări Gudima. 

După ce tăifăsuiră vreo jumătate de oră, cei doi artilerişti 
plecară înapoi. La baterie o găsiră pe Şura stând de vorbă cu 
un tiralior. De statură mijlocie, durduliu, fără mustăţi, cu chipul 
prelung, cu linii rotunjite, acesta atrase imediat atenţia 
ofiţerilor. 

— O femeie travestită, preciză Gudima. Cum te cheamă? 
întrebă el. 

— Sunt soldatul Korotkevici Hariton, din compania a şaptea a 
regimentului Est-Siberian 27 tiraliori, răspunse ostaşul, cu un 
alto de femeie. 

— Nu prea am mai auzit bărbaţi cu asemenea glas. De altfel 
te trădează toată înfăţişarea! Dacă s-ar spăla şi s-ar îmbrăca 
mai ca lumea, ar fi o muieruşcă drăguță, o aprecie ştabs- 
căpitanul, întorcându-se către Zvonariov. 

Haritina, căci ea era, roşi ca para focului şi-i aruncă 
ofițerului o privire mânioasă. 

— Ia uite la ea, ce mutrişoară face! Şi ce vânt te aduce la 
noi? 

— Am venit la sora Nazarenko, înălțimea voastră, pentru o 
boală. 

— Aha, d-ale femeieşti? Că altfel, felceri de companie sunt şi 
la voi, o tot iscodea Gudima. 

Fâstâcita, Haritina îngăimă ceva nedesluşit. 

— Lăsaţi-o în pace, Alexei Andreevici, îi luă apărarea 
Zvonariov. 

Când cei doi ofiţeri se îndepărtară, Haritina, arătând din cap 
spre ştabs-căpitan, întrebă posomorâtă: 

— Cine-i secătura asta? 

Şura roşi. 

— Cel care a stat de vorbă cu tine, e Gudima, iar celălalt, 
Zvonariov. 

— A, va să zică, e chiar al tău? Nu m-aş încurca în viaţa mea 
cu unul ca ăsta. De celălalt, n-am ce zice, pare cumsecade, la 
locul lui. Are şi el vreo drăguță? 

— Nu, n-are pe nimeni. E drept, ţine la el fata generalului 
nostru, Varia. Poate că ai întâlnit-o. Umblă mereu călare. 

— A, una zvăpăiată? O ştiu. Nici nu arată ca o domnişoară. 


261 


Haritina scuipă soldăţeşte printre dinţi şi oftă: 

— Ai face mai bine să te duci la tinerelul ăla: e băiat frumos 
şi de treabă - n-o să te bată, n-o să te certe. 

— Spune, Haritina, dar ostaşii nu-ţi fac neajunsuri? întrebă 
Şura, grăbindu-se să schimbe vorba. 

— Au încercat, dar i-am repezit. În schimb ofiţerii nu-mi dau 
pace. Tocmai d-aia stau pe lângă căpitan: li-e frică de el şi nu se 
leagă de mine. 

— Şi cum ai nimerit la Arthur? 

— Când aveam şase ani am rămas orfană şi m-am apucat să 
muncesc pe la oameni. Când mi-a sosit vremea, m-am măritat 
cu un ospătar de la bufetul gării. Am trăit în înţelegere, atâta 
numai că nu ne-a dat Dumnezeu copilaşi. Am luat de suflet un 
pui de chinez orfan. A început războiul. Pe omul meu l-au luat 
la Arthur, şi eu am rămas singură cu copilaşul. Neagră mi-era 
inima. Într-o bună zi m-am hotărât să plec după bărbat. M-am 
tuns, m-am îmbrăcat în haine de muncitor la calea ferată şi aşa, 
am ajuns la Arthur. Comandantul regimentului, să-l ţină 
Dumnezeu, mi-a dat voie să muncesc la spitalul regimentului. 
Acolo am stat până în august, când al meu a fost rănit, iar după 
trei zile a murit. Am plâns cât am plâns la mormântul lui, şi- 
apoi m-am hotărât să mă răfuiesc cu japonezii, să-l răzbun. 

Sosirea lui Zvonariov le curmă convorbirea. 

— Te rog, Haritina, du desenul acesta căpitanului dumitale, o 
rugă el. 

Haritina făcu hârtia sul cu grijă, salută ostăşeşte şi plecă. 

— Ei, Şura, acum ţi-ai găsit şi dumneata o tovarăşă aici. Ai 
întrebat-o cum a ajuns soldat? 

Şura îi povesti praporşcikului cele aflate. 

— N-avea ce să caute la regiment, locul ei era la spital. Acolo 
e nevoie de femei. Pe front se descurcă bărbaţii şi fără ea. De 
altfel cred că nici dumneata n-ai ce căuta aici. Ar trebui să stai 
pe Utios, la ai dumitale; încetul cu încetul, s-ar îndrepta toate. 

Şura suspină deodată şi începu să plângă nestăvilit. 

— Măcar dumneavoastră să nu mă dojeniţi! 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să te dojenesc, se 
dezvinovăţi Zvonariov, stânjenit. Ţi-am spus părerea mea, 
fiindcă a venit vorba. 

— Iar te smiorcăi? se răsti Gudima, ivindu-se ca din pământ. 
Hai, du-te în adăpost şi aranjează-te. Nu pot suferi mutre ude 


262 


de lacrimi şi de muci! 

„Nu e dulce traiul fetei, sărmana de ea”, se gândi 
praporşcikul şi plecă spre Zaliternaia. 

Boreiko îl aştepta cu masa pusă. După ce Zvonariov îi povesti 
ceea ce văzuse, porucikul îl înjură de mama focului pe Gudima, 
îşi exprimă mila pentru Şura şi spuse c-ar vrea s-o cunoască pe 
Haritina. 

— Trebuie să fie o muieruşcă nostimă. Încă n-am avut prilej 
să cunosc aşa ceva. Cică e mai cu vino-ncoa decât multe dintre 
cucoanele şi domnişoarele noastre. 

— Ca, de pildă, Olia Selenina? 

Boreiko se încruntă şi pufni cu ciudă. 

— Fiecare e bună, în felul ei, mormăi el împăciuitor, după o 
clipă de tăcere. Măi, Serioja, ascuţită limbă ai de la o vreme. 
Asta-i numai şi numai influenţa prea simpaticei tale amazoane. 
Ea se pricepe de minune să spună tot felul de lucruri neplăcute 
şi, pe deasupra, le spune cu un aer inocent, bodogănea el. 

O bătaie în uşă le întrerupse discuţia. 

— Intră! strigă Boreiko, crezând că era vreun soldat. 

În prag se ivi însă un individ ciudat, bărbierit, îmbrăcat în 
uniformă de ofiţer, fără epoleţi, cu o brasardă albă la mâneca 
stângă, pe care ieşeau în evidenţă două litere „C.M.” 
corespondent militar. 

— Nojin, din nobilime, se recomandă el, salutând. 

— Boreiko, din popime, răspunse porucikul, ridicându-se în 
întâmpinarea vizitatorului. 

O expresie de zăpăceală şi de nedumerire se ivi pe chipul lui 
Nojin: 

— Nu vă înţeleg... 

— Dumneavoastră aţi binevoit să-mi aduceţi la cunoştinţă că 
faceţi parte din nobilimea rusească. În consecinţă, am crezut de 
datoria mea să vă fac cunoscut că eu mă trag din colivari, 
explică Boreiko fără să clipească. Serioja, în ceea ce te priveşte 
pe tine, zău că nu ştiu care ţi-e obârşia. 

— Intelectuală, dacă există o asemenea stare, spuse 
Zvonariov zâmbind. 

— Îmi pare bine, rosti, strângându-i mâna, Nojin, care încă 
nu se dezmeticise bine. 

— Luaţi loc, vă rog. Ivan, un pahar! strigă Boreiko 
ordonanţei. Cu ce pot să vă fiu de folos? 


263 


— Sunt corespondent de război la gazeta „Novii Krai” din 
Arthur... 

— Zisă „Bârfitoarea Arthur-ului”, mormăi porucikul. 

— Nu sunt de acord cu un asemenea mod de a ne aprecia 
activitatea. 

— Dumneavoastră zugrăviți nişte isprăvi imaginare ale 
generalilor, nişte bazaconii, dar treceţi sub tăcere eroii 
adevăraţi, soldaţii şi matrozii. Cine v-ar crede, şi-ar închipui că 
Arthur-ul rezistă numai mulţumită lui Stessel, Nikitin, Fok şi 
celorlalţi ticăloşi. Vă concentrați atenţia asupra celor spuse, 
gândite ori negândite de Vera Alexeevna, asupra prânzurilor 
din casa generalului Smirnov, sau asupra frecvenţei întâlnirilor 
dintre mademoiselle Belaia şi Zvonariov! bombăni Boreiko. 

— Boris, slăbeşte-mă! se aprinse praporşcikul. 

Nojin îi privea pe amândoi plin de nedumerire. 

— Pe mademoiselle Belaia n-am onoarea s-o cunosc şi, în 
treacăt fie zis, după câte ştiu, despre ea nu s-a scris nici un 
rând! 

— În schimb, probabil, o cunoaşteţi pe mademoiselle 
Selenina. Mi se pare că staţi alături de şcoala „Puşkin”. 

— A, pe institutoarea aceea, mică şi cruntă, care mă 
torturează necontenit cu muzica şi cu cântecele ei? Vai, o 
cunosc, şi chiar prea bine! 

Zvonariov triumfa, aruncându-i lui Boreiko priviri maliţioase. 

— Olga Semionovna are ureche excelentă şi o voce destul de 
frumoasă, observă Boreiko. 

— Trebuie adăugat: după părerea şi gustul tău, îi sugeră 
Zvonariov. 

— Fireşte, uneori e plăcut s-o asculţi, dar după o zi întreagă 
de canonadă simţi atâta nevoie de linişte şi odihnă... 

— Beţi? îl întrerupse Boreiko pe Nojin, turnând votcă în 
pahare. 

— Beau, dar numai cu păhăruţul. 

— Fiecare schit cu pravila lui! La Zaliternaia, n-au existat 
păhăruţe de când lumea, aşa că, vă rog! Porucikul întinse 
corespondentului paharul. În sănătatea dumneavoastră! 

Nojin nu avea de făcut altceva decât să-l golească, după care 
Boreiko i-l umplu din nou, fără zăbavă. 

— Nu pot, zău, nu mai pot! îl asigură corespondentul. 

— Am băut în sănătatea dumneavoastră şi sper că 


264 


dumneavoastră, măcar din politeţe, îmi veţi răspunde la fel. 

Musafirul fu nevoit să golească şi al doilea pahar. Ameţi 
numaidecât. 

— Îmi daţi voie să vizitez bateria? La aer proaspăt o să mă 
simt mai bine. 

— Da, poftiţi! leşiră amândoi din adăpost. 

Soarele dogorea încă. Din pricina căldurii, Nojin se simţi şi 
mai rău şi se grăbi să se îndepărteze. Peste puţin, se întoarse, 
îşi puse ţinuta în ordine şi, cerându-şi scuze, se oferi să 
fotografieze bateria cu soldaţii şi ofiţerii. 

— Nu permit, îl avertiză încruntat Boreiko. 

— Fotografia nu va fi publicată în ziar. 

— Dacă veţi lua fotografii, voi cere condamnarea şi 
executarea dumneavoastră! În Arthur sunt şi aşa destui spioni, 
declară porucikul. Dacă doriţi, mergem în tranşeele tiraliorilor. 
De acolo puteţi fotografia poziţiile japoneze. Cred că ei le 
cunosc mai bine ca noi şi n-or să se prea intereseze de ele. 

— După cum vă exprimaţi dumneavoastră, s-ar putea crede 
că „Novii Krai” apare pentru statul-major al lui Noghi şi nu 
pentru locuitorii şi garnizoana Arthur-ului asediat. 

— În orice caz, pentru Noghi gazeta e mult mai interesantă 
decât pentru localnici şi pentru garnizoană. 

— Punctul dumneavoastră de vedere coincide cu părerile 
generalului Stessel în această privinţă. 

— Mă îndoiesc! Arthur-ul are nevoie de un ziar, însă de unul 
bine pus la punct cu informaţii din afară şi care să nu atingă 
câtuşi de puţin chestiunile militare, dat fiind că acestea sunt 
secrete. 

— Dar noi scriem despre cele petrecute cu două-trei zile în 
urmă... 

— ... înlesnind prin aceasta activitatea serviciului de spionaj 
japonez. 

— În plus, există cenzura specială de război a armatei şi a 
marinei. 

— Dar acolo sunt nişte nătărăi, ori nişte trădători care vă dau 
voie să publicaţi date privitoare la situaţia trupelor noastre, o 
tinu morţiş Boreiko. Hai mai bine la tiraliori. Acolo, vei avea 
prilej să-i admiri de aproape pe gălbejiţii noştri prieteni care, 
de aproape opt luni, ne învaţă minte şi, îndeosebi, ne învaţă 
arta războiului. 


265 


— Nu e prea primejdios? 

— Cred că simţământul de frică e necunoscut unui 
reprezentant al vitezei nobilimi ruse? 

— Desigur, dar... 

Boreiko nu-şi conduse musafirul prin şanţurile de legătură, ci 
de-a dreptul prin teren deschis, adăpostindu-se doar după 
cutele lui. Peste puţin, japonezii îi observară şi deschiseră focul 
asupra lor. Gloanţele începură să ţiuie prin aer. Nojin se 
ghemuia, îşi trăgea capul între umeri şi se apleca înspăimântat 
la fiecare glonţ oare trecea mai pe aproape. 

— Se pare că aveţi multe cunoştinţe printre japonezi, de 
vreme ce sunteţi nevoit să faceţi atâtea plecăciuni! 

— Ştiţi, aici drumul nu e neted, mi-e frică să nu mă împiedic 
şi mă uit cu atenţie la picioare. 

— Aşa n-o să vedeţi nimic. Hai pe creasta aceea din faţă. De 
acolo se vede bine toată linia poziţiilor japoneze. 

Deodată însă, însoţitorul lui se poticni şi se lăsă la pământ. 

— Oh, ce mă doare! Mi-am scrântit piciorul. Am făcut o 
entorsă. Ajutaţi-mă să ajung la tranşee. 

Porucikul îl înhăţă de subsuori şi-l târî la iuţeală, până la cel 
mai apropiat adăpost. Apoi ordonă să fie chemat Şmetillo. 

— Ignati Bronislavovici, aveţi... un vizitator! Domnul Nojin, 
nobil de viţă veche şi corespondent de război al ziarului „Novi 
Krai”, îl prezentă solemn Boreiko. Doreşte neapărat să-i 
fotografieze pe japonezii care asediază Arthur-ul. 

Şmetillo făcu o grimasă şi-l salută destul de rece pe 
corespondentul care gemea mereu. 

— Să mergem în avanposturi; de acolo sunt vreo cincizeci de 
paşi până la inamic. Mai în fiece clipă se iveşte câte unul 
deasupra parapetului. 

— Vă mulţumesc; voi vedea şi de aici tot ce mă interesează, 
îngăimă Nojin. 

— E greu să fotografiaţi de aici, e prea departe, pe când de 
acolo, japonezii sunt aproape de tot, stărui Şmetillo. 

Oftând desperat şi  şchiopătând cumplit, nenorocosul 
corespondent se târi după ofiţeri. 

— De aici începe şanţul care duce la avanposturi. O ia 
imediat la stânga, mai încolo, se poate înainta numai târâş, îl 
lămuri Şmetillo. 

— Nu cred să pot ajunge până acolo, cu piciorul meu bolnav, 


266 


îngăimă Nojin cu nehotărâre. 

— Haritina, condu pe înălţimea sa până la postul secret, 
ordonă căpitanul. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! Poftiţi după mine, îl invită 
ea pe Nojin. 

— Zău, mi-e greu... 

— A, va să zică, dumneata eşti faimoasa Haritina? Boreiko o 
luă pe tânăra femeie de bărbie şi-i ridică uşor capul. Ochii ţi-s 
curati, limpezi, se cunoaşte că eşti o fată de treabă. Ştii să 
cânţi? 

În prima clipă Haritina se ruşină, făcu o mişcare spre a se 
feri; pe urmă, văzând chipul prietenos al porucikului, răspunse 
cu zâmbet: 

— Când eram fată, treceam drept cea mai bună cântăreaţă 
din sat. 

— Minunat! Vino într-o seară la noi, la Zaliternaia - avem 
numai bărbaţi şi nici o voce de femeie. Să nu-ţi fie frică, o linişti 
el, observând expresia de neîncredere din ochii ei: la noi, toţi 
sunt oameni cumsecade. 

— Numai să mă lase domnul căpitan... 

— O să te lase, fii sigură. Ei, şi acum, condu pe înălţimea sa. 

Călcându-şi pe inimă, Nojin se târî înainte. Se însera; soarele 
îşi trimitea razele pieziş spre tranşeele ruseşti, iar cele 
japoneze abia se întrezăreau printr-o boare aurie de colb. 

— Să tragem o salvă în onoarea oaspetelui nostru? propuse 
Boreiko. Fără să mai aştepte răspunsul, puse mâna pe tija 
mitralierei fixate zdravăn cu ajutorul unor pari bătuţi în 
pământ, şi trase o salvă asurzitoare. Porucikul râse satisfăcut. 

— Straşnic. Mi-a sărit şi mie inima. 

În aceeaşi clipă, japonezii, alarmaţi, se iviră la crenelele 
parapetului. 

— Fotografiază! răcni Boreiko, cu mâinile pâlnie la gură şi, 
lipindu-şi obrazul de patul armei de la margine, trase toată 
seria de cartuşe din încărcătoare, unul după altul. 

Drept răspuns, răpăiră focuri răzlețe, apoi salve dominate de 
detunăturile grenadelor. 

— Ei, a pornit tămbălăul! Acum n-o să se astâmpere până se 
întunecă, observă Şmetillo. 

— Să n-o atingă pe Haritina, se nelinişti Boreiko. 

— E trecută prin greu, ştie cum să se ferească, doar pe 


267 


zmângălici s-ar putea să-l atingă. 

— Să-i fie învăţătură de minte, pentru viitor! 

În clipa aceea, Nojin, plin de noroi, fără chipiu şi cu vestonul 
rupt, se ivi în tranşee, aruncă o privire tâmpă împrejur şi o luă 
în goană de-a lungul şanţului. 

— Fereşte-ţi piciorul, că, doamne-fereşte, ţi se poate frânge! 
îi strigau din urmă Şmetillo şi Boreiko. Dar corespondentul 
fugea iepureşte spre bateria B. 

— Ei, acum nu se mai opreşte până la redacţia lui, spuse 
zâmbind, căpitanul. Apăru şi Haritina, plină şi ea de noroi, 
râzând, cu chipiul lui Nojin în mână: 

— Of, ce s-a mai speriat, când au început să tragă: căzuse cu 
nasu-n pământ şi se ruga de mine: „,„Haritinuşka, scapă-mă, o să 
pun munţi de aur la picioarele tale”. I-am spus: „Târâţi-vă 
îndărăt, iute; poate că nu vă nimereşte”. Dânsul a rupt-o la 
fugă! Ce să fac acu cu chipiul dumnealui? 

— O dată ce gazetarul l-a lepădat în fugă, înseamnă că e 
prada ta de război. li pui cocarda ta şi-l porţi, hotărî Şmetillo. 

— Dar dacă se întoarce? 

— Nu se mai întoarce, o încredinţă Boreiko. Aşadar, Haritina, 
vii pe la noi? La baterie, să întrebi: „Unde e Ursu?” 

— Am înţeles. Am să întreb de porucikul Medvedev“ 
răspunse Haritina care nu-l înţelesese, ceea ce îl înveseli 
nespus. 

O 

Saharov se plimba prin cabinet. Covoarele moi îi absorbeau 
zgomotul paşilor; doar pintenii îi clincheteau stins, la fiece 
mişcare. Căpitanul era foarte bine dispus. Izbutise de curând să 
escrocheze Comandamentul Marinei cu aproape cincizeci de 
mii de ruble, vânzând căpităniei portului nişte cablu de cupru, 
furat tot de la ea. Iată cum stăteau lucrurile. Unul din oamenii 
lui, în slujbă la căpitănia portului, făcea în fiecare zi cereri de 
cablu pentru diferitele nave ale escadrei. Când tot stocul se 
epuizase, cablul fusese ridicat şi dus pe îndelete, pasămite pe 
poziţii, dar în realitate la depozitul lui Tifontai. După ce această 
operaţiune fusese terminată, Saharov se dusese imediat la 
amiralul Grigorovici, oferindu-i spre vânzare cablul găsit, aşa- 
zis întâmplător, în depozit, din care adusese şi o mostră. 

— Vasili Vasilievici, eşti un adevărat salvator! se bucurase 


24t Medved - urs, în limba rusă (n. t.). 


268 


amiralul. Pur şi simplu, mă scapi dintr-o mare încurcătură. Cam 
cât ceri pe el? 

Căpitanul rostise o cifră care îl uluise şi pe amiral, om destul 
de versat. 

— N-ai frică de Dumnezeu! îl imploră el. Îţi dau jumătate. 
Nici o copeică mai mult. Dacă n-o să se poată altfel să ştii că ţi-l 
rechiziţionez. 

— Aşa ceva nu va fi avantajos nici pentru unul nici pentru 
altul, excelenţă. Vă ofer zece la sută din valoare, şi cu asta 
basta. 

— Căpitane, mă crezi un copil? 

— Nicidecum, vă cred amiral! 

— Totuşi îmi oferi un procent ca de ofiţer inferior! 

Peste puţin, ajungând la învoială, cablul fu adus înapoi în 
port, pe aceeaşi poartă, cu aceleaşi căruţe, şi depozitat în 
acelaşi loc. 

Căpitanul îşi amintea acum cu o vădită satisfacţie de toate 
acestea. Sosirea unui slujbaş chinez cu hârtii îl răpi de la 
gândurile lui plăcute. Printre plicurile sosite, se afla şi unul 
Mic, azuriu, cu un scris mărunt, feminin, mirosind a parfum. 
Căpitanul îl puse de o parte. Expedie chinezul, scoase 
scrisorica de dragoste din plic, o încălzi la flacăra unui chibrit, 
citi frazele răzlețe, ivite printre rânduri, o arse şi-i spulberă 
cenuşa. 

Saharov răsfoi calendarul din perete, socoti ceva în gând şi 
porunci să vină trăsura. Peste o jumătate de oră se afla din nou 
la Grigorovici. De astă dată, însă, aghiotantul amiralului îl opri 
în antecameră, şoptindu-i misterios. 

— La excelența sa se află doi corespondenţi străini, sosiți 
chiar acum la Arthur. 

— Ce corespondenţi? De unde? întrebă mirat căpitanul. 

— Azi, în zori, o şalupă de la nava Poltava, care făcea de 
gardă în şenal, a observat o barcă sub pavilion francez, care se 
îndrepta spre Arthur. A adus-o în port. În ea se aflau cei doi 
corespondenţi. Acum, excelența sa stă de vorbă cu ei. 

— Ce noutăţi ne-au adus? 

— Proaste: Liaoian-ul a căzut; Kuropatkin se retrage spre 
Mukden; escadra Mării Baltice se află încă la Kronstadt; 
japonezii debarcă de zor la Dalni şi la Cemulpo, răspunse 
locotenentul, dând înciudat din mină. 


269 


— Poate că-s minciuni gogonate? 

— Din păcate, nu! Au adus ziare şi reviste americane şi 
englezeşti. In ele sunt reproduse o serie de fotografii ale unor 
trofee capturate de japonezi în Liaoian. 

— Dar cum e posibil aşa ceva? 

— lată că este. Şi asta fiindcă pregătirea noastră de război e 
ca şi inexistentă. Cât a fost pace am învăţat mai mult să 
mărşăluim decât să tragem. 

— Aşadar speranţa unei despresurări apropiate a Arthur-ului 
se amână pentru cine ştie când, oftă Saharov. 

— Bineînţeles, dacă va mai fi despresurat vreodată. Tot ce v- 
am spus e strict secret; garnizoana nu trebuie să afle nimic, se 
grăbi marinarul să-l prevină. 

Curând, Grigorovici rămase singur. Căpitanul intră în 
cabinetul lui. 

— Ai auzit noutăţile, Vasili Vasilievici? 

— Le-am auzit, când m-am întors acasă. Am venit aici să aflu 
de la dumneavoastră dacă sunt adevărate. 

— Prin urmare, ai aflat de Liaoian din sursele dumitale 
particulare? 

— Mi-au spus nişte chinezi care s-au strecurat încoace de la 
Cifu şi mi-au adus scrisori şi ziare. 

— Şi care e concluzia dumitale pe baza tuturor acestor ştiri? 

— Că voi fi silit să vă rog să-mi achitaţi până mâine valoarea 
cablului vândut căpităniei portului în numerar, şi, pe cât pasibil 
în aur. 

— Fie; vei primi în aur trei sferturi din suma totală, consimţi 
amiralul. 

Căpitanul mulţumi înclinând capul. 

Inainte de a pleca, Saharov intră în camera unde erau 
interogaţi ziariştii sosiți. Unul din ei, înalt, roşcat, cu părul creţ, 
cu dinţii din faţă îmbrăcaţi în aur, prezentă legitimaţia de 
corespondent al ziarului „Chicago Daily News”. Numele lui era 
Jack Emerson; celălalt, brunet, scund, grăsun, vioi, cu 
mustăcioară răsucită ţanţoş ca două săgeți, cu cioc, era Jacques 
Lembrege, corespondentul ziarului „Le Matin”. N-aveau 
autorizaţie din partea statului-major al armatei din Manciuria, 
pentru vizitarea Arthur-ului. După spusele lor, întreprinseseră 
acea călătorie pe risc propriu. 

Saharov îi salută şi luă loc, trăgând cu urechea la cele ce se 


270 


discutau. Locotenentul  Makalinski, însărcinat cu luarea 
interogatoriului, îi trata amabil cu ceai cu rom şi cu biscuiţi. 
Ambii străini răspundeau la întrebări pe un ton condescendent. 
Curând după aceea locotenentul părăsi încăperea. 

— Dumneata eşti monsieur Saharov care ne-a fost 
recomandat? întrebă Lembrege în franţuzeşte. 

— Chiar dumnealui, confirmă Emerson, zâmbind şiret. 

— Domnul Eidelson? întrebă în ruseşte căpitanul, mirat. Abia 
astăzi am fost informat despre apropiata sosire a dumitale, şi 
m-am grăbit să vin în port. Dar de ce ţi-ai schimbat numele în 
Emerson? 

— Cine ştie ce se poate întâmpla!... Trebuie să vizităm cu de- 
amănuntul oraşul, portul, bateriile şi pe Stessel, personal, ori 
pe şeful său de stat-major. Aşteptăm să ne ajuţi în această 
direcţie. 

— Voi face tot ce pot. Dar dacă te recunoaşte Stessel?... 

— Nu prea cred. Nu-l mai ţine el minte, pe bietul „ovreiaş” 
din Arthur, căruia a binevoit să-i răspundă la salut cu o 
înjurătură murdară. 

— Mă duc să stau de vorbă cu Grigorovici, spuse Saharov 
ieşind. 

Il convinse repede pe amiral să-i expedieze pe corespondenţi 
la comandamentul lui Stessel. 

— Bine; să se descurce cu ei cum or şti! spuse amiralul, dând 
din mâna în semn de aprobare. 

Cinci minute mai târziu, cei doi „străini” plecară cu trăsura 
lui Saharov la comandamentul generalului-aghiotant. 

Vera Alexeevna era viu interesată de sosirea în Arthur-ul 
asediat, a unor „străini de vază”, pe deasupra şi reprezentanţi 
ai unora dintre cele mai mari ziare din străinătate. Lucrul 
acesta îi era deosebit de plăcut şi prin faptul că acum se 
producea pentru întâia oară în rolul de soţie a vestitului 
general-aghiotant al împăratului Rusiei. Un asemenea rol era 
măgulitor pentru amorul ei propriu, ceea ce o făcu să se 
pregătească cu deosebită grijă pentru întâmpinarea 
interesanţilor oaspeţi. 

Generalul lipsea. Plecase dis-de-dimineaţă să inspecteze 
forturile şi bateriile. In aşteptarea întoarcerii sale, Vera 
Alexeevna se gândi să-i primească fără ceremonii, într-un cadru 
intim. Cazacul, ordonanța de serviciu în vestibul, primi ordin 


271 


să-i conducă imediat înăuntru. Generăleasa îl rugă pe prinţul 
Gantimurov să servească drept interpret, gândindu-se că titlul 
lui de nobleţe va face o vie impresie asupra corespondenţilor, 
creându-i totodată şi ei o aureolă deosebită. 

Vera Alexeevna îşi făcu apariţia în salon într-o toaletă 
elegantă, care, în ciuda vârstei, o arăta mai tânără şi mai 
atrăgătoare. Saharov prezentă ceremonios gazdei pe cei doi 
„străini”. Galant ca un adevărat francez, Lembrege o copleşi de 
complimente pe „eroina Port-Arthur-ului, pe care o admiră tot 
universul”. Emerson îi ţinea isonul. Generăleasa, măgulită, îşi 
întrebă musafirii care erau ultimele noutăţi. 

Se înfiripă o conversaţie curtenitoare, amicală, cu care prilej 
Vera Alexeevna descrise în amănunt activitatea Societăţii de 
binefacere din Arthur, a cărei preşedintă era. Totodată, arătă 
situaţia din spitalele Arthur-ului şi indică numărul total al 
ofiţerilor şi soldaţilor bolnavi şi răniţi; datele acestea fură 
imediat consemnate în carnetele corespondenţilor. Pentru mai 
multă preciziune, fu adusă de la statul-major şi pusă la 
dispoziţia vizitatorilor o copie a situaţiei exacte din toate 
spitalele. Pe urmă, fireşte, conversaţia trecu asupra epidemiilor 
din garnizoană şi asupra cauzelor acestora. Suspinând cu 
amărăciune, generăleasa peroră despre scorbutul, tifosul şi 
dizenteria care bântuiau în Arthur. 

— Desigur, cauza comună a tuturor acestor nenorociri e 
foametea. Soldaţii sunt de mult hrăniţi cu carne de cal şi nu văd 
în ochi legume proaspete. În plus, de când a căzut reduta 
Vodoprovodniîi, suntem nevoiţi să folosim apa neigienică a 
puţurilor de prin curţi. 

Corespondenţii abia dovedeau să noteze toate datele acestea. 
Cea mai amănunţită documentare în privinţa stării oraşului şi a 
fortăreței fu terminată tocmai în clipa când apăru şi Stessel. 

Înalt, lat în umeri, cu veston cenuşiu şi pantaloni la fel, cu 
cizme înalte, cu eghileţi de general-aghiotant şi cu crucea 
Sfântul-Gheorghe la gât, avea o înfăţişare foarte impunătoare. 
Cei doi „străini” săriră în picioare şi fură onoraţi cu o puternică 
strângere de mână. 

— Cu ce prilej vă datorăm această vizită? Ce vă aduce la 
Arthur? Sper că veţi fi discreţi, nu veţi da dovezi de o 
curiozitate excesivă! îi preveni generalul prin interpret. Ce-i cu 
secăturile acestea, şi ce caută aici? îl întrebă el în ruseşte pe 


272 


Saharov. 

Căpitanul se grăbi să-i dea explicaţii. 

— Anatole, trebuie să fim cât de cât amabili cu ei, îl avertiză 
generăleasa. Toată lumea va citi ceea ce vor scrie despre noi. 
Am să-i invit la masă. Îi ospătăm, le dăm să bea, şi ei au să ne 
vorbească de bine! 

— N-am nimic împotrivă. Invită-i. Cheamă şi pe generalii 
noştri - Fok, Nikitin, Belii, Kondratenko. 

La masă, amfitrionii şi musafirii schimbară toasturi şi urări, 
mâncară binişor, băură la fel. Emerson şi Lembrege notară cu 
grijă meniul şi-l întrebară în treacăt pe Stessel cam cât poate să 
mai reziste fortăreaţa. 

— Până la despresurarea Arthur-ului de către armata din 
Manciuria - vreo lună, două, răspunse generalul. 

Cei doi „străini” îl încunoștinţară cu prudenţă asupra 
înfrângerii de la Liaoian. 

— Fleacuri! Baliverne! Nu Kuropatkin, ci prăpădiţii de 
japonezi se retrag în goană spre Arthur. Toţi chinezii declară 
într-un glas acest lucru, la interogatorii, stărui Stessel. 

Corespondenţii tăcură diplomatic. Fok care urmărea cu 
atenţie conversaţia, ceru permisiunea de a sta de vorbă cu ei în 
seara aceea mai detailat. 

— Cât rămâneţi aici? întrebă fără ocol Nikitin, care se şi 
cherchelise. 

— Cât are să ne îngăduie excelența sa, amabilul nostru 
amfitrion. 

— Păi, în ceea ce mă priveşte puteţi să rămâneţi şi până la 
sfârşitul asediului! Dar vă previn: toate corespondenţele 
dumneavoastră vor trece prin cenzura statului meu major. 

— Se înţelege de la sine, domnule general, consimţi 
Emerson. 

După dejun, trecură în salon. Pentru eternizarea momentului 
istoric, se fotografiară cu toţii în grup, de mai multe ori. Mai 
întâi, fotografiară „străinii”, pe urmă, Gantimurov, Reis şi alţii 
de la statul-major al generalului-aghiotant. 

Mulţumind pentru ospitalitate, cei doi corespondenţi cerură 
permisiunea de a vizita poziţiile şi oraşul pentru a se convinge 
cu ochii lor de situaţia în care se afla Arthur-ul. Stessel le dădu 
cu dragă inimă permisiunea cerută şi-i ordonă lui Saharov şi lui 
Gantimurov să-i însoţească. 


273 


— Dacă vreţi să vedeţi cea mai bună baterie a noastră, 
duceţi-vă la Zaliternaia, îi sfătui Nikitin care încă nu uitase 
ospitalitatea lui Boreiko. 

Escortaţi de un detaşament de cazaci, cei doi „străini” 
plecară cu două trăsuri să viziteze oraşul şi fortăreaţa. 

Boreiko şi Zvonariov se odihneau în adăpostul lor, când 
ordonanța le anunţă sosirea vizitatorilor.  Bodogănind, 
porucikul se îmbrăcă şi ieşi. 

Apariţia lui Saharov şi a lui Gantimurov, împreună cu cei doi 
civili, îl miră. Căpitanul îi explică, cine erau şi pentru ce 
veniseră la baterie. Văzând că Emerson şi Lembrege se 
pregăteau să fotografieze poziţiile, Boreiko se repezi la ei şi le 
smulse aparatele, fără multă ceremonie. 

— Nu vă dau voie să fotografiaţi! declară el cu hotărâre. 

— Generalul Stessel i-a autorizat personal să fotografieze, 
interveni Gantimurov. 

— Bine, n-au decât să-l fotografieze pe dumnealui. Aici, eu 
sunt stăpân şi nu admit să se facă nici o fotografie. 

Cei doi „străini” începură să vocifereze, cerând să li se dea 
înapoi aparatele. Saharov le ceru scuze, jenat. 

— Hai, mai bine luaţi-o din loc, binişor, îi sfătui Boreiko. 
Vorba aceea: musafirul nepoftit n-are jilt, mai ales în timp de 
război. Dar de unde or fi apărut? Parc-aş cunoaşte mutra 
roşcatului ăsta, continuă el, apropiindu-se de Emerson şi 
privindu-l atent. 

Corespondentul păli şi se trase repede îndărăt. 

— Ia te uită, păi ăsta-i lancăl Eidelson, cămătarul nostru din 
Arthur. Sigur, el e, în carne şi oase! Trebuie arestat pe loc - e 
spion! 

— Greşeşti! Mister Emerson n-a fost niciodată în Arthur, şi 
nu înţelege nici o vorbă ruseşte, obiectă Saharov. 

— Ce tot vorbiţi! Ia uitaţi-vă: are o cicatrice în partea stângă 
a capului? Acum doi ani i-am cârpit una peste ureche şi atât de 
bine că mi-au dat amendă pentru vătămare, stărui porucikul, 
apropiindu-se de Emerson. 

Gesticulând de mama focului, corespondentul protesta, 
continuând să se dea îndărăt. 

— Domnul corespondent spune că, într-adevăr, în Arthur a 
locuit o rudă a sa care seamănă cu el, aşa că îl confunzi, 
interveni Gantimurov. 


274 


— Ia, lancăl, arată-ne căpăţână! porunci Boreiko, întinzând 
mâinile. 

— Lasă-l în pace pe domnul Emerson, căuta Saharov să-l 
strunească pe porucik. Chiar dacă afirmaţia dumitale ar 
corespunde adevărului, ea trebuie înainte de toate, verificată la 
statul-major. Să mergem înapoi, domnilor, propuse însoţitorilor 
săi. 

Fără a se lăsa rugaţi de două ori, aceştia se urcară repede în 
trăsură. 

— Am să trimit imediat lui Stessel un raport despre toate 
acestea, strigă Boreiko după ei. 

— Nu e nici o nenorocire, îl linişti în englezeşte Saharov pe 
Emerson. Raportul poate fi ascuns. Totuşi, ai fost foarte 
imprudent! Inainte de a veni aici, trebuia să te deghizezi. Acum 
- uite ce surpriză ai avut! 

Intors la comandament, Saharov îi povesti lui Reis cele 
întâmplate şi-l întrebă ce-i de făcut. 

— Boreiko e un alcoolic notoriu, cine ştie ce i s-a năzărit la 
beţie. Lăsaţi-o încurcată şi vedeţi-vă de treburi, îi sfătui 
colonelul. 

După aceea, oaspeţii „străini” fură conduşi la bateria de pe 
colina Zolotaia, unde comandantul ei, căpitanul Zeiţ, spre 
deosebire de Boreiko, îi primi foarte curtenitor şi le dădu voie 
cu dragă inimă să ia fotografii, pozând şi el în prim plan; în plus 
le mai arătă şi celelalte fortificaţii care se puteau vedea de 
acolo, şi le dădu informaţii cu privire la cooperarea cu flota şi la 
capacitatea ei de manevră în larg. Într-un cuvânt, îşi fermeca 
oaspeţii. După vizitarea colinei Zolotaia, aceştia mai dădură o 
raită prin oraş, abătându-se în treacăt pe la Verşinin, comisarul 
oraşului, care le vorbi despre suferinţele îndurate de civilii 
neevacuaţi. Corespondenţii îl eternizară şi pe el pe o placă 
fotografică. 

O 

Boreiko intenţionase în primul moment să se prezinte 
personal la comandamentul lui Stessel; după aceea, însă, se 
răzgândise. 

— N-au să mă primească, şi, chiar dacă m-ar primi, n-au să- 
mi dea crezare. Am o faimă cu totul de neinvidiat. Nici Stessel, 
probabil, încă n-a uitat ultima lui vizită la Zaliternaia, şi nu prea 
cred să se bucure dacă m-ar vedea. Serioja, unde ţi-e 


275 


amazoana? 

— Ce ai cu ea? 

— Aş ruga-o să se ducă la nevasta lui Stessel şi să-i 
povestească totul. Fără îndoială că ea ar stărui să fie imediat 
arestaţi. Dar ia stai - Serioja, ce-ar fi să te duci tu? Generăleasa 
te cunoaşte, te-a şi invitat o dată; profită de împrejurare, îl 
îndemnă Boreiko. 

— Ar fi mai bine să mă duc împreună cu Varia... chibzuia 
Zvonariov. 

— O vizită conjugală, ca să zicem aşa, zâmbi porucikul. 

— Nu-i vorba de asta. Ea intră acolo ca la ea acasă, iar eu nu. 

— Înălţimea voastră, scrieţi raportul, şi-l duc eu generălesei 
Stesseleva, se oferi Blohin. 

— Păi, n-o să te lase să treci nici pragul casei. Generăleasa ar 
da în boală copiilor numai când ţi-ar vedea mutra. 

— Atunci trimiteţi-l pe băsmuitor. E chipos şi vorbeşte 
frumos. 

— Nu, el e prea molâu. Nu-i bun de aşa ceva. Ce zici, Serioja, 
te duci tu? 

Praporşcikul acceptă, deşi nu-i făcea plăcere. 

Vera Alexeevna îl primi amabilă şi chiar îl onoră cu o 
sărutare pe frunte, după ce el îi sărută mâna. Ascultă cu interes 
senzaţionala relatare, şi spuse: 

— Mi se părea şi mie tot timpul că acea persoană mi-e 
cunoscută, dar nu-mi puteam da seama de unde anume. Acum, 
îmi amintesc. Am vrut să cumpăr de la el un pandantif de aur 
pe care i-am oferit cinci ruble. El mi-a cerut douăzeci şi n-a vrut 
de loc să lase din preţ. M-a enervat grozav atunci. Mă duc să-l 
trezesc pe Anatole. 

Generalul, care îşi făcuse suma de somn după dejunul copios, 
intră curând în salon. 

— Am să ordon să fie spânzurați chiar azi amândoi ticăloşii! 
Pe urmă, Kostenko are să facă formele de rigoare, antedatate, 
hotări Stessel pe loc. Chiar şi pe Nojin al nostru, şi pe el... Am 
dat ordin să i se ridice autorizaţia de a vizita poziţiile şi dacă 
aud că i-a mai călcat piciorul pe-acolo, îl spânzur fără 
întârziere. 

— Demult trebuia să faci acest lucru. El divulgă tot timpul 
secretele militare şi nici măcar nu scrie în ziar despre tine, ci 
despre Smirnov. S-ar putea crede că nu eşti tu comandant 


276 


suprem la Arthur, ci Smirnov, îi tinu hangul Vera Alexeevna. 

— Totuşi, nu trebuie să se uite că sunt supuşi străini, observă 
timid Zvonariov. 

— Da, am scăpat cu totul din vedere acest lucru, încuviinţă 
numaidecât generăleasa. Din păcate, nu sunt chinezi: cu 
aceştia te poţi purta şi fără mănuşi. 

Hotărâră să ceară şi părerea lui Reis. Colonelul sosi fără 
întârziere şi propuse că musafirii nepoftiţi să fie expediaţi fără 
zgomot pe aceeaşi cale pe care veniseră la Arthur. 

— Îi voi transmite imediat lui Grigorovici rugămintea de a-i 
expedia în larg. Să se ducă unde vor, rosti Reis salutând. 

— Ei, monsieur Zvonariov, cum merge cu Varia? Pe când 
nunta? 

— Chestiunea aceasta încă nu s-a pus. 

— Nu fi chiar atât de discret, tinere, zâmbi generăleasa. Până 
şi vrăbiile de pe acoperişuri ciripesc despre dumneata şi despre 
Varia. 

În sfârşit, Zvonariov se ridică şi-şi ceru permisiunea de a se 
retrage. 

— Îţi mulţumesc în numele comandamentului pentru 
vigilenţa de care ai dat dovadă, rosti Stessel, strângându-i 
mâna ceremonios. 

Când cei doi corespondenţi se întoarseră la comandament, 
Reis le făcu cunoscut că Stessel era indispus şi nu-i putea 
primi. Ambii musafiri fură conduşi într-o cameră izolată şi lăsaţi 
acolo sub paza unui cazac pus, pasă-mi-te, pentru a-i servi. Cei 
doi „străini” rugară să i se transmită lui Stessel mulţumirile lor 
respectuoase şi se apucară să-şi revizuiască însemnările, 
punându-le în ordine. Preferară să treacă sub tăcere incidentul 
cu Boreiko. Nu mult după aceea, în cameră îşi făcu apariţia 
Fok. El îi rugă în nemţeşte să-i relateze ultimele noutăţi din 
străinătate. Emerson îi răspunse în aceeaşi limbă. Treptat, 
conversaţia luă un aspect de intimitate. 

— Suntem bine informaţi asupra rolului excelenţei voastre în 
apărarea Arthur-ului, rosti Emerson, accentuând pe cuvântul 
rol. 

— Spre regretul meu, în prezent n-am un rol activ, iar 
influenţa mea, aici, este infimă. 

— Dacă Kondratenko este numit sufletul apărării, atunci 
excelența voastră, fără îndoială, sunteţi creierul ei. 


277 


— Atunci, Stessel ce mai reprezintă? 

— Pumnii, care, precum se ştie, sunt întotdeauna dirijaţi de 
cap. 

— Nu eşti lipsit de umor, Herr Emerson. 

— Întrucât am reuşit să stabilim legătura directă cu 
dumneavoastră sunt de părere că toţi intermediarii devin 
inutili, urmă Emerson, acum ca om de afaceri. 

— Îl vizezi pe Saharov? 

— Să zicem că pe el. 

— Dar el ştie foarte multe, şi în această eventualitate, fără 
îndoială că s-ar simţi ofensat şi ar fi în stare să ne facă mult 
Tău. 

— Saharov poate fi lichidat oricând. Doar Arthur-ul este un 
oraş asediat; câte nu se întâmplă, să zicem în timpul unui 
bombardament!... 

— Voi reflecta asupra acestei chestiuni. 

— Acum, aş dori să discutăm în amănunt problema 
legăturilor dumneavoastră, rosti Emerson, cu jumătate de glas, 
şi amândoi continuară conciliabulul în şoaptă. 

— Eşti foarte imprudent, Herr Emerson. Ce ai zice dacă te-aş 
preda celor în drept? 

— Excelenţa voastră nu va comite o asemenea stupiditate, 
măcar de teama divulgării unor documente scrise chiar de 
mâna dumneavoastră şi predate nouă de căpitanul Saharov. 

— Va să zică acest nemernic a ştiut totuşi să-şi asigure 
retragerea? 

— Căpitanul e un om precaut şi clarvăzător. 

— Dar nu mai clarvăzător decât noi doi. 

— Sunt în totul de acord cu aceasta. 

Fok se ridică, mulţumi pentru agreabila conversaţie şi plecă. 

Era târziu de tot când Nojin bătu la fereastră. Cazacul de 
pază nu voi să-l lase înăuntru până nu-şi prezentă cartea de 
vizită. 

— Suntem foarte bucuroşi să ne vedem confratele din Arthur, 
îl salută Lembrege, plictisit de vizita îndelungată a lui Fok, cu 
care prilej conversaţia se întreţinuse în limba germană pe care 
el o înţelegea prea puţin. 

Rotindu-şi cu teamă privirea în toate părţile, Nojin vorbi 
despre firea tiranică a lui Stessel, despre laşitatea şi prostia lui, 
despre nepriceperea totală de a conduce apărarea, povesti 


278 


despre  alişverişurile cam necurate ale Verei Alexeevna, 
ridicându-l totodată în slăvi pe Smirnov, adevăratul inspirator 
şi suflet al apărării. Cei doi străini îl ascultau cu cel mai mare 
interes, făgăduindu-i că aveau să facă tot ce trebuia pentru 
dezumflarea gloriei lui Stessel. Nojin plecă înaripat de speranţa 
că, în sfârşit, va izbuti să-şi încheie vechile socoteli cu 
generalul-aghiotant şi cu soţia lui. 

A doua zi  Gantimurov anunţă politicos pe domnii 
corespondenţi că sunt aşteptaţi în port de barcă lor, care urma 
a fi remorcată în larg. După aceea prinţul le ceru să-i predea 
toate carnetele de note şi plăcile fotografice pe care le aveau 
asupra lor. „Străinii” protestară, dar, în cele din urmă, se 
supuseră acestei cereri, după ce rupseră din carnete toate filele 
care aveau mai multă importanţă şi-şi păstrară clişeele mai 
interesante. 'Totodată, strecurară în mâna prinţului mai multe 
bancnote mari americane şi-i comunicară cele discutate cu 
Nojin. 

De pe colina Zolotaia se zări cum, departe în larg, un torpilor 
japonez se apropie de barca cu cei doi corespondenţi, şi-i luă la 
bord. 

— Ce prostie, să mă iau după Reis şi să dau drumul celor doi 
zmângălituri, rosti Stessel, înjurând de mama focului, când află 
despre aceasta. Nojin însă n-o să-mi scape cu una cu două. 
Viktor Alexandrovici, comunică lui Mikeladze şi lui Tautz să-l 
pună sub cea mai strictă supraveghere şi ridică-i carnetul de 
corespondent. 


Ziua de 17 septembrie era mohorâtă, ploioasă, dar caldă. Pe 
front, dăinuia acalmia, întreruptă când şi când de bubuitura 
unui tun. In oraş, era de asemenea linişte. Dimineaţa, oamenii 
umblau pâlcuri-pâlcuri pe străzile animate ale oraşului. În 
bisericile care nu suferiseră încă nimic de pe urma 
bombardamentelor clopotele băteau de zor. Se făceau pregătiri 
pentru te-deum, cu prilejul zilei onomastice a Verei Alexeevna. 

La biserica Otreadnaia, catedrala Arthur-ului, veneau 
numeroşi credincioşi: militari în mare ţinută, cu decoraţii şi cu 
lente, civili în frac, ofiţeri de marină cu bicornuri, puţinele 
doamne care rămăseseră în oraş, cu toalete de mătase şi de 
catifea, soldaţi cu efecte noi. 

Spre ceasurile 9 sosi echipajul generalului-aghiotant, din 


279 


care cobori excelența sa sărbătorita zilei şi soţul ei în uniformă 
de curte. Ea pluti maiestuos prin biserica ticsită spre covoraşul 
de catifea aşternut în faţa uşilor împărăteşti. În drum, apleca 
binevoitoare capul în dreapta şi în stânga, iar Stessel strângea 
din mers mâinile generalilor şi coloneilor, pe ceilalţi onorându-i 
doar cu câte o înclinare a capului. 

Se  oficie  te-deumul şi liturghia pentru sănătatea 
binefăcătoarei acelui oraş, boiarina Vera, se cântă „întru mulţi 
ani”, apoi Vera Alexeevna primi felicitări de la cei prezenţi şi 
ieşi în pridvor, unde era aliniată trupa fără arme din diferite 
regimente, iar ofiţerii ţineau în mâini, în loc de săbii şi spadine, 
buchete bogate de flori. Insoţită de suita strălucitoare a 
generalilor şi coloneilor, Vera Alexeevna trecu prin faţa 
frontului. Soldaţii o ovaţionau, strigând din răsputeri „ura”, iar 
ofiţerii îi ofereau buchetele, sărutându-i mâna curtenitor. 

Generăleasa acordă o atenţie deosebită companiei a 9-a de 
artilerie de fortificații, comandată de Vamenzon. Vera 
Alexeevna se adresă soldaţilor îndemnându-i să lupte vitejeşte, 
sub conducerea destoinicului lor comandant. 

Apoi, Gantimurov dădu citire unui ordin prin care erau 
decoraţi câţiva artilerişti, şi generăleasa prinse decoraţiile cu 
mâna ei pe pieptul noilor eroi improvizaţi: feldvebelul, 
magazionerul, furierii şi un ostaş. Cu aceasta, solemnitatea luă 
sfârşit şi excelenţele plecară spre reşedinţa lor. 

Peste puţin, în faţa casei lui Stessel începu să se oprească 
echipaj după echipaj. Printre cele dintâi fu acela al lui Belii. 
Varia, în uniformă de soră de caritate, şedea modestă pe 
bancheta din faţă, uitându-se în lături şi ascultând distrată 
poveţele maică-si, care o dăscălea în privinţa conduitei în 
societate. 

— Fii politicoasă cu toată lumea; nu chicoti cu tinerii, nu 
râde prea tare, nu te strâmba... Nu uita că după purtarea ta, ne 
judecă lumea, o dăscălea Maria Fominişna. 

— Mamă, ştiu toate acestea, dar ce vrei să fac dacă îmi vine 
să plesnesc de râs, când văd mutrele îngâmfate şi tâmpite ale 
musafirilor şi gazdelor? îmi vine să râd cu hohote, să fac o 
poznă... 

— Varvara, ascultă ce-ţi spune maică-ta şi să nu-ţi treacă prin 
cap vreo prostie! interveni Belii. Am să fiu chiar eu cu ochii pe 
tine. 


280 


Fata tăcu, oftând. 

În salon se şi adunase destulă lume. Vera Alexeevna trona pe 
canapea, înconjurată de doamne şi de invitaţii de vază. 
Zărindu-l pe Belii cu familia, ea se grăbi să păşească în 
întâmpinarea lor şi se sărută cu toţi, ca rude ce erau. Varia făcu 
o reverență adâncă, şi-i prezentă respectuoasele ei felicitări, 
după care se retrase deoparte. Gantimurov se apropie îndată 
de ea şi o copleşi de complimente. Fata îl ascultă cu o uşoară 
grimasă de plictiseală, şi-l rugă: 

— Găseşte-mi un scaun şi adu-mi un ceai. Mi-e sete. 

Prinţul dispăru şi se întoarse după câteva clipe cu un jilţ, 
urmat de o ordonanţă cu tava în mâini. Varia mulţumi şi începu 
să-şi bea ceaiul, ascultând distrată flecăreala cavalerului ei. 

— Cum merge munca la spital? Vă văd adeseori cum vă 
duceţi călare într-acolo. Sunteţi o adevărată Palas-Atena a 
Arthur-ului; nu vă lipseşte decât coiful şi sulița. 

Varia îi răspunse printr-un zâmbet de complezenţă şi-şi zise 
în gând: 

„lar tu eşti un caraghios, şi-ţi lipseşte doar tichia de 
măscărici şi zurgălăii”. 

Cu prilejul onomasticei autoritarei sale doamne şi stăpâne, 
generalul-aghiotant, bine dispus, în vervă, râdea zgomotos, 
zguduindu-şi tot trupul monumental. Alături de œl, 
Kondratenko, scund, pirpiriu zâmbind modest, părea un omuleţ 
nearătos, neînsemnat. Fok, ca întotdeauna, îşi zâmbea şiret în 
barbişonul cărunt şi din când în când plasa câte o înţepătură la 
adresa cuiva. 

Inconjurat de mai mulţi parteneri, Nikitin se instalase 
temeinic în camera de alături, lângă o măsuţă cu băuturi. g 

Varia începuse să se gândească cum să dispară din salon. În 
clipa aceea, în uşă se ivi Nadein: într-un mundir de paradă, din 
alte vremuri, larg şi lung, ca un sac, cu decoraţii şi cu barete pe 
piept, ţinea solemn în mâini un triptic poleit. Ajuns în faţa 
sărbătoritei, îl desfăcu şi fonfăi cu glasul lui de bătrân: 

—  IÎngăduie-mi maică, să vă ofer icoana ocrotitoarelor 
dumneavoastră şereşti - Vera, Nadejda, Liubov şi maica lor 
Şofia. Am păstrat-o toată viaţa, ca pe un odor şacru de familie. 
De aji înainte vă aparcine dumneavoastră ocrotitoarea noaștră 
a tuturor, înaintea lui Anatoli Mihailovişi. 

Mişcată, Vera Alexeevna luă icoana şi o atinse cu buzele; pe 


281 


urmă se sărută cu bătrânul general şi-l opri lângă ea. 

— Unde vă e crucea Sfântul-Gheorghe, pe care v-a conferit-o 
recent maiestatea sa? îl întrebă Stessel, apropiindu-se. 

— Nu îndrăjnesc să mi-o pun, până nu voi avea o confirmare 
de la tătucul ţar. 

— Mă tem că va trebui să aşteptaţi mult şi bine. 

— Fără aceasta, nu-mi voi pune o decoraşie atât de înaltă şi 
de care nu mă şocot vrednic. 

Nadein mai stătu câteva clipe, apoi salută şi plecă. 

— A dat de-a binelea în mintea copiilor, ramolitul! îl bombăni 
Stessel din urmă. 

Curând sosi şi Kostenko. Păşind mărunţel cu picioarele lui 
betejite, ţepene, cu fularul gros la gât, arăta nespus de comic. 
Mulţi dintre cei prezenţi zâmbeau ironic. Varia observă acest 
lucru şi se simţi jignită pentru naşul ei. De îndată ce generalul 
se salută cu toată lumea, Varia se repezi spre el: 

— Năşicule, stai cu mine, şi-l conduse spre jilţul ei. 

— Binişor, zvăpăiato, binişor, să nu mă dai peste cap, o struni 
Kostenko. N-o trage pe-aici pe undeva? Nu cumva să răcesc. 
Afară e toamnă! 

— N-ai grijă: nu trage de nicăieri, e cald şi bine. Prinţule, mai 
fă rost de un scaun, i se adresă ea lui Gantimurov. 

— Ție întotdeauna ţi-e cald când eşti lângă cavaleri, dar pe 
mine nu mă mai încălzeşte sângele, se plânse generalul, 
zgribulindu-se ca sub o adiere de frig. 

— Gantimurov nu-mi inspiră decât o răceală şi o plictiseală 
de moarte. Are ceva lipicios, alunecos, respingător - mi-e silă 
de el. 

— Şi mie! Îl văd până în măduva oaselor cu ochiul meu de 
judecător încercat: e un şnapan, şi va sfârşi pe banca 
acuzaților. Nu poţi să ai încredere în el cu toate că-i prinţ. 
Praporul tău cu obrajii rumeni pare un tânăr mult mai 
cumşecade! Unde-i acum? 

— E la Zaliternaia. Varia se îmbujoră. Năşicule, ai auzit cum 
s-a distins la Visokaia? 

— Am citit despre el, în ordin. Bravo lui! Acum, ia crucea cu 
siguranţă. 

— Intotdeauna am spus că e foarte curajos şi totuşi modest 
până la timiditate. Nu-i aşa? 

— Dacă este atât de curajos de ce nu-ți cere mâna odată? 


282 


— Faţă de mine e un fricos şi jumătate. 

— Aici ai zis-o bine! Tu eşti în stare să bagi pe oricine în 
sperieţi! 

Convorbirea lor fu întreruptă de bubuitura unei explozii. 
Musafirii se repeziră, alarmaţi, la ferestre. 

— Până acum, n-au căzut obuze atât de aproape! spuse 
tulburat Stessel. 

— E rezultatul vizitei corespondenţilor străini, remarcă Vera 
Alexeevna. 

— Nu-mi rămâne decât să regret o dată mai mult că nu le-am 
pus de gât cravata de cânepă, după cum intenţionasem la 
început, mormăi generalul. 

O explozie şi mai puternică zgudui casa din temelii. 

Cei mai mulţi dintre oaspeţi se grăbiră să iasă afară. O 
trombă de fum negru, gros, care nu apucase să se spulbere, 
arăta locul în care căzuse proiectilul - cam la o jumătate de 
verstă. 

— Probabil că iar au început să tragă din larg cu obuze de 12 
țoli. Bateriile de asediu nu pot să aibă tunuri cu calibru atât de 
mare, îşi dădu cu părerea Belii. 

Un vâjâit strident, vesti sosirea dinspre forturi a unui nou 
plocon japonez. Era evident că nu se trăgea de pe mare ci de pe 
uscat. De astă dată, obuzul nu explodă. 

— Să se găsească imediat proiectilul şi să se vadă ce calibru 
are, ordonă repede Belii. 

Ivindu-se şi el pe scară, Stessel trimise mai mulţi cazaci să 
caute obuzul. 

Dezlănţuirea bombardamentului îi făcu pe oaspeţi să se 
împrăştie repede. Amiralii bătură cei dintâi în retragere, urmaţi 
apoi şi de alţii. 

— Domnilor! Domnilor ! strigă sărbătorita. Vă rog să luaţi 
notă că masa nu se contramandează nicidecum, ci doar se 
amână către seară. Vă aştept pe toţi, neapărat! 

Aşteptând să fie găsit proiectilul, Belii, Kondratenko, Irman 
şi Mehmandarov rămaseră la Stessel. Maria Fominişna, Varia şi 
Vera Alexeevna se retraseră în iatacul acesteia. Acolo, 
generăleasa le arătă cadourile pe care le primise de ziua ei: un 
colier de briliante, dăruit de Saharov, din partea firmei Tifontai; 
o broşă cu rubine, de la populaţia civilă a Arthur-ului, şi o serie 
de bijuterii de valoare mai mică, de la diferite persoane sau 


283 


organizaţii din oraş. Varia proba cu interes inele, broşe, 
pandantive. 

— Pentru nunta ta am şi pregătit de mult nişte cercei cu 
rubine, spuse generăleasa arătându-i Varei. 

Fata nu se arătă prea entuziasmată. 

— Azi ai cochetat tot timpul cu prinţul. Nu-i aşa că e foarte 
simpatic? O partidă admirabilă pentru tine. 

Drept răspuns, Varia oftă adânc. Vera Alexeevna interpretă 
acest lucru în favoarea protejatului ei: 

— Gândeşte-te numai: ai să fii prinţesă şi poate chiar doamnă 
de onoare la curte. O să fii primită la recepţiile şi balurile 
curţii... 

— Nici nu ştiu să dansez. Şi-apoi am de gând să trăiesc la 
moşie, nu la Petersburg. 

— Vorbeşti aşa fiindcă eşti tânără şi sub influenţa 
institutoarelor de la şcoala Pușkin, bine cunoscute prin 
liberalismul, prin purtarea lor deşănţată. E regretabil, Maria 
Fominişna, că o laşi să se ducă pe acolo. 

— Nu sunt de loc deşănţate, dimpotrivă, sunt chiar foarte 
modeste, le luă apărarea Varia. 

— Totuşi una din ele se dă drept soţie de ofiţer, deşi s-a 
cununat cu el doar în tufiş de răchitiş. 

— Liolia s-a căsătorit civil cu Stah. 

— Ei, asemenea soţii se găsesc berechet prin toate 
speluncile. 

— Nu-i adevărat! Liolia este o femeie cinstită, iar Olia nu s-a 
căsătorit încă! protestă fata. 

— După felul în care vorbeşti cu cei mai în vârstă ca tine, se 
poate vedea ce mediu frecventezi. la du-te de te plimbă pe 
afară, cât am să stau de vorbă cu mama ta. 

Învăpăiată de indignare, Varia se repezi glonţ spre uşă şi 
dădu peste Gantimurov, care pesemne că o aştepta. 

— Încotro, mademoiselle, aşa grăbită? întrebă el, luându-se 
după fată. 

— Vreau să văd în ce direcţie trag japonezii. 

— Şi nu vă e frică de bombardament? 

— În fiecare zi cad obuze lângă spitalul nostru. 

În curte un cazac tocmai raporta în ce loc fusese descoperit 
proiectilul. 

— A intrat tare adânc în pământ. A făcut o bortă ma-are că 


284 


poţi să-ţi vâri şi capul într-însa. Poliţaii au adus nişte chinezi cu 
cazmale, ca să-l dezgroape. 

În clipa aceea, Reis aduse comunicarea că la fortul 2, un 
obuz de calibru mare străpunsese stratul de pământ, cele două 
bolți de beton ale cazematei şi, explodând în interior, ucisese şi 
rănise aproape o sută de soldaţi şi doi ofiţeri. 

— Vasili Feodorovici, să mergem imediat într-acolo, propuse 
Kondratenko. Probabil, c-o să găsim schije după care vom 
putea stabili calibrul. 

Belii se declară de acord. 

— Tată, luaţi-mă şi pe mine până la spital, îl rugă Varia. E 
timpul să mă duc; sunt de gardă. 

— Bine, hai! Dar nu mergi mai departe. Ne-am înţeles? 
răspunse Belii. 

Câteva clipe după aceea, cei doi generali, aşa cum se găseau 
- în mare ţinută, se îndreptau cu trăsura spre fortul 2. În drum, 
zăriră fumul mai multor explozii, tot atât de năprasnice ca şi 
cele precedente, la bateriile Zaliternaia şi B, şi hotărâră să 
treacă, mai întâi, pe acolo. Ajungând în dreptul spitalului, Varia 
sări jos din trăsură şi, aşteptând până când aceasta dispăru la o 
cotitură, se îndreptă pe jos, tot spre Zaliternaia. Ingrijorată, 
voia să afle cât mai curând, dacă acolo era totul în ordine. 

La Zaliternaia, Boreiko le arătă celor doi generali două pâlnii 
adânci de un stânjen. 

— Ce calibru crezi că au obuzele? întrebă Kondratenko. 

— Unsprezece țoli precis. lată, binevoiţi şi priviţi fundul. 

— Nu se poate! exclamară generalii într-un glas. 

— Cum au putut japonezii să aducă la Arthur tunuri atât de 
mari? se miră Belii. 

— Păi, au pus mâna pe Dalni, întreg şi nevătămat, iar trupele 
noastre în retragere au lăsat aproape intactă linia ferată. Pe 
scurt, s-a făcut tot posibilul spre a se înlesni transportul 
pieselor mari la Arthur, observă Boreiko, ironic. 

Se aşternu tăcerea. Kondratenko se încruntase şi-şi ciupea 
nervos barbişonul, ca un medic care pe neaşteptate constată că 
pacientul său suferă de o boală incurabilă. Pentru el devenise 
deodată evident că acum zilele Arthur-ului erau numărate. 
Stăpânindu-și tulburarea, spuse calm: 

— Ar fi interesant de ştiut ce efect au asupra fortificațiilor 
noastre de beton. 


285 


— Cred că puţine ar fi în stare să reziste la o asemenea 
încercare, răspunse Boreiko. 

Discuţia lor fu întreruptă de o explozie violentă în spatele 
colinei. 

— Nu cumva bate asupra bateriei B? se nelinişti Boreiko. 
Hei, alergaţi careva şi vedeţi! strigă el către ostaşi. Blohin o şi 
luase la picior. 

— A căzut drept în poziţii, peste cazemata din dreapta, şi acu 
scoate fum! răcni el de departe. 

Se repeziră toţi spre bateria B. Cei doi generali şi Zvonariov 
rămaseră în urmă. 

— Serghei Vladimirovici, calculează repede ce strat de beton 
şi de pământ pot străbate asemenea proiectile, îl rugă 
Kondratenko. 

— Trebuie să ştiu greutatea proiectilului şi viteza de cădere. 

— Greutatea, douăzeci de puduri, iar viteza, circa o mie de 
picioare pe secundă, răspunse Belii. 

Zvonariov salută şi cobori în adăpost. Calculele sumare 
arătau că la explozia unui asemenea proiectil nu putea să 
reziste decât un strat de beton gros de doi arşini, acoperit cu o 
pătură de pământ şi de piatră groasă de un stânjen. Nici una 
din fortificațiile de pe frontul terestru nu erau protejate astfel. 
Praporşcikul îşi dădu seama că în faţa proiectilelor de 11 țoli, 
Port-Arthur-ul rămânea complet dezarmat. Îşi luă hârtia cu 
calculul şi dădu fuga după generali. Aceştia ajunseseră la 
bateria B. Mai mulţi ostaşi însoţiţi de Şura Nazarenko duceau 
nişte brancarde spre spatele bateriei. 

— Ce pierderi aveţi? o întrebă Belii, când brancardele 
ajunseră în dreptul lor. 

— Nici un mort. Aceştia au fost prinşi sub dărâmăturile 
cazematei, răspunse ea, arătând din cap înspre tărgi. 

— Trimiteţi-i la Spitalul Unit, la Varia, ori la şcoala Puşkin. 
Acolo vor fi bine îngrijiţi. 

Se constată că stricăciunile de la bateria B nu erau prea 
grave: un obuz lovise bolta cazematei, dar şinele care armau 
betonul rezistaseră. 

Soldaţii se strânseseră în jurul generalilor şi ascultau cu 
atenţie ce vorbeau. 

— Ei, se pare că Arthur-ul nu mai are mult de trăit, spuse 
Jiganov oftând. Nimic nu poate ţine piept la asemenea tunuri. 


286 


— Toate sunt în puterea domnului, răspunse Lepiohin. Ar 
trebui să se facă o slujbă, ca să ne mântuiască de năpasta asta 
nouă. 

— Poţi să stai de dimineaţă până seara înaintea icoanelor şi 
să tot baţi la mătănii că tot nu foloseşte la nimic, se amestecă 
Blohin. 

— Care va să zică, după tine, Dumnezeul japonez e mai tare 
ca al nostru? se supără Lepiohin. 

— Gheneralii şi enginerii lor sunt mai cu scaun la cap decât 
ai noştri, asta-i buba! răspunse Blohin, şi uitându-se îndărăt, 
spre comandanţi, se grăbi să-şi astupe gura cu palma. 

— La noapte să se repare spărtura cu saci de pământ, îi 
ordonă Belîi lui Gudima. 

De la bateria B, cei doi generali se duseră la fortul 2, iar 
Boreiko, Zvonariov şi ostaşii, se întoarseră la Zaliternaia. 

— Ei, care sunt rezultatele calculelor dumitale? îl întreba 
Kondratenko pe praporşcik cu jumătate de glas, înainte de a se 
despărţi. 

Praporşcikul îi întinse hârtia cu cifre. Generalul o privi în 
tăcere şi o vâri în buzunar. 

— Să verific şi eu calculele. Deocamdată, te rog să nu spui 
nimănui rezultatul, îl preveni el. 

Varia ajunsese şi ea între timp la Zaliternaia. Zărind-o pe 
Şura lângă tărgi, îi spuse imediat să lase răniţi într-un adăpost, 
apoi ceru prin telefon la spital ricşe pentru transportarea lor. 

Boreiko şi Zvonariov le găsiră pe amândouă pansând răniții. 

— A, vrăjitoare mică, ai şi sosit în zbor, călare pe mătură? 
întrebă Boreiko, cu spaimă prefăcută. 

— Lasă-mă în pace! îl repezi fata. 

După ce expedie răniții, Varia intră în adăpostul ofiţerilor, la 
Zvonariov. 

— Cu ce prilej ne-au vizitat la mare ţinută tatăl dumitale şi 
Kondratenko? întrebă praporşcikul. 

— Azi e onomastica Verei Alexeevna. Au venit de-a dreptul de 
la Stessel. 

— A, asta era! Onomastica țarinei neîncoronate din Port- 
Arthur! D-aia au bătut dis-de-dimineaţă clopotele la toate 
bisericile! observă Boreiko, izbucnind în râs. 

— Vera Alexeevna este cea dintâi doamnă din Arthur, preciză 
Varia: de aceea se poartă astfel toată lumea faţă de ea. 


287 


— lar dumneata eşti cea dintâi amazoană. Să sperăm că de 
ziua dumitale cazacii vor organiza pe garnizoană demonstraţii 
hipice şi de luptă cu spada iar eu, să vezi, o să-mi pun ostaşii să 
călărească toată ziua unii în cârca altora, tot în onoarea 
dumitale. 

— la spune, Ursule, de ce-ţi sunt antipatică? îl întrebă pe 
neaşteptate Varia. 

— Dar, la drept vorbind, de ce să-mi fii simpatică? 

— Oricum, vă sunt de folos la baterie, ca soră şi, în plus, ca 
felcer! 

— Ca felcer, pe lângă Melnikov al nostru, nu faci două 
parale! 

— Nu-i adevărat, el a şi uitat tot ce ştia, pe când eu am luat 
examenele cu media cea mai mare la toate materiile. 

— Te cred: fată de general! Şi pe deasupra rudă chiar cu 
Stessel! Dacă n-ai fi deschis gura la examen, şi tot ţi-ar fi dat 
media cea mai mare. Păi, acum, dac-ai vrea, „esculapii” noştri 
ti-ar oferi şi patalamaua de doctor, numai ca să intre pe sub 
pielea superiorilor şi să capete vreo cruciuliţă sau altă 
decorație. 

— Nu-i drept ceea ce spui. Ți-e necaz că n-ai căpătat nici o 
decorație de când a început războiul! 

— Decoraţiile nu-s de nasul nostru! Un lucru însă nu-l pot 
pricepe: ce păcate o trebui să ispăşească Serioja de vrea 
Dumnezeu să-l pedepsească, miluindu-l cu o soție ca dumneata! 

Varia era la capătul răbdării: tremurând de indignare, se 
năpusti asupra porucikului: 

— Eşti un om grosolan, nesuferit şi lipsit de tact! Dar 
aşteaptă: te aranjez eu la Olia Selenina. O să-ţi dea ea o lecţie 
de bună-cuviinţă de-ai să mă pomeneşti! 

Boreiko începu să râdă cu poftă, dar îndată se întunecă şi ieşi 
pe uşă. 

— Vai, ce arţăgoşi sunteţi amândoi, şi dumneavoastră şi 
porucikul! îi spuse Şura. Gata-gata să vă luaţi la bătaie. 

— Ascultă şi învaţă cum să te porţi cu bărbaţii. Să nu le dai 
nas pentru nimic în lume. Serghei Vladimirovici, mă conduci o 
bucată de drum, nu? 

— 'Ţi-e frică de Ursul, hai? 

— Cu el mă răfuiesc eu şi fără dumneata. A 

Soarele începuse să scapete dincolo de Perepelinaia. Intre 


288 


poziţii răpăiau schimburi de focuri destul de vii. Pe Orlinoe 
Gnezdo, bubuiau tunurile. Adunându-şi ostaşii roată în jurul lui, 
Boreiko stătea de vorbă cu ei despre felurite lucruri. Zărind-o 
pe Varia, o salută cu o politeţe exagerată. 

— Mademoiselle, sper că „la revedere” pe curând. 

Drept răspuns fata se încruntă şi-l ameninţă cu pumnul. 

Intorşi după inspectarea poziţiilor la comandamentul lui 
Stessel, Belii şi Kondratenko îi raportară acestuia amănunţit 
toate cele constatate. 

— Prin urmare, nu-i nici o nenorocire! rosti pe neaşteptate 
generalul-aghiotant, rezumându-şi concluziile. 

— Suntem fără apărare în faţa unor asemenea proiectile 
mari; asta-i destulă nenorocire, observă  Kondratenko 
contrariat. 

— Vasili Feodorovici mi-a spus de multe ori că tunurile de 
calibru mare au o viaţă foarte scurtă. Trag o sută de lovituri, şi 
s-a isprăvit cu ele. Ei, aşa or să păţească japonezii: au să tragă 
o sută-două de obuze şi gata. 

— Tunurile noastre de 11 țoli de pe Zolotaia Gora au şi tras 
câteva sute de proiectile fiecare, şi trag mai departe, obiectă 
Belii. 

— Dar cum trag? Multe din obuze cad în oraş şi pe poziţiile 
noastre. Ei, dacă şi japonezii s-or apuca să tragă la fel, cu atât 
mai rău pentru ei! Şi acum, poftiţi la masă, să bem în sănătatea 
sărbătoritei! Până şi japonezii au tras cu tunurile lor noi în 
onoarea ei! 

O 

Târziu după miezul nopţii, întors acasă, Kondratenko 
dezbrăcă uniforma de gală şi scoțând hârtiuţa cu calculele lui 
Zvonariov, le verifică cu toată atenţia. Toate se dovediră juste. 
Generalul se ridică de la birou şi începu să se plimbe 
îngândurat prin cameră. Veştile cu privire la înfrângerea de la 
Liaoian şi la retragerea lui Kuropatkin spre Mukden, primite 
deunăzi, îl cufundaseră în gânduri sumbre. Speranţa unei 
despresurări apropiate a fortăreței devenea tot mai iluzorie, cu 
fiecare zi ce trecea. Escadra Mării Baltice nu plecase încă din 
Kronstadt şi, prin urmare, nu putea sosi la Arthur înainte de 
luna ianuarie. Apariţia mortierelor grele de asediu prevestea 
căderea fortăreței în cursul următoarelor două-trei luni şi avea 
să atragă inevitabil după ea scufundarea întregii escadre. Nici 


289 


chiar sosirea la timp a escadrei lui Rojestvenski nu mai putea 
să salveze Arthur-ul. Deznodământul tragic al războiului i se 
părea lui Roman Isidorovici de neînlăturat. Ruşinea arzătoare 
pe care o simţea pentru Patria dezonorată făcea loc în sufletul 
lui acceselor de furie împotriva guvernanţilor incapabili care 
aduseseră ţara într-un asemenea impas ruşinos. 

Prin mintea lui se perinda fără voie propria-i viaţă. Fiu al 
unui veteran caucazian care căpătase gradul de praporşcik 
după o jumătate de veac de slujbă, Kondratenko îşi făcuse 
studiile cu mijloace proprii, mai mult decât modeste. Incepuse 
să muncească de timpuriu. În copilărie vindea pe pieţele din 
Tiflis flori artificiale şi alte mărunţişuri, făcute de sora lui şi de 
maică-sa care era lenjereasă. Începând din clasa a treia, micul 
Roman dădea meditații colegilor mai avuţi, nu numai pentru a- 
şi câştiga existenţa proprie, dar şi pentru a-i ajuta pe ai săi. În 
sfârşit, norocul a început să-i surâdă: a izbutit să intre în şcoala 
de ingineri de geniu şi după aceea la Academie, pe care a 
absolvit-o în mod strălucit. Tânărul inginer s-a întors în Caucaz, 
pe meleagurile lui natale, pentru a lucra la construirea 
fortăreței Mihailovskaia, aşa i se spunea pe atunci cetăţii din 
Batum. Acolo, s-a ciocnit prima dată de venalitatea şi hoţia 
inginerilor şi antreprenorilor de lucrări. A încercat să lupte 
împotriva lor. A ajuns foarte repede la un conflict: a răspuns cu 
o palmă la o ofertă de mituire. A urmat un lung proces, în care 
a figurat ca inculpat. Drept urmare, Roman lIsidorovici a 
hotărât să abandoneze definitiv cariera de inginer. 

Ca să nu părăsească şi arta militară, ce-i era dragă şi 
familiară, a intrat la Academia Marelui Stat-Major, pe care a 
absolvit-o de asemenea cu distincţie. După aceea a intrat în 
serviciul activ, şi aceasta i-a dezvăluit racilele armatei ruseşti, 
cu totul nepregătite pentru război, în care instrucţia de luptă 
era înlocuită cu muştruluiala şi cu parăzi. Ignoranţa, lipsa de 
cultură şi corupţia, în care excelau unii dintre ofiţeri, făceau cu 
neputinţă însuşirea tehnicii moderne a războiului. După mai 
multe luări de atitudine pe această temă, Kondratenko şi-a 
câştigat o faimă statornică de ofiţer „turbulent şi incomod”. Cei 
vizaţi s-au grăbit să se descotorosească de el, expediindu-l în 
Extremul Orient. 

A ajuns acolo când trupele ţariste se întorceau din campania 
de intervenţie armată în China. Apreciind just, cu mintea lui 


290 


limpede, moralul ostaşilor, a ajuns la concluzia că acea acţiune 
militară n-a făcut decât să le scadă capacitatea de luptă şi să-i 
degradeze, obişnuindu-i cu jafurile şi cu izbânzile uşoare 
asupra unui adversar aproape dezarmat. 

La Arthur, a fost întâmpinat cu ostilitate. Fok îi invidia făţiş 
cariera. Stessel îl privea de sus pe „prea învățatul general”. 
Roman Isidorovici ştia însă prea bine că pe lângă generali mai 
există şi poporul rus din care ieşise şi el şi soldaţii îmbrăcaţi în 
mantale cenuşii, neputând uita niciodată legătura de sânge cu 
acesta. De atâtea ori avusese prilejul de a vedea cum uneltirile 
şi trădarea făţişă a generalilor erau dejucate de patriotismul 
neclintit care-i însufleţea pe soldaţi. 

Perspectivele sumbre de viitor ale Arthur-ului se perindau 
una după alta, prin mintea lui. Îşi dădea seama limpede, că 
continuarea apărării fortăreței va face inutil încă multe victime 
în rândurile garnizoanei şi, mai ales, printre ostaşi. Numai 
sfârşitul războiului, cât mai rapid cu putinţă, putea să-i salveze 
de pieirea fără rost şi să scape ţara de dezonoare. Era însă greu 
de nădăjduit că guvernanţii de la Petersburg îşi vor apleca 
urechea la glasul bunului simţ şi vor grăbi încheierea păcii. 

„Rămâne doar ultimul mijloc, acela de a se face apel direct la 
ţar, peste capul guvernatorului general, ale miniştrilor şi 
camarilei de la curte, conchise Kondratenko. Ca general- 
aghiotant, având dreptul de a se adresa direct suveranului, 
Stessel poate şi e dator să facă acest lucru. Dar trebuie să se 
insiste pe lângă el, să fie convins de necesitatea unui asemenea 
pas.” 

După lungi şovăieli, Kondratenko hotărî să-şi aştearnă 
argumentele pe hârtie, ca să rămână în istorie o urmă a 
încercării sale de a-şi salva Patria de ruşinea inevitabilă care o 
ameninţa şi pe soldaţi, de pieirea inutilă. 

Roman Isidorovici se aşeză la birou şi începu să scrie repede: 


„Excelenţă, 
mult stimate Anatoli Mihailovici, 


În prezent, atâta timp, cât Port-Arthur-ul rezistă, 
insuccesele noastre de pe alte fronturi încă nu pot fi 
considerate prea dezonorante. In împrejurarea, însă, 
că prăbuşirea Arthur-ului şi scufundarea flotei care 


291 


staționează aici se vor adăuga la cedarea Liaoian-ului 
şi la celelalte eşecuri, atunci, la drept vorbind, războiul 
trebuie considerat pierdut în mod iremediabil. Atunci 
înfrângerea va lua proportii umilitoare pentru 
demnitatea noastră. 

Cred că este imposibil să se spere că Port-Arthur-ul 
va putea fi despresurat la timp de armata noastră, 
mereu în retragere spre nord, sau de flota care se află 
încă la Kronstadt. Deci, singura ieşire onorabilă din 
acest impas ar fi încheierea imediată a păcii, înainte de 
căderea Port-Arthur-ului, ceea ce s-ar putea face, fără 
îndoială, (înainte de capitularea  Arthur-ului) în 
condițiuni neumilitoare pentru orgoliul nostru naţional 
(drum liber pentru garnizoană, cu arme şi drapele, 
spre armata din Manciuria, şi pentru flotă, spre 
Vladivostok; compensaţii băneşti pentru cedarea 
Arthur-ului etc.). 

Este foarte probabil că suveranului i se raportează 
incorect situaţia de pe teatrele de război, denaturându- 
se realitatea. O relatare reală nealterată, a 
evenimentelor militare, poate înlătura grava catastrofă 
care ameninţă Patria noastră. 

În consecinţă, n-ar fi oare posibil ca domnia-voastră, 
în calitate de reprezentant suprem al puterii de stat 
aici şi ca persoană investită cu încrederea țarului, să 
găsiți de cuviinţă a raporta printr-o telegramă cifrată, 
adresată direct maiestăţii sale, situaţia reală, existentă 
aici, în Extremul Orient. 

vă scriu aceste rânduri, îndemnat de adânca mea 
convingere asupra necesităţii unui asemenea pas, 
pentru binele Patriei mele, precum şi față de atitudinea 
cordială a domniei-voastre în raporturile cu mine. 


Al Excelenţei-voastre 
prea supus servitor 
R. Kondratenko” 


După ce reciti scrisoarea, Roman Isidorovici trezi ordonanța 
şi-i spuse s-o ducă lui Stessel de dimineaţă, cât mai devreme. 
In ferestre se iveau zorile ceţoase, cenușii. Cu simţul datoriei 


292 


îndeplinite cinstit, Kondratenko se dezbrăcă şi se culcă. 
O 

Stessel se sculă, ca de obicei, la orele 7 dimineaţa. Când îi fu 
adusă scrisoarea lui Kondratenko, se pregătea să iasă călare la 
promenada sa obişnuită pe ţărmul mării. 

Mirat, Generalul desfăcu plicul şi citi la iuţeală cele scrise. 
Pe chip i se zugrăvi o expresie de nedumerire, de şovăială. Ca 
în toate cazurile dificile ale vieţii sale, se duse repede la soţia 
lui, ca să-i ceară sfatul. 

După  obositoarea  sărbătorire a  onomasticei sale, 
generăleasa încă zăbovea în pat. Apariţia soţului său o irită. 

Stessel îi citi scrisoarea lui Kondratenko. 

— Ce părere ai? Cum trebuie să reacţionez? 

— Înainte de toate, trebuie să păstrezi neapărat scrisoarea. 
Cândva, ar putea să-ţi fie de un mare folos. Bineînţeles, nu e 
posibil să-i scrii ţarului. Ar însemna că Alexeev şi Kuropatkin îl 
induc în eroare, iar tu îi demaşti, îşi dădu cu părerea 
generăleasa. 

— Dat fiind moralul scăzut al lui Kondratenko, cred că ar 
trebui înlocuit cu Fok în postul de comandant al apărării 
terestre din Arthur, spuse generalul-aghiotant, nu tocmai sigur 
pe sine. 

— Asta să ţi-o scoţi din cap! Fok ar preda Arthur-ul în două 
zile, iar răspunderea ai purta-o tu, nu el. Vorbeşte cu 
Kondratenko deseară şi explică-i de ce nu se poate proceda 
după sugestia lui. Nu sufla un cuvânt celorlalţi, nici chiar lui 
Reis! îl preveni Vera Alexeevna, acum pe deplin trează. 

Neobţinând asentimentul lui Stessel, Kondratenko nu mai 
insistă asupra propunerilor sale şi continuă, cu energie sporită, 
lucrările de îmbunătăţire a fortificațiilor. 


293 


PARTEA A PATRA 


Capitolul I 


În urma îmbolnăvirii lui Jukovski, Zvonariov trecu de la 
Zaliternaia la bateria B. 

Intr-o noapte fu trezit din somn de explozia unui obuz greu. 
Vâjâitul şi şuieratul altui proiectil îl făcură să sară din patul de 
campanie şi să se repeadă la peretele din fund al cazematei. De 
astă dată însă obuzul nu explodă. Zvonariov ajunse pe bâjbâite 
la ieşire şi întredeschise uşa. Adierea răcoroasă a nopţii îl izbi 
în obraz. Din baterie se auzeau ca un vuiet surd glasurile 
alarmate ale ostaşilor. 

— Nu dormi, Serghei Vladimirovici? strigă cineva din 
întuneric. După voce, praporşcikul îl recunoscu pe Gudima. 

— Păi, aici se trezesc şi morţii, nu numai viii. Ce a fost? 

— O salvă nocturnă a mortierelor de asediu de 11 țoli. Au 
căzut două proiectile în spatele bateriei. 

Alte bubuituri de tun mugiră surd dinspre japonezi, şi, 
aproape imediat, fură urmate de vuietul obuzelor ce se 
apropiau. 

— Adăpostiţi! strigă Zvonariov soldaţilor şi sări înapoi, în 
cazemată. 

Cutremurată de explozie, pardoseala de beton se zgudui sub 
picioare; din tavan cădeau bucăţi de tencuială. O schijă, ori o 
piatră zvârlită de explozie izbi violent în uşă. După câteva clipe 
de aşteptare, praporşcikul se uită afară. Nu se vedea în ce loc 
căzuseră proiectilele, dar soldaţii alergau spre intervalul dintre 
tunurile 3 şi 4. Zvonariov se grăbi să-i urmeze. Desluşi anevoie 
prin întuneric un morman de sfărâmături de beton. 

— S-a năruit magazia de pulbere, raportă subofiţerul de 
secţie Lepiohin. 

— Noroc că pulberea n-a sărit în aer. 

— Ia, aduceţi lumină, ordonă Gudima, răsărind din întuneric. 
A fost lovit careva? 

— Nu, să trăiţi. După primele obuze, toate plantoanele şi 
santinelele s-au adăpostit în cazematele de beton şi au scăpat 
tefere. 

Fură aduse mai multe felinare. La lumina lor slabă, se văzu 


295 


că numai marginea parapetului şi o mică parte din magazia de 
pulbere fuseseră dărâmate de explozie. Capete de şine îndoite 
ieşeau în toate direcţiile. 

— Ce putere au obuzele acestea! se miră Gudima, cercetând 
distrugerile. î 

— Grozavă: proiectilul are douăzeci de puduri. Încărcătură 
explozivă - cinci puduri de şimoză - melinita japoneză. Aici, au 
nimerit două obuze dintr-astea, deodată, explică Zvonariov. 

— Vine! răcni ca un smintit careva, şi ostaşii o luară la goană 
spre adăposturi. Rămaseră pe loc doar Gudima, Zvonariov şi 
Lepiohin. 

— Fugi! strigă praporşcikul împingându-l pe Lepiohin. 

Subofiţerul clătină din cap, îşi pieptănă cu degetele bărbuţa 
rară şi răspunse calm: 

— E milostiv Dumnezeu, înălţimea voastră, nu scapă omul de 
soarta lui: şi rămase locului. 

Tustrei ascultau, încordaţi, vâjiitul ce creştea. Zvonariov îşi 
simţi fruntea scăldată de o sudoare rece. Îl săgeta un singur 
gând, o singură dorinţă ascuţită: să plece de acolo, să se 
adăpostească, atâta timp cât nu era prea târziu. Dar în loc să 
facă aşa ceva căscă cu gura până la urechi şi întrebă şovăielnic 
cât e ceasul. 

— Mă uit numaidecât, mormăi surd Gudima; în clipa aceea 
proiectilul trecu şuierând pe deasupra lor şi căzu departe, în 
spatele bateriei. 

— Slavă ţie, doamne! rosti Lepiohin, scoţându-şi şapca şi 
făcându-şi de câteva ori semnul crucii. De ar fi pus înălţătorul 
oleacă mai scurt, ar fi nimerit drept în noi. 

— Trei fără un sfert, spuse Gudima care, în sfârşit, desluşi 
arătătoarele ceasului. Până se luminează de ziuă nu e cazul să 
ne apucăm de nimic; hai la culcare. 

După ce mai traseră câteva obuze, japonezii se astâmpărară. 

— Da, Serghei Vladimirovici, nu mai eşti la Zaliternaia, unde 
n-a căzut nici un obuz, din august, îi spuse ştabs-căpitanul lui 
Zvonariov. Aici, rareori se întâmplă ca o noapte să treacă în 
linişte. 

Viaţa de la bateria B era, într-adevăr, mult mai agitată decât 
la Zaliternaia: se făcea simțită poziţia ei, aflată în prima linie de 
apărare. Bateria deschidea focul de mai multe ori pe zi, şi 
adeseori servea de obiectiv pentru inamic. Gloanţele de puşcă 


296 


ţiuiau aproape necontenit pe deasupra capului, fiindcă până la 
avanposturile japoneze nu erau nici o mie de paşi. 

Zvonariov se ocupa de zor cu refacerea cazematelor năruite 
şi a traversei. Lucrările nu se puteau executa decât pe apucate, 
deoarece ziua japonezii supravegheau atent tot ce se petrecea 
în baterie. Treaba mergea încet. Ostaşii din secţiile a 2-a şi a 3- 
a munceau agale, în silă. 

— Nu e nici o grabă, înălţimea voastră, se dezvinovăţea 
Lepiohin. Să mai stăm, să se astâmpere japonezul, că ne 
dărâmă totul cu obuzele lui... 

Cu fiecare zi ce trecea, japonezii trăgeau tot mai intens. 
Neştiind ce să mai facă pentru a grăbi lucrările, Zvonariov îl 
chemă pe Boreiko la telefon şi-i ceru sfatul. 

— Ia cheamă-i la aparat pe Lepiohin şi pe Jiganov, să le spun 
eu o vorbă! îl povăţui porucikul. 

Cei doi comandanţi de secţie sosiră la telefon, cam fâstâciţi. 
Boreiko le vorbi scurt şi răspicat. Ambii subofiţeri se 
dezvinovăţeau destul de confuz; până la urmă, făgăduiră însă, 
că totul va fi executat în cursul aceleiaşi zile. 

— Cu ce i-ai ameninţat de-au intrat în viteză? îl întrebă după 
aceea praporşcikul. 

— Le-am spus că viu deseară la baterie şi le rup gâtul dacă 
nu găsesc treaba gata. Dar Gudima ce păzeşte acolo? Doar el e 
mai mare peste voi! 

— E ocupat cu Şurka, cu periscopurile şi cu însemnările lui 
zilnice. 

Nici nu apuca bine să se întunece, că soldaţii şi începură să 
robotească de zor. Lepiohin îşi îndemna bărboşii cu râvnă. 

— Da ce-i dârdora asta pe voi? întrebă Zvonariov. 

— Păi, domnu' porucik a făgăduit c-o să le smulgă la toţi 
bărbile, fir cu fir, răspunse vesel comandantul de secţie. 

La secţia a 3-a, munca era de asemenea în toi. 

— Zicea: „Azi, mă reped neapărat până acolo şi dacă nu 
găsesc gata totul, scot sufletul din voi!” Răcnea la telefon 
întocmai ca un urs, povestea comandantul de secţie Jiganov. 

— E în stare! Dacă nu-i faci pe plac, chiar că-ţi rupe gâtul, iar 
de-i faci, te cinsteşte cu votcă! Tare-i plăcut să lucrezi cu unu 
ca dânsul, vorbeau ostaşii între ei. 

Bucuros că treaba mergea strună, praporşcikul se întoarse în 
cazemată. Peste puţin, Gudima veni după el: era nemulţumit de 


297 


faptul că Zvonariov nu-i ceruse ajutor lui, ci porucikului. 

— Serghei Vladimirovici, nu-mi plac certurile şi nu vreau să 
stric bunele relaţii cu d-ta; totuşi, nu trebuie să uiţi că eu sunt 
comandantul bateriei, spuse Gudima şi se ridică. 

Zvonariov nu-i răspunse nimic şi plecă spre tranşeele 
tiraliorilor, la căpitanul Şmetillo. Căpitanul dormea în adăpost. 
Haritina trebăluia la intrare, ştergând vasele. 

Praporşcikul dădu bună seara şi o luă de-a lungul tranşeelor. 
Aproape toţi ostaşii dormeau în adăposturi - doar câteva 
santinele supravegheau pozițiile inamicului, cu ajutorul 
periscopurilor făcute chiar de ei. Până la japonezi nu erau mai 
mult de o sută de paşi. La stânga, pe-alocuri, aceştia ajunseseră 
aproape de sârmă ghimpată din dreptul zidului chinezesc; la 
dreapta, profitând de existenţa unei râpe, tindeau să învăluie 
din flanc bateria B. 

— Nu doarme stârpitura, nu mănâncă, scurmă mereu, ca o 
cârtiţă, îi spuse o santinelă praporşcikului. N-avem un tunuleţ 
să aruncăm până la el măcar o bombiţă. Am încercat să facem 
treaba asta cu puştile: prindem un băț de lemn la bombiţă, îl 
băgăm în ţeavă şi tragem. Se întâmplă să zboare - la cincizeci 
de paşi, ba şi mai mult, dar unele se sparg pe loc. Au şi fost 
răniţi doi flăcăi. 

— O să instalăm două aruncătoare de mine ca să tragem cu 
ele asupra japonezilor. Nu cumva eşti din secţia porucikului 
Endjeevski? întrebă Zvonariov. 

— Din ea. V-am văzut şi eu pe dumneavoastră în timpul 
luptelor de la trecători. Îngăduiţi-mi să vă întreb: cum aţi ghicit 
că sunt de acolo? 

— Am văzut că îţi place să născoceşti felurite lucruri. 

— Evstahi Kazimirovici ne-a învăţat întotdeauna să cugetăm 
la ceea ce facem, iar domnu’ căpitan Şmetillo se bucură şi 
dumnealui când îi vede pe ostaşi că scornesc una, alta, şi chiar 
îi răsplăteşte. 

— Cum? 

— După împrejurare. Unuia îi dă conserve; altuia, ceai şi 
zahăr, ori nişte cizme noi, ori o manta. 

Praporşcikul îl rugă să-i arate ce locuri ar fi potrivite pentru 
aşezarea aruncătoarelor de mine. Ostaşul îl conduse bucuros 
prin tranşee. Zvonariov descoperi câteva adăposturi deosebit 
de potrivite pentru oameni şi pentru mine. Aruncătoarele 


298 


puteau fi amplasate foarte bine tot acolo. 

— Dacă am fi cunoscut măsura platformei aruncătorului am fi 
putut s-o pregătim şi noi, spuse ostaşul. 

Zvonariov dădu indicaţii şi trasă amplasamentele împreună 
cu el. Întorcându-se la adăpostul lui Şmetillo, praporşcikul îl 
găsi îmbrăcat. Haritina trebăluia, aşezând masa. 

— Poftim, să bem un ceai cu rom, îl invită căpitanul. 

Zvonariov îi spuse că alesese locul pentru instalarea 
aruncătoarelor de mine. 

— Îndată ce se întunecă, am să cercetez obstacolele de 
sârmă, să văd cum aş putea da mai bine drumul prin ele 
curentului electric. 

— E primejdios. De la sârme şi până la japonezi sunt doar 
patruzeci de paşi. Numai pe ploaie şi pe ceaţă poţi să te târăşti 
de-a lungul lor şi să le cercetezi. 

— Mă duc eu cu înălţimea sa, propuse Haritina. Acu’ o 
săptămână când am cules răniții noştri am cutreierat aproape 
tot sectorul. 

— Are dreptate! Poate să-ţi fie de mare folos: se târăşte ca un 
şarpe. Unde o fi învăţat aşa ceva, nu ştiu! 

— Am vânat veveriţe în Siberia. Când aude foşnete ori 
trosnete, veverița a şi zbughit-o. La vânătoare am învăţat să 
trag şi să mă furişez. 

În timp ce ofiţerii îşi beau ceaiul, discutând amănuntele 
acţiunii, Haritina se apucă să spele rufe lângă adăpost. Deodată 
explodă un proiectil în apropiere şi o împroşcă cu pământ. 

— E nu ştiu a câta zi, de când mă tot apuc să spăl şi nu mă 
lasă! se plânse Haritina, intrând în adăpost. 

— Vezi din ce loc se trage, să-i rugăm pe artilerişti să le 
distrugă bateria. 

— Trag din dreapta, de după dealul cu două culmi, unde-i 
copacul cela. D-acolo. 

Zvonariov şi $Şmetillo ieşiră afară. Căpitanul arătă prin 
crenelul cel mai apropiat locul în care presupunea că e 
amplasată bateria inamică. 

— E obiectivul nostru numărul 5, recunoscu praporşcikul 
reperul - chiar azi o să ne ocupăm de el. 

Când plecă, Zvonariov îi propuse Haritinei să spele rufe în 
baia de la Zaliternaia. 

— Cu acest prilej te speli şi dumneata. 


299 


— Dar cum să stau acolo la un loc cu bărbaţii? obiectă 
Haritina roşind. 

— Dă-i afară; iar dacă nu ţi-e la îndemână singură, ia-o şi pe 
Şura Nazarenko. O să vă fie mai plăcut în două. 

Când Zvonariov ajunse la bateria B, Şura îi comunică că 
Gudima fusese chemat la Comandamentul Artileriei, lăsând 
comanda praporşcikului. 

Trecuse de amiază când Zvonariov îl zări pe Boreiko, 
apropiindu-se fără graba însoţit de Blohin. Porucikul scutură 
mâna praporşcikului, o mângâie prietenos pe Şura pe cap şi 
trecu de-a lungul frontului gurilor de foc. Zărindu-l, unii dintre 
soldaţi se ridicau agale, alţii şedeau jos mai departe. Boreiko se 
încruntă: 

— Ce, v-aţi îmbuibat că nu mai puteţi să vă sculaţi de jos? 
întrebă el mânios. Drepţi! 

Ostaşii săriră în picioare şi luară poziţia. 

— Staţi jos! Drepţi! Staţi jos! comandă porucikul, până când 
ostaşii năduşiră de tot. Aşa mai zic şi eu, draci împieliţaţi! 
Precum văd v-aţi îngrăşat aici, în lipsa mea! încheie el de data 
aceasta blajin. 

La secţia a 3-a, atenţia lui fu atrasă de chipurile posomorâte, 
mahmure ale soldaţilor. 

— Jiganov! îl strigă el pe comandantul secţiei, de ce-s aşa de 
pricăjiţi oamenii tăi? E proastă hrana, ori v-au năpădit 
păduchii? 

— Nici una, nici alta, înălţimea voastră! Doar mâncam cu 
toţii la acelaşi cazan - n-avem de ce ne plânge. La baie am fost 
săptămâna trecută - ne-am scăldat, ne-am spălat şi primenelile. 

—  Înălţimea-voastră, le era dor să vă vadă, îşi dădu cu 
părerea Blohin. 

— Bine. Îi înveselesc eu îndată, Jiganov, ai armonica la tine? 

— Da, să trăiţi. 

— Ad-o-ncoace! 

După o clipă, subofiţerul se aşeză pe un bloc de beton spart 
şi-şi umflă talianca. 

— Zii Boiarişnea! ordonă Boreiko. 

Șuierând voiniceşte, Blohin începu să joace pe vine. Soldaţii 
se şi strânseseră roată, dar nici unul nu trecea în mijloc. 

— Hei, Lupioha, băiete! ia arată-le, cum joacă kerjaciz îl 


5 Membrii unei secte religioase (n. ed.). 


300 


îndemnă porucikul pe subofițer. 

— Nu mă pricep, înălţimea voastră, şi nici nu vreau să joc 
după cântecul diavolului, încercă ostaşul să scape. 

— Păi, şi aşa râde el, zi şi noapte de voi, tontălăilor! Parc-ai fi 
venit pe lume cu evanghelia în mână. 

Ostaşii izbucniră în hohote de râs! Lepiohin se uită cu ciudă 
la ei şi, văzându-i că nu-l căinează, dădu cu şapca de pământ şi 
o porni după Blohin. 

— Bravo, Lepiohin! Nici nu bănuiam ce meşter eşti! îl 
îmboldea Boreiko. 

Dând cu ochii de Şura, care alergase să privească şi ea, 
porucikul îi strigă: 

— Ia joacă cu el, şi o împinse pe tânăra fâstâcită în mijlocul 
cercului. 

Năduşit şi aprins, Lepiohin tropăia aprig cu tocurile. Ciuda 
de pe chipul lui făcea loc încet-încet unui zâmbet semeţ. Când 
Şura, cu batista ridicată sus, trecu plutind ca o păuniţă pe 
dinaintea lui, ostaşul scoase un chiot voinicesc şi începu să 
joace vijelios, săltând pe vine, făcându-i pe toţi să rămână cu 
gura căscată de uimire. 

— Ia uite la el, diavolul! îl admira Boreiko, şi, deodată, se 
avântă şi el în joc. 

Ostaşii îi urmară pilda unul după altul. 

— Faceţi loc, lăsaţi inima rusului să joace slobodă! răcni 
Blohin, împingând ostaşii înapoi. 

După ce dădu roată o dată sau de două ori, Boreiko ieşi din 
cerc şi, ştergându-şi fruntea de năduşeală, îi făcu semn din cap 
lui Zvonariov să vină după el. 

— Ce obiective prezintă aici mai mult interes? îl întrebă apoi 
cu jumătate de glas. 

— Numărul 5. Şmetillo m-a rugat să deschidem foc asupra 
lui, dar nu se poate fără aprobarea superiorilor. 

— La naiba! răspunse porucikul, despicând aerul cu mâna. 
La tunuri! comandă el cu glas tare. Asupra obiectivului 
numărul 5, cu obuz exploziv! Mişcarea vie, diavolilor! 

Soldaţii se repeziră la posturi. Boreiko se căţărase pe 
parapet, şi răschirând picioarele privea de jur împrejur. Uriaşa 
lui făptură se profila limpede pe fondul cerului. 

— Să nu vă atingă, înălţimea voastră. Căpcăunul nu e 
departe de aici, spuse Lepiohin, apropiindu-se de el. 


301 


— Fug şi gloanţele de mine. Hei, piesa 3, mai multă viaţă! 
Filea, ia bagă-i în viteză! îi strigă el lui Blohin, care stătea jos, 
lângă parapet, aşteptând la ordine. 

— Gata! raportau comandanții de piese, unul după altul, 
ridicând mâna sus. 

În aşteptarea bubuiturilor, servanţii se lipiseră de parapet. 
Boreiko roti o privire asupra bateriei şi repezi mâna în sus. 

— Numărul unu! Numărul doi! Foc! răcni Lepiohin. Două 
limbi de flăcări ţâşniră din gurile tunurilor. 

— Numărul trei! Numărul patru! Foc ! ţinu isonul Jiganov. 

Tunurile reculară pe cadrul înclinat al afetelor şi reveniră 
încet la loc. Boreiko observa prin binoclu exploziile. 

Japonezii nu întârziară să riposteze. Bubuiturile vuiră în 
depărtare şi o clipă după aceea câteva obuze vâjiind strident 
căzură peste baterie. 

— Deriva stânga, doi; înălţător, plus o diviziune! Baterie, foc 
de salvă! corectă tragerea porucikul. Nu te pripi, nu te uita la 
plocoanele japonezului, fă totul cu cap! ordonă el urmărind 
mişcările servanţilor la piese. 

După ce schimbă cu inamicul mai multe salve, Boreiko 
comandă încetarea focului. 

— În spatele tunurilor, adunarea! ordonă el, sărind jos de pe 
parapet. 

După ce ostaşii se aliniară, trecu prin faţa frontului, privind 
cu luare-aminte chipurile îmbujorate de activitatea intensă. 

— În repaos, rupeţi rândurile! Fuga ! Marş! 

Hârjonindu-se, artileriştii se împrăştiară prin adăposturi. 

— Şura! strigă Boreiko spre fata care stătea lângă adăpostul 
ei. N-ai cumva o fustă de prisos? 

— Da ce faceţi cu ea? întrebă mirată Şura. 

— S-o dau plocon praporşcik-ului! 

Şura pufni în râs, acoperindu-şi obrazul cu şorţul. Zvonariov 
Toşi, dar nu zise nimic şi intră repede în adăpost. 

— Ascultă, Serioja, nu eşti băiat rău: nici fricos, nici nătăfleţ, 
dar un comandant, iartă-mă, trebuie să fie spirt nu balegă! Ai 
nişte oameni minunati, de aur, şi tu te vaieţi că nu-s buni de 
nimic. Învață cum să-i iei şi o să-ţi facă treaba ca nişte diavoli! 

Pe urmă îl strigă pe Blohin. 

— Filea, hai pe la căşile noastre. 

— Straşnic om! rosti Lepiohin, arătând din cap spre Boreiko 


302 


care se îndepărta. În mâna lui sfârâi, nu alta. Şi morţii îi scoală 
din morminte. Ptiu, ce de păcate am făcut azi. Doamne, iartă- 
mă! 

— Nu-i nimic; le ispăşeşti prin post şi rugăciuni, îl îmbărbătă 
Zvonariov. 

O 

A doua zi în bateria B apăru o echipă de marinari de pe 
crucişătorul Baian aducând două aruncătoare de mine. 
Aparatele fură instalate în cursul nopţii pe locurile stabilite şi 
se hotări să fie încercate imediat. Zvonariov şi Gudima fură 
invitaţi să asiste; Boreiko sosise şi el de la Zaliternaia împreună 
cu Blohin. Soldaţii urmăreau cu interes pregătirile. 

— Inălţimea voastră, propuse Denisov, apropiindu-se de 
Gudima, ce-ar fi să năvălim peste japonez îndată ce a fost băgat 
în sperieţi? Dăm o raită prin tranşeele lui, iscodim ici, colo prin 
spatele poziţiei - poate ne-om alege cu ceva. 

— Ştii bine că incursiunile sunt strict interzise de cei mari. 

— N-o să afle nimica, înălţimea voastră. O să spunem că ne-a 
atacat gălbejitu' întâi. 

Căpitanul rămase îndelung pe gânduri. 

— Bine, fie, încuviinţă el în cele din urmă. la-ţi cercetaşii, 
armele, grenadele şi pregăteşte-te pentru atac. Dar cu o 
condiţie: să nu înaintați mai departe de linia întâia! 

Denisov se făcu nevăzut. Căpitanul ordonă să se încarce 
toate mitralierele improvizate şi să se urmărească acţiunea 
cercetaşilor, pentru ca, la nevoie, să poată fi ajutaţi din timp. 
Boreiko şi Zvonariov rămăseseră lângă un aruncător de mine. 
Blohin se învârtea de colo-colo, explicând tiraliorilor cum erau 
construite aruncătoarele şi cum funcționau. 

Observând un punct în care japonezii forfoteau mai mult, 
lansară tocmai acolo o mină. Efectul ei fu uluitor. Explozia 
nărui parapetul japonezilor pe o mare porţiune; bârne, 
sfărâmături, cazmale zburară în aer. Vreo sută de oameni, o 
rupseră la fugă, zbierând ca din gură de şarpe prin spatele 
poziţiilor. Denisov se repezi după ei cu detaşamentul de 
cercetaşi. Liniile întâia şi a doua a tranşeelor inamice fură 
ocupate într-o clipă de tiraliori. Fără să mai aştepte comanda, 
ostaşii rămaşi pe poziţie se năpustiră după cercetaşi. 

— Incotro? Hei, înapoi! strigă Şmetillo, încercând să-i 
oprească, dar soldaţii nu mai ascultau nimic şi făcând cu mâna 


303 


un gest de resemnare, căpitanul se luă după ei. 

— Trebuie să fim gata să respingem un eventual contraatac, 
observă Gudima. Mă duc la baterie. 

— Eu şi Serioja o să facem o vizită japonezilor, răspunse 
Boreiko, sărind pe parapet. Praporşcikul îl urmă. 

Incursiunea fu deosebit de reuşită. Cercetaşii răzbiră adânc 
în dispozitivul inamic ajungând aproape până la poziţiile 
artileriei. Boreiko şi Zvonariov trecură peste şase linii de 
tranşee, una după alta, Oprindu-se într-o râpă adâncă din 
spatele acestora, unde îl găsiră pe Şmetillo. Haritina se ivi 
zâmbitoare dintr-o tranşee; pe pieptul ei atârnau două binocluri 
şi la centiron o sabie. 

— Le-am strâns pe rudă, pe sămânţa - prinde bine la casa 
omului! Poftim, luaţi înălţimea-voastră, că n-aveţi aşa ceva, 
spuse ea oferindu-i lui Zvonariov sabia. 

— Cât datorez? 

— Dar din dar se face raiul, vorba ceea. 

Din stânga şi din dreapta, împuşcăturile se înteţiră deodată. 
Japonezii contraatacau. Cercetaşii se retrăgeau de peste tot, 
trăgând din mers. 

— Vin buluc, înălţimea voastră! raportă Denisov. Cel puţin un 
batalion. Au şi două mitraliere. 

Şmetillo se uită împrejur. Se însera. Dinspre nord-est se 
tălăzuiau trâmbe de ceaţă. Se întuneca cu fiece clipă tot mai 
mult, iar focurile armelor licăreau tot mai viu. Soldaţii se 
scurgeau înapoi în pâlcuri, întorcându-se mereu la auzul 
împuşcăturilor. 

— E timpul s-o luăm şi noi din loc, zise Boreiko. 

— Întindeţi-o; le tragem noi singuri japonezilor peste bot. 

O ploaie rece, ca de toamnă, începu să târâie la nesfârşit, 
neîngăduind japonezilor să recucerească până dimineaţa 
tranşeele pierdute. Înainte de a se lumina de ziuă toţi cercetaşii 
lui Şmetillo se întoarseră cu bine înapoi, după ce avuseseră 
grijă să distrugă toate adăposturile şi să năruie tranşeele. 
Aruncătoarele de mine îşi câștigaseră faima temeinică a unei 
arme cumplite, căreia japonezii nu erau în stare să-i facă faţă. 

Veni o toamnă ploioasă. Soldaţii, care dormeau aproape 
întotdeauna în aer liber, începură să intre în adăposturi. 
Aglomerarea atâtor oameni pe un spaţiu mic dădu imediat 
naştere la tot felul de boli. Acum, ostaşii nu se mai puteau 


304 


gândi la odihnă, la Elektriceski Utios. Numărul lor abia ajungea 
pentru deservirea bateriilor. Cei de pe Utios se statorniciseră la 
bateriile B şi Zaliternaia şi se pregăteau pentru iarnă. Pământul 
desfundat de ploi îngreuna operaţiunile. Totul se reducea acum 
doar la dueluri de artilerie şi schimburi de focuri de infanterie; 
în plus, Şmetillo îşi punea din când în când în acţiune 
aruncătoarele de mine, distrugând întăriturile japoneze. 

_ Japonezii săpau mereu la tranşee chiar şi în zilele ploioase. 
Intr-o noapte, Zvonariov fu trezit din somn de plantonul 
bateriei: 

— Înălţimea voastră, dă năvală pocitania de japonez! raportă 
el tulburat. A spus domnul ştabs-căpitan să vă trezesc. 

Praporşcikul îmbrăcă în grabă mantaua, îşi vâri naganul în 
buzunar şi ieşi din cazemată. Era o noapte întunecoasă. Cernea 
o ploaie măruntă. Dinspre tranşeele infanteriei se auzeau 
împuşcături şi strigăte. Răzbind prin reţeaua deasă a ploii, 
fascicolele de lumină ale proiectoarelor japoneze se opriră 
asupra tranşeelor ruseşti, arătând parcă unităţilor direcţia de 
atac. 

— Serghei Vladimirovici, du-te la flancul drept şi lansează 
câteva rachete şi proiectile iluminante, ordonă Gudima. Pentru 
orice eventualitate, dau ordin să se încarce tunurile cu mitralii. 
Dacă japonezii răzbesc încoace, îi primesc precum se cuvine! 

Praporşcikul se îndreptă spre locul indicat. 

— Toate cele trei tripede, în bătaie! ordonă el celor de la 
aruncătoarele de rachete. Nivela cincizeci de grade! 

Luminând cu felinarele, ostaşii scoaseră din adăpost 
suporturile portative, introduseră câte o rachetă în fiecare şi 
aprinseră fitilurile. 

Umezită de ploaie fultuiala se aprindea anevoie; în cele din 
urmă, flăcăruia se ridică încetişor în sus pe fitil, şi rachetele 
țâșniră spre cer, şuierând şi zvârlind snopuri de scântei. 
Improşcând în văzduh o puzderie de steluțe fosforescente, ele 
revărsară o lumină vie asupra terenului din faţă. 

Praporşcikul zări la vreo trei sute de stânjeni o coloană de 
asalt care învăluia bateria dinspre dreapta. Japonezii alergau 
grămadă cu baionetele sclipind, spre intervalul dintre bateria B 
şi fortul numărul 1, învecinat cu ea. 

— Aduceţi mortierele! ordonă Zvonariov. Obuze iluminante, 
cu încărcătură mare! 


305 


Ostaşii se repeziră spre tunuleţele de aramă. Bubuind 
asurzitor, dându-se peste cap la plecarea loviturilor, mortierele 
îşi zvârliră globurile de foc, care căzură în rândurile 
atacatorilor. La lumina vie a proiectilelor se vedea cum 
coloanele îşi încetiniră numaidecât goană, se învălmăşiră, apoi 
se opriră în loc. În acelaşi timp, din spatele bateriei Zaliternaia 
răbufniră bubuituri sacadate de tun; obuzele zburau vâjiind 
către japonezi. Trăgea Boreiko: dându-şi seama de primejdia 
care ameninţa bateria B, se grăbise să-i sară în ajutor. O 
mitralieră începu să clănţăne în tranşeele infanteriştilor. Până 
la urmă atacul fu respins. 

Încet, încet schimbul de focuri se potoli. 

— Încetarea! La cazemate! se auzi de departe comanda lui 
Gudima. 

Zvonariov ordonă să se care înapoi aruncătoarele de rachete 
şi mortierele. 

— Serghei Vladimirovici, vino o clipă la mine, strigă ştabs- 
căpitanul. 

În cazemata comandantului, Zvonariov o găsi pe Şura, încă 
palidă de emotie. Scuturându-şi mantaua udă de ploaie Gudima 
îi făcu semn praporşcikului să ia loc la masă. 

— Şura, e gata ceaiul? o întrebă el pe fată. 

— Numaidecât. 

— Serghei Vladimirovici, ia spune, cu ce l-ai entuziasmat atât 
pe Şmetillo? 

Zvonariov povesti pe scurt cele petrecute. 

— De aceea zic tiraliorii de dumneata şi de Boreiko că i-aţi 
salvat de la o pieire sigură!... 

Sună telefonul. Gudima ridică receptorul. 

— Să trăieşti, Borea! Toate bune. N-avem nici răniţi, nici 
morţi. Mulţumim pentru ajutor; raportez totul amănunţit la 
Comandamentul Artileriei. Dacă n-ai fi fost tu, acum japonezii 
ar fi instalaţi în bateria noastră. Zvonariov? Viu şi nevătămat. 
Ţi-l dau. 

— Noroc! răsună în receptor la urechea praporşcikului vocea 
lui Boreiko. Constat că Varvara ta e o mare maestră în arta 
culinară. Pentru a doua oară îţi mănânc prânzul şi mă ling pe 
degete. Te aşteaptă aici un bileţel. Ţi-l citesc. Ascultă: „Sir, 
poimâine trebuie să vă prezentaţi urgent la detaşamentul lui 
Romanovski, în interes de serviciu. Pe la amiază, caii vor fi 


306 


înşeuaţi. Merg cu domnia voastră. S-a făcut? V.” 

— Nu ştii cumva, Borea, pentru ce sunt trimis acolo? 

— Pentru că Brunhilda% ta, care nu te-a văzut de atâta amar 
de vreme, să aibă posibilitatea de a petrece cu tine ziua ta 
onomastică. Ea a ticluit această misiune. Mi-a spus-o între 
patru ochi. Ei, la revedere! 

O 

Dimineaţa, Zvonariov se duse în tranşeele tiraliorilor ca să 
afle mai amănunţit ce se petrecuse în timpul nopţii. Observă 
încă de departe distrugerile mari făcute în obstacolele de 
sârmă ghimpată. Bonetele de deasupra tranşeelor fuseseră de 
asemenea deteriorate în multe puncte, parapetele rase, 
tranşeele pe jumătate astupate. 

— Feriţi-vă, înălţimea voastră, că gălbejitu' e mânios foc: 
astă noapte a mâncat bătaie! îl avertiză un ostaş pe Zvonariov. 

— Căpitanul e teafăr? 

— Slavă domnului, deocamdată da. Azi noapte se vâra unde 
era mai aprigă încăierarea: moartea făcea prăpăd împrejur, iar 
dumnealui, parcă era vrăjit, nu-l atingea nimic. Numai i-au 
zvârlit şapca din cap şi i-au rupt un epolet. 

— Dar Haritina? 

— Vitează muiere! Un pas nu rămânea în urma 
comandantului. A spintecat cu baioneta doi japonezi; era cât p- 
aci s-o căsăpească, dar au scăpat-o ostașii. 

Apăru şi Haritina. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! Straşnic ne-aţi ajutat ieri, cu 
rachetele şi cu bombele dumneavoastră aprinse! S-a văzut 
îndată totul ca ziua, şi am plesnit bine în pociţi, cu mitralierele 
şi cu puştile. 

— Boreiko v-a sprijinit de nădejde, el a deschis focul, de la 
Zaliternaia. 

— Aşa, va să zică! Bateria Ursului nu s-a făcut de ruşine nici 
de data asta, spuse zâmbind Haritina. Acolo, toţi ostaşii-s unu şi 
unu, la fel cu comandantul lor, zdraveni şi chipeşi, nu ca 
pirpiriii noştri de pifani. 

— De ce nu te muţi la artilerie? 

— Fără domnu” căpitan, nu plec, şi dumnealui e din pihotă. 

— Unde-i căpitanul acum? 


2 Eroină din epica germană, medievală; simbol al femeii războinice şi răzbunătoare 
(Cântecul Nibelungilor - E.S.P.L.A., 1958) (n. t.). 


307 


— E în adăpost, îl doare inima pentru ostaşii căzuţi. Pe Ignati 
Bronislavici întotdeauna îl doare inima pentru ostaşii lui, parc- 
ar fi neam cu ei. 

Praporşcikul îl găsi pe Şmetillo stând la masă, posomorât şi 
îngândurat. Îl felicită pentru respingerea atacului din noaptea 
aceea. 

— Dar cu ce preţ! răspunse căpitanul zâmbind amar. Am 
pierdut atâţia oameni minunaţi, unul mai de ispravă ca altul. 

— Războiul cere jertfe, încercă Zvonariov să-l consoleze. 

— Totuşi, trebuie să căutăm să fie cât mai puţine. 

După ce află care era situaţia, praporşcikul se întoarse la 
baterie. 

— Ai o notă telefonică, îi spuse Gudima, întinzându-i o 
hârtiuţă. 

Comandantul Artileriei ordona praporşcikului să fie prezent 
în ziua următoare la Comandament, pentru a primi dispoziţii, în 
vederea executării unei recunoaşteri de poziţii, pentru artilerie, 
şi de posturi de observaţie, în sectorul de apărare ocupat de 
detaşamentul căpitanului Romanovski. 


Tunul de semnalizare de pe colina Zolotaia bubui exact în 
clipa când Zvonariov intră la Comandamentul Artileriei. 
Totodată la navele staționate în radă răsunară clopotele, 
bătând amiaza. Zvonariov întrebă pe aghiotant dacă Belii se 
afla la Comandament şi, primind un răspuns afirmativ, bătu la 
uşa cabinetului acestuia. Uşa fu deschisă de colonelul 
Tahatelov care discuta aprins cu generalul. 

— Sunt gata şi la ordinele excelenţei voastre raportă 
praporşcikul generalului Belii. 

— Ia întrebaţi-l, Vasili Feodorovici: praporşcikul este din 
bateria B, şi probabil că a fost martor şi participant la lupta de 
azi noapte, rosti Tahatelov, în loc de salut. 

— A fost necesar să deschidă focul bateria Zaliternaia, cu 
prilejul atacului de azi noapte al japonezilor? îl întrebă 
generalul pe Zvonariov. 

— Ea a salvat situaţia. Asta-i părerea lui Gudima, ca şi a 
căpitanului Şmetillo, comandantul tiraliorilor. 

— Raportul lui Gudima l-am primit. Pe al lui Şmetillo nu l-am 
văzut. 

— Doar v-am spus, excelenţă, că trebuie să i se exprime 


308 


mulţumiri prin ordin de zi, şi nu admonestări! exclamă 
colonelul, triumfător. 

— Totuşi a încălcat grosolan toate ordinele cu privire la 
deschiderea focului. Are dreptate Stolnikov când se plânge că e 
nedisciplinat. 

— Despre ce fel de disciplină mai poate fi vorba, când 
japonezii sunt gata să pună mâna pe baterie! Boreiko e un 
viteaz între viteji! Dumneavoastră, Vasili Feodorovici, faceţi ce 
vreţi, dar eu, în ceea ce mă priveşte am să-i spun bogdaproste 
şi iar bogdaproste! rosti Tahatelov, cu un puternic accent 
caucazian. 

— Las’ că te ştiu eu cât îl simpatizezi pe Boreiko - 
întotdeauna sari în apărarea lui. 

— O spun fără ocol: ţin la el ca la fiul meu! Chit că s-o ţine de 
beţii şi de scandaluri, totuşi este cel mai bun ofiţer de artilerie 
al nostru. 

— E un excelent artilerist, nu zic ba, dar nu are câtuşi de 
puţin simţul disciplinei: nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta de 
la el. 

— La război trebuie să ţii cont numai de situaţia reală şi să 
acţionezi în conformitate cu ea. N-o poţi încorseta în nici un fel 
de directive. Să-i mulţumim, nu să-l mustrăm, stăruia cu 
încăpățânare Tahatelov. 

— N-am să-i mulţumesc; o să mă mărginesc a-i aduce aminte 
că trebuie să economisim muniţia. Stolnikov a înaintat un 
raport de boală. În locul lui am să-l numesc la comanda bateriei 
pe Jukovski care s-a restabilit. El şi Boreiko sunt prieteni vechi. 
Pe Boreiko, pur şi simplu mi-e frică să-l mut de acolo. La 
Zaliternaia s-a obişnuit cu mediul şi şade liniştit, pe când în altă 
parte s-ar apuca numaidecât să întoarcă totul pe dos: curat 
belea cu omul ăsta! 

— Excelenţă, ce ordine aveţi să-mi daţi? întrebă respectuos 
Zvonariov. 

— Adresează-te  Varei, iubitule. Ea a şi primit toate 
instrucţiunile pentru dumneata, răspunse Tahatelov în locul 
generalului, bătându-l prietenos pe umăr. 

— Poftiţi, să luaţi dejunul la mine. Tocmai a bătut ora 
prânzului la nava-amiral. O să le lămurim acolo pe toate, 
încheie Belii. 

La masă, îşi aduseră aminte că în ziua aceea era sfântul 


309 


Serghei, şi prin urmare onomastica lui Zvonariov. Varia bătu 
veselă din palme. 

— A, am şi uitat că azi se sărbătoreşte patronul companiilor a 
doua şi a unsprezecea. Trebuie să trec pe acolo să le felicit, 
spuse generalul; deocamdată, să bem în sănătatea 
sărbătoritului de faţă şi să-i urăm noroc şi fericire. 

— Împreună cu Varia, întregi Tahatelov, râzând zgomotos. 

Zvonariov se îmbujoră şi-şi privi ceasul. 

— Trebuie să mă grăbesc, spuse el. Acum, se întunecă 
devreme. 

Belii îi explică pe scurt misiunea: trebuia să aleagă 
amplasamente pentru câteva baterii şi posturi de observaţie 
între baia Golubinaia şi satul lahudzui, în preajma fortificaţiei 
nr. 5, de pe frontul de vest. 

— Sectorul e ocupat de gruparea căpitanului Romanovski; 
postul lui de comandă e în satul ludziantun-Sud. Predai plicul 
acesta căpitanului, încheie Belii. 

— De ce mergi cu mine? întrebă praporşcikul, pornind la 
drum împreună cu Varia. 

— Cu dumneata? Nu ţi se pare că ar fi cam prea multă 
cinste? Mă duc din ordinul medicului şef al spitalului nostru să 
predau medicamente şi pansamente celor din gruparea de pe 
poziţiile de vest. 

Ziua era destul de caldă; cerul se boltea senin. Profitând de 
timpul frumos, japonezii începură să bombardeze intens rada 
interioară şi portul. Mai multe proiectile căzură lângă Tabăra 
Artileriei. 

— Va trebui să ocolim lacul Presnoie, ca să evităm zona 
bombardată, hotări Varia. 

leşiră din Oraşul-Vechi şi intrară în Oraşul-Nou. Acolo era 
linişte. Profitând de ziua caldă, însorită, pe chei se plimbau o 
mulţime de oameni, în majoritate răniţi. Printre alţii, Varia şi 
Zvonariov îl zăriră pe Veniaminov, la braţ cu Lolocika. 
Praporşcikul voi să-i strige, dar Varia îi plesni calul cu nagaica. 

— Nu cumva să-i saluţi! rosti ameninţător fata, cu glas 
şuierător. 

Nu acceptă nici să se abată pe la soţii Akinfiev: 

— La înapoiere, poţi să ţi-o admiri cât vrei pe neasemuita 
Nadenka, frumoasa care ţi-a tras un chiul straşnic, măritându- 
se cu prietenul dumitale! îl înţepă Varia. 


310 


Trecură prin faţa spitalului marinei şi o luară pe drumul care 
ducea spre baia Golubinaia. Acolo era linişte. Pe drum se târau 
agale harabale chinezeşti, scârţiind cu roţile lor uriaşe şi 
hurducăiau câteva furgoane militare. 

Dinspre mare adia o briză răcoroasă cu iz de sare. Caii 
mergeau în trap larg fornăind bucuroşi. Kubanka sprintenă şi 
plină de graţie, îşi repezea elegant picioarele subţiri, 
pintenoage. Don, mai mare şi mai greoi, o urma icnind din 
rărunchi. 

Peste puţin, Varia şi Zvonariov ajunseră aproape de satul 
ludziantun. Lângă casele de la margine, la o masă lungă pusă 
de-a curmezişul drumului, şedeau vreo douăzeci de ofiţeri. 
Ordonanţele trebăluiau într-un şanţ din apropiere, destupând 
sticlele. Ceva mai la o parte, un cor alcătuit din ostaşi îi zicea 
de zor un cântec voinicesc. 

La apariţia celor doi călăreţi, un colonel care şedea în capul 
mesei, şi în care Zvonariov îl recunoscu pe Irman, ridică mâna. 
Ofițerii săriră în picioare, cu paharele în mâini, iar corul intonă 
un cântec vesel. 

Zvonariov dădu să-şi strunească fugarul, dar Varia, 
şfichiuindu-şi Kubanka, se repezi în galop, drept asupra 
ofiţerilor care se dădură la o parte din faţa ei, zbură, ca o 
pasăre, peste masa încărcată, şi o luă la goană înainte. Don sări 
şi el peste acea barieră originală. Zvonariov era cât pe ce să 
cadă din şa. În urma lor izbucniră aplauze. 

Ajungând-o din urmă pe Varia, abia dincolo de sat, 
praporşcikul o întrebă cu ciudă. 

— Cum ţi-a putut trece prin cap să sări peste masă? Era cât 
p-aci să cad jos şi să schilodesc calul! 

— Sucit om eşti, zău! Dacă n-am fi scăpat cu fugă, ne-ar fi 
îmbătat. 

— Dar n-aş fi băut nimic. 

— Irman ti-ar fi ordonat, ca superior, să bei. Şi, apoi, e tare 
necuviincios să refuzi! Ce fel de ofiţer ai fi? M-aş ruşina să 
călăresc în societatea dumitale! Dar acum, chiar fără voie, ai 
câștigat aplauze. 

— Nu mi-au fost destinate mie, ci dumitale. 

— Între noi fie vorba, onoarea saltului peste obstacol îi revine 
mai mult lui Don, decât unui nefericit călăreț ca dumneata, 
care stai în şa ca un câine căţărat pe gard. Ei, iată şi 


311 


ludziantun-ul. La dreapta, lângă fanza aceea mare, se vede un 
steag roşu”, iar lângă el, nişte cai înşeuaţi. Probabil, că acolo e 
postul de comandă al lui Romanovski. Mai departe, pe pagodă e 
steagul Crucii-Roşii. Mă duc într-acolo. După ce termini, vino să 
mă iei. 

— Bine. 

Varia oftă. 

— Tare aş vrea să merg şi eu până la mare, dar mi-e teamă 
că se supără Romanovski... 

— N-o să zică nimic. Vorbesc eu cu el. 

— Am să stau liniştită şi am să tac. Într-un cuvânt, am să fiu 
fată cuminte. Aşa să-i spui. Şi Varia îşi porni iapa în galop. 

O 

— Ia loc, te rog, domnule Zvonariov, îl invită Romanovski pe 
praporşcik, oferindu-i un scaun. 

Zvonariov se aşeză. În timp ce Romanovski citea hârtiile, 
praporşcikul aruncă o privire împrejur. Fanza în care locuia 
căpitanul era curată şi încăpătoare; în ferestrele cu cercevele 
dăltuite meşteşugit sticleau geamuri, în loc de hârtie colorată, 
cum se obişnuia la chinezi. Pe perete, în faţa ferestrelor, atârna 
planul topografic al Arthur-ului, cu poziţiile fortificate, şi două 
scheme mari ale dispozitivului defensiv de la Sevastopol. Pe 
masă era un teanc de cărţi. In fundul odăii se afla un pat de 
campanie. 

— Vrei deci să dai o raită împreună cu mine, prin dispozitivul 
grupării mele? întrebă căpitanul după ce citi ordinul. 

— Da. Bineînţeles, dacă nu vă stingheresc. 

— Nicidecum. Vremea e minunată. O plimbare călare e 
binevenită. 

Căpitanul chemă ordonanța şi-i porunci să pună şeaua pe cal. 

— Mai întâi, o luăm spre ţărmul mării; pe urmă, trecem de-a 
lungul frontului în direcţia Arthur-ului, lămuri căpitanul. Am 
trasat pe hartă eventualele amplasamente şi posturi de 
observaţie. O iau cu mine. Ne va accelera şi înlesni sarcina. 

— A venit cu mine şi mademoiselle Belaia, fata generalului 
nostru. Ar vrea să meargă cu noi spre mare, spuse praporşcikul 
cu sfială. 

— E drăguță? întrebă căpitanul zâmbind. 

— În orice caz este originală. 


27 Semn distinctiv pentru depozite sau transporturi de muniții (n. t.). 


312 


— Călăreşte binişor? 

— Mai mult decât atât. 

— Voi fi bucuros s-o cunosc. 

Ajunşi la pagoda în care era cartiruit detaşamentul Crucii- 
Roşii, trimiseră după Varia. Aflând despre sosirea 
comandantului grupării, medicul ieşi pe scară. 

— Suntem demni de felicitat: în fine, dispunem de 
medicamentele şi pansamentele necesare, vesti el plin de 
bucurie. Sora Belaia a avut amabilitatea de a ni le aduce. 

— Mademoiselle, îngăduiţi-mi să vă mulţumesc şi să vă 
asigur că va fi o plăcere pentru mine de a face o plimbare 
împreună, rosti căpitanul, strângând mâna fetei. 

Cinci minute după aceea se îndreptau tustrei spre baia 
Golubinaia, Varia călărind între cei doi ofiţeri. 

— Aveţi o  alură excelentă, mademoiselle, observă 
Romanovski, scrutând cu un ochi critic ţinuta Varei. Ţineţi 
strâns dârlogii şi calul vă ascultă. Dacă vi s-ar da un paloş şi o 
suliță, aţi fi întruchiparea vie a unei războinice. 

— Sunt doar o modestă cazacă, răspunse fata măgulită de 
laudă. 

Peste puţin, în faţa ochilor se desfăşură baia Golubinaia. La 
câteva zeci de stânjeni de mal, ieşea parţial din apă epava 
torpilorului Vnușşitelnii, aruncat în aer de echipaj, în ziua de 11 
februarie, la apropierea japonezilor. Pe fondul azuriu al apei se 
desluşeau numai coşurile de fum strâmbate de explozie, 
catargele frânte şi tunuri singuratice pe punte. 

_ — E un mementum al laşităţii drăguţilor noştri de marinari. 
In loc să înfrunte inamicul, au preferat să eşueze la mal şi să-şi 
arunce nava în aer, observă Romanovski, cu un aer superior. 

Cei trei călăreţi ajunseră pe țărm la nord de ludziantun şi se 
îndreptară spre un mic promontoriu stâncos ce înainta cu o 
jumătate de verstă în mare, cunoscut sub numele de colina 
Promejutocinaia. Pe promontoriu se zăreau tranşee de 
infanterie, iar ceva mai departe, camuflate dinspre mare, un 
tun cu tir rapid şi mai multe fanze. Pe una din ele, cea mai 
apropiată, flutura un steguleţ. Romanovski îşi îndreptă calul 
într-acolo. Cei doi ofiţeri descălecară, intrară în casă, iar Varia 
se duse să-şi viziteze chinezii cunoscuţi. La apariția 
comandantului grupării, mai mulţi ofiţeri se ridicară în picioare 
de la masă. 


313 


Unul dintre cei de faţă, ştabs-căpitanul Soloviov, dădu 
raportul lui Romanovski. 

— Vă rog, domnilor, să vă duceti la unităţile dumneavoastră. 
Voi inspecta tot sectorul, le spuse Romanovski. 

Ofițerii, cu excepţia lui Soloviov, se grăbiră să iasă din fanză. 

— Acum,  tustrei, pardon - tuspatru: am uitat de 
mademoiselle Belaia, ne vom îndrepta spre satul Şaniatou. Vom 
vizita colina la nord de el. Acolo sunt tranşeele companiei mixte 
a ştabs-căpitanului Soloviov. 

— Va trebui să aşteptăm puţin, până mi se aduce calul, spuse 
Soloviov. Până atunci, să mergem în tranşeele mai apropiate. 

La câteva sute de paşi, pe țărm, se afla un dâmb stâncos, 
înalt de 30-40 stânjeni; pe culmea lui, fusese săpată o tranşee 
în semicerc, orientată cu frontul spre nord şi vest. De acolo se 
deschidea o perspectivă largă asupra băii şi largului mării, 
precum şi asupra colinelor de pe litoral, ocupate de japonezi. 

Răspunzând din mers la salutul soldaţilor, Romanovski trecu 
de-a lungul tranșeei şi se urcă pe parapet. Zvonariov şi Soloviov 
îl urmară. Zvonariov se uită împrejur. Stânca pe care se aflau, 
intrând în mare, despărţea baia Golubinaia în două: o parte mai 
mică, la nord, al cărei țărm fusese ocupat de japonezi, cealaltă, 
mai mare, la sud, deţinută de ruşi. La japonezi se observa 
mişcare. Pe mare pluteau numeroase bărci cu vele şi cu rame. 
Pescarii forfoteau pe mal, scoțând năvoadele, ajutaţi de pâlcuri 
de soldaţi japonezi. Ceva mai aproape de ruşi, câţiva japonezi 
coseau gaolianul ofilit: tot acolo, lângă ei, păşteau nişte cai. 

— O privelişte cu totul paşnică, observă Zvonariov. 

— Da, aici se trage arareori. Noi economisim muniţia, iar 
japonezii n-au asupra cui să tragă: totul e pustiu şi gol. În 
sectorul acesta avem atât de puţină trupă, încât nu ne 
încumetăm să provocăm inamicul. 

Veni un soldat şi raportă că se puseseră şeile pe cai. 

— Dar unde-i mademoiselle Belaia? întrebă Romanovski 
uitându-se împrejur. N-aţi văzut-o pe sora de caritate care a 
venit cu noi? îi întrebă el pe tiraliori. 

— Dumneaei se află în fanza tunarilor, şi domnul podporucik 
e tot acolo. 

Zvonariov şi Romanovski o găsiră pe Varia în toiul unei 
intervenţii chirurgicale. Spălase cu grijă un abces şi acum îl 
deschidea cu dibăcie. Soldatul operat ţipa de durere, dar Varia 


314 


nu-i dădea nici o atenţie. 

— Domnule podporucik, aici, la dumneavoastră, e o murdărie 
extraordinară. Toţi soldaţii sunt plini de păduchi. În asemenea 
condiţii neigienice nu e de mirare că se îmbolnăvesc, îl mustra 
Varia cu jumătate de glas pe tânărul ofiţer. 

Romanovski privea tăcut scena. Observându-l, podporucikul 
bâigui, drept răspuns, ceva nelămurit. 

— Scoateţi afară chiar astăzi toate saltelele. Aerisiţi, curăţaţi 
şi spoiţi fanza. La dumneavoastră caii sunt perfect îngrijiţi, dar 
oamenii duc o viaţă de porci! zise fata. Pe care vă mai doare 
ceva? îi întrebă ea pe soldaţi. 

— Surioară, mă ustură rău tot trupul, răspunse unul. 

— Scoate cămaşa. 

În timp ce soldatul se dezbrăca, Varia se întoarse şi zărindu-l 
pe căpitan, se încruntă. 

— Mademoiselle, bineînţeles, vă sunt foarte recunoscător 
pentru osteneală, dar, mai întâi, trebuia să-mi cereţi autorizaţie 
pentru aceasta, observă Romanovski. 

— Eu am rugat-o pe soră să examineze oamenii. Felcerul 
nostru s-a îmbolnăvit, şi am rămas fără asistenţă medicală, sări 
podporucikul în apărarea Varei. 

— În cazul acesta, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze de la 
mademoiselle Belaia, iar dumitale să-ţi pun în vedere că 
surorile voluntare nu posedă nici măcar cunoştinţele unui 
felcer de companie. 

— Am dat examen de felcer, lucrez la spital şi fără îndoială 
că ştiu mai mult decât „esculapii” dumitale de la companii! 
replică Varia cu ciudă. 

— Altă gafă! exclamă Romanovski râzând forţat. Încă o dată 
vă cer scuze. Sunteţi o adevărată comoară: călăriţi ca 
Brunbhielde, îngrijiţi bolnavii nu mai rău decât însuşi Esculap şi 
sunteţi nu mai puţin războinică decât Palas-Atena! 

Străbătură drumul până la Şaniatou fără incidente. 
Romanovski vorbea de una şi de alta cu Soloviov, iar Zvonariov 
şi Varia mergeau în urma lor. 

— Ce antipatic, încrezutul acesta: „Sunt comandant de 
grupare; luaţi aminte, ordinele mele se execută, nu se discută”; 
turuia Varia, maimuţărindu-l pe Romanovski. Tata e general, şi 
tot nu vorbeşte astfel cu subalternii. Hai să rămânem în urmă, 
ori s-o luăm pe alt drum. 


315 


— Nu cred că pot face aşa ceva. Doar am fost pus la 
dispoziţia lui. 

Varia oftă şi tăcu. 

Dealul Soloviov numit astfel după numele comandantului 
companiei care-l apăra, era fortificat temeinic, având două 
rânduri de obstacole de sârmă ghimpată şi adăposturi trainice 
pentru tiraliori. Flancurile erau apărate de două mitraliere, iar 
ceva mai în spate, lângă sat, era pus în bătaie un tun cu tir 
rapid. De pe poziţia aceasta se deschidea o perspectivă largă, 
de la baia Golubinaia spre vest, până la colina Visokaia spre 
est, adică, pe o întindere de aproape 8 verste. Se zărea foarte 
bine spatele liniilor japoneze din sectorul Visokaia. Zvonariov 
observă cu mirare că japonezii izbutiseră să se urce aproape 
până la jumătatea povârnişului. 

— Nu-şi pierd timpul degeaba, spuse el, arătând tranşeele 
inamicului. 

— În schimb, noi ne-am culcat pe urechea aia. Dacă am avea 
aici măcar două tunuri vechi, de 6 țoli, japonezii n-ar putea 
pentru nimic în lume nu numai să cucerească Visokaia, dar nici 
măcar să se apropie de ea. Te rog să raportezi toate acestea 
superiorilor dumitale, răspunse căpitanul. 

Trecând pe lângă un grup de tiraliori, căpitanul le ordonă pe 
neaşteptate câtorva să se dezbrace. Oamenii stăteau despuiaţi, 
zgribuliţi în vântul răcoros. După ce îi cercetă cu privirea, 
Romanovski le atinse în silă cămăşile murdare şi uzate, în care 
mişunau păduchii. 

— În unele privinţe, mademoiselle Belaia are dreptate. 
Păduchii şi murdăria pot avea asupra duratei apărării fortăreței 
mai mare influenţă decât toate bateriile de asediu luate la un 
loc. Prin urmare, combaterea lor este nu mai puţin importantă 
decât lupta împotriva tunurilor şi spionilor japonezi. Bagă-ţi 
bine asta în cap, domnule ştabs-căpitan! 

Dârdâind de frig, soldaţii se grăbiră să se îmbrace, 
înjurându-i pe comandanţi cu jumătate de glas. 

Se însera când cei doi ofiţeri se întoarseră în sat ca s-o ia pe 
Varia. Zărindu-l pe Zvonariov, fata scutură cu importanţă un 
săculeţ destul de voluminos: 

— Am făcut rost de nişte usturoi care este prețuit acum în 
Arthur la greutatea lui în aur. Aici am vreo zece funturi. S-a 
străduit să mi-l procure Ho Lu-in, fostul nostru grădinar şi tatăl 


316 


lui Vanea, finul meu, explică ea. Mi-a făgăduit că mâine ne 
aduce acasă un peşte mare, pe care încă nici nu l-a prins. 

— Pescuitul este strict interzis printr-un ordin special al lui 
Stessel, reaminti Zvonariov. 

— Bine, dar toată lumea vrea să mănânce, şi ostaşii şi ofiţerii. 
De aceea, autorităţile privesc printre degete cum se încalcă 
această dispoziţie. Chinezii ştiu cum să prindă peştele prin 
părţile acestea şi în ce locuri se găseşte din abundență. Dacă n- 
ar fi fost prietenii noştri chinezii, de mult am flămânzi. 

— Prin urmare datorită chinezilor n-am murit încă de foame 
nici eu? spuse praporşcikul. 

— Desigur. Te îndopai cu carne de cal şi cu ciumiză, iar 
acum, mulţumită lor, mănânci ca lumea, îi explică Varia. Ai 
isprăvit treburile? 

— Da, doamnă amazoană! răspunse praporşcikul, salutând-o 
cu o mână la cozoroc. 

— Ei, atunci hai acasă. 

— Îmi permiteţi să-mi consider misiunea îndeplinită? îl 
întrebă praporşcikul pe Romanovski. 

— Da, pe deplin. 

Luând-o spre ludziantun, Zvonariov şi Varia îşi lăsară caii la 
trap, trecură prin sat şi ajunseră repede la marginea Oraşului- 
Nou. Soarele apunea. Colina Visokaia şi înălțimile din jurul ei 
se conturau limpede spre vest. Pretutindeni domnea o linişte 
desăvârșita; probabil că pe poziţii se executa schimbul de seară 
al unităţilor. Deodată, deasupra bateriei de pe colina Zolotaia 
ţâşni o flacără uriaşă, însoţită de un nor de scântei; urmă încă 
una şi încă una. Imediat se auziră şi bubuiturile grele ale 
tunurilor, repercutate de ecou. 

— Zeiţ face pe gelosul. Mă întreb când doarme? În fiecare 
noapte mă trezeşte canonada lui, spuse Varia. 

Se auziră strigaţi de cineva de pe trotuar. Zvonariov îl 
recunoscu pe Saharov. 

— Încotro? îi întrebă căpitanul strângându-le mâna. Mi-am 
permis să vă opresc fiindcă nu v-am văzut de un car de vreme. 

— Am luat cunoştinţă de dispozitivul trupelor de la flancul 
stâng, declară Varia, plină de importanţă. Serghei Vladimirovici 
s-a interesat de poziţiile artileriei, iar eu, de organizarea 
asistenţei medicale. 

— Pe care a găsit-o în completă neorânduială, drept care i-a 


317 


dat lui Romanovski o admonestare, întregi Zvonariov. 

— Dacă nu sunteţi prea obosiţi, vă rog să poftiţi pe la mine, 
stau la un pas de-aici. De când a început asediul îmi 
sărbătoresc mutarea pentru a treia oară. Pe aici deocamdată nu 
cad obuze. Mademoiselle Varia va avea prilejul să admire nişte 
kimonouri splendide japoneze şi bibelouri de artă. 

— Putem intra pentru zece minute, hotărî Varia sărind jos din 

şa. 
Ordonanţele luară caii în primire. 
Micul apartament al lui Saharov, compus, din trei camere, 
gemea de covoare - aşternute pe jos, puse pe pereţi, pe sofa, 
servind de portiere la uşi. Pretutindeni erau tot felul de 
bibelouri, înfățișând dragoni, peşti şi alte animale mitice. Intr- 
un ungher sub icoană, trona un mare Buda aurit, cu nelipsitul 
nufăr în mâini. 

Căpitanul îşi conduse vizitatorii în dormitor şi dădu în lături 
uşa unei mari garderobe. În ea erau atârnate câteva zeci de 
kimonouri în toate culorile şi mărimile, din cele mai felurite 
ţesături: grele, de brocart, cu broderii în fir de aur şi argint, 
reprezentând dragoni; altele, diafane, din mătase fină ca pânza 
de păianjen: altele groase, vătuite, cu gulere de blană, cusute 
de sus până jos cu chilimuri colorate. Dragoni, şerpi, nuferi, 
crizanteme, stârci, vişine, toate acestea se îmbinau armonios în 
izvoade măiestrite. Varia privea acea colecţie originală cu o 
curiozitate pur feminină. 

— De unde le aveţi? 

— Mi-au rămas de la Nikolai Ivanovici Tifontai. Grija mea a 
fost doar să le feresc de deteriorare. Ingăduiţi-mi Mademoiselle 
să vă ofer unul, la alegerea dumneavoastră. 

— Se poate, Vasili Vasilievici? Nu se cuvine să accept un 
asemenea cadou, refuză fata. 

— Pe mine nu m-au costat nimic şi, ca să fiu sincer, nici nu 
ştiu ce să fac cu ele. Dumneavoastră, poate să vă servească la 
ceva. De aceea îmi permiteţi să vă ofer acest mic cadou, în 
semn de simpatie personală şi de respect faţă de părinţii 
dumneavoastră, care sunt întotdeauna atât de amabili cu mine. 
Imi faceţi o mare plăcere, stărui Saharov. 

Ispita învinse până la urmă. Varia alese un mic kimonou 
transparent care, strâns, încăpea în pumn. Ardea de dorinţa să- 
l] încerce numaidecât. Cei doi bărbaţi trecură în camera de 


318 


alături. 

— Care e situaţia la Romanovski? întrebă căpitanul. Sectorul 
acesta mă interesează mult fiindcă nu mai am legături cu lumea 
din afară decât prin baia Golubinaia. Aş putea să văd harta 
dumitale? 

Praporşcikul îi întinse amabil portcartul său. Saharov îşi 
trecu repede pe hartă linia avanposturilor şi fortificațiilor 
existente. Apoi, întrebă ce planuri de apărare existau pentru 
viitor şi ce măsuri erau luate pentru întărirea acelui sector. 
Zvonariov îi relată amănunţit tot ce ştia în această privinţă. 
Căpitanul îi mulţumi. 

— Permite-mi să-ţi ofer în semn de recunoştinţă această mică 
bijuterie, spuse el întinzându-i lui Zvonariov o broşă, înfăţişând 
un fluture lucrat în filigram cu deosebită artă. 

— Vă mulţumesc, dar, zău, nu ştiu ce să fac cu ea. 

— S-o oferi domnişoarei Belaia; cred c-o să-i placă. Nu te 
jena, tinere. Toţi am fost cândva juni şi am făcut curte fetelor! îl 
încurajă căpitanul bătându-l prietenos pe umăr. 

Zvonariov nu avu altceva de făcut decât să accepte cadoul. 

— Nu-i aşa că-mi stă foarte bine? întrebă Varia ivindu-se 
sprintenă din camera de alături, în chimonoul ei vişiniu-închis, 
brodat cu fir de aur şi argint. 

— Numai o clipă - vă aduc îndată un pieptene şi un evantai. 

Saharov ieşi. 

Fără să spună ceva, Zvonariov întinse fetei cadoul 
căpitanului. 

— Vai, ce drăguţ e! Ţi l-a dat Vasili Vasilievici? întrebă fata 
cu admiraţie. 

— Nu, mi l-a trimis împăratul Chinei. Hm! Cu faţa dumitale 
prelungă şi cu năsucul cam măricel, nu prea semeni cu fiicele 
ţării Soarelui-Răsare. 

— Te cred, sunt mult mai frumoasă ca ele! 

— Vai, câtă înfumurare: ele-s nişte figurine în timp ce 
dumneata eşti, pur şi simplu, o amazoană din Kuban. 

— Hai, slăbeşte-mă o dată şi taci din gură!, se răsti fata. 

După ce alese dintre evantaiele şi pieptenii aduşi de Saharov 
pe cele mai potrivite la kimonoul ei, fata ceru o oglindă şi se 
apucă să-şi aranjeze părul. 

— Ce spuneţi. Seamăn cu o gheişă? îl întrebă ea pe căpitan. 

— Desigur, dar sunteţi mult mai frumoasă, decât maimuţele 


319 


acelea. 

— Ei, vezi? exclamă Varia întorcându-se triumfătoare spre 
Zvonariov. 

— De la o vreme, prinţul Gantimurov vorbeşte mult de 
dumneavoastră, urmă Saharov, insinuant. 

— Nu-l pot suferi! E ca o moluscă! 

— În schimb, el e nebun după dumneavoastră. 

— Mă tem că dacă se va hotărî să-şi mărturisească 
sentimentele, va înnebuni de-a binelea. Ei, e timpul să plecăm. 
Vă mulţumesc foarte mult pentru cadou, Vasili Vasilievici. 

Saharov îşi duse mâna la frunte. 

— Nu cumva aveţi vreun medicament contra migrenei? 

— Vă pot face rost de un antinevralgic. Vi-l aduc chiar mâine. 
Nu arătaţi prea bine. Ia daţi-mi mâna, rosti Varia cu ton de 
medic. Pulsul regulat, temperatura, cam ridicată. Scoateţi 
limba. Am început să mă pricep puţin în medicină. Hm, 
încărcată - trebuie să vă vadă imediat un medic. Acum, din 
pricina lipsei de apă curată s-au înmulţit cazurile de febră 
tifoidă. 

— Pentru Dumnezeu, nu mă speriaţi! Cândva mi-a prezis o 
ghicitoare că voi muri de o boală gravă. 

— Vă vizitez mâine dimineaţa, în drum spre spital, îi promise 
din nou Varia la despărţire. Acum, direcţia acasă! îi porunci ea 
lui Zvonariov după ce încălecară amândoi. 

Luna se învăluise în nori; ceața se tălăzuia dinspre mare, 
înecând Arthur-ul. Poticnindu-se la fiece pas, caii înaintau încet 
pe străzile oraşului, răscolite de bombardament. Când cei doi 
călăreţi trecură pe docuri şi o luară spre Tabăra-Artileriei, la 
urechile lor ajunse un scâncet slab care venea din şanţul de 
lângă drum. Varia îşi opri calul. 

— Cine-i? întrebă ea tare, scrutând întunericul. Serghei 
Vladimirovici, ia scapără un chibrit. 

Scâncetele încetară, şi începură îndată din nou. Fără să 
aştepte ca Zvonariov să facă lumină, Varia sări jos din şea. In 
cele din urmă, praporşcikul izbuti să aprindă chibritul. In 
lumina lui slabă, Varia zări un băieţel de vreo zece-doisprezece 
ani, îmbrăcat sărăcăcios, care îşi ştergea cu pumnii obrazul 
plâns. 

— Azi, ne-au dărâmat casa şi l-au omorât pe tata, răspunse el 
printre lacrimi la întrebările Varei. Mămica a murit încă în 


320 


aprilie. 

— Hai cu mine. O să-ţi dau mâncare şi adăpost. Cum te 
cheamă? 

— Vasea Zuev... Unde vreţi să mă duceţi? 

— La Tabăra-Artileriei. Nu mai plânge. Hai, să mergem, 
porunci Varia. 

Băiatul se supuse. 

Peste puţin ajunseră acasă. 

— Aici stă un gheneral cu mustăţi mari, spuse Vasea. 

— Da. E tatăl meu. 

Băiatul dădu din cap neîncrezător. 

Lăsând caii grăjdarilor, Zvonariov şi Varia se îndreptară spre 
casă. Pe neaşteptate Vasea se încăpăţână şi nu voi să mai 
meargă. 

— Mi-e frică! Gheneralii sunt mânioşi. 

— Hai, nu te încăpăţâna, al meu nu e de loc mânios - îl 
îndemnă Varia. 

Vasea stătea la îndoială, neştiind ce să facă. 

— Hai, vino, nu mai face mofturi, se enervă Varia şi luă 
băiatul de mână. 

— Ia uite, mamă, ce nepoţel ţi-am adus! strigă ea veselă din 
vestibul. 

— Ce ţi-a mai trecut prin cap? întrebă Maria Fominişna, 
ieşind în vestibul. Unde ai găsit flăcăiaşul ăsta? 

Varia îi povesti întâmplarea. 

— Se vede că n-a mâncat ca lumea: e slab şi aproape gol. Dă- 
i să mănânce. Eu o să-i caut ceva de îmbrăcat. Vezi să nu furi 
ceva, că te dau afară, îl ameninţă Belaia. 

Vasea se învăpăie şi îngăimă ceva înăbuşit. 

— Nu-l necăji, mamă: e un băiat bun, cinstit, dar sărac. Nu-i 
aşa, Vasea? Varia îl mângâie pe cap. Înainte de toate, trebuie 
să-l spăl... şi ea se grăbi să-l ducă la baie. 

Zvonariov se spălă şi el şi intră în cabinetul generalului, spre 
a raporta ceea ce făcuse. Belii îl ascultă cu atenţie. 

— Te rog să trasezi pe harta mea linia pe care o are 
dispozitivul grupării lui Romanovski. În ceea ce priveşte 
argumentele lui cu privire la importanţa sectorului pe care-l 
ocupă, le cunoaştem bine. 

Peste puţin, Maria Fominişna îi pofti la cină. Praporşcikul, 
care flămânzise toată ziua, onoră după cuviinţă tot ce se 


321 


servea. Varia se ivi abia spre sfârşitul mesei. 

— L-am spălat pe Vasea, din cap până-n picioare, cu săpun 
verde, i-am tuns laţele, i-am dat să mănânce pe săturate şi l-am 
culcat, sporovăia ea. l-am spus să-mi zică tanti Varia. O să-l 
folosesc pentru alergătură, şi aici, şi la spital. 

— Mai întâi, vezi ce fel de copil e, răspunse Maria Fominişna, 
temperând-o. 

— De ce nu te lauzi cu darul primit de la Saharov? o întrebă 
Zvonariov. 

— A, da! am şi uitat! îşi aminti Varia şi ieşi în fugă din odaie. 

Curând se ivi din nou, în chimonou şi cu broşa la piept. 

— Nu-i aşa măicuţă, că e foarte drăguţ? E subţire ca pânza 
de păianjen, şi-mi stă foarte bine! Fluturele, parcă ar fi viu. 

— Ce i-o fi venit lui Saharov să-ţi dea asemenea cadouri? 
întrebă Maria Fominişna, nedumerită. 

— Zice că nu ştie ce să facă cu chimonourile. Broşa mi-a 
dăruit-o Serghei Vladimirovici, şi el o are tot de la Saharov. 

— Saharov e isteţ şi foarte şiret. Nu face niciodată nimic pe 
degeaba. Fără îndoială că are nevoie de voi. Probabil că în 
curând o să vă roage ceva, îi preveni Belii. 

— O să-i trimit o scrisoare de mulţumire, spuse Maria 
Fominişna. 

Praporşcikul voi să-şi ia rămas bun. 

— Unde pleci? Cum, te duci la baterie, noaptea, pe jos? se 
agită Varia. Mamă, de ce n-ar putea Serghei Vladimirovici să 
doarmă la noi, hai să zicem, în cabinetul lui tata? 

— Adevărat! Rămâi, tinere; mâine dimineaţa mergem 
împreună la Kondratenko, şi hotărâm definitiv ce să facem în 
sectorul grupării lui Romanovski, decise generalul. 

— Perfect, exclamă Varia şi bătu din palme. 

— Dumneata şi cu Varia sunteţi foarte buni prieteni, zâmbi 
Maria Fominişna. 

— Îmi poartă de grijă cu multă atenţie. Îi sunt adânc 
recunoscător pentru aceasta şi-i preţuiesc mult prietenia, 
răspunse  Zvonariov, roşind fără să vrea, sub privirea 
pătrunzătoare a Măriei Fominişna. 

După o jumătate de oră, praporşcikul dormea în aşternutul 
curat, pe canapeaua moale de piele. 

E O 

Inainte de a se culca, Maria Fominişna intră în odaia fiicelor 


322 


sale. Katia se şi vârâse sub plapomă, iar Varia, trăgând 
nerăbdătoare de şuviţele lungi de păr, se pieptăna pentru 
noapte. 

— Ah, cu câtă plăcere mi-aş tăia coadele astea nesuferite! 
Îmi dau numai bătaie de cap, spunea ea, enervată. 

— Părul e podoaba fetei, răspunse Maria Fominişna. 
Piaptănă-te mai încet, nu te grăbi. 

— N-am ce face cu asemenea podoabă! 

— Tu n-ai, dar lumea, viitorul tău soţ, are. 

— Nu mă mărit! 

Katia izbucni în hohote de râs. 

— A, d-aia nu-ţi mai iei ochii de la Zvonariov şi eşti gata să te 
duci cu el călare până la capătul lumii! 

— Ascultă Varia, spuse Maria Fominişna gravă: azi a fost la 
mine Vera Alexeevna ca peţitoare din partea prinţului 
Gantimurov. 

— Bine, mamă, doar ai spus chiar tu că mai e până să mă 
gândesc la măritiş. 

— E adevărat! Se pare însă că oamenii socotesc că eşti bună 
de măritat şi-ţi trimit peţitori. 

— Sper că a plecat cum a venit? 

— I-am făgăduit c-am să-ţi vorbesc. Acum, voi, tinerii, 
hotărâți totul, de capul vostru; nu cereţi părerea celor mai 
vârstnici, spuse Maria Fominişna, oftând. 

— Dar tu cum l-ai luat pe tata? Se pare, că nici tu n-ai cerut 
voie bunicului şi bunicii? replică Varia. 

— Nu eşti tu în măsură să-ţi judeci părinţii, fetişcană 
neobrăzată! se burzului mama Varei. Nu e vorba de noi, ci de 
tine. 

— Mamă, să ne înţelegem: expediază pe toţi pretendenţii. Eu, 
măicuţo, mi-am şi făcut alegerea, şi n-am de gând să mi-o 
schimb! 

Maria Fominişna privi mirată chipul fiicei sale deodată grav. 

— Dar dacă nu te alege el? întrebă ea. 

— O să mă aleagă! Aş vrea să-l văd că n-o să mă aleagă! Să 
îndrăznească! rosti Varia cu încăpățânare. 

— Pe mine n-are decât să mă bucure, e un tânăr de treabă. 
Ei, somn uşor, fetelor, încheie Maria Fominişna, ieşind. 

O 
Zvonariov se trezi şi se îmbrăcă la iuţeală. Află însă că 


323 


generalul plecase la Comandament. 

— De ce nu m-a trezit nimeni? o întrebă el pe Varia care îl 
întimpină în uşa sufrageriei. 

— Mai întâi, oamenii bine crescuţi dau bună dimineaţa: una 
la mână. Al doilea: tata a spus să nu fii trezit din somn, ca să te 
mai odihneşti după oboseala de pe poziţii. In al treilea rând: 
stai jos şi bea-ţi ceaiul! porunci fata. 

În sufragerie se mai aflau Maria Fominişna, Katia şi Vasea. 
Acesta, tuns chilug, radia de fericire, admirându-şi cămaşa şi 
pantalonii noi. Faţa lui rotundă, pistruiată, cu nasul cârn şi cu 
ochii vioi, era plină de încântare. 

Când praporşcikul îşi ocupă locul la masă, băiatul îi zâmbi 
prietenos, ca unei cunoştinţe vechi. 

— Dumneavoastră nu sunteţi un ofiţer de-adevărat, spuse el 
pe neaşteptate. 

— De ce? 

— Aveţi pe piept o pasăre, Vasea arătă vulturul de aur, 
insigna absolvenţilor Institutului Tehnologic: înseamnă că nu 
sunteţi ofiţer, ci inginer. 

După ceai, Zvonariov plecă cu Varia şi cu Vasea spre Oraşul- 
Nou. 

— Hai cu mine până la spital; în drum, o să trecem pe la 
Saharov, porunci Varia. 

Ziua era mohorâtă, răcoroasă; japonezii nu trăgeau asupra 
oraşului. De pe poziţii se auzeau, stins, focuri de arme şi 
bubuituri de tunuri. La debarcaderul artileriştilor, se legăna pe 
valuri o barcă singuratică, vopsită viu în galben, albastru şi 
roşu, pe etravă, în ambele borduri, se holbau doi ochi de peşte, 
iar de-a lungul bordajului şerpuia un dragon galben-trandafiriu, 
şi acesta cu ochii holbaţi înfricoşător. Barcagiul chinez se 
încălzea la soare. 

— Hei, hodea, scoală, să mergem! strigă Vasea, alergând 
spre el. 

Chinezul sări în picioare. 

Varia şi Vasea se aşezară pe bancul din prova bărcii iar 
Zvonariov în spatele lor. Chinezul împinse barca de lângă mal 
şi, mânuind vâslă cu dibăcie, o făcu să plutească repede pe apă. 
Vasea nu-şi mai lua de la el ochii, plin de admiraţie. 

— Vai, ce bine e! Am vrut şi eu să învăţ iula-iulaz dar n-am 


28 A vâsli cu o singură ramă, aşezată într-o scobitură la pupa (n. t.). 


324 


putut deloc, spuse el. Aseară, eram gata să mă duc la 
regimentul 25. Acolo, slujeşte ca ostaş, tuşa Haritina: mi-ar fi 
găsit ea şi mie un locşor, dar aţi venit dumneavoastră. 

— O cunoaştem pe Haritina. Uite, nenea e pe poziţii 
împreună cu ea. O să-i povestească totul despre tine. 

— Merg şi eu cu dumnealui. 

— Nu te las să te duci acolo. 

Vasea rămase îngândurat. La drept vorbind, ar fi vrut mult să 
se ducă pe poziţii, unde era „război de-adevărat”, dar nu voia s- 
o supere pe „tanti Varia”. 

La ivirea lor, Saharov se ridică cu greu de pe canapea. 

— V-am adus medicamentul; dar arătaţi bolnav de-a binelea; 
trebuie să vă internaţi imediat în spital, hotări pe loc Varia. 
Vreţi să aranjez chiar acum? 

— Am auzit că la spitalul Crucii-Roşii e mai bine decât la 
dumneavoastră, la Spitalul Unit, ca îngrijire, alimentaţie, şi 
chiar că personal medical... 

— Sunt, pur şi simplu, mai bogaţi decât noi, au de toate. Pot 
să mă reped şi până acolo. 

— Nu îndrăznesc să vă cer această osteneală. A propos: cred 
că sunteţi de felicitat. Gantimurov a trecut adineauri pe la mine 
şi mi-a spus că Vera Alexeevna a avut inspiraţia să vă peţească 
personal. 

Zvonariov privi mirat spre Varia. 

— A fost aseară la noi şi a vorbit cu mama. L-am refuzat 
categoric. Gantimurov îmi inspiră repulsie. 

— Între noi fie vorba, vă împărtăşesc antipatia faţă de el. Pe 
deasupra, mai există şi alte considerente, pentru care, nu pot 
decât să vă salut hotărârea. 

— Care anume, dacă nu sunt indiscretă? 

— Nu pot să vi le mărturisesc. 

— Ei, dacă-i aşa, scuzaţi-mă. Şi acum, ne ducem şi vă 
aranjăm internarea în Spitalul împărăteasa Maria al Crucii- 
Roşii. 

— Îmi permit să uzez de amabilitatea dumneavoastră pentru 
a trimite tatălui dumneavoastră un bileţel, într-o chestiune de 
serviciu. Saharov se aşeză la masă. Asta-i tot, adăugă el, după 
câteva clipe, întinzând Varei un pliculeţ. Serghei Vladimirovici, 
nu vrei să rămâi cu mine, cât lipseşte domnişoara? propuse el. 

— Cu cea mai mare plăcere, acceptă praporşcikul. 


325 


Varia plecă împreună cu Vasea. 

— Nu cunosc natura raporturilor care există între dumneata 
şi mademoiselle Belaia, dar, fără îndoială, că sunteţi foarte buni 
prieteni. 

— Atât şi nimic mai mult. 

— Perfect. Voiam să te previn că Gantimurov are sifilis 
ereditar. A încercat şi o să mai încerce să-i ceară mâna. Ca buni 
prieteni ai datoria s-o previi despre acest lucru. 

— Ar fi cam lipsit de tact din partea mea. E preferabil să-i 
aduc acest lucru la cunoştinţă chiar generalului. 

— l-am scris şi eu, dar pentru orice eventualitate, te pun şi 
pe dumneata la curent. Prinţul jinduieşte dota domnişoarei 
Belaia. 

— Cum, e atât de bogată? 

— Are ceva avere. lar prinţul, în treacăt fie vorba, e un om 
incorect. Ţi-aş povesti eu multe, dar, din păcate, eşti un musafir 
foarte rar. Sper că n-ai să mă uiţi când voi fi la spital? 

— Voi căută să vă vizitez oricând îmi va fi posibil. Varia, 
bineînţeles, o să vă viziteze zilnic. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră Fok. Saharov se crispă, parcă 
l-ar fi durut ceva. 

— Mă doare capul grozav, excelenţă. Vă rog să mă scuzaţi că 
nu v-am ieşit în întâmpinare. 

— Stai jos, Vasili Vasilievici, stai jos. Dumneata ai nevoie de 
un calm absolut, îl linişti Fok. 

— Cred c-am să mă internez în spitalul Crucii-Roşii... 

— Ai să faci foarte bine! În ultimul timp, cu ajutorul dumitale, 
am cunoscut destul de bine modul în care trebuiesc conduse 
întreprinderile Tifontai şi, dacă va fi cazul, voi putea să te 
înlocuiesc provizoriu, supraveghindu-ţi personalul chinezesc. În 
ceea ce priveşte coţcarii şi potlogarii, am ochi ager. Nu 
degeaba mi-am făcut stagiul în jandarmerie! 

— Vă voi fi recunoscător. Îmi veţi face un serviciu de 
nepreţuit. 

— Totul pe lumea asta se plăteşte cu aur: şi viaţa, şi onoarea, 
şi conştiinţa: totul e de vânzare, dragă Vasili Vasilievici! 
Întrebarea e doar aceasta: ce preţ are cutare sau cutare lucru. 

Varia se întoarse, întrerupându-le convorbirea. 

— Peste o oră puteţi să vă prezentaţi la spitalul „împărăteasa 
Maria”. Deocamdată, veţi sta într-o cameră cu două paturi; pe 


326 


urmă, veţi fi mutat într-o rezervă cu un singur pat. Am să trec 
pe la dumneavoastră în fiecare zi, iar la nevoie, voi face şi de 
gardă. 

— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, dragă domnişoară. Vă 
rămân îndatorat pentru toată viaţa. 

Varia şi Zvonariov plecară. 

Rămas între patru ochi cu Saharov, Fok schimbă tonul 
numaidecât: 

— Întrucât te internezi în spital, trebuie să mă pui la curent 
cu toate legăturile. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să-mi faceţi vânt, sub acest pretext 
binevenit, nu? întrebă Saharov cu un zâmbet veninos. Vă previn 
că dacă-mi compromiteţi situaţia în Arthur, am să dezvălui în 
presa internaţională rolul dumneavoastră. 

— Dragă Vasili Vasilievici, cum ai putut să rosteşti asemenea 
cuvinte! Poate că sunt un ticălos, dar nătărău nu, în niciun caz. 
Nu, prietene dragă, hotărât, eşti bolnav, eşti grav bolnav! 
Internează-te, fă-te bine cât mai curând. O să mai colaborăm 
noi amândoi mult şi prieteneşte, spre binele amândurora, 
încheie Fok cuprinzându-l pe după umeri. 

Căpitanul îl privea pe sub sprâncene, cu neîncredere, 
căutând să-şi dea seama unde sfârşea comedia şi unde 
începeau sentimentele de adevărată prietenie. 

— Aş dori să vă cred, excelenţă, bombăni el surd, în cele din 
urmă. 

— E un prost, drăguţule, acela care crede în cineva sau în 
ceva. N-au decât să creadă băbuţele bisericoase. Noi, oamenii 
realişti, trebuie să ştim, nu să credem, răspunse Fok, apăsând 
pe cuvântul ştim. Ei, şi acum, fă-ţi pregătirile de plecare, 
adăugă el, de astădată, pe un ton aferat. 

Ţinându-se cu mâna de cap, Saharov se apropie de un dulap 
secret şi luă din el un teanc de hârtii: 

— Aici, veţi găsi tot ce vă interesează în privinţa legăturilor 
mele. 

Fok le aruncă o privire nepăsătoare, le împături şi le vâri în 
buzunarul de la piept al vestonului. Faţa lui era netulburată, de 
nepătruns. 

— Am reuşit s-o conving pe Vera Alexeevna s-o peţească 
pentru derbedeul acela de Gantimurov pe fiica lui Belii. Să 
sperăm că acum poliţele lui îşi vor recăpăta valoarea. Adineaori 


327 


o priveam pe fetişcana ceia, şi, zău, îmi părea rău că va fi soţia 
unui ticălos ca prinţul. 

„Nu va fi!” îşi zise în sine Saharov şi porunci ordonanţei să-i 
aducă trăsura. 

In seara aceleaşi zile, Fok, cu ochelarii pe nas, şedea la 
biroul său şi cu o tipicărie pur nemţească, studia registrele 
contabile ale întreprinderilor Tifontai. Ordonanţa intră şi 
anunţă sosirea lui Gantimurov. 

— Am suferit un eşec la mademoiselle Belaia. Vera Alexeevna 
tocmai mi-a făcut cunoscut că mi s-a refuzat categoric cererea, 
spuse prinţul, fără să salute. 

— Cine ţi-o sta în cale? Nu cumva praporul acela îmbujorat? 

— Nu, ticălosul de Saharov. El a destăinuit soţilor Belii, că 
am sifilis ereditar. 

— Ştii sigur acest lucru? 

— M-a mai ameninţat o dată că va dezvălui totul lui Belii. 

Prinţul se sculă şi începu să se plimbe nervos prin cameră. 

— L-aşi sugruma cu mâinile mele pe nemernicul acesta! 

— De ce? Pentru că a salvat o fată cinstită de o boală care nu 
iartă? Ce tablou demn de ochii zeilor! 

— Am să-l omor; nu-mi scapă el! 

— În ceea ce mă priveşte n-am ce obiecta. Chiar te previn: 
dacă nu-l scoţi din circuit, cum ai să ştii, pe Saharov, te trimit 
în faţa curţii marţiale pentru înaltă trădare, declară Fok sever. 
Nu te mai rețin, porucik prinţ Gantimurov, încheie el, zâmbind 
ironic şi rece ca de obicei. 

Palid, prinţul luă poziţia de drepţi, zornăindu-şi pintenii şi 
părăsi cabinetul fără să salute. 


Capitolul II 


Odată cu întoarcerea lui Jukovski la bateria B, Zvonariov, 
după o absenţă de aproape două săptămâni, se întoarse la 
Zaliternaia, ceea ce îl bucură nespus pe Boreiko. 

— Ţi-am dus dorul, prietene, spuse el, tunător. Aici, am 
chibzuit multe împreună cu ostaşii. O să ne apucăm să săpăm 
nişte galerii sub tranşeele japoneze şi să le aruncăm în aer. Ei 
au ajuns aproape de fort; trebuie să facem lucrări de contra- 


328 


minare. 

— Du-te la statul-major al lui Kondratenko şi expune-i planul 
de acţiune. El preţuieşte mult şi încurajează orice iniţiativă, 
mai ales a ofiţerilor inferiori şi a soldaţilor. 

Porucikul clătină din cap, a împotrivire: 

— Eu ştiu să înjur şefii, dar nu mă pricep să stau de vorbă cu 
ei. Fă tu treaba asta, Serioja. Doar eşti de-ai casei, la toate 
comandamentele, la toţi generalii şi la fiicele lor. Da, ca să nu 
uit: ce mai face fecioară-ta războinică? 

— Acum are un băieţaş. A cules din drum un copil orfan, şi, 
ca să zic aşa, l-a înfiat. 

— Pe el l-a înfiat, pe tine te-a adoptat, aşa ca o să iasă din 
război cu o familie întreagă! glumi porucikul. 

Intră furierul Pahomov cu un teanc de hârtii, întrerupându-le 
conversaţia. 

— Noroc, Pafnutiici! Cum vă merg furtişagurile, ţie şi ştabs- 
căpitanului, pe Utios? îl luă în primire Boreiko. 

— Să trăiţi! nu ne ţinem de furtişaguri. 

— Vorbă mare dar fără crezare! Ei spune: ce vânt te-aduce? 

— Vă aduc o veste proastă: a venit ordin să se predea toate 
prisosurile de alimente la intendenţă. 

— Noi n-avem prisosuri. 

— Domnul ştabs-căpitan a raportat că aveţi. 

— N-au decât să ia de la el, dacă are; la companie, nu-s. 

— Mâine vin la Utios nişte intendenţi, ca să ia totul în 
primire. 

— Ivan! Să vină Rodionov şi Zaiaţ, îi strigă Boreiko 
ordonanţei. 

Rodionov şi Zaiaţ se înfiinţară de îndată. 

— Ordin, înălţimea voastră! rostiră cei doi ostaşi, stând 
smirnă. 

— Timofeici, alege numaidecât zece oameni cu arme şi cu 
cartuşe de război. Mergeţi cu mine la Utios, anunţă porucikul. 

— Ascultă, Boris, ce-ţi mai trece prin cap? se nelinişti 
Zvonariov. 

— Mă duc să salvez rezervele noastre. Dacă nu mi se dau cu 
binişorul, le iau cu forţa. 

— Ce, ai înnebunit? Cel puţin telefonează-i lui Jukovski, 
vorbeşte cu el. 

— Acum nu mai e el stăpân pe Utios, iar cum oi descurca-o 


329 


cu Andreev, o s-o văd la faţa locului. 

Curând, toată echipa mărşăluia în urma porucikului. 

_ O 

Îndată ce se întunecă, sosiră la baterie trei căruţe cu provizii, 
escortate de tunari înarmaţi. 

— Descărcaţi la iuţeală, şi duceţi-vă îndărăt, până nu sosesc 
cei de la intendenţă! strigă Rodionov. Domnul porucik vă 
aşteaptă acolo. 

Praporşcikul îl întrebă ce se petrecuse la Utios. 

— Una caldă, una rece, înălţimea voastră! Porucikul ne-a dat 
ordin să deschidem beciul şi să încărcăm alimentele în căruţe. 
Ştabs-căpitanul s-a repezit afară: a ţipat la ostaşi, i-a ameninţat 
că or să fie daţi în judecată şi împuşcaţi, dar porucikul, doar 
dădea din mână: slăbeşte-mă, odată. Apoi a venit noul 
comandant, unul bărbos. A început şi el să răcnească. Dar poţi 
să te pui cu porucikul nostru? Betegii, când au văzut că vrem să 
le luăm merindele, au tăbărât pe noi, cu bastoane şi cu cârje - 
cât pe ce să ne dea peste cap. În vreme ce ei făceau gălăgie, 
noi am încărcat căruțele. 

Peste puţin se ivi şi Boreiko. 

_ — Cunoşti drumul spre bateria A? îl întrebă el pe Zvonariov. 
Într-acolo sunt nişte adăposturi neisprăvite. Acolo trebuie să 
depozităm provizoriu alimentele, numai pentru noaptea asta 
căci s-ar putea să vină după noi şi să ni le ridice. Du-te tu cu 
ele, Serioja. Eu rămân aici să-i întâmpin pe musafiri. 

O clipă după aceea Zvonariov porni cu căruțele încărcate 
spre locul indicat de Boreiko. 

Praporşcikul nici nu ajunse acolo, când deodată, pe poziţii se 
dezlănţui un schimb de focuri destul de viu. Bateriile fortăreței, 
la început mute, deschiseră şi ele focul curând, una după alta. 
Peste puţin, canonada vuia pe tot frontul de est. Bateria B şi 
Zaliternaia erau luminate şi ele de tir. Neliniştiţi, tunarii se 
grăbeau să descarce căruțele. 

Praporşcikul lăsă lângă depozit un post de paza format din 
trei oameni şi porni repede înapoi, spre Zaliternaia. Îl găsi pe 
Boreiko în adăpost. Acesta îi întinse un proces verbal pentru a-l 
semna. În el scria că în apropiere de Zaliternaia, fuseseră 
distruse de proiectile trei căruţe cu alimente şi omorât un cal. 

— Într-adevăr, a fost fărâmată o căruţă şi omorât un cal 
lângă postul de prim-ajutor. Acum, cărăm totul încoace şi se 


330 


cheamă că am făcut o treabă bună, spuse Boreiko, vesel. O să 
semneze şi Nikolai Vasilievici, iar Cij şi intendanţii au să 
rămână mofluzi. 

Dimineaţa, Belii şi Kondratenko sosiră la baterie. Boreiko îi 
raportă lui Belîi totul, deschis. Generalul râse şi iscăli pe loc 
actul care-i fu prezentat. 

— Totuşi, va trebui să împărţiţi cu cei de la intendenţă 
alimentele rămase pe Utios, îl avertiză el. Oricum, aţi izbutit să 
puneţi mâna pe o bună parte din ele. 

Porucikului nu-i mai rămânea decât să se declare de acord cu 
această propunere. 

În timp ce Belii stătea de vorbă cu Boreiko, Kondratenko îl 
chemă de o parte pe Zvonariov: 

— Serghei Vladimirovici, am din nou anumite planuri, în 
legătură cu dumneata. Acum, începe o nouă etapă a luptei 
pentru Arthur, războiul subteran, cu galerii de minare. Ce zici, 
ai vrea să-ţi dai concursul? 

— Bucuros, dar în privinţa asta, sunt cu totul profan! 

— Nu face nimic, ai să înveţi. Am de gând să te trimit, mai 
întâi, la dispoziţia lui Serghei Alexandrovici Raşevski, ca ajutor 
al lui. El comandă întreg sectorul de apărare, de la bateria B 
până la fortul 3. Activitatea se va concentra la forturile 2 şi 3. 
Bineînţeles, e primejdios, dar şi interesant. 

Aflând despre cele plănuite în privinţa lui Zvonariov, Belii 
protestă: 

— Am nevoie de el la Comandament. Nu mai dispun decât de 
doi ingineri: de el şi de Gobiato. Pe acela, mi l-au luat marinarii, 
pentru o lucrare secretă, iar pe el, vreţi să mi-l luaţi voi acum... 

— Vasili Feodorovici, mă oblig să vi-l dau înapoi, îndată ce va 
fi nevoie, teafăr şi nevătămat, stărui Kondratenko. 

— Obligaţia aceasta nu v-o puteţi lua câtuşi de puţin, de 
vreme ce-l trimiteţi în sectorul cel mai periculos. 

— Bun e Dumnezeu, să sperăm că nu se va întâmpla nimic. 
Vei prelua noua dumitale funcţiune mâine sau poimâine, îl 
preveni Kondratenko pe Zvonariov. 

Boreiko fu şi el foarte nemulţumit de noua misiune 
încredinţată prietenului său: 

— Treci prin baterie ca o scânteie în zbor şi iar dispari! 
bodogănea el. Nu poţi deloc să rămâi locului, ca orice om care 
se respectă. 


331 


Aflând despre misiunea lui Zvonariov, Blohin se înfiinţă 
neîntârziat în adăpostul ofiţerilor. 

— Ei, ce-ţi doreşte inima? îl întrebă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, daţi-mi voie să mă duc cu domnul 
praporşcik, să-l arunc în aer pe gălbejit, de sub pământ. 

— Şi eu cu cine rămân? 

— Da’ parcă aveţi puţini oameni! 

— O fi, dar n-am decât un purec... 

— Puteţi face rost şi de altu’ - câţi sar în jur! 

— Ei, când găsesc altul, îţi dau drumul. 

Ostaşul ieşi oftând. 

Nu mult după aceea, sosi Rodionov şi-şi exprimă aceeaşi 
dorinţă: 

— Înălţimea voastră, ca miner, sunt obişnuit cu săpăturile 
sub pământ. 

— Dar aici ce-ţi lipseşte? 

— Mor de plictiseală! Rareori azvârle bateria câteva obuze, şi 
apoi iar tace, timp de o săptămână. 

— Nici eu nu zburd de bucurie. Pesemne însă c-o să ne 
înveselească curând prăpăditul de japonez când o să se 
repeadă la asalt. lar dacă ţi s-a urât fără treabă, ocupă-te de 
Haritina, e muiere nurlie! 

— Înălțimea voastră, am nevastă. Şi apoi, în privinţa 
Haritinei, are băsmuitorul nostru socotelile lui. 

— Nu, Timofeici, nu te las să pleci nicăieri, tu eşti mâna mea 
dreaptă la baterie. 

Curând se ivi şi lurkin. 

— Ei, comedie! Ce naiba, tu habar n-ai de minări! se răsti 
Boreiko la el. 

— Păi, minele sunt aruncate în aer cu ajutorul firelor 
electrice, iar eu, ca telefonist, ştiu să întind firele şi să le leg de 
baterie, răspunse dezgheţat ostaşul. 

— Naiba să te ia! Poţi să te duci, dacă te ia praporşcikul. 

Pe înserate, larţev bătu încetişor la uşă şi-l rugă sfios pe 
Zvonariov să-l ia cu el la lucrările de minare. 

— Da' cu Haritina, cum rămâne? întrebă Boreiko. 

Ostaşul se înroşi ca focul. 

— Nici nu mă bagă în seamă. Îndrugă şi leţii la bârfeli, din 
pizmă, dar eu, vorba ceea, n-am cu ea nici în clin, nici în 
mânecă. 


332 


— O întreb eu pe Haritina dacă-i adevărat ce spui! 

— Pe cinstea mea că n-am nimic cu ea; numai să nu-i spuneţi 
cine ştie ce, că se supără pe mine. 

— Şi ce te-ai speriat? Vrei să te baţi sub pământ, cu 
japonezii, şi ţi-e frică de o muiere? Ei, bine, n-am să vă las până 
nu vă văd cununaţi! hotărî porucikul. 

O 

— E voie? se auzi afară o voce de femeie. 

Boreiko sări ca ars, se încheie repede la veston, aruncă o 
privire împrejur ca să vadă dacă e totul în ordine. 

— Cine-i? întrebă Zvonariov. 

— Ele... răspunse Boreiko, scurt, fără a preciza cine anume şi 
se repezi la uşă. Poftiţi, intraţi! 

În prag se ivi Olia Selenina, urmată de Liolia, de Varia şi de 
Stah. Vasea încheia procesiunea, cu nişte sufertaşe în mâini. 

— Nu v-aţi aşteptat la o asemenea invazie, aşa-i? întrebă 
Olia, dând mâna cu Boreiko al cărui chip se lumină îndată. Ne- 
am gândit să vă facem o vizită, cu toată societatea. 

— Ne pare foarte bine; poftiţi... 

— Varia ne-a îndemnat să facem o plimbare până aici... 

— Nu-i adevărat! Stah voia să vadă tranşeele bateriei B, iar 
noi am hotărât să-l însoţim până la Zaliternaia, protestă Varia. 

— ... unde mai pui că aici se află Serioja Zvonariov, o înţepă 
prompt  Boreiko. Dar ce-i cu băieţaşul ăsta? urmă el, 
observându-l pe Vasea. 

— E fiul Varei, răspunse Olia. 

— Nu mai spune! Habar n-aveam că amazoanele scot pe 
nepusă masă la iveală copii atât de mari. 

— Ia nu face pe ageamiul! îl repezi Varia, încruntându-se. 

— Cum te cheamă, eroule? întrebă porucikul. 

— Vasea. 

— A, va să zică, tu eşti ăl de a fost găsit nu demult în drum? 
Eşti slăbuţ, firav! Trebuie să mănânci zdravăn! 

Punând pe masă sufertaşele, băiatul se ascunse în spatele 
Varei, privind cu teamă spre uriaşul porucik. 

— Haideţi afară. Aici nu încăpem cu toţii, propuse Liolia. 

— Cunogşti bine tranşeele infanteriei din faţa bateriei B? îl 
întrebă Stah pe Zvonariov. Sunt numit comandant al acestui 
sector de apărare, în locul lui Şmetillo. 

— Şi el unde e mutat? 


333 


— Deocamdată e trecut la odihnă, în rezervă. Va fi numit mai 
târziu, după nevoie. Te duci adesea în tranşeele tiraliorilor? 

Zvonariov îl puse la curent cu situaţia bateriei şi-i spuse ce 
misiune i se dăduse. 

Boreiko îşi conduse musafirii prin baterie. Varia dădea ziua 
bună ostaşilor cunoscuţi. 

— Văd că eşti ca acasă aici, se miră Olia. 

— Dumneaei a fost cu noi la Kindjou şi în timpul atacurilor 
din august, lămuri Dodionov. Pansa răniții. 

— Şi ne miluia cu votcă, adăugă Blohin. De mult nu i-am mai 
simţit gustul! 

— Cum porucikul nu te cinsteşte deloc? 

— Păi, dacă s-a lăsat şi dumnealui! oftă ostaşul amărât. Eh, 
din când în când, îi mai trage dumnealui câte un păhărel. 

— A, va să zică, tot mai bea? îl iscodi institutoarea. 

— Da’ ce, un păhărel e băutură? Ehei, dac-aţi şti ce-i trăgea 
altădată! 

— S-a zis cu Ursul îi şopti Varia lui Zvonariov. Să vezi ce-o 
păţeşte cu Olia! El o asigură tot timpul că s-a lăsat de 
băutură... 

Vasea dădea târcoale tunurilor şi nu se mai sătura privindu- 
le. 

Chiar se căţără pe un afet, dar fu dat jos îndată, şi atunci se 
strecură într-un adăpost. 

— Ce cauţi acolo, zvăpăiatule? îl luă la rost Blohin. Te 
pomeneşti că mai şi şterpeleşti ceva! 

Jignit, băiatul se întoarse lângă Varia. 

Dinspre bucătărie se iviră Şura şi Haritina, amândouă cu 
nişte legăturele în mâini. 

— Bună ziua, Şura! îşi salută Varia colega. 

Un pic ruşinată, fata dădu legăturica Haritinei şi se apropie 
de grupul vizitatorilor. 

— Vaseotka Zuev! strigă Haritina dând cu ochii de băiat. Ce-i 
cu tine aici? Taică-tu te-o căuta prin tot oraşul! 

— Tata nu mai este... l-au omorât, răspunse Vasea şi suspină 
adânc, gata să izbucnească în plâns. 

— Ce vorbeşti! Dar când s-a petrecut asta? îl întrebă 
Haritina. 

Ştergându-şi lacrimile cu pumnii, Vasea îi povesti ce se 
întâmplase. 


334 


— Orfănelule, copil sărman! îl compătimi tânăra femeie, 
mângâindu-l pe cap. Cine o să aibă acu grijă de tine? 

Uitând că e ostaş, Haritina îl căina pe băiat, tânguindu-se 
femeieşte. Varia se apropie de ea: 

— L-am luat la mine şi, deocamdată, i-am găsit un locşor la 
Spitalul Unit, îi spuse ea. 

— Purtaţi-vă frumos cu orfanul surioară! o rugă Haritina. 
Sunteţi tânără; la mânie s-ar putea să-l loviți, şi gândiţi-vă că 
bietul copil n-are nici tată, nici mamă. Ce ar fi să mi-l daţi mie, 
domnişoară? 

— Dar dumneata stai în tranşee, în linia întâia, n-are ce căuta 
acolo un copil. 

— Ar putea să rămână aici, la Zaliternaia, iar eu aş veni cât 
mai des să-l văd. 

— N-o să îngăduie porucikul Boreiko, şi, pe deasupra, la 
spital e mai puţin primejdios. 

— Acolo miroase urât a bolnavi, protestă pe neaşteptate 
Vasea. Când stai mai mult printre ei, ţi se taie pofta de 
mâncare! 

— Las” că te obişnuieşti. 

Stând deoparte, cele două învăţătoare, Boreiko şi Stah le 
ascultau vorbele. 

— Auzi, Haritina, schimbă-ţi nădragii cu fusta, o sfătui 
Boreiko. Te cunun la iuţeală cu unul din voinicii mei, şi atunci - 
stai la bucătărie împreună cu băieţaşul. Aşa totul ar fi în ordine. 

— Nu-l dau nimănui pe Vasea, protestă Varia. 

— Dar el nu-i un lucru ca să-l dai, ori să nu-l dai, interveni 
Olia. Ia spune, drăguţule, unde-ţi place mai mult? 

Vasea privi obrazul duios al Haritinei, cel sever al Varei, se 
uită la învăţătoare, la Boreiko şi la Zvonariov şi dădu 
neputincios din mâini, neştiind ce să răspundă. 

— Ei, dacă nu-ți place la mine du-te la Haritina, hotărî Varia 
în locul lui. 

Vasea o privi speriat. Nu uitase încă ce făcuse Varia pentru 
el, iar pentru viitor, punctul principal de atracţie era echipa de 
biciclişti, în care fata îi promisese că-l va înscrie. Pe de altă 
parte, Haritina, cu blândeţea ei, îi era mai plăcută, mai aproape 
de suflet. Copilul se apropie de Varia, tăcut, trist: 

— Atât timp cât tuşa Haritina e ostaş, vreau să stau la 
matale, rosti el, aproape în şoaptă. Dar să merg cu cicleta. 


335 


— Aha, puiule, prichindelule, dar eşti şiret ca un om în toată 
firea! râse Boreiko. 

— Trebuie să mă duc la Şmetillo. N-ai vrea să mergi cu mine? 
îl rugă Stah pe Zvonariov. 

— Cu plăcere; poate că merge şi Haritina cu noi. 

— Numai o clipă, înălţimea voastră, să iau rufele, răspunse 
ostăşeşte Haritina. 

— Vă aşteptăm aici, îi spuse Liolea lui Stah. Dar să nu stai 
mult. 

Cei doi ofiţeri şi Haritina ieşiră. 

Soarele scăpăta în dosul sopcilor; ceața înserării umplea 
văile. Pe poziţii izbucneau împuşcături răzlețe, alternând cu 
rafale scurte de mitralieră. 

Peste puţin se întâlniră cu Denisov, fostul feldvebel al 
detaşamentului de cercetaşi. Zărindu-l pe Stah, acesta luă 
poziţia de drepţi şi strigă răsunător: „să trăiţi!”. Bucuria 
feldvebelului nu mai avu margini când află că Stah fusese 
numit la comanda sectorului. 

— Înălţimea voastră, Evstahi Kazimirovici, daţi-mi voie să 
chem îndată pe toţi băieţii noştri! strigă Denisov luând-o la 
goană. 

O clipă după aceea, vreo douăzeci de tiraliori, bucuroşi, 
emoţionaţi, veneau fuga în întâmpinarea porucikului, umplând 
toată tranşeea. 

— Bună ziua, voinici! le strigă el. 

Drept răspuns, soldaţii răcniră „să trăiţi!” atât de tunător, 
încât japonezii speriaţi traseră mai multe salve de puşcă. 

— Auzi, Evstahi Kazimirovici, te salută şi japonezii cu prilejul 
sosirii pe poziţii, spuse Zvonariov, zâmbind. 

— Zilele acestea, o să stăm de vorbă mai îndeaproape cu ei, 
răspunse Stah, şi începu să pună soldaţilor felurite întrebări cu 
privire la poziţie, la hrană, la pierderi. 

Şmetillo se ivi, apropiindu-se încet de soldaţi. 

— Ce-i gălăgia asta, de ce faceţi atâţia larmă? strigă el de 
departe. 

— Totul e în ordine, Ignati Bronislavovici. Stau de vorbă cu 
vitejii dumneavoastră, răspunse Endjeevski, salutându-l pe 
căpitan. Mâine vă schimb împreună cu cercetaşii mei. 

— În sfârşit, suntem retraşi din linia întâia! De o lună şi mai 
bine ne mănâncă păduchii aici! Vă pare bine că mergem la 


336 


n” 
! 


odihnă? îi întrebă Şmetillo pe soldaţi. 

Aceştia se foiau pe loc în tăcere. 

— Cum, nu vă pare bine? se miră căpitanul. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să rămânem cu domnul 
porucik Endjeevski, spuse Denisov în numele tuturor. 

— Cum adică, să rămâneţi? Să vă mutaţi cu toţii în 
detaşamentul de cercetare? 

— Cei care au fost şi mai înainte la domnul porucik, şi încă 
vreo zece oameni. Am fost împreună cu Evstahi Kazimirovici 
încă dinainte de război. Am fost şi la Kinajova, şi la trecători. 
Ca să zicem aşa, ne-am obişnuit cu dumnealui. 

— Chestia asta trebuie discutată cu comandantul 
regimentului. Cum, patruzeci de tiraliori de-ai mei, cei mai 
buni, să plece deodată la cercetaşi? Asta nu-i glumă. Şi chiar 
mă mâhneşte. Cred că n-aţi dus-o rău la mine. 

— N-am dus-o rău, înălţimea voastră; aţi avut grijă de noi, 
răspunseră tiraliorii. 

— Atunci? 

— Am fost cu domnul porucik înainte să vă cunoaştem pe 
dumneavoastră şi dumnealui ne ştie pe toţi, spuseră ostaşii cam 
încâlcit. 

— Cum doriţi! răspunse Şmetillo, dând din mâini încă jignit. 
I-ai vrăjit cu totul Evstahi Kazimirovici. 

— Înălţimea voastră, mă luaţi şi pe mine? întrebă abia auzit, 
Haritina, care îşi croise drum până la Stah. 

— Ce ziceţi băieţi, e ca ai noştri? îi întreba Endjeevski pe 
ostaşi. 

— Este! E o muiere aprigă, îi rămâne şi pe unii ostaşi, 
răspunseră ei. 

— Poţi să vii, hotărî Endjeevski. 

— Dar cu Zaliternaia cum rămâne? întrebă Zvonariov. 

— Am să viu şi pe acolo în ospeţie, făgădui Haritina, 
zâmbind. 

— Să ştii că ţi-am ales un logodnic, urmă Zvonariov. Dar de 
Vasea ai uitat? 

Haritina oftă adânc şi rămase pe gânduri. Îi era greu să se 
despartă de tiraliorii cu care se obişnuise; nu voia să renunţe la 
viaţa de cercetaş care o atrăgea prin primejdiile ei, dar, 
totodată, îi era dor de copilul pe care îl îndrăgise. 

— Am să mă gândesc până mâine, hotări ea în cele din urmă. 


337 


— Bine. Asta înseamnă că i-ai îndrăgit într-adevăr pe 
artilerişti spuse zâmbind Stah. 

— Mi-e milă de băieţaşul orfan, răspunse Haritina şi plecă. 

Endjeevski şi Zvonariov intrară o clipă în adăpost, la 
Şmetillo, şi după aceea plecară înapoi spre baterie unde 
ajunseră tocmai când se făcea apelul de seară. La lumina unui 
felinar, Rodionov striga după o listă numele soldaţilor aliniaţi în 
spatele tunurilor. Boreiko frunzărea nişte hârtii ceva mai încolo 
lângă un foc. Musafirii beau ceai la o măsuţă aşezată lângă 
adăpost. Vasea aţipise, cu capul pe genunchii Varei. 

După ce făcu apelul, Rodionov se prezentă la Boreiko şi dădu 
raportul: : 

— La apelul de seară, bateria n-are nici o lipsă. In timpul 
zilei, nu s-a întâmplat nimic. Ordonaţi să se cânte rugăciunea? 

— Aşteaptă. O să citesc un ordin al comandantului apărării 
terestre, generalul Kondratenko. Boreiko se apropie de ostaşi. 
Adu-ncoace felinarul. 

Zvonariov şi Endjeevski îi urmară, vrând să audă despre ce e 
vorba. Curioasă, Varia puse capul băiatului pe genunchii Liolei 
şi veni după ei. 

Porucikul îşi drese glasul şi începu cu glas tunător, de 
protodiacon: 


„ORDINUL Nr. 35 | 
PE FORŢELE TERESTRE DE APĂRARE ALE 
FORTĂREŢEI PORT-ARTHUR 


25 septembrie 1904. 


Rog pe toți domnii ofițeri să explice ostaşilor că 
apărarea dârză a fortăreței, mergând până la sacrificiul 
vieţii, este necesară nu numai ca o indatorire impusă 
prin jurământul depus, ci şi prin deosebita importanţă 
pe care Port-Arthur-ul o are pentru Rusia ca port 
necesar în Extremul Orient. În afară de aceasta, 
apărarea îndârjită până la ultima picătură de sânge, 
fără gând de retragere, este impusă şi de faptul că 
japonezii au obiceiul să ucidă pe prizonieri, fără 
îndoială că vor face un masacru general, în caz de 
izbândă. Dată fiind deosebita însemnătate a Port- 


338 


Arthur-ului, nu numai împăratul, dar şi toată marea 
noastră Patrie urmăreşte cu încordare desfăşurarea 
luptei de apărare şi întreaga lume o priveşte cu 
interes. Aşadar, să nu ne precupeţim eforturile şi viaţa, 
să îndreptățim încrederea ţarului, a Rusiei, maica 
noastră, ținând sus, cu vrednicie, gloria armelor ruseşti 
în Extremul Orient. 
Acest ordin va fi citit în toate companiile, bateriile, 
sotniile şi secțiile. 
Semnat în original de Comandantul Apărării Terestre 
a Port-Arthur-ului, 
general maior 
Kondratenko” 


— Aţi înţeles cu toţii? întrebă Boreiko, după ce isprăvi de 
citit. 

— Da. Am înţeles: să apărăm, adică, Port-Arthur-ul, ca pe 
însăşi Rusia! răspunseră ostaşii în cor. 

— Pentru rugăciune, descoperiţi! Incepe, Belonogov, ordonă 
Boreiko. 

Varia şi Zvonariov cinară în baterie. După ce isprăviră, fata 
îşi puse coatele pe masă şi-l privi fix pe praporşcik. 

— Aşadar, pentru ce ai cerut să fii mutat la lucrările de 
minare? Doreşti să ai faimă de erou? 

— Da de unde! Încă de la Kindjou ai constatat, cu ochii 
dumitale, că sunt fricos că un iepure şi, desigur, că ai şi 
comunicat fără întârziere această constatare tuturor prietenilor 
şi cunoştinţelor dumitale. 

— De ce mă întărâţi mereu?! Când n-o să ai ce mânca, o să-ţi 
aduci aminte de mine, replică Varia, ridicându-se de la masă. 
Râzând încetişor. Zvonariov o urmă. 

Cele două institutoare, cu mâinile petrecute pe după umeri, 
Şura Nazarenko şi Vasea ascultau corul improvizat, sub 
conducerea lui Boreiko, care dădea de zor din mâini. 

— Foarte frumos! lăudă Stah corul când acesta termină 
rugăciunea. Greu de spus, cine-i mai la înălţime, corul, ori 
dirijorul. 

— Olga Semionovna, dumitale cum ţi-a plăcut? întrebă 
porucikul. 

— Nu-i rău. Dar nici copiii noştri, la şcoală, nu cântă mai 


339 


slab, răspunse fata cu o prefăcută nepăsare. 

— Înălţimea voastră, domnul căpitan de la infanterie vă 
roagă să deschideţi focul asupra obiectivului numărul 6! vesti 
telefonistul de serviciu, răsărind deodată în faţa lui Boreiko. 

— La tunuri! răcni porucikul. 

Tunarii se repeziră spre piese. 

— Baterie, foc de salvă! comandă Boreiko. 

— Secţia întâia, gata! 

— A doua, gata! 

— Foc! 

Patru trombe de flăcări luminară pentru o clipă ostaşii lipiţi 
de parapet, pe cele două institutoare, care şedeau deoparte, 
asurzite de bubuituri, şi pe Vasea, care, îngrozit, o rupsese la 
fugă. Tunurile reveniră numaidecât la loc şi porucikul repetă 
îndată comanda; bubui încă o salvă, urmată de altele două. 

— Infanteriştii vă mulţumesc şi vă roagă să încetaţi focul, 
raportă telefonistul. 

— Încetarea! Ştergeţi piesele; apoi cântam mai departe. 

Soldaţii se apucară să şteargă repede tunurile. 

Institutoarele îşi luară rămas bun. 

— Vă mulţumim, dragi ostaşi, pentru cântecele voastre 
minunate, se adresă Olia tunarilor. Demult n-am mai trăit clipe 
atât de frumoase. 

— Mai poftiţi pe la nod, domnişoară, răspunse Rodionov în 
numele tuturor. 

— Venim neapărat; la revedere! făgădui Olea. 

O 

Zvonariov încă nu se trezise bine din somn, când locotenent- 
colonelul inginer Serghei Alexandrovici Raşevski intră în 
adăpost, zgribulindu-se înfrigurat de răcoarea dimineţii. 

— Serghei Vladimirovici, scuză-mă că te deranjez la o oră 
atât de matinală, rosti el, graseind uşor şi mângâindu-şi barba 
neagră, deasă. Te rog, nu te scula. Am intrat pentru o clipă ca 
să ne înţelegem când şi unde ne întâlnim. 

— Oricând şi oriunde, domnule locotenent-colonel, răspunse 
Zvonariov. 

— Să ne înţelegem de la început: pentru dumneata sunt 
Serghei Alexandrovici. Dumneata eşti rezervist şi nu ţiu să mi 
te adresezi cu titulatura oficială. Ieri, Roman Isidorovici mi-a 
făcut o mare bucurie, anunţându-mi mutarea dumitale la mine. 


340 


Deşi nu ne-am întâlnit prea des până acum totuşi mi-ai făcut 
întotdeauna o impresie favorabilă, ca om şi ca inginer. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru o asemenea apreciere, 
măgulitoare pentru mine. Mă voi strădui s-o îndreptăţesc pe cât 
îmi va sta în puteri. 

— Nu mă îndoiesc de aceasta. Acum, să trecem la treburi. Te 
rog să fii la orele unsprezece la statul-major al frontului de 
apărare de est, lângă masivul Skalistii. Acolo, vom discuta 
planul lucrărilor subterane împreună cu generalul Nadein şi cu 
comandanții forturilor. Şi acum, la revedere. Îţi cer încă odată 
scuze pentru deranj. Aplecându-se uşor în uşă, Raşevski ieşi din 
adăpost. 

Peste puţin, Boreiko intră cu paşi greoi - fusese de serviciu 
noaptea, la postul de observaţie al comandantului. Rebegit de 
frig, se grăbi să se încălzească. 

— Iva-an! îşi strigă el ordonanta. 

După intonaţia vocii lui, ordonanța îşi dădu seama că 
porucikul avea nevoie de votcă. Umplu până la refuz paharul, 
tăie o felie zdravănă de pâine neagră şi se înfiinţă la ordin. 
Boreiko adulmecă votca şi întoarse nasul: 

— la-o de aici şi să n-o mai văd niciodată! 

Ivan îl privi uluit. 

— Se poate, Boris Dmitrievici? protestă el. Toată noaptea aţi 
tremurat afară, şi acum să nu luaţi în gură măcar un strop? Păi, 
aşa răciţi uşor... 

— Piei, satană! răcni deodată porucikul. 

Ordonanţa se făcu nevăzută ca şi când nici n-ar fi fost. Culcat 
în pat, Zvonariov râdea în hohote. 

— Bine a mai pus Olecika şeaua pe tine! Adevărat: 
pârdalnică-i dragostea! 

— Încetează, Serghei! Şi aşa mi-e lehamite de viaţă! 

— Hai, Borea, bea pentru ultima oară! Eu nu sunt Bloha - n-o 
să-i destăinui nimic schingiuitoarei tale! 

— A, va să zică el a pus-o la curent? Ivan, să vină Blohin, 
trap! Îi rup gâtul! strigă porucikul. 

Blohin se ivi. 

— Ce ispravă mi-ai făcut? Tocmai tu ţi-ai găsit să mă vinzi? 
Tu i-ai spus institutoarei toată tărăşenia aia despre mine? se 
năpusti Boreiko asupra soldatului. 

— Păi, Boris Dmitrievici de unde puteam să ştiu că sunteţi în 


341 


vorbă cu dumneaei? 

— O să-ţi arăt eu ţie cu cine sunt în vorbă! izbucni ofiţerul. 

— Hai, Borea, că beau şi eu cu tine! Ivan, ia adu nişte rachiu! 
se amestecă Zvonariov. 

— Ivan, marş afară! Dacă vii cu votcă, să ştii că-ţi fac de 
petrecanie! răcni Boreiko. 

— Blohin, du-te şi adu tu! 

— Acuşica, Serghei Vladimirovici! 

— Stai, Bloha, lua-te-ar dracu! zbieră porucikul, dar ostaşul 
nu mai era în adăpost. 

O clipă după aceea intră încetişor, uitându-se cu fereală spre 
porucik. Pufnind de ciudă, acesta se îneca, bând mânios ceai 
fierbinte şi muşcând din pâinea neagră. 

— Ptiu, ce damf plăcut are votculiţa asta! Nu vrei s-o miroşi 
Borea? 

Drept răspuns, Boreiko mârâi surd, fioros. 

— Hai să bem noi, Blohin, în sănătatea micii institutoare! 
închină Zvonariov. 

— Pentru dumneaei bei oricând! rânji ostaşul. 

Zvonariov doar atinse paharul cu buzele şi-l dădu lui Blohin. 

— Mulţumesc frumos! răcni acesta şi după ce dădu votca pe 
gât, puse paharul pe masă, lângă Boreiko. 

Turbat de furie, porucikul îl mătură de pe masă. 

— Marş afară, Bloha. Ai să putrezeşti sub arme! 

Soldatul dispăru îndată pe uşă. 

— Bine, Borea, Olecika e o fată drăguță, dar pentru ce să 
spargi paharele? îl tot înţepa Zvonariov. 

— Iva-an! Adu votcă! strigă deodată porucikul. 

— Aşa da, Borea. E mai bine aşa. 

Boreiko dădu pe gât trei pahare, unul după altul, se culcă şi 
adormi pe loc. 

Era o zi cenuşie, ceţoasă. Nori grei pluteau jos deasupra 
sopcilor. Când şi când, începea să târâie o ploaie măruntă şi 
rece. De pe poziţii se auzeau surd împuşcături răzlețe. 
Zvonariov se strâmbă. Perspectiva de a merge pe o asemenea 
vreme cale de trei verste, până la statul-major al lui Nadein nu 
era prea plăcută. 

În baterie nu se vedeau decât santinelele cu pelerine de 
ploaie aruncate pe umeri. Şuviţe de fum se înălţau deasupra 
adăposturilor trupei. Belonogov spărgea lemne jos, lângă 


342 


bucătărie. Cei doi cai ai artelnicului, ou picioarele împiedecate, 
păşeau încet de colo-colo, păscând iarba sărăcăcioasă a Arthur- 
ului. 

Din stânga, dinspre bateria de pe Maloe Orlinoe Gnezdo, se 
auziră deodată, una după alta, patru bubuituri scurte de tun. 
Bateria Zaredutnaia deschise şi ea focul curând. O mitralieră 
începu să răpăie; schimbul de Împuşcături se înteţi. 

— Rodionov! strigă Zvonariov. 

Făptura vânjoasă a subofiţerului se ivi dintr-un adăpost 
lateral, din dreapta. 

— Eu mă duc la Statul-Major al frontului de Est; porucikul 
doarme, după serviciul de noapte. Să nu-l trezeşti fără rost, 
ordonă Zvonariov şi se îndreptă spre comandamentul lui 
Nadein. 

Acolo, îl găsi pe Raşevski, pe comandanții fortului 2 - 
căpitanul Reazanov din regimentul 25, fortului 3 - ştabs- 
căpitanul Bulganov şi pe acel al redutei 3, porucikul Frolov. Se 
aştepta numai sosirea lui Kondratenko, spre a se putea începe 
conferinţa. În adăpostul încăpător, trainic, al lui Nadein, erau 
atârnate pe pereţi planurile sectorului de est al apărării şi, 
separat, schiţele forturilor 2 şi 3, şi al redutei 3. Pe aceasta din 
urmă, erau trasate şi liniile tranşeelor japoneze. Zvonariov fu 
mirat, văzând, cât de mult se apropiaseră acestea de forturile 2 
şi 3. Era evident că desfăşurarea atacului pe etape al fortăreței 
progresa cu iuţeală. 

Sosirea colonelului Grigorenko, şeful inginerilor fortăreței, îl 
distrase de la contemplarea planurilor şi hărților. Colonelul 
spuse că fusese trimis de Kondratenko ca să-i ţină locul. 

— Domnilor, vă rog să vă aşezaţi, îi invită Nadein pe cei de 
faţă şi luă loc la masă. 

Generalul era în mundirul său din alte vremuri, cu două 
rânduri paralele de nasturi de aramă; barbă albă, lungă, îi 
dădea înfăţişarea unui proroc din biblie. 

Alături de Nadein, se aşezară Grigorenko şi Raşevski; pe 
urmă, şeful statului-major, Stepanov, iar după el, în ordinea 
gradelor, ceilalţi ofiţeri. Locul lui Zvonariov era tocmai la 
capătul celălalt al mesei. 

— Aji, trebuie să discutăm cheştiunea contracarării înaintării 
japoneje, cu ajutorul galeriilor de mină, fonfăi Nadein. Serghei 
Alexşandrovişi, vă rog, aveşi cuvântul. 


343 


Raşevski se apropie de hartă şi, îşi expuse planul în câteva 
cuvinte: 

— Japonezii au ajuns atât de aproape de fortul numărul doi, 
încât, desigur că zilele acestea vor începe săpăturile pentru 
minarea zidului de contraescarpă al fortului. Aceste săpături 
pot fi combătute numai cu ajutorul lucrărilor de contraminare. 
Lucrările trebuie începute imediat. Din păcate, avem foarte 
puţini pioneri bine instruiți. 

— Excelenţă, îmi permiteţi? ceru cuvântul Zvonariov. 

Toţi cei de faţă se întoarseră spre el. Grigorenko îşi îngustă 
ochii, privindu-l de sus. Ceilalţi ofiţeri se uitau la el mai mult 
miraţi, decât cu ostilitate. Numai Raşevski îi zâmbi prietenos, 
căutând să-i dea curaj. 

— La noi, la Zaliternaia, sunt soldaţi care cunosc lucrările de 
minare. S-au oferit voluntari pentru săpături. Poate că şi în alte 
unităţi sunt cunoscători în asemenea lucrări. Trebuie numai să 
se facă apel la cei ce vor să lucreze în această direcţie. 

— Au să protesteze comandanții. Toţi au nevoie de astfel de 
soldaţi, căci ei, de obicei, sapă cu multă pricepere tranşee, 
construiesc adăposturi şi, în general, se disting prin iscusinţa şi 
iniţiativa lor, obiectă Bulganov. 

Raşevski îl sprijini însă pe Zvonariov. 

— Propunerea praporşcikului este excelentă! Sunt convins că 
generalul Kondratenko va fi de acord cu ea. 

— Şi apoi nici nu prea avem uneltele necesare în acest scop, 
stărui Reazanov. 

— Procur eu tot ce trebuie, se oferi Grigorenko. De un singur 
lucru mă tem: că voluntarii, foşti mineri, nu vor fi întotdeauna 
şi buni pioneri, aşa cum crede praporşcikul. De altfel, nu 
înţeleg de ce a fost chemat la consfătuirea noastră; e ofiţer de 
artilerie, şi are studii de inginer mecanic, aşa că nu prea văd 
cum s-ar putea pricepe şi la lucrările de minare. 

— Serghei Vladimirovici şi-a dovedit priceperea la 
construcțiile de forturi şi de amplasamente şi este personal 
cunoscut de generalul Kondratenko, explică Raşevski. 

— Ei, dacă este un protejat chiar al comandantului apărării 
terestre, eu, fireşte, nu voi îndrăzni să fac obiecțiuni în ceea ce 
priveşte  înţeleptele ordine ale  excelenţei sale, replică 
Grigorenko, ironic, îngustându-şi din nou ochii îndreptaţi 
asupra lui Zvonariov, cu aceeaşi expresie dispreţuitoare. 


344 


Discutară şi alte câteva chestiuni de amănunt, după care 
generalul declară şedinţa închisă. 

— Serghei Vladimirovici, mergem împreună cu căpitanul 
Reazanov la fortul 2, îl vesti Raşevski pe praporşcik. Nu-i da 
atenţie lui Grigorenko. Are un caracter nesuferit. Totdeauna e 
gata să ia peste picior ofiţerii inferiori. 

leşind din adăpost, Zvonariov dădu cu ochii de un soldat cu 
un picior de lemn, cu paspoal roşu la şapcă şi cu un rând întreg 
de cruci şi de medalii pe piept. Era mecanicul care îl ajutase să 
aducă ultima garnitură de tren de la Nangalin la Arthur. 

— Noroc, unchiaşule, îl salută praporşcikul. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră, răspunse grav bătrânul care, 
pesemne că nu-l recunoscuse. 

— Nu mă mai cunoşti? Ai uitat că am venit împreună, cu 
locomotiva, de la Nangalin, la 14 mai? 

— A, dumneavoastră sunteţi! se bucură bătrânul. Vă uitasem 
cu totul, şi apoi, atunci parcă arătaţi ceva mai în vârstă. 

— Ce faci aici? îl întrebă praporşcikul. 

— Slujesc pe lângă excelența sa, domnul ghinărar Mitrofan 
Alexandrovici Nadein, răspunse mândru bătrânul. Am luptat 
amândoi la Sevastopol, pe bastionul patru. Dumnealui era încă 
ilev feldvebel, apoi, praporşcik, iar acu, uite, a ajuns ghinărar 
în toată legea. 

— Bine, dar dumneata, de ce rămâi în urmă cu gradele? 

— Ba pare-mi-se că merg chiar îndărăt. Iaca, am avut şi eu 
două picioare, şi acu, am rămas cu unu singur; celălalt l-am 
pierdut într-o deraiere. 

Curând după aceea, Raşevski, Reazanov şi Zvonariov păşeau 
pe drumul ce ducea spre fortul 2. Incet, încet, cerul se 
însenina; norii se răreau, se ridicau tot mai sus; deodată se ivi 
soarele. Umeziţi de ceaţă şi de ploaie copăceii de lângă drum 
sclipeau. Schimbul de împuşcături se înteţise. Dinspre port, 
vuiau greu tunurile navale de 12 țoli ale cuirasatelor. 

— Tirul se intensifică, observă Zvonariov. Din fericire nu 
explodează toate proiectilele japoneze. Noi le adunăm şi le 
trimitem la arsenal; acolo sunt încărcate din nou şi apoi zvârlite 
înapoi, la japonezi, căci tunurile japoneze sunt ghintuite invers. 

Trecură de masivul Skalistii şi ajunseră în sfârşit la zidul 
chinezesc. Japonezii îi recunoscură numaidecât, după mantalele 
lor cenuşii, după nasturii şi epoleţii sclipitori. Gloanţele 


345 


începură să ţiuie. Fără să vrea, praporşcikul iuți pasul. 
Raşevski continua să-i explice calm lui Reazanov planul 
lucrărilor de minare. Nici căpitanul nu dădea vreun semn de 
tulburare. Ruşinat de nervozitatea lui, Zvonariov se opri, 
aşteptându-i. 

— Serghei Vladimirovici, nu-i cazul să te opreşti. Aici oferi o 
ţintă admirabilă inamicului, îi spuse Raşevski. Domnilor, grăbiţi 
pasul; să nu sfidăm soarta. 

Se  adăpostiră repede tustrei după parapetul zidului 
chinezesc, care împreună cu sacii puşi deasupra se ridica 
aproape la un stânjen şi jumătate înălţime, ferind complet de 
vedere şi de gloanţe. De-a lungul zidului fuseseră săpate adânc 
în pământ adăposturi pentru trăgători, la uşiţele cărora duceau 
mai multe trepte întărite cu scânduri. 

Luând-o de-a lungul zidului, cei trei ofiţeri ajunseră la fortul 
2. Privit pe plan, acesta arăta ca un pentagon neregulat, aşezat 
pe un boţ de deal. Frontul lui era îndreptat spre nord-est, 
laturile spre est şi nord, iar partea posterioară, aşa numitele 
faces de gorge, sau, simplu, gorge, spre zidul chinezesc. Fortul 
era înconjurat din toate părţile de şanţuri adânci de aproape 
trei stânjeni, săpate în stâncă. Aceste şanţuri puteau fi bătute 
cu focuri trase dintr-o caponieră de beton, construită ad-hoc. 
De la ea, de-a lungul taluzului exterior al şanţului, trecea o 
galerie de contraescarpă care, prin poternă - un coridor 
subteran betonat - se unea cu partea posterioară a fortului şi 
cu cazarma construită din beton, cu două încăperi suprapuse, 
unde se adăposteau cele două companii de tiraliori care 
alcătuiau garnizoana fortului. 

Pentru a intra în fort, trebuia să treci peste un pod de lemn, 
pus peste şanţ cu vreun stânjen şi jumătate mai jos de nivelul 
solului, la care ducea o scăricică portativă. 

— Vă rog să nu vă opriţi prea mult aici. Coborârea spre pod 
este expusă focurilor de mitralieră şi de puşcă din reduta 1, îşi 
preveni Raşevski însoțitorii. 

Pe neaşteptate, ca pentru a-i confirma spusele, prin văzduh 
începură să ţiuie iar gloanţele. Cei trei ofiţeri se dădură repede 
îndărăt, aşteptând să înceteze tirul. 

— Ne-au observat. Acum au să ne pândească; fără risc, n-ai 
cum să ajungi pe pod, spuse posomorât Raşevski. 

— Hop! strigă ghiduş Zvonariov şi sări din fugă drept pe pod, 


346 


fără să pună piciorul pe scară. Mai multe gloanţe ţiuiră alături 
de el. 

— Teafăr? strigă de sus Raşevski. 

— Da. 

— Din păcate, nu-ţi putem urma pilda, regretă Raşevski. La 
vârsta noastră nu mai merg asemenea sărituri. 

— Praporşcikule, du-te la cazarmă şi spune să vină încoace 
vreo cinci oameni cu scuturi de fier portative. Ne vom adăposti 
după ele şi vom trece, hotări Reazanov. 

Zvonariov străbătu podul, intră pe poarta boltită a cazărmii 
şi transmise celui dintâi ostaş întâlnit în cale ordinul 
căpitanului. 

După câteva clipe, soldaţii, cu scuturi mari în mâini, ieşiră pe 
pod şi se postară pe scară. 

Observându-le manevra, japonezii înteţiră focul. Gloanţele 
izbeau răsunător în fier. Raşevski şi Reazanov coborâră repede 
şi totul se sfârşi cu bine. 

— Faceţi chiar la noapte o trecere ascunsă spre pod şi 
camuflaţi-o cu saci, ordonă Raşevski. 

Ofițerii se  îndreptară spre  caponiera  dinapoi. Din 
ambrazurile ei ieşeau ţevile subţiri ale tunurilor navale, de 
calibru mic, destinate flancării şanţului posterior. 

Intrară în cazarmă. De-a lungul peretelui se întindeau paturi 
de lemn suprapuse. Aerul din încăpere era stătut şi îmbâcsit de 
fum. Subofiţerul de serviciu comandă „la rând drepţi” şi se 
repezi să dea raportul. 

— Nu-i nevoie, îl opri locotenent-colonelul. 

Străbătură cazarma şi coborâră jos, în poternă. Acolo era 
umezeală şi întuneric. Undeva înainte, licărea o gazorniţă, 
luminând slab nişte trepte care duceau în jos. 

— Aici nu e greu să-ţi frângi gâtul, observă Zvonariov. 
Trebuie să se amenajeze o pantă uşoară, netedă, fără trepte, şi 
să se pună o lumină mai puternică. 

— Sunt multe de făcut, Serghei Vladimirovici, dar n-avem 
nici materiale, nici timp, obiectă Raşevski. 

— Mă ofer să fac proiectul pentru amenajarea pantei şi 
pentru instalarea luminii electrice în fort. Cu acest prilej, 
amplasăm şi un proiector, propuse Zvonariov. Cablu au să ne 
dea marinarii. 

Străbătură galeria lungă, îngustă a contraescarpei, slab 


347 


luminată doar prin ferestruicile lăsate pentru trăgători şi 
ajunseră în sfârşit în caponieră. 

La apariţia lor, tiraliorii săriră în picioare. 

Raşevski le răspunse la salut şi se îndreptă spre firidele 
aflate în peretele de beton, în care urma să se sape galeriile de 
minare în spre inamic. 

— Spargem peretele şi săpăm galeria drept înainte, în 

direcţia japonezilor. Lucrăm cu hârleţe şi cu târnăcoape, iar în 
stâncă, scobim cu barosul şi cu dalta, îi explică cu de- 
amănuntul locotenent-colonelul lui Zvonariov. 
__ Raşevski şi praporşcikul se pregătiră să pornească înapoi. 
Inainte de plecare, Zvonariov voi să cerceteze incinta interioară 
a fortului, împrejmuită de valuri înalte de doi stânjeni. La 
colţurile ei erau amenajate platforme pentru tunurile de 
contraasalt, în mod obişnuit ascunse în adăposturile de sub 
parapete. Solul stâncos al curţii fusese doar nivelat cu un strat 
de pământ; din spate, curtea era dominată de o barbetăz joasă 
de pământ aceasta constituind o poziţie de rezervă în interiorul 
fortului. Pe parapete vegheau mai multe santinele, iar tunarii 
şedeau la posturi, lângă tunuri. 

Praporşcikul se urcă pe o platformă pentru tunurile de 
contraasalt şi privi cu băgare de seamă afară. Liniile tranşeelor 
japoneze se vedeau drept în faţa fortului, chiar lângă 
obstacolele de sârmă ghimpată. De la ele porneau şanţuri de 
comunicaţii, îndepărtându-se în zig-zag. La dreapta, dincolo de 
bateria B, se întindea albastrul mării; spre stânga, jos, şerpuia 
terasamentul liniei ferate amenajat pentru apărare. Deasupra 
lui, se înălța masivul stâncos, dominat de fortul 3. 

— IÎnălţimea-voastră, aţi face bine să vă pitiţi, îl sfătui pe 
Zvonariov o santinelă. Doamne fereşte de ceasul rău, să nu vă 
atingă blegul de japonez. 

Ca pentru a-i confirma temerile, un mic proiectil sosi în zbor, 
sfârâind ca aripile unei vrăbii, căzu în incintă şi explodă 
detunând stins. 

Praporşcikul se întoarse în camera lui Reazanov. Raşevski 
stătea de vorbă la un pahar de ceai cu căpitanul şi cu doi tineri 
ofiţeri. 

— Serghei Vladimirovici, să vă fac cunoştinţă: viitorii 
dumitale tovarăşi în războiul subteran, praporşcikul Berg şi 


29 Platformă, amplasament pentru tunuri în spatele parapetului (n. t.). 


348 


porucikul Debogori-Mokrievici. 

Blond-roşcat, rumen, neamţ de origină, Berg se ridică 
prietenos în întâmpinarea noului venit. Porucikul îşi scutură 
uşor capul lăţos şi se mărgini să-i strângă mâna. Nu-i plăcu din 
capul locului lui Zvonariov, din pricina felului său de a se purta, 
a glasului său monoton, scârţâitor, şi a vorbei lui neplăcute, 
peltice. Se înţeleseră să înceapă săparea galeriilor de minare 
chiar de a doua zi. 

— În cazul acesta, mâine am să mă duc în port, la marinari. 
Voi încerca să stau de vorbă chiar cu amiralul Grigorovici. Cu 
ajutorul lui Belii şi al lui Kondratenko, sper să fac rost de o 
caldarină,* de un dinam şi de aparatajul electric necesar, 
hotărî Zvonariov, ridicându-se de la masă o dată cu Raşevski. 

Trecură cu bine peste pod şi se îndreptară de-a lungul zidului 
chinezesc, spre bateria B. 

Străbătând aproape o verstă, cei doi ofiţeri ajunseră la luneta 
Kuropatkin unde era amplasată o baterie de mortiere de câmp, 
de 6 toli. Piesele stăteau complet descoperite, în dosul 
parapetelor insuficient înălțate. 

— E pur şi simplu o crimă să se amplaseze astfel o baterie de 
mortiere! observă indignat Zvonariov. Era greu să fie deplasată 
cu vreo douăzeci de stânjeni mai înapoi, să se îngroape piesele 
adânc în pământ şi să se tragă maximum de profit din 
traiectoria curbă a mortierelor? 

— Nu cumva ai intenţia să muţi şi această baterie, aşa cum ai 
făcut cu Sapiornaia? zâmbi Raşevski. 

— Sunt gata s-o fac imediat, răspunse praporşcikul cu 
înflăcărare. 

— Păcat că ai venit aşa de târziu la Arthur. Acum un an, aici 
nu se construise încă nimic. Atunci, talentele dumitale în 
materie de fortificaţii s-ar fi desfăşurat în voie, glumi Raşevski. 
Aproape toată fortăreaţa ar necesita, însă, transformări şi 
bineînţeles că acum lucrul acesta e imposibil. 

Se despărţiră dincolo de luneta Kuropatkin. 

O 

A doua zi, pe o ploaie torențială, praporşcikul străbătea 
Arthur-ul îndreptându-se spre Comandamentul  Artileriei. 
Perdeaua ploii ascundea oraşul şi zona portului de vederea 


3 Căldare mică, cu aburi, folosită la nave ca instalație auxiliară pentru încălzit, 
iluminat, etc. (n. t.). 


349 


japonezilor, stânjenindu-le tirul. Revărsându-se de pe coastele 
sopcilor din jurul oraşului, puhoaiele de apă se năpustiră spre 
port, inundând trotuarele şi caldarâmul. Ferindu-se pe cât 
putea de ploaie, Zvonariov trecu pe la Spitalul Unit. Ajuns în 
dreptul clădirii lungi, fără etaj, intră în vestibul şi întrebă de 
Varia. Fu nevoit s-o aştepte destul de mult. 

În sfârşit apăru. Cumplit de obosită, Varia căsca mereu. 

— N-am dormit două nopţi, explică ea. Numeroşi grav răniţi 
de la alte spitale au fost mutaţi la noi; se fac mereu operaţii şi 
pansamente.  Distribui îndată medicamentele şi plecăm. 
Aşteaptă-mă. 

După un sfert de oră, ieşiră împreună din spital. 

— Să trecem pe te Spitalul împărăteasa Maria, să vedem ce 
face Saharov, propuse Varia. O să se bucure. 

Străbătură piaţa şi ajunseră la o clădire vastă, cu etaj, în stil 
gotic, având o mare cruce roşie pe faţada principală. Varia îl 
conduse pe Zvonariov într-un salon încăpător, luminos, în care 
se aflau patru bolnavi. Printre aceştia era Saharov. Căpitanul 
era vizibil tras la faţă. Obrajii lui galbeni fuseseră năpădiţi de 
peria deasă a bărbii încărunţite. Ochii întunecaţi, adânc căzuţi 
în orbite, sclipeau febril. 

— Imi pare foarte bine că vă văd, spuse cu însufleţire 
Saharov. Nu vă dau mâna ca să nu vă molipsiţi. Ce drăguţ din 
partea dumneavoastră să vizitaţi un bătrân bolnav! 

— Sunteţi trecut la regim? întrebă Varia, cu un ton deodată 
doctoral. În tratamentul febrei tifoide esenţialul e respectarea 
riguroasă a regimului. Numai astfel poate fi susţinut 
organismul. 

— Deocamdată, organismul meu e rezistent, cu excepţia 
inimii. Ea s-a uzat înainte de vreme. 

Varia luă foaia de observaţii, examină curba temperaturii şi 
însemnările care indicau tratamentul administrat. Saharov îi 
privea iscoditor expresia feţei. 

— După cât înţeleg, totul merge perfect normal; până şi 
tonicele pentru cord vi se prescriu în doze moderate; prin 
urmare, nu sunt absolut necesare, spuse fata, surprinzând 
privirea căpitanului. 

Bolnavul se însenină: 

— Mi s-a spus că am febră tifoidă într-o formă foarte uşoară; 
poate că o să reziste şi inima. 


350 


— Nu mă îndoiesc nici o clipă de aceasta. V-am adus puţină 
dulceaţă de coarnă. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru atenţie, răspunse 
bolnavul adânc mişcat. Ce mai e nou pe front? 

Zvonariov îi relată situaţia din forturi şi ceea ce avea de gând 
să facă. 

— Cablu electric există la marinari, în port. Nu de mult, chiar 
eu le-am vândut cablul pe care l-am găsit în depozitele lui 
Tifontai. Vă scriu îndată un bileţel pentru Grigorovici. Ca vechi 
prieten, e dator să-l ajute pe prietenul meu. 

La despărţire, Zvonariov strânse mâna uscată, fierbinte a 
bolnavului, iar Varia îi făgădui că-l va vizita în fiecare zi. 

— Nu ştiu cum şi în ce fel voi putea, după ce mă voi 
însănătoşi, să vă dovedesc amândurora recunoştinţa mea! În 
orice caz, vă rămân dator cu un cadou de nuntă! promise 
Saharov. 

— Vai, ce vorbiţi! Noi nici nu ne gândim la aşa ceva, 
răspunse fata, şi pentru ea şi pentru praporşcik. 

— Ei, dacă nu vă gândiţi acum, o să vă gândiţi în curând. 
Ochiul altuia vede mai bine. Te rog, draga mea Varia (îmi 
îngădui să-ţi spun astfel?) să treci pe la biroul lui Tifontai - 
aproape de aici, drept înainte, lângă moară, şi să predai 
bileţelul ăsta unui chinez domnul Şu. El este principalul meu 
om de încredere, atâta timp cât sunt imobilizat de boală, o rugă 
căpitanul. 

— Cu multă plăcere; trec imediat pe acolo, răspunse fata. 

— Medicii spun că starea lui Saharov e foarte gravă. Inima 
lui nu mai e bună de nimic, îi şopti ea lui Zvonariov, după ce 
ieşiră amândoi din salon. Interesant, ce o fi scris. Fata 
despături biletul. 

O dezamăgire adâncă i se întipări pe obraz. Pe hârtie erau 
aşternute câteva rânduiri cu caractere chinezeşti. 

— Ar trebui să rugăm pe cineva să ne citească, spuse ea. 

— Atâta mai lipseşte! o struni Zvonariov, luând biletul şi 
vârându-l în buzunar. 

Domnul Şu, un chinez în vârstă, purta costum european şi 
ochelari în ramă rotundă de baga. Nespus de politicos, le făcu 
cunoscut că toate dispoziţiile lui Saharov vor fi executate de 
îndată. 

— Dar ce anume scrie? Am vrut să descifrez şi eu aceste 


351 


semne şi n-am putut! spuse Varia zâmbind. 

— Domnul Saharov are anumite intenţii pe care doreşte să le 
ţină în secret şi de aceea a făcut uz de scrierea noastră 
chinezească, mai ales că anumite lucruri vă privesc direct pe 
dumneavoastră, răspunse chinezul. 

— Ce anume? Spune, te rog! Vasili Vasilievici n-o să afle 
niciodată! îl rugă Varia. 

— E un lucru foarte delicat aşa că n-am dreptul să vă 
destăinui nimic, cu toată dorinţa mea fierbinte de a vă satisface 
rugămintea, o refuză Şu. 

Cerul se înseninase. Ca de obicei japonezii începură să tragă 
asupra oraşului şi portului. Obuzele cădeau la poalele colinei 
Zolotaia. Bateriile de pe Tigrovka şi cuirasatele ripostară, 
deschizând şi ele focul. Uneori, canonada era atât de intensă 
încât oamenii abia se mai auzeau unii pe alţii. 

— Azi, nu mi-e dat să mă duc acasă, spuse Varia oftând. 
Bubuiturile de pe Zolotaia n-o să mă lase o clipă să dorm. Hai 
cu mine până la şcoala Puşkin. Acolo, o să mă odihnesc la 
subsol. 

Se despărţiră în dreptul şcolii Puşkin. Zvonariov îi făgădui 
Varei să treacă pe la ea când se va întoarce la Zaliternaia şi se 
duse la amiralul Grigorovici. N 

Comandantul Bazei Navale era acasă. In numele lui 
Kondratenko, Zvonariov îi expuse rugămintea sa. 

— Asta-i culmea! Voi, cei de la uscat, ne înjuraţi de zor pe 
noi, marinarii, şi de câte ori aveţi nevoie tot la noi alergaţi! N- 
am cablu electric. Aşa să-i spui generalului! încheie amiralul, 
lovind cu palma în masă. 

Zvonariov îşi aduse aminte de biletul lui Saharov şi i-l întinse. 

— A, cum o mai duce simpaticul Vasili Vasilievici? A avut 
ghinion, bietul de el. O să-i fac neapărat o vizită la spital, spuse 
amiralul, schimbând tonul de îndată. 

Praporşcikul îi relată amănunţit tot ce ştia. 

— Păcat, păcat! Un om atât de cumsecade şi, iată că poate fi 
răpus de febră tifoidă... Cât cablu îţi trebuie, şi din care 
anume? Vă ajut pentru ultima oară, şi numai pentru a satisface 
rugămintea lui Vasili Vasilievici. 

Zvonariov îi întinse lista de materialele necesare, pe care o 
pregătise din timp. Fără s-o citească, Grigorovici puse pe ea 
rezoluţia prin care aprobă să se elibereze tot ce se cerea. 


352 


Bucuros de succesul său, praporşcikul se grăbi să plece. 

În zona aceea era linişte, şi Zvonariov se odihnea, după 
bubuiturile şi zgomotele obişnuite de pe liniile înaintate. 
Elektriceski Utios care, la începutul războiului, fusese cea mai 
activă baterie a Arthur-ului, se afla acum într-o poziţie liniştită 
din zona interioară, şi numai ţevile tunurilor ridicate în direcţia 
frontului terestru, aminteau de război. 

Bateria era ticsită de soldaţi convalescenţi din toate 
regimentele. Se zăreau şi scurtele matrozilor de pe cuirasatul 
Peresvet, care deserveau tunurile. 

În pavilionul ofiţerilor, Zvonariov dădu de noul comandant al 
Utios-ului, căpitanul Nikolai Nikolaevici Andreev. Inalt, spătos, 
cu barba despărțită în două, ca a lui Skobelev= el ar fi avut un 
aspect prezentabil, dacă în urma unui şoc puternic pe care îl 
suferise nu i-ar fi tremurat necontenit capul şi mâinile. 
Împreună cu el se aflau comandantul matrozilor, locotenentul 
Liubimov, un tânăr robust, cu păr castaniu, Zorin, medicul 
subaltern al artileriei de fortificaţii şi sora Varei, Katia. Luau 
masa cu toţii. Katia făcea oficiile de gazdă. 

Invitat să se aşeze şi el la masă, Zvonariov refuză mulţumind, 
şi se duse împreună cu Katia să-şi caute geamantanele. Abia îşi 
mai recunoscu fosta lui cameră. Curăţică, tapetată din nou, 
frumos aranjată, ea fusese transformată într-o fermecătoare 
odăiţă feciorelnică. Katia îi examina rufele. 

— Le cârpesc îndată, rosti ea, punând mâna pe ac. 

Stânjenit, Zvonariov îi mulţumi şi-i refuză serviciul. 

— Fleacuri! Cred, că Varia te-a dezbărat de mult de 
convenţionalismul reprezentat prin codul manierelor elegante. 
Ea nu prea îl respecta nici înainte, dar acum, cu atât mai mult 
nu se sinchiseşte de nimic. Ai văzut-o de curând? 

Praporşcikul îi spuse că o întâlnise în dimineaţa aceea. 

— Înainte de a te cunoaşte pe dumneata, nu-i plăcea nimeni; 
dumneata i-ai cucerit îndată inima aspră. Acum, nu se mai 
interesează decât de dumneata şi de chirurgie. Nu ştiu, dacă 
există reciprocitate de sentimente; dacă nu, trebuie să-mi 
compătimesc surioara zburdalnică, dar şi foarte simpatică. 

— Suntem foarte buni prieteni... 

Katia îl privi cu atenţie şi zâmbi abia perceptibil. 


31 Generalul M. D. Skobelev (1843-1882), unul dintre comandanții de frunte din 
războiul ruso-turc (1877-78) (n. t.). 
353 


O 

Zvonariov asistă la o scenă ciudată care se petrecea în faţa 
cazărmii. Vreo douăzeci de ostaşi răniţi şi pansaţi stăteau 
înşiraţi sub arme. Unul se sprijinea în cârjă cu braţul drept şi 
ţinea arma pe umărul stâng; altul ţinea arma pe umărul drept, 
deoarece braţul stâng, pansat, îi era atârnat de gât; un al 
treilea, cu tot capul bandajat, îl apleca într-o parte, ca să nu-l 
atingă arma. Încă unul, la margine, ţinea arma pe umăr, eu 
ambele mâini pansate. Cij se plimba prin faţa celor pedepsiţi şi, 
înjurându-i trivial le îndrepta ţinuta, lovindu-i cu pumnii ba în 
pântec, ba în fălci. 

— Am să fac din voi oameni! Dacă asta nu-i de ajuns o să fiţi 
bătuţi cu vergile şi trimişi în linia întâia, ăi care mai staţi pe 
picioare! feldvebel, cine mai e scris pe lista de pedepsiţi? îl 
întrebă pe Nazarenko care alergă spre el în trap mărunt. 

Feldvebelul scoase din manşetă o hârtie şi citi mai multe 
nume. 

— Să stea toţi zece ceasuri, iar ticăloşii ăştia, să fie bătuţi, 
unul da şi unul nu, ordonă Cij, îndepărtându-se. 

Câţiva matrozi urmăreau posomorâţi această scenă, de la 
distanţă. Liubimov se apropie de Zvonariov, îl luă de braţ şi-l 
trase de o parte. 

— Am impresia că Cij e un dement, un maniac sadic care 
urăşte soldaţii. Asta nu sfârşeşte bine. Într-o zi au să-i facă de 
petrecanie, dacă nu schilozii aceştia, atunci, matrozii mei. 

— Nu cred că asta ar întrista pe cineva. 

— E adevărat; dar ar urma procese, condamnări la 
împuşcare, ceea ce ar putea stârni noi răzvrătiri, cu care prilej 
cine ştie dacă n-am păţi-o şi noi. 

Praporşcikul îi făgădui să aducă totul la cunoştinţa 
superiorilor de la Comandamentul Artileriei. In clipa aceea 
nevasta feldvebelului Nazarenko, mama Şurei, se apropie de el 
şi făcu o plecăciune adâncă. 

— Viu la dumneavoastră, Serghei Vladimirovici, să vă spun 
durerea mea, zise ea. 

— Bună ziua, Savişna; ce mai faci? 

— Fac umbră pământului degeaba. Vreau să vă întreb de 
fetiţa mea; ce mai e cu ea? Trăieşte, e sănătoasă? În mintea 
asta a mea, o blestem, dar tot mă doare inima. Doar un singur 
copil am şi eu pe lume... 


354 


— Trăieşte. E bine; ieri, a fost la Zaliternaia. 

— Şi nu-şi bagă minţile în cap, nu-l părăseşte pe afurisitul 
ăla? I-a sucit capul, năroada de ea, a făcut-o de râs, şi apoi, o 
să-i dea cu piciorul. Cine o s-o mai ia aşa? Câteodată, îmi zic că 
mai bine aş vedea-o moartă, oftă Savişna. Totuşi, dacă o mai 
întâlniți, spuneţi-i că maica sa o binecuvântează. 

Luându-şi rămas bun de la Savişna, Zvonariov se îndreptă pe 
cheiu, spre Tabăra Artileriei. La Comandament, îl găsi pe 
Tahatelov. Aflând că puteau să capete cablu electric din port, 
Tahatelov sări în sus de bucurie. 

— Mare şmecher, praporşcikul nostru! Băiatul ăsta vrăjeşte 
pe cine vrea, şi-i merge! Nu mă mir că a învârtit-o pe deget şi 
pe Varia, râdea colonelul. 

— Aş, mare scofală! Să suceşti capul unei fetişcane toante! 
spuse Belii. E mult mai greu să faci rost de cablu! Te rog să 
treci pe la noi, urmă el întorcându-se spre Zvonariov. Soţia mea 
dorea să te vadă, adăugă el, schimbând tonul. 

Maria Fominişna îl întrebă pe praporşcik înainte de toate 
unde era Varia, şi de ce nu venise atâta vreme acasă. Tânărul 
se grăbi s-o liniştească, spunându-i ceea ce ştia despre Varia, 
ca şi despre sora sa, Katia. 

— În privinţa Katiei, nu-mi fac nici o grijă, nu-i ea fată să se 
ţină de prostii; despre Varvara, însă, nimeni nu poate ghici ce-o 
să-i mai treacă prin cap. Cel puţin, îţi aduce mâncare? 

Zvonariov îi mulţumi pentru grijă. 

— O să-ţi îndulcim traiul cum putem, atâta vreme cât mai 
avem şi noi cu ce. Bărbatul meu te consideră unul dintre cei 
mai buni ofiţeri de artilerie. Dacă o vezi pe Varia, spune-i să 
vină mâine neapărat acasă; îmi închipui ce murdară e! Să 
aducă şi băieţaşul. 

Zvonariov îşi luă rămas bun şi plecă. Se  însera. 
Bombardamentul încetase, şi praporşcikul ajunse repede la 
statul-major al lui Kondratenko. 

Acolo îi găsi pe locotenenţii-colonei Raişevski, Naumenko şi 
Butusov, delectându-se cu ceaiuri. Praporşcikul fu tratat îndată 
şi el cu un ceai, cu lămâie, pe atunci o raritate în Arthur. 
Zvonariov îi raportă lui Raşevski ce izbutise să obţină. 

— Bine te mai pricepi să-i iei pe superiori. Grigorovici e stană 
de piatră - totuşi l-ai înduplecat şi pe el, îl lăudă Raşevski. 

Zvonariov povesti despre efectul magic al bileţelului lui 


355 


Saharov. Convivii lui râseră zgomotos. 

— Corb la corb nu-şi scoate ochii. O mână spală pe alta, 
rostiră Naumenko şi Butusov, într-un glas, ca înţeleşi. 

— Arta de a păstra bunele relaţii este cea mai valoroasă 
însuşire a caracterului omenesc, observă Naumenko. 

— Roman Isidorovici e un model în privinţa asta. Numai el e 
în stare să se afle în cele mai bune raporturi chiar şi cu 
generalii noştri din Arthur, care se duşmănesc între ei. 

— Principalul este că el şi-a câştigat simpatia Varei 
Alexeevna, fără să fie slugarnic faţă de ea, păstrându-şi 
întreaga demnitate, spuse Butusov. Pe vremuri, am fost 
împreună cu Stessel în regimentul de grenadieri, Rostov. Eu 
eram prapor, iar el, porucik. Nici atunci nu excela ca 
inteligenţă, dar era un ofiţer de front foarte bun, un bun 
dansator, băiat de viaţă şi nu se dădea în lături nici de la un 
pahar de vin. În acelaşi regiment era şi tatăl Varei Alexeevna, 
căpitanul levlev. Abia la 50 de ani, luase cu greu gradul de 
căpitan. În schimb avea şase feţe. Una dintre ele era Vera 
Alexeevna. 

— Şi ce a atras-o la Stessel? întrebă Naumenko. 

— Doar n-avea să rămână toată viaţa piatră în casă! Era o 
fată inteligentă şi energică. A tatonat la iuţeală caracterul 
viitorului ei soţ şi a hotărât să-i facă ea o carieră. L-a tot pisat 
să se prezinte la examenul de admitere în Academia Marelui 
Stat-Major, iar el s-a prezentat de trei ori şi de trei ori a căzut 
cu succes. Atunci, după sfatul lui Kuropatkin, cu care era 
prieten din copilărie, Stessel a cerut să fie mutat în Extremul 
Orient. Aici, serviciul era mai uşor, şi avea mai multe 
posibilităţi de avansare. Ei, şi aşa Stessel a făcut carieră cu 
ajutorul nevestii. L-a însoţit în China (era găzduită la 
comandamentul lui Linevici) şi cu ajutorul ei consortul a 
căpătat crucea Sfântul Gheorghe şi gradul de general. 

— Vă mai amintiţi când a trecut pe-aici Kuropatkin în 1903? 
Se întorcea din Japonia. A fost primit cu surle şi trâmbiţe, spuse 
Raşevski. Atunci, cu prilejul manevrelor, Fok trebuia să atace 
Arthur-ul, iar Stessel să-l apere. Fok a fost declarat învins, iar 
Stessel, pentru merite deosebite în serviciu, a fost avansat la 
gradul de general-locotenent. Bineînţeles, nici asta nu s-a făcut 
fără concursul Verei Alexeevna. 

— E bine să fii sprijinit de o asemenea nevastă, spuse 


356 


Naumenko zâmbind. 

— Stessel este însă uneori de altă părere. A încercat, şi nu 
numai odată, să se scuture, dar ea l-a ţinut bine în frâu, zâmbi 
şi Butusov. 

— Oricât de straniu ar fi, dar, fără îndoială, soarta Arthur- 
ului depinde de capriciul unei femei, care deşi nu e proastă, 
totuşi e femeie, şi ca atare nu se pricepe câtuşi de puţin în 
chestiuni militare, rosti Raşevski, îngândurat. 

— Atât timp, cât cămara ei nu s-a golit, nu va stărui asupra 
capitulării. Acum adună bănet, nu glumă, vânzându-şi vitele cu 
preţuiri uluitoare, completă Butusov. 

— Trebuie să fim gata pentru orice eventualitate. Nimeni nu 
ştie ce-i poate trece prin cap doamnei Stessel, adăugă Raşevski 
ironic. 

— Singura noastră nădejde este Roman Isidorovici. La 
momentul oportun, el va şti să-şi spună cuvântul în faţa lui 
Stessel şi a nevestei acestuia, îşi dădu cu părerea Naumenko. 

Ordonanţa intră şi spuse că erau chemaţi în cealaltă parte a 
casei, de Kondratenko. 

Odihnit, generalul le strânse mâinile prietenos şi ascultă 
raportul lui Raşevski. După ce aprobă măsurile luate în vederea 
săpării galeriilor de minare şi făcu mai multe observaţii, 
Kondratenko trecu la subiectele din viaţa Arthur-ului. 

— Azi, am stat de vorbă cu Anatoli Mihailovici. M-a asigurat, 
s-a jurat că în cursul lunii octombrie, Kuropatkin va trece 
neapărat la ofensivă, şi Arthur-ul va fi depresurat în noiembrie, 
cel mai târziu, la începutul lui decembrie. Escadra lui 
Rojestvenski a pornit în sfârşit de la Libava şi, prin urmare, va 
fi aici în ianuarie sau februarie. Atunci, vom avea superioritatea 
pe mare şi până în vara viitoare, războiul se va sfârşi, anunţă 
generalul. 

— Prin urmare trebuie să ne aşteptăm la noi atacuri 
japoneze, conchise Naumenko. 

— De ce? se miră Kondratenko: 

— În primul rând, dacă este adevărat că Kuropatkin va trece 
la ofensivă, atunci va fi foarte firesc ca japonezii să depună 
toate eforturile pentru a cuceri Arthur-ul, spre a-şi face cât mai 
repede disponibilă armata de asediu; în al doilea rând, 
asemenea informaţii transpiră de la comandamentul regiunii, 
ori de câte ori se primesc ştiri despre creşterea efectivelor 


357 


armatei de asediu. 

— Se prea poate să ai dreptate, Evgheni Nikolaevici, se 
declară de acord Raişevski. În ceea ce mă priveşte, nu cred în 
succesul lui Kuropatkin. După Tiurentcen, Vafangou şi Liaoian, 
e greu să se conteze pe o victorie rapidă. Poate că armata din 
Manciuria va izbuti să treacă la ofensivă spre primăvară, dar nu 
prea cred că Arthur-ul să reziste până atunci. 

— Serghei Alexandrovici, sunteţi prea pesimist! Ofensiva lui 
Kuropatkin îi va sili fără doar şi poate pe japonezi să retragă de 
la Arthur o parte din forţe, ceea ce va face cu neputinţă 
reluarea atacurilor şi deci ne va permite să rezistăm până la 
primăvară. Tocmai în aceasta constă colaborarea între o 
armată de operaţii şi o fortăreață, stărui Kondratenko. 

— Rezistăm până la primăvară, numai dacă Vera Alexeevna 
se ţine bine şi nu capitulează, replică Naumenko în glumă. 

— În Arthur se exagerează mult în ceea ce priveşte influenţa 
pe care o are madame Stessel asupra soţului ei. Mai departe de 
conferirea decoraţiilor nu merge, protestă generalul. 

— Greşiţi nespus, Roman Isidorovici; am aflat recent, chiar 
de la Reis, că în iulie, când aţi plecat pe poziţiile de pe colinele 
Zelioniie, Vera Alexeevna v-a luat apărarea înaintea soţului ei, 
puse lucrurile la punct Naumenko. 

— Toate acestea sunt pălăvrăgeli, pe care nici nu vreau să le 
ascult! încheie iritat Kondratenko şi se ridică. 

Ofițerii se grăbiră să se retragă. Zvonariov se duse la şcoala 
Puşkin. Se întunecase de-a binelea; fascicolele de lumină ale 
proiectoarelor japoneze lunecau pe crestele colinelor. Pe străzi 
începu obişnuitul du-te vino din toate nopţile, spre forturi şi 
înapoi. 

O 

Varia dormise toată ziua pe săturate şi acum, cu părul 
despletit, se plimba prin salonaş. Intr-un colţ, Maria Petrovna 
şedea în balansoar, dând zor la lucrul de mână; Liolia se 
tolănise pe canapea, iar Olia cânta încetişor la pian. 

— Mi-aţi împuiat urechile cu egalitatea în drepturi a 
femeilor, spuse aprinsă Varia. Vorba e, de ce trebuie să aştept 
până mă cere el în căsătorie, şi nu pot să-i propun eu să se 
însoare ou mine? 

— Aceasta ar însemna o lipsă de pudoare din partea ta, 
obiectă Maria Petrovna. Cum te-ai simţi dacă ai fi refuzată? 


358 


Lumea ar spune că i-ai sărit de gât şi el te-a respins. 

— Ei şi? Dacă bărbaţilor nu le e ruşine atunci când sunt 
refuzaţi, nici eu n-am de ce să mă ruşinez, o ţinea morţiş Varia. 

— Concret, ai de gând să-i faci lui Serioja Zvonariov o 
declaraţie de dragoste? preciză Olia. 

— În orice caz n-o să-i sar de gât, aşa cum faci tu cu Boreiko. 

— Varia, ce-i tonul acesta vulgar! Pur şi simplu, mi-e drag 
acest copil uriaş şi nu i-o ascund. Cândva poate că ne vom 
căsători; e însă posibil să ne şi despărţim, răspunse mica 
institutoare, căzând pe gânduri. 

Cineva bătu la uşa de afară, întrerupându-le conversaţia. 
Varia dispăru repede în odaia de alături. Intră Boreiko cu un 
pachet în mâini. 

— Salut cinstita adunare! Am făcut rost de nişte carne de 
măgar, şi iacătă, v-am adus-o, spuse el punând pachetul pe 
masă. 

— Nu faci bine. Trebuia să te hrăneşti dumneata, protestă 
Maria Petrovna. 

— Noi, pe poziţii, când şi când tragem cu tunul şi atât, pe 
când dumneavoastră, aici, în spatele frontului, trudiţi din greu; 
de aceea, trebuie să mâncaţi mai mult, stărui porucikul. Nu 
cumva a fost azi Zvonariov pe aici? 

— Varia, unde e Serioja al tău? strigă Liolia spre camera 
alăturată. 

— Nu-i al meu, mai mult decât al tău, răspunse Varia intrând 
în salon şi împletindu-şi coada din mers. A făgăduit că deseară 
trece pe aici de la comandament. Dar dumneavoastră, domnule 
Urs, de ce aţi dispărut de la baterie? 

— A rămas acolo Jukovski. Pe mine m-a învoit în oraş. 

— Ce noutăţi mai sunt, Boris Dmitrievici? întrebă Maria 
Petrovna. 

— Să am iertare, încă n-am avut când să le ticluiesc, 
răspunse porucikul, netulburat. 

— A, iată-l şi pe Serioja; vorbeşti de lup şi lupul la uşă! spuse 
Liolia şi, sărind de la locul ei, se duse să-i deschidă. 

Boreiko se aşeză alături de Olia, lângă pian. Ea deschise un 
caiet de note cu romanțe şi începu una din ele, atingând clapele 
cu o mână. 

— Cântaţi ceva în doi, îi rugă Maria Petrovna. După o zi de 
muncă grea la spital, e atât de plăcut să asculţi un cântec. 


359 


Praporşcikul dădu mâna cu toată lumea şi se aşeză pe 
canapea, între Varia şi Liolia. Olia luă câteva acorduri şi 
începu: 


Nu mă ispiti-n zadar 
Nu mă ispiti... 


O secundă porucikul şi glasurile lor se îmbinară într-un duo 
reuşit. 

Zvonariov asculta cu luare aminte. Lumina lămpii de pe pian 
cădea pe chipul îmbujorat de fericire al Oliei. Ea îşi privea 
pieziş, cu coada ochiului partenerul şi-i zâmbea. Boreiko nu-şi 
mai lua de la fată ochii plini de încântare. Se simţea că ei cânta 
unul pentru altul, că nu mai văd nimic în jurul lor. 

Prima romanţă fu urmată de alta. Toată asistenţa, cu 
excepţia Varei, îi aplaudă zgomotos. 

— Ei, destul! declară în sfârşit Olia şi, lăsând capacul se 
ridică de la pian. Acum să ne cânte altcineva, de pildă Varia. 

Varia se aşeză la pian şi începu să cânte, fredonând cu 
jumătate glas: 


Să fie-aşa precum se spune, 
Că nu mai am de cântec parte? 


— Ce tâmpenie! exclamă ea, oprindu-se. Şi când te gândeşti 
că sunt destui prostănaci cărora le place! Ei, Carmen - da: e cu 
totul altceva! şi fata începu să cânte cu antren Habanera. 
Degetele ei deveniră subit sprintene şi expresive; obrajii i se 
aprinseră, ochii îi scânteiau. 


De nu ţi-s dragă, tu mi-eşti drag 
De iubirea-mi să te temi! 


— Serioja, ascultă şi ia aminte! rosti prompt şi sentenţios 
porucikul. 

— Păi, de teama asta m-am ascuns în fortul doi, numai aşa 
am scăpat cu viaţă... 

Varia îl săgetă cu privirea şi începu deodată să cânte 
Varşovianka.* 


32 Cântec revoluţionar din 1905 (n. t.). 


360 


Maria Petrovna se uită cu îngrijorare la fereastră şi închise 
mai bine obloanele. 

— Ei, Serioja, e timpul s-o luăm din loc, spuse Boreiko, 
ridicându-se. 

— Servim ceaiul îndată. Mai înainte nu vă dăm drumul, 
protestă Olia, sculându-se şi ieşind din odaie; Varia plecă după 
ea. 

După ce băură ceaiul, cei doi ofiţeri începură să se îmbrace, 
în clipa aceea, se auziră bătăi în uşă şi un glăscior sonor de 
copil strigă: 

— Tanti Varia e aici? 

— A, e Vasea. L-au trimis de la spital, după mine, ghici Varia 
şi se duse să deschidă. 

— Doftorul şef Protopopov vă roagă să veniţi repede. Au adus 
doi răniţi rău şi nu-i nicio soră la chirurgie! vesti într-un suflet 
băiatul gâfâind de alergătură. 

— Bine bine: viu, răspunse fata, oftând. Ai mâncat ceva? Şezi 
şi bea un ceai. 

Maria Petrovna luă băieţelul sub aripa ei ocrotitoare; îi dădu 
o felie uriaşă de pâine pe care pusese dulceaţă şi-i turnă ceai. 

Cinci minute după aceea, Varia, Boreiko şi Zvonariov 
mergeau pe străzile întunecate, poticnindu-se la fiece pas. În 
cele din urmă, ofiţerii luară fata la braţ şi o conduseră astfel 
până la spital. Vasea păşea grăbit după ei. 

— Ei, la revedere, pe curând! spuse fata, strângând mâinile 
însoţitorilor săi. Ursoiule, pentru atitudinea dumitale amabilă 
de astăzi, îţi iert prea numeroasele păcate din trecut! 

O 

Praporşcikul se trezi din somn. Alături, pe un pat de 
campanie, sforăia Reazanov, un om neîngrijit şi cam fricos. 
Dinspre el venea un iz respingător de trup omenesc de mult 
nespălat, şi de aburi de votcă. Lângă fereastră, sforăiau 
înfundat  Debogori  Mokrievici şi comandantul secund al 
companiei de tiraliori, Karamîşev, un ofiţer destul de mărginit. 
Lampa, cu fitilul mult coborât, fila pe masă. Era întuneric şi 
frig. Din când în când de afară se auzeau bubuituri surde de 
tun sau, poate explozii de grenade. 

Praporşcikul, care dormise îmbrăcat, se sculă şi ridică fitilul 
lămpii. Simţea o febră uşoară. În decursul celor nouă luni de 
război, se obişnuise cu primejdiile şi aproape că nu se mai 


361 


gândea la ele. Îşi aduse aminte cum, la început, când se afla pe 
Elektriceski Utios, ori de câte ori se ivea escadra japoneză, un 
simţământ de frică i se strecura în suflet, paralizându-l, 
învălmăşindu-i gândurile. Incet, încet se deprinsese să se 
stăpânească. Acum, pentru întâia oară după atâta vreme îl 
năpădise o frică instinctivă, nelămurită, încercă să se scuture 
de acest simţământ apăsător, dar nu putu. 

O presimţire? se întrebă; în aceeaşi clipă, însă, mintea lui 
trează protestă. Sunt obosit, nu mai rezistă nervii îşi zise el, 
dar, în aceeaşi clipă scoase de sub pernă o hârtiuţă şi, pe 
neaşteptate pentru el însuşi, începu să scrie un bileţel Varei: 


„Dragă Varenka, nu prea mă simt în apele mele. Mă 
apasă ceva pe suflet. Mi-e teamă că voi fi ucis în 
curând. Dacă se întâmplă aşa ceva, să nu-ţi faci inimă 
rea. Eşti pentru mine cel mai apropiat om din Arthur, şi 
de aceea mă adresez dumitale într-o clipă de slăbiciune 
sufletească. Să nu plângi, chiar dacă, în treacăt fie zis, 
şi amazoanele şi valkiriile au voie s-o facă. Al dumitale, 
S. Cred, că e de-ajuns o singură literă. Ce zice 
Brunbhielde?” 


După ce scrise adresa, lipi plicul, îl vâri în mapa în care îşi 
păstra calculele şi schiţele, şi căzu pe gânduri. Pe masă, 
aşteptau proiectele neisprăvite ale galeriilor de minare. 
Trebuia să se apuce să lucreze. 

De când se afla în fort, lumea lui exterioară se îngustase 
îngrozitor. Fortul începuse să-i pară o insulă izolată de restul 
lumii, înconjurată de o stihie duşmănoasă, de japonezi. Toate 
preocupările, convorbirile, gândurile, acţiunile se rezumau la 
ceea ce făceau japonezii, ori aveau de gând să facă, şi la 
contramăsurile care trebuiau luate. Arthur-ul, £Elektriceski 
Utios, chiar şi  Zaliternaia, deveniseră ceva îndepărtat, 
imperceptibil. Işi amintea de Boreiko, de Varia, de institutoare 
ca de nişte fiinţe aflate la o mie de verste de fortul 2. Grijile, 
frământările lor nu-l mai interesau, întrucât nu erau legate de 
cele ce se petreceau acolo, în acea fortificaţie înaintată, 
încercuită din trei părţi şi mai mult încercată, a fortăreței 
asediate. 

Praporşcikul trasă îngrijit cu creionul galeriile de minare 


362 


existente şi extinderea lor plănuită pentru viitor. Fu răpit de la 
această ocupaţie de vocea răguşită a lui Debogori Mokrievici 
care îl întrebă cât e ceasul. 

— Cinci şi douăzeci, răspunse Zvonariov, uitându-se la ceas. 
Acum, japonezii se schimbă; ar trebui să se ducă cineva şi să 
asculte ce se petrece la ei. 

— Da, nu strică, răspunse porucikul de pionieri şi, 
întorcându-se pe cealaltă parte, începu iar să sforăie. 

Zvonariov îşi puse schiţele bine, aşeză hârtiile în ordine, se 
întinsese puţin şi apoi ieşi din cazemată. Il învălui îndată 
umezeala nopţii; o luă repede spre cazarmă. Deschizând uşa, fu 
izbit de aerul greu, stătut, dinăuntru. Lipsa totală de ventilaţie 
se făcea simțită. Mai mult de o sută de oameni dormeau pe 
paturi de lemn suprapuse. Plantoanele şedeau pe scaune, sau 
se plimbau prin interval. Zărindu-l pe Zvonariov, gradatul de 
serviciu pe companie se repezi să dea raportul. 

— Unde dorm tunarii mei? îl întrebă Zvonariov. 

— Au şi ieşit cu toţii la lucru, împreună cu doi dulgheri. 

Praporşcikul străbătu cazarma şi intră în poternă. În locul 
treptelor de mai înainte, acum cobori spre ea pe o pantă lină. 
Acolo întâlni mai mulţi soldaţi. După mantalele lor mânjite de 
pământ, Zvonariov ghici că veneau din galeria de minare. 

— A intrat schimbul? întrebă el. 

— Da, să trăiţi. Tunarii s-au dus în galeria din stânga. 

— Noaptea a trecut în linişte? 

— Bocăneşte şi japonezu' pe undeva pe sub pământ, dar nu 
se poate dibui unde, răspunseră soldaţii. 

Praporşcikul trecu prin galeria contraescarpei şi intră în 
caponieră. Acolo, cei doi dulgheri băteau cadrele armăturii; 
lângă peretele din fund se înălța un morman de pământ şi de 
pietre. Zvonariov se aplecă şi se uită în tunelul săpat. Din 
adâncul lui se auzeau bocănituri de cazmale şi de răngi, glasuri 
înăbuşite de oameni. Munca era în toi. 

— Blohin! strigă praporşcikul. 

— E în galeria din stânga, raportă un dulgher. N 

Praporşcikul se îndreptă spre galeria următoare. In 
caponierele de artilerie soldații dormeau pe paiele aşternute pe 
jos. Lângă ambrazuri santinelele pufăiau din ţigări, 
supraveghind şanțul. La gura galeriei din stânga ardea un 
focşor şi fumul lui ieşea prin ambrazură. Iurkin şedea lângă foc, 


363 


încălzindu-şi gamela cu ceai. Praporşcikul îi răspunse la salut 
şi-l întrebă unde e Blohin. 

— E în galerie, sapă împreună cu Lebiodkin. Au şi făcut vreo 
jumătate de arşin de când au intrat în schimb. Aici, pământul e 
moale, se sapă uşor. 

— Câţi oameni sunt înăuntru? 

— Trei: Blohin, ajutorul lui şi unul pus să care pământul. 

O clipă după aceea din galerie apăru un ostaş. În drum, sacul 
lui de pământ plesnise şi ostaşul strângea ruptura cu mâna, 
înjurând de mama focului. Zărindu-l pe Zvonariov, tăcu ruşinat 
şi vărsă pământul lângă ambrazură. 

Zvonariov ordonă soldaţilor să aştepte până se întoarce el, se 
aplecă şi se strecură în galerie. 

În jur era un întuneric de nepătruns. Trebui să înainteze pe 
brânci, căci galeria n-avea decât patru picioare şi jumătate în 
înălţime. Totuşi, se lovea mereu cu capul de armătură. Cuşma 
miţoasă siberiana îl apăra oarecum de izbituri. Îşi lăsase afară 
sabia şi pintenii. În buzunar avea o lanternă. 

În depărtare licărea slab luminiţa unui felinar cu ulei, ba 
ivindu-se o clipă, ba pierind. Pământul i se strecura după guler, 
i se lipea de picioare. După ce străbătu jumătate din distanţă, îl 
strigă pe Blohin. 

— Hei! Cine tropăie răspunse Blohin. Dumneavoastră sunteţi, 
Serghei Vladimirovici? 

Zvonariov se lăsă pe vine şi se apucă să cerceteze armătura. 
Cadrele erau aşezate la o jumătate de arşin unul de altul, sau 
chiar mai mare. Mai departe, lipseau cu totul, deşi solid nu era 
tare. 

— Cât aţi săpat până acum? întrebă praporşcikul. 

— Patru stânjeni şi jumătate. Poate că astăzi o să ajungem la 
şase stânjeni, răspunse Blohin. 

— De ce nu puneţi armătură? 

— Nu-s gata cadrele de întărire şi nu vrem să pierdem 
vremea, îndată ce isprăvim le punem pe toate. Japonezul 
bocăneşte de zor, pe aici pe undeva. Nu mă pot dumiri unde: 
ori sus, ori într-o parte. Ascultaţi şi dumneavoastră. Ostaşul 
tăcu. 

Praporşcikul ascultă bocăniturile slabe, abia perceptibile. Se 
auzeau de undeva din faţă dar nu-ţi puteai da seama dacă 
răsunau deasupra sau sub galerie. 


364 


Zvonariov ajunse la capătul galeriei. Blohin şi Lebiodkin 
şedeau trântiţi într-o rână alături de cazmale, târnăcoape şi mai 
mulţi saci de pânză. 

Lebiodkin luă în mâini un bulgăraş de pământ şi-l frecă între 
degete. 

— E sfărâmicios: argilă, aproape nisip, curge printre degete, 
constată el. 

— De aceea, trebuie neapărat să se întărească tavanul, altfel 
se poate surpa, observă praporşcikul. Lebiodkin, du-te în 
caponieră şi zoreşte-i pe dulgheri. Eu mai stau aici, să ascult ce 
se petrece la japonezi. 

Rămaşi singuri, Zvonariov şi Blohin ascultară încordaţi în 
tăcerea care-i înconjura. Din pricina ventilaţiei insuficiente, 
respiraţia era grea, lampa lumina slab şi, pe deasupra otrăvea 
aerul cu duhoarea ei de ulei ars. Deodată, de undeva din 
dreapta, se auzi o bubuitură destul de puternică. Din tavan 
începu să curgă ţărâna. 

— Bate cu tunul, ori zvârlă grenade, lămuri Blohin. 

— Ce zici, cât o fi de aici până sus, la suprafaţa pământului? 
întrebă Zvonariov. 

— Cine ştie? O fi pe puţin un stânjen şi jumătate. Am mers 
coborând cu un sfert de arşin la unul lungime. 

— Prin urmare, aţi ajuns aproape cu un stânjen sub nivelul 
pardoselii caponierei, şi aici ne aflăm la doi stânjeni, ori, doi şi 
jumătate sub pământ, socoti Zvonariov. 

Alte bubuituri făcură ca pământul să curgă şi mai abundent. 
Un bulgăre mare lovi mică lampă, stingând-o. Totul se cufundă 
într-o beznă de nepătruns. Înjurând pe înfundate, Blohin vâri 
mâna în buzunar după chibrituri. Praporşcikul se înfioră de un 
presentiment. 

— Ia, hai într-acolo unde s-a pus armătură, cât timp încă n- 
am păţit-o, spuse el, şi întorcându-se se târî pe brânci, bâjbâind 
prin întuneric. În aceeaşi clipă, o detunătură puternică vui 
deasupra capului şi tavanul de pământ se prăbuşi. Zvonariov 
scoase un țipăt, silindu-se să scape, dar sub povara 
copleşitoare, se întinse pe fundul galeriei. 

_ Nu putea să-şi dea seama cât timp trecuse din clipa surpării. 
Imprejur, era întuneric ca şi mai înainte; aceeaşi greutate 
apăsa de sus, dar lângă gura lui era un gol, prin care pătrundea 
de undeva aerul. Făcând o sforţare, izbuti să mişte puţin mâna 


365 


dreaptă. O degajă treptat şi o ridică în sus, simțind şi deasupra 
un gol. Pe urmă, reuşi să-şi elibereze şi braţul stâng. Ridicându- 
se puţin, îl strigă tare pe Blohin. Fu uimit de sunetul slab al 
vocii sale. 

Deodată zări sus, deasupra capului, o geană de lumină, şi-şi 
dădu seama că un obuz căzuse peste galerie, surpând-o. 
Lumina pătrundea prin fundul pâlniei făcută de obuz. Începu să 
zvârle la o parte, cu amândouă mâinile, pământul moale, jilav. 

— Blohin, Blohin! strigă iar de câteva ori. Nu primi nici un 
răspuns. După câteva clipe, se ridică în picioare, ajungând cu 
capul chiar la fundul pâlniei. Alături de ea, se vedeau parii 
răsturnaţi ai unui obstacol de sârmă ghimpată; sârma se 
desluşea ca un fir negru, pe fondul plumburiu al zorilor târzii 
de toamnă. Undeva sus, un proiectil trecu în zbor, şuierând 
ascuţit, şi explodă violent. 

„Dacă japonezii văd pâlnia şi sar în ea? îl săgetă un gând. 
Atunci, vor observa numaidecât surpătura şi vor arunca imediat 
în ea o bombă, sau va nimeri aici vreo grenadă zvârlită chiar de 
ai noştri!...” 

Zvonariov se grăbi să coboare. 

— Blohin! strigă el din răsputeri. Răspunde! 

Trase cu urechea; i se păru că aude un geamăt slab sub 
mormanul de pământ. Se apucă să arunce repede ţărâna 
înaintea sa. Peste puţin, mâna lui dădu de ceva tare. 

„O cizmă!” gândi. După poziţia piciorului, socoti cu 
aproximaţie unde trebuia să fie capul ostaşului, continuând să 
scurme pământul şi mai repede. Peste o clipă dădu de şapcă. 
Aceasta acoperea faţa lui Blohin. Palid ca un mort, cu ochii daţi 
peste cap, ostaşul părea cu totul lipsit de viaţă. 

— Blohin! strigă el aplecându-se spre faţa lui. Dar ostaşul 
rămânea nemişcat. În zadar îl scutură, îi suflă în faţă. 
Pierzându-şi nădejdea, se gândi să folosească un ultim mijloc: îi 
vâri încet un chibrit în nas şi-l gâdilă uşor. Nasul îi fremătă, 
obrazul i se zbârci şi, în cele din urmă, soldatul strănută 
violent. 

— Trăieşte! strigă praporşcikul, plin de bucurie. Ce te doare? 

Ostaşul gemu încetişor, închise ochii şi răspunse cu glas abia 
auzit: 

— Aş bea... o votculiţă... 

— Mai rabdă puţin, o să ne dezgroape curând. Ia să-ţi ridic 


366 


capul mai sus. Zvonariov strânse un mic morman de pământ la 
căpătâiul lui Blohin. 

Preocupat de Blohin, uitase cu desăvârşire totul, când, 
deodată, auzi limpede înapoia lui zângănit de cazmale şi larmă 
de glasuri. Ajutorul era aproape. 

— Înălţimea voastră! Hei, Blohin, unde sunteţi? ajunse până 
la urechile lui un strigăt prin stratul de pământ. 

— Trăim, săpaţi mai iute! strigă din răsputeri praporşcikul şi 
se uită cu teamă spre surpătura de deasupra capului. 

— Mai răbdaţi niţel, Serghei Vladimirovici; peste o jumătate 
de ceas ajungem la dumneavoastră! Praporşcikul recunoscu 
vocea lui Lebiodkin. Cazmalele începură iar să zângănească. 

Peste puţin, Blohin se dezmetici de-a binelea. 

— Ar trebui să săpăm şi noi spre ei, spuse el, cu glasul încă 
slab. 

— Bine, bine, stai liniştit. O să zvârl eu pământul. Numai să 
nu se năruie tavanul din nou, răspunse praporşcikul şi se apucă 
să arunce ţărâna la o parte cu amândouă mâinile, în direcţia 
salvatorilor. 

După vreo patruzeci de minute de trudă încordată, se zări 
lumina unei gazorniţe, iar după alte cincisprezece minute, 
Zvonariov era în caponieră. În urma lui fu scos şi Blohin, pe 
braţe. Debogori Mokrievici care aştepta la gura galeriei, salută 
apariţia praporşcikului printr-o observaţie ironică: 

— E jale, când artileriştii se apucă de lucruri la care nu se 
pricep! Îţi dau un sfat amical: întoarce-te, chiar azi, la bateria 
dumitale. 

— Îţi mulţumesc; n-am nevoie de sfaturile dumitale; ţine-le 
pentru dumneata, te rog, răspunse tăios Zvonariov şi se 
apropie de Blohin, care era îngrijit de soldaţi. 

— Dacă aş trage o duşcă, ceru rugător ostaşul, m-aş 
înzdrăveni îndată. 

— Nu duşcă, ticălosule, ci vergi ţi-ar trebui! Cum ai putut, 
secătură, să sapi fără să pui armătură? se năpusti asupra lui 
porucikul de pioneri. 

— Acest lucru s-a făcut din ordinul meu personal, pentru că 
lucrările să meargă mai repede, îi luă apărarea Zvonariov. 
Întrucât eu răspund de executarea galeriei de minare, te rog să 
nu te amesteci unde nu te priveşte. Prezenţa dumitale aici o 
consider cu totul de prisos. 


367 


— Comportarea dumitale, deşi îşi are explicaţia în spaima 
prin care ai trecut, este inadmisibilă în relaţiile de serviciu 
dintre doi ofiţeri, aşa că voi raporta acest lucru pe cale 
ierarhică. Spunând aceste cuvinte, Mokrievici plecă ofensat. 

— Ptiu, ce caţă! spuse oţărit Lebiodkin. Când eraţi îngropaţi 
acolo eu şi cu lurkin am dat numaidecât fugă să zvârlim 
pământul şi am trimis un om să-l anunţe pe comandant. Ela 
trimis încoace pe porucik. Şi dumnealui s-a apucat să ne 
dăscălească: aia se poate, şi aia nu. Eu, i-am spus atunci: bine, 
dar până ne moşmondim noi aici, oamenii pot să piară acolo 
înăbuşiţi. Iar el, pleosc! m-a plesnit peste flaşnetă de-am văzut 
stele verzi! 

Zvonariov se gândi să se ducă în adăpostul ofiţerilor ca să se 
spele şi, totodată, să facă rost de puţină votcă pentru Blohin. 
Reazanov şi Karamişev jucau în doi bridge husăresc. Apariţia 
lui nu stârni nici mirare, nici bucurie, parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic deosebit. 

— Ţi-am şi expediat lucruşoarele la statul-major al frontului, 
credeam că s-a zis cu dumneata, spuse căpitanul, fără grabă. 

— Dar de ce v-aţi grăbit aşa? Acum n-am cu ce să mă spăl. 

— la săpunul şi prosopul meu. Uite, poftim lista lucrurilor 
trimise la comandament. 

Zvonariov citi notiţa. 

— Dar unde sunt binoclul şi gamela? se miră el. 

— În locul lor s-au anexat la lucruri cinci ruble. Porucikul 
Karamiîşev a cumpărat binoclul cu patru ruble şi cincizeci de 
copeici, iar gamela e la mine sub pernă. 

— Dar acesta e jaf curat! Binoclul costă cel puţin două zeci şi 
cinci de ruble, iar gamela, trei, se indignă Zvonariov. 

— Vânzarea a avut loc prin licitaţie publică, în prezenţa 
tuturor ofiţerilor din fort, prin urmare, cu respectarea legii. 

Zvonariov nu mai găsi necesar să asculte argumentele 
căpitanului. Îşi luă termosul de pe pat şi desprinse binoclul din 
perete. 

— Te rog să nu iei fără voie lucrurile altuia! sări Karamişev. 
Şi apoi, ce-ţi trebuie binoclu, într-o galerie subterană? 

— Îl iau ca să nu mi-l fure cineva, răspunse praporşcikul şi 
plecă înapoi, spre caponieră. 

Acolo, Mokrievici îi bătea nespus de calm pe Lebiodkin şi pe 
Blohin, care stăteau drepţi în faţa lui. Porucikul îi pocnea 


368 


tacticos cu pumnul în fălci, când pe unul, când pe celălalt, şi 
spunea cu glas scăzut: 

— Acu o să ţineţi minte cât ăţi trăi cum se execută ordinul 
meu! Când vă ordon să muriţi - să muriţi! Că de nu, vă împuşc 
ca pe nişte javre râioase! 

Lebiodkin nu mai vedea cu ochiul drept, umflat de lovituri, 
iar din buzele strivite ale lui Blohin curgea sânge; totuşi ambii 
ostaşi stăteau smirnă, neîndrăznind să se apere. 

—  Încetează imediat porcăria asta! strigă praporşcikul, 
repezindu-se la el. Şi pleacă de-aici, căci altfel, nu mai răspund 
de mine! 

Rostind aceste cuvinte, apucă o puşcă rezemată de perete: 

— Blohin, Lebiodkin, lurkin! Puneţi mâna pe arme! 

Porucikul de pioneri încercă să răspundă ceva, dar Zvonariov 
răcni la el atât de năprasnic, încât Mokrievici se grăbi să 
dispară. 

— Înălţimea voastră, nu trebuie să vă faceţi atâta sânge rău 
pentru noi, îl sfătui Blohin pe Zvonariov. După părerea ălor 
mari, tocmai d-aia are ostaşu mutră - ca să fie stâlcită în bătaie, 
adăugă el, ştergându-şi sângele de pe obrazul slutit. 

— Serghei Vladimirovici, mai bine duceţi-vă şi vă odihniţi, îl 
îndemnă la rândul lui Lebiodkin. Cred că nici dumneavoastră n- 
aţi dus-o bine când v-a acoperit pământul. 

— Acum nu-i momentul. Trebuie să astupăm imediat toată 
porţiunea prăbuşită din galerie, ca japonezii să nu poată 
pătrunde prin ea până aici, hotări Zvonariov. 

Fură chemaţi ostaşii, pioneri şi tiraliori, daţi în ajutorul 
tunarilor. Praporşcikul le explică ceea ce aveau de făcut. 

— Fără voia domnului porucik, nu putem să facem nimic, se 
încăpăţânară pionerii: o să ne bage de vii în pământ, deşi noi 
credem că e bine aşa, cum ziceţi dumneavoastră. 

— Bine, voi duceţi-vă în galerie, iar eu am să lucrez aici doar 
cu tunarii mei. 

— Vă ajutăm noi, înălţimea voastră, răspunseră pe 
neaşteptate mai mulţi tiraliori care ascultaseră convorbirea 
praporşcikului cu pionerii. Porucikul nu e lege pentru noi, nu 
suntem sub ordinele lui. 

După cinci minute munca era în toi. Porțiunea prăbuşită din 
galerie fu astupată cu saci umpluţi cu pământ. Totodată, fu 
astupat bine şi fundul pâlniei. 


369 


Cu această treabă ziua trecu pe neobservate. Se înserase. 
Trebuiră să aprindă lumânări. Peste puţin, fu adusă cina pentru 
ostaşi. Tiraliorii şi pionerii se strânseră pâlcuri pe lângă 
marmite. Tunarii se apropiară şi ei la noroc cu gamelele, dar 
fură întâmpinați de un refuz categoric. 

— Comandantul fortului a ordonat să nu li se dea nimic. Să 
se care din fort, zice - cu praporşcikul lor cu tot, până n-au 
păţit-o, vesti Iurkin, care se întorsese cu mâinile goale. 

Blohin înjură crunt şi se uită întrebător la Zvonariov. 

— Mă duc chiar eu să lămuresc această chestiune. În cel mai 
rău caz, ne întoarcem la Zaliternaia. Acolo, desigur că o să ni 
se dea de mâncare. 

Când Zvonariov, îi adresă lui Reazanov rugămintea de a da 
de mâncare ostaşilor săi, acesta se uită mirat la el. 

— Cum, eşti încă aici? Te sfătuiesc să dispari cât mai repede 
din fort. Poftim, sunt în posesia unui raport al porucikului 
Debogori Mokrievici, prin care te acuză de insubordonare făţişă 
şi de călcare grosolană a disciplinei militare. Ar trebui să te 
arestez imediat şi să te înaintez la comandamentul sectorului. 

— Acum nu e vorba de mine, ci de ostaşi. Vă rog să le daţi de 
mâncare. 

— Potlogarii dumitale vor fi scoşi imediat de aici în pumni, 
din ordinul meu. Ei stârnesc dezordine printre tiraliori şi 
pioneri. 

Cine ştie cum s-ar fi sfârşit această discuţie, dacă n-ar fi 
apărut în cazemată Raşevski. 

— Serghei Vladimirovici, îmi pare bine că te văd viu şi 
nevătămat spuse el, strângând cu căldură mâna praporşcikului. 
Povesteşte-mi amănunţit ce ţi s-a întâmplat. Mărturisesc că nu 
mă aşteptam să te mai văd în viaţă când mi s-a arătat la 
comandament raportul căpitanului Reazanov şi lucrurile 
dumitale, trimise de el. Scrisoarea dumitale către mademoiselle 
Belaia a fost expediată. 

„Biata Varia, o să se necăjească degeaba!” îşi zise 
praporşcikul, care între timp uitase cu desăvârşire de bileţelul 
pe care-l scrisese în noaptea aceea. 

Îi poveşti cu de-amănuntul lui Raşevski toate peripeţiile zilei 
care trecuse până la alungarea lui din fort. Locotenent- 
colonelul îl asculta tăcut, ciupindu-şi barbişonul şi făcându-şi 
însemnări în carnetul de campanie. 


370 


— Serghei Vladimirovici, câţi bani ai avut? întrebă el pe 
neaşteptate. 

— O sută douăzeci şi patru de ruble, plus ceva mărunţiş. 

— La comandament, n-au fost predate decât douăzeci şi 
patru de ruble. 

— Au furat din bani pe drum, ticăloşii! exclamă Reazanov, 
roşind. 

— Căpitane, îţi recomand să cauţi neapărat banii lipsă, îl 
sfătui Raşevski, întorcându-se spre el. Pe urmă, citi raportul lui 
Mokrievici şi spuse calm: 

— Bineînţeles, toată acestea sunt curate aiureli. Porucikul e 
mutat din ordinul meu la fortul 3, unde va pleca de îndată. 
Toate lucrările de aici le va prelua praporşcikul Zvonariov. 
Căpitane, dă imediat tunarilor să mănânce. Hai să mergem în 
caponieră, încheie Raşevski către Zvonariov, ridicându-se de pe 
scaun. 

— Te rog să-mi spui părerea dumitale sinceră despre 
rânduiala din acte în fort, îl rugă el în drum pe Zvonariov. 

— Nu există nici o rânduială! Ofițerii şed în adăpostul lor iar 
ostaşii apără fortul după cum îi taie capul. Mai exact, 
comandantul de căpetenie şi apărătorul fortului este sfântul 
Nicolae „ocrotitorul Rusiei”, zâmbi praporşcikul. 

— Va trebui să-l înlocuiesc pe comandant; pe Reazanov o să-l 
trimitem în altă parte, iar lui Karamişev o să-i încredinţăm o 
misiune de recunoaştere pentru precizarea direcţiei în care 
înaintează galeriile japoneze. 

— Mai bine încredinţaţi-mi-o mie. El nu prea va fi în stare 
sau, mai bine-zis, nu prea vă avea bunăvoința să execute cum 
trebuie o asemenea misiune. 

— II vom obliga s-o facă. Dacă nu va aduce informaţiile 
necesare va pleca din nou în recunoaştere, până ne va aduce 
ceea ce ne trebuie. 

Trecând de îndată la inspecția lucrărilor, Raşevski aprobă 
toate măsurile luate de praporşcik şi mulţumi tunarilor pentru 
râvna cu care muncesc. 

— Hm! Rău ţi-a mai avariat fizionomia prăbuşirea galeriei, 
remarcă locotenent-colonelul, uitându-se la Blohin. 

— E isprava lui Mokrievici, el l-a făcut aşa de frumos, 
răspunse Zvonariov. 

— Şi pe tine la fel? îl întrebă Raşevski pe Lebiodkin. 


371 


— Da, înălţimea-voastră. 

— Are mâna grea porucikul. Se pare că încă n-a flămânzit de- 
ajuns, observă  locotenent-colonelul. Am să-i raportez lui 
Kondratenko şi acest lucru. El are o repulsie fizică faţă de 
„dentişti”. N-ar fi cazul să-ţi dau dumitale şi soldaţilor o zi-două 
repaos? Pare-mi-se că e aproape o săptămână de când trudiţi 
aici! 

— Nu ne dăm în lături. 

— Ei, atunci, mâine, trimit pionerii să vă schimbe, dar în 
noaptea aceasta va trebui să mai rămâneţi. 

Zvonariov îi mulţumi pentru grija pe care le-o purta. Când se 
întorceau din caponieră se ciocniră pe neaşteptate, în poterna 
întunecoasă, cu Varia. 

— Ei, nu mai fugi aşa, cu sufletul la gură! Ţi s-a spus doar că 
este viu şi nevătămat, răsună în întuneric glasul lui Boreiko, 
care abia se ţinea după fată. 

Varia, însă, cu riscul de a se lovi la cap, alerga val vârtej 
înainte şi, în sfârşit, dădu peste ofiţeri. Fără să-şi dea seama 
prin întuneric pe cine are înaintea ei, îl apucă pe Raşevski de 
mână şi cu glasul întretăiat de plâns şi de emotie, rosti: 

— Eşti viu, neatins, Seriojenka? De-ai şti prin ce am trecut 
astăzi! Indată ce am primit scrisoarea ta, am dat fuga la 
comandament şi am cerut voie să mă lase pe poziţii, dar nu m- 
au lăsat şi am alergat la Zaliternaia, la Urs. Ei, a intrat şi el în 
acţiune şi m-a adus încoace! turuia fata, uitându-se cu 
încordare la Raşevski. 

— Cu toate că şi numele meu e Seriojenka, nu-s eu acela pe 
care-l căutaţi, răspunse  locotenent-colonelul, trăgându-şi 
încetişor mâna. 

— Ah, scuzaţi... de emoție, mi-am pierdut cu desăvârşire 
capul! Îmi închipuiam, credeam că n-o să-l mai văd... Pe 
neaşteptate Varia izbucni într-un hohot de plâns, de astădată 
îmbrăţişându-l pe Zvonariov. 

— Linişteşte-te, Varia dragă, doar totul a trecut cu bine, 
spuse praporşcikul, mângâind-o. Fata se lipi de pieptul lui. 

Raşevski şi Boreiko se îndepărtară, discreţi. 

— Trebuie să pleci imediat, chiar astăzi, chiar acum, din 
fortul acesta afurisit. Altfel, am să înnebunesc! Auzi, Serghei 
Vladimirovici? 

— Mâine am învoire... dar poimâine trebuie să mă întorc aici. 


372 


— Ba nu, n-ai să te mai întorci; nu mai pot, ai milă de mine! O 
să mă duc la Kondratenko să-l rog să-ţi dea drumul; dacă mă 
refuză, mă arunc în genunchi la picioarele lui şi nu mă ridic 
până nu te lasă să pleci de-aici, îngăimă Varia, repezit şi fără 
şir. 

— Nu te amesteca. O să mă lase să plec la Zaliternaia, îndată 
ce va fi gata galeria de minare. 

— O să te trimită în alt infern. 

— Ei, acum, pretutindeni în Arthur este la fel. Mai mult calm, 
Variuşa. Mâine, am să fiu la Zaliternaia; vino şi dumneata. O să 
stăm de vorbă mai mult, o îmbărbătă Zvonariov. Fii rezonabilă. 
Să mergem, cred că suntem aşteptaţi. 

Trecură de cazarmă şi intrară în cazemata ofiţerilor. 
Înăuntru erau Boreiko, Raşevski şi Reazanov. Acesta din urmă 
părea tulburat, zăpăcit. 

— Praporşcikul nu m-a înţeles bine; îmi permit să vă asigur 
că e o neînțelegere la mijloc, îngăima Reazanov. Iată şi suta de 
ruble a dumitale, s-a rătăcit în sertarul mesei, adăugă el, 
întinzând banii. Cred că acum totul este în ordine. 

Zvonariov îi mulţumi cu răceală. 

— Dat fiind că aici s-au aranjat lucrurile, putem să plecăm, 
constată Raşevski, pregătindu-se de plecare. 

— Mergem şi noi cu dumneavoastră, se asocie Boreiko. 

— Serghei Alexandrovici, n-ar fi cazul să se amenajeze aici 
un post de prim-ajutor, ca la Avrorov? întrebă Varia. 

— De ce nu? Se poate. Dar cine s-o facă? 

— Eu... 

— Ei, atunci, nu se poate! declară categoric Raşevski. 

— Dar de ce? se încăpăţână Varia. Eu, adică împreună cu 
Serghei Vladimirovici, am amenajat postul numărul doi la 
Zaliternaia, şi generalul Kondratenko ne-a lăudat. 

— Aici nu e cazul. La fiecare explozie de obuz sau de grenadă 
ai să laşi răniții şi ai să te repezi să-l cauţi pe Serghei 
Vladimirovici. lar el, la rându-i, o să fie neliniştit din cauza 
dumitale. 

— Dar el nici nu se gândeşte la mine! Dacă ar fi aşa, n-ar fi 
acceptat să vină aici să sape galeria de minare. 

— Dar biletul l-ai uitat? insinuă Zvonariov. 

— Ei, ce-a fost, a fost... 

Zvonariov şi Reazanov îi însoţiră pe vizitatori până dincolo de 


373 


pod, şi se întoarseră în cazemată. Mokrievici nu mai era acolo, 
Karamişev primise misiunea de a conduce o incursiune de 
noapte, şi acum, la adăpostul întunericului, încerca să găsească 
cel mai potrivit drum pentru a ieşi din fort. 

— Serghei Vladimirovici, sper că nu-mi porţi pică pentru 
micile diferende care au avut loc astăzi? întrebă Reazanov, 
care, în urma discuţiei pe care o avusese cu Raşevski, devenise 
deosebit de îndatoritor faţă de praporşcik. 

Zvonariov mormăi ceva în doi peri şi salută. Hotărâse să nu 
mai petreacă noaptea în cazemata ofiţerilor, ci în caponieră, 
aproape de locul lucrărilor. Îşi găsise ostaşii la cină. În fiertura 
din marmită, pluteau câteva boabe de fasole amestecate cu 
cartofi fărâmaţi. 

— Cu mâncarea asta nu prinde puteri omul. Apă chioară şi pe 
deasupra cu ciumiză chinezească! bodogănea Blohin. De ne-am 
întoarce odată la noi, la Zaliternaia! 

— Cu asemenea mâncare, întări praporşcikul nu e de mirare 
că soldaţii bolesc. 

— Cazemata asta o trecem pe numele nostru. Să rămână a 
artileriei, hotărî Blohin după ce mâncară. Hai, pifanilor, căraţi- 
vă de-aici şi luaţi-vă toţi păduchii cu voi! porunci el tiraliorilor 
dimprejur. 

— Dg’ ce, parcă tu n-ai? se oţări unul. 

— Am, cum să nu, dar alt soi, model artilerie, 1877. 

— Şi ce, nu pişcă? 

— De noi nu se ating, dar pe răcani ca voi îi mănâncă de vii, 
şuguia mereu Blohin. 

Istoviţi de truda zilei, Zvonariov şi Blohin se lungiră pe un 
braţ de gaolian aşternut pe jos. Praporşcikul îşi aduse aminte 
de Varia, de zbuciumul ei pornit din inimă, şi simţi deosebit de 
pătrunzător cât de adânc intrase în viaţa lui această fată bună, 
cât de mult se legase sufleteşte de el. 

„De s-ar termina mai repede războiul. Atunci voi putea să-mi 
încerc norocul şi în viaţa de familie”... gândi el, oftând, şi căzu 
îndată într-un somn adânc. Spre miezul nopţii fu însă trezit de 
frig şi se duse să vadă cum mergea lucrarea. Doi pioneri şi doi 
tiraliori, sub conducerea lui Lebiodkin, săpau de zor, adâncind 
galeria, şi cărau sacii cu pământ. În fundul tunelului se auzea 
slab bocănitul japonezilor, care săpau şi ei o galerie. 

„Trebuie să precizăm cât mai repede ce lucrări fac şi în ce 


374 


direcţie”, gândi Zvonariov, intrând în caponieră. Acolo îşi 
împărtăşi gândurile soldaţilor. 

— Serghei Vladimirovici, haideţi amândoi într-o 
recunoaştere, propuse Blohin, care se trezise şi el. Acum e 
noapte, întuneric, să dăm o raită pe la japonez. Poate om afla 
ceva. 

Lăsând comanda lui Lebiodkin, praporşcikul se duse 
împreună cu Blohin la Reazanov. Căpitanul şedea la masă şi 
bea votcă. În faţa lui stătea Karamîşev, tulburat, cu mantaua 
mânjită de noroi: 

— Orice ai spune, Vasili Petrovici, dar eu nu mă mai duc. 
Japonezii au nişte căţei foarte ageri. Latră la cel mai mic 
zgomot şi ne descoperă. 

Zvonariov îi informă că dorea să execute el însuşi o 
recunoaştere în sectorul lucrărilor japoneze. 

— Te felicit pentru această intenţie. De vreme ce conduci 
lucrările din galerie, eşti cel mai indicat să faci acest lucru. Bei 
un „steag rusesc”? 

Zvonariov refuză; Karamişev, însă, cu vădită încântare turnă 
în pahar votcă, peste ea pipermint albăstrui şi apoi abricotin 
roşu. Băuturile nu se amestecară, alcătuind culorile steagului 
rusesc, de unde venea şi denumirea acestei băuturi. Porucikul 
goli paharul pe nerăsuflate şi se înroşi îndată că racul. 

— Ei, acum vrei să pleci din nou în recunoaştere împreună cu 
praporşcikul? întrebă Reazanov, zâmbind pe sub mustață. 

— Nu; azi, m-am jucat destul de-a v-aţi ascunselea cu 
moartea. S-o lăsăm pe mâine. Acum o să mă odihnesc. După o 
clipă, porucikul sforăia de mama focului. 

Reazanov bea votcă în tăcere. 

— Hai să facem o plimbare prin fort, îi propuse el lui 
Zvonariov. 

Din cazemata ofiţerilor coborâră dedesubtul ei, în magazia 
de pulbere, care era goală, iar de acolo, ajunseră în cazarmă de 
jos, în „gorjă”. Protejată de încăperea de sus, de pământ şi de 
un strat de pietre, acolo era adăpostul cel mai ferit din fort. 

Îndată ce deschiseră uşa, fură izbiţi de un miros iute de 
iodoform, de fenol şi de alte medicamente, îmbinat cu izul 
obişnuit al soldatului, izul de sudoare şi de trup nespălat. 
Intrând înăuntru, cel dintâi lucru pe care-l văzură, fură mai 
multe cadavre întinse pe paturi. 


375 


— Scoateţi morţii afară până nu s-au împuţit! ordonă 
Reazanov. 

Alături de morţi zăceau vreo zece răniţi. Infirmierii le dădeau 
apă, le pansau rănile şi, pe cât le stăteau în putinţă, căutau să-i 
îmbărbăteze. În aer pluteau nori groşi de fum de mahorcă, 
iritând ochii şi gâtul. Gazorniţele luminau cu o flăcăruie palidă. 

— Deschideţi uşa şi aerisiţi adăpostul! Aţi făcut aici o 
fumăraie, de nu mai e chip să răsufli, strigă Reazanov. 

Zvonariov observă că mulţi ostaşi erau pe jumătate 
dezbrăcaţi. 

— Cum o să alerge afară, în caz de alarmă? întrebă el. 

— Aici se adăpostesc două plotoane din rezervă. Ele nu ies 
imediat, aşa că oamenii au timp să se îmbrace, răspunse 
căpitanul. 

În fundul cazărmii fusese improvizat un depozit de proiectile 
de calibru mic. Erau câteva sute de bucăţi, puse chiar sub 
păturile pe care dormeau soldaţii. Lângă ele se aflau nişte lăzi 
de zinc cu cartuşe. 

— De ce au fost depozitate aici, în loc să fie duse în magazia 
de pulbere? întrebă nedumerit Zvonariov. 

— Mulţam de sfat! Magazia se află alături de cazemata 
noastră. Acolo e de-ajuns să cadă un obuz, ca să sărim în aer, 
pe când aici, sunt şi mai bine adăpostite iar, în caz de explozie, 
se curăţă răcanii, nu noi, răspunse căpitanul, foarte calm. 

După ce vizitară încăperea de jos, urcară în cazarma de sus. 
Acolo lucrurile arătau oarecum altfel. Ostaşii şedeau pe 
marginea paturilor, sau culcaţi cu armele lângă ei; aproape 
niciunul nu dormea. Întreaga companie putea să iasă în orice 
clipă înarmată. La intrare erau puse în bătaie două mitraliere, 
cu benzile introduse în lăcaşul lor. Servanţii moţăiau lângă ele. 
La apariţia celor doi ofiţeri, ostaşii săriră în picioare, luând 
poziţia de drepţi. Reazanov trecu încet de-a lungul paturilor, 
uitându-se atent la tiraliori. 

Căpitanul trase cu urechea la exploziile înăbuşite, care se 
auziră deodată dinspre curticica interioară a fortului. 

— De cu setară se tot agită ticălosul de japonez. 

— Să nu pornească la asalt, se nelinişti Reazanov. 

— Inălţimea-voastră, ne aude cum scurmăm pământul, şi se 
teme să nu-l zvârlim în aer. De frică, aruncă grenade, se 
amestecă în vorbă Blohin. 


376 


— Eu mă întorc în cazemată, spuse căpitanul. Pe dumneata 
te rog să observi de pe parapete ce se petrece la inamic. 

Zvonariov se execută. Afară era întuneric beznă. Nori grei 
atârnau jos, deasupra fortului. Se cernea o ploaie plictisitoare 
de toamnă prin care fascicolele de lumină ale proiectoarelor 
răzbeau anevoie. 

Când i se deprinseră ochii cu întunericul, praporşcikul 
desluşi siluetele santinelelor, lipite de creneluri. Cu toată bezna 
nopţii, împuşcăturile nu conteneau o clipă. 

— Păzea! strigă Blohin şi-l îmbrânci pe Zvonariov la 
picioarele parapetului. Aproape în aceeaşi clipă, licări o flacără 
orbitoare şi bubui explozia unei grenade. 

Îndată după aceea, Zvonariov şi Blohin se urcară din nou pe 
parapet, scrutând bezna dimprejur. Dincolo de perdeaua ploii, 
tranşeele japoneze se conturau vag, ca o dungă abia 
perceptibilă. Sclipirile focurilor de armă fulgerau o clipă, când 
ici, când colo. 

— Acum ar trebui făcută recunoaşterea, îşi dădu cu părerea 
Blohin. 

— Te înfunzi în noroi şi te rătăceşti în întuneric, obiectă 
Zvonariov. 

— Nicidecum! Tocmai o vreme ca asta e potrivită ca să dai o 
raită la japonez. Haideţi chiar spre trecerea ascunsă, propuse 
el; de acolo, e un pas până la mutră-strâmbă; dacă n-om vedea, 
poate c-om auzi ceva. 

Zvonariov şovăi o clipă. Poteca era îngustă de un arşin, 
trecând pe lângă taluzul exterior al şanţului, de-a lungul 
galeriei contra-escarpei. Chiar ziua, puteai să faci un pas greşit 
şi să cazi în şanţ de la o înălţime de trei stânjeni. Noaptea era şi 
mai primejdios să treci pe marginea şanţului. Indată ce se 
însera, acolo se instalau şi posturi de santinele. După o clipă de 
şovăială, acceptă. Traversară cu băgare de seamă curticica şi 
se duseră la Reazanov căruia îi împărtăşiră observaţiile şi 
intenţiile lor. 

— Vă urez succes, deşi, sunt sigur că rezultatele vor fi 
contrare, le spuse căpitanul la plecare. 

Fură nevoiţi să se strecoare orbeşte, târâş, până la trecerea 
camuflată. Îi opri glasul speriat al unei santinele: 

— Stai! Cine-i? 

Aflând cine sunt, unde se duc, se oferi să-i conducă până la 


377 


caponieră. 

Simţind ceva, japonezii începură să tragă şi să arunce 
grenade. Una căzu chiar la picioarele lui Zvonariov. Fitilul 
Bickford licărea în întuneric ca un punctuleţ roşu. Praporşcikul 
încremeni de groază, încă o clipă, şi încărcătura de un funt de 
piroxilină avea să explodeze la picioarele lui, să-l ucidă, ori să-l 
mutileze pentru toată viaţa. Zvonariov privea ca fascinat 
luminiţa, fără să se poată mişca din loc. 

— Hai te cară, rosti liniştit tiraliorul, împingând cu piciorul în 
şanţ grenada care explodă îndată acolo. 

Abia atunci înţelese de-a binelea praporşcikul prin ce 
primejdie trecuse. 

— Îţi mulţumesc, frate! spuse el, luând mâna ostaşului. 

— Ei, înălţimea voastră! Un fleac. Câte de astea aruncăm noi 
în şanţ, în fiecare noapte! răspunse tiraliorul domol. 

Ajuns la acoperişul caponierei, Zvonariov voi să se ridice şi 
să se uite împrejur. În clipa aceea, însă, fascicolul de lumină al 
unui proiector japonez se opri în dreptul lui. Trebui să 
încremenească din nou într-o aşteptare chinuitoare până se va 
deplasa. Începu să tremure de frig. 

— Hai îndărăt, îi propuse el lui Blohin. 

— Să mai stăm niţel, Serghei Vladimirovici. Număr până la o 
sută; dacă nu mută lumina, ne târâm înapoi. 

Nu apucă să numere însă nici până la cincizeci, că raza se 
stinse deodată şi se făcu din nou întuneric beznă. Blohin sări pe 
parapet şi începu să se târască înainte. Zvonariov rămase pe 
loc lângă două santinele, aşteptându-l. Până la japonezi, nu 
erau decât vreo treizeci de paşi. In liniştea nopţii, se auzeau 
limpede vorbele lor guturale, izbituri de cazmale, zăngănit de 
fier şi hămăitul subţirel, ascuţit, al câinilor de pază. 

— Ptiu, lua-i-ar naiba! Isteţi mai sunt! Pe un rus, îl simt de la 
o sută de paşi, dar la ai lor nu latră, spuse în şoaptă unul dintre 
tiraliori. 

Trăgând cu urechea la vorbele lor, Zvonariov se uita încordat 
în direcţia în care dispăruse Blohin. 

— Şşşt, mai încet: să auzim ce se petrece în faţă, curmă el 
şopotele ostaşilor. 

—  Înălţimea-voastră, să nu vă ridicaţi că vă pot simţi, îl 
preveniră tiraliorii. 

Deodată, în faţă, la japonezi, un câine lătră răsunător. 


378 


— L-a adulmecat, lepra, mormăiră ostaşii într-un glas. Ei, acu 
să vezi dandana! 

După o clipă de tăcere, începură să răpăie focuri de puşcă, şi 
să zboare grenade. Praporşcikul şi tiraliorii se lipiră de 
parapet. 

— S-a dus pe copcă, dracu împieliţat! spuse unul din tiraliori, 
despre Blohin. 

Zvonariov mai aşteptă câteva clipe şi apoi cuteză să scoată 
capul de după parapet, dar fu cât pe ce să se izbească de 
cizmele lui Blohin, care se târa îndărăt. Uimitor de încet, fără 
cel mai mic zgomot, ostaşul cobori în tranşee prin trecerea 
camuflată. 

— N-am văzut nimic, dar am tras cu urechea în ce parte se 
lucrează: puţin mai la dreapta de noi. 

Trecu cel puţin un sfert de ceas până când, în sfârşit, 
japonezii se liniştiră. În timpul acesta, lângă Zvonariov căzură 
alte câteva grenade, dar acum fără să se tulbure, praporşcikul 
le zvârlea în şanţ, unde explodau. 

— Trebuie să se născocească o bombiţă d-asta în aşa fel ca să 
plesnească la izbitură! îşi dădu cu părerea Blohin. Hai înapoi, 
Serghei Vladimirovici. Ambii artilerişti porniră încetişor de-a 
lungul parapetului. 

Reazanov dormea dus, cu capul pe masă. Alături de el se afla 
un pahar cu votcă, început. 

— Îmi daţi voie, înălţimea voastră? întrebă Blohin şi, fără să 
mai aştepte încuviințarea, goli paharul. Acu’ mi s-a făcut inima 
mai veselă, zâmbi el. 

Karamişev sforăia pe pat. Praporşcikul nu-i mai trezi pe cei 
doi ofiţeri şi, împreună cu Blohin, intră în caponieră. 

În cazarmă nu dormea aproape nici un om. În mijloc, pe un 
pat, un soldat bărbos între două vârste, povestea un basm. 
Tiraliorii, lungiţi pe pături, sau stând pe marginea lor, 
împrejurul lui, ascultau cu luare-aminte şi pufăiau de zor din 
țigări. 

La ivirea praporşcikului, săriră cu toţii în picioare. 

— De ce nu dormiti? îi întrebă acesta. 

— Îşi cam face de cap azi, gălbejitu'. Aruncă mereu la 
bombiţe. Să nu dea năvală peste noi, spuse un subofițer. 

— Hai să mergem, Blohin, zise Zvonariov. 

— Tare-s bătuţi în cap pifanii ăştia, n-au nici un chichirez! La 


379 


noi, e cu totul altceva: Când l-auzi cântând pe Belonogov - te 
unge pe inimă; face Zaiaţ o şotie - te strici de râs; răcneşte 
odată porucikul - tremură bojocii în tine! sporovăia Blohin, 
ţinându-se după Zvonariov. 

În galeria contraescarpei, soldaţii vegheau de asemenea, 
lângă focurile aprinse chiar pe pardoseala de beton. Fumul 
plutea în rotocoale, sus spre tavan. 

— Ciudat! În noaptea asta, toţi ofiţerii dorm, iar soldaţii stau 
şi veghează, spuse praporşcikul. 

— Apără fortul, ca să nu-l ia mutră-strâmbă, aşa, pe 
neaşteptate. 

— De asta, trebuie să aibă grijă mai întâi ofiţerii, şi apoi 
soldaţii. 

— Ostaşul le chibzuieşte şi singur pe toate, nu aşteaptă să fie 
pisat. Au primit ordin: „apăraţi fortul”; şi îl apără cu toţii. 

Lucrările din galeriile de minare erau în plină desfăşurare. 
Lebiodkin diriguia în stânga şi-n dreapta, şi tiraliori şi pioneri. 
Iurkin îl ajută, lămurindu-i ce trebuia făcut şi în ce chip. Ostaşii 
îl ascultau fără vorbă, recunoscând autoritatea tunarilor. 

— Din amândouă hrubele se aude cum scurmă iapoşka. Din 
stânga spre dreapta, şi din dreaptă spre stânga. Se pare că 
sapă între ale noastre, raportă Lebiodkin. Ar trebui să mai 
săpăm una de-a curmezişul. 

Zvonariov intră în ambele galerii, ascultă zgomotele ce se 
auzeau şi fu de acord cu părerea lui Lebiodkin. 

— Mâine pionerii să sape o galerie transversală, ordonă el 
tunarilor. 

Era aproape ora trei noaptea, când în sfârşit se culcă pe paie 
alături de Blohin, care începu să sforăie cum puse capul jos. 

Dimineaţa sosi praporşcikul Berg din compania de mineri, cu 
mai mulţi pioneri. După ce-i dădu în primire lucrările, 
Zvonariov plecă împreună cu tunarii lui la Zaliternaia. Abia 
acolo simţi, cât de obosit era, moral şi fizic, după cele trei zile 
petrecute în fortul 2. 

O 

Zvonariov făcu o baie şi se culcă, dormind zdravăn. Când se 
trezi nu putea de loc să înţeleagă unde se afla. Nu deschise 
ochii; avea o senzaţie plăcută de prospeţime. Trase cu urechea 
la vorbele pe jumătate înăbuşite ce se auzeau în adăpost: 
Boreiko bombănea surd, ca un bondar, întrerupt mereu de o 


380 


şoaptă întretăiată, aprinsă. Vasele zăngăneau pe masă. De 
afară se auzeau bubuituri surde de tun. Deodată, uşa se trânti 
zgomotos, şi glasul sonor al lui Vasea vesti: 

— Tuşa Haritina aduce numaidecât mâncarea încălzită. 

— Mai încet! îl trezeşti pe Serghei Vladimirovici, îl struni 
glasul Varei. 

— N-are nimic dacă se trezeşte. A dormit dus toată ziua fără 
să se întoarcă, răspunse Boreiko. 

Zvonariov deschise ochii şi căscă cu poftă. 

— A venit lăptăreasa, Seriojenka! strigă Boreiko, aplecându- 
se spre el. 

Vasea izbucni în râs şi fu blagoslovit îndată de severa lui 
protectoare cu o pălmuţă după ceafă. 

— Bună seara, Serghei Vladimirovici, îl salută pe neaşteptate 
şi Liolia. Ei, Boris Dmitrievici, poftim la masă; să lăsăm 
porumbeii să gângurească în voie. 

La masă, Varia voi neapărat să ştie tot ce se petrecuse la 
fortul 2. 

— Nu te mai întorci acolo, declară ea, întinzând 
praporşcikului o hârtie. 


„Sunteţi detaşat provizoriu la fortul Nr. 3 - citi 


Zvonariov cu mirare - unde veți asigura buna 
funcționare a proiectoarelor. Șef de stat-major, căpitan 
Stepanov.” 


— Cum a ajuns ordinul acesta în mâinile dumitale? o întrebă 
el pe fată privind-o bănuitor. 

— Treceam pe lângă comandament şi m-am interesat la 
Stepanov în privinţa dumitale. Când a aflat că viu încoace, mi-a 
încredinţat hârtiuţa asta... 

— Cum s-ar zice: din lac, în puț! La fortul 3, e şi mai multă 
vânzoleală decât la 2. Acolo sunt bombardamente aproape 
neîntrerupte, cu obuze de unsprezece țoli. 

— Atunci, să nu te duci, până nu stai de vorbă cu Raşevski, se 
nelinişti Varia. 

— Suntem „grade inferioare”, ne ducem acolo unde ni se 
ordonă. 

Se auzi o bătaie în uşă: intră Haritina, în rochie şi cu basma. 

— Bună ziua, Serghei Vladimirovici, dădu ea  bineţe 


381 


praporşcikului. Parcă aţi mai slăbit acolo, la fort. 

— Bună ziua, Haritina. Ai hotărât să devii iar „parte 
femeiască”? 

— Încerc; cine ştie până m-o apuca iar doru de tranşee. 

— Dar Şmetillo, unde-i? 

— Domnul căpitan e la reduta 3. M-a chemat şi pe mine 
acolo, dar eu am prins rădăcini aici, la Zaliternaia. 

— O fi de vină tot larţev, băsmuitorul... 

— Vai, ce vorbiţi! protestă tânăra femeie, roşind ca para 
focului. Nu-i vorba de el. Mie îmi place domnul porucik. E înalt, 
chipeş. Şi are inima curată, senină; Ce dacă bea? Care bărbat 
nu bea? rosti Haritina cu convingere. Hai cu mine, puiul 
mamei, îl chemă ea pe Vasea. Să te pieptăn niţel, că uite ce 
ciufulit eşti! 

Curând după ce plecară, Rodionov bătu grăbit în uşa 
adăpostului. Pe chipul lui, totdeauna calm şi grav, era întipărită 
acum o tulburare adâncă. 

— Surioară, n-aţi vrea să veniţi până la noi, în adăpost? o 
rugă el pe Varia. Trebuie să pansaţi un rănit. 

— Serghei Vladimirovici, unde aveţi pansamentele? întrebă 
Varia sărind în picioare. 

—Da' ce s-a întâmplat? întrebă neliniştit Zvonariov, 
punându-și mantaua. 

— Blohin, beţivanul dracului, l-a nenorocit pe băsmuitor, 
răspunse subofiţerul, mânios. Când a venit dimineaţa din fort şi 
a aflat că Haritina stă tot timpul cu larţev, a început să se lege 
de el. Mai adineaori, a venit de undeva beat şi a sărit la el. Ca 
să se apere, larţev i-a dat cu un scăunel în cap, dar ocnaşul ăla 
s-a repezit cu baioneta japoneză şi i-a spintecat ţeasta. 

— Blohin să fie imediat legat şi băgat la arest. 

— L-au şi legat burduf. E zdravăn al naibii, abia l-au pus jos 
cinci inşi. Ba chiar a trebuit să-l pocnească niţel în cap cu patul 
armei. 

larţev zăcea în cazemata laterală, pe patul comun, cu capul 
bandajat, cu pete de sânge pe pansament. Lângă el, Haritina 
plângea, ştergându-şi lacrimile cu colţul basmalei: 

— Egoruşka, şoimuleţul meu drag! Pentru ce a dat în tine, de 
ce te-a tăiat răufăcătorul? îl bocea ea. N 

Varia şi Melnikov scoaseră pansamentul. În stânga capului, 
deasupra urechii, se căsca o tăietură mare. 


382 


— Oasele craniului sunt întregi. Rana nu-i primejdioasă, e la 
suprafaţă, îi spuse Varia lui Zvonariov. Trebuie trimis 
numaidecât cu căruţa la mine, la spital. Am să-i dau un bilet. 
Să-l interneze jos, în salonul meu. Mâine o să-l aranjez mai ca 
lumea. 

Sosi şi Boreiko. Zvonariov şi Rodionov îi raportară tot ce se 
întâmplase. 

— Trebuie s-o îndepărtez pe Haritina din baterie. Cât timp n- 
a dat nimănui nici o preferinţă totul a mers bine, dar când l-a 
ales pe băsmuitor ceilalţi au căpiat nu altceva! Răcnete, 
înjurături, bătăi... la-o la dumneata la spital, îi propuse el Varei. 

— Nu ştiu dacă o să vrea, spus Varia, cu îndoială. 

— In orice caz, aici n-o mai ţin. Comand bucuros o mie de 
bărbaţi, dar o singură muiere, nu! 

— Muiere! Vai Ursoiule, ce grobian eşti! exclamă Varia. 

Curând după aceea, rănitul, însoţit de Haritina, de Liolea şi 
de Vasea, fu transportat la spital. Boreiko ordonă ca Blohin să 
rămână legat până dimineaţa. 

Varia şi Zvonariov plecară spre statul-major al lui 
Kondratenko. Se întunecase de-a binelea. Poticnindu-se mereu 
pe drumul abia zărit prin beznă, sprijinindu-se unul de altul, 
ajunseră cu bine. 

— Am venit să întrebăm dacă Serghei Vladimirovici trebuie 
să se ducă mâine la fortul 3, al întrebă Varia pe Naumenko care 
le ieşi înainte. 

— Ordinul se referă la praporşcikul Zvonariov, şi n-are nici o 
legătură cu dumneavoastră, mademoiselle, îi răspunse 
locotenent-colonelul în glumă. După aceea îi explică în câteva 
cuvinte, lui Zvonariov, misiunea pe care o avea de îndeplinit. 

— Voi cere să fiu şi eu mutată în fortul 3, la postul de prim- 
ajutor al medicului Avrorov, declară Varia. 

— Vă previn de pe acum că cererea aceasta va fi respinsă. 

Praporşcikul o însoţi pe Varia până la spital. 

— Cum se simte Saharov? întrebă Zvonariov, pe când treceau 
prin faţa spitalului Crucii-Roşii. 

— Închipuie-ţi că a scăpat. Febra tifoidă a cedat, temperatura 
încet-încet a scăzut, şi acum merge spre însănătoşire. Hai să-l 
vedem. 

— Nu e târziu? 

— Cu mine poţi intra la orice oră. 


383 


Saharov dormita într-o rezervă. Era foarte tras la faţă. Varia 
îi luă încetişor pulsul. Mâna lui era umedă şi rece. Se grăbiră să 
iasă ca să nu-l trezească. Pe neaşteptate, în coridor se întâlniră 
cu Gantimurov. Prinţul îi salută curtenitor şi le spuse că i-a 
adus lui Saharov lămâi. 

— Doarme, să nu-l trezeşti, îl preveni fata. 

— Intru doar o clipă; numai să i le las pe masă. 

Gantimurov se strecură în cameră. Păşi tiptil spre bolnav, şi-l 
strigă încet. Saharov nu răspunse. Porucikul se uită împrejur. 
Privirea lui se opri la oberlichtul neînchis bine. Se apropie de 
fereastră, şi o deschise larg. Un val de aer umed şi rece năvăli 
îndată: spre bolnav. Prinţul ieşi repede, închizând cu grijă uşa 
după el. O expresie de triumf veninos i se ivi pe faţă. În vestibul 
îi ajunse din urmă pe Varia şi pe Zvonariov, îi salută din nou 
foarte politicos şi dispăru pe uşă. 

O 

— Blohin, oricum ai suci-o, oricum ai învârti-o tot ticălos eşti! 
îl mustra sever Boreiko, privindu-l mânios. Ia uită-te la mutra ta 
- leit sărsailă! Şi ce glas! Nu ştii să vorbeşti ca oamenii, latri. 
Nu scoţi două vorbe ca lumea fără să scuipi şi o sudalmă 
murdară. Şi mai vrei să te iei la întrecere cu băsmuitorul! Ala 
are chip omenesc, grăieşte domol, blajin. Nu e de mirare că el 
i-a fost Haritinei pe plac, şi nu tu. 

Blohin oftă din rărunchi. Faţa lui sluţită în bătaie se 
schimonosi groaznic: 

— Înălţimea voastră, o să-i cer iertare Haritinei că l-am 
vătămat pe Iarţev. 

— Vrei să te pocnească cu un retevei în căpăţână? Şi apoi nu 
e vorba de asta. Vorba e cum ai putut tu să te repezi cu 
baioneta la fratele tău, ostaş şi el ca şi tine? Pentru ce? Pentru 
o muiere! 

Boreiko vorbea cu un calm neobişnuit pentru el, privindu-l 
mohorât pe Blohin. 

— Azi l-ai tăiat pe el pentru o muiere; mâine, ai să omori pe 
altul, cine ştie pentru ce. În bateria noastră n-avem nevoie de 
asemenea pramatii. O să te trimit la lucrările de minare, în 
fortul 2. Acolo, nu-s muieri pe aproape - ţi-o mai veni mintea la 
cap. l-am întrebat pe soldaţi ce să fac cu tine. Ei au spus cu 
toţii: „Să plece; poate s-o cuminţi. De un bezmetic în stare să-şi 
ucidă tovarăşii, n-avem nevoie”. 


384 


Blohin se făcuse stacojiu. Întrebă cu glas întretăiat i 

— Cum, înălţimea voastră, chiar mă alungaţi? 

— Deocamdată, da; pe urmă... om vedea ce-o mai fi. 

— Înălţimea voastră, da’ ce, sunt un asemenea răufăcător, că 
nu mai vrea nimeni să ştie de mine? Dati-mi voie măcar să mă 
duc cu domnu' praporşcik... 

— Despre asta, întreabă-l pe el. Dac-o vrea te ia, de nu, 
înseamnă că s-a săturat şi el de tine ca de mere acre. Aşa, 
Filea, frate. Ai păcătuit? Acu du-te de-ţi ispăşeşte păcatele. 
Dacă ar fi după lege, ar trebui să te dau în judecată. 

— Mai pe urmă, mă primiţi înapoi? întrebă ostaşul, cu 
nădejde. 

— Pe un om cumsecade, de ce să nu-l primesc? De secături, 
însă, n-am nevoie, încheie porucikul ridicându-se şi ieşind pe 
uşă. 

Curând după aceea, Blohin plecă din baterie, cu o bocceluţă 
subsuoară. Ostaşii, şedeau posomorâţi, tăcuţi, căutând să nu-l 
privească, nici chiar atunci când încerca să le vorbească. 

— Rămâneţi cu bine, fraţilor; să nu mă vorbiţi de rău dacă m- 
o lua moartea acolo în fort. 

Nu-i răspunse nimeni nimic. 

— Totuşi îmi pare rău de Bloha. Nu-i băiat rău, îi spuse pe 
neaşteptate Boreiko lui Rodionov. 

— Bine, Boris Dmitrievici, dar trebuia să-l înveţe cineva 
minte odată, ca să nu mai uite cât o trăi, răspunse subofiţerul. 


Capitolul III 


După câteva zile, Zvonariov primi ordin să se ducă la fortul 3. 

Aproape de Comandamentul fortului de Est, dădu de o 
companie de matrozi şi de pe nava Baian, trimişi acolo ca 
unitate de rezervă. Marinarii, cu scurte negre, cu cizme înalte, 
cu arme şi cartuşiere, păreau mai curând soldaţi din infanteria 
marinei, decât matrozi. Comandantul lor era Pavlik Soimanov. 
După ce-şi strânseră mâinile, praporşcikul îl întrebă ce căutau 
acolo. 

— Am fost trimişi în ajutorul fortului 3 şi a redutei 3. Spre 


385 


seară o să înlocuim o parte din garnizoanele de acolo. 
Deocamdată, stăm pe loc fără nici o treabă, se plânse 
locotenentul. 

La rândul său, praporşcikul îi spuse că fusese detaşat la 
fortul 3. 

— Prin urmare, vom fi împreună! se bucură Soimanov. 

Zărindu-l pe Fok, care se apropia călare, se duseră la 
unităţile lor. 

— Bună ziua, matrozi! îi salută generalul pe marinari, 
adăugând ca de obicei o înjurătură. 

Marinarii îi răspunseră printr-un răcnet care aducea tot a 
înjurătură. Fok zâmbi blajin şi le-o întoarse fără întârziere, 
stârnind hohotele de râs ale ostaşilor şi matrozilor, printr-o 
grindină de vorbuliţe cu totul nepotrivite a vedea lumina 
tiparului. Satisfăcut de efectul produs, Fok descălecă, chemă 
ofiţerii şi intră cu ei în adăpostul comandantului. La ivirea lui, 
Nadein şi Stepanov se ridicară în picioare. 

— Generalul Stessel mi-a ordonat să cercetez amănunţit 
situaţia din sectorul dumneavoastră şi să-i raportez totul, îi 
informă Fok, strângându-le mâinile. 

— Am înţeles, fonfăi Nadein. Căpitanul Stepanov o să 
prezinte îndată un raport detailat excelenţei voastre. 

Şeful de stat-major se apropie de hartă şi începu să explice 
cu de-amănuntul situaţia din fiecare fort şi baterie. 

— Reiese, că japonezii s-au cramponat de forturile 2 şi 3 şi de 
reduta 3. După părerea dumneavoastră cam cât timp vor putea 
rezista acestea? întrebă Fok, făcându-şi însemnări în carnet. 

— Nişi nu mă gândeșc șă le predau vreodată, i-o reteză scurt 
Nadein, dar Fok nu se uită la el, aşteptând răspunsul lui 
Stepanov. 

— Împărtăşesc pe deplin părerea excelenţei sale. 

— Nu există fortărețe care să nu capituleze; cu atât mai mult, 
când e vorba de nişte forturi. Trebuie ca durata probabilă a 
rezistenţei lor să fie stabilită dinainte şi să se ia din timp 
măsurile necesare pentru eventuala lor evacuare. 

— Fortul va rejista atâta vreme, cât va avea apărători. Cât 
trăieşc eu, forturile nu vor capitula, chiar dacă mi ş-ar ordona 
ş-o fac! vorbi emoţionat bătrânul general, scuturându-şi barba-i 
lungă, albă. 

— Mitrofan Alexandrovici, întotdeauna trebuie să se judece 


386 


pornind de la raportul real al forţelor, şi nu de la dorinţe şi 
sentimente personale. Nici eu nu doresc câtuşi de puţin ca 
forturile să capituleze, totuşi, e necesar să se prevadă această 
eventualitate. 

— Generalul Kondratenko are mai multă grijă de întărirea 
forturilor, decât de stabilirea termenului capitulării lor, replică 
Stepanov cu o umbră de ironie. 

— Mi-e lehamite de deşteptul ăla! în Arthur s-a acreditat 
părerea, din păcate împărtăşită chiar de Stessel, că acest 
Kondratenko ştie tot, poate să facă orice şi că, în afară de el, nu 
mai există în fortăreață nici un om cu scaun la cap. După mine, 
el este mai curând dăunător, decât util. Să luăm, de pildă, 
efectivul excesiv al soldaţilor din tranşee. Pentru ce atâţia 
oameni? Asta duce numai la pierderi inutile de vieţi. Sângele 
soldaţilor e vărsat degeaba. Dacă războiul se va prelungi, iar 
Kuropatkin nu va ajunge într-o lună la Kindjou, Arthur-ul va 
trebui, fără doar şi poate, să capituleze. 

— Îndeosebi, cu nişte jenerali, ca exşelenţa voaștră! îl luă 
gura pe dinainte pe Nadein. 

— Se pare că sunteţi surmenat de şederea prea îndelungată 
pe poziţii şi aveţi nevoie de odihnă, răspunse Fok, calm, fără să 
ridice glasul şi scăpărându-şi uşor ochii reci de un albastru 
cenuşiu. 

— Atâta timp cât mai am încă puteri, voi şluji maieștăţii şale. 

— Aşadar, domnilor, aş dori ca dumneavoastră să vă gândiţi 
cât mai temeinic la chestiunea aprecierii posibilităţilor de 
rezistenţă în timp a forturilor asediate şi să-i înaintați, în scris, 
generalului Stessel raportul dumneavoastră. 

— Vă rog să ne prejentaţi şi dumneavoaștră un ordin şcris în 
acest sens! replică Nadein. 

— ÎI veţi primi chiar astăzi. 

— Ei, atunci o șă ne gândim şi noi, ce-i de făcut cu el şi, 
totodată, cu generalii care dau aşemenea ordine, răspunse 
Nadein, tremurând de indignare. 

— La vârsta dumneavoastră respectabilă, nu e bine să vă 
enervaţi atât, rosti Fok, ironic, ridicându-se de pe scaun. 

Câteva clipe după aceea, călărea în trap mărunt, spre zona 
interioară. 

Stepanov îl lămuri în două cuvinte pe Zvonariov în privinţa 
misiunii lui în fort, şi-l rugă să-şi prezinte, seara, raportul la 


387 


comandament. 

— In treacăt fie zis, cred că n-are rost să stai tot timpul în 
fort. Nu faci parte din garnizoana fortului, ci eşti instructor, aşa 
că poţi să dormi la comandament. Deocamdată, drum bun şi 
succes, încheie căpitanul, strângându-i mâna. 

Profitând de relativa acalmie. Zvonariov şi Soimanov plecară 
direct spre fort. In zona acestuia, drumul strategic ducea 
printr-o văgăună, până aproape de fortul care se înălța pe o 
sopcă stâncoasă, greu accesibilă. 

Comandantul fortului, ştabs-căpitanul Bulganov, un ofiţer 
sprinten şi vioi, de vreo treizeci de ani, făcu vizitatorilor o 
primire prietenoasă şi-i conduse în fundul cazărmii, unde îşi 
amenajase după o perdea, un colţişor retras, împreună cu cei 
doi ofiţeri subalterni şi cu medicul veterinar Avrorov. Doctorul 
era şeful postului de prim-ajutor al fortului. 

— E adevărat că nu respirăm aici un aer mai curat decât în 
restul cazărmii şi nici linişte nu avem; în schimb, ostaşii sunt 
tot timpul sub ochii noştri, iar noi, sub ai lor. Asta creează o 
legătură directă şi permanentă cu ei, lucru foarte important în 
timp de război, explică Bulganov lui Soimanov şi Zvonariov. 
Poftiti, gustaţi din modestele noastre bucate, gătite cu carne de 
cal, sau pare-mi-se de măgar. N-avem bucătărie separată; 
mâncăm la cazan, cu soldaţii... 

— Şi ne văităm rău de stomac, termină Avrorov. 

— E adevărat, apa o aducem din oraş, cu sacaua, şi adeseori 
nu e proaspătă. Din cauza ei, ne îmbolnăvim şi noi, şi ostaşii; 
totuşi nu izbutim deloc să îmbunătăţim aprovizionarea cu apă, 
continuă căpitanul. 

Aflând scopul în care veniseră, le propuse să viziteze fortul, 
împreună cu el. 

— Atâta timp cât încă nu l-au dărâmat obuzele de 11 țoli, 
spuse el. Ieri ne-au trântit, leprele, zece proiectile, au astupat 
pe jumătate şanţul stâng, au retezat un colţ al caponierei şi au 
distrus parapetul gorjei. După aceea, am avut de muncit toată 
noaptea ca să le refacem. 

Urmându-l pe Bulganov de-a lungul cazărmii, Zvonariov 
observă că la trecerea ofiţerilor soldaţii continuau să stea 
liniştiţi şi să-şi vadă de treburile lor. Unii se apropiau de 
comandantul lor şi-l întrebau de una sau de alta. Căpitanul se 
purta cu ei simplu: glumea, îi bătea pe umăr şi-şi continua 


388 


drumul. Soldaţii care-l însoțeau pe Zvonariov îşi dădeau şi ei 
seama de acest lucru. 

— Comandantul de aici nu prea e fudul; se poartă cam la fel 
cu porucikul nostru, nu ca la fortul 2, spuneau ei. 

leşiră din cazarmă, prin poterna îngustă, în incinta fortului, 
în faţa unei baterii formată din patru tunuri de 6 țoli, amplasată 
lângă parapetul din dreapta. Unul din tunuri era avariat şi 
zăcea trântit la pământ, iar tunarii nu erau prin preajmă. 

— L-au lovit acum vreun ceas, spuse Bulganov, arătând tunul 
răsturnat. 

— Şi asta, numai fiindcă bateria nu e camuflată, îşi dădu cu 
părerea Soimanov. Pe masivul Skalistii, noi marinarii amplasăm 
alte câteva baterii; toate piesele sunt aşezate în contrapantă. 

— Superiorii dumneavoastră, în sfârşit, s-au lămurit, observă 
Zvonariov. 

Dintr-un adăpost lateral al bateriei apăru tânărul porucik 
Solomonov, pe care Zvonariov îl întâlnise cândva, pe poziţiile 
de la Kindjou. Fiind rănit la picior în bateria B, cu prilejul 
luptelor din august, se sprijinea şi acum în baston. 

— Salut pe Arhimedele Arthur-ului, îi strigă el praporşcikului. 
Apariţia dumitale mi-a ridicat îndată moralul aflat în scădere. 
Vrei să intri o clipă în chilia mea? 

— Alexandr Alexandrovici, acum suntem ocupați, dar trecem 
pe la dumneata când ne întoarcem, răspunse căpitanul, în locul 
lui Zvonariov. E un artilerist destoinic, dar îi cam place să bea, 
adăugă el, după ce se depărtară. 

Incinta fortului era străbătută cruciş şi curmeziş de baricade 
alcătuite din saci cu pământ, pentru a proteja oamenii 
împotriva gloanţelor şi schijelor. 

— Suntem expuşi din trei părţi la focuri. Parapetele nu-s 
destul de înalte; asta ne-a determinat să ridicăm baricadele 
acestea în interior, explică Bulganov. 

Ofițerii ajunseră la gura poternei de beton, care ducea în 
caponiera şanţului din faţă. Poterna străbătea parapetul frontal 
şi cobora sub şanţ. La gura ei erau amplasate tunuri de 
contraasalt şi mitraliere gata de tragere, astfel încât, în caz de 
atac, puteau fi puse la iuţeală în bătaie pe baricadele fortului. 
Erau deservite de matrozii de pe nava Peresvet, care se 
adăposteau într-o cazemată mică aflată în apropiere. Trecând 
de poterna slab luminată, ofiţerii intrară în caponieră. 


389 


Spre deosebire de caponiera din fortul 2, aceasta fusese 
amenajată pentru apărarea prin foc de armă şi mitralieră, aşa 
că n-avea decât ambrazuri înguste pentru trăgători. Prin 
acestea intra atât de puţină lumină, încât în caponieră era 
aproape întuneric. După ce i se mai obişnuiră ochii, Zvonariov 
observă înăuntru mai mulţi matrozi şi soldaţi. 

Câţiva trăgeau cu urechea la peretele dinapoi al caponierei. 

— Se aude ceva? îi întrebă Bulganov. 

— Da. Bocăneşte, bocăneşte şi o dată stă, răspunse unul. 

— Cum e solul aici? se informă praporşcikul, punând şi el 
urechea la perete. 

— Numai stâncă, şi atât de tare că uneori nici cu ranga n-o 
poţi sparge, fără să mai vorbim de târnăcoape şi cazmale. 

— După zgomotul care se aude, am impresia că până la 
japonezi sunt pe puţin 25-30 de stânjeni. 

— Sapă o tranşee exact la această distanţă. 

— Atunci e greu de precizat dacă sapă o tranşee, sau o 
galerie de minare, îşi dădu cu părerea Zvonariov. Totuşi, cred 
că trebuie să se facă neîntârziat lucrări de contraminare. Aici, 
bineînţeles, n-ar fi nevoie de armătură pentru pereţi şi pentru 
tavan. Aş putea să trasez îndată direcţiile galeriilor de minare, 
propuse el. 

Căpitanul scoase planul fortului, pe care erau trasate liniile 
tranşeelor japoneze. Dintr-o singură privire pe hartă, era 
evidentă tendinţa lor de a se apropia cât mai mult de 
caponieră. În viitorul apropiat era de aşteptat o ciocnire 
subterană, în imediata apropiere a fortului. 

— N-ar fi trebuit lăsaţi japonezii să ocupe avanposturile, 
observă Zvonariov, acum ei pot foarte uşor să ne-o ia înainte, 
pe sub pământ. Ca să săpăm o galerie de minare chiar lângă 
caponieră nu are nici un rost. 

— De ce? 

— Prin lucrările subterane noi trebuie să căutăm a ajunge 
sub poziţiile inamicului şi să-l aruncăm în aer. Aproape de 
zidurile caponierei explozia ar fi periculoasă în primul rând 
pentru noi, căci ne poate distruge caponiera, explică Zvonariov. 

— La drept vorbind nu e prea târziu ca să se mai înceapă 
asemenea lucrări? 

— Nu, nu! Timpul nu este încă pierdut; bineînţeles, nu 
trebuie să mai întârziem. 


390 


— Am să trimit îndată tiraliorii la lucru. Pioneri n-am. 

— Am adus doi tunari care au învăţat cum se fac galeriile de 
minare. Au să-i îndrumeze ei pe tiraliori. 

— Aş putea trimite şi matrozi. Printre ei, sunt câţiva care au 
lucrat în minele de cărbuni, propuse Soimanov. 

— Perfect, încuviinţă căpitanul. Conducerea generală şi-o va 
asuma praporşcikul Zvonariov; vă dau ca ajutor pe praporul 
meu. Eu am să mă mut din cazarmă în încăperea de la intrarea 
paternei. Acolo o să fim mai aproape de fiecare punct al 
fortului. 

— În schimb, o să fiţi prea puţin liniştit, ba chiar destul de 
tulburat, observă praporşcikul. 

— La război nu mai contează. Vă sunt recunoscător pentru 
indicaţii, domnilor, spuse  Bulganov, strângând mâinile 
vizitatorilor. Ieri a dat pe aici porucikul de pioneri Mokrievici, a 
bătut apa-n piuă nu ştiu câtă vreme şi s-a dus de unde a venit. 

Zvonariov chemă soldaţii şi matrozii de pe Baian, cărora le 
explică cu de-amănuntul ce aveau de făcut şi de ce anume 
trebuiau să se ferească. Bulganov asculta şi el făcându-şi 
însemnări cu grijă. 

— Atunci când n-o să fii dumneata în fort, am să-i îndrumez 
eu pe soldaţi, spuse el zâmbind. Atâta timp cât e linişte pe 
poziţii, hai să admirăm priveliştea de la poalele fortului nostru, 
acum în paza lui Dumnezeu. 

— Să sperăm că pe lângă Dumnezeu, garnizoana participă 
cât de cât şi ea la această pază, completă Soimanov. 

Se îndreptară cu toţii spre ieşirea caponierei, ciocnindu-se 
unul de altul acolo unde trecerea era strâmtă şi întunecoasă. 
Abia ieşiră în incinta fortului că şi auziră vâjiitul bine cunoscut 
al unui obuz de 11 țoli. 

— La noi vine! strigă Bulganov şi, apucându-i pe Zvonariov şi 
pe Soimanov de braţe, se repezi înapoi în paternă. 

Abia apucară să se adăpostească. Afară ţâşniră două trombe 
uriaşe de fum, însoţite de o bubuitură năprasnică. O ploaie de 
schije şi de pietre zbură şuierând în toate părţile. Suflul violent 
îl izbi pe Zvonariov de perete. Soimanov căzu jos, iar căpitanul 
dădu peste o mitralieră şi se lovi zdravăn la genunchi. Matrozii 
şi tunarii care încă nu ieşiseră din poternă fugiră înapoi, în 
caponieră. În cele din urmă, când ofiţerii îşi veniră în fire şi se 
uitară împrejur constatară că parapetul lateral din stânga se 


391 


năruise aproape de la jumătate, iar sacii cu pământ ai 
baricadelor fuseseră împrăştiaţi peste tot în incinta fortului. 

Vâjâitul unor noi obuze îi făcu pe toţi să se întoarcă în 
poternă şi să aştepte acolo încetarea bombardamentului. 
Obuzele mugeau sinistru şi explodau, distrugând totul împrejur 
şi cutremurând fortul din temelii. 

— Doamne apără şi ne păzeşte! murmură căpitanul cu 
evlavie, închinându-se la fiecare explozie. 

— Hm! Am impresia că aici e ceva mai serios, decât într-o 
bătălie navală. Acolo, distanţa până la obiectiv se schimbă 
necontenit, aşa că e mult mai greu să-l loveşti, pe când aici, şi 
bateria şi obiectivul sunt nemişcate, poţi trimite toate obuzele 
aproape în acelaşi punct, remarcă Soimanov. 

— Se pare că mai multe baterii şi-au reglat tragerea asupra 
fortului 3, şi acum au luat hotărârea să-l măture de pe faţa 
pământului, rosti Zvonariov, privind cam cu teamă în sus, spre 
bolta poternei din care curgea praf de beton. 

— Ți-e frică că se prăbuşeşte? îl întrebă Soimanov. Cred că a 
fost calculată cu o mare rezervă de rezistenţă. 

— Da, pentru proiectile de 6 țoli, dar nu de 11, preciză 
praporşcikul. Acestea pot străbate cu uşurinţă orice boltă a 
fortului. 

— Nici nu bănuiam aşa ceva. Cu alte cuvinte, realmente 
suntem lipsiţi de orice protecţie! exclamă Bulganov, sărind în 
sus speriat. Dar ce aţi gândit voi, inginerii, când aţi construit 
forturile? Pentru una ca asta ar trebui să fiţi trimişi toţi în 
Siberia sau şi mai simplu - puşi la zid! 

— Asta n-ar face forturile mai solide, obiectă Soimanov, cu 
un aer filozofic. 

— Trebuie să se ia imediat măsuri pentru întărirea boltelor 
de beton! 

O flacără orbitoare, care ţâşni la intrarea poternei, îi făcu pe 
toţi să se trântească fulgerător la pământ. Explozia bubui 
năprasnic; de sus, începură să cadă blocuri întregi de beton. 
Bulganov scoase un țipăt ascuţit şi amuţi în aceeaşi clipă. Mai 
multe spărturi de beton îl izbiră pe Zvonariov în cap, dar cuşma 
îl apără. Alături de el, Soimanov se ridică în picioare şi începu 
să se scuture. Careva din grupul de matrozi şi de soldaţi gemea 
tare. 

— Căpitanul nostru o fi fost ucis, ori numai a leşinat de 


392 


spaimă? întrebă locotenentul, cu o umbră de ironie, aplecându- 
se spre Bulganov. A, se pare că trăieşte, dar l-a apucat 
pântecăraia, adăugă el, mirosind cu nasul în sus. 

— Am dat în dizenterie infecțioasă, se tângui comandantul 
fortului, ridicându-se. 

Zvonariov se întoarse spre ostaşi. Prin întuneric desluşi un 
om întins la pământ. Praporşcikul scăpară un chibrit, se aplecă 
spre rănit, dar sări îndărăt îngrozit. Omul fusese izbit de o 
schijă mare drept în faţă şi i-o făcuse piftie. 

— Amin! rosti Soimanov, scoţându-şi chipiul. 

— Amin! răspunseră ca un ecou, soldaţii şi matrozii. 

Căpitanul ordonă să se aducă o targă. Abia atunci observară 
cu toţii că intrarea poternei fusese astupată de blocurile de 
beton şi de pământ. 

— Am rămas închişi ca într-o capcană, la dracu! exclamă 
Soimanov. 

Zvonariov se apropie de dărâmături. Acestea se ridicau până 
sus la boltă. N-aveau la îndemână nici cazmale, nici 
târnăcoape. Trebuiau să zvârle pământul şi să dea la o parte cu 
mâinile blocurile de beton. 

— Haideţi, să ne deschidem drum, băieţi! îi îndemnă 
Zvonariov pe ostaşi şi, dând exemplu, începu el însuşi să 
împingă blocurile la o parte. 

Vreo zece braţe îi urmară îndată pilda. 

Treaba mergea anevoie. Alte câteva explozii izbucnite în 
apropiere dărâmară boltă şi mai mult. Abia peste vreo oră şi 
jumătate ajunseră la lumina zilei. Căpitanul izbuti să iasă afară 
tocmai în clipa când dinspre cazarma aflată în spatele bateriei 
apăru un pâlc de tiraliori cu târnăcoape şi cu cazmale, sub 
comanda doctorului Avrorov. 

— Unde sunt ofiţerii? De ce n-au alergat imediat în ajutorul 
nostru? se răsti Bulganov la medic. 

— Şi gorja a fost lovită de obuze. Podporucikii Jilin şi Turski 
au fost răniţi. Zece soldaţi sunt morţi, iar răniţi - peste treizeci. 
Abia am dovedit: să-i pansez, raportă Avrorov. 

— Revoltător! Dumneata ai dat primele ajutoare soldaţilor şi 
ai uitat de comandant! Dar porucikul Solomonov, artileristul, ce 
treabă a avut? 

— E beat. A trebuit să-i dau puţin amoniac ca să-şi revină. 

— [Îl trimit în judecată! Il pun la zid! urla ca turbat căpitanul, 


393 


împingându-l la o parte pe medic. 

— Vine! răcni deodată Soimanov şi o rupse la fugă spre 
cazarmă. 

Uitând de toate, căpitanul se repezi după el. Zvonariov trase 
cu urechea, dar nu auzi vâjâitul caracteristic al obuzelor şi o 
porni agale prin incinta fortului. 

— De spaimă, locotenentului i se năzare mereu că vin obuze 
de mortier, rânji un tunar. 

— Hodoronc-tronc! Mare nătărău eşti, îl bruftului un matroz 
de pe Baian, apărându-şi ofiţerul. Dânsu' a strigat aşa dinadins, 
ca să se care căpitanu' cât mai repede. 

Expresia mucalită de pe chipul lui Soimanov, care îl aştepta 
pe Zvonariov lângă cazarmă, confirmă această părere. 

— Straşnic l-am dus pe căpitan! A fugit glonţ drept la 
privată! râdea cu poftă Soimanov. 

— Domnule doctor, dumneavoastră veţi conduce acum 
lucrările pentru refacerea poternei? îl întrebă praporşcikul pe 
Avrorov. 

— Treaba asta o fac tiraliorii şi fără mine. Eu mă duc la 
răniţi. Unii au răni grave. E greu de unul singur. Nimeni nu 
vrea să vină încoace, iar eu mă jenez să plec; m-am oferit de 
bună voie. 

— Aţi vrea să vă trimit o soră? propuse Zvonariov, pe 
neaşteptate, cu gândul la Varia. 

— Aş prefera doi brancardieri destoinici. Pentru asta ţi-aş fi 
foarte recunoscător; cât despre surori, mulţumesc, n-am 
nevoie! refuză Avrorov, făcând un gest dispreţuitor. 

Zvonariov se simţi uşurat. Acum era sigur că Varia nu va 
nimeri acolo. Bombardamentul din ziua aceea îi arătase cât de 
primejdios era acest fort înaintat. 

Profitând de clipele de acalmie, se urcă pe o barbetă şi privi 
peste parapet. Pe malul râului Lunhe, şerpuia rambleul căii 
ferate, pe alocuri surpat, ascunzând şanţurile de comunicaţii 
japoneze. Mai spre stânga, pe un dâmb, se conturau valurile 
negre de pământ ale unei redute. Între ea şi fort se căsca o 
vâlcea adâncă, barată de amplasamentul bateriei Kurgannaia, 
aşezată ceva mai în spate, dincolo de zidul chinezesc. În 
dreapta se zăreau ruinele unei caponiere. Şi mai departe, se 
distingea fortul 2. Acesta fusese mult mai bine adaptat la teren 
decât foitul 3. 


394 


„Bravo Raşevski, gândi Zvonariov, a folosit cu iscusinţă 
relieful solului în scopuri defensive”. 

În spatele frontului, dominând toate forturile şi redutele se 
înălța o stâncă, postul de observaţie din totdeauna al lui 
Kondratenko, asupra căruia japonezii trăgeau aproape fără 
întrerupere. 

În imediata apropiere a şanţurilor, chiar pe glacisul fortului, 
se conturau două linii negre de tranşee japoneze. Ivirea lui 
Zvonariov nu întârzie să atragă atenţia japonezilor, care traseră 
asupra lui mai multe focuri. Praporşcikul cobori şi o luă spre 
cazarmă. 

Soldaţii forfoteau în şanţul gorjei, ca furnicile într-un furnicar 
întărâtat, înlăturând dărâmăturile pricinuite de bombardament. 
Bulganov glumea, agitându-se în mijlocul lor, îndemnându-i. Se 
liniştise; atitudinea lui blajină, prietenoasă, faţă de soldaţi i se 
păru lui Zvonariov de data aceasta prefăcută. 

— Mişcare vie, fraţilor! Să-i jucăm festa lui mutră-strâmbă. 
Dimineaţa să fie totul ca de la început. El fărâmă şi noi dregem, 
turuia Bulganov. O să se sature repede şi o să-şi ia tălpăşiţa de 
la Arthur. 

Praporşcikul nu-şi putea da seamă dacă soldaţii credeau ori 
ba vorbele lui; totuşi, ei roboteau de zor. Căpitanul îi rugă pe 
Zvonariov şi pe Soimanov să rămână în fort, până îi vor sosi alţi 
ofiţeri, în locul celor scoşi din luptă. 

Zvonariov se întoarse la comandament târziu după miezul 
nopţii. Cu excepţia telefoniştilor de serviciu, toată lumea 
dormea. După ce-şi luă cina, alcătuită din carne rece de cal şi 
ceai fierbinte, pe care-l bău dea-dreptul din termos, 
praporşcikul se culcă pe patul de campanie fără să se mai 
dezbrace. 

O 

— Excelenţă, vă rog să-i predaţi chiar astăzi generalului 
Gorbatovski comanda frontului, ordonă Stessel aprins. 

— Am înceleş, răspunse Nadein, cu glas tremurător de 
emoție, stând în poziţie de drepţi lângă calul generalului 
aghiotant. 

— Mitrofan Alexandrovici, trebuie să vă odihniţi ca lumea. 
Nici nu vă închipuiţi cum arătaţi: aţi slăbit, sunteţi tras la faţa, 
aveţi pungi sub ochi. Oricât v-aţi impune să fiţi tare şi curajos, 
vârsta îşi cere totuşi drepturile, adăugă Stessel, pe un ton mai 


395 


blajin. 

— Exşelenşă, o să ne tot odihnim în mormânt. Dacă, din 
pricina bătrânecei, nu mai sunt apt pentru comanda frontului, 
atunci daci-mi măcar o companie în linia întâi, poate că la 
comanda ei o șă mai pot face faţă şervişiului, se rugă Nadein, 
privind cu ochii înlăcrimaţi spre Stessel, care întruchipa călare 
o poză de statuie ecvestră. 

— Ce vorbiţi, Mitrofan Alexandrovici! Nici prin gând nu mi-a 
trecut aşa ceva! Staţi şi dumneavoastră o săptămână-două în 
oraş, dormiţi ca lumea, faceţi baie, răspunse generalul- 
aghiotant, căutând să-l liniştească pe bătrân. 

— Vă rog, exşelenşă, să-mi acordaci favoarea, de a mă lăsa 
pe pozicii cu soldacii, în orice funccie, chiar de infirmier, şau de 
bucătar. 

— Mitrofan Alexandrovici, o ţineţi una şi bună! Soţia mea, 
aflând că veniţi în oraş, m-a rugat să vă transmit invitaţia 
noastră pentru mâine la prânz. 

— li mulţumeșc din suflet Verei Alexandrovna, ocrotitoarea 
noastră, pentru o atitudine atât de gracioaşă faşă de mine. Vă 
rog să fici pe lângă domnia şa interpretul adâncii mele 
recunoştince. 

— Generalul Gorbatovski soseşte curând. Dumneavoastră 
veţi trece la dispoziţia mea, repetă Stessel nerăbdător ordinul. 
Toţi aghiotanţii mei sunt răspândiţi prin forturi. Vă rog să 
detaşaţi pentru astăzi la ordinele mele pe careva din ofiţerii 
comandamentului dumneavoastră. 

— Am înceleş! răspunse Nadein. Feodor Vasilievici, pe şine 
am putea ședa, fără să ştingherim servişiul? îl întrebă el pe 
Stepanov. 

— Pe praporşcikul Zvonariov. Tinere, pregăteşte-te repede şi 
treci la dispoziţia domnului general-aghiotant. Ia calul meu. S-a 
odihnit prea mult. 

Zece minute după aceea praporşcikul călărea în suita 
generalului-aghiotant care străbătea încet străzile Oraşului- 
Vechi. Ceaţa deasă îi stingherea pe japonezi şi ei se limitau să 
tragă, când şi când, la întâmplare asupra oraşului şi portului. 

— Urâta vreme! rosti Stessel, zgribulindu-se de frig. Bine cel 
puţin că au lăsat-o mai moale blegii de japonezi, ca să se mai 
odihnească şi locuitorii Arthur-ului după atâtea 
bombardamente. 


396 


Cotiră la stânga, pe strada Puşkin. Aproape toate clădirile 
din Oraşul-Vechi fuseseră dărâmate. Doar oficiul poştal 
rămăsese întreg. Pe strada Puşkin se înşiruiau ruine după 
ruine: magazinul şi depozitul lui Ciurin, casa de lectură, 
tipografia ziarului „Novii Krai”, şi altele. Printre ruinele 
tipografiei rătăcea de  colo-colo, posomorât, redactorul 
responsabil al gazetei, colonelul Artemiev. Împreună cu 
colaboratorii lui, căuta pe sub dărâmături ce mai rămăsese din 
maşinile tipografice. 

Stessel îi făcu semn din cap să se apropie şi-şi exprimă 
regretul pentru dezastrul care se abătuse asupra ziarului, dar 
conchise: 

— Cred că apărarea Arthur-ului nu va avea de suferit de pe 
urma acestei întâmplări. O gazetă, mai cu seamă în condiţiile 
unei fortărețe asediate, este un lux de prisos. Să se citească 
ordinele mele de zi: în ele e scris tot ce trebuie şi e îngăduit să 
ştie garnizoana şi locuitorii oraşului. 

— Totuşi, intenţionez să scot din nou ziarul, dar în Oraşul- 
Nou. 'Tocmai sunt în căutarea unui local corespunzător. 

— De acord, însă fără ca să colaboreze la el acel Nojin, acel 
spion ticălos în slujba japonezilor! se aprinse deodată 
generalul, amintindu-şi de informaţiile celor doi „corespondenţi 
străini”. 

— Ordinele excelenţei voastre vor fi executate întocmai! îl 
asigură grăbit colonelul. 

leşind din Oraşul-Vechi, şi trecând de gara în care zăceau pe 
linii, o mulţime de vagoane sfărâmate, generalul-aghiotant se 
gândi să viziteze bateriile Zubciataia şi Sapiornaia, mai ales că 
acolo domnea în ziua aceea o acalmie desăvârşită, şi nu exista 
probabilitatea vreunui pericol. 

Veniaminov îl întâmpină pe general departe de poziţie şi, 
păşind respectuos pe lângă scara generalului, raportă din mers 
situaţia. Din pricina lipsei de ofiţeri de artilerie - mulţi fuseseră 
scoşi din luptă - preluase comanda ambelor baterii şi se 
instalase în adăpostul admirabil amenajat al lui Straşnikov, de 
pe Zubciataia. 

Stessel descălecă, dădu ziua bună, cu glas tunător, soldaţilor, 
apoi, se încumetă chiar să se urce pe parapet, unde stătu 
descoperit cât era de lung, cercetând atent prin binoclu 
poziţiile japoneze. După ce mulţumi lui Veniaminov şi ostaşilor 


397 


pentru modul în care îşi făceau datoria, generalul o luă înapoi. 
În clipa aceea undeva în depărtare, se auzi bubuitura unui tun 
urmată de vâjiitul obuzului ce se apropia tot mai mult. 

— Parcă vine încoace, rosti generalul-aghiotant, neliniştit, 
grăbind pasul. 

Inaintea lui, ceva mai la o parte, ţâșni fulgerător, o trombă 
de fum, bubui explozia, şuierară schijele. Nemaiţinând 
socoteală de nimic, Stessel, ţinându-şi sabia, se repezise spre 
adăposturile salvatoare, când deodată o schijă mică îl lovi în 
tâmpla dreaptă. Generalul gemu şi se prăbuşi greoi la pământ. 
Chipiul îi zbură cât colo. Însoţitorii lui se repeziră să-l ridice. 
Mai multe picături de sânge îi împurpuraseră părul cărunt. 

— Generalul-aghiotant e mort, sau rănit mortal! - strigă 
Veniaminov ca scos din minţi şi căzu în genunchi lângă Stessel 
care zăcea la pământ. O brancardă, repede! Să vină medicii! 
ordonă el, apăsând batista pe rana generalului. 

Cazacii şi soldaţii care îl escortau pe general o luară la fugă 
ca să execute aceste dispoziţii. Zvonariov se lăsă jos alături de 
Veniaminov şi-l ajută să-l trezească pe Stessel din leşin. 
Generalul era palid şi abia mai respira; totuşi pata de sânge de 
pe batista aproape că nu creştea. 

— Unde sunt? Ce-i cu mine? şopti, în cele din urmă, 
generalul, abia auzit, şi încercă să se scoale. 

— Excelenţă, pentru Dumnezeu, staţi liniştit, nu vă mişcaţi, 
să nu vi se scurgă creierii din cap! rosti Veniaminov, cu o mină 
tragică. 

„Numai dacă îi are”, gândi Zvonariov, fără să-şi poată stăpâni 
zâmbetul. 

Cuvintele căpitanului şi mai ales tonul cu care fuseseră 
rostite, îl făcură pe Stessel să leşine din nou. 

— Serghei Vladimirovici, du-te dumneata după brancardă! 
spuse Veniaminov, tot mai agitat. 

Brancardierii, cu tărgile sub braţe, se şi apropiau în goană. 
Rănitul fu dus cu grijă în cel mai apropiat adăpost al trupei, şi 
acolo felcerul campaniei îl pansă provizoriu. Stessel îşi revenise 
complet şi se strâmba de durere. Veniaminov trimise valvârtej 
în toate părţile o companie întreagă de tiraliori şi de tunari, în 
căutarea unui medic. Printr-o nefericită coincidenţă, profitând 
de starea de acalmie de pe poziţii, toţi medicii plecaseră în 
zona interioară, ca să ia medicamente şi pansament. În cele din 


398 


urmă, dădură de un tânăr medic de la Crucea-Roşie, 
Mirotvorţev. Acesta examină rana şi se grăbi să-l liniştească pe 
general. 

— Un fleac, nu e o rană, ci o zgârietură. Peste o săptămână 
totul va fi în perfectă ordine. 

Faţa lui Stessel, încă palidă, se înroşi ca racul. 

— E evident că dumneata, doctore, nu eşti chirurg de 
specialitate. Pe mine mă doare groaznic toată partea dreaptă a 
capului şi am pulsaţii în creier. Probabil că mi-au plesnit oasele 
craniului, şi acum se declară o hemoragie cerebrală, rosti el cu 
ciudă. 

— Acest lucru e cu neputinţă, excelenţă, îl încredinţă 
medicul, cu naivitate. Dacă ar fi aşa, starea dumneavoastră ar fi 
mult mai gravă. Soldaţii cu asemenea răni sunt trimişi înapoi 
pe poziţii. 

Ultimele cuvinte îl scoaseră cu totul din sărite pe general. 

— Se pare că dumneata uiţi că nu sunt soldat, ci general, de- 
ti permiţi un asemenea ton. Raportează acest lucru lui Balaşov 
şeful personalului. Deşi nu eşti medic militar, şi dumneata 
datorezi respect superiorilor. Generalul ieşi din adăpost fără a 
saluta. 

— Ordonaţi să vină trăsura? întrebă Veniaminov. 

— Am să încerc să ajung călare acasă, răspunse Stessel. 

Ajutat de două ordonanţe, încălecă măreț pe iapa lui blândă 
şi porni la pas. Exploziile mai multor şrapnele în urma 
excelenţei sale îl înviorară îndată; se grăbi să-şi treacă iapa la 
trap, pe urmă, la galop. Curând, într-o alură din ce în ce mai 
vie, toată cavalcada gonea nebuneşte pe străzile înguste ale 
oraşului. Căruţele şi trăsurile se dădeau repede la o parte din 
calea generalului pansat la cap. Ferindu-se de caii care galopau 
ca turbaţi, oamenii încremeneau în loc, salutând sau 
descoperindu-se în faţa temutului comandant. După ce alergă 
astfel vreo cinci verste şi mai bine, când ajunse în apropiere de 
casa lui, Stessel trecu la pas. 

Cu toată goana vijelioasă, nota telefonică prin care se anunţa 
rănirea gravă a generalului ajunsese la comandament înaintea 
lui. Reis se repezise îndată cu ea la Vera Alexeevna. În casă se 
stârni o panică de nedescris. Fără a mai şti de ea, generăleasa, 
numai în capot şi cu capul descoperit, se repezi spre soţul ei şi, 
chiar în stradă, îl îmbrăţişă, izbucnind în hohote isterice de 


399 


plâns. 

Pupilele se aruncară în genunchi înaintea binefăcătorului lor, 
sărutându-i mâinile pe întrecute. Reis, Vodiaga, Gantimurov şi 
încă cinci-şase ofiţeri din statul-major se repeziră să-şi susţină 
comandantul de braţe. Liniştindu-şi nevasta nespus de agitată, 
generalul-aghiotant saluta binevoitor în dreapta şi-n stânga, 
multumind celor din jur pentru manifestările de simpatie. 

Toţi îl întrebau care mai de care pe Zvonariov despre cele 
petrecute în nefasta baterie Zubciataia. Praporşcikul repetă de 
vreo zece ori banala istorisire a celor petrecute. 

De îndată ce Stessel intră în cabinetul lui, se şi ivi Nikitin, 
urmat de Fok, de Ţerpiţki şi de Belii. 

După generali, sosiră coloneii şi toţi cei ce doreau să-şi 
exprime în felul lor simpatia pentru general. Un pluton întreg 
de medici, în frunte cu medicul şef Balaşov şi cu „Pirogovul: 
Arthur-ului” - doctorul Guibbenet, chirurgul şef al fortăreței, 
examinară şi pansară din nou rana generalului. 

Mai versat în ale vieţii decât naivul Mirotvorţev, Guibbenet 
recomandă insistent, cu vorbe bine gândite, linişte desăvârşită, 
atrăgând atenţia ca rănitul să fie ferit de emoţii şi, în general, 
îngrijit cu cea mai mare atenţie. Sub condiţia respectării 
acestor recomandări, făgăduia o restabilire rapidă şi deplină. 

— Boris Victorovici, nu cumva îmi ascundeţi ceva? Pentru 
numele lui Dumnezeu! îl imploră Vera Alexeevna. Nu cumva 
rana e mortală? 

— Totul e în puterea domnului. Să sperăm însă, că nu, 
răspunse chirurgul-şef cu diplomaţie. 

— Am să vă trec în pomelnicul meu şi am să-l rog pe 
protoiereul Glagolev să vă pomenească la liturghie, să facă o 
slujbă pentru sănătatea dumneavoastră. 

Guibbenet mulţumi şi-i sărută respectuos mâna. 

Stessel crezu necesar să evidenţieze în mod special iniţiativa 
de care dăduse dovadă Zvonariov cu prilejul rănirii sale. 

— Da, da, Anatole. Conduita pe care a avut-o monsieur 
Zvonariov merită o recompensă, încuviinţă soţia lui. 

— Toate acestea vor fi consemnate într-un ordin de zi. - 
Praporşcikule, ai kliukva::? întrebă generalul-aghiotant. 


33 Pirogov N. I. (1810-1881) - celebru chirurg şi anatomist rus (n. ed.). 
31 Plantă mică cu fructe roşii, acrişoare. Creşte în regiunile mlăştinoase din nord (n. 
t.). 

400 


— Suc de Kliukva? N-am, excelenţă. 

Cei de faţă răspunseră la cuvintele lui Zvonariov, prin hohote 
de râs. 

— O, doamne, ce civil eşti! oftă Vera Alexeevna. Eu sunt 
femeie, şi tot ştiu că Kliukva este dragonul roşu al ordinului 
Sfânta-Ana, pentru sabie, cea dintâi distincţie de război 
specială pentru ofiţeri. 

— Adică, ordinul Sfânta-Ana clasa a patra, cu bareta „Pentru 
vitejie”, completă Stessel. 

— Nu am acest ordin, excelenţă! 

— Atunci, conform puterilor care mi-au fost conferite de 
comandantul suprem, te felicit în calitatea de cavaler al acestui 
ordin! declară generalul, întinzând praporşcikului mâna. 

— Mi se pare că nu-l prea merit, îngăimă Zvonariov încurcat. 

— Nu mai face pe modestul, tinere! L-ai meritat de mult; 
numai că nu s-a ivit un prilej pentru decorarea dumitale. Dă-mi 
sabia, să-ţi prind la ea noul dragon, răspunse Vera Alexeevna, 
cu glas cântător. 

Urmară felicitările tuturor. Praporşcikul fu, în sfârşit, lăsat 
să plece abia în amurg, după un dejun copios. 

Lângă şcoala Pușkin, se auzi strigat de Varia: 

— Bolnavul nostru a murit azi, îi spuse ea, tristă. 

— Care bolnav? 

— Cum care? Saharov. Mergea atât de bine, şi iată că 
deodată, în chip inexplicabil, a dat în pneumonie şi în două zile 
s-a sfârşit. 

— De unde ai aflat? 

— În ultimele 24 de ore am stat de gardă lângă el. S-a făcut 
tot ce se putea face. Medicul şef al spitalului, Piotr Andreevici 
Rozanov, nu l-a părăsit nici o clipă; totuşi n-a fost posibil să-l 
salveze. Glasul fetei tremura, Varia abia se stăpânea să nu 
izbucnească în plâns. 

Zvonariov oftă compătimitor: 

— Odihnească în împărăţia cerurilor! 

— Tot timpul a delirat. Vorbea ceva despre Fok, îl ocăra pe 
Gantimurov, o pomenea pe Vera Alexeevna... 

— Ai auzit? Stessel a fost rănit azi la bateria Zubciataia! îi 
servi şi Zvonariov, la rândul lui, o noutate. 

— Grav? întrebă fata, fără să se prea emoţioneze. 

— N-are mai nimic; a explodat un obuz şi a fost zgâriat la cap 


401 


de o piatră sau o schijă. Fireşte el caută să-i facă pe toţi să 
creadă că e rănit grav, iar cei din jur se prefac îngrijoraţi. 
Curată comedie! Pentru „temerara vitejie” de care aş fi dat 
dovadă cu prilejul primelor ajutoare date generalului, am fost 
recompensat cu KkKliukva, se lăudă praporşcikul şi povesti 
amănunţit tot ce se petrecuse. 

— Dacă toate acestea sunt adevărate, atunci pentru ce ai fost 
decorat? Şi pe urmă, nu e cuviincios să vorbeşti cu o doamnă, 
stând în şa; fii bun şi coboară imediat! porunci Varia, 
recăpătându-și tonul de totdeauna. Zvonariov se execută. Hai la 
şcoală, la institutoare. Să le povesteşti şi lor miraculoasele 
dumitale aventuri. 

La şcoală îi găsiră pe Stah şi pe Boreiko. Zvonariov poveşti 
pentru a suta oară totul, foarte amănunţit, neuitând să 
pomenească despre neaşteptata distincţie de care avusese 
parte. Această din urmă veste stârni râsul tuturor. 

— Ai fost pe Elektriceski Utios, la Kindjou, la bateria B, la 
asaltul colinei Visokaia, în sfârşit, în forturi - şi nu ţi s-a spus 
măcar o vorbă de mulţumire; iar acum ai fost decorat aşa 
deodată, pe nepusă masă! observă uimită Maria Petrovna. 

— Ia să-ţi văd sabia, Serioja, îl rugă Boreiko. 

Luă sabia, duse comic la nas dragonul roşu, îl smulse şi-l 
zvârli în focul din sobă. 

— Ca să nu mai rămână nici o urmă din mirosul lui Stessel, 
lămuri el dându-i înapoi sabia. Sunt recompense de care poţi şi 
trebuie să fii mândru, sunt altele care te înjosesc şi nu poţi să 
nu te ruşinezi de ele, adăugă el. 

Clopoţelul de la uşă sună întrerupându-le conversaţia. 

— Varia, un chinez în haine europene întreabă de tine, vesti 
Olia care se dusese să deschidă uşa. 

— Spune-i să poftească înăuntru, zise Maria Petrovna. 

O clipă după aceea, domnul Şu intră în sufragerie şi îi salută 
pe toţi cei de faţă cu o adevărată politeţă asiatică. 

— Aş dori să stau de vorbă între patru ochi cu mademoiselle 
Belaia, spuse el. 

Mirată de această dorinţă, Varia trecu împreună cu el în 
odaia de alături. 

— Prietenul nostru comun şi şeful meu, Vasili Vasilievici 
Saharov a purces în lumea umbrelor, începu chinezul. Înainte 
de moartea sa, domnul Saharov mi-a transmis, chiar prin 


402 


dumneavoastră, o notiţă pe care doreaţi atât de mult s-o citiţi. 
Acum pot să vă satisfac curiozitatea. Vasili Vasilievici a făcut 
un testament în favoarea dumneavoastră. V-a lăsat tot 
mobilierul din apartamentul lui. Mi-a poruncit să vă spun că 
acesta este cadoul său de nuntă. Urmează să introduceţi o 
cerere la tribunalul local, pentru punerea dumneavoastră în 
posesie. Am şi redactat-o. Semnaţi aici, jos. Mâine dimineaţă 
încep formalităţile de rigoare, încheie el, întinzându-i hârtia. 

— Dar eu nu sunt dispusă să mă mărit, aşa că nu cred cu 
putinţă să intru în posesia bunurilor lăsate prin testament, 
răspunse Varia. 

— Prin aceasta veţi aduce o jignire memoriei prietenului 
nostru comun. Permiteţi-mi să vă ofer deocamdată acest mic 
lingou de aur pur - pentru verighetele de logodnă. Il veţi 
întrebuința când veţi avea nevoie. . 

Varia refuză categoric darul. Întorcându-se în sufragerie, 
spuse celor adunaţi acolo că Saharov făcuse un testament în 
favoarea ei şi că refuzase legatul. 

Cei doi prieteni îşi luară rămas bun de la gazde şi plecară. 

Praporşcikul merse împreună cu Boreiko jumătate din drum, 
şi apoi o luă spre statul-major. Acolo îi povesti amănunţit lui 
Stepanov peripeţiile acelei zile, trecând însă sub tăcere 
decorarea sa. Căpitanul îl ascultă cu vădit interes, după care îl 
conduse la noul comandant al frontului, generalul Gorbatovski. 

Foarte înalt, lat în umeri, cu favorite stufoase, cărunte, 
vorbind răspicat şi răstit, acesta făcu praporşcikului impresia 
unui soldat. 

Generalul îi primi prietenos şi râse, ascultându-i istorisirea. 

O 

Întors de la Stessel, Fok se lasă într-un fotoliu moale şi se 
apucă să citească ziarul german „Ostasiatische Zeitung”, sosit 
recent la Arthur. Nici nu apucase să se cufunde bine în înaltele 
sfere ale politicii, când Gantimurov dădu buzna radios în 
cabinet. 

— Ordinul excelenței voastre a fost executat. Saharov a 
răposat. 

— Când, în ce împrejurări? 

— Azi. A murit de pneumonia pe care a contractat-o grație 
mie. Sper că acum veţi binevoi să-mi restituiți măcar o parte 
din poliţele mele! 


403 


— N-am câtuşi de puţin motive s-o fac, răspunse generalul 
imperturbabil. 

— În schimb eu am toate motivele să nu vă consider un om 
de onoare! replică furios porucikul. 

— Ce te pricepi la onoare, dumneata, un proxenet, un 
cartofor, în sfârşit un escroc de mâna a treia? 

— În orice caz, mă pricep mai mult decât anumiţi foşti 
jandarmi şi spioni! 

— În zadar speri să mă poţi jigni. Te dispreţuiesc prea mult 
pentru a putea fi ofensat de dumneata. Şi fiindcă mi-e 
dezagreabil să te văd, scuteşte-mă, te rog, de prezenţa 
dumitale. Hei, daţi-i porucikului mantaua! strigă generalul. 

Prinţul plecă. Fok îl chemă pe Reis la telefon, îl rugă să nu-l 
lase pe Gantimurov la Stessel şi adăugă: 

— Te aştept la mine, imediat. Chemaţi pe chinezul lui 
Tifontai, porunci el apoi ordonanţelor. 

De îndată ce domnul Şu îşi făcu apariţia, Fok se însenină. 

— Aşadar, spre marele nostru regret, prea scumpul nostru 
prieten, Vasili Vasilievici, a părăsit această lume plină de 
deşertăciuni. Acum ce aveţi de gând să faceţi? 

— Domnul Tifontai a prevăzut şi această eventualitate, 
răspunse chinezul. Voi prelua eu conducerea tuturor 
întreprinderilor sale, bineînţeles sub înţeleapta îndrumare a 
excelenţei voastre. 

— N-aş fi putut crede că va fi atât de clarvăzător. 

— Răposatul căpitan nu era un sfetnic prost. 

— Voi căuta să-i urmez pilda în toate privinţele, cu excepţia 
retribuirii înţeleptei mele îndrumări, vorba dumneavoastră. 
Gradul meu de general, poziţia mea, impun o remuneraţie mult 
mai mare decât aceea acordată lui Saharov. 

Se înţeleseră repede în privinţa sumei. Discutară apoi încă o 
serie de chestiuni mai puţin importante, după care cei doi 
interlocutori se ridicară în picioare. 

— A propos, nu vi se pare, dragul meu, că un oarecare prinţ a 
devenit cu totul de prisos la Arthur? 

— Părerile mele coincid întotdeauna cu acelea ale excelenţei 
voastre. 

— Cu atât mai bine. Să se ia măsuri fără întârziere. 

— Totul se va aranja în timpul cel mai scurt! 

Domnul Şu plecă şi în locul lui se ivi Reis. 


404 


— Să se sigileze locuinţa lui Saharov, începu îndată Fok. 

— S-a şi sigilat. 

— ... şi să se numească o comisie pentru inventarierea 
documentelor şi bunurilor rămase de pe urma lui. Preşedintele 
comisiei voi fi eu, dar nu trebuie să figurez oficial în 
compunerea ei. 

Reis nota în fuga condeiului dispoziţiile lui Fok. 

— Supuneţi chiar astăzi lui Stessel spre confirmare această 
dispoziţie. 

— Am înţeles, excelenţă. 

— Aşadar, în prezent, prin Şu, avem o legătură directă, fără 
intermediari, cu statul major - bineînţeles, nu al lui Kuropatkin, 
chicoti Fok bine dispus. Acum se poate acţiona cu mai multă 
îndrăzneală. Dumneavoastră veţi avea grijă de madame, dat 
fiind că sunteţi un bărbat în floarea vârstei şi n-aţi pierdut 
nimic din alura unui „ofiţer din Gardă”, iar eu mă voi ocupa 
îndeaproape de vechiul, şi din păcate exasperant de prostul 
meu amic, glumi generalul, frecându-şi vesel mâinile. 

— Ar trebui să se cinstească într-un mod oarecare memoria 
neuitatului nostru prieten. Asta ar constitui un paravan 
folositor şi pentru noi. De pildă să zicem că i-am ridica un 
monument la Dalni, propuse Reis. 

— Asta nu se poate face fără autorizaţia japonezilor. Ar fi mai 
simplu să fie propus pentru decorare, de exemplu cu crucea 
Sfântul-Gheorghe. 

— Dar pentru ce merite? 

— Ei, hai să zicem, pentru că a ştiut să organizeze atât de 
bine legătura cu... firma Tifontai, doar e o misiune foarte 
periculoasă. Sugeraţi-i Verei Alexeevna ideea aceasta! 

O 

Soneria sună seara târziu, deranjând-o pe Vera Alexeevna, 
care se pregătea să se culce. Nevrând să-l trezească pe soţul ei, 
care aţipise, ieşi ea însăşi în salon. 

— Mii de scuze! N-aş fi îndrăznit niciodată să vă deranjez la o 
oră atât de târzie, dacă n-ar trebui să discut cu dumneavoastră 
câteva chestiuni foarte urgente! îşi ceru iertare Reis, 
înclinându-se galant. Tocmai am primit vestea morţii la spital a 
căpitanului Saharov. 

— A murit Vasili Vasilievici? exclamă doamna general 
îngrozită şi, ne mai ţinând-o picioarele, se lasă pe un scaun. O, 


405 


ce nenorocire! Medicii de-acolo n-au putut oare să-l salveze? 
Acum două zile susțineau că este în afară de orice pericol... şi 
acum, să moară aşa, pe neaşteptate!? Chiar mâine voi cere să 
se oficieze un parastas pentru el. Şi Vera Alexeevna izbucni 
într-un hohot de plâns neprefăcut. 

— Vasili Vasilievici a lăsat o avere considerabilă şi felurite 
documente care pot avea o mare importanţă de stat. Toate 
acestea trebuiesc identificate şi inventariate; în acest scop, e 
necesar să se ia măsuri de urgenţă. Am întocmit un proiect de 
ordin şi voiam să rog pe excelența să să-l semneze. 

— Anatole doarme: am să-i spun mâine dimineaţă. Pentru 
nimic în lume nu mă pot împăca cu gândul că bietul Vasili 
Vasilievici nu mai este pe lumea aceasta, spuse Vena 
Alexeevna, suspinând amarnic. Când se va sfârşi oare cu 
nenorocirile? 

— Atunci când Anatoli Mihailovici va socoti necesar şi 
posibil. 

— Ei, până depinde totul de el! Mai sunt şi Fok, Smirnov, 
Belii, Kondratenko, amiralii... 

— Generalul Fok reflectează de mult la această eventualitate, 
în schimb, cu Kondratenko e mai greu să te înţelegi! Ceilalţi 
sunt cantităţi neglijabile... La nevoie, pot fi făcuţi inofensivi. 

— Roman Isidorovici a ridicat încă acum o lună chestiunea 
capitulării, dar Anatole n-a fost de acord eu propunerea lui, 
spuse generăleasa, dând în vileag ceea ce ştia. Dar, Viktor 
Alexandrovici, să nu mă trădezi soţului meu. E o chestiune 
secretă. 

— Totuşi, Kondratenko desfăşoară cea mai vie activitate 
pentru apărarea Arthur-ului şi, în plus, se bucură de o mare 
popularitate printre soldaţi şi printre ofiţerii inferiori. 

— N-o să-i întrebe nimeni pe aceştia ce-i de făcut. Se va da 
ordin de capitulare şi ei îl vor executa. 

— Dar dacă n-o vor face? 

Vera Alexeevna îşi privi interlocutorul nedumerită, speriată. 

— Aşa ceva nu e cu putinţă! răspunse ea, aproape în şoaptă. 

— Sunt absolut convins că cel dintâi care va refuza să se 
supună ordinului de capitulare va fi tot Kondratenko, şi că 
garnizoana îl va sprijini. Nu de mult, l-am întrebat în glumă ce 
ar face dacă ar auzi că Arthur-ul a capitulat. El mi-a răspuns 
foarte serios că l-ar aresta pe comandantul care ar da o 


406 


asemenea dispoziţie şi că ar continua rezistenţa până la ultimul 
om. 

— Anatole ştie acest lucru? 

— Nu l-am adus încă la cunoştinţa excelenţei sale. 

— Rău. Am să vorbesc chiar eu cu el despre toate. Noapte 
bună, încheie generăleasa concediindu-l. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Stessel, cu glas somnoros, pe 
soţia lui când aceasta intră în dormitor. 

Vera Alexeevna îi relată cele discutate cu Reis. Generalul 
primi foarte nepăsător vestea morţii lui Saharov. Mai mult 
decât atât, nu acceptă să-l decoreze. 

— Un escroc mai puţin în Arthur. Să-i fie ţărâna uşoară, 
mormăi el, căscând. 

— Cum poţi să vorbeşti aşa de om care a murit? „Despre 
morţi, ori nu spui nimic, ori vorbeşti numai de bine”. 

— Ei, Veruncik, în mormânt, toţi sunt neprihăniţi. Şi acest 
Reis e un vulpoi şiret, seamănă cu Kondratenko al tău. Cei ce 
seamănă - s-adună. În sfârşit, deocamdată nu se dau decoraţii 
pentru escrocherii. 

— Viktor Alexandrovici îţi este cu totul devotat ţie şi 
intereselor tale... 

— Fireşte, fiindcă e mult mai convenabil să stea la 
comandament, în loc să comande un regiment pe poziţii: are 
mai multe şanse să-şi scape pielea. 

— Anatole, când ai de gând să ceri încetarea focului? întrebă 
generăleasa. 

— Asta-i o chestiune complicată. Dacă Arthur-ul va capitula 
prematur, eu voi fi făcut răspunzător de toate. Cariera mea va 
fi compromisă. 

— Avem ceva bani la banca din Şanhai. 

— Ei, cu treizeci, patruzeci de mii de ruble, nu te descurci 
mult timp. 

— Dar aurul chinezesc care a fost adus din palatele de la 
Pekin la Arthur? 

— Fără îndoială că japonezii ştiu de el şi-l vor ridica pe tot în 
momentul capitulării. 

— Se poate încerca o tranzacţie cu ei. 

— Ce-i pierdut e bun pierdut. După ce-ai predat fortăreaţa nu 
mai discuţi condiţiile de capitulare. 

— Atunci trebuie să aranjezi tratativele din timp. 


407 


— Tratative de capitulare? exclamă generalul ridicându-se în 
capul oaselor. 

— Dacă Arthur-ul e sortit capitulării, atunci trebuie măcar să- 
ţi asiguri viitorul sub raport material. Eşti în armată de aproape 
patruzeci de ani şi ai rămas tot gol şi sărac ca un şoarece de 
biserică. 

— E adevărat, desigur. Totuşi proiectele tale sunt pline de 
riscuri, răspunse Stessel ceva mai şovăitor. 

— Nici din punct de vedere umanitar rezistenţa nu trebuie 
împinsă dincolo de anumite limite, aceasta ducând la sacrificii 
zadarnice, fără rost. Gândeşte-te numai câte soţii şi mame, câţi 
copii se vor ruga lui Dumnezeu pentru tine dacă le vei salva 
soţii, fiii şi părinţii. 

— Trebuie să reflectăm bine asupra acestei chestiuni atât de 
grave. Kondratenko să fie pus sub supraveghere secretă; să se 
cerceteze dacă nu cumva complotează împotriva mea? Cui să 
dau această sarcină? 

— Bineînţeles, lui Fok. Doar provine din jandarmerie şi ştie 
foarte bine cum să procedeze. 

— Am să vorbesc cu el chiar mâine dimineaţă. 

— Sfătuiţi-vă, totodată, asupra datei capitulării, completă 
Vera Alexeevna. 

În aceeaşi seară, în timp ce Gantimurov se întorcea acasă, 
după ce încercase în zadar să ajungă la Stessel spre a-l 
demasca pe Fok, fu ucis de un glonţ rătăcit. 

O 

— Serghei Vladimirovici, fii gata cât mai repede, spuse 
Raşevski, trezindu-l pe Zvonariov, care se culcase noaptea 
târziu. Generalul Smirnov trebuie să sosească la fortul 2 în 
jurul orei zece. Vrea să arunce chiar el în aer mina aşezată de 
noi în galeria stângă. 

Praporşcikul începu să se îmbrace, sorbind totodată din 
ceaiul fierbinte care-l frigea, şi înghițind pe nemestecate bucăţi 
de carne rece de cal. Curând după aceea păşea alături de 
locotenent-colonel, pe drumul strategic. Era o zi senină, 
însorită. Japonezii trăgeau intens asupra tuturor forturilor şi în 
zona spatelui acestora. Bateriile ruseşti tăceau. 

După ploaia din timpul nopţii aerul era răcoros; băltoacele 
proaspete sclipeau în razele soarelui. Raşevski râdea eu poftă, 
ascultând amănuntele rănirii lui Stessel şi ale decorării lui 


408 


Zvonariov. 

— Râdem dar sufletul nostru plânge. Triste, respingătoare 
sunt toate acestea. Ne facem datoria cu toţii, bucuroşi, dar ne e 
scârbă de slugărnicie, observă Raşevski, după ce ascultă cele 
povestite de praporşcik. 

— În schimb, liota de lingăi care mişună în jurul mărimilor 
prosperă, copleşită de favoruri. 

— Să vezi ce încurcătură s-a iscat la fortul 2. Am hotărât să 
aruncăm în aer galeria de minare a japonezilor. Am calculat 
încărcătura - circa trei puduri de pulbere; lui Grigorenko i-a 
ieşit de peste două ori mai mult. Am pus calculul în discuţie. A 
venit Smirnov - s-a apucat şi el să socotească. A ajuns aproape 
la zece puduri. Dacă punem atâta exploziv, se poate descoperi 
zidul dinapoi al caponierei. Toate obiecțiile mele au fost 
zadarnice. Grigorenko nu îndrăzneşte să zică ceva. Au fost puse 
în sfârşit nouă puduri şi jumătate. S-a făcut burarea şi 
obturarea încărcăturii. Trebuie să vină Smirnov în persoană să 
declanşeze explozia. 

— Şi să fie recompensat cu o cruce, pentru munca depusă de 
dumneavoastră. 

— Mai curând, ca să recompenseze cu cruci de lemn cel 
puţin o duzină de ostaşi, bineînţeles, dacă totul se va întâmpla 
aşa cum prevăd eu. 

— N-ar trebui să se raporteze acest lucru lui Stessel, pentru 
a interveni cu autoritatea lui spre a se suspenda operaţia 
aceasta? 

— Ce tot vorbeşti! exclamă Raşevski, dând speriat din mâini. 
Dacă îl deranjează cineva acum când e rănit, riscă să-l ia la rost 
generăleasa. Singura soluţie e să mergem în fort şi acolo, în 
măsura posibilului, să neutralizăm fantezia generalului. 

In fort, noul comandant, tânărul porucik Frolov activa febril. 
Tunurile de contraasalt, puse în bătaie pe parapete, erau gata 
să intre în acţiune. Servanţii şedeau jos, lângă piese. Pe 
caponiera interioară, fuseseră instalate mitraliere şi tunuri 
vechi de câmp. În caponieră erau amplasate tunuri navale, de 
calibru mic, cu tragere repede. Garnizoana fusese divizată în 
trei părţi. O parte dormea în cazarma de jos, alta veghea în cea 
de sus, iar a treia stătea de pază afară. Garda fusese întărită 
chiar şi la  paserela adăpostită, deasupra galeriei 
contraescarpei. Tânărul porucik de artilerie alerga de colo-colo 


409 


prin fort, alegând locurile unde mai putea fi pus în bătaie un 
tun sau un aruncător de mine. Soldaţii erau mai veseli, mai vioi. 
Lângă galeriile de minare, Raşevski şi Zvonariov dădură de 
praporşcikul Berg, specialist în mine. 

— Rezistă burajul? îl întrebă Raşevski. 

— Cred că va rezista, dar mi-e teamă să nu crape bolta sau 
zidurile cazematei, din cauza exploziei, răspunse Berg. 

— Atunci mikadoul va trebui să-i confere lui Smirnov o înaltă 
decorație, pentru concursul acordat pionierilor japonezi! 

— În orice caz, să fie îndepărtați toţi oamenii, de aici şi din 
galeria contraescarpei; să se retragă santinelele din paserela 
adăpostită şi de pe parapete, dispuse Raşevski. 

— Vine domnul general Smirnov! raportă grăbit un tiralior. 

Insoţit de Frolov, comandantul fortăreței se apropie repede, 
cu pasul său săltăreţ, de cocoș. 

— Bună ziua, prieteni! răspunse el din mers la salutul 
ostaşilor. 

— Ca să vezi că am un prieten cu reveruri roşii! şopti careva 
în spatele lui Zvonariov. 

Praporşcikul se întoarse şi dădu cu ochii de Blohin. Slăbit, 
pământiu, nebărbierit, ochii lui afundaţi în cap licăreau, privind 
mobili, neliniştiţi. 

— Noroc, Blohin! rosti praporşcikul, zâmbindu-i prietenos. 

— Să trăiţi! Credeam că nici n-o să vă mai uitaţi la mine. Ai 
noştri unde-s? întrebă ostaşul pripit, cu jumătate de glas. 

— Lucrează la construcţia uzinei electrice, lângă fortul 3. Dar 
tu, cum o duci aici? 

— Tare mi-e urât fără ai noştri! oftă ostaşul. Mi se pare ziua 
lungă cât săptămâna. Mai bine domnu' porucik mi-ar cârpi 
câteva labe şi m-ar primi înapoi, la baterie. 

— Ce-i conversaţia asta, în prezenţa mea? se răsti Smirnov, 
întorcându-se pe neaşteptate spre ei. Puteţi găsi alt moment şi 
alt loc ca să conversaţi, domnule praporşcik. Dar cine-i omul 
acesta cu mutră de bandit? Asta-i poziţie ostăşească? Unitatea, 
numele? 

— Tunar-artificier Blohin. 

— Nu ştii cine sunt eu, nătărăule! ? Ia spune, ce cauţi aici? O 
săptămână fără hrană caldă! ordonă generalul, împroşcând 
salivă şi holbându-se la el furios. 

— Halal prieten, n-am ce zice! mormăi Blohin. 


410 


— Excelenţă, doriţi să ascultați cum lucrează japonezii? 
întrebă Raşevski, grăbindu-se să distragă atenţia generalului. 

Smirnov făcu un gest cu mâna, cerând să se facă linişte, şi-şi 
lipi urechea de beton. Trecură câteva clipe de tăcere încordată. 

— Da, da! După mine însă, se află încă departe de caponieră 
- la cel puţin treizeci de stânjeni. 

— Eu cred că la cel mult zece-douăsprezece îşi dădu cu 
părerea Raşevski. 

— Crezi dumneata, zvârli generalul, dispreţuitor. Eu am 
absolvit două academii: Academia de Artilerie şi Şcoala 
superioară de Război şi e de presupus că mă pricep, cât de cât, 
la minări. 

— Eu am absolvit numai una: Academia de Geniu. 

— Locotenent-colonel Raşevski, dumneata angajezi veşnic 
discuţii ne la locul lor! i-o reteză generalul şi părăsi caponiera. 

— Ai văzut? întrebă Raşevski, dând din cap în urma lui. 
Poftim de te înţelege cu un asemenea catâr. 

Firele electrice cuplate la mină treceau prin incinta fortului, 
intrând într-un adăpost din parapetul frontal. Smirnov 
bodogănea într-una, iritat. Pe platoul incintei fortului dădu ziua 
bună soldaţilor în gura mare. Aceştia răspunseră cu glas scăzut 
ca să nu atragă atenţia japonezilor, până la care erau cel mult 
cincizeci de paşi. 

— Răspundeţi că lumea, nu ca nişte nemâncaţi! Bună ziua, 
prieteni! strigă din nou generalul. 

De astă dată, soldaţii răspunseră în cor, cu glas tare, iar 
după câteva clipe două grenade aruncate de japonezi explodară 
lângă parapet. 

— Aoleu, fraţilor, aoleu, mâna! începu să se tânguie un 
tiralior al cărui braţ fusese rupt din cot. Tovarăşii lui îi săriră în 
ajutor, iar generalul se grăbi să dispară în adăpost. 

Smirnov declanşă explozia minei înainte ca soldaţii să fi avut 
timp să se retragă de lângă parapete. Deasupra locului 
exploziei ţâşni o trombă de fum şi de praf. Scânduri, pietre şi 
tot felul de sfărâmături săriră în toate părţile. Pământul se lăsă 
simţitor. 

În primele clipe, la japonezi domni o linişte mormântală, dar 
curând izbucniră împuşcături violente şi o grindină de grenade. 
Gloanţele şi schijele şuierau în toate părţile, rănindu-i şi 
mutilându-i pe cei care nu izbutiseră să se adăpostească. 


411 


Smirnov preferă să stea pitit în adăpost, aşteptând potolirea 
acelui uragan al morţii. Frolov, se repezi afară, pentru a-i linişti 
pe ostaşii care alergau înspăimântați prin incinta fortului, şi fu 
rănit la mână. 

— Toate acestea puteau fi evitate, dacă excelența voastră nu 
v-aţi fi grăbit atât, spuse Raşevski, privind panica ce se stârnise 
în fort. 

— Te rog să nu mă înveţi dumneata pe mine ce şi cum să fac! 
se aprinse Smirnov. Ţi-era teamă că o să se surpe caponiera şi 
uite-o: e teafără şi întreagă. Am prevăzut şi m-am gândit asupra 
tuturor ipotezelor atunci când am calculat încărcătura de 
exploziv. Am întocmit peste zece variante pentru tot felul de 
împrejurări. 

Îndată ce se mai linişti atmosfera, Smirnov alergă spre 
cazarmă din spatele adăpostului. Acolo praporşcikul Berg îi 
raportă că rezistaseră bine la şocul exploziei şi caponiera şi 
burajul minei. 

— Ei, ai văzut? se adresă generalul lui Raşevski jubilând, şi 
dumneata mă contraziceai! 

În clipa aceea, de la lunetă Kuropatkin sosi gâfâind un 
tiralior cu un bilet. Comandantul lunetei raporta că explozia 
minei dezvelise zidul exterior al caponierei, iar japonezii se 
pregăteau pesemne să-l arunce în aer din afară. 

— Să se deschidă imediat focul asupra lor; să fie împroşcaţi 
cu grenade! ordonă Smirnov: 

— E imposibil să se deschidă focul, căci locul acela se află 
într-un unghi mort, iar grenadele pot avaria zidul, răspunse 
Raşevski, încruntat. 

— Înălţimea voastră, mutră-strâmbă vrea să spargă 
acoperişul caponierei! raportă Blohin, sosind în goană. 

Raşevski se repezi spre poternă, urmat de toţi ceilalţi, cu 
excepţia lui Smirnov care striga cu ciudă ceva în urma lor. 

Cele mai sumbre temeri ale lui Raşevski se transformaseră în 
realitate. Japonezii se furişaseră până la acoperişul caponierei, 
aşezaseră încărcături de dinamită şi acum declanşară o serie 
de explozii, una după alta. După cea dintâi, bolta plesni; după a 
doua, se produse o spărtură; după a treia, bolta se prăbuşi în 
caponieră. Toate acestea se petrecură atât de repede, încât 
tiraliorii n-avură timp decât pentru a bara cu saci de pământ 
trecerea din caponieră în galeria contraescarpei. 


412 


Japonezii instalară la gura spărturii caponierei o mitralieră şi 
deschiseră focul de-a lungul galeriei. Starea ruşilor deveni 
îndată critică. Frolov se repezi înainte şi salvă situaţia, 
distrugând mitraliera cu o grenadă. Venindu-şi în fire, tiraliorii 
se  repeziră după el. La intrarea caponierei înguste, 
întunecoase, pe jumătate năruite, se încinse o luptă corp la 
corp. Câţiva soldaţi japonezi se strecurară prin şanţ, până la 
ambrazurile tunurilor şi aruncară prin ele în interiorul 
caponierei o mulţime de grenade cu o mare putere de 
distrugere, lucru care provocă explozia unui morman de obuze 
depozitate lângă tunuri. O parte din caponieră se prăbuşi. 
Galeria contraescarpei se umplu de un fum înecăcios şi de praf. 
Ostaşii fură cuprinşi de panică. 

Frolov se străduia să domine larma infernală şi, îmbărbătând 
tiraliorii, încercă cu un grup de curajoşi încă un contraatac la 
baionetă. 

Zvonariov îl pierdu din vedere pe Raşevski, undeva, în 
întuneric; apucând cea dintâi armă care-i căzu la îndemână, el 
începu să tragă cartuş după cartuş în direcţia japonezilor. 

— Păzea, Serghei Vladimirovici, să-i blagoslovesc eu acuşi! 
hârâi Blohin la urechea lui, făcându-şi vânt şi aruncând zece 
grenade deodată. 

Praporşcikul se trânti la pământ. O bubuitură năprasnică îl 
asurzi. De sus cădeau sfărâmături de beton, pământ şi bucăţi 
însângerate de trupuri omeneşti. Blohin sări în picioare şi, 
răcnind ca scos din minţi, se repezi cu baioneta înainte, asupra 
japonezilor. Praporşcikul alergă după el. Săriră amândoi în 
caponiera pe jumătate surpată, în care dădură peste doi 
japonezi năuci. Blohin le făcu de petrecanie pe loc. Tiraliorii 
năvăliră după el şi se apucară să ridice la iuţeală o baricadă din 
saci cu pământ. Japonezii dispăruseră. 

Zvonariov cercetă care era situaţia. Jumătate din caponiera 
de lângă galeria de minare din stânga se năruise complet, 
rămânând acum un morman de beton sfărâmat. O parte din 
caponieră, lângă galeria de minare din dreapta rămăsese 
întreagă. Se apucară s-o întărească repede cu saci de pământ. 

Curând, japonezii încercară din nou să răzbească în şanţ prin 
caponiera distrusă, dar fură respinşi cu focuri de mitralii, trase 
de pe parapetele fortului, şi se întoarseră în tranşeele lor. 
Urmă un răstimp de linişte. Raşevski, rănit în două locuri de 


413 


spărturile de beton, se legase cu o batistă şi dădea ocol 
rămăşiţelor caponierei. 

— Trebuie să se ridice imediat un parapet din saci cu pământ 
în jurul porțiunii de glacis, care e distrusă, şi să se instaleze 
cuiburi de mitralieră; altfel, japonezii vor răzbi noaptea peste 
şanţ, direct spre fort, îi preveni el pe ostaşi. 

Sub îndrumarea lui, tiraliorii începură să aşeze sacii repede 
şi cu îndemânare. 

— Unde-i Smirnov? întrebă Zvonariov. 

— Cum a simţit că se îngroaşă gluma, s-a şi făcut nevăzut. A 
uitat de gradul lui de general şi de tot; a rupt-o la fugă peste 
podul de la gorjă, răspunse locotenent-colonelul. 

_ Ziua se scurse foarte iute şi seara veni pe nesimţite. 
Întunericul cobora repede. Bombardamentul dezlănţuit asupra 
fortului îi sili pe tiraliori să se adăpostească în galeria 
contraescarpei şi în cazarmă. Zguduind fortul până în temelii, 
exploziile grele dovedeau că tirul se execută cu piese de 11 țoli. 

Zvonariov, Raşevski, Frolov şi artileristul Korsakovski şedeau 
la adăpost în cazarmă, când, pe neaşteptate, Kondratenko sosi 
în fort, însoţit de nelipsitul său şef de stat-major, Naumenko. 
Cu toate că bombardamentul era în toi, se duseră numaidecât 
să examineze avariile suferite la caponieră. 

— Serghei Alexandrovici, de ce l-aţi amestecat pe Smirnov în 
operaţia de minare? Doar n-are nici în clin, nici în mânecă cu 
asemenea lucruri, îl dojeni generalul pe Raşevski. 

— S-a amestecat singur, la naiba! Dacă japonezii s-ar fi 
repezit la asalt îndată după explozie, se isprăvea cu noi, n-am fi 
fost în stare să rezistăm. 

— Cred că primejdia n-a trecut încă. Am dispus să se 
deplaseze aici două companii din rezervă şi v-am trimis două 
mitraliere şi un tun-mitralieră chinezesc, cu ţeava lisă. 

— Ce să facem cu el? se miră Korsakov. 

— E bun că tun de alarmă. Aşezaţi-l în dreptul spărturii şi, la 
nevoie, trageţi cu mitralii. 

Trecând prin cazărmi, Kondratenko dădu seară bună 
soldaţilor că şi Smirnov, dar era atent numai la înfăţişarea lor şi 
nu la ţinută. 

— Când aţi mâncat? De când n-aţi mai fost în repaos? Sunt 
bolnavi de scorbut printre voi? îi întreba el pe tiraliori. 

Uitându-se nestânjenit la generalul scund, nearătos, cu glas 


414 


surd şi cu ochi vioi, inteligenţi, Zvonariov şi-l imagină în manta 
cenuşie de soldat. 

„Nu prea s-ar remarca într-o mulţime de zeci şi sute de 
tiraliori decât poate, prin inteligenţa lui”, îşi zise praporşcikul, 
gândindu-se că în înfăţişarea lui, generalul nu avea aproape 
nimic de boier şi de ofiţer. 

Părea că şi ostaşii erau stăpâniţi de aceleaşi simţăminte, 
vorbind nestingheriţi generalului, adresându-i-se când după 
gradul său militar, când cu numele patronimic ca în viaţa civilă. 
Kondratenko nici nu lua în seamă acea încălcare a 
regulamentului. 

— Dacă japonezii vor ajunge până la şanţ, căutaţi să le tăiaţi 
retragerea, atacându-i din galeria contraescarpei. Caponiera 
trebuie apărată până la ultima posibilitate, îi preveni generalul 
pe ostaşii adunaţi în jurul lui. 

— Ar fi bine să aşezăm în galerie un tun cu tragere repede, 
propuse Blohin. 

— E o propunere judicioasă. Cum te cheamă? întrebă 
generalul. 

Blohin se prezentă. 

— Azi, s-a distins în luptă. l-a scos pe japonezi din partea 
caponierei care rămăsese întreagă, raportă Frolov. 

— Propuneţi-l pentru decorare. 

— Lăsaţi-o ciorilor de cruce, că tot o să zăcem sub alea de 
lemn! Mai bine... bâigui ostaşul încurcat. 

— Ei, spune, ce doreşti? Vrei să fii învoit în oraş? 

— Nu... Aş bea o votculiţă, se rugă Blohin, zâmbind stânjenit. 

Tiraliorii izbucniră în hohote de râs. 

— Porucikule, dă-i o porţie din partea mea, îi ordonă 
generalul lui Frolov. 

— Mulţumesc frumos! răcni Blohin. 

— Să vii la mine mai târziu, ordonă Frolov. 

După ce inspectă tot fortul, inclusiv paserela adăpostită de 
deasupra galeriei contraescarpei, Kondratenko plecă împreună 
cu Raşevski şi cu Zvonariov. 

— Ca să spun drept, tare mi-e teamă că fortul va fi cucerit la 
primul asalt serios. Asta ar îngreuna, ar complica apărarea 
zidului chinezesc, spuse Kondratenko, îngândurat. 


O 
415 


Varia îl aştepta pe Zvonariov la comandament. 

— Hai să luăm masa, în adăpost. Bucătăria e instalată acolo; 
la comandament, e cam peste mână. Of, de te-ai întoarce cât 
mai curând la Zaliternaia! Atunci am să fiu mult mai liniştită în 
privinţa dumitale. Acolo toţi ne sunt cunoscuţi. Haritina a 
plecat azi cu bărbatul ei pe poziţii. 

— Cu care bărbat? 

— Cu larţev. I-a cununat ieri preotul spitalului. Le-a ordonat 
Ursul să se cunune. 

— Cum adică? 

— Phii, că tare eşti de cap! Blohin l-a rănit pe larţev din 
pricina Haritinei. Pentru asta, Ursul l-a alungat din baterie. 
Haritinei i-a interzis să mai dea pe acolo, ca să nu se mai ia la 
harţă soldaţii pentru ea. Dacă vrei să vii, mărită-te şi vino 
împreună cu bărbatul tău, i-a spus, singură să nu te mai văd pe 
aici! Ei, şi atunci, s-au căsătorit. 

— Ce spui: ia te uită! Ei şi cine a făcut cererea în căsătorie? 
Haritina lui larţev: ori el Haritinei? 

— Încetează, că acum plec! 

— Şi eu să mănânc singur? 

— A, da; am uitat că la vârsta dumitale fragedă mai ai nevoie 
să fii hrănit cu linguriţa. 

La masă, Zvonariov află de-a fir a păr toate noutăţile din 
Arthur: care era starea lui Stessel; cum se îndrăgostise lulea 
Grigorovici de Lolocika; câţi răniţi fuseseră operaţi într-o zi la 
spitalul unificat; din cele spuse reieşea că Varia avusese 
aproape rolul principal în toate operaţiile. 

— Pacienţii au decedat, cu toţii, nu? 

— Care pacienţi? 

— Păi, răniții operaţi de domnia voastră... 

— Pentru această obrăznicie ai să rămâi fără desert! spuse 
Varia şi hăpăi crema, într-o clipă. 

— Am tăcut chitic! Mi-e teamă că şi a doua farfurie o să se 
volatilizeze tot atât de repede... 

— Na, ca să nu mă mai înţepi! se oţări fata trăgându-l uşor 
de ureche. 

Drept răspuns, praporşcikul mârâi fioros, şi izbucniră în râs 
amândoi. 

Zvonariov o conduse pe Varia până la porţile oraşului şi apoi 
se întoarse la comandament, unde Raşevski îi încredinţă o 


416 


misiune pentru a doua zi, la reduta nr. 3. 


Reduta 3 era ultima fortificaţie de la extremitatea dreaptă a 
frontului defensiv de est al fortăreței. Deşi i se spunea 
„provizorie”, această denumire, ca multe altele din Arthur nu 
corespundea realităţii. După felul în care fusese construită, era 
o adevărată fortificaţie permanentă, ca şi forturile 2 şi 3, doar 
ceva mai mică. Ea bara căile de acces spre fortul 3 dinspre 
valea râului Lunhe. Pornind de la ieşindul de vest al fortului 3, 
Zidul chinezesc se întindea până în faţa redutei. 

Privită în plan, ea arăta ca un triunghi cu un vârf rotunjit. 
Valul frontal de apărare avea forma unui arc, cu capetele 
înfipte în parapetele laterale. 

În partea dinapoi a redutei se afla o cazarmă de beton pentru 
garnizoană. O poternă curbată ducea de la ea spre caponiera 
betonată de la şanţul frontal. În faţa redutei se întindea o linie 
de tranşee de infanterie, iar în imediata apropiere a acesteia 
erau avanposturile japonezilor. In acest sector lupta nu 
contenea nici zi, nici noapte; când năvăleau japonezii în tranşee 
ruseşti, când îi scoteau ruşii din ele, ocupând o parte din 
tranșeele japoneze.  Împuşcăturile, răpăitul mitralierelor, 
exploziile grenadelor nu încetau o clipă. Dârzenia siberienilor 
se înfrunta cu tenacitatea „fiilor Soarelui-Răsare”. 

Acolo se duse a doua zi Zvonariov, pentru a se informa 
asupra situaţiei din acel sector. 

Era o zi mohorâtă, uşor înceţoşată. Tunurile bubuiau greoi, 
bateriile japoneze bombardau metodic ca întotdeauna oraşul şi 
escadra Arthur-ului, staționată în rada interioară. 

Duelul de artilerie, mai slab dimineaţa, se transformă treptat 
într-un muget continuu. Sute de obuze de mare calibru se 
prăbuşeau asupra forturilor 2 şi 3, ca şi asupra redutei. Nu era 
cu putinţă să se precizeze dacă se declanşase tragerea de 
pregătire în vederea asaltului general al fortăreței, sau era 
numai o tatonare. Îndată ce ieşi din vâlceaua îngustă în care se 
adăpostea comandamentul, praporşcikul nimeri sub un foc 
puternic şi se adăposti repede după o stâncă. Astfel, făcând 
salturi din adăpost în adăpost, ajunse pe creasta colinelor 
Skalistii, la o verstă şi ceva dincolo de linia forturilor. Masivul, 
prăpăstios, fără nici o urmă de vegetaţie, domina liniile întâia şi 


417 


a două ale apărării - forturile şi Zidul chinezesc. 

Culcat după o stâncă, Zvonariov cerceta prin binoclu 
panorama dinaintea sa. În vale, jumătate la dreapta, fortul 3 
era învăluit în întregime de trombe negre de fum şi praf, 
stârnite de obuzele care cădeau fără încetare. În văzduh se 
iveau mereu mingile albe de fum ale şrapnelelor care explodau. 

Un obuz de mare calibru izbi în plin cazarma şi o clipă după 
aceea nori groşi de fum țâșniră vijelios prin toate ferestrele. 

Zvonariov tresări. Părea că vede zecile de soldaţi sfârtecaţi, 
mutilaţi, rupţi în bucăţi, amestecați cu sfărâmături de beton şi 
de lemne, părea că aude gemete, ţipete, horcăitul muribunzilor, 
părea că-l îneacă duhoarea șimozei. 

„Nu cred să fi scăpat cu viaţă vreunul din cei care s-au 
adăpostit în cazarmă”, gândi el îngrozit, şi-şi întoarse privirea 
spre reduta 3. 

Invăluită şi ea într-o volbură de praf şi fum, abia se desluşea 
pe fondul cenuşiu al terenului înconjurător. La mijloc, între 
fortul 3 şi redută, se zărea limpede o vâlcea adâncă. Acolo, 
ceva mai la o parte, fusese amplasată o mică baterie alcătuită 
din două tunuri de câmp, pesemne cu misiunea de a bara căile 
de acces spre vâlcea. 

Dincolo de râul Lunhe se ridicau masivele întunecate ale 
colinelor Volcie. 

Cerul se înseninase. Soarele încă destul de cald, mângâia 
plăcut cu razele lui. Priveliştea redutei atât de violent 
bombardată îl punea pe Zvonariov în dilemă: să se mai ducă 
acolo, sau nu? 

„Bineînţeles, sub un asemenea bombardament, nu le voi fi de 
nici un folos: acum nu le mai arde lor de galerii de minare”, se 
justifica faţă de el însuşi. In cele din urmă, adoptă o hotărâre 
de compromis: să mai aştepte câtva timp, şi dacă tirul va slăbi 
în intensitate, să se ducă totuşi. Conştiinţa fiindu-i astfel 
împăcată, începu să urmărească cele ce se petreceau mai spre 
dreapta. 

Departe, ieşind puţin de după sopcile din apropiere, se zărea 
bateria B. Trombe de fum negru ţâșneau şi din ea, dar mult mai 
rar decât la forturile vecine. Bateriile fortăreței răspundeau 
fără vigoare la focul japonezilor, trimiţându-şi obuzele departe 
în spatele acestora. Dinapoi, dinspre oraş, se rostogoleau 
bubuiturile gurilor de foc ale cuirasatelor, sprijinind fortăreaţa 


418 


prin tirul lor. 

Deodată începu să mugească o baterie alcătuită din tunuri de 
42 milimetri, amplasată în spatele masivului Skalistii. 

„Dacă explodează înainte de timp un singur obuz, praful se 
alege de mine”, gândi el şi porni încet spre redută. 

După un ceas bombardamentul îşi mai pierdu din intensitate. 
Profitând de acest lucru, Zvonariov străbătu repede distanţa 
rămasă şi, înfruntând focurile de puşcă se repezi peste podul de 
la gorjă şi intră în fugă pe uşa cazărmii. 

Din lumina vie a soarelui şi din aerul curat, nimeri deodată 
într-o încăpere foarte slab luminată. În cazarmă stăruia o 
duhoare stătută. Vreo cincizeci de soldaţi şedeau pe pături, cu 
armele între genunchi, gata de luptă. 

— Unde-i comandantul? îl întrebă praporşcikul pe cel dintâi 
ostaş întâlnit. 

— Înălţimea sa este în poternă. 

Zvonariov ieşi din cazarmă şi trase de câteva ori adânc în 
piept aerul curat, îndreptându-se spre gura neagră a poternei, 
luminată de câteva felinare. Străbătând aproape jumătate din 
poternă, praporşcikul ajunse la ieşirea dinspre incinta redutei. 
Acolo, la o încrucişare de treceri, beau ceai în jurul unei 
măsuţe toţi ofiţerii din garnizoana redutei: căpitanul Şmetillo, 
porucikul de artilerie Esaulov, Debogori, Mokrievici şi un 
praporşcik de tiraliori. Chipurile lor vesele, glumele, totul 
dovedea că bombardamentul nu izbutise să clintească moralul 
apărătorilor. 

— Închinăciuni prea plecate vestitului artilerist şi inginer! îl 
salută căpitanul pe Zvonariov. Pe legea mea, nu era de 
aşteptat, zău, să se aventureze careva încoace pe lumină, după 
potopul de foc de astăzi. Poftim la masă. Ostaş, un scaun! 

Praporşcikul strânse mâinile tuturor şi se aşeză. Fu îndată 
asaltat de întrebări: cu ce treburi venise în fort, ce mai era nou 
la statul-major, ce se mai aude la Arthur; pe scurt, vorbeau 
despre orice, numai despre bombardament şi de efectele lui, 
nu. Praporşcikul le satisfăcu curiozitatea. 

— Am aşteptat aproape un ceas încetarea focului asupra 
redutei, mărturisi el. 

— Bine ai făcut. La ce bun să-ţi rişti viaţa fără rost?! Eu am 
trimis în cazarmă, la adăpost, cât mai mulţi oameni. N-am lăsat 
afară decât santinelele. M-am stabilit în punctul acesta, căci de 


419 


aici pot ajunge repede în orice parte a redutei - spuse 
căpitanul. Ce mai e nou la voi, la Zaliternaia? Ce face Haritina? 

— E în luna de miere. S-a măritat cu un ostaş de la noi. 

— A, tot i-au sucit capul leţii. Ei, e o muieruşcă cumsecade, 
de treabă, adăugă căpitanul, răsucindu-şi mustăţile. 

După ce-şi bău ceaiul cu vin negru, $metillo îl conduse pe 
Zvonariov în caponieră. Poterna cobora lin în şanţ, dar nu 
trecea pe sub el, ci-l tăia în două. În punctul acela era ceva mai 
lată şi zidurile ei aveau ambrazuri pentru guri de foc de calibru 
mic, care băteau cu foc şanţul frontal. Poterna trecea de-a 
dreptul prin mijlocul caponierei. La dreapta şi la stânga ei se 
aflau câte cinci cazemate, cu tunuri de caponieră instalate pe 
platforme şi cu mitraliere cu cinci ţevi, capturate la bordul 
bruloturilor japoneze, ceea ce oferea admirabile posibilităţi de 
tragere asupra şanţurilor laterale. 

— În colţul stâng al caponierei se aude cum lucrează minerii 
japonezi, spuse Şmetillo. 

Zvonariov ascultă cu atenţie şi auzi îndată bocănituri destul 
de puternice de târnăcop ori de cazmale. 

— Intenţionaţi să săpaţi o galerie de contraminare? întrebă 
praporşcikul. 

— Mokrievici şi pionierii vor să facă acest lucru. Dar, între 
noi fie vorba, Mokrievici e un papă-lapte, un lasă-mă să te las şi 
pe deasupra un fricos de n-are pereche. Până se mişcă el, 
japonezii fug în şanţ. Rămâi dumneata la noi, în locul lui. 
Opresc pionierii, îţi mai dau oameni de la mine şi o să le tragem 
amândoi japonezilor un perdaf de-o să ne pomenească. 

Zvonariov nu se aştepta la o asemenea propunere şi ezită: 

— Am aici o misiune temporară: Raşevski îmi aşteaptă 
raportul. 

— La naiba cu Raşevski! Mokrievici o să-i comunice totul, ba 
chiar o să-i îndruge verzi şi uscate. Aşadar, de acord? stărui 
Şmetillo, bătându-l pe umăr. 

După o jumătate de ceas, sub îndrumarea praporşcikului, 
ostaşii asaltau peretele cu târnăcoape şi cu cazmale. Şmetillo, 
gospodar chivernisit, făcu rost de o forjă portativă şi de un 
ciocan, pentru a drege târnăcoapele şi cazmalele ştirbite, de 
scânduri pentru armătură şi de saci. Munca începu să 
clocotească. 

Se însera pe nesimţite; bombardamentul asupra redutei 


420 


reîncepu din nou; obuzele se apropiau urlând, explodând ba în 
şanţ, ba pe acoperişul! caponierei. Pentru a feri oamenii de 
schije, ambrazurile fură astupate cu saci. 

Şmetillo se ridică de la masă, oftând uşor. 

— Hai afară, Serghei Vladimirovici, să vedem ce se petrece. 
Să-i dăm drumul praporului, stă de gardă la tunurile de 
contraasalt; şi Esaulov, probabil, e tot acolo. Acesta e un băiat 
minunat, un flăcău dezgheţat şi brav, trebuie să-l tragi mereu 
de coadă în cazemată, ca să nu-şi primejduiască viaţa degeaba. 

Cerul era acoperit de nouraşi prin care sclipeau stelele. 
Bătea un vânt rece, destul de tăios. Pe poziţii era linişte; doar 
din tranşeele japoneze mai apropiate se auzeau lătrând 
răsunător căţeii de pază ascunşi sub viroage. Tentaculele de 
lumină ale proiectoarelor japoneze lunecau încet de-a lungul 
poziţiilor. Ici-colo răsăreau brusc din întuneric, ba parapetele 
tranşeelor, ba pâlcuri de copaci mutilaţi de obuze, ba câte o 
fâşie de obstacole din sârmă ghimpată. 

Japonezii cercetau sistematic liniile ruseşti. Ajuns la redută, 
tentaculul de lumină se opri, pipăind parcă ceea ce se petrecea 
înăuntru. Şmetillo ordonă tiraliorilor să se ferească de lumina 
proiectorului: altfel japonezii aveau să observe mişcarea şi să 
deschidă focul. Deşi distanţa până la proiector trecea de două 
verste, la lumina lui foarte puternică se putea citi cu uşurinţă 
rândurile unei cărţi. 

Servanţii tunului de contraasalt începură să forfotească 
lângă parapetul frontal. 

— Mihail Filippovici, ce vrei să faci? strigă Şmetillo. 

— Să trag vreo două focuri asupra proiectorului ca să nu se 
mai obrăznicească, răspunse Esaulov din întuneric. 

— Deocamdată abţine-te! îl struni căpitanul. Acum se scot 
afară răniții, a sosit hrana caldă şi apa, iar gorja e plină de 
oameni. Nu-i momentul potrivit pentru a-i provoca pe japonezi. 

Porucikul începu să bombănească înciudat, totuşi tunarii se 
îndepărtară de piese. 

În spate, dinspre masivul Skalistii, licări lumina slabă a unui 
proiector rusesc. 

— Toate sunt mai bune la japonezi: şi proiectoarele şi 
binoclurile, şi îmbrăcămintea şi uneltele pionierilor; de ce să nu 
avem şi noi asemenea unelte? rosti Şmetillo cu ciudă. Într-un 
singur lucru nu rămânem mai prejos - ba le suntem, poate, 


421 


chiar superiori în vitejie. Cât a fost pace ne-am pierdut timpul 
numai cu mărşăluiala şi cu parăzile. Să nu-ţi vină să râzi, dar 
eu, chiar după izbucnirea războiului, am învăţat carte vreo 
duzină-două de soldaţi. 

— Şi vor să înveţe? 

— Treci prin cazarmă când ai o clipă liberă. Oricând ai să 
vezi câţiva oameni citind sau scriind. Când pleacă pe poziţii, în 
loc de o pereche de obiele de schimb, îşi vâră în raniţă 
abecedarul. Generalii noştri susţin încă prosteşte că ştiinţa de 
carte face numai rău în armată. 

— Nici ei nu ştiu prea multă carte. Ia, de pildă ordinele lui 
Stessel; el ridică agramatismul la rangul de stil. Câte ordine, 
atâtea perle literare, observă Zvonariov. 

— Dacă n-o să dispunem de o superioritate numerică de-a 
dreptul copleşitoare faţă de japonezi, o să ne tragă „maimuţoii” 
o bătaie straşnică! încheie căpitanul, oftând, şi se îndreptă spre 
partea opusă a fortului. 

Lumina proiectorului japonez lunecă mai departe şi totul se 
cufundă din nou în întuneric. Spre dreapta fulgeră orbitor 
lovitura unui tun şi se auzi îndată o bubuitură surdă. 

— E bateria  Zaredutnaia, preciză  Şmetillo.  Straşnic 
acţionează. De câte ori n-au încercat japonezii s-o nimicească! 
Zadarnic! lată ce înseamnă o bună adaptare la teren! 

Cei doi ofiţeri intrară în cazarmă, privind cum se făcea 
curăţenia generală. Răniţii fuseseră scoşi afară: oamenii de 
corvoadă, împreună cu plantoanele, măturau, răzuiau, frecau 
de zor pe jos, puneau paturile în ordine. În poternă soldaţii 
cinau la lumina lumânărilor. Tot acolo, alături, se înălţau 
piramide de grenade, de cartuşe şi obuze. 

Zvonariov îl întrebă pe $Şmetillo unde era magazia de 
pulbere. 

— Când s-a construit reduta, inginerii au uitat s-o facă. Şi-au 
dat seama de aceasta prea târziu. Aşa că depozităm muniţiile 
unde se nimereşte, răspunse Şmetillo. 

— E periculos! O schijă întâmplătoare sau chiar un şoc pot 
provoca explozia lor. 

— Aici au fost ucişi mai mulţi soldaţi de propriile lor grenade 
decât de obuzele japoneze. Ştii din ce fel de beton e construită 
caponiera? Are mai mult argilă, decât ciment. Eu i-aş spânzura 
fără judecată pe ticăloşii aceia de Lilier şi Barmin, pentru o 


422 


asemenea crimă, rosti cu aprindere Şmetillo. 

Zvonariov ieşi împreună cu căpitanul în incinta fortificaţiei. 
În dreapta licăreau necontenit fulgerele canonadei, urmate de 
bubuituri. Mugind înfiorător, proiectilele săgetau prin văzduh 
în direcţia Arthur-ului. Mai aproape, sclipeau focuri de arme, 
gloanţele treceau, ţiuind pe deasupra capului. Când şi când 
răspundeau cu câte o salvă „mitralierele lui Şmetillo”, alcătuite 
din câte zece puşti cuplate şi puse de-a lungul parapetului. 
Şerpuind grațios, rachetele ţâșneau spre cer şi explodau în 
înălţimi, revărsând ghirlande de steluțe viu colorate. La lumina 
lor răsăreau pentru câteva clipe din întuneric sopci, liniile 
negre ale parapetelor, ale tranşeelor japoneze, pâlcuri de 
copaci şi punctuleţe negre; pe urmă totul dispărea din nou în 
beznă. 

Santinelele vegheau lângă parapet, gata să dea în orice clipă 
alarma. Şmetillo şi Zvonariov străbătură incinta fortificaţiei de 
la un capăt la altul. Căpitanul se oprea lângă fiecare ostaş şi 
schimba cu el câteva vorbe. 

— Siberienii mei sunt nişte oameni de aur: sunt de atâta 
vreme împreună, cu ei şi n-am izbutit încă să-i apreciez la justa 
lor valoare. 'Tăcuţi, cam din topor la prima vedere, dar 
inteligenţi şi cu mult spirit de iniţiativă. Se ţin mereu de tot 
felul de pozne ca să facă sânge rău japonezilor. Ieri au dat 
drumul, legat cu o frânghie, unui căţel de-al japonezilor, de 
care agăţaseră o pârâitoare. Să vezi ce comedie a fost, nici nu- 
ţi poţi închipui! Mai întâi, împuşcături înverşunate; apoi 
bombardament de artilerie şi o ploaie de grenade. Ai noştri 
trăseseră de mult javra înapoi, dar japonezii nu mai conteneau. 

Cei doi ofiţeri se întoarseră în poternă. Ostaşii isprăveau 
cina. Ridicându-se de la masă, se închinau cu evlavie. 

— Gnediîh! îl strigă Şmetillo pe sergentul major, un flăcău 
zdravăn. Ce poznă aţi mai născocit astăzi pentru japonezi? 

— Vrem să înălţăm un zmeu cu grenade, răspunse cu un 
zâmbet ostaşul, salutând. 

— Bine, însă numai după ce isprăviţi curăţenia şi după ce 
pleacă bucătăria şi sacagiul, ca să nu fie pierderi fără rost. 

— N-aveţi grijă, Ignati Bronislavovici, totul o să fie în deplină 
rânduială. 

Vreo zece tiraliori trebăluiau pe lângă nişte zmeie uriaşe de 
hârtie, legând de cozile lor grenade cu câte un capăt de fitil. 


423 


După ce totul fu gata, soldaţii coborâră în şanţ. Vântul bătea 
cu putere în direcţia japonezilor. Fitilurile fură aprinse, unul 
după altul, şi zmeiele înălțate. Punctuleţele de lumină ale 
fitilurilor aprinse licăreau abia zărit în întuneric. Cei de sus, de 
pe parapete, dirijau zmeiele spre ţinte, strigând să se mai dea 
drumul la sfoară, sau să fie oprite când zmeiele ajungeau 
deasupra obiectivului vizat. În văzduh pâlpâia deodată o 
flăcăruie, grenada cădea în tranşeele japonezilor, iar zmeul, 
jucând într-o parte, se înălța repede tot mai sus. Tiraliorii 
trăgeau de sfoară, aducându-l înapoi şi încărcau din nou 
originalul bombardier. Zăpăciţi de-a binelea, japonezii trăgeau 
în sus, încercând zadarnic să doboare inamicul invizibil şi, ca să 
se răzbune, începură să arunce spre şanţ o puzderie de 
grenade. Râzând cu poftă, tiraliorii se grăbiră să se 
adăpostească în cazarmă. 

— Acum o să dăm drumul unei vipere, îi spuse Gnedih lui 
Zvonariov. 

Japonezii se mai liniştiseră. 

Doi tiraliori ieşiră târâş în şanţ, cu nişte rachete mici în 
mâini. Rachetele aveau cartuşe cu foc bengal, alb. Când 
racheta era lansată, se aprindea şi lumina terenul. Racheta 
şerpuia jos, deasupra pământului, „se târa ca o viperă”, cum 
spuneau tiraliorii, şi, după 40-50 de paşi, cădea. Cei de pe 
parapetul redutei urmăreau drumul „viperelor” şi trăgeau 
imediat salve cu „mitralierele Şmetillo” asupra obiectivelor 
descoperite. 

Nici nu apucă să se stingă cea din urmă rachetă, şi japonezii, 
înfuriaţi, îndreptară lumina proiectorului spre fortificaţie şi 
deschiseră asupra ei un foc concentrat, cu mai multe baterii. 
Tiraliorii, în afară de santinelele de la mitraliere şi de ochitorii 
de la tunurile de contraasalt, se adăpostiră în poterna centrală. 

— Aprig s-a mâniat azi pocitania de japonez! râdea Şmetillo, 
ca un copil, stând la gura poternei. Acum o să ne piseze vreo 
jumătate de oră până-şi sărează inima. 

— S-ar putea să se năpustească la atac, zise praporşcikul de 
tiraliori, care se oprise nu departe de căpitan. 

— Nici tunarii mei n-au să stea cu mâna-n sân; au să-l 
trăsnească la mir cu mitralii, zâmbi Esaulov. 

Zvonariov se trase spre fundul poternei. Obuzele explodau 
unul după altul aproape de intrare; schijele erau împroşcate în 


424 


interior, unde se aflau grămăjoare de proiectile de calibru mic 
şi încărcături de pulbere pentru tunurile de contraasalt. Dacă 
le lovea o singură schijă, puteau sări în aer toate. Nici Şmetillo, 
nici ceilalţi doi ofiţeri nu luau în seamă, însă, această primejdie. 
Căpitanul se aşeză la masă şi strigă să i se aducă un ceai 
fierbinte. 

— Şi mie, strigă Esaulov. 

— Şi dumitale, Serghei Vladimirovici? întrebă Şmetillo. 

La lumină tulbure a gazorniţei, faţa lui cu barba nerasă 
zâmbea blajin şi prietenos de parcă n-ar fi zburat ploaia de 
schije în jurul lui, ameninţându-i viaţa în fiece clipă. 

Deodată, o trombă orbitoare de foc ţâşni în apropiere. Izbit 
violent de suflu şi asurzit de explozie, Zvonariov leşină. 

Nu-şi dădea seama cu precizie dacă trecuseră doar câteva 
clipe ori câteva ceasuri, când conştiinţa începu să-i revină 
treptat. Urechile îi ţiuiau; tot trupul îl durea; abia putea să 
răsufle; mâinile şi picioarele nu-l mai ascultau, părând 
îngrozitor de grele. Încetul cu încetul, negura dinaintea ochilor 
i se risipi. În sfârşit, desluşi faţa bărboasă a felcerului 
companiei şi simţi o usturime în nas. 

— Îşi vine în fire, auzi o voce groasă, uşor răguşită. 

Zvonariov strănută şi, simțind o durere ascuţită în cap, 
gemu. 

Felcerul îndepărtă amoniacul şi-i turnă în gură o doctorie. 

— Înălţimea voastră, luaţi comanda, spuse el. 

— Şi căpitanul? întrebă praporşcikul, rostind cuvintele 
anevoie. 

— A fost sfârtecat şi dumnealui şi ofiţerul de artilerie, iar 
praporşcikul nostru are un picior zdrobit. Aşa că 
dumneavoastră trebuie să luaţi comanda, răspunse felcerul. 

— Mă doare capul îngrozitor. 

— Aţi avut un şoc, nu prea puternic; încolo totul e nevătămat; 
v-am examinat. 

Zvonariov se ridică în capul oaselor şi constată că se afla pe 
jumătate dezbrăcat, pe un pat din cazarmă. Încercă să se 
ridice, dar simţi o ameţeală atât de copleşitoare, încât era cât 
pe ce să leşine iar. Făcând o sforţare, se îmbrăcă şi, ajutat de 
tiraliori care îl sprijineau de braţe, ieşi din poternă. În drum, 
ofiţerul de tiraliori rănit, îi strigă: 

— Te implor, trimite-mă la postul de prim-ajutor. Aici am să 


425 


mor din cauza hemoragiei, se rugă el. Ai avut noroc că nu te-ai 
apropiat de Şmetillo atunci când te-a întrebat nu ştiu ce. 
Obuzele au explodat chiar lângă el. Eu am avut timp să sarla o 
parte şi tot mi-a zdrobit piciorul; altfel m-ar fi făcut bucăţi şi pe 
mine. 

Încet, încet, bombardamentul îşi pierdea din intensitate. 
Ostaşii se strânseră în jurul rămăşiţelor pământeşti ale 
căpitanului lor. Erau îndureraţi de pieirea comandantului iubit. 

Praporşcikul se uită la resturile făcute scrum ale mesei la 
care şezuse Şmetillo, la băltoacele de sânge de pe jos, peste 
care se şi pusese pământ, şi ordonă ca explozibilele să fie duse 
în poternă cât mai în fund. Răpăitul mitralierelor „tip Şmetillo” 
şi bubuiturile tunurilor de contraasalt îl siliră să iasă afară. 

— Dau năvală gălbejiţii, raportă un ostaş. 

— La arme! Plutonul întâi, la dreapta; plutonul doi la stânga; 
trei, în caponieră. Plutonul patru rămâne pe loc, în rezerva 1 
ordonă Zvonariov, şi zeci de glasuri repetară numaidecât 
comanda prin toată redută. Înşfăcând din fugă armele, soldaţii 
se repeziră la posturi. 

Pregătirea de artilerie încetă; în schimb, acum ploua cu 
grenade. Din fericire cele mai multe cădeau departe, ori pe 
parapet, ori lângă el. Cu o dibăcie neasemuită, tiraliorii le 
aruncau în şanţ. 

— Banzai! Banzai! izbucniră strigăte dinspre japonezi. 

La lumina proiectoarelor ruseşti aprinse din spatele poziţiei, 
Zvonariov văzu cum japonezii, ajunşi în fugă la şanţuri, lăsau 
jos la iuţeală scările de bambus şi coborau pe ele. 

— Foc mai viu din caponiere; plotonul patru să atace din 
şanţul de la gorjă pe japonezi! ordonă Zvonariov. 

— Împroşcaţi cu grenade! răcni un tunar alături. 

În întuneric, praporşcikului îi era greu să vadă tiraliorii şi cu 
atât mai mult să-i dirijeze. Ostaşii însă acționau din proprie 
iniţiativă potrivit cu împrejurările. Gradaţii sau chiar unii dintre 
soldaţii de rând hotărau la iuţeală ce trebuia făcut. Ceilalţi îi 
înțelegeau dintr-un cuvânt. 'Tiraliorii aproape că nici nu-l luau 
în seamă pe Zvonariov, ba de multe ori nici nu-l observau pe 
întuneric. 

— Îl dăm noi acuşi peste cap pe mutră-strâmbă; de atâtea ori 
i-am făcut seama, spuse liniştit un tiralior, sprijinindu-l de braţ 
pe Zvonariov, care încă nu-şi venise de-a binelea în fire. 


426 


Înălţimea voastră, staţi jos undeva în poternă; oamenii au să vă 
raporteze ce şi cum, îl sfătui el. 

Praporşcikul îi urmă sfatul. Curând după aceea, veni un ostaş 
din caponieră şi raportă că japonezii aruncă o ploaie de 
grenade asupra cazematelor şi încearcă să pătrundă prin 
ambrazuri. Zvonariov alergă într-acolo. La lumina slabă a 
câtorva lumânări, zări câţiva tiraliori care, postați pe lângă 
ambrazuri, susțineau un schimb viu de focuri cu japonezii. 
Încăperea era plină de fum. 

— Înălţimea voastră, ordonaţi să se arunce cât mai multe 
grenade asupra japonezilor, iar noi o să încercăm să le dăm foc 
scărilor lor cu câlţi muiaţi în gaz, propuse unul dintre tiraliori 
şi, fără să mai aştepte încuviințarea, alergă să dea dispoziţiile 
necesare. 

Cei din cazemata de la margine scoaseră prin ambrazură o 
prăjină lungă cu câlţi aprinşi în vârf şi cu acea făclie originală 
dădură foc scărilor de asalt. Lemnul de bambus uscat ardea 
repede ca praful de puşcă, luminând şanţul. 

Dându-şi seama că li se tăiase retragerea, japonezii se 
repeziră spre gorja redutei, nădăjduind să găsească acolo o 
ieşire, dar fură întâmpinați de plotonul patru, care îi atacă la 
baionetă. O luptă crâncenă corp la corp se încleştă în spaţiul 
îngust din fundul şanţului. Fără a mai aştepta ordine, tiraliorii 
începură să sară jos de pe parapete, căzând în spatele 
japonezilor. Zvonariov nu mai avu altceva de făcut decât să 
lumineze cu făcliile focul luptei. 

— Stingeţi! strigă de la o ambrazură un ostaş. Am isprăvit cu 
gălbejiţii, niciunul n-a scăpat viu. 

Urmă un răstimp de linişte. Praporşcikul intră în cazarmă, 
unde erau aduşi răniții şi cei morţi în luptă. 

De îndată ce încordarea nervoasă stârnită de luptă scăzu, 
Zvonariov se simţi din nou atât de rău, încât fu nevoit să se 
culce. 

— Odihniţi-vă niţel, înălţimea voastră. Acum mutră-strâmbă o 
să stea cuminte până dimineaţă. Punem santinele, schimbăm 
plotonul de gardă în poternă şi apoi ne-om culca şi noi, îl 
sfătuiau prietenoşi tiraliorii. 

Restul nopţii trecu în linişte. Veni o dimineaţă ceţoasă. Pe 
poziţii domnea linişte. Zvonariov, care dormise adânc, se 
simţea mai bine. Când ieşi de după perdeaua care despărţea 


427 


culcuşul ofiţerilor de restul cazărmii, primul lucru pe care-l zări 
fu un morman de felurite obiecte luate de la japonezii omorâţi. 
Gnedîh, care ţinea loc de feldvebel, le cercetă cu luare aminte, 
alegând ceea ce credea că poate fi de folos în companie: 
mantale groase japoneze, cu mâneci largi şi cu gulere de blană; 
curele, gamele, bidoane, bocanci, rufe călduroase. Pesmeţii şi 
celelalte alimente erau puse separat. Soldaţii se strânseră roată 
în jurul gradatului, ajutându-l. 

— Plotonul întâi, pofteşte! comandă Gnedîh. Ia două mantale, 
bocanci, pesmeţi şi conserve, spuse el, înmânând lucrurile 
comandantului de ploton. 

După plotonul întâi veniră la rând şi celelalte. Gnedîh 
împărțea obiectele capturate, frăţeşte. 

Zvonariov urmărea scena cu interes. La Zaliternaia nu se 
împărțeau astfel trofeele. Acolo, fiecare socotea că orice lucru 
pe care pusese mâna era al lui. 

— Ce faceţi voi aici? întrebă el. 

— Împărţim prada, înălţimea voastră! răspunseră cu 
vioiciune mai mulţi ostaşi. 

— Rânduiala asta a făcut-o răposatul căpitan $Şmetillo, 
Dumnezeu să-l ierte, cu toate că a fost papistaş, ca să nu fie 
nici pizmă, nici sfadă între ostaşi, adăugă Gnediîh. Astea-s 
pentru înălţimea voastră, urmă el arătând mai multe portharte 
ofiţereşti cu hărţi şi cu hârtie de scris, puse cu îngrijire de o 
parte, împreună cu un binoclu excelent, o busolă, o baionetă şi 
câteva cutii de conserve. 

— Bine, dar eu n-am luptat la baionetă cu japonezii! observă 
mirat praporşcikul. 

— Înălţimea voastră, cu toate că abia vă ţineţi pe picioare, aţi 
fost cu noi pe parapet şi în caponieră, aţi împărtăşit cu noi 
primejdia, şi chiar ne-aţi dat la toţi ordine foarte bune, 
răspunse Gnediîh grav, bâlbâindu-se de emotie. 

Dându-şi seama că un refuz i-ar fi jignit pe soldaţi, Zvonariov 
mulţumi şi luă lucrurile rezervate pentru el. 

Întorcându-se în colţul său, praporşcikul începu să 
examineze planurile şi hărţile capturate. Toate erau scrise cu 
caractere japoneze imposibil de înţeles; pe planuri figurau, 
trecute cu îngrijire, forturile şi amplasamentele bateriilor 
ruseşti, precum şi avanposturile japoneze, prea bine cunoscute. 
Poziţii de artilerie sau servicii de etapă japoneze nu figurau pe 


428 


hărţi. 

Zvonariov deschise cu baioneta japoneză o cutie de conserve 
în care găsi lapte condensat - era delicios şi-l mâncă cu 
pesmeţi. Gnediîh se ivi cu o sticlă pe jumătate plină cu coniac de 
calitate inferioară, cu iz de ploşniţă, şi cu un pachet de ţigări 
ieftine. 

— Stai jos, Gavrilici, îl pofti Zvonariov, aducându-şi aminte 
de numele patronimic al lui Gnedih; să bem şi să mâncăm 
împreună. 

Feldvebelul îşi scoase cuşma, îşi făcu evlavios semnul crucii, 
luă o felie de pâine neagră şi începu să mestece tacticos. Spuse 
în treacăt că numai cu şase luni în urmă, fusese soldat de rând, 
că-şi cucerise galoanele în luptă, dar că „nu i se urcase la cap”, 
că se uita la obrazul ostaşilor, nu-i bătea fără vină, nu-i suduia, 
nu umbla cu zavistii la ăi mari, că pentru aceasta tiraliorii se 
purtau şi ei bine cu el, zicându-i „hatmanul” lor. Înainte de 
război, cutreierase prin taiga cu nişte căutători de aur al căror 
staroste fusese - ce-i drept - cu toată tinereţea lui. Vorbi de 
Şmetillo cu căldură şi-l încondeie pe praporşcikul rănit, zicând 
că „nu era nimic de capul lui” şi că în clipe de primejdie se 
repezea cel dintâi în adăpost. 

— Înălţimea voastră, iertaţi-mă, nu ştiu cum vă cheamă... ce- 
ar fi să rămâneţi comandant la noi? Vă lăuda şi răposatul Ignati 
Bronislavovici. Se pricepe, zicea, la tot felul de meşteşuguri, 
dar ieri, ostaşii se bucurau mai ales când v-au văzut că 
înfruntaţi moartea neînfricat, vitejeşte. 

— O să vi se trimită alt comandant mai mare în grad ca mine. 

După ce se ospătară bine, Zvonariov şi Gnedîh se duseră în 
caponieră. 

Profitând de linişte, ostaşii dormeau duşi pe unde apucaseră; 
în cazarmă, pe pături, şi în poternă, chiar pe jos, de-a lungul 
pereţilor. 

Lucrările în galeria de minare erau în toi. Biruindu-şi o 
senzaţie nedesluşită de frică, Zvonariov intră în săpătură. După 
ce fusese îngropat de viu, rămăsese în el o teamă instinctivă de 
pământ. Ajuns în fund, praporşcikul trase cu urechea. Era 
linişte peste tot. 

— Se odihneşte zbanghiul, a ostenit de atâta trudă, spuse un 
pionier. 

În galeria din stânga era aceeaşi situaţie. Zvonariov se 


429 


întreba intrigat de ce încetaseră japonezii lucrările de minare. 

Aceştia se grăbiră curând să-l lămurească: de îndată ce 
începu să se împrăştie ceața, porniră din nou la atac împotriva 
redutei. Primul lanţ de trăgători se trânti la pământ chiar la 
marginea şanţului, iar cele următoare, ajunse acolo, aruncau 
jos saci mari cu cârpe şi fugeau înapoi. Tiraliorii îi copleşiră cu 
grenade, dar acest lucru nu-i tulbură pe atacatori. Lant după 
lanţ, aruncau mereu saci şi curând aproape că umplură şanţul. 

Zvonariov, care le urmărea mişcările printr-o ambrazură a 
caponierei, nu le putea încă pricepe rostul. Tiraliorii făceau şi 
ei cele mai felurite presupuneri. După ce umplură şanţul, 
japonezii se retraseră în tranşeele lor. Câţiva tiraliori se duseră 
de bună voie şi ridicară din şanţ câţiva saci. Aceştia erau 
umpluţi cu cârpe vechi, cu zdrenţe. 

În timp ce Zvonariov şi tiraliorii cercetau sacii, japonezii se 
năpustiseră din nou, pe neaşteptate, la atac. De astă dată, nu 
se mai opriră la marginea şanţului, ci săriră din fugă, de la trei 
stânjeni înălţime, pe sacii moi care, pe cât se vedea, erau 
destinaţi tocmai acestui scop. În câteva clipe, şanţul fu plin de 
soldaţi inamici. Sprijinind scările de bambus pe peretele 
interior al şanţului, începură să se caţere spre parapet. Reduta 
ajunsese pe neaşteptate într-o situaţie critică: cel puţin două 
batalioane inamice atacară o singură companie a lui Zvonariov. 
Tiraliorii nu se pierdură însă cu firea. Profitând de faptul că 
artileria japoneză amuţise, întimpinară coloanele de asalt cu 
salve trase în plin, şi apoi contraatacară la baionetă, aruncând 
inamicul în şanţ. Ajutat de doi ostaşi, Gnedih ridică pe parapet 
un butoi mare de lemn plin cu petrol şi-i dădu drumul la vale. În 
rostogolirea lui, butoiul se sparse şi petrolul se revărsă peste 
sacii cu cârpe, cărora li se dădu foc cu ajutorul câtorva 
grenade. Curând era cuprins de flăcări tot şanţul. 

Începură să se ridice nori groşi de fum, formând o perdea de 
protecţie. Înspăimântaţi, japonezii alergau de colo-colo prin 
şanţ, seceraţi de focul mitralierelor. 

Acelaşi lucru fu făcut şi în şanţul lateral. Furioşi, tiraliorii 
zvârleau o ploaie de grenade asupra japonezilor, care alergau 
neputincioşi pe fundul şanţului. Mitralierele răpăiau necontenit 
în caponieră, iar plotonul patru de la gorjă îi răpunea îndată pe 
toţi acei care izbuteau să scape vii din vâlvătăile care se 
tălăzuiau prin şanţurile laterale. 


430 


Fără să ştie ce se întâmplase în redută, alte lanţuri de 
trăgători japonezi soseau în goană la marginea şanţului, dar 
acolo se opreau, dând înapoi în faţa barajului de foc şi a tirului 
bine ţintit al mitralierelor „Şmetillo” şi al tunurilor de 
contraasalt de pe valurile de apărare. 

La vederea redutei învăluite în flăcări şi fum, artileriştii din 
bateriile fortăreței crezură că ea îşi trăia ultimele clipe şi 
dezlănţuiră asupra japonezilor un foc concentrat cu zeci de 
tunuri. Cuprinşi de panică, japonezii o luară la goană înapoi, 
lăsând în urmă o mulţime de morţi. 

Inăbuşit de  fumăraie, Zvonariov, ba conducea focul 
tiraliorilor de pe parapet, ba se ivea în caponieră, unde 
mitraliorii, aproape sufocaţi, continuau să secere inamicul, ba 
alerga la cazarma din gorjă ca să vadă dacă nu e ameninţat 
spatele poziţiei. Instruiţi de Şmetillo să acţioneze din proprie 
iniţiativă, tiraliorii făceau cu pricepere tot ce trebuia fără să 
tragă un glonţ alături de ţintă, fără să arunce grenadele în 
vânt. Răniţii nu voiau să fie pansaţi înainte de încetarea 
asaltului, iar numărul morţilor, din fericire, nu era mare. 

După ce inamicul fu nimicit, ostaşii, ca după o trudă grea, 
dar care fusese dusă la bun sfârşit, începură să-şi şteargă 
sudoarea de pe faţă şi să zâmbească bucuroşi. 

— Straşnic praznic i-am făcut căpitanului nostru: niciun 
gălbejit n-a scăpat viu... 

— Da, pute amarnic a japonez fript, spuse Gnedîh, 
adulmecând în aer şi păşind alături de Zvonariov. 

Praporşcikul ordonă să se instaleze posturi de santinele, iar 
restul oamenilor să se retragă în cazărmi şi poterne. Mulțumită 
perdelei de fum, se putu face foc la bucătărie, lucru neobişnuit 
în timpul zilei. Curând, apa din cazan dădu în clocot, iar soldaţii 
începură să se aşeze la rând cu ceainice şi cu căni. 

Generalul Gorbatovski îl chemă pe Zvonariov la telefon şi-l 
întrebă care era situaţia în redută. Praporşcikul raportă 
amănunţit totul. 

— Să se stingă imediat focul: să nu se mai întâmple altădată 
asemenea lucru! ordonă pe neaşteptate generalul. 

Crezând că Gorbatovski nu-l auzise bine, praporşcikul voi să-i 
explice din nou despre ce foc era vorba. 

— În felul acesta am nimicit un batalion întreg de japonezi, 
încheie el. 


431 


— Pentru viitor, interzic în mod categoric să se mai 
procedeze astfel, i-o reteză generalul. 

— Cum? Interziceţi nimicirea japonezilor? întrebă Zvonariov. 

— Nu, ordon nimicirea lor, dar interzic să se mai aprindă 
focuri, se încăpăţâna comandantul frontului de est al apărării. 
Consider continuarea discuţiei inutilă, încheie excelența sa şi 
învârti de manivela aparatului pentru încetarea convorbirii. 

— Un idiot şi jumătate! ocări Zvonariov şi agăţă receptorul. 

— Cine, înălţimea voastră? întrebă telefonistul. 

— Un cunoscut al meu, zâmbi praporşcikul şi plecă. 

ÎIncepu bombardamentul obişnuit, de fiecare zi, dezlănţuit 
sistematic de artileria japoneză asupra fortificațiilor ruseşti. 
Obuzele de 11 țoli treceau vijelios, urlând în zbor, zguduind 
pământul cu exploziile lor; cele de 120 milimetri şuierau 
ascuţit, ricoşând în cădere; cele de 6 toli bubuiau surd. 

Cerul se însenină, soarele apăru, revărsând pretutindeni o 
lumină vie, şi doar mult încercata redută 3 era încă învăluită în 
fum. În schimb însă, înlăuntrul ei clocotea viaţa. Tiraliorii 
făcuseră rost de o armonică şi, în acompaniamentul exploziilor, 
jucau voiniceşte în poternă. Zvonariov asculta larma veselă cu 
un zâmbet pe buze, scriind în ungherul său un raport 
neobişnuit de lung asupra asalturilor din ziua aceea şi din ajun. 
Aşezat lângă el, Gnedîh înşira numele celor mai merituoşi 
dintre soldaţi, trecându-se cu modestie sub tăcere pe el însuşi. 

După ce isprăvi raportul, praporşcikul se trânti pe pat pentru 
câteva clipe. Capul îl durea mereu, chinuitor; îi era greață, 
ochii i se împăienjeneau de oboseală. Aţipi. Îl trezi deodată un 
strigăt însufleţit al ostaşilor: „Să trăiţi, excelenţă!” 

Zvonariov nu apucă să se scoale; de după perdea se ivi 
Kondratenko, însoţit de Raşevski. 

— Deci, dumneata erai comandantul redutei! exclamă 
generalul. Şi eu îmi tot băteam capul şi mă întrebam: cine 
conduce cu atâta succes apărarea ei? Învăluită în flăcări şi fum, 
aveai impresia că e pe punctul de a cădea şi deodată japonezii 
au luat-o la fugă care încotro, ca nişte potârnichi. 

— Rolul meu s-a mărginit să dau când şi când câte un ordin. 
Ostaşii au respins singuri asalturile, au scos inamicul prin foc şi 
fum din sectoarele ocupate, dând în general nenumărate acte 
de iniţiativă. 

— Serghei Vladimirovici, modestia dumitale e bine 

432 


cunoscută. O tânără persoană mi-a cerut stăruitor să-i dau voie 
să vină încoace, spuse zâmbind Kondratenko. N-am putut s-o 
liniştesc decât făgăduindu-i că te voi aduce personal la ea, 
întreg şi nevătămat. 

Zvonariov voi să zâmbească, dar simţi o ameţeală atât de 
copleşitoare, încât abia izbuti să se ţină pe picioare. 

— Ce ai? Nu ţi-e bine? întrebă Raşevski, sprijinindu-l la timp. 

— Ieri am suferit o contuzie uşoară, şopti praporşcikul. 

— Înălţimea sa a zăcut vreo două ceasuri fără cunoştinţă, iar 
când japonezul a dat năvală, a ieşit sprijinit de doi soldaţi şi a 
dat ordinele trebuincioase, raportă Gnedîh. 

Kondratenko strânse cu căldură mâna lui Zvonariov; 
Raşevski îi urmă pilda. 

— Aş vrea să vă rog, excelenţă, să mă lăsaţi aici mai departe. 

— O, nu, nu e posibil. Şi în alte locuri e nevoie de dumneata. 
Acum, fii bun şi arată-ne reduta, îl rugă Kondratenko. 

Praporşcikul îi conduse prin poternă în  caponieră. 
Kondratenko se oprea ba ici, ba colo, întrebându-i pe ostaşi ba 
una, ba alta. Pe mulţi îi cunoştea, ştiindu-le chiar numele. 

— De unde îi cunoaşteţi, excelenţă? întrebă mirat Zvonariov. 

— De unde-i cunosc pe tiraliorii lui Şmetillo? Dar ei sunt 
unici în felul lor pe toată divizia mea. Viteji ca ei nu mai există. 
Când s-a aflat la comandamentul fortăreței că Ignati 
Bronislavovici a căzut, toată lumea a fost convinsă că clipele 
redutei erau numărate. Smirnov s-a şi apucat să elaboreze 
ipoteza numărul o mie o sută unu a respingerii atacului 
japonez. Eu eram însă atât de sigur de oamenii lui Şmetillo, 
încât m-am încumetat să vin încoace numai cu Serghei 
Alexandrovici, fără să aştept sosirea trupelor din rezervă, spuse 
Kondratenko, păşind încet prin poternă. 

În faţa locului unde pierise Şmetillo, generalul îşi scoase 
chipiul şi-şi făcu semnul crucii: 

— Odihnească-se-n pace. A trăit şi a murit ca un ostaş 
vrednic! 

În caponieră, Zvonariov îi atrase atenţia asupra compoziţiei 
extrem de proaste a betonului care, la încercare, se dovedi mai 
moale ca solul stâncos din jur. 

— Dacă ar fi după mine, l-aş închide pe Barmin şi l-aş obliga 
să stea aici până când japonezii vor arunca în aer caponiera, 
spuse Kondratenko. Cum ai de gând să întăreşti bolta? îl 


433 


întrebă el pe Raşevski. 

— Acest lucru nu e cu putinţă. Deocamdată, nu suntem în 
măsură să înlăturăm acest defect. 

— În cazul acesta va trebui abandonată şi astupată cu 
bolovani şi eu mortar. După ce vor străpunge bolta, japonezii 
vor vedea astfel că trebuie să distrugă zidul până în temelii, 
pentru a putea pătrunde în şanţ. Poterna va trebui astupată şi 
în partea dinainte. Şanţul îl vom flanca de la gorjă, ridicând 
acolo parapete din saci şi amplasând tunuri navale mici, cu tir 
rapid, şi mitraliere cu mai multe ţevi, urmă generalul. Serghei 
Vladimirovici, te rog să iei măsuri pentru astuparea caponierei 
în întregime, de sus până jos. E necesar ca totul să fie gata 
până mâine dimineaţă. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse Zvonariov, luând poziţia 
de drepţi. 

După aceea, generalul inspectă parapetele şi se opri acolo 
câtva timp, urmărind prin binoclu poziţiile japoneze. În sfârşit, 
dădu să plece. În clipa aceea, însă, o grenadă japoneză căzu în 
apropiere şi făcu explozie. Cu un geamăt, Zvonariov se apucă 
de cap şi căzu la pământ. Kondratenko se repezi spre el. 
Praporşcikul, palid, nu dădu îndelung semne de viaţă. 

— Ce-i cu el? întrebă generalul, îngrijorat. O explozie atât de 
slabă şi să-i provoace o reacţie atât de puternică? 

— Pesemne că înălţimea sa a fost din nou lovit de suflu, la 
cap, spuse Gnedîh, apropiindu-se în grabă. Cu ajutorul 
tiraliorilor, acesta îl duse pe praporşcik în cazarmă. 

— Până la sosirea rezervelor, comanda redutei o preiau eu. 
Pe dumneata, Serghei Alexandrovici, te rog să te ocupi cu 
astuparea caponierei, hotărî Kondratenko. 

Trecu un ceas şi mai bine, până când sosiră companiile 
repartizate de curând pentru redută. O dată cu ele veni şi noul 
comandant, ştabs-căpitanul Rjevski. Când Kondratenko plecă 
din fortificaţie, se apropie de el feldvebelul. 

— Excelenţă, de o lună de zile stăm aici fără să fim 
schimbaţi. Ne-am umplut de păduchi şi de râie din pricina 
murdăriei. Daţi-ne voie măcar să facem o baie. 

— Bine, vă dau o săptămână de repaus; pe urmă, vă 
întoarceţi pe poziţii. 

— Mulţumim frumos! răspunse feldvebelul cu bucurie. 

Îndată ce se înnoptă, oamenii lui Şmetillo, luând cu ei 


434 


aproape toate capturile, se îndreptară spre spatele poziţiilor, 
ducându-l pe Zvonariov cu brancardă. 

— Acum trebuie să ne găsim un comandant, zise Gnedîh. 

— Duceţi-vă la porucikul Endjeevski. Se află în bateria B, îl 
sfătui Zvonariov, care era purtat cu grijă de patru brancardieri. 
O să fiu şi eu pe aproape, la Zaliternaia. 

— Răposatul căpitan ne-a spus multe lucruri frumoase despre 
dumnealui. O să meargă careva dintre noi acolo; poate că ne ia 
la dânsul, răspunse unul dintre ostaşi. 

Pe Zvonariov îl lăsară la comandamentul Frontului de est, 
unde el rămase peste noapte. 


Capitolul IV 


Zvonariov fu cazat în acelaşi adăpost cu Nadein. După ce 
stătuse două zile în oraş, bătrânul nu mai putuse răbda şi se 
întorsese la statul-major, ca să fie cât mai aproape de poziţii. Îl 
înduplecase pe Gorbatovski să-i îngăduie să se instaleze într-un 
mic adăpost izolat, ca să nu stingherească pe nimeni prin 
prezenţa lui. Cu ajutorul ordonanţei, credinciosul Kapitonici, 
rânduise adăpostul cum putuse mai bine; atârnase pe pereţi 
icoane, şi pe masă pusese un triptic. 

În adăpost era frig; de jos trăgea cumplit şi, când ploua, apa 
pătrundea înăuntru; soba nu ardea bine. Bătrânul suporta însă 
cu răbdare toate neajunsurile acestea. Kapitonici bodogănea, 
oţărit, dar nu-şi părăsea stăpânul, deşi, formal, n-avea nici o 
obligaţie faţă de el. 

Ostaşii înjghebară pentru praporşcik un pat de scânduri puse 
pe capre. După ce-l lăsară încetişor pe pat, tiraliorii îi urară 
însănătoşire grabnică şi plecară. 

— Cumsecade oameni, ostaşii noştri. Nu-şi lasă niciodată 
ofiţerul în nevoie, fonfăi Nadein, urmărind scena. Apoi îi puse 
lui Zvonariov felurite întrebări în legătură cu toate cele 
petrecute în reduta 3, şi declară că-l ia sub aripa sa ocrotitoare. 

Incă ametit, praporşcikul nu putea să urmărească atent firul 
discuţiei. Uneori, cunoştinţa îl părăsea cu totul pentru câteva 
clipe. Simţea o greutate ca de plumb în tot trupul; îi era 


435 


lehamite să se mişte sau să gândească. Undeva, în 
subconştientul lui, răsări chipul Varei Belaia, dar nu-şi putea da 
seamă dacă-l vedea în delir ori aievea. Nepăsarea lui totală faţă 
de mediul înconjurător îi părea prevestitoare de moarte, dar 
gândul la ea nu-l speria. 

— Mă auzi? Răspunde-mi, dragule, măcar un cuvânt, îl 
implora în şoaptă Varia, aplecată la urechea praporşcikului, a 
cărui cunoștință se limpezi deodată. 

— Aud, Variuşa dragă, dar mă simt foarte slăbit şi mi-e greu 
să vorbesc. 

— Fac numaidecât rost de o ricşă cu targă şi te duc eu însămi 
la spital. 

— Nu plec de aici nicăieri; mi-e greu să mă mişc şi mi-e 
somn. 

— Bea puţin bulion, îl îndemnă Varia, vârându-i în gură 
gurluiul ceainicului plin cu bulion cald. De trei zile, n-ai mâncat 
ca lumea. 

După ce înghiţi din bulion, praporşcikul se simţi cu mult mai 
bine; abia atunci îşi dădu seama cât de istovit de foame era. 
Privind feţişoara îngrijorată, suptă, a Varei, spuse: 

— Ca să vezi! Îmi porţi mie de grijă, dar cum arăţi dumneata, 
nu vezi! Numai nasul, bietul de el, ţi-a mai rămas! Zvonariov 
sărută cu duioşie mâna fetei. Varia se lumină la faţă şi-l 
mângâie afectuoasă pe păr. 

— Toată vina e numai a dumitale! Dacă ai fi rămas cuminte la 
Zaliternaia, n-aş fi avut prilejul să mă neliniştesc atât. Să ştii că 
Vera Alexeevna îţi poartă sâmbetele pentru că ai vorbit în 
ironie despre rănirea lui Stessel. 

— Dar de unde ştie? 

— Are peste tot iscoade. Ieri m-a întâlnit pe stradă şi mi-a 
declarat că eşti omul cel mai ingrat din câţi a putut să 
cunoască. l-am răspuns că te-a bârfit cineva şi ea mi-a spus că 
sunt o fetişcană prost crescută, şi care nu ştie să vorbească cu 
cei mai în vârstă. Şi toate acestea, fiindcă sunt prietenă cu 
dumneata şi cu institutoarele. 

— Cred că tot dumneata ai avut ultimul cuvânt, nu? 

— A, sigur! l-am spus: „E uşor da înţeles de ce sunt în 
societatea unor tineri: încă n-am îmbătrânit...” 

Zvonariov izbucni în râs, cu toată durerea săgetătoare din 
cap: 


436 


— Îmi închipui ce mutră a făcut! 

— Uite ce mutră! Varia căscă gura, holbă ochii şi luă o 
expresie tâmpă. 

Era atât de comică, încât nici chiar Nadein, care şedea tăcut 
pe patul lui, nu-şi putu stăpâni râsul. 

După ce-i dădu să mănânce zdravăn, Varia îi porunci 
praporşcikului să se culce imediat. 

— Am să stau liniştită lângă dumneata până ai să adormi, îl 
avertiză ea şi se aşeză la căpătâiul lui. 

Câteva clipe după aceea şi Zvonariov şi Varia căzuseră într- 
un somn adânc. 

Ajutat de Kapitonici, Nadein o culcă cu grijă pe Varia în patul 
lui şi el se lăsă alături de Kapitonici, jos pe pământ. Cei doi 
bătrâni se zvârcoliră mult timp, gemând, şoptind rugăciuni şi în 
cele din urmă adormiră şi ei. 

Varia fu trezită de frig când se lumină de ziuă. În primele 
clipe nu-şi putea aminti cu nici un chip, unde se afla şi cum 
ajunsese acolo. Apoi sări din pat, se aplecă spre Zvonariov, îi 
ascultă suflarea regulată, se uită peste umăr spre Nadein şi 
Kapitonici care dormeau jos, îl sărută uşor pe praporşcik şi 
după aceea se strecură afară din adăpost, punându-şi haina din 
mers. Curând, se topi în ceața deasă dinaintea zorilor. 

O 

A treia zi, Zvonariov se simţi atât de întremat, încât fu în 
stare să se ducă până la fortul 3. Tunarii şi matrozii îl 
întimpinară uimiţi, parcă s-ar fi întors de pe lumea cealaltă. 

— Umbla vorba c-aţi fost rupt în bucăţi, în redută. Nu ne mai 
aşteptam să vă vedem viu! spuneau ei, strânşi roată în jurul 
praporşcikului. Tare rău ne părea de dumneavoastră; ziceam: s- 
a prăpădit fără rost Serghei Vladimirovici al nostru. S-a dus 
pentru o jumătate de ceas, ca să-şi piardă acolo viaţa sa de 
voinic... 

Praporşcikul cercetă lucrările de instalare a proiectorului, 
care erau pe terminate. 

— La noapte îi dăm drumul, îl asigură Bratovski. Acum o să 
aibă lumină şi fortul nostru. Gălbejiţii n-o să mai poată să se 
furişeze încoace. O să le dăm lumină şi celor din reduta 3. 

— Pregătiţi-vă pentru bombardament, îi preveni Zvonariov. 
Inamicul o să încerce neapărat să distrugă proiectorul. 

În timp ce se întorcea la comandament, îi zări pe Nadein şi 


437 


pe Kapitonici mergând pe drum înaintea lui. Kapitonici 
şontâcăia de zor cu piciorul lui de lemn, sprijinindu-se într-un 
băț. Drumul era împroşcat când şi când cu şrapnele, dar cei doi 
bătrâni nu le luau seama. Gârbovit de ani, dar tot înalt, Nadein 
păşea domol înaintea însoţitorului său, uitându-se mereu peste 
umăr la el. 

— Ai îmbătrânit rău, Kapitonici, abia te mai ţin picioarele, 
auzi Zvonariov glasul generalului, când se apropie de ei. 

— Păi, Mitrofan Alexandrovici, n-am decât un singur picior, şi 
aista ciuruit pe culmea Malahov, iar dumneavoastră aveţi două! 
Nu e de mirare că abia pot să mă ţin după dumneavoastră. 

În clipa aceea, pe drum, înainte, se ivi un tiralior tinerel. 
Zărindu-l pe general, păşi mai atent şi, la patru paşi de el, luă 
poziţia reglementară şi salută. 

— Noroc, voinice! îi răspunse prietenos generalul. 

— Să trăiţi, excelenţă! răcni tiraliorul, după care adăugă cu 
glas obişnuit: Imi daţi voie să sărut icoana? 

— Cu dragă inimă, drăguţule, încuviinţă Nadein oprindu-se. 

Ostaşul îşi scoase căciula, îşi făcu de mai multe ori semnul 
crucii şi sărută icoana care atârna de gâtul generalului. Nadein 
îl luă pe după umeri şi-l întrebă blajin - ce contingent e, dacă e 
însurat, dacă are copii. 

Uitând de regulament, tiraliorul răspunse că se află în primul 
an de stagiu, că-şi lăsase acasă nevasta şi doi copii. 

— Cum te numeşti? întrebă generalul. 

— Egor Nikolaev, excelenţă. 

— Ei, merji șănătoș, robul lui dumnejeu, Egor. Deseară am să 
mă rog domnului să te ocroteașcă şi șă te întorşi nevătămat la 
șocia ta. Ostaşul îl privea mişcat; Nadein îl bătu pe umăr şi-şi 
văzu de drum. 

Zvonariov îi ajunsese din urmă şi acum păşeau tustrei mai 
departe în tăcere. Zvonariov, care, în ultimul timp, aproape că 
nu se mai gândea la rudele lui, îşi aduse aminte de surorile, de 
fratele lui şi, fără să vrea, oftă: 

— Ai noroc, domnule praporşcik, că te vijiteajă jilnic 
logodnica dumitale, îi spuse generalul. 

— Mademoiselle Belaia îmi este doar bună prietenă. 

— Care te sărută în întuneric, atunci când dormi... 

Zvonariov se înroşi. 

— Când s-a întâmplat asta? 


438 


— Ş-o întrebi pe ea, şă-ci poveșteașcă ea. Eu n-am nişi un 
ameştec. 

Praporşcikul nu mai putu scoate nimic de la încăpăţânatul 
bătrân. 

Spre seară, cerul se însenină şi apăru soarele drag. Dinspre 
mare suflă o adiere caldă ca în toiul verii. Aşteptând vizita 
obişnuită a  Varei, Zvonariov şedea lângă adăpostul 
comandamentului şi privea bucătăriile, sacalele, ricşele mici cu 
tărgi, care se înşiruiau pe toate drumurile, venind spre forturi. 

Când asfinţi soarele, Kapitonici scoase din adăpost un scaun, 
puse tripticul pe tel, aşternu jos un covoraş şi se duse să-i 
raporteze lui Nadein. 

Peste puţin, generalul ieşi din adăpost cu capul gol, numai în 
tunică, cu nelipsita icoană pe piept. Se opri pe covoraş şi se 
închină, întorcându-se către tuspatru zările. Făptura lui înaltă, 
cu barbă albă, lungă, şi cu părul des, ciufulit, se profila limpede 
pe cerul înserării. Aruncând o privire împrejur, bătrânul 
general se lăsă în genunchi şi, ridicând mâinile spre cer, începu 
să se roage cu glas tare. 

Zărindu-l pe general la rugăciune, vreo două pâlcuri de 
ostaşi se apropiară şi se descoperiră, lăsându-se şi ei în 
genunchi. Încet, încet, numărul lor creştea; curând, în jurul lui 
Nadein se adună o adevărată mulţime. 

Zvonariov privea mirat, de departe, originala slujbă 
religioasă. Inchinându-se şi suspinând, ostaşii se împrăştiau 
întocmai ca la biserică, după vreo vecernie ori liturghie. 

Stând la distanţă, matrozii din compania trimisă de pe nava 
Peresvet priveau batjocoritori şi făceau glume pe seama celor 
ce se rugau. 

— Ia uite la moşulică, face farmece! Aş vrea să ştiu: meneşte 
a bine sau a rău? 

— Meneşte ca gloanţele şi obuzele japoneze să nu mai 
răpună nici un răcan; vrăjeşte adicătelea garnizoana din 
Arthur. 

— Păcat că n-a fost cu noi în lupta din 28 iulie. L-ar fi vrăjit şi 
pe amiralul Togov, i-ar fi luat vederile. Acuşica am fi petrecut la 
Vladivostok cu fetişcanele... 

Varia sosi curând şi-l chemă pe Zvonariov în adăpost, să-i dea 
să mănânce. 

Când masa era pe sfârşite, praporşcikul primi ordin să se 


439 


prezinte la Comandantul Artileriei frontului defensiv de Est, 
colonelul Mehmandarov. Varia îl însoţi. 

Mehmandarov, bărbat între două vârste, cu faţa năpădită 
până la ochi de o barbă neagră, deasă, din care i se ivea nasul 
mare, coroiat, privi nedumerit perechea ce se înfăţişă înaintea 
lui. 

— Am nevoie numai de praporşcikul Zvonariov, nu şi de soția 
sa. 

— Nu suntem căsătoriţi, doar prieteni, răspunse fata, cam 
fâstâcită. 

— Tocmai mi s-a comunicat că în bateria B, un proiectil de 11 
toli a lovit cazemata ofiţerilor... 

— Nu cumva a fost ucis Jukovski? exclamă Varia speriată. 

— N-a fost ucis nimeni! Trăiesc toţi. Jukovski şi Gudima sunt 
răniţi. Bateria nu mai are însă nici un ofiţer... 

— Vreţi să-l trimiteţi acolo pe Serio... pe Serghei 
Vladimirovici? Dar e bolnav rău, abia se ţine pe picioare! 

— Hm! făcu Mehmandarov, strâmbându-se înciudat. E bolnav 
fiindcă îl dădăciţi dumneavoastră, domnişoară. Altminteri e 
sănătos tun; azi a făcut un drum la fortul 3. Dar n-am de gând 
să-l trimit pe dumnealui la bateria B. Încă n-are gradul necesar 
pentru a i se da comanda unei asemenea baterii. Acolo se va 
duce porucikul acela voinic de la Zaliternaia... 

— Boreiko, completă Zvonariov. 

— Exact; iar dumneata ai să te duci la Zaliternaia. Acolo au 
rămas doar două tunuri; nici n-aş avea nevoie de un ofiţer, dar, 
întrucât dumneata ai suferit un şoc, o să te poţi odihni acolo 
vreo săptămână. lar dumneavoastră, domnişoară, mai daţi pe 
acolo, căci altfel praporşcikul nu se va mai face bine 
niciodată... încheie colonelul râzând zgomotos. 

— Când ordonaţi să plec la Zaliternaia? întrebă Zvonariov. 

— Cât mai repede, cu atât mai bine. 

Luându-şi rămas bun de la Varia, praporşcikul porni spre 
Zaliternaia. Noaptea era întunecoasă, dar caldă. Dinspre mare 
sufla o adiere plăcută, umedă. Pe cerul neacoperit de nori 
sclipeau stelele. Din direcţia opusă se apropiau nişte companii 
de marinari. 

După aproape un ceas şi jumătate de drum, Zvonariov 
ajunse, în sfârşit, la Zaliternaia, Boreiko nu mai era acolo. 
Plecase la bateria B, luând cu el jumătate din efectiv. În locul 


440 


lui rămăsese larţev, care între timp ieşise din spital. 

Zvonariov îl privi mirat. Băsmuitorul se rotunjise la faţă. 
Bărbierit şi îmbrăcat cu îngrijire, se fudulea cu cămaşa nouă şi 
cu cizmele făcute lună. Zărindu-l pe praporşcik, se lumină la 
faţă şi zâmbi larg: 

— Înălţimea voastră, v-am crezut dus de pe lumea asta. 
Domnul porucik a băut chiar pentru pomenirea sufletului 
dumneavoastră un pahar de votcă, cu toate că în ultima vreme 
nici nu voia s-o mai vadă în ochi. 

— Se pare că ţie ţi-a priit însurătoarea. Unde-i Haritina? 

— Trebăluieşte la bucătărie. V-o trimit numaidecât. 

— Stai; ia spune, ce au păţit comandantul şi Gudima. 

— A nimerit o ghiulea în cazemată; domnul căpitan a fost 
rănit la cap, în spate şi la picioare, iar domnul ştabs-căpitan, la 
mâna dreaptă şi la coastă. Au fost duşi la Utios, la locuinţa lor. 

— Dar Şura? 

— Ea nu era în cazemată şi a scăpat. A plecat şi ea la Utios; 
pe Melnikov l-a luat domnul porucik la bateria B, iar felcer a 
rămas la noi Haritina! încheie ostaşul pufnind în râs. 

— De ce râzi? 

— Tunarii noştri au venit toţi la ea, cu tot felul de boli 
născocite, şi ea le-a tras o doftoriceală în lege... cu vătraiul! S- 
au făcut bine cât ai clipi! răspunse larţev, izbucnind din nou în 
râs. 

— Te pomeneşti că şi pe tine te blagosloveşte când se 
mâniază? 

— Nicidecum. Mie îmi dă toată cinstirea cuvenită: îşi 
cunoaşte locul ei de muiere, răspunse băsmuitorul demn. 

Se auzi o bătaie în uşă. Intră Haritina. Era în rochie şi-şi 
legase capul tuns cu basmaua. 

— Bună ziua, Serghei Vladimirovici, bine-aţi venit! dădu ea 
bineţe lui Zvonariov, cu glas cântător. Doriţi un ceai cu lipie 
proaspătă? Chiar acu le-am scos din cuptor. Tocmai trebuia să 
stăm la masă. Hai, Egor Ivanovici, îşi pofti ea bărbatul. 

— Am să cinez cu voi, spuse Zvonariov ridicându-se. 

— Poftiţi, ne face plăcere, îl invită Haritina, simplă şi 
prietenoasă ca o adevărată gazdă vrednică. 

Întors în adăpost, Zvonariov îl chemă pe Boreiko la telefon. 

— A, noroc! Trăieşti, urâtule? întrebă porucikul. Nikolai 
Vasilievici, sărmanul, a păţit-o rău, mai ales că încă nu se 


441 


întremase pe deplin după dizenterie. S-ar putea să nu mai 
scape cu viaţă. Gudima s-a ales doar cu răni uşoare. S-a 
internat mai mult ca să se odihnească, decât pentru îngrijire 
medicală. Vino mâine încoace, avem ceva de făcut împreună. 
Stah te salută. Ieri a fost rănit pentru a patra oară, dar uşor, şi 
a rămas pe poziţie. 

O 

În negura zorilor licăriră cele dintâi fulgerări ale loviturilor 
trase de bateriile japoneze. Tirul se înteţea cu fiecare clipă tot 
mai mult; peste puţin bubuiturile sutelor de tunuri se contopiră 
într-un vuiet necontenit. O avalanşă de obuze se abătu peste 
poziţiile rusești, de la bateria B şi până la redute. Peste 
Zaliternaia plouau obuze brizante, fuzante, şrapnele de toate 
calibrele. 

— Se găteşte de năvală mutră-strâmbă, înălţimea-voastră, îşi 
dădu cu părerea Iarţev. 

Un obuz explodă nu departe de adăpost, şi schijele lui izbiră 
uşa, răpăind. Încheindu-şi din fugă mantaua, Zvonariov se 
repezi afară. Zaliternaia părea pustie, ostaşii se adăpostiseră. 
Un nor de praf şi de fum stăruia deasupra bateriei. 

Praporşcikul alergă înapoi, în adăpost, şi încercă să ceară la 
telefon bateria B, ca să afle situaţia de pe poziţie, dar firele 
fuseseră rupte. Zaliternaia era izolată. Zvonariov îşi dădu 
seama că în ciuda acelei vijelii semănătoare de moarte, trebuia 
să iasă spre a vedea ce se petrece de-a lungul Zidului 
chinezesc. 

— Dă-mi binoclul; cred că de la postul de observaţie al 
bateriei se vede bine şi dispozitivul nostru, şi cel japonez, îi 
spuse el lui larţev. 

— Serghei Vladimirovici, staţi să se mai potolească focul, îl 
sfătui ostaşul. 

— Atunci să nu fie prea târziu; japonezii ar putea să ajungă 
până la noi, aşa cum au făcut-o în august. Transmite tuturor, 
chiar şi lui Zaiaţ şi lui Belogonov, să aibă armele la îndemână, 
ca să-i ia în primire pe japonezi, dacă aceştia ar răzbi în 
baterie, ordonă Zvonariov, ieşind din adăpost şi se îndreptă 
spre postul de observaţie. Cele câteva clipe de care avu nevoie 
pentru a ajunge acolo i se părură praporşcikului o veşnicie. Nu 
făcuse nici zece paşi, când suflul unei explozii îi zbură chipiul 
din cap, îi umplu ochii de praf, şi o schijă îi găuri mantaua. 


442 


Asurzit de explozii, orbit de praf şi de fum, abia nimeri la postul 
de observaţie. lurkin, care se afla înăuntru, sări înspăimântat 
de moarte, se piti într-un ungher din fundul adăpostului şi-l 
privi pe praporşcik ca pe o stafie. 

— Noroc! Ce, azi e sfânta Frică în calendarul vostru? îl 
întrebă Zvonariov. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! O clipă am crezut că mi s-au 
năzărit alte celea când v-am văzut în carne şi oase, răspunse 
ostaşul, sărind în picioare. 

— Ei, se vede ceva? întrebă praporşcikul şi, apropiindu-se de 
ambrazură, cercetă panorama dinaintea sa. 

Bateria B, Zidul chinezesc, luneta Kuropatkin şi fortul 2 abia 
se mai zăreau prin perdeaua de fum şi praf. In bateria B 
fulgerau mai în fiece clipă limbi roşiii de flăcări: Boreiko se 
apăra cu toate tunurile disponibile împotriva japonezilor care 
înaintau cu îndârjire. Toate celeilalte baterii din linia întâi 
fuseseră reduse la tăcere. 

În schimb, bateriile de coastă şi cele de pe cuirasate făceau 
ravagii în poziţiile japonezilor prin tirul lor direct asupra 
obiectivelor camuflate. Atunci când vântul îndepărtă fumul şi 
praful, Zvonariov putu să observe mari distrugeri, atât la 
forturi, cât şi la Zidul chinezesc. 

Deodată, o jerbă uriaşă de fum negru ţâșni deasupra lunetei 
Kuropatkin, urmată de bubuitul greu al exploziei. Era vădit că 
sărise în aer magazia de pulbere. 

Nici nu se împrăştiase bine fumul exploziei, că japonezii se şi 
năpustiră la asalt asupra lunetei. In fruntea lor alergau ofiţerii 
cu drapelele în mâini; câteva clipe mai apoi, aceste drapele 
albe, cu discuri roşii în mijloc, fură înălțate deasupra 
fortificaţiei cucerite. 

— S-a isprăvit cu luneta! strigă lurkin, speriat. 

— Or să-i zvârle înapoi; japonezii sunt foarte puţini. Dă fuga 
la baterie şi transmite să se deschidă focul asupra obiectivului 
numărul 5; înălţătorul redus cu şase linii, ordonă praporşcikul. 

Telefonistul îşi făcu semnul crucii şi se repezi în goană spre 
baterie. Curând, la Zaliternaia bubuiră tunurile unul după altul. 
Mingile de fum albe ale şrapnelelor apărură în aceeaşi clipă 
deasupra lunetei Kuropatkin. Japonezii se grăbiră să se 
adăpostească. O companie de matrozi se repezi asupra lor la 
timp, alungindu-i din lunetă. 


443 


După amiază, canonada slăbi pentru un timp oarecare. În 
ciuda violenţei bombardamentului, Zaliternaia suferise relativ 
puţine stricăciuni. După ce dădu dispoziţii în privinţa lucrărilor 
de refacere care trebuiau executate, praporşcikul se duse la 
Boreiko, spre a se înţelege cu acesta ce trebuiau să facă 
amândoi mai departe. Îl găsi la postul de prim-ajutor. Melnikov 
îi bandaja la iuţeală coasta rănită. 

— M-a cam muşcat o schijă. Trebuie să-mi cos ruptura, spuse 
Boreiko pe un ton nepăsător, dar văzându-i paloarea feţei şi 
licăririle febrile din ochi, praporşcikul îşi dădu seama că 
prietenul lui suferea mult, abia suportând durerea. 

— Pansează oamenii cât mai repede. Trimit îndată votcă 
pentru toţi răniții, spuse porucikul, ieşind din cazemată. 

Obuzele explodau în baterie mai în fiece clipă; ostaşii se 
adăpostiseră prin cazemate. 

— Vitregă a fost azi soarta pentru noi. Şapte morţi şi vreo 
cincisprezece răniţi şi printre aceştia din urmă toţi comandanții 
de secţii. Au rămas însă cu toţii la posturi, relată Boreiko. 

Zvonariov se înţelese cu el cum putea să sprijine mai bine 
prin focul tunurilor sale, bateria B. 

— Trage cu înălţătorul redus; să nu-ţi fie frică că ne trânteşti 
șrapnelele în cap. E mai bine, decât să-l scapi pe japonez, îl 
povăţui porucikul. 

— Năvăleşte  gălbejitu'! zbieră Jiganov, dând buzna în 
cazemata ofiţerilor. 

— La posturi! La turnuri! răcni Boreiko, repezindu-se pe uşă 
spre baterie. Dă fuga la tine şi fii cu ochii în patru, îi strigă el 
lui Zvonariov. 

În baterie ostaşii forfoteau de colo-colo: aduceau muniții la 
piese; încărcau tunurile în grabă; pe parapete, între tunuri, se 
puneau în bătaie mitralierele. Sprijinindu-se într-o puşcă în loc 
de cârjă, Boreiko trecea de-a lungul frontului bateriei. În 
depărtare se şi auzeau răcnete înverşunate: Banzai, Banzai)! 

Zvonariov abia apucă să ajungă în goană la bateria 
Zaliternaia, când cele dintâi lanţuri de japonezi năvăliră vijelios 
asupra tranşeelor companiei de tiraliori a lui Endjeevski, o 
dădură peste cap şi se repeziră spre bateria B. De la postul de 
observaţie se vedea bine cât de repede se apropiau de tunuri. 

Zvonariov urmărea cu răsuflarea oprită cele ce se petreceau 
în bateria B. Japonezii ajunseseră în preajma pieselor, 


444 


încleştându-se în luptă corp la corp cu tunarii. Mantalele 
cenuşii ale ruşilor se învălmăşiră cu cele verzi ale japonezilor. 
Aceştia erau însă mult superiori numericeşte, aşa că tunarii 
începură să dea înapoi, apărându-se de inamicul care îi presa 
de aproape. 

Mai mulţi oameni o rupseră la fugă înapoi. Bateria părea 
pierdută. 

În clipa aceea însă, din dreapta se năpustiră în flancul 
japonezilor matrozii din rezerva proaspăt sosită, în fruntea 
cărora gonea uriaşa făptură a lui Boreiko. Învârtind o sabie 
lungă marinărească, asemenea lui Samson, secera aprig 
japonezii din jurul lui. Neputând rezista contraatacului, 
japonezii se învălmăşiră şi bătură curând în retragere. Între 
timp, tiraliorii lui Endjeevski îşi ocupaseră din nou tranşeele şi-i 
primiră cu salve de puşcă. Mai multe sute de siluete mici, verzi, 
săreau de colo-colo, alergând deznădăjduite în spaţiul îngust 
dintre bateria şi avanposturile infanteriei, decimate de focurile 
încrucişate ale tunarilor, matrozilor şi tiraliorilor. Cu fiecare 
clipă ce trecea, pământul se acoperea tot mai mult de pete 
verzi, de cadavre. Zvonariov îi vedea desluşit pe japonezi cum 
alergau cu armele în cumpănire ba încolo, ba încoace, şi 
cădeau seceraţi de gloanţe. Puţinii supraviețuitori zvârleau 
armele şi ridicau mâinile, predându-se. 

Impuşcăturile încetară cu totul. Prin flanc câte unul, 
prizonierii dispărură în tranşeele tiraliorilor. Bateriile de 
asediu, care tăcuseră până atunci, îşi prăpăstuiră din nou focul 
asupra bateriei B. Ruşii se grăbiră să se adăpostească. Numai 
Boreiko, vânturându-şi uşor sabia lungă, păşea fără grabă de-a 
lungul bateriei, cercetând fiecare cazemată. 

— E viu şi teafăr, domnul porucik! rosti lurkin, plin de 
admiraţie. Se plimbă, ca într-o duminică pe cheu, cu toate că a 
fost rănit nu mai departe decât azi dimineaţă. 

Incet-încet, canonada se potolea pe tot frontul. Zvonariov 
observă cu mirare că ziua era pe sfârșite; cerul se acoperise de 
nori grei; începu să picure. Praporşcikul simţi deodată o foame 
aprigă; trupul îi era greu ca de plumb. Căscă cu poftă şi-şi 
întinse cu plăcere mădularele amorţite. 

— Ce zici, lurkin, o fi gata masa? 

— E gata de mult! Oamenii au şi mâncat, când eraţi la 
bateria B. Haritina Fedoseevna v-a strigat, când aţi venit în 


445 


fugă, dar dumneavoastră aţi dat din mână, adică: dă-mi pace. 

— Rămâi aici, până se întunecă, pentru orice împrejurare. Eu 
mă duc la baterie să mănânc, îi ordonă Zvonariov. 

Zărindu-l de departe, Haritina se grăbi să-i aducă ciorba şi 
friptura de carne de măgar. Praporşcikul mâncă grăbit, 
ascultând sporovăiala tinerei femei. 

— În bateria B sunt cincisprezece morţi şi vreo cincizeci de 
răniţi, povestea ea. Pe Sofron Timofeevici l-au rănit de două ori 
într-o singură zi, dar n-a vrut să se ducă la spital. Pe Jigan, ori 
cât îi el de împeliţat, erau să-l spintece cu spanga. li scoteau 
maţele dacă n-ar fi fost Zaiaţ aproape. 

— Dar cum a ajuns Zaiaţ acolo? 

— El şi Belogonov veniseră la porucik, cu treburi, când 
japonezu' taman răzbise la tunuri. Atunci a pus şi el mâna pe o 
puşcă. Se fuduleşte că a dat gata cu spanga doi japonezi! Dar 
are şi el o rană la şold. Acu zace în bucătărie şi geme. O să 
trebuiască să-l trimită la spital. Şi lui Belonogov i-a stâlcit unu 
mutra cu patul puştii - i s-a umflat nasul cât o pătlăgică; nici nu 
i se mai văd ochii... Voiam adineauri să vă-ntreb de căpitanul 
Şmetillo, fie-i ţărâna uşoară, dar mi-era ruşine să vorbesc faţă 
cu alţii. Cum şi-a găsit moartea? 

Praporşcikul îi povesti împrejurările în care pierise căpitanul. 
Faţa Haritinei se crispă deodată şi ochii i se umplură de 
lacrimi; izbucni într-un hohot de plâns şi zise suspinând: 

— Inimos om a fost Ignati Bronislavovici. Şi ostaşii o duceau 
bine cu el. Îmi pare rău de el, dar, mai mult de ei. Cine o să fie 
acu' comandant acolo? O să vină vreo lepră şi o să fie amar de 
viaţa oamenilor! 

Zvonariov încercă să-l cheme la telefon pe Boreiko, dar 
legătura era întreruptă şi atunci praporşcikul hotări să se ducă 
la bateria B, mai ales, că se întunecase de-a binelea şi pe poziţii 
era linişte. 

Boreiko stătea înaintea frontului bateriei din care scosese în 
faţă mai mulţi ostaşi. 

— Mişeilor, aţi fugit din baterie ca să vă scăpaţi pielea, ai!? 
Încă n-am avut parte până acum de asemenea pramatii. Nu 
vreau să-mi murdăresc mâinile pe mutrele voastre. Am să vă 
pedepsesc aşa cum vor hotărî chiar ostaşii care şi-au apărat cu 
cinste tunurile. 

Tunarii se îndreptară tăcuţi spre cazematele lor, iar Boreiko 


446 


se apropie de Zvonariov. 

— Cum stai? Totul în ordine? 

— Da:  Haritina  diriguieşte gospodăria bateriei, iar 
băsmuitorul o diriguieşte pe ea. Eu sunt musafir la Zaliternaia. 
In general, totul merge bine. 

În timp ce ofiţerii stăteau de vorbă, soldaţii se adunară pe 
plotoane în cazemate. Lepiohin chemă pe toţi subalternii lui în 
faţa colţului cu icoane şi-şi scoase evanghelia de rit vechi. 
Bărboşii lui se aşezară gravi pe pături, aşteptând cu răbdare 
hotărârile comandantului secţiei. Tot acolo se aflau şi cei trei 
ostaşi care fugiseră din baterie în timpul atacului. Aceştia 
aruncau împrejur priviri speriate. 

— la vino încoace, spuse comandantul secţiei, unuia dintre 
ei. Povesteşte-ne despre tine, ce şi cum, fiindcă eşti nou şi încă 
nu te cunoaşte compania. 

— Numele meu e Şestiorkin; sunt din gubernia Tambov. 

— Muncitor? 

— Nu. Îs neam de ţăran; am fost chelnăr la un birt. 

Ostaşii începură să se foiască şi izbucniră într-un ropot de 
strigăte duşmănoase: 

— li ştim noi pe pezevenghii ăştia: te îmbată, te jefuiesc şi 
apoi te aruncă în uliţă! 

— De ce ai fugit din baterie? întrebă Lepiohin. 

— M-am înfricoşat: mă temeam că pun gălbejiţii mâna pe 
toţi. 

— Te-ai temut! Mai bine te uitai la ceilalţi şi dădeai şi tu cu 
spanga. 

— Păi, n-am fugit numai eu, au fost şi alţii... 

— Toţi au să răspundă. 

Ostaşii oftau, se scărpinau. 

— Ce facem cu ei? îi întrebă Lepiohin. 

— Ce zice la carte despre asta? i se răspunse tot printr-o 
întrebare. 

— „Cel ce-şi iubeşte feciorul, să-i rupă oasele în bătaie, spre 
binele său”. Epistolia apostolului Pavel către corinteni, capul 
III, stihul şapte, ceti Lepiohin, uitându-se în Biblie. 

— Să-i tragem douăzeci şi cinci la spate! propuse careva din 
mulţime. 

— N-aveţi dreptul! se oţări Şestiorkin, privind mânios. 

— Dar de fugit, ai dreptul să fugi din baterie? întrebă 


447 


Lepiohin, apropiindu-se de el. 

— O să ies la raport. 

— La cine? La porucik? Doar ai auzit şi tu că te-a dat în 
judecata noastră... 

— les la careva mai mare. 

— Ia te uită ce isteţ! 

Şestiorkin tăcu, uitându-se încruntat la comandantul secţiei. 

— Hai, secătură! se strigă din mulţime. 

— N-aveţi dreptul. 

— Culcaţi-l pe pat; daţi-i jos nădragii! porunci comandantul 
secţiei. 

Mai mulţi oameni tăbărâră pe cel vinovat şi îl întinseră pe pat 
fără multă vorbă, după care începură să-l plesnească zdravăn 
cu centiroanele lor cazone, gravi şi plini de râvnă. Lepiohin 
număra loviturile. La fiecare lovitură, Şestiorkin răcnea şi 
cerea îndurare, dar nimeni nu-l lua în seamă. 

— Ajunge! rosti Lepiohin, oprind cazna, după ce se împlini 
numărul de lovituri hotărât. 

Şestiorkin se îmbrăcă în grabă. 

— Mulţumeşte-le oamenilor că te-au învăţat minte! ordonă 
Lepiohin, sever. 

Drept răspuns, cel pedepsit începu să împroaşte înjurături 
murdare. 

— Daţi în el! ordonă Lepiohin ostaşilor mâniat de 
neobrăzarea lui Şestiorkin. 

Vreo duzină de pumni se prăbuşiră peste Şestiorkin. 

— Ajunge! spuse după câtăva vreme Lepiohin, trăgându-i pe 
ostaşi înapoi, îl omorâţi: doamne fereşte de ceasul rău! 

Insângerat, Şestiorkin se ridică gemând în picioare. 

Infricoşaţi de această privelişte, ceilalţi doi dezertori se 
lăsară bătuţi fără nici o împotrivire. Faţă de supunerea lor 
deplină, Lepiohin se mărgini la câte zece lovituri pentru 
fiecare. După îndeplinirea osândei, ambii pedepsiţi făcură 
plecăciuni adânci în faţa tuturor celor din jurul lor, 
mulţumindu-le pentru „învăţătură de minte”. După ce se isprăvi 
cu bătaia, comandantul secţiei se duse la Boreiko ca să dea 
raportul. 

— Te pomeneşti că le-au rupt coastele pădureţii tăi? întrebă 
neliniştit porucikul. 

— Nu cred: se ţin pe picioare; înseamnă, că-s teferi. 


448 


Convorbirea lor fu întreruptă de ivirea lui Blohin. 

— Noroc, lotrule! răspunse la salutul lui porucikul. Ce vânt te 
aduce? 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! Aveţi milă de mine, daţi-mi 
voie să mă întorc la baterie! se ruga ostaşul. 

— Aici n-avem nevoie de tine. Poate au nevoie la Zaliternaia 
unde e comandant praporşcikul. Vorbeşte cu dumnealui. 

— Înălţimea voastră - îl rugă cu umilinţă Blohin pe Zvonariov 
- îngăduiţi să mă întorc la dumneavoastră! 

Praporşcikul îşi aţinti privirea asupra lui. 

— Ce, n-o duci bine la fortul 2? întrebă el. 

— Viaţa nu e viaţă laolaltă cu pifănimea. Adineauri, a venit 
schimbul, au sosit alţi prostovani. Trăncănesc anapoda mereu. 

— Cam ce zic? întrebă Boreiko. 

— Cică mutră-strâmbă a cucerit bateria B, cu tot ce-i în ea. 
Eu le-am spus: cum se poate una ca asta, când acolo-s leţii de 
pe Elektriceski Utios, şi, pe deasupra, chiar Ursu... adică, 
domnul porucik Boreiko! O sclipire de şiretenie flutură în ochii 
ostaşului. Păi, nu-i în toată lumea oaste să-i biruie pe ei! zic eu; 
şi stau cu inima sărită; dar dacă s-au făcut de râs? mă-ntreb. Şi, 
îndată ce s-a întunecat, am dat fuga încoace, să văd ce şi cum. 

— Minţi frumos, Bloha, fără să roşeşti, râse zgomotos 
Boreiko. 

— Să mă trăsnească, dacă mint! răspunse  ostaşul, 
închinându-se. 

— Ei bine; rămâi la Zaliternaia, dar bagă de seamă, dacă te 
mai legi de Haritina, nu-ţi mai calcă piciorul în companie până 
la sfârşitul războiului, îl preveni porucikul. 

— Mulţumesc frumos, înălţimea voastră! răcni ostaşul şi 
privind drăgăstos spre votca de pe masă oftă din rărunchi. 

Observându-i privirea, porucikul turnă o jumătate pahar şi o 
întinse soldatului. Acesta dădu votca de duşcă pe nerăsuflate, 
mulţumi în gura mare şi ieşi repede din adăpost. 

— Mi-e foarte drag Bloha ăsta. E beţiv şi zurbagiu, la mânie e 
în stare să taie chiar şi pe taică-său, dar are o inimă de aur. Şi 
nici prost nu e, cu toate că nu prea ştie carte. Câţi fraţi de-ai 
noştri, asemenea lui, pribegesc de colo-colo, prin Rusia maica 
noastră! rosti Boreiko, îngândurat. Dar unde ţi-e amazoana? 

— Bine că mi-ai adus aminte. Probabil că mă aşteaptă cu 
sufertaşele la Zaliternaia. Trebuie să mă întorc repede. Olia ce 


449 


mai face? 

— N-am mai văzut-o de vreo săptămână, oftă porucikul. O fi 
ocupată la spital. Să nu-ți treacă prin cap să-i spui Varei c-am 
fost rănit. Olga Semionovna are să se neliniştească degeaba. 

Varia nu era însă la Zaliternaia. În locul ei, adusese Vasea 
mâncarea. Zvonariov îl găsi în adăpost, stând de vorbă cu 
Haritina. 

— Tanti Varia a spus să vă dau biletul ăsta şi vă roagă să-i 
răspundeţi. 

Praporşcikul sublinie pe bilet două greşeli de ortografie şi-i 
răspunse Varei pe verso, scriindu-i că este viu şi nevătămat, că 
se află la Zaliternaia, în deplină siguranţă. 

— Trebuie să-l trimitem pe Zaiaţ la spital, spuse Haritina. Să 
nu-i obrintească rana din pricina murdăriei. Să-l însoţească 
Vasea până la postul de prim-ajutor, de unde o să fie dus la 
Spitalul Unit, la Varvara Vasilievna. 

Zvonariov încuviinţă. După cină, intră în bucătărie, unde 
zăcea Zaiaţ. Soldatul avea febră şi aiura. 

— Te descurci singur, Belogonov? îl întrebă Zvonariov, pe 
cântăreț, care era pansat la obraz. 

— Pune mâna şi Haritina Fedoseevna, înălţimea voastră. 
Amândoi, o scoatem la capăt! răspunse ostaşul voios. 

— O să ne ajute şi Egor Ivanovici, adăugă Haritina. 


În următoarele două zile, asalturile continuară. Zvonariov 
veghea tot timpul la postul de observaţie, susţinând cu focul 
său când bateria B, când fortul 2, când luneta Kuropatkin. 
Atacurile japoneze nu izbândiră nicăieri. 

Varea nu se mai arătă pe la baterie, fiind foarte ocupată la 
spital. Vasea însă venea în fiecare seară cu sufertaşele. Afla de 
la Haritina şi de la ostaşi toate cele cu privire la praporşcik, 
după care lua un bilet pentru Varia şi pleca, oftând amărât 
pentru că nu i se dădea voie să rămână în baterie. 

A treia zi, dimineaţa, Zvonariov fu chemat la comandament. 
Atacurile japoneze se dezlănţuiseră din nou, însă acum în 
direcţia fortului 3. Stepanov era extrem de nervos şi nu mai 
pleca de la telefon, cerând întăriri de la comandamentul 
fortăreței. Gorbatovski dădea ordine după ordine, care de care 
mai stupide, apoi le contramanda pe loc. In adăpostul lui, 
Nadein se ruga înaintea icoanelor, cerând lui Dumnezeu să 


450 


ocrotească oştirea rusă. 

Numai Raşevski era cu desăvârşire calm. $Şedea aplecat 
asupra hărţii, făcând pe ea însemnări cu creionul. Zvonariov se 
apropie de el. 

— Mă bucură că te văd din nou bine sănătos, Serghei 
Vladimirovici, îl întâmpină locotenent-colonelul. Avem mare 
nevoie de dumneata. Uite ce este: japonezii s-au cramponat la 
teren în şanţul fortului 2 şi în preajma bateriei B. Am hotărât să 
lansăm asupra lor mine sferice. Porucikul va trece la fort, iar 
dumitale vrem să-ţi încredinţăm bateria B. Sunt convins că vei 
face faţă acestei misiuni. Pentru orice împrejurare, îţi voi 
trimite, o dată cu o mină încărcată, pe subofiţerul Butorin, 
specialist în materie, adăugă Raşevski. 

După ce se înţeleseră asupra amănuntelor, Zvonariov se 
grăbi să plece ca să poată face la timp toate pregătirile 
necesare. 

În adăpostul statului-major domnea aceeaşi atmosferă de 
derută. Gorbatovski nu-şi putea stăpâni nervii, sâcâindu-l 
mereu pe Stepanov. Scos din răbdări, căpitanul întrebă 
deznădăjduit: 

— Excelenţă, la urma urmei ce aţi hotărât? Trimitem sau nu 
la Zidul chinezesc companiile de matrozi aflate în rezervă? 

— Feodor Vasilievici, fă ce vrei, dar situaţia de acolo trebuie 
să fie imediat restabilită şi consolidată! se eschivă generalul, 
grăbindu-se să treacă în încăperea de alături. 

Stepanov ieşi în fugă din adăpost şi-l chemă pe comandantul 
detaşamentului de matrozi. 

— Nehotărârea asta ţine din zori, spuse Raşevski cu ciudă, 
ieşind spre a-l însoţi o bucată de drum pe praporşcik. Cu toată 
bătrâneţea şi slăbiciunea lui, Nadein nu se zăpăcea în nici o 
împrejurare şi nu se pierdea cu firea, aşa cum face 
Gorbatovski. Din fericire Stepanov e echilibrat şi inteligent, 
păstrându-şi în toate împrejurările prezenţa de spirit şi mintea 
clară. 

Zvonariov îl zări pe Nadein lângă adăpost. Generalul se 
îndrepta spre matrozi cu o iconiţa în mâini. 

— Noroc, fracilor! le strigă Nadein, ducându-şi mina la 
COzoroc. 

Matrozii îi răspunseră într-un glas. 

— O șă pornici curând la atac, așupra duşmanului şi 


451 


protivnicului noştru, japonejul. Doreşc șă vă binecuvântej, 
pentru ca maica precișta nășcătoarea de dumnejeu șă vă aibă 
în pajă şub șfânta ei ocrotire. Pentru rugăşiune, deşcope-rici! 

Luând reglementar armele pe braţul stâng îndoit, matrozii îşi 
scoaseră beretele. Generalul spuse cu glas tare câteva 
rugăciuni, după care, ridicând sus mica icoană, pe care o ţinea 
în ambele mâini, făcu cu ea de trei ori semnul crucii asupra 
matrozilor. 

— Şi acum, cu dumnejeu, înainte! Cu arma în mână, cu 
cruşea în inimă, după mine, băieţi! 

Zvonariov privea emoţionat acea scenă. Cei mai mulţi 
matrozi zâmbeau ironici, totuşi, unii dintre ei îşi făceau semnul 
crucii, cu evlavie, sincer pătrunşi. 

Stepanov se apropie şi încercă să-l convingă pe Nadein să 
renunţe la ideea de a-i conduce el însuşi pe matrozi în luptă. 

— Excelenţă, generalul Gorbatovski vă roagă să vă întoarceţi, 
raportă el. 

— Şpune-i că nimeni nu poate șă mă oprească șă mor în 
fruntea șoldaţilor mei, pentru Ruşia, maica noastră! răspunse 
răspicat generalul, păşind înainte. 

Stepanov strânse din umeri şi plecă înapoi. 

Însufleţit de exemplul lui Nadein, Zvonariov, fără să-şi dea 
seama, se luă şi el după matrozi. Kapitonici şchiopăta grăbit pe 
marginea drumului sprijinindu-se în loc de cârje într-o puşcă. 
Credincios stăpânului şi prietenului său, moşneagul hotărâse 
să-l urmeze în luptă. 

Antrenaţi de avântul bătrânului general, cei peste două sute 
de matrozi se năpustiră înainte, ca o avalanşă, fără să ia în 
seamă focul bateriilor japoneze. 

— În trăgători! comandă Nadein, la vreo două-trei sute de 
paşi de Zidul chinezesc. Apoi, se închină încă o dată, trase 
sabia din teacă şi strigă cu toată puterea glasului său care îşi 
recăpătase pe neaşteptate tăria: 

— Cu noi e dumnejeu! Ura! şi se repezi asupra japonezilor, 
care deschiseseră focul asupra atacatorilor. 

Câteva clipe, generalul alergă în fruntea tuturor, apoi 
matrozii îl întrecură şi, tăbărâră cu baionetele asupra 
inamicului. Nadein se împiedică, căzu la pământ şi scăpă sabia 
din mână; ridicându-se cu greu în picioare se repezi înainte, 
înarmat numai cu revolverul. 


452 


Lângă el, matrozii se prăbuşeau morţi şi răniţi, dar bătrânul 
nu vedea, nu observa nimic, strigând mereu „ura!” cu glasul lui 
răguşit. 

Curând fu din nou trântit la pământ de matrozii care alergau 
înainte. Doi dintre aceştia se opriră şi, ridicându-l cu grijă de 
braţe, îl puseră pe picioare. 

— Excelenţă, mai bine feriţi-vă, c-o să fiți striviţi în 
încăierare, îl îndemnau ei, scuturându-i mantaua murdărită de 
pământ. 

Nadein îi ascultă, resemnat, şi din ochii lui picurară lacrimi. 

— Am îmbătrânit, nu mai șunt bun de nimic! Vream să-mi 
gășeșc aştăji moartea împreună cu marinăraşii, dar şe pare că 
dumnejeu încă n-are de gând șă mă cheme la el. Duceţi-vă cu 
dumnejeu, fracilor! 

În timpul acesta, lângă Zidul chinezesc, totul fusese 
terminat. Puţinii japonezi rămaşi în viaţă după lupta la 
baionetă, fugiseră de grabă în tranşeele lor, iar matrozii, 
împrăştiindu-se de-a lungul zidului, erau gata să întâmpine 
inamicul cu baionetele şi cu gloanţe. 

Curând după aceea, Zvonariov care se năpustise înainte 
împreună cu matrozii, îl zări pe Nadein, căzut la pământ. 
Praporşcikul ieşi din vâltoarea încăierării şi se grăbi să-i vină în 
ajutor. 

— Totul e bine, șlavă domnului, şunt viu şi nevătămat, 
răspunse generalul la întrebarea praporşcikului. Hai șă 
mulţumim marinăraşilor, pentru atacul lor vitejesc. 

Generalul străbătu tot sectorul recucerit de matrozi, 
multumind cu glas tare aproape fiecăruia pentru eroismul de 
care dăduse dovadă. Matrozii îi răspundeau veseli, voioşi. De 
astă dată, Zvonariov nu mai observă la ei nici o urmă de ironie. 
Dimpotrivă, matrozii îl priveau acum cu o netăinuită admiraţie 
şi dragoste pe moşneagul acesta cu purtări cam ciudate, dar 
care cu câteva clipe mai înainte le dăduse o pildă de bărbăţie, 
izvorâtă din marea lui iubire de Patrie. 

— Pentru generalul nostru, pentru bunicul nostru drag, ura! 
strigă pe neaşteptate un matroz, şi strigătul fu repetat de toţi 
ceilalţi. Nadein se opri, se ridică în vârful picioarelor ca să 
ajungă la obrazul bravului marinar, mai înalt ca el, şi-l sărută. 

Acea încordare nervoasă nu rămase însă fără urmări pentru 
bătrân: spre seară se simţi rău, căzu la pat şi fu transportat la 


453 


spital. 

După ce-l conduse pe general până în preajma 
comandamentului, Zvonariov se întoarse la Zaliternaia, unde 
era aşteptat de Varia. Ea trecuse pe la statul-major al lui 
Gorbatovski şi acolo aflase că praporşcikul luase parte la 
contraatac. 

— Pentru ce îţi rişti viaţa zadarnic? îl dojeni fata. De ce te-ai 
dus cu matrozii? 

— Varia, dragă, totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Nu 
mai are rost să vorbim despre aceasta. 

— Da, dar la mine nu te-ai gândit! răspunse Varia şi deodată 
izbucni în hohote de plâns. 

Praporşcikul fu nevoit să stăruie mult până când fata se 
linişti în sfârşit. 

Se auzi o bătaie în uşă. Varia îşi şterse imediat ochii şi-şi luă 
o înfăţişare nepăsătoare, meditativă. Intră Liolia Lobina. 

— Cum aş putea să-l văd pe Stah? întrebă ea după ce-şi 
strânseră mâna. 

Praporşcikul îl chemă la telefon pe Endjeevski, prin 
mijlocirea bateriei B. Porucikul făgădui să vină imediat la 
Zaliternaia. 

— De altfel, Serghei Vladimirovici, vreau să stau de vorbă cu 
dumneata în legătură cu lansarea minei sferice spre tranşeele 
japoneze, adăugă el. 

În aşteptarea sosirii lui Stah, se duseră cu toţii să-l viziteze 
pe Rodionov, care zăcea la Zaliternaia. Subofiţerul avea febră - 
una din rănile de la picior făcuse puroi. După ce-l examină, 
Varia declară categoric că trebuia evacuat numaidecât la spital. 

— Acolo o să i se sterilizeze rănile. Altfel dă inevitabil în 
septicemie! rosti ea cu autoritate. 

Rodionov îi rugă să-l lase la Zaliternaia. Fură nevoiţi să 
stăruie mult, până când, în sfârşit, consimţi să plece din 
baterie, însă numai la spital la Varia, ca să fie măcar împreună 
cu Zaiaţ. 

Stah relată amănunte despre ultimele asalturi asupra 
bateriei B. Varia povesti pe larg cum se desfăşurase recentul 
atac la baionetă de la Zidul chinezesc. Zvonariov o tachina când 
şi când; Liolia scotea exclamaţii de spaimă. 

Incepu să plouă uşor. Amândouă vizitatoarele se grăbiră să 
plece acasă. Ofițerii le conduseră o bucată de drum după care 


454 


se întoarseră la Zaliternaia şi se sfătuiră în privinţa lansării 
minei. Hotărâră să facă a doua zi o recunoaştere pe teren şi, 
îndată ce se înnoptează, să treacă la acţiune. 

Lansarea minei sferice urma să se facă din tranşeea 
avanposturilor, care, de obicei, era păzită noaptea de pândari 
bine camuflaţi. Până la inamic erau vreo treizeci de paşi. 
Tranşeele japoneze se aflau mult mai jos, la poala coastei 
abrupte a stâncii. 

Ajutat de matrozi, Butorin aduse la bateria B, într-o ladă de 
zinc, o mare mină sferică de vreo 16 puduri, încărcată cu 7 
puduri de piroxilină. Toate spaţiile goale din interiorul minei 
fuseseră umplute cu bucăţi de fier şi cu pietre, destinate a spori 
efectul ucigător al schijelor în explozie. Mina trebuia lansată pe 
un jgheab mare de lemn, lung de peste trei stânjeni. Căpătând 
astfel viteză de rostogolire, avea să-şi continue drumul apoi, 
datorită inerţiei. 

În afară de Butorin, Zvonariov îi mai luă cu el pe Blohin şi pe 
Iarţev, care văzuseră în septembrie, pe colina Visokaia ce efect 
aveau asemenea mine. Imboldit de curiozitate, Boreiko ţinu 
neapărat să vadă explozia măcar de departe, din tranşeele 
tiraliorilor. 

Stah dăduse vreo zece tiraliori ca să aducă mina la punctul 
de lansare. Soldaţii abia o duseră cu targa. Îndată ce se 
întunecă, japonezii începură să lumineze intens fortificațiile cu 
proiectoarele. Lumina se opri de mai multe ori asupra bateriei 
B şi, nedescoperind nimic suspect, lunecă mai departe. 

Tiraliorii aşezară jgheabul pe parapetul tranșeei, ridicară 
mina şi o aşezară în el. O ţineau pe loc cu o frânghie scurtă, 
legată de un inel făcut anume, ca să nu se rostogolească înainte 
de timp. După aceea, soldaţii coborâră în tranşee, iar Zvonariov 
se apropie de mină şi-i puse fitilul detonant, cu lungimea 
calculată pentru un minut şi jumătate de ardere. 

— Blohin dă-mi aprinzătorul, ordonă el cu jumătate de glas. 

Soldatul îi întinse cutia de tinichea, în care fumega uşor o 
bucată de fitil de iută. Praporşcikul suflă în el, ca să se aprindă 
mai bine, şi-l apropie de fitilul minei. Acesta se aprinse îndată şi 
începu să ardă, sâsâind uşor. Zvonariov se uită împrejur. În 
tranşeele japoneze era pretutindeni linişte şi întuneric. 
Tentaculul de lumină al proiectorului se îndepărtase mult spre 
dreapta. 


455 


De teamă ca mina să nu explodeze după un răstimp prea 
lung, ceea ce ar fi dat japonezilor posibilitatea de a fugi din 
preajma ei, praporşcikul hotărî să-i dea drumul după o jumătate 
de minut. Ascultând sâsâitul abia auzit al fitilului detonant care 
ardea, praporşcikul număra în gând secundele: zero-unu, zero- 
doi, zero-trei... Îndată după ce ajunse la zero-treizeci, ordonă 
soldaţilor să dea drumul capătului de frânghie care ţinea mina 
în loc, şi o împinse din răsputeri. Spre mirarea lui mina nici nu 
se clinti. 

Zvonariov dădu să smulgă fitilul detonant, dar el arsese în 
partea exterioară; doar în ochiul minei licărea slab o luminiţă. 
Acum nu mai putea să-l scoată afară. 

„Explodează!” îl săgetă un gând înfricoşător. 

Parte dintre tiraliori o luaseră la fugă îndărăt. O sudoare 
rece scălda spatele praporşcikului; i se făcuse părul măciucă. 

— Înălţimea voastră, vă ajut eu numaidecât! se auzi pe 
neaşteptate glasul lui Blohin, şi în aceeaşi clipă, ostaşul fu 
alături de Zvonariov. 

— Unu, doi, cu toată puterea! comandă soldatul, şi se 
opintiră amândoi. Globul înfiorător al minei scârţii şi se urni din 
loc. Bucăţile de fier şi pietrele de umplutură uruiră înăuntru. 

— Zi-i, zi-i, şuiera Blohin, rostogolind mina tot mai repede. _ 

Globul greu de şaisprezece puduri lunecă la vale, huruind. În 
tranşeele inamice se dădu alarma; japonezii deschiseră un foc 
învălmăşit în direcţia zgomotului; gloanţele şuierau în toate 
părţile. Unul dacă ar fi lovit mina ar fi fost de ajuns ca să-i 
provoace explozia. 

— Înapoi, iute! ordonă praporşcikul şi se repezi spre tranşee. 

Totuşi, Blohin alergă după mină până la capătul jgheabului şi 
numai după aceea se întoarse. Pitulându-se după parapet, 
aproape lipiţi de pământ, abia mai răsuflau de emoție, 
aşteptând cu înfrigurare explozia. Huruitul minei care se tot 
rostogolea la vale se auzea tot mai îndepărtat: se auziră două 
detunături slabe. 

— Nu-i ea, şopti precipitat Zvonariov. 

— Pesemne că japonezu' vrea s-o oprească şi zvârle granate 
înaintea ei, răspunse Blohin. 

— Numai de nu s-ar stinge fitilul, se nelinişti praporşcikul. 

Deodată, în vale ţâşni o volbură orbitoare de foc, urmată de o 
explozie năprasnică. De pe parapet zburară mai mulţi saci cu 


456 


pământ. Schijele treceau vâjâind pe deasupra capetelor. 

Pe urmă, peste tranşeele japoneze se aşternu o tăcere 
adâncă; doar lumina proiectorului alerga în toate părţile. O 
rachetă ţâşni din spatele tranșeei, sus de tot, dintr-un fort, ori 
de la vreo baterie a fortăreței; încă una. Amândouă se sparseră, 
împroşcând mii de steluțe sclipitoare, luminând totul, departe 
împrejur. 

— Ptiu, nătărăi ce sunt! O să ne descopere! bodogăni 
praporşcikul, lipindu-se de fundul tranșeei. 

La lumina vie a rachetelor se dezlănţui îndată de ambele 
părţi un foc violent de puşti şi mitraliere, întinzându-se repede 
pe tot frontul. Zvonariov şi Blohin se pomeniră deodată sub 
focuri care se încrucişau din toate părţile; roiuri de gloanţe 
ţiuiau încoace şi încolo pe deasupra capului. 

— Culcat! îi ordona praporşcikul lui Blohin care se ridicase 
puţin spre parapet. 

— Dacă porneşte gălbejitul la atac şi dă peste noi?! spuse 
ostaşul cu îngrijorare, pitulându-se iar. 

— N-o să-i lase ai noştri până aici, îl linişti praporşcikul. 

Tirul slăbi abia după vreo cincisprezece minute, îngăduindu-i 
lui Blohin să scoată capul de după parapet. La lumina unui 
proiector, zări o groapă uriaşă în mijlocul tranşeelor japoneze. 
În jurul ei, zăceau cadavre şi bucăţi mari de stâncă, smulse din 
pământ, de violenţa exploziei. 

— Serghei Vladimirovici, să ştiţi, că i-am plesnit bine la 
moacă! Acum, putem să ne întoarcem. 

Praporşcikul se încumetă şi el să arunce o privire peste 
parapet, în aceeaşi clipă un glonţ îi smulse căciula din cap. 

— V-a atins? întrebă Blohin cu îngrijorare şi, fără să aştepte 
răspunsul, îşi trecu mâna aspră peste obrazul şi părul lui 
Zvonariov. 

— Mi se pare că nu, răspunse praporşcikul, încă nesigur, 
pipăindu-şi capul. 

— Phii, ce ravagii a făcut mina noastră! spuse Endjeevski, 
apropiindu-se de ei. Încă nu s-a potolit praful prin adăposturi. 
Lămpile s-au stins ca la o comandă, tot ce era pe pereţi a căzut, 
iar în adăpostul meu a sărit şi uşa din ţâţâni. 

Luându-şi rămas bun de la Endjeevski, praporşcikul se duse 
la bateria B, unde Boreiko îl aştepta nerăbdător. 

— Măi Serioja, ce alarmă ai stârnit pretutindeni şi la 


457 


japonezi, şi la noi! exclamă porucikul când dădu cu ochii de el, 
sună telefoanele din toate părţile, toţi întreabă ce s-a întâmplat. 

— Doar comandamentul ştia... se miră Zvonariov. 

— Dar n-a avut grijă să înştiinţeze pe nimeni şi despre nimic. 
Drept să-ţi spun, când am auzit explozia chiar şi eu am alergat 
la baterie: credeam că se încinge o încăierare pe viaţă şi pe 
moarte. 

— Cinsteşte-l pe Blohin cu un pahar de votcă. Dacă n-ar fi 
fost el, m-ar fi făcut bucăţi, îl rugă praporşcikul şi povesti 
emoţiile prin care trecuse. 

— Ei, să ştii că se roagă cu osârdie pentru tine prea fericita 
mucenică Varvara, glumi porucikul şi, deodată, răcni tunător: 
Filea, pui de lele, la mine, fugă marş! 

Blohin răsări ca din pământ. 

— Bea! porunci Boreiko, umplându-i un pahar de votcă. 

— Pentru ce mă răsplătiți, înălţimea voastră? se miră ostaşul. 

— Pentru că l-ai scăpat pe praporşcik de la o moarte sigură. 
Să-i povesteşti pe urmă totul domnişoarei lui; ea o să te 
cinstească şi mai abitir. 

— Ba nu, vă rog, să nu-i spuneţi Varei nimic. lar o să 
bocească şi o să verse şiroaie de lacrimi, îi rugă Zvonariov. 

— Face aşa ceva? se îndoi Boreiko. 

— Ehei, şi încă cum! 

— Atunci, să ştii că nevastă-ta are să fie! încheie porucikul, 
bătându-l pe Zvonariov pe spate. 

Blohin izbucni în râs, acoperindu-şi ruşinat gura cu palma. 

— Hai acasă, la Zaliternaia, îi spuse Zvonariov. Porniră 
amândoi pe drumul răscolit, lunecos după ploaie. 

O 

După asalturile necontenite, urmă o perioadă de acalmie. 
Japonezii, care pierduseră cincisprezece mii de oameni şi nu 
realizaseră decât succese fără importanţă, începură să sape de 
zor tranşee, apropiindu-se tot mai mult de liniile ruseşti. În 
acelaşi timp din Japonia soseau întăriri însemnate, care 
trebuiau însă instruite în tactica războiului de asediu. La rândul 
lor, cei din Arthur profitară de acalmia de pe poziţii pentru a 
repara stricăciunile suferite la forturi şi redute, ca şi pentru 
construirea unor linii interioare de apărare. Ca şi până atunci 
Kondratenko conducea toate lucrările, pe când Stessel şi 
Smirnov trândăveau prin comandamentele lor, angajând un 


458 


adevărat război conţopist pentru fiecare fleac. 

Zvonariov rămase la Zaliternaia, unde avu prilejul să se 
odihnească bine în urma peripeţiilor prin care trecuse. Boreiko 
izbuti să organizeze la bateria B, chiar sub nasul japonezilor, 
un atelier pentru fabricarea de grenade şi, totodată, începu să 
lucreze la construcţia unui tun care urma să tragă cu mine. 
Zvonariov îl ajuta pe cât îi îngăduiau puterile. 

O zi cenuşie, rece, ca de iarnă. Din când în când, începea să 
fulguiască. În adăpostul ofiţerilor de la Zaliternaia era 
umezeală, fum şi lipsă de confort. Zvonariov trândăvea rebegit 
de frig, flămând şi nervos. Prânzurile aduse de Varea deveneau 
din ce în ce mai puţin consistente şi praporşcikul slăbea tot mai 
mult. Fata slăbise şi ea vizibil. Foametea năpădea, 
neîndurătoare, iar ziua încetării asediului nu se vedea deloc la 
orizont. 

Ilarţev intră în adăpost, aducând mai multe ordine şi dispoziţii 
primite de la Comandamentul Artileriei. 

Privirea lui Zvonariov fu atrasă de un „memoriu” nespus de 
lung a lui Fok, intitulat „Despre limita rezistenţei unei 
fortărețe”. Luând memoriul în mână, praporşcikul începu să 
citească, plin de mirare: 


„O fortăreață asediată poate fi comparată cu un 
organism atins de cangrenă. Aşa cum organismul, mai 
devreme ori mai târziu, este sortit pieirii, tot astfel şi 
fortăreața va cădea. Lucrul acesta trebuie să-l ştie, să 
nu-l uite nici medicul, nici comandantul. Bineînţeles, 
nimeni nu-i opreşte să creadă într-un miracol, dar în 
război nu există miracole.  Cangrena  minează 
organismul, începând cu membrele; medicul e dator să 
le înlăture din timp. Tot aşa şi o fortăreață: îşi pierde în 
primul rând forturile înaintate. Comandantul este dator 
să le evacueze la momentul oportun ca să evite la timp 
lovitura. Medicul înlătură treptat organele atacate; 
comandantul abandonează treptat fortificațiile 
periferice şi-şi repliază trupele în citadelă. Nici un 
medic nu va reintegra un organ înlăturat; tot astfel nici 
comandantul nu trebuie să facă încercări pentru a 
recuceri forturile şi redutele pierdute, căci acest lucru 
nu poate fi încoronat niciodată de succes, pricinuind 


459 


numai pierderi inutile. Pentru a extirpa un organ atacat 
de boală, medicul are nevoie de asistenţi; comandantul 
are nevoie de colaboratori devotați care să-i execute 
ordinele cu privire la evacuarea forturilor şi poziţiilor 
întărite.” 


Zvonariov nu citi mai departe. Era limpede că Fok, cu 
binecuvântarea lui Stessel, propunea capitularea treptată a 
Arthur-ului. Tulburat, îi telefonă lui Boreiko, la bateria B. 

— Ai citit memoriul lui Fok? întrebă el. Ce părere ai? 

— Cred că Fok pregăteşte predarea fortăreței, prin trădare. 

— Şi ce deznodământ ar putea să aibă toate acestea? 

— Un banchet la Arthur, în cap cu Stessel şi cu Noghi; numai 
dacă Kondratenko nu va interveni cu toată energia, arestând pe 
cei doi trădători. În ceea ce mă priveşte sunt gata să-i dau 
concursul cu toată compania mea. 

— Mă îndoiesc că ar îndrăzni să ia o asemenea hotărâre; nu e 
în firea lui. 

— Cu forţe unite, îl vom convinge s-o facă. Pe scurt: Arthur-ul 
este asediat în prezent de trei generali: de Noghi, pe poziţii, din 
afară; de Fok şi Stessel dinăuntru. Şi ca să nu uit, încă o 
noutate: Vamenzon a fost numit comandantul artileriei din 
sectorul nostru, şi intenţionează să inspecteze astăzi bateria B. 

— Nu mă încântă de loc această ştire. 

— Da... trebuie să ne aşteptăm la tot felul de necazuri. 
Ordonă să se facă rânduială peste tot, la baterie şi în preajma 
bucătăriei, şi spune-i Haritinei să dispară undeva, până se 
termină inspecția. 

Praporşcikul abia avu timp să ia măsurile în consecinţă, că 
Vamenzon şi sosi cu trăsura, îndreptându-se spre baterie. 
Zvonariov îl întâmpină dând raportul. Strângându-i mâna cu 
răceală, căpitanul se interesă, înainte de toate, dacă în baterie 
exista o icoană şi dacă soldaţii purtau cruciuliţe. Mirat de 
întrebare, praporşcikul răspunse că nu există nici o icoană şi că 
nu s-a îngrijit niciodată de cruciuliţe. 

— Probabil că dumneata nu eşti, din păcate, credincios! Un 
ostaş pravoslavnic trebuie să fie, înainte de toate, foarte 
credincios. Numai atunci, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, 
poate nădăjdui în izbândă, spunea profesorul Vamenzon, 
trecând încet de-a lungul frontului bateriei. 


460 


— Pe lângă credinţă, mai sunt necesare obuze, cartuşe şi 
alimente, şi tocmai de aşa ceva ducem lipsă. 

— A, se pare că dumneata eşti un adevărat răzvrătit! Rostind 
aceste cuvinte, căpitanul se opri în loc de indignat ce era. 

Urmă catastrofa. Vamenzon scotoci prin toate ungherele, 
prin toate cotloanele, ordonă soldaţilor să se descalţe ca să 
vadă dacă îşi tăiau unghiile, şi-i vâri lui Zvonariov sub nas 
obielele lor murdare. Din nefericire, zări lângă bucătărie o 
fustă a Haritinei şi întreprinse o adevărată anchetă că să 
stabilească a cui era, după care, o descoperi şi pe Haritina în 
persoană. 

— Ce-i cu târfa asta? întrebă el, înjurând murdar. 

Haritina se aprinse de ciudă: 

— Sunt nevastă legiuită a bombardierului Egor larţev; să vă 
fie ruşine că spuneţi asemenea vorbe. 

— Marş de aici! Să nu-ţi mai calce picioarele prin baterie! 
Unde-i aşa-zisul ei soţ? îl întrebă el pe praporşcik. 

— Eu sunt, înălţimea voastră, răspunse larţev. 

— Cum ai îndrăznit, ticălosule, să-ţi aduci căţeaua aici? 

— Soţia lui larţev a stat în baterie cu aprobarea porucikului 
Boreiko, raportă Zvonariov. 

— Porucikul va primi un ordin observator, iar tu, chiar astăzi, 
să-i muţi fălcile târfei tale. 

— Ordinul dumneavoastră e absurd şi ilegal, interveni 
Zvonariov. Nu puteţi avea asemenea pretenţii faţă de soldaţi. 

— Praporşcikule, ai înnebunit! Te arestez imediat şi te trimit 
înaintea curţii marţiale! 

Zvonariov întoarse privirile spre baterie. Soldaţii ieşiseră din 
adăposturi şi urmăreau scena de departe, întunecaţi. 

— La arme! Adunarea! strigă praporşcikul, cu glas răsunător, 
vibrând de emoție. 

Ostaşii se repeziră care încotro, şi după câteva clipe, în 
spatele lui se aliniaseră vreo treizeci de oameni înarmaţi. 

— Pentru ce i-ai adunat? întrebă Vamenzon, speriat. 

— Ca să vă dea onorul la plecare, răspunse batjocoritor 
praporşcikul, abia izbutind să se stăpânească. 

Vamenzon îi aruncă o privire nimicitoare şi, fără să salute, se 
îndreptă spre trăsură. 

— Secţie, drepţi! Pentru onor, prezentaţi arm’! comandă 
Zvonariov, cum nu se poate mai vesel. 


461 


Vamenzon se îndepărtă. 

— Să plec din baterie? întrebă Haritina. 

— Poţi să stai cum ai stat şi până acum. Nu cred ca 
Vamenzon să ne mai viziteze vreodată, zâmbi praporşcikul. 

— Înălţimea voastră, n-aveaţi decât să ne faceţi cu ochiul şi l- 
am fi ridicat în spăngi, rosti Lebiodkin. 

— ... Şi aţi fi fost puşi cu toţii la zid. 

E O 

În bateria B, Vamenzon se întâlni pe neaşteptate cu Blohin. 
Soldatul se zbârli tot şi-şi privi fioros vechiul duşman. 

— Asta-i poziţie reglementară, secătură? Capul sus! strigă 
căpitanul lovindu-l pe Blohin în falca de jos cu atâta sete, încât 
acesta clănţăni din dinţi şi abia se putu ţine pe picioare. Ai uitat 
cum te altoiam în fiecare zi? Bagă de seamă, c-o să te scarmăn 
şi acum, să mă pomeneşti! 

Blohin îi aruncă lui Vamenzon o privire plină de ură. 

— Ce este domnule căpitan? Cu ce s-a făcut vinovat 
bombardierul Blohin? 

— Cu nimic! Pur şi simplu, i-am văzut mutra obraznică şi am 
vrut să-i dau o lecţie. Porucikule, văd că la dumneata s-a 
obrăznicit, s-a dezmăţat de tot. 

— Poate că pentru asta a primit cele două cruci Sfântul 
Gheorghe. 

— Ar trebui bătut în fiecare zi, nu decorat. Cară-te de aici, 
lepră! 

Blohin se întoarse reglementar şi, scrâşnind cele mai crunte 
înjurături, o luă la fugă spre cazemată. După o clipă se ivi din 
nou cu arma japoneză de captură, dar Vamenzon dispăruse în 
cazemata secţiei a doua. Observând acolo o icoană mare cu 
candela înaintea ei, comandantul sectorului îşi scoase chipiul şi 
începu să se închine la nesfârşit. 

— Uite, aşa mai zic şi eu! Aici nu este ca la Zaliternaia, unde 
comandă bateria un nihilist. Porucikule, toate succesele 
bateriei se explică prin această înţeleaptă educaţie religioasă a 
soldaţilor dumitale. 

Boreiko asculta laudele cu un zâmbet ironic. 

Vamenzon voi să plece, când deodată dădu cu ochii de biblia 
lui Lepiohin, uitată pe pat. Mâna strânsă pentru a face semnul 
crucii - după tipicul celor de credinţă veche, adică cu două 
degete - gravată cu aur pe copertă, atrăgea numaidecât 


462 


atenţia. 

— A cui e cartea? izbucni căpitanul. 

— A noastră, a tuturor, raportă comandantul secţiei. 

— Dar văd că aici e un adevărat cuib de schismatici! Să fie 
arsă imediat această carte eretică! 

Apoi, căpitanul se apropie de icoană şi abia atunci îşi dădu 
seama, că şi aceasta era de credinţă veche. Lângă ea, se aflau 
câteva mai mici, asemănătoare. 

— Curat casă de rugăciuni pentru eretici! Să se distrugă 
imediat toate porcăriile astea! strigă Vamenzon şi începu să 
zvârle icoanele, călcându-le în picioare. 

Soldaţii izbucniră într-un murmur de proteste şi se repeziră 
să strângă icoanele de pe jos. 

— Asta-i... asta-i răzvrătire! Voi chema tiraliorii ca să vă aduc 
la ordine! strigă căpitanul ieşind glonţ din cazemată şi 
îndreptându-se grăbit spre trăsura lui. 

Îndată ce trăsura se îndepărtă, Blohin ţâşni de după un colţ, 
urlând fioros, ridică arma la ochi şi trase spre Vamenzon un 
încărcător întreg, glonţ după glonţ, dar nu-l nimeri. Atunci 
zvârli arma cât colo şi, înjurând îngrozitor, făcând spume la 
gură, se prăbuşi la pământ şi începu să se zvârcolească. 
Boreiko dădu ordin să fie închis într-o magazie de pulbere, 
goală. 

— Să stea acolo până se potoleşte, hotărî el. 

Împotriva tuturor aşteptărilor, Blohin se supuse fără 
împotrivire. 

Porucikul chemă la telefon Zaliternaia, află cele petrecute 
acolo şi, la rândul lui, îl puse pe Zvonariov la curent cu cele 
întâmplate în bateria lui. 

— la spune, ce ne aşteaptă acum pe amândoi? întrebă 
praporşcikul. 

— Tu, fiindcă ai fost contuzionat de două ori şi în plus ca 
ginerele in spe al lui Belii, n-o să păţeşti nimic, dar eu, probabil 
c-o să mă despart pentru un timp de baterie şi o să mă 
odihnesc la Comenduire. 

— Dar şi tu ai fost rănit! _ 

— Ei, pentru mine nu se dă în vânt nici o fată de general. În 
sfârşit, om trăi, şi-om vedea. 


A doua zi la bateria lui Zvonariov sosi în inspecţie 
463 


Comandantul Artileriei frontului de Est, locotenent-colonelul 
Stolnikov. De statură mijlocie, cu părul aproape în întregime 
alb, cu mustăţi şi barbişon asemănătoare, veşnic iritat, nu se 
bucura de prea multă stimă şi dragoste printre subalterni, deşi 
vitejia lui personală era incontestabilă. 

Îndată ce sosi la baterie, începu să-l sâcâie pe Zvonariov şi 
pe ostaşi. Spre deosebire de Vamenzon, Stolnikov socotea însă 
bătaia drept compromiţătoare pentru un om cultivat şi 
neîngăduită unui ofiţer. După ce scoase numeroşi soldaţi sub 
arme, pe o durată mai mare sau mai mică, şi-l făcu pe 
praporşcik să tremure de furie, Stolnikov intră cu el în adăpost 
şi acolo, între patru ochi, îl admonestă pentru lipsa de respect 
pe care o arătase în ajun faţă de Vamenzon. 

— Nici eu nu-l pot suferi pe „dentistul”, pe licheaua aia, dar, 
întrucât îţi este superior nu ţi-e permis să-i vorbeşti 
necuviincios. Te iau de la Zaliternaia şi te trimit la spital. Vei 
preda chiar astăzi bateria ştabs-căpitanului Cij. Tot el va lua 
comanda bateriei B. 

— Şi cu Boreiko ce se va face? 

— Deocamdată va fi trimis la comenduire. 

Apoi, schimbând tonul pe neaşteptate, Stolnikov îl rugă 
prietenos, să-l conducă la bateria B: 

— O să discutăm acolo toate chestiunile administrative. 

Boreiko primi foarte calm ordinul de a se prezenta la 
comenduire. 

— Aşadar, încă n-a fost stârpită la Arthur sămânţa 
zavistioşilor, chiar şi în timp de asediu, bombăni el. 

— Înălţimea voastră, ordonaţi să strâng lucrurile? îl întrebă 
pe Boreiko ordonanța lui, Ivan, care se învârtea speriată de 
colo-colo. 

— Pune totul în geamantane; mergem în oraş, să ne odihnim 
la arest. 

Ostaşul ieşi repede din cazemată şi o luă la goană prin 
baterie. Întâlnindu-se cu Blohin, îi spuse în două vorbe vestea 
arestării lui Boreiko. 

— Nu-l dăm! strigă ostaşul cu hotărâre, scuturând energic 
din cap, şi se repezi spre cazemate, răcnind: 

— La arme! Săriţi, fraţilor, scăpaţi-l pe Urs, că ni-l ia! 

Vânturând armele, tunarii se repeziră spre cazemata 
ofiţerilor. 


464 


Curând se strânse în faţa acesteia o mulţime de soldaţi 
înarmaţi şi aprinşi. 

Zărind gloata de soldaţi, Zvonariov ieşi să vadă ce s-a 
întâmplat. Lepiohin, Jiganov şi Blohin, care erau în fruntea 
mulţimii, îl întrebară, dacă vestea îndepărtării de la comandă a 
lui Boreiko era adevărată. La răspunsul lui afirmativ, Blohin 
izbi cu patul armei în pământ şi strigă: 

— Nu se poate! Fără domnul porucik viaţa noastră nu mai e 
viaţă! înălţimea voastră, nu s-ar putea să raportați chiar aşa 
celor mari? 

Praporşcikul se întoarse în cazemată, îi raportă lui Stolnikov 
că soldaţii erau agitaţi şi că, în ceea ce-l privea, îl sfătuia să-l 
lase pe Boreiko la postul lui. 

— Sunt în cadrele armatei de treizeci de ani, dar încă n-am 
văzut una ca asta! Bine, dar ostaşii nu înţeleg că ar putea fi 
puşi la zid până la unul!? se aprinse locotenent-colonelul. 

— Şi aici îşi riscă zilnic viaţa, domnule locotenent-colonel, 
obiectă Zvonariov. 

— Las’ că-i fac eu numaidecât să se împrăştie. Toate 
manifestările acestea reprobabile izvorăsc direct din atitudinea 
dumitale îngăduitoare faţă de ostaşi, îl mustră Stolnikov pe 
Boreiko. Apoi ieşi la soldaţi şi-i întrebă: 

— Ce este, flăcăi? De ce v-aţi adunat? 

— Vă rugăm să nu ni-l luaţi pe domnul porucik, răspunse 
Lepiohin. 

— Am dat un ordin şi el va fi executat întocmai. 

— Ei, înălţimea voastră, atunci, luaţi-mă şi pe mine, rosti 
Blohin şi făcu un pas înainte. 

— Şi pe mine, şi pe mine! răsunară glasuri în mulţime, şi 
ostaşii se îmbulziră în jurul locotenent-colonelului, tot mai 
neliniştit. 

— Înapoi! strigă el cu glas răguşit, dar nu-l ascultă nimeni. 

Larma devenea tot mai amenințătoare. Zvonariov îl chemă 
repede pe Boreiko. La apariţia porucikului, hărmălaia se potoli 
ca prin farmec. 

— Fraţilor, întoarceţi-vă în cazemate! le strigă el soldaţilor. 

Izbucniră strigăte de nemulţumire. Totuşi, tunarii începură 
să se împrăştie. 

— Boris Dmitrievici, fie, rămâi la baterie, rosti Stolnikov, 
ridicând dinadins glasul. 


465 


— Mulţumim frumos! răcniră ostaşii. 

Fără să-şi ia rămas bun de la cineva, Stolnikov se grăbi să 
plece. Ostaşii se dădeau în lături, lăsându-l să treacă. 

Când locotenent-colonelul fu destul de departe, Boreiko 
comandă „drepţi” soldaţilor înghesuiți în jurul lui. 

— Mulţumesc, fraţilor! rosti el cu căldură. 

— Să trăiţi! răspunseră tunarii într-un glas. 

— În cinstea domnului porucik: ura! strigă Jiganov, iar ostaşii 
se repeziră şi, ridicându-şi ofiţerul pe braţe, începură să-l 
zvârle în aer, până când japonezii, alarmaţi de strigătele lor, 
deschiseră un foc violent de armă asupra bateriei. 

— La posturi! ordonă Boreiko. Straşnic e, Serioja, frate, să ai 
în spate o sută de oameni gata să sară pentru tine în foc şi-n 
apă. 

O 

Stolnikov era un om inteligent, aşa că hotări să nu facă 
tărăboi în privinţa celor ce i se întâmplaseră în bateria B. De 
aceea, ajungând la Statul-Major al Frontului, raportă 
comandantului artileriei sectorului, colonelul Mehmandarov, că 
găsise totul în ordine şi socotea că luarea comenzii lui Boreiko 
ar fi fost fără rost. Colonelul fu de acord cu el. E drept, că în 
seara aceleiaşi zile, Stolnikov raportă totul, amănunţit, lui Belii, 
între patru ochi. Generalul aprobă întru totul modul în care 
procedase, şi hotări doar să dea un ordin observator lui 
Boreiko. Cu aceasta, incidentul fu închis. Ostaşii, însă, înflorind 
mult acea întâmplare, istorisiră tiraliorilor cum „îl scăpaseră pe 
Ursul lor din mâinile ălor mari”. Cazul avu un răsunet cu totul 
surprinzător în unităţile de infanterie. Tiraliorii începuseră să-şi 
dea seama de forţa pe care o reprezentau. Când un ofiţer de-al 
lor lovi un ostaş, puseră mâna pe arme, făcându-l să se ascundă 
în adăpost şi să stea acolo până când se împrăştiară. Mai mulţi 
alţi ofiţeri se grăbiră să facă „raport de boală”... şi să plece în 
oraş. Pălmuirea ostaşilor devenise o faptă periculoasă. 


Capitolul V 


Ziua următoare cam mohorâtă, era relativ calmă şi 


466 


praporşcikul, cu un simţământ de uşurare în inimă se îndrepta 
agale spre Oraşul-Vechi. Nici convoaiele de răniţi, care se 
îndreptau către zona interioară, nici unităţile de întărire în 
marş spre forturi, nu-i puteau tulbura starea sufletească, 
liniştită, senină. Trecând de Oraşul-Nou chinezesc, pe jumătate 
distrus de bombardamente, Zvonariov ajunse la spitalul 
unificat. 

Incepând din vestibul, tot spaţiul liber era ocupat de zeci de 
brancarde. Trecând peste răniţi, praporşcikul abia izbuti să 
ajungă la salonul de care avea grijă Varia. Fata tocmai dădea 
medicamente pacienţilor ei. 

In salonul destinat pentru cincisprezece oameni se aflau cel 
puţin treizeci. Câte trei grav răniţi zăceau pe paturi aşezate 
alături două câte două. Cei cu răni uşoare şedeau de-a dreptul 
pe podea, pe mantale, pe tărgi şi, rareori pe saltele. Deşi 
oberlichturile erau deschise, aerul din salon era aproape 
irespirabil. Mirosea a fenol, a iodoform, a mahorcă şi a trupuri 
omeneşti nespălate. Zvonariov se crispă, grăbindu-se să-şi 
caute oamenii de pe Utios. Erau strânşi cu toţii într-un colţ, 
lângă fereastră. Rodionov şi Zaiaţ zăceau amândoi pe un pat. 
Tot acolo se învârtea Gaidai, pe deplin însănătoşit, şi încă doi 
bărboşi din rezervă, ale căror nume praporşcikul nu le ştia. 
Zvonariov le dădu ziua bună. Uitând de cei dimprejur, tunarii 
răcniră drept răspuns: să trăiţi. 

— Hei, mai încet! porunci Varia, întorcându-se cu ciudă spre 
ei, şi abia atunci dădu cu ochii de praporşcik. Şi dumneata, cum 
ţi-ai permis să intri aici fără să-mi ceri voie? întrebă ea, 
năpustindu-se ca un uliu asupra lui Zvonariov. 

— Iertaţi-mă, dom’ felcer, îmi daţi voie să rămân? se rugă 
ofiţerul în glumă, luând poziţia de drepţi. 

— Peste o jumătate de oră sunt liberă şi mergem împreună. 

— Lăsaţi-ne să plecăm de-aici, o imploră Rodionov. Murim de 
foame; tare e proastă mâncarea. 

Obrajii lor supţi, slăbiţi, adevereau aceste cuvinte. 

— Dă-le voie să plece, Varia. O să trimit încoace o căruţă ca 
să-i ducă la Utios, interveni praporşcikul în favoarea ostaşilor. 

— Ei bine, fie, dacă mă rogi dumneata atâta pentru ei, 
consimţi fata. 

— Mulţumim frumos, înălţimea voastră, lărmuiră bucuroşi 
ostaşii: lăsaţi că ajungem noi şi pe jos acolo. 


467 


În clipa aceea, vâri capul pe uşă un medic în halat alb, cuo 
mină îngrijorată. 

— Soră, pe cât se poate, fă ordine peste tot. Vine Vera 
Alexeevna în persoană. Vizitează toate saloanele, spuse medicul 
şi dispăru. 

— Aranjaţi paturile; nu mai fumaţi! porunci Varia, punând 
repede în ordine paturile răniților şi adunând hârtiuţele de pe 
jos. Dumneata pleacă! adăugă ea, expediindu-l pe Zvonariov 
din salon. Generăleasa se şi ivi însă în uşă, însoţită de 
rotmistrul Vodiaga şi de doctorul Protopopov, medicul-şef al 
spitalului. 

Varia îi făcu o reverență adâncă, iar Vera Alexeevna o sărută 
afectuoasă pe frunte. 

— Uite, doctore, aşa se poartă fetele bine crescute, i se 
adresă ea lui Protopopov. Nu ca unele surori care nu 
catadicsesc să-şi plece căpşorul înaintea mea. Hm, ţi-ai găsit: o 
institutoare să facă o reverență! Păi, se poate? E mai prejos de 
demnitatea „noastră”, spuse ironic Vera Alexeevna. 

— Bună ziua, dragi ostaşi! rosti ea către bolnavi. 

— Să trăiţi, cucoană! răspunseră aceştia, învălmăşit. 

— Nu „cucoană” - excelenţă! se răsti Vodiaga, uitându-se cu 
ciudă la soldaţi. 

Generăleasa începu să împartă ostaşilor iconiţe şi cruciuliţe. 

— Îţi lipseşte ceva aici, Varia? întrebă ea. 

— Alimentaţie bună, pansamente, rufărie, medicamente... 

— Stai, mai încet. Monsieur Vodiaga va nota numaidecât 
totul, dar, bineînţeles că te voi ajuta în măsura în care va fi 
posibil, spuse agitată generăleasa. 

— Înainte de toate, trebuie mâncare ca lumea. Am doi uşor 
răniţi care mor de scorbut. O săptămână de alimentaţie 
consistentă, şi sunt salvaţi. Le-ar trebui măcar vreo două găini 
şi vreo duzină de ouă, se rugă fata. 

— Ei bine, să văd ce mai am pe acasă, răspunse generăleasa 
cu o grimasă, păşind maiestuos spre ieşire. Dar ce caută aici 
persoane streine de spital? întrebă ea arătându-l din cap pe 
Zvonariov care se înclină înaintea ei. 

— l-am spus să vină să mă ia, răspunse Varia, grăbindu-se să- 
i sară în ajutor lui Zvonariov. Mă însoţeşte până acasă. 

— Eu, cu mintea mea a proastă, credeam că-i o cucoană, şi 
când colo, iacă-tă că-i gheneral cu fustă, glumi Zaiaţ, privind 


468 


după cei plecaţi. 

Bolnavii izbucniră în râs. Varia îi ameninţă cu degetul, 
speriată, făcându-le semn să tacă. 

— Da, e o muiere aprigă, întări Rodionov. Cine o fi? 

— E ghenerăleasa Stesselova, lămuri Zaiaţ. 

Varia se grăbea să isprăvească împărţirea medicamentelor. 
Aşteptând-o, Zvonariov se aşeză pe patul lui Rodionov. 

— Soră, câte persoane pleacă de-aici? întrebă medicul 
Protopopov, ivindu-se în uşă pe neaşteptate, însoţit de doctorul 
Subbotin, inspectorul spitalelor. 

— Patru, răspunse Varia. 

— Ei, cum asta! De aici, pot pleca cel puţin zece oameni! 
mormăi Subbotin cu ciudă. Ia spune, tu ce ai? îl întrebă el pe 
ostaşul culcat la margine. 

— Are o rană la picior. E încă purulentă, răspunse Varia. 

— Să i se facă formele de ieşire din spital. O să se vindece la 
infirmerie. Dar ăsta? continuă el, apropiindu-se de următorul. 

— E rănit la ambele picioare, nici nu poate să se ridice. Şi- 
apoi, are febră mare. 

— Se preface, ticălosul! O să-i scadă temperatura tot la 
infirmerie. O să se facă bine cu câteva scatoalce după ceafă. 

— Piciorul drept nu i se îndoaie de loc; nu poate merge. 

— Fleacuri! I-l îndreptăm noi numaidecât! râse Subbotin şi 
îndoi din răsputeri piciorul bolnav. 

Soldatul răcni, săgetat de o durere insuportabilă şi căzu în 
nesimţire. 

— Ia te uită ce gingaş e dumnealui! Să fie trezit şi să i se facă 
formele de ieşire chiar astăzi. La companie n-o să mai facă 
fasoane. 

— Dumneavoastră... dumneavoastră nu sunteţi om, ci un 
birocrat fără suflet! strigă Varia, tremurând de indignare. Asta- 
i o lipsă totală de omenie! 

— S-o concediezi pe soră chiar astăzi. Are nervi prea slabi 
pentru munca noastră, dispuse Subbotin la plecare, ridicând 
din umeri. 

— E fata generalului Belii, îi spuse încetişor Protopopov. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? S-o mutaţi la sala de 
operaţii; te pomeneşti că mă reclamă Verei Alexeevna, şi aş 
putea să am tot felul de neplăceri, bombăni Subbotin, ieşind din 
salon. 


469 


— Varia, iar ai provocat scandal, observă  dojenitor 
Zvonariov. E nevoie de locuri libere pentru răniții aduşi de pe 
poziţii; de asta se agită el atât! 

— Pe un „deştept” să nu-l pui să bată mătănii la icoane că-şi 
sparge şi capul. 

Încet, încet, Varia se linişti. Dând serviciul în primire unei 
surori voluntare se duse să se îmbrace. Pe urmă plecă 
împreună cu Zvonariov spre şcoala Puşkin. Acolo o găsiră pe 
Liolia Lobina care le povesti despre un incident pe care-l 
avusese cu nevasta lui Stessel. Generăleasa îi ceruse să-i facă o 
reverență, şi ea îi făcuse doar o plecăciune. 

— A dat ordin să fiu mutată la spitalul de exantematici, pe 
peninsula Tigrovii. 

— Păi, tu nu faci parte din personalul de la Crucea-Rogşie, ci 
eşti soră voluntară, aşa că poţi refuza o asemenea mutare. Am 
auzit că aici la şcoală se va redeschide o anexă a spitalului 
unificat. Roagă-l pe Protopopov să te mute aici, ştii ce om 
cumsecade e. Vrei să-i vorbesc chiar eu, mâine? 

— Ţi-aş fi nespus de recunoscătoare. M-ar aranja de minune, 
încotro vă duceti? întrebă Liolia, văzând că cei doi tineri se 
pregătesc de plecare. 

— La Elektriceski Utios, răspunse Varia. 

Luând-o de braţ, Zvonariov se îndreptă, mai întâi, spre 
Etajeră. Bulevardul era însă răscolit peste tot de obuze. Totuşi, 
profitând de linişte, mai multe perechi se plimbau pe aleile încă 
devastate. Lângă pavilionul fanfarei se zbenguiau nişte pui de 
chinezi. În port, navele rămase la Arthur se legaseră lângă 
cheu. Un detaşament de matrozi mărşăluia pe caldarâm, 
cântând cu vioiciune: 


Am pățit-o la Arthur, 

Am pățit-o frate, zău! 
Toghi, Noghi, Kamimura 
Scărmănatu-ne-au cam rău! 


— Stăm prost cu frontul, oftă Varia. 

— Şi escadra e harcea-parcea, observă Zvonariov. Nu pricep 
de ce se încăpăţânează marinarii să rămână în Arthur, în loc să 
încerce să răzbească în timpul nopţii, navă cu navă, spre 
porturile neutre. 


470 


— Tata spune, că e nevoie aici de matrozi şi de tunuri. Fără 
ei, fortăreaţa n-ar mai rezista mult timp. 

Împrejurimile portului şi ale docurilor, altădată pline de 
viaţă, erau acum pustii. De undeva, de la nişte ateliere 
îndepărtate, se auzeau surd lovituri de ciocan, scrâşnetele unui 
ferăstrău, huruitul greoi al unei macarale mutată din loc. Se 
lucra aproape numai noaptea; ziua, din cauza 
bombardamentelor, toată viaţa din ateliere amorţea. 

Zvonariov şi Varia trecură de docuri şi cotiră spre Utios. 
Dincolo de colina Zolotaia, se întindea nemărginirea mării. La 
orizont, ca întotdeauna, se profilau siluetele navelor inamice. 
Vântul rece, tăios, brăzda apa cu creste albe. Varia se zgribuli: 

— Mă cuprinde jalea când văd acest tablou. În port, nave 
mutilate, pe mare, pustiu, la orizont, câteva gângănii japoneze, 
iar pe uscat, sopci cenuşii, mohorâte, cu forturi pe jumătate 
distruse şi cu apărătorii lor murind de tifos, de scorbut şi 
dizenterie. În oraş, ruine peste ruine, şi spitale pe jumătate 
dărâmate, arhipline de răniţi şi de bolnavi pentru care n-ai 
medicamente. 

— Vai, Varia, să ştii, c-am să mor de inimă rea dacă înşiri mai 
departe nenorocirile noastre, răspunse Zvonariov, rugând-o să 
înceteze. Suntem amândoi tineri, sănătoşi, n-avem nici un motiv 
să ne întristăm atât. 

— Azi, da; ziua de mâine, însă, e întunecată, groaznică... 

— Ei, despre ea vom vorbi mâine. Deocamdată... hai, prinde- 
mă! Şi Zvonariov o luă la goană. Varia se repezi după el. Il 
ajunse curând, dar el scăpă şi fugi înapoi. 

— A, e contra regulilor jocului; trebuia s-o iei spre Utios! se 
aprinse Varia cu totul copilăreşte, uitând de gândurile sumbre. 

Zburdând şi hârjonindu-se astfel, ajunseră pe neobservate la 
Utios. Plini de viaţă, roşii, veseli, dădură buzna în pavilionul 
ofiţerilor. În sufragerie, cu pledul pe el, Jukovski şedea într-un 
balansoar. Slăbise, îmbătrânise. Privea posomorât spre mare şi, 
din când în când, oftă adânc. Larma iscată de Zvonariov şi de 
Varia îl făcu să se întoarcă. 

— Bună ziua, Nikolai Vasilievici. Cum vă simţiţi? întrebă 
Varia, făcându-i o reverență. 

— A, bună ziua, bună ziua; cât de mult mă bucur să te văd pe 
dumneata şi pe Serghei Vladimirovici. Sufletul meu e tare 
mâhnit... 


471 


Voioşia de pe obrazul Varei şi al lui Zvonariov se şterse. 

— Nikolai Vasilievici, vă mai supără rănile? întrebă fata, 
oftând. 

— Rănile sunt un fleac; în schimb, scorbutul mă duce la 
mormânt. Mi se clatină toţi dinţii. Nici unul dintre noi, tunarii 
ori tiraliorii, nu vom scăpa din Arthur. Suntem sortiţi pieirii, ca 
şi Arthur-ul. Mai devreme, ori mai târziu, fortăreaţa va cădea, 
şi nu prea cred că vreunul dintre noi să-i supravieţuiască, spuse 
căpitanul, frământat de gânduri sumbre. 

Curând după aceea, toţi locatarii pavilionului ofiţerilor se 
adunară în sufragerie, la masă. Din cazarmă veniră Katia Belaia 
şi Şura Nazarenko, împreună cu doctorul Zorin. Apăru şi 
micimanul Liubimov, un tânăr cam prea fercheş; după el intră 
Gudima. Katia ocupă locul de gazdă; medicul şi marinarul se 
aşezară lângă ea; apoi, Şura şi Gudima de o parte, Varia cu 
Zvonariov de alta. Jukovski luă loc în faţa Katiei. 

La masă se vorbi puţin, evitându-se subiectele în legătură cu 
Arthur-ul. 

De când Oraşul-Vechi începuse să fie bombardat intens, se 
luaseră măsuri pentru evacuarea bunurilor de valoare în 
cazematele bateriilor de coastă. Astfel ajunseseră la Utios un 
pian mare de concert şi o pianină. Dintre toţi locatarii Utios- 
ului, numai Katia şi Liubimov ştiau să cânte la pian. Acum, la 
rugămintea tuturor, Katia se aşeză la pian şi începu să cânte 
încetişor felurite melodii care aveau darul să-l liniştească pe 
Jukovski. Şura Nazarenko o secondă cu glas scăzut. 

— Şura, începe cântecul meu preferat, o rugă Jukovski. 

Fata îi făcu pe plac. Căpitanul o acompania melancolic: 


Luminiţă, Sstinge-te, 
Și cu tine, viața mea... 


— Păcat, că nu e cu noi şi Boris Dmitrievici, spuse căpitanul 
oftând. El le face pe toate cu spor. Când începe să cânte, nu te 
mai saturi ascultându-l. Un singur lucru e trist: bea prea mult. 
E adevărat că se gândeşte serios să se însoare? 

— Despre asta, întrebaţi-o pe Varia. Ea este la curent cu tot 
ce se petrece în bateriile B şi Zaliternaia, precum şi la şcoala 
Puşkin, preciză Katia. _ 

— Cred că Olia Selenina o să se mărite cu el. Îl simpatizează 


472 


vădit. 

— Să le ajute Dumnezeu! Atunci are să se lase de băutură; se 
face şi el om! spuse Jukovski. 

O 

A doua zi de dimineaţă, destul de târziu, Zvonariov fu trezit 
din somn de nişte bătăi puternice în uşă: 

— Hei, scoală-te mai repede somnorosule! Peste un sfert de 
ceas, trebuie să mergem amândoi la Tabăra Artileriei! strigă 
Varia. 

— Dar n-am de gând să plec nicăieri de la Utios. 

— În schimb, mă duc eu, şi prin urmare, trebuie să mă 
însoţeşti. 

Vrând-nevrând, peste o jumătate de ceas Zvonariov mergea 
împreună cu Varia, pe şoseaua de pe coastă. Ziua era însorită, 
fără vânt. De peste colina Zolotaia se auzeau aproape fără 
întrerupere bubuiturile tunurilor şi exploziile obuzelor grele. Pe 
ţărmul mării însă domneau pacea şi liniştea. Obuzele japoneze 
nu ajungeau până acolo şi de aceea, pe locurile pustii, unde 
fuseseră amenajate amplasamente pentru baterii, răsăreau, 
clădite în grabă, căsuțe şi bordeie. În preajma lor, forfoteau 
oameni, se zăreau rufe întinse la uscat, câini alergau de colo- 
colo, lătrând. Zvonariov şi Varia se uitau miraţi împrejur. 

— Te pomeneşti că în curând jumătate din Oraşul-Vechi o să 
se mute aici. Au să se deschidă prăvălii, magazine, spuse Varia. 

— Acest lucru nu poate decât să te bucure: ar fi la un pas de 
Tabăra Artileriei. 

— Şi aşa mă tot dojeneşte mama că cheltuiesc prea mulţi 
bani, deşi fac acest lucru numai pentru răniţi. Pentru mine, nu 
cumpăr nimic. 

— Varia, faţă de dumneata am o datorie pe care n-o s-o pot 
plăti niciodată. Trebuie să încasez de la Comandament solda pe 
două luni, vreo şapte sute de ruble, inclusiv toate sporurile şi 
alocaţiile. Toţi aceşti bani am să ţi-i dau dumitale. 

— Mai am nişte bani de la dumneata. De aceea, n-am să 
primesc decât o sută de ruble; mai mult nu; cu ce-ţi rămâne, 
poţi să faci un cadou mult adoratei dumitale Rivocika, alias 
Nadiuşa. 

— Ascultă, Varia, hai să vorbim serios... 

— Nu glumesc de loc, răspunse Varia, gravă. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? o întrebă Zvonariov pe 


473 


neaşteptate. 

— Ce, eşti tra-la-la? Păi, aşa se cere în căsătorie o fată?! 
Trebuie să te laşi într-un genunchi şi să-mi spui: „Te iubesc la 
nebunie: fericeşte-mă pentru toată viaţa, fii soţia mea!” Il 
dăscăli Varia, sfătoasă. După aceea, eu o să chibzuiesc un timp 
ce răspuns să-ţi dau. 

Zvonariov începu să râdă cu atâta poftă, încât Varia îl privi 
întâi mirată şi apoi se simţi jignită şi se repezi mânioasă la el: 

— Încetează, nesuferitule! Să ştii că nici nu mai stau de 
vorbă cu dumneata! 

— Of, Varia, eşti grozavă! Ei, bine, chiar azi am să le spun 
tuturor cum trebuie să te ceară cineva în căsătorie! 

— Numai să îndrăzneşti! O să declar că eşti un mincinos 
mizerabil! 

Făcură câţiva paşi în tăcere. 

— Ia spune, ai vorbit serios? întrebă deodată Varia, privându- 
| cu îndoială. Să repeţi totul faţă cu mama: atunci am să te 
cred. 

Maria Fominişna îşi întâmpină fiica cu mustrări: 

— N-ai timp să treci o clipă pe acasă, dar îţi petreci zile 
întregi cu cavalerii. 

— Nu e un cavaler oarecare, mămico, vrea să se logodească 
cu mine. 

— Serghei Vladimirovici, să nu râzi de fetiţa mea! Ea crede 
că tot ce zboară se mănâncă. 

— Am vorbit foarte serios... 

— Of, mi se pare că mă păcăleşti, urâtule! Pe de o parte spui 
„am intenţii serioase”, pe de alta, râzi. Fata îl privi cu aceeaşi 
îndoială. Avea o expresie de neîncredere atât de comică, încât 
Zvonariov începu să râdă în hohote. 

— Mamă, să nu-l crezi pe mizerabilul acesta mincinos. Doar 
râde de mine! 

Şi fata ieşi în fugă pe uşă. 

— Curată pacoste cu ea! suspină Maria Fominişna. Creşte 
sălbatică întocmai ca buruiana, nu ascultă de nimeni, orice ai 
face: Când i-a intrat ceva în cap - o ţine una şi bună. Acum sunt 
vremuri de logodit? Şi apoi e prea tânără. Să nu te superi, 
Serghei Vladimirovici, că vorbesc deschis. 

Zvonariov tăcea încurcat, ascultând respectuos. 

Atenţia lor fu atrasă de o bubuitură asurzitoare care se auzi 


474 


în apropiere. Începuse din nou bombardarea asupra Oraşului- 
Vechi. În port luară foc nişte cisterne cu ulei; uriaşe rotocoale 
de fum negru învăluiră curând Oraşul-Vechi. Japonezii înteţeau 
tot mai mult canonada. Pe fondul incendiului fulgerau mereu 
exploziile şi fumuleţele albe ale şrapnelelor. O echipă de 
marinari se îndreptă în grabă spre locul incendiului; compania 
de pompieri a oraşului, cu căşti de alamă sclipitoare, trecu în 
goană. 

— Azi, n-are nici un rost să te duci la spital, Varia, hotări 
Maria Fominişna. 

Zvonariov plecă spre Comandamentul Artileriei ca să-şi 
ridice soldă. Acolo, nu găsi decât câţiva furieri, un telefonist, 
aghiotantul, porucikul rezervist Azarov, uşor rănit, cu un braţ 
atârnat de gât, şi mai mulţi funcţionari. Gemând şi tuşind, 
casierul şef, Ivan Kirovici care, pe vremuri, participase la 
apărarea Sevastopolului, îşi vedea de lucru lângă casa de bani. 
Zvonariov îl salută pe Azarov şi-l întrebă cum fusese rănit, de 
vreme ce lucra la Comandamentul Artileriei. 

— Doar îl ştii pe generalul nostru: nu trece o zi să nu viziteze, 
împreună cu Kondratenko, forturile sau bateriile. Eu trebuie să- 
i însoțesc. Nu demult, la luneta Kuropatkin, era cât pe ce să fim 
ucişi de japonezi. Generalul a pierdut un epolet smuls de un 
glonţ, iar eu am fost rănit la mâna dreaptă, la o coastă şi, în 
plus, am fost contuzionat de nişte pietre proiectate de suflu în 
timpul bombardamentului. 

Conversaţia se însufleţi. 

— Ce zici, cam cât crezi că are să mai reziste Arthur-ul? îl 
întrebă casierul pe Zvonariov. Asediul Sevastopolului a ţinut 
trei sute treizeci şi şase de zile; se pare că Arthur-ul n-o să 
poată rezista atâta. 

— Noi suntem complet izolaţi, pe când Sevastopolul, 
comunica, oricum, cu restul Rusiei. În orice caz, cred că mai 
rezistăm o lună sau două, până sosesc ori Kuropatkin, ori 
Rojestvenski. 

— O să-i aştepţi mult şi bine! interveni Azarov. Kuropatkin 
tot dă îndărăt, ca racul, spre nord. Iarna bate la uşă, aşa că 
vremea e prea puţin potrivită pentru ofensivă. Escadra a Il-a nu 
va ajunge aici, în cel mai bun caz, decât în a doua jumătate a 
lunii decembrie; şi-apoi, ce să caute aici? Rada interioară se 
află în întregime în bătaia tunurilor de 11 toli; baza navală şi 


475 


atelierele de reparaţii lucrează ca vai de ele. Cel mai probabil 
este că escadra se va duce direct la Vladivostok, iar navele 
noastre, câte vor mai exista până atunci, i se vor alătura în 
drum. 

— Prin urmare, nu putem să nădăjduim un ajutor din partea 
lor, oftă casierul. 

— Dacă Arthur-ul va rezista până la sosirea lui Rojestvenski, 
atunci misiunea lui ca bază pentru flotă va fi îndeplinită, îşi 
dădu cu părerea Zvonariov. Atunci, va putea capitula, căci în 
ziua aceea fortăreaţa nu va mai avea nici alimente, nici muniții. 

— Dar nici oamenii nu vor mai fi prea mulţi, adăugă Ivan 
Kirovici. 

leşind de la Comandamentul Artileriei, praporşcikul se 
întâlni cu furierul şef Sevastianov. 

— Ei, Piotr Evdokimovici, cum stăm? îl întrebă Zvonariov, 
strângându-i mâna. 

— Tragem targa pe uscat! Nu mai e mult până o să pierim cu 
toţii de foame. La noi, la artilerie, au fost scoşi din acţiune mai 
mult de jumătate din soldaţi şi două treimi din ofiţeri. 
Regimentele de infanterie au pierderi şi mai mari. În curând n- 
o să mai avem pe cine trimite în tranşee. Scorbutul şi tifosul 
seceră mai mulţi oameni decât gloanţele şi obuzele. 

— Dumneata eşti însă sănătos voinic, precum se vede? 

— Dumnezeu nu vrea pieirea  păcătosului! răspunse 
Sevastianov. Serghei Vladimirovici, aţi auzit că Stessel a 
ordonat ca răniții din spitale să fie internaţi laolaltă cu 
scorbuticii şi cu exantematicii ca să se întindă molima şi apoi să 
zică: nu mai am cu cine să apăr Arthur-ul, mă predau!? Ce 
spuneţi de asta? 

— Ar fi prea de tot. 

— Pot să vă arăt la Comandament ordinul doctorului 
Subbotin, pentru spitalizarea în comun a răniților şi bolnavilor; 
scrie textual: „din ordinul generalului Stessel”. Vor să-i 
prăpădească pe ostaşi, şi pe urmă, să facă pace. Asta este, 
Serghei Vladimirovici. 

Despărţindu-se de furier, Zvonariov se întoarse la Belii şi-i 
împărtăşi Varei noutăţile pe care le aflase. 

— N-am să îngădui la mine în salon nici un contagios, declară 
ea. 

— Parcă are să asculte cineva de o fetişcană ca tine? Nici n- 


476 


or să te-ntrebe. Îi vor interna şi gata! spuse Maria Fominişna. 

Peste puţin, sosi şi Belii, negru de funingine. Până şi falnicele 
lui mustăţi cărunte se înnegriseră. 

— Tăticule, ai întinerit! Ce mustăţi negre! Parc-ai fi un flăcău 
de douăzeci de ani! spuse Varia, repezindu-se la el. 

— Nu mă atinge că te murdăreşti şi tu. Abia ne-am strecurat 
pe lângă foc, mormăi Belii, ducându-se să se spele şi să-şi 
schimbe hainele. 

În timp ce generalul îşi punea ţinuta în ordine, praporşcikul 
încredinţă Varei toţi banii pe care-i încasase rugând-o să-i 
păstreze. La început, Varia nu voi să-i primească; până la urmă 
îi ascunse printre bibelourile ei. 

— Uite, aici i-am pus, arătă ea. Dacă o să fiu rănită sau am să 
mor, să ştii unde sunt. 

— La eventualitatea asta mă pot aştepta mult mai mult eu. 

— Nu face pe viteazul şi nu ţi se va întâmpla nimic. 

La masă, Varia îl încunoştinţă indignată pe tatăl ei despre 
ordinul pe care-l dăduse Subbotin. 

— Am aflat şi eu. Am şi vorbit cu Smirnov şi cu Kondratenko. 
Au să-i raporteze lui Stessel, răspunse Belii. 

Când se ridicară de la masă, Varia spuse hotărâtă că se duce 
la spital. 

Se  înserase.  Bombardamentul  încetase aproape cu 
desăvârşire, dar focul bântuia cu aceeaşi furie. Rada, colina 
Zolotaia şi sopcile din jurul oraşului erau luminate de pălălăi. 
Între timp începuse să plouă, aşa că fumul şi funinginea nu se 
mai răspândeau atât. Zvonariov o însoţi pe Varia până la spital 
unde ajunseră cu chiu cu vai. Praporşcikul rămase în vestibul, 
aşteptând-o. Câteva clipe după aceea Varia se întoarse şi-i 
spuse revoltată că în toate paturile din salonul ei, rămase 
libere, fuseseră aduşi bolnavi de dizenterie şi scorbut. 

— Soldaţii se agită, socotind că acest lucru se face dinadins 
ca să-i contamineze, adăugă Varia în şoaptă, privindu-l speriată 
pe Zvonariov. Zic că-i vor omori pe toţi generalii. Înseamnă că 
şi pe tata, deşi el n-are nici o vină. 

— Nu fii îngrijorată; vorbesc cât vorbesc şi tac, o linişti 
praporşcikul. 

— Subbotin a dispus să fiu mutată la sala de operaţii, să 
lucrez acolo, nu în salon. Îmi pare rău că mă despart de 
bolnavii mei; în schimb, la chirurgie e o activitate mai 


477 


interesantă. Privind cum lucrează doctorii, poate c-am să învăţ 
şi eu să fac operaţii mai simple. Varia suspină visătoare. Ei, la 
revedere, am treabă. 

Afară, praporşcikul zări de departe siluetele mici, negre ale 
pompierilor, matrozilor şi soldaţilor care forfoteau pe fondul 
învăpăiat al incendiului, aruncând cu îndemânare pământ cu 
lopeţile peste flăcări. În întuneric tuna vocea comandantului 
pompierilor Vaitikainen care conducea operaţiunile de stingere 
a incendiului. Zvonariov coti spre Oraşul-Nou şi nici nu-şi dădu 
seama când ajunse în faţa căsuţei soţilor Akinfiev. 

Ploaia contenise; dinspre radă adia un iz de alge; stelele 
începeau să licărească. De pe poziţii se auzeau stins 
împuşcături. În oraş, câinii lătrau ca în vremuri paşnice. Pe 
drumuri scârţâiau furgoane militare, mărşăluiau în tăcere 
încolo şi încoace companii de soldaţi şi de matrozi. Toate 
restaurantele şi cafenelele fuseseră de mult transformate în 
spitale. Înăuntru se auzeau acum gemetele răniților şi ale 
muribunzilor. 

Zvonariov se apropie de căsuţă şi bătu, într-o doară, deşi nu 
se zărea nici o luminiţă şi domnea o tăcere desăvârşită. Spre 
mirarea lui, dinăuntru se auziră numaidecât paşi uşori, 
sprinteni, şi Nadia întrebă cine este. Praporşcikul răspunse. 
Zăvorul zăngăni şi uşa se deschise larg. 

— Intră, Serioja dragă, îl pofti Nadia. Nu mă aşteptam câtuşi 
de puţin să te văd. Vizita dumitale e o surpriză pentru mine. 

Praporşcikul intră repede şi închise uşa după el. Se priviră 
câteva clipe în tăcere. Îmbujorată în obraz, Nadia arăta mai 
plină de viaţă, ba chiar i se păru lui Zvonariov mai atrăgătoare 
ca oricând. Nadia se uita şi ea la el cu o netăinuită duioşie. 

— Ce frumoasă eşti, Nadiuşa! şopti, el, cu glasul întretăiat de 
emoție. 

— Şi dumneata te-ai făcut mai frumos, dacă se poate spune 
astfel despre un bărbat, zâmbi Akinfieva. 

Fără să-şi dea seama ce face, Zvonariov o cuprinse în braţe şi 
o sărută pe buze. g 

Surprinsă, Nadia scăpă jos lumânarea. În întuneric, nu se 
mai auziră câteva clipe decât sărutări. 

În sfârşit, Zvonariov îi dădu drumul. 

— Stăpâneşte-te, dragul meu, îl rugă Akinfieva. Ia spune... n- 
ar fi mai bine să pleci? Eu nu te alung; însăşi inima dumitale să- 


478 


ţi spună ce trebuie să faci: să rămâi mai departe aici sau să te 
duci şi să reflectezi pe îndelete ce ai de făcut. 

— Rămân! răspunse Zvonariov, răguşit. 

— Ei, atunci, linişteşte-te, spuse Nadia, de astă dată cu o 
nuanţă de severitate în glas. O clipă, să aprind lumânarea. Bine 
că sunt singură în casă şi nu ne-a văzut nimeni. 

Încetul cu încetul, Zvonariov îşi recăpătă stăpânirea de sine 
şi începu să vorbească despre Andriuşa, despre viaţa celor de 
la Liaoteşan, despre planurile sale de viitor. 

După ce bău ceaiul servit de Nadia, se ridică. 

Ea îl conduse până la scară. Era o noapte neagră, mocnită. 
Ploaia se târâia din nou; când şi când răbufneau pale de vânt. 
Pălălăile roşii,  tremurătoare, ale incendiului  luminau 
povârnişurile colinei Perepelinaia şi o parte din rada interioară. 

— Brr, ce frig, şi ce urât e! făcu Zvonariov. Şi, pe vremea 
asta mă goneşti? spuse el cu reproş. 

— Dar înţelege o dată - nu pot să te las la mine! izbucni 
tânăra femeie, agitată, şi petrecându-şi braţele în jurul gâtului 
praporşcikului, îl sărută năvalnic. 

Praporşcikul se îndepărtă agale şi o luă de-a lungul digului. 
Nici nu observă că o siluetă întunecată i-o luase înainte, silindu- 
se să-i vadă faţa. A 

În sufletul praporşcikului se învălmăşise totul. În relaţiile lui 
cu Varia şi cu Nadia se simţea parcă prăbuşit iremediabil într-o 
vâltoare. Dimineaţa, toate erau atât de simple, atât de clare: 
atunci i se păruse că Varia era singura fiinţă dragă, iubită, fata 
alături de care ar fi fost gata să păşească pe tot drumul vieţii. 
Şi acum, deodată, Nadia Akinfieva răsărise din nou în calea 
lui... 

Adânc îngândurat, Zvonariov nici nu observă că a ajuns în 
Oraşul-Vechi, lângă şcoala Puşkin. Hotări să ceară 
institutoarelor găzduire peste noapte. Bătu la uşă; Liolia Lobina 
ieşi numaidecât, speriată. Aflând ce-l adusese, îl pofti să intre. 

— Prezenţa dumitale nu face decât să mă bucure, fiindcă 
sunt singură şi, drept să-ţi spun, mi-e cam frică, rosti 
institutoarea, prietenoasă. 

Curând, Zvonariov, obosit de întâmplările zilei, adormi pe 
canapea, îmbrăcat cum era. 

A doua zi, când se trezi, destul de târziu, dădu cu ochii de 
Varia: şedea la masă, tăcută, cu o expresie aspră, închisă, pe 


479 


faţa palidă, trasă de oboseală. Ochii ei cenușii erau roşii - fie de 
nesomn, fie din pricină că plânsese. Văzând-o, Zvonariov îşi 
simţi spulberate toate îndoielile din timpul nopţii, luându-le 
locul o adâncă duioşie faţă de Varia. O întrebă îngrijorat: 

— Ce s-a întâmplat, Varia dragă? De ce eşti atât de tristă? 

— Auzi, mai şi întreabă! Fata tresări şi se ridică brusc de pe 
scaun. Ştiu tot; de aceea, între noi s-a isprăvit totul! exclamă 
ea. 

Praporşcikul o privea atât de nedumerit, atât de uimit, încât 
Varia amuţi brusc. 

— Nu ne-am logodit, şi nici n-o să ne logodim! Aseară, te-ai 
sărutat cu Nadia, pe scară, şi te-a văzut cineva. Da, da; 
încearcă să negi! Liolia zice chiar că ai buzele umflate! Eşti un 
om de nimic, un scârbos, un murdar... şi eu care... Izbucnind în 
hohote de plâns, Varia ieşi repede din odaie. 

Praporşcikul îşi puse la iuţeală ţinuta în ordine şi alergă după 
ea, dar fata nu mai era în şcoală. Lobina se uita după el cu o 
expresie gravă, îngândurată. 

— Nu-ţi face inimă rea, Serghei Vladimirovici, spuse ea, 
blândă. Doar ştii: Varia e ca pulberea - face explozie, gălăgie, şi 
se potoleşte numaidecât. 

— Mai ales că n-are nici un motiv de scandal. Zvonariov îi 
povesti Liolei ce se întâmplase. 

— O soră care lucrează cu Varia te-a văzut cu Nadia şi, 
bineînţeles, a informat-o numaidecât. 

O 

Curând după aceea, Zvonariov lua din nou dejunul la Belii. 
Spre sfârşitul mesei generalul primi un plic de la statul-major al 
escadrei. Comandantul grupării de cuirasate şi de crucişătoare, 
amiralul Viren, îl invită pe comandantul artileriei la o 
consfătuire ce urma să aibă loc seara, la amiralul Grigorovici. 
Belîi se uită la ceas şi spuse: 

— Fiindcă Azarov e bolnav, te rog, Serghei Vladimirovici, să 
faci azi oficiul de aghiotant al meu. Fii bun, treci după amiază 
pe la Comandament şi ia toate materialele cu privire la artileria 
navală şi la muniţia respectivă, existentă şi necesară. Până 
strângi totul, eu am să mă odihnesc puţin. Trăsura te va aştepta 
aici la şase. 

La ora fixată, Zvonariov sosi cu o mapă doldora de hârtii. 
Trăsura cu doi cai aştepta la scară. Belii şi praporşcikul se 


480 


urcară şi trăsura porni imediat. Până ajunseră la vila lui 
Grigorovici, frigul îi pătrunse până în măduva oaselor. 

Marinarii se adunaseră: trei contraamirali - Grigorovici, 
Viren şi Loşcinski, precum şi toţi comandanții de nave. Sosise 
de asemenea şeful de stat-major al escadrei şi mai mulţi ofiţeri 
din statul său major. 

Cei doi artilerişti intrară direct în biroul lui Grigorovici. După 
ce-şi strânseră mâinile, Loşcinski, cel mai vechi în grad dintre 
amirali, îi ceru lui Belii, ca fiind cel mai în vârstă dintre cei 
prezenţi, permisiunea de a deschide conferinţa. Zvonariov, în 
calitatea sa de aghiotant, se aşeză lângă Belii. 

Viren făcu cunoscut că fusese primită o radiogramă de la 
Alexeev, guvernatorul general în Extremul Orient. Amiralul 
făcea cunoscut că e rechemat la Petersburg şi că flota din 
Oceanul Pacific trece în subordinele comandantului suprem al 
armatei din Manciuria, generalul Kuropatkin. 

— Acum nimeni n-o să mai poarte de grijă Arthur-ului! oftă 
Grigorovici. Kuropatkin se va preocupa mai mult de armată, 
decât de flotă, iar Arthur-ul va deveni o povară pentru armata 
din Manciuria. 

— Totuşi, Arthur-ul va fi necesar ca bază pentru escadra lui 
Rojestvenski, obiectă Belii. 

— Deocamdată această escadră se află în porturile spaniole; 
de altfel, în Marea Baltică se armează şi escadra a treia, sub 
comanda lui Nebogatov. E evident că Rojestvenski nu va veni 
decât împreună cu escadra a treia, aşa că vor sosi abia peste 
două luni, ba chiar două luni şi jumătate. Rămâne de văzut 
dacă noi vom rezista până atunci, spuse Grigorovici cu un 
zâmbet sceptic. 

— Da; stăm prost cu subzistenţele - printre matrozi s-au ivit 
cazuri de scorbut, iar cu echipamentul de iarnă situaţia e şi mai 
rea, îi tinu hangul Viren. 

— Armata, deşi are echipament de iarnă, duce lipsă de 
alimente mai mult decât marinarii, iar scorbutul face ravagii nu 
numai printre ostaşi, dar chiar printre ofiţeri. Ce să mai vorbim 
de ofiţeri - simptome de scorbut s-au constatat chiar la 
Kondratenko şi la Nadein, spuse Belii. 

— Asta-i culmea! Dar ce, madame Stessel nu poate să-i ajute 
din cămara ei atât de bine aprovizionată? izbucni indignat 
Viren. 


481 


— Se vede că nu vrea, interveni Loşcinski. 

— Domnilor, propun ca generalii Kondratenko şi Nadein să 
fie puşi, chiar cu începere de mâine, în subzistenţa corpului de 
marină Kvantung. Motivarea: ambii deţin comanda întregului 
nostru detaşament de infanterie marină, debarcat, care se află 
în subzistenţa corpului, propuse Grigorovici. 

— N-au să accepte. Kondratenko şi Nadein sunt foarte 
scrupuloşi, nu vor accepta nimic peste ceea ce li se cuvine 
legal. 

— Spre deosebire de Reis, Fok şi Nikitin, care primesc în 
mod oficial câte trei-patru raţii, spuse cu aprindere Essen care 
până atunci tăcuse. 

— Şi de Ţerpiţki care mănâncă în fiecare zi la cel puţin trei- 
patru spitale, adăugă Loşcinski. 

Apoi luară concret în discuţie problemele acute ale apărării: 
predarea către bateriile terestre a ultimei mii de obuze de 6 
toli; pregătirea crucişătorului Baian, în vederea forţării 
blocadei, pentru a ieşi în întâmpinarea escadrei lui 
Rojestvenski. Avariat de explozia unei mine japoneze la 28 iulie, 
cu o zi înainte de încercarea de ieşire a escadrei, crucişătorul 
fusese reparat. Marinarii cereau să li se restituie tunurile de 
calibru mijlociu şi mic, cedate forturilor, împreună cu trei sute 
de oameni din echipaj pentru ca Baian să iasă cât mai curând în 
larg. Comandantul crucişătorului, căpitanul de rangul doi 
Ivanov, cerea urgentarea acestei ieşiri. 

— Stând aici, Baian riscă în fiecare zi să fie lovit de un obuz 
de 11 țoli şi scos iar din funcţiune. Acum, nopţile sunt lungi şi 
mai întotdeauna ceţoase. Dacă ridic ancora îndată ce se 
înnoptează, în zori aş putea fi în zona Ţindao. O dată ajuns 
acolo mă strecor spre sud cum pot, stărui comandantul, bine 
cunoscut pentru priceperea cu care executase minarea din luna 
mai, instalând baraje în zona apelor teritoriale, operaţie care 
dusese la avarierea concomitentă a două cuirasate japoneze. 

— Ultima conferinţă a comandanților a decis că escadra şi-a 
legat strâns soarta să de aceea a fortăreței, aşa că, până în 
clipa când aceasta va fi în situaţia de a capitula, nici o navă nu 
va părăsi Arthur-ul, cu excepţia torpiloarelor care fac oficiul de 
curier pentru poştă, rosti Viren profesoral, cu glas scârţiitor, 
neplăcut. 

— Ei, atunci, ar trebui să socotim de pe acum toată escadra 


482 


înmormântată în băltoaca de la Arthur! izbucni Essen cu 
aprindere. Nava mea va ieşi în larg îndată după terminarea 
reparațiilor. N-am câtuşi de puţin intenţia s-o fac cadou 
japonezilor. 

— Nikolai Ottonovici veţi pleca atunci, şi numai atunci, când 
veţi primi aprobarea mea, îl întrerupse Viren. 

— Dacă va fi absolut necesar mă voi adresa generalului 
Stessel. 

— Înainte de a vă adresa, veţi fi înlăturat de la comanda 
navei şi arestat. _ 

— Mai mult calm, domnilor, interveni Loşcinski. În afară de 
Sevastopol, în prezent mai sunt apte să iasă în larg: Pobeda, 
Poltava şi Pallada, fără să mai socotim canonierele Ghileak, 
Otvajnii şi torpiloarele. Această acţiune va putea fi însă 
executată numai printr-un ordin special al lui Kuropatkin, sau 
al lui Skridlov, noul comandant al flotei din Oceanul Pacific. 

— Şi despre care nu se ştie unde se află, completă Essen. 

După aceea, Belii ajutat de Zvonariov, aduse la cunoştinţă 
marinarilor lipsurile de care suferea artileria forţelor de 
apărare de la uscat. De astă dată lucrurile merseră mult mai 
uşor. Amiralii cedau cu dragă inimă comandanților fortăreței - 
matrozi, tunuri, obuze, cartuşe, numai să nu fie solicitaţi chiar 
ei să se ducă în forturi. Comandanții cuirasatelor făcură doar 
pe ici pe colo obiecţii, numai aşa, de ochii lumii; când aflară 
însă că le fuseseră rezervate posturi liniştite, neprimejdioase, 
departe în spatele poziţiilor, amuţiră îndată. Essen şi Ivanov 
protestară şi de data aceasta în chipul cel mai categoric. 

— Să ni se dea înapoi oamenii debarcaţi şi tunurile; să se 
păstreze muniţia, căci navele noastre vor trebui să părăsească 
Arthur-ul în curând. Cu toată adânca mea stimă şi cu toată 
simpatia pe care le am faţă de Vasili Feodorovici, nu-i mai dau 
nici un matroz şi nici un obuz de pe Sevastopol, declară Essen 
cu fermitate. 

Comandantul crucişătorului Baian făcu şi el obiecţiuni, dar 
pe un ton mai calm. 

Zâmbind cu şiretenie pe sub falnicile lui mustăţi, Belii spuse 
împăciuitor că, deocamdată îi ajung oamenii şi muniţia de la 
celelalte nave. 

— Şi acum, domnilor, vă rog să serviţi un pahar de ceai cu 
rom, îi îmbie amabil Grigorovici şi sună. 


483 


Intrară mai mulţi matrozi cu tăvi şi începură să servească 
ceaiul; după ei, apăru graţioasă Lolocika, sclipitoare de brățări 
şi coliere de perle. Ofițerii săriră cu toţii în picioare şi se 
înclinară curtenitor. Lolocika se apropie mai întâi de Belii. 

— Vasili Feodorovici, permiteţi-mi să vă prezint pe stăpâna 
casei mele, rosti Grigorovici zâmbind. 

Belii mormăi ceva nedesluşit şi se grăbi să-şi ia rămas bun: 

— Trebuie să trecem şi pe la Kondratenko, explică el. 

Grigorovici îl rugă să-i ducă lui Kondratenko, din partea lui, 
felurite alimente, printre care ceapă, usturoi, carne proaspătă, 
sare de lămâie, suc de răchiţele concentrat şi alte leacuri 
contra scorbutului. Lolocika se grăbi să le aducă. Zvonariov o 
urmă, oferindu-se să-i dea ajutor. 

— În orice caz, pe dumneata nu te ameninţă scorbutul, cu 
asemenea buze roşii şi obraji rumeni, spuse tânăra femeie, 
mângâind cu familiaritate obrazul praporşcikului. 

— A, se pare că aghiotantul dumneavoastră nu-şi pierde 
vremea degeaba, răsună în uşă glasul ironic, dogit, a lui Viren. 
Nu cumva să crească în curând pe fruntea gazdei noastre 
anumite semne distinctive, neprevăzute în regulament pentru 
amirali. 

— Ele se şi ivesc cele mai deseori tocmai la amirali, pare-se, 
şi la căpitani de rangul întâi, nu la micimani şi locotenenţi, 
spuse vesel Essen, privindu-l ghiduş pe Zvonariov care apăru 
ruşinat în cabinet. 

Toţi marinarii ieşiră împreună cu cei doi artilerişti, 
conducându-i. 

Spre forturi fulgera canonada şi se auzeau aproape fără 
întrerupere bubuiturile ei surde. Fără îndoială că japonezii 
atacau din nou undeva într-un sector al sistemului de apărare 
al fortăreței. Începuse să viscolească zdravăn. Fascicolele de 
lumină ale proiectoarelor ruseşti şi japoneze abia răzbeau prin 
norii de ninsoare, lunecând pe povârnişuri. 

— Amiral, om bătrân, însurat, şi se înhăitează ca un miciman 
cu tot felul de târâturi, ba le mai şi prezintă musafirilor! 
bombăni Belii, cu ciudă, tot timpul cât ţinu drumul. 

Kondratenko locuia într-o căsuţă chiar la marginea Oraşului- 
Vechi, aproape de cartierul vilelor. Japonezii aproape că nu 
trăgeau în partea aceea, neştiind pesemne că acolo se afla 
sediul statului-major al lui Kondratenko, sufletul apărării 


484 


Arthur-ului. Ferestrele casei erau oblonite; în jurul ei nu se 
zărea ţipenie de om; doar silueta întunecată a santinelei, cu 
căciulă şi cu glugă, se profila singuratică, lângă poartă. 

La Kondratenko se aflau mai mulţi prieteni şi tovarăşi de 
arme: şeful statului-major, locotenent-colonelul Naumenko, 
inginerii - locotenent-colonelul Raşevski, căpitanul Şevţov, 
ambii din statul-major al frontului de est; comandantul frontului 
de nord, colonelul Semionov; comandantul frontului de vest, 
colonelul Irman. Doar reprezentanţii comandamentului lui 
Stessel şi ai marinarilor nu erau de faţă. 

Apariţia lui  Belii, strâns legat prin serviciu de 
comandamentul regiunii şi de amirali, fu salutată de toată 
lumea.  Zvonariov rămăsese la trăsură, ca să predea 
ordonanţelor alimentele aduse. Când intră în sufragerie, unde 
se adunaseră toţi ofiţerii, Belii povestea noutăţile pe care le 
auzise de la Grigorovici. Vestea rechemării lui Alexeev fu 
primită cu un unanim oftat de uşurare. 

— În sfârşit, comanda armatei se va afla în mâinile unui om 
competent, nu în cele ale unui marinar, spuse Semionov. Să 
sperăm că acum, Kuropatkin va acţiona cu energie, pentru a 
despresura Arthur-ul. 

— Numai să nu se întâmple tocmai pe dos, adică să-şi spună 
că, din moment ce escadra de la Arthur nu mai e aptă de luptă, 
n-are de ce să se mai îngrijească de Arthur; să ne descurcăm 
singuri, cum ne-o tăia capul. Cel puţin, asta-i părerea 
marinarilor, explică Belii. 

— Ei, fără îndoială că înlocuirea lui Alexeev cu Kuropatkin nu 
e pe placul lor. Kuropatkin n-o să le caute în coarne. O să 
ordone tuturor navelor capabile să navigheze şi să lupte, să 
iasă imediat din Arthur, în întâmpinarea lui Rojestvenski, rosti 
Semionov cu convingere. 

— Asta ar slăbi mult apărarea fortăreței. Ar fi mai înţelept să 
fie trimise în întâmpinarea escadrei a Il-a numai crucişătoarele 
Baian şi Pallada, împreună cu câteva torpiloare. Ele l-ar grăbi 
pe Rojestvenski, iar când escadra s-ar apropia, ar ieşi în 
ajutorul ei şi cele cinici cuirasate, spuse Kondratenko. 

— Numai dacă vor rămâne apte de luptă până atunci, 
observă Raşevski, sceptic. A 

Conversaţia se  însufleţi. In legătură cu rechemarea 
guvernatorului general se exprimau cele mai felurite 


485 


presupuneri asupra soartei Arthur-ului. 

— Domnilor, ne-am abătut de la subiectul principal al 
consfătuirii noastre de astăzi, rosti Kondratenko ciocănind cu 
creionul în masă. Cine doreşte să relateze situaţia de pe frontul 
de est? Dumneata, nu, Serghei Alexandrovici? i se adresă el lui 
Raşevski. 

— Evgheni Nikolaevici este mai la curent ca mine cu mersul 
lucrărilor de acolo, răspunse Raşevski, arătând din cap spre 
Naumenko. 

— Sunt gata să vă informez, se declară prompt de acord 
omniprezentul şef de stat-major al lui Kondratenko şi începu să 
desfăşoare hârtiile puse dinaintea sa. 

— Domniilor, vă rog să fiţi atenţi. Aveţi cuvântul, Evgheni 
Nikolaevici, rosti Roman Isidorovici, cu glas tare. 

Conversaţiile fură curmate; toată asistenţa se pregăti să 
asculte. 

— La extremitatea flancului drept, de la mare şi până la 
bateria B, japonezii deţin poziţii situate la o verstă de 
fortificațiile noastre, dar se menţin într-o inactivitate totală, 
limitându-se doar la schimburi răzlețe de foc de infanterie şi 
artilerie. La drept vorbind, sectorul acesta a fost cel mai liniştit 
de pe tot frontul terestru de la începutul asediului nostru. 

— Aha, nu degeaba Stessel se duce adeseori în vizită pe 
acolo, spuse Raşevski cu glas scăzut, desenând ceva cu creionul 
pe hârtie. 

Careva izbucni în râs. Kondratenko dădu din cap a 
dezaprobare. 

— E de remarcat, continuă Naumenko, că flota japoneză, cu 
toate că deţine în prezent în mod categoric stăpânirea mării, nu 
bombardează flancul şi spatele frontului nostru de est. Artileria 
ei ar putea ţine cu uşurinţă sub foc toate poziţiile noastre, până 
la fortul 2, ceea ce ne-ar pune într-o situaţie foarte grea. Acest 
lucru se explică prin comportarea strălucită a bateriilor de 
coastă, aflate sub priceputa comandă a excelenţei sale. 
Naumenko se înclină spre Belii. 

Toţi cei prezenţi izbucniră în aplauze. 

— Cunoaştem şi preţuim foarte mult acest lucru, confirmă 
Kondratenko strângând mâna lui Belii. 

— Nu-i meritul meu, întrucât, personal, mă ocup exclusiv de 
operaţiunile de pe fronturile terestre. Meritul e al ofiţerilor şi 


486 


soldaţilor mei, preciză generalul, răsucindu-şi stânjenit falnicile 
mustăţi. 

— Lângă bateria B, după mina lansată cu succes de Serghei 
Vladimirovici, japonezii sunt pasivi. Fac nu ştiu ce săpături şi se 
mărginesc să tragă focuri de arme şi să arunce grenade. Mai 
departe, până spre fortul 2, se amenajează o nouă poziţie 
paralelă, trasată la trei sute de paşi de Zidul chinezesc. La 
fortul 2, se fac întărituri de câmp şi se sapă galerii de minare 
sub parapet. Sunt necesare măsuri energice de contracarare a 
acestor acţiuni. Gorski e bolnav şi această misiune va trebui 
încredinţată praporşcikului Zvonariov. 

Zvonariov clătină din cap şi oftă, neîndrăznind să obiecteze 
ceva cu glas tare. 

— La fortul 3, situaţia este şi mai critică decât la 2. Japonezii 
dau aproape în fiecare zi asalturi locale, străduindu-se să 
cucerească fortul - deocamdată însă fără succes. Comandantul 
fortului, ştabs-căpitanul Bulganov, rezistă vitejeşte. La redută 
3, japonezii, după ce au pierdut sute de oameni arşi de vii în 
şanţ, s-au retras vremelnic în tranşeele lor cele mai apropiate. 
Asta-i tot ce se poate spune despre sectorul nostru, încheie 
Naumenko. 

— Vladimir Grigorievici, dumneavoastră aveţi vreo veste 
bună? i se adresă Kondratenko lui Semionov. 

— La mine, lucrurile stau mai satisfăcător. Lângă bateria 
Kurgannaia japonezii au fost opriţi la trei sute de paşi; la 
Kramatornaia, sunt chiar şi mai departe. La Manejul-Cazacilor, 
stau la o sută de paşi; nici acolo însă nu dau semne de 
activitate. La bateriile Zubciataia şi Strelkovaia, ca şi la fortul 
4, se semnalează focuri izolate de infanterie şi acţiuni de 
recunoaştere. Pe frontul de vest, ca şi până acum, sectorul 
hotărâtor este colina Visokaia. Atâta timp cât această înălţime 
se află încă în mâinile noastre, rezistă şi colinele Ploskaia, 
Falşivaia şi Divizionnaia. În două luni, inamicul a săpat două 
linii paralele de tranşee şi s-a apropiat la patru sute de paşi de 
creastă. Fireşte, n-ar fi nici o nenorocire, dar artileria japoneză 
trage zi şi noapte asupra colinei Visokaia şi nu ne lasă s-o 
fortificăm ca lumea. Tiraliorii se adăpostesc în tranşeele pe 
jumătate năruite, care se repară totdeauna în pripă. În celelalte 
sectoare, situaţia e stabilă. Dacă nu vom rezista pe Visokaia, 
vom fi nevoiţi să ne repliem direct spre sopcile ce domină 


487 


Oraşul-Nou şi spre Liaoteşan. Deocamdată, şoseaua care duce 
la baia Golubinaia se află în întregime în mâinile noastre. 
Gruparea lui Romanovski se menţine pe poziţii. Visokaia 
trebuie apărată cu orice preţ. Ea reprezintă cheia strategică a 
întregii fortărețe şi, o dată cu căderea ei, escadra va fi distrusă 
în câteva zile prin bombardament de artilerie. 

— Ideea de a încredința matrozilor apărarea ei a fost fericită. 
Ei sunt garda Arthur-ului. Luptători admirabili, oameni unul şi 
unul, ridicaţi, plini de iniţiativă, nu seamănă cu tiraliorii. 
Tiraliorii sunt valoroşi prin dârzenia lor, iar marinarii prin 
iscusinţă, observă Raşevski. 

— Aşadar, situaţia cea mai nevralgică e pe frontul de est. 
Spre el trebuie să ne îndreptăm atenţia principală. Pe frontul 
de vest, să rezistăm cu îndârjire pe Visokaia. În măsura 
puterilor şi posibilităţilor lui, Vladimir Grigorievici va ajuta şi 
sectoarele vecine, încheie Kondratenko, rezumând situaţia. Dar 
cu muniţia cum stăm, Vasili Feodorovici? 

— Munitie avem în cantitate suficientă ca să putem respinge 
două ofensive. Pentru tunurile de calibru mic, avem din belşug; 
în schimb, în ceea ce priveşte calibrele mari se resimte o lipsă 
acută. O scoatem oarecum la capăt, cu ceea ce ne cedează 
marinarii şi, în plus, turnăm şi noi zilnic câte şaizeci de obuze 
de fontă de 6 țoli, raportă Belii. 

— Dar cu subzistentele cum stăm? întrebă Irman. 

— Intendantul fortăreței susţine că făina, pesmeţii, crupele, 
ceaiul, ne mai ajung pentru două luni de zile; carne avem 
numai de cal, şi chiar carne de cal, s-a hotărât să se dea numai 
de două ori pe săptămână, câte patru sute de grame de om, iar 
restul zilelor să se gătească ciumiză, şi la prânz şi seara. 
Concret, vom rezista până la mijlocul lunii februarie, răspunse 
Naumenko. 

— Din nefericire, însă, spitalele stau prost, urmă 
Kondratenko. Avem treisprezece mii de bolnavi şi răniţi - a 
treia parte din garnizoană. Numărul celor ce se însănătoşesc 
este tot mai mic; scorbutul doboară din ce în ce mai mulţi 
oameni. Şi pe deasupra Subbotin a făcut una şi mai bună: a 
ordonat ca la toate spitalele bolnavii să fie internaţi laolaltă cu 
răniții. Rezultatul: epidemia se propagă, iar mortalitatea e 
foarte ridicată. Am vorbit cu Stessel; el însă ori nu pricepe cât 
de criminală e dispoziţia lui Subbotin, ori se face că nu pricepe, 


488 


căci nu vrea să intervină. l-am scris lui Balaşov amănunţit: 
poate că acesta va izbuti să-l convingă pe generalul-aghiotant, 
să anuleze acea dispoziţie răufăcătoare. 

— Şi acum, în sfârşit, dragă Roman Isidorovici, am vrea să 
ştim ceva mai mult în ceea ce priveşte starea sănătăţii 
dumneavoastră, spuse Belii. 

— N-am nimic: o uşoară pleurezie la plămânul drept; peste o 
zi-două, totul va trece, răspunse vrând-nevrând generalul. 

— Ba este o pleurezie serioasă, după cum afirmă medicii, 
dar, mai ales, aveţi scorbut şi tocmai el împiedică vindecarea 
grabnică a pleureziei, completă Naumenko. 

— Ne vom strădui să-l vindecăm de scorbut, cât se poate de 
repede. Grija asta o vor avea soţia mea şi amiralii care v-au şi 
pus, Roman Isidorovici, în subzistenţa lor, anunţă Belii. 

— Întrucât aceasta e o dispoziţie ilegală, iar scorbutul meu 
nu există decât în închipuirea medicilor, nu sunt de acord 
câtuşi de puţin cu această măsură a marinarilor, declară 
Kondratenko. 

— De la un berbec râios şi un smoc de lâna-i de folos. De la 
amiralii noştri nu avem nici un folos. La Sevastopol 
comandanții flotei erau sufletul apărării, pe când la Arthur, 
amiralii sunt ca nişte musafiri - nici nu ies din bârlogurile lor, 
observă Irman cu dispreţ. 

— Matrozii şi ofiţerii tineri au dat dovezi de vitejie 
neînfricată, dar amiralii sunt nişte laşi, nişte intriganţi, îi ţinu 
isonul Semionov. 

De îndată ce consfătuirea luă sfârşit, Belii şi Zvonariov îşi 
luară rămas bun. 

— O să trecem puţin şi pe la Stessel; poate că are ceva 
noutăţi, spuse generalul, strângând mâna lui Kondratenko. 

În clipa aceea, sună telefonul. Kondratenko luă receptorul şi 
ascultă. 

— Voi ordona imediat să se trimită două companii de 
marinari din detaşamentul de debarcare spre comandamentul 
dumneavoastră, dar să nu intre în acţiune decât în caz de 
extremă nevoie şi, în general, să-i folosiţi cu cât mai multă 
băgare de seamă, dispuse generalul. Japonezii asaltează fortul 
2; au şi ajuns de două ori la parapete. Frolov cere întăriri; 
Gorbatovski nu mai are de loc rezerve proprii. Le trimit 
marinarii de la arsenal, din rezerva generală, explică el. 


489 


Serghei Vladimirovici, va trebui să te duci chiar astăzi la fortul 
2; 

— Am înţeles! Sunt gata să plec deîndată. 

— Nu e cazul să te duci chiar acum. Atâta timp, cât japonezii 
atacă, n-ai ce face acolo, dar când se vor astâmpăra, să iei 
măsuri pentru lansarea de mine sferice. 

— Mai întâi să stăm de vorbă cu Stessel, să ne informăm 
asupra situaţiei, adăugă Belii, după care plecă pe jos împreună 
cu Zvonariov spre Stessel. 

Viscolul bântuia cu furie. Ninsoarea se învolbura aprig, luând 
vederea, strecurându-se pe sub guler şi în mânecile mantalei. 
Prin pâcla nopţii, canonada fulgera fără întrerupere... 

Snopul de lumină al unui proiector răzbea anevoie prin 
viforniţă; şerpii de foc ai rachetelor ţâșneau unul după altul 
spre cer. Când şi când puşti şi mitraliere răpăiau cu 
înverşunare. Părea că clocoteşte un cazan uriaş. Mai mulţi 
călăreţi trecură în galop spre sectorul atacat, urmaţi în pas 
alergător de câteva unităţi de marinari. După ei trecură 
huruind în goană tunuri de câmp pe lângă care galopau 
gradaţii şi servanţii de la chesoane, cu făclii aprinse în mâini. 

Belii şi Zvonariov ajunseră aproape în fugă la casa lui Stessel 
şi intrară repede în antecameră. Acolo, la lumina slabă a unei 
lămpi cu petrol, Stessel trimitea în toate părţile cazaci, agenţi 
de legătură. Generalul dădea ordine cu glas tăios, răstit: să se 
afle, să se lămurească; să se stabilească. Tot acolo, la o masă 
de scris, încovoiat de tot, Reis îşi nota ordinele în carnetul de 
campanie. 

— Ce este? Ce se petrece pe poziţii? întrebă Stessel, 
repezindu-se la noii sosiți. 

— Şi noi am venit să aflăm care e situaţia, răspunse Belii. 

— Nu ştiu nimic. l-am telefonat lui Kondratenko, dar el este 
încă bolnav. 

— Anatoli Mihailovici, trăsura mea aşteaptă la scară; haideţi 
la postul de comandă al lui Gorbatovski, propuse Belii. 

— M-mda-a... nu ştiu, zău... mormăi încurcat generalul. 

— Ce, ce e? Vasili Feodorovici, unde vrei să-l iei pe Anatoli? 
Nu-l las, n-are să plece nicăieri! Aici e statul lui major, deci, aici 
e locul lui! se răsti Vera Alexeevna, năpustindu-se ca un uliu 
asupra lui Belii. Să meargă zănaticul de Smirnov, Viktor 
Alexandrovici, dumneata şi, în sfârşit, Vladimir Nikolaevici, 


490 


adăugă generăleasa, arătând din cap spre Nikitin. 

— Să trag o duşcă de coniac şi sunt gata să merg şi la dracu- 
n praznic, nu numai la postul de comandă al lui Gorbatovski, 
consimţi Nikitin. 

— De Viktor Alexandrovici am nevoie aici la comandament. 
Smirnov nu trebuie lăsat nici măcar să se apropie, căci va 
încurca totul. Deci, rămân numai Vasili Feodorovici şi Vladimir 
Nikolaevici; vă rog să vă duceţi la comandamentul frontului de 
est, decise în sfârşit, Stessel. 

— Întoarceţi-vă cât mai repede; vă aştept cu ceaiul, le spuse 
generăleasa celor ce plecau. 

Canonada continua cu aceeaşi intensitate. Nikitin care, 
înainte de-a pleca, trăsese zdravăn la măsea, fredona mereu 
şansonete decoltate şi povestea cele din urmă noutăţi pe care 
le auzise de la Stessel. 

— Pe Alexeev l-au măturat, turuia el. Acum o să le arătăm noi 
marinarilor! O să-i expediem curând în larg pe toţi! 

— Asta ar slăbi apărarea fortăreței. Şi apoi escadra noastră e 
prea slabă, pentru a putea să-i înfrunte pe japonezi, obiectă 
Belii. 

— Nu contează navele, ci marinarii. La japonezi, e Togo, la 
noi - Nikogo,” făcu el un calambur şi începu să râdă în hohote. 
Dacă m-ar pune pe mine mai mare peste amirali... Pe cuvântul 
meu: aş ieşi imediat în larg şi i-aş bate măr pe maimuţoii ăştia 
de japonezi... 

La Comandamentul frontului de Est erau adunaţi, spre 
mirarea lor, Kondratenko, Raşevski, Naumenko şi $Şevţov. 
Obrajii lui Roman Isidorovici erau învăpăiaţi de febră; sorbea 
încet ceai cu vin negru. Aplecat asupra mesei, Gorbatovski îi 
explica situaţia din sectorul atacat, arătând cu degetul pe hartă 
întinsă pe masă. Ciupindu-şi înciudat barbişonul, Stepanov îl 
corecta mai la fiece pas pe generalul care o încurca mereu, 
ceea ce îl enerva vizibil pe Kondratenko. 

— Lasă-l mai bine pe şeful dumitale de stat-major să explice, 
îl întrerupse el, în sfârşit, pe Gorbatovski. 

Căpitanul raportă totul, în câteva cuvinte: 

— Cum comunicaţi în prezent cu fortul 2? întrebă 
Kondratenko. 

— Telefonul nu mai funcţionează de mult, iar agenţi de 


35 Nimeni (l. rusă) (n. t.). 


491 


legătură nu mai avem în număr suficient. 

— Când s-a primit cel din urmă raport? 

— La opt şi treizeci seara, răspunse Stepanov, prezentând 
nota informativă a lui Frolov, comandantul fortului. 

— Cu alte cuvinte, de aproape un ceas, dumneata nu mai ştii 
nimic despre situaţia din sectorul atacat! exclamă generalul. Să 
se trimită imediat într-acolo agenţi de legătură, şi nu unul, ci 
doi, spre mai mare siguranţă. Poate s-o întoarce măcar unul. 

— Sunt răspândiţi cu toţii, raportă Stepanov. 

— Ei, atunci nu mai rămâne decât să mă duc eu însumi, 
spuse Kondratenko şi ridicându-se, dădu să iasă din adăpost. 

Toţi cei de faţă protestară într-un glas împotriva acestei 
intenţii. Şevţov, Raşevski, Stepanov şi Zvonariov se oferiră pe 
întrecute să plece în sectorul primejdios. 

— Serghei Vladimirovici, va trebui să te trimit pe dumneata, 
spuse Kondratenko, adresându-se lui Zvonariov. Eşti cel mai 
tânăr dintre toţi. Du-te la fortul 2, vezi amănunţit ce se petrece 
acolo şi întoarce-te cât mai repede. Te aşteptăm până la zece şi 
jumătate; dacă n-ai venit până la ora aceea, vom socoti c-ai 
pierit şi vom trimite pe altcineva. Ei, du-te cu Dumnezeu! şi 
generalul strânse cu tărie mâna praporşcikului. 

Afară viscolul se învârtejea cu aceeaşi furie. Vuietul vântului 
se contopea cu ţiuitul gloanţelor şi cu vâjiitul şrapnelelor. 
Cunoscând bine drumul, Zvonariov ajunse în goană la şanţul de 
comunicaţie care ducea spre fort. Acolo se opri să mai răsufle. 
Două obuze explodară aproape de tot, împroşcându-l cu 
pământ şi cu zăpadă. Deodată îl cuprinse spaima. Era singur, în 
beznă şi-n volbura de ninsoare, sub ploaia de gloanţe şi de 
obuze. Dacă se întâmpla să fie rănit, fie cât de uşor, ar fi fost 
greu să aştepte vreun ajutor înainte de a se lumina de ziuă. 

„Şi cu Varia nu m-am împăcat!” îşi zise el pe neaşteptate. 

Până la fort, mai era cel mult o jumătate de verstă. Se şi 
auzeau limpede detunăturile grenadelor, strigăte de ura şi 
banzai. Luminile proiectoarelor ruseşti şi japoneze rămăseseră 
îndreptate asupra fortului şi a drumurilor care duceau spre el, 
îmbrăcând totul într-o lumină tulbure, şovăielnică. 

Pitulat după valul de pământ, praporşcikul se căznea să 
desluşească ce se petrece pe câmpul de luptă; din când în când 
i se părea că zăreşte şirurile întunecate ale coloanelor 
atacatoare, dar, totul pierea numaidecât în vârtejul viforniţei. 


492 


Curând văzu doi tiraliori răniţi care, sprijinindu-se unul pe 
altul, veneau încet dinspre fort. 

— Ce se petrece în fort, fraţilor? îi întrebă praporşcikul. 

Unul dintre ei începu să povestească sfătos: 

— La început a fost jale mare. Mutră-strâmbă răzbise până 
înăuntru şi era gata să ajungă la cazarmă, când au sosit 
deodată drăguţii de marinari - să le dea Dumnezeu sănătate - 
ei, şi l-au ardeiat straşnic pe japonez! Acu gălbejitu' s-a pitit 
colo, în şanţ şi doar zvârle cu granate în noi - de, a cam rămas 
cu buza umflată. Dă să aprind şi eu o ţigară, leatule. Ce, vii de 
la comandament, după ştiri? Când ajungi la pod, ascunde-te 
bine că bat mitralierele asupra lui, din două părţi - nici nu poţi 
să pricepi cum şi de unde! 

Zvonariov mulţumi ostaşilor şi o porni spre fort. Lângă pod, o 
grenadă căzu alături de el şi începu să se rotească pe loc 
sâsâind. 

„Mi-a sunat ceasul!” îl săgetă un gând; în aceeaşi clipă, 
apucă instinctiv grenadă şi o zvârli din răsputeri. Înainte de a 
cădea jos, ea explodă tunător în aer, asurzindu-l. Praporşcikul o 
luă la goană peste pod. 

Pe porucikul Frolov, comandantul fortului, îl zări la intrarea 
poternei care ducea spre galeria contraescarpei. Tot acolo se 
aflau micimanul Vasea Vitgheft, care sosise cu matrozii, şi 
porucikul de artilerie Iuniţki. Înspăimântător de palid, acesta 
bâiguia ceva în timp ce Frolov vântura mâna spre el de parc-ar 
fi alungat o muscă. 

— Intră în cazemată, bea puţină votcă şi nu mai stârni panică 
printre oameni, îi spunea Frolov autoritar. Salutare! rosti el 
strângând mâna lui Zvonariov. Cu ajutorul vitejilor domnului 
Vitgheft i-am dat peste cap pe maimuţoi, ba i-am şi alungat în 
fundul şanţului caponierei. Acum, de necaz ne împroaşcă cu 
grenade. 

Zvonariov îi explică scopul în care venise. 

— Roman Isidorovici nu trebuia să-şi facă atâta grijă. Atâta 
timp cât trăieşte porucikul Frolov şi numai unul dintre cei o 
sută douăzeci de voinici ai lui, stârpiturile galbene au să vadă 
fortul acesta când şi-or vedea ceafa! Hai în cazemată, să bem 
un păhărel de votcă - vezi că strânge rău frigul, îl invită el pe 
praporşcik. 

— Nu prea obişnuiesc să beau, refuză praporşcikul. 


493 


— Ei, nici eu nu obişnuiesc decât în împrejurări speciale, şi 
atunci foarte puţin; cu prilejul victoriei de azi o să beau însă şi 
o să-mi cinstesc şi tiraliorii! Din păcate, o să lipsească la apel 
vreo duzină-două, oftă el, şi sunt nişte băieţi... unul şi unul! 
Când am sosit aici, mi s-a spus că nu-s ostaşi, ci nişte zurbagii. 
Comandantul companiei îi stâlcea în bătăi, feldvebelul şi 
gradatul le rupeau dinţii, le mutau din loc nasurile şi fălcile. 
Soldaţii erau scoşi în pumni la contraatac, la posturile de 
pândă. Acum nu mai există aşa ceva. In toate misiunile 
primejdioase se duc numai voluntari. Şi, închipuie-ţi, niciodată 
nu ducem lipsă de ei. 

Zvonariov îl asculta cu interes pe tânărul acela vesel şi 
energic, care înfrunta neînfricat moartea în fiece clipă. Uşor 
rănit la mâna stângă, Vitgheft dădea uşor din cap, ca pentru a 
întări cele spuse de porucik. In schimb, luniţki asculta 
posomorât. 

— Gheorghi Petrovici, ce ar fi să te duci să vezi cum şi-au 
instalat piesele tunarii dumitale? se adresă Frolov acestuia. 

Porucikul se îndreptă mohorât şi dispăru în gangul care 
ducea spre incinta fortului. 

— O comoară, nu alta! Ce pleaşcă pe capul meu! spuse 
Frolov, arătând din cap în urma lui. Laş, fanfaron şi, pe 
deasupra, îşi urăşte şi-şi dispreţuieşte ostaşii, ba nici nu-i 
socoate oameni. Şi ce plin de el este! „Neamul meu e de viţă 
veche; dacă n-am fi scăpătaţi, m-aş afla în Garda-călare”, spuse 
Frolov, imitând ironic tonul îngâmfat al filfizonului. 

Cei doi ofiţeri intrară în cazemată. Politeţea îl obligă pe 
Zvonariov să bea aproape un sfert de pahar de votcă şi să 
mănânce o bucată de carne de cal bătrân, tare ca guma. 

— Cu începere de mâine, vin să lucrez la dumneavoastră, 
împreună cu o companie de tunari şi de matrozi mineri, anunţă 
el. 

— Minunat! împreună cu dumneata şi cu micimanul o să le 
arătăm noi japonezilor! Am să-ţi dau o scrisoare, direct către 
generalul dumitale: să-l ia cât mai repede pe luniţki de aici. 

După ce cercetă amănunţit fortul, Zvonariov se întoarse, într- 
o acalmie relativă, la comandament, unde era aşteptat cu multă 
nerăbdare. Kondratenko ascultă raportul şi-i mulţumi. După 
aceea, împreună cu Belii şi cu praporşcikul plecă cu trăsura 
spre Stessel, pentru a-l informa asupra situaţiei. Nikitin pornise 


494 


înaintea lor, tot într-acolo. 

Vera Alexeevna îşi întâmpină musafirii în antecameră şi-i 
pofti îndată în sufragerie, unde era pusă masa pentru cină. 
După gerul muşcător de afară şi după şfichiuiala vântului, masa 
era deosebit de ispititoare. Chiar şi Kondratenko uită de boală 
şi se învioră. 

Scoţându-şi mantalele groase, se apropiară cu toţii de Nikitin 
care oficia la bufetul cu băuturi şi cu gustări. 

— Serviţi câte un păhăruţ de coniac, îi îmbie el, cu aerul unei 
gazde ospitaliere, şi după aceea gustaţi din aceşti râşcovi 
marinaţi, opera Verei Alexeevna. Se topesc în gură. Poftiţi şi 
batog de la Ciurin, şi şvaiţer cu lacrimă de grăsime; ce mai 
aşteptaţi? 

Generalii începură să ciocnească de zor şi să bea, icnind cu 
poftă şi înfulecând apoi cu o nespusă plăcere gustările. 
Zvonariov stătea sfios de o parte. Părea că Stessel şi soţia lui 
nici nu-l observau, acordând toată atenţia excelenţelor. 

Dându-şi seama că  Zvonariov se simţea  stânjenit, 
Kondratenko, cu o căldură deosebit de accentuată, ridică 
păhăruţul în sănătatea „viteazului tânăr, care cu câteva clipe 
mai înainte îşi riscase cu îndrăzneală viaţa pentru a stabili 
legătura cu fortul 2”. Belii se grăbi să i se asocieze. Nikitin, 
înduioşat, nu întârzie să-l sărute cu lacrimi în ochi... Soţilor 
Stessel nu le mai rămânea decât să-l felicite, la rândul lor, pe 
Zvonariov, pentru vitejia lui. Totuşi, Vera Alexeevna nu se putu 
să nu remarce, că respectul faţă de cei mai în vârstă face parte 
indispensabilă din educaţia celor tineri. 

După gustări, urmă o cină aleasă şi îmbelşugată. Hămesit de 
foame, Zvonariov aprecie după cum se cuvenea arta culinară a 
Verei Alexeevna. Uşor îngreunat şi ameţit după vinul băut şi 
masa copioasă, începu să-i observe pe cei dimprejur. 

Conversau animați. Parcă nici n-ar fi fost asediu, război, 
foamete, scorbut, tifos şi zeci de mii de răniţi care sufereau în 
spitale. Prin uşile bine închise, se auzea slab de tot bubuitul 
surd al canonadei. 

— Vasili Feodorovici, ai auzit, cum s-au distins azi cufundării, 
prietenii dumitale? întrebă Stessel. Grigorovici a fost înştiinţat 
de acum o lună că la data de... adică astăzi, un vapor cu muniții 
şi cu alimente va încerca să forţeze blocada maritimă. Ei, azi 
spre amiază, a şi apărut în dreptul băii Golubinaia. Tunarii tăi 


495 


habar n-aveau de aceasta şi când vaporul a început să 
semnalizeze, au deschis focul asupra lui, crezând că 
semnalizează japonezilor. Vasul s-a îndepărtat de coastă; în 
aceeaşi clipă un torpilor japonez s-a apropiat în viteză de el şi l- 
a capturat sub ochii noştri! Cufundării şi-au făcut apariţia mult 
mai târziu. Dusu-s-au obuzele noastre - şi erau câteva mii de 
bucăţi - plus o sută de mii de puduri de alimente. 

— Anatoli Mihailovici, arestează-i imediat pe toţi amiralii, şi 
spânzură-i ca pe nişte trădători! propuse Nikitin, sărind în sus. 
Dacă n-ai s-o faci, să ştii că am să-i împuşc cu mâna mea. 

— Povestea asta este atât de puţin verosimilă încât mă face 
să mă îndoiesc de autenticitatea ei! exclamă Belii. Marinarii 
nici n-au pomenit de aşa ceva. 

— Am primit de la Romanovski un raport amănunţit în 
această privinţă, confirmă Reis. i 

— l-am întrebat pe amirali, continuă Stessel. Inchipuiţi-vă! 
Au avut neobrăzarea de a da toată vina pe artilerişti! Cică 
vaporul trebuia să vină seara, că nimeni nu se aştepta să 
sosească ziua, că fortăreaţa ar fi trebuit de mult să adopte 
codul de semnalizare al marinei. 

— În orice caz, dacă era un secret, aveau datoria să-l prevină 
din timp cel puţin pe Vasili Feodorovici, interveni Vera 
Alexeevna. Anatole, acum ai putea să-i somezi să cedeze 
fortăreței o parte din proviziile lor. 

— De bună voie n-au să dea nimic; iar dacă recurgi la forţă, 
înseamnă că dezlănţui un război civil în Arthur, răspunse 
Stessel. 

— Ce mai tura-vura, ne-au scăpat de sub nas obuzele şi 
alimentele care ne-ar fi ajutat să rezistăm cel puţin o lună în 
plus, dacă nu şi mai mult, spuse Kondratenko, posomorât. 

— La urma urmei, cu atât mai bine! Vom, trage toate 
obuzele, vom termina proviziile şi o dată cu ele, se va isprăvi şi 
cu războiul, răspunse generăleasa cu vioiciune. 

— Vera Alexeevna, judecând după masa copioasă de astăzi, 
proviziile dumneavoastră personale sunt încă atât de 
îmbelşugate, încât vor mai ajunge mult timp, obiectă 
Kondratenko zâmbind. Anatoli Mihailovici, aţi revocat 
dispoziția lui Subbotin, în ceea ce priveşte internarea 
contagioşilor la un loc cu răniții? îl întrebă el pe Stessel. 

— Am hotărât să vorbesc mai întâi cu Balaşov. Fok susţine că 


496 


nu există nici o primejdie, zice că trântorii de medici nu vor să- 
şi bată capul cu bolnavii. 

— Un asemenea fel de a judeca e aproape o crimă. Trebuie 
să se pună capăt cât mai repede acestei măsuri greşite luate de 
Subbotin, stărui Kondratenko. 

— Rămâne de văzut, dacă e o greşeală! De vreme ce Fok 
insistă, nu miroase a bine - înseamnă că la mijloc e mai mult 
decât o simplă greşeală! îşi dădu pe neaşteptate cu părerea 
Nikitin, care între timp trăsese zdravăn la măsea coniac şi 
votcă. 

— Vladimir Nikolaevici, ai băut peste măsură, de aceea 
îndrugi absurdităţi! zise Stessel, strunindu-şi prietenul. 

— E vremea să plecăm, spuse Belii ridicându-se. Orele sunt 
înaintate. 

Îşi luară cu toţii rămas bun de la amfitrioni. Kondratenko şi 
Naumenko plecară spre casă pe jos. Zvonariov propuse lui Belii 
să treacă pe la spitalul unificat s-o ia pe Varia: 

— Poate că e liberă şi îi e frică să plece acasă pe jos, prin 
beznă şi pe un asemenea viscol. 

Generalul bombăni ceva, dar, în cele din urmă se declară de 
acord. Varia era ocupată în sala de operaţii şi se ivi abia peste 
câteva minute. Îi spuse, gravă, tatălui ei că tocmai participase 
la o operaţie grea. 

— Şi, bineînţeles, pacientul a murit pe masa de operaţii! 
observă Zvonariov cu un zâmbet. 

În loc de răspuns, Varia îl săgeta cu o privire rece ca de 
gheaţă şi-l pofti să nu se amestece în convorbirea dintre ea şi 
tatăl ei. 

— Ei, Varvara, lasă prostiile! Mai întâi, dă-i bună seara lui 
Serghei Vladimirovici, o dăscăli Belii. 

— A, Serghei Vladimirovici? Vă rog să mă iertaţi! rosti fata 
făcând în bătaie de joc o plecăciune adâncă şi privindu-l pe 
praporşcik cu aceeaşi expresie dispreţuitoare. 

— Nu termini cu prostiile? o struni Belii enervat. Hai, 
îmbracă-te. Să mergem acasă. 

— Dar sunt ocupată, tăticule! Mai am încă o operaţie. 

— Ia te uită! Grozav chirurg! Se face operaţia şi fără tine; ia- 
ti haina, hai, fuga marş! 

De ciudă, Varia se aprinse în obraz, dar nu îndrăzni să mai 
zică ceva. Când se urcară în trăsură, generalul o sili, cu toate 


497 


protestele ei, să se aşeze între el şi Zvonariov. Tot drumul, ea 
căuta să se atingă cât mai puţin de praporşcik, dar, ca un făcut, 
trăsura dădea mereu prin hârtoape, iar Varia era nevoită mai în 
fiece clipă să se sprijine de tânăr. 

Profitând de faptul că sub coşul trăsurii era destul de 
întuneric, Zvonariov îndrăzni să atingă de mai multe ori cu 
buzele ba urechea mică, trandafirie, ba ceafa, ba chiar obrazul 
fetei, îmbujorat de ger. De fiecare dată, Varia se trăgea violent 
la o parte, şi în cele din urmă, exasperată, i se plânse tatălui ei: 

— Tăticule, spune-i să nu mai îndrăznească să mă atingă! 

— Nu-ţi oferi mutrişoara, şi nimeni n-o să pupe o viespe ca 
tine, răspunse Belii impasibil, cufundându-şi mai adânc obrazul 
în gulerul de blană al mantalei. 

Nici nu se opri bine trăsura la scara casei lui Belii, şi Varia, 
tremurând toată de furie, sări cea dintâi jos şi dispăru în casă. 
Zvonariov ajută generalului să coboare şi intră împreună cu el 
în vestibul. 

Deşi era aproape de miezul nopţii, Maria Fominişna îşi 
aştepta soţul cu ceaiul pregătit. Ca să n-o mâhnească, 
Zvonariov şi Belii bătură câte un pahar, iar Varia începu să 
mănânce cu lăcomie din toate, ca după un post lung. 

— S-ar putea crede, că la voi, la spital, nici nu vă dă să 
mâncaţi, îi spuse maică-sa. 

— Mămico, dar azi n-am luat masa, am fost tot timpul 
ocupată. Ştii bine, acum sunt soră în sala de operaţii şi trebuie 
să fiu mereu acolo. 

— Sper că nu te lasă să operezi chiar tu? întrebă Maria 
Fominişna îngrijorată. 

— Aş, cum să-i dea voie unei fetişcane zănatice ca ea! o 
întrerupse  Belii. Adineaori mi s-a plâns de Serghei 
Vladimirovici... 

— Tată, te rog să nu deschizi discuţia de faţă cu dumnealui! 
Mai pe urmă, am să povestesc eu mamei totul! De enervată ce 
era, fata sări de pe locul ei şi se aprinse în obraji ca para 
focului. 

— Zău că nu-i adevărat! protestă Zvonariov. 

Privind spre tânăra pereche, cei doi bătrâni începură să râdă 
cu poftă. 

— Nici nu e nevoie să-mi dai raportul, Serghei Vladimirovici! 
Îmi închipui eu cam ce a fost! spuse în cele din urmă Maria 


498 


Fominişna. 

— Ba de loc, mămico, nu-ţi închipui de loc! stăruia Varia. 

— Bine, bine, doar am fost şi eu odată tânăra! Să-i faci lui 
Serghei Vladimirovici patul în cabinet, hotări Maria Fominişna, 
după ce băură ceaiul. 

Zvonariov se ridică de la masă o dată cu Varia şi dădu s-o 
urmeze, dar fata îi aruncă o privire atât de ucigătoare, încât el 
se lăsă păgubaş. Mai rămase puţin cu Belii, în sufragerie, apoi 
se îndreptă spre cabinet. Acolo, privi prin uşa întredeschisă. 
Făcând mişcări violente, mânioase, fata aşternea cearşaful pe 
canapea şi arunca pernele la întâmplare, izbindu-le cu pumnii. 

— Varia, s-ar putea crede că ai dori să-mi tragi şi mie o 
bătaie, spuse praporşcikul, intrând în cabinet. 

— Cu începere de azi, nu mai sunt pentru dumneavoastră 
Varia, ci Varvara Vasilievna, sau mai bine - nimeni! Nu doresc 
să mai am nimic comun cu dumneavoastră, domnule Zvonariov, 
după obrăzniciile şi mojiciile de care aţi dat dovadă în trăsură. 

— Ei, dacă sunt de vină numai fiindcă nu te-am sărutat mai 
cu foc, sunt gata să-mi repar pe loc greşeala, spuse Zvonariov 
zâmbind. Făcu un pas şi încercă s-o îmbrăţişeze. În aceeaşi 
clipă îşi simţi obrazul ars de o palmă. Praporşcikul tresări şi 
închise ochii uluit, iar când îi deschise din nou, Varia zbura 
triumfătoare din odaie. 

După ce se răfui astfel cu Zvonariov, Varia le ură, 
drăgăstoasă, părinţilor săi noapte bună, apoi se culcă şi ea. Cu 
toată oboseala pe care o simţea după truda zilei, nu putu să 
adoarmă multă vreme. Retrăia toate necazurile pe care le 
îndurase în cursul zilei din pricina lui Zvonariov. Era vinovat şi 
de observaţia pe care i-o făcuse tatăl ei la spital, şi de glumele 
părinţilor, lăsând la o parte neobrăzatele lui sărutări din 
trăsură, ca şi încercarea de a o îmbrăţişa în cabinet. Pe scurt, 
praporşcikul era în totul vinovat faţă de ea şi-şi meritase pe 
deplin pedeapsa pe care i-o dăduse. Totuşi Varia nu era 
mulţumită de sine. În adâncul sufletului îşi mărturisea că 
sărutările lui Zvonariov nu-i fuseseră chiar atât de neplăcute; 
că şi el, nu mai puţin decât ea, se simţise stânjenit de glumele 
tatălui şi ale mamei sale. Poate că nu trebuia să-l pălmuiască, 
mărginindu-se doar la o politeţe rece şi la un dispreţ de gheaţă, 
îşi imagina în mod viu, cât de distantă ar fi părut astfel. 

Poate că nici el, sărăcuţul, nu doarme de supărare, oftă 


499 


Varia, şi-şi aminti ceea ce povestise tatăl ei despre 
primejdioasa misiune a praporşcikului la fort. Dar de ce caută 
el cu lumânarea asemenea misiuni? Intr-o zi are s-o păţească, 
ferească Dumnezeu! gândi Varia, de astă dată, tulburată. 
Atunci, nu mi-aş ierta palma de astăzi! 

Îşi aruncă şalul pe umeri şi se strecură tiptil spre uşa 
cabinetului ca să se convingă că praporşcikul nu doarme. Mare 
îi fu însă dezamăgirea când auzi de după uşă sforăiturile lui 
Zvonariov, care dormea dus. Aceasta era o nouă amărăciune 
pentru ea. Cu o mişcare hotărâtă se întoarse în patul ei, îşi vâri 
capul sub pernă şi adormi pe loc. 

Dimineaţa, Zvonariov n-o mai întâlni pe Varia. Fugise la 
spital. Praporşcikul primi de la Belii felurite dispoziţii de 
serviciu, se duse la Comandamentul Artileriei, în port, iar de 
acolo, la statul-major al lui Kondratenko. 

Ceasurile trecuseră repede. Ziua însorită îşi ceda locul 
amurgului rece, neguros. Arthur-ul se învălui în nori groşi de 
ceaţă. 

Îl găsi pe general în pat. Avea febră. Drumul pe care-l făcuse 
în ajun la comandamentul lui Gorbatovski nu rămăsese fără 
urmări. Totuşi, Roman Isidorovici îl primi numaidecât pe 
praporşcik şi, după ce-i puse o serie de întrebări amănunțite 
asupra rezultatelor misiunii sale pe lângă marinari, îi dădu mai 
multe indicaţiuni, cu privire la lansarea minei. 

— Nu uita: dumneata eşti acum singurul specialist în 
lansarea minelor sferice. Gorski e bolnav şi nu se va restabili 
curând. Deci, toată răspunderea conducerii operaţiei de lansare 
a minelor sferice îţi revine dumitale. Îndeosebi să nu-ţi expui la 
riscuri nici oamenii, nici viaţa dumitale, ordonă generalul. 

— Excelenţa voastră trebuie să vă cruţaţi mai mult ca toţi! 
Eu şi ostaşii suntem uşor de înlocuit, pe când dumneavoastră, 
nu! Totuşi, nu vă cruţaţi de fel. Starea sănătăţii dumneavoastră 
o dovedeşte. 

Kondratenko începu să râdă zgomotos. 

— Pentru întâia oară mi-e dat să aud un praporşcik făcându- 
mi morală! 

— Nu voiam să vă jignesc... preciză jenat Zvonariov. 

— Îmi dau foarte bine seama de aceasta. Să fiu înlocuit, e un 
lucru uşor. Poate că trebuia făcut demult acest lucru. Apărarea 
fortăreței excelează prin pasivitatea ei. Nici un atac din partea 


500 


noastră în trei luni şi jumătate de asediu! Nu e revoltător? În 
primele zile ale încercuirii, puteam să străpungem cu uşurinţă 
dispozitivul japonezilor, să le cădem în spate, să le capturăm 
tunurile şi, mai ales, muniţia, pulberea şi alimentele de care 
avem atâta nevoie. Chiar după aceasta, se poate vedea, ce 
grozav comandant al apărării terestre sunt eu. 

— Dumneavoastră personal n-aveţi nici o vină. Stessel, Fok şi 
Reis n-ar fi aprobat niciodată o asemenea acţiune. Operațiunile 
ofensive ne-au fost interzise de Stessel. Fok şi Reis au 
împiedicat tot timpul activizarea apărării. 

— Dar atunci, ce comandant sunt eu, dacă n-am fost în stare 
să-mi impun opiniile în faţa superiorilor? 

— Cunoscându-l pe Stessel şi anturajul lui, nu e greu de 
înţeles, că în cazul acesta, nu concesivitatea dumneavoastră e 
pricina acestei situaţii, ci încăpăţânarea obtuză a înalţilor 
comandanţi din Arthur. Mie nu prea mi-e clar rolul generalului 
Smirnov. În calitatea lui de comandant al fortăreței, ar trebui 
să se afle în fruntea apărării Arthur-ului, şi nu să-i cedeze locul 
lui Stessel. Generalul-aghiotant este comandant de facto, iar 
Smirnov comandant fără comandă. 

— Tot un drac! Dacă Smirnov ar comanda efectiv fortăreaţa, 
am asista la situaţii şi mai „originale” decât cele de astăzi. 
Smirnov ţine să prevadă posibilul şi imposibilul şi nu poate să 
priceapă adevărul simplu că e cu neputinţă să prevezi totul şi, 
prin urmare, trebuie să laşi o oarecare iniţiativă şi ofiţerilor 
subalterni. Nu; n-aş vrea să-l văd pe Smirnov comandant efectiv 
al Arthur-ului. N-are vederi largi, necesare pentru aceasta, 
încheie Kondratenko îngândurat. 

— Majoritatea zdrobitoare a garnizoanei Arthur-ului este de 
părere că excelenţa-voastră sunteţi cel mai indicat pentru 
postul de comandant al Arthur-ului. 

— Mărimile din Piter şi din Manciuria preferă să fie de altă 
părere; ba chiar şi aici, anumite persoane cu multă greutate 
găsesc că sunt mai degrabă dăunător, decât folositor, spuse 
generalul cu amărăciune. 

— Dar cine sunt, ca să mă exprim mai delicat, proştii aceştia? 

— Poftim, citeşte. Kondratenko îi întinse una dintre hârtiile 
de pe masă. 

Era un memoriu al lui Fok, bătut la maşină, intitulat: „Câteva 
consideraţiuni referitoare la apărarea Arthur-ului”, adresat lui 


501 


Stessel, tuturor generalilor şi comandanților de mari unităţi. 
Deasupra scria: „Confidenţial”. Praporşcikul avusese prilejul să 
cunoască produsele literare ale lui Fok şi-şi dădu imediat 
seama că avea de a face cu un nou pamflet îndreptat împotriva 
lui Kondratenko. 

— Face să-mi pierd timpul cu aceste absurdităţi? îl întrebă el 
pe general. 

— Deşi e „confidenţial”, îl citesc toţi furierii, inclusiv cei de la 
companii, care, bineînţeles, îi informează pe ostaşi asupra 
cuprinsului său. Asta-i, ca să zicem aşa, literatura „stil Arthur” 
adresată mulţimii. Oricum, tot va trebui să iei cunoştinţă de ea. 

Zvonariov începu să citească: 

— „Am arătat în repetate rânduri că sporirea excesivă a 
efectivului de tiraliori şi de matrozi în tranşeele înaintate duce 
numai la pierderi inutile de oameni, fără nici o justificare. Dar 
generalul Kondratenko, care se socoteşte cel mai deştept om 
din Arthur, bineînţeles, nu va fi dispus să se coboare până la 
aceste consideraţiuni. Cu aerul savant al atotştiutorului, el va 
continua şi în viitor să verse în torente sângele ostaşilor, ferm 
convins că asta îi va aduce glorie, avansări şi decoraţii”. 

— Cum admite Stessel răspândirea unor astfel de calomnii? 
izbucni Zvonariov. Asta nu este numai subminarea prestigiului 
dumneavoastră în faţa soldaţilor şi matrozilor, ci asmuţirea lor 
directă împotriva dumneavoastră! 

— „Nu demult, un general cu mustăţi grozave, cunoscut în 
tot Arthur-ul, ar fi afirmat pe faţă că-l interesează mai mult 
situaţia precară a munițiilor, decât viaţa oamenilor. Că, după 
părerea lui, în fortăreață există prea multă trupă, faţă de 
proviziile disponibile. Deci, pieirea a o mie-două de oameni n-ar 
putea decât să uşureze situaţia fortăreței. Mai e oare necesar 
să adaug că el nu doreşte câtuşi de puţin să se afle în numărul 
acestor două mii?” Ce calomnie strigătoare la cer circulă pe 
seama lui Vasili Feodorovici! 

— Ei, calomnia asta, cel puţin, nu-i menţionează numele. Şi 
apoi, orice s-ar spune, el e rudă cu Stessel, nu ca noi, plebei. 

— Roman Isidorovici, dacă nu sunt indiscret, ce aveţi de gând 
să întreprindeţi în legătură cu această ispravă neobrăzată şi 
lipsită de tact a lui Fok? 

— Am înaintat un raport pentru eliberarea mea din postul de 
comandant al apărării terestre şi, precum era de aşteptat, 


502 


raportul mi-a fost respins. Sunt sfătuit să nu dau atenţie 
poznelor lui Fok, care a fost rănit la cap, încă în războiul cu 
Turcia, şi nu e tocmai normal. N-am insistat de teamă că o dată 
plecat să nu cadă totul tocmai pe mâna lui Fok; atunci, zilele 
Arthur-ului ar fi numărate. Nu, n-am de gând să dau înapoi nici 
un pas! spuse Kondratenko cu fermitate. 

— Roman Isidorovici, dar dacă vi s-ar oferi comanda supremă 
a fortăreței Arthur, aţi accepta-o? 

— Ce ar face atunci Stessel şi Smirnov? 

— l-am aresta. 

— Cine i-ar aresta? 

— Noi, partizanii dumneavoastră. 

— V-aş aresta şi eu imediat pe voi şi aş da drumul lui Stessel 
şi lui Smirnov, ca să-şi ia din nou în primire funcțiunile cu care 
sunt însărcinaţi, răspunse Kondratenko zâmbind. Nu; sunt 
împotriva oricărei acţiuni ilegale. Chiar aşa să le spui tuturor 
„partizanilor mei”, cum te exprimi dumneata. 

Praporşcikul oftă, dezamăgit. Peste puţin, sosi Naumenko. 
Profitând de aceasta, Zvonariov salută şi plecă. 

La spitalul unificat, fu nevoit să-şi piardă mult timp în sala de 
aşteptare, până când Varia apăru în sfârşit. Zărindu-l, ea se 
încruntă şi-l întrebă rece cu ce-i poate fi de folos. 

— Înainte de toate, cred, că ar trebui să-mi ceri scuze pentru 
grosolănia dumitale de aseară, răspunse Zvonariov imitându-i 
dinadins tonul. 

Fără a răspunde ceva, fata se întoarse şi se îndreptă spre 
uşă. Praporşcikul abia avu timp s-o apuce de mână: 

— Stop, stop, stop! Încă n-am terminat. Ca orice fată bine 
crescută, eşti datoare să asculţi până la sfârşit când îţi vorbeşte 
cineva mai în vârstă, spuse el. 

— Jos mâinile, sau te trezeşti cu încă o palmă, îl repezi Varia, 
încercând să scape. 

— Gura! vorba lui Boreiko. Zvonariov îi strânse şi mai 
zdravăn mâna. Kondratenko a trimis pentru bolnavii dumitale 
de scorbut carne proaspătă şi legume. Fii bună şi ia-le în 
primire, adăugă el, întinzându-i un pachet mare. 

— Nu mai sunt şefa de salon. Dă-mi drumul, mă doare, spuse 
ea încetişor. 

— Nu mai tragi palme? întrebă Zvonariov, de data asta vesel. 

— Nu vreau să-mi murdăresc mâinile de... de obrazul 


503 


dumitale nesuferit, răspunse fata, bâlbâindu-se de emoție. 

— Ei, aşa da! acceptă praporşcikul, dându-i drumul. Acum 
suntem chit. Am să te sărut încă o dată... 

Varia sforăi, ca o pisică, şi dintr-un salt fu dincolo de uşă. 

— Să nu mai îndrăzneşti niciodată să te apropii de mine şi 
nici să mai vii pe aici, ori la noi acasă, om josnic ce eşti! strigă 
ea, găsind, în sfârşit, cuvântul cel mai ucigător şi, trântind uşa, 
dispăru. 

Zvonariov zâmbi. Aşa cum era Varia, aprinsă de mânie, îi 
plăcea mai mult ca oricând. 

O 

La statul-major al lui Gorbatovski, îl şi aşteptau Butorin şi 
Fomin, cu trei mine sferice de câte zece puduri. După ce stătu 
de vorbă operativ cu Stepanov şi primi de la el ultimele 
instrucţiuni, praporşcikul plecă împreună cu matrozii spre 
fortul 2. 

Pe poziţii domnea o linişte relativă; doar când şi când 
izbucneau împuşcături sau detunau grenade; rareori bubuia un 
tun şi se auzea vâjiitul vreunui şrapnel urmat numaidecât de 
explozie. Pala de lumină a câte unui proiector răzbea anevoie 
prin ceața nopţii. Două căruţe, trase de câte o pereche de 
măgăruşi, se urniră, huruind, în urma lui Zvonariov şi a 
marinarilor. 

Frolov îl aştepta cu nerăbdare pe praporşcik. Elaborase un 
plan amănunţit pentru curăţarea şanţurilor fortului de japonezi: 

— De îndată ce minele dumitale vor exploda, micimanul 
Vitgheft cu matrozii lui va ataca de-a lungul şanţului lateral din 
stânga; eu cu tiraliorii, de-a lungul celui din dreapta, iar 
porucikul luniţki se va năpusti din galeria contraescarpei, şi va 
încerca să-i scoată pe japonezi din şanţul caponierei. Dumneata 
vei acţiona pe parapet, având comanda artileriei din incinta 
fortului, repartiză el misiunile ofiţerilor. 

— Cred că misiunea mea nu va putea fi executată. Japonezii 
s-au instalat în şanţul caponierei atât de temeinic, încât n-o să 
izbutim să-i scoatem de acolo, bâigui luniţki. 

— În orice caz, cred c-o să poţi muri acolo, dacă va fi nevoie, 
îi răspunse ironic comandantul fortului. 

— Şi eu cred că voi fi mai folositor viu decât mort. 

— N-ai decât să crezi ce vrei, dar eşti dator să execuţi 
ordinul. Eşti liber! ordonă Frolov. Viu, nu-i mai folositor decât 


504 


mort, spuse el după ce luniţki se îndepărtă. 

Punctele de pe parapet pentru lansarea minelor fuseseră 
alese din timp; oamenii începuseră să aşeze jgheaburile de 
lemn, păstrând cea mai desăvârşită tăcere, umblând atenţi ca 
să nu rostogolească la vale vreo pietricică, ori vreun bulgăraş 
de pământ. De îndată ce lucrul acesta fu făcut, Frolov repetă 
pentru ultima oară instrucţiunile: exploziile minelor lansate vor 
constitui semnalul dezlănţuirii atacului general; Zvonariov şi 
tunarii din fort aveau misiunea de a neutraliza prin focul 
tunurilor un eventual contraatac al japonezilor. Frolov ură 
succes praporşcikului şi plecă. 

Minele fură aşezate pe jgheaburi cu băgare de seamă, fără 
zgomot. Zvonariov aprinse fitilurile, unul după altul şi comandă 
în şoaptă: 

— Doamne-ajută, daţi-le drumul! 

Câte trei matrozi vânjoşi se opintiră în fiecare sferă, şi 
acestea, scârţiind abia auzit, se urniră la vale. In clipa 
următoare, un văl de ceaţă deasă îi ascunse pe toţi. Nebănuind 
nimic japonezii erau liniştiţi. Huruind tot mai zgomotos, minele 
se rostogoleau repede la vale. 

Una după alta bubuiră trei explozii năprasnice. Suflul fu atât 
de puternic, încât o avalanşă de saci cu pământ se prăbuşi de 
sus, astupând ieşirea adăpostului, al cărui acoperiş scârţii 
înfiorător. 

— O, doamne Isuse, ce o mai fi şi asta? Nu cumva ne-a 
aruncat în aer gălbejitu'? strigau ostaşii, repezindu-se speriaţi 
să degajeze ieşirea adăpostului. 

Praporşcikul alergă afară printre cei dintâi. Schijele şi 
bulgării de pământ zvârliţi de explozie se potoliseră, dar în 
văzduh  stăruia  răpăitul  împuşcăturilor, detunăturile 
grenadelor, ţiuitul gloanţelor. Din şanţuri se auzea larma luptei 
corp la corp: ţipete, gemete, împuşcături; exploziile grenadelor 
se contopeau într-un vuiet tot mai asurzitor care se deplasa 
repede spre şanţul frontal. 

— Fug stârpiturile gălbejite! veşti Butorin. l-am luat pe 
neaşteptate. Au luat-o la goană de spaimă, fără să se mai uite 
îndărăt. 

Zvonariov ar fi vrut să privească peste parapet, dar risca să 
fie rănit, sau chiar ucis. Luminile mai multor proiectoare 
japoneze se opriră asupra fortului, străduindu-se zadarnic să 


505 


pătrundă prin perdeaua lăptoasă a ceţii dese. Bateriile de 
asediu, mute până în clipa aceea, deschiseră deodată un foc 
învălmăşit, revărsând o ploaie de obuze peste toată suprafaţa 
fortului. 

Peste puţin, sosi un agent de legătură de la Frolov şi raportă 
că toate şanţurile fuseseră curățate de japonezi. 

— Sunt pierderi mari? întrebă Zvonariov. 

— Aproape că nu sunt; vreo doi-trei uşor răniţi. Domnul 
porucik a fost şi dânsul puţin lovit, dar a rămas în front; şi 
domnul ofiţer de la marină a fost rănit la umăr, dar nu prea rău, 
nici dumnealui, raportă tiraliorul. Numai domnul porucik de 
artilerie n-a ieşit din caponieră, fiindcă s-a speriat grozav. 
Domnul comandant v-a rugat pe înălţimea voastră să vă duceti 
acolo să-l ajutaţi. 

Zvonariov străbătu în goană incinta fortului, peste care 
plouau grenadele, şi se adăposti în cazarma din dos. Acolo îl 
întâlni pe Frolov, voios ca întotdeauna. 

— Totul a ieşit cum nu se poate mai bine. Nici nu mă 
aşteptam la un succes atât de rapid şi decisiv. Mai cu seamă 
ne-a venit în ajutor explozia unui depozit de piroxilină al 
japonezilor. Au fost ucişi foarte mulţi inamici. Tiraliorii au să 
arunce grenade prin ambrazuri; pe dumneata te rog să-l 
schimbi pe luniţki şi să ataci dinspre galeria contraescarpei. 

— Am înţeles! spuse praporşcikul, salutând, şi cobori spre 
interiorul poternei. 

Abia făcu însă câţiva paşi când, deodată, o rafală de 
mitralieră răpăi de-a lungul galeriei; gloanţele izbeau pereţii de 
beton ţăcănind răsunător. Praporşcikul se repezi îndărăt, 
aşteptând încetarea tirului. 

— Înălţimea voastră, mitraliera trage fără răgaz de aproape 
un ceas. Trebuie să se aducă un tun ca s-o nimicească, propuse 
unul dintre tiraliori. 

Dinspre caponieră detunară una după alta două grenade şi 
mitraliera amuţi. 

— Au lovit-o prin ambrazură, îşi zise praporşcikul. Să 
mergem, le spuse el tiraliorilor. 

În galeria contraescarpei era aproape întuneric. Doar două 
felinare puse în firidele ambrazurilor luminau slab hruba 
boltită, în fundul ei mai mulţi tiraliori se pitiseră după un 
parapet de saci cu pământ. luniţki se trântise jos nu departe de 


506 


ei. Ori de câte ori avea de dat un ordin, făcea semn cu mâna, 
chemând ostaşii la el. Tiraliorii se lăsau în genunchi, lângă 
ofiţer şi primeau dispoziţiile necesare. Porucikul nu ridica nici 
măcar capul de la pământ şi tresărea speriat la detunăturile 
grenadelor. 

Zvonariov se apropie de el şi-i transmise ordinul lui Frolov. 
luniţki îl copleşi de mulţumiri şi, se târî de-a buşilea spre 
spatele poziţiei. 

— N-ar strica să te ridici! îl sfătui praporşcikul. 

— Paza bună trece primejdia rea! răspunse porucikul, 
îndepărtându-se repede în patru labe. 

— Tare nevricos e dumnealui! zise un tiralior, privind cu un 
zâmbet poziţia caraghioasă a ofițerului. Ehei, când e linişte să-l 
vezi ce fudul se ţine! Cum nu l-ai salutat îndată - cum te-a şi 
cârpit peste bot! 

— Ce a fost a fost; acu’ nu le mai dă mâna domnilor ofiţeri să 
batjocorească obrazul ostaşului... Gloanţele pot să lovească şi 
din spate, adăugă veninos un alt tiralior. 

— Unde sunt japonezii şi cum aveţi de gând să-i alungaţi? îl 
întrerupse Zvonariov. 

— Aşteptăm până încep ai noştri din şanţ să zvârle grenade; 
atunci izbim şi noi, răspunseră tiraliorii. 

Hotărârea lor nu-i plăcu lui Zvonariov. 

— Înainte! ordonă el, şi cu arma în mâini, sări pe traversă. 
Tiraliorii îl urmară. 

Asurziţi, zăpăciţi, japonezii fură dezarmaţi la iuţeală. Curând 
după aceea, toată partea dreaptă a caponierei, rămasă 
întreagă, se afla în stăpânirea tiraliorilor. 

Urmărindu-i pe japonezii care fugeau, ruşii năvăliră într-un 
şanţ de comunicaţii, care ducea în spatele poziţiilor inamice, 
dar fură întâmpinați cu foc de mitralieră. Se întunecase de-a 
binelea. În şanţul îngust, pe o mică porţiune, se încleştă o luptă 
la baionetă pe viaţă şi pe moarte. Luptătorii se izbeau cu patul 
armei, cu pumnii, se spintecau cu baioneta, se muşcau, se 
sugrumau... Deasupra locului încăierării stăruia o larmă 
cumplită din care răzbăteau când şi când gemete şi înjurături. 

Deodată, înaintea lui Zvonariov răsări silueta lui Frolov. 

— Am dat ordin să se aducă un tun de câmp şi să se tragă în 
plin cu mitralii, spuse porucikul. 

— Bine, dar în întuneric nu poţi să vezi, care-s ai noştri şi 


507 


care-s inamicii. 

— Las” că se descurcă ostaşii şi matrozii; chibzuiesc ei mai 
bine ca noi, ce şi cum. 

Zvonariov trecu prin galeria contraescarpei şi prin poternă 
ieşind în mica incintă a fortului, unde, de-a lungul parapetelor, 
fuseseră amplasate tunurile de contraasalt. Acolo îl zări pe 
Vitgheft cu marinarii lui. Micimanul fusese rănit la amândouă 
mâinile, dar rămăsese la post, continuând să conducă acţiunile 
tiraliorilor şi ale matrozilor. 

— Coborâţi pe braţe un tun în şanţul de la gorjă şi puneţi-l 
acolo în bătaie, aşa cum o să vă arate praporşcikul. Luaţi vreo 
duzină-două de mitralii cu încărcături. O să vă dea o mână de 
ajutor matrozii şi tiraliorii. 

Ostaşii puseră mâna la iuţeală pe unul din tunuri şi-l traseră 
spre trecerea către şanţul din dos. Zvonariov abia se ţinea după 
ei. În şanţul gorjei se adunară lângă tun toţi servanţii: patru 
canonieri şi un gradat. Tot acolo se mai aflau vreo şase tiraliori 
şi matrozi, cu mitralii şi cu pachetele de pulbere în mâini. 

Nici nu aduseră bine tunul la locul lui, că şi fură răniţi mai 
mulţi soldaţi şi matrozi. În ciuda greutăților, tunul fu totuşi pus 
în bătaie. Nu departe de el se stârni o încăierare. Tragerea 
încetase aproape cu totul; se auzeau numai răcnete răzlețe, 
gemete şi înjurături. 

— Banza-ai! răsună prin întuneric, undeva pe sus. 

Tiraliori şi matrozi, întâi unul câte unul, apoi în grupuri, 
veneau fugă înapoi şi se ascundeau în aripa caponierei rămasă 
întreagă. O parte din ei se retraseră în şanţ. 

— Ne biruie japonezul, înălţimea voastră! strigă speriat un 
tunar. 

Praporşcikul vedea şi el că primejdia creştea cu fiece clipă. 
Garnizoana fortului se împuţina tot mai mult. In lumina 
şovăielnică a unui proiector, se desluşeau coloane inamice care 
se apropiau. Nu mai era timp de aşteptat. 

— Încărcaţi! comandă Zvonariov. 

— E încărcat de mult, răspunse ochitorul. 

— Foc! 

Din tun ţâşni un snop de flăcări şi de mitralii care şuierară în 
zbor. Tunul sări înapoi, dar fu imediat tras la loc. 

— Prea sus! Le-a trecut pe deasupra capetelor, murmură 
ochitorul; trebuie să ochim mai jos. 


508 


— Foc! răcni cumplit praporşcikul văzând baionetele 
japoneze sclipind la vreo douăzeci de paşi. 

De astă dată, mitraliile izbiră în plin masa de oameni. 
Japonezii scoaseră un urlet prelung şi se opriră. 

Profitând de acea clipă de şovăială, tunul mai trase de două 
ori, maturând şirurile dinainte ale atacatorilor. Incurajaţi de 
această izbândă, tiraliorii şi matrozii se năpustiră din nou 
asupra inamicului. Zvonariov voi să mai tragă un foc, dar în 
aceeaşi clipă tunul explodă. Pentru a trage repede, nu se mai 
ştersese ţeava tunului şi în culata lui rămăseseră spărturi încă 
incandescente din cartuşul şrapnelului tras. In pripă, 
încărcătorul nu le observase şi vârâse un nou cartuş cu pulbere 
care făcuse imediat explozie în tunul cu închizătorul deschis. 
Toţi servanţii piesei fură omorâţi. Zvonariov fu zvârlit la o parte 
şi se alese cu arsuri uşoare la obraz şi la mâini. Japonezii 
profitară de cele câteva clipe de confuzie şi se năpustiră din 
nou la atac. 

Tiraliorii şi matrozii o luară la goană spre caponieră. 
Urmărindu-i, japonezii se revărsară valvârtej prin şanţuri. 
Praporşcikul se ridică de jos şi o rupse la fugă spre şanţul 
lateral din stânga, oprindu-se tocmai lângă cazarmă. Abia acolo 
îşi dădu seama că pierduse căciula, sabia şi binoclul. Pipăindu- 
şi faţa, constată cu mirare că sprâncenele, mustăţile şi bărbuţa 
îi dispăruseră. După ce-şi mai trase răsuflarea, intră agale în 
cazarmă. Lângă uşă însă era cât pe ce să fie dat peste cap de 
matrozi şi de tiraliori, care sub comanda lui Vitgheft alergau 
grăbiţi spre şanţul lateral din dreapta. 

— Cum, dumneata eşti? exclamă micimanul apropiindu-se de 
praporşcik. Adineauri mi s-a raportat că ai fost rupt în bucăţi 
când a explodat tunul şi mi s-a arătat drept dovadă căciula 
dumitale însângerată. E pe masă, în cazemata ofiţerilor. 

— Cum, tunul a explodat? întrebă mirat Zvonariov. Credeam, 
că a căzut vreo grenadă în pachetele de pulbere de lângă el şi 
că ele au sărit în aer. Am fost trântit la pământ şi m-am ales cu 
câteva arsuri uşoare. 

— Intră în cazarmă. Acolo ai să fii pansat. În primul rând, 
însă, cere de la Gorbatovski întăriri urgente. Frolov a fost din 
nou rănit, dar nu vrea să plece din caponieră. Eu voi căuta să 
stăvilesc răspândirea japonezilor prin şanţuri, iar dumneata ia 
provizoriu comanda tunurilor din incinta fortului, spuse 


509 


micimanul. 

După ce-şi pansă la iuţeală obrazul şi mâna stânga, arsă, 
praporşcikul se duse la telefon. Strigând disperaţi, ostaşii se 
sileau să transmită raportul asupra situaţiei din fort, dar se 
auzea foarte slab. Zvonariov hotări să trimită la comandament 
pe agentul său de comunicaţie şi scrise un bileţel pentru 
Stepanov. 

— Au plecat până acum trei oameni, dar nici unul nu s-a 
întors. Se pare că n-au ajuns, spuse agentul de legătură, virând 
biletul în manşeta mantalei. O iau de-a dreptul peste şanţurile 
de legătură - poate am să răzbesc. Dacă izbutesc, într-un sfert 
de ceas sunt la comandament. Dădu hotărât din cap şi plecă. 

— Neiînfricat om e Olenin ăsta! A fost rănit de trei ori şi tot 
îşi pune pielea la bătaie, spuse telefonistul cu admiraţie. 

Zvonariov ieşi în incinta fortului. Aceasta era viu luminată de 
fascicolul unui proiector care se oprise drept asupra ei. 
Bombardarea  fortului încetase cu desăvârşire, japonezii 
temându-se să nu lovească în trupele proprii care dădeau 
asaltul. În dreapta şi în stânga fortului era însă angajat un duel 
de artilerie destul de viu între bateriile japoneze de asediu şi 
acelea ale fortăreței. 

Praporşcikul ascultă îngrijorat vuietul luptei. În şanţuri 
detunau puşti, explodau grenade, lărmuiau sute de oameni. 

Situaţia aceasta nehotărâtă ţinu cam o jumătate de ceas. În 
sfârșit sosi în goană un tiralior, anunțând că veniseră rezervele: 
o companie de marinari şi două secţii de tiraliori cu două 
mitraliere. Aceste întăriri fură aruncate imediat în luptă. 

Cu toată vigoarea contraatacului ruşii nu izbutiră însă să 
alunge inamicul din fort: japonezii rezistau cu dârzenie în şanţ. 
Spre zorii zilei lupta încetă. Ofițerii se adunară în cazemata lor. 
Rănit de trei ori în cursul nopţii, Frolov şedea într-o rână pe 
patul lui şi, stăpânindu-şi slăbiciunea şi durerea, dădea mai 
departe felurite ordine. Zvonariov, pe care-l usturau arsurile îşi 
expuse părerea cu privire la continuarea rezistenţei în şanţuri. 

Vitgheft, pe care îl durea rău umărul rănit, se plimba tăcut 
prin intervalul îngust dintre masă şi paturile de campanie. 
Locotenentul Morozov, care sosise cu întăririle, era teafăr şi 
nevătămat. 

— Totuşi, Serghei Vladimirovici, hotări Frolov, am să te rog 
să te duci la bateriile fortăreței de unde se văd bine şanţurile în 


510 


care s-au cramponat japonezii, şi să le ceri artileriştilor să 
deschidă focul asupra lor. Peste vreo două zile, când ţi se mai 
vindecă faţa, sper să te văd din nou aici. 

Praporşcikul ieşi imediat din mult încercatul fort. Istovit 
după acea noapte zbuciumată, chinuit de arsuri, păşea întins, 
adăpostindu-se tot timpul după Zidul chinezesc şi, spre mirarea 
lui, se pomeni deodată lângă bateria B, în loc să ajungă la 
Bolşoie Orlinoe Gnezdo, aşa cum intenţiona. 

— Dar ce ai păţit, amice? îl întrebă Boreiko strângându-i 
mâna. Amazoana ta te-a zugrăvit astfel? 

Zvonariov îi povesti ceea ce se petrecuse în fort. 

— Aşa! Hai să chibzuim împreună cu ce am putea să-l ajutăm 
pe Frolov, răspunse porucikul. 

Cei doi ofiţeri ieşiră din cazemată. Din baterie, se vedeau 
împrejurimile fortului, dar şanţurile nu. 

— Numai de la Bolşoie Orlinoe Gnezdo ai putea să-i vezi pe 
japonezi, spuse Boreiko, dar acolo nu mai sunt de mult tunuri. 
Cea mai apropiată baterie este Maloie Orlinoe Gnezdo. De 
acolo trebuie să se tragă asupra japonezilor, cu ajutorul unui 
observator instalat pe culmea Bolşoie Gnezdo. Am să trimit 
îndată într-acolo un curier cu câteva rânduri. Intre timp, 
Melnikov o să te panseze din nou, mai acătării, că, doamne- 
fereşte, ar putea să te vadă Varia şi să-ţi dea paşaportul. 

— Chiar şi fără asta, între noi s-a sfârşit totul. 

— Dar ce v-a apucat? 

Zvonariov tăcea încurcat. 

— A, pesemne că te-ai întâlnit cu Akinfieva şi apriga 
amazoană a fost geloasă, nu? ghici porucikul. 

— Cam aşa ceva... adeveri praporşcikul şi-şi povesti 
necazurile. 

— Ei, cu asta nu sunt de acord, spuse Boreiko, surprinzător 
de serios. O iubesc pe Varia, o sărut pe Nadia, mă gândesc la 
Lola! Asta, frate, nu e dragoste, ci aiureală curată. Alege-ţi o 
singură femeie şi nu te mai uita la altele! încheie Boreiko 
încruntat. 

Zvonariov îl privea cu mirare, văzându-l pe neaşteptate într-o 
lumină nouă, încă necunoscută. Melnikov sosi cu pansamente, 
întrerupându-le discuţia. Schimbarea pansamentului fu nespus 
de chinuitoare. Arsurile nu erau profunde, dar acopereau o 
mare parte a feţei. 


511 


— Peste o săptămână nici nu se mai cunoaşte! Ba o să arătaţi 
şi mai frumos, înălţimea voastră, îl consolă felcerul. 

Doborât de oboseală, praporşcikul se culcă pe un pat de 
campanie şi adormi îndată. Boreiko dădu ordin să nu fie 
deranjat şi se duse el însuşi la Orlinoe Gnezdo, ca să organizeze 
tirul asupra japonezilor cuibăriţi în şanţurile fortului 2. 


Capitolul VI 


Zvonariov rămase mai multe zile în bateria B, ajutându-l pe 
Boreiko. Deşi bateria nu era prea potrivită pentru odihnă, 
praporşcikul n-avea chef să se ducă în oraş, iar la Zaliternaia se 
afla Cij, şi numai vederea acestuia îl scotea din sărite. 

Praporşcikul îşi trecea vremea fabricând grenade în 
cazemata de la marginea bateriei unde se amenajase un 
laborator în acest scop. Grenadele se confecţionau foarte uşor: 
tuburile proiectilelor de 37 şi 47 milimetri, trase, erau umplute 
cu piroxilină, li se amorsa un fitil de aprindere şi grenada era 
gata. 

Blohin făcea pe şeful de laborator. Se ţinea după praporşcik 
ca o umbră, dându-i un mare ajutor în toate iniţiativele. 

Ofițerii mâncau la cazan împreună cu soldaţii. Mulțumită 
rezervelor strânse, hrana în bateriile B şi Zaliternaia era 
satisfăcătoare. Totuşi, Zvonariov ducea dorul prânzurilor Varei. 
Din ambiţie nu căuta să amintească Varei despre existenţa lui; 
or, se părea că fata hotărâse serios s-o rupă cu el. Boreiko 
împărțea frăţeşte cu praporşcikul tot ce avea. 

Într-o seară, Haritina îşi făcu apariţia în baterie, împreună cu 
Vasea: într-o manta japoneză, lungă până la călcâie, cu o şapcă 
veche de general, cu brasarda Crucii-Roşii la mânecă, băiatul 
arăta de-a dreptul impunător. 

Nu-l recunoscuse pe Zvonariov şi-l privea pieziş, cu 
neîncredere. 

— Noroc, Vasea! îl salută praporşcikul. 

— A, Serghei Vladimirovici, dumneavoastră sunteţi? strigă 
Vasea bucuros. De când vă caută tanti Varia: a fost şi la 
comandament, şi la şcoala Pușkin. Vai, ce bine o să-i pară când 


512 


o să-i spun! 

— Ba să nu-i spui de loc, îl preveni Zvonariov: mâine plec de 
aici. 

— Nu-l asculta, puiule, interveni Boreiko. Să-i spui lui tanti 
Varia, că eu şi Seriojenka murim de foame de când nu ne mai 
trimite de mâncare. Şi chiar dacă pleacă praporşcikul, rămân 
eu aici, aşa că să n-aibă grijă: înfulec totul într-o clipă. 

— Dar de ce să luaţi ce-i al altuia? Când plec cu sufertaşele, 
tanti Varia îmi spune totdeauna să nu vă dau nimic - hăpăie tot 
ursul ăla, zice, iar Serioja nu se alege cu nimic, turuia Vasea. 

Zvonariov râdea să se prăpădească, iar Boreiko, holbându-se 
fioros, răcni: 

— Stai că-ţi arăt eu ţie urs, de n-ai s-o poţi duce. 

Băiatul ţopăia vesel. 

— Serioja, hai, fă o epistolie de pocăință către amazoana ta, 
propuse Boreiko: poate că mâine om mânca şi noi pe săturate. 

Praporşcikul scrise câteva cuvinte pline de căldură, rugând-o 
pe Varia să nu-i mai trimită de mâncare, întrucât el rătăcea de 
colo-colo în fiecare zi. 

Luând biletul, băiatul îl vâri grav în şapcă, şi dădu să plece, 
dar Haritina îi spuse să mai stea puţin. 

— Boris Dmitrievici, am venit la dumneavoastră! i se adresă 
ea lui Boreiko. Pentru Dumnezeu, înduraţi-vă, apăraţi-ne de 
vrăjmaş! Nu mă lăsa-n pace, se tot leagă de mine, îmi spune tot 
felul de porcării. Se ţine de capul omului meu fără să aibă vreo 
vină, îl scoate sub arme, şi chiar în faţa postului de observaţie, 
ca să mi-l împuşte japonezii. Ieri, un glonţ i-a găurit lui 
Egoruşka poala mantalei; azi, poate să-l omoare pe loc. 

— Pot să-i dau eu ordin lui Cij? E mai mare în grad ca mine 
- n-o să mă asculte. Du-te la generalul Belii sau, mai bine, la 
Varia. Povesteşte-i totul; ea o să-i spună lui taică-său, o sfătui 
porucikul. 

— Până apucă domnu' gheneral să facă ceva, ştabs-căpitanu 
prăpădeşte toţi ostaşii de la Zaliternaia. 

— Serioja, du-te tu pe acolo şi încearcă să-i bagi secăturii 
minţile în cap! 

— Nici n-o să stea de vorbă cu mine. Nu mă poate suferi. 

— Serghei Vladimirovici, poate că treceţi aşa, ca din 
întâmplare, pe la postul de observaţie. Domnul ştabs-căpitan 
scoate sub arme în faţa postului pe cei pedepsiţi, pe urmă şade 


513 


în turela blindată şi se uită. Curat diavol, nu om, spuse Haritina 
cu aprindere. 

Zvonariov îi făgădui că va veni la Zaliternaia chiar a doua zi. 

— Ehei, nu scapă Cij teafăr, zise Boreiko, după ce Haritina şi 
Vasea ieşiră. O să-i facă de petrecanie soldaţii. 

A doua zi, praporşcikul porni spre Zaliternaia. Ajuns aproape 
de baterie, Zvonariov zări trei ostaşi scoşi sub arme, doi din ei 
fiind larţev şi Zaiaţ. Cij se plimba prin faţa lor. 

— Vă învăţ eu minte lepădăturilor! Aşa o să vă cânte cucul; v- 
aţi dezmăţat de tot, ticăloşilor! spumega el, vânturându-şi 
pumnul pe sub nasul ostaşilor. 

La o comandă a lui aceştia făcură o întoarcere pe loc şi 
porniră spre postul de observaţie, aşezat pe creasta colinei 
Zaliternaia. 

— Vă opriţi la o sută de paşi înaintea postului! le strigă Cij 
din urmă. Noroc, Serghei Vladimirovici! strigă el prietenos 
praporşcikului. Ce mai e nou? 

— Se pare că începe o nouă ofensivă asupra fortăreței. De 
aceea, se recomandă să nu se trimită ostaşii departe de baterii. 
Mai ştii, ceasul rău!? Japonezii ar putea să asalteze Zaliternaia 
ca în august. Atunci fiecare om va fi preţios, răspunse 
Zvonariov. 

— Cu ce treburi ai venit la Zaliternaia? întrebă Cij. Eu zac 
aici în frig şi în umezeală, lângă treizeci de păduchioşi şi o târfă 
întinsă de toţi. N-ai vrea să pui o vorbă bună pentru mine pe 
lângă excelenta sa, viitorul dumitale socru? 

— N-am intenţia să devin ginerele lui Belii, răspunse 
praporşcikul cu răceală. 

— Serghei Vladimirovici, la ce bun să faci pe discretul? Toată 
lumea din Arthur ştie c-o să te căsătoreşti cu mademoiselle 
Belaia. 

În clipa aceea zăriră pe doi dintre cei trei tunari pedepsiţi, 
coborând povârnişul cu al treilea pe braţe. 

— Parcă aduc un mort. N-o fi Egoruşka al meu? ţipă Haritina, 
ieşind din bucătărie şi repezindu-se înaintea lor. 

Praporşcikul o urmă grăbit. Cel rănit era Zaiaţ. Fusese lovit 
în şold de un glonţ, chiar când se oprise cu arma pe umăr în 
locul ordonat de ştabs-căpitan. Era în nesimţire. Picături mari 
de sânge cădeau pe pământ din rana pansată în pripă. 
Zvonariov îi pipăi pulsul care aproape că nu se mai simţea şi 


514 


ordonă să fie dus în adăpostul ofiţerilor. Cij se opuse însă cu 
hotărâre: 

— Se preface, scârbă de jidov! bodogănea el. Las că stă 
foarte bine şi în bucătărie. Voi, duceţi-vă înapoi. Hai, marş! 
ordonă el lui larţev şi celuilalt ostaş. 

— Împuşcaţi-ne pe loc, înălţimea-voastră, dar nu ne mai 
ducem acolo în calea gloanţelor! răspunse larţev, posomorât. 

— Ce-e-e? răcni ştabs-căpitanul. Te cotonogesc! Şi el se 
repezi la ostaş, cu pumnii ridicaţi. 

Scos din sărite, revoltat, Zvonariov se repezi între larţev şi 
Cij. 

— Praporşcikule, cum îndrăzneşti să mă împiedici să 
pedepsesc un soldat?! zbieră Cij. 

— Bătaia nu este prevăzută printre pedepsele disciplinare, 
răspunse Zvonariov, abia mai stăpânindu-se. Şi apoi, o 
asemenea purtare faţă de soldaţi nu e demnă de un om 
civilizat. 

— Tăcere! La o parte! răcni ştabs-căpitanul şi se repezi din 
nou la larţev, dar Zvonariov nu-l lăsă, apucându-l de braţ. 

Cij se smuci, îşi eliberă mâna, scoase revolverul şi-l îndreptă 
asupra praporşcikului. Iarțev îl lovi cu toată puterea peste 
mână. Detună un foc. Glonţul trecu pe alături de praporşcik. 
Atunci Cij, cu obrazul schimonosit de ură, trase încă două 
focuri în pântecul lui Iarţev. Cu un geamăt, ostaşul se prăbuşi 
la pământ. In aceeaşi clipă Haritina sări la ştabs-căpitan, îl 
apucă de gât şi-l dădu grămadă. 

Soldaţii care sosiseră în goană la auzul împuşcăturilor îl 
duseră în adăpost pe băsmuitorul rănit mortal şi abia izbutiră 
să smulgă mâinile tinerei femei din beregata lui Cij, căruia îi 
stâlcise şi-i zgâriase obrajii. 

— O armă! horcăia căpitanul: trebuie să spăl cu sângele 
acestei târfe insulta ce mi s-a adus. 

— Domnule ştabs-căpitan, eşti arestat, declară Zvonariov. 
Duceţi-l în adăpost şi puneţi o santinelă la uşă, ordonă el 
tunarilor. 

Cij încercă să opună rezistenţă, dar fu înşfăcat de doi ostaşi 
zdraveni, care îl târâră în adăpost. 

Zvonariov îi telefonă lui Boreiko povestindu-i cele întâmplate 
şi-l întrebă ce e de făcut. 

— Japonezii se pregătesc să asalteze forturile şi redutele. Ia 


515 


comanda lui Zaliternaia şi apoi raportează-i lui Belii totul. Vezi 
să nu încerce Cijik:s să zboare că se iau soldaţii după el şi-l fac 
fărâme. 

— Păi, sunt gata eu însumi să-i fac felul! 

— Linşaj în nici un caz! îl preveni Boreiko. 

Zvonariov intră în adăpost, la răniţi. Zaiaţ îşi venise în fire şi 
gemea înfundat. larţev era în agonie. Haritina plângea încet 
lângă el. 

— Se poate să nu plătească ştabs-căpitanul pentru omorul de 
astăzi? întrebă artelnicul cu glas abia auzit, recunoscându-l pe 
Zvonariov. 

— Oricum ar fi, până aici i-a fost: de mâna mea are să moară 
blestematul ucigaş! strigă Haritina. După aia, îmbrac iar haina 
ostăşească! 

Bubuitul tunurilor îl sili pe Zvonariov să alerge la postul de 
comandă. 

Sună telefonul; de la statul-major al frontului fu transmis 
ordinul de a sprijini cu foc luneta Kuropatkin. 

Chiar primele obuze trase de la Zaliternaia nimeriră în plin. 
Coloanele de asalt ale japonezilor se culcară la pământ şi apoi 
începură să se replieze. 

Bateriile vecine se alăturară curând Zaliternaiei şi japonezii o 
luară la goană în neorânduială. Artileria rusească îi urmări cu 
foc. Spre orele trei după masă, asaltul era respins pe toată 
întinderea sectorului. 

Profitând de liniştea care se lăsase, praporşcikul se îndreptă 
spre baterie. Incă de departe auzea plânsul şi bocetele 
Haritinei. larţev murise. Lângă bucătărie, Belonogov şi alţi 
câţiva ostaşi îi făceau la iuţeală coşciugul. După datina 
încetăţenită, toţi ostaşii de pe Utios, indiferent că muriseră pe 
poziţii ori la spital, erau înmormântați în cimitirul de lângă 
Elektriceski Utios, în spatele unui mic dâmb stâncos pe malul 
mării. În timpul asediului, acolo răsăriseră câteva zeci de 
morminte străjuite de cruci scunde. 

Veniră ostaşi şi din bateria B ea să-şi ia rămas bun de la 
răposat. Sosi şi Boreiko. Privindu-l îndelung pe larţev, făcu o 
plecăciune până la pământ. 

— lartă-mă, băsmuitorule, dacă te-am supărat uneori, fără de 
voie, rosti el îndurerat. Cu ucigaşul tău, ne răfuim noi. 


35 Joc de cuvinte: cij - scatiu (|. rusă) (n. t.). 


516 


Apoi se întoarse spre Haritina şi o mângâie pe cap. 

— Linişteşte-te, eşti tânără, îţi mai găseşti tu un om pe placul 
inimii. 

Blohin îşi luă repede rămas bun de la Iarțev, dar zăbovi o 
vreme, şoptind ceva la urechea Haritinei. 

Observând o foială suspectă în baterie, Cij ceru să vină 
Zvonariov. Praporşcikul sosi. 

— Ca mai mare în grad, îţi ordon să-mi dai imediat drumul 
din arestul ilegal, altfel voi recurge la forţa armelor, îl ameninţă 
ştabs-căpitanul. 

— La cea mai mică nesupunere faţă de santinele, vei fi 
împuşcat pe loc, răspunse Zvonariov. 

Ştabs-căpitanul îl privi uluit. De obicei blajin, delicat, sfios, 
praporşcikul folosise pe neaşteptate tonul lui Boreiko. Până şi 
chipul de obicei prietenos, zâmbitor al praporşcikului, era acum 
posomorât de nepătruns. 

— Blohin! strigă Boreiko. Îţi dau sarcina să-l păzeşti pe 
arestat până vor veni cei de la comandament să-l ridice. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! N-aveţi grijă, nu fuge 
nicăieri. Poate numai pe lumea cealaltă, răspunse soldatul, 
întunecat, şi ridicându-şi pe umăr arma japoneză de captură se 
postă la intrarea adăpostului. 

Spre seară, se dezlănţui un nou asalt. 

Japonezii revărsară o ploaie de obuze asupra zidului 
Chinezesc şi peste bateriile din linia a doua, din care făcea 
parte şi Zaliternaia. O puzderie de schije şuierau, zburând în 
toate părţile. 

Zvonariov ordonă soldaţilor să se ascundă în adăpost, el 
rămânând mai departe la observator. Bombardamentul încetă 
abia când se înnoptă şi praporşcikul se întoarse la baterie. 
Acum, mai rămânea o problemă de rezolvat: ce să facă cu Cij? 
Trimisese în cursul zilei un raport la Comandamentul Artileriei, 
dar nu primise încă nici un răspuns. Ştabs-căpitanul îl chemă 
din nou şi-l întrebă ce avea de gând să facă cu el. În atitudinea 
lui nu mai rămăsese nici urmă din îngâmfarea de până atunci. Îl 
rugă slugarnic să îndepărteze santinelele, în special pe Blohin. 

— Banditul ăsta o să-mi taie negreşit gâtul la noapte, spunea 
el. Măcar daţi-mi înapoi armele ca să mă pot apăra. 

— După regulament, arestaţilor nu li se pot lăsa armele. 
Blohin, fii cu ochii în patru! ordonă Zvonariov. 


517 


— Am înţeles! Înălţimea voastră poftiţi în adăpost, rosti 
soldatul şi îl împunse cu baioneta în pântec pe Cij. Acesta ţipă 
ca din gură de şarpe şi sări îndărăt. 

— Copăcel, domnule Cij. Doamne, fereşte - te împiedici şi 
cazi, spuse praporşcikul ironic. 

Ştabs-căpitanul trânti furios uşa. 

Zvonariov hotărî să rămână peste noapte într-unul din 
adăposturile soldaţilor. Curând, se întoarseră de la Utios ostaşii 
care îl petrecuseră pe Iarţev în ultimul său drum; o dată cu ei 
sosi şi Haritina. Nu mai plângea. Era aspră şi tăcută. 

— Să trăiţi! Gata şi la ordinele dumneavoastră! raportă 
Rodionov ivindu-se pe neaşteptate înaintea lui Zvonariov. 

— Sofron Timofeevici! exclamă bucuros praporşcikul. Ei, te- 
ai făcut bine? 

— Da; aproape pe deplin. Căpitanul a răposat azi la Utios. Pe 
jumătate putrezise de scorbut. 

Aflând vestea morţii lui Jukovski ostaşii se închinau: 

— Dumnezeu să-l odihnească... A fost ca un părinte pentru 
noi, nu se ţinea de capul nimănui d-a surda, spuneau ei. 

— De ce or muri oamenii buni iar o jivină ca Cijik al nostru 
trăieşte, ba mai ucide şi alţi oameni? se întrebă lurkin, 
îngândurat. 

— Las că-i sucim noi gâtul! răspunse Blohin. 

Praporşcikul îl informă prin telefon pe Boreiko despre 
moartea lui Jukovski. Porucikul oftă îndurerat. 

— A fost un om, în toate privinţele, însă prea moale cu nişte 
secături ca Cij, spuse el. 

Târziu de tot, sosi un curier de la Comandamentul Artileriei, 
cu ordinul ca Cij să se prezinte de îndată la generalul Belii. 

Ştabs-căpitanul ceru, înainte de toate, să i se restituie armele 
şi voi să se răfuiască cu Haritina, dar n-o găsi în baterie. De 
ostaşi n-avea curaj să se atingă. Fără să-şi ia rămas bun de la 
Zvonariov, porni pe jos spre oraş. 

Era o noapte întunecoasă, cu ceaţă. Cij nu observă că două 
umbre îl urmăreau îndeaproape pas cu pas. Când ajunse pe 
malul pustiu al lacului Presnoie, în faţa lui răsăriră pe 
neaşteptate doi ostaşi. Ştabs-căpitanul crezu că erau o patrulă 
de noapte şi strigă: 

— Ştabs-căpitanul Cij merge în interes de serviciu la 
Comandamentul Artileriei! 


518 


— Fă-ţi rugăciunea, înălţimea ta; ţi-a sosit ceasul morţii! 
răsună glasul adânc al Haritinei care îmbrăcase din nou haina 
ostăşească. 

— Cum îndrăzneşti, secătură! scrâșni ştabs-căpitanul scoțând 
din buzunar naganul. 

În aceeaşi clipă, însă, al doilea ostaş îl dobori la pământ cu 
patul puştii. 

Ofiţerul îşi vâri faţa în noroi şi guiţă: 

— Fie-vă milă, fraţilor! 

Haritina ochi locul cu grijă şi-şi împlântă baioneta sub 
omoplatul stâng al căpitanului. Un geamăt scurt, un horcăit şi 
totul sfârşi. 

Târâră cadavrul într-o pâlnie apropiată. Blohin îi puse pe 
piept o grenadă şi aprinse fitilul. 

— Acum, Haritina, valea! şopti ostaşul şi amândoi se mistuiră 
în bezna nopţii. O clipă mai târziu, se auzi o bubuitură surdă. 

A doua zi de dimineaţă, o patrulă descoperi cadavrul unui 
ofiţer necunoscut, fără cap şi fără partea de sus a trupului, 
retezată de explozie. 

Ancheta întreprinsă duse la stabilirea identităţii cadavrului, 
constatându-se că moartea fusese provocată de explozia unui 
obuz rătăcit. 

În timpul nopţii, Zvonariov primi ordinul de a se prezenta 
urgent la statul-major al generalului Gorbatovski. Praporşcikul 
se sculă în silă, ieşi din adăpost şi-l chemă pe sergentul major 
Rodionov. 

— Sunt chemat la comandament. la comanda bateriei, 
ordonă el. Dimineaţa, raportezi porucikului Boreiko. 

Era o noapte neguroasă de noiembrie, umezită de lapoviţă. 
Când şi când, răbufneau rafale de vânt. Pe drum se târau 
umbre jalnice de soldaţi, matrozi şi căruţe. După aproape un 
ceas de mers pe jos, Zvonariov ajunse, în sfârşit, la 
comandament. Acolo, cu ochii umflaţi de nesomn, Stepanov 
alerga de la un telefon la altul. Generalul Gorbatovski, privea 
năuc, din pricina oboselii excesive: 

— La fortul 3, au fost răniţi Bulganov şi Solomonov, şi sunt 
pierderi mari de oameni. Au fost trimişi într-acolo matrozii de 
pe Baian în frunte cu locotenentul Soimanov. Du-te imediat şi ia 
comanda întregii artilerii din fort. Japonezii  asaltează 
parapetul; până acum au izbutit să ocupe caponiera şi, în plus, 


519 


s-au instalat în şanţ, îl puse la curent Stepanov pe Zvonariov. 

Praporşcikul ceru permisiunea de a lua cu el în fort câţiva 
ostaşi de-ai lui. Căpitanul aprobă acest lucru cu dragă inimă. 
Zvonariov îi trimise numaidecât lui Boreiko un bilet prin care îl 
ruga să-i trimită pe Blohin, pe lurkin şi pe Lebiodkin. 

Poticnindu-se mai la fiecare pas în întuneric, praporşcikul 
ajunse la destinaţie abia spre ziuă. Se revărsau zorile, ceţoase, 
cenuşii. Colinele din împrejurimi se contopeau cu cerul. 
Lapoviţa se cernea mereu. 

În fort, fu întâmpinat de matrozi şi condus la Soimanov. 

— Japonezii se pregătesc să arunce în aer parapetul frontal, 
îl informă locotenentul îngrijorat. Bocănesc, forfotesc în şanţ. 
Mă tem că explozia poate izbucni dintr-o clipă în alta şi nu ştiu 
ce măsuri să iau. 

— Retrage soldaţii în cazărmi şi spre şanţul de la gorjă. Lasă 
înainte numai santinelele, îl sfătui Zvonariov. 

Locotenentul dădu îndată ordinele necesare. Pe urmă, ambii 
ofiţeri se îndreptară spre incinta fortului. Ajutaţi de tiraliori şi 
de matrozi, tunarii ridicară un parapet din saci umpluţi cu 
pământ. Tot acolo, fură aşezate în bătaie trei tunuri de câmp, 
cu mitralii şi cu săculeţele de pulbere alături. Zvonariov puse 
ca ochitori pe oamenii lui, de la Utios. O dată cu aceştia, venise 
şi Haritina, echipată milităreşte. 

— Înălţimea voastră, daţi-mi voie să rămân şi eu aici, îl rugă 
ea. 

— Cum, iar te-ai îmbrăcat ostăşeşte? întrebă mirat 
Zvonariov. 

— După moartea lui Egoruşka mi s-a urât cu viaţa asta. Am 
hotărât să mă întorc pe poziţii; numai că acum n-am să fiu 
tiralior, ci tunar. 

Matrozii acordară toată atenţia Haritinei. Câte unul chiar 
încercă să-i facă niţică curte, însă fiind puşi la punct precum se 
cuvenea, nenorocoşii curtezani se grăbiră să bată în retragere. 

— Femeie dintr-o bucată! observă Soimanov cu un zâmbet, 
privind-o pe Haritina de departe. 

Dimineaţa se înstăpânise. Soarele de noiembrie îşi revărsa 
razele firave peste împrejurimile Arthur-ului. 

Din sfert în sfert de oră, Zvonariov intra în poterna care 
ducea spre caponiera frontală şi asculta bocănitul din galeria 
subterană. Două santinele urmăreau cu luare aminte tot ce se 


520 


petrecea în şanţ. 

— Îi dă zor gălbejitul. Acuşi-acuşi, aprinde mina, raportau ei 
îngrijoraţi praporşcikului; totuşi nu se clinteau de la post. 

Bocănitul încetă spre orele trei după amiază. Zvonariov îşi 
dădu seama că se apropiase clipa exploziei. Retrase toţi soldaţii 
în cazarma din spate şi ordonă să se încarce tunurile, 
instalându-se el însuşi ca ochitor la tunul 1. 

— Trageţi numai atunci când japonezii vor sări pe parapet, 
ordonă praporşcikul celor trei ostaşi ai săi - Blohin, lurkin şi 
Lebiodkin. 

Se mai scurseră câteva clipe chinuitoare. Zvonariov începu 
să creadă că greşise, crezând că explozia era iminentă; deodată 
însă pământul se cutremură, parapetul din faţă se clătina uşor 
şi se nărui brusc. În aceeaşi clipă un nor gros de fum se ridică 
din şanţul frontal. Era limpede că din pricina burajului 
insuficient suflul exploziei răzbise în şanţ, provocând doar 
surparea parţială a parapetului. 

Îndată ce detună explozia, japonezii se năpustiră la asalt în 
strigăte de banzai. Pe parapetul din faţă îşi făcură apariţia mai 
întâi, doi ofiţeri care arătau soldaţilor drumul cu săbiile. 

— Încă nu deschideţi focul, aminti din nou praporşcikul 
servanţilor săi. N 

Blohin nu putea sta locului de emoție şi nerăbdare. In mâna 
dreaptă ţinea cordeaua tunului, iar în stânga arma japoneză. 
Dinţii lui Iurkin clănțăneau; el îşi rotea cu nelinişte capul, când 
spre praporşcik, când spre japonezi. 

În vremea aceasta pe parapet se iveau tot mai mulţi japonezi. 
Curând acoperiră tot vălul din faţă. Ofițerii lor îşi fluturară 
săbiile şi în interiorul fortului se revărsară câteva sute de 
oameni cu baionetele întinse. 

— Foc! comandă Zvonariov. 

Mitraliile izbiră vâjiind în şirurile dese de atacatori, 
maturând totul în calea lor. Când se risipi fumul, tunarii nu mai 
zăriră înaintea lor decât vreo duzină şi ceva de japonezi. 
Ceilalţi acoperiseră cu trupurile lor toată latura din faţă a 
incintei fortului. 

Trăgând o salvă în plin, marinarii îi culcară la pământ şi pe 
supraviețuitori. 

Tunarii încărcară din nou piesele. Nu trecu mult şi peste 
parapet sări un nou val de atacatori; şi acesta fu însă secerat de 


521 


mitralii. Deşi decimaţi astfel, japonezii nu se descumpăniră. 
Peste câteva clipe, în şanţ răsunară semnalele războinice ale 
goarnelor, contopite cu răcnete asurzitoare: banzai şi o a treia 
coloană de japonezi, mai numeroasă decât celelalte, se revărsă 
în incinta fortului. Pe noii atacatori nu mai putură să-i răpună 
în întregime nici mitraliile, nici salvele de puşcă. În jurul 
tunurilor se încinse o încăierare corp la corp. Împreună cu 
tunarii săi Zvonariov lupta pe viaţă şi pe moarte. Alături de 
praporşcik, Haritina izbea aprig cu baioneta, străpungând mai 
mulţi inamici. Blohin îşi înfipsese mâinile în beregată unui 
ofiţer japonez, silindu-se să-l sugrume, dar asupra lui se repezi 
un soldat şi dacă acesta n-ar fi fost spintecat de Zvonariov cu 
baioneta, soarta lui Blohin era pecetluită. 

Tiraliorii sosiți în ajutor, se năpustiră asupra japonezilor şi-i 
zvârliră înapoi. Urmărindu-i apoi pas cu pas, împreună cu 
marinarii, năvăliră în şanţ şi-i căsăpiră aproape pe toţi cu 
baionetele. 

Amurgul de iarnă pogori devreme. Tunarii şi tiraliorii se 
apucară să strângă numeroasele cadavre care zăceau în incinta 
fortului şi pe parapete. Morţii erau aruncaţi în şanţul din 
stânga şi aşezaţi în stive, ca lemnele, spre a nu stânjeni tirul. 

Haritina îi aduse lui Zvonariov o cutie de conserve, pesmeţi 
şi o sticlă cu coniac. 

— Sunt teferi toţi ai noştri? o întrebă praporşcikul. 

— Toţi; numai că un pocit de japonez aproape că i-a rupt lui 
Blohin nasul cu dinţii. Nici aşa nu era el prea arătos, dar 
acuşica o să fie leit nichipercea, zâmbi ea. 

Curând, se ivi şi Blohin cu faţa pansată, dar cu moralul foarte 
ridicat. 

— Înălțimea voastră, mă gândesc să mă duc într-o 
recunoaştere! declară soldatul. Să vedem dac-oi putea să fac 
vreo ispravă. 

— În noaptea asta nu. Trebuie să reparăm stricăciunile din 
fort, îl domoli Zvonariov. 

Seara, în fort îşi făcu apariţia sacagiul eu butoiul lui de 
patruzeci de vedre tras de doi catâri. Impreună cu el sosi şi 
Vasea cu nelipsitele sufertaşe. 

— Cine ţi-a dat voie să vii încoace? al certă praporşcikul. 
Dacă afla tanti Varia, o păţeşti. 

— V-am căutat la bateria B. Ursu a vrut să-mi ia toată 


522 


mâncarea, dar nu i-am dat-o. Abia am aflat unde sunteţi. 

— Ţi-a dat vreun bilet tanti Varia? 

— Nu, răspunse Vasea cu un zâmbet ghiduş. Lasă-l să 
creadă, a zis, că sunt încă supărată. Când v-a citit scrisoarea, a 
început să joace într-un picior şi m-a trimis la cucoana 
generăleasă Stesseleva să cumpăr o găină. Am făcut eu rost de 
ea şi fără bani, încheie băiatul privind printre gene cu aceeaşi 
expresie şugubeaţă. 

— Cum adică? Ai furat-o? 

— Am prins-o cu undiţa. 

— Cu ce fel de undiţă? 

— D-alea obişnuite, cu care se prinde peşte. Un cârlig cu aţă, 
numai că fără băț. Orătăniile umblă după gard, prin curte. Le 
chem şi arunc cârligul cu o bucată de pâine. Ele vin să 
ciugulească, iar eu trag sfoara. Şi uite aşa - agăţ una în cârlig! 
Apoi o trag peste gard; ea, de bună seamă, cârâie. Atunci, îi 
sucesc gâtul şi-o iau la picior, povestea Vasea sfătos. 

— Ptiu! Când o afla tanti Varia, să vezi ce-ai să păţeşti, îl 
dojeni praporşcikul clătinând din cap a dezaprobare. 

— Numai să nu-i spuneţi dumneavoastră. 

În pofida acestora, supa de găină şi chifteluţele fură foarte 
apreciate de Zvonariov. Haritina îl răsplăti pe Vasea cu câteva 
cutii de conserve găsite la japonezi. 

— Spune-i domnişoarei Varia, să n-aibă grijă de Serghei 
Vladimirovici; să fie liniştită. Ne dă japonezul de mâncare, 
spuse ea zâmbind. 

Vasea se rugă să fie lăsat până dimineaţa în fort: 

— Vreau să-l văd pe mutră-strâmbă, să ştiu şi eu cum arată. 

— Uite, în şanţ zac sute de hoituri; n-ai decât să te duci să-i 
vezi, răspunse Haritina. Aici n-are ce căuta un copil. Când o să 
creşti mare, o să te duci şi tu la război şi o să vezi de toate. 

Băiatul plecă înapoi, dezamăgit, împreună cu sacagiul, 
ducând ca trofee un bidonaş japonez şi un briceag cu mai multe 
lame. 

Noaptea trecu în linişte pentru luptătorii din fort. Înainte de 
a se lumina de ziuă, Zvonariov inspectă posturile. Japonezii 
săpau o nouă tranşee, pe glacis, iar la o aruncătură de piatră de 
ei, ruşii ridicau un parapet din saci cu pământ. Gerul pişca 
bine. Soldaţii se încălzeau, suflându-şi în mâini şi jucând pe loc. 

Ziua, japonezii dădură încă două asalturi, fără elan, şi ele 


523 


fură respinse cu uşurinţă. Tot atât de puţin succes avură 
încercările lor de a pune stăpânire pe fortul 2 şi pe reduta 3. 
Suferind pierderi mari, trupele de asediu se întoarseră pe 
poziţiile de plecare. 

Noul comandant al fortului 3, căpitanul Usenko, un bărbat 
între două vârste, cu mustăţi de zaporojean, nespus de lungi, 
inspectă amănunţit fortificațiile, se prezentă trupei şi luă 
hotărârea de a executa, îndată ce se va înnopta, o incursiune, 
pentru a afla ce se petrece la japonezi. 

Căpitanul Stepanov, care sosi în fort ceva mai târziu, fu de 
părere că era suficient să se trimită în recunoaştere doi-trei 
soldaţi şi nu un pluton întreg, cum intenţiona Usenko. 

— Întrucât praporşcikul Zvonariov cunoaşte mai bine decât 
ceilalţi ofiţeri dispozitivul şi sistemul de apărare al fortului, e 
numit aici comandant provizoriu. Căpitanul Usenko va rămâne 
ajutorul şi locţiitorul lui, dispuse Stepanov. 

Căpitanul făcu o grimasă, dar nu îndrăzni să obiecteze ceva. 
Soimanov îl bătu prieteneşte pe praporşcik pe umăr. 

— Serioja dragă, faci rapid carieră. Te pomeneşti că la 
sfârşitul asediului ajungi cel puţin comandantul fortăreței, dacă 
nu cumva ai să-i iei locul chiar şi lui Stessel! 

Seara, Zvonariov întrebă care dintre tiraliori şi matrozi ar 
vrea să plece în recunoaştere, dar nu se oferi nimeni. Atunci, 
ieşiră înainte Blohin, lurkin şi Haritina. 

— Înălţimea voastră, tare ne place să ne jucăm de-a v-aţi 
ascunselea cu gălbejiţii, rânji Blohin. 

Praporşcikul încercă s-o facă pe Haritina să renunţe la 
intenţia ei, dar nu izbuti. 

Târziu după miezul nopţii, cei trei cercetaşi ieşiră prin şanţul 
din spatele fortului şi începură să se târască spre japonezi. 
Zvonariov se urcă pe taluzul exterior al şanţului din dreapta, 
împreună cu un pâlc de tiraliori şi de matrozi. Observând 
înaintarea cercetaşilor, aşteptau gata în orice clipă să-i ajute. 
La început, era linişte peste tot; doar ici şi colo izbucnea câte o 
împuşcătură. Deodată, la japonezi lătră un câine şi după el, 
încă unul. 

— I-au simţit, jigodiile! şoptiră neliniştiţi tiraliorii. 

Câinii tăcură însă curând. Se scurseră câteva clipe 
apăsătoare. Deodată, spre dreapta se auzi o detunătură urmată 
de strigăte şi se dezlănţui un viu schimb de împuşcături. 


524 


„S-au ars”, gândi Zvonariov. 

— Băieți, fiţi cu ochii în patru, vedeţi unde-s ai noştri! le 
strigă el ostaşilor. 

Chiar şi fără îndemnul lui, tiraliorii, scrutau cu încordare 
bezna dimprejur. Pe fondul cerului întunecos trecu o umbră. O 
clipă după aceea se apropie Blohin gâfâind. 

— Haritina a fost rănită; nu e departe; ajutaţi-mă s-o aduc 
încoace, vorbi el răguşit şi abia trăgându-şi răsuflarea. 

O mânecă a mantalei lui Blohin era ruptă şi se întuneca 
treptat la culoare. 

— Ce ai? Eşti rănit? întrebă Zvonariov. 

— N-aveţi grijă, înălţimea voastră, m-a atins oleacă. Numai s- 
o scăpăm pe Haritina... 

Gloanţele ţiuiau prin aer, ţăcănind sec în pământul îngheţat. 
Soldaţii şovăiau. 

— Să aşteptăm oleacă, înălţimea voastră, până se mai 
astâmpără stârpitura, zise unul. 

— După mine! rosti deodată Zvonariov şi sări peste parapet. 

Blohin fu numaidecât lângă el. 

Alergară vreo douăzeci de paşi. Ostaşul se opri. 

— E pe aici pe undeva, înălţimea voastră, dar nu se vede prin 
întuneric. Haritina, unde eşti? o strigă el cu jumătate de glas. 

Cuvintele îi fură acoperite de Împuşcături. Praporşcikul se 
lăsă la pământ şi începu să bâjbâie de colo-colo. În sfârșit mina 
lui dădu peste ceva. 

— Haritina, dumneata eşti? întrebă el încet. 

Se auzi un geamăt slab. Era tânără femeie. Zvonariov o luă în 
braţe şi se repezi cu ea spre şanţ. Nu apucă să facă însă nici 
zece paşi, şi simțind deodată o izbitură puternică în picioare, se 
prăbuşi la pământ scăpând jos povara. Haritina oftă adânc, şi 
amuţi. Praporşcikul încercă să se ridice, dar simţi cu mirare că 
picioarele nu-l ascultau. Şi le pipăi. Pe palmă i se prelinse un 
lichid fierbinte, lipicios. 

„Sunt rănit”, îl săgetă un gând, şi în aceeaşi clipă simţi că îl 
părăsesc puterile. 

— Haritina! şopti el, abia auzit, dar nu căpătă nici un 
răspuns. 

Încordându-şi toate puterile, Zvonariov începu să se târască 
spre fort. Peste puţin, se prăbuşi într-o pâlnie adâncă de obuz. 

O 


525 


Varia fierbea instrumentele în sala de operaţii, când, pe 
neaşteptate, Vasea se ivi gâfâind înaintea ei. Era cu mantaua 
lui japoneză, cu şapcă de general şi cu cizmele murdare. 

— Cum îndrăzneşti să intri aici în halul ăsta! se răsti fata la 
el. 

— Tanti Varea, dumnealui a dispărut! îngăimă băiatul. 

— Cine, unde? 

— Serghei Vladimirovici! A plecat azi noapte cu tuşa Haritina 
în recunoaştere. Pe tuşa au omorât-o, iar dumnealui parc-a 
intrat în pământ, n-a mai fost găsit. 

Varia scăpă jos borcanul şi se lăsă pe un scaun. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă ea cu vocea sugrumată. 

— Azi noapte. Am fost la comandament. Acolo ce văd: tuşa 
Haritina zace moartă, cu faţa plină de sânge, iar soldaţii o 
căinează. Am întrebat îndată de Serghei Vladimirovici. Mi-au 
spus: s-a dus şi dus a fost. L-o fi omorât, ori l-o fi târât la el 
pocitania. 

Varia dădu fuga la medicul-şef al spitalului şi-i ceru voie să 
plece din spital. 

— Mademoiselle, nu sunteţi câtuşi de puţin obligată să staţi; 
doar lucraţi ca voluntară. Dar ce s-a întâmplat de v-aţi schimbat 
aşa la faţă! 

— Am pierdut un om drag... a dispărut... 

— Nu cumva praporşcikul acela, vesel, rumen la faţă? Hm, 
păcat, sărmanul... începu Protopopov. Varia izbucni în hohote 
de plâns şi plecă grăbită. 

— Hai numaidecât cu mine la comandament! îl chemă ea pe 
Vasea. 

Câteva clipe după aceea, lipăiau amândoi prin zloată, spre 
forturi. 

— Domnule căpitan, pentru Dumnezeu, spuneţi-mi, unde-i 
Zvonariov? i se adresă Varia lui Stepanov, uitând să mai dea 
bună ziua când ajunseră la statul-major al frontului de est. 

— Spre adâncul meu regret, mademoiselle, nu vă pot spune 
nimic. Se ştie doar atâta că praporşcikul a fost rănit noaptea 
trecută şi a rămas între linii. Dimineaţa n-a fost descoperit pe 
câmp. S-ar părea că a fost luat prizonier de japonezii. 

— Am să-l caut eu însumi. Japonezii doar n-or să tragă într-o 
femeie, într-o reprezentantă a Crucii-Roşii. 

— Nu ne lasă să adunăm răniții; totdeauna trag cu armele şi 


526 


cu mitralierele asupra sanitarilor noştri. 

— Dar asta e o barbarie, incompatibilă cu noţiunea de 
„civilizaţie”! 

Stepanov ridică din umeri. 

Varia îl chemă la telefon pe Boreiko. 

— A dispărut Seriojenka al nostru, îl vesti ea. 

— Numai pentru dumneata, ori a dispărut de-a binelea? 
întrebă porucikul, încercând să glumească. 

— Nu s-a întors de azi noapte, din recunoaştere. 

— Trebuie să fie căutat imediat! spuse Boreiko neliniştit 
deodată. Trimit numaidecât acolo pe Rodionov, împreună cu 
mai mulţi ostaşi. Unde-i Blohin? Cum de nu şi-a păzit ofiţerul? 
Apoi, şi Haritina era acolo! 

— Haritina s-a dus de pe lumea asta. Serioja a pierit căutând 
s-o salveze tocmai pe ea... 

Varia nu mai putea să stea locului. Până avea să vină 
Rodionov, hotări să se urce pe masivul Skalistii ca să cerceteze 
prin binoclu terenul din jurul fortului. 

— Zona aceea e foarte periculoasă, o preveni Stepanov. 

Drept răspuns fata dădu cu ciudă din mână. Vasea se luă 
după ea numaidecât. 

— Pe tuşa Haritina au îngropat-o în acelaşi mormânt cu 
ostaşii, spuse el şi suspina într-un hohot de plâns. 

Varia îl mângâie pe creştet şi-l strânse cu duioşie la piept. 

— Am rămas singuri pe lume, băieţelul meu, îngăimă ea, 
ştergându-şi lacrimile. 

Din vârful masivului Skalistii, fortul 3 şi împrejurimile lui se 
vedeau ca în palmă. Toată întinderea de pământ dimprejur era 
ciuruită de mii de pâlnii mari şi mici făcute de obuzele 
explodate. Printre ele zăceau cadavre de ruşi şi de japonezi. Cu 
toate că Varia îşi încorda vederea, ea nu zărea însă printre 
acestea nici o mantă ofiţerească, cenuşie. Fata lăsă binoclul jos, 
oftând. Vasea se uita şi el atent, dar tot degeaba. Obuzele 
treceau vâjâind pe deasupra capetelor lor, mai în fiece clipă. 
Când şi când, undeva în apropiere ţâșnea o trombă de fum 
negru, dar nici Varia, nici băiatul n-o luau în seamă. 

Se întoarseră amărâţi la comandament. Peste puţin, sosiră 
cei de la Utios: Rodionov, Koşeliov, Belonogov, Jiganov, 
Smekalov, Bratonski. 

— Nu vă necăjiţi, domnişoară, o îmbărbătă subofiţerul pe 


527 


Varia. Ne găsim noi praporşcikul, de s-ar afla şi în fundul mării! 
Numai să nu-l fi târât stârpitura de japonez la el. 

Varia plecă spre fortul 3 împreună cu tunarii. Acolo, fură 
întâmpinați de Soimanov. Informat de comandament, acesta o 
conduse pe Varia în adăpostul ofiţerilor. Aflând de la locotenent 
cine era Varia, Usenko se străduia să fie cu ea cât mai amabil şi 
prevenitor. 

— Unde sunt Blohin şi lurkin? întrebă în primul rând fata. 

— Aici suntem, domnişoară! răspunseră cei doi, înfiinţându- 
se înaintea ei. Blohin se simţea mai bine, rana fiind uşoară. 

Varia îi puse să povestească împrejurările în care dispăruse 
Zvonariov. 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? îl întrebă fata pe ofiţer. 

— Îndată ce se întunecă, trimitem o patrulă întărită şi, sub 
protecţia ei, cercetăm în jurul punctului în care a fost găsit 
cadavrul Haritinei. Praporşcikul trebuie să fie undeva aproape 
de locul acela. 

Se hotări ca marinarii şi tiraliorii să-i acopere pe cei de la 
Utios, iar aceştia să cerceteze tot sectorul în care putea să se 
afle Zvonariov. 

Cu toate încercările celor din jur de a o opri, Varia ieşi în 
incinta fortului şi voind să cerceteze de pe parapet terenul 
înconjurător. Japonezii o observară, însă, curând şi deschiseră 
focul. Soimanov o duse în cazarmă aproape cu forţa. 

Adunați într-un ungher, Rodionov, şi cei de la Utios, discutau 
amănuntele acţiunii pe care aveau s-o întreprindă în noaptea 
aceea. 

Spre seară, sosi în fort şi Boreiko. 

— Am cerut învoire de la comandament ca să mă duc în oraş 
să mă odihnesc, dar în realitate am hotărât să vin şi eu să-l caut 
pe Serioja, spuse el, dându-le bună seara lui Soimanov şi Varei. 

După aceea, porucikul ieşi să cerceteze fortul. 

— Aici parapetul mai trebuie reparat; să se amplaseze tunuri 
în colţurile frontale ale incintei, pentru a se putea trage asupra 
şanţurilor; în şanţul din spate, să se pună în bătaie mitraliere şi 
tunuri cu tir rapid, ordonă el tiraliorilor şi matrozilor. 

— Ehei, dar nu eşti dumneata comandantul fortului, ci 
căpitanul Usenko. O să se supere că te amesteci, îl preveni 
Soimanov pe porucik. 

— Dacă se supără să-i spui de la mine că e un prost. Când nu- 


528 


ţi ajunge mintea ta, mai împrumută şi de la alţii. 

Nici tiraliorii şi nici marinarii nu ştiau cine era porucikul 
acela uriaş, energic, şi pentru ce venise în fort; se repeziră însă 
cu toţii să execute dispoziţiile lui. 

— De unde-i porucikul ăsta? îi întrebară ei pe tunari. 

— A, e Ursul nostru, prieten la toartă cu praporşcikul, 
răspunse Blohin mândru. E cel mai grozav ofiţer din Arthur, iar 
votca o bea ca apa! 

— Ce spui? ! Dar cu ostaşul cum se poartă? 

— N-avem supărare de la el. Nu te cârpeşte degeaba peste 
bot. 

După ce cercetă fortul, însoţit de Rodionov şi de Blohin, 
Boreiko urcă la cota Projektornaia aflată în spatele fortului, 
privind locul în care se bănuia că ar putea fi Zvonariov. 

— Trimitem trei grupuri în căutarea lui. Unul merge drept 
înainte, al doilea, ceva mai la stânga, al treilea, la dreapta. Le 
vor conduce Blohin, Belonogov şi Lebiodkin. Tu, Sofron, rămâi 
cu mine, ordonă porucikul, repartizând misiunile, îndată ce se 
întoarse în fort. 

— Şi eu vreau să mă duc să-l caut... începu Varia. 

— Numai să încerci că te şi închid în magazia de pulbere, şi 
apoi ordon să fii îndepărtată cu forţa, o ameninţă Boreiko. 

— N-ai dreptul... încercă Varia să protesteze. 

— Drept, nedrept, n-am să-ţi dau voie să ne stinghereşti, 
răspunse porucikul cu hotărâre. 

Varia deschise gura, vrând să-l repeadă, dar Boreiko îi şi 
întorsese spatele continuându-şi convorbirea cu ostaşii. 

Vasea, care se învârtea de colo-colo, holbă ochii, uimit. Până 
atunci, nimeni nu fusese atâta de îndrăzneţ cu stăpâna lui, şi 
uite că acum ea răbdase totul în tăcere! 

— Mai bine îngrijeşte-te de o brancardă şi de pansamente 
pentru Serioja, spuse deodată Boreiko, întorcându-se spre fata 
jignită. Fără îndoială că ne vor trebui. 

Porucikul îngădui să se înceapă căutarea lui Zvonariov spre 
orele nouă seara. El se stabili în şanţul din dreapta. Tot acolo 
venise şi Varia cu brancarda. Ea se urca mereu pe parapet, 
silindu-se să vadă ceva prin bezna dimprejur. 

Era o noapte fără lună. Geruia uşor. Când şi când, se 
tălăzuiau valuri dese de ceaţă. La japonezi era linişte. Arareori 
lătra câte un câine în tranşeele lor. Timpul se scurgea chinuitor 


529 


de încet. Boreiko începu să pufnească nervos, nerăbdător; 
Soimanov fuma agitat ţigară după ţigară. Numai Usenko, care 
venise şi el în şanţ, căsca alene. 

În sfârşit, primul grup de soldaţi se întoarse. 

— Am căutat cu mâinile mele prin toate gropile şi pâlniile, 
dar domnul praporşcik nu e nicăieri, raportă Lebiodkin, necăjit. 

— Odihniţi-vă; o să plecaţi din nou, ordonă porucikul. 

Curând, se întoarse şi Belonogov, de asemenea fără nici un 
rezultat. 

Vasea, care se învârtea pe lângă „tanti” a lui în lipsă de altă 
treabă, plictisit de atâta aşteptare, se sui pe taluzul exterior al 
şanţului. În faţa lui se profilau abia zărit prin întuneric parii 
obstacolului de sârmă ghimpată, dincolo de care se întindeau 
tranşeele japoneze. Cu inima zvâcnind de emoție, băiatul se târî 
încet înainte. Îi era frică şi de gloanţele japoneze şi de mânia 
aprigei lui stăpâne; totuşi, înainta încetişor. Se strecură cu 
uşurinţă pe sub sârme, ocoli parii şi pietrele, ajungând dincolo 
de linia obstacolelor. În faţa fiecărei gropi sau pâlnii băiatul se 
oprea, şi-l striga încetişor pe Zvonariov, bâjbâind încolo şi 
încoace. Fără să-şi dea seama, înaintase atât de mult încât 
parapetul fortului abia se mai zărea prin întuneric. Undeva prin 
apropiere, lătrară nişte câini în tranşeele japoneze. Aducându- 
şi aminte de ei, Vasea se sperie şi se hotări să se întoarcă 
repede înapoi, dar pierdu drumul pe care-l străbătuse şi se târi 
de-a dreptul spre fort. 

Deodată, se pomeni lângă o pâlnie mare şi adâncă. 

— Serghei Vladimirovici! strigă el încetişor, mai mult pentru 
a fi cu cugetul împăcat. 

— Sunt aici, îi răspunse deodată un glas stins. Cine-i acolo? 
Tu eşti, Blohin? 

— Nu. Eu, Vasea. Tanti Varia şi cu Ursu vă tot caută şinu vă 
găsesc. Târâţi-vă după mine, suntem aproape. 

Zvonariov făcu o mişcare şi gemu greu: 

— Nu pot. Sunt rănit la amândouă picioarele. Dă-mi puţină 
apă... 

— N-am apă. Aşteptaţi niţel, ajung numaidecât la fort şi aduc 
soldaţii încoace. Numai să răspundeţi, că e întuneric beznă, 
spuse Vasea făcându-se nevăzut. 

De astă dată se târi mai iute, fără să bage în seamă pietrele 
ascuţite şi sârma ghimpată. Ajuns la şanţ, îşi dădu drumul de-a 


530 


berbeleacul spre fundul lui şi căzu la picioarele Varei. 

— Isprăveşte o dată cu năzbâtiile, copil rău ce eşti! îl bruftui 
fata. 

— L-am găsit, tanti! Nu-i departe; e colea într-o pâlnie, şi 
trăieşte, numai că n-are picioare, adică, nu poate să umble, şi 
cere apă! turui băiatul, pe nerăsuflate. 

— O, doamne! Vorbeşte odată ca lumea! bâigui Varia 
zgâlţâindu-l de umeri. 

Vasea povesti totul amănunţit mai întâi fetei, pe urmă, lui 
Boreiko şi celorlalţi ofiţeri. Porucikului nu-i venea să creadă 
ceea ce spune! 

— Nu cumva minţi, puştiule? îl întrebă, aspru. 

— Nu! Nu minte niciodată! îi luă apărarea Varia. Trebuie să 
se trimită cât mai repede brancarda. 

— Blohin, Belonogov, duceţi-vă cu piciul, ordonă Boreiko. 
Zice că l-a găsit pe praporşcik. 

Vasea se strecură printre sârme cu uşurinţă, ca la el acasă, 
pe când cei doi ostaşi voinici se agăţau de ea şi, înjurând pe 
înfundate, erau siliţi să facă ocoluri. La înapoiere, drumul fu şi 
mai greu. Trebuiră să poarte rănitul pe braţe. Acesta gemea 
stins la orice mişcare şi îndeosebi atunci când era trecut peste 
sârme. Zgomotul făcut de ei, deşi uşor, atrase atenţia 
japonezilor care  deschiseră focul. Ultimii câţiva paşi, 
praporşcikul fu pur şi simplu târât pe jos, şi el leşină din pricina 
durerii şi a pierderii de sânge; în cele din urmă, fu adus în şanţ 
nemişcat, ca mort. 

Uitând de prezenţa celorlalţi, Varia se repezi plângând spre 
el. 

— Decât să boceşti, mai bine dă-i o duşcă de votcă, o sfătui 
Boreiko, luând-o de umeri. 

Peste puţin, praporşcikul îşi veni în fire şi fu dus în cazarmă. 
Acolo, la lumina lămpii, se putu vedea cât de mult slăbise şi se 
trăsese la faţă în ultimele douăzeci şi patru ore. Ochii îi 
căzuseră adânc în orbite şi ardeau de febră. Pe obraji îi 
crescuse barba negricioasă. Varia îi dădu să bea şi să mănânce 
şi apoi trecu la acţiune. 

li tăiară amândouă cizmele şi i le scoaseră. Pe picioarele 
goale, umflate îngrozitor, se vedeau două răni sângerânde. 
Piciorul stâng fusese atins uşor de glonţ. În schimb, dreptul 
avea o rană profundă. 


531 


— Nimica toată, peste o lună dansează, spuse Boreiko, ca să- 
şi îmbărbăteze prietenul. Nu-i aşa, domnule felcer? o întrebă el 
pe Varia. 

Având mai multă experienţă decât porucikul, fata observă 
numaidecât sub genunchi o dungă roşie ce se ridica în sus. Ştia 
că acesta era semnul ameninţător al cangrenei iminente. 

— Trebuie trimis cât mai repede la spital, fiindcă are nevoie 
urgentă de operaţie, răspunse ea. 

— Unde-i Haritina? întrebă încetişor Zvonariov. 

— În mormânt, să-i fie ţărâna uşoară, oftă Boreiko. 
Cumsecade femeie a fost! 

— Am alergat cu ea, până m-au rănit; pe urmă, am căzut în 
nesimţire, se dezvinovăţi praporşcikul. 

— Da; şi te-ai rostogolit într-o groapă de care n-a dat nimeni, 
mormăi Boreiko. 

După ce Varia îl pansă, praporşcikul fu pus pe brancardă. 
Tunarii de pe Utios o ridicară cu grijă, şi tot cortegiul, sub 
comanda lui  Boreiko, porni spre comandamentul lui 
Gorbatovski. În frunte, ţopăia Vasea pe care-l uitaseră toţi, 
frământaţi de griji. Băiatul se socotea eroul zilei. Chiar „nenea” 
Blohin îl mângâiase şi-i dăruise o spangă japoneză adevărată. 
Băiatul şi-o atârnase mândru de cingătoare în chip de sabie. 

Varia păşea alături de targă, aplecându-se mai în fiece clipă 
până la faţa lui Zvonariov. Era fericită; doar ameninţarea 
probabilei amputări a piciorului drept îi întuneca starea 
luminoasă sufletească. Atunci când mâna Varei îi atingea 
buzele, Zvonariov o săruta pe furiş. Fata se prefăcea că nu 
observă, şi-şi ducea mereu bucuroasă mâna la obrazul 
praporşcikului. 

— Spune-i lui Vasea că-i mulţumesc. Dacă n-ar fi fost el aş 
zace şi acum în pâlnia aceea murdară, spuse încetişor 
Zvonariov. 

— O să stea la noi până se face mare, hotări Varia. Sper că n- 
ai nimic împotrivă? 

— Bineînţeles că nu. Numai să supraviețuiesc asediului. 

Boreiko hotări să-şi conducă prietenul până la spital. Varia şi 
Vasea plecară înainte ca să pregătească un loc pentru 
Zvonariov. Neliniştit, Boreiko îi tot zorea pe soldaţi. Pe 
neaşteptate, Vasea le ieşi înainte în faţa Spitalului împărăteasa 
Maria. 


532 


— Tanti Varia a spus să-l duceţi la spitalul Crucii-Roşii, că 
aici nu-s locuri, îi vesti el. 

Intrară cu brancarda în vestibulul spitalului şi o lăsară jos. 
Praporşcikul, aproape în nesimţire, când şi când, delira. 

— Mai aveţi nevoie de mine? întrebă Boreiko când apăru 
Varia. Sper, că nu vei face din Serioja un cobai, spuse el, 
bănuitor. Tratează-l după metoda obişnuită, nu născoci 
marafeturi noi... 

— Cred că şi mie mi-e scumpă sănătatea lui Serghei 
Vladimirovici, răspunse jignită Varia. Mă tem că va trebui săi 
se amputeze piciorul. 

— Să-i spui chirurgului care va face aşa ceva că am să-i 
amputez lui capul, nu numai piciorul! Dacă-i laşi să-şi facă 
mendrele, medicii te ciopârţesc cât ai clipi, spuse Boreiko 
fioros. Ei, nu boci de pomană, nu te pierde cu firea şi nu-i lăsa 
de capul lor pe doctori. Trec mâine să văd ce şi cum, adăugă el 
şi se îndepărtă. 

Un sfert de ceas după aceea Zvonariov era culcat pe masa de 
operaţii. Varia îi urmărea cu atenţie pulsul. Chirurgul şef al 
fortăreței, Boris Viktorovici Ghiubbenet, cu şorţ alb de muşama 
şi cu tichie albă, examina cu luare aminte picioarele umflate, 
vineţii ale lui Zvonariov. Îl asista, tânărul medic Serghei 
Romanovici Mirotvorţev, echipat ca şi el. Cei doi medici 
schimbau între ei termeni latini. Palpitând toată, Varia se silea 
să înţeleagă sensul cuvintelor. 

— Amputarea piciorului drept, mai sus de genunchi, este 
inevitabilă. Cu cel sting, se mai poate aştepta o zi, hotări, în 
sfârşit Ghiubbenet. 

— Doctore dragă, nu faceţi din el un schilod! îl imploră Varia. 

— Doar eşti soră, prin urmare trebuie să-ţi dai seama că 
piciorul drept este deja atacat de cangrenă. Azi îl vom amputa 
numai până la genunchi, mâine, mai sus de genunchi, iar 
poimâine chiar până la şold. 

— Vă implor, aşteptaţi măcar o zi! Dacă rană va fi curățată 
cu îngrijire, poate că vom reuşi să-i salvăm piciorul. 

— Refuz categoric. Dumneata eşti de altă părere? adăugă 
Ghiubbenet, adresându-i-se lui Mirotvorţev. 

Mirotvorţev examină pacientul cu grijă de la cap până la 
picioare, îi ascultă inima, plămânii şi rosti îngândurat: 


533 


— Habitus” general, excelent. Inima, sănătoasă. S-a 
alimentat absolut satisfăcător: nu există nici cele mai vagi 
simptome de scorbut. De altfel l-am mai întâlnit: e 
întruchiparea sănătății. Părerea mea e să amânăm amputarea, 
o zi, două. Poate că organismul lui tânăr va birui!... 

— Cum crezi, cum crezi; eu îmi declin orice răspundere, 
răspunse Ghiubbenet. 

Cei doi medici începură să se pregătească pentru operaţie. 

— Narcoză, comandă Mirotvorţev. 

Verocika Garşina, soră la secţia de chirurgie, aplică masca pe 
faţa praporşcikului şi începu să picure cloroformul. 

— Promiţi să nu ne dai un spectacol de isterie când ne vom 
apuca să-ţi tăiem logodnicul? întrebă Mirotvorţev, fără ocol. 

— Promit, răspunse cu tărie Varia. 

Operația dură mai bine de două ore. Medicii făcură incizii 
adânci şi curăţară cu atenţie rănile de puroi. După aceea 
puseră suturi, tampoane şi pansamente. Când sfârşi operaţia, 
sudoarea curgea şiroaie pe obrazul lui Mirotvorţev. Ghiubbenet 
îi dăduse tot timpul îndrumări scurte şi-l ajutase. 

— Am făcut posibilul şi imposibilul pentru a evita amputarea. 
Acum, totul depinde de rezistenţa organismului său, îi spuse 
Ghiubbenet Varei. 

Zvonariov fu dus într-o rezervă de patru persoane, la etajul 
corpului central de clădire al spitalului Crucii-Roşii. Pacienţii 
din celelalte paturi erau tot ofiţeri de artilerie. Căpitanul 
Vahneev fusese rănit încă în august şi se însănătoşise de mult, 
dar rămăsese ambuscat în spital. 

Porucikul Solomonov fusese rănit cu două zile mai înainte, 
tot la fortul 3, ca şi Zvonariov. Al treilea pacient era vechea 
cunoştinţă a lui Zvonariov din lupta de la Kindjou, podporucikul 
Sadikov. Greaua rană pe care o avea la cap i se vindeca 
anevoie. De altfel patima lui pentru stupefiante, şi îndeosebi 
pentru opiu, stingherea mult procesul de vindecare. 

Apariţia lui Zvonariov, însoţit de Varia, aduse un suflu nou în 
viaţa monotonă a celor din rezervă. 

— Ehei, ceata noastră creşte! exclamă Vahneev, vesel. Nu te 
necăji Varia, medicii de aici fac minuni. Nu demult, i-au tăiat 
căpitanului Rujiţki capul, şi apoi, din greşeală, i-au cusut la loc 
altul, al unui soldat. 


37 Stare (|. lat.) (n. t.). 
534 


— Şi, închipuiţi-vă: s-a făcut îndată mai isteţ, adăugă 
Solomonov, din patul său. 

— În consecinţă, propunem să se înlocuiască şi capetele unor 
generali, de pildă al lui Stessel. Poate că aşa au să fie ceva mai 
curajoşi şi mai deştepţi, încheie Sadikov. 

— Din păcate, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre tine, 
amice, îl tachină Solomonov. 

Zvonariov fu trezit foarte greu din somnul narcotic. 

— Acum nu trebuie lăsat să doarmă, declară Varia. 

— N-avea grijă: la noi, se trezeşte şi un mort, darmite 
bolnavul dumitale, o asigură Vahneev. 

Urmară zile lungi, grele. Zvonariov zăcea între viaţă şi 
moarte. Febra lui făcea mereu salturi periculoase. Mirotvorţev 
trecea de câteva ori pe zi, îi pipăia pulsul, examina picioarele, 
clătina din cap şi pleca. Când temperatura scădea, renăscând 
speranţele în vindecare, Varia, trasă la faţă şi palidă, după 
zbuciumul din ultimele zile, se înviora, apucându-se să 
hrănească intens bolnavul cu bulion. Apoi, alerga, radioasă prin 
spital, spunând tuturor că starea praporşcikului s-a 
îmbunătăţit. Era însă de ajuns ca temperatura să se ridice la 41 
şi mai mult, pentru ca Varia să împietrească din nou, veghind 
nemişcată la patul lui, urmărindu-i încordată pulsul. 

Veselii vecini de salon deveneau gravi şi ei; conversațiile 
zgomotoase şi râsul încetau; o tăcere apăsătoare se aşternea în 
cameră. 

— Totuşi va trebui să-i amputăm piciorul, declară a treia zi 
Mirotvorţev, posomorât. 

— Of! tresări Varia şi-şi duse mâna la inimă. 

— Nu se mai poate amâna nici măcar un ceas, adăugă 
doctorul. 

Trupul chinuit, pe jumătate gol, al lui Zvonariov fu din nou 
întins pe masa de operaţii, albă ca zăpada, lângă care se 
postară Ghiubbenet şi Mirotvorţev. Varia se afla şi ea acolo. 

— In aceste trei zile, cangrena a progresat foarte puţin ceea 
ce denotă că organismul luptă cu dârzenie împotriva ei. Poate 
că, în cele din urmă, o să evolueze favorabil, se pronunţă 
Mirotvorţev. 

— Nu prea pare să fie aşa. Totuşi, să căutăm focarul 
purulent, consimţi Ghiubbenet, cu îndoială. 

Cu inima tremurând, Varia privea oţelul sclipitor al 


535 


bisturiului ce despica pielea cu un pârâit uşor şi se afunda în 
carne. Sângele ţâşnea în toate părţile şi se scurgea sub masă, 
în şuviţe subţiri, întunecate. Sora asistentă se grăbi să pună 
copci la vasele sanguine. Cu mişcări repezi şi precise, 
Mirotvorţev execută două incizii profunde. Pe urmă, desfăcu 
marginile rănii şi sondă în interior. 

— Ipoteza mea e justă. Se pare, că focarul de infecţie se află 
aici. Soră, fii gata cu lighenaşul, dispuse el. 

Încă o mişcare cu bisturiul şi din rană ţâșni puroiul verde- 
gălbui. 

— Abcesul e deschis. Acum, trebuie numai curăţat bine, rosti 
scurt Ghiubbenet. 

— Slăbeşte pulsul! anunţă cu îngrijorare Vera Garşina, care îi 
administrase lui Zvonariov narcoza. 

Mirotvorţev apucă mâna bolnavului: 

— Două injecții cu camfor, iute! 

Faţa lui Zvonariov, roşie de febră cu câteva clipe mai înainte, 
pălea repede, căpătând o nuanţă gălbuie ca de ceară; ochii îi 
căzură deodată în orbite, nasul i se ascuţi, tot trupul i se 
acoperi de broboane mari de sudoare. 

Înnebunită de groază, Varia înfipse fulgerător acul în braţul 
lui Zvonariov. Încetul cu încetul, pulsul începu să se îndrepte; 
şocul trecuse cu bine. 

— Ai avut dreptate: temperatura o provoca focarul de puroi, 
observă  Ghiubbenet. Ia uitaţi-vă cum s-a înviorat faţa 
bolnavului! 

După câteva clipe focarul era curăţat şi introdusă o drenă. 

Se scurseră încă două zile; temperatura era aproape 
normală. Praporşcikul dormea câte douăzeci şi patru de ore în 
şir, trezindu-se numai pentru a fi alimentat. In aceste zile 
obrajii lui căpătaseră puţină culoare. 

— Ei, surioară, mare e Dumnezeu şi norocul dumitale! 
Logodnicul îţi scapă cu viaţă, ba rămâne şi cu picioarele 
întregi! spunea cu un zâmbet  Mirotvorţev, privind 
convalescentul. 

Deodată, Varia izbucni în hohote de plâns, şi-şi acoperi faţa 
cu mâinile. 

— Ce-i cu dumneata, surioară? Doar totul s-a isprăvit cu 
bine! Hai cu mine să-ţi dau valeriană, o îmbărbătă medicul şi o 
luă de braţ, ducând-o cu el. 


536 


— Ah, Serghei Romanovici, de-aţi şti prin ce am trecut în 
zilele acestea! spuse Varia, fără să-şi poată stăvili lacrimile. Mă 
gândeam: moare, şi eu am să fiu de vină, căci n-am lăsat să i se 
taie la timp piciorul. 

— Ei, uite că trăieşte şi pe deasupra cu picioarele întregi! 
Acum o să dansez la nunta dumneavoastră, se strădui 
Mirotvorţev s-o liniştească. 

— Dumneavoastră, dumneavoastră, nu sunteţi Mirotvorţev, ci 
Ciudotvorţev!:* spuse Varia, şi luând mâna medicului o sărută 
apăsat de câteva ori. 

— Ce faci, surioară? exclamă doctorul trăgându-şi repede 
mâna. 

O 

— Noroc, Serioja! Arăți ca un adevărat erou! strigă Boreiko, 
năvălind în salon. _ 

Halatul alb abia îi cuprindea umerii atletici. În mâinile lui 
sclipeau două sticle de vin: 

— Am hotărât să beau în sănătatea ta şi a amazoanei tale, 
bineînţeles dacă nu se va opune tagma medicală. 

— Domnule ofiţer, este interzis să se aducă băuturi spirtoase 
bolnavilor! declară Domojirova, sora şefă la Crucea-Roşie, 
intrând repede după porucik. 

— Păi, eu am adus clondirele, celor sănătoşi - iacă de pildă, 
căpitanului Vahneev şi leneşului acestuia de Sadikov. 

— Pe mine m-ai uitat, protestă Solomonov. 

— Deşi faci pe bolnavul, eşti de două ori mai zdravăn ca 
mine. Doriţi puţină Marsala, surioară? E dulce, am cumpărat-o 
anume pentru doamne. 

— Vai, ce vorbiţi! Nu beau niciodată! 

— D-aia sunteţi aşa de slabă şi severă. la aduceţi nişte 
păhărele. Primul pahar îl bem pentru... viitorul dumneavoastră 
bărbăţel. 

— Da' de unde ştiţi că nu sunt măritată? 

— N-aţi fi aşa de rea. Ia uitaţi-vă la Varia Belaia. E o diavoliţă 
în fustă, nu femeie, dar s-o vedeţi după ce-o să-l ia pe Serioja - 
adică, Serioja pe ea - devine îndată un înger întruchipat, gemea 
porucikul. 

Domojirova, dădu din mână şi ieşi. Vahneev închise uşa în 


3 Mir - pace, ciudo - minune: joc de cuvinte - „făcător de minuni”, în loc de „făcător 
de pace” (n. t.). 
537 


urmă.-i: 

— Bine mai ştii să iei oamenii, Borea. Până şi pe ghionoaia 
asta ai învârtit-o după deget. Mănâncă zilele tuturor surorilor 
tinere de-aici; nici două vorbe nu le dă voie să schimbe cu noi. 

— În schimb este foarte binevoitoare cu tinerii ca Sadîkov al 
nostru, ori ca Zvonariov, observă Solomonov. 

— Ce ar fi, Vasili Nikolaevici, să-i faci oleacă de curte!? Poate 
că devine mai binevoitoare şi faţă de tine, îl sfătui Boreiko pe 
Vahneev. 

— Dă-o dracului! 

Varia intră cu câteva pahare în mâini. 

— A, bună ziua, împieliţatule! îl salută ea pe Boreiko. Mi-am 
închipuit imediat că eşti aici, când mi-a dat Domojirova 
paharele. A venit, zice, un ofiţer tare vesel, încărcat cu 
clondire. 

— M-am gândit să bem pentru însănătoşirea lui Serioja şi, 
totodată, drept „adio burlăcie”! j 

— Mai are mult până să se însănătoşească. Întâi să se scoale 
din pat. 

— Ei, atunci, să închinăm pentru fericirea dumneavoastră 
viitoare, propuse Vahneev. 

— N-am nimic împotrivă, răspunse fata nu prea amabilă; 
totuşi, duse paharul la buze. Restul bea-l dumneata, urmă ea, 
întinzând paharul lui Zvonariov, numai atât îţi dau; nici un 
strop mai mult. 

Sticla de votcă fu golită frăţeşte de Boreiko şi Solomonov. De 
Marsala avură parte Vahneev şi Sadikov. 

— Deseară fac cinste sorei şi zgripţoroaicei Domojirova, ca 
să nu ne pună beţe-n roate, declară Vahneev. 

Mirotvorţev intră pe neaşteptate. Mirosi în aer şi se întoarse 
numaidecât spre Boreiko: 

— Nu mai este mult până la ora amiralităţii, domnule 
porucik. 

— Mă grăbesc să ajung pe Visokaia şi am trecut să-l văd pe 
Serioja şi să-l felicit cu prilejul însănătoşirii sale. 

— Sper că aţi avut timpul să vă satisfaceţi dorinţa. 

Porucikului nu-i mai rămânea decât să se retragă. 

Zvonariov aţipi. Războiul, poziţiile, totul trecuse pe planul al 
doilea. E drept, uneori explodau pe aproape obuze grele, 
zăngăneau geamurile sparte, sanitarii alergau grăbiţi încoace şi 


538 


încolo; dar, după atâta vreme petrecută în forturile asaltate, 
toate acestea nu mai făceau cine ştie ce impresie asupra 
praporşcikului. A 

Se înserase. Zvonariov întredeschise ochii. În salon era 
aproape întuneric; lămpile încă nu fuseseră aprinse. Umbra 
unei femei se aplecă spre el. 

„A, Varia nu s-a putut stăpâni şi s-a întors”, îşi zise 
praporşcikul. 

— Te-ai trezit, Serioja? auzi el deodată glasul Nadiei. Varia s- 
a dus să se odihnească; am să stau eu lângă dumneata până 
dimineaţa. 

— Nadiuşa, cum ai aflat că sunt aici? întrebă mirat 
Zvonariov. 

— Mi-a povestit totul Pavlik Soimanov. A fost retras pentru 
refacere în Oraşul-Nou împreună eu compania de pe Baian. A 
trecut pe la noi şi ne-a povestit ce ţi s-a întâmplat. Eu, 
bineînţeles, m-am repezit încoace. În drum, am zărit-o pe Varia, 
şi chiar mi-am luat inima în dinţi şi am oprit trăsura 
generalului. M-am înţeles cu ea să stau puţin de gardă la 
căpătâiul dumitale. 

Zvonariov luă mâna Nadiei şi o sărută de câteva ori. 

— Fii cuminte, Serioja dragă, şopti Nadia, trăgându-şi mâna. 

Aprinse lumina şi începu să vorbească despre soţul ei şi să 
povestească ultimele noutăţi: 

— Escadra lui Rojestvenski a şi depăşit Spania. Acum se află 
undeva aproape de coasta Africii. Japonezii se tem mult de ea, 
şi de aceea se grăbesc să ocupe Arthur-ul, sau măcar să ne 
scufunde escadra. Bombardează tot timpul portul şi asaltează 
colina Visokaia, de unde bazinul interior se vede ca în palmă. 

În seara aceea, Zvonariov n-avu mult timp parte de somn. 

O 

Asediul Port-Arthur-ului care se prelungea, şi apropierea 
escadrei lui Rojestvenski stârnea o adâncă preocupare în 
Japonia şi la Marele Cartier general al armatei nipone. Se 
hotărâse să se termine neapărat şi, în cel mai scurt timp cu 
Arthur-ul. Eşecul total al asalturilor date asupra forturilor 2, 3 
şi a redutei 3 îl siliseră pe comandantul armatei japoneze, 
generalul Noghi, să deplaseze efortul ofensivei în sectorul 
vecin, asupra bateriei Kurgannaia amplasată în spatele redutei 
3. Această baterie avea şaisprezece tunuri de calibre diferite şi 


539 


era apărată, în afară de tunari, de patru companii de 
infanterişti şi una de marinari. Ea reprezenta un puternic 
centru de apărare, deşi aparţinea categoriei fortificațiilor 
improvizate, de câmp. Cucerirea acestui punct de sprijin i-ar fi 
adus pe japonezi în spatele liniei principale de apărare, dându- 
le posibilitatea de a pătrunde în interiorul fortăreței. 

Atribuind acestei operaţiuni o importanţă deosebită, 
generalul Noghi formase un detaşament special de voluntari, 
sub comanda generalului maior Nakamura care se oferise să 
conducă coloanele la asalt. Generalul selecţionase în total circa 
trei mii de oameni, pe care îi instruise în prealabil, punându-i în 
condiţii asemănătoare acelora prin care aveau să treacă la 
asaltul bateriei. 

In seara zilei stabilite pentru asalt, îşi adunase detaşamentul 
şi rostise în faţa lui un legământ solemn, jurând să cucerească 
fortificația cu orice preţ şi să răzbească în interiorul fortăreței 
sau să moară. Soldaţii repetaseră după el legământul. Toţi 
participanţii la asaltul plănuit îşi puseseră cruciş peste piept, 
peste mantale, nişte benzi albe ca să se recunoască în 
întuneric. 

Tragerea de pregătire în vederea asaltului începuse încă pe 
lumină. Peste Kurgannaia se prăbuşiră sute de obuze de toate 
calibrele. Bombardamentul dură două ore şi jumătate. Toate 
adăposturile şi cazematele bateriei fuseseră distruse; jumătate 
din gurile de foc erau scoase din acţiune, iar pierderile 
garnizoanei se vesteau ridicate. Se întunecase de-a binelea, 
când bombardamentul încetă. Garnizoana se apucă repede să 
repare stricăciunile pricinuite în baterie. Marinarii sosiți din 
rezervă dădură drumul curentului de înaltă tensiune prin 
obstacolele de sârmă ghimpată. Peste puţin, oamenii, istoviţi de 
bombardament, adormiră. Doar santinelele mai vegheau. In 
timpul acesta, japonezii, ascunşi de ceața nopţii, ajunseră pe 
neobservate, târâş, până la baterie. 

Puțin mai înainte, la Kurgannaia sosise un grup de tunari de 
la bateria Zaliternaia, sub comanda lui Rodionov; printre 
aceştia se afla şi Blohin. 

Cei de la Utios nu mai văzuseră până atunci Kurgannaia. Nu 
cunoşteau de loc terenul, dispozitivul gurilor de foc, locul în 
care se aflau magaziile de pulbere şi obstacolele de sârmă 
ghimpată. Rodionov îl căută pe comandantul fortificaţiei. Din 


540 


lipsă de ofiţeri, Kurgannaia se afla sub comanda unui subofițer 
de tiraliori. Acesta se bucură mult când îi văzu pe cei de la 
Utios. 

— Cât de cât, tot e un ajutor, spuse el. Dumneata ai să fii 
comandant peste artilerie, iar eu peste trupa de apărare. 

Rămaseră înţeleşi astfel. Blohin, care era şi el acolo, se oferi 
să facă o recunoaştere în faţa bateriei. 

— N-aţi pus înainte posturi de pândă şi fără ele suntem ca 
fără ochi. Îl iau şi pe lurkin. Dacă adulmec ceva, vă dau îndată 
de veste prin el. Vorbind astfel, ostaşul se făcu nevăzut în 
întuneric. 

Stăruia aceeaşi beznă de nepătruns, aceeaşi linişte adâncă. 
Nimic nu prevestea apropierea asaltului. Japonezii hotărâseră 
să folosească din plin elementul „surpriză” astfel că se târau 
spre baterie fără cel mai mic zgomot. Blohin se strecură cu 
bine printre obstacolele de sârmă şi rămase în preajma lor. Cu 
toate străduinţele lui, nu putea să vadă nimic prin ceața nopţii. 
O dată sau de două ori, atenţia îi fu însă atrasă de zgomotul 
unor pietricele care se rostogoleau la vale. Şi el şi Iurkin ciuliră 
urechea. 

— Ca telefonist, tu eşti obişnuit să prinzi orice sunet, îi şopti 
Blohin lui lurkin. Auzi? 

— Se târăşte cineva pe aproape, spuse lurkin. Pesemne că 
umblă şi gălbejitu'. Vor să afle ce stricăciuni au făcut ziua. 

— Ai levolverul la tine? întrebă Blohin. 

— Da; am vârât şi baioneta în tureatcă. 

— Dacă vine pocitu' aproape de noi, sărim amândoi o dată şi- 
i astupăm gura, să nu zică nici pâs, porunci Blohin. 

În dreapta, se aprinse un proiector; lumina lui lunecă ca o 
panglică alburie peste sopcile sure. Nu se vedea însă nimic 
suspect. Deodată, Blohin îi zări desluşit la vreo sută - o sută 
cincizeci de paşi pe japonezii care înaintau târâş. Nu-i observă 
pe soldaţi, ci benzile albe încrucişate peste mantalele lor. În 
prima clipă nu pricepu ce era. Dar lurkin, cu vederea lui ageră, 
strigă îngrozit: 

— Sunt gălbejiţii, câtă frunză şi iarbă, cu cruci albe pe piept! 

Judecând fulgerător situaţia, Blohin sări în picioare şi 
strigând „Japonezii!” se repezi spre baterie. De frică să nu dea 
în întuneric peste obstacolele de sârmă ghimpată, a căror 
atingere însemna moartea, cei doi ostaşi făcură un ocol. Din 


541 


cauza aceasta întârziară puţin, aşa că ajunseră la baterie în 
acelaşi timp cu elementele înaintate ale japonezilor. Totuşi, 
Koşeliov care moţăia lângă tun, auzind strigătul lui Blohin, 
apucase să tragă de cordea. Tunul încărcat cu mitralii bubui 
alarmând nu numai bateria Kurgannaia ci şi pe celelalte. 
Luminile proiectoarelor fortăreței fură concentrate asupra 
coloanelor de asalt, şi mai multe baterii deschiseră focul asupra 
lor, decimându-le. Totuşi japonezii înaintau, fără să ţină 
socoteală de pierderi. Kurgannaia fu ocupată din mers. Puţini 
dintre apărătorii ei avură timp să se retragă. Rodionov îl 
trimise pe Blohin la compania de rezervă a marinarilor, pe 
lângă care trecuseră când veneau spre Kurgannaia. Soldatul o 
luă la goană, şi dădu curând peste matrozi. Aceştia alergau 
spre Kurgannaia în frunte cu Akinfiev. 

— IÎncotro fugi, secătură? se răsti Akinfiev la el. Te împuşc pe 
loc, ticălosule! 

— Înălţimea voastră, sunt de la Utios, am dat fuga după 
ajutor. Au năpădit gălbejiţii Kurgannaia! răspunse ostaşul 


gâfâind. 
— Tu eşti  Blohin? îl recunoscu locotenentul. Unde-i 
porucikul? 


— Dumnealui a rămas la Zaliternaia. Acu’ Rodionov e 
comandantul nostru. 

Cunoscându-i aproape pe toţi cei din Utios, Akinfiev ştia că 
Blohin spunea adevărul. 

— Călăuzeşte-ne aşa fel ca să cădem în spatele sau în flancul 
japonezilor, ordonă locotenentul. 

Blohin o luă înaintea marinarilor şi ocoli cu ei colina 
Kurgannaia. Matrozii căzură în spatele japonezilor şi, atacându- 
le rezervele, le dădură peste cap şi le alungară înapoi. Lupta 
angajată în spatele coloanelor care se revărsaseră peste 
Kurgannaia, provocă panică printre japonezi. Îşi dădeau seama 
că sunt împresuraţi ba poate chiar izolaţi complet de ai lor. 
Ofițerii japonezi răcneau din răsputeri, loveau în stânga şi-n 
dreapta, dar nu izbuteau să strunească soldaţii înnebuniţi de 
groază, care se năpustiră ca o avalanşă înapoi, maturându-i din 
cale pe matrozii lui Akinfiev şi ajungând la ai lor. Acolo erau 
însă aşteptaţi de generalul Nakamura în persoană. El se repezi 
la soldaţi, ţipând şi împroşcându-i cu înjurături. Ofițerii 
împuşcau pe loc soldaţii care fugeau înspăimântați. Aceste 


542 


măsuri necruțătoare îi dădură posibilitatea lui Nakamura să-şi 
regrupeze cât de cât forţele mult încercate şi să le arunce din 
nou la atac. Japonezii ajunseră la obstacolele de sârmă 
ghimpată ale bateriei Kurgannaia şi încercară s-o asalteze 
frontal. Îndată ce atingeau sârmele, se prăbuşeau însă 
electrocutaţi. Nakamura venise el însuşi în preajma bateriei şi- 
şi îmbărbăta soldaţii. Mâniat de nereuşita asaltului, generalul 
striga că dacă nu va fi cucerită colina, se va arunca în sabia lui, 
ca să-şi spele ruşinea înfrângerii. Dar totul era zadarnic. 

Impingându-şi trupele mereu înainte, la atac, Nakamura 
uitase de flancuri şi de spate. În timpul acesta, furişându-se 
neobservate, trei companii de marinari căzură pe neaşteptate 
în spatele atacatorilor şi ajungând chiar la statul-major al 
generalului erau cât pe ce să-l ia prizonier. Japonezii fugiră val 
vârtej înapoi. Lăsând totul baltă, uitându-şi jurământul de 
samurai, Nakamura se grăbi să-i urmeze... Numai întunericul 
salvă de la pieire jalnicele rămăşiţe ale nenorocoşilor 
războinici. În învălmăşeală, Nakamura era cât pe ce să fie 
străpuns de baioneta unui matroz de pe Baian care îi sfâşie 
pantalonii şi-l răni la şezut. Astfel, bătut straşnic, apăsându-şi 
rana cu mâna, se înfăţişă înaintea ochilor comandantului 
armatei de asediu, generalul Noghi, care, spumegând de furie, 
îi luă pe loc comanda. 

A doua zi de dimineaţa, în baterie şi împrejurul ei fură 
strânse cadavrele a patruzeci ofiţeri şi circa o mie de soldaţi; 
vreo sută cincizeci de japonezi pieriseră electrocutaţi în 
sârmele ghimpate. Ruşii avuseseră de asemenea pierderi mari; 
căzuseră mai cu seamă, numeroşi marinari. Cei de pe Utios, 
acţionând tot timpul la tunuri, se aleseră doar cu răni uşoare. 

Se îngâna ziua cu noaptea, când Boreiko veni la Kurgannaia. 
Acolo stătu de vorbă pe îndelete cu soldaţii lui despre 
peripeţiile luptei. 

— Va să zică, nu ne-ati făcut de ruşine Utios-ul? întrebă el. 

— Nicidecum, totu-i în deplină rânduială! Nu ne-am făcut de 
râs, cu toate că o cam sfeclisem fără înălţimea voastră, 
răspunse Blohin. 

După ce-i felicită pe ostaşi pentru bărbăţia de care dăduseră 
dovadă, porucikul se întoarse împreună cu ei la Zaliternaia. 

Eşecul pe care-l suferise la Kurgannaia determină pe 
comandantul armatei nipone, generalul Noghi, să deplaseze 


543 


direcţia de atac într-un alt sector al apărării. Hotări să asalteze 
colina Visokaia. În acest sector, japonezii mai aveau mult până 
la linia forturilor, aflându-se abia în zona de acces din preajma 
lor. Visokaia domina tot sectorul de vest al fortăreței. De pe 
creasta ei se vedea foarte bine Oraşul-Nou, escadra ancorată în 
port şi zona interioară a frontului de est. Prin cucerirea ei 
japonezii ar fi obţinut un excelent post de observaţie pentru 
bombardarea navelor din escadra Arthur-ului şi ar fi îngreunat 
nespus comunicațiile între fronturile de est şi de vest ale 
fortăreței. În felul acesta situaţia Arthur-ului s-ar fi agravat de 
îndată, iar escadra ar fi fost sortită unei pieiri inevitabile. 
Ambele tabere beligerante înțelegeau pe deplin valoarea 
strategică a colinei Visokaia, ceea ce explică înverşunarea 
luptelor pentru stăpânirea ei. 

Cele dintâi asalturi fură respinse de ruşi relativ uşor. Atunci, 
japonezii concentrară tirul tuturor bateriilor de asediu asupra 
celor două cocoaşe de pe creasta colinei. Tranşeele 
improvizate, de câmp, şi adăposturile ale căror tavane prea 
puţin întărite cu şine şi cu bârne erau repede dărâmate de 
obuzele de 11 țoli. Oamenii cădeau seceraţi de focul 
şrapnelelor. Poziţiile ruseşti fură bombardate crâncen timp de 
trei zile, după care în sfârşit, japonezii hotărâră să pornească la 
asalt. 

Boreiko ajunse la statul-major al colonelului Irman, 
comandantul artileriei de pe colina Visokaia, tocmai în 
momentul când japonezii începuseră asaltul. Creasta colinei pe 
care fumegau necontenit exploziile, se zări limpede pentru 
câteva clipe. Puteau fi desluşite mormane de pietre, de moloz, 
de lemne sfărâmate, şi zeci de cadavre, printre care alergau 
încă siluetele tiraliorilor scăpaţi cu viaţă. 

— Banzai! se auziră strigăte dintr-acolo, şi aproape în 
aceeaşi clipă un steag alb, cu discul roşu al Soarelui-Răsare, se 
înălţă deasupra părţii din stânga a colinei. 

Inconjurat de statul său major, Irman observa prin binoclu 
cele ce se petreceau pe povârmniş. Acolo fusese adusă şi 
compania de marinari de pe Baian sub comanda lui Soimanov. 
Matrozii tropăiau nerăbdători, aşteptând ordinul de a porni la 
deal. Pe povârniş se şi urcau mai multe lanţuri de trăgători, 
învăluind din flanc sectorul atacat. 

— Ce zici, Nikolai Alexandrovici, detaşamentul nostru îi dă 


544 


peste cap pe japonezi, ori ba? îl întrebă Irman pe comandantul 
regimentului 5 Est-Siberian de tiraliori, colonelul Tretiakov 
care comanda sectorul de apărare al colinei Visokaia. 

— Îmi pun multă nădejde în căpitanul Livotov. El va şti să 
angajeze lupta la baionetă, răspunse Tretiakov. E bine cunoscut 
că aşa ceva nu le place deloc japonezilor; totuşi, să fie gata şi 
marinarii. Locotenente, oamenii dumitale sunt adunaţi? îl 
întrebă el pe Soimanov. 

— Da. Ordonaţi să pornim la atac? întrebă marinarul 
salutând. 

— Mai aşteptaţi vreo zece minute. 

— Am înţeles! 

— Dar dumneata, cu ce treburi pe aici? îl întrebă Tretiakov 
pe Boreiko care se apropia de el. 

— Din ordinul generalului Belii, am sosit la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Pe Visokaia nu mai există artilerie, şi n-ai ce face aici. 

— Atunci daţi-mi voie să merg împreună cu marinarii. 

Matrozii care ascultau schimbul de vorbe se uitau miraţi la 
uriaşul artilerist care se oferea de bună voie să pornească 
împreună cu ei, la atac. 

— Ai ceva împotrivă, locotenente? îl întrebă Irman pe 
Soimanov. 

— Din contră, voi fi foarte bucuros. Hei, Borea? Te mănâncă 
pumnii, ai? 

— Vreau să mă mai dezmorţesc. Destul am lâncezit în 
baterie. Hei, băieţi, ia daţi-mi şi mie o armă cu baionetă. 

Dorinţa îi fu îndeplinită de îndată. Luând arma, o aruncă de 
mai multe ori în sus. 

— Cam uşurică pentru mine. 

— Din păcate, mai grea nu avem. 

— Ei, Pavluşa, îi dăm drumul, ce zici? propuse Boreiko 
întorcându-se spre Soimanov. 

Locotenentul privi şirurile negre de marinari, încolonaţi prin 
flanc câte doi. 

— Direcţia la stânga, înainte, marş! comandă el. 

Detaşamentul porni. 

Drumul spre culmea dealului era ciuruit de pâlnii şi presărat 
cu schije. Gloanţele şuierau, şrapnelele vâjiiau explodând 
deasupra capului, biciuind pământul ou o grindină de plumbi. 


545 


— Să trăiţi! strigă Blohin răsărind înaintea lui Boreiko, cu 
arma japoneză în mâini. 

— Da” tu de unde ai răsărit? 

— Am ţopăit şi eu după înălţimea voastră. Am cerut învoire 
de la baterie. 

Încărcându-şi armele din mers, marinarii se răspândiră în 
trăgători, căutând să străbată cât mai repede terenul 
descoperit, adăpostindu-se după cutele de teren. La dreapta, 
fulgeră o baterie de mortiere. Se putu zări proiectilul, ţâşnind 
din ţeava învăluit într-o trombă de fum alb şi făcându-se 
nevăzut în văzduh. 

Soimanov şi Boreiko mergeau înaintea matrozilor. În urma 
lor, păşea fără grabă comandantul secund al companiei, 
micimanul Sokolov. El le arăta matrozilor locurile în care se 
puteau adăposti mai bine şi se ţinea de şotii îmbărbătându-i. 
Boreiko păşea încet, sprijinindu-se în armă ca într-un baston şi 
glumind pe seama lui Soimanov, care se apleca la pământ când 
şuierau gloanţele. 

— Ce, Pavlik, tot întâlneşti cunoscuţi de faci atâtea 
temenele? spuse el zâmbind. 

— 'Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, dar eu am fost rănit de două ori 
până acum. Nu prea am chef să mă curăţ. 

— De soartă nu scapi. 

In sfârşit, marinarii ajunseră la un şanţ de comunicaţie, pe 
jumătate năruit, şi se strecurară în el. Soimanov se ridică o 
clipă peste parapet, cercetând cu privirea terenul din faţă. Prin 
volbura de fum şi praf se zăreau pe culme rămăşiţele 
adăpostului redutei din stânga. Lanţurile înaintate de trăgători 
se topeau unul după altul, acoperind cu cadavrele lor 
povârnişurile. Doar câţiva tiraliori ajunseră pe culme unde 
începură să tragă fără vlagă de după un adăpost dărâmat. In 
afară de ei nu se mai vedea nimeni. 

— După mine, salt înainte! strigă locotenentul, şi sărind 
peste parapet, o luă la goană de-a dreptul spre reduta din 
stânga, vânturând sabia. 

Matrozii ţâşniră din şanţul de legătură. Unii căzură pe loc, 
răpuşi de gloanţe. Sokolov care se repezise înainte se şi afla 
aproape de culme, când deodată explodă un şrapnel deasupra 
lui. Micimanul mai alergă câţiva paşi, apoi se lăsă încet la 
pământ. Soimanov alergă la el şi-l întoarse pe spate. Ochii 


546 


tânărului erau deja sticloşi, iar gura însângerată i se 
schimonosise în rânjetul morţii. 

— Spre parapet! comandă locotenentul, sărind în picioare. 

Matrozii se grăbiră să se adăpostească în dosul sacilor cu 
pământ, câţi mai rămăseseră pe loc. 

Aerul, înţesat de praf, mirosea a sânge cald şi a pulbere. 

— Companie, foc de salvă! strigă din răsputeri Soimanov, ca 
să fie auzit în mijlocul împuşcăturilor. 

— Foc! răcni asurzitor Boreiko în locul lui. Salvă! Salvă! 
repetă el. 

Japonezii care se cramponaseră la teren ceva mai departe de 
redută îşi înteţiră şi ei focul puştilor şi al mitralierelor. 
Steagurile lor albe ciuruite de gloanţe fluturau încă, înfipte în 
parapet, între cele două tabere. Matrozii lunecau de pe parapet 
unul după altul răniţi sau morţi. Doi matrozi se adăpostiseră 
după scutul unui tun de 47 milimetri avariat şi trăgeau glonţ 
după glonţ în lanţurile de trăgători japonezi. Din adăpostul pe 
jumătate dărâmat se ivi un porucik de tiraliori cu mantaua 
cenuşie ruptă, bandajat la cap, şi se prezentă: 

— Porucik Liubimov, comandantul redutei. Tocmai mi-am 
venit în fire. Am fost rănit. Şi acum îmi vâjâie capul. Trebuie să 
trecem la contraatac şi să-i zvârlim înapoi pe japonezi. Daţi-mi 
vreo douăzeci de matrozi. 

Soimanov ordonă cele necesare. Matrozii se strânseră în 
jurul lui Liubimov care începu să le explice misiunea: 

— Atacăm fără să tragem. Îndată ce ajungem, ne năpustim 
asupra lor cu baionetele şi cu patul puştii. Nu-i urmăriţi 
departe la vale, căci va fi greu la întoarcere. Şi acum, înainte! 
comandă porucikul dispărând după colţul redutei. 

Sprijinind atacul, matrozii trăgeau de sus, din redută salvă 
după salvă. 

— Stati! Japonezii fug! Ura ! strigă Soimanov. 

Micile siluete ale japonezilor se rostogoleau la vale pe 
povârnişurile repezi, ascunzându-se după cutele terenului. 
Scurtele negre ale matrozilor goneau vijelios după ei. Stând în 
picioare pe un dâmb, Liubimov fluiera din răsputeri, adunându- 
i pe marinari în jurul lui. 

Soimanov o luă la fugă spre el. În clipa aceea, parcă îl izbi 
ceva în cap. Urechile îi vâjâiau. O şuviţă de sânge cald începu 
să i se prelingă pe obraz. 


547 


— Leagă-te! îi spuse Liubimov, aruncându-i batista lui. E o 
rană superficială, o zdrelitură. 

Un matroz-felcer îl duse înapoi, în redută, şi îl pansă la 
iuţeală. 

Bombardamentul de artilerie, potolit pentru o vreme, se 
dezlănţui iar, cu furie. Obuze grele, de 11 țoli, zburau şuierând 
strident; trombe negre de fum ţâșneau fără întrerupere în jurul 
colinei Visokaia. Peste puţin, fu adus Liubimov, care fusese ucis 
pe loc. 

— Înălţimea voastră, am dezgropat un tun de sub 
dărâmături, îi raportă Blohin lui Boreiko, răsărind lângă el. 
Căutăm obuze şi-l pocnim pe gălbejit. 

Dându-şi seama, că matrozii de pe Baian n-au să poată face 
faţă singuri situaţiei şi să reziste pe deal, Boreiko alergă la 
vale, după ajutor. 

Soimanov se apropie de tunul cu tragere rapidă dezgropat de 
sub dărâmături. Mai mulţi matrozi scormoneau cu îndemânare 
pământul şi scoteau nişte obuze mici pe care le aşezau cu grijă 
lângă tun. Curând strânseră aproape cincizeci de bucăţi. Blohin 
scutură ţărâna de pe dispozitivele de ochire, şi împreună cu 
matrozii, puse tunul în bătaie. N 

— Ceva mai la stânga, comandă el, ochind. E bine. Încărcaţi! 

Închizătorul zornăi. 

— Gata! raportă Blohin. 

— Foc! 

Tunul bubui, reculă brusc şi rămase în poziţia de recul. 

— E defectă frâna de recul, ghici locotenentul. 

Matrozii puseră mâna şi aduseră tunul în poziţia de tragere; 
bubui o nouă lovitură. 

— Gălbejitul ne învăluie prin stânga! raportă un gradat, 
sosind în goană. Să nu ne cadă în spate. 

Soimanov alergă după el fără să mai ia seama la gloanţe şi 
obuze. 

— Să nu vă împiedicaţi, înălţimea voastră. Sunt morţi, peste 
tot, spuse un tiralior sprijinindu-l. 

— Să se îndrepte tunul încoace, ordonă Soimanov, zărind 
lanţurile de irăgători japonezi. 

În clipa aceea aproape de el explodă un obuz şi suflul îl dădu 
peste cap. 

— S-a zis cu tunul nostru! Drept în el a nimerit stârpitura 


548 


gălbejită. Doi ostaşi au căzut morţi pe loc, iar ăilanţi au fugit 
care încotro, raportă Blohin. 

Soimanov nu apucă să se scuture bine de pământ, că şi 
detună o nouă explozie. Fum, bubuituri, duhoare înecăcioasă 
de şimoze. Din adăpostul care fusese dărâmat, se auzeau ţipete 
sfâşietoare: 

— Aju-to-or! 

Soimanov încercă să dea un ordin, dar un nou obuz căzu în 
acelaşi punct. 'Ţipetele încetară. Doar gemete surde se mai 
auzeau de sub pământ; peste puţin însă, amuţiră şi acestea. 

— Primeşte, doamne, în împărăţia ta pre răposaţii tăi robi! 
rostiră tiraliorii, făcându-şi cu evlavie semnul crucii. 

— Vin gălbejiţii, sumedenie, raportă un matroz. 

Soimanov se apropie de parapet. Un tânăr japonez, spânatic, 
înfigea pripit steagul alb cu discul roşu. Pe creastă, se şi 
auzeau strigăte victorioase: banzai. Puţinii tiraliori şi matrozi 
rămaşi teferi, strângând zdravăn armele în mâini, înfigeau 
baionetele în japonezii care săreau de sus asupra lor. În redută 
se încinse lupta corp la corp. Deodată, un „ura” năvalnic tună 
din spate. Compania de debarcare de pe cuirasatul Sevastopol 
se apropia vijelios din vale. În fruntea ei, se înălța făptura 
uriaşă a lui Boreiko. Năvăliră în redută, ca o avalanşă 
năprasnică, se năpustiră asupra japonezilor îi dădură peste cap, 
smulseră steagurile şi se repeziră după ei la vale. 

Atacul, al douăzecilea din cursul acelei zile, fusese respins. 

— Ne-am bătut zdravăn, rosti Boreiko, dând roată cu privirile 
de jur împrejur, după care îşi cercetă mantaua sfâşiată în mai 
multe locuri şi arma stropită de sânge. 

— Eşti teafăr? îl întrebă el pe Soimanov care se aşezase 
aproape, pe dărâmăturile adăpostului redutei. 

— M-a ametit explozia unei grenade. Imi ţiuie şi acum 
urechea stângă. Bine ai făcut, Borea, că ne-ai adus întăriri. 
Altfel s-ar fi ales praful de noi. Cine e comandantul matrozilor 
de pe Sevastopol? 

— Andriuşa Akinfiev. Uite-l că vine şi el. 

Akinfiev se apropie de prietenii săi. Era încă înfierbântat de 
luptă. 

— Nici n-aş fi bănuit vreodată că va trebui să renunţ la viaţa 
tihnită de pe Liaoteşan şi să alerg în ajutorul Visokiei, spuse el 
apropiindu-se. 


549 


Ofițerii se priviră atenţi unul pe altul. 

— Cei trei muşchetari, spuse Soimanov zâmbind. Curând se 
împlineşte un an de când ne batem cot la cot, pe uscat şi pe 
mare. 

— Jorj Dukielski nu mai este; Serioja Zvonariov a fost scos 
pentru mult timp din luptă. Acum trebuie să vină rândul unuia 
dintre noi... zise Akinfiev. 

— Hei, nu mai cobi, Andriuşa, îl struni Boreiko, blajin. Ce-o 
mai fi, om vedea. Deocamdată să bem ceva. Tare mi s-a mai 
uscat gâtlejul. Hei, Blohin! Unde eşti, diavole împieliţat? 

— Ordin, înălţimea voastră! răspunse voios ostaşul. 

Chipul lui era radios. În fiecare mâna ţinea câte o sticlă 
sclipitoare de coniac. Era vădit că apucase să tragă o duşcă. 

— Doriţi să gustaţi, înălţimea voastră? zise el, întinzând 
porucikului o sticlă. E pradă de război!... 

Boreiko goli pe nerăsuflate mai bine de jumătate din sticlă. 
Mormăind satisfăcut, oferi restul celor doi marinari. După 
băutură mâncară pesmeţi japonezi. 

— Ei, acum am prins puteri; acum putem să luptăm mai 
departe. Ca mai mare în grad, iau comanda poziţiei, anunţă 
Boreiko. Tu, Pavlik, vei apăra culmea stânga, iar tu, Andriuşa, 
pe cea dreaptă. Eu rămân la mijloc, în şa. 

Cei doi marinari salutară şi plecară spre posturile lor. 

Însoţit de Blohin, porucikul, coborî în mica depresiune aflată 
între cele două creste ale colinei Visokaia. In partea aceea nu 
existau nici măcar tranşee obişnuite; doar un şanţ de 
comunicaţii năruit, lega ambele culmi. 

Boreiko se uită împrejur. De vale se zărea o tranşee japoneză 
care încingea colina în semicerc. De la ea, se întindeau şanţuri 
de comunicaţii spre spatele poziţiei. 

— Ce zici, Filea, au să cucerească ei Visokaia, ori ba? 

— Vorba e - cine o apără! Dacă suntem aici noi amândoi, nu 
pune în veci mutră-strâmbă mâna pe ea, zâmbi Blohin. 

Zărindu-l pe Boreiko pe creastă, japonezii deschiseră focul 
asupra lui cu armele şi cu mitralierele. 

Peste puţin, Boreiko şi cu Blohin dădură de amplasamentul 
năruit al unei baterii. Tunurile instalate pe povârniş fuseseră 
scoase din acţiune încă din septembrie de artileria inamică, dar 
deşi mutilate, rămăseseră pe loc. Acolo se dăduse nu demult o 
luptă corp la corp. Împrejurul pieselor zăceau o mulţime de 


550 


cadavre, încremenite în poziţia în care fuseseră surprinse de 
moarte. Un japonez rămăsese într-un genunchi, sprijinit cu 
mâna dreaptă de armă, cu capul aplecat, parcă îngreunat de 
oboseală. Alături de el zăcea un matroz, cu mâinile încleştate în 
gâtul altui japonez a cărui baionetă era înfiptă în pântecul lui. 

Spre seară, sosi căpitanul de tiraliori Solonikio, numit 
comandant al dispozitivului de pe colină. O dată cu el, sosiră şi 
infanteriştii care trebuiau să-i înlocuiască pe marinari. Akinfiev 
îi invită pe Soimanov şi pe Boreiko la el, în Oraşul-Nou. 
Ajunseră repede acasă la locotenent. Ordonanţa începu să pună 
masa. Cei trei amici povesteau întâmplările prin care trecuseră 
în ultimele zile. Andriuşa se uita cu nerăbdare la ceas. 

— De ce o întârzia Nadia atât? se întreba el, nervos. 

În sfârşit sosi. 

— Bietul Serioja e grozav de slăbit; nici nu se poate întoarce 
pe o parte. i-a trimis salutări, Andriuşa. A întrebat dacă eşti 
sănătos. Ştii, se căsătoreşte curând cu Varia, spuse ea. 

După masă, cei trei ofiţeri se duseră la statul-major al lui 
Irman, care se instalase într-o cazarmă din Oraşul-Nou. Acolo, 
Kondratenko, Belii şi Tretiakov participau la o consfătuire la 
care se discutau măsurile necesare pentru apărarea colinei 
Visokaia. Kondratenko şedea la capătul mesei şi, ca de obicei, 
asculta pe ceilalţi, făcându-şi repede însemnări în carnet. Irman 
vorbi îndelung şi confuz, pledând pentru apărarea colinei cu 
orice preţ, lucru la care nimeni n-avea de făcut obiecţiuni. 
Tretiakov se plângea că ostaşii sunt foarte obosiţi, cerând să fie 
schimbaţi şi să se trimită întăriri. Ofițerii de la unităţile de 
tiraliori, care se aflau de faţă, arătau că înainte de toate era 
necesar să se ia măsuri pentru asigurarea hranei soldaţilor 
întrucât aceştia nu mâncaseră de peste douăzeci şi patru de 
ore. 

— În primul rând, să ni se trimită o bucătărie de campanie, 
cu ciorbă fierbinte, apoi grenade, cartuşe şi, în sfârşit, 
echipament de iarnă, cereau ei într-un glas. 

— Dumneavoastră, marinarii, de ce aveţi nevoie? îl întrebă 
generalul pe Soimanov care tocmai intrase împreună ou 
ceilalţi. 

— Noi vrem să ştim încotro şi când pornim, răspunse voios 
Soimanov. 

— Răspunsul nu e rău. Cum staţi cu hrana şi cu echipamentul 


551 


de iarnă? 

— Comandamentul Bazei Navale ne-a aprovizionat pe deplin 
cu de toate. Matrozii au asigurată raţia de carne conservată: o 
jumătate de cutie pe zi. Au de asemenea şi echipament gros. 
Ciorba se găteşte la cazărmile marinei şi ni se aduce pe poziţii. 

— Întrucât flota are cel mai mare interes ca Vîsokaia să nu 
cadă în mâna inamicului, s-o apere, spuse unul dintre ofiţerii de 
tiraliori. 

— Asta e o concepţie cu totul greşită. Timp de patru luni de 
când a început asediul fortăreței, marinarii au luptat vitejeşte, 
în forturile şi redutele ei, cot la cot cu tiraliorii şi cu tunarii. Cât 
priveşte soarta Visokiei, aceasta e foarte importantă, pentru 
desfăşurarea generală viitoare a asediului, răspunse Belii. 

— Aşadar, ne-am înţeles: marinarii vor rămâne pe poziţii; 
tiraliorii vor fi înlocuiţi cu efective recrutate din personalul 
spitalelor şi din convalescenţi, conchise Kondratenko şi se 
ridică, îndreptându-se spre uşa urmat de ceilalţi. 

— Adunați trupa de marină! ordonă generalul. 

Când ordinul fu executat, Kondratenko îi felicită cu căldură 
pe matrozi pentru bărbăţia de care dăduseră dovadă în luptă. 

— Să apăraţi şi mai departe Visokaia. Ţineţi minte: căderea 
acestei poziţii ar fi un eveniment tot atât de grav ca şi 
scufundarea navelor voastre. Îmi pun nădejdea în voi ca şi în 
tiraliorii mei. Patria v-a încredinţat apărarea Arthur-ului şi sunt 
ferm convins că-l veţi apăra, aşa cum veţi apăra şi Visokaia. 

— O să ne străduim, excelenţă! strigară tunător marinarii. 

— Ei, cu Dumnezeu înainte! le ură Kondratenko ridicând 
mâna. 

Soimanov şi Akinfiev porniră în fruntea detaşamentelor. 

Boreiko plecă şi el. Se pomeni curând lângă şcoala Puşkin. 
Ajuns acolo, bătu încetişor în uşă şi-şi spuse numele. li deschise 
mica institutoare. 

— Ce vânt te-aduce la o oră atât de târzie? îl întrebă ea. 

— Îmi daţi voie să rămân peste noapte la dumneavoastră? 
răspunse el tot printr-o întrebare. 

— Fireşte, dar cu o condiţie: să fii foarte cuminte, răspunse 
institutoarea, ameninţându-l cu degetul. 

— A, despre asta să n-ai nici o grijă. E ştiut că în prezenţa 
dumitale din urs mă fac mieluşel. 

— Până acum am avut de-a face cu pisici, câini şi alte 


552 


animale domestice, dar nu cu urşi. 

— Întrucât ai o experienţă atât de îndelungată ca dresoare, 
cred c-o să mă domesticeşti şi pe mine, sau, mai bine zis, m-ai 
şi domesticit, adăugă el după câteva clipe de tăcere. 

— Pare-mi-se, că n-ai nimic împotriva acestui lucru? zâmbi 
institutoarea. 

— N-am, mormăi porucikul şi, deodată, ridicând-o, o sărută 
cu foc. 

— Tout beau! La loc comanda! strigă Olia, apărându-se, dar 
porucikul o luă pe sus, ca pe-un copilaş, şi intră cu ea în 
camera de alături unde se aflau Maria Petrovna şi Liolia. 

— Se pare că porumbeii noştri s-au înţeles! observă Liolia, 
văzându-le chipurile fericite. 

Olia îl prezentă solemn: 

— Soţul meu. 

O 

Sosiseră ultimele zile ale colinei Vîsokaia. În dimineaţa zilei 
de 20 noiembrie, asupra poziţiilor de pe culmea acesteia fu 
dezlănţuit un uragan de foc. Bateriile de asediu bubuiau cu 
înverşunare. Întreg frontul terestru şi cuirasatele răspunseră 
prin tir indirect, căutând să reducă la tăcere bateriile grele 
inamice. 

La auzul canonadei, Boreiko se grăbi să ajungă la Visokaia. 
Lângă spitalul unificat, îi ajunse din urmă pe Varia şi pe Vasea. 

— Serioja se simte mult mai bine, îl vesti fata fericită. Se 
întremează repede. 

— Pesemne că din pricina sărutărilor Nadiei, glumi 
porucikul. 

Varia îl privi mirată: 

— Nu este în firea lui Serioja să mă iubească pe mine şi să se 
sărute cu alta! 

— Dar cine ţi-a spus că el te iubeşte? 

— Chiar el. 

— Şi l-ai crezut pe cuvânt? 

— la mai lasă-mă, ursoiule! îl repezi Varia intrând iute în 
spital. 

Dinspre Oraşul-Nou se târau spre Visokaia coloane pestriţe 
de oameni, ultima rezervă a fortăreței: soldaţi, matrozi, 
rezervişti de clasa a doua ieşiţi din spital, purtând încă 
pansamente şi șchiopătând. 


553 


— A dracului tocătoare! rosti din mers un soldat, arătând din 
cap spre Visokaia. Ce de oameni au pierit acolo! 

Toată ziua mugiră tunurile, bubuiră exploziile obuzelor de 11 
toli, detunară şrapnelele şi grenadele; sângele curgea şiroaie, 
oamenii se chinuiau şi mureau. Japonezii nu treceau la atac, ci 
doar se pregăteau. 

A doua zi, canonada începu din nou cu aceeaşi intensitate. 

Ziua era rece şi senină, ceea ce înlesnea reglarea tirului. 
Bateriilor de asediu li se alăturară canonierele din Baia 
Golubinaia. Creasta colinei se afla acum între două focuri. 
Torentul de fontă şi de oţel se revărsa asupra ei tot mai 
năprasnic. 

După amiază, japonezii porniră din nou la asalt în şiruri 
strânse. Se prăbuşeau valuri-valuri, seceraţi de focul tunurilor, 
al mitralierelor, al puştilor şi grenadelor, totuşi înaintau 
nestăvilit. Val după văl, atacatorii alergau vijelios, peste 
mormanele de morţi şi de răniţi. Urcau tot mai sus, spre 
culmea cu două cocoaşe. Ín sfârşit ruşii dădură îndărăt şi 
japonezii ajunseră pe culme, unde se încinse lupta corp la corp. 
Spumegând că fiarele, oamenii se loveau cu ce le cădea sub 
mâna: cu baionetele, cu paturile puştilor, cu pietre, cu grenade; 
se spintecau, se sugrumau, se sfâşiau cu dinţii. 

Artileria asediatorilor îşi deplasă focul asupra rezervelor şi a 
Oraşului-Nou. Casele se năruiau una după alta; izbucneau 
incendii; totul se mistuia în nori de praf şi fum. 

Kondratenko îşi dădea seama că situaţia era tot mai grea cu 
fiecare clipă ce trecea. Efectivul apărătorilor era insuficient; 
ofiţerii erau scoşi din luptă unul după altul. Trebuia să trimită 
acolo un om de nădejde care ar fi fost în stare să îmbărbăteze 
soldaţii, să stăvilească asaltul japonezilor, tot mai vijelios. 

Generalul hotărî să trimită pe culme detașamentul de 
grăniceri de sub comanda lui Butusov. Era încredinţat ca 
acesta va face posibilul şi imposibilul, spre a se rezista pe 
poziţii. 

Butusov se întorsese însă în ajun de la bateria Kurgannaia, 
unde, timp de aproape o săptămână, respinsese atacurile 
neîntrerupte ale japonezilor. Detaşamentul lui se rărise 
simţitor. Nu mai avea decât jumătate din efectivul iniţial şi doi 
ofiţeri. Totuşi locotenent-colonelul nu făcu nici o obiecţie când 
Kondratenko îl anunţă că va trebui să plece pe Visokaia. 


554 


— Roman Isidorovici, de vreme ce socotiți necesar să mă duc 
acolo, ordinul dumneavoastră va fi executat întocmai! 
Rezervele mele sosesc aici peste un ceas. Am să plec direct pe 
poziţii. 

Kondratenko îşi dădea seama foarte bine că trimitea la 
moarte pe unul dintre cei mai buni ofiţeri, care trecuse cu 
cinste prin toate încercările războiului. Abia putând să-şi 
stăpânească tulburarea, generalul se ridică de la masă, îl 
îmbrăţişa călduros şi-l sărută: 

— Dragă Piotr Dmitrievici, binecuvântarea Domnului să te 
ocrotească! Pe cât se poate, să nu-ți rişti viaţa; caută să te 
păstrezi pentru Arthur. Oameni ca dumneata avem puţini, şi 
mai este multă nevoie de ei aici, rosti Kondratenko cu emoție. 

Butusov, mişcat, îl rugă doar un lucru: să aibă grijă de 
familia lui. Generalul i-o făgădui. 

După ce plecă Butusov, Kondratenko îşi plecă fruntea în 
piept, gândindu-se la soarta dureroasă a celor din Arthur. Dar 
n-avea timp să stea mult pe gânduri: Arthur-ul îl aştepta. Se 
vesti că fusese dezlănţuit un nou asalt asupra Visokiei. 
Generalul ieşi în curtea comandamentului privind prin binoclu 
cele ce se petreceau pe colină. 

Poziţiile erau învăluite într-o perdea groasă de fum şi praf, 
prin care fulgerau mereu exploziile roşietice ale obuzelor grele. 
Părea că pe colină erupea un vulcan. Când şi când, se auzea 
răpăit de mitraliere şi strigăte de „ura” sau banzai. După 
culoarea uniformelor ostaşilor care coborau repede povârnişul, 
pâlcuri-pâlcuri sau răzleţi era vădit că ruşii se retrăgeau sub 
presiunea forţelor copleşitoare ale inamicului. 

— Visokaia a fost din nou ocupată de japonezi, raportă 
telefonistul. 

— Vezi unde e  locotenent-colonelul  Butusov, ordonă 
generalul. 

— Au sosit grănicerii, raportă aghiotantul. 

Generalul ieşi în stradă. Acolo se înşiruia o coloană de soldaţi 
cu epoleţi verzi şi cu benzi de aceeaşi culoare la şepci. 
Kondratenko îi salută, şi trecu de-a lungul frontului. Deşi 
numeroşi soldaţi fuseseră răniţi şi purtau încă pansamente, 
arătau voioşi, odihniţi şi sănătoşi. Butusov avusese întotdeauna 
o grijă deosebită de hrana soldaţilor şi, cu ajutorul prietenilor 
săi chinezi, ştia să facă rost de leacuri şi de alimente 


555 


antiscorbutice. 

Comparând înfăţişarea grănicerilor cu aceea a tiraliorilor, 
Kondratenko îşi dădu seama îndată că grănicerii, sănătoşi, 
voinici, vor opune o rezistenţă mult mai dârză, decât orice 
regiment de tiraliori. „Da, se poate conta pe ei”, gândi el. După 
ce-i felicită pentru bărbăţia de care dăduseră dovadă până 
atunci generalul arătă spre colină Visokaia: 

— Fraţilor, nu uitaţi: dacă japonezii ocupă înălţimea aceasta, 
s-a isprăvit cu Arthur-ul. Locotenent-colonelul Butusov pe care 
l-am numit comandant al sectorului, vă aşteaptă acolo. 
Împreună cu el şi sub comanda lui, va trebui să apăraţi poziţiile 
şi aveţi datoria s-o faceţi. Cu Dumnezeu, înainte. 

— O să ne străduim, excelenţă! răspunseră ostaşii într-un 
glas şi porniră spre poziţii. 

— Domnul locotenent-colonel Butusov îşi aşteaptă trupa pe 
povârniş, raportă telefonistul. 

Kondratenko ieşi din nou afară şi duse binoclul la ochi. 
Grănicerii se răspândiseră în trăgători şi urcau repede spre 
culme. Tirul infanteriei şi al artileriei japoneze se înteţi de 
îndată. Salvele se contopeau cu ropotul focului de voie, 
mitralierele clănţăneau turbate, trăgând cu cadenţa maximă. 
Culmea pieri din nou în praf şi fum. Lanţurile de grăniceri se 
culcară la pământ; curând însă porniră iar în salturi dese şi, 
peste puţin, dispărură în norul ce învăluia culmea. 

Nu mult după aceea se raportă că, printr-un viguros atac la 
baionetă, grănicerii îi zvârliseră pe japonezi în vale şi 
ocupaseră Visokaia în întregime. Kondratenko răsuflă uşurat. 

Artileria de asediu deschise numaidecât focul. În ziua aceea 
japonezii porniseră de şase ori la asalt şi de şase ori se 
retrăseseră, acoperind pământul cu cadavrele lor. Lupta 
conteni abia când se înnoptă. Colina rămăsese în mâinile celor 
din Arthur. 

Se  întunecase de-a binelea când locotenent-colonelul 
Butusov, după ce luptase toată ziua vitejeşte pe colină, fu rănit 
mortal de o schijă, în abdomen. Abia mai dând semne de viaţă, 
comandantul grănicerilor fu adus de aceştia la statul-major al 
lui Kondratenko. Generalul alergă fără întârziere la postul de 
prim-ajutor şi se lăsă în genunchi lângă brancarda pe care 
zăcea Butusov. O clipă, locotenent-colonelul îşi veni în fire. 
Recunoscându-l pe Kondratenko, raportă cu glas abia auzit: 


556 


— Ordinul excelenţei voastre a fost executat. Visokaia a 
rămas în întregime în mâinile noastre. 

Acestea fură ultimele lui cuvinte. Peste o clipă rămase 
nemişcat. Descoperindu-se, Kondratenko sărută fruntea atinsă 
de răceala morţii, a credinciosului său tovarăş de arme şi 
prieten. Generalul îşi suflă îndelung nasul, neputându-şi stăpâni 
lacrimile, fără să bănuiască că în mai puţin de două săptămâni 
avea să-l urmeze şi el pe Butusov, pecetluind cu sângele lui 
credinţa către Patrie. 

Boreiko nu putea să rămână nepăsător la cele ce se 
petreceau în jurul lui şi de aceea se duse seara la statul-major 
al lui Irman. 

— Nu cumva aş putea să fiu şi eu de folos pe aici? întrebă el 
pe aghiotant, porucikul Konstiuşko. 

— Pentru noi contează acum fiecare om teafăr. Deci rămâi la 
comandament; o să-ţi găsim şi dumitale o întrebuințare. 

Completările alcătuite din serviciile auxiliare, din echipe de 
oameni de la spitale, sosiră la comandament în tot cursul 
nopţii. Ele erau trimise spre poziţii laolaltă cu unităţile de 
marinari şi tiraliori aduse din alte sectoare. 

Kondratenko şi Irman conduceau cu tenacitate, fără o clipă 
de răgaz, operaţiunile de apărare. Pe la miezul nopţii, se ivi la 
comandament Stessel - palid, tras la faţă, însoţit de Fok şi de 
Nikitin. Cei trei vizitatori începură să emită pe întrecute ordine 
contradictorii. 

— Degeaba apăraţi Visokaia cu atâta îndârjire. Cât sânge de 
soldaţi şi de matrozi se varsă aici, fără rost! Ar fi trebuit de 
mult să fie evacuată şi să retragem trupele pe linia principală 
de apărare, spre forturi, bodogănea Fok. 

— Dar atunci, flota, ar fi pierdută, obiectă Stessel. 

— Anatoli Mihailovici, nu suntem răspunzători pentru ea. Ar 
face mai bine să se care în larg, să scăpăm de ea. În larg are 
mai mult spaţiu decât aici în port... 

— Acolo o pândeşte escadra japoneză, mult mai puternică 
decât a noastră. 

— Ei, Dumnezeu e milostiv. Poate că o navă, două o ajunge, 
târâș-grăpiș, până la un port neutru. 

— Da, da, să se trimită chiar astăzi cufundărilor un 
ultimatum: să se care din Arthur până nu le-a dat la fund 
japonezii toţi galoşii, se asocie Nikitin. 


557 


— Pentru ca navele să poată ieşi în larg, trebuie să li se dea 
înapoi gurile de foc mici şi mijlocii, circa două sute de piese, 
care ar urma deci să fie retrase de pe frontul terestru. Aceasta 
va slăbi mult apărarea. În plus, va trebui să le restituim 
proiectilele respective, iar noi nu mai avem decât foarte puţine, 
obiectă Kondratenko. 

— Le vom restitui tunurile din liniile a doua şi a treia, şi o 
parte din muniții, concedă Stessel. Numai să plece odată. 

— Mă opun cu toată hotărârea, protestă vehement 
Kondratenko. Nici aşa nu mai dispunem de rezerve; dacă vom 
lua de pe poziţii cele două mii de marinari, nu vom mai avea cu 
cine să-i înlocuim. 

— Reduceţi garnizoanele forturilor; acolo sunt mulţi oameni 
de prisos, îşi dădu Fok cu părerea. 

— Dar atunci forturile vor fi ocupate numaidecât de japonezi. 

— Cu alte cuvinte, după dumneavoastră, trebuie să mai fie 
nimiciţi vreo cincisprezece mii de soldaţi şi de matrozi, şi 
numai după aceasta, să se pună problema capitulării, nu? 
Sărmanii ostaşi: nici nu bănuiesc că se intenţionează 
sacrificarea lor, aproape până la unul, suspină Fok. 

— Visokaia trebuie apărată cu orice preţ, iar excelența 
voastră, pe cât se pare, nu vreţi să înţelegeţi acest lucru, rosti 
tăios Kondratenko. 

— Aş! Cum să înţeleagă aşa ceva un prost bătrân ca mine? 
Eu n-am absolvit nici un fel de academii, replică Fok, 
batjocoritor. 

— Domnilor, domnilor, mai mult calm! interveni Stessel. 
Hotărârea mea e să mai apărăm Visokaia o zi, iar după aceea, 
dacă nu mai putem să rezistăm, o evacuăm. Avem nevoie de 
oameni în alte sectoare. 

Mai multe obuze care explodară în apropiere îl făcură pe 
generalul-aghiotant să-şi urgenteze plecarea. 

Spre miezul nopţii, Boreiko şi Tretiakov se duseră pe 
Visokaia. De pe culme coborau şiruri nesfârşite de răniţi şi de 
ostaşi care sufereau de orbul găinilor. Dând la fiecare pas peste 
cadavre, cei doi ofiţeri ajunseră cu chiu, cu vai la redută de pe 
culmea din stânga. Aceasta fusese aproape complet distrusă. În 
lumina difuză a stelelor, sute de tiraliori şi de matrozi se 
străduiau să refacă parapetele şi adăposturile. 

Căpitanul Solonikio, noul comandant al poziţiei, raportă că 


558 


lucrările mergeau încet, fără însufleţire, fiindcă oamenii erau 
obosiţi şi n-aveau poftă de muncă. 

— Le-ai explicat pentru ce sunt necesare? 

— Fireşte, însă ei obiectează pe bună dreptate, că mâine 
dimineaţa japonezii vor nărui iarăşi totul şi că preferă să se 
odihnească mai ca lumea, decât să muncească degeaba, 
răspunse căpitanul. 

— Oamenii sunt istoviţi; trebuie să se aducă întăriri, căci 
altfel, e îndoielnic, dacă toate lucrările vor avea vreun rost, 
confirmă Boreiko. 

— Bine, dar de unde să iei rezerve? Până şi sanitarii şi 
invalizii au fost trimişi încoace, obiectă colonelul. 

— Ei, atunci e greu să sperăm că vom rezista pe poziţii, oftă 
porucikul. 

— Totuşi, Visokaia trebuie negreşit apărată. 

Deşi era întuneric, artileria japoneză continua focul trăgând 
rar asupra culmii. 

— Ar fi bine să vă feriţi domnule colonel, îl preveni Boreiko. 

— Păi, nici n-ai unde să te adăposteşti aici - poate doar la 
postul de comandă, dacă au apucat să repare adăpostul. 

Vorbind astfel, Tretiakov o luă spre culmea din dreapta, unde 
se afla postul de comandă al dispozitivului de apărare de pe 
colină. 

Îndată ce se lumină de ziuă, canonada începu din nou cu o 
putere sporită, după care japonezii se năpustiră la asalt. 
Curând, izbutiră să ocupe mai întâi culmea din stânga, apoi şi 
pe cea din dreapta. Apărătorii poziţiilor pieriră aproape cu toţii. 

Puţinii supraviețuitori se retrăgeau ici-colo, la vale, spre 
Comandament. Adunând tot efectivul disponibil - tiraliori, 
matrozi, ostaşi din artileria de câmp, milițieni, Kondratenko 
porni el însuşi în fruntea lor la contraatac. Boreiko păşea 
alături de el. Între timp, japonezii instalaseră pe deal mitraliere 
şi aruncătoare de mine. Detaşamentul improvizat, bătut cu 
focuri încrucişate, se învălmăşi, trântindu-se la pământ aproape 
de mijlocul povârnișului. În zadar încercară Kondratenko şi 
porucikul să-şi ridice oamenii. Aceştia nu mai voiau în ruptul 
capului să se urnească. Mai mulţi matrozi care încercară să 
facă un salt înainte, fură ucişi pe loc. Un glonţ îi zvârli lui 
Kondratenko cuşma din cap. Contraatacul eşuă. 

Întors la comandament, generalul adună pe toţi ofiţerii câţi 


559 


mai rămăseseră în viaţă, ca să afle părerea lor în ce priveşte 
măsurile ce se impuneau în vederea recuceririi colinei. 
Tiraliorii, marinarii şi artileriştii declarară într-un glas că lupta 
pentru Visokaia nu mai putea să continue. Tocmai atunci sosi 
însă generalul Smirnov. După ce ascultă raportul asupra 
situaţiei, pe care-l prezentă Kondratenko, începu să zbiere: 

— Prin voinţa maiestăţii sale împăratului, am fost numit 
comandant al Arthur-ului, şi nici o fortificaţie nu poate fi 
abandonată fără ştirea mea. Am şi elaborat opt ipoteze 
operative pentru recucerirea Visokiei. Vi le expun îndată, 
începu el. 

— Oricât de judicioase ar fi ipotezele excelenţei voastre, 
totuşi ar însemna să ne pierdem timpul ascultându-le, se opuse 
Kondratenko. Din lipsă de efective nu mai putem executa nici 
cel mai mic contraatac. 

— Generale, nu ţi-am cerut părerea! răspunse Smirnov, 
ridicând glasul. 

Enervat, Kondratenko se ridică de la masă, şi se îndreptă 
spre uşă urmat de ofiţeri. 

— E revoltător! Vă ordon să vă reluaţi locurile! clocotea 
Smirnov, însă toţi căutau să scape de el. Boreiko ajunse la uşă 
cel din urmă. Generalul îşi înfipse mâinile în mantaua lui. 
Porucikul se descotorosi uşor de el. 

— Excelenţă, mai bine duceţi-vă acasă, rosti el, pe un ton 
compătimitor. Visokaia nu mai puteţi să ne-o daţi înapoi, iar cu 
ipotezele dumneavoastră nu faceţi decât să zăpăciţi oamenii. 

Generalul îl privi uluit. 

— Pentru asemenea vorbe meriţi să fii împuşcat! spuse el 
încet. 

— Ce să se mai strice muniţia degeaba! Japonezii fac 
operaţia asta cu mulţi dintre ai noştri, fără cheltuială pentru 
statul rusesc! spuse porucikul zâmbind. 

Răspunsul acesta îl convinse deplin pe Smirnov că porucikul 
nu era în toate minţile; el se grăbi să iasă din cameră uitându- 
se cu teamă peste umăr, spre Boreiko. Porucikul îl urmă cu 
acelaşi zâmbet pe buze. Afară, primul lucru pe careul văzu fu 
un proiector puternic, instalat de japonezi pe colina Visokaia. 
Lumina lui orbitoare luneca pe suprafaţa apei din port, căutând 
navele staționate acolo. 

„Japonezii nu pierd timpul” gândi porucikul. 


560 


— Totuşi, vreau să încerc încă o dată să recuceresc Visokaia, 
auzi el de undeva din apropiere glasul înăbuşit al lui 
Kondratenko. 

— În afară de conductorii de cai din brigada mea, nu mai 
avem de unde să luăm oameni, răspunse Irman. 

— Mai este o companie de matrozi de pe Baian sub comanda 
locotenentului Soimanov, şi una improvizată din furieri. O să 
formăm din ei trei coloane de asalt, spuse înviorat generalul. 

— Vă lăsaţi mult antrenat, excelenţă. Nu cred că încercarea 
aceasta va avea succes, dar sunt gata să conduc personal la 
atac coloana de tunari, răspunse Irman. 

Hotărâră să încerce totuşi. Boreiko se alătură marinarilor. La 
semnalul convenit - un foc de tun, tras din fortul cel mai 
apropiat - atacatorii începură să urce povârnişul într-o tăcere 
adâncă. La început, totul merse bine. Japonezii încă nu-i 
simţiseră; coloanele de asalt izbutiră să urce destul de sus. 
Deodată începură să latre câinii de pază. Aproape instantaneu 
fu deschis focul cu puştile şi cu mitralierele şi începură să 
zboare grenade de mână. Coloana din dreapta, alcătuită din 
tunari, izbuti să răzbească până pe culmea dreaptă şi, într-o 
crâncenă luptă corp la corp, măcelări toată garnizoana. În 
această luptă, Irman fu şi el rănit uşor de două ori. Marinarii 
ajunseră la şaua dintre cele două culmi, unde fură întâmpinați 
cu focuri de flanc şi se culcară la pământ. 

— Trebuie să-i aruncăm pe matrozi la atac, rosti Soimanov, 
întorcându-se spre Boreiko, care, trântit după o stâncă, scruta 
întunericul dimprejur. 

Proiectorul se stinsese; se zăreau doar fulgerările puştilor. 

— Se pare că în faţa noastră nu e nimeni. În schimb, la 
stânga sunt masate puternice forţe inamice. Va trebui să 
schimbăm direcţia de atac. Să ne străduim să răzbim în flancul 
redutei din stânga, spuse porucikul, împărtăşind locotenentului 
gândurile lui. 

— Nu ştiu, câţi oameni teferi mai am în companie. În 
întuneric, scurtele negre ale matrozilor nu se văd de loc. 
Gavrilov, Teapin, la mine! strigă Soimanov. Ce pierderi avem? 

— Se pare că nu-s mari. Gălbejiţii trag anapoda, mai mult ca 
să ne sperie. Gloanţele nimeresc oamenii numai întâmplător, 
raportară cei doi matrozi. 

Soimanov le spuse ce aveau de făcut mai departe. 


561 


— Ajungem până la şa şi de acolo cădem în spatele 
japonezilor. 

— Să ştiţi, că furierii care ne flancau din stânga, au rămas în 
urmă, departe, la jumătatea povârnişului. Când au auzit 
împuşcăturile s-au speriat şi s-au trântit cu toţii la pământ. N- 
au vrut să mai facă nici un pas înainte. Auxiliari, şi pace! N-au 
mai mirosit praful de puşcă. 

În clipa aceea, însă, din dreapta izbucni un „ura”! năvalnic şi 
se auzi tropotul unor oameni care goneau în pas alergător. 

— Ia uite ce coraj au prins furierii noştri! observă Gavrilov. 

— După mine, înainte, ura! strigă Soimanov, sărind în 
picioare. 

Repetându-i strigătul, matrozii se repeziră după comandantul 
lor. Locotenentul nu apucase însă să facă decât vreo zece paşi. 
Deodată scoase un strigăt scurt şi se lăsă jos. 

— Borea, sunt rănit. la comanda, rosti el cu un efort. 

Porucikul se apropie repede de el: 

— Unde te-a lovit? 

— La picior, mai sus de genunchi; nu pot nici să merg, nici să 
stau în picioare. 

Boreiko opri doi matrozi, le ordonă să-l ducă pe locotenent la 
postul de prim-ajutor şi se repezi înainte. 

Între timp japonezii izbutiseră să-şi împingă rezervele în sus. 
Pe culmea dealului, se încăierară în întuneric la baionetă. 
Furierii şi conductorii de cai - tunari, slab instruiți în lupta la 
baionetă, fură respinşi şi începură să se retragă pe coastă, la 
vale. Marinarii fură încercuiți. Dându-şi seama de acest lucru, 
Boreiko se năpusti cu un răcnet asupra japonezilor. Apucând 
arma de ţeavă, o învârtea pe deasupra capului ca pe o ghioagă, 
maturând totul în calea lui. Matrozii luptau vitejeşte. Inamicul 
nu le ţinu piept şi o luă la fugă în neorânduială. Marinarii 
rupseseră încercuirea. 

Boreiko trimise la comandament un raport propunând să se 
reia atacul în zori, dar, drept răspuns, primi ordinul pentru 
retragerea tuturor trupelor spre fortul 4. 

După zece zile de lupte îndârjite, Visokaia, în sfârşit, căzuse 
în mâinile japonezilor. 

— Acum începe agonia Arthur-ului, spuse Kondratenko, când 
porucikul sosi în zori la comandament, predând comanda 
matrozilor unui ofiţer de marină. 


562 


— Agonia escadrei; nu şi a fortăreței, îl corectă Boreiko. 

— Mă tem că, de azi înainte, şi fortăreaţa se va afla într-o 
situaţie foarte dificilă, obiectă Kondratenko. 

Starea sufletească sumbră a generalului se mai risipi când i 
se comunică declaraţia unuia dintre prizonierii japonezi 
capturați noaptea de marinari pe Visokaia. 

Japonezul, originar din Tokio, om între două vârste, avocat, 
mobilizat recent cu gradul de soldat, arăta extrem de obosit şi 
răspundea de bună voie la toate întrebările. După spusele lui, 
Japonia se afla într-o situaţie financiară şi economică extrem de 
grea; stocurile de materiale de război erau pe sfârşite, iar 
rezervele de oameni instruiți, aproape secătuite; soldaţii din 
armata de asediu erau istoviţi, epuizați din pricina hranei 
proaste. 

— Numai încheierea cât mai grabnică a păcii ne poate salva 
de la un crah total, spuse japonezul, în încheierea declaraţiilor 
sale. Pentru aceasta, însă, e necesar să cucerim mai întâi 
Arthur-ul. Altfel, Rusia nu va consimţi să înceapă tratative de 
pace cu noi, deşi armata ei a suferit în Manciuria o serie de 
înfrângeri. 

— E civil, nu prea îmi vine să cred că se poate orienta prea 
bine în conjunctura actuală de război, se îndoi Kondratenko, 
când interpretul îi comunică declaraţiile prizonierului. 

— În ceea ce priveşte economia şi finanţele, fiind avocat şi, în 
plus, specialist în drept comercial şi financiar, este, desigur, la 
curent cu problemele zilei, obiectă interpretul. 

— Iar înfăţişarea lui arată că nici japonezii nu stau pe roze la 
Arthur, adăugă Naumenko. 

— Ar fi interesant de ştiut, cam pe ce contau japonezii, după 
părerea lui, când s-au angajat în război cu noi, spuse 
Kondratenko. 

Interpretul repetă întrebarea. Japonezul ezită o clipă; pe 
urmă, însă, dădu un răspuns amănunţit. După părerea lui, 
Germania, foarte interesată să abată atenţia puternicei ei 
vecine din est, de la graniţele ei, împinsese Japonia la războiul 
cu Rusia. Tocmai de aceea, japonezii contau şi pe ajutorul 
Germaniei, pe lângă cel al Angliei, aliata lor. 

— Ceea ce însă, deocamdată, nu s-a întâmplat. Tocmai în 
aceasta constă una din erorile de calcul ale japonezilor, 
completă Kondratenko, îngândurat. Iar noi, fireşte, trebuie să 


563 


apărăm Arthur-ul, până la capăt, conchise el. În aceeaşi seară, 
Kondratenko relată lui Stessel rezultatele interogatoriului. Sub 
impresia căderii fortificațiilor de pe colina Visokaia, generalul- 
aghiotant asculta posomorât şi privi cu neîncredere aceste 
relaţii. 

— Toţi pociţii aceştia mint ca să-şi salveze pielea. Nemţii au 
fost de când lumea bunii noştri prieteni! bodogăni el. 

Fok, care era şi el de faţă, observă veninos: 

— Bineînţeles, excelenţă, nu se poate să fiţi atât de naiv, 
încât să daţi crezare declaraţiilor unor prizonieri, mai cu 
seamă, în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi şi Germania! Cine 
altcineva, dacă nu nemţii, au ajutat dezinteresat Rusia, în tot 
cursul istoriei ei? 

— De pildă, la congresul de la Berlin din 1878 ne-au trădat în 
toată legea, spuse zâmbind Kondratenko, iar acum, ne-au silit 
să încheiem un acord comercial, cu totul dezavantajos pentru 
noi, profitând, se pare, de dificultăţile noastre din Manciuria. 

O 

Varia aranjase ca Zvonariov să fie mutat într-o rezervă cu 
două paturi; de la ferestrele acesteia se desfăşura o admirabilă 
privelişte asupra Oraşului-Vechi şi a portului înţesat de nave. 
Condamnat la inactivitate, praporşcikul contempla ore întregi 
panorama dinaintea ochilor săi, iar Varia îşi petrecea cu el tot 
timpul liber. 

De obicei vecinul de pat al lui Zvonariov, un căpitan vârstnic 
de tiraliori, pleca din cameră, spre a nu-i stânjeni. 

Varia se aşeza la căpătâiul patului, şi amândoi dondăneau 
fără sfârşit, făcând planuri peste planuri în privinţa viitoarei lor 
vieţi în comun. 

Când Varia era ocupată, îi ţinea locul Vasea. Băiatul se 
obişnuise repede cu praporşcikul şi-l distra sporovăind câte-n 
lună şi-n stele. 

— Numai să nu mă spuneţi lu’ tanti Varia - îl ruga el - că mă 
ceartă. 

Zvonariov îi făgăduia, dar apoi îi destăinuia Varei totul. 

Praporşcikul îi propuse lui Vasea să-l înveţe să citească. 
Băiatul primi bucuros propunerea. Fire calmă şi cumpănită, 
Zvonariov se arătă un pedagog destul de bun, şi îndrumat de el 
Vasea învăţă repede. 

De la Visokaia Boreiko o luă direct spre spital, ca să-şi 


564 


viziteze prietenul. Neras, slăbit, cu ochii înroşiţi de nesomn, 
năvăli greoi în cameră. 

— Noroc, Serioja! S-a zis cu Visokaia! Au cedat-o japonezilor, 
vesti el de la bun început. Ai noroc că eşti rănit. Ai să ajungi să 
vezi capitularea. 

— Dar tu ai de gând să mori? întrebă mirat Zvonariov. 

— În orice caz, în captivitate n-am să ajung, răspunse 
Boreiko grav. 

Porucikul poveşti cu de-amănuntul peripeţiile luptei pentru 
Visokaia. 

— Azi, o dată cu ivirea zorilor, japonezii au şi început să-şi 
regleze tirul asupra navelor noastre din port. Ia ridică-te puţin, 
şi admiră-i pe marinarii noştri. Îi paşte scufundarea în băltoaca 
de la Arthur, iar lor puţin le pasă! Nu fac nici măcar o încercare 
ca să iasă în larg, spuse indignat porucikul. 

Zvonariov se ridică în capul oaselor şi se uită pe fereastră. 
Trombe uriaşe de apă ţâşneau mereu lângă cuirasatele acostate 
la cheu, chiar lângă colina Perepiolka. Cele mai multe obuze 
cădeau lângă cuirasatul Poltava aflat în coada escadrei. 
Deodată, o coloană de fum, mai întâi negru, apoi ruginiu, ţâșni 
deasupra pupei lui. Nava se învălui în abur. Când se risipi 
fumul, Zvonariov văzu cum Poltava se scufundă până la puntea 
superioară şi se apleacă într-un bord. 

După Poltava, spre seară fu scufundat şi Retvizan. Cuprins 
de flăcări, cuirasatul eşuă de asemenea, pe fund, puntea 
tunurilor rămânând deasupra apei. Doar puternica înclinare 
spre tribord împiedica acţiunea artileriei sale. Navele fură 
bombardate până târziu după ce se înnoptă. 

În timpul zilei, Belii trecu pentru câteva clipe pe la 
Zvonariov. Era istovit şi agitat. A 

— Marinarii au o conduită incalificabilă! In loc să tragă cu 
tunurile de 12 țoli asupra culmii Visokaia, îşi aşteaptă 
resemnaţi rândul să fie scufundaţi în băltoaca asta, spuse el, 
răsucindu-şi nervos mustăţile lungi. N-aş fi crezut niciodată ca 
amiralii şi comandanții cuirasatelor să fie atât de tembeli. 

— Dar bateriile fortăreței trag asupra Visokiei? întrebă 
Zvonariov. 

— Trebuie să economisim muniţia. L-am trimis pe Azarov la 
Viren, cu rugămintea de a deschide focul asupra Visokiei; 
amiralul e însă rănit şi, în treacăt fie vorba, nici nu se ştie cine 


565 


anume deţine efectiv comanda escadrei, răspunse Belii cu 
ciudă. 

În următoarele trei zile, japonezii continuară tot atât de 
metodic să distrugă prin tragere indirectă navele escadrei 
ruseşti. Unul după altul fură scufundate cuirasatele Pobeda, 
Peresvet, crucişătoarele Baian, Pallada şi canoniera Ghileak. 

O 

Stessel se plimba nervos prin cabinetul său. Era indignat de 
pasivitatea totală a marinarilor cu prilejul bombardamentului şi 
al scufundării navelor din port. 

— Să nu tragă nici o lovitură de tun asupra Visokiei unde 
sunt instalate posturile de observaţie ale bateriilor de asediu! 
Să nu se opună nici o rezistenţă japonezilor! Asta nu este 
numai laşitate; e de-a dreptul o trădare a cauzei ruseşti! 
spunea clocotind generalul. 

— Anatoli Mihailovici, ar trebui să-i chemi pe cufundări şi să-i 
scarmeni bine, propuse Nikitin. Deşi am făgăduit să pun o 
lumânare de o rublă la icoana sfântului Nikolai atunci când cel 
din urmă galoş al nostru se va scufunda, totuşi e inadmisibil că 
marinarii să se poarte atât de ruşinos. Doar pe nave există încă 
muniţie, de care avem nevoie, alimente, cărbuni, medicamente 
şi alte lucruri necesare. 

— Ceea ce îi preocupă e să-şi scape pielea: fug de pe nave o 
dată cu şobolanii, salvându-şi bagajele personale, dar la 
fortăreață nici nu se gândesc. L-am chemat pe Viren să 
discutăm anumite chestiuni de serviciu, iar el mi-a trimis vorbă, 
ca să vezi, că-l doare piciorul, şi nu poate să vină. Grigorovici 
se ocupă de salvarea navelor sortite pieirii... în cartierul vilelor! 


— Probabil că e cu Lolka, cocota aceea de la „Variete”, 
adăugă Vera Alexeevna. Le-am cerut celor de la poliţie s-o 
aresteze pe stradă şi s-o trimită la o spălătorie. Să-şi mai facă şi 
bătături la mânuţele ei albe! 

Colonelul Reis intră şi-i întinse lui Stessel o notă telefonică, 
prin care generalul era invitat la o conferinţă a amiralilor. 

— Se înţelege de la sine că n-am să mă duc; Viktor 
Alexandrovici, te rog să mergi dumneata, dispuse generalul- 
aghiotant. 

— Trimite-l şi pe Belii, amiralul nostru de uscat, sugeră 
Nikitin. 

566 


— De ce vorbeşti astfel despre Vasili Feodorovici? Este un 
om demn de stimă, interveni Vera Alexeevna. 

— Cine seamănă s-adună: Are suflet de cufundar - nu bea 
votcă şi e prieten cu marinarii. 

— Bine, dar nici eu nu obişnuiesc să beau votcă, observă 
Stessel. 

— Tu, amice, stai sub fermecătorul papucel al măicuţei Vera 
Alexeevna, altfel ai fi ajuns de mult un beţiv şi jumătate, cam ca 
şi mine. 

În seara aceleiaşi zile, toţi amiralii şi comandanții navelor de 
rangul I se adunară în vila lui Grigorovici. Aşteptau doar 
sosirea reprezentanţilor comandamentului forţelor terestre. 
Apariţia lui Belii fu întâmpinată cu căldură. Amiralul îi ieşi 
repede înainte, copleşindu-l de amabilităţi. În schimb, Reis fu 
primit rezervat, rece. 

Se puse în discuţie măsurile ce se impuneau a fi luate pentru 
salvarea navelor. Comandanții cuirasatelor şi ai crucişătoarelor 
susțineau într-un glas că cel mai judicios lucru ar fi fost ca 
navele să fie scufundate în port. 

— După război, ele vor putea fi ridicate uşor ranfluate, 
adăugă Viren căutând să convingă adunarea. 

— De cine să fie ridicate: de ruşi, ori de japonezi? întrebă 
Reis. 

— Socotim că Arthur-ul nu va capitula. Escadra lui 
Rojestvenski e în drum spre noi. Peste o lună, cel mult, peste 
şase săptămâni, va fi aici. Atunci, blocada va fi forţată şi ni se 
vor trimite pe mare provizii şi muniții, răspunse Grigorovici. 

— Generalul-aghiotant Stessel m-a trimis aici pentru a 
preveni pe excelenţele voastre că e necesar să se aibă în vedere 
şi posibilitatea capitulării fortăreței, răspunse colonelul. 

— Deşi nu împărtăşesc temerile generalului-aghiotant, totuşi 
părerea mea e că navele trebuiesc scoase în rada exterioară, 
fără a aştepta să fie scufundate de japonezi. După mine, 
pasivitatea în care ne complăcem, ne dezonorează pur şi 
simplu, rosti Essen cu aprindere. 

— Dar, Nikolai Ottonovici, nici dumneavoastră n-aţi tras 
măcar un foc asupra Visokiei! îl dojeni Viren. 

— Mi-am camuflat cuirasatul cu ajutorul macaralelor din port 
şi cu alte nave, în aşa fel, încât japonezii nu m-au descoperit. 
Dacă aş fi deschis focul, mi-aş fi trădat imediat prezenţa. 


567 


— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu nava dumneavoastră? 

— Să trec în baia Belii Volk; de acolo să încerc să ies în larg 
şi să răzbesc spre un port neutru, sau să-l întâmpin pe amiralul 
Rojestvenski. 

— Credeţi că fortăreaţa are să vă restituie tunurile şi trupa? 

— Vă pot da asigurări că toate navele care vor încerca să 
forţeze blocada vor primi înapoi de la fortăreață şi una şi alta, 
declară Reis. 

— Deşi mi-ar părea foarte rău să mă despart de matrozii de 
pe Sevastopol, care s-au comportat admirabil în baterii, n-aş 
avea nici eu nimic împotriva restituirii oamenilor, ca şi a unui 
număr de guri de foc, împreună cu cantitatea necesară de 
muniții, rosti Belii. 

— Aşadar, s-a hotărât: cuirasatul Sevastopol va ieşi în baia 
Belîi Volk, preciză Viren. Cine mai doreşte să urmeze pilda lui 
Nikolai Ottonovici? li se adresă el comandanților de nave din 
jurul mesei. 

Alţi amatori nu se mai arătară. 

— Dar dumneavoastră, ce aveţi de gând să faceţi cu Baian? i 
se adresă Grigorovici lui Ivanov, comandantul acestei nave. 

— Ieri, un obuz de 11 țoli a pătruns în compartimentul 
căldărilor şi Baian şi-a pierdut capacitatea de a se deplasa... 

— De ce n-aţi ieşit mai demult? întrebă Essen. 

— Din aceleaşi motive, ca şi dumneavoastră, Nikolai 
Ottonovici, replică Ivanov. 

— Eu am de gând să ies acum. 

— lar eu nu dispun de această posibilitate, aşa că Baian al 
meu va trebui să rămână în port. 

Se discută apoi în amănunt operaţiunea de trecere a 
cuirasatului Sevastopol în baia Belii Volk. Se hotărî să se mai 
scoată din port canoniera Otvajnii, toate torpiloarele care mai 
existau, precum şi remorcherul portului Silad. Cu aceasta, 
consfătuirea se sfârşi. 

Fiind informat asupra hotărârilor luate, Stessel ceru 
categoric ieşirea tuturor navelor în baia Belii Volk, dar Viren îi 
răspunse printr-un refuz tot atât de categoric. 

— Escadra nu este subordonată excelenţei voastre, astfel că 
va acţiona şi pe viitor conform ordinelor comandantului ei. 

O 
Baia Belii Volk, situată între peninsula Tigrovii şi Liaoteşan, 


568 


era complet deschisă spre mare, fiind protejată doar la nord de 
un mic promontoriu stâncos. De aceea, îndată ce navele 
ancorară acolo, se procedă la instalarea de estacade şi baraje 
protectoare de mine. În plus, fură întinse şi plase împotriva 
torpilelor. Adăpostită dinspre uscat de munţi, baia Belii Volk 
era inaccesibilă tirului bateriilor de asediu, fiind deci oarecum 
locul cel mai puţin periclitat din Arthur. 

Pentru paza apropiată, fură deplasate de pe cheu spre ţărmul 
băii trei tunuri de câmp, cu o mică alocaţie de obuze, sub 
comanda lui Boreiko. Acesta era însoţit de nelipsitul Rodionov 
şi de ceilalţi ostaşi de pe Utios. 

— Păcătos loc pentru baterie, înălţimea voastră! bombănea 
subofiţerul. Nici o acoperire dinspre mare; de jur împrejur, 
numai piatră - nici n-ai unde să faci adăposturi. Marinarilor le 
convine să huzurească pe cuirasate, pe când noi stăm 
descoperiţi, la vedere! 

— Ei, Timofeici, ce te-a apucat să te văicăreşti la bătrâneţe? 
Lângă fortul 2, japonezul şade la cinci stânjeni de tiraliorii 
noştri, şi tot nu e rău. Apoi, de pe mare o să tragă înainte de 
toate asupra navelor, îl încurajă Boreiko. 

Porucikul cercetă coasta, şi trasă, în dosul unui mic dâmb, 
locul amplasamentelor pentru tunuri. La propunerea lui 
Rodionov, hotări să se sape adăposturi pentru oameni într-una 
din coastele rotunde ale dâmbului. Rodionov, vechi miner din 
Donbas, era mare meşter în „săpăturile de puțuri şi de galerii 
direcţionale” - astfel numea el, fără excepţie, toate lucrările pe 
care le fac pionierii. 

După ce amplasară tunurile în locurile indicate, ostaşii, 
glumind şi povestind snoave, se apucară să sape adăposturile. 

Lăsând comanda lui Rodionov, Boreiko se duse să dea 
raportul lui Essen pe Sevastopol. Nu-i fu însă chiar atât de 
simplu să-l găsească. Înainte de a ieşi în larg, Essen îşi examina 
personal nava, cercetându-i toate ungherele, toate cotloanele. 
Comandantul secund, botsmanul, subofiţerii şi toţi şefii de 
posturi de luptă îl urmau pas cu pas. Boreiko îl zări ieşind dintr- 
o intrare în punte, cu chipiul dat pe ceafă, cu barba încâlcită, 
plină de praf. 

— Pe mine mă cauţi, domnule porucik? întrebă Essen. Cu ce 
pot să-ţi fiu de folos? 

Aflând că artileristul avea intenţia să-i protejeze cuirasatul cu 


569 


tunurile lui de câmp, învechite, începu să râdă în hohote. 

— Asta-i ca şi când un copilaş de doi ani ar lua apărarea unui 
om în toată firea. N-avem câtuşi de puţin nevoie de dumneata. 
Poate doar pentru a respinge atacurile cu torpile, adăugă el, 
ceva mai prietenos, când îşi dădu seama cât de jignit se simţea 
Boreiko. Cum staţi cu legăturile, cu aprovizionarea, cu 
proiectoarele? 

— Din păcate, n-avem de nici unele. 

— Bun. Vă dăm noi un semnalizator, vă punem în subzistență 
şi vă instalăm un proiector. Avem o singură rugăminte: să fiţi 
cu ochii în patru şi să trageţi asupra tuturor obiectivelor 
apropiate: torpiloare, crucişătoare ori şalupe. Nu merită să 
stricăm pe ele obuzele mari de marină; tunurile dumitale de 
câmp sunt foarte potrivite pentru aşa ceva. Trimiteţi artelnicul 
după pâine şi conserve. Şi acum, am onoarea... 

Boreiko se întoarse la uscat. Soldaţii izbeau din răsputeri cu 
târnăcoapele şi cu cazmalele în lutul îngheţat, şi pe măsură ce 
scoteau pământul întăreau bolta adăposturilor; curând fură 
gata patru adăposturi unde încăpeau toţi cei de pe Utios. 
Rodionov, rumen şi înviorat, striga mereu servanţilor săi: 

— Daţi-i zor! Până se înnoptează, trebuie isprăvit totul, ca să 
mâncăm pisat fierbinte, în casă nouă; poate că drăguţii de 
marinari ne-or da şi ceva băuturică. 

— Trebuie să trimitem un om la Sevastopol, după alimente, 
dispuse Boreiko, apropiindu-se de el. 

— Uite-l şi pe Zaicik al nostru! strigă Rodionov. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră. Am sosit la ordinele 
dumneavoastră! raportă artelnicul. 

— Ce vânt te aduce? 

— Am fugit din spital. Japonezu' trage cumplit cu mortierele. 
Nu-i chip de îndurat. A dărâmat spitalul de alături. Şi într-al 
nostru au nimerit două obuze. Am aflat că sunteţi aici, şi iată- 
mă-s, răspunse ostaşul. 

— Bine, rămâi; o să fii şi aici tot artelnic. Acum trebuie să te 
duci la Sevastopol. Poţi? 

— Da, să trăiţi, pot! răspunse bucuros ostaşul. 

Se repezi spre mal, dar se clătină deodată, cât pe ce să cadă 
jos. 

— Rău te-ai mai  rablagit,  Zaicik, spuse  Boreiko, 
compătimitor. Stai o clipă; o să mergi cu încă cineva la bordul 


570 


cuirasatului. Deocamdată, rămâi aici, cu Rodionov. 

Porucikul scrise bonul pentru eliberarea alimentelor şi-l dădu 
lui Zaiaţ. Curând după aceea, artelnicul plecă cu barca trimisă 
de la Otvajnii, ca să ridice rațiile. 

Ziua scurtă de iarnă era pe sfârşite. Nori grei atârnau jos 
deasupra oceanului plumburiu. Bătea vântul de la nord-est. 
Valuri uriaşe se năpusteau mugind asupra coastei, acoperind 
stâncile cu un tiv alb de spumă şi cu stropi. La orizont, se 
întrezăreau ca nişte punctuleţe navele de pază japoneze. În 
mijlocul golfului se înălța silueta cenuşie, masivă a cuirasatului 
Sevastopol. La stânga, lângă el, la ancoră, era Otvajnii; şi ceva 
mai aproape de țărm, remorcherul portuar Silaci. Aproape de 
stânci, se legăna pe valuri torpilorul Storojevoi. La dreapta 
cuirasatului, se încolonau în linie de şir, Serditii, Statnii, Skorii, 
Smelii şi Vlastnii, tot ce rămăsese din flotilă de torpiloare de la 
Arthur. Dinspre oraş, de peste sopcile de pe litoral, se auzeau 
bubuiturile surde ale artileriei. 

Tunarii de pe Utios îşi rânduiau cât mai bine culcuşurile în 
micile lor vizuini. Căraseră şi aşternuseră pe jos gaolian uscat, 
puseseră la intrarea în adăpost drept perdea foi de cort. 
Instalaseră şi câteva sobiţe în locurile în care nu se putea zări 
fumul dinspre mare. La baterie, se puneau tunurile în bătaie şi 
se săpau gropi pentru depozitarea muniției. 

Boreiko păşea prin faţa pieselor, chibzuind, în ce direcţie să 
orienteze bateria. Dinspre Liaoteşan sosi o companie de 
marinari de pe Sevastopol, în frunte cu Andriuşa Akinfiev. 

— Îndată ce instalăm tunurile pe navă, încercăm să răzbim 
spre larg, spuse locotenentul, radios, strângând mâna lui 
Boreiko. 

— Voi fi bucuros dacă reuşiţi. Am venit să vă apăr de 
japonezi, îi spuse porucikul. 

Cât timp fură transportaţi matrozii la bordul cuirasatului 
Sevastopol, cei doi prieteni putură să stea de vorbă. 

— În caz că Sevastopol izbuteşte să iasă în larg, soţia ta 
rămâne la Arthur? întrebă Boreiko. 

— Da. Te rog foarte mult să ai grijă de ea. Doar acum eşti şi 
tu familist. 

— N-avea grijă, Andriuşa; Nadejda Sergheevna nu va fi 
părăsită de prietenii tăi din Arthur. La nevoie, au s-o ajute. 

Akinfiev îi propuse lui Boreiko să doarmă noaptea la bordul 


571 


cuirasatului: 

— Nu cred să fie cald şi comod în bârlogul tău. 

— În schimb, sunt aproape de ostaşi şi de tunuri. M-am 
obişnuit să împărtăşesc cu oamenii toate greutăţile războiului, 
răspunse porucikul, mulţumindu-i. 

— Ei, atunci vino măcar să iei masa la noi, în careul ofiţerilor. 

— Mai bine trimite-mi o sticlă-două de votcă, ca să am cu ce 
să mă încălzesc, îl rugă Boreiko. 

Îndată ce se întunecă, se aprinseră proiectoarele din bateriile 
de pe Belii Volk. Navele rămâneau cufundate în întuneric spre 
a nu fi reperate. Începu să viscolească. Fulgi mari de zăpadă se 
tălăzuiau pe jos susurând. Tunarii cinau în adăposturile lor. 
Santinela păşea în tăcere de colo-colo pe lângă tunuri. 

Boreiko se trânti pe un maldăr de gaolian şi, la lumina slabă 
a unui felinar se apucă să cerceteze cu luare aminte planul 
topografic al sectorului Belii Volk. Ivan, ordonanța porucikului, 
se căznea să deschidă cutia de conserve. 

— Înălţimea voastră, beţi votcă? întrebă el. 

— Până nu amorţesc de frig, nu beau. Pune-o cât mai încolo, 
să nu mă ducă-n ispită. 

Ostaşul oftă şi bombăni ceva la adresa „dăscăliţei” care-l 
perpelea pe porucik. 

Până spre miezul nopţii domni peste tot liniştea. Ninsoarea 
nu contenea deloc; vizibilitatea nu era mai mare de un cablu. 
Chiar şi silueta masivă a cuirasatului abia se mai zărea prin 
negura nopţii. Santinelele care se schimbau la fiecare ceas, 
trăgeau cu urechea la bătaia clopotelor de la bordul navelor. 
Boreiko moţăia la el în adăpost. 

Deodată, lângă Storojevoi se ivi o umbră şi aproape în 
aceeaşi clipă, licări flăcăruia roşiatică la tubul lans-torpile. Pe 
toate navele se sună alarmă pentru respingerea atacului cu 
torpile. Pe torpiloarele de gardă se aprinseră proiectoarele; la 
bordul cuirasatului Sevastopol, începură să bubuie piesele cu 
tir rapid. 

— La tunuri! strigă Boreiko, ieşind valvârtej din adăpost. 
Direcţia drept înainte, obuz brizant, înălţător 20, foc de salvă! 

Tunarii de pe Utios se repeziră la piese; luminiţele felinarelor 
se legănau, închizătoarele deschise şi închise la loc zăngăneau. 

— Gata! raportară ochitorii, unul după altul. 

— Foc! 


572 


Trei jerbe de flăcări fulgerară prin volbura albă a ninsorii şi, 
aproape în acelaşi timp, scânteiară exploziile obuzelor pe 
fondul sumbru al navei inamice. 

— Se pare că am nimerit, spuse Rodionov, cu îndoială. 

— Mult mai zăboviţi, diavoli stângaci! bodogăni porucikul cu 
ciudă. Păcat că nu-l am aici pe Blohin: sprinten lucra! 

— S-a înstrăinat cu totul de noi, răspunse feuerverkerul. 

După o jumătate de ceas alarma de pe mare se potoli, 
proiectoarele se stinseră, totul se cufundă iar în întuneric. 
Rebegiţi de frig, tunarii săreau de pe un picior pe altul ca să se 
încălzească. 

— Încetarea! ordonă, în sfârşit, Boreiko. Altă dată, mişcaţi-vă 
mai cu viaţă! 

Spre dimineaţă, ninsoarea încetă; vizibilitatea era acum ceva 
mai bună. Din dosul Liaoteşan-ului se iviră pe neaşteptate, 
două torpiloare japoneze. Goneau cu toată viteza spre baia Belii 
Volk. 

— Proiectorul la tribord! se auzi comanda de pe Storojevoi. 

Puternicul fascicul de raze lumină la distanţă de două cabluri 
de țărm marile torpiloare cu patru coşuri. Cel din faţă apucă să 
lanseze o torpilă, iar al doilea se mărgini să tragă cu tunurile. 
Pe urmă, amândouă executară un rondou şi se întoarseră spre 
larg. 

— Torpilă, vine torpila! se auzi un strigăt pe torpilorul de 
gardă. 

Pe punte se stârni panică; matrozii se pregăteau să sară în 
apă. Pe valurile întunecate, se zărea clar siajul torpilei. Ea 
trecu repede pe lângă torpilor, se lovi de țărm şi explodă 
bubuind năprasnic. Împreună cu schijele, ţâșniră, până la 
baterie stropi reci de apă sărată. 

Cei de pe Utios traseră imediat şi izbutiră să nimerească de 
două ori în cele două nave inamice, fără să le provoace însă 
avarii serioase, lucru care îi necăji nespus pe tunari. Nici 
marinarii n-avură succese mai mari. 

Ziua trecu în linişte. Tunarii continuau să se gospodărească 
cât mai temeinic pe noua poziţie. Matrozii de pe Sevastopol îşi 
instalau tunurile care le fuseseră date înapoi, îşi completau 
magaziile cu pulbere şi obuze, ambarcau apă şi provizii. 
Profitând de acalmie, Boreiko făcu o vizită pe cuirasat, ca să 
stabilească împreună cu Essen, modul în care aveau să 


573 


coopereze pentru respingerea atacurilor cu torpile. 
Comandantul navei îl primi foarte amabil. 

Când se întoarse la baterie, Boreiko le găsi în adăpost pe 
Nadia Akinfieva şi pe Olia Selenina. Aduseseră îmbrăcăminte 
groasă şi ustensile pentru bărbierit. Nadia îl rugă să-l cheme pe 
Andriuşa de pe Sevastopol. Boreiko ordonă semnalizatorului să 
comunice prin semnale că Akinfiev e chemat la uscat. 

— Poftim, ca să nu mori de frig! spuse Olea, întinzând 
porucikului o sticlă de votcă. Dar, bagă de seamă: să n-o bei pe 
nerăsuflate! 

— „Şi tu, Brutus...!” rosti Boreiko, suspinând comic. Am şi 
pus deoparte două clondire. Cu al tău sunt fericitul posesor a 
trei exemplare. Te pomeneşti c-o să dau în darul beţiei. 

Akinfiev sosi de pe cuirasat. Micul adăpost era însă 
neîncăpător. Atunci locotenentul ieşi împreună cu Nadia, cu 
gând să se plimbe pe mal. Vântul tăios nu prea dispunea însă la 
promenadă. 

— Hai să mergem la bord, propuse locotenentul. O să dormi 
acolo, la mine. 

Comunicându-le lui Boreiko şi Olei intenţia lor, soţii Akinfiev 
plecară pe Sevastopol. 

În noaptea care urmă, vizibilitatea fu mai bună. Aşteptându- 
se la atacuri cu torpile, Boreiko ordonă soldaţilor să facă de 
gardă cu schimbul lângă tunuri. 

Luna apuse curând după miezul nopţii. Torpiloarele inamice 
începură să se apropie din toate părţile de baia Belii Volk. 
Soseau simultan de la nord, de la sud şi de la răsărit, unul câte 
unul şi în grupuri. Printre ele roiau şalupe torpiloare. 

— La piese! Foc ! strigă Boreiko, ieşind în goană din adăpost. 

Luând-o înainte, tunurile de pe Sevastopol, de pe Otvajnii şi 
de pe torpiloare începură să mugească. După ele bubuiră şi 
bateriile de coastă, răpăiră şi mitralierele. 

Nimerind în jerba de lumină a proiectorului, torpiloarele 
japoneze virau brusc, lansau torpilele şi se îndepărtau, trăgând 
cu toate gurile de foc. Un obuz de 12 țoli tras de Sevastopol 
reteză prova unuia dintre ele. Torpilorul mai înaintă puţin, 
scufundându-se însă tot mai mult în valuri. O clipă, sclipiră în 
aer palele elicelor şi totul pieri de îndată. Un alt torpilor fu lovit 
de mai multe obuze concomitent. Învăluindu-se în nori de aburi, 
el începu să se scufunde repede, trăgând totuşi violent cu toate 


574 


1” 


gurile de foc. Unui al treilea îi fusese avariată cârmă şi venea 
cu toată viteza asupra canonierei Otvajnii, parcă vrând s-o 
spintece cu etrava. Explozia unei torpile lansată cu succes de 
pe Storojevoi îl despică în două, şi el se duse la fund într-o 
clipă. Imobilizate din pricina avariilor la maşini, alte două 
torpiloare se opriră în faţa bateriei. Timp de câteva minute, 
Boreiko le ciurui cu obuze. 

Lângă mal, săreau mereu în aer torpilele care se izbeau de 
stânci; altele explodau în baraje şi estacade, ori se încurcau în 
plăşile instalate contra torpilelor şi zumzuiau ca bondarii 
bătând aerul, cu elicele. 

Preocupaţi de lupta împotriva torpiloarelor, marinarii 
uitaseră de şalupele torpiloare. Profitând de aceasta, japonezii, 
urmând linia țărmului, se furişară până la pupa cuirasatului 
Sevastopol şi lansară în plin o torpilă. O bubuitură năprasnică 
dovedi că lovitura îşi atinsese ţinta. Incetând tirul, nava se 
trase repede spre mal şi eşuă acolo cu pupa pe fund. După 
aceea, japonezii izbutiră să lovească pe Otvajnii şi pe Storojevoi 
care se grăbiră şi ele să eşueze pe mal. Escadra din Arthur nu 
mai exista. 

Când, în sfârşit, ultimul torpilor inamic pieri în zare, Boreiko 
constată mirat că mijeau zorile. În total, cel puţin cincizeci de 
nave inamice defilaseră prin golful Belii Volk şi nu mai puţin de 
zece îşi găsiseră mormântul acolo. 

— Înălţimea voastră, vă pofteşte domnişoara învăţătoare. A 
fost rănită de o schijă, raportă ordonanța lui Boreiko. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? Cum s-a întâmplat? 
întrebă porucikul grăbindu-se să intre în adăpost. 

Olia zăcea pe gaolian, palidă, cu piciorul drept întins într-o 
nemişcare nefirească, şi gemea încetişor. 

— Nu te nelinişti, Borecika, m-a lovit la genunchiul drept, dar 
rana nu este primejdioasă, şopti ea abia auzit. 

— Comoara mea, de ce ai venit aici? exclamă tulburat 
porucikul. Mai bine mi-ar fi rupt mie amândouă picioarele... 
Rabdă încă puţin: am să caut să-l chem pe medicul de pe 
Sevastopol. 

Îngrijorată la auzul celor întâmplate, Nadia, veni şi ea cu 
medicul. După ce o examină pe Olia, doctorul declară că rotula 
genunchiului era spartă. Rana nu era periculoasă, dar fata avea 
să rămână şchioapă toată viaţa. Desperarea lui Boreiko nu avea 


575 


margini. 

Îndată ce se lumină de ziuă, rănita, însoţită de Akinfieva fu 
trimisă cu o şalupă la Arthur. 

— A, dar şi uitasem! Ce s-a întâmplat azi noapte cu 
Sevastopol întrebă în sfârşit Boreiko. 

— Cuirasatul nostru a încheiat-o cu războiul! Torpila i-a făcut 
la pupă o spărtură de trei stânjeni pătraţi. La Arthur nu poate fi 
reparat, răspunse medicul. 


Capitolul VII 


Belîi tocmai cerceta situaţia stocului de proiectile existent în 
fortăreață, când sosi pe neaşteptate colonelul Reis. Belii nu-l 
avea deloc la inimă pe linguşitorul, făţarnicul şef de stat-major 
al lui Stessel. Il dispreţuia şi căuta să evite întâlnirile cu el. 

Colonelul îl întrebă de sănătate şi se plânse de vremea rea; 
se interesă, pe când era proiectată nunta Varei. Belii îi 
răspunse la întrebări scurt, rece, tot mai nedumerit de rostul 
vizitei lui. In cele din urmă nu mai putu să se stăpânească şi-l 
întrebă fără ocol ce-l adusese. 

Reis spuse că fortăreaţa se afla într-o situaţie gravă, că pe 
cei din Arthur îi pândeau mari nenorociri în caz că oraşul ar fi 
fost luat cu asalt: 

— O dată cu pierderea escadrei, valoarea Arthur-ului, ca 
fortăreață, se reduce la zero. În sfârşit, mila faţă de zecile de 
mii de răniţi şi de bolnavi, faţă de garnizoană sleită de puteri, 
ar trebui să-i facă să se gândească la faptul că există limite în 
toate. 

Beliîi îl asculta tăcut, privindu-l ţintă. 

— E greu de presupus că Arthur-ul va fi despresurat din 
afară. Escadra lui Rojestvenski nu prea va fi în stare să-i 
înfrunte pe japonezi. Armata din Manciuria e departe şi 
deocamdată nu se vede c-ar avea intenţia să vină în ajutorul 
fortăreței. 

— Şi ce concluzie aţi dori, domnule colonel, să trag din 
aceste cuvinte? întrebă generalul, răsucindu-şi mustaţa lungă, 
căruntă. 


576 


— Excelenţa-voastră nu e de părere că ar fi cazul să se 
convoace consiliul de apărare şi să se pună în discuţie aceste 
chestiuni? întrebă Reis, eschivându-se de la un răspuns direct. 

— De ce nu? Consiliul ar putea pune în discuţie măsurile cele 
mai indicate pentru apărarea fortăreței, răspunse Belii ironic. 

Căruntul, înțeleptul cazac, ghicise de mult unde bătea Reis, 
şi acum îl ironiza făţiş. 

Colonelul se grăbi să-l salute, anunțând că vorbise şi cu 
Kondratenko în această chestiune, iar acum se ducea la 
Smirnov. 

— Să fie într-un ceas bun. Pentru discuţia dumneavoastră în 
perspectivă cu comandantul fortăreței, vă recomand să vă 
înarmaţi cu toată răbdarea, îl sfătui generalul, vădit în bătaie 
de joc. 

În aceeaşi zi, spre orele cinci seara, în cabinetul lui Smirnov 
se adunaseră Fok, Belii, Nikitin, Gorbatovski, Reis şi colonelul 
Hvostov, şeful de stat-major al lui Smirnov. Era aşteptat 
Kondratenko, care întârzia. 

— Vreau să vă pun la curent, pe scurt, cu noile ipoteze 
operative pentru apărarea Arthur-ului, începu Smirnov, bătând 
cu palma într-o mapă voluminoasă. 

— Să sperăm că nu prevăd calcule pe bază de matematici 
superioare, observă Belii. 

— O, nu! Sunt doar consideraţiuni generale, răspunse 
Smirnov şi se apucă să citească cu glas monoton nişte proiecte 
de dispoziţii nesfârşite, care urmau a fi adresate garnizoanei 
fortăreței, în eventualitatea unor ipoteze posibile şi absolut 
imposibile, ale asalturilor japoneze. 

Căscând cu mâna la gură cei de faţă îl ascultau deprimaţi. 
Sosi şi Kondratenko. 

— Ei, acum, suntem cu toţii prezenţi. Să trecem la treabă, 
spuse Belii, cu glas tare. 

— Da, da, acceptă numaidecât Smirnov. O să vă citesc cu altă 
ocazie ipotezele mele. Aşadar, domnilor, Visokaia a căzut, 
escadra nu mai există. Ce facem mai departe? 

— Luptăm mai departe, răspunse Kondratenko pe loc. 

— Dar muniţia e pe isprăvite; garnizoana se macină văzând 
cu ochii, se pronunţă Reis. 

— Muniția existentă e suficientă pentru a respinge două 
asalturi mari, replică Belii, tăios, iar dacă nu se vor produce 


577 


asalturi, putem rezista două-trei luni de acum încolo. 

— Cum stăm cu proviziile? întrebă Kondratenko. 

— Avem făină pentru două luni, şi crupe pentru două 
săptămâni; mai putem sacrifica aproape trei mii de cai pentru 
carne, ceea ce ne va da posibilitatea să rezistăm circa două 
luni, răspunse Smirnov. 

— În afară de aceasta, azi a intrat în golful Golubinaia, 
forțând blocada, vaporul englez King Arthur. De astă dată, 
marinarii m-au înştiinţat la timp, şi treaba a mers strună, 
anunţă Belii. 

— Ce a adus? întrebă repede Fok. 

— Cincizeci de mii de puduri de făină, plus ceva conserve şi 
salam; din păcate, muniții nu. 

— Atunci, dispunem de provizii pentru cel puţin încă o lună, 
adică până la sfârşitul lui februarie. Intre timp, mai pot sosi şi 
alte vapoare, spuse bucuros Kondratenko. 

După aceea, relată declaraţiile avocatului japonez luat 
prizonier, ceea ce stârni o vie discuţie între cei de faţă. Cu 
excepţia lui Reis, susţinură toţi ca unul, necesitatea apărării 
Arthur-ului, până la extrem. 

— Din moment ce situaţia japonezilor este atât de critică, 
suntem datori faţă de Patrie să prelungim cât mai mult 
apărarea fortăreței. Capitularea chiar şi cu o zi înainte de timp 
ar fi o crimă gravă, frizând de-a dreptul trădarea! rosti Belii, cu 
o înflăcărare neobişnuită pentru el. 

— Totuşi, generalul aghiotant mi-a ordonat să pun în discuţia 
consiliului chestiunea unei eventuale limite a rezistenţei 
fortăreței, spuse Reis. 

— În prezent, e cu totul inadmisibil să se vorbească de 
capitulare, se înfierbântă Kondratenko. Vom lupta atât timp cât 
vom avea muniții! Când nu vom mai avea, vom lupta la 
baionetă. 

La auzul acestor cuvinte, Fok îşi dădu seama că generalul 
Kondratenko era mai primejdios ca oricând pentru planurile 
urzite de el. Informat asupra slăbiciunii interne a Japoniei, 
hotări să intervină imediat. 

— Da, da! Este încă prematur să se vorbească de capitulare! 
observă el pe neaşteptate. 

Reis îl privi mirat dar nu spuse nimic. 

Consfătuirea luă sfârşit şi participanţii începură să plece. Fok 


578 


şi Kondratenko mai rămaseră puţin la Smirnov. 

— Roman Isidorovici, la fortul 2 situaţia e gravă! i se adresă 
Smirnov lui Kondratenko. Japonezii pot năvăli din clipă în clipă 
în cazărmile din interior. 

— Frolov e om de nădejde. Atâta timp cât trăieşte el, fortul 2 
rezistă. 

— În zadar prăpădiţi oamenii, excelenţă, interveni Fok. 
Sfârşitul e inevitabil. Fortul 2 are distrugeri atât de mari, încât 
nu va mai rezista mult timp. Dacă asta e situaţia la ce bun să 
prelungim lupta cu atâta încăpățânare? 

— Într-una din ipotezele mele, am prevăzut această 
eventualitate, observă Smirnov. Deocamdată însă fortul e în 
mâinile noastre. 

— Azi - e în ale noastre, mâine - poate cădea în mâinile 
japonezilor... rosti Fok, semnificativ. 

— Să sperăm că aşa ceva nu se va întâmpla interveni aprins 
Kondratenko. 

— Roman Isidorovici, totuşi, ar trebui să vedeţi la faţa locului 
care-i situaţia, propuse Smirnov. 

— Aveam de gând să mă duc mâine dimineaţă acolo. 

— Mai bine v-aţi duce chiar acum, răspunse Fok, înviorându- 
se subit. Un ochi priceput observă multe lucruri care nu pot fi 
exprimate prin nici un fel de rapoarte. 

Kondratenko se uită la ceas. 

— Aş putea fi acolo pe la nouă seara; mai devreme n-am cum 
să ajung, spuse el. 

— N-are a face. Nu e nici o grabă, spuse Fok; Roman 
Isidorovici, aş merge şi eu cu dumneavoastră; dar mă simt cam 
răcit, am guturai, şi tuşesc. 

Cei trei generali se despărţiră. 

O 

Îndată ce ajunse acasă, Fok trimise după Şu şi-l anunţă că 
generalul Kondratenko urma să inspecteze fortul 2 chiar în 
seara aceea. 

— Ai cea mai potrivită ocazie să-mi dezlegi mâinile încheie 
generalul. 

— Mă voi strădui din răsputeri ca să ajut pe excelența 
voastră, răspunse chinezul, şi se făcu nevăzut. 

În seara aceea, pe la orele opt şi ceva, Kondratenko, însoţit 
de mai mulţi curieri călări, trecea în trap uşor prin Oraşul-Nou 


579 


chinezesc, în drum spre statul-major al lui Gorbatovski. Bătea 
un vânt puternic. Zăpada îngheţată se tălăzuia pe pământ 
susurând. 

Ajuns la Comandamentul frontului de Est, Kondratenko primi 
raportul lui Gorbatovski asupra situaţiei din fortul 2. 

— Am să mă duc personal acolo. Dumneavoastră, Vladimir 
Nikolaevici, nu vă deranjaţi: odihniţi-vă atâta timp cât e linişte 
pe poziţii. Spunând aceste cuvinte, generalul plecă. 

Drumul spre fort trecea prin luneta Kuropatkin. Kondratenko 
îl găsi acolo pe locotenent-colonelul Naumenko, care preluase 
provizoriu comanda regimentului 25, şi porni împreună cu el 
mai departe. 

Coborâră în şanţurile de comunicaţie, năruite în multe locuri. 
Generalul şi însoţitorul său trebuiră să facă eforturi, sărind 
peste mormanele de pământ îngheţat, peste pietroaiele şi 
bârnele răspândite peste tot. Ajunşi în sfârşit la fort, se 
îndreptară spre adăpostul ofiţerilor. 

După ce se scutură de zăpadă şi-şi dădu jos ţurţurii de 
gheaţă din mustăţi şi din barbă, Kondratenko strânse mâna, 
prietenos ca întotdeauna, porucikului Frolov, comandantul 
fortului, care îl conduse în adăpost, unde se şi adunaseră 
colaboratorii apropiaţi ai generalului: locotenent-colonelul 
Raşevski, căpitanul inginer Zedghenidze şi câţiva ofiţeri de 
infanterie. După ce strânse mâinile tuturor, Kondratenko se 
aşeză într-un colţ al cazematei şi deschise consfătuirea, 
întrebând pe apărătorii fortului ce acţiuni întreprinseseră 
japonezii în ultimele două zile. După aceea ordonă să fie 
chemaţi soldaţii care se distinseseră în mod deosebit în ultima 
vreme, îi felicită şi-i decoră pe loc cu crucea Sfântului 
Gheorghe. Printre aceştia se afla şi Blohin. 

— Dumitale ţi se cuvine crucea de aur, clasa a doua, dar 
acum nu o am la mine, îi spuse tunarului generalul, aşa că doar 
te felicit, iar crucea ai s-o capeţi de la comandamentul regiunii. 

— Mulţumesc, excelenţă. Aici n-am ce face cu ea; s-ar putea 
să o şi pierd, răspunse Blohin. 

— E mâna mea dreaptă în materie de mine. E pionier 
înnăscut, deşi provine din artilerie, spuse Frolov. 

— Din ce companie? întrebă Kondratenko? 

— De la Elektriceski Utios; după aceea am fost la bateria B, 
în compania domnului porucik Boreiko şi a domnului praporşcik 


580 


Zvonariov, excelenţă. 

— Ei, asta înseamnă că ai făcut şcoală bună. Tot îmi pun în 
gând să-l vizitez pe Serghei Vladimirovici la spital şi mă iau cu 
alte treburi! Evgheni Nikolaevici, să-mi aduci aminte mâine. 

După aceea, Kondratenko dădu drumul celor decoraţi şi se 
duse cu Raşevski în galeria contraescarpei, unde japonezii 
lansaseră un gaz toxic. Toată partea din faţă a galeriei se afla 
în mâinile lor; doar un parapet de saci îi despărţea de ruşi. 
Kondratenko se apropie de parapet la lumina unui felinar şi 
mirosi aerul. Câţiva soldaţi erau angajaţi într-un schimb de 
focuri cu japonezii. Împuşcăturile detunau răsunător sub bolta 
joasă. Gloanţele izbeau pereţii şi ricoşau, ţiuind de-a lungul 
galeriei. 

— Miroase a usturoi; e posibil să fie vapori de arsenic, rosti 
generalul. 

Auzindu-i glasul cunoscut, tiraliorii încetară focul şi luară 
poziţia de drepţi. 

— Noroc, voinicilor! Vă felicit pentru bărbăţia cu care vă 
faceţi datoria! 

Tiraliorii răspunseră răspicat, toţi într-un glas. Japonezii 
deschiseră imediat un foc viu. 

— Feriţi-vă, Roman Isidorovici, că - doamne, fereşte - vă 
nimereşte vreun glonţ, îl rugă stăruitor Frolov. 

— Eu de ce să mă feresc şi dumneata nu? 

— Noi suntem mulţi, dar dumneavoastră, unul singur! 

Kondratenko zâmbi, îl bătu pe umăr şi porni înapoi. 

În adăpostul ofiţerilor, găsiră vreo cincisprezece oameni, 
stând înghesuiți, unii pe pături, alţii în picioare. Deodată, se 
auzi şuieratul unui obuz care se apropia. Explozia lui bubui 
undeva în spatele fortului. Frolov ieşi din cazemată să vadă ce 
s-a întâmplat. Nu apucă să se întoarcă şi căzu al doilea 
proiectil, de astă dată în faţa fortului. 

— Ne-au încadrat, observă careva. 

— Roman Isidorovici, ar fi mai bine să plecaţi de-aici. Nu 
sfidaţi soarta! se nelinişti Raşevski. 

— O moarte are omul, răspunse Kondratenko. 

Frolov se întoarse şi raportă că puntea de la gorjă fusese 
distrusă şi că japonezii bănuiau, pesemne, că în fort se afla 
careva dintre înalții comandanţi ruşi. 

— Înălţimea voastră, gălbejiţii nu mai fac nici un zgomot sub 


581 


pământ; nu cumva au de gând să aprindă mina? îi raportă 
Blohin lui Raşevski, ivindu-se în cazemată. 

— Ce-ar fi să vedem ce se petrece acolo? îl întrebă 
Kondratenko pe Raşevski şi se ridică în picioare, dar se lăsă 
îndată la loc. 

— Sunt groaznic de obosit; s-o lăsăm pe altă dată, adăugă el 
cu glas stins. Prin minte îi trecură fulgerător imaginile copiilor, 
a soţiei. Îşi aminti cum îl rugase Mania, mezina de patru ani, 
să-i aducă de la război „o mutră-strâmbă vie”... Pesemne că şi-l 
închipuia pe japonez ca un fel de ursuleţ de pluş. La această 
amintire, un zâmbet duios se ivi pe faţa lui Roman Isidorovici şi 
el închise ochii. 

Toţi cei din adăpost tăceau respectându-i odihna. 

Deodată se auzi şuierul tot mai ascuţit al unui obuz ce se 
apropia. Toţi rămaseră cu răsuflarea oprită, ascultând iureşul 
sfredelitor. 

O secundă, încă una, încă una... Explozia bubui năprasnic, 
odată cu un fulger orbitor, odată cu un geamăt, cu un răcnet de 
spaimă al tuturor. Lumina se stinse, totul se învălmăşi în praf, 
în fum, în scrâşnetul betonului ce se prăbuşea, laolaltă cu 
gemetele tot mai slabe. Încăperea fu înţesată de un gaz roşcat 
înecăcios; o flacără albăstruie alergă peste dărâmături şi 
cadavre. Nisipul curgea de sus, foşnind. 

Auzind bubuitura, tiraliorii alergară la locul catastrofei. Cel 
dintâi de care dădură cu ochii fu trupul însângerat al 
comandantului fortului, porucikul Frolov. 

— Toţi au fost ucişi, spuse el cu glas răguşit, când porucikul 
Kurov, singurul ofiţer rămas în picioare, se apropie în goană de 
el. la comanda... 

Kurov ordonă tiraliorilor să fie gata pentru respingerea 
asaltului şi intră în cazemata năruită. Incăperea era plină de 
dărâmături şi de trupuri omeneşti. Ici şi colo, se auzeau gemete 
slabe. Se apucară să dea la o parte molozul şi să scoată 
victimele afară. Nouă dintre cei scoşi dădeau încă semne de 
viaţă; ceilalţi şapte fuseseră omorâţi pe loc. Printre aceştia se 
aflau: Kondratenko, Naumenko, Zedghenidze, Raşevski şi trei 
soldaţi, dintre cei decoraţi cu câteva clipe mai înainte. 
Generalul se prăbuşise pe jumătate peste masă la care şedea 
doar cu o clipă mai înainte. Din ceafa lui despicată se 
prelingeau creieri amestecați cu sânge. 


582 


— Acum, cum o mai scoatem la capăt cu războiul? întrebă 
jalnic Blohin, care alergase şi el la locul nenorocirii. S-a dus 
generalul nostru! 

— A pierit Roman Isidorovici! înseamnă că o să pierim şi noi, 
rosti un subofițer. 

O 

— Kondratenko a fost ucis! vesti Stessel, emoționat, intrând 
în odaia soției sale. 

— Odihneşte, doamne, sufletul răposatului tău rob Roman! 
rosti Vera Alexeevna, făcându-şi cu evlavie semnul crucii. Să 
aibă parte de împărăția cerurilor. 

— Acum, ce ne facem? Cine o să-l înlocuiască? întrebă 
generalul, cu totul descumpănit. 

— În afară de Fok, nu mai văd pe nimeni. El trebuie să ia 
imediat comanda apărării terestre, şi noi să ne gândim la 
încetarea asediului. Destul cu războiul, e timpul să facem pace. 

Soarta Arthur-ului fusese pecetluită de îndată ce inima lui 
Kondratenko nu mai bătuse. 

Dimineaţa rece, cenuşie a zilei de 4 decembrie. Pe poziţii, 
linişte. Arthur-ul, cufundat în doliu, amuţise. Bateriile fortăreței 
tăceau; nu se auzea nici măcar obişnuitul schimb de 
împuşcături, în biserica regimentului 10, se slujea prohodul. În 
mijlocul ei, erau puse nouă sicrie simple, de lemn. În jurul 
sicrielor se adunase un grup de ofiţeri, de funcţionari, precum 
şi câteva femei, în uniforme de surori. Cei mai mulţi aveau o 
înfăţişare chinuită, bolnăvicioasă. În faţa altarului, la căpătâiul 
lui Kondratenko, erau prezenţi Stessel şi soţia lui. Generalul- 
aghiotant venise în mare ţinută, cu brasardă de doliu; Vera 
Alexeevna era în toaletă neagră. Lângă ei: Belii, soţia lui şi 
Varia. Bătrânul Nadein gemea înăbuşit, făcând mătănii până la 
pământ. Ceva mai la o parte, Kostenko, sleit de puteri, şedea 
înfofolit cu mai multe fulare groase. Fok lipsea demonstrativ. In 
fund, un grup pestriţ de ofiţeri ai forţelor terestre. 

Ceva mai încolo, amiralii Grigorovici, Viren, Loşcinski, 
înconjurați de matrozi. 

Domnul Şu se strecură prin mulţime, elastic, atent, cu o 
coroană uriaşă, pe care frapa inscripţia cusută cu fir pe lenta 
de catifea neagră: „Viteazului apărător al Arthur-ului, sufletul 
rezistenţei eroice, generalul R. I. Kondratenko, din partea 
firmei „Tifontai”. Chinezul purta un frac nou, cu plastronul 


583 


scrobit, ţeapăn. El aşeză grav coroana pe sicriul generalului, se 
înclină adânc, apoi îi salută respectuos pe soţii Stessel şi se 
retrase spre uşă. Mai fură aduse câteva coroane mici de la 
diferite unităţi militare. 

Slujba tinu mult timp. Varia abia mai putea să stea. Ca să-şi 
distragă atenţia, începu să se uite la morţi. Pe faţa lui 
Kondratenko, stăruia o expresie de îngândurare, de nelinişte. 
Lângă el, chipul lui Naumenko era schimonosit de durere şi de 
groază. Mai departe, Raşevski avea o grimasă de mirare. După 
el, Zedghenidze parcă era viu - pe obrazul lui nu se vedea nici 
o zgârietură, nici cea mai mică arsură. 

Varia întoarse capul, nemaiputând să suporte vederea 
cadavrelor carbonizate. 

„De ce n-or fi închis cosciugele?” se întrebă ea. 

Prohodul se sfârşi. Generalii ridicară pe braţe sicriul lui 
Kondratenko. Celelalte erau purtate de ofiţeri. In faţa bisericii 
aştepta o companie mixtă, alcătuită din tiraliori şi artilerişti, cu 
drapel; fanfara intonă un marş funebru. 

— Pentru onor prezentaţi arm’! comandă tunător Boreiko, cu 
glasul său gros de bas. 

Armele răpăiră, săbiile sclipiră în soare, fanfara cânta „Glorie 
lui...” Drapelul se înclină uşor, dând ultimul salut eroilor. 

Sicriele, aşezate pe afete de tun, porniră pe ultimul lor drum. 
Stessel, Belii, Reis, Stepanov păşeau după ele. Varia, mama ei 
şi Vera Alexeevna, rămaseră ceva mai în urmă. Marşul funebru 
suna tânguios... 


În fruntea regimentului în doliu 
Să tacă toba, linişte să fie, 
Că azi înmormântăm pe comandant. 


îi trecură Varei prin cap cuvintele cunoscute. 

Pe dreapta şi pe stânga drumului se înşiruiau mulţimi de 
ostaşi şi de muncitori, veniţi să-şi ia rămas bun de la iubitul lor 
general. 

— Ei, acum sfârşitul Arthur-ului nu e departe... spuse 
suspinând careva din mulţime. 

Stessel întoarse capul cu ciudă şi ordonă cazacilor să 
împingă mulţimea înapoi. 

Soarele firav de iarnă arunca raze neprietenoase, reci. 


584 


Zăpada acoperise pământul ca un giulgiu. Deasupra oceanului 
plutea o perdea de negură. 

Mormintele fuseseră săpate pe un dâmb de lângă capul 
Ploski, de unde se întindea nemărginirea oceanului. 

Începu ultimul serviciu religios. Preotul zvârli câte un pumn 
de ţărână îngheţată pe pieptul fiecărui răposat. 

— Companie! Foc de salvă! comandă Boreiko trupei. 

— Nu, nu! Nici o salvă! Ne fac praf şi pulbere japonezii când 
or auzi! răcni Stessel. 

Boreiko nu se grăbi să contramandeze ordinul, privindu-l 
nedumerit. 

— La loc comanda! răcni Stessel ca turbat, alergând spre 
companie. 

— La loc! comandă porucikul, încruntat. 

Ostaşii luară armele la picior. Fanfara intonă „Glorie lui”. 
Sicriele erau coborâte încet în morminte. 

— Companie! Pentru onor, prezentaţi arm’! comandă pe 
neaşteptate Boreiko şi, scoțând naganul, trase şase focuri, unul 
după altul. 

Câţiva ofiţeri îi urmară pildă. 

— Încetarea! Încetarea! strigă Stessel, întorcându-se spre cei 
ce trăseseră, dar nimeni nu-l asculta. 

— La arest! Te dau în judecată! strigă el, repezindu-se la 
Boreiko. 

Porucikul se uită întunecat la general şi, deodată, ridică 
revolverul spre el. Stessel sări îngrozit la o parte. 

— Nu vă speriaţi, excelenţă! Vreau să văd dacă nu mai e 
vreun cartuş pe ţeavă! spuse Boreiko cu glas tare, batjocoritor. 

Cuprins de spaimă, Stessel se grăbi să plece, dându-i lui Belii 
ordin „să-l sancţioneze sever pe acest neobrăzat”. 

— Boris Dmitrievici, nu te astâmperi deloc! Ar fi timpul s-o 
faci! Am auzit că ai de gând să te însori sau că te-ai şi însurat. 
Ar trebui să te gândeşti măcar la soţia dumitale! îl mustră 
binevoitor generalul pe Boreiko şi plecă. 

— Dă-mi laba, Ursule! strigă Varia, apropiindu-se de el 
repede. Te-ai purtat splendid! Chiar azi mă întâlnesc cu Olea şi- 
i povestesc totul, cu de-amănuntul. 

— Ba să n-o agiţi fără rost. 

— Cred că nu poate să fie decât mândră de fapta dumitale, 
răspunse fata, grăbindu-se să-şi ajungă tatăl şi mama. 


585 


În seara aceleiaşi zile, în cabinetul lui Stessel se adunaseră 
Fok, Reis şi domnul Şu. Vera Alexeevna asista la discuţie, cu 
nelipsitul ei lucru de mână. Cu toate că uşa camerei fusese 
închisă bine, toţi vorbeau încet, de parcă s-ar fi temut să n-aibă 
pereţii urechi. 

— Spre marele său regret, firma „lifontai” va trebui să 
amâne un timp emiterea cecului în valoare de cinci milioane de 
dolari, spuse chinezul, zâmbind mieros. Fiecare zi de asediu ne 
aduce pagube mari, aşa că vom fi nevoiţi să reducem suma 
fixată iniţial pentru bunele oficii ale excelenţelor voastre. 

— Bine, dar nu pot ordona tam-nesam încetarea luptei. Dacă 
predau Arthur-ul, aşa, fără motiv, voi fi spânzurat. Şi atunci la 
ce-mi mai folosesc banii dumneavoastră? obiectă Stessel cu 
ciudă. 

— Armata japoneză a cucerit Visokaia şi a nimicit escadra de 
la Arthur; garnizoana este decimată de scorbut şi de alte boli. 
Escadra lui  Rojestvenski s-a împotmolit undeva lângă 
Madagascar, iar Kuropatkin nici nu se gândeşte să înainteze 
spre sud. În sfârşit, s-a isprăvit şi cu Kondratenko. Generalul 
Fok mi-a declarat personal că acest lucru îi va dezlega mâinile, 
continuă domnul Şu, cumpănit. 

— Atâta timp cât forturile din Sectorul de Est rezistă, lupta 
va continua, răspunse Stessel cu răceală. 

— În prezent, fortul 2 este într-o situaţie foarte grea, dar, 
bineînţeles, că trebuie cucerit, observă Fok în treacăt. 

— Voi ţine cont de observaţia excelenţei voastre, spuse 
chinezul cu acelaşi zâmbet. 

— Lucrurile stau destul de prost şi la fortul 3; la reduta 3 e 
ceva mai bine. Pe tot restul frontului, situaţia s-a mai 
consolidat, continuă Fok să strecoare cuvintele printre dinţi, 
uitându-se la domnul Şu. 

— Mai există şi linia a doua de apărare, de la bateria B până 
la bateria Kurgannaia. Şi pe ea se mai poate rezista, obiectă 
chinezul. 

— De asta nu duceţi dumneavoastră grijă, i-o reteză Fok. 

— Totuşi vă transmit o mare rugăminte din partea domnului 
Tifontai: să nu se tărăgăneze lucrurile. Totul trebuie isprăvit 
până în primele zile ale lunii ianuarie. În caz contrar, vom 
considera înţelegerea noastră inexistentă. 

— Vă rog să-i faceţi cunoscut... domnului Tifontai, răspunse 


586 


Fok, ironic, că totul va fi terminat între 15 şi 20 decembrie. 
Poate conta pe acest termen cu toată siguranţa. Este ultimul. Il 
garantez în calitatea mea de comandant al apărării terestre. 

— În numele umanităţii, pentru bieţii oameni, e necesar să se 
sfârşească totul şi cât mai repede. Fiecare zi aduce cu sine zeci 
şi sute de victime. Anatole, ai milă de soțiile şi de copiii din 
Arthur! exclamă patetic generăleasa. 

— E o adevărată plăcere să auzi nişte vorbe atât de înțelepte. 
Le voi aduce neîntârziat la cunoştinţa domnului Tifontai, 
încheie chinezul, grăbindu-se să salute şi să plece. 

— Pesemne că drăguţii de japonezi sunt într-adevăr la 
capătul puterilor, aşa cum spun şi prizonierii. De aceea ne 
zoresc atât să capitulăm, observă Reis. 

— Ei, cu atât mai mult trebuie să-i stoarcem bine! spuse Vera 
Alexeevna cu nesaţ. 

O 

Îndată ce preluă comanda apărării terestre a fortăreței, 
înainte de orice, Fok reduse la jumătate efectivul garnizoanelor 
din toate forturile. 

— Atâta aglomerare de oameni nu face decât să înlesnească 
propagarea epidemiilor şi chiar să sporească pierderile. Numai 
trădătorii pot insista asupra măririi garnizoanelor, o ţinea el 
Morţiş. 

Garnizoana fortului 2 fu de asemenea redusă mult, deşi 
situaţia acestuia era socotită ca foarte grea. Japonezii se 
instalaseră temeinic în şanţul frontal al fortului; acum săpau 
sub pământ zi şi noapte, având intenţia să arunce în aer 
parapetul. Ocupaseră de asemenea partea din faţă a galeriei 
contraescarpei. Fortul era bombardat fără întrerupere cu obuze 
de 11 țoli, care produceau distrugeri mari în cazarmă din 
spatele lui. 

În zorii zilei de 5 decembrie, se auzeau doar împuşcături 
răzlețe. Garnizoana se afla în cazarmă: numai santinelele 
vegheau la parapete. Veni o zi senină, însorită. Vlăguiţi de 
asediul îndelungat, soldaţii şi matrozii ieşiră cu toţii afară, în 
şanţul din spate, încălzindu-se la soare. Noul comandant al 
fortului, ştabs-căpitanul Kvantz, se plimba printre ei. leşise de 
curând din spital şi acum umbla sprijinindu-se în baston. 

Kvantz cobori în poternă şi intră în galeria contraescarpei. 
Acolo, chiar atunci când afară lumina viu soarele, era aproape 


587 


întuneric. 

— Înălţimea voastră, bine ar fi să aducem aci un tun şi să 
tragem în plin asupra gălbejitului! propuse Blohin ştabs- 
căpitanului. 

— Dar cine eşti tu, ca să-mi dai sfaturi? îl repezi ofiţerul. 

— Sunt bombardier-artificier Blohin; fac lucrări de minare în 
fort! 

— Ia te uită! Şi cum ai ajuns miner? 

— De bună voie. Am venit aici mai de mult, cu praporşcikul 
Zvonariov. 

— Bine, dă-i drumul, dar mai iute, că japonezii se pregătesc 
să arunce fortul în aer. 

După un sfert de ceas, cu ajutorul tiraliorilor şi matrozilor, 
Blohin aduse în galerie un tun de 57 milimetri, instalându-l 
chiar după parapet. 

— Ia, pifanii să se care de aici, porunci el. 

Tiraliorii priviră cu mirare spre comandantul nou înfiinţat. 

— Mai bine strânge-ţi tu catrafusele şi ia-o din loc până n-ai 
mâncat mardeală, se răţoiră ei. 

Fără să se sinchisească, Blohin începu să dea jos sacii de pe 
parapet, făcând o fereastră pentru tun. Auzind zgomotul, 
japonezii aruncară mai multe grenade, dar tiraliorii le prindeau 
din zbor şi le zvârleau înapoi. 

După ce puse tunul în bătaie, Blohin ochi şi trase în plin mai 
multe focuri asupra japonezilor. Înspăimântaţi, aceştia începură 
să urle şi ieşiră val vârtej din galerie. Nelăsându-i să-şi vină în 
fire, Blohin trăgea mereu, proiectil după proiectil, alternând 
obuzele cu şrapnele care-i împroşcau cu mitralii. 

— Înainte, la atac! strigă un subofițer de tiraliori, sărind pe 
rămăşiţele parapetului. Soldaţii se repeziră după el. Blohin 
rămase lângă tun, ştergându-şi cu mâna fruntea asudată. 

Tiraliorii pătrunseră din galeria contraescarpei în caponiera 
distrusă, de acolo ieşiră în şanţ şi se pomeniră în faţa galeriei 
de minare a japonezilor. 

Atacul impetuos al ruşilor îi făcu pe japonezi să-şi împingă 
repede rezervele spre fortul 2 şi să urgenteze explodarea minei 
de sub parapetul frontal. Totodată, ei instalară un tun de munte 
la gura galeriei contraescarpei. Blohin nu-l observă numaidecât 
şi se repezi la tunul lui abia atunci când bubui primul foc tras 
de japonezi. Din fericire, proiectilul trecu pe deasupra, fără să 


588 


atingă pe careva dintre servanţi. 

Incepu un neobişnuit duel de artilerie subteran. Loviturile 
fulgerau mereu prin întunericul galeriei. Tunurile bubuiau, 
obuzele şi şrapnelele zburau vâjiind înfiorător. Tiraliorii se 
trântiră la pământ, lăsându-l pe Blohin să acţioneze singur. 
După mai multe focuri, tunul inamic amuţi. 

De îndată ce isprăvi cu el, Blohin se întoarse în cazarma din 
spate. Tiraliorii şi matrozii vorbeau cu îngrijorare despre 
măsurile suspecte luate de japonezi: aceştia opriseră toate 
lucrările din şanţul frontal şi-şi retrăseseră soldaţii înapoi. 

— Probabil că au de gând să explodeze mina şi apoi să se 
repeadă la asalt, îşi dădeau cu părerea tiraliorii. 

Kvantz ordonă retragerea tuturor  santinelelor la 
retranşamentul făcut din saci lângă cazarma din spate. 
Garnizoana fortului luă armele, gata în orice clipă să înfrunte 
asaltul. 

Japonezii începură să bombardeze cu tunuri de toate 
calibrele fortul şi împrejurimile lui. O ploaie de obuze se 
revărsă asupra fortificațiilor. Exploziile năprasnice distrugeau 
totul de jur împrejur. Micul efectiv al garnizoanei, redus de Fok 
aproape la jumătate, se topea repede. Legătura prin telefon cu 
comandamentul lui Gorbatovski fu întreruptă. Fortul nu mai 
putea să conteze decât pe propriile sale forţe. 

Ziua, pe la unu şi jumătate, deasupra parapetului frontal 
ţâşni un uriaş nor de fum negru-cenuşiu, urmat de o explozie 
năprasnică. După ea, vuiră alte două explozii. Cuprinsă de 
groază, garnizoana se zăpăci. leşind în goană din cazarmă, 
soldaţii dădură cu ochii de  asaltatorii japonezi care 
pătrunseseră în fort prin breşa enormă, făcută de explozii în 
parapetul frontal. Se încăierară corp la corp în spaţiul îngust al 
incintei fortului. Japonezii primeau mereu întăriri şi ruşii fură 
siliţi să se retragă spre cazarmă. 

Bateriile de fortificaţii învecinate sprijiniră fortul atacat, 
deschizând un foc violent asupra tuturor căilor de acces spre 
fort, izbind forţele de asalt japoneze de rezervele din spatele 
lor. Acest lucru dădu garnizoanei fortului posibilitatea de a-şi 
veni în fire şi a executa un contraatac energic. Aruncând o 
ploaie de grenade asupra japonezilor, tiraliorii şi matrozii 
supraviețuitori atacară vijelios la baionetă, nimicindu-i până la 
unul. 


589 


Soldaţii şi matrozii postară santinele şi se adunară în 
cazarmă. Nu rămăseseră decât cel mult cincizeci de 
combatanți. 

— Şi acum, fraţilor, ce-i de făcut? întreba careva dintre 
matrozi. 

— Păi, e limpede: să ne ţinem bine cu toţii! răspunse unul 
dintre tiraliorii bărboşi. Indată ce se întunecă, o să ne vină 
întăriri. 

Auzind explozia de la fortul 2, Gorbatovski îl informă prin 
telefon pe Fok. Acesta sosi neîntârziat la Comandamentul 
frontului de Est. 

— Trebuie să trimitem urgent întăriri la fortul 2, raportă 
Gorbatovski. Am la dispoziţie o companie mixtă alcătuită din 
matrozi de pe navele Pobeda şi Poltava. 

— Până vor ajunge la faţa locului au să fie ucişi sau răniţi cei 
mai mulţi dintre ei. De ce să vărsăm fără rost sângele ostaşilor, 
aşa cum făcea răposatul Kondratenko? Să mai aşteptăm. 

— Dar japonezii nu aşteaptă! Ei asaltează fortul fără 
întrerupere, stărui Gorbatovski. 

— Să se reziste, iar dacă nu se mai poate rezista, înseamnă 
că e timpul ca fortul să fie evacuat. Şi aşa ne-a costat destul de 
scump în cele cinci luni de luptă. 

— Japonezii au pierdut pentru el de zece ori mai mulţi 
oameni, obiectă Stepanov. 

— Cu atât mai mult; deci, fortul şi-a îndeplinit rolul. 

Totuşi, înainte de a se întuneca, fură trimişi într-acolo o parte 
din marinari. Bateriile de asediu îi împrăştiară, însă, înainte de 
a ajunge la destinaţie. 

— V-am spus eu că aşa are să se întâmple, jubilă Fok. 

Aruncând în luptă forţe proaspete, japonezii pătrunseră din 
nou în fort. Mica garnizoană abia izbutea să se menţină în 
cazarma din spate. Acest lucru fu raportat la comandament, lui 
Fok. Generalul ordonă să se arunce în aer cazărmile şi să se 
abandoneze fortul. 

Soldaţii erau nedumeriţi: 

— Gălbejitu' s-a zvârcolit toată ziua şi n-a putut să ne arunce 
afară. Acu de ce să dăm fortul chiar noi? 

— E ordin de la comandanţi, le răspunse Kvantz. 

— Care comandanți: ruşi ori japonezi? întrebă Blohin, 
strecurându-se printre ostaşi ca să iasă mai în faţă. Rănit de 


590 


două ori în cursul zilei, avea pansamente pătate de sânge la cap 
şi la mâna stângă. 

Kvantz era cât pe ce să-l repeadă, însă văzând expresia 
mânioasă de pe chipurile soldaţilor, preferă să tacă. 

— Generalii ne trădează, continuă Blohin. Cine vrea, n-are 
decât să plece! Eu rămân aici. 

— Rămân şi eu cu tine. 

— Şi eu! Şi eu! răsunară mai multe glasuri. 

— Faceţi cum vreţi. Noi plecăm, spuse Kvantz. O parte 
însemnată dintre ostaşi se luă după el. 

Îndrumaţi de Blohin, cei rămaşi se apucară să instaleze mine 
prin diferite locuri din fort, în cazărmi, în poternă, în galeria 
contraescarpei. Japonezii se organizau în partea cucerită a 
fortului şi aduceau rezerve pentru asaltul pe care plănuiau să-l 
dea în noaptea aceea. 

Împrăştiaţi prin toate ungherele, Blohin, tiraliorii şi matrozii 
îi hărţuiau când şi când cu foc de arme. Zgomotul pe care-l 
făceau japonezii creştea mereu; lucrul acesta nu prea îl 
neliniştea însă pe Blohin. Amorsase toate minele printr-un fir 
electric. În clipa când japonezii aveau să se repeadă asupra lor 
n-avea decât să dea drumul la curent ca să-i îngroape sub 
ruinele fortului. 

Blohin începu să cerceteze fortul golit de oameni. În galeria 
contraescarpei, doi matrozi de pe crucişătorul Pallada şi 
japonezii se împroşcau cu grenade. Firele electrice nu 
ajunseseră până acolo, fiind prea departe, aşa că în loc de 
mine, în partea aceea puseseră numai cartuşe cu exploziv şi cu 
fitil de aprindere. 

— Nu uitaţi, băieţi: dacă dă năvală mutră-strâmbă, trageţi-vă 
înapoi fără grabă şi daţi foc la încărcăturile din pereţi. 
Adunarea tuturor lângă pod, după şanţul din spate. 

— Blohin, te-ai făcut ofiţer sadea, spuse Lebiodkin, ironic. 
Numai epoleţi de aur n-ai. Te pomeneşti că începi să şi cârpeşti 
oamenii peste bot. 

— Fără rânduială nu merge; altfel ne suceşte gălbejitu' gâtul 
la toţi, ca la puii de găină. Ascultă comandă la mine! continuă 
să dea ordine Blohin. Când strig: la pod, la mine! fugiţi îndată 
şi nu vă opriţi, că vă poate prinde sub dărâmături, când o să 
sară în aer cazarma. 

Pe neaşteptate, sună undeva telefonul. Blohin se uită pe uşa 


591 


cazematei şi zări un aparat de telefon, uitat de comandant la 
plecare. 

— Ia uite leprele, au lăsat aici bunul ţării! spuse el cu glas 
tare şi ridică receptorul. 

— Cine-i acolo? auzi el un glas mânios. 

— Comandantul fortului 2, bombardierul-artificier Filipp 
Blohin. 

— Idiotule, cine te-a pus pe tine comandant? la cheamă pe 
careva dintre domnii ofiţeri! 

— N-avem aşa ceva! 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mine? 

— Iertare, înălţimea voastră, dar nu pot să vă văd gradul prin 
telefon, răspunse Blohin în batjocură. 

— Vorbeşte generalul Gorbatovski. De ce n-a fost aruncat în 
aer fortul până acum? 

— Aşteptăm să pornească gălbejitu' la asalt. Atunci îl 
aruncăm în aer cu el cu tot, excelenţă. 

— Ordon să se arunce imediat fortul în aer; altfel, o să fiţi 
daţi cu toţii în judecată! 

— Tare mă sperii eu d-asta... mormăi Blohin şi smulse 
legăturile aparatului. Acuşica urlă cât vrei, până-i răguşi... 
bodogăni el. 

Curând după aceea, flacăra orbitoare a unei rachete străluci 
în văzduh. Aproape în aceeaşi clipă, fu dezlănţuit şi asaltul. 
Blohin ieşi în goană pe pod şi strigă la tiraliorii care păzeau 
încă şanţurile laterale. De îndată ce aceştia trecură cu toţii 
podul de peste şanţ, Blohin conectă repede întrerupătorul. O 
flacără uriaşă ţâşni spre cer; o explozie năprasnică zgudui cerul 
şi pământul. Suflul îl dădu pe Blohin peste cap. Lângă el răcnea 
în chinurile morţii un matroz strivit de dărâmături. Ceilalţi 
apucaseră să ajungă într-un loc ferit. 

Când totul se linişti, Blohin se ridică în picioare şi o luă la 
fugă spre luneta Kuropatkin. Acolo găsi mai mulţi matrozi şi pe 
Lebiodkin; toţi ceilalţi apărători ai fortului pieriseră sub 
dărâmături. 


O 
După căderea fortului 2, bombardamentele asupra Oraşului- 
Vechi se înteţiră. Obuze de 11 toli mugeau zi şi noapte, 
maturând totul în calea lor. Numeroase proiectile cădeau acum 
şi în preajma spitalului Crucii-Roşii. 


592 


Îndată ce începea bombardamentul, toţi cei în stare să se 
mişte coborau în subsolul clădirii. Surorile şi infirmierii 
rămâneau lângă cei grav bolnavi. 

De obicei, vecinul de pat al lui Zvonariov pleca şi 
praporşcikul rămânea singur. Noaptea îndeosebi punea 
stăpânire pe el un simțământ de singurătate şi de neputinţă. 
Cât cutreierase prin forturi şi prin fortificaţii nu trecuse 
niciodată prin asemenea clipe de groază care-i îngheţau 
sângele în vine. Acolo, primejdia era mult mai mare; obuzele 
explodau împrejur, schijele zburau în toate părţile şi, totuşi, 
instinctul de conservare nu era atât de puternic. Zvonariov îşi 
dădea seama că acest lucru se datora faptului că se simţea slab 
şi în imposibilitate de a se mişca. Nu putea să fugă; nu putea să 
se ducă la adăpost, fiind nevoit să-şi aştepte pasiv soarta. De 
obicei, când auzea paşii surorii de gardă pe coridor, zbuciumul 
din sufletul lui se mai liniştea. 

— Nu ţi-e frică? îl întreba Verocika Garşina, intrând pentru o 
clipă în cameră. 

— De loc, îi răspundea praporşcikul, cu un calm prefăcut, 
deşi tremura ca varga de spaimă. 

— Foarte frumos! Dumneata te porţi ca un viteaz; în 
saloanele celor grav răniţi e un adevărat coşmar: se agită, 
strigă, se roagă să fie duşi la adăpost. Nici nu-ţi vine să crezi că 
sunt bărbaţi în toată firea, ofiţeri. Şi sora pleca. 

Tortură începea din nou pentru Zvonariov; totuşi nu 
îndrăznea să se destăinuie nici măcar Varei, de teamă să nu 
pară laş în ochii ei. 

— Toate surorile spun că în timpul bombardamentului te 
porţi ca un viteaz, îi spunea fata. 

Doar o dată, faţă de Akinfieva, îndrăzni să aducă vorba pe 
departe despre chinurile prin care trecea. 

— Şi ce este de mirare? Eu şi Andriuşa suntem sănătoşi şi 
totuşi, când se bombardează noaptea, uneori nu putem închide 
ochii. 

Într-o seară, Nadia se afla în vizită la praporşcik. Pe 
neaşteptate se dezlănţui un bombardament violent. Mai multe 
obuze căzură lângă spital, aproape de tot. Podeaua se 
cutremura; geamurile sparte zuruiau jalnic. Căpitanul, vecinul 
de pat al lui Zvonariov, se grăbi să plece în tăcere. Praporşcikul 
rămase singur cu tânăra femeie. După expresia încordată a 


593 


chipului ei, Zvonariov ghici ce se întâmpla. 

— Ți-e frică, Nadiuşa? întrebă el, luând-o de mână. 

— Da, răspunse ea fără prefăcătorie. Mă gândesc: acum cade 
aici un obuz şi se termină totul. 

— Du-te jos în subsol, la adăpost. Acolo nu-i nici un pericol, o 
îndemnă Zvonariov. 

— Dar atunci ai să rămâi singur şi are să-ţi fie frică de două 
ori mai mult. În asemenea clipe te simţi mult mai liniştit când ai 
pe cineva lângă tine. 

Praporşcikul o privi cu recunoştinţă. 

Deodată, clădirea se zgudui până în temelii. O flacără 
orbitoare licări în ferestre. Lumina se stinse. Zuruiau geamuri 
sparte, trosneau uşi trântite de suflu; un țipăt sfâşietor izbucni 
în coridor. Nadia se repezi îngrozită la fereastră, ca pentru a-l 
feri pe Zvonariov de spărturile geamurilor. Praporşcikul îşi lăsă 
iute picioarele pe marginea patului, vrând să-i vină în ajutor; 
când atinse însă podeaua, o durere fulgerătoare îl făcu să se 
prăbuşească pel pat. 

Nadia trase obloanele şi se apropie pe dibuite de pat. 

— Unde eşti, Serioja? 

Zvonariov îi răspunse. Tânăra femeie se aşeză cu băgare de 
seamă pe pat. O nouă explozie o făcu să scoată un țipăt de 
spaimă şi să se aplece instinctiv. Zvonariov o îmbrăţişă şi o 
trase spre el. 

— Nu, Serioja! şopti speriată Akinfieva şi sări repede în 
picioare. Asta-i sălbăticie! Trag dinadins asupra spitalelor! 
strigă ea. 

— La Kindjou, am văzut cu ochii mei cum omorau răniții ruşi, 
răspunse Zvonariov. Probabil că aşa concep ei războiul. 

— Dar noi îi îngrijim pe răniții lor ca şi pe ai noştri! 

— Se pare că japonezii au rămas tot sălbatici. 

Curând după aceea bombardamentul încetă. Akinfieva se 
pregăti să plece. 

— Andriuşa se află cu un detaşament de matrozi debarcaţi de 
pe Sevastopol, în rezervă, lângă masivul Skalistii. Eu m-am 
mutat provizoriu la şcoala Pușkin. Din când în când, am să trec 
să te văd. 

O, 

Zvonariov se întrema repede. Incepu chiar să umble în cârje 

prin cameră. Varia îl urmărea ca o mamă iubitoare care 


594 


supraveghează primii paşi ai copilului, plină de grijă că nu 
cumva să calce greşit şi să cadă. 

Faptul că spitalul era expus la atâtea bombardamente făcea 
ca şederea în el să fie destul de primejdioasă. Într-o zi, după 
vizită, Mirotvorţev îi îngădui lui Zvonariov să se plimbe puţin 
prin curte, sprijinindu-se în cârje. 

— Dar cu atenţie. Deocamdată, să nu calci decât cu piciorul 
stâng; cel drept mai trebuie menajat. 

— Serghei Romanovici, când credeţi c-o să poată ieşi din 
spital? întrebă Varia. 

— Deocamdată, pentru serviciu nu e apt, dar dacă vrea să 
stea într-o casă particulară, poate pleca chiar mâine. 

— Minunat! Vorbesc chiar azi cu tata şi cu mama. Ai să vii la 
noi, decise Varia. 

Zvonariov nici nu voi să audă de aşa ceva, temându-se c-o va 
deranja pe Maria Fominişna. 

— Ce te face să rămâi aici, expus mereu la primejdia 
bombardamentelor? întrebă  Mirotvorţev. Mai bine du-te 
undeva, la Liaoteşan, sau pe promontoriul Tigrovii. Acolo e o 
linişte desăvârșită, pe când la noi în curte au început să zboare 
chiar şi gloanţe. Pe zi ce trece, primejdia e tot mai mare. 

— O să ne ducem pe Elektriceski Utios! hotărî Varia. 

— N-ai unde să stai acolo, spuse cu îndoială praporşcikul. 

— Găsim noi. Camera lui Jukovski şi a lui Cij a rămas liberă. 
Eu am să stau cu Katia sau cu Şura, răspunse Varia, găsind 
repede soluţia. 

— Are încă nevoie de masaje zilnice la picioare, o preveni 
Mirotvorţev. 

— Îi fac chiar eu masaj. 

A doua zi Zvonariov îşi luă rămas bun cu căldură de la 
Mirotvorţev şi, coborând cu băgare de seamă în vestibul, se 
urcă împreună cu Varia în trăsura lui Belii. Vasea se aşeză grav 
pe capră, lângă vizitiu. 

Oraşul-Vechi avea o înfăţişare jalnică. Case dărâmate, pavaje 
şi trotuare împestriţate de pâlnii de obuze, căpriori carbonizaţi, 
ziduri înnegrite de fum, toate acestea aminteau de război, de 
asediul prelungit. Lângă casa lui Stessel se vânzolea un pâlc de 
femei îmbrăcate ţipător, înconjurate de poliţişti. Spre mirarea 
lui, Zvonariov zări printre ele pe Lolocika şi pe Liolea Lobina. 
Femeile se certau aprig cu poliţiştii. 


595 


— Ce s-a întâmplat, Liolea? întrebă Varia, oprind trăsura. 

— Mergeam pe stradă şi individul acesta s-a repezit la mine 
şi m-a târât aici. Am aflat că m-a luat drept prostituată şi m-a 
dus „pentru pedeapsă” la Vera Alexeevna. 

— Dă-i drumul, imediat! îi strigă mânios Varia poliţistului. 

— Pe doamna o cunosc, e soţie de ofiţer. Las-o liberă 
numaidecât! ordonă aprins şi praporşcikul. 

— Nu pot, refuză încruntat polițistul. 

— Liolea, urcă-te în trăsură, o invită Varia. 

Polițistul o apucă pe institutoare de mânecă, Lobina se smuci 
şi alergă spre trăsură. Polițistul o înşfăca de haină. Scos din 
sărite, Zvonariov dădu o lovitură de cârjă poliţistului, trântindu- 
l jos. 

În clipa aceea, uşa casei lui Stessel se deschise şi pe scară se 
ivi Vera Alexeevna, însoţită de rotmistrul Vodiaga. 

— Varia, monsieur Zvonariov, de ce loviți un poliţist? întrebă 
ea cu glas dulceag. Domnule Zvonariov, nu m-aş fi aşteptat la 
atâta temperament din partea dumitale. Probabil că încă nu te- 
ai restabilit şi nu eşti perfect sănătos! 

Sugrumată de furie, Varia îi explică generălesei, destul de 
confuz, ce se întâmplase. 

— Orice bărbat are zeci de asemenea „soţii”. lar pentru 
dumneata, doamnă învăţătoare, urmă generăleasa, întorcându- 
se spre Liolea, e ruşinos să întreţii raporturi cu târfele. Asta să- 
ţi servească drept lecţie pentru viitor. Poţi să pleci! 

— Otravă bătrână! i-o trânti Lolocika, de la obraz. 

— Repetă ce-ai spus, îndrăzneşte să repeţi aşa ceva! şuieră 
generăleasa. 

Lolocika îşi puse în funcţiune tot vastul ei vocabular, nespus 
de colorat. Până şi Vodiaga, bărbat destul de versat în 
asemenea materie, rămase cu gura căscată. Vera Alexeevna se 
grăbi să-şi astupe urechile. 

— Să i se tragă imediat acestei netrebnice o sută de vergi! 
Celelalte la spălătorie, pentru o săptămână! dispuse ea. 

Zvonariov porunci vizitiului să pornească imediat. Liolea 
cobori, încă tulburată, la şcoala Pușkin. 

— O detest pe murdara aceea de Lolka, dar a avut dreptate s- 
o ocărască pe nevasta lui Stessel, şi pentru ea, şi pentru Liolea, 
spuse Varia. Să fiu în locul lui Stah, aş împuşca-o pe Vera 
Alexeevna pentru o asemenea jignire adusă soţiei lui. 


596 


— Bine că o să ai un soţ şi nu o soţie. 

Înainte de a ajunge la Utios, îi întrecu o trăsură cu un matroz 
pe capră. În ea şedea, ţanţoşă, Lolocika, alături de un miciman, 
aghiotantul lui Grigorovici. 

— Babalâcul meu a trebuit să dezlege băierile pungii ca să 
mă scape! strigă ea. Cred că v-a plăcut cum am bălăcărit-o pe 
patachina aia. 

Micimanul se grăbi să acopere cu palma drăgălaşele buze ale 
vecinei lui. 

— Fă-te bine mai repede, nebunaticule! îi strigă ea lui 
Zvonariov. 

— Cum îndrăzneşte să-ţi vorbească astfel? se revoltă Varia. 

— A vrut să-ţi facă ţie sânge rău. Ştii bine că nu e cazul să te 
superi pe nişte persoane ca Lolocika. 


Pe Utios, Zvonariov fu instalat într-o odăiţă ale cărei ferestre 
dădeau spre spatele bateriei. De acolo se vedeau cazarma, 
transformată în spital de convalescenţi, bucătăria, uzina 
electrică şi, mai departe, cimitirul, în care erau înmormântați 
cei de pe Utios. Varia fusese mutată, la cerere, pe Utios, şi 
acum lucra împreună cu sora ei sub ordinele doctorului Zorin. 
Tunurile bateriei erau deservite de marinarii de pe cuirasatul 
Peresvet, sub comanda locotenentului Liubinov. Comandant al 
Utios-ului era căpitanul Andreev. Astfel, pentru Zvonariov, tot 
cercul de cunoştinţe se limita la aceste persoane. 

Varia locuia în aceeaşi cameră cu sora ei. Şura se despărţise 
de Gudima şi se întorsese la părinţi. Spre seară, veni să-l 
viziteze pe Zvonariov. Privindu-i formele mai pline, observându- 
i mişcările domoale, prudente, praporşcikul înţelese că era în 
aşteptarea unui copil. Surprinzându-i privirea atentă, fata se 
roşi ca para focului. Ca să nu se simtă prost, praporşcikul îi 
vorbi despre împrejurările în care fusese rănit, despre situaţia 
de pe poziţii, despre starea timpului. Încetul cu încetul, Şura se 
simţi mai la largul ei. 

— Ştiţi, m-am despărţit de Alexei Andreevici, spuse ea 
încetişor. 

— Bine ai făcut. Ţi-aduci aminte când ţi-am spus că timpul 
vindecă totul, c-o să-ţi găseşti şi dumneata într-o zi un bărbat 
după placul inimii? 

În aceeaşi seară, Zvonariov îi povesti Varei cele vorbite cu 


597 


Şura. 

— Trebuie să-i găsesc o ocupaţie la şcoala Pușkin, răspunse 
fata, expeditivă. 

A doua zi de dimineaţă, Zvonariov, care stătea în fotoliu la 
fereastră, o văzu pe Şura trecând prin curte cu un braţ de 
lemne. Pântecul ei apărea acum deosebit de proeminent. 

Mai mulţi soldaţi din echipa de auxiliari începură să facă 
glume deşucheate pe seama ei. Unul dintre ei se repezi la ea şi 
o plesni peste pântec. Şura gemu, se aplecă şi căzu jos, sub 
povara lemnelor. Indignat, Zvonariov, uitând de rănile lui, sări 
la fereastră vrând să strige la nemernic; în clipa aceea, se ivi 
însă Blohin, pe neaşteptate. Cu o lovitură de pumn dădu de 
pământ cu derbedeul, apoi o ridică cu grijă pe fata care 
plângea, luă lemnele şi le duse până la locuinţa feldvebelului. 

— Ce faci pe slugoiul la târfa asta? îl întrebă ostaşul bătut, 
ridicându-se de jos. 

Turbat de mânie, Blohin se repezi la el şi-şi înfipse degetele 
în beregata lui. 

— Blohin, lasă-l! strigă Zvonariov de la fereastră. 

Blohin nu-l ascultă. Ostaşului îi ieşise limba din gură şi 
obrazul i se învineţise. Doi matrozi care treceau pe acolo abia 
izbutiră să-l tragă pe tunar înapoi. 

— Dacă se mai leagă vreo lepră de Şura, îl sugrum cu mâinile 
mele! ameninţă Blohin. 

Zvonariov îl chemă la fereastră. 

— Noroc, Blohin! Ce vânt te aduce la Utios? întrebă 
praporşcikul. 

— Să trăiţi! M-a trimis domnul porucik s-aduc echipament 
gros, fiindcă ostaşii din bateriile B şi Zaliternaia se plâng că le 
e frig, răspunse el. 

Blohin zăbovi pe Utios până a doua zi. Seara, trecu pe la 
Zvonariov. 

— Stai jos, aprinde o ţigară şi povesteşte în ce împrejurări a 
căzut fortul 2, îl rugă praporşcikul. 

Ostaşul se aşeză lângă uşă, dar nu-şi îngădui să-şi fumeze 
mahorca. 

— Miroase greu, o să vă doară capul de vreme ce nu sunteţi 
obişnuit, lămuri el. 

Apoi începu să povestească pe îndelete, căutându-şi 
cuvintele, amănuntele căderii fortului 2. 


598 


— Lucrurile au început să meargă prost la Arthur! Oricât ar 
întoarce-o ostăşeii şi matrozii cu mintea lor, şi pe faţă şi pe dos, 
nu iese altcum decât că s-a cuibărit vânzarea printre noi. 
Careva vrea să vândă fortăreaţa, iar pe noi să ne prăpădească 
până la unul, ca să nu aibă cine s-o apere, îşi încheie el 
povestirea. 

— Ei, vânzare! Ordine nechibzuite, necunoaşterea situaţiei la 
faţa locului - astea-s cauzele, obiectă Zvonariov. 

— Dacă gheneralii şi coloneii ar fi oameni fără şcoală, ca d- 
alde noi, s-ar mai putea să-i iertăm; dar când şi ostaşii îşi dau 
seama că lucrurile nu merg cum trebuie, cu atât mai mult 
trebuie s-o priceapă gheneralii. 

Praporşcikul nu izbuti să-l facă pe Blohin să-şi schimbe 
părerea. 

Varia intră şi se aşeză în tăcere deoparte, ascultându-le 
vorbele. Prezenţa ei îl stânjeni vădit pe ostaş şi el se grăbi să 
plece. 

— Blohin gândeşte just. Numai nişte trădători pot face ceea 
ce a făcut Gorbatovski, spuse Varia după ce ostaşul plecă. 

— Se ştie că Gorbatovski e mărginit, totuşi de aci şi până la 
trădare e o mare distanţă. 

— Tata spune că în împrejurările de faţă prostia e egală cu 
trădarea. După părerea lui, capul răutăţilor la Arthur este Fok; 
după el, vine Reis. lar Stessel face tot ce-i spune Vera 
Alexeevna. 

O 

Noaptea, Blohin ieşi afară. Deodată, observă o umbră 
trecând prin curte şi intrând pe uşa întredeschisă a magaziei de 
lemne. Crezând că era vreun matroz sau auxiliar care venise să 
fure lemne, a căror lipsă era tot mai simțită, ostaşul deveni 
atent. Aşteptă câteva clipe şi apoi se apropie tiptil de magazie 
şi trase cu urechea. Auzi un geamăt ori un scâncet, urmat de un 
țipăt slab. Blohin împinse în uşă şi dând buzna înăuntru, se izbi 
de un trup omenesc ce se bălăbănea în întuneric. 

„Şurka!” îl săgetă un gând; o ridică în sus şi-i scoase laţul de 
după gât. 

Nu mai mişca. Blohin o lăsă jos cu băgare de seamă şi se 
apucă să-i facă respiraţie artificială, amintindu-şi cum făcea 
lucrul acesta felcerul Melnikov. Şura nu dădea semne de viaţă. 
Ostaşului i se păru chiar că începuse să se răcească. Speriat, o 


599 


luă în braţe şi se repezi cu ea spre pavilionul ofiţerilor unde 
începu să bată desperat în fereastra lui Zvonariov. 

Trezit din somn de bătăile violente, praporşcikul crezu în 
prima clipă că începuse asaltul general al fortăreței. 

— Înălţimea voastră, Serghei Vladimirovici, ajutor! auzi 
deodată; praporşcikul luă cârjele şi se apropie de fereastră. 

— Şurka s-a spânzurat, moare! strigă Blohin. 

Zvonariov deschise larg fereastra şi abia atunci înţelese ce se 
întâmplase. 

— Vino cu ea pe scară; îi trezesc numaidecât pe doctor şi pe 
Varia. 

Şi Zvonariov începu să bată în peretele camerei în care 
dormeau cele două surori Belii. Varia se trezi numaidecât. Tot 
timpul cât durase boala lui Zvonariov se obişnuise să tragă cu 
urechea la cel mai uşor zgomot din camera lui. 

— Ţi-e rău, Seriojenka? întrebă ea, intrând repede pe uşă, 
îmbrăcată sumar. 

Praporşcikul îi spuse ce se întâmplase cu Şura. Varia se 
repezi pe scară. Câteva clipe după aceea fata îşi venise în fire; 
o aduseră la locuinţa feldvebelului. Varia rămase până 
dimineaţa de gardă la patul ei; pe urmă, o transportă la şcoala 
Puşkin. Blohin le însoţi. 

— Bagă de seamă, Lixandra, să nu-ţi mai treacă prin cap aşa 
ceva! rosti aspru Blohin la despărţire, ameninţând-o cu degetul. 

— Nu-mi închipuiam niciodată că Blohin, care pare atât de 
grosolan, să poată da dovadă de un simţământ omenesc atât de 
cald, îi spuse Varia lui Zvonariov în seara aceea. 

— Are o inimă de aur. 

Ştirile despre situaţia din forturi ajungeau anevoie la Utios şi 
atunci, îndeosebi, prin Varia, care se ducea aproape în fiecare 
zi în oraş sau la ea acasă. Uneori treceau şi ostaşi de la 
Zaliternaia ori de la bateria B, aducând ultimele veşti. 

Praporşcikul se obişnuise repede cu această „poştă” şi stătea 
îndelung de vorbă cu ostaşii. 

— Ce plăcere ai dumneata, om instruit, să asculţi tot felul de 
baliverne, se mira Andreev. Doar, cele povestite de soldaţi sunt 
pe trei sferturi curate născociri. 

— Un sfert din ele sunt totuşi adevărate. La drept vorbind, 
Arthur-ul rezistă acum numai datorită soldaţilor. 

— Fără ofiţer, trupa e egală cu zero - e o gloată 


600 


neorganizată. 

— Ofițerii fără soldaţi au adeseori chiar o valoare negativă. 

— Dumneata păstrezi încă mentalitatea de civil. Nu poţi 
înţelege un adevăr limpede: ofiţerii sunt sufletul armatei, ei 
poartă făclia virtuţilor ostăşeşti. 

Aceste cuvinte îl făceau pe Andreev să se emoţioneze, să se 
aprindă, iar praporşcikul se grăbea să schimbe vorba. 


Varia pleca la cazarmă dis-de-dimineaţă împreună cu sora ei, 
ca să panseze răniții. Sprijinindu-se în cârje, Zvonariov 
şchiopăta de colo-colo prin Utios; dădea pe la bucătărie, unde 
tăia şi spânzura Belonogov, şi gusta din mâncare; o luă spre 
uzina electrică, unde-l vizita pe Lebiodkin. Intra împreună cu 
Rodionov în cazematele bateriei, unde se adăposteau tunarii şi 
matrozii; în sfârşit, cerceta hârtiile în cancelarie. Andreev, 
aproape tot timpul bolnav, îl lăsa să le rezolve el cum socotea 
de cuviinţă. Pe la ceasurile trei, se adunau cu toţii la masă, în 
pavilionul ofiţerilor. 

Bateria aproape că nu mai deschidea focul, căci nu mai avea 
decât vreo sută de obuze de 10 țoli. Acestea erau păstrate în 
vederea asaltului iminent. Marea era pustie. După scufundarea 
escadrei, japonezii îşi retrăseseră flota de la Arthur, cu excepţia 
unui număr oarecare de nave mici de pază. De aceea, numai 
oamenii din gardă, santinelele şi plantoanele vegheau noaptea; 
ceilalţi dormeau duşi. Doar bubuitul surd al canonadei de pe 
frontul terestru şi afluenţa de răniţi aminteau că e război. 

Într-o zi veni vestea morţii lui Nazarenko. Bătrânul feldvebel 
traversă strâmtoarea cu o barcă, când deodată aceasta fusese 
răsturnată de un obuz care căzuse aproape de ea. Nazarenko 
se dusese la fund ca o piatră. Savişna căzuse la pat de 
supărare, iar Şura fusese nevoită să se întoarcă acasă ca să-şi 
îngrijească mama. Fata era trasă rău la faţă şi se urâţise. Nici 
nu mai îndrăznea să treacă pe la Zvonariov. 

O 

Într-o zi de decembrie, veni în vizită Nadia. 

— În sfârşit, mi-am găsit timp, să trec să te văd Serioja! 
spuse ea, strângându-i mâna. Utios-ul îmi evocă amintiri atât de 
neplăcute încât pe drum m-a cuprins o teamă superstiţioasă. Mi 
se pare mereu că apar din nou jandarmii... 

— Acum nu e cazul să te mai temi de ei. Mikeladze a fost 


601 


mutat de mult din Arthur, iar Poznanski a zăcut de tifos şi abia 
îşi mai trage sufletul, o linişti Varia. 

— Asta nu poate decât să ne bucure. Ei nu combăteau 
spionii, ci făceau mizerii oamenilor nevinovaţi, observă 
Zvonariov. Ce mai face Andriuşa? 

— Apără fortul 3. Am auzit că acolo e foarte primejdios. Sunt 
tare îngrijorată. Japonezii atacă tot timpul. Olea îţi trimite 
salutări. Umblă şi ea în cârje, cu ajutorul lui Boreiko. Se 
restabileşte repede. E nostim şi mişcător să priveşti această 
pereche: un uriaş şi un pitic. 

— N-are importanţă. Îi leagă o adâncă iubire reciprocă, 
preciză Varia. 

— Ca şi pe dumneavoastră, adăugă Nadia. 

— Şi noi ne iubim foarte mult. Nu-i aşa? îşi întrebă Varia 
logodnicul, fără ocol. 

— Oricât de ciudat ar părea, totuşi iubesc fiinţa asta geloasă 
şi numai ţepi, răspunse Zvonariov, atrăgându-şi logodnica spre 
el. 


Capitolul VIII 


— A trecut mai bine de o săptămână de când fortul 2 a sărit 
în aer şi toate sforţările japonezilor care atacă fortul 3, n-au 
dus până acum la nici un rezultat. Acest lucru îndepărtează 
ziua capitulării Arthur-ului şi aduce mari daune firmei 
„Tifontai”, rosti domnul Şu, cu un zâmbet mieros, privindu-l pe 
Fok. 

— În război, multe lucruri depind de hazard. Astfel, alaltăieri, 
când a fost dezlănţuit asaltul asupra fortului, s-a întâmplat să 
se afle acolo o companie de marinari care amenajau linia a 
doua de apărare. Matrozii au participat, din proprie iniţiativă, 
la respingerea asaltului, răspunse generalul. 

— Sper că excelența voastră veţi lua măsuri pentru ca 
asemenea coincidenţe să nu se mai repete! Altfel chiar 
interesele excelenţei voastre pot avea de suferit... 

— Desigur, desigur, domnule Şu. Fiţi convins că planul 
nostru va fi tradus în fapt până la data stabilită. 


602 


Chinezul salută şi plecă. Rămas singur, Fok începu să se 
plimbe nervos prin cabinet. 

— Maimuţoiul acesta mă strânge în chingi, iar eu n-am cum 
să-i pui ştreangul de gât, mormăi el. Pe de altă parte, laşul 
acela de Stessel se şi vede spânzurat în cazul capitulării 
premature a fortăreței. Poftim de mai fă ceva în asemenea 
condiţii! 

Generalul se aşeză la masă şi scrise larg o notă pentru 
Gorbatovski: 


„Faţă de grelele distrugeri suferite de adăposturile 
de beton din fortul 3, rog pe excelența voastră să nu 
uite că apărarea excesiv de îndârjită a acestui punct nu 
va duce decât la pierderi inutile în efectiv. Or, în 
prezent, contează fiecare om din fortăreață. E necesar 
să se cruţe cât mai mult garnizoana rămasă.” 


Nota fu trimisă cu un curier călare la Comandamentul 
frontului de Est. 


— Băieți, ascultați cu luare-aminte dacă bocăneşte japonezul, 
ordonă comandantul fortului 3, ştabs-căpitanul Bulganov. 
Îndată ce nu se mai aude nimic, veniţi repede şi-mi spuneţi. 

Japonezii ocupaseră şanţul frontal şi acum săpau două galerii 
de minare, în dreapta şi în stângă poternei care ducea în 
caponieră, cu intenţia de a arunca în aer parapetul. Pentru a le 
dejuca planul, ruşii făceau şi ei lucrări de contraminare; 
acestea se executau însă fără tragere de inimă şi fără 
pricepere. În fort nu existau pionieri; săpau tiraliorii şi 
matrozii. Bulganov stătea la adăpost în cazarma din spate. În 
afară de el, în fort se mai afla Andriuşa Akinfiev, cu matrozii de 
pe Sevastopol. Locotenentul nu se prea pricepea la războiul de 
fortificaţii şi se mărginea doar să pună santinele şi să ridice un 
retranşament în spatele incintei fortului. 

Curând începu bombardarea fortului cu tunuri de calibru 
mare. În afară de aceasta, japonezii instalară în tranşeele din 
glacisul fortului aruncătoare de mine şi începură să tragă cu 
ele asupra incintei. Tiraliorii şi matrozii se adăpostiră repede în 
poternă, dar poterna fu distrusă prin explodarea minei. Toţi cei 
de se aflau în ea rămaseră îngropaţi de vii acolo. 


603 


Akinfiev alergă cu matrozii să-i dezgroape. O nouă explozie îi 
făcu însă să se împrăştie în toate părţile. Asurzit de bubuituri, 
locotenentul se întoarse în cazarmă şi-l întrebă agitat pe 
Bulganov cum puteau fi ajutaţi cei îngropaţi în poternă. 

— Ce putem face? Garnizoana trebuie păstrată pentru 
respingerea asaltului. Dacă-i respingem pe japonezi, o să 
încercăm să le venim în ajutor. 

Locotenentul nu fu de acord cu aceasta şi făcu apel la 
matrozi. Aceştia se apucară să înlăture dărâmăturile, pas cu 
pas, cu băgare de seamă, ferindu-se să nu fie văzuţi de 
japonezi. Spre seară, izbutiră să scoată din poternă vreo 
treizeci de oameni neatinşi şi tot atâţia răniţi. Andriuşa jubila. 

După ziua senină, rece, pogori o noapte întunecoasă. 
Profitând de acest lucru, apărătorii fortului începură să repare 
în grabă stricăciunile făcute în cursul zilei. Se hotări să se 
abandoneze cu totul poterna care urma să fie astupată cu 
sfărâmături de beton şi cu pământ. Pentru orice eventualitate, 
zidurile şi tavanul ei fură minate. 

Japonezii săpau mereu sub parapet. 

Veni o dimineaţă ceţoasă. Soldaţii beau ceaiul în cazărmi, 
când deodată vui o explozie cumplită. De sus începu să cadă o 
ploaie de pământ, de beton spart şi de pietre; un fum gros, 
usturător, se revărsă peste toată incinta. Bulganov şi Akinfiev 
încercară să-şi scoată din cazărmi soldaţii şi matrozii, dar cei ce 
cutezau să iasă erau seceraţi de gloanţe. 

— Trebuie să le dăm o pildă de bărbăţie, domnule ştabs- 
căpitan, spuse locotenentul, îndreptându-se spre uşă. 

— Nu ieşiţi încă, înălţimea voastră; la ce bun să pierim 
degeaba? îl domoliră matrozii. Îndată ce se repede japonezu' 
asupra fortului, încetează şi focul: doar n-o să tragă asupra lui 
însuşi. 

Era o observaţie justă. Locotenentul se opri. 

— Nu te mai juca cu moartea, dragul meu, îl sfătui Bulganov, 
apropiindu-se. Până la urmă, tot dumneata pierzi partida şi 
pleci înainte de timp pe lumea cealaltă. Gorbatovski a ordonat 
ca soldaţii să fie cruţaţi, să nu se treacă la contraatac decât 
atunci când este absolut necesar. 

— Cu alte cuvinte, să nu mai apărăm fortul?... 

— Nu tocmai, dar cam aşa ceva. Am şi ordonat să se strângă 
treptat tot calabalâcul. Stăm până se întunecă şi apoi o luăm 


604 


din loc. 

— Dar putem încă foarte bine să apărăm fortul! 

— Se pare că lucrul acesta nu e în vederile celor de sus. 

Locotenentul nu crezu ceea ce auzea până nu citi nota 
telefonică a comandantului frontului defensiv de est al 
fortăreței. Peste puţin, toată garnizoana cunoştea cuprinsul 
acesteia. 

Japonezii nu-şi credeau nici ei ochilor văzând că ruşii, care 
până atunci apăraseră cu îndârjire fiecare palmă de pământ, le 
cedau acum, fără rezistenţă, aproape toată incinta fortului. Ei 
continuau să tragă intens asupra cazărmii, asupra şanţului şi 
nu îndrăzneau să înainteze, temându-se de cine ştie ce cursă 
din partea ruşilor. 

Spre seară, fu primit un ordin făţiş pentru evacuarea fortului, 
„faţă de imposibilitatea absolută de a-l mai apăra”. 

— Trădare! strigă Akinfiev, fierbând de mânie. Mai putem 
rezista! 

— Ordinul se execută, nu se discută, răspunse Bulganov. 

Atunci Akinfiev scrise un protest şi-l trimise printr-un matroz 
lui Gorbatovski. Drept răspuns, primi ordin să se prezinte la 
comandamentul frontului de est. 

— Înălţimea voastră, dar noi ce facem? îl întrebau matrozii, 
în timp ce locotenentul se pregătea să plece la comandament. 

— Staţi aici până mă întorc, chiar dacă tiraliorii vor evacua 
fortul. 

— Am înţeles, înălţimea voastră; aşa o să facem! 

La comandament, Gorbatovski îl copleşi pe locotenent de 
laude, mulţumindu-i pentru bărbăţia şi temeritatea de căile 
dăduse dovadă cu prilejul apărării fortului. 

— Dacă toată garnizoana fortului ar fi formată din marinari, 
atunci nici nu s-ar pune în discuţie abandonarea fortului 3, dar 
tiraliorii sunt istoviţi, şi-au pierdut capacitatea de luptă, susţinu 
generalul. În consecinţă, s-a hotărât să se restrângă linia de 
apărare abandonându-se forturile care prezintă distrugeri 
deosebit de grave şi nu mai pot fi apărate cum trebuie. Fortul 3 
face parte dintre acestea. 

— Eu pot rezista acolo, cu compania mea cel puţin o 
săptămână, îl asigură Akinfiev. 

— Matrozii dumitale sunt necesari în altă parte. Te rog 
insistent să execuţi ordinul. 


605 


— Am înţeles! 

În timp ce se întorcea spre fort, se întâlni cu matrozii lui care 
îi raportară că fortul fusese evacuat. 

— L-am lăsat aproape neatins... Am izbutit să explodăm doar 
o singură mină sferică, la intrare, dar şi pentru atâta ne-a 
înjurat ştabs-căpitanul, raportă subofiţerul. 

— Dar de ce aţi părăsit fortul fără ordinul meu? 

Matrozii îl priviră nedumeriţi: 

— Păi, ni s-a transmis prin telefon, din partea 
dumneavoastră, ordinul de a ne întoarce la comandament, şi 
noi l-am executat. 

Akinfiev se miră, dar îşi dădu seama că nu mai avea ce face. 

Japonezii nu observară imediat că ruşii evacuaseră fortul şi 
nu îndrăzniră să-l ocupe în întregime decât spre seară zilei 
următoare. 

O 

— Lepiohin, ia-ţi vreo cinci oameni şi du-te cu ei la reduta 3, 
ordonă Gudima. O să iei acolo comanda tunurilor. 

Feuerverkerul salută şi intră în cazemata lui. Acolo, îşi 
strânse ostaşii şi le comunică ordinul pe care-l primise. 

— Care vine cu mine? 

Soldaţii tăceau şi oftau. 

— Stăteam tihniţi la baterie şi ne gândeam c-om rămâne aici 
până la sfârşit. Când colo, acu - hai la reduta a treia, sau cum îi 
mai zice! răspunse în cele din urmă unul dintre ei. 

— Aşa a vrut Dumnezeu, răspunse aspru Lepiohin. 

Înainte de plecare, Lepiohin rosti câteva rugăciuni şi-şi luă 
cu el biblia şi una din icoane. Trecând pe lângă Zaliternaia, 
ostaşii se auziră strigaţi de Boreiko, care tocmai se întorcea de 
la bateria Belii Volk. 

— Aţi pornit în hagialâc, cuvioşilor? 

— Ne ducem la reduta 3; acolo o să ne rugăm lui Dumnezeu 
pentru înălţimea voastră, îi răspunse Lepiohin, pe acelaşi ton. 

— Băgaţi de seamă: acolo e primejdie, să nu ne faceţi de râs 
Utios-ul! Dacă aud că aţi feştelit-o vă rup gâtul! îi ameninţă 
Boreiko. 

Tunarii ajunseră la redută spre seară şi se prezentară lui 
Spredov, comandantul acesteia. 

Lepiohin îşi instală oamenii în cazarmă şi se duse să vadă ce 
armament se afla acolo. Acesta se compunea din două tunuri cu 


606 


închizător-şurub, o mitralieră chinezească veche, cu ţeava lisă, 
şi mai multe piese navale de calibru mic. 

Japonezii ocupaseră caponiera frontală şi o parte din 
poternă. 

După ce cercetă poziţia, Lepiohin puse tunurile în bătaie, pe 
parapete şi în şanţul din spate, numind pentru fiecare câte un 
comandant dintre oamenii lui de încredere de la Utios. 

— Să nu trageţi fără ordin. Ochiţi cu grijă, ca să nu prăpădiţi 
obuzele degeaba, îşi dăscălea el tunarii. 

Ca şi la fortul 3, japonezii băteau acolo cu aruncătoare de 
mine toată incinta fortului. Din pricina aceasta fură retraşi în 
poternă toţi oamenii, cu excepţia santinelelor, care se şi 
adăposteau la intrarea în incintă. Căpitanul Spredov se stabili 
tot acolo, iar pe feldvebelii care îndeplineau funcţia de 
praporşcik îi trimise să păzească șanțul de la gorjă. 

Toată ziua trecu în încordare, aşteptându-se aruncarea în aer 
a parapetului din faţă, dar japonezii nu se grăbeau. Spre seară, 
tirul asupra redutei încetă cu desăvârşire. Nu se mai auzeau 
decât împuşcături răzlețe şi detunări de grenade aruncate la 
întâmplare. 

Se întunecase, când un japonez se ivi pe parapetul din faţă şi 
strigă în ruseşte: 

— Hei, zdrenţăroşilor, predaţi-vă! Voi v-aţi săturat de carne 
de cal, iar noi să tot îngheţăm în tranşee. E timpul să se 
isprăvească cu războiul. Generalii voştri ne-au vândut 
fortăreaţa, cu soldaţi cu tot! 

— Mă, mama ta de mutră-strâmbă! răcniră tiraliorii, punând 
mâna pe arme, dar japonezul o şi zbughise. 

După aceea, în tranşeele ruseşti începură să cadă pietre cu 
manifeste legate de ele. Japonezii îi îndemnau pe ruşi să se 
predea. 

— Atâta timp cât mai avem vlagă în noi, trebuie să apărăm 
până la capăt reduta! declară Lepiohin. 

Noaptea trecu în linişte. Japonezii săpau de zor la galeriile de 
minare. 

Dimineaţa, bocănitul încetă. Spredov ordonă retragerea 
tuturor oamenilor în fundul redutei, rămânând în faţă doar o 
santinelă sau două. Tunarii vegheau la piesele lor, încărcate cu 
mitralii. Lepiohin le spuse grav: 

— Nu uitaţi ce-a spus Ursul: „Să nu facem de ruşine Utios-ul; 


607 


plesniţi-l pe japonez, drept în rât!” 

Pe la orele nouă dimineaţa, în liniştea adâncă ce domnea pe 
poziţii, bubuiră două explozii violente, una după alta. Parapetul 
frontal se nărui de ambele părţi ale poternei, dezvelind zidurile 
de beton ale acesteia. Japonezii deschiseră imediat asupra 
redutei un foc concentrat cu mortiere de 11 toli. Toată 
garnizoana se grăbi să se adăpostească în cazarmă şi în 
poternă. Lepiohin îşi retrase tunarii în şanţul din spate. Nu 
mult după aceea, un obuz căzu în partea din faţă a poternei, 
străpunse bolta de beton şi făcu explozie în interiorul ei, 
zvârlind în aer şi grenadele depozitate acolo. Violenţa exploziei 
făcu să se prăbuşească toată partea frontală a poternei. 
Comandantul redutei şi o mare parte din garnizoană pieriră sub 
dărâmături. leşirea spre incintă era blocată. 

În aceeaşi clipă, japonezii se năpustiră la asalt. Fără să 
întâmpine nicio rezistenţă, ei ocupară toată incinta şi 
pătrunseră prin şanţurile laterale în spatele redutei. Resturile 
garnizoanei se văzură încercuite în cazarmă. Lepiohin îşi dădu 
cel dintâi seama de situaţia în care se aflau. Scoase biblia şi-şi 
făcu cu evlavie semnul crucii: 

— Ei, fraţilor, ne-a sosit ceasul morţii, le spuse el celor de la 
Utios. 

Bărboşii săi sărutară biblia unul după altul şi puseră mâna pe 
arme: 

— Ei, comandirule, acuma ce-i de făcut? 

Lepiohin îi împărţi la ambrazurile cazărmii şi se postă el 
însuşi la intrare. Acolo ridicară în pripă un parapet din saci cu 
pământ şi puseră o mitralieră în bătaie. În cazarmă şi în 
paternă se aflau cam o sută de ostaşi, dar cei mai mulţi erau 
răniţi, contuzionaţi ori surzi. Cel mult patruzeci de oameni erau 
apți de luptă. 

— Predă-te, rusule! strigau japonezii. Drept răspuns, răpăiau 
împuşcături. 

Japonezii aduseră tunuri de câmp şi începură să tragă în plin 
asupra cazărmii din spate. Betonul rezista însă exploziilor. 
Soldaţii se ascundeau după intervalele dintre ambrazuri şi între 
două lovituri de tun aruncau grenade asupra inamicului. La 
uşă, Lepiohin trăgea asupra japonezilor rafale de mitralieră. 
Scund, vânjos, cu bărbuţa rară, acum părea mai înalt; glasul lui 
sună aspru, poruncitor; ochii cenușii priveau tăios, cu dârzenie. 


608 


Toate ordinele lui erau executate de îndată. Până şi matrozii, 
care la început vorbeau în batjocură despre slăbiciunea sa de a 
citi din biblie, îi executau toate ordinele. 

Ziua de iarnă era pe sfârşite. Garnizoana rezista cu 
înverşunare. În redută sosi însuşi generalul Idziti, şeful de stat- 
major al armatei de asediu. El ordonă să se trimită un 
parlamentar, spre a începe tratative pentru capitulare. Un 
maior japonez, cu steag alb în mână, apăru în faţa uşii şi ceru 
să iasă un ofiţer superior. 

— Băgaţi de seamă, uitaţi-vă bine la mutră-strâmbă, să nu ne 
joace festa. Dacă face vreun vicleşug, trageţi fără somaţie, 
ordonă Lepiohin, ieşind la parlamentar. 

— Doresc să vorbesc cu ofiţerul comandant, spuse japonezul. 

— Eu sunt comandant, n-avem ofiţeri, răspunse gradatul cu 
demnitate. 

— Vă garantăm viaţa, dacă vă predaţi imediat, de bună voie, 
propuse japonezul. 

— Aşteptaţi mult şi bine, înălţimea voastră japoneză, 
răspunse Lepiohin şi plecă. 

Japonezii mai aduseră câteva companii şi, lărmuind, începură 
să asalteze cazarma. Mica garnizoană se împuţina văzând cu 
ochii. Tiraliorii de la ambrazuri erau înlocuiţi unul după altul. 
Cei uşor răniţi aduceau cartuşe şi grenade. Rănit de două ori, 
Lepiohin continua să tragă cu mitraliera, până când aceasta fu 
sfărâmată de explozia unei grenade. Toată cazarma se umplu 
de un fum usturător. Numărul răniților creştea mereu. Aceştia 
erau adunaţi într-o parte a poternei, rămasă întreagă. Tot acolo 
fuseseră depozitate şi grenadele de rezervă. i 

În sfârşit, japonezii izbutiră să pătrundă înăuntru. In 
întunericul ce se lăsa tot mai mult, se încinse lupta corp la 
corp. Rănit a treia oară, Lepiohin ajunse cu greu în poternă. 
Japonezii umplură cazarma şi se repeziră spre poternă. 
Gradatul aruncă o ultimă privire supravieţuitorilor şi izbi din 
răsputeri o grenadă de la picioarele lui. O vâlvătaie uriaşă 
lumină fulgerător mâna de matrozi şi de ostaşi ruşi, plini de 
răni, ca şi pe japonezii care se repeziseră cu baionetele asupra 
lor. Totul dispăru într-o volbură de fum. Resturile garnizoanei 
pieriră sub dărâmături, împreună cu coloanele de asalt 
inamice. 

O 


609 


La reşedinţa lui Stessel fusese convocat consiliul militar. În 
spaţiosul cabinet se adunaseră vreo douăzeci de persoane - 
ofiţeri, generali, amirali. Pe perete se afla un plan mare al 
Arthur-ului, pe care erau trasate forturile şi toate fortificațiile. 
Fok trase zelos, cu creionul roşu, două linii încrucişate peste 
reduta Nr. 3 şi caligrafie alături data căderii ei: 18 decembrie 
1904. Pe plan se vedeau şi alte cruciuliţe asemănătoare puse 
peste forturile 2 şi 3. 

— Vă rog, atenţie, domnilor, rosti Stessel, ciocănind cu 
creionul în masă. Acum câteva clipe s-a primit ştirea căderii 
redutei Nr. 3. Deci toate fortificațiile frontului de est au căzut 
în mâinile inamicului. De azi înainte, trupele noastre ocupă 
poziţii slab amenajate în linia a doua de apărare. Doresc să vă 
aud părerea în privinţa perspectivelor continuării apărării. 

Cei de faţă luară cuvântul pe rând. Artileriştii, marinarii şi 
comandanții regimentelor din divizia a VIl-a se pronunţară cu 
toţii pentru continuarea luptei. În schimb, reprezentanţii 
diviziei a IV-a, de sub comanda lui Fok, susţinură cu toţii 
inutilitatea oricărei rezistenţe. 

— Munţii nu mai avem, afirmă  locotenent-colonelul 
Dmitrievski, şeful de stat-major al diviziei a IV-a. 

— Mai dispunem de peste o sută de mii de obuze şi de 
şrapnele de diferite calibre, replică Belii. 

— În regimente, mai mult de jumătate din soldaţi sunt 
bolnavi de scorbut: hrana e slabă. Iarna a venit, şi echipament 
gros n-avem, o ţineau morţiş coloneii Saviţki, Gaidurin şi 
Nekrasevici, ţinându-i isonul lui Dmitrievski. 

— Nici japonezul n-o duşe mai bine - dârdâie de frig, mai 
ștraşnic decât noi. Soldăceii mai pot să rejişte; numai șă șe 
șporească racia de carne de cal. Mai avem câteva mii de cai. 
Suntem datori şi trebuie șă luptăm până la capăt, rosti cu multă 
înflăcărare bătrânul  Nadein, care după moartea lui 
Kondratenko luase comanda diviziei a VII-a. 

— Am fost recent în tranşee şi i-am văzut pe bieţii noştri 
soldaţi. Numai un om fără inimă ar putea să-i mai silească să 
lupte. Sunt plini de păduchi şi istoviţi de foame, dar au încă 
moralul ridicat. E necesar să fie păstraţi pentru Rusia. Şi-au 
meritat pe deplin dreptul la viaţă, perora Fok, cu ton plângăreţ. 

— Nici vorbă de capitulare! Mai am aproape cincizeci de 
ipoteze pentru continuarea rezistenţei! rosti Smirnov grav, dar 


610 


această declaraţie stârni doar zâmbete de enervare pe feţele 
celor de faţă. 

— Misiunea Arthur-ului ca bază navală a luat sfârşit, întrucât 
escadra nu mai există. În prezent, Arthur-ul nu mai e decât o 
povară pentru armata de nord. Continuarea rezistenţei poate 
duce la ocuparea fortăreței prin asalt şi la masacru, rosti Reis, 
pe un ton calm, profesoral. 

— Uitaţi de escadra lui Rojestvenski. El n-are intenţia să se 
ducă la Vladivostok, ci să vină la Arthur, obiectă Viren. 

— Ca să se scufunde în băltoaca de aici, alături de escadra 
de la Arthur! completă Stessel, ironic. Pentru atâta lucru nu era 
cazul să întreprindă o asemenea croazieră. 

Totuşi, cu o majoritate zdrobitoare, cei prezenţi la consiliu se 
pronunţară pentru continuarea rezistenţei. 

— Deci, considerăm că membrii consiliului s-au pronunţat 
pentru luptă până la ultima suflare, conchise Stessel. Dar pe ce 
poziţii vom rezista acum înainte?... 

— Permiteţi, ceru cuvântul Smirnov, ridicând mâna. Mai 
întâi, după Zidul chinezesc, unde ne aflăm acum. Pentru 
această situaţie, am cinci ipoteze. 

— Fără ipoteze, vă rog, îl opri generalul-aghiotant. 

— Apoi, ne retragem pe masivul Skalistii; după aceea, pe 
colinele Vladimirskaia şi Mitrofanievskaia şi, în fine, în incinta 
oraşului. Bineînţeles, aici pot să existe diferite ipoteze, dar nu 
mai vorbesc de ele. 

— Părerea mea e că toate aceste poziţii n-au o valoare 
defensivă serioasă. Nu vom reuşi să rezistăm mult timp pe ele. 
De altfel, în momentul de faţă acest lucru nu mai are multă 
importanţă, răspunse Stessel. 

De îndată ce plecară toţi membrii consiliului, Fok se aşeză la 
masa de scris a lui Stessel şi schiţă la iuţeală un ordin pentru 
evacuarea bateriilor B şi Zaliternaia, a celor două coline 
Orlinoe Gnezdo şi a întregii linii a doua de apărare. 

— Mă retrag de-a dreptul spre incinta interioară a oraşului, îl 
anunţă el pe Stessel. 

— Ce vorbeşti, Viktor Alexandrovici, ce vorbeşti! Păi, 
adineauri, consiliul s-a pronunțat pentru continuarea 
rezistenței! 

— Ce-mi pasă mie de toate consiliile! Dacă Arthur-ul nu 
capitulează până la data de 20, vom pierde amândoi câteva 


611 


milioane de dolari. Asta are mai multă importanţă. Măcar în 
zilele ce ne mai rămân să avem parte de o viaţă tihnită, 
asigurată. Ei, am plecat. 

— Stai, totuşi nu e posibil aşa, deodată... încercă Stessel să-l 
pondereze. 

— Să-i ordoni lui Reis să pregătească o scrisoare, cu 
propunerea de capitulare. Până la miezul nopţii de 20 
decembrie stil vechi trebuie să ajungă la statul-major japonez, 
încheie Fok ieşind fără să salute. 


Statul-major al generalului baron Noghi, comandantul 
armatei de asediu japoneze de la Port-Arthur, era instalat la 
Şuişiin, un sat mare chinezesc, situat la 11 kilometri de 
forturile înaintate ale fortăreței asediate. 

Generalul ocupa o fanză încăpătoare, luminoasă, cu toţi 
pereţii acoperiţi de hărţi şi de planuri directoare pe care 
figurau forturile şi redutele din Arthur. 

În acea seară întunecoasă de decembrie, Noghi stătea 
împreună cu generalul Idziti, şeful statului său major, aplecat 
asupra mesei de scris, pe care se aflau cele din urmă rapoarte 
asupra pierderilor suferite de armata de asediu, cu prilejul 
ultimelor asalturi. 

— Excelenţă, nu mai putem să continuăm asalturile: vom 
rămâne fără efective, raportă Idziti. 

— Cerescul nostru Tenno a ordonat ca Arthur-ul să fie cucerit 
cât mai curând, întrucât escadra lui Rojestvenski a şi sosit în 
apele Madagascarului, iar trupele din Manciuria ale lui 
Kuropatkin sporesc în fiecare lună cu câte două corpuri de 
armată care sosesc ca întăriri. Dacă Arthur-ul nu va fi cucerit 
până în primele zile ale lunii ianuarie, ruşii vor obţine 
superioritatea atât pe uscat cât şi pe mare şi atunci vom pierde 
războiul, obiectă Noghi calm. 

— Totuşi, în prezent, pur şi simplu nu mai avem cu ce să 
luptăm: nu mai există nici efective suficiente, nici muniții, 
răspunse Idziti, agitat. 

Se aşternu o tăcere apăsătoare. 

— În cazul acesta, Idziti-san, nu ne mai rămâne decât un 
singur lucru: harakiri, rosti Noghi, răspicat, sever, privindu-şi 
în ochi şeful de stat-major. 

Convorbirea celor doi fu întreruptă de o bătaie puternică în 


612 


uşă. 

— Poftim! strigă Noghi, nemulţumit. 

Intră năvalnic generalul Tanaka, emoţionat, radios. 

— Am satisfacția de a aduce la cunoştinţa excelenţei voastre, 
îi raportă el respectuos lui Noghi, că generalul Stessel a 
făgăduit să predea fortăreaţa cel mai târziu la 1 ianuarie. 

O 

Era o dimineaţă senină. Geruia. Boreiko ieşi din adăpostul 
său de la Zaliternaia şi se apucă să se spele cu apă rece ca 
gheaţa. Era neras, slăbit, dar arăta voinic şi sănătos. 

— S-au întors ai noştri de la reduta 3? întrebă el pe 
ordonanta sa. 

— Nu, să trăiţi! Tiraliorii au spus că gălbejitu' a aruncat în 
aer reduta şi că au pierit toţi oamenii, până la unu. 

Porucikul se încruntă: 

— Păcat de Lepiohin! Dar, dacă nu s-au predat, înseamnă că 
au pierit cu cinste, rosti el îngândurat. Mai bine să mori cu 
arma în mână, decât s-o predai duşmanului. 

După ce se spălă şi bău la iuţeală un pahar de ceai, porucikul 
se duse la postul de comandă. 

Acolo se uită prin binoclu, dar în aceeaşi clipă îl lăsă jos, 
uluit. 'Tot Zidul chinezesc mişuna de japonezi, care îl amenajau 
în grabă pentru apărare. Încă în ajun, tiraliorii se aflau acolo: 
acum erau cam cu o verstă mai aproape de Zaliternaia, deşi în 
noaptea aceea fusese linişte deplină. 

Boreiko se duse imediat la tiraliori, ca să afle situaţia şi 
motivul pentru care evacuaseră poziţia bine amenajată pe care 
o ocupaseră până atunci. 

— Am primit ordin de la generalul Fok, îi răspunse 
praporşcikul de tiraliori care comanda sectorul. Se aude că la 
noapte o să ne retragem în oraş. 

— Eu nu plec cu tunarii mei din Zaliternaia! spuse răspicat 
Boreiko, posomorât. 

— O că cazi în mâinile japonezilor. 

— Mai întâi, am să întorc tunurile spre oraş şi am să fac praf 
statul-major al lui Stessel, cu casa lui cu tot! mormăi porucikul 
încruntat. 

La baterie îl aştepta o nouă surpriză. Gudima îi făcu cunoscut 
că se primise un ordin care dispunea evacuarea în cursul acelei 
zile, până la amiază, a bateriilor B şi Zaliternaia. 


613 


— Cine a dat o asemenea dispoziţie? 

— Statul-major al generalului Gorbatovski, din ordinul lui 
Fok. 

— Nici nu mă gândesc s-o execut! Endjeevski ce părere are? 

— A trimis un protest personal lui Stessel. 

— Ce naiv e! Nu-şi dă seama că generalul-aghiotant şi Fok 
sunt o apă şi-un pământ?! Dar dumneata, Alexei Andreevici, ce 
ai de gând să faci? 

— Atâta timp cât rămân aici tiraliorii, nu plec nici eu. 

Observând că ruşii se retrag, japonezii deschiseră focul 
asupra lor cu toate bateriile. În tranşeele lor, prost amenajate, 
tiraliorii sufereau pierderi grele, ba pe-alocuri chiar se traseră 
îndărăt. Japonezii se repeziră după ei, urmărindu-i de aproape, 
dar intrară sub focul nimicitor al bateriilor fortăreței şi se 
retraseră pe poziţiile de plecare. Atunci se dezlănţui un duel de 
artilerie între fortăreață şi bateriile de asediu. 

Boreiko dirija de la postul de observaţie un tir intens asupra 
infanteriei şi bateriilor inamice. La rândul lor, japonezii se 
străduiau să aducă la tăcere Zaliternaia, dar nu izbuteau. După 
amiază, un curier călare aduse un nou ordin care dispunea 
evacuarea neîntârziată a Zaliternaiei. 

Gudima şi Boreiko refuzară să execute şi acest ordin. Nu 
trecu însă nici un ceas şi bateriile B şi Zaliternaia începură să 
fie bombardate din spate de bateriile aflate în linia a treia de 
apărare. Chiar primele obuze răniră mai mulţi servanţi de la 
piese. Ca să nu-şi expună oamenii fără rost, vrând-nevrând, 
Boreiko şi Gudima evacuară Zaliternaia şi bateria B după care 
se duseră amândoi la comandamentul lui Gorbatovski. 

— Ce măsuri aţi luat pentru distrugerea bateriei? îi întrebă 
generalul. 

— Toate tunurile şi adăposturile au fost aruncate în aer; tot 
ce poate arde a fost stropit cu petrol şi aprins, tot ce se poate 
căra a fost cărat, raportă porucikul. 

— Aţi adus mulţi oameni? îi întrebă precipitat şeful de stat- 
major, căpitanul Stepanov. Trebuie să sprijinim neapărat 
garnizoana de la Bolşoe Orlinoe Gnezdo. 

— Avem vreo douăzeci de oameni, toţi tunari de la 
Zaliternaia şi din bateria B. 

— Să se ducă imediat la Bolşoe Gnezdo şi să facă tot posibilul 
spre a-i ţine în loc pe japonezi cât mai mult, pentru ca trupele 


614 


noastre să poată întări între timp linia a treia de apărare. Altfel, 
inamicul va năvăli în oraş şi va masacra populaţia civilă şi 
răniții, aşa cum s-a întâmplat în timpul agresiunii împotriva 
Chinei. 

După zece minute, ultimii supraviețuitori de pe Utios 
mărşăluiau spre Orlinoe Gnezdo. În fruntea micii coloane păşea 
Boreiko; Blohin era încheietor. 

Înălţimea Bolşoe Orlinoe Gnezdo domina tot Oraşul-Vechi şi 
spatele frontului de Est. Prin cucerirea ei, japonezii ar fi pus 
mâna pe cheia strategică a întregului sistem defensiv de Nord 
şi de Est al fortăreței. De pe Bolşoe Orlinoe Gnezdo şi de pe 
Visokaia se zărea orice cotlon din Arthur. 

Pe culme fuseseră înjghebate întăritori de câmp, iar cele 
câteva adăposturi săpate în stâncă apărau foarte bine împotriva 
proiectilelor de orice calibru. Dealul acesta înalt de peste 
cincizeci de stânjeni, era aproape inaccesibil pentru infanterie; 
în schimb avea la poale un întins unghi mort. Acest lucru 
îngăduia concentrarea unor forţe mari, în imediata sa 
apropiere. 

În urma căderii bateriilor Zaliternaia şi B, toate căile de 
acces spre Orlinoe Gnezdo se aflau sub focul direct al 
inamicului, aşa că, făcând pe alocuri salturi, tunarii abia 
izbutiră să ajungă la poteca abruptă care ducea spre culme. 
Acolo dădură de căpitanul Goliţinski, comandantul poziţiei şi de 
locotenentul Timirov, comandantul unui detaşament de 
marinari. Goliţinski era rănit, contuzionat, şi zăcea în adăpost, 
înfăşurat în pansamente. Timirov, chinuit de scorbut, abia se 
tinea pe picioare. 

— Vă rog să luaţi comanda, i se adresă căpitanul lui Boreiko, 
căci şi eu şi locotenentul suntem sleiţi de puteri. 

— Am înţeles! răspunse Boreiko salutând. În primul rând, 
domnilor, sunt de părere să părăsiţi la cea dintâi posibilitate 
Orlinoe Gnezdo şi să vă duceti la postul de prim-ajutor. 

După aceea porucikul cercetă poziţia. Apărătorii ei, fără 
tunari, nu treceau de douăzeci de oameni, tiraliori şi marinari. 
Ca armament, dispuneau de trei mitraliere obişnuite, plus alte 
câteva, tip $metillo. În afară de aceasta, aveau mine sferice şi 
grenade. 

— Blohin, tu chibzuieşte cum am putea să rostogolim mai 
uşor la vale plocoanele astea, ordonă Boreiko. Tu, Gaidai, ai 


615 


grijă de mitralierele tip $metillo. Tu, Zaicik, vezi cam ce 
alimente şi câtă apă avem. 

De pe Orlinoe Gnezdo se deschidea o panoramă întinsă 
asupra tuturor poziţiilor japoneze, asupra fortului şi Oraşului- 
Vechi. Porucikul zări şi şcoala Pușkin, unde se afla Olia 
Selenina. Clădirea se vedea clar. 

„Ce-o fi făcând ea acum?” se gândi el. 

Observând mişcarea neobişnuită de pe culme, japonezii 
deschiseră focul asupra acesteia. Garnizoana se adăposti în 
tranşeele înguste şi adânci şi aproape că nu avu pierderi. După 
tragerea de pregătire care se tinu o jumătate de oră, porniră la 
asalt lanţuri dese de trăgători inamici. Ajunseră curând la 
poalele dealului. 

Scoţând capul de după parapet, Boreiko se uita la japonezi. 
Căţărându-se din stâncă în stâncă, aceştia se căzneau să urce 
pe povârniş. 

— Să rostogolim o mină sferică peste ei! ordonă porucikul, şi 
până una, alta zvârli spre atacatori mai multe grenade legate la 
un loc. Răcnetul care urmă exploziei arătă că ele nimeriseră la 
ţintă. 

Ajutat de tiraliori şi de matrozi, Blohin ridică pe parapet o 
mină de zece puduri, încărcată cu piroxilină. 

— Gata! raportă el în cele din urmă şi aprinse fitilul. 

Boreiko puse umărul şi se opinti, rostogolind mina la vale. 
Înainte de a ajunge jos, mina explodă, bubuind năprasnic. 
Puţinii japonezi care scăpară cu viaţă se întoarseră în goană 
spre tranşeele lor. 

Bombardamentul de artilerie începu din nou. Culmea 
dealului dispăru în nori de praf şi fum. 

— Ce ziceţi, rezistăm până se întunecă? îi întrebă Boreiko pe 
ostaşi. 

— Cum o vrea Dumnezeu, răspunse în doi peri Gaidai, vădit 
deprimat de frică. 

— Nu-i răpune pocitania de japonez pe cei de pe Utios! 
declară Blohin cu dârzenie. Dacă ne ţinem bine aici, după aia 
mergem în oraş, la dăscăliţe, adăugă privind mucalit, cu coada 
ochiului, spre porucik. 

— Am auzit că-i cam dai târcoale fetei feldvebelului, i-o 
întoarse Boreiko. 

— Are şi ea nevoie de mila cuiva, sărmana, mai cu seamă că 


616 


oamenii îi fac necazuri, răspunse ostaşul, cam fâstâcit. 

Sub protecţia focului de artilerie, japonezii ajunseră din nou 
la poalele dealului şi, de astă dată, se adăpostiră temeinic în 
unghiul mort. Acolo nu-i puteau atinge nici grenadele, nici 
minele sferice. 

Vântul bătea dinspre nord. Blohin se gândi să profite de 
acest lucru. Culese de prin cazemate tot felul de cârpe şi, 
legându-le laolaltă, prinse de ele nişte pietre, le stropi cu 
petrol, le aprinse şi le zvârli în râpă. Imprejurul lor se răspândi 
un fum înecăcios, urât mirositor. Neputându-l suporta, 
japonezii o zbugheau din ascunzişuri şi nimereau sub gloanţe. 

— Bine l-am mai afumat pe mutră-strâmbă! strigau bucuroşi 
ostaşii. 

Bombardamentul violent de artilerie îi sili însă să se ascundă 
din nou în adăposturi. Tot mai mulţi dintre ei cădeau răniţi. Cei 
rămaşi încă teferi abia pridideau să-i panseze. Boreiko dădu 
voie răniților să plece devale. 

— Acum n-avem timp de pansat, spuse el cu hotărâre. 

Cei de pe Utios hotărâră, toţi ca unul, să rămână până la 
sfârşit cu comandantul lor. 

— Am luptat împreună pe Utios şi la Zaliternaia, şi tot 
împreună vom întâmpina moartea, spuse subofiţerul şef de 
secţie Jiganov, în numele tuturor. 

Cam pe la două după amiază, japonezii atacară din nou 
Orlinoe Gnezdo, de data aceasta fără pregătiri de artilerie. 
Învăluiră repede cota şi începură să urce pe povârniş în sus. 
Unii izbutiră să ajungă până la culme, dar fură numaidecât 
căsăpiţi cu baionetele. 

Izolat de comandament, Boreiko nu mai putea să ţină 
legătura cu el decât prin fanioane de semnalizare. Ceru întăriri. 
Gorbatov rămase însă surd şi mut. Din ordinul lui Fok, Orlinoe 
Gnezdo trebuia să fie evacuat. Garnizoana lui era sortită pieirii. 

Spre seară, se lăsă ceaţă. Oraşul-Vechi dispăru după 
perdeaua ei. Boreiko se uită pentru ultima oară spre şcoala 
Puşkin şi oftă adânc. 

Curând, rezerva de apă se termină. Răniţii cereau apă şi se 
zvârcoleau în chinurile morţii, fără ajutor în adăposturi. 
Grenadele şi cartuşele erau pe sfârşite. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să-l zvârlim înapoi cu 
baionetele pe japonez şi să ducem răniții devale, zise Jiganov. 


617 


Porucikul se uită împrejurul lui. Nu mai rămâneau decât vreo 
15-20 de oameni valizi şi cam tot atâţia răniţi, printre care vreo 
cinci cu răni grave. 

— Bine, Jiganov, dă-i drumul! încuviinţă el posomorât. Lasă- 
mi doi oameni, să-ţi acopăr cu ei retragerea. 

— Înălțimea voastră, îngăduiţi să rămân aici, se rugă 
numaidecât Blohin. 

— Şi eu, îi urmă pilda Zaiaţ. 

— Nu, tu nu te-ai vindecat încă, aşa că nu poţi face mare 
ispravă. Altul? întrebă el, uitându-se cercetător la ostaşi. 

— Ce-o fi, o fi! Am luptat împreună cu Blohin la Kindjova; hai 
să-mi încerc iară norocul spart în fund! se oferi Gaidai 
clătinând din cap. 

— Nu uitaţi: nu prea se pare c-o să scăpăm vii de aici, îi 
preveni Boreiko. 

— Înălţimea voastră, suntem tunari de pe Utios, răspunse 
Blohin, mândru. 

Adunând în jurul lui pe toţi cei în stare să lupte, Jiganov se 
năpusti de pe creastă asupra japonezilor. Avântul lui fu atât de 
îndrăzneţ, atât de uimitor, încât împresurătorii o luară la fugă 
care încotro. Aproape toţi ostaşii răzbiră prin cordonul în care 
era încleştat Orlinoe Gnezdo. 

— Au răzbătut, spuse Boreiko, urmărindu-le iureşul. Şi acum, 
băieţi, ţineţi-vă bine. Japonezii au să se năpustească îndată 
asupra noastră. 

Aşa se şi întâmplă. Închipuindu-şi că nu mai rămăsese nimeni 
pe culme, japonezii începură să urce povârnişul din toate 
părţile. Boreiko, Blohin şi Gaidai îi împroşcară însă pe 
neaşteptate cu grenade. Deşi japonezii strigau mereu banzai, 
căutând să se îmbărbăteze unii pe alţii, ei fură din nou nevoiţi 
să dea înapoi. 

— Câte grenade mai sunt? întrebă Boreiko, obosit. 

— Zece, înălţimea voastră. Nouă, pentru japonezi, şi una, cea 
din urmă, pentru noi, răspunse Blohin. 

— Ba şi cea din urmă, tot pentru ei. Ne rămân baionetele. 

— Banzai! răsună din nou pe povârniş. 

Cei trei apărători se repeziră la parapetul frontal. De îndată 
ce siluetele se iviră pe creastă, vui înspăimântător explozia unei 
mine, zvârlind în văzduh sfărâmături de stâncă şi bârne... 

Cinci minute după aceea, deasupra colinei Orlinoe Gnezdo se 


618 


înălţă drapelul japonez. 


Suflul exploziei îl zvârli pe Blohin cât colo. Ameţit de şoc, 
leşină. Abia când se întunecă, îşi veni în fire. Aducându-şi 
aminte de cele întâmplate, primul lui gând fu să-l caute pe 
Boreiko. 

Găsi nu departe o şapcă de artilerist, cu paspoalul de catifea 
neagră, rupt şi însângerat. lnăuntru era cusută cu fir o 
monogramă „B.B.” 

— Tiii, a pierit şi Ursu nostru! Ce mândreţe de om a fost! 
gândi Blohin simțind un nod în gât. Îl podidiră lacrimile. În jur 
nu era nimeni; fără să se ruşineze, îşi şterse obrazul cu mâneca 
şi vâri şapca în buzunar. 

După ce ocupară Bolşoe Orlinoe Gnezdo, japonezii nu 
îndrăzniră să se apropie pe întuneric de Arthur şi începură să 
sape tranşee. Acest lucru îi îngădui lui Blohin să se strecoare în 
liniile ruseşti. Ajungând în oraş, se duse în primul rând la 
şcoala Puşkin. Acolo bătu în uşă. leşi Olia Selemina, sprijinindu- 
se în cârjă. Ostaşul îi întinse şapca, fără a spune o vorbă. Olia o 
învârti în mâini, parcă fără să înţeleagă şi deodată izbucni în 
hohote înăbuşite de plâns. 

O 

— Pe Bolşoe Orlinoe Gnezdo se zăresc steaguri japoneze! 
veşti rotmistrul Vodiaga, dând buzna neanuntat în cabinetul lui 
Stessel. 

Generalul-aghiotant sări în sus ca ars şi se lăsă la loc pe 
scaun. Vera Alexeevna dădu deznădăjduită din mâini şi începu 
să plângă. În casă începură toţi să forfotească. Ordonanţele 
alergau de colo-colo, uşile se trânteau. 

— Unde a dispărut Fok? întrebă generăleasa, strigând 
isteric. Să se înceapă imediat tratative pentru încheierea 
armistiţiului, înainte de a năvăli japonezii în oraş şi a se 
dezlănţui măcelul! Anatole, trimite numaidecât după Reis! 

Curând după aceea, şeful de stat-major intră repede, agitat. 

— Viktor Alexandrovici, să-i expedieze imediat lui Noghi un 
mesaj cu propunerea de capitulare a Arthur-ului, îi spuse 
înainte de orice Vera Alexeevna. 

— Textul mesajului e gata, răspunse colonelul, scoțând o 
hârtie din buzunarul vestonului. N-am primit încă raportul 


619 


oficial asupra situaţiei trupelor noastre, nici de la comandantul 
fortăreței, generalul Smirnov, nici de la comandantul apărării 
terestre generalul Fok - aminti Reis. 

— Nici nu e cazul să-l amestecăm pe Smirnov în această 
chestiune; Fok, însă, trebuie găsit imediat, ordonă Stessel. 

— A şi sosit. E jos, la scară, raportă Vodiaga. 

O clipă după aceea, Fok, în manta, încins cu centura de fir, 
cu sabie şi cu revolver la şold, intră în cabinet, calcând larg, în 
pas de marş. Cu aer oficial, luă poziţia de drepţi în faţa lui 
Stessel şi raportă: 

— Excelenţă, sub presiunea forţelor superioare ale 
inamicului, trupele noastre s-au retras pe ultima linie de 
apărare. Dat fiind că stocurile de muniții s-au terminat şi având 
în vedere starea de extremă epuizare a garnizoanei, consider 
imposibilă continuarea rezistenţei. 

Stessel asculta raportul în picioare. 

— Sunt întru totul de acord că nu se mai poate rezista. Faţă 
de această situaţie, ce intenţionaţi să faceţi, excelenţă? întrebă 
generalul-aghiotant. 

— Consider necesar să se înceapă imediat tratative pentru 
capitularea Port-Arthur-ului, răspunse Fok cu fermitate. 

Palid, tulburat, tras subit la faţă, Stessel îşi pierdu deodată 
aerul martial de totdeauna. 

— În calitatea mea de general-aghiotant al maiestăţii sale 
imperiale şi de cel mai mare în grad dintre comandanții militari 
din Arthur, decid capitularea, rosti el. Colonele Reis, te rog să 
iniţiezi tratative în acest sens cu comandantul armatei de 
asediu japoneze, generalul baron Noghi, încheie el pe un ton 
oficial. Doamne, apără-mă, păzeşte-mă de năpastă! Acum nu 
scap de spânzurătoare... 

— Din fericire în Rusia generalii-aghiotanţi încă nu sunt 
spânzurați, şi dacă săvârşesc vreo faptă reprobabilă, sunt 
trimişi în faţa Consiliului de Stat, îl linişti Vera Alexeevna. 
Anatole, să nu uiţi că prin pasul acesta salvezi de la moarte zeci 
de mii de ofiţeri şi de soldaţi bravi. Mii şi mii de mame, de soţii, 
de surori şi de fiice se vor ruga lui Dumnezeu toată viaţa pentru 
tine. 

— Îmi permiteti să citesc textul mesajului către comandantul 
suprem japonez? interveni Reis. 


620 


„Excelenței sale, baronului Noghi, comandantul 
suprem al armatei japoneze de asediu 


Stimate domn, 

Având în vedere situaţia generală de pe teatrul de 
război, consider inutilă continuarea rezistenței Port- 
Arthur-ului şi, spre a evita pierderi zadarnice de vieți 
omeneşti aş dori să iniţiez tratative cu domnia voastră 
în vederea capitulării. In caz că excelența voastră veți 
fi de acord, vă rog a numi plenipotenţiar pentru a 
discuta condiţiile şi modalităţile capitulării, precum şi a 
indica locul, în care aceştia se vor putea întâlni cu 
persoanele împuternicite de mine în acest scop. 

Profit de această ocazie pentru a vă exprima 
sentimentul celui mai profund respect, 


General-aghiotant 
Stessel” 


— Perfect, se declară de acord Stessel şi iscăli hârtia ce-i fu 
întinsă. 

Un sfert de oră după aceea, praporşcikul Malcenko, însoţit 
de doi cazaci cu un mare steag alb, galopa către liniile 
japoneze. Când îl zări trecând prin dreptul comandamentului 
său, generalul Gorbatovski întrebă mirat: 

— Încotro s-o duce parlamentarul, atât de târziu? 

— Pesemne că îi transmite lui Noghi felicitările lui Stessel cu 
prilejul Anului nou, răspunse Stepanov ironic. 

Când Malcenko şi însoțitorii lui trecură prin apropierea 
liniilor ruseşti, tiraliorii ghiciră unde se duce. 

— Aleargă să vândă Arthur-ul pocitaniei, spuse cu mânie 
Denisov,  feldvebelul detaşamentului de cercetaşi al lui 
Endjeevski şi, ridicând arma la ochi, trase asupra 
parlamentarilor foc după foc, tot încărcătorul. Numai umbrele 
înserării făcură să nu nimerească ţinta. 

Auzind împuşcături în urma lui, Malcenko se grăbi să se 
adăpostească de gloanţele ruseşti în tranşeele japoneze. 

O 

Belii se plimba nervos prin cabinet, aşteptând raportul 

asupra situaţiei de pe poziţii. Evacuarea bateriilor B şi 


621 


Zaliternaia era o mare surpriză pentru el. În cursul dimineţii, 
primise de la Fok dispoziţia de a deschide focul împotriva 
acestor fortificaţii, spunându-i-se că fuseseră ocupate de 
japonezi. Bateriile de fortificaţii îşi concentraseră tirul asupra 
lor. Ulterior se constatase că fortificațiile fuseseră abandonate 
tocmai datorită acestui bombardament din spate. Belii îşi dădu 
seama că fusese indus în eroare de Fok şi hotări să discute 
totul direct cu Stessel. 

Era îngrijorat şi de cele ce se petreceau pe Bolşoe Orlinoe 
Gnezdo. Acolo se aflau un ofiţer şi tunari de-ai lui şi nu putea să 
nu fie neliniştit de soarta lor. De altfel, importanţa deosebită a 
acestei poziţii pentru mersul apărării era evidentă pentru el. 
Vorbi de mai multe ori la telefon, întrebând care e situaţia la 
Gnezdo, dar i se răspunse de fiecare dată că apărătorii rezistă 
mereu. 

Se aşezară la masă. Generalul răspunse absent la ziua bună a 
Varei, care venise de pe Elektriceski Utios, şi-i ascultă cu 
gândurile aiurea sporovăiala despre noutăţile de acolo. Sună 
telefonul. Varia alergă la aparat şi după o clipă se întoarse 
palidă, agitată. 

— Boreiko a fost ucis! S-a comunicat de la statul-major al lui 
Gorbatovski, spuse ea cu glasul sugrumat, şi izbucni în plâns. 

— Care e situaţia pe Bolşoe Orlinoe Gnezdo? întrebă grăbit 
Belii. 

— Nu... ştiu... n-am ascultat... până la sfârşit... 

— Ptiu, deşteaptă eşti - n-ai aflat ceea ce este mai important! 
spuse necăjit generalul şi se duse el însuşi la telefon. 

— A fost ocupată? Şi ce are acum de gând Fok să facă? Pe 
linia a treia n-o să rezistăm mult. Belii se întoarse la masă 
tulburat. Trebuie să mă duc numaidecât la Smirnov. Spune să 
vină trăsura, îi porunci el enervat Varei care încă plângea. 

— Rău îmi pare de Boreiko, tare rău îmi pare. A fost un ofiţer 
excelent, deşi ducea o viaţă dezordonată. Se zice că ar fi fost 
rupt în bucăţi, îi spuse Belii soţiei sale. 

— O, doamne, când se va isprăvi această grozăvie? se tângui 
Maria Fominişna, oftând din greu. 

— Curând de tot! Nu zilele, ci orele Arthur-ului sunt 
numărate, răspunse generalul, grăbindu-se să-şi termine 
prânzul. 

Soneria din vestibul anunţă sosirea unui vizitator. Spre 


622 


mirarea lui Belii apăru amiralul Viren. 

— Vasili Feodorovici, mi-am permis să vă deranjez, întrucât 
se petrec anumite lucruri neobişnuite, spuse marinarul. 

— Poftiţi în cabinet, îl invită Belii. 

— Nu e un sfert de ceas de când am primit următoarea notă: 
„În momentul acesta expediez prin parlamentari un mesaj al 
generalului Stessel către baronul Noghi, prin care se propun 
tratative în vederea capitulării. Deci, numai noaptea aceasta 
mai rămâne pentru a se proceda cu navele după cum veţi crede 
de cuviinţă. Trebuie pregătit un torpilor, pentru a se expedia cu 
el la Cifu drapelele şi documentele secrete. Reis.” 

— Aud pentru întâia oară de aşa ceva. Să mergem imediat la 
Smirnov. El trebuie să fie la curent. Doar aseară, consiliul a 
decis continuarea luptei şi acum, tam-nesam - capitulăm! spuse 
generalul, nedumerit. 

Belîi îşi aruncă mantaua pe umeri şi plecă împreună cu Viren 
la Smirnov. 

Când auzi de capitulare, comandantul fortăreței rămase cu 
gura căscată, clipind mereu din ochi. 

— Trebuie să fie o neînțelegere la mijloc! Să mergem imediat 
la Stessel... 

Stessel se afla în societatea lui Fok, Reis, Nikitin şi a mai 
multor aghiotanţi. Îşi reluase aerul marţial de totdeauna. Fok 
se sfătuia încet cu Reis. Nikitin, cu carafa în mână, golea 
păhăruţ după păhăruţ, ciocnind cu aghiotanţii. 

— Slujesc şi eu parastasul Arthur-ului rusesc! spunea 
generalul râzând în hohote. Hai să bem şi întru pomenirea 
tuturor galoşilor noştri scufundaţi. Rotmistre Vodiaga, începe: 
Pentru  Retvizan, pentru Poltava, pentru Pobeda, pentru 
Peresvet... se porni el să înşire pomelnicul vaselor scufundate. 

— În loc să cutreieraţi prin oraş, excelenţele voastre, mai 
bine v-aţi îngriji de executarea promptă a ordinelor mele! îi luă 
în primire Stessel pe noii sosiți. Dumneavoastră, domnule 
amiral, mai aveţi foarte puţin timp pentru a vă arunca navele în 
aer. lar pe dumneata, Vasili Feodorovici, te rog să ai grijă de 
baterii, în special cele de coastă. Nu vă mai rețin, domnilor. 

Vizitatorilor nu le mai rămânea decât să salute şi să plece. 

Îndată ce plecă Belii, Varia se grăbi să se întoarcă pe 
Elektriceski Utios. Vestea morţii lui Boreiko îl zgudui profund 
pe Zvonariov. 


623 


— N-am să cred că a murit până nu-i văd cadavrul cu ochii 
mei, repeta mereu praporşcikul. 

— A venit Blohin, îl vesti Varia. 

— Ce-i cu Boreiko? îl întrebă repede praporşcikul. 

— A pierit la Orlinoe Gnezdo, răspunse Blohin şi povesti 
amănunţit tot ce se petrecuse. 

— N-o fi scăpat cu viaţă, aşa cum ai scăpat şi tu? 

— N-avea cum. Înainte de explozie stătea înaintea noastră... 
Gaidai după dânsul, eu - puţin mai înapoi. Cred că au fost 
sfârtecaţi amândoi. 

— Eu cred c-ar trebui să-i trimitem imediat pe ai noştri să-l 
caute. 

— Înălţimea voastră, acum nu mai poţi să ajungi acolo. Ai 
noştri s-au tras înapoi la zidul oraşului. 

Totuşi Zvonariov se duse la baterie, unde stătu de vorbă cu 
Rodionov şi cu alţi ostaşi din secţia întâia. Hotărâră cu toţii să 
plece spre Orlinoe Gnezdo în zori. Pentru aceasta, trebuia să 
ceară aprobarea lui Belii. Praporşcikul se gândi să se ducă el 
însuşi în Tabăra Artileriei, pentru a vorbi cu generalul. 

— Cum o să umbli pe întuneric când abia poţi pune piciorul 
în pământ? Mă duc eu şi aranjez totul, dacă vrei, propuse Varia. 

Zvonariov, însă, începu să se îmbrace în tăcere. 

— Nu te-aşi fi crezut atât de încăpățânat! 

— E vorba de cel mai drag prieten al meu. Cum de nu 
înţelegi? o întrebă praporşcikul. 

— ÎI rog pe Andreev să ne dea trăsura, ca să nu fii nevoit să 
mergi pe jos, cedă în sfârşit Varia. 

După un sfert de ceas coborau amândoi cu trăsura pe drumul 
şerpuitor din jurul colinei Zolotaia. Norii atârnau jos deasupra 
oceanului care vuia surd. Pe frontul terestru izbucneau 
împuşcături răzlețe. Luminile proiectoarelor se târau încet de 
colo-colo. 

Zvonariov îl găsi pe Belii acasă. Auzind ce pusese la cale 
praporşcikul, el se posomori şi-i spuse că fusese trimis un 
parlamentar la japonezi, cu propunerea de a se începe tratative 
în vederea capitulării. 

— Probabil că mâine se va încheia armistițiul şi atunci veţi 
putea obţine uşor toate informaţiile asupra lui Boreiko, chiar de 
la japonezi, încheie generalul. 

Vestea îl consternă pe Zvonariov. Varia se uita surprinsă 


624 


când la tatăl, când la logodnicul ei. Deodată sări în sus şi 
începu să bată din palme. 

— Aşadar, războiul s-a terminat! S-a sfârşit cu toate 
grozăviile şi suferinţele! Oh, tăticule, ce bun eşti! Fata îşi 
sărută cu aprindere tatăl şi-şi trase zglobie, de ureche 
logodnicul. Deci n-o să te mai duci pe poziţii şi n-o să mai 
umblu cu inima sărită pentru tine! 

— Încetează odată, fetişcană fără minte! o struni Belîi. Ţi-ai 
găsit de ce să te bucuri! Mare bucurie că am predat o 
fortăreață rusească, nu? E o pată pe onoarea tuturor 
apărătorilor iei! 

Faţa radioasă a Varei păli: 

— Dar, tăticule, nici tu şi nici Serioja nu sunteţi vinovaţi de 
aceasta! 

— Crezi c-o să se întrebe cineva dacă sunt vinovat ori nu? De 
vreme ce am fost în Arthur, trebuie să mă consider vinovat de 
căderea lui înainte de oricine, spuse Zvonariov cu amărăciune. 

— Dacă se sfârşeşte războiul, putem să plecăm acasă, în 
Rusia, nu? întrebă fata. 

— Rămâne de văzut. Probabil că toată garnizoana va fi luată 
în captivitate, iar cei grav răniţi, femeile şi copii, vor pleca în 
ţară. Deocamdată însă nu se ştie nimic. Trebuie să se ia măsuri 
pentru distrugerea bateriei de pe Elektriceski Utios, urmă 
generalul, adresându-i-se lui Zvonariov, de astă dată pe ton 
oficial. Aruncaţi în aer tunurile, muniţia, pulberea. Dacă nu 
aveţi timp să faceţi acest lucru, aruncaţi în mare tot ce se poate 
arunca. Să nu cadă nimic în mâinile japonezilor. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse Zvonariov, în poziţie de 
drepţi. 

Dinspre port se auzi o bubuitură violentă. 

— Ce-o fi asta? întrebă Varia. 

— Probabil că marinarii au început să-şi arunce în aer navele, 
răspunse Belii. 

Varia ieşi repede în balcon; generalul şi Zvonariov o urmară. 
Afară era întuneric beznă. În dreapta, deasupra colinei Bolşoe 
Orlinoe Gnezdo, pălălăiau două focuri uriaşe, scăldând în 
vâlvătaia lor roșie-sângerie tot frontul de nord-est. Limbile 
văpăilor se înălţau, unduind spre norii ce pluteau jos, deasupra 
pământului. Pe poziţii domnea o linişte desăvârşită; nu se 
auzeau nici măcar împuşcăturile obişnuite. De pe colina 


625 


Visokaia şerpuiau panglicile albe de lumină ale proiectoarelor, 
lunecând încet, iscoditoare, peste rada interioară. Pe colina 
Perepelinaia era mistuită de pârjol o casă. La poalele colinei în 
zona în care se scufundaseră navele escadrei din Arthur 
săgetau fulgere orbitoare şi vuiau explozii surde, prelungi. 
Ceva mai aproape de Tabăra Artileriei, în Bazinul de est, 
izbucni deodată un foc violent, luminând silueta unei nave mari 
de război. 

— Tăticule, să ştii că e Baian... arde! spuse Varia 
consternată. 

— Probabil că s-a hotărât să fie distrus, răspunse generalul. 

Spre stânga, la capătul Bazinului de vest şi deasupra Taberei 
Minerilor, juca pe cer o văpaie uriaşă şi dintr-acolo răbufneau 
ca nişte tunete, bubuiturile unor explozii năprasnice. Apele 
întunecate ale golfului licăreau, înroşite de incendii. 

— E sinistru, Serioja, nu-i aşa? Parcă tot golful e plin de 
sânge omenesc, spuse Varia, înfiorată. 

Generalul pufni furios şi se întoarse în cabinet. 

Zvonariov se grăbi să plece spre Utios. Varia rămase s-o 
ajute pe  maică-sa. Maria Fominişna socotea că, după 
capitularea Arthur-ului, aveau să pornească la un drum lung 
spre Rusia, şi, în consecinţă, începu din timp pregătirile de 
plecare. 

Aproape de Utios, trăsura lui Zvonariov fu oprită de un grup 
de ofiţeri: 

— Eşti bun, nu ştii cumva unde staţionează torpilorul Statni? 

— Regret, dar nu ştiu. 

— Ni s-a spus că ne aşteaptă lângă Elektriceski Utios. 
Transportăm drapelele regimentelor,  goamele Sfântul- 
Gheorghe şi documentele secrete ale comandamentului. 

— Aşadar, capitularea a fost hotărâtă definitiv? 

— Nu se poate rezista pe poziţiile pe care le ocupă trupele 
noastre. 

Lângă baterie se contura nedesluşit silueta unui mic torpilor 
acostat la mal. Pe schelele aşezate de-a dreptul pe stâncile de 
pe coastă forfoteau siluetele întunecate ale matrozilor. De pe 
punte se auzeau comenzi: 

— Poate că nava aceea e Statniîi, spuse Zvonariov, arătând cu 
mâna. 

— Hei, torpilorul Statnii e acolo? strigă unul dintre ofiţeri. 


626 


— Statnii! răspunse numaidecât un glas. 

Ofițerii se îndreptară spre mal, urmaţi de două care greu 
încărcate. 

Cei de pe Utios aflaseră între timp de capitulare; 
praporşcikul fu copleşit de întrebări. Tunarii declarară că vor 
arunca imediat în aer tunurile, muniţia şi pulberea, dar 
Zvonariov îi opri. 

— Încă nu se ştie dacă japonezii vor accepta propunerea de 
capitulare. Poate că o resping şi ne atacă. Atunci o să avem 
nevoie de tunuri şi de obuze, le explică el ostaşilor. 

— Serghei Vladimirovici, să rânduim totul, ca să fie gata. 
Dacă aflăm că japonezu' a căzut la învoială, le aruncăm 
numaidecât în aer, îşi dădu cu părerea Rodionov. 

Propunerea fu primită de toţi. Blohin, recunoscut unanim 
drept specialist în materie de distrugeri, luă conducerea 
lucrărilor pregătitoare. 

Însoţit de Rodionov şi de Blohin, Zvonariov cercetă pentru 
ultima oară toate cotloanele de pe Utios. În ţeava fiecărui tun 
fu vârât câte un pachet de cartuşe de piroxilină. Aproape o sută 
de obuze de 10 țoli, adunate la un loc, aveau să fie aruncate de 
asemenea în aer, prin contact electric. Zidurile de beton ale 
cazematelor bateriei fură şi ele minate. 

— Dar noi unde ne mai adăpostim, dacă bateria o să fie 
aruncată în aer? întrebau matrozii şi artileriştii cazaţi în aceste 
cazemate. 

— Marinarii au să se ducă în cazarma lor, iar noi şi blegii 
ăştia, în a noastră, răspunse Blohin, arătând din cap spre cei 
din plotonul de auxiliari. 

La uzina electrică, Lebiodkin plasă în diferite puncte vreo 
zece cartuşe de piroxilină. 

— Cred că n-am uitat nimic, spuse Zvonariov după ce 
isprăviră lucrul. Acum putem să ne odihnim. 

În noaptea aceea n-avură însă parte de somn. Puțin înainte 
de ivirea zorilor sosi o comunicare de la Comandamentul 
Artileriei, anunțând că japonezii acceptaseră începerea 
tratativelor în vederea capitulării. 

„Se interzic categoric orice distrugeri sau incendieri” 
Comandanții de baterii sunt direct răspunzători de executare - 
suna în încheiere nota telefonică, semnată de Belii. 

Zvonariov fu trezit din somn de bubuituri. Se îmbrăcă în 


627 


grabă şi ieşi repede afară. În penumbra premergătoare zorilor, 
exploziile licăreau fără întrerupere în baterie. Tunurile se 
prăvăleau la pământ fărâmate, schije de obuze săgetau prin 
aer, flăcări uriaşe ţâșneau spre cer. Bubuiau Utios-ul şi 
Zolotaia, bateriile de pe Tigrovka şi de pe colina Krestovaia. 
Exploziile răbufneau fără încetare pe tot frontul terestru. Părea 
că Arthur-ul trăia din nou zilele asalturilor. 

— Arthur-ul rusesc se sinucide, murmură cu un suspin 
Zvonariov, ascultând vuietul exploziilor. 

Spre orele nouă dimineaţa, dinspre Belii Volk, se iviră navele 
Sevastopol şi Otvajnii trase la remorcă. Pe ele detunară curând 
mai multe explozii, deasupra cărora se ridicară nouraşi de 
fum... Ultimele două nave ale escadrei din Arthur se duseră 
încet în fundul mării. 

După ce isprăviră cu Elektriceski Utios, ostaşii se împrăştiară 
prin bateriile vecine ori prin oraş. Zvonariov plecă spre 
Comandamentul Artileriei. Apropiindu-se de oraş, îşi dădu 
seama încă de departe că începuseră devastările. Soldaţii 
spărgeau magazine, prăvălii, locuinţe particulare, puneau foc la 
casele scăpate întregi din bombardamente „ca să nu se bucure 
gălbejitu' de ele”, explicau ei. Unii dintre tiraliorii matrozi se 
repezeau la ofiţerii pe care îi întâlneau în drum. 

— Acum, toţi suntem deopotrivă - şi ghenerali, şi ofiţeri, şi 

ostaşi! Toţi suntem prizonieri! răcneau ei. 
_ — Gheneralii au vândut şi Arthur-ul, ne-au vândut şi pe noi! 
Intinde-o, înălţimea ta, că acu’ te scărmănăm de-ţi merg fulgii: 
strigară doi tiraliori beti, repezindu-se la Zvonariov care se opri 
în loc. 

— Pentru ce? întrebă praporşcikul, calm. 

— Pen-că ne-a venit şi nouă apa la moară! Altădată, ne 
mardeau ofiţerii pe noi, acu’ e rându' nostru, lămuri unul. 

— Ia leagă căţeaua, bă, nu vezi că înălţimea sa e rănit? şi- 
apoi, pe dumnealui l-am văzut de multe ori în fortul 2, îl struni 
celălalt. Înălţimea voastră, duceţi-vă mai bine acasă. Staţi acolo 
şi tăceţi chitic, îl sfătui el. 

Ajuns la locuinţa lui Belii, Zvonariov îi povesti Varei 
întâmplarea. 

— Nu te mai las să pleci nicăieri! Stai aici până se 
restabileşte ordinea în oraş! spuse fata cu hotărâre. 


628 


O 

De două zile la reşedinţa lui Stessel era un du-te-vino 
neîntrerupt. Ofiţeri, civili, poliţişti şi chiar chinezi dădeau 
buzna înăuntru ca să se intereseze dacă era adevărată vestea 
capitulării. Vera Alexeevna îşi făcea repede bagajele. Vreo zece 
soldaţi înjghebau din scânduri lăzi, le umpleau până la refuz cu 
tot felul de lucruri şi le astupau. Numărul lor creştea mereu. 
Generăleasa nu voia să lase nimic în Arthur. 

In cabinetul lui Stessel, a cărui uşă fusese încuiată, se 
adunaseră prietenii şi colaboratorii lui apropiaţi: Nikitin, Fok, 
coloneii Saviţki, Gaidurin şi alţi acoliţi ai generalului. 

Dezordinile din oraş băgaseră spaima în Stessel şi în cei din 
anturajul lui. Colonelul Saviţki, care avusese proasta inspiraţie 
de a face morală unor soldaţi, fusese cât pe ce să fie snopit în 
bătăi şi abia scăpase, refugiindu-se într-o casă particulară. Fok 
încercase şi el să restabilească ordinea, şi doar părul lui alb îl 
scutise de molestări. În casa generalului-aghiotant îşi găsiseră 
adăpost şi câţiva ofiţeri pe care soldaţii îi urau de moarte. 

Aflând despre aceasta, pâlcuri de tiraliori şi tunari începură 
să se îndrepte spre reşedinţa generalului-aghiotant. Fu 
chemată prin telefon singură unitate de cavalerie din Arthur, o 
sotnie de cazaci din Zabaikalie, sub comanda esaulului 
Konţevici. Ea sosi tocmai la timp ca să bareze calea mulţimii. 
Intre soldaţi şi cazaci începu un schimb de înjurături care 
ameninţa să degenereze în încăierare. Konţevici raportă discret 
generalului că nici oamenii lui nu prea erau de nădejde. 

— Cere-i lui Noghi să trimită imediat în oraş trupe japoneze 
pentru reprimarea dezordinilor, sugeră Vera Alexeevna, privind 
îngrozită vâlvătăile care se tălăzuiau deasupra oraşului. 

Îndată ce se întunecă, rotmistrul Vodiaga, escortat de un 
ploton de cazaci, plecă în galop la cartierul general al armatei 
japoneze cu o scrisoare din partea lui Stessel. Noghi îl ajută 
prompt pe „viteazul paladin”, cum îl intitula pe Stessel în 
răspunsul lui. 

Îndată după sosirea, acestui răspuns, o companie de 
japonezi, cu baionetele la arme, cu paspoaluri galbene la şepci 
şi cu gulere de blană la mantalele de postav, încercui casa 
generalului-aghiotant cu un cordon gros, înlocuindu-i pe cazaci 
şi pe tunari. 

Patrule japoneze începură să circule pe străzi, prinzând şi 


629 


împuşcând, în lumina incendiilor, zeci de apărători eroici ai 
Arthur-ului. În acelaşi timp, Stessel, soţia lui şi acoliţii lor 
ridicau paharele în onoarea împăratului Japoniei şi a 
generalului Noghi. 

O 

De îndată ce se făcu cunoscut că ordinea fusese restabilită în 
oraş, Varia plecă spre Bolşoe Orlinoe Gnezdo, ca să-l caute pe 
Boreiko. li chemase prin telefon de la Utios pe Blohin şi pe 
Rodionov şi acum urcau tustrei povârnișul. Cei de la Utios 
cercetaseră încă în timpul zilei atât Orlinoe Gnezdo, cât şi 
împrejurimile sale, dar nu dăduseră de vreo urmă a 
porucikului. De data aceasta întâlniră nişte japonezi care legau 
câteva vorbe ruseşti. Aceştia îi spuseră Varei că în ajun, lângă 
Gnezdo, fusese găsit un ofiţer rus grav rănit, care zăcea în 
nesimţire: „Forte mare, noi nici nu văzut unul ca el, şi n-avea 
pe el loc fără rană, dar tot mai răsufla”, lămuriră japonezii. 

— Ursu e, cine altu'! strigară bucuroşi cei doi tunari. 

— Am să cer chiar mâine relaţii de la japonezi, prin Balaşov! 
hotări Varia. 

Cei de pe Utios se întoarseră plini de nădejde. 

O 

— Mă duc să-i fac de petrecanie lui Vamenzon! Îi spuse 
Blohin lui Rodionov, vânturându-şi arma japoneză. 

— De ce să-ţi mânjeşti mâinile? întrebă subofiţerul calm. 

— Dacă nu-l curăţ, o să chinuie şi alţi oameni! spuse Blohin 
hotărât şi plecă. 

La bateria 22, aflată sub comanda căpitanului Vamenzon, 
ardeau cazărmile de lemn, incendiate de soldaţi. Căpitanul îşi 
punea grăbit în geamantan lucrurile mai de valoare. Deodată 
atenţia lui fu atrasă de o hărmălaie care se stârnise afară. 
Uitându-se pe fereastră, zări o gloată de ostaşi înarmaţi, în 
frunte cu Blohin. Căpitanul îşi dădu seama că-i sosise ceasul 
răfuielii pentru fărădelegile lui. Lăsând totul baltă, ieşi repede 
pe uşa din dos şi se ascunse în latrină. 

Soldaţii dădură buzna în casă. Căutară pe sub paturi, prin 
dulapuri, prin pod, dar nu dădură de căpitan. 

— Zon, unde-mi eşti, mama mă-ti? urla Blohin, împungând cu 
baioneta în toate ungherele, dar nici urmă de căpitan, nicăieri. 
Bine, dar pe unde dracu' a zbughit-o? Doar n-o fi zburat pe 
horn, călare pe un măturoi! se întrebă ostaşul nedumerit. 


630 


Blohin ieşi în curtea din dos şi se gândi să se uite şi în 
latrină. Îndată ce-l văzu printr-o crăpătură că se îndreaptă spre 
el, căpitanul ridică repede scândura scaunului şi-şi dădu 
drumul în hazna, cufundându-se în murdărie până la gât. Paşii 
răsunau tot mai aproape. Răsucindu-se spasmodic, Vamenzon 
se vâri într-un ungher, căznindu-se să se ascundă cât mai bine. 
Uşa latrinei se deschise. În aceeaşi clipă, căpitanul, trăgând cât 
mai mult aer în piept, se afundă cu totul în scârnă. Blohin se 
uită în hazna. 

— Nici aici nu e, scârnăvia! Haideţi de-aici băieţi! le porunci 
el soldaţilor. 

Căpitanul se ivi numaidecât la suprafaţă. 

— Staţi voi, ticăloşilor! O să-mi plătiţi baia asta cu vârf şi 
îndesat... scrâşni el şi după ce se îndepărtară ostaşii, ieşi din 
hazna. 

Soldaţii sfărâmară totul în locuinţa lui Vamenzon, pe urmă 
dădură foc casei şi zăboviră mult înaintea ei, privind cu nesaţ 
focul care nimicea bârlogul odiosului lor comandant. 

O 

— „În urma demersurilor mele, maiestatea-sa împăratul a 
îngăduit domnilor ofiţerii care vor dori acest lucru, să semneze 
în faţa forurilor în drept japoneze angajamentul de a nu mai 
participa la acest război şi a se întoarce în Rusia”, îi citi Belii lui 
Zvonariov, cu glas tare, nota telefonică primită cu câteva clipe 
mai înainte. Ei, tinere, ce părere ai? 

— Nici un ofiţer cinstit nu-şi va părăsi ostaşii şi nu se va 
întoarce în Rusia! răspunse praporşcikul cu hotărâre. 

— Seriojenka, dă-mi voie să te sărut pentru aceste cuvinte! 
strigă Varia, repezindu-se entuziasmată la logodnicul ei. Tare 
aş vrea să rămâi cu mine, dar asemenea lucru ar fi urât faţă de 
soldaţi. 

Belii o privi înduioşat. 

— Cândva, după ce o să mai creşti şi are să-ţi vină mintea la 
cap, ai să fii o soţie destul de bună, spuse el. Chestiunea 
acceptării sau neacceptării captivităţii se va discuta astă seară 
la adunarea ofiţerilor din toată garnizoană. Plecăm îndată într- 
acolo. 

În încăperea întunecoasă, neîngrijită, a cazinoului, găsiră 
peste o sută de ofiţeri, sosiți de la toate unităţile din garnizoana 
Arthur-ului - tiraliori, artilerişti, pioneri, cazaci şi de la diferite 


631 


comandamente. În sala cazinoului şi la popotă erau aliniate ca 
la paradă şiruri de mese lungi cu feţe albe ca zăpada. 

Curând sosi şi Stessel, însoţit de Fok şi de Nikitin. 

— La rând, drepţi! comandă Belii. 

Toţi cei de faţă se ridicară luând poziţia de drepţi. Stessel 
înclină capul în direcţia întregii asistenţe, strânse mâinile 
generalilor şi coloneilor, şi se îndreptă spre capătul uneia din 
mese. 

— Ocupaţi-vă locurile, vă rog! îi invită el pe ofiţeri cu ton de 
comandă. 

Ofițerii începură să tragă scaunele, aşezându-se în ordinea 
gradelor: generalii, alături de Stessel, după ei coloneii, şi aşa 
mai departe. Zvonariov luă loc la capătul ultimei mese 
împreună cu medicii şi cu funcţionarii. 

— Toţi cei din Arthur ne-am adunat aici pentru ultima oară, 
ca o familie unită, începu Stessel, în picioare. Mulţi lipsesc din 
rândurile noastre rărite. Unii zac prin spitale, alţii au căzut 
vitejeşte pe câmpul de onoare. Să păstrăm câteva clipe de 
reculegere în amintirea lor. 

Toată asistenţa se ridică în picioare. 

— Lipsa tot mai accentuată a mijloacelor de apărare, 
epidemiile care au început să bântuie în garnizoană, au făcut 
imposibilă continuarea luptei, aşa că am iniţiat tratative pentru 
capitulare. Colonelul Reis mi-a comunicat din Suişin, unde au 
avut loc tratativele, că ni s-au pus condiţii foarte onorabile. 
Trupa va pleca în captivitate iar domnilor ofiţeri li se dă 
posibilitatea de a se întoarce în Rusia. Li s-a mai acordat de 
asemenea dreptul de a purta arme, de a-şi păstra ordonanţele 
şi a lua cu ei o anumită cantitate de bagaje. Maiestatea-sa 
împăratul a lăsat la latitudinea domnilor ofiţeri să plece în 
captivitate sau să se întoarcă în patrie. În această chestiune am 
socotit necesar să avem un schimb de vederi. Bineînţeles, în 
ceea ce mă priveşte, eu mă întorc în Rusia, împreună cu şeful 
statului meu major, colonelul Reis, ca să prezint personal 
majestăţii-sale raportul asupra tuturor împrejurărilor apărării 
Arthur-ului. Cine doreşte să-şi exprime punctul de vedere? Vă 
rog, fără sfială, încheie Stessel. 

— Permiteţi, rosti colonelul Tahatelov, cu accent caucazian, 
netezindu-şi părul stufos, cărunt. Suntem datori toţi ca unul, să 
împărtăşim soarta ostaşilor noştri şi să mergem în captivitate, 


632 


împreună cu ei. Cum i-am privi în ochi mai târziu, dacă acum, 
în aceste clipe grele, i-am părăsi în voia soartei? Eu mă voi 
duce în captivitate şi consider că toţi ofiţerii valizi ori cu răni 
uşoare trebuie să facă la fel! 

Vamenzon se ridică aprins, zgomotos. Abia izbutise să se 
curețe după baia forţată. 

— În tot timpul asediului, am împărtăşit cu gradele inferioare 
toate suferinţele şi privaţiunile. Şi cum ne-au răsplătit? Cu 
insulte, cu ameninţări, ba chiar cu atacuri personale, la care 
am fost martori, în oraş, ieri şi azi. Ce poate fi comun între 
mine şi, iertaţi-mi expresia, dobitocii aceia care nu înţeleg 
decât de înjurături şi de pumni? Nu, domnilor, părerea mea e 
că nu ne leagă nimic de turma aceasta de vite 
nerecunoscătoare şi, bineînţeles, am să plec în Rusia. 

— Just! Ce rost are să ne legăm soarta de a mârlanilor? îi 
ţinură hangul mai multe glasuri. 

— Căpitane, ofiţeri ca dumneata n-au ce căuta în rândurile 
armatei! strigă colonelul Mehmandarov, sărind în sus indignat. 
Dezonorezi uniforma! 

— Vă rog, excelenţă, să fiu scutit de ofense! i se adresă 
Vamenzon lui Stessel, stacojiu de furie. 

— Mai mult calm, domnilor! Colonel Mehmandarov, vă chem 
la ordine! 

Se iscă o discuţie aprinsă. Părerile ofiţerilor erau divizate. O 
parte din ei îl susţinea pe Vamenzon, iar cealaltă pe 
Mehmandarov. 

— Dumneata ce părere aii, Vasili Feodorovici? îl întrebă 
Stessel pe Belii, întorcându-se spre el. 

— Mi-aş pierde tot respectul faţă de mine însumi dacă m-aş 
întoarce în Rusia înainte de încetarea războiului! 

Ofițerii dimprejur izbucniră în aplauze. Stessel mormăi ceva 
înciudat şi întoarse capul. 

Ceasurile erau destul de înaintate când dezbaterile se 
terminară, fără să se fi ajuns la nici un rezultat concret. Scos 
din fire, Belii plecă acasă împreună cu Zvonariov. 

O 

— Anatole, am dat ordin să se aducă încoace toate obiectele 
de aur chinezeşti care erau păstrate în cazarma regimentului 
14, îl informă Vera Alexeevna pe soţul ei. Au să fie mai ferite 
aici. 

633 


— Ai făcut foarte bine, încuviinţă Stessel. Doar reprezintă o 
valoare de vreo opt sute de mii de ruble. Zdravăn am curăţat în 
1900 palatele imperiale din Pekin. 

— Sper că o să le putem scoate din Arthur, o dată cu 
bagajele noastre. Japonezii nu vor îndrăzni să-ţi scotocească 
bagajele. Dar, Anatole, bagă de seamă, nici o vorbă nimănui, îl 
preveni generăleasa. 

— Tac ca peştele, răspunse generalul, dând din cap a 
încuviinţare. 

O 

— Tăticule, eu şi cu Serioja vrem să ne cununăm, spuse 
Varia, intrând în biroul tatălui ei. 

— Ţi-ai şi găsit momentul! mormăi generalul contrariat. Şi 
apoi, eşti prea tânără; aşteaptă să se mărite întâi Katia, şi 
Zvonariov să se întoarcă din captivitate. 

— Dar tăticule... încercă Varia să stăruie. 

— Nici un „dar”! Când am spus că nu se poate, nu se poate, 
ridică glasul Belii. 

Supărată foc, fata se grăbi să iasă şi se duse la logodnicul ei 
ca să-şi împărtăşească amarul. 

— Vasili  Feodorovici are dreptate, fireşte. Trebuie să 
aşteptăm până se termină războiul, spuse praporşcikul, oftând. 

— Vasăzică, nu mă iubeşti? ! se aprinse Varia şi dădu să 
plece. 

Zvonariov abia izbuti s-o liniştească. 

În seara aceea, Varia se retrase devreme în camera ei şi se 
culcă numaidecât, dar nu putu să adoarmă mult timp. Era 
frământată de gânduri. O aştepta o lungă despărţire de omul ei 
drag. Se frământa îndelung, gândindu-se cum ar putea să 
obţină consimţământul părinţilor pentru a se căsători imediat 
şi, în sfârşit, luând o hotărâre, sări jos din pat şi ieşi în coridor. 
Ascultă atent la uşa dormitorului părinţilor săi şi, 
încredinţându-se că dormeau, după o clipă de şovăială, cu 
inima zvâcnindu-i năvalnic, se apropie în vârful degetelor de 
camera lui Zvonariov şi se furişă înăuntru... 

Dimineaţa, îl zgâlţâi energic pe Zvonariov care dormea dus: 

— Scoală, scoală! Tata te şi aşteaptă în birou. 

— Poftim? Ce este? întrebă Zvonariov, frecându-se la ochi. 
Ce are cu mine Vasili Feodorovici? 

— Cum ce are? l-am spus mamei că acum eşti al meu, cu 


634 


totul al meu... răspunse fata şi-l sărută de mai multe ori. 

Curând după aceea, praporşcikul şedea în faţa lui Belii. 

— Aş dori să vă spun ceva... Eu şi cu Varia am vrea... Daţi-ne 
voie să ne cununăm... izbuti el, în sfârşit, să spună ce dorea. 

Generalul se uită la el cu o severitate prefăcută şi rosti: 

— E cam prea devreme pentru ea; dar, odată ce lucrurile au 
ajuns atât de departe, nu mai am încotro... Fominişna! o strigă 
el pe soţia sa, ridicându-se de pe scaun. 

Varia, care trăgea cu urechea la uşă, se strecură înăuntru şi 
se opri lângă Zvonariov. Belii şi soţia lui binecuvântară unul 
după altul, cu o icoană, tânăra pereche. 

— Ei, acum trebuie să plecăm la Comandament, spuse 
generalul. 

— Tăticule, Serioja încă nu şi-a băut ceaiul, protestă Varia, 
trăgându-l pe Zvonariov de mânecă, spre sufragerie. Am şi 
chibzuit totul, turuia ea turnându-i ceai. Ne va cununa 
Tahatelov şi cu Maria Petrovna; Olia şi Liolia vor fi domnişoare 
de onoare, Stah şi Soimanov, cavaleri, iar Vasea va ţine icoana. 

— Dar de Andriuşa ai uitat? întrebă mirat Zvonariov. 

— Sărmanul Andriuşa. A fost ucis încă de alaltăieri, răspunse 
Varia oftând. Am şi uitat să-ţi spun. 

— Vai de mine! Nadia a rămas din nou văduvă! rosti mâhnit 
praporşcikul. 

— Ei, ţi-ai băut ceaiul? îl întrebă Belii pe Zvonariov cu un ton 
patern. 

— O clipă! răspunse praporşcikul golind paharul. 

— Stai o clipă; dă-mi degetul inelar să-ţi iau măsura pentru 
verighetă, spuse Varia, ajungându-l pe Zvonariov din urmă 
tocmai în vestibul. Comand imediat verighetele şi vorbesc cu 
preotul în privinţa cununiei. 

La Comandamentul Artileriei se adunaseră toţi ofiţerii de 
artilerie şi marinarii detaşaţi. După ce le mulţumi pentru modul 
în care îşi îndepliniseră datoria, Belii aprobă ca marinarii să 
treacă din nou la dispoziţia comandanților lor de la marină. 
Ofiţerilor săi le dădu instrucţiuni asupra ordinei în care urma 
să fie predat japonezilor materialul de artilerie. După aceea, 
Zvonariov se duse la Utios împreună cu Gudima şi cu Andreev. 

De îndată ce sosiră la baterie, fură înconjurați de o gloată 
lărmuitoare de soldaţi. Zvonariov încă nu văzuse până atunci pe 
chipurile tunarilor săi atâta neîncredere şi mânie. 


635 


— Ce s-a întâmplat? îi întrebă el mirat. 

— Înălţimea voastră, nu vă supăraţi că vă întrebăm fără ocol: 
e adevărat că noi mergem prizonieri la japonezi, iar domnii 
ofiţeri pleacă să huzurească în Rusia? îl întrebă Rodionov pe 
praporşcik. 

— Ofițerii care doresc să se întoarcă în ţară au voie s-o facă. 

Ostaşii răspunseră printr-un ropot de indignare. Zvonariov 
avea impresia că sunt gata să se repeadă la ei. 

— Lăsaţi gălăgia, băieţi, îi struni Rodionov. Fie, dar înălţimea 
voastră rămâneţi cu noi? întrebă el, întorcându-se spre 
praporşcik. 

— Cu voi, bineînţeles. Împreună am luptat, împreună vom 
merge în captivitate. 

— Nu v-am spus eu că Serghei Vladimirovici e totdeauna cu 
noi ca şi Ursu nostru! strigă Blohin, triumfător. 

— Dar domnul ştabs-căpitan Gudima şi domnul căpitan 
Andreev? întrebă Rodionov. 

— Merg şi ei în captivitate. 

— Ura! Fraţilor, trăiască ofiţerii noştri! strigară ostaşii 
ridicându-şi comandanții pe braţe. 

Zvonariov fu aruncat în sus timp de aproape un sfert de oră 
şi în sfârşit i se dădu drumul. 

Curând după aceea se iviră pe Utios un ofiţer japonez şi doi 
soldaţi. Făcând mereu plecăciuni şi ciripind politicos, ofiţerul 
rugă să i se predea toate armele individuale. 

— Noi suntem artilerişti. Ne-au luat de mult tiraliorii tot ce 
am avut, răspunse Andreev, netulburat. Ne-au rămas doar două 
arme de instrucţie şi nişte nagane stricate. 

Decepţionaţi, japonezii se grăbiră să plece. 

— Dar ce aţi făcut cu armele? întrebă mirat Zvonariov. 

— Le-am ars lemnul, iar ţevile le-am fărâmat şi le-am zvârlit 
în mare, răspunse Blohin cu un rânjet. Înălţimea voastră, vreau 
să vă rog ceva, adăugă el, devenind îndată grav. 

— Ce anume? 

— Daţi-mi voie să mă însor legiuit cu Lixandra Nazarenko. 

Praporşcikul rămase cu gura căscată de mirare. 

— Dar copilul... 

— E al meu, înălţimea voastră, răspunse Blohin, încruntat. 

Zvonariov îşi dădu seama că Blohin hotărâse s-o ajute pe 
Şura, luând totul asupra lui. 


636 


— Bine; am să-i raportez căpitanului. Dar trebuie să vă 
grăbiţi. Mâine, sau cel mai târziu poimâine, plecăm din Arthur, 
îl preveni el. 

O 

Modesta cununie a Varei avu loc în seara aceleaşi zile. Erau 
de faţă doar câţiva cunoscuţi şi prieteni intimi. Varia purta o 
rochie albă, simplă. În lipsa uniformei de rigoare, Zvonariov era 
îmbrăcat civil. La biserică veniseră şi dintre cei de la Utios. 

După Zvonariov, se cunună şi Blohin eu Şura. 

— Nu mi-aş fi închipuit că eşti un om atât de bun! spuse 
Varia şi-l sărută cu căldură pe ostaş. N-ai nici o grijă: eu şi 
Serioja nu vă lăsăm, dacă va fi nevoie o să-i dăm Şurei o mână 
de ajutor. 

— Nu-s pe lume doi oameni ca Filip Ivanovici, rosti Rodionov 
cu convingere. 

k O 

În zorii zilei de 23 decembrie, trupele ruseşti porniră din 
toate direcţiile spre câmpia de lângă fortul 5, dincolo de 
Oraşul-Nou. Era o zi frumoasă, însorită. Dinspre mare sufla o 
adiere călduţă, umedă. Japonezii ocupaseră Oraşul-Vechi; 
patrulele lor circulau pe străzi, supraveghind ordinea. 
Companie după companie, batalion după batalion, regiment 
după regiment, unităţile ruseşti se scurgeau lent pe străzile 
mutilate ale Arthur-ului, într-un şuvoi fără de sfârşit. Printre 
ostaşi se aflau mii de răniţi, ieşiţi sau chiar fugiţi din spitale. 
Greutățile şi lipsurile provocate de asediu îi apropiaseră unii de 
alţii şi acum simțeau nevoia să fie cu toţii împreună. Unii erau 
atât de slabi, încât tovarăşii lor îi duceau de braţe. Ofiţeri 
aproape că nu se vedeau, iar cei prezenţi în front aveau o 
înfăţişare vlăguită, bolnăvicioasă; mulţi dintre ei şchiopătau 
vizibil şi mergeau sprijinindu-se în bețe. 

Dar iată că alămurile unei fanfare sclipiră în soare. În 
accentele îmbărbătătoare ale muzicii militare, trecea un 
regiment Est-Siberian, de tiraliori. Deşi regimentul avea foarte 
mulţi răniţi, soldaţii păstrau ferm cadenţa şi alinierea, păşind 
larg, voiniceşte. Nadein călca mărunt, bătrâneşte, în fruntea 
regimentului, iar după el, şchiopăta Stah Endjeevski, pansat la 
cap şi la o mână. Nelipsitul Kapitonici şontâcăia şi el pe trotuar. 

Îndată ce fanfara tăcu, Endjeevski făcu un semn cu mâna şi 
miile de ostaşi intonară, tunător, într-un glas: 


637 


Oleg înțeleptul e gata să dea 
Hazurilor, hulpavă hoardă, 

Pedeapsă cu paloşul, dreaptă şi grea, 
Și holdele lor să le ardă.” 

Japonezii se neliniştiră; zâmbetele pieriseră de pe feţele lor; 
începură să se agite. De la cazarmă din apropiere sosi 
numaidecât la locul predării o companie de infanterie. 

— Ce unitate e asta? întrebă un ofiţer japonez, sosind în 
goană. 

— Regimentul 25 Est-Siberian al generalului Kondratenko, 
răspunse răspicat Stah. Cred că numele acestui general vă este 
cunoscut! 

Japonezul zâmbi cu gura până la urechi, se înclină grăbit şi 
ciripi ceva. 

Regimentul 25 fu îndrumat ceva mai la o parte şi înconjurat 
cu un cordon strâns de santinele. 

— Au băgat tot regimentul la arest! glumeau soldaţii. 

În urma tiraliorilor, veneau tunarii. În fruntea celor de pe 
Utios era Zvonariov. Bineînţeles că el nu putea să facă un marş 
de 60 verste, până la Dalni. Totuşi hotărâse să-şi petreacă 
soldaţii până la ieşirea din Arthur. Mai departe îl înlocui 
Gudima. În urma tuturor sosiră marinarii cu scurte negre, cu 
beretele trase voiniceşte pe o parte. Feţele matrozilor şi ale 
ofiţerilor erau însă posomorâte, aspre. Nu-şi mai luau ochii de 
la navele scufundate în rada interioară, puţin adâncă, pe care 
japonezii începuseră să mişune ca furnicile. Îndată ce intraseră 
în Arthur, aceştia se şi repeziseră în port, cercetând navele, 
stingând focurile, acolo unde mai ardeau, iar scafandrii lor se şi 
apucaseră de lucru pentru a ranflua navele capturate. 

— Ptiu, am lăsat maimuţoilor navele noastre dragi! N-am 
ştiut nici măcar să le aruncăm în aer ca lumea! 

— Cică generalul Stesselev n-a spus dinadins nimic amiralilor 
noştri, până la sfârşit, pentru ca noi să nu apucăm să nimicim 
navele. 

— Dacă ne-ar fi lăsat, noi, matrozii, le-am fi fărâmat cu dinţii 
şi n-ar fi pus mâna pe ele stârpiturile de japonezi! scrâșneau 
marinarii. 


3% Din „Cântecul lui Oleg înțeleptul" de A. S. Puşkin, „Opere“ (Cartea-Rusă. 1957) (n. 


ed.). 
638 


Sprijinindu-se în băț, Soimanov se apropie de Zvonariov care 
stătea de o parte, cu cei de la Utios. 

— Îmi pare bine că te văd în picioare, spuse el, strângând 
mâna  praporşcikului. Şi, totodată, te felicit cu prilejul 
căsătoriei, adăugă, aruncând o privire la verigheta din degetul 
lui Zvonariov. 

— Îţi mulţumesc. Sper că ai să ne faci o vizită, mie şi Varei, 
în Tabăra Artileriei? Socrul meu e cam bolnav şi o să mai 
zăbovesc câteva zile în Arthur. 

— la priveşte. Navele noastre vor învia curând sub pavilion 
japonez, spre marea noastră ruşine şi dezonoare, spuse 
locotenentul, arătând îndurerat cu capul spre port. 

— Am auzit adineaori că Grigorovici a predat japonezilor o 
mare cantitate de alimente. Şi câtă nevoie aveam noi de hrană 
în ultimul timp! Le păstra, pesemne, în vederea sărbătorilor de 
crăciun. Ia te uită - şi uitasem! Mâine e ajunul crăciunului! Nici 
noi, artileriştii, n-am apucat să distrugem totul. Numai obuze 
au rămas peste două sute de mii; e drept că numai vreo 
douăzeci de mii sunt bune de întrebuințat, şi acestea de calibru 
mic. 

— Japonezii le vor recondiţiona la iuțeală pe celelalte şi le vor 
putea întrebuința împotriva armatei din Manciuria. 

— Da, comandanții noştri, atât cei din marină, cât şi cei de la 
uscat, n-au fost la înălţime, spuse Zvonariov îngăduitor. 

— Părerea mea e că au procedat, pur şi simplu, în mod 
criminal. În primul rând, Stessel şi amiralii noştri! rosti aprins 
Soimanov. 

Nu departe de ei se afla un mic cort, pe oare era o tablă cu 
inscripţia: Loc de legământ. Ofițerii care se întorceau în Rusia 
iscăleau acolo angajamentul de a nu mai lua parte la război. 

Când se ivi Nadein, un ofiţer japonez îl pofti în cort şi-i 
întinse un formular pentru a-l iscăli. Aflând despre ce era 
vorba, bătrânul se revoltă: 

— Şunt în cadrele armatei de şinjeşi de ani şi nu mi-am luat 
nişiodată, faţă de nimeni, aşemenea angajamente dejonorante! 
Eu nu sunt Ştessel! rosti generalul, mânios, ieşind din cort. 

În ciuda soarelui, îl lua cu frig; se apropie de unul dintre 
focurile aprinse de tiraliori. 

— Lășaţi-mă șă-mi încăljeşc şi eu oaşele bătrâne! îi rugă el 
zâmbind, cu gura ştirbă. Kapitonici, ce-ar fi șă faşi roşt de 


639 


olecuţă de votcă? 

Invalidul plecă numaidecât să-i satisfacă dorinţa. 

Cu excepţia lui Nadein, nici un alt general nu veni la locul 
capitulării. 

A O x 

In clipele acelea, la Stessel, soseau invitaţii la banchet. Intr-o 
toaletă somptuoasă de mătase, strânsă în corset, şi cu o 
coafură complicată, Vera Alexeevna arunca asupra mesei o 
ultimă privire ageră, de gazdă. 

În salon, generalul aghiotant, împreună „cu prietenii şi 
colaboratorii apropiaţi” - Fok, Nikitin, Reis şi Vodiaga, îşi distra 
oaspeții. Era aşteptat însuşi „cuceritorul Arthur-ului”, generalul 
Noghi, precum şi generalul Idziti, şeful statului său major, dar 
întârziau în mod inexplicabil. Stessel se uita cu nerăbdare la 
ceas. Întârzierea începea să pară vădit ofensatoare. În sfârşit, 
trase la scară o trăsură cu doi cai din care săriră sprinteni doi 
militari în uniformă japoneză. Generalul-aghiotant şi soţia lui 
ieşiră repede în vestibul spre a-şi întâmpina musafirii. În locul 
lui Noghi, apăru, însă, spre mirarea lor, generalul Tanaga, 
radios, iar alături de el, domnul Şu, în uniformă de maior. 

— Excelenţă, generalul baron Noghi şi generalul Idziti vă 
roagă să-i iertaţi, dar întrucât au o uşoară indispoziţie, nu pot 
profita de amabila dumneavoastră invitaţie, aşa că m-au 
însărcinat pe mine să-i reprezint, explică Tanaka, înclinându-se 
curtenitor. 

Soţilor Stessel nu le mai rămânea decât să-şi exprime 
regretul şi să-şi poftească oaspeţii la masă. Pentru completarea 
locurilor rămase libere, mai fură invitaţi doi-trei ofiţeri japonezi 
care treceau întâmplător pe stradă. Unul era Ito, un 
ceasornicar din Arthur, iar altul Jean, fostul coafor al 
guvernatorului-general,  preschimbat acum în căpitanul- 
locotenent Kabaiasi. Gorbatovski, Belaşov şi Kostenko nu 
sosiseră la banchet şi nici nu comunicaseră motivele care-i 
determinau să lipsească. Stessel simţi pentru întâia oară că 
steaua lui apune. 

Ca să învioreze atmosfera, Nikitin turna cu dărnicie vin în 
pahare. Unul după altul, se rosteau toasturi pentru cei doi 
împărați, al Rusiei şi al Japoniei, pentru ambele armate 
beligerante, pentru Noghi şi pentru Stessel, continuându-se cu 
un schimb de amabilităţi. 


640 


— Sunt nespus de fericit că mi s-a oferit prilejul de a întâlni 
pe excelenţa-voastră în condiţii mai favorabile decât cele din 
rândul trecut! spuse Tanaka, foarte curtenitor. N-am să uit 
niciodată că datorez viaţa excelenţei-voastre şi în inima mea vă 
voi fi recunoscător toată viaţa. 

Domnul Şu, acum maiorul Tadzima, angajase o discuţie de 
afaceri cu Fok care, ca de obicei, nu bea decât apă. Nu mult 
după aceea, cerându-şi permisiunea de a se ridica de la masă, 
intrară amândoi în cabinet. 

— Am onoarea de a înmâna excelenţei-voastre cecul emis 
pentru suma stabilită, conform înţelegerii noastre, asupra 
Băncii Japoniei. Binevoiţi a constata pe el iscălitura de manu 
proprio a prinţului Konoe, membru al cereştei noastre familii 
imperiale, rosti el, întinzându-i lui Fok o filă de hârtie 
împestriţată cu caractere japoneze. 

— Aş fi dorit măcar un mic avans în numerar, îl rugă 
generalul. 

— Am socotit în contul avansului obiectele de aur păstrate în 
Arthur, acum împachetate împreună cu bagajele generalului 
Stessel, răspunse japonezul imperturbabil. 

— Aud pentru întâia oară de aşa ceva... bâigui Fok. 

— Binevoiţi a vă informa la Vera Alexeevna... 

„M-au escrocat!” gândi Fok, plin de indignare. 

După ce se ospătară, trecură cu toţii în salon. Stessel îşi 
aduse aminte deodată că la ora aceea garnizoana trebuia să 
părăsească Arthur-ul. 

— Vreau să-mi iau rămas bun de la soldaţi, spuse el. 
Excelenţa voastră nu doreşte să vadă pe eroii noştri din Arthur? 
îl invită el pe generalul Tanaka. 

— l-am mai văzut cândva, răspunse japonezul, amintindu-şi 
de ghionturile şi palmele de care avusese parte cu prilejul 
arestării. 

— Anatole, nu e cazul să te duci. Soldaţii s-au dezmăţat până 
într-atâta încât ar fi în stare să te ucidă, interveni Vera 
Alexeevna. 

— Soţul dumneavoastră se află sub protecţia armatei 
imperiale nipone; prin urmare, nu-l ameninţă nici o primejdie, 
răspunse Tanaka cu morgă. 

Totuşi, fu trimis să salute, în numele lui Stessel, garnizoana 
gata de plecare, Nikitin, care se cherchelise de-a binelea. 


641 


În clipa când acesta sosi la fortul 5, trupele erau încă acolo. 
Generalul comandă adunarea şi le ură soldaţilor „captivitate 
veselă”. Tiraliorii începură să lărmuiască. 

— Eşti beat turtă, d-aia-ţi dă mâna să fii vesel. Pe noi ne 
împuşcau alaltăieri japonezii pentru o jumătate de clondir! 
strigau soldaţii. 

— Las’ că punem noi odată mâna pe generalul Stessel şi pe 
toată gaşca lui! 

Nikitin se grăbi să-şi ia tălpăşiţa. 

Kapitonici se apropie de ostaşi. Bătrânul, afumat, purta 
şapca căzută pe o ureche, iar unicul lui picior umbla, ca şi cel 
de lemn, pe şapte cărări. Holbându-se la feţele posomorâte ale 
ostaşilor, Kapitonici zbieră: 

— Drepţi! Smirna! Ascultă comandă la mine, întocmai ca la 
gheneralul Stesselev! 

Tiraliorii izbucniră în hohote de râs. 

— Nu vă necăjiţi, băieţi! Eu m-am luat de piept, la 
Sevastopol, cu inglejii, cu franţujii, cu turcii şi cu sarzii şi ştiu 
că nimeni nu poate să doboare ostaşu' rus! Japonezii au 
cumpărat Arthur-ul de la un gheneral dar ostaşu' rus n-o să-l 
biruie ei nicicând! 

Mai mulţi soldaţi japonezi din cordon se năpustiră asupra lui 
şi-l târâră după ei, fără să ia în seamă rugăminţile lui Nadein. 


Belii şi Zvonariov plecară din Arthur la 29 decembrie, într-o 
zi mohorâtă, cenuşie. Urmau să meargă cu trăsura până la 
halta de la versta 19, iar de acolo cu trenul, la Dalni, iar mai 
departe, pe mare în Japonia. În afară de familie îi mai petrecură 
institutoarele de la şcoala Puşkin, Şura, precum şi Nadia 
Akinfieva, în doliu din cap până în picioare. În jurul lor se 
învârtea şi Vasea care se oploşise definitiv la Beliîi. 

Generalul îşi sărută soţia şi fiicele, strânse mâinile tuturor 
celorlalţi şi se sui în trăsură. După ce-şi luă rămas bun de la 
toată lumea, Zvonariov se apropie de Akinfieva. 

În clipa aceea se ivi şi Olia Selenina. Venea repede, 
sprijinindu-se în cârjă. Faţa ei era strălucitoare de bucurie, 
flutura din mers o foaie de hârtie. 

— Trăieşte, trăieşte! strigă ea către prietenii de departe. 

— Cine? întrebă Belii mirat. 

— Borea al meu! Am primit de la japonezi o adresă oficială. A 


642 


fost evacuat la Dalni şi de acolo în Japonia. 

— Olecika, scumpa mea! exclamă Varia repezindu-se la 
prietena ei. Ce bine-mi pare că ai dat de urma Ursului nostru şi 
că trăieşte! 

— Slavă ţie, doamne! rosti Maria Fominişna, făcându-şi 
semnul crucii. 

Chiar şi Akinfieva se însenină: 

— Serioja, cum ajungi acolo să-l cauţi şi să-i transmiţi cel mai 
sincer salut din partea noastră a tuturor! îl rugă ea pe 
Zvonariov. 

— E timpul să plecăm, spuse Belii, preocupat. 

— Drum bun; să nu cumva să faci curte japonezelor! porunci 
Varia soţului ei şi-l sărută duios. 

Trăsura porni. 

Sus pe colina Zolotaia, drapelul de război rusesc cobori de pe 
catargul de semnalizare şi în locul lui se înălţă cel japonez. 

Vuietul unei salve cutremură văzduhul. 

Epopeea Arthur-ului se sfârşise. 


1939 - 1941 - 1944 


643 


Cuvânt de încheiere 


La 2 ianuarie 1945, a avut loc la Port-Arthur o mare paradă a 
garnizoanei japoneze, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de 
la cucerirea fortăreței. La paradă, comandantul fortăreței, 
generalul Ota, a rostit o lungă cuvântare, spunând în încheiere 
că fortăreaţa n-ar fi putut fi cucerită numai prin bărbăţia şi 
vitejia samurailor, că fuseseră necesare şi anumite relații 
„personale“ între generalul Noghi şi Stessel. lată cum, după 
patruzeci de ani, chiar japonezii au recunoscut că trădarea 
săvârşită de Stessel le-a dat cheia fortăreței ruseşti, blocată pe 
uscat şi pe mare. _ 

Asediul fortăreței a ţinut trei sute douăzeci şi nouă de zile. In 
acest timp, japonezii au pierdut o sută douăsprezece mii 
oameni, iar ruşii douăzeci şi şase de mii. Deşi insuficient 
înarmată, incomplet amenajată şi pusă sub ordinele unui 
comandant trădător, fortăreaţa a arătat de ce sunt în stare 
soldatul şi ofițerul rus. 

Credincioasă angajamentelor luate faţă de aliaţi, la 8 august 
1945 Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei samurailor. 
Și nu mult după aceea a fost zdrobită fulgerător cea mai bună 
armată niponă, armata de la Kvantung. Pentru a o înfrânge a 
fost de ajuns ceva mai mult de o săptămână. Astfel sub 
presiunea năvalnică a Armatei şi Flotei Sovietice, Japonia a 
capitulat. 

În ziua de 24 august 1945, trupele aeropurtate ale Armatei 
Sovietice au debarcat la Port-Arthur, şi pe colina Zolotaia s-a 
arborat steagul roşu al Ţării Sovietelor. 

La 2 septembrie, Japonia şi-a recunoscut înfrângerea şi a 
semnat actul de capitulare necondiționată. 

Pentru a se preîntâmpina o nouă, eventuală, agresiune din 
partea Japoniei şi pentru întărirea securităţii Uniunii Sovietice 
şi a Chinei în Oceanul Pacific, după eliberarea Port-Arthur-ului 
ambele puteri l-au declarat bază navală militară în Extremul 
Orient. 


644 


La 1 octombrie 1945, nave din victorioasa Flotă Sovietică au 
ancorat în locul unde cu patruzeci şi unu de ani în urmă 
stationa escadra rusă; ele au sosit acolo pentru a sta de strajă 
întru apărarea păcii şi securităţii patriei noastre. 

Anul 1949 s-a distins prin istorica victorie a poporului chinez, 
repurtată împotriva forțelor  coalizate ale reacţiunii 
gomindaniste şi americane. In ziua de 1 octombrie 1949 a fost 
proclamată Republica Populară Chineză. 

Poporul sovietic a primit această ştire cu mare bucurie. El a 
nutrit întotdeauna sentimente de prietenie şi de respect faţă de 
poporul chinez, faţă de lupta să de eliberare, dusă în frunte cu 
conducătorul său Mao Tze-dun, împotriva asupririi feudale şi 
imperialiste. 

Năzuinţța ambelor popoare spre prietenie şi colaborare, şi 
dorința lor de a asigura pacea şi securitatea, şi-au găsit 
expresia în Tratatul de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală, 
încheiat la 14 februarie 1950 între Uniunea Sovietică şi 
Republica Populară Chineză. 

Respectând suveranitatea şi independența naţională, 
drepturile şi interesele poporului chinez, Uniunea Sovietică a 
hotărât să retrocedeze, Republicii Populare Chineze, Port- 
Arthur-ul şi oraşul Dalni. 

Marinarii sovietici şi soldații chinezi s-au întâlnit înfrăţiţi la 
Port-Arthur. 

Pe locul vechilor forturi şi în faţa mormintelor soldaţilor ruşi, 
inimile marinarilor sovietici au bătut cu mândrie pentru 
poporul lor; ei s-au înclinat în faţa faptelor eroice ale părinţilor 
şi bunicilor lor, căzuţi în războiul ruso-japonez. 


645