Aleksei Stepanov — Port-Arthur vol.1

KSANDOƏOR 
PANO WV 


A. STEPANOV 


PORI-ARTHUR 
ROMAN 


Volumul I 


Traducere de 
Al. Ştefănescu Medeleni şi A. Ivanovski 


1959 f 
E. S. P. L. A. - CARTEA RUSĂ 


Aleksei Nicolaevici STEPANOV 


Cuprins 


NOTĂ AUTOBIOGRAFICĂ: st nai e dotata aia n da ala 5 
PARTEA INTAI 250 as ee eso deal el a Din a ae 9 
Capitolul ae apa otto na Dort a Sa a ate 9 
Câpitõlul I esizei vreu o o aaa a ir a eo bar a oa 52 
Capitoluldil ssia ahane a A a e Eta OS E E a A E a ep ANEI Ea a 90 
Capitolul A tc e ia a apa tal oa tn a apei dirt 108 
Caâäpitõluül Xa seta a o eee pu ardea tip Ca RE e dă 137 
Capitolul Vl sacosa e an ea a a a a ao i nat 167 
Capitolul RL? | POET RPR OEI OEI EEE EEEE 9 e ee 195 
Cei PIETII VIl e os it etno aa at gi ag a ai a n rr 275 
CapItOIUl LX sia ara a a ra a ap aut o a n 341 
PARTEA A DOUA eo e tic a na a Eu o a in 371 
Capitolul [iscia ati aaa eul oaia ae a pala alai dal taia 371 
Capitolul Messierin en a i PE IAD N PREMII 389 
Capitolül Mh scoată 420 
Capitolul IVe anA aana a E ETA aaa 454 
CapitOlül Vesaseinsr teris te PI Mt POI A Te APO PI a IEE REENEN EER 489 
Capitolul Viesta PE IE a SEPI ORE N IRI SS A IRI REIESE PP 518 


NOTĂ AUTOBIOGRAFICĂ 


M-am născut la Odesa, în 1892. Din tată-n fiu, înaintaşii mei 
au fost militari, artilerişti. Era deci firesc ca în familia noastră 
să dăinuie tradiţii de virtute militară, de glorie a armelor 
ruseşti. 

Auzeam adesea pe tatăl şi pe bunicul meu cum povesteau 
despre campaniile la care au luat parte, despre vitejia ostaşului 
rus. Le ascultăm cu nesat cuvintele şi, înflăcărat, visam să 
săvârşesc şi eu fapte de arme. Mă cufundam cu patimă în 
tomuri militare şi sorbeam cu toate fibrele sufletului biografiile 
marilor conducători de oşti ruşi - Suvorov şi Kutuzov, descrieri 
de bătălii şi episoade din războaie, povestiri despre oameni 
cutezători şi hotărâți, gata să înfrunte şi moartea pentru Patria 
lor. Astfel, dragostea pentru arta militară, pentru oastea rusă 
mi-a rămas în inimă pentru toată viaţa. Şi totuşi, iată că n-am 
devenit militar de meserie. Tatăl meu, artilerist cu studii 
superioare, mi-a trezit interesul pentru ştiinţele exacte - 
matematica, mecanică, fizica, şi ele m-au pasionat tot mai mult, 
determinându-mă să aleg profesiunea de inginer. 

Cât despre literatură, nu pot spune că a fost din capul locului 
o preocupare deosebită pentru mine: nu ţin minte să fi făcut 
vreodată versuri şi n-am scris în viața mea nici schiţe, nici 
nuvele. E drept că în timpul primului război mondial, la care 
am luat parte ca ofițer combatant, am început să-mi trec într-un 
caiet unele însemnări zilnice, lucru pe care l-am repetat şi în 
războiul civil. Scriam despre ceea ce imi stârnea mai viu 
interesul şi se impunea să fie aşternut pe hârtie, neapărat: viaţa 
aspră a ostasilor, plină de bărbăţie şi eroism, neinfricarea lor în 
luptă şi conştiinţa datoriei, de care dădeau dovadă. Bineînțeles 
însemnările mele zilnice din vremurile acelea nu aveau nici pe 
departe croiala unei opere literare, dar ele m-au învăţat să 
observ, să discern şi să desprind ceea ce merită să fie reținut, 

5 


aspectele cele mai de seamă; după cum tot ele au fost acelea 
care mi-au pus pentru prima oară la încercare puterea de a 
scrie. 

Activitatea mea de ostaş a luat sfârşit la Kronstadt, în 1921: 
participam acolo la acţiunea de reprimare a rebeliunii 
contrarevoluționare albgardiste, când am suferit o contuzie, ce 
mi-a răpit pentru multă vreme capacitatea de muncă. Mai 
târziu, la Krasnodar unde mă stabilisem, am lucrat ca inginer la 
diferite instituții şi am predat cursuri de specialitate în şcoli 
superioare. 

In 1932 m-am îmbolnăvit grav şi am fost țintuit la pat ani de- 
a rândul. Deprins toată viaţa să muncesc, suportam cu greutate 
inactivitatea mea forțată; o intrebare chinuitoare se ridica în 
față-mi: ce e de făcut? Şi iată că, în lungile nopţi de insomnie, 
când imaginile din trecut se perindau şirag pe dinaintea ochilor 
mei, în mintea-mi reînviau nenumărate fapte de neuitat din 
timpul eroicei apărări a Port-Arthurului, pe care am trăit-o în 
copilărie!. Amănuntele se îmbulzeau, prindeau contur, erau 
prezente bărbăția şt eroismul fără de seamă, de care au dat 
dovadă atâţi soldaţi şi ofiţeri din gradele inferioare; vedeam 
chipurile luminoase ale puţinilor generali şi amirali cinstiţi: 
Makarov, Kondratenko, Belii, în contrast izbitor cu activitatea 
josnică a unora ca Stessel, Fok şi alți mişei. Şi încetul cu încetul 
a pus stăpânire pe mine cerința imperioasă de a scrie despre 
toate acestea, de a povesti faptele eroilor necunoscuţi - oameni 
simpli, devotați Patriei lor, pentru care şi-au vărsat sângele pe 
îndepărtatele coline ale Arthurului. 

M-am aşternut pe lucru. Întins în pat, am început să însemn 
cu creionul momente ce mi se intipăriseră în memorie. Curând, 
însă, mi-am dat seama că uitasem multe, că multe nu 
înțelegeam, că de fapt ştiam prea puţin despre adevărata stare 
de lucruri din fortăreaţa asediată. A trebuit deci să-mi îndrept 
atenția asupra materialelor istorice, să citesc o mulțime de 
cărţi, să cercetez documentele vremii, păstrate în arhive. Dar 
nici acest studiu nu-mi oferea totul: îmi lipsea încă acea vie 
comunicare cu oamenii care au participat efectiv la eroica 
apărare a  Port-Arthurului. Şi căutând să întregesc, să 


1 A. Stepanov se afla la Port-Arthur, alături de tatăl său, în timpul asediului (n. ed.). 


6 


însuflețesc prin povestirile lor materialul strâns de mine, am 
avut fericitul prilej să cunosc o seamă de oameni vrednici de tot 
interesul, care mi-au împărtăşit cu dărnicie episoade prețioase, 
autentice, dar date uitării, din zilele asediului. 

Strângerea, sistematizarea şi prelucrarea tuturor acestor 
materiale, mi-au cerut mai bine de patru ani. Între timp mă 
însănătoşisem şi-mi reluasem activitatea de inginer. Nu mă mai 
înduram, însă, să părăsesc munca literară începută. Apărătorii 
Port-Arthurului îmi deveniseră apropiaţi şi scumpi, mă 
gândeam mereu la ei, nu-i mai puteam uita. 

Când  începusem romanul n-aveam încă experiență 
scriitoricească, şi lipsa de practică îmi stânjenea munca. Dacă 
planul şi compoziția lucrării îmi apăreau clar, în schimb nu 
eram atât de sigur când trebuia să mă fixez asupra vreunui 
personaj. Alături de cele istorice, reale, ca Makarov, 
Kondratenko, Belii, Stessel, Fok, Reis, Saharov, Boreiko, Varia, 
Haritina şi alţii, am introdus şi personaje, de data aceasta 
imaginare, ca Riva, Tanaka, Blohin, Rodionov. În sfârşit, se 
angrenau în acţiune şi unele personaje reale care trăiau încă pe 
când scriam la roman: le-am înfăţişat sub alt nume, ca în cazul 
lui Zvonariov, sau al învăţătoarelor. 

Descrierea personajelor istorice nu era uşoară. Documentele 
oglindind viaţa şi activitatea lor se dovedeau insuficiente; 
simțeam necontenit şi imperios dorința să umplu lacunele 
rămase, cu amănunte şi precizări noi. Asta m-a hotărât să caut 
rudele, sau fie şi numai cunoştinţele eroilor mei, care-şi puteau 
aminti câte ceva din viaţa lor; să scotocesc mai departe prin 
arhive, însemnări zilnice şi scrisori. Astfel, descrierea vieții 
Haritinei, singura femeie combatantă la Port-Arthur, mi-a fost 
inspirată de memoriile unui poet, care a participat la apărare. 

La fel am lucrat la completarea biografiilor lui Fok, Reis, 
Saharov. 

Cu personajele imaginare era mai uşor: le insuflam eu 
faptele, aşa cum simţeam că este necesar; dar în acelaşi timp, 
îmi dădeam silința să creez adevărate tipuri: să întrunesc în 
măsura posibilului, într-un singur personaj, trăsăturile 
predominante ce înrudesc un mare număr de soldați sau ofiţeri. 
Un asemenea tip reprezentativ este ostaşul-erou Blohin. 


Cunoscând bine, încă din copilărie, viaţa  ostaşilor, 
observându-i îndeaproape, şi în timp de război şi în cazarmă, 
doream ca în cartea mea chipurile lor să apară cât mai veridice. 
Agerimea minţii, proprie rusului, umorul ce nu-l părăseşte nici 
în clipele de grea cumpănă, dârzenia şi vitejia în luptă, simţul 
prieteniei şi al sprijinului reciproc, dragostea neprecupețită 
pentru patrie - toate, toate acestea doream eu să oglindesc în 
romanul meu. 

Până astăzi mai primesc materiale demne de atenţie, cu 
privire la apărarea Port-Arthurului, şi ele îmi dau posibilitatea 
să-mi îmbogățesc romanul, intervenind în textul fiecărei ediţii 
cu alte precizări şi refaceri.? Astfel când am revăzut ediţia de 
față, pentru finisarea ei, am introdus, la sugestia cititorilor, şi 
episoade noi, cum este scufundarea crucişătorului Variag, 
bătălia de la bateria Kurgannaia şi altele încă. 


A. STEPANOV 


? În prezent autorul lucrează la un nou roman: „Familia Zvonariov”, urmărind mai 
departe viața unor personaje din „Port-Arthur” (n. ed.). 
8 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul I 


Ziua de iarnă, senină, friguroasă, scap ataşe spre amurg. 
Soarele, în asfinţit, lumina cu raze piezişe Port-Arthurul şi 
cenuşiile, mohorâtele coline stâncoase din jurul său. O adiere 
uşoară sufla dinspre mare, spulberând zăpada, ce stăruia încă 
pe alocuri. 

În port şi în oraş domnea o însufleţire neobişnuită pentru o zi 
de lucru: toţi slujbaşii ruşi din Kvantung: se adunaseră în ziua 
aceea de 26 ianuarie 1904* la Port-Arthur, aşteptând 
deschiderea tradiţionalului bal de sfânta Maria. De astă dată, 
balul trebuia să fie deosebit de somptuos, deoarece se 
sărbătorea şi onomastica Mariei Stark, soţia vice-amiralului, 
comandantul escadrei navale de la Port-Arthur. 

Încă de la amiază, cei veniţi să prezinte felicitări se 
îndreptau, într-un şir nesfârşit de vizitatori, spre casa 
amiralului, unde avea loc balul în acea seară. Aşteptau toţi cu 
nerăbdare să poată arunca măcar o privire spre invitaţii în 
ţinută de gală, spre pompoasele uniforme ale ofiţerilor de 
marină şi din armatele terestre, spre civilii gătiţi ca de zile 
mari. Balul trebuia să fie onorat de însuşi guvernatorul general 
în Extremul Orient, amiralul Alexeev, însoţit de strălucitorul 
său stat-major. 

Neliniştiţi de zvonurile care circulau de la o vreme, 
numeroşii invitaţi începură să sosească încă de la orele şapte 
seara, cu trăsura ori pe jos. Cei dintâi îşi făcură apariţia 
micimanii”, locotenenţii de marină şi ofiţerii de uscat, cu soțiile; 
urmară apoi căpitanii de toate rangurile şi coloneii în uniforme 
încărcate de aurării, cu epoleţi, laţi, masivi. Împreună cu 
doamnele lor, aceştia alcătuiră o suită de onoare în preajma 


3 Între anii 1895-1904, fortăreaţa Port-Arthur era denumită oficial „Regiunea 
fortificată Kvantung” (n. t.). 

1 Toate datele calendaristice sunt după stilul vechi (n. ed.). 

5 Primul grad ofițeresc în marina ţaristă, corespunzând celui de sublocotenent (n. t.). 


10 


amiralului şi a soţiei sale, care-şi întimpinau curtenitori 
oaspeţii. 

Casa amiralului se umplea repede de lume. Orchestra din 
sala de bal intonă o poloneză. Ofiţerul adjutant al amiralului 
Stark, locotenentul Dukelski, un tânăr înalt şi chipeş, cu păr 
castaniu, propuse domnilor să-şi invite partenerele la dans. 
Poloneza fu urmată de un vals, şi balul începu. 

Soţia amiralului privea perechile de dansatori, schimbând 
păreri cu cei din jur. Dar iată că ordonanța de serviciu la 
intrare anunţă sosirea guvernatorului general. Amiralul şi soţia 
lui se grăbiră să-i iasă în întâmpinare. 

Alexeev, un bărbat încă în putere, cu un aer deschis, 
prietenos, în uniforma nobilimii de la curtea imperială, sărută 
reverenţios mâna doamnei Stark, îi prezintă felicitări cu prilejul 
zilei onomastice şi o urmă în sală. 

Muzica încetă; toată asistenţa rămase nemişcată într-o 
adâncă plecăciune înaintea excelenţei sale. Alexeev răspunse 
înclinându-se la rândul lui şi rugă să se danseze mai departe. 
Perechile continuară valsul. 

Guvernatorul general era neliniştit; se gândea mereu la 
telegramele primite cu două zile mai înainte: ele anunțau 
ruperea relaţiilor diplomatice cu Japonia, dar nu fuseseră încă 
date publicităţii şi erau cunoscute numai de câţiva ofiţeri 
superiori din armele terestre. Îşi amintea şi de raportul primit 
în ziua aceea de la guvernatorul civil al regiunii Kvantung care 
vestea plecarea precipitată a japonezilor din regiune. Ceea ce îl 
obseda însă în mod deosebit era faptul că nu fusese de acord cu 
comandantul escadrei în privinţa instalării plaselor de protecţie 
contra torpilelor, pentru apărarea navelor din rada exterioară, 
considerând că această măsură nu era oportună. 

Cu toată telegrama liniştitoare a ministrului de externe 
Lamsdorf, care excludea categoric probabilitatea izbucnirii 
unui război, o senzaţie vagă de îngrijorare, de teamă, nu-i 
dădea pace, îi strică bună dispoziţie. Aştepta din clipă în clipă 
să sosească noi dispoziţii de la Petersburg, sau veşti de la 
crucişătorul Variag şi canoniera Koreieţ, staționate în portul 
coreean Cemulpo. 

lată de ce, când Stark veni la el, cerându-i în şoaptă 


11 


permisiunea de a părăsi balul şi a se duce la escadră, Alexeev 
dădu din cap a încuviinţare: 

— Duceţi-vă. Luaţi cu dumneavoastră pe toţi ofiţerii de care 
aveţi nevoie, însă discret, fără zarvă. Şi aşa lumea e nervoasă 
de când cu plecarea japonezilor. Balul să continue. Asta va mai 
linişti spiritele. Mâine inspectez negreşit escadra, spuse el. 

Balul continua, ceasurile treceau, dar nu sosea nici o ştire 
alarmantă. Până şi Planson, reprezentantul Ministerului 
Afacerilor Externe, ataşat pe lângă Alexeev şi poreclit la Port- 
Arthur „barometrul diplomatic”, părea calm, împotriva 
obiceiului său şi discuta în linişte cu doi comercianţi bine 
cunoscuţi la Port-Arthur: englezul Tomlinson şi americanul 
Smith. Amândoi aveau relaţii întinse de comerţ cu Japonia, 
interesele lor depinzând în mare măsură de aspectul 
raporturilor dintre Rusia şi Japonia. 

— Imperiul rus n-a fost nicicând atât de departe de un război 
cu Ţara Soarelui-Răsare, perora Tomlinson, un bărbat înalt şi 
roşcovan, de vreo patruzeci de ani. Noi englezii nu vom lăsa 
niciodată ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. Războiul 
ne-ar pricinui pierderi uriaşe, mai ales nouă, oamenilor de 
afaceri care contăm pe starea de pace. Ca aliată a Japoniei, 
Anglia va şti întotdeauna să tempereze clica războinică 
japoneză, când aceasta ar fi tentată să se aventureze într-un 
război cu Rusia. 

— Japonia este prea săracă pentru a face faţă unui război de 
mare amploare. Şi nimeni n-are să-i acorde credite pentru o 
întreprindere atât de problematică - o luptă piept la piept cu 
colosul rusesc, îi ţinea isonul Smith. 

Planson îşi privea interlocutorii cu neîncredere. Opiniile 
exprimate de aceştia erau departe de a coincide cu acţiunile 
guvernului englez, care numai cu un an şi jumătate în urmă 
încheiase o alianţă militară cu Japonia, alianţă îndreptată 
îndeosebi împotriva Rusiei. Recent, presa relatase în treacăt că 
America acordase un însemnat împrumut Imperiului japonez. 
Ca diplomat, Planson înţelegea cum nu se poate mai bine că 
alianţa şi împrumutul aveau unul şi acelaşi scop: de a întări 
potenţialul militar al Japoniei şi a-i asigura spatele frontului, în 
caz de conflict armat. Planson nu putea să precizeze un singur 


12 


lucru, şi anume - momentul în oare Japonia intenţiona să 
dezlănţuie ostilitățile împotriva Rusiei: imediat, ori peste un an, 
doi. Fără îndoială, plecarea japonezilor din Port-Arthur era un 
semn îngrijorător; totodată se aflase că în ziua aceea consulul 
Japoniei luase masa la generalul Stessel, făcuse vizite 
guvernatorului general şi amiralului Stark, asigurându-i pe toţi 
de dragostea pentru pace a Japoniei, şi chiar primise o mulţime 
de comisioane pentru Nagasaki, făgăduind că va aduce toate 
cumpărăturile la Port-Arthur într-o săptămână. 

— În ziare s-a strecurat o ştire din care reiese că întreaga 
flotă japoneză a ieşit în larg, pornind într-o direcţie 
necunoscută, obiectă Planson. 

— Astea-s obişnuitele manevre de iarnă ale marinei japoneze. 
Atât şi nimic mai mult, răspunse Smith. 

— Deocamdată, nici nu poate fi vorba de altceva, îl susţinu 
Tomlinson. 

Ceva mai liniştit, Planson se îndreptă spre alţi musafiri. 

— Ce părere ai, mister Smith, vor îndrăzni oare japonezii să 
înceapă curând „reprezentaţia”? întrebă Tomlinson. 

— Cine a luat bani, trebuie să le dea întrebuinţarea cuvenită. 
Consulul japonez m-a asigurat că flota mikadoului este gata de 
luptă. 

— Ai dreptate. De asta au grijă ofiţerii din marina britanică, 
ataşaţi pe lângă statul-major al amiralului japonez Togo. Vor şti 
ei cum să-l determine pe acest maimuţoi antropoid să-şi facă 
datoria, consimţi Tomlinson. 

— Fratele meu, care comandă o navă americană staționată la 
Cemulpo, mi-a spus că flota japoneză îşi va face apariţia acolo 
în curând, adăugă Smith, confidenţial. 

— E posibil ca ea să se ivească totodată şi în faţa Port- 
Arthurului, completă Tomlinson. A 

— Să urmărim cu calm desfăşurarea evenimentelor. În orice 
caz, n-ar strica să ne facem din timp rost de paşapoarte ca, să 
zicem, cetăţeni ai unor ţări neutre, de pildă ai Elveţiei sau 
Mexicului. 

— Mister Smith, mi-ai prins ideea din zbor: de o săptămână 
sunt cetăţean elveţian şi nu mai răspund de acţiunile 
englezilor. 


13 


— De vreo lună, am în buzunar un paşaport mexican, îi 
răspunse Smith, pe acelaşi ton. 

Încet, încet, dispoziţia sumbră a lui Alexeev se risipise. 
Vremea trecea repede în acordurile orchestrei; pe nesimţite, 
veni şi rândul mazurcii care, potrivit cu tradiţia statornicită la 
Port-Arthur, era punctul culminant al balurilor. 

Guvernatorul general se ridică din fotoliu şi luă loc în fruntea 
şirului de perechi, alături de sărbătorita zilei. Muzica începu o 
mazurcă şi Alexeev lunecă cu partenera pe parchet, uimitor de 
sprinten faţă de corpolenţa sa. Toată asistenţa urmărea cu 
atenţie mişcările perechii din frunte. Venind rândul figurilor 
libere, guvernatorul se lăsă într-un genunchi înaintea 
partenerei, rotind-o încet în jurul lui. Deodată se auzi glasul 
tunurilor. Geamurile tremurau, zăngănind. Fulgerările unei 
canonade  brăzdau întunericul nopţii, luminau ferestrele. 
Bubuiturile repetate se contopeau, se rostogoleau prin văzduh 
cu vuiet prelung de tunet. 

Asistenţa aplauda cu entuziasm, atât arta coregrafică a 
excelenţelor din fruntea perechilor de dansatori, cât şi salutul 
dat de escadră, neaşteptat, dar într-o clipă cum nu se putea mai 
potrivită, cum interpretaseră mulţi dintre cei prezenţi 
detunăturile auzite. Însuşi Alexeev uitase cu desăvârşire 
temerile ce-l frământau cu câteva ceasuri mai înainte: socotise 
că nu era vorba decât de un obişnuit tir de exerciţiu, având ca 
temă respingerea unui atac de noapte, cu torpile. Amuzantă 
coincidenţă dintre izbucnirea salvelor şi participarea sa 
personală la dans avu darul să-i stârnească cea mai bună 
dispoziţie. 

Atmosfera deveni şi mai însufleţită; perechile se roteau tot 
mai  ameţitor, în acompaniamentul  detunăturilor. Balul 
continua. 


În casa  generalului-maior Vasili  Feodorovici Belii, 
comandantul artileriei de fortificaţii din Kvantung, avea loc o 
modestă reuniune familiară în cinstea soţiei sale Maria 
Fominişna, care îşi sărbătorea şi ea ziua numelui. Tineretul 
dansa în salon, în acordurile pianului; artileriştii zornăiau cu 
foc din pinteni şi ropoteau pe parchet, învârtindu-şi partenerele 


14 


până ameţeau. Matroanele se aşezaseră de-a lungul pereţilor, 
şi-n timp ce urmăreau petrecerea celor tineri, flecăreau de una 
şi de alta. 

Fantele garnizoanei,  aghiotantul comandantului, Kolea 
luniţki dirija dansurile într-o franceză stâlcită, debitând din 
fugă complimente la adresa doamnelor. 

Ofițerii superiori, în frunte cu generalul lor, se strânseseră 
într-o cameră alăturată, în jurul meselor de joc. Uriaş, rotofei, 
cu obrazul năpădit de barbă până la ochi, cu glas răsunător, 
colonelul Tahatelov îl tot dăscălea pe comandant, arătându-i 
greşelile făcute la joc. Fără a scoate o vorbă, generalul Işi 
însemna pierderile cu cretă pe postavul verde. Partenerii săi, 
căpitanul Gobiato, un bărbat cu mustăţi falnice, şi căruntul 
colonel Stolnikov îşi socoteau câştigurile. 

La masa vecină se juca de asemenea cu însufleţire. 

Bubuiturile ce se auziră deodată dinspre mare stârniră 
nedumerire printre jucători. 

— Trebuie să-i întrebăm pe marinari ce e cu tirul acesta, îşi 
dădu cu părerea Gobiato, ascultând canonada dinspre mare. 

— Ce rost ar avea? replică Belii. E limpede că fac exerciţii şi 
că le-au potrivit astfel ca să coincidă cu sărbătorirea 
onomasticii soţiei lui Stark. Un fel de salut în cinstea 
sărbătoritei! 

Toţi musafirii ieşiseră în balcon şi, înfruntând frigul puţin 
zgribuliţi, admirau feeria din rada exterioară. 

Luminile numeroaselor proiectoare ale escadrei licăreau, 
brăzdând intens marea liniştită. Pe vase fulgerau mereu 
focurile canonadei; tunurile bubuiau greu, mitralierele răpăiau 
agitat, iar fasciculele proiectoarelor scoteau din beznă - ici 
contururile uriaşe ale cuirasatelor, colo micile siluete ale 
vaselor de pază a coastei, sau ale unor şalupe răzlețe. 

Deasupra culmii Zolotaia ţâşniră în văzduh, una după alta, 
trei rachete de semnalizare, se sparseră la o mare înălţime şi 
căzură înapoi spre apă ca un snop de steluțe strălucitoare, 
smulgând pentru o clipă din întuneric rada interioară cu portul 
şi cu docurile. Oraşul vechi şi colinele de pe peninsula Tigrovii. 

— Splendid! exclamau doamnele, încântate de privelişte. 

— Parcă ar fi război adevărat, îşi dădu cu părerea una din 


15 


ele. 

— Numai că n-avem cu cine să ne războim, obiectă Belii. 

— Dar japonezii? 

— Hm, n-au ei nas să se măsoare cu noi! 

_ İn clipa aceea, sună telefonul. Aghiotantul fugi spre el. 
Îndată ce duse receptorul la ureche, chipul lui se făcu parcă 
mai lung. 

— Excelenţă, raportă el: Căpitanul Straşnikov, de la capul 
Tigrovii Hvost, raportează că acum câteva clipe escadra 
noastră a fost atacată şi că sunt nave avariate. Un cuirasat a 
eşuat în dreptul bateriei a noua. 

— Ce, Straşnikov nu e în toate minţile? se aprinse Belii. Ce 
atac? Sunt nişte exerciţii, şi nimic mai mult. Poate că în 
învălmăşeală deştepţii de marinari şi-au torpilat singuri navele; 
asta nu înseamnă de loc că s-ar fi dat un atac. Spune-i lui 
Straşnikov că nu admit să provoace panică, îi ordonă lui luniţki 
generalul. 

— Ei, de-asta-i el Straşnikov, adică groaznicul, ca să vâre 
spaima în oameni, glumi Tahatelov. 

Intrară cu toţii în casă. 

Incet, încet, canonada se potoli; doar proiectoarele cercetau 
mereu cu înfrigurare marea şi coasta. 

Oaspeţii fură poftiţi curând la masă. 

— „Să ne stea norocu-n cale”, cum se cântă la noi, în Kuban; 
să trăim fericiţi şi nesupăraţi de nimeni, aici, în Port-Arthur! 
închină generalul, ridicând un păhărel de vodcă. 

Mesenii ciocniră cu însufleţire, băură şi ciocniră iar; apoi 
începură să mestece de zor. Sufrageria se umplu de larma 
vorbelor. Două ordonanţe cu mănuşi albe serveau invitaţilor 
feluritele bucate, iar gazdele aveau mereu grijă că paharele să 
nu rămână o clipă goale. 

Nimeni nu se mai gândea la cele văzute pe mare cu câteva 
clipe mai înainte. 


Comandantul fortăreței Port-Arthur, generalul Stessel, era 


bine dispus. Abia terminase partida de bacara, încântat că îşi 
pătuse partenerii de fiece seară: şeful statului-major, generalul 


16 


Roznatovski,  aghiotantul său,  rotmistruls  Vodeaga, şi 
locotenent-colonelul de stat-major Dmitrievski. 

În vreme ce jucătorii îşi vedeau de cărţile lor, Vera Alexeevna 
Stessel, ajutată de patru orfane pe care le creştea în casa ei, 
supraveghea pregătirile pentru cină. Fetiţele, cam slăbuţe, se 
uitau cu frică la binefăcătoarea lor, de la care se puteau aştepta 
în orice clipă şi la palme, şi la sărutări. 

Musafirii nici nu apucară bine să se aşeze la masă, când 
deodată, dinspre mare izbucni vuietul unei canonade. Stessel 
care tocmai îşi fixa colţul şervetului în butonieră, trase cu 
urechea. 

— Ce să fie asta, Vladimir Semionovici? îl întrebă el pe 
Roznatovski. Doar sunt orele unsprezece şi jumătate. 

— Pesemne că marinarii au vrut să dea onorul amirălesei lor, 
prin salve de tun, cu prilejul ilustrei sale onomastici, răspunse 
ironic Roznatovski. 

— Asta-i curată măgărie! De câte ori i-am rugat să mă 
înştiinţeze din timp când fac exerciţii de tragere. Într-o bună zi, 
bateriile de coastă au să deschidă focul chiar asupra lor, şi o să 
iasă o dandana. Mâine am să-i raportez guvernatorului general! 
spuse aprins Stessel. 

— Ce părere ai, Anatole, interveni Vera Alexeevna: de ziua ta 
(de a mea ce să mai vorbim!) nu bubuie un tun din fortăreață, 
iar acum, toată flota trage salve în cinstea fandositei doamne 
Stark! Auzi dumneata: „prima doamnă din Port-Arthur!” 

— Verocika, îţi făgăduiesc că anul acesta, de ziua numelui 
tău, voi ordona să tragă toate tunurile în cinstea ta, de 
dimineaţă până seara, se grăbi generalul să-şi liniştească 
consoarta indignată: 

— Totuşi, rotmistre, ia du-te până la comandamentul forţelor 
navale şi vezi ce se petrece acolo, îi ordonă Roznatovski lui 
Vodeaga. 

— Am înţeles! răspunse rotmistrul, ridicându-se de la masă. 

— Excelenţă, de ce nu vă instalaţi un aparat de telefon? 
Vremurile sunt tulburi; şi telefonul e un lucru practic, îl întrebă 
Dmitrievski pe Stessel. 


ê Grad în armata ţaristă, corespunzând celui de maior, la trupele de cavalerie şi 
jandarmerie (n. t.). 


17 


— Nu pot suferi marafeturile astea zbârnâitoare. Deranj mult 
şi treabă puţină. Când îl cauţi, e deranjat. N-are decât să 
zbârnâie la comandament. Furierii ascultă şi dau fuga cu 
raportul la mine. Legătura prin om viu este mult mai sigură 
decât toate drăcoveniile astea electrice. 

Vodeaga se întoarse şi raportă că escadra făcea exerciţii de 
noapte, având ca temă respingerea unor atacuri cu torpile, şi 
că fortăreaţa n-avea nici un motiv de îngrijorare. 

Abia terminase de vorbit şi fu chemat îndărăt la 
comandament. Când se întoarse, veni cu vestea că un oarecare 
căpitan Straşnikov, de la bateria amplasată pe capul Tigrovii 
Hvost, raportase că escadra fusese atacată cu câteva clipe mai 
înainte şi că o navă era avariată. 

— Cere imediat lămuriri generalului Belii, ordonă Stessel. 
Dacă raportul e neîntemeiat, transmite ca Straşnikov să fie 
pedepsit din ordinul meu cu douăzeci de zile arest, pentru 
răspândirea de ştiri false. 

Rotmistrul plecă pentru a executa ordinul. 

— Cred că e o confuzie la mijloc, se amestecă în discuţie 
Vera Alexeevna. Doar nu pot începe ostilitățile chiar aşa, fără 
declaraţie de război! Şi, apoi, cine ar îndrăzni să atace Rusia, 
aici în Orient? Ţi-a spus ceva despre asta guvernatorul general? 
îşi întrebă ea soţul. 

— Nu. Nici pomeneală; nici măcar nu mi-a ajuns la ureche 
vreun zvon. Numai gazetarii de la „Novii Krai”, nişte palavragii 
prea cunoscuţi, au vrut să însereze un articol în care se vorbea 
despre încordarea îngrijorătoare a relaţiilor noastre cu Japonia, 
dar le-am interzis publicarea unor asemenea bazaconii... Auzi, 
domnule: noi şi Japonia! Nu, fireşte că e vorba de nişte simple 
exerciţii, încheie Stessel, fără umbră de îndoială în glas. 

— Excelenţă, raportă Vodeaga intrând în salon. Conform 
ordinului dumneavoastră, generalul Belii l-a pedepsit pe 
căpitanul Straşnikov cu douăzeci de zile arest. 

— Perfect! aprobă Stessel. Şi acum, să bem câte un păhărel 
în sănătatea sărbătoritei zilei, închină el, întorcându-se spre 
soţia sa şi clipind maliţios. 

— Las” că şi fără concursul nostru marinarii au să bea astăzi 
o mare întreagă de vin în sănătatea ei! i-o întoarse generăleasa 


18 


cu dispreţ. 

— Ei, atunci să bem pentru stârpiturile de japonezi, care i-au 
băgat în sperieţi pe vitejii noştri artilerişti, propuse 
Roznatovski. 


Plecând de la bal, Stark se duse direct la bordul navei-amiral 
cuirasatul Petropavlovsk unde urma să aibă loc în seara aceea 
o importantă consfătuire. Acolo îl găsi pe contra-amiralul 
Vitgheft, un bărbat rotofei, vioi, rumen şi blajin, care îndeplinea 
temporar funcţia de şef de stat-major pentru forţele navale, în 
cadrul statului-major al guvernatorului general, pe contra- 
amiralul Greve, comandantul militar al portului Arthur, pe flag- 
căpitanul Ebergard” şi pe alţi comandanţi din escadră. 

Stark dădu citire raportului său către guvernatorul general, 
cu privire la măsurile necesare pentru paza escadrei în timpul 
nopţii. Raportul propunea să se renunţe la instalarea plaselor 
de protecţie contra torpilelor, deoarece nu toate navele 
dispuneau de asemenea plase şi, totodată, acestea ar fi putut 
împiedica manevra navelor în cazul când ar fi fost necesară 
ridicarea urgentă a ancorelor. 

— Ele se pot înfăşura în jurul elicelor, împiedicând 
deplasarea navelor; de altfel, nici nu protejează toată coca 
navei, lăsând prova şi pupa descoperite. Guvernatorul general 
consideră însă necesară instalarea plaselor de baraj la intrarea 
în rada interioară a portului, plan de baraj care, de altfel, a şi 
fost pus în lucru, îşi încheie raportul vice-amiralul Stark. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, în vreo două săptămâni vor fi 
gata; nu ştiu însă dacă barajul va fi trainic şi dacă va putea să 
reziste la presiunea valurilor, de obicei foarte puternice în rada 
exterioară, spuse Greve, alene, suflând în sus, spre tavan 
rotocoale de fum cu aromă plăcută de tabac. 

— Aşadar, în prezent, centrul de greutate al apărării escadrei 
constă, noaptea, în activitatea de patrulare a torpiloarelor de 
gardă, iar ziua în acţiunile de recunoaştere îndepărtată a 
crucişătoarelor, rezumă Vitgheft. 

— E ca şi când ţi-ai pune toată nădejdea în sfântul Nicolae, 


7 Comandantul navei-amiral Petropavlovsk şi şef al secţiei de operaţii în statul-major 
al escadrei (n. t.). 


19 


făcătorul de minuni, zâmbi ironic Ebergard. Cum poţi să 
observi pe întuneric apropierea torpiloarelor inamice, care e de 
la sine înţeles că vor naviga fără lumini? O să le tot cauţi pe 
mare cum ai căuta un ac în carul cu fân. 

— Nu îndrăznesc japonezii să ne atace pe noi! Fără îndoială 
că au plecat din Port-Arthur doar demonstrativ, crezând că o să 
ne sperie, vorbi cu convingere Vitgheft. 

— Pare-se că aşa e! aprobă Greve. Ştiu sigur că azi consulul 
japonez a luat masa la Stessel, că a promis soţiei acestuia să-i 
aducă din Nagasaki nişte mătase şi alte fleacuri; ba a luat şi 
banii dinainte. Nevesti-mi i-a părut foarte rău că n-a putut să 
profite şi ea de amabilitatea lui. 

— În ultimii ani, japonezii au plecat de câteva ori din Port- 
Arthur, dar n-a izbucnit nici un război. N-o să izbucnească nici 
de astă dată. Vor să ne sperie, dar noi nu suntem fricoşi, nu ne 
speriem cu una cu două, încheie Vitgheft, ridicându-se. E 
timpul să mergem acasă. 

Pe punte răsunară trei lovituri duble de clopot&, când şalupa 
amiralului se desprinse de la bordul navei Petropavlovsk. 

— Aşa e cum v-am spus, Oskar Viktorovici: n-o să fie nici un 
război! îi strigă Vitgheft din şalupă, lui Stark. 

Comandantul escadrei se întoarse în cabina lui şi începu să 
se pregătească de culcare. Tipicar ca orice neamţ, se dezbrăcă 
pe îndelete, întinzând hainele, pe măsură ce şi le scotea, 
ordonanţei care stătea în faţa lui. 

— Curăţă-le bine. Azi am observat pe veston nişte firicele de 
praf. Te-ai cam lenevit de la o vreme, ticălosule! şuieră 
amiralul, aruncând o privire mânioasă spre matrozul care 
încremenise în faţa lui în poziţie de drepţi. 

În clipa aceea tăcerea nopţii fu sfâşiată de bubuitul unei 
explozii violente, urmat de salve de tun învălmăşite. Mirat, 
Stark ascultă cu luare aminte şi ordonă marinarului să afle 
imediat ce se petrece pe navele escadrei. Canonada se înteţea. 
Stark se îmbrăcă în grabă şi alergă el însuşi pe punte. Tirul sec 
al ţevilor de calibru mic era acoperit de bubuitul pieselor grele. 

— Au înnebunit de-a binelea! Parcă s-ar da o bătălie în toată 
legea! bombăni Stark, ivindu-se pe puntea principală. 


8 Sfârşitul celei de a treia ore a cartului în curs, deci ora 23 (n. t.). 


20 


Intensitatea tirului îl asurzi. Tentaculele de lumină ale 
proiectoarelor alergau de colo-colo pe apă, ba concentrându-se 
într-un punct, şi atunci tirul devenea deosebit de violent, ba 
răzleţindu-se pe suprafaţa mării. Se trăgea din dreapta, din 
stânga, din faţă; era însă cu neputinţă să-ţi dai seama de 
obiectivul tirului. Şuierând prin aer, proiectilele săgetau în 
toate direcţiile, riscând să lovească propriile nave. Pe catargele 
navelor  clipeau necontenit  luminiţele multicolore ale 
semnalelor. 

— Să înceteze imediat focul! răcni amiralul, turbat de furie, 
dar glasul său pieri în larma generală din jur. 

Stark se urcă pe puntea de comandă, unde se şi aflau şeful 
statului major, comandantul artileriei de pe nava-amiral, 
comandantul cuirasatului şi alţi ofiţeri. 

— Ce-i canonada asta? Să se dea imediat semnalul de 
încetare a focului! ordonă el iarăşi. 

— E război, excelenţă. De pe Retvizan s-a transmis prin 
semnale: „Greu avariat. Am o spărtură sub linia de plutire”, 
raportă Ebergard. 

— Nu se poate! Probabil că torpiloarele noastre l-au avariat 
prin manevrarea greşită a tuburilor lans-torpile. Daţi ordin să 
se îndrepte în sus lumina proiectorului. La acest semnal tirul 
inutil se va opri, ordonă din nou Stark. Să se transmită: 
„Trimiteţi bărcile la Retvizan care e avariat”. Voi ordona să se 
cerceteze neîntârziat cauzele acestei panici. Ăştia chiar că au 
ajuns să se sperie şi de umbra lor! Le-au fost împuiate urechile 
de tot felul de zvonuri despre posibilitatea unui război cu 
Japonia, şi acum, au luat-o razna! tuna indignat amiralul. 

Tirul se înteţi însă iarăşi, cu toate semnalele transmise de pe 
Petropavlovsk. În snopul de raze ale proiectoarelor, se zări 
numai o clipă silueta unui torpilor şi pieri îndată. Semăna cu 
navele ce făceau de pază noaptea - era vopsit în aceeaşi 
culoare. 

— Se trage asupra navelor noastre! Gând o să se sfârşească 
debandada asta? Transmiteţi că dacă nu încetează tirul, vor fi 
pedepsiţi aspru! strigă Stark ca turbat, vânturând din mâini 
chiar sub nasul lui Ebergard. 

— Excelenţă, cuirasatul Țesarevici semnalează: „Avariat de 


21 


explozie, iau intens apă, am nevoie ajutor imediat, rog trimiteţi 
remorcher”, raportă ofiţerul de cart. 

— Prostii, absurdităţi, nu pot să cred... bâiguia mereu Stark, 
dar Ebergard obiectă respectuos: 

— E război! Escadra a fost atacată. 

— Crucişătorul Pallada transmite: „Am o spărtură sub linia 
de plutire; ridic presiunea”, spuse ofiţerul de cart, aducând un 
nou raport. 

— Transmiteţi semnalele: „Să se trimită şalupe la navele 
avariate; ridicaţi presiunea”, ordonă Stark care, în sfârşit, îşi 
dădea seama de trista realitate. 

În clipa aceea, torpilorul Bestraşnii, care făcea parte din 
serviciul de pază, se apropie de Petropavlovsk. Comandantul 
său raportă amiralului: 

— Pe mare e linişte deplină. Nu s-au semnalat nave inamice. 

Drept răspuns, îl întâmpină o ploaie de observaţii foarte 
neplăcute. Amiralul se răsti la el şi-i ordonă să intre în port. 

Stark dădu apoi ordin crucişătorului Novik să ridice 
presiunea şi să pornească în larg, în urmărirea inamicului. 
Nava trecu neîntârziat la executarea misiunii. 


În zorii acelei zile, crucişătorul de rangul I Pallada se 
aproviziona cu cărbuni, urmând ca a doua zi să participe la 
executarea unei misiuni de recunoaştere spre coastele Coreei. 
Ferindu-se de praful de cărbuni, toţi cei care n-aveau treburi pe 
vas se grăbiră să debarce la uscat. 

Ambarcarea combustibilului luă sfârşit abia spre seară, puţin 
înainte de coborârea pavilionului. 

După ce spălară la iuţeală puntea şi făcură cât de cât ordine 
pe crucişător, până la curăţenia de dimineaţă, matrozii se 
duseră pe rând la baia cu aburi. Clopotul bătu două lovituri 
duble şi jumătate!", când ultima serie de matrozi se duse în 
sfârşit la culcare, şi numai oamenii din serviciul de cart 
rămaseră pe punte, de veghe. Pe mare era linişte; când şi când, 
o ceaţă uşoară învăluia pentru câteva clipe escadra. De-a 
lungul peninsulei Tigrovii se înşirau siluetele întunecate a şapte 


° Neînfricatul (n. t.). 
19 Două ore şi jumătate din ultimul cart al zilei, deci ora 22.30 (n. t.). 


22 


cuirasate; ceva mai departe de țărm staţionau şase 
crucişătoare; torpiloarele de gardă erau dispuse la flancurile 
escadrei. 

Clopotul de pe vasul amiral, cuirasatul Petropavlovsk bătu 
trei lovituri duble. Celelalte nave din escadră repetară aceleaşi 
bătăi. Oamenii de cart se gândeau bucuroşi că se apropia 
schimbul. 

Deodată de la nord-est, dinspre Dalni, se iviră mai multe 
torpiloare, apropiindu-se în viteză, cu toate luminile de bord 
aprinse. Ofiţerul de gardă de pe Pallada, locotenentul Brovţin, 
oarecum mirat de apariţia lor, le privi prin binoclu în timp ce se 
apropiau. Erau nişte torpiloare de tip obişnuit, cu câte patru 
coşuri şi cu tromba de ventilaţie la mijloc, ca multe altele din 
escadra de la Arthur. Fără să-şi reducă viteza, ele înaintau 
drept asupra Palladei, ceea ce îl nedumeri şi mai mult pa 
Brovţin. 

— Sorokin, ordonă el semnalizatorului de serviciu: ia cere-le 
semnalele de recunoaştere! 

— Am înţeles, le cer semnalele de recunoaştere! repetă 
ordinul semnalizatorul şi începu să transmită semnalul cuvenit. 

Ajunse în dreptul escadrei, la distanţa de două, trei cabluri!!, 
torpiloarele se despărţiră. Două dintre ele se îndreptară spre 
vârful escadrei, iar celelalte, spre navele din mijlocul formaţiei. 
În aceeaşi clipă două explozii năprasnice cutremurară 
văzduhul. Ofițerii şi matrozii săreau grăbiţi pe punte, 
ocupându-şi posturile, conform rolurilor de luptă!?, când un 
torpilor, apropiindu-se de Pallada, lansă direct spre ea mai 
multe torpile, una după alta. 

De pe puntea de comandă se zăreau perfect fulgerările 
roşiatice ale tuburilor lans-torpile, iar pe apa întunecoasă, în 
bezna nopţii, se iviră dârele albicioase ale torpilelor ce se 
apropiau. 

— Torpilă la babord! strigă speriat un matroz. 

Ca şi când i-ar fi răspuns, cei de pe torpilorul ce se îndepărta 
izbucniră în strigăte: Banzai! Banzai! urmate aproape în 


11 Un cablu - a zecea parte dintr-o milă marină, respectiv 185,3 m (n. t.). 
12 Împărţirea întregului echipaj la posturile de luptă (n. t.). 
15 Strigătul de luptă al samurailor, nobili feudali japonezi (n. t.). 


23 


aceeaşi clipă de bubuitul unei explozii. Pallada se cutremură 
violent şi îndată se aplecă spre tribord. Trombele de apă se 
prăbuşiră peste punte, doborând oamenii. 

Artileriştii se repeziră la piese şi deschiseră un foc viu asupra 
tot ce le părea suspect pe mare. Alţi matrozi lăsau în grabă 
bărcile de salvare la apă, pregătindu-se să părăsească vasul 
avariat. Mulţi alţii aduceau un paiet mare de tendă'f, pentru a 
astupa  spărtura; unii se repeziră spre compartimentul 
căldărilor, unde fusese semnalat un început de incendiu la 
buncărul din babord. 

In clipa aceea, ofiţerul cu artileria, locotenentul Greaznov, 
apăru pe punte şi se grăbi să ia conducerea tirului. Zărindu-şi 
comandantul, comendorii!5 se mai liniştiră. 

Brovţin şi şeful de echipaj conduceau lucrările pentru 
stabilirea dimensiunilor spărturii şi astuparea ei cu paiete de 
tendă. Echipa de incendiu, în frunte cu micimanul Akinfiev şi cu 
inginerul-mecanic Losev, se repezi în cală. 

In timp ce echipajul Palladei era ocupat cu salvarea navei, 
japonezii, profitând de panica stârnită, se îndepărtară fără 
pierderi. 

Navele escadrei deschiseră în urma lor un foc dezordonat. 
Ferindu-se de loviturile proiectilelor ruseşti, torpiloarele se 
adăpostiră repede în rada interioară. Trecu cam o oră până 
când tirul în sfârşit se potoli treptat. Navele avariate se 
apropiară de țărm şi eşuară în apele puţin adânci ale golfului: 
Retvizan, lângă Tigrovii Hvost, iar Jesarevici în dreptul lui, 
lângă colina Zolotaia; Pallada aruncă ancora în apropiere de 
Țesarevici. 

De pe Petropavlovsk fură cerute relaţii despre avariile şi 
pierderile suferite de Pallada. Micimanul Akinfiev fu trimis 
îndată cu barca la Petropavlovsk pentru a preda raportul. 

După ce luă cunoştinţă de situaţie, Stark îl trimise în oraş ca 
să comunice guvernatorului general cele întâmplate. 

Micimanul ajunse la reşedinţa acestuia cam pe la unu 
noaptea. 

Neîndrăznind să intre în casa, în ţinută de serviciu, îl chemă 


14 pânză impermeabilă, folosită la astuparea spărturilor pe nave (n. t.). 
15 Sef de tun, artilerist pe nave (n. t.). 


24 


afară pe aghiotant. Văzându-l cât e de tulburat, aghiotantul îl 
duse într-o cameră dosnică şi acolo îl întrebă de cele 
întâmplate. 

— Să nu spui nimic nimănui, înainte de a raporta totul 
guvernatorului general. Stai aici şi aşteaptă ordine, îl sfătui 
aghiotantul. 

Cu tot caracterul uluitor al ştirilor primite, Alexeev ştiu să-şi 
păstreze calmul aparent. 

Cobori la catul de jos şi ascultă raportul amănunţit al lui 
Akinfiev despre atacul dat de torpiloare inamice asupra 
escadrei. 

— Aşadar, domnule miciman, dumneata susţii că cuirasatele 
Retvizan şi Ţesarevici şi crucişătorul Pallada au fost avariate? 
Nu cumva greşeşti? întrebă stăruitor amiralul. 

— Nicidecum, excelenţă! 

— Şi că n-am fost atacați de englezi, ci de japonezi? insistă 
guvernatorul. 

— Erau nişte torpiloare cu patru coşuri şi trombe de 
ventilaţie la mijloc; semănau cu torpiloarele noastre, construite 
la şantierele navale Nevski. După ce torpilele şi-au atins ţinta, 
au răsunat strigăte: „Banzai!” Am văzut pe pupa unuia un fel de 
hieroglife albe. 

— S-ar putea să fi fost într-adevăr japonezii, îşi dădu cu 
părerea  Alexeev. Totuşi, trebuie să se ordone imediat 
expulzarea tuturor englezilor din Kvantung, ca aliaţi ai 
japonezilor. Şi totodată expulzarea americanilor. 

În clipa aceea, Planson intră în cameră şi, cu răsuflarea 
tăiată de emoție, spuse: 

— Excelenţă! S-a primit o depeşă din care reiese că azi, adică 
nu, ieri, escadra japoneză a blocat la Cemulpo crucişătorul 
Variag şi canoniera Koreieţ. 

— Nu se poate! exclamă Akinfiev nemaiputându-se stăpâni. 

Toţi cei de faţă se întoarseră palizi şi descumpăniţi spre 
Alexeev. Acesta tăcu câteva clipe şi apoi întrebă: 

— De unde ai aceste informaţii? 

— Au fost interceptate de „The North China News”. 

— N-or fi cumva baliverne gazetăreşti? 

— S-a reprodus în întregime textul depeşei trimise la 


25 


Petersburg de Tiedemann, consulul nostru la Cifu. În plus 
ştirile acestea sunt confirmate de comandantul Vladivostokului, 
care a şi proclamat starea de război în fortăreață. Despre 
soarta navelor Variag şi Koreieţ, deocamdată nu se ştie nimic. 

— Excelenţă, spuse Planson, nu încape nici o îndoială că 
japonezii ne-au atacat fără declaraţie de război. 

— Trebuie să li se dea de veste neîntârziat, prin Seul, celor 
de pe Variag şi de pe Koreieț la Cemulpo, spuse îngrijorat 
Alexeev. 

— De câteva zile legătura telegrafică cu Seulul e întreruptă. 
lar posturile noastre de T.F.F. de pe nave sunt prea slabe 
pentru a lua contact cu Cemulpo, preciză Planson. 

— Ei, chiar dacă lucrurile stau aşa, înainte de toate să nu se 
stârnească panică. Mă duc la escadră. Totuşi, am impresia că 
raportul despre avariile pricinuite vaselor noastre e foarte 
exagerat. 

Abia după aceea, Alexeev îşi aduse aminte în sfârşit de 
fortăreață şi-i ordonă lui Dukelski să-i transmită lui Stessel 
dispoziţia punerii garnizoanei în stare de alarmă. 

Era mult după miezul nopţii. Navele japoneze pieriseră în 
bezna ceţoasă. Escadra rotea de colo-colo cu stăruinţă, jerbele 
de lumină ale proiectoarelor, de teama unui nou atac al 
torpiloarelor. 


La comandamentul fortăreței nu era nimeni în afară de 
furierii de serviciu care picau de somn. Primind plicul urgent 
de la statul major al guvernatorului general şi aflând de la 
matrozul curier ce se întâmplase, unul din furieri se repezi la 
ajutorul şefului de stat major al comandamentului, locotenent- 
colonelul Dmitrievski. Ca să-l trezească din somn în toiul nopţii 
n-a fost o treabă prea uşoară; Dmitrievski deschise plicul abia 
după vreo jumătate de oră şi în sfârşit se duse să-i raporteze lui 
Stessel. 

Generalul era cufundat de mult într-un somn adânc; ai casei 
dormeau şi ei. Ofiţerul trebui să aştepte mult, până când, în 
sfârşit, îi deschise uşa o ordonanţă somnoroasă. Soldatul nu 
îndrăzni însă să-l trezească pe general din somn. 

Locotenent-colonelul fu nevoit să ciocănească discret la uşa 


26 


dormitorului acestuia. 

Auzind bătaia în uşă, Vera Alexeevna ieşi din dormitor. 
Aflând despre ce era vorba, întrebă cu aer gânditor şi calm, 
dacă mai aflase cineva despre atacul japonezilor; apoi îl sfătui 
pe Dmitrievski să-i pună imediat la curent asupra celor 
întâmplate pe generalul Belii, pe comandanții de divizii, pe 
Roznatovski, şi să-i convoace pe toţi la comandament. 

Obişnuit cu amestecul ei frecvent în chestiuni de serviciu, 
locotenent-colonelul îi încuviinţa respectuos sugestiile. 

Lăsându-l pe Dmitrievski să plece, Vera Alexeevna se duse 
să-şi trezească soţul. 

Izbucnirea războiului cu Japonia nu prea o tulbura: nu de 
mult, participase, împreună cu soţul ei, la intervenţia armată 
din China! care adusese generalului onoruri, avansări în grad, 
decoraţii, trofee de preţ culese prin palatele Pekinului şi 
aureolă de erou. lată de ce ascultase cu atâta calm vestea 
dezlănţuirii unui nou război. 

Trezit din somn de soţia lui, Stessel reacţionă cu totul altfel 
la auzul acestei ştiri: se sufocă de emoție, îl treceau fiori-fiori; 
nu izbutea să se îmbrace repede. 

Vera Alexeevna ştia că soţul ei era predispus la accese de 
panică în unele momente critice, că atunci îşi pierdea cu 
desăvârşire stăpânirea de sine şi nu mai arăta de loc a brav 
general, ci de-a dreptul a curcă plouată. In asemenea clipe 
prezenţa ei era absolut necesară. Se apropie de el şi-l sărută cu 
duioşie pe chelia ce începea să se contureze: 

— Linişteşte-te, Anatole. Adu-ţi aminte de campania din 
China: doar neisprăviţii de japonezi sunt cam în genul 
chinezilor! Chiar tu mi-ai spus-o, şi nu numai o dată. Ai să iei 
din nou comanda armatelor ruseşti. Te aşteaptă o mare glorie. 
Aşadar, linişteşte-te. Am şi poruncit să fie convocați la 
comandament Fok, Kondratenko, Belii şi Roznatovski. O să te 
sfătuieşti cu ei, şi totul va ieşi bine, îl îmbărbăta ea. 

Treptat, generalul îşi regăsi stăpânirea de sine, îşi sărută 
„şeful statului-major al familiei” şi, recăpătându-şi glasul 


16 Este vorba de intervenţia fostelor armate ale marilor puteri imperialiste din acea 
vreme: Germania, S.U.A., Anglia, Franţa, Japonia, Rusia ţaristă, Austro-Ungaria şi 
Italia, intervenţie prin care s-a reprimat sângeros mişcarea populară din China din 
anii 1899-1901 (n. ed.). 

27 


tunător, de comandant, porunci ordonanţei să-i aducă mantaua. 
Vera Alexeevna îl petrecu până la uşă şi făcu cu evlavie semnul 
crucii asupra lui, binecuvântându-l. 

Mergând pe strada întunecoasă, Stessel asculta încordat 
zgomotele nocturne ale oraşului. O noapte liniştită, ceţoasă 
învăluia Arthurul. Oraşul cufundat în beznă dormea în tihnă; 
doar în cartierul chinezesc câinii lătrau cu înverşunare; din 
când în când, vântul aducea acordurile muzicii de la cazinoul 
marinei. 

— I-auzi-i... dansează!... Stessel înjură cu năduf. Ce nătărăi! 
Tot lustruind parchetul i-au scăpat pe japonezi! 

La comandament, Stessel îi găsi pe Roznatovski şi pe 
Dmitrievski. Luându-şi în serios rolul de comandant de oşti, 
generalul le ură izbândă în războiul care începuse şi, văzând că 
şeful statului său major era emoţionat, îl apostrofă cu răceală: 

— Excelenţă, nu este momentul potrivit să ne lăsăm pradă 
nervilor, acum, când perfidul inamic a atacat o fortăreață 
rusească din Extremul Orient. Aşadar, calmaţi-vă. 

Era ora două noaptea. 


Petrecerea de la Belii se prelungea. După cină, cu toată ora 
înaintată, tineretul dansa mereu cu antren, iar cei vârstnici 
izbeau mereu cărţile de postavul verde. Plictisindu-se de joc, 
uriaş, greoi, Tahatelov se amestecă printre dansatori, stârnind 
hazul tuturor. Cântându-şi singur, colonelul schiţă câteva figuri 
ale jocului caucazian lezghinka cu mezina lui Belii, Varia, o 
fetişcană de şaptesprezece ani. 

— Păcat că n-avem o dairea. V-aş arăta eu cum se joacă 
lezghinka! Varia, ursita vieţii mele, ia fă-mi rost de nişte note; 
dacă faci lucrul ăsta mă însor cu tine! glumea colonelul. 

Varia, o adolescentă veselă, sprintenă, vioaie, gingaşă, râdea 
zgomotos, descoperindu-şi cele două şiraguri de dinţi albi. 
După lezghinka urmă mazurca, în care luniţki, răsplătit de 
aplauzele furtunoase ale privitorilor, se întrecu pe sine. 

Ordinul telefonic transmis de la comandamentul fortăreței, 
prin care Belii era convocat de îndată la Stessel alarmă pe 
toată lumea. 

Era limpede că se întâmplase ceva extraordinar, de vreme ce 


28 


Stessel nu se culcase încă. 

Curând după aceea fu adus un plic de la comandament şi 
acesta lămuri totul. După ce-l citi, Belii se adresă oaspeţilor: 

— Domnilor ofiţeri! Japonezii au atacat mişeleşte forţele 
noastre navale de la Cemulpo şi Port-Arthur. Războiul a 
început. Vă rog să vă prezentaţi imediat la unităţi. 

Ofițerii îşi zornăiră pintenii ca la o comandă, grăbindu-se să- 
şi ia rămas bun de la gazde şi să plece. Glasurile doamnelor 
emoţionate, comentând zguduitoarea veste, se auzeau ca un 
zumzet. 

Curând, la comandamentul lui Stessel sosiră: comandantul 
diviziei a patra de tiraliori din Siberia de Est, generalul- 
locotenent Fok, înalt şi uscăţiv ca o mumie; comandantul 
diviziei a şaptea de tiraliori din Siberia de Est, în curs de 
organizare, generalul-maior Kondratenko, un om calm şi 
cumpănit, mereu cu un zâmbet blajin pe buze; generalul-maior 
Belii şi, în sfârşit, nelipsitul rotmistru Vodeaga. 

Stessel le citi comunicarea statului major al guvernatorului 
general şi-i invită să-şi exprime opiniile. Kondratenko luă 
cuvântul cel dintâi: 

— Să nu vorbim, ci să acţionăm. Să proclamăm starea de 
alarmă şi să dirijăm trupele spre punctele fixate prin planul de 
mobilizare, rosti el laconic. 

— Păi, aici e buba; până în prezent n-avem un plan de 
mobilizare, obiectă Roznatovski. 

— Cum aşa? se miră Kondratenko. Fortăreaţa există de cinci 
ani şi mai bine, iar planul de mobilizare n-a fost elaborat încă? 

— De câte ori ţi-am spus, Vladimir Semionovici, să urgentezi 
elaborarea planului de mobilizare! se răsti Stessel la 
Roznatovski. E revoltător şi intolerabil! 

— Dar, excelenţă, v-am şi prezentat până acum trei variante, 
dar n-aţi binevoit să avizaţi asupra lor, se dezvinovăţi 
Roznatovski. 

— Ei, acum nu e timp de controverse. Trebuie să se 
întocmească de urgenţă planul de apărare a fortăreței şi a 
întregii peninsule Kvantung, i-o reteză Stessel. 

— Divizia mea este împrăştiată în Dalni, la Kindjou, în Arthur 
şi lângă gară Nangalin, începu Fok. Ea trebuie concentrată 


29 


urgent într-un singur loc - după părerea mea, sau în Arthur, 
pentru apărarea fortăreței, sau la nodul de cale ferată 
Nangalin, de unde regimentele pot fi dirijate cu uşurinţă în 
orice direcţie. 

— Din păcate nu ştim unde se află japonezii, obiectă 
Dmitrievski: poate că au şi debarcat undeva pe litoral; sistemul 
nostru de observare şi legătură de-a lungul coastei lasă de 
dorit. 

Eventualitatea unei debarcări a trupelor inamice îl făcu pe 
Stessel să intre din nou în panică. Sărind în sus, strigă: 

— Divizia a patra să nu fie concentrată, ci să fie răspândită 
pe toată coasta; divizia a şaptea, neavând încă efective 
complete, să rămână în Arthur, ori prin apropiere, în preajma 
golfului Golubinaia, sau a golfului Luiza. Ba nu: mai bine să se 
trimită acolo o singură brigadă, iar cealaltă să fie concentrată 
la dispoziţia comandamentului fortăreței. Roman Isidorovici, 
dumneata, te rog, să rămâi pe lângă mine. Cu trupele care 
pleacă, să-l trimiţi pe generalul Gorbatovski. 

Luând această hotărâre, Stessel se mai linişti. Prezenţa unei 
brigăzi întregi, aproape de comandament, în frunte cu 
Kondratenko, care avea o înrâurire liniştitoare asupra lui, îi 
dădu curaj. 

— Dar unde-i colonelul Grigorenko, şeful serviciului de 
geniu? întrebă deodată Stessel. Vreau să ştiu în ce stare se află 
dispozitivul de apărare terestră a fortăreței. 

— L-am chemat la comandament, dar nu era acasă; pesemne 
că a rămas pe undeva prin oraş, la vreo onomastică, raportă 
Dmitrievski. 

— Curată inconştienţă! Duşmanul este la porţile cetăţii, iar 
noi nu ştim cum stăm cu apărarea terestră. Roman Isidorovici, 
dumneata ştii în ce stadiu se află construcţia forturilor, a 
redutelor? întrebă Stessel. Pe Grigorenko nu l-am văzut de nu 
mai ţiu minte. Vine la mine numai pentru bani, dar nici eu nu-i 
dau, că prea-i zvârle cu amândouă mâinile. 

— Păcat, excelenţă. Grigorenko are nevoie de bani ca să-şi 
plătească muncitorii chinezi şi apoi construcţiile costă, nu 
glumă. Cunosc bine starea în care se află forturile. Am 
inspectat lucrările de curând, împreună cu Grigorenko. Situaţia 


30 


e deplorabilă. Dintre toate, doar fortul 2 e gata, şi nici acesta n- 
are tot ce trebuie. Amplasamentele pentru artilerie nu sunt 
încă amenajate. La forturile 1 şi 3 deocamdată se fac numai 
lucrări de pământ. Celelalte, dacă or să fie gata în vreo trei, 
patru luni. Fortul 4 abia e trasat; lucrările de la forturile 5 şi 6 
şi de la toate redutele şi întăriturile intermediare n-au fost încă 
începute. Prin urmare, în prezent, sistemul de apărare terestru, 
la drept vorbind, nici nu există, încheie Kondratenko, 
rezumându-şi astfel raportul. 

— Bine, dar ce au făcut geniştii timp de patru ani de zile? 
strigă Stessel. 

— Inginerii îşi fac case în Oraşul-Nou, mormăi Fok: pe ele s- 
au dus banii. 

— Fortificațiile de coastă au fost terminate. S-au construit 
amplasamente pentru douăzeci şi două de baterii. Se înţelege 
că geniştii le-au făcut, obiectă Belii. 

— In afară de asta, artileriştii de cetate susţin că nu au 
oameni destui pentru deservirea frontului terestru, interveni 
Dmitrievski. 

— E foarte adevărat, confirmă Belii. E vorba ca la sfârşitul lui 
ianuarie, batalionul trei, nou format, să pornească din Varşovia 
încoace, dar cred că o să ajungă aici abia în martie. Fără el, n-o 
să am efective suficiente. 

— Dacă-i aşa, n-ar fi mai bine să rămână în Arthur 
regimentele din divizia a patra? propuse Roznatovski. 

— Pentru nimic în lume, se opuse cu înverşunare Stessel. Nu 
putem îngădui ca japonezii să debarce undeva în Kvantung. De 
aceea trebuie să fim gata să-i respingem oriunde ar încerca o 
debarcare. 

— Cred că primejdia unei debarcări e vădit exagerată, rosti 
Kondratenko, calm. Indeobşte, debarcarea pe un teritoriu 
inamic, întreprinsă de flotă, este o operaţiune foarte dificilă. lar 
faţă de faptul că suntem încă în iarnă, că marea e agitată, faţă 
de prezenţa flotei noastre, fie şi slăbită, dar pe deplin aptă de 
luptă, o asemenea debarcare se poate sfârşi cu o catastrofă 
pentru japonezi. E îndoielnic ca ei să înfrunte astfel de riscuri, 
într-un viitor apropiat. Totuşi, e necesar să avem în vedere o 
asemenea eventualitate. Trebuie să supraveghem îndeaproape 


31 


marea. 

— Şi eu ce am de făcut? întrebă Fok cu aceeaşi înverşunare. 

— Tu ai şi primit misiunea: să păzeşti litoralul; gândeşte-te 
singur, cum s-o execuţi cât mai bine cu putinţă, îi răspunse 
Stessel, de astădată pe ton paşnic. 

— Straşnică misiune: să păzesc două sute cincizeci de verste 
de coastă! Şi la o adică, în caz de alarmă, să expediez din 
Arthur două regimente, noaptea, într-o direcţie necunoscută, 
bombăni Fok, înciudat, ridicându-se. 

— Dar pentru dumneata, Roman Isidorovici, e limpede 
misiunea? 

— Foarte limpede. Îmi daţi voie să mă retrag? întrebă 
Kondratenko. 

Fok plecă împreună cu el; Belii îşi luă şi el rămas bun de la 
comandantul fortăreței. 

Maşina de război ruginită a Port-Arthurului intră în acţiune. 
Puse în stare de alarmă, trupele, străbătând ulițele oraşului, 
mărşăluiau în diferite direcţii. Regimentele proaspăt formate 
ale diviziei a şaptea uitaseră în graba plecării să-şi ridice 
muniţia de război; necunoscând localitatea, unităţile orbecăiau 
de colo-colo prin întuneric, se rătăceau, se amestecau, 
încurcându-se unele pe altele; curierii călări galopau cu tot 
felul de ordine şi nu nimereau la unităţile respective, înteţind 
neorânduiala. Regimentele se înghesuiau pe străzi şi în pieţe 
fără a mai nădăjdui să scape înainte de revărsatul zorilor din 
învălmăşeala aceea haotică. 

Calea ferată nu dispunea nici de vagoane libere, nici de 
locomotive, aşa că trupele diviziei a patra primiră ordinul de a 
străbate între o sută şi o sută cincizeci de verste în formaţie de 
marş, pe drumuri de munte anevoioase. 

Abia în dimineaţa următoare s-a mai putut face o oarecare 
rânduială. 

Pământiu la faţă în urma nopţii nedormite, Stessel vizita 
călare regimentele; le ura izbândă în război şi îndemna pe 
„vitejii legendari” să facă cinste Rusiei, să-i bată măr pe 
japonezi, „spre bucuria tătucului ţar”. Istoviţi după o noapte de 
nesomn, ostaşii îl ascultau apatici şi-i răspundeau învălmăşit: 
„Slujim voioşi!” 


32 


Divizia a patra care străbătuse vreo douăzeci de verste fu 
adusă grabnic înapoi, pentru a fi îmbarcată în trenurile formate 
în cursul nopţii. 


Frontul maritim al Port-Arthurului se întindea pe vreo nouă 
verste. La sud, flancul său drept atingea culmea Liaoteşan, 
lângă golful Belii Volk. Bateriile fortificate, amplasate în acel 
punct, se numeau bateriile Belii Volk. Spre nord, de-a lungul 
coastei, se ridica în terase şirul de coline Tigrovii, despărţind 
de mare bazinul interior al portului. Pe alocuri, aceste coline 
atingeau înălţimea de cincizeci-şaizeci de stânjeni, ascunzând 
pe deplin vederii inamicului de pe mare atât rada interioară a 
Port-Arthurului, cât şi oraşul. Cele vreo cincisprezece baterii 
amplasate pe Tigrovka, denumirea prescurtată a colinelor 
Tigrovii, alcătuiau, la un loc cu bateriile „Belii Volk”, sectorul 
de sud al frontului maritim. Tigrovka avea drept prelungire o 
limbă de nisip lungă şi joasă, Tigrovii Hvost, ce făcea o curbă 
spre rada interioară. Un canal îngust, nu prea adânc, despărţea 
Tigrovii Hvost de colina Zolotaia care domina tot sectorul de 
nord al frontului maritim. Pe colina aceasta se aflau mai multe 
baterii cu tragere îndepărtată, ceea ce făcea din ea cel mai 
puternic punct de sprijin pentru tot frontul de coastă. In faţa 
colinei Zolotaia, ieşea în mare stânca Elektriceski Utios, numită 
astfel fiindcă dispunea de un grup de proiectoare electrice, cel 
mai puternic din fortăreață. Mai încolo, spre nord, pierzând 
treptat din înălţime, se ridica colina Krestovaia, cu capul Ploski; 
apoi culmea Strelkovaia făcând parte din lanţul de înălţimi 
Drakonovii, perpendicular pe litoral. Acolo, în punctul de 
joncțiune al frontului maritim cu cel terestru, era amplasată 
bateria 22 de coastă de la flancul stâng. 

Dat fiind că Port-Arthurul era considerat, înainte de toate o 
fortăreață navală, având drept menire apărarea flotei ruseşti 
împotriva atacurilor de pe mare, îndată după ocuparea lui, în 
1898, s-a procedat la amplasarea bateriilor de coastă. 

În total, pe frontul maritim fuseseră instalate nouă baterii de 
fortificaţii permanente de profil normal şi un număr de 
douăsprezece întărituri provizorii de profil redus, toate 
bateriile amplasate însumând 108 piese de artilerie. Printre 


33 


acestea se numărau doar cinci tunuri de 10 țoli şi zece mortiere 
de 11 toli, celelalte piese fiind de calibru mai mic. Cea mai 
puternică era socotită bateria de pe Elektriceski Utios, formată 
din cinci tunuri de 10 țoli şi două de 57 milimetri, acestea din 
urmă fiind piese de reglaj. 

Fortificațiile în care era amplasată această baterie se aflau la 
44 stânjeni deasupra nivelului mării, într-un masiv continuu de 
granit şi aveau 180 metri lungime şi circa 21 metri lăţime. 
Parapetul, tot de granit, cobora în pantă abruptă spre mare şi 
era cenuşiu, ca şi coastele colinei Zolotaia, ceea ce ajuta la 
camuflarea fortificaţiei împotriva vederii dinspre mare. Deşi 
piesele n-aveau scuturi de protecţie pentru servanţi, tunurile de 
10 țoli erau prevăzute, deasupra platformei ochitorilor, sus, cu 
câte un cozoroc uşor din fier ondulat. Parapetul din granit 
îmbrăcat în beton, înalt aproape de un stânjen şi jumătate, 
apăra într-o măsură oarecare oamenii împotriva tirului razant 
al pieselor de pe nave. În intervalele dintre tunuri, de câte 10 
stânjeni, se aflau depozite de pulbere şi de proiectile şi 
adăposturi - cazărmi pentru servanţi, cu ieşiri spre platformele 
tunurilor. La flancurile bateriilor, în traversele laterale, erau 
amenajate cazemate de beton pentru câte un ploton de 
artilerişti. In traversa de la centru se afla postul telemetrului cu 
bază orizontală, care avea un adăpost clădit din piatră şi puţin 
adâncit în parapet. Bateria nu poseda un post de comandă 
independent; se prevedea ca, în timpul tragerilor, locul 
comandantului să fie lângă telemetru. La flancul drept, într-un 
amplasament comun, se aflau două tunuri de reglaj, cu tir 
rapid, sistem „Nordenfeldt”. 

De-a lungul bateriei, pe toată întinderea ei, imediat în spatele 
amplasamentelor, trecea un drum larg, amenajat. La o parte, în 
dreapta bateriei, pe o mică platformă săpată în stâncă, era 
aşezat un proiector. 

Intr-o văgăună adâncă în dosul stâncii, fuseseră clădite 
cazărmi scunde, pentru adăpostirea unei companii de artilerie 
de fortificaţii, locuinţe pentru ofiţeri şi mai multe clădiri anexe. 
Tot acolo, într-o hrubă săpată în spatele Utiosului, se aflau 
uzina electrică şi o încăpere pentru provizii. Un drum larg, 
aproape orizontal, ducea de la cazărmi şi de la locuinţele 


34 


ofiţereşti la baterie. În faţa locuinţelor, fusese amenajată o 
grădiniţă de flori, iar ceva mai departe, grădina de zarzavat a 
companiei. 

Drumul ducea din oraş spre Utios, peste colina Zolotaia sau 
pe la poalele ei, făcând un ocol. Ambele drumuri erau lungi, în 
serpentină, ceea ce făcea comunicațiile între Utios şi oraş 
destul de anevoioase. 

Specificul complicat al conducerii tirului bateriilor de felul 
celei de pe Elektriceski Utios făcea ca la comanda lor să fie 
numiţi cei mai pricepuţi şi mai experimentați ofiţeri din 
artileria de fortificaţii. 

În perioada dezlănţuirii ostilităţilor, comanda bateriei de pe 
Elektriceski Utios o deţinea căpitanul Nikolai Vasilievici 
Jukovski, care locuia la baterie. Tot acolo locuiau şi cei doi 
ofiţeri subalterni: ştabs-căpitanul!” Cij şi porucikul Boreiko. 

Toată ziua de 26 ianuarie bateria 15 de pe Elektriceski Utios 
se îndeletnici cu luarea în primire a trei sute de bombe de zece 
toli, împreună cu un număr de încărcături de pulbere. 
Mânuirea proiectilelor, grele de 15 puduri şi a încărcăturilor de 
4 puduri, era istovitoare, ostaşii fiind nevoiţi să le ducă pe braţe 
în cazematele de muniții. Această muncă grea şi primejdioasă 
fu terminată abia spre seară. 

Frânţi de oboseală, soldaţii se duseră la culcare îndată după 
ce cinară şi se făcu apelul de seară; nici Jukovski nu întârzie în 
biroul său. Curând tot efectivul bateriei se cufundase într-un 
somn adânc. Doar o santinelă singuratică păşea de colo-colo, 
aşteptându-şi schimbul. 

La orele zece seara, intră în post canonierul!* David Zaiaţ, un 
evreu mărunţel şi slăbuţ, care recrutase numai din întâmplare 
la artilerie şi, deosebindu-se vădit prin toată înfăţişarea sa, 
puţin arătoasă, de artileriştii înalţi, zvelţi, voinici. 

După ce străbătu de câteva ori bateria, Zaiaţ se urcă pe 
parapet şi se aşeză pe o piatră de lângă postul telemetrului; 
noaptea îşi putea îngădui să se abată de la regulamentul asupra 
serviciului pe garnizoană. 


17 Grad corespunzător gradului de căpitan, în timp ce gradul de căpitan corespundea 
celui de maior de azi (n. t.). 
18 Soldat de artilerie în armata ţaristă (n. t.). 


35 


Zaiaţ puse arma lângă el, cu ţeava în sus, îşi răsuci o ţigară 
şi o aprinse cu plăcere. Marea calmă, uşor înceţoşată, se 
întindea înaintea ochilor săi, cu şiragurile luminilor sclipitoare 
ale escadrei. 

Gândul lui Zaiaţ zbură departe, spre târgul Sevnţiand, unde 
îşi lăsase tânăra nevastă cu doi copii mici. 

Trecuseră aproape patru ani de când se despărţise de ei, 
fiind încorporat şi trimis la zece mii de verste depărtare, tocmai 
la Port-Arthur. Călătorise până la destinaţie timp de o lună şi 
mai bine; pe drum încercase să dezerteze, dar fusese prins, 
bătut cu vergi şi trimis înapoi la unitate, sub escortă. Nici la 
Arthur nu o ducea prea bine. Debil, inapt pentru greaua slujbă 
de tunar, fusese trecut la plotonul de trupă auxiliar. 

Simţind că l-a pătruns frigul, Zaiaţ se ridică şi începu să se 
plimbe de-a lungul parapetului. 

Noaptea întunecoasă era liniştită, tăcută. N 

Deodată, pe mare bubui un tun; altul, încă unul. In clipa 
următoare trăgea toată escadra cu înverşunare. Zaiaţ privea cu 
mirare, fără să poată pricepe ce se petrece. Apoi îşi zise în sine: 
„Marinarii fac exerciții”, şi privi mai departe, liniştit, 
spectacolul ce se desfăşura înaintea sa. Fulgerări de salve, 
lumini de proiectoare, trombe de apă ţâşnind după explozia 
proiectilelor - un spectacol de toată frumuseţea. 

"Straşnic trag, aidoma ca la noi la tragerea de întrecere 
gândi Zaiat. 

Caporalul de schimb se apropie şi întrebă, somnoros, ce se 
petrece. 

— Fac exerciţii marinarii, răspunse Zaiaţ. 

Caporalul se scărpină, căscă şi spuse alene: 

— Mai ai o jumătate de ceas până la schimb. Vii singur, şi-l 
scoli pe Belonogov. Eu o să mai trag un pui de somn. Apoi 
cobori, fără grabă, de pe parapet. 

Nu trecu mult timp şi tirul încetă. Zaiaţ se duse să-şi 
trezească schimbul. Apoi se încălzi la corpul de gardă şi adormi 
buştean. 

Fu deşteptat din somn pe la patru dimineaţa. 

— Iar la schimb? mormăi el. 

— Ce schimb! Japonezul pofteşte să se războiască cu noi! E 


n 
! 


36 


alarmă, compania iese la baterie. 

— Nu mai spune! se miră Zaiaţ. Vasăzică, aseară, când au 
tras marinarii, nu erau exerciţii, era chiar război? 

Soldaţii forfoteau în întuneric prin baterie. Ici şi colo licăreau 
felinarele de mână. Cazematele pentru pulbere şi de proiectile 
fuseseră deschise; servanţii se înghesuiau lângă tunuri; de pe 
toate se scoseseră prelatele. Undeva în întuneric se auzea 
glasul calm al lui Jukovski. Pe mare domnea o linişte 
desăvârşită.  Escadra continua să lumineze intens cu 
proiectoarele. 

Zaiaţ îşi luă postul în primire lângă casa cu bani, înciudat de 
acea noapte agitată. Nu-i venea de loc să creadă că izbucnise 
războiul; socotea că totul nu era decât o pălăvrăgeală a 
soldaţilor. 

— Generalul  Belii ne-a comunicat, începu  Jukovski, 
lămurindu-i pe soldaţi, că japonezii au atacat flota noastră pe 
neaşteptate şi au torpilat trei nave. Din clipă în clipă putem să 
ne aşteptăm la un nou atac. Deci să fim cu ochii în patru pe 
mare, gata pentru a deschide focul. 

Zaiat ciuli urechea. 

— Cum, e război adevărat? Ei, atunci, chiar dacă scap cu 
viaţa, s-a zis pentru multă vreme cu Sevnţiand, îşi zise el 
tulburat. 

— Transmite servanţilor de la proiector să-l pună îndată în 
funcţiune, ordona cuiva în întuneric comandantul companiei. În 
caz de alarmă, să mă anunţaţi imediat şi să scoateţi oamenii la 
posturi. 

— Am înţeles, înălţimea voastră. 

După voce, Zaiaţ îl recunoscu pe feldwebelul!* Nazarenko. 

Oamenii se îndepărtară şi Zaiaţ rămase din nou singur, 
păşind de colo-colo prin întuneric. 

Pe la opt dimineaţa, când ceața dimineţii începu să se ridice 
deasupra mării, numeroase fumuleţe se iviră la orizont, unul 
după altul. Mai multe torpiloare se repeziră în întâmpinarea 
lor. 

Ştabs-căpitanul Cij, care se afla la baterie, ordonă 
telemetriştilor să urmărească mişcările torpiloarelor care 


19 Grad în armata ţaristă, corespunzător celui de plutonier (n. t.). 


37 


pesemne că porniseră în recunoaştere, sau se grăbeau să atace 
navele apărute. 

Deodată, la o mare distanţă de fumuleţele ce se tot apropiau, 
torpiloarele virară, făcând cale întoarsă şi semnalizând intens 
cu fanioanele. 

Ştabs-căpitanul crezu că fusese o alarmă falsă şi începu să 
coboare de pe parapet, când, deodată, tunurile de 12 țoli de pe 
cuirasatul amiral Petropavlovsk începură să bubuie, urmate 
imediat de artileria altor nave. Cij simţi deodată că se 
învârteşte pământul cu el; ca să nu cadă, fu nevoit să se 
sprijine de postul telemetrului: îşi dădu seama că sub ochii lui, 
prin pâcla dimineţii senine, însorite, înainta o întreagă escadră 
japoneză. 

Şuierul mereu crescând al obuzelor îl tulbură cumplit. 

Se repezi val-vârtej în jos şi se năpusti într-o cazemată de 
beton. Acolo, la adăpostul bolţii groase, îşi recăpăta cumpătul, 
dându-şi în sfârşit seama ce trebuia să facă: să trimită după 
comandantul companiei. 

La darea alarmei în baterii, soldaţii alergau grăbiţi din 
cazărmi la tunuri, privind în fugă exploziile proiectilelor. 

Pe drumul ce ducea spre baterie, veneau în goană Jukovski şi 
Boreiko, potrivindu-şi din mers ţinuta. Cij scoase un suspin de 
uşurare. 

— Telemetrul! răcni încă de departe Boreiko, cu glas gros, 
asurzitor, vrednic de pizmuit şi de un protodiacon. 

Telemetriştii se făcură una cu lunetele lor, îndreptându-le 
asupra navelor japoneze ce se conturau limpede în zare. 

— Cinci mii şase sute! strigă semnalizatorul, dând distanţa 
până la obiectiv. 

— Înălţător, două sute cincizeci; deriva, două la dreapta! 
comandă Jukovski, care ajunsese la baterie. 

Soldaţii se grăbiră să execute manevra de ochire cu tunurile, 
ale căror ţevi lungi şi subţiri se roteau încet, urmărind 
deplasarea escadrei. 

— Cinci mii patru sute! comunică din nou semnalizatorul. 

Cij îndrăzni să-şi părăsească adăpostul: cu un zâmbet 
încurcat ieşi înaintea lui Jukovski. 

— Ar fi trebuit să pregăteşti bateria pentru tragere, îl dojeni 


38 


Jukovski cu răceală şi se urcă pe parapetul de la postul 
telemetrului. O clipă, Cij cuteză să păşească după el, dar 
şuierul unor noi proiectile îl făcu să coboare iar sub protecţia 
bolţii trainice de beton. 

Boreiko însă, lărgindu-şi umerii de atlet, umbla cu paşi mari 
prin baterie şi dădea cu glas tare comenzi: 

— Direcţia prova navei din capul formaţiei! Toate piesele 
acelaşi punct de ochire! Aţi înţeles, mama voastră de mânji? şi 
în aceeaşi clipă sări pe platforma ochitorului, verificând el 
însuşi ochirea. 

— Unde ţi-s ochii, nătărăule? strigă el soldatului speriat Ţi- 
am spus: asupra catargului, şi tu ai ochit în coş. Îndreaptă 
ţeava! Şi, dând tunarului un ghiont în coastă, Boreiko alergă în 
altă parte, fără a lua seama la proiectilele japoneze care şi 
încadraseră bateria. 

— Cinci mii două sute douăzeci! Cinci mii două sute! Cinci 
mii o sută optzeci! strigă mereu semnalizatorul, indicând 
distanţele.  Jukovski privea mereu, prin binoclu, escadra 
japoneză. Aceasta mergea în două linii de şir, paralel cu coasta, 
în direcția sud. În prima coloană erau cuirasatele; 
crucişătoarele şi alte nave de tip mai uşor veneau după ele, 
ceva mai departe. 

— Cinci mii o sută! Cinci mii optzeci! Cinci mii şaizeci! se 
auzea de la postul telemetrului. 

— Baterie, salvă! strigă Jukovski, ridicând mâna dreaptă în 
semn de luare aminte. 

— Baterie, salvă! repetă Boreiko la celălalt capăt al bateriei. 

Servanţii săriră de lângă tunuri spre parapet; ochitorii se 
aplecară înapoi, pe platformele lor, întinzând corzile 
percutoarelor, gata să tragă de ele cu putere; sergenţii-şefi de 
piese stăteau în spatele tunurilor, cu braţul drept ridicat şi cu 
ochii la comandant. 

Cij, care-şi scoase o clipă nasul din cazemată, sări imediat 
înapoi, astupându-şi urechile. 

— Foc! comandă Jukovski, repezind mâna în jos. 

— Foc! repetă Boreiko. 

Cinci vâlvătăi ţâșniră ca nişte fulgere din ţevile pieselor; o 
clipă după aceea bateria fu învăluită în norii groşi de fum 


39 


albastru ai pulberii arse, ascunzând ochiului şi marea, şi 
coasta. Se răspândi un miros de silitră şi de pucioasă. Tunurile 
reculară zgomotos pe batiul înclinat al afetelor şi lunecară la 
loc. 

Fumul se risipea încet. Escadra japoneză se ivi din nou. 

Jukovski şi Boreiko duseră repede binoclurile la ochi: văzură 
desluşit patru trombe uriaşe de apă în jurul navei din capul 
formaţiei şi, în acelaşi timp, în dreptul coşului său de la mijloc 
ţâşni, mai întâi, o coloană neagră de fum, apoi alta, albă, de 
aburi. 

— Două scurte, două lungi, o lovitură! raportă semnalizatorul 
cu glas tare. 

— Lovitură în plin - sunt încadraţi ticăloşii! strigă bucuros 
Boreiko. 

— Da, i-am ardeiat bine. Ies aburi. Se pare că le-am avariat 
conductele, răspunse Jukovski. Alexandr Alexandrovici, nu vrei 
să ne admiri şi dumneata succesul? îi strigă lui Cij, care răsări 
din nou la lumina zilei. 

— Patru mii opt sute! Patru mii şapte sute! anunţa mereu 
semnalizatorul. 

— Inălţător două sute treizeci, aceeaşi derivă! comandă 
Jukovski. 

Ţevile pieselor se roteau din nou prin aer, urmărind 
deplasarea escadrei japoneze. 

Navele inamice se încinseră cu un brâu de fulgere şi de fum 
verde, uşor, ce se topea iute în aer. 

— Înălţimea voastră, japonezul trage! raportă semnalizatorul. 

— Adăpostiţi! comandă Boreiko. 

Vreo zece proiectile de calibru mare se prăvăliră în acelaşi 
timp peste baterie. Explodară în faţă, în spate, în lături. Fumul 
lor, înţepător, înecăcios, învălui bateria. Toată lumea fugi la 
adăpost; numai Jukovski stătea mereu pe parapet, iar Boreiko, 
jos, înjurând de mama focului, culegea schijele care cădeau pe 
lângă el, încă fierbinţi, şi le cerceta cu grijă. 

leşind din post, Zaiaţ se culcase în dormitor şi nici prin gând 
nu-i trecu să fugă la adăpost în clipa când japonezii deschiseră 
focul asupra colinei Elektriceski Utios. Totuşi, când un obuz se 
sparse aproape de tot, făcând geamurile ţăndări, ţâşni pe uşă 


40 


afară. În clipa aceea, un proiectil trecu urlând pe deasupra lui 
şi se sparse cu un bubuit asurzitor în dosul bateriei. 
Inspăimântat, Zaiaţ se trânti fulgerător la pământ; apoi, 
aruncând o privire în jur, se repezi în goană spre baterie. 
Mânat din urmă de o serie de explozii care se succedară una 
după alta, sări cu capul în jos în cea dintâi cazemată întâlnită în 
cale. La intrarea acesteia, Cij privea speriat în lături şi Zaiaţ îl 
nimeri cu capul drept în pântec. Izbitura fu atât de puternică, 
încât ştabs-căpitanul, slab de nervi şi îngrozit la culme, căzu în 
nesimţire la pământ. 

Văzând că şi-a dat ofiţerul peste cap, Zaiaţ se înspăimântă 
într-atâta, încât sări îndată înapoi, afară din cazemată. În 
aceeaşi clipă nimeri în Boreiko. Dar pe uriaşul porucik nu era 
uşor să-l dobori - îl înşfăcă pe Zaiaţ de guler, îl zgâlţâi straşnic 
şi-i strigă fioros: 

— Ce-i cu tine, Zaiaţ? Ai căpiat? Ce dracu cauţi aici? Marş la 
cazemata din colţ. Stai acolo, la postul de prim ajutor! - Şi, ca 
să ia aminte altă dată, îl blagoslovi după ceafă cu o scatoalcă 
atât de zdravănă, încât Zaiaţ abia se ţinu pe picioare. 

După ce-l milui astfel, Boreiko se duse să-l vadă pe Cij şi-l 
găsi întins la pământ. Doi soldaţi se sileau să-l readucă în 
simţiri. 

— Ce s-a întâmplat? întreba porucikul, mirat. 

— Înălţimea voastră, Zaiaţ s-a repezit ca un nebun în 
cazemată şi a lovit cu capul în burtă pe Înălţimea sa. Iar 
domnul ştabs-căpitan a leşinat, îi raportară soldaţii. 

— Să vină felcerul, să-l aducă în simţiri, ordonă Boreiko şi se 
duse la Jukovski. 

— A leşinat Cij, îi raportă el amuzat comandantului. Prostul 
de Zaiaţ l-a lovit din fugă şi el de spaimă s-a muiat pe loc, ca o 
muiere. 

— Ai spus să fie chemat felcerul? Bine. Hai să tragem înainte, 
răspunse scurt căpitanul. 

Japonezii îşi deplasară tirul asupra escadrei şi bateria 
deschise din nou un foc viu asupra lor. 


De îndată ce bombardamentul asupra Utiosului încetă, pe 
drumul care venea de la Zolotaia se ivi o trăsură, încadrată de o 


41 


escortă de călăreţi. Încă de departe se zăriră reverele roşii ale 
mantalelor de general. Zece minute mai târziu, trăsura ajunse 
la Elektriceski Utios; din ea coborâră Stessel şi Belii. 
Impieptoşat, cu capul sus, Stessel îşi luă un aer impunător. 
După ce primi raportul de la Jukovski, salută trupă cu glas tare. 
Oamenii răspunseră răzleţ. Stessel se încruntă. 

— Hm, cum poţi să faci război cu asemenea oameni? Culmea, 
sunt ostaşi în termen şi habar n-au nici măcar cum se răspunde 
la salut! Aveam de gând să-i răsplătesc cu crucea Sfântul 
Gheorghe pentru acţiunea de azi, dar acum m-am răzgândit. 
Mai întâi să înveţe să răspundă la salut ca lumea. Ce, în 
compania dumitale nu e nici cea mai mică disciplină? ! strigă el 
arțăgos, adresându.-i-se lui Jukovski. 

În aceeaşi clipă privirea lui se opri asupra lui Boreiko; acesta 
nu-şi putea stăpâni zâmbetul. 

— Şi dumneata, porucikule, de ce râzi? De ce nu eşti în ţinută 
reglementară? 

Boreiko îşi privi ţinuta mirat. 

— Unde ţi-e sabia? se răsti Stessel. 

— Ce să fac cu sabia, excelenţă? replică porucikul calm; să 
tai cu ea cuirasatele japoneze? 

— Ce este? Ţinută nereglementară! ţipă Stessel, scos cu 
desăvârşire din sărite. La arest! Pleacă! 

— Excelenţă, eu le-am dat voie domnilor ofiţeri să nu poarte 
săbii în timpul tragerilor reale: sabia îi împiedică în mişcări, 
când trebuie să se suie pe afet ca să verifice ochirea, interveni 
Belii. 

— E  nereglementar... nereglementar! Debandadă! Ordin 
observator scris, da! orăcăia într-una Stessel. 

Toţi îl priveau tăcuţi. 

— Aţi observat lovituri în navele inamice? Bateria are răniţi? 
întrebă Stessel, după ce se mai linişti. 

— Au fost observate trei lovituri directe în cuirasatul din 
capul formaţiei inamice. Bateria n-are răniţi, raportă Jukovski. 

Stessel ascultă distrat răspunsul şi apoi se urcă pe parapet. 

Între timp, japonezii se apropiaseră din nou de Port-Arthur. 
Şuierul sinistru al unui proiectil sfâşie aerul. Pe neaşteptate, 
Stessel manifestă cel mai viu interes pentru principiul de 


42 


construcţie al telemetrului şi dintr-un salt ajunse în 
amplasamentul lui. Urmându-i pilda salvatoare, Vodeaga şi 
Dmitrievski, care îl însoțeau, se strecurară într-o clipă tot 
acolo. Ceilalţi ofiţeri din suita generalului se grăbiră să coboare 
de pe parapet. Doar Belii şi Jukovski ramaseră pe loc, 
continuând să observe manevrele escadrei japoneze. 

Obuzul se izbi de pământ în faţa bateriei, însă nu făcu 
explozie. Toți răsuflară uşuraţi. Stessel se ivi din nou pe 
parapet, măsurându-l în lung şi în lat cu paşii. 

— Japonezii se apropie, îi raportă Dmitrievski. 

— Da; trebuie să ne întoarcem imediat la Zolotaia. De acolo 
tot teatrul de luptă este mai clar şi sunt posibile legături cu 
toate bateriile. Domnilor, să plecăm chiar acum înapoi, se grăbi 
Stessel. 

Trăsura generalului nu străbătuse nici jumătate din drum, 
când o ploaie de obuze japoneze se abătu iar peste Utios şi 
peste drumul spre Zolotaia. 

De la baterie se vedea cum întreaga escortă de călăreţi ce-l 
însoțea pe general se năpusti deodată la vale, întrecând în 
galop trăsura generalului. Aruncând priviri îngrozite spre mare, 
Stessel stătea în picioare şi-şi izbea de zor vizitiul după ceafă. 
Caii, speriaţi de o explozie mai apropiată, o luară nebuneşte la 
goană. 

Privind scena, Boreiko râse zgomotos. 

— Halal viteji! Când totul e liniştit, sunt vulturi, dar când 
şuieră obuzele, se prefac în curci plouate. 

— N-ai putea să vorbeşti mai încet, Boris Dmitrievici? Nu uita 
că te aud ostaşii, îl dojeni Jukovski. Mai bine du-te de vezi ce-i 
cu Cij: nu cumva o fi murit de spaimă? 

Boreiko îl găsi pe Cij gemând jalnic. 

— Ei, nu vă simţiţi mai bine? mormăi Boreiko. 

— Vai, nu! Cred că o să dau în peritonită, după asemenea 
izbitură în pântece. Îndată ce mă fac bine, îl snopesc în bătăi pe 
afurisitul ăla de Zaiaţ, ca altă dată să se uite bine pe unde fuge. 

— N-are nici o vină; era emoţionat, ca şi dumneavoastră. 

După ce mai traseră două-trei salve asupra coastei, japonezii 
pieriră în larg. 

— Incetarea! Ştergeţi piesele! ordonă Jukovski. 


43 


După ce făcu rânduială peste tot, Jukovski adună trupă în 
front şi-i mulţumi cu glas tare pentru felul în care-şi făcuse 
datoria. 

— Slujim voioşi! răspunseră ostaşii veseli, într-un glas. 

— Ei, aşa trebuia să-i răspundeţi generalului. Acum aţi rămas 
fără cruce, îi mustră Jukovski. 

— Mai avem prilej să o câştigăm, îi răspunse Boreiko în locul 
lor: şi crucea Sfântul Gheorghe, şi crucea de lemn. Câteva din 
cea dintâi; din a doua, cred, mai multe. 

— Rupeţi rândurile! comandă căpitanul, lăsând oamenii 
liberi. Şi el cobori în cazemată. 

Intr-un beci adânc, plin cu butoaie de varză acră, de 
castraveți muraţi, de carne sărată şi alte provizii, care deservea 
bateria şi compania, se adunase în timpul canonadei toată 
suflarea din Utios oare nu făcea serviciul de front: furieri, 
artelnici, magazioneri, fierari, croitori şi ceilalţi oameni din 
serviciul auxiliar. In fruntea lor se afla însuşi feldwebelul 
companiei, Denis Petrovici Nazarenko, pe care Jukovski îl 
lăsase să supravegheze ordinea din spatele liniei de foc. Tot 
acolo, în beci, pe o bancă, şedea demnă nevasta lui, o femeie 
roşie în obraz, cu fiica ei Şurka, o fată voinică de şaisprezece 
ani. 

După ce tunurile amuţiră, toţi cei din beci ieşiră la lumină. 

— Vă felicit pentru felul cum v-aţi făcut datoria! le strigă 
Boreiko, în glumă. 

— Slujim voioşi! răspunseră „eroii”, cam ruşinaţi. 

Sprijinit de un ostaş, Cij se apropie încet de ei. Nu-şi putea 
veni de loc în fire şi-şi pierduse înfăţişarea fercheşă. Înainte de 
toate, îi ceru lui Jukovski să-l trimită în judecată pe Zaiaţ 
„pentru lovirea premeditată a superiorului”. 

— O, doamne! Ce tot vorbeşti, Alexandr Alexandrovici? Păi, 
când a dat peste dumneata nu vedea nimic de speriat ce era. Ia 
judecă mai bine! Hai, trage-i o săpuneală şi lasă-l în pace, 
răspunse Jukovski, mirat de înverşunarea lui Cij. 

— Ba nu; a fost un atac premeditat, săvârşit de un soldat 
evreu împotriva unui ofiţer rus. Trebuie să admiteţi că este în 
joc onoarea uniformei; vă rog să-l daţi în judecată, stărui Cij. 

— Dragă, încă nu ţi-ai venit pe deplin în fire; odihneşte-te, 


44 


linişteşte-te, şi apoi vom sta de vorbă, răspunse Jukovski, 
nefiind de acord cu el şi se îndepărtă, văzându-şi de treburi. 

— Ei bine, atunci am să mă răfuiesc cu Zaiaţ, aşa cum ştiu 
eu! se îndărătnici Cij. 

Tocmai în clipa aceea, spre ghinionul lui, Zaiaţ trecu 
şchiopătând pe aproape. 

— Zaiaţ, la ordin! îl strigă ofiţerul. 

Soldatul se apropie şi se opri, privindu-l speriat. 

— Mă, secătură, cum ai îndrăznit să dai peste mine? zbieră 
ştabs-căpitanul. 

— Vă cer iertare, înălţimea voastră; n-am făcut-o dinadins; 
eram tare speriat, bolborosi Zaiaţ. 

— Minti, jidov puchinos, dinadins m-ai lovit! şi rostind aceste 
cuvinte, Cij îl izbi cu sete în obraz. 

Lovitura fu atât de violentă, încât Zaiaţ abia se putu ţine pe 
picioare. Din nasul strivit şi din buze îi ţâşni sângele; lacrimile 
îi şiroiau. Imobilizat însă de disciplină, stătea în poziţia de 
drepţi. 

Cij continua să-l lovească într-una, cu sete, până când Zaiaţ 
se clătină şi începu să se lase încet jos. 

— Drepţi, lepră! răcni ştabs-căpitanul şi după ce-l izbi de mai 
multe ori cu piciorul, se îndepărtă. 

Soldaţii priveau de departe sălbatica răfuială şi îndată ce 
ofiţerul pieri din vedere, săriră în ajutorul lui Zaiaţ. Il ridicară 
de jos şi-l duseră în cazarmă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă  Boreiko, ivindu-se pe 
neaşteptate. 

Soldaţii îi raportară ce se petrecuse. 

— Duceţi-l în cazarmă, ajutaţi-l să se dezmeticească şi 
spuneţi-i lui Rodionov să vină la mine, ordonă Boreiko. 

Când se prezentă feuerwerkerul” Rodionov, tot atât de 
voinic şi de vânjos ca şi porucikul său, Boreiko, rostind 
cuvintele rar, grav, îi ordonă: 

— Spune feldwebelului că Zaiaţ e mutat în plotonul meu. 
Scuteşte-l de toate corvezile timp de trei-patru zile. Spune-i lui 
Zaiaţ să nu mai dea ochi cu ştabs-căpitanul. Şi dacă Cij se mai 


20 Grad de subofiter în artileria armatei ţariste, corespunzător celui de sergent (n. 
t.). 
45 


atinge de el, o să vorbesc eu cu dânsul. 
— Am înţeles! Zaiaţ are să ne fie de folos în ploton, e meşter 
la toate, răspunse Rodionov. 


Stessel şi Belii se întoarseră de la Utios la Zolotaia cu 
sufletul la gură, descumpăniţi. Însoţitorii lor opriseră anevoie 
caii speriaţi abia în preajma bateriei, salvându-i pe cei doi 
generali de primejdie. 

— Am scăpat ieftin, rosti Stessel, oftând uşurat. Altă dată mă 
duc călare: cu un cal te strecori mai lesne decât cu doi, mai 
ales când ai un vizitiu prost şi fricos. 

— Ei, slavă domnului că s-a sfârşit cu bine, răspunse Belii 
împăciuitor. 

Chiar la începutul duelului de artilerie, un proiectil japonez 
de 12 țoli nimerise într-o cazemată de la bateria 13, străbătuse 
un strat de pământ gros de un stânjen şi jumătate, străpunsese 
o lespede de beton de doi arşini şi explodase, omorând trei 
soldaţi şi rănind grav alţi doi. 

De îndată ce canonada încetase, comandantul bateriei, 
căpitanul Zeiţ se gândi să facă un parastas pentru cei ucişi, aşa 
că fu chemat un preot de la Comandamentul Artileriei. 

Când Stessel şi Belîi se dădură jos din trăsură şi se apropiară 
de baterie, compania lui Zeiţ se aliniase în front. Preotul, un 
bătrânel cărunt, slujea parastasul lângă cadavrele acoperite cu 
mantale, cădelniţând de zor. Zeiţ stătea cu ofiţerii săi în faţa 
frontului, urmărind cu coada ochiului apropierea superiorilor. 

Soldaţii, în poziţie de drepţi, îşi ţineau chipiurile pentru 
rugăciune, pe braţul stâng, îndoit. O expresie aspră şi 
dureroasă stăruia pe chipurile lor. Răsunau suspine grele; 
mâinile le erau în continuă mişcare, făcând semnul crucii. 
Bătrânelul în anteriu intona jalnic „veşnica pomenire pentru 
ostaşii răposaţi întru Domnul”, iar corul îi ţinea isonul 
tărăgănat şi solemn. 

Generalul Stessel se apropie de morţi, făcu trei plecăciuni 
adânci, atingând pământul cu mâna şi apoi trase la o parte 
mantalele care îi acopereau şi le dădu cea din urmă sărutare. 

Preotul se grăbi să termine parastasul, îngăimând în pripă 
rugăciunile. 


46 


De îndată ce isprăvi, Stessel luă cuvântul către ostaşi: 

— Fraţilor! Inamicul perfid ne-a atacat pe neaşteptate, dar 
nu ne-a surprins nepregătiţi. Azi, aţi văzut cu ochii voştri cum 
loveau obuzele noastre vasele japoneze. Cugetul vostru să nu 
se întunece în urma acestor prime jertfe ale războiului. 
Odihnească-se-n pace eroii, care şi-au dăruit viaţa pentru 
credinţă, ţar şi patrie. Să nu facem de ruşine pământul Rusiei şi 
pe tătucul ţar. Pentru bărbăţia de care aţi dat dovadă în ziua de 
azi, răsplătesc douăzeci de ostaşi cu crucea Sfântul Gheorghe. 
Ura! 

— Ura! răspunseră soldaţii, posomorâţi, dar toţi într-un glas, 
tunător. 

— Ei, aşa unire într-un glas mai zic şi eu! Nu-i la fel cu cea 
din vale. Cu asemenea viteji îi strivim pe stârpiturile de 
japonezi ca pe nişte muşte! strigă generalul entuziasmat. 

— Excelenţă, cui dăm decoraţiile? Bateria n-a tras azi şi 
oamenii au stat adăpostiţi în cazemate! îl întrebă Zeiţ. 

— Ei, aveţi destui viteji, slavă domnului. Alegeţi pe cei mai 
destoinici. Feldwebelul, subofiţerii şi ceilalţi gradaţi vor fi 
decoraţi, fireşte, înaintea tuturor. 

— Excelenţă! Vine guvernatorul general cu statul său major! 
îi raportă luniţki lui Belii. 

Stessel începu să se agite. 

— Compania să se alinieze de-a lungul bateriei! Domnii 
ofiţeri să treacă în front! Preiau comanda, dispuse el. 

Ostaşii se aliniară. Numai Tahatelov întrebă nedumirit: 

— Dar japonezii? Dacă se apropie iar de coastă n-o să putem 
deschide imediat focul asupra lor; o să treacă prea mult timp 
până vor ajunge soldaţii la piese. 

— Colonele, întrebarea n-are rost, i-o reteză Stessel. 
Principalul este să-l întâmpinăm pe guvernatorul general aşa 
cum se cuvine şi pe urmă vom vedea noi. 

Când Alexeev ajunse la baterie, compania îl aştepta în front. 

— Companie, drepţi! pentru onor spre dreapta, prezentaţi 
arm”! comandă Stessel. 

— Bună ziua, dragă Anatoli Mihailovici, îl salută 
guvernatorul. La cel dintâi bubuit al tunurilor, excelența 
voastră vă şi aflaţi la cea mai primejduită baterie. Bună ziua, 


47 


artilerişti! Vă mulţumesc pentru vitejia de care aţi dat dovadă. 
Azi, chiar de la început i-aţi băgat în sperieţi pe japonezi cu 
loviturile voastre bine ţintite. 

— Ţin de datoria mea să aduc la cunoştinţa excelenţei 
voastre că brava noastră escadră a luptat de asemenea cu 
eroism. Tirul artileriei de pe nave a lovit inamicul în plin. 
Amiralul Togo trebuie să fi avut pierderi mari. Binevoiţi a primi 
felicitările mele pentru strălucita acţiune a marinarilor! 
răspunse Stessel, măgulind cu dărnicie: cunoştea dragostea 
pentru marină a guvernatorului general. 

— Îngăduiţi-mi să aduc mulţumiri excelenţei voastre din 
partea marinarilor pentru o atât de înaltă apreciere a 
operaţiunilor eroicei noastre flote. Voi fi fericit să aduc la 
cunoştinţa iubitului nostru suveran mişcătoarea frăţie dovedită 
între armata de uscat şi marină. 

După aceea, excelenţele lor se sărutară solemn de trei ori. 

Amiralul vizită bateria, mulţumi din nou ostaşilor şi se 
pregăti să plece în oraş. 

— Ei, acum putem şi noi să mergem pe la casele noastre. 
Dumneata, Vasili Feodorovici, exprimă mulţumiri soldaţilor şi 
ofiţerilor pentru felul cum şi-au făcut datoria şi să vină trăsura. 
Se pare că stârpiturile de japonezi au plecat de-a binelea. 

În trăsură, cei doi generali, flataţi de laudele guvernatorului, 
îl ridicau şi ei în slăvi, care mai de care, pe el şi pe marinarii 
lui. 

— E foarte inteligent. Se cunoaşte că în vinele lui curge 
sânge împărătesc, îl admiră Stessel. 

— Dacă toţi marinarii ar fi ca el, n-am fi păţit ruşinea de 
noaptea trecută, îi ţinea hangul Belii. 

— Ei, nu e mare nenorocire. E adevărat că marinarii au cam 
stat gură cască, dar vasele vor fi reparate şi flota îşi va 
recâştiga potenţialul de luptă. Numai să rămână Alexeev în 
Port-Arthur, spuse Stessel gânditor. 

— Totuşi, trebuie să organizăm o legătură mai strânsă cu 
marina. Ştim prea puţin din ceea ce se petrece la ei. 

— E nevoie de o legătură mai strânsă, dar trebuie să fim cu 
ochii în patru ca să nu ni se suie în cap marinarii. 

— Bine, dar şi guvernatorul general e marinar. 


48 


— Înainte de toate e guvernator. De aceea trebuie să 
iubească nu numai marina, ci şi armata de uscat. Atitudinea lui 
de azi confirmă acest lucru. Am ajuns şi la comandament. 

Luându-şi rămas bun de la Belii, Stessel îi aminti din nou de 
Elektriceski Utios: 

— Vasili  Feodorovici! Te rog să  supraveghezi mai 
îndeaproape oamenii din bateria 15; să aibă mai multă grijă de 
ţinuta lor. Parcă n-ar fi o companie, ci o turmă de muieri. Dacă 
ai să găseşti de cuviinţă, propune pentru decorare grade 
inferioare şi ofiţeri. Dar, auzi, cu mult discernământ. 

— Jukovski şi Boreiko sunt printre cei mai buni ofiţeri de 
artilerie ai mei. Desigur am să-i propun pentru decorare. 
Trebuie să fie şi printre canonieri şi printre feuerwerkeri 
oameni vrednici de răsplată, răspunse Belii. 

În oraş, Stessel găsi o forfotă neobişnuită. Treziţi din somn 
de canonadă, de îndată ce-şi dăduseră seama că izbucnise 
războiul, locuitorii Port-Arthurului se repeziseră în beciuri şi în 
pivnițe, ferindu-se de obuzele duşmane, iar după ce încetă 
bombardamentul, se îndreptară spre gară. 

Oamenii ieşeau din case cu lucruri şi cu boccelele făcute în 
grabă. Birjele, rikşele?! şi culii?? chinezi erau împovăraţi peste 
măsură. Curând, în jurul gării luă fiinţă o tabără uriaşă de 
refugiaţi. Pe linii stăteau pe mai multe şiruri vagoane de marfă 
ticsite de lume, dar nu se găseau locomotive pentru ele. 

Ceva mai departe staţionau unităţi din divizia a 4-a care tot 
aşteptau să pornească la drum. Soldaţii îşi puseseră armele în 
piramidă. Aprinseseră focuri şi, aşteptând comanda pentru 
îmbarcare, hoinăreau în jurul gării. Ofițerii înfulecau de zor 
gustări şi se cinsteau cu băutură la bufet. Fanfara unui 
regiment de tiraliori cânta zgomotos ca să ridice moralul 
trupei. 

Ajuns în gară, Stessel se repezi, înainte de toate, spre 
mulţimea de refugiaţi, strigându-le că sunt laşi, nemernici şi 
trădători. Fără să se sinchisească de vorbele sale, femeile, cu 
lacrimi în ochi, cu plânsul pe buze, se strânseră în jurul lui 


21 Trăsură mică cu două roate, trasă de oameni, folosită în Extremul Orient (n. ed.). 
* Muncitori indieni sau chinezi, care lucrau cu ziua la munci grele, necalificate (n. 
t.). 

49 


cerându-i să ia măsuri ca să fie evacuate cât mai degrabă din 
Port-Arthur, într-un loc ferit de pericol. Neputând să le ţină 
piept, generalul se refugie în biroul gării unde ordonă să se 
evacueze cât mai grabnic femeile cu copii. „Aveţi un ceas 
pentru treaba asta. Dacă peste un ceas nu le-aţi expediat, şeful 
de gară şi ajutorul său vor fi trimişi înaintea Curţii marţiale”, îi 
ameninţă el pe slujbaşii din gară. Apoi se îndreptă spre trupă. 

La ivirea temutului general, soldaţii şi ofiţerii se repeziră la 
locurile lor. 

Comandantul unui batalion, un căpitan scund cu faţa 
împietrită de spaimă, se apropie de el ca să dea raportul, dând 
onorul din mers cu sabia. Dar generalul nici nu-l lăsă să 
înceapă. 

— Ăsta nu e batalion, e bordel! răcni el. lar dumneata 
căpitane, eşti un papă-lapte! De ce n-ai îmbarcat batalionul 
până acum? 

— Trenul a fost afectat pentru transportul populaţiei civile, 
excelenţă. 

— Cine l-a afectat? Cum ai putut să îngădui una ca asta? 

— E vorba de femei şi copii. Noi, oricum, suntem ostaşi. 

— Asta nu-i unitate, e bordel! O repet. Dacă nu vi s-a putut 
pune la dispoziţie un tren, trebuia să porniţi pe jos. 

— Am mărşăluit toată noaptea, excelenţă, şi ni s-a trimis 
ordin să ne întoarcem, se dezvinovăţi căpitanul. 

— Celelalte batalioane unde sunt? 

— Au plecat, excelenţă. 

— Eşti un zănatic, un molâu, nu ofiţer! O sută de oameni să fi 
băgat într-un vagon în loc de patruzeci! Pe acoperişuri să-i fi 
suit şi tot să fi plecat! Hai, porneşte numaidecât în marş până 
la gara următoare; la nevoie rămâneţi acolo peste noapte. 

— Dar n-avem nici corturi, nici bucătării. 

— Fleacuri! Noi am făcut toată campania din China fără 
corturi şi fără bucătării. Batalion, la dreap-ta! Inainte, marş! 

Fanfara intonă un marş asurzitor; companiile se puseseră în 
marş. Căpitanul alergă repede după ele, dând cu glas piţigăiat 
comenzi pentru cadență. 

După ce se răfui astfel cu batalionul, Stessel intră iar în gară. 
Observă printre refugiaţi câţiva chinezi şi ordonă îndată: 


50 


— Pe chinezi să-i zvârliţi jos din tren. Nu-i lăsaţi în vagoane. 
Să plece din Port-Arthur cum or şti. 

Apoi generalul îşi aduse aminte de civili: 

— Să fie daţi jos şi derbedeii ăştia. În primul rând se vor 
îmbarca familiile domnilor ofiţeri şi funcţionari, pe urmă ale 
celorlalţi, şi numai ruşi. Rotmistru Vodeaga, vei supraveghea 
executarea, ordonă generalul şi se sui în trăsură, plecând spre 
casă. 

Vera Alexeevna îl întâmpină în uşă. I se aruncă de gât, îl 
sărută de mai multe ori şi chiar făcu semnul crucii asupra lui. 

— Anatole, eşti un adevărat erou. Am şi aflat ce viteaz ai fost 
sub foc, la baterii. Numai tu rămăseseşi pe parapet, pe când 
toţi ceilalţi se ascunseseră. Până şi guvernatorul general a fost 
uimit de curajul tău. Eşti însă dator să te păzeşti pentru binele 
Rusiei. Dacă, doamne fereşte, mori, cine o să te poată înlocui la 
Arthur? ciripea generăleasa. 

— Ei, la baterii am fost destul de prudent deşi, drept să-ţi 
spun, am trecut acolo prin câteva clipe destul de neplăcute: 
schijele şuierau într-una. Dar Cel-de-sus s-a milostivit; iată, 
sunt viu şi nevătămat, răspunse Stessel, întrerupând discret 
vorbăria soţiei sale. 


Răzbind printr-o crăpătură din obloanele ferestrei, o rază de 
soare lunecă pe obrazul femeii din pat şi o trezi din somn. 

Ea se întinse, căscă zgomotos, sări cu hotărâre jos din pat şi 
deschise obloanele. Ziua senină, însorită, umplu toată odaia cu 
oglindirile vesele ale mării. 

Riva se uită afară, la rada interioară ce se întindea în faţa ei, 
la colinele cenuşii din jur, la Oraşul-Vechi şi la Oraşul-Nou de 
pe țărm. Atenţia îi fu atrasă de două nave care stăteau într-o 
poziţie ciudată, aproape de mal, la ieşirea din rada interioară. 
Îşi dădu seama îndată că sunt cele două cuirasate Țesarevici şi 
Retvizan pe care le cunoştea bine. Până atunci nu văzuse 
niciodată nişte nave atât de aproape de țărm. Nelipsiţii ei 
adoratori, marinarii, îi spuseseră adesea ce periculoasă era 
apropierea navelor mari de mal. 

„Pesemne că noaptea au încercat să intre în rada interioară 
şi s-au împotmolit”, se gândi ea, aducându-şi deodată aminte de 


51 


comandantul cuirasatului Jesarevici, căpitanul de rangul I 
Grigorovici, bărbat între două vârste, foarte prezentabil, pe 
care marinarii din Port-Arthur îl socoteau omul cel mai deştept, 
ca şi de comandantul navei Retvizan, căpitanul de rangul I 
Şensnovici, un bărbat şiret, având ceva de ţigan în înfăţişare şi 
fiind privit ca unul dintre cei mai buni ofiţeri ai escadrei din 
Port-Arthur. 

Săturându-se de priveliştea navelor, Riva se apropie de 
oglindă. Privirea îi lunecă peste chipul oacheş, delicat, de 
meridională, cu ochi mari, căprui, aproape negri, cu nas 
subţire, grecesc şi cu buze roşii, umbrite de un pufuşor negru; 
pe urmă cobori spre gâtul frumos, spre umerii şi spre sânii tari, 
mândria ei. Era mulţumită de sine. 

După ce se cercetă astfel, hotărî să-şi facă toaleta de 
dimineaţă. La clinchetul clopoţelului de argint, cu dragoni 
încolăciţi în jurul lui, în cameră se ivi o mică chinezoaică; părea 
o păpuşă mare, cu obrăjorul frumos, de portelan. Făcând mereu 
plecăciuni adânci şi stâlcind fără milă vorbele ruseşti, ea ciripi 
salutul de dimineaţă. 

— Adu-mi să mă spăl! porunci Riva. 

Pe neaşteptate, dinspre mare răsunară bubuituri. De la 
fereastră se vedeau fumuleţele salvelor trase de pe navele 
escadrei, aflate în strâmtoarea îngustă dintre colina Zolotaia şi 
Tigrovka. Deodată, o trombă înaltă de apă ţâşni în bazinul 
interior, ceea ce o ului cu desăvârşire pe Riva. 

— Ce o fi căzut în apă, aşa de mare? se întrebă ea 
nedumerită. 

O volbură de fum negru care ţâşni lângă gară, urmată de 
bubuitul exploziei, o făcu să-şi dea seama ce se întâmpla. 

— Trage cineva! exclamă ea, speriată. 

— Zapanezi, zapanezi, resboi cu rus, bâigui chinezoaica. 

— Care război? Ce tot îndrugi acolo? 

— Nopte zapanezi făcut resboi pe mare. 

— Ptiu, toanto, de ce nu mi-ai spus nimic până acum? se 
burzului Riva. A izbucnit războiul şi ea tace ca o momâie! Mă- 
ntreb, când o să fii şi tu mai isteaţă? Turui verzi şi uscate, dar 
despre război nu spui o vorbă. 

Îmbrăcându-se în grabă, Riva ieşi în stradă. Pe cheiul 


52 


Oraşului-Nou se adunase o mulţime curioasă care urmărea 
mersul bătăliei. Ziua însorită, ca un ocean de lumină, era atât 
de frumoasă, încât nu-ţi venea să crezi că izbucnise groaznicul 
război. Canonada ce se desfăşura înaintea ochilor părea un 
exerciţiu de luptă; doar atunci când un proiectil explodă pe 
țărm şi împroşcă mulţimea cu schije, oamenii, înspăimântați, o 
rupseră la fugă. Riva zări un matroz de pe Retvizan şi se 
apropie de el, întrebându-l ce se petrecea. 

— E război, domnişoară! Noaptea trecută, japonezul ne-a 
atacat pe neaşteptate, răspunse marinarul, posomorât. 

— Sunt pierderi mari? 

— Doi inşi au dispărut fără urmă, iar adineauri, au dus trei 
răniţi la spital. 

— Matrozi, ori ofiţeri? 

— Numai matrozi, că ofiţerii lipseau. Uite, acuşi poate să 
cadă şi vreun ofiţer rănit. Japonezul trage amarnic asupra 
cuirasatului Retvizan şi Țesarevici, lămuri matrozul ceva mai 
vorbăreţ. 

— Dar de ce s-au apropiat de mal? 

— Ca să nu se scufunde. 

— Cum, să nu se scufunde? întrebă cu spaimă Riva. 

— Noaptea, japonezul a lovit cu torpile cuirasatele Retvizan 
la prova,  fesarevici la pupa, iar Pallada drept în 
compartimentul maşinilor. Le-au remorcat la apă mică, şi acum 
japonezul vrea să le facă praf. Dar nici navele noastre şi nici 
bateriile de coastă nu se lasă: trag şi ele asupra japonezului, şi 
încă cum! O să-l alungăm repede, isprăvi matrozul. 

Riva era amărâtă de toate cele auzite. Se gândea la iubitul ei, 
locotenentul Dukelski, aflat pe bordul cuirasatului 
Petropavlovsk. 

— Pe Petropavlovsk totul e în ordine? întrebă ea. 

— Deocamdată, de pe Petropavlovsk n-a venit nici o veste 
rea. 

Intre timp, canonada de pe mare luă sfârşit; mulţimea se 
strânse din nou lângă debarcaderul la care soseau mereu 
şalupe cu motor de la diferite nave ale escadrei, aducând răniţi. 
Capetele lor pansate, gemetele, stârneau curiozitatea plină de 
îngrijorare a mulţimii. Toţi căutau să se strecoare cât mai 


53 


aproape de brancarde, să afle cine şi cum fusese rănit. 

O dată cu răniții, erau debarcate şi trupurile celor morţi, 
acoperite cu „pavilionul sfântului Andrei”. Ici-colo în mulţime 
unii îşi făceau semnul crucii; cineva suspină amarnic. 
Emoţionată, Riva îşi suflă şi ea nasul în batistă şi începu să 
păşească de colo-colo căutând ofiţeri cunoscuţi. 

În cele din urmă, îl zări pe Andriuşa Akinfiev, un miciman 
rumen în obraz. Deşi nu-l cunoştea, faţă de împrejurările 
neobişnuite hotări să apeleze la el. 

— Domnule miciman, v-aş ruga să mă luaţi şi pe mine la 
escadră, îl rugă ea. 

— Scuzaţi, doamnă, dar femeile n-au ce căuta pe o navă de 
război în timpul luptei, o refuză ofiţerul cu asprime. 

— Dar eu nu vreau să mă urc pe nici un vas; aş vrea doar să 
privesc escadra. 

— O curiozitate nelalocul ei, doamnă, răspunse Akinfiev, 
neînduplecat. 

Tocmai atunci, se apropie de ei cu o şalupă un cunoscut al 
Rivei, locotenentul Maleev de pe cuirasatul Sevastopol. 
Zărindu-l, Riva îl rugă şi pe el acelaşi lucru. 

— Şi unde vrei să te duc, Rivocika? 

— Doar până la strâmtoare; de acolo privesc escadra, şi pe 
urmă mă aduci înapoi cu o barcă. 

— Fie!  Andriuşa, îi spuse locotenentul lui Akinfiev, 
raportează lui lurasovski: s-a aprobat mutarea mea şi a ta pe 
torpilorul Straşnii. Rivocika, urcă în barcă. Dar să fim înţeleşi: 
mai încolo de Tigrovii nu te duc. 

— Bine, se învoi Riva. 

— Înainte! comandă locotenentul. Barca începu să lunece pe 
oglinda golfului. 

Oraşul-Vechi şi Oraşul-Nou, despărțite prin văiuga pârâului 
Lunha şi prin colina Perepiolka, priveau îngândurate, parcă 
îngustându-şi ochii sub razele vii ale soarelui, cu apele 
neclintite ale golfului, sub un văl uşor de pâclă. 

Riva asculta în tăcere povestirea lui Akinfiev, care se urcase 
în aceeaşi barcă, despre atacul pe care-l dăduseră noaptea 
torpiloarele japoneze împotriva escadrei ruseşti. 

Barca acostă lângă un mic debarcader aflat în strâmtoarea 


54 


care despărţea limba joasă de nisip de la Tigrovii Hvost de 
masivul stâncos al colinei Zolotaia. Escadra intră în rada 
interioară. Cele dintâi trecură torpiloarele, printre care se afla 
Straşnii, pe care se îmbarcă Akinfiev. Micimanul strânse 
bărbăteşte mâna lui Maleev şi o salută rece pe Riva, ducându-şi 
mâna la vizieră, încruntat. Era atât de comic, încât şi Maleev şi 
Riva izbucniră într-un râs zgomotos. Riva îi întinse prietenoasă 
mâna. Akinfiev roşi, i-o strânse uşor şi urcă în fugă scara 
torpilorului. 

După torpiloare, veneau crucişătoarele uşoare Novik şi 
Baiani, după care, la remorcă, trecură încet masele uriaşe ale 
cuirasatelor Când se apropie şi Petropavlovsk de barcă, Riva se 
uită cu atenţie la ofiţerii de pe punte. Curând, desluşi silueta 
robustă a lui Dukelski: acesta stătea pe puntea de comandă, 
aproape de balustradă. Riva flutura mereu batista, căutând să-i 
atragă atenţia. Maleev îi întinse pâlnia megafonului. 

— Salutare, Rivocika, azi iau masa la tine! răspunse vesel 
locotenentul în megafon. 

— Te aştept! răspunse ea, surprinzător de tare, şi scutură 
pâlnia în semn de salut. Nava Petropavlovsk trecu încet prin 
faţa lor. 

Ajunsă acasă, Riva se apucă îndată să pregătească masa. 

Era legată de Dukelski printr-o veche prietenie. Încă în 1901, 
târâtă de un şuvoi de negustori aventurieri şi speculanti, de 
toate felurile, îşi părăsise oraşul natal, Odesa, plecând cu 
„stabilimentul condus de madame Schneersohn” în Extremul 
Orient, pe bordul vaporului Vladimir, cu care călătorea şi 
locotenentul Dukelski. Întreprinzătoare, madame Schneersohn 
trecuse la acţiune chiar din timpul călătoriei. Dar Riva se 
îmbolnăvise de anghină şi nu putea să primească vizitatori. 
Patroana îi strigă că e leneşă, prefăcută. Şi începuse s-o 
persecute cu atâta înverşunare, încât Riva, scoasă din sărite 
încercase să se arunce peste bord, pe când vasul străbătea 
Marea Roşie. Toată lumea de pe vapor aflase despre această 
întâmplare. Auzind şi el povestea Rivei, Dukelski se gândise s-o 
răscumpere de la patroană. La drept vorbind nu putea nici el să 
explice ce-l îndemnase la o asemenea hotărâre. Dukelski nu era 
om rău, dar rămânea străin de orice sentimentalism. 


55 


Îi dăduse madamei o sumă de bani pentru Riva şi o dusese la 
Port-Arthur unde închiriase pentru ea o căsuţă. 

Locotenentul sună la uşă cam pe la ceasurile trei. Riva îi 
deschise ea însăşi. 

El îi dădu pachetele cu cumpărături şi o urmă în mica 
sufragerie aranjată în stil oriental. 

Kuinsan se grăbi să aducă la masă. 

— Şi acum, Jorjik, ia povesteşte, ce s-a întâmplat în aceste 
ultime două zile, spuse Riva, făcându-i semn lui Dukelski să se 
aşeze la masă. 

— Ce s-a întâmplat? Ceea ce era de aşteptat. Japonezii au 
hotărât să recucerească Kvantungul şi, probabil, să mai înşface 
o bucată din sudul Manciuriei. Ei, şi războiul a început, încheie 
Dukelski. 

— Bine, dar ei ne-au atacat mişeleşte noaptea, fără declaraţie 
de război, obiectă Riva. 

— Pentru ei, scopul scuză mijloacele. Noi am stat cu gura 
căscată, iar ei ne-au surprins şi la Arthur şi la Cemulpo. 

— Cum şi la Cemulpo? 

— Da, şi acolo! Acolo au pândit navele Variag şi Koreieț şi 
toată escadra amiralului Uriu le-au provocat la luptă. 
Deocamdată, rezultatul bătăliei nu e cunoscut. Dar, cine-l 
cunoaşte pe Rudniov, poate spune cu siguranţă că navele 
noastre n-au făcut de râs pavilionul sfântului Andrei. Acolo şi 
ofiţerii, şi matrozii sunt aidoma comandantului lor. 

— Or fi pierit mulţi pe Variag şi pe Koreieț, spuse cu 
îngrijorare Riva. Doar acolo se află prietenii tăi: Alioşa 
Liaşenko, Cervinski, Stepanov. Or mai fi trăind? 

— Război fără pierderi nu-i cu putinţă. Azi trăim, dar cine 
ştie ce-o să fie mâine! răspunse Dukelski, gânditor. 

— Azi aţi avut pierderi mari? întrebă Riva. 

— Poltava, Diana, Askold şi Novik au câte o spărtură sub linia 
de plutire şi trebuie să intre în reparaţie. În primele douăzeci şi 
patru de ore ale războiului, ne-au fost scoase din serviciu 
noaptea trecută trei nave; azi dimineaţă, patru; în plus, la 
Cemulpo au pierit pesemne încă două. Cu totul, nouă nave de 
război. Frumos început! 

— Şi cum o să luptăm mai departe? 


56 


— Cum o să luptăm? O să intrăm în rada interioară, o să 
facem umbră pământului cu toate cuirasatele şi crucişătoarele 
şi o să ne lingem rănile. 

— A, va să zică, ai să stai tot timpul în Port-Arthur! se bucură 
Riva. 

În timpul prânzului, Kuinsan se apropia mereu de masă şi 
asculta cu luare aminte cuvintele ruseşti. 

Dukelski o ciupi în glumă de vreo două ori. Chinezoaica râse 
uşurel. 

— Las-o, Georges. Nu ţi-e ruşine s-o ciupeşti de faţă cu mine? 
protestă Riva, înciudată. 

— Vai, Riva, îţi mai arde să fii şi geloasă? râse locotenentul. 

După prânz, Kuinsan strânse masa, se duse în cămăruţa ei şi 
acolo, luând un petec de hârtie, începu să facă pe el un fel de 
hieroglife, folosind o pensulă cu tuş. Pe chipul ei de păpuşă se 
întipărise o expresie gravă. Cineva bătu la fereastră. Kuinsan 
ieşi repede în curte, unde o aştepta un chinez bătrân, 
zdrenţăros. El întinse mâna după pomană, făcând plecăciuni 
adânci. Chinezoaica intră grăbită în bucătărie, luă o bucată 
mare de pâine, şi vâri în ea hârtiuţa cu scrierea aceia ciudată. 
Pe urmă, ieşi afară, îl chemă pe chinez în săliţă şi stătu de 
vorbă îndelung cu el. Printre cuvintele chinezeşti se auzeau 
numele tuturor navelor ruseşti avariate. După ce chinezul luă în 
sfârşit pâinea şi plecă, Kuinsan intră tiptil în sufragerie şi trase 
cu urechea. Se auzea doar un sforăit liniştit în dormitor. 


Capitolul II 


Soarele firav al iernii lumina cu razele sale lungi, lipsite de 
căldură, rada înţesată de nave de război şi de comerţ, ca şi 
orăşelul Cemulpo, jumătate chinezesc, jumătate european, 
portul maritim al capitalei Coreei, Seul”. Gerul care mai 
scăzuse în cursul zilei se înteţi spre seară; în golf începură să 


23 Astăzi, capitala Coreei de sud (n. ed.). 


57 


apară sloiuri de gheaţă împiedicând mişcările sampanelor?* 
chinezeşti şi ale bărcilor de pe feluritele nave de război. Printre 
acestea se aflau crucişătorul rusesc Variag şi canoniera 
Koreieţ. Ambele nave îndeplineau serviciul de legătură, şi se 
aflau la dispoziţia lui Pavlov, trimisul Rusiei la curtea Coreei. In 
ziua aceea fuseseră aduse pe crucişător hârtii secrete, urgente, 
spre a fi expediate la Port-Arthur. Urma ca Koreieț să plece cu 
ele a doua zi. 

Ofițerii, în frunte cu comandantul lor, abia sosit din Seul, se 
adunaseră în confortabilul şi spaţiosul salon de pe Variag. 

Rudniov, vechi ofiţer în marina de gardă, îşi însuşise din 
tinereţe maniere de diplomat şi un tact deosebit. Comandanții 
lui îi preţuiau mult aceste calităţi şi-l trimiteau adesea în 
misiuni, acolo unde situaţia politică internaţională ameninţa să 
se complice, aşa cum era cazul de data aceasta în Coreea. 

După războiul cu China, dintre anii 1894-1898, Coreea 
ajunsese, de facto, sub protectoratul Japoniei. Rusia ţaristă 
râvnea şi ea această ţară. Ambele state rivale erau atrase atât 
de marile bogății naturale, cât şi de importanta ei poziţie 
strategică. 

Coreea constituia o punte între Japonia, Manciuria şi 
Primorie. De aceea problema dominaţiei în Coreea căpăta o 
însemnătate internaţională. Japonia, o ţară slabă din punct de 
vedere economic şi mult inferioară Rusiei sub raport militar, nu 
putea îndrăzni să înfrunte singură într-un război colosul rusesc. 
Numai considerabilul sprijin militar, financiar şi politic acordat 
de Anglia şi America i-a dat curaj. Tonul diplomaţiei japoneze 
devenise provocator. Împingând Japonia la o ciocnire cu Rusia, 
anglo-americanii scontau ca războiul să slăbească ambele părţi, 
ceea ce le va îngădui să ocupe poziţii dominante în Coreea şi 
Manciuria. 

Toate aceste iţe politice complicate se ţeseau la Seul, 
capitala Coreei, fapt pentru care micul port coreean Cemulpo 
era ticsit de nave de război ale Angliei, Rusiei, Franţei, Italiei, 
Americii şi Japoniei. 

După ce sosise la Cemulpo, Rudniov vizitase Seulul şi curtea 
împăratului Coreei, înfiripând legături de prietenie cu ofiţerii 


24 Mic vas de lemn cu un catarg (n. t.). 


58 


de pe navele de pază ale celorlalte puteri, staționate acolo, 
printre care şi crucişătorul japonez Cioda. În conversații 
amicale, la un pahar de vin, Rudniov afla toate noutăţile 
politice, despre evenimentele la ordinea zilei, fiind adeseori mai 
informat chiar decât trimisul diplomatic Pavlov. Corpul 
ofițeresc ales cu îngrijire de el făcea sub îndrumarea lui 
serviciul de recunoaştere, căutând să obţină tot felul de 
informaţii de la străini. Activitatea diplomatică nu-l împiedica 
pe Rudniov să fie un marinar priceput şi un destoinic 
comandant al crucişătorului său. Ofițerii îl stimau, îl preţuiau 
mult pentru faptul că ştiuse să-i înmănuncheze într-o familie 
unită, frăţească. 

În seara acelei zile, Rudniov tocmai se întorsese de la Seul, 
unde se informase asupra situaţiei internaţionale. Pavlov îl 
asigurase că chiar în eventualitatea ruperii relațiilor 
diplomatice, între Rusia şi Japonia război nu va fi. Îi confirmase 
acest lucru nu numai trimisul Japoniei, dar şi ambasadorii 
Angliei şi Americii. 

Budniov împărtăşi ofiţerilor săi toate aceste ştiri. 

— Totuşi, faţă de posibilitatea dezlănţuirii ostilităţilor pe 
neaşteptate, l-am îndemnat pe trimisul nostru să plece chiar azi 
la port-Arthur pe bordul Variagului. Dar Pavlov a refuzat 
categoric să-şi părăsească postul, fără directive în acest sens 
din partea guvernatorului general Alexeev, deşi de câteva zile, 
sub pretexte de ordin tehnic, japonezii au întrerupt orice 
legătură cu Port-Arthurul. Pavlov a hotărât totuşi să comunice 
la Port-Arthur ceea ce se petrece, iar mâine Koreieţ va pleca 
într-acolo cu corespondenţa secretă şi, totodată, va duce 
oamenii debarcaţi de pe Sevastopol care au asigurat paza 
legaţiei noastre, încheie Rudniov expunerea sa. 

— Au să ajungă la Arthur, tocmai la balul lui Stark. „Ca 
Ceaţki, de pe-un vas la bal”%. Norocoşii! observă micimanul 
Liaşenko, un ofiţer tinerel. 

— Da; acolo o să fie, mâine, veselie mare; au să danseze şi să 
se distreze după pofta inimii, nu ca noi, în pustietatea asta, îl 


25 Vers din „Evgheni Oneghin” de A.S. Puşkin, capitolul VIII, strofa XIII, pag. 180 
(Cartea Rusă, 1955); referitor la personajul principal, Ceaţki, din „Prea multă minte 
strică” de Griboedov (Cartea Rusă, 1957) (n. ed.). 

59 


susţinu locotenentul Cervinski. 

— Să trimitem şi noi cu Koreieţ scrisori prietenilor: lui 
Dukelski, lui Akinfiev, hotărî îndată Liaşenko. 

— Trimite şi din partea mea salutări Rivocikăi. E o fetişcană 
plină de foc; n-are pereche pe aici, spuse Cervinski. 

— Trebuie să  întocmim un raport amănunţit despre 
activitatea noastră, lui Stark şi guvernatorului general. Anatoli 
Grigorievici, dacă eşti bun să mă ajuţi, se adresă Rudniov lui 
Stepanov. 

— Am înţeles, Vsevolod Feodorovici! răspunse comandantul 
secund al navei. Prin urmare, deocamdată, n-avem motive să 
fim neliniştiţi în privinţa soartei noastre? 

— Deocamdată, nu. Totuşi, spuneţi oamenilor de cart să 
supravegheze cât se poate de atent tot ce se petrece în radă şi 
în oraş, răspunse Rudniov. 

În noaptea aceea, Bondarenko, comandantul tunului de 6 țoli 
de la prova navei, nu putu mult timp să adoarmă. Ziua fusese la 
uscat unde se întâlnise cu un matroz cunoscut de pe 
crucişătorul japonez Cioda. Se cunoşteau mai demult din 
Primorie, unde locuiseră amândoi. Pescuiau împreună şi erau 
buni prieteni. Matrozul îi spusese în mare taină că japonezii 
vorbeau stăruitor despre putinţa izbucnirii unui război cu Rusia 
în câteva zile. Bondarenko nu dăduse prea multă însemnătate 
celor spuse de japonez; acum însă, amintindu-şi ce auzise 
începu să se frământe. 

— Şi dacă într-adevăr stârpitura de japonez ne atacă? 
Crucişătorul n-are ridicată presiunea la căldări; nimeni nu 
bănuieşte primejdia, toţi dorm. Păi, o să ne ia Variagul fără 
bătaie de cap! Trebuie să raportez îndată totul comandantului 
secund! hotărî el, în sfârşit, şi se îmbrăcă repede. 

Stepanov încă nu dormea. După chipul tulburat al 
matrozului, îşi dădu seama că acesta venise la el cu veşti 
însemnate. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să raportez ceva, aşa cum m- 
am îndatorat prin jurământ, rosti Bondarenko, pe un ton atât de 
grav că fu el însuşi impresionat. 

— Ce este? 

Matrozul raportă amănunţit tot ce auzise de la japonez. 


60 


— Dar de ce nu mi-ai spus asta îndată ce te-ai întors la bord? 
îl întrebă Stepanov. 

— M-am luat cu treburile şi am uitat, dar mi-am adus aminte 
acum, în pat. 

Stepanov îşi dădu seama îndată de însemnătatea ştirilor şi se 
duse la Rudniov, luându-l şi pe matroz cu el. 

Comandantul îi puse lui Bondarenko mai multe întrebări, îl 
ascultă cu luare aminte, şi, răsplătindu-l cu o duşcă de vodcă 
pentru vigilenţa de care dăduse dovadă, îi dădu drumul. 

— Trebuie să fim cu ochii în patru! spuse Rudniov. 

— N-ar fi cazul să ridicăm presiunea şi, profitând de 
întuneric, să încercăm înainte de zori să plecăm la Arthur, ca să 
ne alăturăm escadrei? îşi dădu cu părerea Stepanov. 

— Pripit mai eşti... Anatoli Grigorievici. Orice război este 
precedat de ruperea relaţiilor diplomatice, urmată de 
declaraţia de război. Numai după aceea încep ostilitățile. 
Ordonă oamenilor de cart să observe deosebit de atent tot ce se 
petrece în radă, mai ales pe Cioda. Transmite acelaşi ordin 
canonierei Koreieţ, dispuse Rudniov. 

Stepanov nu mai avea altceva de făcut decât să plece. Se 
urcă deci pe puntea de comandă, şi-i comunică lui Cervinski, 
ofiţerul de cart, dispoziţia comandantului şi cele raportate de 
Bondarenko. 

— Cred că comandantul nostru este prea încrezător. După 
cum ne arată şi pilda războiului chino-japonez, japonezii nu 
respectă normele dreptului internaţional, spuse Stepanov, 
oftând. Dacă observi ceva suspect în radă, raportează imediat, 
direct lui Rudniov. 

— Am înţeles! răspunse ofiţerul de cart, luând poziţia de 
drepţi, şi-şi roti privirea asupra ceţii dese care învăluia golful. 
„E greu să observi ceva, pe vremea asta”, îşi zise el în sine, şi 
gândul îi zbură îndată la îndepărtatul Port-Arthur, unde se aflau 
prietenii şi micuța lui musm6%, luha. 

De îndată ce se lumină de ziuă şi ceața nopţii începu să se 
risipească, cei de pe Variag constatară dispariţia crucişătorului 
japonez Cioda care părăsise rada cu luminile stinse, ascuns de 
aceeaşi ceaţă. 


26 Fată sau tânără femeie nemăritată (|. jap) (n. t.). 


61 


— Cum de n-aţi putut să observați că pleacă? se răsteau 
matrozii şi ofiţerii la oamenii de cart, care erau acum foarte 
ruşinaţi de neatenţia lor. 

— Era întuneric beznă, şi stârpitura de japonez a ieşit în larg 
pe ascuns, ca tâlharul, se dezvinovăţeau aceştia. 

Vestea dispariţiei navei japoneze îi nelinişti pe toţi. Rudniov 
se duse imediat pe bordul crucişătorului englez Talbot al cărui 
comandant, comodorul”” Bailey, era cel mai mare în grad dintre 
ofiţerii de marină din radă. Comandantul navei Variag spera să 
afle de la englezi ultimele veşti politice. Totodată, Rudniov 
ordonase canonierei Koreieţ să se pregătească grabnic pentru a 
pleca la Port-Arthur. 

Negustorii coreeni care aduceau alimente pentru nava 
Variag spuseră că japonezii aveau de gând să debarce trupe la 
Cemulpo. 

— Vine zapanezi? întrebau ei, speriaţi. Zapanezi pu” ṣango”. 
Coreeni nu vânzare, nu cumpărare. Coreeni cifan30 n-are, 
coreeni moare, zapanezi trăieşte... 

Era limpede că atmosfera din Cemulpo devenea din ce în ce 
mai încordată. Agenţi japonezi răspândeau prin oraş zvonuri 
alarmiste, cum că întreaga Coree urma să fie ocupată de 
trupele japoneze, care aveau să-i extermine pe toţi coreenii. 

Coreenii îi priveau cu o deosebită simpatie pe ruşi, 
socotindu-i apărătorii lor împotriva cotropitorilor japonezi, pe 
care îi urau de pe vremea războiului chino-japonez. 

Rudniov se grăbea să ajungă pe bordul crucişătorului Talbot. 
Acolo îl găsi pe comodorul Bailey foarte bine dispus. Din 
scrisoarea negustorului Tomlinson, prietenul lui din Port- 
Arthur, englezul aflase că japonezii aveau multă nevoie de 
ajutorul său, pe care erau dispuşi să-l plătească cu bani grei. 
Tomlinson îl sfătuia să strângă legăturile cu căpitanul Terauci, 
comandantul navei Cioda. Câteva zile mai înainte japonezul îl 
rugase pe comodor să „facă un mic serviciu cerescului stăpân 
al "Ţării Soarelui-Răsare”, mikado-ului, reţinând la Cemulpo 
27 Grad în marina britanică, intermediar între căpitan de rangul I şi contra amiral, 
comandant de escadră (n. t.). 

28 Nu (|. chin.) (n. t.). 
29 Bine, frumos (1. chin.) (n. t.). 
30 Mâncare, hrană (1. chin.) (n. t.). 


62 


navele de război ruse, până la sosirea escadrei japoneze a 
amiralului Uriu. O astfel de propunere coincidea cu 
instrucţiunile date de Amiralitatea britanică de a se acorda tot 
concursul posibil Japoniei aliate, dar, pe cât cu putinţă, aşa fel 
încât acest lucru să nu fie observat de ruşi. În consecinţă, 
comodorul făcu tot ce putu spre a spulbera temerile lui Rudniov 
în privinţa iminentei dezlănţuirii ostilităţilor de către japonezi. 
Bailey căută să-l asigure pe sir Rudniov, „amicul” său, că 
neutralitatea coreeană este inviolabilă, şi că el însuşi e gata s-o 
apere prin toate mijloacele de care dispune, inclusiv folosirea 
tunurilor, împotriva acelora care ar încerca s-o încalce. 

— Japonia este prea slabă ca să îndrăznească de una singură 
să se măsoare ou uriaşul Imperiu al Rusiei. Dar uşoarele 
izbânzi obţinute de curând asupra Chinei au avut darul să 
ameţească unele capete înfierbântate. E posibil ca japonezii să- 
şi permită o demonstraţie navală împotriva Vladivostokului, a 
Port-Arthurului, ori a fortului Cemulpo, nu însă şi un conflict 
făţiş. Asta este opinia mea, precum şi a primului lord al 
Amiralității, din guvernul majestăţii sale regelui Eduard al 
Marii Britanii. 

— Plecarea pe neaşteptate a navei Cioda îmi inspiră cele mai 
serioase temeri, obiectă Rudniov, privind iscoditor expresia de 
nepătruns întipărită pe chipul interlocutorului său. 

— Sunt convins că la noapte crucişătorul se va întoarce în 
radă, replică englezul, amintindu-şi relatările date de Terauci. 

— Se va întoarce, însoţit de toată escadra, îl întrerupse 
Rudniov. 

— Sir, vă asigur, că aici, la Cemulpo, se va respecta cea mai 
strictă neutralitate. Acest lucru e în interesul tuturor navelor 
care aparţin ţărilor reprezentate în radă. Vă dau cuvântul meu 
de englez, că vom şti să ne influenţăm aliatul, în sensul unei 
conduite cât mai ponderate, încheie Bailey, cu un ton categoric. 

Rudniov înţelese că nu va afla nimic mai mult, şi plecă spre 
Variag. Acolo i se raportă că radiotelegrafistul recepționa 
mereu semnale în limba japoneză. Amiralul Uriu ordona 
escadrei sale să pornească spre Cemulpo. Expedierea 
canonierei Koreieţ la Port-Arthur trebuia urgentată. Rudniov 
chemă la el pe comandantul navei, căpitanul de rangul II 


63 


Beleaiev, şi-i ordonă să se pregătească grabnic de plecare. În 
drumul său spre Port-Arthur, Beleaiev trebuia să evite neapărat 
o eventuală ciocnire cu japonezii şi să nu răspundă la 
provocări. 

— Misiunea dumitale principală este de a duce urgent, cu 
orice preţ, guvernatorului general corespondenţa secretă şi a-l 
preveni asupra comportării suspecte a japonezilor în Coreea, îi 
spuse el comandantului navei Koreieț. 

O jumătate de oră mai târziu, canoniera ieşea din port. Erau 
ceasurile trei şi jumătate după amiază. 

Vremea se menținea liniştită, senină, uşor înceţoşată. 

Koreieţ făcu încet un rondou şi trecu pe lângă Variag; pe 
urmă, depăşind crucişătoarele puterilor străine, se apropie de 
nava de pază coreeană de la intrarea în radă. N 

Oraşul situat în fundul golfului pieri repede în ceaţă. În radă 
siluetele navelor de război şi ale vaselor de comerţ abia se 
conturau. În depărtare, la intrarea în golf se ivi prin pâclă 
insula Idolmi; pe dreapta şi pe stânga ei era drumul navigabil 
marcat prin geamanduri, ale căror luminiţe colorate clipeau ca 
în timpul nopţii. 

Pe puntea de comandă, Beleaiev, bărbat înalt, trupeş, de 
vreo cincizeci de ani, cu bărbuţa aproape căruntă, tunsă 
îngrijit, cu nasul mare, roşu, şi locotenentul Leviţki, ofiţerul cu 
navigația, uscăţiv, cu chipul energic, urmăreau atenţi traseul. 

— Păcat că e calm plat, spuse Beleaiev, altfel am pune vele şi 
cu dubla propulsie, şi a aburului şi a vântului, am ajunge 
numaidecât la Port-Arthur. 

— Aveţi răbdare, Ivan Alexandrovici, răspunse Leviţki; când o 
să ieşim dincolo de Idolmi, poate c-o să sufle briză. Pe şenalul 
acesta întortochiat, velele n-ar face decât să ne încurce. 

— Tare-mi place să navighez cu vele. Curat - nici fum, nici 
miros greu de cărbuni. Nu-ţi huruie în urechi nici afurisita de 
maşină, şi pe urmă, atunci se vădeşte şi voinicia marinărească! 
Mai ales, când trebuie să strângi velatura în bătaia vântului 
năvalnic. Matrozii se caţără ca veveriţele pe sarturi în arboradă 
şi lucrează suspendaţi pe vergi între cer şi mare, ca să ia 
terţarole deasupra abisului clocotitor. Pe drăcoveniile de azi nu 
mai există nimic din toate astea. Aici, tehnica e totul, voinicia 


64 


de altă dată nu mai ai cum s-o pui la încercare. 

— Hm! Ivan Alexandrovici, pesemne că n-o să vă bucure prea 
mult când o să primiţi comanda unui crucişător sau a altei 
nave. 

— La naiba! Să nu aud de ele! De douăzeci şi cinci de ani, am 
navigat aproape numai cu vele, şi acum, la bătrâneţe, poftim, 
învaţă din nou, studiază toate marafeturile astea electrice şi 
galvanice! Nu; mai bine îmi dau demisia. Mă fac căpitan pe o 
goeletă sprintenă, şi-mi trăiesc zilele care mi-au mai rămas, 
străbătând mările şi oceanele cu toate velele întinse ca nişte 
aripi în bătaia vântului prielnic. 

— Înălţimea voastră, nave japoneze în prova, raportă 
semnalizatorul. 

— Ei, ce avem noi cu ele? N-au decât să stea acolo la Idolmi. 
Semnalează-le celor de pe Variag. 

— Patru torpiloare, tot de-ale lor în babord, paralel cu 
drumul nostru, continuă semnalizatorul. 

— Am impresia că ne aşteaptă la ieşirea în larg, se nelinişti 
Leviţki. 

— Câte sunt cu totul? 

— La nord-vest sunt şase crucişătoare, în frunte cu 
crucişătorul cuirasat Asama, iar la sud, deocamdată, se văd 
şase torpiloare care se apropie de noi. 

Ambii ofiţeri duseră binoclurile la ochi, privind încordaţi 
siluetele întunecate ale navelor japoneze ce se străvedeau prin 
ceaţă. 

Pe puntea canonierei se îngrămădeau marinarii de pe 
„Sevastopol” care se întorceau la Port-Arthur şi un pâlc de 
cazaci din Transbaikalia. Cei de pe Sevastopol priveau cu ironie 
arborada navei şi-i sfătuiau pe matrozi să ridice velele, pentru a 
mări viteza. 

— Dar nu e vânt, răspundeau matrozii de pe Koreieţ. 

— Las” că suflăm noi! se ofereau şugubeţii de pe Sevastopol. 

Ajunsă aproape de escadra japoneză, nava „Koreieţ” încercă 
s-o ocolească, lăsând-o într-un bord, dar torpiloarele japoneze 
virară la babord şi crucişătoarele la tribord, încadrând 
canoniera rusă între cele două linii de şir japoneze. Acum se 
putea vedea limpede, că piesele de artilerie şi tuburile lans- 


65 


torpile de pe nave erau pregătite repede pentru tragere; se 
luau prelatele de pe ele, iar servanţii se şi aflau la posturi, gata 
să deschidă imediat focul asupra navei Koreieț. În clipa când 
canoniera ajunse în dreptul navei japoneze din capul liniei de 
şir din babordul ei, crucişătorul auxiliar Naniva, la catargul 
căreia flutura pavilionul amiralului comandant al escadrei, 
crucişătorul cuirasat Asama de 9000 tone, aflat în coada 
formaţiei, părăsi şirul şi bară drumul navei ruseşti. Totodată, el 
ridică la vergă un semnal, iar tunurile lui îşi îndreptară ţevile 
asupra canonierei. 

— Descifrează semnalul, ordonă Beleaiev ofițerului de cart, 
micimanul Biriliov. 

— Ce obrăznicie! Să barezi drumul navei de război a unei 
puteri prietene, şi s-o mai şi ameninţi că deschizi focul! se 
indignă Biriliov, frunzărind codul internaţional de semnale 
maritime. 

— Se pare că s-a isprăvit cu prietenia între noi şi Japonia, 
observă Leviţki. De mult miroase a praf de puşcă pe 
meleagurile astea. Numai că nătărăii noştri de diplomaţi nu-şi 
dădeau seama de lucrul acesta. 

— Dacă ne barează drumul prin şenalul de nord, să încercăm 
s-o luăm prin cel de sud. Cârma la stânga, ordonă Beleaiev. 

Îndată însă ce canoniera schimbă de drum, se pomeni cu 
patru torpiloare răsărite ca prin minune înaintea ei. Pe punţile 
acestor nave se zăreau servanţii lângă piese şi la tuburile lans- 
torpile; ca să fie mai elocvent, unul din torpiloare lansă asupra 
canonierei Koreieţ o torpilă care trecu nu departe de pupă 
acesteia. 

— Sunaţi alarma! La posturi! comandă Beleaiev, cu glas 
întretăiat de emoție. 

În clipa următoare, pretutindeni pe nava rusească răsunau, 
contopindu-se într-un acord sinistru, vuiete impetuoase de 
goarnă şi răpăit sec de tobă. Puntea se umplu de matrozi care 
se năpusteau spre tunuri, mitraliere, spre tuburile lans-torpile. 
Închizătoarele tunurilor zăngăniră, însoţite de  huruitul 
ascensoarelor de muniții, şi în ambele borduri ale navei Koreieț 
se zburliră ca ţepii unui arici ţevile tunurilor. Ofițerii se 
repeziră şi ei pe puntea de comandă, aşteptând ordinele 


66 


comandantului. 

— Înălţimea voastră, noi ce facem? îi întrebau cazacii, 
neliniştiţi, pe ofiţeri. Când o să audă tunul, de spaimă, caii 
noştri o să sară cu toţii în apă. 

— Acum numai de voi nu ne arde nouă! [ineţi-vă caii, cum 
ştiţi! se răsteau la ei marinarii. 

— „Întoarceţi-vă în port”, vesti Birilov, care, în sfârşit, izbuti 
să descifreze semnalul. 

— Stop! comandă Beleaiev prin telegraful de comandă, la 
compartimentul maşinilor. Domnilor, ce ne rămâne de făcut? se 
adresă el ofiţerilor care-l priveau tulburaţi. i 

— Ar fi curată nebunie să angajăm lupta cu japonezii! În 
câteva clipe suntem la fund; ba nici n-o să avem când să-l 
prevenim pe Variag care, fără să bănuiască ceva, stă fără 
presiune la Cemulpo, putând fi luat prin surprindere şi 
capturat. Prin urmare trebuie să ne întoarcem, răspunse în 
numele tuturor Leviţki, care îşi păstrase calmul în faţa atacului 
neaşteptat al japonezilor. 

Amintindu-şi instrucţiunile lui Rudniov care interziceau 
angajarea luptei, Beleaiev fu îndată de acord. 

— Pe drum, înapoi! Cârma, banda dreaptă! 

Răscolind apa sub pupa ei, canoniera Koreieţ începu să se 
retragă repede din faţa navelor japoneze ce se apropiau tot mai 
mult. 

Depărtarea până la unele torpiloare ajunsese la un cablu, un 
cablu şi jumătate. Pe cea mai apropiată se vedeau foarte clar 
prin binoclu japonezii râzând lângă piesele lor. Cu picioarele 
răschirate, cu ţigara în gură, până şi comandantul făcea gesturi 
necuviincioase la adresa ruşilor. 

— Înălţimea voastră, îi spuse lui Leviţki comandantul unui 
tun automat mic, de 37 milimetri: daţi-mi voie să trag! îl învăţ 
eu pe maimuţoiul ăla spurcat să ne mai arate dosul! şi spunând 
aceste cuvinte, matrozul îşi propti umărul în afetul de lemn al 
piesei. 

— Stai! Japonezii ne scufundă imediat! strigă îngrozit 
micimanul Biriliov, trăgându-l de lângă tun. 

— Înălţimea voastră, dar şi noi avem arme! Până ne scufundă 
ei, facem şi noi seama vreunui torpilor, şi nu numai unuia! 


67 


stărui matrozul. 

Executând o întoarcere de 180°, canoniera Koreieţ se 
îndreptă cu toată viteza spre Cemulpo. Escortând-o două câte 
două, torpiloarele japoneze o flancau din ambele borduri. 

Beleaiev clocotea de emoție şi de indignare, dar se stăpânea, 
deşi ofiţerii îi cereau voie stăruitor să deschidă focul asupra 
vrăjmaşului neobrăzat. 

— Am intrat în ape neutre, aşa că nu putem să deschidem 
focul, răspundea Beleaiev. 

Totuşi un matroz nu se mai putu stăpâni şi deodată, fără să fi 
primit vreun ordin, trase două focuri cu tunul automat asupra 
celui mai apropiat torpilor. Nu se putu constata vreo lovitură 
directă; totuşi, japonezii rămaseră îndată în urmă. 

— Aşa le trebuia din capul locului! mormăi unul dintre ofiţeri. 
Pe obraznici întotdeauna trebuie să-i pocneşti! 

Când nava intră în radă se înnopta. Se ordonă încetarea 
alarmei, lăsându-se totuşi o parte din servanţi la piese. 
Canoniera ancoră la pupa crucişătorului Variag, şi Beleaiev se 
grăbi să se prezinte la Budniov pentru a-i raporta cele 
întâmplate. 


Comandantul crucişătorului Variag îşi petrecu toată ziua 
pregătindu-şi nava pentru luptă. Din radiogramele japoneze 
interceptate, rezulta că lângă Cemulpo încrucişa toată escadra 
japoneză a amiralului Uriu care escortase şi vapoarele ou trupe 
de debarcare. Se părea că japonezii intenționau să efectueze 
debarcarea chiar la Cemulpo, ori undeva în apropiere de acest 
port, ceea ce ar fi însemnat o violare a neutralității Coreei şi ar 
fi dus la dezlănţuirea războiului. 

Totuşi, Rudniov nu-şi pierduse nădejdea că nava Koreieț va 
izbuti să se strecoare spre Port-Arthur şi să-l pună pe 
guvernatorul general Alexeev la curent cu situaţia alarmantă 
din Coreea. Concomitent, comandantul crucişătorului Variag 
încercă din nou să ia legătura cu trimisul Rusiei la Seul, dar 
poşta fusese ocupată de japonezi, iar telegraful nu funcţiona. 

Pe la ceasurile 5, ora locală, se înserase devreme, ca în 
timpul iernii; ceața venea valuri, valuri de pe mare, şi 
canoniera Koreieţ care se întorcea, nu fu zărită decât atunci 


68 


când ajunse în dreptul lui Variag, şi ancoră în apropierea lui. 

Toţi înţeleseră că se întâmplase ceva neobişnuit. Rudniov îl 
aştepta cu nerăbdare pe Beleaiev şi, de îndată ce acesta se 
urcă pe puntea crucişătorului, îl întâmpină la scară. 

— Japonezii ne-au barat drumul şi, ameninţându-ne cu 
tunurile, ne-au forţat să ne întoarcem la Cemulpo! raportă 
Beleaiev cu răsuflarea întretăiată. 

— Aşadar, izbucnirea ostilităţilor este inevitabilă! răspunse 
Rudniov. 

Îl luă apoi pe Beleaiev la el în cabină şi-i ceru să povestească 
amănunţit cum se petrecuseră lucrurile. 

Intre timp, ofiţerul de cart raportă printr-un matroz că două 
crucişătoare, patru torpiloare şi trei vase de transport 
japoneze, venind în urma lui Koreieţ, ancoraseră în radă, nu 
departe de Variag. 

În întuneric se auzeau comenzi seci în japoneză şi forfota 
marinarilor pe punți. Micimanul Nirod traduse vorbele auzite: 
pe navele japoneze se dăduse comanda pentru încărcarea 
tuburilor lans-torpile şi pentru îndreptarea lor asupra navelor 
ruseşti. Rudniov ordonă îndată să se sune alarma şi să iasă toţi 
matrozii sus, la piese şi la tuburile lans-torpile. 

Indreptându-şi în toate părţile ţevile tunurilor, Variag se 
pregăti să întâmpine atacul inamicului. Câteva clipe după ce 
ancoraseră, japonezii începură să debarce trupe. Prin faţa 
crucişătorului Variag treceau şalande cu infanterie şi cu tunuri 
remorcate de şalupe, îndreptându-se repede spre cheiuri, spre 
debarcadere. De pe Variag se zăreau soldaţi japonezi 
încălzindu-se la focurile aprinse pe țărm. 

— Japonezii ocupă Cemulpo şi ne taie legătura cu uscatul, ne 
izolează de lume, spuse neliniştit Beleaiev. 

— Poate că toate acestea se fac în înţelegere cu Pavlov, 
trimisul nostru? îşi dădu cu părerea Stepanov. 

— Nici gând, se împotrivi Rudniov. El a protestat, chiar în 
eventualitatea debarcării unui singur batalion de japonezi, pe 
când acum, ei debarcă cel puţin un regiment şi, în plus, 
artilerie. În afară de aceasta, Pavlov, fără îndoială, m-ar fi 
prevenit. E limpede că japonezii ocupă Cemulpo, violând 
neutralitatea Coreei. 


69 


— Atunci, ar trebui să protestăm în modul cel mai energic 
împotriva acestei invazii! se agita Beleaiev. 

— Voi protesta de îndată pe lângă comodorul Bailey; dar cred 
că protestul meu va fi zadarnic. Aici, trebuie să se protesteze 
prin lovituri de tun, nu prin note diplomatice, răspunse 
Rudniov. 

Câteva clipe mai târziu, în mare ţinută, cu bicorn şi spadină, 
sosi la Talbot, însoţit de micimanul Nirod. 

După ce ascultă cele relatate de Rudniov, comodorul Bailey 
se duse pe unul din crucişătoarele japoneze, spre a se informa 
asupra motivelor care duseseră la violarea neutralității Coreei. 

Rudniov nu-l aşteptă. Se întoarse la bordul crucişătorului 
Variag. 

Cu toată ora înaintată, pe crucişător nu dormea nimeni. 
Artileriştii moţăiau lingă tunurile lor, oamenii de cart şi 
semnalizatorii nu-şi luau ochii de la mare şi de la navele 
japoneze ale căror siluete întunecate se profilau vag prin ceaţă. 

Rudniov inspectă toată nava. Ca întotdeauna, în clipe de 
primejdie, era calm; călca ferm, vorbea vesel. Liniştea lui se 
transmitea şi oamenilor. Matrozii îi ascultau glasul hotărât, de 
om care nu şovăie, îi priveau mersul de marinar, domol, uşor 
legănat, şi erau gata să dea aceleaşi dovezi de bărbăţie, ca şi 
mai marele lor, pe care-l iubeau. 

— Cu asemenea comandant nu pierim! Ştie el ce-i de făcut! 
vorbeau între ei. 

Timpul trecea chinuitor de încet, plin de zgomotele 
neliniştitoare ale  bărcilor şi  şalupelor japoneze care 
transportau trupe, într-un du-te-vino necontenit. Ele nu se 
potoliră decât spre dimineaţă. Ceaţa era acum şi mai deasă, 
ascunzând cu totul navele din radă. 

Când se lumină de ziuă, în golf nu se mai zări nici o navă 
japoneză. Plecaseră toate la adăpostul întunericului şi al ceţii. 
În schimb, oraşul fusese ocupat în întregime de trupele 
japoneze. Peste tot fâlfâiau steagurile Ţării Soarelui-Răsare. 

Nirod se prezentă la Rudniov şi-i raportă că japonezii au 
transmis prin T.F.F. navelor lor ordinul de a se pregăti pentru 
angajarea luptei cu navele de război ruseşti aflate în rada 
portului Cemulpo. 


70 


— Amiralul  Uriu, comandantul escadrei japoneze, dă 
instrucţiuni speciale fiecăreia din navele lui, încheie Nirod. 

— Nu-i cu putinţă ca escadra japoneză să ne atace aici, la 
ancoră, într-un port neutru! replică Rudniov, nedumerit. Totuşi 
ordonă să se sune alarma. 

Treptat, ceața dimineţii se destrăma. De Variag se apropie o 
şalupă a crucişătorului francez Pascal în care se afla 
comandantul acestuia, căpitanul Victor Cenet. Francezul spuse 
că primise invitaţia de a veni grabnic pe Talbot, pentru a lua 
parte la o consfătuire prilejuită de debarcarea japonezilor la 
Cemulpo. Rudniov hotări să meargă împreună cu el. 

Spre mirarea lor, îi găsiră acolo pe toţi comandanții navelor 
străine, discutând ceva cu comodorul Bailey. 

Când apărură Rudniov şi Cenet, ei tăcură cu toţii şi se 
ridicară în picioare. 

Comandantul crucişătorului Variag citi pe un ton oficial o 
declaraţie de protest împotriva debarcării japonezilor la 
Cemulpo şi o înmână englezului; după aceea, strânse mâna 
tuturor celor de faţă. 

— Sir, probabil că dumneavoastră nu aveţi cunoştinţă de 
acest document, rosti Bailey, întinzând lui Rudniov o hârtie pe 
care acesta citi următoarele: 


„Sir, 

Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că, dată fiind 
dezlănţuirea ostilităților între imperiile japonez şi rus, 
sunt obligat să atac cu forțele de sub comanda mea 
navele de război ale guvernului Rusiei, aflate la 
Cemulpo. In consecinţă, vă rog respectuos să vă 
îndepărtați de locul bătăliei în perspectivă, pentru ca 
navele aflate sub comanda dumneavoastră să nu aibă 
de suferit. Inceperea luptei nu va avea loc înainte de 
orele 4 p.m. în ziua de 9 februarie, anul 1904. Vă rog 
cu tot respectul a transmite cele de mai sus şi vaselor 
de comerț ale naţiunii Dumneavoastră. 

Am onoarea de a fi, Sir, al Dumneavoastră prea 
supus servitor, 


71 


S. Uriu 
Contra-amiral, comandantul escadrei 
Imperiale Japoneze din rada portului Cemulpo”. 


— Regret, dar n-am primit un asemenea document, declară 
Rudniov, după ce termină de citit. 

— El a fost trimis tuturor comandanților de nave neutre. 
Dumneavoastră, sir, v-a fost trimisă, prin consulul Rusiei, 
următoarea somaţie, răspunse Bailey şi citi: 


« Comandantului crucişătorului „Variag” 
din Marina Imperială Rusă 


Sir, 

Având în vedere dezlănţuirea ostilităţilor între 
Japonia şi Rusia, am onoarea a vă ruga cu tot 
respectul de a ieşi din portul Cemulpo, cu toate 
navele aflate sub ordinele Dumneavoastră, până la 
amiaza zilei de 9 februarie 1904 (27 ianuarie 1904, 
stil rusesc). În caz contrar, vă voi ataca în port. 

Am onoarea de a fi, Sir, al Dumneavoastră prea 
respectuos servitor, 


S. Uriu 

Contra-amiral al Marinei Imperiale Japoneze şi 
comandant al escadrei japoneze din rada portului 
Cemulpo » 


Englezul întinse hârtia lui Rudniov. 

— Permiteţi, sir Bailey, începu Rudniov, care, între timp, 
hotărâse asupra planului de acţiune, fiind vorba de navele 
Variag şi Koreieţ, pe care am onoarea să le comand, îmi 
permiteţi să-mi spun cuvântul asupra acestei chestiuni. 
Amiralul Uriu mi-a trimis o provocare la luptă. O primesc. Către 
amiază, voi ieşi în largul mării cu ambele nave ruseşti. Sper că 
prin aceasta problemă e epuizată. 

— Sunteţi un brav, monsieur! exclamă Cenet şi-i strânse 
mâna. 


72 


Când francezul se aşeză pe scaunul lui, toţi cei de faţă 
începură să vorbească, fără să se mai asculte unii pe alţii: 

— Sir Rudniov, e o nebunie să accepţi lupta, faţă de forţele 
copleşitoare de care dispun japonezii, perora Bailey, cu glas 
tare. 

— Nu m-am îndoit niciodată de bravura prietenilor noştri 
ruşi; totuşi, nu mă aşteptam că amicul nostru al tuturor, 
monsieur Rudniov, să primească atât de senin provocarea 
amiralului Uriu, îi ţinea isonul Cenet. 

— Nu pot decât să aplaud, plin de admiraţie, asigura pe toată 
lumea italianul Borea. 

— Totuşi judecind la rece, dumneavoastră, domnule căpitan 
Rudniov, n-aveţi nici o şansă de succes în lupta ce vă aşteaptă. 
Pieirea dumneavoastră este inevitabilă. N-ar fi mai simplu să vă 
sabordaţi şi să vă adăpostiţi ofiţerii şi matrozii pe nave neutre? 
În felul acesta veţi salva măcar oamenii, propuse comodorul, pe 
un ton oficial, netezindu-şi favoriţii. 

— Din punct de vedere uman ar fi soluţia cea mai justă, îl 
sprijini Cenet. 

— Dar şi prea puţin vrednică de nişte adevăraţi ostaşi! Cred 
că propunerea dumneavoastră echivalează cu refuzul de a 
primi lupta, fie şi inegală. Noi, ruşii, suntem obişnuiţi din moşi- 
strămoşi să întâmpinăm vrăjmaşul fără a-i cântări puterea, 
răspunse Rudniov cu demnitate. 

— Signor, nu ne rămâne decât să ne închinăm în faţa 
eroismului domniei voastre! încheie Borea, în numele tuturor. 

Comandantul crucişătorului Variag îşi luă rămas bun de la 
cei prezenţi. Comodorul ordonă să se aducă şampanie, şi băură 
cu toţii pentru succesul ruşilor în lupta ce-i aştepta. 

— Victorie ori moarte! Asta va fi deci lozinca dumneavoastră, 
proclamă patetic Bailey, rezumând urările tuturor, şi strânse 
pentru ultima oară mâna lui Rudniov care se grăbea să se 
întoarcă la crucişătorul lui. 

Rămas singur, Bailey trimise imediat amiralului Uriu o copie 
după procesul verbal al consfătuirii, trădând astfel japonezilor 
planurile ruşilor. 


Cei de pe Variag aflaseră despre izbucnirea ostilităţilor din 


73 


scrisoarea pe care le-o trimisese consulul rus din Cemulpo. 
Pregătirile cele mai importante în vederea luptei fuseseră 
făcute în ajun; acum, oamenii nu mai aveau altceva de făcut 
decât să pună la punct tunurile pentru tragere, să curețe 
puntea de tot ce era de prisos, să arunce peste bord lemnăria 
inutilă, tenzile, tot ce putea contribui la alimentarea unui 
eventual incendiu. Se cercetau şi se închideau ermetic 
compartimente etanşe, tambuchiuri, deschizături de rezervă de 
pe puntea artileriei. Se verifica utilajul contra incendiului, se 
întindeau furtunurile pompelor. 

Nava Variag făcea parte din clasa de crucişătoare uşoare, 
pentru recunoaştere şi cu rază mare de acţiune. Avea o 
artilerie destul de puternică şi se deplasa rapid. Fusese 
construită în 1899, la şantierele navale din Philadelphia. Era un 
vas frumos, zvelt, cu patru coşuri şi două catarge, lung de 120 
metri, lat de 15 metri, cu un deplasament de aproape 6.500 
tone. Bordajele sale nu erau cuirasate; avea doar cuirasă de 
punte, dar nici aceasta prea groasă. Artileria crucişătorului era 
compusă din 12 tunuri de 6 țoli, 12 de 75 milimetri şi în plus 14 
tunuri de calibru mic. Nu avea turele pentru tunuri; tunurile 
erau descoperite, având doar scuturi de protecţie. Modul de 
repartizare a acestui armament era următorul: spre prova şi 
spre pupa se aflau câte şase tunuri de 6 țoli şi câte două de 75 
milimetri; de-a lungul bordurilor avea câte patru piese de 75 
milimetri. Gurile de foc de calibru mic erau răspândite pe toată 
nava. Crucişătorul Variag atingea o viteză de 20 noduri". Ca 
viteză şi ca putere de foc, luate împreună, n-avea pereche între 
navele de aceeaşi clasă din flota japoneză. 

Ca putere, însă, fără îndoială că era mult inferior 
crucişătorului cuirasat greu Asama care intra în compunerea 
escadrei amiralului Uriu. Crucişătorul japonez avea un 
deplasament de 9.600 tone, iar ca artilerie dispunea de 18 
tunuri de calibru mare. 

În clipele acelea, pe puntea crucişătorului Variag parcă era 
un furnicar. Ofițerii, fiecare după specialitatea lui, dădeau 
ordinele necesare în vederea bătăliei. Executând aceste ordine, 


31 Un nod - o milă pe oră; nodul este unitate de viteză, iar mila marină (1853 m) 


este o unitate de lungime (n. t.). 


74 


matrozii alergau în toate părţile pe punte şi pe scări. Împreună 
cu şeful de echipaj, Stepanov inspecta nava, cercetând totul cu 
atenţie. 

Întorcându-se la bord, Rudniov adunase de îndată pe punte 
pe toţi ofiţerii şi le comunicase izbucnirea războiului. 

— Am primit provocarea japonezilor şi vom părăsi Cemulpo 
până la amiază. Mai avem la dispoziţie trei ore. Sunt mai mult 
decât îndestulătoare ca să ne pregătim de luptă. 

— Intenţionaţi să răzbiţi spre largul mării? întrebă Stepanov. 

— Fireşte. Dacă însă nu vom izbuti şi mergem la pieire, 
atunci vom căuta ca cel puţin să-i pricinuim inamicului pierderi 
cât mai grele. 

— Japonezii sunt de câteva ori mai puternici decât noi. 
Numai Asama are un deplasament de nouă mii de tone, adică 
mai mult decât Variag şi Koreieţ la un loc. Artileria lui e de 
două ori mai puternică decât a noastră. Singurul nostru avantaj 
constă în viteza mare a navei Variag, mai mare decât a celui 
mai rapid crucişător japonez. Dar avem cu noi canoniera 
Koreieţ, a cărei viteză e foarte redusă, doar 13 noduri. De 
aceea, propun s-o aruncăm în aer, să luăm echipajul său la 
bordul navei Variag şi să încercăm să străpungem încercuirea, 
propuse Stepanov. 

— Canoniera Koreieţț are două tunuri de opt țoli, care nu 
există pe Variag, aşa că poate să ne fie de un mare folos; nici 
nu mă gândesc s-o arunc în aer, răspunse Rudniov. 

— Atunci i s-ar putea încredința executarea unui atac de 
diversiune pe o direcţie, pe când noi am răzbi în alta. 

— Aceasta ar pune canoniera într-o situaţie fără ieşire. Ea ar 
pieri în mod sigur. 

— În schimb, poate că Variag ar izbuti să iasă în larg, şi acolo 
am scăpa uşor de urmărire. 

— Niciodată n-aş lăsa nava Koreieț singură în luptă. Ori 
scăpăm, ori pierim împreună. 

— Este o intenţie foarte nobilă, dar mă îndoiesc că şi 
înţeleaptă, din punctul de vedere al intereselor de stat. Suntem 
datori să salvăm cu orice preţ un crucişător ca Variag, replică 
Stepanov. 

— Raționamentul dumitale nu e demn de un ofiţer rus! 


75 


ripostă mânios Rudniov. Canoniera Koreieț ne va urma în linie 
de şir, iar odată angajaţi în luptă, vom vedea ce e de făcut. Rog 
pe domnii ofiţeri să treacă la posturile lor şi să explice 
matrozilor situaţia în care ne aflăm. 

— Am înţeles! răspunseră ofiţerii într-un glas, luând poziţia 
de drepţi şi părăsind apoi în grabă puntea de comandă. 

Rudniov îl chemă pe Cervinski, care îndeplinea funcțiunea de 
ofiţer şef artificier şi-i ordonă să pregătească crucişătorul 
pentru a putea fi aruncat în aer, în caz că l-ar ameninţa 
primejdia de a fi capturat de inamic. 

Curând, sosi şi Beleaiev pentru a primi ordine. Aflând despre 
hotărârea luată, obiectă: 

— Canoniera Koreieţ va fi o povară pentru dumneavoastră. 
Părerea mea e că trebuie dusă la apă de mare adâncime şi 
scufundată, iar echipajul să fie internat pe nave neutre. 
Artileria noastră este atât de învechită, încât nu se poate 
măsura cu cea japoneză. Pe deasupra, am la bord cazacii şi 
matrozii de pe Sevastopol. E o înghesuială groaznică. 

— Cazacii îi vei trece pe vaporul Sungari unde vor aştepta 
sfârşitul luptei. Jumătate din oamenii de pe Sevastopol mi-i vei 
da mie. Dacă tunurile dumitale nu bat până la inamic, apropie- 
te cu îndrăzneală de el până când obuzele dumitale vor lovi 
tinta. 

— Dar dacă japonezii se vor retrage, fără să lase canonierei 
posibilitatea de a se apropia la distanță eficace de tir? 

— Cu atât mai bine! Vom ieşi în larg şi vom porni spre Port- 
Arthur. 

— Dumneavoastră vă vine uşor să vorbiţi astfel, având o 
viteză de douăzeci de noduri, dar eu, cu treisprezece, ce fac? 

— În caz de extremă nevoie, eşuezi pe uscat şi arunci 
canoniera în aer. Fii gata de plecare la orele unsprezece şi 
jumătate, în timpul luptei, fii atent la semnalele mele; în caz că 
nu voi mai fi apt pentru luptă, Stepanov preia comanda ambelor 
nave. 

— Am înţeles, răspunse repede Beleaiev şi cobori în barcă. 

După ce comandantul canonierei plecă, Rudniov începu să-şi 
inspecteze crucişătorul. Se opri lângă tunul de şase țoli de la 
prova-tribord, privind cum şeful de piesă Bondarenko încerca 


76 


toate mecanismele, încet, fără grabă, dar metodic, amănunţit, 
înlăturând orice fel de jocuri şi de opriri. Împreună cu matrozii 
tunari verifica deosebit de atent dispozitivele de ochire optice, 
instalate pe Variag abia cu vreo lună în urmă, şi numai la unele 
dintre piese. Până atunci, noile dispozitive nu fuseseră încă 
folosite la tragere. 

— N-o să ne faci de râs, Bondarenko, cu noile dispozitive de 
ochire? întrebă comandantul. Nu crezi că ar fi cazul să le 
scoatem şi să le montăm la loc pe cele vechi? Pe acelea vă 
pricepeţi bine să le mânuiţi, sunteţi obişnuiţi cu ele. 

— Nicidecum, înălţimea voastră; fac treabă şi cele de sticlă, 
atât numai că nu ştiu dacă nu joacă în timpul tragerii. Dar, 
după câte pricep eu, n-o să se întâmple una ca asta, că-s bine 
lucrate, trainic, răspunse comendorul sfătos. 

— Bagă de seamă! Azi, îmi pun cea mai mare nădejde în voi, 
comendorii. Să nu uiţi să bei o porţie de votcă mai mult, îl 
sfătui Rudniov şi-şi văzu de drum. 

De statură ceva mai înaltă decât cea mijlocie, zvelt, 
prezentabil, impunător, cu bărbuţa deasă de un castaniu închis, 
trecea pe lângă oamenii din echipaj cu care navigase de 
aproape doi ani de zile şi pe care îi cunoştea cum nu se poate 
mai bine. La rândul lor, matrozii învăţaseră să-şi cunoască bine 
comandantul exigent, dar plin de grijă pentru ei. Ca 
întotdeauna, şi în ziua aceea, Rudniov îşi întreba matrozii cum 
se simt şi făcea glume în legătură cu lupta care-i aştepta. 

— Nu uitaţi, băieţi, ochiţi fără greş drept în amiralul Uriu! 
Dacă o să nimeriţi, doamne-fereşte, în aghiotantul lui ori în 
ordonanţă, n-aţi făcut nici o ispravă. 

Ca de obicei, gustă din mâncarea pregătită pentru prânzul 
matrozilor, îl lăudă pe bucătar şi-i ordonă să dea oamenilor 
mâncare pe săturate. 

— Matrozul luptă mai cu inimă când e sătul, spuse el. 

Deşi matrozii nu duseseră lipsa hranei nici până atunci, în 
ziua aceea însă se ghiftuiră cu toţii. 

Comandantul  canonierei  Koreieţ aduse la cunoştinţa 
ofiţerilor şi echipajului dezlănţuirea ostilităţilor, precum şi 
ordinul lui Rudniov de a răzbi prin escadra japoneză spre Port- 
Arthur. 


77 


Ofițerii aprobară într-un glas hotărârea de a se primi lupta cu 
forţele inamice superioare. 

— Dacă nu vom învinge, cel puţin, vom pricinui japonezilor 
pierderi şi le vom scoate din funcţiune mai multe nave, spuse 
Leviţki, în numele tuturor ofiţerilor. 

— Dacă n-am fi primit provocarea japonezilor, am fi fost 
dezonoraţi ireparabil, îl susțineau ceilalţi. 

Beleaiev nu mai avea altceva de făcut decât să dea dispoziţii 
pentru executarea pregătirilor de luptă. Oamenii începură şi 
trebăluiască de zor pe navă. Nici ofiţerii, nici matrozii nu 
dădeau semne de descumpănire sau de emoție. Matrozii 
schimbau între ei glume piperate. Comendorii de la piese 
chibzuiau cum să se aşeze mai la îndemână pe punte muniţia 
adusă din magazie pentru cele două tunuri de opt țoli, aşezate 
la borduri, şi pentru cel de şase de la pupa, aceasta constituind 
artileria principală a canonierei. 

Până la ceasurile 11, toate pregătirile de pe Variag fură 
isprăvite. Rudniov dădu ordin să se adune echipajul pe puntea 
superioară. Când acesta fu aliniat, Rudniov veni în faţa 
frontului şi-i vesti pe matrozi despre începerea operaţiunilor 
militare cu Japonia. După aceea, dădu citire scrisorii lui Uriu şi 
arătă cât de perfizi fuseseră japonezii. Echipajul răspunse 
printr-un murmur surd de indignare. 

— Nu avem altă ieşire. Oraşul a fost ocupat de japonezi; la 
intrarea în port pândeşte escadra lor. Suntem prinşi în 
capcană; de aceea, am luat hotărârea de a primi lupta, pentru a 
putea să răzbim spre Port-Arthur. În luptă, acţionaţi cu calm şi 
precizie. Să nu vă fie frică de incendii, de spărturi. Luptând 
umăr la umăr, le vom face faţă. Comendorii sunt datori să 
ochească cu tunurile atât de bine, încât nici un obuz să nu 
treacă pe lângă ţintă. Inamicul e mai puternic, dar nu e mai 
viteaz ca noi şi ştiţi că vitejia cucereşte cetăţile. Iar acum, să ne 
rugăm lui Dumnezeu şi să păşim cu curaj într-o luptă inegală, 
sub „pavilionul Sfântului Andrei”! Ura! 

În uralele tunătoare ale matrozilor, fanfara intonă imnul, 
după care echipajul fu lăsat liber. 

Curând după aceea, se dădu un semnal cu siflia, vestind 
împărţirea băuturii. Matrozii se strânseră într-un rând lung în 


78 


dreptul  marmitei, lângă care stătea  subofiţerul cu 
aprovizionarea, cu lista echipajului. Pentru ziua aceea, Rudniov 
ordonase şi se dea tuturor oamenilor câte o porţie dublă de 
băutură şi un spor de hrană. Începând cu subofiţerii, matrozii 
dădeau pe gât, una după alta, cele două porţii, icneau de 
plăcere şi-şi ştergeau mustăţile cu podul palmei. 

— Să-i mai tragem o duşcă de sfârşit, ca să ne fie ochiul ager 
atunci când o să ochim cu tunurile în stârpiturile de japonezi, 
rosti voios comendorul Saikin. 

— Ehei, o să fie o încăierare straşnică. Unii or să ajungă 
chiar şi în împărăţia cerurilor, răspunse subofiţerul Zubov. 

— Împărăţia cerurilor nu-i pentru matrozi: pentru noi pune 
Talpa-iadului tigăi şi cleşti la încins şi-şi aşteaptă muşteriii cu 
nerăbdare, tot glumea Saikin. 

— Mai tacă-ţi fleanca măcar acuşica, înainte de luptă, îl 
struni Bondarenko. 

Acesta nu prea bea de obicei şi-şi primea dreptul la băutură 
în bani, dar de data aceasta aştepta şi el la rând cu ceilalţi, ca 
să-şi ia raţia. 

— Ce-i cu tine, Piotr Grigorievici? se miră subofiţerul care 
împărțea rachiul. Comandantul ţi-a dat dreptul la trei raţii. Hai, 
dă-le de duşcă repede; poate c-o să te mai înveseleşti şi tu. 

— O să-l snopim pe japonez de-o să ne ţină minte cât o trăi, 
spuse subofiţerul Zubov, lăudăros. 

— Nu te lăuda dinainte, îl struni Bondarenko. Ehei, ce putere 
a adunat japonezu împotriva noastră! 

— Nici tu, comendorule, să nu începi prohodul înainte de 
soroc, i-o întoarse subofiţerul, scuipând peste bord şi 
îndepărtându-se. 

Bondarenko înfulecă zdravăn, îşi făcu semnul crucii şi, fără 
să aştepte comanda, se îndreptă spre tunul său. 

— Azi am mâncat împărăteşte, îi spuse Saikin, ieşindu-i 
înainte. Toţi am avut pe săturate. Te pofteau să mai iei, dar tu - 
ba! 

— E mai uşor să lupţi cu burta plină. „Cel ce pântecu-şi 
hrăneşte, schija nu i-l găureşte”, declamă Bondarenko zâmbind. 
Zaharici, hai să aprindem câte o ţigară. 

Amândoi matrozi îşi răsuciră ţigări din mahorcă şi se 


79 


învăluiră în rotocoale de fum. 


În acea zi, în careul ofiţerilor domnea o însufleţire 
neobişnuită. 

Perspectiva luptei contribuia la ridicarea moralului. Ofițerii 
îşi invitară comandantul în salon şi cerură şampanie. Popotarul 
căuta să fie la înălţime, servind un prânz grozav. La masă, 
conversațiile erau animate. Ofițerii mâncau repede, fel după 
fel, glumind cu însufleţire. 

— Trebuie să ne grăbim, domnilor. La unsprezece şi jumătate 
ridicăm ancora, spuse tare Rudniov. Pe urmă ordonă să se 
servească şampanie la toată lumea. 

— Pentru izbânda de astăzi! închină el. 

— Izbânda sau moarte! îi răspunseră într-un glas ofiţerii. 

Spre sfârşitul prânzului, în salon se ivi bucătarul reangajat al 
cambuzei ofiţereşti, Ivan Kuzmici Kristoforenko sau, mai 
simplu, Kuzmici. 

Faţa lui stacojie, rotundă ca luna plină, cu ochii înecaţi în 
grăsime, dar plini de vioiciune, era gravă. Halatul şi scufa lui 
de bucătar străluceau de curăţenie. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să vă fac o rugăminte, începu 
el apropiindu-se de Rudniov. 

— Ce, vrei să-ţi iei rămas bun şi să pleci de pe bord? îl 
întrebă căpitanul. 

— Nicidecum! De atâţia ani am trăit împreună pe Variag în 
pace şi bună învoire, aşa că ar fi urât să-mi părăsesc nava 
tocmai acum, în preajma luptei, ca un şobolan fricos. Îngăduiţi 
să rămân pe crucişător şi să fiu trecut ca matroz voluntar! 
răspunse bucătarul, răspicat, cu demnitate. 

— Bravo, dragul nostru Kuzmici! Fireşte, rămâi cu noi; când 
începe lupta să stai lângă mine. Domnilor, să bem în sănătatea 
lui Kuzmici care, de atâta vreme, a avut grijă de hrana noastră, 
iar acum, e gata să ne însoţească în lupta pe viaţă şi pe moarte 
care ne aşteaptă! rosti Rudniov şi ridică paharul. 

Ofițerii răspunseră printr-un „ura!” tunător, iar Kuzmici, 
mişcat şi tulburat, îşi scutură, ruşinos, o lacrimă nedorită şi bău 
şampania care i se oferise. 

— Fiţi sigur, Vsevolod  Feodorovici, spuse Stepanov 


80 


întorcându-se spre Rudniov, că această pildă a lui Kuzmici va 
avea darul să ne însufleţească şi mai mult în lupta ce ne 
aşteaptă, până la cea din urmă suflare. Ura! 

— „Ori sub scut, ori pe scut!” îl susţinură ofiţerii, ciocnind 
paharele. În cinstea comandantului nostru, ura! 

— Pentru matrozi, pentru dragul nostru Variag, pentru 
marea noastră patrie! răspunse Rudniov. 

Crucişătorul Variag, însoţit de canoniera Koreieţ, ridică 
ancora exact la ora fixată. In aceeaşi clipă, pe ambele nave se 
sună alarma şi fură arborate pavilioanele de luptă. Soarele se 
ivi strălucitor de după nori, parcă vrând să-i salute pe ruşi, şi 
lumină mohorâta radă de la Cemulpo. Oraşul fu înfrumusețat 
îndată de petele albe şi roşii ale clădirilor; marea, în care 
pluteau ici, colo sloiuri răzlețe de gheaţă, încă întregi, deveni 
albastră. Navele străine se pavoazară cu ghirlande de 
pavilioane în toate culorile, exprimând astfel salutul lor şi cele 
mai bune urări celor două nave ruseşti care plecau la luptă. 

În clipa când crucişătorul ajunse în dreptul lui Talbot fanfara 
de pe nava engleză intonă imnul rusesc, iar echipajul aliniat pe 
punte dădu onorul pavilionului Rusiei. 

Acelaşi salut fu repetat de Pascal, de Elba şi de Wicksburg, 
în timp ce navele treceau prin faţa acestora. Plini de 
temperament, francezii rupseră rândurile; lărmuind şi zvârlind 
în sus beretele cu pompoane vişinii, îşi exprimau entuziasmul 
faţă de ruşi. 

— Ai putea crede că nu mergem la luptă, ci la paradă, rosti 
Liaşenko, tulburat. 

Atmosfera sărbătorească cu care erau petrecute vasele era 
îmbărbătătoare. Fără să se mai încrunte, Bondarenko trebăluia 
grav pe lângă piesa lui. 

Trecând pe lângă nava de gardă şi ajungând în rada 
exterioară, ruşii dădură cu ochii de siluetele sumbre a şase 
crucişătoare şi opt torpiloare japoneze ce se profilau limpede 
pe fondul albăstrui al zării senine. Ele erau dispuse în linie de 
relevment, aşa fel încât barau ambele ieşiri spre mare din jurul 
insulei Idolmi. La catargul crucişătorului Naniva din capul 
formaţiei japoneze flutura pavilionul amiralului Uriu. În urma 
acestuia staţionau, în linie de şir, celelalte cinci crucişătoare. 


81 


Asama îndeplinea misiunea de încheietor. 

Ofițerii şi matrozii priveau cu o curiozitate îmbinată cu 
îngrijorare siluetele navelor inamice, atât de copleşitoare că 
număr. Pentru a ieşi în larg, trebuia forţat barajul alcătuit de 
escadra japoneză. 

— Bondarenko, Saikin, nu vă zăpăciţi alergând cu ochii după 
atâtea ţinte? îi întrebă în glumă Liaşenko pe cei doi comendori. 

— Azi o să avem chilipir mare, înălţimea voastră. Unde tragi 
- atingi neapărat o navă japoneză. Au închis marea cu ele, 
parcă i-ar fi pus gard, răspunse Saikin. 

— Ehei, acu ocheşti mai uşor decât la concursul de tragere. 
Acolo, trage torpilorul după el două panouri mititele, de-ţi vine 
greu să le şi vezi dar-mi-te să le mai şi nimereşti, pe când aci, 
iacătă, ai şase matahale înaintea ta. Fiecare obuz nimereşte în 
plin, îi ţinu hangul Bondarenko. 

Îndată ce navele Variag şi Koreieţ trecură de limita apelor 
neutre, japonezii le şi semnalizară să se predea. Ceaţa de pe 
mare, care încă nu se destrămase pe deplin, împiedică citirea 
grabnică a semnalului, şi japonezii, neprimind răspuns, 
deschiseră cei dintâi focul. Bubuitul greu al unei lovituri de tun 
se rostogoli până la Variag, aproape în acelaşi timp cu căderea 
proiectilului. În dreptul tunurilor lui Liaşenko ţâşni, sclipind în 
soare, o trombă de apă şi de fum. O grindină de schije răpăi în 
bordajele navei şi în cuirasa turelei. 

— Ei, drăcie! Obuzele explodează chiar atunci când cad în 
apă, observă cu mirare Stepanov, ivindu-se din cabina de 
comandă, unde stătea împreună cu Rudniov. 

— Da, nu-s ca ale noastre, care uneori nu explodează nici 
atunci când lovesc cuirasa, răspunse căpitanul. 

Privind încordat prin binoclu escadra inamică, Rudniov îi 
căuta punctele slabe. Îşi dădu seama însă dintr-o privire că 
lupta care-l aştepta era aproape fără sorţi de izbândă. Totuşi 
nu-şi pierdu stăpânirea de sine, cumpănind situaţia cu acelaşi 
sânge rece. Mintea lui alcătui repede un plan de acţiune. 

— Am să atac crucişătoarele uşoare japoneze Cioda şi 
Takaciho din coada formaţiei. Am să caut să le împing într-o 
parte şi să forţez trecerea spre larg. Foc viu asupra navelor din 
coada formaţiei! îi ordonă el lui Stepanov. Semnalizează lui 


82 


Koreieţ să nu rămână în urmă şi, pe cât se poate, să susţină 
tirul cu piesele de opt! adăugă îndreptându-se spre Cervinski 
care se afla lângă el în calitate de comandant secund. 

— Am înţeles! 

Ofițerii luară poziţia de drepţi şi se grăbiră să execute 
ordinul comandantului. 

— Ochiţi catargul din prova navei japoneze Cioda, care a stat 
în port lângă noi, ordonă Liaşenko, explicând comendorilor 
ordinul primit de la Stepanov. Uitând de orice pe lume, 
artileriştii începură să privească încordaţi prin ocularele 
dispozitivului de ochire, îndreptând amândoi piesele cu grijă 
asupra obiectivului indicat. 

— Gata! raportară într-un glas Saikin şi Bondarenko 
comandantului lor. 

— Foc! comandă Liaşenko cu glas tunător. 

Două snopuri de flăcări ţâşniră din gurile tunurilor; mugind 
şi urlând, proiectilele săgetară spre japonezi. Liaşenko îşi duse 
binoclul la ochi. 

O trombă de fum negru la pupa şi alta de apă, care ţâşni 
lângă bordajul navei, arătară că ţinta fusese încadrată. 

— Foc! comandă imediat micimanul, şi tunurile se învăluiră 
iar într-un nor uşor, verzui, cu miros iute de eter, produs de 
pulberea fără fum. 

Crucişătorul Variag fulgera cu toate piesele lui, trăgând 
asupra escadrei japoneze, simultan cu artileria din ambele 
borduri. 

Curând, fu nimerit şi el de mai multe proiectile japoneze, 
care căzură unul după altul. Schijele zburau în toate părţile, 
şuierând. Pe teugă aprinseră lemnul punţii şi o barcă spartă de 
schije. Kuzmici, în uniformă de matroz, veghea lângă cabina de 
comandă. Observând focul, cu o iuţeală neobişnuită pentru 
corpolenţa lui, se repezi glonţ în jos pe scară ca să-l stingă, 
mânuind sprinten furtunul. O jerbă abundentă de apă se 
năpusti asupra focului, potolindu-l. După câteva clipe, doar 
tăciunii negri mai sfârâiau, fumegând. Bubui însă o nouă 
explozie. Doborât de suflul ei, bucătarul se rostogoli de câteva 
ori şi se lovi zdravăn de babale. Mai mult mirat decât speriat, 
sări în picioare şi se uită împrejur. Nu departe, pe punte, zăcea 


83 


un matroz, ucis de explozia abuzului. Apa ţâşnea în toate 
părţile din furtunul ciuruit de schije. Căutând să nu privească 
cadavrul mutilat, Kuzmici se căzni să dreagă furtunul; o nouă 
explozie însă îl zvârli până la puntea din prova. Speriat, 
bucătarul se grăbi să urce pe ea şi să se adăpostească în cabina 
de comandă. 

— Bravo, Kuzmici! Dacă rămâi teafăr, capeţi crucea, îl lăudă 
Rudniov care-i urmărise activitatea. 

— Slujesc voios! Mulţumesc prea plecat! răspunse matrozul. 

— Arde  Cioda, înălţimea voastră! veşti cu bucurie 
semnalizatorul Snighiriov. 

Cuprins de flăcări de la prova până la pupa, crucişătorul 
japonez se retrăgea grăbit, ascunzându-se după alte nave. 

— Îndreptaţi focul asupra Nanivei, ordonă scurt Rudniov, şi 
semnalizaţi din nou lui Koreieț să nu rămână în urmă. 

Câteva clipe mai târziu nava amiral, cuprinsă şi ea de flăcări, 
o luă pe urmele crucişătorului Cioda. 

Un „ura” tunător se rostogoli pretutindeni pe Variag. Drumul 
spre mare era deschis. Sporind viteza, Rudniov se repezi spre 
breşă. 

Prudentul comandant al canonierei Koreieţț se ţinea după 
Variag la depărtare de două-trei cabluri, pentru ca obuzele 
trase asupra crucişătorului, trecând în zbor pe deasupra lui, să 
nu cadă peste canonieră. 

Atunci când crucişătorul Variag ridică viteza ca să forţeze 
trecerea, Beleaiev rămase mult în urma lui. 

Observând manevra ruşilor, Asama se repezi să le taie 
drumul; celelalte nave o urmară îndată. In clipa aceea, escadra 
japoneză era dispusă în arc spre ruşi, iar Variag ajunse în 
centrul acestuia. Profitând de acest lucru, amiralul Uriu ordonă 
să se concentreze tot focul asupra crucişătorului rus. O 
adevărată ploaie de obuze se abătu peste Variag. Apa de lângă 
bordurile lui clocotea sub grindina de proiectile. Nava fu 
învăluită în fumul stârnit de numeroasele explozii şi de 
incendiile izbucnite. 

Pe punte se auzeau mereu strigăte - se cereau brancarde, 
dar acestea nu ajungeau pentru toţi răniții. Un obuz căzu pe 
pasarela de deasupra comenzii, sfărâmă timoneria, şi ucise pe 


84 


toţi telemetriştii din gabia de la prova. Micimanul Nirod, care 
se afla şi el acolo, fu rupt în bucăţi. 

Alte lovituri avariară mai multe piese, iar servanţii acestora 
căzură ucişi aproape cu toţii. Izbind în plin, unul după altul, 
obuzele inamice devastau puntea principală, scoțând din 
funcţiune patru tunuri de 6 țoli, cinci de 75 milimetri şi şase 
piese de calibru mai mic. Gornistul şi toboşarul lui Rudniov, 
care se aflau lângă el, fură răniţi de schijele unui obuz care 
explodă lângă trinchet*?, dar rămaseră amândoi la postul lor. 

Rănit în spate, timonierul Snighiriov se stăpâni din răsputeri 
şi rămase la postul lui până la sfârşitul luptei. Semnalizatorul 
lui Rudniov, subofiţerul Cibisov, deşi rănit la ambele mâini, nu 
se duse să fie pansat, spunând că va sta lângă comandantul lui 
până la ultima suflare. Asemenea fapte ar putea fi enumerate la 
nesfârşit, căci matrozii, înflăcăraţi şi de conduita eroică a 
neînfricatului lor comandant, nu-şi precupeţeau viaţa. 

După explozia unui proiectil de calibru mare care căzuse 
lângă cabina de comandă, se răspândi zvonul că Rudniov ar fi 
fost ucis. Zvonul stârni o oarecare derută printre matrozi. 
Aflând acest lucru, Rudniov, cu toată violenţa focului inamic, 
sub ploaia de obuze care explodau în fiece clipă, ieşi pe teugă, 
unde putea fi văzut de toţi matrozii de pe punte şi le strigă: 

— Nu uitaţi, băieţi: suntem marinari ruşi, şi de moarte nu ne- 
a fost frică niciodată! Să nu facem de ruşine drapelul Rusiei şi 
onoarea flotei ruseşti! strigă el din răsputeri prin megafon. 

Văzându-şi comandantul care, deşi rănit, rămânea la postul 
lui, matrozii îi răspunseră prin urale şi continuară lupta, cu o 
energie sporită. 

— Inteţiţi focul la maximum şi concentraţi-l asupra navei 
Asama, ordonă Rudniov lui Stepanov, care era asurzit de 
detunături şi necontenitele explozii. 

Instalaţia de dirijare a tirului era distrusă de mult şi 
Stepanov, sfidând primejdia de moarte, trecea pe la fiecare 
piesă indicând ţinta. 

— Nu încetini tragerea, Alioşa! îi strigă el lui Liaşenko 
silindu-se să fie auzit în ciuda vacarmului infernal al canonadei. 
Tot focul asupra navei Asama! După aceste cuvinte, dispăru în 


32 Catargul din prova (n. t.). 


85 


fum. 

Urmă o clipă de linişte şi apoi tunurile începură să bubuie 
din nou. 

Crucişătorul Variag aproape că răzbise în larg. Navele 
japoneze rămăseseră în stânga şi înapoia lui. Câteva minute 
încă şi crucişătorul rusesc scăpă din capcană. 

— Măriţi turaţiile la maximum, ordonă Rudniov, prin telegraf 
la maşini. 

Canoniera Koreieţ se zări o clipă prin fum departe în urmă. 
Părea că nu are avarii; susţinea calm tirul cu piesele ei de 8 
țoli. 

— Semnalizaţi navei Koreieț să nu rămână în urmă, să 
înteţească focul la maximum! ordonă cu hotărâre Rudniov. 

În clipa aceea, însă, crucişătorul Variag fu lovit de două 
obuze de 8 toli care căzură în acelaşi timp pe puntea 
superioară, la babord. Prin toate tambuchiurile punţii şi 
sabordurile de muniţie ţâşniră valuri de fum, limbi de flăcări, şi 
o bubuitură năprasnică zgudui nava, din vârful catargului şi 
până la carenă; crucişătorul se aplecă îndată spre tribord. Pe 
puntea principală ieşeau unul după altul, matrozi cu arsuri pe 
faţă şi pe trup. După cumplita explozie din interior, fumul se 
înteţea. Crucişătorul părea că se va scufunda dintr-o clipă în 
alta. 

— Kuzmici, vezi ce s-a întâmplat acolo şi transmite-i 
căpitanului Stepanov să treacă pe puntea superioară la tunuri. 
Miciman Cervinski, adu oamenii înapoi, ordonă Rudniov. 

— Înapoi, fără panică! strigă el prin megafon, ieşind pe punte 
din cabina de comandă. 

Cervinski şi Kuzmici se repeziră spre matrozi, strigând la ei, 
îmbărbătându-i. Prin fum, cu chipiul pe ceafă, urmat de echipa 
de incendiu, Stepanov sări în cel dintâi tambuchiu al punţii 
superioare. Matrozii îşi recăpătară repede stăpânirea de sine 
şi, îmboldiţi de glumele înţepătoare ale trupeşului bucătar, 
alergară după comandantul secund al crucişătorului. N 

Puntea principală, în dreptul tunurilor, dispăruse în fum. În 
babord se căsca o spărtură mare, prin care pătrundea apa. 
Cinci tunuri, avariate şi smulse din afete, împiedicau trecerea. 
In magaziile de la tribord, neatinse, ardeau încărcăturile de 


86 


pulbere. Mai mulţi servanţi de la piesele rămase întregi scoteau 
afară răniții şi încercau să stingă focul cu ce găseau la 
îndemână. Dispozitivul electric de aerisire funcţiona încă, dar, 
în loc de aer proaspăt, absorbea din afară numai fum, 
îngreunând şi mai mult respiraţia oamenilor. Tinerelul miciman 
Gubonin, complet răguşit, se silea să restabilească ordinea. O 
dată cu sosirea echipei de incendiu, în frunte cu Stepanov, 
lucrurile se mai îndreptară. Focul de la magaziile de pulbere fu 
stins, ventilatoarele oprite, iar dulgherii care sosiseră la timp 
se repeziră la spărtură şi o astupară cu panouri de lemn. 
Curând, cele trei tunuri de la babord, încă în bună stare, 
redeschiseră focul. 

Kuzmici se prezentă triumfător la Rudniov pentru a raporta 
amănunţit situaţia. Era atât de negru pe faţă şi pe haine din 
pricina funinginei, încât comandantul lui nu-l recunoscu de 
îndată. 

— Văd, Kuzmici, că eşti un războinic înnăscut! zâmbi 
Rudniov. 

Bucătarul nici nu apucă să-şi încheie raportul, că pe punte, la 
prova, explodă un obuz aprinzând saltelele echipajului, 
grămădite acolo. Pe puntea principală se răspândi un fum des, 
înecăcios, urât mirositor. 

— Alexei Sergheevici, ia-ţi matrozii şi du-te de stinge 
incendiul, îi ordonă Rudniov lui Cervinski, singurul ofiţer care 
mai rămăsese lângă el. 

— Am înţeles! răspunse micimanul şi se repezi spre puntea 
principală. 

Cu toate spărturile, numeroasele avarii şi focare de incendiu 
care izbucneau mai în fiece clipă, crucişătorul Variag îşi 
continuă drumul, ripostând violent cu tunurile la încercările 
inamicului de a se apropia de el. Întrucât coşurile 
crucişătorului fuseseră avariate, viteza lui scăzu într-o oarecare 
măsură şi Asama începu să-l ajungă din urmă, căutând să-i taie 
drumul spre largul mării. 

Deodată, o vâlvătaie orbitoare ţâşni ca o jerbă pe puntea de 
comandă, lingă cabina de artilerie. Suflul exploziei îl izbi 
puternic pe Rudniov de peretele de oţel, şi el căzu în nesimţire. 
În aceeaşi clipă, fură ucişi de schije gornistul, toboşarul şi 


87 


semnalizatorul, iar micimanul Gubonin suferi arsuri grave. 
Hainele de pe el abia îl mai acopereau - de un umăr îi atârnau 
doar nişte zdrenţe fumegânde. 

Lui Kuzmici i se păru că-i plesnise capul odată cu izbucnirea 
exploziei. Rămase câteva clipe năuc, strângându-şi tâmplele în 
mâini, parcă i-ar fi fost teamă să nu se fărâme; pe urmă, 
dezmeticindu-se şi stăpânindu-şi durerea, sări la timonă 
împreună cu timonierul-şef Smirnov, care fusese rănit, şi-l ajută 
să ţină crucişătorul la drumul ordonat. 

Tocmai în clipa când Rudniov se trezi din leşin, un nou obuz 
izbi acoperişul cabinei şi schijele lui rupseră cablurile de 
comandă ale  cârmei. Nemaifiind stăpân pe manevră, 
crucişătorul începu să întoarcă. Buimac, vlăguit, aproape în 
nesimţire, Rudniov rămase totuşi la postul lui şi-l trimise 
imediat pe Kuzmici după Stepanov. 

— Din fundul mării să-l scoţi! De el atârnă soarta navei, îi 
spuse bucătarului. 

Acesta se repezi spre dunetă unde, cu câteva clipe mai 
înainte, îl zărise pe Stepanov. Puntea superioară era învăluită 
în nori de fum ce se ridicau din tăciunii care ardeau încă 
înfundat. Matrozii aruncau apă cu furtunuri şi găleți peste 
focarele de incendii. Impiedicându-se la fiecare pas pe coverta 
sfârtecată, fărâmată, sărind peste cadavrele neridicate şi peste 
tot felul de dărâmături, Kuzmici se strecură până la careul 
ofiţerilor, transformat în post de prim-ajutor, unde îl găsi pe 
Stepanov. Pe o masă de la popotă, acoperită cu muşama, 
medicul-şef al navei făcea pansamente şi operaţiuni urgente. Pe 
toate canapelele zăceau răniţi grav; aerul era greu de 
amestecul ameţitor al mirosurilor de medicamente, de camfor 
şi de sânge omenesc proaspăt. Intrând în salon, bucătarul păli, 
cât pe ce să leşine la vederea acelui tablou înfiorător. 
Comandantul secund şedea pe un scaun, şi felcerul navei îi 
pansa umărul stâng, atins de o schijă. Stepanov se crispa de 
durere, dar răbda încleştând dinţii. Ascultând ordinul transmis 
prin Kuzmici, se agită, îl rugă pe medic să-i dea o porţie de 
spirt şi alergă pe punte. Negru de fum, cu mantaua ruptă în 
mai multe locuri, cu mustăţile şi barbişonul pe jumătate arse, 
se prezentă înaintea comandantului său, care era însângerat 


88 


din cap până în picioare. 

— Anatoli  Grigorievici, dragă, du-te la compartimentul 
cârmei şi fă cuplarea pentru timona de mână, îl rugă Rudniov. 

— Am înţeles! lar dumneavoastră, Vsevoiod Feodorovici, aţi 
face bine să vă duceţi la pansat, îl sfătui Stepanov. 

— Nu de asta îmi arde acum! Grăbeşte-te! Să nu profite 
japonezii de neputinţa noastră momentană şi să ne scufunde. 

După ce Stepanov plecă, Rudniov ieşi pe punte şi se uită în 
jur. Puntea superioară fumega, de la prova până la puntea de 
comandă; furtunurile pridideau focul. Gabia din prova şi 
jumătate din trinchet fuseseră retezate de obuze; din cele patru 
coşuri rămâneau doar trei; din pricina perdelei de fum nu se 
putea vedea ce se petrece la pupa. Japonezii izbutiseră să 
bareze ieşirea în larg a ruşilor şi continuau să bombardeze 
crucişătorul Variag, concentrând asupra lui focul tuturor 
pieselor de artilerie. 

Kuzmici, cu înflăcărarea războinică simţitor redusă de toate 
cele văzute în careul ofiţerilor, se pitise în comandă şi, oftând 
greu, se ruga în gând la sfântul Nicolae „făcătorul de minuni”, 
ocrotitorul marinarilor ruşi. 

— Eşti amărât, băiete! spuse zâmbind Rudniov, la vederea 
chipului abătut al bucătarului. 

— Mă doare rău capul, răspunse ruşinat Kuzmici. 

— Nu-i nimic, până te-i însura îţi trece. 

— Numai să nu mă însor cu un rechin. 

— Cine mai ştie, poate c-o să te-nsori cu o fată mare. 

Rudniov se uită la ceas. Era douăsprezece şi un sfert. De la 
începerea luptei nu trecuse decât o jumătate de oră. 

„Drace, n-au răzbit! gândi Rudniov, dându-şi seama de 
realitate. Înainte de a pieri, trebuie să scufund măcar un vas 
japonez.” 

— Direcţia spre inamic! ordonă el prin megafon celor de la 
pupa. 

Mai mulţi matrozi transmiseră comanda. Guvernând cu 
ajutorul timonei de mână, crucişătorul se îndreptă spre inamic, 
trăgând cu toate piesele ce-i mai rămâneau. 

— Înălţimea voastră, a luat foc Asama, raportă plin de 
bucurie semnalizatorul. 


89 


Rudniov privi spre nava inamică. Toată pupa ei era cuprinsă 
de flăcări; fumul se înălța într-o jerbă mare spre cerul albastru, 
senin. Mistuit de foc, crucişătorul se îndepărta încet. În schimb, 
celelalte nave japoneze înteţiră tirul. 

Unul după altul, mai multe proiectile loviră crucişătorul 
Variag în babord, provocându-i spărturi sub linia de plutire. 
Apa năvăli în magaziile de cărbuni şi în compartimentul căldării 
numărul 3. Crucişătorul se aplecă spre pupa şi spre babord. 
Matrozii care se găseau în apropiere, ocupați cu stingerea 
incendiului, în frunte cu Cervinski, se repeziră să acopere 
spărturile cu bucăţi de tendă. Subofiţerii fochişti Jigariov şi 
Juravliov, stând în apa rece ca gheaţa până la gât, cu riscul 
vieţii lor, închiseră ermetic uşile magaziilor de cărbuni, evitând 
astfel scufundarea imediată a navei. Echipa de mecanici, sub 
conducerea mecanicului-şef Sizov, reuşi să monteze un perete 
fals şi să evacueze apa din compartimentul căldărilor. Pe urmă, 
se putu restabili echilibrul navei, inundându-se două 
compartimente din tribord. Artileria de la babord, redusă la 
tăcere prin puternica înclinare a navei, reluă tragerea. 

Deşi distanţa până la japonezi scăzuse la 30 cabluri, Rudniov 
înainta stăruitor. Rămase fără sprijinul Asamei, crucişătoarele 
uşoare japoneze bătură în retragere. Cei de pe Variag 
nădăjduiau acum din nou că vor putea să iasă în larg. „Vom 
ajunge oare la Port-Arthur, în starea aceasta?” se gândea cu 
îngrijorare comandantul crucişătorului, cercetându-şi nava 
mutilată. „Mă las înghiţit de mare, dar n-am să cad prizonier”, 
se linişti el îndată. 

În timpul acesta, Asama îşi reluă locul în capul escadrei. 

Rudniov îşi dădu seama că ultimele clipe ale crucişătorului 
Variag nu erau departe. De la 25 cabluri, obuzele de opt țoli 
trase de crucişătorul Asama puteau străpunge uşor crucişătorul 
rus necuirasat. Temerile lui se adeveriră curând. Două obuze 
de opt țoli pătrunseră la infirmerie, în babord, şi explodară la 
tribord. Schijele săriră în compartimentul maşinilor de la prova 
şi scoaseră din funcţiune trei căldări. Aburii ţâşneau din căldări 
şuierând asurzitor. Maşinile se opriră. Nava se înclină deodată 
puternic înspre tribord. Speriaţi, matrozii părăsiră posturile şi 
se năpustiră spre copastie, înşfăcând pe întrecute colacii de 


90 


salvare rămaşi întregi şi centurile de plută. 

— La posturi! răcni prin megafon Rudniov de pe puntea de 
comandă. Miciman Cervinski, astupă spărtura cu tendă şi 
hamace şi închide etanş compartimentele inundate. Botsman, 
trage în cei care încearcă să sară peste bord! 

Glasul ferm, autoritar, al comandantului avu efectul unui duş 
rece asupra tuturor. 

— Ei, ce v-aţi repezit aşa, ca o turmă de berbeci? se răsti 
botsmanul, împingând matrozii înapoi de la copastie. 

— S-a strigat de jos: „ne scufundăm”, apa năvăleşte în 
infirmerie; toţi oamenii sunt morţi sau mutilaţi; cinci fochişti au 
fost opăriţi; ce vreţi, ne-am speriat şi noi, se dezvinovăţeau ei 
ruşinaţi. 

Văzând starea critică în care se află crucişătorul rusesc, 
japonezii îi propuseră din nou să se predea. Drept răspuns, 
Rudniov îi ordonă lui Stepanov să înteţească focul pe cât era cu 
putinţă. Pe urmă se sfătui cu comandantul secund asupra a 
ceea ce aveau de făcut. 

— Ne retragem după insula Idolmi; acolo încercăm să facem 
reparaţii, atât cât va fi posibil, şi pe urmă încercăm din nou să 
răzbim, răspunse Stepanov. 

Rudniov se crispă. Socotea dezonorant să-i arate inamicului 
pupa navei sale, dar, neavând încotro, îşi calcă pe inimă şi 
ordonă să se execute o întoarcere de o sută optzeci de grade. 
Japonezii, care suferiseră pierderi grele, nu cutezară să 
urmărească vasele ruseşti. Se retraseră şi începură să repare 
numeroasele lor avarii. 

Văzând că crucişătorul Variag se retrage spre insula Idolmi, 
Beleaiev fu cuprins de îngrijorare. 

— Trebuie să-i acoperim retragerea cu tirul tuturor pieselor 
noastre, se frământa el. 

— Din păcate, tunurile noastre nu trag aşa departe şi nu prea 
vom fi în stare să-l ajutăm, răspunse Leviţki. 

— Acum nu mai are nici o importanţă. Trebuie să le arătăm 
japonezilor că suntem gata să ne apărăm crucişătorul cu toate 
mijloacele de care dispunem. Deschideţi imediat focul cu toate 
tunurile! ordonă Beleaiev. 

Leviţki făcu un gest înciudat din mână şi cobori de pe punte. 


91 


Biriliov deschise focul cu piesele de 8 şi 6 țoli. Canoniera se 
învălui în fumul pulberii, dar, ca şi mai înainte, obuzele ei 
băteau prea scurt. Japonezii se mărgineau doar la un tir rar de 
artilerie. 

Deodată însă, de după insulă răsări un torpilor, atacând în 
plină viteză. Singurul toboşar scăpat cu viaţă pe crucişător bătu 
înăbuşit semnalul pentru respingerea atacului cu torpile. 
Stepanov sări la tribord, unde nu mai existau decât patru 
tunuri. 

— Alexei Sergheevici, foc, repede, asupra torpilorului, strigă 
el, alergând spre Liaşenko. 

Fără să mai aştepte ordine, comendorii de la două piese 
ochiră nava inamică. Tunurile fură încărcate într-o clipă. Până 
la torpilor nu erau mai mult de zece cabluri. In lumina soarelui 
se vedea clar valul alb de spumă despicat de prova lui şi 
oamenii de la tuburile lans-torpile. O trenă lungă de fum 
rămânea în urma sa. 

— Foc! comandă scurt Liaşenko. 

Flacăra celor două obuze acoperi o clipă ţinta; un nor negru- 
alb de fum şi de abur ţâşni deasupra torpilorului. Norul plutea 
încă în aer, iar pe apă nu mai rămăseseră decât o mulţime de 
sfărâmături de lemn, printre care se zăreau nişte puncte negre: 
ca pete de oameni. 

Un strigăt de bucurie răsună pe Variag. 

— Mulţumesc, vitejilor! O să fiţi decoraţi amândoi! strigă 
Stepanov către Bondarenko şi Saikin. 

— Slujim bucuroşi! Vă mulţumim supuşi! răspunseră într-un 
glas matrozii. 

Lupta se sfârşi. Navele Variag şi Koreieţ intrară în apele 
neutre. Liaşenko străbătu puntea, privind cu tristeţe punctele 
avariate de pe navă. Matrozii de lângă tunuri îşi desmorţeau 
picioarele. 

— Ne-au snopit japonezii, rosti micimanul, adresându-se 
matrozilor. 

— Nici noi, înălţimea voastră, nu le-am rămas datori; au 
mâncat papară şi crucişătoarele lor, mai cu seamă Cioda, cu 
toate că ne-am luptat unul contra şase, răspunse Saikin, ivindu- 
se din magazia de muniții. 


92 


Pe neaşteptate, bubui alături explozia unui obuz întârziat. 
Schijele săriră în toate părţile. Saikin fu decapitat; Bondarenko 
avu impresia că fusese izbit în coasta dreaptă de un fier înroşit 
şi căzu în nesimţire. Ceilalţi matrozi din jur se prăbuşiră pe 
punte, răniţi. 

Chiar în drum spre insula Idolmi, din raportul lui Stepanov 
cu privire la starea crucişătorului, Rudniov îşi dădu seama de 
imposibilitatea de a continua lupta şi luă hotărârea de a se 
întoarce la Cemulpo. 


De îndată ce Variag şi Koreieţ ancorară în port, la locurile 
unde se aflau în ajun, spre ele se îndreptară şalupe şi bărci de 
la toate navele de război. O şalupă de pe Talbot, cu comodorul 
Bailey, se apropie cea dintâi de Variag. Întrucât, însă, toate 
scările fuseseră deteriorate în timpul luptei şi erau în curs de 
reparaţie, englezul trebuia ori să aştepte puţin, ori să se 
folosească de o scară de pilot. Comandantul lui Talbot socoti 
acest din urmă lucru mai prejos de demnitatea lui şi, până la 
coborârea unei scări obişnuite, cercetă exteriorul avariat al 
crucişătorului. Făcând încet ocolul navei, sir Bailey privea atent 
spărturile căscate în bordaje şi paietele aşezate pe alocuri 
pentru a le astupa provizoriu. Barca lui mergea pe lângă 
crucişător, aproape atingându-l, şi comandantul putea pipăi cu 
mâna şi marginile spărturilor şi modul în care erau acoperite 
cu paiete de tendă şi hamace. 

— Very Good, aprobă el, dând din cap, în timp ce fotografia 
avariile cu aparatul său. 

În cele din urmă, scara fu gata şi englezul se urcă pe puntea 
principală, unde fu întâmpinat de Rudniov, cu mantaua stropită 
de sânge şi cu capul pansat. 

— Sir, sunteţi demn să serviţi chiar în marina engleză! rosti 
Bailey, scuturându-i mina. 

— Nu cunosc o onoare mai mare decât să servesc în marina 
rusă, răspunse cu vădită ironie Rudniov. 

Sir Bailey nu dădu însă nici o atenţie acestor cuvinte şi-l rugă 
să-i arate avariile din interiorul navei. Rudniov dădu această 
sarcină unuia dintre ofiţerii săi şi se duse să întâmpine 


33 Foarte bine! (1. engl.) (n. t.). 


93 


vizitatorii de pe alte nave. 

Francezul Cenet se urcă sprinten pe punte, se repezi să-l 
îmbrăţişeze pe Rudniov şi izbucni într-un torent de fraze 
bombastice. 

— Sunt mândru să număr printre amicii mei un erou ca 
dumneavoastră, monsieur Rudniov! îl asigura el. Chiar astăzi 
voi înainta preşedintelui Republicii un raport detailat şi voi 
solicita decorarea dumneavoastră cu crucea de comandor al 
Legiunii de Onoare. 

Împreună cu Cenet, sosi tot personalul medical de pe 
crucişătorul Pascal, care se apucă imediat să panseze 
numeroşii răniţi, cărora medicii de pe Variag n-avuseseră timp 
să le dea asistenţă. 

Lupta a durat numai cincizeci de minute şi în acest timp 
scurt, au fost scoşi din luptă peste o sută de oameni, adică, un 
sfert din tot echipajul. Numărul celor răniţi uşor trece de două 
sute. Cu alte cuvinte, în această luptă au fost scoase din 
acţiune două treimi din efectiv. Nu ne-am îndoit niciodată de 
bravura prietenilor noştri ruşi, dar eroismul de care au dat 
dovadă în această luptă a întrecut toate aşteptările, spuneau 
francezii, debitând cu dărnicie complimente. 

Comandantul Elbei, Ricci-Rafaele Borea, strânse îndelung, cu 
multă căldură, mâna lui Rudniov, asigurându-l că în tot timpul 
luptei se rugase la „Madonna di Livorno” să-i ajute pe ruşi. 
Vizitând răniții, observă că micimanul Gubonin semăna a 
italian. Aflând că mama micimanului era într-adevăr italiancă, 
Rafaele manifestă faţă de el o simpatie deosebită şi ceru să fie 
transportat pe crucişătorul său. 

Americanii se mărginiră să trimită un felcer pe care Rudniov, 
indignat de atâta lipsă de consideraţie, îl expedie imediat 
înapoi. 

Crucişătorul Variag se umplu de marinari de diferite 
naţionalităţi. Englezi, francezi, italieni se înghesuiau pe punți şi 
pe coridoare, arătându-şi în toate chipurile simpatia pentru 
ruşi; le ofereau ţigări de foi, îi băteau prieteneşte pe umăr, îi 
ajutau să îndepărteze sfărâmăturile, să dreagă scările, să care 
răniții. 

— Ne-a făcut o festă stârpitura de japonez, mama lui de 


94 


câine! se plângea unui blond englez Kuzmici care, între timp, 
îşi recăpătase ţinuta măreaţă, gravă. 

— Nişefo! Russian very good“, îl consola fiul Britaniei. 

— Sigur, nu face nimic! Rusia e mare, are cine să ne 
răzbune. Păcat numai că voi, englezii, ţineţi cu japonezul 
împotriva noastră. 

Matrozul de pe Talbot zâmbea, fără să priceapă şi continua 
să-i bată pe umăr pe ruşii din preajma-i. 

Francezii îşi vârau nasul în toate cotloanele şi sporovăiau 
emoţionaţi, gesticulând cu însufleţire. 

— Leit ţigani, parcă ar cumpăra nişte cai la iarmaroc, 
exclamă  subofiţerul cu aprovizionarea, privindu-i. Larmă 
berechet, dar treabă, ioc! 

— Caroş, russe, bravo! strigau matrozii de pe Pascal 
îmbrăţişându-i pe ruşi. 

Deşi funcționau toate pompele, apa din crucişător nu scădea 
şi el se înclina tot mai simţitor spre babord. incepu evacuarea 
grabnică a răniților pe nave străine. Bailey, Cenet şi Borea se 
ciorovăiau asupra numărului de ruşi ce urma să fie primit de 
fiecare, în sfârşit, luară hotărârea să-i repartizeze aproximativ 
în mod egal pe navele tuturor naţiunilor. E drept, Cenet se 
arătă mai întreprinzător decât alţii: sperând să facă o afacere 
rentabilă pe seama statului rus, îşi rezervă şi găzduirea 
echipajului canonierei Koreieţ, uitat de ceilalţi comandanţi în 
toiul discuţiei. 

— Sper, sir, că nu aveţi intenţia să vă aruncaţi navele în aer! 
rosti Bailey, netezindu-şi favoriţii roşcaţi de pe obrazul stacojiu. 

— Ba tocmai asta am de gând s-o fac, răspunse Rudniov. 

— Imposibil! ! Exploziile pot deteriora alte nave din radă, 
ceea ce, fireşte, e inadmisibil, protestă cu hotărâre comandorul. 
În afară de aceasta, crucişătorul dumneavoastră e avariat atât 
de grav, încât n-ar mai putea fi reparat. Deci e suficient să fie 
sabordat. 

Englezul fu susţinut de Cenet. Crucişătorul Elba se afla însă 
departe de ruşi, aşa că Borea nu era preocupat de soarta 
navelor ruseşti. 


34 Nu-i nimic! (pronunţă greşit ruseşte) Rusul e straşnic! (1. engl.) (n. t.). 
35 Bine (pronunţă greşit ruseşte) (n. t.). 


95 


Având în vedere că echipajele sale trebuiau adăpostite pe 
Talbot şi pe Pascal, Rudniov n-avea altceva de făcut decât să 
cedeze insistentelor lui Bailey şi Cenet. 

— Mă gândesc să duc canoniera până la insula 
Observatorului şi o arunc în aer acolo, departe de toate navele. 
Pe Variag mă mulţumesc să distrug maşinile şi tunurile după 
care voi ordona să se deschidă valvulele de inundare. 

— Sir, să nu aruncaţi în aer magazia de muniții, repetă din 
nou Bailey. 

Hotărârea fu astfel luată. Toţi comandanții străini se grăbiră 
să se întoarcă pe navele lor ca să facă pregătiri pentru primirea 
ruşilor. 

Când matrozii aflară că crucişătorul Variag nu va fi aruncat 
în aer, se apucară să distrugă tot ce putea fi distrus: puneau 
cartuşe de piroxilină la afete, la tunuri, la turele; spărgeau 
aparatele. La compartimentul maşinilor, oamenii, sub 
conducerea inginerilor mecanici, aruncau în aer arborii 
elicelor, sfărâmau cilindrii compresori, conductele de abur, 
dispozitivele; totuşi, neavând timp suficient, nu izbutiră să 
distrugă chiar totul. 

După ce întreg echipajul fu evacuat de pe vas, Rudniov, 
împreună cu  botsmanul, străbătu pentru ultima oară 
crucişătorul, care se scufunda încet. 

Pe navă nu se mai vedea nimeni şi Rudniov, după ce dădu 
ocol cu o privire mohorâtă crucişătorului său iubit, care numai 
cu două ceasuri în urmă era o navă de toată frumuseţea, se 
apropie de scară unde era aşteptat de o şalupă. Şi el şi 
botsmanul se descoperiră şi îşi făcură semnul crucii. 

— Treci înainte, Gorov, ordonă căpitanul, eu părăsesc cel din 
urmă nava. 

Dar şalupa nu apucă să se îndepărteze de crucişătorul care 
se scufunda, când deodată se auziră strigăte de pe bord: 

— Înălţimea voastră, luaţi-ne şi pe noi! 

Rudniov se uită înapoi. Pe punte se aflau cei doi subofiţeri 
fochişti: Juravliov şi Jigariov. În aceeaşi clipă, mai multe 
explozii violente bubuiră în interiorul navei; nori uriaşi de abur 
ţâşniră în sus şi pe fondul lor alb se iviră o clipă două siluete de 
oameni care cădeau în apă. Nu departe de şalupă răsăriră 


96 


deasupra valurilor două capete. Cei doi marinari înotau grăbit, 
îndepărtându-se de Variag. Rudniov făcu cale întoarsă şi după 
câteva clipe, Juravliov şi Jigariov se şi aflau lângă şalupă. 

— Ce naiba aţi căutat acolo, draci împieliţaţi? bombănea 
înciudat botsmanul, ajutându-i să se urce în şalupă. 

— Am fi fost tare amărâţi la gândul că putem lăsa căldările 
întregi. Şi ne-am hotărât să le aruncăm în aer după ce or să 
plece toţi de pe crucişător. Am fixat cartuşe explozive la 
colectorii de abur, am mai aţâţat focul în focare, ca să ridicăm 
presiunea, am aprins fitilele şi am întins-o. Am fugit tocmai la 
timp, explicau cei doi fochişti pe întrecute, clănţănind de frig. 

Crucişătorul Variag se răsturna încet spre babord. Sute de 
ochi, sute de oameni cu răsuflarea tăiată, urmăreau pieirea 
eroicei nave. Matrozii ruşi, evacuaţi pe navele străine, priveau 
cu jale, cu inima îndurerată la scumpul lor Variag, cu care se 
mândriseră întotdeauna şi pe care trecuseră recent prin 
tragicele clipe ale unei lupte inegale, fiecare din aceste clipe 
putând fi ultima din viaţa lor. 

— Parcă am fi înmormântat un prieten drag, rosti botsmanul 
Gorov, rezumând astfel, cu glas tare, gândurile şi simţămintele 
tovarăşilor săi. 

Deodată crucişătorul, care până atunci se scufunda încet, 
rămase o clipă nemişcat; apoi, tresărind din tot trupul său 
uriaş, pieri repede în apă. Toţi matrozii îşi scoaseră beretele, 
făcându-şi semnul crucii. Mulţi plângeau, fără să le fie ruşine 
de lacrimile lor. Din compasiune pentru ruşi, francezii şi 
italienii se descoperiră şi ei, iar fanfarele de pe nave intonară 
imnul rusesc. 

Întors la bordul navei sale după vizitarea crucişătorului rus 
avariat, comodorul Bailey îl găsi în salon pe comandantul 
Terauci. 

Japonezul era pansat şi avea o înfăţişare destul de jalnică, în 
vădit contrast cu înfumurarea şi cu ardoarea lui războinică din 
cursul dimineţii. La apariţia comodorului englez, făcu un efort, 
se ridică şi-l salută respectuos. 

— Văd, mister Terauci, că şi dumneavoastră aţi avut de 
suferit şi chiar destul de serios, deşi escadra dumneavoastră 
alcătuită din paisprezece unităţi, s-a luptat cu un singur 


97 


crucişător rusesc, rosti Bailey, strecurându-şi cuvintele printre 
dinţi şi privindu-şi ironic vizitatorul. 

— Ruşii s-au dovedit neobişnuit de curajoşi şi de dârii. 
Crucişătorul Variag a fost ciuruit de obuzele noastre, dar a 
continuat lupta. Navele noastre au suferit foarte mult, 
îndeosebi Asama. Va trebui să fie imediat urcat pe doc pentru 
reparaţii. Ciocla al meu a pierdut jumătate din piese şi mai mult 
de jumătate din echipaj. Un torpilor a fost scufundat. Toate 
celelalte nave au avut de asemenea pierderi. Se pare că noi am 
pierdut de două ori mai mulţi oameni decât ruşii. Nu ne rămâne 
decât să ne înclinăm în faţa vitejiei lor. Dumneavoastră, sir, în 
ce stare aţi găsit crucişătorul ruşilor? întrebă japonezul. 

— Mister Terauci, răspunsul la această întrebare valorează 
cel puţin o mie de lire sterline. 

— Dacă ruşii nu vor arunca în aer nava, vă garantez aceşti 
bani. 

— În acest caz, vă rog să-mi înmânaţi imediat un cec 
reprezentând această sumă. L-am convins pe Rudniov să nu-şi 
arunce în, aer nava, ci să o scufunde pe locul unde a ancorat. 
Vasul va putea fi scos la suprafaţă, fără prea multe dificultăţi. 
Bineînţeles, el va necesita reparaţii generale, însă asta nu e 
treaba mea. 

— Sunteţi un adevărat prieten al [ării Soarelui-Răsare! 
exclamă Terauci şi se grăbi să-i înmâneze cecul. 

— Rudniov soseşte curând şi nu trebuie să vă găsească aici! 
răspunse Bailey, concediindu-l fără prea multă politeţe. 

Rămas singur, se apropie imediat de casa de fier şi puse 
cecul nou alături de altul primit de curând. 

— Aşadar războiul ruso-japonez mi-a şi adus două mii de lire 
sterline din partea mikadoului. Să sperăm că şi ţarul Nicolae 
mă va plăti bine pentru primirea şi întreţinerea marinarilor săi 
şi pentru transportarea lor la Şanhai. Comodor Bailey, sunteţi 
demn de felicitat, rosti englezul şi, turnându-şi un pahar mare 
de whisky, îl goli pe nerăsuflate. 

Rudniov sosi împreună cu mai mulţi ofiţeri. 

Ceva mai târziu apăru şi Beleaiev. 

— Ce ordine îmi daţi cu privire la canoniera Koreieţ? întrebă 
el. 


98 


— Să fie aruncată imediat în aer! Vaporul Sungari să fie 
incendiat. Vă dau un ceas pentru executare. După aceea, aveţi 
grijă să scrieţi un raport amănunţit despre modul cum aţi 
acţionat în timpul luptei şi să menţionaţi pierderile, ordonă 
Rudniov. 

— Am înţeles. Poate ar fi suficient să scufundăm canoniera! 
Cemulpo e un port neutru şi atâta timp cât va dura războiul, 
japonezii nu vor îndrăzni s-o scoată la suprafaţă. Pierderi n-am 
avut. 

— Nu; canoniera va fi aruncată în aer. E mai sigur aşa. 

Nava Koreieț fu dusă la un loc cu adâncime mare şi minată 
cu încărcături de piroxilină aşezate în magaziile de pulbere şi 
de muniții. 

După ce întreg echipajul părăsi nava sortită pieirii, începură 
să bubuie exploziile. O trombă uriaşă de fum negru ţâşni la o 
mare înălţime şi pe valuri nu mai rămaseră decât sfărâmături. 

— Şi-a încheiat veleatul bătrânica noastră. Aproape un sfert 
de veac a navigat cu cinste sub pavilionul sfântului Andrei, rosti 
Leviţki, îngândurat. 

Echipajele celor două nave de război ruseşti, repartizate pe 
vasele neutrilor, au fost transportate curând la Şanhai şi la 
Saigon, şi apoi în Rusia. 


Capitolul III 


Abia după câteva zile sosiră la Port-Arthur veşti demne de 
încredere asupra împrejurărilor în care pieriseră navele Variag 
şi Koreieţ. Mulţi dintre acei care îl cunoşteau pe Rudniov şi-l 
socoteau mai curând un diplomat decât un militar, un 
comandant, erau miraţi de comportarea lui eroică. Judecând 
după firea sa, era de aşteptat ca, după primirea ultimatumului 
japonez, prin care i se cerea să iasă în larg, pur şi simplu, avea 
să-şi scufunde navele în rada de la Cemulpo şi să-şi treacă 
echipajele pe navele ţărilor neutre, aşa cum şi făcuse după 
luptă. 

99 


Deşi se sfârşise printr-o înfrângere, eroica luptă a navelor 
Variag şi Koreieţ fu apreciată de îndată la justa ei valoare de 
ofiţerii şi matrozii escadrei de la Port-Arthur şi deveni o pildă 
pentru ei. Pretutindeni, chiar şi cu prilejul unei întâlniri 
întâmplătoare pe stradă, se vorbea despre ea. 

Altfel însă aprecie guvernatorul general modul în care îşi 
executase misiunea Rudniov. Prima lui pornire fu să dispună 
trimiterea lui Rudniov în judecată pentru că nu ştiuse să facă 
uz de neutralitatea Coreei, spre a pune la adăpost navele de 
sub ordinele lui. Curând însă deveni limpede pentru toată 
lumea că în Coreea nu exista nici un fel de neutralitate. Iar 
când de la Petersburg sosiră instrucţiuni care vedeau în 
scufundarea navelor Variag şi Koreieţ o faptă eroică şi nu o 
crimă, guvernatorul general îşi revizui îndată punctul de vedere 
şi, printr-un ordin special, prezentă lupta celor două nave de 
război drept o pildă de urmat pentru toată escadra. 

Japonezii nu se arătau în faţa Port-Arthurului şi, încetul cu 
încetul, oraşul îşi redobândi liniştea. 

Vremea caldă, senină, cedă locul vântului năprasnic de la 
nord, care aduse zăpadă şi viscol. Locuitorii oraşului se 
adăposteau prin case, iar escadra, care staţiona în rada 
interioară, nu mai dădea semne de viaţă, în afară de fumurile 
firave ce se ridicau pe coşuri. Numai torpiloarele şi 
crucişătoarele uşoare se aventurau în misiuni de recunoaştere 
pe marea rece, de iarnă, şi din când în când, noaptea, bateriile 
de coastă bubuiau, trăgând asupra unor nave japoneze 
închipuite. Deocamdată, războiul se îndepărtase de Port- 
Arthur. 

Până şi pieirea stupidă a puitorului de mine Fhnisei şi a 
crucişătorului uşor Boiarin, care săriseră în aer dând peste 
minele propriului baraj, nu făcu o impresie deosebită celor din 
Arthur. Tragedia se petrecuse la o mare depărtare de 
fortăreață, nefiind văzută şi trăită de nimeni în mod direct. 

În restaurantele arhipline cântau orchestre, ca întotdeauna; 
vinul curgea gârlă, iar ofiţerii din Port-Arthur, chercheliţi, 
răcneau că sunt gata să-l biruie pe duşman, ori să moară spre 
gloria prea iubitului împărat. 

Fuseseră mobilizați aproape toţi bărbaţii din oraş. 


100 


Echipamentul nu ajungea însă. În locul lui fură cusuţi epoleţi 
roşii pe paltoane, iar pe gambete şi şepci, cocarde militare. 

Dukelski care, îndată după dezlănţuirea ostilităţilor se 
instalase împreună cu statul-major pe Petropavlovsk, unde 
stătuse altă dată numai provizoriu, nu se mai ivea în oraş. 
Împreună cu flag-căpitanul Ebergard, comandantul de pavilion 
al amiralului Stark, lucra de dimineaţă până seara, elaborând 
tot felul de planuri ale unor acţiuni navale împotriva escadrei 
japoneze. Toate proiectele acestea erau însă respinse - ba de 
Stark, care le găsea prea îndrăzneţe, prea riscante, ba de 
guvernatorul general, care socotea că necesită prea multe 
rezerve. Numai şeful secţiei navale din statul-major al 
guvernatorului, contra-amiralul Vitgheft, un grăsun blajin şi 
cam greoi, se declara întotdeauna de acord cu orice fel de 
planuri supuse aprobării lui şi se necăjea din adâncul inimii de 
fiecare dată când Dukelski suferea alt eşec. 

Preocupat de controversele de la statul-major, locotenentul 
uitase cu desăvârşire de existenţa Rivei. 

Prietenele acesteia glumeau pe socoteala ei, făcând-o 
„călugăriţă” şi o invitau să meargă cu ele la „Zviozdocika”% ori 
la „Variete”. Riva căsca, plictisită, inventa pretexte pentru a le 
refuza şi rămânea acasă. 

Într-o zi află că marinarii puseseră la cale un chef straşnic la 
„Zviozdocika” şi că o poftiseră şi pe ea. Sperând să-l 
întâlnească acolo şi pe Dukelski, Riva acceptă. 

Încă de la capătul străzii, se auzeau acordurile vibrante ale 
orchestrei şi larmă de glasuri. În sala mare a restaurantului, ale 
cărei draperii fuseseră trase la ferestre cu multă grijă, şedeau 
la o masă vreo două duzini de tineri marinari, cântând în gura 
mare cuplete fără perdea. Prezida Lola Hughes, o blondină 
impozantă, cu părul bătând în roşu, care se dădea drept 
americană, deşi era nemţoaică sadea. Ea şi Riva erau cele două 
„stele” ale demimondenelor din Arthur. Riva, brunetă, era tipul 
frumuseţii meridionale, focoase, iar Lola, blondă şi cu pielea 
albă, întrupa frumuseţea nordică, mai suavă decât cea din sud, 
fără să-i fie inferioară ca ardoare şi patimă. Cu toată rivalitatea 
lor aparentă, Riva şi Lola erau prietene bune şi-şi cedau 


36 Steluţa (n. t.). 
101 


reciproc adoratorii. 

Sosirea Rivei fu imediat remarcată, stârnind un ropot de 
aplauze. 

— Ura, Rivocika! Trăiască regina nopţii! îi strigau din toate 
părţile bărbaţii, făcându-i bezele. Riva se uită împrejur. La 
mese şedeau ofiţeri de pe diferite nave. Pe mulţi îi cunoştea 
bine. Spre mirarea ei, observă în mijlocul lor mai mulţi 
familişti, care până de curând nu cutezaseră să apară în 
societatea tinerilor holtei. Se părea că aceştia, după ce-şi 
expediaseră familiile din Port-Arthur, nu întârziaseră să se 
înroleze în tagma burlacilor. Dukelski nu era în salon. În 
schimb, Maleev îşi vântura mâinile de departe, căutând să 
atragă atenţia Rivei asupra lui. Lângă el şedea, ca întotdeauna, 
Andriuşa Akinfiev, tinerelul îmbujorat, care zărind-o pa Riva 
încercă să-şi ia un aer serios, aproape solemn. 

— Am să stau alături de Andriuşa Akinfiev, cel mai aspru şi 
mai ursuz ofiţer din escadra Oceanului Pacific, declară Riva, cu 
glas tare. Îmi permiteţi să şed, severule domn miciman? întrebă 
ea în glumă, salutându-l milităreşte. 

Micimanul se aprinse în obraz, dar nu-i răspunse şi, în larma 
veselă a celor de faţă care făceau observaţii cu dublu înţeles, se 
grăbi să aducă un scaun pentru Riva. Maleev sărută lung mâna 
Rivei, clipi şiret şi, deodată, strigă din răsputeri: 

— Pentru tânăra pereche, amar”! 

Învăpăiat de ruşine, Andriuşa voia să-i spună lui Maleev ceva, 
dar mesenii izbucniră din toate părţile în strigăte: „Pentru 
Andriuşa, amar!”, atât de stăruitoare, încât cuvintele lui se 
pierdură în vacarm. 

Zâmbind şiret, Riva se apropie de vecinul ei: „Ne sărutăm?” 

Andriuşa se zăpăci cu totul. Chipul lui, aprins de ruşine, 
exprima o dezarmare şi o spaimă copilărească. Riva îi luă capul 
în mâini şi-l sărută cu duioşie pe frunte. 

Petrecerea continuă. Toţi cei din jur strigau, cântau, se 
ciorovăiau, râdeau, uitând cu desăvârşire de război. Pe 
neaşteptate, dintr-un colţ al salonului, izbucni un glas tunător, 
întrerupând gălăgia. Abia atunci observă Riva că acolo şedea 


37 După o veche datină rusească, invitaţii la nuntă cer prin acest strigăt tinerei 
perechi să se sărute (n. t.). 


102 


un mic grup de ofiţeri din armata de uscat, în cea mai mare 
parte artilerişti. Masa lor plină de sticle şi obrajii roşii de prea 
multă însufleţire dovedeau că tot grupul era cu chef şi chiar 
mai mult decât cu chef. 

Riva ştia din experienţă că, de obicei, întâlnirile dintre 
marinari şi ofiţerii tereştri se terminau cu scandal. Privea 
atentă, aşteptând izbucnirea inevitabilului conflict, urmat 
aproape invariabil de zuruitul veselei sparte şi de intervenţia 
poliţiei militare. Asemenea perspective nu-i făgăduiau nimic 
bun. Dădu să plece pe neobservate, dar Maleev, ghicindu-i 
intenţiile, îi luă mâna şi o opri: 

— Eşti grăbită? Încotro ? întrebă el. 

— Mi-e teamă să nu dau de bucluc. 

— Nu cred; toţi sunt „bâtlani”s, artilerişti de coastă. Luptăm 
cot la cot cu ei împotriva escadrei japoneze pe mare; în plus, 
sunt oameni mai cultivați decât tiraliorii. N-avea grijă. Dacă se 
întâmplă ceva, te duc eu acasă. Ia uite, şi Boreiko, prietenul 
meu, se află printre artilerişti. Ei, atunci totul e în ordine. 

De la masa artileriştilor se ridică uriaşa făptură a lui Boreiko, 
care cu paharul de vin în mână, se îndreptă spre marinari. 
Aceştia se potoliră îndată, privind curioşi umerii de atlet ai 
porucikului, înalt de un stânjen. 

— Domnilor ofiţeri ai glorioasei escadre din Oceanul Pacific, 
tună Boreiko. Daţi-mi voie să vă salut, în numele garnizoanei şi 
al artileriei fortăreței Port-Arthur. 

Ceilalţi artilerişti urmară pilda lui Boreiko. Marinarii se 
ridicară în picioare şi-i întâmpinară cu paharele în mână. 
Porucikul se apropie de Maleev şi-l salută deosebit de amical. 

— Ermi Alexandrovici, mă bucur din tot sufletul că te văd 
sănătos tun şi într-o societate atât de încântătoare. Se înclină în 
faţa Rivei: Mânuţa dumneavoastră, mademoiselle. Întotdeauna 
am fost sigur că amicul meu Ermi e om de bun gust şi acum văd 
cu plăcere că am avut dreptate. 

Uriaş, cu faţa aprinsă de băutură, totuşi îi plăcu Rivei. Ea îi 
răspunse printr-un zâmbet prietenos, lăsându-l să-i sărute 
mâna. 

După ce fură făcute prezentările de rigoare şi mesele trase 


38 poreclă dată de marinari artileriştilor de coastă (n.t.). 


103 


alături, mesenii se aşezară, sporiţi la număr; Boreiko se ridică 
iar şi propuse să se aleagă starostele micului ospăț prietenesc 
din seara aceea. 

— Boreiko! strigară în cor toţi cei care-i cunoşteau numele. 

— Primesc cu recunoştinţă titlul acesta de onoare de la 
prietenii mei şi propun să ridicăm paharele în cinstea 
partenerelor noastre de astăzi, răspunse Boreiko. 

Riva şi Lola fură ovaţionate zgomotos de toată societatea. 

— În calitatea mea de staroste, vă rog să-mi daţi voie să spun 
câteva cuvinte, urmă Boreiko. 

— Te rugăm, te rugăm! răspunse unanim asistenţa. 

— Sunt doar câteva zile de când a izbucnit războiul. El a 
început pe neaşteptate, cu un insucces pentru noi, pentru flota 
noastră. Mulţi îi învinuiesc pe marinari, iar marinarii pe cei din 
fortăreață. Acest lucru dă naştere la controverse, la certuri şi la 
dezbinare, dând apă la moară japonezilor, deoarece numai în 
unire stă puterea. Or, cei vinovaţi de insuccesele noastre nu 
suntem noi şi dumneavoastră, tinerii ofiţeri din armată şi din 
marină, care ne aflăm aici. Nici ofiţerii noştri superiori nu sunt 
vinovaţi. Ei nu aveau de unde să ştie despre iminenţa 
războiului. Înainte de toate şi mai mult decât alţii sunt vinovaţi 
generalii şi amiralii. Vina cea mai mare o poartă guvernatorul 
general, acest bastard de sânge împărătesc, care n-a comunicat 
din timp ruperea relaţiilor diplomatice cu Japonia, n-a dispus 
mobilizarea armatei şi flotei, pentru eventualitatea unui atac 
prin surprindere asupra Port-Arthurului. E de vină Stark, 
fiindcă n-a dat dezlegare flotei să ia măsuri de siguranţă, 
printre care şi aşezarea de reţele contra torpilelor, pentru 
apărarea navelor care staţionau în rada interioară; e vinovat 
Stessel, a cărui fortăreață nu este încă gata nici azi; e vinovat şi 
generalul nostru Beliîi, care n-a dat crezare ofiţerilor săi, atunci 
când Straşnikov i-a raportat că flota e atacată. Acum generalii 
şi amiralii se sapă unul pe altul, dau vina unii pe alţii, ticluiesc 
rapoarte pentru Petersburg: Stessel şi ai lui - contra 
marinarilor, iar aceştia - contra comandanților de la uscat. Ei 
asmut armata împotriva marinei; pe soldaţi, contra matrozilor; 
pe noi, ofiţeri din forţele terestre, împotriva voastră, cei din 
marină şi aşa mai de parte. lată de ce, cu prilejul acestei 


104 


discuţii prieteneşti îmi îngădui, cu un pahar de vin bun în 
mână, să judec starea de lucruri creată. Nici la 26 ianuarie, nici 
la 27 şi nici la 29, n-a pierit şi n-a fost rănit vreun general sau 
amiral. Cu ochii mei l-am văzut pe Stessel cum se ascundea ca 
un laş în cazematele de beton de pe Elektriceski Utios, ferindu- 
se de obuzele japoneze. Guvernatorul se adăpostea pe colina 
Zolotaia, tot într-o cazemată solidă. Nu prea se pare că amiralii 
dumneavoastră să fi dat dovezi de mai mult curaj. Cine a avut 
de suferit mai mult ca toţi de pe urma lipsei noastre de 
pregătire? Înainte de toate, şi mai mult ca toţi, a suferit „turma 
cenuşie”, soldaţii şi matrozii care, după credinţa superiorilor de 
ori ce fel, nu există decât pentru a plăti oalele sparte pe pielea 
lor. Matrozii şi soldaţii sunt acei care plătesc toate greşelile 
excelenţelor lor, nătărăii. Deci, daţi-mi voie să nu ridic astăzi 
primul pahar pentru tătucul ţar care stă la Piter, în cea mai 
deplină siguranţă, nici pentru generalii şi amiralii noştri, şi nici 
măcar pentru noi cei de faţă, ci pentru soldaţii şi matrozii 
noştri. Sunt ferm convins că noi, ofiţerii, vom lupta cu succes 
atunci, şi numai atunci când o vom face în strânsă înfrățire cu 
soldaţii noştri, când ofiţerii şi soldaţii vor fi uniţi în luptă. 
Puterea ofiţerilor stă în temeinica lor unire cu matrozii şi cu 
soldaţii. Acela oare nu pricepe acest lucru nu poate fi un bun 
comandant, un bun ofiţer. Aşadar: pentru soldaţii şi matrozii 
noştri, ura! 

— Ura! tunară cei de faţă ca un singur om. 

Răscolit până în adâncul sufletului, Andriuşa Akinfiev îl 
privea pe Boreiko cu drag. 

— Ermi, spune-mi tot ce ştii despre el: cine e acest prieten al 
tău? îl rugă el pe Maleev. 

— Boreiko e un betiv, un cartofor, un mare scandalagiu. 
Pentru nu ştiu ce trăsnăi, a fost trimis din Rusia disciplinar la 
Port-Arthur. Dar, totodată, este unul din cei mai buni artilerişti 
ai fortăreței. Locuieşte pe Elektriceski Utios. E mereu la cuțite 
cu toţi şefii. L-au pedepsit cu arest la comenduire, l-au 
ameninţat că-l vor îndepărta din armată, dar fără prea mult 
efect. În cele din urmă, l-au surghiunit pe Utios, că de acolo nu 
poţi scăpa în oraş când ai chef. 

Vorbele lor fură întrerupte de un nou toast ridicat în numele 


105 


tiraliorilor, de porucikul Endjeevski, un tinerel imberb, cu glas 
gros şi puternic. El îi salută cu căldură pe marinari şi repetă 
urarea de strânsă unire. Şi el fu ovaţionat de asistenţă. 

Pe neaşteptate, Andriuşa luă cuvântul în numele marinarilor. 
Bâlbâindu-se de emotie, vorbi mult şi dezlânat, despre ticăloşii 
de japonezi, despre adoratul suveran, şi-şi încheie cuvântarea 
toastând pentru ţar. Întrucât toastul său avea un caracter 
oficial, asistenţa îl ascultă stând în picioare, însă fără prea 
multă însufleţire. 

— Andriuşa, prieten drag, îi spuse Maleev, ce să mai 
pomenim toată ziua, bună ziua, prin crâşme, numele ţarului. N- 
au decât să se producă la parăzi cu asemenea toasturi generalii 
şi amiralii noştri. 

Jignit, micimanul se învăpăie şi amuţi. 

Convorbirea generală se destrămă. La diferite colţuri ale 
mesei se încinseră controverse gălăgioase: doar Boreiko, 
biruind vacarmul cu glasul său de stentor, propunea să se bea 
în sănătatea unuia sau altuia dintre cei de faţă; la această 
închinare, toată lumea ciocnea paharele şi-şi ocupă apoi din 
nou locurile. 

— Orice s-ar zice, Enisei a pierit eroic, ca şi Variag, dar 
Boiarin s-a dus la fund în chip ruşinos, spunea tare Maleev 
către vecinul său, locotenentul Soimanov de pe Baian. 

— Ba eu nu găsesc nimic eroic în faptul că Stepanov a dat cu 
puitorul lui de mine peste o mină din propriul nostru baraj, 
obiectă Soimanov. Trebuia, sau nu, să cunoască direcţia 
curentului marin din golful Talienvan în acest anotimp? 

— Recunosc că Stepanov a făcut o greşeală. A pierit însă şi 
el, vitejeşte, refuzând să-şi părăsească nava, care se scufunda. 
După mine, aşa trebuie să procedeze un comandant demn, 
replică Maleev. 

— Totuşi, după părerea mea, aici e mai mult prostie decât 
eroism, se înfierbântă Soimanov. În loc să lupte mai departe 
împotriva japonezilor, Stepanov, absolvent al academiei, unul 
din cei mai buni marinari ai noştri, pe care-i numeri pe degete, 
piere aşa, hodoronc-tronc, de dragul unei prejudecăţi învechite, 
împreună cu nava lui. Aveam nevoie de Stepanov la Port- 
Arthur, şi acum doar peştii se mai bucură de el. Nu! Trebuie să 


106 


combatem cu hotărâre aceste tradiţii moştenite din negura 
veacurilor trecute, clocotea Soimanov. 

— Dar despre pieirea lui Boiarin al tău, ce ai de zis? întrebă 
Maleev, adresându-i-se de data asta şi mai familiar. 

— Zic că Saricev e un laş, un ticălos! Şi-a părăsit nava, deşi 
aceasta avea o spărtură neînsemnată. Boiarin s-a menţinut pe 
linia de plutire încă trei zile şi trei nopţi după ce a fost părăsit 
de echipaj. Vremea era excepţional de liniştită, japonezii nu se 
aflau pe aproape, iar nava mai putea fi salvată. Saricev va fi 
tradus înaintea curţii marţiale şi chiar că o merită. 

— Din păcate, Saricev nu este tradus în faţa curţii marţiale, 
ci doar îndepărtat... 

— ...de la comanda unui crucişător dus la fund! zâmbi 
Soimanov. Păcat că nu e printre noi nici unul din cei de pe 
Boiarin, că i-aş fi spus eu o vorbă, să mă ţină minte! 

— Nu prea cred că mai găseşti la Port-Arthur pe careva de pe 
Boiarin. Saricev pleacă la Kronstadt; ceilalţi sunt de asemenea 
transferați fie în Baltica, fie în Marea Neagră, iar unii la 
Vladivostok... 

— „pentru deosebita vitejie de care au dat dovadă, 
scufundându-şi propriul lor crucişător, stărui Soimanov. la 
spune, n-au fost încă decoraţi pentru asemenea ispravă? 

— Spre nenorocul lor, nu se afla prin apropiere nici un 
japonez, zâmbi Maleev. 

— Cu toate acestea, Stark va fi înlăturat, deşi guvernatorul l- 
a luat sub protecţia sa. i 

— E cam dificil să-l protejezi. In două zile de război am 
pierdut: patru nave scufundate, alte trei torpilate şi încă patru 
avariate de artilerie, adică în total unsprezece unități de luptă. 
Şi cine vine în locul lui Stark? 

— Makarov, de la Kronstadt. Se zice că e un om cu mintea 
întreagă, cult şi foarte energic. Poate că va izbuti să trezească 
la viață escadra noastră. g 

— Cine va trăi, va vedea. Inainte de toate, Makarov e 
cunoscut ca un brav amiral. Sunt convins că va fi un adevărat 
comandant de flotă, spuse Maleev cu căldură. 

— Ştii cine se va bucura de sosirea lui Makarov? Tocmai 
Iurasovski al nostru, interveni în discuție Akinfiev. Se cunosc 


107 


mai de mult; poate că o să-i meargă şi lui bine acum. 

— Da, să navighezi de douăzeci de ani şi mai bine, ca să ţi se 
dea comanda unui torpilor! Păi, colegii săi de promoţie sunt de 
mult comandanţi de crucişătoare... 

— Hm, dar de ce e ţinut mereu lurasovski în umbră? întrebă 
Soimanov. 

— E o chestie veche. În tinereţe, i-a venit poftă să se joace 
niţel de-a politica. Ei, şi uite că nici până acum nu i se iartă 
asta. Mai că e socotit un revoluţionar, lămuri Maleev. 

— O fi adevărat? se miră Andriuşa. 

— Bineînţeles că nu. Este pur şi simplu un om drept; pe 
matrozi nu-i bate, nu-i fură, nu îngăduie că superiorii lui să-l 
calce pe picior. D-aia e ţinut în umbră: le stă ca un ghimpe în 
ochi. 

— Da, e negru ca corbul, Viren al nostru* întregi Soimanov. 

— Nu-l pot suferi pe Viren, zise Maleev. Nu mi-ar place să fac 
serviciu pe Baian. E una dintre cele mai bune nave din escadră, 
n-am ce zice. Pe bordul lui e ordine exemplară şi punctualitate 
în serviciu, dar martorii sunt băgaţi în sperieţi, iar ofiţerii 
hărţuiţi mereu. 

— Viren nu bate niciodată; dacă matrozul se face vinovat de 
ceva, e dat în judecată; nici greşelile ofiţerilor nu le iartă, 
interveni Soimanov, în apărarea comandantului său. 

— Lasă că matrozii sunt trimişi în judecată pentru orice fleac. 
D-aia nu ţin la Viren şi se tem de el; de altfel nici la careul 
ofiţerilor nu prea e văzut cu ochi buni. 

— Vrei să spui că e mai bine pe Novik, la Essen? 

— Orice marinar care îşi iubeşte meseria socoteşte drept o 
onoare să facă serviciu pe Novik; aceea este o adevărată navă- 
şcoală pentru ofiţeri şi matrozi. E drept că la uscat matrozii de 
pe Novik sunt cei mai mari zurbagii şi nici domnii ofiţeri, odată 
la uscat, nu excelează prin cuminţenie. 

— Echipajul lui e o adunătură strânsă din toată escadra. Te şi 
miri cum poate Essen să-i ţină în frâu. 

— Totuşi, în luptă n-ai să vezi un comandant mai cutezător şi 
mai viteaz ca Essen. În angajări, în misiunile de recunoaştere, 
el e totdeauna în frunte. 


39 Joc de cuvinte între Viren şi voron - corb, în |. rusă (n. t.). 


108 


Convorbirea lor fu întreruptă de Boreiko: 

— Prieteni, ce-ar fi să-i zicem un cântec rusesc, aşa, din 
inimă? propuse el. 

— Să cântăm; hai, Ermi, dă tonul! se auziră câteva glasuri. 

— Îndată; ce cântam? 

— Pentru început să fie unul de veşnică pomenire, în 
amintirea celor căzuţi, marinari ori tereştri. 

Maleev intonă cu glas răsunător de bariton: 


Prieteni, într-un glas să pomenim 
Eroii dragi, ce dintre noi sunt duşi, 
Si-n rugăciune azi să ne unim 

Cu toții, sufletele tari, de ruşi! 


Melodia gravă, tristă, îi făcu pe toţi să se pătrundă de mai 
multă seriozitate şi să se întoarcă cu gândul la războiul care 
continua. După ce cântecul se sfârşi, păstrară câteva clipe de 
tăcere. 

— Hei, flăcăi, falnici voinici, de ce oare staţi mâhniţi, de ce 
nu vă veseliţi? întrebă Boreiko. Hai să vă zic şi eu unul mai 
voios! şi începu: „Pe Volga-i o stâncă...” Vocea lui de bas, 
puternică şi totodată plăcută, se revărsa în toată încăperea; 
părea că melodia pogora de undeva de sus. 

Boreiko se dispuse şi mai cânta câteva cântece. 

— Şi acum hai să-ncingem un joc, strigă el. Cine trece la 
pian? 

Andriuşa se grăbi să se aşeze la pianul de pe estradă. 

— Zi-i o rusească! 

Andriuşa, se execută. 

— Zi-i mai cu foc, ce cânţi ca la înmormântare! îi strigă 
Boreiko, şi deodată, când ritmul deveni mai vioi, şuieră 
voiniceşte şi începu să joace. Juca pătimaş, aşa cum şi cânta. 
Tocurile îi răpăiau îndrăcit; se lăsa pe vine, executând figurile 
fulgerător de iute sau zguduia parchetul sub picioare, ori sărea 
ca o minge până aproape de tavan, pentru ca îndată după aceea 
să treacă la mişcări domoale, fără zgomot. 

— Ori joacă, ori la loc comanda, al naibii! comentau 
marinării, entuziasmați. 


109 


Ruseasca fu urmată de un hopak. După câteva clipe, toată 
sala se umplu de dănţuitori. 

Curând li se făcu foame tuturor; traseră la loc mesele, şi 
vinul începu să curgă gârlă. 


Trenul sosi la Port-Arthur în zori. Ziua făgăduia să fie 
posomorâtă, cenuşie, rece. Pasagerii se grăbiră să coboare pe 
peron, urmaţi de o ceată de culii, care le cărau geamantanele şi 
pachetele. 

Printre cei sosiți se afla şi un praporşcik de artilerie, înalt, cu 
o uriaşă cuşmă manciuriană. După mantaua lui cenuşie, nou- 
nouţă, după nasturii şi epoleţii lucitori, se putea ghici că 
îmbrăcase de curând uniforma de ofiţer şi că, pesemne, îl mai 
incomoda: se împiedica mereu în pinteni şi de fiecare dată 
drăcuia de zor. Chipul lui tânăr, rumen, se roşea şi mai mult, 
iar ochii cenuşii scăpărau înciudaţi sub sprâncenele stufoase. 

Lăsându-i pe ceilalţi pasageri să treacă înainte, ofiţerul îşi 
luă valiza-pat de campanie, cea din urmă realizare a tehnicii de 
atunci în materie de cazarmament şi ieşi în piaţa din faţa gării. 
Nu văzu pe aproape nici birjari, nici ricşe. Era silit să meargă în 
oraş pe jos, urmat de culiul chinez, care îi ducea bagajul. 

Il miră pustietatea străzilor şi tăcerea care domnea. Nu se 
zărea aproape nici un trecător; doar patrulele militare tropăiau 
pe caldarâm. Magazinele cu uşile bătute în scânduri, cu 
ferestrele fără geamuri, gardurile dărâmate şi câinii fără 
stăpân prin ogrăzile pustii, aminteau de război, de ruină, de 
refugierea locuitorilor. Abia o săptămână trecuse de la 
izbucnirea războiului, dar oraşul portuar, animat şi cu o 
populaţie deasă, părea cu desăvârşire mort. 

După ce străbătu o bună bucată de drum pe cheu, 
praporşcikul îşi dădu seama că nu ştia nici măcar încotro s-o ia. 
Era prea devreme să se prezinte la post, iar cât priveşte 
hotelurile, fusese informat că aşa ceva nu există la Port-Arthur. 
Dar iată că pe stradă se ivi o trăsurică, o ricşă trasă de un 
chinez, având ca pasager un ofiţer de artilerie care şedea 
măreț. Praporşcikul îşi îngădui să-l oprească. 

— Domnule porucik, permiteţi să vă întreb: unde se află 
Comandamentul artileriei de fortificaţii din Kvantung? 


110 


Porucikul care moţăia tresări şi-l cercetă cu privirea. 

— Ai fost repartizat la noi, la artilerie? întrebă el în loc de 
răspuns. 

— Da, la artileria de fortificaţii. 

— Deci, la noi. Îmi dai voie: Boreiko. Te duc acolo îndată. 
Pune-ţi bagajele la picioare şi urcă-te aici, lângă mine. 

— Zvonariov, se prezentă praporşcikul. Zău, nu-s obişnuit să 
folosesc la aşa ceva oamenii: suntem doi, plus bagajele, urmă 
el, stânjenit. N-o să ne poată duce. 

— Aş! las'că ăştia cară şi alte poveri mai grele! răspunse 
Boreiko. Hei, manza“ dă-i drumul! 

Culiul lui Zvonariov puse bagajele în trăsurică şi se înhămă 
lângă celălalt; amândoi chinezii o luară la goană pe caldarâmul 
plin de hârtoape. 

— De unde vii? întrebă Boreiko. 

— Din Cita; am fost mobilizat, răspunse praporşcikul, privind 
cu interes făptura monumentală a interlocutorului său. 

— Aşadar, nici n-ai avut când să te familiarizezi acolo şi iată- 
te la noi, la Arthur. Aici, însă, pare-mi-se că ai să zăboveşti ceva 
mai mult. Războiul abia a început, şi n-o să se sfârşească 
repede. 

— Spuneti-mi, vă rog: de ce artileria din Port-Arthur se 
numeşte „din Kvantung”? întrebă Zvonariov. 

— Port-Arthur este aşezat la capătul de sud al peninsulei 
Kvantung. Şi întrucât se plănuieşte amplasarea unor baterii de 
coastă, în afară de Arthur, adică în oraşul Dalni, pe istmul 
Kindjou şi în alte puncte, Comandamentul artileriei nu se 
numeşte „al Port-Arthurului”, ci „din Kvantung”, îl lămuri 
Boreiko. 

— Nu e tocmai vesel la dumneavoastră aici, la Port-Arthur! 

— Da, nu e prea grozav... 

În timp ce ei conversau astfel, cei doi chinezi străbăteau în 
fugă tot cheul şi un mic bulevard cu o vegetaţie sărăcăcioasă, 
dispus în terase şi poreclit Ftajera, şi ajunseră în dreptul 
docurilor, unde se afla o navă mare de război cu o spărtură 
exact deasupra liniei de plutire. Prin ea puteai vedea doi-trei 
muncitori chinezi, mişcându-se domol înăuntru. Pe punte 


+0 'Tăran chinez (n. t.). 


111 


zăceau în neorânduială tot felul de lucruri, scări turtite, cârpe 
şi gunoaie. Nu zăreai pe nicăieri nici matrozi, nici ofiţeri. 

Zvonariov citi numele navei pe pupa ei: Pallada, vopsit în 
bronz cu litere slavone. Ceva mai departe de țărm se zărea un 
cuirasat masiv, cu tunuri de 12 țoli în turele, la prova şi la 
pupa. După fotografiile pe care le văzuse cândva, praporşcikul 
recunoscu cuirasatul fesarevici. Nu se zărea ţipenie de om pe 
bordul lui. 

— După cum se vede, aici lumea nu prea se omoară muncind, 
observă Zvonariov, dându-și în vileag impresiile. 

— Da, încă nu şi-au dat drumul marinarii noştri. Sunt mai 
bucuroşi să tragă la măsea, întru odihna sufletelor celor duşi în 
fundul mării; de aceea n-au timp şi pentru navele lor. Şi-au 
debarcat echipajele, au predat navele în grija comandantului 
militar al portului, şi acum îşi fac veacul prin cabarete sau 
restaurante. Dar ce să mai vorbim de marinari! Uite, Arthurul e 
de şase ani al nostru, şi totuşi până azi nu ne-am învrednicit să 
ridicăm pe uscat măcar o singură fortificaţie ca lumea. Aici 
viaţa merge într-un ritm propriu, „arthurian”. Cine ştie? Poate 
c-o să ne facă războiul ceva mai sprinteni, răspunse Boreiko. 

— Cum asta? Dă-o dracului de treabă! se revoltă Zvonariov. 
E curată trădare să se lucreze într-un asemenea ritm în timpul 
războiului! 

— Nu; nu e trădare. Este doar lăsarea pe tânjeala, atât de 
obişnuită la noi. Pur şi simplu, oamenii nu-s deprinşi să lucreze 
în ritm viu. 

Trecând de docuri, ricşele porniră în goană de-a lungul 
poalelor colinei Zolotaia. Acolo, la drum, se aflau vreo douăzeci 
de clădiri de cărămidă, tip cazarmă, împrejmuite cu un jalnic 
simulacru de grădiniţe. 

— Uite, acesta e orăşelul nostru, al artileriştilor, lămuri 
Boreiko. Aici sunt depozitele, atelierele şi comandamentul. Tot 
aici stă şi comandantul nostru, generalul Belii. Trebuie să te 
prezinţi la el. Mai întâi, anunţă-te la aghiotant. Te conduce el la 
general, îl instrui porucikul. 

Chinezii se opriră în faţa unei clădiri pe care, deasupra 
intrării, se afla o inscripţie: „Comandamentul artileriei de 
fortificaţii Kvantung”. 


112 


Zvonariov cobori din trăsurica şubredă şi-i mulţumi lui 
Boreiko pentru amabilitate. 

Din clădire ieşi un furier şi-l ajută să-şi ducă bagajele 
înăuntru; apoi, îl conduse într-un birou şi-l rugă să aştepte, căci 
urma să vină îndată aghiotantul, porucikul luniţki. 

Ca să-şi treacă timpul, Zvonariov începu să cerceteze 
schemele şi hărţile cu dispozitivul bateriilor din Port-Arthur, 
atârnate pe perete. Câteva nume, pe care le cunoştea din ziare: 
Liaoteşan, Belii Volk, peninsula Tigrovii, culmea Zolotaia şi 
vestitul Elektriceski Utios, a cărui baterie, dacă dădeai crezare 
comunicatelor oficiale, ar fi scufundat cam jumătate din navele 
japoneze; acestea însă se renăşteau mereu din propria cenuşă, 
apărând iarăşi în comunicatele următoare. 

— Actele, vă rog, înălţimea voastră: trebuie să raportez 
domnului aghiotant îndată ce va veni, spuse furierul, intrând în 
cameră şi întrerupând firul gândurilor lui Zvonariov. 

În odaia alăturată se auziră paşi, şi în cabinet intră un 
porucik, cu eghileţi de aghiotant şi cu aer de filfizon. 

— Permiteţi să mă prezint: praporşcik Zvonariov, repartizat 
la dumneavoastră, în artilerie. 

Iunițki ridică sprâncenele, mirat, şi vorbi cu răceală: 

— Domnule praporşcik, te rog să raportezi reglementar: cu 
călcâiele lipite, cu mâinile la vipuşcă, şi capul mai sus. 

— Vă bateţi joc de mine? se indignă Zvonariov. Credeţi că 
vorbiţi unui băieţandru? Sunteţi prea tânăr, domnule porucik, 
ca să-mi faceţi observaţie mie, unui inginer! 

Iunițki îl privea uluit: 

— E nemaipomenit! Am să raportez imediat excelenţei sale! 
strigă el ieşind val-vârtej pe uşă. 

După un sfert de ceas Zvonariov fu poftit la general. 

Împotriva aşteptărilor, Belii îi făcu o primire simplă şi 
prietenoasă. Când Zvonariov începu să raporteze, el îl 
întrerupse, strângându-i mâna, şi-l invită să se aşeze într-un 
fotoliu, în faţa lui, netezindu-şi mustăţile lungi de cazac, uşor 
ninse de promoroaca anilor. 

— Eşti din artileria de câmp? întrebă el. 

— Mi-am făcut stagiul la brigada 3 de Gardă şi la brigada de 
grenadieri Varşovia. Sunt repartizat la dumneavoastră, în 


113 


bateria de contraasalt, raportă Zvonariov. 

— Deocamdată, nu există; ne pregătim doar s-o organizăm şi 
nu se ştie dacă acest lucru va fi făcut cândva, răspunse 
generalul. 

În clipa aceea, în cabinet intră Tahatelov, gâfâind ca 
întotdeauna şi ştergându-şi de zor fruntea de sudoare. 

— Uf, ce cald mi-e! Am onoarea să vă salut, excelenţă, rosti 
el. 

— Aşa, vii tocmai la timp, dragă, îl întâmpină Belii, prietenos. 
Ia să chibzuim unde să-l dăm pe noul nostru ofiţer. Provine din 
artileria de câmp, are studii de inginer mecanic, e mobilizat şi 
repartizat la noi. 

— Nu ne trebuie ingineri. Avem nevoie de artilerişti. La 
tunurile de coastă, te pricepi? 

— Nu am nici o idee. 

— Vai, vai! Doar eşti inginer mecanic. Tunul e tot o maşină. O 
să te lămureşti numaidecât cum funcţionează. Excelenţă, avem 
nevoie de un tehnician la Elektriceski Utios. Să pună la punct 
proiectorul, să repare motorul „Routiere”, să modifice afetele, 
pentru a putea mânui tunurile la unghiuri de tragere mai mari. 
Gobiato nu poate să facă singur faţă, are nevoie de un ajutor. 
Du-te la Utios. E cea mai războinică baterie a noastră; trage zi 
şi noapte! spuse colonelul, bătându-l pe umăr. 

— De acord! Eşti repartizat la Utios. Pleacă chiar astăzi; pe 
deasupra vei fi şi mai departe de aghiotantul meu; mi se pare 
că nu vă potriviţi la caracter, zâmbi Beli. lar acum, domnilor, 
poftiţi la mine să luăm micul dejun, îi invită el amabil pe ofiţeri. 

Locuinţa lui Belii se afla lângă Comandamentul artileriei, 
într-o frumoasă casă de cărămidă, cu etaj, situată pe chei, 
aproape de ieşirea în rada exterioară. 

Soţia şi cele două fete ale lui Belîi îl întâmpinară cu căldură 
pe Zvonariov, copleşindu-l cu întrebări despre Cita, despre felul 
în care călătorise şi despre familia lui. 

La masă praporşcikul fu aşezat lângă Varia, mezina lui Belii, 
o fată zglobie; luniţki, socotit de-ai casei, luă loc alături de 
Katia, cealaltă fiică a generalului, iar Tahatelov, lângă doamna 
gazdă. 

— Ei, acum şi-a găsit şi Varia un cavaler! o tachină Tahatelov 


114 


pe mezină. Era logodnica mea, şi acum uite, m-a trădat. 

— Nu-i câtuşi de puţin adevărat! răspunse Varia, cu multă 
vioiciune. Dumneavoastră m-aţi trădat mai întâi şi eu n-am vrut 
să vă rămân îndatorată! 

După dejun, veni trăsura să-l ia pe Zvonariov. 

— Să ştii că pe Utios e îngrozitor, îl preveni Varia. Japonezii 
trag în special într-acolo. Adăposteşte-te cu grijă când 
bombardează. 

— Dar dumneavoastră, de ce nu vă refugiaţi, de ce nu plecaţi 
din Port-Arthur? întrebă Zvonariov. Nu vă e frică aici? 

— Noi cazacele nu trebuie să ne temem de război, răspunse 
fata. Bunica mea a făcut cu bunicul toată campania de la 
Sevastopol. Acolo s-a născut tata. Mama a trecut Balcanii 
împreună cu tata, în războiul ruso-turc, iar acum, eu stau la 
Port-Arthur. Poate că nu ne-or dărâma coliba japonezii. 

În clipa când Zvonariov se urca în trăsură, se apropie de el 
Gobiato care pleca la Zolotaia. 

— Dumneata eşti praporşcikul care mi-a fost repartizat ca 
ajutor? întrebă el. 

— Dacă dumneavoastră sunteţi căpitanul Gobiato... 

— Eu sunt; perfect! În drum o să discutăm despre treburile 
care ne interesează. Pe Utios, avem de lucru berechet. 
Comandantul Jukovski nu-i om rău, e un artilerist excelent, dar 
cam molâu. În schimb, e acolo un porucik, Boreiko: nu ştie de 
nimeni şi de nimic - e-n stare să-i facă pe oameni să se dea 
tumba în faţa lui. Dacă ai să te pricepi cum să-l iei, ai scăpat; 
dacă nu, mai bine fugi cât vezi cu ochii. Ei, şi mai e acolo o 
comoară, unul din Gardă, ştabs-căpitanul Cij. Ăsta e şi mai şi, 
dar din alt punct de vedere: regulamentul întruchipat! E tipicar 
şi, în genere, un tip cum nu se poate mai dezagreabil. El şi cu 
Boreiko se compensează oarecum. La noi trebuie să faci şi 
diplomaţie şi inginerie, îl povăţuia Gobiato pe praporşcik. Şi 
acum, ia priveşte Arthurul nostru: ai prilejul să-l admiri, adăugă 
căpitanul, arătând cu mâna priveliştea din faţa lor. 

Zvonariov se uită cu interes. Spre dreapta, se întindea 
Oraşul-Vechi, care, de departe, părea o aglomerare de case în 
stil european şi de fanze“! chinezeşti. Dincolo de rada 


41 Colibe, sau căsuțe (n. t.). 


115 


interioară, în care staţiona escadra, se zărea Oraşul-Nou, 
european, cu străzi largi, trasate sistematic, după plan. Ceva 
mai la stânga, se înălţau colinele Liaoteşan şi Tigrovka; drept în 
vale, promontoriul Tigrovii Hvost, lunguieţ şi îngust, cu câteva 
căsuțe, cu docuri mici şi cu şantierele Noiouck alături de o 
redută scundă cu tunuri de nouă toli. În apropiere se afla un 
cuirasat la ancoră, eşuat cu pupa la malul puţin adânc al 
canalului şi cu prova mult afundată. 

— E Retvizan, explică Gobiato. A rămas acolo din douăzeci şi 
şase ianuarie. Marinarii nu izbutesc deloc să-l scoată de pe 
uscat şi să-l aducă în port. 

După ce admiră câteva clipe din reduta de pe colina Zolotaia, 
vasta panoramă a Port-Arthurului, ca şi escadra ce staţiona în 
golf, fumegând melancolic şi paşnic spre cer, Zvonariov vru să- 
şi vadă de drum şi-l salută pe Gobiato. 

— O să-ţi explic mâine la faţa locului, cu de-amănuntul, care 
va fi misiunea dumitale. Deocamdată, toate cele bune. Salută-l 
pe Boreiko. E cam sucit, dar nu-i băiat rău. 

— Pare-mi-se că tocmai el m-a adus de la gară. 

— Era beat, ori numai afumat? 

— Cam mirosea a vodcă. 

— Ei, dacă era băut de dimineaţă, să ştii că numai el a fost, şi 
nimeni altul, zâmbi Gobiato, luându-şi rămas bun de la 
Zvonariov. 

Trecând dincolo de colina Zolotaia, trăsura cobori repede la 
vale, spre Utios. Încă de departe Zvonariov zări un promontoriu 
înaintând în mare, şi pe el o fortificaţie. 

După un sfert de ceas trăsura se opri în dreptul locuinţei lui 
Jukovski. 

Jukovski şi Boreiko făcură noului sosit o primire amicală şi-l 
poftiră îndată să ia masa cu ei. 

— Vodcă bei? îl întrebă Boreiko. 

— Mă cam feresc să beau. Pe deasupra, am şi luat o gustare 
la general. 

— Păcat. Fără vodcă, la Arthur, viaţa n-are nici un haz! Azi, 
cu prilejul sosirii dumitale, se cuvine să tragem o duşcă mai 
mult! Rostind aceste cuvinte, Boreiko goli două pahare de 
vodcă, unul după altul, icnind din rărunchi. 


116 


— Nu ţi se pare că e destul, Boris Dmitrievici? îl dojeni 
Jukovski. 

— În sănătatea dumitale... iartă-mă, nu-ţi cunosc exact 
numele, rosti Boreiko. 

— Serghei Vladimirovici, răspunse Zvonariov, cu paharul în 
mâna întinsă. Pentru buna noastră colaborare! 

— Bine zis! Să ştii, că mi-ai plăcut îndată, chiar de când te- 
am întâlnit pe cheu, şi în privinţa oamenilor, pe mine nu mă 
înşeală ochiul, glăsui porucikul. 

— Cred că nu sunt cu mult mai tânăr decât dumneata, Boris 
Dmitrievici, zâmbi Zvonariov. Nu de mult am absolvit Institutul 
şi mi-am luat diploma de inginer. 

— Va să zică, eşti inginer! E foarte plăcut să faci serviciul 
împreună cu oameni instruiți! se bucură Jukovski. 

— Eu îmi închipuiam că dumneata, ca şi o anumită persoană 
de la noi, ai nimerit aici din Gardă, spuse şi Boreiko, cu glas 
gros. Îmi pare foarte bine, că m-am înşelat. Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi trei. 

— Cu alte cuvinte, sunt cu patru ani mai bătrân ca dumneata, 
încheie porucikul, cu un suspin. 

După prânz, Boreiko îl conduse pe Zvonariov la baterie. 
Praporşcikul privea cu mult interes vestitul Elektriceski Utios a 
cărui faimă se şi răspândise în lung şi-n lat. Acolo, totul era 
simplu, obişnuit; nimic nu vorbea de lupta eroică ce încununase 
bateria de glorie. Zvonariov se aştepta să vadă nişte viteji 
falnici, cu pieptul scos înainte, cu chipiurile puse pe-o ureche, 
să audă cuvântări pline de patos. În loc de acestea, dădu cu 
ochii de nişte ostaşi cu mantale jerpelite, trebăluind încoace şi 
încolo. Salutau agale, fără nimic marţial în mişcări, departe de 
a părea nişte eroi legendari, aşa cum erau înfăţişaţi în 
comunicatele oficiale. 

— Băgaţi de seamă, băieţi, să-l ajutaţi pe domnul praporşcik; 
mai ales, voi, feuerwerkerii. E nou venit, n-a mirosit încă praful 
de puşcă şi nu se prea pricepe la tunuri, fu prezentarea cam 
originală a lui Zvonariov făcută de Boreiko, în faţa ostaşilor. 

Praporşcikul se ruşină de o asemenea caracterizare, dar 
Boreiko, dându-şi seama de aceasta, adăugă fără răutate: 

— Nu-i nimic mai urât, decât să pretinzi că ştii totul şi că te 


117 


pricepi la toate, când, de fapt, nu ştii nimic şi nu te pricepi la 
nimic. Trebuie să câştigi încrederea ostaşilor. Ai noştri luptă ca 
diavolii când au încredere în comandantul lor. Dar când n-au 
încredere în comandant, ca, de pildă, într-un anumit crăcănel 
din Gardă, ei, atunci n-ai cum s-o scoţi la capăt cu ei! A, uite şi 
comoara de care-ţi vorbeam, mormăi Boreiko, făcând cu ochiul 
spre Cij care se apropia de ei. 

— Alexandr Alexandrovici, îmi permiteţi: praporu/? nostru 
cel nou, spuse el, prezentându-l pe Zvonariov lui Cij. 

Praporşcikul îşi rosti numele. 

Chipul palid al lui Cij pe care excesele lăsaseră urme, chipul 
acela cu ochi tulburi, cenuşii, şi cu mustăţile răsucite cu grijă în 
sus, se învăpăie. Işi duse mâna la vizieră şi spuse răstit, 
piţigăiat: 

— Domnule praporşcik, când te prezinţi unui superior, dă-ţi 
osteneala s-o faci reglementar. Ţinuta trebuie să fie la fel. Prin 
toată înfăţişarea dumitale eşti dator să fii o pildă vie pentru 
ostaşi. Şi fără să-i întindă lui Zvonariov mâna, Cij îşi văzu de 
drum. 

— Ce-i cu dumnealui? Nu cumva a scăpat din ospiciu? îl 
întrebă praporşcikul pe Boreiko. 

— Mai rău: a fost mutat aici din Gardă, fiindcă trişa la cărţi. 
Când e linişte, se umflă în pene ca un curcan; dar cum apar 
japonezii, îndată îl vezi curcă plouată. Nu-l lua în serios; o să 
vorbesc cu comandantul. 

După ce vizită bateria, Zvonariov se întoarse la Jukovski, care 
îi cedă amabil una din odăile locuinţei sale, acum parcă pustie, 
de la plecarea soţiei. 

— Te rog să scuzi grosolănia lui Cij, îi spuse acesta. Am să 
vorbesc cu el mâine. Acum te sfătuiesc să te culci: de obicei la 
noi e linişte ziua; în schimb noaptea ne ciocănim mereu cu 
japonezii. Când o să te obişnuieşti cu viaţa noastră, o să faci şi 
de serviciu pe baterie. Deocamdată îţi urez să te odihneşti bine 
după oboseala drumului. 


42 Poreclă dată celor cu gradul de praporşcik (n. t.). 


118 


Capitolul IV 


_ Trecuseră vreo zece zile de la sosirea lui Zvonariov la Arthur. 
Încetul cu încetul se familiarizase cu viaţa de pe Elektriceski 
Utios. 

Dimineaţa, în jurul orei opt, dacă noaptea trecuse în linişte, 
praporşcikul se ducea împreună cu Jukovski să inspecteze 
bateria. Jukovski cerceta zilnic toate ungherele ca un gospodar 
grijuliu, cunoscând tot ce privea viaţa companiei. 

Ostaşii companiei făceau în fiecare zi instrucţie la tunuri, sub 
supravegherea lui Boreiko. Energic, însufleţit ca în toate 
acţiunile sale, îi învăţa cele mai simple procedee de încărcare şi 
de ochire, aplicând şi inovaţii personale. 

— Nikolai Vasilievici, îi strigă el lui Jukovski de departe: trag 
foc după foc în două minute şi zece secunde, în loc de cinci 
minute, cum scrie în regulament. Se poate chiar şi mai repede. 
Secţia lui Rodionov a izbutit să tragă la interval de un minut şi 
cinci secunde. Cred că voi ajunge la un minut şi treizeci de 
secunde cu toată bateria. Vom avea o baterie cu tir rapid, 
Nikolai Vasilievici. O să ne luăm la întrecere cu marinarii, deşi 
la ei tirul se declanşează automat, electric, iar la noi, manual. 

Boreiko radia, soldaţii erau roşii şi asudaţi de alergătură dar 
se bucurau şi ei. 

— Dumneata, Boris Dmitrievici, ai un fel propriu de a te 
înflăcăra singur şi de a-ţi antrena şi oamenii, îl lăudă Jukovski. 

— Tare mult iubesc artileria! Credeţi-mă: uneori mă trezesc 
noaptea şi mă tot gândesc: nu cumva s-ar mai putea 
perfecționa ceva în baterie?! De altfel şi ostaşii îmi vin în 
ajutor; deunăzi s-au gândit la un procedeu de ochire, separat, 
în înălţime şi în direcţie. Ochitorul ia numai direcţia 
obiectivului, iar unghiul de tragere se citeşte pe cadranul 
montat pe suportul pivotului. Tot acolo se află şi arcurile 
readucătoare şi frânele de recul; adevărat că sunt la îndemână, 
dar uneori, ascund obiectivul pentru ochitor. Am de gând să 
prind de pivot, cu şuruburi, un braţ de fier, care să aibă la 
capăt un suport pentru cadran. În cazul acesta, braţul va urma 


119 


mişcările piesei, căreia i se va putea da unghiul de tragere 
necesar. Oamenii vor sta jos, adăpostiţi după parapet. Uite aşa, 
cu mic cu mare, ne tot frământam mintea... 

Soldaţii discutau cu aprindere felurite propuneri tinzând la 
perfecţionarea metodelor de ochire. Boreiko asculta cu atenţie 
orice părere. 

— E un om de aur, dar bea prea mult. Când se îmbată, face 
scandal, nu te mai poţi înţelege cu el, spuse Jukovski vorbind 
despre Boreiko. 

De la baterie coborâră la centrala electrică. Aici era stăpân 
bătrânul maistru Lebiodkin care, înainte de mobilizare, fusese 
ungător la centrala electrică a unei uzine din Ural. La Arthur 
urmase cursurile de electromecanici pentru unităţile de 
proiectoare şi fusese repartizat pe Utios. Avea sub ordine doi 
ostaşi tineri, care în viaţa civilă lucraseră pe nişte moşii ca 
mecanici la batozele cu aburi. Ostaşii nu-şi luau ochii de la mai 
marele lor, care ba îi lăuda, ba îi mângâia cu scatoalce şi cu 
ghionturi, dacă greşeau cu ceva. 

Indată după sosirea lui Zvonariov, Jukovski îl numi 
comandant al postului de proiectare. Lebiodkin îşi primi noul 
superior cu ostilitate şi, „ca să-l pună la încercare”, începu prin 
a deregla motorul. 

Praporşcikul puse la punct, cu multă trudă, şi distributorii şi 
lagărele care aveau bătaie, până ce observă că toate hibele 
înlăturate în ajun reapăreau a doua zi ca din senin. Zvonariov 
avu cu Lebiodkin o discuţie scurtă, dar limpede, şi ca urmare 
prestigiul lui se afirmă la postul de proiectare. 

De la centrala electrică, Jukovski trecea pe la bucătărie şi-l 
lua întotdeauna pe Zvonariov cu el. De obicei, dimineaţa 
trebăluia pe acolo feldwebelul Nazarenko, supraveghind 
calitatea hranei şi distribuirea cantităților reglementare de 
pâine, carne, crupe, foi de dafin. Oficial, aprovizionarea 
companiei făcea parte din atribuţiunile lui Cij. El socotea însă 
mai prejos de demnitatea lui să-şi bată capul cu aşa ceva şi 
lăsase această sarcină în întregime pe seama lui Nazarenko. 
Zvonariov afla cu uimire că varza acră se aducea la Arthur de la 
Vladivostok, fiind distribuită cu multă zgârcenie, că hrişca 
fiartă se dădea oamenilor doar de sărbători, ca ceva de lux, iar 


120 


în zilele de lucru mâncau de obicei orez, care nu le plăcea 
deloc. Peşte se gătea doar de postul mare. 

— Bine, dar marea e la un pas, spuse mirat Zvonariov. De ce 
nu puneţi ostaşii să pescuiască? S-ar putea hrăni pe săturate cu 
peşte proaspăt, nu cu carnea sărată şi aproape stricată pe care 
le-o dă intendenta. 

— N-avem nici bărci, nici năvoade. Şi, pe urmă, nu ştii ce 
peşte poţi prinde aici. Uneori cumpărăm de la chinezi, dar nu 
ne-am gândit să pescuim cu mâna noastră, răspunse Jukovski, 
cam evaziv. 

— Mai curând, n-a prea fost nimeni dispus să se ocupe cu aşa 
ceva. Dacă s-ar fi apucat Boreiko de treaba asta, cred că ar fi 
mers strună, răspunse Zvonariov. 

— Dacă se apucă porucikul de ceva, e sigur că iese la un fel: 
ori face treabă, ori e jale mare; numai că până-l urneşti e greu, 
spuse Nazarenko. 

Jukovski, Boreiko şi Zvonariov luau masa împreună. Cij 
mânca singur, la el. Chiar din prima zi raporturile dintre 
Zvonariov şi Cij luaseră un caracter pur oficial. La început, 
Jukovski încercase să atenueze încordarea dintre ei, dar mai 
apoi renunţase, sperând că vremea va rezolva acea chestiune 
delicată. 

Intr-una din zile, gornistul bateriei sună alarma. Echipându- 
se din mers, praporşcikul alergă la piese. Secţia de serviciu, 
sub comanda lui Cij, pregătea tunurile pentru tragere. 

Dinspre mare mugi glasul cunoscut al tunurilor cuirasatului 
Retvizan; undeva spre stânga, şuierând şi vâjâind, trecură în 
zbor peste baterie către oraş, primele obuze japoneze. Îndată 
ce se ivi Jukovski, Cij care se foise câteva clipe pe lângă postul 
telemetrului, dispăru într-o cazemată. Cu cronometrul în mână, 
Boreiko înjura pe careva, nemulţumit de încetineala ochirii. 

Toate acestea îi erau acum cunoscute lui Zvonariov; el îşi 
ocupă locul obişnuit între cele două tunuri de la flancul stâng. 
Tot acolo, nu departe de el, se postă Rodionov, grăbindu-se să- 
şi scrie în carnet înălţătorul şi direcţia. 

Deodată, un obuz japonez, pesemne ricoşat, se sparse cu o 
bubuitură asurzitoare deasupra bateriei, împroşcând totul în 
jur cu o puzderie de schije. Un geam făcut ţăndări zăngăni 


121 


undeva; jos, Şarik scheuna lângă bucătărie; găinile alergau prin 
curte, cotcodăcind speriate. 

Cu capul gol şi îmbrăcată sumar, Şurka ţâşni în curte şi se 
repezi să strângă rufele întinse la uscat. 

— Ptiu, trăsni-l-ar! ocări Rodionov privind grindina de schije. 

Peste baterie plutea un miros înecăcios şi respingător de 
melinită. 

— Să ştii că s-a slobozit amiralul 'Togo! glumi un ostaş. 

O nouă rafală de obuze japoneze îi sili pe soldaţi să se 
adăpostească prin firide şi beciuri. 

Tirul nu dură mult; bateria n-avu timp să tragă drept răspuns 
decât vreo cinci-şase salve şi japonezii se retraseră în larg. 

Jukovski cobori calm de pe parapet, schimbând impresii cu 
Boreiko. 

— Totuşi bateria n-a tras astăzi salve la intervale mai mici de 
trei minute, se frământa porucikul. Secţia a doua, a lui Lepiohin 
se mişcă tare încet, lua-l-ar naiba! Las-că mâine îi bag eu în 
viteză. 

— Ei, nu e rău nici trei minute pentru o salvă, îl consolă 
Jukovski. 

Cij, care între timp ieşise din cazemată, privea cu binoclul 
după japonezii care făcuseră cale întoarsă. 

— Ciudat om mai eşti, Alexandr Alexandrovici! îl luă peste 
picior Boreiko, cu viclenie. Să fii şi dumneata curios măcar o 
dată să-l vezi pe Togo, atunci când vine mai aproape de noi. 

— Eu nu-s dintre cei curioşi, răspunse Cij, căutând să scape 
prin glumă. 

— La drept vorbind: ce tot cauţi în cazemată, în timpul 
luptei? îl întrebă deodată, fără ocol, Jukovski. 

— Număr proiectilele, răspunse Cij fără să clipească. Şi apoi 
de atâtea bubuituri îmi plesneşte capul: nu mai sunt om după 
aceea o zi întreagă. 

— Ai putea să-ţi astupi urechile cu vată; hm, ştii, oricum, nu 
se cuvine ca un ofiţer să stea în cazemată, îl mustră Jukovski. 
Uită-te la praporşcik: nu se ascunde, umblă prin baterie. 

— Praporşcikul nu e un exemplu pentru mine, mormăi Cij. 

— Uite, te rog ca de acum înainte în timpul luptei să nu mai 
stai în cazemată, ci să fii prezent la secţia dumitale, aşa cum se 


122 


cuvine, încheie Jukovski, pe un ton mai aspru. 

— Am înţeles, domnule căpitan! răspunse Cij luând poziţia de 
drepţi. 

Soldaţii o întinseră în gloată veselă la vale, spre cazărmi, 
trăgându-şi în glumă ghionturi şi scatoalce după ceafă. Zaiaţ 
sări din goană pe umerii unui ochitor şi, călare pe el, strigă 
imitându-l pe Boreiko: 

— Baterie, ascultă comandă la mine! Ochire directă în noada 
amiralului japonez Togov! 

— I-auzi, al dracului pezevenghi! râdea Boreiko fără să se 
supere. 

— Am fost informat că îndată ce va înnopta, torpiloarele 
noastre vor ieşi în larg, într-o misiune de recunoaştere. Să nu 
deschizi foc asupra lor, pe întuneric, Serghei Vladimirovici, îl 
preveni Jukovski. Azi doar dumneata eşti de serviciu. 

După ce se întunecă, Zvonariov se îmbrăcă gros, îşi luă 
binoclul şi, cu un felinar de petrol în mână, se duse la baterie. 

Secţia de alarmă se adăpostea într-o cazemată a bateriei. 
Aceasta era boltită până jos, fiind calculată pentru vreo 
patruzeci de oameni. De-a lungul pereţilor se înşiruiau două 
rânduri de paturi de scânduri, unul deasupra celuilalt; lungiţi 
pe ele, îmbrăcaţi, soldaţii schimbau când şi când câte o vorbă. 
Pe interval, în mijloc, sub o lampă atârnată de tavan, erau o 
masă şi mai multe scaune. Câţiva soldaţi jucau dame. 

La ivirea lui Zvonariov, săriră toţi în picioare. Rodionov 
raportă praporşcikului că secţia întâi, cu efectiv de trei 
feuerwerkeri şi patruzeci şi doi de oameni, făcea de serviciu pe 
baterie în timpul nopţii. 

Lăsându-i pe soldaţi să stea în voie, Zvonariov ieşi repede 
afară, urmat de Rodionov. Se apropiară de piese, controlând 
starea de funcţionare şi numărul de obuze din preajma lor; pe 
urmă se duseră la proiector, care era instalat la vreo cincizeci 
de stânjeni de baterie, pe o platformă de beton. Dinspre mare 
se tălăzuiau trâmbe de ceaţă. Jos, în întuneric, ropoteau surd 
valurile, izbindu-se de mal. Toată coasta era cufundată în bezna 
nopţii şi numai în dreptul canalului raza unui proiector lumina 
singuratică, străduindu-se să răzbească prin pâcla. Zvonariov 
se întoarse la baterie; intră într-o cazemată mică, ce părea mai 


123 


mult o firidă, rezervată pentru ofiţerul de serviciu pe baterie. 
Inăuntru se afla un pat de campanie, o măsuţă şi un scăunel. 
Incăperea era luminată cu zgârcenie de o gazorniţă. Tot acolo 
era instalat şi un telefon de campanie, prin care se făcea 
legătura cu locuinţa lui Jukovski şi cu cancelaria companiei din 
cazarmă. 

În cazemata trupei, strânşi în jurul unui stâlp, mai mulţi 
oameni - Rodionov, Lebiodkin, Zaiaţ, Belonogov, vorbeau în 
şoaptă. Ca de obicei, îşi ocărau şi mai mării şi viaţa de ostaş: 

— Ştiu una şi bună, cum să-i schilodească pe oameni, cum să- 
i răpună, ticăloşii! 

— Las” c-o să se isprăvească odată războiul, o să vină şi ziua 
răfuielilor! O să dea şi ei socoteală de felul în care au făcut 
războiul şi de toate celelalte. 

— Până la socoteală, n-o să mai fim noi pe lume. 

— N-o să fim noi, or să rămână alţii. Câtă vreme sunt ţărani, 
au să fie şi ostaşi. Şi ei o să se răfuiască cu de-alde Cij. 

— Mare scofală! de mine şi-a bătut joc Cij, dar cine o să-i 
ceară socoteala”?! 

— Mai ştii? Te pomeneşti că tocmai tu, Zaiaţ, o să-i ceri 
socoteală. Cine o trăi o vedea. 

În clipa aceea, observatorul dădu buzna în cazemată, 
răcnind: 

— La tunuri! Trece japonezu pe lângă țărm! 

— Servanţi, la piese! zbieră şi Rodionov. 

Se îmbulziră toţi spre ieşire. Lângă piesele de 57 milimetri se 
şi zăreau prin întuneric siluetele lui Boreiko şi Zvonariov. 

— Ce vă tot foiţi, draci împieliţaţi! strigă Boreiko. 

De la telemetru se comunica distanţa până la un torpilor cu 
trei coşuri, care abia se desluşea: 

— O mie cinci sute! O mie patru sute optzeci! O mie patru 
sute şaizeci! 

— Obuz exploziv, înălţător şaptezeci! Câte două lovituri. Foc! 
comandă Boreiko. 

Prin binoclu se zăriră coloanele de apă zvârlite în sus de 
obuze. Torpilorul nu-şi schimba direcţia şi nu-şi reducea viteza. 
Deodată, începu să semnalizeze cu luminile. 

— Ei, drăcie! N-o fi de-al nostru? întrebă Boreiko, nedumerit. 


124 


— Ce rost să aibă semnalele lor? întrebă Zvonariov. 

— Cine ştie? Marinarii se pricep, noi ba. Pesemne că ne cer 
să încetăm tirul. 

— Bateriile din dreapta şi din stânga tac. O fi de al nostru. 

— Bine, dar de ce vine dinspre Dalni? 

— S-o fi întors din larg. 

— Prea devreme; abia e douăsprezece şi câteva minute. Şi, 
pe urmă, se vede numai unul. Celelalte unde sunt? insistă 
Boreiko, mirat. 

Pe când stăteau, tot chibzuind şi întrebându-se al cui o fi 
torpilorul, acesta se apropie de Retvizan şi lansă două torpile în 
direcţia lui. De pe Utios fură văzute licăririle flăcărilor de la 
tuburile lans-torpile. 

— E japonez, mama lui de ticălos! răcni Boreiko, ca un 
smintit. Foc viu! Trei lovituri! Foc!... 

Tunurile de pe Retvizan mugiră, urmate de bateriile de 
coastă vecine. 

Tot ţărmul pălălăia de flăcări, dar japonezul se şi retrăgea cu 
cea mai mare viteză, pierind în ceața nopţii. 

— L-am scăpat, am stat cu gura căscată! Ne-au prostit 
stârpiturile de japonezi, cu semnalele lor! Şi toate acestea 
numai pentru că noi nu cunoaştem semnalele lor nesuferite! 
Trageţi asupra tuturor navelor când vin pe mare fără lumini! Ai 
noştri sunt datori să vină cu lumini de drum şi de poziţie, 
ordonă Boreiko. 

— Bine, dar atunci îi reperează şi japonezii prin întuneric, 
obiectă Zvonariov. 

— Ei, oricum, marinarii trebuie să ne dea de veste că sunt 
navele noastre şi nu ale japonezilor! Altfel iese o aiureală. 
Telefon - apă de ploaie, semnale - ioc. Ar trebui că marinarii să 
aibă câte un semnalizator de-al lor la fiecare baterie. Atunci am 
fi în stare să le înţelegem semnalele. Mâine ies la raport la 
generalul Belii, hotărî Boreiko, părăsind bateria. 

Soldaţii se întoarseră în cazemată şi Zvonariov la el. Doar 
observatorii şi subofiţerul de serviciu scrutau cu îngrijorare 
bezna. 

Spre dimineaţă se sună alarma; în radă se zăriră trei-patru 
torpiloare care se îndepărtau cu cea mai mare viteză spre larg. 


125 


Executând ordinul dat de Boreiko, Zvonariov deschise un foc 
viu asupra lor. În urma Utiosului, celelalte baterii deschiseră şi 
ele focul. 

Torpilorul din coada formaţiei fu avariat şi începu să scoată 
aburi. În clipa aceea, de pe colina Zolotaia ţâşni o rachetă, 
semnalizând încetarea focului. Mai multe nave de la intrarea 
canalului se apropiară de torpilorul avariat şi-l luară la 
remorcă. 

— Înălţimea voastră, e torpilorul nostru! Ia uitaţi-vă cum îs 
trecuţi în barcă răniții de pe el! strigă Rodionov îngrozit. Va să 
zică, pe japonez l-am scăpat de sub nas, şi pe al nostru... puţin 
a lipsit să-l dăm la fund! 

Dându-şi seama de greşeala pe care o făcuse, Zvonariov era 
cât p-aci să leşine. 

În întâmpinarea navei avariate, ieşiră mai multe nave de 
salvare şi începură s-o conducă spre rada interioară. Nu mai 
încăpea nici o îndoială! 

— Te pomeneşti că acolo sunt oameni răniţi şi omorâţi de noi, 
se tânguia ochitorul Koşeliov. Multe muieri de la ţară au să-şi 
bocească acu bărbaţii pe care i-am prăpădit din prostia 
noastră. 

Zvonariov era deznădăjduit. Recunoştea că e vinovat şi el şi 
superiorii care nu avuseseră grijă să organizeze legătura între 
artileria de coastă şi flotă. 

— Înălţimea voastră, nu trebuie să vă necăjiţi atâta, îl 
îmbărbăta Rodionov. N-avem nici o vină; s-a ordonat să tragem 
şi am tras. Aici, pe mare, nici ziua n-ai cum să-ţi dai seama 
care-s japonezi şi care-s ai noştri, dar'mite noaptea! 

Praporşcikul era recunoscător lui Rodionov pentru aceste 
cuvinte de îmbărbătare. Soldaţii păşeau, cot la cot, tăcuţi, 
oftând când şi când din adâncul inimii. 

Am făcut o treabă de ne apucă şi greaţa, mormăia Belonogov, 
posomorât. 

Oricât se silea Zvonariov să-şi găsească justificări, nu izbutea 
deloc. Adânc tulburat, rătăci tot restul nopţii prin baterie şi 
când se lumină de ziuă, se grăbi să raporteze totul lui Jukovski. 

— Ei, Serghei Vladimirovici, face să te frămânţi atâta pentru 
o nimica toată? întrebă acesta calm, după ce ascultă cele 


126 


relatate de praporşcik, care se zbuciuma cumplit. La război e 
cu neputinţă să nu faci greşeli. Atâta numai, că trebuie să ne 
servească de învăţătură pentru viitor. Cred că o să aflăm azi de 
la Comandamentul Artileriei tot ce a fost. 

— Daţi-mi voie să mă duc eu însumi acolo ca să raportez cele 
întâmplate. 

— Eşti liber. Pe cât mi se pare mie însă, nu s-a întâmplat 
nimic deosebit. Dumneata nu eşti de vină; e vorba, pur şi 
simplu, de un accident nefericit - asta i se poate întâmpla 
oricui. 

Zvonariov luă un cal de la baterie şi plecă la Comandamentul 
Artileriei însoţit de un ostaş de ordonanţă. Vremea se menținea 
urâta. Umezeala pătrunzătoare îi amintea de anii petrecuţi la 
Petersburg. Se zgribulea, tremurând în mantaua lui şi de frig, 
şi de emotia încă vie. 

Singurul care îl înţelesese pe deplin era Boreiko, pe care îl 
văzuse de dimineaţă: 

— Deşi din punct de vedere juridic nu ţi se poate imputa 
nimic, îţi înţeleg starea şi te compătimesc. Dacă aş fi în locul 
dumitale, cred că m-aş îmbăta turtă şi aş face un scandal 
monstru. Dumitale însă nu-ţi recomand să reacţionezi la fel. 


Ajungând la Comandament, Zvonariov dădu cu ochii mai întâi 
de furierul Sevastianov, pe care-l cunoscuse în ziua când sosise 
la Port-Arthur. Se bucură când îl văzu şi-i strânse mâna ca unui 
prieten, uitând că gestul lui era interzis prin regulament. 

Omul se uită cu teamă împrejur, ca să vadă dacă nu 
observase careva că-şi strânseseră mâna; apoi se grăbi să-i 
spună o veste îmbucurătoare. 

— N-aveţi nici o grijă: pe Straşnii n-au fost decât doi oameni 
răniţi uşor; ceilalţi sunt teferi; s-a produs o mică avarie la 
maşini, dar peste două-trei zile totul va fi iar în regulă. 
Generalul dă toată vina pe marinari; chiar vă aşteaptă ca să 
afle amănunte. 

Zvonariov mulţumi călduros furierului şi intră în camera de 
aşteptare a lui Belii. Iuniţki îl primi corect, rece, şi-l felicită 
ironic pentru „succesul repurtat în luptă cu flota rusească”. 

Mâniat, Zvonariov era gata să-i dea un răspuns usturător; 


127 


ivirea lui Tahatelov îl sili însă să-şi pună frâu limbii. 

— Nu-i bine, tinere, dar se întâmplă şi unele şi mai boacăne, 
îşi rezumă impresiile colonelul, întrerupându-i raportul. Acum 
hai la general; te aşteaptă. 

Tăcut, stăpânit ca întotdeauna, Belii ascultă raportul cu cel 
mai desăvârşit calm şi declară că, după părerea sa, Zvonariov 
nu se făcuse vinovat cu nimic. 

— Prost e că v-a scăpat japonezul de sub nas. Se zice că ar fi 
semnalizat: „Predaţi-vă”, iar voi aţi şi încetat tirul, de parcă l- 
aţi înţeles şi v-aţi hotărât să vă predati. 

La dejunul inevitabil de la general, Zvonariov o revăzu pe 
Varia. Fata aflase totul şi-i repetă ceea ce îi spusese şi furierul. 

— Sevastianov mi-a povestit tot ce s-a întâmplat. Aveam 
intenţia să vin la dumneavoastră pe Elektriceski. Acolo trebuie 
organizat un post de prim ajutor al Crucii Roşii. Vreau să le 
atrag în direcţia aceasta pe soţia şi pe fiica feldwebelului 
dumneavoastră: sunt singurele femei care au mai rămas acolo. 
Vor urma nişte cursuri timp de o lună şi apoi vor putea lucra la 
post. 

— Poate că Şurka o vrea să înveţe, deşi mi se pare că nu are 
prea multă carte, dar mama ei n-o să fie corespunzătoare ca 
soră; cel mult ca brancardieră. 

— Măcar atâta treabă să facă şi ea; şi de aşa ceva o să fie 
nevoie în caz că războiul se va înteţi. Pe fata ei o s-o aduc 
neapărat încoace. Aici au să se adune femeile de la toate 
bateriile şi o să înveţe împreună. 

— Şi de bărbaţi cine îngrijeşte? se miră Zvonariov. 

— Le ajung şi ordonanţele. Duminicile o să dăm drumul 
acasă nevestelor, ca unor fete de pension! râse Varia veselă. 

Zvonariov se oferi să vorbească despre această chestiune cu 
Şura Nazarenko. 

Se întoarse la Elektriceski Utios, însoţit de preotul 
garnizoanei, care trebuia să spovedească ostașii. 

Popa, un omuleţ păros, între două vârste, cu o mutrişoară 
mieroasă, se urcă în brec, îşi ridică gulerul şubei largi şi tăcu 
tot drumul până la Utios. 

— E adevărat că aici la dumneavoastră se trage mereu? îl 
întrebă el pe Zvonariov, în clipa când ajunseseră aproape de 


128 


baterie. 

— Da, însă de cele mai multe ori noaptea. 

— Am să caut să isprăvesc în două-trei rugăciuni cu toţi 
ostaşii, mormăi popa, arătându-se a fi om practic. 

Jukovski îşi primi amabil musafirul, poftindu-l la masă. 
Boreiko profită de prilej pentru a trage la prânz o duşcă mai 
mult, îmbiindu-l şi pe popă. Cu toată împotrivirea acestuia, îl 
sili să golească trei pahare măricele. Acum, musafirului îi jucau 
ochii în cap. 

— Cum mai slujesc eu, aşa, beat? se văicări popa. 

— Bine părinte, dar ce fel de preot eşti, dacă fugi de 
băutură? Mi-aduc aminte, la seminarul din Holm, unde am 
învăţat, protodiaconul se îmbăta dinadins, ca să cânte mai gros. 
După ce ai tras la măsea, şi slujba e mai veselă. Isprăveşti cât 
ai clipi! Dacă te poticneşti undeva, n-ai grijă, îţi suflu eu. Ţin 
minte pe de rost, până azi, toate slujbele din postul mare. 

— Mă bucur din suflet când aud că te pricepi la cele 
bisericeşti. O să te rog să-mi dai o mână de ajutor păcătosului 
de mine, să rânduieşti un cor, îl rugă popă. 

Seara, un colţ al cazărmii fu amenajat într-un fel de paraclis 
ostăşesc. Popa îşi puse patrafirul şi începu slujba. 

Înjghebând la repezeală un cor, Boreiko făcea pe dirijorul. 
Ostaşii împinseseră paturile spre pereţi, şi acum, aliniaţi, 
ţineau isonul şi ei. Nazarenko şi dascălul vindeau de zor 
lumânări. În spatele ostaşilor, Şurka şi mama ei îşi făceau cu 
evlavie semnul crucii. 

Preotul, încă mahmur, slujea poticnindu-se şi încurcându-se 
mereu; în schimb Boreiko îşi dădea toată silinţa să-l ajute, 
dirijând corul. 

Slujba se isprăvi cu bine. Preotul îl copleşi pe Boreiko de 
mulţumiri, şi prinzând inimă îndrăzni să rămână peste noapte 
la Utios. 

La cină, Boreiko avu grijă să-l îmbete. 

Înainte de culcare, Zvonariov, ca de obicei, se duse să 
inspecteze bateria. Noaptea fu tot întunecoasă, învăluită în 
ceaţă. Era de serviciu secţia a doua a lui Lepiohin. 

Zvonariov intră şi în cazemata trupei. Lepiohin citea dintr-o 
biblie groasă. Cinci duzini de ostaşi, toţi bărboşi şi aşezaţi, ca şi 


129 


el, stăteau roată împrejur ascultând cu luare-aminte cetania 
gravă a comandantului secţiei. Zvonariov se apropie şi zări 
desenată pe coperta bibliei o mână cu două degete împreunate 
pentru semnul crucii, după tipicul staroverilor. 

— Ce citiţi? întrebă el. 

— Ceva pentru izbăvirea sufletului, o cetanie din postul 
mare: faptele sfinţilor apostoli, îi răspunse Lepiohin, fără să 
clipească. 

— Tâlcuite după vechea datină, nu? 

— Dumnezeu e unul şi acelaşi, înălţimea voastră. El poate fi 
slăvit în orice chip, numai sufletul omului să fie curat şi 
neprihănit, răspunse Lepiohin, împăciuitor. 

Zvonariov nu găsi cu cale să facă vreo remarcă şi ieşi din 
cazemată. 

Când se întoarse, lângă locuinţa lui dădu pe neaşteptate 
peste Şurka. Fata era întotdeauna sfioasă faţă de el şi ori de 
câte ori se întâmpla să-l întâlnească, îşi vedea de drum, repede. 
Aducându-şi aminte de promisiunea pe care o făcuse Variei 
Belaia, Zvonariov o strigă. 

După ce-l ascultă, fata oftă adânc, tăcu o clipă şi-i răspunse: 

— Aş vrea cu dragă inimă să învăţ carte; numai că tăticul şi 
cu mămica n-o să mă lase, dar, mai cu seamă o să se supere rău 
Vavila Pafnutici. 

— Cum asta? ! Ce amestec are aici Pahomov? întrebă 
Zvonariov. 

— M-a cerut de nevastă. 

— Şi-l iubeşti? 

— Aş! Să nu-i văd în ochi mutra nesuferită! 

— Atunci de ce vrei să-l iei? _ 

— Aşa au hotărât părinţii. li e frică de Pahomov mai cu 
seamă lui tăticu; cică fiindcă-i la jandarmi, şopti ea. Când e 
beat se tot laudă: pe cine vreau eu îl trimit în Siberia, la ocnă 
pe viaţă. Il cunoaşte şi Stessel, gheneralu. Aşa-i de tare, deşi e 
numai furier. Nici nu ştiu ce să mai fac. Aş vrea să învăţ, dar n- 
o să mă lase să plec de aici, încheie fata şi oftă amărâtă. 

— Unde umbli noaptea, haimana? se răsti cineva şi Şurka 
pieri îndată în dosul uşii. 

A doua zi de dimineaţă, popa se trezi cu o cumplită durere de 


130 


cap, aşa că nu se simţea deloc în stare să slujească. Ostaşii se 
aliniaseră de mult în cazarmă, aşteptând să înceapă 
rugăciunea. 

— Hai, mai trage o duşcă, părinte, că te dregi numaidecât, îi 
dădea ghes Boreiko. 

— Piei, satană! şuiera acesta mânios. Ţi-ai dus în ispită 
părintele duhovnicesc, ţi-ai bătut joc de el! Afurisit să fii! 

— Nu mi-e frică de afurisenie, părinte. Mai bine mai trage o 
duşcă şi hai să-ncepi rugăciunea că te aşteaptă ostaşii. Dacă 
află generalul, poţi să te alegi cu o săpuneală, îl sperie 
porucikul. 

Îngrijorat de această primejdie, preotul dădu repede pe gât 
paharul pe care i-l întindea Boreiko. 

Se simţi înviorat şi se duse curajos să slujească liturghia. La 
început, totul mergea strună, dar nu trecu mult şi popa începu 
să sughiţă. 

— ... Dom... hâc... nului să ne ru... hâc... găm! sughiţa el. 
Ostaşii începură să murmure, să chicotească batjocoritor. Popa 
se supără şi, de aprins ce era, începu să sughită şi mai amarnic. 
Vodca băută pe nemâncate şi căldura din cazarmă îl înmuiaseră 
de tot. Limba nu-l prea mai asculta. Ostaşii erau tot mai 
gălăgioși. 

— Dă drumul oamenilor. Să plece la baterie, îi ordonă 
Jukovski lui Boreiko. Iar părintele să se ducă să se culce. 

Ostaşii comentau veseli întâmplarea. Zaiaţ începu să sughită, 
maimuţărindu-l pe preot. Lebiodkin îi urmă pildă. Lepiohin 
clătina dojenitor din cap şi spunea într-una: 

— Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte; căci în 
noi grăieşte încă domnul întunericului, Belzebut... 

Cij era revoltat, dar nu atât de purtarea preotului, cât de 
atitudinea soldaţilor. 

— Auzi mocofanii! Au râs de duhovnicul lor! Păi, ar trebui să 
fie bătuţi bine cu toţii, numaidecât, ca să nu-şi mai ia altădată 
în deşert părintele sufletesc! Chiar mâine are să afle totul 
madame Stessel: ştie dânsa ce trebuie să facă! 

— Dar ce vină au ostaşii? întrebă Jukovski. 

— Nişte soldaţi disciplinaţi n-ar fi arătat câtuşi de puţin că în 
faţa lor se petrece ceva nelalocul lui. Dumneata eşti vinovat, 


131 


Nikolai Vasilievici, prea te porţi blajin cu răcanii, prea îi laşi de 
capul lor. 


În timpul zilei, vremea, ceţoasă de dimineaţă, se însenină, şi 
pe mare se iviră fumurile escadrei japoneze. Toţi cei de la Utios 
se repeziră la posturi. Japonezii trimiseră spre Port-Arthur mai 
multe crucişătoare uşoare, rapide, care se îndreptară spre 
coastă şi, de la o mare distanţă, deschiseră focul asupra radei 
interioare şi a oraşului. Şuierând slab, proiectilele mijlocii, de 6 
țoli, treceau în zbor deasupra Utiosului, spre Zolotaia, spre port 
şi oraş. 

— Nikolai Vasilievici, îmi daţi voie să trag o salvă-două spre 
japonez? se rugă Boreiko. 

— Face? sunt vase mici, rapide; e greu să le nimereşti; irosim 
obuzele în zadar, şovăi Jukovski. 

— Vreau să-mi verific noile tabele de tir; în ele am ţinut cont 
de vânt, de densitatea aerului şi chiar de nivelul fluxului. 

— Ei hai, trage două salve. Să te vedem! aprobă Jukovski. 

Boreiko scoase un vraf de tabele, calculă ceva după ele şi 
trimise un om la el acasă să vadă cât arată barometrul; pe 
urmă, instală ceva asemănător cu girueta de la anemometrul lui 
Wilde“, se uită cu aer grav la cronometru şi, în cele din urmă, 
comandă înălţătorul şi deriva. 

— Ochiţi aşa cum v-am învăţat; urmăriţi obiectivul până în 
clipa deschiderii focului! ordonă el servanţilor. 

Soldaţii trebăluiau cu migală la tunuri. Comandanții de secţii 
şi de piese, vădit curioşi să vadă rezultatul experienţei, 
verificau cu grijă ochirea. 

Înainte ca bubuitura primei salve să se fi stins în văzduh, 
Boreiko, fără să privească rezultatul ei, comandă din nou 
înălţătorul şi deriva. Acest procedeu reduse aproape cu un 
minut intervalul între salve. Jukovski se uită mirat la Boreiko: 

— Ei, şi dacă va fi nevoie de corectarea tirului? îl întrebă el 
pe porucik. A 

— Nu va fi nevoie de corectare. Încadrarea obiectivului e 
sigură. Tocmai asta e particularitatea metodei mele, răspunse 


+3 Anemometru, aparat pentru indicarea direcţiei vântului şi a intensității lui, 
exprimată în grade (n. t.). 


132 


acesta. 

— Lovit! strigă semnalizatorul. Toţi duseră binoclurile la ochi 
şi văzură cum deasupra crucişătorului cu trei coşuri, din capul 
formaţiei, se ridică un nouraş negru, iar după ce vântul îl abătu 
la o parte, se putu constata că pe locul coşului din faţă nu mai 
era nimic; rotocoale de fum negru ţâşneau în sus. 

— Două în ţintă, una lungă, două scurte! raportă 
semnalizatorul. 

— Splendid! Ia mai încearcă o dată! se bucură Jukovski. 

A doua salvă cutremură văzduhul. 

— Două minute, douăzeci de secunde, notă Boreiko intervalul 
dintre cele două salve. Japonezii, care pesemne nu se aşteptau 
să fie încadraţi atât de repede, îşi continuară drumul un timp, 
dar făcură curând cale întoarsă. In clipa aceea fură surprinşi de 
a doua salvă. Fu semnalată o nouă lovitură în plin la nava din 
capul formaţiei. Japonezii se  grăbiră s-o ia  îndărăt, 
îndepărtându-se cu o viteză simţitor redusă. 

Inainte de a ieşi din bătaia tunurilor, Boreiko reuşi să mai 
tragă o salvă. Rezultatele fură din nou bune: două obuze loviră 
nava din coada formaţiei, declanşându-i un incendiu la bord. 

— Permiteţi să ordon încetarea focului? întrebă Boreiko, pe 
un ton oficial, bucuros de realizarea lui. 

— Te rog! Şi te felicit pentru acest tir excelent. Socotesc de 
datoria mea să raportez chiar astăzi acest lucru lui Belii şi lui 
Stessel! răspunse Jukovski foarte amabil. 

— Îngăduiţi să mulţumesc soldaţilor? întrebă Boreiko şi, 
căpătând încuviințarea, răcni din toată puterea plămânilor săi 
de atlet: Fraţilor, vă mulţumesc pentru tragerea vitejească de 
azi! 

— Slujim voioşi! răspunseră ostaşii. 

— Câte o duşcă de votcă din partea mea, tuturor! 

— Mulţumim frumos! 

— Şi din partea mea încă una! întregi Jukovski. 

— Mulţumim frumos! 

— Şi acum nu strică să tragem şi noi o duşcă, două! glăsui 
gros Boreiko, coborând de la baterie. 

Uitaseră cu toţii de popă; chiar de la primele detunături, 
acesta o rupsese la fugă spre oraş, făcându-şi mereu semnul 


133 


crucii. Dascălul abia se putea ţine după el. 


Seara, Boreiko ieşi în oraş şi stărui pe lângă Zvonariov să-l 
însoţească. 

— Pe la zece suntem înapoi, îl ispitea el. Hai să vedem ce mai 
fac marinarii noştri de pe Strașnii, după ce le-am tras-o 
straşnic, glumea el. 

Straşnii se afla urcat pe doc. Toţi ofiţerii coborâseră la uscat. 
Boreiko cutreieră cu Zvonariov prin toate localurile, dar nu 
găsiră pe nimeni nici la „Saratov”, nici la „Zviozdocika” şi nici 
la „Variete”. Un marinar cunoscut îi sfătui să se ducă la Riva şi 
le dădu adresa ei. 

La început, apariţia celor doi artilerişti o cam nelinişti pe 
Riva: la ea se aflau Dukelski, Maleev, Akinfiev şi alţi marinari, 
dar Boreiko îl salută atât de amical pe bravul locotenent, încât 
temerile ei se risipiră îndată. 

— Gheorghi Vladimirovici, dă-mi voie să-ţi prezint pe 
praporşcikul nostru, cel mai iscusit trăgător asupra 
torpiloarelor rusești. Le nimereşte fără greş, ziua şi noaptea. 
Martori sunt cei de pe Straşnii, prezenţi aci. 

Zvonariov era gata să se supere pentru o asemenea 
prezentare, dar Dukelski îl salută cum nu se poate mai 
politicos. 

— Nu mă îndoiesc că domnul Zvonariov trage şi mai bine 
asupra torpiloarelor japoneze. Cred că Maleev şi Akinfiev îmi 
împărtăşesc punctul de vedere. 

— Pe deplin! se asociară micimanul şi locotenentul. 

— Ei, atunci totul e cum nu se poate mai bine. Borea, ce ar fi 
să facem o partidă de stos? propuse Dukelski. 

Maleev, Boreiko, Soimanov şi Dukelski se aşezară la masa de 
joc, iar Zvonariov şi Akinfiev luară loc pe canapea. 

Zvonariov întrebă care e starea răniților de pe „Straşnii”. 

— Torpilorul a avut mai mult de suferit: mi se pare, că i-aţi 
avariat cârma, chiar de la prima lovitură şi apoi i-aţi găurit 
condensorul de la maşini. Doi oameni de la maşini s-au ales cu 
arsuri uşoare, lămuri Andriuşa. Mai rău este că după cât se 
pare, nu cunoaşteţi semnalele noastre. Noi semnalizam mereu 
şi vă ceream să încetaţi tirul, iar bateriile, dimpotrivă, au 


134 


început să ne copleşească de obuze. Ei, pentru asta v-am ocărât 
straşnic. 

— N-aţi putea să ne daţi un cod de semnale, ca să putem 
înţelege ce transmiteţi? 

— Nu e atât de simplu. Mai uşor e să vă trimitem la baterii, 
ca agent de legătură, câte un matroz semnalizator. Sistemul 
nostru de semnalizare este destul de complicat, nu se învaţă cu 
una, cu două. 

— Ştii ceva, Andrei Mihailovici? Hai să încheiem o alianţă 
între artileria de coastă şi flotă, să ne ajutăm unii pe alţii cu ce 
putem şi, înainte de toate, să organizăm o strânsă legătură 
între noi. Să-i lăsăm pe comandanţi şi pe cei de la 
comandament să facă ce vor, iar noi, tineretul, să ţinem o 
legătură cât mai strânsă. 

— De acord! Cred că toţi cei de faţă vor fi alături de noi. 

— Despre ce e vorba? întrebă Dukelski. 

Akinfiev îi explică ce vorbiseră. 

— Dumneata, domnule miciman, eşti un tânăr nedisciplinat. 
Pentru ce mai există comandamente, dacă se face legătura 
peste capul lor? 

— Pentru ca peste tot şi cu orice prilej, pe mare ori pe uscat, 
să încurce totul! răspunse Boreiko grav. 

Cei de faţă izbucniră în râs. 

— Din nefericire ai dreptate, Boris. Deşi ofiţer adjutant al 
amiralului, sunt departe de a admira comandamentele. 

— Aşadar, aderi la alianţa noastră? stărui Akinfiev. 

— Sunt gata să-mi dau concursul cu ce voi putea şi să 
stabilesc o legătură directă, deocamdată măcar cu Elektriceski 
Utios, consimţi locotenentul. 

— Încheierea unei alianţe trebuie neapărat udată, îşi dădu cu 
părerea Boreiko. 

— Nu te pripi; toate la vremea lor. Deocamdată să ne vedem 
de stos. 

Jocul începu. 

Zvonariov privea cu curiozitate micul apartament, aranjat cu 
gust, şi gazda, care trebăluia de colo-colo. 

— Andriuşa şi dumneavoastră... scuzaţi-mă, nu ştiu cum vă 
numiţi, ajutaţi-mă să pun masa, îi rugă Riva. 


135 


Cei doi tineri o urmară în sufragerie. 

— Sunteţi de curând la noi? îl întrebă Riva pe Zvonariov. 

— De două săptămâni. 

— Cu Boreiko, pe Elektriceski? Se spune, că acolo nu vă lasă 
în pace japonezii, nici ziua, nici noaptea. Trag mereu. Trebuie 
să fie îngrozitor, nu? sporovăia Riva. 

— Ba cred că la dumneavoastră în oraş e mai îngrozitor, 
răspunse Zvonariov. Noi avem cazemate de beton, unde ne 
putem adăposti de obuze, dar dumneavoastră nu sunteţi 
apăraţi de nimic. 

— La început mă ascundeam în pivniţă, dar acolo sunt 
şoareci. Şi mi-e frică de ei mai rău decât de japonezi. Acum, 
stau aici, la mine, şi-mi zic: fie ce-o fi! La dumneavoastră aş 
muri de frică, dar nici nu prea mă sperii. Tot cred că la mine n- 
o să nimerească nici un obuz, zâmbi Riva. Nu-i aşa că Boreiko e 
un viteaz? 

— E foarte curajos; tot timpul stă sus pe parapet, ca să-l vadă 
soldaţii, să nu le fie teamă de nimic. 

— Dumneata eşti inginer mecanic? întrebă Andriuşa. De ce ai 
fost repartizat la fortăreață şi nu la marină? 

— Drept să-ţi spun, până acum n-am văzut marea şi nu mă 
pricep deloc la mecanica navală. Mi-am făcut stagiul la 
artilerie, de aceea am fost repartizat la fortăreață. 

— Prin urmare, nu eşti un ofiţer oarecare, eşti inginer, om 
învăţat, remarcă Riva. 

— Dar în ce privinţă sunt inferiori ofiţerii inginerilor, 
Rivocika? întrebă Akinfiev. 

— Ofițerii nu ştiu decât să lupte la război, dar nu e 
întotdeauna război. În schimb de ingineri, de doctori, e nevoie 
oricând. 

— Trădare! Riva a trecut de partea ţivililor! strigă Akinfiev. 
Nu mai vrea să ştie de ofiţeri. 

— Te rog, Andriuşa, să nu strigi aşa şi să nu sari peste cal. N- 
am spus deloc una ca asta, protestă Riva. 

La cină, toţi, chiar şi Boreiko, băură cu măsură. Dukelski 
sorbea coniacul printr-un pai şi, din când în când, ciocnea cu 
ceilalţi. 

Riva şi Kuinsan serveau oaspeţii şi erau foarte îndatoritoare 


136 


cu toţi. Petreceau ca într-o casă onorabilă, modestă. Zvonariov 
o observa atent pe Riva, admirându-i tactul şi manierele. 

După cină, mai vorbiră de una, de alta, şi în sfârşit musafirii 
îşi luară rămas bun. Dukelski şi Riva îşi petrecură oaspeţii, ca 
doi soţi în toată legea. 

— Poftiţi şi la noi, pe Elektriceski Utios, îi invită Boreiko, 
adresându-se tuturor. Înţelegeţi-vă şi telefonaţi-ne dinainte, ca 
să putem primi cu toată cinstea oaspeţii atât de dragi. 

Marinarii îi duseră pe artilerişti cu şalupa lor până la 
Zolotaia, iar de acolo Boreiko şi Zvonariov ajunseră pe jos la 
Elektriceski Utios. Jukovski care îi aştepta la baterie, îi cam 
dăscăli pentru că întârziaseră. 


A doua zi Boreiko se deşteptă devreme, cu capul limpede dar 
mahmur: dorea să bea votcă dar n-avea nici un strop, căci în 
ajun uitase să cumpere băutură din oraş. Porucikul era tare 
iritat, îşi strigă ordonanța şi o trimise după spirt, la felcerul 
companiei. 

— Spune-i lui Melnikov, să-mi dea o sticlă de la rezervă, 
ordonă el. I-o dau înapoi chiar azi. 

În timp ce ordonanța o luă la goană ca să execute ordinul, 
porucikul se îmbrăcă şi hotări să treacă pe la bucătăria 
companiei. De fapt, n-avea acolo nici o treabă, fiindcă 
aprovizionarea nu era în sarcina lui, ci-n a lui Cij; aflase însă de 
la soldaţi de coţcăriile artelnicului, şi acum se gândi să-l 
controleze el însuşi. 

Să fi înviat careva din morţi şi tot nu l-ar fi mirat pe artelnic 
şi nu l-ar fi speriat atât, ca apariţia lui Boreiko. 

— Bună! mormăi acesta către soldaţi. Câţi sunt la ordinar? 

— Două sute patruzeci. 

— Cât e raţia de carne? 

— Treizeci şi doi de zolotnici“! de om. 

— Va să zică, în total, optzeci de funti, sau două puduri. Ia 
scoate carnea din cazan şi - la cântar cu ea! 

Artelnicul şi bucătarul se grăbiră să execute ordinul. 

— Cântăreşte, ordonă Boreiko plantonului de la bucătărie. 


44 Un zolotnic - circa 4,25 grame; un lot - 3 zolotnici; un funt - 32 loţi sau circa 409 
grame ; un pud - 40 funţi sau circa 16 kg. Vechea tonă rusească - 62,5 puduri (n.t.). 


137 


Cât e? 

— Un pud şi douăzeci şi cinci de funţi, raportă soldatul. 

— Unde-i restul? întrebă Boreiko întorcându-se spre bucătar. 

Omul clipea din ochi, zăpăcit, şi nu răspundea. 

— Adu restul, mişcă-te! strigă Boreiko. 

— Mai am o bucată cu os, pentru domnul feldwebel. 

— Cântăreşte-o. Cât e? 

— Cinci funţi, trei zolotnici. 

— Pune totul la un loc. Unde mai sunt zece funţi? 

— În cămară, înălţimea voastră: pentru masa de seară. 

— Pentru masa de seară ai un supliment de câte şaisprezece 
zolotnici. Adu totul încoace! 

Fu adus încă un pud de carne. 

— Din pământ să-mi scoateţi cei zece funţi! răcni Boreiko, ca 
apucat de turbare. 

Artelnicul dădu fuga şi se întoarse cu carnea ce lipsea. 

— Furi, secătură! Jefuieşti ostaşii! se năpusti Boreiko asupra 
lui. 

— Nicidecum, eu... începu artelnicul, dar în aceeaşi clipă, 
Boreiko îi trânti un pumn în faţă. Soldatul scoase un geamăt şi 
se apucă cu mâinile de obraz; o şuviţă de sânge i se prelingea 
printre degete. 

Fioros, ofiţerul îl lovi încă o dată cu pumnul în cap, 
doborându-l la pământ. 

— Să vină feldwebelul! ordonă Boreiko. 

— Dumnealor dorm încă... îndrăzni să murmure plantonul. 

— Dă-l jos din pat. Într-o clipă să-l văd aici! zbieră Boreiko. 

Omul se făcu nevăzut. 

— Bagă toată carnea la cazan, ordonă Boreiko bucătarului. 
Adu o sârmă; pun chiar eu capacul şi sigilez cazanul. Iar pe 
ăsta, arătă el spre artelnic, stropiţi-l cu apă. 

Tot mai aprins de furie, porucikul ieşi afară, aşteptându-l pe 
Nazarenko. Trecură vreo zece minute, până când acesta ieşi în 
sfârşit din locuinţa lui şi se apropie de Boreiko, încheindu-se 
din mers. 

— Furi, nemernicule! răcni porucikul. Scoţi câte cinci funţi 
de carne din cazan, hai? 

— Eu, înălţimea voastră, nu iau numai pentru mine, ci şi 


138 


pentru Pahomov... căută să se dezvinovăţească feldwebelul, 
speriat de-a binelea. 

— Nu i-ai spus artelnicului să oprească carnea pentru tine? 
Ei bine, lămuresc eu totul pe loc. 

În bucătărie, artelnicul şi bucătarul declarară din nou că 
opreau carnea din ordinul lui Nazarenko. 

— Mint, înălţimea voastră, pe dumnezeul meu că mint! 
stăruia feldwebelul. 

— Mi-a spus chiar plantonul să pun carnea deoparte, stărui 
artelnicul. 

Fu chemat şi plantonul. Se uita zăpăcit ba la Nazarenko, ba 
la artelnic, ba la Boreiko. 

— "Ţi-a ordonat felwebelul să opreşti carnea pentru el? 

— Da să trăiţi... adică nu... Nu ştiu, bolborosea soldatul, 
buimac. 

Boreiko îi repezi un pumn în obraz: 

— Ei, ţi-a ordonat, ori ba, ticălosule? 

Soldatul îşi muşca buzele umflate, amuţit. 

— Răspunde, secătură! strigă Boreiko şi ridică din nou mâna. 

— Da, să trăiţi; a ordonat să-i pun deoparte ceva carne şi cu 
un os bun de ciorbă... izbuti, în sfârşit, soldatul să bâiguie. 

— Ei, ai auzit, tâlhar bătrân? scrâşni Boreiko, întorcându-se 
spre feldwebel. 

— Minte, minte, mă duşmănegşte! se dezvinovăţea Nazarenko. 

— Ba tu minţi! zbieră ca turbat Boreiko. 

Soldaţii încremeniseră, palizi de spaimă. Snopit în bătaie, 
Nazarenko doar scotea câte un strigăt scurt, sub ploaia de 
pumni. 

Cine ştie ce s-ar fi întâmplat, dacă la un moment dat 
Rodionov n-ar fi intrat în bucătărie. Dându-şi imediat seama de 
cele ce se petreceau, îl apucă pe Boreiko de mijloc, trăgându-l 
cu forţa de lângă Nazarenko. 

— Înălţimea voastră, lăsaţi-l, că scoateţi sufletul din el! îl 
sfătui pe fiorosul porucik. 

— Dar tu ce te bagi? se răsti la el Boreiko. 

— Păi tot înălţimea voastră o să răspundeţi pentru putoarea 
asta! Nu face capul lui atâta, ca să păţiţi cine ştie ce de pe 
urma lui, stărui Rodionov. 


139 


Porucikul începea să se dezmeticească; se uită spre 
feldwebelul însângerat, spre soldaţii snopiţi în bătaie şi mormăi 
surd: 

— Pe Nazarenko să-l duceţi la el acasă; celelalte secături să 
se spele. Apoi ieşi din bucătărie. 

De îndată ce uşa fu închisă după el, soldaţii săriră să dea 
ajutor feldwebelului. 

Nazarenko ofta şi gemea, ocărându-l amarnic pe Boreiko: 

— Are să vadă el, ies la raport până la general, îi vin eu de 
hac! Sunt reangajat de douăzeci de ani, dar n-am auzit, n-am 
văzut în viaţa mea ca un feldwebel să fie bătut în aşa hal, şi 
încă în faţa soldaţilor! Nu scapă el cu una, cu două, nu! Am să 
ajung până la generalul Stessel şi am să cer să-l dea în 
judecată, ameninţă feldwebelul, plângăreţ, şi, deodată, se 
întoarse spre bucătar: Da tu, câine, nu puteai să-i spui de 
carne, că era oprită pentru zece inşi, nu numai pentru mine? 
Ticălosule! Uitându-şi de bătaie, feldwebelul se repezi la 
bucătar. Acesta încercă să se apere, dar Nazarenko îi dădu cu 
polonicul în cap, pe urmă îl izbi cu piciorul în burtă. Soldatul 
oftă şi căzu moale, jos. 

— Să ţii minte, să nu-ţi mai bagi altădată feldwebelul la apă! 
Şi nici pe voi n-o să vă iert! adăugă Nazarenko, ameninţându-i 
pe artelnic şi pe planton. 

— Mai bine du-te acasă, Denis Petrovici, spală-te şi vino-ţi în 
fire, rosti Rodionov. 

— A, va să zică după tine eu sunt o putoare, hai? Vezi să nu-ţi 
zboare galoanele când o să raportez comandantului ce faceţi 
voi acolo la secţia întâi! se oţări deodată Nazarenko. Crezi că 
eu nu ştiu ce cărţulii citiţi voi acolo noaptea? Las’ că n-o să vă 
mângâie nimeni pe creştet pentru asta! 

— Bine! dar eu te-am scăpat de la moarte, răspunse 
Rodionov batjocoritor, şi tot dumneata latri la mine... 

— Latru? Crezi că sunt câine spurcat, ca să latru? Nu face 
capul lui atâta! Dar capul tău, scârnăvie, crezi că mult face? 
Ptiu, lua-te-ar dracii! şi feldwebelul ieşi din bucătărie. 

— Dar de ce s-a năpustit Ursul asupra voastră? îi întrebă 
Rodionov pe cei rămaşi. 

— 1 s-a năzărit că furăm carne şi a început să bată la noi ca la 


140 


fasole, răspunse artelnicul, posomorât. Pesemne că vreunul de 
la voi din secţie l-a asmuţit împotriva noastră. 

— Voi sunteţi de vină, măi băieţi. De câte ori v-am spus: 
lăsaţi-vă de potlogării, c-o să vă puneţi ostaşii în cap. Da voi 
una şi bună: puţin ne pasă, că doar şi feldwebelul e cu noi. Şi 
acum n-o să vă scape nici el de Boreiko. Te pomeneşti că vă 
raportează comandantului şi o să vă dea în judecată. 

— Păi asta-i dreptatea? Ne-a bătut, şi tot pe noi să ne dea în 
judecată? se oţări artelnicul. 

— Nu fura, şi n-o să te bată, îl repezi Rodionov, aspru. După 
faptă, şi răsplată... 

— Slugoiul ofiţerilor! îl ocări artelnicul. 

— Poate că porucikul te-a cârpit prea puţin peste bot, şi vrei 
să-ţi împlinesc eu porţia! îl ameninţă Rodionov. Pungaşi ce 
sunteţi! Când or pune odată ostaşii mâna pe voi, vă stâlcesc în 
bătaie, şi mai zdravăn decât Boreiko. Au spus ei c-o să vă pună 
într-o zi pătura în cap şi o să vă judece ca pe hoţii de cai, nici n- 
o să ştiţi care v-a făcut-o. 

— Dumneata  asmuţi  ostaşii împotriva noastră! strigă 
artelnicul. 

Rodionov îi întoarse spatele şi ieşi din bucătărie. 


Ajuns acasă, Nazarenko se uită în oglindă şi-i dădură 
lacrimile când văzu în ce hal arăta. Avea un ochi umflat şi nasul 
strivit; buzele îi sângerau din mai multe plesnituri, iar vestonul, 
plin de noroi şi rupt, îi atârna jalnic pe umeri. Când îl văzu, 
nevasta lui scoase un țipăt şi începu să bocească. Şurka îl privi 
chiorâş şi sări să-l curețe de noroi. 

— Nu te atinge de mine, năroado! Uite aşa cum sunt, am să 
mă duc chiar acum la comandant, ca să vadă şi el ce mi-a făcut 
Boreiko. Hai şi tu, adăugă el către nevastă. Şi astfel, 
şchiopătând când cu un picior, când cu celălalt, plin de sânge, 
cu vestonul sfâşiat, sprijinit de nevasta lui, se înfăţişă înaintea 
lui Jukovski. 

— Măi, cine te-a făcut aşa de frumos? strigă Jukovski mirat, 
cunoscând bine asprimea feldwebelului, care ţinea în pumn 
toată compania. 

Nazarenko începu să se plângă împotriva lui Boreiko, iar 


141 


nevastă-sa îi ţinea isonul, tânguindu-se amarnic. 

— Cheamă-l încoace pe porucikul Boreiko! îi porunci Jukovski 
ordonanţei. 

— E beat rău, înălţimea voastră, şi face spume de mânie. Pe 
Ivan al dumnealui l-a smintit în bătaie, zace mai mult mort 
decât viu, nu se ştie pentru ce vină, răspunse soldatul. 

— Bine, dar când a putut să se îmbete aşa de dimineaţă? se 
miră Jukovski. 

— O fi rămas beat de aseară. 

— Ei, trebuie să aşteptăm până se va trezi. Spune-i 
praporşcikului să vină la mine, ordonă din nou căpitanul. 

— Nu îngădui să fiu schingiuit în halul ăsta, se smiorcăi 
Nazarenko. Vreau să ies la raport, chiar la domnul general. 

— Aşteaptă până mă lămuresc cu Boreiko, răspunse Jukovski. 
Acum du-te şi îngrijeşte-ţi ţinuta. 

— Serghei Vladimirovici, urmă el adresându-se lui Zvonariov, 
care intră în clipa aceea. Uite, Boreiko s-a îmbătat şi şi-a făcut 
de cap. Trebuie să se cerceteze cazul. Aşa că, ia dumneata 
declaraţii, şi soldaţilor, şi lui Boreiko, şi prezintă-mi un raport. 

— În viaţa mea nu m-am ocupat cu chestiuni judiciare, 
obiectă Zvonariov, căutând să scape de o asemenea sarcină. Nu 
mă pricep câtuşi de puţin cum se întocmesc actele de anchetă. 
Mai bine i-aţi da misiunea aceasta lui Cij. E şi mai mare în grad 
decât Boreiko, şi cred că are experienţă în direcţia aceasta. 

— Cij nu e indicat. Boreiko nu-l poate suferi: s-ar putea să 
iasă alt scandal. N-am pe altcineva în afară de dumneata. Şi- 
apoi poate să încerci să-l potoleşti pe Boreiko şi să-l faci să se 
culce. Am auzit că umblă turbat după băutură. 

— Mă supun, însă fără prea multă plăcere, răspunse 
Zvonariov, cam în silă, şi plecă spre locuinţa lui Boreiko. 

Întorcându-se acasă, acesta îşi trimisese ordonanța la 
felcerul companiei după o altă sticlă de spirt. 

„Toţi sunt ticăloşi, potlogari, hoţi. Dar nu trebuia să-mi ies 
din sărite. Mai bine îl cârpeam peste bot pe artelnic şi pe 
bucătar, pe feldwebel îl înjuram bine şi ceream printr-un raport 
înlocuirea artelnicului şi a bucătarului, gândea porucikul, 
încruntat, păşind de colo-colo prin odaie. Aşa ar fi fost înţelept. 
Acum m-am făcut de basm. O să stârnească Nazarenko un 


142 


tărăboi de pomină! La drept vorbind, merita demult să-l învăţ 
minte, ca să nu-şi ia nasul la purtare, dar nu aşa, ci cu mai 
multă înţelepciune. Bine că m-a tras Rodionov îndărăt...” şi 
începu iar să clocotească, împotriva lui însuşi, împotriva 
soldaţilor, împotriva lumii întregi. 

Ordonanţa se întoarse cu sticla goală şi raportă: 

— Nu vă mai dă ferberul. A spus să nu mai trimiteţi după 
spirt. 

— Ce face? izbucni Boreiko. Îi sucesc gâtul dacă nu-mi mai 
dă! Marş înapoi! se răsti el la ordonanţă şi începu iar să umble 
prin odaie, tot atât de întunecat. 

Ordonanţa se întoarse repede, tot cu mâinile goale. 

— Ei, ce ordin am dat eu? rosti Boreiko, încruntat, 
apropiindu-se de soldat. Acesta, de frică, se trase înapoi. 

— Ce ordin am dat? scrâşni Boreiko înghesuindu-l în uşă. Ai 
îndrăznit să nu-mi executi ordinul, n-ai adus spirt? 

— Nu-mi mai dă. 

— Nu-ţi mai dă, îl îngână Boreiko, batjocoritor: ei, atunci, am 
să-ţi dau eu! Marş înapoi! şi-i repezi din răsputeri un pumn în 
obraz. 

Soldatul scoase un geamăt şi o zbughi afară. 

— Auzi, dobitocul! răcni Boreiko şi, cu mâinile tremurând de 
furie, îşi umplu un pahar, cu spirt. 

Lovitura pe care o dăduse ordonanţei fusese atât de 
năprasnică, încât îi spintecase obrazul de-a lungul, pesemne cu 
inelul. Desfigurat, plin de sânge, apăsându-şi obrazul cu 
mâinile, omul abia se târî până la felcer. 

— Du-te la spital; acolo au să-ţi coasă mutra, rosti felcerul, cu 
importanţă, după ce-i cercetă rana. Stai să te pansez. 

În clipa aceea apăru şi Nazarenko. Faţa lui era umflată toată 
şi sluţită de lovituri. 

— Denis Petrovici! Pentru numele lui dumnezeu, cine te-a 
snopit aşa? exclamă felcerul îngrozit, plesnindu-şi palmele de 
uimire. 

— Nu te priveşte; fă-ţi treaba dumitale: pune-mi ceva, îl 
repezi feldwebelul, posomorât. 

— E mâna lui Boreiko, pot să jur, spuse felcerul Melnikov, ca 
şi când n-ar fi ştiut nimic despre cele petrecute. Şi-a sluţit 


143 


ordonanța. Trebuie să-l trimit la spital. Acum, uite că ţi-a făcut- 
o şi dumitale. Nu e om, e fiară, urs, nu alta, doamne, iartă-mă! 
Trebuie reclamat ca să-l potolească cineva, să-l pună în lanţ, 
sporovăia felcerul, pansând capul feldwebelului, dar deodată 
amuţi. 

Prin dreptul geamului trecu Boreiko şi o clipă după aceea 
intră în cameră. 

— Vodcă, spirt, tot ce ai! Mişcă-te! îi ordonă el lui Melnikov. 

— Înălţimea voastră, dar aţi băut totul, nu mai am nici un 
strop! răspunse înfrigurat felcerul. 

— Deschide farmacia! 

Melnikov deschise repede  uşiţa dulăpiorului cu 
medicamente. Boreiko începu să cerceteze toate sticluţele. 

— Ce-i aici? 

— E spiritus vini denaturati, răspunse Melnikov, făcând 
paradă de latineasca lui. 

— Dă-l încoace. 

— Înălţimea voastră, dar e otrăvitor, puteţi muri dacă beţi 
din el, se împotrivi Melnikov, dar nu tocmai dârz. 

— Ei şi? Dacă crăp, o să mă plângi tu? întrebă Boreiko 
învăpăiat de sângele ce-i năvălea în obraz, înspăimântător în 
furia lui. Zi, ce taci? strigă el, turbat de mânie. 

— Nu pot să ştiu. 

— A, nu poţi să ştii! Ţine, dobitocule, na! şi Boreiko îi trase o 
palmă peste ureche; apoi se întoarse şi, calcând greu ca un urs, 
ieşi afară. 

— Văleu, îmi vâjâie tot capul, crâncen m-a pocnit, se tângui 
Melnikov. 

— Ai noroc c-ai scăpat ieftin; putea să te stropşească de tot, 
îl consolă Nazarenko. 

Zvonariov se întâlni cu Boreiko pe când acesta se întorcea 
spre casă, cu sticla de spirt denaturat în mână. 

— Tocmai la dumneata veneam, Boris Dmitrievici. M-a trimis 
Jukovski să-ţi vorbesc. 

— Hai, intră să bei cu mine un păhărel. 

Zvonariov intră în odaia lui Boreiko. 

— Ei, ai venit să-l admiri pe Boreiko beat, bobocule? Uită-te, 
bate-ţi joc de mine, râzi! N-am nimic împotrivă, o merit. 


144 


— Ascultă, Borea, ia-o mai încet cu votca asta. Zău, ar fi mai 
bine şi pentru dumneata, şi pentru noi. 

Boreiko şedea tăcut şi-şi vedea de băutură. 

— L-ai bătut măr pe Nazarenko, fără motiv; şi pe artelnic, şi 
pe bucătar... 

— Aşa le trebuie, să le treacă pofta de furtişaguri! 

— Pe Ivan al dumitale l-ai desfigurat... 

— Pe Ivan? Uite că asta nu mi-o aduc aminte. Mi se pare că l- 
am îmbrâncit uşurel, odată numa... 

— Aşa de uşurel, că acum e la spital. 

— Să ştii că asta am făcut-o fără nici un rost. Dar de câte ori 
nu i-am spus: „Să nu te văd în ochi când sunt beat!” Şi ela 
nimerit-o cu oiştea-n gard, se căi sincer Boreiko. 

— Te cheamă comandantul... 

— Dă-l naibii! El e cel mai vinovat. El l-a numit pe Cij ofiţer 
cu aprovizionarea. Ăsta şi cu Pahomov fură din alocaţia de 
hrană, iar Nazarenko şi cu gaşca lui, din alimente. Trebuia să 
se apuce cineva să facă rânduială. 

— Nu mai bea, Boris, stărui Zvonariov, din ce în ce mai 
contrariat de purtarea lui Boreiko. 

— Nu mai beau dacă goleşti paharul ăsta, răspunse Boreiko, 
acceptând sfatul pe neaşteptate. Dacă-l bei, îţi dau cuvântul 
meu că mă culc îndată... şi umplu un pahar cu spirt denaturat 
pentru Zvonariov. 

— Mulţumesc, n-am poftă să mă otrăvesc! 

Boreiko vărsă paharul şi-l umplu cu spirt curat. 

— Bea, te rog ca pe un prieten, bea, insistă Boreiko cu 
încăpățânare. 

Zvonariov şovăi o clipă; pe urmă, oprindu-şi răsuflarea, dădu 
alcoolul pe gât. 

— Uf, ce porcărie! rosti el sufocat. 

— Ei, bravo ţie! mormăi Boreiko şi, deschizând oberlihtul, 
zvârli afară sticlele de pe masă. Şi acum trimite ordonanta ta la 
bucătărie, să-mi facă rost de nişte zeamă de castraveți; şi mai 
spune-i să vină să-mi pună o compresă la cap. Uite, m-am 
culcat, îşi scoase cizmele şi se lungi pe pat. După o clipă, 
sforăia. 

Zvonariov se grăbi să treacă pe la Jukovski, ca să-i raporteze 


145 


ce făcuse. 

— Ce s-a întâmplat, Serghei Vladimirovici? Nu cumva te-a 
insultat Boreiko? întrebă căpitanul, sărind de pe scaun la 
vederea lui Zvonariov, care era roşu ca un rac. 

— Nu, dar m-a silit să beau un pahar de spirt, răspunse 
Zvonariov şi-i povesti cele petrecute. 

— Până la ora mesei du-te de te culcă; ia puţin amoniac, că 
face bine, îl sfătui comandantul, lăsându-l să plece. 

Zvonariov se grăbi să-i urmeze sfatul. 


Trecuse de amiază, când praporşcikul se deşteptă cu capul 
greu ca de plumb. Primul om de care dădu cu ochii fu Boreiko, 
treaz şi posomorât. 

— Hai, Serioja, scoală-te şi îmbracă-te iute. 

Când Zvonariov fu gata, se duseră amândoi la Jukovski. 

Boreiko îşi ceru, solemn, scuze pentru năzdrăvăniile lui de 
dimineaţă. 

— Să bei mai puţin, Boris Dmitrievici. Crede-mă că ar fi mai 
bine. N-ai avea nevoie să-ţi ceri scuze şi nici eu să te 
admonestez. Uite câte isprăvi ai făcut: pe artelnic l-ai stâlcit în 
bătaie... începu căpitanul să înşire samavolniciile făptuite de 
porucik. 

— A meritat-o, completă Boreiko. 

— Pe bucătar l-ai lăsat ştirb... 

— Aşa-i trebuie! 

— Pe feldwebel puţin lipsea să-l omori... 

— De mult aveam poftă să pun mâna pe el. 

— Pe ordonanța dumitale ai desfigurat-o. 

— Aici, recunosc, sunt vinovat. Nici nu-mi dau seama cum s-a 
întâmplat. Îmi pare rău şi mă căiesc. Pe el l-am lovit fără motiv. 

— Era mai bine să-mi raportezi totul, ca să cercetez şi să fac 
ordine. 

— Nikolai Vasilievici, v-am spus de atâtea ori că artelnicul 
fură şi că feldwebelul îl acoperă. Dumneavoastră nu-mi dădeaţi 
crezare, îmi cereaţi dovezi; azi dimineaţă m-am dus să-mi 
procur dovezi şi am ajuns la răfuială. 

— Boris Dmitrievici, te rog să verifici chiar în cursul zilei de 
astăzi, împreună cu Serghei Vladimirovici, registrele 


146 


artelnicului, că eu nu prea m-am uitat prin ele de mult, n-am 
avut timp, spuse Jukovski. 

— Am înţeles! Ne ducem chiar acum la cancelarie! răspunse 
Boreiko şi, însoţit de Zvonariov, se îndreptă spre ieşire. 

La uşa cancelariei stăteau smirnă vreo zece soldaţi cu tot 
echipamentul de campanie în spate. 

— Ce mai e şi cu „garda asta de onoare”? exclamă porucikul, 
uitându-se la cei pedepsiţi. 

Chipurile posomorâte, înciudate ale ostaşilor se înseninară. 

— Bună ziua, vulturilor! strigă Boreiko. 

— Să trăiţi! răspunseră soldaţii, cam învălmăşit. 

— Pentru ce eşti pedepsit, întrebă Boreiko pe bombardierul 
Koşeliov de la flancul drept, cel mai bun ochitor din companie, 
la care ţinea mult. 

Koşeliov, un ostaş arătos, aşezat, de obârşie din Siberia, 
răspunse râzând: 

— Înălţimea voastră, am strănutat spre domnul ştabs- 
căpitan. 

— Cum, adică, ai strănutat? 

— Domnul ştabs-căpitan m-a chemat şi când m-am apropiat 
de dumnealui mi-a venit să strănut şi l-am cam împroşcat, iar 
dumnealui m-a pedepsit să stau zece ceasuri cu arma pe umăr. 

— Ia te uită! Zi, ţi s-a-ncreţit nasul de faţă cu superiorul şi ai 
scăpat un strănut? Şi mie, frate, mi se-ncreţeşte deseori nasul 
în faţa superiorilor, dar mă feresc să nu bage de seamă; te 
sfătuiesc să faci şi tu pe viitor la fel. Trap la cazarmă! 

— Mulţumesc, înălţimea voastră! se bucură soldatul, luându- 
şi arma de pe umărul amortit. 

— Şi tu de ce stai aici? îl întrebă Boreiko pe următorul. 

— Nu m-am uitat frumos la domnul ştabs-căpitan, înălţimea 
voastră, iar dumnealui s-a burzuluit şi mi-a strigat: marş, 
nerodule, opt ore cu arma pe umăr! 

— Dar cum te-ai uitat la el? 

— Cum să mă uit, înălţimea voastră? În chip obişnuit. 

— Adică tu nu ştii că după regulament eşti dator, „să fulgeri 
din ochi în faţa superiorului”? Iar tu de colo: „în chip obişnuit!” 
Altădată, când îl zăreşti pe domnul ştabs-căpitan, să nu te 
mulţumeşti să-l fulgeri din ochi, ba chiar să-l trăsneşti! Ai 


147 


înţeles? Hai, trap! 

Soldaţii se înveseliră de-a binelea, aşteptându-şi rândul. 

— Dar tu? întrebă Boreiko pe al treilea. 

— M-am dus la privată fără centiron şi m-a văzut domnul 
ştabs-căpitan. 

— De ce umbli şleampăt? 

— Păi, înălţimea voastră, la privată tot trebuie să-şi scoată 
omu' centironu'. 

— Bine, dar acolo trebuie să-ţi dai jos şi nădragii; ei, şi 
pentru asta ai să te duci la privată cu dosul gol? Vai de capul 
tău de tontălău! îl dojeni porucikul, în hohotele de râs ale 
celorlalţi ostaşi. 

— Cu toţii direcţia cazarmă, fugă marş! ordonă el. 

Soldaţii o luară la goană spre cazarmă, hârjonindu-se. 

— Să ştii că o să se supere Cij pe dumneata, îl preveni 
Zvonariov. 

— Puțin îmi pasă. 

— Doar asta îi scade prestigiul în faţa soldaţilor. 

— De mult nu mai are nici un prestigiu. Şi l-a scăzut el singur 
prin laşitatea şi pedepsele lui stupide. Ostaşul, frate, ne 
scrutează mai adânc decât ne privim noi unul pe altul. 

La cancelarie Boreiko îi ceru lui Pahomov registrul 
artelnicului, în care se treceau toate cheltuielile cu 
aprovizionarea. 

— Şi acum, Pafnutici, îl întrebă el pe furierul şef, după ce 
frunzări condica: ia spune drept, cât aţi furat? 

— Păi, se poate, înălţimea voastră? răspunse Pahomov, 
indignat. Asta e treaba noastră?! 

— Bun; să te văd. 

Zvonariov începu să citească capitolele cheltuielilor, după 
registru. Boreiko verifica facturile corespunzătoare. 

După ce sfârşi verificarea, porucikul începu să smulgă cu 
grijă unele facturi din teancul de acte cusute la un loc. 

— Înălţimea voastră, ce faceţi? se sperie furierul. 

— lacătă, scot nişte facturi plăsmuite, mormăi Boreiko. Ia 
scrie, Serioja: în urma verificării s-au descoperit facturi false 
pentru suma de... o clipă, să socotesc cu abacul... ruble 
şaptezeci şi şase, copeici douăzeci. 


148 


— Cum false? exclamă deznădăjduit Pahomov. 

— Asta ce €e?... „S-au cumpărat de zece ruble foi de dafin şi 
piper”... Semnătura e chinezească, un fel de Vin-hu-ci, ori Sîh- 
ci-li. Păi, cu atâtea parale poţi să iei foi de dafin pentru tot anul. 
Şi iacătă că peste cinci zile dau iar peste nişte foi de dafin de-o 
rublă. După tine, compania se hrăneşte numai cu foi de dafin, 
da? Dar aici: „Ciumiză“”, 12 ruble”. Cu banii ăştia poţi cumpăra 
trei care, şi aici scrie numai trei puduri. Pahomov, pentru 
coţcăriile astea ai să fii dat în judecată! îl ameninţă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, eu sunt un om neînsemnat, bolborosea 
furierul: cum mi-a ordonat domnul ştabs-căpitan, aşa am făcut. 

— Şi cât v-a dat ştabs-căpitanul, ţie şi artelnicului pentru 
treaba asta? 

— E zgârcit, înălţimea voastră; ne-a dat doar câte o hârtie de 
trei ruble. 

— Of! Ce să-i faci, Pafnutici, acum ai să înfunzi puşcăria 
pentru un fleac de trei ruble. Te credeam mai isteţ, dar văd că 
eşti prostovan de tot. 

— Noi nu suntem de capul nostru; facem aşa cum ni se 
ordonă. 

— De făcut să faci, dar cu cap, cu capul tău, să-ţi dai şi tu 
seama ce e bine şi ce nu. la dă-mi şi celelalte registre. În astea 
câte facturi plăsmuite sunt? 

De data aceasta furierul, speriat, indică el însuşi facturile 
false, într-un ceas, verificarea fu terminată. 

— Deci am descoperit facturi false pentru suma totală de trei 
sute de ruble şi ceva. Scrie-ţi declaraţia, Pafnutici şi de acum în 
colo aşteaptă judecata. 

— Martor mi-e Dumnezeu, nu sunt vinovat. Domnul ştabs- 
căpitan şi domnul feldwebel îmi tot ordonau: „scrie, şi scrie”, se 
milogea furierul. 

Când Boreiko şi Zvonariov îi prezentară lui Jukovski 
procesul; verbal dresat de ei, acesta sări în sus, îngrozit: 

— Boris Dmitrievici, ce ai făcut? De ce ai întocmit un 
asemenea act? Mai bine îmi raportai verbal toată dandanaua. 
Acum o să se ducă buhul la toate unităţile de artilerie că la noi 
în companie se fură. N-o să ne spălăm obrazul de ruşine. Şi, pe 


45 Mei chinezesc, hrană de bază a oamenilor nevoiaşi din China veche (n. t.). 


149 


deasupra, o să ne alegem cu neplăceri din partea generalului. 

— În schimb, scăpăm de hoţi. Cij trebuie scos de la 
aprovizionare, artelnicul înlocuit. 

— Şi cu banii cum rămâne? 

— O să-i plătească Cij. 

— Dar dacă nu?... 

— Plăteşte. O să i se reţină din soldă. E de ajuns să raportați, 
la comandament. 

— Tocmai asta nu vreau, se împotrivi Jukovski. Şi apoi, 
trebuie să stau de vorbă şi cu Cij, să dea explicaţii. 

— Spune-i imediat ştabs-căpitanului Cij să vină încoace! 
strigă ! Boreiko plantonului. 

Când Cij sosi, i se dădu să citească concluziile comisiunii de 
verificare. Se înroşi de emoție şi bâlbâi indignat: 

— Ia te uită ce ticălos e Pahomov: m-a tras pe sfoară, mi-a 
furat de sub nas! Să fie imediat dat în judecată pentru falsuri şi 
furt. 

— Pahomov a declarat în faţa mea şi a praporşcikului că a 
făcut falsul din ordinul dumneavoastră şi că dumneavoastră l- 
aţi plătit pe el şi pe artelnic, obiectă Boreiko răspicat, privindu- 
l ţintă în ochi pe Cij. 

— Porucikule, uiţi cu cine stai de vorbă; asta e o insultă 
pentru mine; rezultă că mi-am însuşit banii, nu? 

— Rezultă că i-aţi furat. Nikolai Vasilievici, dispuneţi să fie 
chemaţi Pahomov şi artelnicul, ceru Boreiko. 

— Cum, vrei să mă expui la o confruntare cu nişte grade 
inferioare? strigă Cij, repezindu-se. Asta se cheamă atentat la 
disciplină, surparea temeliilor armatei ruse, ştii? Plec. Nu sunt 
dispus să mai stau de vorbă în această chestiune! 

Şi Cij dădu să iasă din odaie. 

— Stop! îi bară drumul Boreiko. Vrei ca Nikolai Vasilievici să 
acopere gologanii lipsă în locul dumitale? 

— Dar ce amestec am eu aici? Pahomov şi artelnicul s-au 
tinut de potlogării, şi acum să răspund eu pentru ei? protestă 
ştabs-căpitanul. 

— Bine Alexandr Alexandrovici, dar, după lege, pentru 
gestiunea sumelor de la aprovizionare, eşti răspunzător 
dumneata, nu furierul şi nici artelnicul, explică Jukovski. 


150 


— Dar şi dumneata, în calitate de comandant de companie! 
Dacă e vorba de aşa ceva, o să plătim în părţi egale, se 
încăpăţână Cij. 

— Ia uite ce poamă e! comentă Boreiko, neclintindu-se dintre 
Cij şi uşă. A furat, şi acum vrea să pună pe alţii să plătească. 

Cu pumnii strânşi, Cij făcu o mişcare, ca pentru a se repezi la 
porucik. 

— Domol, domol, puiule, mârâi ameninţător Boreiko, 
prinzând mişcarea. 

Fricos, ştabs-căpitanul se îndepărtă de uşă. 

— Ei, cum rămâne cu banii? insistă Jukovski. 

— Plătesc totul, numai spuneţi-i acestui bădăran să mă lase 
să ies, strigă Cij, turbând de furie. 

— O mică declaraţie, domnule ştabs-căpitan! îl rugă Boreiko 
cu o politeţă batjocoritoare. 

Cij scrise la iuţeală declaraţia cerută şi i-o întinse lui 
Jukovski. 

Boreiko se îndepărtă de uşă şi în aceeaşi clipă Cij o zbughi 
afară. 

— Mi-ai făcut-o, Boris Dmitrievici! îl dojeni Jukovski pe 
Boreiko, clătinând din cap. 

— Nu-i nimic, noi să fim sănătoşi, zâmbi porucikul. Uneori 
prinde bine să-l pui la locul lui pe un potlogar care întrece 
măsura. 

— Şi eu ce să fac acum? întrebă Jukovski, îngândurat. 

— Luaţi banii de la Cij; înlocuiţi artelnicul şi bucătarul, şi cu 
asta, basta. 

— Trebuie daţi în judecată. 

— Nu face. Cij aruncă toată vina pe ei şi iese basma curată. 
Le-am pisat fălcile şi le-ajunge. Nu-mi plac judecăţile şi 
procesele. Numai pierdere de vreme. 

— Poate că e soluţia cea mai bună, consimţi căpitanul. Numai 
că Nazarenko ar putea să iasă la raport împotriva dumitale, şi 
atunci iar începe dandanaua. 

— Ba n-o să iasă deloc, o să-i fie frică. Doar a fost prins şi el 
cu mâţa-n sac la verificarea sumelor de la aprovizionare. 


151 


Capitolul V 


Zvonariov primi ordin să se prezinte la Comandamentul 
Artileriei pentru a lucra la transformarea afetelor de la tunurile 
de 10 toli, în vederea adaptării lor la tragerea cu pulbere fără 
fum. 

Spera să nu lipsească mult; totuşi, se despărţea cam trist de 
bateria cu care se şi obişnuise. 

Sosi la comandament şi se prezentă la Gobiato, care îl primi 
cu obişnuita lui amabilitate: 

— Ai să stai la mine. O să dau ordin îndată să fie duse la mine 
bagajele dumitale. După aceea o să vizităm atelierele; nu sunt 
departe, propuse Gobiato. 

Atelierele erau de fapt un mic şantier de reparaţii situat la 
poalele colinei Zolotaia, ceea ce le făcea invizibile dinspre 
mare. Secţiile şantierului erau răspândite pe o suprafaţă destul 
de întinsă. 

In total, în ateliere lucrau aproape trei sute de oameni, 
soldaţi şi salariaţi. g 

Gobiato şi Zvonariov vizitară secția mecanică. In dosul ei 
zăriră răspândite, ici colo, cinci afete de tunuri de 10 țoli. 

— Demontează suporturile şi întăreşte-le cu câte trei foi de 
tablă de oțel; pe urmă le nituieşti din nou; schimbă articulațiile 
suporturilor, potrivit cu calculele noastre, şi înlocuieşte 
sectoarele dispozitivelor de ochire în adâncime cu altele, mai 
mari, pentru unghiuri de tragere mai mari. Asta-i tot ce ai de 
făcut. Sper să isprăveşti treaba într-o săptămână; ca ajutor îţi 
dau pe şeful atelierului de forje, maistrul subofițer Jmurin. Uite- 
l] că tocmai vine; să vă fac cunoştinţă. 

Jmurin era un tânăr blond, de vreo 25 ani, nu prea înalt; 
purta ochelari pince-nez cu şiret. 

— Începeţi lucrul chiar mâine dimineaţă. Acum, hai înapoi la 
comandament că ne aşteaptă Belii. 

Generalul puse întrebări amănunțite cu privire la stadiul 
lucrărilor încredințate lui Zvonariov şi-l rugă să le urgenteze. 

— După calculele lui Nikolai Andreevici, bătaia maximă a 


152 


tunurilor de 10 țoli va creşte de la nouă şi jumătate până la 
treisprezece verste şi jumătate, adică foarte simţitor; aceasta 
ne va da posibilitatea să-i lăsăm pe japonezi să se apropie şi să 
deschidem focul asupra lor pe neaşteptate. 

— Mă tem, excelenţă, că, o dată cu creşterea bătăii, 
împrăştierea proiectilelor va creşte şi ea, ducând la scăderea 
preciziei tirului, observă Gobiato. 

— Măcar să-i speriem pe japonezi şi tot va fi ceva. Pe scurt, 
daţi zor cu transformarea afetelor. 

După consfătuire, generalul, ca de obicei, îi invită pe cei doi 
ofiţeri să ia masa la el. 

Când îl zări pe Zvonariov, Varia îşi lăsă lucrul de mână şi-i 
ieşi înainte. 

— Ei, ce s-aude eu Şurka Nazarenko? Vine şi ea la cursurile 
de surori de caritate? întreba ea. 

— Ea ar veni bucuroasă, dar nu prea crede că-i dau voie 
părinţii. 

— Eu l-am convins pe tata; o să trimită câte o invitaţie 
tuturor soțiilor şi fetelor de militari, să se înscrie la cursuri. Am 
să-i trimit neapărat şi tatălui ei una; cred că atunci n-o să se 
mai împotrivească. 

După masă, Varia îl pofti pe Zvonariov să-i vadă gospodăria. 

— La noi, la ţară, am învăţat să mă gospodăresc; nu-mi place 
oraşul, prefer viaţa rustică. De fapt, nici n-am vrut să mă duc la 
pension, însă m-au silit tata şi mama. Am să termin cursurile de 
moaşă şi, după aceea, am să mă stabilesc pentru toată viaţa la 
fermă, să cresc găini şi viței, spuse Varia zâmbind. 

După crescătoria de păsări, bine populată, îi arătă staulul cu 
trei vaci şi mai mulţi viței. 

— Asta-i Kubanka mea, spuse fata, arătându-şi iapa de 
călărie. Ştii să călăreşti? 

— Puțin. 

— Minunat! O să călărim împreună. Tot stă degeaba Don, 
calul tatei, şi se îngraşă de atâta trândăvie. Mergem chiar 
mâine la Şuşun, un sat chinezesc la vreo zece verste de aici. 

După ce vizitară toată gospodăria, intrară şi în livadă. 

Un pui de chinez, de vreo trei-patru ani, veni în goană spre 
Varia. Plin de bucurie, se repezi la ea, o îmbrăţişă şi, 


153 


îngustându-şi şiret ochişorii negri, piezişi, îi vâri mâna în 
buzunar, găsi acolo o caramelă şi cu o nespusă plăcere şi-o vâri 
în gură. 

— E finul meu, Vanea. Te rog să-l iubeşti şi să fii bun cu el. E 
un băieţel adorabil! îl prezentă Varia şi-l sărută pe obrajii 
oacheşi, rumeni. 

— Ei, Varia, ţi-a sosit vremea să te măriţi! zâmbi Zvonariov. 

Fata se îmbujoră. 

— Fleacuri. Află că n-am să mă mărit niciodată. 

— E un cântec vechi, dar nu-i poţi da crezare, spuse zâmbind 
din nou Zvonariov. 

În dreptul scării, îşi luă rămas bun de la Varia şi se duse la 
Comandamentul brigăzii. 

Acolo nu mai găsi pe nimeni, în afară de câţiva furieri. Când 
îl zări, furierul Sevastianov, vechea sa cunoştinţă, veni la el şi-l 
întrebă dacă i-ar putea fi de folos cu ceva. 

— Îl căutam pe Gobiato. Nu ştiu unde a dispărut, spuse 
praporşcikul. 

— Pe dumnealui nu-l prinzi cu una, cu două: veşnic are 
treburi, nu stă locului o clipă. 

Zvonariov îi ceru adresa lui Gobiato, la care, între timp, îi 
fuseseră duse lucrurile. Furierul se oferi să-l conducă. 

— E cumsecade, are grijă de oameni, îl informă Sevastianov 
în drum. Atâta doar că nu prea stă în ateliere. Acolo, când 
lipseşte, taie şi spânzură ajutorul dumnealui, funcţionarul 
Kozlov; ştiţi, un om ursuz, cu o bărbuţă neagră. Ei, acesta e 
câinos rău. În lipsa căpitanului, sare la oameni şi-i stâlceşte în 
bătăi. Unii ostaşi stau la el câte douăzeci de ore în şir, cu raniţa 
în spinare. 

— Şi Gobiato ce păzeşte? 

— Dumnealui e un om cam ciudat: nici nu vede ce se petrece 
în jur; stă tot timpul dus pe gânduri. Ei, iată şi locuinţa 
dumneavoastră, adăugă furierul, arătând casa. 

Zvonariov îşi găsi lucrurile deja aranjate prin cameră. 
Ordonanţa lui Gobiato, un ostaş vioi de prin părţile 
Vladimirului, îi arătă la repezeală toată casa, după oare îl pofti 
să ia masa, dar praporşcikul refuză. 

— Cam când se întoarce căpitanul? întrebă el. 


154 


— Niciodată nu întârzie peste zece seara; la unsprezece se 
culcă, la şapte şi jumătate se scoală, iar la opt fix pleacă la 
slujbă, nu-şi iese din program. 

Cercetând locuinţa, atenţia lui Zvonariov fu atrasă de două 
dulapuri mari, pline de cărţi. Cele mai multe volume erau 
lucrări de specialitate: artilerie şi geniu, precum şi numeroase 
tratate tehnice. Literatura era reprezentată prin Jules Verne şi 
Conan Doyle; reviste - de loc. 

În tot timpul şederii sale pe Elektriceski Utios, Zvonariov nu 
văzuse alte ziare şi reviste, în afară de vreo două-trei numere 
din „Invalid” şi o revistă scoasă la Port-Arthur, iar o dată, cu 
totul întâmplător, îi căzuse în mână şi un număr din ziarul local 
„Novii Krai”, pe care ofiţerii nu-l citeau aproape de loc, 
poreclindu-l „Limba rea a Port-Arthurului”. 

Sosirea lui Gobiato îi abătu atenţia de la cărţi. 

— Ei, te-ai aranjat? Foarte bine. Mâine dimineaţă îi dai 
drumul. Ce impresie ţi-a făcut Varia Belaia? E foarte simpatică; 
parcă nici n-ar fi fată de general. N-ai face rău să te însori cu 
ea, dacă eşti necăsătorit. Tatăl ei e un om cu situaţie şi fata are 
zestre - e o partidă bună. 

— De ce nu vă încercaţi dumneavoastră norocul? 

— Sunt însurat, drăguţule; am şi doi copii. Soţia mea a plecat 
după primul bombardament: nu voia să pună în pericol viaţa 
copiilor. 

Vorbiră încă vreo jumătate de ceas multe şi mărunte şi apoi 
se retraseră amândoi în odăile lor. Zvonariov se dezbrăcă cu o 
nespusă plăcere şi, fără grija vreunei alarme nocturne ca pe 
Utios, adormi tun. 

A doua zi de dimineaţă, când intră în ateliere, echipa de 
soldaţi meseriaşi, oare-i fusese pusă la dispoziţie, se şi afla la 
locul ei. Jmurin le fixă norma zilnică: fiecare avea să taie câte 
douăzeci de nituri. Pe Zvonariov îl întâmpină cu răceală, făţiş 
indispus de numirea lui la conducerea lucrărilor, şi încercă să-i 
dea îndrumări, arătându-i ce şi cum trebuia să facă. 

— Mulţumesc, mă descurc şi singur, îl întrerupse Zvonariov. 
Subofiţerul plecă ofensat. 

Zvonariov adună oamenii, le spuse să se aşeze lângă el, pe 
afete, şi începu să-i lămurească în ce consta lucrarea şi ce rost 


155 


avea, arătându-le însemnătatea modificării grabnice a afetelor 
pentru apărarea fortăreței. 

Oamenii îl ascultau cu luare aminte. 

— S-a înţeles ce trebuie să facem şi în ce scop? întrebă 
Zvonariov. 

— Da, să trăiţi! O să chibzuim cât mai bine treaba asta, ca să- 
i scărmănăm cât mai repede pe japonezi, răspunseră ostaşii. 

Unul dintre ei, şaten, înalt şi zvelt, care nu părea rus, îl 
privea cu atenţie pe Zvonariov. Observând acest lucru, 
praporşcikul îl întrebă dacă doreşte ceva. A 

— Vă cunosc, înălţimea voastră, răspunse omul. În 1900, 
când eraţi încă student, aţi fost la noi la Varşovia, la uzina 
Lilpop. Eu v-am învăţat să lucraţi la maşina radială de perforat 
şi la raboteză. 

— A, dumneata eşti luzek Bratowski! exclamă Zvonariov 
bucuros. Nu mi-ar fi trecut prin cap c-o să ne vedem tocmai 
aici! Cum ai ajuns la Arthur? 

— Am fost mobilizat la artileria de fortificaţii din Varşovia şi 
de acolo m-au trimis încoace. Am sosit de curând cu batalionul 
trei. 

Această întâlnire îl bucură mult pe Zvonariov. 

— E prima oară când ni se lămureşte scopul unei lucrări; de 
obicei ţi se dă norma ca o corvoadă de puşcăriaş: executi, şi 
basta! Restul, cum şi de ce, nu-i de capul tău. lar dacă n-o 
îndeplineşti, stai mult şi bine cu raniţa în spinare, completă 
Bratowski. 

Treaba merse strună, în ritm viu. Până la prânz se execută 
mai bine de jumătate din norma zilei întregi. Înainte de masă, 
când Jmurin, călcându-şi pe inimă, veni totuşi să vadă cum 
merge lucrarea la Zvonariov, voi să mărească norma, mai dând 
încă zece nituri de scos, Zvonariov îl rugă din nou să nu se 
amestece. 

Vrând, nevrând, Jmurin se supuse. 

— Să ştiţi că ne-am găsit beleaua cu el, spuse Bratowski. O 
să-şi verse tot focul pe noi! 

— Nu-i nimic: dacă se leagă de voi, să-mi raportați. Vorbesc 
cu Gobiato şi-l potolim noi. 


156 


— Pe deasupra o să aveţi de furcă şi cu Koziol“: el e mare şi 
tare în secţie. 

Într-adevăr, în mai puţin de o jumătate de ceas, Kozlov, un 
funcţionar înalt, morocănos, cam de patruzeci de ani, veni la 
locul lucrărilor, însoţit de Jmurin. 

— De ce vă amestecați în dispoziţiile lui Jmurin? întrebă 
tehnicianul pe un ton provocator. 

— Dar el de ce se amestecă în lucrările mele? Cine l-a 
îndreptăţit să-mi dea mie directive? 

— Sunt ajutorul şefului de atelier; vă rog să-mi răspundeţi la 
întrebare. 

— Dumneata nu eşti superiorul meu. Te rog să te retragi 
numaidecât. Ne împiedici de la lucru. 

Urmă un schimb de vorbe aprinse. 

În cele din urmă, Kozlov şi Jmurin plecară. Lucrătorii 
izbucniră gălăgioşi: 

— Aşa-i trebuie, că prea se umflă în pene. 

— Bine zice vorba noastră din bătrâni: „Boierii se bat şi 
ţăranii se aleg cu cucuiele”, spuse un lucrător. 

Inainte de a pleca, Zvonariov trecu pe la cancelaria ateliere 
lor, unde îl găsi pe Gobiato. Kozlov şi Jmurin îl reclamau 
acestuia, făcându-l vinovat că primejduieşte disciplină, că e 
grosolan şi înfumurat. 

Gobiato îi asculta în tăcere, clătinând uşor din cap. 

— Inculpat, ce ai de zis în apărarea dumitale? îl întrebă el 
glumet pe praporşcik. 

Zvonariov relată cele întâmplate pe acelaşi ton glumet. 

— Asta-i tot ce am de spus în apărarea mea, domnule 
judecător, încheie el. 

Zâmbind, Gobiato se întoarse spre un furier: 

— Scrie un ordin pe ateliere: „Lucrările de modificare a 
afetelor vor fi executate sub conducerea praporşcikului 
Zvonariov. Tehnicianul Kozlov şi subofiţerul Jmurin nu au 
dreptul să se amestece în aceste lucrări. Începând de mâine, 
tehnicianul Kozlov este mutat ca şef de atelier la tâmplărie.” 
Atât. E limpede, domnilor? 

— Am să mă plâng generalului... începu Kozlov. 


46 Joc de cuvinte - Kozlov poreclit Koziol (Țapul) (n. t.). 


157 


— Modifică ordinul: „Tehnicianul Kozlov este pus la 
dispoziţia Comandamentului  Artileriei”, adăugă  Gobiato, 
răspicat. Nu te mai rețin, urmă el, întorcându-se către 
tehnician. Dumneata, Serghei Vladimirovici, te rog să rămâi. De 
mult vream să scap de Kozlov, dar n-am avut prilejul. Atâta 
timp cât stai aici, te rog să-mi fii ajutor şi locţiitor. Poate că te 
vei hotări să te muţi definitiv la noi; mie n-o să-mi facă decât 
plăcere. Deocamdată, înainte de masă, hai să facem o plimbare 
pe „Etajeră”: priveşte ce zi minunată. 


Pe „Etajeră” se plimba o mulţime de lume. Cu greu găsiră o 
bancă neocupată; Gobiato şi Zvonariov se aşezară în sfârşit să 
privească în tihnă oamenii şi escadra din radă. Navele scoteau 
un fum gros, ca în preajma plecării într-o misiune îndepărtată; 
în schimb, bărcile încărcate cu matrozi şi ofiţeri, care se 
îndepărtau de bordul navelor, dovedeau cu totul altceva. 

— Bine trăiesc marinarii ăştia, spuse Gobiato cu invidie. Stau 
în spatele nostru, trândăvesc, petrec şi primesc solde mai bune 
ca noi. Au bani de aruncat prin toate localurile, spre invidia 
celor din trupele terestre. Asta creează o atmosferă 
nesănătoasă de dușmănie între armată şi marină. lar Stessel o 
speculează în intrigile lui contra flotei. Uite-l pe căpitanul de 
rangul doi, Essen, comandantul crucişătorului Novik: iese în 
larg cu nava sa aproape în fiecare zi. 

Vorbind astfel, Gobiato arătă un ofiţer de marină care se 
apropia de ei. 

Când ajunse în dreptul lor, se sculară amândoi şi-l salutară. 

— Să trăieşti, căpitane, răspunse la salut Essen, adresându- 
se lui Gobiato. Nu te-am mai văzut de mult. Imi daţi voie să 
stau şi eu? 

— Poftiţi, Nikolai Ottovici, răspunse amabil Gobiato, şi-l 
prezentă pe Zvonariov. 

— Din ce baterie sunteţi? întrebă marinarul. 

— De pe Elektriceski Utios. 

Essen se uită atent la praporşcik. 

— E cea mai destoinică dintre toate. Adeseori îi urmăresc cu 
plăcere tirul. Le daţi mult de furcă japonezilor. Se vede buna 
organizare şi conducerea pricepută a tirului. Cine e comandant 


158 


— Căpitanul Jukovski. 

— Nu-l cunosc. 

— Pe porucikul Boreiko, voinicul, îl cunoaşteţi, Nikolai 
Ottovici? 

— Cum să nu! Se ţine de beţii cu Dukelski al nostru. 
Seamănă ca două picături de apă - o pereche de cheflii. Totuşi, 
sunt băieţi de ispravă. Eu am adunat întotdeauna la mine, pe 
Novik, cât mai mulţi din aceştia. Botsmanul meu, Kaşcenko, îmi 
caută prin taverne matrozii cei mai zurbagii. Mulţi comandanţi 
de nave sunt tare bucuroşi să scape de asemenea matrozi, dar 
la mine muncesc ca nişte diavoli. Matrozul nostru e în stare să 
facă minuni; doar trebuie să ştii cum să-l iei: să nu fii cusurgiu, 
să nu te legi de el pentru orice fleac, dar nici să-l cruţi, când e 
cazul. La mine, cei mai mari cheflii, în aparenţă cu neputinţă de 
îndreptat, câştigă iute şi decoraţii, şi galoane. Cu ofiţerii stăm 
mai prost. 

Zvonariov îl asculta cu interes pe comandantul faimosului 
crucişător Novik, care cu nava lui uşoară şi rapidă se 
aventurase în larg de multe ori, atacând aproape întreaga 
escadră japoneză. 

Trecând pe lângă ei, marinarii îl salutau respectuos pe 
Essen. Soimanov, care se apropia cu alţi câţiva micimani, se 
desprinse dintre ei, se apropie, salută şi-i ceru stăruitor lui 
Essen să-l primească pe Novik. 

— N-are să se opună Viren? întrebă căpitanul. 

— Îl cunoaşteţi: nici el, nici altul. Nu ne lasă să facem treabă 
ca lumea pe Baian, dar nici să plecăm nu ne dă voie. Am auzit 
că soseşte în curând amiralul Makarov. Am să încerc să ies la 
raport la domnia-sa. Deşi e amiral, se zice că-i place să 
navigheze pe crucişătoare uşoare şi pe torpiloare. 

— E cel din Kronstadt, vestitul inventator, constructorul lui 
Ermak? Ştiaţi că e fiu de matroz? interveni Gobiato. 

— Da! A început serviciul ca mus şi a ajuns până la gradul de 
vice-amiral. În zilele noastre aşa ceva nu e tocmai uşor dacă n- 
ai neamuri. Şi apoi, nu e prea agreat de unii, din pricina firii lui 
independente şi tăioase. Probabil că au fost bucuroşi să scape 
de el, trimiţându-l încoace. În schimb noi fără îndoială că nu 
vom avea decât de câştigat când Makarov va lua comanda în 


159 


locul ramolitului de Stark. 

— Ar trebui să organizăm mai bine legăturile cu flota, spuse 
Zvonariov. 

— M-ar bucura să vă văd pe amândoi, pe dumneata şi pe 
căpitanul Gobiato, la mine, pe Novik. Poate daţi o raită cu noi 
în larg! li fugărim pe japonezi şi vă arătăm tehnica tragerilor 
noastre, propuse Essen. 

Cei doi artilerişti îi mulţumiră pentru amabilitate şi-l invitară 
să ia masa cu ei, la restaurantul „Saratov” din apropiere. 

Restaurantul gemea de lume. Cei mai mulţi dintre clienţi 
erau militari. Petrecăreţii nocturni încă nu se iviseră. Găsiră cu 
greu două măsuţe libere. Peste puţin, intră în salon porucikul 
de tiraliori Stah Endjeevski. Obosit, plin de praf, era vădit că 
venea direct de la instrucţie. Negăsind nici un loc liber, se 
apropie de Soimanov şi de Gobiato, pe care îi cunoştea. Salută 
şi le ceru voie să ia loc la măsuţa lor. 

— Cu plăcere, rosti amabil Essen, ca cel mai mare în grad de 
la masă. 

— De unde vii aşa de obosit? îl întrebă Soimanov. 

— De la poligon. Abia acum, când a izbucnit războiul, ne-am 
apucat să învăţăm soldaţii să tragă ca lumea. În timp de pace n- 
aveam grijă decât de parăzi şi de muştruluială! În patru ani de 
stagiu militar, un ostaş avea alocate patruzeci de cartuşe de 
manevră! În schimb, îl învăţam zi şi noapte cum să strige „ura” 
şi să salute superiorii, se plângea Endjeevski. Chiar şi acum 
sunt învăţaţi să dea atacul la baionetă, în formaţii strânse; nu 
se cunoaşte rostul lanţului de trăgători; nici unul dintre ofiţeri 
n-a fost instruit în acest scop, iar în ostaşi n-a fost dezvoltată 
iniţiativa şi habar n-au ce trebuie să facă în formaţia de 
trăgători. Eu însă fac instrucţie cu plotonul de cercetaşi numai 
în trăgători, cât e ziua de lungă. 

— Cine e comandantul vostru? întrebă Gobiato. 

— Grăsunul Saviţki: prost nu pare, dar e un ticălos şi un laş. 
În schimb, generalul Fok îl ţine în mare cinste, nu mai poate 
după el. Într-un cuvânt, stăm prost cu pregătirea de luptă. Voi, 
artileriştii, staţi mai bine: ştiţi să trageţi; ba, uneori, chiar 
nimeriţi, încheie Endjeevski cu o glumă maliţioasă. 

— Degeaba eşti ironic, porucikule, interveni Essen. Uite, ai 


160 


înaintea dumitale un caz concret de tir precis: praporşcikul a 
fost în stare să avarieze noaptea, pe întuneric, un mic torpilor, 
şi asta de la distanţă de douăzeci de cabluri. Mi se pare cănue 
rău de loc. 

Publicul era tot mai numeros. Orchestra, care se ivise între 
timp, începuse un potpuriu de valsuri vesele. 

Apariţia lui Dukelski stârni îndată animaţie în toată sala. 

— George, ia loc la noi! îi strigă Essen. 

Locotenentul nu se lăsă rugat. 

— Ce mai e nou? îl întrebă Essen, răspunzându-i la salut. 

— Makarov e aşteptat să sosească într-o săptămână cel mult. 
Azi s-a primit de la el o telegramă: a şi ajuns la Omsk. Babacu a 
început să-şi facă bagajele şi se pregăteşte să coboare 
pavilionul. Molas, şeful de stat-major al flotei, e nervos; se teme 
că Makarov o să-şi ia un alt ajutor, începu Dukelski să înşire 
noutăţile. - Altceva? Da: Vitgheft, cocoţat ca şef al secţiei 
navale din statul-major al guvernatorului, trândăveşte ca şi 
până acum, se îmbuibă şi i se scurg ochii după fetele pe care le 
agaţă fiul lui. Grigorovici îşi ghiceşte în cafea ca să ştie ce are 
să-i aducă sosirea lui Makarov: vulturii de amiral, ori scoaterea 
la pensie, pentru acţiunea „glorioasă” din 26 ianuarie. lar 
Şensnovici nu izbuteşte de loc să-şi despotmolească Retvizanul. 
Mi se pare, domnilor, că v-am pus la curent cu toate. 

— Ascuţită limbă mai ai, Gheorghi Vladimirovici, zâmbi 
Essen. Ei bine, ia spune, dar Essen ce visează? 

— Visează că, în sfârşit, i se va da voie să se bată cu 
japonezii, aşa cum trebuie, nu de departe, ancorat şi sub 
protecţia bateriilor de coastă. 

— Ai ghicit! Sper că odată cu sosirea lui Makarov, 
staționarea escadrei în port va lua sfârşit. Am lâncezit destul. 

După ce prânziră, băură câte o cupă de şampanie pentru cea 
mai strânsă colaborare între armată şi marină şi apoi plecară 
fiecare la treburile sale: marinarii spre nave, Gobiato acasă, în 
timp ce Endjeevski şi Zvonariov se duceau în oraş după 
cumpărături. 

În magazinul „Kunst & Albers” se întâlniră cu o doamnă de 
vreo 40 de ani, însoţită de două fetişcane. Pe cea mai înăltuţă, 
şatenă, rumenă, cu ochi căprui scăpărând provocator, o chema 


161 


Leolia; cealaltă, blondă, micuță, cam firavă, cu ochi albaştri, 
visători, se numea Olia. Toate trei îl salutară prietenoase pe 
Endjeevski. 

— Ce s-a întâmplat, Stah, de nu te mai vede lumea? Unde ai 
dispărut? lar ai stat la arestul comenduirii? îl asaltară fetele. 

— Îmi învăţ soldaţii cum să se bată la război. 

— Dar până acum ce ai făcut? 

— Îi învăţam să mărşăluiască. 

— Eşti incorigibil, Stah, zâmbi doamna. Pentru limba asta 
ascuţită nu te suportă superiorii. 

Endjeevski îl prezentă pe Zvonariov. 

— Sunteţi artilerist? Din brigada a patra? întrebă Olia. 

— Nu. De pe Elektriceski Utios. 

— Ce spuneţi?! De pe Elektriceski! 

Toate trei îl priviră cu curiozitate. 

— Se zice că acolo la dumneavoastră nu e tocmai linişte. 

— Hm! Uneori „arde”, într-adevăr. 

Isprăvind cu cumpărăturile, Zvonariov şi Stah se oferiră să le 
conducă. Stah şi Leolia o luară înainte. 

— Lasă-i să mai schimbe şi ei o vorbă dulce, spuse zâmbind 
Maria Petrovna. Olia suspină drept răspuns. 

— Nu cumva şi ţie ţi-a furat Stah inima? Mare pacoste cu 
fetele astea ale mele: se îndrăgostesc mereu de unul şi acelaşi 
cavaler şi-şi încurcă una alteia toate socotelile. 

— Ba nu, nu sunt de loc îndrăgostită de Stah, deşi, n-am ce 
zice, e foarte drăguţ. Nu seamănă deloc a ofiţer. 

— Am impresia că nu prea simpatizezi viteaza noastră 
ofiţerime, îşi dădu cu părerea Zvonariov. 

— Pe mulţi din ei nici n-ai cum să-i simpatizezi. Grosolani, 
obraznici, inculţi, îşi bat soldaţii şi beau tot timpul. Mai mare 
ruşinea! rosti Olia cu aprindere. 

— Bineînţeles, domnule Zvonariov, cei de faţă sunt excluşi, 
interveni Maria Petrovna, grăbindu-se să atenueze asprele 
aprecieri ale Oliei. Nu te cunoaştem încă, dar sperăm că eşti o 
excepţie fericită ca şi Stah al nostru. Vă cunoaşteţi de mult? 

— De-abia azi am făcut cunoştinţă. 

— Am şi ajuns acasă! Se opriră în poarta unei grădini mari; 
în fund se vedea o clădire cu un singur cat. 


162 


— Ce-i aici? întrebă Zvonariov. 

— E şcoala elementară Puşkin. Eu o conduc, iar Olia şi Leolia 
sunt institutoare, răspunse Maria Petrovna. 

— Pentru copii? 

— Ziua învaţă copiii, iar seara şcoala e deschisă pentru 
adulţi. Cei mai mulţi, funcţionari mărunți, urmează cursuri 
liceale; printre ei sunt şi muncitori şi chiar câţiva matrozi de la 
comandamentul militar al portului. lată că vin şi porumbeii 
noştri, zâmbi ea, uitându-se la Leolia şi la Stah, care se 
apropiau. 

Zvonariov şi Endjeevski îşi luară rămas bun. 

— Cum e numele lor de familie? întrebă Zvonariov, după ce 
se îndepărtară amândoi de grădină. 

— Pe directoare o cheamă Jeltova; pe Leolia, Elena 
Feodorovna Lobina, iar pe Olia, Olga Semionovna Selenina. 
Leolia este logodnica mea. Ne-am fi cununat de mult, dar nu 
pot căpăta aprobarea de la regiment: cică o institutoare nu este 
o soţie demnă de un ofiţer! Visul meu e să fac seminarul 
pedagogic. După ce-l termin, plecăm la ţară ca învăţători. 
Deocamdată însă sunt comandantul plotonului de cercetaşi din 
regimentul 14 tiraliori, spuse Stah cu un zâmbet acru. Eu o iau 
la dreapta; cu bine, Serghei Vladimirovici. Nu te jena. Când ai 
timp, treci pe la şcoală. E drept, nu e casă mare; în schimb, e 
primitoare şi veselă. Şi nu uita să duci cu dumneata câte ceva 
de-ale gurii, ca să cruţi gazdele de o parte din cheltuială. 

Despărţindu-se de Endjeevski, Zvonariov se îndreptă spre 
casă. Cotind la colţul unei străzi, era cât pe ce să dea peste o 
doamnă, care de surprindere şi spaimă scăpă jos pachetele din 
mână. Praporşcikul îşi ceru scuze, se grăbi să ridice lucrurile şi 
se oferi să le ducă până acasă. 

— Sunteţi foarte amabil. De altfel nici nu stau departe. Mă 
îndatoraţi nespus. Am întârziat prin magazine şi acum mi-e 
frică să merg singură. Din ce unitate faceţi parte? întrebă 
doamna. 

Zvonariov îi răspunse. 

— A, sunteţi subaltern al lui Vasili Feodorovici Belîi? În ce 
baterie? Pe Elektriceski? Soţul meu mi-a spus că este cea mai 
bravă baterie. A fost şi el acolo într-o zi, chiar la douăzeci şi 


163 


şapte ianuarie. Îmi povestea cum au revărsat japonezii o ploaie 
de obuze peste Utios. Anatole avea chiar de gând să-l propună 
pe comandant pentru decorare, însă i s-a părut că soldaţii sunt 
nedisciplinaţi. Dar să nu-ţi faci inimă rea: se vor mai da 
decoraţii şi de acum înainte, turuia doamna. 

Intrigat, Zvonariov se întreba cine e doamna. Pe cât se putea 
distinge pe întuneric, nu era tocmai tânără, însă drăguță, bine 
îmbrăcată şi făcea parte, pesemne, din elita Arthurului. 
Praporşcikul nu îndrăznea s-o întrebe şi îi asculta ciripitul în 
tăcere. 

— Sunt adânc mişcată de amabilitatea dumitale, tinere. Te 
rog să ne vizitezi simplu, fără pretenţii, că nu ne arde de 
ceremonie în timp de război. Numele meu e Vera Alexeevna 
Stessel. Îţi arată casa orice soldat. Işi luă rămas bun şi-i strânse 
mâna. 

„Va să zică aceasta este doamna Stessel, despre care se spun 
atâtea!” gândi Zvonariov. „Hotărât, azi am avut parte de 
cunoştinţe noi de toate categoriile - printre marinari: Essen; 
printre tiraliori: Stah; pe urmă institutoarele şi, în fine, doamna 
Stessel”, îşi zise el, încheind bilanţul zilei. 

Seara, când îi povesti lui Gobiato cum o cunoscuse pe Vera 
Alexeevna, acesta începuse să râdă zgomotos: 

— Ei, acum, dragă Serghei Vladimirovici, cariera ţi-e 
asigurată la Arthur. Să te bucuri de favoarea soţiei lui Stessel 
însemnează cea mai bună protecţie din câte sunt aici cu 
putinţă. Femeia nu e proastă, ba e chiar mult mai deşteaptă 
decât bărbatul ei; ea-l ţine în hăţuri şi-l mână cum vrea. 

— Dar n-am ambiția să fac carieră în armată. 

— Totuşi, într-o zi, această cunoştinţă va putea să-ţi fie de 
folos. Are o memorie admirabilă, mai ales când e vorba de 
bărbaţi tineri. 


A doua zi de dimineaţă, când Zvonariov şi Gobiato îşi făcură 
apariţia în atelier, soldaţii tocmai demontau cadrele de pe afet. 
Cu forţe unite, lucrul era spornic. Bratowski trecea de la un 
lucrător la altul, arătându-le cum să reteze mai uşor şi mai iute 
niturile. 

Jmurin nu mai îndrăznea să se amestece. 


164 


— Te pomeneşti că o să le demonteze azi pe toate, spuse 
Gobiato. Cum de muncesc cu atâta râvnă? 

Pe faţa lui Bratowski flutură un zâmbet. 

— Înălţimea voastră, acu ştim şi noi ce lucrăm şi pentru ce, 
aşa că ne interesează munca. Ieri, înălţimea sa ne-a vorbit şi 
ne-a lămurit cu de-amănuntul cum şi ce fel. 

— Azi e sâmbătă; la două după-amiază luaţi repaus. Isprăviţi 
până atunci? întrebă Gobiato. 

— Isprăvim până la prânz; după ce mâncăm, ducem cadrele 
la forjă şi batem foile în nituri, răspunse Bratowski. 

— Vă mulţumesc, băieţi, pentru hărnicia voastră, rosti 
Gobiato. Duminică o să fiţi învoiţi cu toţii în oraş. 

— Înălţimea voastră, noi am zice să lucrăm şi mâine, ca să 
isprăvim totul mai repede. 

— N-am nimic împotrivă; după aceea, vă învoiesc pe două 
zile, le făgădui căpitanul. Lucrarea trebuie terminată cât mai 
repede cu putinţă. Văd că dumneata te pricepi cum să vorbeşti 
cu soldaţii. Din păcate, prea puţini de la noi ştiu cum să 
procedeze; cei mai mulţi preferă să-i ia în pumni, zise Gobiato 
către Zvonariov, după ce se îndepărtară de soldaţi. 

— Ei - şcoala lui Boreiko: e cheia tirului său atât de reuşit; a 
ştiut să stârnească interesul soldaţilor. 

În cancelarie îi aştepta rotmistrul“”, comandant al 
detaşamentului de jandarmi din fortăreață, prinţul Mikeladze. 

— Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă Gobiato rece. 

— Aş vrea să stau de vorbă între patru ochi cu 
dumneavoastră,  mult-stimate Nikolai  Andreevici, începu 
jandarmul dulceag. 

Gobiato le spuse furierilor să părăsească încăperea. 
Mikeladze aruncă spre Zvonariov o privire semnificativă. 

— Este ajutorul şi locţiitorul meu; n-ai motiv să te fereşti de 
el, îi explică Gobiato. 

— Dacă nu mă înşel, domnul Zvonariov a sosit de curând la 
Arthur; domnia sa nu este la curent cu starea de lucruri de aici 
şi pe urmă, să am iertare, domnia sa e şi civil, aflându-se doar 
întâmplător în cadrele armatei; aşadar, mărturisesc că 


47 Gradul de rotmistr, în cavalerie şi jandarmerie, corespundea celui de căpitan din 
celelalte arme (n. t.). 


165 


prezenţa domniei sale mă stânjeneşte oarecum. 

— Văd că sunteţi perfect informat în ceea ce-l priveşte, rosti 
mirat Gobiato. 

— Ce fel de jandarm aş fi, dacă n-aş cunoaşte bine ce este cu 
fiecare ofiţer sosit de curând la Arthur? Noi, jandarmii, suntem 
datori să ştim totul: ce hram poartă fiecare, în ce ape se 
scaldă... 

— Pot să mă retrag, spuse Zvonariov. 

— Ba nu, te rog foarte mult să rămâi. Sper că prinţul nu va 
stărui. 

Rotmistrul făcu o strâmbătură, dar cedă. 

— Iată despre ce e vorba: la dumneavoastră în ateliere au 
apărut mai mulţi soldaţi noi; printre ei se află şi unele elemente 
indezirabile. De pildă, Iosif Bratowski. Acesta a fost membru al 
unei organizaţii subversive la uzinele mecanice Lilpop din 
Varşovia. Numai lipsa unor dovezi categorice l-au scăpat de 
judecată. A fost transferat aici la cererea comandamentului 
jandarmeriei din gubernia Varşovia. Îndată ce a sosit, a fost pus 
sub observaţie de un agent al meu. Deşi până în prezent nu s-a 
semnalat nimic deosebit în ceea ce-l priveşte, trebuie urmărit 
cu atenţie. 

— Eu, personal, n-am nimic de spus în defavoarea lui 
Bratowski: munceşte cu multă râvnă şi are o purtare 
exemplară. 

— Să am iertare, dar seara zăboveşte cu soldaţii la latrină, 
întrebându-i tot felul de lucruri: cine eşti şi din ce loc, unde ai 
mai lucrat; evident că sondează terenul. N 

— Ei, prințule, fricosul se sperie şi de umbra lui. Intotdeauna 
faci din ţânţar armăsar. Strănută un ostaş, şi dumneata eşti 
gata să crezi că zguduie sacrele temelii cu un hapciu! îl ironiză 
Gobiato. 

— E o vorbă: incendiul Moscovei s-a stârnit de la o 
lumânărică de o copeică. 

— Mai bine ţi-ai irosi energia combătând spionajul. Pe lângă 
japonezii travestiţi în chinezi, mai sunt în oraş şi alţi spioni, de 
alte naţionalităţi, şi, înainte de toţi, englezii şi americanii. Asta 
e pacostea cea mai mare. Sub paravanul unor firme comerciale, 
adună cu neruşinare informaţii importante din punct de vedere 


166 


militar, spuse Gobiato indignat. 

— Toţi supuşii englezi şi americani au fost expulzați din 
Kvantung. 

— Ba chiar aseară i-am văzut cu ochii mei, pe stradă, pe 
Tomlinson şi pe Smith. Treburile lor nu merg de loc mai prost 
ca altă dată, ba chiar sunt înfloritoare, stărui căpitanul. 

— Au obţinut altă cetăţenie şi nu ne mai putem atinge de ei. 
În ceea ce-i priveşte pe chinezi, mărturisesc că şi asta eo 
problemă dificilă. Chinezii sunt toţi ca unul - mari coţcari - şi e 
greu s-o scoţi la capăt cu ei. N-ai cum să trimiţi printre ei 
agenţi ruşi, fiindcă îi suspectează, iar printre ai lor, din păcate, 
încă nu ne-am format cadre de agenţi pe care să ne putem 
bizui. Cu ruşii e mult mai lesne. lată, de pildă: aseară, domnul 
Zvonariov a fost observat în societatea unor persoane dintre 
cele mai puţin agreate în Arthur, în societatea directoarei şcolii 
Puşkin şi a institutoarelor. În spatele paravanului unei şcoli 
serale, aceste femei au organizat ceva foarte asemănător cu 
nişte cursuri de agitatori. 

— Dar ce vă priveşte pe dumneavoastră, domnule rotmistru, 
cu cine şi unde îmi petrec timpul? se revoltă Zvonariov. 

— Pe noi, jandarmii, totul ne priveşte. Trebuie să ştim chiar 
şi cu ce fete vă culcaţi. Dumneata ai fost, de pildă, o dată sau 
de două ori, într-o societate, la mademoiselle Riva? Vezi că şi 
asta o ştim? Şi trebuie să-ţi spun că ai toată aprobarea noastră: 
e o ovreicuţă foarte nostimă, şi nu se amestecă în politică. 

Tonul impertinent şi încrezut al rotmistrului îl revolta pe 
Zvonariov tot mai mult. 

— Atunci, trebuie să ştiţi că aseară n-am fost singur în 
societatea directoarei... 

— Cum să nu: împreună cu dumneata era porucikul 
Endjeevski, tot un soi de socialist şi el. Nu prea eşti de felicitat 
pentru asemenea cunoştinţe. 

— Daţi-mi voie să-mi port singur de grijă în ceea ce priveşte 
relaţiile mele şi natura lor. În această privinţă, n-am nevoie de 
sfaturile dumneavoastră, i-o reteză Zvonariov. 

— Ei, noi, jandarmii, nu suntem supărăcioşi. Şi acum, am 
onoarea să vă salut. Sper că în curând ne vom revedea într-o 
împrejurare mai agreabilă, spuse jandarmul şi strângându-le 


167 


mâinile părăsi biroul. 

— Uimitor de antipatici sunt jandarmii ăştia! Îşi vâră nasul în 
toate! se revoltă Gobiato. 

— După ce-ţi strânge mâna un jandarm simţi nevoia 
imperioasă să te speli imediat! adăugă Zvonariov. 


A doua zi, duminică dimineaţă, Gobiato primi de la Essen un 
bilet, prin care îl invită să vină împreună cu Zvonariov pe 
bordul crucişătorului Novik, care se pregătea să iasă în larg. 
Gobiato şi Zvonariov se îmbrăcară în grabă şi plecară împreună 
cu matrozul care adusese biletul. 

În clipa când barca cu cei doi artilerişti acostă la navă, 
crucişătorul ridică ancora. La scară fură întâmpinați de ofiţerul 
de cart şi conduşi pe punte, la Essen. 

Acesta îi salută amical şi le făcu cunoscut că patru torpiloare, 
în frunte cu crucişătorul Novik, porneau în larg cu misiunea de 
a intercepta vase comerciale japoneze. După aceea, le prezentă 
pe ofiţerii săi. 

Ajuns în larg, crucişătorul continuă drumul cu viteza de 20 
noduri spre sud-vest, către capul Liaoteşan, extremitatea de 
sud a peninsulei Liaotung. 

Zvonariov, care se afla pentru întâia oară pe o navă de 
război, privea cu un viu interes mişcările cumpănite şi spornice 
ale matrozilor. La început nu izbuti să descopere Elektriceski 
Utios, perfect contopit cu fondul colinelor din spatele lui; doar 
postul telemetrului se zărea, ca o pată mai deschisă, trădând 
amplasamentul bateriei. 

„Ar trebui încadrată în parapet, ca să nu bată la ochi”, îşi 
zise în gând Zvonariov, privindu-şi bateria. 

Fortificațiile unei baterii de mortiere de 11 țoli, aflate chiar 
pe creasta colinei Zolotaia, se profilau limpede pe fondul 
cerului. Acum praporşcikul înţelese de ce japonezii trăgeau atât 
de des tocmai asupra acelei baterii. 

— Utiosul dumneavoastră este foarte bine camuflat, însă 
fumul gros al tunurilor îl trădează mereu, observă Essen. Ar fi 
bine să întrebuinţaţi pulbere fără fum. 

— În prezent lucrăm tocmai la transformarea afetelor, în 
vederea acestui scop, răspunse Gobiato. Sperăm că vom putea 


168 


rivaliza cu japonezii şi sub raportul bătăii utile. 

— Sub raportul preciziunii tirului, i-aţi întrecut însă de mult. 
Ori de câte ori apar în faţa Arthurului, urmă Essen, primesc 
fără greş măcar o lovitură în plin, pe când dumneavoastră n-aţi 
fost loviți direct. 

Scoţând fum gros, cele patru torpiloare îl urmau pe Novik în 
linie de şir. Ultima navă în formaţie era torpilorul cu două 
coşuri Leitenant Burakov. 

— Pentru ce aţi mai luat în formaţie şi pe piticul acela? îl 
întrebă Zvonariov pe Essen. 

— Pitic, dar voinic! E cel mai rapid torpilor din lume. Atinge 
aproape treizeci şi patru de noduri! Nici un japonez nu poate 
să-l ajungă, îl prezentă Essen. 

Când crucişătorul Novik depăşi promontoriul Liaoteşan, 
departe la vest, în zare, se iviră câteva fumuleţe. Privite prin 
binoclu păreau ale unor nave destul de mari. 

— Vase comerciale, preciză Essen. Trebuie să vedem dacă nu 
cumva fac contrabandă de război. Cu toată viteza, înainte! 
comandă el. 

Observând că sunt urmărite, vapoarele încercau să scape 
prin fugă. 

— Leitenant Burakov va opri şi controla vapoarele! ordonă 
Essen. 

O clipă după aceea Burakov, întrecând celelalte vase, se 
repezi drept înainte. 

Mărind la maximum presiunea la căldări, Novik şi celelalte 
torpiloare îl urmară. În sfârşit, ajunseră aproape de vapoarele 
oprite. După control, unul, sub pavilion englez, fu lăsat liber; 
celălalt însă era japonez. Burakov debarcase echipajul de pe 
vaporul capturat pe care se pregătea să-l scufunde cu torpile. 
Uriaşul vas transoceanic sortit pieirii, de vreo cincizeci de ori 
mai mare decât Burakov, scotea un fum slab. 

— Ce încărcătură are? îi întrebă Essen prin megafon pe cei 
de pe Burakov. 

— Lest şi ceva cărbuni, i se răspunse de pe torpilor. 

— Scufundaţi-l! 

Burakov lansă o torpilă. Ea lunecă în apă şi se îndreptă 
repede spre vapor, lăsând în urma ei un siaj vizibil. Toţi cei de 


169 


pe punte o urmăreau, cu încordare, cum se apropie de ţintă. 
Explozia bubui asurzitor; o coloană de fum negru ţâşni mai sus 
de catarge, împreună cu un nor de sfărâmături şi o trombă de 
apă; vasul se răsturnă pe o parte şi, după câteva minute, 
dispăru în valuri. 

După ce isprăvi astfel cu vaporul, Essen se îndreptă spre est. 

Dorind să viziteze compartimentul maşinilor, Zvonariov 
cobori sub punte însoţit de mecanicul-şef. Chiar din capul 
scării, aerul fierbinte îi izbi în faţă. Pe măsură ce coborau, aerul 
era tot mai înăbuşitor. 

La căldări, fochiştii lucrau dezbrăcaţi până la brâu; deşi 
ventilatoarele funcționau din plin ca şi pompele de răcire cu 
apă de mare, în compartiment era o căldură insuportabilă. 
Totuşi, cu mişcări iuți, îndemânatice, fochiştii aruncau cărbuni, 
curăţau grătarele, dădeau afară cenuşa. 

Zvonariov luă de jos un bulgăre de cărbune şi-l cercetă. 

— Din Jantai“*? întrebă el. 

— Nu, japonez, răspunse mecanicul. 

— Stocuri dinainte de război? 

— Nu. Chiar după ce a început războiul am mai primit din 
Japonia zece vapoare cu cărbuni. 

— Cum adică? Japonezii au continuat să ne vândă cărbuni? 

— Războiul e război, iar negoţul e negoţ. Unul nu-l împiedică 
pe celălalt. Ba, dimpotrivă, dacă vrei, îl ajută. Numai că suntem 
siliţi să plătim ceva mai scump. Ce să mai vorbim de cărbuni? 
Amiralitatea noastră n-a putut să ne procure telemetre noi, 
englezeşti, „Barr” şi „Strode”. Le-am procurat de la japonezi 
contra bani chiar şi după ce au fost rupte relaţiile diplomatice. 
Am primit de curând, prin Şanhai, bombe de 12 țoli de 
fabricaţie japoneză, ca să nu mai vorbim de conserve 
alimentare şi de alte lucruri mărunte. 

Zvonariov îl privea uimit. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Ce, nu credeţi? întrebă şeful mecanic. Întrebaţi în port. 
Firma furnizorului nostru, Ghinsberg, are chiar şi acum 
sucursale şi în Japonia, şi la Şanhai. Le-a înscris pe numele 
unor supuşi ai ţărilor neutre şi ne trimit din Japonia, în cea mai 


48 Bazinul carbonifer din Jantai, situat în sudul Manciuriei, dădea cei mai buni 
cărbuni din regiune (n. aut.). 


170 


deplină siguranţă, toate mărfurile de care avem nevoie. 

— Mari sunt minunile tale, Doamne! exclamă Zvonariov. Şi 
căldările tot din Anglia vin? 

— Din păcate, ale noastre sunt de fabricaţie rusească, iar ale 
japonezilor, englezească. Acelea au ancombrement mai mic şi 
ridică mult mai repede presiunea. 

După vizitarea compartimentului maşinilor, Zvonariov se 
întoarse pe punte, trăgând în piept cu nesaţ aerul răcoros al 
mării. 

Novik făcuse cale întoarsă. Cu binoclul în mână, Essen scruta 
atent zarea. 

— Japonezii caută să ne bareze drumul, îi comunică el lui 
Gobiato. Deocamdată nu se poate desluşi ce fel de nave sunt. 
Totuşi, trebuie să ne grăbim. 

Constată curând că erau crucişătoare uşoare. 

— Ei, nu-i nici o nenorocire. Gonim până la Arthur o dată cu 
ei, dacă nu şi mai iute. Acolo nu se încumetă să se apropie de 
coastă. 

Liaoteşanul începu să se distingă bine. Baian şi Pallada 
ieşeau în radă. 

În timpul acesta, japonezii deschiseră focul de departe. Pe 
Novik se sună alarma de luptă. Matrozii se repeziră la piese. 

Novik trase o salvă cu tot bordul. Japonezii îşi reglară şi ei 
tirul. Apa zvârlită de obuzele lor ţâşnea mereu peste punte. 

Până la Arthur nu mai era mult. Japonezii începeau să 
rămână în urmă. 

— Priveşte, se trage de pe Utiosul vostru, spuse Essen 
arătând cu binoclul spre coastă. 

Un nor de fum albăstrui plutea, împrăştiindu-se încet, la 
poalele colinei Zolotaia. 

— L-a lovit! strigă Gobiato bucuros. Boreiko nu se dezminte. 
A nimerit un japonez. Ia uitaţi-vă ce fum scoate al doilea din 
capul formaţiei. 

Zvonariov se întoarse şi văzu cum unul dintre crucişătoarele 
japoneze, învăluindu-se în fum, ieşi din formaţie şi începu să se 
abată spre larg. 

În clipa aceea tunurile fulgerară iar şi fumul pluti din nou în 
văzduh. Boreiko, pesemne, se străduia şi de data aceasta să 


171 


tragă cât mai repede. Cu toate că nici o navă nu mai fu lovită, 
japonezii se grăbiră s-o ia pe urmele crucişătorului avariat. 

— Ei, pentru azi ne ajunge, dispuse Essen, coborând de pe 
punte. Peste o jumătate de oră vom fi la Arthur. Încetarea 
alarmei! ordonă el. Echipajul este liber de la posturile de luptă! 

— Poftiţi să luaţi dejunul cu noi, îi invită ofiţerul secund pe 
Gobiato şi pe Zvonariov. 

Dejunară într-o atmosferă plină de voioşie. Toţi mâncară pe 
săturate, băură puţin şi râseră cu poftă. 

— La noi în armată toţi cred că marinarii sunt nişte beţivani, 
spuse Gobiato. 

— Pe uscat poţi să mai tragi şi câte un chef, răspunse Essen. 
Pe navă însă, mai ales în misiune, suntem foarte cuminţi; la 
popotă nu mai avem parte decât de câte un păhăruţ de vin slab. 

Trecuse puţin de amiază, când Novik intră în port şi se legă 
la cheu. 

Artileriştii mulţumiră amabilelor gazde şi coborâră la uscat. 

— Ar trebui să trec pe la atelier, să văd cum merge treaba, 
spuse Zvonariov. 

— Până la ora unu au repaus de prânz. Hai mai întâi la 
Comandament. 

În clipa aceea însă dădură cu ochii de Varia Belaia care îi 
asaltă vijelios. 

— Hai să facem o plimbare călări! îi propuse ea lui 
Zvonariov. E o zi minunată. Alergăm vreo zece-douăsprezece 
verste să ne dezmorţim caii. Doar e duminică. 

Zvonariov îl privi stânjenit, întrebător pe Gobiato. 

— Du-te, Serghei Vladimirovici, îl  învoi căpitanul. 
Supraveghez eu lucrarea. Altfel sărmana Varia o să moară 
curând de plictiseală. 

— Perfect! Hai să punem şeile pe cai! 

— Ca să vezi - de pe vas ai nimerit dacă nu la bal, ca Ceaţki, 
cel puţin pe cal, spuse cu un zâmbet Gobiato. 

— Ştii să tragi cu revolverul? îl întrebă Varia pe Zvonariov, 
vârând un revolver în cobur, înainte de a încăleca. 

— Ce faci cu el? 

— Când ieşim din oraş, călărim totdeauna înarmaţi: uneori 


172 


hunhuzii“” se ivesc în împrejurimile Arthurului. 

— Din păcate sunt un ţintaş prost. 

— Ce fel de militar eşti? Eu sunt femeie şi totuşi trag foarte 
bine. Fie, dacă ne atacă cineva, o să te apăr eu, glumi fata. 

Cei doi călăreţi trecură peste zăgazul dintre bazinul de est şi 
lacul de apă dulce şi o luară pe bulevard, unde se aflau cele mai 
bune magazine din oraş. Grupuri de oameni, gătiţi de 
sărbătoare, forfoteau pe trotuare. Varia schimba mereu salutări 
cu câte un cunoscut. 

— Profesoarele de la pension ar fi scandalizate dacă m-ar 
vedea călare, ziua-n amiaza mare, pe bulevard. 

— În schimb, ai o ţinută impozantă, răspunse Zvonariov. 

— Călăresc din copilărie, tata mă lua cu el în şa de mică. De 
altfel şi mama a renunţat la călărie abia de curând. Bună ziua, 
Maria Petrovna! strigă ea zărind-o pe Jeltova pe trotuar. la 
priviţi ce cavaler am achiziţionat. Nu ştie nici să tragă, nici să 
taie cu sabia! Am de gând să-l trimit la pension în locul meu. 
Acolo o să înveţe repede broderia şi muzica. Va fi o 
„domnişoară” exemplară. Numai „excepţional” o să aibă la 
purtare, nu ca mine: eu, din păcate, n-am fost niciodată o elevă 
model. 

— Numai de pozne te ţii, Varia. De ce-l pui pe tânăr într-o 
situaţie jenantă? Să vezi ce săpuneală îţi trag când ai să treci 
pe la noi, o ameninţă Jeltova. Nu fi supărat pe ea, Serghei 
Vladimirovici. Asta e pur şi simplu maniera ei de a cocheta cu 
dumneata. 

— Nu-i adevărat, strigă Varia roşind şi îşi porni iapa la trap. 

— N-am obiceiul să mă supăr pe copii, ripostă praporşcikul. 
Zburdă şi ei, ce să-i faci! 

Varia îl ameninţă din mers cu pumnul. 

Străbătură Oraşul-Vechi şi ajunseră în ulițele întortocheate, 
murdare din cartierul chinezesc. 

În mijlocul uliţei, o droaie de copii chinezi alergau de colo- 
colo, ţipând. Porcii se lăfăiau la soare prin băltoace, grohăind 
de plăcere; câinii umblau haihui, cu coada între picioare. 
Femeile găteau mâncări simple chinezeşti, chiar acolo pe 


4 Hunhuz, de la cuvântul chinez hunghutzu, adică barbă-roşie - tâlhar făcând parte 
din bandele care se organizează în Manciuria şi China de nord (n. ed.). 


173 


trotuar, în dreptul uşilor deschise. Mirosul înecăcios de bob 
prăjit cu usturoi în ulei de susan te sufoca. Alături, în uliţă, 
bărbierii rădeau şi tundeau. Coropcari cu mărfuri ieftine se 
strecurau prin mulţime, strigând cu glasuri tărăgănate. Peste 
tot se zăreau muncitori ruşi şi meseriaşi chinezi, amestecați cu 
mulţimea pestriță şi gălăgioasă specific orientală. Zărindu-i pe 
Varia şi pe Zvonariov, mai mulţi băieţi se luară după ei, chiuind 
şi cerând de pomană. Varia le zvârli câţiva bănuţi şi ei 
rămaseră în urmă. Trecură prin poarta străveche, în stil 
oriental, cu acoperiş de ţigle colorate, ieşind astfel din oraş. 

Din mulţimea de drumuri şi cărări, Varia alese un drum de 
ţară larg, nepietruit, mărginit de şanţuri şi copaci. 

— Străvechiul drum, Drumul-mandarinilor. E destul de 
umblat şi, prin urmare, mai puţin periculos decât celelalte. 
Acum, prinde-mă! zise fata şfichiuindu-şi energic iapa şi luând- 
o la goană înainte. 

Zvonariov abia se putea ţine după ea. Aerul de primăvară, 
curat şi cald, soarele strălucitor şi goana cailor îi înviorară pe 
amândoi. 

Râzând zglobiu, fata i-o luase mult înainte. Donul lui 
Zvonariov, înalt şi cu pas larg, începu să galopeze întins, 
ajungând-o din urmă. Deodată, în drum ţâşni un iepure. 
Kubanka făcu o săritură într-o parte, iar Varia, în plină goană, 
zbură din şa. Praporşcikul alergă spre ea şi o ajută să se ridice. 
Înfăţişarea fetei nu prea era de invidiat. Cu obrazul şi mâinile 
zgâriate rău, cu rochia şi ciorapii murdăriţi şi cu părul ciufulit, 
Varia nu renunţă totuşi la tonul de bravadă: 

— Desigur, ţi-a părut foarte bine că am făcut o tumbă. Ei, 
uneori se mai întâmplă şi aşa ceva. Hai, întoarce-te cu spatele. 
Să nu îndrăzneşti să te uiţi la mine până nu-ți spun! porunci ea 
şi se apucă să-şi pună ţinuta în ordine. 

Praporşcikul încercă să prindă iapa. Kubanka galopa în jurul 
stăpânei, nelăsându-l să se apropie. Până la urmă numai Varia 
putu să pună mâna pe nărăvaşă: încălecă pe Don şi calul o luă 
la goană după iapa fugară. Peste câteva clipe, Varia o aduse 
înapoi, de dârlogi. 

Încălecară amândoi şi-şi continuară plimbarea, deşi 
Zvonariov propuse stăruitor să se întoarcă la Arthur. 


174 


— Nu-i nimic! Până mă mărit, îmi trec toate zgaibele. Nu fi 
îngrijorat, îl linişti fata. 

— Dar dacă îţi vine inspiraţia să te măriţi chiar mâine, ţi-ar 
sta frumos cu cununia pe cap şi cu faţa plină de zgârieturi? o 
necăji Zvonariov. 

— Hai, lasă prostiile! îl repezi Varia cu ciudă şi-şi trecu iapa 
la trap larg. 

De jur împrejur se înălţau stânci pleşuve. Toate peticele de 
pământ, cât de cât bune la ceva, erau cultivate cu grijă de 
chinezi. Munceau cu braţele, cu târnăcoapele, cu sapele. 
Numai ici şi colo, pe ogoare mai mari, se zărea câte un măgar 
ori o vacă trăgând un plug primitiv de lemn. Fiecare brazdă de 
pământ cerea sforţări istovitoare pentru a fi cultivat cu ciumiză 
sau cu meiul manciurian numit gaolian. 

— Multă râvnă trebuie să ai, ca să faci să rodească pământul 
acesta jumătate lut, jumătate pietre! spuse Varia, admirativă. 

— Această râvnă deosebită în muncă a chinezilor îi înrudeşte 
cu ţăranii noştri ruşi, observă Zvonariov. Şi ei îşi scot pâinea cu 
sudoarea frunţii. 

— Se zice că ţăranii noştri sunt foarte trândavi, spuse Varia 
mirată. 

— Să nu crezi una ca asta. Desigur, cine poate iubi munca 
silnică în folosul boierului? Dar, când munceşte pentru el, 
ţăranul nostru face minuni. În copilărie am avut prilejul să stau 
prin satele din ţinutul Novgorod şi am văzut cu câtă tragere de 
inimă lucrează ţăranul pe micul său ogor. 

— La Arthur, chinezii sunt socotiți şi ei nişte trântori nărăviţi, 
spuse Varia. 

— Cine-i socoate astfel? Stessel şi alţi generali de teapa lui. 
Ostaşii însă şi-au arătat, şi nu numai o dată, mirarea faţă de 
sârguinţa chinezilor, care sunt gata să muncească toată ziua 
pentru un pumn de orez. E un popor harnic, dar robit de străini 
şi trăieşte într-o mizerie cumplită, încheie Zvonariov. 

Curând zăriră la capătul unui drumeag lăturalnic, plin de 
hârtoape, un cătun măricel. Varia o luă cu hotărâre într-acolo. 

— Vreau să mă spăl puţin pe faţă şi pe mâini, spuse ea. Nu 
pot să mă întorc la Arthur în halul ăsta. 

Apropiindu-se de cătun, auziră strigăte şi înjurături în 


175 


ruseşte. Pe uliţă alergau, cuprinşi de spaimă, nişte chinezi, 
urmăriţi de poliţie călare. 

— Ori strâng biruri, ori adună oamenii cu sila ca să repare 
drumurile, explică Varia. Hai să vedem ce se petrece. 

Sătucul chinezesc era alcătuit din fanze de lut, cu acoperişuri 
din tulpini de gaolian. Semănau mult cu căsuţele din Ucraina, 
fiind văruite la fel, cu îngrijire. Însă, spre deosebire de acestea, 
în ferestre aveau, în loc de geamuri, foi de hârtie colorată, iar 
colţurile acoperişurilor erau uşor răsfrânte în sus, urmând 
tradiţia arhitecturii chinezeşti. Unele fanze mai arătoase aveau 
acoperişuri de olane negre. În dosul împrejmuirilor scunde de 
lut se zăreau tot felul de acareturi. Uliţa sătucului dispărea sub 
mormane de gunoaie şi de baligă, printre care hoinăreau câini 
flămânzi. 

Chinezi, bărbaţi, femei, copii grăbeau din toate părţile spre 
mica pagodă din mijlocul pieţii. Găini cotcodăceau speriate prin 
ogrăzi, porcii guiţau să te asurzească. 

— Dacă n-ar fi de la poliţie, ai crede că-s nişte hunhuzi care 
pradă satul. 

— Ce e tărăboiul acesta? îl întrebă Varia pe unul dintre 
călăreţii care le ieşi în cale. 

— A venit preotul să-i boteze pe chinezi, şi ei nu vor. 
Părintele a poruncit să fie strânşi toţi în piaţă, lămuri omul. 

— Varianta modernă a botezului Rassiei, spuse Zvonariov cu 
un zâmbet ironic. Face să vedem un spectacol atât de rar. 

Lângă pagodă, înconjurați de un cordon de poliţie, se 
îmbulzeau câteva zeci de chinezi cu neveste şi copii. In faţa lor 
sta un popă roşcat şi uscăţiv. 

— În numele tatălui, şi al fiului, şi al sfântului duh! 
Luminează-i, Doamne, cu harul tău pe oamenii aceştia din altă 
semeţie şi lumina învăţăturii lui Hristos să strălucească asupra 
lor. Întreabă-i dacă primesc taina sfântului botez, i se adresă 
popa tălmaciului chinez de lângă el, care purta o cruce 
atârnată de gât peste bluză. 

După ce vorbele preotului fură traduse, chinezii dădură din 
cap, în semn de încuviinţare. 

— Dacă s-au pătruns de bucuria intrării în sfânta biserică 
pravoslavnică, să se pregătească pentru săvârşirea sfintei taine 


176 


a botezului? glăsui popă. 

Tălmaciul spuse ceva consânganilor săi şi doi dintre aceştia 
alergară şi aduseră un hârdău de lemn care servea drept 
cristelniţă. Mai mulţi oameni îl ridicară sus. Chinezii se 
apropiau unul după altul. Popa le atingea capetele cu crucea 
muiată în apă din hârdău. Pe urmă, cel botezat săruta crucea şi 
ritualul lua sfârşit. După ce-i boteză pe cei ce primeau să se 
creştineze, popa împărţi cruciuliţe ieftine de alamă, pe care 
chinezii şi le prinseră îndată pe piept. 

— Şi acum spune că fiecare botezat să aducă pentru botez şi 
pentru cruce câte cincizeci de ouă sau o poltină, bani peşin, ori 
o găină, îi porunci preotul tălmaciului. 

Chinezii începură să se împrăştie, oftând şi suspinând. 

După ce isprăvi cu preaiubiţii săi păstoriţi, popa se îndreptă 
spre pagodă. Zărindu-l, doi bonzi chinezi se grăbiră să-i iasă 
înainte, făcând plecăciuni adânci şi apropiindu-se cu toată 
smerenia ca să fie binecuvântaţi. 

— Dar preoţii chinezi sunt păgâni, idolatri, exclamă Varia 
mirată de acest spectacol. 

— Pentru ei: ce mi-e un popă, ce mi-e altul. N-are decât să-i 
binecuvânteze, numai să nu le închidă lăcaşul lor, explică 
Zvonariov. 

Apropiindu-se de pagodă, îşi lăsară caii în grija unui poliţai şi 
intrară înăuntru. În penumbră, zăriră în fund o uriaşă statuie a 
lui Buda cu eternul lui zâmbet pe chipul aurit şi cu tradiționalul 
nufăr în mâini. Zeităţi cu chipuri fioroase, cu frunţi încornorate 
îl încadrau de ambele părţi. La picioarele fiecărui idol vedeai 
câte un talger pentru danii. Cu un aer preocupat, popa strânse 
banii din talgere şi-i vâri în buzunar. Bonzii se pierdeau în 
plecăciuni, arborând zâmbete de circumstanţă. Varia puse o 
monedă pe talgerul lui Buda, iar bonzii o întinseră îndată 
preotului cu toată smerenia. 

— Nu e pentru el! E pentru voi! protestă Varia, încercând să 
se facă înţeleasă de chinezi. Bonzii nu-i răspundeau însă decât 
prin plecăciuni politicoase şi prin zâmbete. 

— Nu se cade ca a fiică a bisericii pravoslavnice să-şi dea 
obolul în folosul idolatrilor! obiectă popa, privind-o cu ciudă. 

— Dar ca dumneata să-i jefuieşti pe chinezi în numele lui 


177 


Hristos, asta se cade? i-o întoarse Varia. 

— Eu, nevrednicul iereu, sunt ostaş al lui Hristos şi lupt cum 
mă luminează domnul împotriva păcătoşilor... 

— ... fără să-ţi uiţi însă buzunarul, întregi Zvonariov. 

— E o faptă nevrednică de un ostaş drept-credincios să-şi 
jignească părintele duhovnicesc, mai cu seamă faţă de nişte 
necredincioşi. 

— La Arthur slujeşti dumneata? îl întrebă Varia fără în 
conjur. 

— Asta n-are nici o legătură cu convorbirea noastră! se oţări 
popă. Părintele protopop m-a binecuvântat pe mine, păcătosul, 
încredinţându-mi această misiune... 

— ... şi totodată ţi-a dat voie să jefuieşti? stărui Varia. 

— Banii aceştia sunt dăruiţi de bună voie de credincioşii din 
sânul sfintei biserici şi nu se poate spune că i-am furat, protestă 
preotul cu încăpățânare. 

— Hai să plecăm, Varia. N-ai cum să te înţelegi cu tâlharul 
ăsta în anteriu, spuse Zvonariov. 

— S-ar putea să răspundeţi pentru această jignire adusă unei 
feţe bisericeşti! le strigă popă, păşind după ei ameninţător. 

— Tâlhărie la drumul mare! exclamă revoltată Varia, după ce 
ieşiră din templu. Dacă aş fi bărbat, l-aş scutura bine de barbă 
ca să se lase de nărav, să nu-i mai prade în halul ăsta pe 
chinezi! 

— Se pare că te-ai născut femeie din greşeală, o zădări 
Zvonariov. Ai putea fi poliţai-şef, ba chiar dintre cei de nădejde. 

— Poliţai nu m-aş face, dar pesemne că nici papă-lapte ca 
dumneata n-aş fi. 

La ieşirea din cătun, se apropiară de ei trei grăniceri. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să vă însoţim, îi propuse lui 
Zvonariov unul, mai mare peste ceilalţi doi. 

Mirat de această propunere, praporşcikul se întoarse spre 
Varia, ca să-i audă părerea. 

— Îngăduiţi să vă raportez, urmă ostaşul: acum vreo două 
ceasuri au fost jefuiţi doi băcani din Arthur, care se duceau la 
chinezi după marfă. 

— De ce nu, să meargă cu noi, încuviinţă Varia. Cu pază o să 
ne simţim mai liniştiţi. 


178 


Zvonariov mulţumi ostaşilor care se oferiseră atât de 
îndatoritori să-i însoţească pentru a-i păzi de un eventual atac 
al hunhuzilor. 

— Hunhuzii sunt acum foarte îndrăzneţi. Ticăloşii de japonezi 
le dau arme şi cartuşe. Pradă în stânga şi-n dreapta şi nimeni 
nu le vine de hac, spuneau cu năduf grănicerii. 

— E greu să lupti contra lor, dacă localnicii îi ascund, 
observă Zvonariov. 

— Îi ascund? se miră Varia. Hunhuzii îi jefuiesc mai mult pe 
chinezi. Atunci de ce să-i ascundă? 

— Hunhuzii nu-i jefuiesc întotdeauna pe chinezi. Dacă 
localnicii le plătesc o anumită dare, nu numai că nu se ating de 
ei, dar îi şi apără împotriva altor tâlhari. Chinezii sunt tare 
porniţi împotriva preoţilor şi funcţionarilor noştri. Aceştia îi 
pradă, nu mai puţin decât hunhuzii, dar nu le sar în apărare. 
După ce vine un preot să-i boteze, chinezii se uită chiorâş la toţi 
ruşii şi-i sprijină pe hunhuzi, iar pe grănicerii noştri îi împuşcă 
din ascunzişuri, căci suntem răzleţiţi în pichete mici pe toată 
coasta. Trăind laolaltă cu chinezii, îţi dai seama că sunt oameni 
de treabă ca şi ţăranii noştri, numai că poartă cozi şi mănâncă 
orez în loc de pâine. Dacă te porţi bine cu chinezii, n-ai de ce să 
te temi de nici un hunhuz. Hodia îţi dă de veste, ba te şi 
ascunde la nevoie. Dacă însă te iei la harţă cu ei, atunci mai 
bine să te laşi păgubaş de slujba de grănicer, că te pândesc şi 
te împuşcă. Şi apoi - prinde orbul, scoate-i ochii! Chinezii ştiu 
să nu lase urme şi la nevoie tac ca peştii, nu smulgi cu cleştele 
o vorbă de la ei, povestea grănicerul, sfătos. Comandantul 
nostru, locotenent-colonelul Butusov, Piotr Dmitrievici, ne 
învaţă mereu să trăim în pace cu chinezii şi să nu le facem 
sânge rău fără rost. 

Varia şi Zvonariov ascultau cu un viu interes povestirea 
soldatului. Aceasta ridică vălul care, de obicei, ascundea 
aspectul raporturilor dintre ruşi şi chinezi. Tot vorbind de una 
şi de alta cu grănicerii, Varia şi Zvonariov ajunseră repede la 
Arthur. Mulţumiră soldaţilor pentru pază şi se duseră la şcoala 
Puşkin. 

Maria Petrovna o primi prietenoasă pe Varia. Aceasta îi sări 
de gât: 


179 


— Galopezi mereu şi tragi cu pistolul, în loc să faci muzică şi 
lucru de mână? Miroşi mai adesea a grajd decât a parfum! îi 
spuse învăţătoarea zâmbind. 

— A grajd, a staul ori a cocină, numai a „Apoponax” sau a 
„Origan” nu, răspunse fata, îmbrăţişând-o cu efuziune. 

— Hai, povesteşte-mi aventurile tale de azi. 

— N-am prea avut aventuri. 

— Nu se poate. [ie ţi se întâmplă întotdeauna câte ceva. Ştiu 
cât eşti de zvăpăiată! 

Varia începu să-i povestească, indignată, întâmplarea cu 
preotul din cătunul chinezesc. 

— Ei, şi asta nu-i o aventură? Şi încă cum! Aceştia sunt 
misionarii bisericii noastre pravoslavnice! Face să se scrie 
despre aşa ceva în ziare. 

— Dumnealui, şi Varia arătă din cap spre Zvonariov, a auzit 
ieri de la Mikeladze multe lucruri despre dumneata. 

— Bineînţeles, lucruri urâte! Suntem obişnuiţi, ne-au vizitat 
adeseori noaptea musafiri nepoftiţi, răspunse Maria Petrovna. 

Zvonariov îi repetă fidel discuţia cu Mikeladze. 

— Va să zică, deşi ofiţer, şi Stah este suspectat? întrebă 
Leolia Lobina, care tocmai intrase în odaie. Bănuieşte el de 
mult lucrul acesta. Nu face parte din nici un partid; atâta doar 
că are o atitudine critică faţă de ceea ce vede în jur. 

— Mikeladze vrea să parvină şi inventează despre toţi fel şi 
chip, ce nu ti-ar trece prin cap nici chiar prin vis, spuse Varia. 
Ei, e timpul să mergem. Vreau să mă abat şi pe la Stesseli, să le 
povestesc isprăvile popii. 

— Varia, pe acolo ar fi bine să treci cât mai rar; ce poamă 
este şi Vera Alexeevna! Fii cu băgare de seamă şi nu pomeni 
nimic de noi, o puse în gardă Jeltova. 

Varia şi Zvonariov îi găsiră pe soţii Stessel la ceai. Generalul 
citea singurul ziar pe care îl socotea demn de atenţia sa: 
„Russki Invalid”, în care erau publicate toate numirile, 
avansările şi concedierile din cadrul Ministerului de Război. 

— Cine să fie? se întrebă mirată generăleasa, auzind 
clopoţelul. 

— Bună ziua, Vera Alexeevna! rosti Varia, păşind sprintenă 
spre ea. Bună ziua, Anatoli Mihailovici! continuă, făcându-i lui 


180 


Stessel o reverență. 

— Bună, libelulo. De unde vii, în ţinuta asta de campanie? 

— Am făcut o plimbare afară din oraş, cu monsieur 
Zvonariov. Fata arătă spre însoţitorul ei care, între timp, 
sărutase mânuţa Verei Alexeevna şi acum se îndrepta către 
general, spre a se prezenta. 

— Anatole, tânărul este tocmai ofiţerul care m-a ajutat aseară 
să-mi aduc acasă cumpărăturile, spuse  generăleasa, 
prezentându-l soţului său pe praporşcik. 

— Îmi pare bine, răspunse generalul, ridicându-se pe 
jumătate în întâmpinarea musafirului. Poftim, ia loc să savurezi 
un ceai chinezesc. E pur şi simplu de mirare: un popor atât de 
primitiv, de incult, şi se pricepe să facă o licoare atât de 
plăcută. 

— Ba, chinezii sunt foarte harnici. Am văzut cum muncesc, îl 
contrazise Varia. Îşi frâng şalele trudind pe câmp. 

— Trudesc pentru hunhuzi. Dar de ce ieşi din oraş şi mai ales 
fără pază? Chiar azi au fost jefuiţi doi chinezi pe Drumul- 
mandarinilor. Trebuie să luaţi întotdeauna trei-patru soldaţi 
înarmaţi cu voi. Numai atunci puteţi fi siguri că hunhuzii n-o să 
îndrăznească să vă atace. 

— Dar paza asta ne-ar fi stingherit! obiectă Varia cu 
aprindere. 

— Aşa e! rosti Vera Alexeevna, surprinsă, şi-l privi cu luare 
aminte pe Zvonariov. 

Varia pricepu că făcuse o gafă şi se roşi ca para focului. 

— O, nu-i de loc ceea ce credeţi! bâigui ea. 

— Ei, tinereţe, tinereţe! zâmbi Stessel cu ironie. Din ce 
baterie eşti? 

— Din bateria de pe Elektriceski Utios, excelenţă, răspunse 
praporşcikul. 

— Bateria voastră acţionează admirabil; păcat numai că 
soldaţii prea sunt lăsaţi de capul lor. Aveţi un comandant cam 
moale. Am stat de vorbă cu Vasili Feodorovici în privinţa asta, 
dar el o ţine una şi bună: e cel mai bun ofiţer al meu de 
artilerie. Dar porucikul acela înalt cum se numeşte?... 

— Boreiko, îi aminti Varia. Mănâncă pe apucate, bea numai 
vodcă şi trage mereu asupra japonezilor de îndată ce s-au 


181 


apropiat de Arthur şi-i ştie în bătaia tunului. 

— Am auzit, am auzit că are nărav la băutură, dar e un ofiţer 
brav, confirmă Stessel. 

— Ei, fiecare cu metehnele lui. Principalul e să fii un bun 
comandant, spuse generăleasa împăciuitoare. 

— Mi se pare că azi drăguţii noştri de marinari s-au 
încumetat să iasă în larg, dar au făcut repede cale-ntoarsă. 
Pesemne că au zărit umbra escadrei japoneze. Se tem de 
amiralul Togo mai rău ca de dracu. 

Zvonariov îi povesti despre raita sa pe mare, cu nava Novik. 

— Nu sunt de acord. Ce ai căutat la ei? Uite, dumneata spui 
că un crucişător japonez a fost avariat de focurile trase de pe 
Utios. lar Essen o să raporteze, probabil, că nu fortăreaţa l-a 
lovit, ci escadra. Voi propune lui Belii să interzică ofiţerilor 
vizitarea navelor. Altfel, după ofiţeri, o să le vină rândul 
soldaţilor să-şi vadă consătenii matrozi. lar matrozii sunt nişte 
zurbagii, nişte răzvrătiți notorii. Cu cât vor fi mai izolaţi de ei, 
cu atât mai bine. Ieri mi-a raportat poliţaiul-şef că undeva nişte 
tiraliori s-au luat la bătaie cu marinarii. Soldaţii i-au scărmănat 
straşnic pe „cufundari”, iar poliţaiul, din prostie, i-a băgat la 
arest pe tiraliori. Am ordonat să li se dea drumul imediat şi le- 
am interzis comandanţi lor să-i mai pedepsească pe soldaţi. Mai 
bine să se bată cu matrozii decât să se înhăiteze cu ei, 
bodogănea Stessel, acru. 

— Şi ce aţi mai văzut, Varia, afară din oraş? întrebă 
generăleasa, schimbând tema. 

Varia îi povesti episodul cu popa. 

— Să ştii că era părintele ieromonah Elpidifor, ghici îndată 
Vera Alexeevna. E foarte energic în activitatea sa de misionar. 

— Bravo lui! Ce atâtea fasoane cu chinezii! Trebuie să li se 
tragă mai des câte o chelfăneală zdravănă; să-i vezi cum se fac 
cu toţii creştini pravoslavnici cât ai clipi din ochi! adăugă 
Stessel. 

— Dar preotul acesta îi jefuieşte pe chinezi... începu Varia. 

— Mai bine s-o facă el, spre binele bisericii noastre, decât 
hunhuzii în folosul lor, hotări Vera Alexeevna. Păcat că l-aţi 
jignit pe părinte. Să-i ceri scuze şi monsieur Zvonariov, la fel. 

— N-am de ce să-i cer scuze! se aprinse Varia. Eu nu cred că 


182 


se cuvine să procedeze astfel. 

— Eşti încă prea tânără pentru a putea judeca ce se cuvine şi 
ce nu se cuvine. Şi e ruşinos pentru o fiică de general, cu studii 
la pension, să insulte un preot. Las’ c-o să vorbesc eu cu mama 
dumitale despre asta. 

— Nici dumneata, domnule praporşcik, nu trebuia să te 
amesteci în treburile bisericii, îl admonestă generalul pe 
Zvonariov, care se aprinse la faţă. Noi militarii nu avem nici în 
clin, nici în mânecă cu preoțimea. 

Descumpăniţi de felul cum interpretaseră soţii Stessel 
comportarea lor, Zvonariov şi Varia se grăbiră să plece. 

Cu toată împotrivirea lui Zvonariov, Varia îl luă cu silă să ia 
masa la familia Belîi. Acolo praporşcikul îl găsi pe locotenent- 
colonelul Piotr Dmitrievici Butusov, un ofiţer destul de înaintat 
în vârstă, comandantul detaşamentului de grăniceri din 
Kvantung. Era un bărbat robust, cu părul încărunţit de-a 
binelea şi cu nişte mustăţi falnice care se împreunau cu 
favoriţii. Bărbia şi-o rădea cu îngrijire. După primirea lipsită de 
ceremonie ce i se făcea la Belii, se înţelegea că era socotit 
dintre ai casei. 

Bucurându-se nespus la vederea lui, Varia se repezi la el şi 
începu să turuie, istorisindu-i întâmplarea cu preotul şi cât de 
îndatoritori fuseseră grănicerii care se oferiseră să-i însoţească 
la înapoiere. 

— Ne-au povestit atâtea lucruri interesante, spuse ea 
încântată. 

— Când o să se pună odată capăt nelegiuirilor acestor aşa- 
zişi misionari? Numai ei ni-i ridică în cap pe chinezi. Acum, în 
timp de război, este de foarte mare însemnătate să atragem de 
partea noastră populaţia locală. E un lucru uşor de înfăptuit, 
dat fiind, mai cu seamă, că abia acum şase ani japonezii au 
arătat o cruzime sălbatică faţă de chinezi, măcelărind sate 
întregi până la ultimul om, fără să cruţe femei şi copii. De 
atunci chinezii îi urăsc de moarte. Făcând din chinezi aliaţii 
noştri în acest război, însemnează să ne asigurăm spatele 
frontului, să ne apărăm de spionii şi bandiții japonezi. Cercurile 
noastre conducătoare nu pot înţelege în ruptul capului acest 
adevăr simplu, spuse Butusov cu aprindere. 


183 


— Piotr Dmitrievici, ce ar fi să înaintezi în problema aceasta 
un memoriu guvernatorului general? sugeră Belii. 

— Am scris, am înaintat personal rapoarte lui Alexeev, lui 
Stessel, chiar şi la Ministerul Finanţelor, de care ţinem noi. I- 
am scris şi lui Vitte“, dar totul a fost zadarnic. E drept, 
cancelaria guvernatorului mi-a răspuns o dată: nu vă 
amestecați în chestiuni care nu vă privesc. Alţii au căderea să 
orânduiască lucrurile cu chinezii, răspunse Butusov cu 
amărăciune. 

— Guvernanţii noştri nu înţeleg şi nu sunt de acord decât cu 
un singur fel de politică: stoarce, nu lăsa oamenii să răsufle. 
Politica asta are o largă aplicare în Rusia şi e socotită drept cea 
mai potrivită şi aici, îl susţinu Zvonariov. 

— Tinere, deşi nu te cunosc bine, totuşi îţi dau un sfat 
prietenesc: păstrează-ţi ideile şi părerile pentru dumneata; într- 
o zi te-ar putea lua gura pe dinainte cine ştie unde şi atunci ai 
regreta mult, îl avertiză Butusov pe praporşcik. Arthurul e la 
marginea imperiului Rusiei, dar şi aici domnesc aceleaşi legi ca 
şi la Moscova, sau la Saratov. 

Zvonariov tăcu, stingher. 

— La construcţiile de forturi şi de redute muncesc mii de 
chinezi. Acolo unde sunt trataţi omeneşte şi nu sunt înşelaţi la 
socoteală, lucrează cu tragere de inimă, dar unde sunt trataţi 
ca animalele, treaba merge prost, se înţelege de la sine. Am dat 
ordine drastice tuturor ofiţerilor din artilerie să nu îngăduie 
cuiva să se poarte urât cu chinezii, spuse Belii. Voi încerca din 
nou să ridic această chestiune la comandamentul fortăreței, 
deşi ştiu că am puţine şanse de reuşită. Sunt destui care fac 
învârteli pe spinarea chinezilor. Poliţaiul-şef Tautz jefuieşte pe 
faţă, iar prada o împarte cu cei de la statul-major al 
guvernatorului. 

— Şi cei din statul-major îndrăznesc să facă aşa ceva? întrebă 
uimit Zvonariov. 

— S-au obişnuit să-i prade pe chinezi încă de pe timpul 
campaniei din China, când au jefuit Pekinul, în 1900. Doar şi 
acolo se aflau şi Stessel, şi Fok, şi alţi generali şi colonei de 


50 Vitte Serghei Iulievici, conte (1849-1915), economist şi om de stat în Rusia ţaristă, 
unul dintre susţinătorii feroci ai autocrației şi birocratismului (n. ed.). 


184 


aceeaşi teapă, răspunse Butusov. 

— Dumneata, Piotr Dmitrievici, fără îndoială că nu te 
îndeletniceai cu asemenea isprăvi! spuse Varia, apărând din 
nou pe uşă. 

— Varia! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa? exclamă Belii. 

— Varia mi-a plăcut întotdeauna pentru sinceritatea ei, spuse 
Butusov zâmbind. Nu, Varenka, n-am jefuit pe nimeni în viaţa 
mea şi sper să rămân un om cinstit până la sfârşitul zilelor 
mele. 

— Lucru pe care, din păcate, foarte mulţi nu-l pot spune 
despre ei, întregi Belii. 

La masă conversaţia stărui în jurul aceluiaşi subiect. Se 
întunecase de-a binelea când Zvonariov plecă spre locuinţa sa. 


Capitolul VI 


De dimineaţă, se stârni un vânt rece de la nord-est; valuri de 
ceaţă  năvăliră dinspre mare, reducând vizibilitatea la 
cincisprezece stânjeni. 

Puțin înainte de prânz, Boreiko îşi făcu apariţia prin ateliere, 
ca întotdeauna zgomotos, energic şi vioi. 

— Bună ziua, băieţi! îi salută el pe lucrători. 

— Să trăiţi! 

— Se cunoaşte cât de colo că sunteţi necombatanţi. 
Răspunde fiecare cum îl taie capul. Ei, cum merge treaba? îl 
întrebă el pe Zvonariov. Mi s-a urât tot aşteptându-te pe Utios 
şi m-am gândit să vin eu încoace să vă îmboldesc; prea vă 
moşmondiţi aici. 

— Iute se vorbeşte, dar încet se făptuieşte, Boris Dmitrievici. 
Doar muncim şi de sărbători. 

— Mai iute deretică nora cea leneşă decât o scoateţi voi la 
capăt cu treaba. Ia să le dai câte o jumătate de clondir de 
căciulă: să vezi ce-ar mai intra în viteză. 

— Ce e drept e drept, înălţimea voastră, îl sprijiniră mulţi: cu 
vodcă treaba ar merge mult mai iute. 

185 


— Serioja, ai ceva parale? Ia trimite pe careva să aducă vreo 
două sferturi de vadră pentru toată frăţia. De îmbătat n-o să se 
îmbete, iar lucrul o să meargă mai repede. 

— Nu prea s-ar cuveni să bea în ateliere, obiectă Zvonariov. 

— Las” că-i cinstesc eu cu câte o duşcă de cap, când pleacă la 
masă. la să dea fugă careva după vodcă. 

— Nouă n-o să ne vândă, înălţimea voastră. 

— O să vă dea numaidecât praporşcikul un bileţel: pasă-mi-te 
c-ar avea nevoie de vodcă pentru anumite socoteli tehnice. 

— N-o să ne creadă, înălţimea voastră. 

— Ei, dă-i naibii, cum să nu creadă! Dacă vezi pecetea 
statului, crezi ori nu crezi, tot una-i! dă vodcă şi bună pace. 
Hai, Serioja, ticluieşte la iuţeală răvaşul. 

După ce plecă Zvonariov, Boreiko începu să umble printre 
nituitori, uitându-se cu atenţie cum lucrează. Făcea parte 
dintre oamenii aceia care nu pot să privească nepăsători la 
truda altora. 

— Ia dă-mi şi mie un ciocănaş, îl rugă el pe Bratowski. Să mă 
dezmorţesc şi eu oleacă. Când eram băieţandru nu mă mai 
puteai scoate din covălie; tare-mi plăcea să dau cu ciocanul. 

I se aduse un baros; îl încercă şi-l zvârli cât colo. 

— E prea uşor, nu-i de mine. la adu-mi altul, mai greu. 

Inşfăcă alt baros, greu de aproape un pud, şi începu să 
izbească. 

Treaba însă nu prea mergea: bătea niturile strâmb, le turtea, 
le strivea. 

— Înălţimea voastră, aici nu se cere atâta să ai putere, cât 
îndemânare; daţi-mi voie să vă arăt eu, se oferi Bratowski. 

Când Zvonariov se întoarse în atelier, Boreiko, în cămaşă, 
îndrumat de Bratowski, lovea aprins cu barosul. 

— Straşnic fierar ai fi, Boris, spuse Zvonariov zâmbind. Vino 
la atelier, te numesc imediat fierar-şef. 

— Îmi place să mă dezmorţesc. Îndată începe să-mi alerge 
puterea prin vine, răspunse Boreiko, ştergându-şi fruntea de 
năduşeală. Vreau să fac odată toate transformările care trebuie 
aduse afetului: lăcaşele barelor pentru cadran, ce vor fi fixate 
la suport, înălţătoarele gradate pentru o bătaie maximă 
sporită... Le-am şi gradat. La marinari am văzut scuturile 


186 


tunurilor de pe nave şi m-am gândit să le adaptez şi la noi. Am 
făcut şi o mică schiţă. Hai la cancelarie, să vedem ce-i de făcut 
şi cum anume. 

După ce cercetă desenele lui Boreiko, Gobiato îl privi cu 
mirare: 

— Multe mai născoceşti, Boris Dmitrievici. Locul dumitale ar 
fi la Academia de Artilerie. 

— Am eu mutră de Academie? Ce-i drept, nu-i păcat: îmi 
place şi mie să-mi bat capul cu tunurile, răspunse porucikul. De 
mult mă bate gândul: cum să înlesnim aducerea proiectilelor 
din magazii la tunuri. Asta e cea mai grea operaţiune la noi şi 
cere mult timp, fiind anevoioasă. Soldaţii mi-au dat o idee 
foarte bună: să folosim pentru ea forţa de recul. Reculul o să fie 
amortizat şi încărcarea se va face mai uşor. Numai că nu pot 
să-mi dau seama cum s-o fac. Un meseriaş de la noi, unul 
Lebiodkin, a propus să se fixeze de afet un cablu de oţel care să 
treacă peste un scripete până la jgheabul mobil. După 
socotelile lui, forţa va fi îndestulătoare pentru aducerea 
proiectilului. Numai că în clipa când trage tunul, se produce un 
şoc. Asta-i primejdios: s-ar putea că proiectilul să explodeze. 

— Da, ideea nu e rea. Şocul poate fi amortizat cu ajutorul 
unui resort. Reculul va fi astfel mai lin, admise Gobiato. 

Se sfătuiră mai bine de un ceas şi până la urmă se înţeleseră, 
hotărând ce modificări mai trebuiau făcute pieselor şi afetelor. 

— A, era cât p-aci să uit! îşi aduse aminte Boreiko: Serioja, 
azi la ora unu suntem amândoi citați la cercul ofiţerilor, la 
şedinţa consiliului de onoare al Uniunii ofiţerilor, pentru cazul 
Cij. 

— Acum aud de asta pentru întâia oară! Ce caz Cij? se miră 
Zvonariov. 

— Ce, ai uitat că i-am dat în vileag potlogăriile cu banii de la 
aprovizionare? Ei bine, dumnealui s-a simţit tare ofensat că l- 
am învinuit de pungăşie şi m-a reclamat la consiliul Uniunii 
ofiţerilor. Beli a dispus să se facă o cercetare. Tu şi Jukovski 
sunteţi citați ca martori, iar eu ca pârât. Să mergem, să nu 
întârziem. 

În sala bibliotecii Comandamentului Artileriei, completul de 
judecată se şi întrunise: preşedinte era Tahatelov; îl asistau 


187 


căpitanii Straşnikov şi Moşinski. Erau cu toţii în mare ţinută, cu 
decoraţii şi cu săbii. Cij se afla şi el acolo. 

În clipa când Boreiko şi Zvonariov apărură în sală, Tahatelov 
declară şedinţa deschisă. Secretarul consiliului, un funcţionar 
cu aer ursuz, ceru lui Cij şi lui Boreiko să spună dacă propun 
recuzarea cuiva din complet sau dintre martori. Nu se ceru 
recuzarea nimănui. 

— Porucik Boreiko, de ce nu v-aţi prezentat în mare ţinută? 
întrebă Tahatelov. 

— N-am; e la casa de amanet. 

Zvonariov răspunse că n-a avut când să şi-o comande. 

— Ar fi trebuit să Împrumutați de la cineva, pentru şedinţa 
consiliului, observă întunecat căpitanul Straşnikov, un bărbat 
de vreo patruzeci de ani, agitat şi cu ochii mereu de colo-colo. 

Celălalt membru al consiliului, Moşinski, nu spuse nimic; nu 
mai ce clătină dojenitor din cap, sclipindu-şi sticlele ochelarilor 
cu ramă rotundă de metal. Bărbuţa de ţap şi părul lung, dat 
peste cap, îl făceau să semene mai curând a învăţător de la ţară 
decât a ofiţer. 

— N-am de la cine să împrumut. N-are nimeni uniformă pe 
talia mea, răspunse Boreiko. 

Tahatelov propuse să se admită motivele invocate pentru 
lipsa ţinutei reglementare. 

— Dacă porucikul Boreiko n-a şovăit să declare în faţa 
consiliului că şi-a amanetat uniforma, se pune întrebarea ce 
părere are domnia sa despre onoarea uniformei, faţă de care 
are o atitudine mai mult decât indiferentă? întrebă maliţios 
Straşnikov, schimbând priviri cu Cij. 

— Asta nu are nici o legătură cu cazul supus cercetării 
noastre! obiectă Moşinski. 

— Mă asociez opiniei dumneavoastră, declară Tahatelov. 
Consiliul trece la interogarea părţilor. Relataţi în ce împrejurări 
aţi fost ofensat verbal de porucikul Boreiko, îl invită el pe Cij. 

Cij povesti pe larg, intrând în amănunte, cele petrecute în 
biroul lui  Jukovski după verificarea gestiunii de la 
aprovizionare. 

— Confirmaţi exactitatea celor declarate? îl întrebă 
Tahatelov pe Boreiko. 


188 


— Pe deplin şi fără să retrag nimic. 

— Porucik  Boreiko, vă propun să-i prezentaţi  ştabs- 
căpitanului Cij scuzele dumneavoastră. 

— Nu consider că este cazul! Hoţul tot hoţ rămâne şi cu, şi 
fără scuze. 

— Rog consiliul să ia măsuri pentru a nu mai fi insultat! ţipă 
Cij. 

— Porucik Boreiko, vă rog să vă alegeţi expresiile, interveni 
Tahatelov. 

— Declaraţia căpitanului  Jukovski menționează că şi 
dumneavoastră aţi fost insultat de ştabs-căpitanul Cij. N-aveţi 
nimic de spus în privinţa aceasta? întrebă Moşinski. 

— Când îţi trage un măgar o copită, n-are rost să-ţi faci 
sânge rău! răspunse Boreiko scurt. 

Cij se aprinse şi protestă iar. Tahatelov îl chemă din nou la 
ordine pe Boreiko. După aceea consiliul luă depoziţia lui 
Zvonariov şi citi declaraţia scrisă a lui Jukovski. După ce 
termină audierea martorilor şi ascultă explicaţiile lui Cij şi ale 
lui Boreiko, Tahatelov le propuse din nou să se împace, dar 
amândoi refuzară categoric. Consiliul se retrase pentru 
deliberare. 

Boreiko şi Zvonariov trecură într-o cameră de alături. De la 
fereastră se vedea un teren întins, cu mai multe obstacole de 
nuiele şi cu smicele înfipte în pământ, pentru exerciţiile cu 
sabia. Călare pe Kubanka ei, Varia Belaia galopa vijelios prin 
manej. Sărea obstacolele, unul după altul, şi reteza cu sabia 
vârfurile smicelelor. Era învăpăiată, pălărioara îi lunecase pe 
ceafă, părul i se despletise, dar ea nu lua seama la asemenea 
amănunte, văzându-şi numai de exerciţiile sportive. Cursei cu 
obstacole îi urmă un galop nebunesc. Ridicându-se în scări, 
aplecată pe oblânc, tânăra zbura ca vântul prin faţa ferestrelor. 

— Straşnică fată! rosti Boreiko, plin de admiraţie. Îi trebuie 
bărbat, nu glumă, un as, hai şi un rigă! 

— Poate că un rigă ar fi cam bătrân pentru ea, glumi 
praporşcikul; un valet i s-ar potrivi mai bine. 

— Serioja, ce ar fi să joci tu cartea valetului? 

— Dar tu? 

— Care fată e atât de naivă ca să ia un beţiv ca mine? 


189 


— Mie mi-e frică de amazoane: într-o clipită ai şi ajuns sub 
papuc. 

— Poate că nu-i chiar aşa de rău să fii sub un papuc isteţ. Nu 
mai că nu prea cred să se găsească cu una, cu două un papuc 
pe măsura mea: prea mare şi zdravăn ar trebui să fie! 

— Cine ştie?! S-ar putea să ajungi şi sub unul mititel. Eşti un 
bărbat arătos şi, chiar dacă bei, nu te îmbeţi. 

Işi întrerupseră convorbirea, fiind chemaţi din nou în faţa 
consiliului. 'Tahatelov, în picioare, dădu citire deciziei prin care 
se conchidea că duelul era singura soluţie posibilă pentru 
lichidarea diferendului dintre cele două părţi. 

— Ofensele pe care şi le-au adus reciproc sus-menţionaţii 
ofiţeri pot fi spălate numai în sânge în cazul când aceştia nu 
acceptă să-şi prezinte unul altuia scuzele de rigoare, explică 
Tahatelov. 

— Şi cu ce să mă bat? Cu pumnii? întrebă Boreiko 
batjocoritor. Mă tem că domnul ştabs-căpitan o să moară de 
spaimă dacă m-o vedea cu sabia sau cu revolverul în mână. 

— Nu te pripi, tinere! îl opri Tahatelov şi continuă citirea 
deciziei. „Având în vedere că în prezent suntem în stare de 
război cu Japonia, decizia va fi adusă la îndeplinire după 
încetarea ostilităţilor”, încheie colonelul solemn. E clar, 
domnilor? Mai are cineva vreo pretenţie? 

Nu obiectă nimeni nimic şi cele două părţi iscăliră pentru 
luarea la cunoştinţă a deciziei. Cij îşi încondeie grijuliu parafa, 
dar Boreiko scrise mare peste toată foaia: „Luat act cu 
satisfacţieS!, Porucik Boreiko”. 

Citind cele scrise de Boreiko, Straşnikov scoase o exclamaţie 
de spaimă şi se grăbi să arate foaia lui Tahatelov. 

— Ofensă la adresa sacrosanctei persoane a maiestăţii sale! 
se indignă el. 

Mogşinski şi Tahatelov nu dădură importanţă poznei lui 
Boreiko şi începură să râdă zgomotos. 

— Ei, tinere, te ţii numai de şotii! O să-ţi arate el, generalul, 
când o vedea că pui pe hârtii apostile împărăteşti! îl admonestă 
colonelul. 

Cu această procedură se închise. Când Zvonariov ajunse la 


51 Formulă folosită în cazuri speciale de ţări, întărind un act (n. t.). 


190 


ateliere, Gobiato îl rugă să viziteze bateria Strelkovaia. 

— Bateria e sub comanda căpitanului Moşinski. Chiar 
adineauri l-am văzut la Comandamentul Artileriei. O să te ia cu 
el, iar înapoi poţi să vii şi pe jos. Până acolo nu sunt decât două- 
trei verste, îi explică Gobiato. 

Moşinski acceptă bucuros să-l ducă pe Zvonariov la bateria 
să. În drum, avură timp să vorbească mai pe îndelete. Căpitanul 
povesti cum sosise la Port-Arthur, şase ani mai înainte, cu 
batalionul de artilerie de fortificaţii Vladivostok, cum luase 
parte la campania din China, pe care o numi o pagină ruşinoasă 
din istoria armatei ruse. 

— Ne războiam cu nişte oameni fără arme şi trâmbiţam 
victorie când îi puneam pe fugă. E drept că trupele ruseşti 
pricinuiau mult mai puţine necazuri chinezilor decât ceilalţi 
străini, mai ales anglo-americanii. Aceşti barbari civilizaţi au 
uimit lumea întreagă prin cruzimea lor, ca şi prin proporţia 
jafurilor. Fără probleme de conştiinţă, fără să cruţe femei, 
copii, bolnavi sau bătrâni, ei au măcelărit populaţia din regiuni 
întregi. Pentru ei chinezii nu sunt oameni, ci nişte animale 
bipede, deşi, prin purtarea lor, tocmai englezii şi americanii 
sunt adevărate fiare sălbatice. Credinţa mea e că şi războiul 
actual a fost provocat de Anglia şi America. De fapt, noi cu 
aceste state luptăm, fiindcă ele se află în spatele japonezilor. 

Bateria Strelkovaia se afla pe colina Dvurogaia Sopka, deci 
chiar pe creasta ce desparte Port-Arthurul de mare. Spre 
stânga, în jos, se zărea bateria 22, care se afla sub comanda lui 
Vamenzon; spre dreapta, la jumătatea drumului ce ducea de la 
poalele dealului la creastă, erau amplasate bateriile 16 şi 17; 
drumul şerpuia din Oraşul Vechi până în spatele bateriei. 
Amplasamentul bateriei Strelkovaia oferea câmp de vedere de 
jur împrejurul ei; în faţă, cât puteai cuprinde cu ochiul, se 
întindea marea fără de sfârşit. In spate, se zăreau desluşit 
bazinul de vest, docurile, portul comercial şi Oraşul-Vechi, în 
întregime.  Oraşul-Nou se ivea parţial de după colina 
Perepelinaia, iar ceva mai la stânga se înălța masivul Liaoteşan. 

— Bateria mea are cel mai bun amplasament din Arthur, 
spunea Moşinski; până la oraş sunt numai trei verste, până la 
mare, două. Vântul nu conteneşte nici o clipă; de aceea, aerul, 


191 


curat, e saturat de evaporaţii marine; e uscat, e soare din 
belşug. Nu-i baterie, ci o staţiune climaterică, bună pentru 
bolnavii de plămâni. Eu şi soţia mea stăm acolo în tihnă şi în 
linişte; numai rareori venim în oraş; altminteri ne petrecem 
serile cu copiii. Aveam de gând să mai stau aici încă vreo cinci 
ani, până vor creşte ceva mai mari, dar a izbucnit războiul. 
Mereu o îndemn pe soţia mea să plece cu ei, dar nu vrea de loc 
să se despartă de Port-Arthur! 

— Poate că are dreptate. Războiul ar putea să se sfârşească 
curând şi viaţa să-şi reia cursul normal, spuse Zvonariov. 

— Greşeşti! De vreme ce japonezii au acceptat riscurile unui 
război, n-au făcut-o de florile mărului. Atâta timp cât nu ne vor 
smulge din nou Coreea şi Manciuria de Sud, cu Port-Arthur, nu 
vor încheia pace cu noi. Şi asta n-au s-o poată face cu una, cu 
două; aşa că fără doar şi poate războiul se va prelungi. 

— Crezi că vom pierde războiul? întrebă mirat Zvonariov. 

— Pentru cine îi cunoaşte pe japonezi şi pe anglo-americani, 
care stau în spatele lor, e greu de presupus că războiul s-ar 
putea termina la egalitate, menţinându-se starea de lucruri 
actuală. De aici până în Rusia e tare departe. De altfel, nici n- 
avem nevoie de această Manciurie. N-am ştiut încă să 
valorificăm Siberia, şi iată că acum întindem mâna spre 
Manciuria. 

Tot vorbind astfel de una, de alta, ajunseră curând la bateria 
Strelkovaia. Construcţia întăriturilor nu fusese încă terminată 
pe deplin. Vreo cincizeci de soldaţi şi chinezi cărau pământ cu 
roabele şi ridicau parapete. 

Soldaţii munceau laolaltă cu chinezii, îndrumați de un 
subofițer de geniu, care arăta unde mai era nevoie de pământ, 
punea firul cu plumb, verificând înclinarea terasamentului, şi 
totaliza volumul lucrărilor. 

— Cum lucrează chinezii? întrebă Zvonariov. 

— N-avem de ce să ne plângem. Muncesc conştiincios, însă şi 
noi ne purtăm cu ei omeneşte. Supraveghez personal totul, ca 
să nu fie înşelaţi la socoteală; le dăm ciorbă de varză şi păsat 
de la cazanul companiei. În altă parte nu se procedează astfel, 
dar eu socot că acolo unde ai în subzistență trei sute de oameni 
mai poţi hrăni douăzeci. Inainte de a-i trece la ordinar şi pe 


192 


chinezi, ostaşii noştri împărțeau cu ei pâinea şi tot ce se găsea. 
Rusul împarte totdeauna cu dragă inimă bucata de pâine cu 
semenul lui, mai ales atunci când acesta îi dă o mâna de ajutor, 
adăugă Moşinski. 

Convorbirea lor fu întreruptă de un subofițer care raportă că 
oamenii se adunaseră pentru instrucţia tragerii. Praporşcikul 
se duse la tunari împreună cu căpitanul. Bateria Strelkovaia 
avea în dotaţie patru tunuri model 1877, de 42 linii, aduse de 
curând şi încă nepuse toate în funcţiune. Se proiecta strunjirea 
camerei de încărcare, pentru a spori volumul încărcăturii şi a 
se mări astfel bătaia tunului. _ 

— Am şi făcut calculele necesare. Încărcătura se poate mări 
aproape o dată şi jumătate, ceea ce ne va da un spor de bătaie 
cam de două verste, spunea Moşinski, întinzând praporşcikului 
hârtiile cu calcule. 

După ce cercetă interiorul pieselor şi verifică calculele 
căpitanului, Zvonariov se declară de acord cu el şi-i făgădui că 
le va prezenta spre aprobare lui Gobiato. 

Apoi, luându-şi rămas bun de la el, Zvonariov se întoarse pe 
jos la Comandamentul Artileriei. Intenţiona să mai vadă în 
drum cum merg lucrările de fortificare a zidului interior al 
fortăreței. Construită mai demult de chinezi, cu ajutorul unor 
ingineri germani, fortăreaţa era împrejmuită cu un val de 
pământ înalt şi gros de câţiva metri. Avea amplasamente 
pentru tunuri, metereze pentru trăgători şi părea o întăritură 
destul de impunătoare; nefiind însă întreţinută de atâta vreme, 
se degradase, iar acum i se făceau grabnic reparaţii de 
inginerii fortăreței. Lucrările erau executate de matrozi şi de 
chinezi. În acest sector, de asemenea, munceau şi unii, şi alţii 
de zor, cot la cot, în armonie. Nu era nici urmă de dezbinare; 
doar şefii de echipe puşi de ingineri precum şi gradaţii din 
geniu, care nu îndrăzneau să se răstească la matrozi şi să-i 
înjure, îşi vărsau focul pe chinezi, îmboldindu-i brutal la muncă. 
Uneori, marinarii îi mai puneau la punct pe gradati, luându-i pe 
chinezi sub ocrotirea lor, când aceştia se întreceau cu măsura. 

Zvonariov îl întrebă pe genistul gradat cu cât erau plătiţi 
marinarii şi chinezii. 

— Matrozii sunt puşi la drepturi ca toţi ostaşii, iar chinezilor 


193 


li se plăteşte şaizeci de copeici pe zi. Nu merită însă nici atâta: 
lucrează prost, răspunse el. 

— Nu-i adevărat, înălţimea voastră, se amestecă în vorbă un 
matroz, apropiindu-se de praporşcik. Chinezii nu muncesc mai 
prost ca noi, dar primesc numai treizeci de copeici pe zi, şi 
pentru rest li se dau chitanţe. „Când s-o isprăvi războiul, li se 
spune, o să capeţi totul dintr-o dată...” După ce că-i înşală, îi 
mai şi vorbeşte de rău. 

— Eu execut ordinul comandanților şi tu să nu te bagi unde 
nu-ţi fierbe oala, se răţoi subofiţerul. Să ştii c-am să raportez 
căpitanului Barmin că-i atâţi pe chinezi şi-o să vezi ce păţeşti. 

— Noi nu suntem sub ordinele căpitanului tău; avem 
comandanții noştri, marinari. Au să facă ei dreptate între voi şi 
chinezi. 

Zvonariov nu mai ascultă sfada dintre matroz şi genist şi-şi 
văzu de drum. 

Ajungând la ateliere, îi raportă lui Gobiato tot ce văzuse la 
bateria Strelkovaia, prezentă calculele lui Moşinski şi, aducând 
vorba asupra lucrărilor din fortăreață, îi povesti despre 
isprăvile lui Barmin. 

— Se ştie că inginerii din Arthur fac matrapazlâcuri. Barmin 
şi-a clădit o casă în Oraşul-Nou cu materiale de construcţie 
furate, iar pe chinezi îi jecmăneşte fără ruşine, răspunse 
Gobiato. 

— Bine, dar acest lucru trebuie combătut. Comandantul 
unităţilor de geniu din fortăreață, colonelul Grigorenko, să fie 
informat despre potlogăriile lui Barmin. El e dator să ia 
măsurile necesare! se frământa praporşcikul. 

— Păi, şi Grigorenko îşi are partea lui. Avem de a face cu o 
bandă de escroci şi de hoţi. Grigorenko pesemne că dă şi el 
ceva vreunuia dintre superiori. E trist, dar adevărat, încheie 
Gobiato. 


În sfârşit, lucrările de modificare a afetelor se terminaseră; 
suporturile, grele de câte o sută de puduri şi mai bine, fură 
încărcate pe platforme solide cu trei osii. 

Fiindcă nu aveau destui cai, legară de ambele părţi ale 
platformelor chingi de frânghii, la care se înhămară câte 


194 


cincizeci de ostaşi, de fiecare platformă. Încet, făcând opriri 
dese, convoiul începu să se târască pe drumul ce trecea peste 
colina Zolotaia. 

— Leit edecari de pe Volga; nu le lipseşte decât Dubinuşka”?, 
se revoltă Zvonariov. Cum, nu e posibil ca pentru treaba asta să 
fie adunaţi temporar toţi caii de la companii? 

— Companiile au cai puţini, şi aceştia sunt la preţ, amice, iar 
oamenii-s mai mulţi, şi munca lor e mult mai puţin preţuită, îl 
lămuri Boreiko cu ironie. Tot vite de muncă, numai că-s cu două 
picioare. Şi apoi, în caz de accident e mai sigur: dacă e strivit 
un om, te vaiţi, oftezi după el, şi pe urmă îl dai uitării, pe când, 
dacă schilodeşti un cal, te paşte judecata: ai degradat un bun al 
statului. 

— Cum, în Arthur nu se găsesc cai? De ce nu s-au cerut de la 
artileria de câmp? 

— Sunt ei şi mai pe aproape: Belii are şase cai; Stessel, vreo 
zece. Dar, înţelegi, sunt cai de general. Excelenţele lor preferă 
ca poverile să fie cărate pe spinarea oamenilor. Am să încerc 
marea cu degetul la Belii. Poate că mă ajută el să găsesc cai 
undeva, hotări Boreiko. 

Soldaţii, roşii şi asudaţi de încordare, în ciuda vântului 
biciuitor, se opinteau din răsputeri alături de cei doi cai. 

— Toţi odată!... Uite-ajungem! strigau subofiţerii, răguşiţi. Se 
vede creasta: e la o aruncătură de băț. 

Soldaţii se opinteau încă o dată, gâfâiau, mai făceau zece- 
cincisprezece paşi şi iar se opreau, sleiţi de puteri. După o clipă 
răsuna din nou comanda: 

— Toţi odată! şi oamenii se opinteau iar în chingi. 

Intr-o oră făcuseră cel mult o verstă. Atât oamenii, cât şi caii 
erau istoviţi. 

Zvonariov dădu zece minute repaus. Soldaţii vlăguiţi se 
lungiră pe pământul îngheţat; unii cereau voie să se ducă după 
apă; setea era nu mai puţin chinuitoare decât oboseala. 
Praporşcikul ordonă să se aducă de la compania auxiliară un 
butoi cu apă; feldwebelul refuză însă să dea butoiul. Înfuriat, 


52 Cântec popular rus, care se cânta în trecut mai ales la corvezi ; In ritmul lui 


trăgeau şi edecarii, navele, de-a lungul fluviilor. Textul Dubinuşkăi oglindeşte munca 
de robie a săracilor sub regimul țarist (n. ed.). 


195 


Zvonariov se duse el însuşi într-acolo. 

— Îndrăzneşti să nu-mi execuţi ordinele, ai? se năpusti el 
asupra feldwebelului. 

— N-am voie de la domnul căpitan. A mai cerut cineva o dată 
butoiul, ca să stropească o grădină; l-am dat, şi pe urmă 
domnul căpitan m-a înjurat şi mi-a ordonat să nu mai scot 
butoiul din companie. 

— Ori faci pe prostul, ori eşti într-adevăr un nătărău: una e 
să stropeşti grădina, şi altceva să aduci apă de băut pentru 
oameni. 

— Nu vă supăraţi, înălţimea voastră, dar nu pot să dau 
butoiul fără ordinul domnului căpitan. 

— Ce este? întrebă Boreiko, apropiindu-se. 

Zvonariov îi explică situaţia. 

Fără a spune un cuvânt, porucikul îl plesni pe feldwebel 
peste gură: 

— Marş! Chiar tu ai să te duci cu butoiul, ticălosule! ordonă 
el. 

Ştergându-şi din fugă gura, feldwebelul sări ca ars să 
execute ordinul. 

— Prea îi iei cu mănuşi! spuse Boreiko. Te văd că eşti 
rezervist, şi-şi fac de cap, lua-i-ar dracu. Cu caii n-am făcut nici 
o ispravă. Belii a telefonat lui Stessel şi ăla a început să râdă în 
hohote: „D-aia ai soldaţi, Vasili Feodorovici, ca să care tunuri şi 
afete!” Şi am plecat cum am venit; trebuie să le cărăm tot noi. 
Ia hai, Serghei, înhamă-te la plotonul doi, iar eu la întâiul. Să 
vedem, care pe care. O să ne distrăm puţin. Hai, băieţi, ce 
ziceţi, care e mai tare? strigă Boreiko către soldaţi înhămându- 
se la chingă. Timofeici, să nu te faci cumva de ruşine, îi strigă 
lui Rodionov, că, pe urmă, praporşcikul şi Lepiohin au să râdă 
de noi. 

Soldaţii se înviorară. Înfăţişarea uriaşului Boreiko, care abia 
încăpea în chingă, îi înveselea. Începură să glumească. Curând, 
plotonul unu o luă înainte. Zvonariov şi soldaţii lui rămaseră 
mult în urmă. 

— Vai de capul tău, Lepioha, nepricopsitule! strigă Rodionov. 
Blegi mai sunteţi! Mănânci prea puţin păsat! 

— Păi, la voi numai Ursul trage cât tot plotonul, mormăi 


196 


Lepiohin; praporşcikul nostru e cam pirpiriu. 

Ostaşii din plotonul întâi se opriră o clipă, se odihniră şi 
porniră mai departe. 

Cele zece suporturi ajunseră abia către seară pe Elektriceski 
Utios. Boreiko trimise la culcare soldaţii, care picau de 
oboseală. 

— Dar cine rămâne la baterie peste noapte? întrebă 
îngrijorat Jukovski. 

— Pentru deservirea tunurilor de cincizeci şi şapte milimetri, 
ajung opt oameni.  Mobilizaţi  ordonanţele, furierii şi 
magazionerii; rămân şi eu cu ei, propuse Boreiko. 

Pe neaşteptate, seara sosiră pe Utios o sută douăzeci de 
meseriaşi din compania auxiliară. 

— Ce căutaţi aici, zmeilor? întrebă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, am venit ca să vă dăm şi noi o mână de 
ajutor, răspunse Bratowski, în numele tuturor. E o treabă 
grabnică şi se pare că oamenii dumneavoastră sunt istoviţi de 
tot. D-aia am şi cerut voie de la domnul căpitan. Am strâns o 
sută douăzeci de oameni, dintre acei care au vrut să meargă. 

— Mulţumim din inimă. Numai că acum e întuneric, iar la noi 
nu e voie să faci noaptea foc că se vede de pe mare. 

— Inălţimea voastră, ne descurcăm noi şi cu felinarele, 
răspunse un soldat. 

— Ei, atunci haideţi la baterie. 

Oamenii fură împărţiţi: unii, sub conducerea lui Boreiko, 
începură să repare tunurile şi să demonteze afetele vechi, iar 
alţii, împreună cu Zvonariov, se apucară să le monteze pe cele 
noi. Curând Utiosul se transformă într-un atelier de montaj. 

Zvonariov şi Boreiko nu închiseră ochii până dimineaţa. În 
zori oamenii din compania auxiliară plecară, iar artileriştii, 
odihniţi, se puseră pe treabă. Trei zile şi trei nopţi în şir 
munciră la amenajarea tunurilor. Ostaşii fură împărţiţi în trei 
schimburi, conduse de Jukovski, Boreiko şi Zvonariov. Vremea 
se menținea geroasă, cu viscol, aşa că japonezii nu stinghereau 
lucrările. A treia zi, spre seară, bateria era, în sfârşit, complet 
renovată. Afetele vechi ale tunurilor fuseseră înlocuite cu cele 
noi; la piese apărură scuturi şi un sistem întreg de scripeţi 
pentru ridicarea obuzelor. Telemetrul şi postul de comandă al 


197 


bateriei fură mutate şi adăpostite în parapet. 

In cele din urmă, cerul se însenină. Dis-de-dimineaţă, Boreiko 
începu să se agite pe lângă piese, revizuind pentru ultima oară 
toate părţile nituite şi dispozitivul nou instalat pentru uşurarea 
tirului. Dar japonezii nu se iveau; marea rămânea mereu 
limpede ca oglinda până departe în zare. 

Careva propuse să se tragă vreo două proiectile, drept în 
mare, pentru a verifica funcţionarea noilor dispozitive. Dar, 
deodată, mai multe crucişătoare uşoare japoneze se iviră la 
orizont, venind spre Port-Arthur. 

— Telemetrul! răcni Boreiko, bucuros. 

— 6500! 

— Să vină mai aproape, hotărî Jukovski. Începem cu cea mai 
mică bătaie dintre cele lungi: nouă verste; pe urmă o lungim. 

— Încărcaţi! comandă Boreiko. 

Soldaţii, care tot aşteptaseră din zori să tragă, se repeziră 
voioşi după obuze şi după noile săculeţe cu pulbere fără fum, 
încă nefolosite de baterie; voiau cu toţii să încerce cât mai 
repede afetele modificate. 

— Să vezi cum îi băgăm acum în sperieţi pe japonezi! N-au să 
se bucure de loc, strigă înviorat Lebiodkin. 

— Petrovici, ocheşte cu precizie, ca să nu ne facem de ruşine 
cu tunurile noastre noi! îl rugă Rodionov pe ochitorul Koşeliov. 

Toată bateria era nespus de însufleţită. 

— Dacă plesnesc ţevile? se întrebă îngrijorat Jukovski. Doar 
sunt făcute pentru pulberea castanie prismatică, nu şi pentru 
cea fără fum. 

— Au fost calculate cu un coeficient de rezervă, Nikolai 
Vasilievici, îl linişti Zvonariov. 

— Totuşi, când se trage prima salvă, adăpostiţi oamenii în 
cazemate ca să nu se întâmple vreo nenorocire. 

— 5500! se comunică distanţa de la telemetru. 

— Inălţător, două sute cincizeci! Foc de salvă! 

Gurile pieselor se ridicară neobişnuit de mult. Părea că, la un 
asemenea unghi de tragere, piesele aveau să se răstoarne 
neapărat în clipa tragerii. Soldaţii le priveau cu temere. 

— Adăpostiţi-vă în cazemate! strigă Boreiko. 

Cu excepţia comandanților de piese şi a ochitorilor, cu toţii 


198 


se grăbiră să intre în cazemate. 

— Baterie, foc! 

Cinci fulgere ţâşniră din gurile ţevilor ridicate mult în sus. O 
boare de fum învălui o clipă bateria şi se topi repede în văzduh. 
Mirosea înecăcios a eter. Afetele reculară lin şi reveniră în 
poziţiile normale. Soldaţii ieşiră în fugă din adăposturi că să 
cerceteze tunurile. 

— Secţia întâia, totul în ordine! raportă Rodionov. 

— A doua şi a treia la fel! raportară comandanții lor. 

— Cade! se auzi de la telemetru. 

— Scurtă! 

— Mai scurtă cu o jumătate de verstă, observă Jukovski. 

Pe urmă, încercară să tragă la unsprezece verste, la 
douăsprezece, obţinând ca limită bătaia de douăsprezece verste 
şi un sfert, în loc de treisprezece, cum socotiseră. 

Chiar de da primele lovituri, japonezii se grăbiră să se 
retragă cât mai departe în larg. 

— Deci, în cifre rotunde, am mărit bătaia de la nouă verste şi 
jumătate la douăsprezece, rezumă Jukovski. 

— Cadenţa tirului a fost sporită la aproape un minut şi 
treisprezece secunde de salvă, şi mai poate fi sporită, adăugă 
Boreiko. 

— Acum şi oamenii, şi comandantul sunt perfect adăpostiţi 
de schije, completă Zvonariov. 

După ce mulţumiră soldaţilor pentru efortul depus la 
transformarea bateriei, Jukovski, Boreiko şi Zvonariov plecară 
la masă. 

— Şefii nici nu s-au interesat de realizările noastre, zâmbi 
Boreiko. 

— Cum să nu! S-au interesat, şi chiar stăruitor. Adineauri am 
primit de la Comandamentul Artileriei o notă telefonică prin 
care am primit ordin observator pentru tirul de azi, executat 
fără aprobare, zâmbi Jukovski. 


Stessel măsura încăperea cu paşi mari. Zbuciumul din 
primele zile ale războiului rămăsese în urmă; se calmase şi-şi 
regăsise aerul şi tonul hotărât. Vera Alexeevna se aşezase pe 
un colţişor al canapelei, lângă lampa mare cu abajur frumos. 


199 


Cele patru pupile şedeau alături şi brodau de zor. 

Într-un fotoliu-leagăn era tolănit generalul de artilerie 
Nikitin, voinic, lat în spete, bărbos, cu faţa tipică de alcoolic, 
comandantul artileriei corpului trei siberian, în curs de 
organizare la Arthur. Era cam băut şi, prin urmare, deosebit de 
vorbăreţ. 

— „Cufundarii” noştri continuă să se distingă, rosti el cu glas 
gros, puternic, uşor răguşit. 

— Ce cufundări? se miră Vera Alexeevna. 

— Păi, „eroii”, marinarii noştri! Până acum n-au scufundat 
nici un japonez; în schimb şi-au scufundat la Cemulpo navele 
Variag şi Koreieţ, iar lângă Arthur, Enisei şi  Boiarin. 
Stârpiturile de japonezi nici n-ar fi visat asemenea izbânzi dacă 
nu le-ar fi dat o mână de ajutor „cufundarii” noştri. Ehei, parcă- 
i văd că-şi scufundă toată flotă, cu mâna lor, şi pe urmă - 
direcţia Petersburg! 

Stessel hăhăi zgomotos: 

— Straşnic i-ai încondeiat, Vladimir Nikolaevici! „Cufundari”! 
Ce e drept e drept: curat cufundări! Chiar mâine am să spun 
tuturor ce frumos i-ai botezat! 

— Fii prudent, Anatole! Nu uita că guvernatorul general e 
marinar; ţine la flotă şi la marinari ca la ochii din cap, îl făcu 
atent Vera Alexeevna. 

— Printre ai noştri, putem vorbi, dar, faţă de alţii, e mai bine 
să ne ţinem gura, o susţinu Nikitin. 

— Aproape îndată după izbucnirea războiului, guvernatorul 
general s-a grăbit să-şi părăsească mult iubita lui flotă şi să se 
pună la adăpost la Mukden, preciză Stessel. 

— Marinarii vor face treabă numai atunci când vor fi 
subordonați comandanților forţelor terestre, ca să coopereze cu 
armata, şi nu să umble hai-hui pe mare, urmă Nikitin. 

— Ai foarte mare dreptate, Vladimir Nikolaevici. De mult 
trebuia să fie luaţi din scurt. Prea şi-au luat nasul la purtare, 
rosti Vera Alexeevna cu aprindere. 

— Atâta timp cât Alexeev e guvernator general, nici vorbă de 
aşa ceva, răspunse Stessel sceptic. Mă tem că am să fiu pus eu 
însumi în subordinea lui Stark. 

— Asta n-are să se întâmple niciodată! protestă generăleasa 


200 


cu hotărâre. Azi am auzit la economat că Stark va fi înlăturat de 
la comandă. 

— Şi cine va veni în locul lui Stark? se întrebă Nikitin. 

— Un oarecare Makarenko, Makarov, sau aşa ceva. 

— E vreun „cufundar” din Kronstadt ori din Sevastopol? N- 
am auzit de numele acesta. li cunosc pe Dubasov, pe Skridlov, 
dar pe Makarov, nu. 

— Am auzit că ar fi un om învăţat, c-ar fi avut de gând să facă 
o expediţie la Polul Nord, mi se pare, nu ştiu în ce scop anume, 
dar că n-a făcut nici o ispravă, sporovăia Vera Alexeevna. 

— Ei, dacă n-a putut să ajungă la Polul Nord, atunci cum o 
să-i ţină piept lui Togo?! Acolo doar morsele şi focile îl puteau 
împiedica, pe când aici îi aţine calea o întreagă flotă japoneză, 
interveni sceptic Nikitin. 

— Nu pot să-i sufăr pe învățații ăştia! exclamă Stessel cu 
ciudă; nu pricep o iotă din serviciul de front; parcă ar fi lehuze, 
nu militari. 

— Probabil c-o să se prezinte imediat să ne facă o vizită. 

— Îl obligă politeţea. Să sperăm că, oricât de înfumurat ar fi, 
totuşi ne va vizita el mai întâi. 

— Se pare că vine fără familie. 

— Dar cine-şi aduce familia într-o fortăreață asediată? 

Vera Alexeevna zâmbi dulce. Visul ei tainic, acela de a deveni 
„prima doamnă din Arthur”, se apropia de înfăptuire. 
Guvernatorul plecase, Stark avea să plece şi el; deci ea 
rămânea la Arthur în fruntea doamnelor din societate. 

Sună clopoţelul vestind sosirea unui nou oaspete. 

O clipă mai târziu, îşi făcu apariţia generalul Fok, 
comandantul diviziei a patra est-siberiene, un bătrân înalt, 
uscăţiv, cu barbişonul cărunt. Se apropie sprinten, tinereşte şi 
sărută mâna Verei Alexeevna. 

Ca la o comandă, cele patru fete se ridicară şi-i făcură 
generalului o reverență, dar Fok nu le dădu nici o atenţie. 

— Salut „sfânta familie”! spuse el cu glas catifelat de bariton. 
Am tras şi eu la lumină şi iată-mă la dumneavoastră. Afară e 
ger, viscoleşte, nu vezi la doi paşi. M-am plictisit în 
singurătatea mea de burlac, aşa că m-am gândit să viu încoace. 

— Foarte bine ai făcut, Alexandr Viktorovici! răspunse 


201 


amabilă generăleasa. Doreşti un ceai, să te dezmorţeşti după 
gerul de afară? 

— Aşa ceva nu poate fi refuzat; la bătrâneţe gerul te strânge 
Tău. 

— Ce mai nou pe la tine? întrebă Stessel. 

— Păi, şi eu, tot după noutăţi am venit! Vladimir Nikolaevici e 
la curent cu noutăţile; el e specialist în materie. 

— Aş! În privinţa asta nu mă pot măsura cu dumneata, 
răspunse Nikitin. Dumneata le afli întotdeauna pe toate din 
sursele cele mai vrednice de încredere şi, în plus, înaintea 
tuturor. 

— Noutăţile mele sunt vechi. În locul lui Stark vine Makarov. 
La comanda armatei din Manciuria a fost numit Kuropatkin®. 
Japonezii continuă să debarce în Coreea, iar micii noştri lupi de 
mare trândăvesc la Arthur, făcându-şi de cap cu prostituatele 
prin localuri rău famate ca „Zviozdocika” sau „Variete”, vorbea 
generalul, liniştit, cu vocea îndulcită. 

— Pentru voi e vremea de culcare! spuse generăleasa 
întorcându-se spre pupilele ei. 

Acestea îşi strânseră cu îngrijire lucrul şi se grăbiră să iasă. 

— Nu se vorbeşte de prostituate faţă de nişte copile, îl dojeni 
ea pe Fok. Fetiţele mele sunt curate, inocente, iar dumneata 
aduci, vorba în prezenţa lor despre asemenea lucruri 
necuviincioase! _ 

— Să am iertare! Limba mea cazonă e de vină. In cei 
patruzeci de ani de militărie, m-am obişnuit cu jargonul 
cazărmii. 

— E adevărat c-a fost numit la comandă Kuropatkin? 

— Cum am cumpărat-o, aşa o vând. 

— Va fi admirabil, Anatole! se bucură generăleasa. Ai să 
lucrezi din nou împreună cu Alexei Nikolaevici. A, fără îndoială 
că el o să-i pună pe marinari sub ordinele tale, iar tu ai să ştii 
să-i ţii în frâu. 

— Totuşi o să fie cam greu. Am auzit că marele duce Kirill 


33 Kuropatkin Alexei Nikolaevici (1848-1925) — general în armata țaristă, care, cu 
toate că era lipsit de capacitate, a ocupat diferite funcţii militare importante, chiar şi 
aceea de ministru de război. Aparţinea grupului politic al lui S. I. Vitte, caracterizat 
prin tendinţe de expansiune în Extremul Orient; în războiul ruso-japonez, comandant 
suprem al armatelor de uscat (n. ed.). 

202 


Vladimirovici şi fratele lui, Boris, vin încoace. Marele duce Kirill 
e şi el marinar. Poate c-o să se încăpăţâneze, ba chiar să-i scrie 
ţarului despre toate. O să fie greu pentru Kuropatkin să-l 
înfrunte. 

— Da; acum „cufundarii” sunt la mare cinste, rosti Nikitin, 
gânditor. 

— Vladimir Nikolaevici i-a poreclit pe marinari „cufundari”, 
lămuri Vera Alexeevna. 

— E o poreclă foarte spirituală, îşi dădu încuviințarea Fok. 
Deocamdată, ei evită Marea Galbenă şi preferă să plutească 
într-o mare de vin, în care-şi scaldă şi stelele. 

— Anatole, dar de ce nu alungi din oraş toate lepădăturile 
astea? întrebă indignată Vera Alexeevna. 

— În urma plecării familiilor, numărul burlacilor din Arthur a 
crescut, aşa că femeile uşoare sunt foarte căutate. 

— E adevărat, şi printre fetele astea sunt şi unele destul de 
reuşite, începu Nikitin. 

— Vladimir Nikolaevici, e inadmisibil să vorbeşti asemenea 
lucruri în prezenţa mea! se indignă generăleasa. De unde le 
poţi cunoaşte dumneata? 

— Le întâlnesc pe străzi şi aud una, alta despre ele. 

— Ptiu, păcătos bătrân! râdea Stessel cu hohote. 

— Da’ încetaţi odată! 

— Nu te supăra, scumpă Vera Alexeevna, nu ştiu cum veni 
vorba. Mai bine, dă-mi voie să-mi ud oleacă gâtlejul; mi s-a cam 
uscat de atâta vorbă. 

— Poftiţi în sufragerie, îi invită stăpâna casei pe toţi. 

La masă, Nikitin atacă numaidecât carafa de coniac. Fok, 
însă, demonstrativ, nu sorbea decât ceai. 

— Aţi auzit ce isprăvi face Ulisse al nostru din Arthur? 
continuă acesta conversaţia. 

— Care Ulisse? întrebă Nikitin. 

— Ei, care Ulisse: Kondratenko! E în stare să ne tragă 
cacialmaua tuturor, să ne învârtească pe deget şi tot el o să 
iasă deasupra. Mare pişicher! 

— De ce vorbiţi aşa! Roman Isidorovici e un bărbat cu scaun 
la cap; din pricina asta ai pică pe el, interveni generăleasa. 

— Mult mi-aş mai dori şi eu un avocat atât de bun că 


203 


dumneata, Vera Alexeevna. N-ai lăsa pe nimeni să mă 
vorbească de rău, spuse Nikitin. 

— Dar ce voiai să spui de Kondratenko? întrebă Stessel. 

— A preluat toate lucrările de fortificaţii. Parcă el ar fi 
inginer-şef al fortăreței, nu Grigorenko. _ 

— Păi, Kondratenko a absolvit Academia de Geniu. În materie 
de fortificaţii, tocmai că e la locul său. 

— A făcut din toţi ostaşii diviziei lui muncitori-săpători, în loc 
să-i muştruluiască pentru serviciul de front. 

— Ei, uite o observaţie justă! Chiar mâine am să stau de 
vorbă cu el în privinţa aceasta, răspunse Stessel. 

— Dar de Belii aţi auzit? Se zice că marinarii au pus şaua pe 
el - nu dă voie bateriilor să tragă decât cu ştirea lor! urmă Fok, 
zâmbind dulceag. 

— Cum, a trecut la marinari? întrebă mirat Stessel. Nu 
cumva te înşeli, Alexandr Viktorovici? Ei, nu m-am aşteptat la 
aşa ceva de la el. 

— Purtarea lui m-a cam mirat şi pe mine: cuscrul tău, şi să 
umble cu asemenea intrigi! îl aţâţă Fok. 

— Las” că stau eu serios de vorbă cu el! ameninţă Stessel. 

— E taler cu două feţe, aia e, îi ţinu isonul Nikitin. 

— Aseară a avut un lung conciliabul între patru ochi cu 
Verşinin. Deşi colonel în armata rusă, acesta e un liber- 
cugetător. Mi-am tot bătut capul, şi n-am putut de loc să-mi dau 
seama cam despre ce ar fi putut vorbi atâta timp, băgă un fitil 
şi Fok. 

— Verşinin e un om periculos. Cum se face că îl tolerezi ca 
guvernator al Kvantungului şi comisar civil? îşi dojeni Vera 
Alexeevna soţul. 

— Hm, are relaţii: Alexeev a luat de atâtea ori masa la el. N- 
ai cum să-l înlături cu una cu două, se apără Stessel. 

— Ei, Anatoli Mihailovici, sapă-l pe ici, sapă-l pe colo, atacă-l 
strategic din flanc! îl sfătui Nikitin. 

— Bine, dar cum să-l ataci? De furat, se pare că nu fură... 

— Te iluzionezi, zâmbi Fok. Care guvernator din Rusia nu 
fură? 

— Hoţul nedovedit rămâne om cinstit. 

— Ştii că ia apărarea liberaliştilor? 


204 


— Anume cui? 

— Uite, de pildă, a Jeltovei, directoarea şcolii Puşkin. Acolo 
îşi dau întâlnire toţi liberaliştii din Arthur. Şcoala e doar o firmă 
după care se face propagandă pentru idei antiguvernamentale, 
urmă Fok, insinuant. 

— Îl voi însărcina pe Mikeladze să se ocupe de acest caz. 

— Mikeladze e cam tont. Mai bine pune-l pe Poznanski. 
Promite mult jandarmul ăsta, deşi e cam tânăr. 

Intră o ordonanţă şi raportă că Stessel era chemat la telefon 
de generalul Belii. 

— Grozav bat tunurile spre larg, spuse el. Bateriile trag într- 
una. 

Nikitin se grăbi să plece către casă. 

— Japonezii se apropie din larg şi caută să forţeze trecerea 
prin canal, anunţă Stessel, emoţionat, întorcându-se de la 
telefon. Dau drumul la bruloţi“*. Trebuie să alerg la Zolotaia. 

— N-ai să te duci! rosti generăleasa cu hotărâre. N-are nici 
un rost; Belii va face tot ce trebuie şi fără tine. Şi aşa colinzi 
destul toată ziua prin forturi şi baterii. Nu e treaba unui 
comandant de fortăreață să alerge de fiecare dată când trag 
tunurile. 

— Dar am şi cerut să vină trăsura. 

— Las” c-o trimit eu înapoi, hotărî Vera Alexeevna. 

Stessel se dădu bătut şi-şi urmă supus soţia în dormitor. 


În timpul acesta, amiralul Stark şedea într-un jilt adânc, 
confortabil, lângă masa de scris din cabina sa de pe vasul 
Petropavlovsk şi citea cu atenţie rapoartele comandanților de 
nave şi comunicările postului de semnalizare de pe colina 
Zolotaia, cu privire la amănuntele atacului dat de japonezi prin 
surprindere împotriva escadrei ruseşti, în nefericita noapte de 
26 ianuarie. Acea lovitură fulgerătoare devenise un punct de 
răscruce în viaţa amiralului. Era acuzat că nu luase măsurile 
necesare pentru protecţia flotei care staţiona descoperită în 
rada exterioară. 

Stark se lăsă pe spătarul fotoliului şi căzu adânc pe gânduri. 
În cabină era o atmosferă caldă, plăcută. Din când în când, de 


54 Nave incendiatoare (n. t.). 


205 


afară se auzeau răbufnirile năvalnice ale viscolului, izbiturile 
înfundate ale bărcilor în bordaj, loviturile colacilor de salvare în 
suporturile lor, tropotul cizmelor grele ale matrozilor pe puntea 
de lemn. 

Plin de amărăciune, de revoltă, amiralul îşi amintea situaţia 
sa umilitoare de comandant de escadră care, în fapt, nu 
îndrăznea să întreprindă nimic fără ştirea şi aprobarea 
guvernatorului general. Acesta se amesteca în toate ordinele 
lui, legându-l de mâini şi de picioare prin tutela sa indezirabilă. 
Işi aducea aminte că Vitgheft, dând instrucţiuni ofiţerilor din 
statul său major din ordinul guvernatorului general în legătură 
cu măsurile privitoare la apărarea navelor, le spusese, pur şi 
simplu, că nu va fi război. 

— Şi asta cu o jumătate de ceas înainte de atac! se revoltă 
amiralul, răsfoind hârtiile şi amintindu-şi toate amănuntele 
acelei nopţi nenorocite. 

Se ridică şi începu să păşească de colo-colo cu ciudă prin 
cabină. 

— O ciocnire de o jumătate de ceas, şi soarta a vrut ca toate 
statele mele de serviciu, ireproşabile timp de patruzeci de ani, 
să nu mai existe, fiind silit acum să cer trecerea în retragere 
pentru motive de sănătate, ca să-mi salvez numele nepătat, 
rosti amiralul tare, cu adâncă amărăciune. Dar nu, încă nu-l 
cunoaşteţi voi pe Stark! urmă el, agitând mânios pumnul. El va 
şti să se apere! În mâna mea se află documentele acelea, cu 
iscălitura lui Alexeev! Va fi vai de steaua lui când le voi da 
publicităţii! 

Chipul lui, veşnic întunecat, cu ochii căzuţi în fundul capului, 
tras de oboseală şi de indignare, luă o expresie aspră: 

— Îţi arăt eu ţie, bastard de ţar, cine-i Stark! Amiralul păşi 
nervos spre casa de fier fixată de peretele cabinei. Deschizând 
uşiţa, scoase un teanc de hârtii. 

— Asta e! îşi spuse el, luând din teanc o filă. Citi răspicat pe 
prima pagină: „In Extremul Orient, trebuie să adoptăm faţă de 
Japonia o politică din cele mai dure, întrucât ea nu va cuteza 
niciodată să dezlănţuie un război împotriva Rusiei”. Scrie 
textual: „nu va cuteza niciodată să dezlănţuie un război”. Ea 
însă nu numai că a cutezat, dar a şi dezlănţuit războiul 


206 


împotriva Rusiei! Şi încă una! Stark luă altă hârtie: „Întrucât 
temerile dumneavoastră cu privire la posibilitatea izbucnirii 
unui război cu Japonia sunt total lipsite de temei, consider fără 
rost rechemarea la escadră a navelor Variag şi Koreieţ”. Da, da; 
numai din cauza tembelismului său am pierdut aceste două 
nave. Şi iată că acum toată răspunderea n-o poartă el, ci eu. 
Dar n-o să-i meargă! Încheie amiralul punând hârtiile la loc. 

Se auzi o bătaie în uşă; intră ofiţerul adjutant, locotenentul 
Dukelski. 

— S-a primit o depeşă de la amiralul Makarov, raportă el 
întinzându-i hârtia. Stark citi: 

„Sosesc la Arthur în ziua de douăzeci şi patru. Makarov.” 

— Mâine, spuse el, uitându-se la calendar. Transmite ordinul 
ca Baian să trimită drept gardă de onoare două plotoane. Se 
gândi o clipă, apoi adăugă: cu fanfară. 

— Am înţeles, excelenţă! spuse locotenentul şi ieşi. 

Stark reciti depeşa şi se întunecă din nou. 

— Încă un deştept care vine să mă înveţe ce şi cum să fac! 
bombăni el, frunzărind din nou hârtiile. E uşor să critici la zece 
mii de verste de aici! 

Luând o hârtie, citi: 

— „Alteţei Sale Imperiale, Amiralului-general, Marelui Duce 
Alexei Alexandrovici, cu copie, spre ştiinţa ministrului adjunct 
al Marinei, amiralul Avelan...” Le-a scris tuturor! Să afle toată 
lumea ce deştept e! rosti amiralul şi se cufundă în lectură. 
„Prevăd că japonezii nu vor scăpa o ocazie atât de favorabilă ca 
aflarea escadrei ruse în rada exterioară, pentru a efectua un 
atac prin surprindere...” Ca să vezi: Makarov a prevăzut atacul 
de acolo, de la Kronstadt, iar eu, aici la faţa locului, am ignorat 
această posibilitate! Acum, ridicat în slăvi, copleşit de favoruri, 
vine să-mi ia locul la comanda escadrei! Totuşi, am prevăzut şi 
eu acest lucru, am scris şi eu despre posibilitatea unui atac! 
Dar acelaşi Alexeev, acelaşi Alexeev n-a vrut să mă asculte. 
Nenorocirea ar fi fost însă şi mai mare dacă japonezii, fără 
declaraţie de război, aşa cum au făcut, ar fi scufundat, chiar în 
prima noapte, prin surprindere, mai multe vapoare la intrarea 
în port şi ar fi închis escadra în rada interioară. 

Stark păşea iar de colo-colo prin cabină, strângând din umeri 


207 


ca de frig. Deodată în depărtare răsunară bubuituri de tun 
surde. Amiralul ascultă cu atenţie. 

— Probabil că iar trag bateriile de coastă asupra unor nave 
imaginare! bombăni el şi apăsă butonul soneriei. 

— Să vină locotenentul Dukelski! îi ordonă plantonului. 

O clipă mai târziu, ofiţerul adjutant îi raportă că pe mare 
fuseseră semnalate mai multe vapoare care se îndreptau către 
gura canalului dinspre rada exterioară, probabil cu intenţia de 
a executa ambuteierea”* canalului. 

Stark îşi puse mantaua, îşi îndesă bine chipiul pe cap şi, 
însoţit de Dukelski, urcă pe punte. În aceeaşi clipă fu asaltat de 
viforniţa prin care fâşiile albe de lumină ale proiectoarelor abia 
se zăreau. Salvele de artilerie fulgerau necontenit. 

— Pe mare au fost semnalate cinci nave, comunică postul de 
semnalizare de pe Zolotaia. 

— Torpiloarele de gardă să pornească la atac! ordonă 
amiralul, căutând să zărească prin binoclul de noapte ce se 
petrece pe mare, fără însă a izbuti să desluşească nimic prin 
învolburarea viscolului. Ordonând să i se raporteze din cinci în 
cinci minute tot ce se petrecea pe mare, cobori din nou în 
cabină. 

După vântul tăios de pe punte, căldura din cabină era 
deosebit de plăcută. Stark ceru un ceai cu rom şi începu să 
scrie un raport nespus de lung, cu privire la evenimentele 
petrecute de la izbucnirea ostilităţilor. Dar lucrul mergea 
anevoie; îngrijorat, amiralul trăgea mereu cu urechea la cele ce 
se petreceau în radă. N 

Trecură vreo douăzeci de minute. In sfârşit, Dukelski intră 
raportând că atacul japonez asupra canalului fusese respins. 
Abia atunci, în fine, Stark se putu concentra în linişte asupra 
raportului început. Analiză amănunțit cauzele izbucnirii 
războiului şi ale eşecului suferit cu prilejul celor dintâi ciocniri 
pe mare. Arătă, că încă în 1898, atunci când ruşii ocupaseră 
Port-Arthurul, Japonia începuse, cu sprijinul Angliei şi Americii, 
să se pregătească cu hotărâre pentru eventualitatea unei 


55 Scufundarea unor vase comerciale vechi, încărcate cu lest, la intrarea portului. 
Operaţiunea de ambuteiere e o veche practică a războiului naval, urmărind 
închiderea formaţiei de nave inamice într-un port (n. t.). 


208 


ciocniri armate cu Rusia. Tonajul global al flotei de război 
japoneze crescuse în această perioadă mai bine de patru ori, iar 
efectivele armatei, de trei ori. Guvernatorul general Alexeev şi 
comandantul forţelor armate din Manciuria, nu apreciaseră la 
justa valoare această sporire a potenţialului militar al Japoniei 
şi nu luaseră măsurile cuvenite pentru întărirea armatei şi 
flotei ruseşti din Extremul Orient. Neignorând stadiul înapoiat 
al pregătirilor militare ale Rusiei, Japonia încheiase un tratat de 
alianţă cu Anglia, obținuse un ajutor financiar din partea 
Americii şi, la îndemnul acestor state, îndrăznise să dezlănţuie 
ostilitățile împotriva Rusiei. 

Condeiul amiralului căzut în dizgrație, luneca iute şi uşor pe 
hârtia groasă, şi, spre surprinderea sa, în timp ce scria, în faţa 
lui se desfăşura tabloul general al haosului administraţiei 
ruseşti din Extremul Orient. După ce reciti cele scrise şi aşeză 
filele în ordine, amiralul se duse la culcare. Tulburat adânc, nu 
putu să adoarmă mult timp. Imagini din trecutul apropiat se 
perindau, una după alta, prin mintea lui: primul atac al 
japonezilor; scufundarea navelor FEnisei şi Boiarin; comportarea 
reprobabilă a comandantului acesteia din urmă, Saricev. Şi, 
pentru toate acestea, trebuia să răspundă el, deşi stăruise la 
timp pentru înlăturarea lui Saricev de la comanda navei, ca 
inapt. De asemenea, îl prevenise personal pe Stepanov, 
comandantul navei  FEnisei, atrăgându-i atenţia asupra 
curentilor din golful Talienvan; totuşi nava sărise în aer lovind 
o mină proprie. 

— Acum eu sunt ţapul ispăşitor. De-ar veni mai repede 
Makarov! El ştie să-i pună la punct pe cei mari, nu îngăduie să 
fie călcat pe picior, conchise amiralul, după o adâncă reflecţie. 

Viscolul vuia aprig deasupra Arthurului. Nori de ninsoare 
îngheţată se învolburau, se tălăzuiau prin văzduh, înţepând 
obrazul. Valuri uriaşe se năpusteau turbate asupra țărmului 
stâncos, împroşcând o puzderie de stropi care îngheţau 
imediat. 

În rada interioară se zăreau nedesluşit masele uriaşe ale 
cuirasatelor. Colina Zolotaia se profila ca o fantomă întunecată 
deasupra canalului îngust ce ducea în rada exterioară. O dată 
cu căderea nopţii, Arthurul pierise în negura învâltorită a 


209 


viscolului. 

Torpilorul Straşnii, de curând ieşit din reparaţie, îndeplinea 
serviciul de pază la intrare, ancorat în ambele borduri la 
poalele colinei Zolotaia. În faţa lui, lângă Tigrovii Hvost, se 
zărea silueta întunecată a cuirasatului Retvizan, torpilat chiar 
în prima noapte de război şi încă nereadus pe linia de plutire. 
Ceva mai departe, chiar în canal, era la ancoră canoniera 
Otvajnii6. 

De pe coastă, de pe Retvizan şi de pe Otvajnii săgetau spre 
mare razele palide ale proiectoarelor, răzbind anevoie prin 
perdeaua viscolului. 

Andriuşa Akinfiev tocmai intrase de cart. Pe puntea de 
comandă a navei Straşnii nu se putea sta prea mult, din cauza 
frigului şi a vijeliei năprasnice, aşa că Akinfiev mereu cobora să 
se încălzească în spatele coşului şi trombei de ventilaţie de la 
maşini. Acolo era cât de cât mai adăpost; de la maşini adia 
căldură, şi-şi putea dezmorţi mâinile îngheţate. 

Torpilorul se legăna violent pe valuri, şi, cu toate că se 
întinse seră parâme de care să se poată sprijini oamenii de-a 
lungul punţii acoperite de gheaţă, abia izbutea să se ţină pe 
picioare. La prova, lipiţi de tunuri, matrozii de cart, în cojoace 
groase, cu binoclul în mina scrutau atent marea, urmărind 
deplasările fâşiilor de lumină ale proiectoarelor, care ba 
sclipeau orbitor, ba se stingeau, pentru a se aprinde iar după o 
clipă. 

— Mai multă atenţie la veghe! strigă micimanul către 
oamenii de cart pe punte. 

— Am înţeles, mai multă atenţie la veghe! ajunse la urechile 
lui răspunsul înăbuşit, răzbătând prin mugetul vântului. 

Gerul şi vântul pătrundeau tot mai adânc sub haină. Andriuşa 
era scuturat de un tremur mărunt. Îi pizmuia pe matrozii 
încotoşmăniţi în cojoace călduroase; socotea însă ruşinos 
pentru el să se îmbrace mai gros. 

„Întotdeauna şi pretutindeni, ofiţerii trebuie să fie o pildă 
pentru matrozi”, îşi spunea el mereu, dârdâind de frig. 

Timpul se scurgea insuportabil de încet; parcă trecuse o 
veşnicie; dar nu: la licărirea ţigării, neînduratul ceas arăta, că 


56 Temerarul (n. t.). 


210 


nu trecuse decât o oră de când intrase în cart, că mai avea 
înaintea sa încă trei ore lungi. 

„Acum probabil, că Ermi doarme dus la el în cabină, iar 
Iurasaci şi Dmitriev joacă şah şi beau ceai tare cu rom”, se 
gândi Andriuşa, şi acest gând îl făcu să simtă frigul, mai 
chinuitor, mai apăsător. 

— Nu se zăreşte nimic? îi întrebă el pe matrozi. 

— Nimic, înălţimea voastră. Doar negura, atâta tot. Cine să 
vină încoace pe aşa vreme? Dacă şi lângă mal te leagănă aşa, e 
uşor de închipuit ce se petrece pe mare! Îndată încleştează 
nava în gheaţă şi o trage la fund. Japonezilor nu le place frigul; 
la ei, la Nagasaki, e cald chiar şi iarna. Odată, când am fost 
acolo, era o căldură chiar de Crăciun, că nu puteam să stăm cu 
mantalele pe noi, răspunse unul dintre matrozi, pe cât se părea, 
reangajat. 

— Tu eşti, Denisenko? întrebă micimanul oare îl recunoscu în 
întuneric. 

— Eu. Sunt de cart cu Serioghin. 

— Voi doi sunteţi nedespărţiţi. 

— De cinci ani bătuţi pe muchie suntem tot împreună. De 
când ne-au adus la baza navală din Kronstadt, să ne facem 
stagiul, nu ne-am mai despărţit o zi. Împreună am venit în 
răsăritul îndepărtat cu Nabhimov, tot împreună am fost pe 
Sevastopol; mai pe urmă, amândoi ne-am mutat pe Straşnii, 
răspunse Denisenko, vorbăreţ. 

__— Înălţimea voastră, puneţi-vă un cojocel, că îngheţaţi. 
Ingăduiţi să vi-l aduc; acuşica vin cu el! propuse Serioghin. 

— Nu e nevoie; mai e puţin până la schimb, răspunse 
Andriuşa, ghicind dorinţa matrozului de a da fuga în cazarma 
trupei unde era cald. Băgaţi de seamă, vegheaţi cu ochii în 
patru, că ne pomenim cu japonezii peste noi, îi preveni el pe 
matrozi şi se îndepărtă. 

— Face pe viteazul, dar a îngheţat şi inima-n el; ia auzi-l cum 
îi clănţăne dinţii, spuse Denisenko când micimanul se 
îndepărtă. 

— E boboc, de! Când s-o trezi cu urechile şi cu picioarele 
degerate, să vezi cum îşi pune şi cojocul şi galoşii. 

— Urâtă vreme, fir-ar afurisită să fie! Stai, dârdâi de frig şi te 


211 


tot holbezi în întuneric: nu cumva dă năvală japonezul peste 
tine. Nu pot în ruptul capului să pricep: din ce pricină s-a iscat 
războiul ăsta? Trăiam în pace şi-n linişte, şi, deodată, harş! ne- 
am luat în pumni unii cu alţii! rosti Denisenko pe gânduri. 

— Ai răbdare; vine ea ziua să pricepem şi noi cum şi pentru 
ce, răspunse Serioghin. 

Tăcură amândoi, sfredelind cu ochii bezna nopţii. 

Tentaculele  proiectoarelor iscodeau mereu marea; pe 
Retvizan licăreau când şi când luminiţe; Otvajnii stătea cu toate 
luminile stinse. Serioghin şi Denisenko îşi făceau de lucru 
spărgând gheaţa de pe punte. Totul părea calm şi paşnic. 
Deodată, razele proiectoarelor începură să se agite şi, într-o 
clipă, se înmănuncheară într-un singur punct, prinzând în 
lumini un vapor mare ce se furişa dinspre Liaoteşan, de-a 
lungul coastei. O lovitură de tun bubui pe Tigrovka, urmată de 
alta; după Tigrovka, tună Elektriceski Utios şi, în sfârşit, 
covârşind toate celelalte zgomote, mugiră piesele de 
doisprezece țoli de pe Retvizan. 

— Echipaj, la posturile de luptă! răcni Akinfiev. 

O clipă mai târziu, lurasovski se urcă sprinten pe puntea de 
comandă, încheindu-şi din fugă mantaua, iar matrozii alergară 
spre tunuri şi spre tuburile lans-torpile. 

De pe Otvajnii se transmiteau semnale luminoase. 

— Atacaţi brulotul! transmitea semnalizatorul. 

— Am înţeles, atacați brulotul! repetă lurasovski. Ridicaţi 
ancorele! Toate tunurile şi tuburile lans-torpile, gata de 
tragere! 

Lanţurile ancorelor zornăiau; luminiţe slabe licăreau lângă 
tunuri. Maleev se repezi la piesa de şaptezeci şi cinci milimetri 
de la prova. Akinfiev cobori la tuburile lans-torpile, de pe care 
se şi ridicau prelatele. 

— Cu viteza maximă, înainte! ordonă comandantul secţiei 
maşinilor. Torpilorul zvâcni şi, luând viteză, porni spre brander. 

În timpul acesta, pe toată coasta fulgerau tunurile. Loviturile 
pieselor grele se rostogoleau într-un vuiet neîntrerupt. După 
cel dintâi brulot se iviră încă trei. Veneau cu toată viteza spre 
canal. 

De pe Zolotaia ţâşniră două rachete, revărsând o lumină vie 


212 


asupra mării. Bateriile încetară imediat focul. Acum, numai 
Straşnii, cufundându-se până la punte în talazurile îngheţate, 
gonea vijelios către brulotul din capul şirului inamic, 
împroşcându-l din mers cu obuze. 

— Prova, gata de lansare! comandă lurasovski servanţilor de 
la tuburile lans-torpile. 

Akinfiev încremeni în aşteptarea comenzii „foc”. În clipa 
aceea, brulotul deschise asupra torpilorului un foc bine susţinut 
cu tunuri de calibru mic, cu tragere rapidă, şi cu mitralierele. 
Mai multe proiectile trecură vâjâind pe deasupra lui Strașnii, şi 
de ambele părţi ale torpilorului ţâşniră trombe de apă. 

— Foc! răsună, în sfârşit, comanda. Licări o flacără mică, 
roşiatică, torpila lunecă pe apă şi se îndreptă iute spre brulot. 

— Cârma banda stânga! Pupă, gata de lansat! 

Torpilorul se înclină puternic spre dreapta, întorcând pupa 
spre inamic. 

După câteva clipe, jerba de foc a exploziei ţâşni spre cer la 
bordul brulotului, urmată de o detunătură grea, şi vaporul se 
aplecă îndată spre tribord. 

— Ura! izbucni în răcnete de bucurie, un cor de glasuri pe 
torpilor. Cu tot gerul năprasnic, matrozii îşi strigau veseli unii 
altora în întuneric. 

Brulotul torpilat se cufundă repede cu prova în valuri. La 
lumina proiectorului, se vedea cum de la bordul brulotului erau 
lăsate repede bărcile de salvare. 

— Asupra bărcilor, foc! comandă lurasovski, şi în aceeaşi 
clipă tunul de la pupa bubui. Bărcile căutau să se îndepărteze 
cât mai iute de vasul ce se scufunda; valurile furioase le 
răsturnau însă, una după alta. Dispărând în nori de abur, 
brulotul se şi scufundase pe jumătate; totuşi, pe puntea lui, 
oamenii forfoteau încă, trăgând cu puştile asupra torpilorului. 
O barcă izbuti să scape şi se mistui în întuneric, pe mare. 

— Torpilor inamic, în prova babord! răcni deodată 
semnalizatorul, şi în aceeaşi clipă, din beznă apăru o siluetă, 
întunecată aproape; în acelaşi timp, câteva limbi de flăcări 
fulgerară pe torpilorul japonez. Bubui o salvă de tunuri. 
Trombe de apă începură să joace din nou o horă infernală de 
jur împrejurul lui Straşnii. 


213 


— Alte două în babord, la traversul nostru! strigă Serioghin. 

Bubuituri surde cutremurară iarăşi marea şi cerul. Akinfiev 
îşi aruncă încă o dată privirile spre Port-Arthur şi se miră ce 
departe rămăseseră bateriile de coastă. 

„Ne-am curăţat!” îl fulgeră un gând, dar la o nouă comandă a 
lui Iurasovski, torpilorul schimbă brusc direcţia, făcând calea 
întoarsă. Mistuit în bezna nopţii, japonezii îl pierdură repede 
din vedere. 

O nouă rachetă ţâşni spre cer de pe Zolotaia. La lumina ei, 
bateriile observară torpilorul rusesc şi, crezând că e inamic, 
deschiseră imediat focul asupra lui. 

— Faceţi semnalele de recunoaştere! comandă lurasovski. 

— Să ştii că iar ne pomenim ciuruiţi! mormăiau matrozii, 
privind cu teamă trombele de apă stârnite de obuze. 

— Serioghin, diavol zbanghiu, ocăra botsmanul, lansează 
semnalul! Iute, că acu ne ducem la fund! 

Străduindu-se să scape de obuze, torpilorul gonea cu toată 
viteza şi, navigând mereu în zig-zaguri, se îndreptă spre 
Retvizan. 

Chiar aproape de Arthur, Straşnii trimise din goană la fund o 
barcă a unui brulot eşuat cu prova în mâl. Se auzeau strigătele 
oamenilor care cereau ajutor. 

— Aha, japonezilor nu le place să facă baie în apă rece! se 
bucurau matrozii, cu răutate. 

— Păi, cu toate că n-am făcut baie şi noi suntem uzi leoarcă 
întocmai ca şi ei, de ne clănţăne dinţii în gură, răspunse 
Denisenko. 

— Să-i luăm pe bord? îl întrebă Maleev pe comandant. 

— Să-i ia dracu! zvârli scurt lurasovski. 

Straşnii se întoarse curând la postul lui. Spre dreapta şi spre 
stânga, la poalele colinei Zolotaia şi lângă Tigrovii Hvost, 
ardeau bruloţii eşuaţi la mal. Răbufnind din măruntaiele lor, 
pălălăile roşietice scoteau din beznă canalul îngust de trecere 
spre Arthur şi țărmurile înzăpezite; tăciuni aprinşi ţâşneau în 
sus şi cădeau în apă, sfârâind. Mai multe nave auxiliare din 
port forfoteau pe lângă bruloţi, încercând să stingă incendiile 
cu pompele lor. 

— N-ar strica să ne îndepărtăm de ele, spuse Maleev, 


214 


arătând spre bruloţi; te pomeneşti că sar în aer şi ne lovesc şi 
pe noi. 

— Să ştii că ai dreptate, răspunse lurasovski. la să tragem 
mai aproape de Elektriceski Utios. 

După ce Straşnii ancoră, echipajul fu lăsat liber. Îngheţaţi, 
dârdâind de frig, matrozii se grăbiră să coboare în cazarmă. 

— Să se distribuie fiecărui marinar câte o ceaşcă de vodcă! 
ordonă  lurasovski botsmanului. Oamenii de cart să fie 
schimbaţi şi să se primenească cu rufe uscate. 

— Tu, Andriuşa, mai ai un ceas de cart. la du-te şi tu de te 
primeneşte; cred că eşti ud leoarcă, propuse Maleev. 

După cinci minute, Akinfiev, în haine uscate, păşea din nou 
de colo-colo pe punte. 

În cele dintâi clipe, emoţiile prin care trecuse îl făceau să nu 
bage de seamă nici chiar frigul, atât de adânc se gândea la cele 
petrecute. Bubuiturile, exploziile, şuierul obuzelor, torpilorul 
zburând ca vântul, strigătele celor ce piereau în valuri, toate i 
se perindau prin minte, alcătuind o imagine vie a luptei. Un şir 
întreg de amănunte care scăpaseră conştiinţei, îi înviau acum 
în amintire. Vedea, ba făptura caraghios încovoiată a lui 
Maleev, aşa cum arăta la lumina revărsată de rachetă, scăldat 
de valurile ce se năpusteau peste bord, ba gura larg căscată a 
lui Iurasovski, în timp ce dădea ordine, silindu-se să fie auzit în 
ciuda bubuiturilor. Gândurile lui zburară spre îndepărtatul 
Kronstadt, unde locuiau ai lui. Îl vedea aievea pe tatăl lui, 
medicul şef al spitalului marinei, înalt, adus de spate, chel, cu 
ochelari de aur pe nas. Îşi aminti cât se împotrivise dorinţei lui 
de a se înscrie la şcoala navală. 

— Marinarii sunt oameni fluşturatici! spunea el. Rareori dai 
de unul care să se distingă prin inteligenţă şi cultură. Goma şi 
periuţa, aceştia sunt caii lor de bătaie preferaţi. De la ei n-ai să 
înveţi nimic, ba chiar poţi ajunge un om sec, golit de conţinut. 
Şi apoi, cariera de ofiţer de marină este aproape ereditară în 
Rusia. Cei mai mulţi ofiţeri au bunici, taţi, fii, cu toţii marinari. 
Aceştia au legături, cunoştinţe, într-un cuvânt au cariera 
asigurată. Dar noi, eu, tu, ce avem? Bunicul meu a fost preot; 
tata, învăţător de ţară, iar eu - medic. Precum vezi, nici unul n- 
a fost marinar. Nu e de nasul nostru să intrăm în cârd cu boierii 


215 


de viţă veche! 

Andriuşa nu dăduse însă ascultare poveţelor tatălui său. 

„Chiar mâine, am să le scriu despre toate acestea”, îşi zise în 
sinea lui. 

După ce fu schimbat din cart, Akinfiev se dezbrăcă la 
repezeală şi adormi îndată ce se trânti pe pat. 

Îl trezi zornăitul lanţului ancorei care se fundarisea şi 
înţelese că Straşnii intrase în golf. 

Maleev deschise uşa cabinei şi-i spulberă cu totul vraja 
somnului. 

— Makarov a sosit la Arthur azi dimineaţă. Acum e în pori. 
Inspectează navele curând. Stark şi-a şi coborât pavilionul de 
pe Petropavlovsk. 

— Ura! În sfârşit, avem şi noi un amiral adevărat! strigă 
bucuros Akinfiev şi se grăbi să se îmbrace. 


Capitolul VII 


Amiralul Makarov se duse de la gară de-a dreptul în docuri, 
ca să inspecteze mersul lucrărilor de reparare a navelor 
torpilate. Nici una dintre notabilităţile locale nu se aştepta ca 
noul comandant al flotei să inspecteze atât de repede docurile, 
şi Makarov se putu convinge personal de ritmul lent în care se 
executau reparaţiile. Însoţit de viceamiralul Uhtomski, de 
amiralul Greve, comandantul portului, şi de aghiotantul 
Dukelski, intră în primul rând în ateliere. Muncitorii se uitau 
curioşi la amiralul bărbos, cu ochi blajini. 

— Bună ziua, fraţilor! îi salută Makarov, cu glas catifelat de 
bas. 

— Să trăiţi! răspunseră muncitorii, învălmăşit, descoperindu- 
se. 

— Ăsta cine dracu o mai fi? întrebă unul. Nu ne ajung 
năpârcile de aici, mai vin şi alţii pe capul nostru! şi aruncă spre 
Makarov o privire întunecată, plină de neîncredere. 

Uitându-se cu luare-aminte la muncitori, Makarov constată 

216 


că mulţi aveau o înfăţişare nesănătoasă, şi începu să le pună 
întrebări: unde locuiesc, cum trăiesc, de unde cumpără de-ale 
gurii, cum sunt plătiţi, câţi dintre ei sunt familişti. La început, 
oamenii răspundeau scurt şi în silă la întrebările lui; mai apoi 
răspunsurile deveniră din ce în ce mai amănunțite şi mai vioaie. 
Află că pe lângă localnicii care se statorniciseră mai de mult în 
Port-Arthur şi se obişnuiseră cu viaţa de acolo, în docuri lucrau 
încă aproape o mie de oameni sosiți de curând, fiind angajaţi de 
Departamentul Marinei. Acolo li se făgăduise marea cu sarea, 
dar ajungând la Arthur dăduseră de condiţii grele de viaţă. Cei 
mai mulţi n-aveau locuinţe şi se adăposteau prin fanze 
chinezeşti neîncălzite, hrănindu-se la nimereală, unde şi cu ce 
puteau. 

Pe măsură ce oamenii îşi spuneau păsul, amiralul se întuneca 
tot mai mult şi, în cele din urmă, începu să pufnească mânios şi 
să zvâcnească din umărul drept. 

— Să se repartizeze imediat, pentru cazarea muncitorilor, 
una din cazărmile marinei din preajma docurilor; angajaţii să 
fie trecuţi în subzistenţa marinei! ordonă Makarov. 

O larmă de încuviinţare străbătu mulţimea; unii, destul de 
numeroşi, zâmbeau satisfăcuţi, mulţumindu-i amiralului. 

— Să ţineţi însă minte şi condiţiile mele: fiecare să 
muncească cât patru, pentru ca toate navele să fie gata în cel 
mai scurt timp! le spuse Makarov muncitorilor. 

— Fiţi fără grijă, excelenţă, o să ne străduim din răsputeri, îl 
asigurară aceştia. 

— Excelenţa voastră, domnule amiral, şi de baie avem 
nevoie, că ne mănâncă puricii şi păduchii. În oraş n-ai cum să 
găseşti o baie ca lumea. 

— Aveţi dreptate! încuviinţă amiralul. Pentru rus viaţa nu e 
viaţă fără baie! Se aprobă ca angajaţii să folosească baia 
corpului de marină în aceleaşi condițiuni ca şi matrozii. 

— Mai e şi infirmeria. Se îmbolnăveşte omul şi n-are unde să 
se doftoricească. 

— Aprob să fiţi îngrijiţi la infirmeria corpului de marină. 
Altceva? Locotenent Dukelski, te rog să urmăreşti executarea 
dispoziţiilor mele, îi ordonă Makarov ofițerului adjutant. 

— Guvernatorul general consideră de nedorit o apropiere 


217 


între muncitori şi matrozi, şi nu prea e probabil să fie de acord 
cu ultima dispoziţie a excelenţei voastre, îi atrase atenţia lui 
Makarov amiralul Greve, comandantul militar al portului, când 
ieşiră din ateliere. 

— Tot n-aveţi cum să evitaţi această apropiere, de vreme ce 
muncesc în comun la repararea navelor. Chestiunea aceasta o 
voi tranşa personal cu Alexeev. 

— Am înţeles! răspunse Greve. 

Makarov se îndreptă apoi spre cuirasatul Țesarevici, acostat 
la chei. Echipajul navei era aliniat pe puntea de la prova. La 
scară, amiralul fu întâmpinat de căpitanul de rangul întâi 
Grigorovici, comandantul navei. În clipa când Makarov păşi pe 
puntea vasului, fanfara intonă onorul la amiral, iar matrozii 
prezentară armele. După ce trecu în revistă echipajul, Makarov 
îl salută cu glas tare. 

Chiar în ochii mai mult decât exigenţi ai acestui bătrân 
marinar, matrozii aveau o înfăţişare falnică, cu uniformele lor, 
impecabil ajustate, cu cizmele făcute lună şi beretele puse 
voiniceşte pe-o ureche. Arătau sănătoşi, bine hrăniţi, uimitor de 
rumeni în obraz. 

Încruntat în primele clipe, Makarov se însenină deodată; 
simţul său de bătrân marinar îi spunea că matrozii de pe navă 
nu trăiau rău. Nu degeaba Grigorovici era vestit în toată 
escadra pentru aptitudinile sale de bun gospodar, fiind socotit 
totodată şi unul dintre cei mai buni comandanții. 

După ce trecu în revistă echipajul, Makarov ordonă să se dea 
liber de la front şi spuse că doreşte să cerceteze avariile navei. 
Inginerul Kuteinikov, şeful şantierului naval, care se grăbise să 
sosească, începu un lung raport asupra lucrărilor executate, 
dar amiralul îi curmă vorba întrebându-l: 

— Când terminaţi reparaţiile? 

— Țesarevici va fi gata la sfârşitul lui aprilie; Pallada pe la 
mijlocul lui aprilie, iar Retvizan cel puţin după trei luni de la 
montarea chesoanelor de salvare. 

— Nu pot să aştept atât! fesarevici şi Pallada trebuie să fie 
gata până la 1 aprilie, iar Retvizan, la 10. Domnule Kuteinikov, 
eşti dator să asiguri prin toate mijloacele posibile executarea 
ordinului meu, rosti Makarov, stăruitor. 


218 


— Îngăduiţi să se sune masa? întrebă Grigorovici. 

— Da. Insă proba de mâncare o voi lua din marmitele 
matrozilor, îl preveni Makarov. 

Nu intră în careu, ci îi adună pe ofiţeri sus, lângă puntea de 
comandă, şi începu să le vorbească: 

— Domnilor, sunteţi datori, înainte de toate, să vă ridicaţi 
personal spiritul combativ, după care să-l insuflaţi şi matrozilor 
dumneavoastră. Ţineţi minte poveţele lui Kornilov?” şi ale lui 
Nahimov5; atacați inamicul, oriunde daţi de el, fără să ţineţi 
cont de forţa lui numerică. Desigur, nu numai elanul hotărăşte 
totul; trebuie să vă însuşiţi tehnica războiului, dar, înainte de 
toate, să ţineţi minte: japonezul în carne şi oase, nu e atât de 
grozav cum pare! Aveţi credinţă în victoria noastră, pătrundeţi- 
vă de ea, însuflaţi-o matrozilor dumneavoastră. Matrozii noştri 
sunt în stare de minuni dacă au în fruntea lor adevăraţi 
comandanţi. 

— Deocamdată, ei fac minuni doar prin cârciumile din Port- 
Arthur! observă un locotenent. 

— Vinovaţi de aceasta sunt, înaintea tuturor, domnii ofiţeri, 
care n-au ştiut să-şi instruiască matrozii după cum se cuvine. 
De la ofiţeri, voi cere să fie o pildă vie pentru matrozi şi nu voi 
avea consideraţie decât pentru acei care se vor dovedi la 
înălțimea acestei misiuni. N-am nevoie de înfumuraţi şi de cei 
certaţi cu munca! 

Makarov îi lăsă liberi pe ofiţeri şi se duse pe puntea 
principală, unde luau masa matrozii. Amiralul se aşeză lângă o 
marmită şi cerând o lingură gustă din ciorbă şi din păsat. 
Prânzul era vrednic de toată lauda. De altfel, îndeobşte oamenii 
de pe Țesarevici erau hrăniţi mai bine decât pe celelalte nave 
ale escadrei. 

— Întotdeauna e mâncarea atât de bună? întrebă Makarov. 

— Excelenţa voastră, n-avem de ce să fim nemulţumiţi de 
mâncare. Dar ni s-a urât să stăm mereu în port, asta e, 
răspunse un matroz. Numai două zile am avut noroc să tragem 


57 Kornilov Vladimir Alexeevici (1806-1854) - amiral rus, unul dintre organizatorii 
principali ai apărării eroice a Sevastopolului (n. ed.). 

58 Nahimov Pavel Stepanovici (1802-1855) - vestit amiral rus, comandant de flotă; 
continuator al celor mai bune tradiţii ale marinei de război ruse, învingător în bătălia 
de la Sevastopol (n. ed.). 


219 


asupra japonezilor, şi de atunci stăm mereu la reparat. 

— la spune, v-aţi cam speriat atunci, nu? glumi Makarov. De- 
aia, acum, nici nu mai îndrăzniţi să scoateţi nasul dincolo de 
docuri? 

— Ei, asta-i adevărat: la început, când ne-a izbit sub pupa, la 
miezul nopţii, ne-am speriat, p-ormă ne-am venit în fire şi am 
sărit să astupăm spărtura cu paietele de tendă! răspunseră 
matrozii, câtuşi de puţin stingheriţi. Acum am rămas datori 
stârpiturilor de japonezi, şi trebuie să le-o plătim cât mai 
repede, cu vârf şi îndesat. 

— Vedeţi să nu-i cruţaţi. Peste o lună, 7esarevici trebuie să 
iasă în mare. E necesar să se muncească mult şi cu tragere de 
inimă. În voi îmi pun toată nădejdea, băieţi, încheie Makarov. 

— Ne-om strădui, excelenţă! îi răspunseră matrozii. 

De îndată ce Makarov se îndepărtă, toţi matrozii se 
înghesuiră în jurul acelora care stătuseră cu el de vorbă, 
copleşindu-i de întrebări. 

— Se cunoaşte că a ieşit dintre matrozi, observă subofiţerul 
cu aprovizionarea. 

— Nu-mi vine să cred pentru nimic în lume că poţi să ajungi 
din matroz, amiral, se îndoi unul dintre comendori. 

— Da, nu se prea obişnuieşte. Aţi văzut ce bun e cu matrozii? 
Nu-i fudul, ca Stark. Pe acela nu-l auzi vorbind ca oamenii - tot 
trăsneşte şi bufneşte. 

— Ce mândreţe de barbă are! Şi ce arătos e, îşi spuneau 
părerile oamenii. Sprâncenele i-s stufoase, dar ochii blânzi, ca 
de copil. Cu toate că umblă posomorât, se vede că e om bun, că 
n-ar tăbări tam-nesam pe capul matrozilor. 

Inspectând Pallada, Makarov se aprinse îndată când văzu 
murdăria şi neorânduiala de pe navă. 

Scări fărâmate, balustrade turtite, bucăţi de parâme de 
sârmă, garline de cânepă, toate zăcând în dezordine pe punte. 
În zadar arătă căpitanul de rangul I Kosovici, comandantul 
Palladei, că e cu neputinţă să se întreţină curăţenia pe navă, 
fiind în curs lucrările de reparaţie. 

— Vă acord un termen de trei zile ca să puneţi totul în 
ordine. Locotenent Dukelski, notează. Voi controla personal 
executarea acestui ordin! rosti amiralul cu severitate. 


220 


Faţă de matrozii fercheşi de pe Ţesarevici, cei din echipajul 
Palladei păreau nişte nespălaţi. 

— Nu e de mirare că la 26 ianuarie matrozii Palladei au 
pierdut atâta timp cu aşezarea paietelor de tendă şi n-au izbutit 
vreme îndelungată să ajungă la țărm! observă cu asprime 
Makarov. 

— În clipa aceea nici nu mă aflam pe crucişător din motive de 
boală! bâigui Kosovici. 

— Şi totuşi, dumneavoastră sunteţi vinovat căci n-aţi ştiut să 
vă instruiți din timp matrozii asupra unui lucru atât de necesar 
în luptă ca manevra paietelor. 

De pe Pallada, Makarov plecă de-a dreptul spre Retvizan. 
Sub prova acestuia se şi montaseră chesoanele de salvare; 
pomparea apei din compartimentele inundate era în curs. 
Cuirasatul trebuia să fie repus din clipă în clipă pe linia de 
plutire şi să se urnească de pe bancul pe care eşuase. 

De îndată ce oamenii de pe Retvizan îl zăriră, echipajul se 
alinie într-o clipă, iar muncitorii se adunară pe puntea de la 
pupa. 

La scara de onoare, Makarov fu întâmpinat de căpitanul de 
rangul I Şensnovici, comandantul cuirasatului. 

Makarov, care, între timp, se potolise după atâtea 
admonestări făcute celor de pe Pal/lada, ascultă cu o vădită 
satisfacţie raportul care garanta apropiata ranfluare a navei. 

Şensnovici nu uită să pomenească despre truda depusă de el 
şi de echipaj, pentru salvarea navei. 

— A fost o muncă istovitoare, excelenţă. S-a lucrat zi şi 
noapte, fără răgaz. Ziua se continuau reparaţiile indiferent de 
starea timpului. De trei ori au fost sfărâmate chesoanele de 
valuri şi a trebuit să luăm totul de la capăt. Noaptea, sau mai 
bine zis, îndată ce se înnopta, torpiloarele japoneze începeau să 
dea târcoale prin radă. Am respins şi câte zece atacuri cu 
torpile, într-o singură noapte. Conduita întregului echipaj, şi 
îndeosebi a domnilor ofiţeri, a fost mai presus de orice laudă! 
Cu permisiunea excelenţei voastre, voi înainta la statul-major 
propuneri pentru decorarea ofiţerilor şi a gradelor inferioare. 

— Mai întâi intraţi în port; pe urmă, vom vorbi şi despre 
decoraţii, i-o reteză amiralul. 


221 


După aceea trecu în revistă echipajul. 

— Vă mulţumesc pentru felul cum vă faceţi datoria! le strigă 
matrozilor. 

— Slujim voioşi! 

— Vouă v-a fost scris să înfruntaţi cea dintâi lovitură a 
inamicului şi să treceţi prin toate primejdiile războiului, 
întrucât v-aţi aflat chiar la intrarea în radă, urmă Makarov. Cu 
ajutorul lui Dumnezeu, mâine, poimâine veţi intra în port, şi 
acolo, în linişte, veţi lecui pe de-a-ntregul rănile cuirasatului 
vostru. Cu cât mai repede va reintra Retvizan în acţiune, cu 
atât mai curând îi vom birui pe japonezi. Ţin de asemenea să-mi 
exprim recunoştinţa tuturor domnilor ofiţeri de pe cuirasat, îşi 
încheie el cuvântarea. 

Apoi se apropie de muncitori, mulţumindu-le şi lor. Aceştia se 
descoperiră şi-i răspunseră învălmăşit. 

— Când se vor sfârşi lucrările pentru ranfluarea cuirasatului, 
veţi fi răsplătiți cu premii de câte o jumătate de leafă lunară; în 
plus, cei ce s-au distins, vor fi propuşi pentru decoraţii! dispuse 
Makarov. 

— Mulţumim frumos; mulţumim, excelența voastră, domnule 
amiral! răspunse zgomotos mulţimea. 

Dorind să vadă avariile navei, amiralul cobori sub punte, se 
strecură prin pădurea de proptele de lemn şi ajunse până la 
compartimentele din care se pompa apă, cercetându-le la 
lumina lanternei de buzunar. Murdar, obosit, se întoarse pe 
punte, urmat de ofiţerii istoviţi care-l însoţiseră. 

— Şi acum, excelenţă, după atâta osteneală nu strică o 
gustare! propuse foarte oportun Şensnovici. 

— Mulţumesc, nu refuz, răspunse Makarov fără ceremonii. 

La dejun, amiralul conversă însufleţit cu ofiţerii: 

— Aţi avut noroc: aţi căpătat o bogată experienţă tactică 
chiar în prima lună de război. 

— Da, desigur, o bogată experienţă, consimţi Şensnovici cu 
aer diplomatic. Nu cred însă că ar fi de dorit să ne-o însuşim şi 
mai departe. Acum avem nevoie de un răgaz, în port. 

— Numai să nu cădeţi în mreaja oraşului. Pot părăsi în 
acelaşi timp nava cel mult zece la sută din ofiţeri, iar matrozii, 
doar în zilele de sărbătorii. Am auzit că în Arthur s-a cam 


222 


statornicit un obicei: aproape toţi ofiţerii, cu excepţia celor de 
cart coboară la uscat în fiecare zi. Mai mult chiar: că escadra ar 
fi ieşit în larg cu efectivul necomplet de ofiţeri, ceea ce e cu 
totul inadmisibil, le atrase atenţia Makarov. 

Feţele multora dintre ofiţeri se cam lungiseră. 

— Excelentă, pe ce navă veţi binevoi să vă arboraţi 
pavilionul? se informă Şensnovici. 

— Statul-maior va trebui să rămână pe Petropavlovsk, iar eu 
personal am să mă instalez pe unul din crucişătoarele: Askold, 
Diana sau Baian. 

— Nu prea cred că ar fi practic în timpul unei bătălii, obiectă 
Şensnovici; pe deasupra cuirasatele oferă mai multă siguranţă. 

— Cuirasatul e greoi, nu prea e mobil, cu el nu te poţi 
deplasa oriunde. E o veche prejudecată că locul amiralului să 
fie întotdeauna pe nava cea mai bine protejată. Crucişătoarele 
prezintă o serie de avantaje: cu ele te poţi duce în 
recunoaştere, poţi inspecta toată escadra; ele îţi oferă viteză, 
supleţe în manevrare şi sunt comode. De aceea în timpul luptei, 
cu crucişătorul ajungi mai iute acolo unde e nevoie şi vezi tot 
ce trebuie. 

Ofițerii îl ascultau cu atenţie. Observațiile lui dărâmau 
vechile tradiţii încetăţenite în flotă. 

Şensnovici ridică paharul pentru noul comandant. Toţi îl 
susţinură într-un glas şi se apropiară, pe rând, de el; ciocnind 
amabil cu ofiţerii, amiralul îl rugă pe Şensnovici să-i spună 
numele fiecăruia. 

Apoi ridică şi el paharul în cinstea ofiţerilor şi comandantului 
navei, după care îşi luă rămas bun, se îmbarcă la bordul 
torpilorului Straşnii, chemat să acosteze lângă Retvizan şi trecu 
în revistă escadra aflată la ancoră. În ţinută de mare gală, 
Iurasovski stătea pe puntea de comandă, împreună cu amiralul 
şi cu Dukelski. Andriuşa Akinfiev nu-şi lua ochii de la Makarov. 
Mişcându-se sprinteni pe punte, matrozii se uitau curioşi, de 
departe, la noul amiral comandant. 

— Să trăieşti, Demciuk! rosti Makarov, recunoscându-l pe 
botsmanul cu care făcuse serviciu la bordul navei Ermak. 

— Să trăiţi, excelenţă! răspunse botsmanul calm, cu 
demnitate. 


223 


— Iată că ne-am întâlnit din nou. Deci ai şi ajuns botsman. 
Cum o mai duci? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, care îmi rabdă păcatele, bine; 
încă nu m-au ronţăit rechinii. 

— Ai cam îmbătrânit şi tu, ti-au ieşit ghioceii la tâmple. 

— Şi barba excelenţei voastre e acum argintie! 

— Da, trec anii; îmbătrânim cu toţii! 

Aflând că Strașnii fusese asamblat în Port-Arthur, Makarov 
se interesă îndeaproape de el, cercetând toate încăperile. 

— Scump şi prost! îşi rezumă el impresiile, după ce află cât 
costase torpilorul. Amiralitatea noastră rămâne credincioasă 
năravului: mai mult fură decât construieşte. 

Straşnii se apropia pe rând de navele escadrei. Makarov 
saluta prin megafon matrozii aliniaţi la copastie, mulţumindu-le 
pentru serviciu, şi pornea mai departe. 

În cele din urmă amiralul inspectă crucişătorul Askol/d. 
Construit în străinătate, acest vas, cu cinci coşuri şi cu puntea 
cuirasată, trecea printre cele mai bune din escadră. 
Comandantul lui era căpitanul de rangul I Gramatcikov, pe care 
amiralul îl cunoştea de pe când era copil. Amiralul îi povestise 
adeseori, pe atunci, despre mare, despre marinari, şi aceste 
povestiri îl îndemnaseră pe  înzestratul băieţandru să 
îmbrăţişeze aspra viaţă de marinar. 

Makarov îi răspunse la salut deosebit de călduros şi, după ce 
inspectă toată nava, ordonă să se sune alarma. Matrozii îşi 
ocupară repede posturile după ordinea de bătaie. Amiralul 
trecea de la o piesă la alta şi stătea de vorbă cu tunarii. 

— Aşa e că vi s-a urât să tot staţi în port fără treabă? îi 
întrebă pe matrozi. 

— Da, excelența voastră! Ne mănâncă palmele să tragem în 
stârpitura de japonez. 

— Cunoaşteţi noile dispozitive optice, de ochire? îi cercetă 
Makarov. 

— Le cunoaştem, dar n-am avut încă prilejul să le folosim în 
luptă şi abia aşteptăm să le punem cât mai repede la încercare. 

— Voi căuta să vă dau acest prilej cât de curând, răspunse 
amiralul, zâmbind în barbă. 

De pe Askold, Makarov se duse pe cuirasatul Petropavlovsk 


224 


unde trecu de asemeni în revistă echipajul şi făcu cunoştinţă cu 
ofiţerii. După aceea se întoarse la Stark, care îl aştepta cu 
nerăbdare în careu. 

Obosit şi înfrigurat după osteneala zilei, Makarov acceptă cu 
plăcere propunerea lui Stark de a lua un ceai cu rom. In timp 
ce acesta era pregătit, cei doi amirali se aşezară în fotolii şi 
începură prin a schimba câteva cuvinte pe teme de ordin 
secundar. Makarov îşi exprimă părerea de rău pentru 
indispoziţia lui Stark şi-i ură grabnică însănătoşire. Stark 
admiră mina splendidă a lui Makarov şi-l asigură că nu părea să 
aibă mai mult de patruzeci şi cinci de ani, deşi amiralul 
împlinise cincizeci şi cinci. Apoi Stark întrebă, cu precauţie, ce 
mai era nou la Petersburg. 

— În prezent noutăţile sunt aşteptate de la Port-Arthur, şi nu 
de la Piter. Acum, toată omenirea e cu ochii îndreptaţi spre 
evenimentele militare din Oceanul Pacific. 

— La noi toate-s vechi: japonezii atacă, iar noi îi respingem, 
replică Stark pe acelaşi ton ca şi interlocutorul lui. 

Se servi ceaiul. Makarov bău paharul aproape pe nerăsuflate 
şi mai ceru unul. După ceai, Stark întrebă cu o vădită tulburare 
în glas: 

— Probabil că cei de la Departamentul Marinei mă socotesc 
capul răutăţilor! 

— Se înţelege de la sine, Oskar Viktorovici! Doar sunteţi 
comandant de escadră. Aşa că, fireşte, dumneavoastră trebuie 
să răspundeţi. 

— Nu e drept, Stepan Osipovici; Alexeev m-a legat de mâini 
şi de picioare şi acum se ascunde după mine. 

— De ce l-aţi lăsat să vi se suie în cap? 

— Aş vrea să vă văd în locul meu! N-am avut ce face. 

— Începând de azi voi fi în locul dumneavoastră, dar voi 
proceda altfel. Voi pune imediat chestiunea în mod categoric: 
flota o comand ori eu, ori guvernatorul general. In caz de 
dezacord, cer să fiu rechemat. 

— Dumneavoastră, Stepan Osipovici, aveţi altă situaţie. Aţi 
fost numit comandant de flotă prin rescriptul personal al 
maiestăţii sale împăratul. Pe când eu, în primul rând, nu 
comand flotă, ci doar o escadră şi în al doilea rând am fost 


225 


numit pe căile obişnuite. 

— Dumneavoastră, Oskar Viktorovici, aveţi un caracter prea 
moale. Vă temeţi să nu vă certaţi cu Alexeev şi el a şi abuzat de 
spiritul dumneavoastră concesiv. Cu superiorii trebuie să se 
vorbească respectuos, dar cu fermitate când legea este de 
partea ta. 

— Legea e ca oiştea carului: încotro o întorci, într-acolo 
merge. Mai ales la Alexeev. El e aici şi ţar şi Dumnezeu, taie şi 
spânzură fără să-i pese de nimeni şi de nimic. 

— Alaltăieri, la Mukden, când m-am prezentat cu prilejul 
sosirii mele, mi-a făgăduit tot sprijinul în acţiunile pe care le voi 
întreprinde. 

— Guvernatorul nostru general e un vulpoi viclean! Nici n-ai 
prins de veste când te-a tras pe sfoară! 

— Ei, nu suntem nici noi ageamii, replică Makarov, 
zâmbindu-şi cu şiretenie în barbă. 

În sfârşit, începură să discute despre situaţia escadrei. 
Makarov îşi exprimă nemulţumirea faţă de aspectul neîngrijit al 
unor nave şi de slabă lor pregătire de război. 

— Va fi nevoie de anumite schimbări în cadrele de comandă; 
de altfel, nici Greve nu mi-a plăcut; e cam lasă-mă să te las. 

— N-aveţi dreptate, Stepan Osipovici! Comandanții navelor 
escadrei nu sunt necorespunzători. Stark începu să-i enumere, 
făcând şi caracterizări sumare. Makarov îl ascultă cu atenţie, 
declarându-se de acord cu unele remarce şi făcând obiecţiuni 
aspre împotriva altora. 

— Sunteţi prea îngăduitor, Oskar Viktorovici! Trăim vremuri 
de război şi trebuie să fim mult mai exigenţi, îndeosebi faţă de 
ofiţeri. 

— Acest lucru nu este întotdeauna prea comod, mai ales faţă 
de ofiţerii care au rude în sferele înalte, rosti Stark cu 
convingere. 

— În război trebuie să se aibă în vedere aptitudinile militare, 
şi nu relaţiunile personale. 

— Dragă Stepan Osipovici, toate acestea sunt doar în teorie; 
în practică, ia încercaţi să vă atingeţi de vreunul dintre 
aristocrații noştri! Au să stârnească atâta larmă, că va răsuna 
până la Petersburg. De acolo au să-ţi trimită pe cap cercetări şi 


226 


anchete şi până la urmă tu eşti ţapul ispăşitor, spuse Stark 
oftând. 

— N-au decât să stârnească larmă; dacă va fi nevoie, am să 
îndepărtez din escadră orice ofiţer, fie chiar şi superior, fără să 
ţin socoteală de nimeni şi de nimic, declară Makarov cu 
dârzenie. 

— Stepan Osipovici, vă invidiez energia tinerească, şi, să nu 
fie cu supărare, ardoarea de miciman, răspunse Stark, cu o 
notă de ironie în glas... 

— Nu ardoare juvenilă, ci hotărâre matură care, spre marea 
noastră nenorocire lipseşte adeseori multora dintre 
comandanții noştri, replică tăios Makarov ca să nu rămână 
dator. 

În cele din urmă îl rugă să-l pună la curent cu planul de 
operaţii. Stark chemă pe şeful statului major al escadrei şi pe 
comandantul militar al portului, rugându-i pe fiecare să facă un 
raport asupra sferei respective de activitate. 

Makarov se aşeză mai comod în fotoliu şi se înarmă cu hârtie 
şi cu un creion, pregătindu-se să asculte rapoartele acestora. 

Şeful de stat-major recent numit, contra-amiralul Molas, 
începu să expună calm, cumpătat, planul iniţial al operaţiunilor 
navale de război. 

— Până acum am considerat că misiunea principală a flotei 
noastre constă în menţinerea supremaţiei ruseşti în Marea 
Galbenă şi în golful Coreei. Dar scoaterea din funcţiune a trei 
vase la Port-Arthur, scufundarea navelor Variag, Koreieţ, 
Boiarin şi Enisei au slăbit capacitatea de luptă a escadrei până 
într-atât, încât suntem nevoiţi să trecem la o tactică pur 
defensivă, renunțând, deocamdată, la visurile de supremație pe 
mare, spuse amiralul, după care relată măsurile luate pentru 
apărarea coastelor Kvantungului şi ale Manciuriei de Sud. 

— Dar Coreea? întrebă Makarov. 

— Să ne declarăm mulţumiţi dacă vom reuşi să contracarăm 
o eventuală debarcare japoneză la Kvantung, replică Stark. 

Pe măsură ce Makarov îi ascultă, mai întâi pe Molas şi apoi 
pe Greve, se întuneca tot mai mult. Când, în sfârşit, rapoartele 
fură încheiate, el rosti sever: 

— Tot ce am auzit acum, merită a fi numit, ca să le spunem 


227 


lucrurilor pe nume, un plan al înfrângerii flotei ruseşti, nu al 
victoriei. În istoria omenirii, războaiele n-au fost câştigate 
niciodată prin defensivă. 

— Acum nu putem face altceva mai bun! răspunse Stark 
sărind în picioare. Altfel, vom risca să pierdem repede şi navele 
care ne-au mai rămas. 

— Dacă e vorba să păstrăm escadra neatinsă, atunci mai 
simplu ca orice este să stăm la Arthur cu braţele încrucişate şi 
să cedăm japonezilor, fără luptă, stăpânirea totală pe mare. 

— Aceasta echivalează cu pierderea războiului, obiectă 
Stark. 

— Păi, tocmai asta spun şi eu, Oskar Viktorovici! încheie 
Makarov, apăsat. Trebuie să se combată cu toată hotărârea 
asemenea stări de spirit. 

— La Arthur se va găsi un larg câmp de aplicare pentru 
planurile dumneavoastră, Stepan Osipovici, răspunse Stark. 

Makarov  căută să pună repede capăt controverselor 
neplăcute, făcând formele pentru a prelua oficial comanda 
escadrei şi se întoarse pe nava Askold, unde urma să-şi 
petreacă noaptea. 

Rămas singur, Stark spuse ordonanţei să-i pregătească 
bagajele fiind gata de plecare. 

— Makarov n-are decât să facă aici pe deşteptul cât o vrea, 
rosti el răspicat şi cu sarcasm. 


Pe navă se sculaseră toţi cu noaptea în cap. Răspândiţi prin 
toate  ungherele,  matrozii curăţau şi frecau de zor. 
Comandantul secund al crucişătorului, căpitanul de rangul II 
Taşe, însoţit de botsman şi de subofiţeri, alerga de colo-colo pe 
punti. Crucişătorul sclipea de curăţenie, cu punţile frecate 
lună, cu toate piesele de alamă lustruite oglindă. 

Amiralul se urcă pe puntea principală şi răspunse la salutul 
micimanului Rikliţki, ofiţerul de cart. 

— Ai venit demult la Arthur? îl întrebă amiralul. 

— De aproape un an, excelenţă. 

— Cred că vă plictiseaţi aci înainte de război, nu? 

— Nici acum nu e prea multă veselie. Într-o lună de război, 
numai de două ori am participat la luptă, încolo stăm la ancoră 


228 


în rada interioară şi facem umbră pământului degeaba. 

— Mai aşteptaţi puţin! N-am de gând să las escadra la murat 
în port, mai cu seamă crucişătoarele. O să ieşim cât mai des pe 
mare să-i hărţuim pe japonezi! 

Încetul cu încetul zorile sure luau locul nopţii. Proiectoarele 
se stingeau unul după altul; conturul munţilor se ivea tot mai 
desluşit prin ceața dimineţii. 

Zgribulindu-se de frig, amiralul cobori de pe punte. 

Lângă cabina sa, îl întâlni pe Dukelski. Proaspăt ras, 
parfumat, cu mustăţile răsucite, locotenentul avea un aer de 
filfizon. Amiralul se încruntă: nu putea suferi filfizonii. 

— Ce veşti plăcute îmi aduci, Gheorghi Vladimirovici? îşi 
întrebă el adjutantul. 

— De pe Petropavlovsk s-au primit de la flag-căpitan 
documentele aduse aseară şi în cursul nopţii: rapoarte de la 
navele de gardă, raportul medicului şef despre numărul 
bolnavilor şi două plicuri cu depeşe secrete, descifrate, de la 
statul-major al guvernatorului general, raportă Dukelski, 
prezentându-i poşta. 

Amiralul desfăcu, înainte de toate, un plic din care căzură jos 
două hârtiuţe acoperite cu scrisul drept, cu linie gotică, al lui 
Molas. Makarov le citi şi se încruntă. 

— Ia te uită! I-au şi dat raportul guvernatorului despre 
dispoziţiile mele de ieri, din port. „Guvernatorul general 
consideră de nedorit un contact strâns între muncitorii portuari 
şi matrozi, inevitabil dacă muncitorii ar locui în cazărmile 
echipajului flotei, domnia-sa consideră de asemeni de nedorit 
trecerea muncitorilor în subzistenţa portului, deoarece astfel s- 
ar da naştere la o comunitate de interese între matrozi şi 
muncitori în ceea ce priveşte alimentaţia... Guvernatorul roagă 
ca, pe viitor, toate chestiunile în legătură cu situaţia 
muncitorilor angajaţi din port, să fie în prealabil discutate cu 
statul său major”, citi amiralul. Bine, dar cine răspunde de 
mersul lucrărilor de reparaţii: eu, ori statul-major al 
guvernatorului? Dacă răspund eu, atunci lăsaţi-mă să iau 
măsurile pe care le găsesc necesare! spuse Makarov, răstindu- 
se la Dukelski, ca şi cum dispoziţia venea de la acesta şi nu de 
la guvernatorul general. Aha, iată alta şi mai şi: „Directiva 


229 


statului-major al forţelor navale, către comandantul flotei din 
Oceanul Pacific. Se interzice categoric a se angaja lupta cu 
forţele principale ale inamicului înainte de reintrarea în 
serviciu a navelor avariate la 26 ianuarie. Totodată este indicat 
ca japonezii să fie hărţuiţi necontenit prin acţiuni nocturne, 
executate de torpiloare şi crucişătoare uşoare”. Mi se dau 
directive de la zece mii de verste, din Piter! Să râzi şi alta nu, 
dacă n-ar fi tragic! Deci, să mă ascund de japonezi în port, în 
loc să lupt, nu?! Ce incursiuni poţi face cu torpiloarele, când 
noi avem cu chiu cu vai douăzeci, iar japonezii peste o sută... 

— Excelenţă, permiteţi să raportez, îl întrerupse Dukelski. Pe 
timpul amiralului Stark, comanda flotei era deţinută efectiv de 
guvernatorul general. La rândul său, el primea directive din 
Petersburg. 

— Eu nu sunt Stark şi am intenţia să deţin singur comanda 
flotei. Să se afle cine a comunicat dispoziţiile date de mine în 
port. 

— Amiralul Greve, comandantul militar al portului. 

— De unde ştii? 

— II privesc personal. 

— Dacă-i aşa, atunci va trebui să fie înlăturat, şi fără 
întârziere. 

— Chiar amiralul Alexeev a stabilit această rânduială în 
ajunul plecării sale din Arthur, la 28 ianuarie. 

— Cum, comandantul oricărei nave poate să aibă legătura cu 
statul-major al guvernatorului peste capul meu? Chiar azi să se 
redacteze un ordin: „In conformitate cu articolele... cutare şi cu 
tare... din Codul militar naval, sunt interzise orice fel de 
raporturi de serviciu cu statul-major al guvernatorului general, 
fără ştirea comandantului flotei.” Trimite o copie după ordin la 
statul-major al guvernatorului general. 

— Toate exemplarele acestui ordin vor ajunge acolo, observă 
Dukelski zâmbind, fără să ne îngrijim noi de acest lucru. Acum, 
excelenţă, urmează ceremonialul ridicării pavilionului. 

După ce primi raportul de la comandantul crucişătorului, 
amiralul, renunțând la micul dejun, plecă spre Petropavlovsk. 
În timp ce se îndrepta cu şalupa într-acolo, îşi aduse deodată 
aminte de comandanții de arme de la uscat: 


230 


— Scriu şi ei guvernatorului general despre activitatea flotei? 
îl întrebă el pe Dukelski. 

— Da, scriu, şi adeseori ne ponegresc. 

— Trebuie să se pună capăt acestei stări de lucruri. la 
legătura cu comandantul fortăreței... cum îi zice...? 

— Generalul Stessel. 

— Da, ia legătura cu el; întreabă-l dacă este dispus să ne 
primească, pe mine, pe Molas şi pe dumneata, în vizită oficială, 
azi, în jurul orelor două. Ar fi de dorit să fie de faţă şi toţi 
comandanții din trupele de uscat. 

— Am înţeles, excelenţă! 

— Azi, sau mâine, trebuie să sosească la Arthur colonelul 
Agapeev, şeful biroului de operaţii din statul meu major. El va 
avea ca sarcină specială ţinerea legăturii cu comandamentul 
fortăreței. Deocamdată, ia, te rog, dumneata contact cu ei. 

Urcând la bordul crucişătorului Petropavlovsk, Makarov 
salută echipajul adunat la front şi se îndreptă imediat spre 
statul-major, la Molas. 

Rămânând între patru ochi cu acesta, Makarov îşi exprimă, 
contrariat, revolta faţă de starea de lucruri din Arthur şi din 
escadră. După ce amiralul îşi vărsă tot focul, Molas, calm, 
ponderat, începu să explice care era situaţia la Arthur. 

— Statul-major al Marinei primeşte informaţii despre 
activitatea guvernatorului general, nu numai prin statul-major 
al acestuia, ci şi prin generalul Stessel, prin comandantul 
fortăreței Vladivostok, ba chiar şi prin ataşaţii navali şi militari 
străini, aflaţi în Manciuria. 

— Nu cumva se informează şi de statul-major al marinei 
japoneze? întrebă Makarov ironic. 

— Ar face-o, dacă japonezii ar fi dispuşi să-i furnizeze 
informaţii, căci ei sunt la curent cu treburile noastre mai bine 
decât Petersburgul. Probabil că Petersburgul se sileşte să afle 
câte ceva şi prin francezi ori prin germani. Statul-major al 
guvernatorului general duce aceeaşi politică faţă de noi. El 
primeşte informaţii de la comandanții tereştri, ba chiar şi de la 
autorităţile civile. 

— Iată ceea ce surpă prestigiul comandanților! Îl informaţi şi 
dumneavoastră pe guvernatorul general despre activitatea 


231 


mea? 

— Încă n-am avut prilejul. 

— Ce spuneţi? Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns. 
Şeful meu de stat-major, mă spionează! 

— Stepan Osipovici! răspunse Molas cu un ton intim. Ca şi 
dumneavoastră, consider acest sistem incorect, dar nu te poţi 
împotrivi unei dispoziţii venite de la Petersburg. Cred că noi 
amândoi, marinari bătrâni, vom izbuti să ne înţelegem în 
această privinţă. Dacă aşa ceva nu vă satisface, sunt gata să mă 
retrag. 

— Nu e vorba de noi, Mihail Pavlovici, adică de mine şi de 
dumneavoastră! E vorba de sistemul acesta de spionaj: 
inferiorul îşi spionează superiorul şi toţi laolaltă se spionează 
unul pe altul. Acesta, după mine, e un lucru inadmisibil. Dacă 
nu inspir încredere, să fiu înlocuit. Această chestiune trebuie 
ridicată efectiv la Alexeev. În ceea ce priveşte Petersburgul, n- 
am de gând să iau prea mult în seamă directivele ce vin de 
acolo. Aici, la faţa locului, noi vedem totul şi înţelegem totul 
mai bine decât la Piter. În această privinţă îmi voi menţine cu 
fermitate linia de conduită. Te rog să nu fii supărat pe mine, 
Mihail Pavlovici! Uneori când sunt mânios mă cam aprind. Cei 
doi amirali îşi strânseră mâinile. 

— De pe cuirasatul Retvizan se comunică, raportă Dukelski 
intrând, că nava şi-a recapăt flotabilitatea normală şi poate fi 
remorcată în port. Se aşteaptă doar sosirea excelenţei voastre. 

— Bun! Mergem îndată! Mihail Pavlovici, nu te osteni, dacă 
te simţi oarecum indispus. Mai bine azi să mergem amândoi în 
vizită la Stessel. 

Când Makarov sosi pe cuirasatul Retvizan, nava se legăna 
uşor pe valuri, ridicată de mareea înaltă. Două remorchere din 
port luaseră remorcile şi erau gata să pornească. Echipajul 
stătea aliniat pe punte, împreună cu fanfara. După ce salută 
echipajul şi-l felicită pentru terminarea cu bine a lucrărilor, 
Makarov ordonă  remorcherelor să pornească. Clipa 
sărbătorească sosi. Remorcile se întinseră, cuirasatul se 
desprinse încet de mal şi începu să se întoarcă cu prova în 
direcţia portului. 

Un „ura!” tunător izbucni pe punte. Fanfara intonă imnul. 


232 


Makarov se descoperi şi-şi făcu semnul crucii. Ofițerii şi 
matrozii îi urmară pildă. 

— Excelenţă, aprobaţi să se oficieze o slujbă de mulţumire 
către sfântul Nicolae pentru ranfluarea navei? întrebă mieros 
Şensnovici. 

— N-avem timp de slujbe religioase! Ne-am închinat, şi asta-i 
de ajuns. Să se ia măsuri ca lucrările pentru repararea 
completă a navei să continue chiar azi. 

Cuirasatul plutea încet prin canal spre rada interioară. 
Soldaţi, muncitori, femei şi o mulţime de copii zburdalnici, 
strânşi pe mal, scoteau strigăte de bucurie, fluturându-şi 
căciulile sau băsmăluţele. 

Toată escadra, toate navele din port fuseseră pavoazate în 
cinstea cuirasatului. De pe toate navele i se transmiteau 
repetate semnale de felicitare. Netezindu-şi încetişor barba 
stufoasă, Makarov stătea în fruntea tuturor, pe puntea de 
comandă, înconjurat de ofiţerii navei, privind atent şi gânditor 
escadra din rada interioară şi panorama înceţoşată a 
Arthurului. 

Îndată ce cuirasatul ancoră în port, amiralul cobori de pe 
punte şi se îndreptă spre Petropavlovsk. În drum se opri şi la 
Baian. Viren, care nu se aştepta la vizita amiralului, îl 
întâmpină pe covertă. Comandantul flotei primi raportul, şi apoi 
inspectă tot crucişătorul, cercetând din mers cele mai 
neaşteptate locuri:  closetele,  bunkărele de cărbuni, 
compartimentele de la prova, oriunde putea să-şi strecoare 
trupul mare, voluminos. Apoi ordonă să se execute un exerciţiu 
de luptă, având ca temă respingerea unui atac cu torpile şi 
alarma de incendiu. 

Tot crucişătorul sclipea de curăţenie; pretutindeni era o 
ordine exemplară; nu în zadar Baian, trecea drept cea mai bună 
navă a escadrei. Totuşi, Makarov se întuneca din ce în ce mai 
mult; nu-i plăcea să vadă matrozii uitându-se prea timizi la el 
când le punea întrebări, ori ofiţeri oare se încurcau în 
răspunsuri. După ce inspecta nava, spre surprinderea tuturor, 
amiralul ceru registrul de pedepse şi lista matrozilor 
sancţionaţi. Cercetându-le, constată că aproape jumătate din 
echipaj figura pe lista celor pedepsiţi. Nu erau prea multe 


233 


sancţiuni disciplinare; în schimb o parte însemnată a matrozilor 
fuseseră trimişi în judecată. 

— Domnule comandant, se pare că aţi exagerat trimițând în 
judecată grade inferioare, vinovate de abateri relativ 
neînsemnate pentru care v-aţi putea mărgini la o simplă 
sancţiune disciplinară. Consider drept o ruşine pentru escadră 
să aibă în compunerea ei un crucişător la care jumătate din 
echipaj a suferit condamnări. 

— Excelenţă, permiteţi să vă raportez, începu Viren cu glasul 
său scârţâit, monoton. Întotdeauna am socotit mai justă 
pedeapsa dată de o instanţă de judecată, întrucât acolo părerea 
mea personală, eventual subiectivă, este înlocuită prin opinia 
unor persoane nepărtinitoare... 

— ... şi care consideră că, din moment ce matrozul a fost 
trimis în judecată, însemnează că toate măsurile de îndreptare 
prin sancţiuni disciplinare, în ceea ce-l priveşte, s-au arătat fără 
efect, şi-l condamnă la muncă silnică! îl întrerupse Makarov. 
Aştept de urgenţă de la dumneavoastră un raport cu 
propunerea de anulare a pedepselor date matrozilor. Fără să-i 
mulţumească lui Viren pentru primire şi refuzând să participe 
la dejunul la care fusese invitat, amiralul se întoarse pe 
crucişătorul Askold, unde era aşteptat de Molas. 

— Generalul Stessel vă roagă să poftiţi astăzi la orele două. 
Vor fi prezenţi toţi comandanții din fortăreață şi din 
garnizoană, îl anunţă Molas. 

— Perfect! Până atunci, să luăm o gustare! propuse Makarov 
zâmbind. 

La ora două după amiază, în salonul casei lui Stessel se 
adunară toţi generalii din Arthur, invitaţi să ia parte la 
întâlnirea cu Makarov. 

Vera Alexeevna, cu rochie de mătase neagră, strânsă pe 
trupul ei dolofan, cu nelipsitul lucru de mână pe genunchi, 
îmbujorată şi fragedă, în ciuda vârstei, tăifăsuia vesel cu 
Nikitin, care ca întotdeauna se ţinea de  comicării. 
Kondratenko, zâmbind abia perceptibil şi Belii, posomorât, 
obosit, trăgeau cu urechea la vorbele schimbate de ei. Stessel 
se plimba prin cameră cu Fok şi-i asculta atent sfaturile 
amicale. 


234 


— Noul amiral trebuie făcut îndată să înţeleagă, că nu 
fortăreaţa există pentru flotă, ci flota trebuie să apere 
Kvantungul şi fortăreaţa. Flota poate fi scufundată, dar 
fortăreaţa rămâne; pe când dacă piere fortăreaţa, piere şi flota 
odată cu ea. lată un lucru pe care marinarii trebuie să şi-l bage 
bine în cap. 

— Ai dreptate ca întotdeauna, Viktor Alexandrovici! E o 
chestiune fundamentală; nu încape discuţie: armata, înainte de 
toate şi după ea flota! 

— Pentru mine, cei mai nesuferiţi oameni sunt toţi 
„cufundarii” aceştia mari şi mici! glăsui Nikitin. 

Soneria din vestibul anunţă sosirea musafirilor aşteptaţi. 
Ordonanţele se repeziră să deschidă. Fok se aşeză în fotoliu, iar 
Stessel rămase în picioare în mijlocul camerei, luând o poză cât 
se poate de impunătoare. 

În prag apăru Vodiaga, care îl întimpinase pe cheu. După el 
intră Makarov, în uniformă de gală, brodată cu fir, cu panglica 
unei înalte decoraţii, cu o mulţime de stele şi alte ordine pe 
piept. În mâna stângă ţinea bicornul şi mănuşile albe. Makarov 
era urmat de Molas şi de Dukelski, amândoi de asemeni în 
mare ţinută. Makarov privi împrejur şi se îndreptă întâi spre 
Vera Alexeevna. Molas făcu prezentările: 

— Stepan Osipovici Makarov, noul comandant al flotei. 
Amiralul sărută mâna Verei Alexeevna. 

— Îmi pare foarte bine de cunoştinţă! răspunse soţia lui 
Stessel cu glas cântător, sărutându-l pe amiral pe frunte. 

După aceea Makarov se apropie de Stessel, care rămăsese în 
mijlocul camerei. Amiralul era oarecum nedumerit de stăruința 
cu care generalul stătea neclintit, fiind departe de a ghici că, 
prin aceasta, Stessel socotea că demonstrează întâietatea 
armatei de uscat faţă de marină. Cele două excelenţe se 
înclinară una în faţa celeilalte, după care Stessel prezentă lui 
Makarov pe toţi cei de faţă. 

Când se sfârşi ceremonia prezentărilor, Makarov luă loc în 
fotoliu, lângă Vera Alexeevna. 

— Aţi călătorit bine, Stepan Osipovici? Ce impresie vă face 
Arthurul nostru? îl întrebă aceasta. 

Amiralul răspunse pe larg, povestind diverse amănunte. Pe 


235 


urmă, Vera Alexeevna ieşi pentru a da dispoziţii şi bărbaţii 
rămaseră între ei. 

— Sper, excelenţă, se adresă Makarov lui Stessel, că astăzi 
vom putea să discutăm, în linii generale, un plan concret de 
apărare a Port-Arthurului şi să stabilim anumite măsuri pentru 
un contact mai strâns între armată şi flotă. Inainte de toate, v- 
aş ruga să mă puneţi la curent cu sistemul de apărare al 
fortăreței pe această coastă, sistem de apărare cu care flota 
este legată cum nu se poate mai strâns. 

— În cazul acesta, excelenţă, poftiţi în cabinetul meu, 
propuse Stessel. 

Generalii şi amiralii îl urmară în cabinet. 

Acolo, Belii îi arătă lui Makarov, pe hartă, dispozitivul 
bateriilor de coastă, raza lor de acţiune, modul de cooperare, 
şi-i explică în ce chip îi putea fi de ajutor flotei artileria de 
coastă. 

Amiralul asculta atent, privind harta cu luare aminte. 

— Ce baterii sunt pe Liaoteşan? întrebă el pe neaşteptate. 

— Acolo n-avem baterii. 

— Atunci cum credeţi că veţi apăra extremitatea de sud a 
peninsulei, de la masivul Belii Volk şi până la baia Golubinaia? 

— E o zonă de mică adâncime; navele mari nu se pot apropia 
prea mult de țărm, iar împotriva celor mici, în cazul unei 
încercări de debarcare, planul de operaţiuni prevede trimiterea 
unor detaşamente din garnizoana Port-Arthur, cu artilerie de 
câmp, răspunse Belii. 

— Bateriile de câmp vor fi scoase uşor din funcţiune de focul 
tunurilor grele şi după aceea navele mai mici au posibilitatea să 
se apropie de coastă şi, respingând detaşamentele de 
infanterie, să debarce trupe. 

— Coasta este păzită de unităţi din divizia a 7-a de tiraliori, 
interveni Stessel. Aceasta poate fi oricând sprijinită de la 
Arthur. În plus, cred că flota există nu numai pentru a sta la 
adăpostul fortăreței, ci şi pentru a apăra coastele Kvantungului 
împotriva unei eventuale debarcări. De aceea, părerea mea e 
că apărarea porțiunii de sud a peninsulei trebuie pusă în 
sarcina flotei. 

— Aceasta este o problemă extrem de spinoasă şi ea trebuie 


236 


aprofundată la statul meu major. Pentru mine este cu totul 
limpede că Liaoteşanul reprezintă călcâiul lui Ahile, în sistemul 
defensiv de coastă al fortăreței. Cu cât va fi lichidată mai 
repede această stare de lucruri, cu atât mai bine! replică 
Makarov. 

— În prezent construim urgent forturi şi amplasamente de 
baterii pe frontul terestru, interveni Kondratenko. Acestea sunt 
încă în stare embrionară. Cât priveşte Liaoteşanul, pur şi 
simplu n-avem braţe de muncă. 

— Mă voi strădui să vă ajut în ceea ce priveşte apărarea lui, 
făgădui Makarov. 

— Ar fi de dorit totuşi, ca şi noi, artileriştii, să luăm parte la 
aceste lucrări, observă Belii. 

— Se înţelege de la sine! Şi acum, spuneti-mi, vă rog, prin ce 
mijloace se asigură la dumneavoastră legătura între artileria de 
coastă şi flotă? 

— Cu navele din port, prin telefon şi prin postul de 
semnalizare al flotei de pe colina Zolotaia; cu cele din larg nu 
există decât legătura prin mijloace optice. 

— Prin semnale? Deci aveţi semnalizatori la baterii? 

— O, nu! Noi nu cunoaştem codul de semnale al marinei şi nu 
le înţelegem. Pur şi simplu observăm ce fac navele pe mare şi 
le ajutăm, după posibilităţi. 

— Ştiţi să distingeţi după siluetă navele noastre de cele 
japoneze? La o mare distanţă pot fi confundate. 

— Din păcate, asemenea cazuri s-au întâmplat mai ales în 
timpul nopţii, când am deschis focul asupra navelor noastre sau 
i-am lăsat pe japonezi să treacă. Legătura între artileria de 
coastă şi flotă e slab organizată la noi. 

— Cred că de aceasta trebuie să se îngrijească, înainte de 
toate marinarii, nu fortăreaţa, preciză Stessel. Ajutorul 
bateriilor de coastă este de un interes vital pentru ei, nu pentru 
noi, căci fortăreaţa e în stare să se descurce şi singură, fără 
sprijinul flotei. 

— Luptăm pentru o cauză comună, excelenţă, observă 
Makarov cu răceală; aşadar, tot în comun trebuie să chibzuim 
asupra ei. 

— Exact! Dar până în prezent numai armata s-a străduit să 


237 


întărească sistemul defensiv al Arthurului. Flota a sosit aici, 
găsind totul de-a gata. 

— Doar s-au construit docuri, cazărmi, încercă să obiecteze 
amiralul. 

— Contribuţia marinei la aceste lucrări a fost minimă. 
Docurile şi cazărmile au fost construite de muncitori chinezi, nu 
de matrozi, pe câtă vreme toate forturile şi amplasamentele 
bateriilor din Port-Arthur au fost ridicate de mâinile 
artileriştilor şi ale tiraliorilor. 

— Azi ne-am adunat aici pentru a trasa un plan de cooperare 
între armată şi flotă. In consecinţă, consider continuarea 
disputei inutilă, i-o reteză Makarov. 

In clipa aceea, se deschise uşa; un colonel din Marele stat- 
major intră în cabinet şi-i înmână lui Makarov un plic sigilat. 

— Colonelul Agapeev, şeful biroului de operaţii al statului 
meu major, îl prezentă amiralul. Tocmai domnia sa va fi acela 
care va ţine cea mai strânsă legătură cu comandamentul 
fortăreței. 

Agapeev îi salută pe toţi cei prezenţi şi apropiindu-se de 
Makarov, începu să examineze harta fortăreței. 

— Permiteţi-mi să iau cunoştinţă de conţinutul hârtiilor 
aduse, se scuză Makarov şi desfăcu plicul. După o clipă îşi puse 
pincenez-ul şi, ţinând hârtia departe de ochi, citi în auzul 
tuturor: „După informaţiile transmise de agenţii noştri, 
japonezii intenţionează să efectueze, o dată cu debarcarea în 
curs de la Cemulpo, o încercare de debarcare şi în nordul 
Liaodunului, sau în Manciuria de Sud. Statul-major al 
guvernatorului general vă recomandă să fiţi în permanenţă 
gata pentru a ieşi în larg, în vederea unor eventuale operaţiuni 
împotriva inamicului. Totodată însă, veţi evita neapărat 
angajarea luptei cu toată escadra, limitându-vă doar la acţiunile 
crucişătoarelor şi torpiloarelor, îndeosebi noaptea, pentru a 
ataca navele de transport ale inamicului. Cuirasatele şi 
crucişătoarele cuirasate vor avea drept misiune doar 
acoperirea acestor operaţiuni. La apariţia forţelor principale 
ale inamicului, retrageţi imediat escadra sub protecţia 
bateriilor de coastă”. Pe scurt deci: atacă, dar nu angaja lupta! 
Intr-o asemenea situaţie, orice s-ar întâmpla, eu voi fi 


238 


întotdeauna răspunzător, nu statul-major al guvernatorului, 
comentă amiralul dispoziţia primită. 

— Propun să se elaboreze în termen de o săptămână, 
maximum zece zile, un plan de operaţiuni combinate, propuse 
Stessel. 

— De acord. Colonelul Agapeev se va ocupa de această 
chestiune. El se va înţelege cu statul-major al excelenţei 
voastre asupra timpului şi modalităţilor de executare a acestei 
lucrări. Şi acum, permiteţi să ne retragem, încheie amiralul, 
ridicându-se. 

Vera Alexeevna, care apăru tocmai în clipa aceea, se 
îndreptă însă repede spre Makarov: 

— Stepan Osipovici, pentru nimic în lume nu vă las să plecaţi 
înainte de a bea o ceaşcă de ceai cu noi! 

Faţă de un asalt atât de impetuos, amiralul cedă şi 
desprinzându-şi stiletul păşi după stăpâna casei. Ceilalţi îi 
urmară. Stessel, Nikitin şi Fok ieşiră ultimii din cabinet. 

— Bine l-ai pus la punct pe noul „cufundar”, Anatoli 
Mihailovici! aprobă Nikitin. Acum, n-o să mai ţină nasul aşa de 
sus: „Noi, marina, suntem totul, iar voi, fortăreaţa, nimic”. 

În sufragerie, Vera Alexeevna îi pofti pe Makarov şi pe Molas 
să ia loc lângă ea; ceilalţi marinari se aşezară printre ofiţerii 
din trupele de uscat. După ce se rânduiră cu toţii, Stessel se 
ridică cu paharul în mână: 

— E întâia oară în istoria Arthurului rusesc, când asistăm la o 
atât de strânsă cooperare între armata noastră şi marină. 
Izolarea marinei, vrednică de tot regretul, a împiedicat până în 
ultimul timp realizarea unei trainice prietenii între noi. Sper că 
sosirea lui Stepan Osipovici va marca o eră nouă în relaţiile 
noastre şi că, colaborând efectiv cu noi, flota va recunoaşte, în 
sfârşit, că în Rusia, armata a fost întotdeauna, este şi va fi 
reazemul de căpetenie al Patriei, pe câtă vreme marina are 
doar menirea să sprijine armata în acţiunile ei. Ridic paharul în 
sănătatea scumpilor noştri oaspeţi marinari. Ura! Toată 
asistenţa se ridică şi ciocni. 

Makarov se ridică spre a răspunde tot printr-un toast: 

— Închin paharul în primul rând în sănătatea amabilei 
noastre gazde Vera Alexeevna care m-a întâmpinat cu atâta 


239 


ospitalitate în Arthur. Să-i dea Dumnezeu numai bine! După ce 
rosti aceste cuvinte, amiralul sărută mâna soţiei generalului. Şi 
acum, beau în cinstea armatei ruseşti care stă de strajă la acest 
hotar îndepărtat, apărând interesele marii noastre Patrii. 
Pentru armată, flota a fost şi va rămâne de-a pururi o soră 
iubitoare, gata oricând să-i sară în ajutor. În sănătatea 
dumneavoastră, domnilor! 

Se înfiripară conversații; curând, Agapeev, care se dovedea 
un interlocutor voios şi spiritual se făcu ascultat de ceilalţi. 

— Mă surprinde prostia fără margini a comandamentului 
suprem japonez. După ce ne-au atacat fără declaraţie de război, 
n-au izbutit să profite de avantajul surprizei. Dacă nu şi-ar fi 
ales punctul de debarcare la Cemulpo, ci undeva în Kvantung, 
ori în Liaodun, ar fi tăiat demult linia ferată ce duce spre 
Mukden şi ar fi putut lua Arthurul cu mâinile goale. Pe când 
acum, vor fi siliţi să-şi rupă colții, încercând să muşte din el. 

— Mai concret: au repetat greşeala noastră de la Plevna, 
când n-am pornit îndată la asalt şi i-am lăsat lui Osman-paşa 
timpul necesar pentru a ridica o adevărată fortăreață, rezumă 
Kondratenko. 

— Pe mare de asemeni şi-au folosit foarte slab mijloacele de 
luptă, adăugă Makarov. Dacă la 26 ianuarie ar fi aruncat 
asupra noastră nu douăsprezece torpiloare, ci vreo cincizeci, 
rezultatul atacului lor ar fi fost cu mult mai tragic pentru noi. 

— Da; tocmai de aceea, la 26 ianuarie, marinarii noştri 
grozav s-au distins, după cum se ştie, îngăduindu-le japonezilor 
să-şi facă de cap, bombăni Nikitin. 

— Numai că marinarii nu au nici o vină, obiectă Agapeev. Ei 
au făcut tot posibilul pentru salvarea navelor, adeseori numai 
cu mijloacele lor şi cu primejdia vieţii. 

— Mă uit la dumneata, domnule colonel, i se adresă Nikitin, 
şi nu mă pot dumiri deloc: eşti ca o vietate amfibie. Hm! Ofiţer 
de marină în Marele stat-major al forţelor terestre. Asta n-am 
mai văzut-o! 

— Colonelul Agapeev care e un reputat profesor la Academia 
militară a fost chemat de mine într-un post de mare răspundere 
din statul meu major, preciză tăios Makarov. Prevăzând parcă 
doleanţele ridicate astăzi în privinţa lipsei de legătură între 


240 


fortăreață şi flotă, am înfiinţat pe cât se pare nu tocmai fără 
rost o secţie „amfibie”, aşa cum ai binevoit să te exprimi 
dumneata. 

Observând că discuţia ia o întorsătură dezagreabilă, Vera 
Alexeevna se ridică de pe scaun. 

— Mult stimate Stepan Osipovici, daţi-mi voie să închin şi eu 
în cinstea dumneavoastră. Sunt foarte bucuroasă de cunoştinţa 
noastră şi-mi permit să vă asigur că în familia Stessel veţi fi 
întotdeauna un oaspete mult dorit. Vă rog să ne mai vizitaţi în 
mod neoficial şi fără ceremonii. Îngăduiţi-mi să vă urez succes 
deplin în activitatea dumneavoastră atât de dificilă. Zdrobiţi-i 
cât mai repede pe japonezi pe mare; armata va şti să-i 
nimicească pe uscat. În sănătatea dumneavoastră şi pentru 
viitoarele victorii ale domniei voastre! încheie gazda cu 
însufleţire. 

Toată asistenţa rosti un „ura!” tumultuos. Vădit mişcat de 
acest toast, Makarov se înclină deosebit de respectuos înaintea 
Verei Alexeevna, care, după o veche datină, îl sărută pe frunte 
în aplauzele tuturor. 

— De azi înainte, înfrăţirea între armată şi flotă e pecetluită 
pe veci, grăi Belii. 

După o vreme, prinzând un moment prielnic, Makarov se 
ridică şi-şi luă rămas bun. 

De îndată ce marinarii plecară, Fok se întoarse spre Stessel 
şi spuse: 

— Makarov pare un om ferm. N-o să ne fie uşor să-i ţinem 
piept. 

— Hotărât, Makarov îmi place, rosti Belii. E un amiral 
priceput. Şi-a încadrat statul-major cu elemente de nădejde. 
Molas e un om serios şi cu vaste cunoştinţe; iar, pe de altă 
parte, Agapeev e o minte remarcabilă. 

— lar Dukelski, un scandalagiu şi un beţiv, îl întrerupse 
Stessel. li cunosc isprăvile din rapoartele poliţaiului-şef. 

— În schimb, seamănă cu Makarov: e prezentabil şi chipeş, îi 
luă apărarea generăleasa. 

— V-au cucerit inima „cufundării”, Vera Alexeevna! suspină 
Nikitin. 

— Totodată, l-au dat gata şi pe Vasili Feodorovici al nostru, 


241 


adăuga Fok maliţios. 

— E adevărat! Vasili Feodorovici, în ultima vreme cam dai 
târcoale marinarilor. Te vede omul mai des pe la statul-major al 
marinei decât pe la mine, îl dojeni Stessel pe Belii. 

— În interes de serviciu, Anatoli Mihailovici; de altfel, avem 
ce învăţa de la marinari. 

— Noi, de la „cufundari”! Tare aş vrea să ştiu ce anume? se 
zburli Nikitin. 

— Regulile de tir ale artileriei navale, semnalele marinăreşti, 
pe scurt, atâtea şi atâtea. 

— Mai bine să înveţe ei regulile şi semnalele noastre, replică 
Stessel dezaprobator. 

— Dar dumneavoastră, Roman Izidorovici, ce părere aveţi 
des pre Makarov? îl întrebă Vera Alexeevna pe Kondratenko, 
care stătuse tăcut aproape tot timpul. 

— Toamna se numără bobocii, răspunse generalul, 
diplomatic. Vom trăi, şi vom vedea. 

Invitaţii începură să se ridice pentru a-şi lua rămas bun. 


Vizita la Stessel îl indispusese vădit pe Makarov care tăcuse 
aproape tot timpul cât ţinuse drumul la întoarcere. 

Se pare, că la Arthur există o atitudine nesănătoasă faţă de 
flotă, observă în cele din urmă amiralul, posomorât. 

— Este caracteristic pentru comandanții tereştri, răspunse 
Molas. Suntem învinuiți de pierderea navelor Variag, Koreieţ, 
Enisei şi Boiarin, precum şi de cele întâmplate la 26 ianuarie, 
când, după părerea generalilor, noi n-am luat măsurile cuvenite 
pentru paza escadrei. 

— La această din urmă învinuire mă asociez şi eu. Trebuia să 
se ia încă înainte de izbucnirea ostilităţilor, toate măsurile 
necesare pentru siguranţa escadrei şi în primul rând pentru 
adăpostirea ei în rada interioară. Am prevăzut ce avea să se 
întâmple, am scris despre aceasta, dar n-am fost ascultat. Toate 
acestea denotă lipsa de fermitate a comandamentului escadrei. 
O asemenea situaţie trebuie să se curme de îndată. In ceea ce 
priveşte bârfelile cumetrelor din Arthur, fie chiar şi în uniforme 
de general, nu merită să fie luate în seamă. 

— Mă voi strădui să netezesc cât mai repede asperităţile, 


242 


acolo unde există, făgădui Agapeev. 

Odată ajuns pe Petropavlovsk, la statul-major, Makarov citi 
corespondenţa sosită şi apoi se duse să-şi petreacă noaptea pe 
Askold. Aici îşi petrecu restul serii elaborând un plan de 
recunoaştere deosebit de important, care urma să fie executat 
de torpiloare în zona insulelor Elliot unde, după unele ştiri, 
japonezii proiectau concentrarea flotei lor. Era noaptea târziu 
când termină şi raportul amănunţit asupra tuturor măsurilor 
luate de el la Arthur, raport pe care trebuia să-l înainteze 
guvernatorului general. 


În noaptea de 26 februarie, Makarov hotărî să efectueze cu 
torpiloarele recunoaşterea zonei de coastă a Kvantungului, 
cercetându-se amănunţit golfurile din această regiune, precum 
şi acelea ale insulelor Elliot şi Blond, situate la 80 mile de Port- 
Arthur şi numai la 10 mile de baia Bidzivo, unde configuraţia 
coastei oferea posibilităţi pentru debarcare pe peninsula 
Kvantung. În plus, insulele reprezentau puncte favorabile 
pentru staționarea flotei. Ocuparea lor ar fi pus la dispoziţia 
marinei japoneze o bază excelentă de operaţiuni împotriva 
Port-Arthurului, situată chiar în imediata apropiere a fortăreței 
ruseşti. În cursul zilei fu chemat la amiral căpitanul de rangul | 
Matuşevici, comandantul flotei de torpiloare. Cu toată vârsta 
înaintată şi cu tot gradul lui, Matuşevici se temea mult de 
amiral, care era un om aspru şi iute la mânie. 

— La ordinele excelenţei voastre, rosti el, stând smirnă 
înaintea lui Makarov şi căutând să ghicească după expresia 
feţei acestuia ce-l aşteaptă: ori primeşte o săpuneală straşnică 
pentru vreo neorânduială constatată în flotila de sub comanda 
lui, ori scapă cu obrazul curat. 

Dar amiralul, calm, îşi netezea îngândurat barba mătăsoasă, 
pesemne îngrijorat de ceva. 

— Nikolai Alexeevici, iată pentru ce v-am chemat. Şi amiralul 
începu să-şi expună planul, cu privire la recunoaşterea 
proiectată. 

— Pe cine aţi recomanda dumneavoastră pentru executarea 
acestei misiuni, care fără îndoială că este primejdioasă? 
Operaţiunea aceasta necesită un comandant îndrăzneţ, energic, 


243 


cu multă experienţă, şi un torpilor de mare viteză, în perfectă 
stare, încheie Makarov. 

Matuşevici începu să-şi enumere subalternii, făcându-le o 
caracterizare sumară, lor şi torpiloarelor pe care le comandau. 
Makarov îşi făcea însemnări în caiet. După o triere minuțioasă, 
îşi  opriră alegerea asupra torpiloarelor  Reșitelnii şi 
Stereguşci*. Cel dintâi era comandat de căpitanul de rangul II 
Bosse, iar al doilea, de locotenentul Sergheev. Amândoi fură 
imediat chemaţi la statul-major al escadrei. 

Bosse, un bărbat de patruzeci de ani, se distingea prin firea 
lui blajină şi prin calmul imperturbabil, iar Sergheev, care 
primise abia de curând comanda torpilorului, era uscăţiv, vioi, 
înflăcărat, fiind socotit printre cei mai cutezători ofiţeri ai 
escadrei. Însuşi amiralul le explică amănunţit misiunea, 
indicând golfurile şi insulele care îl interesau îndeosebi. 

— Dacă întâlniți crucişătoare, nave purtătoare de mine sau 
vase de transport japoneze, profitaţi de întuneric şi atacaţi-le 
de la distanţă cât mai mică, dar nu angajaţi lupta cu 
torpiloarele decât în caz de necesitate absolută, căci ele vă vor 
fi aproape sigur superioare în ceea ce priveşte viteza, îi preveni 
Makarov pe cei doi comandanţi. 

Se hotări ca torpiloarele să iasă în larg după orele 19, îndată 
ce se va întuneca; aprovizionarea cu cărbuni şi cu apă întârzie 
însă, astfel că cele două nave nu fură gata la ora stabilită. 
Makarov ordonase să i se raporteze ora plecării şi acum era un 
ghem de nervi şi întreba mereu ce făceau torpiloarele. În cele 
din urmă îşi pierdu răbdarea, îl chemă pe Matuşevici şi-l 
admonestă sever. 

— După întoarcerea navelor, ambii comandanţi vor fi mutaţi 
la uscat, la baza navală, nefiind apți să ocupe posturi de 
comandă! ordonă Makarov. 

— Vina e a Comandamentului militar al portului, care nu s-a 
îngrijit să aducă la timp cărbunii şi apa, deşi l-am înştiinţat 
personal pe amiralul Greve despre această ieşire în misiune de 
noapte, se dezvinovăţi Matuşevici. 

— Amiralul Greve va primi un ordin observator, iar 
dumneavoastră vă ordon să luaţi măsuri pentru plecarea cât 


5% Hotărâtul şi Vigilentul (n. tr.). 
244 


mai grabnică a torpiloarelor! rosti scurt Makarov. 

Matugşevici ieşi repede pentru a executa ordinul. 

— Astea nu sunt nave de război. Parcă ar fi vase de poliţie! se 
indignă amiralul. Le trebuie aproape douăsprezece ore ca să 
iasă în larg! 

După vreo douăzeci de minute, i se raportă, în sfârşit, că 
navele ridicaseră ancora. Makarov se mai potoli. Prevăzând că 
va avea o noapte plină de griji, se lungi pe canapea, fără să se 
dezbrace, aşteptând să-i vină din clipă în clipă rapoarte despre 
cele două vase plecate. 

Noaptea era calmă, dar întunecoasă. Nori groşi pluteau jos, 
acoperind cu desăvârşire cerul. 

Îndată ce ieşiră din Arthur, Reşitelnii şi Stereguşci care 
navigau sub comanda căpitanului de rangul II Bosse, se 
pierdură în beznă. Reşitelnii mergea înainte, iar Stereguşci îi 
urmă la distanţă de un sfert de cablu. O întâlnire cu japonezii 
fiind posibilă în orice clipă, toate tunurile şi tuburile lans- 
torpile la ambele torpiloare fuseseră încărcate, iar matrozii, 
împărţiţi pe schimburi, şedeau în grupuri, pe punte în 
apropierea lor, scrutând bezna nopţii şi vorbind cu glas scăzut. 
Subiectul principal al discuţiilor era noul comandant al flotei. 
Nu trecuseră nici douăzeci şi patru de ore de la sosirea 
amiralului Makarov la Port-Arthur, dar printre matrozi şi 
începuseră să umble fel şi chip de poveşti despre el. 

— Lucrătorilor din port le-a dat aceleaşi drepturi ca şi 
matrozilor, deşi sunt civili, povestea comendorul de la unul din 
tunurile de la prova. 

— Le-a dat solda la fel ca matrozilor? întrebă din întuneric 
careva, ironic. 

— Mă, că tontălău mai eşti! Păi, cine are poftă să hămălească 
pentru o biată soldă de matroz? Nu! I-a pus la drepturi de 
hrană ca şi pe matrozi, le-a dat voie să folosească baia şi să 
stea în cazarma marinarilor. 

— Cu muieri cu tot? stărui mucalitul. 

— A dat ordin: o muiere de fiecare, să aibă tot omu”, vorba 
ceea! Numai pe tine, gogleţule, te-a lăsat mofluz, că eşti sărac 
cu duhu’! 

— Cică pe căpcăunu' de Viren l-a beştelit zdravăn. N-am 


245 


nevoie, zice, de un comandant care se poartă cu matrozii ca şi 
când ar fi nişte puşcăriaşi, urmă comendorul. 

— Nu cred! Viren a fost lăudat de toţi amiralii pentru că-şi 
strânge-n chingi matrozii. Baian e socotit de ăi mari cea mai 
bună navă, se îndoi un matroz. 

— Va să zică, a ochit bătrânul şi ce era rău, nu numai 
rânduiala. Să fi văzut ce mânios a plecat de pe Baian! 

— Pe torpilorul Straşnii a cotrobăit de sus până jos, tot, tot. A 
intrat până şi în privata matrozilor, întări comendorul Sitkin. 

— Ia te uită! Se vede că e tare în treburile marinei. Pe 
botsmanul Demciuk, cu toate că au trecut pe gârlă peste zece 
ani de când au navigat împreună, l-a recunoscut, şi i-a dat 
mâna. Cică ţine minte pe toţi matrozii, chiar din vremea când a 
fost miciman. 

Pe puntea de comandă, ofiţerii vorbeau tot despre Makarov. 

— Nu lasă deloc escadra să doarmă! La el, cuirasatele 
trebuie să se ţină după torpiloare, spunea comandantul navei, 
locotenentul Sergheev. Am navigat cu el în Baltica. 

— S-a zis cu fetişcanele din Arthur! oftă micimanul Kudrevici. 
O să coborâm la uscat doar de sărbători, aşa cum ieşeam de la 
şcoală, cu bilet de voie. 

— O să ne rămână mai mulţi gologani în buzunar, îl consolă 
locotenentul Goloviznin. Iar fetişcanele o să-şi găsească drăguţi 
printre cei de pe uscat. 

— Are şi noroc: abia a sosit, şi gata, Retvizanul pluteşte 
iarăşi! Cât s-au tot bălăbănit înainte, şi uite, îndată ce a venit 
el, lucrurile au mers strună, spuse Kudrevici admirativ. 

— Nu e vorba de noroc, Serioja, e vorba de minte, răspunse 
Goloviznin. 

— Mă întreb, dacă noi o să avem noroc azi! rosti Sergheev 
zâmbind. 

Reşitelnii şi Stereguşci cutreierară marea timp de mai multe 
ceasuri, fără să întâlnească nave japoneze. Comandantul 
patrulei, căpitanul Bosse, luă hotărârea să se întoarcă la Port- 
Arthur. Micşoră viteza, se apropie de Stereguşci şi-i transmise 
prin megafon ordinul respectiv. Ambele torpiloare se 
îndreptară spre Arthur. 

În zori, tocmai lângă Liaoteşan, dădură pe neaşteptate peste 


246 


patru torpiloare mari inamice, care se iviseră din ceaţă pe după 
promontoriu. În aceeaşi clipă, pe navele inamice licăriră 
fulgerele tunurilor; zeci de obuze se prăbuşiră deodată peste 
torpiloare. Chiar prima salvă avarie tubulatura de vapori a 
condensatorului navei Reşitelnii, iar comandantul acesteia 
suferi un şoc violent, provocat de suflul unei explozii, 
plesnindu-i un timpan. Cei de pe torpilor nu se pierdură însă cu 
firea. Toţi oamenii de la maşini se apucară repede să repare 
stricăciunile, pe când cei de pe punte continuau să tragă 
energic împotriva japonezilor care veneau la atac. 

Situaţia de pe Stereguşci era mai grea. Comandantul lui 
fusese ucis şi aproape toate tunurile avariate. Maşinile nu mai 
funcționau; torpilorul se oprise. Bosse hotărî să-i vină în ajutor 
şi deschise un foc viu asupra japonezilor. Tirul precis de pe 
Reşitelnii făcu torpiloarele japoneze să bată oarecum în 
retragere; unul scotea nori deşi de abur. Între timp, cei de pe 
Stereguşci reparară de bine, de rău maşinile şi ambele 
torpiloare porniră din nou spre Arthur. Apărarea dârză a ruşilor 
îi silise pe japonezi să aducă la locul bătăliei încă două 
crucişătoare uşoare, după care atacară cu forţe întrunite pe 
Stereguşci, oare rămăsese la urmă. Locotenentul Goloviznin, 
oare preluase comanda după moartea lui Sergheev, ordonă să 
se navigheze în zigzaguri, pentru a scăpa de grindină obuzelor 
japoneze. Dar nava avariată nu mai prea asculta de cârmă şi se 
abătea singură de la drum. 

Unul după altul, tunurile, avariate, amuţeau. Numai Sitkin 
continua focul de la prova. Tubul lans-torpile-pupa lansă o 
torpilă asupra japonezilor care se apropiau, însă nu nimeri 
tinta. 

Cu fiecare clipă, numărul răniților creştea, iar piesele mai că 
rămâneau fără servanţi. 

— Înălţimea voastră, raportă Sitkin lui Goloviznin, daţi-mi 
voie să chem doi flăcăi din iadul de jos să ne ajute la tunuri! 

— Au şi ei destulă treabă: maşinile se defectează mereu. 

— Pot să dau doi fochişti, la căratul muniției, răspunse în 
locul lui Goloviznin, şeful mecanic Anastasov, care se urcase pe 
punte. Sitkin şi Glebov, treceţi la tunul de la prova. 

Tunul, care tăcuse mai multe clipe, mugi iar. O nouă salvă, 


247 


însă, izbind torpilorul ucise pe Goloviznin şi pe Kudrevici. 
Anastasov preluă comanda rămânând pe punte. Maşinile se 
opriră iar. Anastasov se repezi la maşini, lăsând comanda 
subofiţerului Blinov, dar şi acesta fu rănit curând. Se constată 
că trotele şi cârma fuseseră distruse; învăluit în abur, torpilorul 
se legăna încet pe valuri, aşteptându-şi sfârşitul. Pe punte nu 
mai erau decât Sitkin, lângă tunul său avariat, şi vreo cinci 
matrozi răniţi. În zadar se repezi Reşitelnii asupra inamicului 
ca să-şi salveze tovarăşul. Prin salve concentrate, japonezii îl 
sileau să se retragă şi strângeau din nou cleştele în jurul 
torpilorului care plutea în derivă. Ajunseseră aproape de el, 
când matrozul Vasili Novikov, plin de răni, se târî până la tubul 
lans-torpile care rămăsese în funcţiune şi lansă în plin o torpilă 
asupra lor. Speriaţi, japonezii se grăbiră să se retragă şi 
deschiseră de la distanţă un foc dezordonat asupra navei 
ruseşti, înviate. Anastasov, care se ivise din nou sus, şi matrozii 
care se mai aflau în viaţă pe punte căzură îndată răpuşi de acea 
trombă de foc. Japonezii mai traseră o vreme asupra 
torpilorului sortit pieirii; pe urmă, neavând curaj să se apropie 
de el, lăsară la apă câteva bărci care acostară lângă Steregușci. 
Punându-şi baionetele la arme, matrozii japonezi se urcară cam 
cu teamă pe punte unde dădură doar de cadavre şi de răniţi 
grav. Numai după ce cercetă cu grijă puntea şi se convinse că 
nu e nici o primejdie, ofiţerul japonez îndrăzni să smulgă 
pavilionul şi să-l înlocuiască cu al său. În clipa aceea, pe toate 
navele japoneze răsunară strigăte: „banzai”! Deodată Sitkin se 
ridică, plin de sânge, smulse pavilionul inamic şi se prăbuşi cu 
el în apă. Scoţând strigăte de mânie, japonezul ucise cu câteva 
focuri matrozul, care se căznea să înoate. In cele din urmă, 
japonezii prinseră curaj şi se împrăştiară pe tot torpilorul. De la 
cel mai apropiat crucişător inamic se dădu şi o parâmă care fu 
legată la prova lui Stereguşci, pentru a-l lua la remorcă; 
deodată, torpilorul începu să se scufunde. Speriaţi, japonezii se 
repeziră sub punte ca să vadă unde era spărtură şi s-o astupe. 
Capacul tambuchiului era însă zăvorât zdravăn. De jos, din 
cală, se auzeau limpede cuvinte rostite în ruseşte. Japonezii 
încercară zadarnic să spargă tambuchiul. 

— Ascultaţi voi, diavoli cu mutra strâmba, dacă pricepeţi 


248 


limba noastră rusească, se auzi o voce din interiorul navei: 
Stereguşci al nostru n-o să navigheze sub pavilion japonez! Mai 
bine pierim şi noi cu el, dar nu facem de ruşine flota rusă! 

Torpilorul se scufundă atât de repede, încât japonezii se 
văzură siliţi să taie parâma de remorcă şi să părăsească în 
grabă epava, pentru a nu se scufunda o dată cu ea. Curând, 
doar câţiva răniţi ruşi se mai zbăteau în apă. Japonezii 
scăpaseră prada din mâini. 

În timpul acesta, Bosse, profitând de faptul că japonezii îşi 
îndreptau tot focul asupra lui Stereguşci izbuti să-şi repare 
maşinile şi să ajungă la Port-Arthur. Asurzit, numai răni, 
rămase totuşi pe puntea de comandă şi conduse el însuşi 
torpilorul până în port. Când, în cele din urmă, abia ţinându-se 
pe picioare de slăbiciune, se prezentă la Makarov, nu fu în 
stare să raporteze decât: „Am pierdut un torpilor, nu aud 
nimic”, şi se prăbuşi, leşinat. Makarov îşi dădu seama de cele 
întâmplate şi ordonă imediat crucişătorului Novik şi Baian să 
iasă în larg, în ajutorul lui Stereguşci. Amiralul hotări să urce el 
însuşi la bordul lui Novik împreună cu Dukelski şi cu Agapeev. 
Văzând acest lucru, comandantul lui Askold Gramatcikov, şi 
Dukelski începură să stăruie pe lângă el. 

— Novik e un crucişător uşor, fără cuirasă. Dacă-l loveşte un 
singur obuz de şase țoli, l-a scos din funcţiune. In ce situaţie 
veţi fi atunci excelenţă? argumentă Gramatcikov. 

— Baian e mai indicat pentru excelența voastră, îl susţinea 
Dukelski. Are aproape aceeaşi viteză ca şi Novik şi e cuirasat. 

— Locotenent Dukelski, nu te rețin, spuse Makarov enervat. 
Dacă socoteşti că Baian e mai sigur, du-te la bordul lui; eu 
rămân pe Novik. 

Gramatcikov tācu ruşinat, iar Dukelski roşi şi-i ceru 
amiralului permisiunea de a-l însoţi pe orice navă ar dori chiar 
şi pe o barcă. 

Essen îl întâmpină pe amiral la scară şi primi imediat ordin 
de a ieşi în larg. 

După ce inspectă în grabă crucişătorul, Makarov se urcă pe 
puntea de comandă. Novik ieşi în rada exterioară şi se îndreptă 
cu toată viteza spre locul luptei dintre Steregușci şi navele 
japoneze. Gonind în pupa rapidului crucişător Novik, Baian abia 


249 


se putea ţine după el. Se luminase de-a binelea. În zare, pe 
fondul înnegurat al mării duşmănoase se zăreau nave japoneze 
grupate la un loc. Nu se mai auzea canonada, căci lupta 
încetase. Toţi cei de pe punte scrutau zarea încordaţi. Makarov 
observă cel dintâi, prin binoclu, torpilorul care-şi trăia ultimele 
clipe. 

— Stereguşci a fost luat la remorcă. Cu toată viteza înainte! 
îi ordonă lui Essen. Transmiteţi aceeaşi comandă lui Baian. 
Amiralul îşi dădea seama că în acele câteva clipe se hotăra 
soarta torpilorului şi ordonă stăruitor să se mărească viteza, 
deşi crucişătorul înainta cu maximă presiune la căldări. 
Deodată însă Stereguşci începu să se scufunde repede. 
Japonezii coborau în bărci şi se grăbeau să se îndepărteze de 
el. Încă o clipă, şi torpilorul pieri în valuri. Un suspin greu 
răsună pe punte. Matrozii se închinau. Makarov le urmă pildă. 
Crucişătoarele înaintau în aceeaşi direcţie; japonezii bătură în 
retragere, trăgând agale. Când Novik ajunse la locul unde 
pierise Stereguşci pe suprafaţa mării nu se mai vedeau decât 
sfărâmături. 

Numeroase nave ale unei escadre japoneze începeau să se 
contureze la orizont; socotind că nu e indicat să angajeze lupta, 
amiralul dădu ordin de întoarcere. Urmărind cele două 
crucişătoare, inamicul se apropia de fortăreață. 

Agapeev despături planul amplasării bateriilor de coastă şi 
începu să le caute cu binoclul printre stâncile cenuşii de pe 
țărm. 

Bateriile de coastă tăceau; era aproape cu neputinţă să li se 
descopere amplasamentele, cu excepţia bateriei de pe colina 
Zolotaia, ce se zărea de departe. lată că săgetară mai multe 
fulgere la poala colinei. Fumul uşor se împrăştie repede. 

— A, se pare că Elektriceski Utios a început să tragă cu 
pulbere fără fum! rosti Essen bucuros, şi-i arătă lui Makarov 
vestita baterie. Excelenţă, priviţi spre escadra japoneză; e de 
aşteptat ca ea să capete îndată un cadou frumos de la prietenii 
noştri, artileriştii. 

Makarov întoarse binoclul spre japonezi şi zări numaidecât 
mai multe trombe de apă ţâşnind în jurul navei din capul 
formaţiei, iar deasupra acesteia se ridică un nor gros de fum 


250 


negru. 

— Lovit! Au încadrat-o de la prima salvă. Aşa tir înţeleg şi eu! 
exclamă entuziasmat Essen. 

— Cine comandă bateria? întrebă Makarov. 

— Căpitanul Jukovski, răspunse Dukelski. 

— Acolo se mai află un artilerist excelent, un porucik înalt... 
cum se numeşte prietenul acela al d-tale? întrebă Essen 
întorcându-se spre locotenent. 

— Porucikul Boreiko, răspunse acesta. 

— Da, da, Boreiko. Stă tot timpul la baterie şi se străduieşte 
să perfecţioneze manevrarea tunurilor şi tablele de tir. 

— Asta înseamnă că Jukovski a ştiut să-şi aleagă ofiţeri buni, 
rosti Makarov. Totuşi, să nu fie uitate nici gradele inferioare. 
Ostaşul trebuie nu numai să acţioneze perfect la tunuri, dar 
chiar să-şi iubească meseria de tunar. Atunci se vor obţine 
întotdeauna rezultate bune. 

— Altă salvă, spuse Agapeev, arătând spre Utios. 

Obuzele încadrară din nou navele japoneze. Pe nava din 
capul formaţiei izbucni un incendiu, şi ea făcu cale întoarsă 
spre larg. Escadra japoneză trase de la distanţă-limită câteva 
focuri asupra crucişătoarelor şi țărmului şi se făcu nevăzută 
dincolo de Liaoteşan, în faţa Arthurului rămânând doar câteva 
nave uşoare. 

Îndată ce Novik ancoră, în apropierea lui căzu pe neaşteptate 
un proiectil. Makarov ordonă să se întrebe la Zolotaia, de unde 
se trăgea asupra portului, deoarece în dreptul Arthurului nu se 
zăreau la orizont decât nave japoneze mici. 

Canonada vuia dincolo de Liaoteşan indicând fără urmă de 
îndoială locul din care japonezii începuseră să bombardeze 
portul, în preajma navelor ruseşti alte câteva obuze japoneze 
căzură. Pe escadră se sună alarma, spre a se riposta cu foc, 
rămânând la ancoră. Inamicul era însă invizibil, iar ieşirea în 
larg cu neputinţă din pricina mareei joase. 

— Această tăcere a escadrei şi a bateriilor de coastă asupra 
cărora japonezii trag netulburaţi, este foarte înjositoare pentru 
fortăreață şi pentru flotă! se indignă Makarov, observând 
bombardamentul de pe puntea cuirasatului Petropavlovsk. 

La început japonezii concentrară asupra escadrei focul a 


251 


zece cuirasate şi crucişătoare blindate. Navele lor uşoare 
observau de la distanţă căderea loviturilor şi ajutau prin 
semnale reglarea tirului cuirasatelor. Dându-şi seama cum 
acționau, amiralul ordonă navelor să se adăpostească după 
colina Zolotaia şi dincolo de peninsula Tigrovii. Nemaiavând 
posibilitatea de a observa direct tirul, japonezii începură să 
tragă pe zone, revărsându-şi focul la întâmplare asupra 
diferitelor sectoare din port. De pe puntea navei Petropavlovsk 
se zăreau obuzele căzând pe obiective lipsite de importanţă 
militară. Totuşi, unul atinse turela din prova a cuirasatului 
Retvizan. Alte două nimeriră pe Askold, fără a pricinui victime 
nici pe o navă, nici pe cealaltă. 

— Excelenţă, spuse Agapeev, apropiindu-se de Makarov, nu 
aveţi impresia că bombardamentul va fi urmat de o debarcare 
în raza băii Golubinaia? 

— Azi n-au fost observate nicăieri vase de transport; în afară 
de aceasta, peste două ore începe mareea înaltă şi cuirasatele 
noastre vor putea ieşi în larg ca să-i atace pe japonezi. Într-un 
timp atât de scurt, nu poţi debarca cine ştie ce forţe, mai ales 
aici, la maluri cu funduri mici, unde trebuie să aduci trupele de 
departe cu bărcile. Totuşi e necesar ca fortăreaţa să fie 
prevenită asupra unor eventuale încercări de debarcare din 
partea japonezilor. 

— Atunci am să plec îndată pe țărm, la comandamentul gene 
ralului Stessel. 

— Da; scrie-i generalului în numele meu o comunicare scurtă 
despre necesitatea întăririi pazei de coastă dinspre uscat. 

— Am înţeles; ordinul va fi executat îndată. 

Cinci minute mai târziu, o barcă se îndepărtă cu Agapeev de 
la bordul navei Petropavlovsk, strecurându-se printre valuri, 
sub tirul inamicului. 

— Dacă japonezii pot să tragă peste Liaoteşan asupra 
noastră, înseamnă că şi noi putem foarte bine să tragem la fel 
asupra lor, spuse Makarov. În acest scop e necesar doar să 
amenajăm un post de observaţie pe una din colinele 
Liaoteşanului şi să ţinem legătura cu el prin semnale de mână, 
sau, mai bine, prin telefon. Trebuie să-i dau imediat 
comandantului artileriei escadrei această misiune. 


252 


După ce împroşcară cu obuze bazinul portului, japonezii 
deplasară bombardamentul asupra oraşului. Ici, colo, în Oraşul- 
Vechi, şi apoi în Oraşul-Nou, începură să ţâşnească trombe 
uriaşe de fum şi praf, cu o ciudată sclipire roşie-gălbuie. 
Străzile rămaseră pustii, prăvăliile fură închise, şi toată lumea 
se grăbi să se adăpostească prin pivnițe, gheţării, beciuri. 
Numai ştrengarii de pe străzi alergau după fiecare explozie să 
vadă stricăciunile pricinuite. Auzind urletul unui nou obuz, ei se 
împrăştiau în goană. 

Muncitorii din port care lăsaseră lucrul după cele dintâi 
explozii ale obuzelor, se întoarseră curând în ateliere şi îşi 
văzură de treabă mai departe, trăgând cu urechea la 
detunăturile proiectilelor care se spărgeau prin apropiere. Nici 
unul nu nimeri însă în docuri. 

Când Agapeev ajunse la statul-major al fortăreței, începu şi 
bombardamentul asupra oraşului. Stessel, care privea de la 
fereastra cabinetului său tirul asupra portului şi escadrei, îi 
făcu colonelului o primire dintre cele mai puţin amabile. 

— Tocmai aveam de gând să-i trimit lui Makarov rugămintea 
de a ieşi în larg şi a-i ataca pe japonezi. E timpul ca lupşorii 
noştri să-şi ia inima în dinţi şi să scoată nasul din bârlog. 

— Excelenţă, nu sunteţi drept cu marinarii. După sosirea 
amiralului Makarov, ei se pregătesc intens pentru a ieşi în 
larg... 

— Nu văd şi nu ştiu pentru ce se pregătesc; constat însă că 
escadra, ca şi până acum, preferă să lâncezească în port decât 
să lupte cu japonezii. 

— În clipa de faţă escadra nu poate ieşi în larg din cauza 
mareei joase. 

— Nu trebuia să intre în port. Mai bine ar fi stat în rada 
exterioară, sub protecţia bateriilor de coastă. 

— Acolo e greu să se asigure protecţia navelor contra unui 
atac de noapte al torpiloarelor japoneze. 

— Pretexte! Marinarilor le e frică pur şi simplu şi preferă să 
se ascundă la adăpostul fortăreței. Dar colonele, care e scopul 
propriu zis al vizitei dumitale? 

Agapeev întinse generalului plicul cu comunicarea lui 
Makarov. 


253 


— Cine l-a împuternicit pe comandantul flotei să-mi indice 
mie măsurile pe care trebuie să le iau pentru apărarea 
drumurilor de acces spre fortăreață? se oţări Stessel, după ce 
citi comunicarea. 

— Amiralul Makarov vă comunică doar temerile lui, cu 
privire la o eventuală debarcare în zona Liaoteşan. 

— Părerea domniei-sale nu mă interesează câtuşi de puţin. 
Ştiu eu însumi ce trebuie să fac şi când. Makarov al vostru e un 
îngâmfat şi jumătate; va trebui să-l iau de scurt şi să-l pun la 
locul lui. Scriu îndată răspunsul. 

Detunătura unui obuz care explodă în apropiere îi făcu pe 
amândoi să tresară. 

— Asta ne mai lipsea! Mulțumită marinarilor noştri, ne 
pândeşte în fiece clipă primejdia de moarte. Să-i comunici lui 
Makarov cererea mea categorică: de acum încolo să 
preîntâmpine cu orice preţ bombardarea Arthurului, de pe 
mare. O parte din nave să staţioneze permanent în rada 
exterioară şi să angajeze lupta cu japonezii de îndată ce se vor 
apropia de fortăreață. 

— Flota noastră este atât de slabă faţă de cea japoneză... 
începu Agapeev, dar îl amuţi o nouă bubuitură. 

O trombă uriaşă de fum ţâşni chiar în faţa casei; cioburile 
geamurilor sparte şi tencuiala cădeau zgomotos. Ingrozit, 
generalul se repezi în fundul camerei, închinându-se. 

— Ai milă, doamne, apără-mă doamne! bolborosea el. 

— Mai bine v-aţi adăposti într-o cazemată, excelenţă, cât mai 
tine bombardamentul, îl sfătui Agapeev. 

— Cazematele nu sunt încă gata. Makarov stă bine acolo, 
după cuirasa groasă; nu-l ameninţă nici un fel de obuze 
japoneze, pe când noi riscăm în fiece clipă, aici, să fim ucişi în 
bombardament. 

Generalul trecu în altă cameră, ale cărei ferestre dădeau 
spre curte. Bătu cineva la uşă; intră locotenent-colonelul 
Dmitrievski, de la statul-major al fortăreței. 

— Excelenţă, comandamentul diviziei a şaptea raportează, că 
dinspre baia Golubinaia se aude un schimb violent de focuri. 

— E posibil să se încerce o debarcare, observă Agapeev. 

— Crezi, colonele? Stessel îi aruncă o privire speriată. 


254 


— Aşa presupune amiralul Makarov... 

— Nemaipomenit! Mai mare ruşinea! Ziua-n amiaza mare! 
Deşi avem câteva zeci de nave de război! se revoltă generalul. 
Voi expedia chiar acum guvernatorului general o telegramă, 
propunând ca Makarov să fie rechemat. N-avem nevoie de un 
asemenea amiral la Arthur. 

— Scuzaţi, excelență,  stărui  Dmitrievski. (Comunicarea 
primită de la comandamentul diviziei a şaptea este foarte 
alarmantă; se impun măsuri urgente. 

— Să vină la mine Kondratenko. Am să mă sfătuiesc cu el. 

— Trebuie să ne grăbim, excelenţă. Permiteţi să mă duc 
personal la generalul Kondratenko şi să mă înţeleg cu el în 
toate privinţele, la comandamentul domniei-sale. Vă vom face 
cunoscut măsurile luate printr-un agent de legătură, sau prin 
telefon, propuse Agapeev. 

— Vă voi fi foarte recunoscător. Voi da ordin să vi se pună la 
dispoziţie un cal de şa şi un agent de legătură. De Dmitrievski o 
să am nevoie aici la mine, se declară îndată de acord Stessel. 

După câteva clipe, Agapeev gonea călare spre Oraşul-Nou, 
unde se afla comandamentul diviziei a 7-a. Cu tot 
bombardamentul destul de violent, în oraş nu se prea vedeau 
urme de distrugeri. Pe alocuri, fuseseră sparte geamurile; ici 
colo se zăreau de-a lungul caldarâmului pâlniile făcute de 
exploziile obuzelor sau stâlpii de telegraf şi de telefon doborâţi, 
cu fire de sârmă încurcate în jurul lor. 

În timp ce Agapeev străbătea Oraşul-Vechi luând-o pe digul 
ce-l unea cu cel Nou, japonezii mutară pe neaşteptate tirul 
asupra Oraşului-Nou, care fu învăluit numaidecât în nori de 
praf şi de fum.  Vuietul exploziilor acoperea ţipetele 
deznădăjduite ale oamenilor înnebuniţi de groază, care fugeau 
cu copiii în braţe, mânând înaintea lor vaci speriate şi porci ce 
guiţau aprig. Câinii goneau alături de ei cu coada între 
picioare. 

Agapeev nu îndrăzni să înainteze şi-şi opri calul. Nici nu-l 
observă pe Kondratenko care se apropia de el, însoţit de 
comandantul grănicerilor, locotenent-colonelul Butusov. 

— Excelenţă, îmi permit să vă asigur că n-a fost executată 
nici o debarcare japoneză, stăruia Butusov. Aş fi aflat acest 


255 


lucru de la grănicerii mei. De altfel nici chinezii n-ar fi atât de 
liniştiţi. 

— Dar cum explici împuşcăturile dinspre baia Golubinaia pe 
care le-ai auzit cu urechile dumitale? întrebă Kondratenko. 

— Deocamdată nu pot să spun nimic; mă duc să aflu despre 
ce e vorba. 

Agapeev îi zări. 

— Am onoarea să vă salut, excelenţă! rosti el, apropiindu-se 
de Kondratenko. Domnul general Stessel m-a trimis la statul- 
major al diviziei dumneavoastră spre a vă comunica ordinul de 
a trimite regimentele diviziei cu artilerie spre Golubinaia, unde, 
după câte se pare, japonezii debarcă trupe. 

— Ei, atunci avem acelaşi drum! Hai cu noi. De îndată ce 
lămurim cine trage şi asupra cui, raportăm la comandamentul 
fortăreței printr-un agent de legătură călare, hotărî 
Kondratenko şi-şi porni calul în trap larg. 

Intre timp bombardamentul Oraşului-Nou încetase, şi acum 
se putea trece. Distrugerile nu erau nici acolo serioase, deşi pe 
toate străzile se zărea un strat de geamuri sparte şi de 
tencuială. 

— Mai mult zgomot decât stricăciuni! observă Kondratenko. 

— Important e efectul moral al bombardamentului asupra 
spatelui frontului, răspunse Agapeev. Aici oamenii au nervii 
slabi şi intră în panică, foarte uşor. 

— Faci aluzie la statul-major al fortăreței? întrebă generalul 
zâmbind. 

— Tocmai că am avut adineauri prilejul să văd ce impresie 
face bombardamentul asupra acestui stat-major, răspunse 
Agapeev. 

— Din păcate, nervii generalului Stessel cedează cam des. 
Probabil că nici astăzi nu s-a simţit în apele lui, aşa-i? 

— Bănuielile excelenţei voastre sunt juste. 

Discutând de una, de alta, Kondratenko şi însoţitorul lui 
ajunseră curând din urmă o coloană de trupe ce înainta pe 
şosea, spre baia Golubinaia. Soldaţii împovăraţi de raniţe 
mărşăluiau fără cadență; mulţi dintre ei ieşeau din rânduri, se 
aşezau pe marginea drumului şi-şi potriveau mai bine obielele. 

— Se cunoaşte numaidecât că e un regiment nou format 


256 


spuse Agapeev. 

— E regimentul 28. Nici măcar nu are efectivele complete; 
recruţii şi rezerviştii sosesc mereu, zilnic. Unde e comandantul 
regimentului? îl întrebă Kondratenko pe unul din ofiţeri. 

— Nu pot să ştiu; e undeva, înainte, răspunse ofiţerul. 

— Faceţi ordine în companie şi vedeţi să se păstreze în marş, 
îi făcu observaţie generalul, şi porni mai departe. 

Intrecând companiile, saluta din mers trupa, care răspundea 
învălmăşit, privind cu mirare spre comandantul răsărit ca din 
pământ. 

În fruntea regimentului mergea călare pe un cal gras, 
comandantul lui, colonelul Murman. Obez, înaintat în vârstă, 
trecut de cincizeci de ani, cu ochelari şi cu mustăţi lungi, 
pleoştite de zaporojean, colonelul comandă „drepţi” cu glas 
subţire, ca de femeie, şi apropiindu-se de Kondratenko dădu 
raportul. 

„Cum e turcul şi pistolul” îşi zise Agapeev, privind făptura 
greoaie a colonelului. 

Kondratenko îi ordonă să facă imediat ordine în regiment şi 
porni în trap larg mai departe. 

Ajunseră curând din urmă un divizion de artilerie. Caii 
vânjoşi, bine hrăniţi trăgeau uşor tunurile de câmp. Artileriştii, 
trupeşi, voinici, păşeau pe lângă piese. Îndată ce generalul 
ajunse în dreptul atelajului de urmă, soldaţii anunţară din om în 
om mai-marelui lor ivirea comandantului diviziei, şi, după 
câteva clipe, Kondratenko îl zări pe colonelul Mehmandarov 
galopând în întâmpinarea lui. 

Cu o barbă de toată frumuseţea, neagră, deasă, acoperindu-i 
tot obrazul, împreunându-se cu mustăţile şi cu părul bogat, 
galopând vijelios cu corbiul său uriaş, colonelul era leit 
Cernomor. Salută elegant cu sabia, îşi struni calul la câţiva paşi 
de general şi dădu raportul asupra unităţii sale, cu glas gros, 
tunător. Întrebat de general, dacă trimisese înainte patrule, 
colonelul raportă că toate patrulele călări, sub comanda 
aghiotantului divizionului, fuseseră demult împinse înainte şi că 
aştepta din clipă în clipă sosirea rapoartelor lor. 

După ce îi mulţumi lui Mehmandarov pentru felul cum se 
prezenta unitatea, Kondratenko porni mai departe şi ajunse din 


257 


urmă regimentul 25 tiraliori. Spre deosebire de regimentul 28, 
acesta mărşăluia într-o ordine desăvârşită, în cadență, păstrând 
alinierea şi intervalele. Comandantul său, colonelul Reis, dădu 
raportul cu glas ferm, precizând că trimisese înainte compania 
de mitraliere şi patrule. 

— Aţi auzit schimbul de focuri? întrebă Kondratenko. 

— Da. Uneori chiar destul de viu, răspunse Reis. Ascultaţi, se 
aude din nou... 

In faţă, după cotitura drumului începură să răpăie una după 
alta, salve de puşti, urmate de foc de voie. O mitralieră clănţăni 
pripită. Pe urmă se făcu linişte. 

— Se pare că japonezii îşi sprijină debarcarea cu foc de arme 
şi mitraliere de pe ambarcaţiuni mici, care se pot apropia de 
țărm, îşi dădu cu părerea Kondratenko. 

În clipa aceea, pe drum se ivi un chinez bătrân. Mergea 
agale; nici nu se uita în direcţia din care se auzeau 
împuşcăturile. Butusov se apropie călare de el şi vorbiră 
amândoi ceva în limba chineză. 

— Ce spune? întrebă Kondratenko. 

— Susţine că nu sunt japonezi, că trage rus căpitan, răspunse 
locotenent-colonelul. 

Chinezul se apropie şi el, făcând plecăciuni adânci şi 
bolborosind ceva. 

— Japones nu este, chines nu se teme, desluşi generalul. 

— Bine, dar atunci cine trage? exclamă Reis, nedumerit. 

— Rus căpitan: pac-pac-pac! lămuri chinezul ridicând mâinile 
ca şi când ar fi tras cu puşca. 

— Hai înainte, hotărî Kondratenko. Împreună cu Agapeev, cu 
Reis şi cu mai mulţi cercetaşi, porni mai departe pe şosea. 

După cotitură, înaintea lor se ivi panorama largă a mării şi 
navele japoneze, perfect vizibile, la vreo cinci kilometri de 
coastă. Nu se zăreau ambarcaţiuni nici pe mare, nici lângă 
țărm. 

— Unde-s japonezii? exclamară toţi într-un glas. 

— Nu debarcă nimeni! răspunse Butusov cu convingere. 
Dacă ar fi debarcat, chinezii ar fi aflat de mult, fără îndoială, şi 
acum ar fi grozav de înspăimântați. 

Deodată, la oarecare depărtare de drum, răsună un fluier 


258 


strident urmat imediat de împuşcături. Speriaţi, caii săriră la o 
parte. 

— Ce naiba! Se trage, dar nu se aud gloanţele şuierând! se 
miră generalul. 

— Aflu eu acuma ce e! 

Agapeev sări şanţul şi galopă de-a dreptul peste mirişte. 
Curând zări nişte ostaşi răspândiţi în trăgători, înaintând în 
salturi, în urma lor, un porucik păşea domol, dirijându-le 
mişcările. 

— Ţineţi minte, băieţi: când plotonul de alături face un salt 
înainte, trageţi de zor, sprijiniţi-l cu foc! explică el şi fluieră 
strident. 

Lanţul de trăgători făcu un salt, în răpăitul împuşcăturilor. 

— Cine eşti dumneata? strigă Agapeev, apropiindu-se în trap 
de ofiţer. 

— Porucik  Endjeevski, comandantul detaşamentului de 
cercetaşi din regimentul 14. 

— Va să zică, dumneata tragi într-una de azi dimineaţă până 
acum? 

— Eu! Termin îndată exerciţiul de luptă, răspunse Stah 
uitându-se la ceas. 

— Dar, dumneata ştii că japonezii bombardează Arthurul? 

— Nu mă deranjează, domnule colonel. Pentru cazul că ar 
avea intenţia să debarce trupe am postat pândari. Deocamdată 
pe mare este linişte deplină. 

— Şi ce ai putea face cu cartuşe de manevră dacă ar debarca, 
japonezii? 

— Am şi un cheson plin cu cartuşe de război. La ivirea 
japonezilor, mi-aş răspândi detaşamentul în trăgători şi aş 
deschide foc asupra lor. Totodată, aş trimite un agent de 
legătură călare la Comandamentul fortăreței, cu raportul 
asupra acţiunilor întreprinse de japonezi. Cred că aş putea să 
rezist până la sosirea întăririlor din Arthur, răspunse porucikul 
foarte calm. 

— De-ai şti ce tărăboi ai stârnit! La Comandamentul diviziei a 
şaptea s-a crezut că japonezii debarcă în acest sector şi a fost 
trimisă încoace toată divizia. 

— Nu ştiu nimic despre acest lucru! Fac instrucţie conform 


239 


programului aprobat de comandantul regimentului, se justifică 
Endjeevski. 

— Încetează focul şi du-te la generalul Kondratenko! ordonă 
Agapeev. Te aşteaptă pe şosea. 

Aflând cauza alarmei, Kondratenko izbucni într-un râs 
zgomotos. 4 

— Ca să vezi: fricosul se sperie şi de umbra lui! In loc să 
trimită încoace elemente de recunoaştere încercate, au pornit 
la drum toată divizia. Totuşi, pe viitor, asemenea exerciții 
trebuie să se facă cu ştirea Comandamentului fortăreței, hotărî 
generalul. 

— Ai văzut cercetaşii regimentului 25? îl întrebă Reis pe 
porucikul care se apropie de ei. 

— Da! Au luat-o pe malul mării. Nu voiau să mă creadă că nu 
e nici picior de japonez. Aveau şi tunuri cu ei, adăugă Stah. 

Între timp, navele japoneze, fumegând gros, încetară tirul şi 
începură să se îndepărteze. 

Când Stessel află pricina alarmei, se înfurie şi ordonă ca 
Endjeevski să fie pedepsit cu zece zile de arest la comenduire. 

— Dar pentru ce, Anatoli Mihailovici, să-l pedepseşti pe acest 
tânăr atât de zelos? întrebă Kondratenko, luându-i apărarea lui 
Endjeevski. Doar a executat ordinul comandantului său de 
regiment. 

— Pentru că e un nerod! 

— Nerozia nu e pedepsită de regulament! zâmbi 
Kondratenko. 

Stessel era însă neînduplecat şi, în aceeaşi zi, Vodiaga îl 
trimise pe Stah la comenduirea de garnizoană. 


În seara zilei bombardamentului, Makarov convocă la bordul 
navei Petropavlovsk o consfătuire urgentă, cu participarea 
tuturor comandanților fortăreței. 

Pe la orele 7, în careul comandantului flotei se şi adunaseră 
toţi amiralii şi comandanții de nave, precum Stessel, Nikitin, 
Kondratenko şi Belii, cu aghiotanţii lor, în totul vreo treizeci de 
persoane. 

Netezindu-şi barba, Makarov deschise consfătuirea printr-o 
scurtă analiză a evenimentelor din ziua aceea. 


260 


— Ieri, aflându-mă la comandantul fortăreței, am arătat că 
Liaoteşanul este cel mai vulnerabil sector din sistemul defensiv 
al Arthurului. N-au trecut nici douăzeci şi patru de ore, şi toată 
temerile mele s-au confirmat. Bombardamentul de azi a arătat 
în mod concludent, în ce punct suntem apăraţi mai slab, sau 
mai exact, nu suntem apăraţi de loc. Cel mai bun lucru pentru 
a-i sili pe japonezi să nu mai tragă peste Liaoteşan, este să se 
amplaseze tunuri pe el. Dar lucrul acesta nu poate fi făcut de 
pe o zi pe alta. Construcţia amplasamentelor pentru baterii ar 
necesita cel puţin o lună de zile. În consecinţă, am hotărât, să 
înfiinţez acolo, deocamdată, numai un post de observaţie 
pentru artilerie şi să-l leg prin telefon cu escadra. 

— Trebuie să mai discutăm despre acest lucru la statul meu 
major. 

— În timp ce noi o să tot discutăm, japonezii vor putea să 
repete bombardamentul de astăzi. Trebuie să acţionăm imediat, 
replică Makarov, căutând să-l convingă pe Stessel. 

— Dacă flota o să se ascundă şi de acum înainte în port, 
atunci japonezii vor putea face zilnic asemenea exerciţii de tir. 

— Fiind slăbită încă de pe urma evenimentelor din 26 
ianuarie, escadra, deocamdată nu e în măsură să poată angaja 
o bătălie la larg cu flota japoneză; în schimb, rămânând la 
ancoră, în port, ea va putea să riposteze tot prin tir indirect, 
peste Liaoteşan. 

— Ce părere ai, Vasili Feodorovici? îl întrebă Stessel pe Belii. 

— Nu pot decât să salut propunerea amiralului Makarov, se 
pronunţă generalul. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, interveni Nikitin. Oricum, dacă 
e necesar un post de observaţie pe Liaoteşan, atunci acesta să 
fie deservit de artileriştii noştri. 

— Artileriştii de fortificaţii n-au cunoştinţe despre tunurile şi 
regulile noastre de tir, obiectă Molas. 

— Ei, nu e cine ştie ce filozofie! 

— Ce-ar fi să trimitem acolo câte un om de legătură şi de la 
flotă şi de la artileria de fortificaţii? propuse Kondratenko. 

— Eu cred că e suficient dacă sunt marinari, răspunse Belii. 
N-au decât să facă ei şi observarea şi reglajul, să răspundă ei 
deci de rezultatele tragerilor. 


261 


— Mă asociez părerii generalului Belii, declară Stessel. 

— Aşadar, se permite marinarilor să înfiinţeze un post de 
observaţie pe Liaoteşan, rosti ironic Makarov, rezumând 
dezbaterile. Acum să discutăm despre construirea 
amplasamentelor pentru baterii. 

— Asupra acestui lucru trebuie să ne înţelegem cu 
comandantul trupelor de geniu din fortăreață şi cu artileriştii 
noştri, răspunse Stessel de data aceasta pe un ton paşnic. El va 
da pioneri pentru amenajarea drumului, iar artileriştii vor 
contribui cu mijloace tehnice. 

— Colonelul Agapeev va avea misiunea să coordoneze tot ce 
e în legătură cu această chestiune, hotări Makarov. 

— Din partea noastră, vom delega ori pe căpitanul Gobiato, 
ori pe praporşcikul Zvonariov, propuse Belii. Ei vor executa 
toate lucrările. 

— Mult se mai pricepe la artilerie un praporşcik! se îndoi 
Nikitin. 

— El a condus foarte bine lucrările de modificare a afetelor 
de pe Elektriceski Utios, stărui Belîi. În prezent, are aceeaşi 
misiune şi pentru alte baterii. Pe Liaoteşan va face tot ce 
trebuie. 

Trecând la discutarea problemei legăturilor dintre apărarea 
litoralului şi flotă, Makarov propuse să se detaşeze matrozi 
semnalizatori la toate bateriile. Stessel se opuse categoric. 

— N-avem nevoie de nici o legătură. O să ne dăm seama şi 
noi ce se petrece în faţa noastră, şi o să procedăm în 
consecinţă. 

Makarov îl însărcină pe Agapeev să discute în această 
chestiune cu statul-major al fortăreței şi cu comandamentul 
artileriei de fortificaţii. 

Spre sfârşitul şedinţei, Makarov comunică intenţia lui de a 
scoate a doua zi dimineaţă toată escadra în larg şi a încerca să 
descopere formaţii mici, răzlețe, de nave japoneze. 

— Războiul actual este, înainte de toate, un război pentru 
dominaţia mării. În prezent, suntem simţitor mai slabi decât 
japonezii şi, ca să ne echilibrăm forţele, trebuie să le atacăm 
navele izolate, ori grupările mici de nave. În încheiere, nu pot 
să nu-mi exprim nădejdea fierbinte că în cel mai apropiat viitor 


262 


relaţiile noastre cu fortăreaţa se vor normaliza, rosti amiralul, 
sfârşindu-şi cuvântarea. 

După consfătuire, Makarov îi invită pe toţi cei de faţă să ia 
cina pe navă. Stessel şi Nikitin refuzară demonstrativ invitaţia 
şi plecară. Belii şi Kondratenko rămaseră. 

În cursul unei discuţii amicale ei reuşiră să se înţeleagă 
asupra tuturor punctelor, luând hotărârea ca în viitor să 
acţioneze de comun acord, evitând pe cât posibil 
comandamentul fortăreței. 

— Din clipa când l-am vizitat pe Stessel, spuse Makarov, mă 
simt cum nu se poate mai indispus de atitudinea neprietenoasă 
ba chiar direct ostilă a comandanților fortăreței. Întrucât noi n- 
am ocupat Arthurul decât pentru a avea o bază navală, e un 
lucru cu totul firesc ca fortăreaţa să fie făcută pentru apărarea 
ei. Cu atât mai plăcut mi-a fost, domnilor, să mă înţeleg uşor şi 
fără complicaţii cu dumneavoastră. 

— Stepan Osipovici, vă împărtăşesc pe deplin punctul de 
vedere, răspunse Belii, şi vă rog să trimiteţi chiar mâine 
matrozi semnalizatori, măcar la bateriile noastre cele mai 
importante: Zolotaia Gora şi Elektriceski Utios. 

— La rândul meu, vă rog şi eu să mă ajutaţi pe Liaoteşan, îl 
rugă Makarov. 

— Am să mă întâlnesc cu colonelul Grigorenko, comandantul 
geniştilor fortăreței, adăugă Kondratenko, şi zilele acestea, 
împreună cu el şi cu Vasili  Feodorovici, alegem 
amplasamentele pentru baterii; totodată, să jalonăm şi traseul 
viitoarelor drumuri. 

— Sper că de azi înainte îmi veţi permite, domnilor, să vă 
consider aliaţii mei în lupta pentru apărarea Port-Arthurului, 
încheie amiralul. 

Makarov îi conduse pe generali la scară şi-i ordonă lui 
Dukelski să-i însoţească până la cheu. După ce şalupa plecă cu 
ei, Makarov se plimbă o vreme de colo-colo pe punte. Îşi dădu 
seama că găsise un punct de sprijin în Arthur. 


Dimineaţa, Zvonariov fu chemat la Comandamentul artileriei. 
O luă în trăsură şi pe Şurka Nazarenko, care se ducea la 
cursurile de surori de caritate. Ziua era senină, însorită; sufla o 


263 


briză uşoară. Marea se întindea cât vedeai cu ochii. Nu se 
zărea nici o navă, nici o urmă de fum. 

— Frumoasă zi, spuse Zvonariov. 

— La prânz au să vină japonezii. Vin negreşit, ori de câte ori 
e vreme senină. 

— Te-ai obişnuit cu bombardamentele, Şura? 

— M-am obişnuit; atâta numai că mă sperii când obuzele 
explodează prea aproape. Atunci cobor în pivniţă - acolo nu mi- 
e frică deloc. 

— Când ai să fii soră, va trebui să te duci şi pe poziţii; acolo e 
mai cumplit ca la noi. 

— Tata spunea deunăzi, că asupra Utiosului bat cele mai 
mari tunuri din câte au japonezii. Cică vor să-l facă praf, ca să 
nu-i împiedice pe mare. Oh, de s-ar termina o dată războiul 
ăsta, să trăim din nou liniştiţi! 

— Te grăbeşti să te măriţi? 

— Ba nici nu mă gândesc. Vreau să învăţ. 

— În schimb, cred că Pahomov nu mai poate de nerăbdare, 
abia aşteaptă să împlineşti şaisprezece ani. 

— Să aştepte cât o vrea, că tot nu mă mărit cu el, rosti fata 
posomorâtă. Mi-e silă numai când îl văd. 

Tot vorbind de una, de alta, ajunseră pe neobservate la 
Comandamentul Artileriei. Şurka Nazarenko se duse la Varia, 
iar Zvonariov la general. Belii îi făcu o primire dintre cele mai 
binevoitoare. 

— Mă gândesc să-ţi încredinţez o misiune importantă: 
amenajarea unor amplasamente de artilerie pe Liaoteşan. E o 
sarcină urgentă; trebuie terminat totul în două săptămâni, îi 
comunică generalul. 

— Mă tem că n-o să pot face ca lumea o asemenea lucrare. 
Nu mă pricep încă prea bine la artilerie. 

— Du-te chiar acum la Gobiato; am şi vorbit cu el despre 
acest lucru. 

Zvonariov salută şi plecă spre ateliere. Gobiato nu era acolo; 
în schimb, la secţia mecanică îl găsi pe Bratowski; acesta arăta 
istovit. 

— Munciţi mult? îl întrebă Zvonariov. 

— Mai puţin suntem obosiţi de muncă, cât de pedeapsa cu 


264 


raniţa în spate, de corvezi peste rând, înălţimea voastră. Nu s- 
ar putea să trec la dumneavoastră pe Elektriceski Utios? se 
rugă Bratowski. 

— Chiar azi am să vorbesc cu căpitanul. Numai că acum n-ai 
ce face la noi. Lucrările de modificare s-au terminat; eu am să 
construiesc pe Liaoteşan nişte amplasamente pentru tunuri; 
probabil că nici n-o să mai am timp să viu pe Elektriceski. 

Zvonariov se întoarse la Comandament unde în sfârşit îl găsi 
pe Gobiato. 

— Cu Liaoteşanul o să iasă o harababură întreagă. Tunurile 
le dăm şi noi, şi marinarii; ei le amplasează cu ajutorul 
infanteriei, iar bateriile o să le deservim noi, nu marinarii. Până 
nu se lămureşte totul, n-ar trebui să se înceapă lucrările. 
Deocamdată, te rog să treci chiar acum pe la Vamenzon, la 
bateria 22. Vezi în ce stare sunt piesele şi afetele lor şi dacă se 
poate spori încărcătura, pentru a lungi bătaia. In ce priveşte 
unghiurile de tragere, ei trag şi acum cu înălţătorul maxim. i 
se aduce îndată un cal; am şi dat ordin. 

Bateria 22 de tunuri de coastă „Canet”, era amplasată la 
extremitatea flancului stâng al zonei fortificate în prelungirea 
liniei de apărare terestră a fortăreței. Datorită acestei poziţii ea 
era astfel instalată, încât să tragă aproape circular, atât înspre 
mare, cât şi spre uscat. Drumul care ducea într-acolo ocolea 
colina Zolotaia, pe la nord, unde era mai scundă. In drum, 
Zvonariov trecu prin aşa-numitul parc de vile, unde se mutau 
vara familiile ofiţerilor din garnizoana Port-Arthur. Acolo coasta 
cobora mai lin spre mare; vegetaţia era ceva mai bogată şi pe 
deasupra existau mai multe plaje mici pentru scăldat. Acum 
toate uşile şi ferestrele vilelor erau bătute în scânduri, 
gardurile grădiniţelor dărâmate, iar câinii umblau trişti de colo- 
colo. Mai departe se întindea şoseaua, pe care mai avea de 
mers încă vreun ceas până la baterie. 

Printre sopcile de pe coastă se aflau cazărmile artileriştilor. 
Tot acolo, într-o mică văgăună, erau locuinţele ofiţerilor. 
Zvonariov se îndreptă spre ea. 

Înştiinţat de  Gobiato despre sosirea  praporşcikului, 
comandantul bateriei, căpitanul Vamenzon, îl primi deosebit de 
amabil. 


265 


— Poftiţi! Sunt foarte bucuros să vă văd! Am auzit atâtea 
lucruri despre succesele dumneavoastră, în modificarea 
tunurilor, încât doream demult să ne cunoaştem, perora el, 
strângând călduros mâna lui Zvonariov. Poftiţi să luaţi o 
gustare, desigur că drumul v-a făcut poftă de mâncare! Tocmai 
mă aşezasem la masă, îl îmbie el. 

— Nu vă refuz; de azi dimineaţă n-am luat nimic în gură, 
acceptă Zvonariov. 

Căpitanul îl conduse într-o mică sufragerie; în colţ, sub 
icoana mare, ardea candela. Pe masa pusă pentru două 
persoane, se aflau farfurii cu ciorbă şi cu pisat. 

— Poftiţi, luaţi loc, îl îmbie căpitanul, împingând un scaun 
spre musafir... Mănânc şi eu la cazan. „Ciorbă şi pisat - asta-i 
hrana noastră cea de toate zilele”, vorba ceea. E şi mai ieftin, şi 
mai sănătos, pot să controlez mai uşor ce mănâncă soldaţii. Toţi 
artelncii sunt nişte pungaşi; trebuie să stai cu ochii pe ei. În 
privinţa asta îi strâng zdravăn în chingi: când încep s-o 
prostească, ori îi prind cu furtişaguri - afară cu ei! Pe 
deasupra, din când în când, îl scarmăn şi pe bucătar, flecărea 
căpitanul. Ostaşul nostru e un om de aur: fără pretenţii, 
răbdător, se teme de Dumnezeu, pe tătucul ţar îl iubeşte până 
la uitarea de sine. Sunt, desigur, şi zurbagii, dar cu ăia mă port 
fără mănuşi. Pumnul şi băţul îi fac mieluşei şi pe cei mai 
îndărătnici. Să bem pentru marele nostru popor rusesc! 
Căpitanul umplu două păhăruţe măricele de votcă. 

Zvonariov ciocni cu el. 

Ciorba de varză era grasă, gustoasă, cu bucățele de carne. 
Pisatul prăjit, cu slănină, se topea în gură. Pâinea, deşi neagră, 
era bine coaptă. 

— Mâncarea e excelentă la dumneavoastră în companie, îl 
felicită Zvonariov. Din păcate, la noi, la Elektriceski Utios, 
alimentaţia este mult mai slabă. 

— Se fură pe capete - d-aia aveţi hrană proastă. Dacă i s-ar 
fura de sub nas lui Jukovski nevasta şi copiii, el n-ar observa. 
Umblă cu capul în nori! Se tot fuduleşte că este un om civilizat: 
„Sunt împotriva bătăii şi a palmelor, sunt pentru un ostaş 
evoluat, instruit”... dar, în fapt, să-mi fie cu iertare, trăiţi ca 
într-o crâşmă, critica stările de lucruri Vamenzon. Din 


266 


compania dumneavoastră se răspândeşte o molimă liberalistă 
în toată artileria. La dumneavoastră ostaşii, mi se pare, citesc 
şi ziare! Curat dezmăţ! Cum citeşte ziare, soldatul începe să 
gândească; hm, mai ştii unde-l duce gândul?! Nu, prefer să am 
oameni fără carte. Ce rost are cartea pentru ostaşi? El e dator 
să execute ordinele superiorilor, n-are la ce şi pentru ce să 
gândească; gândesc superiorii în locul lui. Zău, bine ar fi să n- 
aibă soldaţii nici cap. La drept vorbind, n-au câtuşi de puţin 
nevoie de el - poate doar aşa, de podoabă! 

— Bine, dar ce faci cu subofiţerii, cu ochitorii, cu furierii? 

— Poate că ăstora le-ar trebui un cap cam în felul unei 
cutiuţe cântătoare - să întorci resortul numai când e nevoie. 

— Nu sunt de părerea dumneavoastră, domnule căpitan. 
Atâta cât o cunosc, tehnica modernă de război cere un anumit 
nivel cultural. 

— Din păcate, ai foarte multă dreptate. Asta-i toată 
nenorocirea. Dar un soldat luminat va fi întotdeauna şi un 
răzvrătit. E greu să se evite acest lucru, dacă nu chiar 
imposibil. Oricând se vor găsi tot felul de agitatori ticăloşi care 
vor şti să corupă repede orice soldat. Faţă de asemenea 
nemernici aş fi necruţător, pe toţi i-aş spânzura ca pe nişte 
câini turbaţi, mai cu seamă pe blestemaţii de ovrei. Nu pot să 
sufăr pe iudele astea! 

— Exageraţi importanţa evreilor agitatori, obiectă Zvonariov. 
Ruşii participă la propagandă în aceeaşi măsură ca şi evreii. 

— Toţi aceştia sunt ruşi iudaizaţi, nihilişti, anarhişti, socialişti 
şi alte poame de acest soi. Rusul adevărat a urât întotdeauna 
pe blestemaţii de ovrei. l-aş stârpi până la unul! Să fie curățată 
de ei Rusia noastră, o dată pentru totdeauna! strigă Vamenzon 
aprins, învăpăiat, vânturând cu mânie cuțitul de masă, 
închipuindu-şi pesemne că ia parte la un pogrom. 

— Domnule căpitan, nu prea cred că o să ne putem convinge 
unul pe celălalt. Permiteţi să vă mulţumesc pentru ospitalitate, 
spuse Zvonariov şi se ridică de la masă; mă duc la baterie să 
examinez tunurile. 

— Păcat, păcat, că nu împărtăşiţi concepţiile mele! De altfel 
vă aflaţi în mijlocul nostru întâmplător şi vremelnic, urmă 
Vamenzon. Adevăraţii ofiţeri ai armatei ruse trebuie să aibă în 


267 


sânge ura faţă de ovrei. Viitorii ofiţeri trebuie să fie crescuţi din 
copilărie în acest spirit. Merg şi eu cu dumneavoastră la 
baterie. 

Trecând pe drumul de lângă cazarmă, Zvonariov văzu vreo 
treizeci de soldaţi stând nemişcaţi cu arma pe umăr. Mulţi 
aveau pe obraz vânătăi, zdrelituri şi urme de sânge închegat. 
Căpitanul se apropie de ei şi începu să-i cerceteze cu luare 
aminte pe fiecare. 

— Capul mai sus, se răsti el la un ostaş scund, dar neobişnuit 
de spătos, care îl privea cu o ură cruntă. Omul ridică uşor 
bărbia. 

— Mai sus, lepădătură! răcni Vamenzon izbindu-l în bărbie 
de jos în sus şi cu atâta putere, încât soldatului îi clănţăniră 
dinţii. Te învăţ eu cum să te porţi în companie, îţi scot eu 
gărgăunii din cap! 

Zvonariov tresări, observând cu câtă ură privea ostaşul bătut 
spre comandantul lui. 

— Să ştiţi că într-o zi vă ucide, spuse praporşcikul, după ce 
se îndepărtară. 

— Cine? Blohin ? Mâine ordon să fie stâlcit în bătăi, jupuit de 
viu! Să vedeţi ce om de ispravă fac din el. Îi cunosc eu pe 
mârlani: cu cât îi baţi, cu atât mai mult ţin la tine. 

— Mă tem că greşiţi. 

— Să mă scuzaţi, sunteţi tivil d-aia vă e frică de dobitocii 
ăştia! replică Vamenzon, dispreţuitor. Pe orice soldat îl deznod 
în bătăi şi tot el vine să-mi pupe mâinile. 

La baterie, între cele două tunuri din mijloc, pe zidul de 
beton al traversei era fixată o icoană mare. În faţa ei ardea tot 
timpul candela. Ajuns în dreptul icoanei, Vamenzon îşi scoase 
evlavios chipiul şi se închină cu gesturi largi. 

— Ocrotitoarele noastre cereşti, Vera, Nadejda, Liubov şi 
maica lor, Sofia, numi căpitanul chipurile de pe icoană. Am pus- 
o aici în cinstea Verei Alexeevna Stessel. Tot ea ne-a dăruit şi 
candela grea de aproape cinci funţi în argint masiv. Ia uitaţi-vă! 

Zvonariov privi candela grea, pe care era gravată o inscripţie 
cu slove bisericeşti: „Bateriei nr. 22 de la excelența să V. A. 
Stessel, 17 septembrie 1903”. 

— Prin urmare, bateria dumneavoastră are nu numai 


268 


ocrotitoare cereşti, ci şi pământeşti, şi chiar foarte influente! 

— O ţiu la curent pe Vera Alexeevna cu tot ce se petrece la 
baterie. In ziua de 27 ianuarie, am avut doi răniţi şi 
amândurora le-a dat cu mâna ei, decoraţii şi daruri. In afară de 
asta, când a început războiul, a trimis fiecărui soldat câte o 
cruciuliţă şi binecuvântarea ei, povestea Vamenzon. 

„Aş fi curios să ştiu ce ai căpătat tu?” gândi Zvonariov. 

— Şi soldaţii îşi respectă mult patroanele cereşti? întrebă el. 

— În fiecare seară poţi vedea strânşi lângă icoană câte 
douăzeci de oameni; a trebuit chiar să facem un podeţ de 
scânduri, pentru ca credincioşii să nu-şi murdărească mantalele 
când se lasă în genunchi. Părintele face de două ori pe lună 
slujbă dinaintea ei. 

Zvonariov se gândea să-l întrebe, dacă icoana nu era cumva 
„făcătoare de minuni”, dar căpitanul i-o luă înainte: 

— Ostaşii susţin că după ce au sărutat icoană, au fost 
tămăduiţi de boli: dureri de cap, indispoziţii stomacale, 
măsele... 

— Nu e exclus ca în curând să vină oamenii în pelerinaj de la 
alte baterii la dumneavoastră, zise Zvonariov cu ironie. 

— Se pare că nu prea sunteţi credincios! replică Vamenzon 
bănuitor. 

— Cred că nu vă aflaţi departe de adevăr. 

— Ateismul şi nihilismul molipseşte tineretul de azi, ca o 
lepră. De la pătura intelectuală, acest flagel trece în masele 
largi ale poporului şi otrăveşte sufletele curate ale celor 
oropsiţi şi săraci. Urăsc pătura noastră intelectuală tot atât de 
mult ca şi neamul lui Iuda, fiindcă face un mare rău ţării. 

— Dar dumneavoastră nu vă consideraţi din pătura 
intelectuală? 

— Sunt ofiţer şi, prin urmare, slujitor credincios al ţarului, al 
patriei şi, bineînţeles, duşman al cugetării deşarte de orice fel. 

— Permiteţi să scot oamenii la piese, zise insistent Zvonariov. 
Va trebui să examinez ţevile, culatele tunurilor şi să stabilesc 
gradul de uzură pricinuit de trageri. 

— O clipă! Vamenzon fluieră strident. 

Soldaţii începură să iasă în goană din cazarmă, echipându-se 
din mers şi, ajunşi la baterie, încremeniră lângă tunuri în 


269 


poziţie de drepţi. Căpitanul urmărea după ceas timpul în care 
bateria trebuia să fie gata de tragere. Trecând în fugă prin faţa 
icoanei, soldaţii îşi făceau repede semnul crucii, aruncând 
priviri speriate spre comandantul lor. Cei care nu-l făceau erau 
aduşi la ordine de acesta cu un pumn în obraz şi, vrând, 
nevrând, se închinau fără zăbavă. 

— Două minute, patruzeci şi cinci de secunde, anunţă 
Vamenzon, după ce ultimii soldaţi ajunseră în goană la baterie. 
Subofiţerii de la secţii vor nota pe cei întârziaţi şi mi-i vor 
raporta seara, prin feldwebel. 

Zvonariov constată că tunurile îşi trăiseră traiul: ţevile aveau 
o mare uzură; în camerele de încărcare inelele obturatoare 
erau arse, iar închizătoarele intrau greu în lăcaşurile lor. 

— Executaţi des trageri? îl întrebă el pe Vamenzon. 

— De câteva ori pe zi. Îmi place să execut şi alarme de 
noapte. Am să cer înlocuirea pieselor uzate cu altele noi. Doar 
am o baterie deosebit de importantă: trage asupra mării, cât şi 
asupra obiectivelor terestre. Eu trebuie să deschid cel dintâi 
focul când sosesc japonezii dinspre nord. Nici chiar Utiosul 
dumneavoastră nu trage atâta. g 

— Am să raportez comandantului artileriei. În orice caz 
părerea mea e că în situația actuală nu puteţi mări 
încărcăturile de pulbere căci se pot produce erupții puternice 
de gaze, foarte periculoase pentru servanţi, spuse Zvonariov. 

— O, dacă e vorba doar de servanţi nu contează: d-aia 
suntem în război ca să fie primejdie. E cu totul altceva dacă au 
de suferit bunurile statului: un afet, o piesă. 

— Dar, după terminologia militară, şi soldaţii sunt un bun al 
statului. 

— În orice caz, nu dintre cele de valoare: la noi, în Rusia, 
avem mai mult decât suficienti. 

După ce termină examinarea tunurilor, Zvonariov se grăbi să 
salute şi să plece. 

— Ţi-au dat să mănânci? îl întrebă pe vizitiu când porniră. 

— Da: o ciorbă de post şi pisat mucegăit, cu ulei rânced, 
răspunse soldatul. 

— Dar ciorba şi pisatul comandantului au fost minunate! 

— Păi, pentru dumnealui, bucătarul găteşte deosebit într-un 


270 


ceaunaş. Toată lumea ştie că la căpitanul Vamenzon, oamenii 
mănâncă mai prost ca în toată artileria. În schimb, feldwebelul 
are o mutră roşie şi grasă de te minunezi. Soldaţii îi zic acestei 
baterii „ocna noastră”. La batalionul disciplinar e mai uşor ca 
aici. Mulţi oameni mănâncă în fiece zi bătaie cu vergile, iar 
vergile stau noaptea la înmuiat în apă sărată, ca să şfichiuie 
mai rău. O păţesc mai cu seamă ăi de nu se închină: în privinţa 
închinării, căpitanul e fioros. Poate că aţi văzut un ostaş scund, 
spătos, cu arma în spate? 

— Blohin? 

— El. Cam de-o lună îl tot ţine cu arma pe umăr, şi-l bate o 
dată la două zile, legat de capră, pentru că nu vrea să-şi scoată 
şapca înaintea icoanelor de la baterie. O să-l omoare căpitanul 
în bătăi, cu toate că Blohin e vânjos, nu glumă. 

— Eşti consătean ou el? 

— Nu, dar am recrutat la un loc. A fost muncitor, a învăţat 
alămăria. Mai întâi a lucrat la ateliere; pe urmă l-au dat afară 
pentru beţie, mi se pare. A nimerit la bateria 22, şi aici, uite, se 
chinuie omu'! Ori fuge, ori moare, că n-are cum să rabde. 

Praporşcikul nu găsi pe nimeni la comandamentul artileriei şi 
se duse la Gobiato acasă. 

— Ei, cum au mers treburile astăzi? 

Zvonariov îi dădu un raport amănunţit. 

— Mi-am închipuit eu că lucrurile stau cam aşa. Trebuie să se 
dea alte tunuri bateriei 22. Deşi nou formată, bateria a fost 
dotată cu piese uzate, vechi - altele nu erau. Acum am primit 
treizeci de tunuri noi, aşa că putem să-i dăm din ele şi lui 
Vamenzon. 

— V-aş ruga ceva: nu s-ar putea să fie mutat din bateria lui 
Vamenzon la atelier ostaşul Blohin, de specialitate alămar? 

— El te-a rugat? se miră Gobiato. 

— Nu, n-am stat de vorbă amândoi, dar vă rog eu pentru el, 
fiindcă am văzut cu ochii mei cum îl maltrata Vamenzon. 

— Ei, dacă o să-i mutăm din baterie pe toţi cei maltrataţi de 
Vamenzon, curând n-o să mai rămână nimeni la el. Blohin a fost 
mutat acolo de la noi pentru beţie şi nu cred că face să-l luăm 
înapoi. La Vamenzon nu merge să te ţii de beţii. Acest Blohin a 
fost şi la voi, pe Elektriceski; a înstrăinat efecte cazone pe 


271 


băutură şi a fost dat în judecată, dar a scăpat ieftin: la judecată, 
l-a salvat de muncă silnică Boreiko; a fost doar trecut în 
categoria celor pedepsiţi şi i-au tras o bătaie bună. 

— Să nu-l omoare pe Vamenzon. 

— Şi dacă-l omoară pe Vamenzon, ce? O să-l plângem noi? 

— Da, dar atunci Blohin e pierdut şi alţi ostaşi o să fie daţi în 
judecată. De ei mi-e milă. 

— Prea eşti milos, Serghei Vladimirovici. Tot nu e chip să ai 
milă de toată lumea, şi de altfel, Blohin nici nu merită să-ţi fie 
milă de el; mai devreme ori mai târziu, îl dă gata băutura - 
moare undeva, sub un gard! Ei, acum hai la Belii cu raportul, ca 
să începem mâine dimineaţă lucrul. 

În faţa casei lui Belii aştepta un echipaj elegant; pe capră 
şedea un vizitiu matroz. 

— Pe cine ai adus? îl întrebă Gobiato. 

— Pe comandantul flotei, amiralul Makarov şi pe ofiţerul 
adjutant al dumnealui, locotenentul Dukelski. 

— Perfect! Cu acest prilej o să ne înţelegem şi în privinţa 
lucrărilor de pe Liaoteşan, se bucură căpitanul. 

Makarov, în mare ţinută, venit pesemne în vizită la Belii, era 
în salon. 

Amiralul răspunse amabil la salut şi-şi continuă conversaţia 
cu generalul. Agapeev vorbea deoparte cu Dukelski. Gobiato şi 
Zvonariov se aşezară lângă ei. 

— Azi am făcut o plimbare admirabilă pe mare, povestea 
Agapeev. Am plecat în zorii zilei şi ne-am întors abia acum un 
ceas. Marea arăta minunat; vremea era senină, calmă, însorită. 
Japonezii nu se zăreau. După bombardamentul de ieri, s-au 
făcut  nevăzuţi. Amiralul a dat dovadă de o energie 
extraordinară. Mai întâi, a fost la bordul dragoarelor de mine şi 
a arătat cum trebuie să se dragheze; pe urmă s-a apropiat cu 
şalupa de o mină care plutea în derivă, a cercetat-o şi a dat 
ordin să fie dezactivată numaidecât. Cu toate încercările de a-l 
face să se ferească, n-a plecat până n-a văzut amorsele 
demontate şi contactele tăiate. Apoi, pe bordul lui Novik, a 
inspectat toată escadra şi a executat o serie de manevre, 
arătând fiecărei nave greşelile săvârşite. Când, în sfârşit, s-au 
întors la bază, a verificat personal cum ancorează fiecare navă. 


272 


E atât de sprinten, atât de neobosit, încât nu zici că are 
cincizeci şi cinci de ani, ci numai treizeci. Cu un asemenea 
comandant, fără îndoială c-o să-i putem înfrunta pe japonezi, 
spunea colonelul admirativ. 

— Amiralul pare simpatic, remarcă Gobiato. 

— Ieri s-a propus să fii trimis la Liaoteşan, pentru instalarea 
tunurilor grele, îi spuse Dukelski lui Zvonariov. 

— Intenţionez să refuz această misiune: nu sunt încă un 
artilerist de nădejde. 

— Nu-i nimic, te descurci. La nevoie o să fii ajutat, îl linişti 
locotenentul. 

— Cine-i amazoana care galopează? întrebă deodată 
Makarov, uitându-se pe geam. 

Toată lumea se întoarse către fereastră. Călărind cu 
eleganţă, în galop scurt, Varia ocoli casa, se apropie de scară, 
sări jos din şa şi sărută cu duioşie iapa pe botul înfierbântat. 

— E mezina noastră, Varia. Îi place foarte mult călăria - ar fi 
în stare să nu descalece toată ziua, lămuri Maria Fominişna. 

— Vorbeşte sângele de cazac, observă Gobiato. 

— Dumneavoastră sunteţi cazac? întrebă mirat Makarov, 
întorcându-se spre Belii. 

— Da, suntem din Kuban, şi soţia mea şi eu, răspunse 
generalul. 

Ciufulită, cu rochia plină de praf şi cu biciuşca în mână, Varia 
năvăli în cameră. Zărindu-l pe Makarov, se fâstâci şi se făcu 
nevăzută. 

— Vioaie fată, spuse cu un zâmbet amiralul. 

— Chiar mai mult decât trebuie, răspunse mama ei necăjită, 
ieşind pe uşă. 

Rămânând între bărbaţi, Makarov propuse să discute 
amănunţit problema fortificațiilor de pe Liaoteşan. Belii aduse o 
schiţă a amplasamentelor proiectate şi începură să dezbată cu 
toţii planul lucrărilor. Hotărâră că drumul până la culmea 
Liaoteşan să fie construit cu mâna de lucru dată de garnizoană; 
marinarii se angajau să amplaseze un tun de 28 centimetri, iar 
artileriştii urmau să construiască la nevoie amplasamente de 
baterii şi să le echipeze cu tunuri. 

O jumătate de oră mai târziu, când Varia, însoţită de mama ei 


273 


se ivi din nou în salon, toate discuţiile de serviciu fuseseră 
terminate. Fata, care între timp îşi schimbase rochia, se 
spălase şi se pieptănase, veni la Makarov îmbujorată 
prezentându-i o tavă cu gustări şi-i făcu o reverență. 

Amiralul o privea zâmbind. 

— Aşa, va să zică, bravă amazoană! Văd că ştii nu numai să 
călăreşti, ci să fii şi o gospodină de toată laudă. Să-ţi dea 
Dumnezeu un mire de treabă, adăugă el cu blândeţe. 

— E prea devreme să se gândească la măritiş, interveni 
maică-sa: să se mărite întâi cele mai mari. 

— A, va să zică ţineţi cu străşnicie la vechea rânduiala 
căzăcească: vă măritaţi fetele la rând? 

— Trăim după datină: cea mare e măritată, cea mijlocie e 
bună de măritat, iar mezina - zburdă încă. 

— N-aveţi grijă, Maria Fominişna, mult timp n-o să mai 
zburde, glumi Makarov. 

Oaspeţii îşi luară curând rămas bun. Varia se ivi din nou în 
vestibul. Îl privea pe Makarov cu ochi plini de admiraţie. 

— Ce mult aş vrea să am un bunicuţ ca dumneavoastră, rosti 
ea cu totul copilăreşte. 

— Şi mie mi-ar plăcea să am o asemenea nepoţică, răspunse 
amiralul afectuos. 

— Minunat! de azi înainte o să fiţi bunicuţul meu, iar eu 
nepoata dumneavoastră! strigă Varia bătând veselă din palme. 

— Respectele mele. Toate cele bune! rosti Makarov, salutând 
pe toţi ai casei şi îndreptându-se spre uşă. 

— La revedere, bunicuţule! răspunse Varia petrecându-i 
braţele pe după gât şi sărutându-l. 

— Varia! Nu ţi-e ruşine? exclamă maică-sa consternată. 

— De ce nu mi-aş săruta bunicuţul? întrebă fata, cu o 
naivitate prefăcută. 

— Vă rog s-o iertaţi pe fetiţa noastră, interveni mama, 
scuzându-se. E prea tânără, n-are destulă minte. 

— Sunt foarte mişcat de atenţiunea fiicei dumneavoastră, 
răspunse amiralul cu înduioşare. 

— Pe mine nu mă săruţi? îi şopti Zvonariov fetei la ureche. 

— Obraznicule! Nici nu vreau să te mai cunosc! îl repezi 
Varia, tot pe şoptite, cu răsuflarea tăiată şi se îndepărtă. 


274 


A doua zi de dimineaţă, Zvonariov şi Gobiato, însoţindu-l pe 
Belii, se duseră cu şalupa la Liaoteşan. De la cheul Taberei 
artileriştilor, se îndreptară spre interiorul aripii de apus a 
fortăreței, unde se afla depozitul de mine al marinei. În 
numeroasele magazii înşiruite pe țărm se păstrau minele 
neîncărcate, iar în coastele abrupte ale dealului, chiar în stânci, 
fuseseră săpate hrube adânci pentru depozitarea pulberii, a 
piroxilinei şi a melinitei, cu care se încărcau minele. 

Nu departe, în dosul unei coline, se aflau cazărmile 
matrozilor care deserveau depozitul de mine. 

Lângă micul debarcader de lemn era acostată şalupa navei 
Askold, la catargul căreia flutura pavilionul comandantului 
escadrei. Makarov tocmai inspecta depozitele, şi cei trei 
artilerişti fură nevoiţi să aştepte până când amiralul se întoarse 
însoţit de locotenentul artilerist Meakişev de la statul-major al 
marinei şi de nelipsitul Dukelski. În aceeaşi clipă, sosi călare şi 
Kondratenko, împreună cu câţiva ofiţeri. 

Liaoteşanul era un masiv stâncos lipsit aproape cu totul de 
vegetaţie. Printre stânci şi pietroaie şerpuia o potecă strâmtă şi 
întortocheată: păşiră pe ea cu toţii, unul după altul. 

Ofițerii de geniu comunicau din mers amiralului şi lui Belii 
părerile lor cu privire la traseul viitorului drum şi la cele mai 
potrivite puncte pentru amplasarea tunurilor. De pe culmea 
Liaoteşanului care se ridica la două sute de stânjeni deasupra 
nivelului mării se deschidea în faţa ochilor o vastă panoramă. 
Coasta peninsulei Liaotung putea fi observată de acolo până la 
Dalni spre est şi până la baia Luiza spre vest, adică vreo 
treizeci de verste în ambele direcţii. Din trei părţi, până în zare, 
se întindea marea, iar în spate portul şi oraşul se vedeau ca în 
palmă. 

— Aşa post de observaţie mai zic şi eu! Se vede totul, la zeci 
de verste în jur! rosti Makarov încântat. Mă mir că n-a fost 
ocupat până acum. 

— Lucrul acesta se  datoreşte dificultăţilor legate de 
construcţia unui drum de acces, imposibilității aproape totale 
de a se aduce aici materiale, şi mai ales lipsei de apă, explică 
Belii. 


275 


— Toate acestea pot şi trebuie să fie biruite, şi asta cu cât 
mai repede, cu atât mai bine. 

— Artileristul observator de pe Retvizan se află pe creasta 
vecină, spuse Meakişev, arătând spre dreapta, către o sopcă 
ceva mai scundă; în schimb, de pe creasta ei, se vedea mai bine 
partea de vest a coastei şi a mării. 

O luară cu toţii într-acolo. Drumul către postul de observaţie 
ducea de-a dreptul peste tufişuri şi pietre; toţi se murdăriseră 
şi urcau gâfâind. În sfârşit, ajunseră. Matrozii scobiseră în 
stâncă, o peşteră pentru viitoarea cazemată şi neteziseră un 
mic teren împrejur. Tânărul locotenent care conducea lucrările 
dădu raportul lui Makarov asupra mersului acestora; amiralul 
aprobă şi alegerea locului, şi lucrarea proiectată. 

— Tunul nostru de 28 centimetri va fi amplasat foarte bine în 
şaua dealului; vom mai putea să aşezăm câteva şi pe versantele 
dinspre apus, ceva mai aproape de valea Ceainaia, hotărî el. 

Kondratenko şi Belii se declarară de acord cu această 
propunere; după ce se odihniră o vreme, coborâră cu toţii pe 
alt drum, mai uşor. 

Întorcându-se de pe Liaoteşan, Makarov convocă imediat pe 
Askold, la o conferinţă, pe ofiţerii superiori din statul-major al 
flotei şi pe comandanții de nave. Nefiind obişnuiţi cu asemenea 
convocări precipitate, unii vice-amirali şi comandanţi ai navelor 
de rangul I ori II, sosiră după ora fixată, ceea ce le aduse o 
admonestare din partea comandantului flotei. 

— Domnilor, v-am convocat ca să vă anunţ, că mâine, în zorii 
zilei, toată escadra va ieşi în larg. O dată cu mareea înaltă de 
dimineaţă, ieşim în rada exterioară, rămânem toată ziua pe 
mare şi facem o recunoaştere a insulelor celor mai apropiate de 
Arthur; totodată executăm câteva exerciţii navale, iar spre 
apusul soarelui, o dată cu mareea joasă, ne întoarcem la 
Arthur, declară Makarov, deschizând conferinţa. 

— De când a fost ocupat Arthurul de flota noastră, încă nu s- 
a întâmplat ca escadra să intre ori să iasă din rada exterioară în 
răstimpul unei singure maree înalte, obiectă amiralul prinţ 
Uhtomski. 

— Acum aşa vom face ori de câte ori vom ieşi în larg, i-o 
reteză Makarov. 


276 


— E cu totul imposibil, excelenţă: nu dispunem de suficiente 
mijloace de bază, rosti îngrijorat comandantul militar al 
portului, amiralul Greve. 

— Ordon: să procuraţi până mâine dimineaţă pe răspunderea 
dumneavoastră, toate mijloacele necesare, răspunse scurt 
Makarov. 

— Am înţeles, excelenţă! Dar este imposibil, absolut 
imposibil, îngăimă Greve. 

— La ora fixată, toate navele escadrei trebuie să fie pe deplin 
gata pentru luptă, urmă Makarov, fiindcă, în cazul unei întâlniri 
cu inamicul, angajez bătălia cu el fără să ţin cont de 
superioritatea sa. 

— Excelenţa voastră scapă din vedere că faţă de cele cinci 
cuirasate ale noastre, din care trei învechite, şi cinci 
crucişătoare, din care numai Baian are cuirasă, japonezii 
dispun de şase cuirasate de ultima construcţie, şase 
crucişătoare blindate şi treisprezece uşoare, obiectă 
comandantul cuirasatului Sevastopol, căpitanul de rangul întâi 
Cerniîşov, cu părul negru atins de cărunție, cu barbişon îngrijit 
şi purtând ochelari pince-nez. 

— Cunosc efectivul escadrei japoneze, dar nu mă preocup de 
calcule aritmetice, replică amiralul cu un zâmbet ironic, ci mă 
gândesc cum s-o bat. 

După un scurt schimb de păreri în chestiuni de ordin 
secundar, conferinţa luă sfârşit. 

— Domnilor, vă cer tuturor să executaţi prompt şi precis 
toate ordinele mele. Cât mai multă încredere în forţele 
dumneavoastră, şi vă veţi convinge din experienţă că în 
dispoziţiile mele nu există nimic imposibil. 

Noaptea îşi aşternea încă aripile negre deasupra Arthurului, 
când la catargul crucişătorului Askold începură să sclipească 
luminile de semnalizare. Se aprindeau, se stingeau, ca să se 
reaprindă o clipă mai târziu, într-o nouă îmbinare de culori. 
Luminiţe asemănătoare licăriră şi la catargele altor nave 
răspunzându-le, când mai multe odată, când numai pe una 
singură. Pe  punţile navelor şuierară strident sifleile 
botsmanilor, comenzi, tropot de cizme. Escadra se trezea din 
somn. Navele se împodobiră cu sute de lumini. Zeci de şalupe şi 


277 


remorchere se desprinseră de lângă cheurile tăcute şi, 
împânzind rada cu larma sirenelor, se îndreptau grăbite spre 
siluetele masive ale cuirasatelor şi crucişătoarelor. 

Rada prinsese viaţă. Începuse o zi de război a escadrei. 

De la cele dintâi semnale de siflie ale botsmanilor, Makarov 
păşi pe puntea crucişătorului Askold, salută echipajul adunat în 
front la prova, apoi plecă cu şalupa la bordul cuirasatului 
Petropavlovsk, la catargul căruia i se arboră pavilionul de 
comandant al escadrei. 

Ajutate de remorchere şi şalupe crucişătoarele şi cuirasatele 
treceau remorcate unul după altul, prin gura şenalului şi 
ancorau apoi în rada exterioară conform dispoziţiilor primite de 
comandanţi. Baian fu cel dintâi care ieşi, când era încă 
întuneric. El pluti încet, străbătând şenalul. Luminat în plin de 
proiectoare,  crucişătorul  Askold se grăbi să-l urmeze. 
Cuirasatul Peresvet care arbora pavilionul amiralului prinţ 
Uhtomski, întârzie puţin, ceea ce stârni via nemulţumire a lui 
Makarov. 

După zece minute Petropavlovsk ieşi în urma lui Peresvet. 
Amiralul observă atent trecerea navei prin canalul puţin adânc 
şi ajunse la concluzia, că pe timpul mareei celei mai înalte, 
chiar şi cuirasatele puteau să-l străbată singure, fără a fi 
remorcate, ceea ce ar fi accelerat mult ieşirea escadrei. 

Pe la orele şapte dimineaţa, adică după două ceasuri şi 
douăzeci de minute, toată escadra alcătuită din şaptesprezece 
nave era ancorată în rada exterioară. Makarov era radios. 

— Avem mai mult de o oră până la sfârşitul mareei înalte; or, 
ieri mi se spunea, că ieşirea escadrei în timpul unei singure 
maree înalte ar fi imposibilă. Numărul şalupelor şi 
remorcherelor va fi de asemenea îndestulător, dacă ele nu vor 
face altceva decât să ajute navelor mari să manevreze, fără să 
le scoată în rada exterioară, spunea el cu însufleţire celor din 
jur. E de mirare cum nu s-a gândit nimeni până acum la aşa 
ceva! 

— Probabil că nimeni n-a vrut să se gândească la aşa ceva 
cum trebuie, răspunse Dukelski. 

— Comandantul crucişătorului Novik, căpitanul de rangul II 
Essen a prezentat de două ori rapoarte în această chestiune, 


278 


dar ele erau puse la dosar, îşi aminti şeful serviciului de 
navigaţie din statul-major al flotei. 

— Cam aşa cum e obiceiul la noi, încheie Makarov clătinând 
din cap. Să se ridice semnalul: toată escadra ridică ancora. 

Inainte ca toate navele să confirme ordinul primit, de pe 
crucişătorul Baian din capul formaţiei fură semnalate mine 
plutind în derivă în rada exterioară. 

— La loc comanda: nu se ridică ancora; toate navele să 
cerceteze marea din jur, şi dacă descoperă mine, să le 
dragheze cu grijă în drumul escadrei, ordonă Makarov. 

Când, în sfârşit, apele din jurul escadrei şi din drumul ei fură 
dragate, Makarov dădu ordin ca toată escadra să ridice ancora. 
Navele ajunseră curând în ape neprimejdioase. 

Se apropia amiaza. Bătea un vânt de nord-est de forţa şase. 
Marea era destul de agitată. Escadra se alcătui în formaţie de 
marş cu dispozitiv de siguranţă şi elemente de recunoaştere. 
Astfel, cuirasatele navigau în formaţia de coloană, în mijlocul 
escadrei, în ordine front pe linii de şir; crucişătoarele erau 
împărţite în detaşamente, pentru avangardă, ariergardă şi 
flancgărzi, fiecare detaşament navigând în linie de şir, la limita 
vizibilităţii semnalelor, maximum cinci mile faţă de grosul 
escadrei. Torpiloarele navigau în două linii de şir de câte patru 
nave, în ambele borduri ale coloanei de cuirasate, între acestea 
şi crucişătoarele din flancgărzi. 

Marea era degajată, pustie. Nici un fum, până în zare. 
Makarov observa marşul escadrei de pe puntea de comandă a 
navei Petropavlovsk. Cuirasatele mergeau într-o oarecare 
ordine, în schimb torpiloarele se abăteau mereu de la drum şi 
ieşeau din formaţie, stârnind nemulţumirea amiralului. 

Curând, torpilorul Grozovof semnală că are avarie la maşini 
şi începu să rămână în urmă, apoi stopă. 

Amiralul îi ordonă să se întoarcă la remorcă în port şi-l mută 
îndată disciplinar pe comandantul navei, pentru motivul că nu 
se îngrijise de verificarea maşinilor înainte de plecarea în 
misiune. Numai la câteva clipe după aceea, o dispoziţie 
asemănătoare fu dată şi în privinţa torpilorului Rastoropnii!. 


90 Vijeliosul (n. tr.). 
6l Destoinicul (n. tr.). 


279 


— Cu torpiloarele stăm prost de tot, atât din punct de vedere 
tehnic, cât şi în ceea ce priveşte antrenamentul şi pregătirea 
comandanților. Într-una din zilele următoare voi convoca pe toţi 
şefii mecanici de la toate navele, ca să discutăm măsurile 
necesare pentru punerea la punct a maşinilor şi exploatarea 
acestora în bune condițiuni. 

— Cei mai mulţi dintre comandanţi cunosc foarte slab 
tehnica modernă, mai ales regimul de exploatare a maşinilor, 
observă Dukelski. 

— Îi vom obliga s-o cunoască! Un ofiţer care nu se pricepe la 
tehnică nici nu-mi trebuie. În războiul modern, victoria se 
decide atât prin vitejia personală a matrozilor şi ofiţerilor, prin 
capacitatea de manevră şi prin tirul precis, cât şi prin perfecta 
stare a tehnicii de luptă şi a maşinilor. 

Profitând de absenţa inamicului, Makarov ordonă să se 
execute diferite evoluţii. Escadra manevră în cele mai felurite 
formaţii, executând succesiv, cu toate navele, întoarceri de câte 
opt şi şaisprezece carturi atât la tribord cât şi la babord. 
Amiralul supraveghea atent executarea semnalelor, şi după 
fiecare din ele, cutare sau cutare navă era admonestată pentru 
greşelile făcute. Îndeosebi avu de suferit nava Sevastopol, al 
cărei comandant, Cernişov, nu executa de loc cum trebuie 
ordinele primite. Scos din sărite, Makarov ordonă să i se 
comunice nemulţumirea lui. 

Pe când escadra se întorcea spre Arthur, în cursul unei 
schimbări de formaţie, cuirasatul Sevastopol se apropie prea 
mult de nava Poltava care naviga în prova lui. De teama unei 
noi admonestări, Cernişov reduse viteza, astfel încât Sevastopol 
începu să rămână repede în urmă. Peresvet, care mergea în 
pupa lui, rămăsese şi el mult în urmă în timpul evoluţiei; 
comandantul acestuia, căpitanul de rangul I Boisman, mări 
atunci mult viteza, căutând să-şi reocupe cât mai repede locul 
în formaţie. 

Deoarece cuirasatul Sevastopol naviga cu o viteză inferioară 
celei ordonate, iar Peresvet cu viteză mult superioară, distanţa 
între cele două nave descrescu foarte repede, creându-se 
pericolul unei coliziuni. Boisman, dându-şi seama de situaţie, 
stopă, puse maşinile înapoi, pentru a frâna viteza de inerție a 


280 


crucişătorului. În sfârşit, pentru a evita coliziunea care părea 
totuşi inevitabilă, acţiona cu cârma, încercând să iasă din linia 
de şir a escadrei. 

Când lui Cernişov i se raportă că Peresvet se apropie cu 
viteză din pupa, el nu se grăbi să ia măsuri pentru a 
preîntâmpina coliziunea. În momentul în care sezisă pericolul, 
se zăpăci şi încurcă manevra de evitare pe care o iniţiase 
Peresvet. Acesta lovi atunci pe Sevastopol în pupă, 
strâmbându-i elicea şi provocându-i o spărtură. 
Compartimentul de la pupa lui Sevastopol se umplu cu apă. 
Cuirasatul fu nevoit să iasă din formaţie şi să ridice semnalul: 
„Sunt avariat. Nu mai pot manevra.” 

Makarov se informă despre situaţia de pe cele două 
cuirasate, şi, aflând că Sevastopol are o spărtură sub linia de 
plutire, hotărî să se întoarcă fără întârziere la Port-Arthur. In 
jurul orei patru după amiază, la începutul mareei înalte, 
escadra intra încet în rada interioară, navă după navă. 
Cuirasatul Petropavlovsk era în frunte. Makarov rămăsese pe 
punte, observând cum ancorau navele. După aceea, luând în 
grabă o gustare, convocă pe toţi comandanții navelor şi, când 
aceştia se adunară, începu o analiză detailată a cauzelor avariei 
produse. 

Cerniîşov luă cel dintâi cuvântul. După ce relată împrejurările 
în care se produsese coliziunea, începu să se dezvinovăţească 
cu aprindere. 

— Numai căpitanul de rangul I Boisman poartă toată vina. 
Nerespectând semnalul de pe nava-amiral, în loc de 40 turaţii, 
a ordonat viteza maximă şi s-a repezit în pupa lui Sevastopol. E 
de întrebat: Unde-i erau ochii? se indignă comandantul 
cuirasatului Sevastopol. 

— Dar ochii dumneavoastră unde erau când aţi văzut că nava 
din pupa se apropie cu viteză? De ce n-aţi luat măsuri pentru 
prevenirea coliziunii? îl întrerupse Makarov. 

La rândul lui, comandantul secund al  escadrei, 
contraamiralul prinţ Uhtomski, al cărui pavilion flutura pe 
Peresvet, începu să-l învinuiască pe Cernişov care înainte de 
coliziune redusese brusc viteza. 

— După mine, Stepan Osipovici, e neîndoielnic că vina 


281 


coliziunii o poartă comandantul navei Sevastopol şi nimeni 
altul, stărui el. 

După aceea vorbi Boisman, comandantul cuirasatului 
Peresvet. 

— Permiteţi să raportez, excelenţă: mă consider vinovat de 
tot ce s-a întâmplat. Nu am executat ordinul dumneavoastră 
pentru reducerea turaţiilor; am calculat greşit distanţa, am 
comandat prea târziu „pe drum înapoi”. Sunt gata să suport 
orice sancţiune, încheie el cu glas ferm. 

Makarov se însenină. Nu-l mai privi dojenitor pe bătrânul 
marinar încărunţit în lupte navale; se uită dispreţuitor la 
spilcuitul Uhtomski care se îmbujorase, şi, întorcându-se spre 
Boisman, îi spuse calm: 

— Vasili Arsenievici, nu m-am aşteptat de la dumneata la o 
asemenea greşeală! Nici Cernişov nu e însă mai puţin vinovat. 
Voi fi nevoit să dispun cercetarea tuturor amănuntelor acestei 
întâmplări neplăcute, adăugă el, după câteva clipe de tăcere. 

Pe urmă întrebă cât de multă apă pătrunsese în 
compartimentul din pupa lui Sevastopol şi în sfârşit procedă la 
analizarea detailată a tuturor evoluţiilor manevrelor executate 
de navele escadrei în cursul zilei, arătând fiecărui comandant 
greşelile comise. 

Era aproape miezul nopţii când comandanții navelor, după o 
trudă de douăzeci de ore, plecară la posturile lor. Makarov îşi 
continuă lucrul, dictând şefului de stat-major al escadrei şi 
şefilor de secţii diferite ordine precum şi rapoarte către 
guvernatorul general şi către Marele Stat-Major al Forţelor 
Navale, cerând între altele să se publice de îndată lucrarea sa 
„Consideraţiuni asupra problemelor de tactică navală”, în care 
îşi expunea concepţiile asupra războiului pe mare. 

„Tocmai acum este necesară cartea la Arthur şi la 
Vladivostok. E posibil oare ca Ministerul Marinei să nu poată 
găsi cele cinci sute de ruble pentru editarea sa?” încheia 
Makarov depeşa către amiralul Avelan. 

— Stepan Osipovici, de ce nu vreţi să editaţi cartea aici sau 
la Vladivostok? întrebă mirat Molas. Comandantul militar al 
portului poate găsi foarte uşor fondurile necesare. 

— Mihail Pavlovici, nu e vorba de bani, ci de un principiu: din 


282 


moment ce Ministerul Marinei îmi editează cartea, înseamnă că 
el aprobă şi opiniile mele asupra tacticii războiului. In afară de 
aceasta, ele vor fi astfel cunoscute nu numai aici, ci şi în Marea 
Baltică şi Marea Neagră. Când escadra a Il-a va fi expediată 
încoace, toţi ofiţerii vor putea să cunoască concepţiile mele şi 
condiţiile în care văd desfăşurarea războiului pe mare, lucru 
foarte important pentru mine, căci astfel nu va mai fi nevoie să- 
mi pierd timpul cu instruirea lor, explică Makarov, păşind de 
colo-colo prin careu şi, oprindu-se deodată lângă Molas care 
şedea la masă şi scria ceva, rosti: 

— Cred că Cernişov va trebui înlocuit, prea mult a insistat 
asupra vinovăţiei lui Boisman. Acestuia n-am să-i iau comanda. 
E un om de caracter! Şi-a recunoscut fără şovăială întreaga 
vină. E un adevărat comandant, nu se teme să-şi recunoască 
greşelile. 

— Şi pe cine aveţi de gând să numiţi comandant pe 
Sevastopol? 

— Bineînţeles, pe Essen; alţi candidaţi nu văd. 

— Essen este unul dintre cei mai tineri căpitani de rangul II 
şi dumneavoastră aveţi intenţia să-l numiţi comandant de 
cuirasat. Nu prea cred că guvernatorul general să-şi dea 
asentimentul pentru o astfel de numire, ca şi pentru înlăturarea 
lui Cernişov, faţă de care s-a arătat întotdeauna foarte 
binevoitor... 

— Ce rost are să se amestece guvernatorul general, din 
moment ce legea prevede că eu, comandantul flotei, am dreptul 
să revoc, să numesc şi să transfer pe comandanții de nave, de 
toate gradele? 

— De obicei, până acum toate mutaţiile comandanților, chiar 
ale comandanților de torpiloare, erau efectuate cu aprobarea 
amiralului Alexeev. 

— Am intenţia să-mi îndeplinesc funcțiunile şi să acţionez 
numai conform legilor în vigoare, şi nu „după cum e obiceiul”. 
Ei, dar e timpul să ne odihnim. Clopotul a sunat două duble”. 
Sunt în picioare de douăzeci şi patru de ore. Makarov ieşi din 
careu. 


62 Ora 2 noaptea (n. t.). 


283 


Varia Belaia învăţa cu pasiune la cursurile pentru surori de 
caritate. Cu tot volumul redus al programului cursurilor, după 
atmosfera înăbuşitoare a pensionului, unde fusese îndopată mai 
ales cu reguli de conduită, acestea i se păreau foarte 
interesante. Pasionându-se ea însăşi pentru acea îndeletnicire, 
reuşi să antreneze şi pe colegele ei. Cele douăsprezece fete se 
prezentau dis-de-dimineaţă la spitalul garnizoanei şi-i asaltau 
pe medici, cerând să li se încredinţeze îngrijirea bolnavilor şi a 
răniților. 

În afară de aceasta, Varia făcu ce făcu şi obţinu organizarea 
unui curs seral, cu materii de cultură generală. Acest lucru 
necesita cheltuieli suplimentare şi Varia se preocupă stăruitor 
de găsirea mijloacelor. Înainte de toate, trecu pe la Stesseli. 
Îndată însă ce Vera Alexeevna auzi de activitatea 
culturalizatoare a Variei, căută imediat s-o convingă să renunţe 
la ea. 

— Degeaba ai născocit treaba asta. Surorile trebuie să ştie să 
îngrijească răniții, şi atâta tot. N-au câtuşi de puţin nevoie de 
istorie şi geografie. O soră bună trebuie să fie, înainte de toate, 
curată sufleteşte şi să aibă inimă, ceea ce nu se întâmplă decât 
cu oamenii credincioşi, evlavioşi. De aceea, dacă vrei să ştii, vă 
trebuie un îndrumător spiritual, un preot şi nu nişte institutori 
care să vă înveţe tot felul de bazaconii, predica generăleasa. 

După acest eşec, Varia plecă înciudată, grăbită, spre casă. 
Deodată, la un colţ de stradă, fu cât pe ce să se ciocnească cu 
Makarov. 

— Bunicuţule dragă! se bucură ea. Ce bine-mi pare că vă 
văd! şi-i făcu o reverență adâncă. 

— Ce-i atitudinea asta oficială? întrebă zâmbind amiralul, 
sărutându-o pe frunte. Ia stai: n-ai vrea să-mi arăţi locurile cele 
mai interesante de aici, din Arthur? o rugă el. 

— Păi, nu prea avem aşa ceva. Doar Ftajera, poate... N-aţi 
fost încă pe acolo? 

— Nu, n-am fost, însă am auzit de ea. 

— Atunci, am să vă conduc eu! Şi apucându-l de braţ, Varia 
se îndreptă spre bulevard. În drum, îi poveşti cu amărăciune 
eşecul pe care-l suferise în legătură cu strângerea de fonduri 
pentru cursuri. 


284 


— Păcat că nu ţineţi de Departamentul Marinei. Orice s-ar 
spune, dar banii cheltuiţi pentru învăţătură nu sunt aruncaţi pe 
gârlă. Învățătura te răsplăteşte înzecit prin roadele ei. Ai pornit 
o iniţiativă foarte frumoasă. Dacă nu puteţi face rost de bani de 
la stat, deschideţi o subscripţie printre ofiţerii dumneavoastră. 
Am să subscriu bucuros şi eu: cred că şi printre ofiţerii de 
marină au să se găsească donatori. N-ai vrea să organizezi 
nişte cursuri asemănătoare şi pentru femeile din familiile 
marinarilor? îi propuse el pe neaşteptate. 

— Dar de ce doamnele din familiile marinarilor nu 
organizează ele însele asemenea cursuri? 

— Pare-se că, din păcate, au alte preocupări. 

_ În clipa aceea, de după colţ se ivi un detaşament de matrozi. 
În fruntea lor păşea un botsman chipeş, cu bereta pusă 
ştrengăreşte pe o parte şi cu cercel în urechea dreaptă. 
Zărindu-l pe amiral, comandă cu glas tunător: 

— Echipaj, pentru onor, spre dreapta! 

Matrozii, toţi ca unul, întoarseră capul spre Makarov, 
înseninaţi deodată. Zâmbind, amiralul privi oamenii cu luare 
aminte şi rosti cu un glas de bariton catifelat: 

— Bună ziua, voinicilor! 

— Să trăiţi, răcniră marinarii, bătând pasul cu ochii la 
amiralul lor. 

— Echipaj, pas de manevră, marş! 

— Dă tonul la cântec! comandă botsmanul. 

Un glas sonor intonă: 


El, Makarov, bun părinte, 
Doar din barbă ce clăti 
Și escadra, înainte 

Spre duşman se repezi. 


Matrozii începură să cânte cu însufleţire, privind mereu 
veseli spre Makarov. 

— la uite, ştrengarii: abia am sosit şi mi-au şi servit un 
cântec! rosti Makarov cu duioşie, mângâindu-şi barba 
mătăsoasă. 

— E frumos cântecul, bunicuţule dragă, şi marinarii l-au 


285 


făcut fiindcă vă iubesc, spuse Varia, privindu-l cu admiraţie. 

Apariţia pe Etajeră a noului comandant al flotei atrase îndată 
atenţia tuturor. În timp ce Makarov păşea fără grabă pe aleea 
principală, curioşii se adunau din toate părţile să-l vadă. De 
obicei, la ora aceea ieşea multă lume la plimbare, şi atunci era 
chiar mai multă ca de obicei, ziua fiind senină şi însorită. 

— Hai prin altă parte, ca să nu atragem atâta atenţia asupra 
noastră, rosti Makarov, luând-o pe o alee laterală. 

Acolo dădură cu ochii pe neaşteptate de Dukelski. 
Locotenentul se apropie de ei. 

— Nepoata mea tocmai îmi spunea că la artilerişti au fost 
organizate cursuri pentru surori de caritate, îi spuse Makarov. 
Ar trebui să se facă aşa ceva şi la noi. Să-i spui medicului-şef al 
spitalului marinei să vină mâine la mine. Trebuie să stau de 
vorbă cu el; pe urmă, va trebui să discutăm şi cu doamnele 
noastre. 

Dukelski se grăbi să-şi noteze totul în carnet. 

Văzând că amiralul o luase pe altă alee, lumea care se plimba 
se luă după el, curioasă să-l vadă de-aproape. 

Ca să scape de privirile sâcâitoare, Makarov o luă pe un 
drumeag izolat şi se aşeză pe o bancă. 

— Acum nu mai pot să se uite la noi ca la nişte exemplare 
rare dintr-o menajerie, spuse el uşurat şi începu să-i pună 
Variei întrebări despre viaţa din Arthur. 

În clipa aceea, pe alee se ivi Zvonariov, conversând însufleţit 
cu Riva. 

Salută de departe, fără a-şi permite să se apropie de amiral. 

— Serghei Vladimirovici, excelența să vrea să-ţi vorbească! 
strigă Dukelski. 

Praporşcikul o rugă pe Riva să-l scuze şi se grăbi să vină la 
Makarov. 

— Ei, cum merge treaba pe Liaoteşan? întrebă amiralul, 
strângându-i mâna. 

— Până acum s-au determinat punctele de reper pentru 
instalarea telemetrului cu bază orizontală. S-a stabilit o bază de 
250 stânjeni, ceea ce va asigura o mai mare precizie pentru 
măsurarea distantelor la obiectiv. Cabinele pentru aparatură 
vor fi gata peste trei-patru zile, când telemetrul va intra în 


286 


funcţiune, raportă Zvonariov. 

— În ce stadiu se află celelalte lucrări? 

— Postul de observație al marinei a fost amenajat; 
amplasamentele bateriilor, determinate; drumul, în curs de 
construcţie; generalul Kondratenko vine zilnic şi-i zoreşte pe 
genişti şi pe în gineri. 

În timp ce Zvonariov raporta amiralului asupra mersului 
lucrărilor, Varia o privea stăruitor pe Riva, care se afla nu 
departe, în societatea unor marinari. 

După ce stătu cam o jumătate de oră pe bancă, admirând 
priveliştea portului şi a colinelor din jur, Makarov se ridică. 

— E timpul să mă duc la bord, spuse el. 

— Am înţeles, răspunse Dukelski. 

— Dumneata, Gheorghi Vladimirovici, poţi să rămâi la uscat 
până la coborârea pavilionului, îi îngădui amiralul. 

— Vă conducem la debarcader, bunicuţule, propuse Varia. 

Când să plece de pe bulevard, dădură cu ochii de Jeltova care 
venea spre ei însoţită de Olia şi Leolia. Varia îl rugă pe 
Makarov s-o scuze o clipă şi se apropie de ele. 

— Cine-i doamna? îl întrebă amiralul pe Dukelski. 

— E Jeltova, directoarea şcolii Puşkin din oraş, răspunse 
Zvonariov în locul locotenentului. Cele două tinere care o 
însoțesc sunt şi ele învăţătoare. 

— Aş vrea să le vorbesc, spuse amiralul, oprindu-se. M-ar 
interesa organizarea unor conferinţe pentru muncitorii din port 
şi pentru matrozi. 

— Le poftesc la dumneavoastră, se oferi praporşcikul. 

— Cum se poate? Nu e cuviincios, se împotrivi Makarov. 
Merg eu la ele şi pe dumneata te rog să mă prezinţi. 

Amiralul se apropie de Jeltova, se descoperi şi aşteptă ca 
Zvonariov să-l prezinte. 

— Excelenţa sa amiralul Makarov! 

— Stepan Osipovici Makarov, îl corectă amiralul. Doamnă, aş 
dori să discut cu dumneavoastră despre organizarea unor 
conferinţe pentru matrozi şi pentru muncitorii din port. 

— Am face-o cu multă plăcere, bineînţeles, dar nu prea avem 
şanse să ni se aprobe aşa ceva: poliţia ne priveşte tot timpul cu 
ochi foarte bănuitori. 


287 


— În incinta portului, ca să nu mai vorbim de escadră, eu dau 
dispoziţii şi nu voi tolera nici un amestec din partea poliţiei în 
activitatea dumneavoastră! Fireşte, asta nu înseamnă că vă 
autorizez să faceţi cine ştie ce propagandă în timpul lecţiilor. 
Totul va trebui să fie în cadrul strict al legilor. 

— Noi nu ne îngăduim niciodată nimic din ceea ce ar fi ilegal; 
totuşi, poliţia consideră indezirabilă, chiar şi o expunere 
ştiinţifică a teoriei originii lumii. 

— Desigur, trebuie să se ocolească anumite subiecte cărora li 
s-ar putea atribui un caracter politic. În privinţa detaliilor, vă 
veţi înţelege personal cu şeful secţiei şi cu comandantul 
echipajelor flotei din Kvantung. 

— Dar poate că nici nu vor voi să stea de vorbă cu noi! 

— Gheorghi Vladimirovici, să-i chemi mâine la mine; le voi da 
indicaţii cu privire la aceste conferinţe. 

După ce se înţelese cu învăţătoarele, Makarov, însoţit de 
Varia, Dukelski şi Zvonariov, se îndreptă spre cheu. 

Le debarcader, fără să mai aştepte şalupa care trebuia să-l 
ia, se urcă în cea dintâi barcă de la Petropavlovsk. 

— Toate cele bune; vă mulţumesc tuturor pentru plimbare şi 
cu deosebire nepoţelei mele, rosti amiralul la despărţire, când 
barca se desprinse de la cheu. 

După ce Makarov se îndepărtă, Dukelski îşi luă la revedere 
de la Varia şi de la Zvonariov. 


În ziua de 10 martie Zvonariov se sculă când abia mijeau 
zorile şi plecă grăbit spre Liaoteşan, unde era în curs 
amplasarea bateriei şi a telemetrului. Ordonanţa îi spuse că 
bateriile de coastă trăseseră aprig toată noaptea şi că 
„japonezul ar fi încercat din nou să pătrundă în canal”. 

Lângă debarcader îl aştepta o şalupă. 

Deşi soarele încă nu răsărise, escadra începu să treacă în 
rada exterioară. Cel dintâi ieşi Askold, care arbora pavilionul 
comandantului flotei, urmat de crucişătoarele Novik, Baian şi 
Diana; formaţia era încheiată de şirul masivelor cuirasate. 

— Stârpiturile de japonezi au dat târcoale toată noaptea pe 
lângă coastă; se vede că escadra a plecat ca să-i alunge, spuse 
timonierul de pe şalupă, întreţinându-l pe Zvonariov. Acum 


288 


navele nu prea lâncezesc la ancoră ca altădată, în fiecare zi ies 
în mare. Noul amiral nu lasă să stea degeaba nici torpiloarele, 
nici cuirasatele. 

În rada interioară, pustie acum, nu mai rămăseseră decât 
navele Retvizan şi Țesarevici; Pallada fusese remorcată la 
bazinul de radub. Amândouă cuirasatele, bine armate şi 
ancorate, erau orientate cu un bord spre Liaoteşan. 

— Se pregătesc de tragere, urmă timonierul, arătând 
cuirasatele. Încă de ieri s-a tras un fir de telefon de la ele până 
la creasta Liaoteşanului. Au să tragă din port, iar comanda li se 
dă de pe creastă. Nici nu visează „drăguţii” de japonezi ce-i 
aşteaptă. 

— Las” că ştiu ei, cum mai bine nici că se poate, ce se petrece 
în Port-Arthur! exclamă praporşcikul. Au spioni berechet. 

Deodată, debarcaderul depozitului de mineri răsări din ceaţă, 
aproape de tot. 

Zvonariov cobori din şalupă şi o luă pe cărăruia cunoscută, 
dar fu curând oprit de doi ostaşi din geniu, cu nişte fanioane 
roşii, mici, în mâini. 

— Înălţimea voastră o să trebuiască să faceţi un ocol, că 
îndată se aruncă în aer nişte stânci; luaţi-o pe colea, pe 
drumeagul ista, îl îndrumă unul din ostaşi, pesemne ucrainean, 
nu cârmiţi neam până-aţi da în şusaua mare, iar de acolo o să 
vă călăuzească cineva. 

Zvonariov îi urmă sfatul şi curând dădu în drumul făcut de 
genişti. Acolo se întâlni cu Kondratenko care tocmai descăleca. 
Porniră împreună. În drum, generalul îi spuse că escadra 
japoneză se ivise din nou lângă Arthur. 

— Pesemne că încep iar să bombardeze oraşul ori încearcă să 
debarce trupe. Pentru orice împrejurare, am trimis de cu 
noapte spre baia Golubinaia un regiment însoţit de o baterie. 

— Nu prea cred c-au să reuşească să repete spectacolul de 
rândul trecut: orice s-ar zice, dar cele opt tunuri de 12 țoli de 
pe  Jesarevici şi  Retvizan tot înseamnă ceva, răspunse 
Zvonariov. 

— Numai să poată trage sau, mai bine zis, să nu ne joace 
festa transmisioniştii. 

— De asta se îngrijeşte amiralul, personal: el îi atribuie 


289 


Liaoteşanului o importanţă deosebită. 

Curând, fură întâmpinați de locotenent-colonelul inginer 
Raşevski care conducea lucrările de amenajare a drumului. El 
raportă generalului în ce stadiu se aflau lucrările. 

In clipa aceea, dinspre Arthur se auzi vuietul greu al unei 
salve de artilerie. 

— Au deschis focul bateriile de coastă, spuse Raşevski. 
Kondratenko păşi grăbit înainte. 

Câteva clipe după aceea, el şi Zvonariov se şi aflau pe 
creasta Liaoteşanului. Soarele tocmai răsărise deasupra mării, 
luminând întinsul apelor cu primele lui raze, încă slabe. La 
apus, marea era pustie până în zare; în schimb, spre sud-est, pe 
suprafaţa ei sclipitoare, se contura limpede o întreagă escadră 
japoneză apropiindu-se pe trei linii. Fumul ce ieşea din 
numeroasele coşuri învăluia până departe cerul, perdeluind o 
parte din orizont. Masivul colinei Zolotaia şi al peninsulei 
Tigrovii ascundea vederii bateriile de coastă şi escadra care 
ieşise în rada exterioară; de aceea nu se zărea tirul lor; doar 
trombele de apă care ţâşneau sus de tot lângă ele arătau că se 
trăgea asupra lor. 

Ripostând cu mai multe salve, trase asupra bateriilor de 
coastă, japonezii îşi încetiniră mersul şi se despărţiră în două 
grupări. Crucişătoarele uşoare şi torpiloarele rămaseră ceva 
mai departe în larg, în dreptul Arthurului, pe când cuirasatele 
şi crucişătoarele blindate, în total 12 nave, trecură dincolo de 
Liaoteşan, cu intenţia vădită de a bombarda din nou oraşul şi 
portul. Acolo avură însă parte de o surpriză neplăcută: nici nu 
apucaseră să ia poziţie de tragere, că cuirasatul Retvizan, 
urmat de Pobeda, deschise pe neaşteptate tirul indirect asupra 
lor. Era vădit că japonezii fuseseră surprinşi de acest lucru: 
păreau încurcaţi, începând să tragă după o oarecare întârziere. 
Curând, unul dintre obuzele trase de pe Retvizan nimeri în 
cuirasatul din capul formaţiei care se şi grăbi să se retragă, 
urmat de celelalte nave. 

— Nu le-a plăcut diavolilor! strigă Kondratenko, plin de 
bucurie. 

— Se pare că pe noi, ori că nu ne-au observat, ori nu-şi dau 
seama pentru ce ne aflăm aici, zise Zvonariov. 


290 


— Nu vorbi într-un ceas rău, îl preveni generalul; dacă s-ar 
apuca să tragă încoace, numai bine nu ne-ar merge, cazemate 
încă nu sunt şi n-avem unde să ne ascundem oamenii. 

Ca pentru a-i confirma temerile, deodată se auzi şuierul 
sinistru al unui obuz ce se apropia vertiginos, şi în aceeaşi 
clipă, ceva mai la vale, ţâşni un evantai negru de fum. 

— Du în dosul crestei oamenii care lucrează la 
amplasamente, ordonă Kondratenko. 

Zvonariov alergă devale, acolo unde se instalau tunurile de 6 
țoli, sub conducerea unui subofițer, întrucât Gobiato încă nu 
sosise. Fără să ia în seamă tirul, soldaţii îşi vedeau de treabă, 
aşezând afetele şi aruncându-şi vorbe de duh. 

— Lăsaţi, înălţimea voastră, n-or cădea chiar pe noi, 
răspunse unul dintre ei când Zvonariov le ordonă să se 
îndepărteze. Ar trebui să aşezăm cât mai repede tunurile şi să 
le încercăm îndată pe pielea japonezului. 

— Piesa întâia chiar că e gata, zise altul. 

— Dar n-avem muniţie. 

— Ieri, pe seară, au adus vreo cincisprezece obuze şi bombe 
şi le-au lăsat colea, în dosul crestei, nu departe. 

Curând, prima piesă de la flancul drept fu gata pentru 
tragere. Soldaţii cărau cu braţele obuze grele de aproape trei 
puduri şi proiectile de un pud. Observându-le forfota, japonezii 
traseră un foc asupra bateriei. 

— Culcaţi! apucă să strige Zvonariov, auzind vâjiitul 
obuzului; în aceeaşi clipă, bateria fu învăluită în fum şi-n praf; 
pietre şi schije ţâşniră, şuierând, în toate părţile. Soldaţii se 
lipiseră într-o clipă de pământ. Unul dintre ei care ducea un 
obuz greu îl puse jos cu băgare de seamă şi se adăposti repede 
după acest parapet atât de original. 

De îndată ce pericolul trecu, toată lumea sări în picioare. 

— Înălţimea voastră, tunul e gata! raportă şeful de piesă. 

Zvonariov examină încă o dată afetul, se convinse că totul 
este în deplină rânduiala şi dădu comanda asupra înălţătorului 
şi direcţiei. Soldaţii se îngrămădiră în jurul tunului, aşteptând 
cu nerăbdare detunătura. 

— Foc! 

Ducându-şi palmele streaşină la ochi, priveau toţi cu 


291 


încordare, aşteptând să ţâşnească trombă de apă în locul unde 
avea să cadă proiectilul. 

— Cam scurtă, observă, cel dintâi, subofiţerul. 

— Ei, am făcut safteaua. Acum, fiecare la locul său, şi să ne 
vedem de treabă, ordonă praporşcikul. 

Soldaţii se împrăştiară la lucru, uitându-se îndărăt după 
fiecare bubuitură a tunului. 

Aprinşi, toţi servanţii piesei urmăreau cu înfrigurare obuzele 
trase. Când le vedeau cazând alături de ţintă se frământau 
înciudaţi. 

— Da' ce, eşti chior astăzi? tăbărau din toate părţile pe 
ochitor. Freacă-te la ochi! 

— Înălţimea voastră, n-ar fi bine să daţi cu o jumătate de 
liniuţă mai mult? îl sfătuiau ei pe Zvonariov. 

Mare fu bucuria tuturor când, în cele din urmă, un obuz 
nimeri în plin un cuirasat şi îi avarie un coş. Soldaţii lăsară 
lucrul şi începură să-i zvârle în sus pe Zvonariov, pe ochitor şi 
pe şeful de piesă. Japonezii, ofensaţi parcă de o asemenea 
demonstraţie, începură să se retragă spre larg, în uralele 
frenetice ale bateriei. 

Kondratenko cobori devale, mulţumi călduros artileriştilor şi- 
i strânse mâna lui Zvonariov. 

— Japonezii n-au făcut azi cine ştie ce ispravă. N-au tras 
decât vreun ceas, şi foarte puţine obuze. S-a comunicat prin 
telefon că nu s-au produs distrugeri nici în oraş, nici în port. 

Emoţionat, bucuros, Zvonariov, predând comanda lui Gobiato 
care sosise între timp, plecă spre Comandamentul Artileriei. În 
drum, întâlni o trăsură în care se aflau Stessel şi soţia lui. 
Recunoscându-l, generalul opri trăsura şi-l chemă la el. 

— Vii de pe Liaoteşan? întrebă Stessel. 

— Da, excelenţă, chiar de acolo. 

— Cu ce rezultate au tras ai noştri? 

— Două lovituri în plin: una de pe cuirasate şi una din bateria 
noastră de coaste, după care japonezii s-au retras, raportă 
Zvonariov. 

— Te felicit pentru succes, praporşcikule! rosti Stessel 
ceremonios, întinzându-i mâna. 

— Succesul nu-mi aparţine mie, ci marinarilor; tirul lor i-a 


292 


pus pe goană pe japonezi. 

— Marinarii au putut să lovească obiectivul numai fiindcă 
telemetrele instalate de voi au funcţionat bine. Pe deasupra, aţi 
obţinut şi voi o lovitură în plin. Prin urmare, nu marinarii, ci 
voi, artileriştii, i-aţi alungat pe japonezi. Să-i transmiţi şi 
generalului Belii felicitările mele, încheie generalul. 

— Monsieur Zvonariov îşi micşorează din modestie meritele 
vrednice de recompensă, luă cuvântul Vera Alexeevna. Dar fii 
fără grijă: Dumnezeu nu uită rugăciunea omului, şi ţarul, 
îndeplinirea datoriei. Mai treci într-o zi pe la noi, împreună cu 
Varia Belaia, îl invită generăleasa şi-i întinse mâna, pe care 
praporşcikul nu întârzie să i-o sărute. 

În seara aceleiaşi zile, Dukelski îi aduse lui Zvonariov ordinul 
pe escadră, prin care se exprimau mulţumiri artileriştilor 
pentru acţiunea lor încununată de succes. 

Curând după aceea, Zvonariov fu din nou mutat pe 
Elektriceski Utios, fiindcă într-o noapte, mergând pe parapet, 
Cij căzuse şi-şi scrântise piciorul. 


Vestea inspecției proiectate de generalul Belii pe Elektriceski 
Utios stârni în baterie o adevărată alarmă. Vreo douăzeci de 
soldaţi măturau de zor curtea; în cazărmi se ştergeau degrabă 
geamurile, se spăla pe jos şi se aliniau şirurile de paturi. In sala 
de mese, veselarii răzuiau cu înverşunare mesele, dădeau jos 
păienjenişul de prin unghere şi văruiau pereţii. La bucătărie, 
Zaiaţ, numit de curând artelnic, scria cu grijă pe o tablă rațiile 
mesei din ziua aceea, împreună cu ajutorul lui, Belonogov, şi cu 
bucătarul. Jukovski îşi aliniase compania şi cercetă starea 
echipamentului. Frizerii companiei tundeau şi bărbiereau 
oamenii la repezeală. Zvonariov trebăluia la postul de 
proiectoare care în absenţa lui se dereglase. Numai Boreiko nu 
făcea nimic. Plimbându-se de unul singur pe parapetul bateriei, 
privea ironic forfota din jur. 

— Apariţia japonezilor n-a stârnit niciodată la noi atâta 
agitaţie că sosirea ştabilor, îi spuse el lui Jukovski, prinzând un 
prilej când acesta trecu pe aproape de el. Ai zice că generalii 
sunt duşmanul nostru de căpetenie în război! 

Căpitanul doar dădu din mână cu aprindere. 


293 


Întorcându-se spre colină Zolotaia, Boreiko zări o trăsură, în 
care se aflau câteva persoane. Prin binoclu, îl recunoscu îndată 
pe Belii şi alături de el, un marinar necunoscut cu manta 
neagră. 

— Alarma! ordonă el sergentului de zi pe baterie. 

Ostaşul se repezi la o placă de fier şi începu să bată din 
răsputeri în ea. Auzind toaca, soldaţii îşi părăsiră îndată toate 
îndeletnicirile şi alergară la piese. După ei, gâfâind istovit, 
venea Jukovski. 

— Unde-i inamicul? îl întrebă el din fugă pe Boreiko. 

Fără a răspunde ceva, porucikul îi arătă trăsura generalului 
care se apropia. 

— Păcat numai că nu poţi să deschizi focul asupra lui, rosti el 
ironic. 

— Boris Dmitrievici, ce mi-ai făcut? strigă Jukovski, îngrozit, 
roşu de emoție. Canonierii au lăsat totul baltă în curte şi în 
cazarmă. Când o să vadă generalul periile şi măturile, ghiceşte 
îndată că făceam curăţenie cu prilejul venirii lui, adăugă el 
jalnic. 

— Ei, nu se îngraşă porcul în ajun! Trebuia să facem mai de 
mult curăţenie. Daţi ordin plantoanelor şi sergentului de zi să 
strângă cât mai degrabă, iar eu conduc deocamdată instrucţia 
servanţilor la piese cu gradele inferioare. Dacă vede trupa la 
tunuri, toate cusururile noastre în ce priveşte echipamentul şi 
celelalte nu mai arată atât de izbitoare. 

— Dar dacă ni se ordonă să adunăm compania? 

— Comandăm adunarea. N-au decât să ne admire luptătorii, 
răspunse Boreiko: zdrenţele şi jegul de pe ei vor fi puse în 
seama instrucției la cataramă cu piesele. 

În timpul acesta, trăsura străbătuse jumătate de drum până 
la Utios. Jukovski cobori în fugă ca să dea ultimul lustru tuturor 
încăperilor. 

— Tunari, la piese! comandă Boreiko. Instrucţia începu. 

Mânjit de ulei mineral, Zvonariov urcă şi el la baterie. 

— Eu ce să fac, Boris Dmitrievici? întrebă el. 

— Tu gâdilă-ţi mai departe maşinile; totuşi, nu prea cred că 
generalul o să-şi vâre nasul şi acolo. 

— Unde e? 


294 


— lacătă-l, vine cu un marinar, răspunse Boreiko, arătând 
trăsura. 

Zvonariov privi în direcţia indicată. 

— E cu Makarov! Pe bancheta din faţă mai e cineva cu o 
manta neagră... o fi Jorj... şi încă un militar. 

— A, bărbosul ăla e Makarov? întrebă Boreiko. Să fie chemat 
Jukovski. Hei, Rodionov, trimite pe cineva după comandant; săi 
se raporteze că vine şi comandantul flotei. 

— Am înţeles, să i se raporteze că vine şi comandantul flotei 
japoneze! repetă subofiţerul. 

Boreiko şi Zvonariov izbucniră în râs. 

— Mă, ai să-l bagi în sperieţi pe comandant! Vine 
comandantul flotei noastre. Înţeles? 

— Am înţeles, înălţimea voastră! Rodionov dispăru după un 
tun. 

Ostaşii de la piese priveau şi ei curioşi spre mai marii care se 
apropiau. 

— Cine-i acela cu barbă, înălţimea voastră? întrebă unul. 

— E viceamiralul Makarov, noul comandant al flotei. 

— Adică, e ăl mai mare peste marinari, cam la fel cu 
gheneralu Stessel al nostru, preciză un alt ostaş. 

— Toată lumea la posturi! strigă Boreiko. Când vă dă 
amiralul bună ziua, nu uitaţi să răspundeţi, într-un glas, cu 
„excelența voastră”, ca să se vadă că sunteţi artilerişti, nu alte 
bâzdâganii. 

Trăsura se opri. Din ea coborâră Belii, Makarov, Dukelski şi 
Agapeev. 

Jukovski îi întâmpină în vale şi dădu raportul. 

Belii şi Makarov urcară la baterie şi trecură de-a lungul 
frontului pieselor, salutând servanţii de la fiecare tun. Amiralul 
fu izbit îndată de aspectul oarecum neobişnuit al pieselor, 
apărate de scuturi mari. 

— Văd că la dumneavoastră s-a amenajat un întreg sistem 
complicat de mecanisme pentru deservirea tunurilor. 

— Toate sunt invențiile  porucikului  Boreiko şi ale 
praporşcikului Zvonariov, răspunse Belii. 

— Multe au fost născocite şi de gradele inferioare, excelenţă, 
întregi Boreiko. 


295 


Makarov îl privi cu luare aminte. 

— E foarte lăudabil că dumneata îţi pleci urechea la 
sugestiile ostaşilor, rosti el. Asta le sporeşte interesul pentru 
serviciu şi-i face să cugete la rostul misiunii lor. Eficacitatea 
tirului depinde în mare măsură de acest lucru. 

— Noi, excelenţă, ne-am gândit aici la multe lucruri. lată, de 
pildă: de ce nu s-ar instala pe coastă piese de 12 țoli cu turele, 
ca pe cuirasate? îi dădea înainte Boreiko. Artileria de coastă 
are o precizie de tir mult mai mare decât pe nave şi focul 
tunurilor de 12 toli ar fi mai eficace la noi decât pe mare! 

— M-am gândit şi eu la lucrul acesta de multe ori. Să sperăm 
că după război ne vom putea ocupa de asta. În treacăt fie zis, 
eu consider că sarcina apărării coastei trebuie să fie preluată 
de flotă. Numai cu această condiţie se va realiza o coordonare 
deplină a acţiunilor de pe mare şi de pe uscat. Dumneavoastră 
ce părere aveţi, Vasili Feodorovici? i se adresă el lui Belii. 

— Într-o oarecare măsură, e just; pe de altă parte, însă, 
diversitatea materialului va îngreuna mult conducerea tirului 
executat simultan de pe mare şi de pe uscat, se pronunţă Belii. 

— Ultima problemă aproape că e şi rezolvată în ceea ce ne 
priveşte. Zilele acestea, vă trimit la baterii matrozi- 
semnalizatori. Astfel legătura noastră cu uscatul se va 
îmbunătăţi, se va accelera. Cu toate acestea, părerea mea e că 
o coordonare operativă a acţiunilor flotei cu ale coastei e 
absolut necesară, insistă amiralul. 

Mai apoi, cercetând postul de comandă, Makarov examină cu 
atenţie construcţia şi organizarea lui. 

— De fapt, aceasta e ca şi reduta noastră de comandă de la 
cuirasate, doar că ambrazura de observație are la 
dumneavoastră numai trei țoli, iar pe cuirasate, mai mult de 12. 
Folosiţi cu succes experienţa noastră, ba chiar o perfecţionaţi. 

— Noi nu putem să avem o ambrazură mare. Explozia unui 
proiectil împroşcă o puzderie de schije mărunte şi de pietre, 
lămuri Jukovski. Ca să ne ferim de ele, lăsăm în jos şi obloanele 
laterale speciale. 

— Şi la noi, pe nave, există o mulţime de mici neajunsuri. 
Avem, de pildă, mult lemn care se aprinde cu uşurinţă în timpul 
luptei. Eu visez o navă degajată la maximum de orice 


296 


suprastructură, fără nici un pic de lemn, o navă cuirasată şi cu 
piese de mare calibru, un fel de baterie plutitoare, ca să zic 
aşa. Dar necesitatea tuturor acestor lucruri trebuie încă 
demonstrată, fiindcă inerția mai este în floare la noi; ea 
împiedică mult dezvoltarea tehnică a flotei, spuse amiralul cu 
amărăciune. 

— Nici noi nu ne prea putem lăuda cu cine ştie ce material 
modern, îl secondă Belii. Precum aţi văzut, majoritatea 
bateriilor noastre sunt dotate cu piese model 1877, ba chiar 
1867. 

— Ce proiectile aveţi pentru piesele de 10 țoli? 

— Avem obuze perforante şi de ruptură. Cele dintâi străbat o 
cuirasă de 12 țoli, la 4 verste, iar cele de ruptură au o bătaie de 
aproape 8 verste, lămuri Belii. 

— Cu pulberea fără fum, bătaia maximă se ridică la 12 
verste, iar străpungerea cuirasei, la şase, adăugă Jukovski. 

— Cum, nu aveţi obuze brizante? întrebă mirat Makarov. 

— Nu, excelenţă. Sau, mai exact, avem, însă au focoase atât 
de proaste, încât proiectilele explodează adeseori chiar în 
țeavă. Acest lucru, de obicei, scoate piesa din funcţiune. 
Direcţia generala a artileriei interzice în mod categoric 
executarea de trageri cu ele. 

— La noi, navele Pobeda şi Peresvet au în dotarea 
regulamentară de război obuze brizante de 10 țoli şi până în 
prezent nu s-a semnalat nici un caz de explozie prematură. 

— Nu s-ar putea să ni se dea şi nouă măcar o sută de 
asemenea proiectile? Vom face cu ele trageri directe împotriva 
japonezilor. 

— Desigur că se poate! Avem un duşman comun şi nu 
importă cine-l va răpune: marinarii, ori artileriştii, consimţi 
Makarov. 

— Mă tem că guvernatorul general va face obiecţiuni 
împotriva unui asemenea transfer de muniții în favoarea 
fortăreței, îşi dădu cu părerea Dukelski. 

— Pentru capacitatea de luptă a flotei răspund eu înainte de 
oricine, şi nu guvernatorul. Eu sunt în măsură să văd mai 
limpede dacă dotaţia de război a navelor escadrei va fi slăbită 
prin cedarea a o sută de proiectile, ori nu. Notează, Gheorghi 


297 


Vladimirovici: navele Peresvet şi Pobeda vor preda, chiar 
mâine, bateriei de pe Elektriceski Utios câte cincizeci de obuze; 
totodată cere prin telegraf, de la Departamentul Marinei, o mie 
de obuze asemănătoare, dispuse Makarov. 

— Am înţeles, excelenţă! răspunse locotenentul, luând poziţie 
de drepţi. 

Amiralul străbătu în lung toată bateria, interesându-se de 
fiecare detaliu al utilajului tehnic. 

După baterie, intră la bucătărie spre a gusta din mâncare şi a 
citi lista de raţii. 

— Aveţi raţii de alimente mult mai mici decât la marină, se 
miră el. 

— Probabil că matrozii mănâncă mai cu poftă decât soldaţii, 
spuse zâmbind Agapeev. Pe mare pofta de mâncare creşte. 

— Mă războiesc mereu cu intendenţa, ca să dea totul după 
raţii; veşnic ne taie când din una, când din alta. Acum, pentru 
orice împrejurare, fac provizii de alimente: varză, legume, 
carne... preciză Jukovski. 

Curat, bărbierit, spălat şi pieptănat, în halat alb, Zaiaţ nu mai 
semăna de loc cu prăpăditul de mai înainte. 

— Ai o ciorbă gustoasă, frate, iar păsatul se topeşte în gură: 
se cunoaşte că munceşti cu tragere de inimă, îl lăudă Makarov. 

— Slujesc voios, excelenţă! răcni Zaiaţ. 

După terminarea inspecției, Jukovski îşi invită oaspeţii la 
masă. Mobilizate dis-de-dimineaţă la bucătărie, ordonanţele 
gătiseră un prânz alcătuit din trei feluri. Fură scoase la lumină, 
din stocul „intangibil”, câteva sticle de vin, păstrate cu 
sfinţenie pentru prilejuri deosebite. 

— Probabil că vă cam plictisiţi pe Utios, nu? întrebă 
Makarov. 

— N-avem când: supraveghem marea necontenit. 
Torpiloarele japoneze dau târcoale toată noaptea; cum ai aţipit 
- hop, alarma, fugi la baterie! răspunse Jukovski. 

— N-avem încotro, e război. Bineînţeles, e obositor să stai 
mereu de veghe. La noi în detaşamentul de gardă, navele se 
schimbă zilnic, pe când la dumneavoastră, din păcate, aşa ceva 
nu e cu putinţă. 

— Aceasta este situaţia la toate bateriile de coastă, răspunse 


298 


Belii. 

— S-ar putea face de serviciu cu schimbul: azi două secţii, 
mâine alte două. 

— Nu ajung oamenii din două secţii ca să deserveşii cu ei 
întreaga baterie. În caz de alarmă, trebuie să-i scoţi pe toţi din 
dormitor. Şi apoi, ce repaos mai poate fi cu tunurile bubuind la 
ureche? explică Jukovski. 

Seara, soldaţii îl rugară pe Boreiko să le vorbească mai 
îndeaproape despre Makarov care le plăcuse tuturor. 

— Întreabă de toate: ce şi cum; cu toate că poate vede 
tunurile noastre pentru întâia oară... 

— Se cunoaşte că este bun cu ostaşii, are ochi blânzi şi-şi 
zâmbeşte mereu în barbă. 

— Adevărat amiral... 


De pe Elektriceski Utios, Makarov se duse să se 
documenteze şi asupra situaţiei pe linia frontului terestru al 
fortăreței. Acolo, lucrările erau încă în plină desfăşurare: se 
săpau şanţuri, se ridicau valuri înaintea liniei de apărare. Pe 
alocuri, fuseseră începute lucrări în beton, construindu-se 
cazărmi şi cazemate pentru forturi. Munceau îndeosebi chinezi, 
sub conducerea soldaţilor şi ofiţerilor ruşi din geniu. Unele 
amplasamente erau construite de artilerişti şi de tiraliori. 

Makarov era însoţit de Belii şi de Kondratenko. Amiralul 
privea cercetător vălmăşagul de sopci, creste, depresiuni şi 
văgăuni, caracteristic configurației solului din împrejurimile 
Arthurului. 

— Al naibii relief, greu de fortificat! Tot felul de căi de acces 
ascunse vederilor şi de unghiuri moarte, îşi rezumă el 
observaţiile. 

— Remarca dumneavoastră, Stepan Osipovici, e foarte justă, 
răspunse Kondratenko: eu şi inginerii mei ne-am bătut mult 
capul, ca să găsim o soluţie cât de cât satisfăcătoare, pentru 
apărarea fortăreței. 

— Centura de forturi trece numai la patru-cinci verste de 
rada interioară, ceea ce este cu totul insuficient, faţă de bătaia 
tunurilor moderne, de 8-9 verste. Pe scurt: dacă japonezii vor 
izbuti să blocheze Arthurul dinspre uscat, rada interioară va 


299 


deveni o capcană pentru flotă. 

— Pentru ca flota să fie perfect apărată împotriva tirului 
bateriilor de asediu, e necesar să se împingă linia defensivă cu 
încă trei-patru verste, pe culmea dealurilor Volcie, opină Belii. 

— Pentru apărarea unui asemenea perimetru de fortificaţii, 
efectivul garnizoanei trebuie sporit aproximativ la 80-90 mii 
oameni, faţă de cei 45 mii, pentru care sunt prevăzute forturile 
existente; cu alte cuvinte, sunt necesare încă două divizii, 
preciză Kondratenko. 

— Nu-i indicat să contăm pe acest lucru, căci şi efectivul 
trupelor din Manciuria este încă extrem de redus, replică 
Makarov. După mine, Arthurul trebuie apărat pe istmul 
Kindjou, pentru ca japonezii să nu fie lăsaţi cu nici un preţ să 
străpungă frontul şi să pună piciorul în peninsula Kvantung. Pe 
deasupra, Kvantungul poate deveni şi baza de aprovizionare a 
fortăreței. Dacă localnicii chinezi vor fi încurajați, plătindu-li-se 
mulţumitor produsele alimentare, vor şti să strângă o bună 
recoltă de orez şi de ciumiză. In afară de aceasta, e indicat să 
se organizeze pescuitul. Atunci, Port-Arthurul, ca fortăreață, ar 
putea să conteze pe provizii oricât ar dura asediul. 

— Generalul Stessel şi comandamentul fortăreței au o 
atitudine foarte ostilă faţă de chinezi şi preferă să facă 
rechiziţii în loc să plătească în numerar produsele ridicate de la 
populaţie, preciză Kondratenko. 

— O politică profund greşită! După recentul război cu 
Japonia, chinezii îi urăsc de moarte pe japonezi, ca pe duşmanii 
lor neîmpăcaţi. Trebuie să profităm de acest lucru, câştigând 
simpatiile localnicilor printr-o atitudine dreaptă şi umană faţă 
de ei. În loc să fie persecutați şi nedreptăţiţi chinezii, ar fi 
necesară mai multă vigilenţă faţă de străinii care se află în 
Arthur, în primul rând englezii şi americanii, aliaţii efectivi ai 
Japoniei. Am văzut cu ochii mei în Arthur firmele unor prăvălii, 
proprietăţile unor oarecare Tomlinson şi Smith. Aceştia sunt, 
fără doar şi poate, ori englezi, ori americani. Cum pot fi toleraţi 
într-o fortăreață asediată? se întrebă revoltat Makarov. 

— M-am informat în mod special asupra lor la 
comandamentul fortăreței, răspunse  Kondratenko. Sunt 
amândoi cetățeni suedezi ori, pare-mi-se, elvețieni. 


300 


— Toţi străinii, fără excepţie, trebuie să fie imediat 
îndepărtați din Arthur. Aceasta ne va asigura spatele frontului 
împotriva spionajului. Iar Arthurul trebuie apărat, fără doar şi 
poate, pe poziţiile de la Kindjou, şi nu din imediata apropiere a 
portului, care este adăpostul escadrei noastre, continuă 
Makarov cu fermitate. 

— Dar inamicul poate debarca şi în altă parte, între istm şi 
Arthur, observă Belii. 

— Debarcarea pe teritoriul inamic este o operaţiune foarte 
grea, mai ales în prezenţa escadrei de la Arthur, momentan 
slăbită, totuşi capabilă de luptă. Garantez că japonezii n-au să 
accepte un asemenea risc, iar dacă o vor face, vor suferi o grea 
înfrângere, afirmă Makarov cu înflăcărare. 

Kondratenko dădu cu îndoială din cap: 

— Nu prea cred că generalul Stessel s-ar putea lăsa convins 
în privinţa aceasta. 

— Voi scrie în acest sens chiar astăzi guvernatorului general, 
iar dacă Stessel se va încăpăţâna, voi cere să mi se încredinţeze 
comanda tuturor forţelor armate din Kvantung, continuă 
Makarov. 

Ambii generali îl ascultau, oarecum sceptici: li se părea 
ciudat ca un marinar să comande regimente de tiraliori şi 
baterii de artilerie de câmp. 

— Dat fiind că Kvantungul ne e necesar, înainte de toate ca 
bază navală, e foarte firesc ca şi apărarea lui să fie încredinţată 
comandantului flotei, continuă Makarov. 

— În această eventualitate, excelența voastră ar avea nevoie 
de un şef de stat-major dintre generalii trupelor de uscat, un 
om priceput şi de nădejde, îşi dădu precaut cu părerea 
Kondratenko. 

Makarov zâmbi prietenos. 

— Nu cunosc pe nimeni mai de nădejde că dumneavoastră, 
Roman Isidorovici; iar Vasili Feodorovici va fi un admirabil 
comandant al artileriei sistemului defensiv. 

— Sunt foarte măgulit de această înaltă apreciere, dar în 
Arthur există mulţi generali mai vechi în grad ca mine, obiectă 
Kondratenko. 

— Care? Fok, un bătrân veninos şi, să-mi fie cu iertare, 


301 


dubios. După congresul de la Berlin, nu mai am de loc 
încredere în nemți. Stessel prin... ca să mă exprim mai delicat, 
prin impulsivitatea lui, nu e apt pentru posturi de conducere. 
Pe Nikitin nu l-am prea văzut treaz. Roznatoski se senilizează 
ca urmare a paraliziei progresive. Alţii nu-s, încheie amiralul. 

— Au să trimită pe careva de la Mukden, obiectă Belii. 

— Ba n-au să-mi bage pe nimeni pe gât. Doar comandantul 
are dreptul să-şi aleagă şeful de stat-major. Aşa am procedat în 
marină, şi tot astfel voi proceda şi dacă voi fi numit 
comandantul sistemului defensiv, încheie Makarov, de data 
aceasta cu o notă caldă în glas, bătându-l uşor pe Kondratenko 
pe umăr. 

— Stepan Osipovici, tot ce spuneţi coincide cu cele mai 
sincere, cele mai intime dorinţe ale mele, răspunse 
Kondratenko, strângând mâna amiralului. Să vă văd la 
comanda apărării Kvantungului 

— Nici nu-mi închipui ceva mai bun! Şi voi considera drept o 
cinste deosebită pentru mine să vă fiu şef de stat-major. 

— Sunt gata să vă dau concursul la comanda artileriei, cu 
toată priceperea, cu toată energia mea, rosti Belii, mişcat, 
răsucindu-şi emoţionat mustaţa lungă de cazac. 

— Vă rog însă, domnilor, ca, deocamdată, să nu difuzaţi cele 
vorbite de noi, îi preveni amiralul, aruncând o privire 
aghiotanţilor şi lui Dukelski, care stăteau de o parte. 

Cei doi generali se grăbiră să-l asigure că vor fi cât se poate 
de discreti. 

Se însera când Makarov, obosit, plin de praf, dar mulţumit, 
se întoarse pe cuirasatul Petropavlovsk. Acolo fu întâmpinat de 
Molas care îi raportă respectuos că ministrul marinei, amiralul 
Avelan, şi şeful marelui stat-major al marinei, amiralul 
Rojestvenski, nu găseau cu putinţă alocarea fondurilor 
necesare pentru editarea cărţii sale: „Consideraţiuni asupra 
tacticii navale”. Makarov se încruntă brusc şi ordonă îndată 
tăios: 

— Redactaţi imediat o telegramă către guvernatorul general 
şi alta pentru Petersburg, prin care cer să fiu rechemat. Chiar 
aşa să scrieţi: „refuzul de a mi se tipări cartea îl consider drept 
o expresie a neîncrederii personale faţă de mine; rog să fie 


302 


numit un alt comandant de flotă în locul meu”... în asemenea 
condiţii n-are decât să preia comanda cine vrea... 

Molas încercă să-l liniştească, dar Makarov nu voia să audă 
de nimic. Şeful de stat-major fu nevoit să renunţe la încercările 
lui. 

După aceea, Molas îi raportă rezultatele anchetei în cazul 
ciocnirii dintre navele Peresvet şi Sevastopol. 

— Ambii comandanţi vor fi pedepsiţi cu un ordin observator 
sever. Lui Cernişov i se va lua comandă chiar mâine, ca 
necorespunzător. Boisman, deocamdată, va fi menţinut în post; 
aduceţi acest lucru la cunoştinţa guvernatorului general, hotări 
Makarov. 

— N-ar fi cazul ca mai întâi să se ceară asentimentul 
excelenţei sale pentru înlăturarea lui Cernişov? 

— Nu e necesar. În locul lui Cernişov, la comanda 
cuirasatului Sevastopol va fi numit chiar astăzi Essen, prin 
ordin de zi pe escadră, iar pe Novik Ivanov paisprezece, 
ordonă răspicat amiralul. Molas abia izbutea să ia însemnări. 

— Excelenţă, aţi ordonat să se predea de pe navele Peresvet 
şi Pobeda bateriei de pe Elektriceski Utios câte cincizeci de 
obuze brizante, aminti Dukelski. 

— Redactaţi ordinul respectiv cu Mihail Pavlovici, rosti 
Makarov, pe un ton ceva mai calm. 

Amiralul mai dădu câteva dispoziţiuni de ordin general şi se 
retrase în cabina lui. 

— De ce era atât de nervos Stepan Osipovici? îl întrebă 
Dukelski pe Molas, când rămaseră singuri. 

Şeful de stat-major arătă locotenentului telegrama primită de 
la Petersburg. 

— Şi dacă cei de la Departamentul Marinei îi vor accepta 
demisia? se nelinişti Dukelski. Ce-o să ne facem? Iar ne vine 
unul ca de-alde Stark sau Alexeev. 

— Eşti un tânăr naiv, Gheorghi Vladimirovici, zâmbi Molas. 
Păi, pentru cei de la minister Makarov este de zece ori mai 
primejdios la Petersburg decât aici. 


6 Dată fiind frecvența unor nume, posesorii lor figurau şi semnau oficial cu 
adăugarea numărului individual, dat în ordinea vechimii în serviciu la unitatea sau 
instituţia respectivă (n. t.). 

303 


— De ce? 

— Ei, măcar şi pentru faptul că el a demonstrat practic 
insuficienta stabilitate a cuirasatelor de tip Osleabia, Borodino, 
Alexandru al III-lea... Având o cât de mică spărtură la unul din 
borduri, ele se pot răsturna uşor cu chila în sus. Prin urmare, în 
luptă sunt sortite unei pieiri aproape inevitabile - explică 
amiralul domol. 

— Dar aceasta este, pur şi simplu, o crimă din partea 
amiralităţii noastre! 

— E lesne de înţeles: cei de acolo se tem grozav de o 
demascare. Aşa că de aici, din Arthur, lui Makarov îi vine mult 
mai greu să demaşte amiralitatea, decât de la Kronstadt. 

— Mai concret, dumneavoastră credeţi că amiralul a fost 
expediat aici, la Arthur, ca un om primejdios? 

— De ce să punem punctul pe „i”? In 1895 a prezentat un 
memoriu tratând despre eventualitatea unor operaţiuni militare 
ale flotei noastre în Oceanul Pacific. Şi ei au profitat de acest 
lucru: perfect - dacă te declari atât de bun cunoscător al 
Extremului Orient, eşti cel mai indicat să preiei acolo comanda! 
Du-te şi ia-o! 

— Sunteţi convins că Petersburgul va respinge cererea de 
rechemare a lui Makarov? întrebă Dukelski, încă cu 
neîncredere. 

— Absolut. Refuzul de a i se tipări cartea nu este decât un 
mijloc spre a-i pune nervii la încercare şi să se răzbune măcar 
astfel pe el pentru toate neplăcerile pricinuite Departamentului 
Marinei, urmă Molas, tot atât de calm. Cei din Piter ar face 
orice numai să-l ţină cât mai departe de Marele Stat-Major al 
Amiralității. 

— Mă tem că nici Alexeev n-o să fie prea mulţumit de 
înlocuirile de comandanţi, efectuate de Makarov, spuse 
Dukelski. 

— Ai dreptate. Fără îndoială că guvernatorul general o să 
sară în sus; conform regulamentului marinei, Makarov însă are 
tot dreptul să facă acest lucru şi el ştie să-şi apere drepturile de 
orice imixtiune. Gheorghi Vladimirovici, ia apucă-te şi cifrează 
telegramele acestea către guvernator şi pentru Piter, rosti 


64 ipoteză pe deplin demonstrată în bătălia de la Ţuşima (n. aut.). 


304 


Molas, încheind conversaţia. 

— Am înţeles, excelenţă! Aghiotantul luă poziţia de drepti, 
salută şi ieşi cu documentele. 

În timpul acesta, Makarov, plimbându-se enervat prin cabina 
lui spațioasă, chibzuia cum să procedeze mai departe cu 
guvernatorul general şi cu cei din Petersburg, pentru a i se da 
mână liberă în conducerea operaţiunilor. 

— Trebuie să preiau comanda întregului sistem defensiv 
terestru şi naval al Kvantungului, fiind subordonat numai 
comandamentului suprem al armatei din Manciuria. Da! Sunt 
marinar! Ei şi?! Doar la Sevastopol, în fruntea apărării au fost 
Nahimov, Kornilov, Istomin. Numai atunci aş avea mâinile 
dezlegate, rosti el tare, rezumându-şi gândurile. 


Capitolul VIII 


Curând după aceea, japonezii făcură încă o tentativă pentru 
a bloca cu bruloţi intrarea îngustă în rada Port-Arthurului. De 
cu seară, vremea se menținea călduţă, fără vânt; trâmbe de 
nori pluteau încet pe cer. Escadra navigase toată ziua la larg şi 
acum era cufundată în linişte; numai clopotele de pe punţile 
navelor sunau carturile. În baterii, după schimbul de focuri din 
cursul zilei cu crucişătoarele uşoare japoneze domnea de 
asemenea liniştea, nu mai mişca nimeni; doar santinelele 
călcau măsurat pe parapete, scrutând marea. După miezul 
nopţii, cerul se însenină pe de-a-ntregul; luna îşi revărsa razele 
blânde, argintii, peste Arthurul adormit. In rada interioară, prin 
albastrul străveziu al nopţii liniştite, se conturau siluetele 
întunecate ale navelor mari şi negre ale torpiloarelor. 

Deodată, în larg bubui un tun, apoi altul; proiectilele se 
apropiară în zbor, şuierând, şi căzură în apă, zvârlind spre cer 
trombe uriaşe. Razele proiectoarelor începură să pipăie 
suprafaţa mării, căutând duşmanul. Deodată, luminară silueta 
unui torpilor în plină viteză. De pe țărm se rostogoli o 
bubuitură, vuind în noapte printre colinele de pe coastă. 

305 


Zolotaia, Tigrovka, Elektriceski Utios începură îndată să 
fulgere. Li se alăturară Baian, Otvajnii şi Bobr, care făceau de 
pază la gura radei. Canonada nocturnă se potoli tot atât de 
subit precum se dezlănţuise, căci japonezii pieriseră repede în 
bezna nopţii. Bateriile amuţiră şi liniştea se înstăpâni din nou. 
Deocamdată Arthurul era cruțat de lupte. La orele 2 bateriile 
bubuiră însă iarăşi, de la postul de semnalizare de pe colina 
Zolotaia fu anunţată apariţia unor bruloţi. 

Dukelski, care, ca şi Makarov, înnopta pe cuirasatul 
Petropavlovsk, se repezi să-l trezească pe amiral, dar, spre 
mirarea lui, îl şi întâlni în uşa cabinei, gata îmbrăcat. 

— Ce-o îi cu tirul acesta? întrebă Makarov. Spune să vină 
cuterul, ordonă el. Vreau să stau restul nopţii la navele de 
gardă. 

Luna se făcuse nevăzută; tunurile fulgerau orbitor în bezna 
neagră, iar sus, în văzduh, rachetele ţâşneau şuierător, 
luminând rada exterioară, torpiloarele şi bruloţii care goneau 
cu toată viteza. 

Makarov se îndreptă cu şalupa spre canoniera Otvajnii, lângă 
care erau acostate şi legate torpiloarele de gardă Reşitelnii şi 
Silni. 

Înaintea lui, în şenal, se desfăşura priveliştea bătăliei navale 
de noapte: la lumina proiectoarelor se zăreau numeroasele 
trombe de apă ale proiectilelor care cădeau necontenit, fulgera 
canonada şi exploziile; pe țărm răpăiau împuşcături. 

— Sunt torpiloare japoneze, spuse Makarov, privind prin 
binoclu. Bruloţii deocamdată nu-i văd. Deodată, însă, parcă 
răspunzându-i, silueta întunecată a unui vas cu două catarge ce 
înainta spre gura serialului se ivi în fasciculele proiectoarelor 
de după colina Zolotaia, la depărtare de 5-6 ancabluri. În 
aceeaşi clipă, Reşitelnii se repezi spre el. O flacără roşie ţâşni 
din tubul lans-torpile, apoi urmă explozia care împroşcă în 
toate părţile aşchii şi ţăndări şi zvârli în sus o trombă de apă, 
într-un nor de fum şi de abur; o clipă mai târziu, vasul japonez 
eşuă lângă țărm, la poalele colinei Zolotaia. 

— Cu maximum de viteză, înainte! ordonă Makarov şi, îndată 
ce şalupa ajunse la Otvajnii, amiralul urcă în fugă treptele, 


6 Puternicul (n t.). 


306 


sprinten ca un tinerel. Ajuns pe punte, ordonă imediat 
torpilorului Silnii să-i atace şi el pe japonezi. 

— Molaţi parâmele! răsună comanda, şi torpilorul se avântă 
spre inamic. 

In acelaşi timp un al doilea brulot se ivi pe neaşteptate 
dinspre Tigrovka, ajunse în mijlocul serialului şi ancoră. Se 
auzea zornăitul lanţului ancorei. Japonezii lăsau în pripă bărcile 
la apă, în strigăte de „banzai”, acompaniate de tirul tunurilor 
de calibru mic. 

— Asupra bărcilor, foc! ordonă amiralul. Trimiteţi voluntari 
să captureze bruloţii. 

— Am înţeles! răspunse Lazarev, şi toate gurile de foc de pe 
Otvajnii îşi concentrară tirul asupra bărcilor japoneze. Acestea 
se îndepărtau grăbite spre larg. Un obuz bine ochit scufundă 
una din ele; celelalte piereau repede în întuneric. 

— Excelenţă, îmi daţi voie să mă reped cu şalupa 
dumneavoastră până la brulot? se rugă Dukelski. Incendiul de 
pe el poate fi stins imediat. 

— Du-te, dar ia cu dumneata trei-patru matrozi de pe 
Otvajnii, încuviinţă Makarov. 

Locotenentul îşi alese oamenii necesari şi plecă spre brulot. 
Curând, focul de pe vaporul japonez fu stins. Deodată, ceva mai 
la stânga de el, la poalele colinei Zolotaia, ţâşni spre cer o 
coloană uriaşă de apă şi de foc; canoniera fu clătinată de suflul 
exploziei şi de valuri. 

„S-a lovit o mină de stânci”, îşi zise Makarov în gând, dar în 
aceeaşi clipă răpăitul unei mitraliere şi nişte împuşcături care 
se auzeau undeva pe aproape îl făcură să tresară. 

— Nu trageţi... mama voastră, noi suntem! strigă cineva de 
pe mare. 

— Se trage asupra şalupei noastre; trimiteţi o barcă la mal. 
Să înceteze focul! ordonă Makarov. 

Vreo sută de glasuri puternice ale matrozilor repetară ca la 
comandă: „încetaţi focul!” Tirul încetă imediat. 

Dukelski se întoarse curând şi raportă amiralului că focul 
fusese stins, dar că vasul se scufunda. 

— Trebuie remorcat cu pupa la mal, ca să nu blocheze 
senalul. 


307 


— Ce încărcătură are? 

— Piatră şi cărbuni. Am tăiat firele de la bateriile electrice, 
aşa că o explozie este exclusă. 

— Apropie-te de el cu Otvajnii, ia-l la remorcă şi încearcă să-l 
tragi cât mai departe din senal atâta vreme cât se mai menţine 
la suprafaţă, îi ordonă amiralul lui Lazarev. 

— Am înţeles! răspunse acesta. 

Locotenentul Pell de pe Silnii se prezentă la Makarov şi 
raportă că torpilorul întâlnise în mare mai multe nave japoneze 
şi angajase lupta cu ele. În cursul ei, un proiectil îi lovise 
maşinile. Şeful mecanic şi şase matrozi fuseseră omorâţi, iar 
comandantul şi câţiva matrozi, răniţi. Fiind urmărit de japonezi 
şi nemaiputând să ajungă la Arthur cu maşinile avariate, 
torpilorul eşuase la mal, lângă Elektriceski Utios. Tot acolo, nu 
departe de el, era imobilizat şi un brulot japonez. Pell rugă să 
se trimită pe Silnii un medic şi pansamente, deoarece felcerul 
navei nu prididea să bandajeze pe toţi răniții. 

După ce ascultă raportul, Makarov ordonă medicului de pe 
Otvajnii să plece imediat, cu şalupa de la nava-amiral, la 
torpilor, luând toate cele necesare pentru a da ajutor. 

— Silnii e scos din funcţiune definitiv? îl întrebă el pe 
locotenent. 

— Cred că nu. Se prea poate că odată cu mareea înaltă să fie 
tras de pe stânci. 

— Asta numai dacă o vor îngădui japonezii, spuse amiralul 
îngândurat. În zori ar putea să se apropie de Arthur şi să-l 
distrugă. 

— Chiar şi acum trag de pe mare asupra lui. 

— După câte ştiu, artileriştii de pe Elektriceski Utios nu dorm 
şi-i vor alunga pe japonezi, dacă aceştia se vor încumeta să se 
apropie de coastă, răspunse amiralul, liniştitor. 

În timpul acestui schimb de vorbe, Otvajnii se apropie de 
brulot, îl remorcă cu o parâmă groasă şi începu să-l tragă afară 
din senal. Tirul de pe mare încetase; doar când şi când focuri 
de tun izolate erau trase din bateriile de coastă. Alarma 
încetase. Matrozii forfoteau pe puntea canonierii. 

— Excelenţă, spuse unul, întinzând amiralului o scândură. 
Binevoiţi a vă uita la ea: am găsit-o la bordul brulotului. 


308 


— Ce-o mai fi şi asta? se miră Makarov, cercetând scândură 
pe care scria: 

„Luaţi aminte, onoraţi marinari ruşi! Eu sunt căpitanul- 
locotenent Takeo Hirose din marina japoneză; am venit aici 
pentru a doua oară. Prima oară am fost în februarie, pe vasul 
Hodboku-Maru; am să mai vin, până va fi blocat senalul. 
Salutări amiralului Makarov. Hirose.” Iată unde ne-a fost dat să 
ne întâlnim! exclamă mirat Makarov. Acest Hirose a fost ataşat 
naval al Japoniei la Petersburg, între 1897-1901. Nu o dată am 
stat de vorbă amândoi. E un om energic şi, după cât se pare, 
curajos, de vreme ce cutează să vină la Arthur la bordul unui 
brulot. 

— Excelenţă, botsmanul a strâns de pe brulot o grămadă de 
parâme de sârmă de Manilla şi alte lucruri, raportă Lebedev, 
care se apropiase. 

— Foarte bine, sunt trofeele noastre! Să nu se piardă nimic 
din bunurile capturate, aprobă amiralul. 

— Brulotul a fost deplasat cu vreo 30 de stânjeni; mai mult 
nu se poate; s-a pus pe uscat, raportă în continuare Lebedev. 

— Mâine vom încerca să-l descărcăm şi să-l tragem şi mai 
departe, hotărî Makarov. Otvajnii să treacă la postul lui; eu mă 
întorc pe bordul navei Petropavlovsk. Locotenent Dukelski! 

— Ordonaţi! răspunse ofiterul adjutant, răsărind din 
întuneric. 

— Să se transmită semnalul: „Escadra să ridice presiunea; 
mâine dimineaţă să fie gata de acţiune”. 

— Am înţeles! Ordinul va fi transmis îndată. 

Makarov cobori în şalupă. Lunecând încet pe apă, fasciculele 
de lumină ale proiectoarelor se opreau în perdeaua de ceaţă ce 
se tălăzuia dinspre mare. Liniştea se aşternu din nou peste 
Arthur. 


În noaptea aceea, la Elektriceski Utios era de gardă Boreiko, 
cu secţia a treia, socotită, ca instrucţie de luptă, cea mai slabă 
din toată compania. Subofiţerul Jiganov, un ostaş zvelt, 
destoinic, contrasta izbitor cu cei din secţia lui, alcătuită în 
majoritate din oameni parcă aleşi anume să fie cât mai greoi, 
stângaci şi certaţi cu cartea. 


309 


— Jiganov, strigă Boreiko, cum stai cu neisprăviţii tăi, s-au 
deprins să se mişte mai sprinten în baterie? 

— Nu prea, înălţimea voastră. Parcă-s nişte buturugi 
nesimţitoare, nu oameni ca toţi oamenii. 

— Gnedin, Kupin! răcni Boreiko. 

Cei doi ochitori se înfiinţară la el în goană. 

— Tunurile sunt în ordine? întrebă porucikul. Felinarele 
pentru tragerea de noapte ard bine? 

— Da, să trăiţi, cred că-s cum trebuie, răspunse agale 
Gnedin, un flăcău greoi, spătos. 

— Nu „cred”! Marş şi cercetează totul îndată! ordonă 
Boreiko, blagoslovindu-l cu o scatoalcă după ceafă. 

— Dar la tine, Kupin? 

— Totu-i în deplină rânduială, raportă ochitorul salutând. 

Lăsându-i pe amândoi să plece, Boreiko intră în cazemata în 
care secţia se adăpostea peste noapte. Ostaşii se înghesuiau pe 
pături, în jurul unui canonier chipeş, grav, cu faţa gânditoare, 
care le spunea cu glas cântător „Povestea ţarului Saltan”. Toţi 
îl ascultau cu multă luare-aminte; când şi când, câte unul îl 
întrerupea printr-o exclamaţie de încântare ori de mirare. 

— Drepţi! comandă Jiganov, care intrase o dată cu Boreiko. 

— Staţi jos! ordonă ofiţerul. Ei, larţev, iar îndrugi la verzi şi 
uscate, ca de obicei? 

— Hei, înălţimea voastră, să vedeţi ce meşteşugit le înşiră pe 
toate! rosti cu admiraţie subofiţerul Meakin, un tânăr ciupit de 
vărsat. 

— Zi-i înainte, să ascult şi eu, rosti Boreiko, aşezându-se pe 
un scăunel. 

larţev zise mai departe. Boreiko ascultă tot basmul, îl lăudă 
pe ostaş, inspectă încă o dată santinelele şi se duse să se culce 
în camera ofițerului de serviciu. 

După vreo două ceasuri, fu trezit de planton. 

— Înălţimea voastră, sculaţi! Vin japonezii! 

Boreiko sări în sus într-o clipă şi se repezi spre baterie. 

— Sună alarma! Telemetrul! La piese! ordonă el. 

Luminile felinarelor începură să licărească de colo, colo, 
uşile depozitelor de pulbere şi de proiectile la tunuri prinseră 
să scârţâie lanţurile palancurilor zormăind pe platformele 


310 


turnante. 

— Iute. Mai scurt mişcarea! strigă Jiganov, alergând de la un 
tun la altul. 

— Acuşi o să i-o tragă japonezului Ursul nostru, zise larţev. 

— Îndată îl dă la fund. 

— 1520! 1500 ! 1480! se comunica de la telemetru. 

— Înălţător şaptezeci! Deriva dreapta, trei! Toată secţia! 
strigă Boreiko de pe parapet. 

Dinspre dormitoare alergau ostaşii din alte secţii cu 
felinarele licărind în mâini. 

— Pas alergător, că acu spală putina stârpitura de japonez! 
tuna glasul lui Rodionov. 

— Foc! se auzi de la postul de comandă al bateriei. Două 
jerbe de flăcări fulgerară orbitor în bezna nopţii. 

— Hei, proiectorul! strigă Boreiko. Luminaţi ca lumea, 
secăturilor! 

Oamenii nu izbuteau de loc să pună la punct proiectorul care 
ba arunca o lumină vie, ba se stingea. 

— Serghei Vladimirovici, fuga la proiector, ordonă Jukovski 
apropiindu-se. Boris Dmitrievici, te rog stai la piesele de 57 
milimetri, iar eu iau comanda generală. Ce-i pe mare? 

— Se zăresc doi bruloţi venind dinspre Dalni, raportă 
Boreiko. 

Jukovski deschise foc viu de salvă asupra bruloţilor. Patru 
proiectile nimeriră într-unul din ele şi el începu imediat să se 
scufunde; curând, îl urmă şi al doilea. 

În lumina proiectoarelor se ivi silueta unui torpilor pe care 
fulgerau mereu gurile de foc. Jukovski îi ordonă lui Boreiko să 
tragă asupra lui cu tunurile de 57 milimetri. 

Cei de pe torpilor răspunseră printr-o serie de semnale 
luminoase. 

— E al nostru, înălţimea voastră, se grăbi să raporteze 
matrozul Denisenko, recent repartizat de pe  Strașnii 
semnalizator la baterie. 

Focul secţiei încetă; trăgând mereu, torpilorul se apropia 
încet de uscat. 

— Fuge de japonezi. Uite-i, îl urmăresc. Ce-ar fi să tragem 
asupra lor, înălţimea voastră? se frământa matrozul. 


311 


— Dar de ce vine spre țărm? întrebă mirat Boreiko. 

— Pesemne că are vreo avarie şi se grăbeşte să ajungă pe 
funduri mici, răspunse unul dintre ofiţeri. 

Porucikul deschise foc cu secţia asupra japonezilor şi-i goni 
în larg. Torpilorul ajunse la mal şi se opri pe un prag de nisip. 
Denisenko înşfăcă două felinare şi începu să semnalizeze de 
zor. Cei de pe torpilor nu întârziară să-i răspundă. 

— E Silniîi, înălţimea voastră. Semnalizează: „sunt avariat”. 

— Bine; cât o să stea la mal, noi îi ţinem la distanţă pe 
japonezi, hotărî Boreiko. 

În clipa aceea, dinspre peninsula Tigrovii se ivi un brulot 
mare. Era vădit că se rătăcise pe întuneric şi în loc să 
nimerească în senal ajunsese la Elektriceski Utios. Jukovski 
trase asupra lui o salvă cu toată bateria, incendiindu-l; vasul 
cârmi brusc spre mal şi eşuă pe stânci, la vreo 20 stânjeni de 
Silnii. 

Artileriştii izbucniră în urale şi cerură voie să se ducă la el. 
Jukovski le îngădui. 

Luându-şi armele, ostaşii, în frunte cu Boreiko, se îndreptară 
spre vasul în flăcări; curând se urcau cu băgare de seamă pe el. 

Toată prova brulotului era cuprinsă de flăcări; duneta 
fumega şi ea; mirosea a păcură şi a câlţi aprinşi. Denisenko 
găsi doar două căldări de pânză impermeabilă. 

— Nu-s nici pompe, nici furtunuri, nici tulumbe, raportă el 
necăjit. Îngăduiţi să întreb la Silnfi, poate că ne ajută ei? 

— Du-te; până una alta, o să încercăm să stingem focul şi cu 
căldările astea, încuviinţă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, să nu sară vasul în aer dinăuntru! 
Ostaşii să stea pe mal, să nu-i pândească vreo năpastă. 

— Ba o să ne vârâm înăuntru, să vedem ce-i acolo, 
răspunseră soldaţii. 

Artileriştii se împrăştiară prin toate ungherele vasului. 
Boreiko încercă să se strecoare spre prova unde se aflau 
tunurile, dar era împiedicat de flăcări şi de fum. Cele câteva 
căldări de apă turnate peste foc nu-l putură stăvili. 

— Trebuie să aşteptăm până vin matrozii, spuse Boreiko cu 
ciudă. 

Ostaşii începură să se ivească curând, unul după altul, din 


312 


toate tambuchiurile, gâfâind din pricina dogoarei, a fumului şi a 
funinginii. 

Rodionov, care dăduse peste magazia de materiale de punte, 
apăru încărcat cu o mulţime de parâme, scripeti, bucăţi de 
pânză şi cabluri de oţel. 

— Toate-s de folos la casa omului, înălţimea voastră, raportă 
el aferat, lăsându-şi prada pe punte. 

— Phii, ce dogoare e jos, povesteau ostaşii: fumăraie, 
strâmtoare, iar scările tare-s repezi - poţi să cazi în orice clipă. 

Între timp sosiră şi matrozii de pe Silnii în frunte cu un 
miciman şi începură să pună în acţiune pompele aduse. 

Micimanul se apropie de Boreiko. 

— V-am ruga ceva, zise el. Nu cumva aveţi la baterie un 
medic sau un felcer? Că felcerul nostru nu mai pridideşte cu 
treaba. 

— Vă trimitem numaidecât un felcer cu medicamente. 
Rodionov, să repezi pe cineva după Melnikov să-i spună să vină 
pe torpilor, ordonă Boreiko. 

Matrozii împroşcau apa cu pompele şi focul începu să se 
potolească. Artileriştii cărau trofeele într-o barcă. Pe mal, se 
întâlniră cu felcerul şi cu Şurka Nazarenko, încărcaţi cu 
pansamente, borcane şi sticluţe: alergau la Silnîi. 

La scară fură întâmpinați de şeful de cart şi conduşi în careul 
ofiţerilor, unde se afla postul de prim ajutor. 

— Ei, ne-a sosit o muiere, strigă botsmanul cu ciudă. Să ştiţi 
că n-o să mai scăpăm de aici cât om trăi! 

— Nu cobi, botsmanule! se răsti la el ofiţerul de cart. 

— Înălţimea voastră, muierea poartă totdeauna nenoroc 
navei! 

— Păi, e soră de caritate, nu muiere. 

— Tot un drac, înălţimea voastră - firea ei tot de muiere 
rămâne! 

— Lasă vorbă! Mai bine du-te de vezi cum merge lucrul în 
santine. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! 

În careul ofiţerilor, unde zăceau răniții, Melnikov şi Şurka 
Nazarenko începură să panseze răniții. Matrozii priveau curioşi 
spre fată, întrebându-se cum putuse ajunge acolo. 


313 


— Of, mă doare! se tânguia un flăcău roşcovan, rănit în 
pântec. Oh, fraţilor, ajutaţi-mă! 

Melnikov îl examină cu un aer preocupat, îl pansă la iuţeală, 
se încruntă şi se dădu la o parte. 

— Morfină! îi porunci scurt surorii. 

Fata suflecă mâneca rănitului şi-i vâri cu stângăcie acul în 
braţ. 

— Ah! se văită rănitul tresărind fără vlagă. După ce că şi aşa 
mă doare, mai înfige şi acul în mine! 

Dar în curând se linişti. 

— Surioară, în loc să ne împungi înainte de moarte, rosti un 
alt matroz, cu pieptul străpuns de glonţ, mai bine ne-ai 
dezmierda oleacă, şi rănitul încercă să râdă. 

— Tacă-ţi pliscul, drac prăpădit! se răsti la el un tovarăş de 
suferinţă. 

Sora îşi văzu de treabă. 

— Uşoară mânuţă ai, surioară. Când te ia în primire felcerul 
nostru, nici nu mai ştii pe ce lume eşti; matale ne atingi cu 
mâna ca un înger, o încredința pe Şurka fochistul. 

— Hai, Mikitkin, nu te mai gudura! Surioara-i pentru toţi, nu 
numai pentru tine. 

— Eh, s-avem şi noi pe torpilor aşa surioară, ar fi mai vesel 
războiul. 

Artileriştii de pe Utios îi ajutau pe matrozi să golească 
magaziile torpilorului. Scoteau pe braţe şi coborau cu băgare 
de seamă în bărci torpilele Witehead, lungi ca nişte ţigări de 
foi, cărau muniţia pentru tunurile de 47 mm, ca pe nişte lemne 
de foc; dădeau afară cărbunii din bunkere. 

Marinarii ar fi vrut să-i arunce peste bord, dar soldaţii se 
împotriviră. 

— Decât să-i aducem din oraş, mai bine să-i avem la noi, 
colea, pe mal! 

Sub punte, la maşini, se auzea bocănit de ciocane. 

Şeful mecanic fiind ucis în luptă, toate lucrările erau conduse 
de mecanicul ajutor. Sub îndrumarea lui, mecanicii, goi până la 
brâu, mânjiţi de cărbuni şi de ulei, trudeau alături de artileriştii 
lăcătuşi, înlocuind porţiunea avariată din conducta principală 
de aburi. Se dădea jos stratul izolator, se demontau flanşele şi 


314 


se puneau altele în loc. Deşi tambuchiurile şi ventilatoarele 
fuseseră deschise, căldura era atât de insuportabilă încât, mai 
în fiece clipă, sărea câte un om afară, ca să tragă în piept puţin 
aer curat. 

În zori torpilorul era aproape complet descărcat. Pe mal se 
ridica o piramidă neagră de cărbuni alături de stive întregi de 
obuze şi torpile. 

Curând se iviră din nou în larg siluetele navelor japoneze; în 
depărtare bubui o lovitură de tun; o coloană de apă ţâşni spre 
cer, aproape de Si/nii. 

Cei de pe torpilor întoarseră privirile spre ţevile subţiri, 
brumate, lucioase ale tunurilor de coastă care se puseseră în 
mişcare, întorcându-se cu gurile spre inamic. Încă o clipă şi, 
bubuind năprasnic, ele scuipară cinci jerbe uriaşe de flăcări. 
Salva îi făcu pe toţi cei de pe Silnîi să tresară. 

— Ia uite ce tare bat, diavolii; ale lor îs mai abitir ca ale 
noastre de 12 țoli, bombăni un fochist care se târâse afară să 
tragă în piept aer curat. 

— Da’ de unde! i-ai găsit să le asemui cu ale noastre! îl 
contrazise semnalizatorul. 

Parcă răspunzându-i, în aceeaşi clipă bubui altă salvă, 
urmată de încă una, şi încă una. 

— Răpăie, de parcă ar trage cu mitralieră, diavolii! Ia te uită, 
se pare că la japonezi au luat foc două nave! Straşnic! rosti 
admirativ un subofițer de artilerie pansat la cap. 

Ripostând la tirul de pe Utios, japonezii traseră şi ei mai 
multe salve asupra țărmului, dar proiectilele se împrăştiară 
departe în lături, fără a face vreo pagubă. 

În radă, tunară cuirasatele care ieşeau din port. Curând, 
toată escadra se înşiră de-a lungul peninsulei Tigrovii şi 
deschise un foc intens. Japonezii se grăbiră să se îndepărteze în 
larg. 

De îndată ce bubuiturile de pe Elektriceski Utios amuţiră, 
artileriştii se iviră din nou pe țărm. Şalupa cu pavilionul 
comandantului flotei la catarg se desprinse de escadră, care se 
şi angaja în canal, şi se îndreptă spre Sil/nii. 

Curând după aceea, amiralul, însoţit de Dukelski, se urcă la 
bordul torpilorului. După ce primi raportul ofițerului secund al 


315 


navei, Makarov salută pe matrozii aliniaţi la front pe punte, 
felicitându-i pentru vitejia lor. Apoi cobori sub punte, la răniţi. 
Ivirea neaşteptată a comandantului flotei îi puse în mişcare pe 
toţi. Cei uşor răniţi săriră în picioare şi luară poziţia de 
„drepţi”. Cei răniţi mai grav deschideau ochii şi, zărind făptura 
impunătoare a lui Makarov, se înviorau. Şurka Nazarenko 
încremenise pe loc şi-l privea pe amiral cu gura întredeschisă. 
Makarov întrebă pe fiecare rănit cum se simte, în ce 
împrejurări fusese lovit. Matrozii răspundeau vioi şi, la rândul 
lor, îi puneau întrebări despre bătălia din noaptea aceea. 

— E adevărat că tot n-au izbutit prăpădiţii de japonezi să 
înfunde senalul? voia să ştie un fochist cu arsuri pe trup. 

— Nu, n-au izbutit. Au pierdut degeaba cinci vase. Păi, 
puteau ei să izbutească, când s-au luat de piept cu nişte voinici 
ca voi? rosti amiralul blând. 

Chipurile răniților se înseninară. 

— Asta aşa-i, excelenţă! răspunse hârâit matrozul rănit în 
piept. Nu-i ţin balamalele pe japonezi să se ia la trântă cu noi. 

— Cu voinici ca voi îi batem negreşit. Vă mulţumesc, fraţilor, 
pentru slujba, pentru purtarea voastră vitejească! rosti 
amiralul, 

— Slujim voioşi! răspunseră răniții, mişcaţi. 

— Locotenent Dukelski, notează-le numele. Vă decorez pe 
toţi cu crucea Sfântul Gheorghe. 

— Mulţumim frumos! răspunseră matrozii bucuroşi. 

Pe urmă, Makarov se întoarse spre Şurka Nazarenko care îl 
tot privea admirativ. 

— De unde vii surioară? o întrebă amiralul. 

— De pe Elektriceski Utios. 

— La rugămintea noastră, sora şi felcerul au sosit de pe Utios 
să ne ajute, se grăbi să raporteze ofiţerul. 

— Cum te numeşti? se interesă Makarov. 

— Nazarenko. 

Amiralul întoarse privirea spre felcer care luă poziția de 
drepți. 

— Şi dumneata? 

— Sunt felcerul Melnikov din compania a şaptea artilerie de 
fortificaţii Kvantung. 


316 


— Excelenţă, ca să zic aşa, ei ne-au salvat, spuse felcerul de 
pe torpilor. Fără ei n-aş fi dovedit; şalupa de pe Otvajnii a sosit 
mai adineauri, a luat răniții şi a plecat. 

— Surioară, îngăduie-mi să-ţi mulţumesc în numele tuturor 
marinarilor, rosti Makarov şi-i întinse mâna. Gheorghi 
Vladimirovici, notează-i numele. Te decorez, soră, cu medalia 
Sfântul Gheorghe. 

Roşie ca para focului, Şurka bâigui ceva şi, fâstâcită, îi 
întinse mâna. 

Makarov urcă sus pe punte, unde se întâlni faţă-n faţă cu 
Zvonariov care cu o clipă mai înainte ieşise de la maşini. 

— Ce faci aici, praporşcikule? îl întrebă mirat Makarov. 

— Ajut la repararea aparatului motor, excelenţă, răspunse 
Zvonariov voios, ştergându-şi cu câlţi mâinile murdare. Peste o 
oră va funcţiona. 

— Până atunci trebuie să vină din port şi remorcherele ca să- 
l ajute pe Silnii să iasă de pe uscat. Constat că întreg 
Elektriceski Utios a luat parte la salvarea torpilorului nostru. 

— La nevoie, marinarii au să ne vină şi ei în ajutor, răspunse 
Zvonariov. 

— Fără îndoială; binele cu bine se plăteşte, încuviinţă 
amiralul. 

— Uite, vine Silaci®, strigă şeful de cart, arătând spre 
remorcherul portului care se apropia cu iuţeală. 

După câteva minute, Silaci dădu remorcă la torpilor şi se 
pregăti să tragă. 

Matrozii de pe torpilor priveau nerăbdători spre Silaci. 
Remorcherul şuieră, întinse uşor de cablu şi mări treptat 
viteza. Maşinile de pe Si/nzi porniră şi ele cu toată puterea. Apa 
din jurul lui, înspumată, deveni cărămizie de mâl. 

Silnii se smuci, chila lui metalică scrâşni pe pietre şi începu 
să se desprindă de mal. 

Un „ura” tunător se rostogoli deasupra mării. 

— Excelenţă, raportă Dukelski lui Makarov: azi, la ora două, 
soseşte în Arthur trenul guvernatorului general cu care trebuie 
să vină şi marele duce Kirill Vladimirovici. 

Amiralul se strâmbă acru: sosirea lui Alexeev şi a marelui 


56 Atletul (n. t.). 
317 


duce nu făgăduia nimic bun. Guvernatorul general era vădit 
nemulţumit de orientarea generală a activităţii sale, şi mai ales, 
de atenţia, de grija pe care amiralul le arăta muncitorilor din 
port. Acţiunile operative ale lui Makarov nu se bucurau nici ele 
de încuviințarea guvernatorului. După părerea lui Alexeev, 
ieşirile în larg, aproape zilnice, ale escadrei, necontenitele 
ciocniri ale navelor uşoare şi torpiloarelor cu japonezii, îi 
hărţuiau excesiv pe oameni, fără folos substanţial. 
Numeroasele plângeri din partea comandanților forţelor 
terestre împotriva aşa-zisei imixtiuni a lui Makarov în 
problemele apărării coastelor cântăreau de asemeni greu în 
atitudinea prea puţin binevoitoare a guvernatorului general 
faţă de activitatea neastâmpăratului comandant al flotei. 

Hotărât, apariția în Arthur a marelui duce Kirill 
Vladimirovici, în funcţie de şef al secţiei de operaţii în statul- 
major al comandamentului flotei, nu prevestea nimic bun. 

Faimos mai mult prin chefurile şi beţiile lui, decât prin virtuţi 
marinăreşti, marele duce era pentru Makarov un rău de 
neînlăturat, împotriva căruia nu vedea cum să lupte. 

— Transmite: şalupa mea să fie aici la ora unu; anunţă-l pe 
şeful statului-major, că va trebui să mă însoţească la gară, 
dispuse amiralul. Ai trimis comandantului trupelor navale 
dispoziţia de a trimite garda de onoare pentru întâmpinarea 
guvernatorului general şi a marelui duce? 

— Da, excelenţă! Încă de ieri. Garda de onoare va fi formată 
din două plotoane, în linie, pe două rânduri, cu trei ofiţeri şi cu 
fanfară, raportă Dukelski. 

Spre ora două, pe peronul sărăcăcioasei gări din Port-Arthur 
se adunaseră toţi şefii autorităţilor: Stessel, însoţit de generalul 
Roznatovski, şeful statului său major, şi de nelipsitul Nikitin; 
Makarov cu Molas şi cu  Dukelski; colonelul Verşinin, 
guvernatorul civil al regiunii Kvantung, şi o delegaţie din 
partea locuitorilor Port-Arthurului, în frunte cu Nikolai 
Ivanovici 'Tifontai, negustor chinez botezat. 

Pe peron erau aliniate garda de onoare a marinarilor şi aceea 
a regimentului 25  tiraliori  Est-Siberian. (Comandantul 
detaşamentului de jandarmi călări, rotmistrul prinţ Mikeladze, 
în mare ţinută, se agită, inspectând pentru ultima oară 


318 


cordonul de jandarmi postat în jurul şi în piaţa gării. 

Aşteptând sosirea trenului, Makarov şi Stessel schimbau 
fraze de circumstanţă, vădit stânjeniţi de acea convorbire 
forţată. 

În fine, locomotiva se ivi de după o cotitură; trenul, alcătuit 
din vreo cincisprezece vagoane se opri curând la peron. În 
fereastra unui vagon din mijloc apăru făptura impunătoare a 
guvernatorului general, alături de marii duci Kirill şi Boris. 
Makarov se îndreptă spre uşa vagonului. Stessel şi suita lui i-o 
luară repede înainte, îmbulzindu-se. La scara vagonului fu un 
moment de confuzie: Makarov îl lăsă politicos pe Stessel să 
urce primul, dar însoțitorii acestuia se înghesuiră şi ei. În cele 
din urmă, Makarov intră şi dădu la rândul său raportul asupra 
situaţiei flotei. Stessel îşi isprăvise raportul către guvernatorul 
general şi se prezentase marilor duci. Alexeev îi salută pe toţi 
cu zâmbetul său amabil. Conform regulamentului, marele duce 
Kirill i se prezentă imediat amiralului, ca orice ofiţer sosit la 
postul său. 

— Alteță, îmi face o deosebită plăcere să vă văd printre 
colaboratorii mei. Sper că prin munca alteţei voastre veţi fi o 
pildă vie pentru ceilalţi ofiţeri din escadră, rosti cu fermitate 
amiralul, privind drept în ochii ce fugeau în lături ai marelui 
duce. 

— Excelenţă, voi  îndreptăţi cu tot zelul speranţele 
dumneavoastră! Consider de datoria mea să vă asigur de cel 
mai profund respect şi de bucuria mea sinceră de a servi sub 
ordinele excelenţei voastre! răspunse marele duce, printr-o 
profuziune de amabilităţi. 

— Ei, acum putem să ne salutăm şi noi! rosti un bărbat înalt, 
spătos, cu o barbă de toată frumuseţea, pictorul Vereşceaghin“” 
care păşise spre Makarov în urma marelui duce. 

— A, să trăieşti, dragă Vasili Vasilievici! Mă bucur nespus că 
te văd în Arthur! Nici nu mi-aş fi închipuit că ai să vii vreodată 
pe aici. 

Se îmbrăţişară. 


Și Vereşceaghin Vasili- Vasilievici (1842-1904) - unul dintre cei mai de seamă pictori 
ruşi; a pictat cu predilecție scene de bătălie, iar operele sale exprimă un profund 
umanism şi stigmatizarea militarismului. Tovarăş de arme al lui S. O. Makarov în 
războiul ruso-turc (1877-1878), i-a împărtăşit soarta tragică (n. t.). 


319 


— Tocmai aici te-ai înfundat, Stepan Osipovici?! E drept că 
am avut prilejul să călătoresc şi mai departe. După toate cele, 
se pare însă că aici e cu adevărat sfârşitul pământului. 

— Ce să-ţi spun, o fi şi capătul lumii! Drumul ţine aproape o 
lună din Rusia până aici. Ei, ai de gând să imortalizezi pentru 
posteritate şi Port-Arthurul nostru? N 

— Aş vrea să fac o serie de schițe. In Rusia există 
deocamdată o noțiune cam vagă despre aceste meleaguri. 
Dacă-mi îngădui, o să mă aciuez şi eu pe lângă statul-major al 
dumitale. 

— Cu dragă inimă, Vasili Vasilievici, răspunse Makarov şi-i 
strânse mâna. 

După ce se sfârşi schimbul de salutări, coborâră cu toţii din 
vagon. Guvernatorul general trecu în revistă cele două unităţi 
din garda de onoare, primi defilarea solemnă, luă loc în trăsură 
împreună cu Makarov şi cu marele duce Kirill Vladimirovici şi 
plecă spre escadră. Boris Vladimirovici, un tânăr oacheş, în 
uniformă de cornet al regimentului de husari de gardă, se duse 
împreună cu Stessel să inspecteze unităţile din garnizoană. 

Guvernatorul general inspectă toate navele escadrei, pe 
rând. 

Kirill Vladimirovici se  plictisi curând de ceremoniile 
trecerilor în revistă, de urale şi de cuvântările cam dezlânate 
ale unchiului său, guvernatorul. Profitând de o clipă când 
Alexeev intră la statul-maior al escadrei pe cuirasatul 
Petropavlovsk, marele duce se abătu pe la bufetul ofiţerilor şi 
acolo se înfundă. Înconjurat de ofiţeri, ciocnea vesel cu ei, bând 
pentru viitorul lor serviciu împreună. 

Dukelski, care primise de la Makarov ordinul de a sta în ziua 
aceea la dispoziţia marelui duce, se afla şi el în societatea lui 
Kirill Vladimirovici. 

— În orice caz, dumneata trebuie să cunoşti pe de rost toate 
cârciumile din Arthur, i se adresă ducele. 

— Nu mai bine decât ceilalţi ofiţeri din escadră, alteţă. 

— Aveţi aici ceva fetişcane drăguţe, aşa: în felul gheişelor 
japoneze? 

— Aici totul e destul de sărăcăcios şi de modest. Există trei 
restaurante, mai mult sau mai puţin onorabile: „Saratov”, 


320 


„Zviozdocika” şi „Variete”. E drept, sunt pe aici fete bine, 
majoritatea evreice. Au fost şi nişte japoneze foarte 
interesante, dar au plecat toate, odată cu izbucnirea războiului, 
îl informau amănunţit ofiţerii. 

— Ei, nu face nimic: când n-ai struguri mănânci şi aguridă! 
glumi marele duce. Domnilor, azi sunteţi cu toţi invitaţii mei la 
un dineu de gală. Numai că nu ştiu în ce loc poate fi organizat. 

— Dacă vor asista guvernatorul general şi comandantul 
flotei, atunci cel mai potrivit loc pentru dineu va fi Cazinoul 
marinei, răspunse Dukelski. 

— Bineînţeles, la început vor participa şi ei, dar pe urmă 
probabil că se vor evapora, iar noi vom putea să petrecem în 
voie. 

— Amiralul proiecta pentru mâine dimineaţă ieşirea întregii 
escadre în larg, observă locotenentul. 

— Ei, avem timp destul până dimineaţa. Locotenent Kube, i 
se adresă marele duce aghiotantului său, trimite chiar acum, 
din partea mea, invitaţiile la dineu; pe urmă ia legătura cu 
Cazinoul marinei, să se pregătească tot ce e necesar. 

— Am înţeles, alteţa voastră imperială! răspunse un 
locotenent cu părul lins, spilcuit, în uniforma marinarilor din 
Gardă, luând poziţia de drepţi. 

Când guvernatorul observă în cele din urmă că marele duce 
dispăruse, şi trimise după el, acesta era atât de băut, încât fu 
lăsat să se „odihnească”. 

După ce inspectă escadra, Alexeev îi mulţumi lui Makarov 
destul de rece pentru activitatea depusă şi plecă în oraş, la 
reşedinţa sa. 

Makarov îl invită îndată pe Vereşceaghin. Când pictorul, 
spălat şi pieptănat după drum, intră în cabina amiralului, 
acesta stătea de vorbă cu Dukelski. 

Aflând din anturajul guvernatorului general că pe Makarov îl 
aştepta o explicaţie dintre cele mai neplăcute cu Alexeev, 
locotenentul voi să-l pună discret în gardă, dar Makarov îl 
întrerupse brusc. 

— Nu am deloc intenţia să ascult aceste bârfeli. Alexeev 
poate foarte bine să-şi exprime personal nemulţumirea şi nu mă 
interesează ce se pălăvrăgeşte în spatele meu. 


321 


Dukelski se grăbi să iasă. Dând cu ochii de Vereşceaghin, 
amiralul îl pofti la o ceaşcă de ceai şi începu să i se plângă de 
situaţia dificilă ce i se crease în Arthur. 

— Nu găsesc sprijin la nici unul dintre reprezentanţii 
autorităţilor superioare. Alexeev îşi pleacă urechea la tot felul 
de intriganţi. Stessel se plânge la Petersburg, lui Kuropatkin. 
Ministrul de război, Avelan, pur şi simplu nu răspunde la 
scrisorile şi telegrafele mele. Aici totul se află încă în stadiul de 
organizare. La statul-major al guvernatorului general nu se 
poate deloc rezolva problema: Port-Arthurul este în zona 
interioară a armatei din Manciuria, dislocată la frontiera 
coreeană, ori, dimpotrivă, Manciuria constituie zona interioară 
a peninsulei Kvantung? Ba se ridică din Arthur alimentele şi 
muniţiile, ba se cară febril în coace. Am intenţia să-l rog pe 
marele duce să mă ajute să curm această harababură. Doar e în 
măsură să-i comunice totul ţarului, direct. 

— Mă tem că marele duce îţi va aduce mai mult deranj decât 
ajutor. Pentru el, călătoria la Arthur este, înainte de toate, un 
voiaj de plăcere. Tot drumul a ţinut-o într-un chef... Scandalos! 

— Sper că aici va avea o conduită mai decentă, rosti Makarov 
cam cu îndoială. 

— Bine ar fi! 

Alexeev îl primi pe Makarov în vastul său cabinet, elegant, 
împodobit cu covoare. Cu o amabilitate ostentativă îl pofti să se 
simtă ca la el acasă, ceru să se aducă vin şi, zâmbind agreabil, 
umplu paharul lui Makarov care nu-şi descreţea fruntea. După 
aceea angajă o conversaţie politicoasă pomenind de „anumite 
neînţelegeri fără însemnătate” ce avuseseră oarecum darul „să 
umbrească vechea lor prietenie”. 

— Vă privesc, dragă Stepan Osipovici, şi vă invidiez sincer, 
din inimă: ce energie clocotitoare, ce dinamism, la cincizeci şi 
şase de ani ai dumneavoastră! Eu sunt doar cu trei ani mai în 
vârstă şi pe lângă mine păreţi un adolescent! Iată ce înseamnă 
să ai sânge sănătos, rusesc! îl luă el pe departe, făcând aluzie 
la obârşia sa fără blazoane. 

— Cu toate acestea, energia şi dinamismul meu nu prea sunt 
suficiente pentru a vă demonstra dumneavoastră şi 
Petersburgului cele mai elementare adevăruri care sunt pe 


322 


înţelesul oricărui marinar. 

— Binevoiţi a vă explica, Stepan Osipovici, rosti Alexeev, cu o 
prefăcută mirare. 

— E vorba de multe lucruri! De refuzul de a-mi edita cartea... 

— Se şi află sub tipar. Am primit de la Piter o telegramă în 
acest sens. 

— Pe urmă, de atitudinea faţă de cei propuşi de mine pentru 
a prelua comanda navelor Sevastopol şi Novik, asupra cărora 
eu m-am fixat... 

— Stepan Osipovici, interpretarea regulamentului marinei, 
aşa cum o faceţi dumneavoastră, nu e cea corectă. Numirile şi 
înlăturările comandanților de pe navele amiral şi de rangul I se 
fac numai prin ordinul comandantului suprem, nu şi al 
comandantului flotei. 

— După textul regulamentului, comandantul flotei are acest 
drept. 

— Adăugaţi: în absenţa comandantului suprem. Altfel, aceste 
atribuţii sunt de resortul lui. 

— Să nu ne pierdem în subtilităţi juridice, excelenţă. Am 
înlăturat prin ordin pe unii comandanţi şi am numit pe alţii. 
Contramandarea acestei dispoziţii m-ar pune într-o situaţie cu 
totul imposibilă, minându-mi prestigiul. Ori vor fi confirmate 
numirile făcute de mine, ori îmi prezint demisia, rosti Makarov, 
ridicând glasul. 

— Demisia dumneavoastră nu va fi acceptată, iar pe viitor, vă 
rog să-mi cereţi asentimentul pentru asemenea numiri, 
răspunse Alexeev cu răceală. 

— În consecinţă, numirile recente sunt confirmate? 

— Cu excepţia lui Ivanov al paisprezecelea. Sunt informat că 
s-a îmbolnăvit de tifos; va zace mult timp. În timp de război nu-l 
putem aştepta. Prin urmare, îl veţi pune în disponibilitate 
pentru caz de boală, iar pe Novik e numit comandant căpitanul 
de rangul II Şevţov, răspunse Alexeev repede, fiindu-i frică să 
nu fie întrerupt de Makarov. 

Acesta îşi mângâia barba, reflectând ceva, cu un aer 
preocupat. Urmară câteva clipe de tăcere neplăcută. Fără să-şi 
mai ascundă ostilitatea, Alexeev privea cu dispreţ spre 
interlocutorul său. Era indignat că „mitocanul ăsta, mojicul 


323 


ăsta”, fiul unui matroz de rând, cuteza să-l înfrunte pe el, un 
vlăstar, fie şi natural, al familiei imperiale. 

„şi închipuie că e cine ştie cine! Dacă cei din Piter nu s-ar 
teme atât de limba lui ascuţită, l-aş fi pus demult la locul lui!” 
gândea Alexeev cu ciudă. 

Makarov tăcea încruntat. 

— L-am  desărcinat din funcție pe amiralul Greve, 
comandantul militar al portului, spuse în sfârşit, morocănos. 

— Pe ce motiv, domnule amiral? întrebă guvernatorul, cu un 
ton sec, oficial. 

— Lucrările de reparare a navelor avariate se execută într-un 
ritm inadmisibil de lent... 

— Datorită amestecului dumneavoastră: adeseori dați 
dispoziții contrare directivelor lui Greve, ba chiar contrare 
dispozițiunilor mele. 

— Întrucât Greve e în subordinea mea, am toată latitudinea 
să procedez astfel. In ceea ce priveşte pe excelența voastră, mă 
îndoiesc că puteti indica din Mukden ordinea înlocuirii plăcilor 
de cuirasă de pe Țesarevici şi Retvizan, răspunse Makarov 
ironic. 

— Ce mai aveți de spus Împotriva lui Greve? 

— La comandamentul militar al portului e o harababură de 
necrezut. Remorcherele vin cu întârzieri de un ceas şi mai bine; 
contrar ordinului meu, lucrările de mărire a docurilor au fost 
oprite arbitrar. De curând, vaporul Furopa s-a scufundat în 
văzul întregii escadre, cu toate că am transmis de trei ori prin 
semnale ordinul de a se lua măsuri urgente pentru salvarea lui. 
De asemenea comandanţi militari de port nu am nevoie. 

— Toate acestea sunt scăpări fără însemnătate. Răspunderea 
lor trebuie s-o poarte personalul inferior, nu amiralul. 

— Răspunderea în ansamblu a acestei stări de lucruri o 
poartă în întregime Greve, şi nimeni altul. 

— Mi-a spus că îl siliţi să muncească câte douăzeci şi patru 
de ore în şir; aceasta se reflectă în mod dăunător asupra 
sănătăţii lui. 

— Arthurul nu este un sanatoriu, ci o fortăreață asediată; 
deci, aici e cam greu să-ţi menajezi sănătatea! 

— Mă opun înlocuirii lui Greve. 


324 


— El însuşi mă roagă să-l eliberez din funcţiune. 

— Dumneavoastră l-ați constrâns s-o facă, sâcâindu-l 
necontenit pentru nişte lucruri de nimic. 

— Binevoiţi a afla că nu i-am pretins niciodată decât să-şi 
îndeplinească obligaţiunile normale de serviciu. 

— Pe ce bază aţi pus la dispoziţia fortăreței o sută de obuze 
brizante de pe Peresvet şi Pobeda? Este un procedeu cu totul 
neadmis de regulament. 

— În schimb e cu totul necesar, din punctul de vedere al 
cerinţelor operative. Bateria de pe Elektriceski Utios e 
comparabilă întru totul unui cuirasat: puterea de foc a tunurilor 
ei este egală cu aceea a oricărui cuirasat de-al nostru. 

— Ei, nu-i tocmai aşa. O baterie nu va fi în stare niciodată să 
înlocuiască un cuirasat, obiectă Alexeev ceva mai calm. 

— Aş dori să cunosc părerea excelenţei voastre în privinţa 
oportunității şi posibilităţii numirii mele la comanda întregului 
sistem defensiv al Kvantungului. Întrucât Kvantungul a fost 
ocupat de noi înainte de toate spre a obţine porturi pentru 
marina de război şi comercială, este deosebit de limpede că tot 
noi marinarii suntem cei mai interesaţi în păstrarea, deci şi în 
apărarea acestora. 

— Şi eu consider de dorit numirea dumneavoastră în funcţia 
de comandant al apărării Kvantungului. Mă tem însă, că 
Ministrul de Război nu va consimţi la acest lucru, răspunse 
guvernatorul. 

— Mi-am şi ales şeful de stat-major şi comandantul artileriei 
de coastă. 

— Cum, Stessel a acceptat să fie şef de stat-major în 
subordinele dumneavoastră? întrebă mirat Alexeev. 

— Stessel nici nu bănuieşte ce intenţii am eu. L-am ales ca 
şef de stat-major pe generalul Kondratenko, iar pe generalul 
Belîi, comandant al artileriei. 

Guvernatorul general zâmbi şiret în barbă, gândindu-se la 
planul pe care şi-l făcuse pentru a-l astâmpăra pe nărăvaşul 
comandant al flotei, numind la statul-major al acestuia câţiva 
oameni de ai săi, începând în primul rând cu şeful de stat- 
major. 

— În prezent, Stepan Osipovici, e prematur să desemnăm, 


325 


chiar şi cu aproximaţie, alcătuirea unui eventual stat-major 
terestru. Dar ideea dumneavoastră e foarte interesantă şi o voi 
susţine la Piter. 

Makarov se însenină şi începu să expună concret planul său 
de apărare a peninsulei Kvantung. Alexeev îl ascultă cu aerul 
afabil al omului de lume, punându-i din când în când scurte 
întrebări. 

Începuse să se întunece când Makarov, potolit de 
amabilitatea aparentă a lui Alexeev, se ridică din fotoliu. 

— Sper că nu sunteţi supărat pentru tonul meu oarecum 
abrupt, se scuză guvernatorul, strângând mâna amiralului. 

De îndată ce amiralul plecă, Alexeev ordonă să vină flag- 
ofiţerul său şi-i dictă o lungă telegramă către Petersburg, prin 
care cerea să se modifice cât mai curând articolele respective 
din regulamentul marinei de război, în sensul unei cât mai mari 
limitări a puterilor lui Makarov, înainte de toate sub raportul 
schimbărilor în personalul de comandă. „Lasă, amice, te 
strunim noi”, îşi spunea Alexeev în gând, zâmbind şi frecându-şi 
mâinile. 

Bucuros, emoţionat de rezultatele pozitive, după părerea lui, 
ale raportului său către guvernator, Makarov se grăbi să-şi 
împărtăşească gândurile lui Vereşceaghin. Pictorul îl ascultă cu 
un zâmbet prietenos, dar clătină sceptic din cap: 

— Alexeev e un vulpoi bătrân! Şi cuvântul vicleanului e ca 
viermişorul din undiţa pescarului. Încă de la Petersburg am 
aflat că i s-au dat directive speciale pentru a stăvili 
„impetuozitatea dumitale”. 

— Interesele flotei noastre trebuie să-i stea totuşi la inimă! 
Sunt convins că mă va sprijini în ceea ce priveşte măsurile 
pentru sporirea puterii combative a escadrei. 

— Pentru el - interesele personale, pielea lui, sunt mai 
importante decât orice pe lume. La Petersburg există tendinţa 
de a se menţine totul în anumite limite. Alexeev se va sili din 
răsputeri să îndeplinească această directivă, deşi activitatea 
dumitale nu va aduce decât folos flotei noastre. 

— Deocamdată nu trec dincolo de limitele drepturilor pe care 
mi le conferă legea în calitate de comandant de flotă. 

— Ţine minte vorba mea: în curând ele vor fi mutilate de 


326 


Petersburg, din îndemnul direct al lui Alexeev. 

— Atât timp cât acest lucru nu s-a întâmplat, voi şti să mă 
apăr şi nici un Alexeev nu va izbuti să pună şaua pe mine! 

Convorbirea lor fu întreruptă de o bătaie în uşă. 

— Excelenţă, permiteţi-mi să vă înmânez o invitaţie la dineul 
de gală, oferit astăzi de alteţa sa imperială marele duce Kirill 
Vladimirovici, la Cazinoul marinei, cu prilejul sosirii sale în 
Arthur, raportă Dukelski, predându-i lui Makarov biletul. 

Amiralul clătină din cap cu nemulţumire. 

— Abia a sosit, şi gata cu dineurile! Acum nu e timp de pe 
trecere! bombăni el. Inamicul ne poate ataca în orice clipă, iar 
noi ne ţinem de sindrofii. Totuşi, de data aceasta trebuie să mă 
duc. Repetă din nou ordinul referitor la ieşirea în mare a 
escadrei, stabilită pentru mâine. Ofițerii să ştie că dineul de 
astăzi nu împiedică treaba. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse locotenentul. 


La orele şapte seara, invitaţii începură să se adune la 
Cazinoul marinei. Cei doi mari duci, ca gazde, întimpinau 
oaspeţii în vestibul. Makarov sosi exact la ora fixată, însoţit de 
Vereşceaghin şi de Molas; îşi făcură apoi apariţia guvernatorul 
general împreună cu şeful secţiei navale din statul său major, 
amiralul Vitgheft, un bătrânel rotofei, îmbujorat, senin, cu o 
expresie blajină. În vastul salon fuseseră puse mese lungi. La 
mijloc, sub portretul ţarului, luară loc cei doi mari duci; la 
stânga şi la dreapta lor, amiralii şi căpitanii de rangul I; ceilalţi 
ofiţeri se aşezară după grade şi ranguri. Sus la balcon se 
adunaseră fanfarele, iar în încăperile laterale aşteptau 
cântăreții adunaţi de pe toate navele. Dineul fu cum nu se 
poate mai izbutit întrucât isteţul Kube ştiuse să mobilizeze pe 
cei mai pricepuţi bucătari din Arthur şi să achiziţioneze 
aproape tot vinul de prin prăvăliile locale. 

Ariile intonate de fanfară alternau cu cântecele matrozilor. 

— Iubesc datinile vechi, excelenţă, îi spunea Kirill 
Vladimirovici lui Makarov, dar mai ales îmi place vechiul obicei 
de la curţile dvorenilor, obiceiul colindelor cântate de fete. Ar fi 
trebuit să trăiesc acum o sută de ani, pe vremea străbunului 
meu, de pioasă amintire, blagoslovitul Alexandru I! Mi-aş 


327 


înjgheba o orchestră de iobagi, un cor de femei, un harem, şi aş 
trăi ca un sultan, fără să cutreier tot felul de Port-Arthururi! 

— Nimeni n-a silit pe alteţa voastră imperială să plece în 
Extremul Orient. 

— Papă ne-a sfătuit foarte stăruitor pe mine şi pe fratele meu 
să plecăm un timp din Piter; socotea că ne petrecem acolo 
timpul în prea multă voioşie. Ei, şi ne-am gândit că e bine să 
facem un voiaj la Port-Arthur, pentru un răstimp care, sper, nu 
va fi prea îndelungat. 

— Totuşi, sunt sigur că alteţa voastră nu vă veţi neglija aici 
îndatoririle de serviciu şi nu veţi uita că mâine dimineaţă 
escadra iese în larg. 

— Sper că mă veţi aştepta dacă voi întârzia puţin. 

— Escadra are nevoie pentru a ieşi în larg de aproape trei 
ore, aşa că, în orice caz, veţi avea timp să ajungeţi pe navă. Mă 
voi afla pe Novik ori pe Askold. 

— Dar nu este primejdios să ieşim în larg cu un crucişător 
uşor? 

— Alteța voastră poate stă pe orice cuirasat, sau la statul- 
major, pe Petropavlovsk. 

După felul al doilea începură toasturile. Bună dispoziţie 
sporea repede. Mesenii se îmbujoraseră, conversaţia era din ce 
în ce mai zgomotoasă. Câţiva ieşiră chiar conduşi de braţ. Cei 
doi mari duci, cam chercheliţi, îi spuneau guvernatorului cu 
familiaritate: „unchiule”, iar acesta, măgulit de o asemenea 
intimitate, îi ameninţa cu degetul. 

— Toate cheltuielile cu dineul de azi le iau asupra mea, 
declară Alexeev, lăcrămos: doar nu în fiecare zi mă vizitează 
zburdalnicii mei nepoți. 

— În sănătatea excelenţei sale, guvernatorul general al 
Extremului Orient, şi unchiul meu, Alexeev Evgheni - Gheni, 
sau geniul Arthurului, ura! răcni marele duce Kirill, vesel. 

Makarov se ridică de la masă curând după aceea. 

— Să lăsăm tineretul să petreacă, îl imită guvernatorul 
general. Pentru noi bătrânii e timpul de culcare. 

În urale tunătoare, amiralii şi Vereşceaghin coborâră în 
vestibul şi luară loc în cupeu, urmaţi curând de căpitanii de 
toate rangurile. În cazinou rămăseseră numai locotenenţii şi 


328 


micimanii. 

— Uf, bine că s-au cărat babalăcii! exclamă marele duce 
Kirill cu glas tare; mă temeam că stau, doamne-fereşte, până 
dimineaţa şi nu ne lasă să petrecem ca lumea. Domnilor, le 
strigă el ofiţerilor, nu s-ar putea să vină şi nişte fete? 

— Regulamentul cazinourilor marinei interzice... începu un 
ofiţer. 

— La naiba cu regulamentele dumitale! i-o reteză marele 
duce. Hai, Kube, du-te cu cineva şi fă-ne rost de vreo douăzeci 
de fluturaşi; vezi, alege bine! 

Mai mulţi ofiţeri se oferiră să-l întovărăşească pe Kube. După 
o jumătate de oră, toată floarea demimondenelor Port- 
Arthurului era adunată la Cazinoul marinei. 


În zorii zilei escadra începu să iasă în rada exterioară. 
Makarov, care se afla pe Askold, se uita nerăbdător la ceas, 
aşteptând sosirea marelui duce, fără de care nu era indicat să 
iasă în larg. Se scurseră aproape trei ceasuri; în rada 
exterioară se aflau acum toate navele în formaţie de coloană, 
de-a lungul coastelor Tigrovka; marele duce însă, întârzia. 

— Nu-l mai pot aştepta, rosti Makarov indispus, adresându-i- 
se lui Dukelski. La urma urmei aceasta e o lipsă totală de 
bunăcuviinţă faţă de mine şi chiar faţă de toată escadra. 

— Şapte inşi nu-l aşteaptă pe unul, excelenţă, îl susţinu 
Dukelski, chiar dacă e vorba de un mare duce. Se vede că încă 
nu a binevoit să se trezească din somn. 

— Permiteţi să raportez, interveni Gramatcikov, comandantul 
navei Askold: îmi lipsesc şi mie trei ofiţeri, rămaşi aseară în 
societatea ducelui. 

— Daţi-le câte trei zile de arest şi avertizaţi-i că în caz de 
repetare a unor asemenea abateri vor fi mutaţi disciplinar de 
pe nave, ordonă amiralul. 

— Pe Diana şi pe Novik, e acelaşi lucru, urmă Gramatcikov. 
Se vede, că alteţa sa i-a oprit cu de la sine putere pe ofiţeri să 
vină la bord. 

— Vei cerceta acest lucru după ce ne vom întoarce la Arthur, 
îi ordonă Makarov lui Dukelski. Arboraţi semnalul: „După 
mine”. Direcţia insulele Kerr; să vedem dacă nu cumva sunt 


329 


japonezi pe acolo, continuă el, întorcându-se spre Gramatcikov. 

Marele duce Kirill Vladimirovici, sosi pe Petropavlovsk pe la 
orele 5 după amiază, când escadra se întorsese la Arthur. Încă 
nu se dezmeticise bine după chef şi era oarecum ruşinat de 
întârzierea sa. Fiind informat că amiralul se afla pe Askol/a, 
marele duce se duse într-acolo. Se apropie stânjenit de cabina 
amiralului, netezindu-şi mereu, cu o mişcare nervoasă, părul de 
pe capul cu început de chelie. Bătu în uşă. 

— Permiteţi să intru, excelenţă? 

— Vă rog. Îmi pare bine că vă văd, deşi sosiți cu o mare 
întârziere, îl întâmpină Makarov. 

— Ne-am întrecut cu măsura; şi apoi eram atât de obosit 
după drum, că mi-am îngăduit şi un mic repaos. Sper că n-aveţi 
nimic împotrivă. 

— Alteță, aş vrea să ştiu dacă aţi autorizat şi alţi ofiţeri să 
vină cu întârziere la escadră? 

— Zău că nu-mi aduc aminte. A fost lată rău. E posibil ca 
vreunul să mă fi rugat şi poate că i-am promis să vă raportez. 

— Îmi pare nespus de rău că sunt nevoit să vorbesc despre 
aceasta tocmai în prima zi de serviciu a alteţei voastre la statul 
meu major. Totuşi, sunt dator să vă previn că nu vă recunosc 
dreptul de a-mi contramanda ordinele. Alteţa voastră personal 
vă puteţi duce oricând şi oriunde veţi dori, dacă găsiţi că aşa se 
cuvine. Pentru toţi ceilalţi ofiţeri însă, executarea ordinelor 
mele este obligatorie. Am ordonat să se dea câte trei zile de 
arest tuturor celor veniţi cu întârziere azi la plecarea escadrei. 

— Excelenţă, mi se pare că sunteţi prea sever, mai ales că 
indirect eu sunt vinovat. De astă dată, vă rog să nu-i 
sancţionaţi. 

— Dacă alteţa voastră mă asigură că asemenea lucruri nu se 
vor mai întâmpla, voi anula ordinul. 

— Vă asigur, pe cuvântul meu de onoare, că atâta timp cât 
mă voi afla aici aceasta nu se va mai repeta! rosti marele duce 
cu emfază. 

— Lua-l-ar dracu de babalâc, bombăni el după ce părăsi 
cabina amiralului. Pentru azi doar e fixat supeul la Cercul 
Garnizoanei cu toţi comandanții tereştri! 

— Peste un ceas să-mi dai ţinuta de gală, porunci el lacheu 


330 


lui său. Trebuie să plec în oraş. 

Ziua următoare se sărbătorea aniversarea surorii marelui 
duce, Elena Vladimirovna; ea fu urmată de onomastica alteţei 
sale ducesa de Saxa-Koburg-Gotha, bunica lud, apoi de alte 
comemorări. Curând, Makarov se convinse, că motivul principal 
al sosirii marelui duce în Arthur consta în posibilitatea de a o 
duce tot într-un chef, fără nici o oprelişte. În ceea ce privea 
prestarea vreunui serviciu, acesta nici nu voia să audă de aşa 
ceva. 

Chemat de Makarov pentru explicaţii, marele duce răspunse 
cu aroganță că se socotea destul de matur ca să nu dea 
nimănui socoteală de faptele lui particulare şi-l rugă pe amiral 
să nu-l mai deranjeze pentru orice fleac. După acest schimb de 
cuvinte amiralul îl trată pe marele duce ca pe un oaspete venit 
la escadră şi nu-i mai dădu nici un fel de misiuni. Marele duce 
îşi făcea însă de cap din ce în ce mai rău, atrăgând tot mai 
mulţi ofiţeri la chefurile lui. În fiecare zi, se distribuiau zeci de 
invitaţii personale, la câte o nouă sărbătoare de familie, 
respectată de marele duce, iar ofiţerii, invocând aceste invitaţii, 
părăseau navele. 

Essen fu cel dintâi care protestă împotriva acestei situaţii, 
într-o zi, se prezentă la Makarov şi-i arătă una din invitaţiile 
trimise de marele duce. 

— Excelenţă, vă rog să mă lămuriţi: am eu dreptul să dau 
învoiri ofiţerilor, pe baza unor asemenea invitaţii, peste limita 
fixată de dumneavoastră? îl întrebă el pe amiral. 

— Întrucât asemenea invitaţii nu sunt trimise cu aprobarea 
mea şi au un caracter strict personal, bineînţeles că nu 
trebuiesc luate în seamă. Dacă ofiţerul respectiv are dreptul la 
învoire la uscat în ziua respectivă, poate răspunde la această 
invitaţie. În acest sens vă rog să priviţi toate invitaţiile marelui 
duce, îl lămuri Makarov. 

Curând îi adresară aceeaşi întrebare şi Gramatcikov, precum 
şi unii dintre comandanții torpiloarelor. Comandanții celorlalte 
nave se fereau să ridice la comandamentul flotei o chestiune 
atât de delicată. 

Essen şi Gramatcikov fură imediat chemaţi la Kirill 
Vladimirovici. Cei doi comandanţi, în mare ţinută, se 


331 


prezentară fără întârziere pe Petropavlovsk, unde se afla 
marele duce. Kirill Vladimirovici şedea la masa de scris. Fără 
să-i salute, sau să-i poftească să ia loc, izbucni îndată: 

— Ce părere aveţi: o invitaţie a mea e un ordin, ori nu? 
întrebă el. 

— Depinde de caracterul ei: o invitaţie de serviciu sau 
particulară, răspunse Essen. 

— Bagă bine în cap, căpitane: o dorinţă sau o invitaţie a mea 
întotdeauna şi oriunde, este o dispoziţie exprimată într-o formă 
politicoasă. Deci, n-ai nici un drept să-i opreşti pe ofiţerii 
invitaţi de mine. 

— În acest caz alteţă, dispoziţiile alteţei voastre sunt în 
flagrantă contradicţie cu ordinul comandantului flotei, obiectă 
Gramatcikov cu demnitate. 

— Amiralul nu poate să-mi ordone mie, unui membru al casei 
imperiale. lar pe dumneavoastră voi şti eu să vă fac să-mi 
îndepliniţi dispoziţiile fără obiecţie. Ce neobrăzare! Ce lipsă de 
bună cuviinţă! Să nu vă mai treacă prin cap să-i opriţi pe 
ofiţerii pe care i-am invitat eu! Altfel, veţi avea de-a face cu 
mine şi mă veţi ţine minte, băgaţi de seamă! Am terminat cu 
dumneavoastră! strigă mânios marele duce. 

leşind de la Kirill Vladimirovici, Essen şi Gramatcikov se 
duseră la Makarov şi-i raportară cele petrecute. 

— În asemenea condiţii, excelenţă, nu sunt în măsură să-mi 
îndeplinesc serviciul, spuse aprins Essen. Rog să fiu debarcat. 

— Recunoaşteţi, Nikolai Ottonovici, că ieşirea marelui duce 
loveşte mai mult în mine, decât în dumneavoastră, îl linişti 
amiralul. Se vede că marele duce deţine comanda flotei, şi nu 
eu. Chiar azi voi sta de vorbă cu el şi cu Alexeev. 

— De când sunt, nimeni nu m-a jignit astfel, spuse 
Gramatcikov, posomorât. Dacă marele duce nu-mi cere scuze, 
îmi prezint imediat demisia. 

— Domnilor, vă rog să vă liniştiţi şi să reflectaţi bine cum 
trebuie să procedaţi mai departe. Voi insista ca marele duce să 
vă ceară scuze, chiar astăzi, le declară Makarov celor doi 
ofiţeri. 

Aceştia salutară şi ieşiră. 

— Roagă-l pe marele duce să poftească la mine, îi ordonă 


332 


Makarov lui Dukelski. 

— Ce este, amirale? întrebă Kirill Vladimirovici, intrând în 
cabină. 

— Consider conduita alteţei voastre faţă de Essen şi 
Gramatcikov scandaloasă şi vă rog să le cereţi scuze, rosti 
Makarov răspicat. 

— Au primit ceea ce li se cuvine. Eu consider scandaloasă 
neexecutarea de către ei a ordinelor mele. 

— Nici unul nici altul nu se află în subordinele alteţei 
voastre; deocamdată eu sunt comandantul flotei, nu alteţa 
voastră. 

— Nu e vorba de comanda flotei, ci de atitudinea 
ireverenţioasă, intolerabilă, a lui Essen şi a lui Gramatcikov 
faţă de invitaţiile mele. 

— S-au conformat ordinelor mele. 

— Prin urmare, ordinele dumneavoastră trebuie să fie ori 
contramandate, ori modificate în mod corespunzător. 

— Nu angajez discuţii cu alteţa voastră. Doar vă rog insistent 
să cereţi scuze ofiţerilor ofensaţi. 

— N-am de gând să cer nimănui scuze şi consider această 
chestiune închisă. 

— Atunci, stăruiesc pe lângă alteţa voastră imperială să 
înainteze raportul pentru mutarea sa din statul meu major. 

— Nu prea cred că vă voi satisface această cerere. 

— N-am nevoie de un şef al secţiei de operaţii ca alteţa 
voastră, rosti Makarov, ridicând glasul. Chiar azi voi trimite o 
telegramă în acest sens guvernatorului general şi maiestăţii 
sale împăratului. 

— Stepan Osipovici, păcat că puneţi la inimă asemenea 
fleacuri, spuse marele duce, schimbând tonul, speriat la gândul 
că incidentul ar putea să ia amploare. Ei bine: dacă insistaţi, 
numai din respect pentru dumneavoastră, sunt gata să le scriu 
câteva vorbe de împăcare. Sper că nu veţi pretinde mai mult 
unui membru al familiei imperiale. 

— Aveţi aci tocul şi cerneală, răspunse amiralul, arătându-i 
masa. Vă rog să scrieţi pe loc scrisorile de scuze. 

— Dar văd, domnule amiral, că ştiţi să prindeţi omul de gât, 
se împotrivi marele duce, enervat din nou. De vreme ce am 


333 


promis că voi scrie, mă voi ţine de cuvânt!... Gata! spuse el şi-i 
întinse lui Makarov două bilete scurte: „Rog să nu fiţi supărat 
pe mine”, e absolut suficient pentru ei. Makarov nu mai făcu 
obiecţiuni şi-l lăsă să plece. 

Apoi îl chemă pe Dukelski şi îi ordonă să expedieze cele două 
bilete lăsate de marele duce, după care îi dictă o lungă 
telegramă destinată guvernatorului general, rugându-l să-i 
recheme imediat din Arthur pe cei doi mari duci. 

— Cifreaz-o şi expediaz-o urgent, dispuse amiralul. 

A doua zi dimineaţa fu primit răspunsul lui Alexeev, prin care 
acesta făgăduia să-l „dojenească” pe marele duce Kirill, dar îl 
sfătuia pe Makarov „să nu-l necăjească pe acest tânăr cu mult 
amor propriu”. Makarov îşi dădu seama că nu va găsi sprijin 
nici la guvernator, nici la Piter. Cu toate acestea, nu 
deznădăjdui. Intr-un fel sau altul, trebuia să-l pună la locul lui 
pe marele duce. Îl chemă pe Vereşceaghin şi-l întrebă când 
intenţiona să plece spre Petersburg. 

— Cum, Stepan Osipovici, te-ai şi plictisit de mine? exclamă 
pictorul zâmbind. 

— Nu e vorba de asta, dragul meu prieten. Aş vrea să-i trimit 
împăratului o scrisoare personală. Voiam să te rog să i-o predai 
dumneata. Altfel, ea nu va ajunge niciodată la destinaţie. 

— Chiar dacă va ajunge, n-o să prea dea rezultatul dorit, 
împăratul e tânăr, fără experienţă, şi se află pe deplin sub 
influenţa camarilei de la curte, din care face parte şi Kirill 
Vladimirovici. Or, corb la corb nu-şi scoate ochii! 

— li vei arăta personal maiestăţii sale până unde merge 
purtarea marelui duce. Dacă nu-l vor lua de-aici, voi fi nevoit să 
renunţ la comandă. 

— N-are să te lase, Stepan Osipovici! 

— Ei, atunci nu mă voi da în lături de a-l îndepărta din Arthur 
pe marele duce. După aceea, să mă destituie, să mă degradeze. 

— Da, Stepan Osipovici, eşti într-o situaţie foarte dificilă, fu 
de acord Vereşceaghin, după ce stătu o vreme pe gânduri. Dacă 
vrei, plec chiar mâine la Piter. 

— Să mai aşteptăm vreo săptămână. Poate că acest pierde- 
vară se va sătura de chefuri şi va pleca el însuşi din Arthur. 

— Toată viaţa n-a făcut decât să chefuiască, astfel că ar fi 


334 


greu să sperăm aşa ceva. Uite, dacă Togo ar efectua un nou 
bombardament, atunci alteţa sa s-ar evapora într-o clipită. 
Nervii lui de mare duce nu prea sunt rezistenți la emoţii tari, 
zâmbi Vereşceaghin. 

Makarov începu să râdă: 

— Nu-mi rămâne decât să-l rog pe amiralul Togo să-mi facă 
acest serviciu amical! 

— Nu-l face. Ştie foarte bine că marele duce este aliatul lui, 
împotriva dumitale. Crede-mă: atâta vreme cât Kirill rămâne la 
Arthur, japonezii nu vor întreprinde nici o operaţiune în stil 
mare contra fortăreței. 


La începutul săptămânii paştilor, avu loc pe nava amiral 
solemnitatea decorării eu crucea Sfântul Gheorghe a matrozilor 
distinşi în lupte. De pe toate navele escadrei se îndreptau spre 
Petropavlovsk bărci cu cei mai viteji dintre viteji, aleşi chiar de 
matrozi pentru cea mai înaltă distincţie militară. Printre ei erau 
şi botsmani mai în vârstă şi ajutori de botsmani stagiari, cu 
tradiționalul cercel în ureche şi cu mustăţile cănite din belşug, 
ca şi matrozi tinerei, fără mustăţi, care veniseră abia de câteva 
luni la mare. Pe chipurile tuturor stăruia o expresie de 
gravitate solemnă şi de sfială. Îşi aranjau cu grijă ţinuta şi 
beretele, căutând să ia o înfăţişare cât se poate de semeaţă, de 
voinicească. Bărcile soseau la scara de onoare. Matrozii se 
urcau iute la bord şi, grupaţi după nave, se aliniau pe puntea 
de la prova cuirasatului. 

Când se adunară cu toţii, în faţa celor ce urmau să fie 
decoraţi, îşi făcu apariţia şi Makarov. Pentru a sublinia cât mai 
mult solemnitatea momentului, amiralul se prezentase în mare 
ţinută. Se apropia însoţit de marele duce Kirill Vladimirovici şi 
de amiralii escadrei, toţi în ţinută de gală. Makarov îi salută pe 
matrozi şi împreună cu suita sa trecu încet de-a lungul 
frontului, întrebând pe unul sau pe altul pentru ce fapte era 
propus la decorare de când era în serviciu, în ce unitate fusese 
mai înainte... 

Matrozii răspundeau tare, fără sfială. 

În sfârşit comandantul secund al cuirasatului ordonă: 

— Pentru rugăciune, descoperiţi! 


335 


Începu slujba religioasă. Matrozii îşi făceau semnul crucii, 
privind printre gene razele soarelui de primăvară care săgetau 
printre nori. Amiralul îşi ferea cu mâna creştetul pleşuv de 
adierea vântului răcoros al mării. Corul, bine muştruluit, cânta 
dându-şi toată silinţa. După ce ură „la mulţi ani” „pentru casa 
imperială, pentru luminăţia sa Stepan şi pentru toţi ostaşii 
pravoslavnici”, preotul îi stropi pe matrozi cu agheasmă. 

Răsună comanda: „Acoperiţi!” 

Makarov adresă un cuvânt celor propuşi pentru decorare. 

— Prin hotărârea unanimă a camarazilor voştri, aţi fost 
recunoscuţi cei mai demni de cea mai înaltă distincţie militară. 
Decoraţi cu crucea Sfântului Gheorghe, veţi fi mândria unităţii 
voastre. Aşadar, să nu uitaţi marea însemnătate a crucii Sfântul 
Gheorghe cu care sunteţi onoraţi astăzi. Arătaţi-vă vrednici de 
această onoare, rosti amiralul, cu multă căldură. 

Urmă înmânarea ordinelor. Dukelski începu să strige numele 
celor decoraţi. Unul după altul, aceştia se apropiau de amiral. 
Comandantul flotei îi felicita, le punea întrebări cu privire la 
serviciu, le ura şi alte izbânzi în luptă. După aceea, marele 
duce, biruindu-şi anevoie căscatul, după cheful din ajun, 
prindea crucea pe pieptul celui decorat. 

— Cum stai, nătărăule? Capul sus! Scoate pieptul! îi 
bruftuluia el cu glas înfundat pe matrozi. 

Vereşceaghin se aşezase mai la o parte cu albumul său, 
făcând schiţe; de sub creionul lui apăreau chipurile matrozilor 
fericiţi, emoţionaţi, care-i răspundeau lui Makarov, şi ale 
acelora care stăteau posomorâţi, încruntaţi, uneori speriaţi în 
faţa marelui duce. Din două-trei trăsături, pictorul izbutea să 
redea o gamă întreagă de stări sufleteşti. 

După ce decoraţiile fură înmânate tuturor matrozilor, aceştia 
se aliniară din nou. 

— În cinstea noilor cavaleri ai ordinului Sfântul Gheorghe, 
ura! strigă Makarov, luând poziţia de drepţi, şi ducând la 
bicorn mâna înmănuşată în alb. 

Muzica intonă „onorul”, iar pe navele escadrei bubui o salvă. 
Escadra îşi cinstea eroii. 

Chipurile celor decoraţi, înseninate, îl priveau cu o caldă 
afecţiune pe iubitul, bunul lor amiral. 


336 


De îndată ce uralele se stinseră, un glas tremurător de 
emotie răsună din frontul matrozilor: 

— Pentru amiralul nostru iubit, pentru tătucul nostru, ura! 

Strigătul de luptă rusesc se rostogoli tunător peste ape. Inalt, 
spătos, cu barba fluturând în vânt, Makarov stătea nemişcat în 
faţa matrozilor pe care îi dusese de atâtea ori la luptă sub 
pavilionul său. Chipul lui se luminase de dragoste, privindu-şi 
cu mândrie matrozii. 

Uralele nu se potoliră un timp îndelungat. Când, în sfârşit, 
amiralul ridică mâna, ele începură treptat să se stingă... 

— Mulţumesc, băieţi! rosti amiralul din inimă. 

— Slujim bucuroşi! răcniră matrozii. Un „ura” clocotitor 
răsună din nou deasupra radei, se revărsă peste navele de 
alături, pe cheu, în atelierele din port. 

— E o psihoză de masă! mormăia prinţul Uhtomski, plin de 
nedumerire, ascultând vuietul uralelor ce se rostogoleau peste 
radă. Matrozii au înnebunit de-a binelea de bucurie văzându-l 
pe Makarov. 

— Luminăţia voastră, sunt aceleaşi urale năvalnice cu care 
vitejii lui Suvorov îşi salutau pe părintele lor drag, răspunse 
Dukelski. 


În ziua de 30 martie 1904, spre amiază, pe torpilorul Straşnii 
fu primit de la statul-major al flotei un plic secret. La vederea 
lui, comandantul torpilorului, căpitanul de rangul II lurasovski 
schiţă o strâmbătură de nemulţumire, presimţind că nu-i vestea 
nici o bucurie. 

— Nici de paşte nu te lasă liniştit! Te pomeneşti că iar 
trebuie să plecăm undeva, pe un întuneric să-l tai cu cutitul, 
mormăi el cu ciudă şi desfăcu plicul. Sigur! „Îndată ce se 
înnoptează porniţi cu flotila întâia de torpiloare în misiune de 
recunoaştere spre insulele Sanşantou”. Căpitanul bătu în 
peretele cabinei sale. La chemarea lui se ivi Dmitriev, şeful 
mecanic al torpilorului, proaspăt ras, parfumat, în veston nou. 

— Ce s-a întâmplat, dragă căpitane şi prietene? întrebă el 
glumet. lar unelteşte statul-major împotriva lui Straşnii al 
nostru? 

— S-a ordonat să pornim deseară spre insulele Sanşantou, cu 


337 


detaşamentul lui Eliseev. Cum stai cu maşinile? 

— Na-cţi-o bună! Şi eu tocmai mă pregăteam să mă duc la 
uscat şi s-o fac lată! Doar am trudit toate sărbătorile la 
revizuirea maşinilor, spuse Dmitriev dezamăgit. 

— E totul în ordine la tine? stărui lurasovski. 

— Maşinile sunt în ordine; provizia de cărbuni, completă; apa 
de băut, îndestulătoare până la Cifu, raportă şeful mecanic. 

— Oamenii de la maşini, la posturi? 

— Numai cei de cart; pe ceilalţi, i-am învoit dis-de-dimineaţă. 
Le-am dat drumul până la coborârea pavilionului; doar au 
muncit fără odihnă de sărbători. 

— Trebuie să trimitem imediat după ei. 

— De unde vrei să-i iei pe diavolii ăştia? S-au împrăştiat prin 
cârciumi. Vin ei singuri deseară; până atunci, n-ai cum să-i 
aduni. 

— Trimite-l pe botsman la mine, şi tu gândeşte-te cum am 
putea să-i adunăm din oraş pe îngeraşii tăi. 

— Nu s-ar putea să cobor la uscat, măcar până spre seară? 
întrebă Dmitriev şovăielnic. 

— Cred că da. Du-te! Să ştii că ridicăm ancora cam pe la 
nouă seara. Îţi pun însă o condiţie: să-i cauţi pe Maleev şi pe 
Akinfiev şi să le spui că ieşim pe mare. 

— S-a făcut, s-a făcut, făgădui bucuros mecanicul. Din fundul 
mării îi scot; o să colind toate speluncile, dar nu mă las eu până 
nu-i găsesc. 

— Vezi să nu rămâi şi tu pe acolo. Pesemne că ori pescuiesc 
fetişcane pe Ftajeră, ori fac de cart la Riva. Andriuşa al nostru 
îi dă târcoale de zor; să nu se împotmolească acolo. 

— O să trec şi pe la ea! În privinţa Rivei, îţi faci însă grijă 
degeaba: e monopolizată de Dukelski, şi nu prea-i el omul să 
lase pe careva să i-o sufle. Aşadar, m-am dus. Dmitriev se făcu 
ne văzut. 

Odată ajuns la uscat, o luă înainte de toate spre Ftajeră. Ziua 
era caldă şi cam mohorâtă; trâmbe străvezii de ceaţă veneau 
plutind dinspre mare. Toate aleile de pe bulevard erau pline de 
lumea ieşită la plimbare. Fanfara cânta zgomotos. Cei ce se 
aflau la Port-Arthur se grăbeau să iasă pe faleză la aer curat. 

Dmitriev cutreieră tot bulevardul, dar nu-i descoperi nici pe 


338 


Maleev, nici pe Akinfiev. Trecând peste digul, lung aproape de 
o verstă, care unea Oraşul-Vechi cu Oraşul-Nou, se îndreptă 
spre clădirea înaltă, cu etaj, a restaurantului „Variete”. De 
departe auzi sunetele nu prea armonioase ale orchestrei, 
cântecele şi strigătele chefliilor. 

Dmitriev intră şi-şi roti năuc privirile de colo-colo. Nu-i zări 
nici pe Maleev, nici pe Akinfiev, şi se strecură spre ieşire. 

— Ce-i scandalul ăsta aici, la dumneavoastră? îl întrebă el pe 
rotofeiul gruzin Nokabidze, patronul localului care îi tăie 
drumul. Acesta îl privi mirat: 

— Chefuieşte marele duce Kirill Vladimirovici: de trei zile şi 
trei nopţi petrece cu fratele său Boris. 

— Frumoasă petrecere! Până şi papuaşii din Noua Guinee ar 
petrece mai cuviincios. i 

— Sst! Mai încet. Să nu dai de belea. Incă n-am văzut în 
Arthur aşa ceva. Prostituatele câştigă câte zece mii de ruble pe 
zi, spuse Nokabidze, care avea chef de vorbă. 

Dmitriev întrebă de Maleev şi de Akinfiev. 

— Nu i-am văzut; n-au fost pe aici. 

Şeful mecanic ieşi în stradă. După larmă şi aerul înăbuşitor 
din local, aerul răcoros al mării îl învioră. Curând ajunse la o 
căsuţă numai cu parter, ale cărei storuri de la ferestre erau 
trase. Urcă scara joasă şi sună. 

Îi deschise uşa o mică chinezoaică, cu bonetă albă de dantelă 
şi cu şorţ. Făcând adânci plecăciuni şi reverenţe, îl întrebă pe 
cine caută. Dmitriev spuse numele prietenilor săi. 

— La mine nu ştii care este, răspunse chinezoaica. 

Auzindu-i vorbind, Riva ieşi în uşă. În rochie de mătase 
trandafirie ca turnată pe trupul zvelt, cu o floare roşie ca para 
focului în părul negru, îi păru lui Dmitriev neobişnuit de 
frumoasă. O salută politicos şi repetă întrebarea. 

— Da, sunt la noi! Intraţi, vă rog, îl invită Riva. Andriuşa! Te 
caută cineva! strigă ea spre cameră. 

Akinfiev, însufleţit şi îmbujorat, cu colţul şervetului vârât 
după gulerul hainei, ieşi în săliţă. 

— A, Pavluşa! îl întâmpină el bucuros pe Dmitriev. Intră, eşti 
binevenit! 

— Diseară ieşim în mare şi lurasaci a trimis vorbă să veniţi 


339 


amândoi la bord. 

— E timp destul până diseară ca să mai tragem câte o duşcă. 
Scoate-ţi mantaua! Societatea ţi-e bine cunoscută! Dukelski, 
Soimanov, plus prietenii noştri, artileriştii Boreiko şi Zvonariov. 


De la Domnu-i orice oaspe, 

Chiar de-ar fi şi-n zdrenţe aspre, 

De-o sui, de-o cobori 

Calea lui - Allah verdi/68 
îl întimpinară cântând cei din sufragerie pe Dmitriev. Boreiko 
se îndreptă spre el cu o tavă aurită pe care se afla o cupă mare 
de argint cu încrustaţii chinezeşti. 

După vreo două păhărele, Dmitriev prinsese chef: 

— Domnilor artilerişti! începu el. La noapte torpiloarele 
noastre ies pe mare. Vă rugăm să nu deschideţi focul asupra 
noastră, aşa cum aţi făcut-o în februarie. Cu tirul 
dumneavoastră iscusit s-ar putea să luăm apă la galoşi, pe 
undeva pe lângă Elektriceski Utios. 

— Acum nu vă mai paşte primejdia asta, răspunse Boreiko. 
Avem la baterie un semnalizator de la dumneavoastră, de pe 
Straşnii, care ţine legătura cu flota. 

Clopoţelul din săliţă vesti sosirea cuiva. O clipă mai târziu, se 
ivi chinezoaica Kuinsan, cu un plic în mână. 

— La locotenent Dukeli venit matroză, spuse ea zâmbind şi-i 
întinse lui Dukelski plicul. 

Acesta îl rupse, scoase hârtia şi citi: 

— „Întrucât escadra iese în larg mâine în zori, te rog să te 
întorci cât mai curând la bord. Amiral Molas.” Aşa-a! Cu alte 
cuvinte, trebuie s-o iau din loc, rezumă locotenentul. Au trimis 
şalupa să mă ia? îl întrebă el pe matroz. 

— Da; vă aşteaptă la debarcader. 

— Bun. Intră în bucătărie. Trage acolo o duşcă. Şi nu te zgâi 
mult la chinezoaică! 

— Am înţeles, înălţimea voastră: să trag o duşcă şi să nu mă 
uit la chinezoaică! răspunse matrozul şi o urmă pe Kuinsan în 
bucătărie. 


68 vechi cântec caucazian. Ultimele cuvinte înseamnă, în limbile tiurce, Allah aduce! 
(n. t.). 
340 


Se îndreptară cu toţii spre cheu, împreună cu Riva. 
Artileriştii aveau de gând să se întoarcă pe jos la baterie, dar 
Maleev se oferi să-i ducă cu barca până la debarcaderul 
Taberei  Artileriştilor. Arthurul se pierdea în învăluirile 
umbrelor serii. În întunericul ce se lăsa repede, nu se zărea nici 
o luminiţă. Bombardamentele de pe mare îi învăţaseră pe 
localnici să se camufleze bine. Escadra, gata de pornire îşi 
înşiruia siluetele negre la gura portului. Deasupra mării, cerul 
îşi perdeluia până jos norii de ploaie. 

— Frumoasă promenadă vă aşteaptă! spuse Zvonariov, 
adresându-li-se marinarilor. 

— Straşnică vreme! Într-o noapte ca asta, poţi să ajungi sub 
nasul inamicului şi tot nu te vede, răspunse Maleev. 

— Pentru o recunoaştere nu poate fi nimic mai bun! 

— Numai să nu vă împotmoliţi pe bancul de la Sanşantou, şi 
să nu vă ciocniţi în întuneric, îi preveni Dukelski. Pe acolo sunt 
nişte insule ticăloase, cu o mulţime de strâmtori înguste, în 
funduri mici, şi o sumedenie de stânci submarine. 

— Ştii ceva, Jorj? Hai să invităm toată societatea pentru 
mâine, la masă, propuse Riva. 

— Minunată idee! După ieşirea în mare, o masă bună va fi 
deosebit de plăcută! Poftiţi cu toţii mâine la două! o susţinu 
Dukelski. 

— Vai, noi nu putem veni decât spre seară! spuse oftând 
Boreiko. 

— Veniţi, când vreţi, se declară Riva de acord. Pe cei de pe 
Straşnii vă aştept îndată după ce veţi ancora, în frunte cu 
Iurasaci al vostru. 

— Venim, venim, n-o să uităm, glumi Andriuşa. lurasaci al 
nostru e mare amator de ciuperci cu smântână şi de salată cu 
maioneză. Dacă îi faceţi aşa ceva îi cuceriţi inima pe vecie. 

La debarcader, aşteptau două bărci de pe Petropavlovsk. 
Riva zăbovi îndelung, luându-şi rămas bun de la Dukelski. 

Cele două bărci porniră în acelaşi timp. 


În timp ce Riva îşi petrecea musafirii, Kuinsan avu timp să 
dea fuga undeva pe aproape şi să stea de vorbă cu bătrânul 
cerşetor chinez care venea adeseori la ea în bucătărie. După ce 


341 


schimbară câteva vorbe, ea se întoarse repede acasă, iar 
chinezul, oftând şi gemând, porni la drum anevoie, bătrâneşte, 
îndreptându-se spre valea Ceainaia. Ajungând la un drum 
umbrit de copaci din afara oraşului, mersul lui îşi regăsi pe 
neaşteptate uşurinţa şi elasticitatea tinerească. Sări sprinten 
şanţul de la marginea drumului şi o luă repede spre Liaoteşan, 
orientându-se, vădit, cum nu se poate de bine prin locurile 
acelea cunoscute. Ocoli o fortificaţie pe care nu se zărea 
ţipenie de om, se strecură într-o văgăună îngustă, străbătu cam 
o jumătate de verstă şi ajunse pe ţărmul stâncos al mării. 
Văgăuna strâmtă, adâncă, dispărea sub nişte copăcei. Chinezul 
intră în desiş şi după câteva clipe se ivi din nou cu un mic 
felinar a cărui luminiţă licărea slab în întuneric. Se aşeză la 
adăpostul tufelor şi ridică cu băgare de seamă felinarul, 
scrutând marea peste care se aşternuse vălul negru al nopţii. 
După câteva clipe, departe în zare, drept răspuns, se aprinse şi 
se stinse de câteva ori un semnal. Atunci chinezul începu ba să 
acopere lumina, ba s-o descopere pentru scurtă vreme. După ce 
făcu acest lucru, aşteptă răspunsul dinspre mare; apoi ascunse 
felinarul şi făcu calea întoarsă, păşind cu grijă. 

Amiralul Togo fu informat la vreme despre ieşirea 
torpiloarelor ruseşti şi direcţia lor de marş, ca şi despre ieşirea 
în larg a întregii escadre, fixată pentru a doua zi dimineaţa. 
Toate navele japoneze se îndepărtară din zona insulelor 
Sanşantou, iar o escadră de crucişătoare uşoare şi de torpiloare 
primi ordin să aştepte pe drumurile de acces spre Arthur 
întoarcerea torpiloarelor ruseşti din misiune. 


Înainte de a ieşi în mare, lurasovski scoase toţi matrozii pe 
punte şi le explică amănunţit încotro mergea torpilorul şi ce 
misiune avea. 

— Sarcina noastră e grea, complicată: trebuie să fim gata în 
fiece clipă să înfruntăm inamicul. Tunurile şi tuburile lans- 
torpile să fie gata de tragere. Pe punte, toată atenţia la mare; 
să menţinem distanţa faţă de torpilorul din prova noastră aşa 
fel ca să nu riscăm o coliziune, dar nici să pierdem legătura de 
vedere cu el, iar în zona insulelor să avem mare grijă ca să nu 
dăm peste recife, îşi termină lurasovski îndrumările, după care 


342 


lăsă matrozii să coboare jos. 

— La ce bun să cunoască matrozii toate amănuntele astea? 
întrebă mirat Akinfiev. 

— Fiecare matroz trebuie să înţeleagă misiunea. Suvorov a 
spus acest lucru cu nu ştiu câţi ani în urmă, iar dumneata, 
Andriuşa, nu-l pricepi nici acum. Matrozii trebuie să execute 
misiunea chiar dacă vor cădea toţi ofiţerii; de aceea, e necesar 
ca ei să ştie unde sunt trimişi şi în ce scop, îi explică lurasovski 
micimanului. 

Curând, opt torpiloare, cu luminile stinse, începură să iasă 
unul după altul din port îndreptându-se spre insulele 
Sanşantou. Straşnii naviga în coada formaţiei. Când ieşi din 
canal şi se angajă în rada exterioară, Akinfiev aruncă o privire 
spre țărm. In întunericul nopţii nu se zăreau decât 
proiectoarele de pe crucişătorul de gardă şi de pe Elektriceski 
Utios. Andriuşa îşi aminti de Zvonariov care trebuia să fie de 
serviciu la baterie. În clipa aceea, pe țărm sclipiră nişte lumini 
de semnalizare. 

— Elektriceski Utios ne urează drum bun, raportă Serioghin, 
semnalizatorul de serviciu; cred că Denisenko al nostru îi dă 
zor acolo. Înălţimea voastră, ordonaţi să-i răspundem? 

— Nu! Navigăm în secret; japonezii nu trebuie să ştie că am 
ieşit în larg. 

— Ce mai secret, înălţimea voastră! Matrozii au fost culeşi 
ziua de prin toate cârciumile, pentru că, se zicea, noaptea 
plecăm în recunoaştere. Iar în Arthur sunt iscoade cu toptanul; 
se zice că japonezul are iscoade în toate comandamentele şi 
chiar pe nave. 

— Ei, cu atât mai mult nu trebuie să-i vestim pe japonezi că 
am şi pornit în larg. N-au decât să ne găsească în beznă. 

— Adevărat! Acum nu se vede nimic pe mare. Doar făcliile la 
coşuri s-or zări, poate, la o viteză mai mare. 

Curând, începu să plouă. Datorită acalmiei depline, ploaia 
cădea drept, domol, monoton. Pânza ei lunecă în jos, învăluind 
torpilorul. Andriuşa avea impresia că lumea întreagă se 
cufundase în beznă şi Straşniîi încremenise pe loc. În lumina 
slabă a cadranului busolei se vedea nedesluşit o parte din 
puntea de comandă şi făptura timonierului cu mâinile încleştate 


343 


pe cavilele timonei. 

La acea lumină slabă, lurasovski cerceta harta pe care se afla 
trasat cu îngrijire drumul torpilorului. 

— Acum 40 grade nord-est! Până la insule sunt şaizeci de 
mile, adică patru ore de mers cu viteza economică, adică cu 15 
noduri. Înconjurăm insulele şi ne întoarcem; să sperăm că pe la 
orele şase, şase şi jumătate suntem înapoi la Arthur. 
Deocamdată, ţine-te bine la drum şi fii cu ochii în patru! Eu mă 
duc jos să iau un pahar de ceai, spuse comandantul, coborând 
la cabină. 

Andriuşa începu să păşească de colo-colo. Timpul se scurgea 
încet. Ploaia susura stăruitor. Picăturile de apă i se strecurau 
pe după guler, cu toate că-şi ridicase gluga impermeabilului. 
Akinfiev se duse pe teugă, unde matrozii de cart vegheau lângă 
tunul de la prova, privind spre torpilorul dinainte, a cărui pupă 
se ghicea vag în întuneric. 

— Atenţie în sectorul prova! ordonă micimanul. 

— Am înţeles! Atenţie în sectorul prova! răspunseră matrozii. 

— Întuneric beznă, înălţimea voastră, aidoma ca-n burta 
diavolului, zise semnalizatorul Serioghin, cu chef de vorbă. Se 
văd doar oleacă de scântei, când curăţă grătarele focarelor de 
la căldări. Altminteri poţi să te joci de-a v-aţi-ascunselea cu 
japonezul - care pe care. 

Akinfiev se uită împrejur şi se îndepărtă. Matrozii sporovăiau 
mai departe. 

— Se zicea că se face pace curând, dar nu prea se vede! De 
la 9 martie, escadra japoneză nu se mai iveşte lângă Arthur; în 
schimb, torpiloarele dau târcoale în fiece zi prin rada 
exterioară. Of, de s-ar isprăvi războiul mai repede! Cum mă 
lasă la vatră, mă întorc acasă, la Caspii®, şi mă fac pescar; o să 
fac rost şi de un barcaz în tovărăşie cu altcineva. 

— Ia te uită, nu se vede nimic în faţă! se sperie Serioghin. Te 
pomeneşti că am pierdut legătura cu restul flotilei! 

Cei doi matrozi se uitară cu îngrijorare spre prova, dar bezna 
nopţii era de nepătruns. 

— Mamă, măiculiţă, ce ne facem, se frământa Serioghin. 

— Las” că nu-i nimic! Singuri ne întoarcem mai repede la 


5% Marea Caspică (n. t.). 


344 


Arthur, îl linişti tovarăşul lui. 

Îi raportară lui Akinfiev. 

— Vai de voi, gură-cască! Aţi făcut-o de oaie! îi bruftului 
micimanul şi se uită la ceas. Era aproape de miezul nopţii. La 
ora aceasta, Straşnii ar fi trebuit să se găsească în vecinătatea 
insule lor Sanşantou. Temându-se să nu eşueze în întuneric pe 
stânci, Akinfiev stopă maşinile, trimise după lurasovski şi 
chemă sus tot bordul de serviciu. Torpilorul se opri legănându- 
se pe valuri. Deodată, de undeva din faţă, se auzi desluşit un 
lătrat de câine. 

— Spre prova babord se aude lătrat de câine! raportă Serio 
ghin. Se pare că ţărmul nu-i departe. 

Iurasovski se ivi repede pe puntea de comandă. 

— Încet înapoi!... comandă el prin telegraf, la maşini. Fiţi 
atenţi la recife. Straşnii se balansă o clipă şi porni uşor înapoi. 

— Recife în pupa! strigă Serioghin de la pupa. 

— Stop! Se pare că am nimerit într-un golf sau într-o 
strâmtoare, iar pupa s-a abătut spre țărm, presupuse 
Iurasovski. 

— O lumină la travers, în tribord! strigă semnalizatorul. 

Andriuşa duse binoclul la ochi. O luminiţă slabă pâlpâia 
undeva. În întuneric, era cu neputinţă să se desluşească dacă 
se afla departe, ori aproape. 

Undeva la stânga, nişte cocoşi trâmbiţau de mama focului. 

— Ce naiba! Se pare că am nimerit între insule. Acum, poftim 
de caută-ţi drumul spre larg! bodogănea lurasovski. 

— Recife în prova! strigă semnalizatorul. 

— Funda ancora! Lăsaţi barca la apă şi căutaţi ieşirea spre 
larg, ordonă comandantul. 

Matrozii se repeziră la ancoră. 

Maleev şi Dmitriev se urcară pe punte. Ancora plescăi în apă, 
trase după ea vreo doi stânjeni de lanţ şi se opri. Era limpede 
că ţărmul se afla aproape de tot. 

— Lăsaţi barca la apă! Ermi Alexandrovici, du-te în 
recunoaştere, că altfel o feştelim rău. 

— Am înţeles! răspunse Maleev, coborând împreună cu 
matrozii în barca ce se desprinse îndată de torpilor şi pieri 
curând în beznă. 


345 


— Norocul nostru, că e întuneric, altfel ne-ar fi zărit de pe 
mal şi le-ar fi dat de veste japonezilor. Dar ce aţi făcut de v-aţi 
rătăcit de detaşament? îl întrebă el pe Andriuşa. 

— Dracu să ştie! Probabil la vreo întoarcere. E întuneric 
beznă! 

— Măsoară adâncimea la pupa! ordonă lurasovski. 

— Zece picioare, înălţimea voastră! Pupa derivează spre mal! 

— Să nu ne punem pe uscat! se nelinişti Akinfiev. 

— Las” că nu mai e mult până la mareea înaltă; chiar dacă ne 
punem pe uscat, nu-i nici o nenorocire, răspunse lurasovski. 
Numai să nu prindă de veste japonezii că suntem aici. 

— Straşnii! strigă un glas înăbuşit din întuneric. 

Se întorcea barca lui Maleev. 

— Straşnii! răspunseră tot în surdină mai multe glasuri 
deodată. 

— Trebuie s-o luăm spre dreapta. Ptiu, ce întuneric! Abia v- 
am găsit, spuse locotenentul urcându-se pe punte. 

Ridicară ancora; torpilorul porni încet înainte. Din stânga se 
auzi din nou hămăit de câine. 

— Mergem pe drumul cel bun! Au lătrat şi când am trecut pe 
aici cu barca. Ne simt, afurisiţii! Să nu dea alarma! 

Straşnii înainta cu băgare de seamă. 

Toţi cei de pe punte îşi încordau vederea, scrutând 
întunericul şi ascultând zgomotele ce veneau dinspre uscat. 
Torpilorul începu să se legene mai violent pe valuri. Matrozii se 
sileau să păstreze tăcerea. Câinii nu se mai auzeau. 

— Am ieşit la larg! izbucni lurasovski cu un oftat de uşurare, 
căutând să determine pe hartă punctul în care se aflau. 

— Acum, ce facem? întrebă Maleev. 

— E limpede! Ne întoarcem cât mai repede la Arthur, ca să 
nu ne surprindă în zori japonezii pe mare, răspunse lurasovski. 
Va trebui să mărim viteza, cam până la 20 noduri, ca să 
ajungem cât mai repede! 

— Bine, dar să nu facem făclii la coşuri, spuse îngrijorat 
Dmitriev. Cărbunii sunt de calitate inferioară, ard rău, trebuie 
să se curețe des grătarele. Ploaia ţine fără îndoială până 
dimineaţa, şi sub protecţia ei, o să ne strecurăm noi până la 
Arthur, chiar cu viteza economică. 


346 


— Ermi! Rămâi tu de cart? 

— Desigur! 

— Navigăm către Port-Arthur; viteza minimum 17-18 noduri! 
Personalul care nu e de cart poate cobori sub punte. 

— Am înţeles! Către Port-Arthur, viteza 17-18 noduri! repetă 
Maleev ordinul. 

Cobori tot echipajul din bordul de serviciu, cu excepţia celor 
rămaşi de cart. Akinfiev se culcă îmbrăcat. Dmitriev şi 
Iurasovski rămăseseră în careul ofiţerilor. 

Cam pe la patru dimineaţa, cerul începu să se însenineze. 
Ploaia aproape contenise; pe mare răbufneau rafale de vânt. 
Ici-colo pe valuri se iveau creste albe. Legănat de ele, torpilorul 
începu să muşte apa cu prova, iar viteza scăzu. Maleev cercetă 
atent prin binoclu orizontul care devenea cenuşiu dar nu 
desluşea nimic prin ceața premergătoare zorilor. Locotenentul 
îşi încheie mai bine mantaua de ploaie şi începu să păşească de 
colo-colo pe punte aducându-și aminte de invitaţia Rivei. 

— Înălţimea voastră! Torpiloare în babord! strigă Serioghin, 
tăindu-i firul visărilor. 

Locotenentul ridică binoclul şi privi în direcţia arătată. În 
întunericul nopţii, uşor destrămat, se profilau vag siluetele 
unor torpiloare care înaintau spre Arthur, paralel cu „Straşnii”. 

„Pesemne că e flotila noastră, de care ne-am pierdut lângă 
insule”, gândi Maleev, dar, din motive de prevedere, hotări să 
nu dea semnalele de recunoaştere. 

— N-or fi japonezii? întrebă semnalizatorul îngrijorat. 

— Nu! Sunt torpiloare de tipul Si/nii şi Besşumnii ale noastre: 
mari, cu patru coşuri. E adevărat, că au şi japonezii la fel: 
Akaţuki, Sazanami şi altele. Dar ce să caute ele lângă Arthur 
ziua? 

Mai trecu vreun sfert de oră. Spre răsărit se luminase 
simţitor. Pe fondul zorilor se conturau desluşit siluetele 
torpiloarelor necunoscute. Ele continuau să meargă în drum 
paralel dar nu se apropiau de Straşnii, deşi mențineau aceeaşi 
viteză. Acest lucru îl linişti şi mai mult pe Maleev. Era 
încredinţat că sunt nave ruseşti, mai ales că Liaoteşanul se şi 
zărea. Până la Arthur nu mai erau decât 12-14 mile. 

— Crucişătoare în tribord! strigă pe neaşteptate timonierul. 


347 


Locotenentul privi prin binoclu. Din dreapta, perpendicular 
pe drumul lui Strașnii, veneau trei crucişătoare. Ivirea lor 
ameninţa cu o primejdie de moarte micul torpilor rusesc. 

Forţele erau prea inegale. 

— Toti la posturile de luptă! Măriţi viteza la numărul maxim 
de rotații! ordonă Maleev, dându-şi seama într-o clipă de 
situaţie. 

După câteva clipe, echipându-se din fugă, matrozii ţâşniră pe 
punte, repezindu-se la tunuri şi la tuburile lans-torpile care 
erau încărcate. lurasovski se urcă pe punte şi prelu comanda. 
Dmitriev cobori grăbit la maşini. Straşnii era gata de luptă. 

— Să ne apropiem de torpiloarele noastre! spuse lurasovski, 
arătând navele din stânga. În patru, tot vom izbuti să răzbim 
spre Arthur. 

— Nu se ştie dacă-s ale noastre ori japoneze! se îndoi 
Serioghin. Şi pe ele s-a dat alarma; oamenii stau la tunuri şi la 
tuburile lans-torpile îndreptate asupra noastră! 

— Ba de loc! răspunse lurasovski contrariat. I-au observat şi 
ei pe japonezi şi s-au pregătit de luptă. Ridicaţi semnalele de 
recunoaştere! ordonă el. 

Îndată ce pavilioanele fluturară pe saulă, cele trei torpiloare 
se încinseră cu un brâu de flăcări, şi în clipa următoare, o 
grindină de proiectile se abătu asupra lui „Straşniîi”. Tunul de 
la prova fu avariat. Vreo cinci matrozi răniţi se prăbuşiră pe 
puntea înroşită de sânge. 

— Japonezii! strigă lurasovski, răguşit. Acum, toată nădejdea 
noastră e în maşini... Cu toată viteza, înainte! 

În clipa aceea, crucişătoarele traseră şi ele o salvă asupra 
torpilorului. Chiar primul obuz de şase țoli lovi puntea. Explozia 
îl rupse pe lurasovski în două. Partea de sus a trupului său, cu 
binoclul strâns în mână, fu zvârlită la prova. Timonierul se 
zvârcolea pe punte într-un lac de sânge. Akinfiev, pe care 
oamenii uitaseră să-l trezească din somn, apăru tocmai atunci 
pe punte şi se cutremură de cele văzute. Sări în ajutorul lui 
lurasovski, dar, dându-şi seama ce se întâmplase, se repezi la 
Maleev. 

— Ermi, comandantul e mort! bolborosi el cu buzele albe de 
spaimă. 


348 


Zăpăciţi, matrozii se înghesuiau pe punte, neştiind ce să 
facă. Maleev se urcă pe rămăşiţele punţii şi ordonă cu glas 
tare, calm: 

— Duceţi în cabină trupul comandantului! Răniţii, jos. Nici o 
panică! La tunuri! Ochitorii, asupra torpiloarelor inamice! 

Tonul său hotărât, ferm, avu un efect liniştitor asupra 
matrozilor, care se repeziră să execute ordinele primite. 

— Andriuşa! Treci la piesele de patruzeci şi şapte de 
milimetri. Foc de vijelie! Pregătiţi tuburile lans-torpile! De 
îndată ce japonezii ajung în bătaia torpilelor, lansați fără 
comandă! strigă Maleev, continuând să dea dispoziţii cu 
energie. Amândouă piesele deschiseră focul, răspunzând 
torpiloarelor din stânga, care se apropiau mereu. Dinspre 
dreapta, crucişătoarele veneau cu iuţeală. Trepidând din toate 
încheieturile Straşnii gonea cu viteza maximă, străduindu-se să 
scape din cleştele ce-l strângea. 

Akinfiev se uită spre Arthur: Liaoteşanul se şi vedea limpede; 
colina Zolotaia se ivea prin ceaţă. I se păru chiar că vede şi 
nave ruseşti ieşind în rada exterioară. 

În clipa aceea, o nouă salvă se prăvăli peste „Straşnii”. Cu un 
geamăt, Andriuşa se apucă cu mâna de coasta dreaptă. O şuviţă 
de sânge i se prelinse printre degete. Îşi apăsă batista pe rană, 
dar rămase pe punte. 

— Stop! comandă deodată Maleev celor de la maşini. 

„Ce, a înnebunit? Să stopeze maşinile, acum?” îi trecu prin 
cap lui Akinfiev. 

Straşnii îşi încetini brusc mersul. O nouă salvă a japonezilor, 
trasă în clipa când el era în plină viteză, căzu în valuri, lângă 
navă. În schimb, însă, crucişătoarele se apropiaseră la distanţa 
de 5-6 cabluri. 

— Pe drum înapoi! Cârma, banda dreaptă! comandă Maleev. 

Ascultând de cârmă, torpilorul se îndreptă perpendicular pe 
şirul torpiloarelor japoneze, care se aflau acum la distanţa de 
10 cabluri. Neînţelegând ce se întâmplă japonezii stopară şi ei 
maşinile. 

În clipa aceea, un proiectil japonez izbi torpila din tubul de la 
pupa. Izbucni o explozie năprasnică; totul se învălui în fum. 
Când se împrăştie fumul, pe punte nu se mai vedeau decât 


349 


resturi informe de trupuri sfârtecate. Maleev se ţinea cu mâna 
de capul însângerat, dar nu părăsea puntea. 

— Cu toată viteza, înainte! comandă el. 

Akinfiev îi pricepu, în fine, manevra. Maleev voia să 
răzbească spre Arthur, ocolind prin pupa torpiloarelor inamice. 
„Straşnii” ajunse la distanţa de numai 5 cabluri de torpilorul 
japonez din coada formaţiei. 

— Tubul de lansare prova, foc! strigă Maleev. 

Torpila lunecă în apă; explozia bubui aproape în aceeaşi 
clipă. Torpilorul se afundă cu pupa în apă şi se învălui în fum. 
Japonezii se zăpăciră şi începură să rămână în urmă. Se 
întrezărea o speranţă de scăpare. 

— Andriuşa! Du-te de te pansează, şi pune-ţi centura de 
salvare, ordonă Maleev. Altfel, la nevoie, n-o să poţi înota rănit 
cum eşti. Pavluşka, vino pe punte; am rămas singur! strigă el 
prin porta-voce la maşini. 

Dmitriev se ivi sus şi privi cu groază puntea pustiită, 
distrusă, scăldată în sânge. Doar botsmanul şi vreo cinci-şase 
matrozi rămăseseră teferi, la posturi. 

Careul ofiţerilor fusese transformat în post de prim-ajutor. 
Toate canapelele erau pline de răniţi care gemeau. Cei cu răni 
mai uşoare se înghesuiau în culoar şi prin cabinele ofiţerilor, 
pansându-se unii pe alţii. Chipurile matrozilor, secate de sânge 
şi de emoție, erau aspre, dârze. Se grăbeau cu toţii să se 
întoarcă cât mai repede sus, pe punte. Din când în când, câte 
unul scotea un geamăt de durere, sugrumat repede; alţii 
înjurau încet, printre dinţi, înfruntându-şi suferinţa. 

— Ne-a sunat ceasul, fraţilor! rosti cineva. Să ne primenim... 

— la mai taci, nătărăule, că prea te pripeşti! Pune-ţi centura 
de salvare, în loc de primeneli! Nu mai avem mult până la 
Arthur. Acu' o să ne dea ajutor escadra. Japonezii rămân în 
urmă. Bine i-a mai trăsnit torpila noastră! spuse Serioghin cu 
ură, pansându-şi piciorul rănit. Îngăduiţi să vă ajut, înălţimea 
voastră, se oferi el văzându-l pe Akinfiev. Micimanul se 
dezbrăcă şi ajutat de el, se înfăşură bine cu pansamente. 

— V-a cam scrijelit, îl căină Serioghin. Pe mulţi i-au omorât şi 
i-au schilodit azi pocitaniile de japonezi. Poate că, totuşi, om 
ajunge la Arthur. Apoi urcă grăbit sus. Akinfiev se încinse cu 


350 


centura de plută, îşi aruncă mantaua pe umeri şi-l urmă. 

Japonezii se apropiau din nou. Până la Arthur nu mai erau 
decât câteva mile. Încă cinci, zece minute, şi torpilorul putea fi 
salvat! În inimi învia speranţa. Deodată, un proiectil smulse 
coşul din pupă. Un strigăt deznădăjduit răsună pe punte. 
Torpilorul fu îndată învăluit în fum. Viteza scăzu brusc. 
Dmitriev se repezi la maşini. Japonezii începură din nou să se 
apropie cu iuţeală. Maleev, galben ca ceara după atâta pierdere 
de sânge, cu capul pansat, dădea stăruitor comenzi. 

— Încărcaţi tunul de la pupa! îi ordonă el lui Akinfiev. În dată 
ce japonezii se apropie, trageţi în plin! Băieți, strigă el către 
matrozi, orice s-ar întâmpla, ţineţi minte: nu vă predaţi! 

— Nu ne predăm, de bună seamă; dar mi se pare, c-o să bem 
oleacă de apă sărată! îi răspunse Serioghin, pe jumătate în 
glumă. Poate om ajunge totuşi la Arthur, dacă nu ne-or ronţăi 
până acolo rechinii! 

Fumul ce ţâşnea din locul coşului smuls împiedica vederea; 
de aceea, oamenii de pe Straşnii nu observară un crucişător 
japonez care se furişase în pupa lui şi trase o salvă în plin din 
apropiere. Straşnii se înclină spre tribord, învăluindu-se într-o 
volbură de abur alb. De la maşini se auziră ţipetele sfâşietoare 
ale oamenilor opăriţi. Plini de arsuri, fochiştii ţâşneau pe punte 
şi se prăbuşeau, scoțând gemete cumplite. Straşnii se opri în 
loc, legănându-se pe valuri în nori albi de abur. În clipa aceea, 
din tambuchiul de la maşini apăru capul desfigurat, înroşit de 
arsuri, orbit, al lui Dmitriev. Urcă anevoie pe punte şi, 
bâjbâind, se târi spre comandă. 

— Pavluşa! strigă Maleev, repezindu-se spre el, dar explozia 
unui nou obuz îl zvârli pe Dmitriev peste bord. 

Maleev se prăbuşi şi el în nesimţire pe punte, cu picioarele 
frânte. Andriuşa încercă să se apropie de el, dar se împiedică, 
se lovi în cădere cu partea rănită şi leşină de durere. Pe punte 
nu mai rămăseseră decât trei-patru matrozi şi botsmanul. 
Văzând că torpilorul rusesc fusese scos din acţiune, japonezii 
încetară focul. Unul dintre torpiloarele lor se apropie de el la 
vreo douăzeci-treizeci de sajene. La bordul acestuia se lăsa la 
apă în grabă o barcă. Serioghin se repezi la singură gură de foc 
care mai rămăsese pe Strașnii, o mitralieră cu mai multe ţevi, 


351 


capturată pe un brulot japonez, ochi şi învârti manivela. Un 
şuvoi de gloanţe îi împroşcă pe japonezi. Serioghin privea cum 
se prăbuşeau oamenii de pe puntea de comandă şi de pe aceea 
de sub ea, seceraţi de gloanţe. El îndreptă focul asupra bărcii, 
care se goli îndată. 

— Aşa, aşa, mama lor! Arde-i! strigă botsmanul, vânturând 
din mâini furios. 

Serioghin ciurui cu gloanţele coşul dinainte al torpilorului 
japonez, biciui cu ele pupa. Pe punte se târau japonezi răniţi. 
Deodată însă bubui un tun, şi pe locul unde, cu o clipă mai 
înainte, se afla Serioghin, nu mai rămase decât o grămadă de 
oase însângerate şi de carne sfârtecată. Botsmanul se repezi la 
tambuchiul de la maşini pentru a deschide valvulele de 
inundare, dar Straşnii, ciuruit de spărturi, se scufundă repede 
de la sine, cu prova afundată în apă; pupa se ridică în sus: tot 
ce mai rămăsese pe punte zbură în mare. 

Botsmanul se urcă din nou pe punte, şi alergă spre pupa, 
care ieşea într-una din apă, ridicând cu o furie neputincioasă 
pumnii  încleştaţi. Rămase acolo cu pumnii ridicati, 
ameninţători, până când Straşnii pieri în valuri... 

... În apa rece, Akinfiev îşi veni în fire. Fu tras în jos, dar 
centura de plută îl zvârli înapoi, la suprafaţă. Văzu pupa 
torpilorului pierind în apă. 

„S-a sfârşit! S-a sfârşit!” îl obseda un ultim gând. Apa sărată 
îi muşca dureros rana; i se părea că cineva îi ardea coasta cu 
fier înroşit în foc. Un val se năpusti peste el şi-l acoperi. 
Puterile îi scădeau. Cârceii îi încleştau picioarele îngheţate. 
Deodată, aproape de tot, ţâşni o trombă de apă. „Se trage!” 
şopti cugetul lui Akinfiev cufundându-se în neant; în aceeaşi 
clipă, văzu o navă apropiindu-se de locul pieirii lui Straşnii. „Or 
fi ai noştri sau japonezii?” îl mai săgetă un gând. Pe urmă, firul 
cugetării se rupse... 


Întors de la uscat pe Petropavlovsk, Dukelski se apucă să 
descifreze telegramele secrete, primite în cursul zilei. Erau 
multe, iar pe-alocuri textul avea alterări de cifru. Acest lucru îl 
necăjea şi el oftă uşurat, când, în sfârşit, îşi termină munca 
plictisitoare; se dezbrăcă doar pe jumătate, aşa cum făcea 


352 


totdeauna, în ultimul timp, şi se întinse în cuşetă. Ploaia răpăia 
monoton deasupra capului său; din când în când, se auzeau 
paşi pe punte sau bătăi de clopot. i 

Gândurile lui zburau mereu spre Riva. In ultimul timp, se 
gândea tot mai des la raporturile dintre el şi ea. 

„S-o îndemn să se boteze şi să mă însor cu ea”, se gândea el 
adeseori. Trecutul Rivei nu-l tulbura prea mult. Parcă puţine 
căsătorii de acest fel se făceau? Cântăreţe de şantan ajungeau 
soţii de amirali. Desigur că ar fi fost nevoit să se mute 
provizoriu undeva, în altă parte; de exemplu, în flotila Mării 
Caspice, locul de surghiun pentru marinarii certaţi cu 
regulamentul; în cele din urmă, însă, toate ar fi fost date uitării, 
şi viaţa şi-ar fi reluat cursul ei obişnuit. 

Cam pe la orele trei noaptea, fu trezit din somn: 

— Inălţimea voastră, vă cheamă alteţa sa imperială, raportă 
ordonanța. 

Dukelski se îmbrăcă repede şi se duse la marele duce. Kirill 
Vladimirovici se întorsese de la uscat cu câteva clipe mai 
înainte. Era încă beat bine şi-şi dădea cam vag seama pentru ce 
anume avea nevoie de Dukelski. 

— Raportează situaţia de pe mare, ordonă marele duce, 
numai pentru a avea ce spune. 

— Două grupe de torpiloare au plecat în recunoaştere, spre 
insulele Sanşantou. În zori de zi, escadra iese în larg. 
Deocamdată, e linişte peste tot. 

— Unde-i Makarov? 

— Comandantul a rămas peste noapte pe Askold. 

— Ce fire de nomad! În fiecare noapte doarme pe altă navă! 
Nu cumva o fi ţigan? 

— După câte ştiu, e rus get-beget. 

Marele duce tăcu câteva clipe, gândindu-se ce să mai spună. 

— Zilele astea am făcut-o lată la Arthur! O să avem de ce să 
ne amintim! şi marele duce începu să-şi povestească aventurile, 
dar locotenentul îl întrerupse printr-o întrebare: 

— Mai doreşte ceva alteţa voastră? 

— Doresc, înainte de toate, să nu mă întrerupi când vorbesc! 
E o necuviinţă! Şi apoi, şi apoi, mai doream ceva... A, da! Am 
nevoie urgent de Makarov. Să-l chemi imediat la mine! 


353 


— Dar, alteţa voastră, acum amiralul doarme! 

— Dar eu nu dorm! replică Kirill cu o încăpățânare de om 
beat. 

— Nu s-ar putea să-l chem pe amiralul Molas? întrebă 
Dukelski care mai spera că va reuşi să cruţe somnul lui 
Makarov. 

— Nu! Am nevoie numai de Makarov, lua-l-ar dracu! 

— Dar, alteţă, toate nopţile din urmă, amiralul le-a petrecut 
cu unităţile de gardă, pe mare, aşteptându-se la un atac 
japonez. E foarte obosit şi nu se cade să fie deranjat decât 
pentru un motiv deosebit de serios. 

— Cum crezi, locotenente: dorinţa unui membru al familiei 
imperiale de a sta de vorbă cu un amiral - fecior de botsman, 
nu este un motiv deosebit de serios? 

— Cred că această convorbire poate fi lăsată foarte bine pe 
mâine dimineaţă. 

— A, crezi! Nu mai pot de părerea dumitale, şi de a tuturor 
celor din Arthur! Cum capăt crucea am şi zbughit-o la Piter, iar 
voi, n-aveţi decât să faceţi aici ce vreţi! Să vină amiralul la 
mine! 

— Permiteţi să vă întreb motivul chemării ca să-i raportez 
comandantului flotei? 

— Un singur motiv; vreau să-l văd numaidecât şi basta! 

— Poate ar fi bine, pentru evitarea oricăror neînţelegeri, ca 
alteţa voastră să-i scrie comandantului un bilet. 

— Eşti un conţopist, Dukelski! Ar trebui să te faci furier, nu 
marinar! îl repezi marele duce, aşezându-se la masa de scris. 

Tocul nu prea asculta de mâna lui. Încercă să scrie de mai 
multe ori, dar rupse de fiecare dată hârtia. Dukelski privea 
dispreţuitor obrazul ducelui, veşted, pământiu, cu un păienjeniş 
de zbârcituri premature, capul lui cu un început de chelie, 
apărută prea devreme, şi mustăţile strâmbe, ca un şomoiog de 
câlţi lipit cu clei. 

— Ce mă tot pironeşti cu privirea, locotenente? Ce, sunt o 
fetişcană de ai rămas cu ochii la mine? întrebă ducele, 
surprinzând privirea sfredelitoare a lui Dukelski, după ce, în 
sfârşit, isprăvi de scris. 

— Aştept biletul, alteţă, răspunse Dukelski rece. 


354 


— Trimite-l imediat! Ba nu, du-l chiar dumneata în persoană! 
N-am încredere în gradele inferioare! I-am tras lui Makarov un 
perdaf straşnic. Prea se crede mare şi tare! 

Locotenentul ieşi şi se duse la Molas, pe care îl rugă să 
încerce să-l potolească pe zurbagiul încăpățânat. Când intrară 
din nou împreună în cabina acestuia, marele duce şedea la 
masă, cu capul lăsat pe braţele încrucişate. 

— Doarme, şopti Molas. 

— Ba nu dorm, ci-l aştept pe Makarov! răspunse pe 
neaşteptate ducele. 

— Poate că alteţa voastră amâna până dimineaţa convorbirea 
cu comandantul, îngăimă alarmat Molas. 

— Cu toate că dumneata, amirale, eşti un cârnăţar neamt, 
trebuie să pricepi graiul rusesc: îl aştept pe Makarov! Ai 
înţeles? Să-mi vină imediat încoace, chiar dacă doarme cu o 
muiere! 

Dukelski nu mai ascultă convorbirea şi se duse sus, unde 
ordonă să se lase la apă o barcă. Un sfert de ceas mai târziu, se 
şi afla pe Askold. Makarov dormea. Sperând că marele duce va 
adormi şi el şi-l va lăsa pe amiral în pace, Dukelski intră în 
careul ofiţerilor şi se culcă acolo pe o canapea. Nu trecu însă 
nici o jumătate de ceas şi ofiţerul de cart raportă că amiralul 
este aşteptat pe Petropavlovsk. 

Nu mai avea ce face - trebui să-l trezească pe Makarov. 

— S-a întâmplat ceva cu torpiloarele? fu prima întrebare a 
acestuia, adresată lui Dukelski. Au lansat japonezii bruloţi? 

Locotenentul îi întinse biletul scris de marele duce. 

Makarov îl citi, îl strânse în pumn cu ciudă, şi-l băgă în 
buzunar. 

— Transmite-i marelui duce, că pentru mine, el este, înainte 
de toate, şeful unei secţii a statului meu major, şi ca atare, el 
îmi este subordonat mie, nu eu lui! Dacă are vreo chestiune 
urgentă, să se prezinte imediat la mine cu raportul respectiv! 

— Am înţeles! răspunse Dukelski, luând poziţie de drepţi, şi 
se grăbi să se întoarcă pe Petropavlovsk. Acolo îl găsi pe 
marele duce în pat, dormind liniştit. 

După plecarea lui Dukelski, Makarov intră în cabina lui şi se 
culcă. Neobrăzata conduită a marelui duce îl punea pe gânduri. 


355 


Din momentul sosirii sale la Arthur, marele duce îi atingea 
sistematic prestigiul, se amesteca în dispoziţiile lui. Indignat, îi 
arătase pe faţă nemulţumirea lui, îl raportase lui Alexeev, dar 
totul era zadarnic. Comandanții tereştri din Port-Arthur, 
îndeosebi generalul Stessel, nu-şi ascundeau ostilitatea faţă de 
flotă şi împiedicau  făţiş toate măsurile menite să 
îmbunătăţească cooperarea flotei cu bateriile de coastă. O 
asemenea situaţie îl enerva, îl scotea din sărite şi-l obosea 
peste măsură pe amiral. 

„Să las totul baltă şi să-mi cer rechemarea?” se gândea el 
uneori. 

Ştia însă, că în spatele celor câteva zeci de duci mari şi mici, 
de generali şi amirali, nătărăi şi nemernici, erau milioanele de 
ruşi, din mijlocul cărora ieşise şi el şi cu care nu-şi pierduse 
nici odată legătura de sânge. Ştia că acest război nu se bucura 
de loc de popularitate în mase şi-şi dădea seama că acea 
împrejurare, chiar şi singură, ducea fatal la înfrângere, cu care 
prilej avea să piară zeci şi sute de mii de fii ai poporului rus. 
Războiul trebuia terminat cât mai repede cu putinţă, în care 
scop era necesar să se realizeze, dacă nu superioritatea pe 
mare, cel puţin egalitatea între forţele navale beligerante. 
Acest lucru ar fi fost suficient pentru a sili Japonia să înceteze 
războiul. Şi un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât prin 
distrugerea treptată a escadrei japoneze. Se impunea iniţierea 
de operaţiuni ofensive spre a-l hărţui necontenit pe inamic. 

Încetul cu încetul, amiralul se linişti şi aţipi iar. Curând fu 
însă trezit din nou. Comandanții celor două grupe de torpiloare 
trimise în ajun în recunoaştere sosiseră pentru a-i prezenta 
raportul. 

— S-au întors toţi cu bine? întrebă Makarov. 

— În întuneric, a fost pierdută legătura cu „Straşniîi”, raportă 
Bubnov. 

— Şi dumneata ai socotit cu putinţă să te întorci la Arthur, 
părăsind în larg un torpilor? întrebă amiralul cu asprime. 

— L-am căutat îndelung dar nu l-am găsit... 

— De ce n-aţi rămas pe drumul de acces spre Arthur, ca să-l 
aşteptaţi? Aţi părăsit în larg pe unul dintre cele mai slabe 
torpiloare, care poate deveni uşor prada japonezilor! De aşa 


356 


comandanţi n-am nevoie. Îţi iau comanda! hotărî Makarov 
răstit. 

Bubnov, care făcuse pe vremuri serviciu în corpul de marină 
de Gardă şi în ultimul timp petrecea în societatea marelui duce, 
privea spre amiral cu un dispreţ, vădit, deşi stătea „drepţi” 
înaintea lui. Îşi zicea în gând: 

„Necioplitul acesta îşi închipuie că e o zeitate atotputernică 
în Arthur! Lasă, amice, te vedem noi cum ai să cânţi după 
perdaful frumuşel pe care au să ţi-l tragă cei din Petersburg!” 

— Sunteţi liberi, rosti Makarov, lăsându-i pe cei doi 
comandanţi să plece. 

În clipa aceea, se raportă de la postul de semnalizare de pe 
colina Zolotaia, că în larg, la sud-est de Liaoteşan, se angajase 
o bătălie între nave necunoscute. 

Dându-şi imediat seama că era vorba de „Straşnii”, Makarov 
se urcă repede pe punte. 

Se lumina de ziuă. Prin negura dinaintea zorilor se conturau 
siluetele întunecate ale colinelor Zolotaia şi Tigrovka. Pe mare 
răbufneau surd lovituri de tun îndepărtate. Supravegheaţi de 
botsman, matrozii frecau de zor puntea. 

— Baian să iasă imediat în larg! ordonă Makarov. 

De îndată ce crucişătorul de gardă recepţionă semnalele, 
porni înainte, cu viteză tot mai mare. Un fum gros ţâşni din 
coşurile lui, târându-se ca o trenă lungă în urma navei. Cu toată 
antipatia lui faţă de Viren, Makarov nu putu să nu aprecieze 
promptitudinea cu care executase ordinul primit. 

— Semnalizaţi: „Amiralul exprimă mulţumiri lui „Baian”, 
pentru operativitate”! ordonă Makarov. 

Intre timp, Baian deschise de la distanţă maximă focul 
asupra japonezilor care se grăbiră să bată în retragere. Straşnii 
se şi scufundase când crucişătorul ajunse la locul bătăliei; 
bărcile lăsate la apă culeseră din valuri patru matrozi şi pe 
Akinfiev. 

Curând după aceea, Makarov ordonă ca şi Diana, Pallada şi 
Novik să iasă în mare. 

Amiralul cobori în cabină şi acolo îşi aduse aminte de biletul 
marelui duce. Pufni cu ciudă, zvâcni din umărul drept, aşa cum 
îi era obiceiul în clipele de emoție, şi rămase pe gânduri. 


357 


De obicei nu ieşea în larg pe cuirasate, dar astăzi marele 
duce îl chemase la el, se afla pe Petropavlovsk şi amiralul nu 
putea să ignoreze cu desăvârşire această împrejurare, aşa că 
luă hotărârea să treacă pe Petropavlovsk, ca să nu încordeze 
relaţiile cu marele duce. Ajuns acolo, dădu imediat ordin pentru 
ieşirea în larg a întregii escadre. Pe urmă, îl întrebă pe 
Dukelski, care îi ieşi înainte, în ce stare se află marele duce. 

— Doarme dus, după cheful de aseară. Ordonaţi să-l trezesc 
şi să-i raportez că aţi sosit? 

— Nu-l deranja! Când se trezeşte spune-i că sunt pe cuirasat. 

Amiralul păşi pe punte, unde îl întâlni pe Vereşceaghin cu un 
album mare în mâini şi cu mai multe creioane într-un buzunar 
al paltonului. 

— Să trăieşti, Stepan Osipovici! îl salută el pe amiral cu 
căldură. Cam cât o să dureze ieşirea de astăzi? 

— Să trăieşti, Vasili Vasilievici! Dacă japonezii nu primesc 
lupta, pe la amiază suntem înapoi la Arthur. 

— Vreau să profit de ieşirea escadrei, ca să fac câteva schiţe 
privind Arthurul dinspre mare. 

— Dar de aici totul se vede cenuşiu, uniform; nici o culoare; 
până şi marea e sură, monotonă. 

— Da, asta nu-i Marea Neagră! Ţii minte, când ai venit cu 
„Vesta” la Burgas, primăvara, în şaptezeci şi opt? Ce bogăţie de 
tonuri, ce nuanţe variate! Nu ca aici. Vrei să te uiţi în albumul 
meu? şi Vereşceaghin îi întinse desenele. 

Erau numeroase schiţe: un chinez-ricşă, o pagodă străveche, 
portaluri, crochiuri de peisaje din Port-Arthur, nave izolate, 
portrete de ofiţeri şi de matrozi, creionate numai în liniile lor 
esenţiale. Amiralul răsfoia atent albumul, ascultând explicaţiile 
şi observaţiile pictorului. 

— Dumneata, Vasili Vasilievici, ştii să redai cu o putere de 
viaţă într-adevăr uimitoare, gesturile şi mimica omului. Acest 
gust e deosebit de reuşit, rosti Makarov, arătând o schiţă cu 
nişte matrozi care trebăluiau pe punte. 

— Stepan Osipovici, azi nu prea arăţi bine, observă 
Vereşceaghin, privind faţa obosită a amiralului. 

— Noaptea trecută am dormit prost, şi din zorii zilei m-am 
enervat. Sper că la noapte o să mă odihnesc şi eu ca lumea. 


358 


— Nu prea cred c-o s-o poţi face până nu pleacă de aici 
marele duce. Atâta vreme cât stă pe capul dumitale n-o să ai 
linişte, nici sufletească, nici trupească. Am hotărât să pornesc 
poimâine spre Piter, cu ceea ce spuneai că-mi încredinţezi, 
adăugă pictorul cu glas scăzut. Imi dai voie să mă urc pe 
puntea de comandă? De acolo se vede mai bine. 

— Poftim, Vasili Vasilievici, dragă, nu ne stânjeneşti cu nimic. 
Makarov îl luă de braţ şi se îndreptă spre scară. 

Tras de două remorchere portuare cuirasatul 
„Petropavlovsk” se întorcea încet, îndreptându-se spre gura 
radei exterioare. Matrozii forfoteau pe punte isprăvind 
curăţenia. 

— Nu s-ar putea ca remorcherele să mărească viteza? i se 
adresă Makarov căpitanului de rangul I lakovlev, comandantul 
cuirasatului. 

— Am înţeles, remorcherele să mărească viteza! răspunse 
comandantul. 

Makarov se plimbă nerăbdător pe punte, supraveghind 
ieşirea crucişătoarelor în rada exterioară. Novik porni, ca 
întotdeauna, vijelios, străbătu repede canalul şi se repezi cu 
viteza maximă după Baian; în schimb, Pallada şi Diana 
întârziară, reţinând şi cuirasatul Petropavlovsk. 

— Ridicaţi semnalul: „Crucişătoarele să grăbească ieşirea în 
larg!” îi ordonă Makarov lui Dukelski. 

Cei de pe crucişătoare nici nu apucaseră să recepţioneze 
semnalul, şi Makarov, pierzându-şi răbdarea, dispuse să se 
semnalizeze că-i pedepseşte cu ordin observator pe 
comandanții Palladei şi Dianei. 

„N-a dormit ca lumea, şi acum îşi varsă focul pe toţi!” gândi 
locotenentul, dând dispoziţii semnalizatorilor. 

— Cu Askold, de mult l-aş fi ajuns pe Baian! îi spuse cu ciudă 
Makarov lui Molas care se apropia de el. 

— Credeam că rămâneţi pe crucişător, răspunse şeful 
statului său major. 

— Aş fi rămas pe Askold, ori aş fi trecut pe Novik, dacă n-aş fi 
primit biletul marelui duce. 

— Stepan Osipovici, l-aţi văzut pe marele duce? 

— Nu l-am văzut, şi nu prea am chef să-l văd! mormăi 


359 


Makarov. Dinadins am spus să nu fie trezit din somn. Să-i mai 
treacă mahmureala! 

În sfârşit, cuirasatul Petropavlovsk străbătu canalul şi începu 
să mărească viteza. Makarov se uită la ceas. Era şapte şi un 
sfert dimineaţa. 

— Azi am pierdut mai mult de o oră pentru a ieşi în larg. Va 
trebui să facem un antrenament special cu escadra spre a 
învăţa să iasă rapid în mare, continuă să bombănească 
Makarov. 

Baian riposta cu foc viu navelor japoneze care abia se zăreau 
de pe Petropavlovsk. Ceva mai aproape, crucişătorul Novik 
zbura cu toată viteza înainte, despicând cu etrava o uriaşă undă 
în spumată. 

Pe Petropavlovsk se sună alarma. Matrozii se repeziră la 
posturi. Turelele tunurilor începură să se rotească; macaralele 
zăngăneau; gurile de foc se ridicau încet în sus. Turela prova 
prinse obiectivul şi trase o salvă. Cuirasatul se cutremură sub 
şoc. Makarov îi luă lui Dukelski binoclul şi începu să privească 
escadra japoneză care abia se zărea în depărtare. 

— Crucişătoare uşoare, tip Joşina, spuse el, urmate, pare-mi- 
se, de Cin-len şi Matsuşima. Am impresia că azi ne favorizează 
soarta. Încercăm să-i atacăm. Bineînţeles, crucişătoarele au să 
fugă, dar Cin-len şi Matsuşima nu ne scapă. 

Lângă amiral se adunase aproape întreg statul său major. 
Toţi priveau cu încordare, prin binocluri, navele japoneze. 

— Scurtă! raportă semnalizatorul cu glas tare rezultatul 
primei salve. Cuirasatul Petropavlovsk trase îndată altă salvă 
cu babordul. Makarov se strâmbă: suflul provocat de tir îl izbi 
dureros în obraz. 

— Încet mai iese escadra! observă el cu ciudă şi se întoarse 
spre Arthur, de unde nu ieşiseră în larg decât cuirasatele 
Pobeda şi Peresvet; Sevastopol şi Poltava se aflau încă în rada 
interioară. Baian şi crucişătoarele să se alăture escadrei! 
ordonă el. 

Trăgând salve cu piesele de la pupa, Baian se întorcea spre 
escadră, semnalizând din mers scufundarea lui Straşnii. 

— Au fost salvaţi patru matrozi şi un ofiţer, transmise 
semnalizatorul. 


360 


Makarov îşi scoase şapca şi-şi făcu semnul crucii. Toţi cei din 
jur îi urmară exemplul. 

— Căpitanul de rangul II Bubnov va fi dat în judecată pentru 
părăsirea torpilorului Straşnii, îi ordonă Makarov lui Dukelski. 

Între timp, japonezii începuseră să se apropie de escadra 
rusă. Nu departe de Petropavlovsk ţâşniră mai multe trombe de 
apă. 

— E cel dintâi salut japonez de azi! rosti Molas. Trebuie să 
intraţi în redută, excelenţă. 

— Nu, nu. Acolo e prea strâmt şi nu se vede bine, răspunse 
Makarov cu hotărâre. Ordonaţi intensificarea tirului! 

De îndată ce sosiră şi celelalte cuirasate, toată escadra porni 
spre japonezi care se grăbiră să bată în retragere. Se scurse 
cam o oră. Încet, încet escadra rusă ajungea din urmă 
cuirasatele japoneze vechi Cin-len şi Matsuşima. Toată escadra 
îşi concentră tirul asupra lor. Se observă un început de 
incendiu pe unul din ele. În timpul acesta, numeroase nave 
japoneze, una după alta, începură să răsară la orizont, ivindu-se 
din ceaţă. Makarov pricepu că avea în faţa lui toată flota 
japoneză şi ghici cursa în care voia să-l atragă Togo, împingând 
înainte, drept momeală cuirasatele învechite. Profitând de 
superioritatea lor în viteză, japonezii voiau să taie escadra rusă 
de Arthur, s-o încercuiască şi să-i impună bătălia în condiţii 
dezavantajoase. 

Amiralul ordonă să se facă imediat cale întoarsă. Răspunzând 
japonezilor prin focuri, escadra porni spre „Arthur”. 
Petropavlovsk mergea acum în capul liniei de şir a cuirasatelor. 

— Transmiteţi pe Zolotaia: „Bateriile de coastă să fie gata să 
deschidă focul”! ordonă Makarov. 

Contând pe superioritatea lor în viteză, japonezii goneau 
după ruşi încercând să-i ajungă din urmă. Salvele de artilerie 
crescură din nou în intensitate. Un proiectil nimeri în 
Petropavlovsk. Schijele zăngăniră, izbindu-se de cuirasă; cineva 
fu rănit: halatele albe ale infirmierilor se iviră pe punte; se 
declară un început de incendiu care fu însă stins imediat. 
Makarov intră în reduta da comandă. Cu el se aflau Molas, 
Dukelski, ofiţerul cu navigația, comandantul artileriei de pe 
vasul amiral, lakovlev, comandantul cuirasatului, şi un matroz 


361 


semnalizator. Marele duce răsări şi el pe neaşteptate de 
undeva. Era emoţionat; îşi trăgea cu greu răsuflarea. Cu o clipă 
în urmă, o schijă îi găurise mantaua. 

— Am scăpat ieftin! strigă el în gura mare. Un verşok mai 
aproape şi aş fi rămas fără picior! 

— Acum aţi binevoit să vă treziţi din somn, alteţă imperială? 
întrebă Makarov. 

— Închipuiţi-vă, n-am auzit nimic, nici chiar canonada! 

— Ce somn de om fericit! În schimb, eu, noaptea trecută, 
aproape n-am închis ochii! 

Marele duce se făcu că nu înţelege aluzia amiralului. 

Pe măsură ce distanţa până la Arthur scădea, japonezii 
începură să rămână în urmă, în afara bătăii bateriilor de 
coastă. Tirul încetă aproape cu desăvârşire. Ajunsă în dreptul 
colinei 'Tigrovka, escadra, din ordinul amiralului, reduse viteza 
şi o luă de-a lungul coastei. 

Se ridică semnalul: „Crucişătoarele şi torpiloarele să intre în 
port!” 

Micşorând treptat viteza, cuirasatul Petropavlovsk mergea 
încet în capul escadrei. Încordarea luptei trecuse. Se sună 
încetarea alarmei. Matrozii se iviră din toate părţile pe punte, 
dezmorţindu-şi picioarele, privind escadra japoneză, care se 
zărea încă la orizont. 

— Alteța voastră imperială dorea să mă vadă? i se adresă 
Makarov marelui duce, ieşind din reduta de comandă. 

— Da, excelenţă, doream să am cu dumneavoastră o 
convorbire urgentă în anumite chestiuni, dar n-aţi găsit de 
cuviinţă şl mă vedeţi imediat! răspunse marele duce. 

— Şi cu ce pot să vă fiu acum de folos? îl înfruntă amiralul, 
oprindu-se pe punte. 

Tonul impertinent al marelui duce îl irită iar, şi pufnind de 
ciudă, îl privi drept în faţă. 

Dându-şi seama că Makarov se enervase, Kirill Vladimirovici 
preferă s-o lase pe altă dată; cunoştea asprimea lui în clipele de 
mânie şi se cam temea de el. 

— O să stăm de vorbă în voie, când sosim în port, răspunse 
marele duce. 

— Cum doreşte alteţa voastră imperială, răspunse Makarov 


362 


cu răceală. Totuşi, trebuie să observ, că nici alteţa voastră nu 
se cuvine să-l deranjaţi pe comandantul flotei, la orele trei 
noaptea... pentru fleacuri! 

— Permiteţi, amirale... începu marele duce, autoritar, dar, 
deodată, izbucni o explozie năprasnică şi ţâşni o trombă de 
flăcări. Totul se învălui imediat în fum. Cuirasatul zvâcni în sus. 
O masă uriaşă de apă se prăbuşi peste punte. Makarov scoase 
un strigăt, ca de durere, şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

— Lansaţi bărcile la apă! Opriţi marşul escadrei! comandă el 
în clipa următoare, dar nimeni nu-l mai asculta. Din toate 
intrările şi tambuchiurile oamenii năvăleau speriaţi pe punte. 

În timpul acesta încă două explozii izbucniră la tribord. 
Cuirasatul se înclină vertiginos pe o parte. Un vuiet de ţipete 
răsună pe punte; matrozi şi ofiţeri laolaltă, schimonosiţi de 
groază, fără să mai chibzuiască, se repeziră orbeşte spre 
babord. 

Dându-şi seama de neputinţa lui totală de a interveni cu ceva 
într-o asemenea clipă, Makarov îşi scoase mantaua groasă şi 
galoşii, încercând să ajungă la copastie. În drum, se împiedică 
de Vereşceaghin, care zăcea pe punte cu faţa însângerată. 
Lângă el erau împrăştiate schiţele din album. Amiralul se 
aplecă repede, încercând să-l ridice, dar pictorul gemu surd: 

— Salvează-te dumneata, Stepan Osipovici. Cu mine s-a 
isprăvit... 

În aceeaşi clipă, Makarov se prăbuşi, doborât de o nouă 
explozie; se ridică, se apucă de copastie, dar îşi pierdu imediat 
echilibrul lunecând pe puntea ce se înclina vertiginos şi zbură 
în valuri, pe spate. 

Dukelski fu aruncat de explozie la o mare depărtare. Se 
prăbuşi pe punte, dar sări numaidecât în picioare, silindu-se să 
vadă prin fumul gros ce se petrece pe navă. Puntea îi fugea iute 
de sub picioare. Se repezi spre copastie. Îl mai zări o clipă pe 
Makarov zburând în mare. Voi să-l prindă din zbor, dar fu izbit 
de aburii fierbinţi care erupeau de la compartimentul maşinilor. 
Scoţând un țipăt de durere, sări peste bord şi leşină... 


În bateria de pe Elektriceski Utios noaptea trecuse în linişte. 
Doar spre dimineaţă matrozul-semnalizator Denisenko îl trezi 


363 


din somn pe Zvonariov, care era de serviciu pe baterie, şi-i 
raportă că de pe mare se auzea o canonadă intensă. 

Praporşcikul se îmbrăcă la iuţeală şi ieşi afară. Se crăpa de 
ziuă. Undeva, peste Liaoteşan, vuiau bubuituri surde. Curând, 
Baian trecu repede în aceeaşi direcţie, urmat de întreaga 
escadră. Zvonariov scoase oamenii la piese şi trimise după 
Jukovski. Lupta în care era angajată escadra se desfăşura 
dincolo de bătaia maximă a tunurilor bateriei; zgribulindu-se în 
răcoarea dimineţii, artileriştii se adunaseră pe parapet, 
ascultând canonada cu îngrijorare. 

Când escadra începu să se întoarcă, iar pe Zolotaia fu 
arborat semnalul: „Bateriile de coastă să fie gata să deschidă 
focul!”, Jukovski ordonă să se încarce tunurile. 

— Ce naiba o fi şi asta? întrebă Boreiko apropiindu-se de 
Jukovski. Nu cumva Togo urmăreşte escadra noastră? rosti el, 
privind prin binoclu. 

— Se pare că aşa e, răspunse căpitanul. Să fim gata să le 
facem japonezilor o primire cum trebuie. Numai să putem 
ajunge până la ei. 

Dar japonezii nu îndrăzniră să se apropie de țărm. În timpul 
acesta escadra ajunse la Arthur. Cuirasatul Petropavlovsk 
trecea încet prin faţa bateriei Elektriceski Utios. Soarele se ivi 
strălucitor de după nori; marea întunecată prinse îndată sclipiri 
de argint. Silueta navei amiral se contura limpede pe fondul ei. 
Prin binoclu, puteau fi văzuţi chiar oamenii de pe comandă şi 
de pe punți. 

— Acolo undeva trebuie să fie şi Dukelski, îi spuse Zvonariov 
lui Boreiko, arătând cu mâna spre Petropavlovsk. 

— Probabil că e lângă amiral, răspunse porucikul, cu binoclul 
la ochi. 

Deodată, de pe cuirasat ţâşni o trombă de flăcări şi de fum 
galben. 

„Probabil că au tras o salvă cu turela prova”, îşi zise 
Zvonariov, dar în aceeaşi clipă izbucni încă o flacără şi nori 
uriaşi de fum gros, negru erupseră, pe cât i se păru, chiar din 
mijlocul navei. 

Fumul învălui tot cuirasatul. Apoi ţâşni un nor de abur alb. 
Pupa cuirasatului se ridică în văzduh, descoperind palele 


364 


elicelor, şi nava pieri de pe suprafaţa mării. Numai norul de 
abur şi de fum care încă nu se împrăştiase arăta locul unde, cu 
o clipă mai înainte, se aflase cuirasatul Petropavlovsk. 

— Ce-o mai fi şi asta? strigă Jukovski speriat. 

— Oh, doamne, ce nenorocire! Vai, ce nenorocire! izbucniră 
glasuri pline de spaimă din grupul de soldaţi care priveau de pe 
parapet. E cu putinţă să se fi scufundat? 

— Secţia întâia, după mine! strigă Boreiko şi se repezi la 
vale. Soldaţii o luară la goană după el. 

Ajuns în fugă la mare, Boreiko ordonă să se împingă la apă 
bărcile pescăreşti trase pe mal. Zvonariov dădu să alerge după 
Boreiko, dar o nouă explozie sub cuirasatul Pobeda îi atrase 
atenţia asupra escadrei. Coloana de nave, cu o clipă mai înainte 
impecabilă, se  învălmăşise. Navele se îngrămădeau în 
neorânduială la gura portului. Unele înaintau, altele se abăteau 
la o parte sau dădeau înapoi. Pe unul din ele bubui un tun, 
urmat de altul; în clipa următoare, toată escadra tuna. Se 
trăgea împrejur, în mare, asupra inamicului invizibil. Coloane 
de apă ţâşneau ca nişte trombe pe lângă nave. O parte din 
proiectile cădeau pe locul unde pierise Petropavlovsk, omorând 
şi mutilând oamenii oare se mai zbăteau în apă. 

— Ce-i cu tirul acesta? Dar e curată nebunie; se vor omori 
unii pe alţii! răcnea desperat Jukovski, ca şi cum s-ar fi putut să 
i se audă glasul de pe nave. 

Zvonariov se repezi spre țărm, urmat de soldaţii care mai 
rămăseseră în baterie. Urmărind mişcările escadrei japoneze, 
care continua să se menţină în afara bătăii tunurilor şi 
supraveghea de departe cele ce se petreceau în Arthur, 
Jukovski cobori şi el spre apă. 

Toată compania se îngrămădise acolo. Felcerul Melnikov îşi 
instală numaidecât postul de prim ajutor. Şurka Nazarenko 
trebăluia pe lângă brancarde. Două bărci mari se îndepărtau 
repede de mal. Vâslaşii, fără experienţă, înfruntau anevoie 
valurile care se izbeau de țărm. La pupa unei bărci se înălța 
silueta lui Boreiko; pe cealaltă era Denisenko. 

Zvonariov alerga agitat de colo-colo pe mal. Aceeaşi nelinişte 
îi stăpânea şi pe soldaţi. Zvârleau câte o vorbă, oftau, trăgeau 
nervoşi în piept fumul de mahorcă, înjurau şi priveau cu 


365 


nerăbdare bărcile ce se îndepărtau de țărm. Bărcile de la toate 
navele se repeziră spre locul catastrofei. De pe mal se zărea 
cum matrozii pescuiau mereu din apă nişte mogâldeţe negre, 
fie oameni, fie altceva. 

— Ce să se fi întâmplat, totuşi? îl întrebă Zvonariov pe 
Jukovski care sosi şi el. 

— Nu pot să înţeleg! Probabil că Petropavlovsk s-a ciocnit cu 
o mină japoneză aşezată noaptea trecută. 

Îngrămădindu-se lângă ofiţeri, soldaţii trăgeau cu urechea la 
vorbele lor. 

— Să ştii că a pierit amiralul Makarov, zise îngrijorat 
ochitorul Koşeliov. 

— Muşcă-ţi limba! Poate că a scăpat. Nu vezi câţi oameni se 
zbat în apă? îl întrerupse Lepiohin, tulburat. 

— Cum să mai scape el, om bătrân dintr-o nenorocire că 
asta! spuse Zvonariov, mohorât. 

Dinspre mare bătea un vânt rece, tăios. Clănţănind de frig, 
soldaţii aţâţară pe mal focuri din alge aduse de valuri. 

Trecu vreo jumătate de ceas, până când prima barcă, ajunse 
în sfârşit la mal. Valurile puternice o împiedicau să atingă 
ţărmul. Vreo douăzeci de soldaţi intrară în apă şi o traseră pe 
nisip. Toată lumea se înghesui împrejur, privind cu spaimă şi 
curiozitate trupurile ce zăceau în ea. Inainte de toate fură 
scoase trei cadavre de matrozi. Soldaţii se descoperiră şi-şi 
făcură semnul crucii. 

— Pentru ei sărmanii, războiul s-a sfârşit! rosti unul. 

Cadavrele fură duse la o parte şi puse jos. Furierul şef 
Pahomov începu să le caute prin buzunare, ca să le identifice. 
După cadavre fu ridicat cu grijă un tânăr matroz oacheş, cu 
pântecul spintecat, care gemea cumplit. Ochii lui căzuţi în 
orbite, pe jumătate închişi, păreau două pete negre pe obrazul 
cenuşiu, supt. Din când în când, matrozul scotea un țipăt şi 
cădea iar în nesimţire. Felcerul îl examină şi dădu din mână - 
fără speranţă... 

Barca lăsă răniții şi plecă din nou. Soldaţii se îngrămădiră 
lângă apă, aşteptând sosirea celeilalte, atât de încărcată, încât 
abia fu trasă la mal. 

— Ptiu, prin ce-am trecut! rosti Boreiko, sărind din ea. 


366 


Valurile ne izbeau; pe apă pluteau tot felul de lucruri; nu mai 
puteai recunoaşte oamenii printre ele. Era cât p-aci să ne 
răsturnăm. Când ne întorceam am dat de Dukelski. Se şi ducea 
la fund. E rău de tot! 

Când Dukelski fu scos pe mal, anevoie putea fi recunoscut în 
acest cadavru-viu plin de arsuri, mutilat, locotenentul încă nu 
de mult tânăr, chipeş, vesel, plin de viaţă. Zăcea fără 
cunoştinţă. Melnikov îi pansă pe îndelete, cu grijă, toate rănile, 
făcând din el un adevărat balot de tifon, vată şi feşe, în care 
viaţa abia fâlfâia. În urma lui Dukelski fu aşezat pe mal 
cadavrul unui miciman necunoscut, cu părul negru şi cu ceafa 
zdrobită. După o carte de vizită găsită în buzunarul lui, se putu 
stabili că era micimanul Buraciok. Pe urmă, fură daţi jos trei 
matrozi răniţi, care zăceau în nesimţire. Li se făcu respiraţie 
artificială şi fricţiuni. Venindu-şi în fire, răniții priveau cu 
mirare chipurile soldaţilor, aplecate asupra lor. 

— Au înviat! izbucniră soldaţii în strigăte de bucurie. Să ştiţi 
că nu toţi cei de-acolo au pierit! Poate c-o să scape şi amiralul! 

Cei trei matrozi aveau răni uşoare; fură pansaţi şi duşi în 
baterie, după Dukelski. Barca cu care venise Boreiko plecă din 
nou, de data asta sub conducerea lui Rodionov. 

— Mă tem că Dukelski nu mai scapă cu viaţă! rosti 
Zvonariov, îngrijorat. Ce nenorocire pentru Riva! Tocmai astăzi 
ne invitase la masă! îşi aduse deodată aminte, într-un moment 
atât de nepotrivit. 

— Acum nu mai are cine să ia masa la ea! răspunse Boreiko. 
Marinarii spuneau că Strașnii a fost scufundat în zori de 
japonezi. N-a scăpat nimeni cu viaţă! 

— Cum? Va să zică Strașnii lupta azi dimineaţă! exclamă 
Zvonariov, mirat. 

— Se vede că el! Phii, ce nenorocire; până acum n-au putut 
să-l găsească pe Makarov. I-au pescuit mantaua, dar pe el, nu; 
probabil că a pierit. 

— O, doamne! Ce se face flota noastră fără Makarov? 
exclamă Jukovski cu spaimă. 

— O să ne trimită altul, mormăi Zvonariov. 

— Un alt Makarov n-ai de unde să iei! Amirali sunt mulţi, dar 
Makarov a fost unul la noi în Rusia, răspunse Boreiko 


367 


întunecat. E o pierdere ireparabilă. 

— Câte nenorociri deodată: şi Straşnii şi Petropavlovsk, şi 
amiralul... spuse Jukovski clătinând din cap cu îndurerare. 

— Se zice că marele duce a fost salvat. S-a ales doar cu 
urechile opărite şi cu spaimă. 

— Dukelski trebuie expediat numaidecât în oraş cu brecul; să 
se ceară de la Comandamentul Artileriei căruţe pentru matrozii 
răniţi, ordonă Jukovski. Serghei Vladimirovici, îngrijeşte-te 
dumneata de asta, i se adresă el lui Zvonariov. 

— Am înţeles! 

Zvonariov urcă în baterie. Dukelski fusese culcat într-una din 
odăile lui Jukovski. Încet, încet, îşi venea în fire. 

— Cum te simţi, Jorj? îl întrebă Zvonariov. 

— Rău, foarte rău! Cred că am să mor! Amiralul a pierit! 
răspunse locotenentul, în şoaptă. Să-i spui Rivei: toate 
lucrurile... mele sunt... ale... ei... şi Dukelski tăcu, istovit de 
acest efort. 

— Ce crezi? îl întrebă încetişor Zvonariov pe Melnikov care 
se apropiase. 

— N-o duce nici până deseară! răspunse Melnikov. 

După o jumătate de ceas, Zvonariov păşea pe lângă trăsura 
în care zăcea Dukelski înfăşurat într-o pătură. 


În fruntea unei echipe alcătuite din şaisprezece ordonanţe şi 
din cele patru orfane, Vera Alexeevna Stessel făcea curăţenia 
generală a apartamentului, după sărbătorile paştelui. In capot 
de casă, cu cârpa de praf în mâini, alerga de colo-colo prin 
camere, plesnind în stânga şi-n dreapta fetele, şi răstindu-se la 
ordonanţele care o ajutau. 

Era aproape de amiază, când se auzi sunând în vestibul. Vera 
Alexeevna, care nu aştepta vizitatori, se duse ea însăşi să 
deschidă. Spre stupoarea ei, zări înainte-i făptura spătoasă a 
generalului Nikitin. 

— Vladimir Nikolaevici! exclamă zăpăcită generăleasa. Iartă- 
mi, te rog, neglij6-ul: nu m-am aşteptat la vizita dumitale aşa 
devreme. Ia uite ce tărăboi e la mine! 

— Vă cer scuze, Vera Alexeevna! N-aş fi îndrăznit pentru 
nimic în lume să vă deranjez la ora aceasta, dacă n-aş avea 


368 


veşti extraordinare. Mă căiesc: n-am putut răbda şi am dat fugă 
să vi le împărtăşesc, răspunse Nikitin, sărutând mâna 
generălesei. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă ea îngrijorată. 

— S-a dus la fund cel mai mare „cufundar”, zise generalul şi 
râse zgomotos de propriul său spirit. 

— Care, care „cufundar”? 

— Ăla, amiralul lor, cum îi zice? Makarkin! 

— Vai, ce grozăvie! Ce nenorocire! se tângui Vera Alexeevna 
apucându-se cu mâinile de cap. Un bărbat atât de bine, de 
prezentabil! Şi deodată - uite că nu mai e! O, doamne, câte 
nenorociri aduce războiul acesta! Dumnezeu să-l odihnească, 
sărmanul de el! Generăleasa îşi făcu de mai multe ori semnul 
crucii. 

— Nu face să-l plângeţi, Vera Alexeevna. A fost un om josnic, 
un ticălos; ţesea tot felul de intrigi mârşave împotriva lui 
Anatoli Mihailovici. Soţul dumneavoastră mi-a arătat adineauri 
o scrisoare, pe care tocmai a primit-o de la Kuropatkin. S-a 
aflat că acest Makarkin, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, 
decât ca fortăreaţa şi soţul dumneavoastră să-i fie puse în 
subordine!  Închipuiţi-vă ce  neobrăzare! urmă indignat 
generalul. Deşi Kuropatkin a aflat din timp totul şi a zădărnicit 
aceste urzeli, totuşi, el îl previne în scrisoare pe Anatoli 
Mihailovici, să fie cu ochii în patru în ceea ce priveşte pe acest 
„cufundar” ticălos. 

— Vai, nu m-aş fi aşteptat la atâta josnicie din partea lui! Să 
ceară pe ascuns, pe la spate, să-i fie pusă în subordine 
fortăreaţa! Şi fortăreaţa şi armata terestră, subordonate unui 
amiral care nu ştie să comande nici măcar escadra aşa cum 
trebuie! se revoltă generăleasa. Iese pe mare şi, îndată ce-i 
vede pe japonezi, fuge înapoi, sub protecţia bateriilor de 
coastă! Adevărat, nici nu e cazul să ne pară rău de moartea lui! 
Dar de ce te ţin în vestibul? Hai să intrăm măcar în sufragerie: 
acolo aproape că e gata. Ia, povesteşte-mi totul, pe rând, aşa 
cum a fost, îl rugă Vera Alexeevna. 

„Galoşii” noştri au ieşit pe mare. Au făcut oleacă de 
plimbare, şi deodată, hop! se pomenesc cu Togo, căzut ca din 
cer. Ei, bineînţeles, lui Makarkin i s-a făcut inima cât un purice, 


369 


şi a întins-o înapoi spre Arthur, iar Togo s-a luat după el. Şi 
atunci, s-a întâmplat dandanaua: în dreptul lui Elektriceski 
Utios, Petropavlovsk a sărit în aer şi s-a scufundat! 

— S-a scufundat Petropavlovsk? Unul dintre cele mai bune 
cuirasate ale noastre! E o pierdere grea pentru flota noastră! Şi 
aşa n-aveam noroc pe mare. Acum, ca din senin, am pierdut 
vasul cel mai de seamă! 

— Eu, dragă Vera Alexeevna, cred, că ceea ce s-a întâmplat, 
e mai curând un bine pentru noi, decât un rău! Cu cât scăpăm 
mai repede de „galoşi”, cu atât mai bine. N-au nici un rost, zac 
în port, iar marinarii trag la beţii pe țărm, costă bani grei, şi îşi 
închipuie că e cine ştie ce de capul lor! O să aprind o lumânare 
de o rublă la icoana sfântului Nicolae, când cel din urmă galoş 
găurit se va duce la fund! Atâta timp cât armata noastră e 
întreagă, nu ne temem noi de prăpădiţii de japonezi. De flotă, 
putem foarte bine să ne lipsim. 

— Dar, probabil că în afară de Makarov, au mai pierit mulţi 
oameni. Sărmanii matrozi, ce milă mi-e de ei. 

— Da; au pierit peste şase sute de matrozi şi treizeci de 
ofiţeri. Dar, până şi aici se cunoaşte mâna Celui-de-sus! Marele 
duce Kirill Vladimirovici care se afla pe crucişător, lângă 
Makarov, a fost salvat şi adus pe țărm, teafăr, nevătămat. A 
suferit numai un şoc. 

— Mare e Dumnezeul ocrotitor al Rusiei! Să nu ne lipsească 
nici pe viitor de harul său! rosti Vera Alexeevna, făcându-şi cu 
evlavie semnul crucii. Trebuie să mă îmbrac imediat. Mergem 
la marele duce ca să-l felicităm, şi pe urmă la biserică, să 
asistăm la slujba ce se va oficia cu acest prilej şi să-i mulţumim 
domnului Dumnezeu pentru marea lui milostivire faţă de noi. 

— Ce minte ageră aveţi, Vera Alexeevna, dragă! Nouă, adică 
mie şi lui Anatoli Mihailovici, nici nu ne-a trecut prin cap 
chestia cu slujba. La toate ne-am gândit, numai la asta nu. 

— Dumnezeu - înainte de toate! rosti Vera Alexeevna, 
sentenţioasă. Să se oficieze un te-deum solemn de mulţumire, 
cu salve de artilerie, în prezenţa întregii garnizoane. I-aţi 
telegrafiat maiestăţii sale? 

— Da, măicuţă! Telegrama plină de devotament, de supunere 
credincioasă, a compus-o Dmitrievski, şi e atât de mişcătoare 


370 


că te face să plângi, nu altceva! 

In vestibul se auzi din nou soneria, vestind sosirea lui 
Stessel. 

— A, te-ai şi înfiinţat? se miră el, zărindu-l pe Nikitin. Vorba 
ceea - când îl cauţi, hop şiel! 

— N-am putut să n-o vestesc numaidecât pe Vera Alexeevna 
despre cele două evenimente atât de îmbucurătoare: pieirea 
„cufundarului” şi salvarea marelui duce. 

— Ei, ai văzut ce poamă s-a dovedit acest Makarov? i se 
adresă Stessel soţiei sale. Şi tu, totdeauna îi luai apărarea! 

— Nu degeaba se zice că ţopârlanul tot ţopârlan rămâne! Nu 
se cuvine să vorbeşti urât despre un mort, dar trebuie s-o spun 
-a fost un om josnic, răspunse generăleasa, pe un ton de 
prefăcută dezolare. 

— Şi acum, să ne punem imediat la mare ţinută şi să mergem 
la gară, unde se află, în trenul său, marele duce! începu 
Stessel. 

— Anatole, trebuie să se oficieze numaidecât un te-deum de 
mulţumire pentru salvarea marelui duce! 

— Da, da, Anatoli Mihailovici! Asta noi am scăpat-o cu totul 
din vedere. Hai să scriem la iuţeală un ordin pe garnizoană şi 
să-l trimitem urgent la unităţi, o susţinu Nikitin. Ai o comoară 
de nevastă. Are minte nu glumă, nu-i ca noi doi! Vera 
Alexeevna, mânuţa dumneavoastră! Toată admiraţia mea! Sunt 
încântat! 

— Până mi se pun la punct toate marafeturile pentru marea 
ţinută noi, Vladimir Nikolaevici, să ticluim ordinul, hotărî 
Stessel şi trecu cu Nikitin în cabinetul său. 

După un sfert de ceas, când Vera Alexeevna intră la ei, cei 
doi generali îi arătară triumfători textul: 

— Ia ascultă şi tu, Veruncik! o rugă Stessel. Poate că iar oi fi 
uitat ceva. 


„ORDINUL Nr. 291 
pe fortăreaţa Port-Arthur 
31 martie 1904 


P. 1 
371 


Spre a sărbători salvarea miraculoasă a Alteţei Sale 
Imperiale, Marele Duce Kirill Vladimirovici, cu prilejul 
scufundării cuirasatului „Petropavlovsk” în ziua de 31 
martie 1904, orele 9,30 dimineața, 

ordon: 
azi, la orele 3 p.m. se va oficia în biserica garnizoanei 
un te-deum de mulțumire şi pentru ca Domnul 
Dumnezeu să hărăzească mulţi ani de viață întregii 
Case Imperiale. 


p. 2 
Toate unităţile din garnizoană vor trimite la orele 
2,30 p.m. câte un ploton de 30 rânduri cu un ofiţer, 
spre a participa la slujbă. 
p. 3 
Toți domnii generali, ofiteri superiori şi subalterni 
vor fi de asemenea prezenţi la te-deum. 
p. 4 
În momentul urării de mulţi ani pentru Casa 
Imperială, se vor trage 21 salve de tun la ordinul 
colonelului Irman, comandantul brigăzii de artilerie 
din divizia IV-a Est-Siberiană tiraliori. 
p.5 
Tinuta - de paradă. 
p.6 
Rotmistrul Vodiaga, ofițer de legătură în statul meu 
major, este însărcinat cu serviciul general de ordine.” 


— Ei, ce zici? N-am uitat nimic? o întrebă iar Stessel, pe soţia 
lui. 

— Cred că nu sunt omisiuni! Numai să se trimită cât mai 
repede dispoziţia la unităţi, răspunse Vera Alexeevna. 

— Trimit eu curieri speciali, călări! se grăbi s-o asigure 
generalul. 

Nu trecu nici o jumătate de ceas, şi trăsura lui Stessel cu doi 
armăsari suri se opri lângă trenul marelui duce, garat pe o linie 
de rezervă. Din ea cobori Vera Alexeevna, gătită foc, urmată de 
soţul ei şi de Nikitin, amândoi la mare ţinută. 


372 


Fură primiţi în vagonul-salon, folosit drept sală de primire a 
marelui duce, de Boris, fratele lui Kirill Vladimirovici, în 
uniformă de husar, încă tinerel, dar cu pungi sub ochi, 
pământiu, nedormit. Boris sărută mâna Verei Alexeevna, şi 
răspunzând absent la salutul celor doi generali, îşi pofti 
oaspeţii să ia loc. 

— Alteță, începu Vera Alexeevna, suntem aici spre a vă 
prezenta felicitările noastre, cu ocazia miraculoasei salvări de 
la moarte a augustului frate al alteţei voastre! Vă rugăm cu tot 
respectul să transmiteţi felicitări şi alteţelor lor imperiale, 
părinţii alteţei voastre! 

— Sunt mişcat de atenţia şi de compasiunea dumneavoastră; 
voi scrie neapărat la Piter despre aceasta, răspunse Boris, 
politicos. Sper că fratele meu îşi va veni curând în fire. 

— Cum se simte alteţa sa? 

— Acum doarme. La început era cam agitat, dar pe urmă a 
dat pe gât o sticlă de coniac şi s-a liniştit. Ca să fiu sincer, 
această baie rece i-a fost chiar de folos. E plăcut să te răcoreşti 
după o beţie straşnică. Am chefuit amândoi de paşte, să se 
ducă vestea! răspunse marele duce, căscând cu poftă şi 
ducându-şi mâna la gură. 

Vera Alexeevna era şocată de limbajul marelui duce, dar 
susţinea conversaţia cu vădit interes. 

— Ce grozăvie! Ce viteaz trebuie să fie cineva, ca să scape cu 
viaţă în asemenea împrejurări! Ce prezenţă de spirit a trebuit 
să aibă alteţa sa ca să nu se piardă cu firea, într-un asemenea 
moment! Fratele alteţei voastre s-a arătat cu adevărat un 
vlăstar vrednic al adoratei noastre familii imperiale! perora 
generăleasa. Anatole! Să înaintezi neapărat un raport detaliat 
maiestăţii sale imperiale. 

— Desigur, desigur, se grăbi să-i ţină isonul Stessel care, 
până atunci, tăcuse. Voi socoti o sacră îndatorire a mea să aduc 
totul la cunoştinţa maiestăţii sale imperiale, şi voi solicita 
decorarea alteţei sale cu ordinul Sfântul Gheorghe! 

După ce stătură atât cât impunea buna cuviinţă, vizitatorii se 
retraseră. 

De la gară, trăsura le duse pe excelenţele lor la Manejul- 
cazacilor, unde se află biserica garnizoanei. 


373 


Acolo se şi adunaseră ofiţerii în mare ţinută, aşteptând 
sosirea lui Stessel. 

Generăleasa schimbă  amabilă câteva cuvinte cu 
Kondratenko; dădu mâna afabilă, ca între rude, cu membrii 
familiei Belii, cu care era încuscrită prin fiul ei, căsătorit cu o 
fiică a generalului; răspunse cam rece la salutul lui Fok, îi 
zâmbi binevoitoare lui Tahatelov care, sufocat de zăpuşeală ca 
totdeauna, îi sărută mâna cu o graţie de urs, iar pe ceilalţi îi 
învrednici doar cu o uşoară înclinare a capului. 

Varia venise împreună cu părinţii ei. Zărindu-l pe Boreiko, se 
apropie repede de el: 

— Cum, într-adevăr nu mai există nici o speranţă ca 
bunicuţul meu să poată fi salvat? întrebă ea, cu glasul întretăiat 
de hohote de plâns. 

— Deşi e foarte trist, dar cred că Makarov a pierit, spuse 
Boreiko oftând. 

Varia se întoarse lângă părinţii ei. Faţa sa plânsă, contrasta 
izbitor cu mina animată, voioasă a lui Stessel şi a celor din jurul 
lui. 

— Varia, e chiar necuviincios să plângi în aşa hal, când 
marele duce, prin voia Celui-de-sus, e teafăr şi nevătămat! şopti 
Vera Alexeevna nemulțumită, întorcându-se spre fată. 

Belîi se apropie de Kondratenko: 

— Ce ne facem acum, fără Stepan Osipovici? 

— O pierdere mai grea pentru apărarea Arthurului nici nu ne 
putem închipui. Acum să ne străduim măcar să traducem în 
viaţă îndrumările răposatului amiral; să strângem rândurile 
împreună cu marinarii; să apărăm Arthurul, înainte de toate, pe 
căile de acces îndepărtate şi mai ales, să păstrăm neştirbită 
credinţa în vitejia soldatului rus. Aşa să ne ajute Dumnezeu! 
încheie Kondratenko, emoţionat. 

Diaconul scotea capul mereu din altar, nerăbdător să înceapă 
slujba. 

De îndată ce Stessel îşi făcu apariţia, preotul, în odăjdii de 
sărbătoare ieşi în dreptul uşilor împărăteşti cu o expresie de 
bucurie dulceagă pe faţă. 

— În numele tatălui, şi al fiului, şi al sfântului duh! Iubiţi fraţi 
şi surori întru Hristos! Domnul Dumnezeu a binevoit să 


374 


săvârşească o mare minune: cu prilejul scufundării cuirasatului 
Petropavlovsk, braţul  Celui-de-sus a salvat  vlăstarul 
împărătesc, pe marele duce Kirill Vladimirovici, spre bucuria 
tuturor bunilor ruşi, devotați fără precupeţire maiestăţii sale! 
Să înălţăm dar rugă de mulţumire către părintele ceresc, 
pentru minunea hărăzită nouă! 

Slujba începu. Diaconul rostea cu pătrundere cuvintele 
ecteniei; corul dădea răspunsurile armonios; norii albaştri ai 
fumului de tămâie se înălţau spre boltă; soldaţii stăteau smirna, 
stăpânindu-şi tusea şi oftatul; Varia suspina încetişor. Când se 
ajunse la urarea „întru mulţi ani”, bateriile terestre şi navale o 
însoţiră cu o salvă atât de puternică, încât geamurile bisericii 
erau cât pe ce să plesnească; diaconul se înecă la mijlocul 
cuvântului, preotul aproape că scăpă crucea din mână, iar corul 
pierdu tonul. 

— Irman ăsta sare întotdeauna peste cal! îi şopti mâniată 
Vera Alexeevna soţului ei. Trimite-l pe Vodiaga să-l astâmpere, 
că nu rămâne un geam întreg în biserică! 

Bravul rotmistru se grăbi să potolească zelul excesiv al 
artileriştilor. Episodul acesta tulbură oarecum atmosfera 
înălţătoare a slujbei, indispunând-o mult pe doamna general. 

Stând în fundul bisericii cu soldaţii săi, Boreiko, simţea cum 
clocoteşte tot mai aprig de mânie. După ceea ce îi fusese dat să 
vadă în cursul dimineţii, tot te-deumul acesta solemn îi părea o 
batjocură faţă de nenorocirea întâmplată. Pompa slujbei, 
bucuria mieroasă de pe chipul preotului, şi în sfârşit salva, îi 
sporeau furia. Privea soldaţii din jur, le vedea feţele 
posomorâte, întunecate de jale, le auzea suspinele grele, care 
cadrau atât de puţin cu osanalele slujbei, şi-şi dădea seama că 
şi ei sunt nemulţumiţi de tot ce se petrece. In capul lui se 
înfiripă la iuţeală planul unei mici demonstraţii împotriva 
superiorilor. De îndată ce slujba luă sfârşit şi toată lumea se 
înşirui spre a săruta crucea, el se întoarse spre soldaţi şi, pe 
jumătate în şoaptă, dar astfel ca să se audă în toată biserica, 
rosti: 

— Cine vrea, poate să rămână la parastasul marinarilor, cine 
nu, sărută crucea şi pleacă. 

După aceea, îşi croi drum până la preot şi-i adresă 


375 


rugămintea de a sluji un parastas pentru odihna sufletelor celor 
pieriţi pe Petropavlovsk şi pe Straşnii. Preotul îl privi mirat, 
uitându-se cu teamă spre Stessel, care nu ieşise încă din 
biserică, şi bolborosii ceva nelămurit. Generalul i se adresă 
numaidecât lui Boreiko. 

— Cui i-a trecut prin cap să se slujească parastasul? întrebă 
el. 

— E dorinţa tuturor ostaşilor! răspunse Boreiko, fără să 
clipească. 

— De când se ţine seamă la voi de dorinţele ostaşilor? Ce e 
dezmăţul ăsta? Soldatul nu poate şi n-are voie să dorească 
nimic! El trebuie să execute ordinele superiorului, şi nu să-şi 
manifeste dorinţele. Crezi dumneata, că eu, comandantul 
fortăreței nu ştiu ce trebuie făcut: un te-deum, ori un parastas? 
Dumneata socoţi se vede că viaţa marelui duce e mai puţin 
prețioasă decât viaţa lui Makarov şi a matrozilor? rosti enervat 
generalul, cu glas tare. 

— Soldaţii mei au luat parte azi la salvarea unor oameni care 
piereau, au trăit multe clipe zguduitoare, şi vor să cinstească 
amintirea ostaşilor căzuţi! i-o reteză Boreiko. 

— Soldaţii şi trăirile! Dar ce sunt ei, fete de pension, ca să 
aibă trăiri? Ce fel de ostaşi sunt, dacă la vederea morţii se 
înmoaie şi încep să aibă trăiri? spuse Stessel batjocoritor. Toate 
acestea sunt mofturi! Du-ţi soldaţii înapoi! O să dau eu însumi 
dispoziţii în ceea ce priveşte parastasul, atunci când va fi 
momentul! 

— Am înţeles! Boreiko salută şi ordonă soldaţilor să iasă din 
biserică. 

— Cum, e cu putinţă totuşi să plecaţi? îl întrebă, repezindu-se 
la el, Varia, care urmărise de departe discuţia dintre Boreiko şi 
general. Porucikul o privi mohorât şi strigă: 

— Belonogov! Du-i popii hârtia asta de zece ruble şi spune-i 
că ne întoarcem numaidecât! Inainte, marş! comandă el 
soldaţilor după ce aceştia se încolonară. 

Nu departe de biserică, soldaţii fură întrecuţi de trăsura lui 
Stessel. De îndată ce ea dispăru după colţ, Boreiko îşi întoarse 
soldaţii la biserică. Preotul şi ajutoarele lui îi aşteptau. 
Diaconul se apropie de Boreiko: 


376 


— Părintele se gândeşte că poate nu e bine să slujească 
parastasul. Să nu se supere generalul Stessel! 

— Cât să mai dau? îl întrebă Boreiko fără ocol, scoțând 
portofelul. 

— Mai puneţi douăzeci şi cinci de ruble... 

— Ajung şi douăzeci, diacone! 

Diaconul se înveseli îndată: 

— Intreb numaidecât pe sfinţia sa! spuse el, virând banii în 
buzunar. 

Biserica se umplea repede de lume. Vestea despre parastasul 
pentru odihna sufletelor marinarilor căzuţi ajunsese la 
locuitorii de la periferie şi ei se grăbeau să vină. Erau numai 
muncitori care locuiau în cocioabele mahalalei din acea parte a 
oraşului. Printre ei se aflau văduve de matrozi, neveste, mame 
cu copii, muncitori din port şi mici slujbaşi. Pe feţele tuturor se 
citea o neprefăcută şi adâncă durere - adevărata durere a 
poporului pentru marinarii duşi de pe lumea aceasta. 

Boreiko se aşeză în strană, ca să ţină isonul cântăreților; 
dregându-şi înăbuşit glasul, bătea nerăbdător din picior. 

În sfârşit, uşile împărăteşti se deschiseră şi preotul se ivi. 

Acum, era în odăjdii negre, de doliu, iar pe faţa lui se citea o 
adâncă durere, ca şi cum nu fusese el acela care, numai cu o 
jumătate de oră în urmă, slujea transportat de bucurie. 

„Asta ar putea să fie actor, şi nu dintre cei proşti!” gândi 
Boreiko. 

Cu hohote de plâns în glas, ca o vie întruchipare a durerii, 
preotul istorisi cum au pierit vasele Petropavlovsk, Straşnii şi, 
împreună cu ele, Makarov, Vereşceaghin, ofiţerii şi mai multe 
sute de matrozi. 

— Aşadar, iubiţi fraţi şi surori, să ne rugăm pentru odihna 
răposaţilor întru Domnul, ostaşi pravoslavnici, care şi-au dat 
viaţa pe câmpul de luptă pentru credinţă, ţar şi patrie, încheie 
popa şi-şi şterse o lacrimă de circumstanţă. 

Diaconul, care cu o clipă mai înainte trăsese o duşcă, 
tulburat de emoție şi de votcă, începu slujba cu glas surd, 
jalnic, clătinând cădelniţa de zor. Cântăreţii, cei mai mulţi 
dintre ei localnici din împrejurimii, împărtăşind durerea 
tuturor, intonară cu o deosebită simţire jalnicul prohod. Iar 


377 


când diaconul începu „veşnica pomenire pentru răposaţii robii 
lui Dumnezeu Stepan, Vasili, Ermi, Konstantin, Pavel şi alţii, ale 
căror nume tu le ştii, doamne”, toţi cei de faţă izbucniră în 
hohote de plâns. 

Boreiko, aspru şi mohorât, privea din strană spre cei veniţi la 
parastas. Înţelegea durerea adâncă a acestor oameni, care n- 
aveau nimic comun cu acel om de nimic - marele duce, dar care 
se simțeau legaţi prin sânge de marinarii duşi pentru vecie. 
Dangătul jalnic al clopotului vestea nenorocirea ce se abătuse 
asupra poporului. Biserica se umplea tot mai mult de lume. 
Veneau bărbaţi, femei, muncitori care de ani şi ani nu mari 
trecuseră pragul unei biserici: veneau şi chinezi, împărtăşind 
durerea ruşilor. 

După ce parastasul luă sfârşit, Boreiko abia izbuti să iasă din 
biserică. Oamenii se apropiau, îi strângeau mâna sau se plecau 
înaintea lui, îi mulţumeau pentru că „nu uitase de răposaţii 
noştri”. Plângând Varia îi strânse şi ea mâna, cu multă căldură. 
Ostaşii ieşiră în pridvor, tăcuţi, cu chipuri aspre, încordate. Se 
încolonară repede şi-l urmară pe Boreiko, care păşea 
posomorât înaintea lor, cufundat în gânduri apăsătoare. 

Lângă docuri, în drumul artileriştilor se opriră doi muncitori 
beţi. Unul din ei se încăpăţâna, nu voia să meargă mai departe 
cu tovarăşul lui. 

„Au şi găsit când să se îmbete!” îşi zise Boreiko mânios. 

— Ce crezi, de ce sunt eu beat astăzi? spunea muncitorul 
încăpățânat, parcă răspunzând porucikului. De durere! Mă 
doare sufletul! Il pomenesc şi eu pe amiral, de împărăţia 
cerurilor să aibă parte! Aşa că trebuie să-mi înţelegi durerea şi 
nu să mă dăscăleşti! 

— Ia vezi să nu te alegi cu vreo sută de vergi la spate, în 
amintirea amiralului! Mai bine, hai acasă, să nu dăm de belea, 
îl îndemna celălalt. 

— Ba să-mi răspunzi tu mie urmă cel dintâi, de ce s-a înecat 
amiralul, şi marele duce a scăpat? 

— Fiecare cum i-e scris! Unul se îneacă, altul rămâne 
deasupra. 

— Ba nu-i aşa deloc! Află că aurul se duce totdeauna la fund, 
iar scârna pluteşte deasupra! şi muncitorul râse cu venin. 


378 


Capitolul IX 


În ziua de 2 aprilie, escadra japoneză se ivi din nou în faţa 
Arthurului. Navele ruseşti care staţionau în rada interioară 
începură să se deplaseze în grabă, adăpostindu-se dinspre 
mare după Zolotaia şi peninsula Tigrovii. 

Amiralul Togo care se aştepta ca escadra rusească să iasă în 
larg, aşa cum se întâmpla întotdeauna când trăia Makarov, fu 
de astădată surprins de pasivitatea marinarilor ruşi şi se hotări 
să profite de situaţia atât de favorabilă pentru el. 

Cuirasatul-amiral Mikaza, deschise focul încă de la distanţa 
de 80 de cabluri asupra bateriei Utios. Jukovski îşi scoase 
oamenii la piese şi se pregăti de luptă privind prin binoclu de la 
postul de comandă navele inamice. 

— Mi se pare că azi a poftit la noi toată escadra cuirasată: 
şase cuirasate şi şase crucişătoare, spuse căpitanul ofiţerilor 
care se apropiaseră de el. Am impresia că escadra noastră nu 
intenţionează să iasă din port; deci, azi numai bateriile de 
coastă vor trebui să ducă tot greul, şi în special noi. Boris 
Dmitrievici, ia-ţi secţiile a doua şi a treia, iar dumneata Serghei 
Vladimirovici, întâia. Urmăriţi precizia ochirii, căci azi o să fie 
lată. 

Ofițerii trecură la posturile lor. 

— Gisment, trei sute! Nivela patruzeci şi doi, patruzeci! 
Derivă, stânga doi! răsună ordinul de la postul de comandă. 

Praporşcikul şi subofiţerul se apropiară spre a verifica 
ochirea pieselor. 

Ochitorul Koşeliov de la piesa întâia privea atent prin 
crestătura înălţătorului. 

— Mai spre stânga! Mai spre stânga! comandă el celor doi 
servanţi de la manivela de direcţie, deplasând astfel fălcelele 
afetului pe şina semicirculară de fontă a platformei. 

Trăgătorii dezăvorau greul înălţător-pană; servantul de la 
nivelă o aşeza la diviziunea ordonată. 

— Numărul unu, gata! 

— Numărul doi, gata! 


379 


— Secţia întâia, gata! 

— 6200! 6150 1 6100! se striga de la postul telemetrului. 

— Secţiile a doua şi a treia, gata! 

— Cu toată bateria! comandă Jukovski. 

— Foc! 

Tunurile reculară. Şuierând şi vâjiind, cinci obuze îşi luară 
zborul spre mare. 

În aceeaşi clipă, pe navele japoneze fulgerară flăcările 
salvelor. 

— Adăpostiţi-vă! ordonă Jukovski. Aproape imediat, zece sau 
douăsprezece obuze se prăvăliră peste baterie. Intr-o clipă totul 
se înecă în praf şi fum, răspândindu-se un iz usturător de 
şimoza; mii de schije răpăiră pe scuturile pieselor, pe parapet şi 
lângă tunuri. 

— Totul e în ordine? întrebă Zvonariov, ieşind de după 
creasta de protecţie. 

— Piesa numărul unu, totul e în ordine! raportă subofiţerul 
şef de piesă. 

— Piesa numărul doi, o schijă pătrunsă în scut, restul, în 
ordine! 

Zvonariov se apropie de tun. Soldaţii se înghesuiau în stânga 
piesei, privind o schijă de oţel, lungă de vreo şase verşoci cu 
marginile zimţate care pătrunsese adânc în metalul scutului. 

— Dacă n-ar fi fost scutul, pesemne că ar fi ucis pe cineva, 
spuse Rodionov. 

— Pe mine, Sofron Timofeevici! răspunse ochitorul. Când a 
pocnit în scut, m-am şi lăsat pe vine. Când mă uit o văd înfiptă 
în scut. Nici n-am apucat să-mi aduc aminte de maică-mea, că 
m-am şi pomenit cu schija în scut! şi chipul ochitorului cu 
umerii obrajilor proeminenţi se destinse într-un zâmbet larg. 

După ce examină ambele piese şi se convinse că sunt în 
perfectă stare, Zvonariov raportă acest lucru lui Jukovski. 

— Bine ne-au încadrat bateria de data asta! Mă temeam c-o 
să ne pomenim cu jumătate din material şi din servanţi scoşi 
din acţiune, dar iată că n-am avut nici măcar stricăciuni! rosti 
căpitanul, emoţionat, bucuros. Să încercăm să le plătim cu vârf 
şi îndesat! 

Bateria tună iarăşi. Japonezii făcură o întoarcere, şi 


380 


apropiindu-se puţin de țărm, continuară să bombardeze 
Utiosul. Dar soarele care se înălţase pe cer stânjenea precizia 
tirului, proiectilele lor cazând acum ba prea scurt, ba prea 
lung. Aceeaşi lumină a soarelui venea în ajutor celor de pe 
Elektriceski Utios. După a doua salvă, crucişătorul 7okiva fu 
scos din luptă. Lângă el, se opriră alte câteva nave, ceea ce Îi 
îngădui lui Jukovski să tragă încă trei salve cu acelaşi înălţător. 
Aproape în acelaşi timp izbucniră focuri pe încă trei nave. 
Japonezii se grăbiră să-şi reia formaţia în linie de şir, dar atunci 
intrară în acţiune şi bateriile de pe Zolotaia împreună cu cele 
de pe Strelkovaia şi de pe Tigrovka, silite până atunci să stea 
pasive, din pricina distanţei prea mari. 

Navele inamice erau lovite tot mai des, şi amiralul Togo se 
grăbi să se retragă în larg, continuând totuşi să bombardeze cu 
perseverenţă Elektriceski Utios. 

Într-o cazemată solidă de beton de pe creasta colinei Zolotaia 
se adunase toată conducerea apărării Arthurului: guvernatorul 
general, recent sosit, şi care, în urma morţii lui Makarov îşi 
asumase comanda flotei, Stessel cu Nikitin şi Belii, acesta din 
urmă însoţit de Varia. Din când în când excelenţele lor se 
încumetau să scoată capul afară şi să privească de la acea mare 
înălţime bombardamentul de pe Elektriceski Utios. Până la 
baterie era mai mult de o verstă, dar chiar şi de departe te 
apuca groaza să vezi, cum bateria, mai în fiece clipă, era 
învăluită în uriaşe evantaie de fum negru. Legătura telefonică 
cu Utiosul fusese de mult întreruptă, aşa că situaţia reală a 
bateriei nu mai era cunoscută, iar priveliştea 
bombardamentului crâncen lăsa să se presupună pierderi grele. 

— Tunurile sunt neatinse, strigă Varia privind o nouă salvă. 
Am văzut limpede cinci flăcări. 

— În schimb, oamenii probabil că n-au scăpat toţi neatinşi, 
obiectă Nikitin, morocănos. Ce oameni bravi, excelenţă! O 
singură baterie, împotriva întregii flote japoneze! Şi de ce n-ar 
ieşi escadra noastră să-i ajute? 

— În urma scufundării cuirasatului Petropavlovsk e atât de 
slabă, în comparaţie cu cea japoneză, încât suntem datori s-o 
apărăm ca lumina ochilor! declară Alexeev sentenţios. 

— Ei, atunci, mai bine să fie trimisă spre conservare la 


381 


Muzeul Marinei din Piter, o ţinea morţiş Nikitin. 

Văzând că discuţia ia o întorsătură neplăcută, Stessel se 
grăbi să-şi expedieze amicul: 

— Vladimir Nikolaevici, ai grijă te rog să fie restabilită 
legătura cu Elektriceski Utios. 

— Am înţeles! Se execută numaidecât! şi Nikitin plecă. 

— Mi se pare că e cam...! îi spuse lui Stessel guvernatorul 
nemulţumit, făcând cu degetul o mişcare expresivă la tâmplă. 

— E un brav între bravi, dar are şi el un cusur: îi cam place 
să tragă la măsea. 

— Se şi vede: mai e destul până la ora Amiralității”, dar el e 
de pe acum cu chef! N 

Varia hotărâse să însemne acea zi printr-o faptă eroică. In 
mintea ei înfierbântată se perindau scene care de care mai 
grozave. Ba se închipuia pansându-l cu curaj pe el, sub ploaia 
de obuze japoneze, ba piereau amândoi de una şi aceeaşi 
bombă, ba, în sfârşit, repara vitejeşte firele de telefon (treabă 
la care de altfel, nu se pricepea) şi primea crucea Sfântul 
Gheorghe din mâinile guvernatorului general. Se strecură de 
vale unde era adăpostită Kubanka ei, sări în şa şi o porni în 
galop pe drumul spre Utios. 

Cei de pe Zolotaia n-o observară decât după ce străbătuse în 
goană mai mult de jumătate din drum. 

— Excelenţă, i se raportă lui Belii, fiica dumneavoastră a 
plecat spre Elektriceski Utios. 

— Zvăpăiată fată! Ce naiba a apucat-o să se ducă acolo? rosti 
Belîi mânios şi se urcă repede pe creastă. Ceilalţi se luară după 
el. 

— Vorbeşte sângele de cazac, Vasili Feodorovici, îi spuse 
Stessel lui Belîi. Deşi e femeie, ia uite cum se repede la luptă! 

Alexeev clătina din cap - fie de uimire şi admiraţie, fie că o 
dezaproba. 

De sus, vedeai de minune cum călărea fata în plin galop; dar 
iată că mai multe trombe de fum ţâşniră nu departe de ea, şi 
Vania dispăru din vedere. Belii tresări şi-şi smuci nervos 


79 După o veche tradiţie, ora exactă era anunţată la Petersburg, la amiază, printr-un 
foc de tun tras din fortăreaţa Petropavlovsk, la comanda transmisă de la Amiralitate 


(n. t.). 
382 


mustăţile. Ceilalţi scoaseră un țipăt de spaimă. O răbufnire de 
vânt împrăştie vălul de fum... şi în loc de un cadavru sfârtecat 
de explozie, toţi zăriră din nou călăreaţa, în aceeaşi goană 
turbată. 

— Bravo, bravo! Eşti de felicitat pentru o asemenea fiică! 
aprobă guvernatorul general. 

Ajunsă cu bine pe Utios, Varia se opri lângă bucătărie unde 
trebăluia Zaiaţ, bucătarul, căruia îi aruncă dârlogii şi urcă 
repede în baterie. Se aştepta la manifestări furtunoase de 
admiraţie faţă de bravură, de eroismul ei, dar nimeni nu-i dădu 
nici o atenţie. Iar când ajunse în dreptul lua Boreiko, acesta 
doar bombăni supărat: 

— Numai dumneata mai lipseai aici! Du-te la postul de prim 
ajutor, colo, în cazemata numărul unu, şi porucikul îi arătă 
drumul cu mâna. 

— Dar voiam... începu Varia. 

— Soră, execută ordinul! comandă Boreiko, atât de sever, 
încât picioarele Variei o duseră numaidecât, ca de la sine, 
tocmai în direcţia cuvenită. Şi, culmea, când trecu pe lângă 
Zvonariov, acesta nici n-o băgă în seamă. Mânioasa foc, Varia 
ajunse la postul de prim-ajutor şi acolo, izbucnind în plâns, se 
prăbuşi în braţele Şurkăi Nazarenko. Numai Şura îi preţui după 
merit fapta vitejească. 

— Soră Nazarenko, rosti Melnikov pe un ton oficial: dă-i 
surorii Belaia douăzeci de picături de valeriană. 

Astfel, tocmai Varia avu nevoie, în ziua aceea, de asistenţă 
medicală pe Elektriceski Utios. 

După ce trăseseră vreo două sute de obuze de mare calibru, 
japonezii dispărură în dosul Liaoteşanului. Cei din baterie 
oftară cu toţii, uşuraţi. 

— Incetarea! comandă Jukovski. Serghei Vladimirovici, 
examinează toate piesele şi fă o notă de materialul avariat! 

— Curăţaţi imediat ţevile, până nu se întăreşte funinginea, 
adăugă Boreiko. 

După emoţiile prin care trecuseră, soldaţii se repeziră voioşi 
să-şi cerceteze tunurile. 

— Ia spune, de câte ori ţi-ai pomenit azi îngerul păzitor? îl 
întrebă pe Koşeliov unul dintre ostaşi. 


383 


— Nu pe îngerul păzitor - pe amiralul Togo, l-am tot pomenit 
de mamă, poate un ceas bătut pe muchie! 

— Amarnic trebuie să fi sughiţat Togo astăzi! 

— Nu numai c-a sughiţat, da’ a şi făcut pe el când îl ochiseşi 
tu! 

După ce examină piesele, Zvonariov raportă că numai două 
din ele aveau scuturile străpunse de schije mici, că uneia îi 
fusese rupt cablul macaralei pentru proiectile, iar celeilalte 
scripetele macaralei. Toate  scuturile aveau numeroase 
scrijelituri lăsate de pietre şi de schije. 

— Ei, am scăpat ieftin! După un bombardament de un ceas şi 
jumătate, executat de o escadră întreagă, erau de aşteptat 
lovituri mai serioase, spuse Jukovski. Ar fi interesant să ştim 
cam câte obuze au fost trase asupra noastră. 

— Stând în beci, Pahomov a numărat o sută cincizeci de 
bucăţi, căzute direct lângă baterie; şi în totul, au fost nu mai 
puţin de două sute, spuse Boreiko. 

— lar noi am tras doar o sută douăsprezece proiectile! 
Aproape de două ori mai puţin. 

— Rezultatul: n-avem distrugeri în baterie, cu excepţia unor 
geamuri şi ţigle sparte, pe când la ai, un crucişător a fost scos 
din luptă, iar alte patru nave avariate, făcu bilanţul Jukovski. 

— Este evident că rezultatul este cu totul în favoarea 
noastră, observă Zvonariov. 

— Pentru mine este foarte limpede că, cu toată 
superioritatea artileriei lor, marinarii japonezi nu se pricep s-o 
utilizeze. Dacă aş avea eu piesele lor de doisprezece țoli, aş fi 
trimis azi toate navele de la Arthur în fundul mării! se lăudă 
Boreiko. 

—  Înălţimea-voastră, vine cineva încoace!  raportă 
telemetristul, arătând două trăsuri ce se apropiau. 

Boreiko îşi duse binoclul la ochi. 

— În cea dinainte e Stessel şi încă cineva, pare-mi-se chiar 
Alexeev, iar în cea de a doua, Belîi şi Nikitin, preciză el. 

Buna dispoziţie plină de însufleţire a lui Jukovski pieri îndată. 
Se îngălbeni şi începu să se agite: 

— Compania să se adune imediat: să se trimită oameni să 
măture cioburile de geamuri şi de ţiglă din curte! aruncă el 


384 


ordin după ordin. Curată pacoste pe capul meu, ştabii ăştia! 
Mult sânge rău îmi fac! 

— Da, mult mai mult decât japonezii, observă ironic Boreiko. 

— Sigur! Togo nu-ţi trânteşte nici o admonestare pentru 
starea proastă a companiei, şi nici nu te mută disciplinar. 

— Numai te omoară, ori te lasă schilod! 

— Ei, de soartă n-ai cum să scapi! 

— Ştabii te urmăresc şi ei, tot ca un fel de soartă, sunt ca o 
rânduială crudă a vieţii, dacă vreţi, ca un destin ne-nduplecat! 

— Ba de o sută de ori mai rău! Destinul e orb, pe când 
generalii prea le văd pe toate şi-ţi caută nod în papură! se 
tânguia căpitanul. 

— Să nu facem nimic, Nikolai Vasilievici! îl sfătui Boreiko. Să 
ne vedem de curățirea pieselor şi să nu ridicăm nimic de jos. 
Las’ să ne vadă cum arătăm în mod obişnuit, după bătălie. De 
altfel nici n-avem când să ne facem frumoşi, sosesc îndată. 

— Măcar canonierii să aibă o înfăţişare mai ca lumea! Ia uite, 
mantalele sunt aruncate pe jos, soldaţii umblă cu capul 
descoperit, neîncinşi, asudaţi. Doar ştii bine că Stessel acordă 
cea mai mare atenţie aspectului exterior. 

— Puneţi-vă în ordine  mantalele, încingeţi-vă, priviţi 
vultureşte! strigă Boreiko, atât de aprig că vui toată bateria. 
Vine chiar guvernatorul general! Să-i răspundeţi la salut cu: 
„excelența voastră”! 

— Te rog, Boris Dmitrievici, comandă dumneata când sosesc 
trăsurile, că mie mi-a pierit graiul răcnind în timpul tirului. 
Raportul îl dau eu. 

Totul se desfăşură cum nu se poate mai bine: Boreiko îl 
asurzi pe Alexeev cu vocea lui de bas; Jukovski raportă cu glas 
tremurător de emoție; fu totuşi tratat cu multă bunăvoință de 
şefi. Excelenţele lor erau uimite de grindina de schije din 
baterie: luau câte una de jos şi susțineau că ar fi calde încă; o 
dată ajunşi pe Elektriceski Utios, imediat după bătălie, se 
simțeau oarecum şi ei eroi. 

Belîi se interesă de fata lui, dar Şurka Nazarenko îi răspunse 
cam încurcată, că „dumneaei era tare necăjită”, şi că plecase 
pe alt drum. 

Guvernatorul general mulţumi lui Jukovski şi soldaţilor; pe 


385 


urmă, intră la bucătărie, să guste prânzul. Zaiaţ şi Belonogov 
serviră vizitatorilor un borş tare şi un păsat de hrişcă ce se 
topea în gură. 

— Minunat! Foarte, foarte gustos! îl lăudă amiralul pe Zaiaţ. 
Dar când ai avut timp să faci mâncarea? Chiar în timpul 
bombardamentului? E cu putinţă? 

— Da! Tocmai când stârpitura de japonez bătea asupra 
Utiosului. Mi-era frică să nu-mi umple borşul de schije. 

— Eşti un brav! Ţine, băiatule, drept răsplată de la mine! Şi 
Alexeev îi întinse lui Zaiaţ o hârtie verde, de trei ruble. 

— Slujesc voios! Mulţumesc frumos! răspunse repede 
ostaşul. 

După ce şefii plecară în sfârşit, Jukovski îşi scoase chipiul şi 
se închină. 

— Slavă domnului, a trecut cu bine primejdia cea mai mare! 
rosti el cu bucurie. Şi acum, domnilor, haideţi la masă; poate or 
fi şi ordonanţele noastre eroi ca Zaiaţ. 


A doua zi, Zvonariov fu chemat la telefon de la 
Comandamentul Artileriei: 

— Deşi eşti un băieţoi urâcios, rău şi prost crescut, şi cu 
toate că nu vreau deloc să-ţi vorbesc, am hotărât totuşi să te 
anunţ că azi, la cinci după masă, are loc înmormântarea celor 
ce au pierit pe Petropavlovsk, printre care se află şi aghiotantul 
bunicuţului... cum îi zice? 

— Dukelski, o ajută Zvonariov. 

— Da, chiar el! Se pare, că a fost prieten cu Boreiko. Iar în 
ceea ce te priveşte pe dumneata, e lucru ştiut de toată lumea 
că nu eşti indiferent faţă de prea frumoasă Rivocika, acum 
adânc îndurerată. Ţi se oferă un foarte bun prilej s-o consolezi 
şi, totodată, să-i cucereşti inima iubitoare, adăugă Varia, 
neputând să nu-l înţepe. 

— Îţi mulţumesc, vom fi desigur prezenţi la funeralii, 
răspunse cu răceală praporşcikul şi atârnă receptorul. 

Când Boreiko şi Zvonariov sosiră la cimitir, mulţimea venită 
pentru procesiunea funebră începuse să se împrăştie. 

Lângă cimitir se întâlniră cu Jeltova, însoţită de cele două 
învăţătoare şi de Stah. Praporşcikul se apropie de ele, le salută 


386 


şi-l prezentă pe Boreiko. Porucikul îşi spuse numele cu glas 
gros şi le strânse respectuos mâinile. Cu deosebită grijă, luă în 
uriaşa-i palmă mânuţa prelungă, gingaşe a Oliei, care se uita 
curioasă la făptura lui uriaşă. 

— E un munte de om! îi şopti ea Lioliei, când Boreiko se în 
depărtă. 

— Nu ştii în ce loc l-au înmormântat pe Dukelski? îl întrebă 
Zvonariov pe Stah. 

— În fund, lângă zid! lămuri Olia. Vă arăt eu. 

Făcându-şi cu greu drum prin mulţime, trecură pe lângă 
mormintele comune, unde şedeau în genunchi nişte femei 
plânse şi nişte copii. Câţiva preoţi în odăjdii cernite, slujeau 
parastas pe toate glasurile, cădelniţând de zor. 

— Iată, de aici încep mormintele ofiţerilor, arătă Olia şirul 
moviliţelor de pământ proaspăt. 

În preajma unora din ele stăteau ofiţeri şi doamne în doliu. 
Lângă mormântul din cap se zărea silueta singuratică a unei 
femei îngenunchiate care, copleşită de durere, îşi lipise obrazul 
de pământ. Nu departe, aştepta Soimanov cu pelerină neagră şi 
cu bicorn de gală în mână. 

— Probabil că doamna care plânge acolo e Riva! îşi zise 
Zvonariov. Cei doi ofiţeri o luară înainte; Olia rămase pe loc. 

Boreiko depuse pe mormânt coroana pe care o aduseseră şi 
se închină adânc. Zvonariov îi urmă pilda. Riva îşi ridică 
privirea. Cu greu o recunoscu Zvonariov, atât de mult se 
schimbase numai în câteva zile. Avea obrajii traşi, ochii mari, 
duşi în fundul capului, nasul ascuţit, şi un păienjeniş de cute 
mărunte îi acoperea toată faţa. Recunoscându-şi prietenii, Riva 
zâmbi vlăguită şi încercă să se ridice, dar puterile o părăsiră. 
Zvonariov şi Soimanov o sprijiniră de braţ şi o duseră până la o 
bancă. 

Cineva o stropi cu apă şi ea începu să-şi vină în fire. 

— Vă simţiţi mai bine? o întrebă Olia cu compasiune. Staţi 
liniştită; vă conducem acasă, îndată. 

— Vă mulţumesc, pot merge şi singură, totuşi vă rog să veniţi 
cu mine! V-am dat destulă bătaie de cap. 

— Nu mai vorbiţi aşa! Aţi suferit cumplit zilele acestea şi e 
firesc să fiţi atât de slăbită. 


387 


— De la 31 n-am mai dat pe acasă; am stat tot timpul lângă 
Jorjik. A murit noaptea trecută. 

— S-a chinuit mult înainte de a muri? întrebă Soimanov. 

— Numai o dată şi-a revenit; încolo, a stat tot timpul în 
nesimţire! Andriuşa zăcea în acelaşi salon cu el - delira şi se 
zvârcolea tot timpul. Azi dimineaţă şi-a recăpătat cunoştinţa şi 
a plâns, când a aflat despre moartea lui Makarov, povestea 
Riva. 

Boreiko şi Soimanov o conduceau, sprijinind-o de braţ. Olia şi 
Zvonariov mergeau înainte. Lângă gard, Jeltova, Leolia şi Stah 
li se alăturară. Femeile îi ofereau care mai de care Rivei 
ajutorul lor: 

— Nu puteţi fi lăsată singură acasă în asemenea stare, 
declară ferm Olia. Rămân eu cu dumneavoastră! 

— Stai, Olia: poate că mademoiselle Riva doreşte să fie 
singură, să n-o stinghereşti! 

— O, nu, ca să vă spun drept, acum mi-e frică de singurătate. 
Acasă totul îmi va aminti prea viu de pierderea mea. 

— Atunci, hai la noi, la şcoală, propuse Olia. 

— N-am să pot merge aşa departe. Cel mai bun lucru ar fi 
dacă dumneavoastră aţi vrea să rămâneţi la mine, măcar în 
noaptea asta! o rugă Riva. 

Grupul mergea încet, pas cu pas, pe străzile oraşului. 

— Am ajuns, spuse Riva oprindu-se lângă scara căsuţei sale. 

Bătu în uşă. Se ivi Kuinsan, ciufulită. Foarte bucuroasă, 
chinezoaica i se aruncă de gât. 

— La mine aşteptat mult, la mine ascultat mult! Nimeni nu 
venit, la mine frică! bâiguia ea. 

Intrară cu toţii în sufragerie. Era dereticat, curat. Riva intră 
cu femeile în dormitor, iar bărbaţii rămaseră în salonaş. 
Kuinsan dădu fuga să pregătească ceaiul pentru musafiri. 

— S-a prăpădit Jorj al nostru, aşa, fără nici un rost! spuse 
Boreiko, oftând. 

— Mai grav ca orice e că a pierit Makarov, răspunse 
Soimanov. Aţi văzut cum ne ascundeam ieri de japonezi, după 
coline, în loc să angajăm lupta? 

— Am simtit-o chiar pe pielea noastră. Ne-am bătut singuri 
cu o escadră întreagă! adăugă Zvonariov. 


388 


— Prin ordinul de zi pe flotă, guvernatorul general a interzis 
orice fel de ieşiri ale escadrei în larg, până nu vor fi reparate 
navele Retvizan, Țesarevici şi Pallada. in treacăt fie zis, multe 
s-au schimbat zilele acestea la noi. 

— Dar, de fapt, de ce s-a scufundat Petropavlovsk? întrebă 
Boreiko. 

— Concluziile comisiei, care a anchetat cauzele scufundării 
cuirasatului, spun că el s-a izbit de un buchet de mine dintr-un 
baraj instalat în secret de japonezi. Şocul a provocat explozia 
minelor din magazia cuirasatului. Chiar în ajun se îmbarcaseră 
pe Petropavlovsk câteva zeci de mine de baraj, care au 
reacţionat la explozie şi au sărit în aer. Nava a fost despicată 
pe dinăuntru şi s-a scufundat într-o clipă, explică Soimanov. 

— Riva s-a mai liniştit şi a adormit, spuse Maria Petrovna 
intrând în salon. Olia rămâne aici, iar noi să ne vedem de drum. 
S-a şi întunecat. 

Işi luară rămas-bun de la Olia, de la Kuinsan, şi porniră cu 
toţii spre ieşire. 

— Abia a dispărut Makarov şi tot ce a început el să realizeze 
se şi năruie, spuse tristă Jeltova. Azi dimineaţă mi s-a 
comunicat de la comandamentul militar al portului că se 
suspendă conferințele pentru matrozi şi muncitori, iar 
muncitorii mi-au spus că au fost somaţi să evacueze 
dormitoarele, şi că se intenţionează scoaterea lor din 
subzistență! 

— Atunci fără îndoială, lucrările de reparare a navelor vor fi 
zădărnicite, spuse Zvonariov. 

— Asta nu face decât să dea apă la moară amiralilor noştri. 
Cu cât vom sta mai mult în port, cu atât vor avea mai multă 
linişte, interveni în discuţie Soimanov. Pe mare, doamne 
fereşte, poţi să te duci la fund; pe când în port, dacă se 
întâmpla ceva, te ajută cei de pe uscat. 

— Te ascult şi nu mă dumiresc deloc: cine-s mai bucuroşi de 
pieirea lui Makarov? Japonezii ori amiralii şi generalii noştri? 
întrebă Boreiko. Înseamnă că le stătea tuturora în gât. Stessel 
jubilează; marele duce, fireşte, e încântat şi el; amiralii au oftat 
uşuraţi; ofiţerii petrec şi chefuiesc pe uscat - parcă-i lăsata 
secului şi mai multe nu! 


389 


— În schimb, matrozii şi muncitorii au intrat în postul mare, 
spuse Leolia. 

— Şi noi, artileriştii, odată cu ei! adăugă Zvonariov. Acum, 
poftim de te bate singur cu japonezii. 

— Cine vine în locul lui Makarov? întrebă Boreiko. 

— Ori Rojestvenski, ori Skridlov. Amândoi nu fac nici cât 
degetul cel mic al lui Makarov! N-am pierdut numai un amiral: 
Stepan Osipovici a fost sufletul flotei, şi, din acest punct de 
vedere nimeni nu-l poate înlocui. 

— Şi pentru armată a fost sufletul apărării. Când îl vedeam, 
ştiam că, în afară de Stessel, există şi Makarov, şi eram liniştiţi, 
spuse Boreiko cu înflăcărare. 

— Toţi oamenii cinstiţi din Rusia îl vor regreta, spuse 
suspinând Maria Petrovna. 

Când ajunseră la şcoală, paznicul chinez îi întinse Jeltovei o 
hârtie. Maria Petrovna o citi la lumina unui chibrit şi spuse 
tulburată: 

— Din ordinul lui Stessel, cu începere de mâine, şcoala 
pentru adulţi şi cursurile serale vor fi suspendate. Clădirea e 
rechiziţionată pentru spital. 

— Şi noi ce ne facem? întrebă Leolia. 

— Zău că nu ştiu, răspunse Maria Petrovna, descumpănită. 

— Intraţi ca surori de caritate la spital şi aţi rezolvat 
problema! o linişti Stah. 

— Dar nu avem pregătirea necesară pentru aşa ceva, trebuie 
să învăţăm întâi, spuse agitată Leolia. 

— Înscrieţi-vă mâine la cursurile de surori, şi chiar la Varia 
Belaia, le sfătui Boreiko cu glas gros. 

— Sfatul nu e rău. Încuviinţă Maria Petrovna. 


Boreiko îşi bătea capul zile întregi cu gospodăria companiei 
de pe Elektriceski Utios. Ostaşii trebăluiau cu mare plăcere, 
amintindu-şi de viaţa lor din satele de baştină. Seara se adunau 
lingă dormitoare, discutând despre întâmplările acelei zile, 
împărtăşindu-şi nădejdile de viitor. 

Într-o seară, Boreiko se apropie de ei. Soldaţii săriră în 
picioare şi luară poziţia de drepţi. 

— Stati jos; daţi-mi şi mie un scăunel. Avem ceva mai mult de 


390 


vorbit împreună, spuse porucikul. 

Soldaţii se aşezară în jurul lui, pe jos. 

— Uitaţi-vă ce este: ne aflăm pe malul mării, dar peştele nici 
măcar nu-l vedem. E întocmai ca şi cum am şedea în pădure şi 
n-am avea lemne. Bărci avem! Va să zică e vorba numai de 
mreje. Ei, o să facem rost. Care dintre voi ştie din civilie să 
pescuiască? îi întrebă Boreiko. 

— Eu, înălţimea voastră! răspunse matrozul semnalizator 
Denisenko. 

— Şi eu! Şi eu! mai răspunseră câteva glasuri. 

— lacă, avem şi pescari. Staroste peste echipa de pescari îl 
punem pe Denisenko. E marinar, deci om obişnuit cu ale mării. 
Şi acum altceva. Trebuie să curăţăm câteva petice de pământ 
din jurul Utiosului, unde o să se poată ca să facem grădini de 
zarzavat; să punem ceapă, usturoi şi alte legume. La toamnă, o 
să culegem roadele. Care dintre voi sunt grădinari? 

— Iarţev, Snitkov, Glubin, începură să înşire soldaţii. 

— Tu, povestitorule, ai să fii staroste la grădina de zarzavat, 
îi spuse porucikul lui Ilarţev. Şi acum Belonogov, dă tonul la 
Ermak ordonă el, ridicându-se. 


Profitând de liniştea de pe mare, Zvonariov se învoi şi plecă 
în oraş cu gândul să treacă pe la Riva. Acolo îl găsi pe Andriuşa 
Akinfiev. 

— Salut pe viteazul artilerist! îl întâmpină acesta pe 
praporşcik. 

— Îmi pare bine că te văd pe picioare. Ia spune, Rivocika, 
Andriuşa ţi-a şi cucerit inima? întrebă Zvonariov. 

— Să nu-mi faci băiatul să roşească, răspunse Riva, zâmbind. 
Nu-i arde lui de cuceriri. Abia se ţine sufletul de el. 

— Ba nu-i adevărat! Sunt complet sănătos şi zilele acestea ies 
din spital! protestă Andriuşa. 

După ce stătu puţin la taifas cu ei, Zvonariov plecă spre 
Comandamentul Artileriei. Trecând prin preajma Ftajerei zări 
un grup de ofiţeri de marină şi de tiraliori, care discutau cu 
aprindere. 

— Suntem prea slabi faţă de japonezi ca să putem ieşi în larg, 
explicau marinarii tiraliorilor, dar aceştia nici nu voiau să audă. 


391 


Lângă Comandamentul Artileriei, praporşcikul se întâlni cu 
furierul Sevastianov. 

— Aţi auzit veştile, înălţimea voastră? Japonezii au început să 
debarce la Bitzivo. În câteva zile Arthurul va fi izolat de Rusia şi 
de Manciuria. Guvernatorul general a plecat urgent la Mukden, 
lăsându-şi aici tot avutul. Nici nu şi-a luat rămas bun de la 
generalul Stessel, comunică furierul. 

— Bine, dar flota de ce n-a împiedicat debarcarea trupelor? E 
pur şi simplu scandalos, se indignă Zvonariov, când înţelese în 
sfârşit despre ce discutau cu atâta aprindere ofiţerii. 

— Escadra noastră a slăbit de tot după moartea amiralului 
Makarov şi se teme să iasă în larg. Acum stârpitura de japonez 
o să pună repede mâna pe Arthur. Dinspre uscat, fortăreaţa nu 
e deloc întărită; trupe avem puţine, cu proviziile stăm prost, se 
văita Sevastianov. 

— Nu-i nimic; au să ne ajute cei din Manciuria, îl îmbărbătă 
Zvonariov deşi nu credea nici el ceea ce spune. 

— Blohin a fost pe aici, s-a rugat să fie mutat pe Utios. 
Vamenzon îl chinuie rău. Am şi făcut, în numele 
dumneavoastră, un scurt raport către domnul general, cu 
rugămintea de a-l muta acolo. Semnaţi-l, facem un bine omului, 
îl scăpăm de chinuri. 

Zvonariov iscăli hârtia şi se grăbi să discute veştile cu cei de 
la Utios. 

— Să trăiţi! Gata şi la ordinele dumneavoastră! rosti Blohin, 
hârâit, apropiindu-se de Zvonariov care stătea de vorbă cu 
Boreiko, în curtea cazărmilor de pe Elektriceski Utios. 

— Noroc, Bloha'!! îl salută Boreiko şi-l bătu pe umăr. 

— Să trăiţi! Aoleu! se văită ostaşul. 

— Ce e? Ai vreo bubă? întrebă porucikul. 

— Nu! Dar mi-a tăbăcit pielea Zon, la despărţire. 

— Care Zon? 

— Căpitanul Vamenzon. 

— Vamenzon? Dar pentru ce te-a bătut în halul ăsta? 

— Zicea că să-mi frângă cerbicia. Se tot jura că mă pune el 
cu botul pe labe. Dar n-a ieşit după vorbă lui, cu toate că m-am 
ales cu pielea crâmpoţită. 


71 Bloha - purice (|. rusă) (n. t.). 


392 


— Ia să vedem, cum te-a garnisit. 

— Mi-e ruşine de ochii oamenilor, înălţimea voastră! 

— Mă, că ruşinos te-ai făcut! Hai la Melnikov, te dezbraci 
acolo. 

Zvonariov îl privi atent pe Blohin. Slăbise şi mai mult; ochii i 
se duseseră în fundul capului. Deşi cu două capete mai scund 
decât Boreiko, era tot atât de spătos ca şi porucikul, ceea ce îl 
făcea să pară aproape pătrat. Braţele lui lungi se terminau cu 
nişte mâini uriaşe în care se ghicea o mare putere. 

Se dezbrăcă. Toată spinarea îi era plină de zgârieturi stacojii 
şi de vânătăi. 

— Rău ai ajuns, măi Bloha. Frumos te-a mai pirogravat Zon. 
O să cam trebuie să te scutesc de muncă pe vreo trei, patru 
zile. _ 

— Înălţimea voastră, dacă mi-aţi da un păhărel de spirt, s-ar 
duce răutatea ca luată de vânt! se rugă Blohin. 

— Ai să faci tărăboi dacă nu eşti obişnuit. Dă-i niţel, 
Melnikov. 

— Mulţumesc frumos! rosti bucuros Blohin. 

— Hai la pescari! îi propuse Boreiko lui Zvonariov. 

Profitând de absenţa escadrei japoneze, întreaga companie 
ieşise la muncile gospodăreşti. Toate peticuţele de pământ de 
pe coastele colinei Zolotaia, cât de cât potrivite pentru culturi, 
fuseseră curățate de pietre, săpate, şi acum erau însămânţate 
cu tot felul de legume. Vreo sută de soldaţi, sub conducerea lui 
larţev, puneau de zor seminţe. Imbrăcaţi ca de vară, cu bluze 
albe şi şepci la fel, soldaţii munceau cu tragere de inimă. 

— Când am atins pământul cald, m-a trecut un fior, zău! La 
ţară, taman acu’ se bagă plugul de lemn în țarină! E tocmai 
vremea de arat şi de boronit maica glie, vorbi cu încântare 
Bulkin, frământând în mâini un bulgăre de pământ sărac, 
argilos, din Arthur. 

— Acasă, îi ţinea isonul Koşeliov, aram şi grăpam de două ori 
dacă era nevoie: pământul se făcea ca puful. Se lăfăia bobul în 
el, ca pruncul în leagăn! 

— Ehei, de-ar creşte harbujii ăştia! De mult n-am mai 
mâncat! oftă Volovoi. La noi, la bostană nici nu vezi pământul 
de harbuji. Şi toţi îs mari şi dolofani, cam de un pud fiecare, ca 


393 


bombele noastre! 

— Las” că vine japonezul, scormoneşte el cu ghiulelele toate 
grădinile şi bostănăriile noastre, îşi arătă Guldin temerea. 

— Tu, drege-ţi mai bine tunul, ca să-i dai dintr-o dată pe toţi 
japonezii la fund! îl sfătui careva. 

— Nu-i lasă Ursul să vină! Japonezul se teme de el mai rău că 
de dracu. Togov, amiralul japonez a şi făgăduit o răsplată ăluia 
care i-o face seama Ursului nostru. 

— Să-i facă seama! Nu mai spune! Poate doar să dai cu un 
obuz întreg într-însul! 

— Şi acela, cred, ar sări îndărăt. 

— Bună ziua, bostănari! răcni, imitând glasul lui Boreiko, 
Zaiaţ care se apropiase de ei pe furiş. 

Ostaşii săriră în picioare şi voiră să răspundă la salut, dar 
zărindu-l pe Zaiaţ începură să-l ocărască de mama focului. 

— V-aţi speriat, hai? strigă Zaiaţ râzând de tulburarea 
soldaţilor. Daţi zor, daţi zor, flăcăi. Dumnezeu iubeşte pe cei ce 
muncesc. La iarnă o să avem şi zarzavat şi varză. 

— Să punem şi hrişcă, că tare îi ducem doru! N 

— Aici nu rodeşte hrişcă - e prea cald pentru ea. In locul ei 
creşte ciumiza. 

— Păi, ciumiza e mâncare chinezească. Nu-i de noi, ca şi 
orezul: îţi umpli burta, da nu te saturi deloc. 

— Orezul e mâncare boierească. Boierii îl mănâncă şi-l laudă 
mult! 

— D-aia-l laudă, că nu trudesc pentru el! 

— Iar chinezul îşi rupe toată ziulica şalele, şi afară de orez, 
altă mâncare n-are. 

Soldaţii trebăluiau de zor. Pe mal, Denisenko alerga de colo- 
colo, mai mult ca toţi. Năvodul cumpărat fusese întărit, i se 
alungiseră aripile, i se înlocuiseră trainele, şi acum erau gata 
să înceapă pescuitul. Plecară pe mare cu două bărci şi, după ce 
întinseră năvodul lung de aproape o sută de stânjeni, îl târâră 
spre mal. Când bărcile traseră pe nisip soldaţii se apucară să 
scoată aripile năvodului din apă. In plasă sclipeau peştişori 
argintii. Începură să-i scoată iute şi să-i arunce în butoaiele de 
pe mal, pregătite anume. 

— Să nu scoatem v-un rechin, să ne pomenim că ne înşfacă 


394 


de picioare, spuse cu teamă Belonogov. 

— Rechinul nu e câine, nu poate să alerge pe uscat! îl linişti 
Denisenko. Ne-ar fi rupt de mult tot năvodul. 

— La naiba cu rechinul vostru. Să nu pescuim cumva vreo 
mină! rosti Boreiko. Cu ea îţi găseşti beleaua, mai rău decât cu 
orice rechin! Fiţi cu ochii în patru, băieţi, uitaţi-vă bine să nu 
aducă năvodul ceva de fier, îi preveni el pe ostaşi. 

Năvodul se lăsa tot mai greu şi fu, în sfârşit, tras pe mal, 
doldora de cei mai feluriţi peşti. 

— Care e mai mare, aduceţi-l încoace; îl curăţăm şi-l punem 
la sărat. Cei ameţiţi şi slabi - la ciorbă cu ei, iar plevuşcă şi tot 
felul de lighioane de mare - înapoi în apă, ca să nu se strice şi 
să se împută, porunci Nazarenko. 

Denisenko alese un peşte dintre cei mai frumoşi şi-l zvârli 
departe în mare. 

— Ce, ai căpiat? de ce arunci bunătate de peşte? se răsti 
Nazarenko la el. 

— E jertfă pentru împăratul mărilor, ca să ne ajute să 
prindem şi de acu’ înainte cât mai mult peşte, răspunse 
matrozul. 

— Cică Hristos se trăgea şi el din pescari, aşa că trebuie să 
ne dea o mână de ajutor, îşi dădu cu părerea Lebiodkin. 

— Tacă-ţi gura, Lebiodkin; am să te spun comandantului că 
vorbeşti aşa. 

— Păi, Denis Petrovici, aşa zice la evanghelie! 

Pescuiră în totul peste o sută de puduri. Opriră vreo două 
zeci de puduri pentru prânz şi hotărâră să pună restul la sărat. 
Blohin, care muncise cândva la cherhanalele de pe Caspică, avu 
prilejul să-şi dovedească priceperea. Aşeză un şir de mese, 
puse soldaţii lângă ele şi le arătă cum să curețe peştele şi cum 
să-l pună la sărat. 

— Văd că eşti purice de mare, râse Boreiko, privindu-l, şi eu 
care te credeam de uscat. 

— Păi, înălţimea voastră, am tot ţopăit şi pe pământ şi pe 
apă! 


Spre prânz, Belii sosi pe neaşteptate la Utios împreună cu 
generalul Smirnov, noul comandant al fortăreței. Soldaţii se 


395 


aliniară în grabă lângă cazarmă. Generalul se apropie de ei 
cocoşeşte, cu pas săltăreţ, luă poziţia de drepţi în faţa frontului 
şi se prezentă: 

— Comandantul fortăreței Port-Arthur, generalul locotenent 
Smirnov! 

O parte din soldaţi, luând din greşeală vorbele lui drept 
salut, răcniră: „Să tră...”, dar nefiind susținuți de ceilalţi, 
tăcură îndată ruşinaţi. Generalul îi aruncă cu ciudă lui Belii: 

— Nu sunt muştruluiţi ca lumea şi nu pricep vorba rusească! 

Incruntându-se, mângâindu-şi mustăţile cărunte, răsucite în 
sus, şi cioculeţul rar, trecu tăcut prin faţa frontului. 

— Ce e asta? Ce companie aveţi aici, de soldaţi ori de 
pescari? se răsti el la Tukovski, observând urme de solzi pe unii 
soldaţi. 

De emoție, căpitanul îşi pierduse darul vorbirii; doar clipea 
ca speriat. 

— Azi e zi de post; soldaţii au curăţat peşte pentru prânz, 
răspunse Boreiko, în locul lui. 

— Da’ ce, dumneata eşti avocatul comandantului de 
companie? îl întrebă Smirnov. 

— Însărcinat de afaceri, excelenţă, i-o reteză Boreiko. 

— Porucikul Boreiko e ajutorul comandantului companiei şi, 
întrucât căpitanul Jukovski se bâlbâie de emoție, porucikul va 
răspunde în locul lui, lămuri Belii. 

Smirnov se uită, cu părere de rău la Jukovski, cu nedumerire 
la Belîi, şi porni mai departe, fără să mai spună ceva. În spatele 
lui, Belii îl ameninţa cu degetul pe Boreiko care abia îşi 
stăpânea râsul. În clipa aceea, însă, atenţia generalului fu 
atrasă de brichetele de cărbuni făcute stive. 

— Dar ce este aici: baterie, ori depozit de cărbuni? întrebă el 
întorcându-se spre Belii. 

Boreiko îi explică proveniența cărbunilor, arătând că şi 
bateriile învecinate se aprovizionau tot de la ei. 

— Să fie luaţi de aici toţi cărbunii! ordonă comandantul. 

După aceea, îi stârniră nemulţumirea grădinile de zarzavat 
de lângă Utios. 

— Soldatul trebuie să fie soldat, nu zarzavagiu! declară 
generalul. 


396 


— Iar prostul trebuie să rămână prost, nu comandant de 
fortăreață! mormăi Boreiko, către Zvonariov. 

Zărind scuturile tunurilor bateriei, comandantul îşi ieşi de-a 
binelea din sărite: 

— Prin aceasta, contribuiţi la scăderea spiritului combativ al 
soldaţilor! 

— Dar le apărăm trupurile, obiectă Belii. 

— Trupul poate fi neputincios, dar sufletul să fie treaz! 
stăruia generalul. 

— Aşa ceva se potriveşte călugărilor, dar în ceea ce-i priveşte 
pe soldaţi, un suflet sănătos trebuie să sălăşluiască într-un trup 
sănătos, cum zice proverbul străvechi, replică Boreiko. 

— Porucikule, ai o limbă prea lungă pentru gradul dumitale! 

— Am înţeles! răspunse smerit Boreiko, răpus de logica 
generalului. 

După ce inspectă bateria, Smirnov intră la uzina electrică. 

— Cine-i mai mare aici? întrebă el. 

Zvonariov ieşi înainte. 

— De ce e murdărie şi duhoare? întrebă generalul. 

— Geamurile s-au prăfuit şi miroase a cel mai obişnuit ulei de 
maşini. Acesta e mirosul normal al maşinilor cu aburi. 

— Am absolvit două academii, a Marelui Stat-Major şi a 
Artileriei, dar n-am auzit niciodată că în uzinele electrice 
miroase a ulei. Să se facă curăţenie, să se aerisească, şi să nu 
mai văd aşa ceva altădată! ordonă generalul. 

La caldarină îi atrase atenţia manometru! 

— Ce presiune aveţi? 

— O sută douăzeci de funţi pe ţolul pătrat. 

— De ce aşa puţin? Măriţi-o până la o sută şaizeci de funţi! 

— S-ar putea să nu reziste cazanul. 

— Trebuie să reziste, dacă ordon eu! ripostă generalul şi 
părăsi uzina. 

— Cine-o fi şi caraghiosul ăsta? îl întrebă pe Zvonariov 
Lebiodkin, ştergându-şi mâinile cu câlţi. 

— E noul comandant! A absolvit două academii. 

— A, chiar se cunoaşte că s-a întrecut cu măsura la 
învăţătură! 

Când generalii plecară în sfârşit, iar Jukovski îşi redobândi 


397 


darul vorbirii, se repezi la Boreiko, copleşindu-l de reproşuri: 

— Boris Dmitrievici! De ce întăriţi un om mărginit? Acum 
Smirnov n-are să-mi ierte inspecția de azi, cât om trăi. Trebuie 
să cărăm imediat cărbunii, să demontăm scuturile tunurilor, să 
încetăm pescuitul şi să desfiinţăm grădinile de zarzavat!... 

— Şi totodată, să vă internăm la spitalul de boli nervoase! 
întregi Boreiko. Lăsaţi-l pe Smirnov să facă pe caraghiosul cât o 
vrea, iar noi să ne vedem de treabă. 

— Boris Dmitrievici, mă omori! se văită căpitanul. Să ştii c-o 
să-mi ia comanda companiei! 

Cu toate acestea, după vizita generalului, viaţa îşi urmă 
cursul din totdeauna la Utios. Doar Jukovski se uita câteodată, 
cercetător, cu teamă, la drumul pe care se aştepta să-şi vadă 
cruntul „duşman intern, cu revere roşii la manta”. 

Pescuitul aducea companiei o hrană bună, proaspătă şi făcea 
posibilă strângerea de rezerve pentru iarnă. Grădinile 
înverzeau, spre bucuria tuturor. Boreiko îşi inspecta zilnic 
gospodăria şi striga vesel la soldaţi. 

Într-una din acele zile, Blohin, fiind învoit, se întoarse din 
oraş beat turtă şi începu să facă scandal. Sări la feldwebel, 
înjurându-l, şi în cele din urmă, dădu peste Boreiko. 

— Unde te-ai îmbătat în aşa hal? La dormitor, marş! îi ordonă 
ofiţerul. 

— Ce spui mă! Stai că-ţi arăt eu...! Soldatul se repezi la 
porucik, dar fu doborât pe loc cu un pumn straşnic. 

Ostaşii aflaţi prin apropiere alergară grăbiţi, îl legară burduf 
cu frânghii şi-l închiseră în magazia de pulbere, atunci goală, 
până avea să se trezească. 

— Să nu vorbiţi nimănui despre întâmplarea asta, ordonă 
porucikul. 

Dându-şi seama că voia să treacă cu vederea cele petrecute, 
artileriştii îl asigurară că nu vor sufla o vorbă. 

A doua zi dimineaţa, Boreiko îl chemă pe Blohin. 

— Noroc, Bloha! îl întâmpină el pe soldat. 

— Să trăiţi! hârâi ostaşul, pământiu după beție. 

— Îţi vâjâie tare căpăţâna? 

— Vâjâie de plesneşte, înălţimea voastră. 

— Ei, du-te de te trezeşte şi apoi o să văd eu ce pedeapsă îţi 


398 


dau, neam de nătâng! rosti Boreiko, fără mânie. 

Cu aceasta se încheie totul. Soldaţii se mirau de un 
asemenea deznodământ şi-şi dădeau cu presupusul în fel şi 
chip. 

— Ursul are un simţ foarte ascuţit: ghiceşte care-i prieten şi 
care-i duşman. Acum, Bloha, trebuie să-i mulţumească 
porucikului, câte zile o avea pentru că l-a scăpat de temniţă, 
dacă nu chiar de împuşcare. 


Escadra japoneză îşi făcea apariţia aproape în fiecare zi în 
faţa Arthurului. Defila paralel cu coasta, în afara razei de 
acţiune a bateriilor, zvârlea mai multe obuze spre fortăreață şi 
pierea în zare. De fiecare dată, Boreiko calcula după telemetru 
traseul manevrei navelor inamice şi-l înscria pe hartă. 
Zvonariov privea intrigat curbele, trase cu îngrijire, ce şerpuiau 
în fiece zi pe harta mare din odaia porucikului. 

— Ce farmece faci, aici, Borea? îl întrebă el odată. 

— Stabilesc gradul de prostie al amiralului Togo, răspunse 
porucikul, făcând ca Zvonariov să fie şi mai intrigat. 

În cele din urmă, într-o seară, îl chemă pe Zvonariov în 
cameră, împunse cu degetul harta pe care figurau liniile 
aproape convergente ale mişcărilor escadrei duşmane şi 
mormăi: 

— Află că Togo e prost ca noaptea, şi c-o să-l plesnim zdravăn 
peste bot pentru prostia lui. 

— Ei, dac-am putea să ajungem la el, observă cu regret 
Zvonariov. 

— O să ajungem! Dacă nu pe sus, pe jos. O să aşezăm în 
calea japonezilor nişte buchete de mine: poate că vreun 
cuirasat de-al lor o să sară pe ele, ca şi Petropavlovsk al nostru. 

— Planul tău, Borea, e destul de ingenios; în privinţa minelor, 
trebuie să ne înţelegem cu marinarii. După moartea lui 
Makarov, nu ştiu, zău, cu ce amiral ai putea sta de vorbă! 

— Ne lipsim de amirali; vorbim cu comandanții torpiloarelor, 
ori ai puitoarelor de mine, şi punem la cale o poznă de toată 
frumuseţea. Las’ c-au să-l ţină ei minte pe porucikul Boreiko. 

Peste o jumătate de ceas, cei doi prieteni, învoiţi de Jukovski, 
se aflau în oraş. Mai întâi, se duseră pe Baian care era legat de 


399 


cheu şi vorbiră cu Pavlik Soimanov despre planul lor. 

— Borenka, ai fi bun de comandant al escadrei în locul lui 
Willy” rosti Soimanov, entuziasmat, şi-l îmbrăţişă. Numai că nu 
vă adresaţi celor de pe torpiloare, ci puitorilor de mine. Cu 
torpilorul nu poţi să cari prea multe mine, pe când un puitor ia 
câteva sute la un drum, îi sfătui locotenentul. 

— Comandanții puitoarelor de mine sunt ofiţeri superiori, şi 
eu nu cunosc pe nimeni din această înaltă societate, spuse 
Boreiko cu îndoială. Şi apoi, pentru aceasta e nevoie de o minte 
mai proaspătă, fără rugină. 

Soimanov se oferi să meargă îndată cu el la căpitanul de 
rangul II Ivanov de pe puitorul de mine Amur. 

Acolo îi recomandă lui Ivanov pe prietenii săi şi-i arătă scopul 
vizitei lor. Căpitanul, înalt, uscăţiv, cu părul castaniu, pe 
jumătate argintat de ani, cu chipul fin, inteligent, îl ascultă în 
tăcere: apoi, schiţă un zâmbet şiret şi scoase din dulap o hartă 
făcută sul. Când o întinse, tustrei prietenii o priviră cu uimire 
nespusă: de-a lungul coastei erau trasate exact aceleaşi linii ca 
cele de pe harta lui Boreiko. 

— Asta-i o copie după harta mea! De unde-o aveţi? întrebă 
porucikul. 

— De nicăieri; am făcut-o eu însumi, observând de pe colina 
Zolotaia mişcările escadrei japoneze, răspunse Ivanov. 

— Se pare că am avut amândoi aceeaşi idee, se dumiri 
Boreiko. 

— Întocmai, confirmă Ivanov dând din cap. 

Pe urmă confruntară cele două hărţi, determinând anumite 
precizări şi rectificări. 

— Ei, şi ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă Boreiko. 

— Exact ceea ce aţi avut de gând şi dumneavoastră: fără să 
afle japonezii, să aşezăm mine pe traseul obişnuit al escadrei 
lor. Lucrul acesta nu-i greu de făcut. Dificultatea principală 
constă în faptul că minele ar trebui aşezate mai departe de 3 
mile de coastă, adică în afara apelor teritoriale ruseşti, în zona 
internaţională, neutră, explică Ivanov. 

— Dar japonezii bombardează din această zonă Arthurul, fără 
să le pese de nici un fel de legi internaţionale. De ce nu ne-am 


72 W, K. Vitgheft (n. t.). 
400 


aşeza şi noi minele în aceeaşi zonă? întrebă Zvonariov 
nedumerit. 

— Bombardarea Arthurului nu pune în primejdie nici un vas 
neutru, pe când minele pot arunca în aer foarte uşor orice navă 
de comerţ engleză sau americană. Aceasta poate servi drept 
pretext pentru o intervenţie militară a Angliei sau a Americii, 
urmă Ivanov. 

— Dar ele şi aşa îi ajută în totul pe japonezi, aşa că noi, de 
fapt, ne aflăm în război cu un triumvirat compus din Anglia, 
America şi Japonia. Ce să mai umblăm atâta cu mânuşi? obiectă 
Boreiko. 

— Amiralul Vitgheft care a preluat comanda escadrei după 
plecarea guvernatorului general, se teme mai rău ca de orice, 
de complicaţii internaţionale. In privinţa aceasta nu e uşor să-l 
faci să-şi schimbe atitudinea, spuse sceptic Ivanov. 

— Poate că ar trebui să ne adresăm lui Belii, să-l rugăm să 
vorbească cu Vitgheft, propuse Zvonariov. 

— Nu prea cred că ar folosi la ceva. S-ar putea ca acest 
amestec în treburile lui marinăreşti să-l indispună pe Vitgheft, 
îşi dădu cu părerea Ivanov. 

— Ei, încercarea moarte n-are! O să-l rugăm pe Vasili 
Feodorovici să vorbească cu Willi al dumneavoastră. Poate că 
astfel o să mai capete curaj în privinţa problemelor 
internaţionale. Dacă stăruim, sunt sigur că planul nostru va fi 
încununat de succes! spuse Boreiko şi, luându-şi rămas bun, 
scutură cu hotărâre mâna lui Ivanov. 

La început, Belii nu voi să intervină în această chestiune: 

— E treaba marinarilor. N-are rost să ne amestecăm noi, 
artileriştii, se împotrivi el. 

Pe neaşteptate însă, Boreiko şi Zvonariov dobândiră un 
sprijin călduros din partea lui Tahatelov: 

— Straşnică idee! Voi depune toate stăruinţele ca să-l 
înduplec pe general să vorbească cu Vitgheft. Mă duc eu însumi 
cu el, făgădui colonelul. 

A doua zi, el şi Belii şedeau în careul spaţios al amiralului. 
Nimeriseră la Vitgheft tocmai spre prânz, şi gazda nu voi să 
audă de nici un fel de chestiuni de serviciu, până ce dragii lui 
oaspeţi nu aveau să ia masa cu el. Fură nevoiţi să-i facă pe 


401 


plac. 

Ca un adevărat gurmand, Vitgheft mânca şi bea tacticos, 
savurând cu poftă bucățele şi udându-le cu vinuri selecte, din 
care avea anume o întreagă colecţie. 

Conversaţia lunecă asupra a tot felul de subiecte, cu excepţia 
chestiunii pentru care veniseră la amiral cei doi artilerişti. 

Când ceremoniosul ospăț se încheie în sfârşit, iar Vitgheft şi 
musafirii lui trecură în cabina alăturată, unde îi aşteptau 
cafeaua şi lichiorurile, Belii începu să expună scopul vizitei 
sale. 

— Nu pot tăgădui că ideea aşezării unui baraj de mine în 
drumul escadrei japoneze este extrem de ispititoare, dar şi 
destul de riscantă, sub multe raporturi. Închipuiţi-vă că nu sare 
în aer o navă de război japoneză, ci vreun prăpădit de 
negustoraş american, ori englez. Conflict pe plan internaţional, 
care ar putea duce la o declaraţie de război împotriva noastră! 
argumentă amiralul cu aprindere. 

— Japonezii ne împânzesc în fiece noapte rada exterioară cu 
zeci de mine. Curentul marin le poate împinge oricând spre 
larg, în afara zonei de 3 mile. Ar fi pur şi simplu cu neputinţă să 
se facă dovada că a fost o mină de tipul nostru. Prin urmare, nu 
e cazul să ne temem de nici un fel de complicaţii internaţionale, 
contraargumentă Belii. 

— De regulă, japonezii încrucişează la 11-12 mile de coastă. 
E greu de admis că o mină aşezată aproape de țărm să poată 
ajunge până acolo. Şi nici să semeni minele fără să afle 
japonezii nu-i uşor, şi nu vor întârzia, bineînţeles, să trâmbiţeze 
în toată lumea că ruşii minează ape neutre, punând prin 
aceasta în primejdie comerţul şi navigația internaţională, 
stăruia amiralul. 

— Desigur, totul trebuie chibzuit cât se poate de bine. Dar 
riscul nu-i chiar atât de mare, dacă vom reuşi să ascundem 
operaţia de ochii japonezilor; în schimb, putem obţine rezultate 
apreciabile şi, ceea ce-i mai important, fără pierderi pentru 
flota noastră, insistă Belii. 

— De ce să ne gândim la englezi şi americani? Măcar de ar fi 
zvârliţi în aer de vreo mină!... Pasărea pe limba ei piere! Şi aşa 
se  războiesc în prezent împotriva noastră cu braţele 


402 


japonezilor, aprovizionând Japonia cu arme, muniții, alimente, 
cu tot ce sunt în stare să-i procure! În armată şi marina 
japoneză sunt instructori englezi şi americani. De ce să nu le 
scufundăm vapoarele, din moment ce acestea transportă 
contrabandă de război? Excelenţă, scufundaţi fără frică toate 
vasele engleze şi americane. Poporul rus nu poate să vă fie 
decât recunoscător, pleda cu aprindere Tahatelov, căutând să-l 
convingă pe amiral. 

— Nu se poate să le scufundăm vasele, aşa fără nici un 
discernământ! Trebuie, mai întâi, să fie cercetate, să se 
constate existenţa contrabandei de război; numai după aceea 
pot fi scufundate. Echipajele, suntem întotdeauna datori să le 
salvăm. Asemenea chestiuni complicate nu pot fi rezolvate atât 
de simplist obiectă Vitgheft. 

— Bine, dar se pot pune mine la limita apelor teritoriale, la 3 
mile de coastă, şi curentul poate să le ia şi să le ducă şi mai de 
parte, în larg. Nu-i aşa, excelenţă? stăruia Tahatelov. 

— Pot fi făcute multe, dar nu va fi corect din partea noastră! 

— Adică, noi să vorbim de corectitudine faţă de japonezi, 
după ce ei ne-au atacat fără declaraţie de război? Englezii şi 
americanii sunt tot atât de potlogari şi de ticăloşi ca şi 
stârpiturile de japonezi! replică colonelul, clocotind de 
indignare. 

— Să ne gândim mult şi bine înainte de a lua o asemenea 
hotărâre, răspunse Vitgheft, şovăind. 

— Trebuie neapărat să vă gândiţi, excelenţă. Şi sunt sigur că, 
până la urmă, veţi fi de acord cu noi, spuse Belii, luându-şi 
rămas bun. 

De îndată ce musafirii plecară, amiralul ordonă să fie chemat 
la el Ivanov şi-i ascultă din nou toate argumentele în problema 
punerii minelor. 

— Cred că trebuie să convocăm amiralii şi căpitanii de rangul 
I, pentru discutarea operaţiunii în ansamblu, hotărî Vitgheft. 

Văzând că soluţia se amână iar la sfântu-aşteaptă, Ivanov se 
decise să ia taurul de coarne. 

— Excelenţă, am să pun barajul în limitele apelor teritoriale 
şi exact la limită. Daţi-mi numai trei-patru torpiloare, pentru 
protecţie. Pe ceaţă nu vor fi observate cu uşurinţă. 


403 


Vitgheft ezita mereu. Văzând acest lucru, Ivanov făgădui, pe 
cuvântul său de onoare, că nu va ieşi din limitele apelor 
teritoriale, hotărând totodată în sine, să acţioneze pe riscul lui, 
fără să mai ceară dezlegarea lui Vitgheft. 

„Pun eu minele acolo unde trebuie, şi pe urmă n-are decât să 
mă degradeze, să mă fac matroz de rând!” se gândea Ivanov 
întorcându-se spre nava lui. 

Căzu de acord cu comandanții torpiloarelor, urmând ca 
acestea să fie gata de plecare îndată ce se va lăsa ceața; luă la 
bord un lot normal de mine de baraj şi-şi pregăti nava pentru 
misiune. 

Boreiko şi Zvonariov coborau în fiecare zi la marinari şi-i 
raportau lui Belii care era situaţia. Generalul, la rândul lui, 
întreba prin telefon de „preţioasa sănătate” a lui Vitghefit. 
Amiralul pricepea foarte bine ce anume îl interesa pe Belii, dar 
răspundea mereu că toate sunt „în puterea domnului”, că „dacă 
o să ne ajute sfântul Nicolae” minele vor fi aşezate, dar 
neapărat în limitele zonei teritoriale a fortăreței. 

Trecură mai multe zile. Nerăbdarea marinarilor, ca şi a celor 
din trupele terestre, creştea cu fiece clipă. Tinerii clocoteau de 
indignare, fiind porniţi să-i facă lui Vitgheft un tărăboi 
formidabil. Ivanov se stăpânea din răsputeri şi-i potolea pe toţi, 
deşi era şi el agitat, poate chiar mai mult decât alţii. 

În sfârşit sosi dimineaţa zilei de 2 mai. Vremea era liniştită, 
fără vânt; încă din timpul nopţii, pe mare se aşternuse ceața. 
Spre zori, ea se subţie, rămânând totuşi destul de deasă ca să 
camufleze ieşirea în larg a navei puitoare de mine Amur şi a 
torpiloarelor. Înainte de pornire, Vitgheft îi reaminti încă odată 
lui Ivanov că trebuie să pună neapărat minele în zona apelor 
teritoriale. Comandantul îşi afirmă încă o dată neclintita 
hotărâre de a executa întocmai înţeleptele directive ale 
superiorului său. Totuşi, Vitgheft nu era liniştit. De îndată ce 
Amur şi torpiloarele ieşiră în larg, amiralul îşi dădu seama că 
pe o asemenea ceaţă, fără să vezi coasta, era greu să te 
orientezi cu precizie pe mare. 

„Au să pună minele unde nu trebuie, şi n-ai pe cine să tragi la 
răspundere; că, de, n-au cum să se orienteze!” îşi spuse 
îngrijorat amiralul şi ordonă unui torpilor să pornească după 


404 


navele plecate şi să le întoarcă în port. Cu greu izbutiră cei din 
jurul lui să-l înduplece să contramandeze ordinul. 

Intre timp, puitorul de mine Amur şi torpiloarele care îl 
escortau ajunseră cu bine în zona care urma să fie minată. 
Ivanov nu avu nici o urmă de şovăială: depăşi limitele apelor 
teritoriale şi intră în zona neutră. Slaba vizibilitate datorită 
ceţii, ca şi neputinţa de a-şi determina cu exactitate punctul pe 
mare, erau o excelentă justificare pentru o asemenea acţiune. 
Ceaţa, care se ridicase puţin deasupra mării, făcu posibilă 
aşezarea minelor, exact în limita drumului obişnuit al escadrei 
japoneze. Minele erau puse în linie, pe un rând, una după alta. 
In total, fură aşezate cincizeci de bucăţi, dispuse pe o întindere 
de un kilometru, perpendicular pe direcţia navelor japoneze. 

In timp ce nava puitoare de mine le aşeza, torpiloarele de 
siguranţă supravegheau marea. Japonezii nu se iveau; orizontul 
era pustiu, fără nici un fum în depărtare. După ce fu instalat 
barajul de mine, Ivanov porni cu toată viteza înapoi spre 
Arthur, urmat de torpiloare. 

Vitgheft nu mai putu de bucurie când zări navele întorcându- 
se. El le exprimă mulţumirile sale şi aprobă învoirea echipaje 
lor pe uscat. 

Şeful de  stat-major al lui Vitgheft,  contra-amiralul 
Matusevici, obiectă împotriva acestor învoiri, amintindu-i că, în 
caz de succes al operaţiunii, trebuia să se gândească la 
organizarea urmăririi navelor inamice avariate de mine. 

— Eu socotesc un succes chiar faptul că navele noastre s-au 
întors cu bine. Cât despre urmărirea inamicului, nici gând de 
aşa ceva, din moment ce suntem atât de slabi, îi răspunse 
Vitgheft, dând speriat din mâini. 

Ziua de 2 mai era o duminică şi, cu toată starea de război, nu 
se lucra. Multă lume aflase că nava Amur pusese mine în larg, 
şi acum, mii de oameni aşteptau cu nerăbdare apariţia escadrei 
japoneze. Povârnişurile dinspre mare ale colinelor Zolotaia, 
Tigrovii Hvost şi Perepelinaia, erau pline de oameni, care 
urmăreau tot ce se petrecea pe mare, cu binocluri, cu ocheane, 
sau chiar cu ochiul liber. 

Trecu de amiază. Ceaţa se destrămase de tot, iar vizibilitatea 
deveni excelentă. La orizont se ivi escadra amiralului Togo, 


405 


înaintând în linie de şir. 

Şase cuirasate japoneze, în frunte cu nava-amiral Mikassa 
mergeau unul după altul. Nava Mikassa era urmată de trei 
crucişătoare blindate. 

Jukovski, Boreiko şi Zvonariov, urmăreau de pe parapetul 
bateriei înaintarea escadrei japoneze. Deodată, o explozie 
detună sub unul dintre cuirasate, care se aplecă mult într-un 
bord. 

— Ura! Ura! A dat peste o mină pusă de ai noştri! se bucură 
Boreiko. 

Navele japoneze se repeziră în ajutorul cuirasatului avariat, 
dar atunci explodă încă un cuirasat, învăluindu-se în abur şi 
dispărând sub apă. 

— Întocmai ca Petropavlovsk! observă Zvonariov. 

Navele japoneze se înghesuiră la locul catastrofei. 

— La piese! comandă Boreiko. Deschidem focul asupra lor, 
acum cât sunt îngrămădite! 

Se constată, însă, că distanţa până la japonezi era de 
aproximativ 15 verste, aşa că ei nu puteau fi loviți de pe Utios. 
Boreiko dădu fuga la telefon şi ceru postul de semnalizare. Îl 
chemă pe ofiţerul de serviciu şi-i comunică situaţia de pe mare. 

— O vedem cum nu se poate mai bine şi noi! 

— Atunci de ce nu deschideţi focul de pe cuirasate? 

— Amiralul crede că nu e bine: japonezii pot reacţiona la tirul 
nostru, bombardând Arthurul! 

— Amiralul vostru e un laş şi un trădător! răcni în receptor 
porucikul. 

Ofiţerul de serviciu de la postul de semnalizare se grăbi să 
întrerupă legătura. 

Boreiko îi telefonă lui Belii şi-l rugă să vorbească cu Vitghefit. 

— Nu e Makarov, nu poţi să te înţelegi cu el! Am să încerc 
îndată să-i telefonez lui Stessel; poate că izbuteşte el să-i 
convingă pe marinari, răspunse Belii. 

Dar comandantul escadrei, amiralul Vitgheft, se încăpăţână 
şi nici nu voi să audă de aşa ceva. 

Turbând de furie, Stessel, însoţit de Nikitin, sosi în goană pe 
Zolotaia şi-l luă cu asalt pe Vitgheft, care venise şi el acolo: 

— Dacă dumneavoastră, excelenţă, nu deschideţi imediat 


406 


focul asupra japonezilor, voi ordona bateriilor de coastă să 
deschidă ele focul asupra escadrei dumneavoastră! îi strigă 
Stessel. 

— Avem şi noi tunuri! se oţări Vitghefit. 

— Cu care vă temeti să trageţi asupra japonezilor! 

— Pur şi simplu nu socot necesar s-o fac! 

Nikitin şi Belii se grăbiră să-l liniştească pe Stessel iar 
Grigorovici îi demonstră lui Vitgheft necesitatea unei ieşiri 
împotriva japonezilor. 

— Generalul Stessel cere excelenţei voastre un răspuns 
concret: ce intenţionaţi să întreprindeţi acum împotriva 
japonezilor? îl întrebă pe amiral Nikitin, apropiindu-se de el. 

— Să se trimită crucişătorul Novik şi torpiloarele, pentru a-i 
ataca pe japonezi! răspunse Grigorovici, în locul lui Vitghefit. 
Semnalizator! Ridică semnalul:  Crucişătorul Novik şi 
torpiloarele să iasă imediat în larg şi să-i atace pe japonezi! 
ordonă el. 

Dar torpiloarele şi crucişătorul Novik care aveau jumătate 
din efectiv învoit, nu fură în stare să ridice presiunea decât 
după două ore; şi când, în sfârşit, ieşiră în larg, japonezii 
dispăruseră de mult în zare. 

In seara aceleiaşi zile, Boreiko şi Zvonariov se duseră în oraş. 
Străzile erau pavoazate în cinstea neaşteptatului succes naval. 
Pe Ftajeră şi pe străzi forfotea o mulţime de lume: marinarii 
erau prezenţi într-un număr deosebit de mare. Se simțeau eroii 
zilei: pentru întâia oară izbutiseră să provoace japonezilor 
pierderi grave în nave mari de linie. Prestigiul marinarilor 
crescuse subit: toată lumea îi felicita. 

— Acum, când flota japoneză a fost atât de slăbită, sperăm că 
şi escadra noastră, în sfârşit, va ieşi în larg şi va da stârpiturilor 
de japonezi o lovitură decisivă, îşi exprimau nădejdile cei din 
forţele terestre. 

— Dacă ar trăi Makarov, escadra ar ieşi în larg la cea dintâi 
maree înaltă pentru a-l urmări pe Togo, chiar până în Japonia. 
Dar nimeni nu ştie ce are de gând să facă Vitgheft. Mai 
probabil ca orice e că vom lâncezi ca şi până acum în port, 
răspundeau ofiţerii de marină. 

— În cazul acesta, ar trebui ca Vitgheft al vostru să fie 


407 


spânzurat cât mai repede de catargul navei amiral! îşi exprimă 
părerea Boreiko. 

— Şi tu să fii numit comandant al escadrei! spuse cu un 
zâmbet Soimanov, apropiindu-se. 

— Nu pe mine, ci pe Essen; el n-o să lase escadra să se culce 
pe o ureche. E un vrednic cirac al lui Makarov! 

— Nu numai de Vitgheft e vorba. În afară de el, şi alţi amirali 
şi comandanţi de nave de rangul I se declară împotriva ieşirii în 
larg. Tocmai aceştia întreţin în Vitgheft înclinarea lui înnăscută 
spre pasivitate, se necăji Soimanov. 

— Stăm prost de tot dacă n-aveţi în flotă nici un adevărat 
comandant, oftă Boreiko. 

— Dar şi Stessel al vostru e frate bun cu Willi al nostru, i-o 
întoarseră marinarii. 

— În schimb, noi avem pe Kondratenko şi pe Belîi. Amândoi 
respectă cu sfinţenie perceptele lui Makarov, pe uscat, obiectă 
hotărât Zvonariov. 

Cei doi prieteni porniră înapoi spre Utios. 

Cij, restabilit, se întorsese la baterie. Făcu o mişcare spre a 
schimba un salut prietenos cu Zvonariov, dar praporşcikul se 
mărgini să-l salute reglementar. Cât despre Boreiko, acesta nici 
nu se uită la ştabs-căpitan; doar mormăi pentru sine: „Ni s-a 
întors comoara!” 

Soldaţii îl întâmpinară pe ştabs-căpitan, încruntaţi, tăcuţi. Cij 
nu întârzie să-şi verse pe ei ciuda care-l rodea: îl bătu crunt pe 
Belonogov care nu-l salutase aşa cum trebuia; îi trânti un pumn 
în obraz lui Zaiaţ care îi nimeri întâmplător în cale, şi-l puse pe 
Blohin să stea cu arma pe umăr, pentru că avea ţinuta 
neîngrijită. 

Numai Nazarenko şi Pahomov îl salutară bucuroşi pe Cij. 
Feldwebelul se plânse îndelung stabs-căpitanului de purtarea 
lui Boreiko, prea îngăduitor cu soldaţii, şi a lui Jukovski prea 
moale. 

— Numai în înălţimea voastră ne punem nădejdea! încheie 
Nazarenko, linguşitor. 

— Lasă că-i strâng eu în chingi şi pe soldaţi şi pe ofiţeri! se 
fudulea Cij. Destule măgării a făcut aici Boreiko, sub aripa 
ocrotitoare a lui Jukovski! 


408 


Seara, îl vizită pe Jukovski şi începu să ofteze şi să-l căineze: 

— Eşti de nerecunoscut, Nikolai Vasilievici. În timpul lipsei 
mele, te-ai istovit de tot! Nu e bine; trebuie să te mai odihneşti, 
altfel n-ai să poţi suporta greutăţile războiului. Ai doar familie, 
copii. La ei trebuie să te gândeşti! perora ştabs-căpitanul. 

Jukovski,  resimţind deosebit de dureros întreruperea 
legăturilor cu Rusia care îi răpise orice posibilitate de a 
comunica cu familia lui, se plânse: 

— Mi s-au tocit nervii cu desăvârşire; m-au distrus japonezii, 
iar şefii noştri şi mai mult! Aştept veşnic să mă săpunească, ba 
pentru una ba pentru alta, se plânse el. 

— Da, cu nişte ofiţeri ca ai noştri nu ajungi departe! Şi nu e 
de mirare că te alegi cu admonestări din partea şefilor. Boreiko 
se poartă în aşa fel, de parcă el ar fi comandantul companiei şi 
nu dumneata. Praporul face curte fetei generalului, şi de aceea 
ia peste picior pe toţi. Soldaţii s-au sălbăticit de tot - parcă-s 
nişte fiare din pădure şi nu ostaşi. In companie e o debandadă 
totală! Ai face mai bine să te internezi pentru o lună în spital, 
să te odihneşti. O să am eu grijă de companie! îl îndemnă Cij. 

— Ai dreptate, Alexandr Alexandrovici, într-adevăr, trebuie 
să mă îngrijesc temeinic, încuviinţă Jukovski. 

Aflând despre dorinţa comandantului de a se interna în spital 
Boreiko nu încercă să-l facă să se răzgândească. 

— Bine, duceţi-vă! Odihniţi-vă, iar noi o să ne batem şi pentru 
dumneavoastră! spuse el înţelegător. 

A doua zi, Jukovski trecu pe la Comandamentul Artileriei şi 
obţinu aprobarea de a se interna în spital. Totuşi, contrar 
aşteptărilor lui Cij, nu el fu numit la comanda provizorie a 
bateriei, ci ştabs-căpitanul Gudima care se afla la dispoziţia lui 
Belîi. Alexei Andreevici Gudima, un bărbat sănătos, calm şi 
echilibrat, veni împreună cu Jukovski la Utios, inspectă bateria, 
luând cunoştinţă de complicata ei gospodărie, răspunse 
prietenos la salutul lui Boreiko, vorbi amical cu Zvonariov şi, pe 
un ton politicos, dar oficial, cu Cij. Schimbă şi câteva glume cu 
soldaţii, dar pe Zaiaţ îl pedepsi să stea patru ore cu arma pe 
umăr pentru că-i găsi bucătăria murdară. 

Potrivit obiceiului său din totdeauna, Boreiko încercă să 
protesteze, dar Gudima îl bătu prietenos pe spate şi nici nu voi 


409 


să-l asculte. 

— Dumneata Boris Dmitrievici, ia comanda operativă a 
bateriei, îi propuse el lui Boreiko, şi eu voi supraveghea doar 
ordinea! 

Astfel, aproape totul îşi reluă cursul de mai înainte; şi soldaţi 
şi ofiţeri simţiră dintr-o dată că au un comandant, căruia 
trebuiau să i se supună. Până şi Boreiko, cu toată divizarea 
atribuţiunilor, începu să-l roage tot mai des să decidă într-o 
chestiune sau alta, sau să-şi spună părerea. 

Însărcinat cu inventarierea materialelor de captură, 
pomenind de toţi dracii, blestemându-l pe Gudima, Cij cântarea 
toată ziua cărbunii, măsura parâmele, ferţele de tendă, număra 
plăcile de tablă, întocmea zilnic rapoarte pentru comandant. 

Când plecă într-o noapte, fără învoire, la Arthur, se alese cu 
trei zile de arest la domiciliu. 

Gudima inspecta bateria dis-de-dimineaţă, rămânea câtva 
timp în cancelarie apoi se întorcea acasă. Acolo, deschidea un 
caiet gros, cu încuietoare, şi-şi aşternea amintirile cu un scris 
mărunt. Pe lângă acestea, Gudima se ocupa şi de Şurka 
Nazarenko. Îşi răsucea voiniceşte mustăţile, făcându-le ineluşe 
şi o examina cu atenţie. Curând găsi prilejul să-i împrumute 
cărţi de citit, şi prin simplitatea lui binevoitoare câştigă 
simpatia fetei, care nu prea se pricepea în ale vieţii. 

În ziua de 7 mai, Zvonariov fu chemat la Comandamentul 
Artileriei, unde i se făcu cunoscut că, împreună cu o secţie de 
pe Elektriceski Utios, fusese detaşat la compania 13-a de 
specialităţi, aflată în dispozitiv pe poziţiile defensive de la 
Kindjou. 

— Te trimit acolo, pe dumneata, Serghei Vladimirovici, îi 
spuse Belii, fiindcă compania are nevoie de un inginer, pentru a 
pune la punct proiectorul şi iluminatul electric. O să mai ai şi 
câteva instalaţii de făcut la baterii. Vei fi în subordinea 
comandantului companiei, ştabs-căpitanul Visokih. Înainte de a 
pleca, să treci pe la generalul Kondratenko; vrea să te vadă. [ţi 
urez succes! încheie generalul strângându-i mâna prietenos. 

Pe stradă, Zvonariov o întâlni pe Varia Belaia care pesemne îl 
aştepta. 

— Placi astăzi la Kindjou? îl întrebă ea. Acolo se va da o mare 


410 


bătălie şi, îndeobşte, e foarte periculos. Să fii prudent, să nu te 
expui fără rost. 

— Doar ştii că sunt un fricos notoriu! răspunse cu un zâmbet 
Zvonariov. 

— Eşti fricos numai cu mine, deşi nu sunt deloc de temut, 
răspunse Varia cu mâhnire. De japonezi nu ţi-e deloc frică, o 
ştiu! 

— Sunt un păcătos, mă tem de amazoane mai rău că de orice 
pe lume! 

— Nu sunt de loc amazoană, dar nici domnişoară crescută în 
puf. Ia feşe, vată şi ce mai trebuie, să le ai la îndemâna la o 
nevoie. Principalul: păzeşte-te! 

— Nu am de gând nici să mor, nici să fiu rănit. 

— Asta nu depinde câtuşi de puţin de dumneata. 
Deocamdată, să ne vedem cu bine! 

— Unde? întrebă Zvonariov. 

— Poate că pe lumea cealaltă. 

— Aş prefera un loc ceva mai apropiat. 

— Voi căuta să-ţi îndeplinesc dorinţa, răspunse fata şi plecă 
în fugă, sprintenă. 

După ce se prezentă la Kondratenko şi primi de la el 
instrucţiuni amănunțite, în drum spre baterie Zvonariov trecu 
pe la Riva. Acolo îl găsi pe Andriuşa, care se tolănise ca la el 
acasă pe canapeaua din salon. Riva, grijulie, îi fierbea un leac 
întăritor. 

Aflând că praporşcikul pleacă la Kindjou, se neliniştiră 
amândoi. 

— Acolo, frate, te poţi curăța într-o clipită, îl sperie Andriuşa. 
Nu termini cu una cu două ca la escadră, care trage cât trage şi 
pleacă. Acolo, când se pornesc, trag o zi întreagă, pe 
nerăsuflate. 

— Acolo trebuie să se petreacă multe grozăvii. Eu şi Andriuşa 
vom fi foarte neliniştiţi pentru dumneata. Când te întorci, treci 
negreşit pe la noi, îl secundă Riva. 

— Mâine mă prezint pe Otvajnii. Poate că vom fi trimişi şi noi 
să vă sprijinim de pe mare, adăugă Akinfiev. 

Praporşcikul îşi luă rămas bun de la prieteni şi se duse la 
baterie. A doua zi de dimineaţă plecă la Kindjou împreună cu 


411 


secţia întâia din compania sa. 


412 


PARIEAA DOUA 


413 


Capitolul I 


Amiralul Makarov a pierit o dată cu cuirasatul Petropavlovsk 
în ziua de 31 martie 1904. Amiralul Togo a fost informat la 
Tokio, telegrafic, imediat, la 1 aprilie, şi chiar a doua zi, la 2 
aprilie, Marele Cartier-General japonez a dat ordin ca forţele 
armatei a Il-a japoneze de sub comanda generalului Oku să 
înceapă operaţiuni pentru debarcarea trupelor în Liaodun. Aşa 
a fost apreciată la Tokio pieirea comandantului flotei ruseşti. 
Japonezii, şi englezii care stăteau în spatele lor, şi-au dat seama 
limpede că flota rusească, decapitată prin pierderea 
comandantului său, nu va fi în stare să împiedice operaţiunea 
plănuită. Spiritul combativ, pe care răposatul amiral îl 
întreținea cu atâta stăruinţă în flotă, cedă locul unei complete 
decăderi. In loc să angajeze operaţii ofensive, escadra, pe 
deplin aptă de luptă, se ascunsese într-un port închis, pe care 
nu îndrăznea să-l părăsească. Demoralizată, ea s-a arătat 
neputincioasă să împiedice deplasarea din Coreea în Kvantung 
a unei întregi armate inamice, cu un efectiv de 36 batalioane de 
infanterie, 17 escadroane de cavalerie şi 216 guri de foc, în 
total, peste 50.000 oameni, adusă cu 83 vase de transport. 

La Port-Arthur, în cursul zilei de 21 aprilie s-a aflat despre 
apariţia flotei japoneze care proteja debarcarea primelor 
elemente ale capului de pod, în baia Entoa, lângă Bidzivo. 
Speriat de moarte, guvernatorul Alexeev, fără să-şi fi luat 
rămas bun de la cineva, a părăsit în grabă Arthurul, numind în 
postul de comandant al escadrei pe şeful statului său major 
naval, amiralul Vitgheft. 

În zona în care începuseră operaţiile de debarcare se afla 
întreaga divizie a IV-a a generalului Fok, dar acesta s-a 
mărginit doar la rolul de observator şi n-a întreprins nimic 
pentru a opune rezistenţă. In Arthur, la amiralul Vitgheft se 
ţineau conferinţe după conferinţe, având ca obiect elaborarea 
unui plan de contra-acţiuni navale împotriva japonezilor. 

414 


Contaminaţi de tendințele  defetiste ale lui Vitghett, 
comandanții de nave şi amiralii subalterni se pronunţau într-un 
glas contra operaţiunilor active de orice fel. După opinia 
marinarilor, numai forţele terestre puteau stăvili debarcarea, 
pe când cei din statul-major al lui Stessel erau de părere, că 
rolul principal în combaterea forţelor de debarcare inamice îi 
revenea flotei, unităţile terestre având doar menirea de a 
lichida elementele capului de pod inamic. 

Nici ordinul categoric al lui Alexeev, de a se trimite 
cuirasatul Peresvet cu cinci crucişătoare şi zece torpiloare 
pentru a zădărnici operaţiile de debarcare n-a fost executat de 
Vitgheft, acesta invocând diferite pretexte cu totul nefondate. 
Ca urmare, în ziua de 21 aprilie, japonezii au început să 
debarce. 

Vremea nu-i favoriza. O furtună violentă care a izbucnit a 
doua zi, însoţită de ploaie şi vijelie, a stânjenit timp de aproape 
o săptămână debarcarea trupelor. În schimb, aceeaşi situaţie 
hidro-meteorologică ar fi uşurat mult activitatea torpiloarelor 
ruseşti: profitând de timpul ploios, ele s-ar fi putut apropia cu 
uşurinţă, fără a fi văzute, de navele inamice, la distanţă eficace 
pentru atacuri cu torpilele. 

Această întârziere în debarcarea trupelor mai făcea cu 
putinţă concentrarea în zona capului de pod japonez nu numai 
a întregii divizii a lui Fok, ci şi a forţelor din Arthur şi chiar din 
Manciuria. Dar nici marinarii, nici cei din comandamentele de 
la uscat n-au făcut nimic pentru a împiedica operaţiunile 
japonezilor. Stessel i-a îngăduit lui Fok să procedeze „după 
cum va socoti de cuviinţă, fără să se angajeze, însă, într-o 
bătălie de proporţii mai mari”, iar Vitgheft, pur şi simplu, n-a 
trimis în larg nici o navă. Timp de patru zile, eşalonul japonez 
debarcat, de tăria unui batalion cu patru tunuri de câmp, a fost 
complet izolat de escadră şi lipsit de orice sprijin din partea ei. 
Divizia lui Fok ar fi putut să-l nimicească cu uşurinţă, dar 
generalul n-a întreprins nimic în vederea acestui scop. 

Intreaga comportare a lui Vitgheft, ca şi a lui Fok şi a lui 
Stessel, reprezentau o vădită trădare. 

Abia după 7 zile, când grosul trupelor japoneze se şi afla pe 
uscat, Fok a împins spre capul de pod astfel mult lărgit două 


415 


companii şi două secţii dintr-o baterie. Acest mic detaşament, 
atacat de forţele mult superioare ale inamicului, a fost dat 
peste cap şi s-a retras spre Kindjou. 

După ce a întrerupt la 29 aprilie legătura de cale ferată 
dintre Port-Arthur şi Manciuria, generalul Oku a înaintat în 
direcţia sud, spre Kindjou, unde exista un sistem de fortificaţii 
ruseşti care acopereau dinspre nord peninsula Liaotung; în 
jurul datei de 10 mai, unităţile înaintate ale japonezilor şi-au 
făcut apariţia în această regiune. 

De la Port-Arthur până la Kindjou, cu trenul, erau numai vreo 
70 verste; totuşi această distanţă necesita o zi întreagă de 
drum. Locomotivele, neputincioase, învechite, târau anevoie 
garnituri de câte douăzeci de vagoane. 


Zvonariov plecă cu trupa lui din Arthur în dimineaţa zilei de 
7 mai şi ajunse abia seara la destinaţie. 

În gară se îmbulzeau o mulţime de soldaţi. 

Lângă o clădire scundă de cărămidă se întindeau magazii 
lungi de lemn, cu materiale de aprovizionare ale intendenţei şi 
cu muniții. 

La o verstă şi jumătate de gară, se înălța un şir de sopci 
întretăiate de tranşee şi de obstacole de sârmă ghimpată. La 
dreapta, ocolind liniile, trecea un drum larg spre oraşul 
chinezesc Kindjou, împrejmuit cu un zid înalt de cărămidă. În 
fund, dincolo de linia ferată, se zărea golful Kerr, lung şi puţin 
adânc. 

Flămânziţi în cursul zilei, ostaşii se repeziră la cantina 
amenajată într-o magazie. 

Blohin, Belonogov şi Zaiaţ se strecurară cu marmita la 
fereastra prin care se distribuia ciorba şi pâinea. 

— Câţi oameni, la ordinar? întrebă bucătarul soios. 

— Cincizeci! răspunse Blohin. 

— Unde e situaţia de efectiv şi biletul de subzistență? întrebă 
tiraliorul artelnic, scoțând capul pe ferestruică. 

— E la praporşcik. Iată hârtia de la comandantul vostru. 

— Aici scrie patruzeci, nu cincizeci. 

— Hai, dă-le pentru cincizeci, se vede că-s flămânzi oamenii, 
interveni artelnicul, deodată îngăduitor. 


416 


După o jumătate de oră, cu foamea înşelată de zeama lungă 
şi ronţăind din mers pâine uscată, artileriştii porniră din nou la 
drum. 

— Alături de ce mâncăm noi pe Utios, ciorba lor chiar că e de 
lepădat, mormăia Blohin pe undeva în coada frontului. De n-aş 
fi tras o duşcă, nici nu mi-ar fi trecut prin gâtlej. 

— Da, cred c-o să ne amintim mereu cu jind de peştele 
nostru, oftă Koşeliov. 

— Stati, dar Zaiaţ ce rost are aici? se miră Lebiodkin. Nu 
cumva l-a făcut ochitor?! 

— Aici sunt peste patru sute de oameni, iar artelnic, unul 
singur. Aşa că, de-aia a ordonat generalu' să mă trimită pe 
mine şi pe Belonogov ca ajutor, lămuri Zaiaţ, mândru de sine. 

— Ia uite, ce fudul s-a făcut! Chiar generalu’ dă ordin pentru 
el! bodogănea Blohin. Pentru mine, numai o dată a dat ordin, 
da’ ca să-mi ardă o mamă de bătaie. 

Noaptea pogori iute, ca la miazăzi. Terasamentul liniei ferate 
albicea în întuneric; greierii târâiau prin iarbă; broaştele 
orăcăiau undeva, în vreo baltă. Un fluier de locomotivă se auzi, 
strident, şi, repetat de ecou, se stinse treptat printre sopci. 
Harabale chinezeşti, trase de vaci, se târau agale pe drum, 
scârţiind cumplit, cu roţile uscate, neunse. 

— Mai avem mult de mers, înălţimea voastră? întrebă 
Kogşeliov. 

— Îndată ce ocolim dealul, dăm la dreapta de şuşea. Urcăm 
coasta şi nimerim taman pe poziţii, răspunse Rodionov care 
mergea înainte, alături de Zvonariov. 

— Dar până la japonez, o fi departe? întrebă Lebiodkin. 

— Ajungi cu tunul, răspunse Bulkin. 

— Japonezii se apropie de Kindjou, dinspre dealul Samson, 
lămuri Zvonariov. Peste două-trei zile, probabil că vor fi aici. 

— Va să zică, atâta viaţă de trăit mai avem: doar trei zile! 
gândi cu glas tare Blohin. 

— Prea devreme vrei să dai ortu' popii! Care nimereşte în 
tine, „purice”? 

— Şi dacă-l nimereşte, tot sare îndărăt, rânji Blohin. Pe mine 
poţi să mă omori doar cu tunul de marină; cel de câmp n-are 
ce-mi face, că-s blindat, iac-aşa! 


417 


— Prea te lauzi, diavole! Mai bine, vezi să nu-ţi scoată 
japonezii maţele. 

— Aş, de unde! N-au cum să ajungă la ele. Că tare am prins 
osânză din crăpelniţa lui Zon. 

— Ce, tot nu poţi să uiţi papara pe care ai mâncat-o de la Zon 
al tău? întrebă Rodionov. 

Intr-un sfert de ceas secţia ajunse la o mică tabără făcută în 
dosul poziţiilor, pe povârnişul de sud al sopcilor. 

Zvonariov se duse să se prezinte la comandantul companiei, 
ştabs-căpitanul Visokih, iar soldaţii se opriră lângă corturi, 
aşteptând ordine. Fură numaidecât înconjurați de cei mai vechi 
prin partea locului: 

— De unde veniţi? Ce companie sunteţi? Cine e comandantul 
vostru? Câţi sunteţi? îi copleşeau aceştia de întrebări. 

— De pe Elektriceski Utios! Patruzeci de oameni şi un 
prapor! răspunse Blohin, în numele tuturor. 

— Va să zică, aţi şi mirosit praful de puşcă? 

— Păi, se vede treaba că n-am avut parte destulă de el, am 
venit şi încoace. 

Soldaţii se împrăştiară prin corturi, întrebând de viaţa de pe 
poziţii. 

— Până acum am avut un trai liniştit. Aşezam tunuri şi căram 
obuze. Cu mâncarea, e adevărat, stăm prost. Numai când 
facem rost de un porc de la chinezi, îmbucăm şi noi ca lumea. 
Şi cu apa o ducem prost. Am săpat puțuri, dar apa din ele e 
amară. Multă nu bei, oricât ti-ar fi sete; povesteau ostaşii noilor 
veniţi. 

Pe când aceştia se familiarizau cu noile locuri, Zvonariov 
şedea la Visokih în cort. 

Ştabs-căpitanul îi făcu o primire cordială şi-i oferi un ceai. 
După ce ascultă raportul amănunţit al praporşcikului, îl puse la 
curent cu dispozitivul defensiv de la  Kindjou, cu 
amplasamentele bateriilor şi cu presupunerile sale în privinţa 
luptelor în perspectivă. 

— Îţi voi încredința flancul stâng. Acolo sunt şase baterii 
alcătuite din tunuri uşoare şi chinezeşti vechi. Eu comand 
bateriile de la centru. Acolo sunt aşezate toate piesele grele; 
comanda flancului drept o va avea porucikul Sadakov, iar a 


418 


bateriei de la Igvestkovaia, dincolo de linia ferată, porucikul 
Solomonov. Mâine o să afli toate amănuntele. Pe soldaţii cu 
care ai venit ţi-i repartizez tot dumitale, afară de artelnic şi de 
bucătar, pe care îi opresc aici. Ai un subofiter destoinic? 
întrebă Visokih. 

— Am. Un ostaş foarte bun şi un subofițer de toată 
încrederea. 

— Minunat! Trebuie să numesc un comandant mai de 
nădejde la bateria de la poarta de nord a oraşului. Acolo sunt 
numai patru tunuri chinezeşti vechi, cu câte cincizeci de obuze 
de piesă şi nu face să numesc un ofiţer. Misiunea bateriei: să 
tragă direct asupra drumurilor de acces spre oraş; pe urmă, să 
abandoneze piesele şi să se retragă încoace. 

— Mai am ordin să iau legătură cu inginerul Şevtov. 

— Îl întâlneşti mâine, dis-de-dimineaţă, pe poziţii. O să te 
pună să te ocupi de proiectoarele noastre care nu funcţionează 
ca lumea. 

— Îmi daţi voie să mă duc să văd cum s-au aranjat oamenii 
mei? întrebă Zvonariov. 

— Mergem împreună; totodată, ai să vezi şi poziţiile. Seara le 
inspectez întotdeauna, văd ou ochii mei dacă totul e în ordine la 
baterii. 

leşiră din cort. Totul în jur era învăluit în bezna molcomă a 
nopţii. Numai de vale, în spatele poziţiei principale, se zăreau 
luminile cazărmii regimentului de tiraliori şi ferestrele popotei, 
de unde se auzeau accentele unui marş marţial. 

— Muzica aceea tună dis-de-dimineaţă şi nu încetează până 
noaptea târziu, lămuri Visokih. 

— Asta înseamnă că e un regiment vesel iar ofiţerii sunt 
voioşi, observă ironic Zvonariov. De când vă aflaţi aici? 

— De la 1 mai! Lucrările de fortificare a poziţiilor au început 
de la izbucnirea războiului, dar s-au făcut anapoda; când au 
debarcat japonezii la Bidzivo, am început să dăm în zor. Ne-au 
format la iuţeală compania, şi cu acest prilej, comandanții de 
companii s-au grăbit să ne paseze pe cei mai proşti soldaţi şi 
gradati. 

Zăboviră mai mult lângă tabăra artileriştilor, alcătuită din 
vreo 17 corturi. 


419 


— Rodionov! strigă Zvonariov. 

— Ordin, înălţimea voastră! răcni Rodionov răsărind din 
întuneric. 

Zvonariov îi comunică lui Rodionov noua sa numire: 

— Ei, ce zici? Te descurci, nu ţi-e frică? 

— Da' de ce să nu mă descurc? Mai mare grozăvie ca la noi, 
pe Utios, n-are să fie! răspunse liniştit subofiţerul. 

Praporşcikul îl lăsă pe Rodionov să plece şi-l urmă mai 
departe pe Visokih. De-a lungul tuturor bateriilor trecea un 
şanţ, de comunicaţie. Alături, pe stâlpi, fuseseră întinse sârme 
de telefon. În întuneric se conturau parapetele scunde, negre, 
ale bateriilor; pe alocuri, santinelele somau pe cei doi ofiţeri şi 
le cereau parola. 

După ce inspectară bateria, se întoarseră în tabără. 

Abia se crăpă de ziuă şi Visokih îşi deşteptă compania. 
Soldaţii se spălară la iuţeală, îşi strânseră corturile şi alergară 
la cantină, unde îi aştepta ceaiul făcut în cazan. Zaiaţ şi 
Belonogov trebăluiau de zor pe lângă şase cazane mari, în care 
pregăteau prânzul pentru toată compania. 

— Băieți, ascultați aici la mine! strigă Rodionov către soldaţi. 
Am nevoie de cinci oameni pentru poziţia înaintată. Care vrea 
să vie? 

Se găsiră mai mulţi voluntari decât trebuia. 

— Ei, atunci, îmi aleg eu, după gust: Kupin, Blohin, Iarţev, 
Bulkin şi Gaidai, îi numi subofiţerul. 

— Nu pot să merg şi eu cu voi? sări Zaiaţ. 

— Tu ai ordin să vezi aici de-ale gurii! Ai grijă să le dai alor 
noştri de pe Utios mâncare ca lumea în lipsa mea! îl dăscălea 
Rodionov. În locul meu, rămâne Lebiodkin mai mare peste voi 
cei din secţia noastră; să ascultați de el, ca de tatăl vostru. 

Se apropie Zvonariov. 

— Atenţiune, drepţi! comandă Rodionov. 

Praporşcikul salută secţia. 

— Staţi jos, ordonă el şi se aşeză la masă, lângă Rodionov. 
Cine merge cu tine? întrebă el. 

Subofiţerul înşiră numele voluntarilor. 

— Bine! Când terminaţi, veniţi la mine în cort să mă luaţi; 
mergem împreună. 


420 


De la nord-vest spre sud-est, barând istmul îngust dintre cele 
două golfuri, se întindea un şir de sopci scunde, înşiruite de la 
coasta băii Kindjou până la golful Huenez. Spre nord, se înălţau 
la 60 de stânjeni deasupra nivelului mării, descrescând spre 
sud. Tocmai în mijlocul lor, la vreo 2 verste în faţa poziţiilor, se 
ridica orăşelul Kindjou, împrejmuit cu un zid de piatră înalt de 
3 stânjeni. Tot acolo se afla un sătuc chinezesc, ca o suburbie a 
oraşului Kindjou. De cealaltă parte a văii Kindjou, se ridicau 
imediat culmile cu coaste repezi ale dealului Samson care 
acopereau la nord toată zarea. Toate dispăreau sub culturi dese 
de gaolian, de ciumiză şi de porumb, mai înalte ca un stat de 
om. În acele desişuri, se puteau mişca în voie, neobservate, 
regimente întregi. Doar pe creastă se zăreau locuri stâncoase, 
pleşuve. 

Tranşeele încingeau toate sopcile. Jos, chiar la poala 
înălțimilor, trecea prima linie de tranşee, apărată din faţă 
printr-o fâşie largă de obstacole din sârmă ghimpată. Pe la 
mijlocul coastei se afla cea de-a doua linie de tranşee; garduri 
de sârmă ghimpată, încingeau de asemenea peste tot poziţiile. 

În sfârşit, sus de tot, se aflau nouă lunete” întorcându-şi 
feţele în toate cele patru părţi. În acest fel, numai bateriile 
aşezate între lunete şi în spatele lor erau cu frontul spre nord şi 
nord-est, de unde se aşteptau atacurile principale ale 
inamicului. Un asemenea mod de organizare a poziţiilor le 
transformă într-o capcană pentru apărătorii lor dacă japonezii 
ar fi izbutit să răzbească în spate, căci atunci toate unităţile s- 
ar fi văzut silite să se retragă spre o trecătoare îngustă, de vreo 
douăzeci stânjeni, lăsată între obstacolele de sârmă ghimpată 
de la capătul flancului drept. Aceasta îngreuna de asemenea 
evacuarea răniților în cursul luptei şi făcea imposibilă 
retragerea tunurilor, în cazul unei replieri. 

— Pentru ce fel de luptă au fost proiectate aceste poziţii? 
Defensivă sau ofensivă? îl întrebă praporşcikul pe Visokih. 

— Ofensivă? Nici pomeneală! De pe poziţiile astea, nici n-ai 
cum să debuşezi la atac. 

— Pe scurt: aceste poziţii ne condamnă dinainte la pasivitate! 

— Chiar misiunea asta o şi avem: să apărăm dinspre nord 


73 Fortificaţii (n. t.). 


421 


peninsula Kvantung! Încercăm să-i oprim pe japonezi aci, şi 
dacă reuşim, rezistăm până ne sosesc ajutoare din Manciuria; 
în caz contrar, ne retragem spre Port-Arthur. 

După ceai, Zvonariov porni cu soldaţii spre Kindjou. 

Privite din apropiere, zidurile oraşului nu erau câtuşi de 
puţin atât de impunătoare şi de solide cum păreau de la 
distanţă. În multe locuri aveau crăpături, se năruiau; porţile lor 
erau de lemn. Ulicioare înguste, întortocheate şi nespus de 
murdare, dughene mici chinezeşti, o liotă de copii, scormonind 
gunoaiele pe străzi, o duhoare înecăcioasă de ulei de susan ars, 
de usturoi şi de hoit - acestea erau „trăsăturile dominante” ale 
orăşelului Kindjou. 

În centrul lui se aflau mai multe clădiri cu etaj, în stil pe 
jumătate european, dar cu acoperişuri de ţiglă în stil chinezesc, 
cu colţurile întoarse în sus. Tot acolo se afla şi un mic templu, 
cu o jalnică imitație de parc în jur. Pe o mică porţiune mai largă 
a străzii, servind ca piaţă, se îngrămădeau harabale chinezeşti 
cu tot felul de alimente. Tot acolo se înălța un stâlp pentru 
înştiinţări, lângă care crainicul bătea într-o tobă şi apoi aducea 
la cunoştinţa tuturor ultimele dispoziţii ale lui dao-tai, 
guvernatorul chinez local, şi ale autorităţilor ruseşti. Lărmuind 
şi vânzolindu-se, mulţimea din piaţă ba se îmbulzea în el, 
înghesuindu-l chiar lângă stâlpul de înştiinţări, ba se retrăgea 
spre marginile maidanului, şi atunci crainicul o chema 
stăruitor, cu bătăi de tobă. 

Izbutind, cu chiu, cu vai, să răzbească prin oraş, Zvonariov 
zăbovi puţin la poarta de nord, pe care o găsi închisă. Acolo era 
ceva mai puţină lume. La umbra oaselor, adăpostiţi de soarele 
dogorâtor, şedeau câţiva tiraliori, goi până la brâu şi fără şepci. 
Pe zidul de lut erau atârnate câteva bluze şi şepci murdare de 
noroi. Unul dintre soldaţi îşi muia cu grijă într-o baltă 
puturoasă bluză albă, curată. 

— Ce faci acolo? îl întrebă Rodionov, mirat. 

— Îmi murdăresc şi eu bluza în noroi, ca să nu se vadă de 
departe, răspunse ostaşul. Ni s-a ordonat la toţi să ni le 
murdărim, ca să fie cam la fel cu cele japoneze. 

— Dar ce, japonezii n-au echipament alb? se miră şi 
Zvonariov. 


422 


— Da de unde! Când se culcă pe iarbă, ori se târăsc prin 
gaolian, nici n-ai cum să-i vezi! Au uniformă verde-cenuşie, 
taman la culoarea ierbii. Doar atunci când se mişcă îi mai poţi 
zări. Şi şapca lor e tot aşa. Nu ca la noi, totul alb de se vede la 
o verstă. 

Artileriştii întrebară de locul în care se afla bateria, 
întredeschiseră anevoie poarta grea, se strecurară unul câte 
unul prin crăpătura îngustă şi ajunseră prin şanţul de 
comunicaţie la baterie. 

Mai mulţi ostaşi le ieşiră în întâmpinare. 

— Care e mai mare aici? întrebă praporşcikul. 

— Eu sunt, înălţimea voastră, canonierul ochitor Egorov 
Vasili din compania a treia, răspunse unul, făcând un pas 
înainte. 

— Predai comanda subofiţerului Rodionov; rămâi ajutor la el! 
Vă supără rău japonezul? 

— Ziua mai merge, înălţimea voastră, da' noaptea nu te lasă 
să închizi ochii, se târăşte până la baterie şi trebuie să fii cu 
ochii în patru să nu-ţi strice tunul. 

— Şi tiraliorii ce păzesc? 

— Păi, n-ai cum să-l vezi: el se târăşte pe pământ, ca 
năpârca, se vâră în groapă, ori în şanţ, şi nu-l desluşeşti, da’ el 
ne zăreşte de la o verstă, după bluze. 

— Tăvăleşte-te şi tu într-o băltoacă, cum fac pifanii. Atunci, 
nici pe tine n-o să te vadă, îl sfătui Blohin. 

— Da' ce, sunt porc să mă tăvălesc în mocirlă? se burzului 
omul. 

— Acu, toţi pifanii noştri s-au prefăcut în porci. Le-au dat 
ordin ăi mari: când dai de o băltoacă, ţuşti ca porcul într-însa, 
dă-l afară, pe el, vâră-te tu în locul lui, şi grohăie, ca să nu te 
crează japonezul om! lămuri Blohin, în râsul tuturor. 

Bateria se compunea din patru tunuri chinezeşti vechi, de 3,5 
țoli cu o bătaie maximă de 4 verste. Tunurile trăgeau obuze 
percutante şi mitralii. Bateria nu dispunea de şrapnele. Bine 
adăpostite, în tranşee adânci, cu măşti de lemn deasupra 
pieselor, tunurile, privite din depărtare, nu se vedeau aproape 
de loc. Tot acolo, alături, erau amenajate adăposturi întărite 
pentru servanţii tunurilor şi beciuri adânci pentru muniții. În 


423 


spatele bateriei, ceva mai departe se afla o vatră de cărămidă 
pe care se gătea mâncarea. 

În timp ce ostaşii priveau curioşi acele locuri noi pentru ei, 
Zvonariov şi Rodionov se înţeleseră cum să se facă legătura 
între baterie şi poziţia principală. După ce examină totul, 
praporşcikul, însoţit de Rodionov şi de Egorov plecă în oraş să 
se prezinte comandantului garnizoanei. În timp ce mergeau 
prin şanţul de comunicaţie, undeva în gaolian răpăiră câteva 
focuri de puşcă. Plesnind uşor, gloanţele izbeau parapetul 
şanţului şi zvârleau în sus norişori de colb. 

— Ia uite! Japonezul pândeşte şanţul! observă Rodionov. Tot 
trage când şi când! 

— Stă zi şi noapte cu ochii la baterie şi la oraş, răspunse 
Egorov. 

Comandantul garnizoanei din Kindjou şi al companiei de 
specialități din regimentul 5, porucikul Gorbov, locuia într-o 
fanză chinezească nearătoasă lângă poarta de nord. 

Porucikul, în halat chinezesc, şedea pe un pat de lut, căruia i 
se zice kan, cu o sobiţă dedesubt şi acoperit de covoare, ţinea 
ghitara în mâini şi sorbea votcă din pahar, cântându-şi romanțe 
de inimă albastră. Două chinezoaice, încă tinerele, stăteau 
sfioase într-un ungher cu ochii la capitan rus. 

— Vă salut, nobile cavaler, rosti porucikul, sculându-se în 
întâmpinarea lui Zvonariov. Cu ce prilej aţi păşit pragul acestei 
sărmane colibe? 

Praporşcikul îi explică rostul misiunii sale şi i-l prezentă pe 
Rodionov. 

— Deci ai să fii comandantul artileriei mele? i se adresă 
Gorbov subofiţerului. Fiindcă acum ne-am cunoscut, hai trage 
şi tu o duşcă de votcă, dar pe urmă, să nu luaţi în gură nimic 
spirtos, doamne-fereşte, nici tu, nici soldaţii tăi! Iar ţie, Egorov, 
îţi fac cinste, pentru meritele tale de până acum. Să-l vedeţi, 
cum striveşte stârpiturile de japonezi, ca pe nişte purici! Chiar 
şi noaptea: după flăcările puștilor - bum! şi ei amuţesc pe loc! 

După aceea, Gorbov îi lăsă pe cei doi să plece şi-l invită pe 
Zvonariov să prânzească cu el. 

— Mai tragem o duşcă, mai luăm o gustărică. Nici nu ştii 
când a trecut ziua. Noaptea trebuie să stai de pază pe zid, ca să 


424 


nu se strecoare japonezii în oraş. Să-i vezi ce bestii viclene 
sunt: se strecoară şi printr-o găurică! 

Zvonariov încercă să refuze, dar porucikul îl tot îmbia să bea 
şi să mănânce o bucată de castravete de mare. 

leşind de la porucik, Zvonariov se întâlni pe neaşteptate cu 
Butusov. Locotenent-colonelul avea bluză, chipiu şi pantaloni 
kaki, iar ca încălţăminte, moletiere kaki şi ghete uşoare. 
Praporşcikul îl privi mirat. 

— Te uiţi la ţinuta mea nereglementară? Să umbli prin 
părţile acestea, şi încă vara, cu cizme, e cald şi greu; ghetele 
sunt mai comode, mai uşoare, lămuri grănicerul. 

— Dar cum de aţi nimerit culoarea aceasta de protecţie, care 
se confunda atât de bine cu terenul? Cu asemenea ţinută nu 
sunteţi vizibil nici la zece paşi, spuse Zvonariov. 

— Am făcut rost de vopsea de la prietenii mei chinezi; 
asemenea vopsea putea fi cumpărată ieftin de tot în Japonia, în 
orice cantitate. Încă de acum un an, mi-am îmbrăcat toţi 
grănicerii în kaki. Serviciul ne obligă adeseori să-i urmărim pe 
contrabandişti şi pe hunhuzi. Şi la noi, dacă eşti îmbrăcat în alb 
şi negru, nu ajungi departe. Eşti împuşcat repede. E adevărat, 
că Stessel ar fi vrut să mi se dea un ordin observator pentru 
schimbarea ţinutei, aşa, de capul meu, dar noi grănicerii nu 
suntem subordonați Ministerului de Război. Comandantul 
nostru e ministrul de finanţe. Iar lui Vitte nu-i place când îşi 
vâră cineva nasul în departamentul său. Aşa că, Stessel a rămas 
mofluz. Acum, soldaţii mei îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru 
ţinuta lor, iar infanteria şi artileria se perpelesc în ale lor şi-şi 
blestemă şefii. Ce e bun în Rusia şi în Siberia, nu prea merge în 
China, explică Butusov. 

— Aşadar, toţi ostaşii puteau fi îmbrăcaţi în kaki, în loc să fie 
puşi să se tăvălească prin noroaie, aşa cum se face astăzi! 

— Nu numai că puteau, ci ar fi trebuit să fie. Dar parcă poţi 
să te înţelegi cu deştepţii din comandamentele noastre? Sunt 
mai îndărătnici decât catârii. Iar soldaţii vor plăti în război, cu 
sânge, prostia şi îndărătnicia lor, vorbea locotenent-colonelul 
cu înflăcărare. 

— Cred că, de pildă, Kondratenko ar sprijini o asemenea 
iniţiativă, obiectă Zvonariov. 


425 


— Se pare că nici el n-a apreciat încă marile avantaje ale 
ţinutei noi pentru soldaţi. E un om cumsecade, dar nu se ia de 
piept cu şefii, decât în cazuri extreme. De cele mai multe ori 
speră că va izbuti să-i înduplece, să-i convingă, în loc să ia 
taurul de coarne. Ştabii noştri nu înţeleg de altceva. Sunt greu 
de urnit când e vorba de inovaţii, şi, în ale milităriei, acestea 
sunt astăzi destule, iar noi am rămas mult în urma străinătăţii. 
După ce ai să stai o vreme aici, ai să te convingi şi dumneata că 
am dreptate. 

Discuţia cu Butusov rămase ca o piatră pe inima lui 
Zvonariov. Adevărul celor spuse de locotenent-colonel părea 
limpede pentru el; era însă uimit întrebându-se: cum era cu 
putinţă ca unii comandanţi inteligenţi şi cu vederi înaintate, ca 
Belîi, Kondratenko şi alţii să se împace atât de uşor cu 
aberaţiile strigătoare la cer din sistemul de organizare a 
armatei ruseşti. Era greu de presupus că nu le sezisau. Mai 
curând, se părea că nu le acordau importanţa cuvenită, că le 
socoteau lucruri neînsemnate. 

„Când mă întorc în Arthur, îi povestesc neapărat totul lui 
Boreiko. El va şti să-i influenţeze pe ştabi, hotărî praporşcikul... 
Mă mai întorc, ori rămân aici pentru totdeauna?” îi trecu o 
clipă prin cap, dar se grăbi să alunge acel gând, ca pe o muscă 
supărătoare. 


Era aproape de amiază, când Zvonariov se întoarse înapoi pe 
poziţie. În cortul lui Visokih găsi un tânăr, cu obrajii îmbujoraţi; 
era căpitanul Şevţov, constructorul şef al sistemului defensiv de 
la Kindjou. 

— Să vă recomand, Alexei Vladimirovici! Dumnealui este 
inginerul mutat la noi, artilerist şi meşter în toate, rosti Visokih, 
prezentându-l pe Zvonariov. 

— Îmi pare foarte bine! Am multă nevoie de dumneata, mai 
întâi, ca să ne pui la punct proiectoarele şi toate celelalte 
instalaţii electrice, spuse Şevţov cu însufleţire. 

— Sunt cu totul la dispoziţia dumitale! Pot să mă apuc îndată 
de treabă. 

— Acum, să luăm masa. După aceea, mergem pe poziţii şi 
hotărâm totul la faţa locului. 


426 


— Înălţimea voastră, vine domnul general, raportă ordonanța 
lui Vîsokih. 

— A, iar îl aduce dracul pe nătărăul acesta de Fok! rosti cu 
ciudă inginerul Şevţov. 

Ofițerii ieşiră din cort. Visokih şi Zvonariov se repeziră în 
vale, spre şopronul cantinei, unde soldaţii se şi aliniaseră 
pentru a primi hrană. 

— La rând drepţi! comandă Visokih, de îndată ce-l zări pe 
Fok însoţit de aghiotant. 

Zvonariov se grăbi să-şi ocupe locul în faţa secţiei. Călare pe 
un cal înalt, ciolănos, dând îngrozitor din coate şi şerpuindu-şi 
tot trupul la fiece salt, Fok era cum nu se poate mai caraghios. 
Faţa lui uscăţivă, cu barbişon cărunt, cu un zâmbet plin de 
dispreţ în ochii subţiaţi, era roşie-stacojie. 

Ajuns în dreptul frontului, generalul îşi struni calul şi răcni: 

— Bună ziua... mama voastră! 

Uluit, Zvonariov rămase cu gura căscată. Soldaţii se zăpăciră 
şi răspunseră învălmăşit. 

— Nu ştiţi să răspundeţi, mârlanilor! se năpusti Fok asupra 
lor. 

— Permiteţi să raportez, excelenţă! Soldaţii n-au înţeles, 
dacă îi salutaţi, ori îi înjuraţi! interveni Visokih. 

— A, aţi uitat graiul rusesc, ticăloşilor! Bună ziua, ...mama 
mamelor voastre! 

Şi, întorcându-şi calul, generalul se îndepărtă de cantină în 
trap mărunt. 

— Pe loc repaus! comandă căpitanul.  Continuaţi cu 
împărţirea hranei! 

— La mare cinste am ajuns! rosteau soldaţii mânioşi cu glas 
tare. 

— Cică gheneralul ăsta Fokov, e din neam de nemti, observă 
Blohin. 

— Ei, şi? 

— Se pare, că după glagoria lor ghenerălicească, cu rusul nu 
se poate vorbi altfel decât în ocări. 

Visokih şi Zvonariov se duseră să ia masa la popota ofiţerilor 
din regimentul 5, aflat în imediată apropiere, chiar în spatele 
poziţiilor. Într-o încăpere mare erau două rânduri de mese 


427 


lungi, la care se şi aşezaseră vreo 40 de ofiţeri. La o măsuţă 
pusă în capul celorlalte, sub un uriaş portret al ţarului, şedea 
comandantul regimentului, colonelul Tretiakov. Înalt, arătos, de 
vreo cincizeci de ani, cu un belşug de fire cărunte în barba lată 
şi în păr, făcea o impresie plăcută, prin felul lui blajin de a fi şi 
prin privirea blândă a ochilor albaştri. Lângă el, se aflau doi 
ofiţeri superiori. Căpitanii şi ceilalţi ofiţeri mai mici în grad 
luau loc la mesele lungi. Tot aici erau şi doi preoţi. Zvonariov 
recunoscu într-unul din ei pe ieromonahul Elpidifor din Arthur. 
Masa era în toi. 

În clipa când artileriştii intrară şi se îndreptară spre 
Tretiakov, pentru a-l saluta, salut adresat totodată întregii 
asistenţe, colonelul ridică brusc mâna şi ofiţerii începură să 
cânte cu însufleţire: 


Tunari, băutura nu-i bună, 
Când voi ne lipsiţi - mohorât 
E cântul ce-alene răsună; 
Nici vinul nu curge pe gât! 


În curte, sub ferestre, fanfara tună onorul, acoperind 
cântecul ofiţerilor cu vuietul ei. Intr-un ropot de aplauze, 
Tretiakov păşi în întâmpinarea celor doi artilerişti şi le întinse 
două cupe mari cu vin pe o tavă de argint. Zvonariov şi Visokih 
le goliră pe nerăsuflate şi, ca oaspeţi de onoare, luară loc la 
masa comandantului. 

Tretiakov îi întrebă în ce stadiu se află amplasarea tunurilor 
şi aprovizionarea cu muniții. 

— Trebuie să dăm zor cu amenajarea poziţiilor. Agenţii ne 
informează că japonezii concentrează toate forţele la Kindjou. 
Incă o zi, două, şi vom avea de înfruntat forţe inamice 
copleşitoare. Dumneavoastră, domnilor artilerişti, să nu uitaţi 
acest lucru, îi preveni colonelul. 

— Aveţi date despre numărul tunurilor, de care ar putea să 
dispună japonezii în această bătălie ce ne aşteaptă? întrebă 
Visokih. 

— Date precise n-am, dar, după cât se pare, vor fi cel puţin 
două sute de guri de foc. Bineînţeles, numai piese de câmp, de 


428 


calibru 4 țoli cel mult. 

— Faţă de cele şaizeci şi cinci de tunuri ale noastre. E 
adevărat, că ale noastre au în medie calibrul de 6 țoli. Fiind 
piese de o mai mare putere, pot să ne ajute foarte mult în 
trageri de contrabaterie. 

— Să nu uitaţi tactica japonezilor. Ei îşi amplasează bateriile 
adăpostite şi distanţate între ele. În lupta de la Sanşilipu, o 
secţie din bateria noastră care era descoperită, a fost scoasă 
din acţiune în zece minute şi a pierdut trei piese din patru, plus 
jumătate din servanţi, rosti Tretiakov, făcându-i atenţi. 

— Ei, atunci o să ne fie greu! La noi, tunurile stau cu totul 
descoperite şi, literalmente, roată lângă roată, rosti Zvonariov. 

— Ridicaţi parapetele mai sus; adânciţi amplasamentele 
piese lor; protejaţi, în sfârşit, tunurile, deasupra, cu acoperişuri 
de bârne, sau măcar camuflaţi-le cât mai bine cu rogojini, spuse 
Tretiakov. 

— Toate acestea trebuiau făcute din timp, de inginerii care 
au construit fortificațiile. Şi apoi, ridicând mai sus parapetele 
înseamnă să reducem câmpul de vedere spre inamic, care şi 
aşa se află în vale faţă de noi, obiectă Visokih. 

— Ar trebui ca tunurile să fie scoase cu totul din întărituri şi 
amplasate într-o văgăună, în spatele poziţiilor infanteriei, 
undeva în regiunea cazărmilor, propuse Zvonariov. 

— Pentru aceasta, nu dispunem de timp şi nici n-avem 
goniometre pentru tir indirect, dar, mai ales, soldaţii şi ochitorii 
nu ştiu să execute asemenea trageri, răspunse Visokih. 

— Atunci, în lupta pe care o vom da, nu putem să ne 
aşteptam decât la o înfrângere, rosti trist Zvonariov. 

— Ei, nu trebuie să fim prăpăstioşi! Moralul, tinere, câştigă 
trei sferturi din victorie, rosti colonelul, sentenţios. 

Văzând că masa se prelungeşte, Zvonariov ceru voie să se 
retragă. Tretiakov nu-l lăsă pe Visokih să plece: 

— Dumneata eşti comandantul artileriei mele, şi mai avem 
multe de discutat, preciză el. 

Ajungând în cort, Zvonariov îi trimise îndată lui Visokih, 
printr-un agent de legătură, un bilet, cerându-i să vină „într-o 
chestiune urgentă”. 

Koşeliov intră grăbit în cort şi, foarte tulburat, începu să 


429 


povestească, spunând că se dăduse ordin să se mineze toate 
întăriturile, că pionierii au şi început să aşeze minele. 

— Ce ne facem, înălţimea voastră? Japonezul izbeşte într-o 
mină, ori facem noi vreo greşeală şi - gata, sări în aer! Nu, la 
asta nu ne învoim în ruptul capului! îi raportă el praporşcikului. 

— Ce nerozie! Cine a dat ordin să se facă aşa ceva? 

—A ordonat comandantul batalionului de pionieri, 
locotenent-colonelul Jerebţov, dar dumnealui are ordin de la 
generalul Stevselev! 

— E o neînțelegere la mijloc. Îl întreb imediat pe căpitanul 
Visokih, despre ce e vorba. 

Praporşcikul îl găsi pe Visokih în cortul lui culcat pe patul de 
campanie, cu o compresă rece la cap. 

— Abia am scăpat. Ca încheiere, m-au tratat cu o amestecată 
care m-a făcut praf, se plânse Visokih. 

Zvonariov îi spuse că pionierii pregăteau minarea poziţiilor, 
şi-l întrebă ce părere are. 

— Părerea mea e că ori Jerebţov, ori Stessel, ori chiar 
amândoi au căpiat din pricina căldurii. Dacă vor fi minate 
întăriturile, atunci îmi iau oamenii de pe poziţii şi plec unde-oi 
vedea cu ochii. Îndată ce mă mai dezmeticesc, viu şi eu acolo; 
deocamdată, du-te te rog, cu Sadikov. 

— Porucikul e ameţit de opiu şi nu se simte bine, raportă 
ordonanța căpitanului. 

— Ei, asta mai lipsea! Solomonov bea fără întrerupere iar 
ăsta s-a apucat să fumeze opiu! Asta nu mai e companie, e 
balamuc curat! 

Zvonariov plecă singur. Lângă întăriturile de la flancul stâng, 
aflate în grija praporşcikului, artileriştii se înjurau cu pionierii 
care săpau în parapet gropi pentru aşezarea minelor. 

— Cine v-a dat ordin să aşezaţi minele? îi întrebă Zvonariov. 

— Comandantul companiei. 

— Unde-i acum? 

— Nu pot să ştiu; a plecat undeva. 

— Încetaţi lucrul! ordonă Zvonariov. 

— Înălţimea voastră, noi am primit un ordin şi trebuie să-l 
executăm, obiectă un subofițer pionier. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să-i luăm în pumni, îl rugă 


430 


Koşeliov, să-i vedeţi cum se cară! 

— Las” că-i rugăm mai întâi cu binişorul, glumi cu un zâmbet 
praporşcikul, ca să înlăture primejdia unei răfuieli cu pionierii. 
Dacă n-or să asculte... ei, atunci o să le tragem şi câţiva pumni 
după ceafă! 

— Înălţimea voastră, se rugă pionierul, ia puneţi-vă şi 
dumneavoastră în pielea noastră! Ni s-a ordonat să săpăm 
gropi pentru mine, şi noi săpăm. Pe zăpuşeala asta nici nouă nu 
ne arde de muncă: da' ce să facem, ordinul se execută. 

— Opriţi lucrările; mă duc să vorbesc cu comandantul meu, 
dispuse Zvonariov şi o luă înapoi, spre Visokih. 

Acesta se dezmeticise între timp. Se duseră amândoi la 
Tretiakov care fusese pus comandant peste toate poziţiile. În 
drum, îl întâlniră pe Şevţov şi-i spuseră păsul lor. 

— Jerebţov locuieşte cu mine, şi am stăruit pe lângă el în 
toate chipurile să oprească lucrările de minare, dar nu vrea să 
audă de nimic, de vreme ce aşa au dispus Stessel şi Fok. Să 
mergem la Tretiakov, spuse Şevţov. 

Colonelul, cam buimac după masa copioasă, îi primi îndată 
şi, aflând despre ce era vorba, se revoltă: 

— Stessel e un tâmpit, Fok un nemernic, iar Jerebţov, şi 
tâmpit şi nemernic laolaltă! declară el tăios. Chemaţi-l 
numaidecât la mine! Să te afli în poziţii minate, în timpul luptei, 
înseamnă să şezi pe un butoi de pulbere şi să zvârli în el mucuri 
de ţigară. 

Când se ivi, în sfârşit, Jerebţov, Tretiakov îi ordonă să 
înceteze imediat toate lucrările de minare a poziţiilor. 

— Vă rog să-mi daţi un ordin în scris în acest sens, răspunse 
pionierul; ca să raportez lui Stessel şi lui Fok. 

— Nu dau nici un ordin scris, iar dumneavoastră, vă ordon să 
plecaţi imediat de pe poziţii, cu toţi pionierii dumneavoastră. 
Nu faceţi decât să mă încurcaţi! se răsti colonelul. Până seara, 
să nu vă mai văd pe aici! 

Jerebţov, care nu se aştepta la o asemenea întorsătură a 
lucrurilor, se nelinişti. 

— Domnule colonel, vă putem fi de folos şi în alte privinţe. 
Reparăm drumurile, amenajăm tranşeele, îmbunătăţim poziţiile 
artileriei, propuse el. 


431 


— A, asta e altceva. Şi eu am să salut o asemenea activitate, 
dar încetaţi cu minarea bateriilor. 

— Totuşi, va trebui să raportez că aceste lucrări nu sunt 
executate. 

— N-am nimic împotrivă. Îi înştiinţez chiar eu pe Fok şi pe 
Stessel sau, cel mai bun lucru, pe Kondratenko. El se pricepe 
bine la asemenea lucruri ca inginer militar şi ca fost pionier, 
încuviinţă Tretiakov. Aşadar, ocupaţi-vă de îmbunătăţirea 
poziţiilor artileriei. Mascaţi-le cât se poate de bine, adaptaţi-le 
la teren. 

Soldaţii izbucniră într-o larmă de bucurie când aflară că 
minarea poziţiilor fusese oprită. Zvonariov porni de-a lungul 
bateriilor din sectorul său. Aşezate cu frontul spre nord-est, 
nord şi nord-vest, bateriile de la aripa stângă puteau fi flancate 
lesne cu foc dinspre apele golfului Kindjou, care în timpul 
mareei înalte veneau aproape până la poziţiile din vale, unde se 
aflau tranşeele tiraliorilor. În afară de aceasta, ţărmul de nord 
al golfului domina simţitor poziţiile, mai ales tranşeele 
infanteriei, care, de altfel, aproape că n-aveau nici măcar 
parapete de protecţie. In plus, erau descoperite şi expuse 
bombardamentelor, aproape pe toată întinderea lor dinspre 
mare. In acest chip, unităţile care le ocupau erau dinainte 
condamnate să sufere pierderi grave, dacă nu chiar să fie 
nimicite cu totul. 

Armamentul de artilerie al bateriilor era compus din 
douăzeci şi patru de tunuri chinezeşti vechi şi din piese de 
câmp uşoare de tip perimat. Bătaia maximă a tuturor tunurilor 
nu trecea de patru verste şi jumătate. Ca muniții nu existau 
decât 120-150 de obuze de fiecare tun, adică abia strictul 
necesar pentru două ore de luptă. În majoritatea lor, acestea 
erau obuze umplute cu pulbere neagră cu fum, deci, cu un 
foarte slab efect distrugător; exista un număr de şrapnele, bune 
pentru lovirea inamicului la cel mult patru verste şi, în sfârşit, 
destul de multe proiectile-mitralii foarte vechi, care se 
spărgeau chiar în ţeavă şi, prin urmare, puteau periclita 
siguranţa tiraliorilor din tranşeele aflate în faţa bateriei. 

Cu un asemenea armament de artilerie era greu să se 
nădăjduiască într-o serioasă apărare a poziţiilor. 


432 


Chiar dacă ele puteau să reziste câtva timp împotriva 
atacurilor de pe uscat, erau cu totul neputincioase faţă de tirul 
pieselor de asediu şi navale. 

Cu chiu, cu vai, toate treburile de pe baterii fură rânduite 
oarecum abia la căderea nopţii, şi Zvonariov se putu ocupa de 
proiectoare. 

Lebiodkin şi ajutorul lui izbutiseră în cursul zilei să verifice 
amănunţit tot materialul. Proiectoarele se aflau într-o stare de 
plâns, fiind date pe mâinile unor oameni foarte puţin pricepuţi 
în materie. 

— Cam peste un ceas dăm drumul la lumină, îl liniştea 
Lebiodkin pe praporşcikul care îşi făcea inimă rea. Cercetăm 
golful, oraşul şi dealurile din faţa noastră. Pe uscat, e drept, se 
vede mult mai prost la lumina proiectoarelor, decât pe mare. 
Poţi zări numai grupuri întregi de japonezi, dar oameni răzleţi, 
ori pilcuri mici n-o să vezi niciodată, susţinea el. 


Capitolul II 


În aceeaşi zi pe la 10 seara, fu transmis prin telefon ordinul 
de a se bombarda satul chinezesc Cealizon din apropiere, unde 
fusese semnalată o concentrare de cercetaşi japonezi. 

— La tunuri! comandă Rodionov. 

Artileriştii se repeziră la piesele lor. Felinarele începură să 
licărească în poziţie. Oamenii cărau din depozitele de muniții 
proiectile şi încărcături de pulbere. Ochitorii se agitau lângă 
înălţătoare şi nivele. 

— Care e punctul de ochire, Sofron Timofeici? întrebă Kupin. 

— Asupra satului cu pagoda de pe deal. 

— Păi, nu se vede nimic în întuneric, nici satul, nici pagoda! 

— Ocheşte în direcţia buturugii din faţă, indică Bulkin. 

— Înălţător 180, obuz brizant! 

— Tunul întâi, gata! 

— Tunul doi, gata! 

— Salvă! 

433 


— Păi, pe uscat nu se trage în salve, ci pe piese, îşi dădu cu 
părerea Blohin. 

— Bine! Pe tunuri, din dreapta. Foc! 

Tunul bubui şi sări în recul. Cineva gemu. 

— M-a lovit, al naibii! bombăni Gaidai. 

— Să stai mai puţin cu gura căscată şi n-o să te lovească! se 
răsti Rodionov. 

Raza unui proiector fulgeră de sus şi se stinse. 

— Se căzneşte Lebiodkin! De ne-ar face puţină lumină poate 
că am vedea ceva! zise Bulkin. 

Fasciculul proiectorului făcu un salt şi lumină gaolianul din 
faţa satului. 

— Ocheşte punctul unde luminează reflectorul! ordonă 
Rodionov. 

După ce mai trase câteva lovituri, bateria tăcu. Prin telefon 
fură transmise mulţumiri din partea tiraliorilor. 

— Auzi că am plesnit pe japonezi drept peste bot! transmise 
zâmbind Gaidai, care după ce fusese lovit de tun şedea la 
telefon. Cică au sărit care încotro! 

Într-un adăpost, se puse pentru praporşcik un pat de 
campanie, o masă şi un scăunel. 

La Arthur, Zvonariov n-avusese ordonanţă. Rodionov îi 
recomandase un soldăţel din secţia lui, Grunin, un om liniştit, 
domol şi foarte puţin arătos. Bălai, cu ochi albaştri şi cu glas 
subţirel, Semion, aşa era numele de botez al lui Grunin, se 
apucase cu râvnă să-şi îndeplinească îndatoririle. Patul fusese 
făcut, podeaua măturată; pe masă se afla o cană mare cu apă; 
totul era în rânduială. 

— Eu, înălţimea voastră, sunt în adăpostul de alături; dacă 
aveţi nevoie de ceva mă strigaţi, spuse, plecând, soldatul, cu un 
zâmbet pe faţa lui rotundă. 

Lui Zvonariov nu-i era somn. leşi din adăpost. Osteniţi de 
munca zilei, soldaţii adormiseră repede; doar santinelele, 
biruindu-şi somnul, căscau zgomotos şi scuipau amărăciunea 
rămasă în gură după mahorcă. Proiectoarele ba se aprindeau, 
pipăind cu razele lor bezna din faţa bateriei, ba se stingeau. De 
la popota regimentului 5 se auzeau sunetele muzicii; cicadele 
târâiau în iarbă; la stânga se ghicea în bezna nopţii bazinul 


434 


golfului Kindjou; cerul era luminat de licăririle vii ale stelelor. 
Undeva în faţă pocneau focuri răzlețe de puşcă. În vale, mai jos 
de poziţie, se conturau vag zidurile negre ale oraşului. 
Tranşeele din faţa bateriei erau goale şi japonezii, în cazul unui 
atac, ar fi putut să le ocupe cu uşurinţă, iar după ele să 
captureze şi bateriile. În primele zile, o asemenea imprudenţă îl 
nelinişti pe Zvonariov, dar nimeni nu-i lua în seamă temerile, 
aşa că şi el se obişnui curând cu acea stare de lucruri. 

Praporşcikul se opri lângă un adăpost întărit ocupat de 
soldaţi. Atenţia îi fu atrasă de o discuţie cu glas tare. Doi inşi se 
aflau pesemne într-o dispută. 

— Cum să ne războim cu japonezul? vorbea cu aprindere 
unul. El are de toate, iar noi luptăm cu mâinile goale! 

— Nu-i adevărat! Avem şi noi tunuri şi puşti; dar, mai ales, 
noi avem ostaşul rus. Nici o ţară, nici o împărăție n-are ostaşi 
ca Rasseia't. Şi n-o să ne biruie niciodată japonezu', se 
împotrivi celălalt. 

— Soldatul rus nu e prost! urmă glasul cel dintâi. Dar ofiţerii, 
şi mai cu seamă gheneralii, sunt unul mai ageamiu ca altu. 
Unu' porunceşte una, altu' alta şi mai vine al treilea şi doar îi 
suduie de mumă pe toţi, cu vină şi fără. Cu atâta te alegi de la 
ei! Şi de ce se întâmplă una ca asta? Ia cugetă odată şi tu cu 
glagoria ta; pentru noi, adică pentru mine şi tine, pământul 
ăsta chinezesc este ca şi cum nici n-ar fi pe lume, pe când 
gheneralului, când s-o isprăvi războiul o să-i dea o bucată bună 
- câte o mie de desiatine o să le dea la fiecare, ba poate, chiar 
mai mult... Va să zică, gheneralu' are pentru ce să facă război. 
Iar nouă, ţăranilor, nu ni se cuvine nimic, afară de trei arşini de 
pământ cu o cruce de lemn deasupra. Şi dacă te întorci acasă 
întreg, rămâi tot cu ce ai avut, dacă nu cumva ţi se ia cea din 
urmă vită şi nu ţi se scoate izba la mezat, pentru dări şi pentru 
datorii către moşier. Şi atunci, te întreb eu: ce rost are pentru 
ostaş să facă război? 

— Se poate oare, ca ostaşii să nu se aleagă chiar cu nimic? se 
amestecă încă un glas. 

— Ce să-ţi dea ţie, trebuie să ia de la chinez, iar ei, ai văzut şi 
tu, sunt aici sumedenie. Şi aşa stau înghesuiți, unde să mai fie 


74 Pronunţare populară a numelui Rusia, în unele regiuni ale ţării (n. t.). 


435 


loc şi de tine? Şi apoi, pentru ce să-l alungi pe chinez de pe 
pământul lui? Trăieşte şi el tot cam la fel cu ţăranii de la noi: îşi 
rupe şalele şi nu are parte de noroc. Nu, nu aici trebuie să 
caute ostaşul pământ, ci la el acasă, la vecinul moșier. La noi în 
sat trei sute de ţărani au cinci sute de desiatine de pământ, iar 
moşierul, numai el, cinci mii. Unul are până peste cap şi altul 
de loc! Decât să umbli teleleu peste mări şi ţări ca să iei ogorul 
chinezului, mai uşor e să-l iei de lângă tine, de la moşier, urmă 
primul soldat. 

— Vezi să n-o păţeşti pentru asemenea vorbe! îl struni 
careva. 

— O să ajungă şi aşa la asta ostaşul, cu mintea lui. Dacă nu 
acum, mai târziu. Pământul moşieresc trebuie să-l împartă 
ţăranii între ei, şi nu să cucerească cu sângele lor pământ 
pentru ghenerali şi colonei. Asta e, frăţioare! încheie primul 
soldat. 

— Ei, e vremea de culcare, că mâine ne scoală cu noaptea-n 
cap, şi asta numai dacă ne lasă japonezii să dormim liniştii, 
răspunse altul. Vorbele încetară. 

„Se trezeşte conştiinţa poporului; nu trece fără rost războiul 
acesta pentru el”, gândi Zvonariov. 


În zorii zilei de 12 mai, japonezii dezlănţuiră tirul de artilerie 
asupra Kindjou-ului. Zvonariov fu trezit din somn de ostaşi 
chiar la cele dintâi bubuituri ale tunurilor. Îşi puse mantaua pe 
umeri şi ieşi din adăpost. În adumbrirea dinaintea zorilor, jos, 
lângă oraş, licăreau flăcările canonadei. Deasupra zidurilor 
negre ale oraşului fulgerau mai în fiece clipă exploziile 
şrapnelelor. Treziţi din somn de bubuituri, soldaţii se urcaseră 
pe parapet şi urmăreau cu îngrijorare cele ce se petreceau. 

Tranşeele din faţă erau şi acuma goale. 

— Unde-s tiraliorii noştri? întrebă praporşcikul. 

— Uitaţi-vă, colea, lângă adăpostul cela mic, spuse 
subofiţerul, arătându-i nişte mogâldeţe abia vizibile. Au binoclu 
şi au făcut legătura cu cercetaşii din faţă. 

— Stârpitura de japonez se năpusteşte spre oraş, da’ spre noi 
i-e frică să vină! zise unul dintre soldaţi. 

— Nu dă el cu una cu două peste noi: avem şi sârmă berechet 


436 


şi tunuri. Mai întâi pune mâna pe oraş, şi p-ormă se repede-n 
noi. 

De pe poziţia centrală se rostogoli detunătura unui tun greu 
de 6 țoli şi fumul exploziei ţâşni în sus peste zidul oraşului. 
Îndată urmă altă bubuitură; curând toate bateriile de la centru 
deschiseră focul asupra obiectivului nevăzut de la flancul stâng. 

Zvonariov cercetă prin binoclu povârnişurile din faţă, dar 
acolo, printre lanurile de gaolian, nu se vedea nici o mişcare. 
La stânga, pe mare, până departe, nu se zărea de asemenea 
nimic. Deodată, se auzi şuierul ascuţit al unui obuz în zbor; 
tunetul exploziei îi asurzi o clipă. 

— De unde bate? se mirau soldaţii, uitându-se împrejur, dar 
rămânând pe parapet. 

— De unde vrei să fie? De dincolo de oraş. S-a ascuns acolo şi 
trage de la adăpost. 

Curând veni încă un obuz şi căzu în faţa bateriei. Schijele 
săgetară, vâjâind deasupra parapetului. 

După vuietul artileriei navale, de 12 țoli, cu care soldaţii se 
obişnuiseră în bateriile de coastă de la Arthur, exploziile 
proiectilelor uşoare ale tunurilor de câmp nu prea îi 
impresionau. Abia după ce văzură primii răniţi, soldaţii 
începură să se ferească de obuze, pitindu-se prin adăposturi. 
Japonezii mai zvârliră vreo zece proiectile asupra bateriei lui 
Zvonariov şi-şi deplasară tirul asupra tranşeelor goale din faţă. 

Ziua se înstăpânea încet în drepturile ei. Nori plumburii 
pluteau în goană, jos; ceața se târa dinspre mare, învălurând 
văgăunile. Canonada dinspre Kindjou se înteţea, tunurile 
mugeau fără încetare. 

Salvele puştilor şi răpăitul mitralierelor care se auzeau când 
şi când, dovedeau de asemenea că bătălia creştea în 
intensitate. Bateriile de la centru, care amuţiseră un timp, 
deschiseră din nou un tir rar, zvârlindu-şi proiectilele undeva, 
departe, în spatele japonezilor. 

Zvonariov, nervos, ordonă telefoniştilor să restabilească cât 
mai repede legătura întreruptă. 

In cele din urmă, telefonul începu să funcţioneze. Zvonariov 
îl ceru pe Visokih. 

— Ce se petrece la Kindjou? întrebă el. 


437 


— Japonezii l-au şi atacat de două ori, răspunse căpitanul, 
dar au fost respinşi cu pierderi mari; bateria noastră a tras în 
plin, cu mitralii, şi a făcut prăpăd printre ei; tiraliorii sunt 
încântați de acţiunea ei. Şi voi ce aţi făcut? 

Zvonariov îi relată tot ce se petrecea în sectorul lui. 

— Trimite oamenii la bucătărie după ceai, dispuse Visokih. 
Vino şi dumneata. 

Seara, după apusul soarelui, Zvonariov se duse la 
proiectoare. Unul se afla instalat în flancul stâng, la vreo sută 
de paşi în dosul bateriilor, pe o mică înălţime, ceea ce dădea 
posibilitatea să se lumineze un spaţiu întins, mai cu seamă spre 
stânga, unde poziţia era deosebit de vulnerabilă. 

În sectorul central, la lumina unui proiector, un detaşament 
de matrozi de pe cuirasatul „Sevastopol” punea în bătaie un tun 
Canet sub comanda unui locotenent tinerel. 

— Ce v-a făcut să veniţi aşa târziu? întrebă praporşcikul. 

— Stessel l-a tot îndemnat pe Vitgheft să trimită nave pentru 
protejarea poziţiei la flancuri, iar amiralul a hotărât să trimită 
doar două tunuri. Unul, precum vezi, l-am adus, iar celălalt va 
sosi mâine. 

După ce se uită o clipă la matrozii care îşi vedeau de treabă, 
iuți şi sprinteni, Zvonariov o luă înainte. 

Se înnoptase de-a binelea, când se întoarse la bateria lui. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! rosti o făptură albă, răsărind 
din întuneric înaintea lui. 

După voce, praporşcikul îl recunoscu pe felcerul companiei. 

— Tu eşti, Melnikov? Noroc! răspunse el bucuros. Ce vânt te 
aduce de la Arthur? 

— M-a trimis domnul porucik. Du-te pe poziţii, zice, şi vezi ca 
toţi să rămână, dacă nu teferi, măcar vii! Dacă moare un singur 
rănit, îţi rup capul şi ţi-l lipesc în alt loc! povesti vesel 
Melnikov. 

Soldaţii care se apropiaseră izbucniră în râs. 

— E în stare Ursu'! Dumnealui, când te înşfacă, vezi stele 
verzi! 

— Ia uite, şi-a adus aminte Ursulache de noi! răsăreau 
glasuri din mulţime. 

— Scrisori ai adus? 


438 


— Nu, să trăiţi! V-au trimis doar o sticlă de votcă, 
pansamente şi pe Şurka, raportă felcerul. 

— Unde e Şurka? 

— Suntem aci! două făpturi femeieşti în alb se desprinseră 
din întuneric. 

— Bună seara! le salută Zvonariov, neştiind cine erau. 

— Bună seara, primi răspunsul şi recunoscu vocea Variei 
Belaia. 

— Dumneata cum ai ajuns aci? o întrebă Zvonariov. 

— Am venit împreună cu Şurka. 

— 'Ţi-au dat voie părinţii? 

— Ba ei nici nu bănuiesc! Le-am spus că mă duc să fac o zi şi 
o noapte de gardă la spital, dar m-am repezit până aici. 

— O să te trimitem chiar mâine înapoi, la Arthur. 

— Vezi să nu! i-o reteză Varia. Atâta timp cât poziţiile vor fi 
aici, rămân şi eu. 

— Bine! Vom vedea noi! Şi unde te adăposteşti peste noapte? 

— Pe când dumneata te plimbai, noi te-am evacuat din 
adăpost şi am instalat acolo postul de prim ajutor. Poţi să vii să- 
l admiri. lar pe dumneata te-am mutat, cu toată împotrivirea lui 
Semeon al dumitale, la bateria de alături, în magazia de 
muniții, răspunse Varia şi-l duse să-i vadă opera. 

În adăpost se şi instalase lumina electrică. Pe masa acoperită 
cu o faţă curată se aflau o mulţime de borcane, feşe, tifon, vată 
şi alte materiale de pansament. Instrumentele chirurgicale 
sclipeau în farfurioarele emailate; pe podeaua acoperită cu 
rogojini erau rânduite brancarde şi saltele de paie curate. 

— E bine? întrebă Varia. Am aranjat totul în două ceasuri. 

— E foarte bine! Dar dumneata unde ai să te adăposteşti la 
noapte? 

— Alături, în magazia de obuze. 

— Şi obuzele, unde le-aţi mutat? 

— În magazia de pulbere, răspunse Varia, şovăitoare. 

— Dar cine a dispus astfel, în lipsa mea? 

— Visokih. El ne-a condus până aci. 

— Bine, dar de ce nu v-a oprit la el? 

— Cei de pe Utios ne-au trimis la dumneavoastră, preciză 
Şurka. 


439 


Zvonariov nu mai avu ce spune. | 

Noua sa locuinţă era mică de tot. In ea aveau loc doar patul 
şi un scaun. Două lumânări lipite pe ieşiturile pereţilor luminau 
slab decorul sărăcăcios al adăpostului. 

— Vă e foame? întrebă el. 

— De lup! Semeon al dumitale a făcut rost, de la un soldat, 
de o găină şi ne-a promis că ne va ospăta cu supă şi cu carne 
fiartă, răspunse Varia. Deocamdată, o să ne potolim foamea cu 
pâine şi cu salam. Şurka, ia adu încoace proviziile noastre! 

Curând, mâncau tustrei pâine cu salam. 

— Ce mai e nou la Arthur? întrebă Zvonariov. 

— Aceleaşi lucruri! Artileria de coastă trage, iar marinarii se 
plimbă. Rivocika a dumitale se plimbă cu un miciman tinerel, 
probabil noua ei achiziţie! Varia strâmbă dispreţuitor din 
năsuc. 

— Dar dumneata, cu cine te plimbi? 

— Din păcate, cu nimeni, în afară de Tahatelov! E atât de 
nostim! Gâfâie mereu de căldură, chiar atunci când tuturor le e 
frig. Olia s-a oferit s-o înveţe citirea şi aritmetica pe Rivocika 
dumitale, îşi depăna Varia noutăţile. lar Leolia e mereu 
îngrijorată din cauza lui Stah. Nu l-ai întâlnit pe aici? 

— Nu l-am întâlnit şi n-am auzit nimic de el. Regimentul lui 
nu se află aici. Dar la noi, pe Elektriceski Utios, ce e nou? o 
întrebă Zvonariov pe Şurka. 

— Domnul Boreiko gospodăreşte zi şi noapte. Domnul ştabs- 
căpitan numără nădragii vechi. Şurka pufni zgomotos în râs. 
Vai, ce caraghios e, cum îşi vâră nasul în batistă, ca să nu-l 
supere mirosul de ostaş! Înjură, dar numai de unul singur, că n- 
are curaj să-l audă lumea. 

— Dar Gudima? 

— Îi face o curte nebună, iar furierul ei, mai-mai că plesneşte 
de gelos ce e, răspunse Varia, în locul prietenei sale. 

Şurka se ruşină şi-şi acoperi obrazul cu şorţul alb. 

— Vă rog să nu râdeţi! o rugă ea pe Varia. 

— A, va să zică şi Şura are acum un drăguţ! Nu mă aşteptam, 
zău! Bravo, Şura! L-ai legat la gard pe căpitan! glumi 
Zvonariov. 

— Ba dumnealui nici nu vrea să se uite la mine, se 


440 


dezvinovăţi Şurka, încurcată. Aşa mă bârfeşte Varia, da’ ea 
însăşi nu vorbeşte toată ziua decât despre dumneavoastră! Tot 
ea m-a îndemnat să venim încoace! urmă fata, trădându-şi 
prietena. 

— Taci din gură, nu mai scorni tot felul de prostii! se răsti 
Varia la ea. Dumneata o să-ţi închipui acum că eşti cine ştie ce 
comoară. Pur şi simplu, mi-am pus în gând să văd Kindjoul... 

— Şi, totodată, să vă vadă şi pe dumneavoastră! 

Varia îi dădu un brânci. Şurka murea de râs. Patul de 
campanie trosni, şi amândouă erau cât pe ce să cadă cu el cu 
tot. 

Semeon sosi cu găina şi cu supa, punând capăt hârjoanei. 

După cină, fetele se duseră la ele în adăpost. Noaptea era 
foarte întunecoasă. Dinspre răsărit venea furtună. Fulgere 
îndepărtate săgetau aproape necontenit în zare. Soldaţii se şi 
duseseră în adăposturi, la culcare; doar sentinelele singuratice 
se mai zăreau prin baterii. 

Zvonariov privi de jur împrejur peste parapetul bateriei. Vreo 
cinci, şase focuri care pâlpâiau în vale dovedeau prezenţa 
oamenilor în tranşeele infanteriei. Restul pierea în bezna de 
nepătruns; numai fasciculul unui proiector se târa pe pământ, 
asemenea unui tentacul alb. În lumina lui se iveau pe 
neaşteptate un copac, ba un pâlc de arbuşti, ba o fanză 
chinezească. 

Zvonariov inspectă poziţiile şi îi spuse ordonanţei să-l 
trezească la cel dintâi semn de alarmă. 

Aţipind, auzi totuşi mugetul surd al tunetului şi răpăitul ploii, 
ceea ce nu-l împiedică să se cufunde imediat într-un somn 
adânc. 


Rodionov, împreună cu servanţii de la secţia a doua, ale cărei 
tunuri erau amplasate în dreptul porţii de nord, se instalase 
într-o spațioasă fanză chinezească, alături de poziţia secţiei. 

Seara, după cina bună, udată cam tot atât de bine cu 
băutură, ostaşii se apucară să joace cărţi, dar comandantul 
secţiei îi goni la culcare: 

— Să nu se repeadă iar japonezii în zori la asalt! spuse el. 
Noaptea e întunecoasă, vine furtună; te pomeneşti că se adună 


441 


pe nevăzute chiar la poartă şi se reped în noi. Să fim cu ochii-n 
patru. În zori pot să ne vină musafiri nepoftiţi! Tu, Egorov, să 
stai cu secţia întâia lângă poartă. IÎncarcă-ţi la noapte tunurile 
şi puneţi câte două sentinele la fiecare piesă. Dacă observă 
ceva, să tragă numaidecât, fără să mai aştepte ordin, iar noi 
sărim îndată. 

Impreună cu Egorov şi cu Blohin, care stătea acum mereu pe 
lângă el, Rodionov ieşi afară să se încredinţeze dacă secţia 
întâia era gata dă luptă. 

Pe la miezul nopţii se culcă toată lumea. Curând, se dezlănţui 
ploaia, transformându-se treptat într-un adevărat potop vijelios. 
Uliţele prost pietruite ale oraşului chinezesc se preschimbară 
repede în bălți şi în şuvoaie care se rostogoliră năvalnic spre 
partea mai joasă de lângă poarta de sud. 

Blohin şi celălalt ostaş se adăpostiră la poartă şi, când 
scăpărau fulgerele, priveau iscoditor prin ambrazurile tunurilor 
în bezna nopţii vânzolită de furtună. 

— Să ştii că stârpitura de japonez s-a vârât în adăpost şi i-e 
frică să scoată nasul afară! îşi dădu cu părerea Gaidai. 

— Dacă nu e neghiob, apoi taman acu e vremea bună să 
atace, se îndoi Blohin. 

În clipa aceea, două rachete, una după alta, ţâşniră de pe 
poziţii, spărgându-se la o mare înălţime. Rachetele luminară un 
scurt răstimp împrejurimile şi se stinseră imediat, sâsâind. 
Totuşi, Blohin izbuti să zărească lanţurile trăgătorilor japonezi 
care înaintau spre oraş. 

— Foc! răcni el din răsputeri şi se repezi la piesă. 

Tunul bubui şi sări zgomotos îndărăt. 

Flacăra exploziei licări în întuneric. Şrapnelul izbi, vuind, în 
japonezi. Piesa a doua detună şi ea. Treziţi de bubuituri, Egorov 
şi soldaţii din secţia întâia se repeziră şi deschiseră un foc 
dezordonat asupra japonezilor. 

— Stai! Unde tragi fără rost? strigă Rodionov, răsărind din 
întuneric. 

— Vin lanţuri de trăgători asupra noastră, se grăbi să-l 
lămurească Blohin. 

— Când ai să le vezi, atunci dă în ele! ordonă subofiţerul. 

La lumina altor rachete, toată lumea văzu, de astă dată 


442 


limpede, numeroase lanţuri de trăgători japonezi învăluind din 
trei părţi oraşul. 

— Înălţător douăzeci, derivă zero, foc de mitralii! comandă 
Rodionov. Blohin, verifică ochirea! 

Mai multe fulgere scăpărară în şir, unul după altul, ceea ce 
făcu posibilă ochirea. 

— Tunul întâi, gata! raportă Kupin. 

— Tunul doi, gata! strigă Bulkin. 

— Foc! 

Două fulgere săgetară din nou bezna; mitraliile se 
împrăştiară vâjiind ascuţit. 

Urlete sălbatice se auziră dinspre japonezi. 

— Să ştii că l-am atins drept la partea moale! zise bucuros 
Blohin. Dă-i zor, Sofron, nu zăbovi! 

Banzai! se auzi deodată, undeva la dreapta, aproape de tot. 

—  Întoarce tunul într-acolo! răcni Blohin şi se opinti 
numaidecât el însuşi la roată. 

— Unde e blestematu'? întrebă Rodionov, privind încordat 
prin ambrazuri în întunecimea nopţii. 

— Banza-a-i! răsunară strigăte japoneze, aproape de tot. 

Kupin îndreptă tunul în direcţia strigătelor şi trase fără 
comandă. 

Japonezii amuţiră numaidecât. 

— S-au înecat cu mitralia, diavolii! strigă bucuros Gaidai. Ia 
să le mai dăm o dată, Sofron Timofeevici, s-o guste bine! 

— Hai, nu trăncăni! Ştiu şi eu ce-i de făcut! se răsti 
subofiţerul. Ochitori, ascultați la mine: când îl auziţi pe japonez 
că strigă banzai, ochiţi pe loc, în direcţia de unde vine glasul şi 
- foc asupra lui! 

— Fugiţi, băieţi, stârpitura pune o mină sub poartă! strigă 
deodată un tiralior sosit în goană. Acuşi sare în aer! 

Rodionov se uită prin crenelul stâng, şi la scăpărarea unui 
fulger, văzu jos, lângă poartă, mai multe mogâldeţe care 
moşmondeau ceva. Era cu neputinţă să tragă în ele cu tunurile 
şi artileriştii n-aveau nici puşti, nici revolvere. 

— Scoateţi închizătoarele şi înălţătoarele; retrageţi-vă pe 
poziţia din spate! comandă Rodionov. R 

Servanţii se repeziră să execute ordinul. In întuneric, se 


443 


ciocneau mereu între ei şi se împiedicau unul pe altul. 

— Fără spaimă; lucrează cu pricepere, îi îmbărbăta Blohin, 
alergând de la un tun la altul. 

— Mai bine du-te de ascultă ce e la poartă! îi ordonă 
Rodionov. 

— Mi-e teamă, se fâstâci o clipă Blohin. Ei, fie ce-o fi! flutură 
din mână şi sări, glonţ, pe poartă afară. 

— Scapără chibrituri, dau pesemne foc la fitil, raportă el 
după o clipă, întorcându-se. 

— Fugiţi! comandă Rodionov. Soldaţii se topiră îndată în 
beznă. 

— N-aţi uitat nimic? Rodionov pipăi tunurile, şi negăsind nici 
înălţătoarele, nici închizătoarele, se repezi în urma soldaţilor. 

În clipa când ajunse la secţia dinapoi, la poartă ţâşni o 
flacără uriaşă şi cele două canate de lemn, ferecate, se făcură 
ţăndări. Strigând banzai! japonezii năvăliră prin spărtură, dar o 
salvă de mitralii îi culcă îndată la pământ. Aceasta îngădui 
tiraliorilor care ocupau poziţii pe zidurile de lângă poartă să se 
dea jos şi să li se alăture artileriştilor. 

Japonezii mai făcură o încercare de a răzbi prin poartă, dar, 
primiţi cu focuri de armă, se retraseră, se culcară la pământ şi 
deschiseră un foc de voie intens asupra secţiei lui Rodionov. 

Tiraliorii începură să se retragă treptat spre poarta de sud. 

— Tunari, scoateţi închizătoarele şi retrageţi-vă! Japonezii ne 
înconjoară! strigă un porucik de infanterie apropiindu-se. 

În clipa aceea, i se raportă că japonezii târăsc spre poartă un 
tun. 

Auzind aceasta, tiraliorii îşi grăbiră retragerea. 

— Servanţi!  Strângeţi-vă  catrafusele şi haideţi după 
infanterie! ordonă Rodionov. Zvârliţi închizătoarele în puț; 
înălţătoarele  luaţi-le cu voi. Să le predăm pe poziţii 
comandantului! 

— Timofeici, dă-mi voie să mai zăbovesc oleacă aici, se rugă 
Blohin. Am chef să joc gorodki”” cu japonezu': să vedem, care 
dă cel dintâi peste cap tunul din poartă! 

— Vezi să nu-ți zboare căpăţâna de pe umeri! răspunse 


75 Joc popular rusesc: un fel de popice, la care jucătorii se servesc de bâte scurte şi 
grele, în loc de bile (n. t.). 


444 


subofiţerul. 

— Asta n-o să se întâmple! răspunse soldatul cu convingere. 
Care mai vrea să se joace cu japonezu'? îi întrebă el pe ostaşi. 

Se oferi numai Gaidai. 

— Ei, o dată moare omul! rosti acesta, dând din cap. 

Împreună cu servanţii, Rodionov se retrăgea, alergând prin 
salturi de la un adăpost la altul. În negura cenuşie a zorilor, cei 
doi soldaţi rămaşi la piesă văzură cum japonezii puneau în 
bătaie un tun în faţa porţii. 

Cu obrazul lipit de înălţător, Blohin ochea cu îngrijire. Gaidai 
mânuia pârghia sapei. 

— Gata! Inchide! comandă Blohin. Şi acum, dă-te la o parte! 
adăugă el, după ce închizătorul fu zăvorât. 

Se vedea bine cum ocheau grăbiţi şi tunarii japonezi. Dinţii 
lui Gaidai clănţăneau de spaimă. 

— Mai iute, Blohin! îl zori el. 

— O clipă! Să pun mai bine înălţătorul! răspunse Blohin 
privind cu încordare cătarea. Şi acum - blagosloveşte, doamne! 
Rupe-le-aş mutra!... şi trase de cordiţă. 

Tunul sări îndărăt, împroşcându-i pe cei doi ostaşi cu noroi şi 
cu apă. 

Când se destramă fumul, Blohin, ferindu-şi cu palma ochii, ca 
de soare, privi încordat spre poartă. Acolo totul era pustiu. 

— l-am rupt mutra dintr-o singură lovitură! Ei, acum, putem 
să spălăm putina. Scoate înălţătorul! 

În clipa următoare, folosindu-se de zăpăceala japonezilor, se 
repeziră cât îi ţineau picioarele pe uliţă, spre poarta de miazăzi 
şi curând fură în afară de primejdie, ascunzându-se după 
dărâmături. 

li ajunseră din urmă pe ai lor la poarta de nord a oraşului. 

— Am dat stârpitura peste cap! îi raportă scurt Blohin lui 
Rodionov, care îi aştepta pe amândoi la poartă, ţinându-se cu 
mâna de şold. Te-a atins? întrebă el. 

— M-au zgâriat oleacă. Pe Egorov l-au omorât, când fugeam 
încoace. Mai sunt doi răniţi; i-au şi dus! 

— Eu şi Gaidai te ducem pe braţe şi până la Arthur! 

— Las” că, încet, încet, ajung şi singur! 

Rodionov se strâmbă de durere şi porni încet înainte. 


445 


Un lanţ de trăgători alergă în ajutorul trupelor ce se 
retrăgeau din oraş şi-i alungă curând pe japonezii care înaintau 
de zor. 


Odată cu răsăritul soarelui, artileria japoneză începu 
bombardamentul asupra poziţiilor ruseşti. 

— Japonezii! strigă deodată ochitorul de la piesa întâia a 
bateriei 14, arătând cu degetul. 

Coloana inamică se ivi de după o creastă din apropiere şi, 
coborând la vale de pe culmea pleşuvă, se ascunse iute în 
gaolian şi în porumb. 

— Du-te, de-l scoală pe praporşcik! strigă Greaznov. Spune-i 
că dă năvală japonezu'! 

După o clipă, Zvonariov se şi uita prin binoclu, căutând 
coloane. 

— Servanţi, la piese! Asupra obiectivului numărul trei! 
Deschideţi focul după elementele bateriei a zecea! ordonă el. 

Soldaţii se împrăştiară repede la posturi. 

— Pe tunuri; cele cu soţ, obuz; cele fără soţ, şrapnel; foc! 

Patru bubuituri vuiră în aerul răcoros al dimineţii; obuzele se 
îndepărtară vâjâind. 

— A unsprezecea, gata! 

— Foc! 

Încă opt lovituri, una după alta, detunară ca pentru a 
recâştiga timpul pierdut. 

Zvonariov duse binoclul la ochi. Proiectilele erau plasate 
bine. Şrapnelele se spărgeau jos şi loveau ţinta în plin. 
Japonezii fugeau din gaolian în toate părţile, ca gândacii 
speriaţi, de după cuptor. 

— Şrapnel! Baterie, foc! ordonă praporşcikul. 

Mai mulţi soldaţi, făcând un lanţ de legătură între el şi 
poziţii, îi repetau cu glas tare comenzile. 

Toată întinderea de gaolian se învălui în rotocoale de fum, 
albe ca vata, lăsate de exploziile şrapnelelor. Inamicul începu 
să se retragă, grăbit, prin salturi, înapoi, peste creastă. 

Mărind înălţătorul, Zvonariov îi urmărea cu focuri. Deodată, 
un obuz japonez sosi în zbor de undeva din depărtare şi o 
trombă de fum negru ţâşni în spatele bateriei a zecea. 


446 


— Priviţi toţi de unde trage bateria japoneză! ordonă 
Zvonariov, scrutând fără rezultat culmile dealurilor. Acestea 
erau pretutindeni pustii. 

— Bine s-a pitit stârpitura, nu se vede nimic! răspundeau cu 
ciudă soldaţii, cercetând şi ei terenul ocupat de inamic. 

După primul obuz, căzu încă unul; pe urmă, câteva zeci de 
proiectile se prăvăliră deodată peste baterie. Totul dispăru în 
nori de fum şi de praf. Obuzele cădeau şi în faţa bateriei, şi în 
spatele ei; cele mai multe nimereau însă chiar în parapet şi în 
piesele amplasate în dosul lui. 

Zvonariov se repezi într-acolo. De departe, văzu cum tunul 
întâi, proiectat de explozie, sări în sus şi se prăbuşi pe o roată. 
Tunul trei avea şi el o roată sfărâmată. Mai mulţi soldaţi zăceau 
pe pământ; ceilalţi, părăsindu-şi piesele, se ascunseseră în 
adăposturi. 

— Brancarda! ordonă praporşcikul. _ 

Curând fu scos din acţiune încă un tun. În toată bateria nu 
mai rămăsese decât o singură piesă în stare de funcţiune. 

După ce isprăviră cu bateria a zecea, japonezii îşi aruncară 
valul de foc peste cele de alături, a unsprezecea şi a 
treisprezecea. 

— Înălţimea voastră, japonezul e ca un fel de vrăjitor cu 
căciulă fermecată: nu-l vezi, da' el te plesneşte drept în bot! 
spuse Greaznov, apropiindu-se de Zvonariov. 

— Poate că la dreapta se vede ceva. Praporşcikul se întoarse 
spre bateriile de la centru, dar şi acestea arătau ca nişte 
vulcani de fum, printre care scăpărau mereu fulgerele 
exploziilor. 

— Acum, nici acolo nu prea poţi vedea ceva, răspunse 
ostaşul. 

Obiective pentru tir nu se vedeau şi Zvonariov cercetă teatrul 
de luptă. 

La stânga, în golful Kindjou, se profilau în zare siluetele 
navelor japoneze. Lângă mal stăteau la ancoră vreo cincizeci de 
djonci chinezeşti. Drept în faţă, în lanurile de gaolian şi de 
porumb, totul era pustiu, dar dincolo de creastă bubuiau fără 
încetare numeroase baterii. 

Oraşul Kindjou era cuprins de foc. Fusese incendiat în 


447 


acelaşi timp de artileria rusească şi de cea japoneză. Lângă 
poarta de sud, se schimbau focuri cu intensitate. Linia lanţului 
de trăgători se zărea foarte bine pe fondul verde-cenuşiu al 
terenului, din cauza bluzelor albe ale soldaţilor ruşi. Japonezii, 
cu uniforma lor kaki, abia se zăreau chiar şi atunci când erau în 
mişcare. Spre dreapta, la poalele dealului Samson, apele 
golfului Huenez sclipeau viu în bătaia soarelui. 

Jos, în faţa poziţiei, printre ruinele sătucului chinezesc Sidai, 
se zăreau de asemenea bluzele albe ale soldaţilor. 

Între timp, soarele se înălţase destul de sus, luând cu el 
ceața dimineţii din vale şi dogorind pământul. Lui Zvonariov îi 
era sete şi foame; se duse la bateria 14, unde se afla postul de 
prim-ajutor. Fu nevoit să ocolească mult prin spate bateriile 11 
şi 13, asupra cărora japonezii îşi continuau tirul intens. 

La bateria 14 fuseseră săpate adăposturi încăpătoare 
ocupate acum în parte de postul de prim-ajutor. 

Deocamdată, nu erau răniţi decât cinci oameni de la bateria 
10, dintre care doi aveau răni grave. Melnikov îndeplinea 
funcţia de medic-chirurg, examina răniții, sonda rănile, rostea 
cu un aer doct termeni latini stâlciţi şi dădea surorilor indicaţii 
în privinţa pansamentelor. Varia şedea lângă doi ostaşi grav 
răniţi, cu picioarele complet zdrobite. Se impunea amputarea 
lor urgentă, dar Melnikov n-avea curaj s-o facă singur. Cu o 
expresie severă, Varia îi cerea energic să evacueze imediat 
răniții la postul de prim-ajutor al regimentului 5, situat la o 
verstă şi jumătate, în spatele flancului drept. 

— Bine, dar cine poate să-i ducă acolo, sub un foc atât de 
puternic? obiectă felcerul. Îi omoară pe drum. 

— Dacă se face un ocol prin spatele poziţiilor aproape că nu 
mai e nici o primejdie. 

— Dar nimeni n-o să vrea să-i ducă atât de departe. 

— Cine va primi ordin îi va duce. Şi am să merg eu, ca să nu 
fugă în drum brancardierii. 

— Cum doriţi, domnişoară, dar eu sunt contra, se împotrivea 
Melnikov. 

Zărindu-l pe  Zvonariov, Varia se grăbi să-i explice 
neînţelegerea dintre ea şi felcer. Praporşcikul ordonă 
evacuarea imediată a răniților, dar, spre mirarea lui, aceştia se 


448 


opuseră: 

—  Înălţimea-voastră, lăsaţi-ne să murim în linişte aici, îl 
rugau ei. 

— Mai aveţi mult până la moarte, stăruia Varia. Trebuie însă 
să vi se facă o operaţie urgentă, aici imposibilă, aşa că dacă 
rămâneţi, chiar că o să vă pierdeţi viaţa. 

— Măcar să nu ne chinuiti înainte de moarte, se rugau mereu 
ostaşii. 

— Merg şi eu cu voi; dacă se întâmplă ceva, vă ajutăm, îi 
linişti fata. 

În sfârşit, fură luaţi şi duşi. Varia, tot atât de aspră şi de 
hotărâta, porni alături de brancarde. 

— Pe drum, fii cu ochii în patru; nu mai veni înapoi, că o 
scoatem la capăt şi fără dumneata! o povăţui Zvonariov la 
plecare. 

— Dar şi dumneata, în lipsa mea, să nu faci pe viteazul, 
răspunse Varia. 

Între timp, japonezii încetaseră tirul asupra bateriilor 11 şi 
13 şi gurile lor de foc amuţiseră vremelnic. Şase tunuri, din 
zece, ale ambelor baterii fuseseră scoase din funcţiune. E 
drept, unele din ele puteau fi reparate, dar pentru aceasta era 
nevoie să se aştepte până la căderea nopţii. 

În timpul acesta, navete japoneze deschiseră focul de pe 
mare, dinspre golful Kindjou. Chiar după primul obuz căzut, se 
văzu limpede că trăgeau piesele de calibru mare. Chipurile 
soldaţilor care cunoşteau bine efectul focului artileriei navale 
asupra bateriilor din Arthur, se lungiră îndată. 

— Te pomeneşti că ne cinsteşte amiralul lor, Togov, în carne 
şi oase! Acu e vai de steaua noastră! Noi avem nişte jucărele de 
tunuri, iar el o să ne pălească de pe cuirasate cu alea de 
doisprezece! rosti Greaznov, speriat. 

— Păi, cuirasate sunt astea, frăţioare? Ce dracu, nu vezi? Ia, 
acolo nişte canoniere şi torpiloare. Noi, de pe Utios, trimiteam 
la fund şi câte zece d-astea într-o noapte! se amestecă în vorbă 
Blohin, care sosise cu secţia la faţa locului. Să trăiţi, înălţimea 
voastră! îl salută el pe Zvonariov. 

— Unde e Rodionov? 

— La prim-ajutor; l-a atins oleacă la şold. 


449 


— E grav? Te pomeneşti că nu poate să vină singur!? 

— A făgăduit şi asta înseamnă că vine. 

— Ei, hai, povesteşte tot ce a fost pe la voi. 

Blohin istorisi pe scurt întâmplările, fără să pomenească 
nimic despre jocul său „de-a gorodki” cu japonezii, dar ostaşii îi 
întregiră pe loc istorisirea. Zvonariov privea cu mirare făptura 
lui Blohin, foarte departe de a avea o înfăţişare vitejească. 
Şapca i se pleoştea pe cap, ca o clătită, iar mantaua, fără gaică, 
îi atârna pe trup ca un halat. 

— Păi, după cum te văd, tu şi cu Gaidai sunteţi adevăraţi 
eroi! De ce faci pe modestul şi nu povesteşti nimic despre tine? 
îl dojeni el pe Blohin. 

— Dar, înălţimea voastră, nici n-am ce povesti. Numai că ne- 
am luat la harţă cu stârpitura de japonez: hai să vedem, care-l 
lasă mai iute fără căpăţână pe celălalt, noi pe el, ori el pe noi. 
Ei, şi noi, adică i-am făcut-o mai iute. Asta-i toată povestea. 

— Frumoasă harţă, n-am ce zice! 

— Eu aşa cred, că tot războiul stă într-o harţă ca asta, 
răspunse Blohin, începând pe neaşteptate să filozofeze. 

— Blohin şi Gaidai, duceţi-vă la Grunin al meu; să vă 
cinstească cu câte un pahar de vodcă, din provizia pe care am 
primit-o aseară de la porucikul Boreiko. 

— Mulţumim frumos, înălţimea voastră! zise Blohin, cu glasul 
lui răguşit. 

— Eu, înălţimea voastră, nu obişnuiesc, răspunse Gaidai. 

— Tacă-ţi gura, gugumane, c-o beau eu în locul tău; o să-mi 
fie mai vesel să mă războiesc! îi şopti Blohin; ambii ostaşi 
făcură o întoarcere reglementară şi plecară. 

Zvonariov îi trimise la bateria a zecea pe toţi cei sosiți. 

— Încercaţi să puneţi acolo în rânduială tot ce se poate, dar 
să nu vă arătaţi cu toţii odată, că trage numaidecât japonezul 
asupra voastră, îi povăţui praporşcikul. 

În clipa aceea, mai multe explozii năprasnice zguduiră 
bateria 15, ceea ce denotă că japonezii aveau de gând s-o 
nimicească. Soldaţii se ascundeau grăbiţi în adăposturi ori o 
luau la goană. _ 

— Unde vă duceţi? îi oprea Zvonariov. Îndată deschid şi eu 
focul cu bateria noastră asupra navelor japoneze. 


450 


— Nu poţi nicicum să-i ţii piept stârpiturii, răspunseră 
soldaţii: năruie şi face praf totul. 

— Păi, fă-l şi tu praf, căpăţâna ta de nătărău! se amestecă 
Blohin, care răsări acolo ca din pământ. Haideţi după mine: vă 
arăt îndată cum trebuie să-l sperii pe drăguţu' de japonez. 

După cinci minute, toate cele opt tunuri ale bateriei 15, cu 
înălţătorul ridicat la limită, fulgerau asupra navelor japoneze. 
Deşi piesele uşoare ale bateriei nu puteau pricinui japonezilor 
pierderi serioase, totuşi, de îndată ce obuzele începură să cadă 
lângă nave, acestea se grăbiră să se îndepărteze în larg. 

— Nu-ţi fie frică, frate, răcnea Blohin, alergând printre 
tunuri: ocheşte-l pe amiralul 7ogov drept în noadă: nu-i place 
asta de fel - îndată o ia la sănătoasa! 

Imbărbătaţi de succes, soldaţii dădeau zor. Un obuz lovi 
joncile chinezeşti, de lângă mal, provocând un incendiu 
puternic. Velele chinezeşti, împletite din papură, ardeau ca 
paiele uscate, scoțând o fumăraie groasă. Şi fiindcă joncile 
stăteau una lângă alta, focul se propaga repede şi, în curând, 
ardeau toate, pălălaie. Ca să scape, chinezii săreau de pe jonci 
drept în apă şi o luau înot spre mal. Fumul incendiului luă 
navelor japoneze posibilitatea de a trage direct asupra 
poziţiilor ruseşti. 

— A, nu i-a plăcut stârpiturii! strigau veseli soldaţii. 

— A şi început să strănute amiralul Togov! declară sentenţios 
şi categoric Blohin. Nu-i place fumul! 

Curând, tot orizontul dinspre mare fu învăluit într-o perdea 
de fum; escadra japoneză încetă tirul asupra poziţiilor ruseşti, 
dar, în schimb, o ploaie de şrapnele şi de obuze uşoare sosi în 
zbor dinspre nord; după proiectilele grele navale, acestea 
numai păreau, însă, atât de înspăimântătoare. 

Pitiţi în adăpost, soldaţii aşteptau sfârşitul 
bombardamentului. 

— Vine Rodionov, vesti Kupin, care stătea la intrare. Şi cu o 
marmazelă; parcă ar fi o soră. 

Soldaţii se uitau din pragul adăpostului la cei care se 
apropiau. 

Zvonariov îi zări şi el, de la bateria 13, pe Rodionov şi pe 
Varia Belaia. 


451 


— Încăpăţânată fetişcană! Tot s-a întors, gândi el cu ciudă. 

— Ia, Şura, atâta timp cât e linişte, strângeţi-vă catrafusele şi 
plecaţi amândouă la postul de prim-ajutor regimentar. 

— Şi cu răniții noştri, cum rămâne? obiectă fata. Mai avem 
trei. 

— Să meargă cu voi, răspunse praporşcikul. 

— Japonezul înaintează dinspre oraş! strigă pe neaşteptate 
Gaidai, vestea alarmantă. 

Zvonariov duse binoclul la ochi şi văzu, pentru întâia oară în 
ziua aceea, lanţuri dese de trăgători japonezi ivindu-se în goană 
de după zidul Kindjoului şi adunându-se în vale, lângă satul 
Sidai. 

Zvonariov scoase la piese soldaţii din toate bateriile, dar de 
îndată ce acestea traseră câteva obuze, japonezii le răspunseră 
prin tăvălugul de foc al artileriei lor terestre şi navale. Bateriile 
se pomeniră sub focul încrucişat al obuzelor care veneau în 
zbor şi din stânga, şi din dreapta, împroşcând toată întinderea 
poziţiei. 

Varia şi Rodionov abia izbutiră să se ascundă în adăpostul 
bateriei 13. Zvonariov, care tocmai urmărea un obuz, fu zvârlit 
de explozie de pe parapet şi rămase câteva clipe surd şi orb. 

Cu un țipăt, Varia sări spre el: 

— Ce ai? Eşti rănit? întrebă ea, aplecată asupra 
praporşcikului întins pe pământ. 

Chipul ei exprima o spaimă cumplită; cu lacrimi în ochi, fără 
să-şi dea seama, începu să-l mângâie pe obraz. 

Melnikov şi mai mulţi soldaţi veniră repede după ea cu o 
brancardă. 

— N-am nimic, rosti Zvonariov cu un efort, şi ajutat de 
soldaţi, se sculă în picioare. 

— Du-te în adăpost şi să nu îndrăzneşti să mai ieşi de acolo, 
porunci Varia. 

— Mai bine duceţi-vă cu toţii la postul de prim-ajutor, 
răspunse praporşcikul. Îmi vin îndată în fire şi singur! Uitaţi-vă 
ce de răniţi sunt iar în baterii! 

Când tirul pierdu oarecum din intensitate, Zvonariov se duse 
să vadă ce se petrece la Blohin şi la Greaznov. Pe cel dintâi îl 
găsi la piesa a patra: îşi scotea din pământ ochitorul, pe 


452 


jumătate îngropat de viu. 

— Mai încet, fraţilor, mai încet! se ruga rănitul: mi se pare că 
mi-au vătămat rău picioarele! 

Cu o dibăcie vrednică de admirat, Blohin îl luă în braţe şi-l 
întinse pe brancardă. 

— Unde-i Gaidai? întrebă Zvonariov. 

— Alături, în adăpost; a fost rănit la cap, răspunse Blohin. 

În semiîntunericul din adăpost, praporşcikul nu desluşi 
numaidecât făptura lui Gaidai, care şedea jos, pe pământ, 
ţinându-se cu amândouă mâinile de cap şi gemând încet. O 
şuviţă de sânge i se strecură prin batista murdară, apăsată pe 
tâmpla stângă, şi se prelingea în jos, pe obraz. 

Zvonariov scoase o faşă şi voi să-l panseze, dar Gaidai îi dădu 
mâna la o parte, luă pansamentul şi începu să-şi înfăşoare 
capul cu grijă. 

Zvonariov se gândi cu părere de rău că nu-l adusese şi pe 
Melnikov cu pansamente. 

— Te doare rău? îl întrebă pe Gaidai. 

— Cumplit! Îmi vuieşte capul ca un clopot la foc! Aici îmi 
rămân ciolanele! Simt asta cu toate măruntaiele, rosti jalnic 
Gaidai. N-o să mai văd scumpa mea Ucraina! 

— Ei, ce tot boceşti degeaba! Dimineaţa ai fost erou şi acum 
te apuci, prea devreme, să-ţi cânţi prohodul! îl mustră 
Zvonariov. Te-a atins puţintel şi te-ai muiat numaidecât. Pe 
Rodionov l-a rănit şi mai rău, dar tot s-a întors în front! 

Gaidai tăcu. Se ţinea mereu cu mâinile de cap. 

Încetul cu încetul tirul japonezilor slăbi în tot sectorul. 

Încordarea bătăliei descreştea văzând cu ochii. 

De la toate bateriile, şiruri de răniţi uşor se îndreptau spre 
zona interioară; cei grav răniţi erau duşi pe tărgi; o parte din 
soldaţi cărau cadavrele la bateria 15 unde se hotări să se facă 
un mormânt comun pentru artilerişti, într-o groapă rămasă în 
locul unei magazii de pulbere. 

Mai mulţi oameni fură trimişi la bucătărie, după mâncare. 
Bateriile se goliră îndată de oameni. 

Zvonariov cercetă starea tuturor bateriilor şi găsi numai 
unsprezece tunuri bune, dintre care cinci chinezeşti, de tip 
vechi, fără proiectile. Pentru tunurile de câmp nu mai erau 


453 


decât vreo sută de proiectile. La atât se reducea toată artileria 
la flancul stâng al poziţiilor. 

— Japonezul a făcut praf toate bateriile din centru; peste tot 
au rămas foarte puţine tunuri, iar obuze deloc. Numai la flancul 
drept mai trage bateria Izvestkovaia, dar şi acolo, rar de tot! 
Nici zece lovituri de la noi, la o sută ale japonezilor! povestiră 
soldaţii care aduseseră mâncarea. 

Pe poziţie se aşternu o linişte adâncă. Zvonariov se gândi să 
profite de această împrejurare şi să se ducă la Visokih, ca să se 
informeze asupra situaţiei generale şi să ia noi ordine. 
Lăsându-l pe Rodionov în locul lui, plecă la bateriile din centru. 
Primul lucru pe care-l văzu acolo fu tunul de marină Canet, 
avariat. Nici nu apucaseră să-l pună în bătaie. Un obuz îi lovise 
afetul şi-l deformase complet. In toate bateriile rămăseseră 
întregi doar câte o piesă-două. Parapetele fuseseră dărâmate; 
adăposturile şi magaziile de pulbere se năruiseră; poziţia 
suferise distrugeri grave. 

Visokih se afla în adăpostul bateriei 6. Era pansat şi gemea 
tot timpul încetişor. Zărindu-l pe Zvonariov se bucură foarte 
mult. 

— Slavă domnului că măcar dumneata eşti teafăr! Când am 
văzut ce prăpăd fac acolo japonezii, nici nu mai speram să te 
văd printre cei vii. Ce v-a mai rămas bun de luptă? 

Praporşcikul îi raportă totul, amănunţit. 

— Situaţia nu e mai bună nici la mine, deşi, fireşte, pierderile 
sunt mai mici. Asupra noastră n-au tras navele, ci doar bateriile 
de câmp; în schimb obuzele plouau. Cred că trăgeau aproape o 
sută de tunuri. Dar şi noi am expediat destui japonezi pe lumea 
cealaltă, povestea Visokih. Te rog să te duci până la bateria 12, 
ştii, ultima întăritură alături de bateria 3, şi să-i raportezi lui 
Tretiakov situaţia noastră. 

Zvonariov plecă numaidecât la postul de comandă al 
regimentului. 

După ce-i ascultă raportul, colonelul izbucni în cele mai 
crunte înjurături la adresa lui Fok şi a lui Stessel care, după 
părerea lui, erau de vină pentru dezastrul din ziua aceea. 

— Ca pionier, sunt la curent cu specialitatea mea şi ştiu că, 
în prezent, artileria trebuie să se amplaseze, pe cât se poate, 


454 


adăpostită sau cel puţin camuflată. Ei au ordonat ca toate 
bateriile să ia poziţie ca pe vremea lui tata Noe: pe culme, la 
vedere, căci, după părerea lor, e ruşinos pentru artilerie „să se 
ascundă” de inamic! Şi iată rezultatul! Japonezilor nu le-a fost 
ruşine „să se ascundă” şi ne-au zdrobit în câteva ceasuri. Fără 
artilerie nu pot apăra poziţia, iar voi aţi rămas aproape fără 
guri de foc şi fără muniții. Prin urmare, nu-mi puteţi fi de 
ajutor! Te rog, fă-mi un serviciu: du-te numaidecât cu raportul 
meu la generalul Nadein, comandantul grupului de avangardă. 
Ordon îndată să ţi se aducă un cal. 

Când Zvonariov încăleca, Tretiakov îi repetă din nou 
argumentele sale cu privire la perspectivele apărării poziţiilor 
de la Kindjou: 

— Faţă de lipsa de muniții, am nevoie de cel mai energic 
ajutor din partea bateriilor de câmp, care trebuie să fie 
amplasate aci, şi nu la cinci verste depărtare, pe culmile 
Tafanşin. Mai de parte: am nevoie de o rezervă, cu efectiv de 
cel puţin două batalioane, pentru a contracara eventuala 
străpungere a poziţiei noastre de către japonezi. Acum n-am 
drept rezervă decât plotonul de muzicanți şi secţia de gardă la 
drapel. Pe generalul Nadein îl găseşti lângă gara Tafanşin, la 
cota 32. De altfel cota se vede de-aici, cu ochiul liber: uite, vezi 
grupul acela de oameni, colo sus, pe sopcă? Acolo se află 
generalul. 

Zvonariov fu nevoit să călărească pe un teren descoperit sub 
tirul destul de intens al japonezilor. 

Ajuns anevoie la destinaţie, praporşcikul sări jos din şa şi 
întrebă: 

— Unde-l pot găsi pe generalul Nadein? 

— Uite colea, şade pe scaun! îi arătă un ostaş. 

La vreo doisprezece paşi de ei, pe culmea unei sopci, 
acoperită cu o iarbă verde, deasă, şedea pe un scaun pliant un 
bătrân spătos, ca un Moş-Crăciun costumat în uniformă de 
general. 

Generalul moţăia, încălzindu-se în razele blânde ale soarelui. 
Chipiul alb, cu viziera uriaşă, i se legăna în ritm cu capul. 
Vestonul lung, până la genunchi, părea o învelitoare largă pe 
trupul lui uscăţiv. Pe genunchi i se odihnea un binoclu uriaş, 


455 


din alte vremuri, arătând mai curând ca două ocheane cuplate. 

— Am onoarea să prezint excelenţei voastre raportul 
colonelului Tretiakov! raportă praporşcikul. 

— Ai? Şe e? tresări generalul. De la Tretiakov? Ei, şe scrie? 
Şiteşte dumneata, că nu văd fără ochelari! fonfăi Nadein. 
Dejaba faşe panică! Japonezii şe şi retrag pe tot frontul, 
mormăi generalul, nemulţumit, după ce Zvonariov îi citi 
raportul lui Tretiakov. Am şi trimiş o telegramă la Port-Arthur, 
în legătură cu asta. Şcrie chiar el că japonejii nu mai trag, şi 
totodată, şere artilerie şi rejerve. Nu-i dau nimic. Să şe 
deşcurşe cum o şti, şi generalul se cufundă iar în aţipeala lui 
plăcută. Nedumerit, praporşcikul se frământa, neştiind ce să 
facă. 

— La Şevastopol se-ntâmpla să fie şi mai rău, da’ tot nu şe 
şerea ajutor, vorbi iar generalul, pe neaşteptate, ţinând ochii pe 
jumătate închişi. Pe baştionul patru, rămâneau câte jeşe- 
douăjeşi, de oameni, şi tot îi reşpingeau şi pe franţuji, şi pe 
engleji şi pe italieni. 

Urmă o nouă pauză. 

— Jeneralul Fok n-a dat voie să şe dea rejerva. Mâine o să fie 
nevoie de ea... şi cu aceste cuvinte, generalul tăcu, aromind 
mai departe. 

Zvonariov se îndepărtă puţin şi începu să privească teatrul 
de luptă de la flancul drept. Pe fondul limpede al golfului 
Huenez se zărea desluşit silueta canonierei ruseşti Bobr care 
revărsa fulgere spre flancul stâng japonez şi în spate. Trombe 
înalte de fum provocate de exploziile proiectilelor mari navale 
ţâşneau în sus, lângă satul ocupat de inamic. Curând, satul fu 
cuprins de foc. Japonezii fugeau de acolo în panică, făcându-se 
nevăzuţi din colo de sat. Praporşcikul comunică generalului 
ceea ce observase. 

— Ei, ce-am şpuş şi eu, că japonejii bat în retragere. Curând, 
au să fugă pe toată linia, răspunse generalul, nepăsător, fără să 
ridice capul. 

În clipa aceea, spre dreapta se ivi o baterie de câmp care îşi 
ocupă poziţia de tragere. Zvonariov privea cu admiraţie, cum 
îşi păstra, în galop larg, alinierea reglementară şi intervalele 
dintre piese. In fruntea ei, pe un cal corbiu, galopa 


456 


comandantul însoţit de un trompet, pe un armăsar alb, conform 
tradiţiei artileriştilor. De îndată ce bateria ajunse în goană pe 
culme, sabia comandantului fulgeră în aer; bateria execută în 
plin galop o întoarcere, ante-trenurile fură desprinse şi 
atelajele plecară în spatele poziţiilor. În clipa următoare, tunul 
întâi şi trase o lovitură; celelalte şapte bubuiră pe întrecute în 
urma lui. 

— Toată bateria! se auzi comanda. 

— Nu-i aşa că au o înfăţişare voinişească? rosti Nadein care 
se trezise din toropeală. Îmi plaşe să priveşc cum traje artileria, 
îmi jburdă inima. 

Bateria abia avu însă timp să tragă câteva salve, că fu 
deodată copleşită de zeci de obuze japoneze. Tirul ei slăbi 
repede; fu înecată în perdeaua de fum şi praf, prin care se 
vedeau oameni, prăbuşindu-se la pământ, chesoane de muniții 
răsturnate, tunuri scoase din funcţiune şi date peste cap. 

Nu trecură nici cinci minute şi servanţii începură să târască 
repede la vale cele două-trei piese rămase întregi. Încă puţin şi 
pe poziţia bateriei nu se mai vedea nimeni, cu excepţia bluzelor 
albe ale morţilor şi răniților reliefate pe fondul verde al ierbii. 
Bateria nu mai exista. 

Zvonariov era zguduit. 

— Dumnejeu să-i odihnească în paşe! Aji n-au avut noroc! 
fonfăi generalul, şi descoperindu-se îşi făcu larg semnul crucii. 

— Ce ordonaţi să-i raportez colonelului Tretiakov? îndrăzni, 
în sfârşit, praporşcikul să-l întrebe. 

— A, dumneata aştepţi încă? zise generalul. Colo, de vale, în 
tufişul aşela se află căpitanul Romanovşki. Cheamă-l la mine, 
vreau să mă sfătuiesc cu el. 

Zvonariov se duse spre locul indicat unde găsi, tolănit pe o 
burcă, un tânăr căpitan de stat-major. 

— Generalul Nadein vă roagă să veniţi până la el, i se adresă 
Zvonariov. 

— Cine? Nadein ? Ce-o mai vrea babalâcul? întrebă în silă 
căpitanul, ridicându-se alene în picioare. 

Nadein îi împărtăşi rugămintea lui Tretiakov. 

— Excelenţă, după mine, acestea sunt cereri foarte 
întemeiate. Dacă japonezii vor bate în retragere, atunci aceste 


457 


batalioane şi artileria vor putea fi împinse înainte pentru 
urmărire; dacă ei vor trece din nou la atac, atunci ele îl vor 
ajuta pe Tretiakov să respingă atacul, rosti cu aplomb 
căpitanul. 

— Şi Fok, şe are să spună pe urmă? 

— Nu prea cred să se ivească curând pe aici, zâmbi 
căpitanul. 

— Adevărat; nişi lui Fok, nişi lui Şteşşel nu le plaşe focul, 
încă în şaptejşapte, când ei îmi erau şubalterni în companie, de 
îndată şe şe dejlănşuia tirul, şe grăbeau amândoi să pleşe la 
trenul rejimentar, povesti înviorat generalul. Şi decoraşiile le- 
au căpătat amândoi în locul altora. Fok nişi n-a foşt la Şipka, 
dar are o cruşe pentru ea. Şteşşel a stat la patrujeşi de verşte 
de Şiandjin, când s-a dat atacul, da’ ş-a învârtit de o cruşe 
pentru cuşerirea lui, şi totul numai prin proptele. Trăieşte bine 
şine are şfinşi la Ierusalim, oftă generalul. 

Romanovski scrise la iuţeală în carnetul de campanie 
răspunsul pentru Tretiakov şi-l întinse lui Nadein ca să-l 
iscălească. 

Zvonariov era gata să pornească înapoi când se ivi pe 
neaşteptate Fok şi numeroasa lui suită. 

— Cum merg lucrurile, Mitrofan Alexandrovici? îl întrebă el 
pe Nadein care se ridică de pe scaun, în întâmpinarea lui. 

— Japonejii şe retrag, iar Tretiakov şere ajutor! răspunse 
generalul arătându-l pe Zvonariov. 

— Spune-i colonelului 'Tretiakov, că este un rahat, nu 
comandant de regiment! îi strigă lui Zvonariov Fok, 
aprinzându-se îndată de ciudă. Nimic mai mult, poţi să pleci! 

Praporşcikul n-avea altceva de făcut decât să se execute; se 
îndreptă spre ordonanţele care se tolăneau pe iarbă, lângă caii 
lor. 

După un sfert de ceas îi transmise lui Tretiakov răspunsul lui 
Fok. 

— Ce or avea în cap? Japonezii nu numai că nu se retrag, ci, 
dimpotrivă, fac concentrări masive în dreptul flancului nostru 
stâng, lângă satul Sidai şi în faţa centrului, dincolo de Kindjou! 
Mi-am trimis la flancul stâng ultima rezervă. Nu mi-au mai 
rămas decât agenţii de legătură de la postul de comandă, se 


458 


indignă colonelul. Mai târziu, tot pe mine au să arunce vina 
dacă japonezii vor răzbi şi vor ocupa poziţia! 

Praporşcikul plecă spre bateriile lui. 

Curând, canonada reîncepu pe toată linia. De astă dată, 
japonezii îşi aruncară toată puterea de foc asupra tranşeelor 
infanteriei. Aceste tranşee n-aveau parapete de beton şi erau 
protejate doar de întărituri de lemn uşoare care nu puteau 
apăra decât împotriva gloanţelor de armă şi de şrapnel, nu şi 
de obuze. 

Tranşeele se umpleau de răniţi şi de morţi. Curând, oamenii 
începură să arunce afară, îndărătul tranşeelor, cadavrele care 
le stânjeneau mişcările. Dar bluzele albe ale morţilor formară o 
linie albă desluşită, uşurând şi mai mult japonezilor reglarea, 
tirului. 

Pe mare se iviră din nou navele japoneze care se 
îndepărtaseră şi ele începură să bombardeze din flanc 
tranşeele tiraliorilor. Exploziile violente ale obuzelor navale 
măturau dintr-o dată porţiuni de câţiva stânjeni de tranşee şi 
de obstacole de sârmă. Situaţia infanteriei deveni critică. 
Adânc tulburat, Zvonariov urmărea peripeţiile dramei ce se 
desfăşura înaintea lui, neavând posibilitatea de a-i ajuta pe 
tiraliori cu ceva. 

— Inălţimea voastră, japonezul dă năvală peste tranşeele 
noastre! strigă Kupin, arătând cu degetul lanţurile de trăgători 
inamici care se apropiau în goană dinspre satul Sidai. 

— Ochire directă, şrapnel! comandă praporşcikul. Mai mulţi 
nouraşi de explozii se iviră deasupra liniilor inamice. 

Japonezii se opriră îndată şi se trântiră jos, făcându-se una 
cu pământul. Zvonariov se miră odată mai mult văzând cât de 
perfect se confunda cu terenul uniforma lor protectoare. 

Curând, focul nimicitor al artileriei îi sili pe tiraliori să 
evacueze avanposturile şi să se retragă pe linia a doua. 
Bateriile erau asaltate de răniţi care căutau refugiu în 
adăposturile de beton. 

Cei de la postul de prim ajutor nu mai pridideau, şi toţi 
artileriştii care nu erau ocupați la piese se transformară în 
sanitari, pansându-i la iuţeală pe răniţi. 

Poziţiile artileriei se umpleau din ce în ce mai mult de 


459 


tiraliori care părăseau treptat, treptat tranşeele complet 
distruse. 

— Înălţimea voastră, îl întrebă pe Zvonariov un subofițer de 
tiraliori, cine-i mai mare la dumneavoastră? 

— Pentru artilerie, eu. Dar unde vă sunt ofiţerii? 

— Unii-s morţi, alţii au luat-o la sănătoasa, răspunse liniştit 
subofiţerul. Nu ştim: să ne retragem mai departe, şi dacă da, 
atunci încotro? 

— Să încercăm să rezistăm aici, atâta timp cât mai sunt 
proiectile; poate că ne vin întăriri din rezervă. 

— Nu se prea văd, înălţimea voastră; poate că au şi trimis 
rezerva în alte sectoare. Înălţimea voastră, cât mai trag 
tunurile, îmi opresc şi eu oamenii aici, răspunse gradatul şi 
plecă repede la ostaşii lui. 

Intre timp, după încercări repetate, japonezii izbutiră să 
ocupe tranşeele din linia întâia şi începură să se răspândească 
repede prin ele în ambele părţi, învăluind poziţiile ruseşti pe la 
spate şi prin flancuri. Concomitent, artileria inamică îşi revărsă 
iar focul asupra bateriilor ruseşti. 

Zvonariov se uită de după parapet şi văzu cum japonezii, 
după ce ocupaseră tranşeele dinainte, omorau cu baionetele 
răniții ruşi. Vedea cum unii din aceştia încercau să fugă de 
bestiile japoneze, dar se prăbuşeau pe loc, străpunşi de 
baionete şi de gloanţe. Clocotind de revoltă, praporşcikul se 
repezi la tunuri: 

— Kupin, trăsnește-i cu mitralii! îi strigă Zvonariov 
ochitorului care stătea pe aproape; în aceeaşi clipă însă un 
obuz explodă în apropiere; praporşcikul nu mai văzu decât 
bucăţi de carne însângerată şi o cizmă care zbură în sus şi căzu 
pe parapet. Lângă piese nu mai erau artilerişti. 

— Ajutaţi-mă să trag cu tunul! îi strigă Zvonariov pe câţiva 
tiraliori, care se apărau încă prin focuri de după parapetele 
bateriilor. 

Lăsându-şi puştile, aceştia se repeziră numaidecât să-l ajute. 
Praporşcikul încărcă la iuţeală tunul cu mitralii, ochi cu 
aproximaţie spre japonezii, care umpluseră tot şanţul de 
comunicaţie, şi trase. 

Ostaşii se repeziră la parapet, cu o aprigă curiozitate. 


460 


Mitraliile izbiră vâjiind în mulţimea de japonezi, îi ciuruiră, îi 
dădură grămadă; doar câţiva oameni rămaşi teferi, cuprinşi de 
groază, săriră afară din tranşee şi o luară la goană înapoi. 

După ce bateriile mai traseră vreo două-trei focuri, amuţiră, 
isprăvind toate muniţiile. 

— Retragerea! ordonă Zvonariov tiraliorilor şi se repezi spre 
postul de prim-ajutor. 

Deodată, dădu cu ochii de Varia. Palidă, tremurând ca varga, 
ea îi arătă din ochi locul în care cu câteva clipe mai înainte se 
afla postul de prim-ajutor. Mai multe obuze, cazând peste el în 
acelaşi timp, distruseseră eu desăvârşire adăpostul şi-l 
îngropaseră pe toţi răniții sub dărâmăturile lui. 

— Dar  Şurka, unde e? o întrebă cu glas întretăiat 
praporşcikul. 

În clipa aceea, mormanul de pământ rămas în urma exploziei, 
se mişcă, şi capul fetei se ivi la suprafaţă. Cu un țipăt, Şurka 
sări în picioare şi o rupse la fugă. 

— Trebuie să plecăm, înălţimea voastră! Ne-a încercuit 
japonezul ăsta afurisit! strigă Blohin, apropiindu-se în goană de 
ei, şi tustrei se repeziră după Şurka. Stai! zise deodată soldatul 
oprindu-se. Mi-am uitat în adăpost sacul de merinde! Mă întorc 
îndată! şi alergă înapoi la baterie. 

— Unde te duci, nătărăule? îi strigă Zvonariov, privind 
speriat după el. 

Dar Blohin se mistui în adăpost, ca să reapară în clipa 
următoare, cu sacul de merinde după umeri. Japonezii se şi 
aflau în baterie. Unul din ei se repezi la Blohin cu baioneta 
întinsă, dar acesta aruncă cu capul înainte lovindu-l drept în 
picioare şi-l dădu peste cap. În clipa următoare, Blohin, sărind 
în sus, îi smulse arma, îl împunse cu baioneta şi o luă la goană 
după Zvonariov, fluturându-şi trofeul. 

Lângă bateriile din centrul dispozitivului, le ieşiră înainte 
Lebiodkin, Belonogov şi Zaiaţ, cu armele în mâini. 

— Fugiţi! le strigă din fugă Zvonariov, făcându-le semn cu 
mâna. 

— Înălţimea voastră, ne-a trimis Sofron Timofeevici să vedem 
ce faceţi; dumnealui e jos, lângă bucătărie, cu ai noştri, 
răspunse Lebiodkin. Se repeziră cu toţii mai departe. 


461 


Lângă bucătărie, era oarecare linişte; obuzele aproape că nu 
ajungeau până acolo. Toţi cei de pe Utios se strânseseră în 
jurul lui Rodionov. Tot acolo, aşezată pe pământ, Şurka plângea 
cu hohote. 

— Ei, haideţi mai departe, spuse Rodionov, de îndată ce 
Zvonariov şi ceilalţi soldaţi li se alăturară. 

— Lasă-i, Sofron Timofeevici, să răsufle un pic, spuse Iarţev. 

— N-avem timp de odihnă; trebuie s-o întindem, că altfel 
cădem în ghearele japonezului! 

Undeva, în urmă, răpăiră focuri dese de puşcă. Soldaţii o 
luară la goană mai departe. Belonogov şi larţev o duceau 
anevoie de braţ pe Şurka; fata plângea mereu. 

Tiraliorii alergau din toate părţile spre trecătoarea îngustă 
dintre tranşee şi obstacolele de sârmă ghimpată, trăgând din 
mers în japonezii care îi urmăreau. 

Era aproape cu neputinţă ca un număr atât de mare de 
oameni să se strecoare deodată prin trecătoare; artileria 
japoneză le veni însă în ajutor. Urmărind lanţurile de trăgători 
ruşi, ea îşi revărsă focul asupra propriilor soldaţi. Ferindu-se de 
obuze, japonezii se dădură înapoi şi se opriră. Aceasta le dădu 
ruşilor posibilitatea de a ieşi din acea capcană fatală de tranşee 
şi obstacole de sârmă. Mai aveau însă de străbătut vreo verstă 
în teren descoperit, până la un debleu de cale ferată în care se 
puteau adăposti de focul inamicului. 

Spre bucuria lor, zăriră lanţuri de trăgători în bluze albe care 
le veneau în ajutor. Toţi răsuflară uşuraţi. Obuzele japoneze 
rămăseseră în urmă; în faţă, era ajutorul. Gâfâind istoviţi 
oamenii o luară la pas. 

— Ia numără, Timofeici, ce efectiv avem, ordonă Zvonariov. 

— Prezenţi 26 din 40; lipsesc 14. Morți 5, răniţi 3, restul 
dispăruţi! raportă subofiţerul. 

Începură să-i înşire pe cei lipsă. Printre dispăruţi erau 
Melnikov, Koşeliov şi Grunin, ordonanța lui Zvonariov. Nimeni 
nu ştia de soarta lor. 

— Nu-i nimic, înălţimea voastră, se mai adună! îl linişti 
Lebiodkin. 

Se întunecase de-a binelea. Dinspre poziţii nu se mai auzea 
decât un schimb de focuri rare. Spre linia ferată veneau mereu 


462 


tiraliori din regimentul 5. Curând, se strânseră vreo sută de 
oameni. 

— Înălţimea voastră, luaţi comanda peste noi, spuse un ostaş, 
apropiindu-se de Zvonariov. Ofiţeri n-avem şi ne e frică să nu 
nimerim drept la japonez. 

— Bine! Adunaţi-vă. Mergeţi cu noi la gara Tafanşin; probabil 
că acolo o să întâlnim şi ofiţeri de-ai voştri, ordonă Zvonariov. 

— Tunari, drepţi! comandă Rodionov. 

Porniră cu toţii mai departe. 

— Înălţimea voastră, eu, Zaiaţ şi Belonogov, mergem înainte, 
că patrulă de recunoaştere, se oferi Lebiodkin. 

— Luaţi-mă şi pe mine cu voi, îl rugă Blohin, vânturându-şi 
arma japoneză. 

Zvonariov încuviinţă şi-i lăsă să plece. 


JURNALUL UNUI OFIȚER DIN SIATIUL-MAJOR 
AL GENERALULUI OKU 


«În timpul bătăliei de la Kindjou, comandantul armatei a II-a, 
generalul Oku, se afla pe dealul Samson, de unde urmărea prin 
binoclu mersul luptei. 

Toţi oamenii din statul său major, şi aşa puţin numeros, 
fuseseră trimişi de el cu diferite ordine către trupele în 
ofensivă. Lângă general nu rămăseseră decât maiorul lamaoki, 
doi agenţi de legătură şi un telefonist. Pe măsură ce se 
desfăşura bătălia, comandantul devenea tot mai nervos. Până la 
amiază, ofensiva asupra poziţiilor ruseşti nu fusese încununată 
de succes, cu toată superioritatea forţelor, aproape înzecită, şi 
acţiunea celor peste 200 tunuri de câmp, în afară de artileria 
navală. 

Generalul vedea limpede prin binoclu că artileria ruşilor 
fusese de mult aproape complet redusă la tăcere, că tranşeele 
inamice suferiseră distrugeri mari, şi totuşi, infanteria 
maiestăţii sale mikadoului nu numai că nu putuse ajunge până 
la inamic, ba chiar se retrăsese într-o oarecare măsură şi 
începuse să-şi sape adăposturi, ferindu-se de focul 


463 


infanteriştilor ruşi. 

Un agent de legătură a sosit în grabă şi a înmânat 
generalului un plic. 

— De la cine? a întrebat Oku. 

— De la comandantul artileriei de câmp a armatei, raportă 
curierul. 

Generalul a rupt repede plicul şi, punându-şi ochelarii pe 
nas, a început să citească. Pe faţa lui s-a întipărit îndată o 
expresie gravă, concentrată: 

— Generalul Nira raportează, că bateriile nu mai au muniții 
decât rezerva de criză şi roagă să i se reîmprospăteze unităţile 
de foc cât mai urgent posibil, rosti Oku către maiorul care se 
apropiase de el. 

— Mă tem, excelenţă că nu vom putea satisface această 
cerere înainte de a se însera, a răspuns ofiţerul, căci marea 
continuă să fie agitată, ceea ce îngreunează foarte mult 
descărcarea munițiilor. 

— Infanteria noastră suferă pierderi mari: mai ales divizia I- 
a, la centru, şi a II-a la flancul stâng. E necesar să se ia imediat 
cele mai hotărâte măsuri pentru a se înfrânge rezistenţa 
inamicului. 

— Atunci va trebui să fie luat din rezervă regimentul 3 de 
infanterie şi aruncat la atac. 

— În ce punct? Până în prezent, în poziţiile ruseşti nu există 
nici o breşă. 

— Flancul stâng al ruşilor este mult împins înainte şi, pe 
deasupra, se află sub focul navelor noastre. Excelenţă, acolo se 
află cheia tactică a întregii poziţii! În consecinţă, tot acolo 
trebuie aruncat regimentul 3 din rezervă. 

— Fără un puternic sprijin de artilerie, nici el nu ar prea 
putea să facă mare lucru, iar rezervele noastre de muniții sunt 
foarte reduse. În cazul unui eşec al regimentului şi al unui 
contraatac, am putea să ne pomenim într-o situaţie foarte 
critică, căci artileria n-are proiecţiile, iar regimentele sunt 
descompletate prin pierderi grele. 

— Cât e viu Ilamato-Dasaki'* al nostru, n-avem de ce ne teme. 


76 Spirit japonez (n. aut.). 


464 


Marea noastră străbună Amaterasu-Amikami” îşi va sprijini 
întotdeauna fiii credincioşi! 

— Ruşii au un bun proverb: „Ajută-te singur şi Dumnezeu te 
va ajuta”. De aceea, fără să părăsim nădejdea în sprijinul zeiţei 
Soarelui-Răsare, trebuie să ne gândim şi la aprovizionarea cu 
proiectile, măcar de la trenurile divizionare ale diviziei a V-a, 
aflate în gara Pulundian. Vă încredinţez această misiune, 
lamaoki-san! 

— Executarea dispoziţiei excelenţei voastre cere timp. 

— Deplasarea rezervelor în linia de foc cere de asemenea 
timp. Vă dau două ore pentru îndeplinirea misiunii. Iar eu, între 
timp, voi deplasa regimentul 3 spre punctul de pornire la atac 
şi-l voi duce eu însumi pe drumul gloriei! 

Maiorul a salutat şi s-a îndreptat repede spre calul său. 

Rămas singur, Oku a căzut pe gânduri. Era informat că acum 
corpul I de armată siberian al ruşilor înainta dinspre nord 
asupra lui. Trebuia să zdrobească cu orice preţ, până la sosirea 
lui, trupele de la Arthur, ca să împingă apoi cu toate forţele în 
direcţia nord. De aceea, spre a se asigura pe deplin succesul, 
nici mai mult nici mai puţin decât trei divizii întregi au fost 
aruncate în acea zi împotriva unui singur regiment rusesc care 
deţinea poziţiile de la Kindjou. Totuşi, ruşii au opus o rezistenţă 
neobişnuită, mai întâi, la ocuparea oraşului Kindjou, care 
alcătuia un fel de redută înaintată a întregii poziţii, iar mai 
apoi, pe toată linia frontului. 

„Un regiment contra nouă! şaizeci de tunuri contra două sute 
patruzeci! Şi, totuşi, după şapte ore de luptă, soarta bătăliei n-a 
fost încă hotărâtă, gândea generalul posomorât, iar în spatele 
lui, dincolo de dealurile Tafanşin, se mai afla o întreagă divizie 
rusească, proaspătă, care încă nu intrase în luptă. Da, avea de 
ce să fie îngrijorat!” 

Încruntat, generalul păşea încolo şi încoace la postul său de 
observaţie. Pe urmă, a strigat unuia din agenţii de legătură să 
alerge la regimentul 3, în satul Şimintzi, transmițând ordinul de 
a se pregăti pentru atac. 

După ce a plecat soldatul, Oku a dus binoclul la ochi, dar l-a 
lăsat numaidecât în jos. A văzut iarăşi (pentru a câta oară în 


77 În mitologia japoneză, Zeița soarelui, care ar fi creat poporul nipon (n. t.). 


465 


cursul acelei zile?) atacul repetat al infanteriei japoneze eşuând 
chiar lângă tranşeele ruşilor. 

A sosit un nou curier; de astă dată, venea de la şeful 
serviciului sanitar al armatei, aducând raportul acestuia, în 
care se arăta că de la începutul bătăliei, prin posturile de prim- 
ajutor trecuseră aproximativ o sută de ofiţeri răniţi şi peste trei 
mii de soldaţi. Comandantul s-a încruntat. 

„Dacă adăugăm morţii, pierderile noastre se ridică aproape 
la o sută cincizeci de ofiţeri şi cel puţin patru mii grade 
inferioare; cu alte cuvinte, circa un sfert din tot efectivul de 
ofiţeri, plus un regiment şi jumătate de soldaţi. Ruşii n-au avut 
pe poziţii atâţia oameni, nici chiar la începutul bătăliei, gândea 
generalul cu amărăciune. Încă un ultim efort; dacă nu va reuşi, 
va trebui să înceteze lupta şi să aştepte debarcarea de noi 
întăriri, apărându-se în acelaşi timp şi la sud şi la nord de o 
eventuală trecere la ofensivă a armatelor ruseşti.” 

lamaoki a venit şi a raportat că transportul munițiilor de 
artilerie a şi început. 

— Comunicaţi imediat generalului Nira să deschidă foc 
violent asupra inamicului şi să tragă până la ultimul obuz! a 
ordonat Oku. 

Curând artileria japoneză a început iar să bubuie intens pe 
tot frontul, iar infanteria s-a repezit din nou la atac, dar a fost şi 
de astă dată respinsă. 

— Să se împingă imediat înainte toate rezervele disponibile! 
Sunt convins că domnii ofiţeri se vor arăta adevăraţi samurai şi, 
împreună cu soldaţii, se vor acoperi de glorie eternă! îi dicta 
Oku maiorului noul său ordin. 

Artileria susţinea un tir intens. 

— La regimente, cartuşele sunt pe sfârşite; bateriile nu mai 
dispun decât de vreo cinci-şase proiectile de piesă! s-a 
comunicat peste o jumătate de ceas vestea alarmantă de la 
divizie. 

— Să se tragă până la ultimul cartuş; după aceea, atacați la 
baionetă, şi să ne ajute marea Amaterasu! strigă din răsputeri 
Oku la telefon comandanților săi de divizii. 

Se însera. Părea că izbânda scăpa definitiv din mâinile 
japonezilor; dar iată, că de la flancul drept a fost transmisă 


466 


vestea îmbucurătoare: regimentele diviziei a IV-a au pătruns în 
tranşeele ruseşti. 

— Banzai! a strigat generalul bucuros, uitând chiar de 
prestanţa lui, şi a început să privească cu încordare prin 
binoclu. 

Zărea cum mogâldeţele verzi-cenuşii se revărsau potop în 
poziţia cucerită. In faţa lui, liniile albe ale tiraliorilor ruşi se 
deplasau repede înapoi. Curând, toată poziţia era împânzită de 
steagurile tării Soarelui-Răsare. Izbânda devenise 
neîndoielnică. 

— Nu ordonaţi să se dea dispoziţii pentru urmărirea 
inamicului? l-a întrebat lamaoki. 

— Încă nu mi-am pierdut minţile! Nici un pas dincolo de 
poziţie! La noapte să se facă pregătiri pentru respingerea unui 
contraatac inamic; să se înceapă chiar acum amenajarea 
poziţiei pentru apărare, în eventualitatea luptei de mâine, a 
ordonat generalul. Iar acum, să se împingă până la Kindjou 
trenurile divizionare şi două regimente din divizia a cincea! 

Din toate părţile soseau ştiri îmbucurătoare în privinţa 
prizonierilor şi a trofeelor capturate; Oku a fost însă deosebit 
de bucuros când informatorii au trimis veşti că unităţile ruseşti 
de peste dealurile Tafanşin se retrăgeau. Armata de la Arthur 
încetase să-l amenințe dinspre sud. 

— Şi acum, lamaoki-san, scrie ordinul. Toate unităţile 
armatei, cu excepţia a două regimente şi trei baterii din divizia 
a II-a, să se pregătească pentru ca dimineaţa să se deplaseze 
în direcţia nord. Unităţile rămase la Kindjou vor menţine 
contactul cu inamicul, fără însă să angajeze lupta, dicta 
comandantul, maiorului. 

Când, spre miezul nopţii, a fost primită comunicarea care 
anunţa că ruşii abandonaseră Dalni, Oku a strigat, pentru a 
doua oară în aceeaşi zi banzai, în cinstea mikado-ului. 

— Hotărât, lamaoki-san, azi generalii ruşi, zăpăciţi şi 
doborâţi de spaimă, au binemeritat mai mult ca mine 
recunoştinţa cerescului nostru Tenno, a rostit el, adresându-se 
ofițerului său. 

Şi acesta a plecat fruntea, drept încuviinţare. 


467 


Capitolul III 


Când japonezii dezlănţuiseră ofensiva generală asupra 
poziţiilor ruseşti, generalul Fok care avea îndatorirea de a 
conduce apărarea Kindjou-ului se afla pe culmile Tafanşin-ului. 
El urmărea mersul bătăliei de acolo, de la o distanţă de 
aproape 6 verste. Generalul era nervos şi se simţea stăpânit de 
o toropeală neplăcută. Nadein şedea lângă el şi tot molfăia 
posomorât cu gura lui ştirbă: 

— E timpul să şe trimită în ajutorul lui Tretiakov rejimentele 
13 şi 14, cu brigada lui Irman, că altfel, va fi prea tîrjiu, şi va 
trebui să şe părăsească pojişia. 

În apropiere, aşteptau dispoziţiile generalului un grup de 
ofiţeri din statul major şi comandanții tuturor regimentelor 
diviziei. 

— Tretiakov e un laş şi un ticălos, din moment ce nu poate 
face faţă singur japonezilor, ocupând o asemenea poziţie şi 
având peste cincizeci de piese grele de cetate, îi aruncă cu 
ciudă Fok lui Nadein, care bombănea într-una. Pe asemenea 
poziţii, m-aş strecura ca un lup, i-aş gâtui pe toţi japonezii, ca 
pe nişte pui de găină. 

— Tranşeele şi amplasamentele bateriilor sunt diştruşe, 
artileria a amucit, nu-ş proiectile, rejimentul şi-a pierdut 
jumătate din efectiv! stăruia bătrânul Nadein. 

— Dezertori, fugari, nu soldaţi! Priviţi câţi rătăcesc în dosul 
frontului fără arme. 

— Sunt artilerişti, n-au nici arme, nici projectile ca să tragă. 

— Să fie înarmaţi cu puştile răniților şi ale morţilor, şi trimişi 
în tranşee! 

— Nu prea cred să fie cu putinşă, în asemenea împrejurări. 

În clipa aceea sosi călare comandantul brigăzii 4 artilerie din 
corpul Est-Siberian de tiraliori, colonelul Irman, un bărbat 
uscăţiv, însoţit de Ali-Aga Şihlinski, un căpitan înalt şi zvelt ca 
un adolescent, arătând tânăr pentru gradul lui. 

— Excelenţă, raportă Irman generalului Fok, ducându-şi 
mâna la vizieră: japonezii au învăluit aproape complet flancul 


468 


stâng al poziţiei; la flancul drept, trupele noastre se retrag de 
asemenea, sub presiunea forţelor superioare ale inamicului. 
Situaţia regimentului 5 e foarte critică. Permiteţi să împing 
bateriile pe poziţia regimentului şi să opresc inamicul prin 
focuri de mitralie: aceasta va înlesni replierea regimentului 5. 

— Vă interzic în mod categoric să împingeţi înainte măcar o 
singură piesă, răspunse tăios Fok. Dimpotrivă, să retrageţi 
numaidecât bateria a treia înapoi către Nangalin. Se află prea 
mult înainte şi riscă să cadă uşor în mâinile japonezilor. 

— Bateria noastră nu e ameninţată de primejdie, fiindcă are 
în faţă golful Huenez, pe care japonezii nu-l vor putea trece 
prea uşor, interveni Şihlinski. In caz de necesitate, bateria se 
poate retrage în voie spre Talienvan-Dalni... 

— Vă rog să executaţi ordinul fără discuţii! le reteză Fok 
celor doi ofiţeri. 

Stăpânindu-şi indignarea, Irman şi Şihlinski salutară şi se 
grăbiră să plece. 

— Dumneavoastră faceţi cum credeţi Vladimir Alexandrovici, 
îi spuse Şihlinski lui Irman. Eu însă nu-mi retrag bateria atâta 
timp cât regimentul 5 va avea nevoie de sprijinul nostru. Chiar 
în cazul retragerii lui, voi continua tirul până la sfârşit, fără să 
tin cont de directivele lui Fok. 

— În cazul retragerii regimentului 5, Fok va fugi cel dintâi 
îndărăt arătându-şi dosul, fără să mai ştie de dumneata şi de 
toţi ceilalţi. Aşadar, n-am nici o obiecţiune faţă de intenţiile 
dumitale; mai mult decât atâta: sunt de acord pe deplin. 
Artileria trebuie să ajute infanteria, până la cel din urmă obuz. 

Cu aceste cuvinte, cei doi ofiţeri se despărţiră. 

— Regimentul 5 dă înapoi, îi raportă lui Fok colonelul 
Dmitrievski, şeful statului său major. 

— Nu, nu dă înapoi regimentul, ci unii laşi şi nemernici care 
trebuie opriţi numaidecât, şi jumătate din ei împuşcaţi pe loc! 
se răsti la el Fok mânios. 

Curând însă retragerea regimentului 5 deveni evidentă, cu 
toate vociferările lui Fok şi ocările lui la adresa subalternilor. 

Generalul se zăpăci. Dădu din mână, făcând semn tuturor 
ofiţerilor să se apropie: 

— După cât se pare, rosti el, bâlbâindu-se de emoție, 


469 


japonezii au concentrat împotriva noastră forţe considerabile; 
mulţumită lor au izbutit să ocupe o poziţie atât de puternică. 
După zdrobirea regimentului 5 nu mai există obstacole în calea 
lor şi e evident că peste un ceas, cel mult un ceas şi jumătate, 
vor ajunge aici. Ar fi o nebunie din partea mea să înfrunt forţele 
copleşitoare ale inamicului, pe poziţii neîntărite; aşadar, nu ne 
rămâne decât un lucru: să ne retragem cât mai repede la 
Arthur la adăpostul fortificațiilor. 

— Eu nu sunt de acord cu dumneavoastră... începu Nadein, 
dar Fok făcu doar un gest de ciudă, ca ferindu-se de o muscă 
plictisitoare: 

— Rog pe domnii comandanţi de regimente să pună îndată 
trenurile regimentare în dispozitiv de marş şi să le trimită 
direct la Arthur, iar la o oră după ele, să pună în marş şi 
regimentele; regimentul 14, fiind cel mai aproape de poziţii, va 
rămâne în ariergardă. Regimentele 13 şi 15, în ordinea 
numerelor, o vor lua spre Nangalin, iar de acolo, peste 
trecătoarea Şiinţzi, prin Drumul-mandarinilor, spre Arthur. 
Artileria se va intercala între regimente. Vă rog să treceţi 
imediat la executarea ordinelor, astfel ca peste un ceas totul să 
se şi afle în mişcare! 

— Ordonaţi să scriu ordinul către unităţi? întrebă colonelul 
Dmitrievski. 

— Ce ordin! Măcar de-am izbuti să scăpăm teferi de aici, 
până se întunecă! răspunse Fok, cu venin. De hârţogărie ne 
arde acum? ! urmă el şi ordonă să i se aducă imediat calul. 

— Excelenţă, eu când să mă retrag? întrebă sosind în goană 
la general comandantul regimentului 14, obezul şi stângaciul 
colonel Saviţki. 

— Să nu angajaţi lupta! Puteţi să ieşiţi din dispozitiv pe la 
orele 9-10 seara; regimentul va înnopta la Nangalin! 

— Până acolo sunt aproape douăzeci de verste; drumul e 
prost, iar marşul se va executa noaptea. Dacă pornesc de aici 
pe la zece seara, ajung la Nangalin abia spre dimineaţă; mai 
rămâne timp de dormit? 

— Nu e cine ştie ce nenorocire dacă tiraliorii dumneavoastră 
nu vor dormi o noapte. Principalul este să evitaţi atacurile 
inamicului, să rupeţi contactul cu el şi să ajungeţi cât mai 


470 


repede la Arthur. 

— Am înţeles! răspunse pripit Saviţki. 

— E timpul să pornim, se adresă Fok ofiţerilor statului său 
major. Trebuie să răzbim până la Nangalin şi să dirijăm de 
acolo retragerea generală a regimentelor diviziei. 

— Ordonaţi să comunic la Dalni despre retragere? îi aminti 
Dmitrievski. Acolo sunt adunate bunuri de milioane şi milioane 
de ruble care, bineînţeles, nu pot fi evacuate într-un termen 
scurt, aşa că vor trebui distruse ca să nu cadă în mâinile 
japonezilor. 

— Mai târziu, mai târziu! Lăsaţi-mă să scap de toată 
învălmăşeala asta! Generalul o luă în trap larg înainte. Tot 
statul său major îl urmă în trap mărunt. 

Comandanții de regimente se repeziră în galop la unităţile 
lor. În regimente începu zarva. Comandanții de batalioane 
inspectau personal companiile şi transmiteau ordinul de 
plecare, scurtând termenul, pentru o mai mare siguranţă, cu un 
sfert de oră; comandanții de companii mai tăiau din el încă un 
sfert, iar feldwebelii puneau trupa în mişcare, pur şi simplu, 
ordonând alarma. Ca urmare, convoaiele de trăsuri ale tuturor 
regimentelor porniră puhoi pe toate drumurile ce duceau spre 
Nangalin, nu după o oră, ci peste treizeci de minute. Imediat în 
urma trenurilor începură să pornească şi regimentele. 

Regimentul 14 tiraliori, lăsat în ariergardă, nu zăbovi nici el 
prea mult. Comandantul lui, colonelul Saviţki, despre care nu 
se putea spune că este un exemplu de curaj, asculta nervos 
împuşcăturile răzlețe ce se auzeau încă dinspre poziţiile de la 
Kindjou. Curând, îl chemă la el pe porucikul Endjeevski, 
comandantul detaşamentului de cercetare, şi-i dădu ordin să 
înainteze şi, pe cât era cu putinţă, „să ţină în loc armata 
japoneză, formată din câteva divizii, care urmărea regimentul 5 
în retragere”. 

— lată o problemă destul de complicată: cu trei sute de 
oameni, fără artilerie, să ţii în loc o armată întreagă! răspunse 
porucikul, nu fără ironie. 

— Să rezistaţi cât mai mult. Şi ţineţi minte: jertfindu-vă, veţi 
salva de la dezastru divizia noastră! rosti colonelul, patetic. 

— Voi face tot posibilul, domnule colonel. Să nu mă vorbiţi de 


471 


rău, dacă nu mă mai întorc! răspunse Endjeevski, imitând tonul 
lui Saviţki şi stăpânindu-şi zâmbetul la vederea tulburării 
comandantului său. In ceea ce privea intenţiile japonezilor, 
porucikul avea cu totul altă părere. Nu credea că armata rusă 
era ameninţată de vreo primejdie serioasă. După grelele 
pierderi suferite la asaltul poziţiilor de la Kindjou, japonezii 
erau acum ocupați cu regruparea lor şi se gândeau prea puţin 
să-i urmărească pe ruşi. 

După ce-l lăsă pe porucik să se descurce cum o şti, colonelul 
Saviţki socoti că misiunea sa de comandant al ariergărzii 
încetase şi ordonă regimentului să pornească imediat în 
direcţia Nangalin. 

Spre miezul nopţii, când regimentele, obosite de retragerea 
pripită, treceau pe lângă halta Pereliotniîi, la şapte verste de 
Nangalin, cineva, derutat de întuneric, luă pe cercetaşii călări 
ai regimentului 15 tiraliori drept cavalerie japoneză şi deschise 
focul asupra lor. Speriaţi de împuşcături, cei de la convoaiele 
de căruţe o luară la goană spre Nangalin, şi-l depăşiră fără să 
se oprească acolo. Acest lucru provocă panică în gară, unde se 
îngrămădiseră ambulanţele şi o mulţime de răniţi. 

Generalul Fok fu contaminat de starea de spirit generală; 
ordonă să i se pună imediat la dispoziţie un tren „special şi 
extraordinar” care să-l ducă la Arthur. Dar unica locomotivă din 
gară nu prea funcţiona; atunci, generalul se grăbi să încalece şi 
se repezi în urma vitezelor lui convoaie de căruţe. 

Trecu cam mult timp până când comandanții, zăpăciţi, se 
gândiră să dea semnalul de „încetare a focului”, repetat de toţi 
trompeţii şi gorniştii. Auzind semnalul, încet-încet, soldaţii, se 
liniştiră. Împuşcăturile conteniră; regimentele îşi continuară 
drumul. 


În aceeaşi seară, la Dalni, cel mai utilat port din regiunea 
Kvantung, la guvernatorul oraşului, inginerul militar de rezervă 
Vasili Vasilievici Saharov, venise în vizită prietenul şi asociatul 
lui în numeroase întreprinderi comerciale, Nikolai Ivanovici 
Tifontai, un chinez botezat. 

Cei doi amici şedeau la o măsuţă cu încrustaţii de sidef şi 
beau şampanie. 


472 


— M-ati tras pe sfoară, Nikolai Ivanovici! îi spunea Saharov 
interlocutorului său.  Mi-aţi cumpărat toate casele şi 
întreprinderile pe un pumn de pesmeţi. Profitaţi de situaţia 
dificilă în care ne aflăm şi mă jumuliţi. 

Chinezul îşi îngustă cu şiretenie ochii piezişi, îşi potrivi 
sacoul european, cu care nu era obişnuit, şi răspunse cu un 
zâmbet politicos: 

— Vasili Vasilievici, nu s-a născut omul în stare să vă 
păcălească pe dumneavoastră. Se poate?! Dumneavoastră aţi 
construit un oraş şi un port în valoare de sute de milioane şi aţi 
făcut din această afacere o avere de zece milioane! Vi s-a dus 
vestea în tot Extremul Orient. Asemenea venituri, şi nici o 
revizie de la senat, măcar cât de cât! Cu drept cuvânt sunteţi 
socotit la noi, în Kvantung, un adevărat vrăjitor. 

— Dar, Nikolai Ivanovici, nici faima numelui dumneavoastră 
nu e mai prejos; sunteţi cunoscut în toate bursele, de la Tokio 
până la Singapore! 

— Mă măguliţi, Vasili Vasilievici. Sunt doar un modest 
negustor chinez, fără nici un renume. 

— Nu vă subapreciaţi, Nikolai Ivanovici! Cine-i proprietar 
peste jumătate din Arthur? Dumneavoastră! La fiece pas te 
ciocneşti de Tifontai: băile Tifontai; moara Tifontai; distileria de 
băuturi Tifontai; teatrul, la fel, fără să mai pomenim de toate 
tavernele şi speluncile pentru fumătorii de opiu. Începând de 
astăzi, aici, la Dalni, vă aparţin de asemenea vreo cincizeci de 
clădiri din piatră, uzina electrică, vreo jumătate din totalul 
antrepozitelor şi toate casele de toleranţă. Asta nu se cheamă 
avere? Nu, zău, Nikolai Ivanovici, azi m-aţi tras pe sfoară 
straşnic, cumpărându-mi avutul pe un preţ de nimic. 

— Eu zic că v-am făcut pur şi simplu un serviciu prietenesc. 
Mâine, poimâine japonezii vor ocupa Dalni; în cazul acesta, 
toată averea dumneavoastră ar fi rechiziţionată, ca proprietate 
a unui cetăţean şi ofiţer rus. 

— Dar şi dumneavoastră sunteţi cetăţean rus. 

— Dar nu-s ofiţer, ci un om paşnic, gata să plătesc oricui 
impozite oricât de mari, numai să nu fiu nevoit să particip la 
război. 

— Bine, dar de când a început războiul noi amândoi am 


473 


câştigat cu aprovizionarea armatei bani grei, milioane. 

— Şi o să mai câştigăm dacă o să fim oameni cu scaun la cap. 

— Poate dumneavoastră; eu, nu; pentru mine, s-a isprăvit cu 
Dalni. Azi, cu ajutorul japonezilor mi-am transferat telegrafic 
toţi banii la o bancă din Şanghai. E adevărat, că a trebuit să 
plătesc un comision mare, în schimb, banii mei sunt bani. Ce-i 
al lor e al lor: în materie de afaceri, japonezii văd departe. Îşi 
dau seama că le pot fi de folos, şi chiar de mult folos, la Arthur, 
acum şi după război. 

— Vasili Vasilievici, vă propun o afacere. Precum ştiţi, eu 
rămân aici. Arthurul va fi probabil asediat. N-aţi vrea să vă luaţi 
asupra dumneavoastră supravegherea întreprinderilor mele din 
Arthur? 

— Cât oferiţi pentru aceasta? 

— Doi la sută din profitul net. 

— Fără zece la sută, nu pot consimţi. 

— Pe Dumnezeul dumneavoastră al ruşilor şi pe toţi idolii 
chinezilor, că nu pot da mai mult de trei la sută. 

— Şapte! 

— Numai pentru dumneavoastră: patru! 

— Ultimul meu cuvânt: cinci! 

— Hai să zicem patru şi jumătate, dar cu o condiţie: să fiu 
tinut permanent la curent cu toate afacerile din Arthur. 

— Dar dacă va fi blocat? 

— Nu există blocadă care să nu poată fi forţată cu bani. 

— La rândul dumneavoastră, mă veţi informa despre toate 
afacerile mele din China, Coreea şi Japonia. 

— La Arthur, va trebui să ungeţi pe unul, pe altul, pe unii în 
mod sistematic, pe alţii, de la caz la caz. Pe scurt, după bunul 
obicei rusesc. 

— Vă ascult, amice, şi Saharov îşi scoase carnetul de 
însemnări. 

— Tautz, şeful poliţiei din Arthur, o sută de ruble lunar, nici o 
copeică mai mult. Dacă va încerca să mai stoarcă ceva, 
strecuraţi discret o vorbă la urechea Verei Alexeevna Stessel 
(bineînţeles, împreună cu cadoul corespunzător) şi ea îl va pune 
repede la locul lui pe acel potlogar. Pentru ea, personal cele 
mai reverenţioase atenţii: obiecte de aur şi argint vechi, 


474 


autentic chinezesc, bijuterii şi alte podoabe femeieşti, dar bani 
în nici un caz; valoarea fiecărui cadou, după importanţa 
serviciului dorit. Nimic, faţă de general, se înţelege de la sine: 
face gură ca un prost şi strică totul. Comisarul consiliului 
orăşenesc din Arthur, colonelul Verşinin, e un tâmpit şi ca 
atare, om cinstit. li poţi intra pe sub piele oferindu-i, pe preţuri 
de nimic, diferite lucruri de care are nevoie: un cupon de 
postav pentru o manta, lenjerie, batiste, parfumuri; în treacăt 
fie zis, îi place mult să se parfumeze. 

— Într-un cuvânt, „pui de ogar”* 
Saharov. 

— Puteţi să-i oferiţi şi un pui de ogar, dacă va fi nevoie. 
Urmează  intendentul fortăreței, căpitanul  Dostohvalov. 
Retribuţie în variabilă - trei sute de ruble pe lună. Inginerul 
fortăreței, colonelul Grigorenko: cât veţi crede de cuviinţă, în 
cazul când va fi necesar, însă cel mult o mie. Jandarmii din 
fortăreață: rotmistrului Mikeladze, un imbecil binecunoscut, îi 
ajung şi cincizeci de ruble pe lună; în schimb, porucikului 
Poznanski, deosebit de periculos şi de lacom, să nu-i daţi mai 
puţin de o sută. Acum, marinarii. Întâi şi întâi, amiralul 
Grigorovici. Acestuia nu-i trebuie parale: el are pâinea şi cuțitul 
în toată gospodăria bazei navale de la Arthur; în schimb e 
vanitos. În struna asta să-i cântaţi. În sfârşit, la 
Comandamentul militar al portului, trebuie să daţi în stânga şi- 
n dreapta, însă numai mărunţiş - cel mult câte douăzeci şi cinci 
de om. Se pare că ăştia-s toţi rechinii Arthurului, şi mari şi 
mici. 

— Dar inspectorul sanitar al fortăreței şi controlorul 
financiar? aminti Saharov. 

— Cu bucata, pentru fiecare proces-verbal şi act de recepție; 
sumele vor depinde de importanţa afacerii. 

— Legătura cu dumneavoastră? 

— Prin oameni de încredere; vor trece pe la dumneavoastră 
deghizați ca cerşetori, ori ca vânzători ambulanți chinezi. 

— Servicii speciale? 

— Ce înţelegeţi prin aceasta? întrebă chinezul oarecum 


în loc de bani, pricepu 


78 Aluzie la afacerile judecătorului şperţar, Ammos Feodorovici Leapkin-Teapkin, 
care lua mită în câini de rasă - comedia „Revizorul” de N. Gogol (n. ed.). 


475 


stânjenit. 

— Secrete militare, preciză tăios Saharov. 

— Nu mă interesează, răspunse Tifontai, prefăcut. 

— Nu cumva tocmai în acest scop aveţi şi un paşaport de 
rezervă, ca cetăţean japonez? 

— Numai pentru motive de siguranţă personală, având în 
vedere iminenta sosire a japonezilor. Dar de unde ştiţi?... 

— Păi, se poate ca un maestru în escrocherii ca 
dumneavoastră să nu aibă o dublă sau triplă cetăţenie? Nu vă 
supăraţi, Nikolai Ivanovici; în locul dumneavoastră, aş proceda 
şi eu la fel. 

— E plăcut să auzi o vorbă inteligentă. Dacă nu m-aş fi în 
grijit de acest lucru, am fi putut noi să ştim despre dezastrul de 
la Kindjou la orele 2 după amiază, atunci când imbecilul acela 
de Nadein comunica la Arthur că a învins? 

— Mă conving tot mai mult că serviciul de informaţii japonez 
este la un nivel excepţional. 

— Dumneavoastră, Vasili Vasilievici, trebuie să ţineţi cont de 
aceasta, mai ales, în Arthur; vom şti imediat fiecare pas făcut 
de dumneavoastră, şi-l vom aprecia după cum se cuvine. 

— Să vă înţeleg vorbele ca o ameninţare? 

— Vai de mine! Ce vorbiţi! E doar un avertisment 
prietenesc... Obrazul lui Tifontai se destinse într-un zâmbet 
larg. 

Intră servitorul chinez şi-i aduse lui Saharov o telegramă pe 
o tavă de argint. 

— De la Stessel. Fok a şi ajuns la Nangalin. Repede, în zbor, 
a făcut douăzeci de verste şi mai bine, câte sunt de la Kindjou 
până acolo! îi comunică Saharov interlocutorului său. la să 
vedem ce mai scrie. „Cel mai târziu, până la orele 2 noaptea, 
toţi cetăţenii ruşi vor fi evacuaţi din Dalni în Arthur. 
Locomotivele vor fi trimise de îndată la Nangalin şi oamenii se 
vor retrage pe jos. Totodată veţi face cunoscut comandantului 
regimentului 16, colonelul Razdolski, că trebuie să procedeze 
imediat la distrugerea instalaţiilor portuare, a uzinei electrice, 
a atelierelor căilor ferate, a depozitelor de alimente şi muniții. 
Regimentul 16 va porni la orele 6 dimineaţa spre satul 
Talingou”. 


476 


— Vasili Vasilievici, sper că nu vă veţi grăbi prea mult să-i 
faceţi cunoscut lui Razdolski conţinutul acestei telegrame! 

— Până la comandamentul lui sunt şase verste. Adică, o oră 
pentru un călăreț, pe întuneric. Acum e aproape 
douăsprezece... Deci, Razdolski nu va putea primi această 
comunicare înainte de ora unu noaptea. Va porni peste un ceas 
cu regimentul în stare de alarmă, şi va sosi aci după încă un 
ceas şi jumătate, adică, nu înainte de trei şi jumătate. Astfel, 
vom avea la dispoziţie o oră şi jumătate pentru lucrările de 
distrugeri, calculă Saharov. 

— Aceasta înseamnă că telegrama trebuie expediată de aici 
prin curier, cel puţin peste un ceas şi jumătate-două; atunci el 
nu va mai avea timp pentru executarea minărilor. 

— Dar ar putea să trimită înainte secţia de cercetaşi călări, şi 
ea ar sosi în cel mult două ore. 

— Ce efectiv are? 

— 40-50 de oameni. 

— Trebuie reţinuţi prin orice mijloace. Există pionieri în 
Dalni? 

— Cel mult, cinci, cu ştabs-căpitanul Zedghenidze. 

— Numai el n-ar face cine ştie ce, dar, cu ajutorul 
cercetaşilor, ar putea să arunce în aer şi jumătate din oraş. N- 
ar fi posibil să-l cumpărăm pe Zedghenidze? Nu ne sperie nici o 
sumă. Îi dăm cât vrea! 

— Mă tem că nu; e un cirac al lui Kondratenko, de la care ia 
pildă în toate. Acesta ştie foarte bine să-şi aleagă oamenii. În 
afară de el, există şi locotenentul Suhomlin, un beţiv înveterat. 

— Perfect! Pe cercetaşii călări îi dirijăm la Suhomlin, fără să- 
i comunicăm lui Zedghenidze ceva. Până la sosirea cercetaşilor, 
îl îmbătăm turtă pe locotenent. Chiar eu o să am grijă de asta, 
hotărî prompt Tifontai. Expediaţi telegrama la unu şi jumătate. 
Cercetaşii vor fi aici la trei şi jumătate, iar regimentul după 
cinci; deci o să pornească mai departe, fără pierdere de vreme. 

— Bine, Nikolai Ivanovici, totul va fi făcut după cum ne-am 
înţeles. Sper că ne mai vedem înainte de plecarea mea, nu? 
încheie Saharov. 

— Am să vin pe la orele două când va trebui să plecaţi la 
Arthur împreună cu populația civilă încredințată 


477 


dumneavoastră. Chinezul plecă. 

Saharov îl chemă la telefon pe şeful poliţiei, îi făcu cunoscut 
că Dalni trebuie evacuat urgent şi-i ordonă să adune până la 
orele două pe toţi ruşii lângă reşedinţa lui, urmând să plece pe 
jos la Arthur. 

Tifontai se întoarse la orele două fix. 

— Au fost făcuţi inofensivi amândoi, vesti el. Suhomlin e 
beat, iar Zedghenidze doarme somnul drepţilor. 

— A fost ucis? întrebă Saharov speriat. 

— Da' de unde! Pur şi simplu, o mică doză de soporific. Fără 
ajutorul medicului, nu-l vor putea trezi până dimineaţa, 
răspunse vesel chinezul. I-aţi trimis lui Razdolski comunicarea? 

— Acum vreo zece minute. 

— Perfect! Deci, cercetaşii nu vor fi aici, înainte de ora patru, 
iar regimentul, probabil, se va grăbi să continue drumul fără să 
se mai oprească la Dalni. 

— Alte directive mai aveţi, Nikolai Ivanovici? 

— Da, încă ceva: în Arthur, să luaţi contact cu aghiotantul 
personal al lui Stessel, prinţul Gantimurov, un nobil scăpătat 
provenit din Gardă; a sosit recent de la Kuropatkin şi i-a plăcut 
mult Verei Alexeevna; pe urmă, cu comandantul regimentului 
27, colonelul Reis. Puneţi la bătaie toate mijloacele de 
influenţă, pentru ca acesta să fie numit şef al statului-major al 
lui Stessel, în locul lui Roznatovski, care a avut, alaltăieri, o 
apoplexie. În eventualitatea unor împrejurări extraordinare ne 
vor fi de mare folos. 

— În ce împrejurări anume? 

— Ei, hai să zicem: încetarea luptei. Ei pot, bineînţeles, din 
consideraţiuni pur altruiste, să-l influenţeze pe Stessel prin 
soţia lui, în sensul că prelungirea rezistenţei n-ar fi de dorit. 
Desigur, aceasta e doar un exemplu. Veţi vedea personal, la 
faţa locului, cine şi în ce privinţă vă pot fi utili. 

— Nu mai e nevoie de alte explicaţii, spuse cu înţeles 
Saharov. 

— V-aţi şi făcut bagajele? 

— În afară de haine şi de rufele mele personale, de azi 
înainte, tot ce se află în această casă vă aparţine 
dumneavoastră, Nikolai Ivanovici. 


478 


— În amintirea prieteniei noastre, Vasili Vasilievici vă rog să 
luaţi de aici tot ce vă place şi v-ar putea fi de folos la Arthur. 

Saharov mulţumi şi porunci câtorva boys”? chinezi să-i ducă 
la trăsură mai multe covoare şi tablouri. 

— Vă mulţumesc pentru tot, Nikolai Ivanovici; permiteţi-mi 
să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră, rosti Saharov 
emoţionat. Nu mă aşteptam să mă tulbure atât plecarea din 
Dalni. Ori cum ar fi, l-am făurit cu mâinile mele. 

— Vă înţeleg pe deplin tulburarea, Vasili Vasilievici. Vă 
asigur, că nici sub noua putere numele dumneavoastră nu va fi 
dat uitării. Aveţi escortă? 

— Da, cinci grăniceri. 

— Vă mai dau două călăuze. 

— Pentru ce? Cunosc foarte bine drumul spre Arthur. 

— În schimb, nu vă cunosc oamenii mei şi riscaţi să fiţi 
atacați de ei; călăuzele au să vă asigure împotriva oricărei 
primejdii. 

Saharov îi mulţumi lui Tifontai şi ieşi afară, în întuneric, unde 
se şi adunase un mare număr de ruşi. În oraş nu existau căruţe; 
de aceea, locuitorii, încărcaţi cu ce putuseră lua fiecare, erau 
gata de drum. Până la Arthur, aveau de mers 40 de verste. 
Printre ei, se aflau numeroase femei şi copii. Erau toţi oameni 
necăjiţi, slujbaşi şi muncitori, şi acum se vedeau siliţi să-şi 
părăsească avutul strâns printr-o trudă grea de ani şi ani, şi 
rămaşi săraci lipiţi pământului, să fugă la Arthur. 

Ivirea lui Saharov fu întâmpinată cu o adevărată explozie de 
proteste şi tânguieli; oamenii îi cereau să le dea căruţe măcar 
pentru femei şi copii. 

— Rechiziţionaţi caii şi  trăsurile negustorilor şi ale 
proprietarilor chinezi, strigau glasuri din mulţime. 

— N-am dreptul să confisc averea cetăţenilor unei ţări 
neutre, răspunse Saharov. 

— Dar nici noi nu putem să ne cărăm lucrurile în braţe, cale 
de patruzeci de verste. 

— Lăsaţi-le aici, aşa cum îmi las şi eu toate casele, cu tot 
mobilierul. N-ai ce-i face, aşa e războiul! răspunse cu durere în 
glas guvernatorul oraşului. 


7? Băieți (1. engl.) (n. t.). 
479 


— Daţi măcar trăsura dumneavoastră, pentru copiii mici. 

— Nu pot, cu toată părerea de rău. La orele opt, generalul 
Stessel mă aşteaptă la Arthur. 

— Ticălosule! se auzeau din mulţime glasuri pline de mânie. 
Prefăcându-se că nu aude ocările, Saharov se urcă în trăsură şi- 
i porunci vizitiului să pornească. 

De îndată ce refugiații ruşi se îndepărtară de casa lui 
Saharov, unul dintre servitorii chinezi intră în salon, unde se 
afla 'Tifontai. La apariţia lui, Tifontai se ridică respectuos. 

— Cum merg lucrurile, mister Tifontai? întrebă servitorul 
amestecând japoneza cu engleza. 

— Excelenţă, am executat întocmai misiunea pe care mi-aţi 
încredinţat-o. 

— Cât i s-a plătit lui Saharov? 

— Circa douăsprezece milioane. 

— Valoarea reală a averii lui? 

— Zece milioane. 

— Deci, pasivul nostru net este de două milioane, rezumă 
generalul. Ce figurează la activ? 

— Dalni, complet neatins. 

— La ce sumă îi apreciezi valoarea? 

— La cel puţin două sute de milioane. 

— Tranzactia nu e lipsită de profit pentru noi, rosti japonezul. 
Mister Tifontai, voi informa pe maiestatea sa imperială despre 
rodnica dumitale activitate. 

— Excelenţă, vă mulţumesc nespus pentru o atât de înaltă 
preţuire a muncii mele, răspunse Tifontai, înclinându-se, plin 
de recunoştinţă. Vă rog respectuos să fiţi interpretul 
sentimentelor mele de nemărginit devotament faţă de adoratul 
nostru Tenno, cel mai puternic suveran al lumii. 

— Rămân sub această înfăţişare până pleacă toţi ruşii, iar 
după aceea mă voi instala aici. Să dai dispoziţie oamenilor 
dumitale să păzească toate bunurile de preţ din oraş. Drept 
răsplată, au voie să jefuiască şi să incendieze unele case ruseşti 
şi toate cocioabele chinezeşti de la periferie, ordonă generalul. 

— Ordinul va fi executat întocmai, excelenţă, răspunse 
Tifontai, cu o plecăciune respectuoasă şi dădu să iasă din 
cameră. 


480 


În vestibul se auzi soneria apăsată autoritar, cu mână de 
stăpân. 

— Cine ar putea veni peste noi la o oră atât de târzie? întrebă 
Tanaka încruntat. Ia vezi, mister Tifontai. 

Japonezul şedea ca şi până atunci într-un fotoliu moale şi-şi 
privea vârfurile pantofilor. În coridor răsunară paşi grăbiţi, uşa 
se deschise larg şi în pragul ei se iviră Tomlinson şi Smith. 
Amândoi erau cu paltoanele pe ei, cu galoşi şi cu pălăriile pe 
cap, de parcă ar fi intrat într-o magazie, ori la o bodegă de 
mâna a treia, nu în confortabila locuinţă a unui om de vază, 
atât de bine cunoscut. După ei păşea mărunt Tifontai, cu 
spinarea îndoită. Tanaka sări în sus, ca împins de un arc. Într-o 
clipă, fu în picioare. Îşi salută neaşteptaţii musafiri cu cel mai 
mieros zâmbet, revărsat pe chipul său, pe care nu mai rămânea 
nici urmă de asprime şi de încruntare. 

— Cărui prilej fericit îi datorez plăcuta dumneavoastră vizită? 
Îndrăznesc să vă asigur, pe cuvântul meu de samurai, că nimic 
nu ne-ar fi bucurat atât că vizita domniilor voastre! se întrecea 
japonezul în dovezi de politeţe servilă. 

Fără a spune o vorbă, Tomlinson şi Smith, îi întinseră 
nepăsători mâna, în semn de salut, şi se tolăniră în fotoliile moi, 
aşa cum erau, în palton şi cu pălăria pe cap. 

— Unde-i mister Saharov? întrebă americanul. 

— A plecat la Arthur, acum o jumătate de oră din ordinul lui 
Stessel, raportă Tanaka. 

— Mister Tanaka, va trebui să te duci după el. lar dumneata, 
mister Tifontai, ai să pleci chiar astăzi spre Liaoiang, la statul- 
major al lui Alexeev, porunci Smith. 

— Mister Smith, îndrăznesc să vă aduc la cunoştinţă, că am 
primit ordin să rămân la Dalni, până la sosirea armatei 
imperiale nipone... începu Tanaka. 

— Puțin îmi pasă de ordinele voastre! Afacerile noastre 
comune cer prezenţa dumitale la Arthur. Saharov, agentul 
nostru de acolo nu este un om absolut sigur, şi dumneata vei 
avea îndatorirea să-i supraveghezi mişcările, fără să te dai în 
lături nici chiar de la lichidarea lui, dacă ne va trăda. Nu accept 
nici un fel de obiecţii. Nu trebuie să uiţi că în spatele meu stau 
băncile americane. Fără împrumuturi, Japonia nu poate 


481 


continua războiul, iar fără America, ea nu va căpăta banii. [ara 
voastră se află în mâinile noastre, şi de aceea, directivele mele 
sunt pentru dumneata cel puţin tot atât de obligatorii ca şi 
ordinele mareşalului Oyama, declară categoric americanul. 

— lar dumneata, mister  Lifontai, spuse Tomlinson, 
întorcându-se spre chinez, te vei duce la statul-major al armatei 
din Manciuria. Ai să organizezi convoaiele de animale de samar 
pentru ruşi. Ei au o mare nevoie de aşa ceva. Aceasta îţi va da 
putinţa să vizitezi diferite comandamente, servicii, şi aşa mai 
departe. Agentul nostru militar de la statul major al lui Alexeev 
îţi va da indicaţiuni asupra informaţiilor de care vom avea 
nevoie. El va dirija activitatea dumitale. Guvernul britanic al 
maiestăţii sale îşi va asuma grija pazei averii dumitale din 
China, Japonia şi Arthur. Trebuie să pleci cel mai târziu mâine. 
Mister 'Tanaka îţi va procura un permis de trecere prin 
teritoriul ocupat de armata japoneză. Mai departe ai să 
pătrunzi cu mijloacele dumitale la ruşi, îl instrui. Tomlinson. 

— Sir, ordinele dumneavoastră, sunt sacre pentru mine, 
răspunse Tifontai, ducându-şi mâna la inimă. 

— Îndrăznesc să vă întreb: dumneavoastră veţi rămâne aici, 
în Dalni? întrebă Tanaka, făcând cea mai adâncă plecăciune. 

— Până la sosirea armatei voastre. După aceea vom pleca la 
Tokio, răspunse Smith. 

— Dă ordin să ni se pregătească baia şi o cină bună. Suntem 
istoviţi - ne-a obosit groaznic drumul prost cu trăsura de la 
Arthur până aici, porunci Tomlinson. 

— I-ai dat instrucţiuni lui Saharov în privinţa celor ce trebuie 
să facă în Arthur, mister Tifontai? întrebă Smith. 

— Am executat întocmai directivele primite de la 
dumneavoastră, sir, răspunse chinezul făcând o plecăciune 
respectuoasă. 

— Atunci, mister Tomlinson, totul este în ordine. Ne putem 
odihni, hotări americanul. 

Tanaka şi Tifontai se grăbiră să salute şi să iasă. 


Pe la orele nouă seara, detaşamentul improvizat al lui 
Zvonariov ajunse la gara Tafanşin care era cuprinsă de flăcări. 
Belonogov îl întâmpină lângă gară. 


482 


— Înălţimea voastră, aici au fost părăsite tot felul de avuţii, 
duium! raportă el. Blohin a găsit un vagon întreg cu obuze şi cu 
cartuşe de armă. 

— Ia te uită! se miră Rodionov. Noi n-avem obuze pe poziţii, 
şi aici, poftim, un vagon plin e lăsat plocon japonezilor! 

— Cu obuzele nu mai avem ce face! Cartuşele însă trebuie 
împărţite ostaşilor, hotări Zvonariov şi ordonă să fie trimişi mai 
mulţi oameni ca să ridice cartuşele. 

— Cum, iar intrăm în foc? începură să se vânzolească 
tiraliorii. 

— Dæ’ ce, nu ne-am bătut destul astăzi? Trebuie să ne mai şi 
odihnim. 

Zvonariov îi linişti, explicându-le că muniţia trebuia împărţită 
oamenilor ca să nu cadă în mâinile japonezilor. Ostaşii îl 
ascultară cu luare aminte şi izbucniră într-un vuiet de 
încuviinţări. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! Koşeliov, Melnikov şi Grunin 
răsăriră deodată înaintea praporşcikului. 

— Unde aţi fost, diavolilor? strigă Zvonariov. Noi ne 
gândeam să slujim un parastas pentru voi. 

— Ei, asta înseamnă c-o să avem parte de viaţă lungă! 
răspunse vesel Koşeliov. 

Auzind glasul lui Melnikov, Varia şi Şurka se apropiară 
repede. 

— Cum ai scăpat? Nu eşti nici rănit? E cu putinţă? întrebau 
ele, copleşindu-l de întrebări. 

— Dumnezeu m-o fi scăpat! Taman în clipa când ieşisem din 
adăpost să-mi fac nevoile, atunci au căzut obuzele! M-am 
gândit că cei dinăuntru au fost omorâţi. Japonezii dădeau 
năvală din toate părţile; ei, şi atunci am luat-o la goană, până 
aici. În drum m-am întâlnit cu Koşeliov şi cu Grunin. Blohin ne- 
a văzut în gară şi ne-a trimis încoace, îşi povesti pe scurt 
Melnikov păţaniile. 

— Rămâi la mine ca şef al serviciului sanitar, spuse cu un 
zâmbet Zvonariov. Ai două surori ca ajutoare; poate că mai 
găseşti sanitari printre ostaşi. 

— Înălţimea voastră, am în josul gării trei furgoane sanitare, 
pline cu medicamente, spuse Melnikov. 


483 


— De unde aţi făcut rost de ele? întrebă Varia mirată. 

— Le-au lăsat tiraliorii care s-au retras. 

Felcerul se duse după furgoane împreună cu cele două fete. 

Peste câteva clipe se ivi Lebiodkin şi spuse că Zaiaţ găsise în 
depozite mai multe lăzi de conserve şi maldăre de efecte 
militare. 

Zvonariov se îndreptă repede spre depozite. 

Acolo se strânsese o mulţime de lume. Nici limbile de foc 
care răbufneau dinăuntru, nici vuietul grinzilor ce se 
prăbuşeau, nici ploaia de tăciuni care cădea de sus nu-i puteau 
opri pe îndrăzneţii care scoteau din magazie tot felul de lucruri. 

Ca o cloşcă ocrotitoare, Zaiaţ lua în primire toate bunurile 
scoase. 

— Ce ai strâns aici? îl întrebă Zvonariov. 

— Efecte şi încălţăminte pentru vreo sută de oameni; vreo 
cinci sute de cutii de conserve; hamuri, şleauri, chingi, şi ceva 
albituri. 

— Şi ce facem noi cu atâta calabalâc? 

— Conservele le împărţim la oameni; rufele şi hainele la fel, 
iar hamurile le punem în furgoanele sanitare; o să ne trebuie pe 
Utios, în gospodărie. 

— Blagorodnicia voastră, să trimitem patrule de pază, 
propuse Rodionov. Ferească Dumnezeu, parcă-l vezi pe pocitul 
de japonez ori pe hunhuzi că vin în goană spre foc şi ne bagă în 
sperieţi. 

— Vrei să-i trimitem pe tiraliori? 

— Nu sunt de nădejde: a intrat frica-n ei. Vorba ceea: fricosul 
se sperie şi de umbra lui! Azi, au cam păţit-o pe poziţii. Trebuie 
să trimitem oameni de-ai noştri. Să plece în patrulare Koşeliov, 
împreună cu alţi cinci oameni, că el numai de ştabs-căpitan are 
frică, de când cu întâmplarea aia, de i-a strănutat în nas! 

— Nu mi-e frică mai mult ca ţie, Timofeici! răspunse din 
întuneric ochitorul şi începu să-şi aleagă oamenii pentru 
patrulă. 

— Ce-o fi făcând acum pe Utios, Ursu nostru, fără noi? se 
întrebă Blohin care şedea alături de Rodionov şi de Lebiodkin. 
Pesemne că se plictiseşte şi-şi îneacă urâtul în votcă! 

— De-ar fi fost azi pe poziţii, cu noi, n-ar fi plecat de acolo 


484 


pentru nimic în lume! Ar fi pierit, şi pe noi ne-ar fi prăpădit, pe 
toţi! răspunse Lebiodkin, îngândurat. 

— Bine că praporşcikul nostru nu e dintr-ăia milităroşi! 
zâmbi Rodionov. 

— Ba, la o adică, nu face pe grozavul, şi ne ascultă părerea, 
sări Blohin în apărarea lui Zvonariov. Şi bine face: laolaltă şi în 
înţelegere cu oamenii, poţi să pricepi şi să pui orice treabă la 
cale. Acu, de-am avea măcar noroc să ne strecurăm tiptil spre 
Arthur! încheie el oftând. 

— Trebuie să găsim regimentele şi să mergem împreună, 
adăugă Rodionov. 

După o jumătate de ceas, gornistul sună pornirea în marş şi 
detaşamentul începu să se adune. Hotărâră că Zaiaţ să meargă 
înainte, cu bucătăria de campanie pe care o găsise undeva în 
drum, trasă de două perechi de vaci; după el, să vină 
furgoanele sanitare, şi în urmă, tiraliorii şi artileriştii. Pentru o 
mai bună supraveghere a tiraliorilor, pe care nimeni nu-i 
cunoştea, Zvonariov îi puse sub comanda lui Blohin şi a altor 
patru artilerişti. 

Cu puşca japoneză în mâini, Blohin îşi încolona grăbit oastea 
în formaţie de marş, strigând la tiraliori. Se simţea mândru şi 
totodată stânjenit de misiunea lui: pentru întâia oară în viaţă, 
poruncea unor oameni. 

— Aveţi parte de un comandant viteaz! glumeau artileriştii. 
Ehei, unu e Bloha!/ 

— Lebiodkin! strigă Zvonariov. Să arunci în aer vagonul cu 
obuze, ori să-i dai foc. Fă cum ştii. 

— Am înţeles! O să iau doi oameni cu mine. Mă descurc eu 
îndată! şi o luă înapoi, spre gară. 

Nu trecură nici cinci minute, şi o flacără uriaşă ţâşni în bezna 
nopţii; o bubuitură năprasnică zgudui văzduhul şi ecoul ei se 
repercută îndelung printre sopcile adormite. 

— Am aruncat totul în aer, înălţimea voastră, raportă 
Lebiodkin, odată întors din misiune. 

— Deocamdată rămâi cu oamenii tăi în ariergardă, ca să faci 
acoperirea împotriva japonezilor, iar eu mă duc înainte, ca să 
nu ne rătăcim pe întuneric, spuse Zvonariov. 

Detaşamentul lăsase vreo şase verste între el şi Tafanşin, 


485 


când deodată, pe neaşteptate, focuri răzlețe de armă trosniră 
undeva în faţă, transformându-se repede într-un schimb violent 
de împuşcături. Zvonariov îşi opri detaşamentul. 

— Ce-i cu împuşcăturile acestea? Nu pot pricepe ce se 
întâmplă! spuse praporşcikul nedumerit. 

— Ne-a învăluit japonezul! răspunse careva. 

— Da' ce, ţi s-a vârât printre picioare când tu te holbai la 
stele cu gura căscată, cap de prost?! răspunse Blohin. El a 
rămas pe poziţie, iar în urma noastră vin regimentele de 
tiraliori şi cercetaşii. 

— Decât să tot căutăm pe ghicite, înălţimea voastră, ia să 
trimitem înainte o patrulă, îşi dădu cu părerea Rodionov. 

— Blohin, ia-ţi nişte tiraliori şi du-te înainte! Cum faci o 
jumătate de verstă raportezi printr-un om; după o verstă trimiţi 
altul; pe urmă, te întorci. Noi o să aşteptăm aici deocamdată, 
ordonă Zvonariov. 

Blohin îşi alese vreo douăzeci de infanterişti şi dispăru cu ei 
în întuneric. 

După vreo jumătate de oră, trimisul lui raportă că în faţă era 
linişte peste tot - nici picior de duşman. 

Trimisul următor spuse că patrula întâlnise nişte soldaţi din 
regimentul 14 rămaşi în urmă, care ziceau că regimentele 
aflate în marş fuseseră atacate de cavaleria japoneză pe care 
însă o respinseseră. 

— Numai regimentul 14 era înainte? întrebă Zvonariov. 

— Ba toată divizia, înălţimea voastră! Aseară regimentul a 
fost pus în stare de alarmă şi a pornit spre Arthur în marş 
forţat! raportă tiraliorul. 

Curând se întoarse şi Blohin. 

— Se pare că tiraliorii noştri au fugit mâncând pământul, îşi 
începu el raportul. Pe drum zac tot felul de căruţe rupte şi 
stricate - nici nu dovedeşti să le numeri pe toate, iar oameni, 
ioc! 

Se auzi tropot de copite apropiindu-se repede. Ascultând cu 
luare aminte, soldații ridicară îndată armele, gata să tragă. 

— Stai! Cine-i? strigă Rodionov. 

— Oameni buni. Suntem trimişi de porucikul Endjeevski! se 
auzi răspunsul. Doi călăreţi, ţinând de dârlogi un al treilea cal, 


486 


se apropiară de detaşament. 

— Unde e domnul praporşcik? întrebă unul din ei. 

Zvonariov răspunse. 

— Domnul porucik v-a trimis calul! Vă roagă să veniţi la 
dumnealui. 

— Unde-s japonezii? întrebară mai mulţi ostaşi, într-un glas. 

— Petrec pe poziţiile noastre, au aprins focuri, joacă de 
bucurie! răspunse cercetaşul. 

— Dar cum a ajuns în spatele nostru cavaleria lor? 

— Ce cavalerie! Degeaba s-a stârnit spaimă. 

Zvonariov lăsă comanda lui Rodionov şi încălecă, plecând 
spre porucik. 

Curând ajunseră la un pâlc de copaci rămuroşi, sub care 
ardea un foc. Stah şedea lângă el, pe o burcă, cu cuşma drept 
căpătâi. Tot acolo, cu faţa spre flăcări, se odihneau mai mulţi 
tiraliori. Un ceainic mare dădea în clocot deasupra focului, pe 
oare soldaţii îl întreţineau cu crengi uscate. Tiraliorii lui Blohin 
se aşezaseră ceva mai la o parte, aşteptând sosirea întregului 
detaşament. 

Curând sosi şi acesta. 

În ziua următoare, detaşamentul de cercetaşi al lui 
Endjeevski şi detaşamentul lui Zvonariov rămaseră pe dealurile 
Tafanşin, până la ora nouă dimineaţa. Japonezii nu păreau că ar 
avea intenţia să înainteze. Totuşi era riscant să mai stea acolo, 
căci trupele în retragere ale diviziei lui Fok depăşiseră cu vrea 
10 verste Nangalin, aşa că ariergarda se afla în urma diviziei la 
peste treizeci de verste. 

Când detaşamentul fu gata de plecare, Zvonariov şi 
Endjeevski se gândiră să mai vadă odată Kindjou. Ajunşi călări 
în dreptul unei sopci se uitară cu binoclurile la poziţiile pe care 
le părăsiseră. 

Mai multe companii de japonezi le puneau de zor în ordine: 
refăceau tranşeele, strângeau tunurile capturate. În depărtare, 
din colo de oraşul Kindjou, se vedeau coloane mari de japonezi 
îndreptându-se spre nord. 

— Cum, pleacă japonezii din Kindjou? exclamă! Zvonariov 
necrezându-şi ochilor. 

— Să-l ia dracu pe Fok, cu laşitatea lui cu tot. Dacă 


487 


regimentele ar fi rămas pe loc, japonezii n-ar fi îndrăznit să-şi 
îndepărteze trupele! Acum, îşi trimit în toată liniştea 
regimentele spre nord, împotriva armatei din Manciuria! spuse 
Stah, înțelegând ce se întâmpla. Am să expediez numaidecât la 
Fok un agent călare, cu ştirea aceasta, ca să se întoarcă cu 
regimentele! 

— Numai că nu prea e de aşteptat ca Fok să-ţi dea crezare. 
S-a speriat atât de cumplit, încât probabil că a şi ajuns la Port- 
Arthur şi acum a băgat spaima în toţi. 

— Aştept aici până la amiază, hotări Stah, pe urmă îmi iau 
oamenii şi vin după voi. Pe dumneata am să te rog, în orice caz, 
să ocupi creasta următoare pe dealuri, lângă Nangalin. E o 
poziţie excelentă. Ah, de-aş avea măcar o secţie de tunuri, n-aş 
mai pleca de-aici. 

Zvonariov îşi luă rămas bun de la Endjeevski, şi se grăbi să-şi 
ajungă din urmă detaşamentul. 

Curând, dădură peste un tun părăsit, cu antetren cu tot; 
chesonul de muniții zăcea răsturnat într-un şanţ. Rupând 
rândurile, tunarii se repeziră la el, şi după o clipă, tunul şi 
chesonul se aflau în mijlocul drumului. 

— Ce facem! cum îl luăm cu noi? se întrebau ostaşii. 

Blohin cercetă piesa pe toate părţile, deschise închizătorul, 
se uită în ţeavă şi rosti cu aer de cunoscător: 

— Da’ prost l-au curăţat! Pentru una ca asta, la noi, pe Utios, 
Ursu le-ar fi tras una peste bot! Cum să-l ducem? Să înhămăm 
la el caii de la furgoane. 

— Şi dacă l-am lăsa aici? şovăiau ostaşii. De la bucătărie, ştii 
că ai un folos, dar tunul acu, la ce ne mai trebuie? Tot n-ai în 
cine să tragi cu el! 

— Cum n-ai în cine? se aprinse Blohin. Păi, chiar într-un 
guguman ca tine, ca să nu mai îndruge la prostii! Tunul îi 
trebuie totdeauna artileristului! Şi p-ormă, face o grămadă de 
parale, nu cât un cărucior, ori o bucătărie! 

Zvonariov le curmă în sfârşit sfada. Întrucât în afară de 
Rodionov nu aveau alţi răniţi, hotări să abandoneze două 
furgoane sanitare şi să pună la tun numai doi cai. 

După o bucată de drum, dădură peste alt tun, dar cum nu 
mai aveau mult până la Nangalin, hotărâră să-l pună, mai întâi 


488 


pe primul în poziţie pe culmile Nangalin, şi după aceea să-l 
ducă acolo şi pe al doilea. 

Zvonariov se îndepărtă călare ca să-şi aleagă poziţia pentru 
bateria lui improvizată. Urcându-se pe sopca cea mai apropiată 
zări în faţa lui o câmpie, mărginită la nord de culmile Tafanşin. 
Privind cu binoclul, zări printre altele şi secţia de cercetaşi, în 
marş dinspre Tafanşin. 

După ce-şi aşeză piesele în baterie şi-şi răspândi tiraliorii, 
praporşcikul lăsă comanda lui Rodionov şi plecă în 
recunoaştere spre gara Nangalin. În gară găsi numeroşi ostaşi 
umblând de colo-colo fără rost, un întreg spital de campanie cu 
vreo sută de răniţi, medic, infirmieri, şi vreo douăzeci de 
vagoane goale pe linii. O locomotivă deraiată pufăia încetişor 
lângă castelul de apă, ca un samovar ce se stinge. Pe lângă ea 
forfoteau câţiva ostaşi bătându-şi pesemne capul, cum s-o pună 
la loc, pe linie. Un bătrân cu un picior de lemn, cu o tunică 
veche ostăşească, cu crucea Sfântul Gheorghe pe piept şi cu o 
şapcă eu panglică roşie şontâcăia vesel în jurul locomotivei. 

— Cu toţii, odată! strigă el ostaşilor, hei-rup, apăsaţi zdravăn, 
vârtos! 

Zărindu-l pe  Zvonariov călare, ostaşii îi făcură loc 
respectuoşi. Praporşcikul sări din şa, dădu ocol locomotivei şi 
apoi se sui în cabina ei. O privire fugitivă îi fu de ajuns, spre a- 
şi da seama că locomotiva putea fi folosită. 

Aruncă în focar câteva lopeţi de cărbuni, mai pompă apă în 
cazan şi dădu să coboare. 

— Cine eşti? îl întrebă pe bătrân. 

— Sunt paznic la castelul de apă. Mă numesc Petrov, Semion 
al lui Kapiton. Am fost mecanic, până când mi-am pierdut 
piciorul, rupt într-o deraiere, răspunse bătrânul. 

— Adu vinciuri, o pereche de şine de schimb şi mai multe 
răngi, ordonă Zvonariov. 

Peste puţin, o muncă înfrigurată se încinse în jurul 
locomotivei. Lăsându-l acolo pe mecanicul infirm să îndrumeze 
ostaşii, praporşcikul se duse să vadă gara. Aproape că n- 
avusese de suferit, cu excepţia telegrafului, a telefonului, a 
geamurilor sparte şi a felinarelor doborâte. Dădu cu ochii de 
Blohin care se apropie însoţit de Lebiodkin şi Koşeliov. 


489 


— Voi ce căutaţi pe aici? 

— Ne-a trimis după dumneavoastră Sofron Timofeici. A 
primit scrisoarea asta de la domnul porucik, raportă Lebiodkin, 
întinzând praporşcikului un plic. 

Din biletul scris de Endjeevski, Zvonariov află că fără a fi 
presat de inamic, acesta se retrăgea spre culmile Nangalin, 
deoarece primise informaţii că japonezii debarcaseră la 
Talienvan, în spatele poziţiilor de la Tafanşin. Totodată, el îl 
sfătuia să nu rămână pe poziţiile de la Nangalin. 

— Sofron Timofeici a şi citit hârtia. Aduce îndată un tun, apoi 
şi pe celălalt, raportă Lebiodkin. 

— Numai să ridicăm locomotivă pe linie. Încărcăm totul în 
vagoane şi plecăm numaidecât, spuse Zvonariov. 

— Înălţimea voastră, cu braţele ridicăm locomotiva şi o 
punem la loc, îl asigură Blohin. 


Însoţit de cei trei ostaşi, Zvonariov o luă pe liniile din gară ca 
să cerceteze vagoanele. Erau în perfectă stare: nu mai rămânea 
decât să se formeze cu ele o garnitură. 

Lângă două vagoane plumbuite păşea de colo-colo un ostaş 
din regimentul 5, făcând de gardă. 

— Ce e în vagoane? întrebă Zvonariov. 

— Avutul bisericii, înălţimea voastră, răspunse soldatul. 

Deodată, dintr-un vagon se auziră glasuri înăbuşite. 

— Da' ce, înăuntru sunt oameni arestaţi? întrebă Blohin. 

— Nu e treaba ta! se răsti ostaşul. Ţi-am spus: e avutul 
bisericii, asta-i! 

— Rupeţi plumburile de la ambele vagoane! ordonă 
Zvonariov, bănuind ceva suspect. 

Blohin încercă să deschidă uşa unui vagon, dar sentinela îl 
dădu la o parte cu patul puştii. 

— N-ai voie să te atingi, strigă ostaşul mânios. 

— Dezarmaţi-l! ordonă Zvonariov. 

Lebiodkin şi Blohin săriră la tiralior şi-i smulseră arma, iar 
Blohin îl milui pe deasupra cu un pumn în ceafă. 

— Staţi că vă spun eu părintelui! îi ameninţă soldatul, luând- 
o la sănătoasa. 

Dând la o parte uşa vagonului, Blohin încremeni. În vagon se 


490 


înghesuiau vreo patruzeci-cincizeci de chinezoaice tinerele. 
Zărind soldaţii, ele scoaseră ţipete de spaimă şi se îngrămădiră 
cât mai departe, în unghere. 

— Halal avut bisericesc! rosti Lebiodkin. Hai, daţi-vă jos din 
vagon! le strigă el fetelor. 

Dar chinezoaicele, speriate, începură să ţipe şi mai tare. 

— Le e frică să nu ne batem joc de ele, se dumiri Blohin şi 
sări jos din vagon. Haideţi, ieşiţi singure dacă sunteţi aşa 
sperioase. Spunând aceste cuvinte, se îndepărtă de vagon. 

Fetele aruncau mereu priviri speriate, fără a cuteza să iasă 
afară. 

— Pini... rosti deodată una din ele şi întinse mâna cu sfială. 

— Să ştiţi că... le e foame! pricepu Blohin şi scoase din sacul 
de merinde un codru de pâine. 

Vreo zece mâini se întinseră spre el. 

— Tare flămânde-s, măiculiţă-doamne! rosti Lebiodkin cu 
milă, şi atât el cât şi Koşeliov vârâră mâna în sacul de merinde. 

În clipa aceea, dinspre spitalul de campanie se ivi, 
apropiindu-se în goană, cu pletele fluturând în vânt un popă 
voinic, din regimentul 5. Tiraliorul care fusese de gardă alerga 
în urma lui. 

— Cum aţi îndrăznit, ticăloşilor, să-mi deschideţi vagonul?! 
se răsti popa la tunari. 

— Eu le-am dat ordin, răspunse Zvonariov. 

— Şi dumneata, cu ce drept ai făcut aşa ceva? se întoarse 
popa spre el. 

— N-am îndeplinit o mică formalitate: nu ţi-am cerut voie, 
răspunse praporşcikul, batjocoritor. 

— Bine, bine, să ştii, că... bine, bine, îţi arăt eu! se dezlănţui 
popă. Să închizi vagonul, imediat. 

— Hai, părinte, pleacă de aici dacă nu ţi s-a urât cu binele; 
altfel, te arestez pe loc şi te înaintez sub escortă la Arthur. 

— Asta s-o crezi tu! Eşti încă un tinerel cu caş la gură... şi nu 
mă arestezi tu pe mine! strigă popa şi se repezi la Zvonariov ca 
un taur furios, dar soldaţii nu-l lăsară să se apropie de 
praporşcik. 

— Ordonaţi să-l legăm, propuse Lebiodkin. A turbat de-a 
binelea. 


491 


Apariţia neaşteptată a Variei Belaia puse capăt acestei scene. 

— Părinte Vasili, ce-i cu dumneata? îl întrebă ea pe preot, 
mirată. 

— Duc nişte posluşnice“ la mânăstirea din Arthur care se 
înfiinţează acum pentru chinezoaice, iar ei le dau afară din 
vagon şi vor să le batjocorească! se plânse popă. 

— A, da; cunoaştem şi noi mânăstirea aia, cu felinarul roşu; 
nu degeaba îi zice lumea „schitul arhiereilor”! întregi Blohin. 

— Dar poate că ele nu vor să meargă cu dumneata, spuse 
Varia, apropiindu-se de vagon. 

— Nimeni nu le duce eu sila, ele şi-au arătat dorinţa să intre 
la mânăstire, răspunse popă. 

— Mă îndoiesc, răspunse Zvonariov. 

Zărind o fată lângă vagon, chinezoaicele se mai liniştiră. 

— Pini... cerură ele din nou. 

— Le dau numaidecât de mâncare la spitalul de campanie. 
Haideţi cu mine, le chemă Varia, făcându-le semn cu mâna. 

Încă sfioase, chinezoaicele începură să se dea jos din vagon 
una după alta, aruncând preotului priviri speriate. 

— Varvara Vasilievna, după ce le daţi să mănânce, îndemnaţi- 
le să se întoarcă înapoi, în vagon, o rugă popă. 

— Numai dacă vor să meargă la Arthur. 

— Dar asta e curată neobrăzare! se burzului pe neaşteptate 
popa, din nou agresiv. N-aveţi dreptul! 

Varia făcu apel la Zvonariov, şi-i ceru ajutor: 

— Te rog, Serghei Vladimirovici, potoleşte-l pe părintele 
Vasili, că şi-a pierdut cu desăvârşire echilibrul sufletesc. 

— N-ai fi dispus, părinte să-ţi vezi de treabă şi să te potoleşti 
cât timp îţi vorbesc frumos? îl întrebă praporşcikul. Dacă o să 
te porţi tot aşa nu te iau cu noi la Arthur, unde plecăm peste o 
oră, îl ameninţă el. 

— Plec pe jos. 

— În drum o să te sfâşie chinezii, pentru toate silniciile şi 
jafurile dumitale. 

Popa se crispă înciudat. Îşi dădu seama că pierduse partida, 
oftă şi o luă încet spre spital. 

— O să vă judece Dumnezeu! Rău faceţi că supăraţi o faţă 


80 Candidate la călugărie (n. t.). 


492 


bisericească, rosti el la despărţire, cu o prefăcută smerenie. 

Ostaşii, care urmăriseră de la distanţă toată discuţia, se 
apropiară. 

— Dar în celălalt vagon ce este? întrebă Zvonariov. 

— Vedem noi îndată. Blohin rupse plumbul şi se strecură în 
vagon. Nişte idoli chinezeşti şi nişte lăzi grele... or fi cu aur? Şi 
iconiţe-s, mi se pare. 

Cercetând toate vagoanele, soldaţii descoperiră în ele 
felurite lucruri de bronz ori de aur. 

— Plumbuiţi vagoanele la loc, ordonă Zvonariov, după ce le 
cercetase pe toate. Puneţi pază la ele. În Arthur o să predăm la 
Administraţia financiară toate obiectele de preţ! Ei, cavalere, 
cum merge treaba? urmă el, apropiindu-se de bătrânul invalid 
care trebăluia pe lângă locomotivă. 

— Mai trebuie să se ridice încă o pereche de roţi ale 
tenderului şi gata, poţi să te duci şi în Rasseia, cu locomotiva 
asta. 

Soldaţii puseră vinciul sub tender. 

Pe când oamenii trudeau la ridicarea locomotivei, Zvonariov 
hotări să se ocupe cu formarea garniturii, lucru pentru care 
trebuia ca vagoanele să fie împinse de oameni pe linia 
principală, unde urmau să fie cuplate. 

— Koşeliov, Blohin! strigă praporşcikul. Adunați tiraliorii şi 
începeţi să aduceţi vagoanele pentru garnitură. 

— Haideţi, fraţilor, veniţi încoace! strigă Blohin, fluturându-şi 
şapca. 

Soldaţii începură să se adune din toate părţile, aşteptându-se 
la vreo nouă „minune bisericească”. 

—  Impingeţi toate vagoanele pe linia principală! ordonă 
Blohin. 

Peste puţin, gara răsună de huruitul vagoanelor puse în 
mişcare şi de zingănitul tampoanelor. 

— Sper, domnule praporşcik, că n-o să uiţi spitalul nostru? 
întrebă medicul, apropiindu-se de Zvonariov. 

— Iată, aveţi la rând şapte vagoane închise şi o platformă, 
răspunse praporşcikul. Vă puteţi instala în ele. 

În cele din urmă, locomotiva fu ridicată pe şine, Kapitonici se 
sui în cabină şi, scoțând şuierături triumfale, făcu cu ea 


493 


manevră pe linii, apropiindu-se de garnitură. 

În clipa aceea, Endjeevski sosi în gară, iar după el se ivi şi 
„bateria de vaci”, adică tunurile, poreclite astfel de tiraliori, 
fiindcă erau trase de vaci. 

— Cum, sunteţi gata de plecare? se miră porucikul. 

— Nu vă aşteptăm decât pe voi. 

— Voiam să mă menţin până seara pe dealuri, şi pe urmă, să 
plecăm împreună, cu trenul. 

— Trebuie să pornim la drum repede, înainte de a se însera, 
cât se mai vede linia. Te pomeneşti că a şi fost stricată de ai 
noştri, în retragere. 

— Bine; peste un ceas, am să fiu aici. Aruncăm în aer tot ce 
se poate, din gară, şi plecăm cu voi. 

— Ai comunicat la Arthur că japonezii se îndreaptă spre 
nord? 

— Am trimis un curier cu un raport la Kondratenko şi la 
Stessel, dar, deocamdată, n-am primit nici un răspuns! 

— Ce facem cu chinezoaicele? întrebă Varia, apropiindu-se 
de ei. 

— Care chinezoaice? întrebă mirat Stah. 

— Părintele Vasili, confesorul regimentului 5, ducea la Arthur 
o mulţime de chinezoaice. I s-a năzărit să organizeze acolo o 
mânăstire de maici... răspunse Varia. 

— Şi a uitat s-o invite pe Varia, să le fie stareță, o întrerupse 
Zvonariov. Ea s-a supărat şi i-a luat chinezoaicele! 

— Nu, serios: ce să fac cu ele? Doar n-o să le duc la Arthur! 

— Dă-le drumul, să plece unde vor! 

— Nu! se împotrivi Endjeevski. Nu e bine: soldaţii noştri ar 
putea să se poarte urât cu ele. Ar trebui să fie duse până la cel 
mai apropiat sat chinezesc, îşi dădu el cu părerea. 

— Ai dreptate, Serghei Vladimirovici, dă-mi vreo cinci-şase 
soldaţi mai de încredere, hotări Varia. Mergem noi cu ele, eu şi 
cu Şurka. i 

— Blohin, larţev, Belonogov! ordonă praporşcikul. Însoţiţi 
până în sat „avutul bisericesc”. 

— Ce fel de avut? Nu cumva ăl cu plete? Păi, îl petrecem, 
tare bucuroşi, nu numai până în sat, ba chiar până la poarta 
iadului! răspunse Blohin. 


494 


— Nu; trebuie să însoţiţi chinezoaicele, ca să nu păţească 
ceva în drum de la tiraliori. 

— Am înţeles! Ne luăm armele într-o clipă şi venim la spital, 
răspunse Koşeliov, pentru toţi. 

Zărind soldaţii înarmaţi, fetele se repeziră, ţipând, înapoi, în 
cortul spitalului. 

— Tare fricoase sunt! se burzului Blohin. Păi, venim să vă 
apărăm, nu să vă facem vreun rău! le strigă el din urmă, de 
parcă ele ar fi putut pricepe ce li se spune. 

După multă bătaie de cap, Varia izbuti să le înduplece să 
pornească la drum sub paza soldaţilor, însoţite de ea şi de 
Şurka. 

Până la satul cel mai apropiat nu erau nici două verste, şi în 
mai puţin de un ceas cele două surori şi soldaţii se întoarseră. 

— Ce ne-am mai sărutat la despărţire! povestea Varia, 
înduioşată. 

— Ne-am aruncat şi noi privirile în satul acela chinezesc. Mă 
întreb: din ce-or trăi oamenii? se mira Blohin. Sărăcie lucie, 
mai dihai ca la noi. Se înghesuie câte douăzeci de oameni într-o 
casă. lar pământ, toţi la un loc, au cel mult o jumătate de 
deseatină. Sădesc grâne, bob cu bob, de parcă ar fi zarzavat. 
Doar cu ciumiza îşi mai ţin zilele. Cât despre dări, îi jupoaie, tot 
cam ca la noi. Eram de faţă, când un slujbaş storcea cu 
reteveiul de la ţărani datoria rămasă. Ca şi la noi! Toţi îi 
jumulesc: şi bonzii, şi moşierii, ba chiar şi slujbaşii noştri ruşi. 
După felul lor de trai, sunt fraţi de-ai noştri, doar că-s şi mai 
săraci. Rabdă bieţii de ei toate batjocurile, şi n-au cum să 
doboare năpârcile. De-am putea să-i ajutăm câtuşi de puţin. 

— Hei, nu vorbi de funie în casa spânzuratului! îl struni 
Rodionov. Deocamdată, nici năpârcile noastre nu le-am dat jos, 
şi tu vrei să te iei de ale străine. 

— Le dăm jos pe ale străine şi învăţăm cum să ne scuturăm 
de-ale noastre, o ţinea morţiş Blohin. 

— La asta, o să ne gândim după război; acum, să ajungem cât 
mai degrabă la Arthur, până nu ne prinde japonezu' din urmă, 
răspunse Rodionov. 

De îndată ce se termină îmbarcarea răniților, bucătăriei şi 
tunurilor, Zvonariov scoase trenul din gară şi îl opri ca să-i 


495 


aştepte pe cercetaşi. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să distrugem gară! propuse 
Blohin. Pentru ce să-i lăsăm japonezului atâtea lucruri de folos? 

— Dă-i drumul, dar cât mai iute! Pornim îndată ce vin 
cercetaşii. 

Vreo sută de soldaţi se împrăştiară prin toate clădirile gării. 

Peste puţin, magaziile goale şi alte clădiri începură să ardă 
una după alta. 

Când Endjeevski sosi la gară cu cercetaşii lui, aceasta era o 
mare de flăcări. Nu mai rămânea decât să fie aruncat în aer 
castelul de apă, ceea ce fu făcut pe loc. 

— Gata? întrebă Zvonariov, când îl văzu pe Stah apropiindu- 
se de tren. 

— Tot! răspunse porucikul. Acum, vin ultimii tiraliori. Pe 
japonezi nu i-am văzut de loc toată ziua; regimentele noastre s- 
ar putea întoarce fără frică înapoi, chiar pe Tafanşin. 

— Din păcate, generalilor noştri tocmai că le e frică, 
răspunse Zvonariov. 

După câteva clipe, trenul se urni din loc. Zvonariov şedea în 
cabina locomotivei, alături de Kapitonici; Endjeevski se afla în 
vagonul din urmă cu o echipă de distrugători. După trecerea 
fiecărui pod, trenul se oprea, cercetaşii aruncau podul în aer, şi 
trenul pornea mai departe. La jumătatea drumului spre Icendzi, 
trenul întâlni patrulele înaintate ale regimentului 14, cărora nu 
le venea deloc să creadă că-i au în faţa ochilor chiar pe 
cercetaşii lor. 

— Gândeam c-aţi pierit toţi demult, îi spuse lui Endjeevski 
comandantul unei patrule. Trimit îndată lui Saviţki vestea 
îmbucurătoare despre dumneavoastră. 

— Mai degrabă o să se supere că n-a scăpat de mine. Merg 
până la Icendzi, înnoptez acolo, iar mâine dimineaţă mă alătur 
regimentului, răspunse Stah. 

La Icendzi artileriştii debarcară tunurile şi chesoanele găsite 
pe drum. Tot acolo coborâră şi cercetaşii din regimentul 14. 
Trenul îşi continuă drumul. 

Spre miezul nopţii, trenul ajunse, în sfârşit, la Arthur. Gara 
era foarte slab luminată. Soldaţii din compania de căi ferate 
care deserveau gara se apropiară cu felinarele în mâini. 


496 


— Mi se pare că am ajuns, spuse Blohin, uitându-se afară. 
Hei, Timofeici, trebuie să ne dăm jos, se întoarse el spre 
Rodionov care moţăia într-un ungher. 

— Ia, Filea, vezi tu de oameni că mie nu mi-e tocmai bine, 
răspunse subofiţerul. 

— Tunari, mici şi mari, tiraliori - puişori, daţi-vă jos! zbieră 
Blohin, sărind din vagon. Descărcaţi calabalâcul, iute! 

Soldaţii, somnoroşi, începură să coboare alene din vagoane. 

Varia se duse cu medicul spitalului în gară, să facă rost de 
căruţe pentru transportul răniților. 

Zaiat, Belonogov, Melnikov, ajutaţi de toţi ceilalţi de pe 
Utios, debarcau captura: bucătăriile de campanie, patru vaci, 
trei cai şi un furgon sanitar. 

Când totul fu descărcat, artileriştii şi tiraliorii se încolonară 
pe piaţa din faţa gării. 

— Numără oamenii, ordonă Zvonariov. 

— Patruzeci şi doi de artilerişti şi o sută treizeci de tiraliori, 
raportă Rodionov. 

— Direcţia la dreap-ta! Înainte, marş! comandă praporşcikul. 

Bucuroşi că se întorseseră iar în Arthur, soldaţii porniră 
îndată în pas larg, voinicesc. 

— Cântăreţii, înainte! Belonogov, dă tonul! ordonă Zvonariov. 

Cântărețul schimbă încet câteva vorbe cu soldaţii, pe urmă 
intonă cu avânt o improvizaţie-surpriză: 


Culmi ale Arthurului, 
M-am întors la voi 
Si-am lăsat Kindjoul, 
Mormânt de eroi... 


Tulburând liniştea Arthurului cufundat în somn, secondară 
cu toţii, în fluierăturile voiniceşti ale lui Blohin. Drept răspuns, 
câinii începură să latre, în tot oraşul, neliniştiţi, iar o patrulă 
călare sări speriată din calea detaşamentului. 

— Ce unitate sunteţi? întrebară din întuneric călăreţii, 
apropiindu-se. 

— Excelenţă, compania de specialităţi din artileria de cetate 
Kvantung şi tiraliorii din regimentul cinci se întorc de la 


497 


Kindjou, răspunse  Zvonariov care îl recunoscuse pe 
Kondratenko după glas. 

— Priviţi, excelenţă, ce alură bravă au. Cine ar spune, că 
aceşti ostaşi, nu mai departe decât ieri, au suferit o înfrângere 
grea? exclamă şeful statului-major,  locotenent-colonelul 
Naumenko. 

— Evgheni Nikolaevici, doar am spus şi eu mereu că 
înfrângerea de la Kindjou n-au suferit-o regimentele noastre, ci 
generalii şi comandamentele. Aspectul acestor tiraliori şi 
artileriştii îmi confirmă pe deplin afirmaţia, răspunse generalul. 

După ce depăşi cheiul şi docurile, detaşamentul mixt al lui 
Zvonariov se împărţi: tiraliorii o luară la stânga, spre cazarma 
regimentului lor, unde aveau să rămână peste noapte; 
artileriştii, cu excepţia celor de pe Utios se îndreptară spre 
tabăra artileriei, iar cei de pe Utios, rămaşi singuri, porniră mai 
departe. 

Zvonariov îşi duse secţia pe după colina Zolotaia. Soldaţii 
abia mergeau: oboseala din ultimele zile se resimțea. 

— Ei, ce-aţi făcut? Nu vă pare bine că ne-am întors? îi întrebă 
praporşcikul pe ostaşii mai apropiaţi. 

— Ba încă cum, răspunse Koşeliov, ni se urâse fără Utiosul 
nostru. 

— Să ştii că cei de aici ne aşteaptă, ne aşteaptă cu dor. 
Savişna varsă lacrimi pentru Şurka... adăugă Belonogov. 

— Iar pentru noi... Ursu! îl întrerupse Blohin care se 
apropiase din spate. 

— Asta-i adevărat: o umbla zi şi noapte prin baterie şi s-o tot 
uita, să ne vadă venind, mai cu seamă pe Bloha, întregi Bulkin. 

Îndată ce ocoliră colina Zolotaia şi zăriră proiectorul de pe 
Utios brăzdând întunericul, ostaşii se înviorară numaidecât: 

— Luminează, luminează Utiosul nostru drag. Zi şi noapte, 
păzesc mereu marea, spuse bucuros Iarţev. 

— Alinierea! Ajustaţi-vă ţinuta din mers! strigă Rodionov 
către soldaţi. Păşiţi voiniceşte, să nu se creadă despre noi că 
am fugit de la Kindjou. Belonogov, ia dă tonul! 

— Zii cântecu lu Ursulache: ca să ştie îndată că noii venim, 
propuse Blohin. 

Zvonariov se întoarse mirat spre el: 


498 


— Ce cântec? 
— Al de-i place domnului porucik. 
Belonogov îşi drese glasul şi începu cu multă simţire: 


Hei, fârtați artilerişti, 

Nu mai staţi acasă trişti, 
Că la crâşmă-i beciul plin 
Și cu vodcă şi cu vin... 


Ceilalţi îl sprijiniră: mai întâi, molcom, apoi tot mai tare, 
destrămând tăcerea nopţii liniştite de vară. 

Pe măsură ce se apropiau de Utios, ostaşii grăbeau şi ritmul 
cântecului şi cadenţa marşului. 

În dreptul cazărmilor, Zvonariov comandă: 

— Sectie, stai! 

Cu mişcări deosebit de precise, soldații se opriră şi lăsară 
arma la picior. 

— Pentru onor, spre stânga! comandă mai departe 
praporşcikul. 

În aceeaşi clipă, uşa pavilionului ofiţerilor se deschise larg, 
iar pe scară se ivi făptura înaltă a lui Boreiko, numai în cămaşă, 
cu pantaloni şi cu papuci, fără ciorapi. Sări de pe trepte şi răcni 
asurzitor: 

— Noroc, vulturilor! Vă mulţumesc pentru slujba vitejească! 

Secţia dădu neîntârziat răspunsul, făcând geamurile de la 
ferestre să zăngănească cumplit. 

Boreiko îl strânse în braţe pe Zvonariov, apoi pe Rodionov, şi 
după ei, pe toţi ostaşii la rând. 

— Nu mă aşteptam să vă mai văd printre cei vii! strigă 
porucikul, tulburat. La unsprezece noaptea am telefonat la 
Comandamentul Artileriei şi am întrebat de voi. Mi s-a răspuns: 
„Slujiţi un parastas pentru odihna sufletelor ostaşilor răposaţi”. 
Dar voi, vorba ceea: vorbeşti de lup, şi el e la uşă! Iacătă-vă 
înapoi vii şi nevătămaţi! 

— Nu toţi, înălţimea voastră, zise Rodionov. 

— Care-s lipsă? 

— Kupin, Liukov, Gnedin, Jarikov, morţi, înşiră subofiţerul; 
Pavlov, Kopeiko, Zîh, dispăruţi. 


499 


Boreiko oftă adânc. 

— Ei, atunci, fraţilor, să-i pomenim cu o vorbă bună. 
Descoperiţi! Belonogov, începe! 

— Veşnica pomeni-ree... intonară solemn soldaţii jalnicul 
prohod. 

Li se alăturară şi artileriştii rămaşi pe Utios care ieşiseră 
repede din cazarmă, alcătuind cu toţii un cor de două sute 
cincizeci de voci. 

Lângă locuinţa feldwebelului, Savişna, ştergându-şi lacrimile, 
îşi săruta fiica: 

— Fetiţa mea dragă, copiliţa mea! Nu mă aşteptam să te mai 
văd pe lumea asta, bocea ea. 

— Vai, măicuţo! Doar m-am întors. De ce mai plângi acu? 

— Plâng de bucurie, fetiţo, că te văd. Şi plâng după acei care 
au pierit în război, răspunse bătrâna nevastă a feldwebelului. 

— Acoperiţi! comandă Boreiko, când cântarea se sfârşi. Şi 
acum, ia povestiţi-mi, care dintre voi e cel mai mare viteaz? 

— Gheneralu-feldmareşal Blohin! strigară soldaţii şi începură 
să povestească care mai de care isprăvile lui. 

— Vasăzică, nu e un punice de rând, ci unul viteaz. Ivan! 
Adu-ncoace un sfert de vadră şi un pahar: să tragem câte o 
duşcă pentru Blohin. Şi alţi viteji de la noi, care mai sunt? 

— Rodionov, Zaiaţ, Melnikov, înşirau soldaţii. 

— Sofron Timofeevici, tu şi ceilalţi o să fiţi propuşi pentru 
decorare cu Sfântul Gheorghe! rosti cu multă căldură Boreiko. 
Dar ce-s căruțele alea? urmă el, străduindu-se să vadă prin 
întuneric. 

— E prada noastră de război: un furgon sanitar, o bucătărie 
de campanie, trei cai, patru vaci, nişte hamuri, raportă 
Rodionov. Le-au adunat Zaiaţ, Melnikov şi Lebiodkin. 

— Bravo, băieţi! Ei, v-a fost dor de Ursul vostru? întrebă 
Boreiko, în râsul tuturor. 

— De bună seamă că da! Că şi noi suntem pui de urşi, 
răspunse Blohin. 

— Aha, atunci o să-i zic: secţia întâia de urşi, râse şi Boreiko. 

Ordonanţa aduse vodca, paharul şi o farfurie cu felii de 
pâine. 

— Veniţi de vă împărtăşiţi! Sofron Timofeevici, pofteşte cel 


500 


dintâi, rosti Boreiko, cinstindu-l pe feuerwerker cu un pahar de 
votcă. 

Rodionov trase o duşcă pe nerăsuflate, icni şi-şi alină gâtlejul 
cu o bucăţică de pâine. 

— Auzi, Sofron, îndată o să simţi uşurare la rană, strigă 
Blohin. Vodca îţi înviorează sângele şi-ţi ogoieşte trupul. 

— Tu te dai în vânt după ea şi teafăr, zâmbi Rodionov. 

— Ei, apropie-te, Bloha. Cum ţi-i numele ăl mic? 

— Popa m-a botezat Filipp. 

— lar după tată? 

— Ivanovici, înălţimea voastră. 

— Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Filipp al lui Ivan cu 
cea mai curată vodcă rusească şi cu pâine de secară, glumi 
Boreiko, întinzându-i paharul. 

Blohin îl goli pe nerăsuflate şi-i privi cu alean fundul gol. 

— Ce, e puţin? întrebă Boreiko. 

— Ar mai trebui oleacă, de, că tare mi s-a mai uscat gâtlejul. 

— Parcă văd că-ţi ia minţile şi sari la bătaie. 

— Jur ca în faţa Celui-de-sus: de aici - ţuști, drept la pat şi m- 
am şi culcat. 

— Bine, fie; hai, mai bea unul pentru toate faptele tale de 
vitejie, zise Boreiko şi-i umplu din nou paharul. 

După ce-şi cinsti toţi ostaşii, Boreiko îşi aduse aminte de 
Şurka Nazarenko. 

— Dar unde-i Şurka? să vină încoace! strigă el. 

— A intrat în casă. O strigăm acuşi! şi un ostaş se repezi la 
locuinţa feldwebelului. 

— Cum s-a purtat la Kindjou? întrebă porucikul. 

— E o fată vitează, răspunse Melnikov, în numele tuturor. 

— Nu seamănă cu tat-su! adăugă Rodionov. 

— M-ati căutat? întrebă Şurka, ivindu-se. 

— Uite, vreau să te cinstesc cu holercă, pentru vitejia ta, 
răspunse Boreiko, umplându-i paharul. 

— Dar n-am băut vodcă de când sunt pe lume! se sperie fata. 

— Ei, atunci o beau eu, în sănătatea ta. Să ai parte de un 
bărbat de treabă. Hai, umezeşte-ţi şi tu buzele! Porucikul îi 
întinse Şurkăi paharul. 

Fata abia ce atinse paharul cu buzele. 


501 


— Ptiu, că tare-i rea! zise ea şi scuipă. 

În clipa aceea, Gudima, trezit din somn de gălăgie, ieşi afară. 

— Drepţi! comandă Boreiko, zărindu-l. 

După ce-şi salută ostaşii şi-i felicită cu prilejul întoarcerii lor, 
Gudima îşi aduse aminte de ceva: 

— Unde-i Zvonariov? 

Toată lumea se întoarse, căutându-l prin întuneric pe 
praporşcikul care se făcuse nevăzut. 

— Hei, Serghei Vladimirovici! răcni Boreiko. 

— S-a dus la dumnealui, să se spele, lămuri Lebiodkin. 
Ordonaţi să-l chem? 

— Nu, lasă-l să se pună în rânduială. Spunând aceste cuvinte, 
Gudima se duse cu Boreiko să vadă prăzile aduse. 

Melnikov dădea jos din furgon hamuri, butoiaşe de zinc cu 
cartuşe şi cu medicamente, clopotul gării, o baie zincată şi o 
grămadă de efecte. Bucătăria lui Zaiaţ era plină şi ea de 
felurite lucruri necesare vieţii de ostaş. 

Ivirea fiecărui obiect stârnea o larmă de aprobare din partea 
soldaţilor, ce se îmbulzeau în jur. 

— Aşadar, nu degeaba a fost la Kindjou secţia întâia; s-au 
pricopsit acolo ai noştri cu ceva catrafuse, spuneau unii 
privitori cu pizmă. 

— Unii cu catrafuse, alţii cu cruci de lemn, răspunse larţev. 

— Ei, la război fără asta nu se poate, zise Lepiohin. 

Gudima dădu ordin să se închidă lucrurile în magazie până 
dimineaţa; pe urmă, intră în locuinţa lui. 

— La cazarmă, fuga, marş! ordonă Nazarenko. Mai aveţi timp 
şi mâine să vedeţi totul. 

Ostaşii intrau anevoie în cazarmă. Plantonul Jiganov răguşi, 
tipând şi ocărind, până se culcă toată lumea. 

Între timp, Zvonariov se spălă, îşi puse alte haine şi se duse 
la Gudima cu raportul. Îl găsi pe Boreiko acolo. 

— Înainte de toate, trebuie să guşti ceva, după oboseala 
drumului, îl îmbie Gudima. 

— Şi tustrei să bem, adăugă Boreiko, pentru el şi pentru 
Varia Belaia. 

— Lasă  fleacurile astea, Boris Dmitrievici! se supără 
Zvonariov. 


502 


— Acum înţeleg de ce nu ne mai da pace când te aflai la 
Kindjou: de cinci ori pe zi ne întreba dacă avem ceva ştiri de 
acolo! se dumiri Gudima. 

— Parcă numai vouă vă bătea capul?! Alerga buimacă prin 
tot Arthurul, sperând să afle veşti despre Zvonariov. Alerga şi 
la Stessel, şi la Kondratenko, ba s-a dus şi la marinari. Nu s-a 
liniştit decât atunci când a fugit împreună cu Şurka, fără ştirea 
părinţilor. Ehei, ce alarmă s-a stârnit: a dispărut fata 
generalului! Se credea că au răpit-o hunhuzii. S-a şi format un 
detaşament, ca s-o caute, dar curând a sosit de la Visokih o 
telegramă, în care se spunea că se află la Kindjou; s-a liniştit 
toată lumea, dar azi a intrat din nou în panică: se zicea că a 
dispărut fără urmă, împreună cu dumneata. Belii s-a şi dus la 
ataşatul militar german de la statul-major al lui Stessel şi l-a 
rugat să ceară relaţii prin ambasadorul Germaniei din Japonia, 
să afle dacă Varia nu a căzut cumva prizonieră, povestea 
Boreiko. 

— Da, e o fată plină de înflăcărare; parc-o vezi că-şi formează 
un detaşament de partizani, în spatele japonezilor, şi cade în 
ghearele hunhuzilor. 

— Ultima noutate! îi dădea zor Boreiko. Juniţki a căzut 
irevocabil în dizgraţia Katiei Belaia şi a fost scos din funcţia de 
aghiotant. Acum e în surghiun: construieşte o redută lângă 
luneta Kumirnei, la vreo şapte verste de Oraşul Nou. 

— Şi cine-i noul aghiotant? 

— Deocamdată, nimeni. Şi nu este decât un singur candidat: 
tu. 

— Nu vreau să fiu aghiotant pentru nimica-n lume. 

— Ei, din moment ce-i faci curte fetei generalului, nu mai ai 
voie să refuzi, glumi Gudima. 

— Dar nu-i fac curte eu, ci ea mie! exclamă Zvonariov 
desperat, în râsul celor doi. 

— Frumoasă mărturisire! Să ştii că te spun neapărat Variei! 
râdea Boreiko. 

La cină, praporşcikul relată amănunţit tot ceea ce se 
petrecuse la Kindjou; cei trei ofiţeri se despărţiră târziu după 
miezul nopţii. 

A doua zi dimineaţa, toţi ofiţerii companiei, inclusiv Cij care îl 


503 


salută cu răceală pe Zvonariov, se adunară în cancelarie. 
Rodionov era şi el de faţă. Gudima dădu citire raportului său, 
prin care detaşamentul lui Zvonariov era propus pentru 
decorare. Praporşcikul fu uimit de exactitatea cu care fuseseră 
reproduse amănuntele relatate de el în timpul nopţii. 

După-amiază,  Zvonariov se duse cu raportul la 
Comandamentul Artileriei. Fu primit acolo ca un înviat din 
morţi. Belîi îi strânse îndelung mâna, mulţumindu-i şi pentru 
activitatea de la Kindjou şi pentru grija pe care o avusese 
pentru fata lui. 

— Să-i cununăm, excelenţă, glumi Tahatelov, va fi o pereche 
foarte potrivită. 

— Acum n-avem vreme de nunţi; de altfel şi Varia e încă prea 
tânără, ca să se gândească la măritiş, se împotrivi Belii. 
Serghei Vladimirovici, în privinţa activităţii dumitale din timpul 
bătăliei, am un raport din partea lui Visokih şi o comunicare de 
la Tretiakov. Ar fi foarte bine ca şi porucikul Endjeevski să 
înainteze un raport asupra activităţii dumitale în timpul 
retragerii. Aceasta mi-ar da posibilitatea să te propun pentru o 
distincţie înaltă. 

— Sunt extrem de recunoscător excelenţei voastre pentru 
grijă ce mi-o arătaţi, răspunse Zvonariov, dar cred că sunt mulţi 
alţii mai îndreptăţiţi ca mine la această recompensă. 

— Modestia e o podoabă pentru un tânăr; fără îndoială, însă, 
că dumneata eşti vrednic de răsplată şi sper că generalul 
Stessel îmi va aproba propunerea pentru decorarea dumitale. 

Praporşcikului nu-i rămânea decât să-i mulţumească. 

— Acum, să trecem la treburi. Vreau să te iau de pe 
Elektriceski Utios la comandamentul brigăzii. E adevărat că 
nici aici n-ai să rămâi mult. Nikolai Andreevici Gobiato şi 
dumneata va trebui să fiţi detaşaţi provizoriu la dispoziţia 
generalului Kondratenko, care e însărcinat cu conducerea 
generală a lucrărilor de fortificare a dispozitivului de apărare 
terestră. 

— Pe scurt, drăguţule, eşti în plină ascensiune! rosti 
Tahatelov şi-l bătu pe umăr. 

— Eu, personal, aş prefera să rămân la Utios, răspunse 
Zvonariov. 


504 


— Pentru moment, acolo nu sunt treburi pentru dumneata; 
acum centrul de greutate al apărării se mută pe frontul 
terestru. Unitatea dumitale va avea sarcina de a amplasa 
bateriile B” şi Zaliternaia“? tot în sectorul fortului 2, lămuri 
generalul. Dacă Kondratenko îţi va încredința supravegherea 
lucrărilor din acest sector, atunci dorinţa dumitale va fi 
împlinită şi nu te vei despărţi de cei de pe Utios. Ei, şi acum, 
domnilor, vă rog să poftiţi să luăm masa împreună, la mine, îi 
invită generalul. 

Varia întâmpină oaspeţii în rochie albă, elegantă, şi-i conduse 
ceremonios în salon. 

— Azi, Varia parc-ar fi o domnişoară de onoare de la curte, 
observă Tahatelov zâmbind. 

— Vai, ce-am păţit aseară când m-am întors acasă, suspină 
fata. Mama a plâns şi m-a certat; tata, deşi n-a plâns, m-a certat 
şi el; chiar şi Katia şuiera de furie că o şerpoaică; şi acum încă 
mă tem să deschid gura. 

— Smerenia dumitale nu va fi de lungă durată, observă 
Zvonariov cu scepticism. 

— Mai ales dacă mă va mai tachina un biet fricos ca 
dumneata! Să-l fi văzut cum fugea din faţa japonezilor! îi 
sfârâiau călcâiele. 

— Dacă nu mă-nşel, fugeai şi dumneata cu mine. 

— Păi, eu sunt femeie, nu-s ofiţer, am voie să mă şi sperii. 

Peste câteva zile, Zvonariov fu repartizat la statul-major al lui 
Kondratenko, de la care primi însărcinarea de a conduce 
lucrările de fortificare a amplasamentului unei baterii din 
sectorul de est al frontului terestru. Trebuia să supravegheze 
lucrările de geniu şi să aşeze în poziţie piesele de artilerie. 

Cei de pe Utios fură repartizaţi la bateriile „B” şi 
„Zaliternaia”, amplasate în intervalul dintre forturile 1 şi 2, 
primind sarcina de a executa lucrările de fortificaţii. 

După ce ieşi din spital, Jukovski fu numit comandant al 
bateriei „B”; Boreiko deveni secundul său pentru bateriile 
terestre, iar pe Utios, care rămăsese mai departe baza 


51 Rămasă în istoria apărării Port-Arthurului sub denumirea prescurtată Literbe (n. 
t). 
82 Exterioară (n. t.). 


505 


companiei, fură lăsaţi Gudima şi Cij. 


Capitolul IV 


Fortificarea frontului terestru al Arthurului începuse abia 
după dezlănţuirea ostilităţilor. Mii de soldaţi, marinari şi 
muncitori chinezi trudeau zi şi noapte, clădind forturi, 
amplasamente de baterii, redute® şi tranşee. Deşi colinele care 
înconjurau din toate părţile Arthurul înlesneau crearea unei 
serii întregi de puncte de sprijin excelente pentru scopuri 
defensive, ele îngreunau în acelaşi timp posibilitatea de a se 
constitui un front de apărare unic şi continuu, fiind răzleţite la 
întâmplare şi despărțite unele de altele prin văi prăpăstioase. 
În afară de aceasta, relieful colinelor, coastele lor abrupte, 
râpoase, creau la poalele lor numeroase unghiuri moarte, 
inaccesibile efectului tirului artileriei ori focului armelor 
portative ale apărătorilor. Pentru lichidarea acestui mare 
neajuns, reprezentat de unghiurile moarte, se impunea 
amenajarea de numeroase întărituri de dimensiuni reduse şi de 
canonieret* înarmate cu tunuri de câmp uşoare. 

Din aceasta a rezultat un foarte complicat dispozitiv alcătuit 
din numeroase şi felurite fortificaţii şi puncte de sprijin ce 
trebuiau oarecum legate între ele. În vederea acestui scop, a 
fost folosit vechiul zid, sau val chinezesc, ridicat de inginerii 
germani încă înainte de războiul chino-japonez. Acest zid era 
înalt de aproape un stânjen, lat de doi-trei stânjeni şi avea 
banchete” pentru trăgători, late de aproximativ un arşin; zidul 
era perfect adaptat la teren, deoarece fusese de mult năpădit 
de aceeaşi iarbă care creştea din belşug pe toată întinderea din 


83 Lucrare de fortificaţii închisă în formă de pătrat, sau de poligon, cu capacitatea 
defensivă frontală şi laterală (n. aut.). 

84 Fortificaţii de beton oferind posibilităţi de tragere numai într-o singură direcţie (n. 
aut.). 

35 Banchetă - treaptă a taluzului tranşeei sau a parapetului, ori a zidului pe care stau 
trăgătorii (n. t.). 


506 


faţa lui. El începea pe malul mării şi trecea cam la o verstă, 
două în spatele celor două porturi, ajungând drept la bateriile 
însemnate prin litere şi la linia a doua de apărare, până la valea 
râului Lunhe, acoperind Arthurul dinspre nord-est. Toate 
forturile şi fortificațiile din faţa valului erau legate de el prin 
şanţuri de comunicaţie şi prin drumuri pietruite, acolo unde 
fusese cu putinţă să fie adăpostite de focul şi vederea 
inamicului. 

Forturile şi poziţiile mai solide erau construite din beton, 
gros de aproape un arşin şi jumătate, şi acoperite cu un strat 
de pământ amestecat cu pietre, gros de doi stânjeni. Totuşi, 
majoritatea tunurilor din forturi şi amplasamente rămâneau 
complet descoperite, nefiind camuflate câtuşi de puţin. Știind 
din experienţa bătăliei de la Kindjou ce pericol reprezenta acest 
lucru pentru baterii, Zvonariov protesta din răsputeri împotriva 
amplasării descoperite a gurilor de foc şi el îi prezentă direct 
lui Kondratenko avizul său în această privinţă. Generalul îl 
ascultă cu luare aminte şi, după ce se sfătui cu Belii, hotărî să 
convoace o conferinţă specială pentru discutarea acestei 
chestiuni. 


Kondratenko sosi la consfătuire, însoţit de primul său ajutor 
genist, locotenent-colonelul Serghei Alexandrovici Raşevski. 

Înalt, uscăţiv, privind ager cu ochii lui inteligenţi, Raşevski 
făcea o impresie frumoasă prin spontaneitatea sa, prin atenţia 
şi răbdarea cu care asculta părerea celui cu care stă de vorbă, 
indiferent dacă acesta era general ori soldat. Foarte instruit, 
energic, el era specialistul cel mai calificat din Arthur, în 
materie de geniu. Superiorii nu prea îl agreau, pentru modul 
deschis cu care îşi exprima părerile şi pentru aprecierile asupra 
stării de lucruri din Arthur, adeseori nu tocmai măgulitoare 
pentru ei. 

Insufleţit de idei progresiste, Raşevski îşi dădea foarte bine 
seama că orânduirea înapoiată a Rusiei era cauza principală a 
insucceselor ei militare şi se pronunţa în repetate rânduri în 
acest sens. Încă înainte de izbucnirea războiului, 
comandamentul jandarmeriei îl pusese în secret sub 
supraveghere; totuşi, activitatea lui foarte rodnică în crearea 


507 


dispozitivului defensiv al fortăreței şi faptul că făcea parte din 
anturajul apropiat al lui Kondratenko, care ţinea foarte mult la 
el, îl scuteau de neplăceri inevitabile din partea jandarmilor. 

Raportor era Tahatelov care, deşi nu fusese la Kindjou, 
trecea drept un cunoscător al bătăliei ce se dăduse acolo. El 
socotea că distrugerea rapidă a bateriilor angajate în acea 
bătălie era o simplă întâmplare şi, în general, nu o considera un 
fenomen caracteristic pentru războiul modern. 

Zvonariov hotărî să ridice obiecţiuni, invocând exemplul 
bateriilor de câmp, care după bătălia de la Kindjou trăseseră de 
pe poziţii adăpostite, indirect, reperând obiectivul cu ajutorul 
goniometrului. 

Părerea lui fu împărtăşită de Boreiko, Gobiato şi, lucru care îl 
miră foarte mult, susţinută de marinarii care aminteau 
experienţa reuşită a tirului indirect, executat peste Liaoteşan. 

Opiniile se divizară: unii îl combăteau cu înverşunare pe 
Zvonariov, alţii i se raliau tot atât de energic. Se ajunse la o 
soluţie de compromis: se hotări ca bateriile descoperite să fie 
lăsate în aceeaşi stare, iar cele noi să se construiască, în 
măsura posibilităţilor, adăpostite, sau cel puţin camuflate. 

— Nu sunt de acord! strigă Tahatelov. In cursul luptei toţi 
vor dori să stea în poziţiile adăpostite şi vor fugi din cele 
descoperite. Şi nu e bine. Toate gurile de foc trebuie să stea 
descoperite! 

— Eu n-o să-mi las soldaţii măcelăriți! răcnea Boreiko. Am să- 
mi transform poziţia descoperită într-una adăpostită! 

— Insă fără cheltuieli din partea statului şi cât se poate de 
repede, încuviinţă Kondratenko. 

— Nu, aşa nu merge, obiectau geniştii: lucrările de 
transformare vor deteriora toate amplasamentele gata 
construite de noi şi nu va mai fi timp să se facă altele în locul 
lor. 

— Păcat că japonezii ne-au bătut în luna mai şi nu în 
ianuarie, îi ironiză Boreiko. Atunci am fi avut timp să construim 
toate bateriile adăpostite. 

Părea că disputa luase sfârşit, când deodată geniştii ridicară 
altă obiecţie. 

— Habar n-avem cum trebuie să arate o baterie adăpostită. 


508 


Trebuie să elaborăm un proiect şi să-l înaintăm spre aprobare 
la statul-major al regiunii şi la Petersburg, propuse căpitanul- 
inginer Lilie. 

— Cum să arate? „Semplu”, cum zic ostaşii, preciză Boreiko. 
În ce priveşte aprobarea, cel mai nimerit ar fi ca proiectele să 
fie înaintate la Tokio: cei de acolo vă vor da aprobarea îndată şi 
Chiar pentru cel mai economic, cel mai practic tip de 
amplasament, fără urmă de beton şi chiar fără bonete®®. 

Gradele superioare se indignară de ieşirea lui Boreiko, pe 
când tinerii reacționară prin aplauze zgomotoase. Cu aceasta, 
consfătuirea luă sfârşit. Se socoteau biruitoare şi o parte şi 
cealaltă. 

Trecuse de miezul nopţii, când începură să se pregătească cu 
toţi de plecare. Pe neaşteptate, Raşevski se apropie de 
Zvonariov. Şi înainte era prietenos cu praporşcikul; după 
această consfătuire îi strânse mâna cu o deosebită căldură şi-i 
spuse: 

— Se poate spune că dumneata, prin comunicarea de astăzi, 
ai deschis o nouă pagină în istoria fortificațiilor permanente. De 
azi înainte, toate poziţiile de artilerie vor fi amplasate în spatele 
liniei de apărare, iar fortul se va menţine doar ca o poziţie de 
infanterie, având numai artilerie cu tragere scurtă contra 
asalturilor, aşezate în caponierele din şanţ şi la gâtul redutei. 
Dumneata eşti acum un Totleben al Arthurului. 

— Greşiţi, îi răspunse praporşcikul. Roman  Isidorovici 
Kondratenko este la noi şi Totleben şi Nahimov şi Kornilov. Ele 
sufletul apărării noastre. Sunt uimit de energia sa, de puterea 
minţii lui sănătoase. 

— Mergi cu mine, Serghei Alexandrovici? întrebă 
Kondratenko, apropiindu-se. 

— Întotdeauna şi pretutindeni, oriunde-mi îngăduitți, 
excelenţă, merg cu dumneavoastră, răspunse Raşevski. 

— Prietene, ştiu şi preţuiesc acest lucru, spuse Kondratenko 
şi-i strânse mâna. Ţi-ai dat seama astăzi că rolul de inovator în 
materie de fortificaţii nu i-a revenit unui inginer militar, ci unui 


86 Adăposturi de protecţie din lemn sau metal, deasupra tranşeelor sau 
amplasamentelor de artilerie (n. t.). 
87 Totleben Eduard-Ivanovici (1818-1884), inginer şi general rus, care s-a distins prin 
lucrări de fortificaţie la Sevastopol (1854-1855) (n. t.). 

509 


artilerist, care, de fapt, nici nu este militar de carieră, 
praporşcikul Zvonariov. Aceasta are o adâncă semnificaţie; 
adeseori, noi nu izbutim să vedem noul, apărut în faţa noastră, 
răsărit din experienţa războiului. Ei, Serghei Vladimirovici, eşti 
vrednic de laudă şi de cinste, deşi, deocamdată, nu văd până la 
capăt toate consecinţele ce decurg din sugestia dumitale, îi 
spuse generalul praporşcikului. 

— Oricare dintre cei care au luat parte la bătălia de la 
Kindjou ar putea împărtăşi celorlalţi câte ceva din experienţa 
lui, răspunse cu modestie Zvonariov. 


A doua zi dimineaţa, Zvonariov îşi inspecta călare sectorul de 
fortificaţii al frontului terestru. Lângă bateria Zaliternaia, 
întâlni un grup de ostaşi de pe Utios, în frunte cu Boreiko. 

— "Ţine minte: dacă fac semn cu chipiul de jos în sus, ia-o mai 
la vale; dacă îl mişc la dreapta sau la stânga, te duci şi tu în 
aceeaşi parte; dacă nu fac nici un semn, stai şi baţi parii în 
pământ, le explica porucikul soldaţilor. Ai înţeles, Timofeici? îl 
întrebă el pe Rodionov. 

— Am înţeles, să trăiţi! răspunse subofiţerul. 

— Atunci, să mergem, Blohin, încheie Boreiko şi porni 
înainte, împreună cu soldatul. 

— Incotro, Boris? întrebă Zvonariov, apropiindu-se călare. 

— Uite: vreau să cercetez toate înălțimile şi să găsesc pentru 
baterie o poziţie care să nu se vadă de nicăieri. Domnii ingineri 
ai noştri s-au căţărat exact pe buricul pământului şi le-a trăsnit 
prin cap să aşeze acolo tunurile. Fără îndoială, japonezii le vor 
face praf numaidecât. Am hotărât să părăsesc acea poziţie şi să 
caut alta, mai adăpostită, în dosul culmii, nu pe creasta ei. 

— Ai aprobarea lui Kondratenko sau a lui Belii? 

— Ce-mi trebuie? Fac amplasamentul şi-apoi n-au decât să 
mă ocărască. 

Când Zvonariov ajunse la bateria B, aflată în apropiere, îl 
găsi acolo pe Jukovski, noul ei comandant. Cu o grijă 
gospodărească, atât de caracteristică lui, căpitanul inspecta 
fortificația cu Lepiohin a cărui secţie deservea poziţia. 
Intăriturile fuseseră construite înainte de izbucnirea războiului, 
şi acum i se aduseseră doar uşoare îmbunătăţiri: parapetele de 


510 


pământ fuseseră înălțate; şanţurile şi tranşeele trăgătorilor, 
adâncite; se instalaseră bonete contra gloanţelor de şrapnel; în 
cazărmi şi magazii fusese instalată lumină electrică; se 
făcuseră paturi din lemn şi, în sfârşit, fusese amenajată 
bucătăria. 

— Ai făcut foarte bine că ai venit să ne vezi, îl întâmpină 
căpitanul pe Zvonariov. Am câteva chestiuni de vorbit cu 
dumneata. Ca să adăpostim mai bine oamenii, trebuie să 
adâncim toată poziţia, şi pentru aceasta e necesar să 
demontăm platformele pieselor, să le montăm la loc după 
adâncirea poziţiei şi să amplasăm pe ele tunurile, lucru care ne 
va cere cel puţin două săptămâni. 

— Vă dăm muncitori chinezi şi faceţi toată lucrarea în două 
zile. 

— Nu, mă lipsesc; mai bine ne trudim singuri - ne descurcăm 
noi! Ce face Boreiko? Încă n-am trecut pe la el astăzi. 

— După sfatul meu, îşi mută bateria jos, peste creastă. 

— Şi cine v-a dat aprobarea? 

— Voi căuta să-l înduplec pe Kondratenko. 

— Vă trec tot felul de năzdrăvănii prin minte, şi dumitale şi 
lui Boreiko, vă ţineţi numai de născociri tot timpul, mereu 
puneţi la cale câte ceva; paşte murgule iarbă pe care ai mai 
păscut-o: e şi mai uşor, şi nu ai atâta bătaie de cap. 

— Asta ne omoară la Arthur: unii se tot uită îndărăt, la 
Sevastopol, când erau tunuri cu ţevi lise şi cu ghiulele înroşite 
în foc, dar în secolul nostru, cu tunuri ghintuite şi cu tir rapid, 
pilda aceea nu mai stă în picioare. 

Luându-şi rămas bun de la Jukovski, Zvonariov se îndreptă 
spre statul-major al lui Kondratenko, situat în Oraşul-Nou. 
Negăsindu-l acolo pe general, praporşcikul se îndreptă spre 
Comandamentul Artileriei, unde spera să-l întâlnească pe 
Kondratenko, care, de obicei, se abătea în orele de serviciu pe 
la Belîi. 

Pe când trecea călare pe lângă căsuţa Rivei, nu putu rezista 
ispitei: descălecă şi bătu la uşă. li deschise Kuinsan, 
somnoroasă. 

— Domnişoara e acasă? o întrebă el pe chinezoaică. 

— Dormit cu Andriuşa, răspunse fata, căscând. 


511 


Zvonariov îşi continuă drumul pe străzile oraşului, întunecat, 
posomorât, salutând mecanic ofiţerii şi soldaţii întâlniți în 
drum. Lângă Ftajeră auzi că-l striga Varia de pe trotuar. 

— Să trăiţi, întunecimea voastră; ce vă face să arătaţi ca un 
sinucigaş, ori ca un condamnat la spânzurătoare? 

— Totul e în ordine, cu excepţia stomacului meu. Se pare că 
am mâncat peste măsură, răspunse posac Zvonariov, 
descălecând şi păşind alături de Varia. 

— Oleum ricini şi totul va fi în regulă. Dar asta-i o poveste 
pentru copiii mici; nu vrei să-mi spui de ce eşti supărat? 

— Zău că nu sunt. 

Varia dădu cu neîncredere din cap şi, ca să-l distreze, fu 
veselă şi-i vorbi despre succesele repurtate de el la ultima 
consfătuire. 

— Până şi tata, chiar şi el e de acord cu dumneata, pe când 
altădată nici nu voia să audă de baterii adăpostite. Pe Tahatelov 
să nu-l iei în seamă: bombăneşte, până-i trece, şi pe urmă are 
să te laude. 

La Belii, la dejun, Varia aminti, ca în treacăt, că luptătorii de 
pe Utios încă nu primiseră decoraţii. 

— Vorbeşti de vitejii care au rămas pe poziţii până la sfârşitul 
bătăliei, întrebă Kondratenko, şi pe care i-am întâlnit atunci, 
noaptea? 

— Chiar de ei. 

— Vasili Feodorovici, eşti de felicitat că ai asemenea soldaţi 
şi ofiţeri. Şoimi, nu alta! Chiar azi o să-i vorbesc lui Stessel 
despre ei, făgădui Kondratenko. Pentru mâine a fost 
programată o şedinţă pe cuirasatul „Sevastopol”, în chestiunea 
cooperării cu flota. Te rog să fii prezent şi dumneata, adăugă el 
întorcându-se spre Zvonariov. 

— Vine şi Nikitin? întrebă Belii. 

— Doar e „general-adjutant” al lui Stessel; fără el, nimic nu 
se face. 

— Ei, dacă vine şi el, este inevitabil un scandal cu marinarii. 
La 13 mai, în timpul bătăliei de la Kindjou, îl tot bătea la cap pe 
Stessel să-i scoată pe marinari în larg, trăgând în ei cu bateriile 
de coastă. Abia a putut să fie astâmpărat. 

— Ei, într-o măsură oarecare, avea şi el dreptate: doar s-a 


512 


stabilit că comandanții canonierelor Gremeașci şi Otvajnii şi-au 
demontat în mod intenţionat maşinile, ca să nu se ducă în 
ajutorul lui Bobr. 

— Vitgheft are cunoştinţă despre acest lucru? 

— Sigur că are; voia să acopere totul şi să se rezume la o 
admonestare, însă cineva i-a povestit lui Nikitin ce s-a 
întâmplat. Fără să stea mult pe gânduri, Nikitin i-a arestat în 
stradă pe amândoi aceşti ofiţeri şi i-a raportat lui Stessel. 
Stessel i-a trimis în faţa curţii marţiale, acuzându-i de trădare. 
Vitgheft a protestat. Conflictul nu s-a tranşat nici până azi. 
Probabil că vor continua schimbul de vorbe tari. 

— Deci, va fi o şedinţă bătăioasă, nu?! 

— Mă tem că da, şi chiar peste măsură. 

Kondratenko îşi luă rămas bun şi plecă împreună cu 
Zvonariov spre a inspecta lucrările de fortificaţii. În drum spre 
baterie, le ieşi înainte căpitanul-inginer Lilie, supărat foc. 

— Excelenţă! se plânse el lui Kondratenko, cu glasul 
tremurător de emoție. Adineauri am fost insultat grosolan în 
bateria Zaliternaia. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Mai întâi, porucikul, comandant al bateriei, nu-i cunosc 
numele, a mutat în mod arbitrar poziţia în spatele liniei fixate; 
în al doilea rând, la observaţia mea, faţă de modul inadmisibil 
în care a procedat, m-a insultat grosolan şi m-a ameninţat că 
mă arestează. Nu pot să lucrez în asemenea condiţii! protestă 
Lilie, vânăt de indignare. 

— Serghei Vladimirovici, nu cumva o fi prietenul dumitale? 

— Chiar el; uneori, la mânie, e cam repezit. N 

— Căpitane, cercetăm îndată totul, la fața locului. In ceea ce 
te priveşte, corpolent cum eşti, nu faci bine că te enervezi atât, 
răspunse împăciuitor Kondratenko şi porni după Zvonariov care 
o luase înainte. 

Boreiko îl întâmpină pe general, comandând un „la rând, 
drepţi!” formidabil. După ce-l salută pe el şi pe soldaţi, 
Kondratenko întrebă: 

— Cu ce te ocupi aici, domnule porucik? 

— Trasez poziţia bateriei Zaliternaia, excelenţă. 

— Ce ai de gând să faci pe această poziţie? 


513 


— Să execut trageri, excelenţă. 

— Şi cum ai să tragi asupra unui obiect invizibil? 

— Aşa cum au făcut-o japonezii la Kindjou, excelenţă, 
întocmai cum au tras şi ei asupra noastră. 

— Bine, dar ei au avut, în acest scop, dispozitive speciale, pe 
care noi nu le avem! 

— Nu suntem mai proşti ca ei, excelenţă; o să ne facem şi 
noi. 

— In plus, nu avem practica tirului asupra obiectivelor 
adăpostite. 

— Până ajung japonezii la Arthur, o să găsim destule prilejuri 
ca să facem practică, iar pe urmă, o continuăm pe ei. 

— Văd că dumneata ai răspunsuri gata la orice întrebare, 
domnule porucik. Ce s-a întâmplat între dumneata şi căpitanul 
Lilie? 

— Excelenţă, vă rog să admira betonul acesta, ca să nu-i zic 
altfel, făcut de un inginer militar, însă fără îndoială nu din 
armata rusă, ci din cea japoneză! şi Boreiko se îndreptă spre 
terenul poziţiei anterioare a bateriei. 

Il urmară cu toţii. Ajuns la una din cazematele de beton, 
porucikul izbi cu pumnul în boltă, şi apucându-se cu mâna de 
marginea ei, rupse o mare bucată de beton, pe care o întinse 
generalului. 

— N-are aproape de loc ciment, e numai argilă şi nisip. În 
aceste cazemate aşa-zise „de beton” urma să se adăpostească 
oamenii, să se păstreze muniţiile şi pulberea! Ce este asta: 
neglijenţă ori trădare? Ce este el: un analfabet în materie de 
construcţii, ori un trădător şi un agent al japonezilor? Păi, 
numai pentru această lucrare ar trebui împuşcat pe loc! încheie 
Boreiko cu aprindere. 

— Asta o putem face oricând, răspunse Kondratenko. 
Căpitane, cum explici dumneata acest lucru? i se adresă el lui 
Lilie. 

— Aceasta se datoreşte unei neglijenţe întâmplătoare din 
partea supraveghetorului de lucrări, pe care am să-l trag la 
răspundere, răspunse căpitanul. La rândul meu, excelenţă, rog 
să fiu scutit de insultele acestui ofiţer, care nu e în toate 
minţile. 


514 


— Nu sunt în toate minţile? răcni Boreiko. Dar asta ce e, tot 
neglijenţă întâmplătoare? şi se repezi la cazemata de alături, ca 
să desprindă o bucăţică din zidul ei. Şi asta? repetă el, alergând 
mai departe. 

— E evident că toate construcţiile bateriei au unul şi acelaşi 
defect... începu Kondratenko. 

— La bateria B, aceeaşi poveste; pe luneta Kuropatkin tot 
aşa; în bateria Zaredutnaia, la fel... 

— Dar în fortul 2? întrebă generalul. 

— Acolo, nu. Acolo a lucrat Raşevski, un ofiţer cinstit, şi nu 
Lilie, o trânti porucikul. 

— Mai mult calm, domnule porucik! Aici, eu sunt comandant, 
eu am să cercetez şi am să iau măsuri în consecinţă, îl struni 
generalul pe Boreiko. Să trecem prin toate lucrările de 
fortificaţii semnalate de porucik şi să verificăm starea 
betonului. 

Boreiko îi conducea prin fortificaţii şi tăcut, împungea cu de 
getul în betonul necorespunzător. Zvonariov rupea cu uşurinţă 
bucăţi din locurile indicate şi le împacheta în câte o hârtie, 
scriind pe fiecare proveniența probei. Acuzaţiile lui Boreiko 
erau confirmate pe de-a-ntregul. 

— Deocamdată îl voi înlătura de la executarea lucrărilor, pe 
care ţi le vei asuma provizoriu dumneata, Serghei 
Vladimirovici, ordonă Kondratenko. 

— Mă pricep foarte puţin în materie de construcţie... încercă 
praporşcikul să schiţeze o obiecţiune. 

— Vei fi ajutat, domnule praporşcik, îi curmă vorba 
generalul. 

— Protestez împotriva dispoziţiei excelenţei voastre! rosti 
întunecat Lilie. Încă nu s-a stabilit din ce cauză a fost executată 
lucrarea de beton în condiţii nu îndeajuns de satisfăcătoare şi, 
totuşi, mă văd acuzat şi înlocuit din funcţie. 

— Căpitane, protestul dumitale reprezintă cea mai grosolană 
încălcare a disciplinei militare, pentru care eşti pedepsit cu 
arest pe loc. Binevoieşte şi-ţi predă armele praporşcikului 
Zvonariov care te va conduce numaidecât la arestul 
comenduirii. Cât priveşte conduita porucikului Boreiko, nefiind 
în subordinea mea, voi comunica comandantului artileriei 


515 


Kvantung, pentru a lua măsurile de rigoare, hotări generalul şi 
plecă din baterie. 

Zvonariov luă sabia lui Lilie şi-l duse la comenduire. Rămas 
în baterie, Boreiko îşi răcori sufletul aprins, împroşcând o 
rafală de înjurături la adresa tuturor superiorilor şi îndeosebi a 
lui Stessel. 

În seara aceleiaşi zile, Zvonariov şedea în locuinţa sa din 
Tabăra artileriei. Cineva bătu tare în uşă. Ordonanţa fiind 
plecată, praporşcikul se duse el însuşi să deschidă. Spre marea 
lui mirare dădu cu ochii de Varia Belaia. 

— Eşti acasă? întrebă fata. 

— Sunt. 

— Lasă totul şi urmează-mă, domnule praporşcik! porunci 
Varia. Punându-şi pe cap chipiul lui Zvonariov fata ieşi din casă. 

Se însera. Soarele asfinţea în dosul Liaoteşanului. O seară 
răcoroasă lua locul zilei fierbinţi de vară. Dinspre mare venea o 
adiere proaspătă îmbibată cu miresme de alge. Fanfara cânta 
cu antren de Ftajeră; toate aleile erau pline de lumea ieşită la 
promenadă. 

În timp ce Varia şi Zvonariov se apropiau de Etajeră, se ivi un 
grup de ofiţeri călări, în frunte cu Stessel. Zărindu-l pe general, 
ofiţerii şi soldaţii ce se plimbau se grăbiră să facă front. 
Zvonariov luă poziţie de drepţi lângă Varia, cu mâinile la 
vipuşcă. Observându-l, Stessel îşi struni brusc calul şi strigă 
răstit: 

— Praporşcikule, unde ţi-e chipiul? 

— E la mine, răspunse Varia în locul lui Zvonariov, ducându- 
şi poznaşă la cozoroc mâna dreaptă cu degetele răschirate. 

— Rostul femeii e să nască copii, să facă mâncare, să 
cârpească rufe şi nu să poarte uniformă militară! Chipiul 
ofițerului trebuie să stea pe capul lui şi nicidecum pe capul 
persoanelor de sex feminin! 

— Dar nici pe o căpăţână de varză, care, unora, le ţine loc de 
cap! răspunse Varia cu glas subţirel, dar răsunător. 

În mulţime se auzi un hohot de râs. 

— Gura! răcni sălbatic generalul, uitându-se chiondorâş spre 
mulţime, şi se grăbi să-şi vadă de drum, în hohotele de râs ale 
tuturor celor de faţă. 


516 


— Varia, de ce ai făcut tot scandalul ăsta? întrebă Zvonariov 
cu dojană. 

— Mitocanilor trebuie să li se dea lecţii! Las’ că-i povestesc 
eu totul Verei Alexeevna, îi spun eu cum m-a făcut de ruşine 
faţă de tot Arthurul, pe mine, ruda lui. 

— Bine, dar şi dumneata ai asemuit capul lui cu o căpăţână 
de varză... 

— Ei, cine l-a pus să se simtă vizat? Am să spun că vorbele 
mele se refereau la... hai să zicem, la dumneata. 

— Îţi sunt foarte recunoscător pentru o asemenea explicaţie. 

— Ei, sau, să zicem, la Vodiaga. Ştie toată lumea că e un 
tâmpit fără leac. Hai să mergem! şi amândoi se amestecară în 
mulţimea care se plimba pe bulevard. 

Pe Ftajeră fură strigaţi de Jeltova şi de Olia Selenina, care 
şedeau pe o bancă şi fuseseră martore la păţania cu Stessel. 

— Faţă de Stessel eşti o copilă şi măcar pentru acest motiv 
trebuie să fii politicoasă cu el, ţinând seama îndeosebi că 
observaţia lui se referea mai mult la domnul Zvonariov decât la 
tine. Nu cred că părinţii tăi au să fie mulţumiţi de această 
ieşire! o dojeni Maria Petrovna pe fată. 

— Ba ai făcut bine, şi Stessel a primit ce-a meritat: să nu fie 
mojic! o sprijini Olia pe Varia. 

— De un singur lucru mă tem: ieşirea mea să nu aibă urmări 
neplăcute pentru Serghei Vladimirovici, spuse îngrijorată 
Varia. Ca să fie lăsat în pace, sunt gata chiar să-i cer scuze lui 
Stessel, deşi n-o merită câtuşi de puţin. 

— Hai să nu mai vorbim de Stessel, încheie Zvonariov. 
Dumnezeu e mare; să sperăm că Stessel n-o să mă bage la 
arest. 

— Dă-l naibii, Varvara! spuse şi Selenina. Atâta îl taie capul! 

— Olia, nu fii grosolană! Grosolănia nu şade bine nimănui, o 
struni Jeltova. Ca institutoare trebuie să fii o pildă de bună- 
cuviinţă. 

— Stessel e în stare să mă pârască tatei şi mamei, zise Varia 
îngândurată. Şi atunci am păţit-o! Ca să nu se întâmple aşa 
ceva am să mă plâng eu mai întâi de el, ori părinţilor, ori chiar 
Verei Alexeevna. Să ştie şi ea ce mojic bărbăţel are! 

— Foarte bine! Atacul e cea mai bună metodă de apărare. 


517 


Chiar aşa să faci! o aprobă Olia. 

Se înnoptă repede, ca pe meleagurile de la miazăzi. O adiere 
răcoroasă venea dinspre port. Oraşul nu era luminat, aşa că cei 
care se plimbau erau tot mai puţini. Jeltova şi Olia se grăbiră şi 
ele să plece spre casă. 

— Poate că e nevoie de noi la spital, lămuri Maria Petrovna. 
De obicei, spre seară, răniții se simt mai rău. 

Varia şi Zvonariov le însoţiră o bucată de drum şi apoi o 
luară spre Tabăra-artileriei. 

— Vrei să te duc la ascunzişul meu de pe Zolotaia? îi propuse 
Varia. Îmi place să stau acolo şi să visez. 

— Dumneata şi visarea! Nu prea se potriveşte. 

— Dar nu-s de loc un bas-bleut, cum îţi închipui. 

— Mai rău. Eşti o amazoană din preriile arthuriene. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că sunt o sălbatică? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva, se apără 
praporşcikul. 

— Nu tăgădui! tot n-o să te cred. Prefer să fiu o sălbatică, să 
spun ce cred, să fac ce vreau, decât să mă prefac şi să spun 
neadevăruri, de dragul aşa-zisei bune-cuviinţe. 

— Trebuie o măsură în toate. Uneori eşti cam tăioasă, mai 
ales pentru o fată. Putin autocontrol nu ţi-ar strica. 

— Nu pot suferi oamenii acri-dulcegi, ca... 

— Mine? 

— N-am spus asta, dar uneori eşti prea insipid. 

— Poate Boreiko e genul dumitale? 

— El e grosolan şi neîndemânatic, ca un urs. 

— Eu, insipid; el, grosolan. Atunci ce vrei? 

— Greu înţelegi, dacă nu cumva eşti pur şi simplu mărginit! 
Cu ceva mai mult piper, mi-ai place, spuse Varia cu cochetărie. 

— Mă voi strădui să scutur repede tot piperul din mine, să nu 
rămână nici urmă! replică Zvonariov. 

— Te poftesc să nu mă tot tachinezi ca pe o fetiţă! A, iată şi 
potecuţa mea. Fata se abătu din drum, dând un ocol pe la 
poalele colinei Zolotaia, pe o cărăruie îngustă, care abia se 
desluşea prin întuneric. Fii atent să nu te împiedici: e urcuş, 


% Tradus la cuvânt - ciorap albastru (1. fr.) poreclă dată în sec. XVIII-XIX femeilor 
pedante, acre, cu pretenţii de literate savante (n. ed.). 


518 


poţi să te loveşti rău, îl povăţui Varia, dar în aceeaşi clipă se 
împiedică ea însăşi. 

Praporşcikul abia avu timp s-o prindă de mijloc. 

— Hai îndărăt, cât timp nu ţi-ai turtit nasul, propuse 
Zvonariov, continuând s-o sprijine de braţ. Dar ea înainta în 
tăcere mai departe. Dar după câţiva paşi, iată că se poticneşte 
şi, praporşcikul! Se agăţă de Varia, fata se clătină, dar se ţinu 
bine pe picioare şi, cu o mână puternică, îşi ajută cavalerul să 
se ridice. 

— Te rog să nu-mi cazi la picioare! Nu e nevoie de atâta 
tandreţe. Ca să vezi! În loc să găsesc în dumnealui un sprijin, 
tot eu trebuie să-l ajut, râse fata de el. 

— Unde m-ai adus, fiinţă răutăcioasă! exclamă Zvonariov, 
scuturându-se. 

— Iată-ne ajunşi la ascunzişul meu preferat, răspunse Varia. 
Făcând câţiva paşi într-o parte, se opri în dreptul unui lăstăriş 
des. 

Dând crengile în lături, se strecură ca o şopârlă spre un mic 
luminiş înconjurat de stânci. Praporşcikul abia izbuti s-o 
urmeze, zgâriat de spini şi de crengile tufelor. 

— Aici îmi place să mă odihnesc ziua. Locul acesta este 
adăpostit din trei părţi de arbuşti şi de stânci. Numai spre mare 
se deschide o trecere îngustă. Ziua, e minunat! Dinspre mare 
suflă o adiere răcoroasă; tufele se adăpostesc de soare şi nu te 
vede nimeni, de nicăieri. Noaptea, ce-i drept, ţi-e cam frică să 
stai singur. Dacă te atacă cineva... ori strigi, ori nu strigi, tot 
ăia e: nu te aude, nu te vede nimeni, nu-ţi dă nimeni o mână de 
ajutor. 

— Dar cine poate să te atace? 

— Ei, de pildă... dumneata! 

— Păi mie mi-e frică de dumneata mai rău că dumitale de 
mine! 

— N-ai absolut nici un motiv să-ţi fie frică! Priveşte ce frumos 
licăresc pe cer steluţele în toate culorile curcubeului! Varia se 
lăsă pe spate şi ridică braţele spre cer. 

O stea căzătoare săgetă ca o scânteie, lăsând în urma ei o 
dâră slabă de lumină... 

— l-am şoptit, i-am şoptit dorinţa mea tainică! strigă fata, 


519 


bătând din palme. 

— Ce dorinţă? 

— Cine ştie multe, moare! îi răspunse Varia şăgalnic. Ia 
povesteşte-mi, cu ce te ocupi acum? 

— Construim amplasamente şi forturi. 

— Dar posturi de prim-ajutor? 

— Deocamdată, nu s-a discutat nimic despre aşa ceva. 

— Păcat. M-am plimbat de mai multe ori de-a lungul liniei de 
forturi şi m-am gândit la treaba asta. In fortificațiile propriu- 
zise, nu s-au rezervat încăperi pentru operaţii. Va fi cam greu 
că medicii să lucreze sub foc. Posturile de prim-ajutor vor 
trebui mutate mai departe, în spatele liniilor. Am şi ales un loc 
lângă bateria Zaliternaia, în dosul ei, într-o văgăună adâncă. 
Vrei să-l vezi? După aceea o să discutăm împreună planul 
amenajării postului de prim-ajutor, propuse Varia. 

— Sunt gata oricând să te ajut şi cu sfatul şi cu fapta. Dar cu 
organizarea posturilor de prim-ajutor din zona interioară se 
ocupă comandamentul fortăreței, şi acolo trebuie să te adresezi 
în această chestiune. O să mă informez mâine precis cine 
anume are în grijă treburile astea, făgădui praporşcikul. 

— O să amenajăm un post de prim-ajutor, dotat cu tot ce 
trebuie: apă curgătoare, lumină, căldură, apă fiartă pentru ceai 
şi, bineînţeles, o încăpere pentru operaţii, proiecta Varia. 

— Ei, atunci ar fi un spital în lege şi nu un post de prim- 
ajutor, unde se dau doar primele îngrijiri, se fac pansamente 
sumare, după care răniții sunt expediaţi mai departe, în zona 
interioară. 

— În orice caz, răniții au nevoie de apă, de căldură, de 
pansament şi de hrană, stărui Varia. Şi eu, am să fiu acolo soră. 
Nimănui nici n-o să-i treacă prin cap că eu am iniţiat totul, că 
eu am hotărât cum trebuie amenajat postul de prim-ajutor. Ţi-e 
frică de moarte? întrebă ea pe neaşteptate. 

— De soartă nu scapă nimeni! 

— E adevărat; totuşi, aş vrea să scap cu viaţă, să rămân la 
Arthur, să văd ce sfârşit vă avea războiul şi ce va urma după el. 

— Probabil e că se va termina urât pentru noi. Vor învinge 
japonezii şi la noi va izbucni revoluţia! Poporul e prea 
nemulţumit de starea actuală a lucrurilor. 


520 


— Maria Petrovna şi Olia spun acelaşi lucru! Tata crede că 
poate nu va izbucni revoluţia dacă se va da pământ la ţărani. 

— Nimeni n-o să-l dea gratuit ţăranilor, şi ei n-au bani! 

— "Ţarul le va plăti moşierilor pământul. 

— Naivă eşti! Păi ţarul e primul moşier din ţara noastră! 
Atunci, lui cine-i va plăti pentru pământ? 

— Statul. 

— Dar statul o să se ruineze dacă va plăti tuturor moşierilor. 
Statul stoarce de la ţăran banii de care are nevoie. Deci, la 
drept vorbind, tot ţăranul va plăti moşierilor pentru pământ. 
Dar el n-are de unde. Şi aşa se prăpădeşte de foame. 

— Dumneata eşti socialist? Se zice că socialiştii sunt pentru 
popor, dar vor să-i extermine pe toţi împărații şi pe toţi 
bogătaşii. 

— Deşi nu sunt socialist, ştiu totuşi că ei n-au de gând să 
extermine pe nimeni, ci socotesc doar că se poate trăi foarte 
bine fără împărați şi fără bogătaşi. 

— Ei susţin egalitatea în drepturi a femeilor? Să putem fi şi 
noi doctori, ingineri, la fel cu bărbaţii? 

— Fireşte! Ei susţin deplina egalitate în drepturi a bărbaţilor 
şi femeilor. 

— Atunci sunt pentru socialişti! Visul meu e să ajung dacă nu 
medic, cel puţin felceriţă şi să lucrez ca moaşă în Kuban, într-o 
staniţă. 

— Prepară-te şi înscrie-te la Institutul de medicină pentru 
femei din Petersburg. Sunt gata să te ajut. Se zice că am 
aptitudini de pedagog. Când eram student, am meditat tot felul 
de ne-isprăviţi. 

— Îţi mulţumesc că ai o părere atât de măgulitoare despre 
mine! râse zgomotos Varia. Deşi sunt leneşă şi ignorantă, totuşi 
nu cred că mă număr printre neisprăviţi. 

— Nu m-am exprimat cum trebuie! Dumneata ai anumite 
obiective concrete şi-ţi însuşeşti uşor şi fără complicaţii ceea 
ce-ţi place, iar ceea ce nu te interesează, anevoie. Am avut de a 
face cu asemenea elevi. 

— Dar cu eleve de vârsta mea? 

— Evitam asemenea persoane. În astfel de cazuri, de obicei, 
totul se reduce doar la cochetărie şi atunci e cu neputinţă să 


521 


lucrezi serios. 

— N-am de gând să cochetez şi o să mă gândesc la 
propunerea dumitale. Mama o să spună, probabil, că nu se cade 
ca o fată să se închidă în cameră cu un tânăr, deşi, mai de 
grabă, dumneata ai fi fată, şi nu eu! Acum, hai să mergem 
acasă, e aproape miezul nopţii. Varia se ridică şi o luă încet 
înainte. Cine ar putea crede că toată seara nu ne-am sărutat 
nici măcar o dată? 

— Dar nu e de loc timpul pierdut! spuse praporşcikul, dând s- 
o îmbrăţişeze. 

— Nu e cazul! Mi-a plăcut foarte mult că ai fost la locul 
dumitale. Înseamnă că eşti un tânăr serios. Altul ar fi vrut 
negreşit să mă îmbrăţişeze, dar dumitale, nici prin gând nu ţi-a 
trecut aşa ceva. 

— Nu poţi şti ce mi-a trecut prin gând! 

— Gândul ţi-era la Rivocika dumitale, care te-a lăsat cu buza 
umflată. Mi-e milă de dumneata, dragul meu! O dragoste 
neîmpărtăşită e întotdeauna apăsătoare. Caută s-o uiţi. O să te 
ajut pe cât îmi va sta în putinţă, cu toate că de iubire nu scapi 
cu una cu două! îl compătimi Varia. 

Luându-şi rămas bun, ea îl mângâie pe obraz, ca o soră. 
Mişcat de acea dezmierdare, Zvonariov vru să-i sărute mâna, 
dar ea fugi uşoară că o păsărică, râzând încetişor. 

Rămas singur, Zvonariov o luă tăcut spre locuinţa lui. Era 
întuneric beznă. Dinspre oraş se auzea hămăitul somnoros al 
câinilor; cicadele târâiau în iarbă. În tăcerea nopţii răsunau 
zgomotos paşii unor trecători şi tropot de cai. Praporşcikul se 
gândi la Varia şi la Riva, comparându-le pentru întâia oară. 
Riva era visătoare, duioasă, plină de feminitate; Varia, 
voluntară, veşnic activă, tăioasă la vorbă. Amândouă erau 
drăguţe, fiecare în felul ei. În timp ce-l biruia somnul, se strădui 
zadarnic să hotărască care anume din ele era mai atrăgătoare. 

Varia se zvârcoli şi ea în pat multă vreme, amintindu-şi de 
cele vorbite cu Zvonariov. Simţea instinctiv că ziua care 
trecuse o apropiase de el, că într-o măsură oarecare îi câştigase 
mai mult simpatia, dar nu iubirea. Cu toate acestea îşi dădea 
seama foarte bine că imaginea Rivei stăruia încă vie în inima lui 
şi că, poate, doar timpul îi va şterge din suflet acea pornire. 


522 


Şi totuşi, va fi al meu! mormăi cu încăpățânare fata, silindu- 
se să adoarmă. 


În dimineaţa zilei următoare, Zvonariov sosi la Cheul- 
amiralilor împreună cu Kondratenko, la ora fixată pentru 
şedinţă. La debarcader îi aştepta o şalupă de la nava 
Sevastopol. Stessel, însoţit de Belii şi de Nikitin, se plimba pe 
cheu cu paşi mari. Cei trei generali erau urmaţi de aghiotanţii 
lor: rotmistrul Vodiaga, porucikul Azarov şi căpitanul Pospelov. 
Lângă şalupă, şeful statului-major al lui Stessel, colonelul Reis, 
scria în picioare ceva. Lângă el se foia fostul guvernator al 
oraşului Dalni, Saharov, redevenit căpitan-inginer. 
Kondratenko, urmat de Zvonariov, se grăbi să se apropie de 
Stessel. 

— Excelenţă, vă rog să-mi scuzaţi întârzierea, rosti 
Kondratenko. 

— Aţi sosit la timp, Roman Isidorovici, e abia opt fără un 
sfert. În schimb, se pare că generalul Smirnov întârzie. 

— De obicei, e punctual, spuse Kondratenko apărându-l pe 
Smirnov. 

Într-adevăr, în clipa aceea apăru o trăsură cu care sosiră 
Smirnov şi şeful statului său major, colonelul Hvostov. 

— Ei, acum, e prezentă toată lumea: putem să mergem pe 
Sevastopol. 

Eleganta şalupă a amiralului se umplea repede de ofiţeri. 

— Excelenţă, îmi permiteţi să merg şi eu cu dumneavoastră? 
îl rugă Saharov pe Stessel. 

Şi căpitanul sări repede în şalupă. 

— Mola! Afară prova! comandă sublocotenentul Ellis, ofiţerul 
de legătură al amiralului Vitgheft, trimis anume în 
întâmpinarea lui Stessel. 

Şalupa făcu un rondou, se îndepărtă de cheu şi porni spre 
Sevastopol, care se afla la ancoră în bazinul de vest la poalele 
colinei Tigrovaia. În drum, trecură pe lângă torpiloarele de la 
gura bazinului. Stessel şi Nikitin le priveau cu un aer critic. Pe 
unele nave se vedeau rufele matrozilor, întinse la mandar. 
Matrozii se plimbau pe covertă fără a da şalupei nici o atenţie; 
unii din ei pescuiau în linişte, aruncând undiţele de-a dreptul 


523 


de pe punte. 

— Asta nu e o escadră, ci un aşezământ de caritate, se 
indignă Stessel. Parc-ar fi o spălătorie, ori o cherhana. Daţi 
onorul! răcni el la matrozii care priveau nepăsători de pe 
torpiloare, şi-i ameninţă cu pumnul. Opriţi la acest torpilor! îi 
ordonă el lui Ellis. Ce, nu vedeţi, secăturilor, că se apropie un 
general? răcni el la matrozi. Cine e mai mare peste voi? 

Un botsman spătos se apropie de copastie şi luă poziţie de 
drepţi în faţa generalului. 

Stessel sări pe punte şi-l izbi din răsputeri în obraz. 

— Numele tău, ticălosule? Numele torpilorului? urlă el. 

— Botsmanul  Sizov; torpilorul Grozovoi, şopti anevoie 
matrozul cu buzele strivite. 

Atras de zgomot, un locotenent ieşi repede din cabină. 

— Dar ce e aici, locotenente: o tavernă plutitoare ori o navă 
de război, se răsti la el Stessel. Eşti arestat! Marş în şalupă! 
Am să te duc direct la Vitgheft al vostru, ca să-şi admire 
ofiţerii! 

Uluit, locotenentul rămăsese pironit locului. 

— Pas alergător, lua-te-ar dracu! se răsti Stessel. 

— Excelenţă, nu sunt obişnuit... începu locotenentul. 

— Nu e obişnuit... repetă în bătaie de joc Stessel; nici eu nu 
sunt obişnuit, locotenente, să văd că ordinele mele nu se 
execută de loc. Să-i spui asta amiralului dumitale, nu mie. 

— Foarte bine. Ar trebui ca derbedeii ăştia să fie beşteliţi cât 
mai des; poate s-ar face şi ei oameni cumsecade, îi ţinea hangul 
Nikitin lui Stessel. 

— Excelenţă, vă face rău atâta enervare, interveni 
Kondratenko. Păstraţi-vă calmul pentru consfătuirea dificilă 
care ne aşteaptă. 

— Ticăloşii ăştia sunt în stare să scoată din fire şi un înger, 
bodogăni Stessel; totuşi, continuă pe un ton mai domol. 

Belîi doar făcea „hm!” „hm!” şi-şi netezea mustăţile falnice: 
nu aprobă comportarea lui Stessel, dar nici nu se amestecă în 
cele ce se petreceau. Când şalupa ajunse, în sfârşit, la 
Sevastopol, oftară toţi uşuraţi, bucuroşi că se terminase acel 
drum penibil. La scara mare din tribord aşteptau doi matrozi 
gata să prindă barbeta şi să ajute la acostare. Stessel se urcă 


524 


pe puntea cuirasatului unde fu întâmpinat de comandantul 
escadrei, amiralul Vitgheft. Pe puntea superioară se afla 
aliniată o gardă de onoare. La apariţia lui Stessel, muzica 
intonă un marş, matrozii prezentară armele pentru onor, iar 
generalul, în bubuitul salvelor de artilerie, trecu garda în 
revistă. Oricât ar fi vrut să se lege de ceva, să se răstească la 
cineva, totul era într-o ordine ireproşabilă. Matrozii, unul şi 
unul, înalţi, vânjoşi, cu ţinuta impecabilă, priveau vultureşte. 

— Şi cu asemenea voinici staţi în această băltoacă? îl întrebă 
Stessel pe Vitgheft, arătând spre matrozi. Păi, numai o dată să-i 
privească pe japonezi şi stârpiturile ar fugi mâncând pământul, 
până la ei acasă, la Nagasaki. Vă felicit, şoimilor, pentru ţinuta 
voastră falnică! 

După ce garda rupse rândurile, Stessel se apropie de ofiţerii 
aliniaţi pe punte, la centru. Vitgheft îi prezentă pe rând 
generalului. După aceea se duseră cu toţii în careul amiralului, 
unde trebuia să se ţină consfătuirea. 

Zvonariov, care mergea în ultimele rânduri ale suitei lui 
Stessel, observă cu mirare că ofiţerul care comanda garda de 
onoare era Andriuşa Akinfiev; mai mirat fu însă când îi zări 
epoleţii de locotenent şi pe piept, nou-nouţă, crucea Sfântul 
Gheorghe. Zvonariov nu ştia când putuse Andriuşa să capete 
acele recompense, şi pentru ce anume. 

„A, iată de ce îi primeşte curtea Riva, se gândi praporşcikul: 
e şi locotenent, şi decorat, şi amorezat lulea de ea; are toate 
atuurile”. 

După ce cobori pe puntea principală, se apropie de Andriuşa 
şi se grăbi să-l felicite. 

— Dar când le-ai căpătat toate astea? 

— Chiar azi dimineaţă. Amiralul a venit personal la mine în 
cabină şi mi-a adus decorația. De s-ar sfârşi cât mai repede 
conferinţa voastră, ca să pot pleca în oraş, să sărbătoresc 
evenimentul. Ce-o să se mai minuneze Riva! 

— Încă nu ştie? 

— Nici nu bănuieşte. Dar tu, cu cine ai venit? 

— Cu Kondratenko. 

— Ca aghiotant, al lui? 

— Nu, joc rolul unui genist cu diferite misiuni. 


525 


— Când termini, vino să mă iei; mergem împreună la uscat. 
Seara Riva o să fie acasă. Te aşteptăm la noi. Ia-l şi pe Boreiko. 
Vin: Soimanov, Vasia Vitgheft şi Ellis, spuse Andriuşa. 

Zvonariov îi mulţumi, făgădui că vine şi se duse repede la 
conferinţă. 


În spaţiosul careu al amiralului, capitonat în stejar afumat, 
fusese adusă o masă lungă, acoperită cu postav roşu. La 
mijlocul ei se aflau, faţă în faţă, două fotolii mari, după ele 
altele mai mici, iar la cele două capete ale mesei erau puse 
scaune simple. Vitgheft se aşeză cu marinarii de o parte a 
mesei, iar în faţa lor luă loc Stessel şi suita lui. 

Vitgheft vorbi cel dintâi. 

— Excelente, domnilor ofiţeri, începu el, permiteţi-mi să salut 
în numele flotei pe oaspeţii noştri dragi, pe generalul Stessel şi 
pe colaboratorii domniei sale. Să sperăm că azi vom rezolva 
toate chestiunile ce ne interesează şi vom aplana toate 
diferendele existente. 

Nikitin se ridică deodată şi, dregându-şi glasul cu ciudă, 
spuse: i 

— Atitudinea amiralului Vitgheft e ciudată. In primul rând, 
nu suntem oaspeţi: am venit pur şi simplu în interes de serviciu 
şi nu pentru tăifăsuială. In al doilea rând, atunci când cei aflaţi 
în serviciul forţelor armate se adună în chestiuni de serviciu, 
şedinţa se deschide de cel mai mare în grad sau în funcţiune, 
dintre cei de faţă; în cazul nostru, acesta e generalul Stessel şi 
nu amiralul Vitgheft. In consecinţă, sunt de părere că domnul 
comandant al regiunii fortificate Kvantung trebuie să conducă 
consfătuirea de azi, încheie generalul. j 

Stessel şi Reis dădură din cap cu aer aprobator. Invăpăiat la 
faţă, Vitgheft sări în picioare, trăgându-şi nervos vestonul. 

— Credeam... părerea mea era că politeţea, domnilor, mă 
obligă să vă salut; dar nu obiectez... adică îl rog... pe generalul 
Stessel... să conducă el... răspunse amiralul, încurcându-se în 
vorbă. 

Stessel dădu din cap cu condescendenţă şi se ridică. 

— Sunt întru totul de acord cu optima generalului Nikitin şi 
mă mir... ca să mă exprim mai delicat... că amiralul Vitgheft n-a 


526 


dat dovadă de mai mult tact. Azi n-am venit câtuşi de puţin pe 
Sevastopol, după cum bine a zis Vladimir Nikolaevici, ca 
oaspete. Vizitele sunt un prilej de distracţie, de plăcere. Şi ce 
plăcere îmi poate face mie, un ostaş bătrân, priveliştea unei 
escadre care, deşi perfect capabilă de luptă, stă inactivă, în 
timp ce războiul bântuie cu înverşunare? Pe deasupra, 
dezordinea neobişnuită care domneşte pe navele de război, 
dezordine de care m-am convins cu ochii mei astăzi, pe 
torpilorul Groznîi, nu poate face plăcere decât duşmanilor 
noştri. Am sosit în interes de serviciu şi, înainte de toate, ca să 
capăt de la marinari un răspuns limpede: ce are de gând 
escadra să facă de acum încolo? Va ţine aceeaşi strictă 
„neutralitate” în războiul în curs, ca până acum, ori nu? Stessel 
se opri şi, cu un aer triumfător, îşi roti privirea asupra adunării. 

Nikitin îi aprobă zgomotos vorbele; marinarii, aprinşi de 
indignare, şedeau cu capetele plecate. Kondratenko şi Belii îi 
făceau lui Stessel semne discrete, încercând să-l tempereze. 

Vitgheft sări iar din fotoliu. 

— Nu pot lua cuvintele excelenţei voastre decât ca o glumă 
regretabilă, jignitoare pentru noi, marinarii, începu el. Iar 
răspunsul la întrebarea pe care aţi pus-o e foarte simplu: 
escadra a cărei comandă mi-a fost încredinţată îşi va face până 
la capăt datoria faţă de ţar şi patrie. 

— Şi va sta mai departe în port, ascunzându-se de japonezi? 
întrebă Nikitin. 

— Superioritatea de forţe, mai mult decât dublă, a escadrei 
japoneze ne răpeşte posibilitatea de a angaja o bătălie deschisă 
cu ea. Deci obiectivul nostru trebuie să fie nimicirea ei pe 
etape, iar această posibilitate e departe de a ni se oferi adesea. 

— Şi, de aceea, aveţi de gând să aşteptaţi mult şi bine, nu? 
întregi Stessel. 

— Excelenţa voastră ştie că escadra a cedat frontului 
terestru circa o sută de guri de foc, contribuind prin aceasta la 
întărirea apărării fortăreței, observă comandantul militar al 
portului, amiralul Grigorovici. 

— Ar fi mai bine că marinarii să se îngrijească de nimicirea 
escadrei japoneze, bodogăni Nikitin. 

— Facem tot ce ne stă în putere ca să-i provocăm inamicului 


527 


cât mai multe pierderi, începu iar Vitghefit. 

— Ei, de aceea staţi în această băltoacă de la Arthur şi 
preferaţi să navigaţi pe uscat, într-o mare de şampanie, decât 
pe Marea Galbenă! îl ironiză Nikitin. 

— De îndată ce navele avariate vor fi reparate şi vor reintra 
în serviciu, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfântului Nicolae, 
„ocrotitorul marinarilor”, ne vom încerca norocul angajând 
lupta cu japonezii. 

— Se pare că deocamdată sfântul Nicolae îi ajută mai mult pe 
drăguţii de japonezi decât pe voi, obiectă Reis. 

— Domnilor, destul cu vorbăria, curmă Stessel sfada. 
Deocamdată, escadra nu numai că nu şi-a îndeplinit datoria faţă 
de ţar şi patrie, ci s-a purtat faţă de armată într-un mod care 
aduce vădit a trădare. În ziua de 13 mai, comandanții navelor 
Otvajnii şi Gremeaşci, Lebedev şi Ţwingman, au ordonat să se 
demonteze maşinile şi n-au ieşit în mare. Consider aceasta 
drept o trădare evidentă. Ambii criminali au fost arestaţi din 
ordinul meu şi vor fi judecaţi cu toată rigoarea legilor marţiale, 
în ciuda tuturor protestelor amiralului Vitgheft. Îi voii spânzura 
pe amândoi, în manejul cazacilor! spumega Stessel. Pe toţi cei 
ce le vor lua apărarea, îi voi considera şi pe ei trădători, cu 
toate urmările ce vor decurge din aceasta. Am să fac eu ca flota 
să servească Rusiei şi ţarului rus, nu mikadoului japonez! strigă 
el, vânturându-şi pumnii. 

— Asta întrece orice măsură! Consider cu neputinţă să mai 
rămân de faţă! declară Vitgheft cu totul uluit. 

— Propun să se facă o pauză, rosti calm Kondratenko. 

Il susţinură cu toţii şi se ridicară zgomotos. Kondratenko şi 
Belii îl rugară pe Stessel să adopte în continuare o atitudine 
mai ponderată. 

— Nu trebuie să uiţi, Anatoli Mihailovici, că cele dezbătute în 
consfătuirea de azi vor fi cunoscute şi de guvernatorul general, 
îl avertiză Belii. Iar el, o ştiţi şi dumneavoastră, ţine la marinari 
ca la ochii din cap. 

— Amiralul Vitgheft nu face altceva decât să execute cu 
stricteţe directivele guvernatorului: să menajeze, din răsputeri, 
escadra, îi ţinu isonul Kondratenko. 

— Şi dumneavoastră, Viktor Alexandrovici, cum priviţi 


528 


lucrurile? i se adresă Stessel lui Reis. 

— După mine, excelenţă, marinarii trebuie să răspundă mai 
întâi la întrebările puse de dumneavoastră şi numai după aceea 
se va vedea ce mai rămâne de discutat în continuare. 

— Vă rog să vă ocupați locurile: conferinţa continuă, rosti 
Stessel, cu glas stentoric de comandant. Cine doreşte să ia 
cuvântul? întrebă el, după ce se aşezară cu toţii. 

Se ridică amiralul Grigorovici. Netezindu-şi mustăţile lungi, 
de „ştabs-căpitan”, amiralul începu, pe un ton calm şi măsurat, 
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic: 

— Comandantul regiunii fortificate Kvantung, generalul 
Stessel, deţine autoritatea cea mai înaltă din Arthur şi ca grad, 
şi ca funcţiune, fiind ca atare cel dintâi răspunzător faţă de ţar 
şi de Rusia pentru tot ce se petrece la Arthur. De aceea sunt pe 
deplin de înţeles şi nervozitatea să mai accentuată, şi tonul 
oarecum aspru, pe care l-a adoptat în şedinţa noastră, cu 
prilejul discuţiei asupra sorții viitoare a Arthurului. Zilele 
acestea vor reintra în serviciu navele Jesarevici şi Retvizan; 
Pallada a părăsit docurile acum o săptămână. Faţă de această 
situaţie, cu toată superioritatea evidentă a forţelor inamice, mai 
ales în torpiloare, e cu putinţă, totuşi, să ne încercăm norocul 
în luptă. 

— După toate socotelile dumneavoastră, când va fi în stare 
escadra să iasă în larg? întrebă Stessel. 

— În jurul datei de 1 iunie; până atunci vor fi terminate toate 
reparaţiile navelor şi, în plus, escadra va îmbarca toate 
proviziile necesare. 

După Grigorovici, vorbi al doilea amiral al escadrei, prinţul 
Uhtomski. 

— Nici nu poate fi vorba de o ieşire a escadrei în larg. Acolo 
o aşteaptă pieirea inevitabilă, fie sărind pe minele japoneze, 
împrăştiate fără număr în rada exterioară, fie în luptă cu forţele 
superioare ale inamicului. De aceea, singura soluţie înţeleaptă 
este de a staţiona la Arthur, în aşteptarea deblocării lui de 
către armata manciuriană ori a sosirii escadrei a doua, trimisă 
din Rusia în ajutorul nostru. Urmând exemplul Sevastopolului, 
noi, marinarii, trebuie să ne legăm destinul de soarta fortăreței. 
Să demontăm artileria la uscat şi o dată cu tunurile, să 


529 


debarcăm şi echipajele navelor, alcătuind astfel o rezervă 
mobilă a fortăreței şi întărind mult apărarea Arthurului. Mai 
departe, ce-o vrea Dumnezeu şi sfântul Nicolae. 

— Ce intenţionează a face cu flota, luminăţia voastră, în caz 
că Arthurul va fi asediat, iar escadra va fi expusă primejdiei de 
a fi scufundată în rada interioară a Arthurului? întrebă Reis. 

— Să rămân aici, până la ultima posibilitate... 

— „iar apoi, să vă scufundaţi în această băltoacă, întrerupse 
Stessel. 

— „şi să înviaţi sub pavilionul japonez, întregi Nikitin. 

— Noi, marinarii, suntem încredinţaţi că Arthurul nu va 
capitula niciodată. Prin urmare, chiar  admiţându-se 
posibilitatea scufundării navelor în rada interioară, ele vor învia 
după război sub pavilionul rusesc, şi nu sub cel japonez, îi 
replică Vitgheft lui Nikitin. De aceea, după mine, propunerea 
prințului este cea mai înţeleaptă. 

— Tot timpul cât va dura asediul, flota ne va sta atârnată de 
gât ca o piatră! spuse clocotind Nikitin. Mai bine să dispară din 
Arthur unde vrea şi cât mai repede, iar proviziile să le lase pe 
loc, pentru nevoile garnizoanei. 

— În afară de provizii, marinarii mai trebuie să ne dea guri 
de foc şi muniții pentru ele, adăugă Belii. 

— Atunci noi cu ce ieşim în larg, unde ne aşteaptă lupta cu 
japonezii? întrebă Vitgheft. 

— Eu personal, cred că în situaţia actuală părerea prinţului 
Uhtomski pentru staționarea flotei la Port-Arthur este cea mai 
judicioasă, răspunse Belii. 

— Chestiunea e limpede, rezumă Stessel. Marinarii nu vor să 
iasă în larg, iar noi, cei de la uscat, considerăm că ei trebuie să 
părăsească cât mai repede Arthurul şi să-şi execute misiunea 
lor directă: a încerca să domine marea ori a pieri. 

În continuare, toţi generalii, cu excepţia lui Beli, se 
pronunţară pentru ieşirea escadrei în larg, iar marinarii, în 
afară de  Grigorovici, Essen şi Viren, comandantul 
crucişătorului Baian, pentru staționarea ei în Arthur. 

Stessel zâmbi dispreţuitor. 

— Din opiniile exprimate de domnii marinari, rezultă limpede 
că ei uită care e datoria lor directă, aceea de a ajuta nu numai 


530 


Arthurul, ci şi armata din Manciuria. Fără stăpânirea mării, 
victoria pe frontul terestru va fi foarte greu de obţinut. Şi, 
dimpotrivă, în cazul când am realiza dominaţia pe mare sau am 
restabili echilibrul de forţe, o victorie rapidă pe uscat ar fi 
asigurată. De aceea, eu, în numele armatei, cer din nou, în mod 
categoric, ieşirea escadrei în larg, pentru distrugerea flotei 
japoneze. Refuzul executării acestei misiuni îl vom considera 
drept sperjur şi trădare de patrie! ameninţă generalul, bătând 
cu pumnul în masă. 

— Uitaţi că flota nu e în subordinea dumneavoastră, îi strigă 
drept răspuns Vitgheft, cu glas subţirel, piţigăiat, şi că n-aveţi 
dreptul să-i daţi nici un fel de ordin! 

— Dacă escadra nu va ieşi în larg, voi interzice accesul 
marinarilor în zona regiunii fortificate. Voi pune pe țărm lanţuri 
de trăgători şi voi împrejmui portul cu sârmă ghimpată. Atunci 
să vă văd! strigă Stessel. 

La un semn al lui Reis, Stessel anunţă din nou o pauză, se 
ridică de la masă şi începu să-l dojenească aprins pe Belii. 

— Vasili Feodorovici, dumneata ai fi bun să serveşti la 
marină. Totdeauna ţii parte marinarilor, îl mustră el pe 
comandantul artileriei. 

— Sunt răspunzător pentru artileria fortăreței şi nu pot să 
apăr Arthurul fără tunuri şi fără obuze, replică Belii şi se 
apropie de marinari. 

În mijlocul unui cerc de tineri ofiţeri de marină, Nikitin îi 
acuză pe amirali de laşitate: 

— Dacă ar fi după mine, bombănea el, i-aş alunga pe toţi 
amiralii voştri, pe toţi căpitanii de rangul întâi, şi v-aş pune să 
comandaţi cuirasatele pe voi locotenenţii şi micimanii. Aşa-i că 
v-aţi descurca mai bine decât amiralii? 

— Ne-am descurca, excelenţă. I-am da peste bot japonezului 
repede! răspunseră în cor micimanii şi locotenenţii. 

— Unde aş putea să-mi ud oleacă gâtlejul, că tare mi s-a 
uscat de atâta vorbărie. 

— Apă gazoasă doriţi, excelenţă? 

— Nu sunt cucoană gravidă, nici domnişoară de pension! se 
oţări generalul. 

— Coniac, rom, whisky? înşirau marinarii. 


531 


— În fine, aţi nimerit-o! Daţi-mi orice, numai să fie cât mai 
tare. 

După un sfert de ceas, bravul general bea bruderschaft cu 
toţi micimanii şi locotenenţii. Nu mai intră la consfătuire; în 
schimb, se instală temeinic la careul ofiţerilor, după care, fu 
dus într-o cabină ofiţerească, unde adormi buştean. 

După a doua pauză, dezbaterile luară, în sfârşit, o alură mai 
paşnică. Marinarii se declarară de acord că escadra trebuia să 
încerce, totuşi, să iasă în larg, căutând să ajungă la Vladivostok 
fără a angaja lupta. Deşi Viren şi Essen demonstrau stăruitor 
absurditatea acestui proiect, obiectând că aproape toată flota 
japoneză încrucişa în zona Arthurului, majoritatea celor de faţă 
nu se declară de acord cu ei. În al doilea rând, se înţeleseră că 
fortăreaţa să restituie flotei o parte din tunurile de calibru 
mijlociu; se stabili şi data ieşirii în larg: în jurul zilei de 5 iunie. 
Cu aceasta, conferinţa luă sfârşit. Stessel refuză invitaţia lui 
Vitgheft de a lua dejunul împreună şi plecă însoţit de Reis, 
Vodiaga şi Saharov, iar Smirnov, Kondratenko şi Belîi rămaseră 
la amiral. 

După plecarea lui Stessel, atmosfera se însenină numaidecât. 
Încordarea dispăru, se înviorară cu toţii şi începură să 
converseze cu vioiciune. 

Prânzul fu lung şi stropit din belşug cu băutură. Comesenii, 
înclinați fără rezerve spre pace şi bună învoire, se sărutară de 
mai multe ori şi se asigurară de afecțiunea lor reciprocă. 


Întors acasă, Stessel se apucă să îndruge soţiei sale o 
poveste înflorită despre succesele pe care le repurtase asupra 
marinarilor, dar de astă dată, contrar obiceiului, Vera 
Alexeevna, care îi împărtăşea antipatia faţă de marinari, îl 
ascultă cu destulă nepăsare. Această atitudine îl făcu să se 
pună în gardă: după atâţia ani de viaţă conjugală, ştia bine că 
după o primire rece îl aştepta un perdaf straşnic. Nici de astă 
dată nu greşi în presupunerile sale. Îndată după masă, când se 
retrase în cabinetul lui, Vera Alexeevna intră la el. Presimţind o 
discuţie dezagreabilă, generalul se răsuci nervos pe canapea. 

— Ascultă, Anatole, ce s-a petrecut aseară pe Etajeră între 
tine şi Varia Belaia? întrebă Vera Alexeevna, fără ocol. 


532 


— Pe când treceam aproape de FEtajeră şi-a pus pe cap 
chipiul praporşcikului aceluia, care o însoţeşte întotdeauna, şi 
m-a salutat, în timp ce el stătea alături, ca o nătăfleaţă. I-am 
pus în vedere, că o asemenea atitudine faţă de chipiul unui 
ofiţer este inadmisibilă. Asta a fost tot. 

— Dar de ce i s-a plâns maică-si cu lacrimi în ochi spunând că 
ai ofensat-o în public? 

— Cred că nu i-am spus nimic deosebit; doar i-am amintit 
care-i menirea sexului feminin. 

— Şi zici că asta-i nimic deosebit? Să-i spui unei fete cuminţi, 
în public, că menirea ei e să facă copii! Anatole, ai uitat, că 
Etajera nu e cazarmă, că Varia nu e soldat şi că glumele cazone 
pe care le faci cu ea sunt cu totul deplasate! Fără îndoială că 
Maria Fominişna s-a supărat pe tine după această întâmplare. 
Va trebui să-i ceri scuze, şi să-i faci Variei un cadou. 

— De ce să-i cer scuze, din moment ce nu i-am spus nimic 
jignitor? Nici nu mă gândesc. 

— Dacă tu nu-ţi dai seama de gafa grosolană pe care ai făcut- 
o, eu îmi dau seama foarte bine. Nici nu e nevoie să te gândeşti 
sau să nu te gândeşti. Dacă-ţi spun eu să faci ceva, înseamnă că 
aşa trebuie să faci. Ai să te duci la Belii, şi ai să ceri scuze 
pentru gafa ta Măriei Fominişna; dacă n-o faci tu, mă duc eu să 
i le prezint în locul tău! îl ameninţă generăleasa. 

— Bine, fie! O să mă duc, hai să zicem, mâine. La Belii se 
servesc la cafea nişte clătite delicioase - te lingi pe degete, nu 
alta. Şi apoi, tot trebuie să aflu la ce tocmeală a ajuns Belii cu 
„cufundarii”, încuviinţă concesiv generalul. 

— Altceva: până acum, n-ai aprobat decorarea artileriştilor 
care au luat parte la bătălia de la Kindjou. 

— Nici n-o aprob! Ca să ştie altădată că nu dau recompense 
pentru pierderea tunurilor. 

— Pe aceeaşi listă figurează însă şi Varia Belaia. Ea, în orice 
caz, nu poartă nici o vină pentru abandonarea tunurilor. 

— Nu se cade să fie decorată numai ea, şi ceilalţi nu. 

— Vorbeşti prăpăstii: Varia care e, înainte de toate, fata unui 
general, s-a dus acolo ca voluntară şi puţin i-a lipsit să fie ucisă, 
iar tu o pui la rând cu toţi ceilalţi. 

— A mai fost cu ea încă o fetişcană, tot atât de zănatică. 


533 


Atunci, ar trebui să fie decorată şi aceea. 

— De ce să nu fie, din moment ce o merită? 

— După mine, muierile nu sunt în stare de fapte eroice, afară 
doar de cazul când aduc pe lume trei ori patru copii deodată. 

— Muierile! Ce mojic eşti! Dar, tu, „eroule”, ia să-mi spui, 
pentru ce şi cum ai pus mâna pe „Sfântul Gheorghe” şi în plus 
gradul de general? 

— Am avut noroc. 

— Ştii foarte bine că dacă nu eram eu nu exista nici norocul 
acesta. Hai, mai bine aprobă fără vorbă decorările. Am şi dat 
ordin furierilor să-mi aducă lista respectivă cu propuneri şi am 
şters de pe ea rezoluţia prin care ai respins-o. 

— Dar pe ea sunt propuşi vreo sută de oameni. 

— N-am reţinut decât lista pe care figurează Varia Belaia; şi 
pe ea sunt numai zece oameni de pe Utios. De când a început 
războiul, cei de pe Utios n-au primit nici o decorație! 

— Fie, pentru ei treacă meargă! şi generalul iscăli alene 
hârtia pe care i-o întinse soţia. 

— Am primit azi o scrisoare de la Lilie. Se află la arest, 
sărmanul. L-a băgat acolo Kondratenko, pentru nu ştiu ce fleac. 

— Ei, dacă l-a băgat Kondratenko, atunci să ştii că e ceva la 
mijloc: acest Lilie al tău e un potlogar şi jumătate. 

— Eu cred că i se poate da drumul: a stat o zi închis şi ajunge 
pentru el. 

— Putin, cam puţin. Cât i-a dat Kondratenko? 

— Două săptămâni. Am scris lui Roman Isidorovici, în numele 
tău, o scrisoare, prin care îl rog să-i dea drumul, dacă se poate, 
şi să-l însărcineze cu construirea unui adăpost pentru noi, în 
care scop am să-l supraveghez chiar eu. 

— Mult te mai pricepi tu la asta! 

— O să-l rog pe Saharov să mă ajute: doar el a construit totul 
în Dalni. 

— Şi cu acest prilej, a furat jumătate din bani. 

— „Hoţul nedovedit, e om cinstit”! Toţi inginerii fură. Hai, 
semnează scrisoarea către Kondratenko. În ea tu nu insişti să-l 
elibereze pe Lilie, ci doar îl rogi s-o facă, dacă va fi cu putinţă, 
înţelegi? 

Generalul dădu din mână în semn că se dă bătut, mormăi 


534 


ceva şi mâzgăli pe hârtie un fel de cârlig. 

— Altceva? întrebă el. 

— Imi mai trebuie şi aici semnătura ta; generăleasa arătă cu 
degetul altă hârtie. 

— Despre ce e vorba? 

— Aprobarea amânării plăţii impozitelor asupra averii lui 
Tifontai, până la sfârşitul războiului. 

— Asta n-am căderea s-o fac. Să se adreseze guvernatorului 
oraşului; e de resortul lui. 

— FEl l-a refuzat; de aceea, apelează la tine. 

— Şi acest Tifontai unde o fi acum? N-a fugit încă la 
japonezi? 

— Ce vorbeşti, Anatole? A izbutit să se refugieze din Dalni şi 
se află la statul-major al guvernatorului general. I-a dat lui 
Saharov o procură pentru administrarea tuturor afacerilor lui 
din Arthur. 

Stessel iscăli hârtia. 

— Acum poţi să dormi liniştit. Generăleasa îl sărută cu 
afecţiune pe frunte. 

Stessel căscă cu poftă şi se întoarse pe partea cealaltă. Vera 
Alexeevna ieşi, închizând încet uşa în urma ei. 

Saharov o aştepta în sufragerie. 

— S-a făcut, Vasili Vasilievici, îi spuse  generăleasa, 
întinzându-i hârtia. 

— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, Vera Alexeevna, 
răspunse căpitanul înclinându-se şi sărutându-i mâna. 

— Am şi eu o mică rugăminte. Imi trebuie nişte cercei de aur, 
frumoşi, cu briliante dacă se poate, dacă nu, fie şi cu rubine, 
dar nu prea scumpi, la vreo cincizeci de ruble, spuse Vera 
Alexeevna. 

— Voi face tot posibilul ca să vă servesc. Mai am câteva vechi 
cunoştinţe printre giuvaergiii chinezi. Ei se pricep bine la 
asemenea lucruri şi bineînţeles că nu mă vor refuza, o asigură 
căpitanul. De îndată ce găsesc ceva potrivit, vi-i aduc. 

— Am să-ţi fiu foarte recunoscătoare. Cerceii vreau să-i fac 
cadou de nuntă fetei lui Belii, se explică generăleasa, luându-şi 
rămas bun de la Saharov. 


535 


Un ceas mai târziu, în vila lui din Oraşul-Nou, mică, dar 
foarte confortabilă, Saharov scria cu cerneală simpatică un 
mesaj cifrat către Tifontai. În el îl informa amănunţit despre 
terminarea reparării navelor avariate, despre perspectiva ieşirii 
din port a escadrei, cu intenţia de a răzbi spre Vladivostok; 
despre neînțelegerile dintre armată şi flotă, despre mersul 
lucrărilor de fortificare a frontului terestru. În încheiere, îi 
aducea la cunoştinţă scutirea de impozite a tuturor 
întreprinderilor sale din Arthur, până la sfârşitul războiului, şi-l 
rugă să-i trimită cerceii de care avea nevoie generăleasa. 
„Preţul la aprecierea dumneavoastră, îşi încheia Saharov 
scrisoarea. Valoarea scutirii este de circa 50.000 ruble. Cred că 
preţul cerceilor ar putea să fie între 3-5 mii. Cerceii interesează 
îndeaproape pe Iunona din Arthur.” 

După ce termină scrisoarea, Saharov verifică încă odată 
cifrul, făcu din hârtie un sul subţirel şi bătu din palme. 
Introduse un bătrân cerşetor chinez. Saharov îi spuse 
ordonanţei să iasă şi se uită cu uimire la chinezul care se 
îndreptă îndată din şale şi-l privi ironic. 

— Se pare, că mister Saharov nu se aştepta să mă vadă aici, 
şi sub o asemenea înfăţişare! întrebă chinezul. 

— Riscaţi foarte mult, excelenţă, apărând în Arthur. 

— Războiul este în totul un risc. lar noi, militarii, suntem 
deprinşi cu riscul. Salutări din partea lui Tifontai care a plecat 
la Kuropatkin, şi de la Smith şi Tomlinson, răspunse japonezul. 

— Unde sunt acum? 

— La statul-major al mareşalului Oyama. Scrisorile le veţi 
adresa însă tot pe numele lui Tifontai... Am să vin la 
dumneavoastră din când în când după cum veţi socoti de 
cuviinţă. Bineînţeles, nimeni nu trebuie să ştie că sunt aici. 

Saharov îl asculta respectuos, dând din cap, în semn de 
deplină  încuviinţare. Japonezul luă scrisoarea, o citi, şi 
înclinându-se umil în faţa căpitanului, părăsi camera. 

Rămas singur, Saharov izbucni într-un şuvoi de înjurături, 
luându-i la rând pe Tomlinson, Smith şi Tanaka. 

„Mă strâng de gât, nu mă lasă deloc. N-am nici o putere 
împotriva lor. Să-i trădez, nu-mi convine, şi de altfel e foarte 
primejdios. Şi eu şi familia mea putem pieri de mâna unor 


536 


ucigaşi plătiţi”, gândea furios căpitanul, păşind de colo până 
colo prin cabinet. 


În aceeaşi seară, la Riva se adunase o societate nu tocmai 
numeroasă, însă veselă. Se sărbătoreau în acelaşi timp două 
evenimente: căsătoria lui Andrei cu Riva şi recompensele 
primite de el pentru fapte de arme. 

Inainte de a se însera, veniseră Jeltova cu Olia Selenina şi 
Leolia Lobina cu Stah Endjeevski. Aduseseră în dar Rivei un 
mare serviciu de masă din porțelan chinezesc. Natura însăşi a 
acestui dar arăta că priveau legătura dintre Riva şi Andriuşa ca 
o adevărată căsnicie nouă. 

— E de-a dreptul jenant să primesc de la dumneavoastră un 
asemenea cadou, protestă Riva, stânjenită. 

— Ia-l, ţi-l dăruim din toată inima, răspunse Jeltova, 
sărutând-o. O să vă fie de mult folos în viaţa zilnică de familie. 

Marinarii îi oferiră Rivei flori, iar lui Andriuşa un stilet cu 
montură aurită. Boreiko şi Zvonariov, sosiți cu întârziere, 
cărară anevoie în odaie un clondir uriaş, de aproape un stânjen, 
plin cu votcă. Era o sticlă în toată legea, cu eticheta firmei Piotr 
Smirnov şi cu indicarea capacităţii: zece vedre de rachiu din 
secară de 40 de grade. Sticla era sigilată de stat şi ceara albă 
acoperea bine dopul gros. Spre deosebire de sticlele obişnuite, 
în partea de jos a clondirului se afla un mic robinet, prin care 
curgea vodca. 

— Andriuşa, eu şi Serioja îţi urăm din inimă tot atâta fericire 
câtă votcă este în această sticlă, iar viaţa să-ţi fie întotdeauna 
înconjurată de iubire şi plină de noroc, ca această sticlă plină 
cu vodcă! rosti Boreiko, cu efuziune. 

— Unde aţi găsit asemenea suvenir? întrebă Riva. 

— A rămas ca amintire în urma şederii marilor duci Kirill şi 
Boris în Arthur. Sticla a fost făcută la comanda lor specială, dar 
catastrofa din martie i-a împiedicat s-o folosească. Aflând 
întâmplător despre existenţa ei, am luat hotărârea să v-o 
oferim, ca un semn al iubirii noastre. 

— Sper că n-aveţi de gând s-o goliţi într-o singură repriză? 
întrebă Riva, nu fără nelinişte. 

— N-avea grijă, o s-o mulgem multă, multă vreme. 


537 


Pentru ca masa să nu fie strivită de sticla uriaşă, ea fu 
aşezată pe un postament special de stejar. Boreiko se aşeză 
lângă ea, ca staroste şi începu să toarne vodcă în pahare. Spre 
uimirea tuturor, tocmai el se mulţumi doar cu trei păhărele. 

— Am hotărât să mă dezbăr de vodcă, îi explică el Rivei care 
îl privea mirată. 

— Mi se pare că ai de gând să te însori, ghici Olia. 

— N-ar fi rău, dar cine să mă ia? 

— Căutăm noi, poate că o să găsim pe cineva, răspunse Riva, 
cu un aer enigmatic. 

În loc de răspuns, Boreiko îşi drese zgomotos glasul şi se 
grăbi să schimbe vorba. 

— Am auzit că micadoul l-a decorat pe Vitgheft al vostru cu 
ordinul Soarelui-Răsare, cu prilejul strălucitei operaţiuni de 
debarcare a armatei lui Oku, îi spuse el lui Akinfiev. 

— În locul lui aş mai decora pe mulţi alţii, în afară de amiral, 
interveni Ellis în discuţie: înainte de toate, pe Uhtomski, pe 
Reizenstein şi pe Şensnovici; azi, la consfătuire, îl susțineau în 
cor pe amiral. 

— Nici Stessel şi Fok ai noştri, n-au fost mai breji. Au lăsat 
trupele lui Oku să debarce ca la ele acasă. Le-au dat pe gratis 
japonezilor Kindjoul; le-au făcut plocon Dalni; acum, se prefac 
că au de gând să apere Arthurul, urmă Boreiko. În ceea ce 
priveşte fortificațiile, cazematele şi adăposturile sunt făcute 
mai mult din lut, decât din beton; tunurile sunt amplasate pe 
poziţii descoperite; într-un cuvânt se face tot posibilul pentru a 
se grăbi căderea Arthurului. 

— Alături de Stessel, trebuie pus şi Saviţki al nostru, şi 
comandantul regimentului 15, Greaznov, şi Gaidurin, şi încă 
mulţi alţii, vorbi Endjeevski care, până atunci stătuse tăcut. 
După Kindjou, au hotărât cu toţii, mai întâi, să fugă de-a 
dreptul la Arthur, şi numai la stăruința lui Kondratenko s-au 
oprit în trecătoarea lupilaza. Nici unul dintre ei n-a dat crezare 
rapoartelor mele, în care spuneam că japonezii se îndreaptă 
spre nord, iar mie „pentru executarea neconştiincioasă a 
ordinului referitor la acoperirea retragerii, în urma bătăliei de 
la Kindjou”, mi s-a dat o mustrare severă prin ordin de zi. 

— Aş fi curioasă să ştiu, întrebă Jeltova, dacă în armata 


538 


manciuriană lucrurile stau tot ca la noi, ori mai bine? 

— Aici e Stessel şi gaşca lui; acolo, Alexeev cu gaşca lui; alţi 
oameni dar aceleaşi năravuri. Deci aceleaşi lucruri: la noi, 
Kindjou, la ei Tiurencen, aceeaşi înfrângere şi retragere în 
debandadă, răspunse Endjeevski. 

— Acolo există măcar unitate de comandament, pe când la 
noi, în Arthur: Stessel e unu, Smirnov doi, Vitgheft, trei... 
observă Zvonariov care şedea tăcut de o parte. 

— lar Grigorovici, patru, deoarece el nu e subordonat lui 
Vitgheft, lămuri Soimanov, şi, precum se ştie, „copilul cu mai 
multe moaşe rămâne cu buricul netăiat”. 

— Cu o asemenea stare de lucruri, e greu să câştigi războiul, 
rosti mohorâtă Maria Petrovna. 

— Problema  cardinală a războiului, stăpânirea mării, 
deocamdată, n-am soluţionat-o în favoarea noastră, rosti Stah. 
E drept că nici japonezii nu se pot socoti stăpâni deplini pe 
Marea Galbenă; inactivitatea flotei noastre a oferit însă, de 
fapt, japonezilor ocazia de a lua iniţiativa în lupta pentru 
stăpânirea mării. 

— Da, Vitgheft al nostru n-a mişcat nici din deget, ca să 
împiedice debarcarea japonezilor la Bidzivo; pe urmă, n-a ajutat 
armata în lupta pentru poziţiile de la Kindjou, şi acum priveşte 
cu tot calmul, cum japonezii îşi amenajează o bază navală de 
operaţii la Dalni. Cu voia sau fără voia lui, el ne trădează 
interesele în acest război. 

— Noi, tineretul, nu putem fi judecaţi la fel cu Vitgheft şi cu 
căpitanii de rangul I şi II! perora Soimanov. Înainte de toate, ei 
nu cunosc tehnica modernă, deoarece ei s-au format ca ofiţeri 
la şcoala vechii marine cu vele. Navele noastre, prin 
construcţia lor, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele 
japoneze, în special, acelea construite în străinătate. Dar 
cadrele de comandă sunt slab pregătite şi nu ştiu să le 
folosească aşa cum trebuie. Din şcoala navală ieşim slab 
pregătiţi pentru a servi în marina modernă. Suntem nevoiţi să 
mai facem cursuri de artilerie, de mine, de navigaţie, ca să 
putem deveni specialişti într-una din aceste ramuri. Pregătirea 
matrozilor pe specialităţi e şi mai deficientă. O scoatem la 
capăt mai mult cu agerimea minţii ruseşti. În general, şi noi, şi 


539 


matrozii nu suntem îndeajuns de instruiți pentru a ne putea 
însuşi pe deplin tehnica navală modernă. 

— Pe scurt: în 1870, Franţa a fost înfrântă de institutorul 
german, iar acum cel japonez ne învinge pe noi, rezumă Jeltova. 

— Nu poate exista decât o singură concluzie: e necesară o 
cât mai grabnică schimbare a formei de guvernământ, rosti cu 
vioiciune Olia Selenina. 

— Suntem cu toţii fii credincioşi ai Patriei noastre; ne 
declarăm gata să facem orice pentru binele ei. 

— Depinde de modul în care e conceput acest bine, observă 
Jeltova. 

— După noi, binele este tot ce poate ajuta la victoria noastră 
asupra japonezilor, răspunse Boreiko. 

— Cu această definiţie suntem toţi de acord, consimţi Olia 
Selenina. 

— Ei, felicitările noastre, încheie Boreiko. Chiar mâine, o să 
răsucim gâtul lui Stessel, lui Vitgheft şi celorlalţi din clică. Fără 
îndoială, asemenea lucru ar fi foarte folositor pentru victoria 
noastră. 

— Uneori şi înfrângerile sunt de folos, observă Olia. 
Dezastrul de la Sevastopol a determinat reforme politice în 
Rusia. 

— Totuşi, aceasta nu i-a împiedicat pe nihilişti să-l asasineze 
pe Alexandru al II-lea, aşa zis „eliberatorul”, obiectă Soimanov. 

— Mai mult schingiuitor decât eliberator, sublinie Olia. 

— Constat că musculiţa asta pişcă destul de tare! rosti 
Boreiko, uitându-se la Olia, de la înălţimea lui de un stânjen. 

— În schimb, dumneata pari un urs destul de îmblânzit. 

— Nu eşti departe de adevăr, Olia, interveni Riva. E un urs 
dintre cei mai blânzi, deşi ar vrea să pară fioros şi supărăcios. 

— Hei, Andriuşa, Serioja, Pavlik, apăraţi-mă. Vor morţiş să 
mă canonizeze de viu şi eu nu ţiu nicidecum să fiu considerat o 
mână de moaşte! exclamă Boreiko, cu o groază hazlie. 

— Aşadar, totuşi escadra iese în larg zilele acestea, vesti 
Zvonariov. 

— Ei, slavă domnului! răspunseră într-un glas Boreiko, 
Endjeevski şi Soimanov. Şi, când anume? 

— La 9 iunie, în zori, preciză Ellis. 


540 


Kuinsan care servea la masă îi aruncă o privire şi întoarse 
repede capul. Andriuşa îi observă mişcarea şi se încruntă. 

— Adu-mi un ceai, îi spuse el fetei, şi nu mai sta aici, dacă n- 
ai treabă. 

Chinezoaica se grăbi să plece. 

— Iese toată escadra sau numai o parte? întrebă Boreiko. 

— Ies toate cuirasatele, crucişătoarele şi cele două grupe de 
torpiloare. Dacă întâlnim numai o parte din escadra japoneză, 
încercăm s-o zdrobim, răspunse Ellis. 

— Dar dacă va fi toată? 

— Atunci nu angajăm lupta şi ne întoarcem la Arthur. 

— Nu prea sunteţi viteji! La Sinope, Nahimov n-a întrebat 
câţi turci are în faţa lui - i-a atacat şi i-a nimicit. Voi vă faceţi 
socoteli: „or fi mulţi japonezi, or fi puţini? Ce-i de făcut dacă e 
aşa? Dar altminteri?” rosti ironic Stah. 

— Acolo era alt raport de forţe... începu Ellis. 

— A fost mai ales... un spirit războinic şi în fruntea flotei nu 
era un zăpăcit ca Vitgheft, ci un adevărat amiral, îl întrerupse 
Stah. 

— Ei, în sănătatea lui Andriuşa, eroul nostru! Să aveţi, tu şi 
cu Riva, parte de un trai, ca în rai! ură Boreiko însurăţeilor şi 
ciocni paharul cu ei. „Amar! Amar!” Se aude? 

Toată lumea secondă, râzând, acest toast tradiţional. Riva şi 
Andriuşa se sărutară ceremonios. 

— Şi cine urmează după noi? întrebă Riva. 

— Stah şi Leolia. 

— Iar după ei? 

— Varia şi Serioja. 

— Şi apoi? stărui Riva. 

— Olia şi Borea! strigară într-un glas toţi mesenii. 

— Cum? răcni Boreiko şi ţipă Olia. 

— Asta-i o noutate! Olia noastră e o adevărată vestală. A 
făcut legământ de castitate! rosti Maria Petrovna, zâmbind. 

— Să mă mărit cu un asemenea urs? Trebuie să fii nu ştiu 
cum că să-ţi închipui aşa ceva! protestă Selenina. 

— N-ai dreptate, Olia! Ursul acesta e foarte bun, o asigură 
Riva pe institutoare. 

— Atâta numai că e un betiv şi jumătate, se recomandă 


541 


Boreiko. 

— Nu-i nimic; Olia o să te strunească repede. Deşi e mică, 
are o voinţă grozavă. Cât ai clipi ai şi uitat de vodcă, o susţinu 
Jeltova pe Riva. 

— N-aş avea nici o obiecţiune. 

— Atunci, ce mai aşteptaţi? întrebă Akinfiev, în râsetele 
tuturor. 

Astfel, râzând şi glumind prieteneşte, musafirii petrecură 
îndelung în plăcuta căsuţă a Akinfievilor. 


Zvonariov se miră foarte mult când primi notă telefonică, 
semnată de Jukovski şi adresată lui, prin care era invitat să fie 
prezent pe Elektriceski Utios, la orele 2, după amiază. Nota 
avea o menţiune grăitoare: „Mare ţinută, cu arme”. 

Când sosi călare la baterie, compania era adunată. La flancul 
drept stătea fanfara. Ofițerii se aflau la locurile lor, în fruntea 
secţiilor; la flancul stâng, stătea Blohin, înarmat cu puşca 
japoneză, iar alături felcerul Melnikov, Şura Nazarenko şi Varia 
Belaia. 

Răspunzând repede la salutul lui Zvonariov, Jukovski îi 
ordonă să-şi ocupe locul la secţia a 4-a şi îngrijorat, arătă cu 
degetul spre grupul de călăreţi ce se apropia. Zvonariov îşi 
ocupă locul în front şi privi spre călăreţi. Patru generali 
deodată - Stessel, Smirnov, Belii şi Nikitin, se apropiau de 
baterie, urmaţi de vreo douăzeci de călăreţi - suita şi escorta 
lor. 

De îndată ce excelenţele lor descălecară, Jukovski dădu 
comanda, muzica începu să cânte, iar soldaţii prezentară 
armele pentru onor. 

Generalii salutară compania unul după altul, începând cu 
Stessel. Apoi acesta din urmă se opri în dreptul frontului, cam 
la mijloc, şi începu să strige cu glas tare numele soldaţilor 
decoraţi. 

După ce îi felicită pe cei decoraţi şi le mulţumi pentru slujbă, 
Stessel îşi îndreptă atenţia asupra lui Blohin. 

— De unde ai arma asta? întrebă el. 

— Am luat-o în lupta de la Kindjou, excelenţă. 

— Ai o mutră de dezmăţat, de tâlhar. Ai fost judecat 


542 


vreodată? 

— Se află şi acum în categoria celor mutaţi disciplinar, 
raportă Jukovski. 

— Degeaba l-aţi propus pentru cruce; trebuia mai întâi să-i 
ridicaţi pedeapsa. Şi ce ispravă ai făcut tu la Kindjou? 

— Am capturat această armă japoneză, excelenţă. 

— Mai bine capturai un japonez viu. 

— L-am omorât cu baioneta, excelenţă, şi i-am luat arma. 

— Şi ce alte fapte ai mai săvârşit? 

— În timpul atacului asupra oraşului Kindjou, a distrus, prin 
ochire directă, un tun japonez, raportă Jukovski. 

— Şi de ce taci, nătărăule? se mânie Stessel. E erou, dar are 
mutră de puşcăriaş. Supravegheaţi-i purtarea; să nu fie pe 
urmă nevoie să-i luăm înapoi crucea... Ia uite! Un ovrei! se miră 
generalul, dând cu ochii de Zaiaţ. Dar tu, ce isprăvi eroice ai 
fost în stare să faci? 

— „Sub vijelia de foc a artileriei a adus prânzul pe poziţie; 
fiind lipsă de servanţi, a acţionat ca ochitor la o piesă şi până la 
sfârşitul bătăliei a respins atacurile japonezilor”, citi după lista 
celor decoraţi aghiotantul personal al lui Stessel, prinţul 
Gantimurov. 

— E primul ovrei din Arthur căruia îi dau o cruce şi sper, că 
ultimul! bodogăni Stessel. 

Varia Belaia şi Şurka Nazarenko fură strigate cele din urmă. 
Când veni rândul Şurkăi Nazarenko, Stessel îi văzu medalia, o 
întrebă de la cine o primise, şi aflând că medalia îi fusese 
conferită de Makarov, făcu o strâmbătură. 

— N-avea dreptul să te decoreze, deoarece ai lucrat la o 
unitate de coastă, şi nu la una de marină; ei, fie! şi generalul, 
mărinimos, îi prinse pe piept încă o medalie. 

— Iar ţie, zvăpăiata, îi spuse Stessel Variei Belaia, nici n-ar 
trebui să-ţi dau medalia, pentru îndrăzneala ta, dar... 

— Nici un „dar”, generale! Păstraţi-vă medalia în amintirea 
grosolăniei dumneavoastră de atunci. N-am nevoie de ea! i-o 
trânti Varia şi, lăsându-l pe Stessel uluit, alergă de vale spre 
iapa ei, sări în şa şi se îndepărtă în goană. 

— Varvara! Întoarce-te! strigă tatăl ei, dar fata doar ce 
flutură din mână. 


543 


— Ei, Vasili Feodorovici, va trebui s-o recompensezi cu nişte 
nuiele, în loc de medalie: şi-a luat rău nasul la purtare! spuse 
Stessel întorcându-se supărat spre Belii. Pentru noii cavaleri ai 
Sfântului Gheorghe, ura! încheie el. 

Ieşirea Variei strică toată ceremonia decorării. După ce primi 
defilarea marţială a companiei, Stessel refuză gustarea oferită 
şi plecă precipitat împreună cu suita. Soldaţii se întoarseră la 
cazarmă, vorbind despre incident. 

După prânz, Zvonariov se grăbi să plece în oraş; voia s-o 
întâlnească pe Varia şi să stea de vorbă cu ea despre cele 
petrecute. O găsi citind. 

— O carte foarte interesantă! Şi de ce mă rog, la institut nu 
ni se dădea să citim asemenea lucruri? îl întâmpină ea pe 
Zvonariov cu o întrebare. 

— Ce roman e? 

— Roman! E un manual de fiziologie pentru şcolile de felceri. 
Ei, ce-a făcut Stessel după ce am plecat? Imi închipui că a 
turbat de mânie! Mi-e frică să dau ochii cu tata. Inchipuie-ţi: 
tâmpitul de Gantimurov mi-a telefonat că mâine îmi aduce 
personal nenorocita aia de medalie. I-am spus c-am s-o arunc în 
mare. Păcat! suspină Varia. Ce frumos e - o soră cu medalia 
Sfântul Gheorghe! 

— Ha-ha-ha! râse Zvonariov. Păi, atunci, de ce ai refuzat-o? 

— Din principiu! Să nu-şi închipuie cineva că pot fi jignită 
fără să ripostez. 

În vestibul soneria zbârnâi şi îndată după aceea se auzi vocea 
lui Belii întrebând de Varia. 

— E cu Zvonariov, răspunse Maria Fominişna. 

— Această domnişoară i-a făcut azi, lui Stessel, pe 
Elektriceski Utios un afront scandalos: a refuzat medalia. 

— Cum vine asta? Doar ea însăşi a fost la Stessel, ca s-o 
solicite! 

— Ba nu e deloc adevărat: protestă Varia, repezindu-se glonţ 
în vestibul. Am solicitat-o pentru Zvon... adică, pentru soldaţi, 
nu pentru mine. lar lui Stessel nu-i dau voie să mă facă 
zvăpăiată, de faţă cu toată lumea, ca pe un copil mic, şi să 
spună că n-am meritat medalia! urmă ea pripit, dar deodată 
izbucni în suspine şi începu să plângă amarnic. 


544 


— Ei, după una ca asta, poftim: să mai ai a face cu femeile! 
se aprinse Belii şi intră în cabinetul său, trântind cu ciudă uşa 
în urma lui. 

Rămas singur, Zvonariov începu să răsfoiască nişte reviste 
vechi de pe masă. După ce Varia şi mama ei ieşiră din vestibul, 
voi să plece discret. 

— Pleci, praporşcikule? îi strigă pe neaşteptate, din cabinet, 
generalul. 

— Da. Am onoarea să vă salut! 

— La revedere. Şi ţine minte sfatul meu: nu te însura 
niciodată cu o fetişcană zvăpăiată, oare nu ştie nici ea ce vrea, 
adăugă Belii, strângându-i mâna. 


Capitolul V 


În dimineaţa zilei de 7 iunie, când Zvonariov sosi călare la 
comandament, Kondratenko îi întinse un exemplar proaspăt, 
încă mirosind a cerneală de tipar, al ziarului local „Novii Krai”. 

— În sfârşit, drăguţii noştri marinari şi-au făcut vânt, au 
cutezat să iasă în larg, rosti generalul, arătând una dintre 
ştirile publicate în ziar: 


„ORDINUL Nr. 177 


Port-Arthur 
7 iunie 1904 


Lucrările de reparaţii ale unor nave, avariate de 
perfidul inamic încă înainte de a declara război, fiind 
terminate, escadra, din ordinul guvernatorului 
general, iese acum în larg ca să ajute forțele militare 
terestre la apărarea Arthurului. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu şi al sfântului Nicolae făcătorul de minuni, 
şi ocrotitorul marinarilor, ne vom strădui să ne 
îndeplinim datoria de onoare şi jurământul depus 

545 


maiestăţii sale şi să zdrobim inamicul, slăbit prin 
pierderea unei părţi din navele lui, care s-au 
scufundat lovind minele noastre. Mica navă 
canonieră, Bobr, a dat la 13 mai (în cursul bătăliei de 
la Kindjou) o pildă de ceea ce se poate indeplini chiar 
în cele mai grele împrejurări. Să ne ajute Dumnezeu! 
Contraamiral 
Vitgheft” 


— Bine, dar toate navele se află încă în port, se miră 
praporşcikul. Şi apoi, ce sistem ciudat să publici în ziare ordine 
de operaţiuni! 

— Gazetarii sunt oameni isteţi; ştiu să se strecoare peste tot 
şi să adulmece totul, spuse generalul cu un zâmbet. Totuşi, va 
trebui să i se pună în vedere redactorului şef, că o asemenea 
desconsiderare a secretului operaţiunilor este inadmisibilă. 

— Cine conduce ziarul? 

— Colonelul Artemiev. Doar e o gazetă oficială, militară, 
răspunse Kondratenko. 

— Ca ofiţer, trebuie să înţeleagă foarte bine că asemenea în 
formaţii nu pot fi publicate, stărui Zvonariov, şi mai mirat. 

— În plus, ziarul trece prin două birouri de cenzură: al 
statului-major naval şi al comandamentului lui Stessel. Totuşi, 
precum vezi... 

— Excelenţă, raportă în clipa aceea un furier: a venit un 
curier de la redacţie; roagă să i se dea înapoi gazeta. Zice că s- 
a făcut o greşeală în ea. 

— Ce aiureală! Ia cheamă-l încoace, ordonă Kondratenko. 

Peste o clipă, în cabinet intră un tânăr care salută politicos: 

— M-ati chemat, excelenţă? 

— Da, explică-mi, te rog, de ce strângeţi numerele de ziar 
expediate? 

S-a tipărit din greşeală că escadra iese azi în larg, şi ea nu 
iese. D-aia s-a dat ordin să strângem gazeta, lămuri trimisul 
redacţiei. 

— Din lac, în puț! Deci nu vreţi să vă induceţi în eroare 
cititorii şi, o dată cu ei, pe japonezi, care vă primesc foarte 
regulat ziarul, zâmbi generalul. Uite, am să scriu câteva cuvinte 


546 


redactorului. Să-i dai acest bilet şi să nu mai spui nimănui că 
escadra nu iese; e un secret militar. 

— Păi, ştie tot Arthurul, se dezvinovăţi tânărul. 

— Cu atât mai rău; nici nu mai trebuia să strângi numerele. 
Las’ să creadă toată lumea că escadra iese în larg, să zicem, de 
seară, lămuri generalul. Ei, Serghei Vladimirovici, hai să vedem 
forturile. 

Lângă fortul 3, Kondratenko şi Zvonariov fură ajunşi din 
urmă de Stessel însoţit de Nikitin, Vodiaga şi Gantimurov. 

— Să ştiţi că „cufundarii” noştri s-au hotărât într-adevăr să 
iasă din port, spuse cu un zâmbet Stessel, strângând mâna lui 
Kondratenko. Bine i-am mai beştelit atunci, în şedinţă... 

— Să nu le dai crezare, Anatoli Mihailovici, se îndoi Nikitin. 
Scot fum, în port, şi se potolesc. Pentru mai mult, n-au curajul. 

Kondratenko povesti despre întâmplarea cu ziarul. 

— Ticăloşii, trădătorii! se mânie Stessel. Chiar azi, am să mă 
ocup de cazul acesta. 

Privit de la distanţă, fortul în construcţie parcă era un 
furnicar. Într-un spaţiu restrâns se înghesuiau soldaţi de-a 
valma cu sute de chinezi. Nu se zăreau ofiţeri. La ivirea 
generalilor, careva dintre soldaţi comandă „drepţi”. Stessel se 
ridică în scări şi salută cu glas tare. Şi soldaţii, şi chinezii îi 
răspunseră cu toţii deodată. 

— Unde sunt domnii ofiţeri? întrebă Stessel. 

— Încă n-au sosit, răspunse cineva din mulţime. 

— Notaţi-le numele, ordonă Stessel, întorcându-se spre 
aghiotanţii săi. Toţi ofiţerii întârziaţi vor fi pedepsiţi cu câte 
zece zile de arest la comenduire. 

Generalii descălecară şi începură să inspecteze lucrările. 

Fortul, care trebuia să bareze accesul în valea râului Lunhe, 
era aproape gata. Avea forma unui pentagon, cu o prelungire în 
partea dinapoi, unde se află intrarea şi era înconjurat cu un 
şanţ lat de 6 stânjeni şi adânc de 3. În colţurile şanţului se aflau 
caponiere de beton, unite printr-o galerie subterană cu 
cazarma din spatele lor, unde urma să se adăpostească 
garnizoana fortului. Valurile erau înalte de 2 stânjeni şi 
jumătate şi groase de 12. În partea de sus, erau protejate cu 
saci plini cu pământ, printre care erau lăsate crenele pentru 


547 


trăgători; nu se vedeau însă nici un fel de bonete. 

În interiorul fortului era amplasată o baterie compusă din 
patru tunuri de 6 țoli. Piesele, cu totul neadăpostite, erau 
apărate sumar doar din faţă printr-un parapet scund din saci. 
În traversele de beton dintre piese fuseseră făcute adăposturi 
pentru proiectile, pulbere şi pentru servanţi. La stânga se zărea 
o turelă blindată, ase mânătoare celor de la nave, pentru postul 
de comandă al bateriei; tot acolo, sub parapetul drept al 
fortului, fusese construită din beton masiv o cazarmă pentru 
două secţii de artilerişti. Cazărmile n-aveau însă nici lumină 
electrică, nici ventilaţie, nici closete şi nici bucătărie. Se 
presupunea că muniţiile aveau să se păstreze tot acolo, în 
cazarmă, deoarece nu existau magazii speciale pentru ele. 

Zvonariov îi arătă lui Kondratenko toate aceste lipsuri. 

— Fleacuri! răspunse Stessel care-l auzi. E fort, nu palat; o 
să meargă şi fără ventilaţie; fără lumină, au să doarmă mai 
mult şi au să prindă puteri. Nevoile pot să şi le facă chiar în 
şanţ; cred că nu-l vor umple cât va ţine asediul. Hrana va trebui 
adusă din zona interioară. Consider că fortul este gata, hotări 
generalul. 

— Mai trebuie cam o săptămână de zile ca să fie pus în 
ordine, obiectă Kondratenko. 

— Vă dau trei zile. Am să viu eu însumi să fac recepţia 
fortului. Chiar mâine îi ordon lui Beliîi să înceapă amplasarea 
tunurilor. Spunând aceste cuvinte, generalul se îndreptă spre 
calul său. 

În clipa aceea, se ivi căpitanul Şevţov. 

— Unde mi-ai fost până acum? se răsti Stessel la el. 

— La lucrarea numărul 3, excelenţă. 

— Erai dator să vii îndată ce am descălecat. Douăzeci de zile 
arest! zbieră Stessel. 

— Eu i-am dat sarcina să termine urgent lucrările la 
fortificația numărul 3. De două zile şi două nopţi se află acolo, 
interveni Kondratenko. 

— Şi totuşi, căpitanul trebuie să respecte cu stricteţe 
disciplina militară în raporturile cu superiorii, răspunse Stessel, 
ceva mai calm. Când va fi complet gata fortificația numărul 3? 

— Lucrările de beton şi terasamentele au fost terminate, dar 


548 


săpăturile n-au ajuns încă la adâncimea necesară; ne împiedică 
solul stâncos, pe care este aşezată toată fortificația, raportă 
căpitanul. În zece zile vom termina toate lucrările. 

— Luaţi la fortificaţie toţi muncitorii care devin disponibili 
aici, ca să isprăviţi într-o săptămână, ordonă Stessel. Ei, Roman 
Isidorovici, am plecat la comandament. 

După ce Stessel se îndepărtă, Kondratenko îl bătu pe umăr 
cu blândeţe pe Şevţov: 

— Alexei Vladimirovici, nu pune la inimă ieşirea lui Stessel. 
Ştii bine că este arţăgos, dar îi trece iute. Nu eşti nici primul, 
nici ultimul. 

— Aşa e, excelenţă, dar toate au o limită. La război, nervii 
cedează uneori, şi atunci, drept răspuns la insulte, poate să fie 
şi el insultat, răspunse Şevţov, aprins. 

— Sunt ferm convins că nervii dumitale nu vor ceda, şi că îţi 
vei păstra calmul şi stăpânirea de sine din totdeauna. 

— Mă voi strădui, excelenţă! Şi acum, voiam să vă rog să mi-l 
daţi pentru astăzi pe praporşcikul Zvonariov: vreau să mă 
sfătuiesc cu el în privinţa adăpostirii pieselor. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, voi lua şi eu parte la această 
consfătuire, propuse amabil generalul. 

— Vom fi foarte onoraţi... răspunse Şevţov. 

— Atunci, să mergem, mai întâi la fortul 3, iar de acolo, la 
fortificația dumitale, hotărî Kondratenko. Porniră tustrei. 

Seara târziu, obosit şi flămând, Zvonariov îşi luă rămas bun 
de la Kondratenko şi de la Şevţov şi trecu pe la bateria 
Zaliternaia. Acolo se lucra intens, la lumina unui proiector. În 
preajma bateriei fusese aprins un foc, lângă bucătăria de 
campanie unde trebăluiau Zaiaţ şi Belonogov. După ce le dădu 
bună seara şi-şi lăsă calul în grija lor, praporşcikul întrebă: 

— Unde-i porucikul? 

— In baterie. Nu doarme nici ziua nici noaptea şi nici pe alţii 
nu-i lasă, se plânseră soldaţii. 

Ajuns la locul lucrărilor, Zvonariov auzi numaidecât glasul 
tunător al lui Boreiko: 

— Bateţi cu maiul, diavolilor, aşa iese mai tare betonul! Aici 
să mai torni doi verşoci. Unde te bagi, căpăţână de nătâng? Ia 
mai la dreapta! se auzeau strigăte din baterie. 


549 


— Noroc, Serioja! De ce n-ai mai dat pe la noi? Tot pe lângă 
Varia stai? Las' c-o să te plictiseşti tu, când ai să te vezi cusut 
pe viaţă de fusta ei. 

— Hai, Borea, găseşte un subiect mai nou şi mai interesant! 
se supără praporşcikul. 

— Bine, fie. Uite ce e, prietene: băieţii mei au născocit o 
drăcovenie; numai că nu ştiu dacă se poate face, ori ba. Hoholii 
noştri, Denisenko şi Gaidai, au propus să se bage în beton, ca 
să fie mai trainic, nişte traverse de fier şi nişte şine. Dar eu 
stau la îndoială: să nu le mănânce rugină în betonul ud. 
Denisenko, ia vino-ncoace! strigă el unui marinar care trecea 
pe lângă el. Ia spune-i şi praporşcikului în ce chip vrei să legi 
şinele între ele. 

— Să le găurim talpa şi să le unim prin buloane. Lebiodkin a 
şi montat o serie. lese ca un coş de fier împletit, explică 
matrozul. Şina n-are cum să ruginească: e tare groasă, n-o s-o 
mănânce rugina aşa repede. 

— O să cer părerea inginerilor; să văd ce spun şi ei, răspunse 
praporşcikul, precaut. 

Jukovski se apropie de ei. 

— Boris Dmitrievici al nostru iar vrea să le facă după capul 
lui! Eu cred că şinele acestea doar vor slăbi betonul. El nu va 
mai fi dintr-o bucată, ci străbătut peste tot de fier: se va 
desface în bucăţi la prima lovitură. Dumneata, Serghei 
Vladimirovici, ce părere ai? îl întrebă căpitanul pe Zvonariov. 

— Cred că ideea nu e rea; totuşi, o să-i întreb pe ingineri. N- 
ar fi rău să vă reconstruiţi şi dumneavoastră bateria la fel. 

— Vai, ce vorbeşti! Şi aşa, după indicaţiile dumitale, ne-am 
refăcut aproape toată bateria. Acum, iar s-o transformăm? 
Dumnezeu e milostiv; rezistăm noi şi cu aceste baterii cât ţine 
asediul. Numai să ajungă japonezii până aci. Acolo, în sferele 
înalte, nu se aude nimic despre armata din Manciuria? Ce face 
Kuropatkin? Ne scapă curând de japonezi? întrebă Jukovski. 

— În privinţa lui Kuropatkin, nu se aude nimic deocamdată. 

Zvonariov se interesă cum merg lucrările pentru iluminat, 
aerisire şi celelalte instalaţii. 

— O să le facem pe toate. În bateriile noastre n-o să fie mai 
rău decât pe Elektriceski Utios. Aducem chiar şi apă. Am găsit 


550 


un izvoraş, l-am curăţat şi l-am captat într-o ţeavă: apa vine 
curată şi bună. Ziua e dogoare, soarele arde nemilos, iar noi 
avem întotdeauna la îndemână apă rece şi munca e mai veselă, 
se lăuda Boreiko. Dacă toate bateriile ar fi ca Zaliternaia a mea, 
japonezul n-ar lua niciodată Arthurul: o construiesc împreună 
cu soldaţii, ne sfătuim în toate, iar ei fac tot ce se poate şi ce nu 
se poate, pentru ca lucrul să iasă cât mai trainic şi mai bine. 

Zvonariov  făgădui să îndeplinească toate  însărcinările 
primite, încălecă şi plecă spre tabăra artileriei. 

Când se întoarse în sfârşit acasă, găsi acolo prânzul trimis de 
la Belii şi pe Gobiato. 

— Maria Fominişna se oferă să ne dea masa la amândoi, 
dumitale şi mie, îi explică Gobiato. Mai exact - bineînţeles, 
dumitale, iar mie numai din politeţe. 

— De aceea, refuz categoric. 

— Îmi pare rău, dar m-am şi declarat de acord şi pentru 
mine, şi pentru dumneata, ba chiar am avansat o sută de ruble, 
zâmbi Gobiato care rânduise dinainte totul cu Varia. 

Zvonariov oftă înciudat, dar nu mai avu ce face. 

A doua zi, când Zvonariov trecea călare prin faţa căsuţei 
Rivei, aceasta îl strigă din fereastră: 

— Serioja, întoarce măcar capul spre mine, că altfel mă 
supăr pe dumneata. Te-ai făcut mândru peste măsură. Te cred - 
mâine-poimâine, ajungi ginere de general! râdea ea. 

— Rivocika, ai măcar dumneata milă de mine, o imploră 
Zvonariov, oprindu-se lângă fereastră. Şi aşa nu-mi mai dă pace 
nimeni! 

— Hai, descalecă, lasă-ţi calul în curte şi vino înăuntru, îl 
pofti Riva. 

Praporşcikul intră în curte, descălecă, slăbi chingile şi, după 
ce-şi legă calul cu o curea, de magazie, intră în cameră, cu 
cravaşa în mână, plin de praf, mirosind a sudoare de cal şi 
călcând legănat ca un cavalerist. 

— Te cheamă Andriuşa, spuse Riva, de după uşa 
dormitorului. 

Zvonariov intră în dormitor. Akinfiev stătea tolănit pe pat. 

— Ce leneveşti aşa, ziua-n amiaza mare? se miră Zvonariov. 

— Prind puteri, înainte de plecarea în misiune. 


551 


— Ce misiune? 

— Mâine, în zori, ne luăm tălpăşiţa, în sfârşit, din Arthur. 

— Nu ne trageţi iar pe sfoară? 

— Nu, acum, fără păcăleală. Am fi ieşit în larg chiar astăzi, 
dar Zaţarennii, comandantul Pobedei, s-a îmbolnăvit de friguri 
galbene. In locul lui, a fost numit Sarnavski de pe Pallada, iar 
pe Pallada, Ivanov, de pe Amur. În timp ce noii comandanţi îşi 
luau navele în primire, mareea înaltă s-a terminat şi acum 
trebuie să aşteptăm până mâine dimineaţă, lămuri Andriuşa. 

— Bine, dar ce treabă e asta? se miră Zvonariov. Să numeşti 
noi comandanţi tocmai înainte de ieşirea escadrei în bătălie? 
Nu era mai simplu să-l înlocuiască pe comandantul care s-a 
îmbolnăvit, cu secundul lui? 

— Ce vorbeşti? Asta, nu se putea în nici un caz. Atunci, 
căpitanul de rangul II Ruhlov ar fi ajuns comandant pe un 
cuirasat, iar un căpitan de rangul I, ca Sarnavski, numai pe un 
crucişător. Asta ar fi fost un mare afront pentru el, obiectă cu 
toată seriozitatea Akinfiev. 

— La război nu trebuie să ţii seamă de supărări personale. 
Secundul cunoaşte echipajul şi la rândul lui e cunoscut de 
oameni, aşa că ar fi normal să i se încredinţeze lui comanda în 
luptă, când se îmbolnăveşte comandantul. 

— Gândeşti ca un pifan. La noi, marinarii, e altă rânduială. 

— Foarte rău. Mâine se îmbolnăveşte un alt comandant de 
friguri, ori, pur şi simplu, de diareea fricoşilor, şi iar începe 
rotația tuturor comandanților din escadră. 

— La noi, nu se poate altfel, încercă să mai obiecteze 
Andriuşa, dar îşi dădu şi el seamă de netemeinicia obiecţiunilor 
sale şi tăcu. 

— Aveţi de gând să vă întoarceţi la Arthur, ori încercaţi să 
răzbiţi până la Vladivostok, sau să intraţi în vreun port neutru? 

— Asta o s-o hotărască Vilea al nostru, iar el hotărăşte după 
bătătura de la piciorul drept sau stâng: care l-o durea mai rău. 
Eu cred că nici Dumnezeu nu ştie ce-o să-i treacă lui prin cap. 

— Tare aş vrea să ştiu cui i-a venit ideea să-l numească 
comandant al escadrei? 

— Guvernatorului general. Noi îl aşteptam să sosească la 
Arthur pe noul comandant al flotei, amiralul Skridlov, dar 


552 


acesta s-a împotmolit înainte de a porni la drum. Tocmai când 
să se suie în tren, un matroz din Nicolaev a visat o icoană a 
maicii-domnului „făcătoare de minuni”, care, cică, va salva 
Arthurul. L-au vestit despre asta pe Pobedonosţev, la Piter. 
Acesta, a hotărât îndată, că, atâta timp, cât această icoană nu 
va fi zugrăvită, sfinţită şi dată lui Skridlov, el nu poate să plece 
la drum. Ei şi acum, acea icoană este zugrăvită după spusele 
matrozului care a visat-o, sau mi se pare că e gata şi au dus-o 
să o sfinţească la moaştele nu ştiu cărui sfânt, sau sfinte. Şi în 
timpul ăsta Skridlov, aşteaptă şi huzureşte la Piter. 

— Poate că şi Vitgheft vede ceva în vis, şi iar nu mai vrea să 
iasă în larg, zâmbi Zvonariov. De unde ştii istoria cu icoana? 

— Au adus chinezii cu joncile lor, mai multe numere din 
ziarul „Chifu-Press”, şi acolo se istoriseşte toată povestea. E 
atât de absurd, încât nu pare adevărat. 

— Dacă e absurd, atunci, poţi să fii liniştit: e adevărat. Orice 
s-ar spune, dar asemenea întâmplări aiuristice se petrec adesea 
la noi. 

Zvonariov îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. 

Era timpul de plecare şi pentru Andriuşa. La debarcader îl 
aştepta o barcă de pe Sevastopol. După ce o îmbrăţişară 
fierbinte pe Riva ieşiră împreună din casă. Poticnindu-se prin 
întuneric, sprijinindu-se unul de altul, ajunseră în sfârşit la 
debarcader. Acolo se plimba pe cheu, aşteptându-i, însuşi 
Nikolai Ottonovici Essen, comandantul Sevastopolului. 

— Am onoarea să vă salut. Vă rog să-mi scuzaţi întârzierea, 
rosti Akinfiev, apropiindu-se de el. 

— Chiar acum am sosit şi eu cu barca, Andrei Mihailovici, îl 
linişti Essen. Respectele mele, doamnă! o salută el pe Riva. 

— Nikolai Ottovici, credeţi că escadra se va întoarce la 
Arthur? întrebă Riva. 

— Cine poate şti planurile celor mari? Nu s-a făcut plinul de 
cărbuni la nici o navă. E evident că nu ne ducem la Vladivostok. 
Deci, ori răzbim spre un port neutru, ori ne întoarcem, 
răspunse Essen. 

Barca se desprinse de la cheu şi pieri în întuneric. 


Stessel spumega de furie. Umblând cu paşi mari prin cabinet, 


533 


scutura depeşa primită cu câteva clipe mai înainte, prin care 
era rechemat din Arthur la armata din Manciuria. 

— Victor Alexandrovici, ai descifrat bine totul? îl întrebă el, 
pentru a nu se ştie a câta oară, pe Reis, care stătea lângă el. 

— Nu poate fi nici o eroare la mijloc, excelenţă, răspunse 
colonelul imperturbabil. Spre deosebire de Stessel, el era, ca 
întotdeauna, rezervat şi calm. Pe obrazul său rumen, proaspăt 
ras, nu se citea nici o urmă de tulburare. Ochii lui, de un 
albastru cenuşiu, priveau pătrunzători, reci, spre furiosul 
general. 

„In urma retragerii trupelor din sectorul încredinţat 
dumneavoastră pe poziţiile înaintate ale fortăreței, sunteţi 
invitat ca îndată după primirea telegramei să predaţi 
generalului Smirnov comanda trupelor şi să plecaţi din Arthur 
cu cel dintâi mijloc posibil, utilizând în acest scop, la nevoie, 
unul din crucişătoarele rapide ale escadrei. General-aghiotant 
Kuropatkin”, reciti cu glas tare Stessel depeşa buclucaşă. Toate 
acestea sunt uneltiri ale lui Smirnov şi ale marinarilor. Nu 
visează decât să-mi facă vânt din Arthur! Dar şi-au greşit 
socotelile! Stessel nu se lasă cu una cu două! Mă răfuiesc eu cu 
ei! Cine, în afară de dumneata şi de mine, cunoaşte conţinutul 
acestei telegrame? 

— Nimeni, excelenţă! Am descifrat-o eu însumi. 

— Dar aici se menţionează că a fost expediată, în copie, lui 
Vitghett şi lui Smirnov. 

— Ambele copii au ajuns tot la comandamentul nostru. 

— Sper că nu le-ai trimis la destinaţie? 

— Am socotit că nu pot face aşa ceva înainte de a primi 
indicaţii de la dumneavoastră personal. 

— Excelent! Deocamdată, reţine-le, iar eu voi chibzui ce am 
de făcut. Te rog să te prezinţi peste o oră la mine după noi 
ordine, şi Stessel îşi lăsă şeful de stat-major să plece. 

Îndată după plecarea lui Reis, Stessel se duse la soţia lui cu 
telegrama în mână. Văzându-l întunecat, posomorât, Vera 
Alexeevna îşi dădu seama că se întâmplase ceva foarte grav şi 
se grăbi să intre cu el în dormitor, unde se ţineau întotdeauna 
consfătuirile lor secrete. 

— Ce s-a întâmplat? Se retrage Fok? Te-au pus în subordinea 


554 


marinarilor? A murit Kuropatkin? Au izbucnit tulburări în 
Rusia? se nelinişti Vera Alexeevna, copleşindu-şi soţul cu 
întrebările. 

Generalul îi întinse depeşa fără o vorbă. Generăleasa îşi puse 
ochelarii şi o citi de două ori, o dată încet, apoi cu glas tare. 

— Cine mai ştie despre ea la Arthur în afară de tine? 

— Numai Reis. 

O clipă, Vera Alexeevna se încruntă, rămânând pe gânduri; 
faţa i se însenină însă numaidecât. 

— Bine, Anatole, dar de ce ai primi-o? întrebă ea, pe un ton 
vesel chiar. 

— Cum adică de ce am primi-o? rosti nedumerit generalul. 

— Dar telegrama se putea pierde. Putea s-o arunce peste 
bord chinezul, când s-a văzut urmărit de japonezi; în fine, se 
putea ca el, pur şi simplu, să piară pe drum şi să nu aducă 
această telegramă, explică generăleasa. 

— Nu înţeleg nimic. Chinezul a ajuns cu bine la Arthur şi a 
predat poşta la destinaţie. El se va întoarce la Cifu, şi-i va 
prezenta lui Tiedemann recipisa noastră pentru primirea 
poştei. 

— Prea v-aţi grăbit să-i daţi recipisa. 

— Poate că Reis încă n-a terminat cu el. 

— Să se afle acest lucru, şi apoi, chinezul să nu se mai 
întoarcă, la Cifu. 

— Asta nu stă în puterile mele. Şi apoi, ce rost are? 

— Ce greu de cap eşti, Anatole; dacă se întoarce la Cifu, îi 
comunică lui Tiedemann că telegrama ţi-a fost înmânată, şi 
acelaşi lucru va fi raportat lui Kuropatkin. Pe când, dacă 
chinezul nu se mai întoarce la Cifu, Tiedemann va socoti că a 
pierit pe drum... 

— .„..şi va trimite altul. 

— Ei, până atunci, e destul timp ca să mai născocim ceva. 

— Va să zică, după tine, chinezul trebuie arestat? se dumirea 
încet Stessel. 

— Nu e cazul să fii prea delicat cu el. Un om arestat poate să 
scape într-o zi din închisoare şi să se apuce să povestească ce-a 
păţit... 

— Aşadar, crezi că... 


555 


— Nu numai că cred, dar sunt absolut convinsă că la Arthur 
nu există un om mai obtuz ca tine! îşi ieşi din sărite Vera 
Alexeevna. Chestia cu chinezul am s-o aranjez chiar eu. Tu să-i 
spui lui Reis să distrugă numaidecât toate copiile telegramei şi 
să uite că a primit-o vreodată. Ai înţeles? 

— Deci, eşti de părere, că ea trebuie ascunsă? 

— Slavă domnului, în fine, ai înţeles! 

— Dar dacă mă dă de gol Reis? 

— El nu e prost ca tine şi-şi dă seama foarte bine că atâta 
timp cât eşti tu la Arthur, poate fi şi el sigur de postul liniştit de 
şef de stat-major, pe când dacă preia comanda Smirnov, trebuie 
să se întoarcă imediat la regimentul lui. 

Încet, încet, Stessel înţelesese planul soţiei sale: telegrama 
să fie ascunsă; să-i ordone lui Reis să păstreze tăcerea; gura 
chinezului să fie închisă şi apoi să aştepte ceea ce avea să 
urmeze. 

— E primejdios ceea ce vrei să faci, spuse el, întorcându-se 
spre soţia lui. 

— În primul rând, dacă totul va fi bine chibzuit şi prevăzut, 
nu există nici o primejdie; şi pe urmă, nu e război fără 
primejdie. Cheamă-l azi la Arthur pe Fok şi organizează o 
consfătuire cu el şi cu Reis; am să viu şi eu, dispuse Vera 
Alexeevna. 

— Deşi nu prea înţeleg de ce trebuie să fac lucrul acesta, fie 
şi aşa, dacă vrei tu, încuviinţă resemnat Stessel, îndreptându-se 
spre uşă. 

— Să-i ordoni lui Poznanski să-l aresteze pe chinez, pe motiv 
că ar fi pierdut nişte hârtii secrete, şi să-l acuzi că le-a predat 
japonezilor. 

— Dar pentru o asemenea faptă va trebui spânzurat! exclamă 
mirat generalul. 

— Un chinez mai mult ori mai puţin nu contează, dar noi o să 
scăpăm de un martor nedorit. 

— Păi, n-aveai decât să-mi spui de la început, că chinezul 
trebuie spânzurat. 

— O-of, Anatole, când o să fii mai deştept şi tu? suspină 
generăleasa cu tristeţe. 

Generalul se îndreptă cu paşi hotărâți spre cabinetul lui. 


556 


În aceeaşi seară, chinezul fu arestat şi, conform sentinţei 
curţii marţiale, spânzurat ca spion în solda japonezilor. 

Reis îl asigură pe general de discreţia lui, şi Stessel se mai 
linişti. Comunicarea primită de la marinari, prin care era 
informat că escadra avea să iasă în larg a doua zi, îi readuse pe 
deplin echilibrul sufletesc. lar Vera Alexeevna îşi trecu în 
pomelnic pe „robul lui Dumnezeu, al cărui nume, doamne, 
numai tu îl ştii”. 


Era întuneric beznă, când navele escadrei, una câte una 
începură să iasă în rada exterioară. Mai întâi, ieşiră în formaţie 
dragoarele de mine; după ele porniră crucişătorul Novik şi 
torpiloarele; ceva mai târziu, se urniră crucişătoarele Diana şi 
Askold, apoi cuirasatele Sevastopol, Poltava,  Jesarevici, 
Peresvet, Pobeda şi Retvizan. in ariergardă rămăseseră 
crucişătoarele Baian şi Pallada. leşirea navelor dură mai mult 
de patru ore şi luă sfârşit pe la opt dimineaţa. Escadra se 
îndreptă spre larg. În tribordul escadrei, navigând în drum 
paralel la înălţimea cuirasatului din capul formaţiei grosului 
escadrei erau dispuse în linie de şir două crucişătoare puitoare 
de mine şi o flotilă de şapte torpiloare. 

Vizibilitatea se menținea excelentă; marea era perfect calmă. 
Japonezii se zăreau la orizont, neavând curaj să se apropie de 
escadră. 

Alături de Essen, pe puntea de comandă a cuirasatului 
Sevastopol locotenentul Akinfiev observă prin binoclu situaţia 
de pe mare. 

Pe la şase seara, aproape de asfintit, flota japoneză începu să 
se apropie, părând că vrea să taie calea escadrei ruseşti. Pe 
toate navele se sună alarma, fură arborate pavilioanele de 
război şi, îndată ce navele semnalizară că sunt gata de luptă, 
porniră în întâmpinarea inamicului. 

Cu viteza lui redusă, cuirasatul Sevastopol abia se ţinea după 
Peresvet care naviga în prova lui. Essen se enerva, ocăra şi 
cerea mecanicilor să sporească numărul turaţiilor. 

— Ăsta nu e cuirasat - e un galoş vechi, bombănea el. Andrei 
Mihailovici, te rog să fii atent la semnalele navei-amiral, se 
întoarse el spre Akinfiev. 


557 


— Am înţeles: să fiu atent la semnalele navei-amiral! repetă 
ordinul locotenentul, luând poziţia de drepţi. Îngăduiţi să stau 
în gabia de la prova, că de aici semnalele nu se prea văd din 
pricina fumului. 

Essen îi dădu voie şi Akinfiev, urmat de un semnalizator, se 
grăbi să se urce în gabie. Acolo dădură de locotenentul Dikov 
din artilerie, cu telemetristul lui. 

Andriuşa se uită împrejur. Soarele ce scăpăta spre asfinţit 
lumina viu suprafaţa întinsă, neţărmurită, a mării uşor agitate. 
Siluetele navelor în linie de şir se profilau pe fondul limpede al 
cerului. Fumul ce ieşea din numeroase coşuri se aşternea pe 
suprafaţa mării în tribord acoperind tot orizontul. În babord, la 
distanţă de vreo 70 cabluri, pe drumuri paralele cu escadra 
rusă, naviga escadra japoneză, compusă din cincisprezece 
unităţi. În frunte, se zăreau crucişătoarele Jakumo, Asarm, 
Kasaghi, Citose, Takaciho şi Niitaka, urmate de grosul 
escadrei: cuirasatele Mikaza, pe care flutura pavilionul 
amiralului Togo, Asahi, Fudji, Șikişima şi crucişătoarele 
cuirasate Nissin şi Kasuga; în ariergardă, erau şase 
crucişătoare uşoare. Departe, la orizont, se zăreau nedesluşit 
vreo douăzeci de torpiloare. In acelaşi timp, din tribord, 
navigând în drum contrar, se iviră patru crucişătoare cuirasate 
vechi cu cuirasatul de pază a coastei, Cin-Ien, în cap şi o flotilă 
de vreo zece torpiloare. Era limpede că Togo avusese timp să-şi 
adune lângă Arthur toate forţele. 

— Halal ieşire în larg prin surprindere, se indignă Andriuşa. 
Ne-am tot moşmondit trei zile şi încă o jumătate de zi cu ieşirea 
din port; în timpul acesta, japonezii şi-au putut aduce toate 
forţele de lângă Vladivostok. 

— Da, sunt aproape şaizeci de unităţi contra douăzeci ale 
noastre, răspunse Dikov. E drept, noi avem şase cuirasate 
contra patru ale lor, dar la asta se reduce toată superioritatea 
noastră. Ce distanţă ai? întrebă el prin megafon pe 
telemetristul din pasarela comenzii. 

— Şaizeci şi două de cabluri. 

— Şi la noi? îl întrebă pe telemetristul lui. 

— Cincizeci şi nouă de cabluri. 

— Ce naiba? Care din ele e bună? exclamă nedumerit ofiţerul 


558 


cu artileria. 

— Lucrul acesta trebuia lămurit la Arthur, înainte de a ieşi în 
larg, şi nu acum! se revoltă Akinfiev. Ne aşteaptă lupta şi nu 
ştim nici măcar care din cele două telemetre e defect şi care 
nu. 

— Domnule Akinfiev, te rog, fără observaţii! se aprinse 
Dikov. 

— Înălţimea-voastră, raportă semnalizatorul, Țesarevici se 
întoarce. 

Akinfiev se uită la nava din capul escadrei ruse. Cuirasatul 
Țesarevici execută o întoarcere de 180 grade şi o luă înapoi, 
urmat de Retvizan, Pobeda şi de toate celelalte nave. Trecând 
pe lângă Sevastopol, Ţesarevici ridică semnalul: „Urmaţi-mă, la 
Arthur”. 

Akinfiev scuipă cu ciudă şi cobori repede spre a raporta lui 
Essen. Comandantul izbucni în înjurături la adresa lui Vitghefit. 

— Chiar mâine mă duc la Stessel şi-l rog să-mi dea măcar o 
companie într-un regiment de tiraliori! strigă el furios. Acum e 
pur şi simplu o ruşine să fii marinar! Să ne retragem fără nici o 
lovitură de tun, fără cea mai mică încercare de a angaja lupta! 
Nu, asta e mai presus de răbdarea mea! 

Cu toată indignarea lui, Essen fu nevoit să se supună şi să se 
întoarcă spre Arthur, împreună cu escadra. 

Se întuneca repede. Navele mari inamice, după ce siliseră, 
fără nici un foc, escadra rusească să se întoarcă din drum, 
începură să rămână în urmă, şi peste puţin, se făcură nevăzute 
în întunericul nopţii. În locul lor, se iviră din toate părţile 
torpiloarele japoneze, cu vădite intenţii agresive. 

Pe Țesarevici se ridică semnalul: „încadraţi grosul, pe linii 
paralele. Crucişătoarele la tribord; torpiloarele la babord!” 
Askold, Baian, Poltava şi Diana măriră viteza şi acoperiră 
cuirasatele dinspre tribord, iar Novik, urmat de torpiloare, 
trecu spre babord, pregătindu-se să apere grosul escadrei 
contra atacurilor cu torpile. 

De pe Țesarevici începură să se emită semnale de noapte, cu 
felinare. 

„Pregătiţi-vă pentru respingerea atacului cu torpile”, îi 
raportă semnalizatorul lui Essen. 


559 


— La posturile de luptă! ordonă comandantul. 

Matrozii se repeziră la posturi. Akinfiev alergă la turela pupa 
tribord, unde era postul lui, în caz de atac. Acolo, la lumina 
slabă a becurilor electrice, doi comendori şi mai mulţi tunari 
trebăluiau la tunuri, uitându-se mereu în bezna nopţii. Ambele 
piese erau gata de tragere; în elevatoare se vedeau proiectilele 
pregătite pentru salva următoare. 

— Fraţilor, noaptea asta japonezul n-o să ne lase-n pace, 
spuse Akinfiev matrozilor. Va trebui să staţi la tunuri, aşa că 
aveţi grijă să vă aduceţi de mâncare. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! Hrana ridică moralul 
matrozului, răspunse un subofițer tunar. Başkin şi Griţenko, ia 
daţi fuga la bucătărie, la artelnic, după mâncare. 

Fasciculul unui proiector despică întunericul undeva spre 
prova; în aceeaşi clipă pe mare se rostogoli bubuitul unui tun; 
fu urmat de altul, de încă unul, şi deodată începu să tune toată 
escadra. 

Akinfiev ieşi din turelă. Suprafaţa mării era măturată de 
numeroasele fascicule de lumină ale proiectoarelor. Spre prova 
babord se contura vag, întunecat, Liaoteşanul. De pe coastă, în 
întâmpinarea escadrei, se întindeau tentaculele de lumină ale 
proiectoarelor fortăreței. Crucişătoarele navigau din nou în 
linie de şir, ca flancgardă a formaţiei de cuirasate; doar Baian, 
gonind cu viteză maximă, se grăbea să treacă în capul escadrei, 
în timp ce crucişătorul Novik şi torpiloarele se rânduiau în 
ariergardă. 

— Admiri tabloul bătăliei navale? îl întrebă pe Akinfiev un 
ofiţer. E frumos, nu-i aşa? 

— Merită mai multă indignare decât admiraţie! răspunse 
Andriuşa cu ciudă. 

— Încă nu se ştie ce va urma. Poate că înnoptăm lângă 
Arthur şi mâine dimineaţa pornim direct spre Vladivostok. 

— Atunci, de ce s-a mai făcut promenada de astăzi? 

— Ca să se mai desmorţească şi comandanții şi echipajele. 
Ne-am mucegăit cu toţii în băltoaca de la Arthur. Şi, pe 
deasupra, între timp, torpiloarele japoneze ard cărbunii, 
consumă apa şi-i lansează torpilele, aşa că vor trebui să plece 
la baze, să se aprovizioneze. Aşadar, vom putea angaja lupta în 


560 


timpul zilei, cu japonezii, care n-au cine ştie ce superioritate în 
nave cuirasate, iar în cursul nopţii vom străbate strâmtoarea 
coreeană şi, în sfârşit, în Marea Japoneză vom fi întâmpinați de 
crucişătoarele de la Vladivostok. 

— Dar ne ajung cărbunii până la Vladivostok? 

— Dacă va fi nevoie, mai încărcăm mâine dimineaţă. 

— Bineînţeles, toate acestea sunt perfect posibile, foarte 
raţionale şi realizabile, dar cu o singură condiţie: ca escadra să 
nu se afle sub comanda lui Vitghefi. 

— Torpiloare inamice în babord, la travers! strigă unul dintre 
comendorii din turelă, şi în aceeaşi clipă, ambele tunuri traseră 
o salvă. 

— Cine a ordonat să se tragă? Cu ce înălţător? Akinfiev se 
repezi la comendori, dar, neprimind răspuns, alergă pe puntea 
de comandă. Pe cuirasat vuiră mai multe detunături 
învălmăşite. 

— Încetaţi focul! Nu trageţi fără comandă! răcni Essen prin 
megafon. 

Ofițerii se repeziră la matrozi, şi în primul rând la subofiţeri. 

— Ce păzeşti aici, lepră? zbieră Dikov din turela vecină la 
şeful de piesă. Îţi smulg galoanele. 

La rândul lor, subofiţerii şi şefii de piese îi înjurau mânioşi, 
cu glas înăbuşit, pe matrozi, făgăduindu-le scatoalce şi ghionţi. 
Disciplina tulburată începu să se restabilească. 

Între timp, escadra, apărându-se de torpiloare, care o presau 
de aproape, ajunse în dreptul Arthurului şi se opri pe două linii 
de şir paralele cu coasta; capul escadrei era dincolo de 
Elektriceski Utios iar coada lângă Belii Volk. Crucişătoarele 
rămaseră ceva mai în larg decât linia cuirasatelor. 

Puternicele proiectoare ale fortăreței, instalate pe colina 
Krestovaia şi lângă Belii Volk, luminau în afara flancurilor 
escadrei, alcătuind din fasciculele lor un baraj de lumină atât 
de intens, încât nici un torpilor japonez nu se putea strecura 
neobservat prin el. De fiecare dată când se repezeau în grupuri 
la atac asupra escadrei ruseşti, torpiloarele erau imediat 
observate şi nimereau sub focul concentrat al bateriilor de 
coastă şi al navelor escadrei. De teama pierderilor, ele îşi 
lansau de la mare distanţă torpilele şi se îndepărtau în grabă 


561 


spre larg. Nici o torpilă lansată nu-şi ajungea ţinta, dar mai 
multe torpiloare fură scoase din luptă. 

Astfel, prin efortul comun al artileriei de coastă şi al flotei, 
fură respinse fără excepţie toate atacurile inamice. 

Belii rămase toată noaptea la postul de semnalizare al 
marinarilor, conducând de acolo tirul bateriilor de coastă. De 
astă dată, până şi Stessel, care urmărea lupta de pe colina 
Zolotaia, nu putu să nu recunoască utilitatea cooperării între 
coastă şi flotă. 

Chiar aproape de punctul unde urma să ancoreze, cuirasatul 
Sevastopol se afla în pericol de a-l aborda pe Peresvet care 
naviga în prova lui; ca să evite abordajul, Sevastopol puse 
cârma la babord şi ieşi din formaţie. În acest moment sub el 
explodă o mină. Cuirasatul se cutremură şi luă brusc bandă la 
babord. O trombă uriaşă de apă se abătu peste punte. 

În clipa exploziei, Andriuşa Akinfiev se afla în turelă. Aceasta 
se umplu numaidecât de un fum negru, greu înecăcios. Din 
elevatorul de muniţie ţâşniră flăcări şi fum. Locotenentul căzu 
în nesimţire. Matrozii îi săriră în ajutor. Cuirasatul se apleca tot 
mai tare spre babord şi matrozii se grăbiră să iasă din turelă. 

Între timp, pe punte se desfăşurau cu energie, sub comanda 
lui Essen, operaţiile de salvare a navei. Se constată că avariile 
nu erau prea grave. Matrozii lăsară bărcile la apă, aşezară 
repede paietul de tendă şi cuirasatul porni cu toată viteza spre 
țărm, în baia Belii Volk. 

Comandantul secund raportă că nava avea o spărtură mai jos 
de centura cuirasată, între coastele 23-30, şi că în afară de 
aceasta, fusese necesar să se inunde magazia de pulbere şi 
primul buncăr, precum şi coridoarele de acces respective, în 
urma unui început de incendiu provocat de explozie. 

— Pereţii etanşi rezistă la presiunea apei? se informă Essen. 

— Sunt presaţi puternic dar, deocamdată, rezistă. 

— Totuşi, trimiteţi imediat oameni să-i întărească. 

— În urma exploziei, locotenentul Akinfiev a fost otrăvit de 
gaze, raportă un matroz; l-au dus în cabină. 

— Să se trimită imediat medici la el! ordonă neliniştit Essen. 
Dar cum s-a întâmplat? Se pare că, în afară de el, n-a mai 
suferit nimeni nimic. 


562 


— Mai sunt doi matrozi; acum varsă la copastie; au înghiţit şi 
ei gaze, dar, pe cât se vede, or să-şi vină curând în fire, adăugă 
matrozul. Locotenentul Akinfiev este încă slăbit după rănirea 
de pe Strașnii, d-aia a şi căzut în nesimţire. 

Essen ordonă să se inunde încă trei compartimente în 
tribord, pentru redresarea navei, şi să se supravegheze starea 
compartimentului de lângă magazia de pulbere. 

Curând, lanţul ancorei zornăi şi cuirasatul se opri trepidând 
uşor. 

În timp ce cuirasatul Sevastopol îşi vedea de repararea 
spărturii, celelalte nave ale escadrei se străduiau să respingă 
atacurilor torpiloarelor japoneze. 

Aproape de orele 4 dimineaţa, când cerul începu să se 
lumineze spre răsărit, japonezii se grăbiră să se îndepărteze în 
larg. Încetul cu încetul, fasciculele de lumină ale proiectoarelor 
păliră şi se topiră în lumina zorilor. De pe toate navele se 
semnaliza intens, raportându-se amiralului pierderile şi avariile 
fiecăreia. Peste puţin, mai multe vapoare din port, cu puternice 
mijloace de salvare, se apropiară de Sevastopol. Sosi şi 
inginerul-şef al portului, Kuteinikov, cu o brigadă de muncitori. 
Scafandrii cercetară imediat spărtura care avea suprafaţa de 
aproape patru sajene pătrate. 

— Aţi scăpat ieftin, Nikolai Ottonovici, îi spuse Kuteinikov lui 
Essen. În întuneric, nu este de loc uşor să se aşeze un paiet de 
tendă pentru o asemenea spărtură. Ba încă, aţi mai ambarcat în 
babord cam o mie de tone de apă, aşa că puteaţi foarte uşor să 
faceţi un salto mortale. 

— Am evitat aceasta, inundând compartimentele simetrice 
din bordul opus. Pe când se poate conta că va fi complet 
reparată nava? îl întrebă Essen pe inginer. 

— Cel puţin peste o lună dacă nu mai mult, deoarece nu veţi 
încăpea pe doc, iar lucrările se vor face cu ajutorul chesonului, 
ceea ce va cere mai mult timp. 

— Pentru Vitgheft şi toată compania lui, va fi un pretext 
binevenit ca să mai stea cu braţele încrucişate în Arthur, rosti 
Essen, posomorât. 

Spre şapte dimineaţa, cuirasatul Sevastopol fu tras la 
remorcă în port, unde rămase legat de cheu. 


563 


Akinfiev ajunse anevoie până la casa Rivei şi acolo căzu 
imediat la pat. Medicii constatară că avea pneumonie şi 
declarară că starea lui era gravă. 


În dimineaţa zilei de 10 iunie, Zvonariov văzu cu mirare că 
escadra ieşise aproape în întregime în rada exterioară; doar 
două, trei nave mai rămăseseră în port, însă şi acestea înaintau 
spre ieşire. El încălecă şi se duse în trap întins spre fortificația 
numită Bolşoe Orlinoe Gnezdo*?, situată în linia a doua de 
apărare terestră, între forturile 2 şi 3 şi socotită printre 
nodurile defensive de bază. Colina aceasta stâncoasă, ce se 
ridica răzleaţă drept spre cer, era dominată de o puternică 
redută şi de o baterie cu tragere lungă „Canet” de 6 țoli. 
Această poziţie era atât de tare prin însuşi relieful ei natural, 
încât lucrările de apărare se reduceau la amenajarea unor 
cazemate, săpate în stâncă, pentru garnizoană, pentru magazia 
de pulbere, şi la ridicarea de valuri pentru trăgători. 

De pe stâncă se deschidea o largă perspectivă, atât spre 
uscat, cât şi spre mare; de aceea, Orlinoe Gnezdo avea o 
importanţă deosebită, ca post înaintat de observare al artileriei. 
Ţinând seama de aceasta, Kondratenko îi acorda foarte multă 
atenţie şi îl inspecta adeseori. În ziua aceea urma ca Zvonariov 
să se întâlnească acolo cu generalul. Ajuns la fortificaţie, 
praporşcikul descălecă şi începu să urce pe potecuţa îngustă, 
pieptişă. 

Găsi pe Orlinoe Gnezdo o mulţime de oameni: în afară de 
muncitorii din totdeauna, soldaţi şi chinezii, care lucrau la 
fortificaţii, se adunaseră numeroşi ofiţeri, funcţionari de la 
diferite instituţii din oraş, lucrători din port, care urmăreau cu 
atenţie manevrele escadrei şi căutau să-i ghicească planurile. 

— Marinarii noştri sunt sărbătoriţii zilei, rosti Kondratenko, 
dând mâna cu Zvonariov. Tot Arthurul a alergat să privească 
escadra. Până şi Stessel s-a dus călare pe colina Zolotaia, 
împreună cu Belii şi Nikitin. 

— Ca să spun drept, nu credeam că marinarii au să mai iasă 
vreodată din Arthur, mărturisi Zvonariov. 

— Şi acum, te bucuri că te-ai înşelat? Să dea Dumnezeu să nu 


39 Marele Cuib al Vulturului (n. t.). 
564 


întâlnească toată escadra lui Togo, ci numai o parte din ea. 
Fireşte, ai noştri nu pot să se măsoare cu toată flota japoneză 
întrunită, dar luptând pe rând, cu fracțiuni din ea, poate că o 
vor birui. 

— Mai mulţi ingineri şi ofiţeri se apropiară de ei şi discuţia 
deveni generală. 

— Amiralii noştri sunt prea fricoşi ca să angajeze lupta. Fiţi 
siguri că de îndată ce vor zări escadra lui Togo vor schimba cu 
ea câteva focuri de tun şi se vor întoarce repede acasă! Fac 
prinsoare că aşa va fi! spuse agitat Raşevski. 

— Serghei Alexandrovici, nu eşti drept, se împotrivi 
Kondratenko. Copleşitoarea superioritate pe mare a japonezilor 
îl face pe Vitgheft să fie prudent şi să nu rişte fără rost; iată de 
ce nu iese în larg. 

Trecu de amiază când escadra, în cele din urmă, porni, 
însoţită de toate urările. Kondratenko se duse cu Zvonariov pe 
colina Zolotaia să stea de vorbă cu Stessel. 

— În sfârşit, i-am făcut pe cufundari să iasă în larg! îi strigă 
bucuros Stessel lui Kondratenko. Din zori aştept să-i văd 
plecând în sfârşit. 

De îndată ce escadra pieri în zare, Stessel porni înapoi spre 
casă, luându-l şi pe Kondratenko cu el. 

Zvonariov, obosit, se duse la el şi se culcă. 

Se trezi seara târziu şi se apropie de fereastra deschisă. 

De afară adia răcoarea nopţii îmbinată cu un iz de alge 
putrede. Tot Arthurul era cufundat în întuneric; doar luna nouă 
lumină slab străzile. Din port se auzeau loviturile unor ciocane 
mari şi răsuflarea grea a maşinilor cu aburi. 

— Serghei Vladimirovici, hai! îl strigă din stradă Varia. De 
vreo jumătate de ceas aştept să te trezeşti. Am trecut de două 
ori. Ordonanţa dumitale nu ştia să spună decât „se hodineşte”! 
Şi la noapte ce ai să faci? 

— Mă plimb, răspunse Zvonariov. 

— Vreau să-ţi arăt o revistă străină, în care e fotografiat 
Utiosul şi Boreiko. Închide fereastra şi aprinde lumina, spuse 
fata autoritară. 

Zvonariov se execută. 

Varia intră, ţinând în mâini un teanc de ziare şi reviste 


565 


ilustrate străine. Printre ele erau: „The North China Daily 
News”, „The Shanghai Press”, „The Japan Times” şi mai multe 
reviste americane. 

Varia deschise una dintre ele şi arătă un clişeu cu panorama 
Utiosului. Alături, într-un cadru oval, portretul lui Boreiko 
râzând. 

— „The Electrical Rock and her commandor, captain 
Boreiko”, citi Varia. Ia uite cum îl ridică în slăvi pe Ursul vostru 
- l-au avansat dintr-o dată căpitan şi l-au făcut comandant al 
Utiosului. Iar aici, uite, eşti şi dumneata, şi Varia îi arătă un 
grup de ingineri, în frunte cu Kondratenko, printre care 
Zvonariov se văzu şi pe el. 

— Păi, abia acum o săptămână ne-a fotografiat căpitanul 
Hopmann, ataşatul militar şi naval german! se miră 
praporşcikul. 

— Sunt şi alte fotografii, mai noi, zâmbi Varia, cu aer 
oarecum şiret. 

Frunzărind revistele, dădură cu ochii de Stessel, fotografiat 
în clipa când împărțea decoraţiile celor de la Elektriceski Utios. 

— Dar cine a făcut fotografia? se mira Zvonariov. N-am văzut 
nici un fotograf. 

— Nesuferitul ăla de Gantimurov! Umblă prin Arthur, 
fotografiază tot ce vrea şi pe cine vrea, şi pe urmă vinde 
fotografiile la reviste străine, pe preţuri frumuşele, spuse 
mohorât Gobiato care intrase între timp în odaie. Parcă nu 
mişună pe aici destui spioni japonezi: mai era nevoie şi de 
concursul aghiotanţilor lui Stessel! 

— Dacă nu cumva chiar Stessel se află în solda lor, adăugă 
Zvonariov. 

Pe neaşteptate, liniştea serii paşnice fu tulburată de 
bubuituri surde, îndepărtate. 

— Vine furtună, observă Varia. Prea a fost mare zăpuşeală 
azi. 

Gobiato se apropie de barometru şi ciocăni în geamul lui. 

— Nu prea pare să fie furtună; mai curând cred că e tir de 
artilerie. 

— În bezna asta nu vezi nimic şi poţi să iei navele proprii 
drept inamice. Nu, desigur e o furtună îndepărtată, insistă 


566 


Varia. 

— Hai afară, propuse Zvonariov. Trebuie să se vadă 
fulgerele. 

Coborâră tustrei pe stradă şi o luară către cheu. Spre sud-est 
luminau necontenit ori fulgere, ori licăririle unei canonade. 

— Ei, vedeţi că am dreptate? spuse Varia, arătându-le. 

În aceeaşi clipă însă patru lovituri de tun, bubuind distinct 
una după alta, le risipiră toate îndoielile. 

— Escadra se întoarce luptând la Arthur, înţelese Gobiato. 
Trebuie să-i comunic numaidecât lui Vasili Feodorovici. O luară 
cu toţii spre locuinţa lui Belii. Generalul tocmai încăleca. 

— Tată, merg şi eu, îl rugă Varia. 

— Bine, dar vino iute, consimţi Belii. Haideţi pe Zolotaia, 
domnilor, îi invită grăbit generalul şi, fără să mai aştepte, îşi 
porni calul în trap. 

— Serghei Vladimirovici, hai pe jos, că-i răcoare, propuse 
Gobiato. 

Începură să urce poteca pe povârnişul abrupt al colinei 
Zolotaia. Escadra încă nu se vedea, dar luminile proiectoarelor 
ei se şi zăreau limpede la orizont. Pe măsură ce se apropia, 
canonada părea că se înteţeşte. Era evident că, apărându-se de 
torpiloarele japoneze, escadra căuta să se refugieze sub 
protecţia bateriilor de coastă. 

Belii dădea dispoziţii necesare cu glas gros, uşor răguşit: 

— Trag numai Belîi Volk, bateria Strelkovaia şi Utiosul, cu 
înălţătorul maxim, ca să nu nimerească în navele noastre. 

Soldaţii telefonişti şi matrozii semnalizatori se grăbiră să 
transmită acest ordin bateriilor. 

Peste puţin, bateria de pe Elektriceski Utios deschise focul; 
după ea bubui Strelkovaia şi, ceva mai surd, îndepărtata 
baterie 22. Toată coasta clocotea ca vie, trăgând ba salve, ba 
lovituri de tun răzlețe. Între timp, escadra ancoră lângă coastă. 

De la izbucnirea războiului, Arthurul încă nu auzise o 
canonadă atât de violentă. Bubuiturile tunurilor de pe nave şi 
din baterii se contopeau într-un vuiet continuu. Navele 
ancorate în radă păreau nişte făclii uriaşe. Bateriile terestre se 
proiectau ca nişte fâşii de foc pe fondul negru al coastei. 

Peste puţin, sosi şi Stessel pe colina Zolotaia. Abia 


567 


descălecat, izbucni în înjurături teribile la adresa lui Vitgheft şi 
a marinarilor: 

— Dacă în zori n-au să plece înapoi, în larg, ordon bateriilor 
de coastă să-i scufunde pe toţi ticăloşii ăştia, răcnea el. 

— Încă nu ştim în ce stare se află escadra şi ce pierderi a 
avut, încercă Belii să-l aducă la realitate. Poate că a avut mult 
de suferit în luptă şi a fost silită să se întoarcă. 

— Cereţi amiralului datele asupra pierderilor şi raportaţi-mi- 
le, dispuse Stessel. 

Peste puţin, i se raportă că escadra n-avusese pierderi, că 
numai cuirasatul Sevastopol fusese avariat, lovind întâmplător 
o mină. La auzul acestora generalul izbucni într-un nou torent 
de înjurături turbate la adresa flotei. 

— Laşi, trădători şi ticăloşi! În zori am să-i trimit lui Vitgheft 
un ultimatum: ori iese imediat în larg, ori deschid de pe coastă 
focul asupra lor! Toate bateriile să fie gata de tragere! ordonă 
generalul. 

Totuşi, către dimineaţă toată escadra se adună în rada 
interioară şi navele începură din nou să scoată paşnic fum în 
rada Port-Arthur. 

În drum spre casă, Stessel şi Nikitin trecură pe lângă lacul 
Presnoe. Râzând să se prăpădească, nişte copii ruşi şi chinezi 
zvârleau de pe mal pietre în apă. Pe suprafaţa lacului pluteau 
pete multicolore şi băieţii se căzneau să le nimerească cu 
pietre. Nikitin privea într-acolo atent, mirat, dar nu se putea 
dumiri de loc ce puteau să fie acele lucruri mişcătoare, 
galbene, roşii, albastre. În cele din urmă, chemă un băiat. 

— Ce faceţi voi aici? întrebă aspru generalul. 

— Umflăm nişte broaşte. 

— Adică, cum le umflaţi? exclamă Nikitin tot mai nedumerit. 

— Prindem o broască, vârâm în ea un pai şi o umflăm. Pe 
urmă o zvârlim în apă; ea vrea să se dea la fund, dar n-o lasă 
aerul. Aruncăm cu pietre în ele şi, ca să le vedem mai bine, le 
vopsim în tot felul de culori, explica cu un aer preocupat 
băiatul. 

Generalul începu să râdă zgomotos. 

— Straşnic ar fi, Anatoli Mihailovici, să-i umfli tot aşa pe 
„cufundarii” noştri şi, apoi, să-i goneşti pe mare! Poate că 


568 


atunci Vitgheft ar îndrăzni să angajeze lupta cu japonezii! 
Şi amândoi generalii îşi văzură de drum, râzând în hohote. 


În seara zilei de 11 iunie, Fok şi şeful statului-major al 
regiunii, colonelul Reis, sosiseră de pe poziţiile înaintate şi se 
prezentaseră la Stessel. Cei trei amici şedeau în cabinetul 
generalului, unde se afla şi Vera Alexeevna, cu nelipsitul ei 
lucru de mână. 

Stessel arătă telegrama lui Kuropatkin prin care i se 
comunica revocarea sa de la comanda forţelor din Arthur şi 
relată ce măsuri luase. După ce îl ascultă, Fok se plimbă tăcut 
câteva clipe prin cameră şi apoi rosti cu glasul său neplăcut, 
scârţiitor: 

— Fireşte că nu se reduce totul la o singură telegramă. 
Tiedemann o să te bombardeze până va izbuti să capete 
confirmarea primirii. Bineînţeles, nu trebuie să te grăbeşti să 
răspunzi. Cu cât va trece mai mult timp, cu atât mai greu ai să 
poţi pleca de aici; japonezii se vor apropia pe uscat, iar marea o 
vor împânzi cu minele lor. Totuşi, trebuie să se pregătească un 
răspuns, şi în caz că telegrama va fi repetată să fie expediat 
numaidecât. Răspunsul îl voi formula chiar astăzi, împreună cu 
Viktor Alexandrovici. 

— Trebuie să se chibzuiască bine fiecare frază, fiecare 
cuvânt, observă Vera Alexeevna. 

— Bineînţeles că vom discuta totul cu atenţie, în consiliul 
nostru, pe jumătate de familie, ca să zic aşa, răspunse Fok. 
Orice s-ar spune despre alţii, dar sfatul dumneavoastră, mult 
stimată Vera Alexeevna, este întotdeauna util. 

Fok şi Reis îşi luară rămas bun. 

De îndată ce se îndepărtară, în faţa casei se opri o trăsură şi 
din ea cobori Essen, în ţinută de gală, cu decoraţii, mănuşi 
albe, spadină şi bicorn. 

— Sunt foarte bucuros că vă văd, Nikolai Ottonovici, îl salută 
prietenos generalul, care preţuia mult faima de erou a lui 
Essen. 

— La rândul meu, mă grăbesc să asigur pe excelența voastră 
de sentimentele celui mai profund respect, răspunse marinarul 
înclinându-se. Am venit într-o chestiune personală şi totodată 


569 


nu tocmai obişnuită. 

— Nikolai Ottonovici, sunt întotdeauna gata să vă dau tot 
concursul posibil, răspunse generalul, tot scuturând mâna lui 
Essen. Vă rog să luaţi loc. 

Cei doi interlocutori se aşezară faţă în faţă în fotoliile moi. 

— Excelenţa voastră, bineînţeles, ştie că escadra, după o 
scurtă ieşire în mare, s-a întors la Arthur. Amiralul Vitgheft nu 
a dat dovadă de suficientă bărbăţie şi hotărâre pentru a angaja 
lupta cu japonezii, începu Essen. Toate acestea m-au 
determinat să părăsesc flota şi să trec în armata care înfruntă 
inamicul în luptă şi nu fuge de el. Am venit să vă rog, excelenţă, 
să mă primiţi în trupele de uscat, într-un regiment de tiraliori, 
fie şi la comanda unei companii. 

Stessel se sculă brusc şi-i strânse mâna cu căldură. 

— Nikolai  Ottonovici, sunteţi un om foarte nobil. Vă 
împărtăşesc pe deplin indignarea faţă de acţiunile amiralului 
Vitgheft; sunt emoţionat şi zguduit de elanul dumneavoastră 
cinstit şi înălţător. Dacă toţi comandanții din marină ar avea 
aceeaşi atitudine, flota noastră ar fi dominat de mult marea. Voi 
fi fericit să vă văd printre subalternii mei. De îndată ce veţi 
preda comanda cuirasatului, veţi fi încadrat pentru început ca 
ajutor de comandant al unui regiment, ca să puteţi dobândi o 
oarecare experienţă la comandă, iar după aceea, veţi obţine cea 
dintâi comandă de regiment vacantă. 

— Excelenţă, nu-mi permit să scontez o înaintare atât de 
rapidă: doar sunt marinar. 

— Vitejia şi ingeniozitatea prin care v-aţi câştigat respectul 
tuturor sunt cea mai bună chezăşie a succesului activităţii 
dumneavoastră de comandant, nu importă în ce armă. 

— Sunt mişcat până în adâncul sufletului de o asemenea 
atitudine a excelenţei voastre faţă de mine, răspunse emoţionat 
Essen şi salută, voind să se retragă. În clipa aceea însă apăru 
Vera Alexeevna. 

— Am auzit totul, Nikolai Ottonovici, rosti ea, dând bună ziua 
lui Essen. Vă admir şi eu nobila conduită. Poftiţi în sufragerie, 
la o ceaşcă de ceai. 

Peste o oră, când Fok şi Reis veniră la Stessel, găsiră la el pe 
bravul marinar care istorisea cu amărăciune toate peripeţiile 


570 


din ultimele douăzeci şi patru de ore. 

După plecarea lui Essen, trecură cu toţii în cabinet. Fok 
scoase dintr-un buzunar o hârtie împăturită. 

— Am schiţat textul telegramei de răspuns, destinată lui 
Kuropatkin. „Excelenţa voastră Alexei Nikolaevici...” 

— Să se adauge: „mult stimate”, întrerupse Vera Alexeevna. 

— De acord, răspunse Fok şi intercală cu creionul cuvintele 


respective. 
— Excelenţa-voastră, mult stimate Alexei Nikolaevici, am 
primit ieri dispoziţia numărul...” se va adăuga... „Această 


dispoziţie m-a surprins foarte mult şi-mi permit de a vă expune 
tot ce este legat, după adânca mea convingere, de o executare 
imediată a ei. Toate trupele mă cunosc bine...” 

— Aici, să se adauge: „mă iubesc şi au încredere în mine”, 
interveni iar Vera Alexeevna. 

— E o observaţie justă, fu de acord Reis. 

— „...toate trupele mă cunosc bine, mă iubesc şi au încredere 
în mine, urmă Fok. Plecarea mea va da naştere la o depresiune 
generală...” 

— Asta, depinde: Smirnov, Vitgheft et compania, vor fi chiar 
foarte bucuroşi! aruncă Stessel. 

— În schimb, toţi oamenii cinstiţi vor fi indispuşi, replică 
Vera Alexeevna. 

— „...va da naştere la o depresiune generală, în prezent 
foarte primejdioasă, fiindcă ar duce la scăderea moralului. Am 
solicitat în repetate rânduri domnului guvernator general 
aprobarea de a prelua comanda unui corp de armată; am 
solicitat acest lucru şi în ziua ultimei sale plecări...” 

— A plecat atât de repede, încât nici n-am avut când să-l văd, 
obiectă Stessel. 

— Aceasta n-are importanţă, răspunse Fok şi citi mai 
departe: „...dar excelența sa m-a refuzat în mod categoric. 
Atunci, în împrejurări relativ liniştite, puteam pleca; în prezent 
însă, într-o perioadă atât de acută a blocadei, nu sunt în măsură 
să fac acest lucru...” 

— E bine, aprobă generăleasa. 

„Generalii Fok, Kondratenko, Belii, Nikitin, Nadein 
colaborează cu mine uniţi, din toată inima...” 


571 


— După mine, pe Nadein puteţi să-l scoateţi, iar în locul lui, 
să-l treceţi pe Viktor Alexandrovici, obiectă Vera Alexeevna, 
arătând cu o mişcare din cap spre Reis. 

— l-am pus numai pe generali, lămuri Fok. Altfel ar trebui să- 
i înşirăm pe toţi comandanții de regimente. 

— Atunci, adăugaţi din nou: „şi-mi acordă încrederea lor”, 
insistă Vera Alexeevna. 

— „Generalii Fok, Kondratenko, Belîi, Nikitin colaborează cu 
mine uniţi, din toată inima, şi-mi acordă încrederea lor.” Fok o 
privi pe Vera Alexeevna care dădu din cap aprobator. 

"Bineînţeles, situaţia mea de aici este mult mai dificilă decât 
pe un câmp de luptă. Repet: am solicitat aprobarea de a pleca, 
atunci când aceasta era cu putinţă fără să aducă prejudicii 
serviciului. Acum însă, raportez: plecarea mea de aici va da 
naştere la mari prejudicii. Dacă, totuşi, plecarea mea din 
Arthur vă fi considerată absolut necesară, voi socoti de datoria 
mea să iau toate măsurile pentru îndeplinirea dispoziţiei 
dumneavoastră, deşi, în prezent, comunicațiile între Arthur şi 
lumea exterioară devin din ce în ce mai dificile, în urma 
supravegherii tot mai severe, exercitate de japonezi asupra 
tuturor vaselor ce pleacă de la noi. Dumnezeu să vă aibă în 
pază, spre gloria ţarului şi a patriei”, termină Fok. 

— Sfârşitul trebuie refăcut, obiectă Vera  Alexeevna: 
„Dumnezeu să vă aibă în pază, spre gloria adoratului nostru 
suveran şi a mult iubitei noastre patrii”. 

Fok făcu pe loc modificările propuse. 

— Excelenţă, şi acum, cu permisiunea dumneavoastră, voi 
cifra totul, pentru ca în orice clipă, când va fi necesar, 
telegrama să poată fi expediată la Cifu, se oferi Reis. 

— Bine, domnilor. Contez pe discreţia dumneavoastră, 
preciză Stessel. 

— Se înţelege de la sine, se grăbiră să-l asigure Fok şi Reis. 


De la Stessel, Essen se duse pe nava /esarevici, la Vitgheft. 
Amiralul îl primi cu amabilitatea sa din totdeauna. 

— N-aveţi noroc, Nikolai Ottonovici, îl compătimi el. Ieri, din 
toată escadra, numai nava dumneavoastră a avut de suferit. 

— În schimb, excelența voastră are mult noroc, ripostă 


572 


Essen, pe acelaşi ton. Noaptea, fără a utiliza dragoarele de 
mine, aţi ancorat în rada exterioară şi numai nava mea a avut 
de suferit, în timp ce putea să se întâmple mult mai rău. 

— Împărăteasa cerurilor şi sfântul Nicolae ne-au păzit 
celelalte nave, rosti Vitgheft, mişcat, şi se uită la icoana 
sfântului Nicolae „făcătorul de minuni şi ocrotitorul 
marinarilor”, atârnată în cabină. 

— Sfinţii cu sfinţii, dar trebuie să gândim şi noi asupra 
hotărârilor pe care la luăm. lată, eu nu mă pot dumiri nici acum 
de ce aţi fugit la Arthur din faţa escadrei japoneze? întrebă 
Essen cu mânie. 

— Nu puteam risca să angajăm lupta, faţă de superioritatea 
aproape triplă a forţelor inamicului, explică amiralul. 

— Excelenţă, voiam să vă întreb: aveţi de gând să mai staţi 
mult în Arthur? 

— În orice caz, până la repararea Sevastopolului nu ies în 
larg. 

— Mă tem că nici după repararea lui nu veţi ieşi. 

— Dacă ar fi după mine, n-aş ieşi de loc. La Arthur flota se 
află în oarecare siguranţă. 

— Am venit la dumneavoastră să vă spun că nu vă aprob de 
loc modul de conduită şi consider comportarea de ieri a 
escadrei, ruşinoasă, trânti pe nerăsuflate Essen. 

— E o îndrăzneală din partea dumneavoastră! replică aprins 
amiralul. 

— Iar retragerea la Arthur, fără nici o lovitură de tun, este, 
după mine, o trădare din partea dumneavoastră. 

— Căpitan Essen, voi fi nevoit să vă îndepărtez din escadră, 
rosti Vitgheft învăpăiat. 

— lată raportul meu referitor la acest lucru. Essen întinse 
amiralului o hârtie. 

Acesta o luă cu mâinile tremurătoare de emoție şi începu s-o 
citească. 

— „Nu socot cu putinţă să-mi continui serviciul în flotă... rog 
să fiu scos din cadre... am intenţia de a cere transferarea în 
armata...” Nu sunteţi perfect sănătos, Nikolai Ottonovici! 
Dumneavoastră şi armata de uscat! Cel mai bun comandant din 
escadră, ajuns comandant al unei companii de infanterie. Dar 


573 


nici Stessel nu vă va primi, doar ştiţi cât îi urăşte pe marinari, 
bolborosea Vitgheft, buimac. 

— Am fost la el: generalul m-a primit cu braţele deschise şi 
mi-a promis că-mi va da mai întâi un post de ajutor al 
comandantului unui regiment, şi pe urmă, comanda unui 
regiment. 

— Aţi fost la Stessel? întrebă Vitgheft, holbând ochii uluit. I- 
aţi cerut transferarea în armata terestră? 

— Da, excelenţă! Cel puţin, armata nu fuge cum îi vede pe 
japonezi şi angajează hotărâtă lupta cu ei! rosti răspicat Essen. 

Amiralul se muie dintr-o dată. 

— Ce mi-aţi făcut, Nikolai Ottonovici! se tângui Vitghefit. 
Dumnezeu să vă judece, dar eu n-am meritat la bătrâneţe 
ruşinea ce aţi aruncat-o pe capul meu. Dumneavoastră, cel mai 
bun comandant din escadră, dumneavoastră, marinar până în 
măduva oaselor, plecaţi din flotă: după dumneavoastră au să 
plece şi ceilalţi ofiţeri; dacă nu cei bătrâni, tineretul în orice 
caz va începe fuga generală de la nave spre bucuria lui Stessel 
şi a lui Togo, urmă amiralul, năuc. Nikolai Ottonovici, dragul 
meu, faceţi-mi un bine mie, unui om bătrân, retrageţi-vă 
raportul şi comunicaţi-i lui Stessel că v-aţi răzgândit! îl imploră 
Vitgheft. 

— Îmi garantează excelența voastră că escadra, de îndată ce 
va fi posibil, va ieşi în larg? întrebă fără ocol Essen. 

— Ei, cum pot eu să vă garantez acest lucru? Japonezii ne vor 
scufunda până la unul şi ei vor rămâne neatinşi! strigă scos din 
fire Vitgheft. Dacă mi se va ordona, mă voi duce, dar nu la 
victorie, ci la moarte! Nikolai Ottonovici, retrageţi-vă raportul, 
iar eu, de îndată ce Sevastopol va fi reparat, voi căuta să vă 
trimit la prima ocazie în misiune. 

Întinzând mâna în silă, Essen îşi luă înapoi raportul. 

— Şi comunicaţi-i lui Stessel că, deocamdată, v-aţi răzgândit, 
că speraţi să vă mai bateţi pe mare cu japonezii, îl rugă la 
despărţire amiralul. 

După plecarea lui Essen, Vitgheft continuă să ofteze greu şi 
să-şi răvăşească părul cărunt, tuns perie. Peste puţin intră 
Matusevici, şeful său de stat-major. Avansat de curând amiral, 
epicurian, amator de viaţă veselă şi îmbelşugată, se caracteriza 


574 


printr-o neobosită bună dispoziţie. 

Matusevici observă îndată că amiralul era indispus. 

— La ce vă gândiţi, Wilhelm Karlovici, de ce sunteţi trist? 

— Essen m-a scos adineauri din sărite. Mi-a prezentat un 
raport pentru transferarea lui din flotă! Vrea să treacă din 
marină în armată! Abia am izbutit să-l înduplec să mai aştepte, 
până va fi reparat Sevastopol. 

— Asta e tot? Face să vă supăraţi pentru asemenea fleacuri? 
N-aveţi nici o grijă; fierbe până se răcoreşte. Azi, a fost la 
Stessel, să-i solicite mutarea în armată. 

— Şi Stessel? 

— L-a primit cu braţele deschise şi a început să-i înjure şi mai 
vârtos pe marinari, în general, şi, în special, pe dumneavoastră! 

— Bineînţeles, n-a scăpat ocazia. lar o să înceapă să ne 
pârască la Kuropatkin şi la guvernator. 

— Nu-l luaţi în seamă, Wilhelm Karlovici: o ocară nu-i povară. 
Ţineţi minte cuvintele romanţei: „De-mi zâmbeşte, de mă 
ceartă, mi-e tot una, mi-e tot una!” intonă Matusevici, cu glas 
catifelat de bariton. De-aţi fi auzit cum a cântat-o aseară 
prinţesa Lievan... fermecător! 

— Nikolai Alexeevici, mi se pare că vi s-au aprins călcâiele 
după ea! spuse Vitgheft, schiţând un zâmbet. 


“Iubirea nici o vârstă n-are 
Dar tinereţea, dând puteri 
Cu-avânt e binefăcătoare 

Ca ploaia caldei primăveri...” 


recită Matusevici, răsucindu-şi voiniceşte mustăţile. 

— Mă uit la dumneata, Nikolai Alexeevici şi te invidiez: câtă 
vioiciune, câtă voie bună ai, şi nu-ţi pierzi niciodată curajul. 

— Nici pe dumneavoastră, Wilhelm Karlovici, nu vă sfătuiesc 
s-o faceţi. 

— Cu ce mă amărăşti astăzi? întrebă Vitgheft, împungând cu 
degetul în mapa cu hârtii pe care i-o pusese pe birou 
Matusevici. 

— Mi-am fixat o regulă, o dată pentru totdeauna: să nu mă 
las amărât de nici un fel de hârţoage, şi nici pe dumneavoastră 


575 


să nu vă amărăsc, că nu merită. Azi am o singură hârtiuţă 
interesantă: de la guvernator. Iat-o! Matusevici trase din mapă 
o telegramă scurtă şi i-o întinse. 

— „Faţă de anumite informaţii care ne parvin, cu privire la 
scăderea moralului generalului Stessel, de nepermis la un 
comandant militar, vă rog să-mi  împărtăşiţi opinia 
dumneavoastră sinceră şi anume, dacă socotiți că mai 
corespunde funcţiei pe care o îndeplineşte. Alexeev.” 

— Asta-i bună! Ce o să răspundem noi la asemenea 
telegramă? întrebă Vitgheft, gânditor. 

— După mine, răspunsul e clar: Stessel e o mare lepră; cu cât 
mai repede va fi îndepărtat din Arthur, cu atât mai bine. 

— Nu, nu-i cu putinţă, asta ar fi o grosolănie. 

— Nici nu zic să scriem chiar aşa, dar... 

— Dacă află Stessel, ne mănâncă de vii. 

— Dumnezeu e milostiv, n-o să ne lase. 

— O să mă gândesc în ce fel să răspund, zise Vitgheft şi 
împinse hârtia la o parte. 

În clipa aceea, intră ordonanța şi raportă că masa e gata. Cei 
doi amirali se grăbiră să întrerupă discuţia şi se duseră să 
prânzească. 

— Wilhelm Karlovici, gustaţi vinul acesta de Tokay! Aprinde 
sângele, nu altceva. Şi ce buchet are! Duceţi-l la nas, E nectar, 
nu e vin! Ieri, mi l-a căutat în mod special vânzătorul-şef de la 
Ciurin, spuse Matusevici, schimbând conversaţia. 
Adulmecându-i savoarea, goli paharul cu nesaţ. Vitgheft îi urmă 
exemplul, degustându-l cu mici înghiţituri. Un zâmbet extatic i 
se revărsă pe chip. 

— Da, Nikolai Alexeevici, aveţi dreptate! Un vin rar! Şi ambii 
amirali îşi umplură paharele din nou. 

După masă, intrară în cabinele lor, să bea în singurătate câte 
o ceşcuţă de cafea neagră cu lichior, ca, pe urmă, să tragă un 
pui de somn de vreo jumătate de oră în fotoliul moale. 

Se întunecase de-a binelea, când Vitgheft se trezi din somn. 
Întinzându-se cu plăcere, îşi destinse mădularele amorţite şi se 
uită la hubloul întunecat. Se ridică din fotoliu şi se uită la ceas. 
Era aproape nouă seara. 

„Mult am mai dormit astăzi”, gândi amiralul şi sună. 


576 


— Pofteşte-l pe amiralul Matusevici la mine, îi spuse el 
matrozului care intră pe uşă. 

— Am înţeles! răspunse matrozul şi ieşi grăbit. 

Matusevici se prezentă cu o propunere de răspuns către 
guvernatorul general la întrebarea cu privire la Stessel. 

— Putem să-i facem o bucurie lui Stessel, dându-i, la cererea 
guvernatorului, caracterizarea meritată! chicotea răutăcios 
Matusevici. 

Vitgheft citi textul cu atenţie, de mai multe ori, şi căzu pe 
gânduri. 

— La drept vorbind, Stessel e un comandant slab şi un om 
câinos! spuse în cele din urmă amiralul, îngândurat. Mă tem 
însă că acum resentimentul ofensei personale e prea viu în 
mine. Nu, chestiunea asta o las pe mâine! Atunci, o să văd mai 
limpede. E 

— Trebuie să răspundem imediat! In noaptea aceasta 
Leitenant Burakov pleacă la Yinkou, reaminti Matusevici. 

— Nikolai Alexeevici, l-ai caracterizat prea pătimaş. Trebuie 
un ton mai delicat, mai obiectiv; să nu se creadă că amo 
răfuială personală cu Stessel, vorbea frământându-se Vitgheft. 
Mai bine să răspundem astfel: „Cu conştiinţa împăcată, 
consider că Stessel n-are convingerea fermă că va fi în măsură, 
cu mijloacele de care dispune, să apere Arthurul. Îşi schimbă 
repede opiniile şi dispoziţiile, sub influenţa împrejurărilor şi a 
persoanelor din preajma lui. Nu se bucură de autoritate decât 
în virtutea vechimii în grad. În ce priveşte apărarea Arthurului, 
îşi pune toată nădejdea în flotă; nu este apt să deţină comanda 
fortăreței. Vitgheft.” 


Capitolul VI 


Într-o dimineaţă caldă, însorită, Kondratenko sosi împreună 
cu Raşevski şi cu Zvonariov la bateria Zaliternaia. Când dădu 
cu ochii de general, Boreiko comandă tunător: „La rând, 
drepţi!” şi raportă situaţia lucrării pe care o execută. Cercetând 

577 


modul în care se turna betonul armat cu şine, Kondratenko fu 
încântat. 

— E foarte ingenios. Ar trebui să se execute asupra acestei 
construcţii trageri de probă cu mortiere de 6 țoli. Dacă bolta va 
rezista înseamnă că totul e în regulă. Il rog pe Vasili 
Feodorovici să se ocupe de acest lucru. 

— E cu totul de prisos, excelenţă, preciză Raşevski. O 
asemenea construcţie este o dată şi jumătate mai solidă decât 
betonul obişnuit. 

— De unde aţi făcut rost de şine? se informă Kondratenko. 

— Le-am găsit printre liniile moarte ale gării. Pe acolo zac 
multe linii, vechi şi ruginite, răspunse Boreiko. 

— Domnule porucik, ai avut o idee admirabilă, îl felicită 
generalul. 

— Nu eu, excelenţă, ostaşii mei. 

Kondratenko îl privi cu luare-aminte. 

— Domnule porucik, e foarte lăudabilă înclinarea aceasta a 
dumitale de a asculta sfaturile şi sugestiile ostaşilor, şi 
generalul îi strânse mâna cu căldură. Din păcate, nu toţi ofiţerii 
îşi dau seama cât de util e să dai toată atenţia cuvenită 
părerilor pe care le exprimă oamenii noştri. Răposatul amiral 
Makarov îmi împărtăşea punctul acesta de vedere, lucru pe 
care l-am socotit foarte măgulitor pentru mine! Care-i numele 
dumitale patronimic? 

— Boris Dmitrievici. 

— Îţi mulţumesc, Boris Dmitrievici! Nu mă îndoiesc că sub 
comanda dumitale, bateria va acţiona într-un mod exemplar! Ei, 
şi acum, la revedere. 

Urcând povârnişul pe culmea căruia fusese construită 
bateria, Kondratenko privi prin binoclu fortificațiile din faţă; 
zidul chinezesc, bateria B, luneta Kuropatkin şi, mai departe, 
fortul 2. Pe toate fortificațiile mişunau oameni; de-a lungul 
drumurilor ce duceau la ele urcau încet căruţe cu materiale de 
construcţie; lângă bateriile de la Bolşoe Orlinoe Gnezdo se 
zărea un şirag lung de bluze albe marinăreşti; matrozii târau 
după ei, pe o platformă uriaşă, nişte tunuri, demontate de la 
nave. În depărtare, ca un lanţ întunecat, se zăreau culmile 
Zelioniîie, iar în spate, printre sopcile Skalisti Cocaj, se ghicea 


578 


oglinda netedă, azurie, a băii Arthurului. 

— Al naibii relief, greu de fortificat! se necăjea Kondratenko. 
Poftim de flanchează toate spaţiile moarte existente! Pentru 
aceasta ar fi necesar cel puţin o mie de guri de foc, iar noi n- 
avem nici măcar cinci sute! Ne-ar trebui tunuri de câmp contra 
asalturilor, cu atelaje, ca să le putem deplasa uşor după nevoi. 
Serghei Vladimirovici, notează, îi spuse generalul lui Zvonariov. 
Va trebui să discutăm această chestiune când ne vom întâlni cu 
Belii. 

După aceea se duseră cu toţii la bateria B. Spre deosebire de 
Zaliternaia, fortificația de aici, permanentă, era în întregime 
din beton. Cucerit de exemplul lui Boreiko, Jukovski dăduse jos 
stratul de pământ acoperind betonul, aşezase deasupra o reţea 
de şine şi turnase alt beton peste ea, ceea ce întărise mult 
bolțile. Toate tunurile fuseseră camuflate cu bonete solide, ceea 
ce făcea bateria destul de puţin vizibilă din faţă. 

În afară de Jukovski, în baterie se afla căpitanul inginer 
Şevţov. 

— Excelenţă, îmi tot bat capul şi mă întreb cum să camuflăm 
bateriile şi fortificațiile. Valurile de pământ proaspăt le 
trădează foarte mult, aşa că mă gândesc, cu titlu de încercare, 
să le stropesc, după ce vor fi bătătorite, cu humă lichidă, exact 
la culoarea terenului din jur. Pe urmă: forturile şi bateriile 
noastre trebuie să comunice între ele prin fir subteran, nu 
aerian. Marinarii au cablu de aramă pentru mine galvanice. Mă 
gândesc să-l utilizez în acest scop. 

— Gândeşte-te, Alexei Vladimirovici, gândeşte! îl încuraja 
Kondratenko. Dacă toată garnizoana fortăreței, de la ostaş 
până la general, s-ar gândi cum s-o întărească tot mai mult, 
fără îndoială că ar face-o cu neputinţă de cucerit: un cap dă 
rezultate bune, două, şi mai bune, iar o mie, excelente! 

Kondratenko inspectă bateria şi rămase foarte satisfăcut de 
cele văzute, ceea ce-l determină să exprime căpitanului 
mulţumirile sale pentru munca depusă. Emoţionat de cuvintele 
generalului, Jukovski îl rugă să treacă mai des pe la el. 

— Nikolai Vasilievici, la dumneavoastră totul merge bine şi 
fără mine, aşa că n-am de ce să vin prea des pe aici. Mai avem 
multe locuri slabe, unde prezenţa mea e absolut necesară, 


579 


spuse zâmbind generalul la despărţire şi sări în şea. 

— Tare simpatic om, şopti Jukovski la urechea lui Zvonariov. 
Nici nu-ţi vine să crezi că e general! 

Puțin timp după aceea, Kondratenko şi însoțitorii lui zăriră 
nişte călăreţi care goneau din răsputeri spre ei. Înaintea lor, 
mult aplecat pe oblânc, galopa Belii. Cu sabia în mână, reteza 
lăstărişul din goana calului. După el, rămasă cam mult în urmă, 
alerga Varia, vânturând şi ea cu un aer războinic sabia 
căzăcească. Belii se opri din goană lângă Kondratenko, roşu, 
plin de vioiciune şi de ardoare tinerească. 

— Uneori e plăcut să te mai desmorţeşti şi să-ţi rechemi anii 
tinereţii, spuse el vesel, netezindu-şi mustăţile lungi, zbârlite. 
Hei, Varvara, orice ai spune, oricum ai galopa, tot fată rămâi, 
nu poţi să întreci un cazac bătrân ca mine, spuse el întorcându- 
se spre fiica sa, care tocmai i se alăturase. 

— Hai să schimbăm caii, tată, şi ai să vezi cum te las în urmă 
că pe un mototol! răspunse sfidătoare Varia, aranjându-şi părul. 
Vai, de ce m-am născut fată! exclamă ea oftând amarnic şi dădu 
ziua bună celor de faţă. 

— Şi ce ai face dacă ai fi bărbat? o întrebă praporşcikul. 

— Întâi şi întâi, m-aş însura cu dumneata, glumi Varia. 

Râseră toţi zgomotos. 

— Aşa-ţi trebuie, Serghei Vladimirovici! Altă dată să nu 
tachinezi fata, să-ţi servească drept învăţătură. 

— Of, învăţătura asta mi se serveşte de cinci luni încoace, 
dar, deocamdată, fără folos! 

— Cine-i de vină, dacă pricepi atât de greu? 

— Ce să fac, se vede că aşa am venit pe lume! Ce-ai făcut la 
examen? 

— L-am luat cu distincţie, am căpătat certificat de felceriţă, 
aşa că poţi să mă feliciţi! 

— Ei, acum o să ţi se suie de-a binelea la cap şi o să te 
închipui cel dintâi astru medical din Arthur. 

— Roman  Isidorovici, spuse fata întorcându-se spre 
Kondratenko: am ales un loc pentru postul de prim-ajutor la 
poalele colinei Bolşaia, aici aproape, în râpă. Vreţi să-l vedeţi? 

— Nu cumva ai hotărât în mod serios să-ţi asumi conducerea 
serviciului medical al fortăreței? o întrebă generalul. Ia să 


580 


vedem, ce loc ai ales? 

— Aici, în vale! răspunse Varia şi porni la trap înainte, 
urmărită de toată lumea. După vreo jumătate de verstă, se opri. 

— Aici! arătă ea cu mâna spre o stâncă abruptă, aproape 
complet verticală. 

— Nu e rău; locul e bine adăpostit într-un spaţiu mort şi e 
accesibil, îşi dădu cu părerea Kondratenko, uitându-se în jur. 
Deci, totul e în ordine. Serghei Vladimirovici, fă un deviz şi un 
proiect; pe urmă, du-te la Kostenko şi aranjează tot ce trebuie. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse Zvonariov. 

De bucurie. Varia bătu din palme. 

A doua zi, Zvonariov şi Varia se duseră la preşedintele Curţii 
Marţiale a fortăreței Port-Arthur, generalul Kostenko. Locuia 
într-o vilă, dincolo de promontoriul Ploski. Ordonanţa cam 
şovăia - nu prea avea curaj să anunţe generalului sosirea 
vizitatorilor. 

— Excelenţa sa e bolnav şi se aprinde rău când vine la 
dumnealui careva fără treabă, spuse cu îndoială ostaşul. 

Nerăbdătoare, Varia nu mai aşteptă să fie poftită înăuntru, ci 
năvăli în cameră după soldat şi-i făcu o reverență adâncă 
generalului, uimit de această irupţie neaşteptată. 

— Bună ziua, tată naşule! M-a trimis mama să te întreb de 
sănătate, turuia fata, întinzându-i lui Kostenko, care o privea cu 
ochii mari, un borcan cu o doctorie. la infuzia asta, e foarte 
bună la răceală. 

— A, să trăieşti, să trăieşti, libelulo! M-ai asurzit de tot cu 
zbârnâiala ta. Îi mulţumesc Măriei Fominişna că-mi poartă de 
grijă, se învioră generalul, mişcat de acea dovadă de atenţie. 
Cine a intrat după tine? Fii bun şi aşteaptă până termin de 
vorbit cu mademoiselle Belaia, îl rugă el pe Zvonariov. 

— E aghiotantul lui Kondratenko. Venim amândoi în aceeaşi 
chestiune, lămuri Varia. 

— Nu cumva ăţi fi vrând să vă cunun? Bucuros, dar acum nu 
pot, sunt bolnav. 

— Vai, tată naşule, mă faci să roşesc! se fâstâci Varia. Nu e 
încă timpul să mă gândesc la măritiş. 

— Lasă, libelulo, nu te sfii! Te-ai făcut fată mare, în toată 
legea. Parcă văd că taică-tău şi maică-ta o să se pomenească că 


581 


te-ai şi măritat cu un voinic ca acesta, urmă Kostenko. 

— Dumneata eşti preşedintele comisiei sanitare militare care 
are în grija ei alegerea locurilor pentru posturile de prim-ajutor 
şi organizarea lor, trecu Varia la treburi serioase. 

— Asta ţine de medicul-şef al fortăreței, doctorul Subbotin, 
se eschivă generalul. 

— Conform ordinului, excelența voastră sunteţi preşedintele 
comisiunii, îi reaminti respectuos Zvonariov. 

— Dar sunt bolnav, răcit, şi nu ies nicăieri, exclamă 
Kostenko. 

— Păi, afară e mai cald şi mai frumos decât aici! obiectă 
Varia şi deschise larg fereastra. Hai să mergem la noi şi, în 
drum, o să-ţi arătăm locul pe care l-am ales pentru postul de 
prim-ajutor. 

Oftând şi gemând, generalul se ridică şi-şi strigă ordonanța. 

— Adu-mi mantaua şi galoşii, ordonă el. 

— Afară e o căldură grozavă, drumul e uscat, aşa că-ţi ajunge 
pelerina de praf, stărui Varia. 

— Ţie, zburdalnico, nu ţi-e frig, alături de tinerii cavaleri, 
suspină Kostenko, dar eu tremur mereu. 

Cu o mişcare energică, Varia dădu la o parte ordonanța care 
adusese mantaua, luă din cuier pelerina de pânză şi o puse pe 
umerii generalului. Zvonariov îi dădu chipiul, iar Kostenko se 
închină de trei ori şi o luă spre ieşire. 

— Minunat, minunat, rosti generalul, îngustându-şi ochii la 
soare. Ce bine că m-ai scos la lumina zilei. Începusem să prind 
mucegai. 

— Uite, noi am schiţat aici un plan de construcţie şi am 
întocmit devizul. Ne trebuie semnătura dumitale, şi Varia 
întinse generalului planul şi devizul. 

— Am să le examinez acasă. 

— Ne trebuie mai repede, căci fără aprobarea dumitale, nu 
încep lucrările. 

— Kondratenko a văzut proiectul? 

— L-a văzut şi l-a aprobat. 

— Să pună şi el o semnătură undeva într-un colţ. Pentru mine 
ar fi suficient. 

— Dæ’ ce, nu crezi că Kondratenko a aprobat proiectul? îl luă 


582 


de scurt Varia. 

— Vorbele-s vorbe. Noi, juriştii, ştim câte parale fac, replică 
Kostenko cu hotărâre. 

Ajungând la faţa locului, generalul cobori vioi din trăsură şi 
se luă după Varia. 

— O să săpaţi în piatră? Cât timp crezi că va necesita această 
lucrare? întrebă Kostenko, uitându-se cam neîncrezător la 
stânca. 

— Cel mult o lună. În schimb, nu încape îndoială că vafio 
construcţie solidă iar răniții se vor afla aici în deplină 
siguranţă, lămuri Zvonariov. 

După examinarea stâncii, se duseră cu toţii la Belii, unde 
prânziră. La masă, generalul se înveseli şi se dezmorţi pe 
deplin. 

— Maria Fominişna, ai o comoară de fată. A moştenit de la 
dumneata darul tămăduirii. Îi trebuie un mire la fel cu ea, 
frumos şi zâmbitor, să le fie drag să se uite unul la altul! spuse 
generalul, cu totul înduioşat după prânzul delicios, încheiat cu 
lichioruri dulci de casă. 

Curând după aceea sosi şi Kondratenko. Varia îl puse să 
semneze pe loc proiectul şi devizul, după care Kostenko scrise 
şi el caligrafic: „Se aprobă”. 

— Ei, acum totul e în regulă, se pot începe lucrările! îi spuse 
Varia lui Zvonariov. Am să fiu acolo mâine, la patru. Să fii şi 
dumneata, la aceeaşi oră, adăugă ea, autoritară. 

— Am înţeles, domnule „felcer”, răspunse praporşcikul, 
luând poziţia de drepţi. 

A doua zi după amiază, când dogoarea mai slăbise, Zvonariov 
se duse călare la bateria Zaliternaia. Acolo fu întâmpinat de 
Boreiko, în cămaşă, cu picioarele goale în opinci de sfoară şi cu 
un fel de turban în jurul capului. Soldaţii aveau cam aceeaşi 
ţinută. Nu departe de ei, matrozii, sub conducerea lui 
Soimanov, amplasau un tun naval. 

— Ce vânt te aduce, Serioja? îl întrebă Boreiko pe 
praporşcik. 

— Sunt însărcinat cu construirea unui post de prim-ajutor în 
spatele bateriei Zaliternaia. Am nevoie de lucrători. Cred că ne 
vor ajuta şi marinarii, îi spuse praporşcikul lui Soimanov. 


583 


— Desigur, e o cauză comună: o să luptăm împreună, 
încuviinţă locotenentul. 

Peste puţin, cei trei ofiţeri şi vreo duzină de soldaţi şi de 
matrozi stăteau lângă locul ales pentru adăpost. 

— Parc-ar fi poarta Iadului. De aici, o să fie foarte uşor 
sufletelor să se care în ghearele dracului, spuse Boreiko, 
rotindu-şi privirile în toate părţile. 

— Aici nu va nimeri nici un obuz, e ferit din toate părţile. La 
baterie se ajunge prin nişte râpe adânci, spuse Zvonariov 
pledând pentru locul ales. 


584